Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Județul Cluj
3 lei
Revista de cultură • serie noua • anul X • 16-30 noiembrie 2011
Vi
221
O carte în dezbatere	Interviu cu	Claudiu Groza
Inevitabil de	Înaltpreasfinția Sa	Spectator la București
Andrei Doboș	Andrei Andreicuț Ioan-Pavel Azap
'	’ Drama (su)râsului:
Ilustrația numărului: Angela Roman Popescu	Comedy Cluj 2011
-0- Black PANTONE violet
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Marius Jucan
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
loan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Maria Georgeta Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
’ L. G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
agenda
Teatromania 2011
| Horia Corneliu Cicortas
Față de anul trecut, când primul festival de
teatru, găzduit în incinta Accademiei di
Romania, la Roma, demarase sub semnul
diversității limbajelor artistice (muzică,
performance și teatru), programul celei de-a doua
ediții („teatROmania_emersioni sceniche”, 15-18
septembrie 2011) s-a concentrat asupra
producțiilor teatrale și, în particular, asupra
dramaturgiei române contemporane.
Astfel, producțiilor deja rodate în România -
Hess, Amalia respiră adânc și Bufonul regelui - li
s-a alăturat premiera absolută Uomo spazzatura
show #1 (Showul omului-gunoi #1), a companiei
toscane „Telluris Associati”, după texte ale lui
Matei Vișniec, unul dintre puținii dramaturgi
români de azi cunoscuți în Italia; fără a uita de
Sorescu alle prove (Sorescu la repetiții), mise en
espace, a companiei „Progetto Miniera”, din
Roma, realizată în sugestivul cadru al bibliotecii
instituției românești.
În cele patru seri ale festivalului, inaugurat
prin vernisajul expoziției fotografice „Spațiul
scenic”, în colaborare cu revista milaneză Hystrio
și cu editura Titivillus din Toscana, au fost jucate
11 spectacole (față de cele 6 programate cu un an
în urmă), dintre care cinci în limba italiană și șase
în limba română (cu supratitluri în italiană).
Diferite au fost și spațiile care-au transformat,
timp de patru zile, Accademia di Romania într-un
loc teatral: hemiciclul în aer liber, sala de
concerte, biblioteca.
Companiile participante, pe lângă cele două
italiene menționate înainte, au provenit de la
„Teatrul de Nord”, din Satu Mare, „Teatrul
Bacovia”, din Bacău și „Teatrul Ariel”, din Târgu
Mureș, ale căror producții au fost foarte apreciate
de publicul prezent, majoritatea italian, inclusiv
de către oameni foarte exigenți și critici din
domeniu.
Într-o intervenție prilejuită de întâlnirea pe
care dramaturga Alina Nelega - special guest a
manifestării de la Roma, autoare a două piese
reprezentate la teatROmania 2011 - a avut-o cu
publicul, la încheierea premierei italiene a piesei
Hess, sâmbătă seara, actorul-regizor Thomas Otto
Zinzi a elogiat măiestria actorilor din România
(Radu Botar, cu recitalul Bufonul regelui, Daniela
Vrînceanu, în Amalia și, mai ales, Nicu Mihoc, în
Hess): „în raport cu ei, ne simțim niște copii, căci
avem mult de învățat de la ei”. Păreri similare
mi-au fost exprimate și de voci cu greutate în
lumea teatrală italiană, precum Massimo
Verdastro, care a urmărit entuziasmat spectacolele
montate de regizorii Letteria Giuffre Pagano
(Uomo spazzatura show #1) și Gavril Cadariu
(Hess), rămânând până seara târziu în compania
oaspeților și staff-ului festivalului.
Desigur, spectacolele în limba originală și
respectivul acompaniament al supratitlurilor au
îndepărtat o parte a spectatorilor italieni puțin
dispuși să accepte truda lecturii paralele a
textului; și totuși, cei ce și-au asumat provocarea
întâlnirii cu textele jucate în românește au fost
recompensați de o înaltă calitate artistică a
reprezentațiilor, deloc inferioare celei a piesei
jucate de Telluris Associati, piesă care s-a bucurat
de afluență majoră de public.
Pe lângă această observație tehnică trebuie să
ținem cont de faptul că, dincolo de comicitatea
intrinsecă a Bufonului regelui - interesant colaj de
texte shakespeariene și fragmente poetice din
dramaturgul secolului XX, Victor Eftimiu -,
textele Alinei Nelega, jucate la Roma, implică
ambele un salt deloc liniștitor în două realități
dureroase ale istoriei recente: nazismul (Hess),
respectiv dictatura comunistă (Amalia respiră
profund); experiențe a căror reevocare, fie și
pentru spectatori nevizați direct de cele două
experimente dictatoriale, nu sunt de natură să
constituie un divertisment pentru acei italieni ce
se simt prea oprimați de greutatea momentului
actual (inter)național.
Rămâne certitudinea că, pe urma unei căi bine
trasate de la prima ediție, „teatROmania”
marchează, cu emersiunile sale scenice, un nou
pas în cunoașterea realităților teatrale încă exotice
sau ignorate în Italia, dar și în învigorarea
legăturilor în interiorul unei Europe încă de
regăsit.
Notă: Festivalul de teatru și arte performative
„teatROmania_emersioni sceniche” a fost inițiat
anul trecut, de compania Telluris Associati și FIRI
(Forumul Intelectualilor Români din Italia), fiind
organizat în colaborare cu Accademia di Romania,
din Roma, și cofinanțare de la ICR București.
■
Angela Roman Popescu	Dialog în verde
Responsabil de număr: Ioan-Pavel Azap
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Farmecul ecologic al regalității
| Marius Jucan__________________________
Curba descedentă, dezesperantă a prestației
guvernanților actuali, se întâlnește de la
un timp, cu interesele eco-culturale ale
unor reprezentați ai aristocrației europene.
Ignorând truda secției de propagandă și agitație
turistică a actualului guvern, un conte maghiar
și un prinț britanic au preluat într-o manieră
inconfundabilă inițiativa de a face cunoscute
frumusețile nemuritoare ale patriei. Frumuseți
amenințate de o fatală și previzibilă dispariție
pusă la cale de factori naționali și internaționali,
extrem de lucrativi. Nepăsarea românească a
miliardarilor și a cetățenilor de rând față de
soarta naturii și a resurselor ei va duce probabil
la asumarea ecologică și conservaționistă a
României de către unii cetățeni străini. Operația
are un precedent ce depășește deja în anvergură
niște simple interese turistice, fandând în plasa
de păianjen a globalizării între ecologie,
prezervaționism, politică, și... regalitate.
Discursul Regelui Mihai I din Parlament, (25
octombrie, a.c.) a reamintit percutant impasurile
democrației noastre, fără să clarifice faptul dacă
restaurația monarhiei ar putea fi alternativa
politică la actuala stare democratică și
republicană. Din anii ’90, când opțiunile
românilor pentru monarhie hărțuiau de Paște și
Crăciun certitudinile republicane și abila lor
metalurgie politică, până acum, Regele Mihai I
nu și-a manifestat niciodată intenția pentru
vreun gambit politic. Decât pentru unul moral,
de nobilă austeritate. Total ineficient însă,
constatând foamea de înavuțire a clientelei
politice transpartinice, și circumstanțele istorice
în care tehnica loviturii de stat a fost
implementată chiar de excentricul părinte al
ex-monarhului nostru.
Cu toate acestea, fraza finală a recentului
discurs regal a electrizat România. „Nu văd
România de astăzi ca pe o moștenire de la
părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o
cu împrumut de la copiii noștri”. Deși extrasă
din zicerile conservaționistului american de
origine franceză John James Audubon (Jean
Jacques Audubon)1, concluzia regală a surprins
prin mesajul ei politic. Care certifică garanția
autorității, absentă aici și acum, oferită de
monarhie și aristocrație într-o lume obsedată de
putere până la grotesc. După un interval
semicentenar monarhia și aristocrația își pun în
vitrină, fără teama concurenței, potențialul lor
de leadership statal.
După restaurarea proprietăților nobiliare
maghiare din pitorescul și deloc întâmplător,
mediatizatul Ținut Secuiesc (Szekelyfold),
achiziționarea unor proprietăți de către Alteța Sa
Regală Charles Philip Arthur George, prinț de
Wales, moștenitor direct al tronului Marii
Britanii, a conferit experienței
renovatoare/restauratoare din fosta provincie
austro-ungară, un impuls neașteptat ideii de
restaurație. Prezența A.S.R. Charles, prinț de
Wales, și a contelui Kalnaky în filmul „Wild
Carpathia” merită considerate cu îndreptățită
atenție. Parțial cu simpatie, parțial cu uimire,
căci termenii „sălbatic” și „Carpathia” propun
un registru semantic complex pentru corifeii
democrației. Astfel, de ce, de pildă, preocuparea
conservaționistă pentru soarta „carnivorelor”
mari din Carpați este prevalentă dramei
ecologice a locuitorilor acestei zone (vezi Roșia
Montană)? Apoi, la care parte a Carpaților se
face referință când vorbim despre Carpathia?
Carpathia K.u.K, Carpații lui Bram Stoker, cei ai
lui Jules Verne, munții străjeri din Bestercz
megye ori din Bako megye? E vorba de Carpații
oierilor români, de cei ai partizanilor
anti-comuniști, ori de cei ce adăpostesc ruinele
fostelor cetăți secuiești și satele săsești ocupate
de țigani? E vorba de toți acești Carpați,
împreună? De diadema furată a pădurilor? De
zăcămintele amanetate? De sărăcia moților? Ori
doar de o lacrimă victoriană, post-colonială
pentru o margine de lume, ieșită din țâțâna
timpului (vezi Hamlet, „time is out of joint”) și
atârnând în UE, ca în gol?
Gustul nobil al unui posibil suzeran străin,
mare amator de cârnați de țară, dulceață de
fructe de pădure, ciorapi de lână, povești din
copilărie și de sonul veșniciei din pădurile
noastre încă virgine, este desigur liber să
călătorească oriunde, cât mai departe de
cruntele dezamăgiri citadine. Iar noi, locuitori
temporari ai Carpathiei, suntem liberi să visăm
în același timp, un vis regal și/sau un vis de
categoria „țară-muzeu”. Să fie acesta sensul
Carpathiei, realitatea unui vis eco-muzeal? Doar
atât? Nu și un îndemn la acțiune, să salvăm, de
pildă, aceste locuri din Carpathia de locuitorii
ei, pentru binele Europei? Ori pe acești locuitori
nefericiți, de propria „sălbăticie” carpatină,
strămutându-i în altă parte a lumii? și se
aducem pe alții, după un cunoscut model
medieval, în locul băștinașilor, pentru a păstra
caracterul wild al naturii?
Să privim însă altfel, lucrurile.
Cotele scăzute ale barometrului democratic,
pentru a nu vorbi de datele celui republican,
augmentează pe zi ce trece respectul pentru
regalitate, aristocrație și valorile lor exilate din
lumea românească de după 1947. Regalitatea și
o mare parte din aristocrație s-au confundat prin
tradiție cu Țara, permiteți-mi majuscula, nu
reiterează apelativul românesc interbelic
demonetizat, ci deplânge criza de apartenență a
atâtor cetățeni care nu mai au loc de lăutarii
multiculturalismului și de mafioții democrației.
Regalitatea și aristocrația s-au întors mereu cu
fața spre țară și casă (casele și castelele lor),
ancorând de fiecare dată mai bine pământul
(pământurile) sub picioarele lor și sub
mormintele strămoșilor, pentru simplul motiv că
regalitatea și aristocrația nu au supraviețuit fără
pământ / pământuri. Regele și aristocrația au
format identitatea națională cu duh și țărână,
sub un botez. Iar atunci când nu au existat nici
regi, nici aristocrați, nici biserică unică, a existat
o constituție și un crez național, ca în America
lui Thomas Jefferson. E tot atât de adevărat
însă, că în crezul lor național și din respectul
pentru constituție, românii moderni au ales
principi străini, deoarece nu reușeau să se lase
altfel conduși, trecând apoi relativ repede de
Palatul Regal la cancelariile unor puteri
îndepărtate ori mai apropiate, nu înainte de a
vizita filialele și sub-filialele acestora.
Contele Kalnaky Tibor a dovedit că în ceea
ce îl privește, proprietatea și istoria nu trăiesc în
aer. Terenul/terenurile acordate prin diplome
regale trebuie îngrijite ca niște persoane vii, care
au drepturi, membre ale unui întreg, integrat
organic într-o arie geografică, etnică,
administrativă, dar mai ales culturală. Referitor
la această arie, ca în multe alte locuri din
Transilvania, revendicarea culturală în nume
personal ori colectiv, precum și arheologia ei
subiacentă pot deveni pasionale și conflictuale.
Dar înainte de a ajunge la vreun conflict, stați și
comparați, dacă mai aveți timp, proprietatea
întregului popor suveran din România socialistă
asupra țării de atunci, și responsabilitatea
poporului când așa-zisele sale proprietăți au fost
preluate în nume propriu de ăia-care-știau-ce-
cum-și-când. Faceți cu onestitate acest mic
examen, devreme ce beneficiați de tot disprețul
celor de mai sus, evidențiați cu cratima de
rigoare.
Restaurarea moșiei excelenței sale Kalnaky
Tibor este deocamdată doar un exemplu de
turism ecologic și conservaționism cultural. Cu
acte în regulă. Altfel, restaurarea diferă de
restaurație, se știe prea bine. Neavând nicio
probă că aparțin mai mult decât alții lui
Dumnezeu, românii, care se cred excepționali
ori nu, ar trebui să conceadă că fără un destin
manifest, neposedând diplome regale ori
înscrisuri aristocratice pentru teritorii în alte
țări, trebuie să se legitimeze întâi de toate cu
țara, având în careul fotografiei geografia fizică
și metafizică a acestor locuri. Păstrând intactă
această parte de lume într-un mod cel puțin
simbolic, dacă nu într-unul real, am izbuti
probabil să înțelegem exemplul nobil al regilor
și aristocraților noștri. Eventual, să îl urmăm.
Note:
1	„A true conservationist is a man who knows
that the world is not given by his fathers, but
borrowed from his children”
■
Angela Roman Popescu
Stog
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
3
Black Pantone 253 U
Q) Black
Pantone 253 U
o carte în dezbatere
Poeme noi de Andrei Doboș
I Ion Pop
La debutul din 2008 al lui Andrei Dobo° cu
mănăștur story, nu i-am întâmpinat versurile
cu prea mult entuziasm. Recunoscând un
talent cert, sensibil mai ales la concretul cotidian
comun, de decor urban periferic, cu o anume
prospețime a notației lumii indiferente, lipsită de
mari evenimente - și exterioare, și sufletești -,
aveam totuși sentimentul că în notația
minimalist-mizerabilistă, tipică încă pentru acel
moment poetic de „tranziție” românească
posomorâtă și slăbită în toate resorturile ei
existențiale, tânărul poet cerea prea puțin de la
sine și de la viață. Observam că poemele sale,
desolemnizând sistematic orice promisiune de
raportare gravă la universul exterior și aruncând
mici săgeți spre cultura „înaltă”, se lăsau cumva
antrenate în inerțiile zilei, într-un mod cam prea
complezent, acceptând mai totul din starea de
fapt pe care o constata, trăind-o cu o minimă
vibrație, deloc problematizant-interogativ, fără
tulburări ori neliniști notabile, în registrul unei
premature oboseli de a fi, chiar dacă - repet - nu
lipsea, pe fragmente, o anume prospețime a
înregistrării datului imediat și a montajului de
impresii cotidiene. Simțeam, totuși, atunci, că de
la foarte junele autor se poate aștepta mult mai
mult - și îi ceream, sub emblemă exigent-
„echinoxistă”, să facă acest efort.
Nu știu de va fi auzit tocmai apelul meu ori
dacă lectura altor recenzii mai favorabile, nu fără
reticențe, sau propria întoarcere mai lucidă către
sine l-au făcut mai atent la „obiectul” scrisului
său ori la felul cum scrie, dar acum, la a doua
carte, Inevitabil, tipărită la Casa de Pariuri
Literare în 2011 (a apărut între timp și un mic
„caiet” liliputan cu câteva poeme), îmi pare că
face un pas foarte important spre un discurs
mult mai consistent liric și mai subtil în
calcularea efectelor expresive. Tematica „oboselii”
revine și în noile poeme, cu mult mai pregnant,
iar capacitatea de a surprinde datul senzorial e
din nou evidentă, doar că economia textuală e
mai severă, atât în avariția notației concentrate la
maximum, cât și în distribuirea unor elemente ce
devin aproape laitmotivice, accentuând sugestii
schițate inițial și conferind întregului o coerență
de perspectivă mult mai solidă.
E de înregistrat adesea și în acest volum o
delegare a propriilor trăiri către lumea obiectelor,
un impuls de leneșă, dezabuzată identificare cu
materia exterioară eului, o dislocare a „punctului
de vedere” - cum se spune într-un excelent text -
până la mutarea lui în obiectul însuși, devenit
pipăibil, cu care subiectul se suprapune într-un
fel, într-un soi de prezent (e titlul altui text
remarcabil) ce unifică (sau ar trebui să unifice)
entitățile în relație până la indistincție. Numai că
rezultă de aici sugestia unui soi de blocaj, de
„colaps” al numitului „punct de vedere”, astfel
încât comunicarea-identificare e doar aparentă,
iar singurătatea subiectului (de fapt, o singurătate
colectivă, vorba altui poet) se impune, acceptată
cu un fel de osteneală bacoviană în fața
evidențelor: „oameni care tastează grijuliu/
vorbesc între ei și cu mine/ ȘI CU MINE?/
Sigur, și cu mine/ dar asta nu face nici o
diferență/ sau poate face o cât de mică diferență/
o cât de mică implozie/ în ceea ce este/ dar ce
este/ nu este nimic/ omul vorbește despre
prezent/ be here now/ be here now/ țăcăne în
cap/ dar ușor/ capul balon/ nu știe chiar atâtea”.
(Pentru că veni vorba despre un soi de
bacovianism al scriiturii, această lecție îmi pare
evidentă și productivă în toată cartea, îndeosebi
în amprenta acelei oboseli - nu atât de - sau
aproape deloc - nevrozantă ca la Maestru -, a
acelei cedări în fața lumii din afară, pe care totuși
ochiul subiectului încearcă s-o fixeze încetinindu-
și, cu efecte notabile, mișcarea privirii pe
contururi și substanțe, pe straturi ale viului
sugerând, însă, sub individualități mișunarea,
fojgăiala, confuzia de făpturi mai degrabă
elementare, lume animală primară, rozătoare,
insecte care, în întunericul materiei, își duc viața
în murmure mocnite, într-un continuum confuz
de energii telurice aglutinante. (O înrudire, la
acest nivel, cu „întuneceala” din versurile lui
Aurel Pantea ar putea fi notată, ca și ecuația
ambiguă și dificilă dintre mișcările de închegare
formală și cea de resorbire a lor în materia
amorfă). În general, e de notat cu satisfacție
intensitatea senzației materiale - însă aproape
deloc tensionată expresionist - pe care reușește
s-o transmită această poezie ce surprinde acut
urmele ca și impalpabile ale sunetelor și luminii
în lucruri (Arghezi vorbea despre „nimicul
nepipăit”) - „Foșnetul celor ce-au fost și, puțin,
dar numai puțin, mai sunt”, „șuvoiul curge mai
departe ce auzi ce vezi”, „Ochii care se văd nu se
pot identifica/ Gurile mute intră în trunchiuri”,
„o mică adiere/ poate cu fusta/ poate cu ochii ce
de azi-noapte/ strălucesc din când în când -/
doar printre degete mai șuieră/ când faci cu
mâna din fotografii/... / nu intră nimic/ nu
iese/ nimic/ nu vine nimic/ nu pleacă/ nimic -
proștii să susure/ în vânt povestea,/ și un
mototol/ de hârtie se va mișca fluș fluș/ de colo
colo/ până târziu”...
Cum se vede din asemenea citate, poetul
simte cu acuitate concretul lumii ori face
palpabile substanțele ca și eterice, obiectele s-ar
dori reținute în discurs, fixate prin numire
abruptă și izolare în frază: „Un vortex
imperceptibil - satul/ alunecă. Bronz. Coloape.
Porcuți./ Lișițe pe plaje din loc în loc./ Unde e
soarele roșu acolo e Cluj/ Cluj din nămol sărat -.
Face bine la ceva”. Dar, „Număr și trec” - spune
succint un alt vers, iar spre final, această reluare
semnificativă: „Număr și trec, ea intră în
cameră,/ închide ușa, apropie ferestrele/ se
așează în pat,/ eu las și las mai departe”. Tot ce
părea marcă a interesului și sensibilității față de
faptul cotidian e ca și anulat prin asemenea
ștersături rapide: de îndată ce e înregistrat,
obiectul e și părăsit, în virtutea acelei osteneli și
sleiri a voinței, a unei oboseli ca și originare.
Undeva se vorbește chiar despre ”urma pe care o
face oboseala” și care „e un căuș în tină”, tot
urmele se șterg repede - „pauza usucă, șterge,
radiază”, sub semnul oboselii și al precarității stă
și lumea din jur: „Prietenul meu, Vali, l-am văzut
ieri, era obosit/ Prietena mea stă acum în
cameră, e obosită./..../ Azi eu prind floare. În
fotoliul închiriat/ Stau nemișcat și lumea-mi stă
la picioare,/ Mucegaiul crește verzuliu, alb și
opac”...
Sunt și momente în care chiar individualitea
subiectului pare periclitată, slăbită, la limita
confuziei cu un afară în care entitățile materiale
și făpturile vii a căror prezență se manifestă mai
curând în clipă, la modul instantaneu, izbind
fugitiv simțurile și provocând ceva de natura
„tresăririi” în somn din Lacustră: „las doar
mișcarea continuă și munca/ din moment în
moment și de la zi la zi” - se spune într-un
Jurnal - „Nu mai explic la nimeni nimic/ Mă
ascund de tăvăleală/și de zgomotul subit care
pare între oameni./ Respirație și iar respirație: ce
se întâmplă se întâmplă/ pentru prima oară. Fără
recunoaștere:/ Fără vorbărie./ Nu mai explic la
nimeni nimic”. Sau: „scurta durere ridică
întrebări/ despre o stare sau alta, cum va fi./.../
Sunt treaz, dar nimic nu stă în paza mea./
Îndemn pe unii să facă semne/ și toți să aibă
milă de neputincioși”... Dimpotrivă, dubiul
privind propria identitate se insinuează adesea,
tulburător: întîlnirea cu semenii devine,
paradoxal, un pericol de pierdere prin
contaminare a eului: „Când mă întâlnesc cu
oameni trebuie să fiu atent/ să nu le preiau
râsul, gesturile și dispoziția./ Rar mă pot abține.
Mi-e teamă că într-o zi/ o să răspund la numele
Petru”. „Culturi microbiene” explodate „între
primăvară și iarnă” atacă altundeva făptura, iar
într-un succint Recviem refuzul contactului
contaminant devine net: „Chiar atât de extatic/
nu,/ trag draperiile/ mă inundă/ puietul care-și
cere hrana”... Tot atât de paradoxală, dar
semnificativă, e la o altă pagină afirmația că
„presiunea experienței” îi ia subiectului „tot atâta
vreme câtă i-a luat lui ca să vadă că nu există...
Cartea lui Andrei Doboș începuse, totuși, cu
un mic ciclu în patru secvențe, intitulat În
vâltoare, ce promitea mai degrabă o ambiguă
comuniune cu elementarul, nu lipsită de o
anume seninătate, aproape justificând opinia lui
Ștefan Manasia de pe copertă, care vede în
autorul nostru un „bucolic într-o epocă tehno,
diarist conștiincios într-un timp al sincopei”. Fără
să fie, totuși, tocmai bucolic, o undă de aer
proaspăt „câmpenesc” trece prin aceste versuri,
anunțate cumva în mica proză poematică
inaugurală, unde îl vedem citind horațianul De
rerum natura, proiectat, totuși, pe fundal
devalorizant, „întins pe pat, după superba ciorbă
de păstăi”; dar și, imediat, tulburat de fulgerarea
unei lumini celeste în întunericul coborât brusc și
amenințător. În vâltoare transmite, desigur, ceva
4
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
din freamătul naturii elementare, însă tulburat
de câte un vaiet, o tânguire, un lătrat nelini°tit
de câine sub o ciudată bătaie de aripi a nu știm
cărei „fantome”, asociate în mixtura de date ale
naturii și elemente de reportaj urban.
Emoționantă e aici, însă, tocmai această
interferență dintre ritmul comun al vieții „Fără
control: fără somn: fără recunoaștere”, adică
unificată de o mocnită energie comună, în
simetrie cu perspectiva asupra lumii afișată de
subiect: „Cu atenție: continuu: fără exhibiție./
așa cunosc”. Identificarea, și înainte și după
aceea, a unor date ale realității imediate,
naturale sau nu, combină prospețimea
întâmpinării lucrurilor surprinse în firescul lor,
neostentativ, fără ierarhizare, cu o anumită
înfiorare în fața senzației de o clipă, despre care
„nu poți ști/ când se întâmplă din nou și din
nou”, dar și cu o vagă neliniște în fața acestor
realități compozite, a căror logică nu e și nici nu
se cere descifrată, ci trebuie lăsată în voia ei:
„Mâna face/ gura vorbește/ urechea aude” - iar
aceste manifestări simple ale trăirii par
suficiente. (Doar în câteva poeme notația neutră
e mai puțin expresivă și mai puțin atentă la
selecția datelor utile sugestiei). Mai rămâne, ca
un soi de luminiș precar-contemplativ, „refugiul”
despre care se vorbește tot aici, ca „filtru prin
care trece mișcarea în spațiu”, decantare a
dinamicii universale ce traversează realitatea
eteroclită a lucrurilor și ființelor, însă această
oază de înseninare va rămâne mai degrabă
excepțională în ansamblul poemelor, unde
aparenta obosită acceptare a firescului e, de fapt,
semnul elegiac al unei deposedări de sine, al
unui abandon în voia unei lumi unde totul
trebuie lăsat, vrând-nevrând, să fie așa cum este,
în manifestările cumva inerțiale, decise parcă de
la obârșii, într-o lume în care - cum ne spune
pagina finală - „nu e diferență și nici voință”,
dar care e departe, totuși, de a rezolva problema
solitudinii omului: „Eu stau în casă,/ Nu caut
companie”.
■
Angela Roman Popescu
Anotimpuri în culori
Dereglarea is here to stay
| Ștefan Manasia
Andrei Doboș
Inevitabil
București, Casa de pariuri literare, 2011
Deschid volumul de versuri Inevitabil
sugestionat, cum altfel?, de foto-grafitti-ul
de pe copertă: imagini urbane
crepusculare decolorate și reci - undeva nori de
furtună; soare alburiu, ca un gălbenuș de
Avicola, peste orășenii surprinși în trafic. Ating
pagina de gardă gălbuie, cretoasă pe care scrie
(în dedicația particulară) ceva cu „zgomote de
fond”. Și după motto-ul mistic, tulburat din
Blake („How do you know but ev’ry Bird that
cuts the airy way,/ Is an immense world of
delight, clos’d by your senses five?”), ajung la
intro-ul solar, magnific (pentru că adolescentin),
al bucuriei de a vedea/ palpa/ accepta/ înțelege
dintr-o dată lumea: „Pe neașteptate, cerul se
întunecă și o străfulgerare de lumină albă, cum
nu mai văzusem pînă atunci, izbucni prin
fereastra deschisă. Pentru moment, am rămas
paralizat în pat. Mi se pare c-am auzit-o, ca prin
vis, pe maică-mea urlînd în camera de jos și, în
același timp, mi-am simțit inima sfîșiată. Se
întîmpla într-o vineri.” Ai crede că urmează
scena cu fetița telekinetică din Stalker sau prinții
pe covor zburător din Paradjanov: tînărul
maestru poet oferă însă numai un corpus
consistent de poezie prozaică, enumerativ-
obiectuală, înrudită - poate - cu „falsele” proze
din opera unor Viorel Mureșan și Ioan
Moldovan, cu descrierile inspirate de mlaștinile
Comanei, ce fecundează - și operează o mutație
în - volumele ultimului Naum. Nu exclud
imageria poundiană, de pînă la Cantos, ori
influența - mărturisită și încurajată de poet - din
misticii și poeții Orientului. O plăcere, în cheie
bucolică, de a surprinde natura acolo unde s-a
refugiat: zonele promiscuu urbane, platformele
industriale abandonate, podurile, digurile și
canalele mustesc de lișițe și rațe, pești și puiet,
pisici și cîini: azi Vergilius n-ar putea scrie decît
așa. Uneori ritmul sincopat, versul neterminat,
formulele ștrengăresc-lapidare mi-l amintesc pe
congenerul (și oarecum precursorul) său Vlad
Moldovan (ostatec, însă, benevol al epocii în
care techne e micuța birmaneză ce asamblează
celulare). Dar poetica lui Andrei nu-i una a
fracturii, a discontinuităților, a ritmului
proclamat principiu, ci, dimpotrivă, ea scoate la
iveală luminile și comorile unui continent
scufundat, faldurile unei narațiuni cosmice,
unice, unde diferențele sînt identități și
identitățile tot atîtea diferențe: „De cum închizi
și deschizi ochii/ capul tigrului, cu mustățile lui
lungi, cu botul lui umed/ umple de tot
încăperea. Gong pe sub/ tinichele și alămuri sub
ploaie./ Andrei deghizat în pisică/ a speriat
pisica,/ a speriat copiii care se jucau în curte./
Ochii lui n-au văzut pentru că n-au fost ochii
lui./ E puiul ce tocmai a fost fătat.” (Coada) La
tot pasul, fructele acestei gîndiri, (văzute) ca arte
poetice: „proștii să susure/ în vînt povestea/ și
un mototol/ de hîrtie se va mișca fluș fluș/ de
colo colo/ pînă tîrziu,” (X) și ceva mai departe:
„Lumea e o bolboroseală, se spune pe/ malul
lacului sărat.” (X) Bolboroseală sau mototol, și
Andrei le contemplă, atent să nu piardă nimic,
vortexul de la capătul retinei. Ființa, extrasă din
vîltoare, transformată în „cameră ascunsă”,
filmează rîul pe care coboară cadavrele dușmane.
Sau Myrmica rubra și alte armate foșgăitoare,
precursoare. „Trec pe dig, în drum spre muncă,/
foarte puțină lume e cu adevărat matinală” (din
ciclul Peisaje) e distihul ironic al „deșteptării”
noastre românești, etern și tern amînate: „Mă
dor picioarele./ Mă bucur cînd știu/ că mulți
oameni dorm./ Somnul fără vise de la ora 6./
Iarbă de rîu - junglă de brusturi -/ rațe lipite de
mal”. Și ceva mai încolo, emoția unui Bacovia
terminal filtrat prin postmoderni: „Dereglarea is
here to stay/ gîndești întorcînd fila/ cu povești
zodiacale./ Te simți înfundat/ în opțiunile tale/
și gîtuit/ de viață/ te ridici de pe scaun,/ te duci
la fereastră./ Vreme mohorîtă/ vreme mohorîtă
este/ stă să ningă/ să facă ceva./ Nu contează/
spui stop și privești./ Ar merge un rom/ sau un
ceai de ghimbir./ Ceva cu aburi/ să facă
femeia./ Femeia nu-i. Pînă mîine/ o să
te-mbolnăvești,/ și femeia/ și toată lumea/ o să
rîdă de tine.” (X) Este, acesta, cel mai izbutit
cîntec doboșian, ritmat și ironic, amuzant ca
bancurile fără obscenități. El preia o stare
(fericirea atunci cînd îți realizezi propria
exterioritate) și un subiect (dialogul cu „vocile
prietenilor defuncți”, ar spune Seferis, dar atît de
vii) pe care le regăsim și în volumul de debut,
mănăștur story (vinea, 2007). Erau acolo
portrete mult mai pregnante, „povești”
exemplare ale unei studenții napocane,
păcătuind numai prin sintaxa (adesea) laxă.
Ghiuleaua primei cărți a devenit glonțul de
gheață de acum. (În același) Inevitabil ne e dat
să-ntîlnim și unul din cele mai frumoase poeme
sf ale generației milenariste, plecăciune pentru
Frank Herbert & Dune: „Bene Gesserit, totul/ se
învîrte-n jurul tău./ Am un vis/ însă cu toate
astea știu/ locul real al corpurilor -/ căldura lor
ce încă/ ajunge la mine./.../ trăim în mici
capsule presurizate/ Gesserit, noi și toată lumea
noastră/ într-un vîrf de ac.” (X) Superior poeziei
din mănăshtur story (din care păstrează numai
starea de grație, înclinația spre
„cosmojonglerie”), volum publicat prea aproape
de magnetul istovitor al Literelor, Inevitabil e
garantul carierei poetice - prezente și viitoare - a
lui Andrei Doboș: „E mișcarea continuă și
munca/ din moment în moment și de la zi la
zi./ De aici tot mai adînc, pînă la nivelurile
subtile./ Apoi din nou aici./.../ Respirație și iar
respirație: ce se întîmplă/ se întîmplă pentru
prima oară. Fără recunoaștere:/ Fără vorbărie./
Nu mai explic la nimeni nimic.” încheie inspirat
volumul acest splendid poem, intitulat Jurnal.
Mai rămîn și cu imaginea mișcată, fin
„dereglată”, din Recquiem: „Chiar atît de
extatic/ nu,/ trag draperiile/ mă inundă/ puietul
care-și cere hrana.” Plimbarea asta, cît o
secundă, printr-un triplu registru (zen, casnic,
biologic), îmi dovedește că meciul literaturii nu e
(încă) pierdut.
Craniile poeților se aranjează-n cerc,
adevărata poezie poate exploda.
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
O proză de o autentică
sensibilitate
| Constantin Blănaru
Francisko Kocsis
Plimbări cu Freud
Târgu-Mure°, Editura Ardealul, 2006
O proză remarcabilă, foarte puțin comentată
(poate din cauza insuficientei difuzări),
este Plimbări cu Freud de Francisko
Kocsis (Editura Ardealul, Târgu-Mureș, 2006).
Despre aceasta am putut citi un singur
comentariu, cel al Cristinei Timar (Vatra, nr. 9-10,
2007). Comentatoarea remarca faptul că Plimbări
cu Freud, conținînd douăsprezece povestiri, are
“Scriitura impecabilă, de o mare finețe, căci
autorul e neîndoios un caligraf (sic!), [ce] se
deplasează grațios dinspre zona fantasticului, spre
cea a eticului, a exemplarității. [...] Pe această
structură se desfășoară majoritatea povestirilor”,
exemplificînd doar patru, rediscutate ulterior pe o
idee sau alta ținînd de “stasul” literaturii
fantastice (fantasticitatea, mediul, relațiile dintre
spații, problematica inițierii). La reluări, a
enumerat cîteva fenomene ale psihismului uman
și de dincolo de textele autorului, a disociat
asupra prozei fantastice a lui Mircea Eliade
referindu-se la Cantata profana și la alte două
titluri, numai așa atingînd majoritatea.
“Tratamentul” era oarecum tehnicist și
schematizant.
Citind cu atenție, constatăm că adevărurile
onorante pentru autor (la care subscriem) sunt
numai parțial aplicate just. Primul amendament se
impunea înainte de pasajul citat, atunci cînd C. T.
spune că prozele sunt “invitații, extrem de ele-
gante, la incursiuni dintr-o realitate în alta, la
ieșirea din <irealitatea imediată> și pășirea pe teri-
toriul misterului”. Dar toate prozele din acest
volum pornesc de la cotidianul nud și, datorită
unei stări de spirit pozitive a autorului, unele urcă
treptat în irealitate, altele în teritoriul misterului
și altele în fantastic. Al doilea amendament
privește deplasarea “dinspre zona fantasticului
spre cea a eticului, a exemplarității”; însă eticul și
exemplaritatea sunt mesaje extraliterare, referenți.
De aceea nu e adecvată exprimarea țîșnirea
supranaturalului, acesta din urmă trebuind să fie
rezultanta unei procesualități la personaje sau la
autor. C. T. tratează prozele “pe bucăți”, căci la
enumerarea celor patru nu arată în ce constă fan-
tasticul: în Casa din grădina japoneză - îmbol-
năvirea și însănătoșirea miraculoasă a unui bărbat
prin intervenția unui străin; în Incredibila aven-
tură a domnului Godeschal - dedicarea totală a
unui fizician câtorva experiențe maniacale, alien-
ante și repetarea destinului lui insolit, decriptat
după moarte de fiul lui crescut într-o optică
eronată de o mamă cu fobii; Nemuritorul -
aflarea numelui/a condiției de nemuritor și
căutarea de către acesta în spectrul iluzoriului a
urmelor ascendenților; Întâlnire de gradul N -
împlinirea visului eliberării unui cabanier din
blestemul captivității în sufletele unor înaintași
din epoca medievală de către un vizitator, la ce-
rerea lui expresă, pe baza intuirii unei compatibil-
ități între ei; Seară vieneză - pedepsirea abilă a
unui traficant de mărfuri în război, prins ca trișor
în jocul de cărți de către un artist în mînuirea
stiletului. În schimb, este supralicitată problemati-
ca inițierii: actul justițiarului din ultima povestire
citată nu ar avea o cauză certă, ci mobilul
atestării măiestriei sale; în Prizonierul - pregătirea
pentru jertfă a unui vinovat de crimă care crede
în reîncarnare; în Păducelul, un pictor ne-ar oferi
o probă de inițiere, cînd aceasta este un act cre-
ator expresionist; în Omul care trece - iluzia
asemănării unui necunoscut cu pictorul Ștefan
Luchian ar fi supranaturală, cînd poate fi pur
cotidiană (desigur, impresionantă).
Un aspect deosebitor al prozei lui Francisko
Kocsis față de proza fantastică a unor înaintași ca
E. A. Poe și J. L. Borges (primul, cu povestiri
pline de ciudățenii și horrop al doilea, cu fantas-
tic erudit și abundent miraculos ș. a.) este carac-
terul psihologic pronunțat al celor mai multe
proze, inclusiv al celor fantastice (cu elemente
fantastice), de unde și valoarea lor excepțională:
în Casa..., protagonistul se frămîntă, trece din
așteptare în neîncredere, se interoghează cu
mirare, rămîne “obiect” al actelor străinului și nici
în final nu scapă de uimire față de cele care i se
întîmplă; mitomanul Godeschal trece prin multe
tribulații interioare profund umane, stîrnind com-
pătimire din partea soției lui, dar urmîndu-și ca
un damnat patima; și protagonistul din
Nemuritorul are tribulații, iar în plus, sentimentul
labirintului propriu, al unei resemnări deschise
proiectării de metamorfoze, căutării de certitu-
dini; Ceasul de buzunar este fantastică numai cît
ține de reamintirea mentalității înaintașilor și de
iluziile produse de ceasul elvețian unui personaj,
ce nu duc la transgresarea realului.
Și “prezența” lui Freud în text ca un pretext
pentru “o serie de jocuri ale minții, care tind să
pună ființa în joc, în incertitudine și interogare”,
în neliniște, este discutabilă. Aspectul de joc este
Angela Roman Popescu	Peisaj din Apuseni
subsidiar unui scop permanent: urmărirea relației
deopotrivă conflictuală și armonizatoare a sinelui,
a interiorității cu realitatea prin observație detali-
ată și acută, autoscrutare, identificarea factorilor
cauzali, anihilarea celor perturbatori, conștienti-
zarea nu atît prin diverse atribute ale fantasticu-
lui, cît prin autoedificare: Athenaios, din
Nemuritorul, caută înțelegerea și stabilirea legă-
turii cu predecesorii, are sentimentul tragic al
neîncrederii că va deveni el însuși și își va “împli-
ni destinul”; prizonierul recunoaște concepția
drastică a înaintașilor, se vede întruchiparea sufle-
tului tatălui său și vrea înfăptuirea dreptății, prin
aceasta se fortifică și rezistă fricii de fiară, iar
biruința lui nu este datorată vreunei stratageme
oculte, ci vigilenței, forței fizice și tacticii, toate
plauzibile; în Cantata profana, una dintre cele
mai frumoase povestiri ale unui hipersensibil
polisenzorial (“simt miriapodul lumii”) și lucid,
iubitor al aproapelui, refuzînd presupunerea la el
a unui “raport mistic cu lumea”, ca și pe
inteligentul care se joacă ușor “cu incertitudinile”
proprii luate “ca prolegomene, axiome”, preferînd
să se mute “în contemplare”. În fața “realității sar-
triene. care stăpînește lumile” și care îi trezește
“repulsie, milă, revoltă” și îl ajută astfel la
deșertarea “în abisul din subconștient” și a celor
”mai corozive deșeuri” spre a se debarasa de ele,
își propune să meargă la piața de vechituri
negîndindu-se la horoscop (nu se împacă nici cu
“simulacrele” lui). Peste tot se concentrează spre a
se “smulge din eprubeta de cultură a gândurilor
cenușii ”, deliberează, transformă ce-i derizoriu
“în obiecte raționale”, nu “în obsesii” și
demonisme. După mai multe pagini psihanalitice,
mărturisește lucid: “Agresiunea [asupra eului] vine
din interior, exteriorul funcționează doar ca un
declanșator. ” (p. 79). În general, nici personajele
“însemnate” de destin nu sunt “manechini” ai
acestuia. Trei povestiri - Cantata profana, O plim-
bare în amurg, Seară vieneză - sunt mai mult rea-
liste cu amprente romantice decît fantastice.
Sensibilitatea autorului este și suportul artei
descrierii de natură, de atmosferă și picturalitate
foarte nuanțată. De aceea este impropriu a-l defi-
ni cu termenul caligraf, potrivit fiind calofil.
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia în văzul lumii
Cum se moare în mileniul 3?
| Irina Petras______________________________________
ndată după 1989, cuvintele s-au prostituat.
Libertatea cuvântului a adus după sine o severă
diminuare a însemnătății lui. Când cenzura
exterioară părea să-și fi suspendat interdicțiile, cea
interioară, extrem de productivă și de abilă până
atunci, s-a retras și ea în vizuină. Ieșite la drumul
mare, vorbele au exersat dezmățul, blestemul,
injuria, pornografia. Anii '90 sunt de contabilizat și
la expresie violentă, agresivitate goală, extenuare a
misterului, ambiguității, neliniștii, calități mereu
asumabile până atunci de orice transcriere verbală a
omenescului. Limbajul înalt al poeziei sună dintr-o
dată firav, dacă nu de-a dreptul ridicol într-o lume
eliberată exploziv de norme. Un anume scrâșnet
mizerabilist și deșucheat al poeziei noi/tinere vine ca
reacție firească și protestatară la degradarea
postdecembristă a discursului public. Una dintre
marile teme ale poeziei dintotdeauna e privilegiată
acum în mod, aparent, neașteptat. Dacă iubirea,
dăruirea, nostalgia, apartenența, revolta subversivă
nu mai au trecere și nu se mai pot auzi în vacarmul
libertății fără hotare, moartea revine în prim plan și
hotărnicește. Ieșit de sub proiectul viitorului
luminos, omul/poetul descoperise deja în anii '80 că
viitorul se îngustează și doar proiectele de trecut ori
de prezent imediat mai pot avea o șansă de a
convinge. Acum, dintr-o dată, gândul morții intră în
scenă cu toată recuzita sa sfidătoare, implacabilă și
stârnitoare de înfiorări. Muritudinea e generoasă,
melancolică, foarte democrată și nepăsătoare. Poate
fi curtată și sfidată, poate fi privită în ochi, iar în
jurul ei poemul poate fi din nou meditație
neliniștită, cu tonalități înalte, grave. Obsedat, la
modul depresiv și haotic, de viitor, de un viitor pe
care nimeni nu îl mai promite, nu îl mai descrie și
nu-l mai anunță decât, când și când, în scenarii
apocaliptice reluate periodic, poetul recuperează cel
mai definitoriu dintre „viitorurile” sale: muritudinea.
Magazioner conștiincios și ironic al trecutului,
postmodernul s-a descărcat de responsabilitatea
prospectării viitorului așezându-se într-un prezent cu
privirea ațintită înapoi. Știind din ce în ce mai multe
despre trecutul său, omenirea a descumpănit chiar
„timpurile” ființei. Diversitatea tot mai largă și
culorile tot mai accentuate și mai nuanțate ale
trecutului, „descoperite” pe măsura dezvoltării
științelor cunoașterii, reduc posibilitatea noului și cer
un efort excesiv al imaginației. Acumulând tot mai
multe „obiecte” în jurul său, omul își lărgește atât de
peste măsură trecutul „posedat” încât viitorul, adică
moartea, s-ar putea să fie amânată ca nefiind
stringent necesară. Postmodernul a atins sațul. Prea
sătul, ciugulește de pe masa îmbelșugată a trecutului,
comentează din vârful limbii și e incapabil să
imagineze mirodenii noi. Singura libertate -
amestecul felurilor, într-o neorânduială care se oferă
pe sine ca rețetă „nouă”, definitorie. Moartea lui e,
surprinzător, în ciuda artificiilor în care-și trece
vremea, mai naturală. El moare, ca omul simplu de
odinioară și ca săracul cel bătrân, atunci când și
fiindcă e „sătul de viață”. Superficialitatea gândirii
postmoderne e sinonimă cu larga cuprindere, dar și
cu eliberarea de adâncimi iluzorii. Doldora de
„știință” ori de „știre”, individul se recunoaște
incapabil să mai vibreze la măreții și se deschide
zvonurilor libere. Să te așezi singur în fața vieții și a
morții, fără certitudini și pre-determinări, rupt de
condiționări străine, e un curaj sfâșietor.
Postmodernul își caută „mântuirea” nu în marea
poveste rotundă, cu început și sfârșit (promis fericit),
ci în poveștile fragmentare care pot să înceapă și
încep oriunde și pot sfârși în tipar de roză a
vânturilor. Timpul nu mai merge înspre viitorul
morții inevitabile, ci poate fi deviat prin actualizarea
secvențelor „marcă” din tot trecutul. În era lui a
avea, indusă ideologic, sociologic, politic,
consumatorul își caută salvarea în consum
necontenit, transformat în scop și lege a existenței.
Arta postmodernă e replica estetică la consum. Ai
totul în fiecare hologramă textuală. Deci, ești
nemuritor. Citit printre rânduri, jocul de-a ne-
moartea e sensul serios, grav, patetic al
postmodernității. Modernul dorea să fie altfel în
drumul spre moarte. Postmodernul vrea să fie în
toate felurile deodată, tocmai pentru a evita drumul.
Dez-iluzionarea e cea mai mare dintre iluzii, dez-
amăgirea e amăgirea la pătrat. Linearitatea destinului
odată abolită, postmodernul și-a așezat cortul la
răscruce. În era carrefour-ului, îți spui c-o poți lua în
orice parte, că toate drumurile îți sunt la îndemână,
că libertatea ta e totală. Dar știi, în sinea ta adâncă
și dez-încântată, că toate drumurile, oricât de multe
și încrucișate, sunt fundături. În bulucul de libertăți
zgomotoase și de obiecte colorate care te îmbie din
toate părțile, am „sărăcit” cu toții: am uitat că
suntem înainte de toate muritori și că aceasta,
muritudinea, ar trebui să fie unitatea de măsură a
faptelor noastre. Dimpotrivă, ne credem nemuritori,
iar moartea nu poate fi decât urmarea vreunui
complot dușmănos din partea cuiva care n-a aflat
încă ceea ce orice reclamă televizată știe: merităm
tot ce-i mai bun, așa, pur și simplu... Omul e
surprins de moarte fiindcă știința morții nu e
înnăscută, cum pare a fi la alte viețuitoare, iar
societatea nu-și propune educarea lui pentru moarte.
Prosperitatea, succesul, progresul se definesc toate
prin ocultarea finitudinii. Retezând relația, moartea
poate apărea ca indecentă. „Fără-răspunsul” ei e
vinovat de toate scenariile culturale vizând
muritudinea. Fiind insuportabil și creator de panică,
„fără-răspunsul” se cere „mușamalizat”. Moartea e
relansatorul textului existențial. Dacă lumea reală e
finită și duce inevitabil spre moarte, lumea ficțională
e altă lume, una care lasă întreagă libertatea alegerii,
dar și gândul fără limite. În această lume se moare,
iar se nu e impersonal și nici reflexiv nepersonalizat.
Dimpotrivă, e „cel mai absolut” dintre reflexive.
Trăind pur și simplu, omul/ființa se moare. Are în
sine, în fiecare celulă a sa această „știință”. Iar
împlinirea ei e lineară, implacabilă și neremaniabilă.
Creația și „simpla” adaptare se întrepătrund, își
împrumută roluri și semnalmente. Adaptare la
moarte e, în fond, creația umană. „Se moare
dintotdeauna și cu toate acestea moartea nu și-a
pierdut din prospețime. Iată taina tainelor!” (Emil
Cioran). Trăirea agoniei, disperarea, boala, durerea
expresivă a gândului morții sunt trepte ale reformei
morții. Încorporată vieții, moartea îi descoperă
unicul temei: absența oricărei umbre de temei. „Față
de totul morții, nimicul vieții este o imensitate”
accesibilă celui care are privilegiul de a fi disperat.
Dacă nu pot încă deprinde „disciplina finitudinii”
(cum o numește Liiceanu), proprie exclusiv vârstei
senectuții, cum se întâmplă în poemele crepusculare
ale lui Ion Pop, cel vindecat de miopia existențială a
încă-tinereții („Câtă răvășire era, era / prin primăveri,
prin acele / zile cu-mprăștiate seve / pe tobe verzi,
răsunând / până în inimă!”), sau în cele „în scapăt”
ale Anei Blandiana („Secolul nostru este secolul
trecut, / Noi suntem propria noastră istorie, / Ce
stranie senzație a destinului încheiat / Pe când
continuăm să fim!”), ca să mă opresc la doar două
exemple, poeții tineri au acces la sentimentul morții
intravitale. Situarea lor piezișă și suspendată, într-un
prezent al așteptărilor înșelate - căci nu se pot
legitima printr-un trecut în alb și negru, la modă în
discursurile generațiilor anterioare, și nici nu au
acces la mecanismele care decid viitorul, confiscate
de aceleași generații - le asigură, în doze variabile și
cu modalități de gestionare personalizate,
precocitatea ținerii morții sub ochi (sintagma
aceluiași Liiceanu). Dacă apelez la grila de descifrare
a înfățișărilor morții din LHomme devant la mort,
cartea lui Philippe Aries, pot spune că poezia tânără
asumă deopotrivă moartea domesticită, „noi murim
cu toții”, experimentând umilința destinului comun
și uniformizator; moartea de sine, cea care se separă
de comunitate și specie și exaltă privilegiul
„testamentului” (opera literară), colonizând în
proiect lumea obscurului dincolo; moartea celuilalt,
romantică, deviind spaima de moarte spre celălalt,
cel drag, prin compromisul frumuseții; dar și
moartea pe dos, răsturnată, negată prin
„medicalizare”, din contemporaneitate, o moarte din
nou sălbăticită care poate fi sfidată, hărțuită, temută
cu nesăbuința tinereții. Înțelepți, ironici, exasperați,
hăituiți de vedenii și visând viziuni salvatoare, tinerii
dețin „știința morții”. Voi identifica din nou aici o
cale de recuperare a stilului înalt și, prin el, de
reinstalare a Poeziei printre modalitățile specific
umane de instrumentat dosarul ființei muritoare.
Cred că un răspuns la întrebarea din titlu ar
putea fi mica, încropita antologie care urmează. O
prefațez cu vorbele lui Robert Șerban, preluate
dintr-un interviu pe marginea excelentei sale Morți
parafine. „În cartea mea, moartea nu e un personaj
negativ. Dimpotrivă. În singurătate, departe de casă,
m-am gândit la copilărie și întâmplările ei, la bunicii
care nu mai sunt, la prietenii care au plecat prea
repede, la propriu-mi copil, de dorul căruia eram
înnebunit, la moartea care, orice s-ar spune, are
lumina ei. Iminența morții te face să simți cu
acuitate viața, ți-o potențează, îi dă sens, seriozitate,
intensitate. Moartea nu-i o sperietoare, ci o prezență
foarte fină, misterioasă, alunecoasă, ubicuă”. Iată și
câteva versuri ale aceluiași: „zilele mele / nu trec una
după alta / ci una prin alta / ca vreascurile cu care o
pasăre / încearcă să-și facă un cuib”; „am
să-mi las câteva zile / obrajii nebărbieriți / nu din
comoditate / nu din frondă / ci fără nici un motiv /
așa cum / câteodată / las să-mi treacă viața”; „sunt
la jumătatea ei / și îmi place să cred/ că ce văd
departe departe departe departe/ măruntă/ ca o
jucărioară de-un leu / e propria mea moarte”; „sub
un soare sclifosit de octombrie / moartea se
dezmorțește / [...] se privește într-o oglinjoară de
mână / a mai îmbătrânit puțin / i-au apărut câteva
puncte negre / și parcă i-a încolțit nițel mustăcioara/
[...] niciodată n-a fost altfel / decât mică și grasă / o
gospodină care nu uită / să guste / câte puțin / din
tot ce gătește”.
La Ștefan Manasia, echilibrul lumii mici,
„subcelulare”, poate fi contrapunctul simfonic al
golului („istoric”), ca-n celebra aromă: „cum trece
apa peste stăvilar ca să se piardă / în noaptea cea
clară / așa să treacă - în tangaj etern - / și viața ta.
ori să încremenească / deodată cu tumultul cascadei
/ în pastelul kitsch, / între arinii printre care se
strecoară / luminile de licurici. lumile / mici laolaltă
cu golul major / al existenței de aici și / din viețile
tale fictive / să se unească pentru totdeauna / în
tabloul kitsch. iar informațiile inutile / să se disipe
în aerul cu sclipici“; și „creierul se umpluse de
noapte / ca o amforă veche”.
„Iată cum moartea vine pâș-pâș, [la Cosmin
Perța] / dar ea nu este nici violetă, nici moale, / ea
vine seara târziu, / îți reazămă capul de cadă, / te
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
7
Black
Pantone 253 U
Q) Black
Pantone 253 U
^
scaldă puțin prin bălegarul mulțimii-nholbate / și
pleacă. // Dar ea nu este ceva de dorit, / când vine,
vine tăcută, / iar tu ești deja mai departe de tine
decât oricare gest. // Pășești încet, încerci să-ți
deschizi pleoapele / și doar sunetul rece al vocilor
mai ajunge la tine. / O ciocolată, un vin. O
jumătate de oră de somn. // Ajungi la un punct
prea devreme / și nu mai știi să dai înapoi. / Te
rezemi puțin de chiuvetă / și speri doar să nu se
rupă și ea / să nu te îngrămădești într-o baltă. //
Rușinea și spaima...”
La Doina loanid, Poemele de trecere asumă
vârsta intervalului, a maturității implacabile, prag
dinaintea alunecării piezișe pe celălalt versant.
Scrisorile pentru Taia Dumitru povestesc simplu și
poticnit întâlnirea cu moartea și trudnica ei învățare.
E vorba despre o experiență limită, moartea
bunicului („Oricum, de-atunci nimic nu mai e la fel,
soarele s-a micșorat și a pălit, plouă mult, iernile
sunt mai lungi. Maia s-a aplecat de tot și zâmbește
tot mai rar, iar eu umblu pe străzi ca un războinic
decapitat”), atenuată prin încercări repetate de
recuperare a copilăriei ca timp al fără-de-morții, dar
și apropriată ca verificare atroce a unei tristeți până
acum suspendate, fără obiect și fără probe.
Dan Coman: „cât mai puțin despre moarte.
despre viața dintre brațele ei. și nimic / nici un
cuvânt care să o trezească pe ghinga și să-i
îndepărteze mirosul. / văd rareori iar când văd
patruzeci de zile după aceea mi-e tot mai / rușine. /
am rezistat tuturor spaimelor dar în fața mea / încă
mi se înmoaie picioarele. / nimic altceva nu mă mai
poate ademeni. / și mai sunt și diminețile acelea de
vineri când purtat în brațe de ghinga / cu
amândouă mâinile deschid buzele celor vii / și
folosindu-mi capul exact ca pe o pasăre de curte / le
ciugulesc răbdător negreala din gură”.
O eufemizare a morții la Dan Sociu: „a crescut
zgomotul / ploii: / direct în ceafa mea, / după
fereastră / o pisică uriașă / sfarmă-ntre dinți /
scheletul unui pește / uriaș - / pe locul în care stau
/ de câteva zile / e liniște - / au fost zile de /
liniște / când / m-am gândit / la toate - / spune-mi
/ cel mai rău lucru / care ți s-ar putea / întâmpla /
și imediat / ți-aș putea descrie / un altul / mai
groaznic”.
La Medeea lancu, moartea medicalizată tradusă
în delicate metafore ale copilăririi, ale fără-de-morții
vârstei tinere a poveștilor consolatoare (vezi Divina
tragedie): „moartea-i doar o păpușă de lemn / pe
care fetițele și băiețeii o lustruiesc mângâind-o /
târâș-grăpiș trece moartea / cu nasul lung și tocit la
vîrf”; „cine sunt eu / când absența se face o pâclă
densă / în care dispar. // o frică pentru toate zilele
/ o frică hidoasă, perfidă, lacomă / mă întâmpină
cu flori pe brațe / mi le așază pe piept, la cap / din
ele albinele fac dragoste. // oho. cei care oftează
primii sunt cei slabi / atinge-mă, înlătură stratul
acesta de ură de pe piept / stratul iubirii / stratul
candorii / stratul bunăvoinței // am nevoie de tine /
îndepărtează stratul acesta de tăcere / tu în fața mea
cu palmele strângându-mi părul. / strivindu-mi
dimineața. / vino. am nevoie de tine. / desfă
memoria în firișoare / fărâmițeaz-o, alung-o ca pe o
păpădie”; „Taci / și trupul se destramă / murim în
viață”.
■
sare-n ochi
Domnul T.
| Laszlo Alexandru
(urmare din numărul trecut)
nsă Tudor Vianu a ales România, la
instaurarea comunismului, fiindcă voia cu tot
dinadinsul să practice profesoratul, să
formeze discipoli. Care i-au fost performanțele
în acest domeniu? Cîțiva dintre ei, mai vizibili și
mai perseverenți, sînt acum trecuți în revistă de
Ion Vianu.
Prezența cea mai persistentă este, în această
categorie, Edgar Papu. El e ucenicul ce se
întipărește în chiar primele amintiri ale naratoru-
lui copil (vezi imaginea tînărului care se întinde
serviabil, în seara de Crăciun, spre a aprinde
lumînarea de sus, din vîrful bradului). Este dis-
cipolul care îl consolează la moartea Tatălui și îl
îndeamnă pe Fiu să-și vadă de propriul său drum
în viață. Să lase postumitatea culturală și
editarea manuscriselor Domnului T. pe seama
altor cercetători. Și cine este, de fapt, Edgar
Papu? Din cartea Amor intellectualis aflăm
detalii ignorate. S-a născut într-o familie
evreiască, în afara granițelor României (dar el
insistă să-și declare originea bucureșteană). E
adolescentul convertit la romano-catolicism de
monseniorul Vladimir Ghika și la înalta cultură
de Tudor Vianu. E intelectualul azvîrlit la
pușcărie de comuniști, din cauza credinței sale.
Este “romano-catolicul [care] se căsătorise cu
fiica unui preot ortodox și trăia în casa lui.
Camerele aveau tavanele joase, ca în Polonă;
priveai direct în curtea bisericii, către clopotniță”
(p. 182). Este figura publică reconvertită de
Eugen Barbu la cultul personalității lui Nicolae
Ceaușescu. Este însuși părintele fondator al pro-
tocronismului (vîrf de lance ideologică a scriito-
rilor aserviți puterii comuniste). După decembrie
1989, Edgar Papu devine admirator la scenă
deschisă (și în editoriale de pagina întîi) al patri-
oticei reviste România Mare și al copleșitorului
talent poetic ilustrat de Corneliu Vadim Tudor.
Un lucru l-a știut învăța prea bine Edgar
Papu, în mod incontestabil, de la Tudor Vianu.
Arta de-a răsuci surtucul pe dos, exploatînd toto-
dată prestigiul încarnărilor precedente. Căci de la
copilul evreu la adolescentul creștin, de la cred-
inciosul fervent la ucenicul estetizant, de la
romano-catolicism la ortodoxie, de la studiosul
barocului european la proslăvitorul socialismului
românesc sînt salturi mor(t)ale pe care “Edy”
le-a executat, de-a lungul vremii, cu tot mai
strîmbă grație. Metamorfoza Domnului T. s-a
produs, măcar, de dragul unei pîrtii ascendente,
spre UNESCO. Edgar Papu a fost păgubos pînă
și-n carierismul imperturbabil, eșuînd confe-
rențiar suplinitor la o școală populară. Cînd l-a
studiat cu fervoare pe Giordano Bruno și curajul
aceluia de-a arde pe rug pentru o idee, probabil
că în Edgar Papu se perpeleau complexele apos-
tatului care și-a trăit viața într-o succesiune de
unghiuri ascuțite.
Cît despre vîna eroică a lui Edgar Papu, acest
fragment din cartea lui Ion Vianu spune totul.
“Nu-l mai întîlneam decît rar pe domnul Papu.
Au trecut ani pînă cînd, într-o zi a anului 1969,
trecînd prin Piața Amzei, am dat unul de altul.
Îmbătrînise sau arăta doar rău? Se scofîlcise, din
pricina danturii defectuoase (semn de sărăcie).
Arterele îi alergau pe tîmple, în traiecte sinuoase.
În fundul acelui craniu din ce în ce mai aparent
licăreau și mai tare ochii negri, inteligenți, nu
știu ce patetică spiritualitate. L-am întrebat ce
mai face; mi-a răspuns: «Nu prea bine». «De ce?»
«Din pricina zilei de mîine». A doua zi, așa cum
știam cu toții, avea să se deschidă Congresul
Partidului Comunist. Printr-un discurs al
Secretarului General. Ora programată pentru
deschiderea lucrărilor era zece dimineața. Date
fiind măsurile excepționale de protecție și proto-
col, publicul, ales pe sprinceană, trebuia să fie la
locurile lui cu trei ore mai devreme, la șapte.
Prin urmare, întîlnirea la Uniunea Scriitorilor, de
unde urma să plece autocarul spre Sala
Congreselor, era programată în zori la ora cinci
și jumătate. Trebuia să se deștepte înaintea
zorilor, la patru și jumătate, mergînd pe jos la
Uniune. Era destul de greu pentru el, cam
suferind etc. «Domnu’ Papu», i-am spus, «în
fond de ce să vă supuneți unei asemenea încer-
cări? Dați un telefon că sunteți bolnav!» «Vai,
dar asta e imposibil.» «De ce să fie imposibil?»
A suspinat, ca un om care nu poate, nu are voie
să explice. Ar fi fost prea multe de spus. Sau se
temea? «Imposibil», a repetat. A suspinat din
greu, încă o dată. Ne-am luat rămas-bun”
(p. 386-387).
Pentru un fragment de roman, personajul e
bine zugrăvit. Pentru un pasaj memorialistic, e
impresionant. Cei doi versanți ai cărții lui Ion
Vianu pot fi împăcați, de data asta, prin cunos-
cuta vorbă italienească: Se non e vero, e ben
trovato.
Un alt discipol de vază al Domnului T. pare
să fi fost Nicolae Balotă. Mă rog, aveam impre-
sia că eseistul se revendică mai consistent de la
ucenicia pe lîngă Blaga și de la apartenența sa la
Cercul literar de la Sibiu. Dar fie și-așa cum zice
Ion Vianu. Ce aflăm aici despre Balotă? Că e in-
telectual fin și citit, dar totodată și o personali-
tate dîrză, june politician țărănist, care
întocmește proteste anticomuniste și face eroic
pușcărie politică. Toate bune și frumoase. Chiar
adevărate. Dar ce păcat că autorul din nou își
duce explicațiile doar pînă la jumătate și ne lasă
sur notre soif în legătură cu involuția ulterioară
a personajului. Căci Amor intellectualis s-a publi-
cat totuși în anul 2010, iar datele recente despre
N. Balotă se aflau pe toate gardurile, era de-
ajuns să întinzi mîna.
Nu-i un secret că fostul învățăcel al
Domnului T. a devenit condeier la Scînteia și la
România liberă (în etapa comunistă), unde exal-
ta rostul măreț al artei ceaușiste. Ar fi fost
de-ajuns o mică răsfoire a Antologiei rușinii
întocmite de Virgil Ierunca. “Aș aminti, în acest
sens, apelul adresat oamenilor de artă de către
secretarul general al partidului, în urmă cu doi
ani, la Expunerea la Plenara din noiembrie a
Comitetului Central. Artiștii erau îndemnați să
redea în operele lor transformările socialiste,
munca milioanelor de oameni, contradicțiile și
conflictele reale alături de faptele mărețe emoțio-
nante, frumosul și iubirea, astfel încît arta să
contribuie la perfecționarea continuă a societății,
a omului, la afirmarea dreptății și echității social-
iste, a modului de viață socialistă și comunistă.
Nu este oare acesta rostul însuși al inițierii întru
cultură, al introducerii în spațiul spiritual?”
(8 nov. 1973).	’
Nu erau inaccesibile pe piață nici însemnările
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
epistolare - mai crude sau mai coapte - ale lui
I. D. Sîrbu: “Balotă, de care nu am încetat să mă
interesez în acei ani, a trecut cu nota zece
[pușcăria - n. L.A.], după cîte știu: a fost demn,
excelent dascăl de celule, nu i se atribuie nici un
moment de slăbiciune sau lașitate. Ca după
ieșire să devină un hămesit al parvenirii și gloriei
și un total lipsit de scrupule ipochimen al tutu-
ror concesiilor. Și-a pierdut caracterul, dacă așa
ceva se poate pierde. Căsătoria cu Bianca (o
poșetă plină de calcule și vanități) l-a împlinit,
ajunsese atît de oficial (...) încît la Paris, unde
am stat la același Cămin popesc, eu discutam cu
ei ca și cu Ion Brad sau Mihnea. Adică prudent,
circumspect, gura bate curu”.
Dezvăluirile din presa ultimilor ani, conform
cărora, în situația lui Nicolae Balotă, am avea
de-a face cu însuși turnătorul securist Someșan
reprezintă doar stafi(d)a pe colivă. Să fie oare un
adevărat blestem, acela că ucenicii Domnului T.
țîșnesc în viața culturală ebluisant și cîrmesc în
viața socială mizerabil?!
Se știe că relația magistru-discipol disi-
mulează în faldurile sale, mai totdeauna, o
poveste de dragoste. Fără jocul seducției nu prea
înaintează mersul educației. Să înțelegem cumva
că Domnul T. a fost un mare seducător? Totuși
relația cu I. Negoițescu se pare că n-a mers prea
bine. Învățăcelul a luat-o la sănătoasa, a dat bir
cu fugiții, s-a întors la Cluj. De unde i-a trimis
mentorului scrisori de regret (“Mîna pe care
mi-ați întins-o a fost nu numai caldă, dar și tare,
și sănătatea ei mi s-a transmis. Dacă voi mai
avea vreodată, în toată plenitudinea, bucuria de-a
trăi, ea se va datora în întregime d-voastră. Și
cred că nu e bine, fiindcă totdeauna cuvintele
trădează, să stărui asupra locului pe care ima-
ginea d-voastră o are în inima mea”, p. 137-138).
Și a vrut să-i dăruiască - definitoriu pentru
cunoscători - o carte de Thomas Mann.
I. Negoițescu a fost, nu încape vorba, intelec-
tualul delicat și manierist, mereu în căutarea
unei cărți rafinate, a unui gînd excentric, a unui
bărbat interesant. Întreaga lui conduită a fost
pesemne scandaloasă pentru regimul comunist,
care l-a considerat cu repulsia rezervată
uraniștilor. Iar autorul Strajei dragonilor i-a
răspuns comunismului cu un amplu zigzag între
dezerțiune (numeroase tentative de suicid) și
protest (adeziunea la Mișcarea Goma).
Ceea ce se știe mai puțin a fost latura
umbrită a colaborării sale cu sistemul politic
intens detestat. “Într-o dimineață a anului 1977,
cînd credeam că voi fi arestat, iar lumea nu-mi
mai trecea pragul, m-am pomenit cu Nego. Era
beat. o beție tristă. Venise anume, să-mi facă o
mărturisire: fusese turnător. La ieșirea din
închisoare, semnase sub amenințare o hîrtie prin
care se obliga să colaboreze cu Organele. După
cîtăva vreme petrecută «afară», ofițerii de
Securitate reveniseră, amintindu-i de angajament,
incitîndu-l să-l pună în aplicare. Îl «turnase»
atunci pe Eugen Barbu, care, spunea, oricum era
un tip infam, «omul lor». «Uite», mi-a zis, «îți
povestesc asta ca să spui și tu mai tîrziu, mai
departe, în ce hal ne-au adus ăștia»” (p. 403).
Și ce bine era dacă portretul lui Negoițescu,
zugrăvit în cartea lui Ion Vianu, ar fi fost, măcar
el, dus pînă la capăt. Dacă n-am fi constatat
iarăși pudica blocare a prozatorului la jumătatea
drumului. Căci, din păcate pentru toată lumea,
Nego nu s-a limitat la a-l “turna” doar pe Eugen
Barbu, omul de încredere al regimului comunist.
Din cîte dezvăluie epistolele lui Ion D. Sîrbu,
însuși autorul romanului Adio, Europa! dato-
rează cîțiva ani de pușcărie comunistă
delaționărilor bunului său amic Negoițescu. “În
acest grup (de destin și generație) Șeful Cercului
mi se pare acum a fi și risipit și inconsistent.
Nego, tarat de invertiție și alcool, s-a purtat ca
un căcat în anii de pușcărie. A avut - ab initio -
mai multe talente decît oricare dintre noi; la 16
ani își avea gata pregătit scenariul său de geniali-
tate: Ramon Ocg, Manifest, Cerc: poezie, proză,
critică. Scandal, tupeu, relații. / Dar. dar.
Chinuia limba și era chinuit de ea. În loc să se
focalizeze pe un singur domeniu (cum am făcut
noi toți ceilalți) el, fiind un excelent dirijor de
generație, după risipirea orchestrei noastre stu-
dențești, a încercat, pe rînd, să cînte el la toate
instrumentele. Trei volume de poezii (originale -
dar artificioase), o traducere, un studiu despre
poezia lui Eminescu (azi, total depășit). Deja, în
romanul epistolar, introduce falsuri: în timp ce
scrisorile lui Stanca sunt absolut autentice
(Stanca murise între timp) scrisorile semnate de
Nego sunt ușor corectate și adăugite. Își asumă
lecturi germane pe care le-a făcut mult mai tîrziu
sau pe care nu le-a făcut niciodată. Pentru mine
(care am trăit zi de zi lîngă el, între 1940-1945)
aceste mici adausuri, de fard și parfum, mi se
par deja un sindrom de spaimă și ratare. În
1941, Ianuarie, era în cămașă verde, cu pistol, în
fața poștei-telefoanelor din Sibiu. Eu - sergent
T. R. - treceam cu Ion Oana pe trotoarul din
față. Mi se făcuse milă de el, am trecut bulevar-
dul și scoțîndu-i pistolul-mitralieră de la gît, ca
pe un copil rău (și inconștient) l-am dus acasă.
El plîngea («nu știu ce caut aici»), eu puteam fi
oricînd împușcat din spate de alt pistolar verde.
Aceste lucruri i le-am reamintit la Koln, în 1980;
adăugînd: «în cel de al doilea proces al meu (pe
baza căruia mi s-a mărit pedeapsa de la 1 an la
7 ani) actul de acuzare de bază a fost declarația
ta, făcută în 1958 sau 59, liber fiind în
București, prin care susțineai: ‘eu am vrut să mă
Angela Roman Popescu
Chemarea din zori
înscriu în partid și să devin un bun comunist,
eram convins - dar Sîrbu m-a împiedicat!'»” (Ion
D. Sîrbu scrisoare din 23 iunie 1988 către
Viorica Guy Marica, publicată în Caiete critice,
nr. 10-11/1995, p. 50).
Cum e turcul și pistolul. Tudor Vianu s-a
întors în paradisul comunist pentru a-și exercita
performanțele culturale, pentru a-și forma
ucenicii. El a-nțeles prea repede că nu există cale
de mijloc. Fie se situează de partea puterii total-
itare (și palmează blazat privilegiile astfel rezul-
tate), fie rămîne în opoziția oropsită (și riscă
pușcăria sau claustrarea). Că și-a făcut în mod
pragmatic opțiunile nu e surprinzător. Însă fap-
tul că și floarea discipolilor săi i-a călcat pe
urme, în balul mascat al complicităților cu papi-
on, are de ce să ne pună pe gînduri.
Ion Vianu are, din nou, o dreptate doar
parțială în concluziile pe care le trage. “Amor
intellectualis a fost un izvor de bucurie, a fost o
rezervă de energie care ne-a hrănit și ne-a ținut
loc de acoperămînt și de veșminte calde în iarna
polară a spiritului. Dar nu a fost neapărat o
pavăză în războiul care se purta împotriva noas-
tră, atacîndu-ne onoarea. Aici a fost marea cap-
cană de care nu toți au știut să se ferească”
(p. 404). Agresiunea care s-a prelungit împotriva
intelectualilor a fost pusă în scenă de regimul
comunist, care le rîvnea onoarea. Dar discipolii
au cedat în fața presiunilor inclusiv deoarece
asta au învățat, în subsidiar, de la magistrul lor.
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
Black
Pantone 253 U
Q) Black
Pantone 253 U
imprimatur
Utopii neoiluministe
| Ovidiu Pecican
Odată la douăzeci de ani, s-ar zice, Sorin
Vieru se a°terne pe treabă împreună cu
Terente Robert, dând la iveală câte un
dialog de substanță filosofică. Noile riscuri ale
gândirii politice (București, Ed. All, 2011, 170 p.)
este al doilea asemenea popas discursiv în duet -
deși vocile textului alcătuiesc un cvintet - asupra
unor problematici actuale, dar și perene, după
Riscul gândirii (1991), pe care, într-un fel, îl
continuă. Pretextul este același ca odinioară: cinci
prieteni, reuniți duminica într-un soi de club
privat, discută pe teme teoretice prestabilite.
Programul pare socratic și platonician, având
în centrul său intrarea în comunicare și
dezbaterea de idei și concepte cu niște apropiați.
Mult mai aproape se află însă, din punct de
vedere formal și tehnic, demersul celor doi autori
de programul filosofic al lui Mihai Șora. Nu
degeaba pe pagina web în construcție a lui Sorin
Vieru se găsește postată o fotografie a acestuia
împreună cu confratele său nonagenar, deși în
mod obișnuit „Sorel” este văzut printre
„păltinișeni”. El s-a numărat, într-adevăr, printre
cei puțini mai apropiați de Noica. Inclus în
paginile Jurnalului de la Păltiniș și prezent în
Epistolarul lui G. Liiceanu, el s-a ferit, cu toate
acestea, să intre în corul noicienilor sonori; poate
și fiindcă, temperamental și atitudinal, Șora îi era
mai aproape.
Vestea despre emulația care se configurează,
prin Vieru și Terente Robert, în jurul tipului de
filosofie încercat de filosoful timișorean care a
scris Eu & tu & el & ea... sau dialogul generalizat
(2007). Perceput mai ales ca logician, fratele
compozitorului Anatol Vieru își găsește, prin
urmare, locul în cultura română mai aproape de
fenomenologia dialogală decât de alte curente. La
rândul lui, Terente Robert, autorul volumelor RZ
(1982), Politica dincolo de temeri °i tentații
(1993) și Virtuțile haosului (împreună cu Eliza
Roman, 1998), se dovedește la fel de parcimonios
cu aparițiile tipărite, rămânând însă apropiat
aceluiași model.
Faptul merită să fie menționat în apropierea
prilejului aniversar Șora 95, indicând că modul
respectiv de a filosofa nu privește posteritatea și
viitorul, ci este deja un fenomen al prezentului,
avându-și rădăcinile deja istoricizate. A crede,
deci, în continuare că singura filosofie româneas-
că contemporană care prezintă continuări este cea
survenită pe linia lui C. Noica se poate dovedi o
gravă, simplificatoare, eroare. Oricât ar conveni
sau nu acest lucru, astăzi în România creativitatea
filosofică a atins cota critică de la care
reconstrucțiile originale au (re-)devenit posibile.
Împărțit în cinci capitole, volumul reunește
cele cinci voci amintite deja - notate, aproape ca
la Șora (unde sunt folosite sigle prescurtând
calificările vorbitorilor în raport cu cunoașterea:
Mai Știutorul = M.Ș., un sugestiv mod de a se
imagina ca alteritate pentru autorul însuși ș.a.),
cu inițiale (N, M, L, V și Z) -, suspendându-le,
spre deosebire de modelul îndepărtat al lui
Platon, într-un non-decor, într-un topos rezervat
exclusiv pe seama vorbirii. Cu toate acestea, din
contextul și conținuturile convorbirilor se poate
înțelege că prietenii angajați în schimburile de
păreri sunt în România actuală. Spre deosebire de
majoritatea celorlalți cetățeni ai țării, ei ocupă
însă spațiul privilegiat al gândirii, și nu al
stupidității sau al iraționalismului superstițios, sau
al neognozelor intuitive sau al eclectismelor
nedigerate, încercând să deslușească o serie de
realități sociale și politice prin grila rațiunii și a
conceptelor. Dintru început se poate spune, prin
urmare, chiar și ignorând temele și motivele ce
revin în taifasul acesta înțelepțesc, că, prin
instituționalizarea, fie și privată, a întâlnirilor lor
duminicale, prin faptul că vorbesc cu program,
încercând să își pună mintea la contribuție pe
teme de interes public, chiar dacă nu și obștesc
(în sensul preocupării întregii societăți față de
acestea), și prin utilizarea modalităților raționale
de a întreba și de a căuta răspunsuri, ei fac parte
dintr-o minoritate fericită, rară și posibil de luat
drept model de către românii „celorlalte”
Românii, mai puțin raționale și mai puțin calme.
Procedura - „protocolul” - discuțiilor a fost
deja descris(ă) după cum urmează: „Fiecare
prieten-filosof reprezintă un anumit tipar de
gândire, fie el metodic, cuminte, agresiv, impasibil
sau chibzuit. Totuși, niciunul dintre personaje nu
reușește să-și urmărească până la capăt rolul, ci îl
pasează, de-a lungul celor cinci întâlniri, dintr-un
teren în altul, uitând, poate, că întregul joc are o
înaltă doză de subiectivism — bazat pe
preconcepții și experiența personală”. Se
recunoaște aici modelul tatonărilor succesive, pe
care Vasile Lovinescu îl numea „târcoale”,
odinioară. Aproximând, din aproape în aproape,
discusanții „trasează, eterogen, direcții de gândire,
aruncă năvodul și-l lasă pe cititor să prindă prada,
să identifice riscurile, să le interpreteze și, poate,
să le și întreacă”.
Carmen Neamțu observa că „dialogurile
propuse pornesc de la cinci teme (afiliere; contact
și cadru; stat, societate, familie, individ; gândire
politică; ajutor) și realizează o analiză articulată,
prudență în verdicte, dileme reinterpretate,
considerente generale demolate, dar și câteva
studii de caz, toate în ideea construirii unui
parteneriat autentic al gândirii cu praxisul”
(„Despre gândire politică în țara unde nu prea e”,
Angela Roman Popescu
Primăvara rece
în Arca, nr. 7-8-9, 2011).
Motivația demersului stă în necesitatea
vigilenței continue față de derapaje. Cum „cele
mai costisitoare erori sunt cele ale gândirii
politice”, tocmai acesta este arealul asupra căruia
își îndreaptă atenția membrii micului club privat
de discuții. Într-o reconstituire coerentă a efortului
lor, ei „pornesc de la sursa gândirii politice — un
întreg sistem individual de afilieri, condiționate și
asociate cu anumite așteptări -, analizează
raporturile dintre stat, societate, familie și individ
și ajung la ajutorul pe care putem să-l acordăm
sau nu unui individ sau stat”. Frapant este să
constați cum, prioritate dând aplicării unor
concepte neutre axiologic, autorii și măștile puse
de ei la treabă înțeleg relațiile ca dependențe - de
ce nu... conexiuni? - și evocă un concept ca
devotamentul în legătură (posibilă, nu obligatorie)
cu terorismul. Abnegația este, și ea, parțial
repudiată în numele unui scepticism și a unei
precauții critice, raționaliste, salutare. Cu toate
acestea, după ce și dragostea este înșiruită pe ața
afilierilor și socotită perisabilă - prin acțiunea
corozivă a plictisului -, ajungi să te întrebi, nu
după multe pagini, dacă justețea și corectitudinea
de principiu a demersului rațional nu vădește o
anume opacitate față de, vorba lui Descartes,
„pasiunile sufletului”. Pentru că una este să le
pui, din rațiuni metodologice, în paranteză, și cu
totul alta să le depreciezi în numele raționalității
sau chiar al unei etici epurate de empatie față de
sentimente. Poate dacă unul dintre cei cinci
protagoniști ar fi fost o voce feminină, aducând
cu sine și sensibilitatea specifică genului său
cultural-social, discuția ar fi decurs un pic altfel,
din acest punct de vedere. Ea rămâne însă
instructivă și inspirată în destule alte privințe,
meritând investiția în lectură.
... Și cu toate acestea, îmi găsesc destule
lucruri în comun cu neoiluminismul proclamat de
autori la capătul acestei cărți, în pofida criticilor
lui Habermas și ale altor nume sonore la adresa
vechiului iluminism. Cred și eu că știința are un
rol important în vindecarea lumii de rele, cred că
sistemul afilierilor poate fi revizuit și ajustat
rațional, cred că poate conferi fermitate, coerență
și consecvență propriei așezări în lume, la nivel
individual. Toate acestea însă nu mă conving
asupra ultimei propoziții a programului, anume
că raționalitatea poate deveni criteriul
fundamental al corectării instrumentelor,
mecanismelor și, mai ales, habitudinilor
guvernării sau că poate scăpa de tradiționalele
sale derapaje și crize viața economică. Există
lucruri înnăscute sau deprinse atât de adânc, încât
ele rămân principale în raport cu orice alte
considerente. Despre asta vorbea Dostoievski prin
intermediul Omului din subterană, îndoindu-se că
Palatul de Cristal poate deveni emblema viitorului
umanității. De atunci încoace lucrurile nu par să
se fi îmbunătățit. Dacă însă măcar cunoașterea,
exercițiul permanent al gândirii, raționalitatea
unor decizii ar crește, s-ar înteți, deja am face un
pas consistent înainte. Și asta nu ar fi puțin.
Gândind cu regularitate duminica, dar
întrunindu-se o dată la douăzeci de ani, prietenii
din cartea lui Sorin Vieru și Terente Robert rămân
niște utopici inteligenți, bine pregătiți, suspendați
deasupra pământului la o distanță sanitară. Mi-ar
plăcea să îi (re)întâlnesc.
■
1O
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Limba de lemn la început
de mileniu
|P Horia Lazăr
Intre „logomahia” lui Robespierre (cuvîntul apare
în 1901 sub pana lui Hippolyte Taine, pentru
care oratorul Revoluției franceze nu face decît
să înșire generalități și platitudini, 1) și „logocrația”
comunistă semnalată de Emmanuel Le Roy Ladurie
în 1974, limba de lemn s-a diversificat îngrijorător,
devenind, în zilele noastre, un fenomen de masă.
Obiect al unor analize istorice, lingvistice,
antropologice și politice, ea se generalizează
insidios. De la propaganda politică a sistemelor
totalitare la comunicarea prin mass media și
trecînd prin jargoanele profesionale (medical,
juridic, economic, jurnalistic), vorbirea înțepenită,
dogmatică, de o transparență care o face ermetică
sau sibilină, însoțește mondializarea sub semnul
schimburilor economice, manifestîndu-se ca
auxiliar al unei puteri difuze, intranzitive, greu de
reperat, pe care utopiile lui Zamiatin și Orwell au
anticipat-o cu o tulburătoare luciditate.
Expresii echivalente precum „limbă de lemn”
sau „de cauciuc” (în franceză), „limbă de beton”
(în germană), „vorbire dublă” (în engleză) „ton de
mandarin” sau „limbă de plumb” în chineză
descriu, fiecare în felul ei, apăsarea sau suplețea
duplicitară generate de formule vagi ce ascund
amenințări voalate, prin care cuvîntul devine o
armă de luptă pașnică dar distrugătoare, cum
afrimă sec Orwell: „războiul e pace”. Iar dacă
manipulările verbale ale retoricii antice aveau un
scop politic evident ca instrumente de dominare -
proiect reluat și amplificat de ideologiile
revoluționare și de totalitarismele veacului trecut -,
limba de lemn contemporană, instalată triumfător
în spațiul democratic, pune problema redefinirii
răspunderii etico-politice a individului și a
comunităților. Devenită prin repetare și repercutare
mediatică fapt de opinie, dincolo de utilizările
propagandistice, interesate sau partizane, rostirea
codificată a unei gîndiri fără substanță e un
fenomen public care întărește criza de reprezentare
ce macină democrațiile zilelor noastre.
Militantă comunistă activă la început de
carieră, Annie Kriegel (1926-1995) s-a îndepărtat
definitiv de comunism după dezvăluirile de către
Hrușciov a ororilor stalinismului, în 1956,
încheindu-și activitatea ca editorialistă a ziarului de
dreapta parizian Le Figaro. Printre excelentele
contribuții la istoria comunismului francez îi
datorăm și o riguroasă analiză a lexicului și
structurilor de limbaj comuniste (2). Pornind de la
observația lui Marx privind componenta secretă a
oricărei birocrații, ale cărei expresii sînt ierarhia
internă și închiderea corporatistă față de exterior,
cercetătoarea pune în lumină tabuurile și derivele
secretomaniei franceze de partid. Încă de la crearea
Partidului Comunist Francez, aceasta avea menirea
de a acoperi finanțări de activități clandestine sau
ilegale, de a opera trieri de circumstanță în
memoria partidului, de a ascunde sub aproximări
statistice - pînă în anii 1970 - numărul aderenților
(3). Limitîndu-și voluntarist publicitatea pentru a
păstra o omogenitate în măsură de a-l feri de
fragmentare, dizidentă și asimilarea de către alte
mișcări sau de diluarea în ansamblul societății,
comunismul francez și-a croit un limbaj vag
ezoteric, cu rezonanțe inițiatice menite să-i
potențeze performativitatea printr-o comunicare
intranzitivă, în vas închis. Lexicul comunist e
constituit prin specializarea semnatică a unor
cuvinte sau expresii (dogmatism, oportunism,
revizionism, sectarism), prin distorsionarea
descalificantă a altora (clică, diversiune, grup, mic-
burghez), prin suplimentare eufemistică a sensului
(„tasarea” efectivelor sau „întîrzierea” în recrutări,
ambele semnificînd scăderea numărului de
membri), prin selecții lexicale orientate
maximalizant, propagandistic sau polemic
(contradicție flagrantă, datorie sFîntă, avînt
impetuos, revizionism modern).
În spatele unui vocabular omogen lingvistic,
constituit însă prin punerea la contribuție a unor
procedee diverse, se ascunde o realitate istorică
eterogenă. În cazul comunismului francez avem de-
a face cu o triplă tradiție: marxistă, sindicalistă și
internaționalistă - ultima inspirată de socialismul
german și rus (4). Cele trei ascendențe au format,
prin aporturi specifice și sedimentări succesive, un
limbaj și o gramatică de gîndire unică: o
combinație „instabilă”, cu geometrie variabilă, arată
A. Kriegel, supusă strategiei de moment a mișcării
comuniste. Astfel, cuvintele „secție” și „federație”,
moștenite din tradiția socialismului francez, provin
din lexicul revoluției din 1789 (iacobin pentru
primul cuvînt, girondin pentru al doilea); „biroul
politic” și „comitetul central” - cuvinte ce trimit la
vîrful ierarhiei - sînt preluate din tradiția
internațională (rusă pentru primul, germană pentru
al doilea), tradiția franceză preferînd denumirile de
„comitet director” și de „comisie administrativă”.
Începînd cu 1924, bolșevizarea comunismului
francez a adus rusificarea terminologiei - de
exemplu introducerea cuvîntului „celulă” pentru
desemnarea bazei partidului. Francezii au ezitat
îndelung între „alveolă” (!), „celulă” (termen deloc
agreat, deoarece comporta referințe la mediul
carceral și pentru că primii comuniști din anii 1920
fuseseră porecliți „celularzi”) și „nucleu” (5). Un
caz amuzant e cel al cuvîntului „raion”. Galicism
introdus în rusă și reîntors pe cale ocolită în limba
care l-a produs, „raionul” era în Franța anilor 1925
o mică circumscripție electorală comunistă. Prin
confuzia dintre circumscripția teritorială și „raza”
(spița) unei roți, raionul va deveni, în zona
pariziană, un decupaj triunghiular între două raze
ale cercului al cărui centru era capitala. Avantajul
politic (solidarizarea proletarilor parizieni cu
agricultorii și micii burghezi din spațiul raional
afiliați la partid) era însă slăbit de dificultatea
accesului la un centru prea îndepărtat (6).
Ideologia comunistă s-a conturat, prin
îndepărtarea de social-democrație, pe un fundal
politic constituțional-democratic, prin radicalizarea
exigențelor egalitare și justițiare. Limba totalitară
de lemn e însă produsul bolșevizării marxismului
și, mai tîrziu, al reinterpretării stalinist-„patriotice”
a rezistenței la fascism și nazism. Dacă Lenin „a
fixat cadrul liturgic al limbii totalitare” (7) asociind
raționalitatea birocratică a gestionării comuniste a
societății cu fiorul religios al mesianismului rus,
incantațiile „sovietlimbii” vehiculate de
„comunismul cu față umană” al lui Gorbaciov au
încercat să perpetueze vechiul sistem, într-un
maniheism renovat și abil machiat, confundînd
voit adaptarea conformistă cu schimbarea din
temelii. Cu toate acestea, atracția morală exercitată
de comunism (pasiunea dreptății sociale, a
fraternității umane și a fericirii tuturor) rămîne vie
în zilele noastre, îndeosebi în țările care nu l-au
cunoscut, în ciuda decredibilizării sistemului ca
experiență istorică și ca proiect economic (8).
Fiecare cu limba lui de lemn. Christian
Delporte deschide ampla sa cercetare asupra limbii
de lemn de azi prin sublinierea similitudinilor
dintre un discurs din 12 martie 1978 al lui Valery
Giscard d’Estaing și unul rostit peste trei zile de ...
Leonid Brejnev (9). Ambele conțin propoziții vagi,
fără adresă, perifraze emfatice, încercări disimulate
retoric de defăimare a adversarilor sau dușmanilor
politici, precauții savante ce exclud angajarea fermă
a locutorului în propriile-i proiecte (de altfel greu
de identificat): o retorică a eschivei, a amplificării
sau - după caz - a minimalizării detaliilor, a
fluctuației oximoronice, a tautologiilor menite să
prelungească vibrația afectivă a publicului.
Discursul totalitar și cel liberal se întîlnesc într-o
rostire comună. Soporifică sau energică,
anesteziantă sau mobilizatoare, destinată unei
opinii masificate, afirmativă și prin aceasta
dogmatică, imperativă sau agresivă dacă
împrejurările o cer, vorbirea de lemn e proferată
linear și monoton sau, dimpotrivă, într-un debit
năvalnic care nu ocolește enunțarea anaforică -
repetarea cuvintelor sau a sintagmelor în scopul
condiționării auditorului („a lupta împotriva
excluderii [sociale] înseamnă a lupta împotriva
excluderilor”). Promovînd o cenzură și o
autocenzură al cărei model combatant îl constituie,
în Franța, „buletinele” napoleoniene de război,
foarte grijulii în selectarea informațiilor militare
(cum aveau să fie și „informările” privind războiul
Golfului) - de unde expresia savuroasă „mentir
comme un Bulletin” -, ea dizolvă pragmatismul în
verbomanie încercînd să aplaneze conflictele printr-
o unanimitate moale, ludică, proprie unei opinii
distrate, dedate consumului, fără exigențe critice.
Agresivitatea tăioasă a lui Vladimir Putin, ce se
înscrie în continuitatea „sovietlimbii”, se aseamănă
întru totul cu „arta de a comunica” a lui Nicolas
Sarkozy. Ambii cultivă alternativ provocarea și
eschiva, la care „Sarko” adaugă o ingenioasă teorie
a comunicării ce subordonează informația
impactului emoțional generat de sloganuri, clișee și
formule de-a gata. Acestea testează vigilența
destinatarului și răstoarnă secvența clasică
acțiune/justificare a acțiunii în desfășurarea
cronologic decalată comunicare/acțiune, prima
precedînd-o pe a doua și avînd rolul de a o pregăti.
Democrația de opinie - sau „de control” (Pierre
Rosanvallon) -, numită de unii „ultra-democrație”
sau „postdemocrație” (Jacques Ranciere),
privilegiază protejarea minorităților de tot felul și
conjugă emoția produsă de spectacolul răului și al
suferinței izolate cu slaba reactivitate la „daunele
colaterale” ale violenței sociale. Într-un joc subtil
cu implicitul, limba de lemn postdemocratică
atenuează discordanțele semantice (infirmul e un
handicapat, avortul e „întrerupere voluntară a
sarcinii”, măturătorul de străzi e un „tehnician de
suprafață”, orbul e un nevăzător sau chiar, aberant,
un „deficient vizual”) întărind, tocmai prin aceasta,
structurile ierarhice de dominare, ce apar ca o
fatalitate naturală ce se cere exorcizată prin
cuvinte. „Noua limbă” abundă în astfel de cuvinte
și construcții lexicale: mîna de lucru „flexibilă” e
cea care poate fi concediată cu ușurință prin
amenajări juridice favorabile patronatului;
„promovarea concurenței” se referă la abandonarea
±
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
11
Black
Pantone 253 U
11
Black Pantone 253 U
3
monopoului public în diferite domenii (sănătate,
transporturi, protecția persoanelor); „delocalizările”
sînt deplasări de întreprinderi din țările în care
salariații sînt bine plătiți și protejați social spre țări
cu mînă de lucru ieftină și lipsită de drepturi
sociale; „salvarea locurilor de muncă” și „planurile
sociale” sînt concedieri colective iar „reducerea
costurilor muncii” înseamnă sporirea dividendelor
acționarilor.
Evoluția de la „sovietlimbă” la „nazilimbă”,
apoi la „noua limbă” și la „eurolimba” hegemonică
a zilelor noastre, ferment politic activ în
construcția europeană, consfințește promovarea
pieții ca model politico-mediatic ce impregnează
viața cotidiană a cetățenilor. Într-un climat de
revizuire a noțiunilor de „salariat”, „drept al
muncii” și „protecție socială”, eurocrații, foarte
puțin sensibili la amalgame, vorbesc de „stocul de
capital uman” - ansamblul resurselor profesionale
și umane de care dispune persoana ce vrea să și le
valorifice solicitînd angajarea într-o întreprindere.
Identificarea individului, devenit propriul lui
manager, cu întreprinderea, are ca scop
transferarea concurenței între întreprinderi (ce
tinde de altfel să dispară în condițiile înmulțirii
grupurilor și concernelor transnaționale, cu vocație
monopolistă) în sfera privată, sub forma
conflictului între persoane. De acum, șomerii sînt
salariați potențiali care nu vor fi știut să-și
gestioneze propriul „capital uman”. Prin evoluțiile
limbii de lemn, desuetul totalitarism politic al
statului dispare, lăsînd locul libertății
mercantilizate: aceea de a fi ales de alții sau de a
nu avea nimic de ales.
Note:
(1)	De exemplu: „Apărătorii Republicii [...] cred că
nu s-a făcut nimic atît timp cît mai rămîne ceva de
făcut” sau: „Succesele adorm caracterele slabe [dar] le
stimulează pe cele puternice” (citat de Christian
Delporte, Une histoire de la langue de bois, Paris,
Flammarion, 2009, p. 26).
(2)	Annie Kriegel, „Langage et strategie”, în
Communismes au miroir franțais. Temps, cultures et
societes en France devant le communisme, Paris,
Gallimard, col. „Bibliotheque des histoires”, 1974,
p. 95-114.
(3)	Annie Kriegel, Les communistes franțais dans
leur premier demi-siecle. 1920-1970. Nouvelle edition
entierement refondue et augmentee avec la collaboration
de Guillaume Bourgeois, Paris, Seuil, col. „L’Univers
historique”, 1985, p. 301-314.
(4)	Communismes au miroir franțais, op. cit.,
p. 102-103.
(5)	Ibid., p. 104.
(6)	Ibid.
(7)	Chr. Delporte, Une histoire [...], op. cit., p. 64.
(8)	Marc Lazar face bilanțul „memoriilor
valorificatoare” ale comunismului francez: angajarea
revoluționară (transformarea radicală a societății),
pragmatismul și pacifismul, vocația de reînnoire morală
inspirată de mesajul evanghelic, protejarea și stabilizarea
oprimaților (muncitori, țărani, mici funcționari, imigrați
- toți sprijiniți în integrarea școlară și în promovarea
socială). Nostalgia începuturilor e însă umbrită, în zilele
noastre, de performanțele politice în cădere liberă ale
mișcării și de incapacitatea ei de a se reînnoi, devenită
cronică (Marc Lazar, Le communisme. Une passion
franțaise, [2002], Paris, Perrin, col. „Tempus”, 2005,
p. 210-211).
(9)	Ibid., p. 7-9.
■
poezia
Flore Pop
Juvenescens
Adierea Duhului se simte ori de câte ori întinerim
în rugăciune.
Curge albastrul ca pulberea
de făină, lumina din astre se strecoară verde spre
vetrele ochilor. Ocolind durerea.
Fără pic de sânge în lacrimă.
Înserare
E vremea cea rece și ploile-s în surdină.
Se pleacă stelele peste ierburi ca niște lămpi. Fier
forjat, pulbere și lumină.
E seară peste oameni și-i auroră, e seară peste cei
ce-au uitat
drumul spre biserica inimii. Se înserează și peste
mine.
Cade înserarea și peste mine.
Vis de copil
Adaști printre junele serii ierburi, ce tocmai ți-au
pregătit un pat aromat. Visezi despre viața
ce fuge printre arborii bătrâni acoperită de
veșminte părelnice, mărturia lor ți-a adus noi
dovezi. Dar ce vezi acolo?
Că trăiești, poate, cu suflul parfumat de rășină,
printre ienuperii tineri, ca în somnul curat al unui
copil...
Te strecori spre culme, căutând să treci de geana
verde a muntelui, spre plinul de lume.
În zadar
Nu se aude nimic din vuietul cetăților stinse, aici
e doar ciripitul stelar al vinelor
de apă vineție, clară, ce vine din vintrele pietrei să
purifice lumina din stele ori, putred, veacul.
Orice ai spune, trecătorule, “grănicerule”,
sprânceana pădurii se-ncruntă. Totul e învăluit în
fum, căzut în dizgrație.
Se aud departe sirenele orașului...
Neliniștit e numai aerul, tremurând orb sub ochii
lichizi ai stelelor, de departe veghetoare tihnite
peste ceea ce urcă în floare.
Proști de buni
Doar o adiere de fum printre case lăsa din nou să
se vadă un ținut locuit.
Erau zile când plănuiam o plecare spre crestele
înzăpezite, ninse,
de pomină, arse sub nea.
Nu ne dezbăram de pornirea noastră decât
seara, după ce apăreau stelele, reci și depărtate
focuri pe orbite.
Căutam încă atunci
o ieșire din încurcătură, ne dezlegam bocancii
resemnați, dar gesticulam
furioși și nu tăceam din gură. Aveam presimțiri
de școlari, prostești, caline,
insistam în imposibil, chiar în vise fără frâu, ne
trezeam fermecați,
adulmecați de mărire, zdrobiți de orgoliu, pistru-
iați de vânt...
Eram încă tineri, atunci, și fără obidă.
Proști de buni!
Un alt început
Pământul oamenilor devenise în scurt timp o
gubernie a stresului.
Nimeni nu îndrăznea să mai aducă vorba de
zilele grele ca
nu cumva să se întoarcă soarta a răzbunare.
Așteptau cu toții
să răsară iar luna și soarele, să vadă din nou
stelele, să se ridice
o vreme de înviorare. Aceasta a fost ca un alt
început, un nou eres.
Fruct în răcoarea frunzelor
Din simplu pețiol pe o ramură - spre vară harul
te face floare.
Apoi te ridică fruct în răcoarea frunzelor.
Oriunde te vei duce, îmi spuse, la urmă, îngerul,
orice ai face pe întinsul pământului, Harul te stră-
bate în urcușul vremelnic.
Scrie, dar, ce te doare, scrie ce nu poți împlini
nicicând...
Așa vei deveni, într-un sfârșit, fruct în răcoarea
frunzelor.
■
Mihai Vieru
o emoție și o lumină (cadre)
clopoței sfredeliți de tei
cia e o minune eu sînt un tip
zdrobit pe oscioare pe mădulare
băsescu își lungește whisky-ul cu 4 cuburi de
gheață
letal monden pentru țară. între timp roșia de aur
se pregătește
de arderea prin cianurare
pe mine mă ajunge altfel vital de nu mă mai
doare zece metri
la dreapta chitilei.
în față sau pe criș și mai în spate.
pe stînga se află machu pichu chircit de indife-
rența incașilor plecați
în părăsire.
pe victoriei fantoma lui cortez rînjește a umbră la
soare
clopoței zdrobiți de tei inima mea strigă exact
cum îmi strig prietenii
înainte de a da colțul spre crîșma cea mai înde-
părtată.
cea mai îndepărtată deopotrivă decadă.
sara o întreabă pe mama: cît de cunoscut îți pare
pe voci
impostat sunetul serii. locvace mi se pare ca
oamenii care
bat dimineața în tingiri
că iar a venit mașina cu butelii
o emoție și o lumină
clopoței struniți de olfactiv
sinusuri compulsive la tei
■
12
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Din „Epoca de Aur”
| Mircea Pora_________________________________
Stimate tov. General Tăbuică,
În primul rând “Să trăiți, cu sănătate", vă
urează colonelul Mleșniță, comandant al corpului
trei, tancuri de asalt. În al doilea rând, ar fi o
problemă și anume, din cele zece blindate pre-
văzute pentru defilare, doar la trei dintre ele,
direcția, frânele, șenilele sunt sigure. Celelalte
șapte pot fi fotografiate pentru reportaje dar atât
și nimic mai mult. Cum să facem, tovarășe gene-
ral, pentru a depăși acest moment greu?... În caz
extrem, în fundul unității, mai există opt tancuri
germane capturate la Kursk, ale căror motoare
încă funcționează. Voi da dispoziții să fie verifi-
cate până la ultimul șurub, astfel încât la nevoie
să putem defila și cu ele. Cu carburanții stăm așa
și așa, drept urmare ne antrenăm mai mult cu
creta pe tablă, decât concret, pe teren. Închei
aceste rânduri cu un cald salut tovărășesc și urări
de sănătate. Al dumneavoastră, colonel Abrudan
Mleșniță.
Stimate tovarășe căpitan Țarălungă,
Vă raportez foarte pe scurt, că la cantină se
dă fasole peste fasole dar nu și carnea atașată,
prin lege, acestor porții. Pregătirea militară are de
suferit din acest motiv, căci de unde calorii, fără
ceva fript, în farfurie, fie el cât de mic. Mă bate
un gând, să mă iertați de el, dar oare bucătărese-
le, neglijând principiile Partidului, ale luptei de
clasă, învățămintele Secretarului General, nu s-or
fi pus pe furat? Eu propun să facem o pândă,
poate iese și-un flagrant și punem atunci lucrurile
la punct. Duminica trecută, fiind după cum știți,
"Ziua Armatei", la desert, în loc de prune, nu s-a
dat nici un tort ci o jumătate de gutuie tare ca
piatra. Au apărut, prin urmare, șușoteli, s-a
tropăit cu bocancii, s-a dat cu pumnul în masă.
Vă informez de toate acestea, tov. Căpitan, pen-
tru a nu se ajunge la lucruri și mai rele. Cu
respect, plutonier Pavel Ciubucu, comandant plu-
ton trei.
Tovarășe maior Coloană,
După câte mi-am putut da seama, sub raport
politic, lucrurile se desfășoară bine în unitate. În
sala de curs e curățenie, sunt, în total, patru
portrete ale știți dumneavoastră cui. Ce ziceți, la
experiența dumneavoastră, să punem din proprie
inițiativă, de sală vorbesc, și vreun portret de-al
tovarășei academician sau să așteptăm până pri-
mim ordine pe această direcție? Am urmărit și
repetițiile corului pentru serbarea ce se va da în
cinstea "Zilei Armatei". Mai e de lucru puțin la
bucata "Comandantul Suprem", unde între soliste
și cor sunt unele nepotriviri. Am și impresia, tot
la "Comandantul Suprem", că un caporal din sec-
torul de tenori uneori cântă fals. Ca o lipsă
politică socotesc faptul că prin dormitoare și prin
pauzele de instrucție soldații vorbesc mai mult
despre permisii, femei și mai puțin de societatea
socialistă multilateral dezvoltată. Am auzit că
într-un pluton, în timp ce se transmitea "discursul
de la București", vreo câțiva s-au tras după niște
pomi și s-au pus pe jucat bâza și sărit capra. Cu
lozincile stăm bine, secția "creație", a mai
întocmit câteva, se strigă bărbătește, din toți
rărunchii, ne putem prezenta oriunde cu ele.
Deocamdată atât. Raportează locotenent Pribeagu
Anton.
Dragă tovarășe Cașu,
Intru direct în subiect. M-ați ajutat de atâtea
ori, poate o veți face și acum. Iată despre ce este
vorba. Am primit din partea activului de Partid,
sarcina de a realiza cabinetul de lucru al
tovarășului "prim”. Vă rog să mă credeți, din pri-
cina acestei obligații, de trei, patru nopți nu mai
dorm. Îmi doresc ca totul să exprime echilibru,
bun gust, confort, o accentuată notă patriotică.
Am la dispoziție foarte mulți bani, pot face, deci,
achiziții. Lustre, tablouri, mobile de epocă sau
muncitorești, mini sau mega-bibliotecă, un mic
joc de ape, acvariu, covoare, scoarțe etc. Pentru ca
totul să fie fără cusur, aș avea nevoie, strict
confidențial, de câteva informații. Spre exemplu,
(continuare în pagina 17)
emoticon
Discurs mai mult ca inutil
Șerban Foarță
Doamnelor, domnișoarelor și domnilor,
pentru că eu, unul, nu prea sunt un telespectator
disciplinat, vă rog pe dumneavoastră să faceți, dacă
vreți, ceea ce eu voi fi făcut numai sporadic.
Adică să notați, pe o hârtie (după ce, bineînțeles,
veți fi băgat la tărtăcuță că Ciucaș e „berea favorită a
naturii”, că „gustul” celei din urmă e „pufos”, că
acoperișul se cheamă,-n fond, bramac, că „farmacia
inimii”-i Catena ș.a.m.d.), diversele gafe de pronunție
(iar, când e cazul, de traducere-n română) cu care, zi
de zi și ceas de ceas (și în proporție, evident, de
massă) ne fericesc iubiții noștri crainici, - netrași, se
pare, la răspundere de nimeni.
E drept că, stând cu un creion în mână, în fața
micului ecran, plăcerea contemplației gratuite, a
uitatului ce e totuna cu uitarea de sine și de toți
ceilalți, dispare, se evaporă treptat, devenind un
exercițiu critic meschin și fără viitor.
Fără viitor, pentru că telespectatorul n-are acces la
„sfânta sfintelor”, să zicem, a niciunei televiziuni, - fie
și dacă unele din ele afișează,-n josul micului ecran,
numere de fixuri sau mobile.
În ciuda faptului că sunt și rămân sceptic față de
telemonitorizări, eu am făcut această experiență, de-a
lungul a trei-patru telezile și m-am ales cu o recoltă pe
cât de caraghioasă, pe-atât de inutilă.
Poate că ați auzit, din întâmplare, de-o localitate
Neudorf, din Banat, nume șvăbesc care înseamnă
Satul Nou. Ei bine, cutare crainică îl pronunța,-ntr-o
seară: Ne-u-dorf (cum pe un Herr Neumann, Ne-u-
man!)
Ați auzit de pictorul Șirato, prenumele căruia e
Francisc. Ei bine, crainica, o alta (una, desigur,
englezită) făcea din acest Francisc, Frensis.
Pe un alt pictor, și anume Fragonard, o a treia
spicheriță cultă îl boteza, pe un alt post, Faragonar, -
făcându-mă să mă gândesc la Faraday, la faraoni, sau
la legendara căpetenie a francilor, pe nume
Pharamond... Faragonarul ăsta-i, oricum, faramineux, -
ceea ce, în limba lui Fragonard, înseamnă „uluitor” sau
„abracadabrant”.
În termeni strict lingvistici, introducerea unei
vocale între două consoane alăturate se cheamă
anaptxă. Anaptixa e specialitatea celor ce au șicoală,-n
loc de școală.. Noroc că aveam eu, asupră-mi, creion
și coală pe măsură!
Nu numai crainicii gafează astfel; o fac și marile
televedete. E incredibil să auzi din gura unui cvasi-
guru al națiunii, - Giozef, în loc de Joseph Goebbels.
Ceea ce e mai compatibil cu gura unui om recent,
mitocănește englezit, care lui Richard Wagner îi spune
Riciard Oagnăr!
Adevărat e că același domn vâra în gura unui
filosof o expresie agramată ca aceasta: reductio ad
Hitlero, - și-o repeta de zor... Numai că o asemenea
expresie nu poate fi decât expresia propriei lui latine
băltărețe! Căci prepoziția latinească ad cere, după ea,
acuzativul (iar Hitlero e, eventual, un ablativ). Or,
dacă e să facem din Hitler, Hitlerus, latinizându-l ca în
Evul Mediu, acuzativul ar fi Hitlerum. S-ar spune,
deci, reductio ad Hitlerum, maestre!, - tot astfel cum
se spune reductio ad absurdum.
Ei bine, dacă Giozef, Giozef Goebbels, ține de
snobismul anglofoniei noastre (datorită căreia lui
lulius Caesar, am ajuns să-i spunem Giuliăs Sizăr, fie
și când nu-i vorba de titlul unei piese shakespeariene),
ad Hitlero nu ține decât de ignoranță; sau de, cel
mult, semidoctism.
Unde sunt timpurile când elevii, în prima clasă
gimnazială, scandau, în gura mare sau în gând, ante,
apud, ad, adversus, circa, circum, citra, cis..?!
În rest, anglomania asta, sau, mai degrabă,
americăneala, exclusivă și exclusivistă, duce la
ignorarea crasă a tot ceea ce nu e anglofon. Astfel
făcându-se că,-n gura unui crainic, Andre Morois era
Andre Moro. - Bine, oricum, că nu. Andrei Moroiu!
Sunt și situații, însă, în care incultura sau, doar,
semidoctismul își dau mâna cu psihanaliza; și, atunci,
opera Alceste, a lui Christoph Wilibald von Gluck (nu
Gliick, cum îl pronunță francofonii!) devine (într-un
film recent despre Maria Antoaneta) l'Inceste, -
Incestul, care va să zică. Astfel, cel puțin, titrau băieții
(sau fetele) de la TvRM, în urmă cu nu mai știu câtă
vreme (7-8 ani?), la ora 22 și 24 de minute.
Să menționez și niște ziceri mai dincoace: austeră
(în loc de austeră), în pofida (în loc de în pofida),
ieșite din gura unui fost ministru al Educației
Naționale (parcă așa se cheamă), - în timp ce iănuarie
și februarie-s, incontenstabil, (semi)apanajul dlui
Premier; și să adaug că, deunăzi, cutare onorabil
finanțist, a citat ceva din Die (pronunțat di-e!) Welt.
Trebuie să recunosc, în încheiere, că monitorizarea,
cu creionul, a televiziunilor române rămâne o
operațiune ambetantă.
Ambetant nu va să zică, totuși, „îmbătător”, cum
crede mai tot insul de pe la noi, atunci când e distins;
nici ambetat (din franțuzescul embete ) nu va să zică
„îmbătat”, ci „plictisit”.
Mița Baston, republicana din Ploiești, știa mai bine
franțuzește decât credem, scriindu-i amorezului dorit
că este „singură și ambetată”.
„Fideaua” de ea se plictisea de moarte.
P. S.
Să nu ne, totuși, alarmăm: micile gafe menționate
de mine,-n treacăt, sunt puține...
Nu le mai număr, însă cred că-s decât doișpe!
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
13
Black Pantone 253 U
13
Q) Black
Pantone 253 U
profil
Mihai Sora: o clipă solară
într-un timp întunecat
Vasile Gogea
n rîndurile ce urmează încerc să depun mărturie,
în acest moment aniversar, despre cum l-am
„citit” eu pe Domnul Mihai Șora prin grila unei
„lecturi” aplicate de Domnia Sa lui Mircea Eliade.
Sau despre o „trecere”, și anume una care ar accepta
adjectivul blagian fără nicio sfială.
De la solilocviu la dialog. Douăzeci și cinci de ani
mi-au fost necesari să „văd” această „relație”, acest
„pasaj” - cînd subteran, în operă, cînd suspendat, în
actul de viață - de la raționalismul magic al lui
Mircea Eliade la umanismul secular al lui Mihai Șora.
Sau, de la inițiat la inițiator. Sau, mai simplu, de la
cel care primește la cel care dă.
Nu cărțile Domnului Șora - pe care le-am citit și
le recitesc, la intervale de timp inegale, în dispoziții
ale spiritului mereu schimbate - m-au ajutat să
înțeleg. Nu despre acestea va fi vorba în rîndurile ce
urmează, deși fără lectura lor ele n-ar fi fost posibile.
Ci, despre întîlnirile cu Domnia Sa, mai exact două
anume, dăruite de cartea vieții, la o distanță de
douăzeci și cinci de ani una de cealaltă. Fără aceste
întîlniri, aș fi scris, poate, despre cărți dar, atunci,
rîndurile acelea n-ar fi fost, probabil, cele mai
potrivite.
Prima întîlnire (din cele două „admirabile” pe
care le evoc), s-a petrecut în toamna anului 1986, la
Bistrița, cu prilejul unei ediții a „subversivelor”
Saloane Rebreanu, organizate de gruparea de tineri
literați, artiști plastici și muzicieni care gravitau, ca
într-un sistem planetar paralel, în jurul persoanei,
ideilor și energiei lui Oliv Mircea. Cei trei F (frigul,
foamea și frica) păreau să cîștige iremediabil războiul
cu celelalte litere ale alfabetului condiției umane în
România. Dar era și anul în care murea Mircea
Eliade, și printr-un „puci tematic”, una dintre
sesiunile de comunicări despre opera rebreniană s-a
transformat într-o sesiune de evocări a autorului
Mihai Șora (filosof, GDS), între participanții la prima Întrunire a Rezistenței Române (7-9 septembrie 1990,
Brașov): Doru Mihiț („Societatea Timișoara"), Dumitru luga (liderul Sindicatului liber din Televiziunea română),
Mircea Brenciu (revista Astra), Vasile Gogea (Mișcarea 15 Noiembrie, revista Astra), Stelian Tănase (revista 22),
Marian Muntenu (Liga studenților București), Mirela Roznoveanu (reporter special România liberă), Smaranda
Enache (Liga Pro Europa - Tîrgu Mureș), Ana Șincai (Grupul pentru dialog social - GDS), Mircea Sevaciuc
(Liderul Mișcării 15 Noiembrie), Constantin-Ticu Dumitrescu (AFDPR), Mihai Gheorghiu (Liga studenților),
Adrian Moruzi (Pro Democrația), Vasile Anghel (președinte Asociația 15 Noiembrie 1987), Gavrilă Filichi, Dănuț
lacob, Voinea Stan (Asociația 15 Noiembrie 1987).
Nopților de sînziene! Au luat parte la acest act
insurgent Mihai Șora, Andrei Cornea, Virgil Ciomoș,
subsemnatul, la îndemnul, se înțelege, al lui Oliv
Mircea. Mi-a rămas definitiv în memorie felul în
care, plecînd de la două fotografii - una din tinerețe,
în anii inițierilor fundamentale, din India, și a doua,
la senectute, nu cu mult înainte de sfîrșitul consumat
ritualic, în biblioteca sa de la Chicago - Mai știutorul
Mihai Șora ne-a developat fenomenul mirabil al
rechemării, la capătul vieții, a energiei formidabile
din tinerețe, Mircea Eliade închizînd astfel un cerc
energetic spiritual de o mare și magică tensiune
iluminatoare. Prezența acestei energii subtile a fost
pusă în evidență de privitorul Mihai Șora prin
observația, atît de banală, că Mircea Eliade nu a
purtat barbă decît de două ori în viață: în Himalaya
și la Chicago! Acceptarea bărbii în actul ultim al
vieții semnifica, în lectura Domnului Șora, o invocare
a primelor energii vitale, dar și spirituale, la care
istoricul religiilor se întorcea acum, liniștit și
încrezător: nu mărturisise el, cu o maximă
generozitate, scopul final al acțiunii sale, în
tulburătorul film realizat de Paul Barbăneagră:
„Acest aport, sau acest ajutor, încurajează la tînăra
generație (ca o reacție împotriva nihilismului, sînt
sigur de asta) nu un optimism naiv de tip burghez
sau romantic, ci credința într-o lume care abia începe
să fie cunoscută în valorile sale ultime.”
Dar, vorbind despre această întoarcere, prin sinea
sa cea mai virilă, totuși atît de fragilă și efemeră, în
Sinele Universal, ascuns, sensibil dar indestructibil,
Domnul Mihai Șora, în fapt - în faptul gîndului
rostit, împărtășit Mai Tinerilor Prieteni - pe sine se
expunea! Chiar înainte de a fi venit momentul care
i-a prilejuit lui Mircea Eliade o asemenea procedură.
Am înțeles această expunere abia acum, după
douăzeci și cinci de ani, (am găsit, adică, „cheile”
pentru „interiorul” acestui act), rememorînd o altă
toamnă, tensionată și ea de mari speranțe și
deziluzii, cu energii nebănuite și speranțe
nemairostite ce se scurgeau în rigola istoriei, cînd la
Brașov, din inițiativa Asociației 15 noiembrie 1987 și
a Sindicatului independent Mișcarea 15 Noiembrie,
se întîmpla, în martelatul an 1990, Prima întrunire a
Rezistenței române anticomuniste!
Și iată-l pe filosoful Mihai Șora, înțeleptul care
și-a cîștigat un loc binemeritat în cultura română,
rechemînd și el energiile din tinerețe - din tinerețea
sa în Rezistența franceză - și neezitînd să se alăture
energiilor pozitive ale Cetății! Din interiorul
translucid de cristal îndelung șlefuit al operei sale
(Despre dialogul interior, Sarea pămîntului, A fi, a
face, a avea, Eu & tu & el & ea... sau dialogul
generalizat, Clipa și timpul sau Firul ierbii), Mihai
Șora iese curajos în vacarmul asurzitor din Cetate
pentru a instaura Dialogul întru speranță și bucurie!
Rămîn pentru mine de neuitat clipele acelea în care,
după ce s-a adresat unei adunări populare de peste
30.000 de oameni în Piața Sfatului (ce loc, cu nume
parcă predestinat unei asemenea aventuri a
spiritului!), a fost purtat în triumf, aproape pe brațe,
de-a lungul întregii Străzi a Mureșenilor, pînă la
hotel! Și nu le vorbise oamenilor decît despre...
Adevăr! Adică, despre una dintre valorile cardinale
ale acestei lumi care trebuie reconstruită. Așa cum
scrie undeva, în Sarea pămîntului, „...deschidem ochii
(din prima oară cînd îi deschidem; și poate că tocmai
asta înseamnă: a-i deschide) asupra unei lumi de
cuvinte. Între aceste cuvinte, separate unele de altele,
unele mai mult, altele mai puțin, unele complet,
altele deloc, așa cum se întîmplă cu miile și cu zecile
de mii de cuvinte de tot soiul din care e alcătuit
limbajul nostru cel de toate zilele; între toate aceste
cuvinte și ființa nerostită (prezentă - în datul Înttlnirii
- la lumina, la nimicul care, nu știu cum să spun, o
absoarbe, sau mai degrabă care se mulează pe ea ca
s-o pună în evidență), potrivirea e destul de laxă:
parcă unele cuvinte i s-ar potrivi totuși; unele mai
mult, altele mai puțin, altele chiar complet. ” „Ființa
rostită” a Domnului Mihai Șora se face prezentă „în
datul Întîlnirii” asumate în Agora, sub semnul acestui
cuvînt: Adevărul. Căruia i se redă demnitatea umilită
de o întreagă epocă a domniei minciunii dar și forța
regeneratoare de noi energii morale. Înțeleptul nu
spune altceva Cetățenilor decît că dintre toate
cuvintele, Adevărul este singurul care nu poate exista
decît în Dialog. Prin urmare, are o consubstanțială
dimensiune democratică, spre deosebire de Minciună,
care autistă fiind, tinde totdeauna să devină
despotică. Chiar dacă Minciuna se bucură uneori de
durata unor epoci întregi, înghețate și întunecate,
momentul Adevărului triumfă, în cele din urmă,
aproape orbitor.
În confruntare cu Timpul, adesea neprietenos,
cînd nu chiar opresiv dușmănos pentru cugetarea
românească, Domnul Mihai Șora întrupează o clipă
solară (cum ar fi spus Virgil Ierunca), îndrăznesc să
spun unică, pe cerul înstelat al filosofiei românești.
Cînd, în cultura română, o asemenea clipă a mai
durat - individual - nouă zeci și cinci de ani?
Iată de ce am fost privilegiat nu în a mă adăuga
celorlalți - mai știutori decît mine - în această
laudatio colectivă, ci în a mă lăsa absorbit total de
măreția acestui ceas fast al spiritului românesc.
Nimic în plus de adăugat la ceea ce chiar
Înțeleptul Mihai Șora a ales pentru a-l însoți în acest
punct al vieții: „Lumină, bucurie, expansiune,
regăsire, pace - dar o pace activă, iradiantă, într-un
cuvînt: viață.”
■
14
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Steinhardt era un misionar
pentru lumea cultă”
de vorbă cu Înaltpreasfintia Sa Andrei Andreicuț
Călin Emilian Cira: - “S-a scris mult despre
Părintele Nicolae Steinhardt. Și mai mult despre
el se poate afla din cărțile ce ni le-a lăsat, mai ales
din Jurnalul fericirii. Cunoscându-l direct pot
spune că mi-a rămas în suflet ca una dintre cele
mai luminoase icoane de intelectual de vază și în
același timp de călugăr adevărat” - ați scris în
lucrarea Mărturisitori pentru Hristos. Înaltpreas-
finția Voastră, cum a avut loc prima întâlnire cu
N. Steinhardt?
Înaltpreasfințitul Andrei Andreicuț: - Fără să
avem un dialog l-am zărit recules în biserica
Schitului Darvari de nenumărate ori. Când eram
student în București frecventam bisericuța respec-
tivă pentru că acolo era un preot deosebit, părin-
tele George Teodorescu. Și îl observam în spate
pe acest bărbat mărunțel cu barbă care stătea
recules la liturghie. Pentru prima dată am avut un
dialog cu dânsul sau o convorbire mai lungă după
ce am ajuns preot în Turda. Am terminat
Construcțiile, am fost inginer patru ani de zile
aici la Cluj. Am făcut apoi Teologia, am ajuns
preot la Turda iar într-o zi bate la ușă
N. Steinhardt. Intră și zice: “Sunt fratele Nicolae,
m-a trimis fratele Mitrofan la dumneavoastră.”
Am zis: “Dacă sunteți fratele Nicolae, bine ați
venit.” Apoi am aflat cine este, un om de greu-
tatea și de valoarea lui. A fost o primă întâlnire.
că au fost nenumărate după aceea. Adică se
simțea bine la noi în Turda. Se simțea foarte bine
și mai ales se simțea bine între tineri. Pentru că la
biserica noastră parohială veneau mulți tineri. În
pelerinajele ce le făceam un procent bun era de
tineri. S-a împrietenit cu ei și aș spune că unul
dintre ei s-a legat așa de tare sufletește, încât
după ce Nicolae Steinhardt a ales varianta
călugăririi la mănăstirea Rohia, un tânăr, Vasile
Filip, care pe vremea aceea era la liceu a mers la
mănăstirea Rohia. Acum este stareț la Rohița.
- Părintele Nicolae vă vizita adesea la Turda
unde ați fost preot între anii 1978-1985. Vă rog să
ne povestiți despre aceste întâlniri.
- Acum, n-aș fi poate în măsură să intru în
detalii, dar pot spune că era un om cu care puteai
duce un dialog plăcut iar ca și cultură, vă
închipuiți, era deasupra noastră. Și prezența lui
era agreabilă. Îți dădeai seama că este un om de o
ținută morală ireproșabilă. Își aducea aminte de
momentul în care a fost închis. Știți în ce con-
junctură a fost închis. A fost provocat să pledeze
împotriva grupului Noica. Și el n-a putut face
lucrul acesta. Acum își aducea aminte și de o
vorbă a tatălui lui. Tatăl lui nu s-a încreștinat. A
murit mozaic. Erau evrei ei. Dar era un om de
caracter tatăl lui. Și când l-a abordat Securitatea
pe părintele Nicolae și a început să-l tracaseze cu
declarațiile, tatăl lui i-a spus un lucru. Folosea
părintele o licență, să zic eu așa scriitoricească.
Nu era un cuvânt trivial dar îl folosea. I-a zis tatăl
lui: “Să nu fii jidan căcăcios. Nu-ți poți trăda pri-
etenii pentru că s-ar putea, pledând împotriva lor
pentru moment să ai liniște, să nu te mai tra-
caseze. Să ai liniște ziua și să n-ai liniște
noaptea.” Își aducea aminte de toate amănuntele.
Sigur și de o sumedenie de personalități ale cul-
turii românești pe care le cunoștea în detaliu.
Am zis că era de o ținută morală aparte. O
maximă sau o apoftegmă de la părintele Nicolae.
Zice: “Părinte Ionică, dacă vine dracu cu o foaie
albă și scrie pe ea: Este Dumnezeu!, tu să nu con-
trasemnezi lângă el.” Așa era de vertical. Sigur,
dacă era nevoie, el ar fi mers până la martiriu.
- Steinhardt “venea de la Rohia în special pen-
tru a ne însoți în pelerinaje”, mărturiseați în volu-
mul pe care l-am menționat în cadrul acestui
interviu. Ce amintiri aveți legate de participarea
monahului de la Rohia la pelerinajele pe care
le-ați organizat?
- Așa cum ziceam era o prezență agreabilă.
Întreținea o atmosferă și duhovnicească și relaxan-
tă. De pildă, într-un rând, când am pregătit un
pelerinaj pe Valea Oltului, am plătit banii la OJT,
era vorba să ne dea un autocar, și prin intrigile
Securității n-a mai fost autocar. N-au mai avut.
Bun. Dacă n-au mai avut, ne-am dus cu trenul
până la Râmnicu-Vâlcea. Acolo am mers la auto-
bază și am căutat o mașină. Ne-au dat un auto-
buz răblăgit de intra praful în el. Noi ne-am
necăjit, mai ales eu. Și atunci părintele Nicolae
N. Steinhardt
Steinhardt îmi zice: “Auzi părinte Ionică. Ce atitu-
dine duhovnicească e asta?! Ce atitudine
duhovnicească e asta?! Are patru roți?” “Are.” “Și
merge?” “Merge.” “Atunci, de ce nu-i bun?”
Vedeți, era călugăr înainte de a se fi călugărit.
Călugăr de substanță.
IPS Andrei Andreicuț
-	Atât Înaltpreasfinția Voastră cât și
N. Steinhardt ați fost urmăriți de către Securitate.
Cum ați perceput prezența Securității în relația cu
N. Steinhardt?
-	Atunci nu aveam amănunte. Ne dădeam
seama că plutește în aer așa duhul celui rău și că
sunt atenți la ce se întâmplă, dar nu știam atunci
că sunt așa de atenți încât, efectiv, înregistrau
toate convorbirile. Și pe unele din ele le-am găsit
apoi, după ce a căzut regimul totalitar. Nu știam.
Aveau microfoane bine plasate în casă și înregis-
trau toate convorbirile.
-	În finalul dialogului nostru, ce alte gânduri
sau amintiri ați dori să ne mai împărtășiți despre
monahul Nicolae?
- El și prin ce a scris, și prin ce a spus era un
misionar pentru lumea cultă. Adică el însuși era
la un nivel greu de atins cu toate că era în stare
să se coboare și la cei de jos. S-a păstrat și în
ediția aceasta, care se vrea completă, pe care o
realizează mănăstirea Rohia împreună cu editura
Polirom, una dintre predicile lui la “Duminica
Ortodoxiei”. Și se vede acolo cum era în stare să
se coboare la nivelul celor de jos. Și ne mângâie
sufletul, pentru că acolo, în predica respectivă,
pomenește și de relația lui, de prietenia lui cu
parohia noastră. Și așa cum am mers într-un
pelerinaj și cum i-au rămas în minte imaginile
creștinilor ce erau cu noi, i-a rămas și imaginea
mea. Adică el avea intenția, și a și reușit, ca prin
această relatare să ne spună cât de importante
sunt imaginile sfinte pentru viața religioasă a
creștinilor.
Interviu realizat de
Călin Emilian Cira
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
15
Black
Pantone 253 U
15
Black Pantone 253 U
Clujul interbelic
Modelul administrativ
| Petru Poantă___________________________________
Clujul este capitala județului cu acela°i
nume, iar din 1938, în urma reorganizării
administrativ-teritoriale a țării conform noii
Constituții a lui Carol al Il-lea, este și capitala
Ținutului Someș. Acesta cuprinde șapte județe
(Clujul, Sălajul, Someșul, Năsăudul, Sătmarul,
Bihorul și Maramureșul), cu o suprafață de
33.385 km2 și cu o populație de 2.143.453 de
locuitori. Are 16 orașe, 56 plăși și 1575 sate.
Instituția tutelară a ținutului se numește
Rezidența regală, primul rezident regal fiind
Coriolan Tătaru care, o scurtă perioadă, a ocupat
și funcția de primar. Rezidența deține fonduri
însemnate pentru investiții, de care Clujul
beneficiază mai puțin. Ele sînt destinate masiv
celorlalte județe, mai sărace. Oricum, prin această
atribuire orașul și-a întărit puterea și și-a
consolidat prestigiul de centru. Dar pînă în 1938
creșterea sa a fost constantă și substanțială, sub
administrația unei primării foarte devotate rolului
său. Judecînd însă după numărul mare al
primarilor care s-au perindat în intervalul 1919-
1940, impresia e mai degrabă de tatonare și
instabilitate. Iată, mai întîi, lista completă a lor:
Iulian Pop, 1919-1923; Octavian Utalea, 1923-
1926; Teodor Mihali, 1926 (șase luni), 1927-1930;
Vasile Osvadă, 1926-1927; Coriolan Tătaru, 1931-
1932; Sebastian Bornemisa, 1932 (șase luni);
Victor Deleu, 1932-1933; Nicolae Drăganu, 1933-
1938; Laurian Gabor, 1938 (două luni); Richard
Filipescu, 1938 (opt luni) și Sebastian Bornemisa,
1938-1940. I-am subliniat pe cei cu un mandat de
cel puțin trei ani. Iulian Pop are în primul rînd o
semnificație simbolică în istoria Clujului. Este
primul primar român, un fel de părinte fondator
al noului oraș, el avînd și onoarea de a amplasa
Lupoaica romană în Piața Unirii. Jurist de
formație, Teodor Mihali aparține de generația
memorandiștilor. Născut în 1855 în Maramureș,
după studii de Drept la Cluj, se stabilește în Dej,
unde practică avocatura, dar, în 1890, înființează
și banca „Someșana.” Contribuie la elaborarea
Memorandumului și este condamnat la doi ani de
închisoare. Membru în conducerea Partidului
Național Român și deputat în Parlamentul de la
Budapesta pînă în 1918, face parte din grupul
politicienilor ardeleni activi, fiind foarte implicat
în lupta pentru Unire. În România mare, este
primul prefect al județului Someș, apoi
parlamentar, iar la 71 de ani, primar al Clujului.
Cu toate că la o asemenea vîrstă numirea pare în
mare măsură omagială, Teodor Mihali este un
bun gospodar. Se ocupă de pavarea străzilor și, în
1928, înființează Atelierul Central al Primăriei în
care, printre alte diferite lucrări de reparații și
întreținere, s-au construit primele autostropitoare
pentru serviciul de salubritate. Dar performanța
memorabilă a mandatului său rămîne amplificarea
și modernizarea Uzinei electrice. Prin mărirea
capacității de producție a centralelor de la
Someșul Rece și din Cluj, consumul de energie se
liberalizează complet și devine posibil iluminatul
public la scară mare. Însă cel care a realizat
„iluminația modernă a străzilor”, cum zice un
raport oficial, este Nicolae Drăganu, primarul cu
cel mai lung mandat; un fapt întrucîtva
surprinzător, căci el vine în administrația publică
din mediul universitar. Născut în 1884 în județul
Bistrița, studiază filologia la Universitatea din
Budapesta, iar după Unire e profesor de limbă și
literatură română veche la Facultatea de Litere a
Universității clujene. Publică studii de istoria
limbii, gramatică, lexicografie, editează texte
vechi. Cu un an înaintea morții (1939), îi apare în
limba franceză Istoria literaturii române din
Transilvania de la origini pînă la sfîrșitul secolului
al XVIII-lea. Membru al Academiei Române, a
fost o scurtă perioadă rector interimar al
Universității, apoi decan al Facultății de Litere.
Probabil că argumentul decisiv al numirii ca
primar îl constituie tocmai prestigiul său de
savant, dincolo de relațiile bune cu liberalii aflați
la guvernare în acest interval. În orice caz, el
rămîne o figură luminoasă a administrației, mai
ales că mandatul său coincide cu perioada de
maximă prosperitate nu doar a orașului, ci a țării
în general. Acum, atmosfera românească a
Clujului devine mai intensă, instituțiile s-au
stabilizat, marile personalități din cultură, știință,
medicină se află la ora afirmării lor explozive.
Nimic nu pare să neliniștească sentimentul
înrădăcinării definitive al românilor, deși ofensiva
iredentismului maghiar e în plină desfășurare.
Presa nu camuflează fenomenul, iar Vasile
Gociman publică în 1934 alarmantul și bine
documentatul studiu România °i revizionismul
maghiar; și, totuși, lumea își vede în tihnă de
existența cotidiană. Clivajele politice și sociale nu
dezbină comunitatea încă, „tulburările” de tot
felul părînd să se petreacă în limitele sistemului
democratic. Iar orașul crește și se înfrumusețează.
Am văzut deja că pînă în 1940 își dublează
aproape intravilanul. Fiecare primar, oricît de
puțin a stat în funcție, vrea să lase o urmă. Așa
se face că există o continuitate în toate lucrările
de urbanizare. În 20 de ani, suprafața străzilor și
trotuarelor asfaltate și pietruite ajunge la vreo
două milioane de metri pătrați, dublă față de cea
din 1918. Se construiesc cîteva poduri peste
Someș și Canalul Morii, se modernizează
Abatorul, se mărește și se modernizează Uzina de
apă și de canal. Apoi mecanizarea transportului
public, urban și interurban (100 de autobuze și
130 de taxiuri, în 1939); înființarea aeroportului
Someșeni, cu linii internaționale; amenajarea unui
ștrand și a serelor de flori; salubrizarea piețelor
centrale și construirea unora noi în cartiere;
consolidarea cărărilor care urcă pe Cetățuie;
plantarea a mii de arbori ornamentali pe străzi;
înființarea „poliției comunale”; crearea unor
instituții de asistență socială, sanitară și de
protecție a muncii și chiar a unui serviciu de
afișaj; amenajarea parcurilor, în special „a parcului
englezesc” din jurul Catedralei Ortodoxe. În anii
30, cel puțin în zonele centrale, Clujul este un
oraș curat, cu promenade consacrate unde
flanează spre seară burghezi prosperi și civilizați,
tineretul universitar și servitorimea pestriță.
Orașul își are și „țigăniile” sale, locuri insalubre și
promiscue, în care își găsesc adăpostul marginalii.
Am pomenit despre dîmbul care mărginește spre
sud-est piața Cipariu, însă parcă și mai pitorești-
decrepite apar într-o fotografie de epocă
maghernițele de pe panta dinspre nord a Cetățuii.
Dar dominantă rămîne imaginea luminoasă de
ansamblu. Locuitorii trăiesc ritmic tot soiul de
șocuri ale modernizării, pe care cu greu le
înțelegem astăzi: înlocuirea parțială a birjei cu
autobuzul, taxiul ori automobilul personal;
radioul și telefonul domestic; călătoria cu avionul;
iluminatul public cu energia electrică. Toate
acestea induc o stare de euforie magică, pe care o
Angela Roman Popescu
Zădărnicia zmeului
retrăiesc astfel memorialiști precum Nicolae
Balotă, Horea Stanca, Valeriu Bologa,
I. Negoițescu. Cum vom vedea însă în altă parte,
ceea ce astăzi ni se pare pitoresc, culoare a unei
epoci, pentru presa vremii reprezintă aspecte ale
mizeriei, respectiv probe ale nepăsării
administrației locale. Amestecul de birje „cu cai
răpciugoși” și de „limuzine cu lux țipător”
dimpreună cu forfota unei mulțimi eterogene
(„amanți tomnatici”, „tineri proaspăt pomădați”,
„femei, cu aceeași senzualitate a șoldurilor
ambulante”, „manechine în carne și oase cu
monoclu și baston”, „cerșetori sfîrtecați de frig,
gălbejiți de foame”, „filosofi ageri ai răspîntiilor”)
oferă un tablou ușor ironic. Dacă însă ziariștii în
genere nu sînt dispuși să descopere farmecul
orașului care, de altfel, nu constă, în primul rînd,
în contrastele sale, clujenii trăiesc totuși sub vraja
lui, mai curînd uimiți de minunățiile modernității
decît de eventualele delăsări ale administrației.
Chiar dacă din motive diferite, toți au
sentimentul apartenenței, iar, întrucîtva paradoxal,
cosmopolitismul devine un mod de conviețuire.
Dar în cele din urmă se va dovedi că loialitățile
interetnice nu fuseseră reciproce și că, de fapt,
cele două etnii principale se identificau cu două
orașe diferite. Altminteri, pe durata administrației
românești, funcționarii maghiari lucrează aici în
număr mare. La fel e în învățămîntul de stat și în
magistratură. În firmele private, „mariajele”, acolo
unde există, se fac în funcție de interese. În
principiu, însă, firmele își conservă etnicitatea,
măcar în consiliile de administrație. Asta
înseamnă, pe de o parte, competiție, iar pe de
alta, absența oricărei discriminări.
■
16
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dezbateri & idei
Goliciunea furiei
| Sergiu Gherghina
La fiecare summit al UE din ultimii doi ani
Grecia este mereu în prim plan. Au existat
chiar întruniri extraordinare care au avut pe
agendă probleme exclusiv datorate acesteia. La fel
ca în urmă cu mai bine de trei decenii când a fost
ajutată să își revină rapid după Dictatura
Generalilor
printr-o aderare rapidă, Grecia beneficiază de
atenția vechilor state membre ale UE. Dacă în 1981
era un pariu pe care membii fondatori și Marea
Britanie îl făceau cu democrația, contextul actual
implică viitorul zonei euro - una dintre puținele
realizări palpabile ale UE în existența sa
îndelungată. Există un consens referitor la utilitatea
demersului de evitare a dezastrului în Grecia. Există
numeroase opinii referitoare la căile de acțiune
pentru a atinge cu succes un astfel de obiectiv.
Ambele subiecte au fost intens discutate în mediile
politice și mediatice internaționale de-a lungul mai
multor luni.
Urmarea a fost una îndelung așteptată: la
summit-ul UE din octombrie 2011 a fost cu greu
creionat un plan prin care s-a găsit o rezolvare
temporară a problemelor; mulți critici afirmă că
este doar o amânare. Însă este mai mult decât până
acum și cu siguranță mult mai mult decât ar fi
făcut guvernul grec de unul singur (aspect
recunoscut indirect și de premierul său). Implicarea
băncilor și reducerea datoriei Greciei cu 100 de
miliarde de euro - explicit luată pentru a evita
intrarea Greciei în faliment - au fost soluțiile
concrete propuse de liderii UE. Deși aceste măsuri
vizează indirect salvarea zonei euro, Grecia este
principalul beneficiar pentru motive deja analizate
în presă. Surprinzătoare, ofensatoare și frustrantă
pentru Germania, singura țară care a oferit un plan
palpabil ca alternativă la numeroasele discursuri de
sprijin și prietenie față de situația creată, este reacția
unei părți mass-media grecești, alimentată de
opoziția de la Atena. În același timp, ar fi simplist
să presupunem că toți cetățenii greci susțin
caricaturile apărute în presă. Simpla lor apariție este
cea la care fac referire în rândurile următoare.
Publicarea caricaturilor ce asociază imaginea
actualului cancelar german cu cea a naziștilor nu
reprezintă un atac doar împotriva Germaniei, ci a
tuturor celor care au încercat să ajute. Nimic nu
poate împiedica noi caricaturi care să îl reprezinte
pe președintele francez sau pe premierul olandez în
ipostaze similare.
Gestul grecilor urmează principiile de bază ale
democrației. Una dintre libertățile fundamentale ale
unui așezământ democratic este libertatea de
expresie. Ultimele luni au ilustrat faptul că grecii au
utilizat diverse forme ale acesti libertăți de la
pamflete în presa națională - îndreptate mai ales
împotriva actualilor guvernanți până la manifestări
violente de stradă. Prin urmare, urmând
raționamentul celei mai populare forme de
guvernare contemporane - democrația - caricaturile
împotriva cancelarului german nu pot fi blamate.
Totuși, există câteva alte elemente ce pot fi și
trebuie luate în considerare. Primul dintre acestea se
referă la mușcarea mâinii care te hrănește - sau
încearcă în cazul de față. Grecii și-au orientat ura
împotriva reprezentantului țării ce a propus singura
soluție pentru îmbunătățirea situației (chiar dacă
doar prin amânare așa cum susțin cei mai sceptici).
Dacă preocuparea pentru situația unui stat este
răsplătită în acest mod, nu vor exista foarte mulți
dornici să facă acest lucru în viitorul apropiat.
Acest aspect nu presupune că soluția propusă de
Germania este foarte bună sau că garantează ieșirea
din situația dificilă. Simpla preocupare a acesteia
este un gest ce ar trebui considerat cu atenție.
În al doilea rând, grecii uită că nu statele
europene sunt vinovate pentru starea actuală a țării
lor. Raționalitatea unor astfel de „ținte” este
inexistentă în condițiile în care acum asistăm la
efecte ale greșelilor comise în perioada anterioară.
Nemulțumirile nu pot viza eforturi de diminuare a
consecințelor negative. Paradoxal este că nu au avut
loc astfel de manifestări până acum, ci ele au
apărut odată cu summit-ul la care o decizie majoră
a fost cea de ștergere a 100 de miliarde de euro din
datoria Greciei. Impunerea condițiilor dure pentru
reducerea deficitului național au fost motivele
acestei reacții de protest. Totuși, gestul statelor
europene este de apreciat în condițiile în care
guvernul grec pare incapabil să schimbe pozitiv
situația (aspect vizibil în ultimii ani).
În al treilea rând, caricaturile atacă direct
cetățenii care contribuie la salvarea Greciei. Cea mai
importantă sursă de venit a statelor este
reprezentată de taxe și impozite. Grecii nu fac
decât să influențeze negativ propria imagine - care
a avut deja de suferit de la începutul acestei povești
- în rândul popoarelor care îi susțin financiar.
Niciun cetățean german nu poate aprecia aceste
caricaturi în condițiile în care statul său a preferat
să ofere ajutor extern în locul unor investiții pe
plan intern. Aceste caricaturi sunt astfel interpretate
ca lipsă de recunoștință.
Nu cred că vreuna dintre aceste perspective a
fost luată în calcul de către trusturile media în
momentul în care au decis publicarea caricaturilor.
Au fost mai degrabă rezultatele concrete ale unor
sentimente de furie orientate împotriva a tot ceea
ce este perceput ca înrăutățind situția pe plan
intern. Privind la rece, este evident că actuala
situație din Grecia nu putea fi evitată date fiind
datoriile imense acumulate și incapacitatea
guvernului - demonstrată din plin în ultimii doi ani
- de a schimba ceva. Cel mai rău lucru care se
poate întâmpla acum Greciei este abandonarea
soartei sale de către statele vestice care cred în
evitarea dezastrului. Faptul că Uniunea Europeană a
împrumutat de la China bani (cu costuri vizibile în
următoarea perioadă) se datorează și situației
Greciei. În aceste condiții, cooperarea cu UE pare o
strategie mult mai bună pentru greci decât furia
îndreptată nejustificat împotriva principalelor state
membre.
■
Din „Epoca de Aur”
(urmare din pagina 13)
pe direcția studiilor, tov. “prim” e “dincolo” sau
“dincoace” de cele opt clase?... Ca și structură e
un sentimental parțial, un “feminine”, sau, dim-
potrivă, prin buzunare, peste tot, are doar
ciomege și topoare dând cu ele unde poate?... Ca
instrumente muzicale, flautul, harfa îi spun ceva
sau reacționează pozitiv doar la tobe, trompete,
fluiere și, în sfrâșit, îl binedispune, apreciază un
tablou, să zicem, în manieră impresionistă sau se
extaziază în fața a doi sudori sau a unor peisaje
de șantier sau uzină. Dacă aș avea răspunsuri la
aceste întrebări cred că aș putea comite un ade-
vărat “act de artă”, privitor la realizarea cabinetu-
lui de lucru al tovarășului “prim”... Cu
recunoștință, al dumneavoastră, Costel Mihail
Cărbune.
Către tov. General-maior Cristofor Puiu, strict
secret
Tov. General,
Pe parcursul „vizitei”, obiectivul „Vrabia”
(gara) va fi păzit de zece colonei travestiți în
țărani de la munte. Comandantul va purta căciulă
în loc de pălărioară de cioban. Parola, în caz că
nu sunt probleme, va fi „magiun”. Dacă pe cer
vor fi oareșcari nori, termenul „arpagic” va fi uti-
lizat, cu accent pe terminația „gic”. În caz că vân-
tul va bate mai tare decât ar trebui, de sub fânul
aflat în trei vagoane de marfă, la comanda „arde
șopronul”, douăzeci de luptători, cu armament
ușor și mijlociu, vor intra în acțiune. Pe drumul
înspre obiectivul „Praștia”, (operă), a fost ridicată,
din materiale ușoare, statuia unei dansatoare. Vă
informez că, sub fustele ei, stau în pândă căpita-
nul Prâslea cu șase trăgători de elită. Raportează,
cu nume cifrat, Conchistadorul.
Tovarășe Comandantă,
Toate semnalele ce le avem despre unitatea
dumneavoastră sunt bune. Tovarășa Cârpea, de la
județeană, a și spus... „Se vede că avem de-a face
cu cineva care a stat mereu pe baricade”. Sunt,
totuși, câteva mici observații de făcut. Dat fiind
faptul că aveți o frizură mai nărăvașă, cu câțiva
cârlionți, ce, parcă, străpung aerul, ar trebui ca
mâna dumneavoastră dreaptă, ce susține salutul,
să fie ceva mai arcuită și la o distanță sensibil
mai mare de flancul mai rebel, dar cochet al coa-
furii ce-o aveți. La rostirea salutului, poate n-ar fi
rău să vă ridicați puțin pe vârful opincuțelor,
transmițând, astfel, pionierilor, că acesta ar fi
primul pas al zborului spre înălțimi. Poezia cu
„Cocorii” ar trebui, poate, înlocuită cu ceva mai
dinamic, mai revoluționar. Colegul dumneavoas-
tră cu acordeonul, profesorul Oină, oare consună
perfect cu masa de copii, când se instituie relația
Instrument-muzică-cor? În sfârșit, tovarășul
Frigioiu a sugerat că în micul discurs ce-l veți
ține, să felicitați unitatea pentru borcanele aduse,
pentru hârtia, cârpele, ciorapii, combinezoanele,
care odată colectate, vor fi sprijin pentru econo-
mia națională. Vă facem aceste mici comunicări,
deoarece tovarășii de la centru, care ne vor vizita,
sunt și exigenți și devotați orânduirii pe care o
edificăm.
Cu cele mai bune gânduri și urări, Florențiu
Pașcalău, președinte pe oraș al Organizației de
pionieri și tineret.
P. S. Pentru noile sarcini ce le veți primi, vă
rugăm să luați legătura cu tovarășa Papuașu.
Gânduri bune și din partea tovarășului Cavafu.
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
17
Black
Pantone 253 U
17
verdele de Cluj
„Lazaretul sufletesc”
I Aurel Sasu
(urmare din numărul trecut)
n Jurnalul lui Mihail Sebastian, începând cu
august 1944, numele lui Belu (Herbert) Zilber
apare cu oarecare consecvență. Biografia omului e
fabuloasă. Studiază în Franța (1919-1923), face
spionaj în favoarea Uniunii Sovietice (în 1931, e
condamnat la cinci ani de temniță grea, apoi
rejudecat și achitat, în 1932), colaborează cu
Serviciul de siguranță a statului, e membru al
Partidului Comunist Român (exclus în 1947), martor
în procesul Pătrășcanu (prietenul său), profesor de
economie politică și, după Război, arestat din nou
(1948), condamnat la închisoare pe viață și eliberat
în 1964. Publică în Viața Românească, Cuvântul, Era
nouă și face parte din grupul de la „Criterion”.
Textul proclamației regale, citite la 23 august 1944, îi
aparține. Moare în 1978.
Relațiile lui Sebastian cu el par a fi mai vechi și
extrem de cordiale. „Noaptea de delir”, după lovitura
de stat (miercuri spre joi, 23/24 august 1944) o
petrec împreună în „casa istorică” din Strada
Armenească. După câteva zile, tot lui Belu Zilber îi
comunică încheierea scurtei experiențe și retragerea
definitivă de la România liberă. Cu același prieten se
consultă, când colegii de la Revista Fundațiilor
Regale îl invită să-și reia postul de redactor, în
septembrie 1944. Veștile aduse de la Moscova de
C. Vișoianu, trimis al lui Iuliu Maniu în Comisia de
Armistițiu (septembrie 1944), sunt împărtășite lui
Jack Byck, Al. Rosetti și Belu Zilber la un dejun la
care Mihail Sebastian e, de asemenea, prezent. În
sfârșit, Belu Zilber cunoaște („lucru aproape sigur”)
intenția lui C. Vișoianu de a-l numi „consilier de
presă” la Ministerul de Externe (funcție ocupată,
într-adevăr, în februarie 1945).
Pentru ceea ce urmează, aceste relații privilegiate
au o importanță cu totul deosebită. Ce se întâmplă?
În iarna lui 1943-1944, Belu Zilber constată că, în
perspectiva unei lovituri de stat și a forțelor de
stânga ajunse la putere, România liberă, singurul ziar
comunist ilegal, „era cu totul inadecvat și insuficient
pentru a face față situației” (Actor în procesul
Pătrășcanu, 1977, p. 184). Ziarul „apărea o dată la
câteva luni, într-un tiraj de 1200 de exemplare, cu un
cuprins lamentabil”. Se decide, prin urmare, după o
discuție cu Pătrășcanu, scoaterea altui ziar cu titlul
Libertatea, săptămânal sau bisăptămânal, într-un tiraj
de zece mii de exemplare. Ștefan Popescu, directorul
unei tipografii, urma să pună la dispoziție „mașinile,
litera de tipar necunoscută de poliție, hârtia
neînregistrată și cerneala” (ibidem). Rămânea
problema tipografilor, din cauza riscului extrem la
care acceptau sau nu să se expună. După căutări
zadarnice, singurul om de încredere va fi un bătrân
cu numele Rubin („despre care nimeni n-a auzit”). Ei
bine, acest Rubin „a tipărit excelenta broșură ilegală
Vine Armata Roșie (sic!), scrisă de Mihail Sebastian”
(ibidem, p. 185). „Politica este viață”, spunea Nae
lonescu, dar nu întotdeauna viața (atitudini,
întâmplări) este coincidentă adevărului. Inteligența
scriitorului operează într-o istorie de „masacre și
incendii”, fără să avem argumente că participarea lui
la această istorie se bazează pe o apreciere corectă și
temeinică a schimbărilor pe care le trăia. Nu prefața
romanului De două mii de de ani l-a expulzat pe
autor din „românismul năist”, ci neputința lui de a
înțelege, după zece ani aproape, acțiunea
programatică a Cuvântului și a mentorului său
spiritual. Neavând curajul să-și asume până la capăt
evreitatea, refuzând, principial, solidaritatea de rasă
(„adâncimile sufletești”), incapabil să concilieze
„atâtea drumuri contrarii”, Mihail Sebastian își caută
refugiu în conjunctural și în valorificarea, mai puțin
contestată, de realități imediate. Un reflex și un
definitoriu comportament de epocă. Belu Zilber, cu
siguranță, a avut un rol în nefericita aventură politică
a scriitorului (dacă moartea nu-l scăpa de procesul
Pătrășcanu, ar fi ajuns „întâi în boxa acuzaților, apoi
în vreo celulă la Aiud”). Cu broșura Armata Roșie
vine (titlul corect!), Mihail Sebastian contribuie a
doua oară, cu „lucruri exterioare literaturii”, la
„democratizarea reală” a României postbelice. Nici
Manifestul Blocului Național-Democratic, nici
broșura, tipărită în Editura Comitetului Central al
Partidului Comunist Român (august 1944), nu sunt
„erori întâmplătoare”. Prozatorul e pur și simplu
instrumentul docil și devotat al unei utopii născute
din „spectacolul grandios” al tancurilor sovietice
defilând victorioase pe Bulevardul Carol I din
București. Autorul nu-și angajează nici de data
aceasta semnătura. Mărturia lui Belu Zilber este, de
aceea, cu atât mai importantă. Mihail Sebastian
repetă mica diversiune din România liberă,
lăsându-ne să înțelegem că „în chiar noaptea
victoriei”, întâmplarea îl făcuse (din nou?) gazetar. Și
că, prin urmare, ceea ce scrie este un indubitabil
semn de fericire. Iată-l:
_________ _ _________*
ARMATA ROȘIE VINE
VINE ARMATA ROȘIE
S-ar putea ca paginile acestea să apară prea
târziu. De la o zi la alta, de la o clipă la alta,
evenimente covârșitoare se întâmplă. Germania lui
Hitler se prăbușește pe toate fronturile. Trăim cel din
urmă ceas, poate cel din urmă minut al războiului.
Întâmplarea face ca singurul sector de front
european rămas nemișcat să fie frontul românesc.
De la sfârșitul lui martie, Armata Roșie este la nord
de Iași și la răsărit de Galați. Ea așteaptă acolo
ordinul de a trece mai departe. Când acest ordin va
veni, orice rezistență, în Moldova sau Muntenia, va
cădea.
Nimeni nu-și mai face, în privința aceasta, nici o
iluzie. Nu mai e vorba nici de eroism, nici de vitejie,
nici de jertfă. Nici măcar de miracole. A trecut
vremea când se discuta cu seriozitate despre „linia
Focșani-Nămoloasa-Galați”. Asemenea prostii nu se
mai spun nici măcar în șoaptă.
De la Antonescu la ultimul sublocotenent,
conducerea militară română știe că în drumul
Armatei Roșii, zdrobitor înarmată, nu există oprire
cu putință.
În urmărirea bandelor hitleriste descompuse,
Armata Roșie va trece de Iași, de Galați, de
București, în același ritm în care a trecut de Vitebsk,
de Minsk, de Grodno, de Vilna.
Armata Roșie vine!
CE FACEM?
Jocul strategic al războiului i-a oferit României,
din martie până azi, un răgaz neașteptat. În tot acest
timp soarta politică a țării putea fi fundamental
schimbată. Declarația Molotov a fost un prilej istoric
unic de a rupe poporul român de orice complicitate
cu Germania hitleristă. În toate straturile populare,
pe toate buzele flutură aceeași întrebare, plină de
neliniște: Ce facem?
Întrebarea devine mai neiertătoare cu fiecare zi
ce trece. Nimeni nu știe dimineața, dacă seara nu va
fi prea târziu pentru a mai răspunde: Ce facem? Ce
facem?
CU HITLER PÂNĂ LA CAPĂT
Guvernul Antonescu a răspuns. Guvernul
Antonescu a hotărât. El merge cu Hitler până la
capăt. Până la capătul trădării și al dezastrului.
Planul e simplu. Armata germană nu va apăra
nici Moldova, nici Muntenia. Nu vrea și nu poate.
Mai ales nu poate. Se va retrage în Ardeal și va
încerca să aștepte acolo sub zidul Carpaților.
De doi ani, de la Stalingrad încoace, tristele oști
ale lui Hitler fug mereu înapoi, în căutarea unei
„bariere naturale”, la adăpostul căreia să se poată
opri și răsufla. De la Stalingrad până la Lemberg, din
Caucaz până în Prusia Orientală, au căutat cu
deznădejde un râu, o mlaștină, un fluviu, din care să
poată face o linie de rezistență. De la Volga la
Vistula, au încercat pe rând să se agațe de Don, de
Doneț, de Nipru, de Bug, de Nistru, de Niemen.
Toate au căzut. Toate vor cădea. Nu e apă în
Europa, nu e destulă apă în lume, care să pună între
fuga lor disperată și înaintarea pedepsitoare a
Armatei Roșii o stavilă.
Nimeni nu e destul de nebun să creadă că
Bahluiul și Milcovul vor deveni ceea ce comunicatul
german numește, cu o formulă ajunsă de mult
comică, un „zăvor”. Moldova și Muntenia sunt
dinainte abandonate. Hitler își caută „zăvorul”
mereu visat și mereu pierdut, în altă parte: pe
Carpați. El visează să facă din lanțul Carpaților un
zid și din podișul Transilvaniei o cetate. Planul lui
strategic - dacă mai poate fi vorba de un „plan” -
este să reziste în Ardeal. Până atunci va „ceda”
Moldova și Muntenia „strategic”, „elastic” și
„conform planurilor”, distrugând totul în urmă și
acoperindu-și retragerea cu sânge românesc.
Guvernul Antonescu cunoaște acest plan. Îl
cunoaște și îl aprobă. Guvernul Antonescu e hotărât
să plece cu Hitler dincolo de munți - și e gata să
plătească această aventură cu viața însăși a poporului
român.
ROMÂNIA „PĂMÂNT ARS”
Se știe ce însemnează o retragere germană.
Propaganda hitleristă e destul de cinică sau destul de
criminală, pentru a nu fi făcut un secret din acest
lucru. O retragere germană e un cataclism organizat.
Mii de fotografii și reportagii stau mărturie.
Pentru ca armatele liberatoare să nu găsească nici
o posibilitate de reconstrucție, nemții lasă în urma
lor „pământ ars”. Nu se mulțumesc să distrugă orașe
și să ardă sate. Într-o învălmășeală fără seamăn,
gonesc din urmă oameni și vite, ce vor rătăci în
câmp deschis, istoviți și flămânzi, până la moarte.
Drumurile Rusiei, ale Poloniei, ale Finlandei sunt
pline de aceste mulțimi tragice, mânate cu mitraliera
în spate, în cea mai infernală pribegie. Între timp,
comunicatul german anunță invariabil: „Populația
civilă se evacuează de bună voie.”
Această „evacuare de bună voie” se pregătește
astăzi poporului român. Acest cataclism se
organizează astăzi în Moldova și Muntenia.
Guvernul Antonescu - din ordin german și după
model german - ia toate măsurile ca România să
devină „pământ ars”. Sub cuvânt de a nu folosi
Armatei Roșii, țara va fi prefăcută în cenușă și
scrum.
Guvernul și Statul Major au dat, în acest sens,
18
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
ordine amănunțite și precise. Toate uzinele, fabricile,
atelierele, morile - până și morile țărănești - urmează
a fi dinamitate. La semnalul hotărât toate vor sări în
aer. Nici o instituție publică sau particulară nu va
rămâne în ființă. Spitale și școli, universități și
biblioteci pleacă sau pier. Ordinul este general: tot ce
se poate transporta se evacuează în Ardeal. Restul se
distruge.
Odată cu nimicirea materială a mijloacelor de
producție, guvernul pregătește exodul în masă al
populației civile. Milioane de români vor fi smulși de
la casele lor și goniți dincolo de munți.
Ordine speciale s-au dat cu deosebire pentru
intelectuali și elementele cu pregătire tehnică: medici,
ingineri, arhitecți, agronomi, profesori, muncitori
calificați.
Guvernul Antonescu vrea să lase în urmă o țară
depopulată, orașe pustii, sate deșarte: pământ ars.
DE CE?
Dacă acest plan nu este un simplu act de
nebunie furioasă, dacă el reprezintă și altceva decât
un colosal act, conștient sau inconștient, de trădare
națională - atunci ce reprezintă?
De ce trebuie România să fie pârjolită de la Prut
și Dunăre până la Carpați? De ce?
Guvernul Antonescu știe, în sfârșit, ceea ce
ultimul om din Europa demult a aflat: războiul e
pierdut. Definitiv și fără iertare pierdut.
Fuga în Ardeal și distrugerea totală în Moldova și
Muntenia nu pot aduce nici victorie, nici îndurare.
Antonescu a șters din limbajul său, pentru vecie,
cuvântul victorie. Iar cuvântul îndurare, alte buze
decât ale lui au dreptul să-l rostească.
Atunci?
Fuga în Ardeal nu este un act de război. E un act
de sinucidere. Antonescu presimte singur, dar nu
vrea să moară singur. Vrea să tragă tot neamul
românesc după el, în moarte.
O CRIMĂ DE TREI ORI
Guvernul Antonescu dă Moldova și Muntenia
pradă flăcărilor, pentru a acoperi retragerea lui Hitler
și a-i asigura, astfel, un minut de întârziere înainte
de prăbușirea finală
Este de trei ori o crimă.
Crimă, pentru că distrugerea materială a
României va fi ireparabilă.
Crimă, pentru că fuga în Ardeal e zadarnică.
Carpații nu sunt un baraj în stare să oprească
înaintarea sovietică.
Crimă, pentru că toată populația evacuată în
Ardeal va pieri acolo ca într-o adevărată capcană a
morții, de foamete, teroare și război.
România a întemeiat cu greu, într-o sută de ani
de viață modernă, o industrie, o rețea redusă de căi
ferate, un număr mic de instituții și servicii publice.
Înzestrarea tehnică a României este slabă și plătită
cu grele sacrificii. Cine o distruge acum, o distruge
pentru totdeauna.
După război, lumea întreagă va porni la o
imensă reconstrucție materială. României, țară mică,
țară învinsă, țară care a luptat cu Hitler împotriva
libertății, îi va veni foarte târziu - poate niciodată -
rândul în acest proces de reconstrucție. Vaste teritorii
în Rusia, mari regiuni în Franța, centre vitale în țările
martire - în Jugoslavia, Polonia, Grecia, Belgia,
Olanda - vor avea să fie reclădite. Nimeni nu va găsi
nici timp, nici bani pentru o Românie care se va fi
pustiit de bună voie, în slujba lui Hitler. Pământul
ars, pe care îl pregătește guvernul Antonescu în
Moldova și Muntenia, va rămâne pământ ars.
Dezastrul e cu atât mai nebunesc, cu cât e mai
inutil. Chiar din punctul de vedere al lui Antonescu,
chiar din punctul de vedere al lui Hitler, fuga în
Ardeal e zadarnică. Armata Roșie va ajunge și acolo.
În Italia, pe lanțul sudic al Apeninilor, iar acum pe
lanțul lor nordic, s-a făcut dovada că munții cad în
fața armatelor aliate victorioase. Carpații vor cădea și
ei, dacă atacul sovietic va lovi în direcția lor. Dar pe
orice hartă a frontului se vede limpede că Ardealul
nu mai reprezintă, în situația de azi, o redută.
Armata Roșie are deschisă, în fața ei, câmpia
Poloniei. De la Lemberg și de la Lublin, drumurile
duc, în linie dreaptă, la Breslau și la Berlin. Cine își
închipuie că Hitler va rezista la Ghimeș, Predeal și
Turnu Roșu, când armatele sovietice victorioase vor
fi în Silezia?
Ardealul e sortit să devină cel mult ceea ce
comunicatul german numește, cu altă formulă
comică, o „poziție arici”. În această poziție arici,
populația românească evacuată va aștepta pieirea.
ARDEALUL „POZIȚIE ARICI”
Spre ce Ardeal va îndrepta Antonescu mulțimile
de români pe care le sortește pribegiei?
Desigur, nu în Ardealul cedat ungurilor, în
septembrie 1940, din ordinul lui Hitler. Nu la Cluj,
și nici la Oradea, nu în Bihor, și nici în Ciuc, nu vor
găsi pribegii adăpost. Cu jumătate din Ardeal,
Antonescu a plătit dreptul de a trimite la moarte
sute de mii de tineri români în Caucaz, în Crimeea
și în Transnistria. Cu cealaltă jumătate de Ardeal
vrea să plătească, astăzi, dreptul de a trimite la
moarte poporul românesc în totalitatea lui.
Trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Trebuie
să privim faptele în față. Exodul în Ardeal
însemnează exterminare. Nimic altceva decât
exterminare.
Ardealul nu poate hrăni nici populația lui
normală, în vremuri normale. Resursele lui proprii
sunt insuficiente. Despre rezerve nici vorbă nu poate
fi. Ardealul, devenit zonă de război, e condamnat la
foamete. Se va pune în Ardeal problema covârșitor
de grea a aprovizionării armatelor. A armatei
germane, în primul rând. A armatei maghiare, în al
doilea rând. Armata română - dacă va mai fi și câtă
va mai fi, după trecerea munților - va cunoaște acolo
greutăți de aprovizionare, cum n-a cunoscut în cele
mai negre momente de derută. Cât despre populația
civilă românească, va fi lăsată să se stingă de foame
într-un ținut bântuit de război, dezorganizat de
bombardamente, jefuit de nemți și pândit de grofii
unguri.
Ungaria „săgeților de foc” și a grofilor va găsi
acolo, în acel haos politic, social și militar, ceasul
prielnic de a dezlănțui teroarea.
„Poziția arici”, pe care o pregătește Hitler în
Ardeal, poate fi mormântul neamului românesc.
Convoaiele de refugiați, pe care Antonescu e
hotărât să le mâne peste munți, merg spre moarte; o
moarte zadarnică, fără sens, fără luptă, fără speranță,
fără răzbunare. Este un asasinat în masă. O
sinucidere colectivă oarbă. Istoria popoarelor nu
cunoaște crimă mai nelegiuită.
„PRIMEJDIA BOLȘEVICĂ”
Guvernul Antonescu va pune în mișcare toate
forțele de care dispune, poliție, jandarmerie, armată -
pentru a executa radical exodul populației. Un exod
se face totdeauna într-o atmosferă de panică.
Guvernul va crea, în mod deliberat, panica. O va
întreține ca pe un incendiu. O va răspândi ca pe o
molimă. Frica, spaima, groaza, sunt pentru regimul
Antonescu mijloace de guvernământ.
De la un capăt la altul al țării, guvernul lansează,
ca pe niște rachete de alarmă, șoapte, zvonuri,
strigăte despre „hoardele bolșevice”.
Toată literatura proastă, pe care poliția și
reacțiunea română au folosit-o totdeauna împotriva
oricărei mișcări de libertate, este din nou pusă în
funcțiune. „Anarhie”, „nihilism”, „barbarie slavă”,
„imperialism rusesc”, „testamentul lui Petru cel
Mare”, - vechile sperietori ale burgheziei române
sunt din nou folosite ca niște arme de tip vechi,
repuse în funcțiune din lipsă de material nou.
Trebuie să recunoaștem că aici guvernul
Antonescu nu se înșeală cu totul. Burghezia română
încă se sperie de ele. „Primejdia bolșevică” provoacă
încă, în anumite cercuri, o teamă nelămurită.
Desigur, războiul a schimbat o întreagă stare de
spirit. El a stârpit nenumărate minciuni. El a pus
muncitorimea și țărănimea noastră în contact direct
cu ordinea socială sovietică și le-a dat prilejul să
priceapă cât de grav au fost înșelate până acum.
Și totuși, în anumită parte din burghezia
română, în anumită parte din intelectualitatea
română, educată în „căminele studențești”, unde
domnea pe vremuri cuzismul și legionarismul plătite
de stat, în mica burghezie, buimăcită de marile
transformări ce se petrec azi în lume, rămâne încă o
urmă din vechea mentalitate.
„Primejdia bolșevică” este balaurul cu care
Antonescu sperie toată această lume timidă și
dezorientată. Este steagul de spaimă pe care-l flutură
deasupra României. Este singurul steag pe care îl mai
poate flutura.
NU FUGIȚI. RĂMÂNEȚI PE LOC!
Partidul Comunist Român se simte dator să
lumineze opinia publică în acest greu ceas în care
națiunea se află la răscruce, între viață și moarte.
Partidul Comunist vrea să-l ajute pe ultimul
român, să înțeleagă limpede marea dramă națională
ce se dezbate astăzi sub ochii noștri.
Partidul Comunist știe că lucrul nu e ușor.
Cuvântul său străbate greu până la voi. El trebuie
să-și facă loc prin sârmele ghimpate ale unui regim
de teroare și - ceea ce e mult mai grav - trebuie să
lupte cu o întreagă mentalitate de neîncredere, de
bănuială și de frică.
De la 1924, de când muncitorimea română a fost
scoasă din viața publică a țării, Partidul Comunist
n-a mai putut vorbi decât înfruntând curțile marțiale
și plutoanele de execuție. Fiecare cuvânt rostit al
activității lui a trebuit să-l plătească cu ani de ocnă și
jertfă de vieți. Timp de douăzeci de ani, statul
român, care hrănea cu o adevărată pornire sinucigașă
legionarismul trădător de țară, a ținut în afară de
lege muncitorimea și partidul ei. Timp de douăzeci
de ani, Partidul Comunist a fost urmărit cu
sălbăticie, calomniat, desfigurat prin presă, prin
radio, prin școală. Toată această otravă reacționară,
ce s-a introdus metodic în societatea românească,
este astăzi în parte înlăturată. Dar douăzeci de ani
de minciună lasă, totuși - și ceva din această
minciună prea veche rămâne ca o ceață, prin care
cuvântul nostru trebuie să străbată.
Dar, oricâte piedici i-ar sta în cale, glasul
Partidului Comunist va fi auzit și înțeles, pentru că
este astăzi însuși glasul instinctului național de
conservare. El reprezintă astăzi o chemare la viață.
Partidul Comunist le spune tuturor românilor:
Nu fugiți! Rămâneți pe loc! Așteptați cu încredere
ziua de mâine. Primejdia e cu Antonescu și cu
Hitler. Moartea și tirania e cu ei. Viața și libertatea
vin mai repede decât pot fugi umbrele hitlerismului
prăbușit.
(continuare în numărul viitor)
* Arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist
Român. Propagandă și Agitație. Dosar 35/1944.
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
19
Q) Black
Pantone 253 U
civic media
Mimarea susținerii publice
De la scandalul Watergate la
cazul Roșia Montană
| Mihai Gotiu______________________________________
Washington (SUA), 1972
Cu mai puțin de jumătate de an înainte de
alegerile prezidențiale, Richard Nixon ia decizia de
a mina orașul vietnamez Haiphong. Anticipând că
această decizie ar putea fi una vitală pentru
campania electorală, Comitetul pentru Realegerea
Președintelui (CRP) începe o amplă campanie de
manipulare a opiniei publice. 8.400 de dolari (la
valoarea din 1972) sunt cheltuiți pe telegrame false
care să dea impresia că decizia lui Nixon se bucură
de sprijin popular.
Aproximativ zece persoane, aparent
independente, cumpără spațiu publicitar în New
York Times, pentru a critica un editorial din ziar
care se opunea deciziei minării orașului Haiphong.
Cei zece semnatari au afirmat că cele câteva mii de
dolari cu care au cumpărat spațiul publicitar pentru
ca opinia lor să fie publicată în New York Times
sunt contribuția lor voluntară pentru a-și exprima
acordul pentru decizia lui Nixon. În realitate, cei
4.000 de dolari proveneau din fondurile secrete ale
CRP. ”Pe cine puteți crede: New York Times sau
poporul american?” era unul din mesajele
publicitare ale așa-zisei opinii a societății civile.
Din aceleași fonduri secrete ale CRP au fost
plătite campanii de petiții, organizarea de mitinguri,
transport de persoane cu autobuzele la Washington,
telefoane date la Casa Albă, campanii de convingere
a electoratului să le telefoneze membrilor
Congresului.
Postul de televiziune din Washington
Metromedia solicitase telespectatorilor să trimită o
carte poștală în care să specifice dacă erau sau nu
de acord cu decizia președintelui privind minarea
Haiphong-ului. Washington Post și Washington Star
publicaseră modele ale unor astfel de cărți poștale.
Secția de presă a CRP a început "munca”. Fiecare
trebuia să completeze cinsprezece taloane. Zece
persoane au lucrat zile întregi ca să obțină timbre și
taloane diferite și ca să realizeze mostre de scris cât
mai variate, pentru a falsifica răspunsurile. Mii de
ziare au fost cumpărate pentru ca taloanele să fie
decupate și trimise. Postul de televiziune WTTG a
anunțat rezultatul: 5.157 de persoane se declaraseră
de acord cu decizia președintelui și numai 1.158
fuseseră împotrivă. Conform fostului șef al
compartimentului corespondență al CRP, James
Dooley, cel puțin 4.000 de taloane au fost trimise
de CRP. Dacă aceste taloane nu ar fi fost trimise,
președintele ar fi pierdut, în cel mai fericit caz, la o
diferență de un vot: 1.158 la 1.157.
Toate aceste manipulări au fost dezvăluite de
Washington Post în cadrul celebrului scandal
Watergate.
Roșia Montană - București (România), 2011
În luna august, Traian Băsescu anunță că susține
proiectul minier al RMGC de la Roșia Montană. Și
că exploatarea aurului de la Roșia Montană va fi
urmată de alte proiecte miniere asemănătoare. În
dezbaterea finală pentru alegerile pentru funcția de
președinte, din 4 decembrie 2009, împotriva lui
Mircea Geaonă, Traian Băsescu afirmase că cei care
trebuie să se pronunțe asupra proiectului minier de
la Roșia Montană sunt specialiștii. Cum cea mai
mare parte a specialiștilor (membrii Academiei
Române, profesori universitari de la Academia de
Studii Economice, Universitatea „Babeș-Bolyai”,
Universitatea București, Universitatea de Arhitectură
„Ion Mincu”, membrii Ordinului Arhitecților din
România, ai Uniunii Arhitecților din România,
cercetătorii din cadrul Asociației Ad Astra, experții
ICOMOS) au criticat dur și s-au poziționat
împotriva proiectului RMGC, Traian Băsescu nu a
mai făcut nicio referire la specialiști. Președintele a
continuat însă să promoveze mesajul pro-RMGC la
toate televiziunile la care a fost invitat sau pentru
care a acordat interviuri, precum și cu diferite alte
ocazii (la numirea în funcția de ministru al Muncii
a Sulfinei Barbu, cu ocazia închiderii fabricii Nokia
de la Jucu, la întoarcerea din vizita din SUA etc.).
Implicarea președintelui ca susținător al
proiectului RMGC a declanșat o critică puternică
din partea societății civile: de la acțiuni și proteste
publice până la editoriale și comentarii în
principalele ziare autohtone (inclusiv din partea
unor jurnaliști/ analiști/ comentatori care până în
acel moment au stat în expectativă). Dacă la
începutul lui 2011, notorietatea cazului Roșia
Montană se situa în jur de 50% la nivel național,
după anunțul obținerii avizului de descărcare de
sarcină arheologică de către RMGC (iulie 2011) și,
mai ales, după implicarea directă a lui Traian
Băsescu (august 2011), notorietatea cazului a ajuns
la 85% (septembrie 2011). Conform sondajului din
septembrie, majoritatea românilor se pronunțau
împotriva proiectului.
RMGC a comandat propriile sondaje de opinie
referitoare la opinia românilor referitoare la
proiectul lor. Niciodată nu au dat însă publicității
rezultatele acestor sondaje. Asta nu înseamnă că nu
au încercat să inducă ideea că proiectul s-ar bucura
de susținere publică. Într-o singură zi, pe 23 august
2011, Ziua de Cluj a publicat nu mai puțin de 12
scrisori de adeziune față de declarațiile lui Traian
Băsescu de susținere a proiectului minier, semnate
de primari din zona Roșia Montană și diferite
ONG-uri finanțate de RMGC. Scrisorile au fost
publicate și de alte instituții media locale, regionale
sau naționale. Nici măcar nu s-a încercat păstrarea
aparențelor: scrisorile de adeziune au fost trimise de
către departamentul de PR al RMGC și/sau de
către firmele de PR și publicitate care lucrează
pentru RMGC. Publicarea lor s-a făcut în condițiile
în care, conform auditului de specialitate realizat de
BRAT, RMGC este unul dintre principalii sponsori
ai mass media autohtone (în primele șase luni ale
lui 2011, RMGC s-a situat pe locul 3 în topul
firmelor care au cumpărat publicitate în media
tipărită, fiind devansată doar de Orange și
Vodafone, surclasând rețelele de super și hiper-
marketuri, dealerii auto ori instituțiile bancare).
Atenție însă, auditul realizat de BRAT se bazează
pe monitorizarea reclamelor care apar menționate
explicit ca „publicitate”, „promoțional” etc. Cum o
mare parte a acestor scrisori de adeziune și al altor
materiale pro-RMGC publicate/difuzate nu au
aceste mențiuni, suma reală „investită” de RMGC
în mass-media autohtone e posibil să fie mult mai
mare.
Pe 12-14 august 2011, pe perioada desfășurării
FânFest, cel mai mare festival cultural din România
organizat exclusiv pe bază de voluntariat, RMGC a
regizat o contra-manifestație în centrul Roșiei
Montana, cu aproximativ 200 de persoane, o parte
dintre ele aduse cu autobuzele și microbuzele din
localitățile din împrejurimi. După ce au cântat
imnurile repetate timp de o săptămână la Căminul
Cultural din localitate, „manifestanții” și-au primit
și recompensa: „patru mici și o bere”. O serie de
instituții media (locale și naționale) au scris despre
manifestația împotriva FânFest, în condițiile în care
însă nici în articolele în cauză, nici în alte articole
n-au relatat nimic despre Fânfest. Strict anecdotic:
câțiva dintre manifestanți (care scandaseră în piață
împotriva participanților la FânFest) aveau cazați ori
campați, în propriile case ori grădini, participanți la
FânFest!
De asemenea, mai multe instituții media au
realizat pe edițiile online sondaje de opinie
referitoare la Roșia Montană, cu întrebarea "sunteți
de acord cu proiectul RMGC?” (sau variații pe
aceeași temă). Pe 2 septembrie 2011 am
monitorizat, minut cu minut, evoluția votului la un
astfel de sondaj realizat de Mediafax. În medie, se
înregistrau între 2-3 până la maxim 10
voturi/minut. Majoritatea împotriva proiectului
RMGC. La intervale de aproximativ 20 de minute,
votul o lua însă razna, înregistrându-se de la o sută
până trei sute de voturi/minut. Toate în favoarea
proiectului RMGC. În jurul orei 18,45, după mai
multe sesizări transmise Mediafax, în care
administratorii site-ului sunt atenționați că sistemul
lor permite votul multiplu, avalanșa de voturi pro-
RMGC este stopată. Mediafax nu a anulat însă
miile de voturi „exprimate” până în acel moment.
Ulterior stopării votului multiplu s-au mai exprimat
2.631 de voturi. De la un procent de „susținere” a
proiectului RMGC de peste 72% înregistrat în
orele în care votul a fost manipulat s-a ajuns la
aproximativ 56%. Așadar, după dispariția
anomaliilor cu sute de voturi/minut în favoarea
proiectului RMGC, din cele 2.631 de voturi (până
pe 29 octombrie 2011), 1.893 (71,94%) au fost
împotriva proiectului RMGC și doar 738 (28,05%)
favorabile proiectului. Adică un procent exact pe
dos față de procentele înregistrate în orele în care
votul a putut fi manipulat.
În fine, tot pentru a mima așa-zisa susținere
publică, pe diferite site-uri care publică materiale
critice la adresa proiectului, apar „nenumărați”
susținători ai RMGC. Într-o analiză realizată de
administratorul site-ului Kamikaze, pe 22
septembrie 2011, pe baza IP-urilor comentatorilor
pro-RMGC, se arată că, în realitate, în spatele
„zecilor” de anonimi se ascund, de fapt, maxim 4-5
persoane. Cu „normă” de comentarii favorabile
proiectului indiferent de orele sau zilele săptămânii.
Comparați modul în care au acționat strategii
campaniei care trebuia să mimeze susținerea
publică pentru decizia președintelui Nixon cu
modul în care se încearcă mimarea aceleiași suțineri
publice de către RMGC. Și puneți propriile
concluzii. Și un ultim amănunt: în urma
dezvăluirilor din scandalul Watergate (inclusiv cele
referitoare la manipularea opiniei publice),
majoritatea șefilor Adminisitrației Nixon au
demisionat și/sau au fost puși sub acuzare. În cele
din urmă, a demisionat și Richard Nixon. Ce
credeți că se va întâmpla în România?
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
arhiva
Înființarea Academiei
Comerciale clujene
| Valeria Gîdiu
Pe fondul noilor realități politice, sociale,
economice și administrative determinate de
înfăptuirea Marii Uniri, în contextul
preocupărilor privind unificarea politică,
economică și administrativă, un rol important a
avut învățământul de toate gradele, atât cel
mediu, cât și cel universitar, mai ales în
Transilvania, zonă în care, prin hotărâri ale
Consiliului Dirigent, școlile maghiare au fost
trecute în subordinea statului român și
transformate în școli românești. Ne referim în
principal la Universitatea maghiară din Cluj,
înființată în 1872, consfințită în 1897 ca
Universitatea „Francisc losif”, în semn de
recunoștință adusă împăratului și în 1920, ca
universitate românească, de către regele
Ferdinand I, „Universitatea românească a Clujului
românesc”1. În același timp cu preluarea de către
autoritățile românești a Universității maghiare, a
fost preluată și Academia Comercială Maghiară
înființată în 1901 ca institut de învățământ
superior.
Până la momentul Marii Uniri în Transilvania,
învățământul a fost dominat de puternicele
luptele interconfesionale. Nu s-a putut vorbi de
un învățământ în limba română cu materii
folositoare, adică cu aplicabilitate la realitățile
vieții, ca „să se poată apăra poporul de pauperism
Angela Roman Popescu
Grădina merelor de aur
într-un mod mai sigur” și nici de rolul școlii ca
„datoare a-l învăța pe om și cum să trăiască mai
fericit”2.
Cea mai veche școală românească din țara
noastră a fost la Brașov, o școală confesională pe
lângă biserica Sfântul Nicolae din Șchei, care a
apărut în anul 14953.
Tot în Brașov, la Cetate se înființează și prima
școală comercială, grație faptului că, după decretul
de concivitate al lui losif al Il-lea din 4 iulie 1781
numărul negustorilor români care pătrund în
cetate este din ce în ce mai mare.
În anul 1830, negustorii români din Brașov au
pus bazele „Gremiului levantului negustoresc”, o
societate a negustorilor români, care sprijinea
comerțul între români. Ei au întemeiat și o școală
comercială populară, cu cursuri serale, pentru a
răspândi cunoștințe comerciale și de contabilitate
printre ucenicii români ai negustorilor.
Aici se naște ideea înființării unui gimnaziu
românesc, care să cumuleze potențialul școlar
acoperit până atunci doar de școala din Șchei și
cea din Cetate.
Astfel, în memoriul întocmit în 1850,
Corporația negustorilor români din Brașov, cere
deschiderea în cadrul școlilor centrale a unei școli
comerciale „în care să se învețe în afară de
studiile comerciale și limba română, germană și
greacă4.
În 1854-1855 s-a făcut și planul unei școli reale
inferioare și a uneia de științe comerciale, care să
funcționeze pe lângă gimnaziu, însă din lipsa
mijloacelor materiale acestea încă nu se
înființează.5 Abia în iunie 1868, Camerele române
au votat înființarea acestor școli iar Eforia școlară
a adus la cunoștința mitropolitului Andrei Șaguna
intenția de a deschide o școală reală inferioară cu
3 clase și una comercială tot cu 3 clase.
Școlile se vor deschide în cadrul școlilor
centrale în 1869, o școală reală și una comercială
cu limba de predare română. Scopul înființării lor
a fost ca pe lângă învățământul teoretic ce se
preda la gimnaziu să se ofere tinerilor pregătirea
pentru viața practică și mai ales pentru cariera
industrială și comercială.
O altă școală comercială secundară renumită
în Transilvania, a funcționat la Cluj din inițiativa
Camerei de Comerț locale și a municipalității, o
școală superioară de comerț, cu predarea în limba
maghiară.
La inițiativa a doi profesori ai școlii medii și a
secretarului Camerei de Comerț, reprezentanța
orașului Cluj a înființat la 1878 o Școală
Superioară de Comerț, a cărei existență și
dezvoltare au fost condiționate și de subvenția
din partea Statului. Prin hotărârea nr.
113/16.08.1878, Consiliul de Reprezentanță al
orașului Cluj a înființat astfel Școala Superioară
de Comerț6.
Aceasta a fost inaugurată la 15 septembrie
1878 și trebuia să funcționeze cu subvenție din
partea statului maghiar și a Consiliului de
Reprezentanță al orașului Cluj.
Cum niciuna din cele două instituții nu a
putut subvenționa instituția, la 30 august 1879
activitatea acesteia a fost suspendată.
În același an, în 27 octombrie 1879, Camera
de Comerț și Industrie Cluj a hotărât în adunarea
generală din acea zi, să subvenționeze singură
funcționarea școlii până când statul maghiar și
orașul Cluj vor putea să susțină școala7, astfel că
din 1880 școala începe să funcționeze din nou cu
o subvenție din partea statului maghiar, a orașului
Cluj și a Camerei de Comerț și Industrie8. Școala
a funcționat după Regulamentul de organizare și
susținere din 1880 aprobat de Ministerul de
Instrucțiune Publică Maghiar.9
La 27 iulie 1885, Directorul școlii, profesorul
Kis Sandor, a trimis o adresă Ministerului în care
cere ca Școala Superioară de Comerț să fie
investită cu titlul de academie, ca cea din
Budapesta. Directorul argumentează că și în
orașele Graz, Trieste mai mici decât Clujul aceste
școli erau deja academii comerciale deși nu se
ridicau la nivelul celei din Cluj prin dotări, un
corp profesoral de o înaltă calitate profesională,
studenți care și-au încheiat cu succes pregătirea
profesională. În adresă s-a mai adus un argument
în favoarea acestei cereri și anume dacă instituția
nu va fi ridicată la rangul de academie își va
pierde prestigiul în Imperiu și mulți studenți vor
opta pentru academiile deja existente, lucru care
nu se dorea de conducerea clujeană care a muncit
mult să ridice instituția la nivelul pe care îl avea.
Ca urmare Ministerul de Instrucțiune Publică
Maghiar prin decizia din 10 noiembrie 1885, a
investit școala cu titlul de „Academie
Comercială”10, însă, în fapt aceasta a rămas tot la
nivelul unei școli cu caracter secundar.
În anul 1901, Ministerul de Instrucțiune
Publică Maghiar ridică Academia Comercială din
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Cluj, la rangul unui institut de învățământ
superior cu denumirea de „Academia Comercială
din Cluj”. Academia a început să funcționeze din
anul următor cu două secțiuni: Școala Superioară
de Comerț a Academiei Comerciale și Cursul
Academic al Academiei Comerciale11. Instituția a
fost susținută în continuare financiar de către
Camera de Comerț și Industrie Cluj, conducerea
orașului și statul maghiar.
Din acel moment, Academia Comercială din
Cluj devine institut superior, cu personalitate
juridică. Ea dobândește drepturi și își asumă
obligații sub aceeași denumire. Până la acea dată,
școlile superioare de comerț maghiar, deci și
Academia Comercială din Cluj, conform dreptului
privat maghiar în vigoare12 și a legilor ei de
organizare, nu era învestită cu personalitate
juridică, deci nu putea fi subiect de drepturi, nu
avea capacitate juridică, nu putea fi titulară de
drepturi și nu putea dobândi drepturi private în
numele ei și pe seama ei, nu putea deține
proprietăți. Cum funcționarea ei depindea de
existența unor surse materiale și bunuri date de
susținătorii ei, aceste bunuri și surse erau
proprietatea susținătorilor acestei școli. Averea
imobilă a Academiei a fost achiziționată în
perioada când ea era doar o școală superioară de
comerț, deci proprietățile aparțineau
proprietarului, adică Consiliului de Reprezentanță
al orașului Cluj. În momentul când Academia a
fost învestită cu personalitate juridică, a devenit și
proprietarul de drept al imobilelor în care își
desfășura activitatea.
Așa a rămas Academia Comercială până la
preluarea ei de către statul român.
Durata lungă a Războiului și schimbările
politice din anul 1918 au adus schimbări și asupra
acestei instituții de învățământ. În perioada 1914-
1920 mai multe săli ale Academiei au fost
deținute de armată, care a distrus o mare parte
din mobilier.
Scumpirea traiului a dus la majorarea
salariilor, deci și a taxelor școlare. Consiliul de
administrație de atunci, nu a solicitat ajutor
material statului român și orașului Cluj,
moștenitori ai dreptului de susținători ai
academiei, având o atitudine refractară la
schimbările politice din acea vreme. Astfel, el nu
a recunoscut în iunie 1919 dreptul de control al
Ministerului Instrucțiunii asupra acestei școli și a
refuzat să examineze elevii în fața delegatului
Ministerului provocând suspendarea examenului.
Cheltuielile de întreținere ale Academiei care
creșteau rapid, le-a acoperit din taxele școlare
foarte mari, din subvenția Camerei de Comerț și
din colectă.
Când Camera de Comerț la 19 mai 1920 a
declarat prin reprezentantul ei, că nu se mai află
în situația materială de a asigura existența
Academiei, Consiliul de administrație, alături de
directorul Academiei, au decis și au trecut dreptul
și îndatorirea de susținător a Camerei de Comerț
asupra Academiei, fără consultarea și avizul
celorlalte două autorități care aveau aceleași
drepturi și îndatoriri, adică statul și orașul, asupra
unui consorțiu format din cele șase confesiuni
neromâne din orașul Cluj.13
Secretariatul general al Instrucțiunii din Cluj,
aflând despre înstrăinarea ilegală a averii și
dreptului de conducere a acestui institut public de
învățământ, realizată de un Consiliu nerecunoscut
de statul român, a anulat decizia Consiliului din
19 mai 1920 și constatând, că doi din cei trei
susținători legali ai Academiei, orașul și Camera
de Comerț nu mai puteau satisface îndatorirea lor
de susținători, a luat asupra sa întreaga sarcină a
susținerii și conducerii Academiei.
Această decizie a fost luată în baza dreptului
moștenit de la statul maghiar și a dreptului
Statului român asupra averii acestei persoane
juridice fără reprezentanți legali iar conducerea în
baza contribuției statului cu peste 50% din
cheltuielile de susținere ale funcționării
institutului.
La ordinul Secretariatului general, Ioan Pricu,
directorul Școlii superioare de Comerț din Brașov,
delegat al secretariatului, a dizolvat Consiliul de
administrație al Academiei, l-a demis din funcție
pe directorul Academiei și a început demersurile
pentru a începe noul an școlar.
Academia a fost astfel preluată de către statul
român și trecută în subordinea Ministerului
Instrucțiunii Publice14. Preluarea Academiei a fost
făcută de Resortul Instrucțiunii Publice al
Consiliului Dirigent Cluj. Secretar general al
Resortulului Instrucțiunii Publice din Consiliul
Dirigent era profesorul Octavian Prie15, viitor
profesor și rector al Academiei. Acesta l-a rugat
pe Aurel Ciortea16, profesor de matematică, de
liceu, în Brașov, să vină la Cluj, să preia funcția
de director al învățământului mediu și profesional
în Consiliul Dirigent și să ajute printre altele și la
preluarea Academiei. Aurel Ciortea a reușit după
înlăturarea unor numeroase piedici să obțină
aprobarea Ministerului pentru românizarea și
organizarea Academiei Comerciale din Cluj17,
dejucând astfel intenția conducerii Academiei
maghiare de a trece în patrimoniu privat imobilul
Academiei, pentru motivele prezentate mai sus.
La intervenția lui Octavian Prie decizia
conducerii Academiei maghiare a fost anulată prin
decizia ministerială no. 979887 și de abia în
7 octombrie 192018 a fost preluat imobilul de
către noua Academie românească.
Institutul va funcționa în continuare după
vechea organizare, cu cele două secțiuni19: Școală
Superioară de Comerț și cursul academic.
Ministerul de Instrucțiune Publică a preluat cursul
academic sub denumirea de „Academia de Înalte
Studii Comerciale și Industriale din Cluj”20.
Note:
1.	Stelian Neagoe, Viața Universitară clujeană
interbelică, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1980, p. 128.
2.	G. Bogdan-Duică, apud Nicolae Albu, Istoria
școlilor românești din Transilvania între 1800-1867,
București, EDP, 1971, p. 15.
3.	Dr. St. Stinghie, Documente privitoare la trecutul
Românilor din Șcheii Brașovului, Brașov, 1902, p. 77:
„La 1761, românii brașoveni înaintând o petiție
împărătesei Maria Terezia, afirmă: de când s-a zidit
sfânta beserică și școala sunt 226 ani, ceea ce dă exact
anul 1495” (Conform Sextil Pușcariu, Istoria literaturii
române. Epoca veche, Sibiu, 1930, p. 17; el dă ca an al
deschiderii ei 1495), apud Nicolae Albu, Istoria
învățământului românesc din Transilvania până în
1800, Tipografia Lumina, 1944, p. 8.
4.	Apud N. G. Gologan, Cercetări privitoare la
trecutul comerțului românesc din Brașov, București,
1928, pp. 155-157, cit. după V. Jinga, Problemele
fundamentale ale Transilvaniei, vol. I, Brașov, 1945, p.
225.
5.	Andreiu Bârseanu, Istoria Școlelor Centrale
Române gr. or. din Brașov, Brașov, Tipografia
Ciurcu&Comp, 1902, p. 347.
6.	Arhivele Naționale, Direcția Județeană Cluj, Fond
Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale
Cluj (AISCI), Opinie juridică, dosar 83, fila 32 ( în
continuare ANDJC- F. AISCI).
7.	ANDJC- F. AISC, Opinie juridică, dosar 83, fila
32.
8.	Ibidem.
9.	Ibidem, f. 31.
10.	Ibidem.
11.	Ibidem, f. 41.
12.	Ibidem, f. 26.
13.	Academia de Comeț Cluj, Dare de seamă pe
anii 1920/1921 și 19'21/1922, p. 5.
14.	Ibidem.
15.	Traian Dumitrescu, Valeriu Mircea, Istoricul
învățământului economic din Transilvania, ASE,
București, 1984, p. 98.
16.	Ibidem.
17.	Ziarul Tribuna, Cluj, 17 septembrie 1939, Apud
Traian Dumitrescu, Valeriu Mircea, Istoricul
învățământului..., pag 98.
18.	Traian Dumitrescu, Valeriu Mircea, Istoricul
Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale din
Cluj-Brașov (per.1927/1929-1948), ASE București, 1984,
p. 98.
19.	ANDJC- F. AISCI, Opinie juridică, dosar 83,
fila 30.
20.	Ibidem.
■
Angela Roman Popescu
“Culoarea mea-i o infinită orgă”
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
~22j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
meridian
Poezie franceză mai veche
Charles D’Orleans
(1394 -1465)
Cea dăruită
Ehei, ce mândră-i de privit,
Ca ziua de strălucitoare
Și, pentru nurii care-i are,
Slăvită e necontenit.
Poți fi de dânsa sastisit?
Mereu e altfel, mai splendoare.
Ehei, ce mândră-i de privit.
Ca ziua de strălucitoare.
Și chipul ei desăvârșit,
Cum nu-i nici dincolo de mare
La doamne sau la domnișoare
Parcă-i un vis însuflețit.
Ehei, ce mândră-i de privit.
Fran^ois Villon
(1431 - ?)
Arhipiada? Dar Thais,
Ce-a fost cu dânsa verișoară?
Echo cu vocea sa sprințară,
Grăind domol, prin adieri,
Frumoasă ca un cer de vară?
Dar unde-i neaua de mai ieri?
Și firoscoasa Eloiz
Ce-i fuse pricină aoare
Lui Abellard la Sân Denis,
De-a fost scurtat de oușoare?
Așijderea regina care
L-a osîndit, cinstiți truveri,
Pe Buridan la înecare?
Dar unde-i neaua de mai ieri?
Regina Bianca - un narcis,
Cu glas de știmă cântătoare?
Alis, Bietris, Haremburgis
Și Berta lungă la picioare?
Dar Ioana cea cutezătoare
Ce-au ars-o anglii în dureri,
Pe unde-i, Maică Protectoare?
Dar unde-i neaua de mai ieri?
Cum viața-i risipită
Și toate-s fără spor
M-aș face-ntr-o clipită
Sihastru postitor,
Departe de ispită,
Sihastru și-alta nu,
Frumoasă Margarită,
Iar pricina ești tu.
Și poate că, pornită
Din voia lui Amor
Spre peștera-mi ermită
Din fundul codrilor,
De milă copleșită.
Ghici-vei de acu,
Frumoasă Margarită.
Că pricina ești tu.
Pierre Ronsard
(1524 -1585)
Amorurile Mariei
(44)
Marie, sărută-mi gura, ba nu mi-o săruta,
Dar bea-mi cu-o răsuflare și inima iubeață
Și sufletul și stropii aceștia calzi de viață
Din venele cu care te-mbrățișam cândva.
Balada seniorilor de altădată
Unde e ultimul Calist
Ce-a stat pe-al lui Sân-Petru tron,
Cinstit și azi de papalist,
Dar riga Carol cel bonom?
Nurliul duce de Bourbon,
Artur și mândrii-i castelani,
Unde-i Alfons de Aragon
Și unde-i bravul Charlemagne?
Dar riga Scoției - aist
Jumate-chip, cum umblă zvon,
Roșcat precum un ametist
Din frunte până-n barbișon?
Al Ciprului înalt patron?
Și altul, domn peste hispani
(Nu-i mai știu nume, nici blazon)
Dar unde-i bravul Charlemagne?
Mai bine stau din prohodit,
Că n-are stihul meu rezon;
De gheara morții s-au stârpit
Toți marii domni și gentilomi,
Dar mai întreb, după canon:
Lancelot, stăpânul din Behaigne,
Unde-i, cu spița-i de baroni,
Dar unde-i bravul Charlemagne?
Unde-s Claquin cel nepoltron,
Și toți seniorii alemani?
Defunctul duce de-Alencon
Dar unde-i bravul Charlemagne?
Catren
Eu sunt Franțois de la Pontoise
Și o să merg la furcă azi,
Să afle gâtul, cu amar,
Cât trage curul la cântar.
Balada doamnelor de altădată
În care colț de paradis
E Flora Doamna, floare rară?
Iar ție, prinț și beizadea,
Refrenul ăsta în doi peri
Să-ți ție loc de temenea:
Dar unde-i neaua de mai ieri?
Clement Marot
(1496 -1544)
Amorul în cinci puncte
Mironosiță mică, tu, ce nu știi nimic,
Amorul în cinci puncte sunt gata să-ți explic:
E mai întâi privirea cea plină de langoare,
Puțină curtenie și (trei) o sărutare.
Atingeri dulci urmează sărutului de-ndată.
Iar punctul cinci... problema-i puțin mai delicată
Și s-o traduc în vorbe nu cred că se cuvine.
Dar dacă vii odată în cameră la mine,
Eu gol-goluț m-oi face, cum mama m-a născut,
Ca punctul cinci, și dânsul, să-ți fie cunoscut.
Joachim du Bellay
(1522 -1560)
Vilanelă
Când vremea însorită
Și câmpul plin de flori,
La dragoste invită
Domnițe și seniori,
În inima-mi rănită
Tristețea înnăscu,
Frumoasă Margarită,
Iar pricina ești tu.
Blândețea-i cetluită
În ochii-ți râzători,
Dar vipera pitită
Sub flori stă deseori
Și clipa fericită
Ca fierea se făcu,
Frumoasă Margarită,
Iar pricina ești tu.
Și totuși, e zadarnic, căci după moartea mea
Străină o să-ți pară și rece a mea față,
Când l-oi sluji pe Pluto, prin țările-i de gheață,
Iar dragostea, și dânsa, va fi o halima.
Cât viețuim pe lume să ne iubim, Marie,
Amor nu îndrăgește strigoii străvezii,
Nici somnul lor ca fierul de greu și de etern.
Minciună e că Pluto iubi pe Proserpina.
El nu putea cunoaște iubirea și lumina,
Care domnesc aicea și nu peste infern.
Frangois de Malherbe
(1555 -1628)
Sonet
Nu are-n frumusețe Calista vreo rivală,
Cu multă trudă numai i-a dat natura croi
Și-ar trebui ca lumea unui așa altoi,
Bogat în nuri și grațiii, să-i cânte osanală.
Lumini nepieritoare dă chipu-i la iveală,
Balsam îi este gura și trandafir de soi,
Iar glasul ei dă viață la morți și la strigoi
Și umilește arta dulceața-i naturală.
Cu-a sânului albeață, ia văzul tuturor,
În ochii ei își moaie săgețile Amor,
În timp ce o numește tezaur și minune,
Cu daruri fără număr, legate-n chip și fel.
- Ce spui de toate astea, sărmana mea rațiune?
Poți oare, având minte, să n-o-ndrăgești defel?
Răstălmăciri de
Octavian Soviany
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash meridian
Limonov
| Virgil Stanciu
Există cazuri, din ce în ce mai numeroase, în
care autori cunoscuți de ficțiune trec, cum s-
ar zice, de cealaltă parte a barierei, devenind
protagoniști ai unor povești mai mult sau mai
puțin romanțate, extrase din biografia proprie. Ne
amintim în acest sens de romanele lui David
Lodge Author! Author! (consacrat carierei
neîmplinite de dramaturg a lui Henry James) și
A Man of Parts (despre iubirile târzii ale lui
H. G. Wells), sau de cartea lui Julian Barnes
Arthur & George, în care Arthur din titlu este Sir
Arthur Conan Doyle. Mai puțin frecvent se
întâmplă ca un scriitor aflat încă în floarea vieții
să devină erou de roman, dar se întâmplă și așa
ceva, mai cu seamă când biografia respectivului
este spectaculoasă și include numeroase elemente
care, cu o minimă prelucrare, pot deveni
materiale diegetice captivante.
În Franța a apărut recent romanul biografic al
lui Emmanuel Carrere Limonov, consacrat unui
personaj excentric și pitoresc, de origine rusă, dar
care a fost, încă din anii 1980, o prezență cvasi-
permanentă în viața literară și în presa
Hexagonului. Emmanuel Carrere (n. 1957) este
unul dintre cei mai populari și imprevizibili
scriitori ai Franței contemporane. Autor atât de
ficțiune cât și de „romane non-fictive”, el este
deopotrivă scenarist și regizor de film (adaptând
pentru marele sau micul ecran chiar și propriile
sale scrieri). Printre biografiile de oameni de
cultură pe care le-a semnat se numără una despre
regizorul german Werner Herzog (1982), și Je suis
vivant et vous etes morts, o biografie
ficționalizată a scriitorului-cult american de SF
Philip K. Dick. Urmând modelul lui Truman
Capote din In Cold Blood, a scris romanul non-
ficțional LAdversaire (2000), o relatare a vieții
criminalului Jean-Claude Romand, bazată pe
corespondența cu asasinul, pe discuțiile avute cu
acesta și pe notițele de la proces. Dintre romanele
propriu-zise, adică lucrări de ficțiune, ar fi de
amintit Bravoure (1984), Le Detroit de Behring
(1986), La Moustache (1986), Un roman russe
(2007, tradus și în românește), D’autres vies que
la mienne (2009). „Emmanuel Carrere”, scria Josh
Lacey în The Guardian, „este cu siguranță unul
dintre scriitorii care-și exasperează editorii: în loc
de a produce pe bandă rulantă variante ale
aceleiași povești, spre satisfacția cititorilor care
doresc să li se sevească regulat același fel de
mâncare, se precipită când într-o direcție, când în
alta, dând curs capriciilor sale, urmându-și
propriile interese.” [...] „Proza lui Carrere
„clocotește de idei și de incidente”.
Născut în Ucraina în 1943, Eduard Limonov,
supranumit „un Franțois Villon al epocii
postcomuniste”, a trăit o viață aventuroasă,
pendulând între boema artistică și anarhia
politică. Limonov este, de fapt, pseudonimul lui
Eduard Savenko - în limba rusă, cuvântul nu
evocă doar lămâia sau limonada, ci și termenul
limonka, din jargonul militar, însemnând
„grenadă”. Autor de factură autobiografică,
Limonov și-a transpus episoade din viață în cărți
precum Poetul rus îi preferă pe negrii cei mari,
Jurnalul unui ratat, Autoportretul unui bandit în
adolescență, Istoria servitorului său. Între timp,
revenit acasă după paisprezece ani în Occident, a
renunțat total la scris, ca să se consacre politicii.
„Nu mă mai consider scriitor”, i-a declarat el
Katiei Swarovskaia, care l-a intervievat pentru
Le Point. „Ultimul meu roman datează din anii
1990. Romancierul din mine a cedat locul unor
preocupări mult mai interesante, căci romanul e
un gen mai degrabă primitiv, doar o etapă de
traversat. La fel și poezia. Poezia nu e decât un
mieunat, un țipăt sălbatic, nimic ce să aibă de a
face cu realitatea. Politica este o artă splendidă.
Nu cea din Europa, mult prea corectă, ci politica
veritabilă, care-i inflamează pe oameni și poate fi
comparată cu un buchet de arte diferite.” Cloșard
și clarvăzător la Harkov, valet al unui miliardar la
New York, scriitor liber-profesionist la Paris (unde
și-a publicat și cărțile), frate de arme cu sinistrul
Arkan al sârbilor, nostalgic al lui Stalin dar
admirat de Anna Politkovskaia, dușman declarat
al lui Putin (pe care intenționează chiar să-l
înfrunte în alegerile prezidențiale din 2012), șef al
unui partid de coloratură comunist-fascistă și
partener al liderului opoziției democratice din
Rusia, Gary Kasparov, Limonov nu a trăit
(trăiește) doar o viață interesantă, ci o viață care
este, în sine, un roman. „Limonov este un Jack
London rus”, afirma Emmanuel Carrere. Pornind
de la viața acestuia, el a scris o amplă (490 de
pagini) frescă biografică și epică pe care o
numește „al doilea roman rusesc” al său, după
autobiograficul Un roman russe. Deși cartea este
redactată avântat, iar portretul protagonistului
este redat empatic, Limonov este departe de a fi
un personaj pozitiv sau exemplar. „Aventurier și
poet, fantast și narcisist, strident și brutal”, scrie
Natalie Crom în Telerama, „el este mai degrabă o
figură fundamental ambiguă, un erou corcit cu un
ticălos.” Un individ fără credință și fără lege, un
individ în afara normei. „El nu reprezintă ideea
mea de erou”, subliniază Carrere, „dar Limonov
încarnează o modalitate eroică de a-ți trăi viața.
Este un individ îndrăgostit de destinul său. De
fapt, întreaga viață a rămas fidel imaginii pe care
și-a format-o despre sine în copilărie, când îi citea
pe Alexandre Dumas și pe Jules Verne. Este exact
opusul ideii pe care o am eu despre existență, în
cursul căreia ți-e sortit, cred, să te transformi
mereu, să depășești fiecare fază. La întrebarea ,ce
este un erou și ce este un om?’, Limonov dă un
răspuns stereotip și pueril; cu toate acestea, în
fidelitatea lui față de sine însuși mi se pare că
există ceva frumos, ceva grandios.” În viața
acestui personaj real, autorul cărții prezentate de
noi vede un incredibil izvor de romanesc, precum
și o grăitoare imagine metonimică a Rusiei
moderne, de care este legat sufletește prin
anumite fire genealogice. „Nu este de fapt
simpatic, dar posedă o energie vitală ieșită din
comun. Am înțeles imediat că viața sa conținea
un roman picaresc extraordinar. Pe tot timpul
scrierii cărții m-am simțit influențat de vitalitatea
contagioasă a personajului. În ritmul cărții, în
tempo-ul vivace, în cruditatea limbajului, există
ceva ce vine direct de la Limonov. Aplecarea mea
puternică spre melancolie a fost întrucâtva
domolită scriind despre Limonov, care numai
melancolic nu este. Eram, de asemenea, stăpânit
de ideea că existența lui era un formidabil fir
roșu pentru a scrie despre Rusia contemporană,
lucru pe care îmi doream foarte tare să-l fac.”
Emmanuel Carrere este, de altfel, foarte prezent
în romanul Limonov, narațiune la persoana întâi,
în care relatarea vieții protagonistului este
Angela Roman Popescu
Ritual arhaic
sistematic împletită cu exprimarea opiniilor
proprii despre istoria contemporană, a dilemelor
și dificultăților proprii de înțelegere a unor
evenimente și situații complexe, bunăoară
războaiele din Balcani din anii 1990, ori prezența
și rolul mișcărilor politice fascistoide, precum
partidul național-bolșevic fondat de Limonov, pe
scena politică rusă contemporană.
Romanul Limonov, considera Bernard Pivot în
Le journal de dimanche, e mult mai mult decât
portretul unui bărbat neverosimil, este un roman
inclasabil și o istorie a Rusiei pe o perioadă de
cincizeci de ani. Conține pagini antologice,
precum cele despre viața literară underground din
Uniunea Sovietică, cele despre cercurile
intelectualilor ruși exilați la New York, viața
expatriaților ruși din Paris, anarhia și resemnarea
ce domnesc în viața politică și socială a Rusiei de
azi. În Le Monde des livres, Yasmina Reza atrage
atenția asupra faptului că Limonov este un erou
periculos, că el nu trebuie luat ca model, întrucât
este un caracter infect, total opus eroilor lui
Kessel ori Hemingway, un individ care crede în
forța brută și vede în război soluția tuturor
relelor. El analizează ura lui Limonov față de
Gorbaciov (din cauza dispariției URSS) și față de
Elțin (a făcut parte dintre complotiștii care au
încercat să-l răstoarne de la putere), simpatia
pentru Arkan, Karadzici sau Jirinovski, disprețul
față de Soljenițân, Zaharov sau Rostropovici,
înrolarea sa sub steagul unor cauze reprobabile.
Pentru Reza, Limonov este doar eroul unui roman
de aventuri, al cărui sfârșit, deocamdată
necunoscut, ar trebui să fie jalnic.
Unii critici (Baptiste Liger în Lire) își pun
întrebarea dacă Limonov este de fapt un roman,
de vreme ce evenimentele descrise în el, chiar
dacă ficționalizate într-o măsură oarecare, sunt, de
fapt, reale. Fost cronicar cinematografic,
Emmanuel Carrere preferă să folosească,
referindu-se la cartea sa, termenul „biopic”, genul
de film care narează biografia unui personaj real.
■
24
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
corespondența din Lisabona
Vârf de sezon la ICR Lisabona
| Virgil Mihaiu
La finalul reprezentației Eu, Rodin de la Festivalul Internațional de Teatru Almada 2011: Esther Chloet,
Virgil Mihaiu, Mihai Măniuțiu. Foto: Dan Șt. Andrei
ncep cu o plecăciune adresată revistei Tribuna.
În cei aproape cinci ani de la înființarea
Institutului Cultural Român de la Lisabona,
prestigiosul bilunar clujean s-a dovedit a fi
susținătorul nostru cel mai activ de pe întreg
cuprinsul mass media din România. Dacă titlul
onorific pe care l-am instituit în Portugalia - Amicus
Romaniae - ar fi atribuit și conaționalilor noștri,
atunci domnii I. Maxim Danciu și loan-Pavel Azap
l-ar merita cu prisosință.
Sezonul estival 2011 a fost - în pofida crizei tot
mai stânjenitoare ce bântuie prin Portugalia - unul
de mare intensitate în istoria ICRL. Dat fiind că o
cronică detaliată a prezențelor românești în spațiul
lusitan ar necesita spații tipografice excesive, mă voi
limita la o trecere în revistă pe cât posibil mai con-
cisă. Încep cu concertele cuprinse în cea de-a patra
Stagiune Muzicală Română în Portugalia. Pentru
recitalul susținut de Enesco Quartet, ICR Lisabona
a reușit să antameze o locație mirifică: Igreja Madre
de Deus, biserica aurită situată în incinta mănăstirii
cu același nume din Estul capitalei portugheze.
Acest complex arhitectural în stil manuelin a fost
ctitorit de regina Dona Eleonor (1458-1525) la anul
1509 și este supranumit Casa Perfeitissima. Enesco
Quartet activează de peste trei decenii, onorându-și
denumirea (aleasă în semn de omagiu pentru demi-
urgul școlii componistice române). Cei patru inter-
preți - Constantin Bogdănaș/vioară, Florin
Szigeti/vioară, Vladimir Mendelssohn/violă și Dorel
Fodoreanu/violoncel - se bucură de onoarea de a fi
invitați, cu regularitate, să cânte pe un cvartet de
instrumente de coarde marca Stradivarius, unic în
lume, aparținând curții regale a Spaniei. Programul
interpretat la Lisabona a cuprins: Cvartetul Op. 76
nr. 2 Cvintele de Joseph Haydn, Rapsodia nr. 1 de
George Enescu, transpusă pentru cvartet de
Vladimir Mendelssohn, și Cvartetul Postum Fata și
moartea de Franz Schubert. Prestația interpreților
români (stabiliți în perioada dictaturii ceaușiste în
Franța) a fost ovaționată de publicul ce umplea
până la refuz fascinantul edificiu. De remarcat
prezența postului național de radio, RDP -
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
Antena 2, ce a înregistrat recitalul, spre a-l difuza pe
principalul canal de radio cultural din Portugalia.
Inubliabile au fost și cele două concerte de
debut în Portugalia prezentate de grupul româno-
american Tuba Project, fondat de pianistul Lucian
Ban la New York. Împreună cu brianții jazzmeni
newyorkezi Bob Stewart/tuba, Alex Harding/sax
bariton, Bruce Williams/sax alto & Derrek
Phillips/baterie, pianistul pe care îl descoperisem la
finele anilor 1980 la Cluj a înregistrat un remarcabil
succes în două contexte diferite: Festivalul Musicas
do Mundo de la Sines (cu o asistență de aproxima-
tiv 10.000 de spectatori) și Museu do Oriente din
Lisabona, cu publicul său rafinat (acesta din urmă a
apreciat concertul drept unul dintre cele mai reușite
desfășurate în Portugalia în perioada recentă).
În domeniul cinematografiei, realizatorii români
și-au continuat marșul triumfal pe tărâmuri por-
tugheze, neîntrerupt din 2007. După succesul repur-
tat anul trecut la Festivalul Internațional Curtas Vila
do Conde de filmul Colivia, în regia lui Adrian
Sitaru - distins cu Marele Premiu City of Vila do
Conde 2010 - la cea de-a 19-a ediție a aceluiași festi-
val, cinematografia românească a fost reprezentată
de 14 producții, repartizate pe trei secțiuni:
Competiție internațională, In focus și Panorama
europeană. La invitația organizatorilor, și cu incon-
turnabilă susținere din partea ICRL, au fost prezenți
regizorii Corneliu Porumboiu, Anca Lăzărescu,
Victor Dragomir și Cristi Iftimie, producătoarea
Ada Solomon, ca membră a juriului festivalului, și
Mihai Mitrică, reprezentantul Asociației
ESTEN’N’EST Apele tac de Anca Lăzărescu,
A Film for Friends de Radu Jude, 15 iulie de Cristi
Iftimie și Fotografia de Victor Dragomir au partici-
pat în competiția internațională. La secțiunea
Panorama europeană a fost prezentată o selecție de
82 de minute din scurt-metraje românești, realizată
de Asociația ESTEN’N’EST. La secțiunea In Focus,
ce prezintă publicului un program retrospectiv al
celor mai importanti regizori din ultimii ani, ediția
de anul acesta l-a avut ca invitat de onoare pe regi-
zorul Corneliu Porumboiu. Retrospectiva 2011 a
inclus toate filmele tânărului cineast român -
Călătorie la oraș (2003), Visul lui Liviu (2004), Pe
aripile vinului (2002), A fost sau n-a fost? (2006),
Polițist, adjectiv (2009). Regizorul a participat la fes-
tival și a susținut un master-class. Demnă de rele-
vat, prezentarea masivă de care s-a bucurat, cu
această ocazie, Corneliu Porumboiu în mass-media
din Portugalia. Un fenomen rarissim, având în
vedere ignorarea (uneori chiar ignoranța) crasă și
maniera discriminatorie de a trata arealul cultural
est-european, cu care ne-au obișnuit destui „forma-
tori de opinie” (afectați de snobism cronic) din
această țară. Filmul regizoarei Anca Miruna
Lăzărescu Apele tac a fost distins cu Premiul
Publicului „Mateus Rose Sparkling”, acordat pro-
ducției cu cel mai mare procent de voturi din
partea spectatorilor, și cu Premiul RTP 2 Onda
Curta.
Pe de altă parte, Cinematograful Nimas din cen-
trul Lisabonei a avut lăudabila inițiativă de a
prezenta în sezonul estival 2011 un ciclu dedicat
cinematografiei române contemporane. Au fost
proiectate opt dintre peliculele reprezentative pen-
tru „noul val” cinematografic românesc: Moartea
domnului Lăzărescu (2005) de Cristi Puiu, A fost
sau n-a fost? (2006) de Corneliu Porumboiu,
4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) de Cristian
Mungiu, Reconstituirea (1969) de Lucian Pintilie,
Nu mă înțelege greșit (2007) și Oxigen (2010) de
Adina Pintilie, Videograme ale unei revoluții (1992)
de Andrei Ujică și Harun Farocki și În afara prezen-
tului (1996) de Andrei Ujică.
Spre finele lunii august 2011, a avut loc - la cin-
ematograful Monumental Saldanha din centrul capi-
talei portugheze - avanpremiera filmului
Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu de Andrei
Ujică. Toamna trecută filmul fusese prezentat, cu
susținere din partea ICRL, la Festivalul Internațional
de Film de la Estoril, după ce avusese premiera
mondială la Festivalul de la Cannes, ediția 2010,
urmată de prezențe la Toronto, San Sebastian,
New York, Vancouver, Londra. Această producție
românească e distribuită în Portugalia de către
Clap Filmes. La fel ca și în cazul lui Porumboiu,
presa autohtonă a comentat favorabil filmul și a
publicat interviuri cu regizorul.
Ulterior, pe parcursul lunii septembrie, la
Coimba și Porto s-a desfășurat un Periplu cine-
matografic românesc, organizat de Institutul
Cultural Român din Lisabona, în parteneriat cu
Teatro da Cerca de Săo Bernardo din Coimbra și cu
Universitatea Națională de Artă Teatrală și
Cinematografică “I.L. Caragiale” din București.
Inițiatoarele și programatoarele evenimentului au
fost două tinere și dinamice intelectuale românce -
Iolanda Vasile și Mihaela Mihai - care își efectuează
studiile doctorale la Coimbra, străvechea citadelă
universitară a Portugaliei. Ca invitați au participat
prof. univ. dr. Laurențiu Damian, un părinte spiritu-
al al noului val cinematografic românesc afirmat pe
plan mondial, și dr. Angelo Mitchievici, reputatul
critic de cinema al revistei România Literară. Pe
lângă vizionarea unei selecții reprezentative de filme
românești, semnate de Cristian Mungiu, Corneliu
Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Hanno Hofer,
Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu, Ioana
Maria Uricaru (prezentate în sala multifuncțională a
Teatrului da Cerca de Săo Bernardo, coordonat de
Pedro Rodrigues), spectatorii - preponderent tineri,
din Coimbra și Porto - au avut ocazia să participe
la întâlniri tip atelier. În cadrul acestora, Laurențiu
Damian și Angelo Mitchievici au evocat pe larg
spectaculoasele dezvoltări ale cinematografiei
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
românești din ultimul deceniu, pornind de la o
serie de filme de scurt metraj realizate de viitori
importanți regizori pe parcursul anilor lor de stu-
denție. Din partea amfitrionilor lusitani, filmele au
fost comentate de cunoscuți universitari din
Coimbra, precum Adriana Bebiano, Julia Garraio,
Miguel Cardina, Maria Paula Meneses și Bruno
Sena Martins. Cu ajutorul firmei Estrelas do Papel a
fost editat un catalog, coordonat de Anca Doina
Milu-Vaidesegan, Marinela Banioti și Rodica
Adriana Covaci, în transpunerea portugheză
datorată lui Corneliu Popa și Ancăi Doina Milu-
Viadesegan. Laborioasa operațiune de traducere
simultană în portugheză a intervențiilor susținute
de oaspeții români a fost realizată, în cea mai mare
parte, de către lolanda Vasile. Apreciatul post Radio
Universitaria din Coimbra a realizat o masă
rotundă de o jumătate de oră, avându-i ca invitați
pe Laurențiu Damian, Virgil Mihaiu, lolanda Vasile.
Acțiunea de la Porto a beneficiat de o generoasă
organizare, asigurată de Festivalul Curtas din Vila
do Conde (unde România a fost adeseori recom-
pensată cu premii), prin persoana unuia dintre
corifeii acestuia: Dărio Oliveira. La finele celor trei
ore și jumătate de interesante discuții, dl. Olveira,
împreună cu inimosul șef al Delegației Culturale la
Porto a ambasadei Franței, dl. Bernard
Despomaderes, au organizat pentru invitații din
România o vizită ad-hoc prin capitala Nordului lusi-
tan, care l-a dat lumii pe cel mai cunoscut cineast
portughez, Manoel de Oliveira. De-a lungul întregii
manifestări, spectatorii portughezi au demonstrat
un interes deosebit față de filmele românești și față
de contextul cultural și socio-politic unde acestea au
fost realizate.
Între 4-18 iulie 2011 a avut loc cea de-a 28-a
ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la
Almada, publicitat de organizatorii săi drept al
treilea ca dimensiune din Europa și cel mai impor-
tant festival de gen din Portugalia. Ca prim partene-
riat între ICR Lisabona și Compania de Teatru din
Almada (inițiatoarea și principala entitate organiza-
toare a manifestării), publicului portughez i-a fost
prezentat spectacolul Eu, Rodin de Patrick Roegiers,
în regia apreciatului realizator român Mihai
Măniuțiu - o producție a Teatrului Național “Radu
Stanca” din Sibiu. Cei doi interpreți, prestigiosul
actor Constantin Chiriac și tânăra dansatoare Esther
Cloet, i-au delectat pe cei peste 500 de spectatori ce
umpluseră până la refuz amfiteatrul în aer liber din
Almada, dând viață pasionalei relații dintre sculp-
torița Camille Claudel (1864-1943) și maestrul său -
atât în artă cât și în viață - sculptorul Auguste
Rodin (1940-1917). Această istorie, încărcată de ten-
siune erotică, bazată pe incontrolabilele, impreviz-
ibilele și - finalmente - tragicele jocuri dintre amor
și putere, creațiune și distrugere, iluzie și realitate, a
fost pusă în valoare de inspirata coreografie a lui
Marc Bogaerts. Măiastra țesătură între cuvânt și
mișcare a fost susținută verbal de Constantin
Chiriac, implicat până la identificare în destinul
„geniului”, în timp ce componenta gestuală a bene-
ficiat de briantele capacități improvizatoric-core-
ografice ale belgiencei Esther Cloet, convertită de la
baletul clasic la cele mai radicale forme de expresie
corporală ale contemporaneității. După furtunoasele
aplauze finale, a urmat o recepție oferită de con-
ducerea festivalului, iar în după-amiaza proximei
zile, interpeții, împreună cu directorul ICRL Virgil
Mihaiu și referenta ICRL Roxana Ripeanu, au par-
ticipat la sesiunea dedicată spectacolului românesc
în cadrul tradiționalelor Colocvii de pe esplanadă,
specifice Festivalului de Teatru de la Almada.
Mai consemnez o prezență românească, inedită,
în sfera teatrală: la Centro de Experimentațăo
Artistica - amplasat în spațiile neconvenționale (însă
impecabil reamenajate) ale „Fabricii de pulbere”
Fabrica da Polvora, edificiu multisecular din
Barcarena, în împrejurimile Lisabonei - a avut loc
cea de-a IV-a ediție a Întâlnirii teatrelor din cadrul
lectoratelor Institutului Camoes. Au participat
grupuri universitare din Croația, Germania, Polonia,
România, Rusia și Serbia, cuprinzând 55 de stu-
denți pasionați de arta teatrală, cu reprezentații
exclusiv în limba portugheză. Lectoratul de speciali-
tate al Universității din București a fost reprezentat
de grupul Fantasia, alcătuit din Alina Amarandei,
Giorgiana Mihuță, Irina Radu, Maria Tengher și
Olga Vlăduțoiu, sub conducerea mult-apreciatului
expert în relațiile culturale luso-române Daniel
Perdigăo, distins de către ICRL cu titlul onorific
Amicus Romaniae în anul 2009. Textul piesei pro-
puse de Fantasia - intitulat Perdidas (= Pierdute) a
fost conceput, în colaborare, de către Irina Radu și
Simina Neagu. Revista Jornal de Letras, Artes e
Ideias (numărul din 27 iulie-9 august 2011) a
prezentat realizarea studentelor bucureștence într-un
articol publicat la pagina 3 din suplimentul dedicat
activităților Institutului Camoes.
În proximul articol mă voi referi la alte semni-
ficative prezențe culturale românești, petrecute de
curând în Portugalia.
(continuare în numărul următor)
■
sport & cultura
Excelența în sport, excelența
la patul bolnavilor
Pledoarii pentru sport °i performanță
| Demostene Șofron
Au fost și vor rămîne în amintirea noastră
afectivă nu numai prin performanțele
sportive naționale și internaționale, ci și
prin performanțele profesionale deosebite. Avem
de-a face cu personalități complexe, oameni
dăruiți, responsabili în toate activitățile
întreprinse, modele pentru generații întregi de
sportivi și profesioniști.
Rîndurile de față ar fi putut avea și alte titluri,
‘Medici și sportivi’, ‘Performanțe în arenele
sportive, performanțe la patul bolnavilor’, ...
Indiferent de titlu, rîndurile de față sînt un oma-
giu adus celor care s-au ilustrat și ne-au reprezen-
tat cu cinste ca sportivi și medici, vîrfuri repere,
vîrfuri care fac să curgă multă cerneală.
Mă voi opri asupra cîtorva figuri emblematice.
Mă voi opri prin a vă supune atenției gînduri
despre importanța educației fizice și a sportului,
despre importanța mișcării în general, despre per-
formanță, despre importanța mișcării la copii, gîn-
duri exprimate în 1966, descoperite de subsem-
natul într-una din revistele timpului, Sport, într-o
anchetă sugestiv intitulată ‘Sportul întărește sănă-
tatea’. Sînt rînduri de o actualitate frapantă, me-
rită citite și recitite, merită toată atenția Dvs., spe-
cialiști sau nu. O singură concluzie se impune,
atenția acordată sănătății oamenilor prin practi-
carea exercițiilor sportive de la cele mai fragede
vîrste. Să le citim...
Dr. Mircea Luca (1921 - 2008; fotbalist, “U”
Cluj; ORL Cluj): “Ce înseamnă de fapt sport,
dacă nu tocmai aer, apă, soare - la care se mai
adaugă factorul mișcare. Cine respinge sportul -
am curajul să o spun ca medic - respinge viața,
sănătatea. Scriu aceste rînduri cu aceeași sinceri-
tate, căldură și emoție ca și atunci cînd am
părăsit maidanul și am pășit pe iarba stadionului
cînd apăram duminică de duminică, culorile sin-
gurei echipe în care am jucat 26 de ani -
Universitatea Cluj - sau ca în clipele de început și
de acum, în meseria de medic. Pentru mine
sportul a fost o pasiune și un sens al vieții, o
școală în care am învățat și m-am format ca om
(...) Sănătatea, o viață ordonată, un caracter dîrz,
cinstit, capabil de sacrificii se formează, se cîștigă
și se apără prin sport (...) Adevăratul sportiv, for-
mat și ca om pe stadion, va fi și un mare om în
viață - curajos, cinstit, ambițios, plin de respect și
modestie (...) Sportul nu încurcă, nu stînjenește,
cum, cred unii, profesia (...) Nu pot să nu-mi
exprim amărăciunea și regretul ce mă stăpînește
ori de cîte ori văd tineri în cofetării pierzîndu-și
timpul atît de prețios lîngă cafele și țigări sau
coniac. Acolo, mintea lor ruginește, iar corpul
lîncezește. Ca medic și fost sportiv un singur sfat
dau celor tineri și celor mai în vîrstă: IUBIȚI
SPORTUL” (pagina 6)
Dr. Jean Ponova (1925 - 2003; voleibalist,
Locomotiva București, Rapid București; maestru al
sportului; chirurg): “Sportul produce în organism
o stimulare binefăcătoare a tuturor funcțiilor,
echilibrele energetice se îmbunătățesc, posibili-
tățile de efort fizic și intelectual cresc. Dar nu
numai în prevenirea bolilor, prin întărirea organis-
mului, sportul își arată efectele lui pozitive, ci și
în tratamentul curativ al unor întregi serii de
afecțiuni, dintre cele mai variate, de la cele ale
aparatului locomotor pînă la cele ale sistemului
nervos (...). Sportul ajută la recuperarea nu numai
fizică, dar și psihică a foștilor bolnavi, insuflîndu-
le încredere în propriile lor forțe și conștiința uti-
lității lor sociale. Iată cît e de folosit sportul”.
(pagina 7)
Dr. Ion Wiesenmayer (atlet; maestru al
sportului): “ Prin parcticarea rațională a sportului,
organismul are numai de cîștigat, sportul avînd
un rol uman și social de o indiscutabilă impor-
tanță în dezvoltarea omului complet și nu în
exclusivitate asupra unei elite de campioni și
recordmani”. (pagina 7)
Sînt cîteva exemple, ilustrative însă. Sînt rîn-
duri valabile pentru toate epocile. Cu atît mai
mult cu cît sînt scrise grație unor preocupări mul-
tiple, de sportivi și de medici, cu rezultate nota-
bile în ambele direcții.
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
~26j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rânduri de ocazie
Ars Maris 2011
| Radu Țuculescu
ntîlnirile multiculturale internaționale „Ars
Maris” de la Reghin se desfășoară anual la
începutul lunii octombrie. Anul acesta a avut
loc cea de a cincea ediție fiind, putem spune, un
mic moment aniversar ceea ce permite a se face o
scurtă retrospectivă.
Asociația multiculturală „Ars Maris” a luat
ființă (cu ajutorul Primăriei și al Consiliului local
Reghin) din dorința de a oferi locuitorilor
orașului, în special celor tineri, posibilitatea
întîlnirii cu artiști din diverse domenii culturale
dar și posibilitatea de a-și dovedi talentele
artistice, de a le perfecționa. De-a lungul celor
cinci ani, în cadrul manifestărilor din micul (dar
pitorescul) oraș de pe malul Mureșului, au
participat artiști din 28 de țări - plus România,
bineînțeles: graficieni, pictori, sculptori, poeți,
prozatori, muzicieni, actori, regizori, critici
literari, fotografi profesioniști etc. Au avut, de
fiecare dată, o prezență marcantă în cadrul
manifestărilor și artiști din Reghin, consacrați sau
aflați pe drumul consacrării, precum plasticienii
Simion Moldovan, Csorvasi Attila, Francisc Iorga,
Andrei Varga ori foarte tinerii violoniști și pianiști,
elevi ai școlii de muzică, instrumentiști care au
încîntat asistența de fiecare dată. Apropo de
asistență: dacă la prima ediție, participarea
publicului a fost destul de timidă, festivalul a
crescut, rapid, în popularitate, sălile fiind acum
pline iar întîlnirile cu consumatorii de artă, vii și
dinamice. Ars Maris a devenit un adevărat brand
al orașului. Dintre artiștii veniți de peste hotare să
amintesc cîteva nume: Erwin Messmer, Andreas
Saurer și Rudolf Bussmann (Elveția), Sonia Solarte
(Columbia), Kohsei (Japonia), Dan Chinda
(Mexic), Jehan Calvus și Helmuth Niederle
(Austria), Ladislav Cetkovsky (Cehia), Haasz
Agnes (Ungaria), Grigore Chiper (Republica
Moldova) etc.
În urmă cu doi ani s-a înființat Trofeul „Ars
Maris” care se decernează unui artist consacrat,
indiferent în ce domeniu activează acesta. Primul
Erwin Messmer și Radu Țuculescu
foto Adelina Câmpean
trofeul l-a primit Jehan Calvus (Austria) un artist
complex, excelent pictor dar, în aceeași măsură,
păpușar și scriitor. Spectacolul său de păpuși
realizat în sala în care a și expus numeroase
tablouri personale, pe teme fantastice, a stîrnit
admirație. Jehan Calvus își concepe, singur, toate
spectacolele, de la text la decoruri și păpuși, fiind
și unicul interpret. Tablourile sale sînt de-o
impresionantă originalitate, dovedind o tehnică
impecabilă, elaborată și plină de fantezie. Al
doilea trofeu a fost decernat lui Grigore Pop
(România), marele nostru percuționist pentru care
numeroși compozitori din țară și de peste hotare
au scris lucrări speciale, excelentului profesor,
creator de școală, creator de grupuri de percuție,
unele devenite celebre. Concertul ansamblului
condus de el a adus public pînă și din alte
localități și a avut un impact extraordinar,
reghinenii descoperind noi valențe sonore, noi
aspecte ale muzicii. Anul acesta, trofeul l-a primit
Erwin Messmer (Elveția), unul dintre cei mai
importanți poeți contemporani elvețieni de
expresie germană dar, totodată, și organist
profesionist. El a susținut un recital extraordinar
la biserica săsească din Reghin și, de asemenea,
un recital de poezie.
Anul trecut s-a înființat și un concurs de
volume de poezie și proză pentru debutanți, în
colaborare cu editura Galaxia Gutenberg. Primii
laureați au fost Ioana Bolba (poezie) și Stelian
Muller (proză), volumele lor bucurîndu-se, deja,
de o bună primire din partea criticii de
specialitate.
În fiecare an se editează un catalog Ars Maris,
un adevărat album de artă de-o elegantă ținută,
conceput de artistul Cristian Cheșuț, șeful secției
de design de la Institutul de Arte Plastice din
Cluj.
Ce s-a întîmplat la recenta ediție a Întîlnirilor
multiculturale internaționale Ars Maris de la
Reghin, întîlniri "transformate” într-un adevărat
festival? Au "dominat” artele vizuale și cele
muzicale. Zece graficieni din Argentina au expus
lucrări pe tema Fantasticul și Realismul magic.
Graficianul Ovidiu Petca a "imaginat” o originală
expoziție pe tema unor morți "misterioase”: cea a
regizorului și scriitorului Pier Paolo Pasolini și cea
a lui Ray Johnson, părintele mail-art-ului. Adelina
Câmpean a propus o expoziție de fotografii
intitulată Autoportret versus Paradis, emoționantă,
tulburătoare, iar plasticianul reghinean Francisc
Iorga a expus grafică mică, dovedindu-se un
adevărat maestru în Ex librisuri. Pe lîngă recitalul
de orgă al elvețianului Erwin Messmer, Grigore
Pop a revenit la Reghin cu un alt ansamblu de
percuție (instrumentiști din Piatra Neamț)
susținînd un recital electrizant cu muzică de jazz
și muzică contemporană japoneză. De asemenea,
foarte tinerii pianiști și violoniști, elevi ai școlii de
muzică din localitate, au susținut, ca de obicei,
un recital cu multe momente de calitate. Trupa
de teatru francofon Assentiment a liceenilor din
Huedin a produs hohote de rîs cu comedia
Maricica și Patrick, scrisă și regizată de Alexandru
Jurcan. Un spectacol care a "circulat” cu succes
prin țară dar și peste hotare, în Franța, Serbia,
Italia. Astfel, liceenii din Huedin au fost un bun
exemplu pentru cei din Reghin, provocîndu-le și
lor "gustul” pentru arta scenică.
Nu în ultimul rînd, au avut loc recitaluri de
poezie și lansări de carte semnate de Radu-Ilarion
Munteanu, Ioan-Pavel Azap, Vasile Muste, Ilie
Frandăș și un debut de excepție: tînărul jurnalist
Cristian Aszalos (original din Reghin, actualmente
jurnalist la Pro Sport) cu volumul intitulat
Crampoanele României șchioape (Editura Eikon,
2011) în care analizează, cu luciditate și
exactitate, fără menajamente, tabloidizarea presei
sportive românești. Printre cei implicați activ în
bunul mers al festivalui Ars Maris trebuie
amintită poeta, interpreta de muzică folk și
directoarea Bibliotecii municipale, Sorina Bloj,
constant plină de energie și de inventivitate.
Manifestările au avut loc în sălile Primăriei, ale
Casei tineretului „George Enescu”, Casei de
cultură „E. Nicoară” și în diverse cluburi iar
posturile locale de televiziune DaReghintv și
Gligatv au "urmărit” pas cu pas toate momentele,
comentîndu-le în emisiunile lor.
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
azz story
Sfârșitul e un nou început
| Ioan Muslea
A°a cum s-a putut vedea °i până acuma,
personalitatea sau comportamentul lui
Charlie Parker (ca să nu mai vorbim °i de
muzica sa!) au fost în egală măsură imprevizibile.
Cel mai adesea tentativele de sinucidere coincideau
cu depresii infernale care porniseră nu o dată de la
euforia unor succese fără margini, tot acest amestec
exploziv fiind scăldat în alcool și droguri. Scene și
episoade oribile au avut loc nu o dată în cluburi
dintre cele mai selecte, Bird înfățișându-se
publicului împreună cu Bud Powell, de pildă, în
ipostaze de ... zombi. S-ar prea putea - și n-ar fi de
mirare - ca aceste episoade sinistre să fi speriat o
anumită parte dintre spectatori, însă nucleul dur al
fanilor bebop nu va abandona niciodată partida.
Poate că - în mare măsură - rolul lui Dizzy
Gillespie a fost hotărâtor în această direcție, căci
acest trompetist de mare clasă (chiar dacă nu este
chiar el inițiatorul impulsurilor creatoare pornite -
în fapt - din faimosul saxofon alto al lui Parker)
apare chiar și astăzi ca fiind cel mai frecvent-amintit
muzician al epocii bop căreia îi va fi conferit acea
strălucire și forță fără de care nu ar fi avut cum să
cucerească lumea. Cine să-și fi putut da seama în
anii ‘40 sau ‘50 în ce măsură singurul lucru care-l
interesa/obseda pe acest improvizator absolut care
a fost Bird erau structurile și acordurile pe care le
genera într-un fel de transă cu totul și cu totul
supraomenească?! Dintr-o altă perspectivă, Parker
afirmase cândva vizibil îngrijorat: „M-aș bucura să
știu că - vreodată - cineva are să considere și
numească muzică ceea ce cânt eu astăzi ...”. Și tot
legat de marea, de adevărata muzică, Bird
mărturisea: „viața muzicienilor a fost dintotdeauna
mizerabila, întocmai ca în zilele noastre. Cineva
mi-a spus că, aflat pe patul de moarte, Beethoven, a
înjurat și a blestemat lumea întreagă, fiindcă nu-l
înțelegea. Nimeni n-a înțeles pe vremea lui
Beethoven cu adevărat ceea ce scria și compunea el.
Deși tocmai asta era, de fapt, adevărata, marea
muzică!” În același timp însă, accesele de nebunie și
„deraierile” devin tot mai frecvente. În anul 1946,
deja, după o sesiune de înregistrări, întors la hotel,
Parker dă foc încăperii, se dezbracă în pielea goală
și fuge pe străzi urlând. Un mare producător de
jazz, celebrul Orrin Keepnews notează undeva: „nu
încape nici o îndoială că aveam de-a face cu un om
sfâșiiat, suferind îngrozitor de singurătate. Adesea i
se întâmpla să rătăcească nopți întregi pe culoarele
sinistre ale metroului fără să știe de el. Pe de altă
parte, ca muzician prezent pe scenă, n-a fost
niciodată în stare să se vândă ori să-și vândă
marfa/muzica. Cumva ca din întâmplare, se afla
doar acolo și cânta ...”
Parker n-a fost niciodată mulțumit de sine. Dacă
era, de pildă, întrebat care ar fi cel mai bun album
pe care-l scosese, nu era în sare să răspundă; în
același timp, însă, dacă i se cerea să-i numească pe
muzicienii săi favoriți, abia pe locul al treilea apărea
numele unui jazzman, fiind vorba de Duke
Ellington, precedat însă de Brahms și Schonberg și
urmat de Hindemith și Stravinsky. Ciudat și
deopotrivă fascinant îmi apare faptul că mai mult
decât pe oricare muzician îl iubea și îl căuta/citea
pe poetul persan Omar Khaiam.
Și totuși, în anii când își mai păstra încă un
anumit echilibru sau control, Parker a știut să se
înconjoare de (viitori) muzicieni fabuloși pe care a
fost în stare să îi „citească” și să-i formeze/îndrume
înspre soluțiile și căile cele mai creative. E de ajuns
să amintim că Miles Davis, deși devenise - la
numai 19 ani! - trompetistul oficial al celebrului
quintet, cântând și „dându-se rotund” a la Parker
& Gillespie avea să urmeze în cele din urmă
sfaturile lui Bird căutându-și un stil numai al lui și
devenind într-astfel, după niște ani, cel mai fantastic
improvizator al jazzului postbop. În imaginile care
însoțeau episodul precedent din acest Jazzstory,
alături de Bird, i-ați putut vedea la lucru pe giganții
care au fost Thelonious Monk sau Charlie Mingus.
Astăzi, în schimb, aveți parte de un Miles
inimaginabil de june, dar mai ales de o imagine
rarisimă, de zile mari, în care - chiar dacă anevoie -
îl veți putea recunoaște, în dreapta fotografiei, pe
mult mai tânărul și mai puțin ... masivul - pe
uriașul care va deveni nu peste multă vreme
marele John Coltrane. Un alt jazzman de geniu care
a cântat o bună bucată de vreme cu Bird a fost
Lennie Tristano. Am insistat asupra acestor însoțiri
și complicități și a acestui subiect (spune-mi cu cine
te însoțești, ca să-ți zic cine ești) întrucât nu sunt
foarte numeroși marii jazzmeni care să fi atras în
jurul lor muzicieni atât de importanți cum vor fi
fost Monk, Mingus, Miles sau Trane. În acest sens
a rămas mai mult decât celebră și înregistrarea de la
Massey Hall, datând din 1953, a quintetului de vis
format din Charlie Parker, Dizzy Gillespie, Bud
Powell, Charlie Mingus și Max Roach.
Din nefericire, starea sănătății marelui muzician
se va agrava continuu. În filmul lui Clint Eastwood
despre care v-am vorbit deja, apar scene aiuritoare
Charlie Parker și Miles Davis
(rupte din păcate din realitate!) cu Bird călare pe
un cal alb, încercând să dea o serenadă pe străzile
New Yorkului sau secvențele insuportabile în care,
distrus de știrea morții unuia dintre copii, Parker îi
trimite soției sale, în câteva minute, trei telegrame
din ce în ce mai incoerente. Degradarea se
accentuează. Criticul de jazz Leonard Feather, care
a asistat la fazele ultime, spunea:
„Charlie ajunsese să bea din ce în ce mai mult
în disperata încercare de a scăpa atât de obsesia
drogurilor cât și de teroarea unei realități
distrugătoare”. Culmea era că într-un moment când
peste tot în lumea jazzului (dar chiar și în cea a
muzicii de dans!) - practic - nu mai exista vreun
muzician care (sub o formă sau alta) să nu se afle
sub influența inovațiilor introduse de Bird, marele
saxofonist cânta din ce în ce mai rar și mai penibil,
abandonând de fapt totul.
Charlie Parker a murit în ziua de 12 martie
1955; se uita la televizor și râdea la niște bancuri
răsuflate. Un discjockey faimos a improvizat o
emisiune inspirată și a editat un album-memorial
care s-a bucurat de un enorm succes, rostind o
prezentare celebră care a făcut mare vâlvă: „Nu
cred să existe în istoria jazzului vreun alt muzician
care să fi fost în mai mare măsură nerecunoscut,
rămânând un etern neînțeles”. Iar altcineva s-a
priceput să rostească despre saxofonistul de geniu
care a fost Charlie Parker următoarele cuvinte care
i-ar putea servi de epitaf: Bird a fost cea mai
expresivă „voce” a jazzului modern, păstrând cu
fiecare notă legătura profundă cu tradiția bluesului;
adeseori, în muzica sa parcă blestemată, nu a
decurs totul perfect, însă de fiecare dată aceasta
izvora din străfundurile unui suflet chinuit.
Iar acum să încerc să clarific, să explic titlul
episodului de față. În lumea jazzului, se aude tot
mai des exclamația (era să zic strigătul) „Bird
lives!” (Bird trăiește!). Începând din anii ‘60, toți
saxofoniștii (alto) importanți au fost influențați
masiv de descoperirile și inovațiile lui Parker:
Ornette Coleman, Lee Konitz, Jacky McLean,
Anthony Braxton, Oliver Lake, Arthur Blythe, Steve
Coleman și - la fel ca ei - mulți, mulți alții. În
același timp, s-a impus de o manieră covârșitoare
un nou bebop care a devenit într-un fel
predominant prin faptul că, și astăzi, compozițiile
stranii ale lui Bird sunt cântate de către „junii turci”
mult mai frecvent decât în anii de după dispariția
geniului.
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Sindromul Zamfir
Mugurel Scutăreanu
Suntem singura forma de viață, cunoscută, în stare
de a fi nesinceră, prefăcută, mincinoasă. Nu are
mare importanță momentul istoric (cu adevărat
istoric!) în care primului hominid i-a venit ideea că ar
putea îmgăima gutural una și gândi alta, fapt este că
de-atunci încoace ne-am dat toată silința pentru a
dezvolta această tehnică, pentru a o rafina, nuanța,
desăvârși. Mințim cu vorba, cu mimica, mințim cu
limbajul corporal, cu atitudinea generală. Astăzi, pro-
babil cea mai la modă și mai complexă formă de
nesinceritate este aceea pe care lumea artistică, în
special a filmului, o numeste self-image sau, simplu,
image, printr-o simplificare semantică tipic americană.
Conform acestei apoteoze nebune a prefăcătoriei, de-
ndată ce începi a fi cunoscut de către oameni pe care
nu-i cunoști - o definiție simplă și foarte bună a
celebrității - trebuie să faci totul pentru a-ți construi o
imagine falsă, fie plecând de la modul complet eronat
în care te autoapreciezi (situații fericite), fie mergând
până la elucubrații sinistre. În cazuri extreme, se poate
ajunge la transfigurări de-a dreptul grotești (Michael
Jackson). Nimic nu trebuie neglijat: se începe prin a-ți
căuta un pseudonim artistic (există „specialiști” în
domeniu), se inventează o biografie fantasmagorică (o
variantă de mare succes este cea a self-made man-ului),
apoi se iau la rând toate aspectele comportamentului,
ale vestimentației ș.a.m.d., având grijă ca niciunul să
nu rămână în stare nealterată. De la un anumit nivel
în sus, de această metamorfoză patologică se ocupă
un staff (altă vorbă veche românească). Fiecare avem
o... imagine despre image și un echivalent vizual (eu,
de pildă, mi-l reprezint pe Dali). În sfârșit, de acest
fenomen se ocupă sociologii, nu fac niciun pas mai
departe în sfera generalităților știute de toată lumea ci
mă voi apleca asupra unui caz particular, întrutotul
valah. Caz neaoș, fiindcă așa cum campaniile
electorale ale președinților mioritici (o campanie
politică este o culme a ipocriziei și se bazează pe
murdara image) nu aduc deloc cu cele ale „primilor
cetățeni ai Lumii”, nici modul de a se-nchipui al
rapsozilor români nu seamănă de loc cu eforturile
omologe ale star-urilor de la Hollywood.
Cred că nu greșesc dacă afirm că întâiul mare for-
jor al unei întruchipări măsluite în muzica noastră
populară a fost naistul Gheorghe Zamfir. Primele cos-
metizări aduse de domnia-sa propriei imagini au con-
stat în teatralizarea trăirilor de pe scenă, în transfi-
gurările viclene determinate, chipurile, de intensitatea
interpretărilor astrale, în extazul prost mimat, în ges-
turile cabalistice făcute cu mâna rămasă liberă (la nai
se poate cânta foarte bine și cu o singură brâncă), în
intrările netrebuincioase date cu același braț profetic
unei elite de instrumentiști cu adevărat extraordinari,
care nu aveau câtuși de puțin nevoie de indicațiile diri-
jorale ale... maestrului. În momente cheie, naiul era
sprijinit de fruntea iluminată, în dreptul celui de-al
treilea ochi, într-un fel de ritual eliberator de energii
transcendentale. Pasul următor a fost ajustarea vieții
antrerioare și îmi amintesc perfect de un interviu în
care slujitorul dacic al zeului Pan susținea că, în timpul
mesianicului său botez, picurii de ceară scurși din
lumânarea nu mai știu cui, s-ar fi închegat pe par-
doseala bisericii în forma literei Z. Minune! Din
aproape în aproape s-a ajuns la apariții televizate în
care artistul nepereche apărea cu capul îmbrobodit
într-un fel de... năframă cu franjuri, semn că se atin-
sese de-acum un înaintat grad de alienare. Exagerat,
fabricat, ridicol, ziceți-i cum vreți dar, culmea, parcă
începuserăm a ne obișnui cu scenetele acestea și, per-
sonal, am suferit o oarecare deziluzie când meșterul
mondial al orgii de soc a început a poza în neînțeles,
nedreptățit, ostracizat, rău primit de propriul neam,
după grabnica spălare a putinii dintr-o anume țară civi-
lizată, al cărei aparat fiscal l-ar fi dorit după fileu o
oarecare vreme... Dar poate vă-ntrebați ce sens or fi
având rememorările acestea. Au, stimați oameni cin-
stiți, fiindcă de curând, în singurul concert folcloric
din cadrul Toamnei Muzicale Clujene, am văzut o
proaspătă manifestare a acestui sindrom Zamfir, e ade-
vărat, într-o formă inofensivă dar care, asemenea ger-
menilor anihilați din vaccinuri, generează totuși reacții
de respingere. Pe șleau, este vorba de inegalabilul (în
mintea sa) rapsod Grigore Leșe și de spectacolul - la
propriu și la figurat - oferit de domnia sa alături de
aromânii fârșeroți din Cogealac.
Nici nu știu de unde să-ncep... Scenă goală, câteva
scaune în semicerc, o măsuță în mijloc. Pe măsuță un
cimpoi și un fel de ...trusă de scule, atâta doar că în
multiplele buzunărașe nu se aflau chei fixe și tubulare
ci un întreg arsenal de „de-ale gurii”: fluiere, fluieriști,
tilinci, triști și alte ocarine. Întârziere calculată a
intrării în scenă, nu pentru efect ci pentru că, după
cum avea să se vadă, programul era scurt din facere.
Într-un târziu, apar artiștii: primul în port național gre-
cesc (sau bulgăresc (?) - balcanic, oricum, fiindcă nu
ni s-a lămurit apartenența), următorii trei în costume-
costume, cu pulovere pe dedesubt și cu pălării în cap
și, la coadă, cu o altă mică întârziere chibzuită,
Grigore cel Mare, cu-ale sale clop, suman, chimir și
alte alea, iar în picioare cu niște încălțâi cu vârf
ascuțit, ca cizmele grăjdarilor texani. Aplauze potolite,
apoi așezare. Așezare firească la toți, mai puțin la
Leșe, care și-a târșâit scaunul încolo și-ncoace, ca un
pianist năzuros, apoi și-a potrivit cu mare băgare de
seamă microfonul iar în cele din urmă a scos, din
chimir cred, o trișcă. Trișcă cu care și-a dat tonul! Un
pufnet de râs mi s-a urcat în gâtlej (intuiam că va
începe cântarea singur, deci nu-i trebuia... diapazon)
dar m-am ținut cu dinții, fiindcă în jurul meu se aflau
oameni care sorbeau fascinați manejul lui Grigore. Și
începe, moroșanul, o doinire, cu adevărat frumoasă
însă fără noduri la vedere, doar amăgite. Sfârșește și
ține tonul, care avea să se prefacă în ison pentru
ceilalți. Ei, și-atunci, a izbucnit nemeiauzitul,
nemaiânchipuitul: pe rând, oamenii cu pălării au prins
a slobozi un fel de hăulituri, de schelălăieli lupești,
ceva între interjecție și primii pași ai limbajului articu-
lat, într-o melodică de început de lume. Mănânc fol-
clor pe pâine de când abia știam să zgândăr scripca
dar așa ceva nu mai auzisem niciodată! Odată trecut
șocul, mi-am ridicat cu oarecare efort mandibula
căzută și am început analiza, ca să-mi vin în simțiri.
Ar fi fost o cântare polifonică, numai că polifonia
respectă niște legi, consonanțele și disonanțele suc-
cedându-se după imperative afective. Dar ceea ce
auzeam erau linii melodice improvizatorice, după
motive princeps insuficient conturate, suprapuse cvasi-
aleatoriu, așadar o heterofonie! Totul răspândea
arhaism, sălbăticie primară. Nu găseam termen de
comparație și, de altfel, nici nu trebuia găsit vreunul -
zvonurile acelea trebuiau luate ca un adevăr elementar.
Neadevărat era doar faptul că al treilea glăsuitor cobo-
ra întotdeauna sub ton, intrând în gâlceavă supără-
toare cu isonul, bine ținut altfel. Adunând și trăgând
linie, nimic de zis, postulatele nu se cântăresc - ele
există pur și simplu. Și l-aș fi iertat și pe Grigore pen-
tru toate micile copilării de-nceput, dacă nu s-ar fi apu-
cat de vorbit. Cu un glas între șoaptă și vorba cumpă-
tată, ca o gâjâială dezvelitoare de taine, preotul reân-
carnat al lui Zamolxe și-a început vălmășagul de gân-
duri. Unele, puține, erau aproape sănătoase: că acolo-i
rădăcina, la aromânii fârșeroți, că acești ultimi păstră-
tori de datină păstorească pot sta pe oricare scenă a
lumii, că tinerii ar trebui să-și ia ceața de pe ochi,
întorcându-se la origini. Alte spuneri, în schimb, pur-
tau de-acum stigmatul rătăcirii: comparații ne-la-locul-
lor cu titanii muzicii, trimiteri cu ascunziș la calea ade-
vărată și fără sfârșit a Eutherpei (luată aproape în
șagă), înțelepciuni ciobănești asupra comorilor sufletu-
lui. Sindromul Zamfir se contura cu fiecare clipă: eram
tratați ca neofiți într-un ritual esoteric, fiind purtați de
mânuță către marile adevăruri, noi, cei care avem ochi
dar nu vedem, avem urechi dar nu auzim.
Destăinuirile se făceau din pozitia șezând, ușor aplecat
înainte, asemenea cântăreților care-și eliberează pieptul
pentru tirade emfatice, iar mâna dreaptă se contor-
siona magic, întărind șamanic cele rostite. Habar
n-aveam noi, cei de față, ce fericire trăim, ce noroc
aveam că ne aflam acolo! Și cui, Doamne, datoram
noi toate aceste binefaceri? Lui, lui Grigore Leșe, înain-
temergătorul care descoperise tezaurul de la Cogealac!
Cântarea a continuat în aceeași notă, toate zicălile
aromânilor arătând la fel. Cuvinte românești am prins
cu greu, vreo trei-patru cel mult. Deslușirile chinuite
de la sfârșitul doinirilor nu aveau darul de a individu-
aliza poveștile - totul părea o apă și-un pâmânt. Cu
toate acestea aromânii au rămas neîntinați până în
ultima clipă, cântând așa cum cântă dintotdeauna,
până și din cimpoi și chiar schițând un fel de horă, cu
pași de sirtak (doar ținutul unde se-nvârt, este pe
undeva prin Grecia). Leșe, în schimb, a luat-o tot mai
rău pe arătură. S-a slobozit la hori despre război,
împănate cu cuvinte moderne, greșeală de moarte în
acel arhaism căutat cu orice preț. Am și reținut o
îngemănare de rime care mi-a amintit instantaneu de
elogiile în formulare comunistă aduse Armatei
Române, eliberaratoarea țării prietene, Cehoslovacia:
„Mândruță, mi-am lăsat vatra / Și-am plecat în Munții
Tatra”. Bună rimă dar toponimicul și ideea confla-
gratiei mondiale contemporane se potriveau ca nuca-n
perete cu oierii ancestrali în costum și pălării de
stradă. Oare n-are Grigore doine vechi cu duiumul, de
ce nu și-a ales câteva potrivite? Eu știu de ce, dar mi-e
oarecum să vă spun... La sfârșitul - sfârșitului - alta!
Zice Leșe: „Dragii mei, nu știu ce să vă cânt acuma, la
despărțire... Chiar nu știu. Și caută și caută, când cu
privirea în pământ, când cu ochii pierduți în zare.
După clipe nesfârșite (și penibile) găsește chipurile
ceva, deși am convingerea că horea aceea era dez-
nodământul hotărât de mult al spectacolului. Însă nu
văzusem tot! A urmat ultimul act și anume împa-
chetarea zăbovită a „trusei de scule”, fiecare fluieraș
de soc (mult zâce cu foc) fiind mângâiat și alintat
îndelung înainte de a fi introdus unde-i era locul cel
cu chibzuială ales. Gust amar... „Te-ai stricat, Grigore”
- mi-am zis în gând - „umbli după image. Ai s-ajungi
o Mariana Nicolesco a folclorului românesc. Păcat, că
ce-i al tău, e-al tău!”
Întors acasă am format un numar de telefon mai
lunguț și-am sunat-o pe fata mea, care e medic, cam
depărtișor, din pricina generoaselor salarii de criză.
Am întrebat-o dacă a auzit de sindromul Zamfir.
După un moment (explicabil) de tăcere, i-am deslușit
eu maladia și-am râs amândoi cu poftă. Măcar că,
până la urmă, nu-i de râs!
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Spectator la București. FNT 2011
| Claudiu Groza__________________________________
Un festival al reconcilierii a părut anul acesta
Festivalul Național de Teatru (FNT), derulat
la București între 28 octombrie și 6
noiembrie. Directorul artistic și selecționerul unic al
evenimentului, criticul de teatru Alice Georgescu, a
operat o selecție echilibrată, în program făcându-și
loc producții ale unor personalități teatrale evitate
în alți ani. Oarecum paradoxal însă, acest echilibru
a echivalat și cu o valoare dominantă medie - spre
superioară, e-adevărat - a spectacolelor prezentate,
"revelațiile”, montările necondiționat memorabile
fiind mai puține decât la alte ediții, după părerea
mea. Recunosc însă că sunt părtinitor, pentru că
opțiunea mea repertorială a exclus spectacole de
bun calibru, deja văzute și comentate - Unchiul
Vania sau Strigăte și șoapte, ambele regizate de
Andrei Șerban, sau Leonce și Lena, în montarea lui
Tompa Gabor, toate la Teatrul Maghiar din Cluj,
Metoda, realizat de Theodor Cristian Popescu la
"Nottara” sau Blifat, făcut de tânărul regizor
Alexandru Mihail la Teatrul Odeon. Așa cum, din
pricina duratei ample a unor spectacole pe care am
ales să le văd, am ratat altele, incitante: Absolut!,
înscenat de Alexandru Dabija la Teatrul Act,
Platonov, regizat de Zsolt Harsanyi la Naționalul
din Târgu Mureș (trupa Tompa Miklos), ori
Nevestele vesele din Windsor, într-o versiune
scenică "muzicală” a lui Alexandru Tocilescu la
Teatrul Metropolis.
Prezența atât de multor piese de Cehov în
programul FNT 2011 se justifică prin faptul că
faimosul clasic rus a fost "figura tutelară” a
festivalului de la București, iar selecția a inclus un
"medalion” Andrei Șerban cu trei producții
cehoviene, mai vechi sau mai noi.
Precizez că voi comenta mai departe doar
spectacolele pe care le-am văzut pentru prima dată,
asumându-mi așadar opinia cârcotașă de mai sus,
deși sunt convins că un spectator mai tenace și mai
"inocent” decât mine va fi avut mai multe revelații
artistice la Festivalul Național de Teatru din acest
an.
Trei surori de Cehov, pus în scenă de Andrei
Șerban la Teatrul Național din Budapesta, a dat
impresia unui spectacol cu două registre, dar a și
catalizat, ca și Ivanov, alt text cehovian montat de
același regizor la Teatrul "Bulandra”, elementele
poeticii regizorale a lui Șerban. Nici unul din cele
două spectacole nu atinge intensitatea, fantezia
hermeneutică și interpretarea din Unchiul Vania; în
ambele, de altfel, am remarcat un dezechilibru.
Cred că spațiul configurează cel mai bine
tensiunea în Trei surori: există trei planuri în prima
parte, dezvoltate în adâncimea scenei, cu "salonul”
din prim-plan în care au loc confruntările dintre
personaje, conflictele, cu "sufrageria” din fosa
orchestrei, loc de armistițiu și asistență ironică la
întâmplările altora și "promenada” din fundal,
spațiu de deambulare și interacțiune grăbită. Un
hău care ar figura concret valea în care se află gara
din care pleacă soldații apare în partea a doua,
figurând metaforic hăul în care se scufundă eroii
piesei, privați de speranța de a ajunge la Moscova.
Două interludii, consumate înaintea fiecărei părți în
fața cortinei lăsate, sunt "declanșatoarele” a ceea ce
urmează. Evoluția propriu-zisă a intrigii combină
momente de mare efect, precum cel al Irinei
învârtind sfârleaza la care și-a pus o dorință: "Vreau
la Moscova”, cu momente care nu mai au sens azi,
precum cel al cordonului verde al Natașei asortat la
o bluză roșie. Un anume conformism la litera
cehoviană, redundant semantic, supără uneori în
Trei surori: Kulîghin informează că pleacă în
drumeție, îmbrăcat cuminte în costum de călător
ș.a., pe când alte elemente, strident-rizibile,
reconfirmă poetica șerbaniană, precum cei doi copii
ai Natașei întruchipați de două mari păpuși Mickey
Mouse. Alăturarea acestor două registre semantice
dezechilibrează spectacolul, efectul fiind accentuat
și de jocul în cheie clasic-realistă al majorității
actorilor budapestani. De altfel, dintre numeroșii
interpreți i-am remarcat în mod deosebit pe Robert
Alfoldi, impetuos, mobil, nuanțat și energic în rolul
lui Verșinin, pe Eszter Onodi, sensibilă și puternică
în cel al Irinei, și pe Piroska Meszaros, o Natașa
mai complexă decât în alte montări cu Trei surori,
simbolul tradiției și constanței rigide, fără a fi totuși
limitată. Ceilalți actori au jucat corect, profesionist,
dar estompat în economia unui asemenea
spectacol. Frumosul final, în care speranța pare că
reînvie, ducând personajele mai departe pe spirala
destinului lor, nu a reușit să-mi șteargă senzația că
Trei surori e un proiect tentant, dar nu îndeajuns
de închegat pentru a se ridica de la nivelul unui
spectacol decent la cel al unei capodopere.
Senzația de dilatare cronotopică specifică
pieselor cehoviene este și mai evidentă în Ivanov,
text mai puțin înscenat al dramaturgului, și excelent
exploatată de Andrei Șerban în montarea sa de la
"Bulandra”.
Viața dezabuzată a eroului principal, căsătorit
cu o "ofticoasă”, evreică trecută la ortodoxie, mariaj
ce alimentează bârfele provinciei, nu e diferită de
cea a salonului burghez al moșierilor Lebedev, unde
Ivanov se refugiază pentru a-și astâmpăra spleenul,
disperarea, senzația că moare odată cu soția sa.
Nici aici, în ciuda viermuielii de zvonuri, aparenței
de strălucire și "clasă”, existențele nu trec de un
nivel superficial, cu speranțe și așteptări, însă fără
fapte concrete. Galeria de personaje e pitorească: o
moșiereasă zgârcită, o alta văduvă, pusă pe măritiș
cu unchiul lui Ivanov, un conte scăpătat, niște tineri
oportuniști și ratați, un arendaș ce inventează
mereu "afaceri” din care să se îmbogățească etc. O
singură persoană pare să facă notă discordantă cu
ansamblul: tânăra Sașa, fiica Lebedevilor, afectuoasă
și entuziastă, ce-i insuflă energie vlăguitului erou,
cu care Ivanov vrea să se căsătorească după
moartea soției sale, Sara. Acuzele de mariaj din
interes, care existau și în prima sa căsnicie, îl fac pe
Ivanov să se sinucidă chiar în ziua nunții.
Regizorul Andrei Șerban a exploatat detaliile
picante ale intrigii, etalându-le pe canavaua acțiunii,
de la zgârcenia Lebedevei la bufonada contelui
Șabelski, tensiunea erotică a moșieresei Babakina,
obsesiile cartoforului Kosîh. Plastic au fost gândite
scenele de grup, ca să dinamizeze ritmul destul de
lent al curgerii poveștii, în spațiul scenic imaginat
de Octavian Neculai, în care se folosește întreaga
suprafață de joc, dar și scările laterale scenei,
culoarele din fundal sau chiar sala, la fel ca în
Unchiul Vania.
Din păcate, diluția tipică a textului a devenit un
handicap în reprezentația pe care am văzut-o,
majoritatea actorilor părând estompați scenic, de
unde o senzație de poticneală a evoluției acțiunii.
Excelentul actor Vlad Ivanov, titularul rolului
principal, n-a reușit să-și nuanțeze stările scenice,
astfel că mecanismul care-i marchează decizia finală
a fost dificil de identificat. Mirela Oprișor a avut
momente bune în rolul Sarei, dar partitura sa a fost
în ansamblu dezechilibrată. De altfel, secvențe
foarte bune au existat de-a lungul spectacolului,
alternând însă cu pasaje cam laxe, astfel că ritmul
n-a fost unitar.
Câțiva interpreți au strălucit în Ivanov,
determinându-mă să cred că, în viteza sa ideală de
croazieră, spectacolul poate fi cuceritor: Victor
Rebengiuc a făcut un irezistibil conte Șabelski, plin
de umor și autoironie, de o franchețe fără fasoane,
dezinvolt și empatic, dispus să le încerce pe toate,
câtă vreme nu mai are nimic de pierdut. În rolul
arendașului Borkin, Marius Manole a construit un
personaj nervos, de o energie paroxistică în
comparație cu cei din jur, oportunist, fără scrupule,
un soi de mic escroc, în contrapunct cu rezervatul,
moralistul, excesiv de principialul doctor Lvov, jucat
cu o expresivă rigoare de Alexandru Pavel. O
sensibilitate plină de afecțiune, de naivitate și
speranța schimbării a redat Ioana Anton în rolul
Sașei.
Ivanov este un spectacol paradoxal, care-și
abandonează privitorii înainte de a-i captiva pe
deplin. De aceea, senzația este de încă-așteptare la
ieșirea din sală, dar și de nostalgia ratării unei
creații de top, la rememorare.
Două spectacole a prezentat în FNT 2011
3
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
ăăj
Black Pantone 253 U
directorul de scenă Victor Ioan Frunză. Unul a fost
un ”cupaj” ionescian, Cântăreața cheală & Lecția, al
doilea Furtuna de Shakespeare.
Lecția din tandemul înscenat la Teatrul de
Comedie din București nu se ridică la nivelul
montării de acum câțiva ani, la Timișoara, cu
inubliabila Andrea Tokai în rolul Elevei, o versiune
socotită antologică de mai toți criticii de teatru, dar
permite celor trei interpreți - George Costin,
Andreea Samson și Bogdan Cotleț (în travesti în
Menajera) - consistente demonstrații de virtuozitate
actoricească. De alfel, Frunză își sublimează aici
hermeneutica, lăsând ca accentul să cadă pe
performanța protagoniștilor. În decorul redus-utilitar
al Adrianei Grand, completat de partea video creată
de Dripal și eclerajul lui Victor Ioan Frunză și Sorin
Vintilă, interpreții compun jocul crud al "educației
sacrificatoare” imaginat de lonesco. George Costin e
un Profesor cu dezechilibre emoționale,
supravegheat ca de o infirmieră de menajera sa.
Inocența ignorantă a Elevei care nu pare să adere
deloc la metodele sale revoluționare de predare o
fac pe aceasta o victimă sigură, într-un nesfârșit
ciclu de victime ale zilei. Această ipostază
antagonică a eroilor a fost foarte bine pusă în
valoare de cei trei actori, de la "alunecarea” spre
psihotic a profesorului la zelul tâmp-zâmbitor al
Elevei și complicitatea moralizatoare a Menajerei.
Spiritul ludic al regizorului e evident însă în
Cântăreața cheală, un soi de Dallas mic-burghez, cu
patina și stilul din urmă cu vreo jumătate de veac,
în care eroii debitează năzbâtii colosale cu aerul
firesc al unei decente conversații de salon. Această
aparență de normalitate, distrusă doar de gesturile
abrupte ale Căpitanului de Pompieri, te face să crezi
că privești un soap din anii 1950, cu inserturi
burlești și nițel "licențioase”.
De altfel, actorii joacă precum în serialele BBC
de la jumătatea veacului trecut, cu o corectitudine
demonstrativ-pedagogică aproape stridentă. Decorul
Adrianei Grand imaginează un salon decorat kitsch,
cu un șemineu-televizor în care uneori ard flăcări,
alteori merge un televizor din care se aude imnul
Majestății Sale, cu peturi in-animate - deși pisica
miaună tânguios din când în când - pe care eroii le
mângâie afectuos, dar și cu un rastel PCI ce-i va
furniza pompierului recuzita necesară la momentul
potrivit.
Senzația că te afli într-un salon mic-burghez
tipic britanic, dar aflat într-un spital de nebuni, e
accentuată de menajera Mary, ce joacă dezinvolt și
atipic ipostaza unui "regizor” al poveștii scenice, în
care Pompierul pare să se fi rătăcit din alt film,
Secretul magic
Un reușit spectacol de artă a oferit Teatrul
de Păpuși "Puck” din Cluj participanților
la Festivalul Internațional al Teatrelor de
Păpuși și Marionete "Puck”, pe care l-a organizat
între 17 și 21 octombrie: premiera cu Secretul
magic după Carlo Gozzi, o nouă montare de
commedia dell’arte a regizoarei Mona Marian.
Secretul magic este parte a unei trilogii inaugurate
cu Vrăjitorul și corbul, spectacol foarte apreciat în
mediile teatrale, care se va încheia cu cea mai
cunoscută piesă a lui Gozzi, Dragostea celor trei
portocale.
Mona Marian are o experiență amplă în
commedia dell’arte, cu numeroase versiuni
scenice ale unor texte de gen. Și în Secretul magic
transpare această pasiune, mai ales prin punerea
în valoare a universului feeric, ca de basm, cu
treceri între regnuri, cu personaje fantaste și
fantasmatice, vrăjitori și tenebre, al lui Gozzi.
În Secretul magic avem de-a face cu o
construcție în mai multe planuri, care dă
continuând însă să-și joace rolul, tolerat natural de
ceilalți. Impresia de serial TV se dovedește
îndreptățită la final, când o telecomandă închide
ecranele scenei.
Excelenta idee a lui Victor Ioan Frunză, care nu
distruge cu nimic fluxul originar al piesei
ionesciene, nu inovează trădând, ci re-interpretează,
este servită perfect de actori, de la impecabila,
matematica, uimitoarea Virginia Mirea (dna Smith),
cu intonație desăvârșită și ținută ireproșabilă, în
timp ce debitează enormități, la George Costin (dl
Martin), politicos-retractil-suspicios, Mirela Zeța
(dna Martin), snoabă și ”piți” sau Florin Dobrovici
(dl Smith), deranjat de ținuta formală, de parcă ar
prefera un maieu și o bere lângă ziarul pe care-l
citește. Nu mai puțin, cele două personaje atipice,
Mary și Pompierul, și-au găsit interpreți pe măsură
în Bogdan Cotleț, versatil și tiranic, și în Dragoș
Huluba, un soi de Chippendale ce folosește satâre
și furtunuri.
Cântăreața cheală este un spectacol simplu și
accesibil, cu o semantică limpede, dar care dă o
nouă semnificație scenică fascinantei piese
ionesciene, o semnificație validă, clasică și hiper-
modernă, totodată, parodică și vintage la un loc.
Nu mai puțin inventiv, ludic și hermeneut se
dovedește Victor Ioan Frunză în Furtuna, spectacol
realizat la Centrul Cultural pentru UNESCO
"Nicolae Bălcescu” din București. O montare
"minimalistă” am putea spune, dacă ținem cont de
spațiul de joc, abia un colț al sălii de spectacole, și
de faptul că cei patru actori interpretează 15
personaje. Acest "reducționism” nu sărăcește însă
miezul splendidului text shakespearian, dimpotrivă,
potențează dinamica intrigii. În această versiune,
Furtuna este ostentativ un vis teatral, într-atât de
impetuos și "abural” - după un termen al lui G.
Călinescu - se derulează, sub semnul replicii
shakespeariene "suntem siliți să locuim pe-o insulă
de somn”.
Spațiul de joc configurează complet și complex
atât poetica scenografică a Adrianei Grand, cât și pe
cea regizorală a lui Victor Ioan Frunză. Oglinda-
tablou în care e proiectat naufragiul navei, radioul
în carcasa goală a căruia e o secvență din Titanic,
roata-dinam pe care o învârte în silă răzvrătitul
Caliban, ca un cal înhămat la o saca, costumele de
cocalari ale lui Stefano și Trinculo, unul având chiar
o cravată de aur, nenumăratele peruci viu colorate
ale lui Ariel ori rochia grotescă de mireasă a
aceluiași, "negocierea” lui cu Prospero pentru a-și
dobândi libertatea, beția onctuos-monstruoasă a lui
Caliban, toate compun "fotogramele” alerte și
de la ”Puck”
spectacolului dimensiunea unui artefact
plurisemantic, adresat deopotrivă copiilor, dar și
adulților și chiar "esteților”. Povestea propriu-zisă,
a unui personaj negativ care uzează de cunoștințe
vrăjitorești pentru a prelua înfățișarea altcuiva, ca
să profite de iubirea unei frumoase prințese, este
narată, postmodern, de alte personaje, care nu
interferează cu acțiunea pe care o redau, ci
conturează ei înșiși un alt plan al intrigii. Astfel,
spectacolul se edifică în cheie hâtră, cu trimiteri
terre-a-terre, după "stilul” povestitorilor, oameni
de rând, care mai râd, se mai șicanează reciproc,
dar și în cheia magiei induse de firul poveștii cu
prinți și vrăjitori. Un al treilea plan este cel al
"teatrului în teatru”, care le circumscrie pe
celelalte două. Actorii recunosc, prin mici detalii
ale acțiunii, că "fac teatru”, personajele din prim-
plan povestesc ca și când ei ar fi văzut
spectacolul din fundal și-l "explică” spectatorilor,
spectatorii fac, așadar, distincția între actori,
"povestitori” și poveste, fără ca simbioza
Trei surori
pitorești ale unui spectacol savuros.
Abil a rezolvat Victor Ioan Frunză trecerea
dintre scene, păstrând tempoul acțiunii, dar
permițând și actorilor să intre în pielea altor
personaje. Dacă Ariel iese pe ușă, un alt Ariel intră
concomitent prin fundul sălii; e aproape ca la circ,
unde înfățișarea personajelor nu încetează să
uimească privitorul. Intenția regizorală - ambițioasă
și chiar "tiranică”, de ce să n-o spunem - a fost
transpusă scenic desăvârșit de cei patru actori -
George Costin, Sorin Miron, Ioana Barbu și
Alexandru Ion. Din multele roluri interpretate de
fiecare s-a distins câte unul care le-a devoalat
personalitatea, temperamentul și forța de joc. Ioana
Barbu a fost o fetiță răsfățată și ștrengară în
Miranda, dar și un Ariel năstrușnic. Alexandru Ion
a făcut un Trinculo expresiv, gen "băiat de băiat”.
George Costin și-a demonstrat finețea în
mefistofelicul Prospero, cel care manevrează ițele
acțiunii, rol jucat cu nuanțe remarcabile, în timp ce
Sorin Miron a fost un Ariel uimitor, docil și
cârtitor, ghiduș, dar și un Caliban de neuitat,
bombănitor-nesuferit și complotist.
Furtuna e un spectacol miniatural-briliant, o
operă de orfevrerie.
(continuare în numărul următor)
■
semantică a întregului să fie fracturată în vreun
fel.
Foarte bine, cu o știință impecabilă a
convenției teatrale, au jucat actorii de la "Puck”:
Dana Bonțidean, Călin Mureșan, Frunzina
Anghel, Lucian Rad, Silviu Ruști, Rareș Stoica,
Florin Suciu și Adina Ungur, cu o mențiune
specială pentru apetența "dramatică” a primilor
doi.
Inspirată și de mare efect plastic, ca de obicei,
scenografia Ginei Tărășescu-Jianu, în care s-au
folosit și desenele pline de culoare și fantezie ale
Cătălinei Chirilă, în designul video al lui Cristian
Luchian.
Secretul magic va avea, cred, un destin
festivalier de cursă lungă, prin valoarea sa
estetică, dar este și un "produs de public”, care
trezește entuziasmul și implicarea activă a copiilor
și amuzamentul complice al adulților. Vedeți-l și
veți afla cum.
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
31
Black Pantone 253 U
film
Drama (su)râsului
| loan-Pavel Azap____________________________________
Ajuns la cea de a treia ediție, Festivalul
Internațional de Film Comedy Cluj și-a onorat
statutul și nivelul propus în edițiile precedente.
Comedy Cluj nu a fost nicicând o promisiune,
impunându-se încă de la prima ediție ca un festival
profesionist, cu obiective clare, bine organizat, fără
ezitările începutului. Evident, oferta s-a diversificat de
la ediție la ediție, în mod firesc, ca rezultat al unei
rapide maturizări și, bineînțeles, funcție și de reacția,
de adeziune a publicului. Și, în ciuda unui elitism
prost înțeles care nu se pretează la „neseriozitatea”
comediei, publicul clujean a aderat rapid la ceea ce
inspirat numește colegul Adrian Țion „porția de râs a
toamnei”. Așa cum am mai spus, chiar în cele scrise
în paginile Tribunei despre edițiile anterioare ale
Festivalului: este mult mai greu să realizezi un
repertoriu de calitate în cazul unui festival de gen,
decât în cazul unui festival eterogen, și Comedy Cluj
a reușit de fiecare dată acest lucru (cu inerentul
„balast”, dar care este întâlnit și în cele mai mari și
mai importante festivaluri din lume). Cu atât mai
mult merită respectul și susținerea publicului - dar și
a oficialităților și instituțiilor clujene (și nu numai),
publice și private - organizatorii acestui festival, în
speță domnul Sorin Dan, inițiatorul și directorul
Comedy Cluj.
Pentru a veni în întâmpinarea unui public cât mai
diversificat, ediția din acest an a stat sub semnul
comediei dramatice, ceea ce a permis o lărgire
sensibilă a ofertei, selecționerii nemaifiind constrânși
a se limita la genul comediei „pure”. Să sperăm că
edițiile următoare ne vor oferi o secțiune permanentă
comedy drama. Și, pentru că veni vorba de secțiuni,
trebuie spus că numărul lor a sporit considerabil la
această a treia ediție; anume: Competiție lungmetraj,
Serbian comedy drama, Japan!, Focus Franța,
Competiție scurtmetraj, Documentar, Medalion
Draga Olteanu Matei, Caragiale!, Panorama,
Animation mixed, Spoturi publicitare, Scurtmetraje,
Monty Phyton, Competiția școlilor de film, Teatru.
Ca de obicei, ne vom opri în primul rând asupra
competiției principale, de lungmetraje, aceasta fiind
cea mai relevantă în ceea ce privește intențiile și
calitatea festivalului.
Patru lei (Four lions, Marea Britanie, 2010; r.
Christopher Morris) este o satiră teribilă, surprinză-
toare și nonconformistă la adresa terorismului, una
dintre „marotele” lumii contemporane. Și nu atât
terorismul, cât prejudecățile sunt luate în vizor.
Combinația de prostie și de fanatism indus care-i
stăpânește pe cei patru prieteni din film, care vor să
ajute imaginii islamului în lume prin „tradiționala”
metodă a autodetonării, poate fi văzută și ca o
imagine proprie a celor care doar asta văd în islam la
ora de față - fie (sau mai ales!) ele persoane oficiale,
fie „simpli cetățeni”.
Eu, ei și Lara (Io, loro e Lara, Italia, 2009; r.
Carlo Verdone) este o comedie spumoasă despre un
preot italian misionar în Africa a cărui credință
începe să slăbească. Întors la Roma, i se permite un
„concediu” în sânul familiei proprii și terestre, întru
tămăduire sufletească. Dar cu un tată octogenar care
se însoară pe bandă rulantă, un frate care prizează
prafuri de dimineața până seara, o soră rigidă și
frigidă, reperele morale și spirituale ale bietului preot
se zdruncină și mai tare. Deși epigonic, dacă ne
gândim la marea comedie cinematografică italiană
din urmă cu câteva decenii, Eu, tu și Lara este un
film agreabil.
O viață lungă (Langer leben, Elveția, 2010; r.
Lorenz Keiser, Jean-Luc Wey) a fost poate cel mai
„curat comedie” film din competiție. Doi bătrâni,
unul având nevoie de un transplant de ficat, celălalt
de un transplant de inimă, ajung să-și pândească unul
altuia sfârșitul, pentru că, în urma aranjamentului
unui chirurg diabolic, cel care o va mierli primul îi va
dona celuilalt organul de care are nevoie. Numai că
niciunul dintre ei nu se grăbește și nici pensionari
tipici nu se dovedesc a fi, de unde o avalanșă de
aventuri și încurcături, când în ritm de thriller, când
în stilul unui basm candid.
Duminică în stil filipinez (Pinoy Sunday, Taiwan
/ Filipine, 2009; r. de Wi Dong Ho) este un film
tandru, delicat, frumos, un film la sfârșitul căruia
simți, cehovian, adierea bătăii de aripă a unui înger.
În singura lor zi liberă, doi emigranți filipinezi aflați
la muncă în Taiwan, străbat orașul cărând în spate o
canapea. În aparență - act gratuit, în realitate - un
drum, pe care chiar dacă nu îl încheie așa cum și-au
propus, la capătul lui se vor regăsi pe sine.
Infidelul (The Infidel, Marea Britanie, 2010; r.
Josh Appignanesi) este o comedie năucitoare în
prima parte, care devine tot mai conformistă în cea
de a doua, pentru a sfârși în platitudine. Mahmud
află la 40 de ani că nu este musulman, ci, prin
naștere, evreu. Chiar dacă nu a fost nici pe departe
un habotnic (o traducere mai potrivită a titlului ar fi
fost Necredinciosul), descoperirea nu are deloc darul
de a-l ferici. Cum va rezolva problema identitară,
dubla personalitate... etnică? Va învinge obișnuința
sau „glasul sângelui”? Modul în care Mahmud se va
accepta (sau nu) pe sine, ține de felul în care (abia
acum) învață să-i accepte cu adevărat pe ceilalți.
Revoluția felinarelor roșii (Hong deng meng,
China, 2010; r. Sam Voutas) deapănă povestea unui
tânăr chinez care reușește performanța ca într-o
singură zi să rămână fără serviciu, fără soție și fără
casă. În disperare de cauză, deschide un magazin
erotic într-un cartier mărginaș al Beijingului. Chiar
dacă schema este americănească, filmul are umor,
ritm și, mai ales, meritul de a ne arăta chinezi care
zâmbesc a râde și din alte motive decât politețea
funciară.
Fetele yakuza nu plâng niciodată (Doch yakudzy,
Rusia / Germania, 2010; r. Serghei Bodrov, Gulshat
Omarova) ne plimbă din Japonia până în Rusia pe
urmele unei puștoaice, nepoată a unui naș yakuza,
care „dezvoltă” o prietenie pentru un tânăr rus,
proaspăt evadat din închisoare. Realizatorii abordează
mai multe genuri și modalități stilistice, ceea ce
diluează considerabil premisele mai mult decât
promițătoare ale poveștii.
4 costume negre (4 mavra costoumia, Grecia,
2010; r. Renos Haralambidis) se înscrie poate cel mai
bine în „tiparul” comediei dramatice. Patru oameni
pe care nu-i leagă decât profesia, acceptă să
transporte pe jos un sicriu „locuit” de la Atena până
într-un sătuc îndepărtat. Evident, în schimbul unei
remunerații prin care speră să scape de grijile
materiale imediate. Dar totul se dovedește a fi,
deopotrivă, o cacealma a destinului și un sublim
ultim gest de onoare. Drumul este, în ultimă
instanță, unul al recuperării de sine.
Bondarul (Die Hummel, Germania, 2010; r.
Sebastian Stern) este filmul din competiție care are
cea mai mică legătură cu comedia. (De altfel,
regizorul a și recunoscut - cu umor - la conferința de
presă că a prezentat scenariul drept o comedie
pentru faptul că în Germania genul este finanțat mai
ușor.) Dacă n-ar fi un adevărat rechizitoriu, Bondarul
ar fi o satiră necruțătoare la adresa consumismului, a
spoielii și a falsului relațiilor dintre promotor /
distribuitor și consumator în lumea de azi.
Visul lui Adalbert (România, 2011; r. Gabriel Achim)
este o comedie despre cum a câștigat „Steaua” Cupa
Campionilor Europeni în 1986 și despre... normele
de protecția muncii în socialismul românesc! [E greșit
să spunem „comunismul românesc”, deoarece nu se
ajunsese încă până acolo; asta urma să se întâmple
cândva, după ce Nicolae Ceaușescu ar fi terminat
sistematizarea Bucureștilor și urbanizarea satelor
(probabil în zilele noastre!). De altfel, și țara se
numea Republica Socialistă România, nu Republica
Comunistă România - și nu din cauza cacofoniei...]
De reținut întreaga distribuție, cu o mențiune
specială pentru Gabriel Spahiu și Doru Ana.
Fără a discuta premiile - dincolo de criteriile
obiective, profesionale, fiecare juriu are subiectivitatea
lui -, atrag atenția asupra unui nume care trebuie
reținut: Raluca David, al cărei film, Gobbel, a primit
de altfel Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj într-
o competiție cu filme foarte bune din întreaga lume.
Gobbel este o comedie dulce-amară despre moarte.
Aflat la senectute, Gobbel, sas plecat din Ardeal în
Germania cu decenii în urmă, revine în satul natal
dând curs unei reclame ce promova turismul funerar.
e mult mai ieftin să fii înmormântat într-o țară est-
europeană decât în Occident! Dar nici moartea nu
mai e ce-a fost cândva: ori și-a pierdut respectul față
de oameni, ori și-a descoperit resursele de umor...
negru. După ce și-a pregătit mormânt, haine de
înmormântare, copârșeu pe măsură, Gobbel moare
pe nepusă masă, rămânând fără niciunele în urma
unui gest caritabil, ba mai și atrăgându-și oprobiul
consătenilor. De remarcat siguranța cu care este
condusă narațiunea, ritmul domol, ardelenesc fără a
fi monoton, cadrele elaborate fără a fi calofile,
discreția cu care tânăra regizoare cinematografiază,
fără dorința de a epata, de a demostra cât și câte știe
- ceea ce „trădează” un profesionist adevărat. Raluca
David, o spun dintr-un nemascat patriotism local,
este absolventă a Facultății de profil a Universității
„Babeș-Bolyai”.
Cum spațiul nu ne îngăduie un comentariu mai
amplu, punem punct aici însemnărilor despre cea de
a treia ediție a Festivalului Internațional de Film
Comedy Cluj cu invitația deloc formală de a nu rata
edițiile viitoare. Să nu uităm că un om care are
umor, este un om care are mai puține umori.
■
3
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
"ăăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Premiile Comedy Cluj 2011
Competiția școlilor de film:
Cel mai bun scurtmetraj străin: Cenușa lui
Daniel / Daniels Asche (Germania, 2011; r. Boris
Kunz);
Cel mai bun scurtmetraj românesc: Captivi de
Crăciun (România, 2010; r. Iulia Rugină);
Mențiune specială a juriului: Măsuri extreme
/ Cut Damn (Grecia, 2011; r. Bill Kalamakis);
Mențiune specială pentru un film românesc:
Strung Love (România, 2010; r. Victor Dragomir).
Competiția filmelor de lungmetraj:
Cel mai bun film: Duminică în stil filipinez /
Pinoy Sunday (Taiwan / Filipine, 2009; r. de Wi
Dong Ho);
Cel mai bun regizor: Sebastian Stern, pentru
regia filmului Bondarul / Die Hummel
(Germania, 2010);
Cel mai sub scenariu: David Baddiel, pentru
scenariul filmului Infidelul / The Infidel (Marea
Britanie, 2010; r. Josh Appignanesi);
Cel mai bun actor: Omid Djalili, pentru rolul
din filmul Infidelul / The Infidel (Marea Britanie,
2010; r. Josh Appignanesi);
Cea mai bună actriță: Tak Sakaguchi, pentru
rolul din filmul Fetele yakuza nu plâng niciodată
/ Doch yakudzy (Rusia / Germania, 2010; r.
Serghei Bodrov, Gulshat Omarova);
Mențiune specială pentru cea mai bună
cinematografie: 4 costume negre / 4 mavra
costoumia (Grecia, 2010; r. Renos Haralambidis);
Mențiune specială pentru cea mai bună
coloană sonoră: Bondarul / Die Hummel
(Germania, 2010; Sebastian Stern).
Competiția de scurtmetraje:
Cel mai bun film: Gobbel (România, 2011; r.
Raluca David).
Premiul publicului: Infidelul / The Infidel
(Marea Britanie, 2010; r. Josh Appignanesi).
Premiul pentru întreaga activitate: actrița
Draga Olteanu Matei.
Juriul pentru secțiunea de lungmetraj și
competiția școlilor de film a fost format din:
Dennis Dreith - compozitor de muzică de film și
profesor universitar la University of California
Los Angeles; Rolf Rudiger Hamacher - critic de
film, profesor de cultură media la Universitatea
de știinșe Aplicate din Koln și profesor de istoria
filmului la școala Internațională de Film; Noel
Witts - fondatorul și primul director al
departamentului de arte ale spectacolului din
cadrul Universității De Montfort, Marea Britanie,
profesor de teatru european și britanic
contemporan, critic de teatru pentru BBC; Roger
Grosvold - critic de film norvegian, manager de
program pentru Târgul nordic de film / New
Nordic Films organizat în cadrul Festivalului de
Film Norvegian din Haugensund; Matjaz Javsnik
- actor și comediant sloven.
Juriul secțiunii de scurtmetraj a fost format
din bloggeri: Daniel Iftene (președinte), Cristina
Bazavan, Cristi Dorombach, Auraș Mihai
Geambașu, Oltea Zambori, Ruxandra Predescu,
Răzvan Baciu, Răzvan Dragoș, Alina Crancău,
Gabriel Oana.
Porția de râs a toamnei
| Adrian Tion
rdelenii sunt mai greu de pornit, se spune,
dar odată prinși în horă, observa șugubăț pe
JL. X.vremuri Coșbuc, sunt „greu de-oprit”.
Desigur, bardul din Hordou se referea la bătrânii
nuntași veniți la nunta Zamfirei, dar lucrurile nu
stau altfel nici azi, când hora tradițională a fost
înlocuită cu tot mai ample și sofisticate mijloace de
distracție și petrecere. La fel se întâmplă când un
grup de inițiativă pune de-un festival, de pildă.
Intră pe făgașul ales cu o anume sfială și apoi
perseverează cu nonșalanță. Dovadă că ardeleanul
știe să ducă un gând până la capăt, vorba lui Blaga.
Comedy Cluj s-a născut acum trei ani, a pornit pe
un drum bun și are toate motivele să continue,
ceea ce chiar observăm că se întâmplă.
Asta a fost impresia generală și în privința
participării publicului la proiecțiile din cadrul
Festivalului Internațional al Filmului de Comedie
Comedy Cluj, desfășurat la Cluj între 14-23
octombrie 2011. Luate cam timid în stăpânire de
spectatori la început, sălile au fost tot mai pline în
ultimele zile ale festivalului, semn că apetitul
pentru comedie vine mai greu în aceste timpuri
lipsite de veselie.
Simbolul auriu al acestui octombrie secetos a
fost coborât din decorativul pur în zgura
cotidianului cenușiu. Nuanțele s-au intersectat prin
intensa politizare portocalie și azuriul visat a
devenit scorojită rugină pe fața întristată a
socialului românesc. În aceste condiții, lumina
fraților Lumiere a mai strecurat câțiva stropi
proaspeți de umor sănătos pe ecranele
împăienjenite. Comedy Cluj a venit să
reamintească necesitatea și eficiența acelui
tradițional invocat „haz de necaz” autohton,
tămăduitor în mare parte și protector al clipei „ce
ni s-a dat”. Pe cale de a deveni o altă tradiție
culturală a spațiului transilvan, Comedy Cluj
înaintează curajos spre locul meritat, afirmându-și
specificitatea structurală în vuietul de festivaluri de
tot felul care bântuie de un timp zona
showbitz-ului.
Din ritmul alert, contaminant al comediilor
supuse vizionării, desprindem, aleatoriu, după cum
se întâmplă adesea, câteva secvențe, dacă nu
emblematice, atunci suficient de edificatoare, cred,
în privința atmosferei degajate de producția actuală
de profil. Noutatea nu stă numaidecât în soluțiile
inedite, neconvenționale, de abordare a temelor
eterne, precum dragostea, prietenia, relațiile
interumane, ci și în formele surprinzătoare uneori
de manifestare a realității tumultoase care
invadează ecranul. De la primele mari diviziuni ale
muncii până la ultimele mijloace de supraviețuire
contemporane, omenirea s-a tot divizat rămânând,
paradoxal, omogenă. Unii au ajuns să trăiască din...
improvizații, ca boemii itineranți din
Mademoiselle/ Iubire neașteptată, filmul regizat de
Philippe Lioret anul acesta, deci cald, foarte cald.
Sub semnul imprevizibilului stau mai multe
subiecte intens exploatate comic și vizual. Așa este
întâlnirea dintre Clare (Sandrine Bonnaire),
frumoasa blondă care are o slujbă de succes într-o
companie de farmaceutice, deci încadrată în
sistem, șablonardă și Pierre (Jacques Gamblin), un
fluieră-vânt care trăiește din improvizații făcute pe
la nunți și evenimente, deci libertin până în
pânzele albe. Prietenii lui Pierre își ung pe pâine
viața lipsită de griji, excedată de farmecul
excentricităților nomade. Delicata Clare este atrasă
de acest gen de nebunii și dezinvoltură, ajungând
să trăiască o iubire pasageră alături de Pierre.
Construcția epică are învelișul suav al unui
flashback obișnuit, în măsură să evidențieze
enigmatica structură afectivă a femeii. În fața unui
afiș cu trupa cunoscută de artiști ai improvizației,
Clare, căsătorită și cu doi copii, retrăiește pentru
câteva clipe aventura de-o noapte cu Pierre.
Presărat cu situații și dialoguri comice, filmul lui
Philippe Lioret transcrie cu o finețe tipic
franțuzească discreția apropierii dintre cei doi,
atinși pe moment de săgeata lui Cupidon.
Cu o zgomotoasă descătușare de forțe
galopează spre rezolvarea conflictului intriga
explozivă din Ensemble crest trop/ Împreună e
prea mult, filmul regizat de Lea Fazer în 2009.
Totul pornește de la un incident penibil, scandalos
și în același timp hazliu. La o aniversare în familie,
chiloții amantei lui Henri sunt dați din greșeală
soției în loc de batistă. Echilibrul întregului clan se
spulberă brusc. Soția înșelată, Marie-France
(Nathalie Baye) se mută la fiul său Sebastian
(Jocelyn Quivrin) în vreme ce amanta însărcinată îi
ia locul, alături de Henri (Pierre Arditi).
Comicăriile, îmbulzeala de personaje și de replici
acide se revarsă în cascade peste eroii filmului,
bulversați de traiul în comun, devenit de
nesuportat. O comedie de situații în sensul
acreditat deja de cinematograful francez prin
numeroase producții de gen.
Un alt clenci declanșator de vivante
degringolade comice conține pelicula lui Levan
Gabriadze Vytrutasy/ Noroc în dragoste (2011).
Unui decolorat profesor dintr-un orășel rusesc i se
pune pata pe o superbă frumusețe moscovită,
logodită deja. Minunata moscovită (Milla Jovovich)
face alegerea și acceptă să se căsătorească urgent cu
provincialul profesor. Cine are noroc în dragoste
are și pace! Dar profesorașul antrenor interpretat
de Konstantin Khabenskiy este reținut împotriva
voinței lui pentru a antrena o echipă de fotbal
formată din copiii străzii. Iată că și ei au copii ai
străzii! Mireasa nu mai știe cum să prelungească
petrecerea de nuntă pentru ca alesul inimii să
ajungă la timp. Alternând imagini din Moscova cu
cele de pe terenul de fotbal, spectatorul prinde câte
ceva din noua fizionomie a realităților rusești.
Comedy Cluj se dovedește a fi un plăcut prilej
de a te familiariza cu actori, regizori din ultima
generație, fără prejudecata că aceștia trebuie să
aparțină unor elite artistice recunoscute ca atare,
deși ele n-au lipsit. Comedy Cluj are tot ce-i
trebuie: invitați de marcă, pliante informative,
publicații oficiale, vedete, clipuri promo, siglă, site,
sponsori atașați proiectului. La concurență cu
fratele mai mare, TIFF-ul primăvăratic, festivalul
autumnal de comedie clujean ar putea aborda o
structură ceva mai originală a promovării. Asta
pentru a adăuga și o observație. Pentru a arăta că e
loc și de mai bine. Dar mai întâi de toate, Comedy
Cluj e materializarea unui vis. Pasiunea pentru film
a omului de afaceri Sorin Dan, directorul
festivalului, l-a pus în situația de a dovedi cu probe
că știe să ducă la bun sfârșit un gând, un proiect,
o inițiativă riscantă și deloc ușoară. „De la a treia
ediție, un festival devine matur” - a spus el privind
cu încredere spre viitor. Până una alta, clujenii și-au
luat în octombrie o nouă doză de râs ca să poată
înfrunta iarna scumpirilor amenințătoare.
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
33
Black
Pantone 253 U
33
Black Pantone 253 U
O anamneză necesară (VII)
| Ioan-Pavel Azap__________________________
n primul deceniu de după Revoluție, Lucian
Pintilie a fost unul dintre cei mai prolifici
regizori români. Trebuie să recunoaștem că,
dacă nu ești Woody Allen, un film la doi ani e
un ritm mai mult decât bun: Balanța (Franța /
România, 1992), O vară de neuitat (România /
Franța, 1994), Prea târziu (România, 1996),
Terminus paradis (Franța / România / Italia,
1998, Premiul Special al juriului la Veneția) - sunt
titlurile deceniului pentru Pintilie. Din păcate, ale
deceniului în sens propriu, filmele fiind databile
încă de la premieră, supuse evenimențialului de
relevanță conjuncturală. Balanța, cel mai ambițios
film postdecembrist al lui Pintilie, ecranizare a
romanului omonim al lui Ion Băieșu, având
acțiunea plasată în anul 1988, vrea să ilustreze
agonia unui sistem și în același timp să definească
paradigma unei națiuni: „[...] acest film nu este
decât o imagine pală a grotescului ce domnește în
România. [...] Existența însăși e atinsă de suflul
grotescului. La noi nu a existat o rezistență
adevărată, am trăit timp de jumătate de secol în
complicitate cu dictatura, și nu cu orice fel de
dictatură. Cu o putere care lua, pe de o parte,
forme liberale, capabile să seducă occidentul și pe
de altă parte se deda unui despotism feudal. O
asemenea complicitate dă naștere unor forme
monstruoase.” (Lucian Pintilie apud Călin
Căliman, Istoria filmului românesc. 1897-2000,
București, Ed. Fundației Culturale Române, 2000,
p. 442). Din păcate, demersul auctorial nu denotă
nici urmă de compasiune, de înțelegere, niciun
pic de căldură umană, doar încrâncenare, umori,
mizerie; filmul nu transcende spre o estetică a
urâtului: urâtul din film este urât pur și simplu,
prezentat de către regizor cu voluptate, iritant,
asemeni unui cerșetor ce-și exhibă cu perversă
satisfacție rănile. (Mă grăbesc să precizez, spre a
nu fi greșit înțeles: cerșetorul e România, iar
rănile sunt tarele unei societăți marcate de lașitate
și delăsare, care preferă, în locul săpunului,
păduchii ca dovadă a faptului că membrii săi sunt
încă vii.) Relevant, în acest sens, este chiar
începutul filmului: mizeria cruntă din
apartamentul în care Nela își veghează tatăl
muribund ilustrează mai degrabă delăsarea și
lățoșenia femeii, deși, prin ostentativitatea cu care
Răzvan Vasilescu și Maia Morgenstern în Balanța (1992)
este redată, cu totul alta este intenția regizorului:
„[...] Balanța este o străbatere succesivă de
«cercuri infernale», de catastrofe înlănțuite: o
catastrofă nu dispare decât pentru a face loc
alteia [...]. Adevărurile relevate de regizor nu pot
fi decât crude, teribile uneori, culpabilizante”.
(Călin Căliman, op. citate, p. 442). Atâta doar că,
uneori, fără voia autorului, teribilul derapează în
teribilism.
Următorul film, O vară de neuitat, este tot o
ecranizare, a unei nuvele-capitol, Salata, din
romanul Cronică de familie al lui Petru Dumitriu.
Un caz particular, în roman, este transformat
într-un motiv de culpabilizare a unui popor. În
timpul conflictului româno-bulgar din ajunul
Primului Război Mondial, căpitanul Dumitriu
primește ordinul de a executa, drept represalii la
un act terorist, câțiva țărani bulgari. Căpitanul
refuză, mai degrabă din orgoliu decât din
sentimente umanitare, ordinul va fi dus la
îndeplinire de altcineva, iar cariera bățosului ofițer
intră într-un unghi mort. Nu e vorba aici de o
asumare a trecutului, cu bune și rele, ci, în
viziunea lui Pintilie, de o culpă ce pare a fi
genetică. Lucian Pintilie se răfuiește cu propriul
trecut, cu cei care l-au împiedicat să lucreze în cei
mai prolifici ani, ai maturității, extinzând,
hiperbolic, vina asupra tuturor românilor, „de la
origini până în prezent”. Deranjează modul de
filmare rece, distant, „demiurgic”, care își pune
amprenta și pe jocul actorilor.
Dar cel mai slab film al lui Pintilie din
deceniul în discuție este Prea târziu, datorită unei
politizări excesive și forțate. Cum ar fi redundant
să încerc să (re)demonstrez un „diagnostic” ce a
fost corect pus la un moment dat, cer îngăduința
de a vă reține atenția cu un citat: „La originea
peliculei stă o proză scurtă a lui Răsvan Popescu
din volumul Subomul. Autorul își caracterizează
astfel povestirea: «Este vorba despre un om care
își pierde mințile sub apăsarea unui sistem
infernal, după principiul că, dacă o sută de
oameni înghesuiți într-o încăpere sunt supuși unei
presiuni coercitive, unul cedează, cade în
genunchi și începe să meargă în patru labe,
devenind un subom.» Translată spre scenariu - de
către prozator, în colaborare cu cineastul -,
povestirea inițială și-a modificat, însă, sensurile
primare. Pe de o parte, Răsvan Popescu, cu
experiența sa de inginer geolog în Valea Jiului [...]
a simțit nevoia să propulseze în prim-planul
narațiunii cinematografice condiția vieții de
miner; principalele virtuți ale scenariului [...], în
această «pictură de mediu» stau. Pe de altă parte,
regizorul a fost atras de o idee auxiliară,
«monstruosul episod al chemării minerilor din
1990». De aici, până la reclama filmului din 22
n-a mai fost decât un pas: «Minerii la București în
Prea târziul». Numai că între secvențele
documentare din 14-15 iunie 1990 și subomul din
Prea târziu legăturile sunt forțate. S-a vehiculat, în
acest sens, ideea că regizorul a procedat astfel
pentru că realitățile acelui timp l-au adus în
culmea disperării. La premiera filmului [.]
prezentatorul - Gabriel Liiceanu - a repetat
aproape cuvânt cu cuvânt spusele regizorului
Mircea Daneliuc rostite cu vreo doi ani în urmă,
la o premieră a sa, care susținea că Această
lehamite s-a născut din disperare, că el însuși este
un cineast disperat, că personajele sale sunt
rezultatul direct al acestei stări de spirit. Gabriel
Liiceanu a repetat teza în cazul lui Lucian Pintilie,
ba a pus sub semnul disperării și opera lui
H. Patapievici [.] sau propriul «apel către
lichele». Probabil că astfel stau lucrurile. Dar
Lucian Pintilie, oare, când făcea Reconstituirea,
sau - pentru că a venit vorba - Mircea Daneliuc
când făcea Croaziera (și nu numai ei, desigur!) nu
erau «în culmea disperării»? Pe vremea aceea,
însă, ei nu-și pierduseră niciun dram de luciditate,
dimpotrivă, principala lor armă - în luptă cu
propria disperare, în luptă cu disperarea țării - era
luciditatea.” (Călin Căliman, op. citate, p. 444).
Cred că orice alt comentariu ar fi de prisos.
Cât despre Terminus paradis - „[...] un film
însăilat din clișee, din dumicații neînghițiți
definitiv de autor din filme precedente: soldații și
comenzile guturale la portavoce, vacarmul muzicii
țigănești și spectaculoasa expoziție falică vin din
Prea târziu, „personajul” elicopterului, rafale
orbești și scrisoarea strecurată pe sub ușă, din
Balanța, idioții gură-cască din Reconstituirea.”
(v. Tudor Caranfil, Dicționar universal de filme,
București, Ed. Litera Internațional, 2008, p. 881)
-, acesta este cea mai mare ratare a lui Pintilie din
anii amintiți. Luat pe secvențe, filmul are câteva
momente extraordinare, asasinarea lui Mitu din
finalul filmului este cinema sută la sută, de la
jocul actorilor, unghiulație, montaj ș.a.m.d. - tot
ceea ce transformă o simplă impresiune a
peliculei într-un film adevărat. Din păcate, astfel
de momente sunt rare, iar construcția de
ansamblu a filmului lasă mult de dorit. Inspirat
de un roman de Radu Aldulescu, Terminus
paradis aglomerează mai multe povești și sugestii,
indecis: povestea lui Mitu și drama lui familială;
serviciul militar văzut ca iadul pe pământ; o
poveste de dragoste de o puritate înduioșătoare
pe care însă Lucian Pintilie are grijă să o vireze,
pe alocuri, spe sordid. Sunt vreo trei sau patru
filme în Terminus paradis, niciunul împlinit,
regizorul lăsând impresia că aleargă gâfâind de la
o poveste la alta fără a avea puterea sau fără a ști
la ce să renunțe și ce vrea, de fapt, să spună.
Mărturisea undeva Lucian Pintilie că își
iubește țara și toate filmele lui sunt născute din
această suferință. Poate că ar fi fost mai bine să
nu își iubească atât și în acest fel țara: am fi
pierdut un patriot, dar am fi câștigat un mare
regizor.
■
34
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
~34j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Din dragoste, cu cele mai
bune intenții
Lucian Maier
In clipa în care deschide universul personajelor
noului său lungmetraj, Adrian Sitaru înfățișează
spectatorilor °i o anumită viziune asupra
cinematografului. Personajele au ritmul lor vital, se
alintă și se tachinează într-un timp al lor, diferit de
timpul spectatorului și diferit de timpul
cinematografului. Aparatul de filmat plutește prin
camera de zi a lui Alex și a Deliei fără a surprinde
în chip optim miezul acțiunii, fără a răspunde
așteptărilor narative și psihologice pe care
cinematograful de masă le creează în spectator.
Aparatul induce spectatorului o puternică senzație
de stranietate, fiindcă în calea obiectivului e
intimitatea unui cuplu, însă la privitor nu ajunge
această intimitate de facto, ci ajunge sentimentul că
intimitatea a fost violată și că privirea aparatului,
precum și privirea spectatorului, sînt dintr-o altă
lume decît lumea personajelor. Prin felul în care
camera de filmat exprimă acțiunea din
apartamentul lui Alex, autorul acestui film atrage
atenția asupra naturii proiectului pe care îl vedem la
cinema, atrage atenția asupra faptului că aparatul de
filmat nu este un pilon al realității și că aparatul de
filmat nu caută (și s-ar putea nici să nu fie capabil)
să aducă spectatorului vreun adevăr al realității.
Imediat ce Alex părăsește apartamentul său din
București, fiindcă e anunțat că mama sa a avut un
accident cerebral, aparatul de filmat ocupă privirea
unui caracter de pe ecran, acțiunea fiind urmărită
prin ochii personajului. O trecere care ar fi susținut
mai bine discursul despre cinema al lui Adrian
Sitaru, dacă ar fi fost asumată în totalitate după
încheierea secvenței domestice din debut
(spectatorul ar fi fost pus fără încetare în
perspectiva unui personaj și față în față cu celelalte
personaje, știind deja că tot nu are acces deplin la
interiorul lor, la adevărul lor - chiar dacă vede prin
ochii lor, - dat fiind faptul că aparatul de filmat are
alte interese și posibilități; un discurs de acest gen
ar fi pus întrebări semnificative construcției
identității spectatorului de către film pe durata
vizionării cinematografice). Însă trecerea într-un
unghi subiectiv și renunțarea la o astfel de poziție e
destul de bulversantă, fiindcă trimite spre un soi de
joc ghici cine privește acum?, fără acoperire în
narațiune sau în dezvoltarea unei critici temeinice la
adresa cinematografului.
Structura filmului - pe capitole, fiecare capitol
rezumînd întîmplările unei zile, începînd de joi și
pînă luni - are o rezonanță caldă în povestea de pe
ecran. În discuția de pe terasă, în care băieții (cu
berea în mînă și iubitele alături) se întreabă dacă nu
cumva priveghiul și bucuria legate de moartea și
învierea lui Hristos ar trebui să dureze mai mult,
vreo cinci zile (în care să nu muncească nimeni),
dintre care trei să fie alocate suferinței. Mi-a plăcut
acest mod neostentativ de a coborî conceptul
arhitectural al filmului într-o discuție de pahar a
personajelor de pe ecran. Însă relaxarea acestei
discuții devine problematică atunci cînd e să privim
filmul ca ansamblu. Și, prin asta, ajungem la
situația cea mai importantă din film. Cea a mamei
și, prin intermediul ei, situația bolnavului.
Orele dintre moartea și învierea lui Hristos sînt
orele critice pe care le trăiește Alex alături de mama
sa. Și chiar dacă paranoia sa e de înțeles, chiar dacă
putem zâmbi complice la toate încercările sale de a
face bine, cu toată dragostea, povestea ca întreg nu
e atît de puternică pentru a susține intertextul
(cultural) și zarva (medicală) din jurul mamei.
Elementul de forță din acest ansamblu putea fi
doamna cu fața mutilată din salonul mamei, cea
care poartă masca în formă de iepure. Dacă nicio
Adrian Sitaru
clipă spectatorul nu ar fi știut despre cine e vorba,
dacă ar fi purtat neîncetat masca și dacă celelalte
caractere din film s-ar fi raportat la ea ca la o
apariție normală, acest personaj ar fi putut
semnifica toată absurditatea inerentă unei boli - cu
spaima ce-i cuprinde pe cei implicați, cu
tratamentele uneori bîjbîite ce li se aplică
bolnavilor, cu stranietatea și distanța ce apar în
ochii celor care privesc un bolnav (ca milă
amestecată cu reținere, teamă și o bunăvoință
suspectă, date de dorința de a nu fi niciodată în
poziția respectivă). O astfel de construcție a
(stranietății) problemei bolnavului s-ar fi împletit
fericit cu modul în care autorul se raportează la
cinema în prima secvență a peliculei. Însă și latura
aceasta e divulgată înainte de a apărea în imagine
personajul cu mască. Tatăl îi spune lui Alex că în
salonul mamei sale e o doamnă care a avut un
accident de mașină îngrozitor lîngă Hațeg.
Din dragoste, cu cele mai bune intenții putea fi
un proiect foarte bun dacă își valorifica toate
atuurile vizibile pe ecran. Treptat, însă, filmul își
închide porțile deosebite prin care spectatorul e
invitat să privească, înainte de a-i fi permis să le
treacă și pragul.
■
colaționări
Confuzia, pânda °i pistolul
| Alexandru Jurcan_______________________
Ai zece ani, te cheamă Martin, stai la ferma
părinților, într-un peisaj paradisiac, vrei să ai
o vacanță uluitoare, o copilărie exuberantă,
numai că... nu înțelegi nimic din comportamentul
adulților tăi. Ce ar fi de priceput? De ce mama
s-a claustrat la etaj? Să fie o boală implacabilă ori e
un simulacru cleios? Fratele tău Didier e alcoolic, se
consideră ratat, se întâlnește cu un tânăr pe ascuns
acolo în grajd, iar tu pândești mereu. De ce bunica
îți domină tatăl? Ce lanțuri malefice leagă sufletele
casei? Ești un personaj din cartea lui Timothy
Findley, dar ai putea exista și în realitate. Care ar fi
diferența dintre realitate și ficțiune? Că ficțiunea are
sens. Scriitorul trebuie să îl deceleze.
Timothy Findley a trăit între 1930-2002. Scriitor
canadian de limbă engleză, el s-a născut la Toronto.
La început a fost actor, apoi a scris romane și piese
de teatru. Viața lui a fost centrată pe William
Whitehead, care îi bătea manuscrisele la mașină.
Aveau o fermă lângă Toronto. Iarna se mutau într-
un sat din Provence. Findley a scris romanele The
last of the crazy people (Ultimul dintre nebuni),
Războaiele, Filgrim, dar și piesa de teatru Elisabeth
Rex. În romanul Filgrim din 1999, un om declarat
mort revine în viață și afirmă că a trăit mai multe
existențe. Într-un spital psihiatric e îngrijit de Jung.
Metafizic și fantastic, plus studiul nebuniei -
acestea sunt registrele utilizate.
Romanul Ultimul dintre nebuni, apărut în 1996,
a fost ecranizat de Laurent Achard în 2007. Filmul
a fost recompensat cu premiul Jean Vigo. Regizorul
Achard e francez și s-a născut în 1967. A convins în
2004 cu La peur, petit chasseur. În filmele sale
detaliile sunt pregnante, elaborate, fără nimic
superficial. Funcționează perfect filmic.
În filmul Ultimul dintre nebuni joacă actorii
Julien Cochelin (Martin), Pascal Cervo (Didier),
Annie Cordy (Rose), Fettouma Bouamari (bona
Malika). Frumusețea naturii e pusă în contrast cu
dramele adulților. Geamuri, lumini, umbre, țipete
misterioase ca în Jane Eyre, certuri, alcool, scene
adesea dure... Confuzia se adâncește, firele se
încurcă, însă filmul are un discurs susținut, elegant,
convingător. Bona e o prezență tonică, accentuată.
Martin găsește acel pistol în sertarul doamnei
alcoolice. Pistol... cehovian, premonitoriu.
Abia în final tatăl are o discuție cu copilul
Martin. „Câți ani ai?” - întreabă abulic tatăl. Apoi îi
propune o plimbare, numai că Martin refuză.
Timothy Findley
Mama coboară de sus după sinuciderea lui Didier.
Ca și cum totul e fericire perpetuă. Ce face Martin
ca să pună capăt confuziilor? De la ascunzătoarea
lui din pod îi împușcă pe toți cu acel pistol, apoi se
reculege în brațele bonei. Final-avertisment, semnal
de alarmă, bine pregătit prin gradație și dozaj
inteligent. Filmul nu a beneficiat de o publicitate
zgomotoasă, dar convinge, emoționează și te
recheamă.
■
TRIBUNA • NR. 221 • 16-30 noiembrie 2011
35
Black
Pantone 253 U
35
Black Pantone 253 U
agenda
Horia Corneliu Cicortaș Teatromania 2011	2
editorial
Marius Jucan Farmecul ecologic al regalității	3
o carte în dezbatere
Ion Pop Poeme noi de Andrei Doboș	4
Ștefan Manasia Dereglarea is here to stay	5
comentarii
Constantin Blănaru O proză de o autentică sensibilitate 6
poezia în văzul lumii
Irina Petraș Cum se moare în mileniul 3?	7
sare-n ochi
Laszlo Alexandru Domnul T.	8
imprimatur
Ovidiu Pecican Utopii neoiluministe	10
incidente
Horia Lazăr Limba de lemn la început de mileniu 11
poezia
Flore Pop	12
Mihai Vieru	12
proza
Mircea Pora Din "Epoca de Aur"	10
emoticon
Șerban Poartă Discurs mai mult ca inutil	13
profil
Vasile Gogea Mihai Șora: o clipă solară într-un timp
întunecat	14
interviu
de vorbă cu Înaltpreasfinția Sa Andrei Andreicuț
"Steinhardt era un misionar pentru lumea cultă"	15
Clujul interbelic
Petru Poantă Modelul administrativ	16
dezbateri & idei
Sergiu Gherghina Goliciunea furiei	17
verdele de Cluj
Aurel Sasu "Lazaretul sufletesc"	18
civic media
Mihai Goțiu	Mimarea susținerii publice	20
arhiva
Valeria Gîdiu Înființarea Academiei Comerciale clujene 21
meridian
Poezie franceză mai veche	23
flash meridian
Virgil Stanciu Limonov	24
corespondentă din Lisabona
Virgil Mihaiu Vârf de sezon la ICR Lisabona	25
sport & cultură
Demostene Șofron Excelența în sport, excelența la
patul bolnavilor	26
rânduri de ocazie
Radu Țuculescu Ars Maris 2011	27
jazz story
Ioan Mușlea	Sfârșitul e un nou început	28
muzica
Mugurel Scutăreanu Sindromul Zamfir	29
teatru
Claudiu Groza	Spectator la București. FNT 2011 30
Claudiu Groza	Secretul magic de la "Puck"	31
film
Ioan-Pavel Azap Drama (su)râsului	32
Adrian Țion Porția de râs a toamnei	33
Ioan-Pavel Azap O anamneză necesară (VII)	34
Lucian Maier Din dragoste, cu cele mai bune intenții 35
colaționări
Alexandru Jurcan Confuzia, pânda și pistolul 35
plastica
Livius George Ilea Avatarul "Firului vrăjit" și duhul
solar al nedeii dacice	36
plastica
Avatarul „Firului vrăjit” °i
duhul solar al nedeii dacice
Angela Roman Popescu pe simezele Muzeului de Artă clujean
| Livius George Ilea
Prezentă în galerii de artă din Europa -
Rimini (Italia, 1990), Zalaegerszeg
(Ungaria, 1994), Viterbo (Italia, 2008),
Viena (Austria, 2010), însă cu vădită
parcimonie „acasă”, în spațiul expozițional
clujean, Angela Roman Popescu (n. 1948,
Mureș, absolventă a secției Textile a
Institutului de Arte Plastice și Decorative
clujean, 1974) pare a fi intrat sub incidența
unor constelații mai favorabile „reconcilierii”
cu exigențele publicului iubitor de frumos al
Cetății de la poalele Feleacului. Un prim pas
de făcut, în întâmpinarea acestui avizat
partener de dialog cultural urma să fie o
amplă selecție din lucrările sale; și a fost să
fie și cea dintâi expoziție personală a
plasticienei găzduită de Muzeul de Artă din
Cluj (29 septembrie - 30 octombrie a.c.),
purtând titlul generic: „Firul vrăjit”.
Simbolic, banalul fir de ață, eliberat de
servituțile utilitarismului cotidian, își re-
dobândește în mâinile înzestrate ale artistei
textiliste încărcătura spirituală reiterând
parcursul delicatului fir al lui Arachne, fir al
sorții urzit în taină de vreo Ursitoare, ori
chiar al aceluia tors de prima Evă, cu suspine
tânjind după pierduta-i haină de lumină
paradisiacă, adică, mai pe scurt, devine „firul
vrăjit”.
Sfidându-și inerentele limitări -
perisabilitatea, proiectarea sa bidimensională
ori exterioritatea în raport cu ființa umană,
firul textil își dezvăluie prin lucrările sale
dimensiunea atemporală, vocația cosmică
precum și cea de mesager al unei interiorități
specifice, expresive, - cea a artistului creator.
Vibrând deopotrivă înlăuntrul unei matrici
stilistice marcat autohtone, cât și pe lungimea
de undă a unei globalizante postmodernități,
„firul” Angelei Roman Popescu „se țese de la
sine”, cu maximă naturalețe, fie că este vorba
de haute-lisse, basse-lisse, broderie ori alte
modalități tehnice, specifice unui rețetar
tradițional sau arsenalului tehnic propriu, fie
că se dedă la improvizații de sorginte Dada -
colaje, tehnici mixte, micro-instalații, obiect
textil, - în acest din urmă caz, împărțind
„luminile rampei” cu varii materiale
anexe/conexe.
Etalând o disponibilitate structivă aproape
deconcertantă, „firul vrăjit” este, în fapt,
atent orchestrat în compoziții mizând mereu
pe cartea unui armistițiu formal și cromatic,
parcă gata mereu de a fi încălcat: grafismul se
poate oricând converti în arhitecturalitate,
armonia ton în ton în armonie
contrapunctică, forma geometrică rigidă în
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din tară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 18 lei - trimestru,
36 lei - semestru, 72 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 27 lei - trimestru,
54 lei - semestru, 108 lei - un an. Persoanele interesate sunt RUgATE să achite suma
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU Să O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
fluidități magmatice, viscerale.
Deși infuzat în profunzime cu duhul
nedeilor dacice, purtând în filigran pecetea
unui ritual solar, discursul plastic „urzit” de
„firul vrăjit” al Angelei Roman Popescu este
departe de a putea fi etichetat drept „arhaic”
ori „etno”, autoarea deschizându-se,
„pierzându-se” uneori, cu savuroasă inocență,
în rafinamentele unor neașteptate prospectări
ludice, vădind o sensibilitate citadină acut
contemporană, capabilă să asimileze
paradigme stilistice eterogene în cheie
proprie.
Dacă lucrări în regim „more geometrico”
din ciclul Colinelor ori a Stogurilor aduc în
prim-plan un minimalism formal comparabil
cu purismul neo-bizantin al Cupolelor ori
Absidelor unui Marin Gherasim,
contrabalansat de o somptuozitate cromatică
similară cu cea a picturilor Sultanei Maitec,
lucrări precum Firul vrăjit ori Tradiție uitată
invită ochiul spectatorului să arunce o privire
fugitivă în culisele unui meșteșug venit de pe
alte paliere temporale, destinat, parcă, unui
cerc restrâns de „inițiați”; nostalgicul Buchet
de mireasă al bunicii suscită reverii Art
Nouveau, în vreme ce compoziții precum
Labirintul nopții ori Grădina tinereții
dezvăluie un spirit flexibil, expansiv, de o
indubitabilă modernitate.
Speculând abil sonoritățile specifice
variilor materii/materiale, desfășurând
compoziții totodată seriale și proteiforme,
conciliind structura intens elaborată formal cu
rodul fericit al hazardului, lucrările ce prind
viață în creuzetul ocult al Angelei Roman
Popescu se înscriu în memoria afectivă a
privitorului ca engrame/caligrame de o
densitate semantică de mandala, implicând
percepția holistică, integratoare, cât și varii
nivele de lectură, ori corespondențe în
domenii artistice non-vizuale, cel mai
pregnant, impunându-se probabil cel muzical,
- sonurile tuburilor de orgă fiind în mod
explicit invocate de către artista însăși.
Răspunzând, astfel, unei conjuncții stelare
faste, Angela Roman Popescu, ca de altfel
orice mereu tânăr artist autentic, promite - în
ciuda restricțiilor impuse de timp și de ...
timpuri - că-și va urmări „firul vrăjit” până la
capăt.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
9423416 100180
Black
Pantone 253 U