Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
231
Județul Cluj
3 lei
Revista de cultura • serie noua • anul XI • 16-30 aprilie 2012
O carte în dezbatere
Șerban Foarță
Grafica unui
mai-stiutor
Adriana Teodorescu
Suportabila puținătate
a cuvântului în spațiul
caragialian
Mihai Mateiu
Oameni
Ilustrația numărului: Tineri arhitecți din Germania
-0- Black PANTONE violet
Q) Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Marius Jucan
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
loan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
(fotoreporter)
Colaționare și supervizare:
’ L. G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
opinii
Istoria literară ... rediviva?!
| Vistian Goia
Intr-un editorial din România literară (nr.
8/2012), Nicolae Manolescu atrage atenția
asupra ideii de istorie literară, care pare
multora drept “perimată”, inactuală pentru
generațiile mai noi de comentatori ai
fenomenului literar, aceștia suferind de așa-
numitul sindrom “prezenteism”.
Sigur, profesiunea de “istoric literar” a fost o
preocupare statornică a universitarilor de la
catedrele de literatură, a condeierilor de la marile
reviste literare și a secțiilor filologice de la
institutele Academiei. Ea era susținută și încura-
jată de editurile care publicau cărți de acest gen,
cum a fost Editura Minerva, cu cele două colecții
cunoscute: “Universitas” și “Momente și sinteze”.
Fiecare centru universitar avea istoricii literari
acceptați și considerați drept “autorități” cu
funcții modelatoare pentru tinerii aspiranți spre
acest domeniu. Astăzi prea puțini intelectuali se
consacră istoriei literare, “eseul” fiind pe primul
loc și în cerințele publicului cititor cultivat. De
aceea se poate spune și în acest caz: “unde mergi
și unde stai, numai de eseuri dai!”
Pe de altă parte, nu știm în ce măsură tinerii
filologi cunosc cartea lui Marin Bucur,
Istoriografia literară românească (Ed. Minerva,
1973), o adevărată “Biblie” pentru fiecare tânăr
cuprins de pasiunea de istoric literar. Acolo vor
afla, de pildă, că istoria literară, ca parte a culturii
naționale, este o “bursă activă a valorilor”, un
“muzeu viu al literaturii unui popor”. Iar, pentru
a păși în acest “sanctuar”, îți trebuie deopotrivă o
pregătire filologică serioasă și o pasiune ieșită din
comun. Așa au avut editorii de excepție precum
Perpessicius, Augustin Z. N. Pop și mulți alții.
Dintre cei contemporani, Niculae Gheran și-a
stopat talentul de prozator pentru 40 de ani,
consacrați editării operelor lui Liviu Rebreanu. Ne
întrebăm retoric: oare vor mai exista cândva
istorici literari de statura acestora?
Să nu ne descurajăm. Centrele universitare de
tradiție există. “Școala” clujeană a existat și în
trecut, există și astăzi. Ea a fost ilustrată de
D. Popovici, Ion Breazu, losif Pervain, Mircea
Zaciu, Ion Vlad. Astăzi sunt continuați de Mircea
Popa, V. Fanache, Ion Pop, Petru Poantă, Const.
Responsabil de număr: Ștefan Manasia
Cubleșan ș.a. Fiecare posedă o viziune proprie în
abordarea fenomenului literar, dar se aseamănă în
practica depistării, interpretării și ierarhizării
valorilor literare din orice epocă istorică, valori
afirmate în toate provinciile românești.
În general, precursorii amintiți scriau cărți de
istorie literară cu rigorile cercetării științifice:
investigau arhive, se adânceau în
“documentaristică”, explorau publicistica vremii,
parcurgeau kilometri epistolari, așadar pregăteau
terenul pentru a se apropia de operele
înaintașilor, precum chirurgii în fazele
premergătoare operației. Apoi “atacau” opera
propriu-zisă. De aceea credem că istorie literară
nu se poate scrie la cafenea, mizând doar pe
inspirație, pe spontaneitate. În acest sens, losif
Pervain repeta mereu doctoranzilor doritori să
elaboreze o teză de istorie literară cunoscuta
glumă cu sens de avertisment, dar și cu caracter
umoristic: dacă vrei să ajungi istoric literar, îți
trebuie “răbdare de catâr și fund de beton!” Sigur,
fără inteligență, fără putere de cuprindere și
discernere a valorilor nu se pot scrie pagini
consistente de istorie literară.
Pe de altă parte, nu se mai poate scrie istorie
literară în maniera practicată cândva de
G. Bogdan-Duică, adică numai cu dragoste
bolnăvicioasă pentru mărunțișul arhivistic și fără
intuiția valorilor. Întrebându-ne: cine să-i
pregătească pe tineri pentru a deveni istorici
literar moderni, vom răspunde: tot facultățile de
Litere, prin catedrele de limbă și literatură.
Rămâne totuși de clarificat în ce măsură
istoricul literar apelează la criticul literar și invers.
După opinia noastră nu există istoric literar “pur-
sânge”, pentru că e nevoit să apeleze și la arta de
comentator a criticului, după cum și acesta nu se
poate lipsi de perspectiva istorică, navigând la
întâmplare între operele apărute într-o epocă sau
alta.
De asemenea, costul edițiilor și istoriilor
literare necesită din partea editurilor un fond
sporit, care să încurajeze efortul celor consacrați,
altfel istoria literară rămâne în aceeași postură a
doamnei frumoase, dar care aparține trecutului.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Coviltirul poeziei
Escapism literar sau purificare
| Ștefan Manasia
„and / there’s no purity/in me / outside of love”
Frank O’Hara
„Între dificultatea de a vorbi / și imposibilitatea de
a tăcea/Gunter Grass a ales poemul / să scrie un
poem”
Bogdan Ghiu
Mai mult decît bannerul „Poezia e în
stradă”, desfășurat la unul dintre
mitingurile de protest din 2012, în Piața
Universității, poetic mi s-a părut gestul acelui
Gavroche autohton însoțit de tatăl-activist și care,
în același loc și (foarte probabil) la același
eveniment, întindea jandarmului - încotoșmănat
ca un samurai pe cîmpul de luptă - un balon
fluorescent, în formă de inimă. „Poezia e în
stradă” devine unul din versurile șablonarde,
tardoavangardiste, gen Urmanov acum un
deceniu, gen „aripa sudistă” a generației ’80;
balonul oferit de mînuța puștiului și acceptat de
Robocop are, abia, solemnitatea actului poetic:
ultrarealist, neverosimil, ți-e greu să accepți
adevărul instantaneului fotografic, cum greu ți-a
fost să accepți, în Precambrian, în copilărie,
bicicleta zburătoare ghidată de degețelul zbîrcit al
lui E.T. din capodopera spielbergiană. Acțiunea
artistului-copil (cum să-i spun) subminează,
umanizează, eficientizează și, dacă vreți,
cosmetizează un (vesel) protest de cîteva luni
învestit - și din partea puterii, și de către opoziție
- cu un potențial violent, distructiv. Aș putea
sintetiza: poezia este (dintotdeauna) în stradă și
acționează prin emisarii ei cu înălțimea de 1,20
m. Trebuie numai să fim atenți. Atenți, bunăoară,
la stencil-urile risipite cu mărinimie & dibăcie pe
zidurile clădirilor clujene (Au contraire, fratele
meu!), multe dintre ele bijuterii poetice, mono-
sau di-stihuri, comentarii ludic-acide (amintind
epigramele grecești) la adresa politicii,
postcapitalismului, universității, moravurilor,
discriminărilor de tot felul: ca în povestirea
Graifiti a lui Cortăzar, în care doi adolescenți
protestează și corespondează amoros prin
intermediul culorilor învolburate pe ziduri,
noaptea, la adăpost de ochii sistemului
polițienesc. În Cluj, pictopoemul denunțînd
lăcomia nu știu cărui rector & plasat pe temelia
clădirilor, sînt convins, i-a erodat acestuia
„imaginea” mai mult decît articolele (ce-i drept,
puține și timide) săvîrșite în presă sau pe bloguri.
Devenită drog al unei minorități recalcitrante
și, îmi asum ridicolul, entuziasmante, poezia
continuă să existe în România reală și virtuală.
Tocmai hegemonia entertainment-ului - injectat în
noi, zi de zi, noapte de noapte, pînă și prin
difuzoare amplasate în parcuri sau prin ecrane
montate în hipermarketuri și stații de metrou - o
face să reziste, anticorp în corpul social. Refuzată
de profesori și critici (mulți sînt departe de trăirea
elementară, cathartică a actului poetic), de
semidocți cinici, de incompetenții din tot spectrul
breslelor (dar mai avem noi bresle valide?), poezia
continuă să se dezvolte, să-și întindă lujerii (albi,
transparenți) pe sub gunoiul bolborositor.
Ecranele, hîrtia color, plasmele, programele de
dezvoltare, școlare etc. te atrag cu milioane de
zîmbete false și cu patru-cinci sute de cuvinte
(cam atît mai valorează vocabularul omului de
succes azi). Poeții și cititorii de poezie se retrag pe
bloguri și situri, în paginile unor reviste
demodate: „E infinit mai bine să citești poezie
decît să scrii orice”, spune - într-o Dilemă ceva
mai veche - poeta Ana Dragu și fraza ei tăioasă
mi-a plăcut. Proaspăt tătic, uitasem de o vreme
cum e. Ca să-mi amintesc: elevii dintr-o clasă a
șaptea refuzau poeziile tezist frumoase,
comentate de autorii manualului căznit
„profund”, executau nemilos cacofoniile dintr-un
poem eminescian (LOL) jubilînd, în schimb, la
Primele poeme de Tzara, la „Euridice, eu mă duc
să mă culc” al lui Voronca, la tablourile savant
dereglate ale alchimistului Dimov! Ating tot mai
rar cărțile și revistele de poezie, preferînd
romanele și cărțile de știință, filozofie sau
hobbistică, unde poeticul circulă, fără corset
formal, în sfîrșit liber. Sau aproape liber: fiindcă
mă gîndesc la poemele/ eseurile/ textele meșterite
de Gheorghe Iova de atîția ani și unde cîmpurile
(cunoașterii și expresiei) se ating foșnitor, plăcut,
unde cuvintele (re)dobîndesc acea demnitate pe
care, în general, scriitorul român - atent la
vremuri, curente, mode, evenimente - se chinuie,
formidabil, să le-o amputeze. În sensul ăsta, poeți
ca Șerban Foarță, Emil Brumaru, Petru M. Haș,
Bogdan Ghiu sau Gheorghe Iova sînt tot atîtea
mantre pentru tinerii versificatori. (Asemeni lor)
insolenți, virulenți. Pentru că rezistenți. Poeți ai
paginii tipărite, maneliști sau hip-hop-eri, grafferi
sau microbiști (Mitică, la brutărie!), mitingiști din
vocație (Vă rugăm să ne scuzați/ Nu producem
cît furați) ș.a.m.d. Închiși în cercul propiei lor
purități, dezgropați (de un critic, de o reașezare a
României în propriul ei trup) de sub gunoiul
bolborositor, tinerii aceștia ar lumina fără efort, ar
face parte dintr-o selectă echipă a deratizatorilor
morali, culturali a căror lipsă o suferim mai mult
decît credem. Ar virusa cu talent și inteligență
grețosul sistem clientelar, troglodit
(anti?)românesc. Instituțiile de unde inteligența,
creativitatea și umanismul se retrag, violate și
mohorîte.
Printr-o fericită întîmplare, grație nasului de
copoi ardelenesc al lui Vlad Moldovan (el însuși,
încă, tînăr poet) un extraordinar desant liric
colonizează paginile revistei Steaua, număr dublu,
2-3/ 2012. Aș vrea să spun i-am citit cu pastilele
de nitroglicerină sub limbă: pentru că Arina M.,
Ștefan Baghiu, Andreea Bogdanovici, Irina Bruma,
Bogdan Coșa, Adrian Diniș, Andrei Dosa, Vlad
Drăgoi, Anatol Grosu, Matei Hutopila, Andrei
Luca, Ana-Maria Lupașcu, Cosmina Moroșan,
Radu Nițescu, Marcel Olar, Mihai-Ionuț Ologu,
Deniz Otay, Vlad Pojoga, Olga Ștefan, Krista
Szocs, Andreea Teliban și Alexandru Văsieș,
douăzeci și doi, unii încă liceeni, scriu al naibii de
„profesionist”. Îngăduindu-mi speranța că hiatusul
educației estetice se va, mai repede decît bănuim,
vindeca. Observ, în cele mai bune versuri ale
fiecăruia, senzația de - vezi Frank O’Hara -
„meditație în stare de urgență”, o etică implicită,
ascunsă ca o sămînță de nufăr în plămînii unei
Românii butaforice. Binele, frumosul și adevărul
strălucesc, așa cum îi place platonicianului Radu
Vancu să afirme, în venele noilor aezi (Dar, oare,
nu străluceau și în poemele vietnameze, proletcult
-desenate de A. E. Baconsky? În Ultima scrisoare
a, altfel, pestilențialului uman Mihai Beniuc?
Cum Dumnezeu reușeau?).
Vreau o ieșire din text (în text) și-mi amintesc,
în urmă cu doi ani, cum n-am mai reușit să
descopăr în Federeii lui Nicolae Avram - una din
cele mai pure cărți de poezie tipărite după 1990,
la Casa de Editură Max Blecher - poemul încheiat
printr-o tulburătoare metaforă christică; despre o
puștoaică hăituită cu pathos eschilian și numită
Nicola; furios, deschideam și închideam cartea,
dar lumea frumoasă și violentă a „federeilor”
(=orfelini) mă rejecta; poemul religios și
imponderabil, în țesutul volumului se ascundea:
citiți-l, poate că vouă, doamnelor și domnilor
oniromanți, vi se va revela.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
o carte în dezbatere
Oameni, dar nu șoareci
Francisc Baja
Mihai Mateiu
Oameni
Bucure°ti, Ed. Casa de Pariuri Literare, 2011
Voi trece repede peste dezbaterea propusă de
unii, forumiști sau critici, legată de
presupusul limbaj cinematografic utilizat de
Mihai Mateiu sau, dimpotrivă, de negarea acestei
posibilități stilistice, căci conform lui Marius Chivu
calitatea cinematografică a textualității - în general
și nu doar în cazul de față - este inexistentă, acesta
concluzionează oarecum apodictic că această
„calitate vizuală, însoțită de absența naratorului, nu
este apanajul cinematografiei, ci al bunei scriituri”.
Mă rog. În cazul cărții de față sunt nevoit și eu să
conchid că proza scurtă a lui Mihai Mateiu
păstrează doar câteva din tehnicile limbajului filmic,
ele fiind prezente doar structural în construcția
povestirilor, pe când personajelor și celorlaltor
elemente narate le lipsește în totalitate această
perspectivă vizuală și cinematică. Tehnicile
montajului și a flash-ului, unele narări ce mizează
pe vizual, utilizate intenționat sau nu, nu sunt
suficiente pentru a ne grăbi să catalogăm acest gen
de proză, chiar și scurtă, ca aparținând genului
cinematografic.
Avantajul evaluării critice a prozei scurte este
bineînțeles acela că cititorul, sau criticul, poate
selecta doar acele povestiri care i-au plăcut, care
i-au lăsat un sentiment de soliditate textuală,
abandonându-le complet pe celelalte, precum un
rest al textualității, sau un reproș omis. Prin
urmare, criticul tinde să fie mai concesiv și va lua
în ecuația interpretării evaluative acele compoziții
care au produs un efect pozitiv asupra lui, care au
rezonat cel mai bine cu propria sa subiectivitate.
Prin această scurtă introducere în psihologia
criticului nu doresc să spun decât că povestirile
cărții Oameni sunt injust de inegale, căci talentul lui
Mateiu este evident, aș spune chiar indiscutabil, dar
risc să fiu interogat asupra surselor acestei
certitudini prin urmare prefer să nu o fac, căci nu
sufăr de mania certitudinilor, totuși, unele proze
scurte își pierd strălucirea în comparație cu celelalte,
atârnă ca un surplus în acest volum. De exemplu
avem în povestirea Interviu momente care abundă
de descrieri prozaice și artificiale ale relației dintre
bărbat și femeie, opinii despre viață livrate pe un
ton sentențios, toate semne ale unui avânt auctorial
încă insuficient cântărit. Autorul încă testează
nisipuri mișcătoare. E dreptul său. Mihai Mateiu
reușește uneori să construiască instantanee încărcate
de o tensiune elaborată meticulos, pe când alteori
narațiunea curge incontrolabil, mult prea inerțial.
Cert este că, pentru Mihai Mateiu, recursul la
memorie nu este cel mai adecvat procedeu
scriptural și, abia când proza sa se alimentează din
imaginar - a nu se confunda cu imaginația -, atunci
ea devine autentică, plauzibilă, valoroasă. Povestirea
Animalul o consider un simplu joc al imaginației
agresive, prin care plonjăm abrupt și indecent în
lumea fantasmatică a autorului, ce pare rupt dintr-
un scenariu de Guy Ritchie, unde presonajul-autor
este printre altele „un animal cu piele lucioasă și
mișcări agile” la care jinduiesc femeile, și în cadrul
căreia ne este schițat planul unei vieți mult prea
minimaliste. Cu toate acestea, personajele
povestirilor sunt bine reliefate, autorul reușind să le
imprime o calitate perenă, o autonomie corporală
ce surprinde exact tensiunea și angoasa
personajelor. E și ceva cathartic în scriitura lui
Mateiu, ca o eliberare de o angoasă interioară, ca o
săvârșire pe marginea textualității, o mică crimă a
interiorității ce-și caută vinovăția. Aș remarca textele
Moș Crăciun, Marea surpriză, Vânătoarea, dar și
Bunica murind, ca fiind peste celelalte povestiri,
primele două având în finalul lor un writing twist
care lasă de altfel senzația unei șarade bine
elaborate, iar prezența acestor proze scurte salvează
întregul cărții. Aceste povestiri sunt și cele pe care
le-aș nominaliza și aș spune că sunt marca unui
scriitor în devenire, și doar timpul ne va aduce
certitudinea că Mihai Mateiu a ajuns un adevărat
prozator. Însă, până atunci, semnele sunt
îmbucurătoare.
■
Zilele de poezie „Constantin Virgil Bănescu”,
ediția a III - a, (Târgoviște, 18 - 19 mai 2012)
Primăria Municipiului Târgoviște
Teatrul Municipal Târgoviște
Centrul Județean de Cultură Dâmbovița
Societatea Scriitorilor Târgovișteni
Biblioteca Județeană „I. H. Rădulescu”
Dâmbovița
Muzeul Scriitorilor Dâmbovițeni
Grupul Școlar „Voievodul Mircea” Târgoviște
sub patronajul Uniunii Scriitorilor din România
organizează a III - a ediție a Zilelor de poezie și a
Concursului național de poezie „Constantin Virgil
Bănescu”
Manifestarea își propune încurajarea și promovarea
tinerilor creatori de poezie.
Regulament
La concurs pot participa autori care nu au
depășit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai
Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial și nu au
obținut Premiul „Constantin Virgil Bănescu” la
edițiile precedente ale concursului.
Lucrările se trimit până la data de 30 aprilie
2012. Acestea se vor trimite pe adresa doinabanes-
cu@yahoo.fr și vor purta în loc de semnătură un
motto ales de autor și un curriculum vitae al
autorului, în care se va specifica:
- numele și prenumele autorului;
-	locul și data nașterii;
-	activitate literară;
-	adresa completă cu numărul de telefon și adresa
e-mail.
Fiecare participant se poate înscrie în concurs
cu minimum cinci (5) poezii și maximum zece
(10).
Lucrările vor a intra în patrimoniul Concursului
național de poezie „Constantin Virgil Bănescu”.
Laureații vor fi anunțați până la data de 10 mai
2012, pentru a fi prezenți la Zilelele de poezie și la
festivitatea de premiere, care vor avea loc la
Târgoviște, în zilele de 18 și 19 mai 2012. În cadrul
Zilelor de poezie se vor organiza expoziții, recitaluri
de poezie, dialoguri literare, ateliere de creație, lan-
sări de carte, întâlniri cu personalități din lumea
literară, vizite la muzee și monumente de artă din
Municipiul Târgoviște și din împrejurimi.
Organizatorii asigură masa, cazarea și cheltuielile de
transport premiaților (bilete de tren - clasa a doua)
Jurizarea lucrărilor va fi asigurată de personali-
tăți din lumea literară.
Președintele juriului este scriitorul Octavian
Soviany.
Organizatorii vor acorda următoarele premii:
Premiul „Constantin Virgil Bănescu”
Premiul Primăriei Municipiului Târgoviște
Premiul Teatrului Municipal Târgoviște
Premiul Centrului Județean de Cultură
Dâmbovița
Premiul Societății Scriitorilor Târgovișteni
Premiul Bibliotecii Județene „I. H. Rădulescu”
Dâmbovița
Premiul Grupului școlar „Voievodul Mircea”
Târgoviște
Lucrările, dactilografiate, vor fi trimise pe
adresa:
doinabanescu@yahoo.fr;
telefon fix: 0245-210732;
mobil: 0724-528425.
Participanții vor primi confirmare de primire a
lucrărilor trimise spre jurizare.
Mulțumim celor care aleg „bucuria ochiului
trist”.
„Vom musti de laptele zilelor”...
4
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Una vita violenta
| Ștefan Manasia
Mihai Mateiu
Acum un deceniu Mihai Mateiu lucra la un
roman, Frica, din care îmi amintesc pasaje
autentice, plonjoane în apa săpunită a
copilăriei, o anume sete de a psihanaliza și,
totodată, de a-și conserva literar - ca un scorpion în
formol - trauma. Pe urmă romanul n-a mai devenit
roman, dar Mihai a continuat să funcționeze în
Clujul underground, nelipsit de la evenimente
artistice, muzicale și, desigur, literare, fiind una din
prezențele vii, incomode, agresive ale clubului de
lectură „Nepotu’ lui Thoreau”. I-am putut asculta și
citi, astfel, majoritatea schițelor și povestirilor care
formează oameni: treisprezece texte tăioase, frazate
alert, fixate pe indicativ prezent, adunate între
coperțile galben-lămîie ale unui volum de nici o
sută de pagini. Un volum care-i face însă pe doi
dintre cei mai inteligenți autori central-europeni -
ok, m-am lungit, dar o să vă prindeți imediat - să
afirme și, bag mîna-n foc, nu din politețe: „Una
dintre cele mai mari virtuți scriitoricești este o
frazare în care intenția nu e fățișă, explicită. Altfel
spus: autorul reușește crearea unui întreg univers
atît de firesc precum respiră.” - și Attila Bartis îi
recunoaște autorului nostru această virtute; „E
vorba de o carte curajoasă, nu doar pentru că îți
trebuie curaj să debutezi cu un volum de povestiri
de cîteva zeci de pagini, ci mai ales pentru că
oameni propune o scriitură care sună altfel decît
cea mai mare parte a prozei tinerilor scriitori în
vogă. Limpezimea, concizia, precizia, acestea sînt
principalele sale calități.”(Rareș Moldovan)
Aș spune mai mult: Mihai Mateiu e prozatorul
care, în generația mea, practică eficient „teatrul
cruzimii”, o cruzime scăpată din harnașamentele
simbolice. Scriitura autistă, a basic instinctului, a
impulsurilor reptiliene circumscrie perfect motto-ul
povestirii animal (una din piesele de rezistență ale
cărții): „Dintotdeauna-am refuzat să-mi las trupul,
ce-aruncă umbră, rănit de o idee care nu face
umbră”, din Gunter Grass. Este credo-ui
practicantului de Muay Thai (box thailandez),
angrenat în subterana meciurilor ilegale în care
orice lovitură-i permisă. Adulat de masculii alfa în
sacouri și ronțăit de privirile femelelor alfa excitate
de sînge, personajul acceptă statutul - splendid și
suficient - de „animal”: „De multe ori simt privirile
și poftele - [femeile] văd în mine un animal cu
piele lucioasă și mișcări agile.(...) Nimic din ce
se-ntîmplă acolo nu are o continuare. După lupte
mă întorc acasă sau la hotel și stau cîte-o oră în
cadă, în apă fierbinte - totul se șterge încet, urletele
se estompează, adrenalina se scurge din mușchi.
Vine apoi o oboseală cumplită, ca o măciucă.” (50-
51) Suflul povestirii e imnic și, cumva,
generaționist: o mulțime din puștii de azi, vidați
afectiv, irigați de violența mediatică s-ar regăsi-n ea,
presupunînd c-ar pune mîna pe o ediție pirat.
Să adaug acum: prozele acestea tensionate pînă
ce sîrmulițele narative încep să zbîrnîie sînt
intenționat amorale, oamenii(pensionari, bișnițari
violatori, puberi, juni corporatiști, vînători &
pescari, „obsedante” nimfete etc.) devin păpuși
ascultătoare în mîinile Autorului, care alteori
butonează la întîmplare, din ce în ce mai repede,
pe canale de tip Big Brother sau cine-verite. Estetica
lui Mihai Mateiu se prezintă, deja, închegată și
solidificată, prozatorul creditînd autori ca Haruki
Murakami, Kenzaburo Oe, John Updike, Grass,
Bartis etc., muzici electro și cineaști (de o comicărie
totală e jocul lui Toshiro Mifune - „se tăvălește pe
jos, pradă unei crize de isterie” - în Rashomon,
difuzat pe TVR Cultural chiar în momentul în care
dialogul cuplului middle class curge pe pilot
automat, asexuat, în secvența intitulată interviul')
O altă povestire, înfrîngerea o citesc ca pe un
omagiu-n răspăr adus lui Hrabal (alt autor tutelar):
e, de fapt, negativul fotografiei de grup cu
microbiști nostalgici și potatori din proza marelui
praghez. U Cluj pierde, previzibil, agonic, în fața lui
CFR. Tinerii „tifosi”, cu fulare alb-negre, pîndesc în
parc suporterul inocent al echipei adverse:
afectivitatea zero, răceala discursului fac însă
emoția să izbucnească abia în final, ca sîngele prin
tifon, într-o sarabandă de fash-back-uri domestic-
erotice, în memoria adolescentului criminal. Că
povestirile nu-s lipsite de-un sîmbure „pedagogic”,
stau dovadă finalurile înțelepte, imprevizibile, calde
ca soarele unei zile de vară pe Marte.
Scurte poeme în proză, aproape și marea
surpriză aduc o tușă de nostalgie, cuvintele fruste,
monologul înșelător, insinuările își tocesc lama pînă
ce personajele scapă, pesemne, ca prin urechile
acului, de teroarea Naratorului omniscient: „Pînă la
urmă se învățaseră să trăiască singuri, fără oameni.”
(44), aflăm despre soții bătrîni din marea surpriză,
asta ca să nu le ghicim „secretul” (motivul
sociopatiei) niciodată. Altminteri, culegerea prezintă
o impresionantă galerie de bătrîni. O figură aparte
face bunica murind, un portret terifiant și totuși
îndrăgostit. Omul e corp și corpul ăsta se ține
strîns de rămășițele vieții: „și atîta timp cît avusese
putere, bunica păstrase perfect curat trupul ăsta
mare” (54) Iată unul din puținele finaluri scrise din
perspectiva subiectivității agonizante: „Frate-meu s-a
repezit iar, dar l-am prins în brațe, i-am îngropat
fața în umărul meu și i-am zis blînd: «Las-o! Las-o
să se ducă, n-o mai chinui!» A izbucnit în plîns, dar
am reușit să-l scot din cameră, am tras-o și pe
mama de braț. Plîngeau amîndoi în hohote, dar tot
am mai auzit suspinul de ușurare al bunicii.”(57)
Pentru ca în duminicile - un text reușit, cu
personaje-povestaș, concurînd cu loialitate în drum
spre job - să întîlnim într-un experiment de
sociologie urbană: „Bătrînii se înghesuie la uși,
împiedicîndu-i pe cei care vor să coboare. Au
mîinile încărcate cu sacoșe și ochii aprinși, sînt puși
pe harță, gata să ucidă pentru un loc pe scaun. Din
clipa în care s-au așezat se destind, devin dintr-o
dată volubili și curtenitori - încep să se sucească în
toate părțile uitîndu-se după cunoștințe, se înfiripă
discuții, femeile sînt tratate cu considerație.”(70)
Despre textele obsesia și ixi, unul bolariian
celălalt salingerian (se înțelege că nu la nivel
epigonic), a vorbit Bogdan-Alexandru Stănescu, în
singura cronică decentă a cărții de pînă acum (Un
debut aparte, în Observator cultural, nr. 615/ 2012):
remarca în prima realizarea fantasmatică (scene de
submisivitate și sado-masochism insinuîndu-se în
visul treaz, completăm noi), „îndepărtarea
protagonistului de principiul realității”, pentru ca în
a doua să observe cum „revelația vine treptat,
sentimentul de stranietate e introdus chiar de joaca
inocentă a unuia dintre copii, de inserarea încă a
unui personaj fantasmatic, jucăria fetiței, ixi.” Iar
lumea asta, populată cu prieteni imaginari - iubita
sado vs. jucăria de pluș pe care fetița o convoacă in
absentia - e prinsă cu aceeași precauție, în același
stil precis, funcțional, cool, de către autor.
Aș fi așteptat mai mult de la povestirea film,
unde vocea acestuia previzibilă, străvezie lasă la
vedere scheletul violenței elementare. Mihai Mateiu
pare aici mesmerizat de propriile descoperiri din
textele anterioare.
N-am să spun nimic despre robotul, un trip
budapestan, picant, de un umor inteligent cum nu
prea mai.
În fine, vînătorul, piesa care încheie volumul,
complement al ingenuei aproape (secvența delicat-
truffaldiană din deschidere) rimează cu Dimineața
lunetistului, povestirea-cult a lui Vladimir Sorokin.
Căsăpirea celui rău & viclean, dexteritatea tînărului
și a bătrînului, „sentimentul”naturii ca în
Turgheniev ori Sadoveanu, bigotismul mamei,
calmul de Jean Gabin al tatălui mixat cu detașarea
de Dragoș Bucur a fiului dau un text (aproape o
nuvelă) asianic, nemilos, eclatant: „Glontele l-a
nimerit probabil drept în inimă. S-a prăbușit într-o
rînă și săgeata înfiptă în trunchiul lui stă drept în
sus - a intrat adînc, blana țepoasă din jur s-a
umplut de sînge. În timp ce-l așteaptă pe celălalt,
privește pana albă a săgeții, albastrul neplauzibil din
capătul ei, roșul aprins scurs peste cenușiul blănii -
e o armonie incredibilă a culorilor, pe care o
tulbură doar mirosul morții.”(95)
Alături de poematicul Aerostat al lui Stelian
Muller, oameni de Mihai Mateiu este cel mai
valoros debut în proză al anului literar 2011. Ocolit,
prin urmare, de nominalizări, premii, cronici (till
now) și alte superstiții ale lumii scriitoricești.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
O biografie dezabuza(n)tă
| Dorin Mureșan
Mirela Lungu
Biografia coapselor
București, Editura Tracus Arte, 2011
Urmăresc activitatea poetică a Mirelei Lungu
în mediul virtual de multă vreme, fiind
unul dintre cei care, nu în mod constant și
de obicei succint, și-a spus punctul de vedere în
ce privește calitatea literară a creațiilor sale.
Biografia coapselor, cartea de debut a poetei,
apărută la finele anului 2011 la editura
bucureșteană Tracus Arte, reunește o mare parte
dintre încercările sale din acest mediu. Semnalez
lucrul acesta întrucât cititorul mai curios din fire
va putea găsi, sub textele încă accesibile și
accesabile (pe diferite situri literare) ale autoarei,
comentarii critice mai mult sau mai puțin
pertinente, picante sau (știu eu!) interesante. Cert
este că, din punctul de vedere al interacțiunii cu
cititorii/criticii săi, Mirela Lungu a fost cât se
poate de dinamică și, în cazul judecăților de
valoare negative, chiar curajoasă.
Cartea are, ca aproape oricare dintre
debuturile cu care m-am întâlnit în ultima vreme,
plusuri și minusuri. Spre deosebire, însă, de alte
debuturi, nu aș putea spune dacă în cartea
Mirelei aspectele pozitive, din perspectivă estetică,
deci strict literară, sunt predominante, făcându-le
pe cele negative neglijabile. Ba aș susține că,
dimpotrivă, pe fondul unui discurs îndoielnic din
punct de vedere literar, sunt așezate, rar, dar
constant, formulări cu adevărat poetice, izbitoare
uneori prin frumusețea sau unicitatea lor, asemeni
unor cristale cusute pe o suprafață textilă
ordinară.
Așa cum reiese din titlu, tema volumului este
destul de riscantă, fiind, prin natura ei,
generatoare de controverse: sexualitatea (și
finalitatea ei: orgasmul) ca împlinire (și chiar
neîmplinire) a unei relații sentimentale. Discursul
liric (ca substrat al temei) este, spuneam,
îndoielnic din punct de vedere literar, cauzele
principale fiind, pe de o parte, verbiajul, care
anulează, progresiv, plăcerea lecturii, și, pe de altă
parte, melanjul prea strident al imaginilor, fiecare
poem devenind astfel un soi de tablou
Ambasada Britanică, Kazahstan
postmodern extrem de încărcat. Vorbim în acest
din urmă caz despre elemente luate din varii
domenii și alăturate pentru a sugera în mod
repetat (chiar prea repetat) alienarea postmodernă
a subiectului: „poeme la persoana întâi singular &
eternul „tu” personajul celebru din medii virtual
literare păpușa de unică folosință azi zace în
coșul de cumpărături la carrefour orhideea sau
plaza [...] e magic să înscrii gratuit noi abonați
vodafone suntem orange și avem acoperire
oriunde ne ducem să consumăm coca/ cola
iubirea e fanta vă jur prin care intrăm în rețea”
(suntem orange). Nu neg, atât delirul verbal cât și
alienarea (postmodernă sau nu) sunt trăsături
specifice acelei „căderi” (falling in) sentimentale,
cum definitoriu au numit-o anglo-saxonii. Însă, la
nivelul unui discurs literar (cu atât mai mult cu
cât acesta este asumat în volum), aceste tehnici
trebuie mânuite cu foarte multă prudență. În
cazul Mirelei Lungu, aproape toate poemele sale
folosesc ca schelet tocmai aceste tehnici, volumul
fiind salvat, după cum afirmam mai sus, de
puținele (dar constant-prezentele) formulări cu
adevărat reușite, relevante prin valoarea lor
poetică, și care, în cele mai multe cazuri și din
fericire, sunt așezate la finalul poemelor: „când
m-am trezit lângă mine un înger recicla o idilă
neconsumată și două făcute praf” (vanilla sky),
„eu știu că pentru 11 minute întreg universul se
zbate între coapsele mele și-l strâng cu forța fetiței
ce nu renunță la păpușa ei în ruptul capului” (11
minute), „ne vom iubi ca extratereștrii fără secreții
fără regrete fără speranță viața e doar un joc pe
calculator” (how much), „iubirea dă întotdeauna
cu rest & fracțiunea de zecimală o-mpărțim
periodic la doi” (amanții nebuni ai secolului 21)
etc. S-ar putea vorbi, în cazul acestui volum,
despre o succesiune de poeme de tip cadru
(autonome, deci), recuzita fiind specifică
tabloidelor, dacă ținem cont de sensul actual al
acestui din urmă cuvânt. Poeta preia elemente din
sfera cotidianului (de unde și folosirea limbajului
vulgar ori strict colocvial) cu scopul de a le reuni
și semnifica la final sub forma unei „poante
spirituale/morale” voit poetice. Uneori acest lucru
îi reușește: „în triunghiul bermudelor mele s-au
prăbușit atâția piloți de succes căutând nordul
precis busola indică întotdeauna sexul opus” (that
thing), alteori, însă, poeta se complică prea mult,
devine prețioasă și, ca urmare, alunecă în artificial
(a se vedea Cina cea de taină, prima dată am
făcut dragoste într-un spital de nebuni etc.). Or,
maniera aceasta, de a construi poeme de sine
stătătoare, citibile în afara întregului, nu
avantajează volumul acesta. Chiar dacă există un
invariant în succesiunea textelor, și anume
dragostea, analizată din perspectiva orgasmului
fizic ori mintal, volumul nu are tensiunea aceea
care te ține de obicei lipit de o carte, cu atât mai
mult cu cât, spuneam și mai sus, dezvăluind
cauzele, discursul liric se dovedește a fi, în cele
mai multe cazuri, destul de friabil. Tocmai de
aceea ies în evidență ca reușite textele construite
lucid, controlat, și în care elementele din cotidian
sunt folosite coerent, urmărind în unele cazuri un
fir epic, așa cum este, bunăoară, portret robot.
Din referințele critice de pe coperta a patra,
semnate în ordine de Dan Silviu-Boerescu, Horia
Gârbea și Liviu Antonesei, reiese că meritul cel
mai mare al poetei bucureștene constă în
„directețea” sa (DSB), în „comunicarea tranșantă
și dezinhibată” (HG) și în „tonul” poeziei sale,
„amestecul incredibil de reușit, aliajul dintre
jubilație și dezabuzare, chiar cinism” (LA). Cred
că cel mai apropiat de realitate este cel din urmă
comentariu. Directețea, dezinhibarea,
„brutalizarea cititorului” (HG) nu sunt suficiente
pentru a păstra această carte în neuitare. În
schimb, așa cum am spus, capacitatea de a
valorifica elementele cotidianului, lărgindu-le
semnificația prin prisma formulărilor pilduitoare
(poantele) reușite din punct de vedere literar, deci
poetic (de unde tonul acesta jucăuș dar și
dezabuzat, cum spune Liviu Antonesei), este
meritorie și parțial salvatoare pentru debutul
acesta. Aș încheia cu un astfel de exemplu,
preluat din poemul care dă chiar titlul volumului:
„în pântecul oricărei femei stă scrisă biografia
coapselor evei din punctul de vedere al lui adam
suntem toate infinite preludii ale unui act sexual
unic” (biografia coapselor).
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea străina
Ultima ispită a lui
Nikos Kazantzakis:
I hope for nothing. I fear nothing. I am free.
| Cristina Sărăcuț______________________________
Aventura romanului publicat la editura
Humanitas în colecția Raftul Denisei în
2011 (Ultima ispită a lui Hristos) poate
întrece în suspans chiar neprevăzutul aventurilor
personajelor imaginate de către scriitorul grec.
În 1951, pe vremea când lucra la această carte,
Kazantzakis nu își imagina că ea va ajunge să îi
determine pe Prealuminații și Preasfințiții
Cardinali Întâistătători pentru chestiunile
credinței și moralei de la Vatican să o treacă în
1953 în indexul cărților interzise. Prima dată
romanul apare în traducere suedeză și
norvegiană în 1952 și apoi, în 1954, în versiune
germană. Abia în 1955 romanul este publicat în
Grecia, iar în 1966 iese de pe lista titlurilor
interzise prin decizia Sfântului Sinod.
Nikos Kazantakis nu-și propune aici să scrie
o monografie a vieții lui Isus și nici să facă un
exercițiu hermeneutic pe marginea Noului
Testament. Intenția romancierului rămâne mai
degrabă aceea de a face din apariția imaterială a
Mântuitorului, așa cum o prezintă Evangheliile,
o figură umanizată. La Kazantzakis lupta pentru
credință se dă nu în spațiul celest, ci în bătătura
caselor joase văruite, cu terase pătrate, aurite de
grânele întinse la uscat și dovlecii mari din
Cana.
Așa cum îl conturează Kazantzakis, Isus este
mai mult Fiul Omului decât Fiul lui Dumnezeu,
iar împărăția pe care o propovăduiește mai mult
Împărăția Pământului decât a Cerurilor. De
aceea, personajul central al romanului lui
Kazantzakis nu tranșează disputa dintre suflet și
trup pentru a da întâietate absolută vreunuia, ci
propune lupta ca un mod de existență. Într-un
moment de iluminare din capitolul al treilea, în
dialogul cu vocea himerică a divinității, eroul își
recunoaște esența lumească: Sunt neînvățat
trândav, fricos, iubesc mâncarea bună, vinul,
râsul, vreau să mă însor, să fac copii, lasă-mă!.
Construindu-și personajul în spiritul acestei
interminabile lupte dintre spirit și materie,
Kazantzakis mută tensiunea credinței de la
promisiunea vieții veșnice la certitudinea clipei
prezente. Lumea din Ultima ispită a lui Hristos
caută să reveleze ceea ce Kazantzakis numea în
Ascetica - înțelesul omenesc al luptei
supraomenești. Dar nu este aceasta singura
similitudine între cele două cărți ale lui Nikos
Kazantzakis a căror conexiune este evidentă. O
lectură a romanului din 1952 fără backgroundul
decalogului/datoriilor din volumul publicat în
1927 rămâne practic imposibilă. Astfel, tema
suferinței, temă centrală în Ultima ispită...,
prelungește unul din „versetele” din Ascetica,
unde Kazantzakis face din apologia suferinței
esența relației omului cu Dumnezeu: Esența
divinității noastre este Lupta. Suferința, bucuria,
și speranța se dezvăluie și ostenesc în luptă, în
această lume fără de sfârșit. Ceea ce mi se pare
a constitui înțelesul original al luptei în
accepțiunea lui Kazantzakis este nu atât
dispunerea antagonică a forțelor combatante -
sufletul și trupul -, ci relația de interdependență
dintre ele: corpul și materia sunt necesare
pentru a se opune spiritului. Omul - o spune
din nou Kazantzakis în Ascetica - luptă cu
materia pentru a-și crea mintea și astfel pentru a
deveni liber: Acesta e imboldul care duce spre
libertate, e lupta cu materia care creează, încetul
cu încetul, mintea omului.
În Ultima ispită.. suferința este asociată
„aripii”, simbol invocat în câteva secvențe
centrale ale narațiunii. Fiul Tâmplarului își ia
crucea pe care a cioplit-o pentru răstignirea
zilotului și în momentul când trece pragul casei
părintești, îi pare mamei sale că poartă nu o
cruce, ci două aripi: Mama, sprijinită de tocul
ușii, îl privea cum calcă ușor, din piatră-n piatră
caldarâmul și cum urcă; de unde a găsit,
Dumnezeule, atâta putere? Asta nu era cruce,
erau două aripi și-l duceau. În timpul urcușului
pe colina unde are loc crucificarea, fiul
Tâmplarului obosește și atunci Petru se oferă să
poarte el crucea. Urmărindu-l cum o pune pe
umăr, aceasta îi pare o aripă: Fiul Mariei se
întoarse, îl privi, nu-l cunoscu, îi părea vis toată
această călătorie, umerii lui se ușuraseră și acum
pășea în văzduh, cum pășim în vise: «Parcă nu
ar fi cruce», se gândi el, «parcă n-ar fi cruce,
parcă ar fi aripă!». Își șterse nădușeala și sângele
de pe față și porni călcând zdravăn în urma lui
Petru.
„Aripa” e invocată și de bătrâna Salomeea
în dialogul cu Maria, căreia îi mărturisește că, în
timp ce îl asculta pe fiul ei vorbind, a văzut mii
de aripi albastre: În ceasul în care vorbea - o
întreabă Salomeea - nu ai văzut aripi albastre,
mii de aripi albastre în spatele lui? În spatele
lui, Maria, îți jur, oștiri de îngeri. Cea mai
exactă configurație a acestei filosofii centrate pe
simbolul suferinței-aripă o dă Iuda în dialogul
final cu Isus. Iuda îi reproșează aici că ceea ce
șubrezește „cosmogonia” sa este tocmai faptul
că se întemeiază pe suferința înțeleasă ca o cale
de accedere la esența divină: Rușine Ție! strigă;
acolo ai ajuns tu, Fiul lui David, Fiul lui
Dumnezeu, Mesia! Viață pământească înseamnă:
să mănânci pâine și să faci pâinea aripi; să bei
apă și să faci apa aripi; viață pământească
înseamnă sădire de aripi. Asta ne spuneai tu,
trădătorule, nu sunt cuvintele mele, sunt
cuvintele tale; iar dacă le-ai uitat am să ți le
amintesc eu! (...) Într-o noapte un fruntaș
puternic al Ierusalimului, Nicodim pe nume, a
venit într-ascuns, l-a găsit și l-a întrebat: «Cine
ești? Ce muncă faci?» Iar tu, fiu al Tâmplarului,
i-ai răspuns amintește-ți: «Fac aripi cu ciocanul!»
și cum ai spus am simțit toți pe spatele nostru
că țâșnesc aripi. Iar acum unde-ai ajuns, cocoș
jumulit!.
Construcția simbolică a romanului nu se
susține doar prin dezvoltarea acestei metafore.
Kazantzakis recurge în egală măsură la rescrierea
radicală a destinului unor personaje biblice: Isus
este Fiul Tâmplarului și al Mariei care face cruci
pentru a răstigni profeții; Magdalena este femeia
desfrânată, dar și iubirea din adolescență a lui
Isus; Petru locuiește în același sat, în Cana, cu
părinții Mariei, iar la nașterea ei are cinci ani;
tot el îl urmează credincios și pe fiul acesteia,
pe Isus. Iuda, prieten apropiat al lui Isus, este
numit de multe ori de el fratele meu. Mai mult,
finalul acestei epopei a drumului crucii îl
regăsește pe Iuda în poziția celui care îi
demonstrează lui Isus caducitatea filosofiei sale.
Scriind acest roman, Nikos Kazantzakis a
scris de fapt despre unul din păcatele capitale
ale vieții creștine - păcatul deznădejdii. Cea mai
teribilă tentație a omului este speranța -
Cucerește cea de pe urmă și cea mai grozavă
ispită - Speranța - ne îndeamnă aforismul în
Ascetica. Nu este vorba aici despre speranța
tendențioasă în victoria vreuneia din cele două
necunoscute ale vieții umane, sufletul sau
trupul, ci de încrederea că valoroasă este doar
clipa prezentă. Dar ca să învingi tristețea trebuie
să învingi frica. Omul din Ascetica o declară
ferm - Datoria ta este să îndrepți, calm, prova
către abis, lipsit de speranță, dar plin de curaj,
și să zici: «Nimic nu există». Kazantzakis însuși
face din teorema aceasta epitaf pentru
mormântul său din Heraklion (Nu sper nimic,
nu mi-e frică de nimic, sunt liber), iar Isus,
personajul romanului atât de contestat de
Vatican, o reafirmă atunci când rămâne singur,
în văzduh, răstignit pe cruce: Clătină capul și
într-o clipită își aminti unde se afla, cine era și
de ce suferea; o bucurie sălbatică, neîmblânzită
îl răpi; nu, nu, nu a fost laș, dezertor, trădător;
nu, nu, a fost pironit pe cruce, cu cinste a stat
până la sfârșit, și-a ținut cuvântul.
Și, dacă ultima ispită a lui Kazantzakis a fost
speranța, a noastră, a celor care îi citim
epopeea, nu poate fi alta.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
7
Black Pantone 253 U
Q) Black
Pantone 253 U
caragialiana
Suportabila puținătate
a cuvântului în spațiul
caragialian
I Adriana Teodorescu
“Tout nom manque sa chose.
Quelque chose manque au langage”
Când lipsești din cuvinte, acestea se umplu de
lene. Mai mult ca niciodată sunt trup al limbii
și chiar întorcându-te constați că vei putea
dormi de acum în ele ori de câte ori îți va fi somn, ca
într-o zăpadă cu limită ce te lasă să amorțești, dar nu
până la moarte. Devii o inerție a limbii, așa încât și
după moarte, ieșit din limbă, cuvintele îți rămân,
probabil, mult timp ca senzațiile fizice din
Insuportabila ușurătate a ființei1 a lui Kundera, sau
poate rămâi definitiv în ele, însă te separi de restul
limbii. În viață însă, între noi, cuvintele se prefac în
pâine și le mâncăm și nu ajungem niciodată unul la
altul. Trăim într-o limbă ce nu ne lasă să ne apropiem
deși semănăm în fond atât de mult, sau probabil
tocmai de aceea, căci dacă am construi deodată același
sens, acesta ar urca la suprafața limbii închegând-o,
osificând-o, omorând-o, și deci singura posibilitate de
existență a ei sunt tendințele centrifuge. Când lipsești
din cuvinte, sensul tău se cariază și după ce te întorci,
ca să nu fii tu cel ros, preferi să dormi.
În universul caragialian carnavalul se naște ca
ființă fragmentată, complicată, accesul la ea se poate
face pe multe căi și multe sunt și cuvintele ei în care
se află contradicții și capcane, puritatea vârstei
originare și negarea acesteia ce nu duce însă la
instituirea contrariului. Cuvântul e, după chipul și
asemănarea lumii-lumi, excesiv, inflamat, trecut peste
marginile posibilității celui aplecat peste lumea
caragialiană de a-l reține cuminte, ordonat într-o
structură majoră de sens. Mai întâi de toate, pentru că
e un cuvânt dotat cu o mobilitate extraordinară, nu
aparține nimănui, liber de rădăcini în oricare din
variantele lui Mitică, dar crescut din toate aceste
variante adunate. Cuvântul e prima tendință de a se
manifesta în lume a personajului caragialian, primul
impuls, cel mai ușor instrument, modelabil de
impresiile și stările sale, permisibil, ascultător. Mitică e
„fiul risipitor al cuvintelor”iii, cel care permanentizează
existența în lume prin vorbire, căci așa cum observă
Mircea lorgulescu, vorbitul este pentru el formă de
viață, indiferent de cum apare, ca trăncăneală,
flecăreală, pălăvrăgeală, sporovăială, delir, strigăt,
scrâșnire, văicăreală, bârfă, amenințare, apostrofare,
ridiculizare, protest, colportare, comentare, tachinare.iv
Cuvântul pare a fi, considerat din punctul de vedere al
acestei proliferări nemărginite, locuit de ființa
carnavalului. În plus, și el are printre principalele axe
de construcție trădarea; așa cum carnavalul trăda
cultura oficială, cuvântul lui Mitică se caracterizează
prin deviere de la norma lingvistică: bacaloriat
(Bacalaureat), piața endependenți (Telegrame), capriț,
cheskiunea makemakică, lojika, metoda intuikivă
moghearnă (Un pedagog de școală nouă), bagabonți,
lunion, papugiu, am dezvorțat-o, studinte, (O noapte
furtunoasă), Galibaldi, giantă latină, volintiri,
egzamplu, lege de murături, revuluție (Conul Leonida
față cu reacțiunea), famelie, renumerație, bampir,
patuzsopt, coledzi (O scrisoare pierdută). Doar că
această trădare are un statut paradoxal. În primul
rând, e o trădare adâncă, căci nu e vorba numai de o
expresie greșită, ceea ce e alterat la personajele
caragialiene e gândirea. De la Saussure începând,
semnul lingvistic e legătura strânsă dintre semnificat și
semnificant, dintre conținut și expresie. Boala expresiei
e și boala conținutului, e drept, se poate merge
dinspre un fond ce pervertește expresia (principiul
humboldtian al limbajului potrivit căruia limba nu
doar exprimă gândirea, ci o conține, o determină), în
acest sens în cuvinte se întipărește chipul personajelor
(aici trebuie amintite acele remarcabile sintagme ale
lumii caragialiene ca „industria română e admirabilă, e
sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”, „o
semnăm anonimă”), dar și invers, adică expresia naște
gândirea; în acest punct e de precizat faptul că
personajele împart trupul aceluiași limbaj, citesc
aceleași lucruri, cum observa Maria Vodă Căpușan
(„ajung să-și semene unii altora fiindcă citesc aceleași
lucruri, se remodelează pe sine după aceleași scheme
regăsite în mii și mii de cărți”v). Dar paradoxalitatea
provine din faptul că acestui tip de trădare i se
asociază un altul. Trădarea de sine pe care carnavalul
încerca să o evite prin declișeizarea expresiilor se
produce la Caragiale prin faptul că trădarea normei nu
e un efect al conștientizării unei poveri culturale și de
civilizație, ci accident al inculturii perpetuate în
întreaga comunitate. Ceea ce rămâne după ce norma a
fost violată nu e eliberare, originalitate, creativitatea
cuvintelor reîntemeietoare de lume, doar pur și simplu
instaurarea unei norme anti-norme. Dacă Andrei Pleșu
spunea în Jurnalul de la Tescaniv că în generația sa
fiecare e suma a ceea ce i s-a interzis să fie, despre
personajele lui Caragiale se poate afirma că fiecare nu
e niciodată mai mult decât i s-a permis să fie. Anti-
norma reglează omul caragialian după principii de
normă, viceversa numai în măsura în care pentru
lector cuvintele sunt la prima intrare în text
subminatoare de istorie. Cunoscându-l pe Mitică nu te
poți înșela în privința cuvintelor lui. Ele conțin istoria
într-un fel mai ciudat decât cuvintele vechii culturi
oficiale atacate de carnaval, decât cuvintele atât de
bătrâne și cojite cărora expresionismul le va opune
strigătul ca descarcerator al lucrului din cuvânt, ca
revenire la o viață a energiilor originare, vii tocmai
pentru că nu au murit asfixiate în cuvântul mincinos
care să le ofere lumii ca fantome. Conțin prezentul
mai mult decât ca pe un moment al istoriei și atât.
Nu sunt doar câteva puncte cele care se adună, se
răsucesc în cuvânt sub numele prezentului, ci grămezi
de astfel de puncte, fâșii egale ce nu se mai satură să
se repete; sunt, în fapt, puteri verbale ce alcătuiesc
legi, ele vin de la prietenii ce vorbesc aceeași limbă în
același fel, de la presa și de la politica cu nimic
diferite, poate doar cu un grad sporit de patetism. Așa
că în cuvinte se creează o istorie bizară, de ultim
moment, dar dominatoare, care va adormi personajul
în acele așa zise automatisme verbale de tipul „curat-
murdar”. Automatisme ce reduc la minim dinamica
gândirii. Prea puțin va rămâne din cuvânt individului
aflat într-o casă-mască. Unde cuvintele se repetă
întotdeauna. Unele pe altele. Trebuie să țină toate cont
de conținutul celorlalte, astfel că niciun cuvânt nu este
singur. Se naște o epidemie și toate cuvintele devin
bolnave de confuzie, nu se mai (re)cunosc, nesiguranța
le domină până într-atât încât tind să se asemene
unele cu altele, conținutul să devină același pentru
toate cuvintele, de aceea nu mai trebuie să ne gândim
când vorbim. Vorbește-mi fără să te gândești la ceea ce
spui, îl sfătuiește mama pe Jacques™. Care, ieșit
pentru un timp din casa mască, percepe cuvintele ca
fiind crime, prin inutilitatea lor, pentru că sunt
purtătoare ale alterării gândirii. În familia lui Jacques,
oamenii sunt vorbiți de cuvinte. Acestea încearcă să se
grupeze în funcție de asemănarea lor fonică
(progresser, transgresser, grasseyer), pentru că cealaltă
asemănare, mai profundă, la nivelul conținutului e
clară. Roberta va spune că un singur cuvânt, spre
exemplu cal, ajunge să numească tot. Cuvântul nu
ajunge la Caragiale până la o astfel de clătinare, dar
există o tendință de destrămare în absurditate. Și în
cazul cuvântului născut sub zodia politicului. Cuvânt
de esență carnavalescă pentru că aparține, mai mult
decât alte cuvinte, nu individului, ci unei comunități:
partidul, grupul de interese ce teoretic luptă pentru o
nouă ordine, mai bună. „Personajele se închipuie
participând efectiv la «facerea» unei lumi.”viii. Aceasta
e esența pe care o are cuvântul în sensul de utilizare a
ei, dar esența cuvântului ca ceea ce este el cu adevărat,
în afara măștilor sale, e alta. Și în aceasta, însă,
carnavalul își găsește întruparea. Cuvântul e exact
inversul a ceea ce vrea să pară. Nu geneză, ci moarte.
Nu creează lumi, ci umbre confortabile, iluzii.
Eminescu caracteriza epigonii și prin această tendință
de a mima prost viața și creația doar pentru a se
putea amăgi pe sine și pe ceilalți: „Noi cârpim cerul
cu stele, noi mânjim marea cu valuri, / Căci al
nostru-i sur și rece - marea noastră-i de îngheț.”
Personajele caragialiene găsesc în cuvântul politic
un spațiu de mișcare liberă, incoerentă, joacă
dezarticulată, pentru că ceea ce rostesc ei are din start
greutatea pe care o oferă apartenența la un partid, la
politică, iar efectul asupra celui ce ascultă nu trebuie
atât produs prin discurs, căci el există deja la cei ce
ascultă, ca intuiție, ci doar întreținut prin cuvinte,
oricum ar fi ele. [...] Efectul e puternic pentru că
limbajul politic - deși Coșeriu spune că „limbajul nu
este niciodată activitate corală”K - implică cantitatea
mai mult decât alte limbaje. Nu vorbești numai în
numele tău, chiar dacă vorbești singur. Cuvintele au
duble trimiteri, spre referentul propriu-zis și spre grup,
aceasta de-a doua mai estompată. Și aici e și capcana
în care lectorul lucid prinde personajele caragialiene.
În lumea-lume, cuvântul politicii domină fără ca ceva
să-l stingherească în afara altor variante ale sale care se
luptă pentru întâietate.
(fragment din Carnavalul în opera literară
caragialiană sau despre posibilitățile peștilor de a
zbura, 2009)
Note:
i.	Pascal, Quignard, Petit traite sur la Meduse, în Le nom sur le
bout de la langue, Folio 2698, p. 77.
ii.	Milan, Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, traducere de
Jean Grosu, Humanitas, 2004.
iii.	Ion, Vartic, Clanul Caragiale, Biblioteca Apostrof, 2002, p. 71.
iv. Mircea, lorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Cartea
românească, 1988.
v.	Maria Vodă, Căpușan, Despre Caragiale, Dacia, Cluj-Napoca,
1982, p. 107.
vi.	Andrei, Pleșu, Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993.
vii. Eugen, Ionescu, Teatru, vol I, Minerva, Bucuresti, 1970.
viii. V., Fanache, Caragiale, Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 223.
ix. Eugeniu, Coșeriu, Lecții de lingvistică generală, traducere din
spaniolă de Eugenia Bojoga, Editura ARC, 2000, p. 233.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
lecturi
Un debut poetic de reținut:
Medeea Iancu
| Ion Pop__________________________________________
După ani de poezie minimalist-
mizerabilistă, cum i s-a tot spus, °i din
care cea mai nouă generație părea că nu
va mai ieși, ca dintr-o „tranziție” prelungită
monoton și cenușiu și printre Litere (și fără
„luminița de la capătul tunelului”), am
descoperit, în fine, în Medeea Iancu, o voce
autentică în deplinul înțeles al cuvântului.
Obținuse un premiu la concursul tot mai
prestigios de la Nicula, pus la cale de tânărul
critic clujean Luigi Bambulea, sub lentile critice
prestigioase, și am fost invitat și eu să-i citesc
„manuscrisul”, adică textul deja eteric de pe
calculator, putând scrie astfel câteva rânduri pe
coperta cărții care a și apărut apoi la „Brumar”,
sub titlul un pic cam sonor, Divina tragedie.
Recitind acum volumul, regăsesc emoția de la
prima lectură în fața unor poeme (de fapt, e
unul singur, structurat ca o piesă simfonică sau,
mai degrabă, o amplă sonată) în care se
contopesc experiențele semnificativ și intens
trăite ale unui început de biografie vulnerabilă.
Este un jurnal de spital, până la un punct, cu
însemnări înregistrate mereu la limită, ale unei
făpturi fragile ce stă sub o amenințare cotidiană
dintre cele mai grave, printre aparate, perfuzii,
medicamente, medici și prieteni, înregistrându-și
reacțiile față de lume și de propriile trăiri
neliniștite, dar tulburător atentă la cele mai
mărunte vibrații ale lucrurilor, aerului, luminii,
înconjurate capilar, cu o atenție lirică fin
distributivă. Fragilitatea ființei o face și
permeabilă la asemenea luminozități ale clipei și
fragmentelor de materie, de senzații organice, de
vise ori de reverii dureroase, trăirea fiecărui
moment devine acută, într-un mediu textual
compozit, stratificat, compus „simultaneist”, cu
deplasări rapide de la o notație și de la o stare la
alta. Soi de „reportaj” și de confesiune intimă, în
care stau alături impresii, imagini surprinse
instantaneu, printre „rdv-urile de la salptetriere”,
„pungi cu abdv-uiri”, un „pet-scanner”, cateter,
vene din care ”ies coridoare cu miros de
cloroform”, un „aparat clinac 1”, în care însuși
soarele „este un lichid de iod amestecat cu apă”
și „pacientul” devine curios să știe „ce enzimă
conține lumina” și ce „animăluțe” i se zvârcolesc
sub piele.
E loc aici și pentru mărturisiri de o gravitate
abia atenuată de alunecarea printre gesturi
banale ale vieții de fiecare zi - „noaptea
singurătatea forează în mine/ miros a cristal.
dimineața beau cafeaua și mă tem”; sau: „aerul
cade peste pielea mea./ pielea mea urlă/ pielea
mea este un copac care vorbește cu tine”;
„căldura m-a repartizat în cutii diferite/ toate
PENTRU:/ băut/ plâns/ mâncat”... Intensificări
expresioniste ale senzației se deschid către
fulgurații onirice: „eu sunt un om singur și
mângâi la nesfârșit oamenii de la distanță/ ating
încetișor ferestrele, clanțele, buletinele de
primire, becurile colorate./ astăzi inimile noastre
bubuie acoperind soarele”; „dacă rămân s-ar
putea să iau un pistol și să găuresc pereții ca să
pot respira”; „barza aduce o inimă. de aceea fata
moare/ barza are gura bunicii. barza se așează
pe acoperișul casei și se zbate ca un fluture./ în
gura berzei inima se zbate ca un fluture.// când
plâng barza rămâne lipită de telegraf”... Boala și
suferința, resimțite totuși cu un fel de seninătate
în ciuda unor notații brutale („cineva face
rumeguș din trupul meu”, „moartea ciugulește
din mine cu mâinile murdare”), dozează mai
atent ponderile privirii îndreptate spre lumea din
afară, redescoperă frumusețea în gestul comun,
în obiectele aparent insignifiante: „vorbesc
despre tine ca despre o prezență/ mai târziu am
acceptat că oamenii sunt triști și singuri./ vreau
să vorbesc cu vânzătoarea aceea de legume să
mă întrebe despre cum fac față la o zi singură/
să îi zâmbesc/ ea dă atenție la fiecare legumă
sau fruct în parte ca și cum ar asculta sufletul
unei scoici/ le atinge blând apoi le rânduiește.
care poate fi punctul/ comun între toate
acestea?”
E o întrebare cu răspunsuri difuze în întreaga
carte, căci lirismul intens al acestor pagini
rapsodice crește tocmai din asemenea asocieri
aparent discontinue, cu salturi de la un nivel la
altul, de la un reper la altul al notației, senzației,
închipuirii, asigurând o unitate de profunzime,
discretă („nu sunt patetică”, se spune într-un loc,
și așa și stau lucrurile) fiindcă topește, fără să o
dilueze, emoția puternică sub aceste învelișuri
diversificate ale „corelativelor obiective”.
Se conturează în cartea Medeei Iancu și o
mică istorie familală, narată în același stil
mozaical, cu secvențe prin care trec figurile
mamei și ale tatălui, profilurile bunicilor cu
luminozități paradiziace, într-un discurs unde se
conjugă din nou ecouri de întâmplări cotidiene,
urme de gesturi tandre și, mai ales, mărcile în
memorie ale morții părinților, nu fără evadări
spre un orizont al iubirii mai mult dorite decât
realizate. Numai că și în aceste părți ale
poemului discursul liric e un spațiu de vase
comunicante, urmele trecutului sunt aduse în
realitatea imediată, iar datele acesteia devin tot
atâtea mici rampe de lansare spre spațiile
memoriei sau ale reveriei. Căci una dintre marile
calități ale acestei poezii este aceea de a face
prezentă în chipul cel mai pregnant, palpabil, la
nivelul senzației fruste, realitatea ființelor
evocate, a obiectelor înconjurate de haloul
evocării. Poate că această impresie de prospețime
a imediatului recuperat vine din ceea ce Alex
Goldiș a numit „infantilizarea voită a
discursului”: „copilul” din Medeea Iancu reface
naivitatea funciară a acestei vârste în care clipa
actuală atrage prin neașteptate unde magnetice
cele mai insolite straturi ale trăirii, vitalizează,
personificând cumva, inanimatul, asimilează
diversul, cu o familiaritate a raporturilor de o
mare prospețime. De aceea, nici nu e nevoie de
construcții imagistice sofisticate, de factură
ingenios-manieristă, pentru a provoca acea
"scânteie revelatoare” atât de des invocată de
suprarealiști, fiindcă insolitul se produce la acest
nivel oarecum neprelucrat, al învecinărilor de
„obiecte” comune, datorită încălcării naive, ca să
spun așa, a frontierelor dintre lucruri și stări:
"bunica mea este o duminică/ umărul ei este un
înger/ am trupul unui robinet de aluminium//
du-mă în ieri și lasă-mă acolo./ Nimic nu ne mai
poate reface celulele// sunt un snop de grâu
legat strâns în mine/ pe fiecare pleoapă duc un
greiere”; „eu am o groapă pe care o numesc tu/
acolo îmi arunc ghetele murdare/ cojile de
banane și de măr”; „inima mea este o balerină/
inima mea este o străinătate/ inima mea s-a
fărâmițat ca o casă de melc”; „mama cred că
este un covor verde cu țesătura uzată,/ pielea
mea miroase a covoare/ îmi place/ îmi place/
cine e tata/ cine e mama?”; „CEL MAI INTIM
LUCRU E/ când dumnezeu ești tu/ când îmi
faci cafeaua/ când teama mea se transformă în
câine”; „Acum la noi o să vină anotimpul
Toamnă/.../ Acum e numai bine căci nu mai ne
e așa de cald și frunzele/ cântă prin plopi./ Noi
avem cei mai frumoși plopi. Frunzele/ lor sunt
din aur ars. Când se lovesc una de alta fac ling
ling/ ling ling./ Eu îmi doresc să am o frunză
din asta, nu s-o omor”; „uneori mă întreb dacă
lui iisus îi place musacaua de cartofi sau
saleurile cu chimen./ Mama spune că doar copiii
săraci sunt curați./ eu îmi doresc să fiu un copil
sărac”, „Mama spune că nu pot să mor de
leucemie pentru că o să fiu catolică”...
Asemenea asocieri sunt numeroase și fac în
mare măsură frumusețea acestei poezii scrise cu
un soi de stângăcie, cu un aer mimat neglijent,
lăsată în voia libertății imaginației, a mișcării
aleatorii a sensibilității. O poezie despre
singurătate și moarte, fără îndoială, însă una în
care aceste teme mari și tulburătoare sunt tratate
cu o naturalețe ce le ferește de orice retorică,
tocmai fiindcă apar risipite, fărâmițate în mici
particule ale senzației, visării, înscrise în
cotidianul fără străluciri aparente („Vocea ți se
desfăcea în particule luminoase”, „desfă
memoria în firișoare/ fărâmițeaz-o, alung-o ca pe
o păpădie”...). Dar e mai ales un lirism al fragili-
tății ființei periclitate, reînnoindu-și mereu firave-
le impulsuri vitale cu fiecare reîntâlnire cu lumea
- „când ne trezeam lumea era mai bună” -, la
fiecare regăsire de mici zei tutelari din spațiul
familiei, al micii comunități de prieteni, al
naturii redescoperite cu o emoție nouă: „tata
seamănă cu un poet celebru”, „în mama am voie
să mă odihnesc fără să o ating”, „noi ne atingem
ușor până ne rămân doar contururile”, „vine o zi
în care ne strângem unii peste alții ca frunzele”,
„mamaia și tataia se vor înveli bine în pături/
vor avea ochi de iisus”... În rest, aerul poate
E
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
muri, lucrurile pot deveni „obiectele fricii °i ale
frigului”, ziua tristă poatre fi umplută cu frică,
însu°i subiectul liric se simte un fel de
„dumnezeu autist care bâiguie care nu are pași,/
un dumnezeu care moare de frică” - de unde
nevoia acută de ocrotire tandră, căutarea
înfrigurată a proximității protectoare, a
comuniunii și a iubirii: „dimineața îmi doresc să
te învelesc în inima mea./ inima mea este
pentru săraci/ inima mea este pentru infirmi,
fără tine nu am vedere.// te ating, te ating până
ce inima mea strălucește ca un dumnezeu”,
„noaptea te caut până fac răni la degete/.../ sunt
o orgolioasă dar mă mișc încet în tine ca să nu
strivesc drumuri drepte”, „azi îmi spui că pot să
cad în tine/ căderea va fi un zbor”... Eul liric își
diversifică în felul acesta ipostazele, toate cu
procentul lor de autenticitate, căci sub măștile
diferite vibrează aceeași sensibilitate complexă,
de fiecare dată creditabilă: „numele meu este
domnișoara urlet”, „astăzi mă numesc
domnișoara plâng”, "astăzi mă numesc
domnișoara zâmbet, „medeea rămâne o grămadă
de pungi cu abvd-uri”, „este dezgustător să fii
tandru./ sub pielea mea este un strat de metal
lucios/ sunt fragilă/ la micul dejun dinții mei
sunt de var/ sunt atât de curată/ sunt atât de
săracă”. Trimiterile livrești pun în emblemă
aceeași diversitate a stărilor de spirit - „sunt
enkidu./ sunt o secure”, „eu sunt nils călătorind
pe gâscă”, „numele meu este ARIEL”...
Nu lipsește din scrisul Medeei lancu, cum s-a
observat deja, nici dimensiunea metafizică,
numai că așa cum cere „logica” însăși a acestei
viziuni poetice - ea stă sub semnul „gândirii
slabe”, care umanizează transcendentul: mărcile
divinului sunt identificate în cadrul
familial/familiar, deopotrivă în chipurile
părinților și în stări ale propriei ființe în căutare
de repere spirituale stabile, marcate de aceeași
candoare copilărească în stare să coboare Înaltul
în lumile mai de jos, să învecineze sfințenia cu
profanul, ca o prelungire de franciscanism sui
generis, recuperat de omul în suferință, - un
univers de jucării în aglomerare babilonică,
precum în finalul cărții, vegheat, în imaginația
generoasă a copilului de dumnezei care apar sub
măști tot atât de diversificate ca ipostazele
subiectului liric, pentru a aproxima „viața
aceasta: dumnezeii noștri plini de alți dumnezei
mai mici”. Accentele de disperare,
descumpănirea făpturii precare, neliniștile cele
mai acute își găsesc astfel mereu contraponderea
într-un fel de ultimă deschidere încrezătoare spre
lumea încă vie, cu luminile, iluminările și
obscuritățile ei, întâmpinate firesc, cu un soi de
modestie a vocii, care rămâne în cele din urmă
puternic afirmativă. Tocmai de aceea, cred că
pot relua propoziția cu care îmi încheiam scurta
recomandare de pe coperta excelentului volum,
vorbind despre o poezie a slăbiciunii
încurajatoare, a vulnerabilității paradoxal
victorioase.
■
imprimatur
Canibalism, "consumism",
resurecție
Ovidiu Pecican
Pe la treizeci de ani, poetul de astăzi își
poate face un bilanț de etapă. Ștefan
Bolea, născut în 1980, o poate încerca
deplin îndreptățit. Între timp și-a încheiat și
doctoratul, devenind deținătorul titlului pe
terenul filosofiei, a parcurs și stagii de
descoperire a lumii, studiind o vreme, în
bibilotecile și în geografiile urbane ale Berlinului
și Oslo, și-a înființat propria revistă electronică
(EgoPHobia) și a publicat în format tipărit mai
multe plachete de versuri: Război civil (2005),
Noaptea instinctelor (Timișoara, Ed. Brumar,
2009, 70 p.) și Gothic (București, Ed. Herg
Benet, 2011, 90 p.). La drept vorbind, toate cele
trei titluri conturează un areal rimând perfect cu
o stare de anarhism și insurecție într-un decor
tenebros și în armonie cu un anume tip de
muzică heavy metal, pe fundalul unei imagistici
care își găsește sursele atât în goticul literar al
lui Horace Walpole sau Mary Shelley, cât și în
file precum Cabinetul doctorului Caligari. S-ar
spune, dintru început, că poetul evoluează pe o
traiectorie de continuitate în raport cu propriul
proiect. Seriile poematice din Noaptea
instinctelor adâncesc prima impresie. „Atentat”,
„Anal”, „Angst” și „Anamneză” transportă,
programatic, nu pe canapeaua, ci în
subconștientul unde și-au instalat comod
fotoliile psihanaliștii, însă nu și pacienții supuși
analizei. Traseul propus este unul de la traumă
către stadiile infantile - sau invertite - ale
sexualității, cu recuperarea spaimei (bun rapelul
la cuvântul unisilabic german, așa cum l-au
acreditat studiile freudiene!), cu recuperarea, în
final, a anamnezei. De fapt însă, practica
aceasta a rememorării salvatoare a devenit un
bun cultural și independent de Freud și de
psihanaliză (chiar dacă tot în descendența
acesteia), prin câteva dintre capodoperele
dramatice ale secolului trecut, semnate E.
lonesco. Să se vorbească, așadar, mai curând de
imersiuni în profunzimile sufletești și mentale
pentru a se redescoperi apoi altminteri suprafața
e, poate, mai potrivit.
Spiritul anarhic se dezvăluie în volum de la
primele rânduri: „când am intrat în librăria
universității/ mi-a venit să arunc o damigeană
de benzină/ peste rafturile de douămiiști/ și să
las un zippo susurând/ pe la spate// apoi m-am
gândit că ar fi mișto/ să bruiez frecvența tvr
cultural/ și să înlocuiesc tonurile post-coital-
comuniste ale/ moderatorilor/ cu mugete
proletare din filme porno// sau o canonadă
neutră de lătrături/ sau icnetul defazat pe care
îl face un animal minuscul/ când îi zdrobești
cutia craniană// seara la filarmonică am intrat
prin culise/ cu un aparat de tuns iarba/ și am
crăpat meticulos contrabașii// ieșind de la
teatru/ m-am gândit că toată isteria actorilor de
doi bani/ poate fi calmată cu cincisprezece
traversări pe roșu/ consecutive/ într-o intersecție
aglomerată/ sau cu un adevăr sau provocare/
jucat cu mărfarul” (cultură). Manifest al
poziționării autorului în materie de cultură,
poemul citat rămâne invitația fățișă la
denudarea și sabotarea ipocriziei culturale,
dincolo de fruntarii de generație sau de
specificul unei arte în raport cu alta. Căutarea
emoției radicale, dar autentice, în experimentele
simple, la îndemână - precum atunci când
traversăm strada sub interdicția luminii roșii, cu
totul neîntâmplător - este mai importantă
pentru eul liric decât toate ceremonialurile și
ritualurile unui formalism cultural obosit.
În Gothic, cel mai recent volum publicat -
titlul amintește de o mie de lucruri, printre
care: un curent arhitectonic medieval și unul
literar modern, un stil în muzica rock, situri și
portaluri internet, un volum prozastic al lui
Răzvan Țuculescu (Gotathea), un bar din Cluj
etc. -, liricul include mai multe cicluri: „120 de
zile în Kristiania” (adică printre hippies din
Copenhaga, dacă nu vor fi fiind zone
desemnate cu același nume și în Oslo sau
Berlin), „Gothic”, „Fiat dolor”, „Flashes of Pain”
și „Psyche Surgery”. Durerea, chirurgia psihică,
experiențele limită ale ieșirii din banalitate și
din cotidian cu mijloacele transpunerii poetice
sunt prezențe saturante ale poemelor. Finalul
mărturisire al cărții conține versuri edificatoare:
„am treizeci de ani, nu fac nici un ban din
literatură așa că scriu/ ce vreau și fac ce simt/
... / voi scrie ce vreau, nu ce trebuie/ cititorul
slab merită încă un bocanc în față/ iar cel
puternic să-mi ardă cartea și s-o scrie din nou,
cu propriile cuvinte/ pentru că vreau să fiu
mâncat, nu adulat, vreau să mor și să/ cresc în
tine în timp ce tu te ridici deasupra mea și
explodezi// ... / fac ce vreau, nu ce se cere// și-
n tot ceea ce fac mă motivează o dorință: să fiu
mai aspru,/ mai sincer și să tai mai adânc” (ție
însumi). Trecând peste titlul-replică al poemului
- care amintește eminescianul „mie redă-mă”
din Odă în metru antic, dar mimează și
banalele dedicații din fruntea poeziilor de
circumstanță -, rămâne de reținut propunerea
(simbolică, desigur) de canibalism ritualic menit
să conducă la renașterea combustiei poetice și a
autenticismului drastic, radical, cu noi
conținuturi; căci în poezia lui Ștefan Bolea, se
înțelege acum, nu ce spune, ci elanul care
subîntinde spunerea, contează cu adevărat. Este,
cred, o moștenire a avangardei poetice chiar
dinainte de avangardă (via Rimbaud -
Lautreamont), a avangardelor istorice de la
începutul secolului al XX-lea, dar și un răspuns
instinctiv la complicatele constructe culturale,
mereu mai sofisticate, pe care acest moment
istoric le produce într-un ritm imposibil de
suportat inert.
■
1O
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Naționalism cu îndulcitori
| Laszlo Alexandru_______________
Lucian Boia s-a ilustrat mai ales prin insistența
cu care ne îndeamnă să nu transplantăm în
trecut obsesiile și evaluările noastre din
prezent. Pentru a-i cunoaște pe cei de demult,
trebuie să facem efortul de-a coborî pînă la ei, se
cuvine să le înțelegem valorile și modul de
raționament. E falsificator să-i judecăm pe cei de
odinioară cu instrumentele noastre de-acum. O
teorie de-un bun-simț așa izbitor era greu să nu
fie îmbrățișată spontan. Mda, simplu de spus.
Dar unde se ajungea astfel? Descopeream uimiți,
cu cîțiva ani în urmă, din principala carte a lui
Lucian Boia, că bunăoară un Mihai Viteazul nici
pomeneală să fi fost marele patriot zugrăvit prin
manualele de istorie, omul care a unificat
Provinciile românești din nețărmurit devotament
pentru țărișoară. În realitate el a fost doar un
condotier ceva mai răsărit, în căutare de expediții
militare profitabile, complet lipsit de ideea
națională (care nu exista și nu acționa la 1600).
Cheia de lectură profesionistă, rece și dezinhi-
bată a specialistului, odată constituită și consoli-
dată, ne conducea spre adevăruri uluitoare. Era în
măsură să reconfigureze ansamblul de receptare a
trecutului, dintr-o perspectivă mai fidelă, “din
interior”. Azvîrlea în desuetudine manevrele ideo-
logizante, ale retușurilor tendențioase.
Cercetătorul nu se dezminte nici în ultima sa
carte, ori în interviul publicat în revista 22 (nr.
1148/13-19 martie 2012). El clamează aceeași exi-
gență a asumării contextelor ideatice de odinioară,
în vederea corectei judecăți a evenimentelor și a
personajelor. Iată cum ne explică impactul națio-
nalismului asupra faimoasei perioade interbelice:
“Pe de o parte, este o generație eliberată de com-
plexe intelectuale și culturale. Este singura gene-
rație care a depășit complexele prezente în cultura
românească timp de un secol și mai bine, odată
cu începuturile modernizării. Societatea
românească a trebuit inevitabil să imite modelul
occidental. Atunci, în mod obiectiv, românii s-au
aflat într-o situație de inferioritate, de dependență
față de cultura occidentală. În bună măsură au
fost imitatori. Nici nu puteau să nu fie. Or,
acum, în anii ’30, deja cultura română ajunsese la
maturitate și tinerii se simt în aceeași măsură
foarte români și foarte europeni. Se simt eliberați
de complexe culturale și perfect încadrați în civi-
lizația modernă. Nu se mai simt în postura de
«învățăcei», ci egali cu oricine. Sunt și impregnați
de ideologie românească, chiar în forme extreme,
dar în același timp pot să fie și cosmopoliți. Este
cazul lui Mircea Eliade, un exponent perfect al
ideologiei românismului, dar și un perfect cos-
mopolit. Și nu este singurul. / Pe de altă parte, în
ceea ce privește relația cu minoritarii, sigur, astăzi
gîndim altfel. Nu este «corect politic» să gîndim
în termenii anilor ’30. Dar generația de atunci
gîndea în termenii clasici ai ideologiei naționale,
în logica inventării națiunii. Iar aceasta presupune,
impune o anumită coeziune lingvistică, culturală,
ideologică. Deci, o națiune, de felul ei, trebuie să
fie coerentă și unitară, pentru că altfel nu mai
este națiune, în sensul deplin al termenului. Asta
este ideologia națională fabricată pe parcursul se-
colului XIX și cu prelungire în secolul XX. Putem
să spunem că ne place sau nu ne place. Iar dacă
ne place definiția clasică a națiunii, atunci nați-
unea română trebuie să fie o națiune a românilor,
nu o națiune combinată cu tot felul de minorități
care se întîmplă să domine chiar anumite sec-
toare.”
Discuția scrobită despre definiția clasică a con-
ceptului de națiune își poate avea, desigur,
farmecul său obsolet. Însă ideile sociale nu
plutesc așa, pe undeva, într-un halou impondera-
bil. Ele sînt transplantate în realitatea cotidiană,
își caută valabilitatea în viață. Or unde a condus
exacerbarea “ideologiei naționale fabricate pe par-
cursul secolului XIX și cu prelungire în secolul
XX”? În anii ’30, cînd Mircea Eliade avea revelația
gîndurilor mărețe, ele provocaseră deja numeroase
gesturi de violență, împinseseră deja la asasinatul
public: prefectul de poliție Manciu pierise de
glonțul lui Zelea Codreanu în 1924.
Tinerilor surescitați le era foarte limpede că
opțiunile lor ideatice duc la segregare, samavolni-
cie, brutalități și crimă, după cum o consemnează
mărturiile unui contemporan. “Lungă discuție
politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezu-
mat. A fost liric, nebulos, plin de exclamații,
interjecții, apostrofe. Din toate astea nu aleg
decît declarația lui - în sfîrșit leală - că iubește
Garda, speră în ea și așteaptă victoria ei. Ioan
Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ștefan cel
Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu - cu toții au
fost la timpul lor gardiști. Mircea îi cita de-a
valma. / Altminteri n-aș putea spune că n-a fost
amuzant. După opinia lui, studenții care l-au
ciopîrțit cu cuțitele pe Traian Bratu, aseară la Iași,
nu sunt gardiști, ci ori. comuniști, ori național-
țărăniști. Textual. În ce-l privește pe Gogu
Rădulescu (domnu Gogu, cum spune Mircea iron-
ic), studentul liberal care a fost bătut cu frînghii
Din expoziție
ude la sediul gardist - foarte bine i s-a făcut. Așa
li se cuvine trădătorilor. El - Mircea Eliade - nu s-
ar fi mulțumit numai cu atîta, ci i-ar fi scos și
ochii. Toți cei care nu sunt gardiști, toți cei care
fac altă politică decît cea gardistă sunt trădători
de neam și merită aceeași soartă. / S-ar putea să
recitesc cîndva aceste rînduri și să nu-mi vină a
crede că ele rezumă cuvintele lui Mircea. De
aceea e bine să spun încă o dată că n-am făcut
decît să redau întocmai vorbele lui. Asta, ca nu
cumva să le uit. Și poate că într-o zi lucrurile vor
fi destul de liniștite - pentru ca să-i pot ceti
această pagină lui Mircea și să-l văd roșind de
rușine. / Să nu uit, de asemeni, explicația pentru
care el aderă cu atîta inimă la Gardă: / - Eu tot-
deauna am crezut în primatul spiritual. / Nu e
nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar
există naivități așa de catastrofale!” (vezi Mihail
Sebastian, Jurnal 1935-1944, București, Ed.
Humanitas, 1996, p. 115; însemnări de marți, 2
martie 1937).
Între inflamările junelui Eliade, care i-ar fi scos
și ochii trădătorului Gogu, și interpretarea de dată
recentă a lui Lucian Boia, conform căruia tinerii
interbelici “se simt eliberați de complexe culturale
și perfect încadrați în civilizația modernă”, se
cască prăpastia răstălmăcirii. Prestigiosul cercetă-
tor, dacă tot își propune să facă drumul îndărăt
pentru a restabili spiritul vremii, ar fi fost obligat
să restituie integral contextele. Aseptizarea vieții
pătimașe, obnubilarea intereselor social-financiare
ale antisemitismelor, edificarea unui discurs de
ideologie “pură” nu sînt în măsură să-i lămurească
pe cititorii de-acum în legătură cu ce anume s-a
întîmplat atunci. Și, mai ales, nu clarifică moti-
vațiile tulburi ale gesturilor reprobabile.
Știu, Lucian Boia se teme întruna să nu cadă
în păcatul de-a proiecta perspectiva de-acum
asupra faptelor de-atunci. El își scufundă mintea
în contextele de altădată: “în ceea ce privește
relația cu minoritarii, sigur, astăzi gîndim altfel.
Nu este «corect politic» să gîndim în termenii
anilor ‘30. Dar generația de atunci gîndea în ter-
menii clasici ai ideologiei naționale, în logica
inventării națiunii”. Scrupulul ușor condescendent
al istoricului nu-și are, aici, rostul. Oamenii bătuți
pe străzi, magazinele jefuite și incendiate, crimele
politice comise cu sînge rece nu pot fi scuzate.
Nici prin optica de-acum, nici prin cea de-atunci.
Nu există, în asemenea materie, evoluție posibilă
de la gîndirea naționalistă la cea “corectă politic”.
Porunca a șasea, “să nu ucizi”, era valabilă odini-
oară, la fel ca-n prezent.
Un singur specialist, același instrument de
lucru - două rezultate opuse. Cum e posibil? În
efortul său de-a ne determina să reconstruim fidel
contextul mental al perioadelor trecute, Lucian
Boia îl demitizează pe ostașul Mihai Viteazul,
insensibil în 1600 la valorile naționalismului. Dar
același Lucian Boia, prelungindu-și metoda “resti-
tuționistă”, schițează absolvirea tinerilor părtași la
legionarism, pe motiv că asta era atmosfera
epocii. E capabilă una și aceeași metodă de cerce-
tare, asemeni lăncii lui Ahile, cu un capăt să
rănească și cu celălalt să vindece? Istoricul
bucureștean ne dovedește că se poate.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
11
Black
Pantone 253 U
11
Black Pantone 253 U
poezia
Ștefan Baghiu
O ciudată alonjă de poet total are Ștefan Baghiu încă de la primele compoziții. Aspectul lor aluvionar nu
provine, ca la majoritatea începătorilor, din proasta relație cu foarfeca, ci dintr-o uriașă voracitate poetică,
deopotrivă halucinantă și concretă, deprinsă la școala lui Ginsberg. Impresionează aici atât încercarea patetică de a
cuprinde toate obiectele și detaliile, cât mai ales capacitatea de a vorbi pe mai multe limbi deodată. Când tandru
sau angoasat, când ironic și tăios, când sentențios ca un bătrân înțelept, Ștefan Baghiu scrie deja memorabil. „Te
simți atât de incomod trăind aici/ încât singurătatea pare o aventură de tinerețe” e un manifest de debutant cu
toți așii în mânecă. (Alex Goldiș)
Așa se dansează acum
Se întâmplă să uit
secvențe trăite sub un oarecare acoperiș
neterminat,
unde se recită noaptea poeme,
dar sunt mii de motive pentru care mulțumesc.
Trec atâtea zile de sărbătoare fără să avem ce
povesti
când am stat atât de mult adunați sub aceleași
umbrele
printre pahare golite într-o sete de a ne
cumpăra cele mai ieftine beri,
când diferențele de preț nu au bătut niciodată
un tichet de parcare,
încât durerea sufletească este de fapt
o incomoditate care ne încearcă ochii înlăcrimați
și nasul uscat de la fumul de țigară.
În orașul ăsta de Revelion te plouă,
închiriezi o cabană la munte
și hotărăști câte zile să stai în provocarea aia,
cu bazinul lipit de fundul unei fete, așa
se dansează acum,
în orașul ăsta te plouă de câțiva ani încoace,
dar am trăit noi vremuri și mai bune,
când ne priveau părinții la serbare, noi
îmbrăcați în costum național și recitam
o poezie de Ana Blandiana, cu o furnică.
În orașul ăsta de Revelion te plouă,
ai putea să asculți atunci sfaturile câtorva bătrâni
care, la prima vedere par a fi atinși de o subtilă
nebunie,
de o ușoară schizofrenie ridicolă
care îi face să meargă pe străzi vorbind singuri
și care îi face să trateze Revelionul ca pe o zi
normală
lângă o oală veche sau lângă pervaz, lângă un
cateter.
În orașul ăsta de revelion te plouă
și atât.
Nu ai timp să te gândești la trecut, la viitor
sau la singurătate, pentru că te simți atât de
incomod trăind aici
încât singurătatea pare o aventură de tinerețe.
Da, e adevărat, ni s-a spus că totul se va schimba,
că vor veni călători și turiști care vor umple
terasele de la Retro,
că toată lumea va zâmbi din telegondolă făcând
cu mâna copiilor care
joacă fotbal pe teren, la Hogaș,
că se vor opri la o cafea în vârful muntelui, de
unde
se vede lacul, și soarele se arată printre nori în
raze clar conturate,
aproape de o imagine cinematografică,
da, ni s-a spus , oarecum, că nu vom mai fi
singuri
și părăsiți în orașul ăsta de munte, unde plouă,
„cine a venit la ski să se întoarcă!”
pârtiile sunt pline de noroi,
dar totuși arată atât de bine stâlpii
de metal lucios și cablurile de oțel, elicea care se
învârte la bază
peste sondele care scoteau zgomote infernale
urcând dealul, cărarea prăfuită și gesticulând
haotic
s-au întins deasupra nămolului peticit cu iarbă,
deasupra
i-am văzut desfăcând genți, ridicând corturi,
creșteau ca planta lui Lindenmayer pe o muzică
potrivită.
Pe același deal am mers la strâns gunoaie,
cu părinții și profesorii, am fost filmați
de televiziunile locale
și am privit toți, hipnotizați, în reluare, ne-am
privit
ca pe micile iluzii optice care fac
să se miște pozele printr-un joc geometric
și am privit apoi spre puncte fixe care s-au
mișcat,
pe același deal am fumat țigări în pachete de câte
zece
acolo am stat și ne-am distrat cum nu se poate
mai bine,
ne-am distrat și ne-am distrat și ne-a plăcut,
ne-am dat cu struguri pe la gură în spatele
centralei
și am alungat câini cu bețe mari, ne-am jucat
ba de-a jocuri pe calculator, ba de-a filme,
ne-am derulat în minte imagini fabricate,
dar niciodată nu ne-am privit în ochi.
Da, ni s-a spus că orașul nostru va fi un loc
tare interesant și că ne vor distrage oamenii noi,
pictați pe fețe
la McDonnalds, de la micile certuri provinciale
și că în Galleria ne vom plimba pe scări rulante și
ne vom mira,
dar locurile astea sunt acum pustii,
trebuie să vină Alex Velea
sau „ce spectacol a făcut Aurel Moldovan!”
ei trebuie să vină ca să se mai strângă o mână de
oameni
și să aplaude la baza scărilor rulante.
Ai crede atunci că ai de a face de fapt
cu un mic experiment social, un fel de teatru
regizat de Zimbardo care se agită ca nu cumva să
moară vreun actor.
Sfârșitul suna ca o sală plină în care se aplaudă
Sfârșitul suna ca o sală plină în care se aplaudă,
veneau mărfuri noi în tiruri
și fetelor le plăcea mult să se machieze
cu pleoapa lipită de geamul mașinii.
M-am prefăcut atunci că arunc o privire peste
mulțime,
unde o biată femeie aplecată de spate acum
plimbă un câine urât
și trei țigani ne așteaptă la colț, în mașină,
„vai cât de bine știu acum lucrurile astea!”
Era acolo, țin minte, un băiat care se cutremura
când tata venea acasă toamna
în mână cu plasa albă și, descheindu-se la palton,
vorbea de marea gripă de sezon,
pregătea la frigider un set întreg de vaccinuri pen-
tru toată familia
și ziua aia era o zi fără somn
la amiază.
Vor trece în zbor doar păsări de sticlă,
ce sunet asurzitor va acoperi orașul nostru mic
când brațul o să-mi amorțească, iar
peste câțiva ani voi fi primul om care apare la
geam când trece noaptea trenul
de mână cu fiica, „ia uite puișor!” mormanul de
metale,
„nu te bucuri?”, o eră nouă plină de diversitate în
canale și crime televizate,
nu știu cum am reușit să mă păstrez normal la
cap dar simt
că eu am mai rămas și-atât.
Vor trece în zbor doar păsări de sticlă,
ce zgomot de metal peste orașul liniștit,
ce deliciu pentru fotografii amatori
a căror artă a rămas momentul încolțit și prins
ca-n Gravetian.
E o discuție întreagă aici de fapt,
despre clasa în care am încăput toți colegii a doua
zi
și m-am lăudat cu o durere pe care o suportam
cu greu,
dar eu „nu am mai plâns de mult” și e atât de
ușor să conving
când încă mai port vata cu spirt
care trebuie să fie un lucru tare interesant
și, mai ales la Educație Fizică, unde am stat
departe de colegi, pe bancă,
Doamna e cam bătrână de acum, fluieră și
se-ntinde-n șpagat.
Vor trece în zbor doar păsări de sticlă,
și-atunci vor spune ce oricum s-a spus,
vor aprinde lumini la geamuri, vor ieși cu cei mici
în brațe,
„uitați cum sfârșitul e atât de aproape!”,
a fost mai mereu de fapt,
dar acum ne e clar că nu mai avem mult timp pe
lumea asta,
iar sfârșitul acum sună ca o sală plină în care se
aplaudă,
vin mărfuri noi în tiruri,
iar fetelor le place să se machieze întruna,
vor trece în zbor doar păsări de sticlă,
voi trece la geam de mână cu fata,
„să mergem, să facem „pa! pa!”, fă-le și tu la
păsărele cu mâna!”.
■
12
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Grafica unui mai-stiutor
Șerban Foarță
Sarea pământului (1978) a însemnat (și) cel
dintâi contact, al meu, cu grafica Domnului
Șora.
E vorba de multele viniete risipite, ici-colo,
printre șirurile cărții, ca niște mici grafeme deli-
cate, ca niște, eventual, ideograme ale cutărui stra-
niu alfabet; precum acela, bunăoară, al cior-
chinilor de strugure (verzi, roșii, bruni):
Știe-se, poate, că vinietele, vignettes, sunt din
aceeași... viță (nobilă) cu vița (de vie), în
franceză vigne, fapt de natură să reîntărească
originile vegetale ale cărții, - bucoavnă, bucvă,
buche, Buch (a cărui proveniență este [die] Buche
„fag”).	’
În textul suprasaturat de gânduri (în ciuda
rândurilor sale nu prea dese) al cărții pomenite în
incipit, discretelor, dar insolitelor, viniete le
revenea, pesemne, un rol aproape similar aceluia
din Le Livre (utopicul op mallarmean):
„L’air ou chant sous le texte, conduisant la
divination d’ici la, y aplique son motif en fleuron
et cul-de-lampe invisibles”, - cu corectivul că,
acum, aceste ornamente funcționale (!), aceste
fiorituri neaccesorii (!): „fleuron et cul-de-lampe”,
se văd.
Se văd și, mai cu seamă, fac aerul vizibil.
Acesta circulă prin ochiurile lor, în sens textil
și, implicit, textual(izant), făcând din tomul
amintit „un saturat de semn [de gând, n. m.],
poros [s. m.] infoliu”.
„Saturat de semn[e]”, de semne și desemne, e
volumul și fiindcă, în afara acestor configurații
nonfigurative, mai apar într-însul, la răstimpuri,
scheme de ordin cvasitehnic, diagrame, figuri de
geometrie proiectivă, ș.a.m.d.
Iată, între altele, o sferă (cf. p. 97), căreia, în
geometria amintită, „i s-ar spune [...] «stea»”; deci
ecce stella:
Această sferă singuratică și pură, frumusețea
căreia, stelară, decurge din radialitatea ca atare, ca
și din sentimentul împlinirii pe care, pasămite,
ni-l inculcă, îi călăuzește gândul Domnului Șora
spre o alta (cf. p. 107):
Aceasta ultimă (ce-aduce, ca și prima, cu
acelea zise armilare), ar ilustra, cvasidinamic,
compenetrația celor trei culori fundamentale:
albastru, galben, roșu, din care derivă celelalte
trei.
Asupra acestor nunți miraculoase (prin care
„dualul este depășit” și-n care opozitele
se-nfruntă), a mirabilelor suprapuneri și melanjuri,
cu odrăslirile care decurg din ele, Domnul Șora
scrie, drept preludiu (cf. pp. 106-107), un adevărat
poem cromatic (atribuit, în parte, Tânărului
Prieten):
„TP [...] Întâlnirea albastrului cu roșul va
prilejui, așa cum știm, nașterea violetului (vi).
Verdele (ve) va fi urmarea asimilării reciproce a
galbenului și albastrului. Topit în galben, roșul...;
topit în roșu, galbenul... se vor numi (ambele)
portocaliu (p). Cât despre acest bellum omnium
contra omnes, care este înfruntarea simultană a
câteștrele culorile, actul lor existențial comun va
fi acea nonculoare profundă (și transparentă) în
care albastrul va ființa ca negru (n), și roșul cel
cald așijderea negru va fi, - tot în inima negrului
putând fi regăsită și lumina galbenului...
MȘ [bacovianizând, adaug eu] «ea însăși», «în
persoană»; dar nu ca galben pur și simplu, ci ca
negru, negru, «noian de negru».”
Numai că nu despre pictură vorbeam noi, ci
despre grafică, - în speță despre aceea în alb-
negru.
S-o cercetăm în
continuare...
Sării pământului avea,-n 1985, să-i urmeze A fi,
a face, a avea.
Desenele, acum, sunt mai frapante, - nu,
neapărat, prin dimensiuni (o noimă plastică, în
rest, având și-acestea), cât, mai cu seamă, prin
pregnanță.
Nemaiminiaturale, dar fără să „fagociteze”
textul, fostele viniete: „fleuron et cul-de-lampe”,
încep să aibă și alt scop decât acela „de-a face
aerul vizibil”, devenind un semn lizibil în el
însuși.
La o analiză mai atentă, se vede că sorgintea
lor e, totuși, în vinietele, așa-zicând, originare, -
supuse, de la A la Z, unui Agrandissement sau
Zooming.
Cea dintâi figură reprodusă în acest text,
anume:
devine, la o altă scară, astfel:
Este aproape pueril ceea ce fac, în ocurență,
eu; numai că vreau să demonstrez concret, in
vivo, dinamica graficii Domnului Șora.
Figura obținută mai sus, prin simplu zoom,
are configurația, numai, a celor din A fi, a face, a
avea.
Spre a avea și alt rezon (ca și, să zicem, altă
rezonanță), graficianul are-a face o manevră
(insignifiantă, aparent) pentru ca propriile-i
desene, schematice și nonfigurative, să se vivifice,
- pentru a ficu-adevărat.
În ce constă aceasta? În apariția unor „noduri”
ce marchează intersecțiile cutăror linii, convertind
buclajul în rețea; horbotele n-au, acum, doar
ochiuri, având, în plus, dacă nu ochi, oceli:
Figurile sunt așezate-n pagină, de către mine,
față-n-față, nu fără o intenție, și anume aceea de a
sugera că se privesc. (Orientate altfel, n-ar mai
face-o.) E o iluzie, bineînțeles, cam ca aceea că o
cifră, 6, se uită la vecinul 7, întorcându-i spatele
lui 5.
Nu mai știu cine (parcă Valery, - dar nu sunt
sigur) spunea că, în copilărie, mâzgâlind capete
de om, avusese mica mare revelație a subitei lor
însuflețiri în clipa-n care, punctiform, le făcea
ochi...
Cu care,-ncerc să dau de înțeles că desenele
Domnului Șora par nu numai însuflețite, prin
„ocularitate”, dacă vreți, dar și ușor
antropomorfe, - zoomorfe fiind mai totdeauna: o
liotă de homunculi și de animalicule bizare
(neidentificabile, firește, cu unele aievea, ci numai
ca als ob).
Mutatis mutandis, un gen proxim al lor ar fi
acest portret „înlăcrimat”, aparțimându-i lui Paul
Klee, în care liniatura/rețeaua nodulară e aceeași,
- utilizată, însă,-n scop figurativist:
Fără a stărui prea mult, acum, asupra unui
antropomorfism - la limită, aleatoriu -, constat că
grafica Domnului Șora (făcută, parcă, într-o doară
și, cam ca a lui Klee, în joacă, - de unde, grația și
humorul său abscons, aeru-i ludic, necoercitiv)
închipuie, de fapt, rețele sinaptice sau circuite (de
ordin cuantic) ale unor particule elementare
(fermioni, bosoni ș. cl.), trasee pe care ochiul
nostru, urmându-le (fără ca noi să ținem un
creion în mână), le schimbă cursul pe parcurs,
când nu le pierde din vedere...
Cinetismul (unul filiform și, așadar, simili-
calderian) nu-i prea departe:
±
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
13
Black
Pantone 253 U
13
Q) Black
Pantone 253 U
Grafica e statică, fire°te, numai că e pusă în
mi°care grație ochiului tentat să-i retraseze, să-i
reparcurgă liniatura.
De remarcat, în fine, că liniile (curbe,
îndeobște: „O Courbes, meandre...”!) dau
impresia că ar fi făcute dintr-o singură trăsură de
condei (și, cu gândul, poate că aiurea). Neavând
un început vizibil, un „cap al locului”, adică o
origo, - sfârșitul/capătul, la rându-i, nu există.
Perpetuum mobile ar putea fi (și,-n mintea
mea, chiar e) numele lor.
Discontinuitatea anulată, ele sunt, de fapt,
unilineare ca faimoasă bandă a lui Mobius, - ce-și
face, nu o dată apariția, în grafemele Domnului
Șora, în chipul unui „șal plutind peste prăpastie”
(vorba dragului nostru prieten, al ambilor, anume
Virgil Mazilescu).
Aceasta din urmă, banda, panglica, eșarfa,
„șalul” ce survolează precepițiul dintre avers și
verso, e vizibilă, de altfel, și în grafica (mai nouă,
pe cât bănui, și, în principiu, inedită) bicoloră:
roșu-și-alb, - căci și albul e culoare, e cromatic,
când linia ce-l delimitează este neagră.
Reticularitatea a rămas; „nodurile”,-n schimb,
au dispărut. Albul ochiurilor horbotei, și el, s-a
împuținat, devenind roșu (în reproducerea de
față, cenușiu; sau, mai precis, gri 40%).
Să fie vorba de o horror vacui, acum?
Sau, mai curând, de o arlechinadă?
O spun cu gândul la costumul arlechinic, cu
care, grosso modo, aduce grafica aceasta mono-,
așa-zicând, bariolată, - nu fără o cruzime
subreptice, dar jucăușă (cum aceea, poate, din Le
Potomac al lui Cocteau):
■
Confesiune °i poetică abisală
(Recitind opera lui Henry Miller)
| Ion Vlad_______________________________________________
„Îmi era cu neputință să mai continui. În cele din
urmă, a început să mi se învîrtă în cap: în definitv nici
nu se putea vorbi de vreo conștiință în Evul Mediu.
Conștiința fusese inventată de profesorul de dans
Shakespeare...” (Knut Hamsun, Foamea)
„Cuvintele ar putea să conțină, aidoma atomilor,
un nucleu în jurul căruia să se rotească și care nu ar
trebui atins, dacă vrem să punem în libertate forțe
neștiute.” (Ernst Junger, Jurnale pariziene)
Aproape opt decenii reprezintă distanța în
timp de la apariția Tropicului Cancerului,
roman primit cu elogii de scriitori precum
Ezra Pound și
T. S. Eliot, și mai bine de cincizeci de ani de la
romanul care încheie trilogia Răstignirea trandafirie,
anume Nexus. Titlurile adoptate de prozator oferă
sensuri explicite pentru primul, Sexus, și, într-o
sferă semantică mai largă, cuvintele latinești
sugerează raporturi, conexiuni, cumul de elemente
aleatorii, în plin proces de dislocare și degradare.
Firește, speculațiile sunt mai mult sau mai puțin
motivate dar, contextual, și în ordinea pluralității
de evenimente, își pot afla o anume logică
interioară. Să precizăm de pe acum, ciclul/trilogia
compusă din romanele Sexus, Plexus și Nexus
reprezintă, fără nicio îndoială, o confesiune patetică
și dramatică, încărcată de tensiune și de vehemență
polemică, dar și o operă cu profil autobiografic,
unde identitatea scriitorului, multiplele ipostaze ale
alterității și „atingerea” substanței ființei în
permanentă revoltă și căutare sunt un univers de
un uluitor dramatism, opera unui mare prozator al
lumii.
Istoria plină de capcane; interdicțiile, cenzura și,
uneori, „aseptizarea” prin intervenții jenante în
texte nu fac obiectul acestui eseu. Obstacole
numeroase au întîmpinat cărțile lui Henry Miller;
cititorul - mai exact un anume cititor - a reacționat
surprins, iar mai apoi au apărut avocații
„moralității oficiale”, spirite pudibonde, ori
ipocrizia unor avocați ai „diavolului” etc. Un
deceniu a durat șederea scriitorului în Europa,
amintindu-i cititorului de azi de „generația
pierdută”, de mari scriiitori americani aflați la Paris
în perioada de după Primul Război Mondial, Ernest
Hemingway, Gertrude Stein, Scott Fitzgerald,
printre cei mai însemnați.
Istoria romanului american înregistrează
prelungitul asediu al operei sale, învingătoare după
un însemnat număr de ani și în Statele Unite. Au
urmat, cum era și firesc, comentarii critice
dominate de judecățile elogioase, menite să ratifice
o experiență romanescă situată în prelungirea
creației lui William Faulkner, John Steinbeck,
E. Hemingway etc. Rațiunea și judecata lucidă de
valoare au acceptat și recunoscut o creație-
confesiune, o operă răscolitoare prin formula
directă, polemică, prin restituirea universului nord-
american, cu atmosfera și contrastele ireconciliabile
ale unei metropole precum New York-ul, disecat și
pus în lumina unui discurs adesea violent,
impresionant însă prin umanitatea sa cosmopolită,
heteroclită și tulburătoare totodată, prin indelebile
portrete. Într-adevăr, Henry Miller e un portretist
inteligent, desenul său surprinde prin profunzime
și incizii de o acuitate și siguranță desăvîrșite. O
lume, un continent și o inepuizabilă galerie de
ființe bizare, imprevizibile compun Lumea lui
Miller, inimitabilă, spectacol unic al heterogenității
creatoare și al unui eclectism precum cosmica
desfășurare a istoriei umanității.
Henry Miller
De la Tropicul Cancerului (1934) și Tropicul
Capricornului (1940) la trilogia Răstignirea
trandafirie (Sexus, Plexus, Nexus), Henry Miller
parcurge etapele elogiilor venite de la mari poeți,
prozatori și critici europeni, dar și pe acelea ale
totalei contestări și condamnări, îndeosebi din
perspectiva „amoralității”, încălcării tabuu-rilor
societății americane, virulenței limbajului erotic și
îndrăznelilor socotite în totul scandaloase
(sexualitate, vocabular frust), depășind exemple
similare precum romanele unui alt scriitor decis să
încalce convențiile și codurile epocii sale,
D.H. Lawrence. Să recunoaștem că romanul lui
Henry Miller include în discursul autobiografic,
specular, un imens sistem de referințe care ar putea
alcătui un Discurs reflexiv, teoretizant, despre
condiția și devenirea romanului. De la marea
moștenire a lui Rabelais și Cervantes la romanul
anglo-saxon al secolului al XVIII-lea, scriitorul nord-
american fixează coordonatele poieticii și poeticii
sale prin invocarea unei creații supreme:
Dostoievski. Și, în consonanță cu William Faulkner,
statuează un alt model, James Joyce. Statutul
naratorului, opera ce se creează în și prin
invarianții săi lăuntrici; anatomia și fiziologia
operei; temele obsedante ale romanelor îi
individualizează dar îi și asociază pe acești mari
scriitori. Unul din puținele dialoguri ale lui William
Faulkner păstrează o semnificativă mărturisire: „Cei
doi oameni mari din vremea mea au fost Mann și
Joyce. De Ulysses al lui Joyce trebuie să te apropii
așa cum se apropia predicatorul baptist analfabet
de Vechiul Testament, cu credință”.
Antoaneta Ralian, autoarea traducerii recente a
„trilogiei” apărute la Polirom (2010), este,
incontestabil, autoritatea cea mai în măsură să se
pronunțe asupra impactului creației lui Henry
Miller. De altminteri, traducîndu-l și pe
D. H. Lawrence și, țin neapărat să subliniez,
oferindu-ne versiunea românească a „cuartetului”
lui Lawrence Durrell (continuînd opera Catincăi
Ralea), a formulat excelent natura uneia dintre
ipostazele prozei lui Miller. El - notează Antoaneta
Ralian - „a oferit erotismului un suport filosofic,
metafizic, existențial”. Nu mai puțin elocvente sunt
comentariile traducătoarei în privința influenței
exercitate de Ulise sub specia „implantării” în
discurs a actului creator, a torturantelor căutări și
iluminări care compun substanța propriu-zisă a
literaturii lui Henry Miller.
Fapt evident azi, Henry Miller e recunoscut -
nu fără nuanțate rezerve, în special pentru primul
roman al „trilogiei” - de critica și istoria literară
universală; nu pot fi însă ignorate simptomatice și
sugestive aspecte din memoria anilor cunoscuți
prin interdicțiile și prin sistemul încremenit al
obstacolelor extraliterare și, mai rar, literare. Cred
14
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
că exemplele produse sunt de natură să configureze
climatul și mesajul nuanțat al interdicțiilor și
rezervelor. Unul dintre cei mai zeloși traducători și
comentatori ai literaturii nord-americane în anii de
după cel de-al Doilea Război Mondial în Franța a
fost Maurice-Edgard Coindreau. Traducător al unor
prozatori precum John Doss Passos, Ernest
Hemingway, Erskine Caldwell, John Steinbeck și,
masiv, William Faulkner, M.-E. Coindreau a schițat
în volumul Aperțus de litterature americaine o
istorie a romanului modern nord-american.
Cunoscător al evoluției interne a prozei,
familiarizat cu diversitatea de formule și de
discursuri narative, criticul francez e un „avocat”
dispus să pledeze pentru aproprierea unor mari
creații de cititorii francezi, în general reticenți cu
„alte” literaturi...
Criteriile din cartea apărută la Gallimard în
1946 sunt adesea contrazise de prejudecăți
surprinzătoare pentru un cititor familiarizat cu
marele realism american. Dacă pentru Coindreau
William Faulkner produce o operă esențială prin
viziunea ei filosofică (reamintesc de relația
consubstanțială Faulkner-Miller în pledoaria lor
pentru Dostoievski și pentru asumarea viziunii
acestuia despre Lume, păcat, trăirea și ispășirea
păcatului), Miller îi produce oroare; pare un
posedat de diavol, celebrînd instinctele primare etc.
etc.
Predominant autobiografică, creația lui Henry
Miller păstrează în substanța narativă și în formula
discursului (persoana întîi; extinderea monologului
și a scenariului narativ amplificat prin diversitatea
universului implicat în tramă; reprezentările ample
și tensiunea dialogurilor; dramatismul
confruntărilor de conștiință; radiografierea
minuțioasă și de o uluitoare intensitate a actului
creator etc.) elementele biografiei confirmate în
diverse prilejuri. În 1928 scriitorul își realizează o
veche dorință, avînd să trăiască în Europa, pentru
ca în 1930 să se instaleze pentru un deceniu la
Paris, unde va scrie Tropicul Cancerului. În anul
următor apariției cărții, Lawrence Durrell, atunci în
vîrstă de douăzeci și trei de ani, îi scrie lui Henry
Miller cu un entuziasm de-a dreptul adolescentin,
romancierul avînd atunci patruzeci și cinci de ani,
pentru că vede în creația lui un veritabil manifest al
unei generații demne de secolul XX. Superlativele
sunt generoase: „n-am mai citit ceva asemănător”;
„cartea, îi mărturisește autorul de mai tîrziu al
Cuartetului, ne angajează într-o nouă viață care și-a
regăsit sensurile sale cele mai intime, mai
profunde”; Tropicul Cancerului e manualul
generației sale („Salut în Tropicul Cancerului
manualul generației mele”). Prima scrisoare a
romancierului britanic datează din august 1935. O
corespondență vastă e inaugurată la acea dată,
prilejuită, cum am văzut, de romanul apărut în
1934 la Paris (romanele lui Miller încep să fie
editate abia în anii ’60 în Statele Unite); ea
continuă timp de douăzeci și cinci de ani. Dar cît
de flagrant deosebit e tonul celui care a inaugurat
corespondența, transmițîndu-i autorului romanului
Sexus, primul din Răstignirea trandafirie, impresiile
sale. De fapt, indignarea sa e definitivă, oripilat de
reprezentarea unor raporturi existențiale
inacceptabile pentru scriitorul englez, el însuși
autorul unor romane consacrate unui erotism de o
mare poezie a simțurilor și impulsurilor... e vorba
de misiva datată septembrie 1949: deși citise numai
o parte din roman, cuvintele transcriu o totală și
peremptorie indignare: „vulgaritate morală”,
„penibilă din punct de vedere artistic” (s.a.L.D.),
„...scene prostești și lipsite de sens”; „obscenitatea
etalată nedemnă de dumneata” etc. (Lawrence
Durrell, Henry Miller, Une correspodance privee,
Buchet/Chastel, Paris, 1963, pp. 14-15 și 324-325).
Exceptînd reacția mai mult decît simptomatică a
cititorului european (scriitori, critici și cititori
autentici), reticențele, dificultatea (prejudecăți fixate
obstinat) de a-l recepta și de a înțelege reacțiile,
viziunea, dramatica operei și permanenta
confruntare a scriitorului cu Timpul/ Istoria, cu
structurile societății nord-americane și cu sistemul
de valori, relativ închis, au fost în cele din urmă
înfrînte. Recunoașterea operei și originalitatea ei,
sistemul de raporturi statuate au permis ulterior
examenul creației sub specia criteriilor și
conceptelor unei critici deschise și adesea
impresionate de contribuția lui Miller la afirmarea
prozei nord-americane în istoria universală a
romanului. Revenind la dialogul epistolar pomenit,
romancierul britanic va continua să afirme valoarea
operei care îi provocase elogii, regretînd
volatilizarea substanței narative din Tropicul
Cancerului („Forța sălbatică volatilizată”, scrie
Durrell). La rîndul său, Henry Miller ține să-și
avertizeze interlocutorul că apariția în Marea
Britanie a romanelor sale, mult înainte de abolirea
interdicției din Statele Unite, nu le-a scutit de o
anume cenzură inspirată de criterii fără niciun
temei, estetic vorbind; edițiile, precizează autorul,
sunt de-a dreptul „castrate”, numeroase fragmente
sunt victima suprimărilor în totul nejustificate,
subliniază autorul Tropicelor.
Ar fi de precizat, deși mi se pare că riscăm
revenirea la locuri comune azi, că erotismul din
opera lui Henry Miller trebuie înțeles din
perspectiva unei manifeste polemici cu o realitate
convențională; cititorul neavertizat poate fi frapat
de limbajul violent, brutal folosit de prozator;
numai că acesta se justifică în spațiul general al
unei viziuni existențiale neconcesive, polemice,
decise să spargă bariere comode, anchilozate, -
teritorii ale suficienței și ale toleranței pentru
spiritele dispuse să eludeze realitatea și conflictele
de natură existențială, valorile morale autentice,
demonstrînd o anume comoditate ostilă lucidei
estimări a realității.
Henry Miller nu e un scriitor „neutru”; viziunea
lui e generată de explorarea diverselor straturi ale
societății nord-americane, urmînd tradiția unor mari
prozatori, situat în perfectă consonanță cu unii
dintre contemporanii săi (William Faulkner, John
Steinbeck, Erskin Caldwell, Ernest Hemingway,
John Dos Passos, Sinclair Lewis, Upton Sinclair sau
Scott Fitzgerald). Definitorii sunt pentru autorul
Tropicelor și pentru dramatica angajare în
reprezentarea raporturilor socio-umane din trilogia
sa permanentele situări în opoziție conflictuală cu
anumite realități, cu inerția și cu flagrantele
diferențe dintre diversele categorii sociale.
Provocator, neliniștit, revoltat, gata să se răfuiască,
în permanentă căutare de adversari. Lumea din
jurul său, ființe marginalizate, veleitari etc. e a unor
ciudați, oameni cu biografii încărcate de experiențe
dintre cele mai insolite... Nu e vorba de o boemă
de felul celei întîlnite la Paris, ci de oameni cu
diverse profesii, neadaptați, incomodați de mediul
în care trăiesc, aventurieri ai utopiilor și bizareriilor.
Poate că nu e greșit să regăsim în acești inși -
portretele sunt opera unui prozator capabil să
fixeze și să producă desenul cel mai sugestiv și mai
exact pentru un univers, aidoma unui veritabil
„bîlci al deșertăciunilor” - o lume dintr-o
imaginabilă „Curte a Miracolelor”, inimitabilă și de
o expresivitate unică.
Spuneam că avem să regăsim în suita de
romane pomenită rememorarea unei vieți, istoria
unui destin devorat de pasiunea scrisului, a
cunoașterii, reluînd și amplificînd itinerariile în
metropola unde s-a născut. New York devine un
personaj cu o infinitate de reprezentări: străzi,
cartiere, oameni, case, neașteptate descoperiri în
subteranele unor existențe aparent anodine dar
revelatoare pentru pulsul intim și pentru respirația
unui organism uriaș, copleșitor, în permanentă
mișcare, proteic și heteroclit. Elementele
autobiografice, acel EU asimilat și amplificat sub
specia ficțiunii romanești, desenează o aleatorie
geografie umană. Un roman al vîrstelor și al
treptelor ce duc spre etapele insesizabile ale
scrisului, ciclul lui Henry Miller este una dintre cele
mai fascinante istorii ale afirmării unui creator.
Poetica și poietica, acel EU convertit și
metamorfozat în narator; experiențe, aventuri,
avatari ai formării (un Bildungsroman) compun
Tropicele și Răstignirea trandafirie.
Sunt romane ale vîrstelor: anii formării, ai
descoperirii și, mai apoi, anii revelării scrisului și a
creației. „Mă apropiam de treizeci de ani, vîrsta lui
Hristos răstignit. O întreagă viață nouă se
deschidea în fața mea, dacă aveam curajul să risc
totul” (Sexus, 2010, p. 5). Sentimentul ratării, al
explorărilor agitate și permanent neliniștite,
anxietățile provocate de spectacolul timpului
(suntem în anii de după Primul Război Mondial)
configurează trama unor pagini ce se definesc tot
mai pregnant și mai evident pentru cititorul
captivat de tonalitatea confesivă de un intens și
unic dramatism. De altminteri, „Trilogia”, aidoma
Tropicelor, este dominată de o stare pe care aș
numi-o a reflexivității grave și adesea tragice, ca
dezvăluire a unui eu cutremurat de nesiguranță, de
aspirații și paralizie a încrederii în propria sa
valoare. Incertitudinile erodează parcă un edificiu
încă vag proiectat; în pofida acestor obstacole de
natură mai degrabă subiectivă, confesiunea e de
reținut: „Pentru că eu unul, nici nu începusem
măcar să clădesc! În mintea mea îmi vedeam
templele în ruină, chiar înainte ca o cărămidă să fie
așezată peste alta (...) Dar pe noi, visătorii de pe
acest continent, cine ne-a împiedicat să dăm formă
și substanță fabuloaselor noastre edificii?” (Sexus,
p. 221).
E debutul unei vaste panorame a lucidității și a
spiritului în permanentă căutare, revoltat și, în
același timp, devenirea unei personalități în plină
formare, căutător al adevărurilor, al cunoașterii și al
valorilor ontice. În ansamblul ei, opera lui Henry
Miller e un JURNAL al edificării unei conștiințe
tulburate de realități, sancționînd și elogiind,
împătimit de mari creatori, modele absolute pentru
sine și pentru viitoarele pagini scrise sub pecetea
marilor taine ale lui Dostoievski în primul rînd.
Henry Miller are pagini acide la adresa Americii
interbelice; sunt judecăți drastice uneori: „...și
fiecare zid, fiecare frînă, fiecare obstacol care ne
îngrădește e ridicat cu mîinile noastre (...)
Dumnezeul întregii creații trage un pui de somn în
timp ce noi ne dăm de ceasul morții ca să
soluționăm marele puzzle” (Nexus, p. 37).
Sintagma lui Miller e extrem de sugestivă: scriitorul
redescoperă continentul său cu o „dragoste
răsturnată” (Nexus, p. 259). Îngrijorare și temeri,
neliniști și tentative de descoperire a sensurilor
ascunse ale lucrurilor și a mecanismelor umane,
suferință și culpă etc. provin, fără nicio îndoială,
din tragicul dostoievskian. Timpul, istoria, ființele
în derivă; ratați și păcătoși, tentative eșuate și
ineluctabile bătălii cu sine conferă acestor opere o
dimensiune tragică și o gravitate arareori întrerupte
de luminile actului creator. S-ar părea că îl citim pe
scriitorul rus: „Cancerul timpului ne mănîncă. Eroii
noștri s-au sinucis sau se sinucid acum. Deci eroul
nu este timpul, ci atemporalitatea. Trebuie să ținem
pasul spre pușcăria morții. Nu există
scăpare”(Tropicul Cancerului, EST/STE, 1997,
p. 7). Viziunea sumbră, apăsătoare și aparent fără
scăpare asupra Lumii se menține, leit-motiv al
agitatelor căutări; ea e inspirată, mărturisește
scriitorul, invocînd „marile figuri” care au proiectat
asupra omenirii tragica lor viziune, de „Marile
figuri, cele care au influențat omenirea în bine sau
în rău, au fost întotdeauna figuri tragice. Chiar și
sfîntul Francisc de Assisi a fost o făptură chinuită”
(Sexus, p. 141).
(continuare în numărul următor)
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
15
Black
Pantone 253 U
15
Q) Black
Pantone 253 U
glose filologice
Ion Budai-Deleanu.
Recitirea manuscriselor (II)
Eugen Pavel
estituirea operei lui Ion Budai-Deleanu a
întâmpinat de-a lungul timpului piedici
uneori greu de depășit. După tentativele
eșuate de a-și publica Lexiconul românesc-
nemțesc în ultimii ani de viață, editarea
scrierilor sale nu s-a bucurat nici în posteritate
de circumstanțe mai favorabile. Recuperarea
destul de greoaie a manuscriselor rămase în
custodia urmașilor săi din Galiția, publicarea
întârziată, în 1875-1877, de către Theodor
Codrescu a primei variante din Țiganiada, într-
un periodic de o mai mică vizibilitate, Buciumul
român, editarea abia în 1925 a variantei B din
Țiganiada și în 1927 a poemului Trei viteji,
ambele de către
Gh. Cardaș, au limitat mult posibilitățile de
receptare a impresionantei opere a unui scriitor
rămas atâtea decenii într-un con de umbră. Mai
mult decât atât, difuzarea anevoioasă a scrierilor
lui Budai-Deleanu a fost însoțită și de o editare
deformată, care afecta veridicitatea textului.
După părerea lui Virgil Oniț, Țiganiada, căreia
el îi adaugă un subtitlu creat ad-hoc la 1900,
Alexandria ai țigănească, trebuia neapărat „pe
înțeles întocmită”, ceea ce îl determină pe
profesorul brașovean sa recurgă la intervenții
nepermise, eliminarea unor strofe și a majori-
tății notelor de subsol, mai multe omisiuni și
substituiri de cuvinte sau inversiuni de versuri
față de textul versiunii A. Este de neînțeles de
ce această ediție „ciuntită” va fi republicată, în
1930, cu girul lui G. Bogdan-Duică. În mare
parte, „stilizările” din ediția anterioară sunt
preluate, iar lista cuvintelor înlocuite brutal este
la fel de mare: buciumul în loc de trâmbă
(v. 181, în original), cuget în loc de scopos
(v. 189) cioroiască în loc de murgă (v. 246),
căpitanul în loc de ducul (v. 343), țâmbale în
loc de tândale (v. 587), hodinea în loc de
răpăusa (v. 3786), strigoaiele în loc de strâgele
(v. 3796), înholbând în loc de învolbind
(v. 3829), năpârca în loc de vipera (v. 5948) și
altele. La fel de „creator” va proceda Mihail I.
Pricopie, când va publica la Cernăuți, în 1931, o
ediție antologică a Țiganiadei (A). Cu toate că
ne avertizează la început că a respectat „cu
sfințenie acțiunea în întregul ei, cât și ideile
autorului”, el și-a luat libertatea de a schimba
unele cuvinte cu altele care i s-au părut că
„exprimă mai clar ideea” sau de a reduce unele
cânturi „în mod remarcabil” [sic!]. Nici celelalte
ediții fragmentare, apărute în perioada
interbelică sub îngrijirea lui G. Adamescu, în
colecția „Biblioteca pentru toți” a Editurii
Librăriei „Universala” Alcalay & Co., sau a lui
Ion Pillat, în colecția „Pagini alese” a Editurii
„Cartea Românească”, nu excelează în redarea
corespunzătoare a textului epopeii. O ediție a
poemului Trei viteji, publicată în același interval
de Em. C. Grigoraș, abundă, de asemenea, de
greșeli de transcriere.
Într-o critică aplicată pe care o face editării
defectuoase a Țiganiadei, D. Popovici
(Almanahul literar, II, 1951, nr. 3, p. 94-102)
deplângea pe bună dreptate faptul că
împrejurările au fost vitrege cu opera poetului.
Pe de o parte, ea a zăcut multă vreme îngropată
în manuscrise necunoscute, pe de alta, unii
editori au corupt progresiv textul, permițându-și
să „colaboreze” în mod abuziv cu poetul.
Prima încercare de editare mai onestă a
operei poetice a lui Ion Budai-Deleanu, în care
editorul își propune să păstreze „cu stricteță”
forma manuscrisului, îi aparține lui Gh. Cardaș,
care publică în 1925, la Editura Casei Școalelor,
varianta B a Țiganiadei, în forma sa definitivă
din 1800-1812, însoțită de o introducere, un
indice de nume și un glosar. A doua ediție
apare în 1928, la Institutul de Arte Grafice
„Oltenia”, cu o introducere mai dezvoltată, un
indice de „nume și de lucruri” adnotat, un
indice lexical, dar și cu textul „modernizat” pe
alocuri, „în măsura permisă de forma
versurilor”. Tot sub îngrijirea lui Gh. Cardaș,
este editată în 1927, după manuscrisul original,
poema eroi-comică în patru cânturi Trei viteji,
având o introducere și aceleași tipuri de indici
ca în ediția Țiganiadei. Cu toate că noul editor
face un pas înainte în redarea cât mai fidelă a
textelor, inexactitățile de transcriere care apar
nu sunt neglijabile. O critică severă a edițiilor
lui Cardaș vor întreprinde, printre alții, Eugenia
Sachelarie în Revista istorică (XI, 1925, nr. 7-9,
p. 133-136) și Mihail Gregorian în Preocupări
literare (IV, 1939, nr. 7, p. 302-315). Prima
ediție științifică a Țiganiadei este cea datorată
lui J. Byck, apărută în 1953, la ESPLA, în
colecția „Clasicii români”. Acuratețea redării
textului este, de data aceasta, incomparabil mai
mare decât cea a predecesorilor săi, filologul
păstrând particularitățile de limbă ale
scriitorului, forme populare și regionale,
arhaisme sau creații personale. Totuși, nu puține
inadvertențe sunt detectabile și aici. În ediția a
II-a, din „Biblioteca pentru toți”, apărută în
1958, editorul revine asupra regulii de
transcriere a lui e inițial prin ie, precum și a
formelor feminine de genitiv-dativ în -ii pentru -
ei (istorii - istoriii), dar apar unele „scăpări” față
de prima ediție în redarea textului. Meritele
incontestabile ale ediției lui J. Byck sunt puse în
evidență în cuprinsul recenziei ample semnate
de Gavril Istrate în Limba română (III, 1954,
nr. 2, p. 83-92), în care lingvistul ieșean
formulează și câteva rezerve privind glosarul
incomplet și lipsa unei lămuriri asupra ortogra-
fiei lui Budai-Deleanu. În 1956, J. Byck publică
la ESPLA, în colecția „Biblioteca pentru toți”,
Trei viteji, cu o nouă ediție în 1958, care aduce
și ea „o îmbunătățire” față de edițiile interbelice,
atât prin calitatea transcrierii textului, cât și
datorită glosarului din final. Erorile, mult mai
puține decât la Cardaș, se perpetuează însă.
Dintre lecțiunile greșite ale lui J. Byck pe care
le-am detectat în Țiganiada B redăm spre ilus-
trare (în ordinea numerotării versurilor) numai o
parte: dragă în loc de drag (v. 1216), vr’odată în
loc de vodată (v. 2596), încongiurând în loc de
încungiurând (v. 3441), fericire în loc de fericie
(v. 3935), pe în loc de de (v. 4776), târgoveți în
loc de Târgovești (v. 5299), Mugurel în loc de
Șugurel (v. 7826), amețind în loc de amegind (v.
8212), erori perpetuate, în general, din ediția lui
Țiganiada. Facsimil după ms. rom. 2429 BAR (B)
Gh. Cardaș. În Trei viteji, găsim în ediția Byck
erori precum: luasă în loc de rupsă (v. 885),
șapte în loc de șepte (v. 1230), după în loc de
dară (v. 1391), precum și altele care deturnează
semnificantul poetic.
În fine, o relectură a manuscriselor
Țiganiadei (B și A) și a poemului Trei viteji, ce
denotă mai multă acribie, va face Florea
Fugariu, într-o ediție critică savantă, publicată în
1974-1975 în seria „Scriitori români” a Editurii
Minerva, însoțită de un bogat aparat critic.
Textul fusese publicat, în avanpremieră, în 1969,
în colecția „Lyceum” a Editurii Tineretului.
Ediția este superioară publicărilor anterioare în
privința transcrierii și, mai ales, a adnotării
textului în final. Cu toate acestea, o simplă
confruntare cu manuscrisul 2429 BAR ne-a
permis să aducem mai multe amendamente la
reproducerea variantei B. Astfel, editorul tran-
scrie de lăută în loc de d-alăută (v. 1172), sfinte-
un de semn în loc de sfinte-un semn (v. 5195),
har în loc de dar (v. 6138), ultimul redat corect
de Gh. Cardaș și J. Byck, stăpânire în loc de
stăpânie (v. 6305), acestora alăturându-li-se o
serie de literarizări și tipizări forțate: batjocură
în loc de bajocură (v. 360, nota 2), curând în
loc de curund (v. 2113), străine în loc de streine
(v. 3304), s-ajute în loc de să ajute (v. 3323),
veștmânte în loc de văștmânte (v. 4358), și-ar în
loc de ș-ar (v. 4849), vrea în loc de vra
(v. 4973), râncezeală în loc de râncezală
(v. 5441), întâmplat în loc de tâmplat (v. 6270,
n.), luăm în loc de luom (v. 7621), amestecați în
loc de mestecați (v. 7908, n.) etc.; este omis, de
asemenea, cuvântul buiac din sintagma taur
buiac (v. 8160, notă, cf. ms. rom. 2429 BAR, f.
242r), lecțiune corectă la Gh. Cardaș și J. Byck.
În Trei viteji, am înregistrat în ediția Fugariu
lecțiuni eronate precum: vărsăcios în loc de
vârgăcios (v. 1438), obidiți în loc de obidați
(v. 1973) sau care în loc de carele (v. 2062
[=2063]).
Iată și un alt exemplu de denaturare
generalizată a textului. Versul 18 din Țiganiada
(ultimul din strofa a doua a cântecului I) a fost
transcris greșit de către toți editorii de până
acum: Cu murgeștile păgâne gloate. Lecțiunea
corectă și foarte lizibilă din ms. rom. 2429, f. 7r
este următoarea: Cu turceștile păgâne gloate.
Trebuie să recunoaștem că eroarea fusese
16
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sesizată mai demult de către unii recenzentă ai
ediției Cardaș, dar ea nu a fost emendată nici în
edițiile Byck și Fugariu. O notifică, mai întâi,
Eugenia Sachelarie, în recenzia din Revista
istorică din 1925. Dar nici în a doua ediție, din
1928, Cardaș nu va face corecția cuvenită.
Aceeași inexactitate, pe lângă alte observații
făcute ediției Cardaș, o va reține și Mihail
Gregorian, în 1939, în numărul menționat din
Preocupări literare. Intransigent cu modul
necorespunzător de reluare a ediției Cardaș de
către I. Manole, în 1950, D. Popovici revine în
cronica din Almanahul literar din 1951 cu o
explicație în plus privind inadecvarea lecțiunii
respective: „Transcrierea nu oglindește numai o
lectură greșită a textului lui Budai-Deleanu, ci și
lipsa celei mai elementare pătrunderi a
momentului poetic. Cei care erau gata să se
lupte cu «murgeștile păgâne gloate» erau țiganii.
Dar, după expresia populară, gloate «murgești»
erau ei înșiși, ceea ce face ca versul să fie în
contradicție cu subiectul operei”. În cronica sa
pe marginea ediției lui J. Byck, menționată mai
sus, G. Istrate duce mai departe raționamentul
lui D. Popovici, evidențiind contextele din
epopee unde apare murg, cu derivatele sale, care
arată că termenul se referă întotdeauna la țigani,
și nu la turci. Lingvistul ieșean nu își susține
însă demonstrația logică prin cercetarea
manuscrisului, ci conchide că, deși scriitorul a
greșit și în loc să pună turceștile a scris
murgeștile, ar fi fost de competența editorului
să atragă atenția asupra acestei formulări
improprii. Realitatea textului este cu totul alta:
editorii și nu autorul au fost cei care au
falsificat, fără excepție, printr-o lectură și o
transcriere grăbite, enunțul poetic. Nimeni nu a
mai avut curiozitatea să se aplece din nou
asupra unei pagini de manuscris.
Soluțiile propuse de Florea Fugariu în
stabilirea textului de bază impun o discuție mai
detaliată. Editorul mărturisește că o dificultate
insolubilă de care s-a izbit constă în aceea că
sub o grafie conformă fonetismului limbii
literare se ascunde o pronunție regională. Dar,
pornind de la unele principii ortografice
stabilite de Budai-Deleanu, Fugariu adoptă de
multe ori o manieră mecanică de echivalare a
slovelor, care se soldează cu păstrarea în
Țiganiada a unor geminate nemotivate
etimologic (Illion, Illiada, Illenii, în alternanță
cu Ileana, Ilenii), a formei iotacizate poietul
alături de poetul, a formelor cu e în loc de ie în
poziție inițială și la început de silabă (esse, eși,
trebue, să dee, ertare, în alternanță cu iertare),
ia pentru pronumele feminin ea, a unor grafii
cu doi i la genitiv-dativul femininelor singular,
precum și la pluralele articulate (mării sale,
patrii, fii), a unor forme verbale ca sbiera,
desmântă, a imperfectelor de tipul auziea, știea,
a unei forme de conjunctiv să ști și altele.
Textul intrat astfel în circulație, prin intermediul
manualelor, ca și printr-o mulțime de reeditări,
îl poate deruta pe cititorul de azi, pus în fața
unui conglomerat de grafii rebarbative, greu de
înțeles. Se vorbea, oare, astfel în urmă cu două
veacuri? Orice examen filologic riguros al unui
text pornește de la o distincție clară între
faptele de limbă, imuabile pentru orice editor, și
cele de grafie, interpretabile. În privința unor
chestiuni ortografice cu implicații gramaticale,
editorul ignoră propriile sale soluții de
transcriere expuse anterior. Bunăoară, deși
arătase că în v. 5163, Lui Iosofat ochii-i
scânteiază, substantivul articulat este însoțit și
de pronumele enclitic -i, ceea ce nu observase
J. Byck (vezi F. Fugariu, Despre lectura
manuscriselor lui Ioan Budai-Deleanu, în „Limba
română”, VII, 1958, nr. 4, p. 39-42), în ediție nu
va aplica acest lucru, scriind ochii scânteiază.
Situația se va repeta și în cazul v. 7782, Cât să
învârti ș-ochii scânteiară, și în v. 8071, Nasu îi
fumă ș-ochii scânteiară, redate la fel de
defectuos (ș-ochii în loc de ș-ochii-i). Tot în
articolul amintit, Fugariu se miră de faptul că
Byck redase v. 1549 astfel: Cât glasul sună,
voinic ochi întoarsă. Prin folosirea formelor
nearticulate, el sesisează o inconsecvență
flagrantă atât din partea autorului, cât și din cea
a editorului și îi reproșează predecesorului său
că o editare nu trebuie să aibă „meritul unei
fotocopii”. După ce susținuse răspicat că voința
autorului nu trebuie să se confunde cu litera
manuscrisului, F. Fugariu va transcrie la editare,
peste câțiva ani, versul respectiv în mod identic
cu antecesorul său, fără alt comentariu,
adăugând doar două accente inutile, pentru a o
retușa, la rândul său, fotocopia de care se
detașase cândva: Cât glasul sună, voinic ochi
întoarsă.
Folosirea semnelor ortografice și de
punctuație este, în multe locuri, la fel de
aberantă față de normele actuale. Între semnele
ortografice, editorul păstrează apostroful pentru
marcarea eliziunii, în situațiile în care a aplicat
poetul, dar apelează, în paralel, și la cratimă,
pentru a marca rostirea împreună a cuvintelor,
în special atunci când ea este impusă de metrul
versului respectiv. Nu sunt acceptabile, în aceste
condiții, numeroasele cazuri de folosire a
cratimei înaintea lui - în, fără elidarea lui -î, ca și
în alte contexte imposibile (mare-încă-apucă-
îndrăzneală, zisă,-îndată, poată-auzi-împrejur,
tocma-întracea-învaluială ), după cum nici
păstrarea accentului, ca element prozodic, sau
scrierea legată a unor cuvinte (adoooară,
întracolo, întraltele) nu pot avea o justificare
solidă într-o editare modernă. În acest cadru
formal creat, editorul ar fi vrut să elimine în
primul rând hiaturile și să restabilească
decasilabul, el identificând un număr de 430 de
versuri hipermetre sau hipometre în varianta B.
Dintre acestea, doar aproximativ 50 de versuri
au fost corectate metric prin colaționarea cu
versiunea A, încercările de reconstituire a
prototipului fiind, în cele din urmă, artificiale și
insuficiente pentru a repune în tiparele
prestabilite metrica poemului. Ne putem
întreba, de asemenea, dacă există destule indicii
pentru a acorda primei variante un statut
privilegiat sub aspectul corectitudinii textului și
care dintre cele două versiuni exprimă opțiunea
ultimă a creatorului. Credem că versiunea B
prezintă, totuși, toate calitățile pentru a fi
considerată definitivă, și nu cea dintâi, coruptă
pe parcursul procesului de creație.
Exemplele de intervenții discutabile în text,
operate din rațiuni de ordin metric în ediția
Fugariu, respectiv adăugirile, marcate prin
paranteze drepte, și excluderile, marcate prin
paranteze ascuțite inversate > <, nu sunt puține
și alterează corectitudinea mesajului poetic.
Spicuim câteva modificări arbitrare de acest gen:
v. 361: Ahaia știm și noi fără >de< tine; cf. A, v.
1369: Ahaia noi știm și fără tine; v. 475: Cei
[într]armați avea buzdugane; cf. A, v. 319: Cei
întrarmați avea buzdugane; v. 508: Înarmați era
ei [și] cu coase; cf. A, v. 340: Întrarmați era ei și
cu coase; v 553: Acești >a< era (pre limba
curată / Grăind); cf. A, v. 373: Acești era (pre
limba învățată / Grăind); v. 652: Ci-am trăi cu
toată lumea [bine]; o imixtiune pentru
încadrarea în metrică și regularizarea rimei, cf.
A, v. 484, cu toate că în ms. 2429, f. 25r, apare:
Ci am trăi cu toată lumea în pace; v. 812: Dece
[sic!] să purtăm atâta [pază]; se înlocuiește,
pentru rimă, frică cu pază, cf. A, v. 1262: La ce
să purtăm atâta pază; v. 849: Căci, după a mea
dreaptă [socotință]; se substituie, pentru rimă,
socoteală cu socotință, dar versul respectiv nu
are corespondent în varianta A; v. 1108: Dederă
a să prici [depreună]; se înlocuiește, pentru
rimă, între sine cu depreună, cf. A, v. 1828;
v. 2547: Că nu-în zădar au fost ia [furată];
înlocuirea, dictată de rimă, nu are un
corespondent în A, editorul taxând grafia drept
„neglijentă” (p. 399); la Byck, apare versul
transcris fidel: Că nu în zădar au fost ea răpită;
v. 3094: și toată gura iară-încetasă; cf. la Byck și
în ms., f. 95v: și toată gura încetasă iară; la
Cardaș și la Fugariu, inversiunea din finalul
versului se face tacit, fără niciun avertisment
grafic în text și fără a fi comentată în notele de
editor; versul modificat nu apare nici în textul
corespunzător din A, cântul al VII-lea, strofa 43,
cu o redactare diferită; corecturile pe ms. ale
autorului indică faptul că, într-o primă
transcriere, strofa 56 din cântul al V-lea urma
redactarea din A, iar versul al doilea, în prima
formă, Atâta venind oaste varvară, nu altera
inițial rima; în v. 3115, este înlocuit pentru rimă
vitează cu voinică: Însă-acu laia cea mai
[voinică]; cf. A, v. 3505: Într-acea laia cea mai
voinică; v. 3938: Covârșești însuți a ta [stricare];
pentru rimă, este înlocuită forma perire din
manuscris cu stricare; cf. A, v. 4346; v. 7544:
[Voroava] Gogului crâmpițată; editorul renunță
nepermis la lexemul vorba, din considerente de
încadrare metrică, cf. A, v. 6104; v. 7744: V-
așteaptă! O, țigănie săracă; este inversată
sintagma săracă țigănie, pentru rimă, fără
corespondență în A; v. 7857: Cu ceata lui
Tandaler [vestită]; este substituit termenul
voinică cu vestită, cf. A, v. 6345; v. 8046: Închis
giur împregiur cu-a sa [turmă]; este înlocuit
ceată cu turmă, cf. A, v. 6414, dar într-o
redactare diferită: Închis de toate părți cu-a sa
turmă; v. 8074: La sineș’, de zios [iute] să
scoală; F. Fugariu adaugă adverbul iute, cf. A, v.
6442: La sine, de gios iute să scoală; v. 8181:
Dară vârtutea din trup îi piere; fără semnalare
grafică, dar este modificat în dară, cf. A, v.
6531; v. 8209: Văzu toate; și-a >le< sale județe;
pentru metrică, se renunță nepermis la forma
variabilă a articolului posesiv-genitival, cf. A, v.
5623.
Ne oprim aici cu aceste glose critice, care
pledează, indubitabil, pentru o mai mare
scrupulozitate și probitate în editarea unui text
literar. Întoarcerea la sursă, la original, este sin-
gura cale de a recupera o operă la dimensiunile
ei reale, principiu după care ne-am ghidat din-
totdeauna în demersul nostru filologic. Recenta
reeditare a scrierilor poetice ale lui Budai-
Deleanu, pe care am întreprins-o în seria acade-
mică de „Opere fundamentale” a Fundației
Naționale pentru Știință și Artă, a fost, în
primul rând, o provocare de a reciti manuscrise-
le și de a restabili autenticitatea textului.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
17
Black
Pantone 253 U
17
diagonale
Din simbolistica Clujului
Vremuri de azi si de demult
| Dumitru Suciu____________
(urmare din numărul trecut)
După căderea comunismului °i a „imperiului
diavolului ro°u” care a fost URSS-ul, s-a
democratizat geografia politică europeană, s-
a refăcut unitatea germană de stat, rămasă neatinsă
în 1918, dar distrusă în 1948-1949, ceea ce-l
determină pe Willy Brant să rostească fericit „ceea
ce a fost un întreg pășește și se dezvoltă din nou
împreună”. Pe harta europeană reapar statele libere
emancipate, renaște spiritul și textura statală din
1918 prin eliberarea Letoniei, Estoniei, Lituaniei din
putregaiul măruntaielor comuniste și bolșevice
rusești. În alte zone mai îndepărtate, extraeuropene,
reapar statele Georgia, Armenia, Azerbaidjan și
altele care în 1918 și-au proclamat și ele
independența, dar au fost în scurt timp invadate și
anexate de echipa Lenin-Stalin-Troțki and Company.
Tot în virtutea unui principiu din 1918, cel al
autodeterminării aplicat de majorități în privința
apartenenței de stat, națiunea slovacă se desparte
prin Referendum de Cehia, pe cale pașnică și
democratică, dar în fosta Iugoslavie, dominată de
centralismul sârb ortodox al Belgradului, ce jignise
interesele catolicilor din Croația și Slovenia se
ajunge la războaie naționale grele și sângeroase și la
intervenții internaționale pentru a opri genocidurile
din Bosnia, Herțegovina, Kossovo. Probabil că unii
au crezut și au sperat că fenomenele se vor extinde
în zonă, uitând însă că fenomenul era specific în
statele cu mai multe națiuni separate care se
considerau diferite unele față de altele și nu în
statele naționale unitare și indivizibile în care trăia
o singură națiune alături de minorități etnice.
Românii nu vor, nu pot sau nu sunt pregătiți să
soarbă al doilea Milcov, Prutul, podul de flori nu
devine pod de piatră, nu se aplică modelul german
și ceea ce a fost un întreg între 1918-1940, pășește
și se dezvoltă separat pe harta geografiei politice
europene, figurând și existând două Românii, deși
după declararea caducității Pactului Ribentrop-
Molotov aducător de nenorociri și războaie, cea de-
a doua n-ar fi trebuit să fie decât partea răsăriteană
a celei dintâi. Europenii care acceptă această
situație, credem că nu sunt conștienți că acționând
astfel se înscriu inconștient în categoria
Ribentropilor și Molotovilor zilelor noastre, ca și
toți aceia care vor să refacă regate și imperii
multinaționale din trecutul mai mult sau mai puțin
îndepărtat.
După 1989, partidele politice democratice din
România, deși adoptă ca formă de stat republica
străină de tradiția istoriei naționale române
moderne, celei contemporane interbelice, dar și de
cea antică și medievală, au meritul incontestabil că
au modificat fundamental și radical conținutul,
substanța Statului român de drept și democratic,
prin elaborarea Constituției, amendarea ei cu
principii ce garantează proprietatea, libertățile
cetățenești, cu votarea unor legi comparabile cu cele
europene în parcurgerea tuturor etapelor de
reforme ce au permis intrarea țării în marea familie
a Uniunii Europene. Acest lucru este valabil pentru
toate partidele care între 1997-2007 au fost la
putere sau în opoziție și au acționat în acest sens.
Întrucât este de notorietate publică faptul că în
România colaborarea cu UDMR-ul a devenit o
metodă de guvernare, deputații, senatorii, miniștrii
din această formație politică, și-au adus o
contribuție remarcabilă la votarea și adoptarea
legislației democratice și europene, ceea ce va
rămâne în timpul de azi care este istorie și cel de
mâine care va deveni istorie, ca un merit
eminamente pozitiv, la care se mai poate adăuga
faptul că mulți miniștri, deputați, senatori, cetățeni
români de naționalitate maghiară din guvernele și
parlamentele României de după 1989 s-au remarcat
prin competență, seriozitate și sobrietate.
Această colaborare rodnică și mai ales intrarea
în marea familie europeană este și trebuie să fie și
în viitor cadrul de bază care să cimenteze armonia
internă dintre cetățeni, dintre majoritatea română și
minoritatea maghiară, între partidele democratice
din țară, între România, Ungaria și celelalte 25 state
membre UE ce-și îndeplinesc pe lângă destinele lor
proprii și pe cele europene la care s-au angajat în
momentele accesului în familia europeană
păstrătoare a democrației, a bunăstării și a libertății
cetățenești. Transilvania, partea occidentală a
României de azi, nu este Transilvania fără maghiari,
multiculturalitatea și multietnicitatea constituie
farmecul acestei părți de țară, ținutul, regiunea,
județele secuiești sunt secuiești din punct de vedere
etnic, lingvistic, cultural, al tradițiilor folclorice
bogate, specifice, valoroase ce au răzbătut peste
timpuri până în zilele noastre, dar din punct de
vedere politic și statal sunt ale României, ca și
oricare județ sau regiune a țării. Considerăm că este
și va fi o mare pierdere pentru România de azi și
de mâine că ne-au părăsit sașii din Ardeal, șvabii
din Banat, cu tradiții și culturi proprii, oameni
harnici, pricepuți, competenți, eficienți în munca
lor ce au constituit exemple bune și pentru români
și pentru unguri în zonele mixte etnic și
confesional. O democrație, o Uniune Europeană,
sunt menite să apropie oamenii unii de alții, iar în
statele membre majoritățile trebuie să fie
protectoare și iubitoare față de minorități, iar
acestea recunoscătoare și loiale statului care le
garantează libertățile, proprietățile individuale și
bisericești, drepturile ce li se cuvin pe planul
învățământului de toate gradele, reprezentativitatea
proporțională în administrația locală, în parlament
și guvern. Această armonie și ecuație benefică
trebuie să funcționeze neîntrerupt în democrația
europeană și a statelor membre ale Uniunii
Europene.
Dar această armonie și ecuație benefică este
grav amenințată dacă la Cluj, în ziua de 15 martie
2011, cetățenii români de naționalitate, unul chiar
membru al guvernului, afirmă în cadrul unei
manifestații publice, de stradă, că „Szekelyfold nem
România”, sau dacă în alte orașe, locuri și în alte
zile de sărbători religioase maghiarii sunt duși la
vechea frontieră de dinainte de 1918 dintre Regatul
României Mici și Austro-Ungaria pentru a-și
manifesta și alimenta nostalgia, a vărsa lacrimi
după Ungaria Coroanei Sfântului ștefan. Prin
asemenea manifestații maghiarii se întorc în timp
înainte de 1918, se reîntâlnesc cu maghiarii dintre
1940-1944 din Transilvania de Nord, sau vor să se
atașeze strâns de declarația ungurilor din Cluj din
22 decembrie 1918, care au susținut că nu recunosc
hotărârile de la Alba-Iulia exprimate la 1 Decembrie
1918 de către majoritatea română de peste
2.800.000 de oameni. Oare dacă acum, în 2011,
2012, 2013, etc. se susține public că „Szekelyfold
nem România”, cine ne va garanta că în viitor nu
se va afirma că „Erdelyse nem România”, pentru a
reface ceea ce nu se mai putea reface, adică regatele
și imperiile trecutului? Doresc oare maghiarii din
Cluj și din toată partea apuseană a României, care
este Transilvania, să se reîntâlnească în gânduri și
simțiri cu spiritul dietei feudale de la Cluj din 1848,
structurată pe castele privilegiate minoritare etnic,
numite „status et ordines” care a votat uniunea
Ardealului cu Ungaria? Sau, altfel spus, interpretând
aceste atitudini în șuvoiul curgerii timpului și al
sintezei lucrurilor doresc ei sincer să se înscrie în
șirul Ribentropilor, Molotovilor, a lui Horthy, etc.
care au dărâmat bazele Sistemului de la Versailles?
Nicolae lorga afirma la vremea lui că până va fi
ungur în Ardeal, ungurul își va face politica lui în
Ardeal, drept pentru care până va fi român în
Ardeal trebuie să-și facă și el politica lui în teritoriu.
În 1922 în Parlamentul de la Budapesta s-au auzit
voci care au afirmat că ungurii și Ungaria vor lupta
în aer, în apă, pe pământ și sub pământ să distrugă
consecințele și hotărârile Trianonului. Știa ce știa
lorga, deoarece istoricii de talia lui au intuiții
fundamentale, văd sensuri adânci lăsate de secole
de istorie de dinaintea lui, dar și consecințele
îndepărtate ce se impregnează alte sute de ani,
după el, în curgerea imuabilă a vremurilor și a
timpului. Totuși, în ceea ce privește primul aspect
al afirmației lui lorga ce pune accent pe
„blestemul” istoric că totul este bătut în cuie, că
viitorul nu va schimba nimic între ungur și român
privind Transilvania, nu credem că lucrurile trebuie
să rămână în curgerea și evoluția lor în timp, așa
cum le-a intuit marele istoric român și epoca lui.
Popoarele nu trebuie să fie condamnate sau să se
lase condamnate să privească mereu înapoi spre
trecuturi încărcate de lupte și conflicte, deoarece
dacă aleg această cale pentru a străbate timpul,
mereu cu capul întors înapoi, nu mai văd clar
gropile, necazurile, crizele prezentului pe care sau
peste care trebuie să treacă, să le depășească, pot
cădea în groapă, sau riscă să-și frângă gâtul, să-și
taie accesul în viitor la o viață pașnică și
democratică. Uniunea Europeană de azi este mai
mare decât fosta Austro-Ungarie, decât fostul
Imperiu German (al Doilea Reich, etc.), este așezată
pe baze democratice, egale, fraterne. În această
structură europeană, Austria, România, Ungaria ca
și celelalte 24 state membre sunt iarăși împreună pe
plan superior; și nu credem că românii și ungurii
sunt damnați să se urască veșnic - după rețeta lui
lorga - de acum și până-n vecii vecilor. Nu este
bine ca ungurii să-și auto-întrețină nostalgia după
regatul vechi, democratizarea și armonizarea
geografiei politice europene pe baza statelor unitare
și indivizibile, preluată și recunoscută de tratate
internaționale și de Uniunea Europeană este și va
rămâne ireversibilă. Nu are rost ca ungurul, în
fiecare zi de 15 martie din anii aceștia și cei care
vin să atace Trianonul și Tratatul din februarie 1947
de la Paris, pentru a tulbura apele și a încerca să
pescuiască în ape tulburi ceea ce nu se mai poate
pescui în cadrul Uniunii Europene de azi și de
mâine. De aceea, sperăm că afirmația lui lorga că
până va fi ungur în Ardeal, acesta se va uita mereu
înapoi, va duce sau va face în vecii vecilor politica
ungară veche din teritoriile Ungariei Coroanei
Sfântului Ștefan sau de pe vremea lui Horthy, nu
va sta în picioare în zilele noastre și ale generațiilor
de unguri și români de mâine.
În ceea ce privește a doua parte a afirmației lui
lorga, că și românul trebuie să-și aibă politica lui în
Transilvania, aici nu mai avem nicio replică, nicio
18
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
rezervă față de vorbele °i ideile marelui istoric,
deoarece românul și aleșii lui trebuie să vegheze cu
ochi de Argus la păstrarea, conservarea și perpetu-
area integrității statului român unitar și indivizibil,
membru al Uniunii Europene. Privind lucrurile din
această perspectivă merită să ne întrebăm ce au
făcut, ce atitudine au luat autoritățile județene de la
Cluj și guvernamentale române în ziua de 15
martie 2011 și în cele ce au urmat? Nu cunoaștem
precis regulamentele care aprobă manifestațiile.
Atâta știm că ele sunt aprobate de primar, dar nu
știm sigur dacă primarul este obligat să și
urmărească felul de desfășurare a manifestației
pentru ca aceasta, pe parcursul desfășurării ei, să
nu primească un caracter antistatal. Principial
vorbind, acest lucru trebuie stipulat în regulamente.
Imediat ce s-a fluturat lozinca „Szekelyfold nem
România”, primarul trebuia înștiințat, acesta trebuia
să informeze prefectul, reprezentantul guvernului în
teritoriu, care, la rândul lui trebuia să raporteze
urgent fapta ministrului de Interne și prim-
ministrului în vederea luării tuturor măsurilor legale
necesare în asemenea cazuri. Când oamenii de stat,
funcționarii înalți depun jurământ pe Constituție și
pe legile țării, ei se angajează oficial, sub jurământ,
să acționeze neabătut în primul rând pentru
respectarea integrității de stat a României. În acest
sens trebuia suspendată manifestația pașnică de la
Cluj, din 15 martie 2011, organizatorii trebuiau
anchetați și condamnați deoarece este clar, limpede
ca lumina soarelui că nici măcar pașnic nu este
admis și nu este legal să ataci public, în plină
stradă, unitatea statului în care te bucuri de toate
libertățile cetățenești, participi la guvernarea țării și
la elaborarea legilor ei.
Clujul și România din 1918 până azi a moștenit
de la statul ungar Universitatea de stat din 1872 la
care au studiat și s-au format generații de
intelectuali români, unguri, germani, evrei, sârbi,
etc., palate și biserici, statui, opere de artă de nivel
european, fenomen întâlnit și răspândit în toată
partea de vest a României, care este Transilvania
multiculturală și multietnică. Iată alte terenuri de
cultură și civilizație ale trecutului menite să-i
apropie pe români și unguri de existență și viitor,
care, în aceste domenii, pot fi recunoscători
moștenirii deținute de România ca stat succesoral
al Austro-Ungariei. Nu este oare păcat ca
elementele comune de natură să-i apropie pe
români de unguri să fie mereu subminate de
Hercules Company, detaliu
manifestațiile de acest gen ținute cu ocazia zilei de
15 martie 2011? Dacă acest fenomen negativ
persistă în timp oamenii de stat români trebuie să-i
pună capăt deoarece, potrivit unui vechi dicton
latin „cine [vede și] tace, consimte” („qui tacet
consentire videtur”). Istoria care este și învățătoare
și judecătoare îi va pune la zid, le va damna
memoria unor oameni de stat români, călcători de
jurăminte, care se mărginesc să privească cu ochii
mari, bulbucați, tulburi, dar blegi, cum, sub nasul
lor este pusă sub semnul întrebării integritatea
statului, fără să ia nicio măsură necesară și legală în
asemenea împrejurări. Iar dacă, și pe viitor, oamenii
de stat români vor sta pasivi în fața unor
evenimente de acest gen, ce în pofida spiritului
timpului, tind să se repete, nu este exclus ca istoria
să-i pună la zid, să le damneze memoria sau chiar
să devină ei înșiși subiect de anchetă pentru a
răspunde în fața instanțelor de judecată cum și-au
respectat jurământul depus în fața lui Dumnezeu
pe Constituția României și cum au apărat unitatea
și integritatea statului. Credem cu tărie că Regele
Ferdinand I Întregitorul, cel care a întregit vorba,
jurământul cu fapta, este și încă va fi și în viitorul
îndepărtat un exemplu demn de urmat, peste
generații și vremuri, de către toți oamenii de stat de
azi și de mâine. Acești conducători trebuie să
corespundă, să sară, să prindă ștacheta ținută sus
de Marele Rege, să facă față, nu fețe-fețe,
moștenirii, conduitei și înaltei moralități naționale
regale, să dea dovadă de respect față de sângele
vărsat de soldații Armatei Regale Române care s-au
jertfit pentru unitatea țării. Faptul că ei sunt
republicani nu-i scutește cu nimic la îndeplinirea
datoriei, a respectului față de marile împliniri din
vremea Regatului, deoarece peste formă, aici este
vorba de conținutul, substanța și viețuirea în timp a
Statului român.
La puțin timp după 15 martie 2011, un grup de
manifestanți români din Cluj, s-au îndreptat spre
statuia Crăișorului Avram Iancu, a cărui memorie și
amintire binecuvântată a fost profanată tot de
mână maghiară, scandând lozinca „Afară, afară,
afară cu ungurii din țară!”. Iată cum, vorba
francezului „les extremes se touchent”, iată cum se
explică de ce în lipsa măsurilor legale de prevenire
sau de pedepsire a atacatorilor unității Statului, se
ajunge la alte formule incompatibile cu legea, cu
pacea internă dintre cetățeni, cu spiritul european,
ce conjugă, adună sentimentele și spiritele
oamenilor, nu le disjungă și nu le învrăjbește unele
contra altora. Oare preferă autoritățile de stat
române să lase rezolvarea problemelor de acest gen
pe seama mulțimilor desfășurate pe străzi, pentru a
nu se implica și a scăpa de răspunderea
competențelor ce le incumbă în asemenea cazuri?
Dar dacă la asemenea manifestații s-a ajuns tocmai
datorită faptului că autoritățile române au tăcut în
mod laș și nepermis din punct de vedere legal?
Credem că răspunsul la întrebare sau la dilemă este
undeva la mijloc.
Noi ne exprimăm speranța că pe viitor
manifestațiile „pașnice”, publice, stradale, care
incită contra unității statului, nu vor mai fi
aprobate, sau dacă se produc vor fi reprimate,
pedepsite pe bază de lege. Dacă nu se va renunța la
atacuri de acest gen, aprobările unor demonstrații
publice cu asemenea încărcătură periculoasă pentru
liniștea și siguranța publică, pentru integritatea țării,
trebuie să înceteze o dată pentru totdeauna. Noi
sperăm însă, că înșiși liderii maghiari, fie că sunt la
putere, fie în opoziție, vor acționa ferm pentru ca
în timpul manifestațiilor aprobate legal să fie cu
desăvârșire excluse atacurile sau rezervele
manifestate contra caracterului unitar și indivizibil
al Statului român, pentru ca cetățenii de
naționalitate maghiară minoritari să nu fie călcători
de lege, să se poată bucura, alături de cetățenii
români de naționalitate română majoritari, de toate
drepturile prevăzute de Constituție și de lege.
Viitorul comun în cadrele aceluiași stat român
democratic și în Uniunea Europeană este și va fi
mereu un îndemn la colaborare și armonie între
majoritate și minorități și trebuie să conducă în
timp la înlăturarea suspiciunii, a neîncrederii și a
vrajbei între cetățeni, indiferent de etnie,
naționalitate și confesiune.
Bibliografie
Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X, București,
1939.
Ștefan Pascu, Făurirea statului național român unitar,
vol. I-II, București, 1983.
Ioan Scurtu, Monarhia în România, 1866-1947,
București, 1991.
Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui
Carol I, 1866-1876, București, 1992.
I. Russu-Abrudeanu, România °i războiul mondial,
București, 1921.
Ștefan Meteș, Regele Ferdinand al României, Cluj,
1925.
Marius Verbiceanu, Viața °i opera lui Ferdinand I,
Galați, 1929.	’
Cuvântări de Ferdinand I, Regele României, ediție
îngrijită de Nae A. Vasilescu, Brăila, 1931.
Constantin Chirițescu, Istoria războiului pentru
întregirea României, vol. I-III, București, f.a.
Maria, Regina României. Povestea vieții mele,
vol. I-III, București, 1991.
Dumitru Suciu, Monarhia °i făurirea României Mari,
1866-1918, București, 1997.
Idem, Destine istorice. Românii transilvăneni spre
Marea Unire, 1848-1919. Studii, București, 2006.
Idem, Evoluția ideii de Europă Unită, București, 2007.
Dr. Gelu Neamțu, 15 martie °i românii ardeleni -
15^ of March 1848 and the transylvanian romanians, în
„Angustia”, nr. 15, 2011, Istorie-Sociologie, Sf. Gheorghe,
pp. 9-14.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
19
Q) Black
Pantone 253 U
verdele de Cluj
Râul pe care nu-l vrem?
Aurel Sasu
In 2008, au apărut, la Editura Polirom din Iași,
Memoriile lui Valeriu Anania. Un an de
referință în cultura românească. Istoria
contrafăcută prin atâtea volume de uz personal a
fost adusă în albia firească a dramei jucate fără
decorul frazelor de circumstanță. În paginile cărții,
actorul e singur și răzvrătit, ca un duh ieșindu-și
din mormânt să risipească noaptea și să ne învețe
hamletian că împlinirea e un har ceresc. Elogiile și
represaliile mediatice imediate au lăsat să cadă
lumina deopotrivă pe nevrednicia vremii și pe
virtutea celui ce nu și-a făcut un idol din suferința
făpturii omenești. A rostit-o doar cuvânt cu
cuvânt, așa cum, de altfel, a trăit-o, în nelegiuirea
lor, sub vremuri răzbunătoare, nedrepte și robite
crimei. Pe scurt, volumul a devenit, peste noapte,
imaginea în oglindă, poate nedorită, a unui suflet
colectiv, bolnav de tot pustiul veacului. Egal lui
însuși, autorul a încercat să ne elibereze de
teroarea falselor orgolii. Cel puțin atât cât să
poată crea iluzia că avem, în sfârșit, curajul să
disperăm de noi înșine, nu de vecinătatea
trecutului.
Extraordinarul succes al Memoriilor, anticipat,
fără îndoială, n-a rămas fără urmări. Din păcate,
în opinia mea, funeste pentru posteritatea
autorului (nu din cauza succesului, ci a
valorificării lui nepotrivite). Să mă explic. Între
2003 și 2009, Editura Limes, din Cluj, publică,
într-o elegantă serie de nouă volume, Opera
literară a lui Valeriu Anania (I Străinii din
Kipukua, prefață de Aurel Sasu, 2003; II
Amintirile peregrinului apter, prefață de Mircea
Muthu, 2004; III Rotonda plopilor aprinși, prefață
de Dan C. Mihăilescu, 2005; IV Poeme, prefață
de Petru Poantă, 2006; V-VII Teatru, cu prefețe la
fiecare piesă, de Zoe Dumitrescu-Bușulenga -
Miorița, Ion Zamfirescu - Steaua zimbrului,
Al. Peleologu - Du-te vreme, vino vreme și Valeriu
Râpeanu - Greul pământului, 2007; VIII-IX
Publicistica, prefață de Ovidiu Pecican, 2008).
Sumarele referințe critice din volume și reviste,
uneori fragmente din cuvântările rostite la
lansările de carte, întregesc, parțial, textele
reproduse fără alte note, comentarii sau utile
repere de istorie literară (sursa versiunii editoriale,
de pildă). În librării se mai află încă exemplare,
într-o concurență inegală cu prezența, pe aceleași
rafturi, a Memoriilor, operă capitală de sinteză
biografică și de creație, în hotarele de neclintit ale
omului restaurat prin credință, dar pândit de
primejdia nietzscheeană a privirii îndărăt.
Nimic mai firesc, până aici, decât provocarea
puterii de asimilare a unei culturi. Numai că,
mizând pe starea de bine a unui moment excesiv
exploatat economic, Editura Polirom inițiază, în
2010, o pretențioasă serie de Opere, în a cărei
izbândă, sincer, nu mai cred. Cele șapte volume
apărute până acum (Amintirile peregrinului apter;
Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape,
2009; Poeme; Străinii din Kipukua; Teatru, I-II,
2010; Cartea deschisă a Împărăției, 2011) ridică
grave probleme de editare, concepție și capacitate
critică de a stăpâni un material pentru a cărui
valorificare singură bunăvoința este și nocivă, și
insuficientă. Fiindcă, ignorate limitele ei, o astfel
de bunăvoință se face responsabilă de numeroase
„începuturi ratate” și de atâtea nedorite eforturi
culturale compromise. Avem prea multe
argumente ale creșterii înspre haos și ale
„progresului înspre nimic” (Emil Cioran), ca să ne
permitem acordarea acestui privilegiu unei istorii
literare lipsite, în anii din urmă, de exercițiul
competenței și de ispita proiectelor definitive. Mai
întâi, orice serie de Opere este sau ar trebui să fie
o ediție critică, elaborată de unul sau mai mulți
specialiști, cu un studiu introductiv general și
prezentarea, pe volume, a intențiilor de editare,
cu note, variante, anexe, criterii de stabilire a
textului, contribuții documentare, cronologia
fiecărui text în parte, cu trimiterea obligatorie la
sursa lui primară, la norma ortografică și la
valorile specifice scrisului etc. A se vedea marile
modele ale genului, datorate lui Perpessicius
(Mihai Eminescu), Tudor Vianu (Al. Macedonski),
D. Vatamaniuc (Ioan Slavici), Al. Piru
(I. Heliade-Rădulescu), Niculae Gheran (Liviu
Rebreanu), Teodor Vârgolici (Gala Galaction) ș.a.
Nu numai că seria de Opere (Polirom) e o
regretabilă excepție de la aceste reguli ce țin de
condiția emblematică a unei culturi, dar
reproduce, fără să mai beneficieze de
supravegherea autorului, pentru fiecare volum în
parte, varianta din ediția Editurii Limes (cu o
singură adăugire, la Rotonda plopilor aprinși).
De-ar fi doar atât! O comparație sumară a
poemelor apărute la Iași și Cluj ne oferă surpriza
unor alterări de text, a unor bizare modificări de
transcriere, a unor amputări de informație și
absențe pentru care, oricât ne-am strădui, o
explicație logică nu avem. Fiindcă nu există, pur
și simplu (lăsând la o parte absența, din sumarul
volumului de Poeme, a numeroase titluri
necunoscute editorilor). Valeriu Anania, se știe,
folosea încă ortografia veche, a apostrofului, nu
dintr-un capriciu, ci din obișnuința respectării
unui îndelung exersat model literar. În varianta
Polirom, versurile au fost turnate toate, fără
excepție, după calapodul ortografiei academice în
vigoare. Cum să înțeleagă cititorul de mâine
gestul acesta arbitrar, în lipsa unor argumente
credibile? A fost voința autorului? De ce n-o știm
și noi, ca să tălmăcim just gândul de schimbare al
domniei-sale? N-a fost? Atunci de ce acest atentat
la dreptul poeziei de a-și fi sieși „cea mai bună și
adevărată critică” (apostroful face parte doar din
„geometria în spațiu” a versurilor!).
Poezia Descântec pentru micul olog (text
continuu în ediția Limes) este, fără explicații,
frântă, se face titlu dintr-un vers (Joaca lui din
pumn și ghiold) și se continuă restul într-un
fragment de sine stătător. Ciclul Istorii aggripine
lipsește din volumul Editurii Limes. Cântec de
sân, o singură poezie, în Opera literară, se
metamorfozează în două mai mici în seria de
Opere (Cântec de sân și Cântec de brațe).
Lipsesc, din ambele versiuni, numeroase poezii
(Pământ și cer, Întoarcere, Răzvrătitul, Strigoiul
etc.) și articole de publicistică literară (Camaradul
Anton etc.). Toate titlurile tălmăcirilor din
Sf. Grigorie de Nazianz sunt culese între
paranteze drepte [ ] - versiunea Limes, fără, în cea
din dulce târgul Ieșului. A cui decizie, după ce
criterii, nimeni nu ne spune! Notele și trimiterile
bibliografice din subsolul referințelor critice
(Limes) sunt abandonate, în varianta Polirom,
lăsând greșit impresia că aparțin autorului (Valeriu
Anania), când sunt, de fapt, extrase din
programele de sală (în cazul pieselor de teatru)
sau din alte publicații decât volumul comentat. În
paranteză fie spus, pentru cine parcurge cu
atenție publicistica, o problemă de subtilă
cercetare documentară e circulația informației
între articolul de presă și memorii, de la pagini
întregi transferate în volumul din 2008, până la
discreta ei prelucrare în succinte reportaje
sentimentale sau pamflete virulent-polemice (Un
nou asasinat). „Noile pagini de jurnal american”,
din Opere (2009), sunt, în Opera literară
(Publicistica I, 2008), articole independente,
eseuri, mărturisiri și meditații, al căror singur
numitor comun e c-au fost scrise și publicate în
Statele Unite (Cuvânt înainte, la „caseta de
literatură” noi, Introspectiva Brâncuși, Turnul tău
de fildeș etc.). N-au nimic de-a face cu eticheta de
jurnal! La care, cu îndreptățire, puteau aspira
atâtea alte pagini uitate pe drum (de pildă, cele
din Credința).
Fi-vor, la o lectură mai atentă, și alte
observații legate de relația extrem de complexă a
unui autor de ediție critică (în seria de Opere) cu
textul? Fără îndoială că da! Marea problemă este
că volumele lui Valeriu Anania, publicate la
Editura Polirom, nu beneficiază de asocierea cu
un astfel de autor, indezirabil valorificări critice a
operei înaltului ierarh. Editura Polirom practică, în
momentul de față, în ceea ce-l privește pe Valeriu
Anania, o ilegalitate morală, angajându-se în
realizarea unei serii, pentru care nu are nici
mijloacele, nici specialiștii necesari. Concluzia e
că, pe fondul admirației de care se bucură marele
scriitor și teolog, instituția nu valorifică o operă,
ci exploatează un nume. Fiindcă, pentru ceea ce
va trebui să fie, cândva, o restituire autentică a
acestei opere, inițiativa de acum a creat deja
precedentul periculos al unei abordări pe dos.
Vorbesc de începutul ratat al unui tip de angajare,
pe care nu cred că Valeriu Anania și-a dorit-o.
De-ar fi să greșesc cumva, voi spune, totuși, c-am
trăit prea mult în complicitatea eșecului, pentru a
nu regreta, într-o zi, întârzierea vinovată în
neadevăr, autosuficiență și inutil. A circulat, în
media, formula ipocrit-patetică: „un an fără...”,
traducând exact eroarea în care ne aflăm. Suntem
fără Valeriu Anania, nu fiindcă sufletul i s-a urcat
la cer. Ci, fiindcă, prea devreme, am obligat
lumina moștenirii lui să se deprindă cu măsura
umbrei noastre.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Clujul interbelic
Clujenii
I Petru Poantă
n încercarea de reconstituire a unei imagini a
Clujului interbelic, mă refer aproape exclusiv la
comunitatea românească, neignorînd însă faptul
că orașul e cosmopolit și că populația maghiară sau,
mai exact, cea vorbitoare de limba maghiară rămîne
majoritară pînă spre sfîrșitul anilor '30. Instituțiile
publice, respectiv administrația, sînt sub autoritatea
statului român, dar noile minorități controlează o
bună parte din comerțul și meșteșugurile locale, au
în proprietate mai tot fondul imobiliar din orașul
istoric, ca să nu mai vorbim de drepturile
fundamentale asigurate prin Constituție: de la
învățămîntul și cultura în limba maternă pînă la
dreptul de asociere politică pe criterii etnice. Aceste
drepturi nu compensează, totuși, frustrările ungurilor
care, astfel, continuă să trăiască aici mai degrabă
subversiv și asumîndu-și Clujul doar din perspectiva
propriei lor istorii. Avînd deja o anume tradiție,
interferențele culturale sînt inevitabile, dar prea puțin
cultivate și dezvoltate în mod deliberat. Cu toate că
au fost modelați de aceeași sensibilitate central
europeană, românii și ungurii devin acum mai
interesați de diferențe, pentru fiecare miturile
fondatoare fiind mai importante decît istoria recentă.
Dacă nu la nivel administrativ, orașul e, așadar,
fragmentat. Resentimentari și nostalgici prin forța
lucrurilor, maghiarii nu se integrează organic în noile
realități și nu doar în cele ale Clujului, ci ale țării în
general. Acolo unde au o prezență compactă
semnificativă acționează ca un corp autonom și în
răspăr cu interesele celorlalți. Există încă o
aristocrație care, cu ocultele ei relații și complicități,
susține revizionismul și întreține sentimentul
superiorității etnice, reconciliindu-se pe această
platformă cu adepții comunismului anti-național.
Dar în viața cotidiană asemenea tensiuni sînt
camuflate, iar locuitorii, indiferent de etnie, încearcă
să se adapteze unui standard comun de civilizație. În
fond, comunitatea românească nu este nici ea
omogenă și, în mare parte, nici nu are rădăcini în
Cluj. E alcătuită într-o proporție considerabilă din
transilvăneni, dar și din persoane venite din vechiul
Regat, odată cu care se infiltrează aici discret, la
început, și spiritul balcanic; de altfel, ca peste tot în
Ardeal. Oraș al eterogenității etnice și mentalitare,
Clujul funcționează, cu toate acestea, ca o entitate
vertebrată. Noii săi locuitori au în genere o
descendență citadină și nu-și pun probleme de
adaptare. Ei nu vor „provincializa” ambianța urbană,
ci, dimpotrivă, prin instituțiile create vor impune
imaginea europeană a orașului și vor actualiza
vocația de centru cultural și economic a acestuia.
Inițiativele macro-structurale ale emancipării aparțin
românilor. Tot astfel, în euforia afirmării, ei sînt mai
prezenți și mai vizibili în spațiul public, dînd o
atmosferă preponderent românească unei scenografii
urbane dominate de stilul fostului imperiu. Dar
generația Unirii, care formează nucleul dur al acestei
comunități, cultivă sentimentul național conservîndu-
și reflexele mentalității imperiale. Cei cu școală
vorbesc curent maghiara și/sau germana și au fost
educați în cultul muncii și al legalității. Buni cetățeni,
ei sînt niște loialiști desăvîrșiți ai statului român, însă
nutrind idealul „ardelenizării” întregii societăți
românești. Dar realitățile nu se conformează unor
asemenea aspirații utopice, așa încît ardelenii își
conservă o vreme modelul în propriul teritoriu.
Clujul îi adună din toate părțile pe cei mai
performanți dintre ei, oferindu-le niște oportunități
ademenitoare. De altminteri, există aici și înainte de
Unire români înstăriți și o viață culturală destul de
consistentă a acestora. Alexandru Vaida-Voievod și
Aurel Isac își construiesc case impunătoare în centrul
orașului, dar se înființează și primele instituții
bancare românești, „Economul SA” și „Vatra”, care
constituie semnul unui dinamism economic al
etnicilor români. Deși modeste, nu lipsesc lăcașurile
de cult: Biserica din Deal, ortodoxă, și Biserica Bob,
greco-catolică. Noii veniți găsesc, așadar, un cap de
pod bine fixat și, cu entuziasmul pionieratului, nu
vor avea dificultăți de adaptare. Pe de altă parte, unii
dintre ei au legături de rudenie și formează în oraș
mici clanuri familiale, cel mai adesea cu prestigiu.
Așa sînt familiile Pușcariu și Bologa sau neamul
Stanca. Foarte unit este „neamul” brașovenilor,
constituit într-o asociație care, anual, se manifestă
într-un ceremonial public condus de Sextil Pușcariu,
între acești brașoveni fiind și frații Bogdan, Duică și
Nicolae, directorul primului liceu de fete din Ardeal,
respectiv din Cluj. Neamul Stanca, venit din zona
Sebeșului, are medici de renume, scriitori și artiști.
Pe durata celor două decenii de administrație
românească, unul dintre lianții legăturilor comunitare
îl constituie tocmai relațiile de rudenie și cele
matrimoniale dintre diferitele familii, de regulă din
același mediu, putînd controla, astfel, în interiorul
acestuia, relații de influență și putere. Însă, indiferent
de locul de origine și de felul alianțelor dintre
grupuri, îi unește pe toți conștiința participării la un
proiect comun. Nu sînt niște aventurieri, căci prind
repede rădăcini în oraș. Primăria le pune la
dispoziție locuri de case, cu prioritate cadrelor
didactice, funcționarilor, ofițerilor și magistraților. Se
ridică acum cele două cartiere emblematice pentru
noua imagine a Clujului, Grigorescu și Andrei
Mureșanu. Expansiunea se conformează unui plan
urbanistic riguros, locuirea se face „cu stil”. Casele
elegante, de tip vilă, cu grădini și curte la stradă,
conferă Clujului atmosfera de prosperitate burgheză,
deși oarecum idilică prin contrast cu arhitectura
vechiului burg. Aristocrației în declin, care ocupă
încă palatele din centru, i se opune această lume
efervescentă care redefinește geografia și identitatea
orașului. Cartierele nu au regimul de periferie, ci
cresc organic din orașul istoric, iar majoritatea
locuitorilor lor aparține elitei și burgheziei.
În istoria sa, Clujul a fost, o bună perioadă,
capitală a Principatului Transilvaniei, iar această
imagine de centru s-a perpetuat în conștiința publică
pînă în prezent. În interbelic, el devine capitala
simbolică a ardelenilor, dobîndindu-și și prestigiul, în
special prin instituțiile universitare și cele culturale.
Pînă în 1918, era în relație privilegiată cu Budapesta
și dominat de aristocrația maghiară locală. După
Unire, încearcă mai degrabă să-și dezvolte veleitățile
de oraș central și autonom, decît să se lase
transformat într-un satelit al Bucureștiului. Locuitorii
ardeleni continuă să trăiască în orizontul
mentalităților din fostul Imperiu, dar, în primii ani,
cel puțin, regățenii se adaptează cu dificultate la
„formalismul” conservator al acestora. Clujenii cei
mai numeroși, cu o continuitate de cîteva generații,
sînt ungurii și sașii. Românii nu pot nici asimila, nici
ignora aceste etnii care au creat aici o remarcabilă
civilizație urbană; dar pot, în sfîrșit, să se afirme
integral și în competiție cu ei. În acest spațiu al
conviețuirii și interferențelor etnice, pentru românii
ardeleni este importantă, în căutarea identității
culturale, redefinirea transilvanismului, căci
conceptul, în viziunea maghiară, îi excludea. Ei văd
integrarea în cultura națională ca o recuperare și
valorizare, mai întîi, a acestui specific, chiar cu riscul
unei desincronizări temporare față de realitățile
cîmpului cultural, ale celui literar în special, din
vechiul regat. Promotori ai civilizației moderne, ei
lasă impresia sau chiar sînt, pînă la un punct, niște
antimoderni, la nivelul creației spirituale. Căci
transilvanismul presupune îndeosebi recursul la
miturile fondatoare și valorificarea intensă a tradiției,
cu accent pe autohtonism, respectiv pe ruralitate.
Într-o asemenea perspectivă, se înțelege că marca
identitară a orășenilor români o constituie etnia. În
cazul nostru: pentru a deveni cu adevărat clujean,
noii săi locuitori trebuia, mai întîi, să românizeze
orașul. Maghiarii, pe de altă parte, au propriul lor
Cluj. Pentru ei, existența în comun cu ceilalți este o
fatalitate inacceptabilă. Românii n-ar fi decît niște
„barbari” cuceritori. Dacă, prin urmare, nu putem
vorbi de un tip singular al clujeanului, orașul, în
schimb, are o identitate pe care i-o dă, pe de o
parte, tocmai amestecul tensionat de etnii, iar pe de
alta, forța sa de emergență indiferent de contextul
istoric. Cu o proiecție simbolică prin însuși destinul
său istoric, Clujul e ocrotit de pericolul
provincializării, respectiv al marginalizării. În
interbelic, reprezentarea sa simbolică se concentrează
în imaginea Universității. Mitizată în imaginarul
colectiv, înființarea instituției este percepută în epocă
drept actul fondator al noului oraș. Universitatea
instaurează astfel sentimentul centrului, al unui axis
mundi. Prin prestigiul acesta cvasi-mitic, ea impune
autoritatea elitei în viața comunității. Rețelele de
putere și influență se constituie în mediul
universitar, după cum de aici pornesc mai toate
inițiativele de modernizare socială și culturală. Cîțiva
miniștri și secretari de stat clujeni din guvernele
României sînt universitari; unul dintre cei mai
eficienți primari ai Clujului, Nicolae Drăganu, e, de
asemenea, universitar. Apoi, Universitatea rămîne
mijlocul cel mai eficient de comunicare și de
întreținere a relațiilor cu lumea occidentală. Predau
aici profesori străini, se creează burse pentru
studenți români la universități europene, schimburile
interuniversitare de publicații devin o regulă, ca și
participarea corpului didactic la diverse congrese și
reuniuni internaționale de specialitate. Odată cu
creația sa majoră, Clujul e vizibil pe harta selectă a
acestor instituții europene. Pe scurt, Universitatea
satisface cele mai diverse aspirații și compensează
frustrările cele mai profunde ale ardelenilor, iar
prezența sa e atît de copleșitoare, încît orașul se
identifică cu ea. Sigur că Universitatea maghiară
dimpreună cu Clujul fuseseră una dintre perlele
coroanei ungare și, respectiv, ale imperiului. La
venirea românilor, orașul avea deja nu doar o
infrastructură, ci și o atmosferă universitară. Însă
ceea ce instaurează noul mit este Limba. Realizarea
învățămîntului oficial în limba română echivalează
cu un soi de transmutație, cu o schimbare radicală
de destin, cu o altă întemeiere. Sextil Pușcariu are
intuiția exactă a acestui moment inaugural și
înființează Muzeul limbii române cu menirea
tezaurizării limbii prin elaborarea marelui Dicționar
și a Atlasului lingvistic. Iată suprema izbîndă:
dintr-un oraș în care româna abia fusese tolerată, și
numai în mediul privat și confesional, Clujul devine
centru instituțional de studiere a ei.
(din volumul în pregătire Clujul interbelic)
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
patrimoniu
Arta ca profesie si metafora
succesorală (I)
Vasile Radu
Libertatea individuală, relativa prosperitate °i
abundența care au caracterizat democrațiile
vestice după cel de-al Doilea Război Mondial
și solicitarea artiștilor la construcția ideologică a
statelor totalitare în est au fost de natură să
creeze un climat propice artei prin multiplicarea
opțiunilor individuale, pentru asumarea artei ca
profesie, prin amploarea unei cereri artistice fără
precedent din partea societății și prin sentimentul
de securitate și de siguranță socială pe care îl
percepeau creatorii odată cu aceasta. Situația era,
însă, departe de a fi clară, iar statutul artistic era
periclitat de ambiguitate atâta vreme cât se aplică
doar întreprinderilor artistice de succes. Dincolo
de egalitarismul ideologic primitiv care se aplica
artiștilor din est, dincolo de individualismul
exacerbat de succes propriu pieței libere de artă
din vest, statutul artistului era minat de grave
incertitudini sociale care îl făceau pe purtătorul
lui mai degrabă un visător iremediabil decât un
individ sănătos psiho-social, capabil să-și asume
singur rosturile supraviețuirii, fără nicio asistență
socială, asemeni persoanelor cu dizabilități, față
de care societatea, nu fără o oarecare ipocrizie, își
manifestă compasiunea.
Viziunea melioristă care a predominat în
ultimul secol asupra filozofiei sociale a adâncit
diviziunea socială a muncii, aproape până la
soluția găsirii unui loc sigur și reprezentativ al
acestui grup informal al artiștilor în cadrul
societății. Locul și scopul, mijloacele și metodele
de lucru, rezultanta muncii artiștilor erau clar
stabilite în societățile autocratice din est..., spre
dezamăgirea creatorilor care vedeau în această
ordine o presiune inhibitorie și o lipsă a libertății
individuale. Dimpotrivă, plurivalența opțiunilor,
dar și riscul nereușitei marcau artiștii din vest. O
masă confuză de creatori - sugestionați adesea de
marketing-ul pieței, manipulați de subtile
speculații negustorești și de excesul de publicitate
- priveau admirativ spre exemplele artistice de
succes - puține, câte erau - cu invidie sau
resemnare, aspirând în taină să fie promovați în
această nouă aristocrație. În prima jumătate a
secolului trecut, exemplul cel mai notoriu de
succes l-a reprezentat Pablo Picasso care, bazându-
se pe calități artistice înnăscute, pe o remarcabilă
inteligență practică, pe o inventivitate formală
nemăsurată, pe suprasolicitarea mecanismului
publicitar al epocii, pe buna sa cunoaștere a
istoriei artei europene și, nu în ultimul rând, pe
capacitatea de a întreține și edifica un sistem de
relații sociale, a devenit modelul unei generații a
cărei forță explicită a influențat atât vestul cât și
estul european. El nu rămâne, însă, din păcate,
decât un exmplu de reușită individuală, unul din
puținele edificate de artistul însuși încă din
timpul vieții. Majoritatea confraților săi au rămas,
după o carieră artistică aproximativă, după un
succes relativ în timpul vieții, în grija posterității
interesate prin galeriști, critici și istorici de artă
sau, ceea ce a fost mai rău, în grija propriei
familii moștenitoare, orice judecată postumă
asupra valorii acestora neputându-se sustrage
factorilor de piață.
Seria reușitelor începută cândva de Picasso a
fost continuată în a doua jumătate a secolului
trecut prin Joseph Beuys. Aristul german căruia
nu i-a fost străin modelul Picasso și-a construit
succesul pe originalitatea unei opere care avea la
bază povestea propriei vieți, asigurându-și astfel
resursele de succes, nu atât prin abilitățile artistice
ale propriului talent, cât prin originalitatea sa
intelectuală devenită un factor exponențial de
multiplicare a succesului public într-o lume în
care exemplul de serie pierdea sistematic în fața
originalității supradotate. Artistul s-a inventat ca
personaj - inclusiv ca apariție publicitară - cu
pălăria și jiletca sa inconfundabile, condus de o
mitologie proprie, animat de idei sociale - un fel
de cârlige și ancore pentru public - cucerind
structurile consacrate și recunoscute de către
indivizi în cadrul societății. A pornit prin a
introduce propriile sale idei în lumea academică
tradițională, creând în anul 1966 așa-numitul
Partid al Studenților, iar apoi, o Universitate
liberă internațională (1972) impregnată de
activități politice și sociale diverse, în care un loc
central îl ocupa recuperarea istoriei - în speță,
istoria celui de al Doilea Război Mondial - din
perspectiva reconciliantă a unei Germanii învinse.
Mistic, ironic și ambiguu, Beuys a fost
intelectualul de succes al anilor '70 ale cărui
discursuri și idei se susțineau reciproc prin
cuvânt, gest și operă. Totul presărat de un
adevărat cult al personalității proprii și de gustul
pentru senzațional. Această personalitate a avut o
influență decisivă (mai ales după ce și-a asumat și
un anumit limbaj al științei, bazat pe cercetările
fizice ale lui Niels Bohr și Martin Heisenberg) și
asupra artiștilor români din ultimul sfert al
secolului trecut, mai ales al acelora cu vocație
intelectuală (conceptualiști). Demonstrativ prin
acțiunile sale - performance, el a trasat cu o
anumită eleganță conceptuală un paralelism cu
arta actoricească și vocația sa intelectuală,
sugerând o altfel de insolență ideatică, ceea ce i-a
atras epitetele de cabotin și lipsă de bun gust, din
Casă rezidențială, Louisiana, USA
partea detractorilor.
Aceste reușite nu sunt decât forme
miraculoase ale unui succes asigurat prin efortul
explicativ al artistului care oferă spre public și
interpreți hrana semi-digerată a unui mesaj din ce
în ce mai consonant cu societatea placidă în fața
fenomenului artistic, cu publicul pasiv, deprins să
renunțe ușor la posturile active în folosul
posmagilor muieți care caracterizează lenevia
intelectuală și nu radicalismul teoretic al ultimilor
ani ai secolului al XX-lea. Dar, ca de obicei în
istorie, acestea nu sunt decât fabuloase excepții
care confirmă regula asprei vieți pe care și-o
asumă artistul împins de presiunea propriei sale
vocații. Marea masă a creatorilor, lipsiți de
florilegiul acestor calități de excepție, plănuiesc și
ating cu greutate scopurile lor artistice, fiind
arareori răsplătiți cum se cuvine de publicul puțin
convins de valoarea materială a operei.
După dispariția Academiilor - ca foruri valoric
rezolutive, ceea ce însemna și asumarea unei
oferte de viață pentru artist - câștigarea libertății
creației a însemnat decăderea din paradisul
prosperității sociale și al intelectualității
manageriale unde a fost adeseori tolerat. Șansa
actuală a artistului este să-și redobândească
recunoașterea socială a profesiunii lui și asumarea
în cadrul diviziunii sociale a muncii a unui loc
stabil justificat și necesar. Plasându-se într-un grup
social cu limite și caracteristici destul de labile, cu
un exces de liberă inițiativă, dar și cu pericole și
riscuri pe măsură, artistul contemporan are destul
de puține posibilități de obiectivare față de
societate. În speță, este vorba despre
independența economică, dobândirea traiului de
pe urma profesiei artistice, auto-determinarea sa
publică, prin auto-declararea sa ca artist și prin
demonstrarea unei competențe specifice cum ar
fi, de pildă, diploma de la Școala de Arte
Frumoase. Nici separat și nici împreună, aceste
condiții nu legitimează profesional artistul în
afara recunoașterii sale publice și a recompensei
sociale pe care societatea se simte obligată să i-o
atribuie. În lipsa acestui criteriu putem vorbi de
orice altceva, inclusiv de motivații patologice.
Tratarea bolilor sociale fiind, conform jurisdicției
OMS, o necesitate preluată de societate...
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
~22j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
accent
Istoria Universității napocense
Povestea nașterii si a renașterii unui ideal
I Ioana Alexandra Morar
Lucrarea Istoria Universității „Babeș-Bolyai”,
apărută în 2012 la Editura Mega din Cluj-
Napoca, este o istorie ilustrată, în 394 de pagini,
care are ca subiect apariția și evoluția tradiției
universitare în „orașul comoară”. Este un volum
colectiv, reunind printre autori profesori din cadrul
Facultății de Istorie și Filosofie ai Universității „Babeș-
Bolyai” din Cluj- Napoca, al Facultății de Științe și
Litere din cadrul Universității „Petru Maior” din Târgu-
Mureș, precum și cercetători științifici din cadrul
Universității clujene. Alături de profesorul loan-Aurel
Pop, membru al Academiei Române, care semnează
partea destinată ideii de universitate la Cluj la sfârșitul
secolului al XVI-lea, contribuie la conturarea traseului
sinuos parcurs de instituțiile precursoare ale
Universității „Babeș-Bolyai” de astăzi profesorii Doru
Radosav, Ionuț Virgil Costea, Judith Pal, Istvan
Csucsuja, Cornel Sigmirean, Marcela Sălăgean, Szilard
Toth, Attila Gabor Hunyadi, Mihai Toader Nicoară,
Tamas Lonhart și Vasile Vese, precum și cercetătorii
Emilia Cismaș și Ana-Maria Stan. Referenții științifici
ai acestei lucrării sunt istoricii Nicolae Bocșan și
Toader Nicoară. Prin realizarea acestei lucrări,
universitarii clujeni depășesc faza perspectivelor
unilaterale, și evident parțiale, asupra unui trecut plin
de o încărcătură simbolică și emoțională pentru cele
două mari comunități ardelene tradiționale. Rezultatul
acestei conlucrări colegiale este o istorie detaliată,
completă și bine articulată a Universității clujene.
Structural, volumul cuprinde 11 capitole, în afară
de cuvântul de început și de descrierea lucrării,
realizată de coordonatorul volumului, Ovidiu Ghitta.
Fiecare parte a lucrării își propune să surprindă o
anumită etapă din dezvoltarea a ceea ce astăzi numim
Universitatea „Babeș-Bolyai”. Autorii explică fenome-
nele care au condus la apariția unei instituții de cultu-
ră de o asemenea anvergură în inima Transilvaniei,
precum și consecințele pe care acest fapt le-au avut
asupra întregului areal geografic și cultural. Se insistă
asupra impactului social și economic pe care prezența
unei universități l-a avut la Cluj, marcând în perma-
nență dezvoltarea zonei.
Incursiunea realizată în istoria Universității clujene
ilustrează faptul că trecutul ei nu este deloc unul
seren, ci din contră, puțin liniar. Marile ei etape
acumulate până în anul 1989 par a fi la fel de bine
veritabile capete de drum. Pasul următor este făcut
mereu cu ambiția de a porni de la zero, de a recon-
strui din temelii, de a surclasa trecutul.
Discontinuitățile au în spate, de regulă, mize politice și
ideologice. Până în secolul al XIX-lea, în condițiile
patronajului exercitat de Biserică asupra sistemului de
învățământ, bătălia s-a dat între catolicism și
protestantism, avantajată fiind confesiunea sprijinită
de puterea seculară. După ce statul modern și-a impus
monopolul asupra instruirii universitare a laicilor,
accentul a căzut pe nevoia de a pregăti elite naționale,
fidele și competente, în limba oficială. Noul curs a
vizat Transilvania și teritoriile învecinate, mai întâi ca
părți ale Austro-Ungariei, apoi după 1919, ca membre
ale statului român, cu modificări de rigoare în ceea ce
privește publicul țintă al universității și limba de
predare. Cele întâmplate între 1940-1947 oferă alte
exemple de schimbare radicală, de fluxuri și refluxuri,
purtând amprenta evoluțiilor politice din epocă.
Instaurarea regimului comunist din România a răvășit
viața universitară clujeană, atât prin înlăturarea
indezirabililor din corpul didactic și studențesc, cât și
prin impunerea unui cadru ideologic și a unuia
normativ de inspirație sovietică. După răsturnarea
politică din decembrie 1989, direcția aleasă a fost din
nou una a reconstrucției, cu scopul de a racorda
Universitatea „Babeș-Bolyai” la valorile, dinamica,
modelele organizatorice și performanțele lumii
academice occidentale. Ultima parte este menită a
ilustra efervescența activităților multiculturale și
internaționale în care Universitatea s-a implicat,
impactul colaborărilor cu alte universități și instituții
din țară și de peste hotare, precum și eforturile
constante de a menține instituția ca factor hotărâtor și
modelator al valorilor urbei și al traseului formator
parcurs de intelectualitatea locală. Sunt în permanență
evidențiate continuitățile universitare, ce au
supraviețuit rupturilor politice, precum și elementele
de legătură, resimțite la nivelul instituției, dintre
diferitele epoci istorice.
Astfel, avem de a face cu o carte care prezintă
„istoria lungă” a unei universități. S-au avut în vedere
toate etapele, toate vârstele și toate formele
organizatorice pe care le-a îmbrăcat ideea universitară,
încolțită pe Platea Luporum, la sfârșitul secolului al
XVI-lea. Prin vocea autorilor acestui volum,
Universitatea „Babeș-Bolyai” își declară deschis astăzi
calitatea de descendentă a majorității structurilor de
învățământ superior din urbea de pe Someș,
exprimându-și reverența față de un trecut de care o
leagă, de cele mai multe ori, fire directe.
Lucrarea evidențiază modul în care Universitatea a
căutat mereu să-și respecte condiția de spațiu al
cercetării de vârf, al cunoașterii avansate, al reflecției
intelectuale îndrăznețe și rafinate. Condiția esențială
pentru realizarea performanței a fost întotdeauna
păstrarea legăturilor cu marile curente și dezbateri de
idei ale timpului, cu ritmul alert al progreselor
științifice. Este în repetate rânduri punctat pe
parcursul volumului modul în care, în contorsionata ei
istorie, Universitatea din Cluj a reprezentat un reper
de creativitate și un releu major de conectare la
valorile și spiritul lumii occidentale.
Istoria universităților este un gen cultivat de obicei
în împrejurări festive. Totuși, ieșirea de sub presiunea
finalizării acetui volum în anul 2009, cu ocazia
sărbătoririi a nouă decenii de la înființarea Universității
românești din Cluj, a oferit răgazul necesar definiti-
vării în tihnă a manuscrisului, mai ales sub aspectul
combinării textului cu bogatul și variatul fond de
ilustrații acumulate pe parcurs. Acest aspect este
evidențiat ab initio de supracopertă, pentru a cărei
realizare a fost aleasă o fotografie din colecția Szabo
Denes, ilustrând un moment festiv din istoria
Universității, din prima jumătate a secolului al XX-lea,
desfășurat în Aula Magna.
Bibliografia utilizată pentru realizarea lucrării se
dovedește variată, fiind împărțită în mai multe cate-
gorii: surse de arhivă, documente și date nepublicate,
presă, lucrări edite, studii și articole, precum și alte
materiale disponibile online. Sunt indicate cu mare
precizie și instituțiile de la care provin ilustrațiile,
printre care Muzeul Istoric al Universității, Biblioteca
Centrală Universitară din Cluj-Napoca, Muzeul
Național de Istorie a Transilvaniei sau Universitatea
din Szeged. Cartea se dorea o istorie universitară în
ton cu gustul contemporan, o istorie amplu ilustrată, o
carte-album, de citit și de privit.
Tema istoriei universității se dovedește extrem de
sustenabilă în contextul unei necesități tot mai
pregnante a cunoașterii istoriei instituțiilor, și în
special a universităților, ca o ramură a științei istorice,
indispensabilă în formarea noilor specialiști, care vor
să lucreze sau vor să conducă cu succes facultăți și
universități. Plecând de la premisa că asumarea cu
succes a vieții este într-o strânsă legătură cu
cunoașterea istoriei, acest volum se dorește unul care
inspiră și nicidecum unul care să paralizeze inițiative,
care să ofere ghidajul necesar printre diverse modele
de conducere și gestionare a destinului universitar, în
vederea unor soluții de viitor tot mai novatoare.
Este remarcabil modul în care autorii vorbesc
despre Universitate ca despre un personaj real, viu,
capabil să pună în mișcare oameni și ideologii, menită
a făuri prin generațiile tinere un viitor mai bun. Astfel,
această instituție apare deseori ca „ea”, pe parcursul
cărții, fiind personificată și atribuindu-i-se diverse
însușiri, asemenea unei bătrâne doamne ce depune
mărturie despre trecutul propriu, plin de provocări și
de realizări.
Deși este vorba despre un volum colectiv, în care
fiecare parte este realizată de către un alt specialist al
epocii dezbătute, demersul se dovedește unitar în ce
privește trecerea de la o epocă înspre alta, concluziile
fiecărei părți fiind ilustrative și extrem de binevenite în
a sintetiza ampla descriere anterioară.
Metoda folosită de autori este în general aceea a
prezentării cronologice de fapte, pe baza surselor
istorice disponibile, dar și a discuției și a criticii,
pornind de la izvoarele disponibile. Limbajul folosit
este unul unitar, de o erudiție accesibilă, ce facilitează
străbaterea a câteva secole încărcate în evenimente
tumultoase pentru subiectul discuției. Așezarea în
pagină, precum și dimensiunea caracterelor fac din
lectura volumului aniversar întârziat o experiență
agreabilă, nemaipunând la socoteală diversitatea și
bogăția imaginilor. Sunt extrem de numeroase și
fotografiile înfățișând momente solemne din istoria
Universității, ceremonii, serbări ori comemorări,
precum și portretele majorității erudiților care au pus
o piatră importantă la temelia zidului cetății științei
din Cluj. Cu un grad ridicat de sensibilitate ar trebui
privite imaginile cu carnete și timbre studențești ori
diplome de absolvire, aparținând secolului trecut, unui
trecut relativ recent, și totuși îndepărtat, dacă ar fi să îl
măsurăm în termenii schimbărilor produse în acest
interval de timp.
Obiectivul propus și atins de autori, de a urmări
traseul de cinci secole parcurs de Universitatea
clujeană, se dovedește indiscutabil unul măreț, în
raport cu alte lucrări care ating tangențial aceeași
temă, ca de exemplu cartea lui Vasile Pușcas,
Universitate, Societate și Modernizare: organizarea și
activitatea științifică a Universității din Cluj, 1919-1940
(Eikon, 2003, 604 p.).
Este ilustrativă, pentru periplul secular al ideii de
universitate la Cluj, concluzia formulată de Ovidiu
Ghitta: „chiar dacă atunci când Ștefan Bathory a decis
să stabilească în Cluj colegiul iezuit, urbea nu se putea
lăuda cu tradiții școlare semnificative, din 1581
încoace, orașul nu a încetat să dețină statutul de
capitală culturală a Transilvaniei. Universitatea nu doar
i-a creat și întreținut acest nimb, ci a și contribuit din
plin la sporirea patrimoniului său edilitar, prin clădiri
impunătoare, clinici și spații de recreere. Dar mai ales
a făcut Clujul de neșters în sufletul atâtor generații de
foști studenți. Drept simbolul tinereții și leagănul
visurilor lor”.
În opinia noastră, acest volum se va constitui de
acum înainte într-o carte reper în ceea ce privește
studiul istoriei universitare în Transilvania, dar și în
cadrul studiilor despre tradiția instituțiilor de tip
academic din România. Este vorba așadar despre un
album complex de istorie instituțională, ce atrage după
sine nenumărate considerații privind istoria politică,
religioasă și economică a Transilvaniei, din 1581 până
în prezent. Această lucrare poate fi considerată un
demers inovator, atât datorită colectivului româno-
maghiar care a realizat-o, dar și datorită temelor și
problemelor variate atinse și discutate în interiorul ei,
precum și datorită caracterului de album modern,
atent redactat și îngrijit.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
Black
Pantone 253 U
Q) Black
Pantone 253 U
religia
Doctrina socială a Bisericii
Ortodoxe în contextul
Uniunii Europene
I Tudor Petcu
Episcopul ortodox rus Ilarion Alfeiev din Viena,
care este °i reprezentantul Bisericii sale pe
lângă instituțiile Uniunii Europene, a făcut
următoarea declarație în cadrul unui interviu: „Cred
că cele mai ucigătoare lupte între creștinism și
relativism vor avea loc în Europa în viitorul cel mai
apropiat. Aceasta, pentru că Europa este zona în
care atacurile secularismului militant împotriva
religiei îmbracă formele cele mai agresive. Europa
este aceea care își neagă moștenirea sa creștină în
cel mai evident mod cu putință. Europa este, de
asemenea, locul unde crucifixele sunt îndepărtate
din școli, simbolurile religioase interzise în locurile
publice, iar creștinismul a devenit obiectul unei
critici continue, al disprețului și al batjocurii. Tot
Europa este zona în care populația creștină este
afectată de o gravă criză demografică din cauza
căreia îi este amenințată supraviețuirea. Nu se poate
spune că aceste procese nu s-ar petrece și în alte
părți ale lumii, dar în Europa ele sunt de o evidență
covârșitoare.” Episcopul Ilarion crede că Uniunea
Europeană, care poartă amprenta concepțiilor
apusene în ceea ce privește valorile, ar intenționa să
impună creștinismului ortodox și țărilor acestuia un
sistem inadecvat și fals de norme seculare. La o
întâlnire a conducătorilor religioși cu președintele
Comisiei Europene, acesta a spus: „Este falsă
presupunerea că sistemul religios de valori a devenit
caduc, și-ar fi pierdut popularitatea sau n-ar mai fi
la modă și că, de aceea, ar trebui înlăturat complet
din cadrul normelor seculare. Nu este vorba de a
observa sistemele de valori în evoluția lor istorică,
ci, dimpotrivă, de o opoziție care poate duce la
conflicte politice, religioase și militare, ceea ce în
unele cazuri se și întâmplă. Un dialog între cele
doua părți cu scopul de a armoniza ambele sisteme
de valori, dialog care va trebui să existe și în viitor,
este necesar... Dacă normele seculare sunt
prezentate ca universale și sunt impuse întregii
comunități europene, riscăm să creăm o Europă
care nu va ajunge niciodată un spațiu în care
milioane de oameni să se simtă ca acasă, oameni
ale căror sisteme de valori și standarde de viață
sunt condiționate din punct de vedere religios.”
De asemenea, Mitropolitul Chiril de Smolensk,
conducătorul Serviciului de Relații Externe al
Bisericii Ortodoxe Ruse formulează și mai direct
același lucru: „De-a lungul secolelor, până astăzi,
ideile referitoare la demnitatea umană au fost inter-
pretate în multe privințe în așa fel încât să ajungă
să contrazică înțelesul lor tradițional creștin.
Conceptul de drepturile omului este un rezultat al
dezvoltării națiunilor apusene, în primul rând al
statelor protestante. Abia mult mai târziu acest con-
cept a fost preluat printr-o reflecție apropiată în
Biserica Romano-Catolică... În relațiile internaționale
actuale drepturile omului sunt prezentate de țările
apusene ca o normă socio-politică acceptabilă pen-
tru toate națiunile lumii... Tendința de a absolutiza
valoarea libertății pentru protejarea demnității
umane provine din istoria specifică a civilizațiilor
apusene.”
Astfel de analize și prezentări ale reprezen-
tanților Bisericii Ortodoxe Ruse riscă, în primul
rând, să nu fie înțelese în contextul apusean sau să
fie evaluate într-un mod cu totul fals; pe de o parte,
întrucât n-ar fi posibil să fie încadrate și înțelese din
punct de vedere teologic, și de aceea ar conduce la
situarea imediată a ortodocșilor printre neoconser-
vatori sau i-ar plasa în cadrul unei politici de restau-
rare și forță; pe de altă parte, astfel de puncte de
vedere pot provoca o reacție contrară, întrucât
reprezentanții sistemului de valori apusean, într-o
tradiție foarte bine motivată din punct de vedere
creștin, consideră că nu pot înțelege limbajul
polemic al reprezentanților ortodocși și, de aceea,
pot avea și ei reacții emoționale.
Sistemul apusean de valori are la bază distincția,
nu separarea, dintre domeniul secular și cel creștin,
care, în planul divin de mântuire, se relaționează
reciproc. Doctrina socială catolică recunoaște o
„autonomie a realităților pământești” care core-
spunde voinței Creatorului, dar care nu are în
vedere o legiferare de sine stătătoare, în sensul că,
în responsabilitatea lor față de lume, creștinii nu ar
acționa din perspectiva credinței în Hristos. De
aceea, teologii moraliști vorbesc despre „o morală
autonomă în orizontul percepției creștine”. Tot ast-
fel, doctrina evanghelică a celor doua împărății face
distincție între domeniul secular, în care
Dumnezeu, prin acțiunea omenească și crearea de
structuri, înlesnește conviețuirea între credincioși și
necredincioși, și lucrarea mântuitoare a lui
Dumnezeu prin Evanghelie, predică, sacrament și
Biserică. Conform rânduielii cerești, statul trebuie să
se îngrijească de „dreptate și pace”, dar nu are drep-
tul să emită pretenții asupra adevărului religios,
indiferent de culoarea confesională a acestuia;
Biserica amintește statului de „porunca și dreptatea
lui Dumnezeu”, dar nu-și poate asuma îndatoriri
statale, nici nu poate deveni ea însași un organ al
statului. Ambele poziții conduc la faptul că Biserica
Romano-Catolică și cea Evanghelică se comportă
față de stat ca partenere pentru a căuta împreună
cu alte grupări sociale „ceea ce este mai bun pentru
cetate” (Ieremia 29), fără a trece însă sub tăcere
accepțiunile Evangheliei față de rațiunea politico-sec-
ulară. Cu cât vor cădea mai puțin în ispita de a
instrumentaliza statul pentru interesele lor, cu atât
mai libere vor fi Bisericile înseși în mărturia lor pen-
tru Evanghelie. Această presupoziție a unei „etici a
responsabilității” nu poate fi împărtășită, însă, de
către ortodocși, nici din punct de vedere teologic,
nici emoțional, deoarece ei văd periclitată valabili-
tatea adevărului credinței creștine în toate domeni-
ile vieții.
Înainte de a prezenta câteva lucruri cu privire la
documentul Sinodului Patriarhiei ruse “Temeiurile
doctrinei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse”, aș dori
să fac, din punct de vedere teologic, două observații
preliminare ce încearcă să ducă întrucâtva la o
deschidere în înțelegerea sensibilităților conceptului
ortodox.
Acest lucru se referă în primul rând la noțiunea
teologică de simfonie. Aceasta descrie idealul politi-
co-bisericesc al Imperiului Bizantin, concepție pro-
pusă de Eusebiu de Cezareea, conform căreia
Biserica și statul sunt unite între ele într-un fel de
armonie. Această armonie este necesară deoarece
puterea bisericească a funcției de patriarh și puterea
seculară a funcției de împărat, își pot deriva autori-
tatea de la Dumnezeu, ambele situându-se într-un
raport de responsabilitate reciprocă. În acest sens,
Biserica nu poate părăsi statul sau nu se poate
retrage într-un ghetou religios ca urmare a asumării
unei responsabilități, fie ea și fundamentată în
întregime din punct de vedere religios. În ultima
analiză, politica, știința și economia, vor face cu
adevărat bine oamenilor, atunci când vor transpune
în realitate caracterul filantropic, profetic și sacra-
mental al iubirii creștine. Biserica Ortodoxă nu a
putut, desigur, și nu poate practica idealul de sim-
fonie cu orice sistem politic, dar ea, în secolele de
stăpânire străină și în deceniile de asuprire, a trans-
pus în realitate o „simfonie cu sufletul poporului”
și, prin aceasta, a contribuit, totuși, la idealul vechii
unități.
A doua noțiune care trebuie menționată este
aceea de sobornost. Este vorba de o premisă a unei
mistici comunitare a slavofililor, animată de idei
social-etice reformatoare, dar atașată de Biserică, așa
cum a fost ea reprezentată de filosofia religioasă
rusă înainte de revoluția din 1917. Punctul de ple-
care al acestei noțiuni a devenit caracterul comuni-
tar al Treimii pentru un program de responsabili-
tate socială, iar Biserica, în calitatea ei de „organism
teandric”, reprezintă un concept integrativ al unui
comunitarism liber in iubire reciprocă pentru soci-
etate. Astfel, tocmai Ortodoxia rusă, în puterea ei
de determinare a poporului, poate fi considerată
nucleul unei noi culturi mondiale. Raționalismul de
origine apuseană amenință să-i facă pe slavofili să
piardă din vedere întregul în esența lui. Pierderea
suferită de religie prin Iluminism face impropriu
raționalismul pentru o etică sensibilă, întrucât, în
concepția ortodoxă, doar credința poate reprezenta
în cele din urmă adevărul absolutului.
În lumina acestor două noțiuni, simfonie și
sobornost, se poate înțelege de ce un concept etic
secular-dialogic format în Apus poate fi resimțit de
Ortodoxie ca o trădare față de Biserică și față de
stat. Din acest motiv Biserica Ortodoxă Rusă cere
un dialog referitor la concepțiile etice și pretinde
echivalarea lor valorică cu conceptul apusean și un
spațiu vital pentru conceptul ei în țările cu tradiție
ortodoxă.
Documentul Temeiurile doctrinei sociale a
Bisericii Ortodoxe Ruse a fost adoptat de către Sf.
Sinod al acestei Biserici la aproximativ un deceniu
după marea schimbare politică. Această doctrină
socială poate fi considerată un prim mare pas de
reflecție al Bisericii Ortodoxe Ruse făcut în perioada
postcomunistă. Acest document vrea să ia poziție,
atât în ceea ce privește asigurarea temeiurilor teolog-
24
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ice tradiționale ortodoxe, cât °i în ceea ce prive°te
solicitările politico-sociale. În același timp
„Doctrina socială” prelucrează și experiența
Bisericilor din lungile decenii de dominație comu-
nistă.
Caracterul universal al Bisericii oferă spațiu
pentru specificul național și realizările proprii. Un
patriotism creștin se apleacă în aceeași măsură
asupra națiunii, considerată o comunitate etică, cât
și asupra comunității cetățenilor. Creștinul trebuie
să fie pregătit pentru apărarea patriei și pentru slu-
jirea binelui țării sale, pentru activitatea în viața
publică și în administrația de stat, dornic să con-
tribuie la păstrarea culturii și conștiinței naționale.
Națiunea cetățenească nu trebuie să fie degradată,
nici nu trebuie așezată în locul lui Dumnezeu.
Puterea de stat trebuie folosită pentru apărarea în
fața răului și pentru sprijinirea binelui. Biserica se
înțelege pe sine ca un partener independent de dia-
log cu un stat secular. Ambele instituții colabore-
ază în anumite domenii, dar nu trebuie să se
amestece în problemele interne ale celeilalte.
Biserica nu trebuie să-și asume domeniile de com-
petență ale statului. Biserica așteaptă de la stat
respectarea normelor ei canonice și a indepen-
denței ei interne, iar acesta nu trebuie să se
amestece în viața Bisericii, mai ales în domeniul ei
spiritual. Biserica păstrează loialitate față de stat,
totuși, pentru ea, mai presus de această îndatorire
de loialitate se află porunca divină a îndeplinirii
necondiționate a misiunii ei mântuitoare în orice
condiții și în orice împrejurări. Dacă puterea de
stat silește pe credincioși să se abată de la calea lui
Hristos și să săvârșească fapte ale păcatului,
Biserica are îndatorirea de a refuza supunerea față
de stat. Clericii, de asemenea, nu pot ocupa funcții
politice.
Misiunea Dreptului secular nu este aceea de a
preface în Împărăția lui Dumnezeu lumea aflată
sub puterea răului, ci de a o împiedica să devina
iad. În viziunea juridică actuală predomină con-
cepții după care „Dreptul” trebuie considerat o năs-
cocire și o construcție omenească a societății, de
care aceasta se servește pentru folosul ei propriu și
pentru îndeplinirea îndatoririlor stabilite de ea
însăși. Schimbări în cadrul Dreptului, operate și
acceptate de societate, sunt considerate legitime.
Dar, când îndeplinirea unei legi ascunde un pericol
pentru mântuirea veșnică, creștinul are datoria unei
mărturisiri jertfelnice în cadru legal împotriva încăl-
cării poruncilor lui Dumnezeu, iar dacă acest lucru
nu este posibil, are datoria de a trece chiar la
nesupunere civilă. „Doctrina socială” tratează teme
ca: „Biserică și politică”, „Proprietatea”, „Războiul
și pacea”, precum și probleme din cadrul moralei
sociale, familiale și personale. De asemenea, sunt
abordate probleme privitoare la sănătatea persoanei
și a națiunii, teme legate de bioetică, ecologie,
știință socială, cultură și educație, mass-media, pre-
cum și probleme ale globalizării și secularismului.
În orice caz, Biserica Ortodoxă - iar aici ne referim
cu precădere la cea rusă - potrivit doctrinei sale
sociale urmărește recunoașterea legitimității con-
cepției religioase despre lume ca bază a acțiunilor
relevante din punct de vedere social. De asemenea,
ea vrea să se angajeze în acest sens și in domeniul
dreptului popoarelor și al organizațiilor inter-
naționale.
■
zapp media
Vânătoarea de vorbe
| Adrian Țion
După demisia lui Frunzăverde din PDL,
muguri verzi de speranțe reeșalonate politic
au spart coaja vechilor structuri într-un
decor mereu împrospătat de raze viclene, dar
necurățat de stihiile trecutului. Valul de primari
pedeliști (de primeniri conjuncturale), care i-au
urmat exemplul, a revenit în același loc de start
pentru o altă înverzire, firește, mai promițătoare. S-
a deschis sezonul pentru bătălii florale (de fațadă)
și buruienoase (de culise). De la petale fragile la
copite mocirloase e mică distanță în lupta politică
și media românească nu mai prididește cu
exemplificările. Așa s-a pornit vânătoarea de vorbe
care merge în paralel cu vânătoarea de politicieni.
În Slatina a pornit bălăcăreala, cine altul? dacă
nu unul cu numele de Bălășescu, desemnat primar
interimar după demisia lui Darius Vâlcov. Acesta,
intelectual fin, după cum susține Boc („PDL e
format numai din intelectuali”) l-a numit „bou” pe
senatorul UNPR Ioan Toma numai pentru că are
mai multe adeziuni pentru a ajunge la conducerea
filialei. Inofensivul personaj al fabuliștilor
fertilizează pajiștea politică din ajunul alegerilor.
Același Dan Bălășescu a mai spus că „noi avem
oameni cu minte și cu suflet și noi nu avem boi
printre noi”. Asta ca să fie clar! Logica ar vrea, dar
rima întâmplătoare nu poate să separe ceea ce
evidența confirmă, deși ideea ar fi limpede
exprimată. Ciurda este întotdeauna în tabăra
adversă.
Despre calitatea și cantitatea intelectualilor din
PDL s-a exprimat și ghidușul Theodor Paleologu, cel
cu tăișul moralist ascuns în vorba-i poleită. Când
subtilitățile lui obișnuite n-au mai avut trecere, a
apelat la citate grosiere declarând că el nu împarte
nicidecum lumea în intelectuali și neintelectuali, dar
se simte umilit (mai rău ca Băsescu) atunci când
este recunoscut el însuși drept intelectual de cei ce
spun oripilați „băga-mi-aș în intelectuali”.
În această „emulație” plină de „frenezie”
intelectualistă și „în conivență” cu actorii politici
aplaudați la scenă deschisă, Mihai Răzvan
Ungureanu, acest Dicționar Enciclopedic online scos
recent de sub tipar la Editura Cotroceni, a corectat
cu competența unui Alexandru Graur intrat
definitiv în analele lingvisticii pe ziariști și
politicieni deopotrivă, uitând cu desăvârșire de
funcția lui politică și de rolul guvernului pe care-l
Ambasada Franceză, Kazahstan
conduce din criză spre recesiune și invers. Factorul
economic? Vax! Mediul de afaceri? O nimica toată.
S-ar părea că resimte pe propria-i piele lipsa unei
școli de retorică pentru politicieni. Nu-i nimic. O va
înființa Traian Băsescu însuși când va intra la
pensie. Oamenilor de afaceri premierul le-a citit un
referat plictisitor, cum se citeau pe vremea când era
fruntaș utecist pe la ședințe și cu asta a pus
economia țării pe picioare, zice el. Minte sclipitoare
premierul are și prevăd prin „speculi” a lui înălțare!
Adevăratele fisuri ale economiei noastre vin de la
politicienii care „nu știe să vorbească”. Printre ei și
unul Gâdea care ar fi „salutar” cu trup și suflet
chiar și la Antena 3, unde taie și spânzură, dacă n-
ar da atâta în Băsescu, „partenerul lui onest” și
neprețuit. Aici e buba! și-a dat el imediat seama. De
aceea s-a gândit să mai corecteze ce se mai poate.
Din înțelepciunile Dicționarului Enciclopedic
Mihai Răzvan Ungureanu online: „Mă refer la o
generație care, din când în când, are greșeli de
exprimare, care în spate poate să ascundă niște
fracturi ale cunoașterii, iar din ignoranță uneori pot
să iasă monștri”. Mai mari decât îi ies lui pe gură?
Primo: o întreagă generație are (mai corect: face)
greșeli de exprimare? Nu cumva unii dintre ei?
Dacă o întreagă generație nu știe să vorbească
românește înseamnă că e foarte grav, nația e în
suferință și premierul trebuie să ia măsuri. Iată, le
ia! Secondo: Generația are spate? Care va să zică pe
partea dorsală a generației, acolo unde nu se vede.
Am înțeles. Premierul e subtil și pudibund. Tertio:
Am mai învățat ceva din prețiozitățile agentului
„logic și gramatical”, implantat în funcție de
„agenturili străine” pentru a scoate națiunea din
criza de limbaj: cunoașterea are fracturi (evrika!),
deși era mai puțin grav dacă avea numai fisuri. Se
înțelege că generația asta cu fracturi profunde
trebuie să meargă degrabă la ortopedie. Cred că a și
ajuns. E o generație în ghips deocamdată.
Concluzie: în câteva luni vom avea o generație
sănătoasă, impecabilă și în țară, adică aici, lângă
noi, acasă, palpabilă, dacă se vor implementa în
solul realității românești observațiile pline de
emulație intelectuală ale premierului cu ochii vii,
mereu la pândă să nu-i scape vreo „fractură” pe
gură.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puncte de vedere
Perpetua criză a românismului
| Alin-Ciprian luga
Probabil că niciodată nu a fost mai actuală °i
mai justificată decât acum o analiză serioasă
a ceea ce înseamnă în momentul de față să
fii, să vrei sau nu să mai fii român, să fii, să vrei
sau nu să mai fii european. Desigur, subiectul nu
prezintă în niciun fel o noutate. De ce ar fi,
atunci, actuală și necesară o asemenea reflecție?
Un posibil pretext pentru o discuție pe această
temă îl reprezintă faptul că, dincolo de ceea ce
fiecare dintre noi decide să fie, român sau nu,
european sau nu, semnalele din partea celor care
sunt deja europeni, cu acte în regulă, sunt mai
mult decât îngrijorătoare. Chiar dacă, în urma
unui proces relativ anevoios și plin de ezitări, de
pași înainte, dar și de stagnări, am ajuns să fim
parte, cel puțin din punct de vedere instituțional,
al marii familii europene, ceva s-a frânt în tot
acest proces. Am ajuns într-o etapă pe care se
pare că n-o vom putea surmonta ușor, la o
ștachetă ridicată, se pare, mult prea sus pentru o
națiune aflată, aparent, într-o prelungită stare de
letargie, de lipsă de valori și repere.
Refuzul explicit și categoric al unor state
europene de a permite aderarea României în
spațiul Schengen, motivat prin argumente
obiective, e de natură să ne îngrijoreze dar, mai
ales, să ne determine să reflectăm la cauzele
acestui blocaj și la posibilele căi de urmat pentru
depășirea acestui impas major. Suntem, practic,
obligați să ne decidem asupra a ceea ce vrem să
fim și să facem opțiuni clare. Nu trebuie însă
uitat faptul că gestul, până la urmă politic, al
refuzului de a ni se recunoaște îndeplinirea unor
standarde obiective, este dublat de consolidarea
zilnică a sentimentului antiromânesc în tot mai
multe țări europene. Asaltate zilnic de știrile
privind ororile comise de conaționalii noștri,
autoritățile Uniunii, dar și cetățenii ei, dezvoltă
puternice sentimente de respingere a tot ceea ce
este românesc, nu doar generalizând, ci
absolutizând defecte nu ale unui popor, ci ale
unor indivizi, mai mult sau mai puțin aventurieri.
Se uită prea adesea faptul că, așa după cum
meritele sunt individuale, nici vina nu poate fi
colectivă. Iar vina noastră constă într-un grav
Ambasada Britanică, Kazahstan
complex de inferioritate. Ne lipsește conștiința de
sine ca națiune.
Departe de a putea nega existența acestor
probleme reale, să ne punem, totuși, întrebarea:
ce înseamnă cu adevărat să fii român în Europa
sau european în România? Ne întrebăm dacă
infractorii români care au împânzit continentul
sunt mai reprezentativi pentru noi ca țară, decât
miile de studenți care excelează în universități
europene de prestigiu, decât cercetătorii care
performează în institute de renume, decât actuala
generație de tineri regizori unanim apreciată și
premiată la marile festivaluri de profil sau, de ce
nu, decât acei români care, prin atitudinea lor în
situații de excepție, depășesc media de conștiință
civică europeană! Sau decât marea masă de
români anonimi, răspândiți în sutele de mii de
locuri de muncă ori familiile perfect integrate
comunităților ai căror membri sunt.
O altă problemă, la fel de presantă, e legată
de faptul că imaginea noastră în ochii europe-
nilor, dar și ai noștri ca români nu a fost nicio-
dată mai deteriorată și mai compromisă.
Cercetând părerea străinilor, vizitatori, cu diferite
prilejuri și scopuri, ai Țărilor Române, putem
lesne constata că imaginea lor despre români a
fost, principial, nefavorabilă, cu puține calități și
prea multe defecte remarcate. Ceea ce nu ne-a
împiedicat, în timp, să uimim Europa prin mari
personalități istorice, prin nume de seamă ale
vieții culturale, artistice, științifice sau academice.
Se naște din nou întrebarea: dintre aceste două
categorii, sunt mai reprezentative elitele sau
infractorii de cea mai joasă speță? Și ce ar trebui
să cântărească mai greu în ochii europenilor: geni-
ul celor dintâi sau delincvența celor din urmă?
Pe de altă parte, din ce în ce mai des, români,
deopotrivă din țară și străinătate, nu se feresc
să-și afișeze rușinea de a fi român. Trecând peste
prima reacție, de revoltă sau respingere a acestei
dezertări, ne întrebăm dacă ea e cu adevărat
irațională și de neînțeles. Am putea răspunde: e
oarecum firesc să vrei să aparții mai degrabă unei
echipe învingătoare, decât uneia de învinși, așa
cum, de prea multe ori, România este. Oare nu
asta îi învățăm pe copii, nu asta încercăm să le
inoculăm, spiritul de învingător? Și, atunci, de ce
să ne mirăm că mulți se dezic de România?
Sunt imaginea contemporană, european -
defavorabilă și lipsa stimei de sine a românilor
singurul moment de criză a românismului? Dar,
oare am fost vreodată altfel decât suntem acum?
Dacă citim presa interbelică sau marii scriitori ai
aceleiași perioade constatăm, cu neplăcere, că
ceea ce ni se pare, astăzi, a fi de o gravitate fără
precedent caracteriza, în egală măsură, și
societatea românească din prima jumătate a
secolului trecut. Un celebru eseu al lui Mircea
Eliade se intitulează chiar „Rușinea de a fi
român”.
Pe de altă parte, comparația facilă cu unele
națiuni europene poate fi, uneori, ușor nedreaptă,
din moment ce România trece printr-o perioadă
de reașezare, nu prima, din păcate, după decenii
de întuneric și înapoiere economică. Contextul
geo-politic și parcursul istoric special, de cele mai
multe ori defavorabile și mult mai dramatice
decât ale altor națiuni europene nu pot scuza, dar
pot, cu certitudine, explica multe păcate ale
noastre. Cu toții ne-am dori să ardem etapele, să
eliminăm cât mai curând posibil decalajele de
dezvoltare și civilizație, inclusiv în această criză
globală (de altfel, o excelentă oportunitate exact
pentru un exercițiu de orgoliu național).
O cale de urmat pentru a ne simți împăcați cu
noi înșine ar fi, probabil, aceea de a înceta să mai
răscolim trecutul în căutare de senzațional și să
ne orientăm cu precădere spre problemele grave
ale prezentului și ale viitorului. Să performăm și
să demonstrăm că nu suntem cu nimic mai prejos
co-naționalilor noștri europeni. Educația
reprezintă singura soluție pentru a crea valori și
elite, pentru a ne apropia performanțele europene
atât ca indivizi, cât și ca națiune. Cu atât mai de
neînțeles este, de aceea, șirul nesfârșit de
schimbări și așa-zise reforme prin care sistemul
românesc de învățământ trece an de an.
Prin urmare, ce e de făcut? Ce ar trebui să
facem fiecare dintre noi, pentru a ne simți cu
adevărat români? Dar europeni? Și, în același
timp, cât de european poate fi un român a cărui
„familie” de origine nu trece constant testul de
europenism? Care sunt standardele prin prisma
cărora determinăm care dintre indivizi este mai
mult sau mai puțin român, mai mult sau mai
puțin european? În general, acest aspect se
rezolvă de la sine pentru că reușita în viața
personală și profesională este cea care confirmă
apartenența la fiecare dintre aceste comunități. Pe
de altă parte însă, criza de identitate pe care o
traversăm, ca națiune, se explică tocmai prin lipsa
acestor standarde clare de apreciere a unor
atitudini și comportamente. Din păcate, nu ne
sunt clare valorile fundamentale, nici standardele
obligatoriu de respectat în orice lume civilizată:
respectul muncii, preeminența credinței,
loialitatea, curajul și spiritul de solidaritate.
În mod evident, o dezbatere asupra acestor
valori și instituirea unor repere clare legate de
ceea ce înseamnă a fi un bun român ar ajuta
enorm la rezolvarea problemelor noastre de
identitate. Acest ajutor ar conta extrem de mult
nu atât pentru reprezentanții elitelor care, cel mai
adesea, reușesc să se integreze și să fie cel puțin
egali cu omologii lor europeni, cât mai ales
pentru marea masă de cetățeni dezorientați, lipsiți
de repere culturale sigure. Vorbim de generații
diferite, atât de cele mai în vârstă, bulversate de
(Continuare în pagina 28)
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
~26j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash meridian
Orele faste ale lui
Michael Cunningham
| Virgil Stanciu
utorul romanului The Hours (Orele, 1998,
tradus în române°te de Magda Teodorescu,
JL Jkpentru „Polirom”) a fost (mai este?) privit
drept o mare speranță a prozei americane, deși
încă de la publicarea acelui text minimalist erau
evidente răsuflarea scurtă și aplecarea spre livresc
și calofilie ale acestui scriitor - oarecum în răspăr
cu realismul viguros al artei epice americane.
Tutelat de spiritul Virginei Woolf, autoare față de
care Cunningham și-a mărturisit în repetate
rânduri admirația, Orele s-a impus în conștiința
culturală a Occidentului nu atât datorită premiilor
adjudecate (Pulitzer și PEN/Faulkner Award,
ambele în 1999), cât mulțumită splendidului film
al lui Stephen Daldry, realizat după patru ani,
care a oferit partituri actoricești excepționale unui
mănunchi de mari actrițe hollywoodiene: Meryl
Streep, Nicole Kidman, Julianne Moore, Miranda
Richardson. Destul de feminin ca substanță și
ton, Orele e povestea a două doamne americane
ale căror vieți emoționale se întretaie sub zodia
Virginiei Woolf (în ecranizare, Kidman într-un rol
de Oscar). Romanul se deschide cu o evocare a
ultimelor zile de viață ale scriitoarei britanice,
înainte de sinuciderea din 1941, după care se
concentrează pe destinele celor două femei de azi,
care persistă în a căuta satisfacții moral-
sentimentale, sfidând opreliștile sociale sau
familiale. Clarissa Vaughan este editoare și
locuiește în Greenwich Village; prietenul ei,
Richard, poet, tocmai a primit un premiu
important, dar suferă de maladia incurabilă a
secolului, care-l împinge la sinucidere. Laura
Brown (fasonată după modelul mamei lui
Cunningham, care a decedat în timp ce se turna
filmul) este casnică în California (statul natal al
romancierului), își crește unicul fiu și caută
împlinire sufletească în afara unei vieți conjugale
sufocante. Inițial, romanul a fost conceput ca o
actualizare a cărții Virginiei Woolf -Mrs Dalloway.
Ulterior, lui Cunningham i-a venit ideea să
juxtapună o zi din viața Clarissei reinventate cu
un segment din viața creatoarei personajului,
obținând un diptic. Simțind că romanul nu avea
suficientă substanță, a introdus apoi al treilea
personaj, acesta oarecum autobiografic, pe Laura
Brown, prin care a putut face portretul mamei
sale, considerând că ea, ca și V. Woolf, se
dedicase unui ideal și că ambele erau la fel de
frustrate în existența lor cotidiană, trăind într-o
lume „prea mică pentru ele”. Cu remarcabilă
siguranță și ușurință, M. Cunningham le
portretizează pe cele două și face ca destinele lor
să conveargă cu spiritul Virginiei Woolf, folosind
ocazia ca să radiografieze valorile existențiale și
cultura clasei mijlocii americane, cu aspirațiile ei
și ideile ei preconcepute. Pentru alte două romane
ale lui Cunningham, Specimen Days (Zile
exemplare) și By Nightfall (Până la căderea nopții)
a realizat frumoase versiuni românești talentatul
traducător clujean Rareș Moldovan. By Nightfall
se petrece ca și The Hours în New York City și
este situat în cercurile artistice, personajele
principale fiind doi soți, ea editoare (Rebecca
Harris) și el dealer de artă (Peter Harris), ambii
beneficiari ai unui trai prosper, dar nemulțumiți
pe plan spiritual. Cuplul trăiește pentru prima
dată panica mortalității, care provoacă fisuri în
căsnicia lor. Fiica lor trăiește cu întârziere criza
adolescenței și apare și fratele mai mic al
Rebeccăi, Ethan („Mizzy”), un androgin aflat în
criză profundă din cauza drogurilor, care va
arunca în aer aparenta stabilitate și armonie
familială. Catalizat de exemplul lui Mizzy, Peter
începe un lung proces autoscopic, punându-și
întrebări despre valoarea reală a artiștilor și
operelor pe care le promovează, dar și despre
sensurile majore ale propriei vieți și ale vieții în
cadrul cuplului. Romanul a fost considerat o
apologie a frumuseții (artistice și umane), o
reprezentare fidelă a lumii artelor și nu în ultimul
rând o scrutare severă a acesteia, în căutarea
adevărului moral.
Cu prilejul publicării versiunii franceze a
romanului (cu titlul Crepuscule), Michael
Cunningham a acordat un interviu revistei Le
Magazine litteraire, din care spicuim câteva
gânduri despre arta sa și despre roman în general.
Întrebare: Ați publicat un nou roman,
Crepuscule, la care ați lucrat, ca și la celelate
cărți, trei ani. Asta pentru că sunteți extrem de
meticulos?
Michael Cunningham: Nimic nu a fost
planificat. Nu-mi propun să public o carte nouă
din trei în trei ani. Mai curând cred că sunt un
romancier care are nevoie de trei ani ca să scrie
cărțile pe care le vrea scrise. Dar, da, sunt
meticulos. Îmi rescriu multe texte, este aproape o
obsesie. Sunt îndrăgostit de cuvinte, de expresii,
vreau ca limbajul meu să fie ritmat, expresiv.
Totuși, în final, cartea terminată nu e niciodată
atât de bună ca cea la care sperasem. De altfel,
cred că asta este definiția artistului: un artist este
omul care urmărește un ideal înalt și are
suficiente resurse ca să supraviețuiască
dezamăgirii pe care o suferă când constată că
opera realizată, chiar dacă totul a mers bine, nu e
chiar la nivelul celei visate. Astăzi știu că nu voi
scrie niciodată marele roman pe care mi-l doresc.
Dar știu și că dacă de fiecare dată când încep un
roman nu mi-aș propune să-mi transcend limitele,
n-aș mai putea continua să scriu.
Întrebare: Citindu-vă cărțile, rămânem cu
impresia că New York este pentru dumneavoastră
un personaj de sine stătător.
Michael Cunningham: E adevărat. New York
City este foarte prezent în romanele mele, dar nu
neapărat din cauza că l-aș considera un oraș
extraordinar, deși îl ador, ci pentru că este foarte
important să evoc de o manieră cât de puternică
împrejurimile în care se derulează povestea mea.
E adevărat și că, fiind monstrul care este, New
York City îmi oferă mai mult material epic decât
oricare alt loc.
Întrebare: E adevărat că romanele
dumneavoastră au și o dimensiune flaubertiană?
Michael Cunningham: Fără îndoială. Madame
Bovary este probabil cartea mea preferată, cred
chiar că o prefer lui Mrs. Dalloway. În ea, o
persoană comună este observată cu atâta
minuțiozitate de un mare scriitor încât devine în
cele din urmă una dintre figurile imortale ale
literaturii universale. Alegând ca eroină o astfel de
femeie, Flaubert demonstrează că dacă Emma
Bovary poate deveni un mare personaj al
literaturii lumii, atunci oricine poate deveni.
Putem spune că Flaubert a extins sfera de
inspirație a romanului modern la lumea întreagă.
Întrebare: Știu că detestați să fiți definit drept
un scriitor gay.
Michael Cunningham: Nu, nu detest deloc să
se spună că sunt gay.
Întrebare: Eu vorbeam de un scriitor gay, ceea
ce e cu totul altceva.
Michael Cunningham: Aveți dreptate. De fapt,
nu-mi doresc ca romanele mele să fie puse în
librării la raionul „literatură gay”, ci la raionul
„literatură generală”, ca alte romane. Dar e
important pentru mine că sunt gay - am insistat
mereu asupra faptului că asta influențează felul
cum văd lumea și influențează felul cum îmi văd
cititorii cărțile, dar nu e suficient pentru a califica
ceea ce scriu. Sunt, totodată, un american alb, de
sex masculin și cred că aceste atribute îmi
condiționează scrisul la fel de mult ca și faptul că
sunt gay.
Întrebare: Să trecem la marele dumneavoastră
succes, The Hours. Se inspiră, evident, din Mrs.
Dalloway, de Virginia Woolf. De ce această
opțiune?
Michael Cunningham: Mrs. Dalloway a fost
prima scriere care m-a făcut să înțeleg, la
cincisprezece ani, ce însemnă un mare roman.
Într-un fel, mi-am pierdut virginitatea datorită lui
Mrs. Dalloway și, chiar dacă ulterior am citit
multe cărți grozave, niciuna n-a avut același
impact asupra mea. De unde romanul meu, care
a fost de la bun început un omagiu și un fel de
variație pe temă dată, o improvizație, ca atunci
când marii jazzmeni fac variații pe o linie
melodică existentă. Îi sunt foarte îndatorat
Virginiei Woolf: prin arta ei am văzut ce poate
face o frază, am înțeles că trebuie să fie muzicală
și ritmată. Tot ea m-a învățat că pot descoperi
profunzimi în cotidian, că la nivel molecular se
petrec lucruri tot atât de pasionante ca în
cosmosul mare.
„Romanul rămâne mijlocul cel mai eficient de
a spune cititorului ce înseamnă să fii altcineva.
Poți fora în mințile și inimile oamenilor mărunți.
Mie, romanele care nu fac asta mi se par
nesatisfăcătoare. De ce să citesc o carte care nu
mă duce într-un loc în care altfel nu pot
pătrunde?” (Dintr-un interviu luat de Emma
Brocks pentru The Guardian.)
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
27
Black
Pantone 253 U
Q) Black
Pantone 253 U
rânduri de ocazie
Sorin Grecu, mizeriteanul...
| Radu Țuculescu_________________________________
Nu °tiu de ce, dar de cîte ori mă întîlnesc
cu Sorin, îmi amintesc, pentru cîteva
clipe, de figura (și silueta...) unui
extraordinar actor italian pe nume Alberto Sordi,
cel atît de trist în comicele sale gesturi și replici,
cel plin de umor involuntar, de-o sinceritate care-i
era mereu fatală, jucînd roluri de ratați simpatici
și inconștienți („...întotdeauna m-au pasionat
destinele minore, ale rataților,/ mai mult decât ale
celor care au reușit/ și mi-am făcut un titlu de
glorie să ratez mai degrabă totul/ decît să reușesc
penibil...”) dar mult mai "umani” decît cei urcați
pe trepte ierarhice, capabili de gesturi mărețe în
simplitatea lor, duioși și... vorbăreți neobosiți.
Sorin rostogolește cuvintele printre buzele
tremurînde, viforos, vijelios, vulcanic, cuprins de-
un constant entuziasm față de cele mai
nesemnificative fapte din jurul nostru. Dar cine
oare poate spune cu adevărat ce este și ce nu este
"semnificativ?” Înalta sa siluetă se mișcă, adesea,
"sordian”, ca o marionetă condusă, prin nevăzute
fire, de doi regizori... cînd de Cel de Sus, cînd de
cel din adîncurile întunecate... Un joc, o luptă
surdă între diavol și (prea) bunul Dumnezeu...
Reporter frenetic, neobosit, clocotind de-o
nestăvilită curiozitate dar și de-un entuziasm
incorigibil, Sorin Grecu este... și poet! De fapt, se
pare că așa a început, căci pe la paisprezece ani
scria, parcă atins de nevăzutele aripi ale unei vagi
metafizici: „carâmbul mă lovește în gură. Și simt/
Un suflu de iarbă, pietriș și pămînt./ Aud cum un
vultur țipă deasupra-mi, flămând./ Oare-am fost
ursit în agonie să cînt?” Pentru ca la douăzeci de
ani să "tragă” concluzii cam prea grave pentru
vîrsta respectivă: „...paltoane pe cuiere, paltoane/
câte paltoane atâtea destine/ în ștreang...”.
Citatele de pînă acum (dar și de acum încolo...)
sînt din recent apărutul volum de poezii la
editura Grinta, la mai bine de zece ani de la
debut, o antologie, de fapt, alcătuită din poeme
ce acoperă o perioadă de 35 de ani! Din 1976
pînă-n prezent. A, da, volumul se intitulează
Miserias. Oare despre ce ținut o fi vorba? ne-am
putea întreba, de-a dreptul retoric. Păi, să-i dăm
cuvîntul chiar autorului, să ne lămurească el pe
deplin, că noi nu îndrăznim...” Țara mea de
glorii, țara mea de dor/ Vinde-mi tu o bâtă ca să
te omor/ Țara mea ticsită cu taximetriști/ Te
bucuri, mărunt, fiindcă mai exiști/ Țară de
pirande și de body-guarzi/ Astăzi eu plătesc, iară
tu comanzi.../ Ay, ay, Mizerias/ Țara unde
fiecare-i as...„. Iar poetul e conștient că destinul
său nu-i nimic altceva decît un abțibild pe
obrazul realității în Mizerias. El nu este un
american atletic, nici măcar unul... obez, el este
un cetățean al patriei, un reprezentant al maselor
largi care au drept șlagăr național La birtuțul din
pădure, un soi de Mizeritan dream... Treptat, spre
sfîrșitul volumului, cu cît ne apropiem de anii
2010, poemele devin tot mai "reportericești”, mai
lipsite de "gingășii” poetice, mai zgrunțuroase,
mai colțuroase culminînd cu Paharul lui Olos, un
omagiu (în stil personal...) adus Maramureșului.
Dar poemul din acest volum pe care-l consider
antologic se intulează Poem în eclipsă. Un teribil
text despre sugrumarea (involuntară și abia mai
tîrziu conștientizată...) treptată a candorii
adolescentine și trezirea la o realitate în care
sentimentele adevărate sînt imobilizate de eclipsă,
o realitate care seamănă cu o gură larg deschisă,
precum strigătul lui Munch. Poemul începe cu
amintirea unei colege de bancă din școala
primară. Ea colecționa șervețele într-un clasor,
unele vaporoase, de diferite culori, altele
imprimate cu puișori de-un galben ireal, altele cu
trandafiri și căprioare. După vreo două decenii cei
doi se reîntîlnesc și vor face dragoste zile-n șir
într-o garsonieră. Apoi... nu mai doresc să
povestesc, închei aici comentariul meu cu un citat
revelator: „...și pentru că nu aveai apă la baie/ în
numai o săptămână ți-am consumat toate
șervețelele/ pe care tu, de copilă, le-ai colecționat/
aproape cu religiozitate/ eram dominat de un
sentiment nelămurit/ mă simțeam fericit și
victorios - dar în același timp/ jalnic, asemeni
unui pedofil/ iar cu fiecare șervețel pe care mi-l
scoteai din clasor/ dispărea puțin câte puțin însăși
adolescența noastră comună/ din cartierul
Dâmbul Rotund...”.
■
Perpetua criză a
românismului
(urmare din pagina 26)
trecerea de la comunism la un capitalism feroce,
cât și de tinerii, ale căror repere sunt mult mai
oscilante și ale căror modele în viață sunt, cel mai
adesea, apropiate exclusiv de ideea reușitei
materiale. În lipsa unei asemenea dezbateri
naționale și într-un context de educație precară,
unde vom găsi valorile care să ne ghideze ori să
ne permită, cât mai multora, să ne numim și să
ne considerăm români, respectiv europeni? Într-o
societate dominată de exacerbarea elementului
material, în care banul dă măsura valorii, care
trebuie să fie locul și rolul elementului spiritual?
Ar putea fi întoarcerea la credință modalitatea de
a depăși acest impas evident, calea demnă de
urmat? N-am decât un răspuns afirmativ.
O altă problemă e, cred, lipsa de modele reale,
de personalități veritabile, de oameni de stat
credibili, persoane care să întruchipeze ideea de
moralitate, cinste și integritate. Ne lipsește, din
păcate, coloana vertebrală pe care să putem
construi astfel de modele.
Un factor de extremă importanță în procesul
de renaștere a românismului ar trebui să fie și
renunțarea la plăcerea absolut neinspirată, dacă
nu diabolică, a demitizării istoriei naționale. Că o
astfel de abordare nu servește nimănui, este
evident. Ce o justifică? Nimic altceva, decât
frustrări personale și complexe grave ale unor așa-
zise personalități măcinate de neputință și orgolii
maladive. E mai ușor să compensezi neîmplinirile
personale și profesionale, lipsa de performanță, de
creativitate și originalitate prin deconspirarea
presupusei mediocrități a altora. E de datoria
noastră, cred, să ne apărăm valorile, și așa puține
în viziunea unora, să nu mai permitem ca poeți
de geniu sau personalități marcante să fie târâte
în derizoriu și ridicol. Dacă noi nu ne respectăm,
pe noi și pe cei care ne reprezintă, cum putem
pretinde același lucru altora?
Un alt aspect, neglijat de media, este corecta
imagine pe care marea masă a românilor plecați
la muncă în străinătate o pot transmite, fidel ori
nu, conaționalilor lor din țară. Profilul acestora
este cel al unor oameni dedicați, extrem de
harnici, creativi, adaptabili și inteligenți. Cum se
explică faptul că, în Europa - deplina, adevărata
normalitate, românii, în marea lor majoritate, se
adaptează perfect normelor de viață și conviețuire
socială în timp ce în țară, de multe ori, aceiași
români, au un cu totul alt profil și, respectiv,
comportament, mult mai puțin demn de laudă și
apreciere? Nu este oare cea mai bună dovadă a
faptului că problema este a mediului din care ei
provin, a sistemului și a unei democrații încă
experimentale? De ce oare trebuie să fim judecați
în funcție de excepții (cele negative, evident) și nu
în funcție de regula și majoritatea evidentă?
Răspunsul este unul previzibil: pentru că, de prea
multe ori, românii ajung să fie acarii Păun ai unor
state europene. Pentru că, de prea multe ori, din
lipsa unor soluții eficiente la problemele reale,
prin manipulări josnice, politicienii populiști ai
Europei îi transformă pe români, în mod absolut
fals, în adevărate probleme și pretexte de isterii
naționale. Nu putem decât deplânge faptul că, din
păcate, presa se lasă târâtă în acest trend incorect
și contraproductiv. Este evident că schimbarea
mentalităților și a valorilor, „trecerea” de la un
român mai mult sau mai puțin performant la un
european veritabil ține de mediul instituțional în
care individul trăiește, mediu care încurajează sau,
după caz, descurajează un anumit tip de
comportament. Aceasta explică faptul că
adaptarea, respectiv „europenizarea”, atât de
firească și cvasiunanimă a emigranților români,
trecerea de la un sistem care descurajează munca
cinstită, competiția, performanța, la unul bazat pe
cinste și competiție, se face în mod atât de direct
și explicit.
De altfel, abstracție făcând de lipsurile
evidente ale sistemului din care provenim, șansa
de a fi un român adevărat și, în același timp, un
european autentic, aparține fiecăruia dintre noi.
Dacă fiecare dintre noi ar conștientiza fondul
principal de valori europene și ar încerca să se
conformeze într-o cât mai mare măsură, suma
tuturor acestor eforturi nu ar avea cum să nu fie
pozitivă. Oricum, într-o Europă cu 28 sau mai
mult de națiuni (după aderarea iminentă a
Croației) adevărata integrare se va produce la
nivel de individ, și nu neapărat la nivel de
comunitate sau națiune. Faptul în sine al aderării
instituționale a unui stat la Uniunea Europeană
presupune îndeplinirea unor pași și atingerea unor
standarde minimale, dar adevărata integrare se
face la nivelul fiecărui individ în parte. Un astfel
de proces nu are cum să nu ne fie favorabil
întrucât, în principiu, românilor nu le lipsește
nimic pentru a fi și a se simți europeni. Problema
românilor e acasă, ceea ce le lipsește fiind legat
de conceptul de bună guvernare și de o clasă
conducătore politică responsabilă. Nu trebuie să
reinventăm ceva pentru a ne simți europeni,
trebuie doar să punem la locul lor valorile pe care
le avem deja, ignorate în țară sau compromise în
străinătate.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
mofteme
Tema scrisorii... anonime
| Vasile Gogea______________________________________
Tema scrisorii anonime o regăsim în scrierile
lui Caragiale prima dată, ca temă minoră, în
orchestrația de fundal a temei majore din O
scrisoare pierdută. ( Farfuridi: ...batem o depeșă la
București... o dăm anonimă!... O iscălim „Mai
mulți membri ai partidului...”) Tema va fi reluată,
subiectul ei parodiat, mai tîrziu în Universul, în
articolul Notițe critice (1900) și în schița
Antologie... (1909).
Îndrăznesc să spun că, deși la intervale mari
de timp (1888, 1900 și 1909), recurența acestei
teme nu este nici întîmplătoare, nici minoră.
Adică, în limbajul lui Nenea Iancu, nu este un
moft. Și, cum voi arăta la urmă, nici nouă.
În Antologie..., Caragiale îl acreditează pe
personajul principal al schiței - posesorul unei
prețioase colecții de scrisori anonime - să explice
(ca un bun cunoscător al genului) „obiceiul ăsta
de a scrie scrisori anonime”. „E foarte ușor de
explicat... - spune personajul competent - Pe de o
parte, lipsa de ocupație serioasă și de griji proprii;
pe de alta, ceva mai adînc... Exigențele sociale
paralizează adesea franchețea onestă; un individ
nu le poate ușor înfrînge în orce moment; în fața
lor devine laș; poate însă avea curaj să fie franc
pe ascuns.” Și, prefăcîndu-se că „nu i-a înțeles
prea bine explicația”, Caragiale alege, în locul
aprofundării acelui „ceva mai adînc” ce
alimentează nevoia oamenilor de a scrie scrisori
anonime, să „lege cîteva flori din grădina lui
într-un buchet”, realizînd cu temei adjudecat
Antologia.... Un bun prilej pentru a ilustra cîteva
identități fictive de autori de scrisori anonime: Un
bun tată de familie, Un binevoitor matur, Un
chelner de la Lăptărie, Un creștin enoriaș, Un
fanatic partizan..., Mai multe mame îngnjate, Un
om de bine (!) ș.a.m.d. Observăm că, atît în
Antologie..., cît și în O scrisoare pierdută,
anonimele sunt expresia unui irepresibil simț
critic, din felurite motive neînsoțit și de curajul
civic necesar. Nimic nou sub soare, s-ar putea
exclama. Fără nicio îndoială. Cam la fel, dar
oarecum intituționalizat, se petreceau lucrurile și
în serenissima republică venețiană, în
renascentista Florență ori în Spania pe vremea
Inchiziției. Nu mai vorbesc de locuri și vremuri
mult mai apropiate de noi. Chiar prea apropiate...
Așadar, chiar dacă e expusă în „gamă minoră”,
în raport cu sora ei „pierdută”, scrisoarea
anonimă, prin acel „ceva mai adînc” conținut în
ea nu e un moft și nu e, spuneam, întîmplătoare.
Aș zice chiar că e legitimă și cu vocație
succesorală de necontestat. Foarte puțină istorie
va limpezi această afirmație. Mă refer la Istoria
partidelor politice a lui A. D. Xenopol. Aflăm, din
această lucrare, că unul dintre primele documente
ale ecoului spiritului liberal (revoluționar francez)
în Țara Românească l-a constituit o „scrisoare”...
anonimă. Și... pierdută! Dar al cărei conținut s-a
putut reconstitui din „anaforeaua” adoptată în
Divan, de marea boierime împotriva celor care,
erau acuzați a fi autorii ei, micii boieri proveniți
din rîndurile ciocoimii. Ne aflăm la anul 1804, în
timpul domniei lui Alexandru Moruzi și a
Mitropolitului Veniamin. „Vigilența patriotică” nu
dormea, stătea trează sancționînd prompt
bonjurismul, care se manifesta deja la inceputul
secolului, într-un limbaj („boierii din starea de
mijloc, prin pasquelurile lor îngrozesc cu pilda
Franței”') care îi anunță pe Trahanachii,
Cațavencii, Dandanachii, Tipăteștii, Brînzoveneștii
și Farfuridiii ce vor încheia acest secol. Un secol
„închis” între o scrisoare... anonimă și una...
pierdută! Scrisorile... deschise se vor „inventa” în
secolul următor.
Notă:
Ilustrăm rubrica cu portrete ale marelui
dramaturg împrumutate din expoziția virtuală
I. L. CARAGIALE în arta grafică mondială,
realizată de graficianul Nicolae loniță pe site-ul
său http://www.personality.com.ro/caragiale.htm.
■
sport & cultura
Eric Cantona, de la fotbal la film
| Demostene Șofron
Eric Cantona este un nume, unul însemnat
pentru sportul de înaltă performanță. Și cînd
fac această afirmație am în vedere echipele
la care a jucat, numărul mare de goluri înscrise
pentru echipele de club și pentru naționala
Franței, antrenorii care au apelat la serviciile lui ...
Cu alte cuvinte, dacă e să mă opresc asupra unei
statistici, este de subliniat faptul că Eric Cantona
a jucat pentru Auxerre (1983 - 1988; 82 de
meciuri, 23 de goluri), Montpellier (1989 - 1990;
33 meciuri, 10 goluri), Marseille, Bordeaux,
Nimes, Leeds (1991 - 1993; 35 partide, 13 goluri),
Manchester United (1992 - 1997; 185 de partide;
82 de goluri!), New York Cosmos. În această
statistică trebuie amintite titlul de campion
național cu Marseille (1989, 1991), o Cupă a
Franței cu Montpellier, titlurile de campion al
Angliei cu Leeds (1992), respectiv Manchester
United (1993 - 1996), Cupa Angliei cu
Manchester (1994, 1996), cele 45 de selecții în
naționala Franței, lucrul cu antrenori precum
Franz Beckenbauer, Guy Roux, Henri Michel,
Raymond Goethals, Sir Alex Ferguson, nu sînt
singurii desigur. Un alt capitol important este cel
de jucător de beach football, de antrenor al
naționalei franceze și locul 3 la Cupa Mondială,
2006.
Toate aceste succese au fost răsplătite. Pot și
trebuie amintite Ballon d’Or (locul 3, 1993), PFA
Players’ Player of the Year (1993/1994, mai precis
Jucătorul Anului), FWA Footballer of the Year
(1996), Premier League Player of the Month
(Anglia, martie 1996),... Din păcate, Eric Cantona
(n. 1966) se retrage din fotbal în 1996, la numai
30 de ani, o vîrstă la care alții continuă să joace.
Nu și Eric... Un Eric Cantona care a lăsat iarba
verde a gazonului pentru cea de a 7 - a artă. Artă
care nu i-a adus, încă, mulțumirile dorite, Eric
Cantona rămînînd pe mai departe, star în
așteptare, în devenire, dar nu star în sensul ade-
vărat al cuvîntului.
Cantona a debutat pe marele ecran în 1995,
‘Le bonheur est dans le pre’, în regia lui Etienne
Chatiliez, peliculă pentru care Eddy Mitchell a
primit Cesar pentru rol secundar. A urmat
‘Elizabeth’, 1998, regia Shekhar Kapur, cu o dis-
tribuție de mare valoare: Cate Blanchet, Geoffrey
Rush, John Gielgud, Vincent Cassel, Fanny
Ardant, Daniel Craig, Richard Attenborough,
Cantona fiind distribuit în rolul ‘Monsieur de
Foix’. Film bun, multi nominalizat și premiat, cu
un Eric Cantona entuziasmat și atîta tot. Au
urmat ‘Mookie’ (1998), ‘Les enfants du Marais’
(1999), ‘La vie est a nous’ (2005), ‘Une belle his-
toire’ (2005), ‘Le deuxieme souffle’ (2007), ‘Jack
Says’ (2008), ‘French Film’ (2009), ‘Looking for
Eric’ (2009, regia Ken Loach), ‘La liste’ (2009),
‘Face au paradis’ (2010), ‘Switch’ (2011), ‘Los
varados’ (2012), pelicule însemnate cantitativ, nu
și calitativ.
Despre Eric Cantona se pot scrie pagini în-
tregi. Se pot scrie multe despre jucătorul rebel, de
amintit fiind momentele 1991 (lovirea arbitrului
cu mingea), respectiv 1995 (lovirea unui fan al
echipei Chrystal Palace, lovire care l-a costat 120
de ore de muncă în folosul comunității). Se pot
scrie pagini despre candidatul Eric Cantona la
președenția Franței, 2012 (22 aprilie primul tur de
scrutin, 6 mai al doilea), candidat independent cu
un mesaj pe măsura lui, “Mesajul meu este unul
simplu și clar, un mesaj al adevărului și al respec-
tului, al solidarității și al puterii”. Viața publică a
lui Eric Cantona merită și ea cunoscută, referindu-
mă strict la un revoltat, anul 2007 rămînînd în
memoria multora pentru tema abordată de Eric
Cantona, criza bancară și efectele ei în întreaga
lume.
Acesta este Eric Cantona, un candidat la
președinția Franței, unul care obișnuiește să
afirme, citez, “Știți, așa e viața. Suișuri și
coborîșuri”. Subscriem...
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Răsaduri în grădinile
Eutherpei
| Mugurel Scutăreanu
Descoperim de mici, intuitiv, echilibrul
universal. Simțim în toate celea
cumpănirea balanței nevăzute dar nelipsite
- dacă un taler urcă, celalalt coboară negreșit. Ne
este bine la sân dar mama nu stă tot timpul cu
noi; sunt o droaie de lucruri dulci, însă, când
facem febră musai să inghițim îmbucături cu gust
ciudat. Mai apoi vine mersul la grădi (uite-o
chestie ca lumea!) însă...se lasă cu treziri de cu
bună dimineață și cu marșuri forțate (nu știu de ce
se grăbește așa mama asta) uneori încotoșmănați
ca niște eschimoși și cu fularul pe guriță. Acolo, la
grădi, îi plin de jucării dar n-o poți lua pe-a vecinu-
lui, cu toate că-i mai arătoasă, întotdeauna. Pe
nesimțite începi să te poți urca pe scaune și, nu
mult după aceea, ajungi la tastatură și la mouse.
Dar balanța nu dispare, dimpotrivă: vrei la
calculator, trebuie să-ți faci mai întâi lecțiile. Apoi
faci ochii tot mai mari și afli că nimic nu se
pierde, totul se transformă, că nu poți lua ceva
dintr-o parte a ecuației fară să iei și din cealaltă.
Când descoperi, într-un târziu, bariera înaltă dintre
trup și suflet, implacabila balanță pare a da erori:
este ca deosebirea dintre universul newtonian și
cel cuantic. De pildă, te poți îmbăta de frumos
fără ca urâtul să rânjeasca de-aproape în mod legic.
Totuși, vezi în jur oameni încântători și hidoși, afli
că există tablouri frumoase și tablouri urâte, ți se
spune că muzica asta-i bună iar cealaltă-i proastă,
că există un frumos frumos și un frumos...urât!!
Paradoxul, crâncenul paradox! Profitând de
chinuitoarea derută, răsare și filozofia, care, prin
fiica sa responsabilă cu esteticul, îți sporește
sfâșietoarea îndoială, întrebându-te, așa, într-o
doara: până la urmă, ce-i frumosul? Scăparea din
urâta încleștare se află, de bună seamă, tot în...
frumos. După Mama-Natură, cel mai frumos
frumos și cel mai greu de definit este cel muzical.
Fiindcă totul este vibrație, noi suntem vibrație și
ne plac vibrațiile ordonate și dintr-un anume
mănunchi, care respectă niște legi greu de
formulat, plutind cețos între aceleași hotare tulburi
dintre frumosul-frumos și frumosul-urât. Oameni
de bună-credință au smuls din haos monocordul,
ne-au purtat prin milenii până la polifonia modală,
apoi la sfânta tonalitate, după aceea la solventul
ei, dodecafonismul, eșuând în cele din urmă în
acel haos secundar numit emfatic avangardă. Aici
buna-credință pășește sub tenebrele îndoielilor,
uitând, cel puțin aparent, de orice balanță. Dar
cum cântarul lumilor nu poate fi zdruncinat, o
mare parte a muritorilor au sărit să-l îndrepte și, în
graba redresării, au căzut în extrema
primitivismului. O grămadă de „muzici” actuale
merită acest atribut.
Ghinioniștii oameni ai zilelor noastre sunt
intoxicați din fașă cu odioasa muzică de consum,
ceva menit să sune, cum ar zice ardeleanul, o
bolmojeala oligocordică, în cel mai avansat caz
pentatonică, mustind din toate sursele imaginabile.
Inhibiția de protecție o estompează dar nu
reușește s-o elimine, deșeurile cvasi-muzicale dând,
în multe cazuri, dependență. Cohortele de unde
pot deveni agresive, zbierând cu mulțime de
decibeli și asociindu-se cu alte „arte” ale
momentului. Balanța își cere drepturile: ați
descoperit electronul și informatica, suportați
acum manipularea, fast-food-ul cultural,
însingurarea (ca paradox al exploziei comunicării).
În general neinstruiți, lipsiți de discernământ,
serviți asiduu cu intonații de peșteră, care pătrund
ușor spre neanderthalianul din noi, copiii și
adolescenții nu prea au de ales și se înfruptă zilnic
din aceste zoaie.
Nu știu în Apus, dar la noi educația muzicală
a suferit o cădere constantă încă din comunism,
declin care s-a transformat în prăbușire după ’89.
Mai întâi s-a distrus metodic lumea bună,
dușmanii poporului, apoi s-a forjat clasa
muncitoare, ignorantă prin definiție. Cenzura
bolșevică a mai ținut în frâu producțiile de subsol
dar a păcătuit lăsând să treacă Partidul, Ceaușescu,
România. După Revoluție - potopul! Ai bani,
găsești un sponsor - scoți pe piață orice bâiguială.
Muzica nu se mai studiază de mult în școală, nu
trebuie nimănui ore sau dascăli de...do-re-mi (Do,
re, mi = sunetul muzicii, nu-i așa?), audițiile
școlare ghidate au dispărut odată cu profesorii,
concert înseamnă ceea ce face Scorpions la
inaugurarea stadionului. Nici la orele de educație
sexuală nu se mai umple clasa, adolescenții
arătându-se plictisiți de inițieri de mult parcurse,
ce Operă (ăia, cu lălăielile lor și cu poveștile de
epocă infantile?), ce Filarmonică (mă disperă ăștia
cu Mozart). Contrabalansul e firav, încep să
reapară tinerii în sanctuarele muzicale însă cu pas
timid, în număr mic și numai momiți cu miniaturi
ușor digerabile. Balanța, de-acum digitală, dă erori
de afișaj.
Dar, providențial, cineva trudește din greu,
opintindu-se sub talerul căzut. Așa cum tebuie,
mâna aceea de oameni vine dintre profesioniști.
Și iată că avem din nou concerte educative la Cluj.
Cu o floare nu, dar cu două, cu trei, cu cinci, se
va face primăvară. Suntem la a IlI-a primăvară
muzicală pe Someș, veți vedea. Se umblă prin
școli, prin grădinițe chiar, se conving educatori, se
adună grupuri de gâgâlici de-o șchioapă în săli de
concert. S-au mai încercat campanii din acestea,
majoritatea eșuate (mă gândesc, printre altele, la
niște tentative ale Radioului local la care am pus și
eu umărul) însă acum avem de-a face cu eforturi
concertate și hotărâre surdă. Împotriva secetei
muzicale s-au pornit Liceul de Muzică,
Filarmonica, Opera, Conservatorul. Primii pași au
fost concertele cu muzică de divertisment, apoi
montările de operete-music-hall-uri și, în sfârșit,
s-au închegat programe coerente, interactive.
Academia de Muzică G. Dima a lansat ciclul Do,
re, mi, Start!, Filarmonica și-a întins suflul artistic
asupra unor zile de sâmbătă, reînviind matineele
sonore pentru novici. De toate vârstele. Am stat
de vorbă, deocamdată, cu doi misionari dar sunt
foarte mulți în armata salvării și redarea miezului
acestor întrevederi nu ar trebui să-i nedreptățească
pe cei nepomeniți. Iată confesiunile doamnnei pro-
rector Adriana Bera de la A.M.G.D. : „Am pornit
de la ideea că o instituție de învățământ superior
trebuie să pregătească nu numai artiști
profesioniști ci și un viitor public. Este foarte nece-
sară o asemenea formare artistică pentru a con-
tracara incisivitatea unor mijloace sonore din ce în
ce mai virulente și nu de cea mai bună calitate.
Așadar am conceput un program intitulat Do, re,
mi, start!, pentru copii de diferite vârste, un pro-
gram în care studenții care cântă pe scenă să fie și
moderatori. S-a dovedit faptul că impactul asupra
copiilor este mult mai mare atunci când cei care
vorbesc sunt și cei care cântă. Beneficiem în acest
program de sprijinul foarte important al unei doc-
torande din Munchen, Ștefana Țițeica, muziciană
care se ocupă de organizarea de concerte educative
pentru întreaga Bavarie și ea ne-a oferit deja niște
repertorii care s-au bucurat de succes în Germania,
desigur adaptându-le pentru grupurile de vârstă pe
care le vizăm noi. Ca exemplu v-aș da teme de
mare succes ca Petrică și lupul sau Carnavalul
Animalelor. Am avut și în Festivalul Mozart un
asemenea concert care s-a bucurat de imense
aprecieri și am primit cereri să fie reprogramat.
Prin urmare există o reacție pozitivă în școli și în
grădinițe și iată, chiar pentru un astfel de public
de vârstă fragedă prezentăm acum Carnavalul ani-
malelor de Saint-Saens, deopotrivă pentru grupe
române și maghiare. Programele trebuie bine con-
cepute atât ca durată cât și ca succesiune sunet-
cuvânt, pentru că este esențial a se ține cont de
capacitatea de concentrare a copiilor, de anumite
preferințe ale lor și aici facem apel la psihologie și
sociologie. Deci sunt acțiuni foarte complexe însă
suntem la a III-a stagiune și ecourile sunt exce-
lente”. Am intervenit aici, ca să-mi lămuresc o
întrebare logică: „Cine vă sprijină financiar?”
„Nimeni!” (Râs scurt și natural). „Studenții,
doctoranzii și chiar absolvenții noștri fac acest
lucru benevol.” Nimic mai nobil, mă gândeam în
sinea mea. Am mulțumit doamnei Bera și am
făcut câțiva pași spre o altă întâlnire programată,
de data aceasta cu un tânăr dirijor, Matei Pop, tot
de la A.M.G.D., care urma să aibă un concert de
aceeași factură câteva zile mai târziu. „Aceste
acțiuni se află în al treilea an de existență, o nouă
existență dacă ne gândim că tradiția concertelor
educative clujene este veche. Din păcate, în ultimii
20 de ani ele au fost sporadice. In fața dezintere-
sului publicului tânăr față de muzica cultă, am
reluat șirul manifestărilor formative, încercând să
atragem tinerii de la o vârstă la care încă sunt
deschiși față de universul muzicii bune. Desigur,
dintr-o sală de 200 de adolescenți, puțini vor fi cei
captivați dar și acest procent este important pen-
tru spectatorii de mâine. Proximul nostru concert
(din 24 martie, n.r.) va fi un concert coral.
Formația implicată este Corul Filarmonicii
Transilvania, ansamblu reputat, care va veni în
acest caz cu un efectiv de 40 de persoane din cele
peste 100 câte numără. Se vor cânta mai multe
categorii de piese. În primul rând vom prezenta
niște lucrări la o singură voce. Apoi vom trece la
canoane simple, în care vocile se adaugă progresiv
rezultând, pe nesimțite, structuri polifonice. Ne-am
pregătit cu diverse tematici: frumusețea naturii,
tema jocului, universul familiei (cu icoana mamei),
vom cânta despre mâncare și băutură (avem o
piesuță despre diverse feluri de cașcaval!), vom
ataca bucăți care conțin onomatopee sau imitații
ale glasurilor animalelor. Generația nouă pare
entuziastă, mai ales dacă are posibilitatea să con-
tribuie, să se implice și de aceea, în concertele pe
care le dirijez și le moderez în același timp, le dau
tinerilor ocazia să-și spună părerile. Este mai mult
decât o ascultare pasivă”.
Grea muncă, cea dintr-o pepinieră. Lăstarii
răsădiți se prind sau se ofilesc, apoi trebuie stră-
mutați și lăsați singuri. În luptă cu vântul, cu ploa-
ia. Dar poate că cei sensibili la vibrații vor trăi.
■
3
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
30
Black
Pantone 253 U
corespondența din Lisabona
Secvențe de primăvară la
ICR Lisabona
| S. D. Cristea
Ca un preambul al primăverii, odată cu
aniversarea - în martie 2012 - a cinci ani de
la înființarea Institutului Cultural Român din
Lisabona, la sediul instituției a avut loc Ceremonia
de decernare a Titlului Onorific Amicus Romaniae.
Distincția a fost instituită în semn de recunoștință și
apreciere față de personalitățile din sfera de rezidență
a ICRL, ce s-au remarcat prin susținerea efectivă
acordată acestei veritabile „ambasade culturale a
României în Portugalia” în diseminarea valorilor
culturii noastre în spațiul lusofoniei. De-a lungul
ultimilor ani, laureații Amicus Romaniae au alcătuit
o adevărată familie de spirite afine, reunind
valoroase personalități din diverse sfere ale vieții
intelectuale: scriitori și jurnaliști, precum Lidia Jorge,
Rui Zink, Pedro Caldeira Rodrigues; directori de
muzee, festivaluri și programe culturale: Maria
Antonia Pinto de Matos (Museu do Azulejo),
Joaquim Pais de Brito (Muzeul Național de
Etnologie), Joăo Amorim (Museu do Oriente), Pedro
Inăcio (Muzeul Apei), Miguel Valverde (Festivalul
IndieLisboa), Pedro Lapa (Muzeul de Artă
Contemporană), Luis Raposo (Muzeul Național de
Arheologie), Anabela Martins Baptista (Palăcio Foz),
Carlos Seixas (Festival Musicas do Mundo), Luis
Hilărio (Hot Clube de Portugal), Paula Azguime
(Festival Musica Viva), Âlvaro Lobato de Faria
(Movimento Arte Contemporânea), Clotilde Câmara
Pestana (Centrul de Informare Europeană Jaques
Delors), Maria Ferraz Trinidade (Muzeul Muzicii);
reprezentanți ai lumii academice: Jose Esteves da
Silva, prorector al Universidade Nova de Lisboa, Joăo
Bigotte Chorăo (Academia de Științe din Lisabona),
Daniel Silva Perdigăo, lector pentru România al
Instititului Camo'es; muzicieni: Miguel Azguime,
Joăo Paulo Esteves da Silva; diplomați și politicieni:
Lauro Moreira, ambasadorul Braziliei pe lângă
Comunitatea Țărilor de Limbă Portugheză, Fernando
Ayala, ambasadorul Republicii Chile în Portugalia,
Valeriu Turea, ambasadorul Rep. Moldova, Renato
Leal, adjunctul Secretariatului de Stat pentru
Comunitățile Portugheze, Lorena Alvarado, atașata
culturală a Mexicului, Gaspar Diaz, ministru
plenipotențiar, atașat cultural al Spaniei, Jean-Paul
Lefevre, atașat cultural al Franței, Dărio Sensi, șef al
Departamentului cooperării educaționale din cadrul
ambasadei Braziliei, consulii onorifici ai României
Emilio Leite Lopes (Porto) și Carlos Machado (Faro).
De menționat că precedentele ediții ale ceremoniei
au fost onorate de quasi-nonagenarul Eduardo
Lourenșo, patriarhul filosofiei portugheze, care a
găsit de cuviință să se deplaseze personal, spre a-i
felicita pe organizatorii români pentru inițiativa lor.
Prelegerea inaugurală, Farmecul României, a fost
susținută cu empatie și caldă capacitate persuasivă
de către jurnalistul italian Giovanni Ruggeri și
ilustrată cu o selecție din propriile diapozitive
dedicate subiectului. Bun cunoscător al istoriei și
culturii române, dl. Ruggeri a confirmat astfel
excelenta impresie lăsată toamna trecută la Muzeul
Național de Etnologie din Lisabona, cu ocazia
prezentării expoziției de icoane pe sticlă din
România. Alocuțiunile rostite de noii laureați, ca
răspuns la primirea titlului Amicus Romanie, au
cuprins sincere elogii la adresa activității depuse de
către ICRL în beneficiul relațiilor româno-lusofone,
dar și pe planul mai larg al cooperării culturale
internaționale. Astfel, doamna Ana Paula Laborinho,
președinta Institutului Camo'es, a declarat: „Atât
pentru mine, cât și pentru Institutul Camo'es
colaborarea cu ICR este exemplară. Permiteți-mi să
profit de ocazie, pentru a adresa felicitările mele nu
doar reprezentanței din Portugalia a ICR, ci și - prin
intermediul ei - întregii instituții și președintelui ei,
domnului Horia-Roman Patapievici, cu care am
stabilit strânse relații de colaborare. Cum bine se
știe, noi facem parte dintr-o formă de asociere,
EUNIC, ce reunește instituțiile culturale din
străinătate și a cărei conducere a fost asigurată până
anul trecut de către ICR, fiind apoi preluată de
Institutul Camoes. Tocmai acestă unire a institutelor
ce promovează limba și cultura creează o forță, atât
pe plan european, cât și mondial. Pentru noi a fost o
experiență benefică să avem un partener de talia ICR
pentru edificarea unor strategii periplanetare de
difuzare a culturii.” Din partea teatrologului Joaquim
Benite, directorul Festivalului Almada, au fost
exprimate aprecieri la adresa politicii culturale puse
în practică de către ICR, în vădit contrast cu absența
quasi-totală de ajutoare din partea statului portughez
în domeniul vieții spirituale. Într-o tonalitate similară
s-a exprimat și cineastul Nuno Rodrigues: „Țin să
mulțumesc în numele colegilor mei, organizatorii
Festivalului Curtas Vila do Conde, pentru onoarea
de a fi considerați amici ai ICR Lisabona. Festivalul
nostru a acordat deja de câțiva ani o atenție specială
cinematografiei române. Nu întâmplător:
certamente, acest fenomen este unul dintre cele mai
importante, cu o identitate pregnantă, din lumea
filmului contemporan. Ca atare, porțile festivalului
nostru rămân permanent deschise pentru cinema-ul
românesc și mizăm în continuare pe o bună
colaborare cu ICRL.” Apreciatul teleast și cantautor
de origine azoriană Carlos Alberto Moniz a evocat
prezența directorului ICRL în emisiunea sa cu
audiență mondială, Portugal sem Fronteiras
(transmisă simultan pe televiziunea națională și pe
RTP Internacional): „Primesc o distincție și o
diplomă din partea unui om de cultură - Virgil
Mihaiu - când, de fapt, ar fi fost mai just ca eu să-i
înmânez astfel de însemne de recunoaștere a
meritelor. În postura mea de realizator de emisiuni
de televiziune și de radio și de formator de opinii
am putut conta întotdeauna pe susținerea totală din
partea lui Virgil Mihaiu și a instituției pe care o
conduce. Cultura română face parte din viața mea,
am confraternizat deja de multe decenii cu artiștii
români în diverse locuri din Europa. De când există
această reprezentanță a ICR în Portugalia, am în
directorul său un ajutor inestimabil pentru orientarea
mea în universul artistic al țării sale.” Bernardo
Mariano, criticul muzical en titre al cotidianului
național Diario de Noticias, a elogiat constanța și
calitatea inițiativelor ICRL în domeniul artei
sunetelor, concretizate în realizarea anuală a unei
Stagiuni Muzicale Române în Portugalia, de o mare
diversitate programatică și stilistică. Doamna Sophie
Laszlo, directoarea Institutului Francez din Lisabona,
în edificiul căruia funcționează ICRL, s-a declarat
onorată de a se număra de acum înainte, în mod
oficial, printre Amicii României, la fel ca și colega
dânsei, doamna Lidia Ramogida, directoarea
Institutului Italian, cel mai vechi dintre aceste focare
cosmopolite de cultură ce activează în Portugalia. La
rândul său, dr. Joachim Bernauer, directorul
Institutului Goethe-Portugal, a mărturisit: „Dacă n-aș
fi fost prieten și admirator al României înainte de
acest eveniment, aș fi devenit cu siguranță, datorită
reușitei pledoarii din prelegerea profesorului
Giovanni Ruggeri. Eu cred că nu poate exista un
amic al culturii care să nu fie și un amic al
României. De-a lungul întregii mele vieți am fost
implicit un prieten al României, datorită bogatei
contribuții a acestei țări la cultura universală. Mă
gândesc aici la diversele arte, de la muzică și arte
plastice până la cinema, iar în materie de literatură
avem chiar un exemplu recent de relație între țările
noastre, întrucât scriitoarea Herta Muller, laureata
premiului Nobel 2009 e originară din România. Vă
rămân îndatorat pentru amiciția și eficiența cu care
am colaborat întotdeauna.”
Ana Maria Proserpio, directoarea de programe a
Sociedade Historica para Independencia de Portugal,
a mulțumit nu doar în nume personal, ci și din
partea venerabilei instituții, pentru modul admirabil
cum ICRL a organizat împreună cu SHIP, la
începutul acestui an, Ziua Culturii Române în
Palăcio da Independ e ncia din centrul Lisabonei. În
fine, Sandra Silva, coordonatoare de proiecte
culturale la Muzeul Național de Etnologie, a făcut
următoarea declarație: „Acum câteva luni, cu ocazia
organizării la Muzeul Național de Etnologie din
Lisabona a expoziției dedicate icoanelor pe sticlă din
România, o artă de valoare unică, am avut privilegiul
de a colabora în mod strâns cu fabuloșii profesioniști
reprezentând două instituții culturale române de talie
mondială: Institutul Cultural Român și Muzeul
Țăranului Român de la București. Odată cu
recunoștința pentru primirea acestei distincții, țin
adresez mulțumirile mele domnului director Virgil
Mihaiu, ex-directoarei-adjuncte Anca Doina
Milu-Vaidesegan, noii directoare adjuncte Antoaneta
Roman și, în mod deosebit, referentei Marinela
Banioti, care a fost zi de zi alături de mine, în
realizarea acestei expoziții de referință din istoria
muzeului nostru. Cu ocazia împlinirii a cinci ani de
existență, urez Institutului Cultural Român din
Lisabona să își continue și dezvolte excelenta
activitate desfășurată în Portugalia.”
În partea a doua a seratei, numerosul public a
avut ocazia de a admira imaginile realizate de cinci
tineri fotografi portughezi - Daniela Oliveira, Joana
Carvalho Fernandes, Carla dos Santos, Hugo Peixoto
și Joăo Pedro Correia, membri ai Asociației Youth
Press Portugal - în cadrul proiectului european
intercultural Romania Seen Through Your Camera,
organizat de către Asociația română Support 4
Youth Development Lucrările au fost prezentate în
sala de conferințe a ICRL, în paralel cu expoziția
Fulgores de Luz Portuguesa „Fulgurații de lumină
portugheză” cuprinzând imagini artistice de
inspirație lusitană semnate de compatrioata noastră,
fotografa Monica Ioana Revecu.
Caracterul de diplomație publică al manifestării a
fost subliniat prin participarea ambasadorilor
României, Vasile Popovici, Germaniei, Helmut
Elfenkamper, Italiei, Renato Variale, Franței, Pascal
Teixeira da Silva, precum și a altor înalți funcționari
diplomatici: Didier Gonzalez, prim-consilier al
Ambasadei Franței, Gaspar Diaz, atașat cultural al
Spaniei, Erwan Varas, atașat cultural al Republicii
Chile, Lucie Lachoutova, atașată culturală a
Republicii Cehe, Lorena Alvarado Quezada, atașată
culturală a Mexicului, Arna de Mendonșa Ferreira,
consilieră a Ambasadei Croației, Francisco Artiztia,
ex-atașat cultural al Republicii Chile ș.a.
(Continuare în numărul viitor)
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
31
Black Pantone 253 U
teatru
Cursa de teatru
foto:Henning Janos
Bienala Internațională de Teatru Reflex2 de la
Sfântu Gheorghe vrea să producă reflexul
aprecierii teatrului de calitate prin selecția
atentă și parcimonioasă a spectacolelor invitate.
Am reținut expresia invitatei de onoare a
festivalului, criticul britanic de teatru Maria
Shevtsova, care sublinia că acesta nu își dorește
să devină un festival supermarket, în care să
găsești de toate, și mai bune și mai comune, ci
are ambiția să ofere doar vârfuri ale momentului
în teatrul local și internațional. Puțin și de calitate
pare a fi deviza regizorului Laszlo Bocsardi,
directorul Teatrului Tamasi Rron, organizatorul
bienalei ajunse la a doua ediție.
Două personalități ale regiei internaționale au
încadrat, ca între două coperți, festivalul. În
deschidere Kristyan Lupa cu spectacolul polonez
de la Teatrul Dramatic din Varșovia, Persona.
Marilyn. La final, Oskaras Korsunovas cu Hamlet
și Azilul de noapte, spectacolele TOK din Vilnius.
Între ele, două săptămâni de teatru (16-31 martie)
cu invitați prestigioși, autori de spectacole variate
și multipremiate: Rimini Protokoll, Emma Dante,
Herbert Fritsch sau Andrei Șerban, Victor Ioan
Frunză, Yury Kordonsky, Mihai Măniuțiu, Radu
Afrim și Laszlo Bocsardi. Dacă fragmentul
conține întregul, obținem imaginea seriozității
festivalului din cele două spectacole ale lui
Korsunovas, vizionate la Sfântu Gheorghe.
Genericul lor devine emblema întregului festival:
cursa de teatru a avut doar câștigători la finiș.
Trupa actorilor aliniați în fața noastră, așezați
la mesele de machiaj, se pregătește de spectacol.
Oglinda ne întoarce transformarea chipului civil
în chipul personajului. Șoapta iscată ca un
freamăt ușor se transformă treptat în urlet: Cine
ești? se întreabă actorii în fața propriei imagini
din oglindă. O interogație adresată în egală
măsură personajului interpretat și actorului însuși.
În Hamletul lui Korsunovas culisele au urcat pe
scenă, ca expresie a preocupării trupei pentru
procesul jocului și al transformării actorului în
personaj. Astfel, jocul oglinzii devine leitmotivul
spectacolului. Oglinda permite jocul identificării-
distanțării cu care actorii ne conduc prin poveste.
Korsunovas sparge textul lui Shakespeare pentru a
condensa timpul și a suprapune planurile acțiunii.
Replica lui Gertrude, mutată în partea întâi a
spectacolului, Nu mormântul aș fi crezut c-am să-
ți presar cu flori, ci patul nunții, prefigurează
moartea Ofeliei. Două lopeți lovite una de alta îi
metamorfozează pe Rosenkrantz și Guildenstern,
și introduc scena groparilor. Același actor privește
alternativ în două oglinzi, într-una vedem chipul
lui Claudius în alta chipul lui Hamlet tatăl, cel
ucis prin fratricid. Hamlet tatăl, întins pe masa de
disecție, își întâmpină fiul pentru a cere
răzbunare. Mărturisirea crimei e egală cu
scormonirea în măruntaiele victimei, în căutarea
adevărului. Piesa în piesă, Cursa de șoareci,
menită să deconspire crima, oferă actorilor ocazia
de a schimba din nou masca. Pregătirea actorilor
îndrumați de Hamlet denunță iluzia scenică, pe
care Korsunovas o subminează constant. Aceleași
roluri sunt interpretate de aceiași actori în Cursa
de șoareci. În plus, un uriaș șoarece-șobolan asistă
pasiv la frământarea personajelor, supraveghează
scena. Actorii lui Korsunovas semnalau, în
discuțiile de după spectacol, că șoarecele e un
personaj recurent în spectacolele lor. Apărut încă
din prima producție după Daniil Harms, șoarecele
a crescut la dimensiunile șobolanului uriaș de
acum: o personificare a fricii, a panicii de care e
cuprins Hamlet după confirmarea crimei.
foto:Henning Janos
Korsunovas introduce în spectacol motivul
sinuciderii, citit în piesa lui Shakespeare. A fi sau
a nu fi e expresia îndoielii asupra posibilității de a
mai trăi cu conștiința descoperirii crimei
înfăptuite. Crima e păcatul suprem, iar
răzbunarea pe care i-o cere tatăl îl împinge și pe
Hamlet în cercul vicios al crimei. Hamlet înțelege
că a fi cu grupul personajelor ce tăinuiesc crima,
înseamnă pentru el a nu mai fi. Moartea
personajelor îi scoate din rol pe actorii care revin
la măsuțele de machiaj pentru a-și îndepărta
grima. Pe rând, redevin civili, transformați însă de
procesul spectacolului care e gata să reînceapă cu
întrebarea Cine ești? Într-adevăr, cine sunt actorii
lui Korsunovas, cei trăiți de personajul a cărui
soartă au întrupat-o, dispuși să se dedice rolului
până la pierderea sinelui? La distanță de o zi, în
premieră și pentru actori în această succesiune, au
jucat Azilul de noapte de Maxim Gorki.
Spectacolul se oprește doar asupra ultimului act,
încheiat cu scena beției întrerupte de sinuciderea
Actorului, ce duce până la capăt gestul anunțat de
Hamlet. Rămâne astfel deschisă întrebarea asupra
limitelor până la care poate fi degradată ființa
umană de semeni, de societate, de propriile
slăbiciuni. A reieșit de aici o ciudată
corespondență între două spectacole complet
diferite, dar cu o temă comună. Azilul..., în
traducere literală În străfunduri (Na dne),
sondează abisurile ființei umane, confruntate cu
degradarea fizică, cu pierderea demnității umane.
Iluzia scenică e complet anulată. Actorii, așezați
la o masă situată foarte aproape de public,
așteaptă intrarea acestuia în studio și schimbă cu
el mici gesturi de complicitate. Jocul, pe muchie
de cuțit, alternează postura civilă cu personajul și
reiterează implicit întrebarea din Hamlet Cine
ești? O întrebare pe care publicul o resimte la
modul personal, cu atât mai mult cu cât cu toții
am băut paharul de vodcă, iar cântecul de la final
e și al nostru. Cursa de teatru ne-a prins
înăuntrul spectacolului și nu mai avem
scăpare până nu răspundem, fiecare în parte,
la întrebarea Cine ești?
■
3i
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
"ăăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Faimoșii noștri morcovi
| Alexandru Jurcan________________________
S-a produs minunea a°teptată: să fie jucat
Radu Țuculescu în propria-i țară! Nu numai
la Praga, nu? Orice piesă scrisă de Radu ar
merita o punere în scenă. Misterul nepunerii ține
de rațiuni întunecate, de ceva orgolii, invidii,
reglări de conturi. Ce mai contează acum, când
robinetul teatral funcționează?
Suntem la Teatrul Național din Cluj, la sala
Studio. Se joacă Bravul nostru Micșa de Radu
Țuculescu, în regia lui Tudor Lucanu. Joacă Matei
Rotaru, Cătălin Codreanu, Eva Crișan, Dragoș
Pop, Emanuel Petran, Viorica Mischilea, Angelica
Nicoară și Camelia Curuțiu. Deși regizorul e
tânăr, el respectă textul, nu sare peste cal, vede
monstruosul și îl face credibil. Spectacolul are
savoare, frenezie, vitalitate. Lumea cu viciile ei se
plimbă firesc între absurd și grotesc, între trivial
și sarcasm. Vocea lui Radu e omniprezentă. Noi,
care avem privilegiul să bem o cafea cu el, îi știm
expresiile savuroase, refuzul visceral de
cosmetizare a realității, pulsația umorului. Cum
să uiți că „viața-i ca o balegă în mijlocul
drumului?” Cum să nu-ți amintești de invitațiile
tranșante, precum „bei o puturoasă... una scurtă?”
Primărița din piesă vede câte chestii frumoase se
petrec la noi, chiar dacă „perspectivele-s în
beznă”. Nimic nu e vulgar, doar că personajele
sunt vulgare. Un nou limbaj de lemn înflorește
perfid „pe aceste meleaguri pitorești, vizitate de
turiști”. Orice whisky e „fix pișu” pe lângă țuică.
Avem nevoie de turiști cu „stomacul excitat de
puturoasă”, ca să aprecieze „faimoșii noștri
morcovi” și preoții talentați cu bicicletă și chitară.
Ca să nu mai vorbim despre teoria mirosului,
deoarece Floristela cea mereu gravidă știe că
„multe căsnicii se desfac din cauza mirosului”.
Se râde mult la spectacol. Râde și Radu de
propriile-i expresii. Pe scenă tronează o mașină
adevărată, dar hodorogită, ca o metaforă a
ruginilor reiterate. Atât de mult am vrut să-mi
intitulez articolul cu replica „Expertă-i mă-ta!”,
însă mi-am cenzurat pornirea. Radu Țuculescu nu
iubește asemenea intenții. La el, orice radiografie
ustură. Apoi vindecă.
■
foto:Nicu Cherciu
arte
Ascensiunea arborelui
| Oana Cristea-Grigorescu
flată la a patra expoziție de la deschiderea
din decembrie 2011, Galeria Piano Cazola
JL. XVizual este un nou spațiu independent
dedicat artei contemporane la Cluj. Până în 23
aprilie expune, sub genericul Arbori, seria
tematică a picturilor ce subîntind genericul,
creația artistului Iurie Cojocaru.
Pictura artistului e străbătută de un puternic
filon poetic, altoit pe atașamentul față de figurativ
și culoare. Originar din Republica Moldova, după
primii ani de studiu la Chișinău, Iurie Cojocaru
își finalizează studiile la Academia de Arte
Vizuale Ion Andreescu din Cluj, promoția 1996.
Participă la numeroase expoziții de grup în țară
sau străinătate, semnând și expoziții personale
începând din 1994 la Cluj, Alba Iulia, dar și în
Germania.
Arbori filiformi, nefiresc de înalți, tentează să
atingă cu creștetul cerul. Imaginea arborelui
conține metafora ființei nostalgice după
transcendență, ce caută dincolo de limitele lumii
materiale justificarea existenței. Imaginile trimit
însă și la arborele interior, coloana vertebrală a
viului, a naturii în construcție. Scări înălțate până
la coroana rotundă confirmă destinul roditor al
arborilor lui Iurie Cojocaru, ce așează pictura în
«Grădina» fructelor spiritului. Coroana stufoasă e
și adăpostul păsărilor, casa ocrotitoare a vietăților
văzduhului, a sufletelor păsări. Mărul, copacul
Paradisului pierdut, promite oamenilor întoarcerea
ideală, cea a recuperării statutului de ființă
privilegiată în ordinea creației. Constelația
metaforelor asociate temei arborelui se ramifică
generos în pictura artistului, depășind motivul pur
vizual și rafinamentele cromatice. Tema,
îmbogățită de multiple interpretări posibile,
mizează pe contribuția privitorului, invitat să
descopere propriile metafore în seria Arborilor lui
Iurie Cojocaru.
Motivul arborelui constituie pentru artist un
pretext pentru a exersa multiple soluții picturale,
pentru a se îndepărta pe alocuri de figurativ, spre
a reveni ulterior la noi modulații ale aceleiași
teme în registru simbolic. Copac în noapte,
Copacul cu păsări, Copacul cu scară, Țesătură,
Copac al învierii sunt titlurile lucrărilor de
dimensiuni medii (120x75 cm, ulei pe pânză), ce
nu epuizează paleta soluțiilor tehnice și a
semnificațiilor posibile, ce se distanțează discret
de interpretările directe, spre a propune orizontul
spiritual ca destinație a picturii sale. Două lucrări
în care se simt ecourile lui Horia Bernea,
Fereastră și Prapore, stabilesc cadrele filiației
ortodoxe. În pictura lui Iurie Cojocaru, nedeclarat,
omul se află în spatele acestor arbori, pe care îi
cultivă, îi zugrăvește, îi așează ca pe icoană pe
peretele dinspre est al creației, din care artistul se
declară parte. Fără orgoliu, artistul e doar un
evanghelist al minunilor naturii, a cărei ordine ne
invită să o contemplăm. O punte spre primăvara
naturii și a renașterii spiritului, expoziția de acum
ne îndrumă spre Copacul învierii, prima lucrare
din expoziție, ce deschide discret porțile sărbătorii
creștine peste care pășim acum.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
33
Black
Pantone 253 U
33
Black Pantone 253 U
film
Câte ceva despre
Gala Premiilor Gopo 2012
| loan-Pavel Azap_________________________________
Anul acesta am urmărit pentru prima dată în
direct, la televizor, Gala Premiilor Gopo1,
aceste „Oscaruri române°ti” lansate în 2007
ajunse acum la cea de-a °asea ediție. Nici nu °tiu,
de fapt, dacă în anii precedenți ceremonia a fost
difuzată în direct de vreun post de televiziune.
Acum misiunea °i-a asumat-o trustul PRO, în
speță canalul PRO Cinema. Răspunzând unui
impuls spontan (nu-mi propusesem să mă uit), pe
data de 26 martie ora 19.00 m-am instalat în fața
televizorului, loc în care am rezistat cu greu cinci
minute, pe de o parte fiindcă nu mă interesa
modul în care î°i fac intrarea invitații, subiect
căruia îi era consacrată prima oră a transmisiei,
pe de altă parte „grație” prestației penibile, în
relativ contrast cu cea a partenerei sale Amalia
Enache, a unuia dintre cei doi „mae°tri de
ceremonii”, anume: Mircea Solcanu. Am revenit
în jurul orei 21.00, când decernarea premiilor
începuse, cu inima strânsă să nu întâlnesc cumva
acela°i prezentator insipid ori pe cineva similar.
După câteva minute am răsuflat u°urat: prestația
lui Andi Moisescu era mai mult decât agreabilă,
de ținută, sobră fără a fi rigidă. A°a că am stat
până la miezul nopții, mai mult dintr-o
curiozitate de „jucător”, aceea de a confrunta
pronosticurile mele (neoficiale) cu deciziile
votanților. O observație cu caracter general:
festivitatea Gopo este incomparabil mai puțin
plicticoasă decât ceremonia Oscarurilor! Nu că ar
fi greu, dar e totu°i o bilă albă în favoarea
Bucure°tilor. N-am agreat, în schimb, pauzele
publicitare - nu prea multe, dar cam dese! -, ceea
ce înseamnă că la anul m-au pierdut de
telespectator live. Până atunci însă, permiteți-mi
câteva succinte comentarii legate de (parte dintre)
filmele premiate, amintind că este vorba de
pelicule române°ti care au avut premiera în
decursul anului trecut.
Marele câ°tigător al actualei ediții a fost, cum
era oarecum de așteptat, Aurora al lui Cristi Puiu
(cel mai bun film, regizor, scenariu). De a°teptat
nu pentru că ar fi neapărat un film extraordinar -
de°i deosebit este! -, ci pur °i simplu pentru că e
semnat de Cristi Puiu (în cvadruplă ipostază:
scenarist, regizor, interpret °i producător
principal). De°i producătorii (Mandragora, Societe
Franțaise de Production, Bord Cadre Films,
Essential Filmproduktion GmbH, cu sprijinul
CNC) au retras filmul din competiție, votanții2
nu au ținut cont de dorința acestora (conform
principiului de largă circulație internațională:
Dacă tu nu ne vrei, noi te vrem!). E ca °i cum ai
trece o bătrânică strada, de°i ea nu vrea cu niciun
chip acest lucru, °i nu neapărat pentru că nu ar
avea treabă pe trotuarul celălalt, ci pentru că îi
place cum cade lumina (reflectoarelor) în locul în
care se află. Dincolo de orice considerații, cel
de-al treilea lungmetraj al lui Cristi Puiu este un
experiment prețios, nu lipsit de virtuți, u°or
ostentativ °i, în ciuda lungimii, parcă neterminat.
Dar, dacă Aurora va rămâne - °i va rămâne! - în
istoria filmului românesc, marii câ°tigători din
anii precedenți au făcut istorie3. În schimb, Cristi
Puiu ar fi meritat cu prisosință premiul pentru rol
masculin principal.
Îndreptățit îmi pare a fi Premiul pentru cel mai
bun film de debut, acordat peliculei Periferic a lui
Bogdan George Apetri (regizor °i coscenarist).
Echilibrat, fără excesele de pitoresc ori de
senzaționalism la care se preta mediul interlop
investigat, Periferic este o dramă contemporană
având în centru o tânără prostituată. Nici victimă,
nici inocentă, aceasta nu se poate sustrage unui
destin marginal, tragic °i violent, dar nu minor:
jefuită °i abandonată de propriul copil aflat în
pagul adolescenței, resemnarea, acceptarea stării
de fapt pare a fi singurul mod de supraviețuire.
Filmului i-au revenit °i premiile pentru: actriță în
rol principal (Ana Ularu), actriță în rol secundar
(Ioana Flora), montaj (Eugen Kelemen), imagine
(Marius Panduru).
Din dragoste cu cele mai bune intenții, cel de-al
doilea film al lui Adrian Sitaru, despre dragostea
maladivă - fără nimic pervers - a unui fiu pentru
mamă, pedant la limita suportabilului, cu o
poveste greu de acceptat altfel decât ca pe un caz
clinic (dar se pare că nu aceasta a fost... intenția
regizorului-scenarist), °i-a adjudecat premiile
pentru actor rol în principal (Bogdan Dumitrache)
°i actor în rol secundar (Adrian Titieni),
interpretarea fiind de altfel singurul punct cu
adevărat de rezistență al filmului.
Două filme ghinioniste, care ar fi meritat mai
mult (deși nu în detrimentul altora!) sunt Crulic -
Drumul spre dincolo realizat de Anca Damian °i
Bună! Ce faci? în regia lui Alexandru Maftei. Lui
Crulic... i s-ar fi cuvenit un premiu special, atât
pentru că este primul lungmetraj de animație
românesc după mai bine de două decenii, cât și,
mai ales, pentru calitatea °i concepția animației;
filmul s-a „mulțumit” cu premiile pentru cea mai
bună muzică originală °i pentru cel mai bun
sunet, de°i a fost nominalizat °i la categoria cel
mai bun film. Bună! Ce faci? °i-a adjudecat
premiile pentru cel mai bun machiaj °i cea mai
bună coafură °i pentru cele mai bune costume; a
mai fost nominalizat pentru: cel mai bun montaj,
cea mai bună imagine °i cea mai bună muzică
originală. A primit, de asemenea, Premiul
Asociației Operatorilor din România (RSC),
acordat lui Radu Aldea de către un juriu format
din profesioni°ti ai imaginii. Bună! Ce faci? ar fi
meritat mai mult (°i numai) pentru simplul fapt
că este un film românesc „normal”, dincolo de
mode °i modele, de curente sau „valuri”. O
poveste de familie cinematografiată cu acuratețe,
nu lipsită de umor °i chiar de duio°ie.
Cum, a°a cum am precizat de la început, nu
mi-am propus să epuizez lista premiilor °i a
premianților, mă opresc aici cu comentariile, dar
am să închei cu două observații, una, legată de
structura categoriilor de premii, vizând
organizatorii Galei Premiilor Gopo, alta referitor
la politica de difuzare a filmelor române°ti în
cinematografe.
În primul rând, nu mă poate convinge nimeni
că este corect să concureze laolaltă, pentru acela°i
premiu, filme de ficțiune, documentare °i de
animație. Oricât de „democratică” ar fi alăturarea
nediferențiată a acestora, este vorba totu°i despre
genuri diferite. Astfel, dacă se ținea cont de
această elementară distincție, la categoria Cel mai
bun film de debut n-ar mai fi concurat Periferic
cu Metrobranding (r. Ana Vlad, Adi Voicu), care
este, acesta din urmă, un documentar
(nominalizat °i la categoria Cel mai bun
documentar!), iar în cursa pentru cel mai bun
film al anului Crulic... n-ar mai fi intrat în
competiție cu Aurora. (E drept că, în acest caz,
Crulic... n-ar mai fi avut contracandidat, ceea ce
nu schimbă esențial datele problemei: acordarea
unui premiu special ar fi fost cea mai bună °i la
îndemână soluție.)
În al doilea rând, au intrat în competiție filme
care practic nu au rulat înafara Bucure°tilor (°i
poate nici acolo!). La Cluj, de pildă, unde există
trei rețele diferite de difuzare a filmelor, n-au „pus
piciorul” în niciuna dintre acestea nici
Metrobranding, nici Burta balenei (r. Ana Lungu,
Ana Szel), nici Ceva bun de la viață (r. Dan Pița).
(Și să nu mai vorbesc despre filmele de
scurtmetraj, care nu rulează decât în festivaluri,
dar aceasta este o racilă mai veche a sistemului.)
Nu pun în discuție valoarea acestor filme, dar
cred că ele ar trebui, ar merita să fie văzute, pe
lângă membrii juriului °i votanții Gopo (care
primesc spre vizionare DVD-uri), °i de către
foarte puținii spectatorii care mai sunt interesați
de cinema în România.
Note:
1	Gala Premiilor Gopo este organizată de Asociația
Pentru Promovarea Filmului Românesc (APFR), cu
sprijinul Centrului Național al Cinematografiei (CNC),
Ministerului Culturii °i Patrimoniului Național °i al
Babel Communications.
2	Există un juriu de preselecție (anul acesta format
din: Florin Șerban, Ozana Oancea, Cristian Niculescu,
Dan Nanoveanu, Radu Nicolau, Ana Maria Sandu,
Andrei Gorzo, Ileana Bîrsan, Dana Duma, Andrei Rus,
Codruța Crețulescu), după care filmele propuse de
acesta sunt votate de 300 (după unele surse) sau de
400 (după alte surse) de profesioni°ti din
cinematografia română.
3	Avem în vedere categoria Cel mai bun lungmetraj
de ficțiune: A fost sau n-a fost? (r. Corneliu
Porumboiu) - 2007, 4 luni, 3 săptămâni °i 2 zile
(r. Cristian Mungiu) - 2008, Restul e tăcere
(r. Nae Caranfil) - 2009, Polițist, adjectiv (r. Corneliu
Porumboiu) - 2010, Eu când vreau să fluier, fluier
(r. Florin Șerban) - 2011.
■
34
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
""34j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Băiatul cu bicicleta
| Lucian Maier_______________________________
Istoria din ultimul film al fraților Dardenne
te ține cu sufletul la gură. E o vînătoare de
indicii și de persoane, e precum goana
după valiza cu bani din No Countiy For Old
Men, însă o goană strămutată în lumea
copiilor, o lume dezbrăcată de gravitatea
întîlnirii cu moartea, în locul căreia e adusă
puțină sare de factură karmică. Băiatul cu
bicicleta / Le gamin au velo are în interior
ținte precise - recuperarea bicicletei, un
leitmotiv al istoriei de pe ecran, întîlnirea
tatălui -, care îi dau aspectul de quest și
încărcătura de thriller, peste care, din exterior,
glasul auctorial coboară amprenta morală ce
va da poveștii finisajul karmic.
Viața lui Cyril Catoul, un puști de
unsprezece ani abandonat de tatăl său într-o
instituție a statului, seamănă cu aventura unui
erou de joc video. Cîteva frînturi de viață și
cadru social, ca să fie clar unde evoluezi,
unde îți desfășori misiunile, și foarte multă
aventură pe muchie de cuțit. Injecția cu
suspans e aplicată de autori din primele
minute ale filmului, cînd, prin două secvențe
cu tempo diferit, plaja de acțiune a filmului e
dusă în zona receptării tensionate: în prima
secvență Cyril fuge din stabiliment cu gîndul
că-și va găsi tatăl și își va recupera bicicleta
(și e urmărit de cei care-l aveau în grijă); în a
doua secvență bicicleta îi este adusă de o
coafeză și Cyril transformă banalul mers pe
bicicletă într-un dans extrem în jurul mașinii
binefăcătoarei sale.
Cu un simț acut al construcției pline de
suspans, un simț hitchcockian, frații
Dardenne nu mai lasă loc de respiro: orice
întîmplare, oricît de banală (cum e parcarea
bicicletei în fața unui magazin pentru cîteva
minute), oricît de familială sau de tandră
(cum e o plimbare pe bicicletă, o discuție pe
marginea unui joc video, o îmbrățișare),
devine prilej de suspans. Bicicleta ar putea fi
furată, îmbrățișarea ar putea lăsa urme de
sînge pe haine, bicicleta ar putea derapa,
discuția ar putea deveni crimă.
Astfel, Cyril Catoul pare un Antoine
Doinel din epoca PlayStation. Față de
înaintașul său francez, Cyril Catoul pierde
legătura umană cu spectatorul, din cauza
faptului că în filmul actual pedala de
accelerație e călcată continuu, din cauză că nu
există timp pentru contemplare, pentru a fi
cu personajul, pentru prietenie, fiindcă
necontenit, ca spectator, ești în spatele
eroului, în expectativă, febril.
Pe ecran sînt multe întîmplări concentrate
într-un timp scurt. Și cu fiecare nouă
întîmplare viața personajului și personalitatea
sa nu capătă rotunjime, complexitate, ci e
direcționată către o idee precisă: suferința
puștiului devine violență față de propriul corp
și față de corpurile din jur. Filmul nu
explorează viața unui copil într-o conjunctură
familială nefericită (Truffaut face asta în 400
coups), ci mai degrabă vorbește despre un
anumit tip de reacție temperamentală
(violentă) pe care o poate manifesta un copil
în cazul în care este abandonat, iar societatea
nu găsește (imediat) cele mai adecvate
răspunsuri pentru problemele sale. Le gamin
au velo nu este atît o încercare de a discuta
despre o viață (a lui Cyril), cît o încercare de
a arăta în tentă ușor moralizatoare (de
inspirație karmică sau leibniziană) ce se află
în spatele comportamentului violent infantil.
Filmul este convingător în direcția aceasta
fiindcă Thomas Doret interpretează excelent
au velo
Cecile de France Thomas Doret
UN FILM DE
Jean-Pierre « Luc Dardenne
Jirimte Rcnier ■ Fabnizio Ron^rone - Egon Di Maico	Olivier Courmct
fiecare pas al istoriei lui Cyril. Thomas Doret
duce filmul în spate și dă corp tensiunii pe
care mizează autorii proiectului. Însă evoluția
sa unilaterală și tușa morală din final duc
filmul acesta din sfera discuției artistice
despre viață în cea a demonstrației prin artă
cu răsfrîngere asupra vieții. Ceea ce nu e un
rău în sine. Numai că în felul acesta filmul
fraților Dardenne nu va rămîne sus de tot,
lîngă 400 coups sau Ladri di biciclette, filme
ale căror fapte sau valori le împărtășește pînă
la un punct.
■
colaționări
Broaște sub muntele sacru
| Alexandru Jurcan____________________________
Rene Daumal, scriitor francez, a trăit puțin,
între 1908-1944. A scris poezii, dar și
romanele Paradis des perroquets, L’enfant
du jeudi soir, Albina et les hommes chiens. În
anul 1952 i s-a publicat un roman de aventuri
alpine, la persoana întâi, cu titlul Mont Analogue.
De la acest roman a pornit regizorul Alejandro
Jodorowski să realizeze în 1973 filmul The Holy
Mountain (Muntele sfânt).
Jodorowsky s-a născut în Chile, în 1929, iar în
1953 a plecat la Paris. Filmele sale sunt
suprarealiste, esoterice, încărcate de metafore și
simboluri. În romanul său, Daumal povestește
cum opt prieteni vor să descopere un munte
misterios, inaccesibil, la baza căruia guvernează o
societate cosmopolită, dominată de ghizi.
Jodorowski se îndepărtează enorm de roman,
până spre final, când se hotărăsc niște oameni să
afle secretul nemuririi, pe care îl dețin nouă
oameni ascunși pe munte. Pentru aceasta, trebuie
începută o inițiere totală. E necesară distrugerea
de sine, renunțarea la bani, la propriul trecut,
chiar la trupul efemer. În fond, „neantul e singura
realitate”. Personajele vor înțelege că „dacă nu
suntem nemuritori, cel puțin suntem imagini,
fotografii”.
În revista Film Menu din aprilie 2011, Andreea
Borțun amintește filmul lui Jodorowski în raport
cu mișcarea hippie și nașterea unei noi ere a
libertății sexuale. Filmul a fost finanțat de John
Lennon și reprezintă „o oglindă aproape perfectă
a credințelor și valorilor propovăduite în anii ’60-
’70”. De acord cu Andreea Borțun, referitor la
influențele din Dante. Filmul e șocant, greu de
privit. Nu e vorba de fariseism sau pudibonderie,
doar că estetica urâtului e dusă la extrem. Broaște
îmbrăcate în... conchistadori, Cristoși de vânzare,
cascade de sânge, organe smulse, fecale... - tot
tacâmul. Multe referiri la mitologii, credințe,
misticism. Satiră apăsată la adresa violenței,
pudibonderiei, societății de consum. Dacă trebuie
salvată situația financiară a statului, atunci
președintele din film ordonă gazarea a patru
milioane de cetățeni: „Începeți cu muzee cu gaz,
biblioteci cu gaz...!”.
Cadavre pe care mișună insecte, păsări ce ies
din cadavre, mașina de făcut amor mecanic, cu
avalanșă de spume erotice. Malefic, oniric,
Alejandro Jodorowski
scabros. Uneori, sătul de imagini șocante, îmi
ziceam: cui prodest? Mai apoi continuam, fericit
că înțeleg trimiterile. Satisfăcut de replica finală:
„Prin iubire atingi eternitatea”.
■
TRIBUNA • NR. 231 • 16-30 aprilie 2012
35
Black
Pantone 253 U
35
Black Pantone 253 U
sumar	
opinii	
Vistian Goia	Istoria literară ... rediviva?!	2
editorial	
Ștefan Manasia	Coviltirul poeziei	3
o carte în dezbatere	
Francisc Baja	Oameni, dar nu șoareci	4
Ștefan Manasia	Una vita violenta	5
cărți în actualitate	
Dorin Mureșan	O biografie dezabuza(n)tă	6
cartea străină	
Cristina Sărăcuț	Ultima ispită a lui Nikos	
Kazantzakis	7
caragialiana	
Adriana Teodorescu	Suportabila puținătate a	
cuvântului în spațiul caragialian	8
lecturi	
Ion Pop	Un debut poetic de reținut: Medeea Iancu	9
imprimatur	
Ovidiu Pecican	Canibalism, "consumism", resurecție	10
sare-n ochi	
Laszlo Alexandru	Naționalism cu îndulcitori	11
poezia	
Ștefan Baghiu	12
eseu	
Șerban Foarță	Grafica unui mai-știutor	13
Ion Vlad	Confesiune și poetică abisală	14
glose filologice	
Eugen Pavel	Ion Budai-Deleanu. Recitirea	
manuscriselor (II)	16
diagonale	
Dumitru Suciu	Din simbolistica Clujului	18
verdele de Cluj	
Aurel Sasu	Răul pe care nu-l vrem?	20
Clujul interbelic	
Petru Poantă	Clujenii	21
patrimoniu
Vasile Radu Arta ca profesie și metafora succesorală (I) 22
accent
Ioana Alexandra Morar	Istoria Universității
napocense	23
religia
Tudor Petcu	Doctrina socială a Bisericii
Ortodoxe în contextul Uniunii Europene	24
zapp media
Adrian Țion Vânătoarea de vorbe	25
puncte de vedere
Alin-Ciprian luga Perpetua criză a românismului 26
flash meridian
Virgil Stanciu Orele faste ale lui Michael Cunningham 27
rânduri de ocazie
Radu Țuculescu	Sorin Grecu, mizeriteanul... 28
mofteme
Vasile Gogea Tema scrisorii... anonime	29
sport & cultura
Demostene Șofron Eric Cantona, de la fotbal la film 29
muzica
Mugurel Scutăreanu Răsaduri în grădinile Eutherpei 30
corespondenta din Lisabona
S. D. Cristea	Secvențe de primăvară la ICR
Lisabona	31
teatru
Oana Cristea-Grigorescu Cursa de teatru	32
Alexandru Jurcan Faimoșii noștri morcovi	33
arte
Oana Cristea-Grigorescu Ascensiunea arborelui 33
film
Ioan-Pavel Azap	Câte ceva despre Gala Premiilor
Gopo 2012	34
Lucian Maier Băiatul cu bicicleta	35
colaționări Alexandru Jurcan	Broaște sub muntele sacru	35
plastica Livius George Ilea	Tineri arhitecți din Germania	36
plastica
Tineri arhitecți din Germania
| Livius George Ilea
Vizând o temă de stringentă actualitate pentru
societatea contemporană, de tip occidental,
Centrul Cultural German în colaborare cu
Planweik Cluj lansează o serie de evenimente legate
de arhitectură și urbanism (un workshop, un simpo-
zion și o expoziție) dedicate revizitării conceptelor
generale de „spațiu public” versus „spațiu privat”, de
interdisciplinaritate, comunicare, contextualizare ori
„eco-arhitectură”, generate de dilemele iscate de
hiperdezvoltarea urbanistică de azi.
Dacă primele două evenimente - workshopul
„Poți să îți imaginezi...?”, (derulat în perioada 10-14
martie, la sediul clujean al Planweik) și simpozionul
„Posibilitățile unui oraș - Percepții actuale ale
dezvoltării urbane în Germania și România” s-au
adresat în principal unui public avizat, de arhitecți,
designeri, plasticieni - titrați ori în devenire, dar și
factorilor de decizie în plan local, expoziția „Relații
externe - tineri arhitecți din Germania” (14 martie -
8 aprilie a. c., Muzeul de Artă) vine în întâmpinarea
tuturor celor interesați de arhitectura mileniului III,
de viziunea unei noi generații de arhitecți și
urbaniști, și - de ce nu? - de proiecția în viitor a
fizionomiei urbei aspirante la statutul de Capitală
Culturală Europeană în anul 2020, în expoziție
figurând și un proiect aflat în curs de derulare în
Cluj-Napoca.
Eveniment cultural de prestigiu, posibil prin
eforturile reunite ale Institutului pentru relații
culturale internaționale (Institut fur
Auslandsbeziehungen) e.V. (ifa), Stuttgart în
colaborare cu Camera federală a arhitecților germani
(Bundesarchitektenkammer) e.V. (BAK), Berlin și
partenerul media - Deutsche Welle DW-TV, cât și ale
Planwerk Cluj și Centrului Cultural German Cluj
(implicit, prin directoarea Departamentului cultural
al acestuia, d-na Ildiko Sutănyi, care ne-a furnizat cu
multă amabilitate informațiile solicitate), a gazdei
întregii manifestări - Muzeul de Artă clujean -,
expoziția cuprinde o selecție de paisprezece proiecte
ale unor tineri și foarte tineri arhitecți germani
finalizate după anul 2004, în mare parte realizate în
străinătate, în condiții de mediu urban sensibil
diferite de cele oferite de propria matrice culturală,
unele cazuri confruntându-se cu provocări cu totul
inedite.
Beneficiind de o mizanscenă spectaculară, directă
și profund „saxonă”, îmbinând tehnicile tradiționale
de prezentare ale machetelor cu prezentări
foto/video și texte accesibile unui public extins,
proiectele prezentate pot da seama într-un mod
elocvent și coerent de o Lebensphilosophie ce se
conturează fără emfază, însă tot mai evident, în
sânul actualei școli germane de arhitectură, conectate
la „noul umanism” al post-modernității, promovat de
spirite novatoare precum celebrul arhitect și urbanist
danez Jan Gehl, care, printre altele, obișnuia să
spună că „numai arhitectura care ia în considerare
scara și interacțiunea umană este o arhitectură de
succes”. Astfel, spațiile arhitectonice nou configurate
sunt menite a respecta atât exigențele beneficiarului
direct cât și pe cele ale comunității, inserându-se cu
grație și pragmatism în peisajul urban de destinație.
Democratizarea continuă cât și aspectul identitar
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din tară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 18 lei - trimestru,
36 lei - semestru, 72 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 27 lei - trimestru,
54 lei - semestru, 108 lei - un an. Persoanele interesate sunt RUgATE să achite suma
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU Să O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
individual sunt prezente în conceptul de bază al
proiectelor, acestea răspunzând acutei nevoi de
socializare a unor mase umane cvasi-permanent
„exilate” în biroul, reședința, autoturismul propriu,
ori în fața computerului personal, cât și necesității
de intimitate a individului continuu expus
incidenței/agresivității factorilor de mediu.
Vizionând cu anume atenție expoziția, devine
evident faptul că numai mizând pe o cunoaștere
temeinică a proprietăților materialelor utilizate și a
tehnicilor/tehnologiilor specifice de implementare in
situ a proiectelor lor virtuale, pe o vastă și bine
asimilată cultură vizuală, dar și de susținerea
echipei/firmei în cadrul căreia activează, acești tineri
arhitecți au fost în măsură să abordeze creativ
temele propuse, eliberați de restricții financiare
absurde și de prejudecăți culturale limitatoare,
cultivând nu ”the Clash of Cultures”, nici
modernitatea/originalitatea cu orice preț, ci armonia,
ca rezultat al comunicării trans-/inter-culturale și
trans-generaționale.
Ar fi total nedrept să nominalizăm aici doar
unele dintre cele prezentate, chiar fără sugestia
vreunei ierarhii valorice, proiectele acoperind un
spectru foarte larg de exprimare arhitectonică, de la
designul de interior la configurări peisagistice de
largă respirație, ori de la unitatea de locuit familială
la complexul muzeal, educațional ori dedicat
congreselor, menționăm, totuși, o premieră mondială
în domeniu, și anume unitatea muzeală-container, ca
parte mobilă, transportabilă a „Kunsthaus Zug”
(Zug, Elveția, 2002).
Perspectiva integratoare derivată din necesitatea
adaptării permanente la spațiul eclectic, dinamic și
concurențial al metropolelor occidentale, apetența de
a se plia pe nevoile reale ale destinatarilor (de
locuire, de reprezentare, de securitate, de socializare,
de intimitate, etc.), atenția pentru detaliul
definitoriu, impregnat de personalitatea unui genius
loci tutelar sunt tot atâtea puncte de rezistență ale
acestor proiecte (a unora cu viabilitate deja testată)
și tot atâtea provocări pentru tinerii „din branșă” de
la noi. O perspectivă integratoare confruntându-se cu
o tradiție profesională secvențială, a cărei
discontinuitate într-o anumită măsură motivată
istoric nu trebuie perpetuată. Contextualismul,
această aptitudine civică atent cultivată de arhitecții-
oaspeți, având rădăcini seculare în respectul pentru
persoana umană și lucrul mâinilor sale, rod al unei
tradiții educaționale bazată pe creativitate nu se
regăsește decât ocazional în opera reprezentanților
școlii românești de arhitectură, aceasta fiind
angrenată într-un (sisific) proces de redefinire a
profilului propriu, deseori în detrimentul realizărilor
epocilor anterioare. Integrarea moștenirilor alogene și
naționale antebelice, a celor din perioada
comunismului și asimilarea în cheie proprie a
stilurilor internaționale în circulație reprezentând
provocări de anvergură, de largă perspectivă, ce vor
putea fi soluționate abia în momentul când ne vom
fi împăcat cu noi înșine, cu Istoria, atunci când
construirea unui „brand de țară”, de exemplu, va fi
fost, de mult, istorie.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
Black
Pantone 253 U