Black
PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Consiliul Județean Cluj
3 lei
Director fondator: Ioan Slavici
Revistă de cultura • serie nouă • anul XII • 1-15 martie 2013
252
interviu	proză	Livius George Ilea
Horia Bădescu	Nicolae Breban o poetica a
tranzientei
Ilustrația numărului: Vladimir Negoiță	7
-(j)- Black PANTONE
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
loan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Gheorghe Boboș
Nicolae Breban
Nicolae Iliescu
Vasile Muscă
Mircea Muthu
Petru Poantă
D.R. Popescu
Marius Porumb
Florin Rotaru
Gh. Vlăduțescu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ovidiu Petca
Ștefan Socaciu
(fotoreporter)
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
bloc-notes
Decupaje
Oana Pughineanu
Din ce în ce mai dinamică, revista
Cultura, atât în varianta tipărită cât și
în cea on-line propune cititorilor, număr
de număr, subiecte parcă numai bune de a
constitui tematicile unor dezbateri mai ample.
în revista Cultura poți găsi nu doar critică
literară de calitate, ci și comentarea unor
evenimente de actualitate, de interes național.
Remarcăm în numărul 6 (410), joi 21 februarie
editorialul semnat de George Apostoiu,
„Orfanii democrației”, dedicat febrei și
„agitației” care cuprinde România la fiecare 15
martie, febră întreținută de mass-media și mai
puțin ținută în frâu de „aplicarea Constituției
fără tocmeală”. „Spiritul vindicativ - ca să
vorbesc în termeni moderați despre iredentism
- se rostogolește de la o generație la alta și nu
există lege sau normă europeană căreia ungurii
din Ungaria și maghiarii din România să nu-i
caute vulnerabilități pe unde să facă breșa și să
strecoare permanenta lor nemulțumire”.
Expunerea unor date istorice, în special legate
de Tratatul de la Trianon, lărgește perspectiva
în care noi putem astăzi înțelege „febra” și
„agitația” care poate multor tineri, născuți
după Revoluție le este necunoscută. Nu poți
decât să te întrebi dacă realmente, cunoașterea
istorică ar putea duce vreodată la împăciuitorul
tout comprendre, c'est tout pardoner?
lonuț Vulpescu, revizitează în pagina de
Cultură politică cei 120 de ani de social-
democrație romanească, trecând în revistă
momentele semnificative ale constituirii PSD-
ului, pentru a ne reaminti că „nu este suficient
să te declari social-democrat, să susții PSD și să
votezi cu PSD ca să fii un adevărat social-
democrat. Purgatoriul politic prin care acest
partid a trecut între 2004 și 2012 s-a datorat -
sper să nu lezez pe nimeni - insuficientei sale
identități social-democrate și faptului că
electoratul său predilect nu a distins
întotdeauna cu ușurință ADN-ul social-
democrat în politicile publice pe care le-a
promovat, atât în perioada în care s-a aflat la
putere, cât mai ales în cei opt ani de opoziție”.
Cu siguranță, sunt definitiv îngropate vremurile
în care până și un liberal precum Lovinescu
mărturisea „toți eram atunci socialiști și juram
pe Gherea”.
Pe lângă rubrica Literară semnată atât de
nume deja consacrate cât și de mai tineri, dar
semnificativi critici literari, remarcăm pagina de
Cultură antropologică, o incursiune iscusită în
istoria podoabelor semnată de Simona
Irimescu.
Revista Mozaicul, nr. 1(171), 2013 propune
cititorilor un amplu grupaj dedicat lui Felix
Aderca sub semnăturile lui George Popescu,
Gabriel Nedea, Maria Dinu, Ovidiu Ghidirmic,
Cristinel Trandafir, Daniela Micu, Petrișor
Militaru, Viorel Pîrligras și Anca Rădulescu.
Regăsim astfel figura unui Aderca preocupat de
descoperirea „miezului esteticii”, figura unui
Aderca polemist, precum și cea a unui Aderca
preocupat de întrebări precum „ce este
personalitatea?”. Cristinel Trandafir oferă
cititorului o atentă analiză a subiectului,
parcurgând concepțiile secolului XIX despre
personalitate și felul în care ele au fost
asimilate în cultura română. Nu lipsesc nici
paginile dedicate romanicerului și poetului
Aderca pe care îl descoperim „senzualist” în
prima ipostază și măcinat de „intimismului
simbolist” în a doua.
Ca în mai toate revistele culturale apărute
în ianuarie, descoperim și în paginile revistei
Familia un material dedicat lui Eminescu.
Alexandru Seres se ocupă în editorial de
modulrile în care „îl omorâm pe Eminescu”,
trecându-l prin mai vechile romanțe
lacrimogene și mai noile creații hip-hop. Poetul
național este condamnat la „a fi adus mai
aproape, cum ne pricepem mai bine”.
E un „aproape” care, desigur, sfârșește în
derizoriu și fanfaronadă omagială. „Eminescu
riscă să devină steaua care, deși ni se pare că o
mai zărim, s-a stins demult”.
Marius Mihaieț se încumetă la realizarea
„Radiografiei unui an apocaliptic”, oferind
cititorului o panoramă a aparițiilor editoriale
semnificative din anul 2012, la capitolul proză
deocamdată. De neocolit sunt și Magistr(u)alele
lui Luca Pițu, veritabile „reverențe
hipertextuale” asezonate, întru savoarea
lecturii, de nota redacției Familia despre „o
limpede răutate ardelenească”.
Două dintre textele revistei sunt dedicate
figurii lui Mihail Sebastian, a cărui
reconsiderare este ocazionată de apariția cărții
lui Mihai lovănel, Evreul improbabil. Mihail
Sebastian: o monografie ideologică. Al.
Cistelecan face cronica acestei cărți observând
că „monografia lui lovănel e, de fapt, o
dezbatere - și de aici i se trage epica de idee și
de argumentație, admirabil conduse amândouă.
[...] De aici mersul baroc al demonstrației,
cotiturile și ocolurile pe care monograful
trebuie să le facă, analepsele documentare sau
erudite la care trebuie să recurgă; lucrul la
context e absolut necesar, întrucât cel mai
adesea contextul reprezintă, în cazul lui
Sebastian, rațiunea determinantă”.
Ion Simuț în articolul Mihail Sebastian sau
losef Hechter investighează încercarea de
„integrare simbolică” a autorului ca mod de „a
scoate din discuție, pe tărâmul faptului estetic,
condiția etnică a autorului”. Textul analizează
dublul eșec al lui Sebastain: „nici evreu pe
deplin, nici român pe deplin”, concluzionând
destul de drastic: „Scriitorul evreu ca martor și
mărturisitor al evreității e ratat prin tezism și
ideologizare: e mai mult evreu și ideolog al
evreității decât scriitor”.
■
Responsabil de număr: Oana Pughineanu
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Cîteva precizări necesare
despre vechea si noua direcție
a Tribunei
Mircea Arman
Valurile de atacuri la adresa noii direcții a
Tribunei provin de la frustrarea mai
multor oameni de cultură clujeni care nu
înțeleg de ce sinecurile unora, "moșiile literare
ale altora”, au luat sfîrșit odată cu ziua în care
s-a pus capăt direcției fostului manager
dl. I. Maxim-Danciu (cît de penală a fost
activitatea acestuia este de competența
organelor în drept să documenteze și să
constate, noi emitem doar o opinie juridică) și
pierderea concursului de ”redactor-șef” de către
dl. Ovidiu Pecican. Probabil că oamenii nu
înțeleg nici acum ca a fost și este vorba de un
concurs de manager, de abilitățile manageriale
ale unui individ, respectiv cele de tip
economico - juridic, în primul rînd, pe care un
manager trebuie să le aibe. Or, s-a demonstrat
: dl. Pecican nu le are (dacă le-ar fi avut ar fi
cîștigat concursul).
Cineva care afirmă pe blogul personal sau
aiurea că i-au lipsit doar "anexele” pare că nici
acum nu și-a dat seama că tocmai anexele
constituie analiza economică și că un concurs
de manager, organizat în baza OUG 189/2008
aprobată și modificată cu Legea 269/2009 nu
este un concurs de "redactor - șef” ci unul de
manager.
Pe de altă parte, pare suspectă graba unora
de a milita activ și a ataca constant o instituție
publică (în virtutea cărui drept și mai ales de
ce în momentul în care s-a declanșat, la cererea
noastră, un audit la revista Tribuna?) pentru a
susține pe autorii unor fapte, în opinia noastră,
posibil penale, și ne duce cu gîndul ba la
posibile complicități, ba la naivitate (care
înseamnă, uneori, și prostie) crasă. Cu toate
acestea, țin să amintesc unora un dicton latin :
”Nemo censetur ignorare legem”.
în ceea ce privește refuzul nostru ferm de a
ne bate joc de stipendiile publice, țin să
amintesc unor alți distinși intelectuali că
actualul management al Tribunei se face strict
în litera și spiritul legii, prin urmare nu poate
fi vorba de "grave disfuncționalități în
activitatea revistei Tribuna”. Punct.
Ciudată ni se pare și, totodată ilegală,
graba unora de ”a băga pumnul în gură”
reprezentantului legal al revistei Tribuna,
respectiv subsemnatului, cîtă vreme, după cîte
știm, dreptul la opinie este garantat de către
Constitiția României iar delictul de opinie nu
este prevăzut și pedepsit de nici o lege penală.
Apoi, apreciem că, începînd cu direcția
noastră, revista Tribuna a făcut un uriaș salt
calitativ, atît în ceea ce privesc condițiile
grafice cît și conținutul, iar cei care susțin un
alt punct de vedere vor fi găzduiți în chiar
paginile revistei să își exprime părerile opuse
celor afirmate de noi.
Referitor însă la faptul că noul manager a
fost atacat vehement după apariția primului
număr, arată, în opinia noastră, că nu Mircea
Arman este problema spinoasă a unora ci
încercarea, disperată, de a acoperi vechi fapte
despre care credem că ar fi penale. Este,
adevărat, cu noul manager al Tribunei nu se
pot negocia ilegalități, iar datoria legală a
conducătorului unei unități prevăzută de art.
227 C.P.P., a fost dusa la îndeplinire la
momentul apariției acestor rînduri, prin
urmare, invit pe cei care doresc să
documenteze și să probeze contrariul celor
afirmate de mine, să susțină și să aducă probe
împotriva opiniilor juridice ale autorului
acestor rînduri, să contacteze autoritățile în
drept.
Partea bună a acestor atacuri și polemici la
nivel național constă în faptul că după zece ani
de anonimat, revista Tribuna a ajuns, din nou,
în prim-planul atenției lumii culturale
românești. Acest fapt nu putea fi realizat în
nici un chip decît printr-o abordare deschisă,
serioasă, la obiect, a problemelor actuale ale
culturii române.
Pe de altă parte, asigur cititorii și
colaboratorii revistei Tribuna că mandatul
subsemnatului va fi dus la bun sfîrșit.
■
opinii
Cultura română vie - acasă
Aura Christi
Mircea Arman este absolvent al Facultății de
Filologie, care și-a dat doctoratul cu domnul
profesor Mircea Muthu și este licențiat și în
drept. A publicat volumele Poezia ca adevăr și
autenticitate (2002), Despre divin, poetic și filosofic în
gândirea preplatoniciană (2004), O istorie critică a
metafizicii occidentale (2007). E cunoscut ca autor al
traducerilor din Martin Heidegger, Ființă și timp
(1994), în colaborare cu Dorin Tilinca, Timp și ființă
(1995) și Fiire și timp (2001). Este membru al Uniunii
Scriitorilor din România. La sfârșitul anului trecut,
Mircea Arman a câștigat, prin concurs, postul de
redactor-șef al revistei Tribuna. în primul număr al
acestei foi de cultură naționale, în editorialul intitulat
sugestiv Noua Tribuna, noul redactor-șef al acestei
vechi și prestigioase publicații, dl M. Arman declară,
din capul locului, intenția programatică de a
transforma revista într-o tribună națională de
propagare a valorilor națiunii române: „De la o gazetă
gândită a fi, în esență, un rezonator al valorilor și
autorilor transilvăneni, poate mai restrâns, clujeni,
Tribuna trebuie să devină, cu adevărat, o tribună
națională”. Până aici totul e scris fără reproș, căci e
limpede faptul că publicațiile culturale de patrimoniu
ce apar pe tot cuprinsul țării nu e salutar să fie
transformate în foi locale, lipsite de personalitate -
cum a fost Tribuna de până acum mai bine de o lună
- riscul fiind împotmolirea în provincialism. Rândurile
următoare ar fi semnate de oricare dintre prestigioșii
conducători ai vechilor publicații românești,
neînregimentate grupului de comentatori insolenți,
fără operă, care conduc, de mai bine de douăzeci de
ani, cultura română: „Nu ne interesează găștile,
afinitățile sau coteriile literare, ne interesează valoarea,
deschiderea, patriotismul adevărat bazat pe valorile
naționale și europene”. Din nou, absolut corect,
autorul editorialului notează următoarele: „Cultura
română se află la un moment de răscruce al existenței
ei. Nu cunoaștem o perioadă mai tulbure, mai lipsită
de elementul valoare decât cea pe care o trăiește
cultura noastră după Revoluția din 1989”. Nu credem
să fi existat o perioadă mai tulbure - cu excepția
perioadei stalinisto-dejiste - decât cea post-decembristă,
în care s-a instalat o criză a valorilor și a modelelor de
o gravitate evidentă, iar creatorii au fost îmbrânciți în
marginea societății românești. în continuare, Mircea
Arman susține că „valorile trebuie recunoscute și
promovate, impostura și autosuficiența păguboasă
căreia i se mai zice «prostie cu ștaif» trebuie arătată și
dezavuată. Nu există deținători ai adevărului absolut și
nici promotori de valori certe, această confuzie uriașă
o pot face doar cei mânați de setea de putere și
arghirofilie”. Ce face, în continuare, Mircea Arman?
Cu seninătate și detașare, calcă pe un teren minat. E
drept că o face aluziv, suficient de transparent însă, ca
unii dintre cei avizați să sară ca arși: „în cultura
noastră acest mod de a privi lucrurile aparține unor
epigoni ai lui Constantin Noica”.
în nr. 250, urmează un alt editorial, incendiar,
subiectul acestui text armanian fiind „falșii profeți”,
care vin „îmbrăcați în mantia filosofiei”; inițiații
înțeleg, desigur, că este vizat același grup de
comentatori, autori de jurnale, însemnări sau eseuri, în
frunte cu autorul jurnalului păltinișian și eseistul H.R.
Patapievici, care a întocmit, în grabă, o „nouă tablă de
valori acceptate” și l-a expediat pe Mihai Eminescu în
sintagma „cadavrul din debara”, afirmând că „steaua
lui Eminescu a apus” (România liberă, 15 ianuarie
2000).
într-un editorial care ne uimește, publicat în
România literară (8 februarie 2013), președintele
Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu,
încearcă să-l pună la colț pe coji de nucă pe neînregi-
mentatul Mircea Arman, care a îndrăznit să se atingă
de citadela oficializată a culturii și literaturii române
vii, guvernată de grupul liicean. Limbajul folosit de
domnul profesor? în opinia d-sale, dl M. Arman este
„diletant, veleitar fără operă și fără conștiință literară,
băiat de mingi într-un partid politic” etc. Urmează un
interviu, de fapt, o replică de fiară încolțită a domnu-
lui M. Arman, publicată în Cotidianul (11 februarie
2013). Câteva declarații sunt, evident, inacceptabile și
constituie rodul furiei, în mod cert, ulterior regretate;
dacă facem abstracție de tonul intempestiv, dl Arman
are, în câteva puncte esențiale, dreptate. Apoi este dat
publicității un protest elaborat de „un grup de iniția-
tivă”, în componența căruia intră Doina Cetea, Ion
Mureșan, Marta Petreu, Adrian Popescu, Mircea Popa,
protest asumat, între timp, de alți scriitori. Dacă
(continuare în pagina 30)
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
la ceas aniversar
Horia Bădescu - 70
de vorbă cu Horia Bădescu_______________________________________
Scriitor complex și fecund, Horia Bădescu are la această vârstă o operă consistentă, cu repere memorabile în
toate genurile frecventate: poezie, proză, eseu, traduceri. în conștiința publică și chiar în cea a criticii literare s-a
impus, însă, imaginea poetului și, într-adevăr, originalitatea autorului i-o conferă lirica sa. Deși nu e un poet
monocord, cultivând cu distincție diverse specii și forme ale poeziei de la elegie și lied la baladă, sonet și ronset (o
invenție proprie), limbajul său exhibă o muzicalitate personală, mereu aceeași cu toată diversitatea gamelor, de la
unele luminos-elegiace la altele funebral-psalmice. Expresivitatea de tip metaforic-revelatoare se legitimează în
poetica marelui modernism, așa ca la toți poeții fondatori ai Echinoxului, și valorizează programatic niște categorii
precum metafizicul, sacrul, transcendentul, care îl situează pe Horia Bădescu în opoziție netă cu versantul
avangardist și apoi postmodernist al poezie moderne. Esența poeticii sale se configurează indirect în eseul-manifest
Memoria ființei, lucrare apărută inițial în Franța, unde a publicat, de altfel, și câteva volume de versuri scrise în
limba franceză. Tot aici îi apare în 2000, la Galimard, romanul Zborul gâștei sălbatice, Bădescu fiind scriitorul
român care își asigură după 1990 un anume succes durabil în lumea literelor franceze. Participă consecvent, ca un
om al casei, la Festivaluri de poezie consacrate din acest spațiu. Ar fi de precizat că succesul său nu se bazează pe
un eventual ingredient exotic ori politic. Poezia sa este una de natură existențială, în care spaimele și interogațiile
omului contemporan sunt aceleași pretutindeni. Bădescu intuiește în limba franceză filonul unui limbaj concentrat,
dar imagistic dens și adeseori șocant. El se pliază foarte bine pe sensibilitatea deceptivă a poetului, de o difuză
descendență psalmică, dezvoltată într-un imaginar angoasant, eviscerat brutal de orice urmă a sacrului.
Sentimentul disoluției ființei și al universului însuși e copleșitor, așa ca și în volumul cel mai non-conformist al
autorului scris în perioada comunistă, Furcile caudine. Mă opresc aici cu acest, în fond, scurt compliment la
aniversarea unui scriitor și a operei sale.
Petru Poantă: Acum, când suntem la vârsta
rememorărilor, să începem cu Echinoxul,
fenomenul literar la constituirea căruia amândoi am
pus umărul. El s-a născut dintr-un entuziasm
spiritual greu de înțeles astăzi, dar de care generația
noastră nu s-a mai putut vindeca.
Horia Bădescu: -Greu de înțeles pentru că
ne-am obișnuit deseori, ca să nu spun de cele mai
multe ori, atunci când e vorba de evaluări ale
fenomenelor vieții, istoriei, culturii, care nu
beneficiază de necesara distanță în timp, cu judecăți
ce nu țin seamă de context. Cu lecturi critice făcute
de ochi care n-au văzut niciodată spațiul în care au
avut loc, sau care se fac a nu-l fi văzut, după criterii
care sunt operante în alt orizont de timp, în alt
nivel de realitate, ca să folosesc un termen
transdisciplinar. Generația noastră, generația din
care s-a născut Echinoxul, a avut o natură
pașoptistă, a fost o generație a entuziasmelor
constructive, o generație a reconstrucției din ruinele
„obsedantului deceniu”, o generație care vroia să
ofere un alt mod de viețuire spirituală unei societăți
ce părea sortită să viețuiască pentru totdeauna în
structurile claustrante ale regimului. Eram, cum
scriam într-un poem „acei ce nu voiau să moară!”
Am avut norocul să ne facem studiile universitare
în cea mai „liberală” perioadă a comunismului
românesc, perioada de după 1964, cu profesori
admirabili. Așa încât am fost o generație școlită, cu
o formație enciclopedică, europeană, la curent cu
mutațiile estetice, cu tendințele și curentele literare
de aiurea. Entuziasmul de care vorbești se traducea
în încercarea de a converti toată acea bogăție
acumulată în proiecte culturale precum Echinoxul.
Entuziasmul acela, pe care-l hrăneam și din
recuperarea moștenirii interbelice, dar și din
conștiința valorii generației noastre, ne-a permis o
relație cordială cu lumea literară, ne-a îngăduit să ne
bucurăm de izbânzile altora, să nu suferim de
invidie și ranchiună, să facem acele exerciții de
admirație despre care pomenești în exemplara ta
carte Echinox sau despre echilibru. Cred că am fost
generația care a înțeles cel mai bine că în artă
fiecare are locul lui și că nimeni nu poate ocupa
locul altuia. Spui că un asemenea tip de entuziasm
spiritual e greu de înțeles astăzi și ai dreptate. Cum
să fie înțeles într-o societate, precum cea
postdecembristă, care ar fi avut atâta nevoie de
acea stare pașoptistă care ne-a marcat pe noi, de
dinamica și de altruismul acelui tip de entuziasm,
dar din care, stupoare!, acestea au lipsit aproape cu
desăvârșire?
Echinoxul? Echinoxul rămâne, oricât s-ar încerca
estomparea pregnanței existenței și rolului său în
afirmarea unui impresionant număr de scriitori.
Rămâne prin valoarea lui culturală și contextuală.
Rămâne ca singura mișcare literară pe care a născut-
o Clujul. Ceea ce înseamnă Junimea pentru Iași ori
Cercul Literar pentru Sibiu, înseamnă Echinoxul
pentru Cluj.
Scriitorul lasă urme în special prin opera sa. în
cazul tău, există însă și alt fel de urme, pe care o
istorie a culturii nu le poate ignora. Vreau să spun
că și partea instituționalizată a vieții tale are
consistență și că reprezintă mai degrabă un traseu
intelectua/cultural decât o succesiune de funcții. Ce
ai câștigat și ce ai pierdut dintr-un asemenea
angajament?
Nu știu dacă și cât am pierdut, dar de câștigat
am câștigat sigur. Poate că am pierdut din timpul
pentru scris, și nu puțin. Am câștigat însă enorm ca
experiență de viață din această investire de energie
în slujba comunității. Experiență de care lumea
scrisului meu s-a îmbogățit. Iar dacă istoria acestei
urbe, pe care o iubesc atât fiindcă în ea mi s-a
trecut existența, existență din care ea însăși face
parte, va înregistra semnele trudei mele pentru
bunăviețuirea ei culturală, voi fi răsplătit cu asupra
de măsură. Am slujit-o din perspectiva aceluiași
entuziasm despre care vorbeam, cu credința datoriei
pe care o ai față de locul și lumea în care trăiești
darul fiecărei zile. în descendența unui șir de
excelenți directori, am răspuns câțiva ani de
destinele Naționalului clujean. Am trăit în lumea
fascinantă a teatrului, am trăit starea aceea
inexprimabilă care a născut butada: „Cine a mușcat
odată din scândura scenei rămâne toată viața cu
nostalgia ei!” Nu se cade să fiu eu acela care să
vorbească despre prestația mea directorială. O
spune însă Istoria Teatrului Național din Cluj-
Napoca: „ ... poetul Horia Bădescu care în prea
scurtul răstimp al directoratului său voia împliniri
artistice cât mai sus. A reușit într-adevăr lucruri
neobișnuite pentru acea vreme.” I-am dăruit
Clujului câteva spectacole memorabile, dar și
Săptămâna teatrelor naționale, „singulară
manifestare festivalieră în ultimii doi ani ai acelor
vremi de maximă restriște financiară și de vigilență
mai mult sau mai puțin culturnica”, cum scrie în
lucrarea amintită criticul Doina Modola, săptămână
care a debutat cu neuitatul Iașii în carnaval, la 1
decembrie 1989, spectacol despre care s-a spus că ar
putea fi considerat, prin impactul lui, debutul
Revoluției. I-am dăruit Clujului o instituție de presă,
Televiziunea Cluj, prima televiziune regională după
1989, și un festival internațional de poezie,
Festivalul Blaga, care a adus Europa poetică aici și
pe care l-am „exportat” și la Paris în anii de
diplomație culturală, când am adus acolo nu puține
realizări de interes ale culturii române. Una peste
alta pot spune că, pierzând la pod am câștigat la
vamă; ceva pentru sufletul meu, destule pentru
concetățenii mei.
Insistă, te rog, asupra experienței franceze, căci
am impresia că situația ta ar putea fi un reper
privind relația scriitorului român cu spațiul literar
occidental. Crezi că eventualul succes european se
poate dobândi prin subvenționarea lui de către
instituțiile din țară ori mai curând prin contacte
personale?
Experiența mea franceză a început mult mai
înainte de sosirea la Centrul Cultural Român de la
Paris. A început cu moștenirea acelei francofonii
românești seculare care păstra conștiința rolului
major jucat de Franța în modernitatea noastră, cu
introducerea, prin lectură, într-un spațiu cultural pe
care-l simțeam afin, căci urmele influenței lui
fondatoare se regăseau în cultura română, în care
mă formasem. Ea a continuat prin traducerile din
poeți francezi și belgieni, pe care aveam să-i cunosc
personal abia din momentul în care am luat contact
în 1990 cu cel mai important festival european de
poezie, Bienala de la Liege, căreia i-am rămas fidel
de mai bine de două decenii. Am mai vorbit despre
lucrurile acestea într-un interviu acordat revistei
Nord Literar. N-aș vrea să repet lucrurile spuse
acolo. Cert este, și aici mă întorc la cele spuse
despre Echinox, că, din prima clipă, m-am simțit și
am fost perceput, uimitor pentru un locuitor al
„Siberiei culturale”, ca un autentic european: ca
discurs poetic, ca evaluare a lumii contemporane și
a raporturilor dintre poezie/ literatură și aceasta.
Un om din est, ca să preiau titlul cărții lui Groșan,
dar care, în pofida fracturii istorico-politice, făcea
parte din aceeași comunitate. Un scriitor care a fost
primit între ei cu fraternitate și care, la rândul lui, i-
a apropiat,
i-a introdus în orizontul spiritualității românești.
Așa se face că duzina de cărți publicate în spațiul
franco-belgian, la edituri dintre cele mai
respectabile, a apărut, fără excepție, pe spesele
editorilor, fără nicio susținere din partea instituțiilor
din țară. Da, suportul, firesc, al acestor instituții e
binevenit, necesar, dar insuficient. Capital rămâne
demersul literar pe care-l propui și participarea la
viața culturală europeană ca factor activ, nu ca
spectator, relația constantă, prietenia cu confrații de
acolo, care presupune timp, atenție, afecțiune
acordate celuilalt, deschidere generoasă. Adică o
sumă de „echinoxisme”! Investițiile făcute după star
system-ul american nu impresionează și nici nu
sunt prea rodnice. Europa culturală e încă, din
fericire, altceva. Certificatul meu european, despre
care vorbea Ioan Holban, rezultă nu doar din
numărul cărților publicate a l’etranger și din
primirea critică a acestora, ci și din apartenența și
participarea la viața multor societăți și reviste
literare, din prefețele și cronicile care mi se solicită.
Succesul adevărat, succesul de stimă literară nu
poate fi subvenționat.
4
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
După experiența ta occidentala, cum ți se pare
așa-numitul proces de demitizare a istoriei și a
literaturii noastre? Este vorba, in asemenea
reevaluări ale trecutului, despre un spirit critic
autentic sau despre un alt fel de mistificare?
Reevaluările, în sens lovinescian, sunt necesare.
Problema este aceea a autenticității și onestității
spiritului critic. Din păcate la noi reevaluările,
reașezările, zi-le cum vrei, seamănă, uneori, mai
degrabă a reglare de conturi și, încă și mai
dezgustător, a bătălie pentru ranguri, fie ele și
estetice, și privilegii, nesmintit administrative. Ele
au deseori menirea de a da strălucire unui nou
Versailles sau de a face loc, la masa meșterilor,
ucenicilor nerăbdători. Literatura nu e un tabel al
lui Mendeleev, dar nu poți așeza cuprul în căsuța
aurului, nici carbonul în aceea a oxigenului. Iar
dacă ne-am lua după teoriile canonice, acest canon
mestecat zilnic cu gurmandism, căruia îi uităm
profundul sens procustian pe care i-l conferă limba
română, nici măcar cei mai mari dintre cei mari ai
lumii nu
s-ar simți prea confortabil. Că de clasicii noștri ce
să mai vorbim, vai de canonul lor! Numai că
nimănui nu i-ar trece prin minte, în Franța, să-l
considere pe Hugo cadavrul din șifonier!
Cât despre asaltul împotriva paradigmelor
fondatoare, istorice sau literare, a miturilor care
poartă în ele adevăruri esențiale și genomuri
identitare, acesta nu e decât unul dintre multele
asasinate pe care le va avea pe conștiință societatea
globală, dacă omenirea acestui veac, care se anunță
mult mai inuman decât cel precedent, o omenire
altminteri anesteziată, îl va permite. Miturile nu
sunt nici basmele, nici proiecțiile expiatorii ale
„frustrărilor” istorice sau culturale despre care ne
vorbesc cu morgă atotștiutoare unii și alții, ci porți
deschise în transcendent prin care se poate accede
către orizontul realului, către axiomele identitare,
adică spre un mod particular, nici mai bun, nici
mai rău decât altele, de raportare la om și la relația
lui cu universul și cu sine. Bogăția reală a
umanității este dată de complementaritatea acestor
proiecții. Suntem identici în alteritate, aceasta e
lecția miturilor. E ciudat, într-o lume în care se face
atâta caz de alteritate, să asiști la o ofensivă
programatică împotriva a exact ceea ce constituie
fundamentul acesteia. E adevărat, pragmaticul
univers al mărfii fără frontiere, adică al înlocuirii lui
„ce este?” cu „cât face?”, se împiedică în vetusta
identitate. Lumea viitorului nu are nevoie de
Pseudoarhitecturi I
oameni care știu cine sunt, de unde vin, și, știind,
se pot întreba încotro merg, ci de clone
ascultătoare, blânde, fără memorie. Am mai
spus-o, Orwell era un dulce naiv!
îmi place să cred că generația noastră incă mai
știa să admire creațiile celorlalți. în aceste vremuri
ale suspiciunii și egoismului exacerbat, mai este,
oare, posibilă, admirația? Horia Bădescu pe cine
mai admiră dintre contemporani?
într-adevăr ne-am bucurat cu sinceritate de
izbânzile celorlalți. „Eram frumoși și tandri și
nebuni / cu mintea rumegând o altă zi / și sufletul
închipuind minuni. ” Când crezi în tine însuți, când
respecți actul scrisului nu poți să n-o faci. Cum să
nu te entuziasmeze izbânzile spiritului, ale
frumuseții, fărâme din marea bucurie a umanității
din care tu însuți te împărtășești. îmi amintesc, spre
exemplu, cu ce admirație am descoperit, acum
câteva zeci de ani, în manuscrisul de debut al unui
poet despre care nu mai știu mare lucru, George
larin, un vers demn de orice poet adevărat, pe care
memoria l-a înregistrat instantaneu și-l păstrează și
astăzi: „ Capul meu e-un deal pe care mor de
bătrânețe norii.” Fabulos!
Dacă mai e posibilă admirația? Cred că da.
Sper! Cum scriam într-un Jurnal imposibil: „Nu voi
înceta să iubesc omul oricât m-ar fi dezamăgit,
oricât rău mi-ar fi făcut oamenii”. Să credem în
existența perenă a cititorului entuziast.
Cât privește acest exercițiu de admirație pe care
mi-l soliciți, dragă Petru, el ar reclama o lungă listă,
din care n-ai lipsi, cum n-ar lipsi niciunul dintre
aceia care au constituit prima generație a
Echinoxului, a generației '70, dar în care s-ar regăsi
mulți dintre cei de după noi, cum și dintre cei
dinaintea noastră. Ar fi inutilă o înșiruire de nume
care ar putea răni, pe deasupra, prin omenești
accidente de memorie, sensibilitatea acelor orhidee
ascunse care sunt scriitorii, artiștii. Echinoxul m-a
învățat să disprețuiesc găștile, fiindcă Echinoxul n-a
fost o gașcă, ci o stare de spirit și o credință în
puterile irenice ale scrisului. Așa încât declar aici că
îi admir:
Pe toți aceia cărora nu le-a luat Dumnezeu
mințile.
Pe toți aceia care nu sunt încredințați că ei au
scris Divina Comedia și care au umilința ca, mai
înainte de a pune semnul mirării, să-l așeze, la
sfârșitul fiecărui rând scris, cu înfiorare, pe cel al
întrebării.
Pe toți aceia, și nu sunt puțini, care încă mai
cred, că, mai înainte de a fi o chestiune de limbaj,
poezia este un mod de a ne trăi umanitatea, că
adevăratul rost a ceea ce facem este de a nu-l lăsa
singur pe om, nu atât în fața imensității
universului, cât al imensei însingurări căreia el
însuși s-a dat.
Pe toți aceia care au scris măcar un vers demn
de acela pe care, cum zicea Valery, li l-a dăruit
Dumnezeu.
Pe toți aceia care reușesc să-și uite orgoliile și
umorile și să creadă că izbânda celuilalt este și
propria izbândă.
Pe toți aceia care nu confundă buna
administrare a treburilor obștii cu interesele
personale.
Dacă mi-a scăpat cineva, îl rog să mă ierte!
Ești un poet care și reflectează asupra poeziei,
așa că am putea încheia cu un scurt exercițiu auto-
hermeneutic: schițează o fișă de dicționar critic a
liricii lui Horia Bădescu.
Nu-mi cere, prietene, să fac lucruri la care nu
mă pricep. Nu sunt făcut pentru auto-evaluări, fie
ele și în regim de dicționar sau cu atât mai mult.
Dar pentru a nu lăsa întrebarea ta fără răspuns...
Sunt un adept al ascunsei trude, care a început la
poarta cuvântului pentru a ajunge în curtea tăcerii,
cineva care s-a sărbătorit prin cuvânt până când a
învățat s-o facă prin tăcerea acestuia. Prin acea
tăcere vorbitoare, aura profundă a verbului, aceea în
care se află toate posibilele lui. Spuneam mai sus
că, mai înainte de a fi o chestiune de limbaj, poezia
este un mod de a ne trăi umanitatea. Numai că,
fiecărui poet, umanitatea sa. Metaforele sale sunt
umanitatea sa, fiindcă trăim cu cuvintele noastre.
Nu trăiești pur și simplu și apoi vorbești despre
ceea ce ai trăit. Trăiești cu și prin cuvintele și
tăcerile tale, aceste cuvinte nespuse încă. Trăiești
poetic, vorbind poetic.
Am pornit dintr-un romantism temperat, am
trecut prin baroc, pentru a mă așeza în neo-
expresionism. Căci dificila artă/meserie a poeziei se
învață făcând-o, cum ar zice Aristotel. Sunt, cum
scria Michel Camus „un poet mistic atipic, mistic
în sensul înțeles de Novalis, pentru care « Poezia
este religia originară a umanității», sau, altfel spus,
în sensul în care mistica sa poetică nu este
înfeudată niciunei obediențe religioase. Horia
Bădescu nu este doar un poet mistic, prin relația sa
cu infinitatea misterului Ființei, ci și un
metafizician, prin viziunea sa transpersonală și
transreligioasă asupra transcendenței imanente a
Ființei”. Iar acest lucru este perfect vizibil încă din
Marile Eleusii, cartea mea de debut.
M-am îmbăiat în răsfățul fastuos al cuvintelor
pentru a ajunge la înțelegerea faptului că un poem
are în el atâta poezie, câtă tăcere gravidă de sens se
află în spațiul dintre acestea. Fiindcă «Poemul este
el însuși/ un drum. / Drumul poemului / este
poemul însuși. / Pe drumul poemului/ nu poemul
este cel care / umblă ,/ pe drumul poemului /
rătăcește pulberea / de pe tălpile / morții.»
Și pentru că nu-mi place întrebarea aceasta, dă-
mi voie să-mi adresez singur o ultimă întrebare.
Dacă ar trebui să-ți faci un autoportret, cum
l-ai schița?
Un fir de iarbă printre dărâmăturile zilei.
24 februarie 2013
Interviu realizat de
Petru Poantă
■
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Scriitorul Teodor Tanco
pe culmile senectuții
luliu-Marius Morariu
n data de 22 a acestei luni, cunoscutul scriitor
clujean de sorginte năsăudeană, Teodor Tanco,
a mai adăugat un trandafir în buchetul vieții
sale și a mai urcat o treaptă pe scara vieții,
poposind acum la doar doi pași de statutul de
nonagenar.
în ciuda opulenței anilor însă, tinerețea pe
care o degajă în jurul său, buna dispoziție și pofta
de muncă cu care își molipsește adesea
interlocutorii ce îl ascultă fascinat vorbind despre
cercetări mai vechi sau mai noi, precum și
condiția fizică de invidiat, care nu trădează nici
măcar parțial mai micile sau mai marile afecțiuni
care îi îngreunează uneori existența, îl fac să pară
mult mai pauper din acest punct de vedere,
reliefându-i, în modul cel mai probabil, tinerețea
sufletului pe care încă o mai păstrează.
Temperamentul de luptător care l-a
caracterizat pe parcursul întregului traseu
profesional, altminteri tipic năsăudenilor, alături
de zelul cu adevărat apostolic în descoperirea și
reliefarea valorilor zonei de baștină, ce l-a
consacrat în rândul istoriografilor profesioniști,
împreună cu talentul literar valorificat într-o operă
prodigioasă ce înglobează povestiri (,,Cui îi bate
inima”, ,,Prea tineri pentru amintiri”),
memorialistică (,,Un om în halat vișiniu”),
romane („Soldați fără arme”, ,,Fana”, „Studenta”,
„Cândva mă voi întoarce acasă”), sau lucrări
aparținătoare genului dramatic („Trilogie
transilvană”), reprezintă trăsături definitorii ce
ilustrează deopotrivă personalitatea literară a
autorului nostru, dar contribuie și la creionarea
portretului moral al unui om de o perseverență
exemplară.
Dincolo de aceste lucruri, capacitatea de a se
replia după fiecare înfrângere sau ,,palmă a sorții”,
de a-și analiza acțiunile și de a se întoarce apoi
reîncărcat în centrul atenției, altfel spus, calitatea
de a transforma fiecare înfrângere aparentă într-o
victorie, reprezintă un alt atu al bistrițeanului
pripășit pe plaiuri clujene, unde, prin muncă și
seriozitate, a reușit să se impună într-un mediu
atât de select din punct de vedere cultural. Un
exemplu în acest sens l-a reprezentat excluderea
sa din învățământul universitar, când s-a reprofilat
pe activitatea literară, valorificând asemenea
slujitorului din Evanghelie talanții încredințați lui
de generosul Creator. Tot în aceeași categorie se
înscrie și apariția romanului Fana, a cărui
germinație și geneză sunt cu totul aparte, după
cum însuși mi-a mărturisit, precum și multe altele
care întregesc portretul său de luptător.
Datorită acestor lucruri, este firesc ca un om
care și-a împărțit bruma de existență telurică între
viață și cărți, să fie iubit, apreciat și omagiat, atât
de către ucenicii asupra cărora personalitatea lui
și-a pus amprenta, cât și de către instituții de
prim rang din domeniul cultural autohton,
precum Academia Română, Uniunea Scriitorilor,
Biblioteca Centrală Universitară sau ,,Astra”. Dacă
cea dintâi l-a premiat pentru cercetarea istorică,
cea de-a doua l-a evidențiat pentru cea literară și i-
a deschis larg porțile, numărându-l între membrii
săi marcanți, în timp ce, biblioteca nu a făcut
altceva decât să-i recunoască statutul de oaspete
fidel, dovedit de frecventarea constantă pe
parcursul mai multor decenii a sălilor ei și de
lectura susținută a operelor pe care le găzduiește,
în timp ce ,,Asociațiunea transilvană” i-a mulțumit
pentru munca de șlefuitor de diamante și de
pictor în cuvinte, încununată apodictic prin
tezaurul portretistic cuprins în cele șapte volume
ale seriei ,,Virtus Romana Redidiva” sau în
paginile celor peste 50 de cărți a căror paternitate
și-o revendică, multe dintre ele intrate de mult în
circuitul științific și devenite părți ale
instrumentarului profesionist al cercetării.
Având în vedere aceste lucruri, precum și
prolificitatea sporită de faptul că se află la vârsta
la care scriitorii dau naștere marilor sinteze, nu
putem decât să îi dorim, acum, la ceas aniversar,
sănătate, bucurie, spor și pană inspirată
distinsului autor, spre a valorifica în continuare
tradiția și istoria autentică în paginile operelor
sale.
îi mai dorim de asemenea, ca Pronia divină
să îi hărăzească atât pe parcursul traseului teluric,
cât și în finalitatea sa eshatologică părtășia
bunătăților celor veșnice spre desfătarea
sufletului, în timp ce, pentru valorificarea
elementelor definitorii ale itinerarului său
pământesc, îi dorim un biograf cel puțin la fel de
înzestrat ca dânsul, spre a-l învrednici de o efigie
demnă de cele înmănunchiate în seria mai sus
pomenită, meritată din plin de către distinsul
scriitor, care a trudit atât pe altarul culturii.
■
reportaj
Câteva zile la Cernăuți
Radu Mârza
n luna septembrie am fost pentru câteva zile
la Cernăuți. A fost prima mea călătorie în
acest oraș, prima în Bucovina, prima în
Ucraina. Am pornit într-acolo cu mari așteptări,
având în minte idei despre vechiul Cernăuți, oraș
reprezentativ al Monarhiei chezaro-crăiești, despre
provincia de margine Bucovina cea plină de
naționalități și exemplu de multiculturalism,
despre mult-dezvoltata societate românească din
Bucovina, despre Alma Mater Francisco-Josephina.
Aveam în minte imagini de pe cărți poștale,
memorialistică, istorie universitară și romanele
„provinciale” ale lui Joseph Roth. Pe de altă parte,
eram curios să văd un colț al vechii Moldove și al
vechiului areal polono-ucrainean, dar și spațiul
post-sovietic. Ucraina a fost unul dintre principalii
piloni ai URSS și este unul dintre marii săi
moștenitori și am fost curios să văd la fața
locului cum se gospodărește Ucraina între „dificila
moștenire” a Vechiului Regim și nevoile și
provocările la care este supusă o țară nouă și cu o
mare dorință de afirmare și individualizare.
Intrarea pe teritoriul Ucrainei (pe la punctul de
frontieră de la Siret) mi-a amintit de vremurile
„noastre” de odinioară, de micile aventuri care
erau ieșirile din (dar și intrările în) Republica
Socialistă România, de formalitățile inutile, de dis-
prețul și umilințele la care erau supuși românii de
către propriile organe de frontieră. Acum, aceste
sentimente le-am trăit de partea cealaltă a fron-
tierei unde, deși am trecut într-o coloană de
mașini care avea în frunte o mașină cu însemne
diplomatice, ni s-au controlat îndelung
pașapoartele și actele mașinii (dar și de către
grănicerii români), ni s-au notat numerele de
înmatriculare, ni s-a dat un bilețel pe care scria
numărul persoanelor din mașină, cu atenționarea
ca nu cumva să pierdem acest bilet, că este nece-
sar la ieșirea din Ucraina (până la urmă, l-am pre-
dat la primirea înapoi a pașapoartelor). în
apropiere, tirurile care ieșeau din Ucraina spre
România treceau printr-o poartă de gard din
sârmă, legată cu lanț, pe care un grănicer o
deschidea și o închidea la loc. Dacă adaug infor-
mațiile auzite despre șicanele care li se fac celor
care transportă cărți românești în Ucraina, atmos-
fera ușor tensionată de la intrarea în Ucraina este
ușor de înțeles.
Cele câteva zeci de kilometri parcurse pe dru-
muri ucrainene (bucovinene?) ne-au purtat pe
drumuri în general proaste, nu atât cu gropi, cât
foarte denivelate, cu interminabile linii continue,
cu nenumărate pompe de benzină (1 litru de ben-
zină = 10 grivne, adică 1 euro!), dar fără rețele
internaționale de benzinării. Undeva, pe partea
stângă a șoselei, monumentul în amintirea luptei
de la Codrii Cosminului.
Pe șosele, dar și prin oraș, o mare varietate de
mașini, vechile și hârbuitele Lada, Moskvici și
Volga (există însă și versiuni mai noi, din anii
1990, dar la fel de hârbuite), Cielo și Matiz, ba
chiar destul de multe Loganuri, alături de tot felul
de mărci necunoscute (am aflat apoi că sunt
mașini chinezești asamblate în Ucraina sub denu-
mirea ZAZ). în extrema cealaltă - BMW,
Mercedes, Audi și destul de multișoare Lexus și
alte mașini scumpe. Mijloacele de transport în
comun din Cernăuți sunt autobuze și troleibuze
care, chiar dacă (unele) nu au fost produse în anii
1970, arată ca și cum ar avea decenii bune de
viață.
Intrarea în Cernăuți ne-a adus într-o lume
amestecată, cu drumuri și străzi aglomerate, cu
benzi de circulație nu foarte clare, străzile din
centru și din zonele semicentrale fiind pavate cu
piatră cubică, neîngrijită și veche de pe vremea
KuK, a României sau a URSS-ului?
Centrul istoric al Cernăuțiului și cartierele sale
semicentrale prezintă o arhitectură compactă de
oraș de provincie al Monarhiei. Din loc în loc,
palatele, clădirile administrative sau casele de
locuit neoclasice, neogotice sau Secession fac loc
câte unei clădiri funcționaliste interbelice (câteva
clădiri în stil brâncovenesc vorbesc convingător
despre cele două decenii în care Cernăuțiul a
aparținut României) sau câte unui bloc sau com-
plex de spații comerciale din vremea URSS sau
din timpurile mai recente.
Vechile monumente de arhitectură din timpul
Monarhiei dualiste dau personalitate orașului și
reprezintă o pecete pe care Cernăuțiul o poartă și
pe care, din fericire, nici unul din regimurile de
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
mai târziu nu a reușit să o șteargă. Azi, dim-
potrivă, pe stradă observi unele semnale care
indică faptul că Ucraina încearcă să facă din vechi-
ul Cernăuți un brand.
Este adevărat, palatele, bisericile, clădirile ridi-
cate pe vremea bătrânului împărat Franz Joseph
poartă amprenta timpului și a timpurilor, majori-
tatea sunt părăginite sau ... în curs de părăginire.
Cu riscul de a contraria cititorul, trebuie să măr-
turisesc că am avut unele dificultăți să „diger”
firmele, reclamele, inscripțiile și anunțurile cu car-
actere chirilice pe frumoasele palate Secession; am
găsit oarecum nepotrivită asocierea buchilor chiril-
ice cu Secession-ul. însă, dat fiind caracterul com-
pozit și multinațional al Monarhiei, este o
asociere care nu trebuie să (mă) mire.
Călătoria la Cernăuți a fost ocazionată de partici-
parea la un simpozion internațional dedicat lui
Eudoxiu de Hurmuzaki și familiei Hurmuzaki în
general. Simpozionul a fost organizat de Editura
Alexandru cel Bun din Cernăuți și de Catedra de
Filologie Română și Clasică a Universității din
Cernăuți, iar inimoșii organizatori au făcut mari
eforturi de la pune pe picioare o manifestare
științifică în condiții administrative și pecuniare
nu tocmai favorabile. în programul simpozionului
s-au regăsit și câteva excursii: la Cernăuca, fosta
moșie a Hurmuzăcheștilor (din care a mai rămas
biserica și câteva monumente funerare; aici s-a
slujit un Te Deum în amintirea lor), la mănăstiri
din împrejurimi, însă cea mai spectaculoasă a fost
excursia la cetatea Hotinului.
Am avut astfel ocazia să intru în contact direct
cu românii din Cernăuți și cu viața lor, iar acest
contact mi-a demolat cu totul clișeele multicultur-
aliste despre Bucovina și Cernăuți. Am descoperit
că, până să pui în discuție politica Ucrainei,
românii bucovineni înșiși sunt împărțiți în mai
multe facțiuni, unii sunt „pro-guvernamentali” și
mai apropiați de autorități, alții sunt „naționaliști”
și apropiați de România; am avut chiar sentimen-
tul că fiecare afirmă despre cealaltă că este „pro-
Pierrot II
guvernamentală” și că face jocul Ucrainei. Uneori
aceste grupuri sunt separate între ele prin simpla
asociere cu câte un partid politic, cerc cultural,
instituție guvernamentală sau asociație culturală
din România. în orice caz, fiecare grup este mar-
cat de propriile sale conexiuni și interese în
România.
Nu pot neglija faptul că, în unele momente ale
manifestărilor și aflat între anumite persoane, am
avut puternica senzație că printre noi se află
„carurile de transmisie” ale mai multe servicii
operative, din cel puțin trei țări. Anumite person-
aje, extrem de bine informate și dornice de dia-
log, s-au îngrijit să repete de suficiente ori acest
lucru și să lanseze subiecte de discuție atent
selecționate.
Desigur că, venind din România membră a
Uniunii Europene și NATO este greu de judecat
comportamentele românilor bucovineni legat de
propria lor naționalitate, de România și Ucraina.
Vorba cuiva: noi plecăm, ei rămân. Românii
bucovineni se conformează rigorilor statului în
care trăiesc, adică dau Cezarului ce este al
Cezarului, ceea ce este de înțeles, însă, în același
timp, este simptomatic că transmit indicii care
ridică serioase semne de întrebare privind seriozi-
tatea românității și românismului lor. Iată două
exemple la întâmplare: unii au adrese de email pe
site-uri rusești, nici măcar pe Yahoo sau Gmail, iar
atunci când se simt singuri vorbesc între ei în
limba ucraineană.
De cealaltă parte se află Ucraina și ucrainenii.
După cum arătam mai sus, Ucraina se mișcă
astăzi pe o axă care are la un capăt moștenirea
vechii Republici Socialiste Sovietice Ucrainene, iar
la celălalt capăt nevoile, rigorile și aspirațiile unei
țări noi (dar nu lipsită de istorie!), dornice de afir-
mare. La nord și est - Rusia, cu tot ce înseamnă
aceasta din punct de vedere politic, cultural,
lingvistic, economic și militar, în sud și spre apus
- Europa și mai ales Uniunea Europeană, cu per-
spectiva dulce a „integrării europene”, dar și cu
rigorile unui eventual acord de asociere.
Undeva în Ucraina de astăzi, minoritatea
românească ce, după cum bine se știe, nu se
găsește doar în Bucovina. O minoritate pe care
recensămintele o împart între naționalitatea
românească și cea moldovenească.
Conform unei statistici preluate de pe
Wikipedia (http://en.wikipedia.org/wiki/
Chernivtsi#Demographics), la recensământul din
2001 Cernăuțiul avea o populație de 236700
locuitori, formată din 65 (!) de naționalități.
189000 persoane s-au declarat de etnie ucraineană
(79.8%); 26700 de etnie rusă (11.3%); 10500
români (4.4%); 3800 moldoveni (1.6%), 1400
poloni (0.6%); 1300 evrei (0.6%). La 1930, orașul
avea o populație de 112400 persoane, dintre care
26.8% evrei (la 1910 erau 32.8%!!!), 23.2%
români, 20.8% germani, iar 18.6% ucraineni. La
nivelul regiunii Cernăuți, care nu corespunde
întrutotul părții de nord a Bucovinei istorice, în
anul 2001 ucrainenii reprezentau 75% din popu-
lație (689100 locuitori), românii 12.5% (114600
locuitori), moldovenii 7.3% (67200), rușii 4.1%,
iar polonezii, bielorușii și evreii 1.2%. Cifrele
vorbesc despre niște mutații teribile la nivelul
structurii populației Cernăuțiului și a regiunii
înconjurătoare (mai ales în anii 1940-1945), marii
perdanți fiind românii și evreii, cu scăderi de zeci
de procente din totalul populației, ceea ce este o
pierdere mai mult decât dramatică.
Căderea brutală a minorității românești din
Cernăuți se simte la nivel administrativ.
Acordurile și tratatele internaționale nu sunt
respectate, manifestările științifice și culturale
românești sunt ignorate sau chiar sabotate prin
mijloace mai mult decât transparente (într-o zi de
luni în întreaga universitate din Cernăuți nu s-a
găsit o sală pentru întâlnirea unor participanți din
România la un simpozion cu studenții români din
Cernăuți, toate sălile fiind implicate, nu-i așa?, în
procesul educațional). încet-încet, urmele
românești din Cernăuți se șterg, dispar prin
vechime, neîngrijire, ignoranță sau chiar în mod
deliberat. Câte un monument cade sau dispare,
tablele memoriale noi nu sunt agreate, iar cele
vechi cad și se sparg sau sunt duse la restaurat și
nu se mai întorc, puținele școli românești dispar
prin lipsă de copii dornici să învețe românește (le
putem condamna părinții?) sau prin nevoia de
clase pentru copiii ucraineni. Monumentele funer-
are românești din impresionantul cimitir Horecea
sunt sparte sau ocupate abuziv de morți de alt
neam, criptele unor familii ilustre sunt sparte,
osemintele profanate. Românii și România se
îngrijesc de monumentele funerare ale lui Aron
Pumnul și ale familiei Hurmuzaki, dar uită de
cavourile familiei Onciul, Sbiera și de atâtea și
atâtea alte nume ilustre care își dorm somnul de
veci în impresionantul cimitir Horecea, iar la
Cernăuca, monumentele funerare ale familiei
Hurmuzaki sunt date cu var.
Sursele de finanțare guvernamentale sunt aproape
inexistente sau acordate subiectiv, pentru activități
marginale. Uneori, manifestări românești sunt
supuse la diferite forme de presiune, și nu numai
presiuni administrative.
Acestea nu sunt decât câteva observații ale unui
spectator ne-specialist în istoria Bucovinei sau în
politica regională a României față de vecini și față
de minoritățile românești de dincolo de granițe
sau în politica internă a Ucrainei.
Apropo, factori de decizie (nu spui cine, persoană
importantă) din MAE consideră că românii din
Chicago au mai mare nevoie de sprijinul financiar
al statului român decât cei din Bucovina.
■
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cărți în actualitate
George Vulturescu
și elogiul literei
Irina Petras
George Vulturescu este un poet al Nordului în
măsura în care această situare e chemată să
traducă și să valoreze lucrările și purtările
omului, dar și să acorde un accent distinctiv
poetului. Instrumentările dosarului locuirii operate
de cărțile sale precedente răstoarnă relația până la a
sugera că poezia a creat Nordul, iar acesta, la
rândul său, printr-o răsucire extrem de firească, s-a
întors cu argumente care să legitimeze sursa, să o
întărească. Oricum, eliberarea de rădăcini,
despărțirea, înstrăinarea, deghizarea, în cele din
urmă, sunt toate înțelese ca amăgiri. în plus, "mâna
care scrie e totuna cu mâna de pe cuțit", condeiul și
cuțitul duc înspre moarte, altă direcție și alt sens nu
există. Saga nordică explică altfel, cu o reîntoarcere
la metafora tăioasă, catachretic, cercul închis
asupră-și al vieții - plecarea nu are alt rost decât
întoarcerea trudnică și obligatorie la începuturi.
învățătura esențială e aceea a cuțitului ca metaforă
și succedaneu al vederii dincolo de aparențe și de
locuri comune: "Pe tejghea un cuțit înfipt / în
scândură. / Mâna care se apropie de prăsele / va
termina acest poem: / țurai!". Refrenul nordic,
violent și disonant, slujește perfect texturii sfâșiate a
poemelor vorbind de forța stranie a unei seminții
aparte.
Sunt de pus laolaltă în portretul poetului mai
multe semne: Ochiul, Piatra, Nordul și "smintirea".
Pentru aceasta din urmă, laitmotiv al excelentului
volum Aur și iederă (2011), propuneam un excurs
etimologic liber, ipotetic: smintirea se trage din ex
mente, adică "din minte", sau chiar dintr-un [ex]
mentire, a minți, "a inventa cu mintea". Sminteala
poeziei e una "ieșită din minte", în ambele sensuri:
născută de combustii ale creierului activ, dar și
deraiată, căci iese din îngrădirea rațională a terme-
nului și încalcă, liber și creator, legi. Expresionismul
invocat adesea când e vorba despre poeți optzeciști
transilvăneni este și el unul smintit, adică ținând de
spațiul imaginat mai întâi și locuit apoi consecvent.
Putem identifica ușor în poemele sale izbucnire
dinamică, descătușare, extaz (G. Coșoveanu
intuiește corect un registru mai degrabă imnic și
grav decât expresionist). Este prezent și țipătul -
schrei-ul nemțesc își află perechea cu posibil zvon
etimologic în vechiul țurai!, iar "tensiunea interioară
transcende lucrul, trădând relații cu cosmicul, cu
absolutul, cu ilimitatul" (semnalment esențial al
expresionismului în viziunea unui Blaga). Cu toate
acestea, elementele puse tradițional în seama
aceleiași maniere expresioniste și prezente în spațiul
poemului - lup, piatră, fulger, sihlă, vultur, orb,
carne, frică, sânge, vifor - sunt nu atât mesageri ai
revoltei, cât, mai degrabă, ieroglifele cu care poetul
se auto-împroprietărește scrijelind cu un cuțit ances-
tral și ontologic fila albă ("Cuțitul literei nu lasă
nimic să putrezească").
Semnele despre care vorbeam mai sus sunt și
unele memorative, de întoarcere înspre vârstele rev-
olute, dar și cod personal avar de decupare și ținere
sub control a datelor scriptural-existențiale. Tendința
de destrămare a paradisului imaginant e con-
tracarată prin desenarea repetată a unor hotare,
prin includerea cu artificii poetice într-un perimetru
adjudecat anume. Ochiul Orb este nu doar deturn-
area poetică a unui handicap și a unei ades
pomenite întâmplări din copilărie, ci metafora cea
mai potrivită pentru poemul la care lucrează G.
Vulturescu încă de la prima plachetă de versuri.
Lumea sa e una care se înalță înăuntru, care sub-
minează cu bună știință ceea ce ochiul valid,
comun, văzător în afară aduce în spațiul scriptural.
Acolo, în lumea dublă și alteră a pietrelor inte-
rioare, vin din afară voci ale unor imaginanți convo-
cați asiduu. El îi aude, sunt cântecul ritmic cu care
își însoțește truda, căci "tava cu jar a lui Harap Alb
nu-i la îndemână decât în grajdurile textelor".
Ochiul orb, deschis înăuntru, spre mintea făcătoare
de povești și vedenii/viziuni, se însoțește cu ochiul
vederii comune pentru a găsi un echilibru și a legiti-
ma o creație.
Piatra, ca element durabil și magic, prin chiar
dăinuirea ei prelungă și prin statornicie, e cheia
legăturilor ancestrale conținând toate ingredientele
viitorului meșteșugar de cuvinte. Saga nordică a
atins treptat o armonie tăioasă, întunecat-arzândă,
poetul și-a marcat definitiv teritoriul și oficiază, fie
și sub negrul cenușiu, solemn, cu o voce de-acum
inconfundabilă, din chiar pragul proprietății sale.
Grota și literele (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013,
106 pagini) marchează o continuare și o stranie
creștere. Prima secțiune, “Scaunul gol de lângă foc”,
e una a evocării nostalgice, a reveriei. Divinitatea,
prietenii dispăruți, felia de pâine din mâna mamei
("Când scriu e ca și cum aș mai ține în mână / felia
aceea de pâine..."), copilăria, moartea câinelui,
vârstele bântuite de fantasme cu călăreți ("în găvan-
ul ochilor tăi / pagina albă și câmpul verde din sat
/ sunt acum ca într-o cutie magică / răsucești cheița
când vrei: / calul negru se ridică pe fluierele
picioarelor / și pășește / când înaintea cuvintelor /
când în urma lor"), urme de copite din lumea cea
mică a insului, dar și din lumea cea mare a Istoriei
("Nu mai sunt cai pe câmpiile din sat, fiule, / îmi
spune mama"; "Sunt o potcoavă de pe un drum din
Ardeal. / Abia cine a găsit potcoavele ajunge la des-
tinație, / a râs Moș Achim când m-a ridicat dintre
bulgări" ) își află încă lăcașul potrivit "sub calota
craniului", unde "e cald și bine / literele cresc când
e cald și bine / precum cresc dinții din gingia
crudă".
Dar "litera își decide singură sunetul sau solzii".
Tot ceea ce se petrecea până acum la nivelul pietrei,
cu obstinate, dar firave, totuși, scrijeliri ale lutului și
ale stâncii, capătă o scrâșnită profunzime în secți-
unea a doua a volumului: Viespe de grotă. Un reper
real ("La Turnu, sub munții Coziei, în stâncile de pe
malul Oltului se află chiliile sihaștrilor Daniel și
Misail. Pe urmele lor, în grote uitate, osârdia aces-
tor rânduri") e folosit ca relansator al poemului-
întrebare. Calota craniului se modelează pe măsura
grotei sihaștrilor imitându-i firidele, singurătatea,
neliniștita căutare. Poemul, viața, moartea, gândul
răsucit în sine sunt unghere misterioase ale grotei,
sunt chiar ele Grota care se lasă explorată trudnic,
cu o încercare repetată de potrivire a literelor și a
semnelor ("nu-i literă pe sub care să nu fi scor-
monit"; "sub calota craniului său duce o grotă /
despre care nu știe nimic / (cum pasărea poartă oul
de care se golește în cuib) / o grotă mai mare decât
cea în care intră acum / care s-a săpat singură în
noaptea creierului său / în amiaza cărnii sale"; "ai
avut dreptate, Misail: / orice grotă se hrănește cu
altă grotă / chilia ta din stânca de la Turnu / intră
ca un cerc în cercul înroșit din creierul meu"). Aici
e miezul fierbinte al volumului. Poemul își este sieși
vizuină și viziune. Misail e dublul poetului ("acum
scriu eu cu numele lui Misail"), unul mai înțelept,
mai împăcat; Daniil e un ecou. Divinitatea este ea
însăși un alter adânc, întunecat, abscons și oțios
("sub pleoape, ochiul meu pândește întors și ateu").
Hăituit de întrebări fără răspuns, poetul se scu-
fundă în grota trupului și a minții deopotrivă,
încropind din sânge și din cugetare o efigie în care
să se recunoască și care să poată fi urma. "Scrierea
e un drum", dar nu unul care respectă tradiționale
ritualuri ale inițierii, ci unul răzvrătit ("- Misail, /
încep să cred că grota e o erezie"), reluat, refăcut,
cu variante, voci și ecouri: "nu există drumuri până
la grotă și nici mai departe". Poemul se răsfrânge în
oglinzi strâmbe, contorsionate, înșelătoare: "Sărace
verb: tu auzi copitele lor răscolind / pagina albă -
câmpia ta de nervi / un cuvânt mușcă: are dinți de
lup / un cuvânt e o pojghiță de argilă sub care /
năclăiesc nămoluri / într-un cuvânt copita găsește
piatra și pășește"; "Praf și pulbere rămâne sub
copită! / Doamne, lasă-mă să trec în litera urmă-
toare..."
Dincolo de tonalitatea imnică, surdinizată acum,
poemul silabisește stupoarea de a fi, eșuarea într-un
labirint fără ieșire, în vacarmul de răspunsuri
incomplete: "în grotele literelor mele rânjește craniul
gol: / - Grota e fiica stâncii sau spaima ei?"; "năpâr-
lesc de la o literă la alta: / scrisul e noua mea
piele"; "adesea mă văd, de undeva de sus, sau / de
jos în același timp și din lateral". Poemul care
încheie volumul rostește însă și un manifest de sfi-
dare a limitelor și a zădărniciei, de apărare a
Poeziei: "Eu fac ceea ce știu să fac, Misail: / scriu
litere pe pagini - / trupul mi se chircește în ele pre-
cum se strânge / firul de apă într-o stalactită / O,
literele n-au nici o apărare în afara versului / atârnă
precum liliecii de firidele bolților - / au pliscuri și se
prind cu ele unele de altele / în somnul Ochiului
de Cucuvea // - Ochiul de Cucuvea este în capul
tău! / îmi strigă oamenii râzând de afară // și au
dreptate, Misail: / poetul nu are nici o apărare în
afara versului / nici Ochiul de Cucuvea nu are nici
o apărare / în afara Nopții / și golește în
Dumnezeu tot ce vede."
■
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„Dați în bandiții ăștia... să le
sară carnea de pe oase!”
Flori Bălănescu
Radu Ciuceanu,
Prea mult întuneric, Doamne!
București, Institutul Național pentru Studiul
Totalitarismului, 2012
Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928,
a fost arestat la 22 septembrie 1948 și
condamnat de Tribunalul Militar Craiova
pentru „uneltire contra ordinii sociale” la 15 ani
de temniță grea, deoarece „... în cursul anului
1947, împreună cu generalul Carlaonț, dr.
Cărăușu, Sergiu Mandinescu și alții au pus bazele
unei organizații subversive cu caracter terorist, au
achiziționat armament, muniție și explozibil cu
scopul de a înlătura actualul regim, luptă
împotriva URSS prin acțiuni de sabotare și
insurecție...”1. A executat perioada de detenție
integral, la Craiova, Pitești, Jilava, Văcărești,
Târgșor, Dej și Gherla, fiind eliberat la expirarea
pedepsei - 18 septembrie 1963. După 1964 a fost
urmărit informativ de Securitate, sub două nume
de obiectiv: „Artistul” și „Cucu”2.
Al patrulea volum al memoriilor lui Radu
Ciuceanu tratează una dintre cele mai grele
perioade ale detenției tânărului student intrat în
malaxorul experimentului ideologic al reeducării.
Chiar și aceste sumare date cronologice pot
impune încă de la început o distanță necesară față
de subiect. Din două considerente: unul etic și
unul moral.
Perspectiva etică lipsește adesea când scriem
despre mărturiile foștilor deținuți politici ai
regimului comunist din România, indiferent de
formula de scriitură a martorului, accesibilă sau
confortabilă sieși. în absența unor lecturi
considerabile și fără stăpânirea contextului istoric
și social-mental este dificil să depistăm elementele
de interes profesional (sau numai strict uman).
Cercetătorul perioadei stabilește în timp grile de
lectură și de interes, atinge un discernământ
aparte față de stilul relaxat în care oricine poate
emite păreri despre trecutul recent, datorită falsei
percepții că acest trecut din care noi înșine am
făcut parte, fie și fragmentar, ne este atât de
aproape. Cercetătorul își creează „imunități” la
bombardamentul senzorilor externi subiectului.
Din punct de vedere moral, cercetătorul nu
are voie să „judece” și să „ierte” semeni care au
trecut prin experiențe neverosimile. între foștii
deținuți politici funcționează o înțelegere aparte
pentru cei care au avut nenorocul să fie și victime
ale reeducării. Radu Ciuceanu - o spun destule
surse directe - a fost dintre aceia foarte
traumatizați, dar care a reușit să nu fie doborât
de reeducare, așa cum s-a întâmplat cu mulți
dintre colegii săi. Tema reeducării este într-adevăr,
încă, una a trăitorilor ei și a puținilor istorici care
i s-au dedicat. Este aproape o blasfemie să ne
trezim vorbind despre un atare subiect fără
cunoștințele și empatia necesare.
După 15 ani de detenție politică Radu
Ciuceanu era un paria. Doi ani de zile nu a avut
act de identitate, fiind întreținut de mama sa,
pensionară, și de fratele său, un inginer despre
care știm din câteva surse (foști deținuți politici)
și din informațiile strânse de Securitate că a ajutat
mai mulți „pușcăriași” cu probleme de acomodare
în noua societate. Aflăm din fișa medicală
penitenciară, al cărei conținut este reprodus de
Octavian Roske în Prefața cărții Jurnalul unui om
liniștit. Nume de cod: „Artistul”, 1963-1970, vol.
1, că de-a lungul anilor de recluziune Radu
Ciuceanu a contactat aproape toate bolile
specifice pușcăriilor românești: „hepatită
epidemică recidivantă, 1950. T.B.C. pulmonar,
1951. Hepatită epidemică recidivantă, 1951.
Intoleranță alimentară, hepatită cronică, 1955.
Enterocolită cronică, T.B.C. pulmonar, 1956.
Distrofie; greutate: 50 kg. Nevroză generală
vegetativă, 1959. Intoleranță alimentară, hepatită
cronică, 1960. T.B.C. pulmonar, hepatită cronică;
greutate: 43 de kg, 1963”. Acest rezumat ne
„spune” că deținutul a început să fie foarte
bolnav în timpul reeducării de la Gherla și a
rămas astfel până la eliberare. Această perioadă va
face obiectul următorului volum de memorii.
Deși la arestare tânărul Ciuceanu era student
la Medicină, după eliberare a absolvit facultatea
de Istorie. S-a retras într-o specializare ce avea să-l
țină aparent departe de prima linie a ofensivei
ideologice din ultimele decenii comuniste. Cu
râvnă de arheolog este scrisă cartea de față, în
care memorialistul împletește stilul expresiei
directe cu pasaje de introspecție și analiză,
procurând cititorului nu doar cadrul contextual al
desfășurării, ci și perspectiva înțelegerii în detaliu
sau pe diverse paliere. Expunerea este în cea mai
mare parte alertă. Opțiunea majoră pentru
formula dialogului poate fi interpretată și ca o
încercare de ameliorare a rememorării directe, a
reîntâlnirii neintermediate cu sinele traumatizat.
Cititorul mai puțin avizat asupra tematicii
carcerale comuniste rămâne la sfârșitul lecturii cu
impresia unui roman autobiografic consistent,
cititorul rutinat în atare lecturi va avea o listă de
confirmări, infirmări, fixări de date mai mult sau
mai puțin evenimențiale, chiar revelații. Radu
Ciuceanu are o memorie de „pușcăriaș” autentic
și un stil descriptiv de istoric înclinat spre proză.
Aflăm chiar din prima pagină cum se desfășura
percheziția corporală în penitenciar: „Ne
obișnuisem cu ritualul dezbrăcării până la piele, al
scotocirii hainelor, al pipăitului neplăcut prin
toate părțile intime, cu deschiderea gurii, ca și
cum am fi înghițit mai știu eu ce răvaș sau armă,
cu întorsul fundului, cu potopul de amenințări
dacă nu cumva avem asupra noastră vreun muc
de creion, vreo bucată de tablă sau vreo așchie de
oglindă. Aveam un singur gând, de care mă
temeam ca de mușcătura unui șarpe otrăvitor:
animalul îmbrăcat în haine albastre și cu trese de
sergent-major să nu-mi descopere iconița de argint
pe care avusesem grijă să o ascund într-un loc
unde speram să nu ajungă degetele cotrobăitoare
ale sârguinciosului slujbaș D.G.P.-ist (Direcția
Generală a Penitenciarelor). Dar, după cum
întorcea totul pe dos și nu se arăta plictisit de
munca intelectuală pe care o săvârșea cu zel,
șansele mele erau aproape de zero. Când am
primit un pumn în piept și o cizmă în burtă de-
am ajuns fulgerător pe ciment, mi-am dat seama
că sacrilegiul se produsese. Pusesem iconița de
circa 3/2 cm chiar în căptușeala pantalonului la
genunchi, considerând că era zona cea mai ferită
din veșmintele mele. Bruta, după ce a pipăit
terenul, a scos un cuțit și, într-o clipită, tăindu-mi
stofa, a intrat în posesia acelui dar trimis să mă
protejeze în lunga mea călătorie prin infernul
carceral”.
„Preludiul” intrării în închisoarea Pitești este
trăit odată cu mărturisitorul. De aici începe
parcursul celui de al patrulea volum al
memoriilor: patologia neverosimilă a reeducării,
„stagiile” la Văcărești și Jilava - unde întâlnește o
mulțime de oameni din elita militară, culturală și
politică a vechiului regim, „evadarea” în
închisoarea pentru elevi Târgșor, pe care o
consideră o minune.
Cele mai cumplite zile din viața de pușcăriaș a
lui Radu Ciuceanu au început cu „Noaptea
Sfântului Bartolomeu” în camera 4 Spital - când a
primit „botezul” reeducării. Descrierea „șocului”
de debut al reeducării la 4 Spital a făcut obiectul
câtorva cărți de referință. Memorialistul confirmă,
lăsându-se mai puțin pradă discursului afectiv,
ceea ce se datorează atât formației intelectuale,
cât și unei mai mari distanțări în timp față de
evenimente. Desigur, tot ceea ce presupunem pe
baza lecturilor are caracter provizoriu, neavând
posibilitatea reală de a scruta până la ultimele
consecințe psihosomatica martirizaților în
reeducare.
Memoria a lucrat în plin, rămânând un
combustibil activ pentru om și istoric: „Față de ce
asistaserăm cu o noapte înainte - o bătaie care
era departe de o răfuială, în care loviturile puteau
fi dătătoare de moarte - rațiunea mea avea un
colaps. Nu a trecut mult timp și am perceput cu
limpezime de cristal că activitatea așa-zis
reeducativă a lui Eugen Țurcanu nu era decât o
anchetă prelungită în temniță a Securității, care
nu avea drept țel reabilitarea condamnaților, ci
compromiterea lor morală și descoperirea unor
nuclee de rezistență ascunse sau uitate.”
Parcă pentru a întrerupe durerile rememorării,
autorul împletește firul narativ cu portretele
câtorva colegi de detenție: Șerban Gheorghe,
Cociu Barba, Chirică Bălănișcu, Cornel Niță - a
cărui asasinare de către reeducatori este
rememorată impresionant: „Execuția lui Cornel
Niță s-a consumat în mai puțin de cinci minute.
Cu o măciucă scurtă, s-a aruncat peste trupul
firav, într-o dezlănțuire de fiară. La loviturile în
burtă, care erau specialitatea lui Țurcanu, Cornel
Niță era deja pe ciment. Pocnetele oaselor
alternau cu gemetele muribundului. După ce i-a
zdrobit cu o mișcare rapidă și frontală tâmpla s-a
auzit un pârâit de oase asemănător cu
dezghiogarea unei nuci. Pe urmă i-a măcinat pur
și simplu scheletul, iar ultimele lovituri i le-a dat
jos, când deja trupul rupt al lui Cornel ajunsese
în bucăți, într-o baltă de sânge. A urmat o scenă
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
#
demoniacă: Țurcanu parcă a încremenit într-o
privire fixă asupra cadavrului. Am încercat să
surprind pe fața lui o reacție de groază pentru
ceea ce săvârșise. Nimic din toate acestea! Părea
că nu înregistrează crima; era chiar calm și numai
ochii îi erau injectați. Mișcările execuției victimei
nu ieșiseră din șablonul său bestiar, căruia îi
găsise acum o neagră încununare. Sfârșitul însă
fusese provocat și îl așeza în rândurile călăilor
autentici ai lagărelor bolșevice sau naziste.”
Marcat de experiența reeducării, Radu
Ciuceanu a amânat scrierea mărturiei sale despre
Pitești. Poate și pentru că a fost un student
„bătrân”, abia reușind să supraviețuiască material,
preocupat apoi de salvarea unor monumente
istorice ori de trimiterea sub anonimat împreună
cu alții (cu mai tânărul Octavian Roske, de
exemplu) a unor scrisori la Europa Liberă. L-am
cunoscut în toamna lui 1989, ca studentă în anul
I la Istorie. Mi-a fost profesor de arheologie, pe
șantier. Și dintre toți colegii săi, profesori la alte
grupe în care erau colegi de-ai mei, Radu
Ciuceanu era cel mai sever - adică noi chiar
săpam și „dădeam la șpaclu”. Mai mult, am
descoperit un cimitir medieval, am scos din
pământ, cu mâinile noastre, bumbi de tunici și
alte mici obiecte. Noi eram „ăia ținuți de
Ciuceanu cu umbrele într-o mână și cu șpaclul în
cealaltă, îngropați în noroi”. Dar ce contează mai
mult este că pentru prima dată în viața mea
auzeam un profesor de istorie vorbind despre al
Doilea Război Mondial, despre Uniunea Sovietică
și despre Ion Antonescu exact pe dos decât
auzisem și scria în manualele de istorie.
Profesorul (în realitate, cercetător la Muzeul de
Istorie al Municipiului București) îi cunoștea sau
bănuia pe informatorii din grupă. Eram în ajunul
Congresului al XIV-lea al PCR. A fost singura
mea experiență pe tărâmul arheologiei ca studentă
la Istorie și singura în care un profesor nu
respecta canonul ideologic. Pentru că a fost și
singurul profesor fost deținut politic pe care l-am
Compoziție grafică
avut. Dar asta aveam s-o aflu ceva mai târziu,
peste câteva luni, când a căzut regimul
Ceaușescu.
Am făcut această paranteză cu accente
autobiografice pentru că ne grăbim adesea, când
citim o carte de mărturii din și despre închisoarea
politică, să îl identificăm pe martorul-mărturisitor
cu ceea ce știm din mass-media de după 1989.
Or, rigoarea științifică ne îndeamnă să îl
localizăm pe martor în epoca evocată de
mărturie.
Capitolele dedicate „închisorii copiilor”
Târgșor ne oferă multe informații legate de
loturile aduse aici: trei loturi diferite de
maramureșeni, lotul „Organizația Pajura Neagră”,
lotul „cămășilor galbene”, numit și lotul Târgu
Mureș, loturi din Banat, Oltenia sau din Cluj,
Polizu, Urziceni, Baia-Mare și Gheorghieni etc. Ca
și alți memorialiști trecuți pe la Târgșor, Radu
Ciuceanu își amintește cu un umor reținut despre
încercările caricaturale de reeducare de aici:
„Atmosfera era de șezătoare și când, disperat,
politrucul punea câte o întrebare cu conținut
politic, răspunsul era invariabil: «Domnule
educator, permiteți-mi să gândesc asupra întrebării
pe care mi-ați pus-o și am să încerc să vă dau
răspunsul la ședința următoare». Evident că
răspunsul nu mai venea niciodată, fiindcă
Antonescu [Moș Cozonac], educatorul, uita și
subiectul și elevul”.
Un tablou special este dedicat lui Spirea
Dumitrescu, directorul închisorii. Fost prizonier
de război, revenit acasă cu una din diviziile
încropite de comuniști în URSS, se înscrisese din
inerție în P.M.R. Cu ajutorul unei „pile”, a reușit
„să preia conducerea unui penitenciar periferic:
Giurgiu. A fost primul contact al lui cu deținuții
politici și mai ales cu tinerii arestați din județul
Giurgiu, dar prezența lor nu i-a procurat nicio
satisfacție și a răsuflat ușurat când a obținut un
transfer la un penitenciar cu un regim special:
Târgșor”. Regimul relaxat pentru deținuți a luat
sfârșit când Spirea Dumitrescu a fost înlocuit.
Radu Ciuceanu își amintește și despre Moș
Dumitrache, sergent-major la pușcăria Târgșor,
simpaticul, omenosul și patriarhalul „moș”, pe
care nu-mi amintesc să-l fi numit vreun deținut-
autor de memorii, trecut prin Târgșor, caraliu.
Pentru că în administrația sistemului penitenciar
totalitar din România au existat, îndeobște la
nivelul „caraliilor”, și câțiva oameni ce nu și-au
pierdut omenia. Au fost puțini, dar au existat.
Moș Dumitrache de la Târgșor a fost unul dintre
ei, poate și pentru că a funcționat la „închisoarea
copiilor”, acolo unde proiectul reeducării a eșuat
înainte de a fi început. Un astfel de dialog ar fi
fost de neconceput la Jilava, Pitești, Craiova,
Galați, Sighet, Gherla sau Aiud:
„Pe la mijlocul lui august mi-am auzit numele
transmis din gură în gură de la poartă.
La poartă m-aștepta chiar Moș Dumitrache.
Avea o mutră care nu bătea a bine. L-am întrebat
pe șoptite:
? Cine mă caută?
Mi-a răspuns pe același registru:
? E unul în civil de la Ploiești, de la ăia..., și-a
dat ușor cu capul.
Am înțeles imediat mesajul: era de la
Securitate. Moșu' a continuat cu glas și mai
scăzut:
? Acuma e la politic, stau de vorbă... te duc la
birou și să te ții aproape de mine! Ia-o ușor
înainte că așa zice la regulament.”
La Jilava și Târgșor, tânărul Ciuceanu i-a
avertizat pe câțiva dintre colegii de celulă despre
ceea ce se întâmpla la Pitești, deși toți cei trecuți
prin reeducare (în oricare dintre faze) aveau
consemnul să nu vorbească despre ce li s-a
întâmplat. Avertismentele date colegilor și
directorului Dumitrescu l-au costat trimiterea la
Gherla, acolo unde va fi supus la o treaptă
„superioară” a reeducării. Dacă pentru a ajunge în
„laboratorul” de la Pitești deținuții nu trebuiau să
îndeplinească decât condiția de a fi studenți,
indiferent de condamnare, de la Târgșor
posibilitatea „evadării” într-o colonie de muncă de
la Canal a devenit imposibilă pentru mulți dintre
ei. Iadul penitenciar a avut trepte. Studenții
transferați la Gherla nu bănuiau ce urma să li se
întâmple.
Volumul se încheie cu o ultimă privire asupra
Târgșorului. Plutind în deriva întrebărilor și
incertitudinilor, pe Pluta meduzei (așa se
intitulează ultimul capitol), pușcăriașii
„contrarevoluționari” se întreabă în ziua de
26 noiembrie 1950 încotro îi va arunca soarta
controlată de Securitate și de Direcția Generală a
Penitenciarelor. Deși poate nu bănuia, Radu
Ciuceanu avea să ajungă, după un intermezzo
prin Dej, la Gherla, „cetate” colonizată începând
din vara aceluiași an - iunie 1950 - de grupuri de
reeducatori transferați de la Pitești.
Note:
1 Apud, Octavian Roske, Prefața - Despre eroi și
lichele, în Radu Ciuceanu, Jurnalul unui om
liniștit. Nume de cod : Artistul (1963-1970),
INST, București, 2005, Raport al Direcției a VII-a,
Serviciul „C” din MAI către Direcția a III-a, p. 55.
Radu Ciuceanu a fost încadrat informativ încă
din penitenciarul Gherla, de către colegi de
detenție, fiind lucrat informativ și operativ după
eliberare, cu intermitențe, până în 1989.
2. Radu Ciuceanu, Jurnalul unui om liniștit.
Nume de cod : Cucu (1970-1989), INST,
București, 2006.
■
1O
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Cronica de birou
Ștefan Manasia
Alexandru Petria
Călăul harnic
București, Editura Herg Benet, 2012
Pînă la Călăul harnic, cunoșteam poezia lui
Alexandru Petria numai din paginile
revistelor literare sau din mediul virtual.
De altfel, un grupaj de poeme reprezentativ
pentru volumul de față am găzduit - plăcut
surprins - în paginile Tribunei, în 2012.
Textele lui Alexandru Petria înseamnă un
altoi fericit al poeticii lui Charles Bukowski în
spațiul autohton - după ce acesta fusese, mai
către începutul anilor 2000, asumat și de Dan
Sociu, în volumele borcane bine legate, bani
pentru încă o săptămînă și cîntece excesive, care
denotă însă (și) o sensibilitate mimotică, ultra-
giată, un intelectualism de care autorul ameri-
can se ferea ca dracul de tămîie. Prin urmare,
vom avea în Călăul harnic o poetică a clipei,
pur senzoriale, eliberate de harnașamentele sim-
bolice, o poezie a glandelor și feromonilor, a
ficatului, stomacului, sexului: „cerul e o oglindă
de feromoni/ îngerii fac sex de-și rup aripile//
carnea de martie/ are alt termen de valabilitate”
(burlescă).
Eroul poemelor este mai totdeauna bărbatul
hîrșit, adultul trecut de superstiția inocenței dar
și de abjecția misoginismului: degustător a ce i
se dă/ ce rămîne, mai degrabă om al
Decameronului decît al complicațiilor livrești
demne de Cassanova sau Don Juan. Un Henry
Chinaski semiîmblînzit: „viața, un rest de sper-
mă pe buzele tale/ ce ți-am povestit/ cum ți-am
sărutat tălpile// ți-era frică să nu fii rănită/ de
un altul al insomniilor începînd de mîine/ altul
în șir// nu-mi găseam ciorapii/ cămașa în
carouri/ cartea de identitate era în pantaloni/
este, da/ ai o cremă maro pentru bocanci?/ hai
Arlechin I
să aranjăm patul/ unde ai aruncat cureaua?”
(cartea de identitate).
Atunci cînd scapă de prozaismul militant, de
bukowskianismul asumat, lăsîndu-se pradă
analogiilor și dicteului automat, lui Alexandru
Petria îi ies adevărate bijuterii erotice, în descen-
dența unui Constant Tonegaru sau Mircea
Dinescu (dar la care ar mustăci pînă și Emil
Brumaru): „dacă maica tereza din calcutta mi l-a
deschis/ în ochi pe dumnezeu,/ părul tău de pe
pubis tuns perie,/ respirația - noapte de insom-
nie răsucindu-se în propria incertitudine,/
mîinile care-mi cercetează testiculele,/ ferme dar
sensibile,/ au fost schimbarea apei în acvariu/
de unde să nu mai fug” (acvariu) E acesta, pen-
tru autorul recenziei de față, cel mai frumos
poem al volumului (ok, pudibonzii și retarzii-și
vor cetlui urechile), la concurență cu n-am șanse
să mă duc dracului, un inteligent dialog imagi-
nar cu romanciera Cristina Nemerovschi, ea
însăși lansată recent cu succes de editura Herg
Benet: „ei, cristina, dar și tu ești femeie/ o să-i
zic sau poate nu la o cafea,/ ce te-a apucat. apoi
o să sporovăim despre melci/ pe terasă la book-
fest/.../ cristina, femeile mele/ au suflet și să-
mi/ accepte mitocăniile,/ sforăitul noaptea,/
ego-ul rotunjor,/ cristina, n-am șanse să mă duc
dracului”.
Pericolul acestei poezii - pe drept recoman-
date de Liviu Antonesei, enigmaticul Raoul
Weiss sau Liviu loan Stoiciu pe coperta a patra
a volumului - rezidă în faptul că, odată decon-
spirat mecanismul dominant al producerii tex-
telor, încă din primele poeme/pagini, cititorul
va avea, în continuare, mai cu seamă o plăcere
de tip detectivist: ia să văd ce variațiuni
cunoaște intriga următorului poem, ce personaje
noi propune, ce alte exerciții de desfrînare/ ero-
tizare a limbajului ș.a.m.d.
Mecanica femeilor are adesea ceva trist
atunci cînd nu-i descrisă de genialul,
transargoticul, hieratic-obscenul Luis Calaferte.
Prefer textele sclipitoare, analogice, simbolice,
evanescente din Călăul harnic, în defavoarea
acelora abandonate fluxului prozaizant ori
juxtapunerilor logoreice. Cartea cea mai nouă a
lui Alexandru Petria e o lectură plăcută, capabilă
să alunge monotonia zilelor de birou, minutelor
pierdute în taxi sau autobuz. V-o recomand.
■
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Alexandru Petria
mi-era rușine cu tata
îi ziceam că nu l-am găsit
după ce reveneam din turul crâșmelor
și atunci am învățat să-mi mint mama,
lăbărțat la mese îmi comanda câteodată un suc
să mai stea de-o sută de coniac, de-o poveste,
trebuia să fiu cu el că sunt pui de bărbat - perora,
la leafă-mi cumpăra și prăjituri și-mi plăceau prăji-
turile,
și prietenii îl aprobau și-mi părea rău de mama,
îi ziceam că nu l-am găsit,
nu-l așteptam acasă, nu-l așteptam nicăieri, aștep-
tam să moară
cu prăjiturile, cu sucurile de portocale,
cu pantalonii lui pișați ca un cap în gura iluziilor,
au fost ani în care mi-era rușine cu tata
apartamentele se simt mai bine goale
nu cântați cu gura plină încă, nu cântați până
la capătul plămânilor,
tocmai și-a ridicat plapuma peste nasul înroșit, a
aruncat și-o pătură pe picioare,
într-un apartament care strânge ca o cămașă
cumpărată pe apucate,
nici după xanax
nu cedează strânsoarea cum
n-o să cânte de una singură despre o dragoste
care e și nu e,
vecinii povestesc despre zgomotele femeilor sin-
gure,
și doar femeile știu cât sunt de singure,
în memoria gurii s-o luăm, în cântecul
de la fundul plămânilor, că-i loc cu lumânări, tor-
turi, cu coniacuri,
nici dușmanii nu merită să fie
singuri de crăciun,
apartamentele se simt mai bine goale
joint
dimineața împinsă cu capul deasupra fluviului
aroma și tu
o cafea cu picioare lungi
ajunge să se maturizeze și frigul
un copil nesăturat la masă,
care ar mai vrea și nu i se dă, doctorul
i-a spus că-i gras pentru vârsta lui,
noaptea rupe pe ascuns bucăți de cârnați din
cămară,
a pus ochii pe savarina din frigider,
crește lângă tine și cere atenție până-ți
aruncă umbra unde vrea, vrea să-ți sărute iubita,
s-a lăbărțat greu și-n tine și-ți pârâie oasele, nu te
lasă,
cândva o să te îngroape,
ajunge să se maturizeze și frigul
înăuntru
în cerul printr-o nevăzută mișcare ca o crâșmă
cu băutură din belșug,
borfet și fără ora închiderii
căldură așa n-ai acasă,
pauză la griji și
mături dacă se cere
strângi chiștoacele din scrumierele înalte
dacă se cere arunci găleți de apă în budă
învârți mopul
nu vrei să ajungi afară
să-ți bei
aerul întețit din vene
lipici
ți-a luat scutecele, țâța mamei,
penarul din școala generală, dacă te împotrivești
într-un punct o să vezi
că mai bine îi cumpărai tălpici de pâslă iubitei
pentru cizme când se plângea că-i e frig în maga-
zin și o sărutai
când avea nevoie, chiar și când tu nu aveai
nevoie,
și-o surprindeai cu o garoafă, cu o sticlă de vin,
ți-a luat molarii, din părul des și lung de pe
creștet,
și ți-a mai luat ce nu găsești în amintirile
care nu se încovrigă ca altădată și nu conștien-
tizezi,
când o s-o întâlnești
o să fie din tine, cu dinții tăi, cu firele negre ale
părului,
ca un lipici moartea
■
Victor Țarină
Activități în familie
Din Epoca de aur, 1975
în casa mea n-ai zărit decât fum
Cărți arse și trei melci fără cochilie.
E o iluzie, dragul meu,
Stăm chiar prea înghesuiți
în patul bunicii rămas de-o vreme gol
Doarme Dumnezeu în pijama albă
Cu-o barbă, tată, ca de pictor
Lungă și căruntă.
El e cel ce-mi încălzește dimineața
Laptele cu spumă, căci știe că-mi place
Laptele cu spumă și e corect:
își notează zilnic zilele neplătite
Pe care le voi plăti odată
Când va găsi de cuviință să le adune
Tata s-a retras într-un colț al camerei sale
Riemann și Lobacevski s-au luat la trântă
Să-și facă pat din mormântul lui Euclid
Euclid face pe mortul
Tata nu se bagă
Tata ia notițe și scrie poezie
Când pleacă învârte cheia ruginită în broască
De două sau mai multe ori, broasca fiind stricată
Broasca îl privește cu ochi de broască
în timp ce coboară scările
Dumnezeu ibidem
Pe sora mea n-o văd niciodată
Ușa camerei rămâne mereu închisă
Tata îmi spune uneori:
După zidurile acestea viețuiește sora ta
Cufundată în visuri matematice
Eu îi spun că se repetă
în camera mamei doarme motanul
Pe care am vrut să-l cumpărăm în rate lunare
Sfâr, sfâr, sfâr, face mama
Motanul nu se scandalizează
știe că iar a avut ședință de Partid
Doar eu rămân mereu de căruță!
Mi-am scos universul afară și-am închis ușa
Băgând vată în gaura cheii.
Lăsați-mă doar o dată să fiu singuratic și egoist!
Doamne ajută-mă să găsesc puțină liniște
Doar locuim în același apartament!
La asemenea ieșire
Dumnezeu îmi întinde o ceașcă
De lapte cu spumă, notându-și data
Locuim pe o sferă
E banal s-o repet
Dar locuim pe o sferă. Așa-i
Că totuși avem motive să ne bucurăm?
Stau în centrul Universului
și privesc în toate direcțiile:
Spre copilărie, spre moarte și totuși
Niciodată n-am verificat
Asemeni marinarilor
Dacă stăm într-adevăr pe o sferă
Aceeași sferă pe care tu dormi
(Da, ar trebui să mă culc
E noapte târzie, în clădirea Securității
Mai ard doar două trei becuri de control)
Dar cum să mă culc tocmai acum
Când Galileo Galilei și-a îndreptat
Luneta spre cer?
Cum să adorm acum
Când alții mor pe rug
Când Cristofor descoperă Indiile
(și pentru viața lor nu am nevoie
De o altă demonstrație)
Cum să adorm când în vis
Voi pierde convingerea că locuim
Pe o sferă?
Nu-i așa că totuși avem motive
Să ne bucurăm?
■
12
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Jocul și fuga
Nicolae Breban
Eugen Simion și Nicolae Breban
Un timp i se pierdu cu totul urma dlui Paul
Cazimir, apoi, printr-un fel de întâmplare
scandaloasă fu regăsit. De bătrânul Bretan
care era, dintre toți, cel cu care Cazimir păstrase
cele mai strânse legături și care, după pretențiile
lui amuzante, mărturisite mai târziu de Bretan, el,
bătrânul trebuia să-l înlocuiască pe tânărul și
epuizatul tragic, Virgil. Una din puținele pierderi
reale ale existenței mele lucide, spunea Paul, cui
vrei și cui nu vrei.
Bretan l-a alertat imediat pe Peter și acesta
veni în grabă, cu un tren de noapte și făcu
ordine. Paul Cazimir se afla - sau, mă rog, se
aflase - undeva în nordul Ardealului, se pare în
orașul Bistrița-Năsăud. Nici Bretan nu i-ar fi aflat
această ultimă adresă dacă n-ar fi primit o
scrisoare din București de la o anume doamnă
care îi cerea, alarmată, ajutorul, deoarece nepoata
ei, e drept, o fire cam exaltată, scria bătrâna
femeie, dna prof. dr. Davidson, profesoară de
estetică la Belle Arte, s-a lăsat târâtă într-o
aventură de un extrem prost gust, cu... vechea
dumitale cunoștință, acel Paul și nu mai știu cum,
în jurul căruia, în timp, s-au adunat atâtea
zvonuri. Unele mai neverosimile și mai sulfuroase
ca altele!
Dumneata, stimate și bunule domn Bretan ai
cunoscut-o pe vremea când mă mai vizitai și
apreciai ceaiuriule mele englezești fără zahăr, o
ființă subțire, mică, cu ochii mari, albaștri și părul
cânepiu, pe numele ei Liliana. De fapt are un
nume ceva mai pompos, o cheamă, în acte,
Aimee Sofia Clarisse Caragiani, o ființă
nenorocită și expusă mizeriei deoarece tatăl ei,
târât la canal, este, se pare decedat, iar mama e
fugită cu un atașat al legației engleze în
străinătate. De unde ne trimite bani și pachete,
uneori, dar cu ce-o ajută asta pe biata copilă?
Care, spre dezavantajul ei, pare mult mai tânără
decât este, cu făptura-i subțirică, umerii înguști,
bazinul băiețesc și ochii mari, exoftalmici, ce par
a vedea mereu lucruri care nu sunt și, ha, care se
și mișcă, cum o spune chiar ea! Această nepoată e
de fapt strănepoată și rudă mai ales prin alianță,
mătușa ei, sora tatălui, s-a măritat cu un văr de-al
meu, aviator, pierdut pe undeva prin Germania.
Și, la drept vorbind, nu știu de ce mi-este milă de
ea și sunt interesată de soarta ei; doar pentru că
nu are pe nimeni în afară de mine? Sau pentru
dezinteresul franc și uneori brutal pe care-l arată,
ca orice puber, față de sentimentele adulților din
preajmă, de parcă mila creștinească ar fi ieșită din
modă. Sau răspunderea morală e doar un semn
de senilitate precoce, al nostru, cei ce privim de
pe margine, cum o spuneai dumneata odată.
Ei bine, vina este a mea: am lăsat la vedere
câteva din misivele dumitale și mai ales una în
care te arătai îngrijorat de protejatul dumitale,
acest fantastic și, cum o spuneai chiar dumneata
odată, neverosimil domn Hetco, ca și de faptul că
acesta, se pare cu ultimul domiciliu - dacă ultima
sa adresă ar indica vreun domiciliu fix, așa cum îl
are toată lumea! - în Bistrița-Năsăud, ar fi...
dispărut. Nimic extraordinar în aceasta, scrii
dumneata în această scrisoare, după un timp, o
săptămână sau două, cel mult o lună, el își face
cunoscută prezența printr-o scrisoare, chiar și
numai o carte postală mâzgălită, cum spui, cu
câteva propoziții ironice, clișee ale coresponden-
ței, cum ar fi Salutări din Turnu Roșu sau Cele
mai calde salutări și urări de bine de la Băile
Herculane, sau Salut voios de pioner bătrân de la
Oradea Mare etc.
Alarmat însă de faptul că de mai bine de două
luni acest domn Hetco nu-ți mai dădea nici un
semn de viață, dumneata însuți te-ai repezit, cum
spui, la fața locului, în orașul din nord și ai des-
coperit într-adevăr urmele acestui individ, care, se
pare, cum o spui, ar fi atras atenția localnicilor
prin două lucruri: numeroase vizite pe care le
primea undeva la periferia orașului din partea
unor notabilități, cum spuneai, de fapt femei din
lumea bună a orașului, dar venite și din alte
locuri, se pare chiar din capitală și, doi, ceea ce-ți
închipui m-a îngrijorat, un scandal cu o minoră!
Cu Liliana, adică, așa-i spunem noi din copilărie,
Lil sau Lily.
Și pentru acest motiv mă adresez dumitale
și-ți scriu pe vechea adresă, nu mai știu, ești aici,
în București sau ai fugit în orașul dumitale. Mai
probabil, cum te știu și e bine, e prudent asta în
vremurile de azi să nu te fixezi prea mult într-un
loc și probabilă că faci naveta. Și iată, îți comunic
mai jos ultima adresa a nepoatei mele, dar și a
nepricopsitului ei de maestru, amant sau guru ce
naiba o fi și care i-a răsucit bine mințile fetei, pe
undeva tot prin nord, am chiar două adrese una
în orașul Beclean alta la Salva Vișeu, tot pe acolo
pe undeva. Și te rog să mă ții și pe mine la
curent cu ceea ce afli, închipuie-ți că zărghita de
fată declară, în trei scrisori la rând, că ea i-a sucit
mințile bătrânului! Dar este el chiar atât de
bătrân, acest așa-zis domn Hetco? Are mai mult
de cincizeci? Dar și așa, este un scandal totuși că
se potrivește cu exaltata și pierduta mea nepoată
care n-a împliniti două decenii de existență și
care, închipuie-ți, vrea să ajungă scriitor, sau
istoric; însă nu de lucruri serioase, ci istoric de
fapte senzaționale, politice, financiare și chiar
sportive. Cică astea s-ar purta acum. De fapt,
scumpe domn, într-un fel ești obligat să mă ții la
curent deoarece printr-una din misivele dumitale,
din păcate excesiv de detaliate, a aflat neopata
asta a mea, de avatarurile și aventurile amicului
dumitale, profesorul, nebunul sau profetul de
provincie, ce-o fi acest Paul Cazimir! Și, închipuie-
ți, nici una-nici două, fata s-a pus pe tren și a
fugit să-l ajute și, de, ce să-i faci, a ajuns înaintea
dumitale acolo. încât, când ați descins dumneata
în Bistrița-Năsăud și apoi prietenul vostru,
domnul Cristoph pe care mi l-ai adus tot
dumneata, ții minte, într-o seară, să mă ajute știi,
în problema asta cu aurul pe care netoții ăștia de
la miliție voiau să mi-l confiște, dumneata sau
acest domn Peter, nu mai știu care, nu l-ați mai
găsit. De fapt nu i-ați mai găsit, deoarece acest
individ, excesiv de pitoresc, se pare, dar și extrem
de dezordonat în toată viața lui, părăsise deja
orașul împreună cu Lil. închipuie-ți că au locuit și
undeva într-o pădure, într-o cabană părăsită. Sau,
nu mai știu exact, doar el, acest domn a locuit
acolo înainte de a-l găsi Lil. Și, se pare că ea l-a
readus printre oameni, la una din adresele pe care
ți le-am indicat mai sus. Ce spui, e amuzant dacă
n-ar fi fioros de-a dreptul!
Și-acum iată câteva extrase din scrisorile fetei,
Liliana Aimee și de care bătrâna nu face aluzie în
misiva ei către Bretan:
Bietul Paul, prin câte n-a trecut! în primul
rând cred că în sfârșit i-am făcut felul, l-am
deflorat, l-am necinstit, cum zic eu! După mai
bine de trei luni de insistențe, false insistențe,
cochetări mizerabile din partea mea și mai ales,
ce să zic, o profundă și arzătoare dorință de
aproapele Da, cred că bietul băiat, deși se apropie
de al patrulea deceniu de existență, aproape sigur
n-a avut în viața lui un contact erotic cu vreo
femeie sau o relație sexuală cât de cât normală.
Da, el este ciudat, cum se spune, dar numai și
numai din această cauză - un fel de frică de
femeie. De femei, de sexul opus, și despre care
are, uneori, când îl prinzi apt de confesiuni
intime cărora el le spune false și invenții
romanțioase, păreri ridicol de opuse. De
contrastante, de stridente. Ba le idolatrizează și
mi-a vorbit în câteva rânduri, în fraze destul de
ciudate de o anume doamnă Mioara, Patroana sau
Virginia cum îi spune, și care, dealfel ne-a și
vizitat aici, într-un rând, nu știu cum naiba a dat
de adresa noastră, dar... i-am făcut eu socotelile și
bagajele, urgent și cu multă politețe, și a plecat la
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
13
Black
Pantone 253 U
13
Black
Pantone 253 U
fel de uimită de soarta lumii și a ei înseși de cum
venise!
Ba le disprețuiește, într-un fel ciudat: le și
necompătimește, de a se afla, cum o zice, într-o
sclavie istorică, dar nu față de bărbați, așa cum o
declară ferocele feministe din America, ci... prin
decizia implacabilă a Timpului. Cel care mișcă
lucrurile, spune el, dar nu la suprafață, ci așa cum
acționează unele curente în marile oceane sau
apele freatice ce sapă nu numai galerii, dar și
peșteri fenomenale în și sub roci, timpul uman
spune Paul care modifică totul, viclean și
persuasiv, sub aparențele cele mai promițătoare.
Ba adeseori sub o față de progres încurajator, un
progres plin de idealuri spune ironic Paul pentru
care acest cuvânt, cel de progres pare a fi un
adevărat dușman personal.
De ce am... făcut-o, scumpa, cicălitoarea și
plină de prejudecăți Tanti? Pe tine care nu ești
altceva decât o copilă timidă și de asta, uneori, ți-
ai dat seama, te-am protejat la rândul meu, ce să
fac, natura m-a hărăzit cu un organ moral nu
știu, aș zice cam... umflat! îmi vine mereu să mă
strofosesc de grija altora și mai ales de grija celor
prea siguri de ei și care - e cazul matale, dar și al
lui Paul! - care ni se cred superiori, nouă
oamenilor de rând. Dacă nu chiar dominatori, de-
a dreptul.
Da, bănuiesc că-ți pui această problemă: de ce
am făcut-o, întreagă această ispravă cu omul ăsta
care rătăcește de colo-colo și care poate deveni
lesne o pradă ușoară. Nu, nu a regimului dur care
ne conduce azi, ci al unora, pofticioși de prăzi
umane și vii, deoarece Paul al meu - îmi dai voie
să-l numesc astfel, chiar și pentru o vreme, să mă
păzească cel de sus de acel instinct care omoară
orice feminitate, vorbesc de instinctul de
posesiune într-o relație de acest tip! - da, Paul
poate provoca în anumiți indivizi cruzi și
dezechilibrați pofta de victimă. Este o expresie a
lui și eu o preiau deoarece se potrivește. De altfel
nu se apără de reproșul de a fi o pradă ușoară
unora, dar remarcă zâmbind, ghiduș crede el, că
va fi totdeauna o pradă incomodă, deoarece știe
să se ascundă. Și, mi-a promis că odată o să-mi
deconspire amical locurile unde s-ar ascunde, iar
eu mă prefac curioasă deși de la început mi-am
dat seama că nu era greu de ghicit cam pe unde-și
găsea el culoarele lui de fugă: în imitație și mai
ales, cum zice, în imitația de sine. Sau în fuga, în
prăpastia lucrurilor mici. Sau lângă cei care au
greutăți cu înțelegerea și mi-a explicat o noapte
întreagă că prostia, prostia aparentă nu e decât o
infinită răbdare a unora față de problemele care,
în fapt, nu au nici o rezolvare. Așa cum sunt
unele ecuații în matematică care nu-și găsesc
rezolvarea de secole. Sau unele principii în
filozofie, cum ar fi existența lui Dumnezeu sau
acele ciudate fenomene morale sau psihice care
contrazic orice cauzalitate, orice interacțiune
observabilă de ochiul uman și de aparatele sale.
Etc.
Da, ai să mă întrebi, poate și de ce l-am
necinstit? Foarte simplu, pentru că eram curioasă.
Extrem de curioasă, știi, ha, ha, cum suntem noi
femeile - dumneata îți mai aduci aminte, buna și
drăgălașa mea Tanti?! - atunci când dăm peste o
pasăre de asta rară, un virgin sau... un detracat
erotic. Nu, n-am spus bine, dar nu mai vreau să
șterg, mă refer, bineînțeles la acea specie de
bărbați cărora le este o adâncă și insistentă,
absurdă (de ce absurdă, la urma-urmei?!) frică de
femei. De noi, cum ar veni, deși eu, cum o știi,
m-am simțit la rândul meu, adesea cumva în afară
sau exterioară acestei sub-specii sau regn sau gen.
Sau... armată, clan, trib de veșnice victime, de
veșnice cuceritoare și de false sau de reale
creatoare de istorie, cum zic unii!
Și-apoi, ai să ghicești totuși, deoarece ești o
tanti deșteaptă, am făcut-o din sadism. Ha, am
vrut să-l chinui puțintel pe acest vagabond plin de
idei și de cultură, cum ar veni, pe acest fals
profesor și ispititor om, dacă nu bărbat.
Deoarece, da, e adevărat, nu prea e bărbat și aici
mi-am găsit, în sfârșit, scuza sau motivația reală,
cum vrei s-o iei: am să-l aduc eu, încet-încet, pe
drumul adevărat al sexelor, al omenirii și el,
sărăcuțul, se lasă, nițel nedumerit e drept, și sunt
sigură că se va lăsa în sfârșit îndrumat, dacă nu
ajutat. Nu, deoarece, așa am și convenit între noi
și încă de la început, deși, ce mai, nu a fost nici
un fel de început! - ca el să mă ajute și eu să-l
îndrum. Nu știm nici unul cu exactitate în ce și
cum și nici în ce fel; nici cum anume el, Paul
Cazimir m-ar putea ajuta și nici cum aș putea eu
să-l îndrum! Deși, iată, această poartă sau ușiță a
sexului ar fi o cale, un început! Nu pentru că eu
aș fi mai iscusită în domeniu, iată, cu ocazia asta
am fost și eu necinstită, adică deflorată, deși el,
așa-zisul bărbat habar nu a avut de asta.
Da, iubită tanti, am aproape douăzeci de ani
și am fost - într-un fel sunt și azi, aici, unde mă
aflu, fecioară, în deplinătatea facultăților și
prerogativelor acestei stări! - mă rog, dacă
exludem o experiență penibilă pe care am avut-o
Compoziție IV
cu unul din profesorii mei, un șchiop, asta e
culmea, de fizico-chimie, Om-lemn, cum îi
spuneam (omul avea un picior de lemn) pe care
eu însumi l-am ales și căruia eu i-am dat curaj.
Numai că el, săracul, extaziat de inteligența și
cultura mea, s-a bâlbâit ridicol în momentul sau
momentele cu pricina și totul s-a sfârșit cu o
penetrare pe jumătate, pe sfert și cu multe
săruturi și mângâieri care mi-au făcut greață. Nu,
mi-am jurat atunci, nu mă mai strecor niciodată
goală într-un pat cu cineva care are un picior de
lemn. Ei sunt sau prea obraznici, adică porci, sau
de-a dreptul complexați de cadoul pe care li-l faci.
Și, sufocat de multe temenele și mulțumiri
exagerate, repetate la infinit, uită să-și facă treaba.
în esența ei destul de simplă, deși omul meu de
care vorbesc, lemnosul Lary, cum îi spun, habar
nu avea că-l mint cu nerușinare afirmând că
avusesem, cum m-am lăudat, oho, înaintea lui
relații sexuale abundente și, o dată, chiar cu un
grup întreg de colegi, cu vreo doi-trei ani mai
mari ca mine, undeva, la munte, în cabana de pe
Semenic. Și îl rugam pe Lary - ah, încercând
mereu să-mi țin râsul! - să mă ajute, să mă spele
de rana, de cicatricea morală pe care pretindeam
eu că mi-a lăsat-o aventura cu acest grup. Care,
cum îți spuneam, nu a existat niciodată, nici
măcar în închipuirea, în fantazarea mea ațâțată
cum o au, se pare, unele eleve din cursul
14
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
superior. Bucuroase de orice întâmplare, un cititor
de contor, un țigan tânăr și fercheș care vinde
oale zmălțuite, unchiul gras și cu dinții cariați, de
ce nu, sau șoferul de autobus care circulă pe ruta
școlii și care pare un serios, naiv și ultra-civilizat
tată de familie, lucru al dracului de seducător
pentru noi, detracate doare în fantezie. Da, Tanti,
noi fetele, ne-deflorate sau doar pe jumătate sau
pe sfert, în falsa noastră nerăbdare sau în
perversiunile noastre inflamate și neîncercate,
visăm printre altele, fecioare încă, să-i seducem,
să-i corupem dacă e posibil chiar, și mai ales, pe
cei cu o bogată eperiență erotică, cunoscuții și
vulgarii cocoși de saloane. Scârbele astea de
bărbați, impostori în propriul lor regn! Și râsul și
disprețul nostru, al fecioarelor pe sfert sau pe
jumătate va fi pedeapsa pe care aceștia o merită.
Și astfel, omenirea morală și jignită sau buna-
cuvință, cea ascunsă sau exprimată pompos prin
gălăgioasele discursuri sau prin amvoanele
bisericoase, va fi răzbunată de noi, de mica
noastră armată subterană și tenace. Efectivă.
Sau, alt extras:
Nu, Tanti, să nu crezi că el mă admiră sau îmi
face complimente. îmi spune pipernicita, șchioapa
sau bătrânicioasa fată, chioara și deșelata, ca și
altele și, într-adevăr, mi-a găsit argumente care se
țin pentru fiecare din aceste porecle. Ca să vezi
de câte sunt eu în stare! Cel mai mult, spune el,
îl irită ochii mei care, declară el nu numai că sunt
cam apoși, dar nici nu au culoare bine definită. Și
când eu i-am replicat că ochii mei au culoarea
inteligenței mele, a fost de acord și cum eu îl
priveam mirată de neașteptata sa cedare, s-a
propus să mi-o dea și în scris. Da, mi-a scris o
misivă destul de lungă, deși locuiam ambii în
aceeași bojdeucă, la marginea unei păduri, nu
departe de o șatră de țigani, prietenii lui cei care
l-au ajutat să fugă din Casa galbenă. Cei care vor
să-l ajute - sau să ne ajute, depinde! - s-o
intindem peste graniță. Aici l-am găsit, l-am
readus printre oameni, dar el mă atrage înapoi,
declară că are anumite obligații față de unele
familii ale acestor zlătari cărora le educă copiii.
Deoarece regimul n-o face! Și se despăgubește
învățându-le idiomu;l care, se pare, e același cu al
nomazilor din Stockholm, Paris sau New-York,
așa că dacă el o s-o întindă de pe aici - sau, cum
o fi s-o întindem ambii braț la braț! - ne vom
descurca măcar lingvistic. Peste tot țiganii, un trib
care a împânzit Europa spune el, se ajută între ei,
Turnul de veghe
respectându-și vechile ierarhii. Ciudat, Paul are
teoria absolut reacționară după care țiganii ăștia,
nomazii mai ales, și-au păstrat tradiția și firea,
caracterul, deoarece n-au produs cultură. Ciudat,
nu? Cultură scrisă, se înțelege, el crede că formele
culturii, mai ales artele și literele sunt fantastice
în sine, teribil de expresive și de modelatoare,
dar... ne fac să ne mișcăm prea repede! Și, pe o
cale și un destin de la care nu mai e întoarcere,
pierzând pe drum - pe drumul existenței, se
înțelege, pe drumul speciei, al rasei occidentale,
dacă așa ceva există! - tot ce câștigasem altădată.
Și care ne-a făcut puternici, unici și interesanți,
ha, pentru o altă civilizație care va veni de aiurea.
Etc.
Cum este el, mă întrebi într-o scrisoare? Păi...
ca un fel de copil îmbătrânit, când, cum spune el
însuși, se imită pe sine, adică când pozează. Se
admiră excesiv, i se pare că și-a găsit drumul în
viață în sensul că nu el este cel care trebuie s-o
parcurgă, această viață și să sape galerii în acest
cașcaval prost mirositor - este expresia sa! - ci,
mișcându-se, imitându-se pe sine, așa cum i-a
reușit aceasta în anumite momente, el este cel
care o creează. Viața, cum ar veni și nu numai a
lui dar și viața, așa, în general. Viața este ceva
care nu există, mi-a afirmat-o ritos de la început și
a adăugat că dacă nu sunt de acord cu acest
principiu sau concept, n-am decât să mă car.
Apoi, că, da, dacă acceptăm inexistența ei sau, mă
rog, eforturile ei dizgrațioase, cele mai multe
ratate grotesc, de a fi - aici se ascunde un fel de
eroare logică și eu i-am semnalat-o, întrerupându-l:
cum adică, să nu fie, sau să încerce să fie ceea ce
este deja, m-a dat la o parte - e una din expresiile
sale, adică mi-a cerut să-mi țin gura și să mai pun
ceva carne pe mine, dacă vreau să am obiecții la
chestiuni pe care nu le poate rezolva nimeni!
Țiganii de aici îl adoră și nu îl lasă singur
niciodată, vreau să zic atunci când se duce, fără
să anunțe pe nimeni, prin orașul care nu e mai
departe de doi-trei kilometri. Mereu i se dă un
însoțitor și Paul spune că s-a obișnuit deja din
stagiul de la J., de a fi însoțit sau păzit de
aproape, nu contează. (Este, probabil, ceva prețios
în mine, în persoana mea!). Eu ies rareori cu el,
deoarece stârnim cumva scandal; el, cu părul lui
albit înainte de vreme, iar eu cu statura mea
pipernicită părem o pereche nepotrivită, mai ales
că, în public, prin bodegi sau chiar la teatru sau
la filme, unde mergem adeseori, el mă sărută pe
gură și face pe grozavul. Adică, ha, ha, nu imită
pe nimeni! Uneori chiar pe sâni și unele cucoane,
prost fardate și cu tot felul de sacoșe și de
sarsanale în mână, profită de ocazie ca să se
scandalizeze și amenință în gura mare că miliția
noastră populară trebuie să intervină... Etc.
Pare un detracat, însă, ceva mai puțin prudent
decât alții, mai fățarnici; el însă, bietul, nu e decât
un impostor. în artele erotice, vreau să spun, și
cum eu trebuie aici să-i fiu maestră, să-l îndrum,
adică, m-am specializat, cum se spune. Am găsit
la un anticariat o carte japoneză, Kama-Sutra cu
splendide desene de amor fizic pe care, ca să le
înțeleg mai bine, m-am apucat să le copiez în
culori, în acuarelă, apoi, pentru că m-am simțit
îmboldită, în guașă. Aici, da, el mă admiră fără
rezerve și-mi atrage atenția să nu fac eroarea să-mi
admir eu însumi propriul meu talent; deoarece,
spune Paul, aceasta este indiscutabil, în sine,
talentul nu există. Deși îl admiră atâția. Există
doar un fel de curiozitate față de tine însuți, așa
cum te apleci, uneori, pe un drum de țară cam
părăsit, pe marginea, peste ghizdurile unei fântâni
părăsite, să vezi, oho, nu dacă mai e apă acolo,
de mult e probabil secată, sufocată de pietriș, ci,
dacă nu cumva vreun animal sau vreo pasăre
mare și-a găsit acolo cuibul și vizuina. Este și
expresia lui, cea de pasăre mare și spune că îl
urmărește o imagine din prima lui copilărie când
a reușit, la marginea unei câmpii întinse, a unei
puste, să se apropie de un cocostârc mare și
negru, închipuie-ți! Dar era cu siguranță o barză
care l-a așteptat și l-a privit cu mare atenție, era
oricum mai răsărită, ceva mai înaltă decât
prichindelul care era el însuși la acea dată. Și
astfel, prietenul meu Paul conchide, dacă ai
răbdarea să-l asculți - și eu, pentru a-mi
demonstra această răbdare am făcut vreo șase
sute de kilometri cu un tren țăcănit! - că talentul
nu este, nu există sau este, mă rog, în cel mai
bun caz o pasăre sau un mărunt animal, nu
contează, ascunși într-o mică fântână părăsită de
câmpie.
Acestea și altele, dar... timpul, un anumit timp
le învăluie pe toate acestea ca o flamură, ca un
stindard, să zicem, purtat de o armată nevăzută.
Așa cum apare uneori și ceața pe un câmp de
bătălie și, un timp, nu se mai vede aproape nimic,
toate contururile, muchiile și vârfurile, chiar și
strigătele, gemetele și oftaturile prelungi se pierd,
de parcă o mare diafană și fără valuri vizibile s-ar
fi abătut peste această joasă atmosferă. Și relief.
Apoi, cei care au fost și s-au mișcat acolo re-învie,
ca și ambițiile și vanitățile lor ascunse, ca un fel
de ulcer nestins și renasc, re-apar și, se spune,
crează istorie. Creându-ne și pe noi, totodată, care
ne prefacem a ni le aminti, dintr-o falsă
experiență, cea a minții.
Dar, vă întreb, câte istorii își pot găsi oare
locul într-una singură? Altfel spus, este ea aceeași
mereu sau, cum s-ar spune, istoria sau istoriile
numeroase, picante unele dintre ele, nu cumva, ca
și dl. Paul, se imită pe sine, (Pentru a fi cât-de-cât
verosimil, afirmă el pretențios ) și încă cu o
fervoare pe care n-o s-o înțelegem prea bine
niciodată, stârnind însă admirația, uneori chiar și
uimirea entuziastă a celor care, cum se spune,
profită de ocazie. Cei care, ha, ha, dintr-un fel de
întâmplare niciodată explicată până la capăt, se
găsesc tocmai acolo, în existență cum ar veni.
Sunt adică, ce mai, și cum ei înșiși o declară - vii!
(Fragment de roman)
■
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
corespondența literara
Inedit
Ana Blandiana - Minerva Chira
Negreni, 19 ian 93
Dragă Laurențiu,
Printr-o întâmplare (ai auzit cu siguranță între
timp de accidental nostrum) am trecut prin
Negreni, satul Minervei Chira a cărei carte de ver-
suri (apărută într-o editură orădeană) ți-am dat-o
zilele trecute.
îți scriu ca să adauge scrisoarea la versurile pe
care ți le va trimite, recomandându-ți-le în felul
acesta spre publicare.
Mulțumindu-ți dinainte, te îmbrățișez și îți țin
pumnii în toate privințele. Noi vom pleca mâine
mai departe cu trenul.
La revedere -
Ana Blandiana
București, 15 iulie 95
Dragă Minerva Chira,
Vă răspund cu mare întârziere pentru că am
lipsit din București și am găsit pachețelul tău (cu
scrisoarea și cărțile) cu întârziere. După ce l-am
deschis, stăteam și mă uitam la conținutul lui,
pierdută. Rareori o veste atât de tristă a fost
însoțită de semnul, atât de convingător, al negării
ei.
Știu ce a însemnat Mama pentru Dumneata și
nu îndrăznesc să-mi închipui cât de greu a trebuit
să-ți fie să-I înțelegi și să-I accepți plecarea defini-
tivă. Dar în același timp știu - și știu că știi - că
nu există mai puternică negare a morții decât
cartea. Dumnezeu a vrut ca această nenorocire să
se producă în momentul fericit al apariției cărții,
ca un semn că singurătatea care începe va fi una
literară și se va converti în cuvânt. îți doresc din
toată inima să ai puterea să o faci și să ai puterea
să-ți suporți destinul, care este unul de excepție și
prin greutățile care îl însoțesc și prin urmele pe
care le vor lăsa.
Voi împărți cărțile pe care mi le-ai trimis și în
măsura în care voi vedea recenzii le voi strange.
Din păcate, posibilitatea este foarte mică, pentru
că nu reușesc să citesc regulat presa și sunt prea
ocupată ca să-mi pot permite să merg la bib-
liotecă și să cercetez colecțiile. Mi-e rușine că ți-
am promis și nu am reușit să mă țin de cuvânt
pentru cronicile (din „România Literară" și
„Luceafărul") despre care vorbea Laurențiu Ulici.
îmi cer scuze și recunosc că am o viață în care nu
depinde de mine să-mi fac o jumătate de zi liberă
pentru așa ceva. îți sugerez să-ți faci un drum la
biblioteca universitară din Cluj (asta ți-ar face
bine și la schimbarea de atmosferă) să-și faci o
legitimație (nu cred că este o problemă, pe vre-
mea mea se făcea automat, dar chiar dacă ar fi,
du-te la director, spune-i că ești cine ești și vrei să
vii să citești la ei) și să ceri colecția celor două
publicații începând cu perioada când mi-ai dat
„Manualul de târâre" ca să-l duc la București. De
altfel, în perioadele de vacanță, când poți lipsi de
acasă câteva zile, câte o asemenea ieșire nu-ți face
decât bine, chiar dacă nu ai un interes concret ca
acum.
Ce să-ți mai spun? Am uitat să spun
esențialul: cât de mult mi-a plăcut această carte și
cât de bine îmi pare că ai reușit s-o publici. Te
felicit din inimă și îți doresc mult succes pentru
ea și mult noroc pentru următoarele. Sunt convin-
să că vor veni. Să-ți dea Dumnezeu puterea de-a
merge înainte și de-a nu renunța niciodată.
Cu toată prietenia și din toată inima,
Ana Blandiana
P.S. n-am primit nici o altă scrisoare. S-ar
putea să se fi pierdut.
Te îmbrățișez și-ți doresc o vară plăcută.
- Poeziile noi le voi da la Luceafărul, lui
Laurențiu Ulici, odată cu cartea.
București, 1 iulie 97
Dragă Minerva,
Deși îți scriu cu întârziere, m-am bucurat din
toată inima de volumul german care ți-a apărut și
de toate succesele tale. Să nu fii amărâtă: se scrie
puțin despre cărți, dar important este ca ele să
apară. Singurătatea ta, chiar dacă e greu de supor-
tat, este creatoare. îți ținem pumnii și-ți dorim
puterea să continui. Ne gândim la tine, mai ales
în momentele în care simțim dureros că ceea ce
ne lipsește este singurătatea care ție îți prisosește.
Din toată inima - Ana Blandiana
10 august 99
Dragă Minerva Chira,
Răspund târziu pentru că pur și simplu nu
mai ajung să-mi fac corespondența decât în sal-
turi. Felicitări pentru succesele din străinătate. Mă
bucur pentru tot ce faci.
Să-ți dea Dumnezeu sănătate și putere ca să
poți continua să scrii transformând nenorocul în
noroc.
Din toată inima, Ana Blandiana
București, 29 aprilie 2000
Dragă Minerva Chira,
lartă-mă că îți răspund atât de târziu, deși
scrisoarea și cartea pe care mi le-ai trimis cu mai
bine de o lună în urmă m-au impresionat peste
măsură. Cartea este foarte bună și, dacă - în afara
indiferenței - cei de la „Cartea Românească" ar
avea și alte sentimente, ar trebui să le pară rău că
a publicat-o o altă editură.[...]
Scrisoarea cu descrierea accidentului și
transformarea lui în descoperirea Egiptului, m-a
umplut de admirație pentru extraordinara forță -
nu numai poetică - de care ești în stare. Să dea
Dumnezeu să nu obosești și să nu te schimbi.
îți dorim - Romi și cu mine - sărbători fericite
și o vară plină de bucurii.
Hristos a înviat!
Ana Blandiana
București, 24 febr. 2002
Dragă Minerva Chira
Am primit ieri scrisoarea din Negreni și m-am
bucurat, tocmai mă gândisem cu câteva zile în
urmă (în timp ce o scriam probabil) că, din cine
Compoziție II
știe motive, din nou nu îți ajunsese mesajul
nostru de sărbători.
Ți-am citit scrisoarea într-un moment de mare
oboseală și fizică și sufletească, cum mi se
întâmplă tot mai des în ultimul timp, și descrierea
vieții aproape eroice pe care o duci m-a tulburat,
făcându-mă să mă gândesc cât de diferite sunt
felurile în care poate să ne fie greu și cât de
iluzorii și contradictorii situațiile în care ar pute
să ne fie bine. Din agitația insuportabilă în care
mă zbat ca să reușim să terminăm Memorialul
Sighet și ca să-i asigurăm funcționarea ca
Instituție Internațională, viața izolată pe care o
duci cu tot cu greutățile ei îmi apare ca un vis, în
timp ce nu mă îndoiesc că din singurătatea
Munților Apuseni aglomerarea, agitația și
vacarmul bucureștean pot să îți apară
strălucitoare. De unde nu rezultă decât cât de
relativ este totul. Totul cu excepția scrisului.
Dovadă că, în atât de diferite condiții, continuăm
amândouă să scriem.
Cu cele mai colegiale gânduri și urări de
primăvare frumoasă și plină de bucurii,
Ana Blandiana
P.S. Mărțișorul este de la Romi.
- Sighetul va fi anul acesta în 5-7 iulie
7
9 XII '03
Dragă Minerva,
Scrisoarea ta de acasă nu am primit-o, am
primit-o pe ce din spital. Dar până să aflu adresa
spitalului, am intrat eu însămi în spital (de unde
îți și scriu). îți țin pumnii și te rog să mi-i ții la
fel!	’ ’	’
Ana Blandiana
București, 1 ian. 2004
Dragă Minerva Chira,
Iată e prima scrisoare pe care o scriu în acest
an și prima oară când scriu numele acestui an
16
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
care se adaugă implacabil vârstei noastre.
în urmă cu câtva timp am primit de la tine o
scrisoare din Clinică. Cum nu aveam adresa
clinicii m-am gândit să-ți răspund acasă, ca să o
găsești la întoarcere. întâmplarea a făcut ca eu
însămi, să-ți scriu din spital (unde îmi tot fac
niște analize cărora nu le mai dau de capăt. Am
primit acum a doua scrisoare a ta care m-a
emoționat profund, dar n-am înțeles dacă între
timp o primiseși pe a mea sau se petrecuseră pe
drum.
Ce-aș putea să-ți spun, mai ales din cadrul
deprimării mele? Că îl rog pe Dumnezeu să îți
dea puterea să înfrângi și acest obstacol așa cum
ai înfrânt atâtea și să ai puterea, dincolo de boală
și de greutăți, să continui să scrii, adică să faci
singurul lucru important și care rămâne. Este
urarea pe care mi-o fac și mie de câte ori mi-e
greu (și numai Dumnezeu știe cât de des îmi
este) și nu mă îndoiesc că vei reuși, pentru că nu
ai dreptul să lași să se stingă flacăra pe care o
hrănești cu viața și care îți luminează cărțile. Nu
mai există boli incurabile, există doar acceptarea
sau neacceptarea lor cu gândul la opere mai
importante decât viața.
îți doresc din toată inima acest curaj și această
putere, puterea de a face ca poeta să sprijine și să
redreseze boala, transformând-o într-o nouă
experiență pentru scris.
Dacă îți putem fi alături în vreun fel, nu ezita
să ne spui. Până atunci și eu și Romulus îți ținem
cu tărie pumnii.
La mulți ani!
Ana Blandiana
18 I '06
Dragă Minerva Chira,
Mulțumesc pentru urări și la rândul meu îți
doresc un An nou bun, plin de sănătate și de
poezie. știu că poezia e mai ușor de atins decât
sănătate, dar știu că toată puterea noastră stă în
suflet, chiar și în ceea ce privește trupul. și știu că
ești puternică, dovada că ai putere să colinzi
lumea, să cauți frumusețea. îți doresc să o poți
face în continuare și cât mai mult timp.
în ceea ce mă privește am avut un an
complicat. Mama nu mai este. A plecat la 92 de
ani după câteva luni de suferință și - deși știu că
nu suntem nemuritori - am suportat greu
pierderea. Asta înseamnă, printe altele, că voi
ajunge infinit mai rar pe la Oradea. în schimb
mai des pe la Blandiana, satul unde am dus-o pe
Mama la dorințele ei.
Am avut și eu probleme cu sănătatea, multă
muncă și destule dezamăgiri. Dar cât visez tot
timpul la scris, cât mai am această putere, cred că
nu am voie să mă plâng.
Te îmbrățișez cu drag,
Ana Blandiana
Observ că am scris tu. lartă-mă, e o formă de
apropriere.
moarte, ci încercare de a muri sau de a continua
să trăiești (nu știu ce este mai dificil, mai
extraordinar și mai eroic).
îți spun toate astea gândindu-mă la suferința
prin care ai trecut, gândindu-mă la Mama,
gândindu-mă la mine, care am fost toată viața
bolnavă de tot felul de boli pe care am reușit să
le înfrâng, uneori nerecunoscându-le dreptul de a
mă stăpâni, alteori reușind să le stăpânesc.
Principalul este însă să avem puterea de a o
lua de la capăt și de a ne bucura de suferință ca
de o viitoare materie prima a cărților care vor
veni și pe care nu obosim să le așteptăm.
lartă-mă că nu ți-am confirmat primirea
ultimei cărți. Am traversat într-adevăr o perioadă
grea. înainte de a te felicita pentru frumusețea ei,
te felicit pentru puterea ta de a scrie. Nu pot
decât să-ți urez să nu te oprești.
îți mulțumesc pentru toate sfaturile bune. știu
că sunt bune de urmat. Nu știu însă în ce măsură
nu sunt prea obosită ca să le urmez. și mai sunt
și fatalistă. Fatalistă, dar optimistă. E comic, dar
adevărat.
Te îmbrățișez din toată inima,
Ana Blandiana
dec’ 06
Dragă Minerva Chira,
Cu mare întârziere, dar cu mare admirație și
emoție, îți mulțumesc pentru Preaplinul amforei
și te felicităm din toată inima pentru noile
poeme.
Să-ți dea Dumnezeu bucuria de a o vedea
primită și receptată așa cum merită, să-ți dea
Dumnezeu, mai ales, liniștea spirituală și puterea
de a scrie și alte cărți esemenea ei.
Din pacea dintre ani îți urăm un an nou bun,
plin de sănătate, plin de poezii scrise și de bucurii
trăite, plin de noroc și de succes.
La mulți ani!
Ana Blandiana și Romulus Rusan
Dragă Minerva Chira,
Te rog, te implor, nu te lăsa învinsă. în
numele darului pe care l-ai primit la naștere, nu ai
dreptul să nu continui să lupți. Ca să poți
continua să scrii.
îți dorim amândoi o primăvară frumoasă, mai
plină de noroc, și îți trimitem un mărțișor din
toată inima.
Ana Blandiana
și Romulus Rusan
București	24 februarie 2008
P.S. și noi suntem obosiți, și noi suntem
bolnavi, și noi suntem dezamăgiți și deprimați,
tocmai de aceea ne permitem să-ți spunem ceea
ce ne spunem mereu nouă.
Te îmbrățișăm
bucurat că ai planuri literare. Am citit cu
admirație amintirile despre Mama și suntem
mândri că figurăm în ele. Ai găsit un ton foarte
potrivit, simplu și în același timp subtil literar.
Cred că mi-ar plăcea să citesc în aceeași totalitate
o descriere a satului, a școlii, a ce înseamnă să fii
scriitor cunoscut, să trăiești singură în inima
munților și din când în când să pleci în lumea
largă.
îți doresc tot ce îmi doresc și mie, puterea de
a învinge timpul - și cel al trupului și cel al
paginei - multă sănătate și liniște interioară.
Te îmbrățișăm amândoi,
Ana Blandiana, Romulus Rusan
București, 31 martie 2009
Dragă Minerva Chira,
îți mulțumesc pentru urări (și pentru memoria
din care au izvorât) și îți mulțumesc, mai ales,
pentru darul minunat.
Felicitări din toată inima pentru noua carte pe
care am citit-o cu emoție, ca și cum ar fi fost
scrisă pentru mine. îți doresc succesul pe care îl
merită o asemenea poezie și o cât mai
îndelungată rămânere în această stare de spirit din
care curg poeme. Există o limpezime de după
plâns, o putere de după suferință care merită
prețul plătit.
Te îmbrățișez și îți doresc o primăvară
minunată
Ana Blandiana
17 X '11
Dragă Minerva Chira,
Mulțumesc mult pentru ultimul volum de
versuri pe care mi l-ați trimis, făcându-mă să vă
descopăr încă o dată nu numai talentul ci și
extraordinarul periplu prin lume.
Nimeni, altul, tu este o carte foarte frumoasă
(în toate sensurile) pe care am citit-o cu bucuria
de a ști că există și de a bănui că, dincolo de
frumusețea ei, stă fericirea Dvs, atât de rară și cu
atâta înțelepciune realizată.
Vă îmbrățișez și vă doresc o toamnă frumoasă
—
Ana Blandiana
4 IV '12
Dragă Minerva Chira,
Ce carte frumoasă ai scris, ce putere
extraordinară ai să transformi suferința în
frumusețe! Felul în care ți-ai transformat destinul,
ducându-l în lume, și înfrângându-l astfel, mă
emoționează profund.
Te respect, te admir și îți țin pumnii în
continuare.
Sărbători fericite!
Ana Blandiana
18 IV '06
Dragă Minerva Chira,
Christos a înviat!
Nu-ți scriu această formulă tradițională ca pe
un salut sau urare festivă, ci ca pe un adevăr care
- în măsura în care îl lăsăm să ne pătrundă -
poate deveni molipsitor, ne poate învăța să
înviem la rândul nostru. Nu mă îndoiesc că simți
ca și mine asta, că însăși ieșirea din boală și
depășirea răului pe care l-ai traversat este o astfel
de experiență. Boala nu înseamnă automat
Ziua de Paști 2008
Dragă Minerva Chira,
Răspund cu întârziere scrisorii care mi-a făcut
mare plăcere, dar în timp pentru a începe urându-
ți Sărbători fericite și spunându-ți Cristos a înviat.
Sper ca plicul meu să-ți ajungă înainte de a pleca
în India, deci îți spunem și Drum bun! Călătorie
minunată și fericită! Cât de mult te admir pentru
puterea de a călători și cunoaște având mereu
punctul de sprijin în tine însăți!
M-am bucurat de veștile medicale, că ai reușit
să depășești boala (care, după cum vezi este în
ultimul timp o boală ca oricare) și mai ales m-am
■
17
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
Black
Pantone 253 U
interviu
„Etica si politica memoriei a fost
instrumentalizat„ de
campionii rezistenței prin friptur„
si ai civismului caviar”
de vorbă cu filozoful Gabriel Andreescu
Alexandru Petria: - Stimate Gabriel Andreescu,
ați fost printre puținii dizidenți anticomuniști de
la noi. E o falie intre speranțele dumneavoastră de
dinainte de 1989, in legătură cu viitorul, și ce se
întâmplă acum?
Gabriel Andreescu: - Speranțele de dinainte de
1989 reflectau naivitatea mea. "Dacă va fi liberă,
România va înflori”, am spus în finalul unui
interviu care s-a difuzat în Franța, pe TV5, în
luna iunie 1989, în timp ce făceam greva foamei
la București.
Or, România este liberă și nu arată deloc
asemenea unei grădini. Imaginam, imatur, că
prăbușirea regimul comunist ar fi suficientă ca să
elimine nedreptatea, chinuirea zilnică a oamenilor,
umilirea lor, ipocrizia... (termenii în care gândeam
eu înflorirea României).
Văd însă partea plină a paharului. Viața e în
mâinile noastre, ne putem apăra de abuzuri - cam
greu, dar se poate -, avem acces la miliarde de
lucruri, căci beneficiem nu doar la democrație, ci
și de saltul făcut de civilizația cărții, Internetului,
Facebook-ului, Smart-phonului, a călătoriilor prin
lume.... Din această a doua perspectivă, "viitorul”
imaginat în anii '70-'80 este cu mult depășit de
realitățile actuale. Copiii și tinerii nici de astăzi
nu-și pot imagina cum se trăia într-o lume fără
acces la informație și comunicare, în care mai
totul era programat de alții.
Niciodată nu am sperat că voi avea parte să
văd prăbușirea comunismului. Mă bucur în orice
moment când îmi aduc aminte. Deci nu e cazul
să vorbesc despre o "falie”.
-	Merită să-ți riști viața pentru niște idei, când
marea majoritate a populației este inertă?
-	Ideile nu sunt lucruri periferice, adăugate
altora, palpabile, cele pentru care ar merita să
trăiești.
Nu am riscat pentru idei, ci pentru "trăiri”,
ceva ce dă conținut existenței. îmi păsa de
oameni. Cum să nu merite "să riști”? Este
groaznic să treci prin această unică viață asumând
condiția de sclav. Regimul comunist trata oamenii
ca pe sclavi. într-unul din eseurile trimise în
străinătate în 1987 am teoretizat ideea că
"regimul totalitar și personal din România
condusă de Nicolae Ceaușescu are caracterul
pregnant al unui caz de neosclavagism"; "Cultul
personalității din anii '80 a dus la degenerarea
relațiilor sociale până la o sărăcie infamantă:
relațiile dintre o populație de sclavi și câțiva
stăpâni. Aceasta este marea culpă împotriva
societății de care, în oglinda adevăratei istorii,
Nicolae Ceaușescu și mandarinii săi nu vor fi
absolviți" .
și astăzi interpretez lumea de dinainte de anul
1989 în același fel. Faptul că marea majoritate a
sclavilor era inertă nu oferea "argumentul" să
urmez un asemenea model. Gândeam că oamenii
sunt fragili. Eu nu eram - sau nu voiam să fiu.
- în special pentru cei mai tineri, povestiți-mi
despre anii dumneavoastră de luptă, sună cam
patetic, dar are acoperire în realitate, cu regimul
lui Ceaușescu.
- La început lucrurile arătau ca o
insubordonare. Mergeam la bibliotecile străine,
aveam relații cu oameni care xeroxau cărți de
yoga și alte materiale interzise în România,
păstram contacte cu alții care emigrau sau
emigraseră (în acest caz prin corespondență),
vorbeam copiilor de realități, și nu de fantasmele
propagandei, la ora unde eram diriginte. Am avut
două anchete, în 1979 și 1980, când ofițerii de
securitate mi-au cerut să renunț la asemenea
comportamente. Am refuzat. La începutul anilor
'80 am reușit să obțin un sprijin la Institutul
Goethe german. Pe această cale am început să
trimit pe adresa "Europei Libere" date despre
violări ale drepturilor omului în România. Le
primeam de la bunul meu prieten Teodor Vulcan,
la rândul lui intermediar. Prin el am cunoscut-o
pe disidenta Carmen Popescu, care tocmai ieșise
din închisoare, o ființă absolut remarcabilă.
în perioada 1986-1987 am elaborat eseuri care
denunțau regimul, ajunse la "Europa Liberă"
(printr-o scrisoare, directorul postului, Vlad
Georgescu, a confirmat), iar din august 1987, și la
Teodor, care emigrase atunci în Statele Unite. Pe
24 decembrie 1987 am fost arestat în timp ce-i
dădeam unui diplomat mai multe texte
anticeaușiste. Mi s-a montat o acuzație de "acte
de trădare", am fost scos însă din sediul
Securității pe 27 ianuarie 1988, pentru a fi
cercetat în stare de libertate. în vara anului 1988,
am reușit să trimit primei conferințe
internaționale organizate de Solidarnosc, la
Cracovia, prin Ambasada americană, un text
acuzator la adresa regimului - fusesem invitat;
evident, nu am avut cum ajunge. Materialul a fost
publicat. De la sfârșitul lunii mai 1989, am intrat
timp de 15 zile în greva foamei ca protest
împotriva situației drepturilor omului în România.
Am scris atunci un text care a contat, "Le devoir
d'ingerence" (datoria de a interveni), pus pe
masa întrunirii CSCE de la Paris și apărut în
cotidianul Liberation (de unde a fost preluat).
Argumentam necesitatea intervenției
democrațiilor occidentale în "afacerile interne" ale
regimurilor comuniste - când sunt încălcate
drepturile omului.
Am dat între timp mai multe interviuri unor
ziariști francezi ajunși la București, iar în august
1989, unuia american. După ultimul, institutul
unde lucram m-a trimis la un punct de observație
al său, la Gura Portiței. Aveam copii, an refuzat.
Am lucrat o perioadă la sere, până la urmă am
ajuns în domiciliu obligatoriu la Buzău. Pe 22
decembrie, dimineața am fost adus la sediul
Securității din Prahova, s-au făcut actele de
arestare, am revenit în celulă, ... la ora 12:00
gardianul a venit spunându-mi: "Sunteți liber".
-	Sunteți catalogat ca filozoful dizidenței...
-	Eseurile anticomuniste din 1986-1987
conțineau, pe lângă mesajul politic, gânduri
asupra unor teme cum ar fi: ce face un om să
spună nu regimului?; să-și asume statutul de
disident?; care sunt argumentele care-l conving
pe cineva să urmeze o viață de protestatar, cu
toate consecințele, pentru el și cei apropia?i?
Aceste chestiuni, cu supoziții sociale, sunt în fond
de natură existențială. Cer o conceptualizare, o
filozofie. Am trimis eseurile în Occident, rând pe
rând, pentru a fi grupate într-un volum cu titlul
"Spre o filozofie a disidenței". Propunerea însoțea
ultimele file de manuscris în momentul când am
fost arestat.
Cartea "Spre o filozofie a disidenței" a apărut
după revoluție, în 1992. Se adaugă un detaliu mai
mult sau mai puțin amuzant: conform unui text
apărut în "Cartea albă a Securității", fosta
instituție care ne cotrobăia prin viață îmi alesese
drept nume de cod "Filozoful".
-	Sondajele de opinie o demonstrează, mulți
regretă perioada Ceaușescu. De ce?
-	Mulți regretă ? Este absurd. Mulți "zic că o
regretă". Ar fi de verificat, câți ar semna pe o
cerere care i-ar aduce înapoi, la standardele
timpurilor apuse (mai puțin vârsta), în locul celor
de astăzi. Dacă s-ar întoarce la viața de altădată,
sunt sigur că ar face repede cereri disperate, să li
se dea pașaport pentru lumea pe care o părăsiseră
amăgiți de nostalgii ridicole.
Spun deci că sondajele nu reflectă regretul față
de trecut, ci sintetizează amestecul de trăiri și
(ne)înțelegeri ale respondenților: protestul față de
ce li se întâmplă în prezent, nostalgia pentru
ființa de odinioară, raționarea asupra lumii din jur
; (ne)știința de a utiliza etichete politice.
"Regretul pentru perioada Ceaușescu"
reprezintă și eșecul lamentabil al construcției unei
etici și politici a trecutului în România. Ca și
superficialitatea sociologilor care pun și repetă
întrebări sociale importante fără să le exploreze
cu adevărat conținutul, semnificația - permițând
astfel manipularea socială a rezultatelor.
-	Oare doar sociologii să fie de vină? Nu cred.
-	Nu am spus „vină". Ci superficialitate. Dacă
ar exista o mai bună finanțare a cercetării ce
privește felul în care trecutul ne condiționează
viața astăzi, și sociologii ar face o treabă mai
bună. De altfel, aș folosi cuvântul „vină" cât mai
rar.
-	Ba, în general, eu l-aș folosi. Altfel nu ii
depistezi pe cei in culpă și, la o adică, n-ai cum să
vorbești nici de iertare. Dar nu e răspunderea,
haideți - nu folosesc cuvântul vină, a clasei
politice, a proastelor guvernări?
-	Nici măcar "răspunderea". Ci
"responsabilitatea". Se aplică și la nivel individual,
și colectiv, este mai conceptualizată. Termenul
"vină" sună moralizator și în general este prost
gândit (de comparat "vina unei comunități" și
"responsabilitatea unei comunități").
înainte de revoluție am teoretizat tema
fragilității oamenilor. Ideea implicită era că lipsa
de libertate de-responsabilizează oamenii. Nu poți
să le ceri să se lupte cu un regim criminal. Am
continuat mult și după 1989 să privesc în jur prin
aceeași lentilă. Sufeream pentru ce se întâmpla
celor apropiați și nouă tuturor. La un moment dat
am realizat: oamenii sunt totuși responsabili. Sunt
liberi. își pot lua destinul în mână. Suportă
consecințele faptelor lor. Ideea că individul este
responsabil pentru opțiunile sale mi-a adus
liniștea - căci nu sufăr pentru ce mi se întâmplă
mie.
Responsabilitatea legată de o poziție de putere
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
publică adaugă sensului ei moral conotații politice
și juridice. Clasa politică este, prin natura ei, "cea
mai responsabilă”. Dar a arăta tot timpul cu
degetul la "proasta guvernare" nu e o soluție. Este
ca și cum ai fi de acord să dai statului și clasei
politice o și mai mare putere, cu condiția să o
folosească cinstit. Plus că omul se refugiază în
logica țapului ispășitor. Societatea românească
suferă de obsesia că întotdeauna e de vină
altcineva : din afara sau din interiorul țării, de sus
sau de jos, din față, din spate. Un fel de refren
colectiv. O regresie la stadiul infantil. Ei bine nu:
suntem liberi și deci contribuim substanțial la
felul cum ne facem viața.
- și responsabilii regimului criminal de
dinainte de 1989 n-au plătit pentru vina lor. Ne
râd in nas.
- Poate nimic nu separă mai mult România de
țările foste comuniste decât continuitatea elitelor
comuniste la noi. Mulți deplâng preluarea puterii
de către eșalonul doi al regimului în decembrie
1989 și-l văd ca Marele Rău. Având în vedere
situația din România, nici nu era posibil altfel.
Cine să fi fost în stare să umple vacuumul de
putere ? Cum își puteau permite oamenii care
aduseseră populația la disperare să asiste docili la
judecata populară ?
Marea temă nu este de ce Ion Iliescu, Victor
Stănculescu și oamenii lor au câștigat puterea. Ci
faptul că nu le-a fost luată înapoi mai târziu. în
primele luni, populația s-a lăsat cumpărată cu
portocale și banane. A ales la 20 mai 1990 o listă
de foști nomenclaturiști. A jubilat ascultând
cuvintele imunde adresate Doinei Cornea și lui
Corneliu Coposu, ori aberațiile ce-l priveau pe Ion
Rațiu.
Nici măcar nu se poate spune că oamenii erau
vinovați. Cum să ceri scorușului să fie frasin, iar
cornului, alun? A trecut 1990, 1991 ... Instituțiile
s-au întărit, informațiile s-au răspândit, libertatea
dădea fructe, statul devenea parte a Consiliului
Europei, prima organizație autentic pan-
europeană. Dar dreptatea în ce privește tratarea
regimului ilegal și criminal, deci și a oamenilor
lui, nu a fost făcută și nici nu a început să se
facă. și astăzi, după 23 de ani, Ion Iliescu și Ilie
Merce sunt parlamentari, Teodor Meleșcanu
conduce Serviciul de Informații Externe, apar
dosare de rețea ale unor judecători de la Curtea
Constituțională , Consiliul Suprem al
Magistraturii și Curții de Apel. Lui Adrian
Păunescu i se face statuie. Mai nou, Iulian Vlad și
fostul său șef de cabinet, Aurel Rogojan fac
turneuri triumfale la Cluj, Oradea, Târgu Mureș,
Craiova etc. întâmpinați de săli pline - ale unor
instituții publice. Populația se complace să stea la
masă cu păpușarii unui regim criminal și ilegal.
Este o mare responsabilitate istorică. Pentru faptul
că-și tratează atât de mediocru trecutul plătește,
de fapt, în fiecare zi.
O responsabilitate particulară revine
intelectualilor, mai în măsură să dea sens lumii în
care trăiesc. Prea mulți s-au situat față de trecut
lamentabil. Dacă, din motive încă ascunse, unii s-
au dus cu arme și bagaje în tabăra lui Ion Iliescu
din primele luni ale anului 1990, alții, adversarii
primilor, au instrumentat trecutul în anii 2000.
Au pus pe fruntea victimelor comunismului
eticheta colaboraționismului, s-au pretat la
campanii de decredibilizare împotriva unor
oameni care contau pentru adevărul istoric. Dacă
responsabilii regimului criminal de dinainte de
1989 ne râd în nas, o fac și pentru că etica și
politica memoriei au fost instrumentalizate de
campionii rezistenței prin friptură și ai civismului
caviar.
- Putem să discutăm că intelectualii publici,
dintre cei cu vizibilitate, prin partizanate, și-au
întocmit propria agendă, pentru beneficii
personale, întorcând spatele problemelor reale
din societate. Grupul de Dialog Social. L-ați
condus o perioadă, ați plecat de acolo.
- A discuta cu folos despre intelectualii publici
înseamnă a nu-i trata în bloc. Nici despre Grupul
pentru Dialog Social nu putem vorbi ca despre
ceva unitar și, oricum, a evoluat considerabil în
timp. Este de regretat absența unei monografii a
GDS, mult mai bogat decât etichetele cu care este
asociat.
Grupul a fost inițiat de istoricul Mihnea
Berindei, care, ajuns în 24 decembrie 1989 la
București, a dat telefoane celor pe care-i apărase
din Franța. Ne-a pus în contact unii cu alții - toți
ne știam din auzite, doar unii direct. Deși nu a
fost membru al GDS, a contribuit considerabil la
afirmarea sa, și nu doar prin ajutoarele materiale,
prin conexiunile cu Occidentul pe care le-a
asigurat, atât de importante, dar și prin temele
introduse, prin experiența atitudinii și
procedurilor democratice pe care cei din interior
nu le exersaseră. Este ceva ciudat în faptul că
Mihnea Berindei nu a fost cooptat ca membru al
GDS. în primii ani, am propus primirea lui în
Grup, unii colegi au susținut că acest statut este
de acordat doar celor care au fost în țară în
ultimii ani ai comunismului. Or, văd că Vladimir
Tismăneanu a devenit membru, deși nici el nu
îndeplinea cerința -și nu a avut vreun rol în
apariția și afirmarea GDS.
Este greu să delimitezi, în perioada
importantă, a primilor ani (și mai ales a primelor
luni) prezența socială a GDS ca și grup și
atitudinea ori activitatea membrilor săi. Pentru o
perioadă de timp, GDS a jucat un rol istoric în
semnificarea derapajelor noii puteri și
delegitimarea ei, de asemenea, în susținerea
respectului interetnic și în particular, a empatiei
față de minoritatea maghiară - testul dramatic al
noii democrații. A promovat și a dat prestanță, în
spațiul public, ideii de societate civilă. Grupul a
realizat puțin din ceea ce ar fi putut face, dar
enorm în raport cu ceea ce însemna o asociație
postdecembristă. Funcționa ca un organism
colectiv: permitea o descriere ideologică și
intelectuală unitară, deși membrii care contau
erau în fond foarte diferiți. Doar câțiva, foarte
puțini, au venit cu arme și bagaje la GDS să se
dedice obiectivelor Grupului. Am fost printre ei.
Printre cei care au determinat viața GDS i-aș
numi pe Stelian Tănase, prin lansarea revistei 22
și neastâmpărul lui politic; Alin Teodorescu,
primul președinte - doar că agenda lui, judecată în
raport cu cariera de afaceri și politică ulterioară,
ridică semne de întrebare; Mariana Celac, prin
atenția acordată vieții reale într-o comunitate mai
ales livrescă. Doi istorici, Radu Popa, decedat din
păcate în februarie 1993, și Andrei Pippidi, au
oferit, alături de Mihnea Berindei, o binevenită
siguranță în delicata așezare a României în raport
cu perspectiva asupra trecutului recent sau mai
depărtat. Faptul că membri ai GDS erau foști
disidenți precum Doina Cornea și Radu Filipescu
a legat pentru totdeauna GDS de tema Securității
și a noilor servicii - de-ar fi să amintesc
importanța deschiderii de către Grup a cazului
Gheorghe Ursu. Prestația mediatică - sabotată cât
se putea de către leadership-ul FSN -, în care
excelau Gabriel Liiceanu sau Alexandru Paleologu,
a impus. Unii dintre membrii GDS care au ajuns
în poziții de demnitate - Mihail șora, Dan
Petrescu, Sorin Antohi - au păstrat legătura cu
Grupul, fapt care a amplificat suprafața sa socială.
Au contat mai mult decât se poate închipui
oamenii care au oferit GDS ajutorul lor: juristul
de mare calitate intelectuală, Doru Cosma,
surorile Crina și Dorana Coșoveanu ș.a.
Apreciez ethosul etic al acelor ani. Membrii
GDS, așa diferiți cum erau, unii mai egoiști, alții
mai puțin, chiar și cei obsedați de ei înșiși, au
reușit să se completeze și să realizeze ceva cu
rost. De atunci, lucrurile au evoluat sistematic.
GDS ca atare s-a diluat și a crescut importanța
Revistei 22 a cărei prestanță culturală datorează
mult Gabrielei Adameșteanu. La mijlocul anilor
'90 au început distanțările ideologice în cadrul
Grupului, la sfârșitul deceniului, GDS deja era
altul. Astăzi, Grupul pentru Dialog Social nu mai
are nimic din identitatea lui de la început.
Rămâne o etichetă pusă în valoare de câțiva
membri care-l văd un pur instrument personal.
Iar în ce privește marele teme ale eticii publice,
pe care încă și le arogă, distanța dintre realitate și
pretenție este șocantă. Poate înșela și lista
membrilor de pe site-ul organizației. Foarte mulți,
începând cu dna Doina Cornea, au întrerupt
complet contactul cu GDS.
Oricum, exemplul Grupului pentru Dialog
Social demonstrează că viața umană și
intelectuală, chiar și într-o comunitate restrânsă,
poate fi ușor ratată prin simplificare. Sper într-o
monografie a GDS onestă și bine gândită.
-	Nu vi se pare grăitor că toți dizidenții ați
fost marginalizați de cei care se pretind
intelighenția nației? Nu mă refer doar la GDS.
- Disidenții se pot marginaliza ei înșiși prin
retragere, prin neadaptare la noile realități, prin
trăsături de personalitate care nu îmbie la
prietenie. Testul atitudinii față de foștii disidenți
este dat de interpretarea rolului lor în trecut.
Nemulțumirea, chiar motivată, față de poziția sau
comportamentul lor de astăzi nu are de ce să le
șteargă meritele istorice. Un caz tipic este Goma,
a cărui lipsă de decență i-a afectat pe mulți de
vreo două decenii. Am văzut că unii au început
să-l "uite" când fac lista rezistenței anticomuniste.
Când descoperi ce săli pline fac astăzi foștii
ofițeri ai lui Iulian Vlad și echipa sa, începi să te
întrebi de ce nu există un interes al universităților,
al unor instituții locale, pentru organizarea unor
întâlniri cu disidenții de altădată. O explicație
posibilă este lipsa de relevanță a caracterului într-
o societate ca a noastră. Zece poante bune atrag
mai mult decât dramele existențiale. Am în minte
și o istorie care-mi stă pe umeri. GDS fusese
gândit ca adunând capitalul de demnitate
anticomunistă. Or, Grupul nu l-a cooptat pe
Vasile Paraschiv. Un om extraordinar, cu o viață
tulburătoare (nici un alt rezistent al anilor '70-
'80 nu a trecut prin ce a trecut el). Nu a ajuns în
GDS întrucât nu făcea parte din "elită" (era
"doar" muncitor). Ideea că ființa omului
reprezintă nu doar o valoare în sine, dar are și
relevanță într-o comunitate chemată să modeleze
lumea postcomunistă, nu a trecut prin mintea
GDS-iștilor. Reproșul mi se adresează, evident. Ca
membru al GDS, am fost lipsit de consecvență, în
ce-l privește pe Paraschiv. Aveam contacte cu el în
acele vremuri.
Disidenții i-au frustrat pe mulți. Au avut o
notorietate excepțională în anii comunismului, au
primit după revoluție, o scurtă perioadă,
aclamațiile populației. Până și Ion Iliescu s-a
simțit obligat să-i propună pentru Consiliul
Frontului Salvării Naționale. Or, dacă ar fi știut că
regimul cade în decembrie 1989, câți nu și-ar fi
luat inima în dinți și ar fi perorat împotriva
comunismului pe undele Europei Libere. Măcar
de prin luna noiembrie ... Posibil, aceasta explică
cum le vânează unii și alții orice greșeală. îmi
amintesc o intervenție a dnei Doinei Cornea în
#
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
19
Black
Pantone 253 U
#
cazul lui Adrian Sobaru, când acesta s-a aruncat
de la balconul Parlamentului. Cred că pentru mai
mulți, interpretarea acelui gest, ca unul de
sacrificiu, era nepotrivită. Dar una este să îți
exprimi o altă opinie, alta este "lecția” pe care i-a
dat-o atunci un moralist îndoielnic ”ca de la un
ilustru profesor la un elev merituos, dar
recalcitrant” (citez un comentator).
-	Paul Goma lipsit de decență?
-	Cel puțin de prin anii '90, Paul Goma a
revărsat acuze la adresa unor oameni care l-au
ajutat, a unor foști prieteni care nu deveniseră
altfel decât fuseseră altădată, a unor personalități
culturale care pur și simplu aveau alte idei. A
falsificat istorii și a folosit cuvinte care dor.
"Cearta” cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca
este cea mai cunoscută. Da, foarte multe dintre
manifestările lui au depășit limita decenței.
șocante la el au fost în special exhibarea unor
intimități, pretenția de a da lecții ca autoritate
intelectuală.
Acestea puteau intra în categoria bătăliilor
private, fără prea mare miză publică, în umbra
rolului pe care l-a avut în anii '70-'80. Se poate
avea în vedere și vârsta lui Goma când a început
bătălia împotriva tuturor. Intrarea în subiectul
Holocaustului din Basarabia-Transnistria, fără un
exercițiu conceptual, a generat alte complicații. A
fost acuzat de antisemitism, a reacționat
amplificând greșeala.
-	N-am cum să fiu de acord cu
dumneavoastră. A fost probabil decent Gabriel
Liiceanu, care i-a ars tirajul unei cărți? Sau cei
care l-au atacat constant, fiind deranjați că Goma
este o oglindă neiertătoare, exasperantă?
-	Nu e clar cu ce nu sunteți de acord. Faptul
că a scormonit în chestiuni private, cum o
persoană decentă nu face? Că și-a asumat o
ascendență intelectuală care, evident, nu i se
potrivește? Sunt fapte. în ce privește arderea
tirajului unei cărți semnate de Goma, de către
patronul Humanitas, nu știu. Nu mă pot baza pe
cuvintele lui Goma. (Iată ceva de care sunt sigur.)
Amintirile mele spun că Goma s-a bucurat de
multă recunoaștere, de foarte multă simpatie;
înainte de 1990, în tăcere, apoi și public. Cărțile
lui apăreau continuu, la o mulțime de edituri. A
fost atacat, dar de oameni care nu aveau
credibilitate. Cel puțin în comunitatea
intelectualilor din Grupul pentru Dialog Social s-
au atașați lui a primit constante semne de
considerație. Până când a încălcat acel pact, să-l
numesc, al rezonabilității. Iată acest caz: Ion
Bogdan Lefter a scris în Observator cultural un
text substanțial despre literatura lui. Unul pozitiv,
dar mai ales, unul care împingea înainte
înțelegerea scriiturii sale. La câtva timp, Goma l-a
dat în judecată pe critic, fără motiv, așezându-l pe
o listă lungă de reclamați.
Oglindă neiertătoare, exasperantă? Este și
acest lucru adevărat. Doar până la un punct.
-	Nu e locul să stabilim unde e punctul
respectiv. îl admir pe Goma, așa că n-o să
ajungem la un numitor comun. Ați publicat
recent Cărturari, opozanți și documente, care are
subtitlul „Manipularea Arhivei Securității". De ce
merită citit volumul?
-	Admirația nu implică rabat de la
discernământ. Paul Goma a dat anvergură vieții
sale. Nu exprimam vreo adversitate.
Volumul Cărturari, opozanți și documente a
finalizat peste 10 ani de cercetare. îmbină
investigația empirică sistematică cu analiza
sistemului normativ. Așează interpretarea
contactelor unor personalități culturale cu
Securitatea și manipularea acestei teme în
contextul mai general al eticii și politicii
memoriei. Cartea face trecerea de la bârfa despre
"cine a colaborat, cine nu a colaborat” la
descifrarea raporturilor dintre oameni și
instituțiile opresive care doreau să-i folosească.
înlocuiește atitudinea vulgară a procurorului: "cu
cine te-ai întâlnit, de ce ai pus asta pe hârtie”, cu
o perspectivă umanistă asupra condiției omului
într-un regim menit să-i strivească. Oferă un ghid
de evaluare a responsabilităților pentru ce ni s-a
întâmplat sub comunism.
Dincolo de faptul că răspunde unor întrebări
concrete de istorie culturală într-o dezbatere aflată
la stadiul de păreri, volumul Cărturari, opozanți
și documente schimbă standardele, cadrul
discuției.
Am văzut câteva reflecții pe marginea cărții.
Multe repetă ce se spusese și înainte privind
colaboraționismul unor personalități culturale.
Până acum, excepție au făcut Cosmin Ciotloș și
Nicolae Manolescu: tema nu este bârfa, ci
manipularea arhivei. Mi se pare de-a dreptul
straniu ca oamenii să se exprime asupra
conținutului unor documente pe care nu le-au
văzut niciodată. Să preia drept autoritate gândirea
unei ziariste care a citit câteva documente.
Specialitatea mea inițială sunt științele exacte
(Fizica). Am lucrat zece ani în cercetare. în
domeniul meu este de neimaginat ca cineva să
facă afirmații despre lucruri neverificate. Să își
asume o autoritate, indiferent de nivelul de
recunoaștere științifică pe care o are, într-o
chestiune care iese din sfera sa de investigație.
-	Dar cum stau într-adevăr lucrurile? De
exemplu, Adrian Marino a turnat la Securitate?
-	Cercetarea dosarelor probează convingător
următoarele lucruri: Marino a avut o ținută
demnă în timpul anchetei și în perioada
închisorii; a încercat protejarea cunoscuților și a
promovat ideile la care ținuse toată viața. S-a
încercat racolarea lui, dar fără succes. în timpul
anilor de domiciliu obligatoriu s-a consacrat
studiului, urmând un program foarte riguros. S-a
inițiat din nou racolarea lui, prin șantaj -
încălcase regulamentul depășind limita în care
avea voie să se deplaseze. El a respins
propunerea. Ofițerii de securitate i-au deschis un
proces penal, dar acesta a fost stins datorită
trimiterii de către Marino a unor petiții la
autoritățile centrale în care reclama cele
întâmplate.
Ajuns la Cluj, s-a dedicat complet activității
culturale. Experiențele din perioada recluziunii și
datele din acel moment îi demonstraseră că
opoziția politică față de regim nu putea avea
niciun rezultat. Succesele în plan intelectual i-au
permis intrarea în Uniunea Scriitorilor, realizarea
unor contacte în străinătate: mai întâi prin
corespondență, apoi, în urma invitațiilor, directe.
A fost urmărit constant, din momentul
anchetelor din 1949 până în decembrie 1989. Au
fost deschise mai multe dosare de urmărire
informativă pe numele lui. Urmând o practică
curentă, ofițerii care-l supravegheau i-au fabricat și
un dosar de rețea. Așa zisele delațiuni puse pe
spatele lui Marino sunt materiale produse de
ofițerii de securitate care trebuiau să-și
completeze dosarele inventate. Singurele note
olografe rămase de la Adrian Marino sunt
rapoartele făcute pentru Uniunea Scriitorilor după
întoarcerea din străinătate, obligatorii, căci pleca
afară prin Uniune. Conțin exclusiv referiri la
activitatea avută în timpul călătoriei și propuneri
pentru afirmarea culturii autohtone autentice în
lume.
Dosarele confirmă ținuta publică a lui
Marino: un om demn, independent, curajos.
Manipularea documentelor din Arhiva CNSAS,
menită să-i păteze viața, este o acțiune odioasă, a
unor oameni lipsiți de sentimentul onoarei.
-	Cristian Teodorescu spune: „Mi-ar fi plăcut
dacă Andreescu ar fi arătat în cartea sa aceeași
înțelegere și față de Alexandru Paleologu și de
Noica, așa cum are față de Marino, de Mihai
Botez, de Vasile Vetișanu și de Nicolae Balotă. își
propune asta, dar luîndu-se la harță cu prietenii în
viață ai lui Noica și-ai lui Paleologu, dintre care
cîțiva sînt adversari declarați ai lui Marino, îi mai
pune la rotisor și pe cei despre care el însuși
admite că au fost victimele securiștilor. Despre
Noica susține că ar fi venit în întîmpinarea celor
care-l supravegheau, făcînd exces de zel cînd i se
cereau informații, deși tot el admite, cînd scrie
despre Marino, că securiștii aveau obiceiul să se
laude cu puterea lor de convingere asupra celor
pe care-i luau la întrebări. Adică ceea ce la
Marino e valabil ca scuză, în cazul lui Noica nu
mai funcționează?”(articolul „Cum batem morții
să se învinețească viii” din „Cațavencii”, 11
februarie)
-	O surpriză din lumea literaților... Am aflat
despre critici (nu puțini) care fac recenzii la cărți
pe care nu le citesc; sau doar le frunzăresc. în
cadrul intelectual unde m-am format, așa ceva
părea o oroare. Nu simt altfel astăzi, deși
standardele s-au relaxat dramatic - de-ar fi să
vorbim despre lunga serie de plagiate; și nu furtul
unei idei, ci jumătate de cărți sau cărți întregi.
Să înțeleg, pe aceeași linie de idei, că domnul
Teodorescu se exprimă despre o carte pe care nu
a consultat-o? Nu a existat o atitudine de un fel
față de Noica și Paleologu, o alta față de Marino,
Balotă etc. Cazurile sunt însă diferite,
consecințele asemenea. Puteam interpreta
susținerea lui Noica: "libertatea nu de a face ce
vrei, ci libertatea de a face”, decât că reia cel mai
sumbru conținut dejist? Semnificația pasajului
este copleșitoare. Dar capitolul despre Noica
povestește și emoția cu care am descoperit fața
lăuntrică a filozofului. De ce oare să fi explorat
complexul Stockholm, în ce-l privește? Lipsă de
bunăvoință să arate cuvintele "una dintre cele mai
dramatic-înalte povești despre viața unui om
vânat de sistemul polițienesc al comunismului?”
îl pun pe la rotisor scriind: "Marea surpriză a
dosarelor de Securitate este a-l dezvălui pe Noica
drept ... un om de o corectitudine și o blândețe
covârșitoare”? în sfârșit, falsifică ceva punerea în
oglindă a cazurilor Balotă-Paleologu? Comentariile
dlui Teodorescu trădează (iar dacă a citit-o,
mistifică) conținutul cărții.
Altceva este și mai semnificativ în
comentariile scriitorului: presupozițiile. Domnia
sa își închipuie că, atunci când scriu despre
Noica, răstălmăcesc faptele pentru a mă lua la
harță cu prietenii lui de-o viață. Că scuz pe unii și
acuz pe alții în funcție de amiciții și adversități.
Or, chiar cred în mesajul lui Voltaire: să fii gata
să lupți ca adversarii tăi să aibă dreptul să se
exprime (lăsând la o parte faptul că tratarea
unuia și altuia drept adversari este nefericită).
Ce-l justifică pe dl Teodorescu să pună în
spatele meu atitudini mediocre? Motivația că
scriu pentru a mă răfui cu vreun adversar? Am
luat distanță în ziarul în care scriam atunci când
Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (pe care-i invocă
fără să-i numească în articolul său) au fost atacați
nedemn. Un alt exemplu? La un moment dat,
Liviu Ornea a ținut să promoveze în Observator
cultural două teze penibile: una a lui Vladimir
Tismăneanu, care tratase observația privind
responsabilitatea pe care și-o ia denigrând victime
ale comunismului (adus în țară de familia lui)
drept atitudine antisemită; o alta, a campaniei
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dusă de Andrei Pleșu și prieteni, de
decredibilizare a mea, la începutul anilor 2000.
întâmplător, tocmai atunci aveam în studiu
dosarul de urmărire informativă al tatălui său din
care anumite pasaje sugerau semnarea unui
angajament la Securitate. Am atras atenția celor
de CNSAS că trebuie să existe și un dosar de
rețea. încurcați, mi l-au adus. într-adevăr, exista și
dosarul, exista și angajamentul.
în logica dlui Teodorescu, urma să ”i-o întorc”
lui Liviu Ornea, eventual să declar, cu citate pe
masă (angajamentul, dosarul de rețea) că e firesc
ca fiul unui informator al Securității să aibă
atitudinea pe care o are față de un fost disident
care se luptase cu Securitatea etc.
Doar că bietul Zigu Ornea semnase
angajamentul la strâmtoare: iar absența
delațiunilor și mai ales iritarea cu care ofițerul de
legătură îl acuza în alte note de refuzul
colaborării demonstra perfect că nu a dat curs
documentului. Paradoxal, tocmai dosarul de rețea
îl exonera pe dl Ornea. Chiar aceasta am și scris
într-un articol de presă. Liviu Ornea mi-a trimis
un email, mă întreba dacă totuși nu există alte
dubii... Nu erau, l-am liniștit. Mi-ar fi rușine de
mine însumi să falsific o cercetare cu scopul de a
răspunde tentațiilor subiective.
Or, în Cațavencii, dl Teodorescu comentează
cartea acuzând arbitrar (dar implicit) onestitatea
autorului. Insistența cu care colportează și astăzi,
după publicarea unei cercetări riguroase, mesajul:
”a ieșit la iveală că fostul deținut politic Adrian
Marino a avut oarece relații cu Securitatea” nu-i
face onoare.
-	Domnule Andreescu, puteți să-i iertați pe cei
care v-au turnat la Securitate?
-	Serviciul Român de Informații a susținut că
dosarul meu de urmărire informativă a fost ars la
revoluție. Oricum, trebuie să existe un dosar
microfilmat, cel inițiat pe la mijlocul anilor '70,
acoperind și începutul anilor '80. Pe de altă
parte, sunt multe argumente care dezmint poziția
SRI. Am explicat subiectul în volumul meu L-am
urât pe Ceaușescu. Ani, oameni, viață (Polirom,
2010). Rămâne faptul că până în acest moment
nu am ajuns la dosarul meu de securitate deși îl
tot cer de la începutul anilor 90. Nu-mi știu deci
"turnătorii”.
Că au existat, cu siguranță. Nu realizez însă
ce înseamnă "să-i iert”. Nu pot intra în postura
cuiva "care iartă”. Ce au făcut ridică o problemă
de conștiință a lor cu ei înșiși, nu cu mine. Altfel,
este posibil să-i înțeleg, ce au scris unii poate îmi
va displace, unele situații mă vor determina să-i
căinez. Detaliile delațiunilor și ale contextelor lor
sunt decisive pentru atitudinea față de cum au
acționat autorii.
-	Ce mai aveți in lucru?
-	Lucrez pe mai multe "șantiere” simultan. Am
nevoie de ani buni de frecventare a unei teme ca
să simt că o stăpânesc. Trebuie să se maturizeze
și acea noutate care merită lumina tiparului. La
prima carte, Sistemele axiomatice ale logicii
limbajului natural. Funcții și operaționalizare, am
lucrat din 1978 până în 1985 (am dat-o la Editura
științifică și enciclopedică, a primit evaluări bune;
având în vedere statutul meu pe atunci, a putut fi
publicată de abia în 1992).
între șantierele amintite, trei se vor mai
finaliza sigur în acest an. Săptămânile următoare
trimit la Polirom un volum despre represiunea
MISA. Am avut prima investigație a acestui caz în
1996. Am scris mai multe studii și rapoarte pe
subiect, mai ales după anul 2004, anul de vârf al
represiunii. Acum este gata. Ar fi prima
monografie românească despre un fenomen de
încălcare a drepturilor omului (și la ce
dimensiune!), tratat în paradigma drepturilor
omului. Cartea conține când raționamente relativ
tehnice, în termenii dreptului, când istorii și
mărturii pline de emoție umană. Este un gen de
carte care poate fi citită pe bucăți.
La volumul ce reunește scrisori către Europa
Liberă, perioada 1986-1989 (primul a apărut în
2010, cu scrisori din anii 1979-1985), pe care îl
editez împreună cu Mihnea Berindei, mai este de
finalizat introducerea. Bănui că va fi publicat
până în vară.
Urmează, în ordinea priorităților, o carte
privitoare la "rezistența prin cultură” în România.
Am termenul limită luna septembrie 2013. Ar fi
mai corect să spun că subiectul "rezistenței prin
cultură” a fost doar punctul de plecare. Am
descoperit, la primele incursiuni în cazuistică, că
ceea ce înțelegem noi prin această sintagmă intră
într-un complex larg de atitudini (refugiul în
cultură, sustragerea prin cultură, recuperarea prin
cultură etc.) Uneori, alegerea unei formulări sau
alteia depinde doar de instrumentalizarea
comportamentului sub comunism. Ca urmare,
cartea va conține și un capitol despre
instrumentalizarea etichetei "rezistența prin
cultură”.
Despre alte teme în lucru, după luna
septembrie 2013.
-	Ați condus o lungă perioadă Asociația pentru
Apărarea Drepturilor Omului in România -
Comitetul Helsinki (APADOR-CH). Cum stă la
această oră România in ce privește respectarea
drepturilor omului?
-	Noi ne raportăm continuu, firesc, la lumea
de până la revoluție. Din perspectiva drepturilor
omului, nu există comparație. Dar și față de
realitățile de la începutul ailor '90, România din
2013 arată atât de diferit. Cu mult mai bună.
Or, dacă facem abstracție de reperele
trecutului, totul se prăbușește. în raport cu
standardele pe care noi le numim europene, dar
care în fond sunt standardele oricărei lumi
civilizate, situația drepturilor omului la noi e
lamentabilă: generații întregi sunt îndoctrinate cu
cea mai mizeră dogmatică religioasă, profitându-
se de incultura părinților, copiii ajunși în spitale
sunt legați de paturi, femeile care fac prostituție
sunt violate, furate, bătute și chinuite de polițiști,
oamenii în vârstă își pierd casele păcăliți de
escroci, iar statul este în conivență cu astfel de
situații, bărbați și femei care au ales un stil de
viață diferit decât al celorlalți (vezi”Familia”,
"MISA” - nu mai explic cazurile) devin ținta
vânătorii colective, oamenii sunt fie batjocoriți în
văzul lumii, iar insulta sau calomnia nu se
plătesc, fie sunt sancționați pentru o manifestare
a libertății de exprimare elementară în
democrație (vezi amendarea faptului banal de a
ieși în stradă cu un poster protestând împotriva
autorităților publice, a ridicării unui steag al
identității etnice) etc.
Aș putea scrie o carte. Dar deja sunt multe
altele înainte.
-	Pentru final: care credeți că au fost marile
obstacole in calea evoluției culturale din ultimele
două decenii?
-	Ca o etichetă generală, lipsa de relevanță a
atitudinii umaniste, diluarea discernământului
intelectual.
Multe decurg din slabul prestigiu al
umanismului, la noi. începând cu oportunismul.
Volumul lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita
intelectuală românească intre 1930 și 1950, are
meritul de a sugera că deriva tipică a
intelectualilor de la mijlocul secolului nu a fost
atât amețeala de stânga sau de dreapta, cât fuga
după avantaje. Aș prelungi demonstrația până
astăzi. Să zicem că pentru mulți, în perioada
comunismului, ipocrizia asigura supraviețuirea.
De ce și după revoluție? Imediat după 1990, un
grup de intelectuali s-au "aranjat” făcând servicii
grupului Ion Iliescu (câțiva adunați sub titulatura
„Societatea de Mâine”). în anii 2000, a fost
inventată umbrela de zile bune pro -Traian
Băsescu. Valoarea ei se măsura cu 26.000 de euro
pentru publicarea unei lucrări de diplomă scrisă
cu 30 de ani în urmă, cu 5000 de dolari pentru a
face o prezentare la un simpozion oarecare - ca
să ne referim doar la fața vizibilă a lucrurilor.
Greu de prevăzut a fost evoluția spre violență
a exprimării din ograda intelectualilor publici.
Păcatul original o fi fost polarizarea
intelectualității pro și contra FSN, de la începutul
anilor '90. înfruntarea de atunci se desfășurase
între frontierele unor mize politice. Amplificarea
adversităților a continuat în anii 2000, penetrând
în interiorul dezbaterilor de idei. Aș nota, ca
referință, mobilizarea prilejuită de apariția
Omului recent, când observațiilor critice li s-a
răspuns cu referirea la vârstă, la familie, la gradul
de inteligență, la "oftică” etc. Un critic i-a plasat
pe oponenții de idei în categoria patrupedelor
care "latră”. Valorile clasice ale comunității
intelectuale precum fair play-u! sau noblețea
recunoașterii profesionale independent de
antipatiile personale au devenit desuete.
Prin corelație sau nu, degradarea atitudinilor a
fost convergentă cu debusolarea standardelor. Aș
deplânge desemnificarea marilor eforturi
culturale: mă gândesc la activitatea unor
animatori culturali precum Ion Bogdan Lefter ori
Liviu Antonesei, prezența în spațiul public a unor
conștiințe enciclopedice (l-aș numi pe Ovidiu
Pecican), sau rolul creatorilor "noii culturi a
democrației” - Mihaela Miroiu ar fi prima care
îmi vine în minte. Aș sugera să se facă la un
moment dat inventarul extraordinarului activism
intelectual al oamenilor care și-au oferit viața în
ultimele două decenii re-construcției ideatice a
culturii democrației. Asigur că lista va fi
impresionantă. Doar că munca lor are de
înfruntat focurile de artificii, iar opera a fost
înlocuită cu brand-ul. Cine face prozeliți? Un
intelectual public care nu a putut crea altceva
decât colecții de mici eseuri și articole a căpătat
prestigiu de cărturar. Vânătoarea de titluri ("unul
din cei mai mari filozofi”, "unul dintre cei mai
importanți autori de literatură personală” etc.) stă
de pază la depozitul de resurse materiale și
simbolice. Speculații deconcertante despre
convergența dintre imaginarul lui Dante și al lui
Einstein (Ochii Beatricei sau cum arată cu
adevărat lumea lui Dante), despre conexiunea
dintre fractali și gnosticism (Ultimul Culianu)
ocupă recenziile entuziaste ale unor autori care
nu posedă cultura științifică elementară.
La acest nivel de comentariu susținerile rămân
impresii. Pentru a cuprinde cu adevărat temele
ridicate este nevoie de o amplă documentare care
să preceadă și apoi să intersecteze efortul reflexiv.
Ar fi nevoie, s-ar spune, de noi studii, de alte
cărți.
Interviu realizat de
Alexandru Petria
■
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
21
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Octavian Goga - verva
polemistului
Vistian Goia
n ipostaza polemistului, Octavian Goga apare
ca un stilist înzestrat cu intransigență
maioresciană dublată de verva scânteietoare a
publicistului împătimit de propriul adevăr, peste
care se revarsă subiectivitatea copleșitoare a
combatantului, hotărât să sacrifice adeseori
alianțe și vechi prietenii pentru impunerea
punctului său de vedere. Polemica lui din 1923-
1924 cu profesorul Onisifor Ghibu (finul și
emulul poetului) ilustrează tocmai această
conduită a gazetarului și omului politic.
Dacă în acei ani Octavian Goga se raliase cu
generalul Averescu în Partidul Poporului,
aflându-se prin revista fiara noastră, pe care o
scotea la Cluj, într-un permanent conflict cu
gruparea de la Patria, organul Partidului Național
Român, Onisifor Ghibu era un adept ortodox al
programului acestui partid, dirijat de luliu Maniu
și Vaida Voievod.
La sfârșitul lui 1823 și începutul lui 1924,
Goga publică în revista sa un serial de articole cu
caracter bilanțier privind starea țării după cinci
ani de la Unire. în primele (După cinci ani,
Ardealul se reface ș.a.), apărute în noiembrie-
decembrie 1923, strălucitul publicist este mai
temperat, stăpânit uneori de sentimente
optimiste. Omul politic observă că ideea de stat
s-a întărit, procesul de circulație a ideilor s-a
normalizat, iar ideea de unitate națională a
pătruns adânc în conștiința publică. De aceea,
crede poetul, “Oricât s-ar tângui câte-o ipocrită
Casandră, vărsând lacrimi de cerneală la cutare
gazetă (aluzie la Patria), oricât ar hăuli scribii
provinciali și s-ar căina babele politice, adevărul se
desface în fața tuturor și nu poate fi tăgăduit.
Ardealul, după cei cinci ani de la Unire, s-a ales
cu o reală sporire a energiilor românești”. [1]
Numai în domeniul politic, după Goga, Ardealul
s-a ales cu minus: profitând de împrejurări, unii
retori ai adunărilor județene s-au pomenit “bărbați
de stat și conducători de țară”, în realitate ei fiind
“eroi zgomotoși ai carnavalului nostru politic”.
Evident, săgețile erau îndreptate spre adversarii de
la Patria, sprijiniți de Partidul Național.
Totuși, cum s-a văzut, imaginea cronicarului
asupra țării era îndeajuns de luminoasă și de
reală.
însă, la începutul anului 1924, din foiletonul
Trei seri in Gara de Nord, se desprinde cu totul
altă priveliște. Pe un ger de minus 30 grade, Goga
reușește, după trei seri de așteptare în gara
amintită, să plece spre casă. Scriitorul observă și
gazetarul reține aglomerația din sălile de
așteptare, lumea pestriță de aici: ofițeri, hamali,
profesori universitari, birjari, soldați ș.a., aceștia
din urmă, din cauza frigului, “se porniseră pe-o
sârbă!” Călătorul este neplăcut impresionat de
neputința administrației căilor ferate, omul politic
văzând în jurul său “o mașină hodorogită cu
șuruburile ruginite”... După ce se urcă în expresul
de Cluj, stă “ghemuit” într-un colț de vagon
neîncălzit și, zguduit de cele constatate, totul i se
pare decăzut: aparatul de stat în “descompunere”,
societatea mergând “tot mai adânc în barbarie”.
Reflecțiile poetului capătă forma diatribei
gazetarului, pentru care nicio instituție nu s-a pus
pe picioare: mijloacele de locomoție au înfățișare
“asiatică”, armata se află într-o “stare de plâns”,
organismul de stat “scârțâie de lene și
incapacitate” etc. Prin ochelarii politicianului din
opoziție, Goga vede trenuri, justiție, administrație
și instrucție “sălbăticite”.
Sufletul fragil al poetului, conjugat cu
amăreala politicianului l-au determinat pe Goga să
exagereze, volens/nolens, realitățile timpului, fapt
de care ar profitat imediat adversarii de la Patria.
Onisifor Ghibu fusese obiectul unei note de la
rubrica “însemnări” a revistei fiara noastră,
(nr. 51 din 1923) pe tema oscilației lui între
ortodoxism și catolicism, fiind sfătuit să se
liniștească. Iritat, acum i s-a ivit prilejul să atace și
astfel va publica și el un serial polemic în ziarul
Patria, încorporat apoi într-o carte care a păstrat
titlul inițial din gazetă, După cinci ani de la
Unire. De ce mergem spre dezastru? Două
scrisori deschise adresate d-lui Octavian Goga, [2]
în afara celor două scrisori, volumul conține
polemicile lui Ghibu cu Octavian Prie, de care nu
ne ocupăm în rândurile de față.
în prima scrisoare, publicată la 2 martie 1924
în ziarul Patria, universitarul îi mărturisește
poetului că, citind articolele din fiara noastră, a
încercat și el un sentiment de “legitimă durere și
îngrijorare”. Recunoaște că spusele lui Goga cu
privire la starea țării, aflată la marginea
falimentului, conțin “chiar prea mult adevăr”, dar
îi reproșează faptul că nu a arătat nici “cauzele”
care au generat situația precară, nici “remediile”
prin care țara s-ar putea reface. Simpla constatare
nu duce decât la “descurajare și panică”. Dacă nu
sunt înlăturate cauzele, nu vor înceta nici efectele.
De aceea Ghibu își permite să insiste el asupra
cauzelor. Acestea trebuie căutate tot în tarele
vieții publice, una dintre ele fiindu-ne organică: “a
pizmei răutate” și “oarba neunire”, ca pe timpul
lui Andrei Mureșanu. Nici Europa, nici loviturile
elementare ale naturii nu erau de vină, crede
gazetarul de la Patria, că țara a ajuns în situație
falimentară, ci din cauza acelui “blestemat geniu
al dezbinării”, din cauza lipsei de patriotism, din
cauza ambițiilor și intereselor personale ale
oamenilor noștri politici. Aceștia (este vizat chiar
Goga), în loc să se unească, se învrăjbesc și își
fărâmițează forțele. Mai departe, poetul este
direct învinuit de stările de lucruri din Ardeal.
După Ghibu, Goga a introdus aici “politica de
partid” în locul celei naționale a întregului neam,
ridicând oameni fără scrupule, care au înveninat
viața publică. De aceea, promite că va aduce
dovezi pentru a-i discredita pe oamenii ridicați de
directorul revistei fiara noastră, după ce acesta se
despărțise de “vechii prieteni”, adică de fruntașii
Partidului Național.
în încheierea primei scrisori, Ghibu îi
comunică preopinentului că și-a exprimat
convingerile de mai sus “din datorie națională” și
pentru a-și elibera conștiința, nicidecum dintr-o
nemulțumire personală față de Goga. Totodată,
este convins de tratamentul ce-l așteaptă din
partea celor vizați, care-l vor lua în zeflemea -
armă atât de detestabilă și otrăvitoare pentru
“spiritul public din Ardeal”. [3]
Se observă din articolele polemice de până
acum asemănarea până la identitate a opiniilor
Fereastra III
celor doi combatanți cu privire la starea țării, care
s-ar afla pe marginea prăpastiei în 1924, ceea ce
era în parte adevărat, întrucât până la criza din
1929-1933 mai erau câțiva ani buni. Referitor la
cauze, fiecare îl acuza pe celălalt și partidul său
de același lucru: politicianismul. Goga că vechiul
partid a ridicat niște “retori” nemerituoși, Ghibu
că chiar Goga ar fi încurajat în Transilvania
proliferarea politicianismului interesat, ceea ce,
iarăsi, este o exagerare. Realitatea este că la
sfârșitul deceniului trei, când Partidul Poporului al
lui Averescu dispare de pe scena politică, Goga își
va crea singur un partid, iar partidul lui Maniu se
va debarasa de provincialism, căutând aliați
dincolo de Carpați, așa cum Goga procedase mai
înainte, fapt ce infirmă crezul lui Ghibu cu privire
la iluzoria unitate de vederi a fruntașilor politici
din Ardeal în deceniul al treilea.
Criticilor lui Ghibu din prima scrisoare, revista
fiara noastră le răspunde mai întâi printr-o scurtă
notă la rubrica “însemnări”. [4] Aici,
colaboratorul de la Patria este considerat un
“renegat” al lui Pestalozzi pe care l-a uitat
devenind reformator bisericesc, domeniu în care
“inocentul eretic” de la Săliște a creat
nemulțumiri și la Blaj, și la Sibiu.
în numărul următor al revistei (nr. 11/1924,
p. 317-320) Goga se ocupă de adversarul său într-
o polemică tipic maioresciană prin procedeul
izolării punctelor slabe ale adversarului și a
combaterii lor cu argumente logice, lăsând în
umbră chestiunile contradictorii sau pentru care
nu avea suficiente argumente. Astfel, anume își
întitulează articolul, Zeflemeaua, pentru că
ocolește răspunsul la problema gravă pusă de
Ghibu privind cauzele și căile de remediere a
situației, răspunzând unei singure acuzații, aceea
privind paternitatea introducerii zeflemelei în
Transilvania.
Fără să nege că în revista pe care o conduce,
prin articole, însemnări și cronici rimate,
redactorii apelau la glumă, ironie și zeflemea,
Goga se miră cum de până acum dascălul nu și-a
dat seama de funcția purificatoare a râsului, de
spiritul lui Juvenal, de stanțele lui Cyrano sau de
satira lui Caragiale. “Râsul nostru, spune poetul, e
un antidot împotriva prostiei, un apanaj al
civilizației și-un factor îmblânzitor de moravuri.”.
[5]	’
Totodată, poetul respinge acuzația că el ar fi
introdus zeflemeaua în Transilvania. E adevărat că
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
până la 1918 aici s-a râs prea puțin, întrucât
trebuiau rezolvate niște probleme grave. Dar a
doua zi după Unire râsul s-a răspândit “ca o
ploaie de funigei”, pentru a-i zeflemisi pe
“mandarinii” târgului politic. După credința lui
Goga, Ardealul trebuia trecut prin “focul
purificator” al unui mare umorist: un nou
Caragiale, prezice poetul, va veni aici “să
împletească cununi nepieritoare din zeflemelele
curente și să ridice monumentul sclipitoarei
inteligențe latine pe ruinele prostiei zgomotoase
care cere astăzi răstignirea noastră...”. [6]
După mai bine de 80 de ani se poate afirma
că prezicerile lui Goga s-au adeverit numai în
parte: zeflemeaua, de sorginte junimistă, a
pătruns în toate mediile din Transilvania, dar nu
așa cum o gândea și practica gazetarul de la fiara
noastră. Ardealul nu a dat până astăzi un scriitor
de statura lui Caragiale.
Asemănător lui Goga va proceda și Ghibu,
răspunzând în A doua scrisoare deschisă, tot în
stil maiorescian. Găsește punctul vulnerabil al
adversarului în faptul că acesta îi contestă
dascălului dreptul de a se ocupa de chestiuni
politice, sfătuindu-l să se întoarcă la Pestalozzi (la
pedagogie).
Ca un adevărat polemist, Ghibu se apără cu
abilitate, convertind acuzația adversarului într-un
bumerang. Faptul că s-a ocupat și de treburi
publice înseamnă că a procedat chiar în spiritul
lui Pestalozzi, nicidecum că l-ar fi trădat. Acesta a
fost nu numai un simplu dascăl “care să fi
îmblătit veșnic la teorii între pereții școalei lui”,
[7] ci și un luptător, un deputat, militând pentru
unificarea constituției elvețiene. Asemănător a
procedat și dascălul sibian, în concepția căruia
n-ar fi făcut un lucru cuminte dacă s-ar fi ocupat
de pedagogia vechilor perși, de “realismul” lui
Montaigne și de “naturalismul” lui J.J. Rousseau,
în loc să se dedice “nevoilor neamului din care
face parte și ale timpului în care trăiește”. [8]
Există aici exprimată concepția de pedagog
militant pe care a avut-o Onisifor Ghibu, și, așa
cum apreciem cum se cuvine poezia mesianică a
lui Goga, suntem îndreptățiți să-i acordăm credit
și dascălului, adevărul fiind în acest punct mai
mult de partea sa.
Scrisoarea se încheie cu speranța lui Ghibu că
“vechile lor sentimente” nu vor putea fi distruse
de “frecările trecătoare”. într-adevăr, polemica
dintre cei doi intelectuali, atât de apropiați și care
reflectă, în parte, și moravurile epocii, nu a
degenerat, Goga nu a mai răspuns, ci, dimpotrivă,
a participat la așa numitele “conferințe politice”
de la Cluj, inițiate de Ghibu în ideea stârpirii
politicianismului partidelor și crearea unui “front
democratic unic” în Transilvania. (Inedit)
Note:
1.	Octavian Goga, Ardealul se reface, în fiara
noastră, 1923, nr. 51, p. 1621-1622.
2.	Onisifor Ghibu, După cinci ani de la
Unire... Cluj, Tipografia Națională, 1924.
3.	Idem, p. 8.
4.	Vezi fiara noastră, 1924, nr. 10, p. 314.
5.	Octavian Goga, Zeflemeaua, în fiara
noastră, 1924, nr. 11, p. 318.
6.	Ibidem, p. 320.
7.	Onisifor Ghibu, După cinci ani de la
Unire., op. cit., p. 144.
8.	Ibidem, p. 146.
■
ipote(nu]ze
Un ecorșeu al minciunii
Vasile Gogea
părută, mai întîi (în 2007), sub titlul
Imaginea care povestește - in comunism și
J popostcomunism, avînd la bază două capitole
din teza proprie de doctorat, cu tema Funcția
narativă a imaginii de film, noua versiune
publicată de cunoscutul cineast documentarist-
militant pentru memorie, adevăr și demnitate,
Sorin Ilieșiu (autor al unor pelicule care au
marcat anii 1990 nu numai în cinematografia de
gen, dar și în procesul de structurare ale unei noi
conștiințe civice într-o societate românească
traumatizată de experiențele agonale ale unei
tranziții postcomuniste lipsite de reperele unei
noi ordini axiologice și morale, precum
Apocalipsa după Cioran, Piața Universității -
România, Vom muri și vom fi liberi, Monarhia
salvează România ș.a.) reia, amplificat, tema în
Infernul vândut ca paradis (Editura Junimea,
2012).
Absolut firesc (și tocmai prin aceasta
remarcabil), datorită formației sale profesionale -
un specialist al imaginii, pe de o parte, dar și a
puternicei moșteniri culturale și morale - fiul
unui preot greco-catolic hirotonisit de Cardinalul
luliu Hossu -, pe de altă parte, cartea lui Sorin
Ilieșiu îmbină cu talent două registre,
complementare în fond, ale demistificării
sistemului minciunii generalizate din regimul
comunist, dar și din anii post-comunismului din
România: discurs riguros geometric și
acompaniament afectiv discret. Aflat, de la un
capăt la altul al întreprinderii sale, în căutarea
„imaginii care povestește”, autorul se ferește de o
disecție rece și cinică a cadavrului molohului
comunist, executînd, însă, cu precizie de chirurg
plastic, un spectaculos ecorșeu al acestuia.
Procedeu care este cel mai aproape de exigența de
a găsi „imaginea imaginii” care nu este alta decît
„imaginea cuvintelor-imagini”. Dînd deoparte
pielea cosmetizată, Sorin Ilieșiu ne dezvăluie cu o
exactitate necruțătoare adevăratul aspect al
țesuturilor, ligamentelor, grupelor de mușchi,
rețelelor vasculare, articulațiilor și terminațiilor
nervoase care, ne dăm seama acum, abia mai
susțineau în stare de funcțiune un organism aflat
deja în descompunere. Rezultatul este o
demistificare prin arătare, dezvăluire
convingătoare și, la fel de meritoriu, generatoare
de puternice emoții.
Cîteva subtitluri ale cărții, adevărate judecăți
sintetice asupra fenomenului analizat, sunt
semnificative și explicative într-o asemenea
măsură încît aproape nu mai au nevoie de
comentariu: „Iluzia minciunii verosimile”, „Iluzia
perfectă - omul nou”, „Șansa eșecului”, „Realism
socialist - pseudorealism”, „Lupta dintre bine și
foarte bine”, „Anti-sinecdoca, întregul ca parte”,
„Figuranți viageri” - pentru perioada comunistă,
sau, în postcomunism, „Șansa întrebării”, „Trecut-
prezent continuu, fără viitor”, „Regăsirea omului
vechi”, „Imaginea imaginii”. înțelegem ușor că nu
e vorba doar despre natura, virtuțile și servituțile
celei de-a șaptea arte în diverse regimuri, ci chiar
despre „aventura” conștiinței omului sfîșiat între
Infern și Paradis. Funcția terapeutică a unei
asemenea cărți este evidentă. Adevărul are nevoie,
pentru nu fi copleșit de minciună, de o continuă
și lucidă anamneză. Ceea ce, cu o tenacitate
uimitoare face de atîția ani Sorin Ilieșiu. El nu
uită, și ne aduce și nouă aminte chiar „momentul
fondator”, generator al minciunii prin imagine:
„După numai un an și jumătate de la revoluția
bolșevică, Lenin a decretat (în august 1919):
„Dintre toate artele, cea mai importantă pentru
noi este cinematograful.” Troțki a argumentat și a
conchis: „Cinematograful este un concurent nu
numai pentru crișmă, dar și pentru biserică”.”
Volumul este „dotat” și cu o substanțială
biografie și bibliografie filmografică,
impresionante și acestea, în egală măsură. De
asemenea, autorul a antologat un număr
însemnat de opinii ale unor scriitori, analiști,
lideri de opinie, „voci ale cetății” pe marginea
demersului său, ceea ce-i conferă întreprinderii
sale un plus de autoritate, dacă mai era nevoie.
Voi cita fragmente doar din două asemenea
evaluări critice:
”Ceea ce mi se pare cel mai important in
cartea lui Sorin Ilieșiu este modul in care o teorie
a funcțiilor manipulative ale filmului se naște din
analiza foarte exactă și cvasi-exhaustivă a unei
cinematografii luată ca „studiu de caz”,
cinematografia românească din vremea
comunismului - cu puținele sale reușite artistice și
cu multele sale deșeuri propagandistice. Onest
până la capăt, autorul nu ezită să supună și
propria sa creație aceleiași analize critice
spectrale, aceleiași priviri lucide, transformând
adesea vivisecția intr-o la fel de nemiloasă
autoscopie. O carte esențială pentru a înțelege ce
a fost filmul ca „armă propagandistică” in vremea
comunismului, /.../ o carte foarte bine scrisă, in
care drumul de la imagine la concept și invers se
petrece cu o naturalețe demnă de invidiat” (Liviu
Antonesei)
Toată cartea de față este un manifest
impotriva uitării. împotriva resemnării și
indiferenței. împotriva ideii că o crimă sau mai
multe pot rămâne nepedepsite. Când noi am
obosit să mai strigăm Jos Comunismul și mergem
să ne delectăm la concertele festivalului Enescu,
Sorin Ilieșiu ne trage de mânecă. Nu s-a terminat
nimic, să fim vigilenți, nu vedeți cât rău și urât
este prin lume. Când noi ne-am resemnat cu
opțiunea democratică a majorității pentru un
anume tip de compromis istoric, Sorin Ilieșiu
vine și ne dojenește. Nu se poate, să nu cedăm!”
(Bedros Horasangian)
Aș fi vrut să închei prin a spune că este o
carte frumoasă, în raport cu grozăvia temei. Dar,
îmi iau imediat seama și spun că e o carte
necesară. Sorin Ilieșiu știe cel mai bine acest
lucru, de aceea a și rescris-o, dîndu-i o arhitectură
mai suplă, făcînd-o mai transparentă dar și mai
impresionantă. îndrăznesc să spun că această
carte ar trebui să fie distribuită în toate școlile
din România, ca auxiliar al orelor de istorie
contemporană a României dar și ca „vaccin” al
tinerilor la riscurile manipulărilor de tot felul prin
„noile” imagini care agresează retina încă
„imatură” (sau necicatrizată după agresiuni mai
vechi) a omului captiv al iluziilor noii societăți.
■
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
showmustgoon
Inutilă pagină de jurnal
Oana Pughineanu
Pe la 18 ani când am citit cărțulia lui Noica,
Mathesis sau bucruiile simple, m-am lovit de una
dintre ideile pe care autorul miza și pe care o
reproduc aproximativ: când viața vine peste tine, tu
trebuie să fii pregătit cu formulele. O geometrie
interioară te va ajuta să faci față provocărilor și
inconstanțelor "junglei logice” (o altă formulare a
filosofului) în care ne naștem, suferim și murim.
Desigur, după cum am mai mărturisit, nefiind
capabilă să înțeleg, să simt sau să accept nici măcar
un concept precum "micile bucurii ale vieții”, formula
lui Noica mi-a apărut extrem de insipidă. Imbecilitatea
adolescenței mă făcea să văd în ea un soi de afront
adus vitalismului pe care mi se părea că aș fi în stare
să-l trăiesc, fără a-i găsi realmente o "justificare”. Cu
timpul, trecând de la educativele sentimentalisme către
atrocitatea unor sentimente, am reluat mereu în minte
formula lui Noica. Suspiciunea față de ea nu a
dispărut niciodată. Deși mă îndepărtam de vitalismul
nerod nu mi se părea că formula lui Noica ar fi
altceva decât produsul unui idealism găunos. Nu mă
vedeam în stare să găsesc între cele două "justa
măsură”. Am serioase suspiciuni că intelectualmente
ea poate fi găsită de simpli "oameni între oameni”, cei
care nu sunt salvați nici de un talent special, nici de o
nemaipomenită forță, capacitate de muncă, memorie
sau alte binecuvântări precum o minte clară și o
putere de sinteză ce le-ar permite să intre bine
înarmați în lupta cu haosul cunoașterilor și apatia
crescândă, ingrediente de bază a societății formată din
"necunoscuți". Nu doar lecturile de psihanaliză sau
cele legate de urmașele și contestatarele ei (psihologie
cognitivă, NLP etc.) au cimentat această suspiciune.
Științe mai "exacte" decât cele dedicate psihicului
uman confirmă dificultatea de a găsi o "justă măsură"
utopică: sociologii au evidențiat prin sute de
experimente fenomenul numit bias de auto-
complezență. Neuroștiințele au stabilit că pe lângă atât
de celebrata plasticitate a creierului uman, "eul" se
întreține printr-un mecanism vanitos extrem de extins,
iar din această perspectivă, a supraviețui este de multe
ori sinonim cu a fi orb, surd și mut față de tot ceea ce
depășește "propria ogradă". Totuși, consider că, cel
puțin pentru mine, găsirea "justei măsuri" a devenit cu
timpul aproape o necesitate din motive puțin
"romantice". Nu cred precum vechii greci că ar fi una
dintre etapele de parcurs până să ajungem la
contemplarea divinului (un divin rațional). Nu cred
nici că ar fi o modalitate de a ne conecta în calitate
de ființe purtătoare de "chip". Motivele mele sunt
mult mai prozaice: din ce în ce mai des mă simt
obosită. Multă vreme am crezut în mod eronat, am
confundat din cauze livrești această oboseală fie cu
spleen-ul, fie cu un soi de combinație fatală de
bovarism și oblomovism care credeam că mă
caracterizează. Am fost mereu propria-mi furtună într-
un pahar cu apă, hibrid himeric de nostalgie față de
simplitatea jocurilor copilărești cu reguli aproape
pervers acceptate și dorințe fals evazioniste, pe cât de
puternice pe atât de eșuate în vise simpliste. Emma
Bovary și Oblomov combinau în mod mult mai
"original" (dus la extrem) decât mine visul și dorința.
Oblomov sufoca dorința sub visare (una dulce și
bucolică), în timp ce Emma sufoca orice posibilitate a
visului de a ieși din schema sentimentalismelor cu
dorințe monstruos de intense.
Revelația acestei oboseli pe care o trăiam fără să o
simt sau o simțeam fără să o trăiesc mi-a fost
"ocazionată" de vorbele unei persoane mult mai
înțelepte decât mine, care auzindu-mă în momentul
unei lamentații legate de ceea ce mulți ar numi o
"situație ce trebuie înfruntată obiectiv", dar pe care eu
am perceput-o ca pe o tragedie personală, mi-a spus cu
un soi de dezarmantă încurajare: "Domnișoara
Pughineanu, dar încă sunteți tânără! Până să ajungeți
la vârsta mea o să mai treceți prin atâtea mizerii și
rahaturi... Nici nu vă închipuiți!". După un scurt, dar
aproape terapeutic hohot de râs mi-am dat seama, sau
mai degrabă am fost lovită de senzația aceea specială,
când ceea ce a fost înțeles (adică acceptat) la nivel
intelectul se dizolvă parcă în fiecare celulă, provocând
o reacție alergică, de luptă corp la corp cu tot ceea ce
credeai că suporți, că se încadrează în limitele normale
ale normalului. Un rar moment de luptă inclusiv cu
vanitatea întreținută de "judecăți raționale" sau
sentimentalisme (în funcție de umori), când îți dai
seama cât de obositor este să te amăgești spunându-ți
că sufletul tău e o curvă delicată, feliniană, o Maria
“Cabiria" care își dă posesiunile și se dă pe sine fără a
se mai da pentru un dram de autenticitate. Și cât de
obositor e să închizi toate cărțile care îți construiesc o
vanitate vană și oblomoviană de suflet frumos... cât
de obositor e să vezi cum renaște instantaneu sufletul
tău de șobolan care crede ca “viața-i bună oricum"
(vitalismul a fost mereu o ideologie pentru șobolani),
la fel cum crede ca soarele va răsări și maine, chiar
dacă de la apus. Ca doar și soarele ăsta... îl știm noi...
nu face decât să execute niște ordine...
Am simțit brusc nevoia de a-mi "re-ontologiza"
lumea, de a-mi striga socratic folosind pluralul unei
comunități iluzorii: Dar ce facem noi, de fapt, aici
fraților? Despre ce vorbim? Cât timp o să ne
justificăm viața în detalii absurde reglementate la
minut, conform unor planuri ascunse justificate
oligofrenic și justițiar: "da pentru că da", "nu pentru
că nu"? Nu e timpul să ne recunoaștem iremediabl
proști și incapabili de a vedea hainele cele noi ale
regelui? Mi-am dat seama că astfel de întrebări
socratice apar de-a dreptul patetice într-o lume în care
am fost învățați să edulcorăm orice suferință prin
"jocuri strategice" sau "de rezistență". Rațiunea și justa
măsură au fost reduse, ele însele, la niște patetisme,
ajungând să fie practicate aproape stoic sau epicureic,
în interior, întru ataraxie. "Să nu te atașezi de nimic".
Doar așa vei putea rezolva tot.
■
24
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
traduceri
Poeme de Pablo Neruda
Pot scrie versurile cele mai triste
Pot scrie cele mai triste versuri noaptea asta.
Să scriu, de exemplu:” Noaptea e înstelată
și tremură albastre, astrele îndepărtare”
Vântul nopții se învârte în cer și cântă
Pot scrie versurile cele mai triste noaptea asta
Eu o iubeam și uneori mă iubea și ea.
în nopți cum e asta o găseam între brațele mele
Am sărutat-o de atâtea ori sub cerul infinit
Ea mă iubea, uneori și eu o iubeam
Cum să nu fi iubit imenșii ei ochi ficși
Pot scrie cele mai triste versuri noaptea asta
Să mă gândesc că nu-i a mea. Să simt că am pierdut-o
Ce importanță are dacă nu mi-am putut păstra iubirea.
Noaptea e înstelată și ea nu este cu mine.
Asta e tot. în depărtare cântă cineva. în depărtare.
Inima mea nu se resemnează cu pierderea ei.
Ca s-o aduc mai aproape privirea mea o caută
Inima mea o caută și ea nu este cu mine.
în aceeași noapte au albit până și arborii.
Noi cei de atunci nu mai suntem aceiași.
N-o mai iubesc, e-adevărat, dar cât am ținut la ea.
Vocea mea caută vântul ca să-i atingă urechea
A altuia. Va fi a altuia. Precum înainte de sărutările
mele.
Vocea ei, trupul ei limpede. Ochii ei infiniți.
N-o mai iubesc, e-adevărat, dar uneori mi-e dor de ea
E-atât de scurt amorul și-atât de lungă uitarea.
în nopți precum asta o găseam între brațele mele
Inima mea nu se resemnează cu pierderea ei.
Chiar de-ar fi aceasta ultima durere ce mi-o provoacă
Și acestea ar fi ultimele versuri pe care le-aș scrie.
Walking around
Problema e că am obosist să fiu bărbat.
problema e că am intrat în ateliere de croitorie și în
cinematografe
vlăguit, impenetrabil, precum o lebădă de pâslă
plutind într-o apă de început și cenușă.
Mirosul frizeriilor mă face să plâng cu strigăte
Vreau doar odihna pietrelor sau a lânii,
pur și simplu nu mai vreau să văd stabilimente nici
grădini
nici magazinașe, nici ochelari, nici ascensoare.
Problema e că m-am plictisit de picioarele și unghiile
mele,
de părul meu și de umbra mea.
Problema e că m-am plictisit să fiu bărbat.
Cu toate acestea ar fi delicios
să înfricoșez un notar cu un crin tăiat
ori să dau morții o călugăriță cu o lovitură la ureche.
Ar fi frumos să merg pe stradă cu un cuțit verde
Strigând într-una până aș muri de frig.
Nu vreau să continui să fiu o rădăcină în tenebre,
inconstant, risipit, tremurând în vis,
până jos, în zidurile umede ale terrei
absorbind și gândind, mâncând în fiecare zi.
Nu-mi doresc atâtea nenorociri.
Nu vreau să continui să fiu rădăcină și mormânt,
doar subpământean, pivnița mortilor
amorțit, murind de vină.
Din acest motiv ziua de luni arde precum petrolul
când mă vede ajungând cu fața mea de pușcărie,
și șuieră pe drumul ei ca un cauciuc găurit
și face pași de sânge cald spre noapte.
Și mă străpunge în anumite unghiuri, în anumite case
umede,
în spitale unde oasele ies pe fereastră
în anumite cizmării cu miros de oțet,
în străzi înspăimântătoare care se înfundă.
Sunt păsări colorate de sulf și intestine oribile
ce atârnă de porțile caselor pe care le urăsc,
există proteze uitate într-o cafenea
există oglinzi
care ar fi trebuit să plângă de rușine și de frică,
există umbrele în orice loc și otrăvuri și ombilice.
Eu am mers pe jos calm, cu ochi, cu pantofi, cu furie,
cu ură,
trec prin birouri și ateliere de ortopedie
și coridoare unde lenjeria atârnă pe o sârmă:
șorturi, prosoape și cămăși ce plâng
cu leneșe lacrimi murdare.
Morții unui singur abis
Morții unui singur abis, umbre ale unei gropi
ale aceleia adânci, de aceeași dimensiune
cu măreția voastră
veni adevărata, cea mai arzătoare
moarte și de la pietrele găurite
de la capitelurile stacojii
de la apeductele ce urcă
vă veți abate precum o toamnă
într-o singură moarte.
Azi aerul golit nu mai plânge
nu vă mai cunoaște picioarele de lut
a uitat deja ulcioarele voastre ce filtrau cerul
când aținteau cuțitele fulgerelor
și copacul puternic ce fusese devorat
de zăpadă și tăiat de linii.
El ridică o mână ce căzu dintr-o dată
de la înălțime până la sfârșitul timpului.
Voi nu mai sunteți brațe de păianjen, fibre
subțiri, țesătură complicată
cât fusese s-a întâmplat: obișnuințe, silabe
roase, măști de lumină orbitoare.
Dar o veșnicie de pietre și cuvinte:
orașul se ridică precum o cupă în mâinile tuturor,
vii, morți, tăcuți, agitați
de atâta moarte, un zid, de atâta viață o lovitură
de petale de piatră: trandafirul veșnic, adăpostul:
acest recif andin de colonii glaciale.
Când mâna de culoarea lutului
se făcu lut și când pleoapele mici se închiseră
pline de ziduri aspre, înțesate de castele
și când fiecare bărbat se încurca în groapa sa
rămase exactitatea arborată:
înălțimea aurorei umane:
locul cel mai de sus unde e tăcerea:
o viață de piatră după atâtea vieți.
Nu erai tu, moarte serioasă
“Nu erai tu, moarte serioasă, pasăre cu pene de fier
aceea pe care bietul moștenitor al încăperilor
o descoperea între alimentele grăbite, sub pojghița
goală:
era ceva, o biată fărâmă de frânghie distrusă:
un atom din pieptul care nu a mai venit la luptă
sau roua dură ce n-a mai căzut de pe frunte.
Era ceva ce nu poate renaște, o bucată
din micuța moarte fără pace și fără teritoriu.
un os, un clopot care a murit în el.
Eu am ridicat bandajele cu iod, mi-am scufundat
mâinile
în sărmanele dureri ce ucideau moartea.
Și n-am întâlnit în rană decât o explozie rece
care pătrundea printre vagile interstiții ale inimii.”
Iubirea mea, dacă eu mor
Iubirea mea, dacă eu mor și tu nu vei muri,
iubirea mea, dacă tu mori și eu nu vei muri,
să nu-i lăsăm durerii loc mai mult:
nu există suferință mai mare decât cea pe care o
trăim.
Pulbere pe grâne, nisip pe nisipuri
timpul, apă rătăcitoare, vântul abia simțit
ne-a luat ca pe un grăunte zburător.
Am fi putut să nu ne găsim unul pe altul.
Această poiană unde ne aflăm
o, infinit mărunt! Să-l dăm înapoi.
Dar iubirea, iubirea aceasta nu s-a terminat:
e ca și cum nu s-ar fi născut,
fără de moarte, precum un râu prelung,
ce schimbă doar pământuri și buze.
în adâncul pământului
în adâncul pământului voi da la o parte
smaraldele ca să le zărești
și tu vei copia piroanele
cu o pană de apă mesageră.
Ce lume! Ce pătrunjel profund!
Ce corabie navigând în dulceață!
Iar uneori tu și uneori eu suntem topaze!
Totuși, o mai mare ruptură între clopote nu va fi.
Nici nu va exista ceva mai mult decât aerul liber,
merele duse de vânt,
cartea suculentă din foișor,
și acolo unde respiră garoafele
vom găsi un costum ce supraviețuiește
eternității unui sărut victorios.
Nu sta departe de mine
Nu sta departe de mine nici o singură zi, de ce,
de ce nu știu să-ți spun, ziua e lungă
și te voi aștepta ca în gară
atunci când undeva în altă parte adorm trenurile.
Nu pleca nici pentru o oră pentru că atunci,
în acea oră se unesc picăturile insomniei
și poate tot fumul ce cotrobăie casa
va ucide chiar și sufletul meu pierdut.
Oh, să nu ți se risipească trupul subțire-n nisip!
Oh, să nu-ți zboare pleoapele-n neant,
nu pleca, un minut măcar, adorato,
pentru că în acel minut te vei îndepărta așa de tare
că voi întreba în lungul și-n latul pământului
dacă te vei întoarce ori mă vei lăsa să mor.
Traducere de
Alice Valeria Micu
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Fericiți prieteni ai omului
Horia Lazăr
Insolite, procesele în care au fost inculpate animale
au fost puțin studiate. Cîteva cercetări recente (1)
fac însă bilanțul unei practici judiciare neobișnuite,
ce înzestrează cu răspundere ființe pe care, începînd
cu Descartes, raționalismul occidental le va reduce la
condiția dispozitivelor mecanice, lipsite de suflet.
între 1120 și 1866, din totalul de 90 de procese
ecleziastice repertoriate de Jean Real, rezervate
dăunătorilor sălbatici ale căror ravagii sînt asimilate
calamităților naturale, perturbărilor meteorologice și
„flagelurilor” - expresie a mîniei divine împotriva
omenirii căzute în păcat - și defășurate pe o arie
geografică întinsă (Franța, Elveția, Germania și Italia),
inculpații cel mai des întîlniți au fost gărgărițele (14
procese), lăcustele (11), omizile (10), șobolanii (7),
viermii albi (5), melcii (4), muștele (3), lipitoarele (2),
cărăbușii (2), cîrtițele (1), delfinii (1). Reconstituind
structura acestor procese, Catherine Chene constată
următoarele: 1. schema proceselor colective intentate
de tribunalele episcopale („oficialități”) unei întregi
specii de dăunători e fixă: acuzarea inculpaților,
pledoaria părților, sentința. Sub influența tradițiilor
orientale, ultima putea fi excomunicarea, arată Jean
Delumeau (2). Pentru a spori presiunea actului de
justiție, unii autori asimilează blestemul cu
excomunicarea. în ce privește exorcismele, ele sînt
practicate, observă Delumeau, în secolele XIV-XVI, ca
răspuns la spaimele populare ce vedeau în invaziile de
ființe vătămătoare prezența diavolului, rărindu-se în
secolul al XVII-lea și revenind în epoca Luminilor; 2.
blestemul e ambivalent (3): sub forma imprecației
veterotestamentare, el apare ca o sancțiune judiciară
(excluderea vinovatului din societate, solicitînd uneori
omorîrea lui), în vreme ce blestemul-anatemă îl dă pe
criminal pe mîna diavolului, fără a cere uciderea.
Evident, anatema nu trebuie confundată cu
excomunicarea; 3. într-un amestec de demonologie și
judiciarism, paraziții sînt uneori tratați ca demoni,
fiind supuși ca atare acuzării și exorcismelor (4). Prin
aceasta, cadrul juridic apare ca o prelungire și o
generalizare a ceremonialului liturgic de exorcizare,
îndeosebi în regiunile alpine, leagăn al vînătorilor de
vrăjitoare, în care sentințele pronunțate împotriva
acestora repetă ritualul de exorcizare; 4. în credințele
medievale, a căror sursă e Cetatea lui Dumnezeu,
viermii, creaturi imunde, se reproduc prin naștere
spontană, adică prin puterea materiei; motiv pentru
care Augustin salvează de potop doar animalele ce se
înmulțesc prin împerechere, nu și pe cele ivite din
materia inertă (muștele, albinele) - o retratare în
registru creștin a opoziției aristoteliciene dintre larvă
(animal imperfect) și insectă, ce va justifica
condamnările recurente ale viermilor, îndeosebi ale
„viermilor albi”, larva cărăbușului (5); 5. într-o
supralicitare ce combină infracțiunea penală cu cea
sacramentală, larvele vor fi acuzate de distrugerea
recoltelor, dar și de sacrilegiu (împiedicarea oamenilor
de a-și plăti dijmele); 6. ancorate în cadru penitențial
(procesiuni, posturi, pomeni date săracilor), procesele
împotriva dăunătorilor au o conotație pedagogică:
ravagiile cauzate de insecte, viermi, rozătoare sînt
avertismente lansate de Dumnezeu păcătoșilor și
semne ale iritării divine, într-o logică a opoziției dintre
păcat și iertare conform căreia Dumnezeu preferă să-i
ierte pe cei nevrednici, nu să-i pedepsească. Sentințele
de expulzare dictate împotriva animalelor rezumă
astfel hotărîrea de a restabili ordinea în sînul creației
prin instituirea de frontiere precise între umanitate și
viermuiala promiscuă a ființelor lipsite de rațiune.
Privilegiind interpretarea greacă a lumii (natura e
pentru om) și îndepărtînd iudaismul (natura e
mărturisirea vie a gloriei lui Dumnezeu), „utilitarismul
antropocentric” (6) al teologilor medievali și al celor
de la începuturile modernității îl scot pe om din
natură, făcînd din el un acuzator în procesele
împotriva dezordinii. Indiferența etică la suferința
animalelor va expune sălbăticiunile intervenției
dominatoare a omului, care le va exila în păduri și în
locuri sterpe, neprimitoare, prin sentințe judiciare care
ne pot face să surîdem. Una dintre ele, pronunțată în
dioceza Lausanne la începutul secolului al XVI-lea,
precizează în acest sens: „[...] condamnăm animalele
fără simțire în persoana celui ce le reprezintă
[=avocatul lor] să nu mai roadă bunurile comestibile
producînd pagube printre fructele destinate nevoilor
oamenilor, și să plece în locuri neroditoare sau
acoperite cu păduri, unde nu vor putea aduce
stricăciuni [...], ducînd acolo viața potrivită animalelor”
(7). Expulzarea animalelor, percepute ca dăunători
colectivi și ca pericol la adresa civilizației e simultană
cu expansiunea economică medievală, axată pe
exploatarea mediului agricol-vegetal și pe domesticirea
unor specii de animale utile în gospodărie: un proiect
în care dominarea și transformarea naturii indică
transformarea interioară a omului și schimbarea
sensibilității și a atitudinilor față de mediul ambiant.
Verdictele de alungare și exilare comportă totuși
nuanțe: dacă unele le refuză animalelor orice drept
asupra naturii cultivate, altele le atribuie
necuvîntătoarelor expulzate terenuri detașate din
Marionete IV
proprietățile comunelor sau cedate de persoane
particulare (8).
La polul opus, din 135 de procese civile
desfășurate între 1266 și 1846, 51 au adus în fața
judecătorilor porci și scroafe, 29 cai și iepe, 13 vaci, 8
cîini, 4 tauri, 3 capre și cîte unul o oaie și un cocoș,
arată J. Real. De data aceasta, avem de-a face cu
procese de drept comun în care reperarea și definirea
actelor înlocuiește căutarea motivelor. în devălmășia
acuzațiilor îndreptate împotriva porcinelor (cele mai
numeroase, arată M. Pastoureau, chiar dacă
arheozoologia nu a descoperit numeroase depozite de
oseminte porcine (9), justiția condamnă un alter ego
al omului. M. Pastoureau subliniază similitudinea
anatomică dintre om și porc. Porcul e mai apropiat de
ființa umană decît ursul (care, se presupune,
copulează ca omul) și maimuța (a cărei proximitate
față de om e semnalată doar începînd cu secolul al
XVIII-lea). Disecția corpului uman fiind interzisă pînă
nu demult, școlile de medicină din Evul Mediu și din
perioada modernă au studiat dispunerea internă a
organelor făcînd disecții de porcine, iar medicina
contemporană utilizează țesuturi și organe prelevate
de la porc pentru confecționarea de pansamente și în
grefe. Umanizat mai mult decît alte viețuitoare, porcul
va plăti un preț pe măsură: cum prezența lui în
gospodărie a produs neîncetat accidente, acestea l-au
adus în repetate rînduri în fața justiției. Reprimării
sporite a animalelor din gospodărie, al căror delict e
individualizat și tratat cu instrumente juridice proprii
proceselor în care protagoniștii sînt ființe umane (în
1457, arată M. Pastoureau, o scroafă interogată cu
duritate a mărturisit sub tortură (!) că a ucis un copil
de cinci ani, pe care l-a mîncat mai apoi cu cei șase
purceluși ai ei, 10), îi răspunde o indulgență crescută
în ce privește convocarea la proces și penalizarea
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dăunătorilor colectivi (larve, viermi, insecte, paraziți),
asupra cărora nu planează niciodată amenințarea
execuției capitale și care vor fi doar alungați în regiuni
inospitaliere, fiind uneori răsfățați prin artificii
procedurale neașteptate. Astfel, în procesul intentat
cărăbușilor în 1478, la Berna, judecătorul ecleziastic
ordonă ca viermii să fie reprezentați printr-un curator
(11) (o persoană însărcinată cu administrarea
intereselor alteia, în general un minor). Descriși de
Felix Hemmerlin, autorul a două celebre tratate despre
exorcisme, primul redactat în 1451/1452, al doilea în
1456/1457, ca „ființe mici” și „tinere”, paraziții,
asimilați persoanelor cu răspundere suspendată
(minorii, nebunii), vor fi scutiți de a se prezenta în
fața curții.
în epoca Renașterii apare un curent de simpatie
pentru necuvîntătoare, foarte activ în viitoarea dispută
filosofică asupra „sufletului animalelor” din veacul al
XVII-lea, ale cărei rădăcini se află în Antichitate.
Primele lui ecouri se vor regăsi într-o serie de procese
ce pun în scenă specii acuzate colectiv - procese în
care apărarea animalelor e luată foarte în serios de
magistrați. Rezumînd o dezbatere în curs și adoptînd
o metodă comparatist-diferențialistă (deosebirile dintre
un om și altul sînt mai mari decît cele dintre un
animal și altul), Montaigne afirmă, la sfîrșitul secolului
al XVI-lea, identitatea de natură a omului și a
animalelor, opțiune întărită prin argumente de
proveniență sceptică: avînd în vedere marea diversitate
a naturii cum poate fi fixată frontiera dintre om și
animal? Ce îi e „propriu” omului și ce îl distinge
structural de animale? Cultivînd o antropologie a
neasemănării („acum sînt unul, peste puțin timp [voi
fi] altul”) contrară teologiei augustiniene, Montaigne
va inversa ierarhiile prestabilite și va face din animal
modelul naturalității, al sociabilității și al simplității
conduitelor și reacțiilor. Redefinind animalitatea ca
reper al înțelepciunii («s’abetir pour s’assagir»: „trebuie
să fim asemenea animalelor dacă vrem să fim
înțelepți”), moralistul relativizează relațiile interumane
și condiționările sociale, supunînd unei analize
corozive cultura ierarhizărilor. Angajat pe drumuri
ocolite (animalele cunosc și ele viciile, mai ales cele
domesticite, precum cîinii, care în lașitatea lor mușcă
pielea sălbăticiunilor ucise, pe care nu au îndrăznit să
le atace în timpul vînătorii), Montaigne arată că
izvorul perversiunilor e omul (care a domesticit
cîinele) și, mai ales, că „rătăcirile” animalelor dovedesc
faptul că sînt, ca și omul, ființe înzestrate cu voință.
Or, cine are voință știe ce alege. Pe de altă parte,
expresia feței și privirea nu sînt criterii care disting
omul de animal, cum credea Platon, reluat de Levinas;
ele sînt un operator de diferențe în sînul ființei vii, în
care omul și animalul își schimbă pe rînd locul. Tot în
registru semiotic, Montaigne afirmă, în bună tradiție
sceptică, că animalele produc o „vorbire interioară” -
acolo unde stoicii nu acordau atenție decît discursului
uman, proferat, materializat în cuvinte -, a cărei
dificultate majoră stă în faptul că e greu de tradus
pentru om. în concluzie, „cultura” e numele de
împrumut al barbariei și al intoleranței, pe care finul
observator care a fost Montaigne le opune, într-un
capitol celebru al Eseurilor, bunelor moravuri ale
canibalilor. Denunțînd inumanitatea „omului superior”
printr-o tratare sceptică a animalității, moralistul
Renașterii franceze refuză universalitatea antropologică
și unitatea de esență a speciei umane.
Prelungind penalizarea dăunătorilor ce trăiesc în
sălbăticie și a agresorilor domestici - uneori
dublînd-o -, istoria economică a animalelor întregește
tabloul unei lumi a necuvîntătoarelor supuse omului și
aliniate nevoilor sale schimbătoare. Abordînd spațiul
francez, cercetările lui Eric Baratay pun în lumină
modul în care „civilizația animalelor” - inventată de
om -, ce le-a cooptat pe acestea, vreme de secole, în
producția de bunuri și de servicii, făcînd din ele un
instrument al bunăstării individuale și al prosperității
Echilibru fragil
sociale, s-a preschimbat, îndeosebi după 1950, într-o
lume în care animalele - răsfățate, ocrotite, introduse
în intimitatea familiei și înzestrate cu atribute umane,
îndeosebi feminine (gingășie, fidelitate, sensibilitate,
respect față de celălalt) și devenite, printr-o stranie
răsturnare a perspectivei, modele de comportament
„natural” vrednic de urmat -, ocupă habitatul uman și
schimbă percepția de sine a individului cu repere
slăbite, aflat în căutarea împăcării cu sine. începînd cu
secolul al XVIII-lea, concepția utilitaristă a vieții de zi
cu zi a înrolat animalele în variate proiecte
productiviste. Diversitatea cumulativă a funcțiilor
rezervate celor domestice (12) (hrănirea populațiilor,
tractarea, protejarea gospodăriei, ghidarea infirmilor,
distracția copiilor și a participanților la sărbători,
întrecerile „sportive” sau înfruntările sîngeroase dintre
necuvîntătoare) se șterge tot mai mult în societatea
postindustrială de consum. în elanul expansiunii
industriale, secolul al XIX-lea a impus imaginea
polivalenței animalelor aflate în slujba omului (13),
chiar dacă în sînul unei specii apăreau subspecii
specializate: bovinele serveau la arat, tractare,
producerea cărnii și a lactatelor; ovinele la fabricarea
brînzeturilor și la îngrășarea pămîntului; caii la
tractare, în război, în mine și la paradele festive; cîinii
la pază, vînătoare, eliminarea unor deșeuri și
transportarea accidentaților sau a unor mărfuri.
Dezvoltarea sistemelor și rețelelor de comunicații
(drumuri, căi ferate, servicii poștale, transport urban
în comun al persoanelor) va reduce însă prezența
animalelor în unele din aceste îndeletniciri,
cantonîndu-le totodată în utilități specifice. Pe de altă
parte, noile obiceiuri alimentare (consumul generalizat
de lapte, ce nu putea fi băut decît proaspăt, spre
deosebire de produsele lui derivate, demarează după
1800), diviziunea unor activități economice în funcție
de rentabilitate (după 1850, cererea tot mai mare de
carne și lapte îndreaptă șeptelul bovin spre producție,
îndepărtîndu-l de tractare și de munca cîmpului),
variațiile gustului și ale modei (îmbrăcămintea din
piele, lînă și blană revine la începutul secolului al XIX-
lea, odată cu renunțarea treptată la mătase, devenită
din material de confecții prestigios unul comun
datorită fabricării ei industriale), nevoile estetice,
dorința de cunoaștere a ținuturilor îndepărtate și de
petrecere a timpului liber (cu ocazia tîrgurilor sînt
instalate circuri și menajerii ambulante iar grădinile
zoologice din orașe egalează în renume muzeele,
liceele și teatrele, în vreme ce pasiunea curselor hipice
și a pariurilor ce le însoțeau antrenează pături tot mai
largi ale populației) redesenează tabloul în mișcare al
practicilor sociale legate de animale. Astfel,
sensibilitatea la imaginea cadavrelor expuse în fața
măcelăriilor ca niște trofee sîngerînde pentru a atrage
clienții va aduce interzicerea acestui obicei în 1880,
din motive de igienă. Decupate cu grijă, hălcile de
carne vor fi îngrămădite pe categorii, în ansambluri
decorative masive. Tot la acest capitol trebuie
semnalată extinderea ecarisajului, în condițiile în care
consumul de carne sporit produce reziduuri
numeroase iar diversificarea animalelor necomestibile
din orașe (cai, măgari, cîini, pisici) pune problema
incinerării rapide a cadavrelor. în sfîrșit, sensibilitatea
olfactivă a elitelor urbane va stimula elaborarea de
taxinomii savante (mirosuri locale, provenind din
deșeurile de la abatoare, tăbăcirea pielii și ecarisaj;
mirosuri care se transmit departe, precum cele ale
grăsimilor topite și al uleiurilor distilate; mirosuri ce se
răspîndesc radial - cele ale îngrășămintelor organice
fermentate (14).
Perceperea animalelor ca purtătoare ale unei
distincții sociale generează ierarhizări inedite printre
proprietarii sau stăpînii lor. înainte de a Treia
Republică, în Franța diferența dintre bogați și săraci
era asimilată celei dintre cei de posedau sau nu vite.
#
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
#
în jur de 1870, apare o altă diferențiere: între
proprietarii de vite mari (bovine, cai) și de vite mici
(oi, capre, porci); de asemenea, între cei ce aveau
animale de tractare și ceilalți - ultimii fiind siliți să
apeleze la cei dintîi la nevoie. în ce privește
alimentația, în orașe se consuma mai degrabă carne de
vită, de oaie, de pasăre și pește; la țară, porc uscat și
sărat, adoptarea modelului rural de alimentare în
vreme de criză fiind socotită o decădere socială (15),
în vreme ce grija pentru propria imagine - narcisism
subtil, care nu se reduce la obsesia burgheză a
capitalizării și a posedării prin acumulare (16) - reînvie
străvechiul obicei al creșterii animalelor de companie.
Atestată din Antichitate, această practică se va extinde,
începînd cu secolul al XVIII-lea, în sate și în medii
sociale variate (nobili, burghezi, comercianți, meseriași,
lucrători), ale căror preferințe sînt precis codificate.
Aristocrații și burghezii introduc în intimitatea
căminului papagali și maimuțe; mica burghezie
citadină și clasele populare din orașe își împodobesc
casele cu colivii vesele, pline cu păsări exotice, iar
meseriașii, muncitorii și soldații recuperează prestigiul
aristocratic al cîinelui (asociat vînătorii), foarte prezent
în viața lor cotidiană sub chipuri diverse: prieten al
copiilor, paznic al gospodăriei, animal de tracțiune
ușoară.
Adevărată răscruce a „civilizației animalelor”,
motorizarea vehiculelor și electrificarea transporturilor
vor schimba din temelii raporturile omului cu
necuvîntătoarele. îndepărtat de la tracțiunea în orașe și
în mine, calul va fi destinat exhibării sportive
(echitație, curse). înlocuirea materiilor animale cu
materiale minerale și sintetice „curăță” industriile de
mirosuri organice iar în abatoarele împinse spre
marginea orașelor meseria de sacrificator de animale e
distinctă de cea de măcelar - persoana care decupează
savant animalul tăiat. Eliminate de pe străzile orașelor
de biciclete, automobile, motociclete și camioane,
turmele vor fi transportate la abatoare în echipaje
special amenajate. Simultan, grajdurile urbane devin
garaje sau chiar apartamente iar micile crescătorii de
păsări din curți și din pivnițe dispar pe rînd. Expuse
cu gust și virtuozitate, ambalate prin proceduri
sofisticate, cărnurile destinate alimentației dobîndesc o
transparență ireală, care face ca diferențele dintre
produsele proaspete și cele congelate să se estompeze,
în vreme ce riturile publicitare acreditează iluzia că în
farfuria consumatorului nu se află un animal mort
(ucis), ci o materie restauratoare de sinteză, neutră,
eliberată de germeni patogeni, vitrificată, care,
introdusă în distribuția de masă, hrănește și
regenerează în același timp. într-un dispozitiv
multipolar, exploatarea produselor animale,
completată de tratarea lor sintetică și de masificarea
punerii lor în circulație, îndepărtează animalul de om,
îl dematerializează și îl fixează într-o constelație de
imagini deschise spre virtualizare: un proces simetric
celui prin care animalele de companie - șeptelul
postmodern, instalat în rezidențe înstărite cu aer de
cotețe de lux -, a căror viață comună cu proprietarii
lor desenează utopia regnului unic, nu fac decît să
ilustreze ambiguitatea relației omului cu ele: o repulsie
cu rădăcini sacre transpusă într-o atracție în care
bunăvoința filantropică și vulnerabilitatea cu
coloratură patologică se învecinează.
NOTE
(1)	Catherine Chene, Juger les vers. Exorcismes et
proces d'animaux dans le dioccse de Lausanne
(XVe-XVIe s.), Cahiers lausannois d’histoire medievale,
Lausanne, 1995; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a
Evului Mediu occidental, [2004]. Traducere din franceză
de Em. Galaicu-Păun, București/Chișinău, Cartier, 2004;
Jean Real, Betes et juges, Paris, Buchet/Chastel, 2006.
(2)	Jean Delumeau, Rassurer et proteger. Le
sentiment de securite dans l'Occident d'autrefois, Paris,
Timpul arlechinului
Fayard, 1989, p. 62-64.
(3)	C. Chene, op. cit., p. 13, n. 32.
(4)	Ibid, p. 17. Asimilarea muștelor cu paraziții
dovedește nesiguranța autorilor în materie de zoologie.
Astfel, în 1518 orașul Neuchâtel a deschis un proces
împotriva unui parazit viticol numit „muscă care strică
viile”. în alte procese, muștele (germ. fliegen sau musche,
din lat. musca) sînt făcute răspunzătoare de distrugerea
fructelor și legumelor (ibid., p. 43).
(5)	în latină, viermii sînt desemnați prin cuvintele
„vermed și „bruci”. în Evul Mediu, „brucud’ - termen de
origine greacă ce desemna o specie de lăcustă - e
polivalent: el se referă la larva lăcustei, la lăcusta-insectă
și chiar la omidă (C. Chene, p. 42, n. 4 și anexele 7 și
10, p. 147 și 151-154).
(6)	Ibid., p. 110.
(7)	Citat în C. Chene, p. 171 (anexa 17). într-un
studiu consacrat pădurii, Jacques Le Goff arată că cele
mai vechi atestări ale cuvîntului „pădure” (forestis sau
foresta, care se va impune în franceză, engleză și
germană, luînd locul lui silva, păstrat în italiană și
spaniolă) - primul text în care apare e din 648 - asociază
imaginea unui mediu natural vast și misterios cu cea de
singurătate („Pustia-pădure în Occidentul medieval”, în
Imaginarul medieval, [1985]. Traducere și note de Marina
Rădulescu, București, Editura Meridiane, 1991, p. 105).
De altfel, cuvîntul francez gastine, utilizat începînd cu
secolul al XII-lea, provine din latinescul vastum. Loc de
refugiu pentru sihaștri și, mai tîrziu, de exil pentru
animalele dăunătoare, pădurea medievală instituie noi
moduri de viață (frugalitatea, tîlhăria, reculegerea),
deplasînd totodată reperele imaginarului cultural. Dacă
Antichitatea cultiva opoziția oraș/sat (urbs/rus) și pe cea
dintre urbanitate și rusticitate, dualitatea natură/cultură
va fi exprimată, în Evul Mediu, prin diferența dintre ceea
ce e construit, locuit și cultivat (oraș, castel, sat) și
locurile sălbatice (pădurea, insulele îndepărtate și izolate
de lume, echivalente cu deșertul biblic oriental) - altfel
spus printr-o nouă alternativă socio-antropologică: viața în
grup/viața solitară (ibid., p. 116). în acest context,
exluderea animalelor din spațiile cultivate și de cultură
(cîmpurile fertile, gospodăriile și societatea umană)
îmbracă forma recluziunii forțate.
(8)	C. Chene, op. cit., p. 112-113.
(9)	Proverbul „în porc totul e bun” poate explica
puținătatea osemintelor. Oasele de porc servesc la
prepararea unor produse domestice și artizanale
(săpunuri și, îndeosebi, cleiuri).
(10)	M. Pastoureau, op. cit., p. 35.
(11)	C. Chene, op. cit., p. 85.
(12)	Proces îndelungat, domesticirea diferă de
îmblînzire, care o precedă permițînd dresarea, arată
Robert Delort într-o analiză minuțioasă (Les animaux ont
une histoire, [1984], Paris, Seuil, col. „Points histoire”,
1993, p. 148-168). Domesticirea e consecutivă
transformării vînătorii haotice în vînătoate selectivă a
unor cirezi migratoare, urmată de sedentarizarea acestora
în spații delimitate, de supravegherea și de reproducerea
lor în mediu uman. Păsările de curte și hamsterii, viermii
de mătase și șerpii din apartamente, cîinii și albinele sînt
etichetate, toate, ca „domestice”, în scenarii în care
consumul alimentar (ingerarea unui animal mort, punctul
de plecare al domesticirii) se eclipsează tot mai mult în
fața celui cultural (exhibarea unui animal viu).
(13)	Eric Baratay, Betes de somme. Des animaux au
service des hommes, [2008], La Martiniere, col. „Points
essais”, 2011, p. 22.
(14)	Ibid., p. 81.
(15)	Ibid., p. 89.
(16)	Uneori, arată E. Baratay, preocuparea pentru
imagine e contrară principiului de rentabilitate. înainte de
1914, aureola ce-i înconjura pe posesorii de animale de
tracțiune era atît de mare încît o parte dintre cei ce nu
aveau astfel de echipaje încercau să și le procure cu orice
preț, chiar dacă exploatarea lor, redusă prin creșterea
numerică, nu era rentabilă (ibid., p. 88).
■
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
în țara oglinzii
Lewis Carroll
Morsa și dulgherul
Pe mare soarele lucea
în plină măreție;
Și tare mult se străduia
Valul lucios să fie.
Și asta chiar ciudat era,
Noaptea fiind târzie.
Luna lucea țâfnoasă-n cer,
Căci, soarele, zicea,
Ce-o fi cătând pe-aici, stingher,
Când gata-i treaba sa?
„E necioplit, nu-i cavaler,
Să-mi strice chefu-așa!”
Și marea udă rău era,
Nisipul foarte-uscat.
Pe cer un nor nu se zărea,
Că nu era-nnorat.
Și nici picior de păsărea
Pe sus n-ar fi zburat!
La braț cu Morsa, cumpănit,
Dulgherul se plimba.
Nisipului îngrămădit
De jale îi plângea.
„O, de-ar putea fi curățit,
Ce bine-ar fi!” zicea.
„De șapte slujnici, zi de zi,
L-ar târnui de zor,
O jumătate de-an, precis,
Crezi c-ar avea vreun spor?”
„Nici gând!” Dulgherul a decis,
Plângând sfâșietor.
„O, stridii, hai să ne plimbăm!”
(Morsa găsi motive).
„Și între timp o să purtăm
Discuții constructive.
Câte un braț o să vă dăm
La patru dintre dive!”
Dar baba stridie-l privi,
Făr’ un cuvânt să lege.
Din capul greu, încet, clinti,
A nu, se înțelege,
Să zică vrând, c-a se urni
Din banc, i-o făr’-de-lege.
Dar patru stridii june, -ndat
Veniră-n grabă mare.
Cu straiul proaspăt curățat
Și ghete sclipitoare,
Și asta chiar că fu ciudat,
Că ele n-au picioare!
Și încă patru stridii le
Urmară-n pas săltat,
Și alte patru, și-altele
Porniră de îndat’,
Și țopăiau cu sutele
Prin valul înspumat.
Dulgherul și cu Morsa-au ras
Juma’ de milă, groasă,
Și-apoi pe-o stâncă ei s-au tras,
Cât trebuia de joasă.
Și stridiile, la popas
S-au pus, în coadă deasă.
„E vremea-acum,” Morsa vorbi,
Să prindem a dezbate.
Avem la ordinea de zi
Probleme variate.
Papuci, vapoare, verze, și
Regi și peceți cerate.
Și-n față eu vă scot acu’
Problema cea mai mare:
Să hotărâm de au sau nu
Purceii aripioare!”
„Adastă-un pic acum și tu”,
Ele au dat strigare,
Că multora nu le-ar prii
Atâta alergare,
Și-unde mai pui că suntem și
Cu toate rotunjoare?
„E timp!” Dulgherul le vorbi,
Și-i mulțumiră tare.
„Un codru zdravăn,” Morsa-a zis,
„De pâine-ar trebui!
Piper și-oțet pe lângă ea,
Ce minunat ar fi!
Ei, sunteți gata, stridii dragi,
Că vrem a ne hrăni!”
„Dar nu cu noi!” ele-au strigat,
Simțind că e albastră.
„Că prea rapid voi ne-ați purtat,
Peste puterea noastră!”
„Ce mai tablou!” Morsa-a notat,
„Vremea-i de partea noastră!”
„Ce bune-ați fost, de a veni,
Și ce frumoase toate!”
Dulgherul doar atât rosti:
Portret
„Mai taie-mi o bucată!
Aș vrea mai receptiv să fii,
Te-am mai rugat o dată!”
„E o rușine!” Morsa-a zis,
Cu spirit combativ,
„Că le-am adus până aici
în trap coercitiv!”
Dulgherul nu a zis decât:
„Vreau untul mai masiv!”
„Cât vă deplâng!” Morsa zicea,
„Cu simpatia toată!”
Și, suspinând, mereu lua
Cea mai mare bucată.
în timp ce strașnic lăcrima
-N batista udă toată.
„O, stridii,” zise-ntr-un sfârșit
Dulgheru’, „ați fost plimbate,
Ceasul întoarcerii acum
La bancul vostru bate!”
Dar n-a răspuns măcar un glas
Din stridiile-adunate;
Și-abia acum că fu ciudat!
Că le-au mâncat pe toate!
(din Through the Looking-Glass
Alice în Țara Oglinzii)
Traducere de
Cristina Tătaru
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
balet
Casse-noisette
Balet la Opera din Cluj
Alexandru lorga
egizorul-coregraf Vasile Solomon nu se
dezminte. într-o perioadă relativ scurtă, a
yenit cu trei balete de nuanțe diferite și, în
același timp, de mare succes. Este vorba de Copelia,
Giselle și Anotimpurile lui Vivaldi. Iar acum - a
patra premieră: Casse-noisette, Spărgătorul de nuci.
și avem convingerea că va urma și cea de-a cincea,
cea mai eclatantă - putem spune - din repertoriul
clasic universal. Dar despre asta, ceva mai la vale.
Acum, Spărgătorul de nuci. Balet-feerie în două
acte și trei tablouri, libret de Marius Petipa, după
versiunea lui Alexandre Dumas și a basmului lui E.
T. A. Hoffman, muzica P. I. Ceaikovski. Premiera
absolută a avut loc la Teatrul Mariinski din Sankt
Petersburg, Spărgătorul de nuci fiind montat apoi
pe toate scenele de prestigiu din Europa și nu
numai. și continuă să fie inclus în repertoriul
marilor balete. Normal că nici regizorul-coregraf
Vasile Solomon nu putea ignora acest fapt, și astfel
Spărgătorul de nuci revine pe scena Operei
Naționale Române din Cluj. Am spus revine,
deoarece Vasile Solomon a mai montat acest balet,
la aceeași instituție, în 1982.
Discursul coregrafic se etalează exclusiv prin
dans. Subiectul se pretează. într-o familie, în seara
de Crăciun, se aduc daruri. Printre acestea - jucării
care, pornite cu cheia, prind viață. Aici este cazul să
facem o succintă incursiune istorică. Marele
coregraf, nonagenarul genial marius Petipa,
francezul Marius Petipa - principalul creator al
școlii ruse de balet (dar despre asta cu altă ocazie) -
fiind om de scenă, l-a determinat pe Ceaikovski ca
în baletele lui, spre amplificarea succesului, să
includă muzică dinamică pentru variate dansuri de
caracter, atât de savurate de public. știa Petipa bine
ce știa. Altfel, bunăoară, unde ar fi Lacul lebedelori
fără actul trei? Fără dansurile napolitan, ceardaș,
mazurca, spaniol și Lebăda neagră? După el s-au
luat și alții, ca Prokofiev cu a lui Cenușăreasă,
trimițându-l pe Prinț cu pantoful în mână să-și
caute adorata - pretext de dansuri variate,
dinamice, cu priză la public. Ca să nu mai vorbim
de Mincus, cu Don Quijote - dans de la început
până la sfârșit. Se simte și aici influența lui Petipa.
Adevăratul om de teatru trebuie să simtă lucrurile
și prin prisma spectatorului, nu numai prin aceea a
specialistului.
în Spărgătorul de nuci avem valsul fulgilor de
nea, valsul florilor, dansul arab, dansul spaniol,
dansul rusesc, dansul chinezesc etc. Dansuri
realizate în combinații inedite, bine armonizate și
plăcute privirilor. Ca să nu mai vorbim de marele
adagio! Rarisim și pe marile scene ale lumii.
Combinații cu treceri aeriene dintr-o poză în alta,
toate fermecătoare și de o încântătoare
expresivitate. Vasile Solomon se întrece pe sine, dar
și pe alții. Adevărat că și are cu cine. Prima balerină
Andreea Jura, cu talia ei mică, și totuși cu un corp
de top-model, cu elasticitatea, curajul, siguranța
tehnică și expresivitatea ei plină de candoare, te
transpune în acea lume mirifică a sublimelor
senzații fără nume. E drept, și partenerul ei, Dan
Haja, este de valoare absolut corespunzătoare. Are
alură scenică, siguranță tehnică și mai ales forță.
La realizarea spectacolului au mai contribuit
dirijorul Jozsef Horvăth, scenograful Valentin
Codoiu, asistentul coregraf Anca Opriș Popdan, iar
în scenă s-au distins Mayura Misawa, Marius Toda,
Monica Pintea Martin, Romulus Petruș, Vlad Maier,
Augustin Gribincea, Octavian Pop Marc, Daniela
Drăgușin, Laura Pop și întreg corpul de balet.
Și acum să revenim la subiectul atacat la
început și lăsat în suspensie. Este vorba de Lacul
lebedelor. Publicul clujean are nevoie de acest
spectacol, are nevoie ca acest balet să fie inclus în
repertoriul permanent al Operei Naționale. Dovadă
stă interesul pe care-l provoacă trupe străine venite
cu improvizații de turneu și cu bilete la suprapreț,
care fac săli acceptabile. și atunci? De ce să ne tot
dăm pe mâna altora? Prime balerine avem, două.
Prinț trebuie să fie. Vrăjitor, în două opere, se
găsește, la fel Bufon și o școală. Vasile Solomon
există, conducerea Operei spune ”da”. și atunci?...
■
Cultura română
vie - acasă
(urmare din pagina 3)
recitești textul protestului, vei vedea că, la un moment
dat, este invocată conducerea filialei Cluj a USR. Din
câte știu, nici unul dintre semnatarii inițiali, cei cinci,
nu este membru al conducerii filialei. Interesant e că
Irina Petraș, președintele Filialei Cluj a USR, refuză să
semneze protestul, după cum a refuzat explicit și sub-
semnata. Citind protestul, nu știu de ce nu m-am
putut debarasa de tonul auzit în literatura epocii stal-
iniste; o seamă de colegi îl pun din nou la colț pe coji
de nucă pe dl Mircea Arman. E totuși vorba de un
membru al USR.
Să recapitulăm. Un membru al Uniunii Scriitorilor
din România, în urma unui concurs inițiat de
Consiliul Județean Cluj, a câștigat un proiect editorial
și și-a propus să renască revista Tribuna. Cum poate fi
justificată reacția unor colegi, membri ai USR? Din ce
motive, nici unul dintre ei n-a inițiat un protest atunci
când din paginile aceleiași Tribuna erau atacați - într-
un limbaj ce l-ar concura pe cel caracteristic
Săptămânii barbiene - importanți scriitori ai
Ardealului? Oare din ce motive nici unul dintre sem-
natarii actualului protest n-a lansat pe circuitul presei
naționale un comunicat în care să apere de atacuri
imunde mari scriitori, artiști și intelectuali români,
acuzați, pe toate canalele media, fără dovezi, că au
colaborat cu securitatea: Adrian Marino, Nicolae
Breban, Mihnea Berindei sau Mihai Botez? Cartea
bine documentată a lui Gabriel Andreescu - Cărturari,
opozanți și documente. Manipularea Arhivei
Securității - este edificatoare în acest sens. într-o anal-
iză, nuanțată și incendiară, Virgil Nemoianu, citat și
altădată, se întreba: „De ce plânge lumea aproape în
unanimitate de calitatea deplorabilă, joasă, a păturilor
politice din România? Nu cumva, zic eu, tocmai din
cauza decimării sălbatice a elitelor, continuată prin
auto-exilarea valorilor naționale? (...) Cum se face că
loviturile abuzive, violente s-au îndreptat și se îndreap-
tă prin excelență împotriva generației celei mai
europene, celei mai echilibrate pe care a cunoscut-o
România în secolul XX? Cât de periculoasă este stâr-
pirea valorilor în numele unor adevăruri inchizitoriale
simpliste și totodată cam dubioase?”
Oare din ce motive scriitorimea românească nu s-a
solidarizat, cu aceeași rapiditate și eficiență, ca să-și
apere valorile ce aparțin „generației celei mai europene,
celei mai echilibrate pe care a cunoscut-o România în
secolul XX”, valori atacate sistematic în epoca post-
decembristă? De ce scriitorii români, solidarizându-se,
nu-și apără valorile de tăvălugul consumismului, al
mediocrizării și tabloidizării, impuse ca stil de viață?
De ce anume le este frică scriitorilor ardeleni? De
renașterea revistei Tribuna? De renașterea valorilor
naționale, care au fondat națiunea română modernă,
valori, pe care scriitorii români nu s-au grăbit câtuși de
puțin să le apere în ultimii mai bine de douăzeci de
ani?
Cum își apără valorile fondatoare ale Imperiului
Rus scriitorii, prozatorii, intelectualii, academicienii și
profesorii ruși de epoca trivializării, a consumismului
și mediocrizării programatice, ascunse, uneori, sub
masca așa-zisei globalizări sau a post-modernismului,
interpretat abuziv, toate laolaltă menite să saboteze
identitatea unei națiuni? O cultură imperialistă, de
veche tradiție, ca cea rusă, care îi are în epicentrul ei
pe coloșii Pușkin, Dostoievski și Tolstoi, o cultură
recunoscută și respectată pe întreg mapamondul,
procedează dezarmant de simplu: își solidarizează
vârfurile și aduce conceptul de literatură națională
alături de... cel de securitate națională! Citind eseul
doamnei profesor Livia Cotorcea (Contemporanul nr.
2, 2013), veți afla nu puține lucruri, între care felul în
care domnul profesor Igor Ivolghin, la o masă rotundă
moderată de d-sa și intitulată Literatura națională și
securitatea națională, a lansat un „semnal de alarmă”,
o „provocare și un avertisment”, „trimise
televiziunilor, revistelor, ziarelor, școlilor și, nu în
ultimul rând, guvernului”. Straniu e că nici unuia
dintre colegii d-sale nu i-a trecut prin cap să-l acuze pe
poetul Ivolghin de patetism, „predispoziți pentru
exces”, nici de „insistența nebună în promovarea unor
cauze care au izbândit deja”. Nici „băiat de mingi într-
un partid politic” nu l-a numit nimeni. Nici unuia
dintre colegii ruși nu i-a venit ideea să facă un protest
„energic”, pentru a-l „linșa” public sau pentru a-l
„ucide” în efigie pe poetul Igor Ivolghin, președintele
Fundației „F.M. Dostoievski”.
Ce fac majoritatea scriitorilor români? De mai
bine de douăzeci de ani se devorează între ei. între
timp, romancierul, poetul și prozatorul - creatorul
roman, din opera căruia se hrănește și prosperă
inclusiv comentatorul - au dispărut din cetate. Da, ne-
am trezit acasă, în exil. în viața literară românească
există găști care se sfâșie între ele. Ferească-te
Dumnezeu să nu accepți, vorba lui H.R. Patapievici,
„noua tablă de valori acceptate”. Ferească-te
Dumnezeu să nu accepți înregimentarea sau să mârâi
la adresa acelei table. Ferească-te Dumnezeu să
pomenești vechea tablă de valori europene, în care a fi
european înseamnă, în primul rand, a fi tu însuți,
adică a fi român și a-ți conserva identitatea, specificul
național, despre care excelentul și inegalul scriitor
Mircea Cărtărescu scrie, fără să tresară: „N-am crezut
niciodată în specificul național”.
Pe scurt, noi am dori, din colțul nostru, ca forțele
literare ale Clujului și Ardealului să se anime în cu
adevărat realele și acutele probleme ale culturii de
astăzi. Biata revistă Tribuna a avut și sub regimul
comunist, dar și după Revoluție, o soartă ingrată; a
jucat, mai degrabă, un rol secund. Noi, de aici, din
capitală, ne-am dori ca marile reviste tradiționale ale
Ardealului să reprezinte cu adevărat spiritul Ardealului
dintre cele două războaie. Să-i dăm, totuși, o șansă
dlui Mircea Arman și Consiliului Județean Cluj să
încerce să pună pe picioare o importantă și necesară
Tribună a Ardealului românesc.
■
3
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
30
Black Pantone 253 U
plastica
Vladimir Negoiță - o poetică a
tranzienței
Livius George Ilea
Privind înapoi ... nu cu mânie, ci cu o
anume obosită, amară stupefacție, Vladimir
Negoiță - unul dintre promițătorii
plasticieni clujeni ai noii generații emergente la
finalul anilor '80 - s-ar putea întreba, la un
moment dat, de ce congenerii săi sunt atât de
slab reprezentați în evaluările recente privind
arta românescă a ultimelor decenii. Datele
evoluției sale artistice - precum și ale unora
dintre colegii săi de generație - infirmă parțial
această sentință extremă; rămâne, însă, tentația
de a elucida contextualizat, în amănunt,
accidentele de traiectorie ale acestei generații
„de trecere”, în fapt, un demers consonant cu
tentativa de a devoala vocația - să zicem, a
nouăzeciștilor - pentru „imersia” în nișe/genuri
de graniță, de a exhiba un eclectism proteic al
repertoriului imaginal.
Marcată ireversibil de fracturile unei
traumatizante Istorii (încă recente), generația '90
își apropriază, cu câteva notabile excepții, un
discurs „evazionist” refuzând constant dialogul
direct cu o realitate imediată rănită, „ieșită din
matcă”. Ulterior momentului decembrie '89,
opțiunile artiștilor țin de domeniul unei poetici
a tranzienței, aflate sub semnul ofertant și
caduc al unui lanus Bifrons privind concomitent
înainte și înapoi, funcționând la modul
„reactiv”, conform unor negocieri confuze între
relativismele culturale postmoderne, cu accente
introspective freudiene ori jungiene și
invariabilele educației lor artistice inițiale,
dobândite - în alt context - la standarde
academice respectabile. Lansată „la apă” în
condiții deloc propice unei dezvoltării rectilinii,
confruntată cu criza axiologică&ontologică de
după decembrie '89, atomizarea ei e iminentă:
plasticienii, deveniți peste noapte „artiști
vizuali”, în cazul în care nu reușesc să găsească
drumul către un Occident care nu mai este atât
de motivat să-i „salveze”, fie se pliază pe co-
manda socială venită din partea noului mecenat
postrevoluționar, fie îmbrățișează mirajul artei
virtuale/inter(multi)mediale, fie se autoexilează
într-un iluzoriu „turn de fildeș” în care încearcă
să împace retorica unui figurativism de tip
(neo)expresionist, de factură optzecistă cu
deschiderea către experimentul formalizant,
estetizant, adeseori în registru abstract, proprie
unor generații anterioare (’60-’70).
întoarsă înspre sine, dar nu la modul
„autobiografist” douămiist ori ancorată în
vagi/nebuloase orizonturi metafizice, arta
nouăzeciștilor pare, în genere, a fi lipsită de
potențialul insurgent necesar unei decupări nete
în peisajul plasticii contemporane; ea aduce,
însă, un plus de nuanță, de savoare, unui
demers în esență tragic, al unei incomplete,
ezitante „crucificări” pe altarul artei și o
componentă marcat teoretizantă, dezvoltând
uneori ample glose pe marginea unui
real/ideal/imaginar proces de creație plastică.
Evoluând sub dublu ori multiplu canon,
grație unei insidioase, laxe „etici profesionale”
postmoderniste ce favorizează
polifonia/proliferarea vocilor eului artistic
scindat/stratificat, plastica generației „de
tranziție” rămâne adesea într-un con de
penumbră, care, însă, îi conferă și un oarecare
„spațiu protector” mai lentei sale maturizări.
Vocația experimentală, deși acut resimțită, se
repliază discret în contact cu unda de șoc a
experimentalismului „de afară”, cât și vizavi de
experimentalismul reprezentanților „rezistenței
prin cultură”, a căror atitudine estetică este
„instituționalizată”/ „clasicizată” imediat după
'89, atât de către media autohtonă cât și de
către cea occidentală.
Agresiunea antiutopiei douămiiste - lipsită de
pudori estetizante, manifestă vocal&visceral pe
scena artistică, adresându-se atât unui public
„tânăr și adaptat”, școlit pe net, care, nu de
puține ori mimează doar varii comportamente
occidentale, exhibându-și trăirile „autentice”
deseori la limita pornografiei - lasă prea puțin
loc afirmării unui grup generațional lipsit de
coeziune, care, cu toate că performează în
interiorul unei ecuații culturale a „libertății de
tip occidental” (grevată de multiplele
disfuncționalități inerente contextului post-
comunist de tip balcanic), păstrează repere
localizate într-un veac, de acum „indezirabil”
atât pentru sensibilitățile publicului larg cât și
pentru critica de specialitate.
Totuși, cea dintâi generație postdecembristă
oferă surprize și „după douăzeci de ani”, tocmai
datorită caracterului său liminal, asumându-și
starea specifică, de perpetuă tranziență și
hibriditate „mioritică”, drept metaforă a însăși
condiției umane. Evoluția în volute, balansul
între genuri și limbaje artistice - uneori cu
patetismul ieșirii de sub spectrul anunțatei
„morți a artei” atât de acut vehiculate în anii
'90, în care arta și în deosebi pictura ocupa un
loc cu totul periferic în economia cetății -,
recurența unor motive ce țin de circus mundi,
de efemer ori de emergente simboluri ale unei
mistici new-age sunt tot atâtea simptome ale
creativității nouăzeciste, în continuă refolmulare
stilistică.
„Nefericit (?) copil al timpului său”, recipient
sensibil al mutațiilor și metamorfozelor
survenite în microclimatul artistic local, însă
păstrând mereu o anume elitistă distanțare ca
„marjă de siguranță” față de acesta, Vladimir
Negoiță (n. 1960, absolvent, în 1986, al
Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”),
pare a rezona, și în prezent cu Weltanschauung-
ul favorabil „revizitării critice” a unei imagerii
neo-expresioniste vehiculate de către
optzecismul autohton - fenomen situat,
deocamdată, în epicentrul zonei de interes a
instanțelor criticii de artă românești și, cum
altfel, occidentale.
Abordând figurativul ca pentru a-și aminti
sieși propriul har de desenator, lăsând arareori
să transpară prin straturile succesive de culoare
proiectul/ construcția inițială a unui desen
riguros, Vladimir Negoiță își permite
„viciul/luxuria” deformărilor expresive, a
impetuozității de-constructive a tușei cu
sonorități cromatice privilegiind pământuri
sângerii ori fugi înspre albastruri terne,
„tencuite”, amintind străvechi picturi affresco.
Introdus în tainele culorii de buni meșteri ai
penelului (Mircea Crișan, Paul Sima, Mircea
Vremir, Victor Ciato, sau, în desen, de Ludovic
Bardocz), ca pictor, Vladimir Negoiță sesizează
cu acuitate potențialul expresiv al „nuanței”,
vizând în taină tilul de Magister Ludi al ei
păstrând intactă savoarea recursului său
inevitabil la Maeștri, la lecția spiritelor afine -
fie că e vorba despre un El Greco, Lucian Freud
ori Corneliu Baba - ca exercițiu firesc/necesar,
ca miraj al regăsirii de sine.
Traiectul său existențial/profesional modulat
de varii sincope (retrageri, fluctuații) se vrea
compensat prin intensitatea/sinceritatea trăirii
artistice, cât și printr-o autopromisă „disciplină
teutonă”, operantă abia într-un spațiu-timp
ideal&intangibil, dar manifestă în cicluri de
lucrări „programatice”: ferestre, porți, arlechini,
nuduri etc.
Tensiunilor pulsatile/spasmodice, antrenate
la nivel conceptual și formal, artistul le asociază
surprinzătoare accente ordonatoare, de sorginte
renascentistă, urme transfigurate ale unui filon
cartezian redus la tăcere, ce răbufnește vizavi de
tendința entropică a unei contemporaneități
bulversate. Astfel, prezența măștilor, paiațelor,
arlechinilor, a unor îngeri apocaliptici dez-aripați
mergând pe sârmă ori suflând în vreun
hiperbolic corn francez, creaturi ținând de un
regn intermediar uman-obiectual-fantastic,
prelevat direct din inventarul
clasicizat/atemporal al lumii scenei este
potențată de absența referințelor perspectivice
ori gravitaționale, de echilibrul
metastabil/reversibil al maselor cromatice și de
ambiguitatea studiată a liniei, însă primește
drept pandant o geometrie secundă,
coercitivă&restauratoare, activată de resorturi
discrete, cvasi-disimulate compozițional.
Urmărit parcă, îndeaproape de privirea
sceptică a unui Baudrillard din Simulacres et
simulation, artistul se deschide unui spațiu
paradoxal, de „meditație neliniștită” asupra
condiției umane, operând pseudo-hermeneutici
imaginale cu scop cathartic prezumat, abordând
tehnici mixte/colaje, straturi de verniuri
simulând extracția sensului de sub tutela unor
inombrabile straturi ale palimpsestului
cultural/imaginal dat. Cochetând cu anarhetipul,
în fapt o prețioasă varietate de gol ontologic
camuflat, insinuat în „gândirea slabă” a
postmodernității, a cărui unic magnetism pare a
rezida într-o temporizare sine die a revelației
sale ultime, Vladimir Negoiță dezvoltă un
discurs meta-artistic încifrat, fără, totuși, a-și
dilua impactul iconic; își regăsește, însă, sevele
vitale, de adâncime, în contact cu motive
mitice/arhetipale autentice: Pasărea Paradisului,
Icar, Pegas, ș.a. a căror încărcătură
lirică&ideatică respiră la adăpost de patosul
pseudoevenimențial al unei cronicizate
Transavanguardii ori de cinismul imaginal al
unui Francis Bacon ori Lucian Freud.
întoarcerea la prima sa iubire - grafica - pare
însă a-i popula orizontul de așteptare proximal,
evadarea din „chaosmos” echivalând cu o
purificare/penitență extremă: eliberarea de toate
tehnicile/materialele eterogene utilizate în
favoarea lucrului simplu în creion, aspirând
ascetic la condiția esențializată a unei elaborate,
profunde simplități de haiku.
■
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
31
Black
Pantone 253 U
Teme de casă
Mugurel Scutăreanu
Una dintre cerințele artei de calitate este
unitatea, firul roșu, coeziunea ideilor,
numitorul comun al elementelor
implicate într-un act de creație sau re-creație.
în cazul seratelor muzicale, existența unui
factor comun la piesele din program,
reprezintă o excelentă premiză a succesului
de public și de casă, lucru important într-o
societate în care fiecare încearcă să-și vândă
marfa. Ideea e nouă...de când lumea și face
parte dintre rețetele sigure, așa că va ține tot
cât lumea. Managerii de la Filarmonica
Transilvania nu neglijează acest postulat și
bine fac. Numai în cele două luni scurse de la
începutul anului, am avut un concert de Anul
Nou, gen Wiener Musikverein, unul axat pe o
inedită paralelă între două cicluri de variațiuni
pe tema capriciului nr. 24 de Niccolo
Paganini, de Rahmaninov și respectiv
Lutoslawski, un altul numai cu muzică
rusească, o seară spaniolă, o poveste despre
iubire și moarte și una despre dragostea
enigmatică. Scriind aceste rânduri simt
apropierea zilei de vineri, 22 februarie, cu un
program sprijinit pe instrumentele de suflat,
între care va străluci clarinetul ținut cu grație
Portret cu marionete
dar și cu neclintire japoneză de tânăra Kie
Umehara, câștigătoarea Concursului Gh.
Dima de anul trecut, iar mai departe, pentru
prima zi a lui Mărțișor, aud iarăși în zare
zvonuri rusești. Așadar, mereu teme și nu
numai de casă (în sens de box office) ci și de
casă mare, fiindcă filarmonica noastră își
respectă blazonul. Continuând jocul de
cuvinte, trebuie să spun că toți artiștii
implicați, îndeosebi soliștii (parcă), au venit
cu tema de casă admirabil făcută, dăruindu-ne
interpretări de înalt nivel: Horia Mihail prin
ale sale capodopere variaționale în tandem,
inspirate de cele patru faimoase sunete ale
diavolului violonistic genovez, Răzvan Suma
printr-un alt fel de variațiuni - cele rococo,
ceaikovskiene, Gabriel Croitoru prin Simfonia-
Rapsodie Spaniolă de Edouard Lalo iar Freddy
Kempf prin concertul pentru pian nr. 3 de
Rahmaninov, cel mai greu dar și cel mai iubit
de către părintele său. Cât despre felul în care
își va fi făcut temele nipona Kie Umehara,
îndoielile n-ar avea niciun temei - am vazut-o
anul trecut, în concursul amintit: are farmec
de gheișă și fulgerare de samurai. Suflul ei, la
propriu și la figurat, ne va aduce o minunata
versiune a celui de-al doilea concert pentru
clarinet de Carl Maria von Weber, sunt sigur.
în lumea subțire a Clujului ar mai fi o
temă, de extremă importanță, nu numai
muzicală ci culturală, în larga cuprindere a
cuvântului, o temă a Casei de Cluj, dacă îmi
îngăduiți această formulare și aceea este
tenacitatea cu care urmărim acel răsunător
titlu de capitală culturală europeană, pe care
milenara noastră urbe ar urma să-l primească
spre sfârșitul acestui deceniu. Nu știu cât de
sârguincioși suntem, cât de hotărât pășim
spre acel moment de veritabilă glorie, cum ne
urmărim propriile proiecte. Nu știu cum se
vor aduna cărămizile la acel Centru Cultural
Transilvania în care filarmonica ar avea în
sfârșit o casă numai a ei; deocamdată suntem
abia în faza de aprobări, finale dar tot
aprobări, or semnăturile nu înseamnă decât
un accept. înseamnă mai mult că nu se pune
nimeni de-a curmezișul, decât că vei căpăta
cele trebuincioase pentru a așeza piatră peste
piatră. Știu, în schimb, că nu-s puțini cei care
nu s-ar bucura de împlinirea acestui vis
clujean (de capitala europeană vorbesc),
muncindu-i gândul ascuns că acea faptă n-ar
fi numai o izbândă provincială ci una
națională, așadar general românească. Mi s-a
povestit, de pildă, cum un lider de instituție
culturală clujeană ar fi afirmat într-o
dezbatere de la primărie că, după părerea
domniei sale, Clujul nu are cum să facă față
unei provocări de asemenea anvergură! De
parcă n-am fi inima Ardealului, n-am avea
nici o tradiție intr-ale spiritualității iar anul
2020 ar începe mâine. N-om fi noi chinezi, să
creștem într-un an cât alții în zece dar nici
handicapați nu suntem. La câte teze de
doctorat se scriu în Cluj anual, am putea
ridica Centrul Cultural Transilvania numai
așezându-le una peste alta! Cu toate că,
probabil, s-ar surpa, fiindcă mai mult de
jumătate dintre ele (dacă nu mai mult) sunt
niste puhave produse de reciclare. Râd strâmb
însă nu pierd din vedere tema cu metropola
culturală. Este aceasta, trebuie să fie, tema
fiecărui clujean care a terminat un liceu. Fie
el și industrial. Gândindu-mă numai la breasla
noastră, scot pieptu-n afară și zic că avem
muzicieni de înaltă clasă și instituții
puternice, cu sau fără vrerea celor care le
conduc. N-am cum să văd Clujul decât
deasupra Sibiului, oraș care cu onoare a
deținut acest titlu cu puțini ani în urmă.
Teme, teme... Teme bine făcute, teme pe
care nu vrem să le abordăm. Mă gândesc ce
multe îndreptări s-ar mai întâmpla dacă,
măcar din când în când, tema noastră de
meditație ar fi îndatoririle ce se nasc din
norocul de a fi venit pe lume cu atâtea
daruri. Pentru că românii sunt un neam de
talentați. Nu mai departe, în nici două luni,
pe scena de la Colegiul Academic au
concertat cel puțin zece artiști care ar putea
urca pe orice podium din lume. Cu astfel de
instrumentiști, dirijori, voci, cu astfel de
suflete, poți alege orice temă pentru orice
concert. Sau pentru orice eveniment
european.
■
3i
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Absurdul ca apocalipsă
Claudiu Groza
Ăștia au înnebunit cu toții!”, e o replică
recurentă în Paparazzi sau Cronica unui răsărit
de soare avortat de Matei Vișniec, spectacol
jucat în premieră în 17 februarie la Teatrul de Nord
din Satu Mare. Textul nu este facil din perspectivă
scenică, atât pentru că e construit fragmentar, în stil
puzzle, neavând așadar un fir narativ prea marcat, cât
și pentru că atmosfera sa este de un absurd apăsător,
apocaliptic, pesimist. Valorile sunt inutile sub acest cer
pe care soarele nu se mai arată. Personajele sunt
autiste sau monomaniacale, dovedind uneori o
cruzime de gratuit cinism, ori obsesiv-senzitive, ca
animalele înaintea cataclismelor. în acest spațiu
tranzitoriu, în care un climax apocaliptic e previzibil,
doar paparazzi continuă nestingheriți să-și vadă de
treabă, vânând adultere și petreceri orgiastice.
Piesa lui Vișniec e un soi de radiografie a lumii, în
care doar orbii se neliniștesc că soarele nu mai răsare,
ceilalți deambulând somnambulic prin propriile vieți.
Intriga e construită secvențial, prin interacțiuni între
personaje, finalul proiectându-se înspre o zonă de SF
derizoriu, cu automatul de răcoritoare integrat ca erou
în dilema "răsăritului de soare avortat”.
Trei ucigași tocmiți se urmăresc unii pe alții, cu
armele camuflate în cutii de instrumente muzicale; o
patroană abulică de cafenea pretinde inutil plata de la
clienții care o ignoră blajin; un boschetar
monologhează despre "domnii trecători” indiferenți;
un orb sună periodic la telefonul public de la parterul
casei sale, cerând informații interlocutorilor
accidentali; un ostatic captiv într-un sac e bătut atroce
fără vreo vină aparentă; o prostituată e bruscată în
aglomerația stradală. Aceștia sunt eroii universului
vișniecian, iar acțiunile lor au exact doza de entropie
sugerată de ansamblul piesei.
Repet, aparența de schematism a intrigii o face nu
foarte ofertantă scenic. E de notat, astfel, demersul
regizorului Ovidiu Caița, care a reușit să transpună
vizual apropriat sensurile textului, cu sprijinul dedicat
al actorilor sătmăreni. Textul a căpătat pregnanță, cu
unele scene remarcabile, precum cea a dialogului
dintre Orb și Fata de la telefon, cu inflexiuni
beckettiene, cea a cuplului de criminali ori monologul
Un spectacol „color” și visător
Diana Bunea Matei_____________________________________
Apolodor, un mic pinguin cântăreț în cor, moare
de dor după frații lui din Labrador. Acesta este
laitmotivul ultimului spectacol al Monei
Marian, Cartea cu Apolodor, după cartea lui Gellu
Naum, pus în scenă la Teatrul de Păpuși “Puck” din
Cluj-Napoca.
Publicul a avut ocazia să îl revadă cu ocazia
împlinirii, în data de 5 februarie, a 63 de ani de la
înființarea teatrului.
Trebuie să mărturisesc, cu mâna pe inimă, că dacă
aș fi avut cât de cât talent de poet, aș fi scris această
“dare de seamă” în versuri, într-atât de incitant, vesel
și spumos este spectacolul Monei Marian.
Apolodor pinguinul este o mare vedetă la Circul
din București, un cântăreț în cor. Așa începe
povestea... Numai că lui Apolodor îi este foarte dor de
frații lui rămași în Labrador, așa că hotărăște să se
întoarcă la ei și pornește în călătoria vieții lui.
înarmat cu o valiză și mult curaj, Apolodor tra-
versează continente, ajunge pe lună, are parte de aven-
turi extreme în Vestul Sălbatic și ajunge în Labrador,
unde își revede frații. Povestea nu se oprește aici,
pentru că, odată ajuns la capătul călătoriei atât de
dorite, vrea să se întoarcă înapoi în București, la circ.
vagabondului. Tensiunea a atins chiar cote maxime în
secvența "naturalistă” aproape a torturii bărbatului din
sac ori într-un dialog potențat de clipoceala apei
turnate în și din diverse recipiente de sticlă, cu sunetul
reverberat iritant. Nu mai puțin, ultimul moment, al
Automatului de răcoritoare, în care unul din
protagoniști a fost un puști de câțiva ani (Andrei
Soponar), a marcat o proiecție semantică specială a
"mesajului” piesei.
Au existat și imperfecțiuni în spectacolul lui
Ovidiu Caița, precum muzica folosită uneori, care a
deritmat tempoul, fiind prea lentă și "absconsă”,
coregrafia secvenței "acvatice” ori câteva lungimi în
scena omului din sac. Probabil însă că "rulajul”
spectacolului le va elimina în timp.
Am remarcat scenografia Elizei Labancz, care a
servit eficient și ingenios "mizelor” regizorale și
actoricești, ca și interpretarea tuturor protagoniștilor -
care au jucat fiecare roluri multiple: Ciprian Vultur,
Alexandra Odoroagă, Dorin C. Zachei, lonuț
Mateescu, Andreea Mocan, Stelian Roșian, Radu
Botar, Vlad Mureșan, Raluca Mara; majoritatea au
avut momente de bună calitate de-a lungul
reprezentației.
Paparazzi e un spectacol care reușește să redea în
spirit litera textului lui Matei Vișniec, un text în tușe
negre, de un absurd post-industrialist, de-acum. Un
spectacol despre sfârșitul ne-petrecut al lumii,
prevestind însă finalurile viitoare, până la cel din
urmă.
Pedagogice caragialiană. Cu prilejul premierei, am
văzut la Teatrul de Nord și o montare după Caragiale,
Năpasta, în regia lui Gelu Badea. Piesa clasicului
dramaturg a cunoscut anul trecut o neașteptată vogă
scenică, în maniere din cele mai diverse, ceea ce mi se
pare o recuperare binevenită a unui text... năpăstuit.
Gelu Badea a optat manifest pentru o lectură
"pedagogică” a piesei, registrul de transpunere scenică
fiind cel ”clasic”-psihologic. Reprezentația durează cu
puțin peste o oră, de aici o oarecare precipitare a
tranziției de la o scenă la alta, în contrast cu momente
ce se doresc de amplitudine interioară, profunde.
Spațiul de joc este configurat de scenograful
în spectacolul pus în scenă de Mona Marian,
Apolodor devine o vedetă a zilelor noastre.
Aventurile lui pe continentele lumii sunt transmise
“în direct” de către un reporter și un cameraman care
îl urmăresc pe Apolodor pas cu pas, ironia Monei
Marian apropo de ceea ce înseamnă VIP.
Și totuși, Apolodor rămâne inocent pe tot parcur-
sul călătoriei către frații lui, un drum inițiatic în fond,
valabil pentru toată lumea, un drum mare transpus
într-un spațiu minimal în care încape o întreagă viață.
Momentele vesele ale călătoriei lui Apolodor
alternează cu cele melancolice și chiar triste, trans-
mițându-ne mesajul că nu totul este simplu în viață,
dar că totul se poate dacă ai curaj și dăruire. Așa a
ajuns micul pinguin să își revadă frații și să i se facă
dor de ce a lăsat în urma lui. Urmează călătoria în
sens invers, pe care trebuie să și-o imagineze specta-
torii, dar la capătul căreia, fără nici un dubiu,
Apolodor ajunge, din nou, în București.
Cartea lui Apolodor este, în final, un spectacol
“color”, pentru toată lumea, adulți și copii. Cei mici
sunt entuziasmați de călătoriile micului pinguin și mai
ales de limbajul simplu, în versuri, pe care îl înțeleg
fără să mai fie nevoie de explicații (după acest specta-
Cristian Gătina ca unul hibrid, casnic și "profesional”,
permițând definirea caracterelor eroilor. Dragomir
(Ciprian Vultur) pare să fie un temperament violent,
dar stăpânit, tranșând meșteșugărește, dar oarecum
pulsional, hălci de carne. Gheorghe (Vlad Mureșan) se
dovedește incapabil să se ridice la nivelul de
"pedepsitor” pe care i-l sugerează Anca, rămânând
doar un îndrăgostit mai mult sau mai puțin platonic.
Ion (Valeriu Doran) dă seama unei personalități
ambigue, cu infantilisme și izbucniri. în fine, Anca
(Dana Moisuc), încearcă să filtreze două posturi
atitudinale, a eliberării de trauma de odinioară și a
nevoii de răzbunare.
Reprezentația văzută de mine a decurs în formula
intenției regizorale, dar am remarcat câteva asperități
supărătoare, precum excesul de "trăirism” al Danei
Moisuc - de moment, cred -, ori jocul uneori
estompat al lui Vlad Mureșan.
Dincolo de aceste observații, Năpasta reușește să-și
atingă scopul didactic pentru care a fost elaborată
această producție sătmăreană.
Parodii, nu doar pentru copii. Da, recunosc, am
văzut la Satu Mare și un spectacol pentru copii, însă
nu atât de inocent, după cum am fost de altfel
avertizat de amici. Regizorul Andrei Mihalache a
realizat un scenariu-coupe după Croitorașul cel viteaz
și Hainele cele noi ale împăratului, construind un
spectacol plin de culoare și savoare, exact pe placul
copiilor, cu personaje pitorești și localizări amuzante,
cu căpcăuni cu mâini uriașe și muște verzi ca niște
marțieni (scenografia: Alexandru Radu), în care actorii
se mișcă cu naturalețe, aplomb și... interactivitate. în
partea a doua, reprezentația începe să "facă sens” și
pentru adulți (ba chiar la un moment dat riscant de
mult doar pentru ei, îți atrag atenția, Andrei), prin
trimiterile parodice la "bucătăria” teatrului: persiflajul
unei "obsesii” regizorale, o pișcătură la adresa unui
actor, o aluzie la o pățanie convivială etc.
Dincolo însă de aceste ”extra”-sensuri ale
spectacolului, Croitorașul cel viteaz împlinește cu
grație una din misiile teatrului, în speță ale Teatrului
de Nord, aceea de a-i aduce pe copii la teatru. Iar
copiii se bucură, am constatat-o, ca să zic așa, pe
propria piele. (Zâmbet.)
■
col eu și fiica mea am vorbit numai în versuri vreo
trei zile).
Iar adulții, cei care mai au răbdare să asculte o
poveste, pot rememora, dacă vor, prin analogii, parcur-
sul propriei lor vieți.
De remarcat este interpretarea Danei Bonțidean în
rolul lui Apolodor, rol construit cu finețe, secondată
cu succes de Călin Mureșan și Silviu Ruști, la fel și tal-
entul Monei Marian de a redeveni, măcar 50 de
minute, un copil voios și zglobiu, stare pe care o
transmite cu prisosință publicului.
63 de ani de “păpuși” la Cluj
în anul 1950 la Cluj-Napoca a luat ființă Teatrul
de Păpuși și Marionete “Puck”. O lume plină de magie
și culoare, care și-a găsit, de-a lungul timpului, “servi”
destoinici care au adus poveștile mai aproape de copii
- de la Aureliu Manea, la Kovacs Ildiko, Mircea
Ghițulescu, Tudor Chirilă, Varga Ibolyo, Rumi Laszlo,
Bogdan Ulmu, Mona Marian și actori care au dat
viață personajelor din cărți - Peter Janos, Horea Pop,
Doina Dejica, Frunzina Anghel, Bothos Julia, Csortan
Maron, Gyorgy Laszlo, Dana Bonțidean, Călin
Mureșan, Ramona Atănăsoaie, Angelica Lupeanu,
Adina Ungur, Rareș Stoica, Laura Corpodean, Ovidiu
Crișan - o adevărată familie.
Să rămână în continuare, alături de noi.
■
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
33
Black
Pantone 253 U
33
Black Pantone 253 U
film
Rocker
^■loan-PavelAzap____________________
Marian Crișan a debutat oarecum tipic
pentru regizorii Noului val românesc -
deși în trena „greilor”: Cristi Puiu,
Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu -,
respectiv a luat un important premiu
internațional cu un scurtmetraj, Megatron
(Palme d'Or la Cannes 2008), după care a urmat
debutul în lungmetraj cu Morgen (România,
2010), un film despre o prietenie atipică dintre
doi bărbați. („Tipicul” se cam oprește aici,
pentru că Morgen nu este un film sărăcăcios și
nici nu se limitează la a decupa o felie de
viață...) Nelu (Andras Hathazi) este agent de
pază într-un magazin din Salonta. Greu de
imaginat erou mai șters decât el: viață banală,
împărțită între serviciu și casă, venituri modeste,
o soție cicălitoare care nici măcar nu-l mai
enervează, un copil la facultate, la Cluj și un
singur „viciu” - pescuitul... Bicicleta nevestei,
motocicleta lui cu ataș, ceva pământ și o casă
mai degrabă dărăpănată decât falnică - la cam
atât s-ar reduce „declarația de avere” a familiei.
Omul pare resemnat, viața nu mai poate să-i
ofere surprize, iar el nu pare a mai fi interesat
de nimic, cu atât mai puțin de a lupta pentru
ceva sau cineva. Așa că atunci când se trezește
pe cap, la pescuit fiind, cu un... turc, pătruns
ilegal în România și care vrea să ajungă în
Germania la familia lui, Nelu nu pare a-și ieși
din placiditatea obișnuită: de când s-a născut,
numai cu turci a conviețuit... Până să hotărască
ce va face, îl ascunde pe Behran (Yilmaz Yalcin)
în pivniță, unde este, evident, descoperit de
nevastă. Nici pe nevastă nu pare a o surprinde
prezența turcului, cât faptul, pe care i-l și
reproșează din tot sufletul, că Nelu face și drege
peste capul ei, că o să o omoare cu zile, și
atunci îi va fi, lui, mai bine... Cum cei trei se
înțeleg exclusiv prin semne, în ciuda debitului
verbal deosebit al lui Behran, modul în care
acesta se integrează în gospodăria românilor este
cel puțin haios, de la preluarea sarcinii de a
crăpa lemne pentru foc, până la mâna de ajutor
dată la culesul porumbului. De un umor
debordant este însă încercarea de a-l trece pe
imigrantul ilegal frontiera ascuns printre
suporterii echipei locale de fotbal care merg să-și
susțină favoriții la un meci în Ungaria.
Stratagema reușește, însă Behran se pierde cu
firea și, speriat, preferă să revină printre prietenii
săi... Filmul este plin de astfel de momente,
tragi-comice în fond, și personaje care
construiesc încet, încet un univers semi- sau
para-balcanic: oamenii din jurul lui Nelu, care-l
acceptă pe Behran în mod firesc, fără să le treacă
prin cap să-l denunțe; cumnatul lui Nelu, în
tentativa de a-l angaja pe turc la fabrica lui de
pâine; polițiștii de frontieră, care se explică
aproape politicos în fața lui Nelu și Behran că pe
ei nu-i interesează absolut deloc soarta
emigranților ilegali, pentru că oricum n-au cum
să-i ajute, atâta vreme cât nu adăstează prea
mult în zona lor ș.a.m.d. Totul converge „leneș”
spre finalul în care furia lui Nelu nu mai ține
cont de nimic, el forțând, practic, frontiera
pentru a-l duce pe Behran mai aproape de
familia sa. Este nu atât o revoltă, cât mai
degrabă un act de solidaritate a celor năpăstuiți,
o reacție provocată la indiferența sistemului
pentru soarta omului de rând. Există foarte
multă căldură umană, emoție autentică și
înțelegere pentru condiția umană în acest prim
film al lui Marian Crișan.
Aceleași intenții le regăsim și în Rocker
(România / Franța / Germania, 2013, sc. și r.:
Marian Crișan; cu: Dan Chiorean, Alin State,
Crina Semciuc), dar filmul este din păcate mult
mai puțin împlinit decât Morgen. Dacă drumul
spre iad e pavat cu bune intenții, uneori și
drumul spre eșec folosește aceeași materie primă
pentru pavaj. Norocul lui Marian Crișan e că nu
a debutat cu acest film, pentru că nu ar mai fi
prins un loc în „liga întâi”. Ciudat, mai degrabă
trist este faptul că povestea are dramatism
(enunțată doar, problemele apar la transpunerea
pe ecran), are potențial, actorii joacă bine,
încadraturile, unghiulația denotă profesionalism
(imaginea este semnată de Tudor Mircea), dar
ansamblul nu se leagă, nu coagulează, nu prinde
cheag, mămăliga rămâne fluidă.
Victor e un bărbat în jur de 45 de ani, văduv,
care își crește singur copilul trecut binișor de
adolescență. De fapt, Victor îl ajută pe fiu,
rocker într-o trupă de amatori, să-și împlinească
visul: un concert live care ar putea fi o rampă de
lansare... Ba nu, Victor are grijă ca fiul,
dependent de droguri, să-și primească rația de
substanță relativ la timp... Eroul nostru dezvoltă
o grijă aproape maladivă pentru progenitură,
cam cum fiul pentru mamă în Din dragoste cu
cele mai bune intenții al lui Adrian Sitaru;
numai că dacă Sitaru creează o poveste în care
relațiile interumane au motivație, chiar dacă nu
explicit-factual, în acest al doilea film al său
Marian Crișan este doar ilustrativ, enunțiativ,
fără a reuși să ne convingă că personajele sale
chiar trăiesc cu adevărat, fie și undeva înafara
cadrului. De pildă, mai toate personajele înjură
ca la ușa cortului, ceea ce nu ar fi o problemă -
atâta doar că toți, dar, vorba poetului, absolut
toți folosesc una și aceeași înjurătură, nici nu are
importanță care anume... Trecând peste acesta
„amănunt”, neverosimil, apropo de „carnea”
personajelor, mi se pare faptul că Victor, deși el
nu se droghează, nu încearcă nicio clipă să-și
determine fiul să renunțe la droguri. Nu o fac pe
moralistul de serviciu, vreau doar să spun că,
atât caracterologic cât și ca interacțiune,
personajele lasă de dorit, sunt unidimensionale
iar relațiile dintre ele univoce.
Deși Marian Crișan a mărturisit că s-a
documentat serios investigând lumea
dependenților de droguri, privirea sa rămâne
superficială. Pe de altă parte, deși legătura dintre
rock și drog pare a fi evidentă, axiomatică (cel
puțin așa pare că vrea să lase impresia regizorul-
scenarist), în film cele două par mai degrabă
paralele decât complementare. De reținut jocul
lui Dan Chiorean (Victor), în primul rând, dar și
al lui Alin State (fiul lui Victor), aflați la primul
rol în film, echilibrat, fără stridențe, cu potențial.
Din păcate, între cei doi nu se produce
„chimismul” care ar fi putut să dea strălucire
interpretării lor, iar vina cade tot asupra
regizorului, el fiind „șeful de orchestră” care
trebuie să armonizeze ansamblul aducându-l la
un numitor comun fără a anula personalitatea
fiecărui interpret.
Am fost, poate, mai aspru în rândurile de
față dat fiind faptul că de la autorul lui Morgen
așteptam ceva mai mult. Sunt convins însă că
Marian Crișan, în ciuda faptului că este și
propriul său scenarist, nu a empatizat cu
adevărat cu subiectul și că Rocker este doar o
cădere de moment în filmografia sa.
Dat fiind că spațiul ne permite, o să spunem
câteva cuvinte și despre o altă premieră relativ
recentă, respectiv și mai greu de ucis (A Good
Day to Die Hard, S.U.A., 2013, sc. Roderick
Thorp, Skip Wood; r. John Moore; cu: Bruce
Willis, Jai Courtney, Sebastian Koch).
Dezamăgitor pînă la sațietate este acest cel de-al
patrulea episod al serialului cinematografic care
a debutat în 1988 sub bagheta regizorală a lui
John McTiernan și l-a transformat în vedetă
absolută pe Bruce Willis. Primele trei părți ale
seriei („episodul pilot” a fost urmat de Greu de
ucis 2 / Die Hard 2, 1990, r. Renny Harlin și de
Greu de ucis 3: Răzbunare infernală / Die Hard:
With a Vengeance, 1995, r. John McTiernan)
sunt, cu o ușoară depreciere în Răzbunare
infernală, excelente ca filme de gen, captivante și
amuzante, fără a se lua prea mult în serios și
tocmai de aceea incredibilul situațiilor devine
fabulatoriu veridic. Dacă până acum John
McClane (Willis) era un fel de păgubos norocos
- intra fără voie în cele mai neașteptate
încurcături și le rezolva doar constrâns de
împrejurări -, în și mai greu de ucis scenariștii s-
au gândit că n-ar fi rău să dea o tentă ceva mai
dramatică poveștii; doar s-au gândit, pentru că
de dus gândul mai departe de o impresie
(proastă), n-au făcut-o... Așadar, John McClane
junior a crescut și, cum după divorțul părinților
se pare că soarta tatălui său nu l-a mai interesat
defel, seniorului i se face dor de odraslă și o
caută cu mijloace specifice. Iar ce află nu prea îl
face fericit. Fiul este arestat la Moscova pentru
crimă și numai printr-un noroc chior ar putea
scăpa (doar) cu închisoare pe viață. în mod
previzibil, McClane se urcă în avionul de
Moscova și, firește, la fața locului dă iar de
belea... Nu deconspir nimic spunând că, de fapt,
fiul nu sare departă de tată și se dovedește a fi
personaj pozitiv. După cum nu deconspir nimic
nici spunând că scenariul frizează pe alocuri
debilitatea, că umorul este grosier, că acțiunea
trenează, că neverosimilul e chiar neverosimil, că
franciza a îmbătrânit sau n-a fost meșter
cârmaciul...
■
34
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Lincoln, mon amour
Lucian Maier
Cinematograful american e singurul spațiu de
acest gen din Occident care a fost organizat
sistemic în toată existența sa. Pentru că se
adresa maselor, cinematograful trebuia construit în
așa fel încît să poată căpăta necontenit adeziunea
majorității privitorilor, încît alegerea spectacolului
său să fie una liberă, democratică. Și ca să poată fi
votat de către public, cinematograful trebuia să
prezinte un program politic. Astfel au apărut
tratatele de bună conduită cinematografică - Hays
Code sau, mai apoi, Motion Picture Production
Code, - apărătoarele unui mai bine plasat într-un
viitor la care omul de rînd are acces prin familie,
copii, proprietate, cinste, demnitate, curaj, adevăr,
dreptate și, ca însumare a tuturor valorilor
pomenite, prin civilizație. Aceste coduri au fost
transformate la finele anilor 1960 într-un program
de certificare a filmelor după cantitatea de ofensă
adusă moralei oficiale, program care lăsa mînă
liberă autorilor de film (de care Hollywood-ul avea
nevoie pentru a-și reafirma statutul de mare-
generator-de-visuri) și prin care, într-o societate
cvasi-emancipată, conștientă de drepturile sale,
responsabilitatea (de a alege binele) să fie
transferată dinspre producător spre cumpărător.
Prin politica sa, Hollywood-ul a făurit destine
(star-system), a impus idoli, a impus coordonate
valorice clare în societate. Hollywood-ul
întotdeauna a știut să ofere spectatorului
contemporan datele propice unei (auto)examinări
momentane a conștiinței: i-a discutat problemele
zilnice, i-a oferit personaje-model, l-a învățat ce
înseamnă civilizația și cum trebuie luptat pentru a
ajunge la ea. Și tocmai fiindcă e politic,
Hollywood-ul nu putea să nu fie vizitat de cei de la
Washington; între care, acum, și Lincoln.
Lincoln vine într-un moment de criză, pentru a
ține o nouă lecție spectatorului occidental. O lecție
tip Schindler, despre lumina care trebuie să licăre
pentru a menține în viață speranțele într-o lume
unită, mai bună. în urmă cu șapte-opt ani, cînd
Occidentul trebuia să cucerească Orientul Mijlociu
și, implicit, să pună terorismul în carantină, a fost
nevoie de o altă lecție, lecția eroismului. Cei trei
sute de luptători de la Termopile semnalau o lipsă
importantă în spiritul occidental și ofereau și o
soluție. Semnalau faptul că o luptă purtată pentru
scopuri particulare, mercantile, nu poate fi
biruitoare. 300 arăta că Occidentului îi lipsește
crezul în virtute și că numai regăsirea acestui spirit
poate înclina balanța în favoarea sa în conflictul
contemporan al civilizațiilor. Acum, cînd problema
terorismului - identificat cu Al’Qaeda - s-a liniștit
(lucru consfințit de un Zero Dark Thirty), e nevoie
de alte valori, care să ajute Occidentul să treacă
restriștea economică.
Lincoln e președintele providențial, care a reușit
să vadă dincolo de imediat și a plantat în interiorul
societății americane germenul care avea să ducă
țara, peste nici o sută de ani, în postura de lider
politic mondial. Lincoln, așa cum îl descrie
Spielberg, e un vizionar, un om politic abil și un
mare înțelept, cu pilde potrivite pentru orice
situație și cu o dragoste de oameni nețărmurită. Cu
o voce subțire, puțin stinsă, cu o privire blîndă,
Lincoln e părintele pe care îl visează orice om. E o
punte peste un secol și jumătate de evoluție socială,
e poarta de acces într-un prezent profețit de
Amendamentul numărul XIII din Constituția
americană, mișcarea politică fundamentală a lui
Lincoln. Și, în acest sens, e însăși Istoria, reperul
pus de Spielberg în fața lui Obama, președintele
chemat de Hollywood să se ridice la statura
promisiunilor sale de reformă socială. în același
timp, e și jertfă înaintată Casei Albe, e promisiunea
unei viitoare ridicări în efigie, prin care actualul
președinte ar putea fi statuiat în Istoria creată de
Hollywood.
Gîndul stilistic central al acestui film gravitează
în jurul ideii de efigie. Fața lui Lincoln e subliniată
prin contrast cu fondul întunecat în care personajul
evoluează. Impresia creată e că personajul central al
filmului vorbește de pe moneda pe care își avea
chipul imprimat încă din timpul vieții. în același
timp, fondul întunecat e și semnul unei epoci
întunecate, în criză profundă, o vreme în care
numai mințile puternice pot găsi ferestrele care dau
spre soare.
Pelicula are grijă să sublinieze faptul că Istoria
nu se scrie cu Biblia în mînă, mita și presiunile
fiind arme mult mai sigure. însă, în același timp,
machiavelismul, chiar dacă are o finalitate nobilă,
trebuia mustrat, astfel că o bună parte din
încercările Republicanilor de a cîștiga voturi
Democrate în favoarea Amendamentului sînt
construite în pași de vodevil.
Lincoln e o scenă de teatru uriașă, dispusă
circular, cu o deschidere de trei sute șaizeci de
grade. Cu spectatorul în mijloc, rotindu-și privirea
de la o secvență la alta, urmărind personaje care
întră pe scenă, spun replici și o părăsesc apoi, cu
vocea și cu pasul îngreunate de Istoria pe care o
făuresc în fața privitorilor. Totul e angajat în
favoarea unui final măreț, în care lumina veghează
asupra deceniilor viitoare, așa cum steagul Statelor
Unite flutură pentru un viitor mai liniștit, deasupra
durerilor individuale ale celor care au pierdut pe
cineva apropiat în Saving Private Ryan.
Cinematografia lui Haneke are cîteva
coordonate precise. Filmele sale sînt provocatoare
din punct de vedere intelectual, intense ca
experiență psiho-fizică organizată pentru spectator,
critică puternic ideologiile Occidentului capitalist și
denotă o eleganță a compunerii cinematografice pe
care în ultima jumătate de secol o mai găsim la o
mînă de cineaști, cel mult. Filmele lui Haneke sînt
și captivante și răscolitoare, chestionarea moralei
oficiale, înțeparea tabu-urilor sau aplicarea de
tratamente-șoc spectatorilor fiind mărcile constante
ale autorului german. Aspecte dublate pas cu pas
de o dezbatere fermă a posibilităților
cinematografului de a construi realități psiho-logice
pertinente și de o chestionare constantă a staturii
cinematografului și a poziției pe care acesta i-o
rezervă spectatorului în cadrul mecanismului său
reprezentațional.
și în Amour sînt secvențe în care personajele iau
decizii șocante, filmul e sufocant prin situațiile pe
care trebuie să le înfrunte personajele și prin
deschiderile către realitate pe care le oferă. însă, în
acest caz, secvențele acestea nu construiesc o
terapie de șoc pentru conștiința privitorului (cum se
întîmplă în Der siebente Kontinent, în Benny’s
Video sau în Funny Games), ci deschid posibilitatea
înțelegerii faptului că - prin intermediul corpului
care decade - oamenii ajung să se întîlnească, să fie
egali, dincolo de condiționările economice
particulare, dincolo de apartenența la o anumită
clasă socială.
Filmul deschide această poartă blîndă către
cunoașterea condiției umane și reușește să
istorisească remarcabil acele detalii care fac
înțeleasă, tragică și, totuși, senină (paradox ce
rezultă atunci cînd rațiunii îi sînt clare cauzele
suferinței, dar nu mai e nimic de făcut), o situație
de tipul celei prezente pe ecran.
Amour e un film elocvent pentru sesizarea
artistică pe care o făcea Walter Benjamin în
Originea operei de artă în epoca reproducerii
tehnice. Apariția fotografiei și a cinematografului
modifică posibilitățile percepției umane. Obiectivele
aparatelor de fotografiat și de filmat oferă ochiului
uman detalii la care acesta din urmă nu are acces
direct în realitate. Tocmai fiindcă poziția
obiectivului poate fi schimbată pentru a obține noi
și noi unghiuri de vedere asupra unei situații și
fiindcă observarea acestor unghiuri prin mijlocirea
aparatelor foto-video oferă conștiinței răgazul de a
contempla realitatea într-un mod imposibil de
obținut în timpul acțiunii directe. Trăite direct,
anumite întîmplări pot fi insuportabile, dezarman-
te, chinuitoare, istovitoare - atrofia corporală și
psihică, de exemplu. însă odată încadrate coerent
într-un exercițiu cinematografic, aceste situații devin
subiectul unei meditații al cărei rezultat nu va mai
fi șocul (chiar dacă în cadrul meditației sînt situații
șocante). Șocul va fi depășit prin înțelegerea uma-
nului existent în locurile respective, exact așa cum
Sisif își înțelege condiția: diferența e că Sisif trebuie
să lupte pentru a-și afirma demnitatea, pe cînd în
istoria propusă de Haneke demnitatea și dragostea
generează alte decizii.
Una dintre secvențele cheie ale filmului - pentru
ceea ce înseamnă, în cazul acestui autor, intertextul
și modalitatea de a-și chestiona și nuanța
propunerile trecute - e cea în care Georges o
confruntă pe tînăra îngrijitoare proaspăt angajată. în
filmele lui Haneke de pînă acum, critica spiritului
burghez e nelipsită. Secvența respectivă
funcționează ca un amendament la viziunea politică
pe care Haneke o reliefează în filmele sale
anterioare. Oricît de mult am pune sub semnul
întrebării societatea rezultată din împărtășirea
valorilor burgheze, un lucru e greu de refuzat celor
care au produs-o: că gesturile acestora emană
civilizație și corectitudine și că au în spate o bază
umană și intelectuală solidă. Sigur, aristocrații
vremurilor trecute rareori sînt burghezii sau mic-
burghezii de astăzi, tocmai de aceea cred că
secvența respectivă doar nuanțează poziția
hanekeniană obișnuită.
Dialogul autorului german cu filmele sale
anterioare e vizibil și prin intermediul prenumelor
personajelor de aici. Georges, Anne, Eva - repetă
prenumele membrilor familiei din Der siebente
Kontinent. Cei doi soți din Funny Games au
aceleași prenume. Eva e pianistă și e intepretată de
aceeași actriță care joacă rolul principal în The
Piano Teacher. Deosebit e și dialogul omagial pe
care Haneke îl poartă cu Lynch (visul lui Georges)
sau cu Bergman (spațiul din interiorul
apartamentului celor doi soți, spațiu cu statură de
personaj în Amour).
Ca exercițiu de forță auctorială în relație cu
spectatorul, Amour e cel mai modest film al lui
Haneke. Poate că de aici provine și tremurul pe
care îl transmite pelicula, capacitatea acesteia de a
sensibiliza spectatorul - din faptul că limbajul
cinematografic nu e folosit pentru a monta capcane
conștiinței spectatorului, ci pentru a restitui acel
inefabil pe care îl găsim în iubire și în suferință.
Diadema florală pe care Georges i-o pregătește
soției sale, singurătatea instalată treptat în
apartamentul celor doi și felul în care arta deja
surprinde lipsa, singurătatea, tăcerea (montajul în
care sînt enumerate tablourile deja prezente în
apartament). Și dorința lui de a nu mai fi nimic
odată plecată ea. Totul trăit cu o emoție puternică,
una care niciodată nu devine spectacol.
■
TRIBUNA • NR. 252 • 1-15 martie 2013
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sumar
bloc-notes
Oana Pughineanu	Decupaje	2
editorial
Mircea Arman	Cîteva precizări necesare despre
vechea și noua direcție a Tribunei	3
opinii
Aura Christi Cultura română vie - acasă	3
la ceas aniversar
de vorbă cu Horia Bădescu Horia Bădescu - 70	4
luliu-Marius Morariu	Scriitorul Teodor Tanco
pe culmile senectuții	6
reportaj
Radu Marza Câteva zile	la Cernăuți	6
cârti in actualitate
Irina Petraș	George Vulturescu și elogiul	literei	8
Flori Bălănescu	"Dați în bandiții ăștia... să le	sară
carnea de pe oase!"	9
Ștefan Manasia	Cronică de birou	11
poezia
Alexandru Petria	12
Victor Țarina	12
proza
Nicolae Breban Jocul și fuga	13
corespondentâ literarâ
Ana Blandiana - Minerva Chira	16
interviu
de vorbă cu filozoful Gabriel Andreescu	"Etica și
politica memoriei a fost instrumentalizată de campionii
rezistenței prin friptură și ai civismului caviar	18
comentarii
Vistian Goia Octavian Goga - verva polemistului 22
ipote(nu)ze
Vasile Gogea	Un ecorșeu al minciunii	23
showmustgoon
Oana Pughineanu	Inutilă pagină de jurnal	24
traduceri
Poeme de Pablo Neruda	25
incidente
Horia Lazăr	Fericiți prieteni ai omului	26
in tara oglinzii
Lewis Carroll	Morsa și dulgherul	29
balet
Alexandru lorga Casse-noisette -Balet la Opera din
Cluj	30
plastica
Livius George Ilea	Vladimir Negoiță - o poetică a
tranzienței	31
muzica
Mugurel Scutăreanu	Teme de casă	32
teatru
Claudiu Groza	Absurdul ca apocalipsă	33
Diana Bunea Matei Un spectacol "color" și visător 33
film
Ioan-Pavel Azap Rocker	34
Lucian Maier	Lincoln, mon amour	35
din lirica universalâ
Broken Vows - Cântecul lui Donal Og	36
Broken Vows
sau Cântecul lui Donal Og, “Tânărul
Donald”
[Autor necunoscut, originalul în gaelica; balada
este recitată în The Dead, ultimul film al lui John
Huston, realizat după nuvela cu același titlu din
volumul The Dubliners al lui J. James Joyce]
aceasta traducere e pentru S.
Aseară, târziu, câinele vorbea despre tine
Lișița vorbea despre tine în balta ei adâncă:
Tu ești pasărea singuratică din păduri,
spuneau,
și pereche nu vei avea până când pe mine mă
vei găsi.
Mi-ai făgăduit (dar n-a fost decât minciună)
Că-mi vei ieși în cale când turmele s-or
strânge,
Am fluierat și te-am strigat de trei sute de ori:
De găsit n-am găsit decât un mielușel behăind.
Mi-ai făgăduit lucruri peste puterile tale:
O corabie de aur cu catarg de argint
Douăsprezece orașe cu câte o piață în fiecare
și un mândru palat, alb, pe țărmul mării.
Mi-ai făgăduit lucruri cu neputință de avut:
Că-mi vei dărui mănuși din pielea unui pește,
Că-mi vei dărui pantofi din pielea unei păsări
și un veșmânt din cea mai scumpă mătase
irlandeză.
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 18 lei - trimestru,
36 lei - SEMESTRU, 72 LEI - UN AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 27 LEI - TRIMESTRU,
54 LEI - SEMESTRU, 108 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Când merg la Puțul cel Singuratic
Mă așez și mă cufund în sufletu-mi zbuciu-
mat.
Văd lumea întreagă, dar pe iubitul meu nu-l
văd,
Pe iubitul meu cu păr de chihlimbar.
Ți-am dăruit iubirea într-o duminică,
Ultima duminică dinaintea duminicii Paștelui.
în genunchi ascultam citindu-se Pătimirile
Dar ochii mei, amândoi, îți dăruiau ție iubirea
pe veci.
Mama mi-a zis să nu vorbesc cu tine
nici azi, nici mâine, nici duminică.
Degeaba, prost și-a ales clipa să-mi spună asta:
Ca și cum ai zăvorî ușa după ce casa a fost
prădată.
Sufletul mi-e negru ca negreala prunii,
ca și cărbunii din cuptorul fierarului,
ca talpa încălțărilor dintr-o verandă albă.
Tu ai adus întunericul acesta peste viața mea.
Mi-ai luat răsăritul, mi-ai luat apusul,
mi-ai luat ce este dinaintea mea și ce-a fost în
urma mea,
mi-ai luat luna, mi-ai luat soarele
și tare mi-e teamă că mi l-ai luat pe însuși
Dumnezeu.
traducere din engleză
de Cristian Bădiliță
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U