Black PANTONE portocaliu TRIBUNA Director fondator: loan Slavici Revistă de cultură • serie nouă • anul XII • 16-28 februarie 2013 251 $ Consiliul Județean Cluj 3 lei interviu poezie Alex Ștefănescu Roberto Bolano Ilustrația numărului: Vasile Gheorghiță Jean-Paul Michel Despre Holderlin (III) -(j)- Black PANTONE violet Black Pantone 253 U TRIBUNA Director fondator: Ioan Slavici (1884) Publicație bilunară care apare sub egida Consiliului Județean Cluj Consiliul consultativ al revistei de cultură Tribuna: Constantin Barbu Alexandru Boboc Gheorghe Boboș Nicolae Breban Nicolae Iliescu Vasile Muscă Carmen Mușat Mircea Muthu Petru Poantă loan-Aurel Pop D.R. Popescu Marius Porumb Ion Vartic Gh. Vlăduțescu Grigore Zanc Redacția: Mircea Arman (redactor-șef) loan-Pavel Azap Claudiu Groza Ștefan Manasia Oana Pughineanu Nicolae Sucală-Cuc Aurica Tothăzan Maria Georgeta Marc Tehnoredactare: Virgil Mleșniță Ovidiu Petca Ștefan Socaciu (fotoreporter) Colaționare și supervizare: L.G. Ilea Redacția și administrația: 400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1 Tel. (0264) 59.14.98 Fax (0264) 59.14.97 E-mail: redactia@revistatribuna.ro Pagina web: www.revistatribuna.ro ISSN 1223-8546 Responsabilitatea asupra conținutului textelor revine în întregime autorilor bloc-notes Origami cu reviste de cultură Ștefan Manasia Contemporanul. Ideea europeană, numărul 1 (730), din ianuarie 2013, este aceeași revistă masivă, cu articole ample, încurajînd și provocînd dezbaterile, polemicile. Recenziile sînt mai degrabă cronici, cronicile se deschid spre eseu - într-un mod plăcut erudit, pe cale de dispariție azi. Editorialul domnului Nicolae Breban, intitulat ironic Elogiul dictaturii, deplînge discreditarea breslelor - uniunilor de creație - artistice de după 1990, prăbușirea statutului artistului/ scriitorului, a industriei cărții, a edițiilor critice (pe care, totuși, ar fi trebuit poate subliniat, Editura Academiei Române și, într-o formă ușor comercială, Editura Polirom încearcă să le resusciteze). încheie editorialistul Contemporanului: „Și cum de se întâmplă că azi, supra-structura administrativă și politică, mai ales la vârful ei, se dezinteresează total de artă și cultură, miniștrii numiți la organele de resort se ocupă, mai ales, dacă nu de rațiuni politice atunci de cele mercantile, pecuniare cu siguranță - cum ar fi, de exemplu, licitațiile din zona patrimoniului! - cu bugete scandalos de infime, de parcă Scrisul românesc și artele au devenit un fel de zonă penibilă, obsoletă, a statului, de parcă, odată cu libertatea socială, a trebuit pur și simplu decapitată literatura română și autorii care o creează. A dispărut orice interes al statului în ediții, firmele private nu mai sunt interesate - cum erau, totuși, comuniștii! - în a-i susține pe îngrijitorii de ediții, inși extrem specializați și rari, nu numai prin pricepere, dar și printr-un devotament față de zona lor, cultura, care se regăsește rar în alte domenii! - nu mai apar serii de autori clasici și moderni, faptul că poeții, romancierii, dramaturgii, criticii și istoricii literari nu mai sunt chemați la rampă vrea oare să însemne... sfârșitul conștiinței de sine a acestui popor? Sau un atac prost disimulat contra celor care nu s-au angajat iute și fără rezerve în câmpul politicii sau în cel afacerist?! Putem oare înscrie, la modul senin, cele de mai sus în capitolul numit ironic de noi - elogiul dictaturii?” Mai reținem pentru revista presei cronica lui Bogdan Crețu la volumul de publicistică al lui Nichita Danilov, avanpremiera eseului lui Ștefan Borbely, eseul academicianului Eugen Simion despre Cioran și Șocul adevărului integral, manifestul scris de Aura Christi cu ocazia Zilei Culturii Naționale și intitulat Resurecția modernismului, militînd pentru asumarea modelelor culturale majore, europene (de la părintele prințului Mîșkin la autorul Elegiilor duineze, de pildă). Va face probabil valuri și numărul 660 din 2013 al Observatorului cultural, unde Radu Călin „neconcesivul său articol, Un „Homo Sovieticus": Vladimir Tismăneanu. Nu atît o demascare - cum s-au grăbit unii să-l catalogheze - cît o completare și retușare a biobibliografiei reputatului politolog, azi american, Vladimir Tismăneanu. Cu puțin înainte de a înfiera comunismul în America, iată ce scria marxistul dîmbovițean, citat de R. C. C.: „Revoluția socialistă schimbă radical situația ț. [țărănimii - n.m.], o eliberează de exploatare și îi creează condiții tot mai civilizate de existență. PCR a promovat o politică agrară flexibilă, creatoare, desfășurînd o largă activitate politică pentru a convinge ț. să treacă pe drumul cooperativizării agriculturii și întemeierii marii proprietăți agricole socialiste". încheie partea de mijloc a studiului său, Radu Călin Cristea, într-o notă care ar putea crea - în anumite medii politico-intelectuale - o tot mai rar întîlnită azi stînjeneală: „Ce vor fi gîndind, la lectura acestui josnic text semnat de V.T., urmașii celor uciși lent în deportări, departe de casă, unde a Responsabil de număr: Ștefan Manasia fost distrusă viața a zeci de mii de familii nevinovate? Cum vor fi citind această contribuție a panegiristului comunist V.T. foștii deținuți politici și rudele lor? Dar descendenții martirilor care s-au opus comunismului și, în marea lor majoritate, au fost uciși, dar au rămas cu demnitatea nebiruită, după ani de rezistență armată în munți? Dar rudele țăranilor omorîți cu bestialitate pentru că au înfruntat, ca niște eroi anonimi, opresiunea comunistă, aruncați fiind apoi, de Miliție și de Securitate, în gropi comune, ca niște animale? Se vor răsuci oare în cimitirele lor neștiute morții care au ales să piară decît să „treacă pe drumul cooperativizării agriculturii", așa cum i-ar fi îndrumat viitorul președinte al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România?” Despre Clubul de Lectură, în 2013 Miercuri, 30 ianuarie a.c., la cafeneaua culturală „Insomnia” s-au reluat ședințele Clubului de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau”, cenaclu al revistei Tribuna. A citit poezie Oana Văsieș - debutată deja în paginile revistei noastre, numărul 248/ 1-15 ianuarie 2013. Gazde, ca de fiecare dată, au fost Janos Szantai și Francois Breda. A prezentat/moderat Ștefan Manasia. Prezenți, și la această ediție inaugurală, scriitorii: Ștefan Baghiu, Alex Criste, Valentin Derevlean, Andrei Doboș, Emilia Faur, Medeea lancu, Ana lonesei, Vlad Moldovan, Cosmina Moroșan, Stelian Muller, Oana Pughineanu, Alex Văsieș. Despre Oana și poemele ei, scriam în chapeau-ul paginii din Tribuna: „O transmisie bruiată, ca între robotul Curiosity (Marte) și telescoapele NASA (Terra), sînt, la prima vedere, poemele Oanei Văsieș: <<între margini partea roșie/ stabilă/ un fel de încărcătură». Și fiecare text, din acest ciclu care prefigurează Poemul, aduce versuri în întregime memorabile, citabile în compania prietenilor inteligenți: expresii ironice și etice, calambururi, principii și definiții (care mă duc spre o zonă poetică ante-frecventată de Gabi Eftimie). Sintaxa e pulverizată și pe urmă refăcută, așa cum picăturile de plasmă se readună-n trupul Terminatorului 2: < nu este altcineva decât Dumnezeu veșnic și nesfârșit (...) Peștera nu e construcție făcută de mână; ea face parte din plămada însăși a pământului. Prin faptul că-L adăpostește pe Dumnezeu, ea devine cer, așa cum prea frumos se spune în Axionul Nașterii: . Din acest moment, peștera încetează de a mai fi o simplă încăpere; pereții ei dispar și-n locul lor se deschide nesfârșitul ceresc, al Tatălui Carele este în ceruri și Care-și trimite fiul să se nască pe pământ, anume într-o grotă deschisă spre inima pământului și pe care el, pământul, I-o oferă din inimă” (Nașterea Domnului - centrul universului și răscrucea istoriei). Tălmăcirea însemnătății simbolice a elementelor care alăcătuiesc ambientul și ambianța materială a acestui eveniment ce ține de consistența transcendentală a momentului acesta unic, al nașterii lui Hristos, depășește simpla dogmatică teologică. Ea are încuibată în explicație înțelegerea filosofică a evenimentului în sine ca o vie relaționare a teluricului cu cerul. Alteori, pastorala are aliura unei autentice povestiri, axată pe o intrigă contrariantă, ai cărei eroi se desprind sau, mai exact, sunt fixați în cadrele unei realități istorice: „în Ierusalimul lui Irod cel Mare era o zi obișnuită, cu ulițele fremătând de trecători, cu oameni care se duc sau se întorc de la lucru, cu piețe pentru vânzători și cumpărători, cu ostași care stau de pază sau merg în treburile lor, cu copii care se joacă în drum sau se uită pe la porți, cu străini care vin din toate părțile lumii, negustori cu straie ciudate, purtându-și marfa pe catâri și lăudând-o cât îi ține gura./ Așadar, nimic neobișnuit ca pe străzile orașului să apară încă trei călători străini. Numai că, după îmbrăcăminte, cai și cămile, păreau a fi oameni învățați, de neam mare, și că veneau de prin părțile Eufratului. Adică de acolo unde, cu câteva secole înainte, profeții lezechiel și Daniel prevestiseră în exil că din neamul luideilor Se va naște Mesia, Mântuitorul lumii. Mai mult, cei trei magi întrebau unde se află palatul regelui și se îndreptau într-acolo. încă și mai mult, în tot orașul se răspândea vestea că străinii își motivau prima întrebare printr-o alta: în sensul literal al cuvântului. La prima ei jumătate, cea învățătoare, participau atât , adică cei botezați, cât și candidații la botez, care se numeau sau . Aceștia din urmă părăseau în liniște biserica de îndat ce auzeau invitația preotului sau a diaconului; . Ieșirea lor era controlată de străjerii care închideau ușile după ce se asigurau că înăuntru nu au mai rămas decât credincioșii, adică cei îndreptățiți să participe și la jumătatea sfințitoare a Liturghiei, când primeau și Sfânta împărtășanie (...) Această practică aparține istoriei, dar avertismentul Ușile, ușile a rămas, el fiind legat, în aceeași frază cu îndemnul la înțelepciunea și atenția cu care ne pregătim pentru Simbolul Credinței, cum se mai numește Crezul” (Simbolul Credinței. Crezul). Elevate ca expresie și eleganța scriiturii/rostirii, discursurile predicale pe care ni le-a lăsat Bartolomeu Valeriu Anania sunt pagini de autentică literatură teologică, în primul rând, cu evidență, dar nu mai puțin de eseistică hermeneutică în buna tradiție a strădaniilor marilor noștri cărturari din totdeauna de a înlesni, prin cuvântul lor, iluminarea spirituală a mirenilor de toate rangurile și categoriile sociale. Pastoralele acestea sunt cu îndreptățire pagini memorabile de învățătură creștină și desfătare artistică la un loc. 1 Valeriu Anania, Cartea deschisă a împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni. De la Betleemul Nașteri la Jerusalimul învierii. Scrisori pastorale. Studii introductive de Jan Nicolae și Vasile Gordun. Cronologie de Ștefan Iloaie. Editura Polirom, Iași, 2011. Serie de autor. ■ TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 13 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U poezia Florin Costinescu Vindecare La început mulți au crezut; li s-au pus coroane de spini și au rămas din ce în ce mai puțini. Astăzi, ce să mai spun, niciunul nu mai crede chiar dacă îi împletești coronițe din crengi de alun, De la mari seniori la simpli plebei, urâtul, minciuna sfruntată vindecă de tot felul de zei. Vers din Lancrăm Adevărul pe care-l rostesc îl fac ploile curcubeu și-l aflu, pasăre, pe umărul meu, și cerul e adânc și cerul e curat, inima devine-o planetă în albastrul netulburat, auzi-i bătăile, înaripatele, sfințesc neatinsul, departele, se petrec alchimii în iubiri, câtă frunză și iarbă, câte mirese și miri, începe-ne, timp, de la mare trupul prin care urcăm și unge-l nesfârșit și adânc ca un vers din Lancrăm Povara frunții tale Povara frunții tale-i puritatea, doar ea o-nclină și-o ademenește o-nalță și-o îmbie cu polenuri, o luminează și-o-ndumnezeiește. Din cerurile ce-i râvnesc seninul, spre a-l întoarce lumilor celeste, fruntea-ți alege locul de alinare - frunzișul cald al palmelor aceste, O vietate parcă-i, nefirească, cum stă supusă, fără răzvrătiri, povara frunții tale-i puritatea cum este ruga pentru mănăstiri... Trupul străveziu al iluziei Te-am dezmierdat, iluzie, te-am purtat în care de nuntă ca pe o mireasă neîntinată, te-am înveșmântat în albul cel mai pur cu putință pe care nu căzu nici umbra Păsării Paradisului, am stat în genunchi înainte-ți și ți-am sărutat mâinile, te-am ovaționat până la incandescență ți-am cioplit chipul în cel mai scump lemn și aproape am orbit privindu-te, ți-am dăruit flori ce cresc în alte planete, rostindu-ți numele n-am ezitat să mă prostern ecoului pe care el l-a întors, iar tu, iluzie, m-ai privit în ochi spunând în sinea ta: neghiobul de el crede, neghiobul nu întreabă niciodată, neghiobul mulțumește și pentru nimic, neghiobul este un contribuabil cumsecade la gloria mea, să-i dau mai departe această hrană - nimicul, pentru că pe el nimicul îl îngrașă și mult se bucură privindu-se în oglindă neghiobul de formele lui rotunde, neghiobul e sclavul credulității”. Astfel vorbeai tu, iluzie, cu vocea din interiorul tău, cea sinceră doar cu tine însăți, pe când cu cea din afară mă trimiteai în toate împărățiile pământești și nepământești să mă bucur, sărmanul, bolnav fiind de tine; Totul a fost suportabil până când, iluzie, trupul tău străveziu a devenit animal - colți, gheare și ochi fioroși - De n-ar fi fost foamea, foamea imensă, dar ea ți-a ascuțit colții, ghearele, ți-a aprins ochii, ți-a încordat turpul, foamea de animal feroce, și iată-te înfruptându-te din carnea mea, din sângele meu, din cumințenia mea, din bucuria mea, din tristețea mea, cu furie, cu disperare nestăpânită, ca moartea. Obrazul celălalt Am coborât pe de-a-ntregul în vidul noii utopii, crezând în nuferi și-n atingeri neîntâmplate. Am întors și obrazul celălalt. Nu știu cui i-am făcut pe plac, mie sau lui Dumnezeu, peisajul n-are nimic de peșteră, mai ales de catedrală devastată; din icoane au rămas doar ramele, îngerii cerșesc sub ruina zidurilor. Am întors și obrazul celălalt. Dar utopia râde de mine ca nebunul știrb prin gardul Spitalului 9. între vârste Ce aș putea spune despre copilărie acum, înaintea verii și a spicelor coapte, ca să mă crezi și tu, zi și tu, noapte? Cu ea am văzut prima dată cerbii, cosind cu botul luminile ierbii, era într-o dimineață - rouă și spic, împleteau zânele zorilor, frânghii de borangic. Din ele, sub un mesteacăn, soarta mi-a făcut primul leagăn, dă-te în el, mi-a spus, nu-ți fie teamă astfel am putut vedea prima dată mai departe de mine primul hotar, prima vamă. Am vrut să văd mai în adânc, și m-a ajutat din spate vântul, dar ai grijă, mi-a spus acesta, ai putea să cunoști încă de pe-acum de ceea ce vei avea parte, cât te va ține sub soare pământul. Am spus atunci vântului: mai încet bate, mai încet - și el m-a ascultat, devenind adiere, încă îi mulțumesc sub streașina timpului. Nicicând n-am mai întîlnit vânt ca acela; Cel de azi? Cu cât îl implor, spulberă, rupe și spulberă, bate năvalnic cu tot mai multă putere. ■ 14 TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 14 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U proza Destinul se depune torențial si ranchiunos (II) Nicolae Iliescu Marcian stătea aproape de intersecția cu bulevardul pe rotile din partea de Nord, într-un bloc și într-un apartament de două camere semicomandate, stil vagon, spărsese jumătate din peretele de carton dintre bucătărie și sufragerie și realizase un soi de living cu un bar, cu o măsuță joasă și cu o garnitură de hol. Stătea acolo înainte de a pătrunde în proza noastră, că acum șade la curte, în mahalaua dăulată prezentă mai sus. Prezentată, am vrut să zic. Și este șeful de cartier. Ce viață pisicească mai are și Ronron! Se trezește pe la cinci, își înfige căpățâna aia a lui în mâna personajului, stând neglijent peste marginea patului conjugal, spre noptiera din stânga, începe să toarcă și să se ceară la lădița lui, litieră, deh. Oricum, ușile stau deschise tot timpul și se poate fâțâi de câte ori vrea, din dormitor spre bucătărie și spre hol, adică între culcușul său, litieră și cas- tronașele cu grăunțe și cu apă. Dar dimineața șade liniștit, îi place să-l mângâi pe cap, să-l tragi de urechiușe și să-i dai din pliculețul cu hrană umedă, cărnița lui preferată. Se poate zice că el mănâncă mai bine decât oamenii, care tot din plic se hrănesc, numai Royal Canin, cu pui și cu pește, precum și grăunțe fie Hair and Skin, fie Sensible, fie Gastrointestinal. Câteodată, la săp- tămână, i se face un ou fiert moale, pentru blană, ca în urmă cu trei, patru sute de ani, îl însoțește pe Marcian la chiuvetă, sare pe marginea căzii de baie și se înalță pe lăbuțele lui până la savonieră unde linge puțin săpun, este foarte curios, îi curg balele la ciocolată, alune, fistic, înghețată, pește, brânză camembert sau bleu, iaurt, așa că săpunul nu ar fi ceva neobișnuit. El crede că face tot ceea ce fac și oamenii, se spală pe dinți! Și de unde vine mania asta de a vorbi cu și despre aceste mici animale, chiar și cu și despre câini, cu diminutive, de unde pasiunea asta de a le mici, de a le micșora? Ronron Dugarry, pe numele lui complet, are cam vârsta lui Marcian, bate peste cincizeci de anișori, că el are în scara lui pisicească unsprezece! E o idee preconcepută sau un clișeu, de fiecare dată când vorbești cu animalele simți nevoia să te prostești, să diminu- tivezi, deși sunt de vârsta ta, porci bătrâni, câini de aproape șaptezeci de ani, în echivalențe ome- nești! Parcă ar fi obiecte, bibelouri de porțelan! Gay Talese, tătic al „noului jurnalism”, vorbește despre “nonficțiunea de presă”. Gazetar la NY Times prin anii 1960 a scris articole despre personalitățile publice ale momentului. într-un interviu zice că știau totul despre amantele lui Kennedy, dar pe atunci viața amoroasă, sexuală nu era subiect de ziar. Acum orice devine obiect de reportaj sau de anchetă, acum oricine poate să scrie bilete pe blogul personal. Deținătorul de blog postează, că așa se zice, un articolaș de o frază sau pune două, trei întrebări, se defulează adică, după care alți complexați, sub masca anoni- matului, se lansează în diverse comentarii, care de care mai fistichii, din ce în ce mai îndepărtate de temă sau de subiectul din capul bloggerului. Un fel de talcioc de vorbe, neglijent scrise, neglijent formulate, fără miez, fără cap și fără coadă. Stând în baie, Costi Dinițoiu răsfoiește o revistă de can- canuri mediatice. Un divorț. Viața noastră este un divorț între vis și realitate. își spune trăgând apa și uitându-se, ca Narcis, în fundul closetului. Cel care privește dinspre exterior își aprinde în noapte o lumină numai pentru el însuși, ne învață Heraclit, en euphrone phaos aptei eauto. Intrând în sufragerie, unde erau adunați ceilalți doi, descoperi pe masă un maldăr de foi. Apoi intră într-un Charleston din anii douăzeci, spre treizeci. Casa nu era provenită din art deco, nu semăna nici cu vila Savoye, pe piloni, a lui Le Corbusier, de la Poissy, nici cu a familiei Alice și David van Buuren, cu grădină și colecții de artă, de la Bruxelles, dar era răcoroasă, amplă, cu camere rotunjite la colțuri, cu firide pline de cărți și de busturi, așezate sub formă de maldăre, în neorânduială. “Ce e cu hârtiile alea?”, a întrebat Pusi. “îmi notasem niște chestii” - a răspuns Marcian Elias Spirescu-Diomede înhățându-l pe Ronron care tocmai amușina conținutul paginilor în discuție și depunându-l elegant pe un fotoliu adânc, vioi colorat și mare aflat în preajmă. “Niște chestii despre small bang, despre transuma- nism și despre moarte”, a adăugat el căutându-și o scrumieră și un loc în spatele biroului oval, de lemn în culoarea mierii, acoperit cu cristal, plin de cărți, de telefoane mobile, de un laptop și o tabletă Apple, o veioză stil Galle și o trusă de scris din marmură verde. - Știi cine ar fi cel mai bun și cel mai nimerit de detectiv? O detectivă! Și o și cunosc, Hava- Mioara Diamantescu, păluga aia ochelaristă cu părul vâlvoi și roșu ca Iadul, Doamne apără și păzește! E deșteaptă, răzbătătoare și are o gură spurcată mai dihai decât a unui perete de closet public de internat școlar de băieți, zise Nae Dorineanu. Azi a murit mama, sau poate ieri, încep pre- cum Camus și îmi reproșez că nu am plecat mai devreme, dis-de-dimineață, poate îi mai dădeam un imbold cum mi-ar fi dat ea. îmi propusesem să plec pe la opt, nouă, dar ieri seară zâmbise, infirmiera ne mințise că a și înghițit, se uita cu duioșie la mine și la Mihaela și zâmbea cam tâmp, Doamne iartă-mă, iar aparatele piuiau, nu înțelegeam ce se întâmplă și asistenta de la tera- pie intensivă spunea că se bucură, am senzația că intra în fibrilații, tensiunea era scăzută, avea zece cu șase, i se zbătea vena aia de la gâtul slăbit și lăsat dezgolit de cămașa de noapte, scâncea ca o fetiță, nu putea vorbi. Oamenii, în moarte, se întorc în aceeași neființă de dinainte de nașterea lor. Apoi am ars gazul prin casă, am băut două, trei cafele și am plecat pe la unșpe. De cum am intrat în salon am văzut-o deconectată, am încer- cat să vorbesc cu cineva și toți asistenții, surorile, infirmierele fugeau dinaintea mea. Una m-a și repezit întrebându-mă ce caut eu fără halat. Mihaelei îi curgeau lacrimile și am scos-o din salon, din secție, de pe culoar împingând-o spre lift. Am alergat la directoarele spitalului care m-au liniștit, am venit înapoi și abia atunci am văzut intrând două tinere în salopete albastre și cu un gentoi mare pe umăr. Păreau electricieni de-ăia de înaltă tensiune, cred că erau fetele de la resus- citare. După câteva minute, una dintre ele, o blondă, a venit înspre mine privind în jos. Mult mai târziu, după o săptămână, Mihaela îmi va spune că de cum a intrat în salon a zărit o lumânare mică, albă, de la Mega Image, aprinsă pe măsuța de tablă. Orice aș zice, orice aș face faptul e fapt și nu o mai poate întoarce nimeni și nimic pe mama mea de pe acest drum. Ce lege imbecilă, să mori, auzi! Dar trebuie s-o faci, să dai liber altora să se nască, așa cum zice Anton Pann, semiironic, să te dai la o parte, să știi când să ieși din scenă, deși e prost spus că trebuie să știi s-o faci, tu nu mai ai nicio contribuție, nu-ți cere nimeni părerea, verbele nu mai au persoană, devii o stare, un hoit, din ființă te transformi în lucru, în pământ de flori sau în cenușă, depinde ce vor să facă urmașii cu tine. Oare și Pământul, ca planetă, tot lucru o fi sau ființă, căci respiră, se mișcă, are năbădăi, se întoarce cu capul în jos? Dar ca să fie ființă, trebuie să nască o altă ființă, să fete măcar o cometă sau vreun satelit, ceva ! și din ce o fi umplut acest pământ? Tot din pământ? Adică tot din ființe revenite la starea de pornire? Urâtă mai e bătrânețea, chiar dacă știi s-o porți pe umeri, te descuamează, te chircește, te încrețește, te ciobește, îți deformează până și sufletul. La optzeci și opt de ani, după o grea operație de fractură de trohanter - femur, spus mai pe ocolite și mai pe radicale, după cum au obiceiul medicii, ca să nu înțelegi că-i de rău! - trecută cu bine la Colentina, a mai rezistat șase luni până la acel accident vascular cerebral care i-a lăsat libere doar mâna stângă și privirea. Pentru alte trei săptămâni, fix. Mama ducea în gheba aia pe care o moștenise de la bunica și de la bunica bunicii, Petca, toate bolile, de inimă, de oase, de stomac, de vezică, ba o idioată de doctoriță îi descoperise și un început de cancer mamar, dar cu capul stătea excelent, avea mintea limpede și era extrem de prezentă, chiar afurisit de prezentă și de tăioasă aș zice, Doamne iartă-mă! Imediat ce s-a trezit după operația de femur, prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost cât am dat! După ce dispare mama parcă dispare jumătate din copilărie. îți vine să rememorezi totul, să revezi, să cauți fotografii, obiecte, oameni cu care să împarți amintirile, să revezi locurile pe unde ai trecut de mână cu mama ta, să refaci trasee, dru- muri, poteci, întâmplări. îți vine să-ți refaci pri- eteniile, să-ți revezi viața și să ți-o înțelegi altfel, să ți-o primenești, să ți-o schimbi. îmi spuneau mulți prieteni că e greu fără mamă și le răspundeam că le pot pricepe durerea, iar ei îmi replicau că nu am cum să le-o pricep, numai când treci tu însuți prin proba asta înțele- gi. Mama este cea mai apropiată legătură cu Dumnezeu, este prima ființă pe care o vezi, pe care o simți, o miroși, o guști. Sigur că tatăl este principiul activ, vertical, fără el nu se poate naște nimic, dar nuca, apa, orizontul și orizontala, coaja, purtătoarea de om și de grijă este întot- deauna mama. Și iată că de acum nu mai e, de acum încolo nu va mai fi niciodată, nu mai ai cui să i te destăinui, cu cine să te cerți și să te împaci, cine să-ți dea un sfat pe care oricum te vei încăpățâna să nu-l urmezi și pe care ți-l vei aminti atunci când îți vei da seama că era bine de urmat! Până aseară te gândeai să-i cumperi iaurturi, să-i faci un piureu din gălbenușuri, să-i cumperi o nouă serin- gă cu care să-i dai apă pe gât, atent să nu se înece fiindcă nu mai avea reflexul deglutiției. Când ai spus asta în fața unor rezidenți, ăia s-au uitat întrebător și mirat între ei, de parcă erau propri- etarii cuvintelor, nimeni în afara lor nu mai avea TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 15 Black Pantone 253 U 15 Black Pantone 253 U " dreptul să le folosească. Și când ai spus că suferă de afazie, un doctor de gardă te-a întrebat mirat dacă ești și tu medic, de parcă afazia nu ține și de lingvistică, nu numai de neurologie! Acum, când nimic nu mai contează și nimeni nu-ți va alina durerea, afli de la o somitate în domeniu că secția de neurologie, unde fusese internată mama, este cea mai proastă din întreaga țară! Doctorițe aferate care nu se gândesc decât la cariera lor minusculă și la plasele cât mai încăr- cate ale pacienților te tratau de sus, vorbeau cu tine din ușa cabinetului, nu te pofteau să intri în încăperea aia care era un soi de debara, dar avea și o infirmieră la intrare, pe post de cerber! îți refaci din memorie chipul și glasul mamei și te învinuiești că nu ai fost destul de deștept să pre- vezi alunecarea în decrepitudine, că nu i-ai luat la tine pe părinți, că te-ai rezumat la a le găti, a le trimite pe cineva să le facă ordine și curățenie - de care erau veșnic nemulțumiți - în loc de a le face loc lângă tine, de a le amenaja camera mică și de a-i avea alături ca să-i supraveghezi. Oamenii încep prin a fi copii și își încheie drumul prin viață redevenind ceea ce au fost. Boala Alzheimer este de fapt un soi de recădere în mintea copiilor, se șterg calupuri de deprinderi, de imagini, de cuvinte, de amintiri, lucruri dobândite, învățate, pe care puiul de om le descoperă pas cu pas și le bagă în visteria memoriei. Care, tocindu-se, se ra- refiază și se evaporă și asta. Mai mult, încăpățâ- narea aia puerilă, acel “nu” pe care îl iau în brațe puștii, mania contrazicerii și a facerii pe dos revin cu putere după optzeci de ani. Indiferent de câtă carte s-a adunat și de cât de mult și-au folosit neuronii și sinapsele, mintea zboară la fel și oamenii redevin egali, învățatul laolaltă cu analfa- betul. E bine ca după această barieră biologică să faci excursii, să-ți scrii memoriile, căci oricum cu cât sunt mai vechi cu atât apar cu mai mare claritate, să-ți plimbi nepoții, nepoatele și câinii. Carcasa de carne se desface și se transformă într-o magmă puturoasă, în mâl, apoi în gaz. Acum mai bine de treișpe miliarde de ani totul era un gaz plutitor în oceanul de aer fierbinte al nimicului, că nu poți spune al lumii. Care lume? Oamenii de știință, științificii, cum ar zice francezii, mulg cerul și-l scrutează și-l împart la doi, la pământ și la ape și fac teorii. Cine mama dracului, Doamne iartă-mă, crede în bazaconiile lor cu miliarde de ani? Sau în coborârea din maimuță, din molecule, din lichid. Deși cu lichidul e simplu, nu-ți trebuie multă minte să observi asta, toți suntem lichide înfățate și înfășate în carcase de oase și de carne, venim din lichid - cum de nu ne înecăm în burta mamei nouă luni alea? - ne naștem din lichid, din efluviile alea de sămânță amestecată și ne terminăm în terci. Și ce mizerabil este să te scurgi în neștire, fără să ai habar de ceea ce se întâmplă cu tine, ce este în jurul tău, să nu mai poți vorbi, să nu pricepi ce îți spun cei din preajmă, să nu mai înțelegi de unde vine lumina soarelui. Mama se uita în gol, înspre stânga ei, spre soarele stângaci sau stingher, care mijea pe fereastră. Odată, i-am dat telefonul mobil, smartphone, cum se numește, și l-a ținut în palmă ca pe o piatră, holbându-se la el ca lumina prin stuful bălții. Sper din tot sufletul să fi fost inconștientă sau foarte puțin conștientă, sedată, deși cred că a avut un moment când și-a dat seama în ce stare se află și, atunci când m-am aplecat s-o mângâi, mi-a împins mâna deoparte. Moțăi apoi ca prostul, cu capul în piept, și de cum intri în somn îți visezi mama, fie îl pârăște pe ăl bătrân că nu și-a luat medicamentele, fie îți împinge mâna și te roagă să nu mai insiști, poate, în muțenia ei. Așa făcea și-mi dădea de înțeles că nu mai vrea, s-o lăsăm în pace, să nu o mai întoarcem. Sau poate nu mai avea încredere în mine că o voi mai putea ajuta, salva, ridica din mizeria în care viața se cuibărise, se ascunsese ca o jivină în codru. Viața mai pulsa doar în privirea ei opacă, mama avea ochii verzi sau un fel de albastru turcoaz, acum erau cenușii, decolorați. Ajunsese la pamperși, ajunsese în starea de care se ferea și se ruga lui Dumnezeu să nu ajungă, s-o întorci cu pătura, cu așternutul. Bătrânețea e sigur o boală, dar moartea ce o fi? Toate formalitățile ce urmează te vindecă oarecum, trebuie să fii punctual, să semnezi, să plătești - mai ales să plătești, căci nimeni nu-și imaginează că te apuci să te tocmești în momente de-astea ! - să alergi, să aranjezi și să aștepți, mai ales să aștepți. Să aștepți dacă viața mai are aceeași culoare, dacă orele au același număr de minute, dacă nopțile dau aceeași răcoare și aceeași liniște! îți dai seama cât de ușor este de trecut pragul ăsta netrebnic, îți dai seama că toate ritualurile de trecere, toate pregătirile, cântecele și alte prostii literare nu au absolut nicio valoare! Oare de ce și le-a imaginat omul, ca să i se pară mai ușoară despărțirea? Mă simțeam încolțit din toate părțile, vream să fac o sumedenie de lucruri și nu izbuteam să duc unul măcar la bun sfârșit, citeam mai multe cărți deodată, cum vorbeam pe alee cu prietenul meu Mircea, când ne depănam lecturile, eram într-a unșpea sau a douășpea, dădeam amândoi la română, la filologie, nu aveam nevoie de meditatori la literatură, la gramatică începusem cu un nene care fuma in continuu, „agasant de simpatic”, dar care mi-a ordonat toate răspunsurile și toate analizele gramaticale de mai târziu. Știa ce se dă și cum trebuie împachetate subiectele astea, logic, cu liniuțe, unele după altele. Am luat și ceva ore de franceză până când le-am spus alor mei că pierd timpul, de fapt nu am avut niciodată un profesor bun, bun de tot, la specialitatea asta, la franceză, mama, adevărată Smarandă, observând că graseiez, mă dăduse dintr-a treia în grija unei familii, Țolescu, unde îmi plăcea să merg, erau niște bătrânei simpatici, mă învățau poezii en francais facile. Apoi am început să nu mai am somn. Cum adormeam, cum vă spuneam, cum o visam pe mama. Dar chiar în vis știam că nu mai e, că nu mai trebuie să-i cumpăr cutare turban care îi plăcea, sau colacul de înălțat scaunul de la closet, sau un fleac de-ăla de tablă de vârât ața în ac. îmi făcea semn ori ne făcea semne, mie și lui taică- meu, și știam că nu trebuie s-o urmăm, că trecuse în altă lume. Bătrânul tată îmi spunea că i se întâmplă și lui să vorbească deseori cu ea, s-o întrebe unde a pus cutare șervet sau cutare prosop, unde a ascuns cămășile, pe care le călca, chiar și în ultima vreme, mergând cu cadrul prin casă și sprijinindu-se în el. După șase luni am avut prima oară impresia că umblă prin apartament și c-o văd în cadrul ușii. ■ 16 TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U interviu „Pentru multi am devenit inamicul public nr. 1” de vorbă cu Alex Stefănescu Alexandru Petria: - Dragă Alex Ștefănescu, un copil visează să ajungă scriitor, cosmonaut, explorator, cel puțin așa ne treceau prin cap celor din generația mea proiecțiile despre viitor. Nu critic literar. Cum ai ajuns aici? Alex Ștefănescu: - N-am intenționat niciodată să mă fac critic literar. Ideea i-a aparținut lui Nicolae Manolescu, în anii studenției mele (1965-1970), când el era asistentul lui Dumitru Micu la Catedra de literatură română contemporană a Universității din București. I-am dus pentru evaluare șaptezeci de poeme dintr-un proiectat volum, Ospitalitate regală, el le-a citit și a insistat să scriu... critică literară. Mai mult decât atât, m-a prevenit că mă va ajuta să-mi public textele numai dacă acele texte vor fi articole de critică literară și nu poeme. Poate că mă remarcase la seminarii și văzuse în mine un posibil comentator de literatură... Propunerea de a scrie critică literară nu m-a atras deloc, dar perspectiva publicării a ceva scris de mine m-a încântat. Am închis ochii și am intrat în apa rece a criticii literare. La recomandarea lui Nicolae Manolescu, redactorul-șef al revistei Luceafărul, Ștefan Bănulescu, mi-a încredințat (în 1970, când încă nu împlinisem 23 de ani), o rubrică săptămânală, Comentarii critice. Printre primele cărți prezentate de mine în Luceafărul s-a numărat una cu un titlu anodin, Versuri, semnată de un autor de care nu mai auzisem, Emil Brumaru. - Trebuie să-ți fac o mărturisire, altfel simt că nu e ok, că-s fals. Am o stinghereală în relația cu tine, ești unul dintre „nașii” mei literari, ai scris extrem de laudativ despre cele două volumașe de versuri pe care le-am publicat în anii '90. Și după ele n-am mai scris literatură aproape două decenii, doar texte gazetărești. Poate te-am dezamăgit, poate spre sigur, hai să n-o dau cotită... Unul dintre motivele tăcerii a fost că m-am speriat, laudele parcă m-au castrat îmi ziceam - tipule, ai fost lăudat la cărțuliile astea, iei niște picioare în dos la următoarea, dacă nu e de calitate, de nu te vezi. N-am știut să-mi administrez traiectoria literară, eram mucos, cu puțin peste 20 de ani, ca speriat de bombe. Pe Petria de atunci îl percep ca pe un străin. - Talentul tău literar poate fi sesizat chiar în această confesiune. Descrii într-un mod pitoresc și expresiv starea ta sufletească de atunci. De talent depinde totul. Dacă talent nu e, nimic nu e. Fiecare e liber să facă ce vrea cu talentul lui. Este adevărat, mă simt dezamăgit când constat că un tânăr talentat se lansează în afaceri și uită de literatură sau că o tânără talentată se mărită, face copii și devine o gospodină prozaică. Memoria mea e un cimitir plin de talente. în unele cazuri, am intervenit energic pentru a-i face pe oamenii cu vocație de scriitori să lupte cu amnezia și să-și aducă aminte cu ce scop au venit pe lume. Procedez așa cum procedează uneori medicii, resuscitându-l pe câte un pacient cu șocuri electrice. Experiența mi-a reușit cu Anca Mizumschi, care s-a relansat în ultimii ani ca scriitoare într-un mod admirabil. Tu ți-ai revenit singur. Dacă mai întârziai mult, treceam la represalii. De exemplu, sesizam Poliția că ești posesorul unui talent remarcabil, care face parte din patrimoniul cultural al țării, și că îl distrugi prin nefolosire. - Da, acum mi-am luat o piatră de pe inimă în relația noastră. Dar m-aș întoarce la primul răspuns. Ai spus că nu te atrăgea scrisul de texte critice. Cum ai reușit să faci la superlativ ceva ce nu-ți plăcea? Nu e ca și cum ai zice unei femei că o iubești doar ca să ajungi în patul ei? Sau mă înșel? - N-am iubit critica literară, recunosc. A fost o căsătorie din... interes. Ani de zile am profesat-o cu sentimentul provizoratului. O perioadă am scris în continuare versuri, pe ascuns. Mă exaspera faptul că de multe ori trebuia să citesc atent și să comentez pe larg cărțile unor autori mai puțin talentați decât mine. Eram și dezamăgit de trecerea de la literatura universală (Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Thomas Mann), studiată în facultate, la literatura română contemporană, care mi se părea, prin comparație, puerilă, narcisistă, lipsită de miză. Semănam cu doamna Bovary, visând sălile de bal, cu ferestre înalte și candelabre, ale marii literaturi. Marea literatură era undeva, departe de mine, iar eu trebuia să-mi petrec viața cu Charles Bovary, ceea ce înseamnă cu Virgil Teodorescu, Alexandru Ivasiuc, Paul Everac și C. Stănescu. Treptat, însă, având simțul datoriei și îndeplinindu-mi obligațiile conștiincios, am descoperit frumuseți discrete în literatura noastră și am început să mă atașez de ea. Unii bărbați care se căsătoresc din interes ajung, cu timpul, să-și iubească soția. Asta mi s-a întâmplat și mie. Am înțeles că literatura țării mele trece printr-un moment cu totul nefavorabil literaturii (comunismul) și că totuși supraviețuiește, fie și cu mari pierderi. M-am gândit că va trebui să povestesc cândva ce s-a întâmplat cu literatura română în această perioadă nefastă. Am început să mă bucur când descopeream un autor talentat și m-am angajat într-o activitate sistematică de susținere a celor descoperiți de mine (sau de alții). Mi-am dat seama că, scriind despre alții, mă exprim și pe mine. Până la urmă am devenit un pasionat al criticii și istoriei literare, iar astăzi nici nu-mi imaginez cum ar fi să mă ocup de altceva. - Oho, lista cu autorii sprijiniți e până în China, cred. Nu știu câți critici au făcut ce ai făcut tu, ajung degetele de la o mână la numărat. Scrisul criticii nu ascunde în intimitate, până la urmă, totuși, pe cinstite, dorința de putere, cu corolarele ei? Nu mă refer la partea materială. - Știu că te referi la China în glumă, pentru a sugera că lista este lungă, dar culmea este că până și pe un tânăr din China, Gao Xing, l-am ajutat să publice în România și am scris despre el. în treacăt fie spus, acest tânăr (care acum nu mai e tânăr) s-a hotărât să învețe limba română învârtind la întâmplare butonul aparatului de radio și remarcând la un moment dat o misterioasă limbă melodioasă, pentru care a făcut un coup de foudre. Cât privește dorința de putere... Puterea pe care mi-o doresc eu este aceea a scriitorului care îl poate face pe cititor să râdă sau să plângă, să viseze sau să se revolte. încă din copilărie am descoperit, cu încântare, că banalele cuvinte, care stau, gratuit, la dispoziția tuturor, ca aerul sau apa, pot fi folosite pentru a determina starea sufletească a celor din jur. Pentru a-i îngrozi sau pentru a-i seduce. Pentru a le transmite emoții și convingeri. Este un adevărat act de magie, constând în arta (ocultă) de a combina cuvintele altfel decât le combină oamenii în viața de fiecare zi. Nu mi-am dorit niciodată să am puterea vulgară a unui om influent, de care depinde poziția altora în societate. Nu mi-am dorit să inspir teamă - aș fi vrut să fiu iubit. Mă cuprinde o neagră melancolie când văd autori care simulează prietenia sau autoare care simulează dragostea numai pentru a obține de la mine un verdict critic favorabil. în schimb sunt fericit când văd în metrou câte un necunoscut (care nu știe că sunt prin preajmă) absorbit de lectura unei cărți scrise de mine. - Referirea la China, în intenția mea, a avut umorul pe palierul doi. Era constatarea aproximativă a unei realități. Câți dintre debutanții pe care ai pariat au confirmat? îți sunt recunoscători? N-ar strica și niște nume. - Pe fațada Hotelului „Intercontinental” din București un banner uriaș aduce în atenția trecătorilor coperțile a două romane recente de mare succes: Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici și Emoția de Mirela Stănciulescu. Cel dintâi a fost răsplătit cu Premiul „Augustin Frățilă” (10.000 de euro) oferit de Asociația „Casa de Cultură” pentru cel mai bun roman apărut în 17 TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 Black Pantone 253 U 2011, iar cel de-al doilea, înscris la același concurs, cu Premiul de Popularitate (2.000 de euro), oferit de postul de radio Europa FM. Am făcut parte din juriul concursului (și voi face parte încă patru ani) alături de Dan C. Mihăilescu și Daniel Cristea- Enache. îmi crește inima să văd, când trec pe lângă Hotelul Intercontinental, că nu numai detergenții și tigăile, ci și cărțile au parte, iată, de vizibilitate în România. Ei bine, amândoi acești autori de succes m-au consultat cândva, la începutul afirmării lor, în legătură cu ceea ce scriau. Lucian Dan Teodorovici mi-a trimis primele lui texte la „poșta redacției” și sunt, probabil, cel dintâi critic care s-a pronunțat (favorabil) asupra lor, iar Mirela Stănciulescu, cunoscută ca traducătoare, a devenit și prozatoare (o foarte bună prozatoare) încurajată de mine. Am oroare de fanfaronadă, știu bine că niciun scriitor nu poate fi inventat de un critic literar. Cu mine sau fără mine și Lucian Dan Teodorovici și Mirela Stănciulescu ar fi ajuns ceea ce sunt. Dar e important pentru un autor neexperimentat să afle mai devreme cum se reflectă în conștiința unui critic, în ce direcție ar avea cele mai multe șanse să se manifeste, dacă progresează sau nu odată cu trecerea timpului, cum se situează în literatura română actuală etc. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, în multe cazuri, am devenit un avocat al cauzei tinerilor scriitori remarcați de mine, recomandându-i la edituri, scriindu-le prefețe, participând la lansările cărților lor, prezentându-i în presa literară sau, în unele cazuri, dedicându-le capitole în lucrarea mea, Istoria literaturii române contemporane. Activitatea mea de critic literar a interferat cu începuturile unor autori astăzi foarte cunoscuți. știai, de exemplu, că Varujan Vosganian și Cristian Tudor Popescu au frecventat în anii '80 cenaclul „Nichita Stănescu” condus de mine? Că Ovidiu Hurduzeu, pe atunci profesor la țară, mi-a trimis primele lui încercări literare? Că Mihail Gălățanu, încă elev la Galați, m-a entuziasmat cu versurile lui, pe care i le-am publicat în SLAST? Că Adrian Cioroianu, pe vremea când urma liceul la Craiova, mi-a trimis eseuri la „poșta redacției”, iar eu am văzut încă de pe atunci în el un om de valoare? Că lui Eugen Șerbănescu i-am citit cu devotament primele texte (într-o perioadă în care el se ocupa cu proiectarea de avioane)? Că mă număr printre cei dintâi care au remarcat farmecul scrisului lui Tudor Călin Zarojanu? Că Anca Mizumschi mi-a atras atenția (ca prozatoare!) încă de pe vremea când era elevă la Constanța? Că Adrian Oțoiu (originalul prozator din Baia Mare) se numără și el printre cei pe care i- am susținut pe vremea când abia încerca să publice? Că Mircea Bârsilă, extraordinarul poet din Pitești, mi-a trimis cu ani în urmă la „poșta redacției” versuri semnate „Mircea Silă”? Că lui Radu Aldulescu, încă un necunoscut acum treizeci de ani, i-am prezentat un fragment de roman în SLAST? Și că în aceeași publicație i-am făcut loc unui text semnat de Stelian Tănase, care era pe lista neagră a Securității? - De Cristian Tudor Popescu nu știam. - Toți cei pe care i-am menționat (și probabil și alții, care nu-mi vin acum în minte) au dovedit în timp că nu m-am înșelat atunci când am văzut în ei viitori scriitori. Sunt bineînțeles și mulți autori care s-au pierdut în neantul uitării (sunt, poate, singurul care îi mai ține minte), dar nu din cauză că n-ar fi fost talentați, ci pentru că au uitat de ce au venit ei pe lume și s-au lăsat absorbiți de alte preocupări. Cât privește recunoștința... Cei mai mulți îmi sunt prea recunoscători, în sensul că îmi exagerează meritele, făcându-mă să roșesc. Există și unii care... mă urăsc pentru că s-au săturat să-mi fie recunoscători (deși nimeni nu le-o cere). Dar aceștia sunt puțini... - Te numeri printre putinii critici literari din textele cărora reușești să-ți dai seama dacă o carte merită citită ori e gunoi. Și o faci cu stil, într-un limbaj de om normal, nu de papagal uitat încuiat într-o bibliotecă. Nu te temi să emiți verdicte. - Să contest această apreciere - aș fi ipocrit. Să o aprob entuziast - aș apărea în fața cititorilor ca un megaloman. Drept urmare mă mulțumesc să nu te contrazic! în schimb, mă simt dator să-ți spun câte ceva despre ce aștept eu de la mine, când scriu. încă de la începutul-începutului mi-am jurat (nu în barbă, pentru că n-am purtat niciodată) să nu-l plictisesc pe cititor. Din punctul meu de vedere, un text care plictisește nu există. Totodată, mi-am propus ca prin scrisul meu să fiu folositor celor din jur. Constructorul face case, medicul vindecă oameni, grănicerul păzește granița, pompierul stinge incendii etc. Vreau să am și eu un rost în lume. Sunt cititor profesionist și citesc aproape tot ce apare pentru că alții, absorbiți de îndeletnicirile lor, nu au timp să o facă. Identific cărțile care merită citite și de alții, le recomand, explic în ce anume constă valoarea lor. îmi folosesc experiența, cultura, sensibilitatea, talentul literar - în măsura în care le am - pentru a evalua corect cărțile și pentru a mă face înțeles de către cei cărora mă adresez. Eu nu scriu pentru scriitori, ci pentru cititori. Mai exact scriu DESPRE scriitori adresându-mă cititorilor (care pot fi și scriitori în ipostaza de cititori). M-a întrebat un autor, nemulțumit de cronica mea la o carte a sa, la ce îi ajută comentariul meu ironic. Mi-a venit să râd: acest om crede că scopul vieții mele este să-l ajut! Las la o parte faptul că o observație critică poate să-i fie mai utilă unui scriitor decât un elogiu convențional. Dar de ce să-l ajut? El când descrie un peisaj vrea să-l... ajute? Dacă mi-aș propune să dau sfaturi unui scriitor, i-aș trimite o scrisoare sau un e-mail lui și numai lui. Să știi, însă, dragul meu prieten Alexandru Petria că am fost pedepsit nemilos, de-a lungul vieții, pentru acest mod al meu de a înțelege critica literară. Faptul că nu vreau să-l intimidez pe cititor, făcând paradă de erudiție sau de terminologie savantă, mi-a adus calificări disprețuitoare: că scriu o critică populară, că Istoria... mea este o carte pentru coafeze etc. (Ce bine ar fi ca bietele coafeze să citească istorii ale literaturii!) Iar obiceiul de a mă pronunța explicit asupra valorii cărților m-a transformat, pentru mulți, în inamicul public numărul 1. - Ești iubit și urât, totodată. Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) scrisă de tine a provocat valuri. înțeleg că pregătești o nouă ediție. O să înceapă iar scandalul, anticipez. - Pe mine mă urăsc (și mă denigrează) două categorii de autori: cei pe care nu i-am inclus în Istorie... și cei pe care i-am inclus în Cum te poți rata ca scriitor. Cei care nu se află în niciuna din aceste două situații mă iubesc. Despre Istorie... s-au scris aproximativ 270 de articole, dintre care, tot cu aproximație, 170 nefavorabile și 100 favorabile. Dintre cei nemulțumiți de modul în TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 care i-am tratat în această lucrare de sinteză, unii parcă și-au pierdut mințile, declarând la scenă deschisă că-mi doresc moartea („păstrăm mereu în casă o sticlă de șampanie pentru momentul fericit în care vom afla că pe Alex. Ștefănescu l-a călcat un tramvai”). în mod paradoxal, după ce denunță faptul că i- am omis din Istorie..., adversarii mei califică această carte drept un eșec. întrebarea este: dacă Istoria... mea nu are nicio valoare, de ce suferă atât de mult că n-au fost menționați în ea? Este ca și cum ai deplânge faptul că n-ai fost invitat la un bal despre care tot tu spui că a fost sub orice critică. La o întâlnire a mea cu publicul au participat, întâmplător, și mulți scriitori care îmi sunt ostili și eu am folosit prilejul pentru a le atrage atenția asupra unei contradicții: „Dacă această carte este un eșec, de ce nu mă compătimiți în loc să mă priviți cu ură? Ați putea spune așa: «Bietul Alex Ștefănescu! A muncit zece ani la Istoria lui..., dar nefiind inteligent și nici talentat a muncit în zadar. Ce păcat!» Faptul că îl priviți cu ură - nu cu milă - pe cineva care a eșuat dovedește că el, de fapt, nu a eșuat.” Aș vrea să mai adaug că mă urăsc cu și mai multă vehemență unii critici și istorici literari care ar fi vrut să scrie ei cartea. Sau care au scris una asemănătoare, dar lipsită de farmec. Da, pregătesc o nouă ediție a Istoriei..., revăzută, completată și actualizată. Perioada luată în considerare va fi 1941-2010 (în loc de 1941- 2000). - în anii '90, la ședințele de redacție ale săptămânalului Zig-zag, unde erai director, ne spuneai să scriem despre subiecte cu miză, nu colaterale. Faza mi-a rămas in cap și nu doar pentru că insistai pe ea asemenea unei soacre cicălitoare. Extrapolând in domeniul literaturii, la proză, cred că lipsa mizelor mari face rău literaturii române și este unul dintre motivele pentru care nu prea e cunoscută in lume, stare care tinde să se schimbe pe ici și colo doar in ultimii ani. încearcă și o sumară panoramare a literaturii române contemporane, te rog. - Literatura română actuală suferă de narcisism, de imaturitate și de o stranie predilecție pentru exhibarea promiscuității. Dintr-un incendiu care ar cuprinde depozitele de cărți, aș salva doar câteva zeci de volume (deși după 1989 au apărut câteva mii). M-ar preocupa, întâi, soarta unor volume de memorii (semnate de Ion loanid, Annie Bentoiu, Nicolae Balotă, Florin Constantin Pavlovici, Gh. Jurgea-Negrilești, Monica Lovinescu). Aș recupera și câteva cărți de idei (de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Sorin Lavric, Dan C. Mihăilescu). Aș mai smulge din flăcări unele cărți de poezie (datorate lui Emil Brumaru și Anei Blandiana). în ceea ce privește critica literară, m-aș strădui să salvez puținele volume neplictisitoare (și anume cele scrise de Eugen Negrici, Daniel Cristea-Enache, Tudor Cristea). Nici pentru romane n-aș intra în foc, excepție făcând unele care se citesc cu interes, și nu din obligație profesională (cum sunt cele publicate de Mircea Cărtărescu, Petru Popescu, Doina Ruști, Mirela Stănciulescu și Claudia Golea). - Am înțeles că eviți programatic plicticoșenia in scris, dar ce este scrisul pentru Alex Ștefănescu? - Nimeni nu răspunde sincer la întrebarea asta. Poți să faci o experiență și o să constați că primești răspunsuri de genul: „Scrisul este sensul vieții mele. Prin scris vreau să aduc mai multă lumină în lume.”; „Scriu pentru că n-aș putea să nu scriu. Prin mine se exprimă o conștiință supraindividuală. Eu sunt doar un intermediar.”; „Scriu din dorința de comunicare cu semenii mei. Pentru mine scrisul este o formă de dragoste față de oameni.” etc. în ceea ce mă privește, încă din copilărie am descoperit că, folosind într-un anumit fel cuvintele, poți să-i faci pe oameni să râdă sau să plângă, să viseze sau să fie lucizi, să se entuziasmeze sau să li se pară totul pierdut. Religiile acționează asupra oamenilor prin intermediul cuvintelor, regimurile politice - la fel. Scriitorul este și el unul dintre utilizatori, cel mai capabil și experimentat. Nu întâmplător intră de multe ori într-un raport de rivalitate cu preoții și cu oamenii politici. Pentru un scriitor, viața sufletească a oamenilor este un mecanism acționat prin intermediul unor butoane, iar el știe pe ce butoane să apese. Combinând câteva cuvinte inofensive, care se află la îndemâna oricui, îi poți seduce (și manevra) pe cei din jur. Este un act de magie care m-a atras încă dinainte de-a învăța să scriu și să citesc. Scriu critică literară pentru că așa a vrut viața, dar la originea scrisului meu se află dorința obscură de a-i manipula afectiv pe cei din jur, de a- i face să mă... iubească. Scriu critică literară relativ bine, nu fiindcă ar fi genul meu preferat, ci pentru că așa sunt educat, să fac orice - de la îngrijirea unei grădini și până la mângâierea unei femei - bine. - Deconcertant răspunsul. Dar dorința de a plăcea nu e o cenzură, un compromis? - în primul rând, toți cei care scriu scriu ca să placă (deși nu vor s-o recunoască). și Dante voia să placă, și Shakespeare voia să placă, și Eminescu voia să placă - n-am nicio îndoială. Numai că fiecare a găsit alt mijloc de seducție. Unii - Celine, de exemplu - au mers până într-acolo cu ingeniozitatea, încât au cucerit publicul fiind cu ostentație antipatici. Dorința de a plăcea face ca un scriitor să valorifice la maximum toate posibilitățile sale de exprimare. Cei care declară că nu vor să placă publicului sunt de obicei cei care au ratat tentativa de a-i cuceri pe cititori. Ei seamănă cu acele fete bătrâne care tună și fulgeră împotriva fetelor cu succes la bărbați, considerându-le frivole. Dar visul lor secret era același: să placă. Dorința de a plăcea (în sensul larg al cuvântului: de a atrage atenția, de a provoca, de a convinge, de a stârni admirație, de a obține respect, de a dobândi afecțiune, de a inspira - eventual - teamă) nu are nimic neconvenabil sau reprobabil, ci reprezintă, dimpotrivă, energia morală care îl mobilizează pe un scriitor și îl face capabil de performanță. - Alex, ai scris un raft de cărți. Dacă-ți cad pe picior, sigur te alegi cu o fractură. Câți bani ai câștigat cu ele? întrebarea vreau s-o completez cu alta? un autor valoros poate să trăiască strict din munca sa in mândrul spațiu mioritic? - Așa e (chestia cu fractura). Despre Istoria... mea am și spus la o întâlnire cu publicul că pot s-o folosesc ca să le sparg capul adversarilor (are 2.950 de grame). Am să-ți spun cât am câștigat, cu aproximație. Cu banii pe cărțile publicate înainte de 1989 mi-am cumpărat o mașină (Lada 1200 break). Cu cei pe care mi-au adus cărțile apărute după 1989, mi-am făcut o casă la țară (cu numai patru camere, dar, oricum, cu etaj). Cel mai mare succes de librărie au avut, înainte de 1989, Introducere in opera lui Nichita Stănescu și Prim- plan (35 de profiluri de scriitori), iar după 1989 - Gheața din calorifere și gheața din whisky (jurnal politic), Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Cum te poți rata ca scriitor (250 de cărți proaste), Jurnal secret și Bărbat adormit in fotoliu (întâmplări). Nu e suficient să fii un autor valoros ca să trăiești din scris, trebuie să fii și foarte activ. Ceea ce înseamnă să muncești de dimineața până seara (eu lucrez și o parte din noapte). Acum, de când am plecat de la România literară și nu mai am niciun salariu, mai e și gândul că, dacă mă îmbolnăvesc și nu mai pot să scriu, rămân în aer. Dar, la urma urmelor, și în aer e plăcut, e o situație care seamănă cu zborul. - Cum ai caracteriza viața noastră literară? Eu incerc să evit programatic interacțiunile directe cu semenii scriitori. Prefer să-i citesc și să discut cu ei pe net, când e cazul. - Scriitorii mari sunt dificili, dar merită să faci orice sacrificiu ca să-i vezi de aproape. Sunt un spectacol de inteligență și farmec. Scriitorii care n-au talent și suferă de o lipsă cronică de succes sunt nu numai dificili, ci și exasperați într-un mod dezagreabil. Ei dau vina pentru insuccesul lor pe criticii care vor să-i distrugă, pe opacitatea cititorilor, pe instituțiile care nu-și fac datoria de a susține literatura română, pe existența unui complot internațional îndreptat împotriva României. în grădina mea de la țară cu peste 100 de pomi îi am oaspeți adesea pe unii dintre cei mai valoroși scriitori. M-au vizitat, primăvara, când aproape toți pomii sunt înfloriți paradisiac, vara, când se coc cireșele cu o carnație inocent-senzuală, toamna, când vița de vie e plină de struguri ruginii și chiar iarna, când devin proprietar de zăpezi imaculate, scriitori pe care îi admir ca Nicolae Balotă, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Adrian Păunescu, George Pruteanu, Nicolae Breban, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Petru Popescu, Bujor Nedelcovici, Gabriel Dimisianu, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Stelian Țurlea, Dan. C. Mihăilescu, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Adrian Cioroianu, Tudor Călin Zarojanu, Pavel Șușară, Mihail Gălățanu, Eugen Șerbănescu, Micaela Ghițescu, Mirela Stănciulescu, Anamaria Beligan, Ioana Revnic, Anca Mizumschi. Au fost aici și mari actori (Radu Beligan, de exemplu), mari muzicieni (printre ei, Johnny Răducanu), mari ziariști (Robert Turcescu, Grigore Cartianu, Gabriel Basarabescu, Teodora Stanciu). îl țin minte și pe un scriitor care este și un publicist cu nerv (îmi ia chiar acum un interviu!), Alexandru Petria, de care sper că ai auzit. A venit la mine în vizită, cu mulți ani în urmă, cu soția lui și cu un tort (deci numai cu dulciuri). De multe ori trece pe la poarta mea (spre un loc bun de vânat din apropiere) și Eugen Negrici, cu pușca în mână. Ca și tine, nu frecventez restaurantele preferate ale scriitorilor, pentru că acolo se croiesc ierarhii „din cuțite și pahară”, se bea mult și se încing spiritele. în puținele cazuri când am intrat în asemenea restaurante, unii dintre cei de la mese m- au asaltat - într-un mod nepoliticos - insistând să beau cu ei și reproșându-mi că nu le-am comentat cărțile sau că nu le-am comentat destul de elogios. Nu-mi place viața literară în ansamblul ei. Dar momentele de viață literară de la mine acasă mă încântă. De altfel, chiar și când rămân singur cu Domnița (care, cum știi, este un editor de elită și autoarea unor cărți de non-fiction apreciate), viața literară nu încetează. Viața mea conjugală este tot viață literară. - Parafrazând titlul unui film cunoscut, ești și in pat cu literatura. Ce ai vrea să spui in finalul convorbirii? - Mai bine, decât „In bed with Madonna”. Spre deosebire de Madonna, literatura nu îmbătrânește niciodată. Interviu realizat de Alexandru Petria ■ TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 19 Black Pantone 253 U comentarii Despre lipsa individualizării în personajul anchetatoarei din romanul eliadesc Pe strada Mântuleasa Isabela Vasiliu-Scraba Motto: ‘Am terminat [Pe strada Mântuleasa] în ‘stilul’ pe care-l voiam și care salvează întregul, pentru că prelungește și ‘explică' întâmplările narate de Fărâmă prin gura și interpretarea anchetatorilor /.../. Mă întreb dacă Pe strada Mântuleasa ar putea pătrunde în țară /.../, text pe care, sunt sigur, foarte puțini îl vor înțelege în adânc (subl. lui Mircea Eliade, Jurnal, 4 și 5.nov.1967). Faimosul Mircea Eliade, ales în 1966 membru al Academiei Americane de Arte și Științe (1), îl sfătuia într-o scrisoare pe un prieten de-al său bucovinean - poetul și romancierul Vasile Posteucă (2) - să nu cumva să-l sărbătorească la împlinirea celor 60 de ani în revista “Drum” (scoasă de poetul devenit doctor în filozofie cu o lucrare despre Rilke) pentru că “sute de ochi” [de foști anchetatori ai temnițelor politice comuniste, experti în lichidarea creațiilor culturale românești împreună cu creatorii acestora] atât așteaptă: să găsească un pretext ca să-i îngoape de vii pe amândoi (v. 27 martie 1967 în corespondența dintre Mircea Eliade și Vasile Posteucă publicată de Ion Filipciuc în rev. “Convorbiri literare” nr. 9/2001, p. 8). în toamna aceluiași an, recitind Pe strada Mântuleasa pentru a scoate din ea un fragment pentru revista “Destin” a lui George Uscătescu, Eliade s-a lăsat prins în mrejele povestirii, continuând a o scrie, după o întrerupere de doisprezece ani. El consemnează că a reluat manuscrisul ultimului text literar redactat în 1955, când încă era “liber” de servituți profesionale, probabil pentru că n-ajunsese a trece Oceanul spre Lumea cea nouă a gloriosului său profesorat de la Chicago (M.E., Jurnal, 28 octombrie 1967). în L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet, Paris, 1978), este inserată o dis- cuție (3) în marginea acestei cărți, considerată de critica europeană drept una dintre capodoperele lit- erare ale scriitorului Mircea Eliade. De aici aflăm părerea hermeneutului credințelor religioase cu privire la “universul nesecat al vechilor povești care ne încântă mereu”. în Le vieil Homme et l'officier (Paris, 1977, 189 p.) ceea ce contează ar fi în primul rând “fap- tul că Fărâmă se face ascultat”, că “cititorul, ca de altfel și poliția, este sedus, fascinat”(Mircea Eliade, încercarea labirintului, trad. rom., Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1990, p. 155). Sensibil la tragedia românilor ajunși după 23 august 1944 să fie martirizați cu sutele de mii prin pușcăriile politice și în lagăre de muncă forțată, Eliade sublimează “teroarea istoriei” în pagini de literatură filozofică la care știa bine că nu mulți vor avea acces (4). Căci literatura poate deveni o “cale de cunoaștere”, când ajunge a “mânui verbul în toată amploarea lui, și nu numai o parte din el, specializată într-un sector sau altul al cunoașterii” (cf. Vintilă Horia, Despre numele exact al lucrurilor, în Revista Scriitorilor Români, Muenchen, 21/1984, p. 129). Mircea Eliade (din 1970 membru al Academiei Britanice, din 1973 al Academiei Austriece și din 1975 membru al Academiei Belgiene), în conver- sația sa cu Rocquet, l-a îndemnat pe acesta să rezume subiectul romanului său (5), foarte citit în Occident, fiind tradus în germană și olandeză fără nicio schimbare de titlu cum s-a întâmplat cu tra- ducerea franceză și cu unele traduceri în alte limbi. în Franța, volumul Pe strada Mântuleasa fusese mediatizat de Marcel Brion (membru al Academiei Franceze), care l-a prezentat la televiziune, însuși autorul volumului Le vieil Homme et l’officier (Paris, 1977, 189 p.) fiind onorat în 1976 la Sorbona cu titlul de “Doctor honoris causa”. în anul apariției traducerii franceze a romanului eli- adesc tocmai îi fusese decernat lui Eliade Premiul Academiei Franceze pentru Istoria credințelor și ideilor religioase. Ca și în Noaptea de Sânziene (în traducere franceză roman tipărit cu titlu schimbat în “Pădurea interzisă”), și în romanul Pe strada Mântuleasa - publicat în românește cu vreo nouă ani înainte de traducerea sa în franceză -, întâm- plările se succed aidoma avalanșei de nenorociri din țara sa rămasă după Cortina de Fier: Teroarea poliției politice, în România aflată sub “ocupație bolșevică” (apud. Vasile Băncilă), se declanșa din senin, fără a fi nevoie de motive întemeiate cât de cât. Era suficientă confundarea unei persoane cu o alta purtând același nume (6). S-ar putea ca tocmai arestarea și anchetarea fostului director de școală (numit semnificativ Fărâmă) ca urmare a acestui banal qui pro quo, să- i fi făcut pe traducătorii francezi și englezi să modifice titlul în “Bătrânul și ofițerul”. Ei nu și-au dat seama că prin schimbarea de titlu se deplasează în mod neinspirat accentul asupra tim- pului istoric într-o scriere literar-filozofică, în care timpul istoric și monștrii pe care i-a făcut posibili aveau o importanță cu totul secundară. Interesant este că o eroare cumva similară face și Vintilă Horia. Cu toate că el sesizase - în scrier- ile literare ale prietenului său care-i trimisese în 1955 manuscrisul Nopții de Sânziene îndată ce l-a terminat -, “apariția politicului transpus pe altă dimensiune” (V.H.). Romancierul Vintilă Horia (1915- 1992) i-a reproșat lui Mircea Eliade că ar fi acordat “prea multă umanitate” Anei Vogel, crezând că modelul personajului Ana Vogel ar fi fost Ana Pauker, cea care pusese la cale “Experimentul Pitești” și care, prin “filiera NKVD”, a scăpat de judecată datorită prieteniei sale cu Stalin și cu Molotov (v. Dennis Deletant, Securitatea și disidența în Romania, București, 1998, p. 59). în opina sa, agenta Ana Pauker care a orches- trat decimarea românilor trimiși cu milioanele după gratii (v. Monumentul victimelor comunis- mului ridicat în Elveția la Thone Chene Bourg) ar fi fost din familia “monștrilor celor mai limitați la ură și distrugere pe care i-a fătat acest secol darnic în teratologii” (v. scrisoarea lui Vintilă Horia către M. Eliade din 23 ian. 1969). La data când făcea aceste observații, laureatul Premiului Goncourt al Academiei Franceze nu avea de unde să știe păr- erea lui Mircea Eliade: Filozoful religiilor scrisese limpede și hotărât că Ana Vogel, personaj “prea uman” pentru funcția de anchetator, nu are corespondent în realitate (v. scrisoarea lui Eliade din 21 mai 1969 în vol. Europa, Asia, America... Corespondență, vol.I, A- H, p. 368-369). Dacă anchetatoarea Vogel ar fi avut vreun model, - mai adaugă el -, atunci autorul acestui personaj cu greu ar fi putut să ignore acele trăsături caracteristice sinistrei figuri politice. Or, pentru reabilitarea Anei Pauker, al cărui portret tronează și azi la loc de cinste în clădirea Ministerului de Externe, s-a zbătut agentul sovietic Leon Tismăneanu la finele deceniului cinci al sec- olului trecut. Eforturi în acest sens sînt vizibile și în cripto-comunismul de după 1990, prin prezentarea Anei Pauker la emisiunea TVR 2 “Femei celebre” (v. Aristide lonescu, Se încearcă reabilitarea agenților care au acționat pe teritoriul României, în rev. “Origini/Romanian roots”, vol. VIII, No. 4- 5 (82-83), April-May 2004, p. 90). Dar Mircea Eliade, cu delimitările sale clar for- mulate, lasă o singură posibilitate pentru înțelegerea personajului nefiresc de uman în postu- ra sa de anchetator: Aceea de a o considera pe Ana Vogel drept simplu semn pentru ceva lipsit de individualitate. Cum scrie însuși filozoful religiilor: un semn menit să ilustreze “scepticismul, cruz- imea și încrederea oarbă în automatizare, statistică și tehnologie”(v. M. Eliade, Jurnal, 28 oct. 1967). Puterea comunistă descifrează poveștile lui Fărâmă în cifru politic, așa cum aveau să descifreze după 1990 cripto-comuniștii filozofia lui Noica (7), sau chiar scrierile literare și științifice eliadești (8). Cei care dețin puterea “sînt incapabili să-și închipuie că ar putea exista un sens în afara câmpului lor politic” îi spunea Mircea Eliade lui Rocquet (v. M. Eliade, încercarea labirintului, 1990, p. 155). Mitologia “raționalistă” a terorismului ideolog- ic, “mitologia oamenilor înarmați” (M. Eliade) cu cele mai noi cuceriri științifice în materie de tor- tură psihică și fizică, ține să interpreteze în cheie politică “ceea ce depășește cu mult” cadrul ei strâmt, mai observă Eliade. Demonismul puterii comuniste, care după 23 august 1944 a dispus schingiuirea și uciderea după gratii a sute de mii de români nevinovați (9), ignoră în mod voit omul ca om. Drept primă și cea mai însemnată consecință a unei asemenea viziuni deformate asupra umanității, nu numai omului devenit sursă de contabilizare a numărului de voturi i se estompează trăsăturile până dispar cu totul, dar și deținătorilor puterii, anchetatorilor de tipul Anei Vogel. Când Mircea Eliade preciza pe 21 mai 1969 că, în ciuda descrierii care ar face-o pe Ana Vogel oarecum asemănătoare cu una din figurile cele mai criminale din România ocupată de armata sovietică, el “nu face nicio aluzie” la Ana Pauker, se pare că avea perfectă dreptate. Călăii din toate vremurile au fost mereu înadins dezindividualizați, fiind considerati unelte. Dar și cei care dețin con- trolul asupra unei lumi modelate astfel încât să reflecte disprețul lor față de individualitatea umană pe care nici n-o înțeleg și nici nu vor s-o înțeleagă, s-au auto-mutilat. Ieșiți în afara tiparelor omenescului, ei au devenit niște creaturi auto-cas- trate de dimensiunea spirituală. în excelenta sa carte despre Eliade, Petru Ursache desprinde un citat din prima ediție a Nopții de Sânziene (Paris, p. 311) în care Mircea Eliade evidențiază sterilitatea contactului perma- TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U nent cu istoria aflată prin știrile difuzate de mass- media care nu ne fac să “descoperim nimic care să merite să fie descoperit” (v. P. Ursache, Camera Sambo, 2008, p. 113). Ana Vogel nu are, pentru că nici nu poate avea, vreun model în realitate. Ea este total lipsită de individualitate. Este o funcție într-un stat polițienesc, o anchetatoare, o unealtă a unei lumi deformate. într-o atare lume, contactul cu istoria aflată prin mas-media nu este doar permanent. E chiar obligatoriu. După cum bine se știe, omul își dobândește individualizarea sa prin spirit. Iar spiritul e tot ce poate fi mai străin și mai de neînțeles pentru o Ana Vogel, ahtiată după salariile mari oferite anchetatorilor de statul polițienesc menținut prin teroare. Individualizat în romanul eliadesc este doar bătrânul director de școală care, și după treizeci de ani, încă mai încerca să dezlege mis- terul unor dispariții din planul lumii fizice. El este copil și bătrân în același timp, este cel prin care renaște memoria (M. Eliade, încercarea labirintului, p. 156). Și întrucât doar prin Fărâmă lumea se re- vrăjește, revelându-se cititorului poveștilor sale aspecte nebănuite ale existenței, putem presupune că adevăratul sens al titlului scrierii eliadești ar fi “drumul” sau “calea” către omul care dintotdeau- na și-a dorit să ajungă la mântuire. Altfel spus, să ajungă: PE STRADA MÂNTULEASA. Lumea anchetatorilor este lăsată în urmă de “fărâma” de om preocupat de esențele care țin de miezul de divinitate din sinea fiecăruia. în opinia lui Mircea Eliade, acest roman ar fi “o parabolă a omului fragil” (p. 155). Fărâmă - care vine de la “a fărâma”, a îmbucătăți, a micșora prin fărâmițare pentru a ajunge la “miez” (esență) - este “fragmentul” care “va supraviețui când cei puternici vor cădea” (Mircea Eliade, încercarea labirintului, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1990, p. 156). în anul în care a terminat de scris Pe strada Mântuleasa, revista “Prodromos” i-a publicat un text despre poetul, dramaturgul și eseistul Dan Botta (1907-1958). Din acest text decupăm în încheiere următorul fragment: Fiind tot atât de “entuziasmat de geniul popular românesc pe cât era de Racine sau de Proust”, Dan Botta “credea (alături de alți câțiva, printre care mă număram) că dacă o cultură își revelează conștient esențele - într-o creație poetică, într-o filozofie, într-o operă spirituală - devine prin însuși acest concept o cul- tură majoră; chiar dacă, datorită limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulație universală. De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esențe” (v. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, în vol. împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, București, 1992, p. 242). Note și considerații marginale 1. în 1964 istoricul religiilor M. Eliade primise din partea Universității din Chicago titlul “Sewell L. Avery Distinguished Service Proffesor” care acolo era de mare prestigiu, iar în iunie 1966 devenise Doctor Honoris Causa al Universității americane Yale. Chiar dacă între exilații români din Canada profesorul Vasile Posteucă de la State College din Mankato (v. Ion Filipciuc, Prefață la romanul V. Posteucă, Băiatul drumului, Ed. Miorița, Câmpulung - Bucovina, 2000, p. VI) fusese oprit să-l omagieze în revista “Drum”, Universitatea din Windsor (Canada) i-a conferit lui Eliade la 60 de ani distincția “Christian Culture Award Gold Medal for 1968”. în cărțile lui Eliade tipărite (pe hârtie de calitate inferioară) în România (comu- nistă și cripto-comunistă de după 1990) nu apar trecute nici una dintre distincțiile primite de faimosul hermeneut al religiilor, onorat pentru excepționala valoare a lucrărilor sale științifice și literare de lumea academică pe întreg mapamon- dul. Abia după moartea lui Eliade, în aprilie 1986 (an în care lui E. Wiesel i s-a dat Nobelul pentru pace, la care Hitler fusese nominalizat în 1939 iar Stalin de două ori), neprietenii românilor au reușit să-și plaseze minciunile lor în mediile universitare occidentale. 2. în legătură cu poetul Vasile Posteucă (1912- 1972) - de la nașterea căruia s-au împlinit o sută de ani în 2012, eveniment trecut neobservat de oficialii culturii cripto-comuniste - ar mai fi de menționat faptul că împreună cu Nicolae Dima (n. 1936), fost deținut politic între 1956-1958 (Amintiri din închisoare, 1974), și cu Nicolae Novac au publicat prima dată un volum cu Poeme din închisori. 3. Presimțind exagerata importanță pe care citi- torii inculți o vor da după moartea sa interviurilor si informațiilor cuprinse în jurnalele sale, Mircea Eliade sugerase la un moment (celor interesați de scrierile sale literare) să dea prioritate povestirilor și romanelor și doar pe urmă să se preocupe de spusele sale de prin interviuri și jurnale: “Sper că cititorii de mai târziu îmi vor citi cărțile, nu inter- viurile” (v. Mircea Eliade, Jurnal, 5 mai 1979). 4. Părintele Iustin Pârvu spunea că “sufletul pe cruce câștigă adevărata libertate” și că “metodele de re-educare ale comuniștilor au făcut mai mulți sfinți decât robi”. Vintilă Horia în Persecutați-l pe Boețius (cu subtitlul Salvarea de ostrogoți) a abor- dat și el problema închisorilor comuniste cu care mercenarii ocupantului sovietic au împânzit țara: 230 închisori politice (fără sediile de anchetă ale Securității înfiintate în 1948 de Ana Pauker) și peste 15 azile psihiatrice folosite în represiunea politică (v. Sorin Ilieșiu, Raport pentru con- damnarea regimului comunist ca nelegitim și crim- inal, în “Revista 22”, suplimentul “22 plus”, Anul XIII, Nr. 188, 21 martie 2006, p. 3). Despre ilegit- imitatea comunismului din România, Virgil Ierunca scria în oct. 1973 următoarele: “Dacă regimul de la București poartă un stigmat, este acela de a fi fost instaurat de armata sovietică de ocupație, fără legitimitate și fără vreun acord, oricât de minim, al poporului român. Toată lumea știe cum au fost falsificate alegerile de după război” (v. Virgil Ierunca, Dimpotrivă, Bucuresti, 1994, p. 183). Din perspectiva cripto-comunismu- lui de azi, apare semnificativă reacția lui Andrei Pleșu la propunerea lui Sorin Ilieșiu de a fi comemorată într-o zi anume memoria victimelor comunismului, argumentând că din anul 2002 există o lege pentru victimele Holocaustului. Propunerea lui Sorin Ilieșiu a stârnit opoziția lui Andrei Pleșu, îngrijorat nevoie mare ca nu cumva să fie “statutate” niște “noi chermeze” (v. scrisoarea lui S. Ilieșiu către Radu Filipescu, 1 febr. 2012). Vintită Horia observa cum în România uneltele ocupantului sovietic “au mânjit lumea cu ură și sânge”. Un cioban din Salvarea de ostrogoți (v. V. Horia, Persecutez Boece!, Lausanne, 1983, trad. românească, 1993) spunea că ar trebui să-i urască, dar el a izbutit să nu-i urască și că: “Ei sînt cei care ne urăsc și se urăsc între ei” (trad. Ileana Cantuniari, Ed. Europa, Craiova, 1993, p. 50). 5. Mircea Eliade nota că literatura sa “place și se vinde în germană și în spaniolă” (Jurnal, 21 martie 1985). Romanul Pe Strada Mântuleasa a apărut la Paris, la editura lui Ioan Cușa, în românește în 1968 (129 p.). Apoi au apărut tra- ducerile în germană, în 1972, și în olandeză în 1975. în 1963 George Uscătescu îi publicase primul volum de Nuvele (Ed. Destin, Madrid, 152 p.), Ioan Cușa publicându-i în 1971 cele două vol- ume ale Nopții de Sânziene și în 1977 cel de-al doilea volum de nuvele intitulat: în curte la Dionis, în care au fost cuprinse următoarele pove- stiri: Les trois graces (scrisă în 1976); Sanțurile; Ivan (publicată în 1968 în rev. “Destin”, Madrid); Uniforme de general (scrisă la New York, 1971, publicată de V. Ierunca în rev. “Ethos”, 1973); Incognito la Buchenwald (scrisă în 1974 și publi- cată în rev. “Ethos”, 1975) și în curte la Dionis (publicată în “Revista Scriitorilor Români”, Munchen, nr. 7/1968). în țara comunistă, unde i-a fost publicată fragmentar literatura exact după un sfert de secol de interdicție, nuvelele scrise în exil i-au fost întâi “expurgate” (v. Marian Popa, Istoria Literaturii..., 2001, vol. II, p. 206) apoi tipărite pe hârtie de calitate foarte prostă, lucru observat și de Eliade după apariția în 1981 a celui de-al doilea volum de nuvele, la doisprezece ani distanță de primul. Dar abia în post-comunism i s-a tipărit în condiții extrem de modeste Secretul doctorului Honigbetger (“V. V. Press”, 56 p.), scriere publi- cată de Eliade în 1940 (Ed. Socec, București, 190 p.) A se remarca drastica scădere a numărului de pagini de la 190 la 56 prin înghesuirea rândurilor la publicarea în post-comunism a lui Mircea Eliade. In exil fiind, abia în 1953 a mai publicat scrieri literare cel care în România interbelică fus- ese un faimos romancier: în germană i-a apărut Naechte in Serampore (1953, 178p.), tradusă trei ani mai târziu și în franceză Minuit a Serampore (1956, 244 p.), an în care i-a apărut Foret interdite (traducerea romanului Noaptea de Sânziene). 6. în opinia Mariucăi Vulcănescu, suplimentul de anchetă pentru care Mircea Vulcănescu a fost adus la Jilava în 1951 s-ar fi datorat unei confuzii de nume. Tatăl ei, filozoful Mircea Vulcănescu ar fi fost adus de la Aiud în locul unui alt Vulcănescu. Iar această confuzie ar fi stat la baza unei serii întregi de întâmplări din care, în octombrie 1952 i s-a tras lui Mircea Vulcănescu moartea în închisoarea din Aiud (http://www.youtube.com- /watch?v=6kuhSDeAnVQ ). 7 v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica pe lista nea- gră, “Oglinda literară”, VIII, 91, iulie 2009, p.4743- 4744 și I. Vasiliu-Scraba, Noica și discipolii săi, în “Origini/ Romanian Roots”, XIV, 9-10 (146-147), 2009, p. 22-24. 8. Ar mai fi de adăugat că nu numai puterea comunistă a citit în cheie politică scrierile literare ale lui Mircea Eliade. Așa l-a citit și Culianu pe Eliade. Și tot în cheie politică au comentat Tereza și Dan Petrescu scrisorile lui Culianu către Eliade, referitor chiar la Ana Vogel din romanul Pe strada Mântuleasa (v. notele editorilor la scrisoarea lui Mircea Eliade către Culianu din 17 ian. 1978 în vol. Dialoguri întrerupte: Corespondență Mircea Eliade - Culianu, Ed. Polirom, Iași, 2004, p. 128). 9. Pe 28 ianuarie 1943 Mircea Eliade scria în Jurnalul lusitan că agonia Europei a început cu agonia celor de la Stalingrad și că față de ceilalți asasini politici, comuniștii, “asasinii roșii” operează la scară mare: “de la milioane în sus” (v. M. Eliade, Jurnalul portughez, 2010, p.141). “Când îmi închipui cum vor pieri elitele românești, cum se vor suprima personalitățile, cum se vor desțăra sute de mii, poate milioane de români, ca să piară ghimpele român din marea comunitate slavă, mă apucă un fel de disperare”, nota Eliade pe 9 mar- tie 1944 (p. 204). ■ TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 21 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Profesorul de gândire Vasile Muscă La sfârșitul lui noiembrie al anului care a trecut, mai precis pe 23 noiembrie, în Clubul Casei Universitarilor a fost aniversat la a 85-a zi a sa de naștere profesorul Ion Aluaș, mort în plină putere a capacităților sale intelectuale, la numai 67 de ani, în 25 februarie 1994. Evenimentul a strâns într-o atmosferă de pioasă amintire lume diversă: membri ai familiei, foști colegi (Acad. prof. Camil Mureșan, care a prezentat câteva pagini comemorative de nostalgică amintire din perioada de câteva luni petrecută ca bursier în Franța, la Paris, împreună cu cel comemorat), dar și foști studenți, a căror formație a fost și este îndatorată acțiunii educative desfășurată de prof. Ion Aluaș de la catedra sa din Universitatea clujeană. Mulți dintre aceștia - de la generația mai veche a profesorilor venerabili, care sunt și ei astăzi un Petre Iluț sau Traian Rotariu, la cea a generației mai tinere, Marius Lazăr sau Rudolf Poledna, nume consacrate deja - formează ceea ce se poate socoti, cu mândrie, pentru Universitatea clujeană, școala sociologică de la Cluj. Bazele acesteia au fost așezate prin activitatea de cercetare, desfășurată împreună cu membrii colectivului său de către prof. Ion Aluaș. La fel și cu principala direcție de cercetare, orientată tot de către prof. Ion Aluaș către investigarea universului rural. Aceasta așează școala sociologică clujeană în marea tradiție, ilustrată strălucit în cultura noastră de un Lucian Blaga sau Liviu Rebreanu, a interesului pentru satul românesc. într-o atmosferă destinsă și distinsă, plină de respect și recunoștință, au fost evocate cu căldură personalitatea complexă, multilaterală a Profesorului, omul Ion Aluaș, precum și activitatea și opera sa. La toate omagiile închinate atunci memoriei sale vreau să-l aduc, puțin întârziat, și pe al meu, plin de conștiința datoriei profesionale pe care formația, și chiar cariera mea, o datorează marelui Profesor. Da, trebuie să recunoaștem aceasta ca un fapt devenit între timp o evidență după dispariția sa, că în perioada de după reforma învățământului din 1948, care l-a scos din Universitate pe Lucian Blaga, după D. D. Roșca, Ion Aluaș a fost cel mai mare profesor pe care l-a avut secția de filosofie. Și, de fapt, Universitatea clujeană. Generația mea, a celor din anii ’60, și-a desăvârșit formația sa intelectuală pe băncile Universității clujene sub îndrumarea unor buni profesori - Călina Mare, Ion Irimie, Andrei Roth, Pop Traian - niște oameni tineri pe atunci, ei înșiși în formare, cărora, împotriva vicisitudinilor epocii, le sunt și le suntem îndatorați. între aceștia, în sufletul și mintea studențimii de atunci și din anii următori, profesorul Ion Aluaș a ocupat întotdeauna un loc cu totul special, la o cotă de prestigiu intelectual și profesional pe care puțini au atins-o în Universitate în acei ani. *** în formația filosofică a lui Ion Aluaș se încrucișează două drumuri care duc în direcții opuse, înspre meleaguri spirituale diferite. Unul l-a dus pentru câțiva ani de studii la Moscova, în Universitatea cea mai vestită a lumii comuniste, Lomonosov. Să-i zicem un fel de anti-Sorbonă, citadelă a spiritului dogmatic, scolastic, pe care îl respira în varianta materialismului dialectic și istoric, sub care s-a oficializat ca dictatură ideologică filosofia marxist-leninistă (stalinistă) de atunci. Aceasta s-a întâmplat între anii 1955-1958 și l-a marcat pentru un timp pe omul și gânditorul Ion Aluaș, pe care doar niște consistente inițiative de gândire proprie l-au putut pune la adăpost de ravagiile dogmatismului ideologic propriu acelor ani. Prea tânăr, elev de liceu, nu am putut fi un martor direct, pe viu, al activității de atunci a Profesorului, căruia i se confiscase gândirea liberă în beneficiul unui dogmatism agresiv, constrângător, dizolvant. Celălalt drum l-a întors acasă în preajma marii personalități spirituale a profesorului D. D. Roșca, ce domina scena filosofică clujeană de atunci. Era unul din ultimele puncte de rezistență în acea perioadă a gândirii libere, nedogmatice, atât cât aceasta putea fi îngăduită de dictatura ideologică a scolasticii marxist-leniniste. A fi în preajma și în contact cu profesorul D. D. Roșca însemna, implicit, aderarea la un spațiu intelectual dominat de spiritul critic, analitic și discriminativ, pe care acesta îl exersa în scrisul său, dar mai ales în prelegerile sale. Un cadou al sorții, un noroc care ni s-a oferit câtorva dintre studenții acelor ani, dar și unora TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U dintre profesorii lor mai tineri, nu cu mulți ani mai în vârstă, în plină formare și ei. între aceștia, l-am zărit foarte des pe Ion Aluaș în compania lui D. D. Roșca sau am trăit adevărate clipe regale eu însumi luând parte sau asistând numai la discuțiile lor. Lecția de spirit critic desprinsă din gândirea profesorului D. D. Roșca, consolidată în anii ce au urmat în ucenicia făcută pe lângă profesorul Ion Aluaș, se exprimă prin cel mai tainic sentiment de viață, acela al relativității tuturor lucrurilor, ca cea mai solidă replică dată dictaturii și absolutismului dogmatic de orice fel. Refuzul dogmei și al absolutismului constituie, ca să mă exprim astfel, singura dogmă pe care un asemenea spirit critic o acceptă. în viața profesorului meu, Ion Aluaș, o adevărată baie de spirit critic eliberator au însemnat cele câteva luni de bursă de la începutul anului 1966 (ianuarie-iunie), când, împreună cu Acad. prof. Camil Mureșan, a fost trimis la Paris, unde a cunoscut exigențele nivelului înalt din adevărata Sorbonă. Mi-a împărtășit de multe ori cu ocazia întâlnirilor noastre din experiența formidabilă a acelor câteva luni. O viață întreagă profesor, unul care i-a învățat pe alții, la rândul meu mi-a plăcut și să învăț de la alții, când mi s-a oferit ocazia. Direct, frecventându-i, sau indirect, numai prin lectură. Și pot declara că am căutat, întotdeauna, să profit fără reținere sau inhibiții atunci când ocazia mi s-a oferit. în cursul formației mele intelectuale, - în Bildungsroman-ul propriu - după D. D. Roșca pentru mine, a doua asemenea ocazie s-a chemat Ion Aluaș. De fapt, cel de al doilea venea să-mi consolideze experiența de gândire critică liberă, personală, făcută sub îndrumarea celui dintâi. Am învățat de la amândoi să gândesc. Am înțeles apoi din propria mea prestație la catedră că a învăța gândirea constituie lecția cea mai dificilă pe care Profesorul o are de predat, iar Discipolul o are de învățat. Aceasta constituie lecția supremă a gândirii și în această privință profesorul Ion Aluaș a reprezentat pentru mine actul viu al gândirii, gândirea ca viață, gândirea vie care se desfășura maiestuoasă în fața mea. Cum ziceau comentatorii latini ai lui Aristotel, scoțându-și Magistrul lor din greaca sa: intellectus operatio vita est. în galeria nu foarte întinsă, dar importantă pentru mine, a celor de la care am avut de învățat ceva, recunoștința mea îl așează la loc de cinste pe profesorul Ion Aluaș. Favoarea ce mi-a făcut-o oferindu-mi seminarile la cursul pe care-l ținea la filosofia istoriei mi-a mijlocit descoperirea unuia din cele mai fascinante domenii ale gândirii filosofice, istoria, și a constituit pentru mine o mare cinste și o rară șansă deopotrivă. Păstrez pentru aceste motive în memoria mea imaginea luminoasă, vie pentru totdeauna, a unuia din Profesorii mei de la care am învățat gândire. Un adevărat profesor de gândire. ■ ipote(nu)ze Luca Pitu - un „cariu" al „limbii de lemn"! Vasile Gogea Grație, de-acum (re)cunoscutei generozități cajvaneene - „advertizată” pînă și în hexagon, pentagon, octogon, și încă și în... trianon! - mă prenumăr printre acei muritori amați de zei care dețin în stăpînire absolută și autografic certificat de autor, tandru-vitriolantul op LUCA PIȚU: documentele antume ale „grupului din iași” (întregite cu, mai ales, romanul-foileton al Artelului Textual, titulat, acela „Brazde peste haturi” revisited), ediția a doua, Editura Opera Magna, Iași, 2011. Anunț acest fapt, demn de o bine întemeiată invidie, în semn de mulțumire dar și de neînfrîntă, în multe bătălii de uzură a nervilor „care există”, admirație solidarizantă pentru cel ce singur s-a numit pe sine cînd Luka Lukici Kajvanov, cînd Obiektiv Obiectivovici, cînd - cu mai mult drag (dar și ironie) de sine - Ereziarhul din Kasvaneion, în vreme ce securienii îl alintau DUI-os, dar cît se poate de subiectiv, cu supranumele Obiectiv Popa. Aventurile livrești ale lui Luca Pițu sunt, și în „bloc” și în „filigran”, cred, cunoscute. Arheolog, arhitect, hermeneut și terapeut al ființei limbii, rebelul (stilistic) asistent la catedra de franceză a Universității „Cuzane”, maestru emerit al fantasmaticei științe a patafizicii, își desemnează singur acest portret, dintr-o singură linie de cuvinte, încheiat picomirandolian: „Anarho-eseist de felul său doar în timpul liber, auctorele istui rotund volumen (cu poalele sumese și dizainul rumen) mai preda - la Universitatea Cuzană de pe vijeliosul Bahluviu, cam pînă spre finișul anului academic viitor - ce? Pai, de bună seamă, discipline înalt inactuale cît: pragmatica discursului ficțional, istoria citicienilor hexagonali sau teoria manipulării traducționale a textelor paraliterare și cvasiartisticești. Sustrăgîndu- se subrepticemente orizontului impermanenței fenomenale ori deocheatelor alianțe ideologice conjuncturale (fie dînsele, alianțele, asemeni celeia dintre Actantul de la Podul înalt și Pitencantropul Erect din Skornikesteion, gentis valachicae paedicator maximus), aruncă Ereziarhul din Kasvaneion, fervent du lacher-prise hebdomadaire, priviri dezabuzate către viitorul cafeniu al omenirii globalizate, ale carei salve manelii le auscultă cu urechea sa dextră, singura aptă să capteze tot inaudibilul epocal... și încă ceva pe deasupra." „Priviri dezabuzate spre viitorul cafeniu al omenirii globalizate", dar și trageri (de adevărat lunetist) cu ochiul - transformat într-un laser distrugător - în urma (derridian derizorie) a trecutului imediat! Un original, personal „proiect de trecut"! Opul în chestiune, reușește, într-un mod singular și exemplar, o dublă performanță: dizolvă în acidul superconcentrat al unei nelimitate creativități lingvistice pînă și ultimul firicel de rumeguș din atelierele limbii de lemn, și ridică la rang de aventură a conștiinței „banalitatea arendtiană a urmăririlor din zori pînă la miezul nopții". Căci asta este, în fapt, această carte a lui Luca Pițu: o ediție comentată a „operelor” securității consacrate biografiei sale „preloviluționale“. Dar, pentru că nu cred să pot depăși prin dezvoltare conținutul concentrat în mefora din titlu, nu voi parazita textul volumului cu alte comentarii. Ion Barbu-Dan Barbilian, scria într-unul din articolele sale polemice la adresa lui Arghezi: „Domnul Arghezi lucrează cu migala unui ceasornicar. Din cînd în cînd trece și la bardă!" N-aș vrea ca, la rîndul meu, să aplic vreo lovitură (involuntară, se-nțelege) de tîmplar ucenic finului mecanism doxa care pune în mișcare cu exactitate elvețiană prețioasele „instalații” lingvistice ale lui Luca Pițu! Pe de altă parte, am norocul să fi fost comise deja (cel puțin) două comentarii exemplare: unul, comprehensiv-analitic, al lui Dorin Tudoran și al doilea, inspirat-poetic, al lui Șerban Foarță, după care, cel puțin în ce mă privește, rien va plus. Astfel că mă voi restrînge doar la a consolida structura „plăpîndă” a metaforei titularde, exemplificînd - sper, spre desfătarea cinstitului cetitor - cu două serii de noumen-e (fictiv comune și tranzitiv proprii) extrase din „textulele” învolumate în această carte: a) concotată, patafizetică, manipizdați, conversaționar, securieni, cenesasic, DUI-os, suputațiune, rangofor, pecerios, postmortemic, căgăbăuc, boțîrlan, solidarnostic, telentuos, notulator, (limbă) hexagonală, aluzionar, piciorelnic, decăcan, memorios, universecuritari, parigotic, pornosof, manusturprater, expulzatoriu, dialogopiniști, cuplu exilic, muvanță, jatgoneme securoice, decăcănie, sistem totalifont, gagademician, hebdou, incocoșabili, estivanți, (filosof) conversaționar, ofițarcă, gîndirostiviețuitor, traducson, bîrfeme, bolșevicos, popîrdaucă, ș.a.m.d.; b) Adrian Van Georg, Fantomarx, Wolf Freherr von Aichelburg, Don Nicasius, Luka Lukici Kajvanov, Anglofonfeanu, locus mioriticus microphonicus, Șamanul din Oz, Dictotaurul, Organul mulgător, Cartierul Latrin, Nicolae Helicopterescovici, Blocoteț, Ubucurencul etc.. Cred că, după aceste serii de pițuleme, adevărate „spontaneități creative grație cărora ne hazardăm să intromitem oleacă de coerență în întîmplările realității, irealității + hiperrealității imediate” (cum singur lămurește autorul în alt loc), dar și instrumente de deconstrucție a tabu-urilor vremii, pe care, vorba lui Dorin Tudoran, o cam... lasă în pielea goală!, (expresia originală e chiar mai lipsită de pudoare!), un fragment din Monica Lovinescu, (Unde scurte. Jurnal indirect, Limite, 1978, p. 244), datat 20 aprilie 1968, este de folos: „Morvan Lebesque publică într-un săptămânal parizian, pe o întreagă pagină, un fel de jurnal de călătorie prin Praga zilelor de sărbătoare - pentru că așa numita «democratizare» (de fapt o revoluție pentru recucerirea dreptului la adevăr) a luat la Praga aspectul unei sărbători. Uimit, înfiorat în fața acestei explozii de libertate, el întreabă pe un prieten: cum e cu putință, cum a început? și în loc să-i facă teorii, să-i povestească evenimentele, acest prieten ceh îl duce în studiourile lui Jiri Trnka, spre a-i arăta filmul acestuia, un scurt metraj intitulat Mâna. Și-l înștiințează: «Nu e un film. E un imn. Marseieza revoluției noastre din Martie. Acum trei ani, în ziua în care Trnka a îndrăznit să-l facă, tirania a început să piară»." Nu cred că e exagerat să spun - într-un fel de final - despre Luca Pițu că, atunci cînd a decis să-și scrie textulele, din trunchiul noduros al limbii de lemn - limba tiraniei - au început să sară așchii și trunchiul însuși a prins a fi ros de carii! ■ TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 13 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U filosofia dreptului Despre etica scrierii juridice Andrea Annamaria Chis Cititorul acestui articol se poate întreba ce conținut își propune să acopere un astfel de titlu. Ca să vă răspund, trebuie să încep cu o confesiune. Aceste rânduri reprezintă frământările mele, în calitate de judecător, deci practician al dreptului, dar și de profesor, deci om care are responsabilitatea pregătirii viitorilor juriști, precum și, din ambele perspective, de om care citește pentru a scrie și scrie pentru a fi citit, frământări legate de unele aspecte ale felului și motivației de a scrie texte juridice. Am pornit de la particular pentru a ajunge la general și a găsi un nume sumei de idei despre care doresc să vă vorbesc. Voisem să intitulez acest demers „Etica scrierii juridice”, dar am realizat, citind ce alții au scris deja, că ceea ce doresc eu să tratez reprezintă o mică parte a acestui subiect, astfel că, pentru a nu-l induce în eroare, chiar din greșeală, pe cel care citește, am ales să amintesc doar câteva probleme specifice spațiului juridic românesc contemporan despre acest subiect, iar titlul reflectă acest lucru. în majoritatea facultăților de drept, se învață prea puțin despre metodologia scrierii juridice, cu atât mai puțin despre etica ei. Dacă pornim acest demers căutând bibliografie pe internet, vom constata că cea în limba română e aproape inexistentă, iar, dacă extindem căutarea într-o limbă de circulație internațională, cum ar fi engleza, descoperim că majoritatea studiilor se referă la conținutul unei hotărâri judecătorești. Scrierea juridică, însă, este departe de a se rezuma la atât, chiar dacă, în concret, unele hotărâri judecătorești sunt, de multe ori, dătătoare de ton nu doar în ceea ce privește jurisprudența, ci și doctrina juridică. Dacă ne referim doar la proces, scriere juridică înseamnă și cererea redactată de avocat, și rechizitoriul procurorului, și opinia juridică a unui profesor de drept, exprimată la solicitarea uneia dintre părți. Dintr-o altă perspectivă, scriere juridică înseamnă lucrări de licență, disertații, teze de doctorat, studii, monografii, manuale, tratate etc. Din perspectiva avocatului, etica scrierii înseamnă, printre altele, să prezinte corect starea de fapt și să propună o încadrare în drept corectă după conștiința și știința sa, ținând, în același timp, seama de interesele clientului. Uneori, este dificilă menținerea unui echilibru între cele două, însă inducerea în eroare a judecătorului nu poate avea vreo justificare, nici morală, nici legală. Dacă avocatul este și profesor de drept, responsabilitatea sa este mai mare, pentru că, pe de o parte, numele său este de natură să dea greutate argumentației juridice, iar, pe de altă parte, el trebuie să împace interesele clientului și poziția sa subiectivă din proces cu modul în care a predat problema de drept studenților săi, cu atât mai mult cu cât, de multe ori, judecătorul sau adversarul poate fi unul dintre ei. Nu este etic să schimbi raționamentul juridic de dragul unui onorariu, decât dacă justifici schimbarea în general a opticii asupra instituției de drept în cauză, iar această schimbare trebuie să se reflecte și în activitatea de predare viitoare. Este, însă, etic să aduci în fața judecătorului, ca reprezentant al reclamantului, adică al celui care investește instanța cu o cerere, o problemă de drept dezlegată altfel de restul doctrinei și de jurisprudență, chiar dacă există riscul de a pierde cauza. Aceasta deoarece o astfel de atitudine înseamnă o asumare responsabilă a unei opinii doctrinare publicate, argumentată anterior și predată în școală ca atare. A determina o schimbare a jurisprudenței este un lucru firesc și benefic pentru sistemul juridic în general, este corect din punct de vedere etic inclusiv față de client, dacă îi sunt explicate posibilele consecințe negative (riscul de a pierde procesul, cu consecința de a nu-și recupera cheltuielile de judecată și de a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată avansate de cealaltă parte). Dacă rămânem pe tărâmul opiniilor exprimate de profesorii de drept în cazul unor procese aflate pe rolul instanțelor, constatăm că se înmulțesc situațiile în care, fără a fi avocați ai vreuneia dintre părți, la cererea și cu plata corespunzătoare din partea părții interesate, în calitate de reputați doctrinari, profesori de drept exprimă o opinie cu privire la dezlegarea în drept a cauzei. Este aceasta o încercare de influențare a judecătorului? Credem că răspunsul este unul pozitiv. Dacă nu ar fi așa, opinia contra cost ar fi cuprinsă în concluziile scrise ale avocatului părții, fără referire la autorul ei. Argumentele ar convinge în sine, fără ca numele autorului să fie pomenit în vreun fel. Din păcate, cădem, de multe ori, în păcatul (și aceasta nu numai în materie juridică) de a ne lăsa seduși de numele unor autori și de a nu mai examina critic scrierea. O astfel de practică este cu atât mai puțin etică cu cât expertiza pe interpretarea dreptului (problema comportă anumite discuții atunci când este vorba de aplicarea dreptului străin) nu este admisă ca mijloc de probă, interpretarea dreptului fiind atributul judecătorului. Desigur, poate fi exprimată o opinie, aprobativă sau critică, asupra unei hotărâri judecătorești, după ce aceasta a fost redactată și adusă la cunoștință publică. Aceasta nu implică dimensiuni etice decât, eventual, cu privire la tonul folosit, atunci când sunt utilizați termeni ce ar putea ofensa pe cel a cărui hotărâre este analizată, și chiar pe cititor. Dimensiuni etice are și opinia procurorului exprimată, de exemplu, în rechizitoriu. Astfel, rechizitoriul trebuie să reflecte starea de fapt rezultând din dosar, și nu alta, cu trimitere la file, atunci când se fac referiri la probe și evitarea unor formulări care enumeră probele cu titlu exemplificativ, precum și să prezinte, în argumentare, doar probele administrate cu respectarea legii. într-un exemplu recent apărunt într- o publicație online și care a născut vii controverse în rândul judecătorilor și procurorilor, judecătorul care a pronunțat o soluție de achitare face un adevărat rechizitoriu al rechizitoriului, înlăturând probele administrate nelegal și apostrofând, în cele din urmă, mai mult sau mai puțin direct, întregul Parchet, despre al cărui dosar era vorba. Și aici ajungem și la etica scrierii judecătorului, fără să ne propunem să epuizăm, nici pe departe, acest subiect și folosind doar acest exemplu, care se impune a fi criticat din perspectiva temei pe care ne-am propus-o. Aceasta pentru că judecătorul trebuie să folosească un limbaj neutru, chiar dacă nu neapărat întotdeauna sec și formal, atunci când redactează o hotărâre și să se abțină de la a face remarci generalizatoare. Scrierea juridică făcută în scop de publicitate, indiferent că emană de la procuror (și exemplele în acest sens sunt frecvente, din păcate) sau de la judecător ridică probleme de etică. Hotărârea judecătorească este supusă criticilor în diverse moduri, cel mai frecvent, prin exercitarea căilor de atac. Uneori, tonul folosit de părți sau de avocați este nepotrivit raportat la solemnitatea actului de justiție. Alteori, cuprinsul hotărârii pronunțată în calea de atac reprezintă, de fapt, o critică a judecătorului a cărui hotărâre se atacă, în loc să fie doar a opiniei juridice exprimată de acesta. în ceea ce privește cărțile de drept, nu intenționăm să vorbim despre plagiat, ci doar să amintim dimensiunea etică a acestuia în ceea ce privește alți autori, pentru că atunci când nume considerate importante din anumite puncte de vedere, nu exclusiv și uneori nici măcar preponderent doctrinare, sunt dovedite că au plagiat, oricine poate fi acuzat cu ușurință și poate fi pus în situația de a se apăra, deși nu are vreo vină. Sunt situații în care nici măcar nu poate exista vreo apărare față de o astfel de acuzație, pentru că este generală și formulată de un neinițiat. O altă problemă de etică, care nu cred că este doar a scrierii juridice, se ridică în cazul autorilor prolifici, care scriu mai multe studii, mai nou, chiar cărți într-un an, uneori despre teme juridice diverse, și cu care cercetătorul real nu poate concura în volum, iar calitatea scrierii este puțin controlată, atât de edituri, cât și de mediul academic, atunci când este vorba de evaluarea în vederea acordării unor titluri didactice. în vederea obținerii succesului de piață, sunt folosite mijloace de publicitate ce au doar o legătură tangențială și greu de cuantificat cu cercetarea științifică, cum ar fi participarea la comisiile de elaborare ale noilor coduri (unde contribuția personală, mai exact, lipsa ei, e greu de dovedit) și conferințe organizate pe tema acestora sau/și asocierea cu nume deja consacrate. Cadre didactice din învățământul universitar sau/și formatori ai Institutului Național al Magistraturii ori ai Institutului Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților folosesc scrierea juridică în scopuri aparent mercantile, prin impunerea implicită, ca urmare a participării autorilor în mod constant în comisii de examene, a unui anumit manual ca bibliografie pentru examenele de admitere în profesii. în fine, am lăsat la urmă o chestiune legată de noile coduri. Deși, aparent, asistăm la o adevărată hemoragie a cărților pe această temă, nu putem să nu observăm reticența autorilor Codului civil, relativ recent intrat în vigoare, de a scrie despre acesta. Este o problemă de etică lipsa scrierii în această situație, precum și refuzul punerii la dispoziția altor cercetători a surselor și a bibliografiei utilizate de redactori pe bani publici? întrebarea era, desigur, retorică. Este greu de tras o concluzie, pentru că subiectul este unul vast și, din păcate, inepuizabil. în acest moment, poate singura concluzie ar fi că încă există multă lipsă de etică în scrierea juridică românească. ■ 24 TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 24 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Logica și moartea Jovan Drehe Rațiunea umană, organul asociat, creierul, sau funcția asociată, gândirea, sunt elementele care au făcut posibilă supraviețuirea speciei până acum. Se consideră că, în general, disciplina care se ocupă cu „funcționarea corectă” și determină „normativ” gândirea ar fi logica. Există o categorie de glume despre cum au murit filosofii (unii dintre ei și logicieni), în fiecare caz natura morții fiind legată de specificul doctrinelor acestora. Stiv Fleishman și D. H. Mellor, profesori la Cambridge, au compilat o listă de acest fel1. Iată câteva exemple: se spune că moartea lui Anselm din Canterbury (c.1033 - 1109) ar fi fost cauzată de ceea ce față de care nimic mai mortal nu poate fi conceput, Godel (1906 - 1978) a dispărut dintre noi atunci când a devenit incomplet, David Lewis (1941 - 2001) atunci când s-a reunit cu contrapărțile sale, Ockham (c.1288 - c.1348) pentru că s-ar fi bărbierit mai mult decât era necesar, Pyrrhon (c.360 î.Hr. - c.270 î.Hr.) de scepticemie, Tarski (1901 - 1983) de „moarte” și, poate mai celebru, Descartes (1596 - 1650) în momentul în care a încetat să gândească. Logica pare a fi aliatul nostru, dar până la urmă rămâne un instrument, iar utilizarea unui instrument poate duce și la rezultate mai puțin dorite. Despre acestea vom vorbi în continuare. 1 . Logica - Moarte Un loc comun spune că acolo unde există prea multă rațiune, invers proporțional, există prea puțină acțiune. Este celebru cazul Măgarului lui Buridan. Acest paradox ridică probleme ce țin de liberul arbitru, de așa-numitul determinism moral și de fapt îi este atribut lui Buridan (c.1300 - după 1358), prima formulare întâlnindu-se la Aristotel (384 î.Hr. - 322 î.Hr.) în Despre cer II, 13, 295b, unde în locul măgarului întâlnim un om, cum era de așteptat (fără a-l implica pe Apuleius). O persoană cu totul rațională, „logică”, fiind pusă în situația în care este la fel de însetată și înfometată, iar la distanțe egale de ea se află mâncare și apă, va muri de foame, neputând să-și stabilească prioritățile, argumentele pentru fiecare variantă fiind la fel de puternice. Și angoasele logice, cum ar fi cea creată de paradoxul mincinosului, pot să ne conducă la exitus. Atheneus din Naucratis, retor și gramatician care a trăit la sfârșitul secolului al II- lea și începutul celui de-al III-lea e.n., ne oferă un exemplu într-un fragment care supraviețuiește din lucrarea sa Deipnosophistai (tradusă câteodată prin Banchetul învățaților sau Gastronomii; de asemenea dovadă că au existat avant la lettre scrieri onfrayene prin natura și acuratețea celor relatate). Se spune că paradoxul mincinosului ar fi ajuns la urechile lui Philetas din Cos (c.340 î.Hr. - c.285 î.Hr.), învățat și poet grec din perioada elenistică timpurie, cunoscut și ca profesorul lui Ptolemeu al II-lea Philadelphul (309 î.Hr. - 246 î.Hr.). Nu a reușit să rezolve paradoxul, din contră, paradoxul l-a rezolvat pe el. Dar nu subit. De fapt încercarea de a rezolva paradoxul i-ar fi provocat atât de multe insomnii încât la un moment dat epuizarea l-ar fi răpus. Nu toți oamenii au înclinații de tipul celei a lui Philetas. în schimb, se pare că inteligența artificială de un anumit tip este sensibilă la acest tip de paradox (cel puțin așa ne imaginăm). De exemplu, în serialul Doctor Who un computer malefic numit BOSS poate fi momit și ținut ocupat prin paradoxul mincinosului (computerelor le place joaca!). în Star Trek lucrurile stau mai bine: paradoxul mincinosului nu este folosit doar pentru a trage de timp, ci în scopuri defensivo- destructive. Cel puțin asta se credea în anii 60, când a apărut la televizor episodul I, Mudd din seria originală. Androidul Norman este scurtcircuitat după ce i se prezintă o formă a paradoxului mincinosului: personajul Mudd îi spune că minte, iar Kirk îi spune că tot ceea ce spune Mudd este o minciună. în cazul în care o inteligență artificială malefică ar vrea să controleze omenirea în viitor, putem sta liniștiți, avem o armă2. Logica (informală; da, unii au reușit să încorporeze retorica în logică) poate să ducă și în alt mod la moarte: prin argumente. în antichitate era cunoscută povestea lui Hegesias din Cirene (floruit c.290 î.Hr.), care, se spune3, ar fi provocat prin cartea lui un val de sinucideri. Ptolemeu al II-lea Philadelphul, amintit mai sus, i-ar fi interzis să predea în Alexandria din cauza acestei cărți. Această carte și efectele sale i-au adus acestuia supranumele Peisithanatos (cel care îndrumă spre moarte, cel care convinge spre moarte). Acest Hegesias ne este prezentat ca retor, dar nu avem motive să nu credem că nu ar fi folosit logos în argumentările sale, pe lângă mai-eficientele pathos și ethos. Ceva asemănător face și Socrate (c. 469 î.Hr. - 399 î.Hr.) când încearcă să-și convingă auditorii că nu există nici un motiv serios să se teamă de moarte4. Spuneam mai sus că logica poate salva vieți. Este cât se poate de adevărat. Dar nu despre cazuri reale vom vorbi în continuare și mai trebuie să precizăm că în următoarele rânduri nu vom vorbi nici despre mari logicieni cum ar fi Bertrand Russell (1872 — 1970) sau Aristotel, ci despre oameni mai simpli, care posedă acea „capacitate dialectică naturală” despre care vorbea Petrus Ramus (1515 - 1572) când critica formalismele scolasticilor. 2 . Logica - ~Moarte Când Moartea va veni după noi, ce vom face pentru a o convinge să ne mai acorde puțin timp sau chiar să ne salvăm? Ce fel de argumente vom folosi? Vor fi acestea valide sau vor fi sofisme disperate de tipul ad misericordiam? O vom putea convinge prin „sofismul vârstei de aur”, spunându-i că înainte oamenii trăiau mai mult și câteodată chiar nu mureau!? Bineînțeles, putem provoca Moartea la un joc de șah, așa cum face cavalerul Antonius Block în Al șaptelea sigiliu, sau la un orice alt joc. Nu e de mirare că Moartea ca personaj are o slăbiciune pentru jocuri, pe care oricum le câștigă la un moment dat? Celebrul personaj Nasreddin Hoca, cunoscut și la noi prin Anton Pann drept Nastratin Hogea, încearcă să înșele moartea cum poate. Există cel puțin două episoade în care Moartea (sau îngerul Morții) este înșelată. în prima avem de-a face cu un caz de malentendu semantic, iar în a doua acesta scapă de moarte printr-un șiretlic care implică paradoxul. Prima sună cam așa: Nastratin își iubea atât de mult soția încât îi spunea „Sufletul meu”. în momentul în care îngerul Morții a venit după sufletul lui, Nastratin nu era chiar mirat de faptul că cineva-i caută soția. în al doilea caz Nastratin este mai puțin sexist și mai iscusit. Se spune că odată Nastratin se plimba prin piață și, bineînțeles, are o întâlnire neașteptată cu Moartea. încearcă să protesteze plângându-se că nu e pregătit să moartă și astfel obține o confesiune-concesie din partea Morții: „Ucid doar oameni care nu sunt pregătiți să moară.” Observând o greșeală strecurată în standardele Morții, Nastratin se gândește să profite și pecuniar și propune un pariu: viața sa contra o sută de arginți. Bineînțeles, Moartea acceptă și-l ia pe Nastratin peste picior pentru aparenta lui sărăcie de duh (după cum am văzut din povestea anterioară, a rămas fără): „De ce ai făcut acest pariu și ce mă oprește acum să-ți iau viața?” Răspunsul nu se lasă așteptat: „Pentru că știam că-mi vei lua viața.”5. Mult mai interesantă este o poveste culeasă din folclorul maghiar. Aici moartea este înșelată prin folosirea unui concept logic special: indexicali. Pe scurt, indexicalii sunt termeni care își schimbă referința în funcție de context (câteva exemple: „Eu”, „aici”, „acum”, „acasă”). Această poveste are ca personaj principal o bătrânică căreia îi sosește vremea, iar Moartea o vizitează pentru a-și îndeplini îndatoririle. într-o primă fază femeia încearcă să convingă Moartea să o mai lase să trăiască o anumită perioadă de timp, iar în urma unei negocieri convinge Moartea să-i mai dea timp „până mâine”. Dar „nu uită” să adauge că, fiind bătrână, are o memorie proastă, iar Moartea ar trebui să scrijelească pe ușă promisiunea scriind „Voi veni mâine”. Dar a doua zi când Moartea vine, bătrânica îi arată Morții ce a promis și tot așa își amână sfârșitul o perioadă6! Când ne gândim că logica nu are o trecere prea mare în rândul celor care practică vocațional sau profesional filosofia, ne dăm seama că în zilele noastre omul poate să se sinucidă sau să lupte cu moartea și prin alte mijloace. De ce să riște cu logica, care este greu de utilizat și controlat? Există chiar locuri comune a căror esență poate fi surprinsă astfel: „logica te plictisește de moarte”. De aceea se recomandă evitarea contactului prelungit cu ea. Mulți reușesc să respecte această recomandare și astfel se explică și curenta inflație de filosofi pe „piața culturală” autohtonă. 1 http://people.ds.cam.ac.uk/dhm11/DeathIndex.ht ml. 2 Să sperăm, însă, că aceasta nu va fi cuantică. Secvența din Star Trek se găsește la următoarea adresă: http://www.youtube.com/watch?v=wlMegqgGO RY. 3 Cicero, Tusculanae Quaestiones I, 34. 4 Platon, Apologia 40c-41c. 5 Pentru cele două anecdote: http://www.rodneyohebsion.com/mulla- nasrudin.htm#231 și http://u.math.biu.ac.il/ schiff/Hodja/hodja103.ht ml. 6 Âmi Lajos, Ami Lajos mesei I, Sandor Erdesz (ed.), Akademiai Kiado, Budapest, 1968, p. 437. ■ 5 TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U traduceri Câinii romantici Roberto Bolano Roberto Bolano (28 aprilie 1953, Chile - 15 iulie 2003, Spania) a fost „cel mai influent și admirat romancier al generației sale din întreaga lume hispan- ică” (Susan Sontag). Poet și prozator, experimentalist, teribilist, Bolano e unul din rarisimii scriitori despre care se poate spune că transgresează limitele. Anii 1990 îl impun drept figura centrală a literaturii hispanice, dar îl și aruncă pe orbita unor traduceri glorioase. Abia după 2000, cîteva din volumele sale, romane sau culegeri de povestiri, văd lumina tiparului în română: Nocturnă în Chile, O stea îndepărtată (2008), Tîrfe asa- sine (2009), Anvers și Convorbiri telefonice (2011). Celebrele romane postume, precum și versurile din Los perros romanticos așteaptă, încă, transpunerea în românește. Oferim cititorilor Tribunei, în traducerea domnului Radu Niciporuc, patru din poemele lui Bolano - printre care și capodopera eroticii sale, Lupe - provocatoare, postbeatnice, caricaturale, tandru-bestiale, încercînd să capteze fiecare nuanță a omenescului, într- o cadență și o desfășurare narativă pe care poezia (marea poezie) și le permite rar. (Ștefan Manasia) Câinii romantici (Los perros romanticos) Aveam douăzeci de ani pe atunci și eram nebun. Pierdusem o țară dar câștigasem un vis. și pentru că aveam acel vis restul nu mai conta. Nici să muncești nici să te rogi nici studiul de dimineață printre câinii romantici. și visul trăia în golul din mine. O cameră cu lambriuri, în penumbră, într-un din plămânii tropicului. și mă-ntorceam în mine uneori și-mi vizitam visul: statuie eternizată în gânduri lichide, un vierme alb răsucindu-se în iubire. O iubire nerușinată. Un vis în alt vis. Iar coșmarul îmi spunea: o să crești. Vei lăsa în urmă imaginile durerii și labirintului și vei uita. Dar să crești în vremea aceea ar fi fost o crimă. Sunt aici, am spus, cu câinii romantici și voi rămâne aici. Ultimul sălbatic (El ultimo salvaje) 1 Am ieșit de la ultimul spectacol pe străzile pustii. Scheletul trecu pe lângă mine, tremurând, agățat de bara mașinii pentru gunoaie. Ample caschete galbene ascundeau chipurile gunoierilor, și chiar așa am crezut că-l recunosc: un vechi prieten. Asta-i situația, mi-am spus a suta oară, până ce mașina a dispărut după colț. 2 Să mă duc nu aveam unde. Am hoinărit îndelung prin împrejurimile cinematografului căutând o cafenea, un bar deschis. Toate erau ferecate, porți și obloane, dar cel mai curios era că edificiile păreau pustii, de parcă oamenii n-ar fi locuit acolo. N-aveam nimic de făcut decât să dau ture și să-mi aduc aminte dar chiar și memoria începuse să-mi șchioapete. 3 Ca pe „Ultimul sălbatic” m-am văzut străbătând drumurile din sudul Californiei pe-o motocicletă albă. Pe partea stângă marea, la dreapta marea iar la mijloc cutia cu imagini care se vor evapora încetișor. Cutia va rămâne goală la sfârșit? La sfârșit, motocicleta va călători împreună cu norii? La sfârșit, sudul Californiei și „Ultimul sălbatic” se vor contopi cu Universul, cu Nimicul? 4. Am crezut că-l recunosc: sub cascheta galbenă de gunoier un prieten din tinerețe. Niciodată liniștit. Niciodată pentru mult timp într-un loc. De ochii lui întunecați poeții ziceau: sunt ca două jucării suspendate deasupra orașului. Fără îndoială cel mai curajos. Iar ochii lui ca două comete negre în noaptea neagră. Agățat de bara mașinii scheletul dansa cu viclenia tinereții noastre. Scheletul dansa cu cometele și cu umbrele. 5 Străzile erau pustii. îmi era frig și mi se perindau în creier scene din „Ultimul sălbatic”. Un film de acțiune, cu capcană: lucrurile se petreceau doar aparent. în fundal: o vale liniștită, pietrificată, cu excepția vântului și a istoriei. Motocicletele, focul mitralierelor, sabotajele, cei 300 de teroriști morți, erau făcuți în realitate dintr-o substanță mai ușoară decât visele. Strălucire văzută și nevăzută. Ochi văzut și nevăzut. Până ce ecranul s-a făcut alb, și am ieșit în stradă. 6 împrejurimile cinematografului, clădirile, arborii, cutiile poștale, gurile canalelor, toate păreau mai mari decât înainte de-a vedea pelicula. Acoperișurile erau ca străzile suspendate în aer. Ieșisem de la un film al stabilității și intrasem într-un oraș al giganților. O clipă am crezut că volumele și perspectivele înebuniseră. O nebunie naturală. Fără obstacole. Chiar și țoalele-mi fuseseră obiectul unei mutații! Tremurând, mi-am vârât mâinile în buzunarele gecii și am luat-o din loc. 7 M-am ținut după urmele mașinilor de gunoi fără să știu sută la sută ce așteptam să găsesc. Toate bule- vardele duceau la un Stadion Olimpic de dimensiuni colosale. Un Stadion Olimpic desenat în pustiul universu- lui. Mi-am amintit nopți fără stele, ochii unei mexi- cane, o adolescentă cu torsul gol și un brici. Mă aflu într-un loc unde vezi doar cu vârful degetelor, m-am gândit. Aici nu e nimeni. 8 Intrasem să văd «Ultimul sălbatic» și la ieșirea din cinematograf n-aveam unde să mă duc. Eram într-un fel personajul peliculei și neagra-mi motocicletă mă conducea direct spre distrugere. Fără lună tremurând în vitrine, fără mașini de gunoi, fără dispăruți. Văzusem moartea copulând cu visul și eram de-acum arid. Viermele (El gusano) Să ne prosternăm pentru sărăcia noastră, zise tipul în zdrențe. Așa l-am văzut: hoinărea prin satul cu case tur- tite, din ciment și olane, între Mexic și Statele Unite. Să mulțumim pentru violența noastră, zise, deși era inutil ca o fantasmă, deși nu ne duce la nimic, și nici drumurile acestea nu duc în vreun loc. Așa l-am văzut: gesticula pe un fond rozaliu, cu împotrivire la negru, ah, înserările de la fron- tieră, citite și pierdute pe vecie. înserările ce-l învăluiau pe tatăl Lisei la începutul anilor cincizeci. înserările ce-l văzuseră trecând pe Mario Santiago, în sus și-n jos, înțepenit de frig, pe scaunul din spate în mașina unui contrabandist. înserările infinitului alb și infinitului negru. Așa l-am văzut: părea un vierme cu pălărie de paie și privire de criminal hoinărea prin satele din nordul Mexicului ca un om pierdut, un proscris al minții, exclus din marele vis, și din toate, iar cuvintele le avea, Dumnezeule, înfiorătoare. Părea un vierme cu pălărie de paie, haine albe și privire de asasin. și hălăduia ca un țărănoi prin satele din nordul Mexicului fără să se încumete să calce, fără să se hotărască să coboare în D.F. Așa l-am văzut hălăduind printre vânzători ambulanți și bețivi, cu verb grosolan pe străzile cu case de chirpici. TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 26 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Părea un vierme alb cu o Bali între buze sau o Delicados fără filtru. și călătorea dintr-o parte în alta a viselor, asemeni unui vierme de pământ târându-și, înfulecându-și disperarea. Un vierme alb cu pălărie de paie sub soarele Mexicului de Nord, pe pământurile stropite cu sânge și cuvinte mușcătoare de la frontieră, poarta Corpului văzută de Sam Peckinpah, poarta Minții proscrise, pudicul bici, și blestematul vierme alb aici se afla, cu pălăria lui de paie și mucul de țigară atârnat de buza de jos, cu aceeași privire a asasinului dintotdeauna. L-am văzut și i-am spus am trei proeminențe pe căpățână iar doctorii nu-mi mai pot face nimic. L-am văzut și i-am spus cară-te de pe urmele mele, sugaciule, poezia e mai curajoasă decât oricine, pământurile stropite cu sânge mi-au fost manglite, Mintea proscrisă abia de-mi zgâlțâie simțurile. Din coșmarurile astea voi păstra doar casele astea amărâte, aceste străzi baricadate de vânt nicidecum privirea lui asasină. Părea un vierme alb cu pălăria de paie și automatul ținut sub cămașă și nu se oprea să vorbească singur sau cu cineva în preajma vreunui loc de pe puțin două sau trei mii de ani, încolo spre nord, aproape de frontiera cu Statele Unite, unul ce încă mai exista, să zicem patruzeci de case, două cârciumi, o băcănie, un sat de santinele și asasini ca și el, case de chirpici și curți de ciment unde ochii nu se dezlipesc de orizont (de orizontul acela de culoarea cărnii ca spinarea unui muribund). și ce așteptau să apară de acolo, am întrebat. Vântul și praful, pesemne. Un vis minuscul dar în care el făcea dovada întregii sale încăpățânări, a întregii sale voințe. Părea un vierme alb cu pălăria de paie și o Delicados agățată de buza de jos. Părea un chilian de douăzeci și doi de ani ce intră în cafeneaua La Habana și se uită la fata blondă așezată în spate, în Mintea proscrisă. Păreau plimbările lui Mario Santiago în târziul nopții. în Mintea proscrisă. în oglinzile fermecate. în uraganul din D.F. Tăiate degetele renășteau cu o viteză uimitoare. Degete tăiate, închircite desfăcute în aerul din D.F. Lupe Lucra în cartierul Guerrero, la câteva străzi de casa lui Julian și avea 17 ani și-și pierduse un fiu. Amintindu-și de el i-au dat lacrimile în camera hotelului Trebol, încăpătoare și întunecată, cu baie și bideu, loc ideal pentru a locui câțiva ani. Loc ideal pentru a scrie o carte de memorii apocrife sau o culegere de poeme de groază. Lupe era subțirică și avea picioare lungi și pătate ca leoparzii. Prima oară nici măcar n-am avut erecție: însă nici nu mă așteptam la vreuna. Lupe vorbea despre viața ei și ce însemna pentru ea fericirea. Ne-am revăzut după o săptămână. Am găsit-o la un colț de stradă, împreună cu alte târfulițe adolescente, rezemată de bara de protecție a unui bătrân Cadillac. Cred că ne-am bucurat că ne-am văzut. De atunci, Lupe a început să-mi povestească despre viața ei, uneori plângea alteori făceam dragoste, aproape întotdeauna goi în pat holbându-ne la tavan și ținându-ne de mâini. Fiul ei venise pe lume bolnav și i-a promis Fecioarei că se va lăsa de meserie dacă-l va vindeca. O lună sau două și-a ținut promisiunea dar a tre- buit să se întoarcă. La scurt timp fiul ei a murit și Lupe zicea că din vina ei pentru că nu-și respectase legământul față de Fecioară. Fecioara îl luase pe îngereraș pentru o promisiune nerespectată. Nu știam ce să spun. îmi plăceau copii, desigur, dar mai erau încă mulți ani până să aflu ce înseamnă să ai un fiu. Așa că am rămas tăcut și m-am gândit ce ciudată era liniștea acelui hotel. Sau pereții lui erau foarte groși, sau noi eram sin- gurii săi oaspeți sau ceilalți nu-și deschiseseră gurile nici măcar pentru gemut. Era atât de ușor să faci dragoste cu Lupe și să te simți bărbat și să te simți nefericit. Era ușor s-o faci să intre în ritmul tău. Era ușor s-o asculți cum sporovăia despre ultimele filme de groază de la cinema Bucareli. Picioarele ei de leopard mi se încolăceau în jurul taliei și-și îngropa capul în pieptul meu, căutându-mi sfârcurile sau bătăile inimii. Asta vreau să sug din tine, mi-a spus într-o noapte. Ce, Lupe? Inima ta. Traducere din limba spaniolă de Radu Niciporuc ■ TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 27 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U metaforele nordului Corbul - întâiul chemat la ospățul trupului Flavia Teoc Metaforele kenning care se referă la „corb” evocă fie episoade mitologice din panteonul nordic, fie oferă chei de lectură ale codurilor culturale sedimentate în tradițiile vechii societăți vikinge. „Limbajul poeziei” recomandă scalzilor ca în poemele lor să se refere la păsări în termeni de trupuri și sânge, „pentru că războinicii căzuți sunt hrana și băutura tuturor înaripatelor”. Exegeza aplicată poemelor scaldice distinge două metafore kenning recurente care se referă la războinicul viking, „prietenul lupilor” și „regele corbilor”, sugerând prin aceasta că un războinic adevărat lasă în urma lui atâtea leșuri cât să sature stoluri de corbi și hoarde de lupi. Numit „cel care ciugulește țeasta uriașului Ymir” (pentru că cerul a fost făcut din țeasta uriașului), „vulturul valkyriei Hildr” (pentru că valkiria Hildr îi recheamă la viață pe războinicii căzuți în bătălia fără sfârșit dintre Hedin și Hogni), „pescărușul lui Odin” (pentru că zeul purta pe umeri doi corbi, Hugin semnificând iuțimea gândului și Munin, aducerea-aminte), „corbul” va face întotdeauna parte din instrumentarul poetic care descrie o bătălie chiar și atunci când scaldul nu recurge la imaginarul mitologic, în metafore precum „întâiul chemat la ospățul trupurilor” sau „vulturul întunecat al valului din rană”. Corbul pictat pe flamură rămâne unul dintre simbolurile bătăliei în toată perioada vikingă. „Cronica Anglo-Saxonă” oferă cea mai timpurie descriere a unei flamure vikinge. „în iarna anului 878, spune Cronica, frații fvarr and Hălfdan au ajuns cu cele 23 de corăbii până în Wessex, unde au fost masacrați, iar steagul lor de război, căruia îi spuneau „corbul”, a fost capturat.” Evenimentul marchează victoria deplină împotriva vikingilor, nu numai în bătălie, ci și în plan simbolic, capturând pasărea lui Odin, sursa de putere a invadatorilor vikingi. în poemul „Hrynhenda”, dedicat regelui Magnus cel Bun și recitat în fața lui, în anul 1046, evocând faptele de vitejie ale regelui în timpul bătăliei de la Lyrskogsheden (28 septembrie 1043), scaldul Arnor Tordsson va compune un poem și pentru regele Harald Sigurdsson, care se afla în sală. Poemul „Blagagladrapa” (Cântecul lebedei negre) și-a luat numele de la porecla „blagagl” (lebăda neagră), un kenning pentru corb, pe care regele Harald o primise în Bizanț. Abia revenit din Constantinopol, unde condusese garda varegă a trei împărați bizantini, Harald mai purta această poreclă, dată de bizantini pentru că nu renunțase la scutul viking pictat cu un corb negru cu aripi desfăcute. Se spune că la sfârșitul poemului „Hrynhenda”, regele Harald ar fi exclamat: „Acest poem nu va fi dat uitării atâta timp cât fiecare norvegian îi va cunoaște versurile. în schimb, poemul dedicat mie va fi uitat în curând”. Profeția lui Harald s-a adeverit de vreme ce „Hrynhenda” este un poem păstrat aproape în întregime, în timp ce „Blagagladrapa” s-a pierdut în istorie. O altă legendă asociată cu Harald Sigurdsson și simbolul corbului este cea a flamurei clanului MacLeod din Dunvegan, Scoția. Membrii clanului pretind și azi că acest steag vechi de aproape o mie de ani a aparținut varegului Harald, din perioada în care se afla în Ierusalim pentru a supraveghea și păzi lucrările la biserica Sfântului Mormânt. Țesut din mătase galbenă și albastră și având lungimea de 46 de cm, steagul este acoperit cu puncte mici și roșii numite “cusăturile elfilor”. Numeroși experți au hotărât că țesătura este, într-adevăr, de origine orientală, și că ar fi fost cusută în secolul al Xl-lea. Legenda conform căreia ar fi aparținut varegului Harald care, revenit în Constantinopol, i l-a dat unui vareg anglo- saxon pe nume Leod, iar acesta din urmă îl va depune printre artefactele prețioase ale familiei din Scoția este doar una dintre variantele luate în seamă de specialiști. De altfel, flamura regelui Harald, numită „Landoyâan” (cuceritorul), reapare în „Saga regelui Harald” și după întoarcerea sa din Constantinopol. întrebat de regele Sveinn Tjuguskegg (barbă despicată) care sunt lucrurile cele mai valoroase pe care le are, regele răspunde că flamura sa, pentru că i s-a profețit victoria ori de câte ori o va duce cu el în luptă. Ultima referire la flamura regelui Harald apare înainte de bătălia de la Stamford Bridge, unde regele Harald își pierde viața, iar armata norvegiană este decimată, marcând prin aceasta sfârșitul erei vikinge. Oamenii nordului ne-au lăsat și un scurt manual de interpretare a zborului corbilor care spune astfel: dacă vezi un corb zburând spre răsărit înseamnă că vești bune vor veni în curând; dacă un corb va zbura spre nord și tu îl vezi înseamnă că trebuie să te ocupi mai bine de treburile casei. Dacă spre sud va zbura corbul care îți trece prin față să știi că îi va aduce pe cei dragi în preajmă-ți, iar dacă un corb va zbura spre apus și tu îl vezi pregătește-te pentru mari schimbări în viața ta. ■ din expoziții Puterea curativă a artei ■ Oana Cristea Grigorescu n spațiul restrâns al spațiului de artă contemporană M2 de pe strada Clinicilor nr. 2, et. 2, în interiorul Clinicii Medicală II, întâlnirea cu pictura provoacă întâi surpriză, apoi o reconfortantă clipă de evaziune din atmosfera plină de seriozitate și implicare, proprie actului medical. Pacientul, aflat în așteptarea medicului, întâlnește aici pictura. E ultimul lucru pe care s-ar fi așteptat să îl găsescă într-un spital; pictura scoasă din contextul decorativ, al tablourilor primite și agățate în cabinete, peste care privirea trece indiferentă. în minutele de așteptare, petrecute privind pereții albi, sau în cel mai bun caz tapetați cu afișe și planșe medicale, evadăm involuntar din carcera îngrijorării, lăsăm imaginile din fața ochilor să se dizolve în mintea noastră, să acționeze asemeni unui strop de cerneală scăpat într-un pahar cu apă. Lent, involunar, fără vreun efort al conștiinței, imaginile intră în noi. Acționează homeopat, insinuându-se în gândurile noastre. Rămân acolo pentru a gesta o nouă stare de spirit, mai luminoasă, detașată de presiunea corpului material. Sunt imagini ce-ți ies în cale fără să le fi dorit, fără să fi venit în întâmpinarea lor, pe care le privim eliberați de obligația de a le judeca, înțelege, aprecia. Acesta e statutul imaginii în spațiul de artă contemporană M2, un loc restrâns ca suprafață, un spațiu de pasaj, între coridorul comun și cabinetele medicilor, Aflat la a doua expoziție de la deschiderea din octombrrie, spațiul M2, inițiat de prof. Dan Dumitrașcu, se impune în mediul medical dar și în cel intelectual clujean. O dovedește numărul mare al participanților la ultimul vernisaj, din 24 ianuarie: Efemeride, pictură semnată Radu șerban. Pictura lui Radu Șerban vorbește despre firescul fragilității corpului uman, a nudului feminin situat în ambianțe acvatice, proprii naturii sale. Contururi incerte, aproape dizolvate în contact cu apa, redau o feminintate ezitantă, ieșită din canoanele frumuseții impuse de mode. Clasica temă a scăldătoarelor e reinterpretată de artist: corpuri poetice, armonice cu ambianța sugerată, sunt elemente vii surprinse ca parte a viului, ce conțin dimensiunea efemerului, a trecerii, a perisabilului. La fel ca natura, corpul material e supus trecerii, dar clipa de frumusețe, de confort în propria piele, e urma pe care o lasă spiritul în materie. Reciproc, transparențele acvatice împrumutate corpurilor probează materialitatea spiritului. Fundaluri abstractizate, ca spațiu al unor jocuri de picturalitate, nasc, la rândul lor, delicate raporturi cromatice, aflate în aceeași familie ideatică a perisabilului și efemerului. Privind pictura lui Radu Șerban înțelegem că arta vindecă, face mai ușoară acomodarea cu impedimentele conviețuirii în propriul corp, supus uzurii timpului. Medicii o știu când caută însoțirea artelor. Noi, ceilalți, o redescoperim în spațiul de artă contemporană M2. ■ TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 28 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U excelsior Despre Holderlin (III) Jean-Paul Michel Secretul atotputerniciei efectului lecturii sale este aici: pentru ceea ce Holderlin a iubit în mod absolut el poate fi, în schimb, iubit în mod absolut. Ne vom strădui în zadar să căutăm, vom avea cele mai mari dificultăți să găsim la el cea mai mică manifestare de ură. Critica însăși este aici în întregime purtată de o iubire. Holderlin știe, ca Spinoza, ca Nietzsche, că răutatea este întotdeauna semnul unei mizerii suferite, al unei nemulțumiri de sine, al unei dureri care diminuează. Ea înseamnă o slăbiciune, o lipsă. Iluzia nefericită a urii ține de faptul că ea speră să crească micșorând obiectul aversiunii sale, atunci când nu există, pentru subiectul suferind de insuficiența sa, ieșire posibilă decât prin înalt. Holderlin debordează de un prea-plin de forțe. Nu fiindcă nu a fost rănit de o mie de ori, de micimea condițiilor ambiante, de meschinărie, de josnicia oamenilor. Nimeni mai mult decât el nu le-a suferit cu durere1. Mereu, el le va fi întors săgeata vulnerantă spre sine însuși, alimentându-și melancolia mai degrabă decât să calmeze exteriorul. La capătul lecturii sale, această dilatare a lumii, sporim. Ne regăsim singuri când ea încetea- ză, într-un univers care se îngustează. Nostalgia profundă pe care ea o trezește, a infinitului iubirii ca infinit al ființei, este această tortură delicioasă pe care, „infiniturile rele” odată potolite, lecturile suverane, „înălțătoare și mișcătoare”, da, Jean-Luc Nancy, sunt singurele care ne-o procură încă. Această iubire are o armă proprie, despre care Baudelaire a spus că poate fi suficientă, singură, pentru a face geniul: o sinceritate absolută. Această sinceritate, în anumite condiții foarte rare, dobândește, ca aici, o putere irezistibilă. Ea se înrudește cu puterea cu care o intensă și puternică emoție atinge inima în mod direct. Scrisorile din tinerețe, deja, spun totul. Proiectul unei întregi vieți este conceput și enunțat în ele în mod literal. Extremă luciditate în predicția, presentimentul, diagnosticul (ambiția de eternitate), și sancțiunea disperării. Totul va fi fost acolo parcă gândit și apoi executat 2. Copilul care a avut forța să promită va avea după aceea inima să se țină de cuvânt. în diferitele perioade ale vieții sale, Holderlin a jucat din nou, mereu mai sus, același joc al afirmațiilor tragice; întoarcerea indefinită a lipsei de măsură a infinitului real împotriva figurilor finite ale vieții sensibile concrete, a cunoașterilor și a cânturilor sensibile constituite - asumându-și mereu mai mult poziția cea mai dificilă; până la a se sfărâma datorită acestei încercări: nu să renunțe, dar să se recunoască învins de lipsa sa de măsură. în fiecare din aceste momente (Hyperion, Empedocle, Marile Poeme, Ultimii ani, pentru a relua diviziunile ediției franceze a Operelor oferită sub direcția lui Philippe Jaccottet3), afirmarea tragică este simțită, situată, gândită - păstrată cu gelozie nerezolvată. Putem doar urmări în timp modulația vie a câtorva accente, într-atât este de mișcătoare unitatea acestei vieți. Empedocle, „idealul eului”, - figură paternă și premoniție scrupuloasă a destinului tragic personal, intim unite, în fluidul viu al dramei gândite4. Aproape că nu „există vers care, pentru noi, să nu răsune ca o izbucnire a inimii personale- nepersonale. Pentru noi, Legea De ce la capătul acestei lecturi aproape orice poezie pare atât de grea? sumară? limitată? Cu atât de puține mize? De ce nu rezistă, în fața ei, în afară de primii greci, decât un foarte mic număr de opere: Leopardi, Hopkins, Nietzsche, pentru a indica numai, din trecutul nostru apropiat, prezentul nostru nedepășit? De ce acest sentiment unic de a fi atunci în prezența gândirii ca și cânt, a cântului ca gândire? în cele din urmă, am văzut foarte puțini care, ajunși la sfârșitul tinereții (ea nu are alegerea ignoranței sale)5, să fi avut curajul să spună, și, în mod sobru, să pornească din nou, „instruiți de suferința cumplită”. Atâta timp cât inepuizabila vigoare a tinerelor zile câștigă în bătălia în dezordine sunt numeroși cei care fac să pocnească drapele pestrițe, dar când vine timpul cugetat, descreșterea forțelor, câmpul se golește, liniștea cade asupra orașelor odinioară traversate de strigăte. Atunci ne-am aștepta ca dintr-o mișcare sobră să se ridice un om maturizat de încercări, care să vorbească. Holderlin îi dă o tinerețe nouă Vechiului Testament, primilor greci, lui Dante, Spinoza, Leopardi, Hopkins, Nietzsche. Enorma lor putere de înviere a ceea ce este mai bun, de reactivare a momentanului retras este Legea, pentru noi. Ei sunt „secretul”. Misterul este poate că ceea ce are valoare trebuie, pentru a acționa, să rămână voalat; și că larmele înseși, ca eroare, sunt un moment de adevăr - ceea ce ar da deplinul sens acestei foarte hegeliene propoziții a lui Holderlin că „adevărul cel mai complet este cel care primește și conține toate momentele erorii: el le înapoiază momentului lor și locului lor”. Nu ne-am vindecat de oprirea poetică a lui Rimbaud. El mergea spre Lege. El a practicat-o, în mod viril, pentru el singur, producând în masivul francez, intr-un sens nou, unitatea naivului, a eroicului și a idealului. După el poezia îndoliată pe care am primit-o moștenire a rătăcit. Noi suntem copiii acestui doliu. Rimbaud a rămas fără posteritate. Puterile sale s-au separat. Cine oare ar putea să redevină stăpân pe fire? Să înnoade din nou gândirea și cântul? în dezordinea care ne-a revenit, strigăm. O frumusețe justă, totuși, nu ne va fi dată, cum e drept, decât cu condiția de a o întemeia din nou, depășind încă o dată limita. Ceea ce face din Holderlin, pentru noi, astăzi, Legea, e faptul că, de la un capăt la altul, resursele limbii și ale vocii, ale gândirii și ale artei, ale memoriei divinului și ale îndrăznelii unei gândirii a posibilei sale pierderi, vor fi fost la el desfășurate în mod loial fără negare, dispreț, îndoială inițială - fără ca vreodată săgeata josnică a ironiei ricanante a modernilor să-l atingă și să-l strice. De la un capăt la celălalt o loialitate, un scrupul, conștiința celei mai înalte datorii, interdicția majoră, pentru sine6, de a le coborî vreodată scopul - și încercarea imposibilului fără a disimula vreodată ceva, toate îndoielile enunțate j™ - paul michcl Despre Sur 0 flirta în fiecare moment, și biciul provocărilor de relansat șfichiuind în mod viril sufletul feminin - până la închidere și la veghea nesfârșită - atunci monedă de supliciu. Acest dispozitiv rămâne, pentru noi, neschimbat, cel al tragicului modern, al lucidității moderne, al acuității cunoașterii moderne - al îndrăznelii nebunești de care ar fi nevoie acum pentru a cuteza să încerci, din nou, la înălțimea cerută, contrapartida poetică necesară: să nu disperi pur și simplu (da, noi ceilalți, aici și acum), datorită artei și puterilor gândirii, așa cu au avut nebunia, mereu, să îndrăznească să parieze încă, cei care, fără mult mai multe garanții, au îndrăznit totuși. Aceasta este moștenirea lui Holderlin: provocarea de a fi întotdeauna noi înșine la înălțimea candorii sale, a îndrăznelii, a forței sale. De-abia am aflat ceva ce el nu a știut - în toate ordinile divinului și ale omenescului, în ordinea politicului și a Istoriei, a poeticului și a gândirii. Nu văd decât acest lucru, pe care l-am putea ști și pe care el însuși nu l-a putut cunoaște fără să tremure, și anume că pentru noi el, „învinsul”, este cel mai înalt punct pe care îl poate vreodată atinge o cunoaștere de om: meditația ființei & contrapartida artei. Dacă există un lucru de care el s-a putut îndoi - până când acesta l-a sfărâmat - și de care nouă ne este imposibil să ne îndoim - până când acesta ne este Provocarea irelevabilă - e că el a atins moneda vie, în cel mai înalt punct al meditației ființei și al ființei artei. Ar fi nevoie de o inocență de copil comparabilă cu a sa pentru a îndrăzni să riscăm încă întreprinderea nebunească de a voi să numim în adevăr, la înălțimea de strălucire de care e nevoie, totalitatea imposibilului de numit, cunoscut ca fiind, totuși, realul realului. Un om matur ar găsi în asta toate motivele să renunțe. Nu că, în interval, ideea „eșecului” s-ar fi putut schimba - acesta este uneori felul de șansă care le surâde celor îndrăzneți. Și că am avea poate dreptate să privim textul-Holderlin drept punctul cel mai înalt pe care l-a atins vreodată textul - etalonul viu al oricărui merit poetic încă posibil. Holderlin ar valora astfel drept figura provocării pornind de la care s-au putut schimba ideile înseși de „succes” și de „eșec”, îngustele TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 Black Pantone 253 U 29 Black Pantone 253 U sport & cultura Federația Internațională de Tenis la ... 100 de ani ! Demostene Sofron Despre tenisul de cîmp am scris mai puțin. Sincer să fiu, nu am prea avut motive să o fac, se intră dintr-un turneu în altul, o competiție majoră este urmată de alta, jucătorii urcă sau scad în clasamente, nimic nou sub soare. Cît ne privește, un singur lucru este de spus, România caută să revină în Grupa Mondială a Cupei Davis, o muncă de Sisif să recunoaștem, sperăm să fie și una încununată de succes. Dacă scriu despre tenisul de cîmp o fac datorită unei aniversări ce se apropie cu pași repezi. 1 martie 1913 este o dată istorică, ea marchează nașterea unie noi organizații profesion- ale și profesioniste în tenisul de cîmp, International Lawn Tennis Federation (ILTF), cu sediul la Paris. 13 sînt statele care semnează actul întemeierii ILTF, Australasia (Australia și Noua Zeelandă), Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Marea Britanie, Olanda, Rusia, Africa de Sud, Suedia, Elveția, Spania. Sînt adoptate primele acte, printre care Constituția ILTF (13 paragrafe), limba oficială - franceza cu traducere în limba engleză, stabilirea sediului la Paris. Acesta este începutul... Ceea ce a urmat este la fel de spectaculos, referindu-mă la un șir de eveni- mente care trebuie cunoscute, fiecare în parte contribuind la dezvoltarea tenisului în întreaga lume. Sînt de reținut în acest caz următoarele : 1914 : Norvegia, Canada și Statele Unite decid să nu accepte statutul de țări membre 1919 : doar zece țări mai rămîn în structura ILTF, multe retrăgîndu-se din cauza războiului și a urmărilor sale 1922 : adoptarea măsurilor care să întărească rolul ILTF în organizarea tenisului de cîmp în întreaga lume, de la recunoașterea internațională la stabilirea regulilor de joc 1923 : Statele Unite devine membră a ILTF; sînt adoptate regulile jocului de tenis, reguli intrate în circuit de la 1 ianuarie, 1924; se pun bazele primelor campionate internaționale - Marea Britanie, Franța, Statele Unite, Australia - precursoarele actualelor turnee de Grand Slam 1924 : ILTF are parte de recunoașterea inter- națională dorită, fiind singura organizație cu drept de organizare a competițiilor tenisului de cîmp 1927: tenisul de cîmp dispare din programul Jocurilor Olimpice 1939 : numărul țărilor membre ILTF se ridică la 59; cum puterea francului scade și Elveția este tot mai aproape de a fi invadată de naziști, sediul ILTF se muta la Londra 1946: are loc prima întîlnire post război, Londra, 5 iulie; numărul de țări membre este 23; multe țări vor deveni membre sau se vor retrage din ILTF din diferite motive, politice mai ales 1963 : aniversarea celor 50 de ani de existență a ILTF și lansarea unei noi competiții Federation Cup/Cupa Federației pentru echipe feminine; prima cîștigătoare este reprezentativa Statelor Unite 196'8 : ILTF deschide era ... Open, 30 martie, Paris (jucătorii profesioniști pot juca și în turneele de Grand Slam dar și în Cupa Davis) 1970 : se introduce tie - break - ul (prima competiție - Open-ul Statelor Unite); în Cupa Davis, tie - break-ul se introduce în 1989 1972 : se introduc mingile de culoare galben/verzuie 1976 : primul program internațional de dez- voltarea a tenisului se implementează în Africa 1977 : ILTF devine International Tennis Federation 1978 : sînt anunțați primii campioni mondiali pe baza noilor clasamente introduse; ei sînt Chris Evert și Bjorn Borg la seniori, Hana Mandlikova și Ivan Lendl la juniori 1979 : ia ființă National Foundation of Wheelchair Tennis, fundație dedicată persoanelor cu nevoi speciale, dar practicante de tenis 1981 : Cupa Davis are parte de o restructurare majoră : Grupa Mondială (cu 16 țări), zone geografice (alte patru grupe) 1988 : tenisul reintră în programul Jocurilor Olimpice, Seoul, Coreea de Sud 1992 : introducerea programului antidrog 1995 : Federation Cup devine Fed Cup 2006 : introducerea sistemului Challenge/sis- temul electronic Hawk - Eye, prima competiție fiind Cupa Hopman, Perth Acestea sînt datele cele mai importante, rele- vante pentru tenisul de cîmp și dezvoltarea lui în timp. Urmează festivitățile celor 100 de ani. O vîrstă frumoasă, trăită intens, departe de a fi încheiată. ■ " noastre priviri profane convertindu-se în alte priviri - strălucire oferită ființei, putere în jocul de a spune, nouă tinerețe pentru gândire și limbă. Presimțim că nu mai avem de așteptat nimic - dacă nu de la o inocență secundă, învățată cu imposibilul și nerenunțând. Nihilismul care locuiește slăbiciunea modernă este mai întâi o îndoială referitoare la sine. Așa cum „înfrângerea”, „sacrificiul” „virtuții” lui Robespierre vor fi fondat politicul modern - (nu am terminat cu ideea de democrație, presimțim în aceste momente de decadență ale utopiilor secolului al XIX-lea) - la fel „eșecul”, „sacrificiul” lui Holderlin în față „imposibilului” sarcinilor poeticului, „luate în serios”, vor fi întemeiat, pentru noi, posibilitățile noi ale poeticului, ale gândirii poeticului. (Căci nu am terminat nici cu poeticul). „întoarcerea spre cămin”, iată de negânditul modern. Totuși, va trebui ca spiritul, într-o zi, să se întoarcă în el însuși, dacă nu vrea pur și simplu să se desfacă, să lase loc liber simplei exteriorități mecanice sau sălbăticiei animale. Trebuie inventate figuri demne ale acestei „întoarceri”, care nu ar putea fi o simplă „întoarcere”. Aceasta este sarcina poeților viitorului. Contează să dăm căldură mișcării recunoștinței, într-o formă fără moliciune, așa cum se cuvine unor îndrăgostiți de vigoare și de lege. Aceasta este sarcina poeților viitorului. Cunoaștem prea bine dinainte ceea ce va părea de neînțeles în aceste cuvinte. Sentimentul nostru este totuși că ele trebuie respectate. și că trebuie aici să sacrificăm aprobarea dată unor frumuseți cu mai puține consecințe în fața enunțului injoncțiunii care, pentru noi, în acest moment al culturii și al vieții, este o datorie. Cel mai greu este de altfel mai puțin să-l înțelegem, și chiar să-l spunem, decât să ajungem la justele efecte pe care acest lucru le cheamă prin mijloacele artei - și în opere care ridică acest timp la ceea ce este, îl poartă la înălțimea sa justă, dacă noi nu suntem neputincioși și nedemni. Note: 1 Laurul, pp. 6-7. Conflictul absolutului Iubirii cu meschinăria vecinătăților profane a fost scris, și rana ofensei : „Să suferi persecuțiile lumii, Orice constrângere, și cel mai mic prejudiciu, Toate disprețurile amare ale invidioșilor.... (...) ’ în veghile îndurerate ale nopții, Atât de des din adâncul suferinței mele, ... Când mândria mă măsura, disprețuitoare Când își bătea joc de mine vanitosul Când sentințele mele făcuseră să tremure Când mă evita chiar și sufletul cel mai nobil Poate, îmi spuneam, aceste încercări îi vor da forță spiritului tău, și tăcerea, întinzându-ți din nou coardele, Te va ajuta la cânturi mai virile ? Dar tăcere ! visele copilărești Nu sunt auzite de viitor în noaptea sa, și din cele mai frumoase semințe atâtea fructe M-au făcut deja să îndur minciuna.” 2 Nu există, pană la recluziunea din « ermitaj », ceva care să nu fi fost, literal, anticipat, meditat și recunoscut ca o posibilă postură poetică în fața Nelimitatului. Către Nast: [p.29] „Am avut ideea, odată anii mei de universitate încheiați, să mă fac pustnic, (...) această idee mi-a plăcut atât de tare, că vreme de o oră, cred, am fost pustnic în gând.” Holderlin își reprezintă această posibilitate cu atâta realism, încât vede, dintr-odată, că ea ar fi suficientă pentru a-i aduce reputația de nebunie, și îi cere corespondentului său să țină această scrisoare secretă : „Ai grijă mai ales ca această scrisoare să nu cadă în mâinile cuiva străin, ostil, căci s-ar spune : iată un nebun !” Se știe în ce măsură această reputație face încă imaginea publică. se va spune oare că după ce a fost mai întâi întrezărită într-o reverie de tinerețe, recluziunea se va fi întors apoi în dramă, cioplind îndelung durerea, și că ea a fost poate, ca atare, aleasă 3 Paris, 1967, Gallimard, la Pleiade. 4 Ne amintim ultimele două versuri ale poemului dedicat memoriei omului din Agrigente : „Aș vrea, dacă n-ar fi iubirea care mă reține, Să-l urmez în abis pe acest erou.” Putem privi Empedocle ca o scenă pentru „idealul eului” tragic. Scriitura sa nu va avea sfârșit. 5 „(...) într-adevăr mai degrabă bărbaților/ Le aparține lumina. Nu tinerilor.” (Unicul I, notă p. 1217). 6 Ea nici măcar nu îi era necesară, se născuse loial, egalul lui Ahile, „copil răsfățat” al naturii. Cf. p. 597. Despre Ahile : „acest genial fiu al zeilor, puternic, melancolic în mod tandru, Ahile, acest copil răsfățat al naturii; (...) acest adolescent cu forță leonină, în întregime inteligență și grație, se menține pe linia de mijloc între înțelepciune precoce și asprime (...) o minune a artei (...) nespus de mișcătoare”. ■ 3 TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 30 Black Pantone 253 U mulți, vioara cu pseudonim ecleziastic a fost vrăjitoarea care a transformat seara într-o adevărată fiesta. Arhanghelul si Catedrala ■ Mugurel Scutăreanu n prima seară de februarie - oră spaniolă la Colegiul Academic. Nu raveliană ci clujeană, adică împlinită cu oameni ai locurilor sau cu îndrăgostiți de aceste meleaguri. Orchestra Filarmonicii Transilvania, mezzosoprana lulia Merca (localnicii), violonistul Gabriel Croitoru și dirijorul Mihail Agafița (clujenii cu sufletul), au depănat povești cu vrăjitori într-ale iubirii, morărițe focoase, tropot îndrăcit de flamenco, fieste și suferințe din dragoste. Două tabere și printre creatori: de dincolo de Pirinei - Manuel de Falla, de dincoace - Eduard Lalo și Emanuel Chabrier. Vă mărturisesc sincer că dintru bun început am pus ochii pe Gabriel Croitoru și Simfonia Spaniolă. Dincolo de amorul meu (vrăjitor) pentru viori și violoniști mari, combinația se anunța a fi, de departe, punctul fierbinte al serii. Am și aflat, vorbind cu Gabi (e om, Gabriel, și încă unul de un firesc neprihănit, fără urmă de fumuri în cap!), că în jurul acestui nucleu - concertul lui Lalo - s-au închegat cele două ore spaniole: „ când Mihail Agafița m-a întrebat ce-aș vrea să cânt la Cluj, i-am spus că Simfonia Spaniolă și, probabil, dup-aceea el a hotărât să continue in același stil toată seara”. Norocoase împrejurări, bună ideea celui care a urzit basmul cu plete negre și ochi scăpărători. Era sortită a fi pe placul publicului larg, istorisirea. Suita din Amorul Vrăjitor a încălzit asistența la flăcările Dansului Focului, în fapt, singura scenă din balet cunoscută îndeobște. M-am amuzat de remarca violistului lângă care stăteam, vechi filarmonist: vezi câte triluri are viola?! Da, iată o pagină de glorie din repertoriul acestui compartiment orchestral atât de luat peste picior... Valurile de triluri ale viorilor mai pântecoase și-au îndeplinit chemarea de-a ne împinge în tenebrele exorcismului prin care Candela își alungă din suflet fantoma soțului dar oboiul a fost umbrit dinamic în momentul esențial al expunerii temei principale. Tot așa, partida vocală din suită n-a fost suficient reliefată prin reducerea intensității substratului orchestral, or mezzosoprana coboară mult uneori. în abordarea genului cante jondo, lulia Merca s-a arătat spaniolă mai mult prin... înfățișare. La rapsodia Espana de E. Chabrier am suferit din cauza intrărilor înșurubate ale dirijorului, prea învârtejite și, de-aceea, nu întotdeauna precise. Rezultatul a fost, printre altele, că celebra temă de vals, cu intrare pe timpul doi al măsurii, s-a clătinat neplăcut în mai multe rânduri. Odată trecut și vârful gloriei lui Chabrier, a venit evenimentul serii, simfonia-rapsodie pentru vioară și orchestră de E. Lalo. Vrăjitorul cu nume de arhanghel dar cu figură de adolescent nu și-a îmbrățișat Catedrala ci a pătruns sub arcele ei gotice, stârnind nu numai șoapte ci și strigăte din nebunia dansului, căci capodopera lui Giuseppe Guarneri del Gesu este un dom al spiritului omenesc în plinătatea lui. M-am gândit că toată țigănia cu Stradivarius-ul Elder-Voicu a fost mâna destinului, ca Gavriil să ajungă la Catedrală iar Mădălin să-și dea culoarea pe față. Gabriel a iubit acea vioară Stradivarius, a dobândit-o prin luptă dreaptă (de s-a ridicat Yehudi Menuhin de pe scaun, la o vreme și-a zis că-i destul cu „concursul”, lui îi este limpede la cine trebuie să ajungă instrumentul acela ), a dus-o la șaman când a bolit cu sufletul crăpat (de abia a putut-o tămădui omul-arbore, Pavel Onoaie, în venele căruia curge sevă nu sânge), a revendicat-o demn când i se smulgea din mână, însă... n-a fost să fie. Mia bine-așa, mai zic o dată! Glas tunător în străfundurile carstice, dulceață plină pe strunele mijlocii și lucire de katana pe piscuri, cum are Catedrala, nu știu zău dacă găsești la vreun Stradivarius. Credeți că degeaba a iubit-o atât de mult Enescu, aproape ca pe Maruca cea care nu l-a iubit niciodată? A fost o încântare Simfonia lui Gabriel, știută din pruncie, acum așezată și coaptă, visată, cum se spune. Nu numai chipul violonistului este juvenil ci întreaga ființă, energiile sale îmboldindu-l uneori să tragă tempoul înainte, ca un cal pur-sânge care se simte bine numai în fruntea plutonului. Publicul a vibrat, marele public s-a repezit cu labele poc (rămâne genial jocul de cuvinte cu La Belle Epoque, din bancul ceaușist!) după partea a IlI-a (știau ei ceva, cum că un concert instrumental are trei părți, de unde naiba să bănuiască forma neobișnuită a Simfoniei Spaniole?!), până la urmă aplauzele au erupt, îndelungi, unde le era locul, ba ne-am ales și cu un bonus - Sarabanda din Partita I pentru vioară solo de J. S. Bach. Pentru Suita a Il-a din baletul Tricornul, de M. de Falla, a venit ca reexpoziția unei forme de sonată, dând rotunjime concertului. Jota aragoneză ne-a rămas pe timpane și, prin sugestie, pe retine - unduiri de brațe, volane fluturate ațâțător, jerbe de artificii, tot ce a fost în stare să brodeze imaginația fiecăruia. O umbră veche m-a amărât iarăși, pentru a nu-știu-câta oară: cu ce-o fi sfântul nostru folclor mai prejos de temperamentala moștenire muzicală populară iberică? Câte ritmuri au, până la urmă, meridionalii aceștia? Și ce s-ar fi făcut fără vâna arăbească? Cum s-ar putea asemui vreodată melodica lor, variată și nu prea, cu fantezia noastră melodică fără pereche? Avantajul bogatului... Bogăție din înrobiri, piraterie și genocid cu crucea-n mână! Au catedrale, cu miile dar în penumbra lor încă răsună gemetele pretinșilor eretici, schingiuiți de inchiziția aceleiași Izabele care și-a dezlegat punga în fața lui Columb. Intuiția diavolească a crudei regine, avea să aducă coroanei iberice aurul unui întreg continent. Catedrala lui Enescu și acum a lui Gabriel Croitoru, este credință pură. Credință în mâinile unui muritor cu nume și har de arhanghel. ■ TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 31 Black Pantone 253 U teatru Atenție! Spațiu de joc amenajat Oana Cristea Grigorescu Ați prins la școală clasele cu număr mic de elevi? Douăzeci de elevi nu pot scăpa ochiului vigilent al profesorului în decursul unei ore. Aflați într-un grup restrâns, toată lumea vede pe toată lumea, iar atât de puțini spectatori la un experiment teatral nonverbal nu se pot sustrage invitației de a deveni parteneri de joc, antrenați de actorii din scenă. Aceasta e miza spectacolului experiment FEED(me)BACK, pe care Compania Pasaj l-a prezentat în ianuarie la Fabrica de Pensule. Autocaracterizată „laborator de spectacole experimentale la granița dintre teatru, dans, muzică, arte vizuale”, compania Pasaj amenajează cu acest spectacol un spațiu de comunicare directă între fiecare spectator în parte și scenă. Maximum douăzeci și cinci de spectatori sunt așezați pe scaune în jurul unei arene dreptunghiulare, albe, față în față cu trei actori care îți caută privirea, te provoacă să reacționezi la jocurile lor. Imaginația audienței e regizorul acestui work in progress, numit semnificativ FEED(me)BACK. în engleză feedback, știe toată lumea, înseamnă reacție, răspuns. Mai pe românește, Răspunde-mi ar fi titlul ce dă și cheia de Moliere de studio Claudiu Groza Foto Nicu Cherciu O opțiune ce s-a dovedit inspirată a avut regizorul Laurian Oniga de a monta clasica piesă molierescă, Tartulfe sau Impostorul, în studioul ”Euphorion” al Teatrului Național din Cluj (cu premiera în 1 februarie 2013). Datorită condiționării spațiale, spectacolul a devenit oarecum minimalist, accentul căzând pe actori și susținând astfel cheia de lectură regizorală. Oniga și-a conceput singur decorul, simplu, eficient-clasic-ilustrativ, cu o masă și scaune stil, niște draperii roșii, configurând o casă burgheză înlesnită, dar și un tabernacol cu icoana lui Isus, semn al derivei bigote a stăpânului. Crucea aflată pe masă și îngerașii cu mîinile împreunate în rugăciune, Bibliile membrilor familiei și clopotul dintr-un colț au întregit atmosfera intrigii. La fel, în contrast, a fost creată și ținuta protagoniștilor, majoritatea strident- baroc-pudrați, cu peruci ample și elaborate, cu gesturi prețioase, snoabe, afectate, cu batiste agățate de deget, ca niște păpuși împopoțonate, în timp ce "oamenii Domnului” purtau veșminte simple și tichii austere și făceau gesturi onctuoase, măsurate, înțelegere a relației actorilor cu publicul. Actorii provoacă răspunsul spectatorilor la mici scene imaginare: luăm împreună șampanie și saumon fume. Apoi, mângâiem, consolăm, empatizăm cu personaje fără identitate ce ne solicită atenția pentru câteva secunde. Sunt mici scene ce trimit la exercițiile studențești, dar care verifică calitatea prezenței scenice a actorilor. Mai mult, se dezvoltă în scene ce fructifică tehnicile lui Augusto Boal, ale metodelor de intervenție socială cunoscute sub numele de “Teatrul Oprimaților”. Treptat, ne lăsăm contaminați de verva și tempoul impus de tinerii actori Andreea Gabor, Raluca Uzunov și Marosăn Csaba (toți absolvenți ai Facultății de Teatru și Televiziune a UBB Cluj). Regizoarea Adriana Chiruță pune în valoare personalitatea și temperamentul fiecăruia în parte, schițează caractere din tușe lejere. De la un personaj la altul, trecerea se face prin mici accente de identitate: mișcări sugerat feline, un anume mers, un accesoriu de costum, o marcă sonoră nonverbală. O privire încurajatoare dar insistentă din partea actorilor impune fiecărui spectator în parte relația directă cu personajele. Atenți la disponibilitatea publicului, smerit-cumpănite, la fel de stridente ca ale primilor. Autoarea costumelor, Cătălina Chirilă, a conturat cu har caracteristicile eroilor, din detalii inteligent puse în valoare. Acțiunea a fost astfel amorsată, permițând actorilor să-și potențeze partiturile, în această grilă ostentativ-teatrală, jucând povestea imposturii lui Tartuffe, vicleanul "credincios” dispus să "calce strâmb” cu soția protectorului său, pe care-l și escrochează, lăsându-l, vorba ceea, calic. Oniga a renunțat la "pedepsirea” lui Tartuffe, acesta rămânând în cele din urmă victorios în matrapazlâcuri - se poate bănui aici și o trimitere la actualitate, eroul molieresc fiind un soi de arhetip al afaceriștilor veroși de azi. La prima reprezentație mi s-a părut că spectacolul nu are încă fluxul potrivit cu intenția regizorală, iar "istoria” personajelor nu e îndeajuns pusă în valoare, astfel că interacțiunile dintre ele au o doză de schematism. Tartuffe, de pildă, e mai degrabă un șarlatan de provincie decât un maestru al imposturii, membrii familiei lui Orgon nu sunt niște actorii îi încurajează pe cei dornici să intre în joc, nu îi presează pe cei nehotărâți și tratează individual asistența. O metodă eficientă de stimulare a publicului, care parcurge înlănțuirea scenelor scurte, de doar câteva minute, și rămâne cu impresia că a trăit o fantasmă în care a căzut convenția celui de al patrulea perete. La final, te îndoiești dacă ceea ce ai văzut e real sau ți s-a năzărit doar. Totuși careul magic al scenei, în care pășim până la urmă, la propriu, ne transformă pe toți în involuntari actori, participanți la un joc ce renaște în noi plăcerea ludică de a imagina. Scene în doi, de la actor la spectator, amorsează jocuri ce pun în relație directă doi spectatori, apoi mai mulți. Ajungem la capătul orei de spectacol să jucăm împreună o imaginară partidă de volei, să ieșim din sală într-un alai de nuntași, format ad hoc, cu miri aleși din public. Paharul de vin băut la final e real, semn că teatrul transformă plăsmuirile imaginației în senzații și sentimente concrete. Așa e și gustul astringent al vinului roșu ciocnit de toată lumea în sănătatea artei. Teatrul e comunicare, iar ultimele decenii au căutat în variate formule să implice participarea publicului ca element activ la acțiunea din scenă. în logica comunicării, îmi imaginez un indicator plasat la intrarea în sală care să avertizeze: Spațiu de joc amenajat. Publicul este rugat să lase la garderobă pasivitatea. ■ imitatori ai etichetei de la curtea regală, ci doar simpli histrioni ridicoli - asta oarecum în răspăr cu ce enunță regizorul în caietul-program (opinii consemnate de autoarea caietului, Eugenia Sarvari). Dacă am avut însă impresia că Laurian Oniga se adresează unui public deja familiarizat cu intriga piesei, de aici și lipsa de carnație a personajelor, am salutat excelente momente ale interpreților, aici meritul fiind atât al actorilor Naționalului, cât și al regizorului. Savuroasă e caracterizarea onomatopeică făcută de Orgon lui Tartuffe (”e un om.... ohohoooo.... oooo.... un Om”) ca și criza de nervi "temperată” a burghezului bigot, în care Dan Chiorean, titularul rolului, a strălucit. O altă secvență bine pusă în valoare a fost cea în care Orgon vrea să-și convingă fiica, pe Mariane (Eva Crișan, în ipostază docil-pisicoasă, dar cu gheruțe pregătite), să se mărite cu Tartuffe, tentativă bruiată gălăgios de slujnica Dorine (Adriana Băilescu, de un tonus remarcabil aici, o prezență scenică notabilă). Teatralitatea situației dramatice s-a văzut în scenele de grup, cu afectarea îngrijorată a rudelor lui Orgon - fiul Damis (Ruslan Bârlea), imberb-arțăgos, cumnatul Cleante (Emanuel Petran), "rezonabil”, dar depășit de evenimente, sau Madame Pernelle (Irina Wintze), mama ce girează poziția lui Tartuffe și prostia fiului său. în Tartuffe, Ovidiu Crișan s-a remarcat în momentul "cuceririi” Elmirei, soția lui Orgon (Romina Merei, cu aceeași bună știință a nuanței pe care i-am mai remarcat-o), dar a făcut și un duet admirabil cu Dan Chiorean în "pantomima” semnării contractului de cedare a averii. Fără forță mi s-a părut în schimb secvența "disculpării”. în fine, un frumos crescendo marchează finalul, cel al evacuării familiei, după anunțul mieros- amenințător al executorului Loyal (bine conturat scenic de Miron Maxim), un artificiu de regie plăcut- surprinzător. Tartulfe e un spectacol agreabil, jucat cu acuratețe de actori, inteligent în "reglajele fine”, pe care cu siguranță spectatorii "normali” îl vor gusta fără "nodurile în papură” găsite de critici. Așadar, vedeți și zâmbiți! ■ 3 TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 32 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U balet Terpsihore - Arta Dansului Alexandru lorga De dansat, s-a dansat din totdeauna. Primele mișcări dansate ale omului au fost legate de modul în care acesta-și câștiga existența - vânător, cultivator - ele fiind ritmice. Pentru a dansa și pentru a bate un ritm, nu este nevoie de un instrument anume. Ritmul se poate bate din palme, lovind o anumită parte a corpului, lovind obiecte cu anume rezonanță... obiecte care cu timpul s-au specializat, devenind instrumente de percuție. Cele mai vechi instrumente muzicale și instrumentele de percuție. Ceea ce dovedește că muzica nu a fost aceea care a impulsionat dansul ci dansul, acela, care a impulsionat muzica. în consecință, pe bună dreptate, se poate afirma că arta dansului este cea mai veche dintrea arte. „și cea mai grea!” va adăuga imediat dansatorul profesionist. Noi nu vom spune că baletul este cea mai grea dintre arte. Nici că este cea mai grea dintre meserii. Dar vom afirma cu toată fermitatea că este sportul cel mai greu. Un haltelofil trebuie să ridice greutăți, și toate antrenamentele lui sunt canalizate în acest sens.un fotbalist sau un handbalist trebuie să fugă, să sară, să facă fente, - dar trebuie să ridice. Un gimnast își ridică propriul corp și jonglează cu acesta, dar nu trebuie să ridice un alt corp. Un luptător trebuie să-și învingă adversarul dar trebuie să o facă pe ritm și să zâmbească dulce. Dansatorul amestecă fuga, săriturile, ridicăturile, contorsiunile cu cel mai suav zâmbet și cea mai senină expresivitate, indiferent ce este în sufletul și mușchii lui. Din dans de vânătoare și cules, dansul evoluează în dans sacru, caracteristic misterelor marilor religii. Executanții lor devin profesioniști anume selectați și educați. Preoții din Theba și Memphis executau dansuri mistice, dansuri funebre, dansuri astronomice. La greci, apoi la romani, preoții zeului Marte executau dansuri războinice. în templele indiene - baiaderele - dansatoarele fecioare, dansau în cinstea zeului Shiva etc. Astfel apare denumirea BALET: dans artistic ale cărui figuri reprezintă un anume subiect, executat de către una sau mai multe persoane, după o muzică anume compusă. Apoi - compoziție muzicală după care se execută acest gen de dans. Apoi - reprezentație compusă din pantomime interpretate muzică. Astfel, ajungem la COREGRAFIE - arta creării unui balet. Coregrafie și nu coreografie. Cuvântul vine de la numele insulei Cores, din Arhipelagul Egee, unde-și avea reședința THERPSIHORE - Muza dansului. Don Juan a sedus 1004 femei. Casanova nu s-a lăsat mai prejos, cucerind tot cam atâtea. Soliman Magnificul câteva decenii la rând pretindea în fiecare noapte o fecioară - dar nu-l punem la socoteală întrucât, cu siguranță, le avea pe bandă rulantă de pe poziție de forță. Ibu Saud (1880-1953) de la 11 ani este proprietarul unui numeros harem. August cel Puternic era tată a 354 de copii. Păstrând proporțiile... teritoriale, al nostru ștefan cel Mare - avea și el, acolo, 40 de copii. însă toți aceștia, pălesc pe lângă marele ZEUS - Pater Deorum - stăpânul fulgerelor și tunetelor. Printre nenumărate frumuseți, zeițe și muritoare, pe care nu le-a iertat, a cunoscut-o și pe zeița memoriei - Mnemosine, fiica lui Uranus, căreia i-a turnat nouă fete - așa, ca să-l țină minte! Nouă zeițe. Muze care ocroteau și inspirau artele și științele. Cele nouă muze sunt: Clio-istoria, Euterpe - muzica, Thalia - comedia, Melpomene - tragedia, THERPSIHORE - DANSUL, Erato - Elegia, Polymnie - poezia lirică, Urania - astronomia, Calliope -elocvența. Apoi dansul evoluează, tratând subiecte din viața cotidiană, apelând la sentimente de tristețe, bucurie, ură, iubire... Se dansa și se dansează cu prilejul unor evenimente mai speciale - nunți, sărbători, petreceri... când tinerii - și nu numai tinerii - se adună spre a se cunoaște și prin dans, spre a se apropia. și dacă apropierea este reciproc favorabil recepționată, se amplifică. Astfel iau naștere dansurile populare cu forme caracteristice îndeletnicirii, temperamentului și aspirațiilor grupelor de indivizi ale diferitelor zone geografice. La popoarele de călăreți ce purtau cizme și pinteni vom găsi dansurile ritmice, spectaculoase cu bătăi de tureci, iar la cele agrare pași mărunți și uneori tropotiți, legați de nivelul solului. Prin dezvoltarea științelor și artelor, dar mai ales datorită războaielor de mari proporții, apar conducătorii. Conducătorii de oști. Apare clasa nobiliară, apare ceremonialul, apare Curtea. în fruntea căreia, prin gust și rafinament, se situează Curtea Franței. Curtea Regală cu ale ei dansuri pompoase. Despre care ne-au rămas documente precise încă de la începutul secolului al XVI-lea. Astfel Thoinot Arbeau - pseudonim provenit prin anagramarea numelui - Jean Taboret, de la care vine numele scăunelului taburet, ne-a lăsat o care numită Ochesographia, cu subtitlul „descierea asupra temelor prin care orice persoană va putea ușor să învețe nobila artă a dansului”. După care date despre stiluri, maniere, costume, le qvem din cronici, pictură, opere literare. Dansurile de curte se studiau cu foarte multă exigență și răbdare respectându-se anumite reguli și rigori. Numai un singur „reverence” menuetului se studia luni întregi, urmărindu-se executarea lui desăvârșită. în evoluția dansului de curte apar pași noi, forme noi orientate cât mai mult spre perfecțiunea estetică. Aceste evoluții, dominate de exigență, tind spre profesionalism. Care impune apariția unei noi meserii - aceea a profesorului de dans. Acesta, împreună cu marii pasionați, caută și până la urmă găsesc, perfecțiunea în plastica ei. însuși Ludovic al XIV-lea este autorul a patru figuri a genului de dans ce se desăvârșește. Ludovic XIV - Regele Soare. începe în 1660 să guverneze personal într-o nouă viziune dominată de grandoare și strălucire. Dansator desăvârșit și pasionat. în timpul lui baletul devine principala preocupare estetică a Curții, montările coregrafice având caracter de măreață somptuozitate. „Baletul este cel mai superb moment am măreției lui Ludovic XIV”, Jean Jaques Rousseau. Timp de 20 de ani își va face plăcere și onoare să întruchipeze pe Apolo și Jupiter în diferite balete. „Nimic n-a contribuit mai mult să-l îmbete pe Rege decât această perpetuă apoteoză a măreției sale”, Gustave Lanson. în 1661 Ludovic XIV înființează la Paris Academia de Dans pe care o pune sub conducerea profesorului său Charles Beauchamps. în această școală începe profesionalizarea propriu zisă a baletului. Ea elaborează coregrafia științifică. Aici, maeștri ca Beauchamps, Bicquet sau d'Olivert nu acceptă dansul la întâmplare, în forme rudimentare. Astfel începe șlefuirea și perfecționarea unor mișcări și genuri trecute prin filtrul rațiunii. Se stabilește un anumit cod privind mișcarea dansantă. Se fixează în tehnica baletului acele norme științifice bazate pe deschiderea picioarelor în afară la 90 de grade și cele cinci poziții. Astfel apare dansul perfect, dansul științific, dansul artificial, dansul absolut profesional care se numește Baletul Clasic. Profesorul de dans devine Maestrul de Balet. Iar Baletul Clasic se situează și se studiază la fel ca oricare dintre științe. Cu timpul apar tot felul de curente, de genuri coregrafice. Cum ar fi dansul expresionist, dansul liber, dansul liber sau conteporan etc. Practicienii acestor genuri, însă, pentru a putea fi cu adevărat profeioniști, trebuie neapărat să aibă la bază Dansul Clasic. Chiar dacă un spectacol se crează într-o manieră în care cu tot dinadinsul să se renunțe la orice figură cuprinsă în canoanele clasice se va simți imediat dacă respectivul interpret are sau nu la bază școala Dansului Clasic. Va face lucruri deosebit, de efect, cu mare priză la public, dar ca amator, nu ca profesionist. Nu întâmplător studiul Dansului Clasic s-a introdus, pe lângă antrenamentele specifice în patinajul artistic și gimnastica de performanță - atât în cea sportivă cât și în cea artistică. și pentru că la Curtea Franței a început totul, denumirile, pe plan mondial, în Dansul Clasic, sunt în limba franceză. Astfel, dansatorii profesioniști din lumea întreagă, în sala de balet se pot înețege perfect. ■ TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 33 Black Pantone 253 U 33 Black Pantone 253 U film Iubire /Amour loan-Pavel Azap Fără a fi neapărat inovator, Michael Haneke este un regizor iconoclast „cu măsură” (un iconoclast „pragmatic”), lipsit de complexe, cu o largă mobilitate tematică: de la frisoanele cu accente horror din Jocuri periculoase (Funny Games, 1997), trece cu dezinvoltură la demersul (aproape) sociologic din Cod necunoscut (Code inconnu: Recit incomplet de divers voyages, 2000) sau la studiul clinic al unei sexualități mai mult sau mai puțin morbide din Pianista (La pianiste, 2001, ecranizare a romanului omonim al viitoarei nobelizate Elfride Jelinek). Ascuns (Cache, 2005) este un studiu despre condiția umană, deloc măgulitor: cu toții avem ceva de ascuns, ceva de care ne este rușine, ceva ce regretăm, o vină mai mult sau mai puțin concretă, am vrea, uneori, să dăm timpul înapoi și să reparăm greșeala; pentru toți vine o vreme a scadenței și, mai ales, există cineva/ceva de care depinde destinul nostru, cineva/ceva care ne supraveghează mișcările, faptele, erorile, cineva/ceva care se joacă, serios și grav, cu liberul nostru arbitru. Panglica albă (Das weifle Band - Eine deutsche Kindergeschichte, 2009) a fost interpretat ca un film despre inocularea germenilor nazismului, asemeni Oului de șarpe al lui Ingmar Bergman (The Serpent’s Egg, 1977), dar este mai degrabă un film despre puterea și insinuarea în ființa umană a răului în stare pură, „necontaminat” ideologic. Am amintit (doar) aceste cinci titluri dintr-o filmografie mai bogată, dintr- un motiv obiectiv: au rulat pe marile noastre ecrane, și Despre omor considerat ca una dintre artele frumoase Cătălin Bogdan Iconoclastul Haneke a ales parcă să portretizeze bătrânețea la limita conformismului. Degradare, neputință, împovărare, surpare - o disperare surdă peste criza cronică a demnității ultragiate. Tonalitatea e universală, chiar dacă filtrată de o neobișnuită politețe urbană și intelectuală (personajele sunt venerabili muzicieni parizieni) ori cu bemolul unei temeinice afecțiuni de-o viață. Deznodământul însuși e, de data aceasta, previzibil. Atâta solicitudine, atâta răbdare, atâta compasiune în fond, nu puteau conduce decât la eutanasia din dragoste. Toate motivele concură, dar mai ales respectul pentru un statut uman acum subminat ireversibil. A curma suferința celei iubite, a curma umilirea sa senilă în ochii celor care cândva o cinstiseră, a opri absurdul unei relații care devine imposibilă prin inconștiența unuia, iată aproape o datorie morală. Michael Haneke aparent nu oferă nimic nou dezbaterii actuale asupra eutanasiei. înmulțește în schimb argumentele, cu impresia de dezinteres față de coerență: ridicolul înmormântărilor postmoderne, combinația hilară de elevație artistică și cotidian pragmatic, de iubire și infidelitate (o fiică muziciană cu preocupări de broker și dependentă de un soț cam adulterin), mondenitatea intrinsecă a consumului contemporan de artă (scena concertului plus cea a forfotei din foaier). Tabloul general amestecă planurile, pe măsura confuziei și improvizării în confruntarea cu moartea a contemporanilor. Dar nuanțele nu sunt de trecut cu vederea. O adolescentă care propune Yesterday ca audiție funebră e totuși mai provocatoare în autenticitatea sa decât preferința pentru Highway to Hell (unul din hiturile de la înmormântările britanice, după statistici); în schimb, urna cu cenușa incinerării plasată într-un mormânt de dintr-unul subiectiv: sunt singurele filme ale lui Haneke pe care le-am văzut. La prima vedere, ai spune că Iubire (Amour, Franța / Austria / Germania, 2012; sc. și r.: Michael Haneke; cu: Jean-Louis Trintignat, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert), cel mai recent film al lui Haneke, distins cu Palme d’Or la Cannes anul trecut (al doilea după cel obținut pentru Panglica albă) nu se înscrie în sfera preocupărilor regizorului austriac, respectiv a militantismului său social și, potrivit unui tânăr critic român, a „sănătoaselor lui idei de stânga în prezentul dominat de capitalism și globalizare” (Adrian Șerban). Este o falsă impresie pentru că, dincolo de povestea propriu-zisă, a cuplului de octogenari parizieni a căror viață tihnită este răvășită, scoasă din matcă, dată peste cap de o operație nereușită în urma căreia femeia rămâne în cărucior, paralizia avansând ireversibil, Haneke tot despre alienare vorbește, tot despre dezumanizarea, la fel de ireversibiă ca boala protagonistei, a societății consumiste în care trăim. Relevant este dialogul dintre fiică și mamă, de fapt monologul fiicei, mama nemaiputând articula decât cu greu cuvinte disparate, aparent fără sens. Ținându-i mâna între palmele sale și abia reținându-și plânsul, fiica îi vorbește muribundei despre ce? Despre bani! Despre investițiile pe care ea și soțul intenționează să le facă, despre criza de pe piața imobiliarelor, despre criza din lumea afacerilor... La atât se reduce comunicarea interumană azi. Impactul este cu atât dimensiuni umane obișnuite nu e decât rezultatul - demn de reflecție pentru o minte critică - al unei mode. Ceea ce nu poate să nu atragă atenția e raportul dintre o politețe interiorizată, mostra unui etos rafinat, și lipsa oricărei perspective creștine. Singura religie a protagoniștilor pare arta, prelungită într-o delicată civilizație a solicitudinii binevoitoare. Viața celor doi stă sub semnul unei estetici aparte, sublimarea datorată vârstei conjugându-se (ca într-o analogie) cu cea a meșteșugului artistic. Regizorul austriac alege în acest sens un anumit minimalism al mijloacelor: majoritatea cadrelor sunt fixe, toate sunt interioare (chiar și cel din autobuz). Cromatica e implicit una în tonuri preponderent reci (albastrul veșmintelor, de exemplu), dominată de obscuritate (coridoare umbroase, colțuri slab luminate, nopți). Mișcările sunt cumpănite (în ciuda infirmităților, nu sunt dizgrațioase), chipurile au o expresivitate interiorizată (chiar și ușoara exoftalmie a lui Jean-Louis Trintignant denotă o contenită mirare), dialogurile sunt în general limitate (fiica interpretată de Isabelle Huppert e doar contrapunctică, cu logoreea ei ușor zănatecă). E o bătrânețe frumoasă, de o concentrată alchimie sufletească, surdina neputințelor relevând chiar o finețe altfel imperceptibilă în firescul ei. Dar țesătura e atât de fragilă încât degradarea fiziologică sfârșește prin a o sfâșia. în Pianista, Haneke explorase proximitatea ambiguă a artei și perversiunii. în Amour, trece în extrema cealaltă, preocupându-se de divorțul dintre artă și decreptitudine. Desigur, contextul moral e diferit, nemaifiind vorba de un gest liber, ci de reacția la inevitabilul morții, de confruntarea cu un dușman dinainte victorios. Dar de ce iubirea trebuie să ducă la eutanasie? E durerea (fizică, dar și existențială) atât de inestetică, încât să nu mai poată fi integrată mai puternic cu cât într-un moment de slăbiciune fiica îi mărturisește tatălui: „Când eram mică vă auzeam cum faceți dragoste și eram fericită: știam că vă iubiți și credeam că vom fi mereu împreună...” Există o tandrețe aproape insuportabilă în această frază, repede înnăbușită însă de ferocitatea cotidianului. După cum tot de o tandrețe năucitoare, la limita melodramei, este secvența ce premerge gestul disperat al soțului. Acesta îi povestește bolnavei o întâmplare din copilărie, iar cuvintele și mângâierile lui afectuoase o liniștesc, gemetele încetează și umbra unui zâmbet, putem bănui că de fericire, îi luminează chipul, moment în care soțul o înnăbușă cu perna... Film intimist, de cameră, practic în două persoanje, Iubire este, dincolo de orice interpretări mai mult sau mai puțin „abisale”, în primul rând un film despre bătrânețe, despre decrepitudine, despre sfârșitul deloc încântător al omului ca persoană, ca individ. Rutina, inerția, resemnarea, acceptarea senină (sau nu) a unei stări de fapt - care se accentuează odată cu vârsta - totul poate fi spulberat într-o clipă și „ieșirea din scenă” poate deveni un coșmar. Pare banal, dar cred că asta e esența filmului lui Haneke: finitudinea ființei umane la propriu, în sens fizic. Un fel de Moartea domnului Lăzărescu mai elegant, dar și mai radical. După ce a realizat peste douăzeci de filme, septuagenarul Michael Haneke rămâne unul dintre cei mai interesanți și mai viguroși regizori contemporani, care refuză compromisul sau comoditatea autopastișării, atât de frecvente chiar la case... mai mici. ■ unui gest de iubire sacrificială? Fiindcă jertfa nu e atât a soțului răbdător, ci a soției, pendulând între frica de a-și pierde demnitatea proprie și lăsarea în grija celuilalt. Din prea mult rafinament sufletesc, eticul pierde în fața unei estetici consolatoare. De fapt, nu arta ca atare seduce în acest caz, ci o civilizație estetizantă, care valorizează inedit consumismul cultural. Filmul lui Haneke ar fi putut prelua titlul lui Thomas de Quincey: Despre omor considerat ca una dintre artele frumoase. Fiindcă eutanasia devine astfel încununarea unei vieți desăvârșite estetic. Care seamănă, în acest context, cu o sinucidere asistată. Căci uneori (chiar deseori) momentul potrivit - pentru un asemenea gest radical - poate fi ratat. Camus n-a fost suficient luat în serios: problema sinuciderii (filosofice) e crucială. Una din scenele filmului, statică ca majoritatea, dar și mută și aproape imobilă (fiica privește pe fereastră spre oraș, iar în spatele perdelei se distinge, foarte discret un autobuz, care un timp se oprește), amintește de Antonioni (cel din Eclipsa, cu precădere), ceea ce dă o altă perspectivă unei altfel aparent banale apologii a eutanasiei (precum, printre altele, H y a longtemps que je t'aime al lui Philippe Claudel). De fapt, omorul/eutanasia rămâne semnul unei rupturi, al unei despărțiri. Specifică lui Haneke, inefabila subversiune răstoarnă de această dată o evoluție altfel de neclintit în aparenta ei legitimitate (datorate unei mai încâlcite alianțe dintre etic și estetic). O scenă mai enigmatică (spre finalul filmului) concentrează dilema metafizică: bătrânul vânează un porumbel ce tot se insinua pe fereastra lasată deschisă. îl prinde o clipă (învăluindu-l cu o pătură - o posibilă metaforă a întrupării unui suflet), dar doar pentru a-l mângâia. Moartea poate fi astfel privită ca o eliberare (platonician vorbind) de servituțile trupești. Dar acel fugitiv gest de tandrețe trimite și la altceva: cel iubit nu poate fi reținut lângă noi decât preț de o mângâiere. Mai mult ar însemna să-l ținem captiv și să-i facem rău. Suferința rămâne însă o taină, ireductibilă la oricât de rafinata rațiune. Fie că suntem creștini ori nu. ■ 34 TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 34 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U Tarantino si aventura în ficțiune sau istoria revizitată ■ Călin Stănculescu Cu ocheadele lui Tarantino la adresa Istoriei ne-am obișnuit de la Ticăloși fără glorie, unde corozivul cineast american pune capăt conflagrației mondiale cu aproape doi ani înainte și unde toți liderii naziști pier pe altarul cinematografului. Recentul Django dezlănțuit repune în dis- cuție nedemocratica relație instaurată, de mai bine de un secol, între albii și negrii Statelor Unite, din pricina căreia va și izbucni Războiul Civil, cunoscut și sub numele de Războiul de Secesiune. Un western, metamor- fozat după locul acțiunii, în Southern, prop- une spectatorului următoarele întâmplări. Un vânător de recompense, ce acționează sub acoperirea unui dentist ambulant (dr. King Schultz, jucat de Christoph Waltz - colonelul Landa din Inglorious Bastards), caută pe răufăcătorii denumiți frații Brittle, pe care nu-i poate găsi decât cu ajutorul sclavului Django (Jamie Foxx). Acesta e eliberat și va deveni, la rândul său, vânător de recompense, recunoscând că ,,să omori albi și să mai primești bani, cum să nu-ți placă?” Alături de mentorul său, Django va porni în căutarea și Cowboy si indieni de plastic Lucian Maier Quentin Tarantino revine pe ecrane cu a patra poveste în care partea slabă consemnată în istorie ajunge să fie răzbunată imaginar pentru durerile reale pe care le-a contabilizat. Beatrix Kiddo e super-eroul feminin care taie cohorte de bărbați plătiți să o ucidă, în Kill Bill; fetele powerpuff din Death Proof au grijă ca ucigașul Mike McKay (soțul abuziv sau violatorul din realitate) să fie pus la punct definitiv; capii celui de-al Treilea Reich sînt ridicați în slăvi, la propriu, de o trupă de mercenari evrei și americani în Inglourious Bastards; iar sclavul afro-american Django devine imaginea unei răzbunări post-factum a celor prihăniți (băștinași și afro-americani) în istoria Statelor Unite de pistolarii civilizatori albi. Ca orice film semnat de Quentin Tarantino, Django Unchained abundă în situații spumoase, mărcile obișnuite ale autorului american - dialogul inteligent, violența extremă și extrem de bine coregrafiată - fiind și aici bine dozate și trecute printr-un filtru postmodern ale cărui repere sînt pastișa, parodia, prefabricarea sau intertextul. Tarantino reușește să pună spectatorii în fața lăzii cu cowboy și indieni de plastic, pe care îi aranjează în așa fel încît măcar o dată, după secole de istorie reală și după jumătate de secol de western clasic american, cei din fața ecranului să își dorească din tot sufletul ca întîmplările să capete alte coordonate decît cele obișnuite. Și ceea ce transformă vizionarea într-o încîntare a ochiului și a minții, deopotrivă, este caracteristica pe care o au filmele postmoderne reușite - toate joacă la două capete și niciunul dintre aceste capete nu este pierzător. Și la Lynch, și la frații Coen și la Tarantino, dincolo de simpla acceptare a unui fir epic palpitant, dincolo de vizionarea recuperarea iubitei sale soții, violate și închise pe plantația răului Calvin Candie (excelent jucat de Leonardo DiCaprio). Un motiv în plus, în declanșarea aventurii, este numele acestei soții, Broomhilda (Kerry Washington), care naște nostalgii mitologice ariene în sufle- tul pragmaticului dr. Schultz. Măcelul termi- nat în incendiul colosal din finalul filmului Inglorious Bastards este o glumă față de finalul din Django, apoteotic, strălucitor, sangvin, exploziv. Dacă una dintre paradigmele scenariului lui Tarantino, premiat, de altfel, cu Globul de Aur, dar și cu șanse la Oscar, este răzbunarea, nu mai puțin adevărat este faptul că, chiar rasismul este luat peste picior, este drept în cheie caricaturală, precum în secvența cu urmăritorii aparținând Ku-Klux-Klan-ului provincial, care au nenorocul să înfrunte pe cei doi amatori de recompense. Coada de topor a rasei albe, Stephen, este interpretată de Samuel L. Jackson, autentic în opțiuni dic- tate de analfabetism politic. Și aici se poate descoperi o nuanță ironică la adresa opor- tunismului celor vânduți și cumpărați pentru filmului ca poveste, se deschide un alt tărîm, acela al povestirii, al modului în care autorul istorisește, filtrul postmodern re-întorcînd neîncetat ironia dulce a autorului tocmai asupra proiectului urmărit în sala de cinema. Lucru care, în cazul de față, într-o primă instanță, e anunțat încă din titlu, prin dublul sens pe care îl transmite termenul dezlănțuit: Django e dez-lănțuit, scos din robie; Django e dezlănțuit, năvalnic, impetuos. O situare susținută din start, odată cu genericul filmului. Grafica pastișează westernurile spaghetti ale anilor '60, lucru amendat constant prin derularea datelor scrise pe generic conform ritmului dictat din banda sonoră a filmului. Unde cîntecul compus de Luis Bacalov relatează zbuciumul sufletesc al celui ce va fi erou în acest film și, prin ceea ce relatează, face și un rezumat (avant-la-lettre) al evenimentelor (ce vor fi) văzute de spectator. La Tarantino, cheia de construcție postmodernă are drept rezultat o complicitate caldă între autor/film și spectator, care aici se vede cel mai bine în secvența în care Django își recîștigă dreptul la răzbunare și demnitate. Felul în care îi prostește pe cei care ar fi trebuit să-l escorteze spre carierele morții e atît de superficial construit, cei trei gardieni se lasă atît de ușor păcăliți încît e imposibil să îi iei în serios în cheie realistă. Prin precaritatea realistă a acestei secvențe, Tarantino evidențiază copilul visător existent în fiecare spectator, gata oricînd să își investească toate resursele pentru a construi jocul perfect, care nu respectă nici condicile oficiale, nici logica lui suspension of disbelief ci numai pura plăcere de a visa cu ochii deschiși. Și tocmai fiindcă spectatorul își recunoaște condiția, gratulează conceptul lui Tarantino printr-o cufundare completă în joc. Un joc în care știe toți calitatea forței de muncă. Tarantino nu polemizează cu Istoria, doar o face mai acce- sibilă, în detaliile ei uneori macabre, uneori vulgare, construite mereu pe antagonisme ire- ductibile (naziști-evrei în Inglorious Bastards, albi-sclavi negri în Django Unchained). Construcția filmului, destul de lung, de altfel, nu duce lipsă de flash-back-uri demon- strative, de inserturi explicative, de ocheade apăsate adresate spectatorului amator de delicii cinefile. Trimiterile la westernurile spaghetti sau la parodiile lui Mel Brooks sunt surprinzătoare și elocvente semne de punctu- ație într-o extrem de elaborată operă de refer- ință a cineastului american. Dacă Django, asemănător filmelor prece- dente, face apel la folclorul cinemtografiei în întreg corpus-ul ei, nu este mai puțin adevărat că violența, ca laitmotiv, rămâne un, poate, inspirat semnal de alarmă pentru chiar vio- lența care domnește în contemporaneitate, cetățeni înarmați până în dinți, masacre la școli, prezența războaielor planetare etc. Formă de catharsis sau lecție de cinema, dar cinematograful însuși este o rafinată formă de catharsis. Și, cine mai bine decât Quentin Tarantino îl slujește cu mai multă credință în autenticitatea lui. Iar Fellini a murit de mult... ■ termenii, tocmai de aceea nu contează că dinamita a apărut un deceniu mai tîrziu față de timpul acțiunii de pe ecran, sau că Fur Elise va fi publicată șapte ani după clipa în care e interpretată în film; totul e posibil, chiar și un duet între 2Pac și James Brown, care mitraliază istoria genului western așa cum Django își mitraliază oponenții. în acest duet vedem (într-o replică ironică, bineînțeles) adevărata statură a personajului imaginat de Tarantino: cîntecul se încheie cu o chemare profetică adresată de Django - Expect me, nigger, like you expect Jesus to come back! Cînd Paul din Funny Games face cu ochiul celor din sală, Haneke atenționează spectatorul asupra ușurinței cu care el, autorul de cinema, poate reconstrui optica privitorului în timpul unui spectacol, dacă dorește. Privitorul realizează că pe ecran e doar un film în care e clar că autorul dictează cursul poveștii, conform intereselor sale (spectatorul fiind chemat să își judece condiția atunci cînd cel care dictează în cinema e sistemul, conform politicii sale dominante); și, totuși, privitorul speră că va vedea răzbunată situația și că ordinea va fi restabilită prin pedepsirea tinerilor călăi. Tarantino merge pe cealaltă cale, calea Tom și Jerry, în care cel slab, cel prigonit, iese învingător, spre bucuria privitorului care se lasă condus pe acest drum de autorul-prieten pe care îl întîlnește în sala de cinema. Reverența clin d’oeil pe care autorul o face în fața spectatorului fiind zîmbetul tip Woody Woodpecker pe care-l afișează Django cînd se întoarce către iubita sa (și către spectatorii din sală), care aplaudă, imediat ce conacul familiei Candie explodează, curmînd vorbele bătrînului Stephen, vorbe prin care personajul actual repetă cuvintele lui Tuco din ultima secvență a lui The Good, The Bad and The Ugly. ■ TRIBUNA • NR. 251 • 16-28 februarie 2013 35 Black Pantone 253 U Black Pantone 253 U sumar bloc-notes Ștefan Manasia Origami cu reviste de cultură 2 editorial Mircea Arman Discipolii lui Gogu Rădulescu și Noua Tribuna 3 dosar Constantin Barbu De ce este nevinovat Slavici în Dosarul 1138/1916 4 Cristina Tătaru Despre zăbavă 9 cârti in actualitate Irina Petraș Simona Sora sau oglinda și drumul 10 Ștefan Manasia Anti -"virusul valah al poveștii" 11 ortodoxia Constantin Cubleșan Pastorala ca eseu teologic 12 poezia Florin Costinescu 14 proza Nicolae Iliescu Destinul se depune torențial și ranchiunos (II) 15 interviu de vorbă cu Alex Ștefănescu "Pentru mulți am devenit inamicul public nr. 1" 17 comentarii Isabela Vasiliu-Scraba Despre lipsa individualizării în personajul anchetatoarei din romanul eliadesc Pe strada Mântuleasa 20 Vasile Muscă Profesorul de gândire 22 ipote(nu)ze Vasile Gogea Luca Pițu - un "cariu" al "limbii de lemn"! 23 filosofia dreptului Andrea Annamaria Chiș Despre etica scrierii juridice 24 eseu Jovan Drehe Logica și moartea 25 traduceri Roberto Bolano Câinii romantici 26 metaforele nordului Flavia Teoc Corbul - întâiul chemat la ospățul trupului 28 din expoziții Oana Cristea Grigorescu Puterea curativă a artei 28 excelsior Jean-Paul Michel Despre Holderlin (III) 29 sport & culturâ Demostene Șofron Federația Internațională de Tenis la ... 100 de ani ! 30 muzica Mugurel Scutăreanu Arhanghelul și Catedrala 31 teatru Oana Cristea Grigorescu Atenție! Spațiu de joc amenajat 32 Claudiu Groza Moliere de studio 32 balet Alexandru lorga Terpsihore - Arta Dansului 33 film Ioan-Pavel Azap Iubire /Amour 34 Cătălin Bogdan Despre omor considerat ca una dintre artele frumoase 34 Călin Stănculescu Tarantino și aventura în ficțiune sau istoria revizitată 35 Lucian Maier Cowboy și indieni de plastic 35 din lirica universalâ Traduceri de Cristina Tătar 36 din lirica universalâ William Blake Trandafirul bolnav Bolești, trandafir! Cel vierme ascuns, Ce-n noapte pe aripi De vifor e dus, Culcușu-ți află De desfăt purpuriu și sumbru-i amor Te ucide de viu. (din Songs of Experience) Robert Frost Oprind lângă codru, într-o seară cu ninsoare Al cui i-ăst codru, cred că știu. Dar stă în sat. Și e târziu. N-o să mă vadă-acum, oprind, Să-i văd pădurea-nzăpezind. Căluțul poate mi-e mirat Că ne-am oprit afar’ din sat. De-o parte-i tăul înghețat, De alta codrul... și, din leat, E cel mai negru înnoptat. Și zurgălăul și-a smucit, Să-ntrebe dacă n-am greșit. Și-alt sunet nu-i; doar vânt ușor, Fulgi fâșâind cad lin, în zbor. E codru-adânc... Sur... Liniștit... Dar mai am multe de-mplinit, Și mult de mers pân’ la-ațipit, Da, mult de mers pân la-ațipit... ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 18 lei - trimestru, 36 lei - SEMESTRU, 72 LEI - UN AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 27 LEI - TRIMESTRU, 54 LEI - SEMESTRU, 108 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (ClUJ-NaPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU SĂ O EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca. Rainer Maria Rilke Zi de toamnă E vremea, doamne. Vara-a fost prelungă. Pe-un ceas de soare umbra îți măsoară, și lasă vântul pe câmpii să plângă. Las'să se coacă fructele din ceață; Mai dă-le două zile-n toi de soare, Zorește-le la pârg; din vinul tare Să sorbi, avid, și ultima dulceață. De-acum, cel făr'de casă, nu-și mai face, Cel care-i singur, singur va să fie, Veghind, citind, scrisori prelungi va scrie, și pe alei, încolo și încoace, Va rătăci, când frunza va să vie. J.V. Cunningham (fără titlu) Când am să-mi pierd părerile de rău Și o să uit că-s muritor și eu, Când eu, ce cred în astea, voi fi scrum, N-oi mai dori tot ce doresc acum. Și voi, ce unde sunt vedeți mereu, Nu mă-ntrebați de nume. Nu e eu. Traduceri de Cristina Tătaru ■ Tipar executat la Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146. Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883. 36 Black Pantone 253 U