Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
225
Județul Cluj
3 lei
www.revistatribuna.ro
Revista de cultură • serie noua • anul XI • 16-31 ianuarie 2012
Aurel Cucu
Babilonia

Oana Pughineanu
Eminescu &
Beyonce
Gheorghe Schwartz
Cine a fost
Al Optzeci și
nouălea?
Constantin Cublesan
I. L. Caragiale
„Pretutindeni în
lumea de azi”
Ilustrația numărului: expoziția de plastică mică Vârsta de bronz II
-0- Black PANTONE violet
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Marius Jucan
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
loan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
(fotoreporter)
Colaționare și supervizare:
’ L. G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
bloc-notes
Eminescu la Cernăuți
| Mircea Popa__________
Născut în zona colinară a Bucovinei, numită în
cântece „dulce Bucovină, veselă grădină”,
Eminescu a fost un produs tipic al ținutului în
care s-a născut și a crescut, dar în același timp și un
produs al întregului spațiu românesc. Având drept
dascăl un transilvănean format în școlile Blajului, Aron
Pumnul, purtând în suflet cu o ardoare deosebită
„mica Romă”, cu cultul ei aparte pentru trecut,
strămoși și spirit național, Eminescu n-a putut apărea
în fața posterității decât ca „expresie integrală a
sufletului românesc”, cum l-a numit N. lorga. Poetul a
cutreierat de mic toate ținuturile românești, dintr-o
aplecare firească de a cunoaște direct modul de trai al
țăranului român, frumusețile tradițiilor și ale
folclorului lui, îndrăgind în special spațiul transilvan
de omenie și cultură. L-a cunoscut bine în urma
turneelor teatrale făcute cu Fanny Tardini sau cu
Mihail Pascaly, apoi în vizitele făcute celor doi frați
strămutați aici, unul la Sibiu și altul la Timișoara, iar
mai apoi ca student la Viena s-a împrietenit cu
predilecție cu colegii săi ardeleni. Împreună cu aceștia
a făcut parte din societatea „România Jună”, apoi din
cea numită „Orientul”, în programul acesteia figurând
ca urmând a vizita Maramureșul pentru conferințe și
culegeri de folclor.
Nu trebuie uitat că tânărul Eminescu scrie primele
poezii, invocând de fiecare dată imaginea „frumoasei
Bucovine” sau a „dulcei Bucovine”, ca un tărâm al
visurilor pe care trebuie să-l părăsească. Imaginea
provinciei sale natale apare atât în poezia „La mor-
mântul lui Aron Pumnul”, cu care debutează în
Lăcrimioarele învățăceilor, dar și în altă poezie trimisă
spre publicare revistei Familia, poezie intitulată „La
Bucovina”. Iată începutul acesteia: „N-oi uita vreodată,
dulce Bucovină,/Geniu-ți romantic, munții în
lumină,/Văile în flori,/Râuri resăltânde printre stânce
nalte,/Apele lucinde-n dalbe diamante/Peste câmpii-n
zori”. Și finalul: Mână doru-i tianic colo, înspre
tine,/Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,/Inima
mi-e grea;/Astfel, totdeauna când gândesc la
tine,/Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/Bucovina
mea!” Poezia apare în Familia nr. 25 (14/26 august
1866, p. 292) și poate fi citită ca un rămas bun pe
care poetul, pribeag deja prin alte părți, îl ia de la
leagănul copilăriei sale și a fraților săi. Nu trebuie să
scăpăm din vedere că mai toți copiii Eminovicilor au
fost trimiși la studii la Cernăuți și mai toți și-au mar-
cat trecerea prin gimnaziul de acolo, făcând donații în
cărți bibliotecii acestei instituții. Nicolae, Ilie și mai
apoi mezinul Eminescu se numără printre donatori,
iar tânărul Eminescu, căuia îi plăcea să-și petreacă
zilele în biblioteca Pumnului, a realizat și un inventar
al acestei Biblioteci, care ne-a rămas ca mărturie a
interesului său pentru lectură.
Desigur, trecerile și petrecerile ulterioare ale lui
Eminescu, devenit între timp un remarcabil poet și un
geniu al națiunii, îi mobilizează pe prietenii poetului,
iar întâlnirile dintre prieteni sunt totdeauna căutate și
binevenite. Nu s-a cercetat însă cu atenție modul în
care Bucovina și mai ales Cernăuții au contribuit la
păstrarea memoriei poetului după trecerea lui la cele
eterne și cum au încercat prietenii și mai apoi admira-
torii săi să-i perpetueze prezența. Avem în vedere
modul în care versurile sale au continuat să circuleze
aici, să fie reproduse prin ziare, reviste sau calendare și
almanahuri.
Cultul lui Eminescu în Bucovina a fost întreținut cu
mare devotament și de Revista politică de la Suceava,
apărută între 3 mai 1886 și 1 aprilie 1891, prin grija
inimoșilor cărturari Simeon Florea Marian și Matei
Responsabil de număr: Oana Pughineanu
Lupu, cel din urmă fost apropiat al poetului. Convinși
de faptul că au în față un mare poet, aceștia vor repro-
duce an de an mai multe creații eminesciene. Astfel,
în 1886, revista include în sumarul ei următoarele
poezii: “De ce nu-mi vii?” (nr.22) și “La steaua”
(nr. 23), urmate în anul următor de poeziile
„Dorința”(nr. 11), „Ce e amorul?”(nr. 12),
“Somnoroase păsărele” (nr. 13), iar în 1889 de poeziile
„Atât de fragedă” și „De-or trece anii.” (nr. 1), poezii
care nu figurează în Bibliografia eminesciană din volu-
mul 17 de Opere pentru simplul motiv că
almanahurile respective au fost găsite. Revista acordă
apoi o mare importanță stării de sănătate a poetului,
ținându-și la curent cititorii cu buletinul medical al
poetului, amintind celor interesați că „Starea poetului
Eminescu se agravează”(nr. 13/1889) și cu unele iniția-
tive legate de păstrarea memoriei sale, cum ar fi pro-
punerea unei străzi din Botoșani care să poarte
numele său (Strada Eminescu, nr. 17/1889).
Ceea ce ni se pare cel mai important e faptul că aici
a apărut la sfârșitul anului 1889 cel mai bogat și mai
informat necrolog închinat poetului, necrolog care
conține o serie de amănunte necunoscute din viața
poetului decât de către apropiații săi împreună cu care
a urmat studii la Universitatea din Viena. Deși necro-
logul nu e semnat el aparține fără îndoială lui Teodor
V. Stefanelli, bun prieten al său din perioada vieneză,
unul dintre cei care a scris apoi o serie de amintiri
substanțiale despre poetul „Luceafărului”. Informațiile
pe care ni le comunică asupra asupra acestei perioade
sunt de neprețuit și însuși George Călinescu a apelat
la ele atunci când a trebuit să redacteze capitolul privi-
tor la viața de student din monografia sa închinată
„Vieții lui Mihai Eminescu”. Datele acestea reprezintă
o mină de aur pentru biografii eminescieni, deoarece
sunt primele care deschid seria evocărilor despre viața
poetului, cu destule amănunte inedite legate de modul
de a fi al studentului poet. Excelează aici mai ales
datele furnizate despre ultimele zile ale poetului, cu
amănunte nu de puține ori înduioșătoare, pe care
numai el, credinciosul său amic, putea să le cunoscă la
detaliu. Sunt amintite cîteva întâmplări din sanatoriul
doctorului Șuțu, imediat după evenimentele care l-au
adus acolo. Demne de apreciat sunt apoi caracteri-
zările privind locul său ca poet în viața literară a
momentului, între care sunt avute în vedere atât ino-
vațiile pe care poezia le-a impus în cîmpul nostru liric
(„Acest poet a întrupat în forme noi atât de puternice
sentimentele și gândurile lui uriașe.”) dar și erudiția
și cunoștințele și cultura lui întinsă cu care și-a impre-
sionat contemporanii („Având un capital de cunoștințe
întinse.), dimpreună cu talentul de orator, impre-
sionând prin „limba lui admirabilă”, dar și ca prezență
fizică și intelectuală (de o „impresiune fermecătoare”).
Printre colegi trecea drept un original, prin felul de a
gândi și a se exprima, depășindu-și cu mult colegii
prin preocupări și convingerile politice de care era ani-
mat, și pe care nu ezita să le exprime cât mai
convingător cu putință. Trăind împreună cu colegi din
provinciile asuprite, cum era cazul Transilvaniei și
Bucovinei el avea o atracție cu totul specială pentru
colegii din aceste teritorii, cu care devenise prieten la
toartă și cu care împărtășea visul idealulului național.
„Eminescu - spune autorul - l-a împins pe Slavici, care
studia drepturile, pe calea literară, îndemnându-l neîn-
trerupt să scrie”. Atunci când el se lăsa pradă inspi-
rației, se închidea în casă și consuma multă cafea,
umplând întreaga casă cu mirosul cafelei măcinate
sau aburinde, al spirtului de mașină și al tutunului. L-a
(continuare în pagina 21)
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Eminescu & Beyonce
| Oana Pughineanu_______________________
n principiu, intelectualul reu°e°te destul de
bine să se complacă prin jocurile
hermeneutice în care cu timpul devine expert
într-o lume al cărei scop este producția de
justificări, fie ele ancorate în sens sau non-sens.
Desigur nu mă refer la justificările de gen
"lanțul ființei”. De fapt, un exercițiu precum cel
al interpretării obiectelor artistice ale avangardei
sau mai noile etici aplicate îi ascut din ce în ce
mai mult capacităție "formale” de a jumela
sensul cu non-sensul, de a-l masca pe unul cu
celălalt într-un joc de acreditări și discreditări.
Lumea re(a)dusă grație mass-media și rețelelor
de socializare la forma mai vechilor cabinete de
curiozități transformă exercițiul de interpretare
în ceva foarte apropiat de ceea ce este nevoit să
facă iubitorul de artă în accepția lui Thierry de
Duve. Plimbându-se prin cabinetul de
curiozități, cel ce dorește să le interpreteze va fi
cuprins de un "sentiment al disensiunii”, de un
"sentiment al nonasentimentului”. Asemeni
iubitorului de artă ce se autodresează în scopul
de a îngloba în numele generic de artă, atât
Cina cea de taină cât și Rahat de artist 100%
pur, la fel, privitorul cabinetului de curiozități
va trebui să includă cam tot ce vede în termenul
de lume. E un fel de a transforma disonanța
cognitivă în habitus, un soi de nou (non)sensus
comunis postmodern. Totuși, când și când,
intelectualul, dacă mai dispune de o oarecare
doză de sinceritate și e dispus să renunțe măcar
pentru câteva minute la fotoliul mental al
textualității cu care construiește artificial lumea
va fi pălit (chiar nu găsesc un cuvânt mai
potrivit) de unele apariții din cabinetul de
curiozități cu forța unui tsunami... adică cu forța
a ceva care se prezintă fără echivoc, cu și ca
propria limită a interpretării. De fapt, forța
acestor apariții va șubrezi într-atât de tare
lesnicioasa limită a interpretării încât ea va
plonja într-o scurtă și intensă revelație a
caracterului limitat al oricărei interpretări (oricât
de stufoasă sau erudită ar fi ea). Nici
sensibilitatea artistică, nici un intelect mai
răsărit și nici mai rara capacitate de sinteză
teoretică nu-i vor mai servi la mai nimic acestui
observator de curiozități. Extremele sublimului
sau ale tâmpeniei îi vor închide pentru puțin
timp gura. Dacă a citit îndeajuns de mulți
filosofi francezi poate va putea bâgui ceva
despre sublimul ascuns în orice tâmpenie și
tâmpenia ascunsă în orice sublim. Decantarea
sau purificarea celor doi termeni pare să fie din
motive de corectitudine politică strict interzisă.
Vânarea unei tâmpenii 100% ar deveni ceva de
genul uni caz penal. O lungă tradiție de gândire
ornamentică ce a discreditat aproape total
adevărul-corespondență îl face incapabil pe
vizitatorul cabinetului de curiozități să reziste în
fața acestor apariții devastatoare. Pentru câ îi
este interzis (din motive umanist-umanitare) să
țipe ”Asta-i pur și simplu o tâmpenie!” sau, mai
grav, "Sunteți pur °i simplu niște tâmpiți!”,
după primul moment de șoc va reveni cuminte
la adevărul-coerență, interpretând ca la carte
sau, în cazul în care e "norocos”, evadând
psihotic în simbol (alias estetic). Ambele
variante funcționează ca metode de a reduce
disconfortul creat de "sentimentul disensiunii”.
Și ca să dau un exemplu (acest intro nefiind
decât pretextul necesar pentru el) voi prezenta
ultimul "obiect artistic” care m-a plasat în
"sentimentul nonasentimentului”. Este vorba de
un filmuleț care circulă de ceva timp pe
internet. Subiectul lui este o așa-numită serată
Eminescu, mai precis un anumit "număr” din
ceea ce pare să fie un veritabil teatru de revistă
pe post de serbare liceală. Dar ce se poate
urmări mai exact în acest filmuleț? Într-o sală
de sport (utilizată pentru repetiții) în mijlocul
unor liceeni ce par destul de entuziasmați, trei
adolescente din rândul lor execută un dans pe
"varianta muzicală” a poeziei "O, rămâi”. Nu
știu cum aș putea să descriu în cuvinte melodia.
Am oscilat mult între "manea” (și nu pentru că
melodia ar fi o manea, ci pentru că ar merita să
fie asociată cu toată forța peiorativă a manelei)
și "un cântec de leagăn intonat de o mamă
alcoolică”. Încă nu m-am hotârît pe care din ele
să o aleg. Oricum nu muzica este ingredientul
forte, ci mișcările celor trei adolescente care
încearcă din răsputeri să copieze unduirile sexy
ale vampelor de pe Mtv, gen Beyonce. Parcă aud
indicațiile de regie: ”O, rămâi, râmâi la mine -
Fundul în afară! ... Te iubesc atât de mult -
Sânii la vedere! Ale tare doruri toate - Get
down! Mai mult! Mai mult! Numai eu știu să
le-ascult - Put your hends up in the air like you
don’t care!”. Că regia e încununată de succes
stau mărturie fluierăturile câtorva colegi care
profită din plin de non-obligativitatea
adolescentului de a articula cuvinte sau
propoziții întregi. Am un flash-back cu Elena
Băsescu care îl lăuda pe Emil Boc pentru că
"știe să editeze fraze întregi”. Și asta numai
când vorbește! Nici nu vă imaginați cum le
editează în scris. Cu siguranță editarea asta îl
duce pe culmile atâtor "succesuri”, în timp ce
Elena Băsescu mai are de învățat și își face
ucenicia pe umilul post de europarlamentar
ducând mai departe gloria lui Gigi.
Nu mai insist asupra argumentelor pe care
le-am adus în alte articole care au vizat
problema tinerilor, a educației și a biopoliticiii
care îi aneantizează prin noi și noi mecanisme
pavloviene de control. Vreau doar să atrag
George Purcaru
Povara
atenția asupra a ceea ce cred că va constitui o
ruptură între generații, între cele "încă
analogice” și viitoarele generații "digitalizate”.
Între acestea nu va mai avea loc clasicul
conflict, cel pe care l-a evidențiat psihanaliza și
care și-a găsit exprimarea cea mai totală în
Verdictul. Conflictul era posibil datorită viziunii
diferite pe care fiul paricid o avea față de lumea
legii pe care tatăl încerca să i-o transmită. Dar
viziunile mai mult sau mai puțin diferite care
sfârșeau prin a fi mai mult sau mai puțin
internalizate vizau ceea ce Charles Taylor
numește un "orizont comun de semnificație”.
Nu numai că acest orizont a fost după cum s-a
spus de nenumărate ori fărâmițat, dar cred că o
viitoare reconstrucție a lui, dacă e posibilă, nu îi
va viza, nu îi va include și pe "analogici” sau
"încă analogici”. Va fi un orizont reconstruit pe
baza și pentru animalul instrumentalizat de
noile tehnologii. Părinții din ziua de azi nu vor
întâmpina o "simplă” rezistență din partea
copiilor lor, ci vor fi oarecum excluși de un
limbaj nou pe care nu au reușit să și-l
însușească la timp. Violența conflictului va fi
înlocuită de chinul atroce de a trăi în lumi
paralele cu puține și fragile punți de legătură.
Cam tot atâtea câte sunt între Eminescu și
Beyonce.
i Am mai discutat despre aceste aspecte în
articolul Tinerii sau plonjarea din Mit în
Adevăr, revista Cultura, 27.01.2011, Spre gloria
apusă a succesului, revista Tribuna, nr. 215,
2011, precum și în textele apărute la Critic
Atac: O nouă artă: învățământul superior și Ce
ocupă ocupanții? Ce indignează indignații?
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
3
Black Pantone 253 U
Q) Black
Pantone 253 U
cărți în actualitate
Viețuirea prin poezie
| Simona-Grazia Dima
Ioan Milea
Fulgurații
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010
Un spațiu liric (și totodată filosofic) coerent
închide Ioan Milea într-o carte cu format
liliputan, sugestiv intitulată Fulgurații.
Poetului îi reușește ceea ce prefața sa enunță ca pe
un deziderat: să regăsească „acel profund și tainic
echilibru între tăcere și cuvânt pe care poezia
vremii noastre pare a-l fi pierdut”. Volumul
reprezintă configurarea simbolică a unei căi, aceea
a echilibrului fragil dintre bucuria pură și
reprezentarea ei, dintre pacea sufletului și
intelectualismul amenințător. Poezia, în viziunea
lui Ioan Milea, este acea fantă deschisă în tangibil,
prin care eul alunecă firesc, fără a violenta,
proiectând infatigabil, prin cuvânt, întruchipări ale
naturaleții. „În zadar îl mai cauți/ prin aer. S-a
dus/ micul poem” (p. 40); „Va să știi: o stea/
arătată cu degetul/ dispare” (p. 30); „Un chip
trecu. Deodată/ mi-am distrus bucuria/ mi-
nunându-mă” (p. 11).
Este remarcabilă profunzimea demersului liric
pe spații atât de mici și în condițiile unei parci-
monii lexicale respectate cu strictețe. Organizate,
fiecare, în trei minuscule versuri, poemele sunt
pseudo-haiku-uri, deoarece nu strămută în peisaj
românesc regulile jocului originar. Autorul se con-
sideră el însuși nu un haijin, ci un haikofil, ce
păstrează în cuvânt misterul contemplației, știind
să particularizeze momentul epifanic, prin sugesti-
ile referitoare la anotimp, una din constantele
genului. Cât despre cezura metafizică, acel loc alb,
deschis în mental spre a indica un salt într-o altă
dimensiune, ea este oricum cuprinsă în corpul
poemului, în aliajul aparte dintre fiorul beatific și
detașarea senină în fața existenței. Autorul știe
prea bine că „Micul poem/ transmite-n direct/
doar nevăzutul” (p. 74). Convins că universul nu e
finit, ci un proces în plină desfășurare, el vede în
comunicare și solidaritate o lume ideală, gata
oricând să prindă contur: „Un fulger în noapte/ ca
o creangă-nflorită/ m-a luminat” (p. 14);
„Concitadini,/ în ziua cu ploaie/ ploaia ne leagă”
(p. 50).
Un mental atent cultivat, sensibil deopotrivă la
natură și la artă, o emoție a culturii asumate deci,
dar și a religiozității organice, palpită firesc sub
crusta cuvintelor, la egalitate cu ploaia, vântul,
norii, gheața ori copacii. Niciun artificiu nu
împiedică libera circulație a elementelor, în afară
de ideile fixe, bariere artificiale. Starea naturală a
tuturor este gândirea creatoare, inteligența fiind
universală - în acest sens, putem considera natura
o entitate sublim pedagogică: „Adierea aceasta în
frunziș/ aduce a gând” (p. 16). Față de firea cu
învățămintele ei, poetul nutrește o venerație dusă
până la smerenie: „Nu ai voie decât/ cu privirea
desculță/ să calci pe un nor” (p. 61). Însuși
poemul nu e altceva decât o întâmplare fericită, ce
decupează o frântură din curgerea cosmică:
„Fereastra mea/ înrămează în treacăt/ un nor”
(p. 57). În mintea oricărei creaturi se ascunde, în
mic, patosul lumii, până și un pui de pasăre e
ahtiat după viață, presimțindu-i imensitatea: „Puiul
de vrabie/ cască și el/ un cioc cât lumea” (p. 103).
Analogiile florale nasc unele din cele mai sensibile,
mai spiritualizate poeme: „Chiar și în glastră,/ un
sfetnic de taină/ e trandafirul” (p. 82); „Lalele
roșii/ în jurul bisericii/ ca un potir” (p. 99). Chiar
dacă, în prezent, natura amenințată pare prudentă:
„În spatele blocului/ doi corcoduși/ înfloresc clan-
destin” (p. 74), ea emană forță, pare a promite că
va rezista răului: „E vreun război/ să nu-l fi
câștigat/ iarba neutră?” (p. 100). În ea subzistă
acel punct al echilibrului ce omului actual i-a scă-
pat, dar îl caută poemul, cale regresivă, întoarsă
spre origini: „Pentru o clipă,/ când fulgeră norii,/
prind rădăcini” (p. 80); „Între Turda și Cluj,/ ici-
colo un deal/ e încă dacic” (p. 101); „Privind o
colină,/ ajungi uneori / din Cluj în Napoca”
(p. 108).
O confuzie benefică face regnurile să interfe-
reze, ființele să fie una, în imboldul irepresibil
spre comunicare autentică: „Cântecul zice/ că o
păsăruică/ tinde spre om” (p. 103); „Sinceritate:/
stins pe buze,/ surâsul/ mai pâlpâie-n ochi”
(p. 27); „Amână cât poți/ clipa când zâmbetul/
devine gest” (p. 18). Lupta dintre intelect și
organicitate e câștigată de cea din urmă: „Copăcel-
copăcel/ ieșim din poveste,/ intrăm în natură”
(p. 96), cu precizarea că firea își păstrează mis-
terul, semn al vieții, al prezervării esenței proprii,
ce nu poate fi violentată: „Instantaneu/ copacul
citit/ se face natură” (p. 96); „Cu timpul, afișele/
electorale/ dispar în natură” (p. 42). Un optimism
de sorginte filosofică dizolvă obstacolele exis-
Horia Flămând	Pictorul
tențiale, așa cum râul curge nestingherit pe sub
gheață ori zorii urmează nopții: „Pe nesimțite/
zorii dizolvă/ visul urât” (p. 46); „Am scris pe-
ntuneric/ și totuși în zori/ am deslușit” (p. 56);
„Ciulește urechea!/ Sub podul de gheață/ curge un
râu” (p. 57). Calmul ancestral e surprins cu acea
nonșalanță care face din poem o sclipire firească
în ordinea lucrurilor: „Clipă de pace./ nici hainele
parcă/ n-au cusături” (p. 67). Traiul poetului e
unul unificator, șerpuire spontană prin natură și
cultură, ca printr-un același gând înălțător:
„Zăpada căzândă/ privind-o/ mă-nalț” (p. 41);
„Fulgii de nea/ (acesta-i secretul) / ne fac mai
ușori” (p. 41); „Plouă ca-n ziua/ când a vorbit cu
o capră/ Umberto Saba” (p. 78); „Cu stropii de
ploaie/ ce bat darabana/ am un schimb de idei”
(p. 49).
Deloc sustrase prezentului însă, „fulgurațiile”
lui Ioan Milea trec, tematic vorbind, dincolo de
palierul meditațiilor asupra firii și stihiilor ei, pen-
tru a schița, în perspectivă socială, universul
ambiguu al aparențelor stridente, menite
destrămării. Ca tematică, poemele aparțin așadar
mai multor categorii, un loc privilegiat, după me-
ditația metafizică, încadrată în natură, deținându-l
cea morală. Printr-un efect de suspans, ele indică
posibilitatea izbândei prin statornicie. O fină
ironie în aceste momente privilegiate opune deri-
zoriului permanența, axiologicul: „Vicleana istorie/
bate monedă/ cu poetul calic” (p. 86). Un mic
poem poate cuprinde un tratat de filosofie, religie,
morală ori sociologie: „Epoca noastră/ moale,
asemenea/ fierului crud” (p. 108), sugerând o plu-
ralitate semantică: iminența călirii prin foc, dar și
slăbiciunea, ușurința fatidică de a ceda (ispitelor).
„Doar grădina-nflorită/ ne mai învață/ umanioare”
(p. 21), exclamă cu tristețe poetul, conștient că
trăiește un timp al intelectului hipertrofiat, adesea
neproductiv și steril, obișnuit să taie firul în patru,
ca pentru a strica toată plăcerea trăirii: „Acum, de
le cânți,/ fiarele-ndată/ încep analiza” (p. 91).
Sunt, deopotrivă, vremuri ale empirismului agresiv,
ce uită că impulsul prim este situat, de drept, în
spirit: „Tare mă tem/că-nlocui-vom de tot/ cuvân-
tul cu fapta” (p. 90). Tumultul și zarva duc la o
învălmășeală în care nu se mai citesc nuanțele:
„Ce zile! Nu-i chip/ să discerni/ anotimpul”
(p. 96); „Bătrâne Orfeu,/ acuma și pietrele-s/ mai
tari de urechi” (p. 91). Excesul de ostentație con-
duce, inevitabil, spre moartea sensului, căci firea
trăiește prin echilibru: „Săraca vedetă,/ așa bate la
ochi/ că dispare!” (p. 75). Intuim aici o subtilă
dialectică a contrariilor reversibile prin hybris.
Societatea contemporană păcătuiește prin agitația
destabilizatoare: „Vârtej de vorbe-frunze./ În cen-
trul părerii/ e-un vis” (p. 7); „De-atâtea reclame/
hăituită, privirea/ fuge-n zig-zag” (p. 88).
Tocmai de aceea, găsirea „comorii ascunse” a
seninătății supra-mentale e tot mai dificilă (dar nu
imposibilă!): „Pe zi ce trece,/ vezi firea lucrurilor/
tot mai retrasă” (p. 52); „Nu, nu mai știm/ să
extragem din arbori/ învățătura” (p. 54); „Doar la
răstimpuri/ de cifre ne scutură/ câte-un fior”
(p. 107). Natura se manifestă justițiar în această
luptă pentru izbânda bunului-simț: „Pe Dealul
Feleacului,/ de-a latul șoselei,/ un cal neclintit”
(p. 70); „Într-o mare livadă/ îmi place să văd/ o
mare armată” (p. 86). Tradiția, în sensul guenon-
ian al termenului, este salvatoare: „Semn bun.
Locatarii/ ies încă sătește/ pe lângă bloc” (p. 81);
Măcieșul, sub flori,/ mai are și fructe/ de anul tre-
cut”
(p. 81).
În versurile cu tematică socială observăm că
nu se mai respectă întotdeauna cele două reguli
ale haikului: cea care presupune un element natu-
ral, indicator și al anotimpului scrierii poemului,
împreună cu cezura metafizică, lirismul limitându-
se la o meditație cu iz apoftegmatic. Rolul recu-
perator este însă îndeplinit, pe toate planurile, de
privire. Ea conduce la înflorire imboldul firesc spre
comuniune, numeroase poeme fiindu-i închinate,
spre a revela ochi ce se acoperă, sub imperiul
emoției, ori ochi ce se caută și se găsesc în același
gând-simțământ universal, de dincolo de lumesc:
„În urmă cu ani/ un dalmațian m-a privit/ drept
în ochi” (p. 46); „Rar se întâmplă/ privirea să fie/
o mână întinsă” (p. 102).
Limpezi și complexe, simple și profunde,
rafinate și pline de directețe, poemele lui Ioan
Milea nu sunt doar opere de artă, ci și „formule”
vitale, pline de forță sufletească, dintre acelea care,
în clipe de descumpănire, pot oferi sprijin și
îmbărbătare.
■
4
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
În
„spatele mesei”
| Dorin Mureșan
Raluca Ciochină,
Greva tăcerii,
București, Casa de pariuri literare, 2011
Numele Ralucăi Ciochină îmi este cunoscut
din revistele Suplimentul de Marti și
Observator Cultural. Pe când activa la cea
dintâi publicație (nu am verificat dacă o mai
face), avea, de fapt, o rubrică intitulată poștalion,
și în care oferea lunar un feed-back
începătorilor/încercătorilor într-ale literaturii.
Surprinzător (sau nu?), așa cum am mai spus
undeva, ea a fost primul meu cititor (surprinzător
pentru că vorbim despre cineva care locuiește
taman în București), și, totodată, primul meu
consilier editorial, fiind cea care, urmare a
lecturării manuscrisului meu, m-a îndemnat să îmi
caut o editură. Cartea care îi poartă semnătura
este volumul ei de debut ca poetă (din nota
biografică de la pagina 4 aflăm că a debutat
editorial cu proză, în romanul colectiv Rubik,
apărut la editura Polirom).
Întâmplător, data trecută am comentat o altă
poetă debutantă care se învecinează cu poezia
Ralucăi Ciochină prin atmosfera pe care o pro-
pune: sumbră, halucinantă, dar și prin conflictul
pe care este construită tensiunea lirică. Astfel, atât
la Ioana Negoescu, cât și la poeta din București,
avem un focar traumatic și dramatic, rolul central
jucându-l egoul artistic, desigur. Dacă, însă, la
poeta orădeancă, în conflictul în care este impli-
cat, acest ego are ca oponent elementul social
(medicul), poeta reușind să îl scoată din ecuație,
asimilându-l, la Raluca Ciochină trauma este ele-
mentul mai puternic, generatorul întregului pro-
ces, cea care, în loc de a fi asimilată, înghite chiar
actul creator. Octavian Soviany, în prefața cărții, o
situează în categoria “poeților <retrospectivi>”, în
sensul că poeta este “fixată deocamdată cu obsti-
nație asupra trecutului”. La ambele poete scrisul
devine un proces catharthic, chiar singurul proces
catarthic, însă strategia diferă: la Ioana Negoescu
disiparea traumei are loc, cum spuneam, prin
asimilare, prin acceptare și substituire forțată, în
timp ce la Raluca Ciochină strategia este aceea de
a lăsa trauma să se organizeze în jurul egoului
artistic, să îl asimileze pe acesta din urmă. În
mod firesc, prima strategie (a Ioanei) postulează
un act creator extrem de fertil, cu multe explicații
și cu detalieri excesive, în timp ce din a doua (a
Ralucăi) rezultă o poezie sărăcăcioasă în detalii, o
poezie schițată, codificată, deci cu o puternică
tentă simbolistică. Aș putea merge mai departe cu
această comparație, asociind-o pe Ioana Negoescu
cu poetul-medic generalist, rece, obiectiv, neimpli-
cat, iar pe Raluca Ciochină cu poetul-medic psihi-
atru, implicat în propriul caz până acolo încât se
îmbolnăvește de el.
Aș puncta, în cele ce urmează, câteva
caracteristici care fac din Greva tăcerii o carte ce
merită atenție, și aș începe cu atmosfera, fondul
pe care autoarea se lasă învăluită de scoriile
trecutului său, o atmosferă sumbră, monocromă,
care induce fantomaticul, aproape până acolo
încât acesta preia rolul realului, de unde o
schimbare a funcțiilor ontologice: “din cameră în
cameră/ bântui casa tatălui meu/ și mă văd cum
stau ghemuită în colț [...] albă ca varul mă fac
una cu peretele” (p. 20). Pe acest fond apar patru
personaje la care poeta se raportează continuu,
după importanța și rolul pe care l-au avut în
copilăria autoarei. Tatăl, numit Valentin
(etimologic însemnând viguros, puternic), este cu
siguranță sursa traumei, cel care, prin simpla
apariție la “ora șase”, provoacă “sfârșitul lumii”.
Avem de a face aici cu un abuz, și încă unul ale
cărui puternice consecințe emoționale se
proiectează atât în planul social (familial, în
primul rând): “totul va fi bine/ fără sticlele de
bere încă pe jumătate pline/ fără hainele aruncate
grămadă/ în mijlocul camerei/ pentru ca eu să le
pun încet la loc” (p. 24), cât și în cel individual
(sexual). Acesta din urmă este mai degrabă
sugerat alegoric: “în casa mamei/ unde tata mă
cere de nevastă în fiecare zi” (p. 48), sau prin
pierderea identității sexuale: “ar fi fost mai simplu
să uiți/ să-mi bag iar toate cărțile-n saci/ hainele-n
saci visele-n saci viața în saci/ și să fug din oraș
în oraș/ din casă în casă/ din bărbat în bărbat/
dar nu pot/ tot mai visez că umblu goală pe
străzi/ de la brâu în jos”, dar și prin descrierea
unor impulsuri de defulare: “mintea mă-mpinge
să cred/ că tata e-n fiecare bărbat/ la care mă
duc” (p. 58). La fel ca în traumele narcotice,
autoarea sugerează o stagnare a evoluției
emoționale prin inserția personajului numit
ștrumfi: "ștrumfi plângând, eu plângând/ ștrumfi
are șapte ani” (p. 71), și care, din punctul meu de
vedere, este un soi de alter-ego al poetei-abuzate,
prin el ieșind la iveală valori importante, dar
microdimensionate (termenul lui Octavian
Soviany este acela de “gulliverizare”), precum
dragostea: “în pădure ștrumfi și cu mine stăm
îmbrățișați/ eu sorbindu-l din ochi pe ștrumfi”,
sau adevărul: “când visez că ștrumfi vorbește/
mama vrea să-i pună mâna la gură/ să nu știe
nimeni/ ce se întâmplă la noi acasă/ că e rușine”
(p. 65). În consecință, perspectiva fetei abuzate în
acest cadru familial de către tată este
hiperbolizată în conjuncție cu statutul său
emoțional pueril: “în familia mea/ tata e
monstrul cu șapte capete/ care-i zice mamei/ că e
urâtă” (p. 44). În contrapondere cu figura tatălui
apare figura bunicii (mamaia), nicidecum cea a
mamei, iar tataia, adică bunicul, este tatăl
surogat, cel care asigură formarea, educația fetei,
Florin Marin
Trompetă V
Calin Dăian	Compoziție
căci “spune povestea așa cum ar trebui s-o știu”
(p. 34), și este cel care ar vrea, dacă ar fi posibil,
să repare ceea ce tatăl natural a distrus: “tataia ar
vrea să-mi intre în cap și să rămână acolo”
(p. 34). Relația dintre mamă și fiică este
inexistentă: “mamă, tu nu știi nimic despre mine”
(p. 15), în contextul dat mama având rolul de a
oferi protecție și, prin aceasta, echilibru, rol pe
care nu și-l asumă. Din acest motiv ea este
comparată cu o “păpușă din șifonier/ pe care nu
am voie s-o ating” (p. 40). Cum spuneam, bunica
este cea care asigură zona de refugiu, ea
contrapunându-se figurii parentale ca un ideal de
trăit/urmat: “din spatele mesei/ o visam pe
bunica mea cu sandale roșii în picioare” (p. 37)
(trebuie menționat aici faptul că expresia “din
spatele mesei” semnifică actul creator poetic, el
revenind continuu de-a lungul grupajului). De
asemenea, “bunica” este cea care “nu mă lasă
niciodată singură”, de lângă figura ei nelipsind
trimiterea către escatologic, către religios:
“mamaia vrea să știe viața mea de dincolo/ și în
fiecare noapte/ se culcă cu biblia sub pernă/ ca
să nu-și mai bată nimeni joc de noi vreodată” (p.
47).
Poate că acestei cărți îi lipsește ceva, căci sunt
intrigat de puținătatea ei (majoritatea poemelor
sunt scurte, cum spuneam), dar, pe de altă parte,
nu știu dacă ar mai fi ceva de adăugat. La o adică
este vorba de o carte-obsesie, adică despre ceva
cumplit de intim. Prin urmare, nu aș avea nimic
de reproșat autoarei, dar nici nu m-aș putea lăuda
prea mult cu efectele benefice sau șocante ale lec-
turii cărții ei. Aș încheia, însă, menționând că, în
centrul acestui tablou sumbru, în care sunt
schițate cu mijloace simbolice figurile celor patru
personaje care compun copilăria poetei-abuzate,
Raluca Ciochină a așezat un poem-cheie pentru
întreg conținutul cărții, un poem concluziv care
susține preceptul potrivit căruia înțelegerea unui
moment este imposibilă dacă interpretarea lui are
loc în afara contextului momentului respectiv, alt-
fel spus: copilăria este o etapă necesară și nu
poate fi recuperată mai târziu. Eu zic că în acest
precept se întrevede aspectul militant al poeziei
Ralucăi Ciochină: “în ce măsură crezi că te mai
poate influența trecutul/ povestea lui azi nu
există/ în măsura în care totul trebuie respus/ pe
înțelesul unui copil de șapte ani/ ce nu pricepe
nimic/ și îi e frică de tot” (p. 33).
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
5
Black
Pantone 253 U
Q) Black
Pantone 253 U
cartea străină
Mașina timpului s-a blocat
în Germania
| Ștefan Manasia
Gunter Grass
Secolul meu
Iași, Editura Polirom, 2011
Rari sînt marii prozatori a căror operă
fondatoare, legitimatoare o dublează în
incandescență manuscrisele senectuții. Mă
gîndesc, mai întîi, la Jurnalul lui Tolstoi și, apoi, la
A trăi pentru a-ți povesti viața, întîiul tom
memorialistic semnat de Garcia Mărquez. Între the
happy few trebuie musai așezat și laureatul Nobel
pentru literatură pe 1999, germanul Gunter Grass.
Debutînd cu Toba de tinichea, autorul născut la
Danzig în 1927, sub semnul Balanței, își mărturisea
deja apetența joyceeană de a modela și revoluționa
formele, stîrnind - sub pelicula romanescă - un
taifun căruia nici legendara ecranizare a lui Volker
Schlondorff nu-i va fi epuizat sensurile. Creator al
unei opere cu debit pantagruelic - poezie, proză,
teatru, grafică, sculptură - Gunter Grass își
păstrează intacte, și în volumele recente,
curiozitatea și disponibilitatea de a experimenta
(inclusiv în fluxul, poluat nonșalant de mitomanie,
al memoriei). Prin urmare, cele trei volume oferite
nouă de Polirom în seria de autor, Decojind ceapa
(2007), Aparatul de fotografiat (2010) și Secolul
meu (2011) sînt tot atîtea experiențe de lectură
inubliabile, tot atîtea „atingeri” cu o artă narativă
versatilă, insistentă, melodioasă, lipicioasă. Un fel
de dans - pentru că autorul nostru e un împătimit
dansator - pe care nu-l performează cititorul cu
autorul, ci, mai degrabă, un scafandru șocat și naiv
în compania unei caracatițe gigant, puse pe șotii,
într-unul din atolii pacifici.
Cît trebuie să se fi mai amuzat Gunter Grass
publicînd în 2006 Decojind ceapa, inclasificabilul
volum de memorii, unde autorul pătrunde adesea
în și revendică lumea lui Oskar Matzerath, pentru
ca eroul gnom al Tobei de tinichea să conteste, la
rîndu-i, și să confiște amintirile romancierului,
traumele și neverosimilele - în contextul epocii
imediat postbelice - clipe de jubilație. Juriul Nobel
își va fi ros unghiile citind capitolele, în fond
expiatoare și inofensive, în care Gunter Grass
rememorează trecutul nazist, așa cum l-a putut trăi
numai un băiat de șaisprezece-șaptesprezece ani:
anii terminali ai Reich-ului „milenar”, spaima
purtată în raniță ca bastonul de mareșal, spaima și
foamea, foamea și rușinea, rușinea și umorul
înrudit - și cred că nu greșesc - cu logoreea
înaripată din Voyage au bout de la nuit. Alternanța
stilurilor, colocvialitatea, șarjele cinice-ngropate sub
plasturii tandreții construiesc o carte (și o lume)
grea. Experiența personală a acestei conștiințe se
suprapune exemplar experienței unei Germanii
învinse și totodată dornice de renaștere. Devine
aproape obscen să dezlipești pojghița rănii, fie
și-ntr-un steril exercițiu de cronicar literar.
Pluriperspectivismul e nota definitorie în Aparatul
de fotografiat (2008), al doilea „memorial” publicat
de Grass și constituit, ne încredințează autorul, din
confesiunile celor opt copii ai săi: cum se vede,
așadar, tatăl dindărătul mașinii de scris, părintele
care a fost prezent sau a lipsit în momentele
structurante ale biografiei lor, (pasionat) activist
social-democrat și (la fel de pasionat) gastronom
sau curier suprarealist al unor lebervurști afumați,
destinați ambasadorului german la... Pekin. Aparatul
de fotografiat Agfa Box, mînuit vrăjitorește de
„bătrîna Marie”, „o ia razna atunci cînd totul în jur
se desfășoară logic și rațional și, în fond, obositor”.
Colaj de fotografii halucina(n)te, onirice și povești
fanteziste, demne de baronul Munchausen, volumul
are frumusețea imponderabilă a vechilor piese de
teatru radiofonic: replicile odraslelor se-ncrucișează
natural, „Mariechen punețiodorință” capătă
identitate prin comentariile contradictorii asupra
fotografiilor (care văd în trecut sau în viitor) ieșite
din camera obscură. În fine, Secolul meu, cartea
publicată în 1999 și tradusă în română în 2011, e o
panoramare subiectivă a lumii germane în veacul
cel mai năucitor, egal în speranțe și năruiri, în
măreție și abjecție, dominat - vrem nu vrem - de
soarele negru al perioadei național-socialiste.
O sută de scurte povestiri (două-patru pagini),
fiecăreia corespunzîndu-i un an, ne dau Secolul.
Ideea este, să recunoaștem, de-o simplitate
nemțească, atît de „la îndemînă”. Stăm, totuși,
așezați comod, în dreapta pilotului, în mașina
timpului. Prin hublourile vehicolului imaginat acum
un veac de H. G. Wells observăm însă un personaj
terifiant și calin deopotrivă, atît de neînțeles încă
pentru istorici, filozofi și antropologi: Secolul XX.
Singura mea dezamăgire, cititor-pasager, ar fi aceea
că ovalul de sticlă prezintă, parcă prea insistent,
obsesiv, fața germană a veacului. Încă de la naștere,
se anunță atroce: în 1900, trupele germane trimise
de Kaizer (alături de altele, ale principalelor imperii
coloniale) înăbușă, cu o violență de nedescris,
Răscoala Boxerilor și a unei Chine ultragiate și
medievale. De dragul păstrării pieței uriașe,
europenii civilizați inundă acum piețele occidentale
cu cranii și cozi împletite ale tinerilor luptători
chinezi, executați fără milă la umbra drapelului
umanist. E, acesta, secolul apariției gramofonului, al
plăcii înregistrate de ultimul bariton castrat? Secolul
zeppelinelor cu heliu și al noilor submarine,
invadînd visele micilor Hans? E secolul aparatului
de radio Blaupunkt și al mașinii de cusut Singer?
Sau al gazului muștar, coborînd ca o meduză letală
în tranșeele Primului Război Mondial? La cumpăna
veacului, doi dintre combatanți, scriitorii Ernst
Junger și Erich Maria Remarque sînt convocați, pe
o terasă elvețiană, să justifice sau, dacă nu, să
condamne conflagrația din anii 1914-1918. Se pot
desprinde aceștia de biografiile romanțate din Prin
furtuni de oțel și Pe frontul de vest, nimic nou,
cărți complementare, atît de diferite în viziune,
sintetizînd însă artistic schizofrenia continentului
european? Pentru Junger războiul e la fel de
interesant ca descoperirea unei noi specii de
coleopteră, pentru Remarque e numai chintesența
degradării umane. Între cei doi poli fascinatorii va fi
navigat și Grass atîția ani. Și meciul acesta, vai!,
imaginar și socratic, rămîne deocamdată fără
cîștigător. Defilează, prin hublourile vehicolului
nostru, funcționari și mineri și sindicaliști și
gospodine, vocile slabe ale Istoriei apăsătoare.
Monoloagele eternilor perdanți se risipesc ca să se
adune într-un coral: „Nu mai vrem nici revoluții și
nici înjunghieri pe la spate sau prin față. Vrem să
mai găsim pîine adevărată. Vrem marmeladă
normală, nu «Frux». Și ouă din alea ouate de găini,
nu «Eirol», care n-are decît amidon. [...] Ăștia au
SECOLUL MEU
GUNTER
GRASS
Premiul Nobel pentru Literaturi 1999
început deja cu margarina și cu napii din noiembrie
1915. Și de-atunci am mers din rău în mai rău. În
loc de lapte primeam tablete de lapte Dr. Caro. și
dup-aia a urmat gripa, care - așa cum s-a scris și-n
ziare - și-a făcut de cap.” (1919) În același fel, al
Doilea Război Mondial e reconstituit printr-o serie
de povestiri în care, pe-o insulă nordică, foștii (și
actualii) reporteri de război rememorează, obosesc,
profetizează, deviază, descriu chirurgical: atunci
folosiți de Propagandă, acum exploatați delicat de
noile trusturi de presă. Glasuri umile
contrabalansează iar și iar justificările, oratoria
intelighenției. Persecutații politic, religios, rasial se
destăinuie, de dincolo de mormînt, ca-n romanul
lui Juan Rulfo, cerșesc să fie mai mult decît un
eveniment comemorativ (cancelarul RFG-ist Willy
Brandt îngenunchiind teatral la Auschwitz), decît o
psihanalizabilă penitență (banii și armamentul pe
care RFG-ul le trimite, anual, noului stat israelian).
Spre sfîrșitul veacului o altă formă de nebunie se
insinuează în vieți și conștiințe, și nu neapărat sub
forma Cesiului scuipat peste Europa de explozia
centralei atomice de la Cernobîl. E depoziția
bătrînei (văduvă, mamă și soacră) într-o lume a
consumerismului și a ploilor acide; o lume pașnică
se scufundă încet, ca-ntr-un documentar National
Geographic. „aici sărăcia era un mod de viață
împămîntenit de demult”, suspină Gunter Grass pe
prispa cabanei acoperite cu șindrilă, undeva în
Munții Metaliferi. E, apoi, dialogul comic și
inadecvat al bețivilor RDG-iști care - cu televizorul
pe mut și prinși într-o discuție sinuoasă despre
anvelopele de iarnă - ratează transmisia în direct a
căderii Zidului. E, în cele din urmă, rîsul amar al
lui Grass în timp ce ne taie feliuțe-feliuțe și ne
aruncă, în cazanul cu supă de linte, pe toți.
Neuitînd în tot timpul ăsta să organizeze campania
electorală a social-democraților, mitinguri pentru
demilitarizare, în favoarea refugiaților și a
emigranților etc. etc.
O mențiune pentru traducerea semnată de Gabi
Eftimie (poetă excelentă, de asemenea), care a reușit
să re-creeze această operă, fără doar și poate, difi-
cilă, într-o limbă versatilă, insinuantă, sclipitoare.
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
lecturi
Alex Goldis în tranșeele
criticii românești
| Ion Pop_________________________________________
Alex Goldi° a devenit, în ultimii câțiva ani,
unul dintre numele cele mai bine cotate ale
tinerei critici românești actuale. Lecturile
sale pătrunzătoare, inteligente, exigente față de
texte, dar mereu echilibrate în actul de evaluare și
de o impecabilă ținută a stilului, cu care s-a
prezentat în reviste prestigioase precum Vatra,
Cultura, Steaua sau Tribuna, unde continuă să
publice consecvent, au atras deja atenția, fiind
citate adesea ca referințe și, nu o dată, ca modele
de interpretare. O notă pozitivă în plus dă
scrisului său ținuta demnă a atitudinilor, în
afirmare ca și în negație, refuzul oricărei trivialități
de expresie, o anume gravitate a tonului,
anunțând de la primele rânduri ale cronicilor și
eseurilor sale o seriozitate care, fără să fie
posomorâtă și rigidă, nu face nicio concesie
frivolității în numele unui pitoresc - ca să-i zic așa
- prea frecvent cultivat de alți congeneri.
Nu e, așadar, deloc surprinzător că își face
debutul în volum cu o cercetare de sinteză în care
se regăsesc trăsături precum cele amimntite.
Critica în tranșee, cu subtitlul explicativ De la
realismul socialist la autonomia esteticului (Ed.
Cartea Românească, 2011), prezentată mai întâi ca
teză de doctorat, oferă, voi spune de la început,
cea mai serioasă și aprofundată cercetare a acestei
dificile vârste a discursului metaliterar de la noi,
acoperind primele două decenii și jumătate de
după cel de-al Doilea Război Mondial. Un context
socio-cultural extrem de complex și adesea
tensionat, ca acesta, cerea o putere de analiză și o
suplețe a perspectivei critice particulare, cu atât
mai mult cu cât și traseul accidentat al acestei
evoluții în intervalul temporal ales, și seismul
provocat de evenimentele din Decembrie 1989 în
spațiul literar românesc, cu efecte în revizuirile
adesea pamfletar-reducționiste și rareori
argumentate prin analize răbdătoare ale acestui
domeniu al criticii, nu au favorizat și nici nu
încurajează încă în suficientă măsură o asemenea
apropiere mai senină față de fenomenul în
discuție.
Or, demersul criticului nostru, ce aparține,
evident, unei generații formate în post-comunism,
invită tocmai la o abordare rezonabilă, eliberată de
asemenea impulsuri inflamate, în stare să permită
lectura adâncită, pe o bază documentară solidă, a
corpusului concret de texte reprezentative pentru
segmentul de istorie a criticii românești pe
parcursul a aproape un sfert de secol, dar și cu
susținerea unei limpezi armături de teorie literară,
uzând de concepte clare și sigure. Iar această
întreprindere e pornită din interior, adică din chiar
câmpul de desfășurare al fenomenului, prin
urmărirea minuțioasă și foarte nuanțată a fiecărui
pas, de la dogmatismul ideologic inițial, la relativa
„liberalizare” de pe la mijlocul anilor ’60.
Foarte important este, sub aspect principial,
Argumentul cercetării, care avertizează asupra
naturii demersului interpretativ ce privilegiază,
într-un fel, analiza etapei „realist socialiste” a
criticii românești, în funcție de care sunt scoase la
iveală și definite strategiile de lectură modelate
după un soi de „scenariu ritualizat și într-un
limbaj codificat”, precum și situarea în prim-planul
analizei a „programelor comune” față de
„diferențele” ce individualizează fiecare
personalitate. „Critica suspicioasă”, a
„subtextelor”, propusă aici, promite, deci, să fie
cea mai productivă, fiindcă nu procedează
mecanic în descoperirea influențelor, modelelor,
preluării unor metode și tehnici de lectură
sincronizate cu cercetarea occidentală, ci scoate la
lumină modul astuțios în care criticii epocii
uzează de formulele ideologice preluate aparent,
pe care încearcă să le submineze astfel pe propriul
lor teren.
Atent mereu la dialectica internă, specifică, a
criticii românești a momentului în confruntare cu
tradițiile locale și cu eforturile de deschidere
doctrinară către exterior, autorul refuză, așadar,
simplificările, viziunea mecanică asupra
funcționării acestor raporturi lăuntrice, preferând
lectura lentă, în stare să releve conexiuni fine, nu
tocmai facil de perceput, în cadrul acestei istorii
interne ce se află sub vigilenta privire a tuturor
cenzorilor, pe un parcurs cu complicate meandre
și obstacole. Sunt explicate, astfel, deopotrivă
inevitabilele sechele, deformări de perspectivă,
ezitări datorate gravelor mutilări, ca să spunem
așa, originare, compromisurile conjuncturale,
avansurile și replierile tactice, pentru a se contura,
în ultimă analiză, imaginea, nu lipsită de
dramatism, a unei epoci literare pe care mișcarea
criticii o răsfrânge. Apar, de asemenea, foarte bine
reliefate, aspectele ce țin de dinamica speciilor de
critică literară blocate sau încurajate în epocă - de
la cronica literară la monografiile și lucrările de
accent teoretic, precum și de remodelarea pe teren
românesc a unor formule critice de mare
reverberație în spațiul european - în speță „noua
critică franceză” - cu aceeași atenție nuanțată
acordată mediului de receptare, contextului
românesc. Se înțelege că o astfel de abordare nu
ar fi fost posbilă fără lecturi deplin asimilate ale
operelor-reper, pe temeiul unei cunoașteri
aprofundate a metamorfozelor criticii moderne.
Justificată, așadar, nu doar de ordinea
cronologică a desfășurării faptelor literare, secvența
primă a cărții are în vedere Critica realismului
socialist, adică statutul disciplinei așa cum poate fi
el conturat în anii de dogmatism ai stalinismului
transferat la noi, care îngustase până la anulare
spațiul de manifestare al opiniei critice, în chip
dramatic redus prin punerea la index, deci
scoaterea din circulația publică a celor mai
reprezentative opere ale literaturii române și, pe
de altă parte, prin „subordonarea necondiționată
față de ideologie” a unui discurs interpretativ
căruia îi lipsea în mare măsură chiar obiectul, din
cauza sărăciei unui peisaj literar în care tocmai
literatura autentică, demnă de a fi comentată, era
absentă și împiedicată să apară. Se poate vorbi,
astfel, despre „dispariția fără urme a disciplinei
istoriei și teoriei literaturii”, în condițiile în care
singurul limbaj admis în realitate era cel al lozincii
de partid extrem-schematizante, radical-
uniformizatoare, transformând pseudo-discursul
critico-teoretic oficial într-o „imensă logomahie
fără obiect” și menținând așa-zisul discurs teoretic
la nivelul cel mai abstract cu putință, exersat în
vid. Sunt demontate răbdător în aceste pagini
toate mecanismele minciunii și ipocriziei,
„ilogismele teoriei realist-socialiste”, „nonsensurile
teoretice” legate de spinoasa chestiune a
mimesisului dublu, cu false deschideri către
prezent și spre viitor, a „tipicului”, a împăcării
realismului cu „romantismul revoluționar”
idealizant etc.
Analistul distinge pertinent, în continuare,
două etape/nivele ale realismului socialist,
urmărind evoluția dificilă „de la realismul socialist
integral la realismul socialist minimalist”, de la un
„organicism” ideologic, în care „Utopia
ideologizării totale se întâlnește cu utopia
literalității totale și a mesajului nemediat”. În
aceeași logică a lecturii sunt analizate exigent
„falsificările moștenirii literare” cu consecințe
grave de ordin axiologic. Etapa „minimalistă”,
situată argumentat între anii 1952 și 1956,
surprinde cu acuitate ceea ce e numit la un
moment dat „jongleriile stilistice” la care recurg
criticii-ideologi de partid pentru a acoperi lipsa de
conținut a doctrinei. Paralel, sunt surprinse
primele „semne de revizionism” cu prilejul
congresului scriitorilor români din 1956, îndeosebi
prin reprezentanții grupării clujene Steaua, se pun
în evidență căile prin care sub carcasa doctrinară
rigidă sunt introduse treptat ideile diversificării
stilistice, ale îmbogățirii universului tematic-
imaginar, recunoașterea diferenței între curentele
literare, inițiative de interpretare mai nuanțată a
unor concepte estetice etc. Întreg acest „traseu
sinuos al reformării” e degajat prin lectura textelor
teoretic-critice emanate deopotrivă din tabăra
ideologică și din cea incipient reformatoare.
Analiza detaliată a cărțuliei extrem de dogmatice a
lui Crohmălniceamu, Pentru realismul socialist,
din 1960, adună toți afluenții principali ai
opoziției ideologice față de începutul de
destindere, evaluându-i consecințele grave pentru
evoluția din anii următori a literaturii române și a
criticii ei.
Foarte inteligentă și pătrunzătoare este lectura
a ceea ce criticul numește „perioada de tranziție”,
dintre 1961-1964, cu al său „război de tranșee”,
trecut în titlu, cerând diverse metode de camuflaj
pentru ideile novatoare puse sub acoperișul formal
acceptat al „realismului socialist”, cu „tributul”
9
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
7
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^1
plătit limbajului ideologizat. Sintagme precum
„univers poetic”, de inspirație călinesciană,
problematica autorului, a personajelor, a
perspectivei narative, raportul dintre creație și
analiză etc. sunt urmărite în dezbaterile cercetate
în principalele reviste literare ale momentului. Un
spațiu semnificativ e acordat chestiunii
reconsiderării moștenirii culturale, apariției
primelor monografii de scriitori și curente literare,
- comentarii în care sunt sesizate ambiguitățile
ideologice, tensiunile dintre doctrina oficială și
nevoia de reafirmare a specificului esteticului. Un
moment important, bine exploatat în carte, este
cel legat de apariția sintagmei de „realism
nețărmurit” a lui Roger Garaudy, cu întregul
spectacol al interpretărilor date formulei în
taberele adverse ale criticii românești, cu devieri
interesante și productive despre raportul dintre
realism și poezie, cu consecințe importante în
procesul de emancipare vizat de criticii
reformatori. Analiza excelează aici mai ales în
urmărirea cu dioptrii mărite a tacticilor cvasiludice
utilizate pe teren retoric de ambele tabere.
Una dintre secțiunile cele mai bine organizate
și atrăgătoare ca joc al interpretării este cea
consacrată „criticii de întâmpinare”, cronicii
literare, văzute ca „manifest al specificului literar”.
Este subtil surprinsă aici diferența de grad al
libertății de mișcare dintre spațiul „cronicăresc” și
cel „monografic”, - primul mai liber față de
determinările de ordin socio-ideologic, celălalt mai
periclitat sub acest aspect, - de unde și motivarea
pertinentă a rezervelor manifestate față de
întreprinderea sintetic-monografică și preferința
pentru comentariul jurnalistic. Intră în joc aici,
desigur, și tradiția cu pondere însemnată la noi a
așa-numitei critici foiletonistice, dintodeauna
prevalentă asupra demersului teoretic și de
sinteză. Sunt anii '60, ai intrării în scenă a tinerei
generații de poeți și prozatori al căror scris se va
preta la analize mai substanțiale și va genera
sugestii critice și dezbateri novatoare în domeniul
lecturii specializate. Merită notată aici concluzia
după care: „Pentru șaizeciști, critica foiletonistică
reprezenta garanția contactului viu, nemediat de
teorii sau ideologii, a criticului cu opera, sediul
exemplar al exercitării libertății de opinie”.
Abordând problema și etapa „instaurării
autonomiei esteticului”, Alex Goldiș se dovedește
din nou un foarte bun analist al mecanismului
rămas complicat, chiar dacă ceva mai liber, ce
definește tactica realizării acestui proces, cu
tatonări prudente ale terminologiei (de exemplu,
jocul dintre estetic și estetizant), cu aceleași
Restituiri subiective
Liliana Moraru
acoperiri retorice formale. Tot în materie de
tactică se discută „liberalizarea sistemului
referințelor”, cu identificarea unei “faze clasiciste”
ce antrenează în discursul critic recuperator nume
ale tradiției moderne a criticii românești și străine
ceva mai îndepărtate în timp - de la Croce și
Thibaudet, la Ibrăileanu și Călinescu -, acesta din
urmă folosit ca paravan pentru idei care nu-i
aparțin întotdeauna, dar util în argumentarea
originalității și noutății necesare și a reafirmării
statutului estetic al literaturii. Autonomia
esteticului, caracterul creator al criticii, - sunt
probleme larg dezbătute acum, cu chestionarea
metodelor moderne de interpretare, într-o fază
calificată drept „romantică” a criticii, în care apar
și dezbaterile despre „critica totală” în contrast cu
cea „unilaterală”.
Este momentul, foarte bine analizat, în care un
N. Manolescu lansează, pe urme sartriene,
barthesiene și în brazda lui Gaetan Picon,
sintagma „lecturilor infidele”, devenită ferment
pentru ample discuții în contradictoriu. Noului
impresionism, cultivat între tradiția călinesciană și
dezbaterile despre creativitate din „noua critică”, i
se observă riscurile și consecințele, în sensul
reticenței față de metodele critice post-călinesciene
și instrumentele lor, explicate și prin teama de
„unilateralizarea ideologică”. Un alt blocaj e cu
grijă comentat, în cazul polemicii anticălinesciene
a „cerchiștilor” - Balotă, Cotruș ș.a. -, rămasă fără
consecințe importante din cauza aceleiași frici de
recursul la filosofie, deci la unica filosofie admisă,
cea marxistă, privită ca pericol al întoarcerii la
dogmatismul ideologic. Binevenită este aici și
introducerea unei secvențe privind reacția criticilor
foiletoniști rămași din perioada interbelică față de
„obscurizarea” limbajului critic al noii generații,
care amendează, de pildă prin N. Manolescu, așa-
numita „tristețe a erudiției”. Pe aceeași linie e
citită și marginalitatea în care se situează
„minoritatea științifică” reprezentată de critici
tentați de structuralism și stilistică, precum Sorin
Alexandrescu, V. Nemoianu, Toma Pavel, aflați
într-o situație oarecum simetrică cu reprezentanții
Cercului literar de la Sibiu. Este foarte bine
explicată reticența criticilor „călinescieni” față de
încercările de critică „științifică” mai noi. Rămâne
deschisă, totuși, întrebarea de ce opțiunea
metodologică a „structuraliștilor” n-a fost
interpretată de criticii „creatori” și „subiectivi” ca
o altă modalitate de sustragere de sub trirania
ideologicului, cum s-a întâmplat, de pildă, cu
formaliștii ruși... Poate că tot din pricina unei
anumite timidități a acestor „tehnicieni” în fața
exigențelor oficiale încă vii.
Întreaga analiză a raporturilor cu noua critică
franceză capătă relief pe baza acestor premise:
importul mai degrabă de concepte și nu de
metode dinspre exterior e explicat din nou prin
date contextuale, foarte diferite în cele două spații
ale criticii. Miza majoră pe mesajul operei, pe
judecata de valoare, importante în conjunctura
românească, duce la condamnarea “metacriticii”.
Cum se notează foarte exact, „Perfecționarea
domeniului criticii e secundară în raport cu cu
'repararea' unei literaturi ultragiate, iar meditațiile
prelungite sau goana după specializare ar însemna
egoism și dezangajare morală.” De aici,
„prevalența unei critici practice orientate spre
obiect (foiletonistica dar și monografiile de
autori)”. Sunt observate, astfel, eclectismul criticii
românești, faptul că la noi „înnoirea ia aspectul
paradoxal al reînnodării cu tradiția”, diferențele
dintre interpretarea franceză a „creației” în critică,
„îmblânzirea structuralismului” (urmărită în
practica analitică a criticilor menționați mai sus).
O observație importantă este că „în context
românesc structuralismul pătrunde concomitent
cu critica lui”, argumentând încă o dată în sensul
carcaterului mai «permisiv» și mai lax al mediului
critic românesc. Analizată detaliat, viziunea unui
Adrian Marino asupra structuralismului (reluată în
comentariile la Introducerea în critica literara)
devine edificatoare în context. Relația dintre
călinescianism și «critica de identificare» se
bucură, la rândul ei, de o analiză pătrunzătoare,
atentă ca și până aici la raporturile contextuale
specifice. «Studiul de caz» privind sinteza despre
critică a lui Adrian Marino e bine plasat pentru a
trage un fel de concluzie asupra modului în care
critica românească a epocii întâmpină evoluțiile
recente ale metodelor și limbajelor criticii.
Perspectiva calificată drept „organicistă” a criticului
devine cuprinzătoare și expresivă pentru adaptările
specifice spațiului românesc de reflecție critică,
solicitat deopotrivă de întoarceri spre tradiție și de
impulsuri novatoare.
Privită în ansamblu, cercetarea acestei vaste
problematici, ce pune nu o dată la încercare
spiritul critic al interpretului și-i solicită, cu
excelente răspunsuri, capacitatea de lectură
exigent-receptivă, se înfățișează sub semnul unei
echilibrate, bine dozate proporții între demersul
analitic și cuprinderea sintetică, cu urmărirea
consecventă a unei geometrii de construcție
limpede sub raport conceptual și metodologic și
inspirată sub unghiul expresivității stilistice.
Ultima treime a tezei confirmă calitățile
majore ilustrate de celelalte trei sute de pagini.
Suita de studii aplicate „cărților deceniului șapte”,
începând cu unele care ilustrează eseul drept
„concept passe-partout” și cu concretizări
preponderent monografice datorate unor critici
precum A. Marino, M. Petroveanu, L. Raicu,
N. Manolescu, Liviu Petrescu, Sorin Alexandrescu,
evidențiază maturitatea critică a cititorului
specializat care este autorul ei. Experiența de
cronicar pe care o evocam la început își spune
cuvântul, atestând spiritul analitic penetrant și
subtil al lui Alex Goldiș. Recapitularea finală a
direcțiilor demersului său rotunjește o cercetare de
mare valoare, care merită toate elogiile. Avem de-a
face, prin această Critica în tranșee, cu prima
sinteză de proporții, scrupulos documentată și
admirabil condusă ca logică a discursului critic,
asupra unei etape decisive din evoluția spre
normalitate a criticii românești de după a doua
conflagrație mondială.
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Cafeneaua critică
O seară cu Mihai Măniuțiu și
cărțile sale
| Ion Bogdan Lefter
Poate că se °tie, căci s-a mai scris la gazete,
s-au mai publicat anunțuri, iar canalele
specializate ale posturilor publice de radio
și de televiziune au difuzat interviuri și mici
reportaje: organizez de ceva vreme, cu începere
din 1994, de-a lungul cîtorva ani, spre finele
acelui deceniu, și apoi, după o lungă pauză, din
noiembrie 2008 încoace, o Cafenea critică.
Titulatura combină sugestia colocvialității
destinse cu ideea dezbaterii profesioniste, și
anume pe teme culturale. E o serie de întîlniri
cu personalități artistice și intelectuale cu care
discutăm despre actualitatea imediată: mari
evenimente de genul festivalurilor, bienalelor
sau tîrgurilor de carte, lansări de cărți
importante sau de colecții sau „serii de autor”,
premiere spectaculoase de teatru, expoziții de
artă vizuală răsunătoare ș.a.m.d. Marcăm și
aniversări de vîrste venerabile, vizionăm filme și
am invitat chiar și un spectacol de teatru:
adaptarea lui Victor Ioan Frunză după Furtuna
shakespeariană, reprezentată în spațiul Cafenelei
critice, discutată apoi cu echipa și cu un grup
de critici dramatici, plus alte intervenții din
public. De cîteva ori am mers și „în deplasare”,
ținînd Cafenele critice într-o galerie de artă, în
spațiul unui festival de poezie și, de curînd, la
Tîrgul de carte Gaudeamus.
Ideea a fost și a rămas aceea de a crea și de
a menține activ un spațiu de întîlnire și de
dezbatere intelectuală care să fie - cum
spuneam - relaxat, agreabil, departe de
tensiunile și stridențele care blochează adeseori
exprimarea liberă și confesivă a intelectualilor
noștri publici, dar să mențină și un nivel ridicat
al criteriilor, în conformitate cu ceea ce se
numește generic „gîndire critică”, manifestîndu-
se efectiv în discursurile exegetice și socio-
umane știute. În anii ’90, cînd țineam întîlnirile
în barul de la subsolul Facultății de Litere din
Universitatea București, unde sînt profesor,
asistența era aproape exclusiv studențească; din
2008, în cluburile prin care am migrat (TSC,
Club A, Control și din nou Clubul A, al
Arhitecturii) vin și studenți, masteranzi,
doctoranzi, dar și artiști, ziariști, public
intelectual divers. Urmăm în linii mari
calendarul universitar, cu pauze pentru sesiuni
și vacanțe.
În toamna lui 2011 am avut, de pe 24
octombrie și pînă pe 15 decembrie, șase
Cafenele critice: cu Nichita Danilov, pornind de
la un nou volum al său de versuri, Imagini de
pe strada Kanta (pe 24 octombrie); despre ediția
2011 a Festivalului Național de Teatru, cu Alice
Georgescu, Aura Corbeanu, Doina Lupu
(organizatori ai festivalului), Victor Ioan Frunză,
Adriana Grand, George Costin, Mihaela
Michailov (participanți la festival), Mircea M.
lonescu (dramaturg), Ileana Lucaciu, Nicolae
Prelipceanu (critici de teatru) (pe 10 noiembrie;
festivalul, desfășurat în perioada 28 octombrie-6
noiembrie, ne-a împiedicat să ținem Cafeneaua
critică pe 3 noiembrie); cu Florin Iaru, pornind
de la recentul său volum de proze scurte Fraier
de București (pe 17 noiembrie); o evocare a lui
Mircea Nedelciu, cu ocazia lansării la
Gaudeamus a unei cărți audio care reproduce
vocea sa citind cîteva texte, cu Mira Nedelciu,
Georgeta Nedelciu, Emil Buruiană, Vladimir
Epstein, Anca Dumitrescu, Cătălin Țîrlea, Sorin
Preda, Cristian Teodorescu, Petre Răileanu (pe
24 noiembrie); cu Mihai Măniuțiu, regizorul de
teatru, dar și scriitor, cu prilejul lansării de către
Editura bybliotek a unei „serii de autor” (pe 8
decembrie, după o pauză pe 1 decembrie, de
Ziua Națională); și un bis cu Florin Iaru, la
solicitarea asistenței de pe 17 noiembrie, cu
continuarea mărturisilor biografice, dar de astă-
dată și cu lecturi de poezie (pe 15 decembrie).
Editura bybliotek a inaugurat amintita „serie
de autor” Mihai Măniuțiu cu trei volume: În
Balkanya, eu °i ceilalți demoni (poeme și pro-
zopoeme), Exorcisme (aforisme) și Opiniile unui
călător nedemn de încredere (proze). De
menționat că tot aici au mai apărut în 2010
splendidul album ilustrat, cu text trilingv, Mihai
Măniuțiu. Spațiul cameleonic/ The Ever
Changing Space/ Les Metamorphoses de l’e-
space, semnat de Cristina Modreanu, și microro-
manul Memoriile hingherului al aceluiași regi-
zor-scriitor sau scriitor-regizor, în fine... același
M. M., excepționalul autor al atîtor mari specta-
cole montate de peste trei decenii, dar și al unui
șir respectabil de volume de proză, începînd de
la debutul cu Un zeu aproape muritor (1982),
continuînd cu Istorii pe care n-am să le mai
scriu (1998), Scene intime. Scene de masă,
Autoportret cu himere, Omphalos și Spune
Scardanelli (toate patru din 2001), plus
Memoriile hingherului (deja amintit), nemaiso-
cotind cărțile eseistice. Într-adevăr, nu doar un
mare regizor, ci și un scriitor, un scriitor în
toată puterea cuvîntului acest Măniuțiu, autor
cu o operă consistentă!...
Pentru Cafeneaua critică la care a avut
bunăvoința să-mi accepte invitația, i-am rugat pe
tinerii mei colaboratori George Neagoe, Irina
Georgescu și Andreea Drăghicescu, doctoranzi la
Literele bucureștene și deja tineri critici, să
recenzeze volumele „seriei de autor” și să
citească textele respective la fața locului, la
Cafenea. Cu complicitatea redacției, cele trei
recenzii văd lumina tiparului în aceste pagini ale
Tribunei.
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Irealitatea imediată
George Neagoe
Mihai Măniuțiu, În Balkanya, eu și ceilalți
demoni. Antologie de poeme și prozopoeme,
Cluj-Napoca, Editura bybliotek, 2011
Caracterul actoricesc definește probabil
cel mai eficient prozopoemele semnate
de Mihai Măniuțiu. Până la un punct,
această constatare se confundă cu un truism,
întucât orice om al teatrului este interesat de
reprezentarea scenică. Numai că, asemenea
criticilor literari, care cunosc principiile de
compoziție fără să scrie neapărat ficțiune,
regizorii nu au obligația de a se înfățișa
înaintea publicului pentru a primi sau nu
aplauze. În schimb, pare că modalitățile de
construire a textului provin din interpretarea
dramatică. Actorii sunt ca poeții. Și viceversa.
Ei nu suferă. Tocmai de aceea se îmbolnăvesc
de roluri. Personalitatea lor se compune din
toate ipostazele întruchipate. Astfel, titlul
antologiei, În Balkania, eu și ceilalți demoni,
se dovedește elocvent pentru jocurile
scriitoricești. Măștile simplifică sau amplifică
vocea originară. Aceasta din urmă poate fi
doar bănuită, aproximată, însă nu dă voie
nimănui să o înregistreze, așa cum ceața, deși
ne înconjoară, este imposibil de pipăit.
Căutându-și umanitatea, călătorul rătăcește
într-un traseu spiralat, hăituit de obiecte,
amintind de tehnica lui M. Blecher din
Întâmplări în irealitatea imediată. Înconjurat
de mărunțișuri, de ființe-surogat, poetul
regresează în universul infantil. Acolo legea o
constituie sau capriciul copilăresc impus prin
țipăt, sau autoritatea aparent ocrotitoare a
adulților. Întoarcerea în primii ani de viață
constituie primul pas către aneantizare.
Călăuza din labirint refuză să-i ofere firul
Ariadnei: „În zig-zag, zig-zag, printre draperii
de piatră și perne brodate, printre
circumferințe și cuburi perfecte, în zig-zag,
zig-zag, și apoi - săritura:/ - la-mă pe mine,
ia-mă pe mine! vociferez./ Nu știu care e
trucul, însă mă străduiesc să fiu eu primul, să
nu cedez, să nu abandonez cursa./ - Ce naiba
te-a apucat? zise doica. De ce te zbați în
halul ăsta? Stai frumușel și te scot imediat la
lumină. Hai, vino!... Ești, oricum, ultimul pe
listă“ (70, p. 53).
Poetul rămâne captiv în culisele
spectacolului, însoțindu-se cu manechine
viclene, ciocnindu-se de mobile și încâlcindu-
se în bucăți de pânză. Recuzita se revoltă
împotriva creatorului, înscenând o piesă unde
identitățile se dezvăluie odată cu mutilarea
fiecărui lucru. Majoritatea secvențelor
simulează epicul. Câteva detalii devin
suficiente pentru a sugera temporalitatea și
cauzalitatea evenimentelor. Succesiunea
verbelor contradictorii anulează însă coerența.
Prin urmare, naratorul nu deține nici măcar
adevăruri proprii. Astfel, enunțurile se citesc
fie sintactic (precum prozele lui Urmuz), fie
parabolic. Pretutindeni se resimte nevoia de
evadare, de ridicare din zonele infernale:
„Câștigam suficient ca îngrijitor al bazinului
de înot pentru veterani și nu duceam lipsă de
dulciuri. Pensionarii îmi dăruiau de toate, și
caramele, și bomboane fondante, și pastile cu
mentă, iar uneori chiar insigne din făină de
grâu, cu glazură de zahăr. Erau mulțumiți de
mine, săracii! Păi, cum să nu fie? Nu îi
pierdeam o clipă din ochi, gata să-i pescuiesc,
să-i trag afară din apă. Îi salvam cu o prăjină
de lemn, de care atașasem, la capăt, un cârlig
de fier. Foloseam, vasăzică, o cange. Sângerau
din pricina clonțului ei ascuțit, dar se puteau
măcar lăuda că scăpaseră de nenumărate ori
de la moarte./ - Ai să ajungi departe, îmi
ziceau ei. Nu mai rămâne pe aici. Îți pierzi
vremea./ Protestam, timid. Înciudat. Oare își
dădeau seama ce spun?/ Iar ei:/ - Și ce dacă
o să ne înecăm? Tu ai un viitor, ai un destin,
vezi-ți de rosturile tale!/ Îmi venea să-i
plesnesc peste gurile știrbe - să-i maltratez, să
joc tontoroiul pe spinările lor slăbănoage. Mă
mulțumesc totuși să înfig în ei, cât mai
adânc, clonțul de fier și să-l răsucesc cu
încetineală (48, p. 38-39)“. Penița, lăsând dâre
de cerneală pe foaia albă, comite un
sacrilegiu. Obiectele se leagă între ele
pricinuindu-și răni, așa cum se întâmplă în
versurile lui Nichita Stănescu. Indubitabil,
literatura lui Mihai Măniuțiu se bazează pe
resurse existențialiste. Mesajele urgente se
întrezăresc zvârcolindu-se sub fiecare rând, ca
și cum, crescând, rădăcinile unui copac ar
bolti și apoi ar străpunge asfaltul.
Într-o postmodernitate agresată de
narativitate, Mihai Măniuțiu se întoarce la
lirismul sinesteziilor. Stările sale sunt traduse
prin imagini, întrucât, așa cum menționam
mai sus, funcția primară a artistului constă în
organizarea efectelor vizuale: „ea își
împletește din șuvițele mele de păr/ de la
cinci șapte nouă și până la douăzeci și unu de
ani/ plasa în care neștiind să înoate se
încurcă se îneacă/ ah doar că ea moare așa
cum noi ne-am chercheli un pic/ și am fi
sinceri unii cu alții măcar un minut./ și ne-
am iubi și după aceea ne-am cere iertare/ că
ne-a căzut botnița printre păpădii/ cam așa
moare ea de parcă s-ar chercheli“ (12, p. 156-
157). Totuși, exterioritatea nu surprinde toate
abisurile. În această peliculă distopică,
machiajul paiațelor nu ascunde semnele
diabolice.
Atrasă de scufundare și de sfărâmare, de
polifonie și grotesc imperturbabil,
sedimentată din aglomerarea detaliilor și din
rețele dialogice, parabolică, dar nicidecum
didactică, prozopoezia lui Mihai Măniuțiu
simulează panica, destrămarea, tragismul.
Nimic vădit personal nu se identifică, datorită
abilității de a transfigura realul. Biografia
autorului se confundă cu demonii Balkanyiei.
■
1O
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Scenarii de uz personal
Irina Georgescu
Mihai Măniuțiu, Exorcisme, ediția a Il-a,
Cluj-Napoca, Editura bybliotek, 2011
Regizor și scenarist, Mihai Măniuțiu este
un rafinat aforist. O dovedește acest
florilegiu de sentințe, aflat la a doua
ediție, după 15 ani de la publicare. Alcătuit
din patru părți - Însemnări despre dictator și
teroare, Mic catehism pentru uzul ciracilor
dictaturii sau Cartea secretă a puterii,
Exorcisme și Fulgurații - volumul de aforisme
se remarcă prin juxtapunerea a patru
posibilități de „prindere” a realității în esențe
tari, în idei singulare, apoftegmatice. Nu e
lipsit de importanță că micile iluminații devin
oglindiri momentane ale unui chip orientat
mereu către interior, pentru o radiografie
perfect(ibil)ă a exteriorului, în detrimentul
narațiunii. În schimb, nicio atitudine nu poate
fi controlată; este, cel mult, prevăzută,
cântărită, pentru ca în momentul următor să
scape de sub control.
Efectul imediat este căutarea unei logici
interne, în lipsa uneia exterioare și
legitimatoare, prin „scormonirea” sinelui și a
lumii dimprejur, din care ies la tot pasul
angoase, disperări și absențe rejectabile.
Lumea terorii devine „lumea tuturor
posibilităților”. Abrutizarea ființei are loc în
această utopie negativă, posibilă tocmai prin
fetișizarea culpei, prin exercițiul consecvent al
relației victimă-călău. Reeducarea, echivalentă
cu aneantizarea, marchează salvarea omului
de el însuși, în entropia „noului regim”.
Astfel, vina e proprietate de stat. În egală
măsură, depersonalizarea ia chipul aglomerării
halucinante, însă acest proteism este coroziv,
creează panică, de aceea, „oricât de anemice,
șoaptele și rumorile pe care le iscăm ajung la
urechile dictatorului. Strigătul nostru mocnit,
confiscat înainte de a izbucni, îl face să
jubileze” (p. 22). Numai teroarea, ca principiu
originar al puterii, este percepută drept un
cod al flagelului totalitar deprins cu gustul
anihilării, deoarece „în utopia totalitară natura
umană apare ca anume creată pentru
resentiment: individul se va vedea silit fie la
practicarea, fie la suportarea injustiției
criminale, iar frontiera dintre acestea, extrem
de labilă, va îngădui paradoxale și neîngrădite
combinații” (p. 38). Microscenariile închipuite
de Mihai Măniuțiu înving spaimele, umbrele
și măștile „exorcizându-le pe scenă, în
spectacol, în ficțiune: când le vede acolo, ca
un abur, devine liber. Ca și noi”, așa cum
remarcă Sorin Alexandrescu pe coperta a
patra. Sunt energii latente care izbucnesc în
pagină, care iau în posesie obiectele și ființele
deopotrivă. Pentru omul societății totalitare,
locul frondei fățișe e ocupat de obișnuința cu
răul.
În Mic catehism..., aforistul prezintă 29 de
porunci care se articulează pe fondul unor
revolte interioare, care țin atât de desființarea
intimității („1. Introdu suspiciunea în relațiile
apropiate, curente ale individului. Anulează-i
intimitatea. Insinuează-te în cercul lui intim
de securitate și dispersează-l. În felul acesta
vei putea transfera orice existență în planul
dorit de tine și util Organizației din care faci
parte”, p. 55), cât și de transformarea terorii
în fatalitate, pentru ca „actele tale să aibă ca
obiectiv exterminarea oricărui adversar, dar să
se exprime consecvent în termenii vieții, ai
concilierii și compromisului” (ibidem).
„Osatura de rezistențe morale” devine friabilă
în momentul în care narcoza și exasperarea
ating cote maxime, iar puterea este otrăvită
chiar prin propriile tentacule; originalitatea
creației, necesitatea expresiei individuale sunt
anihilate: „23. Nu îngădui decât acțiunile
depersonalizate. Încurajează orice manifestare
lipsită de substanță creatoare și originală”
(p. 59).
De aceea, exorcismele sunt manifestări
postapocaliptice generate tocmai de nevoia
constantă de a comunica. În acest sens,
lehamitea, deraierile de orice natură merg în
tandem cu „plictiseala - o panică surdă, o
paralizie sulfuroasă: ca în coșmaruri, când
deschizi gura, țipi, dar nici un sunet nu se
desprinde de pe buzele schimonosite” (p. 92).
Dincolo de această greutate de a dejuca răul,
frica nu cunoaște sistematizări. Ea rezidă în
micile noastre inconsecvențe, panici de uz
comun, greutăți de fiecare zi, pentru a
culmina cu savanteriile limbii de lemn. Dacă
„fiecărei clipe i se suprapune ficțiunea ei”
(p. 94), viziunea demiurgică se răsfrânge
asupra unei lumi de copii, în sens platonician,
în care multiplicarea se mecanizează,
desființând orice manifestare individuală.
Aforistul este o conștiință hiperlucidă, dar
calmă, jumate-om-călare-pe-jumate-de-iepure-
șchiop, teoretizând adesea condiția
inadaptatului. Frustrarea care derivă dintr-o
prea mare luciditate dă naștere unei existențe
bântuite de spectre și de abstracțiuni - „să nu
te mistifici: să trăiești așa ca într-o sală de
așteptare de clasa a doua, într-o gară de
tranzit” (p. 94). Numai că acest imperativ
categoric nu este urmat. Apocalipsa este
reiterată la fiecare pas: „suntem fără îndoială
o rasă blestemată dacă fiecare încercare de a
recâștiga paradisul ne-a mai născocit un
infern” (p. 102), Sentimentul finalului face
posibil un nou început, pentru a relua
infernul necesar.
Raportul dintre libertate și necesitate e
extrem de labil; proprietatea asupra propriei
ființe este fantasmatică, deoarece „e ispitor să
privim libertatea ca pe o specie a fanteziei, ca
pe o apoteoză a visului treaz, natura însăși
visând în noi asupra posibilităților ei
nesfârșite” (p. 105). Libertatea este curajul
aforistului în fața paginii albe, fiindcă
„moralistul care nu se sustrage cursului strict
logic al gândirii sale va eșua în concepții
exclusiv igienice” (p. 107). Mihai Măniuțiu
scapă însă de o sentință atât de grea. Știm că
orice prefacere interioară este un semn al
independenței și al libertății, o probă de curaj
care apelează la rezervele de necunoaștere din
noi, iar patimile și curiozitățile ajung
coordonate necesare ale unui eu care încearcă
la tot pasul să se comunice, să se dezbare de
obișnuințe.
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
11
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
La brațul unui călător
nedemn de încredere
| Andreea Drăghicescu
Mihai Măniuțiu
OPINIILE UNUI CĂLĂTOR
NEDEMN DE ÎNCREDERE
Lansarea seriei de autor Mihai Măniuțiu la
Editura bybliotek atrage atenția asupra
unuia dintre scriitorii aproape uitați în
vremea din urmă. Două tipuri de analiză se
impun. Pe de o parte, nu poate fi ignorată
importanța regizorului Mihai Măniuțiu în fața
scriitorului cu același nume, dar cu o altfel de
identitate, concluzia fiind că, totuși, scriitorul
nu rămâne cu nimic în urma regizorului. Pe
de altă parte, e de remarcat capacitatea
creatorului Mihai Măniuțiu de a se exprima
prin mijloace diferite cu aceeași îndemânare,
inteligență și creativitate. Deși regizorul a
luat-o înaintea scriitorului ca notorietate, cei
doi parcurg acest traseu unul alături de
celălalt.
Opiniile unui călător nedemn de încredere
adună povestiri aflate la granița dintre
realitate-vis-tărâmuri necunoscute aflate în
subconștient. Cititorul poate alege între ele (o
variantă sau două) sau se poate supune
propriului flux rătăcind printre aceste
tărâmuri. Asumat autobiografice, întâmplările
de la care povestirile pornesc sunt, însă,
numai pre-texte. Vama este locul de trecere al
celor privilegiați și revine ca laitmotiv pe
parcursul povestirilor. Astfel, Balkanya devine
un tărâm cu acces limitat. Al cititorilor care
acceptă jocul. Nu este un joc distractiv și
comic, dar ai nevoie de umor. Nu este jocul
simplu la finalul căruia careva dintre cei ce-l
joacă câștigă, ci unul al ironiilor. Nu este
jocul copilăriei, care, la vârsta maturității,
pare să țină de trecut, ci unul care-și menține
profunzimea marilor întrebări fără de răspuns
întâlnite de-a lungul vieții.
Cartea e organizată în două părți: prima
dă chiar titlul volumului, iar cea de-a doua
este intitulată, sugestiv, Întoarcerea din exil și
alte povestiri trans-transcendentale. În primul
ciclu este reprezentată o lume a evadărilor
din/de sine. Iar două dintre povestiri, Fuga cu
Henri și Tușa Aglaia, devin în acest context
două arte poetice complexe. În Tușa Aglaia,
actorii sunt personaje ale unui spectacol viu,
ale propriului spectacol jucat pe scena vieții,
dar și pe scena teatrului. O lume cu oameni-
persoanje și actori-personaje. De altfel, cele
două sunt și cele mai bine organizate
povestiri din volum, având forța de a deveni
ele însele puneri în scenă. În acest sens,
primul text din carte și acestea două se
definesc printr-un accent al teatralității, al
rostirii cu voce tare, al declamării, al
imaginilor de scenariu. Povestirile din cea de-a
doua parte, un microroman al Balkanyei,
înfățișează o lume invizibilă, gândită numai, o
lume cu fantome, meduzați, mesmerizați, cu
vame și vameși, cu himere, lunatici sau
nebuni, o lume în care moartea ia diverse
forme și se arată în diferite ipostaze, iar visul
bântuie.
Miza nu este de a găsi sens acolo unde
acesta nu există, căci - cum am spus -
povestirile nu sunt pentru oricine și nu pot fi
citite oricând, iar „vârâtul de sens în nonsens”
poate deveni „o oribilă malversațiune estetică”
(cum spune un personaj secundar al
povestirilor lui Mihai Măniuțiu). Atunci și
jocul devine unul periculos și fără noimă.

Inexprimabilul, ceea ce se află dincolo de ceea
ce vedem cu ochii mai mult sau mai puțin
deschiși, este exprimat prin mijloacele aflate
de fiecare dintre cititori. Profunzimea și
complexitatea (non)existenței nu sunt
exprimate prin coerență, ci prin haos și
dezechilibre. Miza poate fi de a regăsi forța
scriitorului Mihai Măniuțiu și de a ne regăsi
pe fiecare dintre noi, cu simțirile și
profunzimile proprii, într-una sau alta din
aceste povestiri reunite sub semnul purtat de
un „călător nedemn de încredere”.
(Fotografii de Paul Radu)
■
12
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Aforismul regmanian
Ovidiu Pecican
Descoperirea, cu prilejul recentei sale reeditări, a
cărții lui Cornel Regman Reflexii și reflexe.
Aforisme vesele și triste (București, Ed. Curtea
Veche, 2001, 126 p.), a fost, pentru mine, o surpriză
de proporții. Cunoșteam unele dintre cărțile de critică
literară ale autorului - mă interesase, mai cu seamă,
monografia lui despre Agârbiceanu, un prozator
ardelean pe care nici Mircea Zaciu, nici, iată, C.
Regman nu au izbutit să îl scoată din zona lecturii
tradiționaliste și a arondării etice a literaturii lui -,
după cum știam și că ocupase un loc în cadrul
Cercului Literar de la Sibiu. Ignoram însă cu totul
talentul particular pe care autorul îl avea în direcția
înțepăturilor de albină, a observației acute, fără
concesii, de un umor scrâșnit, fără nicio grimasă, de
maniera căruia legam mai degrabă chipul altui
cerchist, I.D. Sârbu. Observațiile mai ales epistolare ale
acestuia, de o asprime - dar și de o justețe -
indiscutabilă, au făcut obiectul uneia dintre primele
mele revelații literare de după 1989. Dacă acestea
proveneau dinspre un scriitor ce se socotea exilatul
absolut în sudul țării receptat ca un topos conformist
absolut, lipsit de spirite afine și de căldura sufletească
ce l-ar fi putut susține în exercițiul lui solitar de
vigilență civică și de creație literară, aforismele
regmaniene provin dinspre un om de lume, integrat
vieții scriitoricești, locuitor al capitalei și, s-ar zice,
adaptat contextului. O altă surpriză însă nu mai
privește, de astă dată, numai persoana acestui cerchist
critic și caustic, ci, alăturându-l lui Gary Sârbu, atrage
atenția asupra unei încă insuficient explorate linii a
febrilității cărturărești din interiorul aceluiași Cerc
Literar sibian: umorul de substanță morală, reflecția
acidă, tăiată cu bisturiul și formulată laconic, după
modele greco-latine (Esop, Seneca), medievale
(Bertoldo, Til Buhoglindă) și, poate, franțuzești
(moraliștii de factura lui Moliere) consacrate. Adaug
repede că posibilelor paralele nobile din antichitate ori
din modernitatea hexagonală trebuie să li se adauge
altele, dinspre Isarlâk; poate cel al lui Nastratin Hogea.
De-ar fi să mă gândesc însă la tradiția românească în
care se înscrie Regman aforistul cu certitudine că aș
alege o filiație urnită din direcția ce îmbină spiritul
necruțător al lui Caragiale cu penița înecată în venin
din jurnalul lui Goga și cu puroaiele corozive ale
pamfletelor argheziene.
Până nu trec mai departe, notez și că lui Sârbu și
Regman li se adaugă, indubitabil, din interiorul
aceluiași grup, poetul ocazional bahic și ludic Deliu
Petroiu, altminteri un distins critic de artă. În acest fel,
cu o triadă destoinică în a servi lumea de orori și
frustrări intense pe care au parcurs-o așa cum se
cuvine, cu spirit, cravașări scurte și adânci, și hohote
sarcastice, este probabil că Cercului Literar i se poate
decerna și titlul de cea mai importantă grupare
culturală cu prestație deopotrivă umoristică și morală
din postbelicul românesc; un soi de modul parental
pentru ceea ce optzecismul avea să nască, de astă dată
la Cluj, sub numele de Ars Amatoria.
S-ar putea - nu ezit să o spun - ca din volumul
publicat întâia oară la Ed. Jurnalul Literar, în 1997,
reeditat astăzi într-o formulă îmbogățită, să răsară,
chiar sub ochii noștri, câteva caracterizări ale epocii în
care trăim care, odată cu trecerea vremii, să rămână
marca favorită a celor ce vor dori să se refere succint
și pregnant la aceste vremuri. „Ce-i lipsește culturii
române? Cei șapte sute de ani de acasă”, sună un
verdict care reia convingerea cioraniană despre vidul
istoric românesc și neantul valah obiectivat în
parcursurile a la longue ale cronologiei... Lucrurile nu
stau tocmai așa, dar expresia seducătoare și găselnița
de care uzează causeur-ul nu mai lasă loc de analiză,
spiritul bate logica. Revoluția română din 1989 ar fi
„mascaradă și masacradă” (un pas mai departe, către
farsa sinistră, decât Conu Leonida...).
Fără a-și ignora talentul specific, Cornel Regman
nu s-a grăbit să și-l afirme altfel decât oral. Din
mărturisirea care prefațează culegerea rezultă că încă
din deceniile al șaptelea și al optulea - nu întâmplător,
decade ale unei relative liberalizări politice -, autorul își
insera panseurile într-un ritual al conversației cu
apropiații și prietenii, pregătind replica de spirit și
plasând-o în împrejurările cele mai potrivite. Iată, prin
urmare, un om de spirit care nu se ignoră, un sceptic
care nu a pierdut gustul contemplării umanității în
miezul căreia se regăsește plasat, un cinic de nevoie,
care nu dezarmează în fața golului care i se cască de
j ur împrejur.
Radiografia care stă la baza formulărilor
regmaniene este profundă și serioasă, lăsând doar
formei privilegiul de a uimi prin poantă, deriziune sau
hilaritate. Constatarea că „O infinitate de mici
diversiuni ce se varsă în Marea Diversiune” ar fi
tactica regimului Iliescu fixează cu justețe atmosfera
istorică a primilor ani de guvernare postrevoluționară.
La fel ca și observația, actuală atunci, dar și acum, că
„Guvernanții noștri fac tot penibilul ca să iasă din
criză” sau că „Originalitatea opoziției românilor [este -
n. O.P.]: ei rezistă. suportând”. Adevărat, trist, serios
și ridicol în același timp. Și când evocă adevărul anilor
dictaturii - cei care au trăit pe atunci recunosc imediat
amprenta epocii -, Regman rămâne la aceeași
altitudine: „În România, tot ce nu există este din
import, iar tot ce există este de export”. Nu se poate
contesta nici că, atunci ca și acum, „Partea cea mai
avansată a economiei în România [este - n. O.P.]:
Ridicultura”. Excelent e prinsă și combinația de
național-comunism ceaușist, care îmbina doctrina
„roșiilor”, a marxiștilor, cu moștenirea „verde”,
extremist-naționalistă, a legionarilor (dând o copită și
conformismului nichitastănescian, exprimat în titlul
poemului „Roșu vertical”): „Sub comunism: Roșu
vertical - verde orizontal”.
Mi-ar plăcea să văd, cândva, textele relevante
pentru acest filon datorate lui Cornel Regman, lui
I.D. Sârbu și, respectiv, lui Deliu Petroiu, antologate
comprehensiv între copertele aceluiași volum. Mărind
cantitatea și punând împreună faptele de vitejie ale
acestor mușchetari s-ar obține un extract
chintesențializat din producția distilată a acestor
spirite, într-o mostră de cultură română înaltă și
populară, în același timp, cum rareori se poate
întâmpla în moștenirea culturală a unei națiuni. Este și
acesta un mod de a argumenta ideea că anii de după
1989 revelează straturi ale literaturii române pe care
nici nu le bănuiam, fioane de o mare bogăție, deplin
recompensante.
■
Sculptura mică
într-o nouă
„Vârstă de bronz”
(urmare din pagina 36)
Silvia Radu, (fără titlu specificat), Gyarmathy
Janos, („Omagiu Bartok”), Valentin Duicu,
(„Cronos”) ori Vlad Ciobanu, („Fiul risipitor”) în
raport cu ermetismul tulburător al unui Călin
Dăian, Liviu Russu, („Imolare”) ori Matei Gaspar,
(„Semn”). Expozanții care au răspuns acestei „noi
provocări”, în număr de 963, din păcate, din lipsă
de spațiu, unii amintiți doar cu numele aici -
artiști profesioniști, unii de mare notorietate,
membri ai uniunilor de creație din România, cadre
didactice din universitățile românești de profil și
tineri absolvenți, precum și invitații speciali (Heide
Warlamis și Makis Warlamis), merită, în egală
măsură, întreaga noastră considerație și atenție.
Vocația libertății formative (re)descoperite,
viziunea poetică sau perspectiva culturală,
profesionalismul urmărit și prețuit de către
expozanți și, desigur, eficiența și acuratețea
demersului curatorial orientat înspre realizarea
unei sinteze vizuale verosimile, reflectând cu
imparțialitate universul imageriei sculpturale
românești și europene contemporane, ne pot da
speranțe privind o mai hotărâtă decantare și
structurare valorică a producției de artă, la ieșirea
de sub tirania debusolării și inflației iconice de azi,
către o iminentă zare a (re)sedimentărilor
axiologice.
Note:
1.	PC = „politically correct”/„political correctness”
2. Sabine Hentzsch (directoare, între 2004 și ian-
uarie 2009, a Institutului Goethe, București),
„Dialog despre identități, similarități și diferențe”,
vezi
http://www.revista22.ro/violenta-imaginilor-imag-
inea-violentei-1504.html
3.	Expozanții fiind, în ordine alfabetică, următorii:
Cătălin Bădărău, Vlad Berte, Horia Bojin, Geta
Caragiu, ștefan Călărășanu, Radu Ciobanu, Vlad
Ciobanu, Erno Ciupe Bartha, Alexandru
Ciutureanu, Dinu Cîmpeanu, Onisim Colta, Aurel
Contraș, Delia Corban, Raluca Cozma, Dumitru
Cozma, Aurel Cucu, Cristina Cucu, Denisa Curte,
Ion Deac, Valentin Duicu, Maxim Dumitraș, Elena
Dumitrescu, Alfred Dumitriu, Vlad Dumitriu,
Radu Dumitru, Mihai Ecobici, Mircea Enache,
Horia Flămând, Matei Gaspar, Adrian Golban,
Mariana Gordan, Vasile Gorduz, Mihnea Daniel
Grigore, Alexandru Grosu, Gyarmathy Janos,
Eduard Herczeg, Bogdan Hojbotă, Darius Hulea,
Ion Iancuț, Elena Ilaș, Alice Iliescu, Cristina
Iliescu, Kadar Karoly, Kiss Levente, Kocsis Rudolf,
Kolozsi Tibor, Kovacs Geza, Ionela Lăzureanu,
Silviu Florin Lisaru, Alexandru Lupu, Ovidiu
Maitec, Makkai Istvan, Mihai Marcu, Florin
Marin, Ion Mihele, Grigorie Minea, Oliv Mircea,
Emilian Mocanu, Liviu Mocan, George Ștefan
Moldovan, Traian Moldovan, Liliana Moraru,
Radu Moraru, Gheorghe Mureșan, George Pavel,
Neculai Păduraru, Alexandru Păsat, Cristina Pop,
Daniel Pop, Stanca Pop, George Purcaru, Silvia
Radu, Anton Rațiu, Ion Ristea, Mircea Roman,
Ana Rus, Liviu Russu, Santa Csaba, Elena Scutaru,
Vasile Soponariu, Mircea Spătaru, Elena Surdu
Stănescu, Florin Tamba, Ionel Tănase, Mihai
Tugearu, Sandu Vasile, Paul Vasilescu, Marian
Velescu, Marius Vesa, Aurel Vlad, Elena Lot Vlad,
Ilarion Voinea, George Zaharia, Gheorghe
Zărnescu, Marian Zidaru, și invitații: Heide
Warlamis și Makis Warlamis.
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
13
Black
Pantone 253 U
13
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Nedumeriri
| Laszlo Alexandru_______________________________
Am urmărit de-a lungul timpului, cu
sentimente dintre cele mai amestecate,
activitatea publică a lui Gabriel Andreescu.
Reacțiile mele oscilau pe o scară amplă, de la
respect și admirație, la nelămurire și stupefacție.
În anii ceaușismului agonic G. Andreescu a găsit
în adîncul sinelui puterea gîndirii divergente. În
mijlocul dezastrului social și al penuriei
economice, el a conturat o teorie a supraviețuirii
prin non-aderență. Cartea rezultată, Spre o
filozofie a disidenței (Buc., Ed. Litera, 1992), a
fost adunată între coperți abia la prăbușirea
comunismului. Căci, pînă atunci, simpla ei
existență i-a atras autorului supravegherea din
partea Securității, arestarea, anchetarea brutală și
intentarea unui proces penal pentru “acte de
trădare”. În febrilitatea primilor ani ‘90, vocea lui
Gabriel Andreescu s-a pronunțat cu fermitate în
direcția gîndirii liberale, a deschiderilor
democratice, a toleranței consecvente. Iar
semnătura sa avea legitimitatea unui persecutat al
fostului regim dictatorial, a unui disident autentic,
care își pusese viața în acord cu propriile idei.
După vreo cîțiva ani am asistat la o memora-
bilă întîlnire aici, la Cluj, pe încăpătoarea scenă a
Casei de Cultură a Studenților. În contextul iniția-
tivelor civice propulsate de cunoscuta activistă
Smaranda Enache și alături de o pleiadă de invi-
tați, Gabriel Andreescu și Adrian Severin lansau
volumul lor de dialoguri, tocmai apărut, Locurile
unde se construiește Europa (Iași, Ed. Polirom,
2000). Inițial mi-am închipuit că ar fi vorba
despre o carte de polemici și confruntări între cei
doi, însă judecînd după desfășurarea dezinvoltă a
prezentărilor și micile ocheade complice pe care și
le schimbau, am înțeles că lucrurile nu stăteau
chiar așa.
După preliminarii și expunerile cuvenite, din
partea invitaților, s-a dat cuvîntul în sală pentru
eventualele întrebări. M-am ridicat atunci de la
locul meu și mi-am exprimat - cu voce tare - sur-
prinderea că unul dintre cei mai proeminenți
disidenți împotriva regimului ceaușist poate cola-
bora așa de familiar cu fostul activist comunist,
cu reprezentantul însemnat al defunctului partid
totalitar. Ce căutau, la aceeași masă, victima și
urmașul călăilor? Unde trebuia să-l plasăm, de
fapt, pe Gabriel Andreescu, în spectrul reprezen-
tărilor politice cotidiene?
N-aș spune că modesta mea întrebare a pro-
dus chiar entuziasm în rîndul somităților din
prezidiu. Au urmat cîteva momente de rumoare,
după care fostul teoretician al protestului sans
rivages a luat microfonul. Ne-a mărturisit că îl
cunoaște de mulți ani pe dl. Adrian Severin (aflat
acolo de față), încă dinainte de prăbușirea comu-
nismului, că au colaborat foarte bine pe diferite
proiecte, că îi pare a fi un om deosebit, față de
care nutrește cele mai călduroase impresii.
Intelectualii lucrează împreună și se înțeleg chiar
și atunci cînd nu-și împărtășesc integral opiniile.
Sînt mulțumit oare de răspunsul formulat, sau
este nevoie de alte detalii?
Atunci, pe moment, m-am declarat edificat de
precizările care mi-au ridicat vălul de pe ochi.
Poate că azi, după încă zece ani, l-aș întreba pe
Gabriel Andreescu dacă resimte în continuare ace-
leași gînduri senine pe seama europarlamentarului
cu părul creț, filmat pe cînd negocia englezește
prețul raței din coteț. Și cum comentează oare
șutu-n fund, încasat atît de la socialiștii europeni,
cît și de la cei români, de către scumpul său
colaborator într-ale ocupațiilor de autorlîc? Dar
mă rog, să trecem.
Opțiunile ideatice bizare ale lui G. Andreescu
au continuat cu anii. Îmi amintesc de scandalul
iscat atunci cînd fostul disident i-a reproșat lui
Andrei Pleșu colaborarea cu Securitatea. Din
partea amicului lui Severin, imputația putea să
aibă oarece chichirez, mai cu seamă că și Pleșu
trecuse prin multe frămîntări, în perioada
ceaușistă, cine știe ce-ascundea prin culise. Numai
că a urmat un proces la tribunal, pe care Andrei
Pleșu l-a intentat, iar Gabriel Andreescu l-a pier-
dut, întrucît nu și-a putut demonstra alegațiile, în
fața succesivelor instanțe românești.
Un alt moment straniu l-am consemnat odată
cu discuțiile aprinse în jurul lui Adrian Marino.
Răsunase prin aer calificativul de “turnător”.
Ziarista Mirela Corlățan se dusese în arhivele
CNSAS, unde-l găsise pe hermeneutul clujean, sub
numele de cod “Brătescu” și “Bratosin”, cum
raporta din greu despre Mircea Eliade sau despre
criticii de la Europa liberă. Ce l-o fi împins oare,
din nou, pe G. Andreescu să-și arvunească pres-
tigiul, în tentativele de inocentare a lui Marino?!
Căci acolo unde gazetara văzuse “un informator
prodigios al Securității și al Direcției de Informații
Externe”, venea filosoful disidenței și, răsfoind
aceleași documente, conchidea că avem “eforturile
dramatice ale lui Adrian Marino de a da un sens
superior existenței”. Cu ce dioptrii citea oare
Gabriel Andreescu realitățile? După ce criterii
judeca el?
După succesul prieteniei tărcate cu Adrian
Severin, după triumful negativ al acuzațiilor azvîr-
lite împotriva lui Andrei Pleșu, după contorsiunile
intelectuale pe lîngă pulpana lui Adrian Marino,
iată-l pe Gabriel Andreescu frămîntat acum de
buna-reputație de turnător a lui Nicolae Breban.
În trei numere succesive, pe cîte două pagini mari
și late, ale revistei Timpul de la Iași (august-sep-
tembrie-octombrie 2011), neo-specialistul în
dedesubturile serviciilor secrete ne spune cum
crede el că stau lucrurile.
Procesul intentat de CNSAS împotriva lui
N. Breban la Curtea de Apel București este în
plină desfășurare și orice profeție, în contextul
uimitoarei justiții românești, ar fi hazardată. Însă
constatarea cîtorva fapte concrete e oricînd bin-
evenită.
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor
Securității, prin acțiunea din 01.04.2011, îi solicită
instanței să aprecieze “asupra calității de colabora-
tor al Securității în ceea ce îl privește pe domnul
BREBAN Nicolae Alexandru”. După cum se arată
în document, în condițiile legii, “pentru colabo-
rarea [cu Securitatea - n. m., L. A.] prin furnizare
de informații trebuie îndeplinite cumulativ urmă-
toarele condiții: / 1. Informațiile furnizate
Securității, indiferent sub ce formă, să se refere la
activități sau atitudini potrivnice regimului totali-
tar comunist. (.) / 2. Informațiile prevăzute la
punctul 1 să vizeze îngrădirea drepturilor și li-
bertăților fundamentale ale omului”.
Sub primul aspect, sînt invocate ca probă o
serie de documente. Sînt furnizate ample citate
din amicala conversație telefonică dintre Nicolae
Breban și generalul Nicolae Pleșiță, din data de
18.02.1977. Romancierul îi relatează securistului
despre recenta sa întîlnire cu colegul Paul Goma,
care tocmai își desfășura protestele anticomuniste,
despre eforturile de a-l îmblînzi prin diverse
promisiuni:
“Tov. P.: Deci, discuția ați axat-o pe treaba
asta.
Dl. B.: Da, pe problema lui și pe rezolvarea
problemei lui.
Tov. P.: Dar ai încercat să-l temperezi.
Dl. B.: Păi, acum eu cred că dacă am avut dis-
cuția asta și dacă o să mergem săptămîna viitoare
la tovarășul secretar, eu cred că.
Tov. P.: Asta-i bine, d-le. Asta-i bine! E bine
să-l căutați pe tov. Burtică.”
După alte replici și după ce-au dezbătut o
nouă cestiune arzătoare, securistul îl laudă pe
prozator pentru implicarea sa harnică:
“Tov. P.: Da, să vedem, că poate că G. îl trage
și pe Ț.
Dl. B.: Da. Nu știu, nu v-am spus că tovarășul
secretar mi-a spus că și cu problema Ț. s-ar putea
găsi o rezolvare.
Tov. P.: Ei, probabil că s-a gîndit la ceva. Mie
nu mi-a spus. Probabil că au ei niște proiecte, pe
la «propagandă», pe acolo. E o treabă bună, ai
făcut o treabă bună!
Dl. B.: Ei, servim cultura și țara!
Tov. P.: Așa este.”
Trei zile mai tîrziu, în conversația telefonică
din 21.02.1977, N. Pleșiță se interesează de cir-
cumstanțele în care N. Breban, în interviurile și
dialogurile sale cu presa străină, a dezmințit
vestea arestării lui Paul Goma, a relativizat înte-
meierea protestelor acestuia. Prozatorul este din
nou felicitat de șeful securist:
“Tov. P.: Da, a apărut, a apărut bine. A fost
frumos și la timp, chiar că ăia au dat-o ca interviu
în care dezminte zvonul cu arestarea lui G.
B.: Da, da, păi să vă spun. Se găsește în țară o
ziaristă de la Times, care a trecut ieri pe la mine
și care m-a sunat vineri, cred că vineri (.) din
București și zice «D-le, e adevărat că G. este ares-
tat?», zic «nu-i adevărat, a fost la mine acum o
jumătate de oră, dacă sunați acum o jumătate de
oră vorbeați cu el». (.) și pe urmă a sunat și de
la Reuters, de la Viena, și am spus: «Omul este
liber, a fost la mine». (.) M-au întrebat dacă are
o bază intelectuală, G., am spus că nu are, nu
cred că are, din cauza formulării sale, le-am spus
că noi nu suntem o țară ocupată. Nu știu, a
apărut asta?
Tov. P.: Da, da, da! A dat-o frumos ăla de
acolo. Eu nu știu ce i-ai spus matale.
Dl. B.: Da, da, asta i-am spus. M-a întrebat
dacă are o anumită bază.
Tov. P.: Însă mi-a plăcut teribil cum a redat ăla
acolo. Evident că a redat ceea ce i-ai transmis d-ta.
(.)
B	.: Bine că s-a pus adevărul în ordine.
Tov. P.: Da, da și ai o contribuție mare, că au
dat-o sub formă de interviu. (.) Ei, acum trebuie
pedalat mai departe.
B	.: Da, chiar la mine se găsește un reprezen-
tant al televiziunii germane și încerc să o fac așa
ca să.” etc.
(va urma)
■
14
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
caragialiana
I. L. Caragiale
„Pretutindeni în lumea de azi”
| Constantin Cublesan
Dincolo de multele întrebări pe care criticii
°i istoricii literari °i le pun continuu în
legătură cu actualitatea operei lui I. L.
Caragiale, după ce un Eugen Lovinescu se arătase
atât de neîncrezător în perenitatea ei, imaginându-
și o posteritate mereu mai mult nedumirită în
fața limbajului utilizat de autorul ancorat perfect
în formule mult prea uzuale din vorbirea
imediatei sale actualități („o limbă tulburată de
toate gunoaiele mahalalei”), abandonate azi, ca și
de epicizarea de către acesta a atâtor întâmplări
petrecute în efervescența zilei curente de atunci,
Ioana Pârvulescu are curiozitatea de a intra în
articulațiile intime ale societății acelei epoci, în
care a trăit scriitorul, întrebându-se la rându-i:
„cum era lumea reală din vremea lui Caragiale?”,
pentru a se lansa apoi într-o analiză morfologică a
acesteia, văzută prin prisma reflectării ei în creația
caragialiană, căreia cată astfel a-i reconstitui...
poetica. Rezultatul investigațiilor sale se prezintă
sub forma unei suite de eseuri colocviale, ce
constituie substanța a două cărți, pe cât de
incitante pe atât de spectaculoase: În Țara
Miticilor. De șapte ori Caragiale (Editura
Humanitas, București, 2007) - amintind, într-un
anume fel, structura lecturilor disociative pe care
le propuneau, la vremea lor, Ov. S.
Crohmălniceanu cu Cinci prozatori în cinci feluri
de lectură sau Matei Călinescu în Cinci fețe ale
modernității - și Lumea ca ziar. A patra putere:
Caragiale (Editura Humanitas, București, 2011).
Pasiunea pentru cercetarea vechilor gazete este
constantă și mărturisită nu odată („Plăcerea citirii
ziarelor și revistelor din secolul 19 am descoperit-
o târziu, după 1990. Departe de a fi prăfuite,
aceste foi fărâmicioase, cu litere adesea șterse, au
o prospețime colorată a vieții care face concurență
primejdioasă cărților scrise în aceeași perioadă,
dintre care multe sunt ilizibile. Deși mă tem că
una din explicațiile risipirii puterilor literare la noi
este tocmai publicistica, cu imperfecțiunile ei, cu
viața ei scurtă, cu moartea ei o dată la 24 de ore,
pe de altă parte însă, retrezită din somn după o
sută de ani, presa veche se dovedește total de
actualitate”), așa că din acestea a izbutit - ca într-
un alt fel de remember - recompunerea epocii în
spațiul românesc (În intimitatea secolului 19,
Humanitas, 2005), într-un tablou de o coloratură
pitorescă, vie, în cadrul căreia - în acest veritabil
tablou de epocă - nu se putea să nu se impună
figura, personalitatea lui I. L. Caragiale, cel care i
se relevă astfel cu forța aparte a unuia care a fost
(și rămâne) cel mai atent și fidel rezoner al ei,
întrucât „spectatorii sau cititorii lui aveau mereu
senzația de deja vu, se recunoșteau cumva,
simțeau aerul timpului”.
În cele șapte eseuri din volumul În Țara
miticilor, Ioana Pârvulescu tratează , pe rând, cu
plăcerea de a căuta și de a propune căi de acces
în universul caragiealian, oferind chiar - ceea ce
denunță în cealaltă carte, Lumea ca ziar - „o
teorie nouă cu privire la curajul artistic al lui
Caragiale și la poetica lui”. Punctul de pornire îl
stabilește în ceea ce pare a fi, și este de fapt, locul
comun, specific literaturii comediografului, anume
personajul omniprezent (devenit de-acum,
referențial): Mitică și, evident, arealul său, în care
se mișcă, cu toate cotele de nivel ale unei hărți ce
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
marchează această Țară a Miticilor, constantând
că „tot ce există în lumea lui Mitică e pe măsura
numelui său, adică diminutivat” (Dumitru -
Mitică). Aici, totul e „pe măsura numelui său,
adică diminutivat. Este o lume în care nu se
petrec drame ci dramolete, unde nu există Binele,
dar totul se obține cu binișorul, unde multe rele
mici te împiedică să vezi vreun Rău mare”. Arta
lui Caragiale - spune Ioana Pârvulescu - constă în
tocmai (paradoxal) nevoia de „dimensiuni
colosale” pentru a da contur și identitate unor
„miniaturi” și e nevoie de „vorba cea mare ca să
acopere realitatea cea mică”. Urmărind acest tip
de tehnică narativă, eseista ia în
analiză/descripție anatomică (topografică, dacă e
să rămânem la numirea unei hărți a acestei țări)
toate componentele universului asupra căruia
stăpânește scriitorul: dragostea, amorul,
prietenii-amicii:„Mitică e Lache și e Mache, e
Domnul și e Feciorul, e Costăchel și Iordăchel, e
șeful de cabinet și e impiegatul, e amicul X, e
<dumneata> și e <eu>” - sentimentele
(„melancolia”, „romantismul”), imaginația etc,
autoarea făcând o interesantă și simptomatică, de
altfel, paralelă pentru registrul diferit de
consemnare a aceluiași fenomen la Caragiale și la
Flaubert: „Cine zice Lache zice Mache și viceversa
(...) De remarcat că amândoi sunt copiști, ca
Bouvard și Pecuchet, cu care seamănă întrucâtva
și cu care sunt întrucâtva contemporani (...) cei
doi copiști parizieni își fac apariția pe scena
literară cu patru ani mai târziu, față de semenii
lor dâmbovițeni”. Felul de a se comporta al
acestora este nu doar paralel ci și aproape identic
atâta doar că „Flaubert scrie multe pagini ca s-o
spună”. Tot această relație - Lache și Mache -
deschide perspectiva urmuziană a cuplurilor
acestuia căci, zice Caragiale: „Cine a cunoscut pe
unul a cunoscut și pe celălalt, fiindcă amândoi
mai aproape trăiesc, mai aproape dorm decât
chiar frații cei lipiți din Siam”.
Privirea de perspectivă asupra Țării Miticilor
dă, în cele din urmă, concluzia că ea nu e
„România contemporană lui Caragiale, ci una din
multele ei dubluri fictive”; Mitică „dispare odată
cu lumea lui, deși forța sa literară ne face să-l
credem veșnic (...) Îl zărim pretutindeni în lumea
de azi, deși nu e decât un ecou din cosmosul
literar!” Acest cosmos literar e identificat în
Lumea ca moft (așa cum însuși Caragiale
diagnostichează moftul, în Moftul. Studiu de
mitologie populară). Ioana Pârvulescu urmărește
această mitologie în tematica schițelor și a
comediilor, demonstrând tocmai Viața ca moft în
familie, în certuri, la copii, la tineri °i bătrâni etc.,
„calitatea” principală a tuturor acestor eroi fiind
aceea „de a face mofturi la mărunțișuri, la
compromisul admisibil și de a accepta marile
potlogării”.
Sociologia literară întreprinsă are ca bază de
date reprezentarea lumii în presă, în gazetele
vremii la care Caragiale însuși scrie și pe care le
citește, din care se informează, de unde își alege
subiectele, tratate apoi, dezvoltate în schițele, în
momentele de factură literară de data aceasta,
într-o operă în care societatea se reflectă într-un
soi de întâlnire de gradul al doilea, cu ea însăși,
dar tocmai de aceea imaginea ei pare mai
autentică întrucât zgura strict informativă a fost
înlăturată, scriitorul reținând fondul și construind
pe scheletul ideatic al acestuia, esențial, pentru că
- notează Ioana Pârvulescu - „atunci când lumea
se confundă cu o gazetă, ea nu trebuie să fie
bună, trebuie să sune bine”. Ceea ce în opera lui
I. L. Caragiale se și întâmplă. În scrierile acestuia
„lumea-gazetă se autocomentează” prin „imaginea
în oglindă”. Caragiale „umanizează cinic
reflectarea” realizând astfel „o perfectă punere în
abis, ca-n heraldică, unde imaginea-emblemă se
reia, minusculă, în centrul ei înseși”. Dar lumea
Miticilor e și o Lume comedie („Comedie
înseamnă, în lumea caragialescă: amor, dar și
infamie, pericol, dar și nostimadă, spectacol,
dramă sau simplă ciudățenie, înseamnă politică,
peripeții, necazuri, creație și iarăși amor. Pe scurt,
totul e comedie, chiar tragedia”).
Un foarte solicitant eseu este intitulat Ce
caută Grecu în Germania? (parafrazând o replică
celebră dintr-o schiță a lui Caragiale: ce caută
neamțu-n Bulgaria?) are ca suport dilematica
autoexilare a scriitorului la Berlin, abandonând
așadar Țara Miticilor și în consecință ne mai
scriind ceea ce scrisese până atunci, tocmai pentru
că nu se mai afla în lumea gazetelor... din țară.
De acolo cultivă însă - resimțind lipsa...
miticismului - o vie corespondență cu cei din
Țară („romanul epistolar”), în care „cele două
lumi se întâlnesc, se amestecă, se suprapun”.
Nu mai puțin subtilă, rafinată, e și discuția
(eseistică) ce are în obiectiv ralația tatălui
(I. L. Caragiale) cu fii (Mateiu I. Caragiale și, mai
puțin, Luchi Caragiale) pornind de la aprecierea
că „lumea creată de tatăl a dat, în literatura
română caragialescul, o formă a râsului”, în
vreme ce „lumea fiului a dat mateinul, care râde
de râs”, autoarea făcând remarca: „Între cele două
lumi nu există pace, iar personajele lor par a nu
se putea întâlni niciodată, ca și cum ar trăi în
universuri antinomice”. Punerea în oglinzi paralele
a creației celor doi (trei) Caragiale - decorul,
personajele, atmosfera - evidențiază faptul că
„cele două lumi au același model. România de pe
la 1900. România belle epoque, pe la începutul ei
la Caragiale-tatăl, la Mateiu spre finalul ei, pe la
1910”, pentru ca să adauge: „Dacă țara Crailor...,
15
Black
Pantone 253 U
15
Black Pantone 253 U
3
în ciuda realismului unor pagini, pare artificială,
confecționată, culeasă picătură cu picătură din
zonele cele mai pline de otrăvuri și nimeni n-o
identifică nici din întâmplare cu România din
realitate, universul caragialesc a fost întotdeauna
socotit un fel de fotografie fără retuș a
realităților”. Dar, „cum arăta, în realitate, viața în
România anului 1901, anul Momentelor?” se
întreabă Ioana Pârvulescu. Și, în consecință, „cine
sunt Miticii și ce se întâmplă cu ei?”. Răspunsul îl
caută în panoramarea rapidă a evenimentelor -
așa cum sunt reținute în presa timpului - politice,
sociale și culturale, din melanjul cărora figura lui
I. L. Caragiale se desprinde și apare oarecum
altfel pentru fiecare din exegeții care s-au aplecat
asupra operei și vieții acestuia, în egală măsură.
Din toate aceste interpretări se poate realiza un
„portret-robot la purtător”, al scriitorului trăitor,
la rându-i, în Țara Miticilor, numai că lumea
aceasta „pare mai bună și pe alocuri mai rea
decât cea din Momente. Pare mai serioasă și mai
activă”. Și, e „greu de spus cine e Mitică pentru
că Mitică e oricine și e nimeni, ca fiecare personaj
literar”, iar după 1901 „pare a fi pe cale de
dispariție”, în orice caz Caragiale „nu mai are
ochi și urechi pentru așa ceva” iar odată cu
mutarea scriitorului la Berlin, „Mitică dispare cu
totul”. Tocmai de aceea, leit-motivul ce însoțește
seria eseurilor din În Țara Miticilor: „Țara
Miticilor nu e România contemporană lui
Caragiale. E România mofturilor lui (...) România
din gazetele contemporane lui Caragiale, între
care și cele la „contemporanul nostru” pentru că
prin perpetuarea metehnelor din societatea
românească, el e „pretutindeni în lumea de azi”,
căci „opera lui Caragiale” reprezintă „viața”. În
aceasta rezidă, la drept vorbind, „valoarea cea mai
prețioasă” a ei.
Cu Lumea ca ziar intrăm în prelungirile
discuției, când totul se detaliază și se așează sub
o lentilă focalizată direcționat pe realitatea
românească cognoscibilă azi doar din paginile
gazetelor vremii, ajungând astfel la opera lui
I. L. Caragiale, cu siguranță cel mai fidel (genial)
interpret al ei. Demonstrația se face, între altele,
urmărind cum subiectul oferit de gazetă este
prelucrat (diferit) bunăoară de Caragiale sau de
George Ranetti, contemporan și prieten, de altfel
(„o sosie a lui Caragiale”, zice Ioana Pârvulescu).
Romeo și Julieta la Mizil a celui din urmă, este o
piesă viabilă, în care „întâmplările sunt ca-n ziare
și ca-n Caragiale” numai că „dacă doar ideea ar fi
importantă, înseamnă că oricine are aceeași idee,
oricine folosește presa ca materie primă tematică
și artistică poate deveni un Caragiale 2”. Atâta
doar că în procesul de creație „nu e vorba numai
de idee, ci și de geniu artistic”. Demonstrația ce
se face, în acest sens, are o deschidere mult mai
cuprinzătoare în privința tratării surselor de
inspirație. Ea se axează pe două întrebări cheie pe
care și le pune eseista:„una despre rezistența
operei comice a lui I. L. Caragiale, cealaltă despre
viața din vremea lui”. Așa încât „personajele
cărții” acesteia sunt pe de-o parte I. L. Caragiale -
scriitorul, pe de cealaltă - Presa. Adică, interesul
se îndreaptă spre identificarea realităților de la
care a pornit scriitorul pentru a-și împlini opera,
o operă în care „lumea”, societatea e „sucită și
total ridicolă, plină numai de semidocți, de
corupți, de proști”. Dar, oare, „scriitorul obiectiv
Caragiale a prezentat-o exact așa cum era?” În
elucidarea acestor chestiuni se impune „un ocol
prin presa vremii lui Caragiale”.
Ioana Pârvulescu evidențiază un fapt
la-ndemâna oricui: presa era în epoca aceea
singura sursă de informații, era „singura instanță
care făcea rapid legătura între oameni”. Iată cauza
pentru care ziarul devine un personaj important
și mereu prezent, sub diferite forme, în viața
eroilor caragialieni. Presa este „o treaptă” care
„urcă spre adevăr și dreptate și cultură sau te
coboară spre imoralitate, rău și trivial”, spune
eseista și pentru aceasta purcede la detalierea
ziarului ca prezență vie în secolul 19, căutând a-l
arăta celor de azi așa cum se prezenta el
cititorilor de ieri, cititori asupra cărora „veștile
dau năvală din toate părțile” și „se trăiește cu
viteza gazetei”. Acest „canal de transmisie” are
însă adesea „paraziți și zgomote”. În acest caz,
important e „ce citește pașnicul cetățean al
sfârșitului de secol 19”. Ori, acest lucru depinde
mai ales de cel care scrie gazeta. Caragiale însuși,
„cel viu”, a fost „înainte de toate” gazetar. Ochiul
atent asupra faptului în sine va observa că „toate
temele din Caragiale” își au „materia primă” în
ziare. Temele și subiectele circulă liber pe
mapamond și nu e de mirare astfel că o
întâmplare cum e aceea cu azvârlitul cățelului din
tren pe geam (Bubico) se află și într-o „istorie
aproape identică, povestită de generalul Ivolghin”
în Idiotul lui Dostoievski. Exemplele se pot
înmulți. Informațiile despre Garibaldi sau
Gambetta, bunăoară, erau familiare tuturor
cititorilor de gazetă care nu aveau nevoie să
treacă prin școală pentru a afla despre ele, ele
sunt personaje care atunci erau realitate concretă
imediată și nu fapte istorice. Opera lui Caragiale e
plină de asemenea realități „de maximă
actualitate”, înțelese multe dintre ele ca fiind...
perisabile în timp. Dar, oare - se întreabă eseista -
„împiedică toate aceste detalii datate înțelegerea
operei lui și îi atenuează hazul?” Experiența arată
că nu. „Ca orice mare autor, ca Shakespeare, să
spunem, despre care specialiștii se întreabă totuși,
în colocvii, dacă ne mai este contemporan,
Caragiale are nenumărate trimiteri la realitatea
timpului său, dar expresivitatea involuntară (...)
face ca aceste lucruri să rămână grăitoare și
pentru noi, chiar dacă accentele se schimbă”. (În
paranteză fie zis, și Gabriel Țepelea are un
interesant studiu - O demonstrație de stil a lui
I. L. Caragiale, publicat într-un volum din 1966 -
pe tema aceasta, urmărind cuvinte și expresii din
presa vremii, din almanahuri etc., pe care publicul
le folosea curent și care primesc în prelucrarea
comediografului, o încărcătură parodică menită a
le discredita, cei de azi preluându-le, percepându-
le sub această formă). Ioana Pârvulescu
comentează cu aplomb tocmai faptul că „umbra
presei îl urmărește permanent pe Caragiale, fără
să-i încurce pașii. Dimpotrivă, îi arată drumul, îi
subliniază conturul și-i pune în evidență curajul”.
Silvia Radu
Ce fel de curaj, însă. Raportarea la Balzac sau la
Dostoievski, care nici ei „nu disprețuiau cititul
gazetelor și transformarea lor în materie primă
pentu roman”, îl așează pe scriitorul nostru într-o
altă perspectivă, anume aceea a creatorului cu o
evidentă conștiință estetică în utilizarea artistică a
faptului perisabil cotidian, aflat în paginile
ziarelor. Ca și Flaubert, zice Ioana Pârvulescu, el
este un culegător și degustător de „idei primite
de-a gata”. Caragiale lărgește limitele esteticului
„incluzând în literatură tot ce alții socoteau
exclus. Alege cu grijă cuvântul cel mai tocit, cel
mai uzat de presă, în timp ce un poet ca
Eminescu sau un critic ca Maiorescu, fac tocmai
dimpotrivă: evită cu grijă vorbele tocite, aleg din
< arhivă > vorba rară”. Îndărătul acestei ridicări la
nivel a banalului gazetei, Caragiale postează
oameni vii, „așa cum și îndărătul deformărilor din
gazete erau oameni vii”. Urmuz - observă Ioana
Pârvulescu - va face la fel, deschizând un drum
avangardei (care „nu-l ia însă pe Caragiale drept
model”), tocmai de aceea opera acestuia „e mai
mult tragică decât comică”. Curajul lui Caragiale
este acela de a fi prețuit și păstrat viața „în ciuda
sau poate grație clișeului”. Ziarul este răspunzător
de faptul că „modelul real al personajelor lui
Caragiale și al vieții lor, era și, mai ales, nu era la
fel ca-n opera lui. Imediatul e ajustat ziaristic de
confrații gazetari, iar ziaristica e aranjată estetic
de Caragiale (subl. n., Ct. C.). Rezultă cu
elocvență din demonstrația, din comentariul
Ioanei Pârvulescu, faptul că în Momentele
caragialiene, „viața e ziar” iar „o artă poetică de
tip <ziar>”, explică perfect opera scriitorului.
Pentru că
„I. L. Caragiale a creat istorii gazetărești
extraordinare, care erau și extra și ordinare, adică
la ordinea zilei”. Concluzia la care ajunge eseista
este perfect adevărată și convingător, pe deplin,
susținută critic: „Contemporanii lui Caragiale erau
prea aproape ca să-i vadă arta poetică: gazeta
însăși bruia receptarea corectă și poate că li s-ar fi
părut derizoriu un asemenea model, de a cărui
rezistență în timp nimeni nu putea fi sigur. Mai
târziu a fost prea târziu, pentru că din opera lui
tocmai cotidianul trecător a fost eliberat și
accentul s-a mutat pe general-uman, pe rezistent”.
Studiile eseistice ale Ioanei Pârvulesu, privind
perenitatea operei lui Caragiale, văzută în oglinda
contemporaneității lui, așa cum se ilustra aceasta
în gazete și recuperată de posteritate dincolo de
perisabilitatea detaliilor care o ingredientau, au
farmecul și atractivitatea unui demers liber,
neacademic - cel puțin defel scorțos în exegeza,
de altfel, foarte exactă și operantă în cercetarea
documentului de epocă - apropiindu-l pe cititorul
de azi, cu un soi de afectivitate provocată, de
esența creației autorului Scrisorii pierdute, în care
îl vede și îl recomandă, dintr-un alt unghi de
receptare, ca pe un scriitor de actualitate, fapt
asupra căruia toată lumea convine dar prea puțini
își dau seama că această actualitate o asigură
prelucrarea estetică a faptului de viață, care în
societatea noastră aproape că nu s-a schimbat
deloc în toți anii care au trecut de atunci: „Într-o
lume a rupturilor, a pornitului de la zero, a
ștergerii amintirilor, nimic n-a avut o mai bună
continuitate la noi decât obiceiurile gazetărești,
care, încetul cu încetul, ne-au modelat, și nu
neapărat în bine”. Iată și turnura polemică a
demersului critic al Ioanei Pârvulescu, în nota
operei caragialiene asupra căreia stăruie cu
pasiunea exploratorului ce înaintează în ținuturi
mereu surprinzătoate prin revelații inedite.
■
16
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Gabriel Bota
acord dat de cord
am o inimă plecată din mine
și așa, cu sânge de mâl,
a bătut inconștientă
pentru alte mii de artere
de această bucată de mușchi fraged
nu am nevoie
mai bine rămâne la tine
și de acolo, de după stern
să-ți schimbe culoarea
în cameleon perfect
așa nici nu vei mai fi palidă
și vei avea și o piele irigată
de tine eu mă rog
bate-mi tu prin inimă
răscolește-mi și prin sânge
ah, și iubește tu și pentru mine
eu mi-am dat deja acordul
de a nu-mi mai primi inima înapoi
de aceea nu ai voie să lipsești
acum când am stop cardiac
trebuie ca tu, cu inima mea,
să scrii pe electrocardiogramă
acest puls modificat - genetic -
chinul meu va fi și chinul tău
dar nu și invers
pentru că, vezi tu,
eu nu am inimă
și de căutat nu mă căuta
oricum m-am ascuns așa de bine
încât nici eu nu mai știu
unde să mă găsesc
căutând un loc unde s-ascund fericirea
tot ce mai am
e acest aer murdar care mă respiră
prin nările unui păianjen
în rest
organele le-am lăsat deja pe fișa de donații
dacă ai noroc vei primi ce-ți lipsește
cumva
n-aș fi vrut niciodată să am uimirea
că am făcut pe cineva fericit
pesemne e un ajun
nu ne mai spunem nimic
de când ai ales să taci
am probat mai multe cămăși de forță
niciuna nu-mi vine bine
probabil că am umerii prea lați
astăzi a fost frig
am privit în vitrine un fel de manechin care avea
sprâncene
am cumpărat portocale
mi-am adus aminte ce vârstă am
întâmplător
azi e ajun de moș nicolae
e prea multă iarnă
o primesc cu ceai verde și paracetamol
ascult o serenadă
și am impresia că mă simt mai bine
dacă tot nu spun nimic
te voi lăsa pe tine să alegi ce cadou să primesc
nici nu voi încerca să ghicesc
fiindcă știu
eu mă voi primi de la tine
înaintea dezghețului
cum ar trebui
să te privesc acum
când nu mai sunt
decât o amprentă de suicid în cenușa nopții
ce ochi să mai împrumut?
cum
îți vei mai regăsi mersul
fără pașii mei?
acum
când lumea își cunoaște sfârșitul
buzele mele se vor fi închis și ele
din lut uleios
cuvinte vei încerca poate să mai imaginezi
pentru a te mai aminti?
acum
spațiul s-a redus la doi
din care tu ființa de alb
iar eu pata de sunet
de pe o casetă învechită
între bucăți de rouă de april
înghețul s-a strecurat
e prea devreme pentru a ne lipsi
acum
când ar trebui să mă privești
cum sunt
let’s forget the world
astăzi am ales să mușc dintr-un măr cules din grădina
Hesperidelor. să mă pierd în uitare. să uit că am
uitat... de lume, de cărți, de dureri de cap sau de orice
fel, de medicamente de orice culoare... să ne pierdem
într-o lume de care nu suntem conștienți... lumea care
nu e conștientă de noi...
să nu avem plus-cunoaștere care să ne atenueze mis-
terul și nici măcar zero-cunoaștere. la fel de bine,
putem să-l strângem de artere pe Marele Anonim al
lui Blaga și să-i spunem că nu e înțelept să se autolim-
iteze în cunoaștere. dacă s-ar autoimita, noi am fi mai
liberi...
atâta gândire! s-o mai ia și dracu de gândire! atâtea
raționamente și etici și analize și sinteze și rezultate
contradictorii...
cum ar fi să rupem raționamentul lui Descartes în
două și să-i acordăm totuși o șansă geniului rău? în
loc de „gândesc, deci exist” să spunem „gândesc, dar
și asta e o iluzie”... azi mă atrage mai mult cea din
urmă afirmație...
așa că azi aș prefera să uit de lume... să nu fiu eu cel
care imaginează lumea ci să fiu cel imaginat de o
lume...
să-i ofer lui Nero o brichetă și pe Einstein să-l duc la
pescuit...
până la urmă, Petronius avea mare dreptate: „în lumea
asta e mai ușor să faci rost de o filosofie decât să
capeți un sfat bun!”
va fi bine...
în trenul spre Alaska
hai să ne jucăm în trenul care merge în Alaska
hai să ne jucăm sepuku sau de-a iubirea
să ne jucăm noi pe noi,
ne putem pierde sau ne putem câștiga
să nu avem bilet
să ne vindem sufletul controlorului
pe un drum doar dus
dacă ajungem, de ce ne-am mai întoarce?
nu lăsăm nimic în urmă
oricum vrem să mergem departe
oricum nu ne pasă ce se întâmplă
atunci de ce n-am merge?
dacă ne pierdem
măcar ne vom pierde împreună
în acest tren
care merge spre Alaska
vom fi doar noi,
minunați și liniștiți,
cuminți ne vom pune mâinile pe geamul aburit
vom lăsa singurele urme care vor rămâne,
urme care vor spune
„doar noi am fost aici”
hai mai bine să nu ne oprim
hai să ne câștigăm totuși
hai să deschidem răvașele împreună
eu îl voi scrie pe al tău
tu pe al meu
astfel vom putea greși doar cu intenție
mai avem o stație de mers
așa cum am venit
așa vom și rămâne
■
emoticon
Șerban Foarță
1 ianuarie 2012, 0:15 AM
Lui Ștefan Manasia
Un h de h după miezul
acestei nopți de dintre* ani,
când Y-și regăsește #-ul
pierdut prin spini & bolovani**,
noi ne gândim 1-ii la alții
și-alții la 1-ii, 1-eori,
sub, câteodată, mai înalții
sau scunzii, deocamdată, nori -
pe care jerbe de-artificii
desfoaie, meduzeiform
sau radial precum aricii
de mare, un jupon enorm.
P. S.
Cât despre domnișoara țâncă,
Esther, i-urez un BUN NOU AN,
chit că nu și l-a-ncheiat, încă,
pe primul, dragul meu Ștefan...
*	C	KT’ ,	/TT .	1	-
Cum ar fi spus Nichita. (Restul, adică
„noaptea dintre ani”, spune TV[R]-ul.)
r-	Ai’
Cum ar fi spus Arghezi.
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
Black
Pantone 253 U
17
proza
Cine a fost Al Optzeci °i nouălea?
| Gheorghe Schwartz
n registru, unul dintre gemeni a decedat în anul
1726, pe când n-avea decât 19 ani, exact vârsta
la care s-a stins, în 1720, °i fratele său mai
mare, Leopold Heinrich Friedrich. A murit Întâiul
sau Al doilea? Ceea ce i-a atras din prima clipă
atenția scribului a fost să vadă că în document,
adică într-un act oficial, în urma numelui celui
decedat, este trecut un semn de întrebare. Scribul a
răsfoit întregul registru, apoi °i pe cel de dinainte °i
pe cel de după anul 1726. Niciunde altundeva nu
mai apare un asemenea semn. Dar dacă el a fost
introdus ulterior? Să nu fi fost sigură nici măcar
familia în legătură cu identitatea decedatului? Să fi
existat dubii din partea celor cu care a intrat abia
mai târziu în contact geamănul supraviețuitor?
Cerneala folosită pentru semnul întrebării pare
aceea°i cu cea din restul înscrisului. Scribul a cerut
o expertiză, lucru care, în cazul unui document de
arhivă, necesită numeroase aprobări. Formalitățile
s-au tot tărăgănat °i, între timp, scribul °i-a
continuat lucrarea.1
Următoarea întrebare pe care °i-a pus-o scribul
a fost: Ce putea fi folosit din „Povestea gemenilor”
pentru propria-i poveste? În primul rând, era
necesar să fie eliminate exagerările. În multe
variante, părinții au pierdut nu patru copii, ci zece
sau chiar douăzeci. Or, măcar descendenții Celui
de Al Optzeci °i optulea ne sunt cunoscuți. În al
doilea rând, trebuia delimitat dacă nu cumva însă°i
bogata familie de la Segrate ar fi stat la baza
legendei care a primit ulterior o atât de mare
răspândire.
Într-adevăr, „Povestea gemenilor” a constituit
una dintre „temele ciudate” ale Evului Mediu
târziu, asemenea mitului doctorului Faust sau a lui
Don Juan. Însă, spre deosebire de acestea, motivul
„Poveștii gemenilor”, prelucrat °i el de diferiți
autori din epocă, dispare brusc °i nu mai este
reluat de scriitorii moderni. Dacă celelalte două
legende amintite, născute mult mai devreme,
asemenea a numeroase altora, s-au inspirat din
personaje reale, de ce să nu se fi întâmplat acela°i
lucru °i cu „Povestea gemeniloP’? Don Juan, atât
de cunoscutul cuceritor al inimilor °i trupurilor
femeilor, se pare că-°i trage obâr°ia dintr-un
personaj atestat, fiul mezin al amiralului Tenorio,
cel ce °i-a dobândit notorietatea pentru izbânzile
sale împotriva maurilor; acel fiu al unui tată
celebru ajunge la curtea lui Pedro I de Castilia -
„Cel crud” - °i săvâr°e°te mai multe fărădelegi
alături de suveranul său. Fărădelegi uitate, păstrate
dintre ele doar episodul statuii Comandorului,
împreună cu care protagonistul se prăbu°e°te în
iad. Despre Dr. Johann Georg Faust (1480-1540?)
se spune că a fost un faimos magician german,
născut la Weimar la sfâr°itul secolului al XV-lea. Să
fi reprezentat Al Optzeci °i nouălea personajul
fondator al legendei „Poveștii gemenilor sau să fie
°i el doar o preluare a unei teme celebre a timpului
său, inspirată din avatarurile altui erou, azi poate
uitat? În decursul istoriei, a°a cum scribul a tot
amintit, °i numele proprii au născut adevărate
mode, astfel încât onomastice rare astăzi puteau fi
foarte des întâlnite (doar) într-un timp determinat.
Nici măcar acel Dr. Johann Georg Faust din
Weimar nu este în mod sigur cel ce l-a inspirat pe
Christopher Marlowe. Dr. Faust, Dr. Faustus, Dr.
Faustos etc. (În paranteză fie spus, nici măcar
Marlowe nu este sigur că s-a numit chiar a°a.)
Odată cu modificările din caligrafierea numelor,
din cutumele de pronunțare locală °i a diferitelor
asimilări ale unor reguli noi, odată cu forma, de
multe ori se schimbă °i personajul, provocând
încrengături inedite în arborii genealogici. (Câte
procese de mo°tenire n-au avut loc pe baza unor
astfel de translații, mai ales când ele s-au prelungit
în timp?) A fost fiul supraviețuitor al Celui de Al
Optzeci °i optulea personajul fondator al mitului
ori a reprezentat °i el doar o excrescență a unei
legende în plină expansiune?
Până la urmă, „Povestea gemenilor nu i-a
oferit un ajutor prea mare scribului. Ca de atâtea
ori, unele surse mai mult încurcă. Mai ales dacă
produc atâtea meandre...
Trecutul mai îndepărtat decât cel al bunicilor se
afundă în legendă °i în imaginație, iar adevărul se
consumă în cutume °i în producțiile scribilor.
Istoria acceptată este ceea ce ne transmit scribii.
Care se inspiră din „realități unanim admise” °i din
producțiile antecesorilor. Pe parcursul timpului, în
acest lung °ir apar petele impuse de cenzura etică
°i/sau politică, transcrierile eronate, gre°elile
intenționate ori nu, ignoranța, precum °i acel „în
mod sigur, a°a ar fi trebuit să fie”. Și, atunci, cine
poate °ti câte mii de mărturisiri ale unor martori
direcți la evenimente nu au fost eliminate ori
modificate? Mai ales într-o poveste atât de stranie
cum a fost povestea celor doi-într-unul. Trecutul
este mereu sub semnul întrebării, pe cât faptul s-a
consumat mai de mult, iar premisele desfă°urării
celor întâmplate sunt tot mai incerte.
Știm că în anul 1726 a decedat unul dintre cei
doi gemeni, dar nu °tim care. Întâiul sau Al doilea?
Pe de altă parte, dacă unul dintre ei s-a prăpădit,
cum mai poate scribul afirma că Al Optzeci °i
nouălea ar fi acel „doi-într-unul”?
Înainte de a se explica (disculpa), să deschidem
o (nouă) paranteză. Dublă °i ea.
1.	În 1731 apare la Paris o bro°ură a unui
doctor Jean Paul Lendmar, intitulată „Evoluția °i
regresia gemenilor”. Lendmar a fost un om de
°tiință amator, el câ°tigându-°i existența în calitate
de arhivar de provincie. Pasiunea sa a constituit-o
studiul gemenilor, a°a cum s-a arătat, un subiect la
mare modă. Bro°ura conține mai ales date
statistice (numărul gemenilor la zece mii de
na°teri2, vârstele părinților, locul gemenilor în °irul
fraților lor, na°terile în perioade de conflicte
militare etc.), ceea ce dă o aparență °tiințifică
extrem de modernă întregului demers, iar datele
sunt interesante °i astăzi. Dar, depă°indu-°i
condiția de arhivar, Lendmar, alături de
sistematizarea acestor cifre, introduce în text °i
considerații cel puțin ciudate: inspirându-se din
lucrarea lui Jean Louis Flanel despre „Uimitoarea
unificare între gemenii Jean °i Jacques din
Toulouse.”, găse°te o explicație în „teoria fluxului
°i a refluxului”. „Totul nu este decât evoluție °i
regresie”, a°a că °i gemenii se despart din acela°i
material genetic °i, după o vreme, se reîntorc în
„matricea inițială”. Autorul citează mai multe
exemple de gemeni care fie că au murit în acela°i
timp, fie că supraviețuitorul „a târât după el °i în
el leșul fratelui său, leș care a acționat asemenea
unui organ mort ce a atras după sine °i decesul
purtătorului acelui organ”.
2.	Într-un almanah - din 1739 - este reprodus,
printre alte desene vizând aberații ale naturii, °i un
bisexuat. În textul explicativ se descrie respectiva
ființă astfel: într-un sat ar fi trăit doi gemeni, un
băiat °i o fată, dar unul dintre ei a suferit un
accident grav, partea nevătămată trecând în trupul
fratelui. A°a s-ar fi născut acel bisexuat. Alături,
mai sunt prezentate două desene, reprezentându-i
pe cei doi gemeni aflați înaintea accidentului. În
treacăt, se mai face aluzie °i la un alt caz (°i mai
spectaculos), care s-ar fi întâmplat cu o generație
mai devreme, fiind vorba de tripleți surprin°i într-
un incendiu °i salvându-se prin contopirea părților
rămase valide într-o singură ființă. („Fiindcă atât a
mai rămas din fiecare - cât să ajungă pentru un
singur om”) În concluzia povestirii, se arată că
doar gemenii au capacitatea de a supraviețui prin
reunire, dacă le mai rămân organe °i părți din trup
valide care să poată înlocui ceea ce nu mai
funcționează în corpul celuilalt. Această simbioză
miraculoasă se petrece instantaneu, iar „din cei doi
gemeni se na°te unul singur”. Se referă acel text
doar la trup? El nu face trimitere °i la suflet.
De prea multe ori, căutăm explicații complicate
pentru întrebări la care se potrivesc mai degrabă
răspunsuri simple. Poate că semnul întrebării
adăugat în registru în urma numelui adolescentului
decedat a apărut acolo din pricină că nimeni dintre
apropiați n-a fost sigur care dintre cei doi gemeni a
murit. Dar supraviețuitorul? Declinându-°i acela
identitatea, misterul ar fi fost elucidat. Simplu, nu?
Numai că fratele rămas în viață n-a vrut să spună
cine este °i răspundea în mod firesc dacă era
chemat cu numele Întâiului, la fel °i când cineva i
se adresa cu numele celui de Al doilea. Tatăl °i
rudele au crezut că băiatul trece printr-o criză
adâncă, normală, dacă ne gândim că, de când se
°tiau, gemenii au fost nedespărțiți °i, chiar dacă
aveau firi diferite, erau legați printr-o afecțiune
profundă. De obicei, o asemenea criză se resoarbe
în timp. La Al Optzeci °i nouălea3 nu s-a întâmplat
a°a: el a continuat să răspundă la ambele nume, să
se comporte, pe rând, când ca Întâiul, când ca Al
doilea, să nu amintească niciodată de fratele4
dispărut, de parcă ar fi fost de la na°tere doar
unul. Episodul morții geamănului, dar °i orice
referire la o amintire comună le accepta aproape ca
pe ni°te jigniri, ca pe ni°te relatări fără legătură cu
trecutul său. La început, a făcut chiar crize de furie
la auzul unor asemenea aluzii (dovedind măcar
astfel că nu le percepea chiar ca pe ni°te simple
vorbe), mai târziu, le asculta cu o mină absentă:
nu-l interesau, nu le înțelegea sensul, n-aveau nicio
legătură cu el.
Încetul cu încetul, prezicerile au fost interzise
mai peste tot în Europa. („Era magilor s-a încheiat
în timpurile biblice, a°a cum a decretat °i episcopul
Ballieri, un oaspete obi°nuit al familiei Celui de Al
Optzeci °i optulea, în desele-i treceri prin
Lombardia.”) Împăratul magician Rudolph a
devenit istorie. Odată cu el, °i libertatea
speculațiilor esoterice la vedere. Dar, în ciuda
tuturor interdicțiilor, oamenii au continuat să
creadă în predicții. Nu numai dorința de nestăpânit
18
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
de a afla cu o oră mai înainte ce o să li se
întâmple îi obliga la aceasta, ci °i nenumăratele
superstiții legate de semnele benefice ori malefice
în care au fost educați. Ești neliniștit când nu știi
la ce să te aștepți, când nu știi cum se va termina
ceea ce tocmai trăiești. O previziune pozitivă îți dă
putere.
Încă înainte de a trebui să plece din Segrate,
Stefano Eximius (considerat tot mai mult drept
Stefano Exitiabilis - Ștefan Aducătorul de
Nenorociri) n-a mai avut darul de a liniști oamenii
care-l consultau. Iar zvonurile despre faptele sale
de dinainte de a ajunge sub protecția contelui
Ambrogio au ieșit tot mai mult la suprafață.
Același episcop Ballieri i-a atras primul atenția
Celui de Al Optzeci și optulea în legătură cu
pericolul reprezentat de astrologul „pătruns în
castel, asemenea unui șobolan într-o cămară de
alimente, unde spurcă tot pe ce pune botul”. Ba,
mai mult, înaltul ierarh pretindea că Stefano
Exitiabilis nici măcar n-ar fi creștin, ci un evreu
care s-ar ascunde sub o identitate falsă. Evreii sunt
citiți, au trebuit să admită și cei ajunși la această
destăinuire, iar despre Stefano se putea afirma
orice, doar că n-ar fi un mare erudit nu se putea
spune. Așa că nu era defel exclus ca sub înfățișarea
sa de mag să se ascundă un evreu. Ei? Pe de altă
parte, Țipor, care chiar era evreu și îndeplinea
misiunea de administrator al castelului Contelui,
nu l-a simpatizat din prima clipă pe proroc.
Auzind că ar fi putut fi un coreligionar de al său
convertit, sentimentele sale față de Stefano au
devenit explicite: „Cine-și trădează dumnezeul se
înfrățește cu răul!”5. Nu de mult, un ghicitor în
pietre aruncate în cerc a fost atât de îngrozitor
umilit de argumentele implacabile ale lui Eximius,
încât a trebuit s-o șteargă cu coada între picioare
din Segrate, fără speranța vreunei recompense
pentru munca sa. Acel magician n-a putut digera
nicicum umilința și, din dorința de răzbunare, s-a
ocupat timp de câteva luni doar de cercetarea
trecutului lui Stefano. Pe detectivul de ocazie l-a
chemat Dorian Herlos și pretindea că provenea
dintr-o veche familie de armurieri din Rodos, însă
se pare că și el și-a fabricat trecutul și că n-ar fi
fost decât fiul unor țărani din pusta maghiară, de
unde ar fi trebuit să fugă din pricina unei tâlhării
la care ar fi fost coautor. Cel puțin aceasta a fost
varianta lui Stefano Eximius, ale cărui cunoștințe
n-au provenit nici ele doar din învățătura cărților...
(Scribul se simte dator să privească la fel de
precaut și relatarea acestuia, ca și cele povestite de
adversarul său.)
Iată biografia pe care i-a atribuit-o Herlos
astrologului din palatul lui Ambrogio: în primul
rând, a pretins că acel Stefano n-ar fi fost decât
descendentul unor evrei convertiți din Spania și că
nici măcar n-avea încă șapte generații de creștini în
spate. Dar, ceea ce era cel mai grav, strămoșii săi
ar fi trecut în Portugalia în calitate de conversos,
însă ar fi revenit travestiți în mod ilicit la Toledo și
la Huelvo pentru a-și recupera bunurile abandonate
acolo, atunci când au trebuit să părăsească regatul
vecin. Ar fi fost doi frați care au făcut acest lucru,
un al treilea, precum și un cumnat, rămânând sub
identitate adevărată la Porto. În versiunea lui
Herlos, autoritățile le-ar fi luat urma celor doi
marrani sosiți din Portugalia și au încheiat cu ei un
târg pe cât de secret, pe atât de ambiguu: pornind
de la vechile afirmații ale lui Ambrozie al
Milanului cum că „Acolo unde este drept de
război este și drept de cămătărie” și recunoscându-
le abilitățile, le-au fabricat o nouă biografie și i-au
însărcinat să se ocupe de împrumuturi cu dobândă
în numele suveranului. Misiune imposibilă:
deveniți „creștini cu patalama”, cei doi n-aveau
dreptul să împrumute alți creștini: „celui de alt
neam să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai
cu camătă”, cum este precizat în Deuteronom,
XXIIII, 20. Da, însă în Conciliul Lateran IV,
Inocențiu al III-lea nu a interzis în întregime
camăta, ci doar dobânzile mari, „cametele grele”,
celelalte fiind trecute cu vederea. Oricum, spunea
Herlos, statutul ambiguu al celor doi frați era
preferabil în fața oricărei suspiciuni. Fratele de la
Toledo a reușit, în scurt timp, să adune din
împrumuturi o avere considerabilă, iar fiul său,
„Don Alberto da Capia”, a mărit și mai mult
aceste câștiguri chiar și după ce capitala a fost
mutată la Madrid. Inițial, s-a stabilit ca tot ce se
strângea din camătă să ajungă în visteria regală,
străbunii lui Stefano reprimind în schimb averile
părăsite în 1492, odată cu expulzarea evreilor, averi
suficient de atrăgătoare pentru ca târgul convenit
să fie benefic ambelor părți. În ăst timp, celălalt
frate, cel stabilit la Huelvo, nereușind
performanțele celui de la Toledo, a plecat în
regatul Neapolelui, cu aceleași gânduri cu care a
revenit și în Spania. Pentru că n-a izbutit nici acolo
mare lucru, a fost demascat drept cine era în
realitate, pretențiile asupra bunurilor confiscate i-au
fost respinse, iar el însuși a fost acuzat de practici
în spiritul lui odium humani generiS6, veșnica vină
adusă evreilor. Acel frate pur și simplu a dispărut
împreună cu toată familia sa, a dispărut în liniște,
probabil pentru a nu putea face nimeni legătura cu
atât de folositorul neam „de Capia”, ale cărui
operații financiare constituiau o sursă importantă
de venituri pentru cercurile cele mai înalte ale
imperiului.
Numai că după Alberto și după fiul său,
Rodrigo da Capia, oameni întreprinzători și
protejați de noroc, au urmat doar două fete, iar
soții lor n-au mai repurtat succesele casei în care
au intrat prin căsătorie. Drept urmare, una dintre
cele două surori moare în mod misterios, iar
cealaltă sfârșește pe rug, împreună cu soțul ei,
acuzați amândoi de falsă convertire și de vrăjitorie
în spiritul continuării în secret a prăznuirii celor
mai agresive rituri împotriva creștinilor. Aceasta s-a
întâmplat în toamna lui 1635. Copiii celor doi au
fost ascunși de niște oameni miloși și crescuți în
spiritul dreptei credințe, din ei formându-se chiar și
doi preoți. Dar, după alte două generații, dovedind
că sângele (de evreu) apă nu se face, a apărut acel
Stefano - care-și spunea Eximius, el nefiind de fapt
decât Exitiabilis -, un escroc și un bandit patentat,
autor a nenumărate fărădelegi și care se ascundea
sub postura unui ghicitor în stele. Pe unde a trecut,
și-a însușit întotdeauna ceea ce nu era al lui, a
pretins Dorian Herlos și, drept dovadă, a numit și
obiectele de preț care au dispărut în ultima vreme
de la Segrate, odată cu părăsirea castelului de către
astrolog.
Ambrogio nu era prea convins de zvonurile
răspândite de Herlos. În primul rând că acesta îi
era profund antipatic, în al doilea rând că era greu
de înțeles cum de știa străinul că au dispărut
anumite obiecte din palat, ba știa și despre ce
obiecte era vorba și, în al treilea rând, fiindcă
Herlos a venit cu prorociri sinistre, în vreme ce
Stefano a știut mereu că liniștească spiritele. Și, pe
urmă, de unde să fi avut un simplu escroc atâta
erudiție și atâta abilitate în a descompune cu
argumentele inexpugnabile ale cărților și ale logicii
afirmațiile celorlalți astrologi profesioniști? „Când
nu uneltesc împotriva omenirii, evreii stau cu nasul
în hârțoagele lor inspirate de diavol. Ei învață
neostenit cum să-și organizeze crimele”, a venit
răspunsul. Nici acela nu l-a convins îndeajuns pe
Al Optzeci și optulea, care a încercat să verifice
afirmațiile lui Herlos (preluate apoi de mai toată
lumea, drept informații aflate deasupra oricărei
îndoieli). Într-adevăr, din scripte reiese că a existat
un Alberto da Capia, un nobil bogat la vremea sa,
o familie cu un arbore genealogic extrem de neclar
și în privința originilor, dar și în legătură cu
dispariția în condiții neclare a întregului neam.
Mai departe, Ambrogio nu s-a mai interesat. De ce
s-o facă?
Pe urmă, Stefano a fost găsit mort într-o pădure
din Tirol și multe dintre cauzele cu autor
necunoscut i-au fost puse numaidecât în cârcă.
Dorian Herlos jubila, iar castelanul de la Segrate a
trebuit să admită că fostul lui chiriaș s-ar putea să
fi fost în realitate evreu: prea știa oricând să citeze
din prea multe surse. Măcar atât a trebuit să
admită și Ambrogio.
Și iarăși: scribul n-ar fi zăbovit atât asupra celui
ce și-a spus Stefano Eximius, dacă acela, aparent
simplu figurant în povestea noastră, nu ar fi
continuat să-și joace rolul chiar și după moarte.
Note:
1	Pe urmă, expertiza aceea nici nu i s-a mai
părut importantă și nici nu s-a mai efectuat: chiar
dacă ar fi fost aceeași cerneală pe toate foile din
registru, acel straniu semn al întrebării ar fi putut
fi adăugat și doi-trei ani mai târziu, iar dacă s-ar fi
dovedit că cerneala diferă pe parcursul aceluiași
rând, de asemenea.
2	Cifră foarte mare pentru acele vremuri.
3	Acum scribul îl poate numi fără dubii așa:
până au trăit ambii gemeni, era imposibil de
stabilit care dintre ei constituia următoarea verigă a
șirului. Într-o întreprindere asemenea CELOR O
SUTĂ, important este ca inelele lanțului să nu se
întrerupă. Ceea ce a reprezentat, tot timpul, o
chestiune de hazard și un veșnic motiv de spaimă
pentru bietul scrib. (Care n-avea cum înălța de la
început tulpina arborelui genealogic începând cu
Primul și până la Cel de Al O Sutălea, urmând
abia după aceea să-i adauge ramurile, frunzele și
florile. N-avea cum să facă acest lucru întrucât
ramificațiile au fost nenumărate și a fost obligat să
aștepte până ce pomul originar a crescut de la
sine.)
4	Care dintre ei? O vreme, tatăl a crezut că a
rezolvat enigma. De mici, gemenii au primit câte
un „câine regal” (adică provenit de la descendenții
canini ai animalelor de la curtea infantelui Spaniei,
celebrii pentru fidelitatea și pentru forța lor), care
s-au atașat puternic de stăpânii lor; chiar și când
unul dintre animale a murit (și imediat înlocuit),
celălalt, Rodolpho, i-a rămas profund credincios
doar celui care l-a avut de la început, neacceptând
niciun ordin de la altcineva. Când s-a prăpădit
unul dintre cei doi gemeni, Ambrogio a urmărit
dacă îi va fi fidel câinele geamănului rămas în
viață. Dar Rodolpho când se gudura lângă băiat, ba
îl ignora. Nici celălalt câine, Giulio, nu s-a purtat
altfel. Și nici n-a murit nici unul dintre ei în urma
stăpânului său.
5	Stefano era urât de creștini pentru că putea
să fie un evreu fals creștin și de evrei pentru că ar
fi putut fi un creștin fals evreu.
6	Ura împotriva neamului omenesc.
(Fragment din romanul Cei o sută - Bastonul Contelui
în curs de apariție la Editura Curtea Veche.)
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
19
Black Pantone 253 U
diagonale
Crâmpeie din simbolistica
Clujului
Vremuri de demult
| Dumitru Suciu_______________________________
(urmare din numărul trecut)
Norocul - din păcate doar de o clipă sau de
moment în curgerea timpului - a fost că
regimul Rainer-Schmerling a dizolvat Dieta
Ungariei, l-a destituit pe guvernatorul Miko,
cancelarul aulic Kemenyi a demisionat și i-a numit
pe guvernatorul Ludovic Folliot de Creneville și pe
Nădasdy Ferenc, ca guvernator și cancelar, ambii
fiind dispuși să acționeze în spiritul Diplomei și
Patentei. Deși boicotul ungar a prelungit cu doi ani
convocarea Dietei Ardealului, aceasta s-a ținut în
1863-1864 la Sibiu și a legiferat decretarea națiunii
române și a confesiunilor ei, unită și ortodoxă, egal
îndreptățite în stat iar limba română a devenit
limbă oficială ca și maghiara și germana. Fiind
sancționate de Monarh, acestea au fost singurele
legi pozitive și democratice din sau pentru istoria
românilor din Monarhia Habsburgică. Deputații
unguri, cu mici excepții ce confirmă regula, n-au
participat la elaborarea lor, au boicotat Dieta din
Sibiu reiterând afirmația că singura Dietă legală în
care Ardealul își putea trimite deputații era Dieta
Ungariei de la Pesta. Mai mult, îngrijorați ca nu
cumva cu asemenea legi Ardealul să cadă în mâinile
„valahilor”, juriștii unguri au căutat în colbul
vechilor legi maghiare, au pescuit peștele ce le
convenea și trebuia prins: și anume că Francis
losif I nu era în mod legal Mare Principe al
Transilvaniei (Ardeal), deoarece îi lipsea calitatea de
bază, deci nu era Rege constituțional al Ungariei,
deoarece n-a jurat și n-a aplicat legile sancționate de
predecesorul său, Ferdinand. Habsburgii nu puteau
fi sau deveni Mari Principi ai Ardealului numai
dacă, în prealabil, s-au încoronat ca Regi Apostolici
ai Ungariei și au depus jurământ pe Diploma
inaugurală și pe legile maghiare. În consecință, dacă
Francis losif I nu era în mod legal Mare Principe, n-
a fost în drept să convoace nici Dieta de la Sibiu iar
legile I și II erau lovite de nulitate după principiile
jogfolytonassag-uiui ungar.
Românii din Banat, Crișana, Maramureș,
Cap de apostol
Marian Zidaru
Partium, au râs cu un ochi când au văzut că frații
ardeleni au primit drept național, confesional și de
limbă în cetate, dar au plâns cu celălalt ochi pentru
faptul că ei au rămas în afara sferei teritoriale de
aplicare a legilor democratice din 1863-1864.
Oricum, românii ardeleni au simțit o mare ușurare,
o mare bucurie că au scăpat de centralismul ungar
de stat și și-au reactivat în mod legal și parlamentar
Programul de la Blaj, din 15 mai 1848 în anii
regimului semiliberal austriac. În Guberniul
restructurat al Marelui Principat al Transilvaniei
apar - alte fapte fără precedent sau extrem de rare
în trecut - un viceguvernator român de confesiune
unită, pe deasupra, și baron proaspăt proclamat,
Vasile Ladislau Pop, câțiva consilieri guberniali,
administratori comitatenși, magistrați români la
Tabla Regală din Târgu Mureș, două districte
românești la Năsăud și Făgăraș, conduse de
Alexandru Bohățel și Ioan Bran de Lemeni și mai
apoi Ioan Pușcariu. Nu era bine, reflectau grijuliu
politicienii unguri, deoarece sub cupola legilor
„valahe” de la Sibiu, se ivea pericolul ca grupul
funcționăresc de stat, magistrații și deputații români
să se dezvolte, să devină mai numeros și iarăși
nobilii maghiari „îndreptățiți” simțeau că-i trec toate
sudorile și fiorurile că Ardealul pică în mâinile
„valahilor”.
Geografia politică europeană începea încet dar
sigur să se modifice prin făurirea unităților
naționale italiene, germane și române, dincolo de
Carpați. În fața acestui spectru negru și
amenințător, Austria și Ungaria istorice șterg cu
buretele vienez și pestan toate conflictele ce le-au
pus față în față, uită confruntările militare din
octombrie 1848 - august 1849, nulifică detronarea
de către Kossuth și adepții lui a Dinastiei de
Habsburg în aprilie 1849 și se apropie una de alta.
Guvernul antidualist al echipei Rainer-Schmerling
este trimis la plimbare și odihnă, cancelarul
Nădasdy este înlocuit cu cancelarul Haller,
subordonat cancelarului aulic al Ungariei iar
Alexandru Păsat
Ctitor
Monarhul convoacă la Cluj, în 1865, Dieta
Ardealului cu majoritate contra-făcută ungară pe
baza legilor ^uasi-feudale maghiare din trecutul mai
mult sau mai puțin îndepărtat. Din nou Clujul se
manifestă ca citadelă a ungurimii și decide
reprezentarea Ardealului în Dieta Ungariei de la
Pesta. 29 de deputați români, în frunte cu
Mitropolitul Andrei Șaguna declară Dieta de la Cluj
incompetentă să se pronunțe în materia uniunii,
deoarece nu reprezintă majoritatea locuitorilor
Marelui Principat și cer convocarea unei Diete
democratice pe baza proiectului legii electorale a
Dietei din Sibiu, care să pună condițiile de egalitate
politică între cele două națiuni în cazul realizării
uniunii. Iarăși formula egalei-îndreptățiri a
națiunilor prin federalizare nu convine
centralismului ungar de stat și este respinsă ca și în
anii 1848-1849. Clujul, prin minoritatea dietală
română, poartă acum și simbolistica majorității
etnice românești din Ardeal care cere respectarea
autonomiei Marelui Principat, continuitatea legilor
din 1863-1864, în care caz, chiar prin uniune
drepturile naționale colective ardelene s-ar fi extins
automat și asupra fraților din Banat, Crișana,
Maramureș, Partium, iar Ungaria ar fi făcut un pas
important spre „elvetizare” și federalizare. Era însă
exact ceea ce doreau să evite cercurile conducătoare
maghiare.
În 1866 Prusia zdrobește la Sadova (Konigrătz)
armata austriacă, acordă Italiei Veneția, exclude
Austria din Confederația Germană iar Viena slăbită
se apropie și se aliază definitiv cu Ungaria. În
februarie 1867, la Cluj sosește telegrama de
instalare a cabinetului Andrăssy Iuliu care anunță
de fapt instaurarea dualismului. Din fost
condamnat la moarte în contumacie în 1849,
Andrăssy devine ministru-președinte al Ungariei,
primul servitor credincios al Maiestății sale Cezaro-
Regale apostolice care în iunie 1867 se încoronează
în mod legal Rege al Ungariei la Pesta, jură credință
națiunii maghiare din Diploma inaugurală și
reactivează toate legile în continuitatea lor până la
momentul Încoronării. Până și țăranii români
ardeleni, dintre care mulți nu știau să citească în
cărți dar știau să citească în cartea vieții, au văzut
și au spus că stăpânii se ceartă, stăpânii se împacă,
că ungurii și austriecii au împărțit „colacii
Imperiului” iar ei și națiunea lor au rămas iarăși de
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
batjocura ungurilor ca în primăvara °i vara lui 1848.
În noaptea de 16/17 februarie 1867, când
sosește telegrama de instalare a guvernului ungar la
Cluj, unii membrii ai protipendadei maghiare erau
la bal și entuziasmați la culme, își trezesc
conaționalii din centrul orașului, trag focuri de
arme, beau și toastează în cinstea Ungariei Mari
până dimineața. Când țăranii și țărancele românce
vin cu animale, găini, ouă, legume la piață tinerii
maghiari le sparg ouăle, eliberează găinile, dezleagă
animalele și le fugăresc, îi îmbrâncesc și-i
intimidează pe „valahi”, spunându-le că a trecut
vremea lor și a sosit vremea ungurilor. Când
funcționarii din Guberniu se îndreaptă spre sediu
pentru a primi oficial marea veste, funcționarii
unguri sunt aplaudați, felicitați iar cei români din
jurul viceguvernatorului Ladislau Baziliu Pop sunt
huiduiți și fluierați. Într-o ședință gubernială, vocea
română a consilierului gubernial Ilie Măcelariu se
pronunță curajos împotriva uniunii, pentru
autonomia Transilvaniei și continuitatea legilor din
1863-1864 pe care le apără în Cluj, pentru a se
aplica în toate orașele și satele Ardealului dar și în
centrul ungurimii, la Dieta de Încoronare de la
Pesta. La 7 martie 1867, consilierul gubernial și
deputatul Ilie Măcelariu, prieten bun cu Avram
lancu, vorbește românește în Dieta de la Pesta.
Stupefiați, uimiți și luați prin surprindere, deputații
unguri au rămas muți câteva clipe, după care
izbucnesc în strigăte de indignare, îl fac pe
Măcelariu „hoț”, „tâlhar”, „daco-român” care se
crede la București și vrea să le fure Ardealul.
Funcționarii guberniali, studenții români din Cluj și
din alte orașe și sate ale Ardealului, frații români
din București și italieni din Torino îl felicită pe
Măcelariu pentru că a făcut auzită vocea română în
mijlocul dușmanilor ei și a apărat principiul
naționalităților ce-și făcea loc în Europa atât la
poalele Carpaților, cât și în Alpi.
În mai 1867, când comisarul regal ungar
Emanuel Pechy intră în Cluj pentru a prelua
conducerea Guberniului în numele guvernului de la
Pesta și pentru a impune uniunea în fața românilor
recalcitranți și contra sașilor autonomiști, Ilie
Măcelariu instalează tricolorul român pe balconul
casei în care stătea cu chirie ca semn de protest al
națiunii române majoritare din Transilvania contra
centralismului ungar de stat. Două zile și două
nopți studenții și liceenii români apără tricolorul de
atacurile colegilor maghiari iar pasivistul George
Barițiu îl felicită pe eroul politic Ilie Măcelariu
pentru că a vorbit românește în Dieta Ungariei și a
ridicat tricolorul în calea comisarului regal al
Ungariei și împotriva uniunii Transilvaniei cu
Ungaria. Însă după numai un an, când de ziua
Sfântului Ilie, ale cărui tunete înfricoșau multă
lume, la 17 iulie 1868, Ilie Măcelariu declară în
ungurește că legea uniunii Transilvaniei cu Ungaria
nu era legală, nu era validă. Politicienii maghiari nu
mai suportă situația iar Consiliul de Miniștri de la
Pesta îl pensionează forțat pe consilierul gubernial
român. Ungurii îl invită ironic pe Măcelariu să
meargă la Iancu sau la Brătianu. În 1868 privirile
triste ale românilor din Cluj îl petrec până în Dealul
Feleacului pe Ilie Măcelariu care părăsește orașul,
dar vocea română, tricolorul și protestul
antiunionist rostit de prietenul lui Iancu rămân în
memoria românilor, peste generațiile ce se pregătesc
de simbolistica altei zile și localități: 1 Decembrie
1918, Alba Iulia.	’
Bibliografie:
Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Revoluția românească
din Transilvania și Banat în anii 1848-1849. Contribuția
bisericii , Sibiu, 1995.
Liviu Maior, 1848-1849. Români și unguri în
revoluție, București, 1998.
Peter Moldovan, Pace și război. 1848-1849 în
Transilvania Centrală. Mișcările revoluționare și războiul
civil, Cluj-Napoca, 2008.
Gelu Neamțu, Revoluția de la 1848-1849 din
Transilvania, Cluj-Napoca, 2004.
Gelu Neamțu, Vasile Tutula, Aspecte militare și
pagini memorialistice despre Revoluție și Războiul civil,
Cluj-Napoca, 2008.
Revoluția transilvană de la 1848-1849. Date, realități
și fapte reflectate în documente bisericești ortodoxe 1848-
1850. Volum întocmit de Dumitru Suciu (coordonator),
Alexandru Moraru, Iosif Balog, Diana Covaci, Cosmin
Cosmuța, Lorand Madly, București, 2011.
Dumitru Suciu, Soldați fără uniformă ai
Landsturmului românesc și starea protopopiatelor
ortodoxe din Transilvania după Războiul Național din
1848-1849, Cluj-Napoca, 2011.
Simion Retegan, Dieta românească a Transilvaniei
(1863-1864), Cluj-Napoca, 1979.
Idem, Reconstrucția politică a Transilvaniei în anii
1861-1863, Cluj-Napoca, 2004.
Dumitru Suciu, Antecedentele dualismului austro-
ungar și lupta națională a românilor din Transilvania
1848-1867, București, 2000.
Idem, Mișcarea antidualistă a românilor din Austro-
Ungaria și Ilie Măcelariu 1867-1891, București, 2002.
■
Eminescu la
Cernăuți
(urmare din pagina 2)
surprins uneori și în situații ciudate, cum ar fi agitația
creatoare: „Adese l-am văzut în această situațiune
îmblând neîntrerupt prin casă și cântând. Dacă îl între-
bam ce cugetă când cântă, îmi răspundea: „Măi! să știi
când cânt melodiile vesele gândesc poezie, iar dacă
cânt marșuri, atunci gândesc istorie”. Sau: „Renunța la
mâncare, dacă avea numai cafea neagră. Lucrul princi-
pal ce-l făcea când primea banii de-acasă era să-și
cumpere cafea și tutun pentru oarecare timp. Când îl
vedeam că merge pe stradă cu o față sinistră, smolit la
față, știam că nu are cafea și nici bani”.
Notițele fugare de aici au fost dezvoltate ulterior
de Stefanelli într-o suită de amintiri dintre cele mai
prețioase, dar începtul făcut aici nu poate fi trecut cu
vederea. Pe de altă parte, ele au constituit un impor-
tant izvor de date biografice, pe care le-au preluat în
evocările lor și ardelenii de la „Familia” sau „Amicul
familiei”, contribuind în chip esențial la perpetuarea
memoriei sale în epocă și la construirea cultului emi-
nescian care a dominat epoca literară a întreg sfârșitu-
lui de veac XIX. Am putea aminti în acest sens frumo-
sul medalion publicat de „Calendarul Poporului” de la
Gherla pe 1915 intitulat „Mihai Eminescu, cântărețul
neamului”, dar și calendarele și almanahurile apărute
în zona Bucovinei, mai cu seamă la Cernăuți, care l-au
considerat multă vreme pe poet drept o carte de vizită
dintre cele mai strălucite.
Opera aceasta de păstrare și consolidare a memoriei
poetului a întreprins-o cu o oarecare consecvență și
devoțiune poetul și prietenul său Ioniță Bumbac, cel
care din 1884 a început să redacteze la Cernăuți
„Călindariul Academiei ortodoxe, societate pentru lite-
ratură, retorică și muzică bisericească în seminariul
arhiepiscopal din Cernăuți”, apărut la Cernăuți în
tipografia arh. Silvestru Morariu-Andrievici până tâziu
în anii ’90. În anul morții poetului, acest calendar a
inclus în paginile sale, ca un omagiu adus poetului,
poeziile „Ce te legeni codrule?” și „Iar când voi fi...”,
o variantă a poeziei „Mai am un singur dor”. În 1892
în corpul calendarului se poate citi nuvela „Făt Frmos
din lacrimă”, iar în 1894 poeziile „Între paseri” și
„Fragment” (trei strofe din poezia „După ce de-atâta
vreme.”). Însă cel mai frumos omagiu pe care i-l
aduc cernăuțenii poate fi considerat poezia pe care un
scriitor local, Vasile G. Luncan, i-o închină la puțin
timp după stingerea sa din viață, în 1891,publicată în
Calendarul amintit mai sus (p. 113), în același număr
în care Vasile Bumbac închina un „imn festiv mitro-
politului Bucovinei și Dalmației, dr. Silvestru Morariu-
Andrievici, și el un recunoscut „fan” al poetului.
Poezia se intitulează „Lui Eminescu” (Odă) și este
total necunoscută până astăzi, nefiind nici semnalată,
nici reprodusă până astăzi. Din această pricină o vom
reproduce în întregime, modernizând ortografia de
epocă:
Ca o stea ce rar în lume ea apare dintre valuri
Astfel tu măestre dulce, trist croind la idealuri
Te-ai ivit pe cerul nostru cu gândirile-ți regale,
Dezmierdând pe lira blândă mândre visuri matinale.
Fantezia ta creat-a un amor ce nu mai este,
(Ce-a zburat pe valul vremii ca o gingașă poveste)
Tânăr dalb cu braț de aur cum zâmbește-n poezie,
Cum în nopți o mie una fantasia ni-l învie.
Azi amor în lume-i frază, fără bază, fără viață,
Și-n zâmbirea lui trădarea-i o mașină, un sloi de ghiață;
De departe îți pare-un înger blond cu diadem de stele,
Dară-aproape-i e aieve demon cu gândiri crunte, rebele.
Tu pierdut în visuri blânde ca-ntr-o noapte înstelată
Ne spuneai de cursul lumei, de pădurea fermecată,
De luceferi cu dorințe renunțând la vecinicie
Pentru-o dulce sărtutare, pentru-o dulce mizerie.
Teiul sânt cu-a sale plete deosebi spunându-ți multe
Mândre, drăgălașe șoapte; codrul, ca să te asculte,
Și-a deschis a sale brațe, cuprinzându-te pe tine,
Să pătrunzi a lui mistere, verzi și pline de suspine.
Într-o clipă ca un fulger pătrundeai cărunte veacuri
Dezlegând cu spirit ager grele-enigme fără leacuri;
Sau cântând cu duioșie vitejii pierdute-n zare;
Vremi de-a lui Mihai Viteazul și-a lui Ștefan Bun și Mare.
Luna, soare, stele dalbe, ce-ncunună firmamentul
Plai, dumbravă erau gata să te-nspire-n tot momentul.
Și scripturile române ca o mare de plăcere
Cu eroii lor din veacuri îți spun sântă mângăiere.
Ah! Te-ai dus cu-a tale visuri, corifeu, gigante gânduri -
Ce-a cuprins tot universul, să cuprindă patru scânduri?...
Ce-i dreptatea-n astă lume, ce-i divin, ce-i mângăiere?...
Ah! și-n versurile tale e-atât durere - atât plăcere!...
Dar, o rege-al poeziei ca un vis ce-n zbor se trece
Împlinit-ai tu în lume crunta și amara lege;
Tu schimbând cu nemurirea toate-n lumea ast murdară
Te-ai suit, te-ai dus în grabă l-a Parnasului cămară.
Vei petrece mii și secoli, vei luci ca o lumină
Iară lumea ast spoită s-a preface în țărână;
Ce-i de lut, la lut aruncă; ce-i eres tot la eresuri-
Tu ești stea, ce-n veci nu piere, o comoară de-nțelesuri.
Semnată de V. G. Lucan, poezia este una dintre cele
mai frumoase din câte i-au fost închinate. Despre
autorul ei nu cunoaștem astăzi mare lucru. În paginile
acestui „Călindariu”, el mai semnează o noveletă
intitulată „Vis ori realitate”, iar în alte numere e
prezent cu poezii, la fel ca soția sa Elena Lucan și ea
semnatară de producții literare. Faptul că poetul e
numit „rege-al poeziei”, „corifeu”, „Tânăr dalb cu braț
de aur” reflectă gândirea comună a epocii, în care
Eminescu își câștigase deja un rol fără egal, un nume
care va fi rostit în orele astrale ale poeziei noastre cu o
tot mai mare venerație, recunoaștere și cinstire. Iar
bucovineni, indiferent că vor fi de dincoace de Siret
sau de dincolo de Siret, vor duce cu ei mândria de a fi
dat nației române un mare poet, unul dintre aceia care
au însemnat o piatră de hotar la cumpăna dintre
secole și dintre epoci.
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Clujul interbelic
Universitatea
| Petru Poantă______________________________________________
(urmare din numărul trecut)
ecția inaugurală la deschiderea Universității din 3
noiembrie 1919 o ține Vasile Pârvan. Profesor la
.1 7Universitatea din București, are acum doar 37 de
ani și este o celebritate în istorie antică și în
arheologie. Cu studii de istorie și filosofie în
Germania, devine membru al Academiei la 28 de ani,
în 1913, deși cărțile fundamentale și le publică după
1920. Moare relativ tînăr, în 1927, avînd deja o aură
legendară. La Universitatea din Cluj se află printre
întemeietori, atras aici și prin vocația sa pentru marile
construcții culturale. Ca și mentorul său Nicolae Iorga,
se consideră un reformator și un pedagog al neamului.
Din asumarea ferventă a unui asemenea destin se
articulează mesajul cursului său inaugural de la Cluj.
Discursul somptuos-ardent, cu inserții aforistice, este al
unui iluminat: „... Pentru o confraterie spirituală, cum
e să fie aceasta, întemeiată acum, realitatea vieții
trebuie să fie însă nu suma manifestărilor pragmatice
ale unei societăți dezagregate și haotice, alcătuită din
indivizi primitivi ori decăzuți, ci complexul potențelor
spirituale, latente în sufletul național și general-uman,
al maselor și indivizilor. Noi nu lucrăm cu realitatea
unor contingențe de douăzeci și patru de ceasuri, ca
jucătorii la bursă, ci lucrăm cu realitatea unor
stabilități psihologice milenare, ale sufletului ancestral
[.] Supremul scop al luptei noastre e spiritualizarea
vieții marelui organism social-politic și cultural creator,
care e națiunea. Mijloacele întrebuințate de noi sînt
exclusiv de caracter social-cultural și pleacă din izvorul
unic al idealismului național. Metoda noastră e aceea
a cultivării și selecțiunii sufletelor superioare, prin
punerea la probă a fiecărui individ care ne este
încredințat, cu piatra de încercare a Cultului ideii.
Cine rezistă și dă scîntei e vrednic să intre în
confraternitatea Universității naționale [.]
Oportunism, tocmeli, reductibilități, nouă nu ne sînt
permise. Noi sîntem preoții aspri ai unei religii de
purificare. Sîntem profeții unui timp cu mult prea
îndepărtat pentru poftele grăbite ale hămesiților
contemporani, dar nouă imediat accesibil prin largul
orizont al vederii istoric-filosofice.” Imperativele,
pragmatice și idealiste, deopotrivă, sînt proiectate
mereu pe viziunea eroică a existenței și pe substratul
de esență tragică al acesteia. Dar mai e ceva în mesajul
acesta de natură vizionară: ideea națională
(naționalismul) nu poate rodi decît într-o perspectivă
umanistă și universalistă. Ideea va fi dezvoltată de
Blaga în Trilogia culturii: „Nu românizarea noastră
feroce, întru vegetativul etnografic, ci continua noastră
umanizare întru sublimul uman va crea suprema
splendoare a culturii creatoare românești”. Vasile
Pârvan are o influență complexă în cercetarea istoriei
și, în general, în mișcarea ideilor din interbelic. Model
al savantului imaginativ, restaurator al mitului dacic,
precursor al istoriei religiilor, teoretician al tragicului,
al filosofiei istoriei, al comemorării ca act ritualic de
reînviere permanentă a strămoșilor: iată cîteva
dimensiuni ale esenței acestui istoric, filosof și literat
de subtilități alexandrine, cum zice Ion Vartic. Un
stoic român, avînd afinități cu Marc Aurelius. Deși va
polemiza cu viziunea lui Pârvan asupra mitologiei
dacilor, istoricul C. Daicoviciu îi datorează mult
acestuia, cum îi datorează și ceilalți istorici clujeni, de
la Ioan Lupaș și Silviu Dragomir la David Prodan sau
Ștefan Pascu.
În 1990, apare la editura „Dacia” din Cluj Viața
universitară clujeană interbelică a istoricului Stelian
Neagoe. E o lucrare masivă, în două volume, cu un
caracter predominant documentaristic, din care poți
afla cam tot despre nașterea, dezvoltarea, structura
administrativă și corpul profesoral al Universității.
După o istorie a învățămîntului universitar din
Transilvania înainte de Unire, autorul urmărește
cronologic fiecare an școlar, insistînd asupra
„nomenclaturii” universitare și asupra diverselor
inițiative emergente în senatul instituției. Avem astfel
lista completă a rectorilor, prorectorilor, decanilor și
prodecanilor din perioada 1919-1944, precum și foarte
multe informații despre activitățile practice ale lor și
ale Universității în genere, dar și despre situația
materială a acesteia, cu modul de finanțare și
investițiile ei, cu bursele, cantinele și căminele
studenților. Mai întîi, cîte ceva despre rectori. Ei sînt
aleși prin vot secret de către membrii Senatului, de
fiecare dată de la altă facultate. Funcția are durata
unui singur an universitar, ceea ce înseamnă, înainte
de orice, o presiune extraordinară asupra celui ales.
Căci, fiind pentru un timp atît de scurt, funcția nu
presupune aproape niciun privilegiu. E în joc, în
primul rînd, onoarea persoanei care trebuie să satisfacă
rapid și eficient așteptările colegilor. Lipsa de
responsabilitate și apatia pot discredita definitiv. Pe de
altă parte, durata extrem de limitată face imposibile
formarea unui eventual grup de interese și excesul de
putere. Apoi, accesul la funcție nu implică
aranjamente preliminare de culise, cu complicități pe
termen lung. Astăzi ni s-ar putea însă părea ciudat
faptul că această rotire amețitoare nu afecta
continuitatea diverselor proiecte. De altfel, probabil
pentru preîntîmpinarea unor clivaje, rectorul dintr-un
mandat devenea prorector în mandatul următor. Iată,
în ordine cronologică, lista rectorilor: Sextil Pușcariu,
Vasile Dimitriu, Dimitrie Călugăreanu, Iacob
Iacobovici, Nicolae Bănescu, Camil Negrea, Gheorghe
Spacu, Ion Minea, Gh. Bogdan-Duică, Emil Hațieganu,
Emil Racoviță, Iuliu Hațieganu, Nicolae Drăganu,
Florin Ștefănescu-Goangă. Cu acesta din urmă, o nouă
lege a învățămîntului prevede mandatul de cinci ani,
cu posibilitatea realegerii. Pînă la mutarea Universității
la Sibiu, rămîne el rector (1932-1940). Fiecare dintre ei
lasă cel puțin o urmă memorabilă, mai ales că
instituția este acum un soi de șantier în continuă
activitate. Rămîi uimit nu doar de numărul și
îndrăzneala inițiativelor, ci și de înfăptuirile care apar
de la o zi la alta: institute cu publicațiile, laboratoarele
și muzeele lor; editarea de manuale universitare;
dotarea cu cărți de referință a Bibliotecii universitare;
amenajarea de cantine, cămine și dispensare pentru
studenți; construcția unor edificii și extinderea altora
(supraetajarea Bibliotecii, de exemplu). Pe alt palier:
întreținerea unor relații intense cu universități străine:
participarea la congrese și simpozioane internaționale,
invitarea unor personalități celebre la Cluj, acordarea
de titluri academice onorifice (doctor honoris causa).
În ciuda multor dificultăți de ordin financiar (eterna
problemă a învățămîntului românesc) și a altor
deficiențe (legislative, locuințe pentru personal,
insuficiența sălilor de curs), nu există nici un moment
de demoralizare sau, în general, de scepticism în
atitudinea și comportamentul corpului profesoral.
Mulți sînt cuprinși în diferite programe
extrauniversitare, fără nici o retribuție. În anii marii
crize, salariile întîrzie cu lunile, subvențiile scad
alarmant, însă nimeni nu abdică de la idealismul
inaugural. Exemplul sacrificial al unor întemeietori e
mereu activ. Emil Racoviță, bunăoară, vine de la Paris
cu cîțiva colaboratori, renunțînd la o carieră care
începuse strălucit acolo. Tot astfel, Victor Babeș, o
somitate internațională, participă la Comisia care
stabilește programul de studii, reorganizează Institutul
de anatomie patologică și predă un an această materie.
Dacă E. Racoviță înființează primul Institut de
speologie, savantul Jules Guyart, transferat tot din
Franța, pune piatra de temelie a școlii românești de
istorie a medicinii. Mai mult, face în România și
cercetări de etnografie și antropologie. Își pregătește,
totodată, și un urmaș de nădejde, în persoana lui
Valeriu L. Bologa, și acesta, la rîndul lui, pater-ul uneia
dintre acele familii de intelectuali care s-au înrădăcinat
și au dat substanța românească a Clujului. Nepot al
lui Sextil Pușcariu, el însuși se trage dintr-o renumită
familie brașoveană, în care este educat în cultul
naționalismului. Un alt francez, Henri Jacquier, va fi
unul dintre principalii susținători ai Cercului literar de
la Sibiu și colaborator al revistei acestuia. În locuința
lui din Sibiu se țin ședințele cenaclului. De fapt, el se
va stabili definitiv în România, trăind la Cluj, într-o
casă cu grădină de pe strada Rakoczi, unde l-am
vizitat o dată împreună cu poetul Theohar Mihadaș,
cred că prin 1971. Alții vin la Universitate din
„colonia” de medici români de la Viena, unde aveau
deja cariere asigurate și un prestigiu internațional. Este
vorba despre Iuliu Moldovan și Marius Sturza. Dar cei
mai mulți dintre primii profesori sînt din țară, de la
universitățile din București și Iași. Unii rămîn definitiv,
alții pleacă după o vreme sau decedează, însă între
timp crește și se formează o generație nouă de
profesori, care, la sfîrșitul anilor ’30, se integrează
complet comunității clujene și devine însuși simbolul
performanțelor sale de după Unire. În cartea amintită,
Stelian Neagoe reconstituie, la nivelul fiecărui an
școlar, toate mișcările de cadre (promovări, transferări,
decese) precum și evenimentele și activitățile
semnificative pe care le-a susținut personalul didactic.
Componența acestuia nu e stabilă pe întreg intervalul,
apărînd în permanență catedre vacante, suplinite eroic
(se menționează mereu în rapoartele rectorilor la
încheierea mandatului) de profesorii în exercițiu. În
anul universitar 1929-1930, ea se prezintă astfel:
personal didactic - 76 profesori titulari, 6 profesori
agregați, 1 profesor suplinitor, 3 profesori onorari, 6
conferențiari definitivi, 10 conferențiari provizorii și
suplinitori, 19 docenți, 4 lectori; personal științific
ajutător - 42 șefi de lucrări, 89 asistenți, 90
preparatori, 6 preparatori ajutori. Se observăm, în
trecere, varietatea titlurilor universitare și
„discriminarea” între personalul didactic și cel
științific. Anul 1938-1939 arată puțin schimbat: 84
profesori titulari, 4 profesori onorari, 4 profesori
agregați, 2 angajați cu contract, 1 agregat onorific, 16
conferențiari și 4 docenți. Personalul științific: 5
lectori, 39 șefi de lucrări, 103 asistenți, 98 preparatori.
Iată și componența ultimului Senat, înainte de
începerea războiului: președinte - rectorul Florin
Ștefănescu-Goangă, membri - prorectorul Nicolae
Drăganu, decan al Facultății de Litere și Filosofie;
Traian Pop, decan al facultății de Drept; Ion Drăgoiu,
decan al Facultății de Medicină; Gheorghe Bratu,
decan al Facultății de Științe; Alexandru Angelescu,
delegat al Facultății de Drept; Iuliu Moldovan, delegat
al Facultății de Medicină; Gheorghe Giuglea, delegat al
Facultății de Litere și Filosofie; Alexandru Borza,
delegat al Facultății de Științe. Consiliul Consultativ:
Traian Pop, Iuliu Moldovan și Alexandru Borza. Deși
numărul, cantitatea adică, nu-i un indiciu al forței
intelectuale și spirituale, ne putem totuși face o
impresie și consultînd aceste statistici. Deși în
intervalul care mă interesează (1919-1940) în
Universitate activează vreo două sute de profesori și
conferențiari, mai toți cu opere impresionante în
specialitățile lor. Desigur, fiecare dintre cele patru
facultăți își are propriile-i modele: profesori cu vocație
de mentori și de pionierat. Așa sînt filologul Sextil
Pușcariu, biologul Emil Racoviță, matematicianul
Dimitrie Pompei, mai apoi chimista Raluca Ripan.
Dar, cu siguranță, nu există în niciuna dintre facultăți
o concentrare de celebrități ca în Facultatea de
Medicină.
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
~22j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
verdele de Cluj
Ateismul la români
I Aurel Sasu
Plec de la afirmația lui D. Drăghicescu:
românii sunt cel mai ateist popor. Fără să-i
dau dreptate, mărturisesc neplăcutul
sentiment de inconfort sufletesc pe care mi-l
produce subiectul. Ca și opinia lui E. Cioran,
potrivit căreia "religiozitatea românească este
minoră (și) nepasionată". Evident, aceasta în
disperarea filosofului de a face din România o
problemă și în sugestia mesianică de a ne fi nouă
înșine un conflict. Poporul român, auzim de-
atâtea ori, s-a născut creștin și, după caz, poet.
Ceea ce nu înseamnă că, automat, e creștin, prin
fapte, așa cum nu toți cetățenii, automat, sunt
poeți, prin simplul obicei de a scrie. Imaginea
noastră idilică, perpetuată, instinctual, în timp, a
mulțimilor luând cu asalt (la hramuri și mari
sărbători) lăcașurile de rugăciune n-are nimic de-a
face nici cu eroismul cuceririi paradisului, nici cu
etosul sfâșietor al mustrărilor de cuget. A se vedea
uriașele călcări în picioare, buluceala de târg și
violența de comportament în tot mai desele
ritualuri de neascultare colectivă. Există o
suspectă lipsă de respect a românului pentru cele
sfinte, dincolo de îndoielnicul exercițiu
săptămânal de umilință și falsă smerenie. O
anume indisciplină frivolă în gesturi și cuvinte, o
anume libertate a dezordinii și a vulgarității
cotidiene (pe stradă, în locuri publice și instituții).
O anume grabă în amestecul de simulacru și
vanitate, un anume fel de a părea superiori prin
sfidare, trufie și inconsecvență.
Multe vin, e adevărat, din obscuritatea istoriei,
multe ne sunt oferite for nothing de noul model
ontologic al omului ca ficțiune, dar multe țin de
ceva încă steril și confuz în substanța ființei noas-
tre. Să citim doar Didahiile lui Antim Ivireanul.
"Ce neam, strigă mitropolitul din amvon, înjură
ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură de
morți, de comândare (parastas - n. n.), de
lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de
prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie și
de toate tainele sfintei biserici"? Ce neam înjură,
adaug eu, de mamă, de născătoare, de cer, de
sfinți, de praznice, de soare, de trăznet și de
Evanghelii. Într-una din zile, o respectabilă doam-
nă își "alinta" copilul neascultător cu: "Împușcate-
ar Dumnezeu și pe cine mi te-a dat". Ceea ce pen-
tru părinții noștri era viață îmbisericită, trăirea de
fiecare zi sub strașina eternității, pentru mulți din
semenii noștri "împăcarea cu Dumnezeu" e o
problemă de orar, de întâmplare și de... timp fru-
mos. Descoperi cu stupoare că românul, adesea,
nu face deosebire între curtea bisericii și colțul de
stradă, între cuvântul Scripturii (cel care mângâie,
vindecă și învie) și cel al vieții de obște, marcată
de ceea ce Eminescu numea "deșertăciunea zgo-
motului" și "domnia absurdă a frazei". Diferența
dintre un creștin și un adevărat creștin ar trebui
să fie, cred, ceea ce, în publicistica poetului, era
distincția între românesc și într-adevăr românesc.
Fiindcă nu într-adevăr românești sunt vânzările de
neam, trădările, fățărnicia "obrazelor mari", despre
care scria tot Antim Ivireanul, și nu într-adevăr
creștine sunt falsa indignare a lacrimilor, dema-
gogia "capetelor deșarte" și pretenția de
recunoștință pentru vorbele mari, agresiv chemate
să ascundă absența ideilor adevărate.
Intrați într-o biserică. Preotul citește
credincioșilor Sfânta Evanghelie, în vreme ce, ală-
turi, grupul îmbrăcat în negru, străin de ceea ce
se întâmplă, la o altă masă, îndreaptă ziare, face
aritmetica sticlelor de vin și a colivei, pregătind
indiferent parastasul iubirilor de altădată. În
nepăsarea plină de cucernicie a celorlalți. Mi s-a
întâmplat, cândva, să fiu în Munții Apuseni,
într-un sat străin de "împuțiciunea" lumii, cum ar
fi spus cei vechi. Era duminică, era liturghie,
așteptam să văd, în lumina sărbătorii, oamenii
singurătăților coborând spre umila bisericuță de
lemn. M-am înșelat. N-au fost înăuntru decât
preotul și sfinții, privind triști de sub fumul
icoanelor. Am întrebat un moț, cu îmbrăcămintea
mirosind a cer, de ce această înstrăinare de suflet.
Mi-a răspuns sec: "Mă întâlnesc cu preotul de
două ori pe an: când îl hrănesc eu (la Bobotează)
și când mă hrănește el (la Paști)". În urmă cu câți-
va ani, am fost invitat în orașul Gyula, din
Ungaria, pentru o întâlnire cu diaspora română.
La slujba din Catedrala episcopală n-am fost decât
eu, înaltul ierarh și cântărețul. În altă parte, soția
părintelui, cu cei patru copii, urmărește sfânta
liturghie întinsă pe covorul din fața altarului. În
alta, cei care-și aduc poveștile de-acasă, confun-
dând bazarul cu biserica, se miră grobian când li
se amintește că se află în loc sfânt ("Nu știam!").
Care este adevărul acestor oameni și care le
este îndoiala, cum își ascund credința alterată,
corupția sufletească și pehlivănia falsului respect?
Până unde, liric, exotic, pitoresc sau tradițional e
nevinovat comportamentul acesta cu evidente
note de voluntarism, incultură și fățărnicie?
Nu, românul nu este ateu. Dar a transformat
credința într-o bufonerie bună la toate, într-un
manifest al întâmplării, aproape fără reguli și, evi-
dent, fără convingerea paradoxalei împliniri în
armonia disperării. Participă, din păcate, la acest
nedorit spectacol de mistice confuzii, preot și
mirean deopotrivă. În biserică, pe durata
liturghiei, se taie chitanțe, în biserică, în timpul
cântărilor, se vând lumânări, în biserică, în neau-
zitul foșnet de aripi îngerești, se plătește con-
tribuția, se completează acatiste, se pregătesc
parastase. Vinovați, preoții, vor întreba unii?
Personal, îi admir pentru simpla lor prezență în
istorie. Din păcate sunt și ei oameni, nu mai mult
decât oameni. Câțiva, copiind mersul legănat,
purtarea indistinctă și cumințenia resemnată a
turmei. Impresia că aparțin altui veac. Mulți, cu
aceleași păcate, obiceiuri și metehne ca ale noas-
tre, ale tuturora. Deunăzi, mă aflam într-un oficiu
parohial, îmi așteptam un vechi amic. Au sosit
înaintea lui, îmbrăcați încă în odăjdii, cei doi pre-
oți. S-au prăbușit pe singurele două fotolii din
mica încăpere "Eh, respiră primul ușurat, bine
c-am scăpat. Ia să tragem noi o pipă". Și, cu o ele-
ganță îndelung exersată, își deschide tabachera. Al
doilea îl imită. Sunt fericiți! Scăpaseră de "oblig-
ația" altarului, scăpaseră de orele urmării lui
Hristos, de chipul răstignirii Lui! Scăpaseră de
obositorul ceas al adorării Lui mântuitoare. Fumul
țigărilor a plutit o vreme între tăcerile noastre,
apoi s-a risipit în aerul de gară pustie. Ne-am pri-
vit unii altora chipul, fără să ne putem desluși
sufletul.
Dar instituția, vor întreba alții! Ei bine, acesta e
un subiect mult mai dificil și îndeobște, cu grijă,
evitat. Chiar dacă știm că numai adevărul ne face
liberi. Poți spune că plăcerea de a fi model nu e
doar o problemă de voință personală, ci și una de
Alice Iliescu
Sold
cultură, de gramatică și de exercițiu intelectual?
Poți spune că o carte, indiferent care este punctul
de vedere al autorului, nu mai poate fi supusă, în
2012, după modelul cenzurii totalitare, difuzării
dirijate? Poți spune că inflația de conferințe pe un
post de televiziune, fie el și "Trinitas", va duce
inevitabil la compromiterea ideii de dialog, într-o
țară în care, oricum se vorbește mult și prost?
Poți spune că nu folosește nimănui un ziar care
se oferă gratuit în tinda sfintelor biserici? Poți
spune că ideea de colectivitate nu se poate substi-
tui celei de comunitate și cu atât mai puțin ideii
de comuniune? Poți spune că o predică atempo-
rală și repetitivă până la exasperare, cuprinde deja
în ea întregul păcat al neadevărului teologic? Poți
spune că tu ai fi refuzat distincția, sub forma
"darurilor primejdioase" (M. Eminescu), ale unui
politician, declarat, ani de zile, adversar al ridicării
Catedralei neamului? Poți spune că acceptarea
titlului academic al unei universități neacreditate
îți poate compromite imaginea? Sau că trocul
funcțiilor publice încă e un obicei răsăritean de
care nu ne-am despărțit? În urmă cu câțiva ani,
am trecut printr-un oraș american, în care se
stingea memoria unei mari, cândva, comunități
românești. Cu tâlc și binevoitor, părintele ne-a
invitat în subsolul reședinței sale. Să vedem cum
arată prezentul halucinant al unei istorii glorioase:
munți de documente, fotografii, registre, costume,
drapele, pe scurt, o impresionantă arhivă a trecerii
noastre prin lume, lăsată victimă maladivului dis-
preț față de noi înșine. Dovadă de credință sau de
nevrednicie a unor instituții? Putem doar cu fraze
("amintirea lor din neam în neam") să facem
întreg chipul ființei noastre istorice?
Când vreau să mă simt cu adevărat liber,
recitesc Memoriile lui Valeriu Anania. Singura
carte mare, fără prejudecăți, a ultimelor decenii.
Aflu în ea răspuns tuturor întrebărilor, despre jert-
fă și agonie, despre neputința cărnii și tăria spirit-
ului, despre bucuria lacrimii și sărutul trădării,
despre păcatele oamenilor și periferia morală,
despre falsa recunoștință și curăția inimii. Aflu că
slăbiciunea n-a fost niciodată un garant al li-
bertății. Și mi zic: fericită clipa în care Biserica,
din al cărui trup duhovnicesc fac parte, va înceta
să se mai mintă pe sine.
(va urma)
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
Black Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
dezbateri & idei
Viața bună mediată tehnologic
| Robert Arnăutu_____________________________________
n urma războaielor ultimelor două secole au fost
studiate (deși se °tia de mai demult de aceste
fenomene) membrele fantomă. Un soldat ce și-a
pierdut spre exemplu o mână pe câmpul de luptă
raportează că își simte încă mâna, ba mai mult, are
dureri insuportabile în acea mână. Fenomenul nu
este rar, apărând în forme mai ușoare sau mai
grave la aproximativ 90% din cei ce își pierd un
membru. Problema cu atenuarea durerii în
membrele fantomă este aceea că nefiind o durere
fizico-chimico-biologică nu poate fi tratată prin
administrarea de analgezice. Modalitatea de a
reduce sau chiar anula durerea s-a dovedit a fi
simplă, unii pacienți chiar scăpând de membrele
fantomă. Este vorba de folosirea unei cutii cu două
compartimente și a unei oglinzi. Unul din
compartimente este acoperit, celălalt este vizibil.
Cele două compartimente sunt despărțite de
oglindă. Cutia este așezată în fața pacientului astfel
încât acesta să își poată introduce mâinile în cele
două compartimente ale cutiei. Mâna sănătoasă va
fi introdusă în compartimentul vizibil. Oglinda este
astfel poziționată încât pacientul va putea vedea
reflecția mâinii existente în acea poziție în care ar
trebui să se afle mâna fantomă. Vizual pacientul
percepe astfel două mâini sănătoase, una dreaptă și
una stângă. Marea problemă ce trebuie rezolvată în
cazurile de membre fantomă este ca pacientul să
poată controla acel membru fantomă. Terapia
oglinzii constă în a cere pacientului să facă cu
ambele mâini exact aceleași gesturi (de exemplu să
strângă și să deschidă pumnul). Pacientul va
observa în cadrul terapiei cum cele două mâini ale
sale acționează concomitent la voința sa și mai ales
că își poate controla membrul fantomă. În limbaj
tehnic, corpul propriu pe care pacientul îl simte
este schema corporală iar ceea ce el vede este
imaginea corpului. Înainte de terapie schema
corporală conține o mână dureroasă, dar imaginea
corpului este lipsită de o astfel de mână. În cadrul
terapiei se caută a da o imagine acestei scheme
pentru a o putea modifica.
Dar astfel de experimente au mers mai departe
pentru a demonstra modalitatea întrupării
extensiilor tehnologice. Noul experiment are
următoarea formă: o persoană își așează mâna sub
un pupitru. Pe acel pupitru se află un obiect
oarecare, de exemplu o carte. O altă persoană va
trebui să atingă concomitent, după același model de
mișcare, atât mâna persoanei care se află sub
pupitru cât și obiectul care se află pe pupitru și pe
care persoana în cauză îl observă. În urma
experimentului, persoana raportează, de cele mai
multe ori că simte atingerea în respectivul obiect.
Prin urmare schema corporală ajunge să cuprindă și
acel obiect exterior.
Ceea ce demonstrează aceste experimente este
faptul că obiectele materiale cu care avem contact
prelungit, prin intermediul cărora acționăm devin
parte a corpului nostru. Cu aceste extensii
percepem și acționăm în lume. Astfel, când scriem
cu un creion pe hârtie (o activitate din ce în ce mai
rară), creionul devine transparent privirii teleologice
care se concentrează pe actul de a scrie. Cu acel
creion simțim asperitățile hârtiei, prin acel creion ne
manifestăm în cadrul unei simbioze om-tehnologie.
Extrapolând, același lucru se întâmplă când vorbim
la telefon sau când conducem mașina: extensiile
materiale ale corpului nostru devin parte a schemei
noastre corporale.
Aceste extensii tehnologice, de la simplii
ochelari de vedere la calculatoare și realități virtuale,
mediază percepția și acțiunea umană. „Fiziologic
vorbind, omul, în cursul utilizării obișnuite a
tehnologiei - sau a trupului său prevăzut cu
nenumărate extensii - este perpetuu modificat de
tehnologie și, la rându-i, descoperă mereu căi noi
de modificare a tehnologiei”. (McLuhan, 2006,
412). Tehnologia se interpune între ființa umană și
lume, dar nu ca un mediu transparent, ca un fel de
ochelari fără dioptrii, ci modifică atât pe cel ce
experimentează cât și lumea experimentată.
Inserându-se în relația eu-lume, în interrelația prin
care se constituie reciproc ființa umană și lumea sa,
tehnologia devine parte esențială a acestei relații.
Tehnologiile nu sunt 'intermediari' neutri între
oameni și lume, ci mediatori: ele mediază activ
această relație”. Pentru a specifica diferența dintre
intermediar și mediator este foarte sugestivă o
imagine preluată din Dragostea în vremea holerei
de Gabriel Garcia Marquez. Astfel într-o relație de
dragoste intermediarul este cel ce duce scrisorile de
la un îndrăgostit la celălalt fără să cunoască scopul
și conținutul scrisorii sau intențiile celor doi.
Mediatorul pe de altă parte este cel care cunoaște
intențiile ambilor și mediază activ relația. În roman-
ul amintit, cel ce mediază relația de dragoste, medi-
atorul, Francisco Aziza, scrie scrisorile pentru ambii
îndrăgostiți, astfel încât ajunge să se substituie aces-
tei relații.
Un telefon mobil este un mijloc de percepție mai
degrabă decât obiect al percepției. Deși doar tele-
fonul este cel ce scoate sunete și, la limită, eu per-
cep doar sunetele difuzorului telefonului, nu tele-
fonul este totuși cel pe care îl percep, ci persoana
cu care vorbesc. Telefonul în acest caz, împreună cu
rețeaua GSM, devine parte a sistemului meu per-
ceptiv, extinde zona mea de influență și percepție.
Principala caracteristică pentru ca întruparea dispo-
zitivelor tehnologice și medierea să aibă loc este ca
tehnologia să poată deveni transparentă în cadrul
acțiunii. Pentru ca transparența să se realizeze
sunt necesare cel puțin trei condiții: a) condiția de
design, artefactul trebuie să fie astfel construit încât
să poată fi întrupat, în cazul unui dispozitiv
hands-free să respecte structura anatomică a urechii;
b) condiția de dexteritate, o anumită îndemânare în
a folosi artefactul, de exemplu să cunosc modul de
manipulare al mausului și ce efecte
au acțiunile particulare; c) condiția de familiaritate,
Mircea Spătaru
Suplicia (detaliu)
artefactul trebuie să instanțieze ceea ce este per-
ceput într-o formă analoagă percepției nemediate,
să transpună de exemplu radiația infraroșie în imag-
ini din spectrul vizibil.
Toate medierile tehnologice transformă radical per-
cepția și acțiunea prin fenomenele de amplificare și
reducere a elementelor percepute. Telefonul ampli-
fică atenția acordată vocii și discursului unei per-
soane reducând în schimb celelalte caracteristici ale
prezenței unei persoane. Prezența telefonului nu
modifică doar modul de a fi prezent dar creează
noi modalități de comunicare, noi îndemânări, un
nou tip de atenție și de inserție în lume.
Întruparea și medierea specifice tehnologiilor au
implicații asupra modului de a trăi și asupra vieții
noastre morale. Tehnologiile oferă afordări (affor-
dance=calitate a unui obiect de a permite, a sugera
sau a impune anumite acțiuni). Un limitator de
viteză obligă șoferul să încetinească, ecografia
obstetrică mărește afectivitatea părinților față de
copil înainte ca acesta să se nască, deținerea unui
cuptor cu microunde crește probabilitatea adoptării
unei alimentații bazate pe preparate congelate.
Datorită creșterii dependenței noastre față de
tehnologii, acestea trebuie luate în considerare în
urmărirea unei vieți bune (scopul omului pentru
Aristotel). Tehnologia nu este doar un instrument
pe care îl putem ignora. Simpla existență a unei
tehnologii creează dileme morale chiar în cazul
respingerii acesteia. Faptul că o tehnologie oferă
anumite posibilități, depistarea unei malformații
prin ecografii obstetrice, face din opțiunea de a nu
efectua testul o decizie informată tehnologic care
mediază relația cu viitorul copil. Mare parte din
viață nici nu mai este poibilă în afara medierii
tehnologice: angajarea este condiționată de trimi-
terea unei aplicații prin mail, supraviețuirea este
condiționată de sistemele de transport, utilități și
aprovizionare cu hrană. Aceste medieri care
formează țesătura de fundal a vieții noastre reclamă
o nouă conștientizare a existenței în care opțiunile
oferite de tehnologie, sau lipsa acestora, să fie
corect evaluate.
■
24
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remarci filosofice
Ce au toți cu etica? (II)
Jean-Loup d’Autrecourt
e)	Conștiința morală
Stricto sensu, morala prive°te doar viața
interioară a persoanei, care se traduce prin lupta
permanentă cu sine însuși, în vederea ameliorării
moralității. Pentru aceasta, trebuie mai întâi
procedat la examenul de conștiință, la sfârșitul
fiecărei zile, așa cum recomanda Kant. Este lupta
cea mai teribilă, pentru că nu există adversar mai
redutabil decât sine însuși. Sartre (Jean-Paul)
spunea, cu stilul lui teribilist: L’enfer, c’est les
autres (infernul... sunt ceilalți). Este total fals, căci
infernul se află, de fapt, în noi înșine. Lupta este
titanică, luptă de o viață, pentru că nu putem
progresa moral, dacă nu ne îndoim de noi înșine,
dacă nu ne confruntăm cu noi înșine, dacă nu ne
reevaluăm, dacă nu ne corectăm fără încetare.
Chiar dacă scăpăm justiției, poliției, opiniei
publice, trebuie să ne mărturisim nouă înșine de
ceea ce suntem capabili. Eu sunt martorul căruia
nu-i voi putea scăpa niciodată!
Astfel apare ideea de conștiință morală.
Aceasta nu este de conceput fără ideea de
responsabilitate dublată de predispoziția pentru
culpabilitate. Sentimentul de culpabilitate (lat.
culpabilis) nu este ceva grav, așa cum cred cei mai
mulți dintre oameni. Nu este adevărat, pentru că
propensiunea pentru culpabilitate este o dovadă
de superioritate a conștiinței morale. Bineînțeles
că nu țin cont de cazurile patologice, de nevroze
și alte deviații, fobii sau obsesii. A se simți
culpabil fără motiv este o perversiune. Dar a fi
culpabil efectiv, pentru a fi înfăptuit acte
imputabile, este în mod evident ceva serios. Lato
sensu, culpabili noi suntem foarte rar, dar
responsabili ar trebui să fim în mod constant!
Însă cei care nu sunt capabili de sentimentul de
culpabilitate sunt de fapt niște monștrii imorali
(exemplu: criminalii profesioniști, torționarii,
anumiți oameni politici etc.).
Dacă nu dăm satisfacție acestor condiții,
atunci suntem de blamat, trebuie să suportăm
oprobriul public, dar mai ales (în cazul în care
scăpăm reproșurilor și dezaprobării publice)
devenim prada regretelor și remușcărilor, care
provin din propria noastră conștiință morală.
Aceasta este instanța morală cea mai teribilă. Ea
nu vă lasă în pace. Este faimoasa conștiința
nenorocită, ca să-l parfrazez pe John Locke, care
spunea „Eu sunt o conștiință necăjită”. Justiția
condamnă, sancționează și pedepsește, dar etica
doar reproșează, blamează și dezaprobă. De aceea
codurile etice nu au o eficacitate imediată, ci doar
pe termen lung. În schimb, dacă prin justiție se
evacuează penalitatea, se șterge cumva greșeala,
prin morală se accentuează culpabilitatea și mai
ales se ridică nivelul de responsabilitate.
Stricto sensu, nu există pedeapsă morală.
Putem respecta perfect legile, dar să fim o ființă
profund imorală. Pe de altă parte, în cazul în care
ducem o viață bună, suntem suceptibili de a fi
lăudați de ceilalți. Spun „susceptibili” pentru că
ceilalți sunt rareori gata să ne acorde elogiile,
fiind mai degrabă dispuși să ne calomnieze, să ne
denigreze, să ne devalorizeze. Apologia care se
face anumitor persoane încă din timpul vieții
prezintă întotdeauna ceva suspect. Ce poate fi
mai îndoielnic decât acceptarea cu recunoștință a
premiilor, titlurilor, onorurilor, medaliilor, în loc
ca acestea să fie refuzate cu dispreț?
Dar se poate și mai rău decât atât, atunci când
ne sustragem sistematic moralei. Psihologii,
psihiatrii și psihanaliștii sunt cu toții de acord,
pentru a susține că cele mai multe din maladiile
nervoase achiziționate, căpătate (depresiunile,
schizofreniile, isteriile, psihozele, obsesiile, fobiile,
alienările etc.) au drept cauză entorse morale
grave. Minciuna sistematică, intrigile și manevrele,
delațiunea, ipocrizia, duplicitatea, gelozia, invidia
au drept consecințe și pe termen lung conflicte
morale grave, care devin insuportabile și pot duce
până la sinucidere și crimă. Dar aceeastă alienare
morală poate de asemenea fi (de altfel chiar este)
difuzată de mass-media, de învățământ, prin
manipulările și influențele de tot felul. Este cazul
ideologiilor periculoase, mai grave decât virușii și
molimele, capabile să influențeze mulțimile, prin
psihoze de masă, până la crima organizată (vezi
revoluțiile de tot felul, comunismul din secolul
trecut, criza valorilor în prezent etc.). Pagubele
sunt incomensurabile și nu suntem niciodată la
adăpost de astfel de amenințări, așa cum ne
prevenea deja Jung în anii treizeci! Nu ne putem
juca cu valorile morale.
f)	Valorile etice
Altă constatare, reflecția morală se situează în
domeniul normelor sau al valorilor normative:
care trebuie căutate, descoperite, puse în evidență,
impuse, respectate etc. Astfel, obligația,
imperativul, datoria, încrederea, altruismul,
prietenia sunt valori care nu ar putea fi integrate
decât prin convenție, printr-un fel de acceptare
unanimă. Altfel nu s-ar putea vorbi de etică într-o
comunitate tribală, într-o societate, într-o țară etc.
Morala kantiană, de exemplu, este constituită în
jurul valorii centrale de datorie. Trebuie
îndeplinite în mod riguros datoriile, orice s-ar
întâmpla, pentru a duce o viață bună din punct
de vedere moral. Aceasta este morala
imperativului. Faptul pare bineînțeles discutabil,
pentru că putem să ne facem datoria (la școală, la
muncă, în familie, în societate), dar să avem o
viață interioară de frustrații, de nemulțumiri, de
revoltă și tot felul de alte tentații. Din această
Heide Warlamis	Dimineața
perspectivă, datoria de împlinit pare mai degrabă
o valoare morală exterioară conștiinței, care
privește relațiile individului cu ceilalți.
Numai că pentru Kant, este vorba de asemenea
de o datorie față de sine-însușii. De aceea se
vorbește din secolul al XVIII-lea despre „rigoris-
mul kantian”. Efortul făcut de filosoful german
pentru elaborarea unor principii de etică univer-
sale este de considerat în mod serios. Regăsim în
această aspirație kantiană nu doar un nobil ideal,
care nu are cum să fie nociv, dar și o profundă
iubire pentru rațiune și umanitate, o mare
încredere în posibilitățile omului: să procedăm ast-
fel încât, tot ceea ce facem să fie universalizabil,
toată lumea să poată să facă la fel. „Comportă-te
în așa fel încât să consideri umanitatea la fel de
bine în propria persoană cât și în oricare altă per-
soană întotdeauna și în același timp ca o finali-
tate, și niciodată pur și simplu ca un mijloc”ii,
este una din principalele maxime kantiene.
Kant afirmă contrariul scenariilor (coșmarelor)
utopice, care suferă de misologie (ura rațiunii),
care produce la rândul ei misantropia (ura
umanității). El a insistat împotriva acestui pericol
născut, după părera lui, dintr-o deviere a
demersului moral: „De fapt, remarcăm că, cu cât
o rațiune cultivată se ocupă mai mult cu
urmărirea bucuriei vieții și a fericirii, [cu atât] mai
mult omul se îndepărtează de adevărata
mulțumire. Iată de ce în cazul multora, mai ales
la aceia care au făcut din utilizarea rațiunii cea
mai importantă experiență, se produce, dacă sunt
destul de sinceri ca să o recunoască, un anumit
grad de misologie, adică de ură a rațiunii”iii.
Această subtilă remarcă ar trebui să dea de gândit
tuturor acelor „moraliști” de duzină; cei care cred
că este suficient să urmezi un cod moral, fără a
ține cont de fundamentul metafizic și religios!
Pe de altă parte, este adevărat de asemenea că
cei care respectă anumite valori normative sunt
puțini la număr, pentru că cei mai mulți oameni
nu reușesc, chiar dacă într-un anumit fel ei își
doresc acest lucru. O anume slăbiciune de
caracter îi împiedică. În acest caz este oare vorba
de o etică a minorității, pe care majoritatea o
ignoră? Avem de-a face cu o morală a unor elite,
o morală impusă sau cu „morala celui mai tare”iv,
ca să reiau cuvintele lui Nietzsche? Răspunsul
este ambiguu. Pe de-o parte, este adevărat că în
toate epocile trecute, limbajul stă mărturie despre
utilizarea termenilor peiorativi pentru a desemna
vulgul, săracii, mulțimea, în termeni de: prostime,
săraci cu duhul, ignoranți, vulgari, vicioși, vicleni,
analfabeți, inculți, meschini, mizerabili, josnici etc.
Pe de altă parte, majoritatea nu pare să ignore
regulile morale, pentru că salvează totuși
aparențele și cel puțin se preface că respectă
aceste reguli morale, cel puțin de „ochii lumii”, ca
pe ceva care este totuși bun, important, însă greu
de satisfăcut. Într-adevăr, cei mai mulți dintre noi
nu suntem suficient de virtuoși, ca să ne
conformăm unui cod moral anume. Dar problema
etică, în epoca contemporană, când populația este
mai educată, nu mai este aceea a mulțimii, a
majorității, ci uimitor, aceea a elitelor. Înainte
trebuiau educate masele, acum trebuie educate
mai ales elitele, un fel de elite foarte bizare,
pentru că prezintă simptome de vulgaritate, fapt
incompatibil cu poziția lor socială. Dar cum să
procedăm? Kant semnalase deja, la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, această mare problemă a
educației.
(va urma)
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
5
Black Pantone 253 U
25
Black Pantone 253 U
credo
Distributivismul:
o expresie a fracturilor lumii
contemporane
| Marius lanus______________________________________
Hurduzeu e un copil. Un tânăr român din
Statele Unite, care face proiecte pentru
noi. Cam ce încercam să facem noi,
câteva grupuri de tineri de pe aici, în urmă cu
cinci-zece ani, fără succes și fără vreo perspectivă
clară (și eu am fost unul dintre fondatorii unui
partid care n-a existat cu adevărat niciodată).
Tânărul din State are o înfățișare stângace, de
adolescent care nu a pus piciorul pe minge, și o
atitudine civilizată, de universitar absorbit de
discuții pretențioase.
La început, din pricina numelui cam comic al
curentului său politic, am crezut că Hurduzeu e
șeful unei rețele de vânzare directă, iar adepții săi
vând ceva din ușă în ușă.
Dar doi dintre susținătorii lui Hurduzeu m-au
lămurit. Departe de a fi o afacere alternativă de
tip sectant, „distributivismul” e un curent de
gândire socială care propune distribuirea eficientă
a mijloacelor de producție în societate. Am sărit
ca ars! „Și cum vreți să faceți asta?”, i-am întrebat
pe adepții curentului. Nu au știut ce să-mi
răspundă. „Cu forța, poate, cum au făcut și
comuniștii?... Ideea voastră e de când lumea: să
luăm de la bogați și să dăm la săraci. Dar cum
poți să faci asta? Sau voi vreți o dictatură?”
Le-am mai spus că tipul de discurs pe care îl
practică e marxist și că ar trebui să-l citească mai
atent pe Zola: lumea merge spre acumularea
mijloacelor de producție în tot mai puține mâini
și spre producția pentru mase. Nu poți opri
lumea din drumul ăsta decât cu forța. Dar
susținătorii lui Hurduzeu au insistat să citesc ce
scrie el, de parcă ei nu ar fi fost în stare să-mi
prezinte ideile generale ale mișcării. Abia apoi am
înțeles de ce.
Nu știu în ce măsură își are locul în această
prezentare rațională o senzație pur subiectivă...
Totuși, voi prezenta una: de îndată ce începi să
citești un text al lui Hurduzeu, o liniște deosebită
ți se așează în suflet, de parcă ai citi textele
vreunui monah. E o senzație care vine de dincolo
de conținutul de idei al scrierilor. Acestea parcă ar
fi „vrăjite”, parcă ar avea o putere independentă
de sensul lor literar...
Mă întorc cu picioarele pe pământ. Termenul
de „distributivism” a fost abandonat. Cred că mai
multă lume a observat că acest „concept” nu e
tocmai potrivit pentru o mișcare „socială și
politică”, așa că el a fost împins sub canapea.
Grupul lui Hurduzeu s-a apucat de ceva mai
serios. Au adunat lumea pe o listă de comunicare
cu numele „Green”. Totuși, nimeni nu știe încă
dacă verdele grupării este cel ecologist sau cel
legionar. Dacă ar fi să punem în balanță postările,
cred că atârnă mai greu nuanța din urmă.
Cu comunismul ascuns pe după degete și un
verde tulbure pe steaguri, grupul lui Hurduzeu se
definește ca fiind: creștin, naționalist (“în sensul
bun al cuvântului”, îmi zic ei), ecologist. Pare
rețeta bramburelii complete, fracturismul politic
în cea mai sumbră formulă a sa, dar nu e chiar
așa. Avem de-a face cu încercarea unei generații
de a selecta, dintr-o grămadă de rupturi și petice,
ce mai e bun. Așa mi se pare gruparea lui
Hurduzeu: o adunătură de scormonitori în
gunoiul epocii noastre. Cum mai găsește unul un
petic mai strălucitor, care pare încă utilizabil, cum
îl aruncă în grămada de recuperări strigând: „Și
asta e bună!” Numai că nu e chiar așa. Metoda
pe care o folosește acest grup destul de eterogen
de tineri în procesul său de închegare garantează
doar două lucruri: 1) că în procesul de selecție
multe gunoaie fără viitor vor trece drept idei bune
de recuperat, doar pentru că lucesc și iau ochii
mulțimii; și 2) că tinerii noștri se vor murdări.
Parcă „distributivismul” era un pic mai bun...
Sau o mișcare politică de tip creștin: câtă nevoie
avem de așa ceva! Dar cum să faci un universitar
să priceapă că un vag „Partid Distributivist” ar fi
votat de două sute de oameni, o neclară mișcare
„Green” de două mii, iar o Mișcare Ortodoxă
poate fi votată și de două milioane.
După ce am postat un material antinaționalist
pe lista foștilor distributiviști, am fost scos de pe
ea pentru că aș zgândări sentimentele naționaliste
ale celor de pe ea. Felul în care s-au petrecut
lucrurile, fără a mi se permite să spun un ultim
cuvânt, mi se pare foarte dubios. Se pare că sunt
în preajma lui Hurduzeu niște băieți al căror vis e
să colecționeze pe cizmele de piele amprentele
dentare ale „jidanilor”, țiganilor și comuniștilor
(dacă or mai fi existând) care le ies în cale.
Dacă Hurduzeu vrea să aibă un viitor politic
Elena Ilaș
Reconstrucție în argint
Vasile Gorduz	Rugăciunea
frumos, ar fi bine să o rupă de pe acum cu aceste
idei. Ele încalcă porunca iubirii aproapelui dată
nouă de Însuși Domnul Hristos și aduc în coșul
de recuperări al distributiviștilor un element care
pătează rău și greu se poate șterge: sângele.
Începutul acestui text e o aluzie și un
avertisment (cam așa ni-l prezenta Eugen
Jebeleanu pe adolescentul Nicolae Ceaușescu,
prizonier la Jilava). Dar, deși ideile lui proiectează
în viitor un damf de dictatură, cel mai probabil e
ca evoluția politică a lui Hurduzeu să rămână
între granițele creștinismului adevărat. Și câtă
nevoie ar fi în România de un partid cu adevărat
creștin! În plus, Hurduzeu e un intelectual și încă
unul care are câteva idei personale, așa că sper să
îl ajute Dumnezeu să facă lucruri bune.
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
~26j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
excelsior
John Heilpern
Chemare din Avon
Profesorul Harold Bloom, cel mai renumit °i
probabil cel mai împătimit critic literar °i
exeget al lui Shakespeare din America, a avut
amabilitatea să mă invite la un dineu la el acasă,
în New Haven, unde predă la Universitatea Yale
de cincizeci și cinci de ani.
- În copilărie, și-a amintit el, i-am spus tatei că
vreau să mă fac profesor de poezie, iar el s-a
enervat. A țipat la mine: „Un melamed - un
dascăl?” Și iată că toată viața asta am fost.
Marele om - care în tinerețe vorbea idiș - nu
mai prea seamănă cu personajul shakespearean
favorit al Domniei Sale, rubicondul Jack Falstaff,
renegatul, spiritul liber și regele neîncoronat al
dezordinii. La optzeci de ani împliniți, diferitele
boli l-au lăsat pe profesor slăbit și cam fragil, dar
splendid de neînfricat în spirit.
- De câteva ori era să vă las, m-a anunțat el pe
un ton mâhnit. S-a înviorat însă imediat: Dar mai
sunt încă aici!
Se proptea într-un baston când ne-am așezat la
masa din sufragerie, ticsită de hârtii și stive de
cărți prost echilibrate. Mi se adresa cu „băiete”,
ori, mai plăcut, cu „fiule”. („Acum spune-mi totul
despre tine, fiule!”) Cea care i-a fost soție timp de
cincizeci de ani, Jeanne, specialistă în psihologia
infantilă, ne-a făcut sandvișuri cu brânză
gratinată, servite cu cartofi prăjiți. Pe urmă, ceai
și prăjiturele.
- Aud că dacă există pe lume o persoană pe
care ați dori s-o cunoașteți, m-am aventurat eu,
aceea este Sophia Loren.
- N-o să fac niciodată cunoștință cu ea. Ne
mișcăm în cercuri diferite!
Cea de a 39-a carte a lui Bloom, The
Anatomy of Influence: Literature as a Way of Life
[Anatomia influenței: literatura ca mod de viață],
publicată de editura Universității Yale,
încoronează strădania sa de o viață de a înțelege
geniul lui Shakespeare și semnificațiile operei
acestuia. A sudiat atât de mult piesele încât le știe
pe dinafară. Bloom bardologul nu are egal.
- Dacă Shakespeare nu e Dumnezeu, zice el,
nu știu cine ar putea fi.
- Iar biografiile speculative ale Bardului, îl
provoc eu, nu reușesc să dezvelească miezul
misterului.
Dă-mi voie să-l citez pe Ralph Waldo
Emerson, cea mai strălucită minte produsă de
America: „Shakespeare este unicul biograf posibil
al lui Shakespeare”. Altfel spus, nu căuta omul în
operă - caută opera în om. Și termină cu
speculațiile despre viața lui.
- Ce credeți despre regizorii care îl
interpretează harnic pentru noi?
- Toți regizorii lui Shakespeare cu propensiuni
elitiste ar trebui executați în zori, a propus el,
adăugând, afabil: dar termină de mâncat cartofii,
că se răcesc.
Mi-am zis că, în afară de Sophia Loren,
profesorului Bloom i-ar fi plăcut cel mai mult să
se întâlnească nas în nas cu eroul lui Falstaff (sau
„Bloomstaff”, cum îl rebotează uneori). Dar,
evident, greșeam.
- Nu uita că au existat trei mari poeți cu care
nici dumneata nici eu n-am dori să stăm la un
pahar, necum să luăm masa: Christopher
Marlowe, Franțois Villon, Arthur Rimbaud. În cel
mai bun caz ei ne-ar jefui, iar în cel mai rău ne-ar
ucide. Sir John Falstaff nu ne-ar omorî, dar cu
siguranță ne-ar împunge cu cuțitul și probabil
ne-ar ușura de ce avem prin buzunare.
- Cu toate acestea, îl iubiți?
- Din două motive. Pentru că, mai mult decât
Hamlet - și asta înseamnă ceva - e persoana cea
mai inteligentă din toată literatura. Posedă cel mai
bun creier, cel mai ascuțit spirit, cel mai inspirat
limbaj ironic. Răposatul meu prieten, strălucitul
critic George Wilson Knight, spunea despre
Falstaff că e ambasadorul morții. Dar Falstaff
înseamnă viață! Falstaff este binecuvântarea!
- „Alungă-l pe rotofeiul Jack și vei alunga
lumea întreagă.” De ce nobilul Prinț Hal, viitorul
salvator al Angliei, se dezice crud de Falstaff,
vechiul său prieten și dascăl?
- O scenă care-ți sfâșie sufletul. Numai că Hal
nu are în el nimic nobil. Hazzlitt zicea că ne
place de el în piesă, dar, de fapt, nu este decât un
monstru jovial. „Jovial” e un îndulcitor. El este un
monstru sută la sută. Măcelărește prizonierii,
trădează pe toată lumea, profită de împrejurări. E
fiul tatălui său. Încetează să mai fie fiul lui
Falstaff când aceasta nu-i mai servește la nimic.
- Totuși, Falstaff îi citește pe cei puternici ca
pe o carte.
- El înțelege totul. Este cea mai bună călăuză
pentru starea actuală a lumii. Te poți gândi la
cineva mai antitetic față de fascism ori față de
Tea Party decât Sir John Falstaff?
- Dar de ce l-ar asculta cineva pe Falstaff azi,
dacă nu-l ascultă personajele din piesă?
- Nevoia noastră de el este mai mare.
Am continuat prin a spune că doi actori
oscarizați, Al Pacino și F. Murray Abraham, îl
jucaseră recent pe Shylock la New York, și că
Shylock-ul lui Abraham fusese cel mai bun din
câți văzusem. Împotriva rațiunii mele, aș fi vrut
Paul Vasilescu
Dantesca II
ca evreul să câștige procesul și să-l ucidă pe
năpârca de Antonio, ca să-i ia funtul de carne.
- Dar Deutoronomul o interzice, iar
Shakespeare este exclus să nu fi știut!, protestă
Bloom. Și Talmudul o interzice. Dar stai să-ți
povestesc despre cel mai grozav Shylock văzut de
mine.
Și mi-a povestit cum, în tinerețe, s-a dus prima
oară la teatru. Cele trei surori mai mari l-au luat
cu ele să-l vadă pe actorul Maurice Schwartz -
discipolul lui Jacob Adler și Boris Tomașevski,
idolii Europei Răsăritene și ai New York-ului - în
Neguțătorul din Veneția, montată la unul din
vechile teatre de limbă idiș de pe Second Avenue.
- N-am să uit niciodată. lată-l pe țâncul
Herschel Bloom cu cele trei surori splendide, și
vine scena judecății. Dar regizorul o rescrisese!
Antonio tremură, gol până la brâu și, în timp ce
noi urmărim piesa cu răsuflarea tăiată, Shylock-ul
lui Maurice Schwartz înaintează spre el cu un
cuțit cât toate zilele. Se apropie tot mai tare de
victimă, spre groaza noastră. Dar, dintr-o dată,
făcând parcă teatrul să se cutremure din temelii,
Shylock aruncă departe cuțitul și strigă: ”Ikh bin
dokh a yid!” „Sunt evreu, la urma urmei!” Adică:
„Noi, evreii, nu facem lucruri din astea!” Tot
publicul, inclusiv eu, s-a ridicat în picioare,
încheie Bloom, mulțumit. A fost un eveniment
foarte iudaic și cred că Shakespeare, dacă ar fi
fost de față, l-ar fi apreciat.
Incontestabil, Harold Bloom are criticii și
inamicii săi. Universitățile sunt tixite de ei:
neo-marxiști, nou-istoriciști, post-feminiști. Dar eu
prefer să ridic paharul în cinstea lui, mulțumindu-
i pentru fantastica sa poveste de dragoste cu
literatura, și să-i închin toastul falstaffian:
- Mai multă viață!
Din Vanity Fair
Traducere de
Virgil Stanciu
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puncte de vedere
Cum se făceau colocviile
internaționale în România
comunistă
George Cipăianu
Vara anului 1987. Profesorul Ștefan Pascu,
directorul Institutului de Istorie și Arheologie,
unde eram cercetător pe atunci, mă invită în
biroul dânsului.
-	George, după cum știi, vom avea la Cluj un
colocviu de istorie româno-britanic.
-	Da, domnule profesor.
-	Te-aș ruga să mă ajuți la organizare; unii
„tovarăși" și-au exprimat dorința ca englezii să plece
mulțumiți.
Nu dădea niciodată ordin, te ruga și tu acceptai
și din dorința de a ajuta și de jena refuzului. Nu
mi-am putut înfrâna o scăpărare ironică din ochi,
poate mai mult de indignare. Știam că „tovarășii" nu
se gândeau decât la un abil dressing the window, nu
la prestigiul României, ci al regimului lor, la
legitimarea lui în ochii străinilor, care înțeleseseră
deja că era cel mai opresiv din Europa, poate cu o
excepție. Trebuia să fim deci cooperanți, gata la
dialog și prietenie, receptivi la alte opinii, prietenoși
dar nu prea, căci atunci „tovarășii schimbau coarda".
-	Ei, spuse profesorul Pascu, aruncându-și ochii
spre mine.
-	Sigur, domnule profesor, vă stau alături. Cum
facem?
Nu era prima mea experiență de acest gen. Mai
făcusem asemenea lucruri înainte, cu ocazia
Colocviului Internațional de Demografie Istorică și a
Colocviului Româno-American de Istorie.
-	George, avem între altele de întocmit un
program, care trebuie tradus în limba engleză. Ce
spui?
-	Păi, domnule profesor, să ne apucăm. Dacă
veni vorba eu am o carte în lucru despre relațiile
româno-britanice în Primul Război Mondial. Aș
putea ține o comunicare...
Îl văd pe profesor privind într-o parte, apoi, cu
vădită jenă, spre mine.
-	Dragul meu... (nu-și putea găsi cuvintele) au
stabilit deja alții, înainte, cine va prezenta
comunicări și subiectele lor. Eu...
Am înțeles că mi s-a rezervat, din nou, statutul
de second-class citizen. Sincer, mă cam învățasem și
descoperisem prețul pe care trebuia să-l plătesc
pentru că nefiind „picat cu ceară roșie" vorba
regretatului profesor Aurel Decei, nu făceam parte
din establishment. Aș fi avut eu ce căuta acolo?
Și-am început preparativele, împreună cu alți
colegi care au ajutat. Timpul a trecut și la începutul
lui septembrie au sosit colegii noștri din Anglia. Erau
însoțiți de niște băgători de seamă de la așa-zisa
Academie de Științe Sociale și Politice și alte
instituții, dintre care pe câțiva îi cunoșteam. Rolul
lor era ușor de intuit.
Lucrurile au început prost. Nu știu cine trebuia
să meargă cu mașina, sau cu mașinile, să-i aducă de
la aeroport, dar n-a ajuns acolo, așa că grupul
româno-englez sosit de la București a urcat în
autobuzul aeroportului și a fost debarcat cu bagaje
cu tot la Agenția TAROM din Cluj. Cumva au
ajuns la Hotelul Continental, unde pentru a intra au
străbătut o coadă considerabilă care se întindea până
la colțul străzii la o alimentară goală de produse.
Excelentă carte de vizită pentru prosperitatea din
România socialistă!
Amănuntul are un tâlc, în afară de semnificația
deja menționată. A doua zi dimineața, cred, în
clădirea Filialei din Cluj a Academiei Române, unde
se ținea colocviul, așteptând să-mi reiau misiunea de
tălmaci, îl aud din sala vecină pe șeful grupului de
„observatori" spunându-i răstit unuia mai tânăr:
-	Nu ți-am spus că nu au voie să umble aiurea
prin oraș și să mai facă și fotografii? Asta ca și cum
supușii Maiestății Sale Britanice nu erau destul de
edificați în legătură cu „marile noastre realizări",
trecând de fiecare dată când intrau sau ieșeau din
hotel prin coada grasă care stătea acolo la ușa lor cu
o „consecvență revoluționară".
Dar să nu anticipez. Colocviul trebuia să înceapă
în acea zi la orele 15:00; cred că era o zi de luni. Pe
vremea aceea nu se putea reproduce oricând, orice,
oricum. Veteranul xerox al Universității nu putea fi
folosit decât cu aprobarea unui prorector și apoi
umblă după semnături!
Intră intempestiv în secretariat unul dintre
„coordonatorii" grupului de „însoțire" venit de la
București ca să-i ajute pe englezi să nu se răzlețească
pe plaiul valah, unul care era coleg de birou sau
secund al faimosului tartore verificator al
publicațiilor de științe sociale de la Comitetul
Central, Mușat:
-	Ce-i asta? Cum se lucrează aici? N-am fost
întâmpinați cum se cuvine la aeroport! și dă-i, și
dă-i...
Apare profesorul Ștefan Pascu, îl aude pe omul
nostru făcând vocalize cu rezonanțe oltenești și-l
pune binișor la punct. Eu nici nu m-am întors,
continuând să lucrez cu secretara. Probabil acest
tovarăș se temea să nu fie tras la răspundere de alți
tovarăși, „mai superiori", grijulii ca mulțumirea
oaspeților (era ordin) să nu fie știrbită de aceste
smucituri organizatorice, destul de comune în lumea
românească de atunci.
Bun!
Cu ceva înainte de ora de deschidere a
colocviului luăm programele și ne îndreptăm spre
Filiala Academiei unde aveau să aibă loc lucrările,
într-o sală la parter. Acolo, într-o încăpere, pe o
masă, erau niște răcoritoare (Pepsi, lucru rar în
România) și cafea pentru oaspeți. Dau cu ochii de
Dennis Deletant:
-	Hello professor! Are you for the first time în
this country?
-	Spune-mi Dennis, fu răspunsul; am fost de
multe ori în țară, cunosc bine România.
Am simțit o simpatie spontană față de acest om.
Înalt, suplu, cu un mers legănat caracteristic, atrăgea
inevitabil atenția, în ciuda gesturilor măsurate și a
lipsei de emfază, a felului său de a vorbi, ori poate
tocmai de aceea. De o politețe încurajatoare, îl
învăluia parcă un aer de bunăvoință naturală,
necăutată, pe care o arăta oricui. Din spatele
ochelarilor te ațintea o privire calmă, dar
pătrunzătoare, doi ochi care lăsau să se întrevadă,
parțial, intensitatea trăirilor lăuntrice.
Nu ne-am întreținut în doi prea mult în decursul
colocviului. N-am prea avut când. Eu stăteam lângă
profesorul Ștefan Pascu pentru a traduce din română
în engleză și din engleză în română, el se așezase în
fața mea și participa la discuții. Am constatat cu
uimire că vorbește o limbă română fără cusur.
Am apucat totuși să-i spun că aveam în lucru o
carte despre relațiile româno-britanice în Primul
Război mondial. Nu mai țin minte dacă i-am spus
sau nu că aș fi vrut să țin o comunicare, dar nu mi
s-a permis. Cred că da. Au existat însă destule
împrejurări în care și-a putut da seama de felul în
care eram tratat, de statutul meu în instituție. Iată
două.
Într-o dimineață de colocviu a asistat la lucrări
ambasadorul Marii Britanii. Cât a stat în sală a făcut
traducerile o persoană de la Serviciul protocol de la
Universitate, care vorbea foarte bine englezește, dar
tâlcul era altul. Tovarășii voiau să se asigure că nu-mi
va scăpa vreo vorbă îndoielnică, din punctul lor de
vedere, în fața înaltului demnitar britanic.
Lucrurile se vor repeta în ultima zi de colocviu,
când eram invitați toți de rectorul Universității la o
discuție, după ultima dezbatere, după-masa. Am
fost primiți în sala de consiliu, unde fiind prezent și
ambasadorul, traducerea a făcut-o aceeași persoană.
S-ar putea crede că s-a întâmplat așa pentru că era
foarte priceput. Era, dar atunci de ce nu a fost trimis
să asigure calitatea tălmăcirilor în decursul întregului
colocviu? Oricum, eu eram mort de oboseală și i-am
mulțumit lui Dumnezeu că am putut răsufla!
Pupăză peste colac, la sfârșitul întâlnirii rectorul,
ca o gazdă bună, ne invită pe toți să continuăm
discuția la restaurantul Casei Universitarilor, peste
drum.
Vine la mine un secretar de partid și-mi spune,
sub privirile lui Dennis Deletant și ale profesorului
Pascu:
-	Georgică! La masa din această seară tacâmul
este foarte scump; ne-am gândit și la buzunarul tău
și la oboseala ta, așa că ar fi mai bine să mergi să te
odihnești.
Am plecat, învins de această „logică" și mâhnit,
refuzând politicos propunerea profesorului Pascu,
care indignat de cele petrecute insista să rămân cu
ei, și mi-am petrecut seara alături, pe terasa Casei
Universitarilor, cu un coleg, în jurul unui pahar de
rom cubanez. După colocviu, care a fost considerat
un succes, cu toate rateurile strategice ale celor care
dirijau din umbră, colegii britanici au fost invitați la
o excursie la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde eu
am refuzat să merg și unde arheologii care făceau
acolo săpături, solicitați de la Cluj, au pregătit mielul
și vinul de rigoare, pentru care nu au primit banii
nici în ziua de azi.
A trecut ceva timp, și într-o zi primesc o
scrisoare de la School of Slavonie and East European
Studies, prin care eram invitat la Universitatea din
Londra să le țin studenților o prelegere despre
Iluminism în Țările Române. În cadrul acestui
program puteam să stau la Londra pentru cercetări
în arhive și biblioteci.
Era mâna lui Dennis Deletant! Am fost măgulit
și încântat și am scris că merg. Trebuia să ajung
acolo în martie 1988.
La o bucată de vreme după aceea, mă trezesc
într-o bună zi cu același secretar de partid la mine în
birou:
-	Ascultă măi, zice! Cum ai îndrăznit să accepți
o invitație din Anglia, să mergi să le vorbești
studenților despre un subiect care nu constituie tema
ta de cercetare? N-ai putut să recomanzi pe
altcineva? Ce, noi nu avem specialiști în Iluminism?
-	Au fost și alți istorici clujeni, am spus, care au
vorbit în străinătate despre subiecte pe care nu le
cercetau cu predilecție. Eu măcar am avut preocupări
tangențiale...
-	Îmi dai un exemplu?
- Nu, pentru că eu nu scotocesc prin agendele
altora și nu este treaba mea, așa cum pe tine nu te
privește de ce am acceptat să merg la Londra! Ți-am
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
răspuns pentru că așteptai o explicație și faptul că
mi-o ceri mi se pare deplasat. Este simplu: am fost
invitat și voi încerca să mă duc.
- Nu te-ai gândit, zice omul partidului, că
invitând din alte părți oameni de prestigiu, pe tine
te-au chemat ca să ne pună în comparație
defavorabilă și să ne compromită?
- Iaca! Perfidul Albion! În decursul discuției
colegul meu de birou încercase de câteva ori să se
ridice și să plece. Nu l-am lăsat! Era păcat să rateze
o asemenea scenă!
- Și apoi, continuă interlocutorul meu, anumite
servicii se întreabă, de ce nu ai raportat că ai vorbit
la telefon cu Ambasada Angliei de la București?
Vorbisem într-adevăr, de două ori, chemat de o
funcționară româncă de acolo, care mă întreba de
ce nu mă duc după viză, eu care nici nu aveam la
mine pașaportul, care era la miliție și făcusem cărare
până la serviciul personal, unde îmi tot cereau câte
un act „pentru dosar". Atunci, în România, după
lege, orice convorbire cu un străin trebuia raportată,
dar eu vorbisem cu o concetățeană, chiar dacă lucra
la Ambasadă. Era ridicol, dar tovarășii știau ei ce
știau!
Mai târziu am aflat că englezii prudenți au
trimis un exemplar xerografiat al invitației mele la
Ambasada lor de la București, știind că în țara
noastră se mai întâmpla să se rătăcească scrisorile
venite din străinătate.
- Ascultă, i-am spus, ca să încheiem. M-au
invitat și văd că asta intrigă, pentru că eu cel puțin
mă pot înțelege cu studenții în limba engleză pe
care o cunosc!
N-a rămas prea mulțumit, iar eu n-am plecat în
Anglia. Cu vreo zece zile înainte de data când
trebuia să ajung la Londra, m-am dus la telefoanele
publice, sfătuit de un coleg, care spunea că acolo
pentru a primi legătura nu ți se cerea numele. Aud
telefonista spunând:
- Londra, cabina nouă!
Am sărit în cabină și am început să turui rapid
în receptor, de teamă să nu fiu oprit.
- Stai tovarășe, mă oprește o voce groasă, am
găsit persoana, dar ne întreabă cine-l caută.
Am râs cu poftă. Halal stratagemă de deghizare,
mi-am zis. Mi-am dat numele și aud în receptor
vocea de la celălalt capăt de linie:
- Hello, Dennis, i-am spus, nu mă lasă ăștia să
vin. Cer scuze!
Revenind în țară în 1990, după ce fusese o
vreme personna non grata în România comunistă,
Dennis m-a privit într-o parte, în timpul dejunului la
Casa Universitarilor, spunându-mi și amuzat și
intrigat:
- Cine dracu’ te-a pus să spui că nu te lasă
„ăștia" să pleci? O puteai păți! Într-adevăr, când nu
ți se permitea să onorezi o invitație nu aveai voie să
spui că nu ești lăsat să pleci. Trebuia să inventezi
motive personale, boală sau altceva, ori obligații
profesionale. Dar mie îmi ajunsese...
Am fost însă în Anglia după „Revoluție" tot
datorită omului de care m-a legat cu timpul o
adâncă și durabilă prietenie, datorită rectitudinii
sale, datorită atașamentului său pentru realitățile
românești și față de prieteni, datorită generozității
sale, care s-a răsfrânt și asupra altor colegi de la
Cluj, care au avut ocazia să facă cercetări la Londra,
invitați de profesorul Dennis Deletant, la
recomandarea mea.
Mă mândresc cu această prietenie, cu această
comuniune spirituală, îi mulțumesc lui Dumnezeu
că am parte de ele și mă gândesc cu nostalgică
recunoștință la zodia sub care l-am cunoscut.
■
zapp media
Adunarea coțofenelor clarvăzătoare
| Adrian Țion________________________________________
nceput sumbru pentru 2012. Ziarele au fost
împroșcate din primele zile ale anului cu știri
oribile: crime, sinucideri, jafuri, împușcături. La
noi și în lume. Timișorean asasin, polițist împușcat,
Belmondo jefuit, cerb sinucigaș... Numai în Coreea
de Nord e o liniște suspectă. O liniște sau o
neliniște? Previziunile sunt și aici sumbre. Pentru a
acoperi teama majoră privind viitorul țării, presa
din acest ținut al văicărelilor comandate nu mai
contenește să relateze pe larg despre „minunile
naturii” apărute după moartea „conducătorului
iubit” Kim Jong-il. Deși ideologia partidului unic
este așezată pe solidele învățături marxist-leniniste,
importate cu succes din URSS pe vremea
„președintelui etern” Kim Ir-sen, concepte
materialiste care exclud credința în minuni,
miraculosul este permis de regimul dictatorial
atunci când vine în sprijinul dinastiei.
Până și gălăgioasele corvide din acest regat al
fricii au rămas uimite. S-au adunat în copacii din
apropierea unui turn memorial și s-au contaminat
de jalea și durerea care au cuprins întreaga natură.
Așa pretindeau deunăzi știristele postului național
nord-coreean. „Și coțofenele îl plâng pe iubitul
nostru conducător” au declarat localnici subit
isterizați care n-au mai văzut așa o minune de când
sunt.
Prima coțofană, bine înfiptă în realitatea
momentului, strigă spre mulțimea capetelor umil
plecate și zguduite spasmodic de valuri-valuri
nesfârșite de bocete colective: Minciună! (se
burzuluiește ea). Noi nu plângem. Nu ne văicărim.
Ne-am adunat aici din curiozitate. Așa ceva n-am
mai văzut de când sunt. Ne-am adunat de
bunăvoie la spectacolul oferit de voi. Nu cum ați
ieșit voi, sărmani milogi, la comandă. Mare regizor
mai e regimul ăsta dacă v-a transformat în fabrici
de lacrimi după ce v-a înfometat ani de zile și vă
înfometează și acum. Tu ce crezi, surato?
A doua coțofană, situată pe o creangă mai
înclinată: Eu nu cred că e un spectacol de teatru.
Au fost scoși în stradă pe frig și ninsoare la unul
din concursurile lor grandioase, intitulat Cine
plânge mai convingător.
Prima coțofană: În cazul ăsta premierea va fi
tot colectivă ca să nu se supere nimeni. Ce
păcăleală! Va câștiga „poporul suveran” ca
întotdeauna și va fi trecut în constituție „plânsul
colectiv ca datorie față de stat”.
A treia coțofană, cu lacrimi adevărate în ochi: E
un popor orfan, nu-l mai batjocoriți. Tatăl națiunii
n-a știut decât să tragă pielea de pe bieții oameni.
Își plâng teama și nesiguranța pentru ce va urma.
Mi-e milă de ei. Uite! Mi-au dat lacrimile.
A patra coțofană: Ce faci, soro? Plângi? Din
cauza unora ca tine bezmeticii ăștia au dat sfoară
în țară și în lume că și noi îl plângem pe marele
Kim Jong-il. Termină odată!
A cincea coțofană: Bine că nu ne-au compromis
numai pe noi. Au anunțat pe postul național că și
bufnițele și porumbeii îl plâng pe Kim Jong-il, fi-i-ar
numele aruncat în lada de gunoi a istoriei.
Curiozitatea păsărească firească e luată acum drept
minune cerească. E dezgustător ce se întâmplă aici.
A șasea coțofană, mai tinerică, ascunsă după
trunchiul gros al copacului: Și nimeni nu se
revoltă, nu se opune...
A cincea coțofană, revoltată: Uite cine vorbește!
Te-ai pitit după trunchi, n-ai curajul să-ți arăți fața
inteligentă și te gândești la răsturnarea unui colos.
Tu poți să oprești un tanc fără să fii strivită de
asfalt?
A șaptea coțofană, plină de emfază: Are
dreptate mititica. Unitatea lor e numai în sclavie,
în supunere orabă de frica represaliilor. Încă nu-și
dau seama ce forță zace în ei. Dacă s-ar mobiliza să
lupte, nu să bocească, ar putea pune de-o revoluție.
A patra coțofană: Ca în Absurdistanul lui
Ceaușescu, prieten de cataramă cu Kim Ir-sen.
Modelul coreean n-a ținut în partea aia a Europei.
Așa ceva ține doar aici, în Asia, deși pare un
fenomen depășit, incredibil pentru secolul XXI.
A șaptea coțofană: Nu mult mai lipsea să se
perpetueze și acolo dinastia ceaușistă.
A patra coțofană: Auzi cum vuiește țara de
jalea asta în masă!
A șasea coțofană părăsește ascunzătoarea și din
câteva fâlfâiri din aripi ajunge lângă A șaptea
coțofană, apoi glăsuiește chicotind: Eu am crezut
mai întâi că aud vuvuzelele din arenele de fotbal
de la Campionatul Mondial din Africa de Sud.
Spectacolul ăsta a atins cote ridicole. Nu crezi? E
un vuiet asemănător cu al vuvuzelelor. Diferă doar
ținta armatei de zgomote.
Prima coțofană, plină de revoltă: Nici pentru
noi nu se mai găsește mâncare. Hei, treziți-vă prea
docile bipede îndobitocite! Supunerea voastră ne
distruge habitatul.
A șaptea coțofană: Lipsește combustia unei
revolte, eu tot asta spun, dar nimeni nu mă aude.
Totul e bine organizat, militarizat, politizat, dar o
fisură există.
Prima coțofană, precipitată: Care?
A șaptea coțofană: Trebuie găsită. Nu vezi cum
s-au încolonat ca să sufere la cerința partidului?
Singurele opozante am fi noi, dar și adunarea
noastră a fost interpretată greșit. Drumul e deschis
acum pentru „noul lider suprem”. Un tembel cu
cașul la gură. Mi-e și groază să-mi imaginez ce va
urma. După 12 zile de bocete, în Coreea de Nord
e tot liniște. Să ne ferească Dumnezeu de așa
liniște.
■
Daniel Pop	Străjerul
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sport & cultura
Munchen 1972 - Londra 2012
Terorism si convenții internaționale
7	7	7
| Demostene Șofron
An olimpic, 2012 este anul în care toate privirile
vor fi îndreptate spre Londra. Unele vor căuta
spectacolul sportiv și sperăm că vor fi cele mai
multe. Altele vor scruta orizontul în căutarea
posibililor inamici tere°tri sau aero. Vor exista și priviri
în căutarea țintelor celor mai accesibile, priviri de
temut, de luat în seamă.
Jocurile Olimpice vară Londra 2012 - 27 iulie -
12 august - au loc la 40 de ani distanță de tristele
momente de la Munchen. Un Munchen însîngerat, un
Munchen care ne marchează și în prezent, pe care
nu-l vom °terge niciodată din memoria noastră afec-
tivă. Un Munchen care ne face să privim temători
înainte, cu îndreptățire. Și cînd fac această afirmație
am în vedere nu numai numărul tot mai mare al acți-
unilor teroriste, ci și diversificarea spațială, diversifi-
carea modului de acțiune, prezența armelor tot mai
sofisticate, numărul crescut al mercenarilor și al fanati-
cilor, dovezi și semne că pacea sub măslini rămîne o
frumoasă Fata Morgana, model teoretic și nimic mai
mult. Cu °apte luni înainte de startul oficial, 27 iulie,
certe sînt următoarele: au fost înregistrate peste 20 de
milioane de cereri de bilete!, un semn al interesului de
care se bucură ediția londoneză a Jocurilor Olimpice
rânduri de ocazie
Marea flecăreală
| Radu Țuculescu__________________________________
Ozana curge cînd lin, cînd volburos, °opte°te,
poveste°te, dar, mai ales, flecăre°te. Ori
trăncăne°te, dacă vă convine mai mult. A°a-i
Ozana, apa aia care viețuie°te pe undeva prin
Moldova. Dar ce importanță are pe unde-°i duce
traiul. Indiferent de spațiul geografic, ea tot a°a ar
bolborosi. Ori trăncăni. Ori flecări. Căci are
personalitate.
Romanul Jurnalul Ozanei semnat de Fratu Hana
Luana (editura Brumar, 2011) este de un debordant
verbalism. Autoarea (dispărută prematur dintre noi)
nu pare a acorda niciun strop de atenție construcției
propozițiilor ori a frazelor. Le lasă să curgă de la sine,
fără a ocoli repetiții, cacofonii, disonanțe. E un limbaj
frust, colțuros și colțos, adresîndu-se direct și fără
menajamente cititorului pe care și-l închipuie ca pe-un
spectator docil, ascultător, de ale cărui reacții ține,
totu°i, seama.
Ozana înjură constant și de ce n-ar face-o, doar
este polițistă, iar acesta e unul dintre modurile de-a se
mai descărca, de-a°i mai potoli nervii, că lumea prin
care se mi°că produce doar dureri de cap și nu numai
de cap. Celebrul (?) fuck din toate filmele americane,
apare pe române°te aproape în fiecare pagină și nu
pot a nu dibui aici o discretă ironie la acest „mod” în
care dorim a ne americaniza și noi. Poate nu-i chiar
atît de discretă, mai degrabă ia forma unor mici
bobîrnace date cu sîrg și insistență, contînd pe
efectul... picăturii chineze°ti. Dar... în sens invers,
dacă-mi permiteți. Adică, marea trăncăneală a polițistei
Ozana (cea care are părinți foști agenți ai Mossad-ului)
te gîdilă bini°or și îți provoacă rîsul. Buna dispoziție.
Uneori chiar hohote, indiferent cîți morți apar „pe
metru pătrat”, indiferent de atrocitățile la care polițista
ia parte, indiferent de mizeria umană prin care trebuie
să înoate. Iar umorul Ozanei (uneori crispat alteori
spumos și debordant) nu se diluează nici atunci cînd
află, cu stupoare, că are un frate și o soră vitregi
de vară; surprinde cererea mare de bilete în condițiile
în care Londra 2012 se anunță a fi și cea mai scumpă
ediție din punctul de vedere al prețului biletelor, de la
45 la 750 de lire!; sînt a°teptați peste 20.000 de
ziariști și fotoreporteri, alt record de participare; buge-
tul organizării este de 2,79 miliarde de dolari,
Guvernul britanic alocînd alte 4,41 de miliarde dolari
pentru dezvoltarea infrastructurii și este vorba despre
nu mai puțin de 31 de locații numai pentru întrecer-
ile sportive; dacă tot am amintit de bugetul orga-
nizării, trebuie menționat și bugetul alocat securității
desfă°urării Jocurilor Olimpice, de peste 1 miliard de
lire sterline, 1,16 miliarde euro mai precis; tot la capi-
tolul securitate se înscriu și cele aproape 25.000 de
persoane (armata, poliția, firme private, voluntari, ...)
care vor asigura paza, lor adăugîndu-li-se avioane de
luptă, helicoptere, nave militare. De ce nave militare
este întrebarea firească și legitimă? Răspunsul este sim-
plu și el are în vedere Stadionul Olimpic de 80.000 de
locuri, amplasat pe o ‘insulă’ înconjurată din trei părți
de... apă! și nu este singurul obiectiv de protejat atîta
timp cît Stadionul Olimpic este doar un obiectiv al
Parcului Olimpic, Parc în care se regăsesc velodromul,
arena pentru polo, arena pentru handbal, arena pentru
ajunși... teroriști! Din ăia care pun bombe taman în
țara ei.
Prin umor, ironie și multă autoironie, printr-o
indiferență ce și-o impune față de suferință și durere,
Ozana î°i maschează „bucățile” de duio°ie, petele de
poezie care sălă°luiesc în străfundurile sufletului său.
Toate duritățile, de la cele de limbaj la cele de
comportament, ascund, de fapt, o persoană
sentimentală.
Jurnalul Ozanei e scris în cel mai pur „stil”
raymondchandlerian. Într-un ritm nebun, debordant,
plin de culori uneori de-a dreptul fanteziste, folosind o
exprimare adesea seacă, aspră, care love°te precum un
pumn în mutra infractorului. Sînt paginile unei
polițiste care î°i iube°te meseria dar pe care îi vine,
uneori, s-o de-a dracului!
Lumea Ozanei este una superb de pestriță. Prin
această lume mi°ună fantome, homosexuali, curve și
curvi, transexuali, travestiți, depresivi și depresive,
femei grase și slabe, bărbați idioți, bolnavi psihici,
numero°i bolnavi de cancer, autiști, indivizi atin°i de
down-syndrom, membri ai securității interne (Shabak),
ai Mossad-ului, membri Hamas și Al-Qaeda, figuri
celebre precum Sharon, Arafat, Rabinul, Baraguti și
mulți alții. Îi las pe cititori să-i descopere singuri,
asigurîndu-i că nu vor regreta.
Marea flecăreală a Ozanei te prinde, în cele din
urmă, te ia în vîrtejurile ei amețindu-te precum un
drog u°or. Lumea cea pestriță despre care am amintit
mai sus este și decorul (viu) al unui mini-roman
polițist, cu o acțiune palpitant construită, după toate
regulile genului. Pe scurt (doar n-o să intru în detalii,
să-i deconspir picanteriile!) este vorba despre Rami, un
coleg de-al Ozanei, care nu se mai știe ce a fost,
polițist, trădător (de patrie), traficant (de droguri),
proxenet, spion, amant feroce, °antajist al politicienilor
ori... toate la un loc. Oricum, Rami e mort (la început,
mortul e altul, dar poliți°tii, precum ni°te poliți°ti
adevărați ce sînt, nu se prind decît după un timp...) și
baschet, două arene pentru hochei, hipodromul, o can-
tină cu 5500 de locuri, o policlinică, circuitul BMX,
totul pe 27 de ha. Este Parcul Olimpic construit pe
principii de protecție a mediului și conservare a
resurselor, un parc eco mai precis, idee de subliniat și
apreciat.
Sportivii? Sînt mulți și însemnați, peste 11.000(!),
sînt cei care vor onora competiția în 26 de sporturi/39
de discipline sportive.
Ce supără în tot acest amalgam numit organizare?
Supără logo-ul ales, cu trimiteri la o partidă de sex
oral, respectiv o zvastic (?!?) Supără de asemenea, cli-
pul de promovare a Jocurilor Olimpice 2012, clip în
care a fost introdus un portret al asasinei de copii
Myra Hindley, clip care a generat un scandal monstru-
os și pe bună dreptate. Mai supără faptul că în zona
în care se vor desfă°ura competițiile sportive au fost
descoperite cantități de material radioactiv, precum și
compu°i chimici și metale grele. Și încă o informație...
Pînă și ceasul care afișează numărătoarea inversă s-a
oprit la doar cîteva ore după ce fusese inaugurat,
defecțiune încă neremediată.
Și încă o certitudine... Londra 2012 înseamnă o
amplă desfă°urare de forțe de protecție, unică deocam-
dată în analele britanice. Mă între doar cît de eficiente
vor fi convențiile semnate pînă în prezent, Convenția
asupra prevenirii și pedepsirii crimelor împotriva per-
soanelor protejate pe plan internațional (ONU 1973),
Convenția împotriva luării de ostatici (ONU 1979),
Convenția împotriva recrutării, folosirii, finanțării și
instruirii de mercenari (ONU 1989), cîți vor ține cont
de conținutul lor, cîți le vor respecta. Totul pentru ca
Munchen 1972 să NU se mai repete.
■
tace într-un frigider („imagine” pur chandlerianăl) în
timp ce Ozana se dă de ceasul morții ca să afle
adevărul și numai adevărul. Pînă la urmă, află oarece
dar nu chiar totul, căci în asemenea acțiuni polițistico-
securistico-spionistice există doze de ambiguitate pe
care nici scurgerea timpului nu le rezolvă întotdeauna.
Am citit această carte-jurnal, la început cu mici
nedumeriri, chiar cu un soi de pudică stînjeneală (!)
pentru ca, după nu prea multe pagini, să pricep și să
rîd cu poftă, să mă amuz, să mă mir de curajul
autoarei de a-și critica scumpa ei patrie și pe fii și
fiicele care o populează, să apreciez modul ei de a
privi cu deta°are evenimente mai mult ori mai puțin
°ocante, de a comenta, fără părtinire, conflictele ce par
a nu se mai încheia în acea parte a lumii, de a fi
lucidă în momente în care majoritatea î°i pierde
luciditatea și discernămîntul, de a spune lucruri grave
pe un ton lipsit de încrîncenări, mereu tivind zîmbete
pe marginea buzelor, făcîndu-i și pe cei mai puțin
„speciali°ti” să priceapă complicatele țesături ale unei
lumi tulburate și tulburătoare, cu enigme reale ori
confecționate, cu intrigi prelungite din suburbiile
imunde pînă-n cele mai înalte și selecte cercuri.
Jurnalul face secțiuni cu briciul în anumite sectoare
mai puțin cunoscute ale societății.
Iar în timp ce unii se dau de ceasul morții, Ozana
trăncăne°te și trăncăne°te și trăncăne°te... Căci pe ea,
polițista, atunci cînd o doare capul de prea multe
gînduri, se a°ează pe ele și începe să flecărească.
O autoare animată de spiritul ludic, vorbind
„porcos” pentru că, în fond, a°a se vorbe°te, în
majoritatea cazurilor, chiar și-n sînul „sfintelor” familii,
însă prea puțini au curajul să o recunoască.
Iar dacă cineva ar strîmba din nas, parcurgînd
paginile acestui jurnal, îi amintesc că autoarea este și
scrie ce vrea și ce crede. Cam a°a fac toți scriitorii care
se respectă, respectîndu-i, astfel, și pe cititori.
Jurnalul Ozanei, fata născută pe malurile unei ape
care-i poartă numele (ori ea poartă numele apei
respective...?) este o lectură super agreabilă °i, numai
în aparență, u°oară. Trăsnita idee de a pune un motto
cărții la sfîr°it, se potrive°te întru totul „stilului”
Ozanei. Iar dacă motto-ul este semnat de Emil
Brumaru (ia să vedem, ghiciți de ce tocmai el?), atunci
„potriveala” e cum nu se poate mai... potrivită.
■
3
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
ăăj
Black Pantone 253 U
azz story
Greii bebop-ului (I)
Ioan Mușlea
n jurul anului 1950, frenezia °i noutatea
bop-ului i-au cuprins pe toți cei ce erau (sau se
simțeau încă) tineri și dornici de o schimbare, o
înnoire/primenire în atmosfera sufocantă impusă de
cea mai mare și mai bănoasă afacere din toată
istoria jazzului: a se citi epoca swingului. Zeci și
zeci de muzicieni aveau să-și încerce puterile
luându-se la întrecere și încercând să respecte noile
reguli și ucazurile impuse de Charlie Parker și
Dizzy Gillespie: un tempo extrem de rapid, frazarea
asimetrică, sound-ul nevrotic și complicarea fără
limite a melodiei sau a acordurilor. Cei care au
izbândit aveau să conteze de acum ca protagoniști
ai stilului bebop. Vom proceda, în continuare, la o
înșirare a numelor cele mai „vizibile”: dintre pianiști
îi vom aminti pe Bud Powell, Thelonious Monk,
John Lewis, Lennie Tristano, Duke Jordan, Al Haig,
Barry Harris, Lou Levy, Horace Silver sau Dodo
Marmarosa; dintre saxofoniști, pe Charlie Parker,
Sonny Rollins, John Coltrane, Dexter Gordon, Don
Byas, Cannonball Adderley, Wardel Gray, Lee
Konitz sau Lucky Thomson și Charles McPherson;
trompetiștii cei mai de seamă au fost: Dizzy
Gillespie, Miles Davis, Chet Backer, Kenny
Dorham, Howard McGhee, Blue Mitchell, Fats
Navarro și Red Rodney; extrem de importanți au
fost „drummerii” Art Blackey, Kenny Clarke, Max
Roach sau Stan Levey, la fel ca basiștii Ray Brown,
Paul Chambers, Percy Heath, Charlie Mingus ori
Oscar Pettiford și Tommy Potter, iar dintre ghitariști
îi vom aminti pe inconturnabilul pionier care a fost
Charlie Christian, dar și pe Kenny Burrell, Barney
Kessel, Herb Ellis, Wes Montgomery sau Joe Pass.
Această selecție - mult prea restrânsă prin forța
împrejurărilor - va trebui să-i includă însă și pe
esențialii protagoniști care vor fi fost Jay Jay
Johnson (trombon) și Milt Jackson (vibrafon). Mai
mult ca sigur că unii dintre Dumneavoastră aveți să
„cârtiți” și să fiți de părere că înșirarea de mai sus
este pe alocuri de-a dreptul aberantă, acuzându-mă
că am băgat într-o aceeași oală muzicieni de factură
cât se poate de deosebită și cu evoluții sau deveniri
în bună parte opuse. În aparență, o asemenea
acuză poate apărea cât se poate de îndreptățită,
întrucât nimic nu-i va putea vreodată include sub o
aceeași ... pălărie pe jazzmenii-legendă care au fost
nu demult un Miles Davis, de pildă, un John
Coltrane, un Charlie Mingus ori Sonny Rollins, pe
Bud Powell
Lennie Tristano & Lee Konitz ori faimosul Modern
Jazz Quartet în care activau într-o simbioză
atingând perfecțiunea John Lewis, Milt Jackson și
Percy Heath. În fond, rostul înșirării de mai sus stă
în faptul incontestabil că toți cei amintiți și-au
încercat aproape simultan puterile și au rămas în
istoria jazzului ca pionieri ai stilului bop.
Din amintita înșirare, vom încerca să
desprindem personalitățile cele mai de seamă și
care i-au conferit bop-ului statutul de milestone
(piatră de hotar). Și vom începe cu unul dintre
pianiștii esențiali nu doar pentru jazzul bebop, ci
pentru întreaga devenire și împlinire a acestei
muzici. Este vorba de Earl Bud Powell; acesta s-a
născut în 1924, la New York, și este considerat
inventatorul pianului de jazz modern care și-a pus
pecetea și a influențat generații întregi de pianiști ai
ultimelor decenii. Fratele său Richie a fost, de
asemenea, un pianist remarcabil ca de altfel și
bunul său prieten Elmo Hope. În copilărie, Bud a
studiat sistematic muzica clasică specializându-se în
Bach, Chopin și Debussy. Calitățile neobișnuite ale
puștiului, care imita la perfecțiune - încă de pe la
10 ani - stilul, dar și ticurile marelui pianist-swing
Art Tatum sau - în egală măsură - pe cele ale
teribilului James P.Johnson - au atras de timpuriu
atenția jazzmenilor. Explicația este însă destul de
comodă și de la îndemână: bunicul puștiului fusese
un remarcabil ghitarist de flamenco, iar tatăl - un
excelent pianist-stride - îi va permite lui Bud să se
lase de școală și să devină pianist profesionist. În
scurtă vreme adolescentul avea să-și facă un nume,
fiind cunoscut ca un obișnuit al celebrului
Minton’s Playhouse, templul scenei-bop, unde îi va
cunoaște de bună seamă pe inevitabilii Bird și
Dizzy, iar mai apoi pe gigantul Thelonius Monk
care îl va lua sub aripa sa ocrotitoare și îl va școli
pe îndelete. Între cei doi se va lega o prietenie
indestructibilă. Cu doar 7 ani mai în vârstă, Monk
era deja un compozitor fantastic, însă Bud Powell -
mult mai tehnic - a fost, o bună bucată de vreme,
singurul pianist în stare să-i cânte compozițiile atât
de stranii. De altfel, Monk îi va dedica prietenului
său bucata „In Walked Bud”.
La începutul anilor ‘40, Bud Powell își făcuse
deja un nume, înregistrase în premieră absolută
celebrissima piesă ‘Round Midnight - scrisă firește
de același Monk - și cânta - seară de seară - cu
Kenny Clark, J.J. Johnson, Sonny Stitt, Fats Navarro
sau Cootie Williams; specialitatea sa era o raritate:
putea să cânte fără greșeală orișice piesă în
tempouri oricât de rapide. Prima înregistrare a
pianistului-minune în rol de leader (acompaniat de
Curley Russell & Max Roach) avea să aibă loc în
1947, dar nu va ieși pe piață decât în 1949. În
același an 1947, va înregistra din nou alături de elita
bop-ului: Charlie Parker, Miles Davis, Tommy Potter
și Max Roach. Din nenorocire, în toamna aceluiaș
an, pianistul va fi internat într-un azil psihiatric și
supus unui tratament cu electroșocuri; e greu de
știut dacă alcoolismul, boala sau o ciocnire dură cu
poliția au stat la originea acestei catastrofe. Fapt
este că tânărul Bud a suferit serioase pierderi de
memorie, devenind în același timp extrem de
agresiv de îndată ce începea să bea.
În 1949 înregistrează în două rânduri la celebra
casă Blue Note: în trio, cu aceiași Curley Russell și
teribilul ritmician Max Roach și - în quintet - cu
Fats Navarro, Sonny Rollins, Tommy Potter și
fantasticul Roy Haynes.
Înregistrarea în trio va fi inclusă de celebrul
critic Harold Bloom în lista celor mai de seamă
evenimente artistice ale secolului XX. Au urmat o
seamă de înregistrări în trio sau solo, realizate
pentru Norman Granz și casele Verve sau Blue
Note, însă anul 1951 îl va petrece din nou internat,
iar mai apoi va fi arestat pentru deținere de
droguri. Este eliberat condiționat și dat în grija
patronului barului Birdland care îi va face viața
imposibilă. Powell, în consecință, îi dedică
compoziția Glas Enclosure (Cușca de sticlă).
Medicamentele pe care le ia îi reduc vizibil
capacitățile și creativitatea, iar moartea fratelui său,
Richie, în 1956, într-un accident, împreună cu
marele trompetist Clifford Brown, îl va readuce în
spitalele psihiatrice.
La numai 30 de ani, Bud Powell era un om
sfârșit, uzat și bolnav. Cea mai parte a timpului
părea absent, pierdut într-o lume a sa, având nevoie
să fie ajutat și îngrijit. Plecarea în anul 1959 la Paris
a părut să-l ajute și - într-o oarecare măsură - să-l
remonteze. În 1960, participă la un mare festival
din Germania alături de Kenny Clarke, Oscar
Pettiford și Coleman Hawkins și pune pe picioare
un nou trio cu care va înregistra două albume
remarcabile: „A Portrait of Thelonious” și „A
Tribute To Cannonball”. Parisul l-a umanizat în
mare măsură, însă compozițiile sale au devenit
oarecum facile, cumva latino și ocazionale. În 1964
se reîntoarce, bolnav, la New York și - spre mirarea
tuturor - își face reapariția triumfală la Birdland. Nu
este însă vorba decât de un foc de paie, căci în
1966 moare în spital.
În episodul următor veți putea afla mai multe
despre caracteristicile interpretărilor lui Bud Powell,
despre cei pe care i-a influențat în chip decisiv și îl
veți putea, în sfârșit, asculta și vedea „la lucru” pe
marele preot al pianului-bop. În avanpremieră - cu
ajutorul incomparabilului Youtube - am vă
recomand interpretarea extraordinară a piesei
(pentru mine cel puțin obsesivă!) „Lover Man”,
realizată la același nivel absolut demențial precum
variantele purtând amprenta unor Charlie Parker
sau Billie Holiday. Adresa Youtube este
http://youtu.be/PT_VIRHAjcM.
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
31
Black Pantone 253 U
teatru
Kant cel psihotic
| Claudiu Groza____________________________________
Un spectacol psihotic, cinic, ironic, tăios,
iconoclast a propus publicului regizorul
Alexandru Colpacci cu piesa lui Thomas
Bernhard, Immanuel Kant, a cărei premieră a avut loc
în 11 decembrie 2011 la Teatrul Maghiar de Stat
"Csiky Gergely” din Timișoara. Dramaturgul e cunos-
cut ca un virtuoz al textului, dar cu o construcție mai
degrabă poetic-metafizică, așadar destul de greu
înscenabil. Alături de trupa timișoreană și cu ajutorul
unei echipe remarcabile de colaboratori - scenografa
Carmencita Brojboiu, coregrafa Tunde Baczo și
ilustratorul muzical Attila Kiss - regizorul reușește să
transpună vizual convingător dialogurile cu tentă
absurdă și curgere ne-firească ale lui Bernhard.
Intriga are drept loc de desfășurare nava cu care
Kant merge în America, pentru a fi tratat de boala de
ochi care-l supără teribil. Acesta e însă doar fundalul,
pretextul unei auto-chestionări umane și metafizice, a
unor "răfuieli” ("Marx e un netrebnic”, spune la un
moment dat Kant, într-un bizar discurs... post-leninist
de-a dreptul), a unei met-analize a personajului,
mitologiei și obsesiilor sale, de la acea faimoasă
propoziție "Kant n-a ieșit niciodată din Konigsberg” la
relația sa cu retardatul valet Ernst Ludwig, cu soția sa
ori cu papagalul pe care-l adoră și care e un soi de
Urâtul. Un nou portret al lui Narcis
Regizorul Theodor Cristian Popescu a
demonstrat o remarcabilă versatilitate artistică
în ultima perioadă, montând texte de cele mai
diverse facturi, de la Metoda de Jordi Galceran la
Opinia publică de Baranga ori Un cuplu de români
amarați vorbitori de polonă al foarte tinerei Dorota
Maslowska. Apetența sa pentru texte extrem-
contemporane a fost reconfirmată toamna trecută la
Teatrul German de Stat din Timișoara, cu Urâtul de
Marius von Mayenburg, spectacol pe care l-am văzut
la mijlocul lunii decembrie 2011.
Avem de-a face aici însă nu doar cu opțiunea
provocatoare a regizorului, ci și cu provocarea
iconoclastului von Mayenburg, care își schimbă, odată
cu această piesă, universul predilect de până acum, al
personajelor și situațiilor liminare în plan social,
Foto: Marius Parghel
asistent metafizic, receptacolul înțelepicunii
magistrului. Da, "totul e caricatură” în acest spectacol,
cum însuși personajul Kant spune, dar nu e doar asta.
Bernhard deconstruiește, de fapt, într-o manieră crud-
postmodernă, chiar ideea de echilibru al gândirii,
asociind-o cu deriva umană, fizică, mentală, de
civilizație, în cele din urmă.
Astfel, întreaga călătorie pare rodul unei imaginații
schizoide, excelent figurată scenografic prin nava ce
străbate, clătinându-se, valuri de cărți, cu un echipaj
desprins parcă din cețurile frământărilor interioare ale
eroului principal - de la bizarul steward ce joacă rol
de infirmier (Molnos Andras Csaba), așezându-i
delicat lui Kant bavețica la gât, răcindu-i mâncarea și
hrănindu-l politicos-admirativ, cu mimică de film mut,
la căpitanul vasului (Matray Laszlo), mai mult
arhetipul unui bătrân vaporean decât personaj în
carne și oase, bucătarul ludic (Laszlo Pecka Peter),
cardinalul suav (Kocsardi Levente), cu desuuri de tul,
ca o mireasă, colecționarul mieros (Aszalos Geza) ori
milionara snoabă și pierdută în adorare pentru
"vedeta” ce i se află în preajmă (Borbely B. Emilia).
Însăși "debarcarea” lui Kant pe tărgile medicilor de la
Columbia, tărgi care figurează inițial niște aisberguri
prin care trece vasul, duce cu gândul la un balamuc al
conștiinței în care eroul se pierde.
transferându-și discursul către o zonă mai subtil
pervertită, însă cu aceleași efecte devastatoare. Urâtul
e o poveste a lui Narcis monstruoasă, aș spune, care
are în centru un personaj oarecare, un profesionist
performant, pe nume Lette, împiedicat de compania
la care lucrează să-și prezinte invenția la un congres
pentru că este... prea urât. Acesta ar fi pretextul unei
ulterioare derulări fantasmatice a intrigii: Lette suferă
o intervenție chirurgicală inedită, care-l transformă
într-un nou Narcis, un etalon al frumuseții, ceea ce va
face ca însuși asistentul său, Karlmann, cel socotit
odinioară frumos, să-și "comande” la chirurg noul
chip, pe când diversele femei din viața lui Lette, de la
soția sa la o doamnă vârstnică ori chiar fiul acesteia,
să redescopere în el marea dragoste a vieții lor.
Povestea - nu tocmai coerentă, mai degrabă de un
cinic anti-lirism - a lui Mayenburg este de fapt o
Personalitatea lui Kant se oglindește în trei poli ai
proximității: al soției (extrem de fin jucată de Tar
Monika, cu indulgențe și răzvrătiri, umilință și
orgoliu, retractilitate și afecțiune), care-l asistă docil,
parcă în virtutea acelui deziderat catolic al uniunii "în
sănătate și boală, până când moartea ne va despărți”,
al valetului Ernst Ludwig (interpretat cu savoare și
precizie de Matyas Zsolt Imre), un soi de Caliban
blocat în ritualul mecanic al lustruirii ghetelor,
mutatul fotoliului rulant ori potrivirea șezlongului de
odihnă, în fine, al papagalului Friedrich (splendid
redat de Tokai Andrea, cu o grație coregrafică
uimitoare și o zoo-ipostaziere perfectă), cel în care
Kant și-a "stocat” filosofia și a cărui moarte l-ar face
pe filosof să-și piardă toată cunoașterea. E, de fapt,
așa cum sugerează limpede și spectacolul - și e
meritul lui Alexandru Colpacci că a configurat
limpede toată gama semantică a textului - de un Kant
tripartit, prins între amurgul său de individ social,
pulsiunile lăuntrice ale inconștientului psihic și
rațiunea volatilă.
Da, Immanuel Kant este o caricatură, dacă vrem,
dar nu e doar atât, ci o chestionare în cheie
metafizică a condiției umane, un fel de oglindă cinică
în care trebuie să ne privim pentru a ne vedea
idealurile și limitele, aspirațiile și deziluziile, patimile
și împlinirile. Spectacolul de la Teatrul "Csiky
Gergely” nu e unul comod, nici agreabil, dar are o
forță de conținut care-l susține estetic fără îndoială.
’	’	’	■
radiografie a noii epoci biotronice a civilizației umane,
în care canoanele naturale ale frumuseții pot fi
modificate de "cuceririle” diverselor științe, asigurând
așadar strălucirea, succesul, tinerețea și "veșnicia”
fiecărui individ, chiar dacă toate chipurile vor arăta la
fel. Aceasta este teza conținută în piesă, dar pe care și
autorul, și regizorul știu abil s-o ferească de o
frustrată ostentație.
Theodor Cristian Popescu a edificat un spectacol
de o coregrafică geometrie, în care dinamica scenică
este intenționat schematică, spre a pune în valoare
schema însăși a acțiunii, monomania eroilor. Aceștia
se comportă ca niște bio-roboți manevrați de un
demiurg indiferent, pentru care nu există nici bine,
nici rău, ci doar satisfacția de a-și vedea "opera”.
Decorul însuși (Velica Panduru), ca și eclerajul
spectacolului (Lucian Moga), compun acest cadru
tehnologizat, alcătuit din mari structuri cu corpuri de
iluminat, ce pot configura pe rând hala unei firme de
înaltă tehnologie, o sală de operații sofisticată ori un
spațiu neutru, orice spațiu al universului nostru hiper-
populat de gadgeturi. În acest patrulater cu multiple
întrebuințări, cei patru excelenți actori timișoreni (care
interpretează mai multe roluri tocmai pentru că
uniformizarea chipului anulează identitatea) - Alex
Halka (Lette, "urâtul”), Olga Torok (Fany - soția,
femeia), Rareș Hontzu (Scheffer - șeful și chirurgul) și
Horia Săvescu (Karlmann, adjunctul lui Lette, dar și
homosexualul îndrăgostit) - execută o coregrafie plină
de rigoare, jucând cu o geometrică reținere, exact și
sec, întruchipând personaje fără "carne”, aproape
niște holograme ale realității, într-un univers aseptic,
"colorat” de sunete impersonale și lumini reci
(coregrafia spectacolului a fost realizată de Florin
Fieroiu, muzica de Vlaicu Golcea, iar sound-design-ul
de Octavian Horvath).
Urâtul nu e un spectacol care să trezească
entuziasmul privitorului. E un spectacol greu, din
toate punctele de vedere. Nu e însă mai puțin
adevărat că efectul său subtil se manifestă după un
răstimp, când începi să te întrebi, privind la starletele
de televiziune, cum de seamănă atât de bine una cu
alta. Nu neapărat pe dinafară, ci pe dinăuntru...
■
3
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
~32j
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
CineMAiubit 15
|[ Ioan-Pavel Azap
In prima jumătate a lunii decembrie 2011, la
Cinematograful Studio din Bucure°ti a avut loc
cea de a XV-a ediție, „colorată” și de un discret
aer aniversar dată fiind cifra rotundă, a
tradiționalului Festival Internațional de Film
Studențesc CineMAiubit, organizat de Fundația
CineMAiubit și Universitatea Națională de Artă
Teatrală și Cinematografică „I.L Caragiale” București
- Facultatea de Film, cu sprijinul Centrului Național
al Cinematografiei și al Uniunii Cineaștilor din
România. În cele patru secțiuni (ficțiune peliculă,
ficțiune digital, documentar, animație/experiment)
au fost prezentate câteva sute de filme de scurt- și
mediumetraj din nouă țări (Anglia, Bulgaria, Cehia,
Germania, Israel, Italia, Slovacia, Ungaria și
România). Evenimentul este de importanță majoră,
dat fiind faptul că aici pot fi văzute pelicule la care
- cu foarte puține excepții - publicul, chiar și cel
„specializat”: critici, jurnaliști etc., nu are acces. Așa
cum, sperăm, am obișnuit cititorii revistei noastre
în ultimii ani, mai exact începând din 2006, vă
vom prezenta în continuare „povestea” (ediției 2011
a) celui mai vechi festival de film studențesc din
România. Relevant pentru demersul nostru - și,
bănuim, mai apropiat de interesul publicului cititor
al acestor rânduri - este nivelul școlii românești de
film, ca instituție; drept urmare accentul
comentariului de mai jos este pus pe filmele
studenților români, mai bine spus pe nivelul valoric
al acestora comparativ cu anii precedenți. Dar nu
înainte de a aminti că în deschiderea festivalului a
fost omagiat, printr-un film de montaj, marele
dispărut al scenei și filmului românesc și mondial:
regizorul de teatru și film, actorul, scenograful,
profesorul, omul de cultură, maestrul Liviu Ciulei,
care a părăsit această lume cu puțin înainte (25
octombrie 2011), la vârsta de 88 de ani.
S-a spus, și cred că este adevărat, că școala te
învață... să înveți, cu alte cuvinte îți oferă
instrumentarul de care ai nevoie în evoluția
profesională ulterioară. În „meseriile” vocaționale,
cum este și filmul, rolul școlii este și acela de a
realiza un echilibru stimulativ între impulsul
talentului nativ, între instinctul artistic funciar și
rigorile, uneori supărătoare pentru „învățăcel”, ale
unui discurs, ale unui demers coerent și, mai ales,
care să asigure o comunicare între autor și
destinatar, publicul în cazul de față. Din această
perspectivă, ediția din 2011 a CineMAiubit a fost
nu foarte spectaculoasă, filmele cineaștilor în
devenire remarcându-se prin profesionalism, fără
„excese” în nicio direcție: nici ratări monumentale,
nici filme excepționale. Cu alte cuvinte, filme
„normale”, care denotă, cum am spus,
profesionalism și o evidentă pasiune pentru cinema,
ceea ce ne face să-i credităm pe aproape toți
cineaștii din festival, îndeosebi pe cei premiați (a se
vedea lista alăturată), indiferent de domeniu, oricare
dintre ei putând să devină reprezentanți de luat în
seamă ai filmului românesc din viitorul nu foarte
îndepărtat. Foarte importantă mi se pare, chiar
dacă Universitatea Națională de Artă Teatrală și
Cinematografică „I.L Caragiale” rămâne liderul
incontestabil, evoluția evidentă, pe care am
remarcat-o și la ediția anterioară, și a celorlalte școli
de profil din România: Universitatea Media, Media
Lab sau Universitatea Hyperion.
Cu riscul, de neevitat de altfel, de a nedreptăți,
mă voi opri doar asupra a câtorva, puține, filme și
autori, dând „frâu liber” gusturilor și preferințelor
personale. Lumea se descompune în fapte (UNATC
„I.L. Caragiale”, 2011; sc. și r. Olivia Căciuleanu) se
remarcă prin construcția riguroasă, dar nu rigidă,
povestea disoluției unei familii având dramatismul
necesar și suficient pentru a fi convingătoare, fără a
cădea în patetism lacrimogen și fără tentă
moralizatoare. Este evident că Olivia Căciuleanu
exersează pe tehnici narative consacrate, dar o face
deliberat, evitând capcana unui stil „propriu”
nedigerat, neasimilat, mai degrabă pastișă, precum
putem observa cu ochiul liber nu la puțini dintre
regizorii conscrați, de la noi și de aiurea. Calm
Center (UNATC „I.L. Caragiale”, 2011), pe un
scenariu de și în regia lui Alexandru Aurelian Ispas,
are marea calitate de a metaforiza fără a simula un
intelectualism afectat și superior, cauză a unei
angoase existențiale iremediabile; dimpotrivă, cu
umor și ironie, regizorul-scenarist ne pune în față o
imagine - nu foarte măgulitoare - a lumii de azi în
care, dacă avem suficient umor și (auto)ironie, ne
regăsim și noi, măcar în planul îndepărtat al unui
cadru. Hello Kitty (UNATC „I.L. Caragiale”, 2011;
sc. și r. Millo Simulov) este încă din generic (și) o
demonstrație de calofilism imagistic, printr-o
eleganță fățișă a mișcării camerei și încadraturii, dar
valoarea lui constă în primul rând în gradarea
tensiunii și amânarea cât mai mult a
deznodământului tragic cu care se confruntă cei
câțiva prieteni plecați la mare doar pentru o zi și o
noapte. Și în Ce ai? (UNATC „I.L. Caragiale”, 2011;
sc. și r. Matei Lucaci-Grunberg) finalul răstoarnă
premisele, ceea ce părea inițial o relația mai degrabă
frivolă dovedindu-se a fi doar „paravanul” unei false
fericiri. În Titan (UNATC „I.L. Caragiale”, 2011; sc.
și r. Raia al Souliman) este remarcabil ritmul indus
unei povești altfel statice, în două personaje, un
adolescent și o femeie matură care rămân închiși
timp de o noapte într-o stație de metrou și care nu
reușesc să comunice cu adevărat în ciuda aparentei
dezinvolturi a fiecăruia. Rațele și vânătorii (Media
Lab, 2011; sc. și r. Diana Munteanu) redă
convingător imaginea destrămării unei ralații într-un
cuplu matur, urmare a blazării și rutinei; păcat de
unele lungimi ale scenariului și de stângăciile, ușor
de depășit de altfel, ale regiei.
Înafara proiecțiilor, a expozițiilor de afișe de
film și fotografie, și în cadrul acestei a 15-a ediții a
CineMAiubit au fost lansate, ca de obicei în anii
din urmă, câteva importante cărți de film: Scara
Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov
și Tarkovski. Filmul ca rugăciune, ajunsă la cea de a
cincea ediție, de Elena Dulgheru, ambele apărute la
Editura Arca Învierii (București, 2011); Noul cinema
românesc. De la tovarășul Ceaușescu la domnul
Lăzărescu (Ed. Polirom, Iași, 2011, volum coordonat
de Cristina Corciovescu și Magda Mihăilescu), care
propune 10 abordări critice ale fenomenului
cinematografic românesc al ultimului deceniu
semnate de: Mihai Chirilov, Cristina Corciovescu,
Andrei Crețulescu, Codruța Crețulescu, Mihai
Fulger, Lucian Georgescu, Marilena Ilieșiu, Angelo
Mitchievici, Magda Mihăilescu, Marian Țuțui;
Victor Iliu. „Surâsul rezistenței” de Nicolae Cabel
(ediția a doua, Ed. Tipografia Intact, București,
2011), volum dedicat unui clasic al filmului
românesc, autorul acelei, dintre puținele,
capodopere perene din cinematografia noastră: La
Moara cu noroc (1957).
■
Marele Premiu: Il respiro dell'arco (Italia, 2011; r.
Enrico Maria Artale)
Pr. special al juriului: Siyur Mudrach (Israel, 2011;
r. Benjamin Freidenberg)
Pr. de regie „Cristian Nemescu”: Wedding Duet
(UNATC Buc., 2011; r. Goran Mihailov)
Pr. de imagine „Kodak” pt. film românesc: Dănuț
Pădure, Millo Simulov (Hello Kitty, UNATC Buc.,
2011; r. Millo Simulov)
Pr. de scenariu „Cătălin Cocriș”: Alexandru
Aurelian Ispas (Calm Center, UNATC Buc., 2011; r.
Alexandru Aurelian Ispas)
Pr. Rectorului UNATC Buc.: Tenis (UNATC Buc.,
2011; r. Vladimir Dembinski)
Pr. criticii: Grand Hotel Italia (UNATC Buc.,
2011; r. Rodi Cotenescu)
Pr. de interpretare feminină: Ioana Manciu
(WeddingDuet, UNATC Buc., 2011; r. Goran
Mihailov)
Pr. Special de interpretare masculină: Laurențiu
Damian (Lumea se descompune în fapte, UNATC
Buc., 2011; r. Olivia Căciuleanu)
Pr. de interpretare masculină, ex aequo: Sergiu
Fleșner pt. Timpuri marxiste care au condus la altceva
(UNATC Buc., 2011; r. Andrei Mihnea Ciorică) și
Hello Kitty (UNATC Buc., 2011; r. Millo Simulov);
Anghel Damian pt. Ce ai? (UNATC Buc., 2011; r.
Matei Lucaci-Grunberg), Titan (UNATC Buc., 2011; r.
Raia al Souliman) și Lumea se descompune în fapte
(UNATC Buc., 2011; r. Olivia Căciuleanu)
Pr. de montaj: Dragoș Dulea (Edge, UNATC Buc.,
2011; r. Anda Pușcaș) și Donna Must Die! (UNATC
Buc., 2011; r. Ismail Jamaludin, Dragoș Dulea)
Pr. de sunet „Andrei (Otto) Toncu”: Tudor D.
Popescu (Tenis, UNATC Buc., 2011; r. Vladimir
Dembinski și Hello Kitty, UNATC Buc., 2011; r.
Millo Simulov)
Pr. Romanian Society of Cinematographers:
Diana Vidrașcu pt. imaginea filmului Skin (UNATC
Buc., 2011; r. Ivana Mladenovici)
Pr. de scenografie în film românesc: Andreea
Săndulescu (Grand Hotel Italia, UNATC Buc., 2011;
r. Rodi Cotenescu); Mențiuni: Edge (UNATC Buc.,
2011; r. Anda Pușcaș), A! (UNATC Buc., 2011; r.
Raluca Nedelciu)
Pr. „Viorica Bucur”: Daniela Bratu (UNATC Buc.)
Pr. pt. ficțiune format digital: Diploma (Israel,
2009; r. Yael Kayam)
Pr. pt. documentar „Paul Călinescu”: Pomsta
(Slovacia, 2010; r. Arnold Kojnok)
Pr. pt. regie documentar „Ion Bostan”: Neda
Kirilova (Svoboda, Bulgaria, 2010)
Pr. „Victor Iliu” pt. documentar: Stremț 89
(UNATC Buc., 2011; r. Iulian Ene, Marian Zgârta)
Mențiune pt. documentar: Zurdo (Spania, 2011; r.
Demetrio Elorz Lazkanotegi)
Pr. „Nina Behar”, ex-aequo: Radu Gabrea
(UNATC Buc., 2011; r. Dan Doroftei); Donna Must
Die! (UNATC Buc., 2011; r. Ismail Jamaludin, Dragoș
Dulea)
Pr. pt. animație: Conformis (Germania, 2011; r.
Martin Grotyschel)
Pr. pt. film experimental: Du Darfst (Germania,
2011; r. Bernd Faass, Matthias Bauerle)
Pr. „Ion Truică” pt. film românesc de animație:
Fotografie de familie (UNARTE Buc., 2011; r. Andrei
Spirache)
Pr. Concursului de scenarii scurtmetraj: Diana
Mereoiu (A doua familie)
Pr. Foto: Alexandra Carastoian (UNATC Buc.)
Pr. pt. afiș „Cinemaiubit 2011”: Ioana Nicoară
(UNARTE Buc.)
Pr. pt. afiș de film aflat în concurs: Marius G.
Mihalache (Stremț 89, UNATC Buc., 2011; r. Iulian
Ene, Marian Zgârta)
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
33
Black
Pantone 253 U
33
Black Pantone 253 U
O anamneză necesară (X)
| Ioan-Pavel Azap______________________________
Un alt debut de neignorat al anilor ’90 este
cel al lui Laurențiu Damian. Rămânerea
(1991) este unul dintre puținele, foarte
puținele filme românești care exploatează ethosul,
eposul național fără a cădea în pășunism, fără
idilizări folclorizante: „Laurențiu Damian a
concentrat, în imaginile filmului său, mărturii de
profundă spiritualitate românească. Nașterea și
botezul, nuntirea, moartea și înmormântarea
devin, fiecare în parte și toate la un loc, momente
definitorii ale filmului, regizorul rezervându-le
funcție de «film în film», acordându-le spații de
desfășurare (nu numai fizică) aparte, ca elemente
constitutive ale unui mare și inexorabil ritual.”
(Călin Căliman, Istoria filmului românesc. 1897-
2000, București, Ed. Fundației Culturale Române,
2000, p. 408). Chiar dacă este un recviem al
satului (românesc), acesta nu este prezentat
maniheist: o oază a purității morale și spirituale
versus lumea contemporană, alienată și alienantă,
debusolată, lipsită de repere. Dimpotrivă, avem
de-a face cu un univers teluric, viu, dominat de
patimi și pasiuni mai presus de fire, de tragedii și
ambiții lumești, de orgolii răscolitoare. Fiorul și
forța filmului sunt date de acumulările faptelor de
viață, de tipologia și caracterele care compun
această lume rurală revolută. Intenționat,
localizarea temporară este vagă, trimiteri la
factualitatea istorică nu există, deși anumite
elemente - de decor, costumație, limbaj etc. -
„restrâng” povestea pe parcursul câtorva decenii
ale secolului trecut. Rămânerea este „povestea
unui sat dunărean și a oamenilor săi, dintr-un ieri
și un azi de oricând și de totdeauna [...], nu
numai o mărturisire de suflet ci și o povară de
conștiință. Așa s-a născut filmul: ca o eliberare, ca
o explozie, ca o descătușare. Nu atât amintiri
biografice, nu atât relaționări epice cu fapte reale
au determinat demersul artistic, ci, mai curând,
sentimentul unor amintiri din copilărie pe care
cineastul le-a durat în el ca un constructor mitic:
«Îmi aduc aminte de vântul blestemat numir
coșavă, care trântea poarta, pătrundea în toate
ungherele, lovea fără milă în timp ce oamenii se
aruncau în fața icoanelor, sângerându-și
genunchii, rugându-se la arhangheli până la
sfâșierea privirii. Vântul aducea glasul tânguitor al
morților, rupea ciuturile fântânilor, se auzeau
chemări nebune și pierzanie era în chemarea lor.
<Să taci, să nu le răspunzi, că rămâi năuc> șoptea
buna Maria. Și o ascultam... până-ntr-o noapte,
când bunicu’ meu Anghel m-a chemat, îmi șoptea
să mă duc spre pătul, glasul lui era peste tot,
printre hamurile vechi și banițele fără grâu... mă
tot chema, și, atunci, coșava m-a doborât și mi-a
șoptit pierzania...». Sentimentul-vânt al copilăriei
poartă în el, rostite sau sugerate, toate
dimensiunile spirituale ale unui film născut din
rana și durerea cineastului: blestemul neiertător al
apei, povara apăsătoare a sărăciei, a credinței
ultragiate, a prejudecăților ancestrale. Printr-un
ultim descendent al personajelor evocate,
regizorul revine într-un sat dunărean pentru a-i
reînvia trecutul, pentru a rememora destinul tragic
al unor existențe sacrificate.” (Călin Căliman,
op. citate, p. 407).
Anghel și-a construit casa pe un deal mai înalt
decât locul pe care este ridicată biserica satului,
semn de orgoliu nemărginit și nesăbuit, ceea ce-i
atrage oprobriul preotului și, în ochii lumii - dar
nu numai! -, blestemul lui Dumnezeu. Șase copii,
botezați de preotul Căliman, îi mor înainte de a
împlini un an, până când, răzvrătindu-se, își
botează singur ultimul născut, o fată, Valeria, care
va fi unul dintre actanții principali ai dramei.
Pentru Anghel Dumnezeu nu mai există, dar nu
fiindcă n-ar avea nevoie de El. Dimpotrivă, ca și
cum ar rezolva o dispută domestică între vecini,
prin substituire pare a încerca el, păcătosul, să-l
justifice, să-l „scuze” pe Dumnezeu pentru
neatenția ce i-o arată. Valeria va supraviețui. Fire
independentă, puternică, va fi victima unei iubiri
tragice, urmărită parcă de blestemul atras asupra
familiei de către tatăl ei. Când ajunge să poarte în
pântece copilul mirelui unei alte femei, Anghel o
alungă de acasă. Neînduplecată, asemeni celor din
neamul ei, Valeria nu va mai reveni niciodată în
sat, oricât o vor implora, prin scrisori, părinții -
chiar și Anghel, ajuns la vârsta neputincioasă a
înțelepciunii și iertării. Doar nepotul, Pavel, va
veni, atâta vreme cât trăiesc bunicii lui, dar numai
o singură dată, în Rămânerea (sat cu nume
evident simbolic), același nepot care, peste ani, va
încerca să înțeleagă fapte și oameni ce, în ciuda
legăturilor de sânge care îi leagă, îi rămân funciar
străini. Sau, mai bine spus, umbre cărora el,
copilul ajuns acum matur, va căuta să le dea
consistență; și nu e sigur dacă sunt umbre ale
trecutului sau ale viitorului...
Realismul frust, dar nu vulgar, este covârșit,
„sufocat” de forța evocatoare a regizorului-
scenarist: din „simple” amintiri afectiv-personale,
personajele și faptele devin - pe măsură ce
narațiunea se încheagă - emblematice, arhetipale.
Preotul Căliman este rezonerul acestei lumi
crepusculare (după cum Pavel, - un fel de alter-
ego al regizorului -, este catalizatorul post-factum
al aceleiași lumi). Aflat într-o veșnică agitație,
frământat de responsabilități clericale, răscolit de
neliniști, mereu în mișcare, afurisind lipsa de
credință a turmei pe care o păstorește, este și el
prizonierul acestui „areal” fizic-spiritual, se
sfârșește odată cu el. Nu se poate sustrage, nu are
cum evada, chiar dacă știe - simte-presimte - că
apusul este inevitabil, că va pieri, că „turma” este
cea care îi va aduce pierirea prin simplul fapt că i
s-a integrat inexorabil: „Nu pot să-i blestem, nu
pot!” - se mărturisește el într-o rugăciune-
confesiune. Preotul Căliman este personajul ale
cărui apariții sunt cel mai bine puse în scenă, cel
mai bine dozate; nici supralicitat, nici decorativ,
un echilibru perfect între ponderea deținută în
economia narațiunii filmice și semnificația acestei
prezențe.
Filmul are și meritul de a-i oferi Maiei
Morgenstern unul dintre cele mai bune roluri ale
carierei, pandant la cel din Casa din vis al lui
Ioan Cărmăzan, turnat tot la începutul anilor ’90.
De asemenea, Dorel Vișan realizează în preotul
Căliman un personaj de maximă expresivitate
cinematografică, nu pată de culoare, cum ar putea
părea la o primă vedere, ci coagulant, în intenție
(intenția personajului!), și - așa cum am spus -
rezoner al microuniversului ancestral numit
Rămânerea. Mircea Albulescu este monumental în
bătrânul Anghel, amestec de orgoliu și fragilitate
(de)mascată, unul dintre cele mai bine motivate
psihologic personaje din filmul românesc.
Valentin Uritescu - Vache, gornistul satului care a
cântat, o spune el însuși, mai în glumă mai în
serios, la toate nunțile și înmormântările
consătenilor - realizează în filigran un personaj de
un pitoresc tragic. De altfel, toți actorii, fără
excepție, sunt în rol, de la Dan Condurache
(Pavel, cel care reînvie întâmplările și faptele de
„de demult”), până la, de pildă, Luminița
Gheorghiu - personaje secundare, dar importante
dramaturgic, care rămân în memorie chiar și prin
simpla prezență în cadru.
Următorul film al lui Laurențiu Damian,
Drumul câinilor (1993), adaptare după microro-
manul Drumul câinelui de Ion Lăncrănjan, este
tributar stilistic debutului, având doar importanță
statistică în filmografia regizorului, dar nu este
nici pe departe un „păcat”. Păcat, fără ghilimele,
este faptul că o carieră începută cu dreptul a
rămas suspendată în acest prim pas. (Laurențiu
Damian a continuat să facă documentar, dar,
după cum am mai precizat, demersul nostru are
în vedere doar filmul de lungmetraj de ficțiune de
după 1989.) Cu atât mai mult cu cât, lucid, într-
un interviu pe care mi l-a acordat în 1995, regi-
zorul avansa, în paralel cu recunoașterea redun-
danței celui de-al doilea op personal, ideea unei
redimensionări stilistice pentru care, se pare, era
pregătit: „Eu am copilărit în zona satului și am
avut ambiția de a demonstra că această zonă nu
ține numai de faza aceea poporanistă, edulcorată,
în care femeile sunt în fote și bărbații sunt în ițari
curați și, vezi Doamne, totul este într-o formă de
ritual. [...] am dorit să-mi desfășor această zonă,
pentru că o cunoșteam, o simțeam sau, mai
degrabă, fabulam vizavi de ea și atunci lucrurile
pot să apară [...] ca un joc între real și fantastic. A
fost, practic, un exercițiu stilistic. [...] Am continu-
at cu Drumul câinilor tot într-o manieră asemănă-
toare și, poate, am greșit. Pentru că dacă
Rămânerea era o poveste care pornea din mine,
în Drumul câinilor exercițiul era foarte clar și
oarecum îndepărta spectatorul, era pur demon-
strativ și nu cred că cinemaul trebuie să facă
numai asta. Dacă voi mai lucra film, dacă voi
începe al treilea film - scenariul există, un scena-
riu propriu, se cheamă Vom muri și vom fi liberi
și este mult mai ancorat în realitate și în filosofia
realității, nu în faptul de viață banal sau eveni-
mențial - cred că voi schimba de la stilul filmării
până la formula de comunicare. Aș vrea totuși să
comunic ceva oamenilor, nu să rămân într-o fază
estetică ce te duce la un moment dat spre
manierism.” (Ioan-Pavel Azap, Traveling, interviuri
cu regizori români de film, vol. I, București, Ed.
Tritonic, 2003, p. 60).
■
34
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
~34j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
După Revoluție
| Lucian Maier_
După Revoluție e un documentar pe care îl
recomandă în primul rînd valoarea sa
istorică °i antropologică. Dacă priviți în jur
°i vi se pare că România ar trebui să arate altfel,
dacă vi se pare că civilizația încă nu a ajuns și la
noi, sau dacă priviți cu dezgust lumea politică
autohtonă, atunci documentarul acesta trebuie
văzut. El umple un gol de memorie - valabil în
cazul meu, cel puțin - în care ar fi trebuit să se afle
fundația noii Românii, cea pe care o avem astăzi.
Ceaușescu la balcon și huiduielile mulțimii din
piață, trasoarele văzute în direct la televizor, fuga cu
elicopterul sau procesul din 25 decembrie sînt
argumente necesare în a pricepe evoluția României,
însă întîlnirea cu viitorul țării și înțelegerea cursului
ei social nu se află în imaginile din timpul
Revoluției. Acestea pot fi găsite în După Revoluție,
filmul realizat de Laurențiu Calciu.
La finele anului 1989, Laurențiu Calciu - atunci
profesor de matematică - trebuia să primească prin
poștă o cameră video de la un prieten din
Germania. Tumultul din decembrie a făcut ca Poșta
Română să-i livreze pachetul abia la mijlocul lui
ianuarie. Din momentul respectiv, fără să aibă în
minte vreun viitor film, Laurențiu Calciu a ieșit pe
străzile capitalei și a încercat să surprindă pulsul
maselor îndeaproape. Trecerea spre primele alegeri
libere din țară, asigurată de Frontul Salvării
Naționale, mitingurile pro și contra FSN și
campania electorală pentru alegerile din mai 1990.
Trecerea aceasta e bine pusă în balanță de autor
prin traversarea constantă a spațiului socio-politic
respectiv: dinspre stradă, dinspre manifestarea
oamenilor de rînd, spre atitudinea și reacția
conducerii de atunci în fața evenimentelor interne,
după cum erau iscodite de către occidentali.
Partenerul lui Laurențiu Claciu în această
întreprindere a fost Rupert Murray, jurnalist
scoțian, corespondent din România al publicației
Scotland on Sunday. Rupert Murray avea acces la
toate conferințele de presă ținute de către FSN, el
fiind cel care i-a facilitat lui Laurențiu Calciu
intrarea la aceste evenimente.
Celălalt aspect datorită căruia După Revoluție
trebuie văzut ține de abordarea etică a
cinematografiei de către autorul acestui film. În
proiectul său, Laurențiu Calciu utilizează aparatul
de filmat în sensul documentării. Aparatul de filmat
e condus în așa fel încît să își anuleze orice posibilă
judecată, orice posibilă poziție angajată. Secvențele
curg fără tăieturi de montaj și în cadrul acestor
secvențe aparatul nu orientează mintea și gîndurile
spectatorilor. Autorul nu caută detalii pe chipul
celor care vorbesc, nu schimbă distanța de la care
urmărește acțiunea în timpul derulării ei, nu caută
poziții din care să negocieze mai bine anumite
aspecte, nu caută nici reacțiile și sentimentele celor
filmați în timpul discuțiilor de pe străzi. Laurențiu
Calciu nu urmărește să introducă în istoria filmată
dramatism și nu caută să extragă din istoriile de pe
stradă ideile sau judecățile sale cu privire la cele
urmărite.
Laurențiu Calciu folosește aparatul pentru a
înregistra întîmplarea din fața sa, fără artificii, fără a
implica propria gîndire în selectarea unor aspecte
care ar putea părea mai relevante decît altele - dacă
s-ar fi comportat astfel, ar fi însemnat că istoria,
întîmplarea, sînt deja judecate de autor, care
consideră că pentru spectator un fapt e mai
important decît altul. Orice selecție a unui detaliu,
orice tăietură în plan, ar urmări anumite interese
ale autorului acestora (cineastul), ceea ce ar
introduce în film un discurs de ordin secund (al
autorului față de întîmplare, față de persoanele
urmărite, nu numai față de cinematograf - ca
privire etică, după cum e cazul acestui proiect). În
După Revoluție aparatul de filmat dispare și, ca
spectator, simți că privești direct persoana care
vorbește sau care acționează. E un film în care
distanța dintre spectator și ecran e absorbită de
utilizarea observațională a aparatului de filmat.
Acesta din urmă devine mijlocul prin care autorul
proiectului pune spectatorul în poziția de martor al
tuturor întîmplărilor de pe ecran. Astfel, După
Revoluție e unul dintre puținele documentare
autohtone (13-19 iulie 1998, Craiova, Azilul de
bătrîni, realizat de Andreea Păduraru și Cristi Puiu,
e un alt film care îmi vine acum în minte) în care
spectatorul e așezat față în față cu o anumită
realitate și e lăsat să se confrunte cu ea.
(Alte detalii despre film pot fi găsite online, pe
pagina http://aftertherevolution.ro/.)
■
colaționări
Câinii negri ai soarelui
| Alexandru Jurcan_______________________________
Mereu le spun prietenilor: nu vă plângeți
pentru lucruri mărunte, păstrați-vă
puterile pentru situațiile-limită. Zici că e
greu? Dar dacă mâine vine Apocalipsa și trebuie
să lași totul și să supraviețuiești în ceață și frig?
Atunci vei dori acest prezent pe care-l blamezi zi
și noapte. Am citit romanul Drumul de Cormac
McCarthy, apărut la noi în Raftul Denisei,
Polirom, 2009, tradus de Irina Horea. O iarnă
atomică și un decor postapocaliptic. Întoarcere la
canibalism, la supraviețuire. Un tată și un fiu
călătoresc spre mare. Spre resturi de lumină.
Niște pături, un pistol, ceva de mâncare. O lume
fără oameni. O parabolă despre tot ce poate fi
inuman. Natura și oamenii între violență și
duioșie. Păduri mohorâte, case carbonizate, leșuri
plutind pe ape, conducte ruginite, „întuneric
implacabil, câinii negri ai soarelui, care alergau,
vidul negru, zdrobitor al universului”. Un timp
împrumutat, o lume de împrumut, epave de
clădiri, sârme încâlcite, pustietate rece.
Cormac McCarthy s-a născut în 1933. S-a
înrolat în aviația militară, nu și-a terminat
studiile, s-a mutat în Alaska și a început să scrie.
După un roman de-al său au realizat frații Coen
filmul No Country for Old Men. Romanul The
Road - Drumul - a fost recompensat cu Pulitzer
Prize în 2007. Odiseea supraviețuirii creează un
suspens alimentat de eterna speranță umană.
Adică... poate că totuși mai există o portiță, o
soluție. Interesante sunt dialogurile concepute de
autor, fară clasica liniuță de dialog, devenind,
parcă, lungi poeme, înșiruite pe verticală, într-o
economie tulburătoare de vocabular.
Regizorul John Hillcoat a ecranizat Drumul în
2009, cu Viggo Mortensen, Kodi Smit-McPhee,
Robert Duvall și Charlize Theron. Poate mi se
întâmplă prima oară dorința de a nu vedea
filmul. Spaima. Doresc să rămân cu sobrietatea
frazelor, cu imaginile create de cuvinte. Romanul
e rotund, sobru, viforos, sângerând. Dacă
personajul își amintește de trecut într-o frază
efemeră, regizorul face un flash-back care poate
rupe ritmul.
Văd filmul. Nu ajunge la înălțimea operei.
Scriitura e ca o tăietură precisă în stâncă.
Regizorul australian John Hillcoat, născut în 1961,
vrea să fie corect, se străduiește să creeze
atmosferă. El a mai realizat westernul Propunerea
în 2005. Aici în The Road îi reușesc decorurile.
Evită culorile țipătoare, preferă arămiul în sepia.
Vedem moloz, mașini abandonate, cenușă,
dezastru, orașe crăpate. Totul e credibil. Viggo
Mortensen joacă ireproșabil, e un mare atu al
filmului. Băiatul din film mi se pare de o
fragilitate prea feminină. Există suspens, dar și
voce din off, ceea ce mie îmi sună a fugă spre
literatură, a neputință filmică. Cartea evită clar
melodramaticul, dar în film sunt prea multe scene
cu soția disperată, încât emoția alunecă subtil
spre o tentă duioasă, ceea ce romanul nu adoptă.
Cu toate acestea, filmul e meritoriu, sensibil, cu
scene eleborate, cu detalii bine puse la punct, cu
un actor ca Viggo, capabil să evite orice facilități
sau impulsuri contrafăcute.
■
TRIBUNA • NR. 225 • 16-31 ianuarie 2012
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
bloc-notes
Mircea Popa	Eminescu la Cernăuți	2
editorial
Oana Pughineanu	Eminescu & Beyonce	3
cărți în actualitate
Simona-Grazia Dima Viețuirea prin poezie	4
Dorin Mureșan	În "spatele mesei"	5
cartea străină
Ștefan Manasia Mașina timpului s-a blocat în
Germania	6
lecturi
Ion Pop Alex Goldiș în tranșeele criticii românești 7
cafeneaua critică
Ion Bogdan Lefter O seară cu Mihai Măniuțiu și cărțile
sale	9
George Neagoe	Irealitatea imediată	10
Irina Georgescu	Scenarii de uz personal	11
Andreea Drăghicescu La brațul unui călător nedemn
de încredere	12
imprimatur
Ovidiu Pecican	Aforismul regmanian	13
sare-n ochi
Laszlo Alexandru	Nedumeriri	14
caragialiana
Constantin Cubleșan I. L. Caragiale "Pretutindeni în lumea
de azi"	15
poezia
Gabriel Bota	Fabrica de iarbă	17
emoticon
Șerban Poartă	1 ianuarie 2012, 0:15 AM	17
proza
Gheorghe Schwartz Cine a fost Al Optzeci și nouălea? 18
diagonale
Dumitru Suciu Crâmpeie din simbolistica Clujului 20
Clujul interbelic
Petru Poantă	Universitatea	22
verdele de Cluj
Aurel Sasu	Ateismul la români	23
dezbateri & idei
Robert Arnăutu	Viața bună mediată	tehnologic	24
remarci filosofice
Jean-Loup dAutrecourt Ce au toți cu etica? (II) 25
credo
Marius lanuș	Distributivismul: o expresie a frac-
turilor lumii contemporane	26
excelsior
John Heilpern Chemare din Avon	27
puncte de vedere
George Cipăianu Cum se făceau colocviile inter-
naționale în România comunistă	28
zapp media
Adrian Țion Adunarea coțofenelor clarvăzătoare 29
sport & cultură
Demostene Șofron Munchen 1972 - Londra 2012	30
rânduri de ocazie
Radu Țuculescu	Marea flecăreală	30
jazz story
Ioan Mușlea	Greii bebop-ului (I)	31
teatru
Claudiu Groza Kant cel psihotic	32
Claudiu Groza	Urâtul. Un nou portret al lui Narcis 32
film
Ioan-Pavel Azap	CineMAiubit 15	33
Ioan-Pavel Azap	O anamneză necesară (X)	34
Lucian Maier	După Revoluție	35
colaționări
Alexandru Jurcan	Câinii negri ai soarelui	35
plastica
Livius George Ilea Sculptura mică într-o nouă "Vârstă de
bronz"	36
plastica
Sculptura mică într-o nouă
„Vârstă de bronz”
| Livius-George Ilea
Cu nimic mai prejos de spectacolul vizual
etalat de vreo galerie de artă din centrul
Berlinului, Vienei sau Budapestei, afară,
poate, doar de iluminatul mai pretențios ori, de
albul imaculat al pereților, simezele Muzeului de
artă clujean - urmând, la rândul său, pulsul vital al
Cetății și înregistrând imprevizibile mutații ce
survin în universul plastic contemporan - au oferit
publicului iubitor de artă șansa de a savura peste
o sută de lucrări de sculptură „mică”, în bronz,
aparținând atât unor artiști consacrați, cât și unor
tineri și foarte tineri plasticieni, obiecte de artă
reunite în „plenul” celei de-a doua ediții a
expoziției bienale „Vârsta de bronz” (Muzeul de
Artă Cluj, 3 noiembrie - 4 decembrie 2011).
Abandonând inhibițiile de „periferie culturală a
Europei”, curatorii expoziției (cadre a Universității
de Arte și Design clujene), Radu Moraru, decanul
Facultății de Arte Plastice și Alexandru Păsat, șeful
secției de Sculptură adoptă o practică
expozițională nu lipsită de riscuri, însă prudent
nuanțată, de inspirație PC1, vizând minarea
stereotipurilor vizuale tradiționaliste și
modificarea/ updatarea codurilor vizuale existente,
ca parte integrantă a proiectului construcției unei
noi identități culturale, paneuropene. Nu putem să
nu reproducem aici un fragment deosebit de
sugestiv, din discursul d-nei Sabine Hentzsch2 -
personaj important pe scena culturală europeană
contemporană - vis-a-vis de această temă: „Într-o
lume în care granițele statale își pierd din
semnificație și forme ale unei cooperări
supranaționale câștigă importanță, efectele
manipulării vizuale sunt definitorii. Înțelegerea
interculturală trebuie să înceapă cu o desființare a
stereotipurilor înainte de începerea unui dialog
despre identități, similarități și diferențe. Dacă
vrem să luăm în serios diversitatea în unitate ca
pe o trăsătură fundamentală a unui proces
european de integrare, atunci trebuie să admitem
această diversitate a imaginilor, a codurilor, a
identităților.”
Tehnica turnării în bronz, „impusă”
participanților, conferă, în fapt, marea libertate a
unei poetici plastice specifice, polimorfismul
structurării compoziționale privilegiind, după caz,
fie spontaneitatea modelajului, fie finisări
exemplare și/sau patinări de finețe, și, nu în
ultimul rând, viziunea temerară, arhitectura
metaforei formative, avantajând chiar și plasticieni
ce se manifestă cu precădere în alte genuri decât
sculptura, însă beneficiind de assist-ul unor
turnători/turnătorii în bronz specializate. Mai
putea, însă, apărea și riscul de a se prezenta doar
machete, la scară redusă, a unor proiecte de artă
monumentală, sau realizarea unor mici bjou-uri,
mai aproape de vocația lor utilitară, gen presse-
papier, decât de nonșalanta superbie formală
instituită de un Benvenuto Cellini. Însă, din
fericire, contaminarea viziunii sculpturale cu
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din tară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 18 lei - trimestru,
36 LEI - SEMEStRU, 72 LEI - UN AN Cu EXPEDIERE LA DOMICILIU: 27 LEI - TRIMESTRU,
54 LEI - SEMEStRU, 108 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUgATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. 1) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘtAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Radu Moraru	Armură
elemente alogene, aparținând arhitecturii, picturii,
graficii, colajului/instalației ori chiar recuzitei
artelor scenice, nu a condus, în acest caz, decât la
o împrospătare a imaginii plastice, la dizolvarea
clișeelor de percepție, ori la dislocarea unor idei
preconcepute ce postulau ca trăsături distincte,
indispensabile și definitorii genului sculptural,
caracterul/gradul de monumentalitate, armonia
ansamblului ori coeziunea/coerența spațială. Toate
acestea pot fi substituite ori chiar dublate de
expresivitatea obținută prin proporționare grotescă
(Radu Ciobanu, „Bachus”, Heide Warlamis,
„Dimineață”, Ion Ristea, „Cap”), mutilare formală
din perspectiva dimensiunii creștine a existenței,
(Mihai Marcu, „Jertfă”, Marian Zidaru, „Cap de
apostol”, Vasile Gorduz, „Rugăciunea”, Mircea
Spătaru, „Suplicia”), umor și delicată caligrafiere
3D (Dumitru Radu, „Sublim”, Florin Marin,
„Trompety V”, Makkai Istvan, „Floare”), culoare
(Vlad Berte, „CMYK”), textură/patină și rigoare
arhitecturală, (Radu Moraru, „Armură”, Maxim
Dumitraș, „Pasăre II”). În aceeași direcție a
demantelării cutumelor civilizației tradiționale
funcționează și eclectismul tematic, coexistența
imageriei oniricului cu elemente de „ready-made”
(în lucrarea debordând de seva unei energii
pozitive recuperatoare, „Restituiri subiective”,
aparținând Lilianei Moraru), tendință accentuată și
de secularizarea/desacralizarea ontologică (Mircea
Enache, „Apostol”, Geta Caragiu, „Portic”), de o
„post-modernă” imersiune în trivial & kitsch (Alice
Iliescu, „Sold”), de reiterarea căutărilor
moderniste/abstracționiste (Alexandru Păsat,
„Ctitor”, Daniel Pop, „Străjerul”, Florin Tamba,
„Portal”) ori chiar de resuscitarea unor modalități
de expresie proprii unor curente pre-moderne
(Ioan Mihele, „Prometeu”, Mariana Gordan, „Cap
de copil”). De remarcat metafora plastică și
dramatismul scenic al unor lucrări semnate de
(continuare în pagina 13)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36j
Black Pantone 253 U