Black
PANTONE portocaliu
TRIBUNA
249
Județul Cluj
3 lei
Revista de cultura • serie noua • anul XII • 16-3 1 ianuarie 2013
Profil de scriitor
Liviu loan Stoiciu
Ilustrația numărului: Gheza Vida
Irina Petras
Florina Ilis
si diorama
Eminescu
Andrei Vartic
Timpul lui
Eminescu
-(j)- Black PANTONE violet
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Constantin Barbu
Alexandru Boboc
Aurel Codoban
Mircea Muthu
Petru Poantă
loan-Aurel Pop
Ion Pop
Radu Țuculescu
Ion Vartic
Ion Vlad
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
(fotoreporter)
Colaționare și supervizare:
L. G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Responsabil de număr: Claudiu Groza
bloc-notes
Noutăți în Biblioteca Tânărului Scriitor
Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Cluj
Concursul Național de Dramaturgie Timișoara 2013
Teatrul Național Timișoara, în calitate de organizator, lansează Concursul Național de
Dramaturgie, ediția 2013. CND se adresează dramaturgilor de limbă română, debutanți sau con-
sacrați, din România sau diaspora.
Concursul are ca obiectiv central stimularea scrierii de noi texte pentru teatru, în concordanță cu
direcțiile scenice contemporane. În scopul de a cerceta comunicarea dramaturg-regizor-actor, pentru
această ediție a CND, organizatorii propun o nouă formulă de concurs.
Etapa 1
Participanții vor trimite un dosar care va conține un synopsis - o descriere a subiectului, o
descriere a personajelor, ca și o descriere a structurii prevăzute a textului.
Dosarul va fi trimis într-un plic cu specificarea "pentru Concursul Național de Dramaturgie”, pe
adresa: Teatrul Național, Str. Mărășești nr. 2, 300086 Timișoara, România.
Plicul expediat va conține următoarele: un CD care conține materialele solicitate, materialele lis-
tate, un al doilea plic, mai mic, pe care va fi scris: SYNOPSIS: ... (titlul). Acest al doilea plic - sigilat -
va conține coordonatele autorilor și va fi deschis de juriu doar după faza de selecție. Materialele vor
fi tehnoredactate în format electronic, cu diacritice. Materialele care nu vor avea coordonatele auto-
rilor specificate în plic sigilat nu vor intra în concurs.
Dosarele sunt așteptate la secretariatul Teatrului Național până cel târziu sâmbătă, 23 martie
2013, data poștei.
Etapa 2
Juriul va selecționa un număr de maxim trei dosare. Textele finaliste vor constitui tema atelierelor
CND derulate la Timișoara în perioada FEST-FDR (11-19 mai 2013), având ca finalitate prezentarea
lor în spectacole-lectură.
În urma vizionării, juriul va desemna textul câștigător. Toate cele trei texte finaliste vor fi publi-
cate într-un volum editat de Teatrul Național.
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Noua Tribuna
| Mircea Arman_______________________________________
Anul 2013 va marca o adevărată cotitură în
viața revistei Tribuna. De la o schimbare,
în viitorul cel mai apropiat, a formatului, la
o adevărată revoluție a conținutului, a rubricilor
și, nu în cele din urmă, a colaboratorilor.
De la o gazetă gîndită a fi, în esență, un
rezonator al valorilor și autorilor transilvăneni,
poate mai restrîns, clujeni, Tribuna trebuie să de-
vină, cu adevărat, o tribună națională.
Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel
valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care
urmează să își facă loc în paginile publicației
urmînd a fi semnificativ lărgit. Nu ne interesează
găștile, afinitățile sau coteriile literare, ne intere-
sează valoarea, deschiderea, patriotismul adevărat
bazat pe valorile naționale și europene.
Interesează, în același timp, o colaborare reală,
chiar dacă și formalizată, a Tribunei cu celelalte
instituții culturale locale, regionale, naționale și
internaționale, în scopul benefic al răspîndirii și
promovării valorilor românești autentice.
Avem ambiția de a crea o instituție de presă
culturală modernă, lipsită de cunoscuta-i obtuzi-
tate, legată organic de cele mai importante publi-
cații naționale și internaționale, o revistă vie,
deschisă polemicilor culturale de orice tip, dar și
studiilor, articolelor sau eseurilor solid documen-
tate, de la literatură la plastică, filosofie sau drept,
pînă la polemica politică centrată în jurul celor
mai diverse doctrine și idei. Totodată, nu va lipsi
poezia autorilor deja consacrați, dar și pro-
movarea noilor generații de poeți, a prozatorilor
sau dramaturgilor valoroși.
Tribuna va trebui să devină o revistă profund
liberală, în sensul și spiritul autentic al acestui
concept.
Nu există cultură sau, mai bine spus, instituție
culturală care, în intimitatea ei, să nu fie afiliată,
dirijată, spre un anumit tip de politică, fie ea
politică culturală națională, spre propagarea și
impunerea unor anumite idei culturale și politice
izvorîte dintr-un atașament autentic la o ideologie
sau filosofie care se vrea sau se consideră a fi pro-
gresistă și edificatoare pentru o cultură la un anu-
mit moment al dezvoltării ei.
Cultura română se află la un moment de
răscruce al existenței ei. Nu cunoaștem o perioadă
mai tulbure, mai lipsită de elementul valoare decît
cea pe care o trăiește cultura noastră după
Revoluția din 1989. Chiar dacă la nivel inter-
național ne aflăm într-un profund neo-alexandri-
nism, generat de așa-zisa depășire a tuturor
“-ismelor”, chiar dacă această modă păguboasă de
a gîndi în cultură ne-a cuprins din plin și pe noi,
este nevoie, credem, de o forțare a limitelor, de a
depăși “formele fără fond” pe care le naște cul-
tura românească contemporană, în special cultura
scrisă, care, într-o beție profundă a cuvintelor,
beție comatoasă, a ajuns să propună și să impună
nonvaloarea, impostura aparent doctă, atît la
nivelul constructelor ideatice - a unei așa-zise
filosofii degenerate în proză cu pretenții de
“filosofare”, un fel de Lebensphilosophie handica-
pată, care oricum, forțează “uși cumplit deschise”
- sau a unei proze delirante, exhibate de tot soiul
de indivizi frustrați - cultural sau sexual - ori de-a
dreptul sociopați.
Această stare de lucruri își propune să o
schimbe Tribuna, mai precis noua direcție a
Tribunei. Valorile trebuie recunoscute și promo-
vate, impostura și autosuficiența păguboasă căreia
i se mai zice “prostie cu ștaif” trebuie arătată și
dezavuată. Nu există deținători ai adevărului
absolut și nici promotori de valori certe, această
confuzie uriașă o pot face doar cei mînați de
setea de putere și arghirofilie. În cultura noastră
acest mod de a privi lucrurile aparține unor epi-
goni ai lui Constantin Noica. Le spun că se
înșeală. Le spun că eseurile și conferințele, cărțuli-
ile cu pretenții de “filosofie locală novatoare” nu
pot și nici nu vor edifica vreodată vreo cultură,
oricare ar fi ea. E o prostie să crezi că elina aprox-
imativă sau germana cunoscută la nivelul unei
femei de serviciu din Silezia te vor salva. Pentru a
construi o cultură națională care să ajungă la
nivelul celor europene deja consacrate e nevoie de
muncă uriașă, sistematică, la care, ca orice epigo-
ni, nu doresc să se înhame. E mai comodă pîra pe
la cancelariile occidentale și agoniseala de
stipendii obținute cu orice preț. Cei care pro-
Gheza Vida
Sculpturi în lemn pentru Moisei
cedează astfel nu vor rămîne în istoria culturală a
acestei țări, iar această opinie a mea nu poate fi
zdruncinată de niciun argument.
Noi credem că orice popor mare este un
popor mare în cultură. Grecii sau germanii,
francezii, spaniolii sau italienii au avut timpurile
lor de glorie. Românii le-ar putea avea, dar numai
și numai atunci cînd vor înțelege că asta se con-
struiește “cu răbdare și grație de benedictin” prin
ceea ce atît de plastic denumea strămoșul nostru
Virgiliu: “mens agitat molem”.
Aici întrevedem rolul noii Tribune, respectiv
în căutarea și promovarea migăloasă a valorilor
naționale, a celor vechi și a celor contemporane.
Astfel, în jurul sărbătoririi zilei de naștere a
celui mai mare poet și cărturar român, Mihai
Eminescu, gîndurile noastre nu pot fi îndreptate
decît spre idealurile nobile ale acestuia, acelea de
a făuri o cultură națională valoroasă, europeană
prin apartenență și vocație, o conștiință morală și
culturală demnă de geniul acestui popor.
■
Gheza Vida
Sfatul bătrânilor (foto: Szabo Tamas)
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dosar
EMINESCU.
Istorisirea celei mai cumplite
crime din istoria României
Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria
României o voi înfățișa în 12 cărticele (de 120-150
pagini fiecare).
Cărticelele se vor înșirui, urmând firul roșu, stra-
niu și complicat ca un ghem obscur (bine țesut de
profesioniști ai crimei), al evenimentelor desfășurate
între 28 iunie 1883 și 15 iunie 1889, astfel:
Volumul I - Panorama cuprinde istorisirea crimei
începând cu arestarea din 28 iunie 1883, tratarea
inversă de la Caritatea doctorului Șuțu, drumul spre
spitalul din Viena (fără pașaport?), povestea celor
aproape 4 luni petrecute la Ober-Dobling, crima
încheiată în 15 iunie 1889; numele contemporanilor
crimei: Regele Carol I, Titu Maiorescu, D. A. Sturdza,
Alexandru Șuțu, complicii direcți și indirecți (coman-
ditar, instrumentalist, medic criminal...); dezvăluirea
arcanelor tratatului secret dintre Regatul Român și
Imperiul Austro-Ungar; acțiunile amantelor-spioane
(Regina Carmen Sylva, Mite Kremnitz...); urzelile ser-
viciilor secrete și urmele rămase în arhive cu
telegrame secrete și corespondență cifrată; interogato-
riul nihilistului Mihai Eminescu și moartea sa; crimi-
nalii și procesul privind uciderea lui Eminescu.
Arestarea lui Eminescu în ziua de 28 iunie 1883
este pusă la cale de Titu Maiorescu, pe post de cauză
instrumentală a Regelui Carol I.
Ca să înțelegem cea mai complicată zi din viața
lui Eminescu, ziua sechestrării și arestării ilegale, marți
28 iunie 1883, trebuie să desfășurăm cronologia aces-
tei zile.
Cronologia zilei de 28 iunie 1883 este urmă-
toarea:
Ora 5 - Discuție aprinsă Eminescu - Ecaterina
Slavici, în casa din strada Amzei.
Document: ms. 2292 (agenda lui Eminescu)
Ora 6 - Carte de vizită a doamnei Slavici, trimisă
lui Maiorescu (preconcepută de Maiorescu însuși, ca
să aibă documente postume care să argumenteze
“internarea” la Caritatea)
Fata din casă duce cartea de vizită lui Maiorescu.
Document: cartea de vizită ce se află la Institutul
de Istorie și Teorie Literară ”G. Călinescu” din
București.
Ora 7 - Maiorescu și Simțion pleacă la Șuțu, pen-
tru a aranja internarea lui Eminescu, plătind și 300 de
lei, în avans.
Document: Maiorescu, Însemnări zilnice, marți 28
iunie.
Ora 10-10:15 - Eminescu, la Maiorescu acasă în
Strada Mercur nr. 1.
Document: Maiorescu, Însemnări zilnice, marți 28
iunie.
Orele 11-19 - Eminescu în Baia Mitrașevski
Documente: Procesul verbal al comisarului
Nicolescu
Scrisoarea lui C Dimitriu către Mihai Brăneanu.
Ora 19 - Baia Mitrașevski - Eminescu ascuns.
Eminescu se luptă cu toți cei ce vor să-l imobi-
lizeze în cămașa de forță
Document: Scrisoarea lui C. Dimitriu; bun
cunoscător de secrete, este cel care va da 1000 de lei
pentru înmormântarea lui Eminescu, este cel care îl
va elibera pe Slavici (nevinovat) din pușcărie, în 1916.
Document: Procesul verbal al comisarului
Nicolescu
După ora 19 - Internare în cămașă de forță în
Institutul “Caritatea” al doctorului Șuțu (scena
“Capșa” nu există, nici drumul la Cotroceni, unde l-ar
fi putut împușca pe Rege cu pistolul pe care și-l
cumpărase, de curând, nu există; Regele era plecat din
25 iunie la Sinaia - Document: Monitorul Oficial).
Discuția, din zorii zilei, cu Ecaterina Slavici, în
casa din strada Amzei, unde Eminescu era subchiriaș,
începe din cauza geloziei doamnei Slavici (așa cum
reiese din însemnările lui Eminescu din Agenda sa,
Manuscrisul 2292).
Geloasă și refuzată de Eminescu, doamna Slavici
sparge oglinda din hol, produce o ceartă violentă și,
tocmai din aceste motive, fiind vinovată, îi trimite lui
Titu Maiorescu prin fata din casă o carte de vizită în
care îi scrie criticului: “Domnu Eminescu a înnebunit.
Vă rog faceți ceva să mă scap de el că foarte reu”.
Doamna Slavici urma planul lui Maiorescu.
“Logicianul” Maiorescu avea nevoie de un fundament
medical, în baza căruia putea să meargă la Caritatea,
ca să-l interneze pe Eminescu, nebunul din imaginația
și dorințele lui Maiorescu. Numai că Maiorescu nu
s-a gândit că doamna Slavici (unguroaică, agentă,
curvă) nu este vreo somitate medicală. Nici Titus
Livius Maiorescu nu era medic.
În Însemnările sale zilnice, Maiorescu își notează:
‘Astăzi, Marți, la ora 6 dimineața, o carte de la D-na
Slavici, la care locuiește Eminescu”.
Se vede din această însemnare a lui Maiorescu că
este scrisă pentru postumitate cu gândul de a avea
probe care să justifice arestarea lui Eminescu și
internarea în institutul de nebuni al lui Șuțu.
Fără să fi vorbit ceva cu Eminescu, Maiorescu
merge la doctorul Șuțu însoțit de Simțion și aranjează
ilegal internarea lui Eminescu, plătind, chiar în avans,
300 de lei (cât costa o cameră la ospiciu pentru o
lună).
La ora 10, Eminescu îi face o vizită lui Maiorescu,
acasă, în strada Mercur nr. 1 și Maiorescu îl îndeam-
nă pe Eminescu să meargă la Societatea Carpații,
vestita societate iredentă română (în strada Știrbei
Vodă) de unde ar fi trebuit ca Simțion să-l ducă la
doctorul Șuțu.
Evident, Eminescu nu acceptă această variantă de
existență “dictată“ irațional de Maiorescu și nu merge
la Societatea Carpații de unde ar fi urmat să-l ducă
Simțion la institutul de nebuni. Maiorescu știa că la
Societatea Carpații vor fi razii ale poliției lui
D.A. Sturdza și Eminescu putea fi arestat (se știe din
scrisoarea, pe care am publicat-o ca inedită, lui Slavici
către Maiorescu).
La ora 12, poliția programase percheziție și
arestări la Societatea Carpații.
Societatea Carpații îl avea ca membru de prim
rang și pe Mihai Eminescu, dar era condusă de doi
agenți ai Vienei, ardelenii Secășanu și Ocășanu.
Eminescu stă la Maiorescu în vizită între 10 și
10,15. La ora 10 și jumătate Maiorescu (după ce-i
scrisele lui Theodor Rosetti un bilet de înștiințare,
anume că Eminescu a înnebunit și va trebui internat
la Șuțu), îi scrie o telegramă Mitei Kremnitz pe adresa
Hotel Regal, în care îi dă un mesaj pentru Rege:
“Leider noch unbestimmt. Sonst alles gut. Titus”.
Telegrama se traduce astfel: Din păcate, încă incert.
Altfel, toate bune. Titus. (a se vedea comentariile lui
Cernăianu).
Citind cuvintele de sub cuvintele telegramei,
observăm că din textul german al lui Maiorescu
răsare numele lui Eminescu: “LEIder NoCh
UnbEStiMmt. Sonst alles gut. ”
Sunetele E I N C U E S M alcătuiesc numele
EMINESCU.
Din sunetele telegramei nu poți găsi în cuvintele
de sub cuvinte nici numele lui Slavici, nici numele lui
Kremnitz.
Descifrarea nu este hazardată (ci o omologare a
teoriei marelui lingvist Saussure, anume a cuvintelor
de sub cuvinte). Înarmată cu această telegramă, Mite
Kremnitz pleacă cu trenul de ora 13 și se duce la
Sinaia, unde Regele se afla deja din ziua de sâmbătă
25 iunie (cum știm din Jurnalul lui Carol I, pe care îl
scria Mite Kremnitz, și din Monitorul Oficial).
În ziua de marți 28 iunie 1883, vedem în Jurnalul
regelui pe care îl scria Mite Kremnitz consemnarea
4
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
expulzării jurnalistului francez Emil Galli, care scria la
ziarul L'Independance Roumaine, care apărea în
București, în franțuzește.
Așadar, în Jurnalul regelui scris de Mite Kremnitz
se vorbește de acțiunile poliției executate în această zi
și de expulzarea lui Galli. Nicio vorbă despre
Eminescu.
Din telegrama lui Maiorescu aflăm că internarea
la nebuni, din păcate (Leider) este încă incertă, așadar
Eminescu nu este încă scos din joc și împins pe calea
distrugerii.
Pentru Maiorescu: altfel, toate bune (sonst alles
gut). Toate erau bune pentru Maiorescu, în afară de
înscrierea lui Eminescu printre nebuni, ceea ce s-ar fi
tradus prin: Eminescu este nebun, tot ce a scris în
presă nu este real, nici adevărat, nu mai rămâne din
el decât poetul, nimic altceva.
Dacă Eminescu ar fi fost nebun, tot scrisul său nu
grăia nimic despre realitate. Atunci, toată lumea ar fi
fost liniștită: Regele, Brătianu, Carp și D.A. Sturdza
nu plănuiau Tratatul secret cu Austro-Ungaria (în care
se prevedea că Regatul Român nu va intra cu armata
în Transilvania), Regina Elisabeta nu era spioana
Țarinei, Mite Kremnitz nu era spioana Împăratului
Germaniei (și amanta cumnatului Maiorescu și a
Regelui Carol I), Maiorescu nu avea harem...
Telegrama lui Maiorescu dezvăluie premeditarea
multiplă a crimei, fiind în joc comanditarul, adică
Regele, cauza instrumentală, adică Maiorescu și Șuțu,
complici la crimă: direct Mite Kremnitz și poate fără
știință Ecaterina Slavici și Constantin Simțion.
De la Societatea Carpații se autoselectează drept
complici: Ocășanu, Secășanu și Siderescu.
Eminescu era absolut conștient de cercul strâmt în
care se mișcă. De aceea s-a ascuns în baia Mitrașevski,
unde va sta între orele 11 și 19.
“Memorialiștii” au inventat două episoade în
această zi, anume scena în care Eminescu ar fi intrat
în cafeneaua Capșa și ar fi amenințat-o cu pistolul pe
doamna Capșa (scena este inexistentă, doamna Capșa
nu scrie nimic despre așa ceva în Amintirile sale) și că
ar fi mers și la Cotroceni ca să-l împuște pe Rege
(care se afla la Sinaia din data de 25 iunie).
Ciurcu spune că așa ar fi povestit Ventura.
Absolut neadevărat.
Mărturia fundamentală o avem în scrisoarea lui C.
Dimitriu, trimisă în 16 iulie 1883 lui Mihai Brăneanu.
Iată scrisoarea:
București, 16 iulie 1883
Dragă Mișule,
Un băiat îmi aduse epistola ta aici în suterană și
la moment îți răspund. Merindele le voi lua târziu, nu
vă mulțumesc, ci doresc ca să vă mulțumesc cât de
curând la mine cu o friptură din dobitoacele îndopate
ce mi-ați trimis.
Nimic nu se știe despre Opera ta!
Cât despre Eminescu nu mai încape speranță de
îndreptare.
Cum am auzit că fratele tău - acum câteva
spătămâni -, în loc să plece, a luat bani din toate
părțile, umbla agitat ziua-noaptea, cheltuia, iar
împrumuta bani etc. și de plecat acasă, nu putea.
Avea groază. Însuși a prevestit pe unii amici, să
îngrijească de el, că-și va perde mințile.
În cele din urmă brusca pe toată lumea. A
amenințat cu revolverul pe Miulescu în prezența lui
Ciuflecu; Simțion, inginerul la care stetea mai mult, a
observat că nu e lucru curat, noi nu-l mai vedeam,
căci el avea concediu de plecare. Eminescu simțindu-
se însuși decăzând a simțit totodată că vor fi siliți cei
de lângă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o
baie unde a stat mai toată ziua ascuns. Își rupsese
toate hainele, aruncându-le în apă. Când s-au dus
acolo cu autoritatea, doctori etc., el s-a luptat contra
tuturor; a fost și Ocăș; l-au pus în fine în cămașa de
forță și l-au dus la Șuțu, unde amicii au să plătească
pe lună 300 fr. pentru el. Acolo îl vizitează mai des
Ocăș, ducându-i rufe; acum doctoru’ nu mai primește
pe altcineva, zicând că face rău pacientului. El tot
aiurează despre câte în soare și lună!
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
Are insomnie - deci nu va suferi mult timp!
România liberă e guvernamentală - Laurian pleacă
cu o misie în streinătate.
Altfel - Mizerie!
Nu spui unde mergi, te vom revedea în curând?
Salutări lui Peteu și tuturor. Bine și sănătate de la
al tău
Dinu
În jurul orei 19, a sosit la stabilimentul de băi
Mitrașevki comisarul de poliție C.N. Nicolescu.
Comisarul Nicolescu fusese informat cu câteva
ore înainte de Ocășanu și Siderescu că Eminescu ar fi
atins de alienație mintală și că se afla în stabilimentul
de băi din strada Poliției nr. 4, încă de la ora 11.
Așadar spionul austriac Ocășanu a informat
poliția română, a lui D.A. Sturdza.
Trebuie să amintim că la Șuțu, tot Ocășanu îi
aducea haine curate lui Eminescu, dar nu pentru a
avea poetul haine curate, ci pentru a vedea dacă
Eminescu este mal-tratat cum se stabilise.
Ocășanu este numit în rapoartele secrete ale ser-
viciilor austro-ungare “martirul nostru” și “omul
sigur” din interiorul Societății Carpații.
Ocășanu era spion austro-ungar și om al poliției
române. Deodată apare și Constantin Simțion pe care
comisarul Nicolescu îl numește “D-l Constantin
Sințion”, în timp ce Eminescu devenise deja “numitul
Eminescu”.
Din scrisoarea lui Constantin Dimitriu reținem că
Eminescu s-a ascuns în baia Mitrașevski și că s-a
împotrivit internării sale la Institutul Caritatea,
Eminescu “luptându-se contra tuturof.
“L-au pus în fine în cămașa de forță și l-au dus la
Șuțu”, aceasta este imaginea care ar trebui să
cutremure neîncetat istoria României: Eminescu
dezbrăcat, băgat forțat în cămașa de forță și dus la
spitalul de nebuni, la Caritatea, la Șuțu.
După o scrisoare aflată în Arhiva A.C. Cuza, în
care S.B. spune că a stat în ultimele șapte nopți cu
Eminescu cel din izolator (adică între 8-15 iunie
1889), nihilistul nostru a murit tot în cămașă de forță,
cu capul zdrobit (document: Creerii lui Eminescu de
dr. Al. Tălășescu, cel care a avut în mână creerii lui
Eminescu).
III.	Eminescu la Institutul Caritatea
Eminescu este dus în cămașă de forță la Institutul
Caritatea, în seara zilei de 28 iunie 1883, în baza
Procesului verbal al poliției, semnat de comisarul
Nicolescu. La Șuțu, este mal-tratat cu injecții cu
mercur, morfină, clor, vezicatoare, băi de picioare,
iodură de potasiu. Juridic, rămân două probleme:
Eminescu a fost internat la un spital de nebuni fără
acordul său și nici cu acordul familiei. Când fratele
său, Matei Eminovici, a aflat, s-a prezentat la
Maiorescu pentru a-l scoate pe Eminescu din institu-
tul de alienați Caritatea. Ceea ce avocatul diabolic
Maiorescu a zădărnicit, în baza ideii că numai cel ce
l-a internat poate să îl externeze. Maiorescu mai pro-
duce și o falsă ciornă de scrisoare (neexpediată) către
Gheorghe Eminovici, prin care încearcă să inducă
ideea că tatăl lui Eminescu și-a lăsat fiul în grija critic-
ului Junimii, teoreticianul formelor fără fond.
Maiorescu nu l-a vizitat la Institul Caritatea pe
Eminescu decât o singură dată, împreună cu Doctorul
Willhelm Kremnitz, când nu a stat decât un minut, la
fel ca și la 1 Ianuarie 1884, la spitalul Ober-Dobling,
la Viena. La Șuțu, l-au mai vizitat pe Eminescu spi-
onul austro-ungar Ocășanu (sub pretextul ca îi duce
haine curate) și „spionul’’ lui Maiorescu, inginerul
Constatin Simțion care, în chip impertinent, îl infor-
ma pe avocatul diavolului că Eminescu vorbește în
hexametri și pentametri. Ironic și distrugător,
Eminescu le transmitea că „nu mai știe nici o limbă”.
Dar în ce limbă le transmitea nihilistul nostru că nu
mai știe nicio limbă? În limba supraomului?
IV.	Plecarea la Ober-Dobling, la Viena.
La două zile după semnarea Tratatului secret din-
tre Regatul Român și Imperiul Austro-Ungar,
Eminescu este trimis la Ober-Dobling, la Viena. În
Gara de Nord, pe peronul gării îl conduc Titu
Maiorescu și fiica sa, Livia. Dintr-un fragment de
scrisoare, păstrat miraculos, aflăm ce s-a întâmplat pe
peronul Gării de Nord. Livia Maiorescu Dymsza îi
scria Emiliei Humpel (sora lui Maiorescu):
“București, 21 Octomvrie 1883
Str. Mercur, 1
Dragă mătușă Emilio,
Azi dimineață am văzut la gară pe Eminescu, care
a plecat la Viena cu un păzitor și cu d-l Chibici.
El fusese adus în cupeu cu o oră încă înainte de
plecarea trenului și, după cum ne povesti Ch., tre-
cuse foarte încântat prin străzile puternic lumi-
nate de soare, îi făcuseră mai cu seamă mare
plăcere numeroasele acoperișuri noui de tinichea.
Când ne apropiarăm de cupeu, păzitorul deschise
fereastra. Eminescu întinse îndată mâinile afară,
se puse la fereastră și, făcându-și un “ochian” din
degetul cel gros și din arătătorul ambelor mâini
ce-l ținea la ochi și râzând foarte înveselit, spuse
lui papa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o
conspirație și colo marea domnișoară”; apoi
scuipă de câteva ori, începu să râdă și se așeză.
Păzitorul ridică geamul și E. continuă să vor-
bească, scuipă apoi de două ori în geam. În
momentul plecării îl neliniști flueratul și sunatul
și începu să strige Argus, nu se ridică însă de pe
canapea. A devenit ceva mai slab, ceea ce se vede
cu deosebire la mânile lui, reduse acum la
mânușițe de copilaș, cu păstrarea însă a
gropițelor. E palid, ras ca și mai înainte, numai
musteața-i e lungă și sprâncenele ciudat de stu-
foase. Unghiurile ochilor s’au lăsat în jos, ceea ce-
i dă o înfățișare de chinez. Expresia este de om
obosit, nu mai e nimic din fixitatea ce o avea în
ziua, în care, deja nebun, a fost ultima oară la
noi, chiar în ziua internării lui. În total, un aspect
destul de liniștitor. La drept vorbind, nu prea
voiam să merg la gară, te stăpânește un sentiment
atât de dureros pentru el, acesta însă dispare cu
total la vederea-i. Nu știu cum să mă exprim; la
un om sănătos aș califica o asemenea atitudine
drept exaltată veselie. În tot cazul, el nu suferă
deloc. Vocea-i și râsul lui sunt exact ca mai
înainte, cînd făcea mare haz de anecdote popești.
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Soutzo crede ca nu prea e speranță de îndreptare.
Acum s’a dus, fie spre a intra in institutul de Stat
la Schlager, fie, de nu va fi loc acolo, la
Leidersdorf, unde se află și Cerchez. Papa i-a scris
lui C. Popazu, care va fi la gară spre primire.”
[Convorbiri literare, 1937, ian.-mai, p. 22-23]
Eminescu era conștient că Maiorescu îl aruncă în
gura lupului și, încă, Atgus era numele dat poliției
austriece. În ultimii ani de jurnalism, Eminescu
scrisese despre felonia de la Viena. Nu este de mirare
că încercase să îl scuipe pe Maiorescu. E de reamintit
și gestul de a face un ochean din degetele mâinii
drepte, semn că Ocașanu îi era cunoscut nihilistului
nostru ca spion trădător. Eminescu este însoțit de
Chibici-Revneanu, care nu va mărturisi nimic în cazul
Eminescu, el nespunând decât că „Europa are nevoie
de pace”, și asta peste mulți ani.
Eminescu a fost trimis la Viena, grație insis-
tențelor Emiliei Humpel, sora avocatului Maiorescu.
Ea îi scria în septembrie 1883 lui Maiorescu: “Îmbol-
năvirea lui Eminescu a fost și rămîne pentru mine
ceva adînc tulburător. Atunci am scris de îndată
Clarei - tu erai deja plecat -, opinînd că ar trebui ime-
diat internat într-unul din spitalele cele mai bune din
străinătate. M-am oferit să trimit imediat 200 de fran-
ci, iar la nevoie și mai mult. Se pare că atunci nu s-a
putut, deoarece erați toți plecați. Pot să-mi exprim
acum aceeași părere? Oricît de bine ar fi el găzduit la
Sutzo, pentru sănătatea lui nu face nimic. Clara mi-a
scris deseori despre el, despre noile simptome și
despre faptul că este pierdut. Dar ce știm noi, ce știu
de fapt toți medicii bucureșteni la un loc despre
asta?”
V.	La Ober-Dobling.
În sanatoriul particular al doctorului Obersteiner,
Eminescu a stat între 2 noiembrie 1883 și 26 februa-
rie 1884. Din dosarul medical, dr. Ion Grămadă a
primit un rezumat al tratamentului și al petrecerii
timpului de către Eminescu în sanatoriu. Ion
Grămadă scrie că a primit rezumatul de la un asistent
al spitalului din Ober-Dobling, fiindcă dosarul cu foile
de observație asupra pacientului Eminescu ar fi fost
luate de un reprezentant al Ambasadei Române la
Viena, trimis de P.P. Carp. Obersteiner scrie despre
poetul român Mihai Eminescu de la izolare:
“12 Ianner. Von der Isolierabteilung weg. Singt
nicht mehr, eher deprimier, giebt nicht mehr die
falschen Namen, liest. Besuch Maiorescu’s ohne nach-
haltigen Einfluss.
24 Ianner. Anscheinend recht gut, giebt uber alles
passende Antwort, erinnert sich nicht an den Begian
seiner Krankheit, teilnehmend, Ernst, freun dich,
wunscht Auskunft uber seine Verhatnisse.
8 Februar. Recht gut, aber ziemlich verschlossen,
kummert sich sehr viel um das Essen, kann sich nicht
recht beschaftigen, liest wenig.
26 Februar. Reist mit Herrn Chibici nach Florenz.
Dauer des hiesigenb Aufenthaltes: 2 November 1883
- 26. Februar 1884.”
“Herr Eminescu, de la <<isolare>>
Sanatoriul particular / Prof. Obersteiner / Viena,
Dobling
Sumar din povestea bolii Domnului Eminescu
Mihail.
Pacientul a dus un fel de viață spirituală obosi-
toare și dezordonată. El este unul dintre cei mai
prețuiți și eminenți poeți români. De 6 luni, survine o
viață neregulată, irascibilă, de 4 luni violentă stare de
iritare, delir, diverse halucinații, insomnie, comportare
agresivă, vociferări. Primit în sanatoriul dr. Soutzo
este tratat cu vezicătoare, băi de picioare, clor,
morfină, iodură de potasiu. Se ameliorează, rând pe
rând, stările de iritare violentă, rămâne în continuare
delirul.
Starea și decursul bolii.
[2 noiembrie 1883] Foarte confuz, vorbește și
cîntă, total dezorientat. Numește diverse persoane cu
același nume: regele Norvegiei, regele evreilor,
Heinrich Heine, împăratul Chinei și așa mai departe.
Uneori, mai iritat, bate în ușă.
8 noiembrie 1883. Criză cu pierderea cunoștinței,
ușoare convulsii și mai pe urmă vărsături.
10 noiembrie. Deseori repede iritat, vorbește neîn-
trerupt în ton de predică, cu pătura în cap, lucruri
absurde: Abra-Kadabra. Prin vorbe însuflețite de încu-
rajare, poate fi adus la răspunsuri raționale.
26 decembrie. De un timp, secreție ușoară a ure-
chii drepte.
10 ianuarie. De două zile, mai liniștit.
12 ianuarie. Este scos din secția de izolare. Nu
mai cîntă, ușor deprimat, nu mai dă numiri false,
citește. Vizita lui Maiorescu nu-l influențează.
24 ianuarie. Pare destul de bine, dă răspunsuri
corecte, își amintește de începutul bolii, ia parte la
discuții, serios, prietenos, dorește informații în legă-
tură cu situația lui.
8 februarie. Destul de bine, dar rezervat, tăcut, se
interesează foarte mult de mîncare, nu se poate pre-
ocupa de nimic, citește puțin.
26 februarie. Pleacă cu domnul Chibici la
Florența.
Durata șederii în localitate: 2 noiembrie 1883 - 26
februarie 1884.”
La Viena Eminescu s-a însănătoșit, fiindcă nu i s-a
administrat niciun tratament.
Ceea ce știm din jurnalul și corespondența lui
Freud, medic la Ober-Dobling, în 1884.
VI. Crima și documentele ei.
Crima împotriva lui Eminescu a început prin
administrarea mercurului chiar din ziua de 28 iunie
1883. Atunci s-a produs anihilarea lui Eminescu, jur-
nalistul. Cauzele sunt în principal patru:
1.	Cauza politică (situația Europei, Tratatul secret
cu Austro-Ungaria, complotul împotriva Regelui Carol
I, siguranța Regatului Român)
2.	Cauza subiectivă (pătratul amoros: Mite
Kremnitz, Titu Maiorescu, Carol I, Eminescu)
(Scrisorile indiscrete trimise Veronicăi Micle, ajunse în
mâna lui Caragiale, apoi la C.A. Rosetti).
3.	Lupta pentru supremație simbolică: boala
supremației la Carol I și Titu Maiorescu („gelozia",
invidia, ura distrugătoare contra lui Eminescu).
4.	Afacerile dezvăluite de Eminescu ca jurnalist
(Stroussberg, Warshawski etc.).
Crima și documentele ei se găsesc în dosarele
968/1883, 1568/645//1889, certificate medicale,
telegrame, articole, rapoarte ale servicilor secrete,
corespondență. Doctorul Șuțu recunoaște în Autopsia
lui Mihai Eminescu (Ms. I, 1, publicat de mine în fac-
simil color inedit, în Eminescu a fost ucis, în Memo-
rialul Mihai Eminescu, în Arhiva Mihai Eminescu,
ms. I, 1): “Eroare. Eminescu n-a avut sifilis”.
Masca mortuară a lui Eminescu
VII.	Inculpații acestei crime multiple: Regele Carol
I, Titu Maiorescu, D.A. Sturdza, Doctorul Șuțu și
complicii: Mite Kremnitz, P.P. Carp, I.C. Brătianu,
Ocășanu, Secășanu, Siderescu, Simțion...
VIII.	Tratatul secret în economia crimei împotriva
lui Eminescu.
Situația explozivă începând din 27 iunie 1883,
până în 30 octombrie 1883. Libertatea presei - o pro-
blemă pentru politicenii Europei.
IX.	Amantele și rolul lor în afacerea Eminescu.
Regina Carmen Sylva, Mite Kremnitz, Ecaterina
Slavici, Veronica Micle
X.	Serviciile secrete.
Reconstituirea crimei după rapoartele serviciilor
secrete (documente secrete din mai multe arhive ale
serviciilor secrete europene, în bună parte inedite).
Ambasadorii, prim-miniștrii și împăratul Austriei.
Politicienii români: Carol I, I.C. Brătianu,
P.P. Carp, D.A. Sturdza.
XI.	Ultimul Interogatoriu și moartea lui Eminescu.
Se publică facsimil după originale din dosarul
968/1889, inedit, precum și o mărturie-scrisoare a
îngrijitorului care l-a vegheat pe Eminescu în ultimele
7 nopți de viață la institutul doctorului șuțu.
XII.	Procesul Eminescu contra României.
Dosarul cuprinde documentarul complet al unui
proces care va avea loc cu adevărat.
Eminescu ne-a lăsat în agenda sa, ms. 2292, (fila
38r), testamentul, încrustat. Agenda lui Eminescu este
o mărturie greu încifrată pe care Eminescu a lăsat-o
ca secret sacrificator. Îi transmisese lui Maiorescu,
anume, că este ein aufgegebener Mensch, un om sac-
rificat.
Doctorul Tălășescu, ținând creierul lui Eminescu
în mână, văzuse, „așchiile țestei capului zdrobită de o
mână criminală" și creierul „ucis de o violență crudă".
Îmi plac versurile următoare din Scrisoarea a III-a:
“Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să
cer?
N-o să aflu într-ai noștri vreun falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii?
(...)
Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oamenii vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii
(...)
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie
Patrioții!"
Vouă vă plac, domnilor contemporani?
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Timpul lui Eminescu
I Andrei Vartic
Abia după cumplitul 15 iunie 1889, când muri în
circumstanțe neclare până astăzi, s-a descoperit
că Mihai Eminescu era o stea a națiunii
române. Acea moarte va mai răscoli încă mult timp -
sufletele doritoare să cunoască și să împuternicească
ființa românească, ba chiar noi suntem siguri că
moartea zguduitoare a lui Eminescu a și devenit
arhetip al conștiinței noastre naționale, impusă și de
teroarea istoriei dar și de teroarea nomazilor proprii să
renască mereu din cenușa războaielor care se abat așa
de des peste ea.
Și la 28 iunie 1883, când a fost înlăturat de la
ziarul „Timpul” și trimis cu forța, îmbrăcat realmente
într-o batjocoritoare cămașă de forță, să-și lecuiască,
adicătelea, rănile sufletului de poet cu... mercur, steaua
Eminescu era demult răsărită. Invidioșii (de ce nu a
fost primit în Academia Română?) și răufăcătorii
României (de ce a „înnebunit” anume la 28 iunie
1883?) au încercat de nenumărate ori s-o stingă. Dar
cum poate omul nerod să stingă stelele?
Așa, băgat dintr-o ascundere în alta, Eminescu a
devenit poet național și apoi și stea călăuzitoare a
națiunii române destul de târziu, abia după ce lui
Maiorescu i s-a fost impus să restituie arhiva lui, când
elitele culturale și științifice românești au descoperit
noi, proaspete și sclipitor de adânci poeme, mai ales
sub aspect mistic și metafizic, dar și estetic, social,
moral, politic, istoric, științific. Cele mari, „Odin și
poetul”, „Memento mori”, „Povestea magului călător
prin stele”, „Dumnezeu și om”, „Mitologicale”,
„Antropomorfism”, „Rime alegorice”, „Sarmis”,
„Andrei Mureșanu” etc, etc, rămân neîntrecute culmi
ale spiritualității românești. Chiar și postumele din
câteva strofe - „Cărțile”, „Ai noștri tineri”, „Cu penetul
ca sideful”, „Stelele-n cer” sau „În zadar, în colbul
școlii” - dau dimensiune imediată și inedită
universalității lui Eminescu, locului lui de frunte și în
elita intelectuală a lumii. Cu părere de rău acest loc
este neocupat până la ora actuală, și nu din vina
francezilor, rușilor sau americanilor, ci din vina
epigonilor români - nu doar politici -, care au tot
amânat finanțarea traducerilor lui Eminescu în limbile
de circulație universală de către marii poeți ai acestor
limbi, nu de căruțașii lor.
Or, metafizica, cosmogonia, mistica (apropierea
omului de Dumnezeu), estetica, etica, științele lui
politice sau cele naturale, mitologiile, avatarurile,
istoriografiile și arheii lui rămân necunoscute și de
poporul român, nu doar de străini. Ne e de mirare că
națiunea română nu și-a editat încă (și e vorba de 15
iunie 2007) academic opera completă a lui Eminescu
(așa cum și-a editat națiunea germană pe toți marii ei
poeți). Din acest motiv, repetăm, al ascunderii lui
Eminescu anume acasă la el în cotloanele invidiei și
ne-cuprinderii interesului național, în cercurile
intelectuale mondiale, acolo unde se taie pentru
cercetare fășii de întuneric din viitorul dramatic al
omului, nu se cunosc nici măcar ipotezele mistice ale
lui Eminescu, cum ar fi cea a setei nemuritorilor de
temporalitate, nici cele științifice despre „undele de
timp ce viitoru-aduce spre-a le mâna-n trecut” sau cele
despre „stelele negre”, de fapt actualele găuri negre,
care absorb în hăul lor (fără fund) „lanurile de stele”
luminoase. În România nu există un Muzeu Național
al lui Mihai Eminescu, statuia lui nu stă, ca a lui
Pușkin în Rusia sau a lui Taras Șevcenco în Ucraina, în
piețele principale ale marilor orașe, poporul român nu
are catedre Eminescu la universitățile dotate din banul
public, iar studenților și elevilor nu li se vorbește nici
de rimele lui alegorice, neîntrecute încă de nimeni în
România, nici de ecuațiile matematice răsărite pe
câmpurile poemelor sale și ca rime, și ca demers
ființial, și ca testament pentru întreaga omenire.
În România nu se montează în teatre nici
poemele, nici dramele, nici nuvelele lui. În România
nu s-au găsit bani pentru a se face măcar un film
artistic după „Geniu pustiu”. Dar, mai ales, în
România, în patria lui, se trece cu vederea câmpul
metafizicii lui Eminescu, construită atât de perfect pe
arheii iubirii (și a încercărilor ei), luptei neamului
pentru devenire (și a necazurilor lui, mai ales a celor
provocate de politicieni) și misticii universale (vezi
„Dumnezeu și om”). Omul deplin al neamului
românesc este încă un necunoscut al neamului
românesc. Cântecele lui (răsunete „la vocea cea
măreață a undelor teribili, înalte, zgomotoase...”) de la
limitele ființării ființei nu sunt încă nici măcar carte de
învățătură a elitelor românești. Dar „cele viitoare”, cele
de dincolo de limitele omului - ce rimă, ce previziune,
ce revelație a putut să prindă din hora universală
Mihai Eminescu!? - „și-aruncă umbra lor în atmosfera
groasă a zilei cei de azi”. Azi, când oamenii abia iau
în calcul vârtejurile ce se nasc în umbra constructelor
lor megalitice (mai ales a celor industriale), când și
umbra ideilor, ca și cea a Internetului, Câmpul
Informațional Global, schimbă radical viața omului,
azi, adică acum, mereu acum - omul este obligat să-și
ascută antenele - iar astea nu pot fi decât cele ale
harului poetic sau religios - pentru a observa și evalua
umbrele Viitorului care, să fim siguri de asta, nu poate
fi schimbat de omul muritor. Omul se poate doar
acomoda la tornadele lui. Dar nu cu telefoane mobile,
ci cu purificarea sufletului.
Atrăgându-ne atât de insistent atenția asupra
limitelor noastre de ființare Eminescu a devenit și erou
al timpului său (în sensul postulat de Alexandru
Hâjdău la 1839, când spunea că este erou al timpului
său doar cel care înmulțește conștiința națională) și
erou național al poporului român (tot urmând pe
bătrânul Hâjdău, care ne învață că poate deveni erou
național doar cel care se jertfește pentru zidirea și
rezidirea zilei de mâine a națiunii), monarh al
destinului nostru național doar după publicarea târzie
a volumelor de publicistică, mai ales a temutului
volum X, apărut abia în 1989. Nici un alt publicist
român nu a descris atât de drept și curajos starea
națiunii române din anii 1880-1883, dar și viitorul ei
de la, de pildă, 15 iunie 2007, așa cum a descris-o
Eminescu. Țăranul și boierul, orășeanul și bancherul,
profesorul și gazetarul, industriașul și meseriașul,
actorul și militarul, boschetarul și savantul căutător în
stele, politicianul și străinul, nu numai că au fost
trecuți genial de Eminescu în registrul faptelor națiunii,
ci au devenit prin harul lui monumente și ținte ale
istoriei noastre. Nici un alt român nu a mai valorificat
atât de magistral trecutul românesc, tradiția economică
și spirituală românească, inclusiv tradiția populară
românească (ca să nu ironizăm ca proștii această
tradiție, așa cum ne invită o mulțime de
domni-paradomni învățați, să ne amintim că punerea
pe masă a celor 6 volume de proverbe românești au
tras cel mai mult la cântar atunci când s-au decis
paragrafele Tratatului de pace de la Paris din 1920, tot
așa cum volumele de cântece bătrânești culese de
pașoptiști și traduse la insistența lor în franceză,
engleză și germană au făcut posibilă Unirea
Principatelor de la 1859). Rămâne încă o enigmă
majoră a cercetării de unde a știut Eminescu atâta
despre anahoreții daci sau despre schimnicia isihastă
de la schit din timpul lui Alexandru cel Bun și Ștefan
cel Mare. „Insula lui Euthanasios”, deși a fost pusă în
lumina reflectoarelor cercetării fundamentale de însuși
Mircea Eliade, încă nu a învățat mai nimic elitele
românești. Toma Nour, poate eroul literar cel mai
împlinit al literaturii române, zace sub colbul uitării.
Ce să mai vorbim de Andrei Mureșanu, Decebal,
Sarmis, Brigbelu, Cezara, faraonul Tla, Dionis?
De-l întrebi: unde-i Ninive?
El ridică mâna-i lungă,
- Unde este? nu știu, zice,
Nu mai nu știu unde a fost.
Tot așa nici un cercetător al fenomenului politic
românesc nu a mai arătat cu atâta precizie și jertfire
de sine dauna politicianismului românesc, dar mai ales
rădăcinile lui, crescute în epoca modernă la gurile
Dunării din interesul geopolitic al marilor puteri
înconjurătoare, cum erau (la timpul lui) Turcia, Rusia
și imperiul austro-ungar, inclusiv din tradiția seculară a
acestui interes. Nici un economist nu a mai
demonstrat atât de strălucitor necesitatea armonizării
hărții tradițiilor economice românești cu cele ale lumii.
Și nici un alt istoric, etnolog sau antropolog român nu
a mai avut curajul să spună lucrurilor pe nume privi-
tor la trecutul și viitorul poporului român, la ontolo-
giile lui, inclusiv a celor nemernice, dar și la mistica
lui liturgică, la locul lui în concertul lumii, la influența
nefastă și ciclică a străinilor, inclusiv a nomazilor de
tot felul veniți mai ales de la est de Nistru, asupra
destinului românesc, atât în trecut cât și viitor.
Scriind mult la „Timpul”, vorbind, probabil, enorm
de mult în redacții, în saloane, la teatru, la Parlament,
la Guvern, la bodegă, la mănăstiri, la adunările
populare (vederile politico-morale vorbite de Eminescu
ne sunt tare ascunse de „prietenii” lui contemporani,
deși ale lor sunt redactate cu finețe în diverse
„Jurnale” si, mai ales, în „Monitorul oficial”),
implicându-se direct, curajos, enciclopedic, jertfelnic în
rezolvarea celor mai grele probleme ale României și
națiunii române, Mihai Eminescu s-a transformat din
poet național în erou național. Tocmai în timpul când
avea loc această metamorfoză, care nu e sub puterea
omului, s-a întâmplat și mizeria morții lui din 15 iunie
1889 - aflată sub puterea omului de alături -,
îngrozitoare și sub aspectul ei fizic, și sub cel al
„ascunderii” lui Eminescu de către mai marii vremii (și
nu e vorba doar de politicieni, deși atunci printre
politicieni erau și mulți intelectuali), unii din ei
pretinși prieteni. Marele Eminescu a murit băgat cu
forța într-un spital de nebuni, părăsit de toți, ucis de
un posibil nebun (nici asta nu știm sigur). El a murit
împânzit de răni sângerânde (ce o fi avut rănile de la
picioare cu pretinsa lui nebunie?), sărac și
descumpănit, la capătul puterilor fizice și intelectuale.
Deshumarea și cercetarea rămășițelor lui pământești
(de altfel în perfectă armonie cu obiceiurile din zona
Botoșanilor) cu cele mai performante metode fizico-
chimice este acum o prioritate morală a Academiei
Române. Insistăm pe latura morală a problemei
fiindcă pleava inteleghentistă a zilei, de la București,
dar și de la Chișinău, mai ales de când și-a făcut scut
din democrație, ni l-a încolțit din nou pe Mihai
Eminescu. Ea multiplică ideea că Eminescu ar fi fost
un oarecare poet român din a doua jumătate a
secolului XIX și că și-a meritat moartea de „nebun”, că
după el în România s-au născut și se nasc nenumărați
poeți mult mai valoroși, folosind pentru această
denigrare toate instrumentele media ale momentului.
Desigur fără ai cunoaște opera, desigur fără a o
compara cu marea poezie și metafizică sau cu științele
cele mai avansate ale lumii. Cel puțin în Basarabia
această tentativă de a ni-l umili pe Eminescu nu a
trecut, ba chiar a primit o ripostă zdrobitoare. Și nu
pe la posturile de radio sau canalele de televiziune ale
comuniștilor vremii (și aliaților lor), ci, mai ales,
dinspre mediul de nebiruit al profesorilor de limbă și
literatură română din Basarabia.
Mihai Eminescu este adevăratul lider spiritual al
națiunii române și calitatea aceasta, mai ales în
condițiile de temut ale hăurilor globalizării - politice,
morale, tehnologice - dar și a cataclismelor naturale și
climaterice, nu i-o poate lua nimeni.
Timpul lui Eminescu abia vine!
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
7
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
An(a)tologia mistică
I Ștefan Baghiu
Anatol Grosu
epistola din filipeni
București, Casa de Editură Max Blecher, 2012
Mai rar se ivește ocazia să citesc (mai ales
în rândul poeților debutanți) o saga
rurală românească autentică. Se pare că
Anatol Grosu este unul din puținii autori (după
neașteptatul Copci, volumul de debut din 2011 al
lui Matei Hutopilă) care reușește să vorbească
despre viața satului sau, mai ales, despre moartea
satului, cu alonja dramatică a unui adevărat Llorca
basarabean. Volumul său de debut, epistola din
filipeni, publicat la „Casa de Editură Max Blecher”
în 2012, este una din cele mai impresionante
povești de copilărie care pot fi citite în spațiul
românesc al ultimilor ani. Și asta pentru că
alternarea ingenioasă a calmului nostalgic cu
momentele expansiv-dramatice (sau chiar cele care
arată virtuozitatea de povestaș) lasă cititorului
impresia unei lumi pe cât de tristă și mizerabilă,
în fond, pe atât de incitantă.
„Și iarăși vă zic: Bucurați-vă” (Flp 4, 4 - 7).
Așa începe ceea ce va fi, de fapt, „epistola”.
Pentru că Anatol Grosu pare că ar vrea să acopere
toate zonele vieții din Filipeni: munca, hrana,
relațiile interumane, credința - toate fiind mutilate
și traduse mistic de ochiul băiatului necopt, naiv
și fantezist: „și credeam pentru că era fioros și
pedepsea crunt/ l-a pedepsit și pe vecinul nea’
luca/ tot tâmplar era/ l-a pedepsit cu moartea/ se
usca văzând cu ochii n-am plâns/ eu nu eram așa
de rău ca el/ nu voi putea fi pedepsit așa de
crunt/ eu nici furnicile nu le călcam/ mergeam
atent și întârziam peste tot”.
După micile momente biografice, universul
Filipeni devine un soi de „plută de piatră”, se
desprinde de teritoriile marcate și capătă
dimensiunile onirice ale unui Blair Hayes: „chiar
dacă întârziam undeva/ chiar dacă trebuia să fug
nu călcam pământul/ zburam că era o iubire
mare/ pentru nenica lui nenica/ înotam deasupra
pământului/ înotam în eter”. De fapt, întreaga
epistolă (iată, volumul lui Anatol Grosu poate fi
ușor botezat trans-genuin sub numele acesta) este
o panoramare a satului moldovenesc după setările
jungiene pentru extragerea memoriilor în starea
lor nealterată. Deci, copilul care se roagă pentru
Dumnezeul lui „nenica” și care împroprietărește
tot ce e al lui „nenica” (conceptual sau
comportamental) devine tot mai credibil. Și asta
pentru că atât limbajul cât și meditațiile rămân
într-o zonă a purității lor infantile, unde nici
măcar imaginile cele mai dure nu păstrează nimic
din șocul propriu: „pentru toți copilașii pentru
toate curvele vameșii și mardeiașii/ din icrele
mele cresc credințe/ peștișorul tolișor peștișor de
aur peștișor de aur/ categoric brânza de oi este
cea mai bună sărățică/ așa cum știa să o facă
badea gheorghe nu știe/ nimeni îl iubesc pe
badea gheorghe mai mult decât/ pe oricare dintre
frații lui tăticu poate că e/ bătăușul satului că e
sărac și vertical”.
Volumul lui Anatol Grosu are însă un înaintaș:
leudul... lui Ioan Es. Pop. Același discurs dramatic
în zonele „de la marginea lumii”, unde vârstele își
pierd importanța în fața provocărilor pe care viața
le ridică permanent. Până și lecțiile liricii,
deopotrivă obscură și ludică, marca Ioan Es. Pop
sunt asumate de poetul debutant („și-atunci se-
apropie ea și zice: scoală/ dragul mamei, tatăl
tău/ tocmai pleacă să te-aducă de la șomcuta,/
du-te să-l ajuți să te ridice,/ de trei zile zaci acolo
fără suflare/ și abia de-au ajuns să ne dea de știre
astă seară, dragul nostru” - Ioan Es. Pop, Porcec).
Important e însă faptul că, dincolo de influența
clară (Ioan Es. Pop, fie vorba între noi, trebuie să
fie unul din poeții preferați ai lui Anatol Grosu),
epistola șterge urmele prin vocea proprie, iar
debutantul își depășește maestrul odată cu
aneantizarea senzației de livresc, pe care Ioan Es.
Pop o mai exersează din când în când. Iată câteva
versuri-cameleon pentru poetica din când eram
mic, voiam să fiu și mai mic, transmutată în
Epistola din Filipeni logicii evenimențiale: „de
paști eram de două ori mai mic/ ceara lumânării
mă ciupea/ de degete nenica mi-a spus să păstrez
focul cât pot de mult/ s-a deschis ușa/ un fum
albăstrui se grăbea să se lipească de cupolă/
bătrânele cântau ceva nedeslușit/ preotul se
pregătea să ne citească/ am adormit”.
Ce e de remarcat, din nou, la volumul lui
Anatol Grosu? Capacitatea de a surprinde
pluralitatea comportamentală, creuzetul
mentalităților care compun, de fapt, ruralul
românesc actual. Devierile comportamentale
devin suportul de construcție a unei lumi cu totul
și cu totul autentică. Oamenii, inițial schematizați
în jurul unei relații de interdependență absolută
între bunic și nepot (de altfel, volumul ar putea fi
numit ușor „Poeme cu nenica”, însă ar exclude, ce
e drept, universul extern - atât de important
pentru coerența ansamblului) capătă adâncime
prin câteva versuri subtile: „și ea era cea mai
mare au venit că plângea cel mai frumos/ din
filipeni voiau să o facă vedetă/ era o vreme când
se căutau vedete care știau să plângă/ vremuri
când toți înțelegeau că altceva era fără rost/
vremuri când din lacrimi creșteau știr și lobodă și
troscot/ pentru pui pentru găini și gâște”, „pe
Gheza Vida	Cioban
mine și pe fratele mai mic/ iar eu tăceam chitic
cu respirația tăiată/ ei oftau cu tot mai multă
poftă se foiau și se zbenguiau în pat a joacă/
pasându-și perna când la unul când la altul/ iar
plapuma sărea ca o minge până-n pod/ plângeam
în pernă rugându-mă înger-îngerașului/ să mor eu
iar părinții mei să fie lăsați/ în pace”.
Mai departe, poemele din epistolă ajung până
la a explica procesele de producție autohtone, la a
povesti viața satului, fără ca efectul poetic să
lipsească, ba chiar mai mult, acesta poate fi găsit
din plin în pasajele de maieutică rurală: „pe un
măgar din filipeni/ și auzi tunete în sticla lui/ un
stomac gol îți crește în cap/ mai mare decât
stomacul din pântece/ și golul acela îți mănâncă
inima/ tot așa cum golul din pădure i-a mâncat
pe lupi/ mâna lui nenica pe umărul tău/ și ochii
lui spunându-ți/ „e liniște în sticla mea”// și iarăși
zic: [...] cu Dumnezeu - precum cu parașuta/ nici
de zburat nu zbori”. O lume întunecată, o lume
mai mult a supraviețuirii decât a „bucuriei de-a
trăi”, însă o lume unde toate brutalitățile vieții
capătă, prin mistificare, o nuanță aproape
martirică. Este, în fond, calofilia neagră a
ruralului românesc (sau basarabean pentru
separatiștii culturali), un pariu sigur în contextul
poeziei exclusiv urbane pe care o exersează noul
val poetic.
Anatol Grosu își face intrarea în poezia
românească într-un stil aparte. Reușește să lase în
urmă o tradiție a „mâinii de începător” și își
spune povestea fără rețineri. Mistică, creștinism
ad-hoc, lamentări sociale fără stridență, de fapt, o
discuție despre faptul că „veșnicia s-a născut la
sat”, veșnicie care nu are întotdeauna nuanțele
cele mai fericite. „De vreo câțiva ani plouă cu
vin”, „fiecare pahar parcă ți-l bea altul”, spune
Anatol Grosu, cu un cinism aparte. Odată cu
parcurgerea volumului, ne este tot mai clar că acel
„bucurați-vă!” era mai curând un moment de
abandon în toată această debandadă. O lume
misterioasă și brutală, de unde - vrei, nu vrei -,
odată ce Anatol Grosu te-a atras înăuntru, e greu
să ieși fără fracturi conceptuale. Deci, „bucurați-
vă!” de un volum ca la carte.
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„Perioada diplomatică”
| Zenovie Cârlugea
Nicolae Mareș
Eugen lonescu - un diplomat român în
Franța
București, Editura Fundației România de
mâine, 2012
Documentarist asiduu al Arhivelor
Naționale, îndeosebi al fondului
existent de la Ministerul de Externe, dl
Nicolae Mareș, diplomat de carieră, a
valorificat, în cărțile sale despre Lucian Blaga și
Eugen lonescu, documente încă inedite
privitoare la activitatea acestora în slujba
diplomației românești. După lucrările de
revelație arhivistică dedicate „astrului din
Lancrămul transilvan” (Lucian Blaga la
Varșovia, 2011; Lucian Blaga - Epistolarul de la
Academia Română, 2012), cercetătorul Nicolae
Mareș a scos la lumină activitatea de diplomat
la Vichy a marelui dramaturg român Eugen
lonescu, viitorul membru al Academiei
Franceze.
Pornind de la premisa că anii 1942-1944 nu
pot fi considerați nesemnificativi în viața
scriitorului, dl N. Mareș își propune a lămuri
această perioadă aproape necunoscută. Sunt ani
dramatici „plini de zbucium interior intens,
pentru viitorul dramaturg și eseist”, iar
activitatea de diplomat cu forme în regulă la
Legația României din Franța, la Vichy și
Marsilia, a autorului Rinocerilor este cu atât
mai plină de înțelesuri cu cât aceasta se
desfășoară în contextul primei conflagrații
mondiale, când țara noastră era deja angajată
în războiul din Răsărit. Pentru „părintele
teatrului absurdului” (26 nov. 1909, Slatina -
28 martie 1994, Paris), cu cei doi ani de
diplomație începe, de fapt, perioada maturizării
depline. Cercetând documentele din Arhiva
Ministerului Afacerilor Externe al României,
autorul stabilește că, practicând meseria de
diplomat, E. lonescu „a acționat dinamic și
inspirat în sudul Franței, sub cerul înalt
mediteranean, de care s-a simțit legat prin toți
porii, îndeosebi de oamenii de cultură și de
acțiune pe care i-a cunoscut la Vichy, Marsilia,
Montpellier, Toulouse etc., și pe care îi invocă
în rapoartele sale.” Onorându-și această
misiune încredințată cu mult tact diplomatic și
spirit de inițiativă, Eugen lonescu se înscrie
astfel în pleiada unor nume de răsunet,
cercetătorul amintind contribuția diplomatică a
unor iluștri înaintași, precum: Costache Negri,
D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihail
Kogălniceanu, Ion Ghica, Titu Maiorescu, Elena
Văcărescu, Raoul Bossy, Lucian Blaga, Aron
Cotruș, Mircea Eliade, Grigore Gafencu, Tudor
Vianu, Mihail Ralea, Valentin Lipatti, Ion Brad,
Mircea Malița ș.a.
Comportându-se ca un „român și în același
timp european”, cum ar zice A. Marino,
atașatul cultural și de presă „a apărat cauza
românească”, în ciuda unor idiosincrazii și
rețineri față de familia rămasă în țară,
înfruntând totodată vitregiile caracteristice în
timp de război. Rapoartele și notele întocmite
de scriitorul român nu sunt multe, dar ele se
dovedesc substanțiale și pline de un anumit
„zbucium interior”, uneori chiar pline de
amărăciunea de a nu i se răspunde prompt de
către superiorii săi direcți și mai ales de cei din
țară, îndrituiți cu coordonarea relațiilor
internaționale ale statului român. Este vorba,
în primul rând, de inițiativa proaspătului
diplomat privind propagarea celor mai de
seamă valori culturale românești, prin
proiectarea unei serii editoriale de autori
români chiar la „Gallimard” (I.L. Caragiale, M.
Sadoveanu, T. Arghezi, Lucian Blaga, Nae
lonescu, Pavel Dan ș.a.). Înaintând solicitarea
de a fi ajutat în procurarea, din țară, a hârtiei
necesare proiectului său editorial (Raportul din
3 aprilie 1944), ferventul diplomat român nu s-
a bucurat de susținerea necesară, precum se
întâmpla cu oficiile de propagandă ale altor
state reprezentate la Vichy. Nici proiectul
secretarului cultural de la Vichy de a aduce
conferențiari de valoare, precum I. Petrovici, G.
Brătianu și Tudor Vianu, care să promoveze
valorile culturii și spiritualității românești în
cadrul „Academiei de humanism”, nu a găsit
susținere la superiorii din centrala Afacerilor
Externe... Atât la Vichy, cât și ca itinerant în
tot sudul Franței, la Montpellier, Toulouse sau
Marsilia, tânărul diplomat român a cultivat
relații de prietenie și colaborare cu confrații
francezi, nu în interes propriu, ci în folosul
țării și națiunii sale, dovedindu-se totodată un
adversar al iredentismului și șovinismului (cap.
„Pentru contracararea «luminilor noi» ale
iredentismului”).
Secretarul de presă și cultural inițiază o
serie de acțiuni menite a promova cultura și
literatura română în Franța, atât prin
proiectarea unui număr tematic al revistei
„Pyrenees”, cât și prin contactarea unor
intelectuali și reputați specialiști, precum: prof.
univ. Paul Henry de la Facultatea de Litere a
Universității din Clermont-Ferrand, fost
director al Institutului Francez din București
până în 1932 și autorul unei lucrări despre
„Napoleon III et les peuples”, în care este
evidențiat sprijinul acordat de acesta în
recunoașterea pe plan european a Unirii
Principatelor din 1859; prof. Serrailh, rectorul
Universității din Montpellier; editorul Jean
Vigneau din Marseille; traducătorul (din poezia
argheziană) Edouard Valla; Jean Rivain,
președintele Academiei Internaționale de
Humanism; R. Massot, prim-redactor al
ziarelor „Marseille-Matin” și „Marseille-Soir”;
industriașul Arthur Richardou capacitat în
ideea creării unei Camere de Comerț româno-
franceze...
În toamna lui 1944, după pătrunderea în
țară a Armatei Roșii „eliberatoare”, tânărul
Eugen Ionescu nu dă curs solicitării de a reveni
în țară, alegând libertatea. Urmărea de aproape
evoluția evenimentelor și intuia exact „suflul
nociv comunist de factură moscovită” al
comunizării României. În 1945, el trimite
revistei „Viața Românească” un prim grupaj de
impresii sub titlul Scrisori din Paris, urmat de
un al doilea: Scrisori din Franța - Fragmente
dintr-un jurnal intim, care au trezit „mari valuri
politice”. Scriitorul făcea o radiografiere a
societății românești, măcinată de „răul politic”
al vremii, constatând că ofițerimea română,
animată de o „bestialitate complexă”, constituie
„produsul cel mai josnic al spiritului mitocan și
burghez român”. Nu erau iertate de etichetări
incriminante nici „magistratura” ori „casta
diplomatică”, cu atât mai puțin „financiarii și
industriașii pe care răul politic s-a sprijinit”.
„Orice autoritate tinde să devină abuzivă”,
constata indignat tânărul publicist stabilit în
Franța. Intrigați de adresa directă a
„Scrisorilor” ionesciene, oficialii de la
Ministerul de Război consideră că, prin
paginile publicate, „Armata Română este grav
insultată, ceea ce a provocat o profundă
nemulțumire în rândurile tuturor ostașilor”. Cu
atât fapta este mai gravă cu cât autorul nu era
altul decât un slujbaș al diplomației românești
pe meleaguri franceze. Cazul fostului secretar
cultural va fi deferit justiției, în acest proces
implicându-se instituții precum Parchetul Curții
Marțiale a Corpului 2 Armată, Direcția Justiției
Militare din Ministerul de Război, Ministerul
Afacerilor Externe. „Inculpatul” avea să fie
judecat și condamnat la 5 ani închisoare
corecțională pentru „infracțiunea de ofensă a
armatei” (el, care fusese angajat în diplomație,
prin grija altor oficiali, tocmai pentru a scăpa
de mobilizarea pe front!), apoi la 6 ani
închisoare corecțională, 100.000 lei amendă și
5 ani interdicție corecțională pentru
„infracțiunea de ofensă a națiunii” - pedepse
prevăzute de codul penal, urmând să se
execute pedeapsa cea mai mare. Recursul în
supraveghere a avut loc mai târziu, la 18
septembrie 1962, odată cu politica externă de
destindere și cu deschiderea țării noastre spre
Occident, îndeosebi spre Franța. Între timp,
reputația autorului dramatic Eugen Ionescu
devenise internațională prin piese ca: Lecția,
Scaunele, Victimele datoriei, Amadeu, Jacques
sau supunerea, Ucigaș fără simbrie, Rinocerii,
Regele moare, Fotografia Colonelului, Note
despre teatrul de avangardă (eseuri), Pietonul
văzduhului... Recursul, declanșat din oficiu de
procurorul general, va stabili că „fapta
imputată inculpatului drept ofensă a armatei
nu întrunește trăsăturile caracteristice ale
acestei infracțiuni și prin urmare în mod
nelegal a fost sancționat pentru săvârșirea ei”,
sentința fiind casată „în numele poporului”.
În 1970, Eugen Ionescu va fi ales membru
al Academiei Franceze, doctor honoris causa la
mai multe universități din Europa și America.
Studiul documentar al diplomatului de
carieră, dl Nicolae Mareș, privind activitatea lui
Eugen Ionescu în cadrul Ministerului
Propagandei - ca secretar de presă („diurnist”)
la Legația din Vichy, transferat apoi la Marsilia
(1 dec. 1942) și revenit la Vichy (1 aprilie
1943) ca secretar cultural principal și avansat
ca al doilea secretar la 1 iunie 1944 - este unul
temeinic, beneficiind de nu mai puțin de cinci
Anexe (cu facsimilarea unor rapoarte, informări
și fișe de activitate, dar și cu reproducerea
„Scrisorilor din Franța” și a Testamentului
publicat în 1994 în „Le Figaro litteraire”).
Abordat în mai multe ipostaze, prin studii
publicate în unele periodice („România
literară”, „Diplomat Club” ș.a.), subiectul este
adunat acum într-un studiu coerent, menit a
lumina „perioada diplomatică” din viața lui
Eugen Ionescu, fără de care nu poate fi
înțeleasă evoluția ulterioară a personalității
scriitorului, îndeosebi momentul opțiunii
pentru Occident. Decizie destul de inspirată cu
consecințe din cele mai spectaculoase în cariera
de dramaturg și de teoretician al „avangardei”
teatrale din deceniul al șaselea al sec. al XX-lea,
a ceea ce îndeobște numim „teatrul
absurdului”.
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
lecturi
O recitire înnoitoare a
„prozei subiective”
românești (II)
Ion Pop
Foarte incitante sunt și considerațiile pe marginea
scrisului lui Camil Petrescu, la care, se scrie, la o
pagină, că „suntem martori la nașterea unei
sensibilități formate prin ,accidentul’ ideii”, aflate
mereu în confruntare cu „adevărul real”, prin
intermediul „viziunii vulnerabile a subiectivității”, de
unde un marcat „caracter demonstrativ” al întregii sale
creații. Asociind analize ale poeziei și teatrului lui
Camil Petrescu cu cele aplicate romanelor sale mari,
Dl. Hergyăn surprinde „o treptată agravare și
,dramatizare’ a raportului dintre ideal și adevăr”, în
„piese ale ideilor” și „romane ale poeticii care vrea să
disimuleze tocmai această osatură ideatică a textului”;
o asemenea realitate e surprinsă consecvent la
romancierul care privește „ideile” nu atât în formare și
devenire, ci ca date preexistente experiențelor, pentru
care „sentimentul ,există’ înainte de a fi trăit”, ducând
la inevitabile rupturi între planul concret și ceea ce îl
depășește. Ca atare, „iluminarea” are loc prin
retrospecție, realul fiind autentificat (sau nu) prin idee.
De aici, și o observație foarte pertinentă privind
diferența viziunii scriitorului român față de „memoria
voluntară” proustiană, întrucât la primul „memoria...
este motivată intelectual și ilustrează distincțiile dintre
idee și datul concret”. Tot de la acest divorț s-ar trage
și „slăbiciunea” eroilor săi, care renunță imediat la
realitate, înainte să-i impună forța ideilor”. Analiza
unui personaj ca Gheorghidiu capătă nuanțe noi sub
acest unghi.
Excelentă este și analiza înnoită a romanului Patul
lui Procust - „acest adevărat manual de poetică a
autenticității”, cu regia atentă a polifoniei vocilor, dar
cu inconsecvențe în distincția dintre autor și narator,
perspectivă subiectivă și elemente de roman obiectiv,
cu fine analize ale psihologiei unor personaje ca Fred
Vasilescu, cu observarea caracterului paradoxal
anticonfesiv al scrisorilor Doamnei T., prea puțin
anticalofile, pe de altă parte, și abandonate memoriei
involuntare, care funcționează în schimb mai autentic
la Fred Vasilescu, cel ce citește scrisorile lui Ladima
etc. Observația cea mai fermă ține aici de așa-numita
„filosofie a ascezei” a lui Camil Petrescu, la
incapacitatea de a găsi tranziția spre realitate, de unde
închiderea personajelor „într-un singur tipar” ce le
imobilizează. Credibilă e, și nouă, interpretarea dată
„tainei” lui Fred, temător să afișeze o iubire reală,
pentru Doamna T., „demontându-și” astfel „imaginea
standard de Don Juan, format în lumea mondenă”,
tot dintr-un deficit al dispoziției spre stările de
tranziție... La rândul ei, obsesia „documentării”,
cvasigenerală, ar trăda „o frică a inautenticului sau de
insuficiența adevărului”...
Proza subiectivă a lui Mircea Eliade se bucură de
analize nu mai puțin creditabile. Pentru Tibor
Hergyăn scriitorul, care mărturisește a fi un căutător
pasionat al „experiențelor” de viață momentane și
trecătoare, neînscrise în memorie, face proba unei lipse
de curaj al angajărilor durabile, dar, cultivând
provizoratul, trădează și o gravă carență etică
(observată și de G. Călinescu ori de Cioran, dar - am
adăuga - și de cititorii săi mai recenți), transparentă în
refuzul revizuirilor, al lepădării de erorile vechi,
ilustrând mai degrabă o „ideologie egotistă decât o
filosofie ,universală’”. O experiență o anulează pe alta,
reflecția sintetizatoare e negljată, staticul unui „destin”
sperie, individualitatea pasageră a ziselor experiențe
poate fi completată doar prin forme ale evaziunii în
vis și fantezie etc. Pe de altă parte, o observație
pătrunzătoare notează caracterul contradictoriu al
viziunii eliadești asupra experienței -, confesarea ei se
face cumva retroactiv, „devenirea nu se trăiește și nici
nu se conștientizează concomitent, ci se obține ideea
ei, prin reflecție, ulterior” - fapt ce afectează calitatea
însăși, autenticitatea confesiunii. Reflecția - adaugă
criticul -, este recuperare și documentul recuperării în
același timp”. Trăirea și conștientizarea ei rămân
disjuncte, ducând la un „absolut artificial”. Interpretul
sesizează faptul că „se alege o formulă a confesiunii
intime, dar că i se suprimă tocmai intimitatea,
caracterul personal adică, și i se adaugă unul
impersonal”. O „logică a nedesăvârșirii experiențelor”
ar defini acest mod de a vedea lucrurile specific lui
Eliade, cel din Isabel și apele diavolului, și mai ales din
Oceanografie și „romanul indirect” Șantier. Între viață
și scris e identificată o contradicție semnificativă: „În
viață spiritul ordinii este abandonat, în scris invocat”.
Scriind despre Iluzia și deziluzia comunicării, în
capitolul dedicat romanelor lui Anton Holban, Tibor
Hergyăn insistă asupra deja menționatei obsesii a
organicității trăirilor individuale, a căutării fără succes
a simultaneității dintre trăirea intelectuală, abstractă, și
cea din planul vieții concrete, risipirea în observarea
faptului concret („cantitatea excesivă a opticilor (care)
devalorizează tocmai obiectul privit”), fără capacitatea
perspectivei de ansamblu asupra vieții, schimbarea
permanentă a planurilor de observație din teama de
monotonie, dar cu efecte negative asupra unității
viziunii, încrederea excesivă în expresivitatea automată
sau nudă, cu alte efecte negative, asupra stilului,
caracterul retrospectiv, și la el, al momentelor trăirii, în
ciuda voinței de a scăpa generalului, căci „Sandu știe
tot despre ceea ce vrea să știe” -, frica de echilibru,
structura statică a romanelor (observată și de critica
precedentă), față de care noului cititor i se pare a fi
mai gravă „problema staticității ideatice” etc. Sunt
doar câteva dintre chestiunile puse în discuție cu
aceeași remarcabilă pătrundere analitică.
Este o calitate atestată și de ultimele două secvențe
ale cărții - Tentativa de salvare a singurătății - la
Mihail Sebastian și Capcane ontologice și ieșiri
imaginare la M. Blecher. Sunt două dintre cele mai
novatoare lecturi ale acestor prozatori, alături de
capitolul despre Ibrăileanu, cu care împarte excelența
exprimării plastice, de particulară sugestivitate. Pentru
Tibor Hergyăn, Sebastian, autorul Fragmentelor
dintr-un jurnal găsit, este prin excelență opus unui
Eliade prin refuzul experiențelor, al „retrospectivei
analitice”, al „termenilor absoluți ai gândirii”, miza pe
particular în sensul de unic și nu neapărat subiectiv,
pe natural și „vegetal”, cu o „discretă încredere în
miracolul lumii”. Sunt observații demonstrate și
ilustrate foarte convingător cu romanul De două mii
de ani și, mai ales, cu Jurnalul publicat mai recent,
despre care spune că „pare un efort zilnic de
supraviețuire esențială, nu conjuncturală; de legitimare
interioară împotriva ilegitimării exterioare, de
concentrare a inteligenței împotriva reflexelor
interioare ale exteriorului”. Fidelitatea față de
„programul autenticist” e amplu argumentată, iar
unitatea întregii opere, cu dialectica ei specifică e
exprimată astfel: „Dacă naratorul Fragmentelor... pune
bazele unei filosofii existențiale, cel din De două mii
de ani o experimentează, iar personajele din piesele de
teatru se eliberează și de filosofie, și de ,experiențe’, și
pun în ,practică’ o himeră, în măsura /pragmatismului’
de care dispun”. În Jurnal, Sebastian „citește realitatea
prin faptele înregistrate, și nu prin idei, premise iluzii
etc.”. Nu scapă analizei nici replica din Cum am
devenit huligan, text în care se vede „o perioadă de
trecere de la ficționalizarea existenței la tratarea ei în
direct”.	’	’
Capitolul Blecher acordă o specială atenție
raporturilor scriitorului cu realul, sub semnul
„crizelor” permanente ale subiectului scindat, cu o
individualitate nesigură, între ipostaza de narator adult
care-și amintește și trăirea adolescentină a lumii.
Excelente observații se fac cu privire la faptul că
„Realului emfatic i se preferă complicitatea sinceră a
artificialului”, cu efect terapeutic și „recuperarea
artificială și abstractă a realului”; în Întâmplări în
irealitatea imediată, s-ar purta „cea mai radicală
ofensivă împotriva tentativelor de discursivizare a
fenomenelor”, cu încercări de „fugă de experiențele
înstrăinării... spre o organicitate dorită, fie ea și de
esență materială”. Foarte intersante sunt și
comentariile la celelalte două romane - în Inimi
cicatrizate punându-se în evidență două „discursuri
antinomice:... cel impersonal și general al medicinei
(și) cel personal și particular al individului”, paralelism
verificat în diverse situații în care tiparele vieții par a fi
amenințate de “canonizare”, iar ieșirea spre unicitate
se încearcă prin „exerciții de alteritate”... În fine,
Vizuina luminată, - „vag roman autobiografic”, deși e
subintitulat „jurnal de sanatoriu”, ar fi de fapt „o carte
voit hibridă, una care refuză genurile și poetica lor”,
„expresia unei oboseli retorice, a renunțării la efortul
organizării unui nou roman”. Confruntarea și
interferența realului cu visul, trecerea de la „logica
lucrurilor la estetica lor”, de la rațional la frumos,
„brutala asociere a tragicului cu insignifiantul” - sunt
câteva dintre formulările ce se țin minte din aceste
pagini inspirate ale criticului.
Se poate deduce, sperăm, din acest fel de
„rezumat”, că lectura critică a D-lui Tibor Hergyăn
atrage în dezbatere un mare număr de probleme
definitorii pentru așa-numita literatură confesivă sau a
„autenticității”, analizate și rezolvate cu îndrăzneala
unui interpret foarte înzestrat și ca putere de intuire și
de părtundere a sensurilor celor mai greu de sesizat
ale textelor de care se apropie, și ca talent expresiv.
D-sa nu se lasă intimidat de bibliografia consistentă
din jurul temei, dă replici și nuanțează opinii oarecum
consacrate, depășește descrierea analitică prin
problematizare, atașat mereu concretului textual, dar
capabil să-și ridice privirea critică spre contexte și
întreguri, atent la coerențe ca și la inconsecvențe, la
tensiuni și rearmonizări de idei manifestate în
procesul dialectic de construcție a operelor
interpretate. Faptul că ține, adesea, să pună în
evidență mai ales contradicțiile, dă un plus de interes
față de interpretare, provoacă mereu atenția cititorului,
îndemnat să nu crediteze fără a analiza atent alegațiile
autorilor. Iar calitatea stilistică a comentariilor se
impune, dincolo de unele explicabile ezitări de ordin
sintactic, datorate bilingvismului practicat de românul
din Ungaria. Să mai notez că Încheierea cărții, pusă
sub titlul Dreptul la individual, justifică convingător
puținătatea reflecțiilor teoretice de ordin mai general
pe tema „prozei confesive” prin faptul că „înainte ca o
poetică (generală) a confesiunii să se coaguleze, ea se
individualizează, căci romanul confesiv stă sub semnul
existenței particulare. În căutarea unei poetici
romanești valabile pentru toți, întâmpinăm câte un
om.” Motivața existențială a confesiunii, nevoia de
autenticitate este mereu superioară „retoricii”. Este
ceea ce pune în primul rând în evidență remarcabila
cercetare semnată de Dl. Tibor Hergyăn, de înscris,
după părerea mea, în bibliografia de referință a temei.
■
10
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea străina
Despre reflecțiile religioase
ale unui Dostoievski bengalez
| Ștefan Manasia____________________________
Yann Martel
Viața lui Pi
Iași, Editura Polirom, 2012
traducere din limba engleză de Andreea
Popescu
Yann Martel s-a născut în Salamanca
(Spania), la 25 iunie 1963, în familia
unui diplomat canadian-francez. Grație
profesiei tatălui, a copilărit - veritabil
globetrotter - în Costa Rica, Mexic, Franța și
Canada. Studiază filozofia la Trent University,
în Ontario, călătorește în Turcia, Iran, India -
fascinat de biserici, moschei, temple și...
grădini zoologice. Publică patru romane,
dintre care al treilea, Viața lui Pi (Life of Pi,
2001), îi aduce consacrarea și mult rîvnitul
Man Booker Prize.
Avînd deja o mulțime de fani și în rîndul
cititorilor români, cartea a fost reeditată
recent, într-o sincronizare perfectă cu premiera
adaptării cinematografice semnate de Ang Lee
(Tigru și dragon Brokeback Mountain, Hulk,
Furtună de gheața). Lectura filmică 3D,
somptuoasă, hipnotică, virusată însă de „mitul
eroului” hollywoodian impune relectura
romanului.
Ediția de față (Polirom, 2012) debutează cu
o savuroasă Nota autorului, anunțînd un vast
arsenal de convenții narative, pe care
romancierul le va specula fără milă: autorul,
adică Yann Martel însuși, rămas fără inspirație
în orașul indian Pondicherry (ex-colonie
franceză, copie infidelă a Rivierei, plasată la
sud de Madras), caută oameni care să îi spună
povestea; află, într-o cafenea, de existența
acelui hindus-creștin-musulman, specie
improbabilă, retras acum la Toronto; hindusul
hibrid, Piscine Molitor Patel (numit astfel în
onoarea unei luxoase piscine pariziene) sau Pi
(cum își reface, ridiculizat de colegi, numele)
va povesti celui pregătit să înregistreze ceva
nemaipomenit: istoria unui naufragiu în care
sînt implicați un băiat, un tigru (numit, printr-
o încurcătură curat dickensiană, Richard
Parker), o hienă, o zebră, fauna Pacificului și
bunul Dumnezeu. Personajul-scriitor e, pe
rînd, loser, reporter atent, investigator
pasionat, cronicar & hagiograf al psihiodramei
lui Piscine Molitor Patel, scriitorul
postmodern ce înrămează saga lui Richard
Parker și a lui Pi. În schimb, naufragiatul de
serviciu povestește - la o masă plină de
mîncăruri condimentate și acide - amețitor,
copleșitor, lent, surescitat, istoria supraviețuirii
sale, a întovărășirii cu zebra, hiena și tigrul,
cu peștii zburători, doradele și rechinii, cu
mangustele și insula carnivoră. Episoade
demne de ingeniozitatea lui Jules Verne (Nu
sînt indienii o națiune de „ingineri aspiranți”?
Of, da, ne asigură YM), alternează cu
lamento-uri dickensiene; reflecțiile religioase
ale unui Dostoievski bengalez (în fapt,
„trăirile”, bucuria împlinirii ritualului pur și
simplu, indiferent la confesiune sau dogmă)
întîlnesc altoiul unui Konrad Lorenz de
Pondicherry, expert (pentru că fiul
directorului de Zoo-parc!) în etologie, în
interacțiunea om-fiară, în grădini zoologice
indiene: „Animalele în sălbăticie trăiesc o viață
de griji și obligații în care ierarhia socială este
foarte strictă într-un mediu unde teama este
mare și mîncarea puțină, unde teritoriul
trebuie apărat încontinuu și paraziții suportați
la nesfîrșit. Ce înseamnă libertatea în
asemenea condiții? Practic vorbind, animalele
în sălbăticie nu sînt libere nici în spațiu, nici
în timp și nici în relațiile lor personale.[...]
Dacă omul, cea mai curajoasă și cea mai
inteligentă dintre creaturi, nu rătăcește dintr-
un loc în altul ca un străin și nebăgat în
seamă de nimeni, de ce ar face-o un animal,
care prin chiar temperamentul său este mult
mai conservator?” (p. 27) Acest pathos e
cheia, este nota distinctă a romanului.
Succesiune de interogații inteligente și
amendări ale bunului simț ipocrit (gen: să
închidem grădinile, să ne întoarcem la
sălbăticie etc.), poem în proză, rugăciune
eretică, parabole - din care cea de la paginile
65-66 dedicată lui Krishna are o strălucire
aparte -, pledoarie pentru anarhism și
ecumenism (în accepția lor cea mai înaltă),
Viața lui Pi se citește cu sufletul la gură și cu
maxim profit, mai ales la vîrsta - mentală - a
tinereții. Și dacă ratează, la mustață,
joncțiunea cu „marea literatură” a unor
Conrad sau Melville, romanul își păstrează, ba
chiar își multiplică, în timp, cititorii.
Fascinează.
Așa cum admir, de peste douăzeci de ani,
automobilele și camioanele americănești, am
instinctul de a spune vezi, știam eu, după
aproape fiecare frază din Viața lui Pi,
meșterită ca un motor puternic, zumzăitor și
totodată delicat: „mă înroșesc ca racul, ochii
mi se umplu de lacrimi, capul îmi arde, iar
tubul digestiv începe să se contorsioneze și să
geamă în agonie, ca un boa care a înghițit o
mașină de tuns iarba.”(p. 53, dar și în
celelalte, e remarcabilă și nuanțată echivalența
românească) Chiar și ambiția caraghioasă a lui
YM de a spune tot ce știe, ce a învățat
(naratologie și enciclopedii zoologice și istoria
naufragiilor) duce - în această biodiversitate
stilistică - la episoade de o intensitate aparte,
scurte, percutante, imnice, sincretice, precum
acest Capitol 74 (paginile 222-223) meritînd în
întregime citat și unde băiatul (care plutește
două sute douăzeci și șapte de zile pe
Oceanul Pacific) argumentează, îl redescoperă
și îl celebrează pe Dumnezeu: „Mîngîiam
pantalonii și spuneam cu glas tare: ACESTEA
SÎNT VEȘMINTELE LUI DUMNEZEU!/
Arătam către Richard Parker și spuneam cu
glas tare: ACEASTA ESTE FELINA LUI
DUMNEZEU!/ Arătam către barcă și spuneam
cu glas tare: ACEASTA ESTE ARCA LUI
Yann Martel
VIAȚA LUI PI
Acum și un film de excepție, in regia lui Ang Lee
POLIROM
DUMNEZEU!/ Îmi întindeam brațele și
spuneam cu glas tare: ACESTA ESTE MARELE
TERITORIU AL LUI DUMNEZEU!/ Arătam
către cer și spuneam cu glas tare: ACEASTA
ESTE URECHEA LUI DUMNEZEU!/ În felul
acesta îmi aminteam despre creație și despre
locul meu în ea.” În fine, știința folosirii
vocilor și monologului interior e revelată în
ultimele două capitole ale cărții, unde
versiunile aceleiași istorii de nedorit
(naufragiul, deriva, setea și foametea) circulă
în sala aceluiași spital mexican, testîndu-ne
vigilența (lectură detectivistică), YM
conducîndu-ne - cu mînă de artist - spre aceea
care privilegiază adevărul ficțiunii (lectură
hipnotică, narcotică). Depoziția și ancheta
investigatorilor japonezi (încearcă să înțeleagă
ce s-a întîmplat, pe bune, cu vaporul
Tsimtsun, de pe care au supraviețuit doar Pi
Patel și cele cîteva exemplare din menajeria
părinților săi) reprezintă contrabalansul
necesar, potențează efectul de veridicitate,
adrenalina din pieptul șoarecelui de bibliotecă
adolescent.
Pentru că: admirabilă-i, în definitiv, știința
lui Yann Martel de a (men)ține viu, la locul
lui, în gîtlejul cititorului acel nod (sau ghem)
de durere și furie, de tandrețe și mîntuire: „În
treacăt fie spus, povestea singurului
supraviețuitor, domnul Piscine Molitor Patel,
cetățean indian, este o poveste uimitoare
despre curaj și suferință în fața unor situații
extrem de dificile și de tragice. Din experiența
celui care a făcut investigația, povestea sa este
unică în istoria naufragiilor. Foarte puțini
naufragiați pot pretinde că au supraviețuit atît
de mult pe mare ca domnul Patel și niciunul
în tovărășia unui tigru bengalez adult.” (din
„raportul domnului Okamoto, p. 330”)
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
11
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Florina Ilis si diorama
Eminescu
| Irina Petras_______________________________
Scriind despre Cruciada copiilor, decupam din
eseul Florinei Ilis despre Fenomenul science
fiction în cultura postmodernă. Ficțiunea
cyberpunk (2005) argumente pentru oscilația
bogată și atent supravegheată a autoarei între „o
viziune rațională a lumii, construită pe o
dominantă fundamental logică”, lipsită de
memorie afectivă, și una „lipsită de rațiune, a
cărei dominantă se bazează înainte de toate pe
narațiune, pe o poveste în Țara Minunilor” care,
pentru a funcționa, „trebuie să fie crezută și
asumată.” Tot acolo se vorbește și despre
însemnătatea perspectivei, izvor al adevărurilor
mereu parțiale și paralele, despre efortul necesar
pentru a identifica rezultanta unor „mișcări”
(aparent) divergente. Cum ar spune Umberto Eco,
„ființa coincide cu caleidoscopul de adevăruri pe
care le formulăm încercând s-o numim”.
Perspectiva ideală se obține din jocul ocheanului,
mereu „întors”, fie prinzând în cadru un detaliu,
fie panoramând cu remarcabilă capacitate de
cuprindere. „Ignorând temporalitatea timpului,
dar ținând atent sub control cadranul ceasului său
de mână”, asemeni ceferistului din Cruciada,
Florina Ilis e, și de data asta, ventriloc și călăuză.
„Eu consider - spunea ea într-un interviu - că
realitatea nu este niciodată biplană. [...] Realitatea
funcționează în ritmul aproape imposibil de
descris al unor procese concomitente și
imprevizibile care au loc și care determină, uneori
arbitrar și echivoc, firul evenimentelor.” Maniera
de lucru nu e diferită nici în Viețile paralele
(Cartea Românească, 2012, 688 de pagini).
Alături de Saramago (de care o apropie
plasticitatea bogată a vocilor îmblânzite în
chenarul unei povești și răsucirea pe degete
destinale a cuvintelor), știe că „omul e propriul
său labirint”, dar și un labirint al reflectării sale în
ochii și vorbele celorlalți, acestea din urmă
alunecoase și oricând trădătoare. Impresionează,
din nou, ochiul exersat să vadă dincolo de
aparențe, dar mai ales forța. Aceasta e calitatea
esențială a scrisului Florinei Ilis. E o prozatoare
puternică, în stare să stăpânească vastele lumi
stârnite scriptural, să tragă infinite sfori
Gheza Vida
Dans din Oaș (1949)
romanești, să lase să se vadă ici-colo urzeala, dar
să păstreze tot farmecul indicibil al ficțiunii de
bună calitate.
Cartea cea nouă e lucrată ca o machetă uriașă
în trei dimensiuni, cărora li se adăugă și Timpul,
unul fluctuant, rebel. Viața lui Eminescu, de la
știrea lansată de Doamna Slavici că Eminescu a
înnebunit (1883) și până la moartea sa (1889),
este transpusă - minuțios și cu o uimitoare
delicatețe a decantării reperelor și a valorării
umbrelor și luminilor - pe un veritabil câmp de
bătălie. Densitatea recuzitei de epocă, reprodusă
până la nuanță, fior, tușă, renunțarea la ghilimele
într-o circulație liberă și remaniabilă a informației
te fac martor al unei desfășurări amețitoare de
„adevăruri” parțiale și partener uluit al istoriei ca
poveste niciodată încheiată. În fiecare pagină,
detalii «vizualizabile» introduc atmosfera,
manevrate fiind cu abilități de regizor-dramaturg
(F.I. este și autoarea unui excelent volum de
teatru!), cu instrumentar pictural și
cinematografic; parantezele-aparteuri (savuroase
semnale ale lucidității auctoriale în alertă)
ambiguizează, ironizează, clarifică didascalic, iar
notele de subsol, academizante ori ironice,
câteodată în stilul baroc al lui Budai-Deleanu,
propun conexiuni surprinzătoare și mereu
inteligente, care decupează locuri comune și
stereotipii aruncându-le în derizoriu pentru a le
salva, în gestul imediat următor, derizoriului, căci
„adevărul” există (nu-i așa?) nicăieri și
pretutindeni.
Excelentă ideea de a lucra romanul pe schema
unei largi conspirații, - totul fiind interpretare,
Adevărul se pierde printre mai multele lecturi
posibile. Istoria e rumoare de voci răsunând în
întuneric, succesiune de conexiuni și rupturi,
buluceală de povești vechi și noi suprapuse,
a-simfonie de ecouri și zvonuri stranii sau de,
cum ar zice Julian Barnes, cel din A History of
the World in 10 Chapters, 1989, „confabulații”.
Într-o manieră realist-fantastă (Cosmin Ciotloș are
dreptate și subscriu și încheierii sale din România
literară: „Prin intenție, prin ambiție, prin viziune,
prin tehnică, prin miză, Viețile paralele se impune
drept unul din cele mai bune romane românești
de după revoluție”), prozatoarea imbrică,
stăpânind perfect fiecare detaliu compozițional,
fragmente din opera eminesciană, documente de
tot felul, concrescențe ale imaginației, depoziții și
evocări controversate, mărturii sosite dinspre tot
soiul de surse (sursa bibliografică se confundă
semnificativ și logic cu sursa aflată în slujba unor
organisme de securitate active în timpuri care
ignoră curgerea dinspre trecut spre viitor, niciuna
nu e, automat, mai autorizată ori mai de
încredere decât cealaltă, de vreme ce totul poate
fi oricând „turnat”, răstălmăcit, manipulat).
Florina Ilis lucrează la Biblioteca Centrală
Universitară Lucian Blaga din Cluj. Mi-o pot
imagina clădind mulțimea de fișe ale
documentării pe una dintre mesele imense ale
sălilor de lectură și studiu. Tot ceea ce știe la ora
asta istoria literaturii române e folosit pentru a
ciopli, modela, însufleți personaje miniaturale,
peisaje, încăperi, costumații, scene. Cuvintele
(totul e cuvânt în existența umană! Limba e
stăpâna noastră, credea Eminescu) sunt parcă
înregistrate pe benzi discrete și se aud succesiv ori
simultan, se întretaie, se completează ori se
hărțuiesc, hotărând mișcarea următoare (sau
precedentă!) a actorilor. Orice depoziție ar putea
fi deja, de la început, îndoielnică. Dansul de
societate e minat de interese, culisele sunt
animate de o forfotă care o depășește pe cea a
scenei. Întrebarea „cine scrie cartea, cine o
vorbește” e naivă și superfluă. Florina Ilis nu și-a
propus să reconstituie, romanțat, adevărul unei
vieți, ci să-i reveleze încă o dată bogata, profund
omeneasca și, câteodată, excepționala „minciună”.
Evident, ea scrie, ea vorbește în Viețile paralele -
e Autorul! -, dar o face oarecum a cappella,
vorbind în-de-sine (ca pentru a nu tulbura
consubstanțialitatea verbală câștigată cu
subiectul), imitând voci, situând personajele în
scene recompuse pedant, continuând cu forța
imaginației sale epice și verbale povestea inițială.
Diorama complexă, cu efecte catoptrice, cu
straturi glisând unele printre celelalte, cu
personaje dobândind o stranie imponderabilitate
pe măsură ce se acumulează detaliile, e controlată
cu știință și cu libertatea ludică a oricărui
12
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
demiurg. Aplecată deasupra machetei uriașe și
maleabile, ea se adresează când și când cititorului,
gata să-i satisfacă și lui capriciile, să-l invite pe
scena fanteziei - „ni-l putem imagina, pe
Eminescu, înconjurat de cărțile cumpărate de la
anticari (bizare și fantastice)”; invocă muze,
transcrie cu sârg, compară și divaghează, gravă
mereu, căci nu-și îngăduie neglijențe când e vorba
de a instrumenta un dosar de o asemenea
complexitate, însă o face și cu un zâmbet ironic
și relativizant care sporește chiar omenescul
„procesului” declanșat. Secțiunile sunt atât de
profunde, încât stârnesc latențe, scot la iveală
legături inedite, toate acestea închipuind o altă
dioramă, circulară, înconjurând cu imagini vii
diorama centrală.
„Dosarul de urmărire”, înțelegem, începe
odată cu faima antumă a Poetului (vestea că a
înnebunit înduioșează pe toată lumea; fie că l-au
citit ori ba, românii com-pătimesc cu „victima”,
confabulează cu simpatie și caută vinovați) și
continuă, cu mici retușuri impuse de epocă, până
în prezent. Altfel spus, „posteritatea” unei mari
personalități poate fi manipulată și contrafăcută
încă din timpul vieții acesteia și procesul nu
încetează, funcție de interesele orei istorice, atâta
vreme cât opera durează. Ziaristul de la Timpul -
publicist de temut, creator de limbaj și de limbă -
incomoda pe mulți. Răspicarea cu care spunea ce
crede - despre politicieni, despre instituții publice
(„Mai lesne i se pare acum a înțelege legea
mișcărilor corpurilor cerești decât legea după care
se joacă mica comedie a patimilor omenești și a
luptelor pentru putere”), despre Viena și
„ficțiunea diplomatică și respectuoasă care este
Austria”, despre Transilvania și Bucovina („Nu
există poporul român, ci numai putința de a-l
închega”), despre pariul său, naiv și utopic, pe
dreptate, egalitate și muncă etc. - trebuia
curmată. Epoca stalinistă îi aplică o altă grilă,
după noile comandamente ideologice; tot astfel,
numărul din Dilema mileniului trei. Sunt, până la
urmă, încercări de același gen căci intervin forțat,
deliberat în receptare. În esență, e vorba de
confiscarea unei personalități polifonice pentru a
servi interese ale politicii zilei. Dacă „etern este
tot ce este întotdeauna de față”, în prezentul
etern lucrurile se repetă la infinit, toate sunt una.
Timpurile pot fi intercalate, totul e chestiune de
costumație și recuzită.
Florina Ilis nu vizează, cum pripit s-a spus,
demitizarea lui Eminescu - lucrul nici nu e cu
putință, mitul lucrează după legi care scapă
actelor concrete ale prezentului, el e urmarea unei
texturi pe deasupra timpului, iar mitizările pot fi
de toate nuanțele -, ci să evidențieze desfășurat,
prin convocarea a nenumărate adevăruri parțiale
și incomplete („nimeni nu știe ce se află la
capătul drumului”), însăși imposibilitatea de a
afla „adevărul”. Nu întâmplător, mottoul e despre
viața „încet repovestită de o străină gură”. Însă
gura străină poate fi nu doar a celuilalt, ci și a
visului propriu, a delirului, a bolii. Realitatea e o
rezultantă ivită din păreri, halucinații, scenarii,
culise rebele, aparențe. De aceea e înregistrată
anume și repetat fragmentarea percepției -
Eminescu are adesea senzația că „ceva îi scapă, ca
în vis când, pierzând controlul asupra
evenimentelor, întrevezi în evoluția acestora o
ordine răsturnată, surprinzătoare și bizară”. Poetul
„vorbește” în carte dacă nu chiar cu cuvintele sale
din articole de ziar, din Caiete, din scrisori și
poeme, atunci cu unele parafrazând toate aceste
enunțuri cât mai aproape de litera și spiritul lor.
Poetul romantic cu viziunile sale integratoare e
prezent în secvențe de o plasticitate vizionară. O
simplă fereastră aburită poate fi ecranul unei
Florina Ilis
viziuni: „treptat, în timp ce aburul dispare, pe
suprafața umedă se întrevăd imagini mișcătoare
[...] ca-ntr-o oglindă întoarsă, îi apare în fața
ochilor un chip ce pare pictat de un maestru din
vechime.” „Lumea-i visul sufletului nostru”, iar
noi, „moțăind în zarea simțurilor”, bâjbâim în
căutarea esenței lucrurilor. „Sufletul ca punct de
gravitație al trupului” (desenat obsesiv în Caiete,
oscilând între cumpănă și undă), „lopata de
țărână” la care se reduce existența (paginile
dedicate morții mamei sunt de un sentimentalism
rafinat și vibrant), dragostea ca poveste și femeia
„măr de ceartă”, răul ca relansator al creației
(„din starea de echilibru - liniște și inerție - nu
iese nimic”) -, toate acestea sunt detaliate în
aceeași manieră a vocilor nedefinite, dar de o
pregnantă conformitate cu statura poetului.
Curiozitatea sa fără margini tot cu Caietele e
instrumentată. Pasiunea pentru numere,
geometrii, ecuații, corzi și corpusculi poate fi
semn de cuprindere vizionară, dar slujește și
probării fazelor „întunecării”. Florina Ilis alege
inspirat anii întunecați ai poetului - ei au
consistența, accentele și gravitatea crizei. Boala
acționează ca potențator atât pentru viziunile
născocite de o minte genială, cât și pentru
relațiile cu ceilalți, cu propriul trecut, cu lumea.
Privind din mai multe unghiuri deodată,
asemenea personajului ei, Florina Ilis „începe să
vadă clar” ajutată de contrastul apăsat, de
contururile pe care le introduce „nebunia”. Sub
imperiul ei, se poate enunța și o încheiere de
albă, sticloasă luciditate: „porția suplimentară de
creieri” nu aduce prosperitatea - „nu m-am
chivernisit”, dar „mi-a reușit eternitatea!”
Tot astfel, Veronica (vie, amestec de frivolitate
și inocență, prezentă ca oglindire, dar și cu bruma
de lumină proprie din versuri), Slavici, Caragiale
(„Caragiale nu greșește. E prea deștept [.]
Suntem cum am fost și teamă mi-e ca nu cumva
tot așa să și rămânem”), Maiorescu, Creangă - au
partituri lucrate pe propriile lor cuvinte așa cum
le-a înregistrat istoria literară cu un spor pe care îl
adaugă arta combinatorie a prozatoarei.
Urmăritorii au și ei partituri credibile informate
de o cunoaștere de adâncime a istoriei. Dar sunt
atât de multe deschiderile pe care le aduce
această formidabilă carte, atât de exacte și
documentate punerile în chestiune, încât cronica
mea se recunoaște copleșită.
La pagina 556, nota precizează că Filimon Ilea
scrie un „roman de fantezie biografică”. O
coincidență (oportună și, se pare, mic relansator
subiectiv al impresionantei construcții romanești!)
face ca numele amicului ardelean al poetului să
aibă aceleași inițiale cu al autoarei Vieților
paralele. Teoria literară își poate asuma specia.
Romanul de fantezie biografică e unul care nu se
îndepărtează de documente decât pentru a le
identifica bătaia lungă, ambiguitățile, relativitatea,
eflorescențele. Chemarea la judecată a lui
Eminescu la Ateneul Român e secvența care
sugerează destul de limpede mecanismul: „Să
intre Eminescu Mihai!” strigă aprodul.
„Răsucindu-se pe jumătate în scaune, spectatorii
de la parterul din sala mare a Ateneului își
îndreptară privirile înspre cele două intrări
principale. La fel făcură și spectatorii așezați în
lojile circulare. Nu se știe exact pe unde va fi
adus înăuntru poetul național. Se scurg câteva
minute în tăcere. Cu toții îl așteaptă înfrigurați pe
Eminescu. Expresia de mirare de pe chipurile
tuturor, o mirare amestecată cu oarecare
neîncredere și spaimă, dar și cu speranța că, în
sfârșit, îl vor vedea pe poetul național, nu lasă
nicio urmă de îndoială asupra stării emoționale a
spectatorilor. Audierile anterioare ale martorilor,
în care, nu o dată, se afirmaseră lucruri cu două
înțelesuri, produseseră în mintea multora dintre
cei prezenți confuzie și incertitudine.” [sublinierile
îmi aparțin, I.P.] Dar în sala Ateneului nu apare
Eminescu, firește, ci e adusă „o statuie
reprezentându-l pe Eminescu aproape nud”, cu o
cârpă înfășurată peste coapse. Dosarul de
urmărire continuă și poate adăuga statuii (o poate
„acoperi” cu) oricâte costumații ori cârpe.
Eminescu are acum un roman pe măsură.
Unul contând cât o biografie, un eseu
monografic, o arhivă comentată laolaltă. În zona
vieții lui Eminescu, G. Călinescu nu mai e singur.
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
amfiteatru
Un exemplu de simetrie la
Dante
| Laszlo Alexandru
Cîntul XXV din Purgatoriu este unul
dintre cele mai aride. Poezia, scufundată
într-o dezbatere teoretizantă, științifico-
teologică, încearcă să formuleze explicații
riguroase, cu sprijinul imaginației literare. În
calea pe care o străbate, personajul Dante are
aici două călăuze: Virgiliu, care l-a condus în
prăpastia Infernului și pe muntele
Purgatoriului, dar și poetul latin Stațiu, care
tocmai și-a încheiat secolele de expiere și li s-a
alăturat, în ascensiunea spre Paradis.
Cei trei au lăsat în urmă locul unde sînt
pedepsiți cei ce-au păcătuit prin lăcomie.
Imaginile scheletice ale spiritelor care mestecau
aerul cu dinții, aveau ochii goi în orbite și
buzele arse de sete, i-au impresionat teribil.
Este deja ora două după-amiază și trebuie să se
grăbească, pentru a nu fi blocați de apusul
soarelui. Pornesc așadar în șir indian, pe niște
trepte strîmte, în sus, către ultima cornișă.
Dante e chinuit de dorința de a-l întreba ceva
pe Virgiliu, dar nu îndrăznește să-l tulbure, așa
că ezită ca puiul de barză, care înalță ba o
aripă, ba cealaltă, e împins de dorința de-a
zbura, dar nu se îndură să plece din cuib.
Bunul maestru îi percepe frămîntarea și-l
îndeamnă să sloboadă arcul vorbei. Iar poetul
își mărturisește pe dată confuzia: cum pot
răbda foame spiritele fără trup? Cum pot
ajunge descărnate în asemenea hal niște
prezențe imateriale, ce nu mai simt dorința
concretă de-a se hrăni?
Virgiliu îi răspunde cu o analogie compusă
din două exemple: “Dacă ți-ai aminti cum
ardea Meleagru, pe cînd ardea și lemnul, nu ți-
ar fi anevoie de priceput”; “și dacă te-ai gîndi
că, la mișcarea voastră, vi se mișcă și imaginea
din oglindă, greul s-ar face un fleac”. În
povestea mitologică, Meleagru avea de trăit,
după predicțiile Parcelor, doar pînă cînd se ter-
mina de ars o bucată de lemn. Mama lui,
Altea, a scos însă lemnul din foc, l-a stins și l-a
ascuns. Mai tîrziu, cînd el și-a ucis unchii,
mama lui a aruncat lemnul în foc și Meleagru
a murit. În interpretarea simbolică a poveștii,
avem cu toții două identități care sînt corelate,
deși sînt diferite. Același lucru se constată și
cînd ne privim în oglindă, care ne reflectă
imaginea din realitate.
Totuși cele două identități ale noastre nu
sînt perfect suprapuse. Imaginea din oglindă
reprezintă doar o copie lipsită de consistență a
realității. Tot astfel imaginea adevărată a
lacomilor torturați este cea interioară, psiholog-
ică: înfățișarea lor externă era doar o proiecție
secundară. Și, pentru a se face mai bine înțeles,
Virgiliu îi cedează cuvîntul lui Stațiu, care duce
explicațiile mai departe. Poetul păgîn lasă locul
poetului creștinat, tot astfel cum gîndirea
antică e completată de creștinism, iar argumen-
tația rațională se cuvine dublată de aceea teo-
logică.
Sîngele bărbatului se desparte în două: o
parte, transportată prin vene, hrănește mem-
brele și organismul; altă parte, mai nobilă,
coboară în organele genitale și, în urma acu-
plării, se unește cu sîngele feminin și coag-
ulează o nouă materie. Fătul, la început, are o
existență elementară, ca o meduză marină, abia
ulterior își dobîndește virtuțile. Viața lui vegeta-
tivă și senzitivă e dată de sîngele masculin,
femeia e doar un receptacol pasiv. Omul crește
(ca planta) și simte (ca animalul), dar compo-
nenta spirituală de la Dumnezeu vine.
Supremul Creator îi transmite fiecărui făt, indi-
vidual, sufletul, care este a treia sa dimensiune,
după cea vegetală și animală.
Ca să pricepi această situație, îl îndeamnă
Stațiu pe Dante, gîndește-te la razele soarelui și
la struguri, care împreună fac vinul: căldura
imaterială se unește cu fructul material și pro-
duce licoarea, care e rezultatul conjuncției din-
tre un fapt fizic și unul metafizic.
Atunci cînd Parca Lachesis nu mai are lînă
de tors (cînd murim), sufletul nostru rațional
se desprinde de corpul vegetal și animal.
Acesta rămîne înțepenit. Dar sufletul își ascute
și mai tare memoria, inteligența și voința,
fiindcă nu mai e împiedicat de partea sa mate-
rială. Îndată după moarte, el află pe ce drum
are de mers, spre rîul Aheron (în Infern) sau
spre rîul Tibru (în Purgatoriu). Sufletul, care
are capacități de proiecție, după ce ajunge la
locul ce i-a fost destinat, își aglutinează aerul
din jur și își creează un trup eteric, asemănător
celui fizic care a fost pierdut. Și-apoi, la fel
cum flacăra urmează focul, imaginea eterică
urmează sufletul oriunde merge. Prin această
imagine secundă vorbesc sau rîd spiritele, plîng
sau suspină, după cum a avut Dante prilejul
de-a le vedea pe muntele Purgatoriului. Așa
cum le ating sau le frămîntă dorințele și cele-
lalte sentimente, tot astfel arată și umbra
spiritelor, ce reflectă în mod fidel torturile și
suferința.
Teoria despre (in)consistența sufletelor după
moarte este expusă în nu mai puțin de 108 ver-
suri care, pe lîngă dificultățile datorate supra-
punerii mai multor domenii științifice
(filosofia, mitologia, fizica, genetica, anatomia,
geografia, teologia), își păstrează și inconfund-
abilele particularități stilistice dantești: sintaxa
încîlcită sub formă de puzzle, exprimarea per-
ifrastică (nu ni se spune că omul moare, ci că
Lachesis își termină lîna de tors) etc. Toate
aceste obstacole pun serios la încercare capac-
itățile intelectuale și stăruința cititorilor nepre-
veniți.
Nu mă interesează neapărat dezbaterile spe-
cialiștilor, legate de influențele filosofice ale
respectivelor pasaje, fiindcă vin să complice
suplimentar situația. Niccolo Tommaseo face o
consistentă demonstrație a apropierii lui Dante
de capodopera Sfîntului Toma din Aquino,
Summa Theologiae. El nu uită să puncteze
precedentele aristotelice ale abordării. Pe de
altă parte Bruno Nardi, în eforturile constante
de-a reliefa originalitatea dantescă și de-a o
scoate de sub obediența tomistă, insistă pe
ecourile gîndirii lui Albert cel Mare. Însă dis-
cuția - condusă în această direcție - poate că
nu are o mare miză artistică.
Mai interesant ar fi să notăm că Dante
pare, el însuși, conștient de dificultatea sporită
a prezentării sale și încearcă s-o “pigmenteze”
estetic. Toată povestea are, în evoluția ei, o
simetrie de construcție duală. Ființa umană e
compusă din două entități, cea fizică (primită
de la părinți) și cea spirituală (de la
Dumnezeu). Partea noastră materială este, la
rîndul ei, formată dintr-o latură vegetală
(creștem) și una animală (simțim). Dante
primește explicațiile de la două călăuze:
Virgiliu (argumentele raționale) și Stațiu (cele
teologice). Poeții latini întruchipează comple-
mentaritatea antichității și a creștinismului.
Stațiu analizează cele două momente
extreme ale individului: nașterea și moartea. El
recurge la o situație duală, pentru a-i ilustra
dubla origine: omul provine din Dumnezeu și
din părinții săi, tot astfel cum vinul se creează
din razele soarelui și din struguri. Virgiliu îi
prezintă învățăcelului tot două exemple, în
analogia pe care o construiește pentru a se
explicita: cel cu Meleagru și cel cu imaginea
din oglindă. Fiecare situație se extinde pe cîte o
terțină, iar acestea au o structură speculară,
căci se deschid cu cîte un “se” condițional:
22 “«Se t'ammentassi come Meleagro
si consumd al consumar d’un stizzo,
non fora», disse, «a te questo si agro;
25 e se pensassi come, al vostro guizzo,
guizza dentro a lo specchio vostra image,
cid che par duro ti parrebbe vizzo.»”
(În transpunerea lui G. Coșbuc “De
Meleagru de-ți aduci aminte, / că-n timp ce-
ardea un lemn, ardea și el: / ce-acum ți-e-n dos,
atunci ți-ar fi ‘nainte. / și-apoi gîndind că-n
orișicare fel / te miști, tu-ți miști și chipul în
oglindă, / tu n-ai întinde arc spre-atare țel”).
Cele două verbe de la începutul terținelor
sînt aproape sinonime: “se t’ammentassi” “e se
pensassi”. În ambele terține întîlnim cîte un
poliptoton, figură de stil care constă în
repetarea aceluiași cuvînt, sub altă formă flex-
ionară: consumd - consumar / guizzo - guizza.
(În paranteză fie spus, versiunea română a lui
G. Coșbuc transpune corect dublul poliptoton,
dar omite simetria de condițional de la
începutul terținelor. Varianta Etei Boeriu e mai
slabă.)
Trebuie adăugat că nu prea există amănunte
fortuite, în capodopera lui Dante. Indiciile peri-
ferice, însumate cu migală, vin adeseori să
potențeze suplimentar mesajul central. În
această ordine a gîndirii, nu e întîmplător nici
faptul că întreaga dezbatere se desfășoară la
ora două după amiază. “L’ora del tempo”
(vorba poetului) e destinată să prefigureze dual-
itatea întregii construcții, prelungite la nivel
stilistic, poetic, semantic, alegoric, filosofic și
teologic.
Cititorii care, de-a lungul secolelor, și-au
permis din neglijență să acuze precaritatea for-
mală a poeziei dantești pot fi lesne contraziși.
De fapt problema nu rezidă în construcția ver-
surilor lui Dante Alighieri, ci în insuficienta
noastră tenacitate și răbdare de-a le admira.
■
14
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Clujul interbelic
Vasile Pârvan si Universitatea
clujeană
| Petru Poantă________________________________
Vasile Pârvan are o relație specială cu
Universitatea clujeană mai ales pentru
faptul că înșiși fondatorii ei de fapt îl
consideră pe celebrul istoric părintele spiritual și
moral al acesteia. Tocmai de aceea i se acordă și
privilegiul de a rosti lecția inaugurală, cunoscută
sub titlul Datoria vieții noastre, care este, în fond,
o meditație asupra educației, respectiv asupra
rolului universității în formarea personalității
umane și în progresul civilizației moderne. Savant
recunoscut al vremii sale, prestigiul punctual e
asigurat însă de proiectul de constituire și
organizare a Universității clujene, proiect publicat
în martie 1919 în revista „Luceafărul” și intitulat
Universitatea națională a Daciei superioare (Păreri
propuse public Marelui Sfat Național al
Românilor din Ardeal, Banat și Țara ungurească).
De curînd, cele două texte au fost reeditate
anastatic (Editura Eikon, 2012), sub îngrijirea lui
și cu o prefață de loan Aurel Pop, actualul rector
al Universității. Această rememorare a unor texte
fondatoare nu mi se pare un simplu act de
restituire. Într-un moment de declin al
învățământului, ea înseamnă reactualizarea unui
model de universitate, model care rămâne încă
valabil măcar prin câteva dintre principiile sale. Și
asta cu atât mai mult cu cât unele devin active în
organizarea și funcționarea Universității din
interbelic. Proiectul propriu-zis, în articulațiile sale
minuțios și pedant elaborate, lasă, cel puțin în
epocă, impresia unei utopii. Fezabilitatea integrală
a lui este practic imposibilă, mai ales că el
propune o ruptură de modelul universității din
vechiul regat, încercând o sinteză cu elemente
împrumutate din modelele occidentale. Vasile
Pârvan își imaginează în fond o ctitorie a unui
început absolut, „Universitatea națională” din Cluj
urmând să fie prima instituție autohtonă
„creatoare de valori universale”, ea însăși creație a
unei elite riguros selectate. Un comentariu aplicat
și detaliat al implicațiilor ideilor lui Pârvan în
construcția Universității clujene îl face Vasile
Pușcaș în masivul studiu monografic al instituției
din intervalul interbelic Universitate, societate,
modernizare (Editura Eikon, ed. a II-a, 2003), cu
insistență asupra modernității, respectiv a
orientării progresiste a acestor idei. După cum au
evoluat însă lucrurile în învățământul superior,
universitatea imaginată de Vasile Pârvan este mai
degrabă proiectul unui idealist care, în niciun caz,
nu acceptă teza utilitarismului imediat al școlii în
detrimentul misiunii de spiritualizare. Imperativele
sale par mai curând ale unui iluminat decât ale
unui pragmatic. Educația nu înseamnă o simplă
acumulare de cunoștințe. Ea are un sens inițiatic
și urmărește, în esență, purificarea și
transformarea radicală a individului și, prin
extensie, a națiunii: „Supremul scop al luptei
noastre e spiritualizarea vieții marelui organism
social-politic și cultural creator care e națiunea.
Mijloacele întrebuințate de noi sînt exclusiv de
caracter social-cultural și pleacă din izvorul unic
al idealismului național. Metoda noastră e aceea a
cultivării și selecțiunii sufletelor superioare, prin
punerea la probă a fiecărui individ, care ne este
încredințat, cu piatra de încercare a Cultului Ideii.
Cine rezistă și dă scântei e vrednic să intre în
confraternitatea Universității naționale. Cine e un
simplu pietroi brut e dat înapoi în grămadă, spre
a servi ca pavaj de șosea pentru construirea
drumului nou către sferele de sus. Oportunisme,
tocmeli, reductibilități nouă nu ne sînt permise.
Noi sîntem preoți aspri ai unei religii de
purificare. Sîntem profeții unui timp, cu mult
prea îndepărtat pentru poftele grăbite ale
hămesiților contemporani, dar nouă imediat
accesibil prin largul orizont al vederii istorico-
filosofice”. Două sintagme pot da frisoane
cosmopoliților contemporani: „spiritualizarea
națiunii” și „idealismul național”. În Datoria vieții
noastre, din care am citat înainte, lămurește însă
lucrurile prin definirea nuanțată și fără echivoc a
relațiilor dintre națiune (național), etnic și cultură,
respectiv creația majoră (cultă). Naționalul e un
dat „biologic-politic”, o „fatalitate”, și tocmai de
aceea el nu poate constitui „obiectul”
spiritualizării. În creația majoră el există ca
subconștient, așa ca și în creația etnografică.
Diferența apare între etnografic și cultural/cultură:
„Etnograficul pleacă de la instincte. Culturalul
pleacă de la idei. Culturalul e mereu schimbător
în rafinata evoluție spre cât mai complex a ideilor
creatoare. Etnograficul e perpetuu stabil, pe baza
celui mai minuțios tradiționalism”. Culturalul
presupune „spiritualizarea aristocratic-idealistă”,
ceea ce înseamnă educație riguroasă și selecție. Pe
scurt și altfel spus, cultura majoră este produsul
creațiilor individuale, pe când cultura etnografică
reprezintă produsul „geniului popular natural”.
Între cele două nu există continuitate, în sensul
că valorile culturii etnografice nu se pot
transforma în valori ale culturii majore. Sînt două
lumi diferite, fără punți de trecere între ele. De
fapt, Vasile Pârvan polemizează aici cu o difuză
ideologic tradiționalistă și etnicistă, încercând să
elibereze creația cultă de determinismul
autohtonismului. De aceea, educația universitară
trebuie să fie una de esență elitistă. O spune
aproape brutal: „Avem dară de identificat în
tinerimea care aleargă la luminile noastre nu ceea
ce e țărănesc în ei, ci ceea ce e general-omenesc
[...] Noi avem a oferi instinctului creator al
națiunii noastre idei, iar nu forme [.] Nu
românizarea noastră feroce, întru vegetativul
etnografic, ci continua noastră umanizare întru
sublimul uman va crea suprema splendoare a
culturii creatoare românești”. O asemenea
reformă, întreținută de fervori vizionare, are
configurația unei utopii: „Dar pentru a ajunge
acolo, ca națiunea noastră să trăiască universal-
uman, confraternitatea Universității noastre
trebuie să convertească întreaga națiune la cultul
ideii pure. Dematerializare fără cruțare;
spiritualizare entuziastă; cercetare neobosită a
realității naționale pentru ce are etern în ea;
activitatea misionară social-culturală, adânc
iubitoare, pentru prepararea întregii mulțimi a
fraților cu taina cea mare a nașterii geniilor
noastre universale”. Deși idealismul acesta pare
exagerat și chiar naiv, el corespunde în fond
modelului de universalitate pe care Pârvan îl
crede posibil într-un oraș din Vest al noii
Românii. Așa se și explică implicarea sa care
începe, cum spuneam, cu proiectul de organizare
a Universității clujene. Instituția inaugurată de
Pârvan e o sinteză de elemente din universitățile
americane și europene. Ea va fi diferită de cele
existente deja în „Dacia Inferioară”, răspunzând
exigențelor pe care trebuie să și le asume noua
Universitate națională. Dar în contextul societății
românești de atunci pare mai curând o ficțiune.
Deși fezabilă într-un timp rezonabil, realizarea ei
presupunea mobilizarea unor resurse materiale și
umane, indisponibile pe loc, după cum reclama și
renunțarea la câteva prejudecăți care constituiau
de fapt unii dintre pilonii modelului universitar
consacrat. Unele idei vor fi totuși preluate în anii
următori, așa precum aceea a „Extensiunii
universitare”. În analele Universității, ea îl are ca
inițiator pe Virgil Bărbat, însă apare bine
articulată în proiectul lui Vasile Pârvan. În
viziunea grandioasă a istoricului, Universitatea
urma să fie o prezență ubicuă în spațiul național
al „culturii sociale”. Îmbibat de idealism,
programul Extensiunii aduce a utopie: „Toți
reprezentanții culturii sociale (școli, biserici,
muzee, biblioteci, teatre, societăți filarmonice,
societăți științifice și literare etc.) sînt de drept
membri ai Universității naționale, în gradele ce li
se vor conferi ca indivizi ori corporații, de senatul
Universității. Ca atare, ei pot fi, pe baza activității
lor în aceste grade, înaintați și distinși potrivit
organizării centrale. De pildă, un învățător de sat
e de drept alumnus; pe baza unei activități
roditoare acasă și a urmării cursurilor de vacanță
pe care le instituie Universitatea, sau a cursurilor
de extensiune ale aceleiași, el poate deveni
studios, magister, scholaris ori chiar doctor. În
acest fel întreaga lume culturală e direct interesată
de bunul mers și ia parte la activitatea
Universității”. Extensiunea va funcționa, totuși,
dar într-o variantă simplificată și mai realistă,
accentul căzând, îndeosebi în afara Clujului, pe
„conferințele ambulante”. Dar structura
universității imaginată de Pârvan, cu colegii și
facultăți, nu a fost adoptată. Visa, apoi,
construirea unui campus, cu un mod de
funcționare poate ușor cazon, însă locul ideal
pentru formarea caracterului și al consolidării
„confraternității universitare”. Desigur, multe
dintre ideile proiectului sînt novatoare în
contextul epocii, dar în cele din urmă rămâi cu
impresia că Universitatea închipuită de Pârvan ar
fi trebuit să producă un soi de supraoameni, eroi
civilizatori și profeți transfigurați spiritual ai
națiunii române. Oricum, chiar dacă proiectul nu
a avut succes, mesajul istoricului nu va fi ignorat
în mediul universitar.
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
15
Black Pantone 253 U
15
Black Pantone 253 U
profil de scriitor
„Pentru mine rămâne o
enigmă de ce în România
valoarea literară originală
nu este apreciată”
| de vorbă cu scriitorul Liviu loan Stoiciu_
Alexadru Petria: - Dragă Liviu sau stimate
domnule Liviu loan Stoiciu?
Liviu loan Stoiciu: - „Dragă Liviu” dă de gol
un anume grad de prietenie sau simpatie °i face
să-mi mai crească inima, că nu sunt chiar al
nimănui, uitat la colț sau inabordabil. A°adar,
dragă Sandu...
- Nu cred că ești inabordabil. Intransigent,
da. De fapt, cum te-ai descrie?
- Intransigent cu mine însumi, în primul
rând. În rest, sunt un observator al vieții publice
°i am motivele mele („a°a sunt făcut”) să pun
bază pe principii °i pe morala cre°tină. Altfel,
sunt un însingurat (poate de aceea sunt într-atât
de însingurat, fiindcă sunt o victimă a
principiilor nerespectate public, pe care le
penalizez în particular), sceptic (acuzat că pun
răul înainte °i gândesc negativ; am totuși 62 de
ani, sunt pățit), nemulțumit de evoluția
destinului meu °i resemnat totodată că „atât
mi-a fost scris” (mi-ar fi plăcut să fac mult mai
mult decât am făcut, să mut munții din loc).
- Chiar, pui înainte răul și gândești negativ
ori e doar o impresie pe care o lași?
- Nu mai pot să mă schimb, pun înainte
răul, fiindcă sunt superstițios, dacă pun binele,
binele dispare... În general eu nu pot să fac
planuri (purtătoare ale binelui), fiindcă nu mi se
îndeplinesc. Apoi, alții se hrănesc din gândirea
pozitivă, eu caut semnele răului inclusiv în ceea
ce mi se întâmplă a fi bun °i a°a mă descarc
energetic, încep să cred că e o reglare
incon°tientă, starea de nelini°te interioară (nu
starea de supărare; când sunt supărat nu pot să
mă concentrez) fiind la mine creatoare.
- Pisica neagră, găleata goală, nu te întorci
din drum dacă ai uitat ceva? Asta cu neîntorsul
o am eu.
- Îmi fac în gură semnul crucii, dacă văd
pericolul, °i trec mai departe, nu mă întorc din
drum (că °i întorsul din drum e superstițios,
înseamnă că nu-ți merge bine; de câte ori mă
întorc, uitând ceva acasă, de exemplu, știu că
voi avea parte de o problemă în următoarele
întreprinderi personale; o cruce făcută la
repezeală sau un „Doamne ajută!” rostit, mai
atenuează îngrijorarea; am ajuns departe, °i
atunci când sunt obligat să mă a°ez pe alt scaun
decât cel pe care am vrut eu să mă a°ez inițial e
motiv de alarmă interioară; e o întreagă
bazaconie construită în creier în mod ocult, de
necontrolat, care-mi inventează opreli°ti °i
obstacole, să nu duc la capăt un gând pozitiv;
poate e îngerul păzitor care mă avertizează,
poate e un câ°tig al memoriei cuantice). Sigur,
nu dramatizez, pot trece mai departe °i
indiferent, superstițiile la mine având regim
conjunctural, depinde dacă le-am con°tientizat.
- Fiind superstițios, bănuiesc că ai și
tabieturi în ce privește scrisul.
- Am °i tabieturi (nu numai superstiții), ele
s-au schimbat în timp, nu-mi dau seama cum se
formează. Să mă înțelegi, eu nu scriu decât
pentru sertar, nimic definitiv. După o mai lungă
perioadă (ani), atunci când pun la punct un
volum, recitesc „textele” mele din sertar °i aleg
dintre ele cele care mi se par a fi valabile pentru
un volum. Cum scriu? Să rămân doar la tabietul
legat de poezie. De mulți ani scriu versuri
numai „pe burta goală”, la trezire (cum eu am
insomnie °i fac nopți albe, mă trezesc înainte
sau după ora 12 ziua), cu o cană mare de cafea
în față, rece, pe birou, scriu numai acasă (numai
când sunt singur în cameră) °i numai cu
cerneală neagră (cu stilou folosit ca toc, moi
penița în cerneală, am călimara Pelikan
deschisă). Niciodată nu am nicio idee sau o
sintagmă măcar pregătită când vin la masa de
scris, n-am nicio explicație cum se scrie
„singură”, spontan, o poezie, care e
mecanismul, scrisul „curge” de la sine (dacă nu
„curge”, abandonez lupta incon°tientă cu mine).
După ce termin de scris (de regulă, într-o oră;
dacă trece o oră °i nu închei poemul, mai lung
sau mai scurt, înseamnă că sunt „neinspirat” °i
las baltă totul, supărat), retranscriu ce am scris
„pe curat” °i pun poemul la... păstrare în sertar,
nu mă interesează soarta lui - °i-l uit (mă mir
de fiecare dată, după ce-l recitesc, după un an
sau după °apte ani ce am putut să scriu). Nu
scriu de când mă știu decât de mână poezie. În
schimb, proză, teatru, publicistică-eseu scriu
direct la computer, de când am acces la el
(chiar, nu mai țin minte de când am un
computer al meu la care scriu, de prin 1997?
Las la o parte faptul că scriam la computerele
de la Cotidianul din 1991, era cel mai
performant ziar la nivel tehnic, „informatizat”
după model occidental, Macintosh, adus ca
atare de englezul român Ion Rațiu).
- Într-un text mai vechi din revista Tiuk, pe
urmele altora, ai susținut că suntem ce gândim.
Îți păstrezi părerea?
- Fără doar °i poate, pe urmele altora - mai
ales a celor care-°i pot materializa gândurile
(dacă o fi adevărat), ajun°i departe spiritual,
meditând în profunzime. Eu, din păcate, n-am
decât puterea să visez mediocru °i să scriu,
probabil meditând la suprafață, ciugulind
„perle” în cel mai bun caz din „marea gândire”
(emisă pe unde electromagnetice de cine °tie ce
„creier” din Univers), care ni se dă de-a gata,
natural, dar la care au acces numai „inițiații”
(sau cei ce au puteri paranormale; se bat mult
câmpii, de la un timp, cu acordul creierului
inițiatului la vibrațiile cosmice). De aceea eu nu
sunt mai mult decât sunt. Știu dintotdeauna că
eu nu gândesc destul °i de aceea nu mă pot
autodepă°i spiritual.
- Te simți ok cu tine însuți, cu plusuri și
minusuri? Parcă ai anunțat la un moment dat că
ai vrut să te sinucizi.
- Nu mă simt bine cu mine însumi, o tot
repet, n-am cum, sunt neîmplinit pe toate
planurile. Cu atât mai mult cu cât știu că trăiesc
degeaba. Sufletul e de vină, el e cel dezamăgit
de mine, dacă nu m-ar judeca el °i nu m-ar ține
din scurt, probabil că a° fi mai binevoitor cu
limitele mele (în definitiv, date ca atare; am un
ADN incomplet din na°tere; sunt un fatalist).
La prima cumpănă serioasă mă gândesc imediat
cum să o rezolv: numai prin sinucidere, fiindcă
nimic nu merită, în definitiv °i totul e trecător.
Nu e greu de înțeles că datorită firii mele,
pregătit moral de sinucidere în orice clipă,
16
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
trăiesc și azi (probabil că de aceea a trăit atât alt
apologet al sinuciderii, Cioran). Mă ameninț cu
sinuciderea și mai trăiesc o zi (dacă tot știu că
mă sinucid și nu contează ce urmează, îmi mai
dau o zi de grație). Normal ar fi fost să-mi
închei demult socotelile, „ca scriitor” (avem
scriitori morți la toate vârstele posibile, unii au
avut posteritate, alții nu; ce e important?).
Acum, dacă n-am murit, am început să mă
amăgesc, depășit de situație, că am o misiune
de îndeplinit, să dau de gol și starea „omului” la
prima bătrânețe, de curiozitate (sperând, naiv,
că m-am mai copt la minte; deși fizic pierd din
valoare, încrengăturile memoriei pot scoate noi
valențe la lumină când te aștepți mai puțin, nu
contează uzura bioenergetică). Nu e exclus ca
Duhul Sfânt să nu țină cont de vârstă, Biblia a
fost inspirată bătrânilor.
-	Ești un poet care ar face cinste oricărei
literaturi, deși te simți neîmplinit. Ce zici despre
receptarea poeziei tale?
- Trebuie relativizat totul. Mulțumesc pentru
generozitate, în orice caz. Altfel, e o galerie
întreagă de poeți care au fost „receptați critic”
(ocupau locurile dintâi ale ierarhiilor, intrau pe
listele poeților importanți, erau recenzați în
termeni laudativi), cât au fost în viață li s-a spus
că au făcut cinste literaturii noastre și după ce
au murit, au fost uitați, au dispărut în neant.
Nici nu știu dacă poate fi vorba de
nerecunoștință în cazul poeților, care și-au făcut
datoria față de ei înșiși și față de limba română
(deși n-avem o istorie a literaturii atât de
ocupată, să nu încapă toți; fiecare fiind o altfel
de sensibilitate; în condițiile în care toată lumea
e de acord că literatura română strălucește prin
poezia originală și azi). Pentru mine rămâne o
enigmă de ce în România valoarea literară
originală nu este apreciată (sunt apreciate numai
textele de succes și vedetismul de gașcă,
mediocritatea cu moț; valoarea supraviețuiește
în subteran). În ce mă privește, am fost receptat
critic inegal, „n-am rupt gura”, nu sunt
preferatul nimănui, nu sunt „iubit”, ci mai
degrabă antipatizat irațional, n-am fost
îmbrățișat fără rezerve de niciun critic, fie el și
„prieten”, sunt în continuare un fel de outsider
care nedumerește (nici premiile primite n-au
autoritate; m-am resemnat că n-am stea în
frunte și de aceea trebuie să fiu ținut cu capul
la cutie). Nu o dată mă simt nedreptățit și
reacționez prostește, enervând.
-	Ce este poezia, scrisul pentru Liviu loan
Stoiciu?
-	Vorbe mari, mie mi-e rușine și azi să mi se
spună că sunt... poet, chiar dacă așa s-a
întâmplat să fiu „etichetat”.
-	Ei...
- Cu toate acestea, pot să răspund liniștit că
poezia e... totul pentru mine, fără ea n-aș fi ceea
ce sunt, cât sunt. Nu știu de unde vine și nici
de ce vine poezia sau cum vine, dar știu că aș fi
un nimic fără poezie. Poezia m-a direcționat în
viață, am abandonat orice idee de carieră socială
(care m-ar mai fi îmbunat în viața de zi cu zi;
am oroare de parvenire) să mă dedic ei. Mă tem
și azi că mă păcălesc singur scriind poezie, că
sunt un intrus și un ratat. E adevărat, scriind
poezie n-am ajuns nicăieri - dar, de fapt, unde
trebuia să ajung? Să răstălmăcesc la nesfârșit
gândurile care te umplu de mândrie? Să am
parte de glorie pământească? Nu, mulțumesc.
Dacă poezia face directă legătura cu Cel de Sus
(deținătorul Sensului), recunosc spășit că eu n-
am reușit să ajung unde trebuia, n-am atins
maximum, și că mai degrabă compromit ideea
de inspirație (care ar trebui să fie recunoscută
de toți; asemenea rugăciunii). Degeaba încerc să
fiu cinstit până la extrem cu mine însumi la
masa de scris, să nu trișez, să mă regăsesc. Nu
reușesc decât să mă amăgesc, de pe o zi pe alta,
că nu trăiesc degeaba dacă scriu. Că așa mi-a
fost dat - să scriu, să fiu „scriitor”, nimic
altceva (cum alții sunt bancheri).
-	Ți-a apărut de curând un nou volum de
versuri...
- E al 14-lea meu volum original de versuri,
se intitulează Substanțe interzise și a apărut la
Editura Tracus Arte. Am fost invitat la începutul
acestui an de loan Cristescu, directorul Editurii
Tracus Arte (editură remarcabilă, inventată din
senin, specializată pe cartea originală
românească, de-a dreptul de necrezut, știindu-se
că nu se cumpără acest gen de carte; nu-mi pot
imagina cum se acoperă cheltuielile; dacă am
înțeles bine, editura e patronată de un sculptor
de top, Florin Codre, și de fosta soție a lui
Nichita Stănescu, Dora), să-i dau o carte. M-am
codit la început (abia în luna iulie, pe căldurile
alea infernale, că mi s-au aprins creierii, am
început să definitivez această carte), dar m-am
mobilizat în numele acestui an, al Apocalipsei,
de ce să nu întâmpin 21 decembrie 2012 cu o
nouă carte? Că nu se știe niciodată (adevărul e
că ar putea fi ultima mea carte de versuri, chiar
dacă mai am în sertare tot felul de versuri
pentru mai multe alte cărți inedite; ce am avut
de spus în poezie, am cam spus, cred; am mai
avut tentative să mă opresc din publicat cărți de
versuri, dezamăgit de receptarea politicoasă,
poate de data asta pun punct). I se datorează în
exclusivitate această carte, repet, lui loan
Cristescu, ca și lui Alexandru Mușina,
redactorul (colecția lui „Neo” e deja recunoscută
prin strictețe, ștacheta fiind prea ridicată;
Mușina a reinventat redactorul de dinainte de
±
Gheza Vida	Odihna (1959)
17
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
Black Pantone 253 U
Revoluție, sever, pretențios, supărător de
subiectiv și chițibușar, gustul lui contând, nu al
autorului; personal, am trecut printr-o
experiență incredibilă cu Mușina, apărând în
colecția lui, îi mulțumesc). E o carte mai
aproape de final, validată și de sufletul meu,
mai „rafinată” (trecută prin mai multe filtre ale
minții și inimii).
-	Pe cine mizezi dintre scriitorii
contemporani?
-	Aș atrage atenția asupra unui fapt: valoarea
azi e confundată cu puterea publică pe care o
ai, cu funcția deținută în USR, în principal, sau
în alte structuri ale statului (ICR, direcții de
cultură județene, case de cultură, teatre sau la
universități) sau în edituri particulare. Toți
redactorii-șefi (sau directori) ai revistelor literare
sau din fruntea USR au plus-valoare fiindcă au
funcții, ei taie și spânzură în literatura română,
ei iau premiile importante (dacă eu nu cred în
onestitatea juriilor, sunt considerat de
N. Manolescu contestatar... „patologic”;
interesant, deși N. Manolescu e singurul care
lasă impresia că păstrează distanță față de toate
aceste dereglări ale conceptului de valoare
literară), se invită la manifestări cu ștaif, bine
plătite, se plimbă în străinătate, „sponsorizați”.
Ei fac parte dintr-un clan dominant, care și-a
pierdut capul, bine pus la punct și care nu
poate fi contrazis. E la mijloc și o deturnare a
bunului simț? Și ce dacă. În aceste condiții, dă-
mi voie să mă abțin să dau nume de scriitori pe
care mizez. Personal, mă uit atent la împărțirea
Premiului Național pentru Poezie „Mihai
Eminescu” de la Botoșani (pentru întreaga
operă), mai ales pe premiații lui mizez, chiar
dacă și aici ștacheta nu crește în înălțime. Sigur,
îmi plac scriitorii singuratici, puternici, morali,
cu coloană vertebrală, care stau în afara găștilor,
distinși.
-	Vorbești de un clan dominant. Și e vreo
cale de schimbare?
-	Nu. Viața literară la noi s-a instituționalizat
(USR este deja inclusă în legi, a căpătat rol
determinant; legea creșterii cu 50 la sută a
pensiilor membrilor USR, de exemplu, fără USR
n-ar exista). Poți să schimbi componența acestui
grup dominant, nimic altceva, dacă-i dai jos pe
membrii acestuia de acum, vin alții, cu același
comportament, în loc (de fapt, n-ai cum să-l
schimbi, redactorii-șefi ai revistelor rămân, la fel
cei ce au funcții la stat sau sunt patroni de
succes; ei rămân automat în fruntea USR și fac
jocurile). E un sistem care funcționează în stil
fanariot postcomunist (ești scriitor mare dacă ai
funcție). Am experiența Asociației Scriitorilor
din București, unde la o adunare generală am
reușit să determin să fie schimbată componența
conducerii (atrăgând public atenția că s-a
transformat într-o gașcă abuzivă, care-și servea
numai propriile interese), și a apărut alta în loc,
previzibil, mult mai dură și lipsită de scrupule
(în frunte cu Horia Gârbea, care de opt ani mă
defăimează și mă scoate de pe toate listele de
ieșire în străinătate sau ale unor manifestări
importante, mai ales cele de premiere,
acuzându-mă, stupefiant, în momentele cheie,
că fac... presiuni, deși niciodată n-am dat peste
nimeni acolo, - nici acolo, nici în altă parte -,
dar așa e strategia, îl acuzi gratuit să-i închizi
gura celui ce altă treabă nu are decât să observe,
incomod; de altfel, conducerea USR nu mai știa
ce să facă la ultimele alegeri să nu fiu reales de
colegi să-i reprezint în structurile de conducere
ale USR; cred că anul acesta, când vor fi iar
adunări generale la filiale și la centru, la USR,
nu voi mai participa, să le fac pe plac; fiindcă
mi-e silă; mă retrag să nu mai deranjez atât
înaltele fețe ale literaturii române, care au dat
de gustul puterii și se cred infailibili, nemuritori
în funcții; altfel, putere care le dă și... plus-
valoare literară, ai reținut, de aceea e o
asemenea bătălie pe funcții).
-	Poți să mai citești scriitorii care s-au
compromis în relațiile cu Securitatea, dar și
lingăii puterilor de după ’89?
-	De citit, pot să-i mai citesc (de curiozitate),
dar strâmb din nas. Totuși, valoarea autorului
trebuie să aibă inclusă în ea și o altitudine
morală. Personal, sunt dezamăgit că în primul
rând criticii literari dau bilețele de iertare,
căutând scuze celor compromiși în viața
publică, dovediți a fi lipsiți de o minimă
clarviziune etică. Uluitor e că valoarea lor
imorală e și premiată - dacă ar mai avea un
dram de onestitate, acești scriitori compromiși
ar trebui să refuze premiile (să se înțeleagă
neapărat că ei nu sunt exemple de urmat, nici
repere). Sincer, sunt exasperat că nu se învață
nimic din lecțiile de viață ale scriitorilor de
dinainte (compromiși până la moarte) și că
istoria se repetă la nesfârșit în acest sens, marile
caractere fiind cu adevărat tot mai rare.
Creștinește, înțeleg slăbiciunile fizice omenești,
nu înțeleg însă de ce trebuie să-și vândă sufletul
regimurilor politice retrograde trecătoare și cum
poate fi conștiința lor, dată de gol oficial, atât
de perversă. Toți acești scriitori fără scrupule,
slabi de înger, lipsiți de demnitate, din păcate
dau de gustul puterii publice și al succesului, țin
să se îmbogățească și să trăiască „bine”, cu orice
preț, sfidându-și condiția înnăscută de „aleși ai
sorții”.
-	Dintre cele 14 cărți, care te reprezintă mai
profund? Sunt mai multe? De care vrei să
spună lumea, de pildă, da, aici e Stoiciu de 24
de carate?!
-	Te referi la cele 14 volume de versuri
originale (am publicat și două antologii de
autor).
-	Da.
-	Dar la o asemenea întrebare, pot să trec și
cele patru romane, un volum de teatru și trei
volume de eseuri-memorialistică-publicistică. De
fapt, trag de timp, n-am ce să răspund - nu am
neapărat o carte a mea preferată, pe care să o
consider cu moț. Sunt mai intransigent cu mine
însumi decât îți poți imagina. Cărțile ce mi-au
fost premiate (de către Uniunea Scriitorilor din
România sau de către cea din „Republica
Moldova”, de către Academie sau de către
Asociația Scriitorilor din București, singurele
care contează) n-au nimic în plus sau în minus
față de celelalte cărți ale mele, în ochii mei n-au
devenit mai importante sau mai puțin
importante decât le știam fiindcă au fost
premiate. Pe de altă parte, unele cărți au avut
parte de o receptare critică excepțională (de
exemplu, volumul de versuri Pe prag / Vale-
Deal, apărut în 2010) și cu toate acestea n-a luat
niciun premiu, nici măcar al unei reviste - și?
Prefer să-mi văd lungul nasului. Faptul că nu
sunt cotat un „scriitor mare”, mie îmi spune
multe - înseamnă că n-am atins cu nicio carte
caratele pomenite de tine (și eu cred în judecata
colegială, chiar dacă ea nu e întotdeauna
onestă). De reținut: de la prima carte a mea
tipărită (în 1980) până azi am observat că tot ce
am publicat a rămas valabil estetic, nu pot
modifica în ele nicio virgulă (am văzut asta și la
volumele de versuri, din care am preluat poeme
pentru antologii, dar și la romanele scrise în
1985 și 1986 și publicate fără nici o modificare
abia după anul 2000). Deocamdată sunt
mulțumit că-mi fac datoria față de mine însumi
publicând o carte, și că nu trece neobservată.
Nu greșesc deloc scriitorii care-și consideră
cărțile lor drept copii ai lor spirituali, față de
care e bine să nu ai preferințe, să consideri un
copil al tău mai valoros față de altul. Sigur,
unele cărți pot fi mai inspirate conjunctural,
altele mai neinspirate, dar ele sunt expresia unei
evoluții sau involuții naturale a ta. Prefer să las
pe alții (care nu există) să răspundă la
întrebarea... care e cea mai bună carte a mea.
-	Sunt un fel de copii, cărțile. Așa cred.
Apropo - ai un adolescent în față, are talent
literar și este încă în ceață, cu personalitatea
neformată... Ce i-ai spune?
-	Tot din domeniul creației originale sunt și
copiii și cărțile. Să dau sfaturi - ți-ai și găsit
omul. Eu m-am „educat” singur la masa de
scris, intuitiv (eu scriu spontan, o tot repet).
Adolescentul, dacă simte impulsul scrierii, să
meargă pe mâna lui și să-i citească pe alții
(măcar selectiv pe cei intrați în istoria literaturii
române, dacă nu pe colegii aflați în viață, în
generații mai mari decât el), obligatoriu, să intre
inconștient în competiție, cu toate riscurile (un
risc, să dau exemplul meu - la 23 de ani am
simțit gustul profund al ratării, negăsindu-mi nu
numai un drum profesional al meu în viață, dar
nici un stil la masa de scris, motiv pentru care
am avut șapte tentative de sinucidere), la un
moment dat va hotărî singur dacă are cu
adevărat vocație și dacă are rost să continue
„munca de creație literară” (care, din păcate, nu
te scoate niciodată din impas existențial; eu și
azi, la 62 de ani îmi promit că mă las de scris,
fiindcă nimic din ce e legat de literatură nu
merită, totul e o amăgire; dar eu nu știu să fac
altceva). Subliniez încă o dată: trebuie să
citească tot timpul, scrisul altora îl poate
mobiliza moral.
-	Despre ce ai fi vrut să te întreb și nu te-am
întrebat?
-	Habar nu am, în general nu sunt
comunicativ, să aștept întrebări la care să
răspund în fel și chip, numai să nu tac (eu abia
aștept să scap de corvoada „intervievării”). Bine
că nu m-ai întrebat în ce relație mai sunt cu
Doamne-Doamne și ce cred de viața veșnică de
dincolo. Sunt resemnat. Îmi pare rău că sunt
numai atât, cât-și-cum sunt și că aștept să mi se
ia și ce mi s-a dat, atât cât mi s-a dat.
Interviu realizat de
Alexandru Petria
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
Liviu loan Stoiciu
N-o să ajungă nicăieri
Își trăiește sfârșitul - „sunt convins că urmează un
nou început, deși nu mă trage deloc
inima, aș vrea doar să mă odihnesc,
să pun punct, să
nu mai fiu conștient de nimic”. Trântește
pixul de pereți, de ce i s-a prescris asta?
Strigă: rău e să
fii prost. Când a murit mama, eu am condus
căruța cu sicriul.
A rămas în umbră și uitare. Simte, totuși,
o prezență
stranie care-l îmbărbătează. Își trăiește
sfârșitul prescris, începe o nouă filă, pune titlu:
concurs de dansatori din buric. Taie și
scrie: „adunătură de corpuri cerești”. Nu,
șterge și acest
titlu. Bate pasul pe loc, așa n-o să ajungă
nicăieri, de fapt. Din tavan cădeau
picături grele, reci:
pic, pic. E clar, sunt în mormânt. E prea târziu?
Păcat, ar mai fi avut atâtea de spus.
Își numără din amintire animalele împăiate, poate
va reuși să adoarmă la loc.
Degeaba, are insomnie. E acoperit cu o
mireasmă necunoscută.
Oare i-or fi furat dinții de aur la morgă? Râde.
Asta e o exagerare, de unde să fi avut el
dinți de aur? A fost mereu un sărăntoc. Măcar
acum să nu se
mintă singur. Ce mi-o fi prescris, mi-o fi. Are
gânduri care-i spun că e un nimic. Brusc,
o ia la fugă. Și
fuge și fuge - până ce se prinde singur din
urmă: îl îmbrățișează pe cel care a fost și-l sărută,
ce dor
o să-mi fie de tine, plânge în hohote.
e atâta tristețe
Câtă întunecare, atâta lumină - un hoț mi-a furat
într-o zi
îngrijorările, probabil din greșeală, și de atunci
mă pierd în nimicuri. Ce viață dulce am dus,
ați putea crede:
dar n-a fost așa. Până azi, când hoțul mi le-a adus
înapoi pe furiș, exasperat, cu
siguranță, de câte i se întâmplau, le-am găsit
la locul
lor: și îngrijorările mele furate m-au readus cu
picioarele pe pământ. Am bolit
12 zile fără ele. E un nou asalt al întunericului?
De ce sunt într-atât de împovărat? De ce
atâtea îngrijorări?
Un hoț mi-a furat acum 12 zile un sac plin cu
îngrijorările mele - și azi mi le-a adus înapoi,
le-am găsit
la locul lor și sunt suspicios, e posibil să fie
același
sac și să fi pus în el și alte îngrijorări,
ale lui și ale altora. Spun asta fiindcă nu mă simt
în apele mele. Ar trebui să arunc la gunoi tot
acest sac
plin de îngrijorări - că unele dintre ele s-au
stricat. Ar trebui să fac măcar o selecție.
În plus, ciudat:
sacul s-a împovărat, e mult mai greu decât
era, poate că ar fi trebuit să-l răscumpăr.
Dar de unde
să iau hoțul? Câtă întunecare.
Poate hoțul e constituit din cu totul alte particule
elementare decât ale mele, care nu
se văd. Ce am ajuns eu, în timp,
în definitiv? Un
amestec de minciună și adevăr, nu mai pot
deosebi glasurile
străine de glasul meu - și toate au devenit
înșelătoare. Hoțul care vine și pleacă
de la mine de acasă
când vrea, mă poate prăpădi în orice
clipă, de ce n-o face? Fiindcă e hoț. Adică,
nu e criminal?
E vreun înger de-al tău, luptător,
pe fază. Poate el a înlocuit sacii: auzi? Câtă
întunecare, atâta lumină. Mai pune un lemn
pe foc: mai
citește și tu pe fețele celor plini de pericole,
întâlniți,
învață-le cântarea, cine e ocrotitorul tău?
Numai unul. Întoarce-te la sursă: de unde
ai plecat? Ridic
din umeri. Vino de pe calea rătăcită
și te spovedește în brațele mele, iubește-ți gândul
bun, lasă deoparte gândul rău. Și
toate acestea i se întâmplau când a primit
vestea dispariției
lui. Atunci toată murdăria a ieșit afară.
Parcă s-a spart ceva în mine, mai spune:
„am simțit că
nu mai suport atâta lumină”.
Nestricăcioase bunuri
Vine mângâierea, spune. Hrănește
o dulce nădejde de temnicer. Scăldat multă
vreme în noroiul
unui lac sărat, plin de neprevăzut,
crud, întru statornicie, nespălat de păcate,
scârbit de sine
însuși: își face în oglindă singur
cu degetul la obraz, din când în când,
rânjind că nu
a fost toată viața decât un scamator,
în definitiv, care nu mai este destul de
fierbinte pentru
a crea și azi vulcani.
Adus de spate, cu pensie de rezervist,
plin de cratere uscate, dar și de
nestricăcioase bunuri
sufletești, bâiguie de nebun că
„au fost luați de la lucru și au fost bătuți la tălpi
în
beciurile poliției” - preludiu al
unei epoci apropiate și temute! Până să
ia seama și
să-și astupe singur gura. Ajuns
în perimetrul locurilor de strădanie ale celui mai
strălucitor punct, „din ceruri”.
se mulțumește cu mai puțin
Își face singur farmece cu nouă cărbuni stinși,
păstrați
în cămară, pe care-i aruncă în foc, unul
câte unul, să ardă până la capăt, venit în
casa părintească -
fiindcă a rămas fără memorie, rar
își mai amintește din ce a fost, în schimb își
amintește de evenimente străine, care nu
i s-au întâmplat
lui dar i se pot întâmpla, presimțite, e un
amestec exploziv, îi face rău:
„cum se împrăștie întunericul
la lumina focului, așa să se împrăștie
întunericul din mintea mea”. Nu se arată
a fi preocupat
decât de el însuși, ieșit cum e din rând, bate
pasul pe loc, se ferește să se facă de râs
sau să se facă
remarcat, nu se antrenează în discuții obscene,
se supraveghează strict, nu vrea să se mai căiască
inutil
mai târziu, preferă să stea deoparte, își acordă
numai răgazul dezbaterii sincere cu el însuși,
când și când,
atât cât să se suporte așa cum e, să
deschidă o supapă, fără să se văicărească.
Nu mai vrea să
se înfrupte din nicio plăcere, să n-aibă
regrete, să-i pară bine. Nu se mai lasă ispitit,
își înfrânge
orice poftă, în așa fel încât să nu se mai bage
singur în seamă și să-și extindă
capacitatea de gândire,
singura capabilă să-l mai elibereze. Mâncarea
și dormitul devenind lucrări ajutătoare -
la fel sexul sau
obligațiile zilnice, comune. E preocupat nu
atât să înlăture tot ce-i face rău,
cât să facă răul mai
suportabil, să nu depășească măsura, să
nu-l jignească. E drept, când nu mai poate,
cârtește
împotriva tuturor, că s-a înșelat în
interpretarea lui, evaluând greșit, sau n-a știut
dedesubturile, sau că s-a săturat. De fapt,
puține lucruri îl
mai interesează cu adevărat, a renunțat
să se mai lupte cu limitele lui și cu toate prostiile,
nu mai
crede în perfecțiune, nici în sentimente
nobile. Trebuie luat totul
așa cum e, relativizat, depășit de situație.
Nu mai are
motive să se sprijine pe ceva anume, a
pierdut întrecerile care au contat, acum nu
se mai socotește
vrednic să cucerească bunăvoința
întregii lumi, se mulțumește cu puțin -
ce rost are să se mai
îndrepte? Legile sunt valabile pentru cei
ce n-au fost înfrânți, considerați puternici,
activi, care-și
fac planuri după planuri și-și înfrâng
rațiunea, nu sunt victime ale iraționalului.
El rămâne al
nimănui, fundamental - un rest: un
fir de energie vitală, acolo, rătăcită pe Pământ.
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
19
Black
Pantone 253 U
proza
A patra narațiune
| Gheorghe Schwartz
1867 - 1871
Iată ce a notat scribul, atunci când s-a ocupat de
biografia generalului Simon: „Al Nouăzeci și
patrulea a împlinit cincizeci ani, A Nouăzeci și
cincilea treizeci. Amândoi în aceeași zi. Până nu de
mult, data aceea făcea ca toată familia să se reunească
pentru dubla aniversare pe Leopoldsbeig. După
moartea soției, Simon a preferat scurte întâlniri într-
unul dintre separeurile din Zum Weisen
Rauchfangkehrer sau la Altwienerhof. Dar ultimul
asemenea prânz s-a terminat cu o ieșire nervoasă a
generalului și tocmai la invitația cu ocazia împlinirii
jubileului său, Simon n-a primit nici un răspuns de la
niciun membru al familiei. Așa că a sărbătorit într-un
cerc de generali și ofițeri. Gândindu-se la familia sa, și-
a spus asemenea tuturor marilor ambițioși dezamăgiți:
<Nu m-au meritat!>. Dar când a mai aflat că, în timp
ce el primea toasturile pe Ring, fiul său cel mai mare
fusese sărbătorit cu fast pe domeniul de pe
Leopoldsberg, că până și Bruno fusese invitat acolo (!),
ca și rudele din Italia (!!), iar el - tocmai el! - fusese
ignorat, i-a scris Celui de A Nouăzeci și cincilea o
scrisoare în care
n-au existat urările tatălui pentru fiu cu ocazia celei de
a treizecia aniversări, ci reproșuri dintre cele mai
severe. Din nou n-a primit nici un răspuns, în schimb
a suferit un atac cerebral.”
Cum de s-a ajuns până acolo? Preocupat mereu de
cariera sa, generalul nu și-a prea înțeles copiii, el
credea că îi cunoaște pe cei pe care și-i imagina drept
urmașii săi. Și nici copiii nu-și prea cunoșteau
părintele. Relațiile dintre tată și Raul n-au mai fost de
mult dintre cele mai bune. Și cum să fie dintre cele
mai bune relațiile dintre un tată autoritar și un fiu cu
multă personalitate și mereu predispus spre ripostă?
La un moment-dat, odată cu căsătoria lui Raul,
raporturile dintre cei doi au părut să se calmeze: Al
Nouăzeci și cincilea a scăpat de cariera militară și,
totodată, prin sinecura de la bancă primită de la socrii
săi și-a câștigat și independența financiară, iar tatăl a
putut răsufla ușurat că măcar s-a ales cu nepotul
multdorit. Nemaifiind strict dependent de banii
părintelui său, tânărul și-a putut impune nestingherit
voința. Însă când s-a mutat la Paris, vechiul francofob
Simon a simțit acest lucru drept o sfidare crasă la
adresa sa. Întâlnirile dintre cei doi au ajuns din nou
tot mai rare. Treptat, nici când mai revenea la Viena
spre a-și justifica cât de cât salariul de director adjunct
al filialei austriece a băncii, fiul nu mai trecea la
reședința generalului de pe Amadeusstrasse. O singură
dată a fost omnipotentul general în biroul lui Raul,
unde cei doi s-au certat de față cu mai mulți
funcționari. Simon nu mai era de mult obișnuit ca să
fie contrazis, iar Raul nu mai era de mult obișnuit să i
se spună ce să facă. După care cei doi au renunțat să
se mai caute. Dar să nu-i răspunzi tatălui tău, atunci
când te invită la jubileul lui a fost semnul rupturii
definitive. Ba mai mult: să influențezi toate rudele să
lipsească și ele a fost prea de tot! (De fapt, Al
Nouăzeci și cincilea n-a influențat în mod direct pe
nimeni în acel caz. Însă ce să-i faci dacă cele două zile
de naștere coincideau? Neamurile trebuiau să aleagă,
după ce fiul a refuzat categoric varianta veche, a
sărbătoririi în comun. „Eu nu vreau să-mi stric și acest
moment!” Grea alegere! Să-i dai cu tifla rudei atât de
influente era riscant, dar era evident că aniversarea
fiului va fi infinit mai plăcută și mai relaxantă decât
evenimentul cazon al generalului. Și dacă până și
Bruno, fratele lui Simon, a ales să petreacă alături de
nepotul său, atunci, fie ce o fi! Rudele au ținut un
lung sfat și au hotărât să meargă pe Leopoldsberg.
„Rudele toate au hotărât așa, eu ce era să fac?” s-a
exprimat Al Nouăzeci și cincilea.) Ce să-i răspundă
tatălui la scrisoarea severă, aproape injurioasă? Cu
aceasta s-a terminat totul.
Chiar totul! Pe urmă - după mulți ani... -, când s-a
aflat de accidentul cerebral al generalului, unele rude
au alergat să-și arate compasiunea, dar starea
bolnavului nu le-a permis să ajungă până la el. Iar
când generalul și-a mai revenit, a refuzat să mai vadă
„trădătorii”. Care au pierdut un sprijin puternic la
nevoie. Nici pe Bruno nu l-a iertat cu totul Simon,
dar, totuși, fratele său a fost ultimul cu care mai avea,
din când în când, contacte. Pe nepoții atât de doriți
nu i-a mai văzut niciodată. Dacă s-a și răzbunat pe
rudele sale este greu de spus, scribul crede că s-a
mulțumit doar să le ignore. Cu toate acestea, când, în
1874, banca cuscrului său de la Budapesta a dat
faliment, omnipotentul general ar fi putut să intervină.
Dar n-a intervenit. Și nici n-a răspuns scrisorilor tot
mai disperate din Ungaria. Și insistențele lui Bruno
s-au lovit de un zid. A ajutat Simon să se producă acel
faliment? Din nou, scribul crede că doar l-a ignorat.
Tot ce avea legătură cu fiul său Raul era pentru el un
capitol încheiat. Chiar și după ce Raul a murit.
După descinderea și ancheta nereușită a
comisarului principal Druout1, viața Celui de Al
Nouăzeci și cincilea s-a schimbat prea puțin. În
schimb, faima i-a crescut cu fiecare zi. Și nu prin
eforturi proprii.
Dacă relațiile lui Raul cu tatăl său au înghețat cu
totul, Al Nouăzeci și cincilea a păstrat o legătură
strânsă cu unchiul Bruno. Într-un fel, acesta a devenit
ultima liniuță de unire în familie: frate mai mic al
generalului, cunoscutul medic psihiatru de la Viena a
fost cel în casa căruia era îngrijită mama celor doi,
bunica lui Raul; tot el era și ultimul din familie încă
acceptat de Simon; gazdă ospitalieră, la el trăgeau
numeroasele neamuri din Ungaria și din Italia, atunci
când veneau în capitala imperiului. Obișnuit de copil
mai mult să asculte și să observe, în fața lui Simon
neapucând prea des nici măcar să deschidă gura,
Bruno și-a ales și o meserie în care era important să ai
răbdare, să asculți, să interpretezi și să încerci să-l faci
pe celălalt să se împace cu sine și cu cei din jur.
Bonom și mereu înțelegător cu toată lumea, chiar
opus caracterului intolerant al fratelui său ceva mai
mare, Bruno a ajuns un specialist solicitat, o
personalitate științifică apreciată și un interlocutor
agreabil pentru oricine avea privilegiul de a putea sta
de vorbă cu el, cu un om atât de căutat. (O vreme, s-a
insinuat că și-ar fi câștigat poziția și renumele datorită
generalului omnipotent ce îi era frate. Că mulți
oameni pretextau nevoia unor consultații numai
pentru a ajunge cumva la Simon. Cu timpul, însă,
prestigiul său, adevăratul său prestigiu, s-a dezvoltat
independent. Prin 1868, cu o carieră solid consolidată,
cine nu a auzit de celebrul medic ajuns și el la vârsta
de cinzeci de ani?)
Bruno s-a ocupat de suflet. Ca și nepotul său.
Doar că pe medicul psihiatru l-au interesat sufletele
celor vii, în vreme ce Raul era preocupat de sufletele
care au părăsit trupul vremelnic. Ceea ce nu i-a
împiedicat să ducă lungi discuții teoretice. Bruno
dorea dovezi materiale pentru afirmațiile nepotului
său, iar acesta se încăpățâna să spună că el, prin
concretețea personajelor aduse din eter, tocmai că
materializa spiritul, spre deosebire de terapiile
unchiului, care evita tot mai mult medicamentația în
favoarea discuțiilor cu pacienții. Care dintre ei doi, se
contraziceau Bruno cu Raul, a rămas mai ancorat în
abstract?
După lungile discuții teoretice, au ajuns, cu totul
neașteptat, și la o situație concretă, la o situație ce le
era atât de apropiată atât material, cât și spiritual:
mama lui Simon și a lui Bruno, bunica lui Raul, a fost
adusă de la Segrate imediat după execuția soțului ei.
Cristina Theodora, născută Carmelli, a avut o singură
fericire în viață: pe Al Nouăzeci și treilea. Și n-a
încetat să-l iubească la fel și după ce l-a pierdut. Pentru
ea, lumea s-a retras în amintire. Într-o amintire vie, pe
care continua s-o trăiască. Ceea ce o împiedica să mai
poată comunica și cu cei ce au depășit momentul.
Pentru aceia, bătrâna doamnă nu era decât o biată
ființă cu mințile rătăcite, o „legumă” ce mai continua
să vegeteze în casa fiului ei. Inima ei bătea în alt
univers. Psihiatrul n-a reușit s-o aducă înapoi în lumea
reală și poate că nici nu s-a străduit prea tare văzând
expresia fericită de pe chipul mamei trăind în
orizontul ei. S-o aducă înapoi și să-i schimbe acea
satisfacție cu ce? Faptul că nici el nu prea mai putea
relaționa cu ea era dureros, însă mai puțin important.
Da, dar Raul a reușit imposibilul: părăsind lungile
discuții abstracte cu unchiul său, a invocat spiritul
bunicului Pip și, prin intermediul Cristinei Theodora,
a pretins că a ajuns să-i vorbească. Iar Cristina
Theodora a confirmat și ea că ar fi primit, după atâția
ani, răspunsuri mult așteptate de la iubitul ei soț. Și
astfel, prin acesta, Cristina Theodora a ajuns să se
întrețină și cu Raul. Și cu Bruno. Servitoarea care o
îngrijea de aproape douăzeci de ani nu înceta să-și
facă numeroase cruci. Așa a aflat tot cartierul, toată
Viena, toată lumea de puterile Celui de Al Nouăzeci și
cincilea.
Probabil că firea lui gata de a respinge orice
compromis l-a ajutat pe fiul generalului Simon să
ajungă la asemenea performanțe, comentau cei ce-l
cunoșteau personal. (Căci, odată cu întâmplarea cu
bunica, au ieșit la iveală și alte izbânzi la fel de
năzdrăvane.) Vestea senzațională a fost preluată de
presa vremii. De presa locală și nu numai2. Un ziar
italian a cadrat reportajul despre dialogul Cristinei
Theodora cu soțul ei într-o rubrică nouă, atunci
inventată: ȘTIREA SECOLULUI. Din clipa aceea,
lucrurile au avansat rapid și Raul a ajuns cu adevărat
vedetă internațională.
Lumea nu trebuia să aleagă. Lumii i s-au pus iarăși
la dispoziție două realități paralele la fel de trepidante,
unde mirosul de praf de pușcă acoperea cerul,
asemenea unor nori încruntați și, în același timp,
lumea se putea ocupa și de acel medium extraordinar,
apt de a te extrage din viața cotidiană tot mai
primejdioasă într-o alta, paralelă, la fel de palpitantă.
Lumea nu trebuia să aleagă: putea trăi în același timp
ambele scenarii. Ne aflam în anul 1869 și Franța se
afla din nou în fața unei provocări. (Franța s-a aflat
întotdeauna în fața unei provocări. Lumea întreagă s-a
aflat întotdeauna în fața unei provocări.) Împăratul a
resimțit drept ofense personale (pe care le-a numit
„atacuri nepermise la demnitatea națională”) faptul că
nemții - iar nemții! - au izbândit în războiul de șapte
săptămâni cu Austria fără a răsplăti neutralitatea
franceză ori felul cum s-a purtat același Bismarck deja
înainte, prin atmosfera internațională pe care a creat-o
împotriva tentativei lui Napoleon de a anexa Marele
Ducat de Luxemburg. (Dincolo, la Viena, generalul
Simon, chiar dacă atât de bolnav în timpul războiului
din 1970, a simțit o imensă satisfacție la aflarea știrii
despre dezastrul francez de la Sedan, o confirmare a
sentimentelor sale francofobe, una dintre ultimele sale
mari bucurii. Și pentru Bismarck, Napoleon III și
renăscuta tentativă a papalității de a deveni o
„monarhie sfântă universală” se îngemănau drept
principalele amenințări împotriva unui mare stat
german. Generalul Simon a simțit cam ceea ce au
simțit toți nemții. Și nu numai ei.)
În Paris nu trecea zi să nu se întâmple „ceva
extraordinar”, ceva extraordinar cu ghilimele sau fără.
Simplul ritm nemaiîntâlnit în care Haussmann
remodela orașul ocupa mai toata vremea localnicilor.
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Pe urmă a venit războiul cu nemții. Timpul pentru
acomodarea cu noua topografie, cu noii vecini, cu
noile magazine de unde să-ți faci cumpărăturile,
precum și despărțirea de vechile obiceiuri zilnice
trebuia împărțit cu știrile de pe front. Doar că aceia ce
nu aveau rude foarte apropiate pe câmpurile de
bătaie, tot de ceea ce se petrecea în imediata
proximitate erau mai interesați. Nu în ultimul rând de
isprăvile extraordinarului medium. Activ și în
continuare. Activ și în asemenea vremuri. Activ
întotdeauna. Ziarele au scris despre de toate cele ce se
întâmplau. Dar nici Napoleon, nici Bismarck, nici alt
responsabil de destinele lumii n-a ajuns la rubrica
ȘTIREA SECOLULUI. Al Nouăzeci și cincilea da.
Pe urmă a venit Comuna. Comuna, îndreptându-ți
pușca la piept, amenințându-ți dramatic securitatea.
Comuna, da, Comuna n-a mai lăsat loc la alte discuții.
Dar, până la cele două luni ale Comunei, Parisul era
preocupat de el însuși. Iar isprăvile Celui de Al
Nouăzeci și cincilea au devenit parte integrantă a vieții
cotidiene. El, care putea mijloci întâlniri nu numai cu
spiritele unor oarecare soți, copii sau părinți decedați,
ci și cu mari personalități ale istoriei trecutului atât de
glorios, a ajuns să fie cel mai bun ghid popular pentru
ce se va întâmpla: pe de o parte, se știe că de sus
perspectiva este mult mai largă și spiritele puteau, în
cunoștință de cauză, să spună ce văd pe pământ și, pe
de altă parte, sugestiile marilor oameni de stat accesați
se bucurau de un prestigiu suficient pentru a nu putea
fi puse la îndoială. Scribul nu comentează dacă Raul
ar fi intermediat în realitate sau nu discuții punctuale
cu lulius Cezar, cu Carol Magnul ori cu Napoleon I
Bonaparte, așa cum au relatat pe larg ziarele, dar fapt
este că informațiile despre acele convorbiri au fost pe
larg dezbătute nu numai în presă, ci și în palate și în
căminele cetățenilor. Prevăzute spre a fi pe înțelesul
oricui, relatările mediumului conțineau și simboluri cu
care lumea a început să se obișnuiască: „copacul
scorburos”, „călugărul roșu”, „mănușa” etc. Pentru că
unele asemenea revelații nu veneau deloc în
întâmpinarea marilor speranțe naționaliste ale
populației, ele își primeau replicile în public și Rai și
iad a fost, desigur, în prima tranșee a contestatarilor
celor mai vehemenți. Iar faptul că Al Nouăzeci și
cincilea n-a dat niciun răspuns, i-a făcut pe oponenții
săi, în frunte cu domnul marchiz Juan Olobrado și cu
preotul doctor Marcel Lavine, să considere că Raul
chiar era cel ce a răspândit respectivele idei
demoralizatoare - altfel, le-ar fi renegat. Nu?
Bunul cititor nu trebuie să se mire și nici să fie
indignat că scribul ia în serios asemenea polemici
trăsnite, mai ales când evenimentele au fost atât de
grave. Scribului însuși i-a fost necesară o vreme pentru
a intra în atmosfera acelui timp și a trebuit să-și
recunoască, la început uimit și el, că în foarte multe
zile, nu știrile de pe front au fost cele paginate mai
evident, ci informațiile din jurul lui Raul. Presa este
oglinda societății, iar societatea era împărțită în pro și
contra celebrului medium. Celebrul medium care n-a
participat la festinul publicistic, refuzând chiar și
numeroasele interviuri ce-i erau solicitate3. În schimb,
au fost destui să-i țină partea în fața atacurilor lui
Olobrado, ale lui Lavine, ale abatelui Luscher - care
vedea (pe bună dreptate) în fostul său elev un
schismatic de la linia lui Kardec, a cercurilor puterii.
Acestea din urmă aveau toate motivele să se sesizeze
față de cineva care venea câteodată cu argumente
împotriva liniei oficiale, mai ales că, pe timp de
război, asemenea afirmații pot submina avântul
patriotic atât de decisiv în vremuri de criză. Evoluând
în acte de trădare națională.
Doctorul Lavine ataca renumitul medium și cu
argumente erudite: „.cineva să nu creadă că
animalele lipsite de rațiune au inteligența omului, sau
deodată se pot schimba în animale raționale, să nu fie
sedus de acea opinie ridicolă °i dăunătoare a
transmigrării sufletelor animalelor în oameni sau a
oamenilor în animale4” a spus Sfântul Augustin. „Acea
opinie ridicolă °i dăunătoare! Ce instanță mai înaltă
vreți să vă deschidă mintea?
Și apropo de Madame d’Ammier: Al Nouăzeci și
cincilea a trăit în liniște o „căsnicie modernă”, iar soția
sa s-a adaptat nesperat de bine la această situație.
Chiar dacă amândoi nu s-au ferit de relații
extraconjugale, întrucât n-au existat certuri
matrimoniale, cei doi soți au ajuns să fie mult mai
apropiați decât ar fi putut spera în momentul nunții.
Pe de altă parte, șef spiritual al unei grupări selective
de persoane surescitate, Raul era perceput ca un fel de
zeitate printre adepții săi. Așa că femeile din <Le
Group> simțeau ca pe un privilegiu sublim dacă
reușeau să intre cu Cel de Al Nouăzeci și cincilea și în
intimitate fizică. Printre admiratoarele necondiționate
ale Celui de Al Nouăzeci și cincilea, se număra și acea
Madame d’Ammier. Zveltă, blondă, cu trăsături
îngerești, Madame d’Ammier n-a reușit să fie socotită
una dintre femeile foarte dorite datorită modului
neglijent, chiar șleampăt, în care se prezenta în public.
Căsătorită de tânără cu un foarte bogat negustor de
cherestea, după puțină vreme a simțit că nu are nimic
în comun cu soțul ei, un om cu fire pragmatică,
„deloc interesată de problemele spiritului”, după cum
cu gesturi dramatice i se plângea nevasta oricui avea
răbdare s-o asculte. Madame d’Ammier făcea parte
dintre ființele care au tot timpul impresia că trăiesc pe
o scenă unde tocmai se joacă o tragedie antică. Însă,
în vreme ce majoritatea ființelor aflate în această
categorie se pregătesc de zor pentru rolul asumat,
Madame d’Ammier părea să nu se fi uitat în viața ei
într-o oglindă. Pe Raul, care nu ducea deloc lipsă de
oferte amoroase, relația cu prea voluntara îndrăgostită
a început repede să-l obosească. Juliete - cum altfel ar
fi putut s-o cheme pe o asemenea femeie? - i se părea
atrăgătoare doar privind-o epuizată și în sfârșit liniștită
dormind alături de el. Doar atunci chipul angelic își
etala adevărata strălucire.
Într-o zi, o altă femeie l-a întrebat pe Al Nouăzeci
și cincilea dacă nu poate să-i aducă soțul înapoi mai
mult decât doar cu vocea. Doamna respectivă era
văduva neconsolată a unui ofițer căzut într-o bătălie
din Africa, în luptele împotriva rezistenței conduse de
exotica Lalla Fatma N’Soumer, o altă celebritate a
epocii,
-	Cum adică „mai mult decât cu vocea”?
-	Mi-e dor. mi-e îngrozitor de dor de trupul lui.
și de trupul lui. (Pudoarea odată învățată nu se uită
atât de ușor, deși în cadrul „Grupului” ea era socotită
chiar contraproductivă.)
-	Noi tocmai asta facem, a încercat Al Nouăzeci și
cincilea să-i aducă aminte, noi tocmai cu spiritul liber,
cel despărțit de trup, intrăm în contact. Cu spiritul
eliberat de închisoarea corpului.
Dar femeia nu renunță atât de ușor și insistă: în
cadrul ședințelor de spiritism își dezmierda tot mai
mult soțul cu cuvintele doar de ei cunoscute. Din
amintirile lor intime. Amintiri ce reveneau tot mai
concrete, iar ea era mereu mai stăruitoare, pe măsură
ce Raul îi facilita contacte mai dese. La început, s-a
exteriorizat doar verbal, pe urmă, însă, i s-a exprimat
și corpul - tremura puternic, buzele îi sărutau tot mai
frenetic aerul, sânii îi palpitau în căutarea de ce să se
frece. Până ce a venit și momentul când și-a smuls
hainele de pe ea. Nu numai mediumul era atunci în
transă, ea îl urma. La început, când își revenea, roșea
toată, se scuza fâstâcită și fugea în odaia alăturată
pentru a se îmbrăca. Dar, treptat, jena a părăsit-o tot
mai mult și a ajuns până la a se despuia toată și a
realiza mișcările împreunării. Când a intrat pentru
prima oară în orgasm, cei de față au aplaudat
îndelung. Asta, într-o noapte. Pe urmă, și în alta.
Când, la insistențele ei tot mai obositoare, Raul îi
chema din nou și din nou soțul, ceilalți din jurul
mesei au reacționat diferit: unii (unele) se excitau de
asemenea, se masturbau și gemeau de plăcere, alții
(câteva) au considerat că scena s-a repetat îndeajuns.
-	Femeia aceasta este o creștină practicantă, nu
lipsește la biserică de la slujbă, are un renume nepătat
în comunitatea ei, i-a relatat Raul unchiului Bruno, în
ultima sa vizită la Viena.
-	Un caz tipic de isterie, a dat diagnosticul
renumitul psihiatru.
-	Dar nu și în viața civilă, s-a încăpățânat Al
Nouăzeci și cincilea.
-	Mai intră și alte persoane în transă alături de
tine?
-	Unii se excită și ei. Asta mi-au povestit ceilalți,
cei cărora scena le-a devenit penibilă. Nu, ceilalți vin
în contact cu spiritele păstrându-și luciditatea.
-	Ei, nu chiar luciditatea.
-	Dar ei pot povesti mai târziu tot prin ceea ce au
trecut.
-	Și isterica?
-	Ea spune că nu se poate abține în momentele
acelea.
-	Un caz tipic de isterie, a repetat renumitul
psihiatru.
Bruno a publicat cazul într-una dintre revistele de
specialitate, desigur păstrând secretul profesional în
legătură cu identitatea persoanei în cauză. Dar
subiectul a pătruns și în presa de scandal: ȘTIREA
SECOLULUI - SEX CU UN SPIRIT, au titrat ziarele cu
litere de o șchioapă. Și nici măcar războiul tot mai
crunt n-a reușit să bruieze faima lui Raul, ajunsă la
apogeu. (În Rai °i iad, Lavine a dezmințit că femeia
aceea ar fi fost o creștină practicantă, așa cum s-a
afirmat până atunci, anunțând că, de fapt, nu era
vorba decât de o evreică.)
Note:
1	A fostului comisar principal Druout.
2	Scribul a găsit referiri chiar și în presa de peste
ocean la „Cazul Cristina Theodora B., soția celebrului
erou din Lombardia executat de imperiali în 1849,
mama nu mai puțin celebrului general austriac Simon
B. și a de asemenea la fel de celebrului psihiatru vienez
Bruno B., bunica extraordinarului medium Raul B., fiul
generalului”. Și nu simple știri de pagina a opta, ci arti-
cole, unele chiar pe prima pagină a marilor publicații.
Dar cel mai mare succes l-a avut Al Nouăzeci și cin-
cilea în Rusia: se spunea că soția țarului Nicolae, Maria
de Hessa, sosită la Heiligenberg la fratele ei Alexandru
- după moartea fiului ei mai mare -, abia aștepta noi
episoade din presă despre reușitele nemaiîntâlnite ale
Celui de Al Nouăzeci și cincilea, dar că primea cele
mai multe reviste și ziare prin via Petersburg, unde
publicațiile tipăreau și propriile lor comentarii ample.
3 Unde și cum de se ascundea tânărul atât de volun-
tar, gata de copil să-și susțină sus și tare părerile? Unul
dintre locotenenții săi, o doamnă d’Ammier, a răspuns
unui atac dintr-un ziar că Marele Medium nu mai este
dispus să-și cheltuiască energia cu polemici cu contem-
poranii, el cel obișnuit să fie în contact cu cele mai
nobile spirite ale istoriei. Scribul nu este foarte mulțu-
mit de această explicație. Mai degrabă, Raul a ajuns să
se ferească de popularitate pentru că aceasta a devenit
într-adevăr supărătoare. Parisul era obsedat de spiritiști,
cataleptici ori somnambuli, iar Al Nouăzeci și cincilea a
devenit un monstru sacru. În conștiința sa era încă
trează pățania domnișoarei Maria von Morl din Tirolul
de Sud, care, după ce a intrat în repetate rânduri în
extaz pe la vârsta de douăzeci de ani, ocazii cu care i-
au apărut Stigmatele Imitatio Christi, a trebuit, vuia
presa, să suporte în doar mai puțin de două luni
vizitele a 40.000 de curioși! Prea marea popularitate
poate extenua chiar și o vanitate atât de exacerbată ca
aceea a lui Raul.
4	Sfântul Augustin, Despre Geneză în sens literal,
traducere Pr(eot). prof. dr. Iulian Popescu, Editura
Minerva, 2008, p. 401.
i Fragment din romanul AGNUS DEI, ultimul
roman din ciclul CELOR O SUTĂ, în curs de apariție
la editura Curtea Veche.
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
21
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Paradoxul nativului străin în
propria țară (II)
I Sonia Elvireanu
Stupefiantă pentru exilat este nu doar
interdicția de a vorbi despre experiența
exilului, ci postura umilitoare în care este
pus de propria familie, discreditarea sa, pentru
faptul de a fi renunțat la un job pentru a căuta
un altul mai bun. Ceea ce în America e un lucru
normal, în România postcomunistă echivalează cu
a fi dat afară, cu pierderea slujbei. E imposibil de
imaginat de către mătușă, care îl compătimește pe
nedrept, mobilitatea socială, negocierea unui
salariu mai bun, aspect de viață tipic american: „
- Te-au dat afară, mamă? întrebă cu milă una
dintre mătuși. - Am plecat eu, răspunse, dar
privirea mătușii, căzută cu totul, îi spunea că nu-l
credea."1 Exilatului întors în patrie i se acordă
doar dreptul de ascultător pasiv al suferinței celor
din țară, singurii în măsură să mărturisească
despre suferință, pentru că ei au trăit-o, nu cel
plecat, perceput ca trădător. O dublă trădare, pe
de o parte, pentru că s-a rupt de familie și de
spațiul natal, de valorile sale, preferând o viață
liberă, pe de altă parte, pentru că a atras pericolul
asupra familiei, pusă sub lupa Securității și
investigată pentru complicitate. Familia a uitat că
acela care a ales exilul a trăit și el în comunism,
iar plecarea sa e motivată de refuzul de a accepta
la infinit alternativa captivului în sistemul
totalitar, cu toate consecințele ce decurg din
ruptura de matricea identitară, nu doar moartea
simbolică, ci chiar moartea reală.
Nu doar familia, ci și prietenii adoptă aceeași
atitudine de refuz, tranferând un sentiment de
culpă asupra celui plecat și întors. Ana-Maria,
prietena din tinerețe a lui Ion, reacționează la fel
ca familia sa. Ține cu orice preț să-i transmită lui
Ion starea generală de captivitate și mizerie în
care au trăit toți în comunism, avertizându-l de
prelungirea stării de fapt și în postcomunism, ca
martor al evenimentelor netrăite de Ion: „Ion o
urmărea vorbind. Nu voia să o întrerupă. Auzise,
chiar acolo departe, de toate acestea, dar acum i
se spuneau lucruri de cineva care le trăise, trecuse
prin situațiile acestea. Ana-Maria căzuse parcă în
transă. Simțise că Ion o ascultă cu interes și ea își
îndeplinea o datorie în a-i comunica, în a-i
transmite ceva ce îi lipsea." Ion realizează
imposibilitatea românilor de a-și asuma libertatea
și democrația recâștigate, pentru că nu au termen
de comparație, blocați psihic de exercițiul
îndelung al servituții, incapacitatea de a se
debarasa de vechea mentalitate, pericolul
neocomunismului, din ignoranță și din inerție,
deziluzia după entuziasmul general din decembrie
1989. Schimbările survenite amplifică sentimentul
de haotic și de degradare morală, sub aparențele
înșelătoare ale economiei liberale, redusă la un
comerț individual liber, improvizat, stradal, într-o
lume în tranziție spre capitalismul occidental.
Privirea lucidă a lui Ion, descins din lumea
democratică occidentală, înregistrează surprins
modificările survenite în absența sa, cu conștiința
diferenței de mentalitate dintre Vestul care nu a
cunoscut comunismul și Estul deformat de
ideologic.
Întoarcerea din exil amplifică sentimentul de
înstrăinare a exilatului în primul rând prin
imposibilitatea de a comunica cu familia: „ Un
lucru era evident: el și ai lui nu mai emiteau pe
aceeași undă. Într-un fel îl durea: era vorba de
propria lui familie și nu de niște străini."3
Comunicarea e unilaterală, doar dinspre cei
rămași acasă, fapt identificabil în literatura
exilului, nu doar în romanele scriitorilor români
din exil, ci a tuturor scriitorilor exilați din Estul
totalitar în Occidentul liber și democratic. În
romanul său Ignoranța, exilatul ceh Milan
Kundera surprinde aceleași simptome ale
întoarcerii, același sentiment de înstrăinare și de
refuz din partea familiei și prietenilor de a asculta
confesiunea exilatului său Josef, care trăiește mai
acut înstrăinarea în momentul confruntării cu
familia. Realizează că este perceput ca un intrus
în propria familie, exclus din memoria celor
rămași, din succesiune, în absența părinților
decedați. Clipa revederii devine clipa descoperirii
unui adevăr amar: absența și timpul înseamnă
uitare, iar întoarcerea celui plecat o perturbare
indezirabilă pentru toți, disconfortul creat de
reapariția unei stafii, astfel este resimțită revenirea
sa. Nici măcar întoarcerea din exil nu-i mai dă
dreptul lui Josef de a revendica obiecte personale,
intime, propriile sale amintiri, fiindcă înțelege în
momentul revederii prăpastia care îl separă de cei
rămași în țară. Fratele său este oglinda în care își
contemplă noul chip, trădătorul, vinovatul. O
dublă vinovăție planează asupra celui întors:
separarea de familie prin plecare și eșecul social al
fratelui, eșec transferat asupra celui plecat și
motivat drept consecință a plecării, nu ca
incapacitate de realizare personală.
Gheza Vida	Țaran (1957)
Exilatul ceh, la fel ca orice exilat, percepe el
însuși propria sa alteritate, discrepanța între fețele
propriei identități: tânărul de odinioară, arogant și
cinic în relațiile sentimentale, revoltatul împotriva
atitudinii generale de supunere și umilire a cehilor
de către puterea sovietică care a invadat
Cehoslovacia în 1968, nonconformistul care se
opune familiei refuzând o carieră de prestigiu
pentru una inferioară din revoltă și orgoliu rănit,
trădătorul care își părăsește țara pentru a trăi în
exil, fețe pe care le reneagă pentru că nu mai
corespund identității sale de adult format în exil.
Același sentiment de înstrăinare de familie,
prietene, chiar de limba maternă îl trăiește și
Irena la întoarcerea temporară în Praga natală. Se
izbește de același refuz din partea prietenelor de
a-i permite să mărturisească despre anii de exil, de
aceeași privire acuzatoare. Trădător este oricine a
părăsit țara în comunism, deci și Irena, de aceea
tentativa de apropiere eșuează, în ciuda
eforturilor acesteia, iar reîntoarcerea în Franța e
inevitabilă.
Confruntarea afectivă cu femeia iubită în
tinerețe amplifică înstrăinarea lui Ion. Iubirea
pentru Ana-Maria, rămasă în subconștientul său
ca neîmplinire, îl proiectează în trecut, generând
dorința de a o revedea. Întâlnirea și eșecul
acesteia sunt urmate de un vis care îl eliberează
de obsesia iubirii de odinioară pentru Ana-Maria.
În vis îi apar mai multe drumuri, mai multe
praguri de trecut, existențial și afectiv. Drumul
său prin râpă, trecerea pe celălalt mal, urcușul
spre creste, voința de a accede în vârf,
sentimentul de a fi atins vârful sunt ale exilului,
care i-a oferit o cale, reușita și integrarea. Al
doilea drum, cel erotic, o neîmplinire în plan real,
refulată în subconștient, se proiectează în vis ca
așteptare și se împlinește doar oniric prin
regăsirea celor doi tineri de odinioară ce își trăiesc
pasiunea pentru o clipă, înainte de a se despărți
definitiv. Timpul afectiv din trecut nu mai poate
fi recuperat în plan real. Îi separă experiențele
maturității și mentalitatea, în ciuda unui regret al
neîmplinirii. Scena reală a întâlnirii înseamnă
conștientizarea distanței, înstrăinării, imposibilei
întoarceri în timpul de odinioară. Cei care se
revăd după 17 ani sunt adulți, separați nu doar
afectiv, ci și mental pentru totdeauna.
Îmbrățișarea reală a Anei-Maria blochează gestul
spontan al apropierii dorite: „Îl îmbrățișă
zgomotos, sărutându-l și repetând în neștire,
Ioane, Ioane....El se lăsă copleșit de manifestarea
ei, nu avea nici un motiv să se îndoiască că era
una sinceră, dar îi venea foarte greu să
reciprocheze (sic!), să-i răspundă la fel de
călduros. Distanța geografică de până atunci
rămăsese parcă încremenită între ei" (subl. aut. -
n.n.).4
Note:
1	Gabriel Pleșea, Imposibila întoarcere, în
Trilogia exilului, Editura Saeculum, București,
2002
2	Ibidem, pp. 308-309.
3	Ibidem, p. 338.
4	Ibidem, p. 301.
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
showmustgoon
Tranșee în coteț
I Oana Pughineanu
Zilele trecute, pășind prin fața Teatrului
Național s-a întâmplat că calc pe resturile
unei explozii de fericire (bănuiesc). De
obicei grăbesc pasul de câte ori se întâmplă să trec
prin acea parte a centrului, în care spațiul e mai
degrabă mimat, scăpat din greșeală "pe jos”, și
ucis nu atât de sabia eroului încastrat între două
clădiri teatrale străjuite de ienicerii copaci
împodobiți, cât de monumentalele tulnice, care, în
logica operei de artă, potențează impotența
trecutelor strigăte de vitejie. Resturile pe care
călcam, cu o deja extenuată agresivitate nostalgică
erau niște steluțe și cerculețe din staniol care
aveau exact consitența și mărimea celor pe care
tovarășa educatoare ni le punea în carnețel la
grădiniță. Erau galbene... sub demnitatea celor
roșii, care, dacă bine îmi aduc aminte, erau cele
mai valoroase. Îmi trecuse prin minte chiar să iau
de pe jos câteva dintre aceste simbolice medalii
care, după 30 de ani, au devenit niște respectabile
petit objet a și îmi aruncau ocheade enigmatice,
aproape seducătoare. Câteva secunde de flirt
superficial cu propriul trecut, cu fetița care ridica
mâna pentru a pune sub ochii mai marilor
carnețelul cu steluțe. Am devenit mai marele meu?
Probabil că nu. I-aș smulge fetiței din mână
carnețelul și l-aș face nevăzut. Aș comite probabil
o crimă, deposedând-o de instinctul de conservare,
de deprinderea cu mascarada autoconfirmării prin
ștampilele de staniol care lubrifiază trecerea spre
eul impersonal, mai nou adevărata celulă a
societății... sau, mai degrabă, mai nou, adevărat
atom invizibil, limită a analizei.
În acest atom indivizibil, unii identifică
"individul de masă”, alții ”clona” și "metastaza”.
El pare desprins dintr-un film SF, categoria B, în
care omul de știință nebun își scapă experimentele
de sub control. Numai că în locul
experimentatorului nebun stă istoria, mâna
invizibilă și, mai la modă, constructul social.
Mutația ontologică își pierde din romantism și
devine un soi de combinatorică de aspecte
contradictorii: pe de o parte acest atom invizibil e
pregătit printr-o anevoiasă "construcție socială a
realității” să-i acorde o oarecare demnitate tocmai
societății care-l vede ca interșanjabil. Ea este un
monstru fascinant, un soi de mașinărie futuristă
(mușchi și oțel) care nu se sperie de defectele
pieselor de schimb. Măreția și atrocitatea ei stă în
tocmai necesitatea acestei indiferențe, care-i asigură
o bună funcționare. Principiul eficienței se
instalează la ambele extreme. Spre exemplu, ne
liniștește gândul că științele sunt un calup de
cunoștințe ce pot fi depozitate în indivizi în mod
mai mult sau mai puțin vocațional (teorema lui
Pitagora e aceeași, indiferent de cine ar preda-o).
Pe de altă parte ne neliniștește să aflăm că
obligatoria nostră vitalitate poate fi folosită după
clasica formulă angajator-angajat "dacă nu-ți
convine, îl luăm pe următorul la rând. Coada e
lungă”. Ca o struțo-cămilă, individul de masă,
invizibil dar totuși existent, simte încă nevoia de a-
și mai asigura o vagă stimă de sine. Am discutat
cu altă ocazie despre ciudata relație dintre
„recunoașterea de conformitate” și „recunoașterea
de distincție” în societatea de consum, despre felul
în care, succesul le subsumează una alteia sau
chiar le face de nedistins. Aș remarca în plus, că
stima de sine care era produsul unei construiri a
individualității sub privirea celuilalt, fie el perceput
ca autoritate, fie ca brutală lume a lui "se”, este
tot mai mult sufocată de noua pancartă a
"încrederii în sine”, un postulat al excelenței a
priori ("fiecare e special”, ”you are born this way”,
”you are beautiful no matter what they say”)
menită să justifice în cel mai naiv mod posibil atât
succesul, cât și eșecul, dar mai ales, menită să
uzurpe un mit iluminist (al câtelea?), cel al
meritocrației. Ce poate justifica în lumea
paradisiacă a egalității eșecul? Ce altceva decât o
slabă încredere în sine, un soi de neurastenie
închipuită. Forța e în tine, fie că vrei, fie că nu.
Ești condamnat la o vitalitate pe care trebuie să o
scoți la lumină prin exersate mantre de
conformare.
Urmând analizele unor gânditori precum
Baudrillard, Sloterdijk, dar și alții, putem spune că
rezolvarea contradicției dintre nevoia de egalitate
și nevoia de producere de diferențe s-a realizat
prin trecerea de la politic la culturăi (înțeleși în
terminologia specifică acestor autori). Valoarea nu
s-ar mai putea coaliza într-un soi de "antiputere”.
Și totuși, lupta pentru putere există. Ea se dă la fel
de abitir, chiar dacă regele e gol. Ancestrala invidie
și dorința de onoruri se manifestă și în lumea
post-politică a individului de masă. Chiar dacă,
după spusele lui Sloterdijk "posibilitatea de a se
revărsa din rutina practică într-o încordare
revoluționară se îndepărtează tot mai mult”, lupta
continuă. Ca într-un "agregat în stare gazoasă”,
particulele "oscilează fiecare pentru sine în
propriul spațiu corespunzător încărcării proprii cu
puterea dorinței și cu negativitate pre-politică,
rămânând fiecare pentru sine în fața emițătorului
de programe, dedicându-se constant și repetat
încercării singuratice de a deveni superiori cultural
sau de a se amuza”ii. Jocul acesta comic - i-ar
spune Hegel - al dialecticii între sclav și sclav (a se
vedea extraordinara analiză a lui Siegfried Kracauer
în Salariații, editura Tact), se termină prin alegerea
unui stăpân "cultural și valoros”. În perioadele de
mascarade electorale și post-electorale, comedia
luptei pentru putere în absența politicii devine
vizibilă. Procesul de organizare în neo-triburi în
funcție de un interes oarecare (meschinătatea
ideologică a particularului niciodată depășită)
continuă mai abitir în perioada post-electorală.
Scandalul numirilor abuzive este, cel puțin la noi
în țară (spre exemplul ICR), prima consecință (de
tip cauză-efect) a oricărei noi alegeri de "stăpân”.
Cu cât "stăpânii” sunt mai "valoroși și mai
culturali” cu atât mai elaborat va fi showul
demonstrativ al măreției. În mod, din nou, comic
"stăpânii” din lumea postpolitică sunt niște
"aristocrați”, care în mod paradoxal, trebuie să-și
joace pe scenă burghezia pentru a-și demonstra
"aristocrația”. Sunt "aristocrați” în sensul în care
apartenența la un neo-trib le asigură o supremație
prin "naștere” (sunt de-a lui cutare), dar în același
timp, "cultura și valoarea” trebuie demonstrate
prin pârghiile burgheze ale meritocrației. În
termeni sociologici, "stăpânul” suferă până la
schizofrenie de biasul de auto-complezență
(nereușita e atribuită factorilor exteriori, iar reușita
celor interni, de tipul talentului, inteligenței,
spiritului antreprenorial etc.). Re-feudalizarea
lumii, de care atâția gânditori contemporani se
tem, este consecința directă a organizării sau
difuzării puterii post-politice prin canalele
energiilor pre-politice. Nemaifiind produsă prin
ierarhie și alegere, puterea, cel mai adesea revine la
a se distribui prin vechi și animalice forme.
Individul de masă, produsul experimentatorului
nebun, este la un capăt receptor și susținător al
tehnologiei, iar la celălalt este reprezentant al
speciei. Societatea devine un soi de coteț pentru
niște găini electronice. Todorov relua acest
argument, pentru a-l contesta în numele unei deja
închipuite umanități: "un studiu deja vechi explică
felul în care se organizează viața socială
într-un coteț de găini: la început este conflict, apoi
subordonare. Ar trebui oare să tragem concluzia că
societatea umană nu este decât un imens coteț de
găini? Nu, că tocmai această luptă se desfășoară
fără nici o cerere de recunoaștere: este o pură
demonstrație de forță. Și, în plus, viața unui coteț
de găini nu se reduce la atât: la animale, ca și la
oameni, relația socială primară nu e conflictul, ci
filiația”iii. Filiație și demonstrație de forță! De
parcă stă înscris în destinul genetic al speciei
schimbul post-politic de măști între aristocrat și
burghez. Cererea de recunoaștere, invidia, dorința
de onoruri și acumularea de steluțe de staniol n-a
fost niciodată mai aprigă. Este cerința individului
de masă, a individului de specie (dacă ne putem
permite acest barbarism logic), care își joacă cartea
puterii ca vitalism care înlătură conștiința.
Valoarea de coteț bântuie deja demult Europa. Pe
bună dreptate, doar "singularitățile” ar mai putea
săpa tranșee în coteț. Dar ele sunt, la rândul lor
niște multații genetice neprevăzute. Tranșeul lor
nu e un loc al luptei, ci unul al supraviețuirii.
Tranșeul e o casă. Casa celor deveniți șobolani în
globalul coteț. Marele maestru și "artist” care a
utilizat la maxim potența valorii de coteț a fost
Hitler, cel ce "părea să-i aducă pe ai săi înapoi, în
timpul în care țipetele mai aveau succes”iv. Acum
țipetele sunt camuflate prin autoreglarea și
autolimitările impuse de un consum eficient și
globalizat. Valoarea de coteț se anunță prin planuri
de marketing, și prin eterna creștere (niciodată nu
i-am înțeles pe cei care râdeau pe seama producției
la hectar comuniste, dar recunosc: creșterea
capitalistă este magică, este un adevărat vrej
fermecat de fasole care ne transportă în alte lumi,
ale unui colaps indefinit tărăgănat, atât de
tărăgănat încât unora le pare un succes). Eugenia
însăși este apanajul planului de marketing.
Valoarea de coteț este, poate, ultima formă de
valoare. Ea se va perpetua în eternitate trăind în
paradoxul omnipotenței "divine”. Se pare că, în
sfârșit, găinile au reușit să construiască o piatră
atât de mare încît nici ele să nu o mai poată
ridica.
i ” O estetizare nu este ceva real, ci înseamnă
dimpotrivă, că lucrurile devin valoare, capătă valoare în
loc să fie un joc de forme opuse care este neinteligibil și
căruia nu-I putem atribui un sens ultim (...). Într-o
estetizare generalizată, formele se extenuează și devin
valoare, atunci valoarea, cultura, estetica etc. sunt ceva
negociabil la nesfârșit și fiecare dintre noi își poate găsi
în ele profilul său, dar ne aflăm în ordinea valorii și a
echivalenței, în deprecierea totală a tuturor
singularităților”, Jean Baudrillard, Jean Nouvel, Obiectele
singulare. Arhitectură și filosofie, editura Paideia, 2005,
p. 27.
ii Peter Sloterdijk, Disprețuirea maselor, Idea Design
& Print, 2002, p. 17.
iii Tzvetan Todorov, Viața comună. Eseu de
antropologie generală, editura Humanitas, 2009, p. 44.
iv Peter Sloterdijk, op. cit., p. 23.
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
metaforele nordului
Iarna - noaptea urșilor
Flavia Teoc
notimp al întoarcerii acasă a celor plecați pe
mare, iarna este asociată deseori în viața
JL	Xvikingilor cu adunarea roadelor după un an
de muncă și decizii înțelepte. Chiar și micile
războaie între clanurile locale sau judecățile cu mari
șanse de-a se încheia cu încăierări erau amânate
până la venirea primăverii, iar multe dintre
capitolele marilor saga ale regilor nordici se încheie
cu „și-au plecat să ierneze la casele lor”. În poemul
„Havamal”, la care ne-am referit de mai multe ori
pentru a descrie momente din viața obișnuită a
vikingilor, scaldul anonim îl celebrează pe cel care
se pregătește din vreme pentru o iarnă lungă:
„Omul înțelept știe câți mesteceni trebuie să taie/și
câtă coajă de copac trebuie să adune/Ca să aibă
destul lemn să se încălzească/În frigul nemilos al
iernii”. Această preocupare era atât de importantă
încât se sedimentează în limba nordică veche sub
forma de sumar-vidra, adică lemn din vară, prin
care vikingii se referă la proviziile de lemn adunate
pe timpul verii.
În societatea vikingă medievală sfârșitul toamnei
era marcat de două ritualuri de sacrificiu: cel dintâi,
alfablot, dedicat elfilor, se desfășura în casa
fiecăruia și era condus de stăpâna casei, spre deose-
bire de disablot, un ritual de sacrificiu care se
desfășura în spațiul public și era dedicat unei zeități
feminine, Disa, asociată cu destinul. După introduc-
erea creștinismului în Scandinavia, poezia scaldică
asociază iarna cu somnul păgân din care se trezește
tot cel înviat după acordarea botezului. Fără să
renunțe la cele mai cunoscute metafore kenning
prin care se referă la iarnă ca „ucigașă a șerpilor”
sau „tristețe a peștilor fiordului”, scalzii creștini o
vor numi „noapte a urșilor” nu doar ca timp al
hibernării al acestor animale fabuloase, ci ca somn,
noapte a luptătorilor berserk1, „războinicii în
blănuri de urs” care iarna se retrăgeau în pusti-
etatea lăcașurilor lor. Numeroase mărturii din
vechile saga vorbesc despre puterile supranaturale
ale berserkerilor de-a lupta sub forma unui urs,
asumându-și calitățile acestui animal feroce, luându-
i nu de puține ori înfățișarea. „Saga regelui Hrolf”
povestește despre eroul Bjarki, un apropiat al
regelui, care în iureșul bătăliilor se transformă în
urs, doborând cu labele din față oameni și cai fără
ca vreo săgeată sau lance să-i spintece blana.
Georges Dumezil identifică acest fenomen sub
numele de hamingja (forma spiritului) berserkerilor,
imagine a unei forme animale care apare atât în
vise și viziuni, cât și în realitate2. În furia lor,
războinicii berserk luptă chiar și atunci când sunt
răniți de moarte, răspândind teroare printre cei care
îi ies în cale, iar daca se întâmplă să cadă, o fac
doar cu ultima suflare. „Saga lui Egill” îi descrie ca
fiind teribil de urâți, „acoperiți de păr negru, cu
ochi negri și sprâncene îmbinate, iar dacă se așezau
printre alți meseni la ospețe refuzau băutura și nu
făceau altceva decât să tacă, rotindu-și ochii în jur și
ridicând sprâncenele din când în când”3, aceasta
fiind una dintre puținele descrieri ale războinicilor
berserkeri surprinși în afara bătăliilor.
În tratatul „Limbajul poeziei”, Snorri Sturluson le
mai recomandă scalzilor să se refere la iarnă ca „fiu
al lui Vindsvalr”, vântul cel rece care spulberă zăpa-
da, îngropând fără milă oameni și fiare.
„Gylfaginning”, primul capitol al „Eddei în proză”,
explică acest obicei al nemilosului Vindsvalr prin
faptul că e urmașul unui neam cu inimă înghețată,
spre deosebire de Svasudr, zefirul cel blând, tată al
verii, anotimp exprimat în poezie prin metafore ca
„bucurie a șerpilor” sau „veacul peștilor săltăreți”.
La rândul lor, atât iarna cât și vara vor intra în
componența unor metafore kenning care se referă
la trecerea timpului. „Timpului să-i spuneți roată
sau al cerc al zilelor, orelor, clipelor; să-i spuneți
iarnă, vară, anotimp al culesului sau secerișului (...).
Celei dintâi luni din iarnă să-i spuneți lună a tăierii
vitelor, următoarei să-i spuneți lună a înghețului, iar
ultimei să-i spuneți timp al împuținării zăpezii pen-
tru că e urmată de luna ploioasă.”4
Termenul propriu care desemnează ursul apare
foarte rar în poezia scaldică, poeții referindu-se la el
prin intermediul imaginilor sau metaforelor. Una
dintre cele mai cunoscute metafore kenning care se
referă la urs este beowulf, tradus prin „lupul
albinelor”, metaforă care dă și titlul unuia dintre
cele mai vechi poeme anglo-saxone compus în
engleza veche.
Să ne mai amintim că arktos - termenul grecesc
care desemnează ursul este un alt nume pentru
Steaua Nordului, unind într-o metaforă cosmică
nordul îndepărtat și ursul, animalul sacru care îl
cutreieră, sau că hiems, termenul latin pentru iarnă,
intră în limbile scandinave cu semnificația de acasă,
sugerând prin aceasta sensul profund pe care
popoarele nordice îl acordau acestui anotimp.
Note:
1.	Renumiți pentru furia nesăbuită care îi mână în luptă,
berserkerii sunt războinici de temut al căror nume derivă
din serkr, care în limba nordică veche se traduce prin
cămașă, și ber, care înseamnă urs.
2.	Georges Dumezil, Gods of the Ancient Northmen.
Los Angeles: Univ. of California Press. 1973. p. 142
3. Hermann Palsson and Paul Edwards, trans. Egil’s
Saga. NY: Penguin. 1961
4.	Snorri Sturluson, The Prose Edda, translated from
Icelandic with an Introduction by Arthur Gilchrist
Brodeur. New York: The American - Scandinavian
Foundation. 1916
■
patrimoniu
Gadget-urile artei
Criteriile excelenței (V)
Estimarea imponderabilul (III)
| Vasile Radu____________________________
După criteriile calității materiale și
auctoriale, gadget-urile artei triumfă în
epoca modernității în maniera descrisă
cândva de Robert Klein : „ estetica priorității
devansează estetica perfecțiunii, iar valoarea
poziției istorice pe aceea a absolutului valorii
artistice.” (1) „Fenomenul este însoțit în
perspectivă comercială, de întâietatea
operațiunilor speculative, pe termen scurt, proprii
reînnoirilor permanente ale mișcărilor artistice. În
sfârșit, războiului avangardelor din anii 1960-
1970 i-a urmat o multiplicare a curentelor care au
pus în cauză vechea înțelegere a succesiunilor
istorice; situație considerată de Raymond Moulin
caracteristică anilor acestui deceniu. Între toate,
postmodernismul s-a dovedit ideologia artistică
cea mai adecvată noilor tendințe prin care
„întoarcerea înapoi se substituie fugii înainte”.
Revalorizarea manierelor și a mijloacelor
tradiționale cu ajutorul sistemului instituțional de
promovare a avangardei (atât cât își mai poate
permite să susțină societatea post-industrială) a
accentuat confuzia dintre etichete și a Huidificat
frontierele dintre grupuri. Investigația sociologică
a devenit, astfel, și un indinspensabil auxiliar al
cercetării estetice. (2)
Facem astfel o primă constatare că estimarea
produsului artistic ar trebui să țină cont de
distincția între „operele clasice” („clasate” în
patrimoniul artistic istoric) și operele actuale,
contemporane, reproducându-se astfel opoziția
istorică dintre „clasic” și „modern”, prin care se
exprimă „miza” de succes, notorietate legitimă în
interiorul universului artistic și prin care
„modernitatea” nu semnifică altceva decât altă
modalitate de a te situa contemporan cu tradiția.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea
estimarea valorii și a rangului artiștilor plastici a
avut la bază un mod de evaluare măsurabil prin
cifre și aliniere statistică, contrar practicilor
obișnuite folosite de agenții câmpului artistic
(artiști, conservatori, istorici și critici de artă,
galeriști, negustori). Dar, aceasta era singura
modalitate de a produce argumente elocvente,
departajând pozițiile artiștilor pe baza unor
clasamente și „indici de valoare” având o
calificare extra-estetică: aici intrau „onorurile”
sociale și recompensele materiale, palmaresurile -
adevărate „motoare” ale succesului începând din
secolul al XlX-lea - medaliile de aur și ordinele
culturale, iar, mai recent, „listele de celebrități”
(Bestsellers list) care, toate, contribuiau la
edificarea unei aparențe raționale, perfect
credibile, justificând „cota” artiștilor recunoscuți,
dar și influențând brutal ascensiunile și
declinurile acestora. Ca și în sport sau în politică,
„recordurile” rezultate din munca juriilor,
„sondajele” de publicitate, votul și, în ultima
instanță, preferința „electorală”, au fost tot atâtea
mijloace de a înfluența pozițiile artistice aflate
într-o acută încleștare concurențială.
Complexitatea acestui „rodaj” social, „uzajul”
cultural monden și, nu arareori, „carisma”, au
fost atributele care au însoțit personalitatea
artistică. Nu este mai puțin adevărat că
majoritatea artiștilor „liberi” continuă să le
confere acestor atribute un credit absolut,
considerând că efortul lor singular este
autosuficient pentru a-i plasa într-o situație de
„vizibilitate” socială și de apreciere favorabile.
Încrederea absolută, mesianică, în arta lor, ca și
temerile justificate în caz de insucces îi plasează
pe mulți dintre ei în ipostaza ireductibilă a
24
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cecității intelectuale, aceștia continuând cu
obstinație să creadă în valoarea absolută a artei
lor. Deși istoria secolului trecut le-a pus la
dispoziție cel puțin două exemple irefutabile
potrivit cărora creația durabilă, adevărată, refuză
o fenomenologie a succesului acut manipulată,
înlocuind-o cu opusul ei: uzurparea valorii
„imponderabile” prin intervenția ilegitimă și
brutală a statului, intervenție grosolană lipsită de
finețea mecanismelor analogice complexe,
specifice pieței de artă. Nu este mai puțin
adevărat că aici muzeele, majoritatea „oficine” ale
statului, au fost purtătoare ale acestui „virus” al
manipulării, discreditând generații întregi de
artiști.
1.	vulturul „cu pernițe de vatelină” și
„pantaloni pană”
În prima jumătate a secolului trecut, nazismul
a produs cel mai descalificant „model” al isteriei
militaristo-statale prin artă. Simbolul puterii
național-socialiste germane a devenit vulturul lui
Wilhelm Krieger (1877-1945), pasărea de pradă cu
aripile desfășurate sau învelită de acestea ca de
pulpanele unei mantale militare cu umerii
supraînalțați cu... „pernițe de vatelină” și
„pantaloni pană”, după modelul unei siluete
umane svelte, puternice, elansate, care făcea
carieră în revistele de modă art-deco și prin
stațiunile de schi din Tirolul austriac atât de drag
cancelarului. Artistul decorator și sculptor
animalier a fost unul din furnizorii de iconografie
nazistă, imaginând forța invincibilă a soldatului
german. Gloria sa de scurtă durată, plătind tribut
asocierii sale la vremelnica putere politică și
militară a lui Hitler, a durat din 19 iulie 1937
(deschiderea Marii Expoziții de Artă Germană de
la Munchen) până la capitularea Germaniei, în 7
mai 1945. Soarta sa a fost periclitată tocmai de
ușurința cu care a adaptat creația sa idiosincraziei
puterii, alegând succesul facil favorizat de
contextul politic.
La câțiva ani după ce preluaseră puterea în
Germania, la 10 mai 1933, naziștii au deschis la
Munchen (20 iulie 1937) o mare expoziție de artă
„degenerată” (entertete kunst) cu scopul de a
dezavua definitiv arta interbelică, adeseori de
paternitate semită. Acest supliciu barbar a fost
semnalul trasformării scopurilor artei, al anexării
ei mecanismului propagandistic, ideologic și statal
și al subordonării ei intereselor belicoase ale
noilor reprezentanți ai puterii politice din
Germania. „Întâmplările lirice” și parada
carnavalescă ale spiritului artistic francez, „show-
blitz”-urile inteligente și spumoase care făceau
deliciul elitelor „avangardiste” prin cabarete au
căpătat, deodată, sclipirea rece a oțelului. În
fruntea „pogromului” anticultural și antiartistic se
situa noul ministru al propagandei naziste, Dr.
Paul Joseph Goebbels.
În urmă cu aproape trei sute de ani, Colbert
înființase „Academiile Regale de Artă”, pentru a
crea mecanismul combaterii persuasive a
modelelor contestate, prin discuții libere și
civilizate, dar acum, folosind decizia totalitară și
ultimativă, Goebbels găsise o metodă nouă
pentru combaterea, prin distrugere imediată, a
unui întreg patrimoniu artistic al umanității care
nu convenea noilor mecenați. O notă agravantă
în această filozofie distructivă care urmărea să
selecționeze semințele unei arte viguroase,
subordonată scopurilor „vitale” ale poporului
german, o reprezenta Hermann Goring, noul
ministru al economiei și responsabil cu planul de
reînarmare a Germaniei, desemnat „succesorul
mesianic” al lui Hitler.
Gustul „rafinat” al lui Goring îl așează pe acesta
printre „erudiții” artei care nu era o simplă...
„afacere” propagandistică. Personaj rapace, dorind
o îmbogățire rapidă, acesta a acumulat în scurt
timp numeroase terenuri în Prusia, un domeniu
latifundiar important, pe care a construit o
„perlă” a propriei sale coroane: Castelul
Carinhall, în amintirea primei sale soții - Carin -
de origine suedeză, imobil (proiectat de arhitectul
Stadionului Olimpic din Berlin, Werner March)
care a devenit adăpostul impozant al unei
impresionante colecții de artă veche „sechestrată”
din muzeele europene și de la colecționarii evrei
din țările ocupate, sub pretextul că aceasta nu
putea aparține etniei care a produs arta
„degenerată”.
Că arta național-socialistă a fost numai un
model confecționat, de împrumut, pentru uzul
doctrinar al filozofiei politice hitleriste, o
dovedește faptul că, în secret, exponenții
regimului au tânjit să-și însușească marile
capodopere ale artei vechi europene, prin
mijloacele cele mai brutale. Deși prototipurile
estetice preferate de Hitler erau cele ale artei
burgheze romantice, cvasi-realiste, de la mijlocul
secolului al XlX-lea, modele istorice ale acesteia
fiind concentrate în colecția sa personală, s-a
convenit că arta celui de-al Treilea Reich nu
trebuia să fie o simplă pastișă a acestora, ci să
devină un instrument de manipulare ideologică,
pentru a impune propria voință politică a noilor
conducători.
Alfred Rosenberg a fost evreul eston care s-a
strecurat insidios printre modelele ariene - Adolf
Hitler, Paul Joseph Goebbels, Hermann Goring,
Albert Speer. Cu toții putându-se numi ageamii
„de geniu”, căutători înfrigurați de valori artistice
europene, obținute în orice condiții, pe care și le-
au însușit încă înainte de a le șterge de urmele de
sânge proaspăt cu care raptul a fost încununat.
Modelul intelectual straniu al acestui evreu baltic,
cu idei anti-semite, l-a cucerit și pe sângerosul
strateg de la Berlin, acesta fiind gata să facă o
concesie ideologiei ariene pentru a putea
beneficia de serviciile culturale de excepție ale
arhitectului cu studii la Riga și Moscova. În
articolele sale, Rosenberg a făcut demonstrații
prodigioase - de pildă, despre mistica sângelui sau
despre omorul ritual, din care s-a coagulat treptat
suportul doctrinar al artei național-socialiste - dar
a uneltit împreună cu ceilalți camarazi să obțină
doar pentru sine mari valori de artă, altele decât
cele care au fost incendiate în Piața Babel. Altele
erau însă valorile propagandistice pentru uzul
germanului mijlociu, măcelarul blond și burtos,
sau fetele corpolente, cu gambe butucănoase, care
semănau cu eroinele din legendele germanice,
Brunhild și Krimhild.(3) Vulturul, simbolul
omnipotent și omniprezent al puterii discreționale
a noului stat și-a metamorfozat designul, aripile
culcate devenind umerii agresivi impinși înainte,
iar ghearele supradimensionate au fost îmbrăcate
de linia elansată a pantalonului pană, atât de
elegant, născocit pentru a îmbrăca armata
germană.
Conducătorii au decis în primul rând să
plătească această artă care nu era pentru ei.
Poporului german, în primul rând, îi era destinată
această artă de recuzită, scenografiile ieftine și
ambalajele teatrale, gândite mai ales de Goebbels.
Happening-urile și spectacolele regizate de către
acesta au mers mână în mână cu cele ale
proletcultiștilor ruși, acesta neavând, însă,
subtilitatea frazeologică, intuiția psihologică din
retorica goebbelsiană. De altfel, poletcultismul
rus, iar mai apoi, realismul „de paradă” din țările
socialiste au preluat copios din modelele
germane, lipindu-le, de data aceasta, alte etichete.
Arta reclamei (promovarea-cum se numește astăzi
!) ca și aceea a manipulării publicului,
iluzionismul cel mai factice invocat altădată de
Platon sau de artiștii din Renaștere, nu s-a născut
George Grosz, Eclipsa de soare (1929) - în tabloul lui
George Grosz, în jurul mesei se află militari, capitaliști
și bărbați fără cap: o metafora a înfrângerii și a
Germaniei zdruncinate de criza economica.
în America după război, nu este copilul lui Andy
Warhol, ci provine din laboratoarele minților
ingenioase ale unor criminali de război. Modistele
cu lecturi °i femeile Berlinului îl simpatizau pe
Goebbels pentru că ”... era mic °i dat
dracului”(4). Acesta a făcut din propagandă o
știință și o artă, în același timp. Toate spațiile de
întâlnire și mitingurile hitleriste erau pregătite
artistic, detaliile semnificative erau articulări
raționale, bazate pe bunul gust; un instinct
compozițional de mare regizor organiza cadrul
vizual care trebuia să sprijine semnificativ
discursul politic. Inclusiv publicitatea de astăzi,
care a invadat televiziunile, reiterează, în esență,
acest model, pornind de la principiul repetiției și
al cachet-ului, al simetriei și al simplității
monumentale.
Desigur, aceste principii au invadat și artele
plastice „serioase”, pictura, sculptura și
arhitectura, preluând temele, imaginile repetitive
și sloganurile cu care erau presărate cuvântările
demnitarilor fasciști. Arta devenise un reflex, o
imitație servilă a terminologiei politice. Căile
acesteia începeau să fie bătătorite și ca efect al
invadării lor de către arta comunistă. În
interioarele voluptoase și tihnite ale reședințelor
private nu era loc însă pentru această artă a
vulgarității publice. În locul ei, tot în scop
propagandistic, Hitler a declanșat o mare
operațiune de acumulare de valori artistice cu
care Speer intenționa, după război, să uimească
lumea postbelică. Locul acestui miracol fusese
stabilit la Linz, în Austria, orașul copilăriei
dictatorului.
Note :
Moulin, Raymond, Piața °i muzeele în
producerea valorii artistice, în „ Sociologia
percepției artistice”, Ed. Meridiane, Buc., 1991,
pag. 174-182
Moulin, R., op,cit., pag 174
Pandrea, P, Eseuri, Ed. Minerva, București
1971, pag. 202
Pandrea, P., op. cit., pag. 206
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
zapp media
Al diavolo la celebrita
| Adrian Țion
Inflația de vedete artificial confecționate sufocă
ecranele și tabloidele aliniate la știri de
senzație ca harnicele gospodine la prima
tranșă de ardei grași descărcați în piață. Când
producția scade, improvizația crește. Jurnaliștii
știu fabrica știri din nimic și au imaginație. Au
dovedit-o de nenumărate ori și nimic nu-i oprește
să titreze bazaconii pe bandă rulantă care să
atragă atenția omului comun avid de spectacol și
scandal. Neîntrecute sunt manevrele lor mai ales
de Crăciun și revelion, când temperaturile
emoționale cresc și ele. O informație cât de mică
e tratată ca eveniment axial în viața nației din
moment ce e afișată cu emfază pe coperta unor
reviste precum Click! TV. Aflăm, de pildă, că
lulia Vîntur face revelionul fără iubit. Evident,
este o știre de interes comun, fără de care nimeni
nu poate intra în noul an. Scumpirile la gaz
metan, impozite și electricitate sunt nimicuri pe
lângă această... tragedie națională. Media
înregistrează și valorifică tot: de la banal la
grozăvie.
Dar ce te faci când grozăvia este manipulată de
actantul evenimentului relatat ca atare? Iureșul
mediatic stârnit de tentativa de sinucidere a
Oanei Zăvoranu n-a fost contrafăcut. Făcătura a
venit chiar din interior, de la preparatoarea de
știri șocante despre propria ei persoană. Este ten-
tativa de sinucidere o astfel de știre? Este. Atunci
de ce să n-o practic, mai ales că am destule
motive să fiu deprimată și exasperată, și-o fi spus
vedeta luptătoare, ajunsă la limită cu nervii din
cauza vieții zvăpăiate pe care o duce, a cărei cari-
eră e construită dintr-o sumă de excentricități
puse abil la cale și înghițile cu nesaț de public.
Venită din zona showbiz-ului aducător de faimă
și bani, ea știe ce se vinde pe piață și oferă mereu
ardeii cei mai grași. ?i-a jucat de fiecare dată bine
rolul în fața camerelor de luat vederi: modera-
La moși
Mugurel Scutăreanu
Mi-am luat liber de sărbători. E un fel de-a
spune, fiindcă nu-s băgat la stăpân. Însă
treburi sunt gârlă oricând, așa că dacă
nu-ți dai popasuri, te poți duce cu capu’ cum zic
tinerii zilei. Mai rău este că la mine liber
înseamnă, printre altele, slobod la desfătări
dionisiace, încântări cu două tăișuri.
Stând pe-acasă, autoclaustrat pentru reîntre-
gire, am mai deschis televizorul și, butonând în
sus și-n jos, am dat des peste momente de mu-
zică populară și nu pe canalele acelea ridicole care
trăiesc din kitsch-uri de inspirație folclorică ci pe
așa-zisele canale serioase. Știind eu foarte bine
cum stau treburile cu întinarea feliuței ăsteia de
cântec, foarte dragă sufletului meu, ar trebui să
fiu mereu pregătit pentru orice și totuși, aproape
de fiecare dată, ceva mă calcă pe bătături. La
această din urmă cumpănă dintre ani, n-am mai
putut suferi vechiturile. Nu cântecele vechi -
plăceri garantate ci mutrele care bântuie televizia
română de secole. Un soi de înțepeneală, cu
multe pricini, face ca la toate prilejurile mai de
seamă de peste an să vezi în studiouri aceleași
chipuri, unele, nu puține, atât de ciuciulite de
tăvălugul vremii, încât trebuie filmate de la cel
toare, prezentatoare tv, cântăreață și artistă, iubită
și palavragioaică, divorțată și înșelată de vrăji-
toare, urându-și mama și acuzându-l de viol pe
Vadim. Ce mai? Războindu-se mahalagește cu
toată lumea. Ea confundă cu o bună știință
vecină cu șiretenia verbul a fi cu a fi pe sticlă,
dovedind că este un produs media sau, poate, o
victimă media, în orice caz, cel mai autentic și
grăitor caz de unire indestructibilă cu magia tele-
viziunii de la noi (după Becali), întruchipare a
acelui animal crizic despre care vorbesc analiștii
vizualului (printre care și Adrian Dinu Rachieru),
„înclinat spre autoidolatrie”, mărire sau dis-
trugere. Ea este femeia unui singur mire, veșnic
seducător și viril: televiziunea. Confundă
înscenarea cu trăirea autentică, intimitatea cu
locul public, ranchiuna cu dragostea, violența cu
tandrețea. Exact așa cum ne îndoapă zilnic tele-
viziunea cu de toate. Ghiveciul ăsta, servit volun-
tar ca alambicată formă de expunere în public,
face rating și impune un stil bătăios de a răzbate
în viață, surmontând sentimentalismul desuet și
neproductiv. Ultima ieșire în scenă dovedește însă
că modelul purtat prin fața camerelor s-a uzat,
dar poate supraviețui, căci din excese s-a întrupat
Zăvo ca altădată Electra din jale.
Boala de celebritate de care suferă Zăvo a dus-o
pe patul de spital în urma unei căderi psihice,
apoi, tot ea, a dus-o numaidecât pe platourile tele-
viziunilor pentru a împărtăși fanilor impresii din
lumea de dincolo. În urma unei profunde gândiri,
filosoafa a spus că nu e bine în lumea lui
Thanatos, de unde s-a întors. Ba a mai primit în
dar de la mama batjocorită de ochii lumii și o
mașinuță de 60000 de euro, un Porsche Cayenne,
botezată imediat de fiica răsfățată „Gândăcel”. E
rentabil să te sinucizi! „Când te hotărăști să-ți pui
capăt zilelor nu ții discursuri despre asta”
puțin o poștă. Ofițeri de rang înalt (unii cu state
de plată pe la fosta Securitate), femei-trompetă
moldovence (care turuie bătute monotone, toate
de-un fel), „celebre” soliste-senatoare, știutele
cloape mici maramureșene, femei cu zongoră (fru-
mos coafate sub năframa boltită), un binecunos-
cut tulpan galbăn ca para focului, câte-un popă
bănuit de apucături rele (știu eu unu’ cu privirea
prefăcut-smerită da’altfel iubitor de sine și de alți
bărbați), mai câte-un bănățean cu nume de felină
domestică, mai câte-o doamnă ardeleancă
încălțată cu cinașe opinci de lac roșu, cu toc de
10 cm, se-nființează de regulă și-un urmaș al
lancului (numai după nume), mai este-o
moldoveancă-bistrițeancă al cărei glas bate în
ultimul hal, mai vine-un codrean care stă tot tim-
pul s-adoarmă, ba l-am zărit chiar și pe
matusalemicul al cărui nume înseamnă în italiană
mai mult decât bine! Pomelnicul ar putea umple
toate cele 6000 de semne îngăduite de redacția
revistei însă simt cum urcă-n mine un disconfort
visceral, ca să nu zic greață. Răul cel mare nu stă
în monotonia procesiunilor televizate ci în faptul
că majoritatea „invitaților” cântă din ce în ce mai
prost. Câte unul, parcă-i la emisiunea O dată-n
(Octavian Paler). O adevărată mitologie se creează
în jurul personajului, din vina jurnalismului ieftin
practicat pe canale și-n presa scrisă. Brâncuși aver-
tiza într-unul din aforismele sale că „celebritatea
este cel mai cumplit păcat născocit de oameni”.
Nu i-am dat importanță, dar fenomenul începe
să-și scoată ghiarele periculoase sugrumând bunul
simț.
Cazuri similare sunt cu duiumul. Vedete de car-
ton, de puf sau de marmură se bat pentru a fi cât
mai vizibile, pentru a trece dintr-o categorie în
alta, indiferent pe ce mizează. Pe inteligență, pe
fizic, pe voce sau pe scandal. Lista divorțurilor
sau a despărțirilor, a divorțaților sau a părăsiților,
a celor plecați dincolo cu vizibilitate pe sticlă a
acaparat informația mondenă de la trecerea dintre
ani. De la lulia Vîntur la Oana Zăvoranu sau altă
„celebritate” clamoroasă nu e decât un pas. Nici
super-vorbăreței Teo Trandafir nu i-a reușit căsni-
cia pentru că (zice astroloaga de serviciu din
noua și exasperanta specie în ascensiune pe tv) s-
au căsătorit între eclipse! Ghinion de proporții
astrologice, evident. Cine are noroc în televiziune
nu poate avea și noroc în dragoste, spune o vorbă
din popor. „Celebritatea” anevoie câștigată de
Anca Pandrea pe spezele iubirii fără margini pen-
tru minunatul și îndelung sufocatul de iubire Iura
seamănă tot mai mult a grimasă penibilă, semn
că isteria e la ea acasă pe canale și promovată la
orice nivel. Numai Florin Piersic trăiește armonios
între casă și televiziune, începând să plictisească
publicul cu aceleași povești vânătorești în timp ce,
la 77 de ani, trimite bezele și priviri languroase
spre cameră, ca un copil nărod. Ce face năuci-
toarea celebritate din omul cumsecade, talentat și
modest! Al diavolo la celebrita!
■
viață! Vârsta nu iartă iar rumânul nu cunoaște
buna cuviință a retragerii la vreme - dă să ho-
rească până-i cad dinții pe scenă.
Ceva mai sus puneam cuvântul invitați între
ghilimele. Pe bună dreptate căci vorba potrivită ar
fi fost autoinvitați. Nu printr-o acțiune directă și
momentană ci prin viclene acte de voluntariat
adunate de-a lungul timpului, stăruință în
temenele, învăluire râzătoare și, mai ales,
tradiționale peșcheșuri. Redactorul de televiziune
este foarte sensibil la „atenții” și, ce-i drept,
întoarce serviciile. Are lista lui cu cotizanți și n-o
mai schimbă cu anii. Mai ales înainte de sărbăto-
rile de iarnă, își convoacă supușii, care se grăbesc
să răspundă într-un suflet chemării la oaste,
neuitând ca înainte de plecare să le strecoare ami-
cilor, așa, în treacăt, un trebuie să merg la
București, la filmări. Vulpile din capitală abia-i
așteaptă, lăsându-i să deschidă ușa cu genunchiul.
Negoțul cu biata muzică populară, care, așa
pângărită cum a ajuns, rămâne fiica bună a fol-
clorului nostru sfânt. Negoțul cu simțirea. Sau
cu... nesimțirea.
Odată aterizat la Bucale, provincialul cântăreț
(ce cuvânt mare!) își lasă desagii în îngrijită cus-
todie, linge-n stânga și-n dreapta până face bătă-
turi la limbă și-apoi așteaptă să fie repartizat în
platou, în grupuri în ultima vreme, că nu se mai
poate - îs câtă frunză și iarbă. Puzderie! Din toată
vânzoleala se nasc niște spectacole-mozaic, nes-
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
fârșite șiruri de înnădituri pestrițe, în care
palidele semne de varietate constau numai în
alternarea zonelor, că fețele-s aceleași dintotdeau-
na, cum spuneam. Peste toți glăsuitorii domnește
de multișor o vestală înaltă și arătoasă, bună de
gură dar care habar n-are dacă lălăitorii sunt au-
tentici (alt cuvânt mare), dacă rămân în îngrăditu-
ra ținutului lor sau dacă bat câmpii. Așa că
fiecare (cu deosebire veteranii), își îngaimă
ultimele zămisliri, încropite după câtă minte și
studii are. Rareori îndestulătoare și una și
cealaltă. Majoritatea se-nghesuie la tema cu
Marea Trecere (oprește, Doamne, ceasornicul cu
care ne măsuri destrămarea) dar gângăvită slut, la
un milion de ani lumină de aurul vechi al lui
Blaga. Rime ca anii-banii, viața-dimineața, etc.,
etc., răsar la tot pasul, îmbătrânindu-te cu zile.
Cea mai nesuferită spunere - frumoasă-i tinerețea
/ urâtă-i bătrânețea - nu lipsește nici ea, ferit-a
Sfântu’! Stînd strâmb și judecând drept, atracția
aceasta morbidă, dovedește că totuși, în nemerni-
cia lor, indivizii cu pricina își dau seama de ce li
se-ntâmplă. Rău este că și mai tinerii glăsuitori
(câțiva, să-i cauți cu lumânarea) cântă despre
spaimele amurgului, măcar că-s numai buni de
veselie și drăgosteală. Orchestrele (care
orchestre?), orchestra, să iertați, e una singură,
mare și lată, la propriu - Lăutarii de la Chișinău.
Instrumentiști meseriași însă cu o cultură fol-
clorică foarte străvezie. Adică lăutari, în toată
puterea cuvântului, din aceia de-și împănează
suitele orchestrale cu acorduri zărghite și le
încheie cu o coda, de poți să mori! Cântă bine
moldovinești (deși, dac-ai sta să cauți, și-acolo ai
găsi abateri de la calea dreaptă), înțeleg horele și
sârbele din Muntenia dar când năvălesc în
Ardeal, lasă-n urmă numai prăpăd și jale.
Gândindu-mă că nu pricep nici măcar simplul
ritm pe doi pași, în spiritul său, cum le-aș putea
cere oare să înțeleagă sucita învârtită aksakă sau
peste măsură de sucașa purtată de pe Câmpie?
Mi-a fost dat să aud niște asemenea jocuri
împiedicate masacrate în așa hal, încât bieții
dansatori nici nu mai știau pe unde li-s
picioarele!
Toate ca toate, oameni buni, dar unde-o fi
floarea tinerilor cântăreți? În fiecare an noi hori-
tori-aspiranți răsar ca ciupercile și, din 20-30,
unu-i de treabă. Iau premii de băgat în seamă pe
la concursuri aproape cinstite iar deseori în juriile
unor astfel de întreceri se nimeresc oameni din
televiziune, așadar copilașii nu trec nevăzuți-
neștiuți. E-adevărat că după aceea sunt chemați în
spectacole televizate (fără mare însemnătate) însă
cam asta-i toată răsplata. Când vine vorba de cas-
tane grase, de sărbători de pildă, când toată
suflarea se cască la micul ecran, tinereii nu mai
au intrare. Gata - vin împământeniții, donatorii!
Babele, de-ți vine să le strigi fost-ai, lele, când ai
fost și moșii de vor să-l întreacă pe Gică Petrescu.
Știu o mândră pe la Sibiu (cântă de-ți ia mințile),
una în Maramureș (doinește de te iau fiorii), un
tânăr cu nume de voievod în Ținutul Pădurenilor
(alt bun doinitor) și alții și alții de ispravă.
Unde-s?
M-am săturat până peste cap de adunarea
bătrânilor, avem alte organe de stat care să ne
fure, vreau zâmbet tânăr, glas proaspăt cu floare
trează, trufandale nu murături. Așa că, titlul meu
nu este o parafrază la schița lui Nenea lancu. De
aceea moși e scris cu literă mică.
■
ipote(nu)ze
„Hexagonul” si „Cercul”
Cazul Jacquier
| Vasile Gogea
Nu, nu e vorba de o lecție de geometrie
în plan! Înțeleg aici prin Hexagon ceea
ce se înțelege, de regulă, în jargonul
jurnalistic: Franța. Cu cercul, însă, recunosc,
am două ținte semantice: una, prin
completarea al doilea (cerc), devine limpede că
vizez un conținut pe care, printre primii dar cu
cea mai mare forță, ni l-a revelat Soljenitsin, și
a doua, prin completarea (Cercul) Literar de la
Sibiu, ne trimite la un capitol de istorie literară
dar și culturală, în sens larg, despre care s-a
scris (și bine) în ultimii ani. Prin „modelul de
acțiune culturală” (în formula, încă din 1985!,
a lui Liviu Antonesei) a grupării Criterion-iste
și prin Manifestul „Cercului”, cultura română s-
a poziționat ferm în orizontul culturii
europene. Prin cazul Jacquier, însă, atît
Hexagonul, cît și Cercul devin înscrise în al
doilea cerc! E, totuși - veți spune - o
geometrie. Da, dar nu a sprafețelor sau
spațiului, ci a destinului!
Mi-a atras atenția asupra acestui caz pri-
etenul meu, excepționalul poet psalmic, Dan
Damaschin, care este și un dedicat cercetător,
restaurator și valorizator al moștenirii lăsate de
cerchiști. În calitate de cercetător la Centrul de
studii „Cercul Literar de la Sibiu-Cluj”, Dan
Damaschin a îngrijit și redat în circuitul
bunurilor simbolice de maximă valoare din cul-
tura română a mijlocului de secol XX, într-un
volum masiv (apărut la Editura Dacia, în
2002), colecția integrală a Revistei Cercului
Literar. Apoi, adică spre finalul anului 2009,
după susținerea unui strălucit doctorat pe
aceasta temă, a publicat o impresionantă sin-
teză, sub titlul: „Cercul literar de la Sibiu/Cluj.
Deschidere spre europeism și universalitate”.
(Editura Zenit, 2009) Ei bine, aici, pe baza
documentelor originale păstrate în arhiva
recent constituită a Cercului, apare, la
Addenda, sub titlul „Gradul zero al întîlnirii
Henri Jacquier/Roland Barthes", „cazul” celui
pe care cercetătorul îl numește (cu nedisimu-
lată simpatie) „un spirit montaignian în capita-
la Transilvaniei", Henri Jacquier.
Cine a fost Henri Jacquier? Iată cum îl
definește un alt cercetător al Cercului, Petru
Poantă, în lucrarea sa Cercul Literar de la
Sibiu. Introducere în fenomenul originar
(Editura Clusium, 1997): „Dacă Lucian Blaga
rămîne figura tutelară, oarecum emblematică, a
Cercului, iar Liviu Rusu, o sursă a ideilor estet-
ice, personalitatea cea mai apropiată, placen-
tară am putea spune, este Henri Jacquier.”
Biografic, acesta își leagă numele de viața uni-
versității clujene din 1924, cînd vine în
România ca membru al Misiunii franceze și
pînă în 1980, cînd moare la Cluj. În acesti ani,
aproape patruzeci (1931-1968) activează ca pro-
fesor la universitatea clujeană. Tema noastră,
acum, privește, însă, doar anul 1948. Este anul
în care Hexagonul decide retragerea Misiunii
franceze, desființarea Misiunii Universitare în
România și somează pe membrii acesteia să se
întoarcă în patrie! (Păstrîndu-ne în acest joc de
cuvinte care are, în adîncime, acoperire în jocul
istoriei, aș spune că Pentagonul nici măcar n-a
fost prin zonă!) Dar Jacquier refuză să dea curs
ordinelor venite din „Hexagon” și alege, pe
cont propriu, să rămînă, nu atît în Cerc, cît,
mai ales, în al doilea cerc! Consecințele, atît
imediate, cît și pe termen lung, nu întîrzie. I se
retrage pașaportul diplomatic, dar nu i se mai
eliberează altul! Astfel, abandonat de Hexagon,
rămîne prizonier, pînă la moarte, în al doilea
cerc! Această schimbare în relațiile dintre
Franța și România va face din Jacquier „la pre-
miere et la plus deplorable victime!”, va declara
el în 1965. Va ispăși, așa cum, cu empatie dar
exact, notează poetul Dan Damaschin, „verdic-
tul de condamnare la recluziune pe viață într-o
închisoare numită România comunistă".
„Trimisul” special pentru „reglarea afacerii
pașaportului" este nimeni altul decît viitorul
celebru critic literar Roland Barthes, în calitate
de „consilier” la Legația Franceză de la
București! Toată desfășurarea are tensiunea și
suspansul unui roman polițist. Este meritul
„detectivistic” al lui Dan Damaschin de a o fi
investigat și relatat impecabil. (În paranteză
doar, avem aici și o acuzație de plagiat, formu-
lată peste ani, de Jacquier la adresa lui Barthes,
cu privire la paternitatea conceptului de „Le
Degre zero de l’ecriture”, care și l-ar fi atribuit
„tîlhărește”, știind probabil că Jaquier n-are
cum să revendice întîietatea „din cerc”!)
Neconsolat pînă la moarte, exilat de pe
malurile Senei pe malurile Someșului, reiterînd
- cum, iarăși frumos (de)scrie făcînd, în fond o
laudatio, Dan Damaschin - „mutatis mutandis
(după aproape două milenii) destinul autorului
Tristelor și Ponticelor, îndrăgostindu-se, ca și
acela, de graiul băștinașilor (dar nu numai, căci
s-a îndrăgostit, căsătorit și a trăit toată viața cu
o româncă din Brașov, d-ra Lia Cucu!
n.m.V.G.), căruia Jacquier îi va dedica o
emoționantă (dar și savantă) Laudă limbii
române.”
Nu știu dacă cineva a investigat și în
arhivele C.N.S.A.S. S-ar putea să avem surprize
mari, căci Jacquier, chiar dacă (sau poate, toc-
mai pentru că) a fost „uitat” de Franța, a fost
luat în „lucru” de Securitatea română. Singura
restituire - importantă, și ea - este cea îngijită
și prefațată de profesorul Mircea Muthu, sub
titlul Babel, mit viu, la Editura Dacia în anul
1991. Cazul Jacquier este important, nu numai
fascinant, pentru că, așa cum scrie reputatul
profesor Muthu, „numele și destinul scri-
itoricesc ale lui Henri Jacquier se leagă de
numele și destinele literare ale mai multor gen-
erații de scriitori români.” I-au fost aceștia, toți
și - mai ales - în toate împrejurările, recunoscă-
tori?
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
27
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
excelsior
Despre Holderlin (I)
| Jean-Paul Michel__________
Drept prefață,
o scrisoare inedită a autorului
Dragă Letiția llea,
vă mulțumesc așa cum trebuie pentru o atât de frumoasă și scrupuloasă traducere a paginilor consacrate lui
Holderlin.
Mă întrebați asupra sensului pe care se cuvine să îl dați exact cuvântului „cloture”, care apare într-adevăr de
trei ori în „Pentru noi, Legea”. Acest cuvânt l-ar putea avea ca sinonim pe cel de claustrare (voluntară). El
desemnează, literal, faptul de a se închide pe sine (ca într-un „loc împrejmuit”), fie că aceasta este material sau
mental. Cuvântul „clOture” este folosit de obicei în acest sens pentru a desemna legământul de renunțare la lume
al călugărilor izolați, separați, care au optat pentru o viață contemplativă și fac promisiunea de a nu mai ieși din
mănăstire (se vorbește atunci de „cloture” mănăstirească sau monastică).
În cazul lui Holderlin, știți că s-a „condamnat” mai mult sau mai puțin el însuși la o anumită „tăcere” și că și-
a petrecut, fizic, ultimii treizeci și șase de ani ai vieții în celebrul turn de pe Neckar, la tâmplarul Zimmer. Putea
să primească câteva vizite, dar trăia într-un mod dacă nu pur „contemplativ”, cel puțin separat în mod real.
În cazul său, ceea ce este extraordinar e că ar putea exista în asta, în afara diverselor motive mai mult sau mai
puțin sociale, o alegere autentică din partea sa. Meditată de multă vreme, fiindcă ați văzut că evocă, într-o scrisoa-
re de tinerețe pe care am citat-o, ipoteza, concepută de el, de a trăi într-o zi ca „pustnic”. El spune despre această
idee că i-a procurat atunci o fericire foarte mare, și îi recomandă corespondentului său să nu spună nimic nimănui
despre o perspectivă de viață atât de singulară, căci atunci, îi spune el, oamenii ar spune: „Uite, un nebun!”
Nu puteți să nu vedeți în ce măsură asta însemna a întrevedea cu precizie ceea ce va fi efectiv viața sa
viitoare, și, până în zilele noastre, reputația publică de care are parte!
Pentru mine (și rămân la părerea lui Zimmer însuși, pe care îl cred de un mare bun-simț), ciudatul său
pensionar nu era „chiar atât de nebun” și poate chiar deloc nebun. În orice caz, nu mai nebun decât Empedocle.
Nu vreau drept dovadă pentru acest lucru decât aplicarea literară a programului acestui „ermitaj” conceput în
secret de multă vreme, și respectat până la capăt, asemeni unui înțelept antic sau a unui sfânt al Deșertului.
Doar în mod excepțional surprindem în scrierile sale, până la sfârșit, câteva gesturi de scriitură care ar putea
să nu fie niște simple jocuri (?). Câteva datări liber aventurate și mereu misterioasa semnătură „Scardanelli” cel
mult, care va căpăta poate într-o zi un sens foarte evident. Ultimele poeme sunt pline de sens, și de un sens cum
nu se poate mai holderlinian.
Să spunem că în cele două secole de raționalism triumfător din care ieșim, ar fi aranjat pe toată lumea ca
acest „inspirat” să fie privit ca un „nebun”. Dar că nu le lipsesc unor poeți motive bune de a-l privi azi drept ceea
ce este: un sfânt al poeziei, al gândirii și al vieții.
Cele mai bune salutări, dragă Letiția llea, și expresia reînnoită a gratitudinii, a prieteniei mele,
Jean-Paul Michel
Bordeaux, 24 decembrie 2012
„Stranietatea” lui Holderlin
Pentru un cititor de limbă franceză, poezia lui
Holderlin este mai întâi un obiect al celei mai
înalte „stranietăți” poetice. Ea se naște din
posibilități neexploatate în tradiția noastră a
versului: o gândire sensibilă care se gândește și, în
mișcarea descoperirii sale a lumii, a limbii sale și
de sine produce formele de artă eficace pe care le
reclamă afirmarea sa, - forme dintre cele mai
sobre și dintre cele mai libere. Aceasta, în
elementul inimii „personale - nepersonale” care se
va fi prezentat poate o dată în idiomul francez,
însă în proză, la Pascal, chiar dacă asta a fost pe
un cu totul alt ton, atât de rar în toate limbile
încât ar fi suficient pentru a constitui, singur,
„stilul universal”.
Modul particular al acestor cânturi este cel al
unei cascade de mișcări evocatoare vii, separate
de meditații, ele însele traversate și parcă
surprinse de ivirea imprevizibilă a unor lucruri
concrete. Poemul este magnetizat de o mișcare
tatonantă foarte pură înspre dicibil, încărcat cu o
pregnantă consistență existențială. Căile elanului
subiectiv devin căile explorării obiective până în
punctul unei veritabile aboliri a acestor categorii.
Îndrăzneala rupturilor logice, vioiciunea, mereu, a
atacului simțit, zguduirile care urmează de aici,
din întregul existenței, duc aceste pagini în
punctul cel mai înalt al puterilor poeticului
modern. Poezia regăsește mize de ființă. Ceea ce
ar fi putut fi doar un patos se ridică cu ardoare la
formularea unor adevăruri impresionante.
O încredere veche în posibilitățile cuvântului
poartă poemul. Frazarea sa muzicală, mai degrabă
„vorbită” decât „cântată” modulează tonalitățile
inimii „personale-nepersonale” foarte departe de
conflictele de mize parțiale în care poezia
momentului nostru își va fi risipit atât de des
încercările.
Pierderea „frumoasei unități” a cuvântului și a
ființei, hrănită în mod ideal, în „Grecul” de
odinioară, „Orientul”, „Inclusul”, „mama noastră,
Asia!” prin prezența multiformă, substanțială,
„paternă” a divinului îi constrânge pe moderni să-
și măsoare arta după „retragerea” sa. „Zeul, atât
de apropiat” a devenit acum cel mai „greu” de
„cuprins”. Acest act de conștiință angajează o
mișcare a cuvântului întoarsă în mod decisiv
înspre prezentul istoriei și al lumii. El îi dă
versetului lui Holderlin un ton de umanitate unic,
irecuzabil „clasic” și „absolut” modern.
*
Această „stranietate”, în poezie, a avut drept
prim efect pe acela de a-l îndepărta pe Holderlin
într-o separare paradoxală. Ea a făcut din el un
obiect de analiză (adesea abuzivă sau forțată)
pentru gândirea care reflectează specializată mai
degrabă decât o stimulare sau, pentru poeți, un
semnal, o încurajare, o chemare. - De ce, fără
îndoială, poezia lui Holderlin va fi fost, până în
ziua de azi cel puțin, ca atare, fără posteritate în
limba franceză, în vreme ce ea este în mod atât
de comun comentată de către profesori, dacă nu
de ideologi.
„Singurătatea” care a fost a sa vreme de două
secole de îndrăzneli considerabile, în poezie, l-a
ferit de relativizarea care amenință atât de repede
„victoriile” de stil, de gen sau de mode prea
repede istoricizate, și prin aceasta a fost apărată
mai bine decât ar fi făcut alte glorii, obținute în
mod prea ieftin. Această operă s-a constituit
pentru prezentul nostru drept una din acele
rezerve de semnificații necompromise unde
gândirea și acțiunea pot veni să-și extragă în mod
durabil o substanță hrănitoare. Holderlin a
îndrăznit să-i dea cuvântului, cu aparenta
„naturalețe” a artei foarte mari, câmpul său cel
mai bogat de potențialități de existență, precum și
cel mai tare încărcat de prietenie. E greu de
imaginat că opera cea mai „retrasă” din ultimele
două secole să nu dispună mâine de aceeași
putere de injoncțiune, pentru poeții viitorului, ca
acea de care au dispus, pentru Holderlin,
minunile dezgropate ale lui Homer și Pindar - tot
atâtea străluciri de frumuseți care țâșnesc cu
putere din marile reînnoiri omenești, încă.
*
Marea poezie are calitățile psihice ale unui
foc: putere calorică, intensitate luminoasă, valoare
de semn. Aceste calități îi conferă, relativ la
discursul conceptual, o necesitate proprie. Hrănită
cu semnificațiile cele mai ample, sigură pe o
înălțime a scopului, pe o noblețe a tonului ca și
pe o unitate sensibilă dintre cele mai rare, poezia
lui Friedrich Holderlin posedă în cel mai înalt
grad aceste puteri de consum al „evidențelor”
prea-cunoscutului, această valoare de acces, de act
de recuzare violent. Ea îi suscită în mod durabil
cititorului atașament și recunoștință.
După el, gândirea se va fi legat de două ori de
un cuvânt de foc în poezie, marele real menținut
în dimensiunea sa de imposibil: în engleză Gerard
Manley Hopkins, în franceză Jean-Arthur
Rimbaud.
Dacă ea nu acceptă să renunțe la vocația sa de
cuvânt de adevăr sensibil, ca și la imperativul
pentru ea de a se înscrie în formele proaspete pe
care le cere pentru a dura orice ivire poetică a
lumii, poezia secolelor care vin va încrucișa
mănunchiurile acestor trei moșteniri.
Avem totul de așteptat, încă.
Traducere de
Letiția Ilea
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash meridian
Consoarta romancierului
^[^Virgil Stanciu	~~
Ce cunoaște cititorul mediu despre viața
conjugală a autorilor cărților care-l încântă?
Mult prea puține lucruri, sublimate și
acestea în prejudecăți sau stereotipii, nu
întotdeauna sprijinite pe date verificabile. În
general, se crede că „tovarășele de viață” sunt
menite unei misiuni șablon: să netezească
asperitățile din calea creatorului, să-i asigure
condiții ideale de muncă și de trai, precum și
pacea sufletească necesară zămislirii capodoperei.
Au existat, firește, multe partenere de viață care
și-au asumat acest rol. Dar imaginea este, dacă nu
total falsă, cel puțin simplificatoare. Ce fel de
literatură ar fi scris F. Scott Fitzgerald, dacă nu l-
ar fi perpelit la foc mărunt Zelda Sayre? Cum ar
fi arătat proza lui James Joyce fără influența,
când benefică, când autoritară, a Norei Barnacle?
Dar a lui D. H. Lawrence, fără pasiunea lui
mistuitoare pentru nemțoaica Frieda Weekly?
Putem risca afirmația că la noi astfel de
informații pătrund mai greu în corpusul culturii
generale și din cauză că arta scrierii (dar mai ales
a lecturii) de biografii literare este deficitară. Păcat
că inițiativa de odinioară a Editurii „Paralela 45”,
de a publica o colecție intitulată „Cupluri celebre”
a sucombat după doar vreo opt volume. Pe alte
meridiane, însă, biografia se practică firesc și cu
succes, astfel de cărți situându-se nu o dată în
fruntea listelor de best-sellers. Ba mai mult, de
când cu moda romanelor construite pe temeliile
unor vieți și cariere reale, despre care am scris nu
o dată la această rubrică, proza de ficțiune a luat
sub
aripa-i ospitalieră și episoade, mai restrânse sau
mai extinse, din viața (extra)conjugală a marilor
scriitori (cel mai la îndemână exemplu fiind
romanul lui David Lodge, A Man of Parts, despre
femeile lui H. G. Wells).
Din America, țara tuturor surprizelor, vine o
carte intitulată The Paris Wife, semnată de Paula
McLain, scriitoare cvasi-necunoscută până acum
câțiva ani, încă relativ tânără, afirmată inițial cu
volume de poezie și autoare a doar două romane.
Tradusă prompt (2012) pentru Editura
„Humanitas” de către lulia Gorzo, cu titlul Soția
din Paris, cartea mizează pe interesul mai general,
de natură istoric-literară, dar și sociologică și
psihologică, stârnit de „aventuroasa” (n-a fost
deloc) viață a artiștilor americani fugiți din
„Sahara lui Bozart” a lui Mencken în paradisul
cultural al Parisului anilor 1920, interes care l-a
determinat și pe Woody Allen să toarne kitch-ul
numit Midnight in Paris. Consoarta din titlu este,
evident, Hadley Richardson, prima soție (din
patru) a lui Ernest Hemingway (pentru care, într-
adevăr, femeile deveneau de la un timp simple
anexe). Ea este observatorul și naratorul
necreditabil al acestui roman (paradoxal, deloc
sentimental) care rememorează, cu parțialitate și
distorsionare firești pentru un punct de vedere
„neobiectiv” și intersat, materiale ultra-cunoscute
despre colonia artistică americană din Paris
grupată în jurul lui Gertrude Stein, prieteniile sau
aversiunile dintre scriitori, nu tocmai subtilele
combinații sentimentale, excursiile în multicolora
Spanie a tauromachiei, truda zilnică pe „câmpul
alb cu oile negre” pentru a răzbi la lumină și
celebritate, geneza primelor opere hemingwayene
etc. Pe scurt, destule informații (totuși
extraliterare) pentru cel ce studiază fenomenul și
(mai) este, eventual, îndrăgostit de opera lui Papa
Hem. Paula McLain, deși scrie ficțiune,
procedează altminteri ca un cercetător cultural
cuminte când oferă, la sfîrșitul cărții, nu doar o
foarte scurtă listă bibliografică, ci și o
„justificare”: „Cu toate că Hadley Richardson,
Ernest Hemingway și alte persoane reale apar în
această carte ca personaje de ficțiune, am
considerat important să redau cât mai exact
amănuntele vieților lor și să urmez firul
evenimentelor care au fost foarte bine
documentate. Adevărata poveste a căsniciei soților
Hemingway e atât de dramatică și de captivantă
și a fost atât de bine zugrăvită de însuși Ernest
Hemingway în Sărbătoarea continuă, încât
ambiția mea a devenit să intru mai profund în
viețile emoționale ale personajelor și să dau
înțelesuri noi evenimentelor istorice, respectând în
același timp faptele.” Or, dacă faptele sunt, în
linii mari, respectate, nu se prea înțelege cum
romanciera noastra ar putea investi „evenimentele
istorice” (?) cu sensuri noi și nici nu o face. Nu
mai trebuie spus că valoarea estetic-literară a cărții
este extrem de redusă.
Faptele sunt cunoscute: Hadley Richardson l-a
întâlnit pe Ernest Hemingway in 1920 și, după
neonorante ezitări din partea lui, cei doi s-au
căsătorit în 1921. Tânărul scriitor, pe atunci
complet anonim, visa să-și ducă soția în Italia, de
care îl legau amintirile macho din Primul Război
Mondial - în loc de asta, a fost trimis de către
John Bone, managerul editorial al lui
The Toronto Star, ca reporter itinerant în Europa,
cu sediul la Paris. Cei doi s-au stabilit în Cartierul
Latin, și Hem, înarmat cu o scrisoare de
recomandare de la romancierul Sherwood
Anderson, a fost primit cu brațele deschise de
către coteria intelectuală de artiști și intelectuali
polarizată în jurul lui Gertrude Stein. Hemingway
a început să bombardeze ziarul canadian cu
articole pe diverse subiecte, dar ceea ce-l interesa
cu adevărat nu era să se formeze ca reporter de
investigație, ci să pătrundă misterele artei
scrisului. A legat prietenii folositoare cu Stein,
Sylvia Beach, Ezra Pound și James Joyce,
beneficiind din partea acestora de sfaturi
folositoare privind concepția și practica
modernistă a romanului. Mai târziu, însă, avea să
tăgăduiască importanța rolului jucat de ei, așa
cum se va dovedi nerecunoscător și față de
protectorul său, Sherwood Anderson, pe care îl
portretizează caricatural în romanul The Torrents
of Spring. Pe spezele ziarului, Hemingway - când
însoțit de nevastă, când singur - călătorește în
Elveția, Italia, Spania și devine reporter de război
în conflictul greco-turc, folosindu-și însemnările
de pe front pentru vignetele din prima sa carte
publicată, In our time. În 1923 asistă la coridele
de la Pamplona și tot în același an Hadley îi
pierde o servietă burdușită cu manuscrise; textele
scurte care supraviețuiesc îi sunt publicate în
volumașul Three Stories & Ten Poems. Cei doi
părăsesc Parisul și se instalează temporar la
Toronto, unde Hadley îi dăruiește lui Hem un
fiu, pe John Hadley Nicanor Hemingway
(„Bumby”) - viitorul tată al actrițelor Margaux și
Muriel Hemingway. În timp ce lucrează pentru
Star Weekly, Hemingway scrie și primele capitole
ale cărții care îl va lansa cu adevărat, stabilindu-i
poziția de frunte în literatura nouă a vremii: The
Sun Also Rises. La începutul anului 1924, renunță
definitiv la slujba de la Toronto Star și se
lansează în cel de al doilea episod parizian. În
această perioadă, cariera literară a prozatorului
înflorește cu adevărat. În 1924 îi apare prima
carte în regim comercial, In Our Time, iar în
1925 (un annus mirabilis al prozei americane),
publică The Sun Also Rises. Hadley este martora
discretă a succesului lui și parteneră în viața
agitată, prea iritantă pentru ea, care nu era
nicidecum o Zelda Fitzgerald, din Orașul
Luminilor. Dar legătura matrimonială dintre ea și
Hem slăbește tot mai mult. Paula McLain simte,
ocazional, nevoia să se distanțeze de vocea
naratoarei-protagonist, adoptând una neutră,
constatativă, în scurte capitole intercalate, scrise
în cursive și percepute de cititor ca niște
inevitabile intruziuni ale istoricului literar. Dând
de înțeles că eroina ei va fi părăsită pentru o altă
femeie, ea comentează: „A continuat s-o iubească
pe Hadley și după asta. Nu putea și nu voia să
n-o mai iubească, poate avea s-o iubescă
întotdeauna, dar ea omorâse totuși ceva în el.
Într-o vreme se simțise atât de ancorat, de sigur și
de ocrotit cu ea, dar acum se întreba dacă va mai
fi vreodată în stare să se încreadă în cineva. Asta
era adevărata întrebare și n-avea răspuns la ea.
Uneori avea senzația că are-n mijloc o piatră de
temelie defectă, care amenință, pe nevăzute, tot
întregul. Pauline era viitorul lui. Promisese ce era
de promis și se angajase să i se dăruiască cu totul.
Dar, în momentele de sinceritate cu el însuși, știa
că nici în ea nu avea încredere.” După încă un
an chinuitor, Ernest Hemingway divorțează de
Hadley Richardson și se căsătorește cu Pauline
Pfeiffer.
Sfârșitul poveștii? Nu tocmai. Aflăm în ultima
clipă de apariția unei continuări, cartea Erikăi
Robuck Hemingway’s Girl, în care Ernest și
Pauline, aflați în timpul Marii Recesiuni din anii
1930 în Key West, angajează ca menajeră o tânără
americano-cubaneză, Mariella Bennet, cu care,
bineînțeles, romancierul va avea o aventură.
Sărbătoarea continuă!
■
Gheza Vida	Monument Moisei
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sport & cultura
Patru temerari
Dan Dumitru, Paul Pîrvu,
Gheorghe Negreanu, Alexandru Pascu
| Demostene Sofron____________________________
Rîndurile de față sînt urmarea articolului “De la
indienii Tarahumara la Felix Baumgartner.
Despre depășirea propriilor limite” (‘Tribuna’
245, 16 - 30 noiembrie 2012, pag. 30), articol în care
multe idei se concentrau în jurul competițiilor de
anduranță, cum sînt (semi)maratoanele,
ultramaratoanele, competiții ale celor cu o voință rară,
gata să-și depășească limitele. Exemplele umane sînt
multe, edificatoare prin rezultatele obținute, unele de
Cartea Recordurilor.
Și prezentele rînduri țin să prezinte un record
românesc ieșit din comun, stabilit la început de secol
XX, datorat unui număr de patru temerari, toți stu-
denți în 1910, an în care a început aventura lor. Dar
ca să ajung la cursa de 100.000 km organizată de
Touring Club de France, se impun două mențiuni.
Prima este legată de recordul lumii din perioada
respectivă, deținut de Armando Louy, cel care a străbă-
tut 50.000 de km în... zece ani ! A doua mențiune se
referă la Touring Club de France, club creat în 1890,
activitatea principală concentrîndu-se în jurul “dez-
voltării turismului sub toate formele” sale. O idee gen-
eroasă, îmbrățișată de foarte mulți pasionați, dovadă
cei peste 500.000 de membri înscriși și atestați după a
doua conflagrație mondială !
Să-i cunoaștem pe cei patru temerari români : Dan
Dumitru (Buhuși, 1889 - Buzău, 1979), Paul Pîrvu,
Gheorghe Negreanu, Alexandru Pascu, toți patru stu-
denți la Paris, Dumitru și Pîrvu la geografie, Negreanu
și Pascu la Conservatorul. Cei patru decid să participe
la cursa celor 100.000 km organizată de Touring Club
de France, cursă în care este pus în joc un premiu de
100.000 de franci francezi, cca jumătate de milion de
euro în zilele noastre. Sînt patru din cei peste 200 de
temerari înscriși din întreaga lume (25 de țări). Dan
Dumitru stabilește traseul, singurul acceptat de clubul
organizator, altă premieră ce trebuie subliniată.
Startul se dă la 1 aprilie, 1910, la Paris. Traseul sta-
bilit de Dan Dumitru nu este unul ușor. Alexandru
Pascu moare în India, la Bombay, în urma intoxicării
cu opiu. Gheorghe Negreanu moare în Munții Nau
Lin (China), 1913, în urma prăbușirii într-o prăpastie.
Paul Pîrvu moare în mai, 1915, Jacksonville, Florida,
cu ambele picioare amputate. Dan Dumitru rămîne
singur. Parcurge zilnic, în medie, 44 de km, Primul
Război Mondial oprindu-i cursa la 24 martie, 1916,
după 96.000 de km parcurși, timp în care a străbătut
cinci continente (Europa; America - subdiviziuni
America de Nord, America de Sud; Africa; Asia;
Oceania), 76 de state, a traversat trei oceane (Atlantic,
Pacific, Indian) și șapte mări, șase traversări ale
Ecuatorului, peste 1500 de mari orașe vizitate, cca
2200 de zile. Va completa traseul în 1923, reușind să
intre în posesia premiului pus în joc, devenind astfel
primul român campion mondial într-o probă de ultra-
maraton cum este denumirea zilelor noastre, totul
prin mijloace materiale și financiare proprii. Și în acest
tot intră și cele aproape 500 de perechi de opinci
folosite, dar și cele 28 de costume populare purtate. Și
ca imaginea să fie completă, trebuie amintite întîm-
plările celor șase ani de călătorie : arestarea și
acuzarea lor pentru spionaj la granița cu Danemarca;
capcanele aborigenilor, Sydney; tăierea capetelor, Peru;
primirea la Casa Albă, 24 decembrie, 1914; primirea la
președintele Cubei, Mario Menocal, 18 ianuarie, 1915;
arestarea lui Dan Dumitru la Salonic și din nou acuza-
ția de spionaj; temperaturi de - 37 de grade în
Alaska,..., nu sînt toate desigur. În 1923, revin la acest
moment, Touring Club de France îi stabilește un nou
traseu, pentru parcurgerea distanței rămase, cu start în
București apoi Belgrad, Skopje, Tirana, Zagreb, Italia,
Elveția, cu sosirea la Paris, 14 iulie, 1923 și intrarea în
posesia premiului. Avea 34 de ani.
Dan Dumitru este, prin performanța realizată,
primul român inclus în Guinnes Book of Records.
Este o performanță ieșită din comun fără doar și
poate. Una care ar merita mai multă atenție și mă gîn-
desc la o ecranizare a celor șase ani de călătorie, ani în
care Dan Dumitru a reușit să facă înconjurul lumii pe
jos. Fără a-i uita pe Paul Pîrvu, Gheorghe Negreanu,
Alexandru Pascu și credinciosul lor cîine Harap.
Și încă un amănunt, la fel de important. Dan
Dumitru moare la 90 de ani, în 1979, sărac ! Un
sfîrșit tipic temerarilor. Dar o viață ce trebuie cunos-
cută în datele ei esențiale.
■
rânduri de ocazie
Leninismul ni-e far si tărie
si-avînt/ Noi urmăm cu
credință partidul neînfrînt...
I Radu Țuculescu
L-am revăzut pe Valer Stancu la Zilele Rebreanu
de la Bistrița din noiembrie anul care tocmai a trecut.
Nu ne mai întîlnisem de multă vreme, să fie cel puțin
cincisprezece ani. Fuseserăm împreună la un amplu
festival internațional de poezie în Belgia, unde eu
făceam un film pentru televiziune pe tema respectivă
iar el, alături de alți 350(!) de poeți din trei continente
participa la simpozioane, recitaluri, lansări de cărți etc.
(Despre festivalul respectiv și despre un amplu turneu
postrevoluționar - luna aprilie 1990, cu steagul patriei
găurit la mijloc... - de-al meu, tot în Belgia, efectuat cu
Filarmonica clujeană unde „funcționam” ca violonist,
am scris chiar în paginile reveistei Tribuna.) La această
reîntîlnire a noastră, peste ani, prima constatare fu
că... ne-au cam apărut, la amîndoi, oarece fire de păr
alb, ici colo... Apoi Valer mi-a dăruit cel mai recent op
al său intitulat Respirația umbrei (editura Cronica,
2012), un soi de jurnal al copilăriei și adolescenței
sale, al gîndurilor și spaimelor și îndoielilor și
elanurilor sale care l-au bîntuit în respectivele perioade
din viață. Subtitlul volumului este „amintiri fără
copilărie”, atenționînd cititorul, de la bun început, că
va avea parte de pagini nu tocmai copleșite de
optimism și lumină, ci mai ales de-o tristețe, pe
alocuri declamativă, dar mereu apăsătoare,
consemnînd frust „starea vremurilor” în care autorul a
crescut și și-a definit personalitatea. Năucitoare, de-a
dreptul, sînt strofele care se „înșiră” sub fiecare
subcapitol, unele anonime, altele semnate de autori
precum Nina Casian, Marcel Breslașu, Mihai Beniuc,
A.E. Bakonsky, George Lesnea, Cicerone Theodorescu,
Ion Brad ș.a. „Versuri” de-un patriotism hilar, poleite
cu cel mai jalnic „patos” revoluționar, de-o
„lingușeală” de-a dreptul libidinoasă. Iată doar cîteva
mostre: „Acum iar tovarășii se-adună/ Și vorbește cald
Gheorghiu-Dej/ Parcă-n țară crește o furtună/ Până-n
munți, acolo, pe-Arieș...” (A.E. Bakonsky) sau:
„Aparțin comunismului cu tot ce am mai bun,/ cu
cele mai tinere idei ale mele,/ cu dragostea mea cea
mai întemeiată,/ cu actele mele cele mai fecunde.”
(Nina Casian) sau: „Nu, darurile-acestea nu poți să le
asemeni/ cu nici o visterie de crai sau împărat,/ căci
n-a fost om pe lume să-nalțe pentru oameni/ atîta
fericire cât Stalin a-nălțat...” (Dan Deșliu). Superb!
Chiar așa, Stalin a înălțat milioane de suflete... la
ceruri!! Sub aceste „versuri” s-a derulat copilăria și
adolescența autorului. Paginile cărții ne dezvăluie o
copilărie a foametei iar fantoma bunicului Haralambie
care s-a spînzurat din cauza comuniștilor devine de-a
dreptul obsesivă. Un adevărat leimotiv care se repetă,
uneori aproape ostentativ, ca și cum autorul încearcă
să le „inoculeze” și cititorilor această fantasmă a sa
care l-a marcat incontestabil: ”Bunicul meu, fălosul,
nefericitul și bătrînul boier moldovean Haralambie
Șendrea și-a luat zilele din cauza suferințelor îndurate
și pentru a nu fi aruncat a doua oară în temniță de
comuniștii care puseseră mîna pe putere cu ajutorul
tancurilor sovietice...”.
Copilăria autorului e marcată de personaje bine
creionate, portrete schițate cu nerv și ascuțit simț al
observație. Facem cunoștință, astfel, cu lăptăreasa,
vînzătoarea de bureți, vînzătorul de ziare, tocilarul,
geamgiul, sifonarul ori vînzătoarea de la brutărie.
Întîmplările din coplilărie au, toate, o „dîră” de
amărăciune, de spaimă nedefinită, de neliniște neclară
ceea ce îl face, la un moment dat, pe autor să afirme:
„...eu am fost întotdeauna fericit că sunt insomniac...”.
O copilărie și, mai ales, o adolescență trăite năvalnic
în cartierul Păcurari din Iași, unul din cartierele rău
famate din acele vremuri. O copilărie sub „aripa”
morții, declară autorul: „De mic am fost obsedat de
moarte. Poate din cauza mamei. Nu era o fire
morbidă, însă îmi vorbea mai mereu despre plecarea
din ființă...”.
Ironie și autoironie, poezie și realism lipsit de
„cosmetizări”, întîmplări cu tîlc ori analize ale unor
situații definitorii pentru epoca în care a crescut
autorul. Autorul mărturisește direct: „...sunt conștient
că prezint o realitate ficționară, o realitatea a mea și
numai a mea, o realitate filtrată printr-o subiectivitate
pe care, adesea, mi-o recunosc pătimașă...”
Respirația umbrei a lui Valer Stancu e o carte
tristă, scrisă într-un ritm alert, fără sincope. Și nu mă
pot abține să nu închei rîndurile mele cu un alt citat
relevant pentru tema volumului... ales dintre motto-
urile cele năucitoare: „...Să fii tînăr, înseamnă să
scaperi/ Cu văpaia nestinsă în vînt,/ Steagul roșu să-l
pui și să-l aperi/ Pe reduta acestui pămînt...”.
■
3
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
30
Black Pantone 253 U
azz story
Pianiștii sfârșitului de veac:
Bill Evans
BILL EVANS
| loan Muslea_______________________________________
nainte de a mă încumeta să intru într-un
subiect atât de vast și de delicat, aș dori să vă
spun câte ceva despre un mail pe care l-am
primit de curând de la un foarte bun amic aflat
în cunoștință de cauză în ce privește blestemata
patimă a jazzului care nu-mi dă pace și mult mă
tot perpelește. Atent și grijuliu, amicul mi-a trimis
un necrolog al pianistului Dave Brubeck, apărut
în absolut-senzaționalul-săptămânal-britanic „The
Economist”. Deși era scris impecabil și dovedea o
perfectă cunoaștere a problemei, nu acesta a fost
textul care m-a dat gata, ci alte două sau trei
semnalări pe care am să vi le prezint în cele ce
urmează. Cea dintâi se intitula „Care au fost
marile succese în materie de CD-uri de jazz în
1999” . Din text reieșea că Miles Davis domina
(chiar și postmortem!) piața, dar se preciza de
îndată că din totalul vânzărilor anului cu pricina,
doar 2% țineau de jazz, în vreme ce muzica
clasică abia dacă depășea 5%. Al doilea text se
ocupa de locul și importanța pe care continuă să
le ocupe figura și muzica lui Coltrane, ajungând
la o concluzie categorică: experiențele, ideile și
performanțele lui John Coltrane reprezintă cea
mai importantă contribuție la propășirea jazzului
zilelor noastre. M-am grăbit să vă pun la curent
cu aceste câteva date pentru a vă asigura - dacă
mai era nevoie - că spațiul acordat în cuprinsul
acestei (scurte) istorii a jazzului unor „grei” de
talia lui Miles ori Trane este, iată, pe deplin
justificat. Și acum să ne întoarcem la pianiști.
Vom preciza însă că - de astă dată - prin
pianiști înțeleg de fapt marii vrăjitori ai
claviaturilor, iar prin sintagma sfârșitul de veac,
vreau să desemnez anii ’60-’90, ajungând însă,
printr-o extrapolare cam trasă de păr dar absolut
obligatorie în cazul atât de special al marelui Bill
Evans, până și în anii ’50. Aparent avem, de bună
seamă, de-a face o contradicție și putem lăsa
impresia că am cam bramburit anii/perioadele la
care facem referință. De fapt, însă, e vorba de
efectele imprevizibile (sau inevitabile!) ale unor
sincronisme (sau abateri!) cât se poate de firești,
întrucât carierele și desfășurarea performanțelor
unor pianiști extraordinari, dar care au rămas
aproape tot timpul înafara succesiunii sau a
suprapunerii unor curente binecunoscute (free,
hard bop, fusion, modal etc) urmându-și o cale
numai a lor, cu totul independentă. Un caz cu
totul aparte - cu care, de altfel, vom începe - este
cel al deja-pomenitului Bill Evans care - în anii 50
- începuse să se numere printre cei mai căutați
pianiști.
Bill Evans a fost unul dintre cei mai
importanți pianiști de jazz ai tuturor timpurilor,
fiind, de asemenea, unul dintre cei mai „influenți”
dintre maeștrii pianului de după Războiul al
Doilea. S-a născut în 1929 dintr-o mamă rusoaică-
ortodoxă și un tată bețiv și scandalagiu care se
pricepea însă să cânte într-un cor și la orgă.
Începe să învețe pianul (la început, cumva după
ureche, fără o metodă prea strictă/severă), iar mai
apoi se va familiariza și cu vioara sau flautul.
Până spre 13 ani a cântat mai ales muzică clasică
(Mozart, Beethoven, Schubert), cu timpul, venind
în contact și cu muzica unor Stravinsky ori
Milhaud. Avea să descopere jazzul pe la 12 ani,
ascultând la radio orchestrele lui Tommy Dorsey
sau Harry James care făceau ravagii în acei ani.
Tot cam atunci se aventurează să înlocuiască un
pianist bolnav într-o orchestră nenorocită și va
face un prim aranjament al unui șlagăr. În scurtă
vreme, gusturile i se lămuresc și începe să asculte
„la greu” Earl Hines, Coleman Hawkins, Bud
Powell, Stan Getz, Miles Davis și - în mod
sistematic - Nat King Cole. Școala nu prea mai
prezintă nici un interes, de vreme ce poate cânta
la tot soiul de „ocazii” câte o polcă sau un
boogie-woogie contra un dolar/oră. În scurtă
vreme, împreună cu doi amici, pune la cale un
trio prilej cu care contrabasistul îl va iniția în
misterele principiilor armonice.
În 1946, era student al universității din
Louisiana unde are norocul să dea peste o
profesoară ieșită din comun care îl va introduce
în tehnica compoziției. În 1950, la absolvire,
interpretează Concertul Nr. 3 de Ludwig Van,
devenind un merituos „bachelor of music with a
piano major”. Dar demonul jazzului nu-i dă pace
și încearcă să încropească tot felul de formații de
toată mâna. Va trăi o experiență interesantă
acompaniind-o pentru un timp în turneu pe
teribila Billie Holiday. În anul 1951, este chemat
sub arme. Stagiul militar e un coșmar, este luat
mereu peste picior pentru muzica pe care o
"produce”; când poate, evadează și mai cântă prin
localuri, apucă să compună celebrul „Valz for
Debbie” și - dezorientat - se apucă de droguri.
După ce scapă de armată, se refugiază acasă, la
părinți, își ia un pian ca lumea și încearcă să
depășească criza, să uite jignirile și umilințele
îndurate. Anul 1955 îl găsește la New York,
urmând pentru trei semestre un curs de
compoziție. Cântă la tot felul de ocazii și
festivități mizere însă, cu timpul, începe „să urce”.
E momentul când îl cunoaște pe Monk și e băgat
Bill Evans
în seamă de către Miles Davis. Fundamentală va
fi de bună seamă întâlnirea cu George Russell.
Acesta era autorul unui tratat intitulat foarte
pompos Conceptul cromatic lidian al organizării
tonale care avea să influențeze în mare măsură o
seamă de jazzmeni dintre cei mai importanți
printre care s-a numărat și Miles. În fond, avea să
fie și momentul/prilejul începutului colaborării
dintre Miles și Bill Evans. În aceiași perioadă,
Evans a înregistrat un solo remarcabil într-un
concert al lui Russell, care i-a deschis noi
perspective. Printre altele, tot atunci, avea să
înregistreze (pentru Riverside Records) întâiul său
LP, New Jazz Conceptions, bine primit de critică
însă - din punct de vedere al vânzărilor -
dovedindu-se un fiasco. Reacția lui Bill e ciudată:
se retrage și se dedă la un studiu intens, disperat,
căutând noi soluții tehnice în muzica lui Bach. În
1957, George Rusell scrie o suită orchestrală care
este și astăzi considerată ca fiind una dintre
puținele reușite convingătoare în direcția unei
compoziții polifonice în jazz. Ea va fi interpretată
de către un grup de jazzmeni, partea de pian
revenindu-i lui Bil Evans. Interpretarea acestuia va
fi considerată legendară, propulsându-l
literalmente într-o altă categorie. Îi va cunoaște
astfel pe contrabasiștii Scott LaFaro și Chuck
Israels și va apuca să cânte în grupul de vârf al
lui Chet Baker.
La începutul anului 1958, la insistențele lui
Miles, Russell îl convinge pe pianist să accepte o
cântare cu sextetul trompetistului din care mai
făceau parte Coltrane, Cannonball Adderley, Paul
Chambers și Philly Joe Jones. În zori, Bill avea să
afle că avea să cânte cu toți ceilalți la
Philadelphia, însoțindu-se astfel cu Miles în
aventura numită modal jazz. Au urmat o serie de
înregistrări constituind primele LP-uri în care Bill
Evans cântă în sextet: Makin’ Wax și Jazz Track.
Miles a aflat de la Bill Evans nu doar secretele
muzicii modale, ci a deschis ochii și la noutatea
muzicii europeane culte. Povestea cea mai delicată
a apărut când muzicienii negri ai sextetului au
început să strâmbe din nas și să mârâie la
angajarea unui pianist alb. Miles se pregătea să
renunțe la el, simțindu-l la capătul puterilor.
Culmea e că în același an, Bill câștigase
prestigiosul „Down Beat Imternational Critic’s
Pool” tocmai pentru colaborarea cu Miles! Lasă
baltă sextetul și se refugiază din nou acasă.
Chinuit de îndoieli, trece printr-o criză acută, însă
își va reveni în mod surprinzător și va „îndrăzni”
să se aventureze într-o altă înregistrare în trio
(splendidul LP Everybody digs Bill Evans)
împreună cu basistul Sam Jones și bateristul
Philly Jo Jones. Ca noutate absolută, LP-ul
cuprinde celebra piesă „Peace Piece” constând într-
o improvizație melodică spontană suprapunându-
se peste textura armonică.
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
31
Black Pantone 253 U
teatru
Accesul la alteritate
| Oana Cristea Grigorescu
Voci în dialog, tema celei de-a treia ediții a
Festivalului Internațional de Teatru
"Interferențe” (27 nov.-9 dec. 2012), sugerează
multiple relații scenice între teatru și muzică. Un
dialog între voci, provocat de prezența constantă a
muzicii în teatru, de importanța împletirii vocilor în
structura polifonică a palierelor de comunicare scenică.
Această ediție de festival a pus în relație diverse direc-
ții estetice aflate la intersecția cu celelalte arte. Muzi-
ca, prin vocea actorului sau a instrumentelor muzicale
în scenă, devine vocea alterității, accesul la imaginea
Celuilalt, diferit de noi; sau, prin extensie, chiar la
formulele scenice diferite de teatrul tradițional de text.
"Interferențe” este o vitrină a Teatrului Maghiar de
Stat din Cluj, care își prezintă o dată la doi ani
producțiile în fața numeroșilor invitați străini. Pentru
publicul și mediul teatral românesc, festivalul este și
ocazia întâlnirii cu vârfurile teatrului internațioanl.
Rememorăm spectacolele câtorva teatre invitate, ce fie
se află pentru prima dată la Cluj, fie revin în festival
cu noi producții.
O prezență în premieră la Cluj, Theatre Vidy-
Lausanne, a deschis festivalul cu două spectacole de
facturi diferite:
Max Black (regia Heiner Goebbels), e un
performance sonor și de imagine în care actorul Andre
Wilms, singur în scena preparată ca un laborator al
cunoașterii științifice, produce sunete și efecte
luminoase în timp ce rostește fragmente din textele
filozofului (logician) Max Black. Textele, completate
cu fragmente din scrierile lui Paul Valery, Ludwig
Wittgenstein sau Christoph Lichtenberg, devin mantre
incantatorii ce jalonează traseul parcurs de actor în
labirintul cunoașterii. O anume monotonie a rostirii,
opusă efervescenței cu care actorul manevrează retorte
și generatoare de curent, lămpi Bunsen și distribuitoare
de gaz, aruncă o lumină ironică (să fie oare flacără
albastră a sulfului?) asupra orgoliului cunoașterii
umane. Efectele derizorii, obținute prin manevrearea
scenotehnicii preparate, relativizează exaltarea cu care
e executat performance-ul și induce în spectactor
îndoiala față de seriozitatea cunoașterii științifice.
Scena e o demonstrație costisitoare de inventivitate, ce
probează inconsistența iluziei cunoașterii prin forța
minții umane. Pusă în fața logicii Universului, puterea
gândirii se dovedește modestă, pare să fie concluzia
regizorului Heiner Goebbels. Zâmbim pentru că,
totuși, știm că în ordinea Universului omul e ceva mai
mult decât o trestie.
Mâinile spun povești, povești istorisite la propriu
de păpușile animate de actorul chinez Yeung Fad’.
Hand Stories e un spectacol autobiografic ce spune
povestea familiei artistului, ajunsă la a cincea generație
de păpușari. Tatăl artistului, victimă a revoluției
culturale chineze, a transmis fiilor meseria, dar
emigrarea lor în Occident întrerupe firul tradiției.
Istoria familiei e ilustrată cu mici demonstrații de
virtuozitate păpușerească, ce dovedesc mai bine ca
orice pledoarie valoarea acestei moșteniri. Peripețiile
supraviețuirii în Occident și regăsirii făgașului vieții
prin artă sunt istorisite cu umor și inventivitate
scenică, dar mai ales cu inegalabilă măiestrie a
animării păpușilor pe mână. Yeung Fad’ stăpânește
detaliile care fac diferența dintre meșteșug și artă,
seduc publicul cu precizia și delicatețea mișcărilor.
Pusta maghiară, acoperită cu un strat alb de
zăpadă, e traversată iarna de stoluri gălăgioase de
corbi. Desenul grafic și cel sonor abstract imaginat de
stolurile în zbor au inspirat coregrafului Josef Nadj și
muzicianului Akosh S. spectacolul Les Corbeaux
(Corbii), un performance în care improvizația sonoră,
performance-ul de imagine și cel de mișcare invită la
contemplarea peisajului. Nadj revine la Cluj și
propune de data aceasta (după Wcyzeck-ul de acum
doi ani) un spectacol minimalist, cu o atmosferă zen,
în care importanța detaliilor se cerea decupată de
ochiul spectatorului de la mică distanță. Așezarea
publicului într-o sală studio ar fi favorizat sesizarea
amănuntelor manevrării percuțiilor și perceperii
sunetelor adesea șoptite de saxofonul lui Akosh S. La
nivelul imaginii, improvizația grafică obținută prin
urmele lăsate de corpul dansatorului pe rolele de
hârtie trimite prin imersia corpului dansatorului în
butoiul cu tuș/smoală la experimentele lui Yves Klein.
Remarcabilă secvența de coregrafie pură, generată de
studiul mișcării păsărilor, o sugestie a posibilei
transgresiuni a speciilor. Les Corbeaux, un spectacol
aproape abstract, face apel la elemente arhivate de
artele vizuale, reambalate într-un concept scenic ce
propune contemplarea ca exercițiu simultan al
ochiului și urechii.
Wozzeck, după piesa lui Georg Buchner și opera
lui Alban Berg, regizată de David Marton, aduce în
premieră la Cluj actorii celebrului teatrul ‘Volksbuhne’
din Berlin. Moment memorabil de intensitate teatrală
și artistică în festival, spectacolul este o metaforă a
complementarității adevărului și simulării, dar și a
limitelor comunicării. Opera lui Berg, recompusă la
propriu de Sir Henry în ritmuri ce ajung până la
cabaret și jazz, este amplasată de regizorul David
Marton într-un studio de înregistrări. Aici este
programată o sesiune de înregistrări, într-un spațiu
care impune distanța dintre rol și interpret.
Ambiguitatea poziției actorului față de rol e subliniată
de dublele song-urilor reluate, de luneta studioului ce
desparte lumea reală de simularea interpretării. Luneta
împiedică dialogul nemediat, alimentează rătăcirile
trăirilor în exces, într-un spațiu aparent protejat.
Impulsul criminal, al soldatului gelos, devine astfel un
studiu de caz experimentat în laboratorul sonor. Aici
repetițiile îmbogățesc nuanțele și permit creșterea
intensității expresive. Dar, ca în orice moment de
adevăr artistic, rolul sfârșește prin a transfera
interpretului ceva din realitatea lui. Simularea crimei
mânjește cu sânge trupul actriței și ne atenționează că
jocul e periculos: arta lasă urme.
Ce legătură există între performance-ul Turbo
Paradiso al companiei Urban Andras (Serbia) și
muzică, tema festivalului? Alta decât corurile folclorice
pe care le interpretează obsesiv personajele, în nota
peiorativă cu care spectacolul amendează excesele
naționalismului? Spectacolul este un discurs despre
frică și resorturile violenței declanșate de spaima de
Celălalt, dar mai ales caută să înțeleagă mecanismele
transformării reciproce a victimelor în agresori. Trama
spartă, non-narativă, înlănțuie secvențe mimat cazone,
care trimit la starea de perpetuă beligeranță a
Balcanilor în ultimele secole. Corpul femeii, expus ca
loc al asalturilor în războiul din fosta Iugoslavie, joacă
contrastul dintre fragilitate și violența sălbatică
alimentată de ideologia purificării etnice. Dorința
carnală și senzualitatea ca dat al ființei umane e
deopotrivă sursa normalității biologice și a ororilor
războiului, dualitate la care face trimitere și titlul
spectacolului. Turbo paradiso: paradisul iubirii și
turbarea simțurilor excitate de ridicarea cenzurii
morale. Spectatorii sunt invitați la final să arunce cu
roșii în actori, făcând noi victime simbolice ale
refuzului acceptării celui diferit, a intoleranței ce
renaște cu zâmbetul pe buze în societatea de azi. Sau
e doar o invitație la descărcarea tensiunii acumulate în
spectacol? Granița e incertă. Teatrul e singurul loc în
care nu e și periculoasă.
Anamnesis, spectacolul cu care teatrul ‘Katona
Jozsef’ din Budapesta revine la Cluj (coprodus în
colaborare cu compania Szputnyk Shipping
Company), e un performance ludic și critic, ce îmbină
elemente de teatru documentar și scene duse la limita
absurdului, inspirate de relația pacientului (cunoscute
de oricare dintre noi) cu sistemul serviciilor medicale.
Textul de spectacol s-a născut din selecția povestirilor
adevărate ale oamenilor reali ajunși în postura de
pacient. Actorii au urmat stagii de muncă în serviciile
de urgență pentru a se familiariza cu mediul medical.
Mecanismul scenic e simplu: scene realiste, aparent
repetitive, ale experiențelor individuale trăite în
spitalele de stat, alternează cu interviuri cu medici
reali, proiectate pe ecranul din fundalul scenei.
Contrastul dintre opiniile profesionale ale medicilor și
drama pacienților amorsează o comedie muzicală
grotescă, un cocktail cu efect întârziat ce explodează
în hohote de râs la final. Performanța actoricească e
cu atât mai notabilă cu cât e dublată de scenele
muzicale ce au ritm, nerv și adevăr, fără a aluneca în
trivial. Anamnesis e fișa de observație a sistemului
medical maghiar, necruțătoare, amuzantă, puțin cinică,
fără speranță de însănătoșire. Totuși, râsul e o terapie,
iar regizorul Viktor Bodo speră ca spectacolul lui să
amelioreze relația bolnavă a politicienilor cu
societatea.
O zi nebună sau Nunta lui Figaro după
Beaumarchais, de la Teatrul Național din Praga, e un
admirabil exercițiu de transgresare a genurilor: E
teatru, dar muzica e mai importantă ca textul. Nu e
Mozart, dar marile lui teme muzicale sunt
identificabile în spectacol. E o comedie burlescă dar
acidă la adresa societății de azi. Nota barocă a
costumelor ne amintește că ne aflăm la Praga, locul
premierei absolute a operei mozartiene Don Giovanni.
Muzica cu accente pop-rock ne întoarce în prezent, la
o nouă epocă a moravurilor ușoare?
Ukcukga a adus nota exotică a tehnicilor vocale
asiatice aplicate marilor drame europene. În Coreea de
Sud pansori e un gen de spectacol muzical cu un
singur actor-cântăreț și un percuționist. Actrița Jaram
Lee spune povestea lui Muther Courage într-un
formidabil tur de forță actoricească, în care vocea e un
instrument sonor cu care interpretează singură toate
personajele piesei lui Brecht. Mutând povestea în
spațiul asiatic, spectacolul reușește să hibrideze genul
teatrului asiatic cu textul brechtian fără a crea un
mutant.
Rămân necomentate aici restul până la cele 24 de
spectacole programate în festival. Amintim însă
medalionul Silviu Purcărete, prezent cu trei spectacole:
Le roi se meurt (Regele moare) produs de Les Arts et
Mouvants din Franța, Gianni Schicchi, opera lui
Puccini de la Teatrul Maghiar Cluj și ultimul spectacol
realizat la Teatrul "Radu Stanca” din Sibiu, Călătoriile
lui Gulliver. E notabilă și prima selecție din istoria
festivalului a unui spectacol al Teatrului Național din
Cluj, Insula după Gellu Naum, spectacol-concert
realizat de Ada Milea.
Sintagma Voci în dialog, propusă de George Banu
ca temă a ediției a treia a festivalului "Interferențe”, e
o invitație la a medita la rolul muzicii pe scena con-
temporană de teatru. Astăzi, muzica nu mai e ilustra-
ție, nici ambalaj sonor responsabil cu atmosfera spec-
tacolului. E vocea parteneră în construcția dialogului
polifonic al scenei, tratată de la egal la egal cu textul,
asumată de actori ca voce complementară rostirii, prin
care scena reface drumul de la recitativ la arie, de la
elocință la virtuozitate. O dovedește convingător
diversitatea spectacolelor vizionate în festival.
■
3
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Restanțier... la FNT
| Claudiu Groza____________
O toamnă teatrală neașteptat de aglomerată
m-a făcut nu doar să-mi declin - cu
regret - participarea la mai multe
premiere, aniversări sau festivaluri (la Timișoara,
Râmnicu Vâlcea, Sfântu Gheorghe, Târgu Mureș
sau Ploiești), ci și să amân rușinos de mult
comentarea unuia dintre cele mai importante
evenimente autohtone: Festivalul Național de
Teatru. O să transform impedimentul în avantaj,
întrucât, presat acum și de spațiul editorial, și de
timpul scurs de la consumarea FNT, voi
comenta doar spectacolele care, după opinia
mea, contează, adică merită "vânate” de
spectatori, lăsându-le la o parte pe cele banale
sau chiar lipsite de orice calități. Deci, dacă aveți
ocazia, merită să vă numărați printre spectatorii
producțiilor de mai jos.
(O să fac doar o paranteză: am scris de mai
multe ori că admit arbitrariul selecționerului la
FNT, așadar nu comentez opțiunile sale. Anul
acesta, însă, festivalul mi s-a părut mult mai
eclectic decât în alte dăți, dominat parcă de un
"împăciuitorism” al selecției care m-a intrigat. E
adevărat, însă, că "miezul” programului a inclus
montări de prima mână; amintesc doar, pe lângă
ce voi analiza, Hedda Gabler regizată de Andrei
Șerban, D’ale noastre și Carmina Burana create
de Gigi Căciuleanu ori "seria” Purcărete
reloaded.)
Un Caragiale diaboludic. Alexandru Dabija
mi-a oferit cea mai mare surpriză teatrală a lui
2012 cu Două loturi, spectacolul său de la
Naționalul bucureștean. Regizorul, care a făcut și
dramatizarea, operează o lectură "diabolică” a
prozei; or, prezentând în aprilie o comunicare -
Caragiale și dracii - la un colocviu al USR Cluj,
am urmărit cu sufletul la gură spectacolul, mai
ales că eu mă focalizasem pe alte bucăți din
opera lui Caragiale. E Două loturi un text din
stirpea "diavolească” a creației clasicului autor?
Este, o demonstrează cu cinică savoare montarea
lui Dabija.
Faimoasa poveste a funcționarului ghinionist
Lefter Popescu e transpusă scenic ca o narațiune-
film mut, în care locul planșelor cu explicații e
luat de un povestitor-diavol, iar eroii sunt niște
spectre ale propriilor existențe. Dacă adăugăm că
decorul metalic-tubular al lui Helmut Sturmer,
prin care se văd toate cotloanele spațiului de joc,
e așezat pe o turnantă, rulând în varii viteze,
precum un carusel al vieții, avem imaginea
completă a acestei farse, instrumentată de diavol
sau doar de un bancher veros, a cărui prezență
tăcută, celebrativ-rânjitor-mulțumită, spectatorul
o vede mai bine de o oră în fața ochilor.
Spectrele se animă din când în când, cad în
blazare alteori, izbucnesc în crize de nervi, se
entuziasmează barbar și sadic în episodul
anchetării chivuțelor, pentru a expia psihic la
final, când "viceversa” le devine epitaf.
"Victimele”, dom’ Lefter și soția, nu trezesc
compasiune, ci doar o milă condescendentă,
chiar și în secvența - de o apăsătoare cruzime
conjugală - a spartului farfuriilor. Compasiunea
apare însă, până la emoție, în prima scenă cu
țigăncile, în care Dabija nu se mulțumește să
contrapună cele două "tabere” ale acțiunii, ci să
le și definească pe fiecare, din elemente discrete
și pregnante (foamea fetei, de pildă, exprimată
printr-un singur cuvânt repetat până la durere).
Registrul fabulei se schimbă: dacă, ne putem
gândi, Lefter e batjocorit de diavol tocmai
pentru că a batjocorit la rândul lui niște
marginale inocente ale societății? Iar la final, e
bancherul al dracului, sau dracul e un bancher al
lumii?
Spectacolul lui Alexandru Dabija e uluitor,
captivant, amuzant până la lacrimi, dar și la fel
de cumplit de îndurerat, mai ales în ultima sa
secvență, ce conotează formula scripturală a
"deșertăciunii deșertăciunilor”. E o farsă tragică
interpretată admirabil de toți actorii, cu
mențiuni speciale pentru Gavril Pătru într-un rol
de Lefter pentru care merită premii, Marius
Manole, un narator diavolesc-imperturbabil, și
Eliza Păuna, chivuța cea mică, de o vitalitate
traumatizată emoționantă. Toți merită însă
aplauze. Nu ratați acest spectacol: eu mi-am
propus deja să-l revăd măcar o dată. Și să adaug
nuvela lui Caragiale la studiul meu cu draci!
Spionii lui Dumnezeu. "Ne vom îmbrăca în
misterul lucrurilor de parcă am fi spionii lui
Dumnezeu”, a fost una din replicile pe care mi
le-am notat văzând Lear(a), montat de Andrei
Șerban la "Bulandra”, un alt spectacol
memorabil al anului trecut. Mai limpezit, mai
fin construit și mai bogat în semnificații decât
vechea variantă din 2008, despre care n-am scris,
dar o țin bine minte, spectacolul de acum
mixează toate leitmotivele recurente ale
regizorului într-un ansamblu coerent și
acceptabil chiar în aparente stridențe (șobolanul
de plastic, convențional-ostentativ, e mai abil
integrat aici decât în Purificare, de pildă, iar
Kent împușcându-se, la final, poate mira, dar nu
e indezirabil, ca să dau doar două exemple).
Spectacolul câștigă printr-o simplificare a
spațiului de joc - redus aici la un simplu
patrulater mărginit de un zid ce figurează fie
palatul, fie stâncile, dar care se preface în partea
a doua, ingenios, într-o mlaștină (scenograf:
Dragoș Buhagiar) -, ca și printr-un anume
rigorism (bun) al relațiilor dintre personaje.
Ansamblul nu e însă "shakespearian”, ci
contemporan, în maniera tipică șerbaniană, care
poate alătura muzica unui faimos concurs TV cu
un cumplit blestem părintesc, precum în
secvența împărțirii regatului, fără stridențe.
Lear(a) abundă în secvențe sincretic-semantice
care, alături de o comprimare și o actualizare
subtilă a scenariului dramatic, îl transformă
într-un spectacol foarte accesibil codului de
receptare cotidian. Dialogul Lear-bufon cu
Gloucester are o profunzime tulburătoare, ca și
"pactul” Lear-Cordelia din final, Bufonul însuși e
un soi de DJ al sensurilor de adâncime, toate în
pandant cu ”body-guarzi”, telefoane mobile,
momente de hip-hop, aglutinate într-un ritm
acut, dezvoltat pe orizontala desfășurării scenice,
fără a obtura însă developarea vertical-simbolică.
Se simte, ca în alte multe spectacole ale lui
?erban, esențializarea, sublimarea punctelor de
forță ale intrigii, pilonii semantici susținând
perfect o construcție vizuală și formală ce atrage
atenția privitorului.
Mariana Mihuț a conturat un Lear rece,
aspru, inflexibil, înțelepțit de "călătoria” sa
inițiatică, încă un rol magistral pentru această
actriță minunată; Dorina Chiriac a fost un Bufon
adorabil în impertinenta sa condiție de "Gimini”,
conștiință trează; Cosmina Stratan a dublat
cumințenia cu dârzenie în Cordelia; Dana
Dogaru a fost un Gloucester-oglindă a lui Lear;
Edgar al Anei Ioana Macaria a împărtășit
Două loturi	Foto: Alexandra Bucur
specular statutul mezinei regale; Ioana Pavelescu
a dat un Kent inspirat de viață, iar nu pervertit
de ea - ca să amintesc doar câțiva dintre
protagoniștii acestui spectacol tulburător, care nu
vorbește atât despre demnitate socială, politică,
cât despre demnitate umană și despre faptul că
pragul de sus e pe măsura oricărei frunți, la
orice vârstă.
Lear(a) e încă un spectacol de ținut minte
din seria "umanistă” a contemporanului Andrei
Șerban.
Poveste din Banat. Un spectacol care, prin
ricoșeu cumva, mi-a evocat propria copilărie în
comunitatea ucraineană sau pitorescul altor
comunități etnice pe care le-am cunoscut au
prezentat la FNT colegii de la Teatrul German
din Timișoara: Ținuturile joase de Herta Muller,
în regia lui Niky Wolcz. Un spectacol epic (în
sensul literar al termenului), nostalgic și de
acurată frumusețe, fără "inovații” și "artificii”,
onest ca o poveste de viață pe care-o istorisești
prietenilor. Îmi recunosc neștiința în privința
scrierilor laureatei Nobel; spectacolul m-a
provocat să-i citesc cărțile.
Ținuturile joase evocă o copilărie petrecută
într-o comunitate șvăbească din Banat, cu riturile
ei străvechi și rezistența la nou, la intruziuni din
afară, cu complicata ierarhie social-sătească, cu
personajele ei pitorești, cu stoicismul în fața
vitregiilor de tot felul și soliditatea solidară a
familiei, ca nucleu de apărare în viață. Un text
de uimitoare poezie și remarcabilă forță narativă,
în care anecdota coexistă cu drama și râsul cu
lacrima atent stăpânită, transpus scenic într-o
montare amplă, dar deloc entropică, dimpotrivă,
condusă net și discret regizoral.
Niky Wolcz a citit impecabil "povestea”
Hertei Muller și a redat-o cu empatie, ajutat de
o echipă de actori sudată, în care fiecare și-a
demonstrat harul și profesionismul cu dedicare
și fără emfază. Într-un spațiu imaginat de
Helmut Sturmer, care figurează în câteva
secțiuni ale scenei peisajul unui întreg sat, de la
odăile casei ori curtea familială la piața centrală,
râul sau pășunea, eroii recompun nu doar istoria
unei comunități locale, ci un întreg univers intrat
de-acum în amintire și posibil de evocat doar
prin rememorare. Muzica live și secvențele video
au adăugat reprezentației un plus de farmec și
aer elegiac, creând o atmosferă cu totul specială,
melancolic-serenă, dincolo de accentele tragice
conținute în intrigă. Ținuturile joase e un
spectacol amplu, greu de rezumat; mi-e greu și
să enumăr câțiva dintre numeroșii protagoniști,
pentru a nu-i nedreptăți pe ceilalți, căci avem
de a face cu o muncă de echipă în cel mai net
sens al cuvântului. Spun doar că pentru cei cu
amintiri "țărănești” acest spectacol va fi ca
madlena lui Proust, declanșatorul memoriei, iar
pentru cei fără astfel de amintiri, va fi un prilej
de a-și trăi, cumva, o copilărie inventată. Nu e
destul?
P.S. Despre alte...restanțe, în numerele
viitoare!	■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Tinerețea lui Sergiu
Nicolaescu
^|~Tudor Caranfil
L-am văzut de atâtea ori relansându-se îndârjit
în viață, încât ne-a venit greu să credem că,
de data asta... chiar nu mai e! În
cinematografie, deși autodidact, a fost
Profesionistul, regizorul de încredere, angajat
mereu la Franco-London Films în Franța, sau la
CINE TV din Munchen, pentru corvoada marilor
producții. A fost totdeauna și a rămas mereu un
dinamizator al vieții noastre cinematografice. Ca
om a fost un cavaler romantic, așa cum l-am
simțit în Orient Express, a fost prințul neînvins,
gata să răspunda oricând marilor provocări. Dar
cel mai palpitant moment din viața sa, îmi pare.
începutul.
Traseul i-a fost, în primii ani de tinerețe,
șovăielnic. Un timp se visa, romantic, la prora
navelor, printre talazuri. De aceea, probabil, la 17
ani s-a înscris și el la Școala de Ofițeri de Marină
din Constanța. Căutându-și un drum în care să-și
investească potențialul ajungea, în același oraș, la
Belle Arte, dar nici aici nu-i mulțumit și vine la
București, la Politehnică, unde absolvă, cuminte,
facultatea de mecanică fină și optică. Hazardul
pur îi aduce repartizarea la Consiliul
Cinematografiei, unde câteva luni mai târziu i se
încredințează serviciul tehnic al studioului de
filme documentare Sahia. Odată cu o încăpere
burdușită de scule a primit și o jucarie despre
care Orson Welles afirma că a fost trenulețul elec-
tric al vieții sale, camera de filmat. A luat-o în
mâini, a examinat-o, și a văzut că-i place!
În orice caz nu se poate să nu se fi simțit aici ful-
gerarea adevăratei sale vocații. Dar cum era ingin-
er, și nu regizor, șef de serviciu, nu autor, a cău-
tat să se facă mai util colegilor. Care n-au întârzi-
at să și profite de această situație. Așa că i-au
pasat, în 1957, sarcina de plan mai complicată de
a explora spațiile submarine într-un film inspirat
de Lumea tăcerii al francezului Jacques Yves
Cousteau, un scurt-metraj care s-a numit Scoicile
n-au vorbit niciodată.
„Pot și eu asta!” - ar fi exclamat Nicolaescu
care nu s-a lăudat doar, ci s-a dat peste cap, trans-
format în scufundător și din fundul apelor a adus
primele sale imagini semnate oficial. Devenise,
am spune azi, „director de imagine”, numai că pe
atunci titularii camerelor de filmat își spuneau,
modest și tehnic „operatori”. În 1963, studioului
îi sunt necesare alte performanțe acrobatice
ieșite din comun, aruncări din avion cu parașuta.
Ca întotdeauna, deși prestația pune la încercare
instinctul de conservare al cineastului, Nicolaescu
face un pas înainte: Nu-i pasă că-și pune viața în
joc. Pentru el, esențialul era controlul aparatului
de luat vederi. Și, de sub ape, se avântă, prin
ceruri cu camera în mână și cu umbrela parașutei
în cârcă. De astă dată, filmul său Lecție la infinit
colindă festivalurile și se întoarce cu Premiul fil-
mului experimental obținut la Cortina
d’Ampezzo. Juriul intuise un factor esențial din
personalitatea lui Nicolaescu, patima experimenta-
torului.
Într-adevăr, când studioul este consemnat de
Ministerul Agriculturii să realizeze un obscur film
utilitar intitulat Legume de seră, șeful serviciului
tehnic se pune din nou pe treabă, născocind un
aparat de de declanșare automată tip Zeitraffer,
pentru macrofilmari. Iar banalele sale „legume” se
întorc cu Premiul pentru cel mai bun film agricol
de la festivalul din Vancouver. Dar noul aparat
creat de Nicolaescu are țeluri mai înalte. Inginerul
își umple chilia cu ghivece de flori, „actorii” săi,
cum le spunea duios, cărora le filmează,
fotogramă cu fotogramă, inflorescența. Din exper-
imentele sale, la care folosise capetele din nega-
tivul aruncat de colegi, i-a ieșit, treptat, un film
despre o primăvară „obisnuită” privită la scara
unei alte lumi, parcă de un extraterestru. Când, în
1962, Primăvară obișnuită s-a întors și el cu
Medalia de Aur a Uniunii Internaționale a
Tehnicienilor de Film (UNIATEC), nimeni nu s-a
mai mirat de succesul inginerului cineast.
La orizont se întrezăreau, deja, contururile
aspre ale cetății Sarmisegetuza, noul său câmp de
activitate. Regizorul Sergiu Nicolaescu exista! Și
după tinerețea năzdrăvană, intra în maturitatea
dacă.
■
34
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Atlasul norilor
| Lucian Maier_______________________________________
tlasul norilor / Cloud Atlas invită spectatorul
într-o călătorie ale cărei țeluri sînt
jL JLautocunoașterea și - prin autocunoaștere -
depășirea blocajului nihilist pe care îl susține fiecare
episod al filmului (și, ca oglindire a cinci secole de
istorie, lumea însăși). Greșelile se repetă neîncetat,
totul este marcat de violență. O violență perpetuată
dincolo de sfîrșit confirmă viziunea infernală a
eternei reîntoarceri: timpul este infinit, materia este
finită, de aceea natura traversează cicluri
existențiale în care corpurile călătoresc și se întorc
într-o aceeași stare, extincția fiind semnul pentru
care se angajează fiecare element în cadrul unui
ciclu. Totul este conectat, anunță Cloud Atlas,
samsara orientală guvernează universul monadic
husserlian în care intersubiectivitatea construiește
lumea obiectivă.
Lung de aproape trei ore de proiecție și cu șase
istorii intercalate, Cloud Atlas e construit în spiritul
zapării de la o emisiune la alta (de la Extratereștrii
antici de pe History la Ziua judecății de apoi de pe
Discovery World și la Barbarii lui Terry Jones de pe
Viasat History), fără să stai prea mult pe un canal
pentru a nu risca să pierzi povestea de pe postul
vecin. Nu te plictisești în nicio poveste, dar, din
cauza ritmului accelerat al trecerii de la o poveste la
alta, nici apuci să trăiești o emoție deosebită alături
de personajele de pe ecran. Filmul nici nu te
uimește cu adevărat prin ceea ce spune, fiindcă e
doar o rearanjare destul de comună a unor idei
filosofice și religioase des frecventate. Cloud Atlas e
ca un roman de Paulo Coelho, cu lucruri mari
spuse cît mai popular, într-un stil narativ ușor de
asimilat.
Centenar
Gheza Vida
1913 - 2013
(Urmare dn pagina 36)
o mișcare de o intensitate dramatică demnă de un
„Laocoon” ori de un ritual de exorcizare arhaic,
Butinarul a cărui majestate aproape druidică pare
incompatibilă cu umilitatea condiției tăietorului de
lemne, Odihna (1959), care, prin robustețea
formală, cuantumul de energie comprimată și
limbajul plastic frust/lapidar pare să aparțină
deopotrivă mișcării muraliste mexicane și sculpturii
în lemn de filiație expresionistă a unui Kirchner ori
Scherer, sculptura Cap de țăran (1957) și
Monumentul Eroilor Români din al Doilea Război
Mondial**** din orașul Carei, tributar într-o
oarecare măsura cerințelor comanditarului, situate
undeva la jumătatea distanței dintre polul epic și
cel simbolic, vădind propensiunea pentru rezolvarea
volumetrică accentuat geometrizantă, sintetică,
epurată de reverențe făcute realului, însă neafectând
încărcătura narativă ideologizată a ansamblului.
Afirmarea filonului mitizant/mitologizant
survine firesc, în creația de maturitate a
sculptorului, odată cu dezvoltarea programatică a
unor motive preluate din fondul ancestral al
folclorului maramureșan, de o manieră explicit
abstractizantă, chiar modernistă, convergentă cu
spiritul vremii, animat de o anume
relaxare/liberalizare a artelor, de re-descoperirea
lecției brâncușiene (1964), precum și de lansarea
unei tinere generații de sculptori dedicați sculpturii
en taille directe, aceasta fiind și opțiunea de suflet a
maestrului.
Spectatorul traversează șașe orizonturi
existențiale care au un numitor comun: în
interiorul lor va contempla neajunsurile pe care le
creează lipsa iubirii, detașarea față de celălalt,
mercantilismul. Și, într-adevăr, totul e conectat.
Sclavie umană în secolul optsprezece, un alt fel de
sclavie în secolul douăzeci și doi - a clonelor setate
să accepte orice neghiobie din partea pămîntenilor,
ceea ce amintește (ca vecinătate socială și politică)
de Logan’s Run și de reprezentările distopice ale lui
Orwell. Deciziile politice pun umanitatea în pericol
în secolul douăzeci... e doar o problemă de timp
pînă cînd nu va fi niciun jurnalist-cu-principii care
să zădărnicească interesele momentane ale
conducătorilor; două sute de ani mai tîrziu lumea
colapsează. Cîte un sîmbure de umanitate în
secolul optsprezece (Adam Ewing) și în pragul
sfîrșitului lumii (Chang, membru al Rezistenței).
Sacrificiu pentru creație (anii treizeci), critic
sacrificat pentru evidențierea lipsei de valoare a
unei cărți, în debutul secolului douăzeci și unu.
lisus-ul civilizației umane următoare e o fostă clonă
eliberată din sclavie, iar sîmburele avansului tehnic
și genetic al noii civilizații pămîntene ar putea fi
asigurat de întîlnirea cu ultimele rămășițe ale unei
civilizații umane ultra-avansate din punct de vedere
tehnologic (care vizitează Terra în era post-
apocaliptică, pentru a se familiariza cu obiceiurile
pămîntenilor și pentru a găsi trupurile propriilor
strămoși).
La finalul acestui drum, spectatorul primește pe
tavă și remediul: familia întemeiată pe iubire.
Precum într-un banal western hollywoodian, doar
Inconfundabilă, tăietura virilă, din daltă și
bardă, finisajul sumar menit să lase lemnul ori
piatra să vorbească, de o mereu surprinzătoare
modernitate - sunt mărci/însemne ale unui mod de
a fi în sculptură ce singularizează o operă de largă
cuprindere, căreia nimic din ceea ce este cu
adevărat omenesc nu-i este străin.
Fără a face uz de citate/prefabricate, sculptorul
transfigurează datul folcloric autohton integrându-l,
transfigurându-l în metafore plastice de impact,
înrudite, ca prezență iconică, mai degrabă cu
sculpturile toltece ori cu fixitatea stranie a mo’ai-lor
monolitici găsiți în Insula Paștelui. Lucrări de amplă
respirație monumentală, extensii terestre ale unei
lumi nevăzute ori jaloane ale unui timp fără de
timp, „altfel”, Sfatul bătrânilor și, mai cu seamă
Ansamblul monumental de la Moisei - închinat
memoria celor uciși la Moisei în toamna anului
1944 de către trupele horthyste aflate în retragere -
vin să confirme relația specială a artistului cu
lemnul, materialul său de predilecție, căruia îi
destăinuie - ca unuia ce este viu -
simțirile/visele/gândurile toate, trecându-le abia
apoi, și atunci când împrejurările o solicită, asupra
unei neconsolate tristeți în travertin*****.
Note:
* Programul este prefigurat a include ca partener și
Revista Tribuna, colaborări cu instituții culturale de
prestigiu precum Muzeul Național de Artă al României,
Institutul Cultural Român, Accademia di Romania din
Roma, Muzeul de Artă Baia Mare, Institutul de
Arheologie și Istoria Artei Cluj-Napoca ș.a. cât și
implicarea unor personalități de rezonanță ale culturii
românești contemporane.
** Premiul Ministerului Artelor și Informațiilor
(1949); Premiul de Stat (1953); Maestru emerit al artei
(1957); Ordinul Muncii, clasa I (1963); Artist al
poporului (1964); Erou al Muncii Socialiste (1971);
că aici, în producția de masă a secolului douăzeci și
unu, cowboy-ii și indienii sînt călători intergalactici
și concluzia e cosmic-anti-segregaționistă.
Ca orice epopee populară (cum sînt și Matrix
sau Avatar), filmul realizat de frații Wachowsky
împreună cu Tom Twyker are un mesaj moral bine
țintit. Nu atît de puternic și de imediat ca
posibilitate de a crea un cult precum cel din Matrix
(Cloud Atlas nici nu discută despre relații atît de
intime, cum sînt cele cu mașinile de calcul). Însă
apropiat ca valoare și ca angajament discursiv de
cel întîlnit în Avatar (nu putem vorbi, însă, de un
angajament reprezentațional similar celui din
pelicula lui Cameron). Cel din urmă imagina o
lume secată de resurse, cauza fiind consumul
exagerat de materie primă în care s-a angajat
Occidentul - și milita în spirit new-age pentru
ecologie. Cloud Atlas vorbește despre iubire ca
factor primordial într-o imperioasă re-umanizare a
populației Terrei, ca singur leac în tratarea lui homo
hominis lupus.
Cloud Atlas e prea pătruns de importanța
ideilor pe care le enunță și vrea să se asigure că
nimeni nu va rata morala poveștii lui. E o
problemă pe care o etalează și The Tree of Life,
însă într-o prezentare mai îngrijită. În Cloud Atlas
există un narator (în același timp unul dintre eroii
istoriei post-apocaliptice de pe ecran) care transmite
privitorului mesajul pe care acesta din urmă ar fi
trebuit să-l înțeleagă (deja) din ceea ce a văzut pe
ecran. Exagerînd puțin lucrurile, e ca și cum un
poet ar scrie lîngă lucrările sale literare modul în
care cititorul ar trebui să recepteze imaginile tocmai
lecturate în poezii. Avatar, de exemplu, lasă
privitorului puțin spațiu pentru visare, pentru a
construi ceva pe marginea poveștii de pe ecran.
■
Premiul C.S.C.A (1971); Steaua Republicii Socialiste
România, clasa a II-a (1978)
***Ca fost ilegalist și luptător antifascist, care
demonstrase în mai multe rânduri atașamentul față de
valorile vehiculate de propaganda partidului comunist,
profund conectat la valorile lumii românești tradiționale
și dorind sincer perpetuarea lor în condiții materiale
decente, Vida Gheza revine din peregrinările sale voite ori
ne-voite, mereu, la patria-mumă, într-un răstimp tulbure,
în care numeroși artiști de talent preferă exilul ori ne-
angajarea; astfel i se facilitează din partea regimului
comunist un passe-partout pentru spațiul expozițional
internațional, fie că este vorba de cel occidental ori de cel
estic, comunizat ori mai puțin comunizat, participarea
nestingherită la Bienala din Veneția (1958, 1976),
comisionarea unor importante comenzi pentru lucrări de
for public, accesarea unor funcții/onoruri publice - în
1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici
iar în 1974, membru corespondent al Academiei Române.
**** Opera sculptorului Vida Gheza și a arhitectului
Anton Dâmboianu, monumentul este inaugurat în anul
1964. Situat într-o piațetă din centrul orașului Carei
(județul Satu-Mare), complexul monumental, de
dimensiuni impresionante(deschiderea frontală de 18 m,
adâncimea de 5 m și înălțimea de 12 m) este realizat
integral din blocuri de piatră albă, sculptate prin cioplire
directă.
***** sfatul bătrânilor (Baia Mare, 1973) grup statuar
sculptat în piatră constituit din cinci personaje, amplasat
în zona verde din fața Palatului Administrativ din Baia
Mare, a fost sculptat inițial în lemn (1972) - versiune
păstrată actualmente în Centrul Artistic Baia Mare
(Muzeul de Artă); Monumentul de la Moisei alcătuit din
douăsprezece figurine columnare, dispuse circular, dintre
care zece reprezentând măști tradiționale maramureșene,
iar celelalte două, figuri umane abstractizate, dispuse pe
un mic platou la care se ajunge urcând 44 de trepte de
piatră (făcându-se astfel referire la anul martiriului -
1944), a fost sculptat întâi în lemn, însă, din cauza
intemperiilor, a fost necesar să fie refăcut în piatră
(travertin), fiind finalizat în anul 1966.
■
TRIBUNA • NR. 249 • 16-31 ianuarie 2013
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sumar
bloc-notes
2
editorial
Mircea Arman	Noua Tribuna	3
dosar
Constantin Barbu	EMINESCU. Istorisirea celei
mai cumplite crime din istoria României	4
Andrei Vartic Timpul lui Eminescu	7
cărți în actualitate
Ștefan Baghiu	An(a)tologia mistică	8
Zenovie Cârlugea	"Perioada diplomatică"	9
lecturi
Ion Pop	O recitire înnoitoare a "prozei subiective"
românești (II)	10
cartea străină
Ștefan Manasia	Despre reflecțiile religioase ale
unui Dostoievski bengalez	11
comentarii
Irina Petraș	Florina Ilis și diorama Eminescu 12
amfiteatru
Laszlo Alexandru Un exemplu de simetrie la Dante 14
Clujul interbelic
Petru Poantă Vasile Pârvan și Universitatea clujeană 15
profil de scriitor
de vorbă cu scriitorul Liviu Ioan Stoiciu "Pentru mine
rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară origi-
nală nu este apreciată"	16
poezia
Liviu Ioan Stoiciu	19
proza
Gheorghe Schwartz A patra narațiune	20
eseu
Sonia Elvireanu	Paradoxul nativului străin în
propria țară (II)	22
showmustgoon
Oana Pughineanu	Condamnare la suprarealism 23
metaforele nordului
Flavia Teoc	Iarna - noaptea urșilor	24
patrimoniu
Vasile Radu	Criteriul excelenței (V)	24
zapp media
Adrian Țion Limba română în suferință	26
Mugurel Scutăreanu La moși	26
ipote(nu)ze
Vasile Gogea
"Hexagonul" și "Cercul"	27
excelsior
Jean-Paul Michel	Despre Holderlin (I)	28
flash meridian
Virgil Stanciu Consoarta romancierului	29
sport & cultură
Demostene Șofron Patru temerari	30
rânduri de ocazie
Radu Țuculescu Leninismul ni-e far și tărie și-avînt/
Noi urmăm cu credință partidul neînfrînt...	30
jazz story
Ioan Mușlea Pianiștii sfârșitului de veac: Bill Evans 31
teatru
Oana Cristea Grigorescu	Accesul la alteritate 32
Claudiu Groza	Restanțier... la FNT	33
film
Tudor Caranfil	Tinerețea lui Sergiu Nicolaescu 34
Lucian Maier	Atlasul norilor	35
plastica
Livius George Ilea Centenar Gheza Vida 1913 - 2013 36
plastica	
Centenar Gheza Vida
1913 - 2013
Livius George Ilea
Survenind unor discutabile „purificări
ideologice” operate emoțional de generațiile
post-decembriste (și uneori soldate cu „pierderi
simbolice colaterale” greu de explicat) aflate, totuși,
în conjuncție cu un susținut efort - plin de fervoare,
deși, uneori pripit - de (re)deschidere către arealul
cultural occidental/internațional, tentativele de a
repune în ecuație valori autohtone autentice,
descărcate de mize politice efemere, cu rapel în
fondul etnic arhetipal par a fi semnele unui mult-
așteptat ritual de re-întemeiere, de ontologie
culturală.
Printre aceste, rare, semnale ale asumării lucide,
nuanțate, cu prezumat potențial paradigmatic ale
creației artistice dezvoltate în perioade istorice
„defavorizate” credem că se va înscrie și amplul
proiect Centenar Vida 1913 - 2013* - inițiat sub
egida Academiei Române de către Acad. Marius
Porumb - program dedicat memoriei unei
incontestabile personalități a sculpturii românești
de secol XX, maramureșanul Gheza Vida (28
februarie 1913, Baia Mare - 11 mai 1980, Baia
Mare).
Creația acestuia, coagulată în plin stalinism
cultural și întreruptă în pragul post-modernismului
optzecist intră, după ’89, într-o nemeritată zonă de
minimală vizibilitate, rareori transgresată de
inițiative curatoriale generoase precum cea a
Alexandrei Rus, Sculptura românească în lemn în
secolul XX - Colecții Clujene, (Muzeul Național de
Artă Cluj, 1998) ori mai recenta Arhetipuri
sculpturale. Sculptură în lemn - Opere din
patrimoniul Galeriei Naționale 1918 - 1999 (5
iulie-28 octombrie 2012, Muzeul Național de Artă
al României), curator - sculptor&muzeograf Ana
Zoe Pop, astfel că, manifestările din acest an -
preconizate a avea loc în cadrul Centenarului - pot
să relanseze pe orbita culturală națională, și nu
numai, o operă de certă valoare estetică, traversată
de un real fior umanist.
Dinamică, robustă, coerentă, iradiind o energie
telurică modulată de filtre succesive, dinspre un
arche universal către un Zeitgeist apropriat cu
deplină intensitate, sinceritate a trăirii - opera
fuzionează organic, în cazul Vida, cu personalitatea
generatoare, propulsând-o virtual într-un perpetuu
’aici și acum’, păstrându-i nealterată forța de
comunicare, consubstanțialitatea cu matricea
originară, cu acel genius loci tutelar care definește
sacralitatea străvechiului său Maramureș natal.
Străină oportunismului politic, atât de învederat
în rândurile generației de plasticieni lansate în
„obsedantul deceniu”, - după cum se știe,
sculptorul și-a pus, în repetate rânduri, în pericol
ființarea și libertatea pentru a-și urma convingerile
social/politice, fie luptând în Spania pe baricadele
antifranchiste, fie în Armata Română, pe frontul de
Vest, fie ca ilegalist de stânga, în patria mamă -
opera sculptorului băimărean pare umbrită acum
tocmai de recunoașterea antumă, concretizată prin
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 18 lei - trimestru,
36 lei - SEMESTRU, 72 LEI - UN aN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 27 LEI - TRIMESTRU,
54 LEI - SEMESTRU, 108 LEI - UN aN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUgATE SĂ ACHITE SUMa
CORESPUNZĂTOARE La SEDIUL REDACȚIEI (ClUJ-NaPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. 1) SAU Să O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTaL LA Adresa: ReVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Gheza Vida	Amintiri din copilărie II
numeroase premii, distincții** și facilități ***
acordate de către instituțiile culturale „de partid și
de stat” de dinainte de ’89, ale căror competențe
sunt astăzi sever chestionate. Cu toate acestea,
sculpturile sale au fost percepute în imediata sa
contemporaneitate ca fiind valoroase și
exponențiale pentru ethos-ul românesc, atât de
către publicul larg de atunci, cât și de către cel de
specialitate, din țară și din afara granițelor.
Revizitate, în marea lor majoritate, lucrările
maestrului Vida nu își negociază identitatea vizuală,
nu se insinuează aleatoriu în mediu, ci se impun cu
forță stihială, asemeni unei atemporale haka maori,
„celebrând victoria vieții asupra morții”,
dezactivând complexul indus al vreunei
marginalități culturale cu o vigoare ce exclude
hamletizări mioritice ori relativizări pseudo-
intelectualiste, însă nu și meditația veritabilă,
adâncă, întoarsă înspre rosturile ultime ale ființei.
Structurându-se pe două coordonate aparent
divergente, una dând seama de vocația narativă,
originată în necesitatea înstăpânirii asupra Creației
prin cuvânt/imagine, reiterată de artist prin
tentativa de exhaustare psalmodică a inventarului
muncilor/faptelor universului proxim, iar cealaltă
vădind irepresibila atracție a simbolicului, a unei
mitologii imanente gestului cotidian trăit ca
epifanie a unui timp sacru, a unui dincolo populat
de strămoși ori duhuri ascunse, creația sculptorului
din Maramureșul istoric se împlinește în vârtejul
acestor componente intrinseci, în tocmai tainica lor
fuziune.
Pot fi amintite aici câteva dintre capodoperele
sale, cum ar fi Dans din Oaș (1949), impresionant
prin desfășurarea spațială a volumelor angajate într-
(Continuare în pagina 35)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U