Black
PANTONE portocaliu
TRIBUNA
237
Județul Clu
3 lei
Revista de cultură • serie nouă • anul XI • 16-31 iulie 2012
T
Ti
Ovidiu Pecican
Bismarck
la cald
Poeme de
Balăzs F. Attila
Vlad A. Gheorghiu
Richard Brautigan
Maria Pilchin
E-mail din
Chișinău
Ilustrația numărului: Expoziția Muzeul Păpușilor la Muzeul de Artă Cluj
-(j)- Black PANTONE violet
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Marius Jucan
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
loan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
(fotoreporter)
Colaționare și supervizare:
L. G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
bloc-notes
Câteva însemnări
| Ion Pop
§i această vară românească are specificul ei. De
când cu “democrația originală” emanată de un
cunoscut președinte, rămasă în vocabularul
nt al jurnalisticii noastre și practicată, din
păcate aproape zi de zi, nu reușim să ne plictisim
de normalitate și de firescul, poate monoton, al
vieții oamenilor de rând care suntem. Așteptată de
foarte mulți după o evidentă uzură a guvernării
precedente, în condiții de “criză generală a
capitalismului”, dar și de slăbiciuni punctuale
necontenit ațâțate de jocurile politice interne pe un
teren mereu lunecos în toate sensurile cuvântului,
schimbarea majorității parlamentare (cu multe bune
intenții afișate și cu unele corecturi sau încercări de
corectare a unor situații dificile și greu de acceptat)
n-a fost și nu este lipsită de surprize ce riscă să
compromită încurajatoarele sloganuri din campania
electorală abia încheiată. În graba entuziastă a
instalării, noul guvern al stângii. liberale a pășit
cu stângul în câteva rânduri, numind pe posturi
ministeriale importante persoane “incompatibile”
care au trebuit să fie repede înlocuite. Manevre
suspecte, de o evidentă stângăcie, precum cea a
“cazului Grăjdan”, sesizat repede de presă ca act
menit să-l scoată basma curată pe Adrian Năstase
cu al său “trofeu al calității”, apoi intenția de a
schimba conducerea DNA într-un moment când
justiția chiar începuse “să-și facă treaba”, o declara-
ție cam nediplomatică a ministrului de externe
despre Putin și chinezi au marcat doar începutul.
Continuarea a fost reluarea pe față a “războiului
dintre palate”, dintre “președintele jucător” și
premierul devenit el însuși jucător, în competiția
cam infantilă legată de reprezentarea României la
Consiliul Europei, câștigată până la urmă prin fentă
de cel de al doilea, după principiul “jus primis
ocupantis”, soldată însă și cu dezvăluirea, tocmai la
timp, a doctoratului plagiat de primul ministru.
Răzbunare politică, desigur, a cuiva care-l pândise la
colț, dar care nu e, pare-se tocmai lipsită de temei :
cine a făcut corect teze de doctorat știe că orice
fragment de text preluat de la alții se citează în
note și nu e înecat în bibliografia finală - or,
compararea deocamdată doar electronică a copiei
cu originalele nu s-ar zice că e favorabilă
doctorandului. Comisii de specialitate, abilitate
academic, urmează să se pronunțe. Adică ar fi
trebuit să urmeze, fiindcă printr-o decizie
intempestivă, ministrul interimar al Educației și
Învățământului a decis desființarea comisiei de
acreditare, sub pretexte puerile. Simplă coincidență,
nu-i așa. Surprinzătoare e, de altfel, însăși
replica premierului, în sensul că nu l-ar deranja
anularea tezei, de care nici n-a făcut prea mare caz,
și că, oricum, nu-și va prezenta demisia dintr-o
pricină ca asta. Prin Spania, declară însă că, dacă e
prins cu copiatul, va demisiona. -Ce mai poți
înțelege din toate astea? Plagiatul se practică, mai
nou, nu-i vorbă, și de către alte demne figuri de
demnitari - cutare ministru neamț, președintele
Ungariei prietene.
O victimă aproape sigură a acestui joc de-a hoții
și vardiștii va fi, însă, Institutul Cultural Român,
scos de sub tutelă prezidențială și trecut sub cea a
unui parlament populat, cum se știe, de mari
personalități ale culturii naționale, care-și propun,
nu-i așa, să strângă legăturile cu diaspora
Responsabil de număr: Claudiu Groza
românească, pe linia mai vechii propagande
ceaușiste. Fără să analizeze activitatea valoroasă,
recunoscută pe plan internațional a ICR-ului, se
face, iată, o eroare dintre cele mai grave, doar
pentru a știrbi încă ceva din poziția președintelui
actual al țării. Dar sub semn prezidențial simbolic
fusese instituția și sub PSD-istul Ion Iliescu, iar
amestecul lui Traian Băsescu în politica ei
realmente independentă nu poate fi dovedit.
Confuzia între adeziunile personale ale unei părți a
conducerii ICR și cea instituțională e păguboasă și
poate avea consecințe ireparabile. Din nou, amintita
competiție irațională și cam copilărească își spune
cuvântul, realizând și un soi de urâtă simetrie cu
gestul înlăturării lui Augustin Buzura din fruntea
Fundației Culturale Române: “dinte pentru dinte”.
În plus s-au reactivat și vor mai fi întreținute
protestele retorice, în numele “contribuabilului”,
contra ințiativelor culturale majore, desigur
costitistoare ca orice act de cultură adevărată. De ce
să plătească lumea și pentru afirmarea valorilor
românești ale spiritului? Poți ajunge astăzi mare
demnitar și fără să fi fost prea dus la școală.
Despre condamnarea definitivă, urmată de
gestul sinucigaș, a lui Adrian Năstase, ce să mai
spui? Mass media a avut grijă să exploateze în
exces cazul, spectaculos desigur, cu cota lui de
dramatism reală, dar și cu încercarea de a trece
peste faptele incriminante care au dus la acest
deznodământ. Lumea noastră însetată de
senzațional și de bârfa de toate gradele, mai ales de
pe marginea șanțului, poate fi acum, satisfăcută. -
Să așteptăm, însă, pașii guvernamentali următori,
cu speranța că vor fi mai puțin strâmbi și că se vor
face măcar o parte din îndreptările unor erori ale
trecutei administrații a țării.
***
Începutul acesta de vară ne-a produs și alte
mâhniri. Una dintre cele mai mari este dispariția
eminentului profesor românist de la Universitatea
din Torino, Marco Cugno. E o pierdere uriașă și
pentru literatura noastră, care a găsit în specialistul
de prima mână din peninsulă un promotor
pasionat, de aleasă calitate intelectuală și
sufletească. Cunoscător deplin al culturii noastre,
Marco Cugno întreprins cercetări de referință
precum cea dedicată Luceafărului eminescian
(Mihai Eminescu: nel laboratorio di “Luceafărul”
,2007) ori studiile despre avangarda românească (o
antologie Poesia romena d’avanguardia a fost
publicată în colaborare cu Marin Mincu, în 1980),
poezie română modernă (La poesia romena del
novecento, 1996, cu o substanțială introducere
critică), poeților celor mai noi din România și
Basarabia. A fost și un mare și productiv
traducător. Câteva dintre numele de primă mână
ale literaturii noastre au avut în ele tălmăcitorul
inspirat: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Paul
Goma, Norman Manea. Inedite au rămas
traducerile sale din proza fantastică a lui Mircea
Eliade și versiunea italiană a romanului Baltagul de
Mihial Sadoveanu.
Îl cunoșteam de multă vreme și m-am bucurat
(continuare în pagina 12)
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
TIFF compulsiv
| loan-Pavel Azap
A 11-a ediție a TIFF-ului clujean (epitetul nu
se vrea minimalizator sau limitativ, ci doar
corect... politic!) a fost una de-a dreptul...
compulsivă, la modul oficial. Pliindu-se pe
apetitul nesățios al publicului, dovedit cu
prisosință cel puțin în ultimii 5-6 ani,
organizatorii și-au asumat ca slogan o stare de
fapt, de la excelentele afișe, cu aluzie vădită (atât
prin grafică cât și prin text: TIFF cu filme m’o
hrănit / Le-am mâncat pân’am murit) la Cimitirul
vesel de la Săpânța, până la cele două clipuri,
printre cele mai bune din întreaga istorie a
festivalului. Cel al lui Marian Crișan - de un
umor (negru pe alocuri) absolut savuros,
parodiind o anchetă-tip despre moartea unui tiffar
în urma unei “supradoze” de filme, cu trimiteri
(auto)ironice la filmul românesc, și cel al luliei
Rugină, despre un “agricultor” român care își
neglijează/ruinează gospodăria, suportând cu
stoicism, abulic aproape, reproșurile deloc blânde
ale consoartei, tot dintr-o pasiune devoratoare
pentru film - rafinat, elegant, cu trimiteri deloc
întâmplătoare la Odiseea spațială al lui Kubric și
la Călătoria spre Lună al lui Melies. Avantajul
“cinefilului-compulsiv” e că își poate satisface
tendința obsesivă în întunericul sălii de cinema,
alături de alți “contaminați”, consumându-și fără
jenă și fără prea multe remușcări “viciul”, TIFF-ul
oferindu-i o ocazie minunată, un cadru adecvat
pentru desfășurarea nestânjenită a unei conduite
repetitive, în orice altă situație suspectabilă de
accente patologice, numai aici - la TIFF - nu. Ba
am putea spune chiar că dimpotrivă.
Despre fiecare ediție a TIFF-ului se poate scrie
(aproape) nelimitat; evident, nu de către un
singur “scrib”. Cu o ofertă care crește de la o
ediție la alta - anul acesta au fost proiectate 241
de filme, cu 21 mai multe decât în 2011, fără a
mai lua în condiderare și evenimentele “conexe”:
masterclass, concerte, lansări de cărți, expoziții,
conferințe de presă, evenimente mondene etc.,
etc. -, este imposibil ca o singură persoană să
poată vedea tot, să poată accede la tot ce oferă
festivalul. Așadar, trebuie să alegem, și o facem în
funcție de gustul personal, timp, chef de moment,
sugestii sau recomandări imperative ale
prietenilor, inspirație, noroc, pasiuni mai mult sau
mai puțin asumate public, interes profesional
ș.a.m.d., ș.a.m.d. Astfel, fiecare ajunge în final să
“regizeze” propriul lui film despre TIFF și să aibă
propriile lui evenimente speciale, propriile
mulțumiri și nemulțumiri.
Ca de fiecare dată în ultimii nu puțini ani, am
căutat să ratez cât mai puțin din competiție. N-aș
putea spune că anul acesta am fost dezamăgit,
dar competiția nu mi-a oferit niciun film de
referință, niciun titlu care să mă “năucească”, să-
mi zdruncine inerțiile critice, cum au fost în alți
ani, amintesc aproape la întâmplare: Zadnja
vecerja / Cina cea de taină sau Cum doi nebuni
au făcut un film (Slovenia, 2001; r. Vajko Anzeljc)
- în 2002; Noi albinoi / Noi, albinosul (Islanda,
2002; r. Dagur Kari) - în 2003; Aaltra (Belgia,
2004; r. Benoît Delepine, Gustave Kervern) - în
2004; Whisky (Uruguay / Argentina / Germania
/ Spania, 2004; r. Juan Pablo Rebella, Pablo Stoll)
- în 2005; A fost sau n-a fost? (România, 2006; r.
Corneliu Porumboiu) - în 2006;
AzulOscuroCasiNegro /
AlbastruÎnchisAproapeNegru (Spania, 2006; r.
Daniel Sanchez Arevalo) - în 2007; Ma salama
Jamil / Jamil, metgi în pace (Danemarca, 2008; r.
Omar Shargawi) - în 2008; La nana / Fata în casă
(Chile / Mexic, 2008; r. Sebastian Silva) - în
2009; R (Danemarca, 2009; r. Michael Noer,
Tobias Lindholm) - în 2010 (și tot în 2010
Polițist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu);
Volcano / Vulcanul (Islanda, 2011, r. Runar
Runarsson) - în 2011. E drept și că titlurile din
acest an au fost relativ apropiate valoric - nici
capodopere, dar nici țepe -, ceea ce pe mine unul
cel puțin m-a făcut să le percep, să le valorizez
“în bloc”. Pe de altă parte, au mai fost ani în care
am simțit aceeași “moleșeală” a selecție pentru ca
timpul să valideze - (și) subiectiv vorbind - ceea
ce era de validat, cum dovedesc titlurile amintite
mai sus, alese “prin sondaj”.
Am ratat două filme din competiția 2012, dar
tot două au fost și filmele care mi-au plăcut în
mod deosebit din cele zece văzute. Kuma / A
doua soție (Austria, 2012; r. Umut Dag), pentru
delicatețea cu care tratează o temă... delicată. O
familie de turci din Viena se confruntă cu, pe de
o parte, dorința de a se integra în noua patrie, și,
pe de altă parte, cu hotărârea fermă de a respecta
tradiția. Astfel, băiatul cel mare este trimis în
Turcia, de unde se întoarce cu o tânără mireasă,
frumoasa Ayse. Atâta doar că aceasta îi este soție
doar formal, în fapt fiind ce-a de a doua soție a
tatălui. Asta (și) pentru că prima soție suferă de o
boală incurabilă, iar “succesoarea” ar trebui să
aibă grijă de cei șase copii ai familiei (inclusiv de
falsul soț!)... Și totuși nimic morbid sau
reprobabil în această poveste mai puțin obișnuită,
susținută de un scenariu îngrijit (Petra Ladinigg),
de o regie echilibrată și, nu în ultimul rând, de
Begum Akkaya, interpreta tinerei soții. Cel de-al
doilea film este Teddy Bear (Danemarca, 2012;
sc. și r.: Mads Matthiesen), povestea unei relații
de dominație/dependență mamă-fiu. Ajuns la 38
de ani, Dennis, un culturist uriaș de o timiditate
funciară, trăiește în continuare împreună cu
mama sa. Desprinderea de “cuibul” matern se
produce nu spectaculos, ceea ce ar fi fost
previzibil, ci aproape banal. Poate că acestea două
sunt filme în cheie minoră, dar au o căldură
umană care suplinește abisalul profunzimii
filosofice care (ne) năucește în alte pelicule, fără a
spune de fapt mai nimic. Cum se întâmplă, de
pildă, în The Loneliest Planet / Planeta
însingurată (S.U.A. / Germania, 2011; r. Julia
Loktev), exercițiu de stil steril și plictisitor, despre
o falsă criză a unui cuplu occidental ademenit de
pitorescul unei țări ex-sovietice (Georgia), văzută
ca un fel de oază de primitivism “autentic”. N-o
să mă convingă nimeni că a filma vreme de trei
minute două sau trei personaje care străbat
ecranul de la stânga la dreapta, apoi de la dreapta
la stânga tot în câteva minute înseamnă cinema...
Prefer Sosirea trenului în gara La Ciotat al fraților
Lumiere! Interesant s-a dovedi a fi Shapito-shou
(Rusia, 2011; r. Serghei Loban), nu atât prin
îmbinarea - forțată, neconvingătoare uneori - a
trei sau patru povești paralele ca sens, cât prin
faptul că, în ciuda acestui lucru, cele trei ore și
jumătate de film nu plictisesc. Și nu avem nici
urmăriri, nici explozii, nici pornografie... Cum
pornografic este, de pildă, Klip / Clip (Serbia,
2012; sc. și r. Maja Milos), în care pretențiile
tinerei regizoare Maja Milos de a face o
radiografie dură, neconvețională, a universului
adolescentin de la începutul mileniului trei
trădează mai degrabă propriile obsesii și refulări
sexuale. Mult mai interesant este Lena (Olanda /
Belgia, 2011; r. Christophe van Rompaey) care,
fără ifose ideologice, ne spune povestea unei
adolescente de 17 ani - o fătucă grasă, dar
optimistă care își asumă condiția atipică - de, de
pildă, amantă și a fiului, și a tatălui! - fără prea
multe sofisticări existențialiste. Prețios a fost în
schimb... Hahithalfut / Schimbul (Israel /
Germania, 2011; r. Eran Kolirin), de un trăirism
depășit și fals. Nu mai penibil însă decât Yoru ga
uwaru basho / Sfârșitul nopții (Japonia, 2011; r.
Daisuke Miyazaki), povestea lui Akia, un
adolescent crescut într-o familie de asasini plătiți,
film de un cras și penibil umor involuntar (care,
știu că mă contrazic, nu prea avea ce căuta în
competiție). Banal, deși lucrat “profi”, loc comun
a fost Marecages / Mlaștina (Canada, 2011; r.
Guy Edoin), o dramă despre criza care afectează
o familie de fermieri după ce bărbatul casei
moare într-un accident stupid. De reținut Oslo,
31. August / Oslo, 31 august (Norvegia, 2011; r.
Joachim Trier), “beneficiarul” Trofeului TIFF din
acest an, dramă realistă, convingătoare, a unui
dependent de droguri care nu reușește să se
reintegreze afectiv și social, în ciuda unei
construcții dramaturgice deficitare (filmul este
construit din “tablouri” lipsite de crescendo, fără
ritm sau punct culminant) și a unei răceli - din
teama de a nu cădea în patetism? - supărătoare.
(În paranteză fie spus, mai mult decât
supărătoare este proiectarea înaintea fiecărui
lungmetraj din competiție a unui scurtmetraj
horror. Dincolo de faptul că agreezi sau nu genul
- eu unul n-aș putea spune că sunt un fan -, nu
înțeleg de ce trebuie să fie cineva forțat să vadă
ceva ce nu vrea. “Practica” durează de câțiva ani
și este un motiv de nemulțumire nu doar pentru
semnatarul acestor rânduri. Poate le va citi totuși
cine trebuie și va ține - sau nu! - seamă. Am zis!)
Dar dacă competiția a fost, să zicem, așa și-
așa, cea de a 11-a ediție a TIFF-ului nu a fost
lipsită de evenimente extraordinare ori de
satisfacții, chiar și pentru cârcotașii nativi. Am să
amintesc câteva, fără a insista și fără a epuiza
lista. În primul rând, regalul Georges Melies
(1861-1938), adevărat magician al
cinematografului, primul regizor de ficțiune din
lume și părintele trucajului cinematografic,
(Continuare în pagina 21)
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Poezia lui Flore Pop
| Irina Petras______________________________________
Flore Pop
Odihna scării
Cluj-Napoca, Editura Echinox, 2011
Trezvia
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2012
nainte de a vorbi despre cele mai noi două
cărți de poezie ale echinoxistului Flore Pop -
Odihna scării, carte-album, ilustrată cu
reproduceri după lucrări de George Mircea și
Doina Mihăilescu, și Trezvia - să amintesc, ca
instrument de lucru, marginaliile mele la eseul lui
Nicolae Balotă Eminescu, poet al inițierii în
poezie (2000), apropo de poezie ca „un univers
consacrat”. Nehotărârea articolului (un univers,
nu universul) e ea însăși încăpătoare. Poezia e
consacrată într-un sens ramificat, multiplu.
Etimologic, sacrul referă și la ceea ce este
„făgăduit zeilor”. Poezia nu se înscrie neapărat
acestui spațiu, ci îl deturnează, își ia asupră-și o
sarcină aparținând tradițional altcuiva. Tot așa,
lumea consacrată nu e „spațiul în care e prezent
sacrul”, ci acela în care sacrul e invocat,
fantasmat, provocat; lumea profană ar fi atunci
aceea în care sacrul e ignorat ca valență inuzitată.
Lumile sunt reunibile prin fantasmă. Ritul inițiatic
al poeziei nu se îndeplinește înspre zei, ci alături
de ei, într-o îndrăzneață vecinătate favorizată de
consubstanțialitatea poeziei și sacrului - sunt
ambele locuitoare ale „lumii închipuirii”. Absența
zeilor nu e obstaculară, dimpotrivă, tocmai
pentru că sunt absențe lasă loc mai larg celebrării
(și în sens rilkean). Sacrul nu se refugiază în
spațiul închipuirii, ci a fost acolo dintotdeauna. E
de spus imediat că lumea profană nu e mai puțin
eroică. „Lumea cea aievea, unde cu sudori
muncite / Te încerci a stoarce lapte din a stâncei
coaste seci.” e lumea, nicidecum nedemnă, a
supraviețuirii. Cealaltă poate fi socotită a viețuirii,
a vieții conștiente de sine și de limitele sale
destinale, încercând să le depășească într-un
obligatoriu al doilea timp existențial. Pătrunderea
în închipuire se petrece prin ochiul deșteptat
înăuntru: și e favorizată de sărbătoarea metaforală
care duce/poartă înspre. Re-situarea mentală,
fantasmatică în lumea începuturilor încearcă o
contracarare a agoniei zeilor și ideilor. Deus
absconditus e un zeu secret, adică nu doar
ascuns, ci și singuratic (potrivit etimologiei),
hărăzit monologului ori tăcerii. Poezia nu e „un
sacru de substituție” în „vidul sacrului abolit”, ci
un alt fel de sacru, ivit pe același plan al
fantasmei necesare, însă cu o valență în plus,
tragică, aceea a conștiinței forței și slăbiciunii sale,
mizând pe puterea incantatorie, dar știindu-se
amenințată de forma sa ultimă, Tăcerea.
După acest necesar, pentru mine, ocol, revin
la mai sus pomenitele cărți ale lui Flore Pop. În
amândouă avem de-a face cu o interogare
insistentă, repetată a poeziei ca mijloc de
cunoaștere și a credinței în divinitate ca răspuns
provizoriu. Dacă renunț, pentru uz propriu, la
majusculele prin care adresa este anume indicată -
divinitatea fiind martorul tăcut al anevoiosului
suiș spre sine -, pot citi în poemele din Odihna
scării versuri ale voinței de cunoaștere. În Jurnalul
unui pierde-vară, de pildă, dezordinea și
dezertarea (părăsire și deșertizare) înțelesurilor de
odinioară, dintr-un illo tempore al inocenței și
mitului, e întâmpinată cu re-numirea lor pentru a
le lua din nou în posesie, cu o tușă blagiană în
gestul aproprierii și cu recunoașterea așezării
împreună în trecere și nestatornicie: „Soarele e
doar un bulgăre de frig, pe deal, astă-seară. În
toamna ce de-abia ne mai / îmbie cu raze, / peste
spuza de arșiță de astă-vară. E pământul vechi și
sec, și nu mai e ochi / de apă pe drum, seceră a
vânt tot ce trece pe culmi, peste rădăcinile
arbuștilor / străini, și furia. / Peștii au culoarea
pietrelor. / Doar eu vin cu gândul meu bănuitor
și viu ca să pun ordine în toate, sau în ce se /
mai poate... / Le gândesc, adică le stivuiesc, pe
nevrute, pe apucate. De viu. Le atârn de pârâu
[s.m. I.P.]. / Le sfărâm de moarte. / Le las în pace
pe toate. Le sugrum. Le pun la afumat, le îmbiu
cu fum. Le scriu. Le / scriu. Le scriu...” Tonul e
discret crizic, însă criza e exploatată anume, iar
zădărnicia efortului e transformată în blazon
întors, ca în Vorbe încurcate: „Aceste gânduri ale
tale, scribule, rostite vin ca dintr-o / gură de
copil, înger ce erai înainte de a te naște în păcat,
/ înger nelumesc dar cu cât mai adevărat. /
Aceste frânturi de vorbe, încurcate și speriate, fără
noimă / destulă și fără o anume rânduială, te țin
la suprafața firii / ca pe o transpirație de efort
fără talent și fără miză. / Ieri, încă, erai un destin
întors dinspre cer spre pământ”. Întrebările se
rostesc sub imperativul supunerii, autoritatea nu e
pusă nicio clipă la îndoială, textele Cărții Cărților
sunt preluate ca relansatori ai unor întrebări fără
răspuns. Odihna scării (lacob ține aproape)
înregistrează punctul culminant al restriștei,
controlată oarecum prin retragere în peisaj,
celebrare a naturii și exerciții de recuperare a
inocenței de altădată. Ion Pop remarcă în textul
escortă această simbioză: „elemente de peisaj
proaspăt, rememorate dinspre spațiul rural de
origine, cu inserții intelectuale, ca mai demult,
apar tot mai marcate de un accent religios.
Trimiterile la fondul simbolic al Cărții Cărților nu
sunt puține și tocmai din simbioza lor adesea
fericită și rodnică cu concretul senzației rezultă
câteva dintre poemele cele mai edificatoare din
această Odihnă a scării. Titlu frumos, sugerând
ipostaza contemplativă, spiritualizată, a unui
subiect ce-și caută o cât mai bună și luminoasă
așezare în tulburata lume actuală.” În „Cuvânt de
însoțire la drum greu”, Adrian Popescu girează și
el încercările de rotunjire a unui rost și de
revenire la una dintre variantele limbajului înalt,
abandonat de poezia contemporană: „Cine citește
versurile lui Flore Pop are sentimentul stenic,
luminos, că tardo-modernismul mai are nebănuite
resurse lirice... amestec de tonalitate familiară și
referințe biblice...” În jocul nu doar de cuvinte al
înserării și însărării, între căderi în seară (cu o
trimitere și la sensul ei de crepuscul existențial, de
senectute la pândă) și în sare (cu referire și la
sensul ei de lucru esențial), poezia e/ mai poate fi
liman și vamă: „Ferește-mă de scrâșnet și veșnică
plângere, Doamne. / Un poem pe zi mi-e doar
rugăciunea...” (Lupta cu Îngerul). Să remarc în
treacăt titluri ori sintagme împrumutate din
poezia română, nu în primul rând ca
instrumentar intertextualist, ci ca un fel de
martori și giranți ai meditației, dar și ca repere ale
situării în larga descendență a scrisului românesc.
În Trezvia, volum cu o prezentare grafică de o
sobră eleganță, seninătatea e recuperată, vaste
monologuri se îngână cu un calm al deja-
înțelegerii, în echilibrul precar și unic al asumării
finitudinii. Meditații înfiorate, cu un tremolo al
vocii împăcate, sunt de găsit în multe dintre
poeme. Volumul se deschide cu o rugăciune nu
de despărțire, ci de punere delicată între paranteze
a prea directei referințe divine din volumul
precedent. Gândul se lasă acum în voia
conexiunilor imprevizibile, poemele alunecă spre
proză, cu bune efecte. Visul suprem e cel la o
„fericire prin cuvinte” („A petrece între sunete /
fără a unelti. Ora et labora. E tăcere. E liniștea
dintre. / Dintre sunetul uneltelor și uneltele
sunetului” - Isihie). Trecerea odată receptată ca
destinală, încă-viața își poate reintra în drepturi,
întrebările își pierd stridența și obstinația lăsând
locul unui așezat-exuberant carpe diem: „E târziu,
dar nu încetez să fac din nou socoteli pentru ceea
/ ce va să vină, greșind poate, dar nu cu voia. /
Culeg din gol un gând curat, un semn de
reculegere / ori de lumină”; „Ținutul se rărește, zi
după zi, în ființe și cântec. Cine va / mai fi aici?
Doar sarea. Aleanul.”; „E dimineață pe câmp și-n
inima omului”, „într-un fel de circuit al Omului
prin Sens. / Să cotrobăim prin cotloanele Vieții. /
Să forfotim! Să dăm în clocot!”
Flore Pop și experiențele sale lirice, când
ezitante, când îndrăznețe, sunt de urmărit în
continuare.
4
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Coincidențe (?)
| Dorin Mureșan
Radu Țuculescu,
Femeile insomniacului,
București, Editura Cartea românească, 2012
Am citit Femeile insomniacului într-o noapte
în care eu însumi am fost insomniac
(numiți-o, dacă vreți, coincidență), reușind
în mare măsură să mă pun în pielea personajului
central al acestei cărți. Și nu doar atât. Volumul l-
am împrumutat dintr-o vinotecă aflată în centrul
orașului Cluj - Napoca, cunoscută ca loc de
întâlnire a scriitorilor, dar și ca minibibliotecă de
literatură contemporană clujeană. Altă coincidență
(dacă, totuși, vreți să o numim așa) a constat în
aceea că aici, înainte de a pune mâna pe carte,
am făcut cunoștință chiar cu autorul Radu
Țuculescu. Am remarcat imediat și cu maximă
plăcere verva acestuia, plăcerea de a socializa în
preajma unui pahar cu vin ca și felul de a lua
foarte în serios ceea ce face / scrie. Parcurgând
romanul amintit mai sus, detaliile acestui local au
devenit vii, puternice, iar barmanița, cea al cărei
prenume este inclus în autograful original de pe
pagina a treia, a luat locul, în mintea mea cel
puțin, unui personaj feminin secundar. Desigur,
substituirile acestea nu țin cont de realitate, ci de
mecanismul interior și mintal al oricărui cititor
care intră în contact (întâmplător sau nu) cu
lumea (și persoana) scriitorului.
Femeileinsomniacului (Editura Cartea
Românească, București, 2012), prin lungime și
conținut aparține mai degrabă genului
microromanesc, fiind o nuvelă de mari
dimensiuni în care e povestită cu aplomb, dar
parțial, viața lui Septimius Ilarie. O cheie pentru
interpretarea vieții acestui mini-erou (dacă îmi e
permisă sintagma) o găsim în chiar primul
fragment al cărții, acolo unde ursitoarele „binișor
amețite de fum, joc și băutură” (pag. 13) se feresc
să profețească, deși una dintre ele (prima)
trasează coordonatele vieții lui Septimius: „A
încetat prea repede cu urlatul primordial. Mai
mult îi place să tacă. O să-i placă să și gândească.
O adevărată belea pe capul omului, hăhă!” (pag.
14). De fapt, departe de a fi o belea, Septimius
Ilarie se dovedește de-a lungul cărții un mereu
același individ bonom, singuratic, adăstând în
preajma câtorva vicii (femeia, muzica, rachiul alb
Muzeul păpușilor
(urmare din pagina 36)
Exilată în acest con de semi-umbră, nobila artă
a păpușeriei nu a încetat, însă, să vorbească și azi
tuturor celor tineri și foarte tineri și, de ce să n-o
recunoaștem, de fapt, tuturor acelora ce poartă în
suflet un crâmpei din paradisul (pierdut și regăsit
al) Copilăriei.
Note:
*astfel de ritualuri cu rădăcini neolitice
întâlnim și la noi, mai cunoscute fiind - Călușul
(Călușarii), Caloianul, Paparuda ori Cucii fiind
mai toate legate de mitul fertilității, precum și
jocurile hibernale cu măști ori păpuși de lemn și
cârpe - Moșnegii, Ursul, Capra, Cocostârcul, etc.
**Viflaimul, Irozii, Mironosițele, Adam și Eva,
Lăzărelul etc.
*** Primul teatru stabil de păpuși din
etc.) cărora autorul, prin felul în care le implică în
viața eroului său, le dă aparența firescului,
travestindu-le într-o naivitate congenitală. Crescut
de mătușa Eliza, care îi dă libertatea de a alege și
de a înțelege singur lumea, Septimius este inițiat
de verișoara Firida în muzică și eros. Foarte subtil
autorul împinge momentele de cotitură ale
existenței acestuia într-o albie temperat comică,
demontându-le semnificațiile originare /
traumatizante. Astfel, moartea unchiului Rică „a
fost primul contact al micuțului Timi cu marea
literatură” prin simplul fapt că „dacă ar fi avut
barbă [.] ar fi semănat cu Tolstoi” (pag. 35) iar
inițierea erotică, descrisă cu lux de amănunte, „fu
primul contact al lui Timi cu marea artă
cinematografică” (pag. 45). Trăsătura cea mai
importantă a lui Septimius este subliniată chiar
de către verișoara Firida în timpul lecției amintite:
„îmi place de tine [.] ești ascultător și înveți
repede.” (pag. 45)
Faptul că volumul este împărțit în două
capitole, celui dintâi corespunzându-i perioada
copilăriei și a adolescenței, iar celui din urmă
maturitatea târzie, nu aduce nici o schimbare în
ce privește caracterul eroului. Ba aș susține că
lipsa unei perioade a tinereții, flămânde de sens și
rebele, este sugestiv eliminată tocmai pentru a
sublinia această fire statică, loială sieși oricând și
oriunde. Rămâne, spuneam, același, solitar și
singular, toate celelalte personaje abstrase din
zona boemă a urbei (cel puțin în a doua parte)
fiind așezate în vecinătate cu scopul de a sublinia
această trăsătură individualizatoare. Un erou
altfel, cu ușa mereu deschisă prietenilor, având
personalitatea diluviuoasă prin, paradoxal,
caracterul ei retractil, prin alunecarea ei fină,
imperceptibilă, în anonimat, alunecare percepută
chiar și material: „Timi intra, fizic, în anonimat,
așa cum își dorise. Devenea, încet-încet,
invizibil. Transparent. Doar mustața groasă și
neagră își păstra prezența clară.” (pag. 182). De
altfel un rol important îl joacă fragmentul în care
cei doi securiști (prezentați, din nou, cu o fină
nuanță comică) sunt practic asimilați de persoana
simplă, deschisă și domestică a lui Septimius.
Sunt asimilați, dar, în același timp, nuanțați. Și
cred că în această excelentă strategie narativă
(cu tentă dramatică, întrucât e predominant
România, ia ființă în 1928, la Cernăuți, la
inițiativa lui Theodor Nastasi, urmându-i, în
1945, Teatrul Țăndărică, a cărui baze au fost puse
de către Lucia Calomeri cu concursul Fundației
Culturale Regele Mihai I, a designerilor păpușari
Alexandru Brătășanu, Lena Constante și Ileana
Popescu.
Teatrul de păpuși din urbea clujeană, Puck
este fondat în anul 1950, având două secții -
română și maghiară. Dintre cei ce au activat în
cadrul acestei prestigioase instituții, amintim aici,
în ordine alfabetică, pe: Mona Chirilă, Tudor
Chirilă, Alina Hiristea, Ildiko Kovacs, Aureliu
Manea, Maria Mierluț, Palyi Jănos, Rumi Laszlo,
Bogdan Ulmu, Dan Vasile, Varga Ibolya,
(regizori), Edit Botar, Carmencita Brojboiu,
Alexandru Rusan, Virgil Svințiu, Eugenia
Tărășescu Jianu, Epaminonda Tiotiu, (scenografi),
Frunzina Anghel, Ramona Atănăsoaie, Dana
Bonțidean, Bothos Julia, Laura Corpodean, Ovidiu
Crișan, Csortan Maron, Doina Dejica, Gyorgy
Laszlo, Peter Janos, Angelica Lupeanu, Călin
Radu ȚUCULESCU
Femeile
ir|Sornr|iaCillui
CARTEA ROMÂNEASCĂ
colocvială) constă meritul stilistic al autorului, în
găsirea unei formule proprii cu care echilibrează
balanța pe ale cărei talgere stau, deopotrivă, eroul
și anonimul.
Dincolo de suplețea lingvistică, de comicul de
situație, fin și ironic, rămân memorabile scenele
ritualice în care sunt surprinse tabieturile
gastronomice și bahice, magicul sugerat de
trezirea la viață a lucrurilor (temperată și ea) în
momentele hotărâtoare ca și tablourile erotice,
deloc grobiene, ci fin nuanțate, precum acele
pasteluri care, prin câteva detalii, fără a te
abrutiza, îți rămân temporar imprimate pe retină.
Singurul reproș pe care îl am de adus acestei
cărți este deja amintit pe coperta a patra de către
Cristina Balinte: „Radu Țuculescu face parte
dintre scriitorii care nu lasă cititorilor decât o
singură nemulțumire, aceea de a fi ajuns
involuntar prea repede la sfârșitul cărții”. Chiar
faptul de a fi parcurs această carte în câteva ore,
fără a o lăsa din mână, învederează această
calitate, necesară oricărui prozator talentat (iar
asta nu e, desigur, o coincidență).
Mureșan, Horea Pop, Rareș Stoica, Adina Ungur
(actori).
**** Sunt expuse elemente din premierele
stagiunii 2011-2012, între care: Aladin, Cartea cu
Apolodor, Călătorie în jurul lumii, Ers Jănos
(Janos cel puternic), Secretul magic.
*****Programul Nocturne (lansat în 2006) vine
în întâmpinarea unui public adult, format sau în
formare, interesat, în genere, de teatrul experi-
mental. Câteva dintre titlurile prezentate sunt:
Angajare de clovn de Matei Vișniec, Femeia ca un
câmp de luptă, de Matei Vișniec, Bubocska, de
Orbăn Jănos Denes, Camera oglinzilor după
autori antici și Franțois Villon, Istoria comunis-
mului povestită bolnavilor mintal de Matei
Vișniec, Don Perlimplin după Federico Garcia
Lorca.
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
e-mail din chișinău
Tensiuni lecturale
cu Fuck Tense si
cu Bogdan Lipcanu
| Maria Pilchin
Fuck Tense (Casa de pariuri literare,
București, 2010) - o carte care ne-a năucit ca
și autorul ei din primele clipe în care l-am
cunoscut. Un titlu care provoca maliții venite
dintr-o cunoaștere elementară a limbii engleze și
a literaturii la zi, un „tense puls lectural”
alimentat de ideologic și cultural. Izbi cam din
primele pagini personajul Ceaușescu și un cristic
„lăsați copiii să vină la mine”, Ceaușescu - guru
de comunism. Și copiii vin, ei vin la școală, spre
„încolonare” spre luminosul comunism. „Învățam
prost... Eram nimeni” - un personaj naratar ce nu
se prea încolona prin reușită (marginalul
sistemului).
O revenire la ziua frumosului ieri „after the
revolution”, o carte în care trădători sunt cei care
îl răstoarnă pe „iubitul conducător”, o astfel de
viziune nu poate să nu năucească. Spre marea
descumpănire a cititorului (mai ales a celui
basarabean), apar aici anumite simpatii pentru
comunism și guma de mestecat „Pace” și te
întrebi oare cum erau baloanele făcute de acea
gumă? Ca și realitatea de baloane de săpun
ideologic? Dar ajungi să înțelegi treptat că e o
realitate decupată, nimic mai mult: „Trebuia să
decupez din Scânteia,/ să pun pe un panou de
scârț,/ activitatea lui Ceaușescu.../ Am început să
țin la chestia asta”, astfel cititorul parcurge un
comunism de puzzle și un eu (de)format de
(i)realitatea trăită. În Discurs despre socată
citeam cumva iritantele cuvinte: „Aș da timpul
înapoi pentru multe lucruri. Eu l-am iubit mult
pe Ceaușescu și faptul că-n acele vremi era socată
mi se pare un argument imens pentru a trăi acel
timp. Ceaușescu era un geniu, pentru că pe
vremea lui era socată... Revoluția a distrus
socata. Eu l-am iubit enorm pe Ceaușescu, el mă
plimba prin parcuri de mână și îmi dădea să
beau socată... Poate dacă Ceaușescu ar fi dat
socată tuturor nu ar fi avut loc revoluția”. Nu
poate să nu izbească ironia, pastișarea unui geniu
al socatei. Acesta este punctul de unde începe să
placă textul. „Toți prim secretarii trebuie că erau
oameni simpatici”. Deloc românescul „trebuie că
erau” sugerează cealaltă față de puzzle -
comunismul standardelor duble.
Găsești aici o lume în care Pistruiatul,
personajul ce sare în lungime, pare să încerce să
se depășească, ca în jocul cu „Dacii și romanii” și
ca în TOT. Aici comunismul și instituția pioneriei
și TOT-ul sunt un joc, o dimensiune pur ludică,
cu un Ceaușescu aidoma unui „spărgător de
nuci” hoffmannian, căruia acuș-acuș aștepți să îi
cadă vreun dinte. Comunismul lui Bogdan
Lipcanu e ca o joacă. Copilului ieșit din el, asta îi
rămâne în memorie: comunismul și jocul, astfel
ele devin metonimice în acest context. Cartea nu
e nici pe departe poezia fericirilor comuniste. Or,
comunism aici e sinonim cu vârsta copilăriei și a
ieși din comunism e echivalent cu a pierde
paradisul infantil (păcat că domnul Freud nu a
elaborat și teza complexului expulzării din
diferite -isme ideologice - „complexul -ism-ului”,
să zicem). Doar că Lipcanu sugerează latent ideea
că și complexitatea Paradisului trece în complexul
Raiului pierdut.
A te deosebi, a te rupe de părinți e probabil o
fatalitate a urmașilor: „Am avut și eu o colecție
de Sportul,/ Dar mama, încet, le-a tot pus la
gunoi./ Și am avut și programe interiste, groase/
Cu informații și poze,/ Dar și ele au dispărut./
Că așa sunt mamele:/ Aruncă ce e bun și nu
înțeleg”. Căci predecesorii nu sunt nimic decât
starea aia când „dacă aruncai o bilă de fier în ele
cădea toată cetatea”, tot constructul: „Nu mă
lăsau la filme,/ Nu mă lăsau duminica la Casa
Pionierilor/ Nu mă lăsau la meciuri,/ Nu mă
lăsau la televizor”.
Scriitura la persoana întâi nu e un simplu
artificiu gramatical, există în aceste texte un eu,
unul prezent până la „ecce homo”. Pot fi
întâlnite și unele jocuri de false stângăcii, false
căci ele își au latența elaborării simțită și nodurile
țesăturii textuale salvează aruncarea la coș a cărții
de către cititorul neatent. E un comunism cusut
cu ațe albe ăsta. O carte în care, „gimnastul
made in China” este idealul umanului ce s-a
depășit, căci „el nu obosea, că era de plastic”, un
„plastic” ce izbește printr-un rece de anorganic,
de previziune copilărească a evului consumerist.
Ca un Macondo, ca o lume din papier-mâche
dintr-o narațiune marqueziană, universul,
proiectat butaforic de Bogdan Lipcanu, e un
spațiu în care marile evenimente sunt meciurile
de fotbal, care adună masele și cumulează
energiile umane, căci „vroiam fotbal, nu
revoluție”. Cu fotbaliști care „se cultivă” citind
cărți între antrenamente, în epoca de aur a
fotbalului comunist românesc descoperi
simulacrul, vițelul de aur al acelei epoci.
Un spațiu temporal al copilăriei în care mai
reale sunt OZN-urile decât viața, unde despre
uman se află din „cartea de sexologie” și tot din
sexologie vin marile întrebări existențiale, o carte
care anunță tacit ideea că din comunism ajungi,
te arunci în pornografie: „Ta-su lu’ Făgărășan era
inginer și era pasionat de femei și pornografie”.
Or, în comunism se făcea partizanat pornografic
ca în „Clandestin, Partid, Conan Barbarul”.
O carte în care Jokl este nume de supererou de
cearceaf, Jokl, un Don Juan de filme porno. Iată
de ce unele din aceste texte nu vor fi niciodată
„exilate” în antologiile școlare, în „încolonări”
textuale. Cartea necesită indicele „împreună sau
cu acordul părinților”.
Construcția propusă de autorul român este
una halucinantă, cu vorbit fără perdea și
înjurături citate de pe pereții școlii din copilăria
de ieri. În pofida pornograficului doar anunțat,
dar practic absent conceptual, cititorul mai doct
va identifica în acest text un fel de „ființă și
timp” heideggeriene ce converg într-un Fuck
Tense în formula lui Bogdan Lipcanu, un timp
detronat, deconstruit și reconstruit ca în Mortul
lui Borges, unde citim că zeii care construiseră
orașul muriseră sau înnebuniseră, e timpul „când
la televizor se cânta imnul”.
Hariett, acel „sweet angel of communism”,
ființa care poate nărui cerurile unei copilării fără
să știe/ înțeleagă, e „o năruire fără axă” or un
text giroscopic precum acest Îți cer prietenia.
Hariett anunță un moment ca sumă a unei vieți,
o convergere spre esențe. De unde și retorismul
întrebării: „Am merge la cofetărie, am mânca o
prăjitură și după aia, ce-am face după aia, ce-am
face toată viața? Am sta așa?” Iubirile copilăriei
ca și școlarizarea sunt porțile ce fac conexiunea
cu Infernul prezentului, pe acolo se intră în azi,
prin eroticul infantil, pe care ar fi eronat să îl
ignorăm, și prin educație, nu de cea mai bună
calitate atunci (ca și acum, de altfel). Școala e
acolo unde „se stă”, așa cum stai în detenție sau
la spital etc.
Fuck Tense e o carte în care autorul pretinde
că „își exprimă concepția despre lume și viață”.
Dar nu îl credem. Un lucru e cert: omul de ieri
nu este omul de azi, copilul de ieri e adultul
cramponat în ieri. De aici fractura revenirii,
încercarea unei corecții de aură într-un timp
parcurs (poate fără a-l fi trăit). Poemele nu sunt
convingătoare, dar aura lor te anunță că nu
acesta a fost obiectivul proiectului auctorial,
cartea nu s-a dorit persuasivă. Obsesiile ce
guvernează paginile sunt cele ale trecutului, dar e
un trecut ireal, un trecut fantasmagoric, produs
de amintirile despre amintiri ale minții care scrie.
(Acest fapt îmi evocă propria autobiografie. La 20
de ani am revenit în regiunea Odesa de unde
plecasem pe la 10 ani, muntele din spatele casei
în care locuisem acum mi se părea nici măcar un
deal). Or, în textele lui Bogdan Lipcanu nu
putem constata o reprografie a realității
comuniste de cândva, putem doar înțelege că
avem dreptul să construim propriile noastre
muzee și arhive imaginare.
Așa cum nu credem în texte omenești
absolute și nici pe atât în absolutul uman,
considerăm cartea lui Bogdan Lipcanu un reușit
experiment cu timpul și cu sine și, dacă timpul
este o ficțiune, rămâne sinele auctorial și cel
lectural. Autorul pare să simuleze credința în
faptul că timpul e reversibil, sau măcar credința
în iluzia că el poate fi oprit și dez-incarnat/
reincarnat. Astfel Fuck Tense e o carte de
epatare, de obrăznicii textuale, de contrapunere
în fața valului consumerist și globalizant ce veni
acu peste noi și își are argumentul și înțelegerea
ochiului care citește, blocat inițial de textul care
iese din formatul lecturilor denigrator-
postcomuniste.
În ce cheie (metodă - termen din realismul
socialist) scrie Bogdan Lipcanu? Această carte
nici măcar comunistoidă nu poate fi numită.
Ducând ideea Cristinei Ispas mai departe, vom
numi acesta un comunism de popcorn tentat de
socata de ieri. Nostalgia socatei, iată leitmotivul
acestei cărți. Scriitorul postmodern e totodată un
eretic și Bogdan Lipcanu se înscrie în această
paradigmă, iar tot „comunismul” acestei cărți e o
drăguță „erezie” în masa de cărți comerciale,
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
machiate și pieptănate cu sârg. Dacă scria în plin
comunism, Lipcanu ar fi făcut disidență. E felul
de a merge împotriva cursului masiv al
prezentului, prin structuri mentale zbârlite, în
susul blănii textual-ideatice, cu încercări opozante
încă din A 6-a F, 1987, Sibiu - Bogdan, Udo,
Opriș.
În cadrul timpului creat de lectură mă
gândeam la mama, tata, eu mică și steluța lui
Lenin, cumva diferită de celelalte, pe care mi-a
dat-o Iura în școala rusă, colegul care îmi ducea
uneori geanta și îmi scria bilețele de amor destul
de inspirate pentru un octombrel din clasa a
doua. Cam asta am reținut eu din comunism. Să
port cravata cea roșie nu am mai ajuns, picase.
Ăsta era comunismul meu cotidian, unul în care
nu sunt tentată a mă întoarce. Comunismul...
acel mit desacralizat...
Nu am fost mereu de acord cu autorul, ba
chiar deloc nu am fost, dar i-am simțit
dimensiunea „orgasmică” a scriiturii anunțată în
titlu, un hedonism existențial de estetică a
urâtului, ceva în maniera „ce drăguț și sexy a
fost comunismul”, expresie însoțită de vreo trei
cuvinte tari, scrise în loc de grafitti urban.
Vorbitul fără perdea al lui Bogdan Lipcanu îmi
aminti de poemele poetului latin Gaius Valerius
Catullus (87 a. Cr. - 54 a. Cr.) a căruit operă
citită atent sugerează ideea că scatologismele pot
fi și acele cuvinte obscene pronunțate în timpul
actului veneric, atunci când funcția lor este cu
totul alta și anume cea a unei magii verbale, a
unei descătușări a rațiunii alunecate într-o
adevărată beție carnală. Momentul scatologic nu
este doar acela care e marcat de un cenzor
mental blocat de o stare psihică neechilibrată,
când creierul uman are nevoie de o descărcare și
aceasta se produce verbal sau prin lacrimi
(înjurătura a înlocuit piatra aruncată), este și
cazul când mintea caută o delectare printr-o
încălcare verbală conștientă a unui tabu moral.
Pornind de la acest exercițiu de comparatism,
ne întrebăm dacă nu este limbajul obscen gratuit
inserat în textele lipcaniene din dorința de a
provoca un șoc sau cel mai mic interes posibil
prin plasarea într-un peisaj carnal?! Ne apropiem
de scriitura lui prin a exclude din start orice
pornocultism literar, orice literatură ce jonglează
pe o pistă hormonală. Acele mici particule de
indelicatețe umană, când poetul pare să
obosească de imaginea sa de om creator atins de
aripa divinității, sunt pilonii pe care el pozează
drept un vicios, care calcă tabuurile, aducând în
scenă cuvintele-absență, realitățile-absențe verbale,
vocabulele nespuse, dar trăite și gândite zi de zi.
Citesc egocentric literatura, așa de parcă s-ar
scrie doar pentru mine, o lectură tupeistă de
pretins lector ideal... M-am regăsit în acel „tense”
lipcanian, m-am regăsit și până la urmă asta
contează într-un text, restul sunt accesorii
metatextuale, de receptare conjuncturală.
Primisem însă în furci cartea și pe autor, căci
spațiul dintre Nistru și Prut nu poate sau încă nu
este gata să regândească trecutul cel mai
apropiat: acesta pare să nu fi trecut încă. Fuck
Tense riscă să fie respinsă de cititorii basarabeni
și să fie compromisă printr-o uzanță politică
deloc prescrisă acestui spațiu și acestui text reușit
(cartea riscă o receptare deforma(n)tă aici unde
mai bântuie nălucile deportărilor și ale
comunismului cu față inumană).
Fuck Tense e o carte vizionară, un vizionar al
zilei de ieri, care va putea fi, poate, înțeles doar
într-un mâine.
■
cartea străina
Bismarck la cald
Ovidiu Pecican
n România, biografiile politicienilor de marcă sunt
relativ rare. Dintr-un motiv necunoscut, marile
figuri ale politicii românești nu beneficiază, toate,
de tratări istoriografice pe măsură, chiar dacă lectura
unor cărți dedicate figurilor ilustre ale trecutului - și,
de ce nu, ale actualității - sunt capabile să stârnească
și să întrețină interesul unui public destul de larg. Cu
toate că interesul pentru genul atât de bine ilustrat,
odinioară, de scriitorul Stefan Zweig, este o realitate,
piața de carte românească de astăzi răspunde cu
relativă întârziere și doar parțial necesității de a se
alimenta cu biografii bine scrise curiozitatea cititorilor.
În timp ce o serie de traduceri din viețile starurilor
hollywoodiene sunt chiar acum disponibile - de la
Robert de Niro la Jack Nicholson -, cineva care
dorește să reconstituie momentul 1848, de exemplu,
de la noi nu găsește nicio biografie a lui C.A. Rosetti,
are la dispoziție doar monografia despre I.C. Brătianu
a lui Xeni, din perioada interbelică, poate găsi vieți ale
lui Kogălniceanu (de Al. Zub) și a lui Al Papiu-Ilarian
(de Ioan Chindriș) dedicate mai mult activității de
istorici a celor doi, vechile biografii ale lui Avram
Iancu (mai ales cea scrisă de Silviu Dragomir, cea mai
bună) și cea a lui Al.I. Cuza datorată lui Dan
Berindei... Nimeni nu s-a gândit, de pildă, să scrie o
„viață” a lui Gheorghe Bibescu și a omologului lui din
Moldova, Mihail Sturdza. Și câte alte nume de
protagoniști ai momentului lipsesc din panoplia
analizelor în detaliu ale acelei epoci.
Genul biografiei politice este, deci, pasionant, căci
reconstituirea vieții oamenilor din prim-planul
decizional, de care se leagă configurațiile specifice ale
timpului și viziunea asupra prezentului și viitorului
vremii când aceia au fost activi permite și comentarii,
ipoteze, demonstrații menite să conducă la o
înțelegere mai nuanțată a profilului lor, a proceselor
istorice și a vremii.
Un bun îndemn în direcția familiarizării cu acest
tip de abordare adresează, implicit, Jonathan
Steinberg, autorul - american - al biografiei Bismarck.
O viață (Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2012, 604 p. + 20 p.
ilustrații, trad. de Diana Mădălina Ivan, Sorin Ralea și
Mihaela Spătaru, ed. îngrijită și prefață de George
Cristian Maior). Lucrare robustă, excelent
documentată, care a apărut doar cu un an în urmă, la
Oxford University Press, cartea profesorului de la
universitatea din Pennsylvania, care a studiat la
Harvard și la Cambridge, la ultima devenind și
profesor pentru o vreme, Bismarck. O viață apare cu
binevenită promptitudine la noi unde, se știe, umbra
protagonistului lucrării a creat o dinastie care a adus
consolidarea unității, independența și completarea
unificării, a lăsat în urmă un mare scandal - faimoasa
afacere Stroussberg - și a patronat de departe aderarea
Micii Românii la Tripla Alianță. Și să nu fi devenit
pentru români atât de important începând cu 1866,
Bismarck tot ar rămâne un legitim obiect al interesului
celor conștienți de importanța unificării Germaniei în
a doua jumătate a sec. al XIX-lea pentru restul
Europei și chiar al lumii. „Cancelarul de Fier”, Otto
von Bismarck nu poate fi ocolit de nicio revizitare a
epocii pe care statura lui a dominat-o autoritar, cu
succes.
Jonathan Steinberg este un biograf pe măsura
subiectului. Pentru a face înțeleasă personalitatea
contrastantă a omului, el evocă, la locul și timpul
cuvenit, statutul junkerilor prusaci și cultura lor
militaristă, discută moștenirea istoriografică și
ideologică a faimosului istoric britanic Edmund Burke,
nu ezită să recurgă la paragrafe copioase din
memorialistica protectorului lui Bismarck și a multor
JONATHAN STEINBERG
BISMARCK
O VIATĂ
»
Prefața la traducerea în limba romând de.
GEORGE CRISTIAN MAIOR
altor contemporani care au intrat în contact cu el.
Cancelarul a făcut parte din marea galerie a
diplomaților sec. al XIX-lea, începând cu Taleyrand și
Metternich, dar continuând cu sine însuși, în partea
secundă a veacului. A-i scrie viața înseamnă, practic,
să refaci traseul care a dus regatul Prusiei la succesele
sale unificatoare de mai târziu, la cele militare, dar și
la cele economice ori din domeniul aplanării
tensiunilor sociale și al introducerii asigurărilor sociale.
David Blackbourn remarca pe bună dreptate că
Steinberg folosește de minune detaliile relevante
pentru a contura un portret contrastant, ce pune în
tensiune calitățile uluitoare ale arhitectului politicii
germane din anii 1860-80 și derapajele maladive
(inclusiv ipohondria), descifrate de monograf ca semn
al derapajului politic.
Teza principală a lui Jonathan Steinberg este că
geniul bismarckian s-a evidențiat în demersurile de a fi
pusă în scenă, dar și la treabă, imensa lui putere
putere suverană. Tema puterii i-a preocupat, în diverse
contexte, mai cu seamă pe filosofi precum
Schopenhauer și Nietzsche, ori, mai recent, pe Michel
Foucault - desigur, în diferite contexte -, astfel încât a
trata cazul Bismarck pare un exercițiu canonic care
obligă la aplicarea teoriilor despre putere la materialul
faptic oferit de epoca bismarckiană. Cu toate acestea,
nu presupozițiile teoretice primează în biografia
despre care este vorba aici. Dimpotrivă, analiza
faptelor în lumina impactului asupra contemporanilor,
ca și în cea a posterității, obligă la încadrarea în
categoriile puterii activitatea spectaculară a prințului
cancelar. Astfel, istoriografia intră în dialog nu doar cu
romanul - romanești fiind detaliile, dar și destule
întorsături de situație aduse în avanscena unei vieți de
împrejurări determinate [-], ci și cu filosofia, fapt care
creează volume suplimentare unei reconstituiri dintru
început complexe.
Inițiativa traducerii alerte și a îngrijirii unei ediții
în limba română a cărții trebuie că se leagă și de o
intenție pedagogică. A pune în fața politicienilor
români actuali o „statuie vivantă” de talia lui Bismarck
este o idee cel puțin ironică, însă cu totul binevenită,
a îngrijitorului ediției. Sunt mari șanse ca oamenii
politici să o ignore sau să o trateze cu superficialitate,
dar cu siguranță cartea va stârni interesul marelui
public.
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
7
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
amfiteatru
Teoria nelecturii (II)
| Laszlo Alexandru
muzantă e mai cu seamă situația în care
doi inși stau de vorbă pe marginea unui
JL	Xvolum pe care nici unul dintre ei nu l-a
citit. Situația se petrece în momentul de vîrf al
romanului Numele trandafirului. Călugărul Jorge
da Burgos (pastișat după Jorge Luis Borges) îi
oferă spre lectură un manuscris detectivului
Guglielmo (pastișat după Sherlock Holmes și
Cîinele din Baskerville). Numai că paginile sînt
unse cu otravă și răsfoirea lor produce moartea
curiosului. Așadar Guglielmo preferă să lase
deoparte cadoul fatal și să-i povestească ucigașului
conținutul. Ar fi vorba despre a doua carte din
Poetica lui Aristotel, care încurajează rîsul și
parodierea lumii sfinte: o situație inacceptabilă
pentru bătrînul orb, scufundat în aburii
fanatismului, dar incitantă pentru investigatorul
partizan al gîndirii îndrăznețe și al cunoașterii
fără frontiere. “Încet-încet mi-a apărut în minte
această a doua carte, așa cum ar fi trebuit să fie.
Ți-aș putea-o povesti aproape în întregime, fără să
mai citesc paginile care ar trebui să mă
otrăvească. Comedia se naște în acele komas, sau
în satele țăranilor, ca o sărbătorire veselă după un
prînz sau după o festivitate. Nu povestește despre
oameni renumiți sau puternici, ci despre ființele
păcătoase și caraghioase, nu ticăloase, și nu se
sfîrșește cu moartea personajelor. Provoacă
ridicolul, arătînd defectele și viciile oamenilor
obișnuiți. (...) Așa este?”
Între un nevăzător, care n-avea cum citi cartea
prohibită, și un cercetător prudent, care nu are de
gînd să plătească lectura cu viața, se desfășoară
dezbaterea despre unicul exemplar al manuscrisu-
lui celebru, care va sfîrși în flăcări. Pesemne că
admiratorii romanului scris de Umberto Eco au
fost cuceriți de trama ingenioasă. Ei ar fi putut
remarca, totuși, că la temelii a fost plantată
sămînța unui sofism ironic.
Cum izbutesc cei doi adversari să se întrețină
pe marginea unei lucrări pe care n-au citit-o? Ei
dovedesc, de fapt, un mare profesionalism, fiind-
că “orice carte se supune unei logici”. Așa se face
că, dacă știm persoana sau gîndirea autorului,
putem deduce conținutul volumului scris de el.
Și, pe lîngă acestea, “o carte nu se limitează la ea
însăși, ea este în egală măsură constituită, din
momentul în care e difuzată, de totalitatea
dinamică a seriilor de schimburi pe care circulația
ei le suscită. Să fii atent la aceste schimburi
înseamnă așadar să ai acces la ea, dacă nu să o și
citești”. Contextul receptării facilitează percepția
asupra textului.
Un rol important îl joacă și conceptul de
carte-ecran, ce reprezintă impresia pe care ne-o
facem despre o operă pe care n-am citit-o sau am
uitat-o. În viața de toate zilele conținutul volu-
melor parcurse vine să configureze o lume ipotet-
ică; ne creăm o imagine proprie despre o operă,
iar apoi o tot vehiculăm în dialoguri, conversații,
amintiri etc. Însă universul volumului pe care cre-
dem că-l stăpînim în memoria noastră adesea nu
se suprapune fidel peste cartea respectivă.
Lipsa de coordonare între intențiile autorului
și percepțiile cititorilor se poate verifica la scară
amplă. Adeseori se întîlnește situația în care inter-
pretările (sau adaptările unei cărți: la teatru, la
film etc.) o apucă într-o direcție cu totul neaștep-
tată. “Orice scriitor care a discutat ceva mai mult
cu un cititor atent sau a citit un articol suficient
de lung care să-i fie consacrat încearcă această
experiență de o stranietate neliniștitoare, cînd își
dă seama de absența corespondenței dintre ceea
ce a vrut să facă și ce s-a înțeles. O abatere deloc
surprinzătoare dacă ne gîndim că, întrucît cărțile
lor interioare sînt diferite prin definiție, cea pe
care cititorul o suprapune cărții scriitorului nu are
nici cea mai mică șansă să fie identificată de aces-
ta din urmă”.
De altminteri nici nu e recomandabil să ne
apucăm, în fața unui scriitor, într-o situație frivolă
și mondenă, să-i disecăm volumul cu încrîncenare
ori să-i răspundem serios la întrebarea ce anume
ne-a plăcut. “Nu există decît un singur sfat
înțelept ce poate fi dat celor care sînt puși în situ-
ația de a-i vorbi unui scriitor despre una dintre
cărțile sale fără să o fi citit: să spui lucruri de bine
fără să intri în detalii. Autorul nu așteaptă cîtuși
de puțin un rezumat sau un comentariu argumen-
tat al cărții lui și e chiar de preferat să nu îi fie
făcute, ci, menținînd cea mai mare ambiguitate cu
putință, să-i spunem doar că ne-a plăcut ceea ce a
scris.”
Dacă mai era nevoie de argumente supli-
mentare în favoarea nelecturii, se știe că multe
lucruri ne dispar treptat din memorie. Cititul se
desfășoară în timp și numeroase cărți, parcurse cu
ani în urmă, ne ies din minte sau - dacă ne-au
plictisit - uităm pînă și faptul că le-am văzut.
Montaigne, de pildă, își inventase un complicat
sistem de note, pentru a-și rememora volumele
citite. Iar efectul cronologic se răsfrînge asupra
cărților preferate: una ne spunea Winnetou în
copilărie, alta la maturitate și altceva la senectute.
și-atunci de ce să ne mai străduim citindu-l, cînd
toate se schimbă?
Întreaga teorie a lui Pierre Bayard, pe care am
parafrazat-o aici, e seducătoare și se parcurge pe
nerăsuflate. Să nu uităm că autorul e și psihana-
list. Cartea lui, atent documentată și pe-alocuri
impertinentă în ipotezele sale, are inclusiv rolul
de-a ne elimina spaima și complexele în fața
imensității culturii. Profesorul francez ne con-
solează, explicîndu-ne că lucrurile pot fi făcute,
foarte bine, după ureche. Ba chiar că e preferabil,
în multe situații, să lăsăm deoparte rigiditatea
scrupuloasă.
Nu înseamnă că toate ipotezele sale sînt per-
suasive pînă la capăt. Multe din strategiile de care
se slujește reprezintă doar ingenioase perdele de
fum. De pildă imensa cantitate de cărți existente
n-ar trebui să fie pentru noi un îndemn la nelec-
tură ci, eventual, la o mai exigentă selecție.
Nimeni nu-și face lecturile după criterii numerice,
forțînd parcurgerea celor trei milioane și jumătate
de volume dintr-o bibliotecă, ci își trasează un
perimetru al interesului profesional/personal, pe
care se străduiește să-l acopere de bine, de rău. E
indiscutabil că obiectul numit “carte” poate fi
considerat din numeroase perspective: a autorului
care îi concepe structura interioară, a editorului
care îi evaluează grosimea, costurile economice și
vandabilitatea, a tehnoredactorului și a graficianu-
lui care îi proiectează aspectul exterior, a tipogra-
fului care o multiplică și o leagă, a bibliotecarului
care o înregistrează. Pesemne că cititorul vine la
sfîrșit de tot pentru a contopi aceste parcursuri
atît de diferite. Dar între unul care se mulțumește
cu clasificarea romanului în limitele genului epic
și altul care suferă alături de personajele prinse în
mreaja cuvintelor, e diferența dintre aviatorul care
zboară pe deasupra satului și duhovnicul care-i
spovedește pe săteni.
Este adevărat că ne putem menține la un nivel
de răcoroasă politețe, dacă recurgem la strategia
divagației în jurul subiectului, sau la aceea a pre-
luării și recondiționării opiniilor prestigioase for-
mulate pe seama argumentului nostru. Dar aceste
expediente nu ne vor deschide accesul către per-
formanță în interpretare, ci ne vor ajuta doar, o
vreme, să ne păstrăm pe linia de plutire. Pierre
Bayard are tot dreptul să enunțe paradoxuri
amuzante, pentru a ne frînge prudența: “Ne
putem întreba care este un cititor mai bun - cel
ce citește în profunzime o carte fără să o poată
situa sau cel ce nu aprofundează nici una, dar se
mișcă cu ușurință în toate?”. Probabil că soluția la
această falsă dilemă e oferită de a treia cale: a citi-
torului care citește în profunzime o carte și e
capabil apoi să stabilească analogii cu alte lecturi
pe care le-a realizat.
Cum să vorbim despre cărțile pe care nu le-am
citit ne oferă un șir de soluții ingenioase pentru a
depăși un handicap. Seamănă cu dezbaterea pe
marginea eficienței unui medicament în caz de
boală. Dar pînă să disecăm efectele colaterale ale
unei pastile curative, sîntem obligați să
proclamăm superioritatea sănătății umane. Și în
loc să elogiem vicleniile care ne pot scuti de cal-
varul lecturii, trebuie să citim.
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
traford
Poeme de Balazs F. Attila
Oțet de mere
[Almaecet froccs, - la un concurs pe versuri date]
Greu prin zmeuri se strecoară ursul
Numai tufe goale-n urmă-i. Curg
Stropi pe geamuri și te uiți la cursul
Ploii întețite către-amuig
Așteptat la prânz, nu ies din casă
În grădina toamnei premature
Unde prietenii au pus pe masă
Pulpă de berbec și gem de mure
Cad pe gânduri preasătul de toate
Cum ajunge-o luntre-n lac sau mare?
Vântu-i umflă pânzele sau poate
Că dorința-mi ce prin somn tresare
Un oțet de mere-aș bea acum
Leac pentru mahmuri pe când cu toții
Stați de vorbă despre ce și cum
I-ar putea fi leac singurătății
Schimb de mesaje
------Original Message------
From: C.
To: D.
Sent: Thursday, April 26, 2012 10:55 PM
Am primit un e-mail cu gândurile lui
Mahatma Ghandi despre energiile negative,
conflicte, lipsa de încredere și ură. Știu că nu este
întâmplător că l-am primit tocmai acum. Soarta a
intervenit de multe ori când, luând-o pe calea
negativă, eram gata-gata să-mi pierd mințile.
Gândurile negative și ura sunt ca bumerangul, se
întorc și te izbesc din plin.
Așa că renunț să mai lupt. Trebuia s-o fac de
mult, căci nu poți să ții pe nimeni cu forța lângă
tine.
Nu mai sunt supărat și te rog și pe tine să uiți
de toate cele rele, să nu mă urăști pentru că, pe
termen lung, tot ție-ți vei face rău. După cum și
eu mi-am făcut în primul rând mie, răstindu-mă
inutil la tine.
Sper că voi reuși să aduc pacea în viața mea.
De-acum încolo, îmi voi focaliza energia numai
asupra lucrurilor pozitive. Sper că voi avea tăria.
Noapte bună! Fie că mă vei uita, fie că mă vei
ierta, puterea păcii, a liniștii și a creației să te
însoțească mereu. Pupici.
------Original Message------
From: D.
To: C.
Sent: Sunday, April 29, 2012 11:35 PM
nu pentru că ar fi apărut altcineva nu ți-am
mai dat niciun semn, ci pentru că trebuie să-mi
oblojesc sufletul, dorm mult, stau la aer curat și
încerc să comunic cu oameni pozitivi care mă
influențează cu energiile lor pozitive. Cum ar fi
Uli, copiii mei, Elena sau soră-mea, în cazul lor
știu că-și fac griji pentru mine și că n-au nimic
împotriva ta. E nevoie de timp. Pur și simplu îmi
văd de treabă, încerc să le rezolv pe toate cele cu
care am rămas în urmă, până acum neavând ener-
gia necesară pentru a mă ocupa de lucrurile de zi
cu zi. Încet-încet prind puteri, încerc să privesc
înainte. Fă și tu la fel. Nu-i voie să crezi că dacă
celălalt nu e, atunci e și infidel. Asta-i o tâmpe-
nie. Dragostea adevărată este atunci când știi că
celălalt își vede de treabă, iar dacă într-o bună zi
vă veți întâlni, prima întrebare să nu fie:
cu cine-ai fost, curvo, ci cum ești inimioara mea,
povestește-mi cum ți-ai petrecut ziua. O zi
frumoasă!
— Original Message-----------
From: C.
To: D.
Sent: Sunday, April 29, 2012 11:50 PM
Eu cred că e un pic de trădare să discuți
problema noastră cu alții. Și n-am nicio poftă să
conversez cu nimeni. Munca și scrisul sunt
refugiul meu. Prin scris poți să scuipi
amărăciunea din tine. Desigur, nu suntem și nici
nu putem fi la fel. Eu îmi rezolv, pentru că în
esență sunt tare, problemele. Însă aripile mi le-am
pierdut. Voi fi mai ușor de acceptat pentru alții,
dar nu voi mai fi eu în întregime.
Până acum m-am străduit să văd, să știu și să
înțeleg totul. Acum mă voi forța să fac exact con-
trariul. Va fi un fel de orbire, însă cu folos.
Indienii nu sunt geloși, pentru că ei din start con-
sideră că toate fac parte din karma, inclusiv
lucrurile neplăcute. Ies la soare, însă nu-mi pierd
vremea cu nimeni. Sunt mereu presat de timp. M-
am gândit și la tine, din perspectiva asta, fără ură
adică. Am înțeles că ori te accept așa cum ai
devenit, ori îmi iau tălpășița, dar nu pot să mă
aștept din partea ta la nimic ce tu nu vrei să-mi
dai de bunăvoie. Nu ai voie să-l oprești pe cel
aflat pe povârniș dar încă neajuns în vale, căci
numai de acolo se poate înălța din nou. Iar dacă
nu se află pe povârniș, înseamnă că nu vrea să
ofere mai mult decât îi face lui bine. Ori putem
să acceptăm asta, ori nu. Dar n-avem voie să
pretindem. Dacă-i așa, degeaba te-aș ruga eu sau
altul să nu reacționezi la evenimente așa cum ai
făcut-o atunci când ai aflat de infidelitatea soțului
tău. Pentru că nu-i adevărat că este necesară, nu-i
adevărat că face bine aventura. Ne amăgim sin-
guri. Ne adormim conștiința. Tu toată viața ți-ai
urmat propria cale și, asemenea celor norocoși,
toate ți s-au părut juste. M-a șocat, dar în același
timp te-am și invidiat pentru ce mi-ai spus: nu
regreți nimic din viața ta. Eu îmi regret mai mult
de jumătate din viață. Am trăit mereu la umbra
iadului, mi-am luat și o mare porție de flăcări.
Dar asta-i problema mea. Să ai o zi frumoasă!
— Original Message-----------
From: C.
To: D.
Sent: Friday, May 06, 2012 07:33 PM
poate că inima ar mai suporta acest joc dublu,
însă în practică e enervant la culme, pentru că
trebuie să joci șah mereu, și teatru, și să dai expli-
cații, să minți. Ceea ce îl macină atât pe făptaș
cât și pe cei din jurul său. Triunghiurile au doar
prezent, nu și viitor. Nici rendez-vous-urile gen
Jănos n-au avut niciun farmec, orice legătură
secretă devine după un timp o dezamăgire. De
aceea alege-ți pe cineva pe care pot să ți-l asumi
pe față. Dacă tânjești după liniște și fericire.
Aventura e ca o sală de așteptare neîncălzită. O zi
frumoasă! Asumabilă.
— Original Message-------
From: D.
To: C.
Sent: Friday, May 06, 2012 08:40 PM
Nu există nicio aventură și nu există întâlniri
secrete. Și nici nu vor exista prea curând. Numai
tu ai existat, pe tine mi te-am asumat. Tu mai
puțin. Și nu ai crezut. Partida s-a terminat, din
păcate. Să nu-mi mai dai niciun semn.
— Original Message-----------
From: C.
To: D.
Sent: Saturday, May 07, 2012 08:10 PM
Ploaie
apa
se face una cu sticla
ochelarilor
umbli
într-o uriașă picătură
hăbăuc
ea pune de cafea
ronțăie alune caju
un album Klimt
pe masă
ascultă Ravel
nu te așteaptă/nu pe tine te așteaptă
— Original Message-------
From: D.
To: C.
Sent: Sunday, May 11, 2012 10:11 PM
Crezi că am glumit când ți-am zis să nu-mi
mai trimiți nimic? Păi n-a fost o glumă sau vreo
tactică feminină ca să-mi acorzi puțină atenție.
Nu vreau să te văd, nu vreau să-ți citesc numele,
nu vreau să știu de tine! Am încercat să te șterg,
dar n-a mers.
Vorbesc serios! Vreau să uit, minute, ore, zile,
flashuri, treziri, bucurii, pasiuni, vreau să șterg
tot.
Ce simplu ar fi dacă am funcționa ca un
computer. Mă doare ceva, nu-mi convine, o
simplă apăsare pe tasta delete și totul dispare,
definitiv. Ce simplu ar fi, păcat că e doar ficțiune.
Din nefericire Recycle Bin rămâne, stocând toate
informațiile șterse, toate evenimentele, la fel ca
sufletul. De multe ori am impresia că am depășit
toate astea, că nu mă mai poate durea, nu mă
mai poate afecta, și totuși e suficientă o imagine,
o mireasmă, un gest și totul se reia. Prin ce
tehnici, practici, mi-aș putea șterge sentimentele,
cum le-aș putea purifica?
Mașinăria e capabilă să șteargă trecutul,
sufletul meu, nu. Își scoate capul pe neașteptate,
îmi trimite mesaje. Mă întreabă dacă vreau să le
arhivez! Nu vreau, sub nicio formă, mă
împotrivesc cu înverșunare, făcând pașii necesari
pentru anihilare. Încerc să nu gândesc, îmi distrug
memoria cu alcool, încep să mă îmbăt, poate am
și reușit, acum o să fie bine, pot să mă liniștesc,
am șters tot, cel puțin așa cred în clipa asta.
De mâine mă așteaptă o viață nouă!
Traducere din limba maghiară de
Ildiko Găbos-Foarță
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Vlad A. Gheorghiu
Un tânăr poet moldav, Vlad A Gheorghiu, student la Iași, m-a rugat să scriu câteva cuvinte-înainte la debutul
său. Rugămintea este (ca și rugăciunea, de altfel) o laudă. Am avut ezitări, căci prietenul meu, prozatorul, mi-a
spus odată că nu e alta mai jenantă situație decât aceea când ești lăudat de oameni pe care tu nu-i poți lăuda. Am
cetit poemele lui Vlad A. Gheorghiu și mi s-a luat o piatră de pe inimă: îl pot și eu lăuda.
O dată, pentru că tânărul poet scrie: „Lacul cu lebede nu mai este ceea ce a fost - am spus eu cu un tremur
în glas”. Și cum să nu tremure glasul unui poet tânăr, când își dă seama că nici poezia nu mai este ceea ce a fost.
La concluzia asta nu poți ajunge prin inspirație. Tristețea, ca și orgoliul, vine din cărți citite: la chaire est triste,
helas, et j’ai lu tous les livres. A doua oară, pentru că din constatarea că poezia nu mai este ce a fost, din
sfâșierea asta, și-a făcut o artă poetică. Soțul omorât „cu un ac de cusut”, iubita ajunsă „cârpă de șters pe jos”,
fumatul țigărilor de foi, urmele „feselor ei bine conturate”, coșul de rufe pe care îți bei ceaiul, mașina de spălat
etc, toate aceste infuzii de concret, toate aceste notații jurnaliere, i se par poetului nostru insuficiente, sunt o
aparență.. Trebuie că există ceva dincolo de ele, au ele undeva o transcendență. Și atunci apare scrisul cu imima
pe masă, apare dezarmantul vers „cât de mult o iubesc”, apare omul îndrăgostit de lună, pe care o înșeală cu o
„mușcată de ghiveci”, apar aripile puse la uscat pe calorifer, apare câinele ce-și mestecă imaginația, apare dragostea
arzătoare etc. La prima lectură, alăturările acestor fețe ale poeziei mi s-au părut cam nepotrivite. Apoi mi-am dat
seama că nu e vorba de o ezitare, ci de o decizie. Și mi-am adus aminte că și eu, tânăr fiind, defineam poezia ca
fiind o întrezărire a nepotrivirii și ca pe „o armonizare cât de cât a erorilor”.
Mi se pare că Vlad A. Gheorghiu și-a aflat drumul. Treaba lui că preferă să călătorească pe un tăiș de cuțit! În
viziune ardelenească, îi doresc să fie cuțitul lung cât ecuatorul!
Ion Mureșan
regie de șah
Valera scrie cu inima.
pe masă.
Un roman despre o
fată care și-a omorât
soțul cu un ac de
cusut.
deportarea balerinei
”de 2 ani îmi tot promiți că mă duci
pe lacul cu lebede!”
spuse Cristiana plângând
și aruncând cu biscuiți în
mine.
"Lacul cu lebede nu mai e ce
a fost” - am spus eu cu un tremur
în glas.
Ea s-a uitat la mine, și-a luat
tricoul și a plecat.
Nu am mai văzut-o de 2 ani
dar țin bine minte ce mi-a spus
într-o seară rece când
doar bețivii mai încălzeau
trotuarul:
"sunt cârpa ta de șters pe jos ...”!
Nici nu-mi dădeam seama
cât de mult o iubesc
și cât am rănit-o.
Era în februarie
19.
recurs la fidelitate
motto; “Te iubesc! - minți el.”
Martin iubește.
De ceva timp el are o relație cu luna.
Înainte de întâlnire Martin își așează părul
cu un pieptăn de arțar.
Nu vrea să creadă lumea că e dezordonat.
În fiecare zi el merge cu un buchet de zahăr
la cimitirul din oraș.
Martin se vede cu luna în fiecare zi după 6.
Ei petrec 2 ore pe crucea unui poet avangardist.
Beau cafea și Martin fumează 3 țigări de foi.
După aceea fiecare merge pe bolta lui.
Martin înșeală luna cu o mușcată de ghiveci.
Martin a făcut dragoste cu universul.
Acum Martin se mulțumește cu o mușcată
de ghiveci.
Martin este un poet practician.
Martin iubește.
happy bears
Natașa și-a făcut bagajul și a plecat.
Zicea că pleacă la maică-sa
că nu mai poate, că i s-a îngustat orizontul sub
pleoape. Dar
eu nu cred.
Tot timpul îmi reproșa că
îmi las aripile pe calorifer
prea mult.
Că nu îmi storc visele prea bine
că nu îmi calc gândurile cum trebuie.
Știu că era exasperată de Hector
câinele meu
când își mesteca imaginația și o
scuipa fără jenă pe
covorul ei roz, turcesc.
Ea nu și-a mai lăsat decât
parfumul prin pat
și o pereche de șlapi cu
"happy bears” sub biroul meu
din sufragerie.
Pe cabina de duș au rămas
urmele feselor ei bine
conturate. Mă uit la ele
din când în când
ca la un nud renascentist
abandonat la mine, sub scara blocului
de femeia de serviciu.
Cocoțat pe coșul de rufe
cu ceaiul de tei în mână mă
gândesc oare
cum
visează
o femeie
serioasă?
buna dimineață
Iubita mea doarme mult.
În fiecare dimineață îi
aduceam pâine caldă
cu unt și miere la pat.
Ea vroia și cafea și
suferea că nu îi ofer iubirea mea
arzătoare.
Azi, am dat foc patului în
care iubita mea
încă dormea.
Mirosul păcatelor care ard
îmi amintește de zilele
când îmi găteam
singur
micul dejun pe muzică de
?ostakovici.
Îmi iau cafeaua și
simt nevoia să exclam
"Ah ce dimineață frumoasă
și ce miros!”
loc liber
Iubesc să te văd cum
mă cauți cu lumânarea în
cada de baie
joia când
în apa care se scurge
rămân urme de
om speriat
de urât
de urâte
de urâți...
Eu știu că te
găsesc marțea în
ceașca de cafea
în cabina de duș
în mașina de spălat
când te prelingi ca o
muză moale pe geam
uitându-te la mine cum
ud florile
și te scurgi liniștită
ca viața unui
tenor
italian.
■
1O
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
”10]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
verdele de Cluj
Marginalii la un... marginal
Aurel Sasu
Sincer, n-aș fi vrut să scriu acest articol. Fiindcă
spiritul malefic, despre care va fi vorba în
continuare, poartă chipul unui om pe care, cu
sau fără voie, îl întâlnesc aproape zilnic pe străzile
orașului. Numele lui este Teodor Tanco, aruncat, dintr-
o eroare a destinului, într-o lume altfel născută și altfel
educată decât în viclenia ticăloșiilor nepedepsite.
Serialul său din Tribuna (nr. 232-234, 2012), dedicat
Mitropolitului Bartolomeu Anania, un inventar de
turpitudini și injurii, este doar partea vizibilă a unei
perverse josnicii de care hulpavul octogenar nu s-a
învrednicit întâia oară. Nu cunosc începutul bolnavelor
sale vrăjmășii și nici râvna, de-a lungul timpului, de
a-și afișa grosolănia de temnicer al vieții celorlalți.
Cimitirul de oase de la grumaz în sus nu l-a ajutat, se
vede, nici să iasă din țarcul urii înverșunate, nici să
priceapă că, trăind în nevrednicia gândului, se face rob
propriei sale nemernicii.
În 1985, samavolnicul Mihai Dulea, vicepreședinte
al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, dispune
sistarea celebrei serii de „Restituiri”, coordonată,
patrusprezece ani, de Mircea Zaciu, în regim de
gratuitate absolută (s-au publicat aproape optzeci de
titluri!). În același an, e oprit, în tipar, volumul Liviu
Rebreanu după un veac, pregătit pentru centenarul
nașterii marelui romancier. Ambele evenimente,
consumate într-un moment de „cumplită părăsire” și
de „singurătate teribilă” prin care trecea marele
profesor, au fost opera unui denunț, trimis
Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist
Român, de nimeni altul decât de... Teodor Tanco! I se
contesta omului de cultură și directorului de conștiință
al atâtor promoții de intelectuali clujeni „calitatea
politico-morală” de a-și folosi dreptul de semnătură
într-un domeniu pe care l-a onorat cu strălucire și
devoțiune exemplară. Incredibila poveste a „delațiunii
calomnioase” și a „scrisorilor defăimătoare”, cu tot
gustul lor amar, e relatată în Jurnal 3 (1996, paginile
269; 285-287 și 291). Grăitoare mărturie despre
fățărnicia virtuților de împrumut, despre infamii
detractori și despre minunatele lor „afaceri tenebroase”
cu principiile, credința și, mai ales, cu propria lor
conștiință.
Acum, iată, culpabilul recidivează și istoria se
repetă. Fiindcă nu altceva este amestecul de ipocrizie,
fariseism și prefăcută admirație, decât varianta reciclată
a vechii duplicități ca formă de existență. Rezultă din
raportul Poliției de Siguranță că, în timpul grevei din
1946, Valeriu Anania avea o „completă autoritate” în
rândurile studenților și că „făcea politică național-
țărănistă”? Nici vorbă, țipă isteric Teodor Tanco. Era
un umil interpret în „rolul de scenariu comunist”,
pierdut în anonimat. Ce importanță are, pentru
insinuările lui infame, că lozincile scandate, în piețele
Clujului, erau „Jos trădarea”, „Jos Groza”, „Regele și
patria”, „Trăiască Maniu” sau „Trăiască Brătianu”? Are
vreo importanță că Valeriu Anania semnează hotărârea
de încetare a grevei (19 iunie 1946) ca președinte al
Centrului studențesc „Petru Maior”? Are vreo
importanță că semnează, tot ca președinte, scrisoarea
de mulțumire adresată locuitorilor din comuna
Popești, pentru ajutorul material acordat „victimelor
agresiunii din Căminul «Avram Iancu»”? Are vreo
importanță că un comunicat al Centrului studențesc,
din 21 iunie 1946, poartă aceeași semnătură a
președintelui... Valeriu Anania? Evident că nu!
Președinția respectivului Centru, scrie cu suficiență
versatul denunțător, „era o pălărie prea mare pe capul
monahului Bartolomeu”. Nu sunt singurele mistificări
grosolane. Constată un raport secret, din 1 iunie 1946,
că Valeriu Anania protestează contra poliției? Nu,
perseverează Teodor Tanco, era, dimpotrivă,
informatorul acesteia. A spus Valeriu Anania că
„studențimea clujeană scrie o pagină în istoria
clujeană” (mărturia chestorului Gheorghe Crăciun)?
Nici vorbă, corectează insolent Teodor Tanco,
participarea tânărului student în medicină la grevă e
un fals istoric.
Pas cu pas, regia diabolică a delatorului de altădată
e aceasta: legionarizat de tânăr („prea de tânăr”),
Bartolomeu Anania a fost, pe rând, colaborator al
Siguranței Statului, agent al Securității, măsluitor al
istoriei și apologet al neadevărului (în Memorii),
într-un cuvânt beneficiarul imoral și mercantil al unor
evenimente văzute din peluză și al unor conjuncturi
favorabile parvenitismului, lejerității de comportament
și gestului de joasă speță civic-intelectuală! Pentru
cineva nejudecat, firește, nu există îndreptare.
Bartolomeu Anania e înveșmântat, finalmente, în
straiele de împrumut ale fiarei apocaliptice. E răpit din
groapă, profanat în cele sfinte, coborât în atmosfera
pestilențială a memorialisticii conspirative, totul într-o
risipă de neguțătorie și false cucernicii, pe care Teodor
AL XI-LEA SIMPOZION NAȚIONAL DE JURNALISM, CU PARTICIPARE
INTERNAȚIONALĂ
“Obiectivitatea în jurnalismul românesc”
Cluj-Napoca, 19-20 octombrie 2012
Departamentul de Jurnalism al Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca organizează, în perioada 19-20
octombrie 2012 (vineri și sâmbătă), cel de-al XI-lea Simpozion național de jurnalism, cu participare
internațională, cu tema “Obiectivitatea în jurnalismul românesc”.
Invitatul de onoare al simpozionului va fi domnul Andrei Pleșu, care va avea cu participanții un dialog pe
tema propusă, lansându-și apoi câteva cărți recente. Între invitații de onoare ai simpozioanelor noastre se
numără George Pruteanu, D. Irimia, Rodica Zafiu, Lucia Hossu Longin, Nicolae Melinescu, Petru Popescu, Alex
Ștefănescu, Ana Blandiana și alții.
Plecând de la definirea obiectivității, considerată „însușirea de a reda realitatea în chip nefalsificat, detașat de
impresii subiective; nepărtinitor, imparțial”, participanții la simpozion vor invoca fapte și întâmplări în care
obiectivitatea actului jurnalistic a fost încălcată, din diverse motive (ne referim atât la etapa anterioară anului
1989, cât și după această dată). Se va avea în vedere actul jurnalistic din presa scrisă, audio, TV, foto, on-line, cu
referire la toate speciile jurnalistice (știri, reportaje, interviuri, editoriale etc.).
Toți participanții la simpozion vor prezenta o comunicare pe tema dată, de circa 5-10 pagini, redactată con-
form unor norme care vor fi comunicate ulterior.
Reamintim că simpozioanele anterioare de jurnalism de la Cluj-Napoca (toate finalizate prin publicarea
lucrărilor în volume cu același titlu, tipărite la edituri de prestigiu, precum: Polirom, Tribuna, Tritonic, Limes) au
fost următoarele: Curente și tendințe în jurnalismul contemporan (2002), Schimbări în Europa, schimbări în
mass-media (2003), Jurnalismul cultural în actualitate (2004), Presa scrisă românească (2005), Stil și limbaj în
mass-media din România (2006), Forme ale manipulării opiniei publice (2007), Limba de lemn în presă - ieri și
azi (2008), Jurnalismul românesc din exil și diasporă (2009), Documentarea în jurnalism (2010), Cenzura în
România (2011).
La această ediție și-au anunțat deja participarea, direct sau cu lucrări, cadre didactice, jurnaliști și scriitori
cunoscuți din străinătate: Brîndușa Armanca (Ungaria), Dan Culcer (Franța), Constantin Marin și Mihail Guzun
(Republica Moldova), Gheorghe Săsărman (Germania), precum și din țară: Lavinia Betea, Ștefan Borbely,
I. Maxim Danciu, Bogdan Ficeac, Monica Ghiurco (TVR București), Dumitru Graur, Lucian Ionică, Nicolae
Melinescu, Vlad Mixich (Dilema veche), Lucian Mîndruță, Marta Petreu, Mircea Popa, Sorin Preda, Adrian Dinu
Rachieru, Ilie Rad, Adriana Săftoiu, Michael Shafir, Dan Tăpălagă, Mircea Toma, Dona Tudor, Robert Turcescu,
Radu Vida, Daniela Zeca-Buzura, Monica Zvirjinschi.
În cea de-a doua zi a simpozionului vor fi lansate circa 50 de volume, cu profil divers, aparținând exclusiv
participanților la simpozion. Ca o noutate față de simpozioanele anterioare, menționăm faptul că toate cărțile
vor fi prezentate și apoi recenzate în revista Departamentului de Jurnalim al UBB, Studia ephemerides, de către
doctoranzi ai Școlii Doctorale de Științe Politice și ale Comunicării, din cadrul facultății.
Vor fi prezentate, de asemenea, reviste conduse de participanți la simpozion: Revista română de istorie a
presei, Apostrof etc.
Participanții vor trimite cât mai repede posibil (dar nu mai târziu de 1 august 2012) intenția de participare,
precum și un scurt rezumat, în limba română, al viitoarei lucrări, la adresa: ilierad@yahoo.com
Decan,	Director al Departamentului de Jurnalism,	Persoană de contact,
Conf. dr. Călin Hințea	Conf. dr. Elena Abrudan	Prof. dr. Ilie Rad
Tanco le-a mai practicat, cu aceeași nedemnă lipsă de
prejudecăți, și înainte de 1989. Unde să-și vadă „lucrul
de scârbă propriul său chip”, după un celebru vers al
lui Shakespeare, decât în plăcerea abjectă a gândului
rânced și a pasiunii josnice, vorba lui Arghezi, pentru
ciorba din hârdaie! A insinua că lui Bartolomeu
Anania „i-ar fi stat mai bine pe umeri epoleții de
militar” sau că-i lipsea un pas și era „mareșalul
Sinodului” e deja dovada de neiertat a unei
reprobabile nelegiuiri. Păcatul unui suflet „încleiat”,
obișnuit să respire în aerul fetid al ticăloșiei.
Cu ce voluptate și-ar fi continuat Maiorescu
studiile sale de patologie literară, de-ar fi cunoscut
rătăcirile minții și „haosul erorilor” de limbă, indecent
masacrată în numele unor presupuse demistificări
politice. Fiindcă Teodor Tanco scrie: „practică de
informare altcuiva”, „experiență de viață peste mai a
tuturor”, „cezarului i s-a dat ce a fost cezarului”,
„acțiuni suspecte ca opozabil statului”, „urmărirea
operativă acționează” etc. Lingvistic, omul practică
vulgaritatea cu insolență și apelează la cuvântul
insalubru cu un deliciu de oarbă nepăsare. Statuia
goliciunii sale, poleită în timp prin exercițiul statornic
al delațiunii, stă ca un avertisment în calea noastră.
Stă ca o desăvârșită operă de defăimare a bunului
simț. Până la urmă, ajungem tot la nebunul din Regele
Lear: ce întrebuințare să găsești nimicului?
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
11
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
răstălmăciri
Lucrul nespus la Daniel Defoe
| Mihaela Mudure
Tipic poeticii moderniste, lucrul nespus, lucrul
care duce spre epifanie, apare mult înainte de
excursiile întortocheate prin cochilia de melc
a eului, spațiu dilatat prin amănunțite și pedante
cercetări psiho-mentale tipice începutului de secol
douăzeci. Roxana, ultimul roman al lui Daniel
Defoe, e un astfel de spațiu narativ. Împrumutând
vocea unei femei a vremii sale, părintele romanului
englez ne prezintă o lume a cupidității și
interesului mercantil pe care nimic nu-l poate abate
din țintele sale. Scopul personajelor lui Defoe este
respectabilitatea materială obținută cu orice preț și
în orice condiții. Roxana, asistată de Amy,
confidenta și servitoarea sa, un soi de parteneră
întru răutăți care îndeplinește rolul de foil1 în
sistemul de relații dintre personaje consfințit de
estetica anglo-saxonă, se pricepe să își vândă
farmecele la un preț cât mai bun. Cât despre
inevitabilele consecințe ale legăturilor sale
amoroase, copiii, aceștia sunt
dispuși/disponibilizați după posibilități și noroc pe
la rude, doici, sau cunoștințe. Roxana își cunoaște
lungul nasului. Ajunsă favorita unui prinț din
landurile germanice, nu abuzează de poziția sa, îl
sfătuiește pe acesta să își respecte soția, rangul și
poziția socială. Conservatorismul ei se confundă cu
bunul simț și cu realismul cel mai brutal. Roxana
recunoaște fără menajamente că înainte de a fi
remarcată de prinț, nu ar fi ezitat să se prostitueze
cu unul din valeții lui pentru o cojă de pâine (74).
Conștientă că valoarea ei nu stă în sine, ci în
contactele și relațiile pe care și le face, în modul în
care este privită de societate, Roxana caută un
teritoriu mai sigur decât evanescenta plăcere pentru
a-și construi un loc în societate. Așa cum singură
mărturisește, din lady a plăcerii, devine o femeie
Câteva însemnări
(urmare din pagina 2)
de prietenia lui discretă, mereu încurajatoare. Am
avut și prilejuri de dialog mai larg, la un colocviu
organizat în urmă câțiva ani la Universitatea din
Torino, dedicat culturii române, cu participarea lui
Mircea Cărtărescu, apoi la Târgul de carte din
același oraș, unde alături de colegul de la Roma și
Pisa, Bruno Mazzoni, a fost un excelent mediator
între cele două spații de cultură. Știu că era o
personalitate prețuită în mediul academic italian în
toate ipostazele amintite, iar dascălul de elită a
format un cerc de ucenici înzestrați în domeniul
studiilor românești. Munca sa de o viață în serviciul
culturii române lasă urme și în acești discipoli ai
săi, afirmați deja ca traducători și cercetători de
mare merit. Un gând pios, așadar, o emoționată
aducere aminte.
***
Am mai avut și două întâlniri fericite, foarte
poetice, cu Dinu Flămând, care și-a lansat la
Librăria Book Corner traducerea dintr-un excelent
poet spaniol, Antonio Gamoneda (n.1931), apărută
într-o carte elegant tipărită de Editura clujeană
Eikon, cu ilustrații superbe de Marcel Lupșe. Sub
titlul Claritate neostenită, această antologie bilingvă
e o revelație pentru cititorul român: numele
poetului autodidact, dar care a a ajuns la o
prestigioasă recunoaștere prin, între altele, premiul
Cervantes, e vrednic de toată atenția. Scrie o
de afaceri (131). Și nu de orice afaceri, ci de big
business\
Precum multe alte femei ale timpului său,
Roxana își dă seama că măritișul înseamnă
pierderea libertății de a-și folosi averea așa cum
crede ea de cuviință. Supunerea la convenții sociale
cere un preț mult prea mare. Roxana preferă
primejdiile și riscurile libertății. Dându-și seama că
libertatea pare să fie, cel puțin în timpul și în
lumea în care trăiește ea, un privilegiu al bărbatu-
lui, Roxana vrea să fie o “femeie-bărbat” (171)2
pentru că argumentează ea “așa cum m-am născut
liberă, vreau să mor liberă”. Ecoul discuțiilor despre
libertatea individuală care vor duce la sfârșitul se-
colului la marea Revoluție Franceză apare, la
Defoe, filtrat prin problematica feminină. Problema
este că femeia lui Defoe, și nu numai a lui, e mar-
cată, mai mult decât un bărbat, de obligațiile
parentale. Obligațiile mamei față de puiul ei decurg
din chiar statutul biologic al femeii și sunt întărite
prin cutumele sociale.
Amenințată de sărăcie, abandonată de un soț
iresponsabil, Roxana își încredințează copiii unor
rude, presupus milostive. Atunci când situația
materială îi permite, ea încearcă și reușește chiar să
dea de urma puilor ei. Îi ajută, indirect, pe calea
unor presupuse milostenii, să-și îmbunătățească
situația materială, să-și facă un rost în lume.
Problema se încâlcește, însă, atunci când una dintre
fiicele Roxanei, victimă a depresiei pentru că a fost
abandonată de mamă, ghicește cine se ascunde sub
chipul binefăcătoarei sale. Mai mult, ea amenință
că va face public totul pentru că ea nu dorește
nimic mai mult decât a fi alături de mama sa.
Amy, ambigua tovarășă a Roxanei, servitoare, con-
poezie în care senzația cea mai acută intră într-o
ecuație tensionată cu aforistica aproape austeră,
într-un discurs fragmentar, percutant, cu aspect de
„așchii” și „jeturi împroșcate în toate direcțiile” -
cum îl caracterizează tălmăcitorul. Tot cu Dinu
Flămând-traducătorul s-au întâlnit clujenii la Librăria
Humanitas, unde s-a citit expresiv din marele
portughez Fernando Pessoa, mai exact din masivul
volum din Opera poetică, premiat recent de
Uniunea Scriitorilor. A fost și o regăsire
„echinoxistă”, căci printre auditori se aflau și
parizianul, acum, Vincențiu Iluțiu, alături de Adrian
Popescu. Prilej de rememorări din episodul
neoromantic al primei vârste a grupului nostru de
odinioară.
***
O lectură suprinzătoare, însă deloc plăcută, mi-a
prilejuit, în schimb, micul articol semnat de Ion
Crețu, altminteri un condei în genere echilibrat,
scris într-un soi de replică la un articol al lui Aurel
Sasu, apărut în Tribuna în luna martie, unde se
face referință la celebrele poeme publicate în 1984
de Ana Blandiana în revista Amfiteatru. Gustul
pentru «scenarii» mai mult sau mai puțin «oculte»
al profesorului Mircea Zaciu, citat în context, poate
fi discutat desigur, ca și circumstanțele publicării
acelor poeme de către redactorul Stelian Moțiu,
care le-a dat drumul probabil fără să le vadă mai
înainte. Dar a face din aceste împrejurări un pretext
pentru a pune la îndoială onestitatea poetei mi se
pare cel puțin deplasat. Versurile în cauză au un
atât de evident caracter protestatar (au și circulat,
fidentă și tovarășă de pat, promite să rezolve pro-
blema. Presupunerea Roxanei și a cititorului este că
Amy a potolit curiozitatea neistovită a nefericitei
copile ucigând-o. Circumstanțele presupusului
omor nu sunt niciodată clarificate, dar copila cea
curioasă nu își mai inoportunează mama, ea dis-
pare tocmai în momentul când prezența ei devenea
tot mai incomodă și jocul aparențelor, conve-
niențele sociale erau cât pe ce să sară în aer.
Lucrul nespus se transformă, în ficțiunea lui
Defoe, din trecutul de lubricitate al eroinei în
crimă. În lumea lui Defoe, fiecare trebuie să își
cunoască locul. Orice încercare de transgresiune se
plătește. Din greu! Lucrul nespus are, deci, la
Daniel Defoe coordonate sociale foarte precise,
granițe ineluctabile, consecința unei societăți pentru
care banul e valoarea tuturor lucrurilor. Dacă la
moderniști lucrul nespus e consecința imposibili-
tății epistemice a comunicării dintre oameni, la
Defoe, romancierul modernității timpurii, lucrul
nespus e consecința imposibilității sociale a comu-
nicării dintre oameni. Lumea lui Defoe e lumea
atroce în care oamenii preocupați - cum sunt ei de
devenirea lor materială - nu mai au timp de sofisti-
cate și fragile jocuri filosofice. A fi sau a nu fi este
doar un brutal a avea sau a nu avea bani. Abia
mult mai târziu pe scara istoriei, își va permite
clasa de mijloc rafinate jocuri intelectuale. Pentru
moment, adică în veacul al optsprezecelea, ea tre-
buie să aibă și să se aibă.
Referințe:
Defoe, Daniel. Roxana or The Fortunate
Mistress. Ed., note și introducere de John Mullan.
Oxford: Oxford University Press, [1724] 1996.
Note:
1	Personaj menit a reliefa, prin contrast, caracteristicile
altui personaj, de obicei personajul principal.
2	Traducerea citatelor Mihaela Mudure.
■
copiate, printre cititori care și-au dat seama despre
ce este vorba), încât e penibil să i se facă acum
proces de intenție. De ce să fi fost nevoită poeta să
dea alte explicații privind tipărirea celor patru
poeme, când «explicația» care contează e chiar reala
lor notă protestatară? Unde mai încape aici
«cochetăria»? Câte texte atât de transparent critice
la adresa stărilor de lucruri din «deceniul satanic»
românesc mai poate număra Ion Crețu - și de ce ar
fi fost obligat soțul poetei, Romulus Rusan, să dea
explicații asupra acestui episod? Să mai adaug că
punerea în relație a omagiului aniversar adus Anei
Blandiana de România literară cu omagiile pentru...
Elena Ceaușescu e nu doar nepotrivită, ci chiar
jignitoare. Chiar să nu conteze pentru semnatarul
acestui superficial articol faptul că Ana Blandiana e
un nume de scriitor adevărat, recunoscut și în
lumea largă? I.C. are dreptul să aprecieze cum
dorește gradul de «disidență» al scriitoarei într-un
moment sau altul al biografiei sale, dar nu poate
nega existența în viața și scrisul său a unor
asemenea atitudini, confirmate, de altfel, și după
decembrie 1989, când s-a retras din CPUN-ul
controlat de «emanații» Revoluției și a militat, cum
toată lumea știe, în Alianța Civică și ca fondatoare,
alături de Romului Rusan al Academiei Civice și a
Memorialului Sighet. Era, totuși, nevoie, nu știm de
ce, de o jignitoare punere sub semnul întrebării a
angajamentelor unei vieți, după atâtea alte calomnii
și ocări emanate din subteranele imunde ale
«patriei recunoscătoare».
■
12
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
TIFF 2012
EDIȚIA A XI-A, CLUJ-NAPOCA, 1-10 IUNIE
În rolurile principale °i cu
participarea excepțională...
Irina-Margareta Nistor
TIFF-ul de anul acesta, pe lângă marca
înregistrată binecunoscută, a avut și două surprize.
Și anume faptul că pe ecran s-au strecurat în apariții
tip cameo, adică extrem de scurte, dar observabile,
ca în filmele lui Hitchcock, în care maestrul se
strecura un pic și rămânea astfel nemuritor, cei doi
principali magicieni ai festivalului - Tudor Giurgiu
(alias Harry Potter, marele vrăjitor), care face un
karaoke în viitoarea premieră a lui Paul Negoescu
Un an nou (alături de prolifica producătoare Ada
Solomon) și în Despre oameni și melci Mihai
Chirilov (alias Pălărierul Nebun), pe post de mire.
De altfel cu această comedie s-a și deschis
evenimentul lunii iunie, o proiecție în aer liber în
Piața Unirii, din câte am aflat cu un public numeros
și entuziast. Prin urmare a mai fost o proiecție spre
final, la Cinematograful “Florin Piersic”, cu
personajul atât de charismatic în sală venit ca
simplu spectator, cu Junior cu tot, ceea ce, din
start, dădea și mai multă savoare peliculei. La VIP-
uri s-au aflat Geraldine Chaplin (fiica marelui comic
mut și vorbitor despre care am reușit să aflăm mai
multe dintr-un strălucit interviu luat de Oana Ghiță,
pentru Mediafax și republicat pe hârtie de
„România Liberă”) și Dieter Koslick, directorul
Berlinalei (care la un moment dat, exasperat de o
domnișoară care-și tot fâțâia mobilul în timpul
spectacolului, s-a dus la ea și a apostrofat-o sever să
înceteze, dovedindu-ne, încă o dată, că suntem
departe de educația germană). Ambii s-au distrat
copios, urmărind fascinați comedia savuroasă, după
scenariul lui Ionuț Teianu și în regia lui Tudor
Giurgiu. Excelentă idee de a amesteca universalul cu
localul, respectiv Michael Jackson și vizita sa,
tratate în cheie aproape comică, din care nu lipsește
ex-președintele Iliescu, totul urmat de o scenă
extrem de fierbinte, între doi dintre cei mai senzuali
actori ai momentului: Monica Bârlădeanu și Andi
Vasluianu. Apoi apar nomenclaturistul, care rămâne
nemuritor și rece, indiferent de Revoluții,
întruchipat de Dorel Vișan, și adjunctul său
înfricoșător de încremenit într-un timp de care
aproape uitasem, redat scurt, dar magistral de
Constantin Fugașin. Vine rândul celor doi francezi
investitori, Jean-Franțois și Robinson Stevenin, unul
șmecher și celălalt sentimental, Julio Iglesias, care
prinde bine la amor (și care bănuiesc că va fi flatat
să se descopere în rol de Cupidon) și o idee
ingenioasă de a face bani lucrând pentru export de
copii, încă sub formă nedefinită. Programarea
acestei avanpremiere venea după o reluare la 40 de
ani a Nunții de piatră, un film despre care se învață
la școlile de cinema și ar trebui să fie inclus și în
programa Facultății de Bele-Arte, un alb-negru
desăvârșit, cu detalii amețitor de surprinzătoare,
filmat în puține zile la Roșia Montană, un Mircea
Diaconu de un umor negru nebun și cu o voce
nebănuit de bine lucrată. La capitolul filme necolor
sau cel mult sepia sau într-o singură virare intră
strălucitul Păpușa al lui Ernst Lubitsch (care și apare
în primul cadru când scoate dintr-un cufăr un fel de
paiață dintre cele mai reușite), unde se vedea clar ce
autor legendar de comedie avea să devină (e
suficient să citez Ninocika, cu Greta Carbo,
strălucită parodie anti-comunistă) după această
capodoperă din 1919 în care combină inclusiv
animație și încă una foarte complicată și rafinată.
Inserturile sunt scrise cu litere gotice aproape de
neînțeles chiar și pentru nemții studioși, noroc cu
dirijorul, percuționistul și compozitorul sextetului
Struggle-Orchester, Karl Koch.
Mare înghesuială avea să fie și la un film
thailandez al cărui regizor pe numele lui Pen-ek
Ratanaruang a mai fost cândva în România, la
Dakino, acum venind cu Împușcat în cap, care din
prezentare părea extrem de incitant la ideea că un
tip se trezește, după o plagă în creier, văzând totul
răsturnat. Din păcate soluția, de a alerga în timp și
spațiu ca povestire de nenumărate ori, fără o logică
precisă, făcea ca efectul, mai cu seamă vizual, să
devină direct enervant. Autorul își descrisese opera
ca fiind un thriller buddhist și, ca mare pasionat de
Humphrey Bogart și Robert Mitchum, principala lui
țintă fiind politicieni corupți.
Mari valuri a făcut și japonezul Simbolul a lui
Hitoschi Matsumoto, care în prima fază a întârziat
cu proiecția, ceea ce a scos din sărite publicul, altfel
foarte civilizat, dar doritor de niște scuze și
explicații. De unde te așteptai să înceapă cu ceva
samurai și gheișe, dai de o călugăriță (asta după ce
văzusem Păcătoasa Teodora, documentarul Ancăi
Hirte despre o fată tânără care decide să devină
mireasa Domnului, cu tot ritualul de rigoare și
firește după succesul răsunător de la Cannes cu
După dealuri al lui Cristian Mungiu, care
deocamdată nu a mai trecut munții până în Ardeal,
pregătind o premieră în Iașiul natal, al său și al
celor două premiante: Cosmina Stratan și Cristiana
Flutur) undeva în America de Sud, pentru ca mai
apoi să fie o poveste paralelă cu un tip, nu știm de
ce pedepsit într-un fel de cameră de nebuni, izolată
și care încetul cu încetul se populează cu diverse
obiecte, pe care le poate obține apăsând, la
nimereală, pe un fel de butoane suprarealiste (n-am
să vă spun exact despre ce este vorba ca să nu vă
stric cheful, în caz că o să aveți șansa să-l vedeți
vreodată). Concluzia e că trăim pe lumi total
diferite și nu doar geografic...
Labradorul a fost un film danez, cu ceva Suedie în
el, o poveste de familie, stranie și atașantă și firește un
patruped pe nume Elvira și în realitate Pepsi (sper să
nu mă acuze careva de reclamă mascată), momentul
de neuitat rămânând cel în care s-a rupt filmul, la
propriu, adică pelicula de 35 de mm s-a transformat
într-o splendidă floare, care ne-a amintit instantaneu
de italienescul fără egal: Cinema Paradiso.
Dacă ar fi să fac un top al filmelor pe care am
apucat să le văd anul acesta în cele șase zile de
TIFF, pe primul loc s-ar situa neîndoios Hugo, o
poveste despre Melies, pe care deja îl descoperiseră
chiar și cei foarte tineri din seara petrecută la
Castelul Banffy, unde s-au proiectat 16 dintre
capodoperele sale acompaniate la pian de un stră-
strănepot Lawrence și cu comentariul unei
strănepoate Marie-Helene. Călătoria în Lună a fost
omniprezentă. Inclusiv într-unul dintre clipuri, în
care nu nava spațială, ci telecomanda se înfige în
ochiul astrului, care scoate limba și care a dat idei
micului spectator, deja dependent de cea de-a
șaptea artă, Ștefan (5 ani), fiul Oanei și al lui
Tudor, care după ce a stat nemișcat ca să vadă
filmulețele seculare deja, dacă încercai să-l
fotografiezi, scotea și el limba după cum învățase
din ingeniosul script de acum 100 de ani. Hugo
este un 3D fantastic, pe care între timp, din fericire,
cei de la Odeon l-au scos pe DVD. Nu numai că
afli enorm despre începuturile cinematografului, dar
și despre uitarea unor genii, despre prietenie, despre
iubirea dintre un fiu și un tată, dispărut prea
curând (care mi l-a adus în minte pe băiețelul lui
Bose Paștină), dar și tainele efectelor speciale, cu
mult înainte de a se fi inventat calculatorul, într-o
lume ce pare coborâtă din cărțile lui Dickens și
Jules Verne, totul trecut prin filtrul unui cineast fără
pereche, Martin Scorsese, răsplătit cu mai multe
Oscaruri anul acesta. În distribuție Ben Kingsley și
Sacha Baron Cohen (cuplu prezent și în Dictatorul,
normal, în cu totul alte roluri.).
Pe locul al doilea ar fi Hotelul Marigold, pe care
din fericire l-a cumpărat casa distribuitoare:
Transilvania Film, și-l veți putea viziona la cinema
în toamna aceasta, el fiind un britanic din 2011, cu
Judi Dench, Tom Wilkinson, Bill Nighy și Maggie
Smith, proiectat în scopuri de binefacere, pentru
Muzeul de Artă din oraș și care s-a bucurat de o
sală extrem de entuziastă, pe bună dreptate, fiind
de un haz teribil și totodată extrem de romantic,
(continuare în pagina 20)
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
De la „Mica Vienă” la „Micul Cannes”
Rezistență culturală sau
Sistemul Managementului
Calității în cultură?
Adrian Marian
Acum câteva decenii o polemică însuflețea lumea
culturală românească. Unul dintre cei mai interesanți
și mari promotori ai filmului, D.I. Suchianu, își
permitea să îl contrazică pe George Călinescu pentru
piedestalul care s-ar fi cuvenit cinematografiei în
rândul artelor. D.I. Suchianu argumenta că filmul
este o treaptă evolutivă și o sinteză a celorlalte arte,
reprezentând valorificarea creativă, genială uneori, a
tehnicii și a inovației științifice de către artă, ba mai
mult chiar, un imbold al creativității, inventivității
care stimulează toate genurile artistice. Autorul
Istoriei literaturii române dimpotrivă, deplângea
popularitatea filmului în detrimentul teatrului și
vedea în cinema o tehnologizare cenușie, o industrie
în goană după spectacularul grotesc de tipul
jurnalelor populare, o mediocrizare, decădere,
banalizare și uniformizare a actului artistic. Poate că
intenționat exagera Călinescu, anticipând fenomenul
televiziunilor comerciale, (e greu de închipuit ce ar fi
scris despre acestea), fiindcă mergea totuși la
cinematograf, iar Marlene Dietrich era actrița lui
preferată, spre deosebire de Suchianu pasionat de
Greta Garbo.
Într-o țară în care cele mai multe cinematografe
s-au închis, în care nu se mai citește iar miniștrii sunt
acuzați că au copiat, în care nu mai există vreo
revistă de cinema, fără a subscrie integral la opinia lui
D.I. Suchianu că a șaptea artă ar fi și regina celorlalte
credem, cu responsabilitate, că TIFF-ul poate fi privit
ca un miracol al rezistenței culturale, un exemplu de
cât de eronată este părerea că generația tânără este
pierdută pentru spectacolul de calitate. De altfel,
problema „generației declasate a tinerilor din ziua de
azi”, a proastei lor creșteri nu este nici nouă, nici
originală. Nu trebuie să fii tare pasionat de istorie sau
filozofie ca să afli că marii greci ai antichității erau
deseori indignați împotriva tinerilor din ziua de azi...
Ideea este aceeași, dar frazele în care ne exprimăm
indignarea sunt mai prost, mai săracăcios îmbrăcate.
Dar, poți să fii dintr-o generația „matură”, și nu
neapărat cinefil, sau nici măcar „tiffar”, (substantiv
comun în Cluj, de câțiva ani, însemnând ceva mai
grav decât simplu cinefil. Se aplică celor care văd 20-
30 de filme pe ediție de festival), deci (vorba
românului meditativ) nici măcar tiffar și să fii
entuziast când vezi mii de tineri care umplu sălile
festivalului la Cluj.
Deci, fără a considera neapărat cinematografia
drept crăiasa artelor și cu tot respectul față de alte
manifestări culturale, TIFF este, după numărul de
spectatori, evenimentul cultural al anului în
România. Unii, frenetic încălziți de acest succes, văd
în aceasta un adevărat miracol al rezistenței prin
cultură!
Sunt un împătimit al festivalului și e greu de
explicat unor tineri, din partea unei generații care
stătea într-un picior să vada un film alb-negru, ce
șanse au acum. Este adevărat că îndeobște filmul era
bun, și uneori comentat de cel mai mare amfitrion
de cinematecă, vrednicul de pomenire critic Mircea
Dumitrescu.
Acum și azi, răcorit puțin de sângele care sare în
ochelarii unui tip care taie cu satârul niște picioare de
om și care, în mod abuziv apărea tot timpul înaintea
filmelor pe care le-am văzut eu la TIFF 2012 (alții
poate au scăpat), aș îndrăzni să văd festivalul și din
alt unghi decât cel propriu acestei reviste, conform
Sistemului Managementului Calității.
“Orientarea către client”. TIFF s-a dezvoltat an de
an identificând profilul categoriilor de spectatori,
înțelegând cerințele imediate și viitoare ale acestora.
Tudor Giurgiu reprezintă pe drept și pe merit un
“Leadership”.
Indiferent de poziția ierarhică, indiferent de tipul
de muncă prestată, “Implicarea personalului”, totală,
în atingerea celei mai bune performanțe asigură
dezvoltarea continuă a organizației, care folosește o
“abordare bazată pe proces”. De asemenea, abordarea
managementului ca sistem în cadrul festivalului
crește eficacitatea și eficiența generală. Este evident că
are loc o “îmbunătățire continuă” a serviciilor
prestate către spectatori mai ales datorită abordării pe
bază de fapte în luarea deciziilor. O relație reciproc
avantajoasă cu furnizorii asigură un înalt nivel de
calitate, oferind satisfacții tuturor celor interesați de
rezultatele organizației.
În managementul calității există opt principii
recunoscute de standardele mondiale pe care, în
goană, le-am identificat la TIFF (cuvintele boldite).
Despre calitatea filmelor, ale actului regizoral și
actoricesc, lăsăm știința comentariului altora, dar
atragem atenția asupra succesului implementării
Sistemului Managementului Calității în toate
domeniile. Și să deplângem necunoașterea acestui
sistem și acestor principii elementare de către cei care
diriguiesc diferite fenomene culturale. De exemplu,
un film românesc de debut a fost programat în luna
iulie o singură dată, când a fost un singur spectator
în sală. Sau prima proiecție a excelentului Va, vis et
deviens al lui Radu Mihăileanu în prima seară de
Crăciun la Cinema Arta! Sau perioadele infernal de
lungi când nu poți vedea la Cluj spectacole de teatru
sau muzică simfonică. Sau gâturile dureros de
alungite ale copilașilor spectatori la Teatrul Puck
într-o sală improprie și învechită. Sau lipsa
acțiunilor/spectacolelor de atragere a copiilor spre
teatru și operă. Sau desființarea de către edilii clujeni
(intenționat sau nu) a tarabelor de cărți, librăriilor,
anticariatelor și a spațiilor special destinate cărții din
acest centru universitar european. Sau prea discreta
popularizare a Toamnei muzicale clujene etc.
Așa că, un surogat fericit al eternei lamentări că
pentru cultură nu se dau suficienți bani pot să fie
aceste principii ale managementului calității aplicate
la un fenomen cultural. În cazul nostru și la TIFF
2012, care astfel ne-a putut bucura să revedem
capodoperele regizorului Stanley Kubrik, să râdem cu
o meticulozitate japoneză prin toți porii la Samurai
fără sabie, să trăim indignați ca și cum copilul nostru
ar fi în pericol la suedezul Play, să ne rușinăm de
intoleranța religioasă și să iubim prietenia dintre doi
puști în David, să realizăm că George Mihăiță mai
poate după Reconstituirea să fie un mare actor și în
Undeva la Palilula, să vezi în Lumina din ochii ei că
voalul musulman poate fi un privilegiu asumat
pentru a proteja frumusețea și intimitatea femeii, nu
o interdicție barbară, să afli mai multe despre umorul
si spriritul iudaic dintr-un lung metraj animat, Pisica
rabinului, să fii Cu ochii larg închiși văzând
imoralitatea, fariseismul politicienilor și al celor din
„înalta societate”, să te miri la Ministrul de ce se
joacă în franceză și nu în română, iar Gloria târfelor
să-ți demonstreze că tot a noastră-i mult mai
frumoasă... Desigur, toate acestea printre câteva filme
”dude” (eșecuri) de care nici un tiffar nu se poate feri
în dorința de a vedea cât mai mult, dar pe care nu le
va reclama niciodată, așa cum va ascunde total că
nu a avut inspirația să meargă la filmele premiate
(cazul meu). Se vor întreba apoi, de ce secțiunea
educaTIFF a filmelor pentru copii nu se dezvoltă, că
secțiunea Oameni și zei (relaționarea om-divinitate-
religie) este inedită, generoasă, dar adună și mulți
pigmei (cinematografici).
Și vor mulțumi mai abitir acolo unde trebuie, de
pildă pentru proiecția surpriză de la „Republica” a
regizorului maghiar Gyorgy Palfi, Final cut, un cadou
savuros pentru cinefili, un film despre destinul uman
făcut din selecționarea și punerea cap la cap a unor
clipe din alte 480 de filme. Excepțională ideea și
realizarea regizorului maghiar și, într-o replică ce ar
face mândru un tiffar de la „Vatra românească”,
imposibil de uitat scurtmetrajele românești care
demonstrează că așteptăm cu îndreptățite speranțe
viitorii cineaști români: creativi, dezinhibați,
nerevanșarzi și cu atât mai puternici, care dau semne
că ar renunța și la minimalismul de succes, premiat
chiar, din ultimii ani.
■
14
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
TIFF 2012, cu accent
pe competiție
Lucian Maier
TIFF-ul din acest an a fost copleșitor ca
dimensiune. Întîlniri, evenimente speciale,
concerte, masterclass-uri ținute de personalități de
top din cinema, multe spații de proiecție și multe
proiecții în afara celor din competiție, acestea din
urmă trecute parcă în plan secund față de
evenimentele conexe. Fiindcă filmele au fost,
cumva, umbrite de evenimentele din jur - a
contat și lipsa din festival a unor filme recente
realizate de autori consacrați -, impresia mea e că
TIFF 2012 a fost cel mai monden festival la care
am participat.
Am reușit să văd douăzeci și opt de filme în
festival, plus cîteva scurtmetraje. Am văzut
aproape toată competiția, iar dintre filmele
premiate nu am ratat niciunul. M-a bucurat
vizionarea lui Taxi Driver pe ecranul de la
Republica, îmi pare rău că nu am văzut Tabu
(Miguel Gomes). Mi-au plăcut filmele lui Melies,
mi-a plăcut Killing Time al lui Florin Piersic Jr.;
am suportat cu greu Trei zile pînă la Crăciun și
Klip. Mi-a plăcut concertul fanfarei Ciocîrlia de la
petrecerea de închidere a TIFF, nu m-am omorît
după Laibach, dar a fost, totuși, un spectacol
captivant. Și încă tresar cînd realizez că m-am dus
să văd Headshot (Pen-ek Ratanaruang) în loc să
aleg concertul lui Nils Petter Molvaer. În cazul
acesta pasiunea pantru film a umbrit bucuria de a
asculta muzică. Baboon Moon nu e unul dintre
discurile mele favorite, poate că și asta explică
faptul că am intrat la filmul lui Ratanaruang. Însă
și filmul s-a dovedit a fi doar căldicel, așa cum e
și discul lui Molvaer în jazzul european actual. În
ceea ce privește palmaresul festivalului, alegerile
juriului - format din Kjartan Sveinsson (membru
al formației islandeze Sigur Ros), Samuel Maoz
(regizor, autorul lui Lebanon), Mark Adams (critic
de film la Screen International), Ana Ularu
(actriță) și Mike Downey (producător) - sînt
discutabile, iar într-unul dintre cazuri - acordarea
premiului de regie Majiei Milos pentru Klip -
alegerea este mai degrabă rușinoasă.
Wim Wenders spunea că un film bun trebuie
să relateze o poveste și să și exprime ceva despre
cinema. Acum, dacă e să privim cuvintele lui
Wenders per se, orice film rostește o poveste și în
felul în care povestește asumă o poziție față de
cinema. Însă cele mai multe dintre filme nu sînt
filme deosebite. Ele ratează ceva, ratează cuprin-
derea formală a poveștii în cinema. Filmele bune
sînt acelea în care elementele de rostire cinemato-
grafică - cadraj, apertură, ritm, secvențe, montaj -
îmbracă în cel mai potrivit chip povestea pe care
o relatează. Un film ajunge să fie un film bun
cînd, formal, autorul găsește mijloacele cinemato-
grafice potrivite în care să îmbrace povestea sau
ideile pe care dorește să le exprime. Atunci, ca
spectator, ai impresia că povestea respectivă putea
fi relatată doar cinematografic fără să-și piardă
din calități. Ori cînd ai în competiția TIFF un film
a cărui istorie (dezorganizarea unei familii, pierde-
rea treptată a coeziunii interne, foarte bine con-
struită pe ecran și în ceea ce privește persoanele
mature, și în ceea ce privește copiii) e cuprinsă
excelent și e susținută fără probleme de la cap la
coadă în și prin ceea ce ține de cinematograf -
mă refer la filmul chilian De jueves a domingo, să
premiezi Klip pentru regie e ca și cum ai da o
palmă valorii din acest domeniu.
Titlul filmului - Klip - sugerează obsesia
tinerilor contemporani pentru mediere, viața
avînd însemnătate doar prin intermediul filmului
și prin cel al tag-ului, acestea fiind certificările de
care adolescenții au nevoie pentru a se simți în
existență. Însă de la propunere la realizare
distanța e enormă: filmul nu reușește să
depășească pornografia și să se instituie ca
exercițiu critic-expozitiv elocvent. Problema
acestui film e destul de comună și la noi: în loc
să construiască o realitate proprie, solidă, bine
sudată pe propriul calapod, filmul aleargă după
tot felul de întîmplări din realitate, care puteau fi
premise ale filmului, dar care ar fi trebuit să fie
integrate altfel în istoria de pe ecran pentru a
deveni idei ale filmului. Filmul e pornografic și,
prin asta, e vulgar. Fiindcă nu reușește să filtreze
prezentarea, nu ajunge să examineze, ci doar
înfățișează de pe o poziție lascivă. Aparatul de
filmat nu e un mediator între ideile autorului
despre acea realitate și sala care accesează ideile
autorului. Aparatul juisează în relație cu ceea ce
urmărește. Senzație pe care o transmite
privitorilor.
Există tot felul de cazuri în care tinerii fac sex
oral în toaletă, la școală, în care își aruncă pe
geam scaunele din clasă, în care își jignesc părinții
și profesorii, în care sînt leneși sau în care își pun
poze indecente pe diverse site-uri de socializare.
Însă atunci cînd aceste cazuri sînt ridicate în
absolut și prezentate ca atare, ca realitate
universală, fără un filtru conceptual temeinic, fără
o selecție a secvențelor relevante pentru
transmiterea unei anumite idei, proiectul nu are
stabilitate nici din punct de vedere logic, nici din
punct de vedere artistic. Odată că generalizarea
(tinerii sînt niște nechibzuiți, maneliști, obsedați
sexual etc.) este prejudecată, apoi, în lipsa unor
filtre care să distanțeze spectatorul de imaginile
care se derulează pe ecran, dispare chestionarea,
dispare viziunea, lipsesc tocmai elementele care
transformă reprezentarea în reprezentare artistică.
Rezultatul e că pe ecran e foarte mult sex,
prezentat explicit, în diverse situații și în diverse
poziții. Repetiția aceluiași tip de secvențe nu
introduce vreun gînd în istoria de pe ecran: sexul
e prezent ca sex (așadar nu vorbim despre o
problematizare a sexualității) și mărturisește
faptul că tinerii sînt ahtiați după sex. Dincolo de
sex există doar trimiteri gratuite la ceea ce
înseamnă ritmul boem al adolescenței: chefuri,
alcool, cocaină. Prezența cocainei în poveste e cît
se poate de nerealistă, nimic din condiția socială
a celor de pe ecran nefiind o garanție pentru
posibilitatea de a procura astfel de substanțe. La
fel, situația dramatică din poveste (tatăl Jasnei,
eleva în jurul căreia gravitează povestea, urmează
să fie operat, cancer) e doar un pretext anemic
pentru a trece de la o partidă de sex la alta.
Trofeul Transilvania și Premiul pentru scenariu
au fost acordate lui Oslo, 31 august. Un film ușor
sentimentalist și construit pe prejudecata că un
om, odată ce a călcat strîmb și a ajuns la
dezintoxicare, e condamnat. Premiul Special al
Juriului i-a fost dat lui Chapiteau Show, un film
decent, făcut cu inteligență, dar un film care are
și personaje-clișeu, personaje forțate uneori de
autor să intre în posturi nu tocmai confortabile
(modul în care e prezentat, ca artist, tatăl eroului
Anders Danielsen Sie în Oslo, 31 august (Norvegia, 2011)
poveștii a treia, criza de gelozie a geek IT^istului
din prima poveste). Totuși, e un proiect
impresionant ca dimensiune și ușor de urmărit, o
peliculă care nu plictisește, în ciuda
imperfecțiunilor. Publicul l-a votat ca favorit al
competiției.
Premiul pentru imagine - nesemnificativ față
de valoarea filmului - i-a fost acordat lui De
jueves a domingo. Ceea ce m-a impresionat la
Dominga Sotomayor Castillo e ușurința
(naturalețea) cu care instituie în film problemele
familiei pe care o urmărim (probabil într-o ultimă
vacanță) prin intermediul rostirii cinematografice.
Stilul de prezentare, formulele narative alese de
autor sînt cele care clădesc atmosfera filmului și
cele care susțin sentimentele și căutările
personajelor. Ideea fundamentală a filmului e că
fiecare om privește realitatea prin prisma
noțiunilor pe care și le-a însușit în formarea sa
culturalo-socială și că alegerile sale vor fi un
rezultat al acestei formări raportate la trebuințele
sale de moment. O idee destul de comună, ceea
ce face deosebit filmul e cazul particular
prezentat și prezența explicită a cinematografului
în poveste.
Noțiunile pe care orice persoană și le
formează dau cadrul prin care persoana va accesa
realitatea. E ca o ramă prin care privim realitatea.
Lucru pe care filmul îl subliniază necontenit.
Întotdeauna e un cadru (fereastră, oglindă) prin
care cinematograful, atunci cînd el este narator,
înfățișează istoria, un cadru (noțiuni, concepte) pe
care nu îl pot evita nici personajele, atunci cînd
ele însele privesc, iar noi, spectatorii, privim prin
privirea lor. Astfel e instituit un joc captivant al
privirii, joc în care e subliniat modul mediat în
care lucrează conștiința umană, de unde decurge
și fascinația și apropierea pe care o exercită sau
pe care o avem față de cinematograf - ca mod de
construcție a unei realități și ca mod de raportare
la realitate.
Premiul pentru interpretare i-a fost acordat lui
Kim Kold pentru rolul micuțului din Teddy Bear.
Un film danez, cu o prezentare didactică, cu o
istorie pe care o poți anticipa, cu o dezvoltare
cuminte, pe antiteze simpliste, reducționiste. Un
tip de treizeci și opt de ani (interpretat de Kim
Kold), culturist profesionist, uriaș ca înfățișare,
dar cu un suflet de șoricel blînd, are probleme în
a-și întemeia o familie. Trăiește cu mama sa - care
e scundă, foarte slabă și drăcoasă, posesivă, e
imaginea vie a prezenței materne din Psycho -,
care, într-o disperare psihanalizabilă, dorește să
rămînă singura femeie din viața fiului ei. El, cum
nu are succes la fetele din preajma sa, urmează
exemplul unchiului său, care și-a adus o soție din
Thailanda.
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
sexTIFF
Cătălin Bogdan
In cine-portretul urban Roma (pe alocuri cu	fond pe cea a artei, „sexul în film” - despre care
inserturi de explicit autoportret), o femeie îl	perora cândva cu ironie romantică
chestionează retoric pe Fellini despre predilecția lui
absolută pentru prostituate și depravate: „dar despre
femei normale, care muncesc cinstit, nu faceți
film?”. Un asemenea citat fals-ingenuu îi servea de
minune regizorului pentru a accentua - complice -
concurența neloială dintre forța unui erotism bine
condimentat (orgiastic și promiscuu) și neatractiva
„normalitate”. Un festival programatic al exceselor,
cum e TIFF-ul, nu putea opta altfel când vine vorba
de sexualitate, un domeniu aparent atât de generos
pentru abordări provocatoare și controverse. Într-o
doară ar trebui chiar să ne întrebăm cum de n-a
generat în mai bine de un deceniu nici un scandal
„de moravuri”, deși, strict vorbind, n-au lipsit
prilejurile. Avalanșa de filme gay (orice festival de
gen ar putea fi invidios, atât pentru calitate cât și
pentru impact), rostogolită tematic chiar și într-un
spot ireverențios cu prăfuitele mituri naționale („pe-
o gură de rai” unde Eva e absentă), proximitatea
constantă a două predilecte genuri spice - horror-ul
si porno-ul, uneori chiar convergente (precum, într-o
varianta mai soft, cârligele masochiste ale lui Kim
Ki-duk), aroma vintage a debuturilor erotismului
cinematografic (unde performance-ul viril nu ținea
cont de vârstă și de hilar-grotescul situațiilor),
porno-ul cu adolescenți (inubliabilul Ken Park), iar
mai nou melodrama bisexualității (cu sfâșâietoarea
dilemă a unui el între o ea și un el). Să fie,
paradoxal, tocmai proverbialul conformism
ardelenesc cauza acestei apatii a scandalului?
Mândri de a lua, măcar din când în când, cireașa de
pe tortul capitalei, clujenii au căutat mai puțin la
dinți darul „celui mai mare festival de film din
România”. Înainte de a fi o dată în istoria cinefiliei,
TIFF-ul e un succes story publicitar. Colonizarea
mentalului colectiv (proiecții - să nu uităm, de altfel
de filme - în aer liber în buricul târgului și „în
mahala”, în localuri și la mall-uri - ceea ce în sine e
o mică revoluție de lifeslyle), euforia boemă de
frăție cinefilă, carnavalescul unui experiment -
cultural, dar nu numai - „fără limite” (pentru mulți
singurul în an), forfota cotidiană a vedetelor (cu
snobismul monden aferent), marșul triumfal și
autoflatant al recordurilor de participare, toate
concură înainte de toate la întărirea unui brand.
Care însă riscă să se crispeze identitar - cu o
vehemență cu iz și de patriotism local - în fața
unor eventuale reflecții critice, dornice să integreze
fenomenul într-un cadru mai larg al evoluției
moravurilor. Reîntorcându-ne la chestiunea spinoasă
a sexualității, dacă adaugăm la ambiguitatea sa de
Cadru din Gloria târfelor (Germania/Austria, 2011)
a[lex].f[leo].ș[erban]. - rămâne mai mult ca oricând
problematic. La un festival care mizează explicit pe
dimensiunea pedagogică (popularizatul educaTiff nu
e destinat doar suplinirii carențelor în cultura
imaginii) și chiar - dincolo de simpla găselniță
hazlie a ultimului spot - pe cea „catehetică” (filmul
ca religie nu poate fi doar mister, ci se cuvine să
aibă și o doctrină), nu e tocmai ușor să percepi
coerent exhibarea neobișnuită a sexualității
(neobișnuite). E vorba de o subtilă critică a unor
derapaje morale, de o dezbatere onestă a unor
situații existențiale încâlcite sau e pur și simplu
empatie? Deseori e un melanj din toate,
ambiguitatea asigurând forța impactului estetic, dar
și suspendând inconfortabil o prea tranșantă
reflecție morală (pe care unii, prea grăbiți, s-ar
bucura s-o poată evacua din universul culturii).
O primă remarcă generală - dincolo de ambiția
diversității există cvasi-coerența fie și doar a
gusturilor/obsesiilor/marotelor/reperelor
selecționerului - asupra filmelor festivalului este
caracterul deseori almodovarian al scenariilor.
Situații imposibile, relații dintre cele mai alambicate,
asocieri scandaloase, în așa fel încât categoria
normalității e suspendată constant, cu toate
resorturile morale aferente. O adolescentă care se
culcă și cu fiul și cu tatăl (Lena de Christophe van
Rompaey), o fiică care devine amanta tatălui său,
ambii ignorând relația lor de rudenie (Sânge din
sângele meu de Joăo Canijo), un bărbat regretând o
viață întreagă trădarea pe care soția lui a comis-o
pentru a scăpa de rivalul homosexual (În orașul fără
limite de Antonio Hernăndez), o burgheză respec-
tabilă (rafinata Juliette Binoche) încercând să-și
relanseze mariajul plictisit în duhul unei felații
dezinhibate - lecție învățată de la niște studente
prostituate (Ele de Malgoska Szumowka), o
adolescentă pedepsită de mamă să lucreze pentru a
achita factura la telefoanele erotice, ajutor de
neînlocuit pentru masturbare (Excită-mă, ce dracu!
de Jannicke Systad Jacobsen), un don juan de
fabrică, înfoiat ca un curcan în virilitatea sa
proletară, dar afectat el insuși de ravagiile implicitei
discutabile paternități (Despreoameni și melci de
Tudor Giurgiu). Excepția devine astfel reprezentativă
prin excelență, conflictele de conștiință schimbându-
și nu doar tonalitatea, ci și registrul. În locul mai
vechilor adulter, divorț, abandon, frivolitate,
compromis s-au insinuat bisexualitatea, sexul
neprotejat, prostituția empatică, pornografia pe
calculatorul de serviciu ori precocitatea sexuală.
A iubi și bărbați și o femeie în același timp poate fi
o sursă de dramatism, dar de altă factură decât deja
datatul infern conjugal - în așa măsură încât
(omagiatul la 3x3) Ole Christian Madsen pare un
autor de secol XIX, un fel de epilog cinematografic
la lumea lui Strindberg si Ibsen.
A scoate gunoiul (compulsivitate, abuz,
pedofilie, transgresiune) de sub preșul victorian
rămâne un gest salutar, iar denunțarea (în tonuri
uneori stridente a) ipocriziei (burgheze ori de altă
sorginte) un titlu de glorie. Un fel de raport Kinsey
în care interviului și statisticii îi iau locul ficțiunea
filmică și documentarul, care permite o radiografie
(chiar și aproximativă) a vieții sexuale a umanității
contemporane. Excelentul Gloria târfelor al lui
Michael Glawogger are pătrunderea razelor X și
virtuțile revulsivului. Un bordel (de tip hotel de
stațiune turistică) din Bangkok, un edificiu cât un
mini-cartier popular de prostituate din Bangladesh și
o stradă (cu camere tip motel) a prostituatelor dintr-
un orășel mexican. Documentarul este un succes
înainte de toate prin naturalețea cu care aparatul de
filmat s-a putut integra în cele trei universuri, încât
impresia nu e cea de furtivă privire pe gaura cheii,
ci de proximitate aproape intimă. Prostituatele,
angajații, clienții vorbesc destins și sincer, iar
redarea atmosferei diverselor bordeluri e lipsită atât
de artificialul ficțiunii dramatizate cât și de
neutralitatea fadă a strictei anchete jurnalistice.
Dincolo de „splendorile și mizeriile curtezanelor” de
azi - de la bolgiile supra-etajate ale speluncii
labirintice de mahala la „vitrina” frumos aranjată a
fetelor de consum, de la clasificarea etnică a
clienților la tarifarea diferențiată a „pozițiilor” -
crochiuriile clienților (cu totul dezinhibați în a vorbi
în fața aparatului) redau un bestiar erotic în care
bărbații sunt prinși nu doar în jocul propriilor
fantasme, ci și determinați de propriile atitudini
morale (în raport cu o altă ființă umană, târfa cu
care, de bine de rău, au o experiență comună).
Impresia finală e de panoramare a normalității,
întrucât sugestia simbolică e cea a relațiilor dintre
bărbați și femei în general, cu toată negocierea,
detașarea și subterfugiile de rigoare. Cu o formulă
cândva uzitată, am putea spune, în trena acestui
documentar, că lumea e un imens bordel. Ceea ce
ar putea să ne pună pe gânduri, căci într-o lume în
care cuplul e în criză (o spun statisticile, nu filozofii
de cartier) prostituția e nu doar un debușeu social,
ci și o mentalitate care ne seduce. Nu toate
documentarele sunt însă la nivelul acesta de
„elocvență artistică”. Raiul si iadul de David Călek
este un titlu înșelător, findcă iadul sugerat e perfect
integrat într-o banalitate aproape burgheză. Lumea
sado-maso în dezinhibata Cehie pare mai benignă
decât, de exemplu, cea gotică a metaliștilor. Ești
chiar surprins să afli că o onorabilă politiciană, șefă
de comisie ecologistă, e - în timpul liber - o
apreciată dominatoare (cu alte cuvinte o demnă
urmașă a divinului marchiz, eliberată însă de
arcanele conspirativității). Pare soluția așteptată de
secole: în loc de o lume de familiști blajini (a la
Eichmann) care practică cea mai sadică dintre
politici (războaie, segregare socială, epurare etnică),
mai bine democrați ireproșabili (cum par cehii),
chinuind doar niște biete trupuri însetate de o
plăcută (pentru ei) durere. Nu îndrăznim să ne
întrebăm ce s-ar întâmpla totuși în caz de sevraj.
Tot la capitolul revelații ale unei umanități
ocultate putem număra descoperirea universului
gay, atât de generos prezent pe ecranele TIFF-ului.
Surpriza poate merge până la căderea unor mituri
(un James Dean - să nu uităm, idolul atâtor
admiratoare - sodomit și cu gustul spermei), iar
poziționarea morală până la ambivalență
(homosexualul promiscuu ca victimă a necruțătoarei
SIDA - Nopțile sălbatice de Cyril Collard, ori
16
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
homosexualul criminal victimă a abuzurilor
carcerale - Crima perfectă de Tom Kalin). O astfel
de ambivalență nu e însă conjuncturală, ținând atât
de estetica unei viziuni fără crispări grăbit
moralizatoare, cât și de fascinația unei inextricabile
repulsii/seducții. Să luăm cazul filmului lui Steve
McQueen Rușine (sub reușita artistică a
precedentului Foame). Un „obsedat sexual” se
cufundă în lumea experiențelor erotice de tot felul,
din care nu lipsește un ocean de pornografie, sexul
în trei, aventura homosexuală și un cvasi-
permanent flirt (mai ales în universul magmatic - și
perfect simbolic, chiar și prin remarcabilul laitmotiv
muzical - al metroului new-yorkez). Dincolo de
disconfortul compulsivității și de tristețea
nevroticului, ceea ce pare să lipsescă e tocmai
rușinea. Dar excesul de imagini sexuale nu reușeste
să devină revulsiv (cel mult plictisitor), fiindcă în
spate simți nu o patologie, ci eboșa (cețoasă ce-i
drept a) unei etici (cum ar spune Michel Onfray).
Sinuciderea surorii (alungată, printre altele, fiindcă
îi încalcă spațiul privat al masturbării) e doar un
contrapunct de tragism la o fervoare erotică fără
mare dramatism. Ele a lui Malgoska Szumowska
atinge un grad sporit de ambiguitate. Ipocrizia
soților ce trăiesc erotic plenar (dincolo de un mariaj
scofâlcit) doar cu târfe de vârsta fiicelor își găsește
o oarecare justificare în ipocrizia „bunelor”
moravuri sexuale (artificializate de un apatic cod
burghez). Pentru a-ți relansa viața conjugală trebuie
oare să apelezi la trucuri de prostituată? Și oare
tandra baladă (pe care un client o fredonează la
chitară post-coitum) nu e mult mai în proximitatea
(psihologică/ontologică a) sexului „sălbatic”?
Interogații (în aceeași cheie a ambiguității) pe care
le pune și Portret de noapte de Angelina Nikonova,
un fel de replică rusească la Basic instinct, unde un
polițist bestial relansează viața (nu doar erotică a)
unei burgheze plictisite de mariaj și adulter, ca un
nou amant al d-nei Chatterley, departe de
devitalizata civilizație.
O mențiune aparte se cuvine filmului-testament
al lui Cyril Collard Nopțile sălbatice, fiindcă
ilustrează implicit glisarea mai generală a valorilor.
Atmosfera de promiscuitate nu e doar un amănunt
de decor, ci denotă un stil de viață și implicit o
estetică nouă (fragmentarismul de tip puzzle,
paralelismul unor universuri concurente,
schimbările de „viteză” care vin nu din montaj, ci
din aritmia personajelor). În același timp însă o
patină clasică învăluie acest film destul de
avangardist (universul gay la începutul anilor ’90
încă nu invadase ecranele). Diferența o face
personajul feminin (o admirabilă Romane
Bohringer), încarnarea unor valori mai tradiționale
(iubire exclusivă, gelozie, sacrificiu, fidelitate).
Personajul masculin (însuși regizorul) e astfel rupt
între două lumi, cea a iubirii romantice (asociată -
prin riscul transmiterii SIDA - cu tema morții
premature ori cu cea a sinuciderii în cuplu) și cea a
hedonismului „orgiastic” (pe cheiurile întunecoase
ale Senei sub imperiul - horriblile dictu -
„perversiunilor sexuale”). O dramă potențată de
bisexualitate (ar fi putut fi și invers -
homosexualitate romantică și promiscuitate
heterosexuală), astfel încât nu putem ocoli dilema:
la vremuri (sexuale) noi e nevoie de o etică nouă
sau mai degrabă moravurile reformate sunt efectul
unor mutații de mentalitate? Ceea ce însă merită a
nu fi ratată e privirea lucidă asupra acestei
inextricabile legături dintre film, concept de festival,
moravuri și valori. Mutațiile au loc sub ochii noștri
și dacă nu-i urmărim cu atenție dinamica, țesătura
etică își pierde contururile clare, cufundată într-un
sfumato de glisări imperceptibile.
■
TIFF 2012 - între melci °i gulaș
Mihai Goțiu
În 2003, pelicula Hable con ella (Vorbește cu
ea), a lui Pedro Almodovar, a ajuns să câștige
Oscarul. Povestea filmului sursa lui de inspirație, a
început, însă, în 1993, în România. Atunci, un ziar
central a publicat un material primit de la
corespondentul de la Baia Mare, despre cazul unei
fete care ar fi înviat la morgă după ce a fost violată.
știrea, preluată fără verificare, a ajuns atunci din
ziarul din Baia Mare în presa centrală și, de aici,
mai departe, în presa internațională. Asta în
condițiile tehnologice de comunicare din 1993...
Bineînțeles că știrea era o invenție (un „fonfleu” de
presă) pornită de la prezentarea, într-o revistă
clujeană de limbă maghiară, la rubrica de
„curiozități de pretutindeni”, a unei întâmplări care
ar fi avut loc în secolul al XVIII-lea la... Valladolid.
„știrea” (ajunsă în Spania) a fost punctul de pornire
a filmului lui Almodovar.
Cam pe când Almodovar își lansa filmul, în
ultimele luni ale lui 2002, o altă știre din România
făcea înconjurul lumii. Muncitorii producătorului
de mașini de teren ARO, de la Câmpulung Muscel,
găsiseră o metodă inedită pentru a plăti datoriile de
milioane de dolari ale fabricii: donarea de spermă.
„La reluare” (la ani buni de la difuzarea „știrii”) s-a
dovedit că tot de un fonfleu a fost vorba, mai exact
de o glumă pusă la cale de liderul de sindicat Ion
Cotescu împreună cu colegii lui, la o bere. După
lansarea „soluției de salvare” (1.000 de angajați,
care donează fiecare, de mai multe ori, spermă, a
câte 50 de dolari donația), Ion Cotescu și-a intrat în
rol, oferind noi „amănunte” legate de „studiul de
fezabilitate” al planului lor (care prevedea ca cei
1.000 de donatori să fie ingineri, politicieni, șefi de
la A VAS - că doar „cine caută spermă de
muncitor?” -, în timp ce muncitorii ar fi trebuit să
doneze pentru societatea unui arab de la Paris, care
producea creme și alifii pentru doamne și
domnișoare...).
Scenaristul Ionuț Teianu a preluat ideea, a
documentat-o, a transformat-o, a dat-o înapoi cu 10
ani și i-a pus-o pe masă lui Tudor Giurgiu. Așa a
început povestea filmului Despre oameni și melci,
proiectat la deschiderea din acest an de la TIFF.
Andi Vasluianu joacă rolul lui Ion Cotescu (George
în film), are o amantă (Monica Bârlădeanu) și
încearcă atât să-și salveze căsnicia, cât și fabrica și
locurile de muncă ale colegilor lui. Precum în
Kundera însă, „gluma” se întoarce împotriva
autorului ei. Mai întâi îl decredibilizează, apoi
devine sursă de ironii și conflicte conjugale, iar, la
final, stă la baza unei descoperiri de-a dreptul
dramatice legată de viața lui. Mutat, ca acțiune, în
1992, filmul e povestea adaptării/ acceptării reale și
personale (nu cea din studiile sociologice) a unei
întregi clase la capitalism. Ceea ce părea a fi „o
soluție excepțională (donarea de spermă) pentru o
situație excepțională (preconizatul faliment al
fabricii)” se transformă într-un mod de acceptare,
zâmbind amar, al unor compromisuri majore, atât
în comunitate, cât și în viața privată. Sfârșitul
copilăriei, al "visului de aur” al capitalismului
prosper pentru toată lumea.
Rolul directorului corupt îi vine perfect lui
Dorel Vișan (cu o prestație care ni-l reamintește pe
Dorel Vișan din Senatorul melcilor), la fel cum
Monică Bârlădeanu e ideală în rolul secretarei naive
aflate în căutarea „marii povești de dragoste”. Pe
alocuri comedia e de-a dreptul savuroasă, trecând
peste amărăciunea situației, devenind astfel o
deschidere generoasă pentru TIFF 2012.
Monica Bârlădeanu și Dorel Vișan în
Despre oameni și melci
Un TIFF pe care, mai apoi, l-am mai prins doar
„pe bucăți”. Suficient însă pentru a mai rămâne cu
câteva momente memorabile. Mai întâi la Bonțida,
cu o călătorie până pe Lună și înapoi cu peliculele
lui Georges Melies de la începutul secolului al XX-
lea. Luna cu ciuperci uriașe și cu seleniți - locuitorii
Lunii - cu care te războiești cu umbrela. Desigur,
poți zâmbi acum în fața unor asemenea aventuri,
în care (preluându-l pe Jules Verne) ajungi pe Lună
în burta unei ghiulele uriașe și de unde te întorci
pe Pământ, pur și simplu prin... cădere liberă. Sau
poți să râzi alături de eroul care încearcă să o
salveze pe prințesa de la. Bonțida! Dar, în același
timp, te poți întoarce în timp, în atmosfera
cafenelelor de la 1900, alături de primii cinefili, care
priveau imaginea și ascultau un pianist și un
povestitor care „traducea” acțiunea.
„Povestitor”, la Bonțida, a fost chiar strănepoata
celebrului cineast, Marie-HeleneLeherissey, iar la
pian stră-strănepotul Lawrence Leherissey, fiul lui
Marie-Helene. Un exercițiu de imaginație și magie
în același timp. Încheiat cu un gulaș de miel. Tipic
pentru TIFF.
Apoi, din nou în Piața Unirii, Super Clasico
(opțiune personală) al lui Ole Christian Madsen. O
poveste iarăși dulce-amară (asta se întâmplă când
combini mai multe sortimente de vin) despre
marele derby argentian Boca Juniors-River Plate,
femei nordice care se îndrăgostesc de tineri latino
macho, iubiri adolescentine interzise și alte
încurcături care te lasă în pielea goală (la propriu)
pe ruta Copenhaga-Buenos Aires. Și cu un fel de
„happy-end” nordic, care nu se suprapune cu
„marea împăcare” și cu „au trăit fericiți până la
adânci bătrâneți”, ci cu liniștea și împăcarea cu
propria persoană, generate de o maturizare
înțeleasă și acceptată cu întârziere.
Și au mai fost Inni și muzica Sigur Ros,
Cealaltă Chelsea: O poveste din Donetsk (altă
opțiunea personală - un documentar despre o
latură mai puțin cunoscută a echipei lui Mircea
Lucescu) și cadrele (exasperante după jumătate de
veac) ale Odiseei spațiale a lui Kubrick. Despre
chefuri și concerte, cu altă ocazie.
■
17
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
Black
Pantone 253 U
„Felia de viață”
contra „feliei de tort”
Dana Duma
Judecând după sălile pline la proiecțiile cu
scurtmetrajele românești de la TIFF, e limpede că
nu numai criticii, ci și spectatorii așteaptă ca din
această zonă a producțiilor noastre să apară în
continuare semne de noutate și de îndrăzneală
estetică. Aș spune că interesul a fost sporit de
insistența circulație a ideii că Noul cinema
românesc și-a trăit traiul și o nouă tendință, total
opusă, pulsează în filmele unei noi generații.
Aceasta ar opune austerității dorința de a seduce,
„feliei de viață”, „felia de tort” pe care Hitchcock
o folosea ca metaforă a divertismentului. Deși
există, desigur, o reacție la stilul care i-a consacrat
pe Cristi Puiu și pe cei care împărtășesc, la fel ca
el, idealul „plusului de realitate”, noile tentații
n-au compromis încă principiile care au validat
internațional Noul cinema românesc.
S-ar putea spune că în scurtmetrajele văzute la
TIFF coexistă pașnic cele două direcții și cele
două generații.
Dintre consacrați, Adrian Sitaru (cel care
obținea în 2008 Leopardul de argint la Locarno
cu Valuri), rămâne un maestru al formei scurte în
Chefu’, povestea unui conflict între vecine
provocat de o noapte de pomină al cărei
protagonist este fiul uneia dintre ele. Petrecerea
monstruoasă pusă la cale de un adolescent în
absența mamei declanșează o serie de reacții
întârziate care zgâlțâie tradiționalele relații
amicale între femei din aceeași generație.
Mecanismul comic e bine stăpânit, iar savoarea
graiului ardelenesc, stăpânit mai ales de Natașa
Raab, funcționează ca un catalizator. Prezența
actriței, interpreta principală a lui Sitaru în Din
Sângele inocenților
Claudiu Groza
„Nu curățați sângele ăsta!”, spune la un
moment dat unul din personajele filmului Diaz:
Don’t clean up this blood, una din peliculele
cele mai provocatoare ale TIFF-ului din acest an.
Diaz e o coproducție italo-româno-franceză
(producătorul român e Bobby Păunescu), în
regia lui Daniele Vicari, și e îndeajuns de greu
de încadrat, din cauza subiectului său și a
transpunerii sale artistice.
În iulie 2001, la reuniunea G8 a statelor
puternic industrializate de la Genova - reuniune
privită de militanții anti-globalizare ca un forum
al magnaților economici ai lumii -, forțele
speciale ale poliției italiene au intervenit cu
brutalitate, noaptea, într-unul din liceele orașului
unde erau găzduiți manifestanți și jurnaliști din
întreaga lume. Intervenția, a cărei explicație
oficială a fost căutarea și reținerea membrilor
unui grup radical, „Blocul negru”, a dus la răni-
rea a 93 de persoane, care au fost arestate, trata-
te superficial la un spital genovez și apoi reținu-
te timp de câteva zile într-un lagăr de lângă oraș.
Reuniunea din 2001 a G8 a înregistrat și
moartea unui manifestant anti-globalizare, Carlo
Giuliani, precum și unele din cele mai mari
proteste sociale cu ocazia acestui gen de
întâlniri. Din cauza lor, ca și în urma atentatelor
de la World Trade Center, G8 a început să-și
țină reuniunile în locuri din ce în ce mai retrase.
dragoste, cu cele mai bune intenții, atestă atât
solida legătură dintre scurtmetrajele și
lungmetrajele autorului, cât și „plusul” de
divertisment pe care el simte nevoia să-l includă
în ambele formate.
Câteva pelicule apropiate, ca durată, de
metrajul mediu, se abat de la normele narațiunii
lineare și „în timp real”, având în comun ambiția
de a povesti din perspective surprinzătoare și
„mai atractiv” mici întâmplări pline de sens. Iulia
Rugină urmărește în Sink (la fel ca în Captivi de
Crăciun), un grup de personaje și modificarea
relațiilor dintre ele, totul fiind declanșat de criza
unei fete care refuză să petreacă revelionul cu
vechii amici. În Minute infinite Cecilia Felmeri
recurge la numeroase artificii optice și de montaj
pentru a revela legăturile nebănuite dintre niște
evenimente aparent anodine. Și, pentru a întări
impresia că prezența femeilor-cineaști devine din
ce în ce mai marcată în peisajul recent, Rodi
Cotenescu se remarcă în Grand Hotel Italia prin
felul cum construiește, cu instrumente realiste, o
parabolă a emigrației clandestine românești în
Europa.
În căutarea temelor comune, nu se poate să
nu ne oprim la recurența analizei relației tată-fiu
în scurtmetrajele prezente la TIFF 2012. Într-un
sobru stil narativ Dorian Boguță urmărește, în De
azi înainte, lecția de bărbăție pe care un tată
deloc exemplar ține să i-o dea băiatului în ziua
când împlinește 18 ani, în timp ce Radu Potcoavă
recurge la canoanele dramei de familie hibridată
cu filmul de acțiune pentru a povesti, în Tatăl
meu e cel mai tare, cum un bărbat învins de viață
Diaz este un fel de „cronică” a evenimentelor
din 2001, reconfigurată ficțional, plecând însă de
la faptele petrecute la Genova. E un film social,
se poate spune, extrem de dur deși, spun
producătorii, nu redă decât într-o mică măsură
atrocitatea realității. Daniele Vicari a reușit să
evite o „teză” socială, limitându-se să
construiască un remake al întâmplărilor, ceea ce
lasă privitorul să-și formuleze propria opinie
despre „cazul Diaz”, dar îngăduie și o fină
focalizare asupra felului în care tensiunea și
violența debușează în spațiul social, atunci când
oamenii își manifestă frustrările și agresivitatea
reprimată, nemaifiind parte dintr-o structură ori
instituție, ci doar un grup de indivizi ce trebuie
să-și elibereze energia negativă.
Pelicula are - firesc, datorită subiectului său -
amploarea unei super-producții, asta însă n-o
duce spre „documentarism fastuos”. Dimpotrivă,
scenariul accentuează experiențe personale mai
degrabă decât idealuri sociale, acestea apărând
doar în fundal, în momentele de organizare a
tinerilor protestatari. În prim-plan apar oameni,
cu caractere, atitudini, impulsuri diferite, fie că
vorbim de jurnalistul ce vrea să-și facă meseria
chiar din miezul evenimentelor, riscându-și
integritatea, de tinerii ușor teribiliști, abia ieșiți
din adolescență, pentru care ațâțarea forțelor de
ordine e o „joacă” de oameni mari, ori de
recâștigă respectul puștiului său. Relațiile de
familie sunt examinate, cu finețe și cu empatie, în
Blue de Nicolae Constantin Tănase (despre
deszăpezirea unei mașini care reaproprie o tânără
de părinții săi), premiantul secțiunii, sau în Un alt
Crăciun de Tudor Giurgiu, o poveste sensibilă
despre un băiețel care așteaptă, în seara de
Crăciun, ca părinții să se întoarcă din Italia, unde
lucrează.
Cei mai deciși pași înspre divertismentul
spectaculos îi face Milo Simulov cu scurtmetrajul
Hello, Kitty, un road movie cu început comic și
final dramatic ce pare o mică superproducție cu
aspect vizual frapant. Cu o cameră pe post de
observator al evenimentelor, care schimbă cu
fluiditate unghiulația și planurile, înlănțuie
spectaculos filmări de pe macara și travelinguri,
cu o cromatică vie și semnificantă, filmul include,
în aparent lejera poveste cu amici care se dau în
vânt după distracția la mare semne avertizante
despre familiaritatea cu moartea. Iar regizorul a
dovedit că are un propriu program de
împrospătare a divertismentului atunci când a
adus la TIFF un alt „eveniment special”,
prezentarea primului film românesc interactiv,
Kiddo, (deocamdată) un mediu metraj în care
Simulov combină spectaculos ingrediente din mai
multe genuri (melodramă, film cu gangsteri de
cartier, comedie).
Chiar dacă aparțin tendinței realiste sau
cinematografului de gen, scurtmetrajele cele mai
reușite din selecția de la TIFF îi dau dreptate
cineastului Daniel Mulloy care afirmă că, pentru
a lucra eficient în formatul redus, trebuie să
urmărești "lucrurile mici, care par lipsite de
importanță, pot schimba vieți și conțin germenii
unei povești. Este vorba despre descoperirea
frumuseții în universul mundan și apoi extinderea
sau sondarea sa până la esență”.
■
bătrânul vag resemnat, rătăcit în acest conflict
ce-i amintește poate de tinerețe.
De partea cealaltă, avem de-a face cu un
sistem rigid care, ca orice structură de asemenea
fel, are judecăți și decizii abstracte, indiferent de
consecințele reale, dar și cu un grup de oameni
care, ca orice oameni, au limite individuale de
orgoliu, tensiune și capacitate de autocontrol.
Filmul redă subtil și acut felul în care această
tensiune se acumulează, concomitent cu deciziile
luate la nivel înalt, astfel că momentul
intervenției este de fapt un moment al
răzbunării, al pedepsirii, și nu doar un moment
de autoritate al instituțiilor de ordine publică.
Secvența bătăilor din incinta liceului Diaz este
una din cele mai teribile din întreg filmul, prin
verismul său; însă pe parcursul acțiunii, înaintea
acestui climax atroce, spectatorul poate fi uneori
critic la adresa manifestanților, ceea ce dă
filmului un plus de obiectivitate.
Diaz e filmat dinamic, nervos, ca o „mărturie
dinăuntru”, și nu ca o re-povestire exterioară. E
o re-modelare cu mijloace artistice a unui
moment istoric, reușit tocmai pentru că nu e o
„frescă socială”, ci un puzzle alcătuit dintr-o
sumă de personalități. E, însă, și o mărturie
estetică despre lumea bulversată a unui început
de mileniu...
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
„Moartea domnului Noul Val”
Valerian Sava
Unul dintre evenimentele de referință ale ediției
a 11-a a Festivalului Internațional de Film
Transilvania a fost lansarea unei noi - să-i zicem
provizoriu - culegeri de articole a echipei care
asigură apariția pe parcursul festivalului a
cotidianului AperiTIFF. Ar fi de fapt mai mult decît
atît, ba chiar altceva: ridicarea cotidianului la rangul
de revistă periodică de specialitate (că tot n-avem
nici una în țară), tip Cahiers du cinema, Sight and
Sound etc., deși - cel puțin deocamdată - cu
periodicitate bienală.
Minimaliști ei înșiși, cum sînt uneori definiți o
parte dintre protagoniștii Noului Cinema
Românesc, realizatorii publicației - în frunte cu
Mihai Chirilov și Ana Maria Sandu - nu indică/nu
revendică textual nicăieri un statut precis pentru
întreprinderea lor, nu anunță o periodicitate anume,
lăsîndu-ne pe noi să-i ghicim profilul virtual ori
efectiv și perspectivele, acum aflîndu-ne în fața unui
al doilea număr... nenumerotat, după cel din anul
2010. Acela îl avea pe coperta I pe N. Ceaușescu
însuși, rîzînd jubilatoriu, fericit, cu un pahar de
șampanie în mînă - cadru documentar din
capodopera prea puțin înțeleasă și mai degrabă
nedreptățită a lui Andrei Ujică: Autobiografia lui
Nicolae Ceaușescu. Dar peste bustul demonicului
fericit era înserată cu litere mari, mult mai mari
decît titlul AperiTIFF. Special Edition, tema centrală
a... ediției: The New Romanian Cinema, 2010.
Decriptînd sensul (pentru cei care n-au prea
înțeles/iubit/admirat performanța unică a lui Ujică -
nu pentru cei fără speranță de înțelegere, care au
detestat ferm filmul și l-au exclus de pe lista cu zeci
de titluri a premiilor UCIN), era ca și cum
„conducătorul” însuși ar fi participat bucuros,
irezistibil, cuceritor, la triumful NCR. Toate astea în
anul de departe cel mai bun din întreaga istorie a
cinematografului românesc, dacă integrăm și
stagiunea 2010-2011, cu 5-6 filme excelente și foarte
bune, într-o mini-cascadă fără precedent și fără
succesoare în viitorul previzibil.
Numărul 2... nenumerotat al publicației încă
fără nume propriu (Special Edition 2012) ne
frapează de la copertă prin contrariul
sugestiilor/demonstrațiilor anterioare. Este negrul
sepulcral al cuverturii - un negru stins, mat, peste
care se suprapun mari, de sus pînă jos, unele sub
altele, abia distinse, literele negre vag lucioase, ca
ale unei pietre tombale: The Death of Mr. New
Wave.
E, se înțelege, o publicație în engleză, fără
bilingvism nici la Cuprins ori sub forma vreunor
rezumate. Ceea ce se explică atît prin destinația
funcțională extinsă și implicit prin tutela afișată a
celor două numere, mai nuanțată la ultimul - Co-
created by The Romanian Cultural Institut in New
York și Supported by The Romanian Cultural
Instiut el însuși (din București) -, cît și prin
ponderea pe care o au în ambele apariții textele
referitoare la edițiile anuale ale Festivalul Filmului
Românesc de la New York, precum și prin
frecvența semnăturilor unor reputați critici de film
din străinătate. În fine, cu rol de pivot în toată
mișcarea aferentă apare d-na Corina Șuteu, director
al așezămîntului nostru newyorkez, semnatară,
alături de Mihai Chrilov, a cîte unui editorial,
totodată (totul vine de se leagă) prezență
inconturnabilă și vorbitoare elocventă la toate
edițiile TIFF-ului clujean, inclusiv la lansarea de care
vorbim.
Dar n-am început aceste însemnări cu intenția
unei recenzii, deși revista în devenire o merită in
extenso. Dispune de mai toate articulațiile necesare,
de structura specifică unei publicații periodice care
ar face legătura între edițiile TIFF - poate
trimestrial. Nu-i lipsește, de pildă, de pe acum, o
rubrică de cronici - Reviews, iar colaboratorii, spre
deosebire de unii dintre cei ai publicației studențești
FilmMenu, știu că termenul nu înseamnă pur și
simplu „articole despre filme”, ci implică un canon
inconfundabil al exegezei, reviewer fiind altă
denumire pentru film critic. E-adevărat însă că unele
texte din AperiTIFF. Special Edition 2012 plătesc și
ele pe alocuri un tribut, mai ales periodicității
deocamdată bienale, care induce multora dintre
contribuții a alură preponderent festivă,
conjuncturală, ceremonioasă, dar excelent puse în
pagini, superb realizate tehnic, „vîndute” ochiului și
minții printr-un joc intertextual perfect adaptat și
performant, în competiția mapamondică din
domeniu.
Am pornit de la evenimentul lansării publicației
în cadrul ediției recente a TIFF, în primul rînd sub
incitarea titlului de pe copertă, care-l parafrazează
pe cel al filmului lui Cristi Puiu Moartea domnului
Lăzărescu. Motivul este provocarea pe care titlul
traductibil prin Moartea domnului Noul Val o
reprezintă în contextul actual, în rimă cu alte
semnale prin care marea instituție inventată,
diriguită și orchestrată în tandem de Tudor Giurgiu
și Mihai Chirilov (Nota Bene: un regizor și un critic
de film împreună) binemerită din plin. Mă gîndesc
la rigoarea profesională și la rectitudinea nepereche
ale selecționerului Mihai Chirilov, de a constata și
decide că pentru TIFF 2012 nici un lungmetraj
românesc nu întrunea calitățile adecvate spre a intra
la lista celor 12 producții de debut ori secunde, din
tot atîtea țări, care urmau să concureze în
competiția principală. Decizia nu este fără
precedent. Ea a fost cutezată în premieră în 2004,
la a 3-a ediție a festivalului, după ce, cu un an
înainte, într-un epistolar cu atît de regretatul Alex.
Leo Șerban, intitulasem un articol, sub semnul
întrebării, Al Patrulea Val mort? Ne aflam atunci în
fața hiatusurilor de 4-5-6 ani, impuse de sistemul
instituțional nereformat, în filmografiile incipiente
ale protagoniștilor mișcării. Acum, în al 12-lea an de
la Marfa și banii de Cristi Puiu, constatarea, decizia
și diagnosticul parafrastic în discuție au resorturi și
semantici mult diferite. Ele au fost formulate cu
maximă concludență, aș zice exhaustiv, în numai 2
(două) dintre cele exact 100 de pagini ale
AperiTIFF-u\.ui bienal, de către criticul transoceanic
Jey Weissberg - nelipsit conviv la Clujul cineast,
filmologic și cinefil. Sub titlul doar aparent eschivă
jucăușă, de preferat să rămînă netradus și
neadaptat, On Waves, Champagne, and
Terminology, confratele ne ia o piatră de pe inimă,
respectiv îi lasă șomeri pe cei prea grăbiți să ne
furnizeze o piatră tombală. Nu e cazul să
plîngem/să celebrăm nici o înmormîntare.
Dacă în precedentele două pagini ale grupajului
cu titlul de pe copertă (fascicolul nu conține în total
mai mult de patru pagini), Codruța Crețulescu
consumă formal spațiul, în linia consacrată de
serviciu, cu locurile comune cele mai bătătorite,
lesne deturnabile de către numeroșii adversari ai
NCR (multe premii internaționale, foarte puțini
spectatori în țară!), Jey Weissberg face distincția
categorială („paradigmatic-sintagmatică”, ar zice un
celebru înaintaș, atrăgîndu-ne atenția cam cu ce se
ocupă critica profesionistă) dintre Noul Val (pe care
personal l-am numerotat Al Patrulea, într-o
ciclicitate inerentă de aproximativ 15 ani) și Noul
Cinema Românesc, care, acesta, nu e deloc „pe
ducă”. „Cît de mulți alți ani mai putem folosi
cuvîntul nou” apropo de un Val, se întreabă
analistul, care știe în schimb să pună într-o ecuație
perenă ultimele provocări fatalmente diverse ale
Noului Cinema intrat definitiv în Istorie. Acesta ar
fi punctul din care am putea începe, în trena TIFF
11, o discuție mult așteptată.
■
Tillsammans/Împreună
Ștefan Manasia
Pentru că anul acesta orașul a sărbătorit, cu
vîrf și-ndesat, pe spinarea crizei, idolatrizînd
cinema-ul și artele conexe,
Pentru că, în Piața Unirii, centrul polipului
tiffar, m-am simțit inutil, singur, vinovat că nu
pot urmări simultan totul - ca supraveghetorul
din Casino,
Pentru că oricît milităm noi - vechile miliții
hippie - pentru a fi împreună (Tillsammans,
Tilsammans, nu cu asta ne-a cutremurat Lukas
Moodysson la ediția a doua?)
Fărîma de umanitate am descoperit-o în
sălilele vechi, nerenovate, neaerisite,
ținînd pumnii puștoaicelor din Fucking Amal
(de-atunci cea mai tandră înjurătură)
Și Liljei-4-ever și atleților porno din Ett Hal i
mitt hjarta
părăsind din cînd în cînd lumea lor infernală
pentru paradisul cerealier,
pentru că filmele ar trebui să fie asemenea
loviturilor de ciocan și să-ți trezească inima,
cum ne-a spus suedezul în sala „Victoria”,
înotînd sub o pălărie inoportună
și în cizmele de cowboy, el, tocmai el căzînd
în ridicolul unui politician de capitală europeană,
el, tocmai el care ne încălzise cordul cu vodca
ieftină a fanteziei scandinave,
forînd ca petroliștii din Marea Nordului în
căutarea subiectelor delicate, nefrecventabile,
pentru care țicniții ăia aproape că îi retrăseseră
finanțarea,
el care nu știa că noi îl consideram mare și la
1,	50m și că eu, bunăoară, îi dedicasem un poem:
Lilja-4-ever
tu să înaintezi în landoul imaginii
în tăietură cu ură
acolo două adolescente fac dragoste
se sărută pe gură
vin adulți enormi și păroși
și le mușcă de sfîrcuri
dumnezeu nu a intrat de multă vreme acolo
e noroi (creierul nostru ca o tumoare)
un zeppelin cu sînge și venin
zboară circular peste ele și
acoperă mîzga cerească
nimfele torc în sicrie așteptînd să renască
acolo poeții plonjează arar
căutînd doar alchimia ororii
pompa inimii
ca un păduche gros
acolo două adolescente fac dragoste
nimfele torc în sicrie ca niște păpuși
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
19
Black Pantone 253 U
Chapiteau Show
panoramare în registru comic
Adrian Țion
Ritmul trepidant în care galopează acțiunea celor
patru povești împletite în ambițioasa compoziție
cinematografică numită Chapiteau Show face să nu-ți
dai seama cum trec cele peste trei ore și jumătate de
proiecție. Frescă a tendințelor de emancipare în rândul
tinerilor din Rusia zilelor noastre, filmul panoramează
cu însuflețire și umor zonele marcate de dificilele crize
ale comunicării și ale căutărilor individului într-o
societate tot mai debusolată. Tensiunea se insinuează
lent la nivelul unui virtual cuplu pornit să-și petreacă
vacanța în Crimeea, pe țărmul Mării Negre, pentru a
exploda într-o mulțime de imagini și fabulații croite pe
marginea unor considerații grăitoare despre actualitate,
libertate, creație, prietenie, cooperare, toate exprimate
la nivelul unui grup-etalon, ale cărui interese se
intersectează cu pregătirile pentru un spectacol la
Chapiteau Show pe malul mării. Simplitatea
limbajului inițial se încarcă treptat de polifonia
mijloacelor de expresie cu extensie spre baroc și
simbol. Regizorul Serghei Loban și scenarista Marina
Potapova și-au propus să cuprindă cât mai multe și
mai elocvente aspecte din frământările și orientările
tinerilor de azi, reunite în cele patru părți ale filmului,
numite Dragostea, Prietenia, Respectul, Parteneriatul.
De fapt, patru filme într-unul, toate punând în
evidență Prețul vieții drept concluzie majoră, finală,
aproape tezistă. Atâtea trimiteri subtextuale propune
scenariul încât filmul nu poate fi lipsit de un
comentariu eseistic de anvergură, adecvat conținutului,
cum probabil se vor scrie destule după distincția
primită. Menționez că filmul ar fi meritat și un
premiu pentru scenariu.
Structura filmului, cu interferențe de tip „povestire
în ramă”, amintește de tehnica utilizată în proză de
John Dos Pasos în secvențele puse cap la cap din
„romanul cinematografic” S.U.A. Trilogy cu
intersectarea întâmplătoare sau mai puțin
întâmplătoare a personajelor secvențelor, fapt ce duce
la privirea din unghiuri diferite a scenelor-cheie, dând
coeziune întregului. Camera nu urmărește strict
liniaritatea narativă, ci sare dezinvolt de la un grup de
personaje la altul și punctează prin „cânticele vesele”
ca la teatru problemele fiecărui erou în parte, urcat
virtual pe scenă ca să susțină, în manieră specifică,
propriul show. Astfel că profilul moral al acestora este
fixat în memoria spectatorului prin cuplete hazlii,
tratate ca remixuri ce parodiază vedetismul de duzină
practicat prin localuri. Extensia spre muzical e
dovedită prin aceste scene de un umor agreabil.
Speculativ vorbind, pare semnificativ faptul că acest
„chapiteau”, prefigurat ca obiectiv spre care converg
firele narative, nu reprezintă nici pe departe
configurația stilistică a unui capitel bogat ornamentat
cu originalități. Dimpotrivă. Impetuoșii avangardiști ce
mișună în jurul ideii de artă și creație artistică își
arogă dreptul, cu emfază afișat, de a opta pentru
distrugerea „monopolului originalității”. Pe cerul
inovațiilor este proiectată „steaua surogat”. Sinteză a
căderii în degringolada generală a culturii moderne,
după modelul „Elvis” multiplicat prin mahalale, este
lansat un alt rege al muzicii rock în persoana lui
Victor Țoi (copie fidelă a unui Vîsoțki?) și
exemplificările abundă. Erzațul se răsfață în oglinzile
prezentului ca un reper încurajator ce nu poate fi
ocolit. Ultimul erou este asimilat și el unui surogat în
sensul în care scria pe un ton ironic-mobilizator
Andrei Voznesenski despre trădarea trecutului:
„Sculați/ jeliți după vechile datini/ din copii de eroi
răsăriră eroi, însă anti - / sculați!”.
În marea lor majoritate, anti-eroi sunt și
personajele lui Serghei Loban din Chapiteau Show,
încâlciți printre vilegiaturiștii de pe malul mării.
Reducția calității de erou vine din start: Suntem biți
pe internet. Atât și nimic mai mult. Exemplificarea?
Vera și Alexei se cunosc pe internet și pleacă împreună
în Crimeea. Vera: mignonă, slăbuță, exuberantă.
Alexei: timid, rotofei, ușor trecut. Apropierea fizică
dintre ei se reduce la o privire ochi în ochi și duce la
despărțire. Vera constată lucid nepotrivirea: „Tu ai
nevoie de lumea virtuală, eu de cea reală”. Ce rămâne
din „iubirea” lor? Niște biți pe internet, are dreptate
cântecul.
Interferențele nu sunt numai între planuri, ci și
între orientări artistice, sexuale, vestimentare.
Grupurile care adoptă punk style se intersectează cu
„cercetașii-pionieri”, nostalgici persiflatori ai epocii
comuniste, supranumiți „copiii revoluției”, nu prea e
clar care revoluție, dar nici asta nu prea contează, cât
timp pozezi în rebel, cu sau fără cauză. Unul din
lideri și-a păstrat cravata de pionier și goarna cu
stegulețul roșu cu chipul lui Lenin și când dă raportul
asupra unor evenimente amintește de „careul de
dimineață”. Un tânăr surd, poreclit Ureche Moartă, se
desparte de grupul său de prieteni cu același handicap
pentru a se integra în „societatea normală”. Dar
normalitatea din jur pare tot mai puțin normală.
Din trupa de cercetași face parte și Nikita, fiul
unui celebru artist al scenei. Înainte de a ajunge în
stațiune, drumul inițiatic făcut cu tatăl său prin munți
îi dă posibilitatea să-și cunoască mai bine sinele. El
visează să facă un film cu titlul Huliganii (nicio
legătură cu Mircea Eliade) și descoperă că nu se poate
face artă când ai sufletul gol. Tânărul se confruntă cu
legea muntelui, a singurătății, a vânătorii și a unui
simulacru de moarte, apoi este adus de tatăl său în
vâltoarea vieții trepidante de pe litoral, sinonimă până
la un punct cu zbenguiala și libertatea, dar și cu
adevărata confuzie a valorilor, căci recunoștința este
marginalizată și afirmarea în lumea artei pare
hazardată. Simțind acest nou „mal du siecle” insinuat
amenințător, care otrăvește sufletul tinerilor, tatăl lui
Nichita, palid, cu o tristețe incomensurabilă întipărită
pe figură, observă evaziv: „V-ați îmbolnăvit cu toții.”
Negăsind soluții, va continua să-și exercite profesia,
mulțumindu-se cu bruma de recunoștință și cooperare
cu noii manageri în arta spectacolului.
Toate firele narative conduc spre câte un eșec mai
pronunțat sau mai vag în raport cu integrarea în
cursul obișnuit al vieții, dar tonul grav este diluat în
vesela derulare a faptelor, dinamica acțiunii, ironia
replicilor. Nu de puține ori dialogul are substrat
sentențios. Pe un fond comic, se spun lucruri esențiale
despre sensul artei, despre paradigmele căutărilor într-
o lume care și-a pierdut reperele, despre iubire și
prietenie, despre fericire și singurătate. Simbolistica
subiectului se resoarbe în final într-un apoteotic
incendiu (virtual sau real?) izbucnit chiar la Chapiteau
Show. În fond, de un incendiu purificator avem
oricând nevoie, nu-i așa?
Comedie, muzical, frescă, povestire în povestire,
eseu cinematografic, Chapiteau Show a adus pe ecran
personaje extrem de vii și credibile. Valorificând la
cote maxime actorii, dintre care amintim pe Vera
Strokova, Aleksey Podolski, Aleksey Znamenski și Petr
Mamonov, lumea filmului încântă prin realizarea
îmbietoare a poveștilor în network narrative, prin
dinamica jocului și sugestivitatea subiectului. Un
subiect de impact asupra clujenilor, căci filmul a
primit, pe lângă Premiul Special al Juriului, și Premiul
Publicului. Distincții pe deplin meritate.
■
În rolurile
principale...
(urmare din pagina 13)
atunci când te aștepți mai puțin. E comică inclusiv
întâlnirea cu puștiul Dev Patel din Vagabondul
milionar, categorisit deja în avioane drept un
evergreen, care pare la limita arierării mintale, dar
nu e decât un personaj (oare?!).
Un bărbat și o femeie este din categoria celor
care nu numai că rezistă în timp, dar și a celor care
au luat toate premiile posibile și imposibile, în sală
aflându-se șarmantul regizor Claude Lelouch, care
ne-a povestit că a vrut să facă doar un film simplu
și că restul a fost, vorba altui titlu al său, „hazard și
coincidență”. În plus a existat și șansa unui master-
class al aceluiași creator care ne-a încurajat spunând
că "eșecul e cea mai bună școală”, ”că trebuie să ne
bucurăm de fiecare clipă” și a dat un exemplu mai
puțin banal: al șansonetistului și actorului Jacques
Brel, cu care a băut împreună o bere, spre finalul
vieții belgianului, și care i-a declarat că este atât de
fericit, pentru că știe că e probabil ultima. Și asta o
spunea când deja era foarte bolnav. În schimb
Lelouch pare sănătos tun și e recunoscător că nu s-a
plictisit niciodată în cei 74 de ani ai săi. A mai
făcut și o descriere a oricărui film, în care camera
sunt chiar ochii dumneavoastră, imaginea:
memoria, creierul: montajul și urechile: muzica.
Singurul critic valabil este trecerea timpului, în
vreme ce ființele în carne și oase sunt precum
prognoza meteo, uneori se mai înșeală. E convins
că el lucrează nu pentru inteligenți, ci pentru
suflete, vede câte un film pe zi, crede că așa te poți
vindeca de orice boală, le revede pe cele cu
adevărat bune, se consideră adolescent de-o viață și
teoria lui este că trebuie să trăiești mai multe
existențe, ca să îmbătrânești. Pregătește un scenariu
în care personajele să vorbească și în subtitluri să
apară de fapt ce gândesc (ceea ce va fi cumplit de
greu de tradus, mai ceva ca Peter Greenaway!).
Visul lui ar fi ca întregul pământ să vadă același
film, în subtext, dacă se poate să fie chiar unul de-
al lui. Mai spune că regizorii sunt niște intermedieri
între nu știe bine ce și public, pentru că artistul nu
poate explica exact de unde vine inspirația. Picasso
și Mozart nu au fost decât instrumente și are o
mare admirație pentru Costa Gavras și Bertolucci,
dar mai ales pentru Kalatozov, al cărui Zboară
cocorii l-a îndemnat să treacă de la documentar la
filmul de ficțiune, care a devenit drogul favorit al
celui care a fost considerat o loază. Dar ce loază
genială!
Noroc că Nea Nicu a fost împușcat, cum am
revăzut în Trei zile până la Crăciun al lui Radu
Gabrea (pentru care interpreții: Victoria Cociaș - o
Coana Leana care-ți dă fiori și după două decenii -
și Constantin Cojocaru au fost surprinși de premiile
pentru interpretare!), altfel n-am mai fi ajuns să ne
lăfăim în întâlniri de neuitat și de învățat, n-am mai
fi fost la petreceri hollywoodiene, lansări de carte,
stand-up comedy, Vodafone, HBO, ICR, chermeză
la Mărișel sau cafea cu amorsă de Hemingway la
Klausenburg. Să nu uităm niciodată, că, la fel ca în
Kiddo, interactivul lui Millo Simulov, istoria ar fi
putut să ia și o altă întorsătură și ar fi fost vai de
noi, și nu numai de noi cinefilii!
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Cinema, mon amour de la vie!
Daniel Sârbu
După mai bine de 50 de ani de cinema,
cuprinși în 44 de lungmetraje, binecunoscutul
regizor francez Claude Lelouch face filme - de
dragoste - cu un același entuziasm așa cum a fost
atunci când a filmat în 1966 Un bărbat și o
femeie. Și o spune la Cluj, la Festivalul
Internațional de Film Transilvania 2012.
Organizatorii celui mai important eveniment
internațional cinematografic din România l-au
omagiat cu un premiu pentru întrega carieră
artistică și proiecții speciale în cadrul secțiunii 3x3
cu trei dintre producțiile sale, două artistice - Un
homme et une femme / Un bărbat și o femeie
(1966) și Les uns et les autres / Unii și alții
(1981), precum și documentarul aniversar la o
jumătate de secol de activitate D’un film a l’autre
/ De la un film la altul (2011).
De ce a venit la TIFF? Regizorul francez a
recunoscut că pentru el rostul festivalurilor de gen
este acela de a revedea filme. „Nu există
suficiente filme pe care vrem să le revedem”,
spunea Claude Lelouch la Cluj. „Entuziasmul meu
pentru film e același... Lucrez la noul meu film,
pe care îl încep în luna august (2012 - n.r.), ca la
18 ani... Cinemaul e pentru mine este cel mai
bun «lifting» care mă menține în formă...
Cinemaul m-a format cu dor de viață”, preciza
Claude Lelouch în fața jurnaliștilor veniți la TIFF,
în conferința de presă din Bastionul Croitorilor.
„Rămân mereu în suflet un adolescent și cred că
am să mor adolescent”, adăuga renumitul cineast
francez.
Debutul „bolșevic”
La mijlocul anilor ’50 și-a început cariera în
arta imaginii animate, în calitate de reporter ce
filma pe ascuns realitățile vieții dintr-o lume
ascunsă lumii, cea din Uniunea Sovietică. Avea 19
ani și a trebuit să se înscrie în Partidul Comunist
Francez pentru a primi viza de intrare în URSS,
astfel realizând primul său scurtmetraj (Când se
ridică cortina) - nu fără peripeții - cu imagini din
viața oamenilor de după Cortina de Fier. Se
întâmpla în 1957, o premieră mondială la acea
vreme, în anii de după cel de-al Doilea Război
Mondial. A fost locul și timpul când muza i-a
spus cugetului său că vocația lui artistică va fi
regia de filme. Și toate acestea după o altă expe-
riență în domeniul cinema, în America. Adică, de
la un pol, la altul... al „democrației” filmului!
L’amour comme le film est pour le crnur
Dragostea a fost, este și va fi tema centrală a
filmelor sale. Relațiile dintre oameni, în diferite
ipostaze sociale și sentimentale, l-au fascinat
dintotdeauna. „Dragostea este drogul cel mai greu
de găsit și totodată de care te vindeci cel mai
greu... De aceea, toate filmele mele vorbesc
despre dragoste”, după cum mărturisea cineastul
francez, îndrăgostit și de România, o țară pe care
o găsește atrăgătoare, nu doar prin „decorul” ei,
ci mai ales prin oamenii cu care a avut de a face.
„Viața, de altfel, e o mare călătorie în singurătate.
S-au inventat mii de «jocuri» pentru a sparge
această monotonie... Dragostea este de fapt
povestea lumii. O poveste de dragoste este un
thriller, unde te întrebi care dintre cei doi îl va
răpune pe celălalt. O poveste în care apare și
problema politică, în același timp fiind și comedie
sau un film de groază, un mozaic care adună
aproape toate genurile... Cinemaul, în fond, este
pentru inima oamenilor, nu pentru inteligența lor.
Prin filmele mele am preferat să pătrund în
inimile oamenilor, decât să le stârnesc
inteligența.” Pentru el filmul e pentru oameni,
pentru spectatorii care vin în sălile de proiecție și
gustă cinemaul, și nicidecum pentru critica de
specialitate: „Când publicul nu vine la filme e ca
atunci când iubita nu vine la întâlnire”. Iar atunci
când un proiect te trimite în zona eșecului,
pentru Claude Lelouch este cea mai bună școală
care te învață unde ai greșit, unde ceva nu a mers
bine. O profesiune de credință pe care cineastul
francez o mărturisea la TIFF, subliniind că toată
viața sa a fost de fapt un autodidact care a
învățat, în primul rând, din greșeli. Filmele care
nu au mers bine au fost întotdeauna cele care au
născut adevăratele filme bune ce au urmat:
„Eșecul te face să suferi... Suferința este astfel
adevărata școală a vieții... Tot ce am învățat din
cărți nu a fost suficient față de tot ce am învățat
din viață, care a fost ceva mult mai temeinic”.
Mai mult decât un reality-show
Aparent, cinematografia devine din ce în ce
ceva mai simplu, însă ea devine, de fapt, din ce
în ce ceva tot mai complicat, cu standarde mai
ridicate. „Vom ajunge vremea când cinemaul va
filma viața adevărată, iar actorii vor ajunge să nu
se mai prefacă. Vor redeveni ființe umane”,
susține Lelouch. În opinia lui, cinematografia va
ajunge la un moment dat, nu prea departe de
zilele noastre, în care va trece pragul unei totale
democratizări: „Cineaștii vor fi obligați să facă
filme în care vor avea ceva serios de spus din
viața cotidiană... Următorii 10 ani în
cinematografie vor fi cruciali”. De altfel, el este
implicat într-un proiect al școlii de film de la
Bonn, unde va învăța pe oricine vrea să filmeze
viața, să realizeze o comunicare prin mici filme,
un adevăr pe care toți îl trăim în direct în aceste
vremuri când oricare dintre noi poate fi un
cineast. Toată lumea face poze, toată lumea
filmează crâmpeie din realitatea trăită. Cele 44 de
lungmetraje marca Claude Lelouch sunt de fapt
44 de lecții de viață: "Viața în sine e simplă. Noi
o complicăm... Adevărul e un lux rezervat acelor
oameni inteligenți, frumoși, curajoși; pentru
ceilalți e minciuna. Astfel ajungi să vezi că lumea
are nevoie mai mult de minciună, decât de
adevăr. Adevărul, de fapt, e simplu, însă e așa de
complicat să-l stăpânești... Nu am făcut nicio
școală, am făcut filmele în maniera mea proprie...
Spectacolul vieții este absolut incredibil și este de
fapt ceea ce arăt în filmele mele”. Pentru Claude
Lelouch cinematografia devine o artă din ce în ce
mai populară, unde cele mai mari evenimente ale
lumii sunt filmate de fapt de către oameni simpli,
amatori.
■
TIFF compulsiv
(urmare din pagina 3)
omagiat printr-un cine-concert susținut la castelul
de la Bonțida, în cadrul căruia au fost proiectate
16 dintre filmele reprezentative ale acestuia. Cine-
concertul a fost însoțit de un comentariu oral,
care “povestea” întâmplările de pe ecran, practică
curentă pe vremea filmului mut, susținut de
Marie-Helene Leherissey, strănepoata lui Melies, și
acompaniat live la pian de Lawrence Leherissey,
fiul lui Marie-Helen. O reverență la adresa lui
Melies este și Hugo, cel mai recent film al lui
Martin Scorsese, prezentat și el pe ecranele
festivalului. Ar mai fi de amintit apoi proiecția
specială cu Nunta de piatră, unul dintre
miracolele cinematografiei române, film care face
parte (sau ar trebui să facă parte) din patrimoniul
cultural al lumii. Turnat în 1972 de doi debutanți
în regie, Mircea Veroiu și Dan Pița, avându-l drept
director de imagine de Iosif Demian, Nunta de
piatră, adaptare a unor schițe de Ion Agârbiceanu,
Fefeleaga și La o nuntă, se dovedește, la patru
decenii de la premieră, unul dintre filmele perene,
cu valențe mitice, moment de grație al
cinematografiei noastre. Totul se îmbină și
funcționează perfect în acest film, de la regie la
imaginea lui Demian, de la scenografia lui
Helmut Sturmer la muzica lui Dorin Liviu
Zaharia, de la locurile de filmare (Roșia Montană,
mai puțin celebră atunci decât astăzi) la
interpretarea Leopoldinei Bălănuță sau a lui
Mircea Diaconu. Tot un eveniment a fost și
proiecția specială cu Războiul de independență,
filmul din 1912 al lui Aristide Demetriade și
Grigore Brezianu, primul lungmetraj și totodată
prima superproducție românească. Un alt
eveniment, pentru a rămâne în sfera filmului
românesc, a fost și prezentarea în deschiderea
festivalului, în premieră absolută, a celui de-al
doilea lungmetraj al lui Tudor Giurgeiu, Despre
oameni și melci. Prea vesel ca să fie tragic, prea
trist ca să fie comic, Despre oameni și melci
confirmă și depășește debutul regizorului din
2006, Legături bolnăvicoase, confirmându-i
vocația regizorală. Nu știu cât de emoționat a fost
Tudor Giurgiu, dar eu am fost ușor neliniștit
înaintea proiecției: ar fi fost păcat ca filmul
directorului festivalului să dezamăgească. Nu
trebuie uitat nici spectacolul cu Păpușa, unul
dintre filmele de început ale lui Ernst Lubitsch
(1892-1947), realizat în 1919, acompaniat live de
Struggle-Orchester. După cum un eveniment
extraordinar a fost și integrala Stanley Kubrick
(am rămas cu regretul că nu am reușit să văd pe
ecran mare Odiseea spațială 2001 sau splendidul
Barry Lyndon). Dar prezența sclipitoare, de o
cuceritoare inteligență, a Geraldinei Chaplin?...
Dar emoționanta și fermecătoarea profesiune de
credință destăinuită de Claude Lelouch în fața
jurnaliștilor?... Dar Focus China?... Dar Focus
Australia?... Dar Focus Danemarca?... Dar
scurtmetrajele românești?... Dar cei trei regizori
de la secțiunea 3x3 (Claude Lelouch, Ole
Christian Madsen, Hitoshi Matsumoto)?... Dar
noua secțiune Oameni și zei?...
În final, cum am spus, fiecare alege (cu mai
mult sau mai puțin discernământ, cu mai mult
sau mai puțin noroc), și se alege, după zece zile
de travaliu, cu propriul film al TIFF-ului.
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
21
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Clipuri cu crisalide
Alexandru Jurcan
La ediția recentă a TIFF, filmul Clip al regizoarei
Maja Milos a șocat, a stârnit controverse, a
incomodat, însă nicio clipă n-a putut fi omis din
palmares. Premiul pentru regie a certificat existența
filmului ca semnal de alarmă, ca portret terifiant al
unei generații în derivă. Actrița Isidora Simijonovic o
interpretează pe Jasna cea teribilă, deziluzionată, în
război declarat cu toți din jur, experimentând
drogurile și sexul. Tatăl e grav bolnav, mama excedată,
colegii dezlănțuiți spre baruri violente și nopți
macabre. Iubirea lor se dezvoltă dintr-un carnal grăbit
și lasă urme amenințătoare. Totul e alcool, drog, sex,
violență, facebook și CLIPUL, filmarea, ca o foame de
imagini, ca o disperare a consumismului, ca o sete de
a reține efemerul. „Filmează-mă!” - se aude din când
în când, printre sticle sparte în capetele celor slabi,
printre poziții erotice jenante.
Cunosc tânăra generație din interiorul sistemului,
fiind cadru didactic. Îi știu potențele, propensiunile,
spaimele, umbrele. Nu totul e negativ, însă evoluția
(involuția) duce rapid spre o dezintegrare a umanului.
Cum e finalul? Sărut și sânge. El o lovește și tot el o
sărută, acolo la club, iar sângele se întinde pe fețele
lor, în timp ce iubirea devine o oscilație între cruzime
și sexual.
Deodată, cu o nostalgie limpede, iau din bibliotecă
romanul Cărarea pierdută al lui Fournier. Nu sunt
conservator, doar că mi-e teamă de reversul
progresului. Discrepanțele dintre generații devin
uluitoare. Foamea tinerilor de azi de ardere a etapelor
să fie premonitorie și în ton cu convulsiile planetei?
Nu mai știm filma natura? Doar coapse erotice? De
când n-am mai privit stelele?
Filmul Monsieur Lazhar al lui Philippe Falardeau,
cu Farag și Danielle Proulx, arată elevi în formare,
adevărate crisalide, care au nevoie de o protecție
specială. Misiunea dascălului intră subtil în fabula
finală - Copacul și crisalida. Adică ne asumăm
eșecurile, la urma urmei. Demersul filmic are o doză
Cuba dis-continuă
Virgil Mlesniță
Asemeni unui rechin uriaș înnotând alene printr-
un alai de însoțitori, TIFF-ul duce în fiecare an cu
sine o lungă trenă de evenimente. Concerte, lansări
de carte, expoziții, artiști bucuroși foarte să se
împărtășească din aura festivalului, căci nu e puțin
lucru să faci parte dintr-un eveniment de asemenea
calibru.
Așteptările sunt și ele prin urmare mult mai ridicate,
întrebările mai apăsate și mai stăruitoare iar criticile,
firește, mai severe.
Ca fotograf pasionat nu puteam rata "Cuba con-
tinuă" în viziunea lui Cosmin Bumbuț. Îi cunoșteam
interesul pentru insula lui Fidel și știam că se dusese
acolo câțiva ani la rînd. Eram curios să văd un rezul-
tat, presupus superlativ, dat fiind că se materializa
într-o expoziție.
Pentru mine, expoziția evocă o atmosferă oarecum
specială, o mică sărbătoare, unde lucrările stau în
rame precum absolvenții în togile lor negre, iar
autorul e la fel de emoționat precum un diriginte
care-și duce la bun sfârșit prima promoție de elevi.
Voi fi fiind poate un iremediabil visător excesiv
deformat de ținuta expozițiilor văzute "în afară"
unde anumite exigențe țin demult de normalitate.
În aceeași sală de la parterul Muzeului de Artă
unde era găzduită expoziția se mai ținea și un fel de
curs. Câțiva școlari fugeau veseli unul după altul iar
într-un colț o profesoară, cred, mustra cu severitate
un băiat mai plinuț pentru grave greșeli de conduită.
Raze oblice de soare decupau cu greu praful ridicat
în aer. Lipsea doar Ruben Gonzalez din Buena Vista
moralizatoare, numai că narațiunea curge limpede și
emoționant.
Anders din Oslo, 31 august, regizat de Joachim
Trier, e tot un tânăr debusolat, care nu mai găsește
sensurile primordiale, după cura de dezintoxicare. Îl
mai iubește cineva cu adevărat? Mai are rost
înregimentarea într-o lume ostilă? Rigoarea filmului e
servită ireproșabil de interpretarea lui Anders
Danielsen Lie. Filmul are la bază un scenariu după
romanul Le Feu Follet de Pierre Drieu La Rochelle. Nu
există nimic superfluu în narațiunea marcată de un
montaj eficient și de tăieturi precise. Supradoza.
Sinuciderea. Defilarea unor imagini din trecut. Ca să
nu mai facă vreun rău altora sau sie însuși. Anders nu
mai era o crisalidă, el devenise fluture, doar că viața i-
a retezat aripile.
Dar Akira din Sfârșitul nopții de Miyazaki? Un
fluture bolnav, crescut de niște asasini plătiți,
mișcându-se ca o mască din desene animate.
Personajul nu e credibil, filmul trenează, încurcă
pistele, se împiedică în clișee, inadvertențe și
nehotărâri.
Tinerii din Labrador, filmul regizat de Frederikke
Aspock, trăiesc drama suspiciunilor. Insulă, zăpezi,
ape și o tensiune amintind de Cuțitul în apă de
Polanski.
Copiii-crisalide din filmul De joi până duminică,
regizat de Dominga Sotomayor Castillo asistă la
drama părinților. Cuplu în derivă, într-un film plat,
fad. Doar peisajul arid ar putea fi o metaforă a vidului
conjugal.
Filmul Teddy Bear de Mads Matthiesen redă în
registru duios sufocarea fiului de o mamă posesivă,
care îl împiedică să zboare. Din fericire, se va produce
desprinderea. Actorul Kim Kold a luat premiul de
interpretare.
De ce tinerii din Planeta însingurată au ajuns la
tăceri vinovate? Regizoarea Julia Loktev a stat de
vorbă cu spectatorii după proiecție, cu orgoliu
Social Club, acompaniindu-le la pian pe micile
balerine.
Fotografiile, în jur de douăzeci, nu au reușit din
păcate să mă convingă: tipărite pe modernul și
omniprezentul carton mousse, fără passepartout sau
ramă, păreau mai degrabă stinghere pe simeze.
Trecând peste ținuta modestă, am căutat să descopăr
o coerență care ar fi putut justifica selecția în cauză
însă nu am reușit să găsesc niciuna. Sau măcar even-
tualele povești de legătură care să-mi creeze o
așteptare și să mă împingă nerăbdător către imagi-
nea următoare.
Pornesc implicit de la ideea că o expoziție ar tre-
bui să fie un fel de concluzie, fie ea și temporară,
care să reflecte poziția fotografului, viziunea sau filo-
zofia lui din sau până în acel moment. Selecția ar
trebui să ia în considerare nu numai lucrări pe care
autorul le consideră bune, ci și felul în care acestea
se leagă între ele, ordinea în care sunt expuse. S-ar
putea, cred, vorbi, fără exagerare, de regulile de com-
poziție ale unei expoziții.
Miza oricărei expoziții este așadar una importan-
tă, riscantă chiar. Riscul minim este acela de a nu fi
înțeles deloc, de a crea confuzie și de a-ți decepționa
publicul. Dacă m-aș fi limitat la imaginile cubaneze
de la Muzeu n-aș fi putut înțelege care era necesita-
tea de a mai adăuga alte imagini la miile de clișee
turistice care-și trâmbițează mândria vană de a fi
ajuns până în Cuba.
Din fericire însă, câteva ore mai târziu, am
descoperit că exista și cartea "Cuba continuă" [Cuba
narcisist, neacceptând fisurile narațiunii, neverosimilul
situațiilor. Inteligent gradat în prima parte, filmul
sucombă în imagini turistice lente și sfârșește în coadă
de pește.
Dar tânărul Ambrosio din Călugărul spre ce
zboară? Diavolul îi taie aripile, chiar dacă „Satana are
puterea pe care i-o dăm noi”. Film gotic, romantic,
fantastic, regizat de Dominik Moll, care a trebuit să
potolească energia actorului Vincent Cassel, spre a fi
credibil în rol. Realizat după romanul lui Matthew G.
Lewis (scris la 19 ani), filmul amintește prin temă de
Numele trandafirului și de Oameni și zei.
Am intenționat să rămân în domeniul filmelor
despre tineri, chiar dacă am văzut foarte multe filme
la TIFF. Nu vreau să trec cu vederea apetența elevilor
pentru filmele horror. La ce mi-a folosit oribilul
Suffer? Bucătărie de carne umană, platou cu urechi
umane prăjite, oamenii vii tăiați pentru cratițele roșii...
Cui prodest? N-am avut războaie, lagăre? Cum poate
cineva să-și folosească energia „creatoare” pentru
asemenea produs? Ba în final dedică filmul iubitei
sale!
Printre afișe electorale se strecoară afișele filmelor
de la TIFF. Pe o poartă, cineva a scris de ziua
copilului, probabil - „Mami, tati, cât câștigați pe oră la
serviciu? Vă plătesc eu, dar jucați-vă cu mine!”. La un
film, stă lângă mine o adolescentă care dă mesaje în
draci, iar lumina telefonului ei mă deranjează. O rog
să înceteze. Îmi spune că e o urgență, că îi moare
cineva drag la spital. „Și de ce nu ești acum acolo?” -
întreb eu. „Nu mă învăța tu pe mine ce să fac!”,
replică mesagista feroce.
Deasupra tuturor crisalidelor stă Hugo, din filmul
lui Scorsese. Copiii din poveste au preocupări
culturale, trăiesc aventuri, dar intră și în bibliotecă.
Fulgi, decor de basm, mașinării, arcuri, rotițe - iată
cum atrage filmul o generație a computerelor în ceea
ce ar putea fi considerat vetust. Speranța servită de
Scorsese ne face să ne reconsiderăm toate
deprimările. Leacuri mai există, diavolul nu e chiar așa
de negru. Să speram...
■
continuă - Cosmin Bumbuț (fotografii), Elena Stancu
(text), Editura Art, 2012], un album foto suficient de
consistent pentru a-mi împrăștia îndoielile și pentru
a pune lucrurile la punct.
În mod mult mai firesc, pasiunea asiduă pentru
un subiect și desfășurarea ei pe o perioadă mai
îndelungată pot fi ilustrate mult mai adecvat în
cuprinsul unei cărți. Reveria, obsesiile personale, dul-
cea hoinăreală, ironia, umorul, tandrețea, într-un
cuvânt întreaga sumă de "imponderabile" care consti-
tuie discursul narativ al unui artist au nevoie de un
spațiu de desfășurare suficient de generos pentru a-și
face efectul.
Aruncând un ochi la diversele critici dedicate albu-
mului, am remarcat că, notoriete oblige, majoritatea
s-au simțit obligați să-i împovăreze pe autori cu
intenții exagerat exhaustive: de la un "jurnalism de
mare clasă" la o "privire monografică". Nu știu dacă
atribuirea unor intenții atât de ambițioase nu se
transformă mai degrabă în obstacole care nu fac
decât să-ți strice plăcerea lecturii. Dacă avem
neapărat nevoie de o cheie de lectură, aceasta poate
fi găsită mai ușor în cuvintele autorilor: "am mers
acolo ca simplu turist, mai apoi ca prieten" (Cosmin
Bumbuț) sau "Nu știm ceea ce a ieșit în final" (Elena
Stancu). Se vede treaba că bucuriile pot fi și simple,
rezultatele rodnice și fără a fi neapărat botezate
proiect.
În ceea ce mă privește, m-am bucurat mult mai
mult lăsându-mă dus în tihnă de această plimbare
dezinteresată dublată de o curiozitate fascinată,
empatică, care, pe nesimțite, devine o vizită perso-
nală, o conversație intimă.
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Un TIFF însângerat
Lucian Țion
Dacă acum doi ani deplângeam atmosfera
general deprimantă din selecție într-atât încât cel
mai potrivit titlu pentru articolul de evaluare al
acelei ediții mi s-a părut a fi „Depres(t)iff”, anul
acesta am fost copleșit de gradul neavenit de
mare de violență care a fost prezentă pe ecrane.
Se prea poate că toate aceste generalizări să
fie impresii pur subiective trezite de împrejurări
circumstanțiale. Se poate la fel de bine ca edițiile
TIFF-ului să reprezinte, cu ilustrate ca de manual,
etapele dezvoltării (sau involuției) psihologice ale
personalității mele, sau, de ce nu, chiar a
domnului Chirilov, care se ocupă de selecție. Și se
poate la fel de bine să fi fost o chestiune de
hazard pur și simplu, în sensul în care am
„nimerit” (sau am căutat subconștient - pentru a
amesteca și o linguriță de psihanaliză) tocmai cele
mai sângeroase pelicule din festival. Pe deasupra,
ar fi nedrept din partea mea să aplic această
etichetă uniform tuturor filmelor. Au fost cu
siguranță și în acest an multe pelicule care nu se
încadrează în ea. De fapt, eram chiar pe punctul
de a renunța la acest titlu, deoarece, spre sfârșit
am ajuns la israelianul Schimbul / The Exchange,
o calmă explorare a monotoniei vieții cotidiene
încărcate cu balasturi lipsite de semnificație; iar
apoi am dat peste încântătorul Domnul Lazhar /
Monsieur Lazhar care a fost unul dintre puținele
filme din acest an care m-a „prins” după primele
cinci minute (și nu după obișnuitele 45 care au
început să fie literă de lege la TIFF).
Deci, eram pe cale de a-mi restructura teza pe
2012 când, din întâmplare, la una dintre sesiunile
de Q&A pe care o moderam la filmul japonezului
debutant Miyazaki, Sfârșitul nopții / End of the
Night, o cuviincioasă doamnă mai în vârstă din
public l-a întrebat pe Miyazaki dacă el crede că
violența din filmul său (da, patternul până la
urmă și-a revenit către final) ar putea suplini lipsa
de comunicare pe care regizorul spunea că o
depistează tot mai des în societatea japoneză
contemporană (și care era la fel de prezentă în
filmul său). Indiferent de răspunsul lui Miyazaki
(nu), am realizat subit că nu sunt singurul care
simte nevoia să se plângă. Ba mai mult, la o
continuare a conversației cu mai-sus amintita
doamnă, aceasta mi-a destăinuit că a fost șocată
de prezența spotului pentru Horror Shorts pe
ecrane la începutul fiecărei proiecții (vă amintiți,
desigur, clipul prost inspirat al individului care e
nevoit să taie picioarele victimei care nu încape în
mașină) și că acest tip de violență este puternic
dăunătoare copiilor care ar putea să fie prezenți
în sală. (În cazul relatat de dânsa, o profesoară a
dus câțiva elevi din clasa ei la TIFF, și în urma
materialului vizionat a ajuns la concluzia că este
pentru ultima dată.).
Nu sînt în măsură să judec selecția din acest
an, sau să invoc necesitatea unei auto-cenzuri a
festivalului. Dar nu pot ignora faptul că societatea
(cel puțin așa cum reiese ea din filmele de la TIFF
din acest an) tinde să alunece înspre agresivitate
și violență, și nicăieri nu este mai evident acest
lucru decât în societatea noastră, care, prin
selecția TIFF din acest an, printre altele, pare a
opta spre promovarea unor valori tot mai
agresive, în care publicul pare a se regăsi tot mai
ușor. Pentru a da câteva exemple: Fiara / The
Beast al danezului Christoffer Boe - un film care
surprinde cu subtilitate destrămarea unui cuplu,
dar recurge la multe lame de cuțit și sânge pentru
a-și potența mesajul; Nicio victimă / Zero Killed
al austriacului Michal Kosakowski - poate cea mai
reprezentativă dovadă pentru argumentația mea:
un exercițiu de defulare a fanteziilor violente față
de membrii societății în care regizorul le oferă
subiecților posibilitatea de a-și înscena crimele în
fața camerei - un film bizar care afirmă fățiș
existența indubitabilă a violenței la nivelul
relațiilor interumane; Măștile / Masks al
germanului Andreas Marschall, poate singura
instanță a violenței „motivate” de genul horror -
un film dealtfel bine închegat pentru un low
budget, cu câteva trimiteri surprinzător de
inteligente la descoperirea identității prin teatru și
o poveste de groază brodită pe marginile mitului
metodei de lucru a celebrului și controversatului
Grotowski; Ucigașul / The Yellow Sea al sud-
coreanului Hong-jin Na, o inutilă poveste despre
sărăcie și gelozie în care singurul ingredient
digerabil este experiența (probabil adevărată și
nespus de sumbră) a emigrării ilegale din Coreea
de Nord în căutarea unui trai decent, dar piperată
până la refuz cu detalii (deși motivate), prea
sângeroase; O confesiune / A Confession al sud-
coreanului Su-min Park - o încercare deșteaptă de
a explora falsa conversie a unui torționar la
creștinism, dar puțin pierdută într-o indulgență
exagerată față de propriul subiect; în sfârșit,
pentru a nu plictisi, Crima perfectă / Swoon al
americanului Tom Kalin, un omagiu adus Killer
Films de Mihai Chirilov, care, prin simpla alegere
a acestei case de producție vine parcă să
dovedească că selecția din acest an s-a vrut
dinadins șocantă la nivel visceral.
Și pentru că vorbeam despre societatea
românească la început... Am văzut doar două
filme românești în acest an (poate intenționat) și,
deși nu se încadrează perfect sub brandul ales de
mine, ele continuă să se înscrie pe linia obișnuită
a acelei agresivități intrinseci culturii noastre
contemporane prin limbajul și comportamentul
personajelor (vezi relația dintre doi tineri obsedați
de îmbogățirea rapidă din filmul lui Dan Chișu Și
caii sunt verzi pe pereți) sau (deși nu l-am văzut)
simplul sinopsis al filmului lui Florin Piersic Jr.
Killing Time.
Este de asemenea de observat faptul că
majoritatea regizorilor care recurg la violență în
filmele lor sunt tineri (mulți dintre ei asiatici),
fapt pentru care îndrăznesc să avansez teoria că,
la nivel bazal, este posibil să avem de-a face cu o
universală lipsă de satisfacție cu modelele sociale
și o tot mai adâncă și înrădăcinată lipsă de stimă
de sine, și, în consecință, de respect pentru
modelele moștenite. Vorbind cum ar veni in
private cu Miyazaki, am reușit chiar să stabilim o
similaritate surprinzătoare între culturile noastre:
o pregnantă și perpetuă evitare a exprimării
sentimentelor în societate. În cazul nostru, era de
părere el, este moștenirea clară a mentalității
comuniste. În cazul lor este vorba despre excesiva
nevoie de egalitarism, organizare și disciplinare,
am adăugat eu. E nostim, a mai remarcat
Miyazaki, cum oamenii cu care a venit el în
contact (în general tinerii voluntari ai TIFF-ului
născuți după sau cu prea puțin înainte de ’89
pentru a-și putea aminti) refuză cu înverșunare să
accepte existența oricărei paralele între România
de azi și societatea comunistă. El însă, cu un nas
fin, nu a putut să nu observe persistența unor
tipare de tip cel puțin dictatorial în modul în care
s-au comportat cu el personalul hotelier, chelnerii
în restaurante etc., adică detalii minuscule, care
Peter Mullan în Tiranozaur (Marea Britanie, 2011)
însă, mai ales văzute din afară, primesc o
semnificație diferită de cea cu care ne-am obișnuit
noi. Și cu toate astea ar fi nedrept să nu spunem
că lui Miyazaki i-a plăcut foarte mult festivalul, și
mai ales că are convingerea că TIFF-ul va crește în
continuare.
Dar pentru a lăsa, cel puțin momentan,
pesimismul la o parte, am avut, normal, și
surprize foarte plăcute la acest TIFF: în primul
rând Tyronnasaur / Tiranozaur al englezului
Paddy Considine, un actor transformat în regizor
care își face fără doar și poate debutul cu acest
film într-o nouă direcție în cinema (fapt
consemnat de altfel și de cei de la FIPRESCI care
i-au acordat premiul din acest an). O poveste
despre alienare (ca și cum nu am fi avut destule)
spusă însă fără a face presiuni neavenite asupra
spectatorului, care reușește să dea peste cap
așteptările la fiecare pas și o face fără a crea
frustrare. Asta în comparație cu filmele israeliene
din acest an care încearcă același lucru, dar cu
efectul secundar de a produce tocmai monotonia
pe care doreau să o prindă în colimator și să o
pună sub microscop ridicând eterna problemă:
merităm noi, muritorii, să suferim atâta de pe
urma dezastrelor pe care ni le-am construit cu
mâna noastră? (Răspunsul, dacă nu v-ați prins
încă, este fără ezitare: Da!).
Ca notă de subsol, o altă impresie personală,
de această dată de pe urma sesiunilor de
moderare pe care le-am ținut cu regizorii la
sfârșitul câtorva dintre filme, este că autorii est-
europeni suferă de grandomanie și de un acut
complex de inferioritate. Am avut de moderat
câteva discuții cu regizori sârbi și români și, deși
nu îmi place să fac judecăți de valoare bazate pe
etnii și naționalități (deși cine oare le poate
evita...?), sentimentul că în conversațiile cu ei nu
există comunicare și că ei se află deasupra
noastră, a muritorilor de rând, nu a fost niciodată
mai prezent pe parcursul ultimelor două ediții de
când mă ocup de acest lucru.
În final nu mă lasă conștiința să nu reiterez
că, așa cum spuneam la început, toate aceste
generalizări sunt până la urmă rodul subiectivității
noastre, a fiecăruia. Poate că una dintre calitățile
TIFF-ului este tocmai faptul că orice film
prezentat aici poate fi interpretat în tot atâtea
feluri câți spectatori se află în sală. Și dacă este
așa, poate că acesta e mecanismul care îi permite
TIFF-ului să rămână, în ciuda anualelor noastre
critici mai mult sau mai puțin îmbufnate, acel
eveniment pe care îl așteptăm totuși cu
nerăbdare, să revină an după an încă o dată la
Cluj.
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
TIFF si de la capăt
Francisc Baja
La început au fost Zile Clujului. Așa a trebuit
să înceapă anul acesta TIFF-ul. Orașul nostru
trebuia să treacă prin acest travaliu necesar și
relativ util de a-și sărbători ziua și zilele. Clujul a
avut parte anul acesta de această coincidență
onomastică de care se pare nu va scăpa niciodată
- căci nu vă lăsați iluzionați, apocalipsa se amână
și ea. Acest travaliul ce a preîntâmpinat ca un
preludiu traumatizant apariția TIFF-ului, a
însemnat un șir de spectacole cu un kitsch
modest, dar și onest, trebuie să spunem că ne
putem mândri cu specificitatea kitschului
autohton, ce nu ne înșală niciodată așteptările, e
acolo, previzibil și identificabil sonor, el se
încadrează de fiecare dată în aceeași cantitate de
decibeli. O pată de neobișnuit totuși. Concertul
stradal cu pianul adus de acasă al pianistului Alex
Negriuc. Clujul e în continuă transformare.
Și a început a 11-a ediție a TIFF-lui. De fapt el
a început cu mult înainte de 1 iunie. A început în
momentul în care au apărut imagini, clandestine
inițial, ale afișului, cu apariția surprinzătoare a
Casei TIFF, cu filmulețul de prezentare care era
așa și așa, numai bun de chicotit la el, dar atât.
Ok, nu te-au convins afișele, ele întotdeauna au
avut ceva specific, localizat și regionalizat, poate
asta le scapă de genialitate. Oricum afișul e o
marcă de identitate, și nu e un prospect cultural
care să înglobeze axiologii cinefile. Apoi ți-ai auzit
prietenii ce spuneau că urmează să-și ia concediu
pe perioada festivalului. Îi priveai întrebător,
concediu pentru TIFF în condițiile în care ești
locatar al orașului? Apoi simptomul se răspândea,
tot mai mulți prieteni își luau concediu
declarându-și astfel apetența fățișă pentru
cinematografie. Încercai chiar un sentiment de
vinovăție că tu nu procedai la fel, că TIFF-ul nu
te convertise și pe tine la acest atașament excesiv
pentru acea sală de cinema întunecată și în care
simți cum pâlpâie, printre chipsuri ronțăite și
fumul țigărilor electrice, entuziasmul pentru
cinematica acelor imagini proiectate. Pe urmă a
venit 1 iunie. Cerul se înnorase, de fapt a rămas
înnorat și fumuriu de la Zilele Clujului, întârziind
gala de deschidere de sub cerul liber din Piața
Unirii - nu mă întrebați cum se va numi peste
zece ani această piață, probabil altfel - o mare de
umbrele multicolore peste care se înălțase empatic
un curcubeu, iar printre umbrele, și sub ele,
defilând eterna Monica Bârlădeanu, ocazie pentru
noi să îl vedem și pe Chirilov la costum și
papion, și pe Tudor Giurgiu ca de obicei, casual.
Pentru mine ziua întâi începuse cu filmul lui
Christoffer Boe, Beast, regizor care mă câștigase
prin Reconstruction și Allegro, mai ales că un rol
în film îi era rezervat și lui Nikolaj Lie Kaas, e
drept cel secundar, dar îmi spuneam că era și el
acolo, iar actorul principal, Nicolas Bro folosit și
el de Boe în filmele sale, cunoscut mie și din alte
filme daneze, mi se părea suficient de abordabil
încât să nu sufăr o dezamăgire. Nu a fost o
dezamăgire, deși Nikolaj Lie Kaas a avut un rol
pasager, ba la un moment dat dispare din film
tocmai când îți spuneai că trebuia să intervină
prin câteva replici clarificatoare, când femeia pe
care el o iubea, și care era soția lui Nicolas Bro,
deci un triunghi, trebuia salvată de la o moarte
probabilă, căci personajul interpretat nu foarte
convingător de Bro devenise un maniac paranoic
din momentul în care a descoperit că da,
triunghiul există, și deci femeia trebuie ucisă și
din cauza unor fantasme sadice. Scenariul e
bunicel, dar filmul e prea vizual, prea introspectiv
în visceral, în acest film e posibil și așa ceva,
personajele prea mult ancorate în roluri statice,
fataliste, în genul filmelor horror, când speri până
în ultima clipă că victima și agresorul nu vor intra
în logica violenței anticipate.
Taxi Driver a meritat revederea variantei
masterizate, în ciuda frigului, am și răcit în aceea
seară, căci din modestie am refuzat pătura oferită
la intrarea de la proiecția din Piață, acceptând în
schimb tot din modestie husa pe care figura
inscripționat unul dintre sponsori, și am decis
apoi tot restul proiecției să uit de frig și să mă
concentrez când la film, când la fumul țigărilor
pe care două domnișoare din fața mea le
expectorau într-un ritm îngrijorător pentru ele,
îmi spuneam, dar de fapt mă gândeam la mine.
Despre Iron Sky știam că e slăbuț, dar mă
gândeam că fiind între prieteni filmul va fi mai
interesant. N-a fost să fie, filmul e destinat să fie
un succes de casă, deci e un eșec cinematografic.
Am intrat la Tabu, film care mi-a fost
recomandat, însă în mod nefericit am ales să-l
urmăresc la Cinema Republica, la care nu știu
dacă am să-i spun vreodată „Florin Piersic”.
Acesta a devenit un cinematograf la intrarea
căruia ar trebuie să figureze inscripția „Persoanele
mai înalte de 1,80m nu au voie în cinematograf
decât dacă sunt dispuse să stea în picioare”, căci
după renovare scaunele nu mai lasă loc și pentru
picioare, astfel că după o jumătate de oră și un
pic, sub influența și a aerului condiționat ce
recrea destul de fidel atmosfera de taiga siberiană,
a trebuit să ridic în picioare tot rândul pentru a
ieși, evident cerându-mi scuze de la fiecare
spectator în parte. Nu au fost singurele motive
pentru care am ieșit. După un început de film
suprarealist, alb-negru, misterios, regizorul
portughez Miguel Gomes a ales să reconstruiască
cele mai plictisitoare scene de familie din filmele
lui Bergman. Abia apoi am aflat că în a doua
parte a filmului se revine la acel stil de la început,
și că de fapt pentru acea a doua jumătate a
filmului era acesta atât de lăudat. Sincer, nu mi
se pare corect să se inverseze paradigma filmelor
bunicele care încep bine și sfârșesc prost, tocmai
pentru că la acelea reușești totuși să stai până la
sfârșit.
Whores’ Gloiy, un documentar de asemenea
recomandat, despre viața prostituatelor din Asia,
mi s-a părut mult prea... adică e un documentar
despre viața prostituatelor din Asia, și atât. Tot ce
ne putem imagina despre viața unei prostituate,
din Thailanda de exemplu, chiar se întâmplă,
nimeni nu ajunge să se prostitueze pentru că s-a
săturat să mai fie director de marketing, sau
pentru că s-a plictisit să-l mai citească pe Kundera
și și-a zis că cel mai bine ar fi dacă ar ieși cu
trupul puțin la lucru. Povești asemănătoare,
arhicunoscute, personaje insuficient de conturate
pentru a reuși să empatizezi cu ele, filmul
încercând să se salveze prin titlul său, Gloria
târfelor. Mă rog.
O experiență cu totul diferită am avut la
Polițistul / Ha-shoter, film izraelian, primul de
lung-metraj al tânărului regizor Nadav Lapid, film
brutal de la care mulți au ieșit, iar la final au
aplaudat cu întârziere și a lehamite. Trec peste
partea cu sinopsisul din revista TIFF în care se
spunea aproape altceva, eu intrând la el punând
în balanță un film premiat la Sundance, despre
un cuplu de homosexuali, ce rula la aceeași oră la
alt cinema. Deși nu sunt homofob am ales filmul
acesta, aflând apoi că celălalt film a lăsat în urma
sa mulți decepționați. Mi-a plăcut cum a construit
regizorul filmul, în două segmente, focalizându-se
temeinic pe fiecare dintre ele, pentru ca la final,
cele două segmente să se suprapună, unul
eliminându-l fizic pe cealălalt. Filmul e despre
violență, la fel ca în Tyrannosaur, filmul de debut
al lui actorului englez Paddy Considine, doar că
acesta din urmă îl avea la îndemână pe
magnificul Peter Mullan, iar dominanta
psihologică și a violenței psihologice e mai
pregnantă în această peliculă. Nadav Lapid redă,
într-un mod insuportabil pentru unii, niște
moduri de viețuire și mentalități din Israelul de
astăzi militarizat și cazon, în care violența este un
modus vivendi, umanizându-și personajele într-un
mod care i-ar displace cu siguranță lui Slavoj i ek
care ne avertiza de schimbarea de paradigmă în
receptarea agresorului, și tocmai în Israel, unde
soldatul este portretizat mai degrabă prin
slăbiciunile sale ce țin de natura umană. Și în
acest film, vedem la final cum agentul antitero,
după ce-și ucide ținta teroristă, resimte în fața
trupului acestuia întins, o tânără blondă și
frumoasă, ok, o fi clișeu, un moment de
slăbiciune, deși nu știu în ce măsură scena aceea
nu e cumva e o autoironie la adresa societății
izraeliene.
N-am să uit filmul ce a câștigat Trofeul
Transilvania, al regizorului norvegian Joachim
Trier, Oslo, 31 august. Un film ce are ca scenariu
de plecare o nuvelă a scriitorului francez
interbelic Pierre Drieu La Rochelle, în care
realizarea regizorală este cu adevărat remarcabilă.
Actorul principal, Anders Danielsen Lie, revine
între prieteni de la o clinică de dezintoxicare, el
fiind narcoman și alcoolic, și lasă impresia pe
parcursul filmului că eșuează la toate nivelurile de
testare ale tentațiilor la care este supus, alcool,
droguri, femei, când de fapt el niciodată nu ar fi
reușit să treacă cu bine peste ele. În interiorul
personajul lui Danielsen Lie e prezentă lupta între
tentația de a reveni la vechiul mod de viață,
nevoia de adaptare, și o schimbare și din
perspectiva realizărilor prietenilor săi, care sunt cu
toții maturi, familiști, iar el la 34 de ani nu are
nimic, și în consecință e plictisit să tot caute.
Astfel ajunge să descopere în mod stupefiant și
șocant, că deși prietenii îl acceptă parțial fără să-i
ceară un certificat de bună-purtare sau de
metamorfoză comportamentală, familia sa îl
respinge indiferent dacă el este în continuare
narcoman sau nu. Într-un fel, revenind, Anders
Danielsen Lie se redescoperă pe sine, același de
dinainte de internare, și aici intervine și proiecția
identității sale publice pe care ceilalți o îndreaptă
înspre el, iar toate acestea se întâmplă pe durata
unei singure zile. În final el ajunge să știe că este
condamnat să fie ceea ce ceilalți știu că este, deși
în interiorul său și el o știa căci îl vedem chiar la
începutul zilei cum încearcă să se sinucidă. Eșecul
lui e previzibil, dar ca orice eșec are nevoie și de
certitudinea celorlalți. Un film pe care îl ții minte
fără să vrei.
■
Grupajul TIFF 2012
a fost coordonat de
Ioan-Pavel Azap
24
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
patrimoniu
De ce Clujul nu este Parisul?
sau despre „fundațiile” unui
salon pe balcon
I Vasile Radu
Pietro Antonio Martini (1739-1797), Paris, Salon de 1787
Este cunoscut faptul ca ultima lună a
primăverii (florar), lună a exuberanței
virginale, redeșteaptă și la oameni trăirile
frenetice ale firii și visarea înalțătoare în contact
cu spectacolul de lumină și culoare la care ne
face părtași natura. De obicei, în această lună se
desfășurau marile saloane de artă și marile
expoziții-manifest revoluționare ale artelor
europene.
De la „Maialul” breslei Sf. Luca la „Salonul”
burghez de artă.
La început a fost „Maialul”, o expoziție
anuală organizată de corporația negustorilor
orfevrari - cea mai bogată dintre toate corporațiile
pariziene - în fața portalului catedralei Notre
Dame din Paris, în semn de venerație pentru
Sfânta Fecioară. La ea participau meșterii
corporației Sfântul Luca, adică meșterii artiști a
căror tradiție și vechime se pierdeau în Evul
Mediu. Pentru a contracara succesul public al
acestei manifestări, statutele Academiei Regale de
Pictura și Sculptură din anul 1663 inițiază
organizarea unei expoziții anuale a membrilor ei,
prima având loc în anul 1663, sub cerul liber, în
curtea palatului Palais Royal, succesul fiind atât
de mare încât a impus căutarea altor locații care
să poată cuprinde mulțimea entuziastă a
participanților.(1) Saloanele erau subvenționate
anual cu suma de 2000 de livre de către
Regalitate. Tablourile erau păzite de către 5
„elvețieni” (garda mobilă a regelui), plătiți fiecare
cu suma de 250 de livre. Tot ei vindeau și
„catalogul” expoziției, acea broșură modestă
redactată la început de portarul care exercita și
funcția de casier. Tirajul de 20.000 de exemplare
era epuizat în câteva zile, ceea ce spune suficient
despre amploarea publică a manifestării. În 1737,
peste 300.000 de parizieni au vizitat expoziția
(aproape un sfert din populația orașului). Până la
Revoluție (1789) nu erau expuse mai mult de 300
de lucrări în expoziție, dar cu ocazia primului
Salon revoluționar (1789) au fost admiși de juriul
„democratic” 258 de artiști cu 794 lucrări, dintre
care numai 190 erau membrii ai Academiei. Dacă,
înainte, se practica cenzura „la sânge”, iar
judecata juriului era implacabilă, odată cu
Revoluția, Salonul devenise o „formă a noii
democrații în acțiune”, locul unde se întâlneau,
de-a valma, prinți și aristocrați, doamne din înalta
societate care prezidau „saloane literare și
artistice” în propria lor casă (în afara celor
căsăpiți de ghilotina justițiar (ne)-democratică a
Revoluției), băcani, misiți de toate soiurile,
personaje din înalta magistratură a statului, artiști
și intelectuali din lumea literară, țărani din
suburbii care veneau cu produse în piețele
orașului. Regele însuși prezida manifestarea și,
printr-un „tur de onoare”, acorda tuturor artiștilor
Giuseppe Castiglione (1829-1908), Salon Care au Louvre, 1861
considerația sa (ca oricărui supus, de altfel!)
Așadar, „Saloanele” erau, prin însăși rațiunea
înființării lor, manifestări ale elitei academice a
acelor artiști recunoscuți - prin primirea în
Academie - ca „furnizori” ai regelui și ai înaltei
societăți cu care acesta se înconjura. Cei chemați
să participe la Salon erau „armata” de specialiști
de imagine și lux de care se servea regalitatea și
înalta aristocrație, pentru a se detașa de restul
muritorilor. Geloasă pe succesele publice obținute
de meșterii corporației Sfântului Luca, Academia
Regală a inventat Salonul ca o modalitate de a-și
însuși succesul public cu care începuseră a se
lăuda corporatiștii. Dar, așa cum, dintr-o astfel de
confruntare, puteai să te alegi cu foloase, tot
astfel puteai să primești și ponoasele: această
expoziție a devenit ținta tuturor artiștilor din
societatea franceză, al căror număr nu înceta să
se multiplice. Pe la 1759, la Paris erau circa
15.000 de artiști!
Câmpul de luptă pe care se desfășura
„sângeroasa” bătălie a artelor inovatoare a devenit
salonul cu ecourile lui în paginile mondene ale
presei.
„Salonul” ca instrument al artei moderne
revoluționare.
În luna mai s-au împlinit 138 de ani de la
organizarea „în mansarda lui Nadar” (atelierul cu
pereți de sticlă de la ultimul etaj (trei) al
imobilului fotografului și caricaturistului Felix
Nadar din Paris, Boulevard des Capucines, nr. 35)
a primei expoziții a grupului de artiști numiți de
atunci „impresioniști”. Dar istoriile nu se repetă
întocmai și e bine să păstrăm dimensiunile
modestelor noastre comparații: au participat 30
de artiști cu 165 de lucrări (cei refuzați la
saloanele oficiale), printre ei numărându-se
Monet, Renoir, Degas, Pissaro, Sisley, Cezanne,
Guillemin, Morisot. Au declinat invitația Jongkind
și Manet (dintre cei care făceau parte din
„Societatea Anonimă Cooperativa Artiștilor
Pictori, Sculptori și Gravori Francezi”, înființată
recent ca reacție la ostilitatea Salonului Oficial
față de noua pictură). Taxa de intrare în expoziție
era 1 (un) franc, iar catalogul, 50 de centime. În
intervalul de o lună de zile (15 aprilie - 15 mai),
expoziția a fost vizitată de peste 3500 de
persoane. Singura lucrare vândută a fost un peisaj
de Sisley, care „a salvat”, astfel, onoarea
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
expozanților. În schimb, prin scandalul declanșat
de presă - mai ales de criticul Louis Leroy care i-a
botezat „impresioniști”, porecla transformându-se,
în timp, în renume - succesul a fost asigurat!
Moda expozițiilor pompos intitulate
„saloane”, un transfer „democratic” prin care
saloanele private aristocrate devin publice (regele
asociind la evenimentele publice toată suflarea
supușilor), a continuat în secolele al XIX-lea și al
XX-lea în toate țările europene.
Gloria efemeră a „Salonului” interbelic
românesc.
De la „maialul” francez la „ Întâiul Mai
muncitoresc”.
După circa 150 de ani de la „ înfloritorul”
salon francez, regele Carol al II-lea inițiază, în
anul 1924, în România, „Salonul Oficial al artelor
plastice”. Acest „Salon”, pe secțiuni (pictură,
sculptură, grafică) și-a dat obștescul sfârșit în anul
1947, dar, odată cu preluarea puterii de către
comuniști, a fost înlocuit de „Expozițiile
republicane de artă plastică” concepute în așa fel
încât făceau bilanțul realizărilor artistice ale
artiștilor de pe întreg cuprinsul țării. În anul
1954, momentul era semnificativ, trecuseră 10
ani de rodnice înfăptuiri de la preluarea puterii
de către comuniști. În artă, lucrurile erau departe
de a se fi încheiat aici. În 1954, cea de-a doua
Plenară a Uniunii Artiștilor Plastici din România
a hotărât activarea muncii educative prin
organizarea unei serii de dezbateri pe ramuri și
probleme, în cadrul cărora au fost analizate
creațiile în lumina realismului socialist, din care a
rezultat clarificarea profundă a aspectelor muncii
de creație. (2) Iată ce spunea cu acest prilej
promițătorul tânăr critic Ionel Jianu: la „Salonul
Oficial” din 1934 (cu 20 de ani înainte) au expus
50 de lucrări 32 de participanți, la Expoziția
Anuală din 1954 sunt expuse 194 de lucrări ale
unui număr de 112 artiști plastici. O creștere de
trei ori și ceva a numărului de lucrări expuse.
Criticul continua cu: În vechea artă interbelică a
făcut ravagii formalismul, prin lipsa de conținut
social, simplificarea nesemnificativă, stilizarea
hieratică, primitivismul, schematismul, modelarea
sumară, disprețul pentru adâncirea expresiei
umane și pentru redarea stărilor sufletești,
îndepărtarea de aspectele adevărate și esențiale
ale vieții. (3)
Treptat, expozițiile republicane de artă
plastică își pierd caracterul politic și revin la
problemele de conținut ale artei plastice. O
încercare de reîntoarcere la vechile expoziții
propagandistice se petrece în ultimii ani ai
deceniului 8, prin resuscitarea condiției de
propagandist politic a artistului în cadrul
Festivalului Național „Cântarea României”. După
1990, moda „Saloanelor artistice” a revenit cu o
deosebită acuitate. Așa se face că un grup de
artiști clujeni a avut inițiativa organizării unui
„Salon pe balcon”, denumire care, după cum
vom vedea, nu mai acoperă coținuturile vechilor
saloane istorice și nici pe cel al expozițiilor
republicane ale „artei cu tendință”, proprii evului
socialist.
(continuare în numărul viitor)
Note
1.	vezi Maurice Rheims, Viață de artist, Ed.
Meridiane, Buc., 1973, pag. 318-319.
2.	cf. Revista Arta, Zece ani de înfăptuiri, Nr. 2,
1954.
3.	Ionel Jianu, Compoziția statuară în expoziția
anuală 1953-1954, în Arta, nr. 2, 1954, pag. 9-12.
■
remarci filosofice
Iubire °i înțelepciune (IV)
I Jean-Loup d’Autrecourt
Iubirea: relație cognitivă ambiguă
La o relectură atentă a diferitelor concepții
despre iubire, analizate în paragrafele anteriore,
se constată o solidaritate, ba, mai mult, o
legătură necesară între iubire și cunoaștere.
Întrebarea imediată, spontană, este „Cum se
face că iubirea nu apare în domeniile cele mai
performante ale cunoașterii contemporane, care
sunt știința și tehnica?” Răspunsul este simplu:
iubirea își menține rolul ei cognitiv sau funcția
epistemologică (cum ar fi spus Nae Ionescu), ca
motor al cunoașterii; însă aceasta nu este
explicită, ci ocultată, negată și ignorată, la fel de
bine în științe ca și în tehnologii. Împotriva
acestui nihilism vom furniza câteva exemple și
idei revelatoare, pentru a putea, mai pe urmă,
să-i dăm o explicație.
Să ne amintim că la Platon, iubirea avea
drept finalitate, nu frumosul, nici utilitatea sau
vreun interes oarecare, ci imortalitatea. Astfel își
avea explicația relația solidară și dialectică eros-
tanatos. Eros-ul transcende tanatos-ul, adică
moartea, către imortalitate. Prin iubire, moartea
este deci învinsă. Prin urmare, aici își găsesc
rădăcinile diferitele demersuri de căutare a
înțelepciunii: i) alchimia, cu căutarea pietrei
filosofale; ii) șamanismul, cu aspirația zborului
și a comunicației perfecte; iii) magia, cu elixirul
tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de
moarte. Proiectele cercetării de vârf au integrat
perfect, în prezent, toate aceste practici
ancestrale.
Ipoteza de bază a tuturor activităților
ezoterice (oculte, ascunse), să ne amintim, este
simpatia universală dintre ființe, fără de care nu
se poate acționa în sensul cunoașterii,
transformării sau stăpânirii lor. Principiul magic
de comunicare între lucruri presupune,
într-adevăr, ideea aristotelică a simpatiei (același
este atras de același). În explicația pe care o
furnizează despre funcționarea magiei, James
Frazer se inspiră chiar din această idee
aristotelicăi, care devine: semenul își caută
semenul.
Sau, cum spune proverbul românesc,
considerat în sensul lui profund: „Cine se
aseamănă se adună”. Autorul englez include de
asemenea, în aceste fenomene de iubire-filia,
magia homeopatică sau contagioasă, pentru că
lucrurile care au fost odată în contact continuă
să acționeze, să se influențeze unele pe alteleii.
Toate aceste idei se regăsesc în numeroasele
practici tehnologice și științifice, care depășesc
cu mult exemplele pe care o să le furnizăm aici.
a) Iubirea în tehnologie
Despre succesele contemporane ale
farmacologiei și ale medicinei homeopatice este
inutil să mai discutăm. Oricine a făcut apel la
aceste terapii, a putut constata eficacitatea
extraordinară, inexplicabilă, miraculoasă, în
vindecare. Dar cine spune „eficacitate”, spune
„eros și magie”, ca în studiul lui Ioan Petru
Culianu.
Pe de altă parte, toate activitățile de
laborator, de cercetare în biotehnologie
(fecundația in vitro, fecundația artificială,
modificarea genetică, clonarea, fabricarea
ființelor hibride, a monștrilor și a himerelor), se
reduc la un fel de substituire a activității
reproducătoare a naturii, printr-o activitate
„erotică” de cercetare, efectuată de astă dată de
către specialiști, în laboratoare.
Într-adevăr, cercetătorii au devenit „noii
genitori”, niște demiurgi procreatori, care
participă la un proces de iubire, fără să fie la
curent cu acest fapt. Numai că eros-ul practicat
de specialiști duce direct către tanatos. Aceasta
este o iubire sterilă, care aneantizează potența
reproductivă a vieții, a naturii. De altfel,
demersul lor explicit este acela de distrugere a
virilității, de eliminare a principiului masculin.
Dar „virilitate” vine de la rădicina latină vir,
care a dat și virtute. Prin urmare, eliminarea
acestei forțe, acestei potențe, este o practică
profund imorală.
În montajele tehnologice (mecanice sau
electrice) se utilizează un „mascul” și o
„femelă” pentru asamblarea componentelor sau
pentru branșarea unui aparat la priza de curent
electric. În limba română expresiile „moșul” și
„baba” desemnează astfel de componente,
echivalentele în alte limbi ale femelei și
masculului.
Mașina cu aburi și motorul cu combustie
internă, simboluri ale revoluției industriale, din
secolul XIX, funcționează conform principiului
de mișcare de du-te-vino, a unui piston într-un
cilindru. Iar motoarele electro-magnetice au la
bază atracția magneților (adică a celor care se
iubesc, a amanților). Limba franceză chiar îi
denumește astfel: „aimants”, care se iubesc
(fr. aimer), se atrag, ca niște amanți („amants”).
Dar cine spune „motor” spune „tehnică și
civilizație” contemporane.
Or, toate aceste moduri de funcționare reiau
de fapt vechile principii de utilizare ale
obiectelor casnice, menajere, manufacturiere,
agricole. Ansamblul pisălog-piuă (fr. pilon-
mortier) este utilizat în arta culinară, pentru
zdrobitul sau pisatul usturoiului sau a altor
produse, dar de asemenea în laboratoarele
chimice și farmaceutice, pentru zdrobirea sau
măcinarea diferitelor substanțe. Piua este
folosită și în industria textilă. Un alt cuplu de
instrumente, după același model, este făcălețul
și ceaunul, folosite în gătirea mămăligii sau a
altor feluri de mâncare. Arta brutăriei,
frământarea aluatului, utilizarea cuptorului, sunt
de aceeași factură erotică.
Putineiul (fr. baratte) este un aparat utilizat
pentru fabricarea smântânii sau a untului din
lapte. Seamănă cu o putină mai mică și mai
îngustă, iar toată activitatea este centrată pe o
mișcare de agitare manuală a unui piston de sus
în jos, de du-te-vino, așa cum vor funcționa mai
târziu, însă automat, pistoanele în cilindrii
motoarelor. Prin această mișcare se „bate”
laptele și smântâna, ca să se aleagă untul.
Puțul sau fântâna, construit pentru a extrage
apă, iar mai târziu prin foraje, folosit în
extracția petrolieră, sau în activitatea minieră,
funcționează conform aceluiași principiu. Dar ce
să mai spunem de toate formele de acuplare
tehnică. Și termenul românesc „acuplări”
(fr. acouplements) este folosit ca atare în
manualele de științe și de tehnologie,
bineînțeles! Iată câteva exemple, pentru sceptici:
cuplul bielă-manivelă, cuplurile de atomi,
cuplarea electrică etc. Toate activitățile de
asamblare și de angrenare a mecanismelor se fac
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
astfel. Exemplele nituirii, ca și cel al înșurubării
sunt elocvente.
Dar activitatea agricolă (printre cele mai
arhaice activități umane) este în mod clar și
prin excelență erotică, pentru că este vorba de
fertilizare, de însămânțare a ogoarelor, de
recoltare a fructelor. De aceea, numeroasele
unelte folosite în această activitate constituie în
același timp dovada evidentă a tezei apărate
aici. Exemplul plugului care ară pământul este
elocvent. Atenție, în toate aceste exemple nu
este vorba numai despre analogii, ci de aseme-
nea de omologii; nu există numai asemănare
formală, structurală, ci și funcțională!
Arta olăritului, iar mai târziu industria
sticlei, au drept rezultat recipiente care imită
corpul magnific și adorat al femeii, formele și
liniile grațioase: o cană de băut apă, un ulcior,
un pahar cu picior se pot fabrica în variații
nelimitate pe aceași temă. Iar pentru extragerea
sucului de fructe (din mere) sau a mustului (din
struguri) se folosesc storcătoarele sau teascurile
(fr. pressoir), care funcționează tot printr-un
sistem de presiune exercitată cu un piston, de
sus în jos, prin înșurubare.
Activitatea fierarului constă în primul rând
în baterea fierului cu un ciocan pe o nicovală.
Societățile arhaice asimilau această activitate cu
una erotică, un fel de imitație ritualică a
hierogamiilor cosmice, uniunile erotice ale
zeilor (cerul cu pământul etc.). Toată arta
războiului, strategia, tactica, dar și armele
utilizate, trimit la aceleași metafore, de cucerire,
de posedare, de luare, de penetrare, a unei
cetăți sau a unei fortărețe: atacul, invazia, arcul
cu săgeți, arbaleta, tunurile, puștile etc.
Însă lista uneltelor și instrumentelor folosite
în lăcătușerie, în tâmplărie sau în activitatea
cotidiană este foarte lungă (șuruburi,
șurubelnițe, tarozi, filiere, burghiuri, mandrine,
ascuțitori de creioane, seringi, ace, stilouri etc.).
Acestea arată că modurile de funcționare ale
tehnologiilor se bazează pe principiul
fundamental de producere a foculuiiii: o bucată
de lemn este frecată într-o gaură făcută într-o
altă bucată de lemn.
La rândul ei, această ocupație era ilustrația
mitologizată a activităților erotice ale zeilor
(Zeul dominator-masculin al tunetului și al
ploii, cu zeița Terra-mater, a fertilității)iv. Bujiile
motoarelor cu combustie internă, din zilele de
azi, funcționează după acest principiu al
fecundării, de declanșare a fulgerului, de
generare a unei energii vitale, motoare, care
animează mașina. Toată civilizația occidentală
se află sub semnul focului prometeic.
(continuare în numărul viitor)
Note:
i.	J. Frazer, Le Rameau d’or, tr. fr. Paris, Laffont,
1981 (1911-1915).
ii.	J. Frazer, Les Origines magiques de la royaute,
Geuthner, 1920, p. 35.
iii.	Pentru lectorul pasionat, G. Bachelard, La
Psychanalyse du feu, Paris, Gallimard, 1992 (1949),
consacră un întreg capitol (iv) «Le feu sexualise»,
pp. 79-104, în care trece în revistă majoritatea cono-
tațiilor erotice și sexuale ale focului, ale producerii
sau ale efectelor acestuia, în imaginarul literar și
științific.
iv.	Eliade, Forgerons et alchimistes, Paris,
Flammarion, 1977, p. 30.
■
dezbateri & idei
Adio romantismului...
I Ionela lacob
ra ultima întâlnire din acest an universitar din
cadrul Atelierului de Filozofie și Antropologie
■ k Medicală am avut deosebita ocazie de a o
cunoaște și asculta pe Florina Ilis, una dintre cele mai
apreciate prozatoare din generația postdecembristă.
Iubire - boală - cunoaștere ar fi cei trei termeni cheie
ai prezentării susținute de Florina Ilis, prezentare al
cărei subiect s-a centrat asupra cunoscutului roman al
lui Thomas Mann, Muntele vrăjit. Dintre multitudinile
de posibilități de interpretare pe care le oferă această
vastă operă literară, cercetătoarea a ales drept cheie de
analiză identificarea acelor teme romantice prezente în
roman, teme pe care Thomas Mann le abordează
într-o manieră liminară, adică, după cum spunea
Florina Ilis, ca un adio spus romantismului.
În prima parte a prezentării, intitulată "Sfârșitul
iubirii romantice sau a visului de iubire", Florina Ilis a
analizat raportul subtil care se stabilește între iubire și
boală în cazul protagonistului din Muntele vrăjit, Hans
Castorp. Venit în vizită la vărul său, internat în sanato-
riul Internațional Berghof din Davos, Hans Castorp
începe, involuntar am putea spune, un proces de
inițiere prin iubire și boală. Iubirea pe care protagonis-
tul o resimte pentru Clavdia Chauchat este una de fac-
tură platoniciană, care, după cum arăta Florina Ilis,
"deschide calea unor experiențe mistice și a unui drum
complicat dedicat cunoașterii celei mai profunde". Prin
experiența unei astfel de iubiri, diferită de dragostea
sănătoasă de la câmpie, Hans Castorp își depășește
condiția sa de burghez mediocru, lansându-se în
căutarea unei existențe superioare.
Nu putem însă discuta despre iubire în Muntele
vrăjit fără a aborda în același timp problematica bolii.
Analizând contextele în care iubirea și boala tulbură
existența protagonistului, Florina Ilis observă că acestea
se declanșează aproape concomitent. Mai mult decât
atât, aceste două experiențe nu reprezintă fenomene
distincte, ci decurg una din cealaltă, boala nefiind
probabil altceva decât o manifestare organică a iubirii.
Tuberculoza, o boală romantică prin excelență, a fost
adeseori considerată drept un semn distinctiv al per-
sonalităților superioare, caracterizate prin sensibilitate
sporită și pasiune arzătoare. Între simptomele bolii re-
simțite de Hans Castorp și simptomele iubirii nu
există aproape nicio diferență, ambele manifestându-se
prin acel amestec de frig și febră, după cum se
exprimă chiar protagonistul. Această iubire-boală, cale
de acces înspre o cunoaștere de tip superior, este în
același timp foarte apropiată de moarte, o altă temă
specifică poeticii romantice. Aici intervine arta, în
forma muzicii, Hans Castorp având conștiința morții
în momentul în care ascultă un lied al lui Schubert.
În cea de-a doua parte a prezentării sale, Florina Ilis
a analizat o altă temă romantică predominată în
romanul lui Thomas Mann: "atingerea geniului prin
boală". Într-o viziune romantică, boala nu se rezumă la
o simplă disfuncționalitate organică, ci reprezintă o
formă specială de cunoaștere și o poartă de acces
înspre o existență superioară. Înțelegerea bolii ca un
principiu al individuației, o sursă a reflexivității și o
modalitate de a trăi plenitudinea vieții apare și în
lucrările filozofului român Emil Cioran care, în
lucrarea sa Amurgul gândurilor, oferă o viziune asupra
bolii extrem de sugestivă pentru discuția noastră: Boala
reprezintă triumful principiului personal, înfrângerea
substanței anonime din noi. De aceea este ea
fenomenul cel mai caracteristic al individuației.
Sănătatea - chiar în forma transfigurată a naivității -
exprimă participarea la anonimat, la paradisul biologic
al indiviziunii, pe când boala este sursa directă a separ-
ativității. Ea schimbă condiția unei ființe, plus-ul ei
determină o unicitate, un salt peste firesc. În aceeași
lucrare, Cioran afirmă și următorul lucru: "Boala
acordă vieții, cu o putere de inevitabil și cu un pres-
tigiu fatal, o dimensiune spre nelimitat, care îngreuiază
dureros și nobil ritmul ființării. Tot ce e adînc rezultă
din vecinătatea morții." Aceste meditații concordă cu
felul în care protagonistul din romanul lui Thomas
Mann trăiește experiența bolii. În acest sens, Florina
Ilis descrie experiența de boală a lui Hans Castorp în
felul următor: "Pe Hans Castorp boala îl promovează
într-o existență pe care altfel nu și-ar fi putut-o închipui
bunul inginer. Pe de altă parte, boala nu-i decât, în
sens metaforic, calea extazului și a copleșitoarei forțe a
iubirii, încât este aproape greu de spus dacă Hans
Castorp suferă de tuberculoză sau de iubire. Toate
revelațiile lăuntrice pe care i le cauzează boala nu fac
decât că sustragă sufletul lui Hans Castorp din succe-
siunea obișnuită a faptelor, dintr-o lume a unei realități
banale, mediocre, transportându-l într-o altă durată,
într-o stare de imponderabiliate nemaitrăită, imposibil
de conceput la câmpie. Febra și toate stările pe care le
cauzează nu favorizează numai o reverie obișnuită: ea
îngăduie lucrurilor să iasă din așezarea obișnuită, să se
regrupeze după o ordine mai poetică, adică potrivit
unei libertăți care corespunde libertății spiritului ome-
nesc.".
După cum bine arată Susan Sontag, metaforele
romantice privitoare la tuberculoză prezintă această
boală ca pe un semn al unei naturi superioare, o carac-
teristică a acelor ființe extrem de sensibile și de pasion-
ale, înclinate înspre artă și poezie și menite să trăiască
unele pasiuni devoratoare. În prezentarea sa, Florina
Ilis a enumerat numeroase personalități asociate curen-
tului romantic care au murit din cauza acestei boli:
Novalis la 28 de ani, Keats la 26 de ani, Schelley la 29
de ani, Edgar Allan Poe și Chopin la 39 de ani, Alecu
Russo, Elena Negri, Iulia Hașdeu și mulți alții. Spre de-
osebire de toți aceștia, Hans Castorp supraviețuiește
bolii, sustrăgându-se astfel unui destin pe deplin
romantic.
Cea de-a treia parte a prezentării lui Florina Ilis, inti-
tulată "Ieșirea din vrajă și intrarea în istorie" s-a centrat
pe tematica timpului în romanul lui Thomas Mann.
Ajuns la sanatoriu, Hans Castorp nu părăsește doar un
anumit tip de societate în care era obișnuit să trăiască,
ci iese din timpul cotidian, din istorie, pătrunzând în
timpul mitic al romanticilor. Chiar dacă la început
acesta ținea o evidență destul de clară a timpului, după
ce descoperă că este bolnav iar șederea sa la sanatoriu
se prelungește pentru o perioadă nedeterminată, tim-
pul își pierde calitățile sale istorice, devenind "imposibil
de măsurat", după cum afirmă Florina Ilis, transfor-
mându-se într-un timp vrăjit, comparabil cu eternitatea.
Destinul face însă ca Hans Castorp să părăsească spați-
ul și timpul vrăjit al sanatoriului, reîntorcându-se la
câmpie, adică reintrând în durata istorică. Această
bruscă reîntoarcere în istorie se face pe fundalul
începutului celui de-al doilea mondial. Ieșirea din tim-
pul vrăjit reprezintă o ultimă ruptură de romantism
ipostaziată în romanul lui Thomas Mann.
Prezentarea Florinei Ilis, impresionantă prin acura-
tețea cercetării, profunzimea intelectuală și farmecul
cercetătoarei, a reprezentat, din punctul meu de
vedere, cea mai potrivită încheiere a ciclului de confer-
ințe din cadrul Atelierului de Filozofie și Antropologie
Medicală din acest an universitar.
Notă: Cei care vor dori să asculte în întregime
prezentarea susținută de Florina Ilis o pot găsi în varianta
audio pe site-ul Atelierului de Filozofie și Antropologie
Medicală (www.afsam.eu).	■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Satul românesc: de la
transcendența idealizată la
reprezentare identitară
națională
I Tudor Petcu
Cultura română, adesea marcată pe
parcursul evoluției ei de flăcările
mistificatoare ale credinței în Nevăzutul
tainic, a abundat în dragostea emblematică față
de mediul rural pe care l-a încadrat într-un
orizont aparte ce merită o atenție deosebită.
Nimic din tot ceea ce reprezintă universul
creațiilor artistice, literare și filosofice din
spațiul românesc nu pare să fie mai prezent
decât satul perceput parcă, fară a exagera, că o
magie a matricei noastre identitare. De unde și
de ce acest cult pentru satul românesc poate că
nu ar fi o întrebare demnă de formulat, întrucât
o dragoste nu trebuie să aibă neapărat niște
fundamente, ea bazându-se pur și simplu pe un
extaz al abandonului. Iar dacă tot s-a amintit de
creațiile culturale românești, un asemenea
abandon s-a manifestat pregnant, făcându-ne să
înțelegem într-un fel semnificația simplității
specifice mediului rural ca bogație paradoxală a
vieții.
Întruchipări ale sufletului românesc, rostiri
filosofice românești autentice, mituri ale erois-
mului românesc sunt elemente pe care prezența
satului românesc în gândirea paideică din cul-
tura noastră le-a configurat cel mai clar.
Metafora satului și splendoarea sa aurorală au
făcut posibil mitul regenerării moralei naționale
elementare reglementată în desăvârșirea ființială
prin asumarea sacrificiului ca virtute. În acest
sens, avem o geografie largă de exemple, de la
balada Mioriței până la sacrificiul meșterului
Manole, ca să nu mai vorbim de legea dragostei
necondiționate și a dăruirii de sine atât de bine
localizate într-un personaj reprezentativ pentru
literatura română, și anume Vitoria Lipan din
romanul Baltagul al lui Mihail Sadoveanu.
Pe de altă parte, dată fiind întreaga ludicitate
și gamă de artificii tehnice la care a fost supus
satul românesc pe tărâmul revoluțiilor culturale,
idealismul transcendent nu și-a găsit doar un
prilej de ființare, ci și un mod sau chiar proiect
de viață ce s-a vrut a fi împregnat și în cotidia-
nitate. O asemenea afirmație nu este nici pe
departe hazardată căci dacă ne raportăm la con-
stanța miturilor prezente în poetica emines-
ciană, în creațiile blagiene sau în romantismul
mistic al sămănătorismului întruchipat de
Nichifor Crainic, ne confruntăm cu așa-zisa
dilemă a provocării idealiste la care satul româ-
nesc prin tradițiile și cutumule sale nu a
renunțat. Atingând acest punct al discuției, ar
trebui în egală măsură să luăm în considerare
maniera în care idealismul mai sus amintit a
îmbrăcat ulterior forma unei reprezentări iden-
titare naționale, desigur la nivel cultural.
Jertfa pentru creație și exilul în singurătate,
la care au recurs majoritatea celor ce au hotărât
să prezinte litera cărții ca un sens al vieții în ca-
litate de revoluție paradisiacă și neliniște lucife-
rică, par să fi introdus semnele unui idealism
transcendent încurajator dar totuși paradoxal.
Paradoxal pentru că majoritatea operelor literare
- cultura română se definește cel mai concret
prin bogăția literară - pornesc de la destinul
nefericit al poporului român, atât de încercat de
o viață de luptă pentru a ajunge la o rază de
lumină. Iar satul românesc se potrivește ca o
piesă de puzzle acestei naturi moarte a destinu-
lui identitar deoarece așa cum de-a lungul isto-
riei românii au fost nevoiți să lupte cu
neliniștea scandalizatoare provocată de puterile
cuceritoare ale Europei în scopul apărării valo-
rilor proprii și al evitării dizolvării naționale, tot
la fel s-a întâmplat și în satul românesc, vorbind
în acest caz de un alt nivel, și anume lupta cu
obstacolele vieții, cu privațiunile materiale și
financiare, cu nedreptățile sociale și nu numai,
toate menite parcă pentru a înlocui puritatea și
inocența spirituală a interiorității umane cu un
mecanism pragmatic descralizant. Sunt
într-adevăr lupte continue și uneori de neințeles,
dar în operele literare pe marginea căruia dis-
cutăm, binele întotdeauna triumfă, indiferent de
ceea ce s-ar putea întâmpla. Indiferent de natura
răului, oricât de distructivă ar fi ea, moralitatea
elementară rămâne intactă, în timp ce eclipsesle
destinului sunt doar niște obstacole pe care
viața le lansează tocmai pentru a fi depășite și a
ajunge în acel stadium al desăvârșirii. Cine oare
ar putea face abstracție de Fefeleaga lui Ion
Agărbiceanu, care în ciuda unui destin asemenea
lui Iov, personajul biblic, reușeste să-și păstreze
intactă credința? Iată voința idealizatoare și
transcendența care se manifestă în statul româ-
nesc așa cum este el conturat într-una din
operele literare românești. În aceiași termeni
vorbim despre personajul Vitoria Lipan amintit
în rândurile de mai sus și de multe alte perso-
naje cheie care evidențiază adevărata taină
sacrosanctă a mediului rural fundamentat pe
niște valori tradiționale care dăinuie poate din
cele mai străvechi timpuri. Până la urmă, idealis-
mul este o realitate la fel de adevărată și con-
cretă asemenea realității obiectuale și pragmatice
sau cotidiene dar cei mai mulți o preferă pe
aceasta din urmă de vreme ce este mult mai
comod a crede în semnele înșelătoare și eronate
ale aparențelor decât în frumosul Nevăzutului
care are cu totul alte rădăcini. Așadar, vorbim
într-adevăr de o transcendență care idealizează
și până la urmă absolut necesară. Latura identi-
tară a unui popor este înțeleasă numai în lumi-
na unor parametri ideatici care devin idealiști,
iar idealismul la rândul lui devine posibil cu aju-
torul tradiției. Poporul român înnoată într-o au-
tenticitate de tradiții, toate adunate în configu-
rația satului, una din comorile de netăgăduit ale
culturii române.
Satul românesc înseamnă, cel puțin sub
aspectul unei realități imaginare constante și
omniprezente în operele literare, pietate, curaj,
acceptare a destinului, resemnare dar în egală
măsură o luptă continuă, cu alte cuvinte un
amalgam de elemente etice care contribuie la un
sistem axiologic cultural fundamentat pe respon-
sabilizarea față de tradițiile strămoșești al căror
glas se face auzit numai în mediul rural.
Aceasta este prezența de care se bucură satul în
majoritatea creațiilor literare românești cu aju-
torul cărora înțelegem semnificația lui în cultura
noastră și în ce măsură este el o transcendență
idealizată care îmbracă ulterior forma unei
reprezentări identitare naționale.
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
excelsior
Jeanette Winterson
O carte numai a ei
Insuficient cunoscută în cercurile literare românești (câteva traduceri din proza ei - Portocalele nu sunt
singurele fructe, Sexul cireșilor - au apărut totuși la “Humanitas Fiction”), Jeanette Winterson este autoarea a zece
romane (debutează în 1991 cu Oranges are not the Only Fruit) a unui număr de povestiri, a unor incitante
eseuri despre arta povestitorului (Art Objects - Essays on Ecstasy and Effrontery), a câtorva scenarii și a unor
cărți non-ficționale. Adoptând o poziție singulară și oarecum sfidătoare față de mainstream, ea este considerată
“England's literary outlaw”, datorită stilului de viață alternativ, francheței cu care demontează tabuurile și unei
imodestii naturale. Importanța scriitoarei în contextul romanului britanic actual este în ascensiune - tot mai multe
studii critice de sinteză o discută ca pe o deschizătoare de drumuri și i s-au dedicat chiar și câteva scurte studii
monografice. Formula de roman practicată de ea atrage printr-un insolit amestec de elemente autobiografice (din
care se detașează afirmarea programatică a statutului de minoritar), elemente fantastice, proiectarea în virtual a
discursului prin apelul la știință și tehnologia informației, încercări de construire a identităților de gen, folosirea
originală a formulei postmoderne a ‘metaficțiunii istoriografice'. Pe scurt, o romancieră care își asumă acut
condiția postmodernă, încercând o răsturnare a vechilor noțiuni privind identitatea, genul, modalitățile de
narativizare a istoriei și memoriei, arta povestirii, în ultimă instanță. J. Winterson ar aparține ‘realismului magic'
fiind, în studiile critice, înseriată cu romancieri (romanciere) ca Angela Carter, Marina Warner, Graham Swift,
sau, din afara sferei anglofone, Italo Calvino, G. Garcia Marquez ori Julio Cortazar. Când vorbim de romanul
britanic, predominant realist chiar și în postmodernism, există pericolul ca un autor definit drept practicant al
realismului magic să fie retrogradat automat pe un palier valoric inferior. Or, ceea ce ar fi putut fi o decădere a
statutului se transformă în cazul Winterson într-un spor de prestigiu prin europenizare, lucru ce nu poate să nu
dea bine în era noastră globalizantă. Însăși romanciera vorbește, se pare, despre necesitatea resimțită de ea a
evadării din insularitatea britanică și a alinierii la tradiția narativă europeană. Iar această aspirație la universalitate
nu este singura trăsătură prin care opera lui Jeanette Winterson se așază pe o orbită oarecum centrifugă față de
grosul prozei britanice contemporane. Scriitoarea este o deschizătoare de căi în ceea ce privește diversitatea
discursului, ca și priceperea de a incorpora în narațiune o varietate de domenii ale modernității și
postmodernității.
Cea mai recentă carte a lui Jeanette Winterson este una de memorii, Why Be Happy When You Can Be
Normal? (De ce să fii fericită, când poți fi normală?)
Micul eseu pe care l-am tradus mai jos, scris de pe pozițiile belicos-feministe ale autoarei, se vrea a fi un
adagiu, nu o replică, la celebra carte a Virginei Woolf, O cameră numai a ei.
Citind Lolita în Teheran, relatarea lui Azar
Nafisi despre clubul de lectură burqua
condus de ea, a fost un succes mondial în
2003. Cartea aceea reprezenta o înfruntare a
cenzurii și o tentativă de a ridica vălul. Vălul este
doar în parte destinat să-ți acopere fața: este
menit să-ți ecraneze și mintea, o zonă explorată
în profunzime de studiul Belindei Jack, The
Woman Reader.
Pasionanta poveste a lui Jack, o istorie
antrenantă și erudită a multiplelor și ingenioaselor
acoperăminte aruncate peste creierele femeilor
de-a lungul veacurilor, cu scopul de a le ține în
întuneric, descrie și deconstruiește mereu
reînnoitele pretexte pe care bărbații (în cea mai
mare parte) le-au oferit și le oferă femeilor, dar și
propriei lor conștiințe, privind motivele din care e
bine ca literatura să fie ținută departe de ele.
Bărbaților, de la preoți la playboys, de la Est la
Vest, o femeie care e și cititoare li se pare a fi o
combinație fatală.
În lumea de astăzi, cam 800 de milioane de
oameni sunt analfabeți, dintre care femeile
reprezintă două treimi. În țările arabe,
analfabetismul feminin depășește 50 %.
În lumea dezvoltată, numai 2 % dintre femei
sunt analfabete, iar femeile citesc mult mai mult
decât bărbații, în special proză de imaginație; cu
toate acestea, bărbaților le revine partea leului din
spațiul de pe rafturile bibliotecilor și librăriilor și
din presa tipărită. Când citesc, bărbații nu citesc
de regulă autori femei. Femeile, în schimb,
preferă autorii bărbați. Mijloacele de dirijare a
minții funcționează în continuare, numai că
procesul a devenit mult mai subtil.
Jack este absolventă de Oxford, iar cartea i-a
apărut la Yale, prin urmare este o treabă serioasă,
nu o lectură de omorât timpul. Studiul este
organizat cronologic și, în consecință, poate fi
folosit ca volum de refință ori ca ghid pe capitole
despre ce anume citeau femeile de-a lungul
veacurilor, mai bine zis despre ce texte le
atrăgeau pedepse severe.
Rezultă destul de clar că progresul n-a fost și
nu este liniar; în anumite epoci, femeile erau
încurajate să citească; alteori lectura era
considerată o formă de rebeliune, un act mult
mai periculos pentru femei decât pentru bărbați,
cum este cazul astăzi în Iran (fără să fi fost și
când domnea șahul).
Schimbările de regim de nuanță represivă
întotdeauna le lovesc mai rău pe femei.
Occidentul nu e nici el nevinovat. După Al
Doilea Război Mondial, dată fiind tendința de a
le recupera pe femei pentru căminele și familiile
lor, asupra americancelor s-au exercitat presiuni să
se lase de lecturile serioase și să se orienteze spre
piața comercială, constând din reviste de dame,
cărți de menaj și bucătărie, romane trandafirii de
duzină.
America anilor 1950 face ca Egiptul antic să
pară o orânduire progresistă. Legea prevedea
îndatoriri egale pentru bărbați și femei -
doamnele puteau deveni scribi. În Elada veche,
Sappho, contemporana lui Hesiod, nu doar a scris
poezii celebre, dar se pare că a și înfințat primul
club de lectură pe insula Lesbos - chiar dacă ținea
mai puțin de muză și mai mult de alte tentații să
le faci pe frumoasele domnișoare să-și citească
poeziile cu voce tare.
Sappho a fost unul dintre scriitorii interziși de
către Biserica Catolică, în Indexul Cărților
Prohibite. Dar religia, fie ea catolică ori
protestantă, mozaică sau islamică, a avut o
influență contradictorie, adeseori paradoxală,
asupra femeilor și lecturilor lor.
Pe de o parte, religia a fost inflexibilă în
privința presupusei inferiorități a „sexului slab”,
promovând argumente care le contestau
caracterul uman, ori le negau dreptul la educație.
Pe de altă parte, marile instituții religioase au fost
refugii sigure, unde femeile puteau înflori - și citi
- netulburate. La Abația Whitby, în 680 AD, St.
Hild, stareța unui ordin monahal mixt, încuraja
lectura cu voce tare și tot acolo văcarul analfabet
Caedmon a compus primele poeme în engleză
care ni s-au păstrat.
Jack argumentează convingător efectul
Reformei asupra lecturii femeilor. Atât Erasmus
cât și Luther pledau înflăcărat pentru instruirea
acestora. Edițiile vernaculare ale Bibliei, spre
deoasebire de cele în latină sau în greacă, erau
mult mai accesibile pentru femei. Acasă la ea, o
doamnă putea învăța să citească în propria-i limbă
mult mai ușor decât ar fi deprins limba latină ori
elină.
E imposibil să-i refuzi unei femei cucernice să
citească Sfânta Carte. Problema care se ivește,
firește, este că dacă poate citi Biblia, va dori să
mai citească și altceva.
Spre mijlocul secolului al șaptesprezecelea,
aproximativ jumătate din familiile engleze
dețineau câteva volume în casele lor. Cele care
răspândeau știința de carte erau cu precădere
călugărițele, dar, surprinzător, și moașele. Femeile
citeau balade și poezii, pamflete, scrieri religioase
iar bărbații, normal, se îngrijorau că prea multă
lectură avea să le ia mințile muierilor lor - o
convingere foarte răspândită pe atunci - și că, mai
rău, le va încuraja să-și formuleze convingeri
personale.
Manualele de bună purtare, scrise de bărbați,
inundau piața. Titlurile erau destul de grăitoare:
Explicarea iubirii conjugale. Sfaturi pentru fiica
mea. Samuel Richardson a publicat o Colecție de
sentimente morale și instructive, alarmat la ideea
că doamnele nu-i citeau în spiritul adecvat
romanele Pamela și Clarissa.
Fie că aveau sau nu aveau dreptul, femeile au
continuat să citească. Cum cărțile se ieftineau, iar
accesul fetelor la educația primară devenea din ce
în ce mai ușor, nici moraliștii, nici misoginii n-au
putut zăgăzui fluxul de romane, care au devenit
atât simbolul, cât și rațiunea de a fi ale noii
cititoare a literaturii de masă.
Secolul al nouăsprezecelea a fost secolul
romanului. Pentru fiecare Dickens ori George
Eliot erau câte cincizeci de Marie Corelli sau
Doamna Humphry-Ward. Elizabeth Fry, quakerița
care a moștenit un imperiu al ciocolatei, a
introdus lectura în închisori și fabrici.
Reformistele din categoria ei credeau că lectura le
va ține pe femeile muncitoare departe de alcool și
delincvență, va înlocui lenevia cu spiritul de
acțiune în mintea soției burgheze.
Viitorul lecturii în era digitală este nesigur.
Vom ști carte, firește, dar vom mai fi oare
cititori? Femeile ar putea fi, aici, marea
necunoscută: dacă o femeie e gata să-și riște
viața de dragul unui volum interzis, în mod sigur
nu va accepta dispariția cărților.
(Din The Times.)
Prezentare și traducere de
Virgil Stanciu
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Poeme de Richard Brautigan
ce tocmai a terminat de cusut
o baligă pe capacul cutiei de gunoi.
Ilustrată din Chinatown	Hollywood
Chinezii fumează opiu
în băile lor.
Se adună în baie
și încuie ușa.
Bătrânii șed în cadă
iar copiii șed
pe podea.
30 decembrie
La ora 1:03 dimineața o bășină
miroase ca un mariaj între
un avocado și un cap de pește.
Trebuie să mă ridic din pat
și să scriu asta
fără să-mi pun ochelarii.
26 ianuarie 1967
la 3:15 după masa
Șed aici în Los Angeles
parcat pe strada unui cartier
părăsit,
holbându-mă la cuvântul
HOLLYWOOD
înșirat pe un munte singuratic,
ascult foarte atent
rock and roll la radio
(Lovin' Spoonful)
(Jefferson Airplane)
în vreme ce oamenii
scot leneși pubelele în stradă.
Ciclop
Un pahar cu limonadă
călătorește prin lume
precum ochiul ciclopului
Dacă un copil nu bea
limonada,
Ulise o va face.
Crabii țigări
Am văzut o mulțime de crabi
devorându-se printre smârcurile
Pacificului mai deunăzi.
Când spun o mulțime: mă
refer la sute de crabi. Se consumau
precum țigările.
Trusa de reparații karmice: punctele 1-4
1.	Procură cât ai nevoie să mănânci,
și mănâncă.
2.	Găsește un loc de dormit unde e liniște,
și dormi acolo.
3.	Redu zgomotul intelectual și emoțional,
până ajungi la liniștea interioară,
apoi ascult-o.
4.
Traducere de
Andrei Mocuța
■
Da, muzică de dat la pești
Un vânt de culoarea păstrăvului
mă izbește în față, îmi adie printre degete,
și îmi aduc aminte cum păstrăvul
se ascundea de dinozauri
când veneau să bea din râu.
Păstrăvul se ascundea sub pământ, în castele
și automobile. Aștepta cuminte
să plece dinozaurii.
Colierul ți se scurge
pentru Marcia
Colierul ți se scurge
iar picăturile albastre
din mărgele se preling
peste sânii tăi minunați
ca un răsărit senin din Africa.
Mă simt oribil. Ea nu
Mă simt oribil. Ea nu
mă iubește și-mi țes drumul
prin casă ca o mașină de cusut
3
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
30
Black Pantone 253 U
mofteme
Dan C. Mihăilescu,
„caligrafia plăcerii” °i
„neobiografismul”
Vasile Gogea
areori titlul unei cărți concentrează în el într-o
atît de mare măsură substanța ei originală
cum se întîmplă în cazul recentului eseu
critic semnat de Dan C. Mihăilescu, I. L. Caragiale
și caligrafia plăcerii (Humanitas, 2012). Cartea ne
propune o lectură exclusivă a corespondenței
marelui dramaturg. Cum ceea ce e bine spus (și
Dan C. Mihăilescu, „omul care aducea cartea”, este
un maestru al formulărilor memorabile) nu are rost
să spui „cu cuvintele tale”, de cele mai multe ori
mai puțin „potrivite”, voi da un citat edificator
pentru tipul de demers al criticului: „În ce mă
privește, fidel campaniei pentru neobiografism la
care m-am angajat de cîțiva ani, ca și plăcerii de a
interoga „eul epistolar” al Scriitorului român, îmi
voi îngădui, în cele ce urmează, să cutreier prin
corespondența lui Caragiale, cu convingerea lui
Cioran că „adevărul despre un autor se află în
corespondența, nu în opera sa.” Complexele - de
inferioritate (mai des) și de superioritate (mai rar) -,
prieteniile (cînd caustic-hachițoase, cînd intens
derulate sub zodia generozității), surprinzătoarele
elanuri erotice, histrionismul, cabotinismul, dar și
sentimentalismul cel mai limpede exprimat, plus,
desigur, extraordinarul cult al colațiunii (ne aflăm
înaintea celui mai sociabil scriitor român din toate
timpurile), odată cu impulsurile egocentrice, dar și
altruiste, alambicat-patriotice, dar și necruțător
sarcastice la dresa butaforiei naționaliste -, toate
focalizează epistolar esențele operei literare.” Și,
pentru a susține și declarativ, direct, nu doar stilistic
expresia din titlu - „caligrafia plăcerii” - Dan C.
Mihăilescu adaugă imediat: „Pentru mine, scrisorile
lui Caragiale, mai ales cele din epoca berlineză,
constituie cea mai strălucitoare și mai captivantă
caligrafie a plăcerii din literatura română. Nicăieri în
corespondența autorilor noștri nu mai există atîta
epicureism fervent alintat, atîta sfîntă vitalitate a
senescenței, așa o poftă de boierie senzorială, de
tihnă, colportaj și taclale, de cumințenie și drăcărie,
de înțelepciune și ghidușie totodată. Pe scurt: atîta
spectacol de sine!” (pp. 22-23).
Plăcerea cititorului cărții lui Dan C. Mihăilescu e
dublă, căci are în fața ochilor spectacolul desfășurat
al plăcerii cu care un critic și istoric al literaturii
scrie despre plăcerea de a trăi a unui mare scriitor.
Dar ceea ce mi-a reținut - cel puțin în egală
măsură - atenția în fragmentul citat mai sus, este
mărturisirea unei „campanii” pentru un nou tip de
biografie literară, numit neobiografism și
extrăgîndu-și seva semantică și temeiurile axiologice
din corespondența scriitorilor. Un fel de „foraj de
adîncime pe orizontală”, ca să folosesc o formulă
foarte des întîlnită în ultimele luni cu referire la
exploatarea gazelor de șist bituminos. Vreau să
spun că o asemenea procedură (exact ca în cazul
geologic) poate deschide spațiu de dezbateri pe
tema unor eventuale „riscuri”. Nu spun că nu ar
putea exista, dar nici nu mi-am propus aici să le
identific. Nici măcar să le aproximez. Un mic
exercițiu de memorie cred, însă, că ar fi util. Cred
chiar că ar putea întări o eventuală teorie articulată
a neobiografismului.
În primii ani ai ultimului deceniu din secolul
trecut, inspirat de tema unei anchete lansate (în
1989) de revista ieșeană Opinia studențească (dacă
îmi amintesc bine, chiar de Valeriu Gherghel)
despre „genul epistolar în literatura română”, am
configurat proiectul unei monumentale lucrări (care
urma să se adauge firesc celor deja apărute, la
Paralela 45, dedicate generației 80 în poezie, proză,
texte teoretice) sub titlul „ Generația 80 în
epistolar”. Călin Vlasie a acceptat imediat
provocarea, mai mult, oarecum în pregătire și
avanpremieră a publicat un număr de scrisori din
anii 80 schimbate între membrii importanți ai
generației, în cîteva numere succesive (1, 2, 3 din
1996) din Paralela 45, valoroasă „revistă de
avangardă culturală”. Proiectul nu s-a mai finalizat.
Cauzele au fost/sunt multiple: contextuale,
subtextuale, metatextuale...
Ceea ce vreau să spun este că și eu am crezut
atunci (mai cred și acum) că, pentru a parafraza
citatul din Cioran la care a făcut apel Dan C.
Mihăilescu, adevărul despre generația 80 se află în
corespondența membrilor ei, în mai mare măsură
decît în cărțile lor luate individual. În corespondență
(și am avut atunci prilejul să citesc cîteva sute de
scrisori) puteai găsi „sufletul” generației, în timp ce
în operele individuale poți identifica doar „eul”
auctorial. Sufletul și suflul! Mult mai mult decît o
„tendință” ori un „curent”...
Notă: ilustrăm rubrica cu portrete ale marelui
dramaturg împrumutate din expoziția virtuală I.L.
CARAGIALE în arta grafică mondială, realizată de
graficianul Nicolae loniță pe site-ul său
http://www.personality.com.ro/caragiale.htm .
■
sport & cultura
Jocurile Olimpice, Londra 2012
| Demostene Șofron____________
m așteptat finalul Campionatului European
de fotbal, competiție împărțită între Polonia și
JL	UcUcraina, competiție în care dezamăgirile s-au
numit Olanda, Franța, Germania. Spania își
păstrează neîntinat statutul de Invincibila Armada,
echipa lui Del Bosque bifînd al treilea mare succes
internațional consecutiv, în ordine, campioană
europeană 2008, campioană mondială 2010,
campioană europeană 2012. Tripla este de invidiat,
dar trebuie avut în considerație un singur lucru,
organizarea ireproșabilă a campionatului intern la
toate eșaloanele de vîrstă. Așa se explică succesul
Spaniei, un manageriat de top, serios și responsabil
în toate compartimentele. Exact ce lipsește
României, țară ce încă trăiește din trecute amintiri,
dar și din oameni puși mai departe pe căpătuială.
Ceea ce are România la nivel de federație națională
de specialitate este o rușine. Dovada o avem și în
tinerii U19, pe urmele seniorilor în ceea ce privește
“performanțele” sportive, derulate nu atît pe
stadioane cît în restaurante și sordide crîșme. Tipic
pentru actuala generație de tineri fotbaliști. și mai
avem o dovadă, Bac-ul rușinii s-a finalizat în coadă
de pește, ne-am așteptat la astfel de rezolvări tipic
românești.
Finalul lunii iulie aduce în centrul atenției cea de
a XXX-a ediție a Jocurilor Olimpice, Londra bifînd a
treia organizare după 1908 și 1948. Mai poate fi
amintită și ediția a XlII-a, 1944, anulată din motive
bine cunoscute.
Nu-mi voi îndrepta atenția spre participările altor
țări. Mă uit în ograda noastră, de unde pleacă spre
Londra un număr de 107 sportivi, la 14 discipline
sportive (atletism, box, canotaj, ciclism, gimnastică,
haltere, judo, caiac - canoe, înot, lupte, polo, scrimă,
tenis, tenis de masă). O participare numeroasă
numai că... Nu trebuie omis faptul că din cei 107
sportivi români, cam zece au primit invitații,
referindu-mă la sportivi care nu și-au realizat bare-
murile de participare. Au și ei șansa lor, trebuie să
recunoaștem. Practic, toți au șanse la un loc pe podi-
um și ar fi extraordinar ca România să reușească
măcar zece, 15 medalii, indiferent de culoarea lor.
Este un model ideal desigur. Șanse certe la medalii
au echipele de gimnastică (fete și băieți), echipajele
de canotaj și caiac - canoe, Alina Dumitru și Corina
Căprioriu la judo, echipele de spadă fete și sabie
băieți, disciplinele amintite putîndu-ne onora.
Afirmația este susținută de rezultatele recente
obținute în competiții europene și mondiale de pro-
fil, clasări pe podiumuri de premiere care ne dau
mari speranțe. În rest... La atletism bate și suflă vîn-
tul. Recent încheiatele Campionate Europene de la
Helsinki au fost pentru România un fiasco, nici o
medalie - ne-am obișnuit cu asemenea eșecuri,
necazul e că ele sînt tot mai dese - doar șase
sportivi români în finale, dintre care două locuri 5 și
mă opresc aici din considerente de clasări penibile.
De ani buni e secetă în atletismul românesc. Avem
rezultate la juniori și tineret, sporadice e drept, pier-
dem la seniori cu o seninătate dezarmantă.
Pornind de la realitățile românești în general, ale
sportului românesc în particular, pun de un pariu.
România nu va ajunge la zece medalii. O spun cu
mare tristețe. Banii investiți în sport sînt puțini, nu
avem un minister de resort care să reprezinte
România (!!!), ne amăgim cu amintiri și vorbe fru-
moase, fără acoperire. Va fi, cel puțin pentru
România, o participare care ne va lăsa un gust amar.
Nu ar fi prima.
Dacă e să fac o scurtă prezentare a României la
ultimele șase ediții, atunci avem următorul tablou :
2008, Beijing - locul 17 între națiuni (102 sportivi;
16 sporturi; 8 medalii/4-1-3), 2004, Atena - locul 14
(19 medalii/8-5-6), 2000, Sydney - locul 11 (153
sportivi; 26 medalii/11-6-9), 1996, Atlanta - locul 14
(168 sportivi; 20 medalii/4-7-9), 1992, Barcelona -
locul 14 (18 medalii/4-6-8), 1988, Seul - locul 8 (62
sportivi, 10 sporturi; 24 medalii/7-11-6),...
Cum va arăta Londra 2012 pentru delegația
României? Vreau să cred că bine și nu sînt singurul
care crede și-și dorește acest lucru.
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
31
Black
Pantone 253 U
rânduri de ocazie
Miriam Cuibus °i absolvenții
| Radu Țuculescu
Galactoria, festivalului studențesc de
teatru din Cluj, aflat acuma la cea de a
IX-a ediție, și-a format un profil
distinct, adică pot spune că are personalitate,
propunînd specatorilor întîlnirea cu ceea ce
înseamnă școala clujeană de teatru și regie.
La actuala ediție am vizionat spectacolele
absolvenților conduși, timp de trei ani, de
către actrița Miriam Cuibus. O actriță pe care
am îndrăgit-o încă de la primele ei apariții
scenice și care (o spun oare pentru a cîtea
oară?) a jucat prea puțin și nici oferte pe
măsura talentului ei nu a prea avut. Dar...
există în cazul ei un (prea)fericit dar... Este
profesoară și în această extrem de dificilă
meserie, obține rezultate care-i pot oferi
satisfacții și sentimentul împlinirii.
Concret, iată spectacolele din acest an
jucate la Galactoria. Ele s-au derulat în patru
"capitole”.
Primul s-a intitulat Apocalipsa după
Pulcinella. Citind titlul, m-a atins o dîră de
îndoială plus un mic sentiment de... saturație.
După atîtea apocalipse, numai una (și) a lui
Pulcinella! ne mai lipsea. Plus faptul că nu am
fost niciodată un mare fan al commediei
dell’arte. Desigur, e un bun exercițiu pentru
studenți dar... vedeam comedia respectivă
destul de prăfuită, cam lipsită de haz,
incapabilă a stîrni hohote de rîs, eventual
oarece zîmbete de ...complezență. Recunosc,
însă, că de data asta spectacolul a fost superb!
Fără fisură, derulîndu-se ca un
ceasornic...elvețian. Mișcări perfect
sincronizate, nimic în plus, nimic haotic,
nimic "improvizat”, totul extrem de limpede,
chiar dacă "acțiunile” se derulau într-o Veneție
scufundată în ceață. Și de un haz nebun! Asta
fu marea supriză, se rîdea pe bune, adesea în
hohote. Printre spaghetti lungi cît toată scena,
studenții-absolvenți au oferit un adevărat
"festin” teatral, o adevărată explozie de culori
și ritmuri nebune, cu replici de același calibru.
Oare dacă au început așa seria de spectacole,
vor putea menține ștacheta și la următoarele?,
mă întrebam, în timp ce aplaudam
entuziasmat. Da, voi conchide la sfîrșit fără
urmă de reținere, au reușit.
Al doilea capitol s-a intitulat Noaptea
bufonilor și nici nu puteau să fie altceva
decît... studii shakespeariene, căci toți bufoni
par a descinde din... bătrînul Yorick. Desigur,
bufonii pot fi și niște "descendenți” ai
arlechinilor ori poate arlechinii sînt
descendenții bufonilor? Care să fi fost primul,
bufonul sau arlechinul... Păi, bufoni au
fost....de cînd are lumea asta regi... Și mai sînt
și-n zilele noastre, doar că au îmbrăcat alte
haine și... nu se mai numesc bufoni. Dar să
revin...la acești absolvenți minunați și la
aripile lor zburătoare, pline de viață și (încă)
de speranțe! Spiritul shakespearian i-a
"bîntuit” timp de vreo două ore, modelîndu-le
vocile, impunîndu-le gesturile. Totul alunecînd
pe o pantă subțire aflată între dramatic și
comic, între grotesc și poezie... Au reușit să
creeze atmosferă, tensiune atunci cînd fu
nevoie, momente de fin umor, tipic pentru
marele Will.
Capitolul trei s-a numit Dawn Wav, un
ingenios text al dramaturgului bulgar Oleg
Bogaev. Este foarte greu de găsit texte pentru
toți cei care absolvă, în cazul nostru 18 la
număr! Cam toți ar trebui să aibă părți egale
iar textul ales a fost ofertant în acest sens. O
incursiune în adîncurile sufletești ale omului,
o pendulare între filosofie și credință, un
pariu între Dumnezeu și Diavol, oamenii
fiind, bineînțeles, cei aruncați în "joc”.
Sensibili, rezonînd la subtilitățile textului,
absolvenții au transmis emoția spectatorilor,
i-au atras de partea lor, propunîndu-le să facă
"drumul” împreună. De data aceasta cuvîntul
fu cel care a ocupat locul "principal” și
multiplele registre pe care vocile trebuiau să
le folosească. O dificilă încercare pentru
interpreți, trecută cu brio.
Al patrulea capitol intitulat Strada Mare a
fost tot o creație colectivă, ca și primul
spectacol cel cu apocalipsa (brrr...) lui
Arlechino, închizînd, în mod exemplar,
cercul... spectacolelor. Improvizații de
pantomimă (și nu numai), în care absurdul
face casă bună cu firescul (ori invers...),
momente de rîsu-plînsu cu zboruri frînte și
vise ivite pe covorul roșu... Pe un asemenea
covor le doresc tuturor celor 18 absolvenți ai
clasei Miriam Cuibus să ajungă. Ăla
hollywoodian, desigur... O merită. Dar nu
vreau să mă gîndesc (să mă întreb...) ce le
rezervă viitorul. Să rămînem cu minunata
impresie lăsată de cele patru seri și... să ne
imaginăm că ne urcăm, cu toții, pe-un alt soi
de covor, unul cam prăfuit și ros de vremuri
dar fermecat și că... ne luăm zborul... Unde...?
■
3
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
azz story
De la Mingus la Coltrane
| Ioan Mușlea________________________________
n 1952, rămas cumva de izbeliște, Mingus -
împreună cu bateristul Max Roach - se
hazardează în aventura înființării unei case de
discuri proprii, intitulată Debut, care va
supraviețui până în anul 1957, oferindu-ne un
eșantion, o mostră semnificativă în legătură cu
experiențele și traiectoria urmate de firoscosul
contrabasist în doar cinci ani de zile. Vom putea
într-astfel cunoaște în direct o „galerie” într-altfel
greu de imaginat însumând experiențe-limită,
mergând de la bop și până la cele mai „avansate”
tentative de avangardă; notăm, de altfel, că
celebrul, indispensabilul concert de la Massey
Hall din 1953, a „ieșit” - ca din întâmplare - chiar
la casa Debut. și la același label au apărut - în
anii ‘50 - un LP cu Miles Davis sau un altul, o
raritate!, conținând debutul absolut (în trio) al
pianistului Paul Bley (cu Mingus la bas & Art
Blakey la tobe); dar poate că înregistrările cele
mai importante au fost cele care au „bătut în
cuie” (pe vinil) o seamă de fabuloase „sesiuni”
reprezentând fazele succesive ale devenirii
compozitorului/leaderului și contrabasistului
Charles Mingus.
În anul 1956, același Mingus va înregistra
pentru casa Atlantic primul său LP cu adevărat
important; este vorba de Pythecanthropus
Erectus, o adevărată chintesență a intențiilor și
posibilităților unui muzician revoltat, supradotat
și peste măsură de lucid, în stare să sintetizeze
trecutul și libertatea unui viitor care bătea deja la
ușă. În anii care au urmat, amicul nostru
desfășoară o activitate de-a dreptul furibundă și
într-un ritm infernal - înregistrează o suită de
LP-uri care se vor dovedi a fi tot atâtea albume-
cheie absolut esențiale în orice încercare de
cunoaștere a fenomenului jazz. E vorba de The
Clown, New Tijuana Moods, Mingus Ah Um,
Blues and Roots sau Oh, Yeah! Toate alcătuiesc
de fapt un adevărat întreg care ne oferă - de altfel
- indicații prețioase legate de faimoșii „complici ”
lui Mingus. În fruntea lor stă extraordinarul Eric
Dolphy, iar ceilalți se numesc Jakie McLean,
Rashaan Roland Kirk, Jimmy Knepper, Booker
Erwin sau John Handy. Din câte se poate vedea,
este vorba doar de suflători, dar cel mai
important este faptul că nici unul dintre ei nu ar
fi atins nivelul/cota de care beneficiază astăzi
dacă nu ar fi încăput pe mâna vrăjitorului, a
magicianului Charlie Mingus, care i-a silit (și chiar
bruscat!) pe fiecare dintre ei să-și depășească
limitele și să ajungă în cele din urmă la
performanțe inimaginabile. Oricum am privi
lucrurile, începuturile anilor ‘60 au constituit,
poate, cea mai spectaculoasă și mai rodnică
perioadă din cariera lui Mingus, acesta
trăind/atingând cele mai intense momente alături
de cel care a fost cândva genialul Eric Dolphy. În
acest sens, ar fi de căutat/ascultat splendidele
înregistrări ale albumului Mingus at Antibes în
care, alături de Dolphy (într-o formă de zile
mari!) apare și Bud Powell.
Youtube vă stă la dispoziție și vă sfătuiesc să
căutați cu orice preț The Black Saint and the
Sinner Lady în care Mingus conduce de fapt un
big band, demonstrându-și într-astfel - și de astă
dată - măiestria și geniul. Aceste succese, aceste
realizări de excepție îl vor costa totuși, pe Mingus
o grămadă de bani, dar mai cu seamă îi vor
afecta grav sănătatea. Activistul din el se va fi
agitat mult prea mult și cu asupra de măsură în
vederea organizării unui festival de jazz care să
nu depindă de marii producători și nici de
atotputernicele (mari) case de discuri. Eșecul - așa
cum era de așteptat - a fost total și falimentul
bătea la ușă. O nouă tentativă de a pune pe
picioare o altă casă de discuri dă greș, recitalurile
la care se încumetă nu înseamnă decât alte și alte
eșecuri usturătoare. Drept urmare, dezgustat și
depresiv - Mingus se va retrage câțiva ani buni -
între 1966 și 1969 - nemaivroind să știe de jazz.
Și totuși, la începutul anilor ‘70, norocul pare să-i
surâdă din nou: se bucură de o bursă/finanțare
Guggenheim, publică o carte autobiografică de
mare succes („Beneath the Underdog”, 1971) în
care explică multe dintre misterele creației și ale
carierei sale. În anul 1974 va pune pe picioare
ultimul său grup din care fac parte Danny
Richmond - la tobe, Jack Walrath - la trompetă,
Don Pullen la pian și George Adams - la
saxofoane. Ultimii doi fac parte dintre cei mai
înfocați adepți ai jazzului free. Acesta este
quintetul cu care Mingus avea să cânte și la
București, însă - din păcate - din marele răzvrătit
și din muzicianul „posedat” al începuturilor nu
mai rămăsese decât o umbră palidă. Grav bolnav,
Charles Mingus încetează din viață în anul 1979.
Dispariția sa va fi urmată de o... sporire a
prezenței numelui și a învățămintelor sale prin
succesul pe care îl vor înregistra atât grupurile
Mingus Dinasty și Mingus Big Band cât și prin
reluarea unui mai vechi proiect intitulat Epitaph.
*
Există o anumită dificultate în a prezenta o
anumită înșirare cronologică care să acopere și să
compartimenteze o istorie cuminte și - pe cât
posibil - atoatecuprinzătoare a jazzului și ea se
explică - am mai afirmat-o de fapt - atât prin
suprapunerea frecventză a majorității perioadelor
John Coltrane
semnificative cât mai ales prin evoluțiile extrem
de sinuoase ale protagoniștilor acestei muzici atât
de aparte. Cazul atât de dramatic pe care-l
reprezintă Charles Mingus este, în acest sens,
exemplar. Parcursul său de la aventura bop la
formele cele mai extreme ale avangardei rămâne
unul exemplar, fiind dublat de o radicalizare
brutală a convingerilor sale socio-politice,
domeniu în care va rămâne de altfel ca un
deschizător de drumuri ce va fi urmat la un
moment dat de către o seamă de tineri discipoili
mult mai radicali.
Un asemenea parcurs, atât de „schimbător” și
de supus tuturor căutărilor care vor pune la grea
încercare cea de a doua jumătate a secolului XX,
constituie în fond o caracteristică a oricăreia
dintre marile personalități ale anilor ’60-’80, fie că
ne gândim la John Coltrane, la Miles Davis, la
Paul Bley și Bill Evans sau - de ce nu? - la Keith
Jarrett. Dar haidem să ne luăm inima în dinți și
să ne încumetăm a scrie despre unul dintre cei
mai importanți protagoniști ai acestor ani, pe
numele său JOHN COLTRANE.
Coltrane (sau, cum i se spune de cele mai
multe ori, Trane!) nu a fost în nici un caz un
revoluționar sau - dacă a lăsat aceată impresie - a
făcut-o împotriva voinței sale. S-a născut în anul
1926 în statul North Carolina din sudul Statelor
Unite. Această origine bine definită va avea un
cuvânt greu de spus în viața și opera muzicianului
care va fi marcat de tot ce poate însemna magia
bluesului, care - în zonele urbane - va avea
tendința să se transforme în Rhythm&Blues.
Provenit din mica burghezie „neagră”, Coltrane va
avea parte de o educație muzicală solidă și - la
nici douăzeci de ani - îl vom găsi integrat în
diverse grupuri de R&B de prin Indianopolis.
După 1948, Coltrane se va dovedi un muzician
apreciat într-o serie de grupuri și formații de
orientări dintre cel mai diverse: va cânta astfel
mai bine de doi ani cu Dizzy Gillespie, iar mai
apoi cu Earl Bostic și cu Johnny Hodges. A avut,
așadar, de la cine să învețe carte. În 1955 va avea
loc întâlnirea providențială cu Miles Davis care-l
va coopta pe Coltrane în quintetul său. Era vorba
deja despre o cu totul altă lume și - de cele mai
multe ori - despre un cu totul alt public ceea ce
explică - măcar în parte - „explozia” și impunerea
definitivă a lui Trane în lumea bună a jazzului.
Prilejul sau „botezul focului” l-a constituit un solo
faimos (în plin „Round about Midnight”) care l-a
și propulsat pe saxofonist în elita jazzmenilor.
■
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
33
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
opera
Warlikowski în operă
Alba Simina Stanciu
Regizorul polonez Krzysztof Warlikowski își
face recent intrarea în teatrul muzical (anul
2000) după o intensă practică teatrală și
succese memorabile cu Hamlet de Shakespeare,
Dibbuk de Anski, Purificare de Sarah Kane, Krum
de Hanoch Levin, Îngeri în America de Tony
Kushner. De la primele montări (The Music
Programme de Roxanna Panufnik la Opera
Națională din Varșovia, Don Carlos în 2001, Ubu
roi în 2003, Wozzeck în 2006) este evidentă
tendința de a "teatraliza” opera după modelul
teatrului contemporan. Scena de operă a lui
Warlikowski suprapune manevrarea unui sistem
aparte de a re-crea spectacolul rutinizat prin
"teatralitatea excesivă tradusă în posturi
împietrite, gesturi ample, atitudine declarativă" și
a câmpului spectacular muzical dominat, mult
prea mult, de restricții creative, "o închisoare" în
care regizorul cunoaște provocarea de a "injecta
viață în structurile impuse de partitură și
convenții osificate". Urmând tradiția teatrului
polonez, pentru Warlikowski spectacolul este un
laborator de cercetare a dramei și a personajelor
privite în contextul actual, exprimând
“proximitatea de neînțeles, ceea ce nu poartă
nume în fiecare dintre noi, ceea ce este ascuns,
respins, ce cauzează angoase, nu ne lasă să
dormim, care câteodată ne dezvăluie pasiuni
terifiante și ne face atât de inumani". Teatrul său
liric este un produs al modelului grotowskian
(teatrul ca spațiu sacru), al lui Peter Brook sau
Peter Stein (un limbaj aparte destinat clasicilor și
o teatralitate în termeni postmoderni).
În anul 2006 pune în scenă spectacolul
Ifigenia în Taurida pentru Opera Garnier.
Provoacă aprinse controverse datorită viziunii
suprarealiste și a teatralității stranii prin care
rescrie subiectul. Într-o casă pentru vârstnici, pe
Coasta de Azur, Ifigenia, în ținută haute couture,
își rememorează viața și sacrificiul. Cadrul sug-
erează bogăția strălucitoare în stilul anilor ‘50 ai
Hollywood-ului la care regizorul intervine cu o
textură complexă, cu juxtapuneri de planuri în
prezent și trecut, cu o permanentă psihanaliză a
personajelor, cu scene de pantomimă care să ilus-
treze impulsul de a ucide (uciderea Clitemnestrei
de către Oreste în timp ce un actor nud lovește
ritmic pe intonațiile corului "el și-a ucis mama").
Cruciada de re-teatralizare a operei continuă
cu Afacerea Makropoulos de Leos Janacek, în
2007, la Opera Bastille, cu decoruri și costume
semnate de Malgorzata Szczesniak. Viziunea
regizorului readuce tragedia divei din anii ‘50
(indicii către viața Mariei Callas și Marilyn
Monroe). Scena este dominată de un ecran gigant
cu proiecții din viața lui Marilyn Monroe (scena
cu rochia albă deasupra unei aerisiri de metrou),
cu bustul sculptat, gigant, al lui King Kong, cu
săli de toaletă și figuri feminine în extaz erotic,
cu multe imagini aproape trash art jonglând cu
miturile pop art și modelul feminin artificial creat
de film și televiziune.
Spectacularul în viziune warlikowskiană
culminează în 2008 cu opera Parsifal de la Opera
Bastille. Apelează la o formulă ne-medievală,
neritualistă, fără a se abate de la recomandările
wagneriene (cuvântul, didascalia, ideologia, cursul
dramatic). Proiecțiile video sunt esențiale pentru
multiplicarea nivelurilor de sens. Utilizează citate
din filmul lui Stanley Kubric Odiseea spațială
(astronautul Dave Bowman în căutarea nemurii,
un Parsifal al secolului XX), din Anul zero al lui
Mussolini de Roberto Rossellini (sinuciderea unui
copil în mijlocul unui oraș în ruine), din filmul
lui Visconti, Damnații. Înțelegerea este
condiționată de o cultură cinematografică clasică,
iar teatralitatea este o continuă provocare
intelectuală prin metafore și referințe juxtapuse,
printr-o varietate de tehnici: desene, filme
proiectate, cuvinte, lumină, bazine de sticlă,
lumină albastră și jocuri de transparențe.
Începând cu actul 1, scena este dominată de
prezența unui ecran pentru proiecții, primele
imagini sunt cuvintele Nebunie și Speranță,
după care urmează o cascadă de idei suprapuse,
un auditoriu chirurgical (cavalerii Graal-ului tratați
ca studenți la anatomie) în mijlocul unor
banchete din lemn, plus proiecția unei scene din
filmul lui Kubric (un om mânâncă în timp ce al
doilea zace în pat). Sunt introduse personaje
mute, un bătrân și un copil omniprezent care
desenează (pe fundal sunt proiectate desene
intercalate cu citate filmice). Materialele folosite
sunt sticla, plasticul transparent, simbolica lance
este o sabie cu laser. Actul 2 este concentrat
asupra unui pat și asupra jocurilor erotice, forța
fizic erotică a lui Klingsor asupra lui Kundry.
Fetele cu flori sunt concepute după modelul
blondelor platinate ale Hollywood-ului din anii
’30. În actul 3, personajele sunt mult domesticite
și îmbătrânite de rutina casnică. Finalul este
echivalentul Ultimei Cine în care se transformă
ritualul Graal-ului din opera wagneriană.
Seria de re-scrieri scenice continuă cu Evgheni
Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski, pusă în scenă
la Opera de Stat din Bavaria. Warlikowski creează
un peisaj dominat de homosexualitate, traume,
citări din succesul Brokeback Mountain, alura
anilor ’50 și stilul filmelor western pigmentate,
ocazional, cu imaginea patinajului rusesc, cu o
scenă de duel petrecută în pat, cu un dans al unui
cowboy dezbrăcat, cu o Tatiană degradată de
vicii, cu un bal într-un club disco. Designul este
executat de Malgorzata Szczesniak, care îmbină
ilavour-ul filmelor americane cu realitatea
Moscovei zilei de azi.
Pentru scena Teatrului Regal Monnaie din
Bruxelles, Warlikowski montează în 2008 Medee
de Luigi Cherubini. Problemele conflictelor cultur-
ale, ale mixajelor de etnii și mentalități,
fenomenul amalgamării europene și a cuplurilor
din zone geografice extreme reconfigurează ele-
mentele de libret atât cât pot fi ele permise.
Personajul principal este creat pe modelul cân-
tăreței Amy Winehouse (citat din Darling, I love
you). Reformulează caracterul răzbunător al per-
sonajului principal feminin motivând crima prin
depresie. Scenografia este semnată din nou de
Malgorzata Szczesniak care oferă un peisaj con-
temporan din sticlă, planuri transparente, folii de
plastic, simboluri, iluzii și umbre, spații care
reflectă lumina și imaginea, supradimensionând
efectul scenic.
Proiectul din 2009, Le Roi Roger de Karol
Szymanowski, montat la Opera Bastille, este o
altă provocare. Este povestea apostaziei, a conver-
tirii la dionisism a unui rege creștin, poveste cen-
trată pe ruptura care intervine într-un cuplu
burghez cu mentalități conservatoare, pe tema
ambiguității sexuale într-un context al mișcării
hippy din anii ’70 suprapusă pe proiecțiile din
fundal (Visconti, Fassbinder, Kubrick, Pasolini) cu
nuduri masculine atletice. Un moment excepțional
este scena piscinei din sticlă care dezgustă prin
realitatea senectuții, a cuplurilor de bărbați și
nuduri descărnate, multitudine de personaje vârst-
nice prinse într-un joc de lumini cu efect ireal. În
final, Profetul, camuflat de masca lui Mickey
Mouse în costum de plajă, execută mișcări de
gimnastică aerobică.
Spectacolul Macbeth de Giuseppe Verdi din
2010, la Teatrul Regal Monnaie din Bruxelles,
prezintă o piesă lipsită de eroi, populată de sol-
dați mutilați mental sau fizic. Vrăjitoarele sunt
proiecții ale minții bolnave ale acestor soldați,
spectrul lui Banquo apare din halucinațiile lui
Macbeth. Un rol substanțial îl are scenografia lui
Malgorzata Szczesniak, un design activ și vibrant,
facilitând împletirea imaginarului cu momentele
reale, ambele prezente în scenă (mintea lui
Macbeth). Vechiul criminal ce sfârșește în nebunie
este de fapt un neadaptat la viața normală în
urma experienței războiului. Actul 3 este în
întregime destinat imaginarului personajului, un
joc de păpuși, casă de păpuși, copii care au rol de
păpuși, efecte vizuale de background cu citate
proiectate de filmul Der Untergang (momentul în
care Goebbels își ucide copiii).
Tot în 2010 Warlikowski montează la
Staatsoper Unter den Linden în Berlin opera neo-
clasică The Rake's Progress (Cariera unui libertin)
de Igor Stravinski. Colaborarea cu Malgorzata
Szczesniak se orientează și de această dată către
"abuz" de efecte vizuale și artă video. Acțiunea
este transferată în America în mijlocul culturii
pop art dominată de figura nonconformistă și
ambiguu sexuală a lui Andy Warhol. Imaginea
spectacolului este sufocată de modelul societății
de consum (simbolul personajului Warhol în arta
anilor ’60). Nick Shadow este chiar Andy Warhol
și atitudinea lui în cultura de consum (proiecții
din celebrul film în care Warhol mânâncă un
hamburger). Tom este un aspirant la statutul de
star din show-business. Progresia dramatică este
susținută de un permanent înțeles dublu al situați-
ilor, re-compuse în întregime de regizor.
Alunecările identității sexuale (Tom-Warhol-traves-
titul Baba the Turc), incestul, paternitatea proba-
bilă din incest (Anne-tată-Tom) sunt construite
frecvent din situații și mecanisme specifice regi-
zorului polonez. Tom ajunge un nume de vârf la
Hollywood, probabil producător sau regizor.
Întreaga imagine este sub semnul pop art, domi-
nată de personaje-simbol ale filmului anilor ’50-
‘60 (Bugs Bunny, Minnie, Războiul stelelor,
Wonder Woman, Spiderman etc.) extins către
sufocanta și ieftina cultură reality show de după
anul 2000 care domină programele de televiziune
(conversația Anne-Baba este un show în direct).
Viața privată a starurilor este un bun de consum.
Proiectele de operă semnate de Warlikowski
au o incredibilă valoare artistică, utilizează un stil
marcant, personal de inserție teatrală în imaginea
operei, o acțiune în forță de plasare a spectacolu-
lui muzical în afara rutinei și convenției.
■
34
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Căutări teatrale
| Claudiu Groza
Experimentul, sau cel puțin căutarea estetică,
formală, conceptuală etc. au caracterizat ediția
din acest an a Festivalului Euroregional de Teatru
(TESZT) de la Timișoara, un eveniment care reunește
în România producții teatrale oarecum atipice,
subsumate ideii de cercetare teatrală. Hermeneutica
foarte personalizată a unor texte clasice, ca și
spectacole de teatru vizual, de mișcare, au constituit
osatura TESZT, la care am luat parte doar câteva zile,
la început.
Festivalul a fost deschis de o montare a
organizatorilor, Teatrul Maghiar de Stat "Csiky
Gergely” din Timișoara, în coproducție cu Compania
Forte de la Budapesta: Peer Gynt de Ibsen, în regia lui
Horvăth Csaba. O viziune regizorală neobișnuită
asupra unui text clasic, dar care permite încă
interpretări ludice. Ludic, într-o manieră postmodernă,
este de altfel și acest spectacol, în care animația,
coregrafia și muzica dau o notă aparte reprezentației.
Montarea mi-a părut marcată de un anumit gen de
hiperteatralitate, de o ostentație semantică
intenționată, de la costumele în combinații cromatice
stridente (Benedek Mari), coregrafia uneori grotescă,
amestecul de elemente scenice (incantațiile populației
silvestre, nota de absurd din scena balamucului,
naufragiul vaporului figurat ca un dans al marinarilor
agățați de "macheta” vasului etc.) la zonele de
recitativ, cultivate și ele și inducând din păcate o
senzație acută de oboseală. Horvăth n-a decupat nimic
din textul ibsenian, așa că durata sa este o provocare
pentru spectatorul de azi, mai ales că există și
momente în care dinamica scenică trenează.
Secvențele de bună plasticitate vizuală alternează
cu altele oarecum sărace prin construcție, conturând o
montare inegală, dar evident rodul unei hermeneutici
regizorale funambulești, de o debordantă fantezie. Am
remarcat întreg corpul actoricesc - Peer Gynt e un
spectacol de grup, în această variantă -, dar și câteva
individualități pregnante în anumite scene, de la
Balăzs Attila, de mare anduranță în rolul principal, la
Monika Tar (în rolul Huhu) sau Eder Eniko.
Unicul defect al acestui spectacol este durata sa,
iritantă uneori. În rest, avem de-a face cu un demers
artistic de o indeniabilă originalitate, transpus scenic
de actori pasionați.
Tot Horvăth Csaba a prezentat la TESZT și
Așteptându-l pe Godot de Becket (Compania Forte,
Budapesta), o versiune "sportivă” a celebrului text
dramatic. Din nou montarea a fost caracterizată de
teatralitate, de parcă regizorul ar fi vrut să-și "educe”
spectatorii în diverse coduri semantice. Gogo și Didi
sunt văzuți ca niște copii care bat mingea la marginea
unei șosele aglomerate, executând o coregrafie de gen,
cu nervozitate motrice, exerciții de încălzire și pase
rapide de la unul la altul; Pozzo, în schimb, e prelung,
uscat, în costum și cu pălărie, precum un personaj de
road-movie american, iar Lucky poartă doar un maieu
mare, ce-i accentuează emacierea. Conceptul scenic
conține câteva momente de mare intensitate
simbolică: Lucky e batjocorit prin șuturile cu mingea
care se trag în el, Gogo și Didi se bat ca în gagurile de
cinema, fără să se atingă, "mesagerul” lui Godot apare
civil, blazat, aproape banal. Impecabilă interpretarea
actorilor, în special a lui Horvăth Virgil în rolul lui
Lucky.
Din nou, anumite "burți” au estompat acuitatea
receptării spectacolului, dar e cert că și Godot
confirmă creativitatea lui Horvăth Csaba.
Actorii virtuozi de la Arta Spectatorului SRL din
Budapesta au revenit la Timișoara cu Îngrijitorul de
Harold Pinter (în coproducție cu Teatrul Szkene).
Regizorul Szabo Mate a oferit un spectacol gândit în
cheie clasică, dar extrem de provocator prin
scenografie și mai ales prin interpretare. Spațiul de joc
- un interior ponosit, de casă a unui hoarder, a unui
colecționar compulsiv de obiecte din cele mai diverse -
e amplasat chiar în mijlocul audienței, așa că actorii
joacă practic printre spectatori (scenografia Khell
Csorsz). Intnsitatea jocului - căci asta caracterizează în
mod special acest spectacol - nu are deloc de suferit,
dimpotrivă, spectatorul resimte și mai acut
profunzimea conflictului, ciocnirea personalităților și
prăpastia dintre personaje. Cei trei eroi sunt clar
definiți caracterial: vagabondul Davies (Mucsi Zoltăn),
este onctuos-respectuos la început, pișicher apoi și
agresiv la final, cumintele Aston (Scherer Peter) e
retractil și cuviincios, refugiindu-se mereu în planurile
sale aproape cehovian-irealizabile (splendid e marcat
cehovianismul personajului), fratele Mick (Katona
Lăszlo) e dur, inflexibil, deși situația îi scapă din
mână. Antagonismul caracterelor e savuros redat, de la
pedanteria ticăită a lui Aston la brutalitatea teritorială
a lui Davies ori alura kafkiană a lui Mick. De altfel,
partea a doua aduce o notă de univers tenebros-absurd
în acest spectacol memorabil atât prin interpretare cât
și prin acuratețea și finețea filtrării regizorale.
Îngrijitorul e un spectacol de văzut, pe care-l
recomand călduros.
O altă recomandare necondiționată fac și pentru
Copilul Geza de Hăy Jănos (Teatrul Popular din
Subotica, Serbia, trupa maghiară), un spectacol care
mi-a prilejuit și o comparație semnificativă între teatrul
documentar practicat în spectacologia română
contemporană, bazat pe investigație reportericească, și
acest text literar-dramatic, la fel de eficient în
exploatarea marginalității, dar și mai peren decât
scenariile teatrale ale regizorilor noștri. Copilul Geza e
povestea simplă și tulburătoare prin banalitatea ei a
unui tânăr autist dintr-un sat oarecare, care încearcă să
se integreze social, devenind, ca toți bărbații din sat,
muncitor la cariera de piatră. Universul recurent,
neschimbat, al lui Geza - care-l întoarce la obsesiile
bolii sale - e sfâșiat brutal când pe banda pe care o
supraveghează apare un maldăr de carne - un câine
mort, pus acolo de colegii ce vor să-i facă o farsă
"thriller”, despre care însă tânărul crede că e un
consătean.
Fermecător, cu accente ironice, hohotitor-
amuzante, sau cu inflexiuni emoționante, edifică
regizorul Berczes Lăszlo acest spectacol. Într-un spațiu
de joc octogonal - destul de constrângător-acrobatic
pentru actori, dar foarte generos semantic (imaginat
de Sărkăny Săndor) - se derulează în fața noastră un
întreg univers rural, cu muncitori drojdieri și slobozi la
gură, cu familii arțăgoase, cu "cooperativa” din sat și
mama uscată de griji a lui Geza trecând cu bicicleta,
cu nevoia de ordine și constanță a autistului, cu
aceleași și aceleași ritualuri zilnice, de la merindea
pentru muncă la mersul cu autobuzul prin gropile
uliței de sat, cu acumularea tensiunii care va exploda
la final.
Excelentă interpretarea echipei de la Subotica, cu o
mențiune specială pentru Pălfi Ervin (Geza) și Vicei
Nătălia (mama sa).
Copilul Geza este un spectacol onest, curat,
transpus în manieră clasică, dar poate tocmai de aceea
cuceritor de emoționant, stârnind deopotrivă zâmbete
și lacrimi. O poveste despre lucrurile pe care le vedem
adesea, dar la care ne gândim prea rar.
Două spectacole de dans văzute la Timișoara -
Înțepătură de albină (Kobez-Centre Memoire du
Corps, Toulouse, regia-coregrafia Varga Heni și Dobrei
Denes) și Triptichon (TranzDanz, Budapesta,
coregrafia și interpretarea Kovăcs Gerzson Peter) m-au
convins parțial, fie prin senzația de deja-vu pe care
mi-au provocat-o, fie prin inegala cursivitate, chiar
dacă fiecare a avut momente de bună intensitate.
Foarte interesant, deși nițel uscat-calofil, a fost
Fanny °i Alexander de Ingmar Bergman (Teatrul din
Novi Sad, Serbia), în regia lui Vidovszky Gyorgy, cu
decorurile Marijei Kalabici și costumele Marinei
Sremac, o perspectivă aproape hieratică a poveștii cu
inflexiuni autobiografice a lui Bergman, a cărei
structură riguroasă, geometrizată, aproape pedagogică,
potențează sensurile sale de profunzime. Excelent
Dukăsz Peter în partitura micului Alexander.
În fine, amuzant și iconoclast a fost spectacolul-
concert al Teatrului Independent Auăleu din Timișoara
cu Ferma animalelor de George Orwell, o creație
instrumental-vocal-teatrală înscenată de Ovidiu Mihăiță
și interpretată cu har și spirit improvizatoric de Ioan
Codrea, Marian Pîrvulescu, Christine Cizmaș, Andrei
Racolța, Tibor Cari și Ovidiu Mihăiță. O ghidușie
descărcată de semantica apodictică a parabolei,
rămânând însă în spiritul acesteia, savuroasă tocmai
pentru că te amuză, dar lasă și un mesaj.
TESZT rămâne în continuare, prin expertiza
echipei sale de organizare (în special a
coordonatorului de proiect, teatrologul Galovits
Zoltăn), un festival-reper pentru căutările și tendințele
teatrului contemporan din proximitatea României, un
bun context de oglindire a tendințelor și căutărilor din
spațiul nostru teatral.
TRIBUNA • nr. 237 • 16-31 iulie 2012
35
Black
Pantone 253 U
35
Black Pantone 253 U
bloc-notes
plastica
Ion Pop Câteva însemnări	2
editorial
Ioan-Pavel Azap TIFF compulsiv	3
cărți în actualitate
Irina Petra° Poezia lui Flore Pop	4
Dorin Mureșan Coincidențe	5
e-mail din chișinău
Maria Pilchin	Tensiuni lecturale cu Fuck Tense și cu
Bogdan Lipcanu	6
cartea străină
Ovidiu Pecican	Bismarck la cald	7
amfiteatru
Laszlo Alexandru Teoria nelecturii (II)	8
traford
Poeme de Balăzs F. Attila	9
poezia
Vlad A. Gheorghiu	10
verdele de Cluj
Aurel Sasu Marginalii la un... marginal	11
răstălmăciri
Mihaela Mudure	Lucrul nespus la Daniel Defoe 12
TIFF 2012
Irina-Margareta Nistor	În rolurile principale și cu
participarea excepțională...	13
Adrian Marian De la "Mica Vienă" la "Micul Cannes" 14
Lucian Maier	TIFF 2012, cu accent pe competiție 15
Cătălin Bogdan sexTIFF	16
Mihai Goțiu	TIFF 2012 - între melci și gulaș	17
Dana Duma	"Felia de viață" contra "feliei de tort" 18
Claudiu Groza	Sângele inocenților	18
Valerian Sava	"Moartea domnului Noul Val"	19
Ștefan Manasia	Tillsammans/Împreună	19
Adrian Țion Chapiteau Show - panoramare în registru
comic	20
Daniel Sârbu	Cinema, mon amour de la vie!	21
Alexandru Jurcan	Clipuri cu crisalide	22
Virgil Mleșniță	Cuba dis-continuă	22
Lucian Țion	Un TIFF însângerat	23
Francisc Baja	TIFF și de la capăt	24
patrimoniu
Vasile Radu De ce Clujul nu este Parisul?	25
remarci filosofice
Jean-Loup dAutrecourt Iubire și înțelepciune (IV) 26
dezbateri & idei
Ionela Iacob Adio romantismului.	27
Tudor Petcu Satul românesc: de la transcendența idea-
lizată la reprezentare identitară națională	28
excelsior
Jeanette Winterson	O carte numai a ei	29
Richard Brautigan	Poeme	30
mofteme
Vasile Gogea Dan C. Mihăilescu, "caligrafia plăcerii" și
"neobiografismul"	31
sport & cultură
Demostene Șofron Jocurile Olimpice, Londra 2012	31
rânduri de ocazie
Radu Țuculescu	Miriam Cuibus și absolvenții 32
jazz story
Ioan Mușlea	De la Mingus la Coltrane	33
opera
Alba Simina Stanciu Warlikowski în operă	34
teatru
Claudiu Groza	Căutări teatrale	35
plastica
Livius George Ilea Muzeul păpușilor	36
Muzeul păpușilor
| Livius George Ilea
Beneficiare ale unei istorii fabuloase, pierdute
în meandrele copilăriei omenirii, și
extrăgându-și sevele din ritualurile magice
ale Neoliticului, din procesiunile religioase ale
Egiptului antic ori din spectacolele de păpuși
mecanice automata ori neurospasta originare de
pe tărămurile misterioasei Indii, coborând prin
filieră greco-romană și arabă (teatrul umbrelor
persan, chinez și mai apoi faimosul teatru de
umbre turc - Karagozj, în Europa Evului Mediu
au dat naștere unor manifestări populare specifice
precum Opera dei Pupi (Sicilia), reprezentațiile de
stradă de tip Punch and Judy (Anglia) - ori
Guignol et Polichinelle (Franța) ș.a., arta
păpușeriei deși gustată de-a lungul timpului de
publicul larg nu a fost printre răsfățatele Muzelor,
nici a puternicilor zilei ori a intelighenției, fiind
considerată, cu rare excepții (vezi, de ex. teatrul
indian Tholubomalatta, aflat, în secolul XIX, sub
patronaj regal) un divertisment facil, dedicat
vulgului și copiilor, marcat de ridicol, de grotesc
și de artificialitate, cu toate că i se recunoștea
potențialul cathartic, educativ ori cel de „formator
de opinie”.
Pe plaiurile mioritice, au „funcționat”, cu
succes, veacuri de-a rândul, în paralel cu forme
ale reprezentațiilor teatrale de filon arhaic*, ori
creștin**, savuroasele Paiațe, ori Marioara (inițial
Gacița) și Vasilache, care, încetul cu încetul au
căpătat voci distincte, drept de cetate, și în fine,
statutul de veritabilă instituție culturală***.
Parte din scena artistică, dar și socio-politică
autohtonă, teatrul de păpuși a traversat împreună
cu publicul său de toate vârstele, toate „-ismele”
și crizele modernității/postmodernității,
ajustându-și discursul (și bugetul) exigențelor
vremii. Când polemic, când politically correct,
când accesibil și direct, când inundat de simboluri
mai mult sau mai puțin ermetice a știut, însă, să
aducă lumea „în sală” și deopotrivă „pe scenă”,
ori, precum în cazul de față, „la muzeu”.
Expoziția Muzeul păpușilor
(29 iunie - 3 august) mută temporar (pentru a
cincea oară) parte din decorurile și din efectivul
de păpuși din patrimoniul Teatrului de Păpuși
Puck**** în sălile de la parterul Muzeului de Artă
clujean, însoțite de afișe din repertoriul actual și
din arhiva Teatrului în intenția de a-și fideliza
publicul interesat, și, deopotrivă, de a capta
atenția publicului indiferent/ostil, exploatând
componenta de expresivitate vizual-plastică a
artelor păpușărești, miraculos de activă, chiar și în
lipsa spectacolului propriu-zis, a efector de lumini
și umbre, a background-ului muzical etc.
Probabil, pentru o mare parte din publicul
adult al expoziției, pe lângă cuantumul firesc de
„voioasă nostalgie” pe care îl suscită prezența
atâtor personaje care au făcut parte din deliciile
vârstei inocenței, se naște o anume neliniște, o
anume întrebare, foarte firească de altfel,
generatoare de alte de întrebări: teatrul de
păpuși... încotro? Își va păstra, oare, audiența, la
concurență cu desenele animate și jocurile video
care au invadat, deja, de mult, universul audio-
ABONAMENTE: Prin TOATE OFICIILE POȘTALE DIN ȚARĂ, REVISTA AVÂND CODUL 19232
ÎN CATALOGUL POȘTEI ROMÂNE SAU Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE: 18 LEI - TRIMESTRU,
36 LEI - SEMESTRU, 72 LEI - Un An Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 27 LEI - TRIMESTRU,
54 LEI - SEMESTRU, 108 LEI - UN An. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (ClUJ-NaFOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. 1) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
vizual atât al celor mici cât și al celor mari? Va
reuși să-și păstreze puritatea, ingenuitatea,
creativitatea? Ce fel de valori va promova în
continuare? Va face față oare agresiunii neîncetate
a esteticii urâtului, a grotescului, a kitsch-ului, a
imaginilor de tip thriller-horror prezente masiv în
media? Va înclina spre tehnicile improvizatorice
ori spre elaborarea maximală? Cât de interactiv va
fi? Care va fi raportul calitativ/cantitativ dintre
iluzie/virtualitate vs senzorial/realitate imediată și
ce impact va avea acesta în parcursul existențial
al (micilor) spectatori? Va fi oare, nu peste multă
vreme, necesar să fie frecventat de copiii sub
12 ani, numai alături de adulți? Și altele aseme-
nea, la care fiecare își va da propriul răspuns ...
Ceea ce se poate, însă, fără îndoială afirma
este că Teatrul Puck este un teatru organic
adaptat la stricta contemporaneitate, nerenunțând
cu totul la păstrarea de elemente tradiționale; că,
având avantajul situării într-o zonă de melting pot
etnic și cultural, nu i-a fost dificil să-și
împroprieze vasta gamă de experimente
conceptuale și formale de ultimă oră, nici să preia
elemente iconice, tehnici scenice, ori chiar
mituri/basme/story-uri din patrimoniul cultural
universal; că eclectismul său actual este unul de
bună calitate, și versatilitatea sa extremă îl face
„fezabil”, viabil în fața asaltului noilor media; că
se adresează atât publicului de vârstă mică, cât și
celui de vârstă adultă, mai cu seamă prin
Nocturnele***** sale - adevărate piese de teatru
experimental; că, deocamdată, grație dăruirii și
ingeniozității unor „breslași” împătimiți se
menține, în pofida dificultăților financiare,
deasupra liniei de plutire; că este întru totul
posibilă crearea unor brand-uri de spectacole de
succes precum Motanul vrăjitoarei ori Cartea cu
Apolodor care ar putea rivaliza, în anumite
privințe cu Sesame Street ori Muppet Show - atât
de gustate atât peste Ocean, cât și în Europa, și
încă multe altele ce nu încap în cele câteva
rânduri de față.
Într-o notă realist-optimistă am putea avea
mari așteptări de la această „artă minoră”,
considerând împreună cu directoarea Teatrului,
Mona Chirilă, conform unui program-manifest că,
în fapt „... teatrul de păpuși este arta care
consacră basmul și-i oferă rangul de realitate. Din
această cauză, teatrul de păpuși implică o serioasă
responsabilitate civică din partea creatorilor săi.
Aici și acum învățăm societatea tânără să capete
reflexele pozitive de civilizație și spirit civic. Și
mai mult decât atât, atunci când e bine făcut, în
acest teatru de cârpe, lemne, carton se
înfăptuiește miracolul. Teatrul de păpuși e o
scenă des vizitată de îngeri” ... dar și foarte des
de demoni, dacă ne-am referi doar la cei cu
coarne din Bubocska, Dănilă Prepeleac, Ivan
Turbincă, Pulcineila și măgarul diavolului, Stan
Pățitu’, ori la vrăjitorii malefici și vrăjitoarele
„cele rele” din Vrăjitorul și Corbul, Motanul
vrăjitoarei, Hansel și Gretel etc. ...
(continuare în pagina 5)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
6M23416 100180
36
Black Pantone 253 U