Black
PANTONE portocaliu
TRIBUNA
215
Județul Cluj
3 lei
Revista de cultură • serie noua • anul X • 16-31 august 2011
O carte în dezbatere
Ștefan Manasia
motocicleta
de lemn
Petru Poantă
Clujul
interbelic
Film
O anamneză
necesară
Ilustrația numărului: Ana Raveca Brânzas
-(j)- Black PANTONE violet
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Marius Jucan
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
loan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Marc Maria Georgeta
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L. G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
in memoriam
Mircea Ivănescu murind, eu
nu voi mai putea ajunge
niciodată la Sibiu
I Vasile Gogea
Se întîmplă uneori în lume așa: odată cu
dispariția unui om să dispară și spațiul locuit
de acesta. Umplut, adică, de ființa lui vie. Pe
care nu poți să-l vezi, să-l vizitezi sau să respiri
pur și simplu cîteva clipe în dimensiunile lui decît
numai și numai în prezența stăpînitorului său
absolut.
Astfel se întîmplă acum, îmi dau seama,
pentru mine, murind Mircea Ivănescu.
Prin 1997, parcă prin primăvară, prozatorul și
jurnalistul Octavian Hoandră, angajat la vremea
aceea în felurite proiecte și programe în zona
Sibiu, în complicitate cu Radu Văcărescu și Iustin
Panța în orașul de pe Cibin, dar și cu Ion
Mureșan și Alexandru Vlad, în orașul de pe
Someș, au pus la cale o lansare a recentului meu
volum Fragmente salvate (apărut la Polirom), la
care - prin nu știu ce mijloace persuasive reușiseră
să-l convingă - urma să fiu prezentat de Mircea
Ivănescu. Evenimentul chiar a avut loc, și Mircea
Ivănescu chiar a prezentat cartea. Dar întîmplarea
(?), sau emoția mea pentru iminenta întîlnire cu
Mopete, a făcut ca să nu ne sincronizăm cei care
plecam de la Cluj și să rămîn să bat străzile
burgului toată acea zi, precum Leopold Bloom,
cuprins de o suferință aproape fizică, dar și de un
dizolvant sentiment de vină morală.
Anii au trecut apoi și recuperarea acelei
întîlniri ratate nu s-a mai produs. Uneori,
asemenea întîlniri ratate, dar pe care le ții minte
toată viața, te marchează mai mult decît o serie
lungă de întîlniri pe care le uiți la fel de repede
cum uiți că ai mîncat o înghețată.
Prezența unei singure absențe este de multe ori
mai persistentă decît absența a sute de prezențe.
Am mai trecut, apoi, prin Sibiu doar de cîteva
ori, la intervale mari de timp, în grabă și stînjenit
de tot felul de servituți. Dar, totdeauna cu spaima
că m-aș putea intersecta pe stradă în Grosser Ring
ori Kleine Ring, pe promenada Bretter sau în față
la Hotel Romischer Kaiser, sau la Bufnița, sau pe
lîngă orfeline, sau pe Heltaustrasse, pe Podul
mincinoșilor ori sub Zidul Ceătății cu Mopete și
să nu-l recunosc! Cred că nici nu-i mulțumisem
măcar, cum se cuvine, lui Mircea Ivănescu pentru
că printre Kafka, Joyce, Faulkner, Eliot, Fitzgerald,
Musil și alții a găsit timp și pentru mine. Pentru
Fragmentele mele salvate și de el, pentru a nu
știu cîta oară, în ultimul moment. Dar această
întîlnire care n-a avut loc va rămîne de-acum un
fragment definitiv pierdut. Pentru că Mircea
Ivănescu murind, eu nu voi mai putea ajunge
niciodată la Sibiu, în Sibiul acela în care, în mod
miraculos, datorită lui, un orologiu a bătut odată
pentru mine!
Fără el, mi-e teamă că Sibiul a redevenit -
pentru mine - orașul elevilor de la școlile de
ofițeri și al studenților de la Institutul teologic, al
ciobanilor milionari și al țiganilor pe post de
înlocuitori de sași... Speranța mea de a descoperi,
împreună cu el, măcar o parte din „circumferința”
Cercului de la Sibiu, ori urmele pașilor lui Noica
Responsabil de număr: Claudiu Groza
prin bătrînul burg s-au năruit brusc, întocmai
unui castel din cărți de joc. (Mai tînărul său
prieten, poetul Radu Vancu evoca acum cîteva
zile, pe blogul său, o „scenă” povestită chiar de
poetul „încartiruit” în Sibiu. Cred că merită s-o
reproduc:
„Îmi povestea că, prin anii '80, unul dintre
chelnerii de la Bufnița obișnuia să-i aducă o vodcă
mică, șoptindu-i conspirativ:
- Pentru dumneavoastră, domnule Noica.
Firește, protesta, indignat că o celebritate precum
Noica poate fi confundată cu un atât de
insignifiant mare poet:
- Dar eu nu sunt domnul Noica!
Iar chelnerul, zâmbind conspirativ, murmura:
- Lăsați că știm noi...”
(Pînă și chelnerul acela va ști pînă la moarte
ceva despre Mircea Ivănescu ce eu nu voi mai
afla niciodată! Sau, despre Noica!)
«semn»
Există o fotografie, făcută la Sibiu, în care
Mircea Ivănescu este cuprins protector și tandru
peste umeri, cu un braț, de Mihai Șora. Ei sunt
încadrați de doi poeți mai tineri. Poate chiar mult
mai tineri. Ce întîlnire! Nu se poate imagina o
mai solidă ilustrare a solidarității dintre filosofia
“dialogului generalizat” și arta “dialogului poetic”,
ambele “fără frontiere” și reprezentate la
superlativ. Și cum vine, protector, filosoful Mihai
Șora și acum, lîngă poezia prietenului său, Mircea
Ivănescu! S-a spus despre acesta că “depoetizează
poezia”, cînd, în fapt el o “depozita”, o
“tezauriza”, o “avea”. Spune Mihai Șora (în A fi.
A face. A avea):
“Ceea ce faci (fără vreun model în fața
ochilor, ci doar cu un impuls din neștiuta sinea
ta) pentru ca să fii (cu prospețimea manifestării
întemeiate) se «depune» mereu în «urma» ta, ca
un habitus (ontologic, firește), ca propriul tău
«sunt» (de atunci), devenit (acum) avut, sub titlul
de «fost»”.
“Am să scriu odată un tratat despre seară” -
spunea Mircea Ivănescu. Nu l-a mai scris. Și se
face tot mai frig în Sibiul în care un orologiu a
bătut odată special pentru mine.
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Spre gloria apusă a succesului
Oana Pughineanu
De când cu cazul Breivik care agită pe bună
dreptate spiritele de stânga și de dreapta,
devenind de fapt încă un motiv ca adepții
uneia sau alteia dintre părți să regurgiteze acuze și
liste de programe care au dat greș de o parte și de
alta... ocolind mai mult sau mai puțin evenimentul în
sine... nu încetează să îmi treacă prin minte o
întrebare: ce înseamnă pentru un tânăr occidental
(îndeajuns de norocos încăt să nu facă parte din nicio
minoritate) a trăi în societate? Cum concepe el
societatea? Ce îi spune acest cuvânt? Înclin să cred
că pentru mulți dintre acești tineri (sau mai bine spus
eterni adolescenți și învățăcei) „societatea” se reduce
la o masă anonimă de indivizi care-i înconjoară. E o
supă indistinctă, mai degrabă anorganică, ce le
zumzăie în urechi câteodată (când își scoat căștile de
la mp3). O mai întâlnesc sub forma unei „forțe”
constrângătoare când plătesc taxe sau primesc
amenzi pe mijloacele de transport în comun. Dar
mai ales - și asta o spun după o plimbare printre
blogurile tinerilor în care apare expresia „a trăi în
societate” - o întâlnesc prin noile mijloace de
comunicare. Contactul cu societatea se produce, dacă
e să dau crezare blogurilor, mai ales pe mess și pe
forumuri. Și la ce folosește acest contact? Răspunsul
e unanim: la a nu fi singur. Mi se pare simptomatică
și de loc de luat în râs această afirmație. Nu e vorba
de faptul că acești adolescenți întârziați confundă
comunitatea cu societatea, ci e vorba de faptul că
undeva la nivelul trecerii dinspre comunitate (încă ne
mai naștem și creștem în comunități) spre societate s-
a produs un scurtcircuit. Adolescentul întârziat e
expulzat mai devreme sau mai târziu din micul cerc
al părinților și al prietenilor de școală în cercul social
care, departe de a-i mai cere „responsabilități”, îi
transformă parcursul într-o lungă, aproape infinită
serie de autoreificări. Nu mai e vorba de mult
comentatul eșec al „persoanei”, ci de eșecul
producerii a însăși individului care ar trebui să
populeze societatea.
De când cu contractele sociale care trebuiau să
regelze contactele dintre oamenii văzuți ca lupi,
drumul spre o putere care se afirmă ca exclusiv
polițienească era deschis. În zilele noastre, în care
polițienesc se suprapune peste manipulativ, ne trezim
într-un punct mort în care presupusul individ nu mai
are spațiu pentru a jongla în drumul spre propria
autonomie între cele două tipuri de recunoașteri pe
care i le oferă societatea, de care vorbește Todorov în
cartea intitulată sugestiv "Viața comună”. Pe de o
parte există „recunoașterea de conformitate”, iar pe
de alta „recunoașterea de distincție”. Succesul este
ingredientul unic recunoscut în societatea de consum
ca fiind valabil, oferind recunoașterea de distincție,
dar distincția însăși tinde să recadă într-un soi de
conformitate în măsura în care societatea refuză să
conceapă succesul în afara logicii eficientizării unei
acțiuni. Prin urmare individului, îi rămâne ca mod de
afirmare o paradoxală recunoaștere prin
conformitatea distincției care i se acordă. Mai
degrabă decât a-l felicita pentru o opțiune
„autonomă”, societatea îl binecuvântează cu un „Și
tu ai reușit să faci asemeni lui X care e plin de
succes” (nu contează că acel X a inventat un prog-
ram antivirus sau un produs artistic). Succesul, dacă
ar fi să vorbim în termeni moderni, este lipsit de
glorie. Câțiva șoareci de laborator au reușit să ajungă
primii la capătul cursei cu obstacole, dar niciunuia nu
i-a trecut prin cap să roadă cușca însăși. Dificultatea
pe care un individ doritor de recunoaștere de
distincție o întâmpină e cu atât mai mare în
societățile democratice care se mândresc cu falsele
șanse și drepturi egale. Pe parcursul cursei pentru
succes se elimină practic ceea ce am putea numi un
soi de imperativ iluminist, singurul care - trebuie să
recunoaștem - a preluat rămășițele persoanei și a
imprimat o oarecare conduită individului modern.
Imperativul era acela al unei continue elaborări de
sine, spre atingerea unui cât mai mare grad de
independență. Mulți dintre teoreticienii modernității
credeau că singurul domeniu în care se putea
desfășura o astfel de activitate era cel artistic, iar
teoria supraomului a dus la extrem această premisă:
materia artei devenea omul însuși. Dar dacă omul
reușise să creeze o artă pentru artă i-a fost imposibil
să devină el însuși una. Limitele transformării de sine
nu țin numai de planul inteligenței sau al imaginației,
ci de contactele pe care le avem cu ceilalți. Și tocmai
aici, logica succesului scurtcircuitează trecerea de la
comunitate (cea familială bunăoară), la societate.
Durkheim, operând cu o distincție între „solidaritatea
mecanică” (bazată pe asemănarea indivizilor, specifică
societăților arhaice) și „solidaritatea organică”
specifică diviziunii muncii (nici un individ nu-și este
suficient sieși și nici o „grupare” nu poate trăi în
afara contractului social) avertiza asupra faptului că
acest ultim tip de solidaritate ajunge să confrunte
societatea cu situația în care între indivizi există tot
mai puține puncte morale comune. Deriva socială
este cel mai adesea politizată și nevoia de
apartenență a individului la un grup ia formele
patogene ale extremismului. Excluderea comunității
în favoarea societății nu va elimina nevoia psihologică
de apartenență sau de relație afectivă. Soluția pe care
Durkheim o prevede spre sfârșitul vieții este aceea a
unui retur periodic la situații de fuziune colectivă.
Este, am putea spune o soluție aflată la antipodul
„emancipării” iluministe. După cum observă Focuault
starea de „minorat” este văzută de Kant ca „stare a
voinței noastre, care ne face să acceptăm autoritatea
altcuiva pentru a ne lăsa călăuziți în domeniile în
care s-ar cuveni să ne folosim de propria rațiune”. În
mod evident diviziunea muncii și mai apoi societatea
de consum frânează masiv ieșirea noastră din
„minorat”. Depindem ca indivizi ai societății nu de
construirea artistică sau rațională de sine, ci de
capacitatea de a ne „specializa” și de a ne face
dependenți de obiectele tot mai sofisticate ale
tehnicii. Ce anume în afară de semnele consumului îl
poate face pe adolescentul întârziat să se simtă ca
fiind „integrat”, aparținând unei comunități de sens?
Nu se transformă societatea într-un soi de hydră cu
două capete: pe de o parte cea polițienească, iar pe
de alta confundându-se cu zumzetul confuz al
forumurilor virtuale? Pentru adolescentul întârziat,
sau mai bine spus, pentru adolescența prelungită cu
forța la care e supus fiecare individ bombardat de
teroarea publicitară, de teroarea media în general, a
extrage puncte morale comune devine extrem de
greu. Individul lipsit de parcursul spre prorpia
autonomie intră în societate la fel cum un pacient
intră pe internet: căutând diagnosticul, în miile de
răspunsuri i se va părea că suferă de toate bolile.
Tratamentele le va alege în funcție de forța
seducătoare a unui discurs ce mimează vechile relații
afective comunitare. Tinerii care se grupează în mod
îngrijorător în noi comunități extremiste (pe la noi
sponsorizate de BNR) o fac pentru că încă în ei mai
sălășluiește o dorință antropogenă care nu ține numai
de conservarea vieții, ci este o dorință de
Recunoaștere. Odată scurtcircuitat drumul către
ieșirea din minorat (saltul de la comunitatea familială
la societate), odată divizată munca și deghizată lipsa
de autonomie într-o falsă diversitate, Recunoașterea
se poate obține doar pe două căi: prin
împopoțănarea cu semnele succesului sau recurgerea
la mitologiile seducătoare ale unei „solidarități
mecanice” (de la ineptele „cosmologii” new age la
fenomenele „emo” sau discursurile extremiste).
Breivik pe care amicii îl descriau ca fiind retras, un
soi de „băiatul mamei” care nu prea a avut un
contact real cu lumea din afara căminului (unul
dezbinat oricum) până la vărsta de 30 de ani
regurgitează în discursul lui toate nostalgiile unui
individ privat de Recunoaștere: “I do not approve of
the super-liberal, matriarchal upbringing as it
completely lacked discipline and has contributed to
feminising me to a certain degree” („Nu sunt de
acord cu modul super-liberal, matriarhal al educației,
lipsit total de disciplină și care a contribuit la
feminizarea mea într-o anumită măsură”).
În absența solidarității mecanice, omul luminilor
a încercat să submine haosul social, distanța dintre
eu și ceilalți, prin ceea ce a numit construcția unei
subiectivități. De fapt, ar fi mai degrabă vorba, nu de
construcția subiectivității, ci de sentimentul de a avea
o subiectivitate în momentul în care omul se dedică
unei construcții prin intermediul cunoașterii. Când
cunoașterea a încetat să fie o simplă fagocitare a
lumii, iar recunoașterea nu a mai putut fi redusă la o
luptă acerbă între subiecți (după modelul hegelian),
brusc indivizii și-au pierdut echilibrul. Angoasa
descrisă de toți filosofii existențialiști poate fi
interpretată și ca simptom și un răspuns la eșecul
iluminist de a satisface nevoia umană de fuzionare cu
semenii. Chiar și sociologiile care au mizat pe
îndepărtarea individului de semenii săi (în care e bine
ca„mulțumirea noastră să atârne de noi”, după spusa
lui Montaigne), au recunoscut imposibilitatea
exluderii celuilalt fie și numai datorită “dorinței de
onoruri”. Pe de altă parte, pe plan psihic nu există o
trăire a „vidului”. Singurătatea pe care tinerii o evocă
este după cum ar spune același Todorov, „un caz
particular al interacțiunii sociale”. Nu există un eu
romantic al dorinței disociat de un eu social. Vocile
celorlalți continuă să ne traverseze chiar dacă noi am
pierdut capacitatea de a le controla printr-un „eu”,
adică am pierdut capacitatea de a (ne) construi. Chiar
și o rațiune, oricât de autonomă nu este decât o
modelare a mitseinului. Până și contactul cu neantul,
nu e decât o mascare a acestei nevoi de fuziune, care
în extrem se produce ca disoluție. Aș vedea în
atentatul din Norvegia sau în revoltele stradale din
Anglia, nu atât o conștiință revoluționară, o autentică
dorință de a schimba mecanismele sociale, ci o
revoltă a celor care neavând succes recurg, pentru
obținerea recunoașterii, la beția fuzională pe care și-o
procură în ieșirile în masă și în crimă. Descriind
aceste izbucniri unul dintre reporterii de la Guardian
vorbește nu doar de „lăcomia defavorizaților”, ci de
participarea familiilor care găsesc „distractivă” toată
afacerea urmărind spectacolul violenței din mașină în
timp ce copiii lor se „autoeducă” filmând totul pe
iphone. Unii adolescenți sunt îndemnați de părinți să
îngroașe pungile de cumpărături în timpul spargerilor,
dar alții nici măcar nu le fură, ci se distrează
zdrobind televizoarele și celulare în stradă (“The
Salford riots and the greed of the disenfranchised”,
guardian.co.uk, 10 august). Ar trebui să ne întrebăm
la modul cel mai serios: eșuata construcție de sine nu
răbufnește cumva în nevoia asocială de a fuziona (în
afara succesului și în afara contractului) prin cele trei
ingrediente mereu la îndemână pe care le amintea
Pavese în Meseria de a trăi: sexul, alcoolul/drogurile
și sângele?
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Umilirea animalelor,
studiu pe bombe
| Cosmina Morosan
val chimic
umilirea animalelor
București, Casa de Pariuri Literare, 2010
“In such a time of open secrets, where a crazy small-
scale economy splits thinking, where so-called society
dissolves into hundreds of thousands of strands of
planning and improvisation that mutually ignore one
another but are related through all kinds of absurdities
—in such a time it cannot do enlightenment, or what is
left of it, any harm to reflect critically on its founda-
tions.” (Peter Sloterdijk)
Posibilitățile de resuscitare prin organizarea
sau, cel puțin, punctarea anumitor
conexiuni, expriențe fresh în interiorul
realitații apartin în primul rând poeziei.
Asemenea gesturilor singulare ce reactivează
privirile unei mulțimi, discursul poetic reușește să
reziste oricărei făcături cotidiene. În acest sens,
volumul umilirea animalelor al lui val chimic
reușește o dublă calificare: interiorizarea unei
anumite perspective nededate fluxului (nenatural)
uman și stabilizarea unui încadrament social
disolutiv, formulat în eșec. Astfel, autoarea face
față oricăror încercări de prelungire a tradiției,
singurele link-uri aferente acestei cărți fiind acea
urgență a tratării definitive de elementul -
presupus real - resimtiț la Ruxandra Novac,
incisivitatea unui Andrei Peniuc (și Liviu
Diamandi) sau imponderabilitatea stilistică
regăsită la Gabriella Eftimie.
Debutând cu un raport negativ, ciclul “zile cu
femeia chimică” pare a sta în prelungirea textelor-
ecou ale unui Daniel (din Posibilitatea unei
insule) prin încropirea milimetrică a fâșiilor
despre realitate: “daca s-ar deteriora peisajul, dacă
s-ar face atât de frumos, că numai o/ reacție
chimică extremă i-ar putea fi cauza, de-abia atunci
o să fiu fericit/ să fac parte din el, deși va
rămâne întoteauna o amintire din viitor”.
Sinonime vor fi și cadrele tari ale lui Jed (din
Harta și Teritoriul), personaj a cărui privire nu
necesită un inter(-)mediu, mănunchiuri de
interpretări pentru a percepe datele momentane,
clare ale lumii.
Evenimentele se implantează iremediabil într-o
scenetă a predeterminărilor - ieșirea din asta e
reprezentată doar de o anumită obsesie pentru
tot ce colapsează nefictiv, trăgând dupa sine
asamblajul lumii, așa cum e ea. Distorsiunea
oricăror formule de greutate ce dau sens devine
iminentă, persoana-care-raportează având acces
doar la o subtilă permutare actanțială în contact
cu ceilalți : “mă fac animatoare/ discuții
serioase:/ să pun în cumpănă,/ distrug
familia.”(PS2/ cuceresc populații migratoare). În
ritmul acelor ceilalți, posibilitățile reactive se
mutilează, singura salvare fiind oferirea
informațiilor-despre, nimic nesusținându-se în
afara consimțământului că asta nu e varianta ok.
Entitatea din spatele camerelor, foșnetele
mecanice ale aparatelor, cadența obositoare a
absorbției realității transformă eul într-un pion ce
încearcă, la modul compulsiv, reificarea propriei
interiorități: “pornesc și sting aparatele, pornesc și
opresc aparatele/ vreau să fiu lasat în pace/
pentru că am intrat în producție, nu pot fi lăsat
în pace//[...]ceva în creștere, dar mecanic - cu
control susținut/ o lentilă mică, suprapusă,/ ceva
puternic, dar îndeajuns de labil, ajunge să mă
pervertească. ” (m/f 13) ; “motorul cel mai
mare și-a încetat activitatea/ trebuie/ și de unde
să mă mai iau/ să reacționez prompt să acționez”
(originea).
În mod firesc, istoria eului nu se grefează pe
o platformă afectivă. Există o anumită consimțire
a mișcării, a formulării ei scindate, percepția unei
tușe grele, umane e însă puternic estompată,
rămânând posibilă doar conștientizarea unui
tensiuni vagi în loc de emoție. Obligația externă
de a se lua în posesie se termină cu o negare a
legăturii cu ceea ce se dovedește a fi
persoana: “nu îmi place să vorbesc despre mine,/
nu mă iubesc, dar sunt un corp întreg,/
integru//[...]/ îmbătrânesc/ și mut obiectele din
casă - un act la fel de puțin curajos ca moartea”
(zile cu femeia chimică).
Într-unul dintre cele mai puternice poeme ale
volumului, mama, se încearcă o minimă
organizare prin racordarea eului (“mașinăria/ pe
care ai învățat-o funcționează fără tine”) la
episoadele în viteză ale unui cosmos în care “nu
există nici un centru/ doar juxtapuneri ale
resturilor tale, grămezi de gunoi la periferii”. Ceea
ce se impune a fi ‘viața ‘ e sinonimă unui
continuum nesusținut emotional, potențat de
“obiecte neînfrânate, dedate plăcerii și fărădelegii/
care trezesc în tine speranța de viață/ și
posedarea fără limite”. Iată cum, în poemul Spin,
se ajunge la chestionarea propriilor impulsuri ce
dovedesc viața: “în trecere, degetele de la o mână
apasă pe un/ cântar electronic/ o sută cincizeci
de grame// cine ești tu oare, spin electro-
magnetic brusc excitat?”. Recluziunea e posibilă
numai în proiectarea scindată a unor “amintiri
din viitor”, dupa cum citim într-un poem. În
condițiile în care existența prinde dimensiuni
“reale și imposibile” (după cum ar spune
Foucault), doar imaginarea unui spațiu consistent
în care “muzica/ să nu mai fie silită să facă/
nimic” reprezintă o zonă de securizare, departe
de orice fals-mediu al “lucrurilor fără noimă” care
“favorizează/ sănătatea creierului” (din “pauza de
lucru”).
Există o miză vădit socială în poemele
autoarei, prefigurată înca din primul ciclu. În
partea a doua reflexele de percepție ale eului iau
forma unor adevărate reportaje dystopice. Seriile
de Sarcini listează punctual teritorii definitiv
îngrădite de actele ‘seducției zilnice’. Misiunea
eului vine din nevoia rectificarii, val chimic
reușind, dincolo de asta, un anumit tip de
contracție stilistică din care iese poezie adevărată:
“zice, am bătut așa de tare ouăle/ după tot
tămbălăul de azi/ că parcă îmi vedeam mâna cum
se transformă/ în mixer/ păi e normal să ai
asemenea emoții în bucătărie/ de parcă ridicăm
elicopterul de la sol ?” (sarcini, onoarea).
Distracția privilegiază lipsa de contact,
comuniunea are loc doar prin pactizarea cu
“câinii lor albi, și puii lor albi, uriași, ridicoli, cu
pieptul numai o inima”, pe fundalul războiului
domestic, în decorul lucrurilor bune de aruncat
se încheagă statement-ul unei voci umane,
aproape inaudibile: “- o, mușchi de pădure,/ câte
diamante poți suporta pe întinderea ta -”.
Ana Raveca Brânzaș
Foi de gheață, tehnică personală, detaliu, 2007
4
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Un îndreptar despre diversiune
| Ion Radu Zăgreanu
Sergiu Pavel Dan
Cărările diversiunii
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2009
Cartea Cărările diversiunii a universitarului
filolog Sergiu Pavel Dan poate fi
considerată un îndreptar despre diversiune
și efectele ei.
În abordarea temei se procedează didactic,
prin explicarea termenului „diversiune”
(„Preambul explicativ”): „deturnare, abatere,
manipulare, mistificare, deviere a intențiilor
gândurilor sau rosturilor cuiva”.
Eseul lui Sergiu Pavel Dan se vrea o „relevare
a perspectivei filosofico-moraliste” a subiectului și
în același timp o înțeleaptă atenționare
cronicărească: „să rămâie feciorilor și nepoților de
învățătură, despre cele rele să se ferească și să
socotească, iar despre cele bune să urmeze.”
(Grigore Ureche).
Tot în preambulul lucrării sunt delimitate
câteva aspecte teoretice despre diversiune,
plecându-se de la influențele manipulante
familiale privitoare la alegerea profesiunii sau a
„opțiunii matrimoniale”, cele cu bune intenții,
deci benignă, la dezinformările anglo-americane
referitoare la debarcarea din iunie 1944,
încercându-se chiar și anumite clasificări ale
diversiunii: prin ricoșeu istoric, prin absolutizarea
unor convingeri, de exemplu, discreditarea
regalității în Roma și instaurarea republicii,
diversiunea „răsfrângerii” prin hiperbolizarea
grotescă și slugarnică a unor calități (Goebbels îl
considera pe Hitler „cel mai mare comandant de
oști al tuturor timpurilor”, poetul Adrian
Păunescu îl „răsfăța” pe Nicolae Ceaușescu,
adulatoriu, cu sintagma „marele cârmaci”).
Diversiunea se sprijină pe calomniere, pe
răstălmăciri, pe perturbarea unor festivități, pe
instigarea la răzmeriță, pe racolări de martori
mincinoși, pe înscenări, incendieri puse pe seama
adversarului, ingerințe compromițătoare în
intimitatea unei familii, pe organizarea de
contramanifestații etc. Mass-media a jucat un rol
important în promovarea diversiunii. Ea poate
avea o „finalitate” ofensivă sau defensivă.
După această introducere urmează
exemplificările despre diversiune începând cu
versiunile ei literare: înscenarea teatrală
demascatoare și „flagelatoare” din Hamlet de
W. Shakespeare, compromiterea balului luliei
Mihailovna, soția guvernatorului guberniei, din
romanul Demonii de F. M. Dostoievski,
mascarada împotriva soției primarului din
romanul lui Thomas Hardy Primarul din
Casterbridge.
Nu lipsesc nici exemplele din textele
românești, Înmormântarea lui Urcan Bătrânul și
Priveghiul de Pavel Dan. De obicei capitolele cărții
se încheie prin pertinente concluzionări. În
Hamlet, Primarul din Casterbridge și Priveghiul,
„instigatorul vizează și erodează o realitate
stabilă” în ochii comunității.
Exemplele de diversiune analizate sunt deseori
comparate cu cele din mediul românesc, mai
vechi sau cel actual. Deturnarea politică este
folosită în cazul ceremoniei funebre a lui Caesar,
în specularea testamentului său care desemnase ca
moștenitor și pe Decimus Brutus „unul dintre
participanți la... atentat”.
Prejudecata antiregalistă în Roma a fost
cultivată tot prin diversiune, pe fundalul „crizei
de creștere a imperiului”. Argumentarea
diversiunilor în Roma antică relevă încă o dată
excelenta cunoaștere a istoriei Romei de către
autorul lucrărilor Spiritul Romei (1979) și Visul
lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică
(1983). Nu întâmplător profesorul Sergiu Pavel
Dan, aflat într-o inspecție de gradul I la un
învățător de pe valea Rebrei, i-a acordat repede
acestuia nota zece pentru o lucrare despre
educația prin și pentru muncă la elevi (în ton cu
moda epocii comuniste), vorbind apoi asistenței
vreo două ore despre Roma. Asta se întâmpla
prin 1982.
Tot un cumul de diversiuni, sprijinite bine și
de presă, a condus la decapitarea reginei Franței,
Maria Antoaneta, acuzată și de incest cu fiul său
înfometat să declare acest fapt.
Căderea Bastiliei a fost transformată într-o
falsă mitizare. În momentul asaltului ei erau
închiși acolo un nobil (la cererea familiei sale),
„un idiot și patru escroci de duzină”.
Manevre diversioniste au precedat multe din
asasinatele politice. Destoinicul, dar severul
conducător de oști Aurelian a fost „lucrat” de
secretarul său imperial Mnesteus care i-a falsificat
semnătura pe o presupusă listă cu ofițeri „hărăziți
pedepsei capitale”, consemnându-se și el printre
cei vizați.
Crudul Robespierre sfârșește fiind acuzat de
pretenții regaliste. Se năștea astfel ideea, dragă
apoi și comuniștilor, că „republica este neapărat
excelentă iar monarhia mizerabilă”.
Un soi de diversiune, în variantă literară,
întâlnim în romanul Răscoala al lui Liviu
Rebreanu. În localitatea Amara apar doi călăreți,
pe cai albi, cu poruncă de la Vodă ca țăranii să-și
împartă moșiile și să-i alunge pe boieri. Cercetând
documentele răscoalei Alex Mihai Stoenescu
descoperă prezența unor agenți ruși prin satele
Moldovei chemând la revoltă. Agenții străini au
fost prezenți și în decembrie 1989.
Interesant cum o diversiune din varianta
literară, cu deschideri spre fantastic, se regăsește
și în documentul istoric.
Conducătorii răscoalei Horea, Cloșca și Crișan
au manevrat „pretinsul legimism imperial al
răzvrătirii”, idee întâlnită atât în romanul
Crăișorul al lui Liviu Rebreanu, cât și în studiul
istoricului David Prodan Răscoala lui Horea
(1979). „Semnul împărătesc” care dovedea
consimțământul lui Iosif al Il-lea la răscoala
moților apare în romanul rebrenian și în
cercetarea lui David Prodan.
Sergiu Pavel Dan încearcă în eseul său să se
apropie de intențiile lui Lucian Boia (Istorie și mit
în conștiința românească, Editura Humanitas,
1997), de rescriere corectă a istoriei, de eliminare
a unor clișee lozincarde de sorginte comunistă.
Tot un mijlocitor între „semenii lor abordabili
și niște foruri net superioare” s-a vrut a fi și
Rasputin. El a speculat boala de hemofilie a
țareviciului, s-a amestecat în viața politică și
militară a Rusiei.
O depeșă instigatoare a declanșat războiul
franco-german din 1870. Diversiunea a fost de
multe ori asociată cu intimidarea. Așa a procedat
Hitler când a anexat Austria. Pentru ca naziștii să
acceadă la putere în 1933 Goebbels a incendiat
Reichstagul, Hitler și-a lichidat generalii de elită, a
declanșat războiul cu Polonia îmbrăcând niște
prizonieri din lagărele naziste în haine poloneze
punându-i să atace stația de radio de la Gleiwity.
Ultimul capitol al eseului, „Diversiunile
totalitarismului nepocăit - adică ale
comunismului”, prezintă succint diversiunile
comunismului care au precedat epurările
staliniste, înfometarea ucrainenilor, deportările.
Diversiunea național-comunistă a lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, continuată de Nicolae Ceaușescu
a fost ingenios construită. Rezultatele alegerilor
din 1946 din țara noastră au fost falsificate, foștii
tovarăși de drum au fost lichidați (cazul Lucrețiu
Pătrășcanu). Prin multiple diversiuni a fost
întreținut cultul personalității lui Nicolae
Ceaușescu, stimulat și de atitudinea lui din 1968,
când trupele Pactului de la Varșovia au invadat
Cehoslovacia. Mitul insubordonării față de
Moscova va fi demascat de generalul Ion Mihail
Pacepa (Orizonturi roșii, S.U.A., 1978).
Tot o diversiune a fost catalogarea
demonstranților de la Timișoara, din decembrie
1989, de către Nicolae Ceaușescu, drept
„huligani”. Diversiunea promisiunilor ceaușiste nu
a mai fost acceptată de popor la ultimul miting al
acestuia din decembrie 1989.
Metehnele diversioniste ale lui Nicolae
Ceaușescu au fost preluate de Ion Iliescu și
anturajul său, au fost propagate asiduu în special
de televiziunea română. Sergiu Pavel Dan
consemnează câteva dintre ele: atacarea TVR,
incendierea Inspectoratului de Poliție București,
născocirea teroriștilor, contramanifestația
împotriva reorganizării vechilor partide istorice,
mineriadele, campaniile electorale, turismul
electoral etc.
Mă mir cum de autorul acestui eseu nu a
consemnat diversiunile la adresa reînființării
Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică). Ele au
fost foarte multe, au fost puternic amplificate
mediatic și politic.
Eseul profesorului Sergiu Pavel Dan dezbate
un subiect interesant, actual, de atenționare,
fiindcă diversiunea este mereu folosită. Depinde
de noi, de inteligența și vigilența noastră de a o
sesiza și de a nu cădea în capcanele ei. Acest fapt
ne învață eseul profesorului Sergiu Pavel Dan.
P. S. Nu pot să nu reamintesc o întâmplare. În
1981, când profesorul Sergiu Pavel Dan mi-a fost
repartizat ca îndrumător științific pentru lucrarea
de gradul I, întâlnindu-l pe coridoarele Filologiei
clujene mi-a spus oarecum autoritar: ,,Mă, să nu
te pună dracu’ să-mi vii cu citate din Ceaușescu,
că te-am trântit”.
Ana Raveca Brânzaș
Din catalogul meu, 2000
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
o carte în dezbatere
Nelimitata umanitate a poeziei
J Ion Vlad
Ștefan Manasia
motocicleta de lemn
Bistrița, Editura Charmides, 2011
Să mai fii o dată ca înainte:/ iresponsabil și
fără a ști sfârșitul,/ să simți carnea: sete,
tandrețe, cîștig și pierdere,/ să tinzi mereu
spre acel altceva - spre ce?” (Gottfried Benn).
Credo-ul lui Ștefan Manasia se îmbogățește acum,
în volumul motocicleta de lemn, cu noi tonalități
prin cucerirea unor „spații” în mare parte inedite,
amplificînd și dînd universului său rezonanțe de o
impresionantă altitudine. Ciclul ceva dinspre
umanitate e simptomatic pentru constanta
percepțiilor și pentru transcenderea imediatului, a
realului: „cred în schimbările la nivel subcelular/
cred în prețul ce trebuie plătit/.../ cred în
schimbările la nivel subcelular/ în bătrînele
pocăite în Lennon/ și-n iarba răsărind foșgăind
peste tot” (Ieșirea din carapace). Lumea sa e
totdeauna tensionată prin substanța contrastelor,
prin imaginația care sesizează - lucid, dramatic -
o lume de o tulburătoare diversitate. Enunțul
succede unui noian de impresii devenind prin
magia poeziei o nouă înfățișare, obsedantă și
rememorată de poet (Pirații aerului).
Un alt ciclu, Ostroveni. Viața și contactele
(scris în 2003, însă modificat și recontextualizat),
reafirmă un spirit sensibil la luminile și umbrele
unei vîrste, prin excelență generatoare de nostalgii
și de un lirism vibrant. Poetica transmisă
cititorului ar părea să confirme aserțiunile
anterioare: „îți ia patru ani să ascuți o imagine, să
eliberezi/ în apa mîloasă un simbol, o vedenie/
un gest pe care nu l-ai dus niciodată pînă la
capăt/ un cuvînt care te roade, de-atîta timp, ca o
tenie// sau remușcarea umflată, sudoarea/ ce
te-nsemnează în cearșafuri de sînge/ aerul în care
levitează prieteni iubiți/ vînăt, te sărută pe gură,
te strînge”. Confesiunea e directă, dar ea respinge
orice nuanțe de lirism edulcorat, erodîndu-l și
conferind versului o dramatică a sa, inimitabilă,
gravă. Coloana sonoră, s-o numesc astfel, e
încărcată de tonuri ample, puternice.
Și totuși, amintirile, ritmul și cumulul de
impresii convertesc în sonuri orchestrate cu
finețe, dar și cu duritate, un univers indelebil,
rostit prin jocul imaginarului poetic, prin
metafora defel comodă și transparentă. Ștefan
Manasia regăsește frecvent cadențele poeziei lirice
consacrate prin deceniile creației lui Ion Barbu și
Tudor Arghezi sau George Bacovia, prin
experiența avangardei românești (B. Fundoianu,
Ilarie Voronca și, mai apoi, prin Geo Dumitrescu
și mulți alții). Există un univers explorat de el,
cunoscîndu-și bine precursorii și contemporanii,
un univers al său prin alchimia și combinația
discursului liric adesea surprinzător, ca în acest
poem: „Sîntem delfinii/ mărilor virtuale/ Aici
omul încă/ nu a harponat// Aici petele/ de
hidrocarburi/ nu au întins cuverturi// ale morții/
trăim în triburi/ de-o violență/ necesară” (Două
frunze de coca pe oceanul înstelat). Peisajul uman
e răscolit de manifestările unei istorii și ale unei
„geografii” greu de uitat; e un mod de a retrăi în
poeme lumi dispărute sau pe cale de dispariție,
neliniști cu numeroase corespondențe pe
continentele ființei: „Vezi și tribul indian Toda/
pe care nici cameramanii lui Malle,/ nici zeița
Teikirshy, întemeietoarea,/ nici ambasadorii
UNESCO/ sau medicii federali/ nu-l mai pot
salva” (Cînt).
Spuneam că percepția lumii e rodul unei
sensibilități supravegheate de luciditate; de aici și
reprezentările adesea dure, acide, ironice, iar
reflecția lirică e departe de a face comodă lectura
acestor poeme. Demitizînd și reinterpretînd
imagini convenționale, spiritul polemic și invitația
la confruntări se impun în dominantele unora
dintre poezii. Viziunea e adesea tulburată de
amintiri decupate în secvențe prezidate de
nostalgii, la rîndul lor tulburate de reprezentări
precum într-un spectacol inedit al lumii (ciclul
Ostroveni...). Alteori, sensibilitatea percepției e
încărcată de tensiunile meditației, ca în distihul
Summa Theologica: „Omul, această gînganie
mistică./ Man, this mystic bug.”, sau se deschide
patetic și dramatic ca într-un scenariu incendiar
pentru un vast ecran al mișcării ființei și al
umanității în general (Morpho Electra).
Ștefan Manasia pretinde, cred, un cititor
dispus să accepte intrarea într-un univers de un
profund și constant dramatism, în timp ce
accentele tragice se concertează într-un poem
original, stimulat și, mai mult, provocat de
spectacolul deschis al lumii. Imagini, secvențe
înregistrate pe ecranul ființei intime a poetului,
siluete și evenimente, răni deschise în felurite
zone ale lumii etc. devin, prin actul poetic, o altă
realitate; mai exact, o suprarealitate neliniștitoare.
Poeme precum Miguel, Cînt sau motocicleta de
lemn/ tchukudu recreează sentimentul istoriei, al
unor „peisaje” rare.
Unele creații îmi aduc aminte de Priveliștile
lui B. Fundoianu iar jocul poetic e prezent ca un
mesaj pentru una dintre cele mai apreciate
personalități, omagiate de Ștefan Manasia, Șerban
Foarță: Ornitopter. e ca o invitație la o întrecere
pentru reprezentările poetului dispus să verifice
plăcerea prozodiei („Copii fără copilărie/ N-aveam
acces la tehnologie/ Cumpăram ilustrate cu Elvis
din librărie/ Rosea Dea Rimbutgum animando/
sau aurora cu pielița trandafirie...”). Combinația
de joc și de luxurie a sugestiilor pentru un
imaginar deschis se întîlnește frecvent în poezia
lui Ștefan Manasia. Poate că Reply 2 e elocventă:
„Toată lumea doarme deja:/ e dumincă spre luni/
Cei mai mulți s-au destrăbălat/ pînă la sînge./
Acum fac nani/ ca jamaicanii/ picați din cer
între/ două religii (sau poate trei)./ Greierii și
pisicile-n rut au tăcut,/ bătrînii bețivi discută
despre Cratylos,/ despre rugăciunea inimii,/
sperînd că dimineața cu solzi de mreană/ nu-i
chiar așa departe./ În cîteva minute/ au să
înceapă/ (ochi adipoși ca ai dobermanilor)/ să
vorbească răgușit despre moarte”. E în totul
fascinant jocul din scenariul transfigurat în
poezie, în ceea ce ar însemna aici o anume
atmosferă transmisă cititorului cucerit de șarjele
humorului și de sonurile lirice propriu-zise.
Pentru cunoscătorul poeziei și al foiletoanelor
lui Ștefan Manasia nu e o surpriză frecvența
referințelor de natură livrescă sau memoria unui
împătimit cinefil, extrem de exigent și de
avertizat: Franțois Truffaut (Quatre cents coups),
Lars von Trier, Louis Malle, Pier Paolo Pasolini;
prezența filmului e de-a dreptul „asimilată” în
poezia Podurile din Madison County, replică în
versuri la filmul de o autentică poezie a apropierii
dintre două ființe, creație a unui interpret celebru,
Clint Eastwood, și a actriței Meryl Streep. Filmul
și poezia se întîlnesc în discreția sentimentelor și
în desenul delicat al acestei idile prezidate de
tăceri și alternanțe armonice, între imagine și
sonoritățile partiturii muzicale.
„...pe strada cerului se plimbă lumina
semănătoare de poeme” (E. E. Cummings). De o
incontestabilă autenticitate lirică e ciclul
Antwerpen, un itinerar de o remarcabilă acuitate,
unde peisajul uman singular și ineditul geografiei
flamande invită cititorul să descopere esența
observației și a transfigurării unui microcosm.
Poezia se naște din „schițe” pentru ceea ce ar fi
devenit - neinspirat - un „reportaj” liric. Or,
ochiul reține un peisaj uman inimitabil: „Ploaia a
umplut acoperișurile/ garajelor cu un singur
nivel,/ pista cartului roșu/ cu roțile de jucărie/ și
prelata așternută în grabă/ de flamanzi
deprimați”; totul pare o grăbită schițare în peniță
a unor „peisaje” care sensibilizează călătorul
surprins de imagini inedite. Schițele cer imperios
o ulterioară rememorare și aceasta devine
călătoria propriu-zisă a poetului: „...Închid/ ochii,
laptopul, carnețelul:/ către mine/ în stoluri
coboară/ paleontologii din viitof’.
Spuneam că impresia e de schițe menite să
refacă, în memorie, peisaje decantabile mai tîrziu
și metamorfozate în creație finită. Dacă sugestia
livrescă („Aș fi intrat în librăria de pe Meir/ să
cer Ashbery./ Îmi dau seama/ că e categoric
tîrziu/ pentru Ashbery...”) ar fi un punct de reper
pentru posibile conotații, sigur e că nu John
Ashbery inspiră o viziune remarcabilă, greu de
uitat, a unui poet format parcă la școala unui
impresionism plastic cu echivalențe în poezie
autentică. E poezia lui Ștefan Manasia, atît de
prezent acum în acest admirabil volum.
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Din nou despre poezia lui
Ștefan Manasia
| Ion Pop_______________________________________
Lui Ștefan Manasia i-a apărut de curând a
patra carte (dacă numărăm și modest tipărita
și încă adolescentina Dormez-vous?, tipărită
la Râmnicu-Vâlcea în 1996), sub titlul motocicleta
de lemn (Ed. Charmides, Bistrița). Observam,
scriind despre toate (Amazon, din 2003, cartea
micilor invazii, din 2008), câteva dintre notele
ce-i individualizează puternic discursul liric în
raport cu „promoția” sa: atras de universul
periferic, al obiectelor mai degrabă reziduale și
impure, chiar repugnante și sordide, prin definiție
„nepoetice”, poetul se detașa totuși ferm de
trupa, atunci proliferantă, a „mizerabiliștilor”
printr-o sensibilitate tandru vibrantă în fața
luminii camuflate sub straturile alterate ale
obiectelor. O vitalitate și o energie victorioase
asupra imundului, pâlpâitoare aure încercuind
materia infestată, mișcarea secret-celulară de sub
agresiunile și poluările de tot felul reabilitau
mereu imaginea acestei lumi marginale și
marginalizate, periclitate de o mie de agenți ai
dezagregării. De la o carte la alta, limbajul căpăta
accente și nuanțe noi, tinzând spre o anume
asprime a notației marcate adesea de un soi de
agresivitate a eului revoltat de spectacolul
degradărilor permanente, în versuri mai
concentrate, mai puțin dedate dezvoltărilor epice
decât în Amazon, de exemplu, de un
expresionism pe alocuri radicalizat.
motocicleta de lemn continuă mai ales în
această direcție, a unui discurs programatic „dur”,
bazat pe notații incisive ale datului imediat,
descoperit peste tot în epoca noastră ce stă sub
semnul tehnologicului, al imaginarului
generalizat, cu firești interferențe între trăit și citit
și, mai ales, văzut, cu salturi ale imaginației într-o
lume „globalizată”, cu frontiere cvasiinexistente,
amestec de natural și artificial, de real și de
virtual. Titlul ar putea deja sugera o nevoie de
„umanizare” a acestui spațiu populat de obiecte
reci, devitalizate și, de altfel, e al poate singurei
poezii din ciclul Antwerpen, care împinge cel mai
departe tehnica notației seci de date ale realității
imediate din marele oraș belgo-flamand, sub
semnul unui „CSVD” marcând convențional și
sintetic o perspectivă de aparat înregistrator,
mecanic, ce surprinde/imaginează și confesiunea
unui imigrant congolez (dintr-un Congo... belgian,
nu-i așa) evocând nostalgic o mamă și o lume
proaspătă și îndepărtată spre care încearcă să
revină. În vehiculul simbolic, „primitiv”.
Când am ascultat prima oară, într-o cafenea
clujeană, această suită de poeme, am făcut
imediat trimiterea la A. E. Baconsky, cel din
Cadavre în vid și Corabia lui Sebastian, șocat și el
de sicitatea unor parcele de Occident
supertehnicizat și aseptic, numai că predecesorul
drapa totul în somptuoase viziuni expresionist-
crepusculare, reziduuri, acum iluzoriu salvatoare,
ale vechilor ritualuri oficiate în lirica sa mai
veche. Ștefan Manasia, mai degrabă „minimalist”,
e foarte departe de o asemenea viziune crescută,
totuși, pe un fond acut deceptiv, de grave frustrări
ale unei sensibiltăți pe care o știm din cărțile
anterioare ca fiind nutrită în adânc de fragile
capilare ale senzorialității fruste, acum contrazise
mai brutal ca oricând.
De aceea, acest ciclu median al volumului e
poate anume plasat în poziția de axă de simetrie
descărnată la maximum, cenzurată afectiv,
expresie a unei notații silnice, minimale, a ceea ce
se vede sau se poate asocia/imagina pornind, în
salturi bruște, nervoase, cu reminiscențe culturale,
remodelate după chipul „societății spectacolului”
și al "imaginarului generalizat”. Deja înainte a fi
înregistrat, peisajul apare modificat genetic, ca să
spunem așa, adică trecut prin filtrul sterilizant al
tehnicii actuale, stors de sevele originare. Ceea ce
mai e „natural” e reținut ca fiind gata alterat ori
remodelat în termeni mecanici - „Răpăie ploaia
râios/ în sticla mansardei/ prin care soarele-a
acționat deja inima”, elemente ale naturii
altădată libere apar acum izolate în țarcuri de
grădină zoologică: „cum doarme cimpanzeul
autist/ în „Le Jardin Zoologique”/ și cum
freamătă-ntreaga fire/ între firele gardurilor
electrice/ arhipelaguri și mlaștini hi-fi/ grădinile
viitorului/ supremația mașinilor metrosexuale”...
Să se observe că, foarte econom cu mijloacele
sale, poetul e atent la concentrarea lor pe aceste
mici suprafețe de text, constrânge vechi clișee
romantic-vibrante între reperele neutralizante ale
civilizației actuale, se joacă sumar, dar expresiv,
cu câte-o omonimie, alătură brutal elementarul cu
tehnologia media, ironizează vag-elegiac viziunea
„viitoristă”, insinuează rapid substituirea
sentimentului cândva înalt cu sexualitatea
considerată pur cantitativ și mecanic - totul în
câteva versuri, pe care alți confrați le-ar fi
consumat, poate, tot așa de grăbit, însă diluând
discursul avar în apa stătută și leneșă a
insignifiantului. În alte pagini, contaminarea
ambianței concrete de lumea virtuală, manipulată
tehnic - „aleile cu setări de peisaje”, „Aici ne
întâlnim:/ tinichigiu afro/ asiatic incert/ european
self-distructiv/ coborâți din fantasmele Pepsi/ din
filmulețul sponsorizat/ pentru democrația/
afgană// pentru Sudan”, „ochii, laptopul,
carnețelul” funcționează simultan. Dacă adăugăm
și cam prea numeroasele „americanisme” foarte la
modă, marca epocii e limpede.
Întreg ciclul e pus sub semnul instantaneului,
al înregistrării neutre, nu însă fără un ecou
îndepărtat-bacovian, de ambianță posomorât-
extenuată, actualizată, ca în (Instant Street): „Să
fii doar atât/ C S V D// Pedalând liniștit/ De-a
lungul străzilor// O ploaie măruntă/ Cât să nu
existe// Praf/ Becuri ecologice-acționate// De
senzori obosiți/.../ Taioare ocru sau violet/
Ilustrată fără expeditor// și fără nici un rând”. Se
mai VD în aceste texte telegrafice câte-un colț de
„supermarket” cu legume chimizate, „decoruri
zen/ de-un funcționalism somptuos”, „flamingi
lăsați de capul lor/ în smârcuri obeze”, câte-un
„refugiat irakian/ devorat de mister”, iar în
rezumat, e concentrată undeva o întreagă
civilizație clădită pe oprimare și injustiție, într-un
breviar elocvent: „O mie de ani/ de albit
conturile/ de lustruit arcadele/ bicepșii/ statuile/
treptele și mânerele/ cultura/ dantura/ dialectul
ca o boală de gât/ și o abia strunită/ melancolie
suicidară// Pentru că ei au mutilat/ pe câteva
continente/ triburi de-o frumusețe/ umilitoare”;
mică sinteză asociind convingător datele
permanenței cu derizoriul, cu o alunecare, totuși,
cam tezistă, în final. Cel puțin o dată, discursul
mai deraiază în comunicare fadă, nerăbdătoare să
exprime o revoltă altminteri justificată, mai atent
mediată totuși în restul ciclului: „metropolă
cinică, tu,/ campioană la pingpong/ pe mâna
jucătorilor chinezi// pentru că Antwerpen și
Bruxelles/ funcționează,-n cele din urmă,/ în
logica morții igienice aici// unde mila și
frumusețea dispar/ sub fațade/ și unde în dreptul
coloanei// cu minute-întârziere/ nu apare
niciodată/ nimic”.
„Tot mai derutat/ tot mai înspăimântat/ tot
mai furios” - în raport cu cărțile precedente -
apare eul liric și în primul ciclu al volumului,
Ceva dinspre umanitate. Cartea micilor invazii se
prelungește cel mai bine aici, în versuri
concentrate în notația nervoasă a stărilor de
încordare în fața unei realități profund alterate de
aceeași civilizație steril nivelatoare, de o societate
care înăbușe orice palpit autentic al cărnii și
spiritului. Pe Manasia-prietenul marginalilor și al
universurilor semi-larvare, mocnind de o viață
poluată din punctul de plecare, însă promisă,
totuși, unei victorii târzii, îl regăsim mai ales aici,
autodefinit într-o ars poetica inițială, intitulată
semnificativ Ieșirea din carapace, în care elogiul
patetic al marilor elemente e întors și coborât
spre materialtatea modestă și umanitatea mizeră,
dezmoștenită: „cred în schimbările la nivel
subcelular/ cred în prețul ce trebuie plătit/ mă
închin homeless-ului cu căști pe urechi/ sortând
resturile dintr-o pungă albastră/ cred în
excavatoarele abandonate/ pe șantiere/ cred în
schimbările la nivel subcelular/ în bătrânele
pocăite în Lennon/ și-n iarba răsărind foșgăind
peste tot”.
E replica neretorică, discret-vitalistă la orice
posibil discurs emfatic-protestatar. Cele mai bune
poeme sugerează/notează această senzație de
materialitate telurică solidară cu făptura umană,
împărtășind aceeași luminozitate persistentă
totuși în discreția ei, pe care mi-a plăcut s-o
descopăr în tot scrisul poetului. Ea revine frumos,
de pildă, în Dovleci: „Mâini mari și păroase și
bătătorite/ scot, până târziu în noapte, cartofii/ E
lunca, de zeci, de o sută de ani,/ sanctuar pentru
tuberculi.// Ne hârjonim în treninguri/ acoperite
cu scaieți/ aproape la fel de perfecți/ și de
luminoși ca dovlecii.// Sub înserarea de/ periferie
ideologică,/ iată-i arzând roșu/ cranii aztece”.
Vagile ecouri dinspre Arghezi și, în final, Gellu
Naum, abia se mai observă în poemul citabil,
cum am și făcut, în întregime. „Regretul de-a nu
fi guștere” înghițit aproape... elegant de apa
nămoloasă (cu „spumă cît într-un frappe”), o
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
7
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ana Raveca Brânzaș	Poema de foi (detaliu), broderie, 2008
^
scrisoare de dragoste primită târziu de un „ofițer
din Vietcong”, strânsă la piept până la năclăirea
paginilor și a cuvintelor, din alte versuri, readuc
aminte acest strat de sensibilitate frustă într-o
poezie care devine altminteri tot mai mult reacție
la agresiunile zilei, însumabile în desfigurarea
spațiului natural de către betonul și bitumul
orașului care „acoperă bordeiele de-o frumusețe
insolentă” (v. Periferia), în „SĂLBĂTICIA
reprodusă-n mii de exemplare/ din dormitorul
adolescentului”, recuperată din ghene imunde, în
hibridări umane insolite - „romchinezi/
chinezoaice de Prahova” -, în Sucursala religii de
pe internetul ce pretinde a oferi răspunsuri în
limbajul „globalizat”, caricat în forma
standardizată, fără semne diacritice, la fostele
mari întrebări - fenomene din fața cărora ființa se
retrage, protestatar, într-un fel de solidaritate cu
umanitatea și cu natura neprofanate și nestrivite
încă de tăvălugul civilizației; universuri mai
degrabă virtuale, visate, decât cu adevărat
locuibile: „Suntem delfinii/ mărilor virtuale/ Aici
omul încă nu a harponat/.../ trăim în triburi/
de-o violență necesară”. În două-trei poeme, acest
mozaic se încheagă în figuri monstruoase și
grotești precum cea din poemul Morpho Electra,
soi de spectru al nimicirii tuturor valorilor
umaniste, asimilată Marii Târfe apocaliptice: „E
mai mult decât Târfa și ne stimulează celulele
gliale// Ea ne învață că nu mai contează nimic,
că abia acum pâlpâirile Sensului au dispărut, că
Marile Gheare ale Galaxiei ne vor schingiui
trupurile, ne vor terciui mințile și nouă nici nu ne
va mai păsa. Că prezentul e mlaștină, floră
otrăvitoare. Vom dori doar ca ultima inspirare să
fie o părticică din duhorile sale”... Sau din Hidra,
variantă a monstrului atotprihănitor: „Căpățâna/
hidrei/ și-a așezat/ curul/ pe capetele/ noastre/
plumburii/.../ Să nu mai vrei/ să nu poți/ să
vrăjești/ Scrie de-acum/ poezie/ dur/ primitiv/
poem social/ Silex/ în cloaca multiplă/ înfigi//
Răscolindu-i / mațele/ sângele/ fecalele/
spaima”... E de notat, în aceeași ordine a
sensibilității, poemul dedicat confratelui Claudiu
Komartin (cu titlu ca și obligatoriu „americănesc”,
și el în pas cu vremea!) trimițând în final, după
aproximarea unui univers uniformizat și terific, la
„idealismul romantic și-ncrederea/ cu care doar tu
mai poți vedea azi/ poezia”.
Dacă nu e tocmai „idealist”, Ștefan Manasia
nu și-a pierdut, totuși, încrederea într-un soi de
puritate (dar cuvântul nu e aici cel mai potrivit),
de prospețime posibilă tocmai datorită acelor
„schimbări la nivel subcelular”, de regenerare
elementar-supraviețuitoare, dincolo și peste
alterări și maculări. În orice caz, sub accentele de
revoltă, sub deplasările silnice de linii ale imaginii
despre realitatea imediată, se simte persistând
aspirația făpturii rănite spre un orizont cât de cât
luminos, chiar dacă sugestia recuperării umanului
se face dezabuzat, prin intremediul unei trimiteri
către lumea animală lipsită de apărare, precum
cea a cîinelui strangulat în „Amazonul” de
periferie clujeană din altă carte: „și numai carnea
zdrelită// și numai amintirea unei pisici/ pe
timpurile anacreontice/ mai face totuși să simți/
ceva dinspre umanitate”.
Nu e lipsit de semnificație faptul că ultimul
ciclu al volumului, cel mai puternic, se cheamă
Alevin (larvă, pui de pește, zice dicționarul),
trimițând așadar tot spre numitul „nivel
subcelular”. De la acest nivel de prospețime
primară pare că vrea să vorbească poezia lui
Ștefan Manasia, angajată acum mai ferm și mai
acut în înregistrarea apăsată, prin contrast, în stil
de reportaj sincopat, nervos, a unor elemente
caracteristice pentru spațiul urban periferic. Este
una dintre secvențele forte ale volumului, soi de
reportaj concentrat și pregnant, corelativ obiectiv
al unei stări de nemulțumire profundă față de
stările de lucruri universale și locale, exprimată cu
mânie de om jignit în sensibilitatea și credințele
lui fundamentale. Poetul pare a fi învățat totul
aici din discursul simultaneist al moderniștilor-
avangardiști, din despletirea agitată a beatnicilor,
sintetizând și dezvoltând, în poemul aparent
explodat în așchii ale notației percutante ca tot
atâtea schije verbale, figura unui nou „om
aproximativ”, angajat în fluxul aluvionar-convulsiv
al zilei, privind cu o dreaptă mânie spre tot ce se
oferă ochiului ultragiat și rănit. E, aici, un fel de
sinteză a temelor și figurilor imaginarului lui
Ștefan Manasia, cu lumea lui de purități hăituite,
de aure pîngărite, de „mici invazii” ale lumii
subcelulare, dificil supraviețuitoare. S-ar putea cita
de oriunde, de pildă debutul amplului poem:
„Norii ca funiile de ceapă/ sugrumă copilul
Mănăshturului// Am văzut logosul: cinci litere
prăpădite// și vulpea rătăcind prin oraș// și
bordeiul de pe Canalul Morii dărâmat peste
noapte, și podișca din placaj surpată după câteva
luni, și pisicile bătrâne așteptând încă acolo, de
partea cealaltă, hrănite de-o zână la menopauză
pe care n-am s-o cunosc// Am ieșit din oraș//
Am intrat în oraș/ printre zombies & lipitori
dialectice// România au distrus-o băieții deștepți/
ajutați de stăpânii lor,/ proștii:/ curve la canal
iepuri miliardari/ adolescenți cu bolovani în
rucsac/ senzația că mâinile-ți put oricât le-ai
spăla/ cei care au rămas și-au pierdut aura/.../
(Înspăimîntat de atâta răcoare și mâl/ încurcat
între filamente/ la cuibul de spumă ridică-mă/
ocrotește-mă)”... Revolta se rostește și în termeni
direcți, ajunsă la un punct de vârf ce nu mai
suportă translația imaginii decât la nivel pur
denotativ: „Să nu mai văd abatoarele, măcelăriile
ANGST, Literele,/ Trezoreria, Primăria de cartier,
Banca Transilvania/ - Fuck Banca Traansilvania!//
Ce s-a ales de viziune, unde s-a dus nostalgia?//
Nu pot simula bucuria/ azi nu mă mai atinge
deloc peri-fee-ria”. Delimitarea, amicală totuși, de
poeții congeneri sau mai în etate, de la Mazilescu,
Cristian Popescu, M(ircea) C(ărtărescu), Șerban
Foarță, Ion Mureșan ori Komartin, lanuș, Radu
Vancu, se afișează pe acest teren cu grave mișcări
tectonice, unde furia tânără și revigorantă dincolo
de decepții, deschide și breșe către acele
luminișuri precar protejate ale ființei rămase ca
supape salvatoare în tot ce a scris poetul până
acum: „mă rugam pentru un bisturiu anesteziant/
ca mușcătura șobolanilor/.../ Faianță și gresie
mormane/ smălțuiesc marginea/ Colonii alien,
macii/ în palme invizibile” - și, mai ales, micul
spațiu emblematic proiectat ca loc de ultim
refugiu imaginar, în care Legea străveche e
asimilată naturii elementare, larvare, poate
promițătoare de noi începuturi: „BARACA/
Neagră și aurie/ Literele Torei prinse-n înmiresmat
viespar/ Nimeni nu a văzut pe nimeni niciodată/
Ne-am încălzit și atins pe-ntuneric am salvat
larvele/ în iarna dintre lumi”... Cum ar fi spus
Tzara, ne rămâne, după măcel, speranța unei
omeniri purificate... Totul după o schiță de
viziune eschatologică - peisaj final, devastat de
„CRATERE/ C R A T E R E/ CRATERE” - peste
care se proiectează „umbra (poetului) în lumina
lunii”, cu o promisiune de retopire în nucleul
divin, posibil mântuitor: „Când bioroboții vor fi
fugit din hangarele Trustului/ După Contact/
După pisicile telepat/ După planetele spongier/
După invaziile dureroase ca Roentgenul/ După
nimic/ După ce Informația/ se va fi-ntors/ prin
membrana expiatoare/ la Dumnezeu”. E și o
încheiere a cărții, într-un fel de coral care adună,
nu fără un soi de solemnitate, ca de final de
oratoriu, toți afluenții discursului.
motocicleta de lemn reia, ca pe o dovadă de
continuitate, și remarcabilul ciclu Ostroveni
(despre care am scris, însă, cu altă ocazie), într-o
ramă ce scoate și mai mult în relief poziția
distinctă a lui Ștefan Manasia în peisajul vârstei
sale poetice.
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea străina
Jonathan Swift în versuri
pentru cititorul român
| Amelia Nan___________________________________________
Jonathan Swift
Jonathan Swift's Poems./
Poemele lui Jonathan Swift
(trad. Ioana Sasu-Bolba)
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010
Ce-i vine în minte cititorului român când aude
numele lui Jonathan Swift? Cei mai mulți
probabil că îl asociază cu Călătoriile lui
Gulliver și cu lecturile din copilărie. Unii cititori poate
se gândesc și la Povestea unui Poloboc sau Jurnal
pentru Stella. Dar oare câți dintre noi îl cunosc pe
Swift ca poet?
În 2010, editura Limes publică Jonathan Swift's
Poems. Poemele lui Jonathan Swift, ediție bilingvă
româno-engleză, cu o traducere de Ioana Sasu-Bolba.
Volumul conține o selecție de 27 de poezii și se
încheie cu Câteva gânduri ale lui Swift. Prefața
semnată de prof. Mihaela Mudure, specialistă în
literatura britanică a secolului al XVII-lea și al
XVIII-lea, creează cadrul perfect și îi oferă cititorului
informațiile necesare unei apropieri avizate de poezia
lui Jonathan Swift. Discursul vioi, presărat, pe alocuri,
cu ironie fină, reușește să îi configureze cititorului
așteptările și starea ce vor fi susținute în continuare de
poezia swiftiană. Prefața este urmată de un text
semnat de traducătoarea Ioana Sasu-Bolba, Traducând
din versurile lui Jonathan Swift, o prezentare a
experienței de traducere ce include informații generale
despre autor și opera sa, dar și aspecte tehnice
referitoare la poezia acestuia. Dincolo de aceste
„tehnicalități”, textul este mărturia clară a plăcerii de a
traduce Swift și a pasiunii pe care traducătoarea o are
pentru actul traducerii de poezie în sine. Ioana Sasu-
Bolba a pus deja la dispoziția cititorului român o serie
de poeți englezi în volumele publicate anterior:
Florilegiu de poezie religioasă engleză din secolul al
XVlI-lea (2006), Poezie religioasă în Anglia medievală
(2008), Alexander Pope: ESEU despre Om și alte
versuri (2009).
Mărturisesc că apariția volumului Jonathan Swift’s
Poems. Poemele lui Jonathan Swift mi-a stârnit
plăcere, admirație și uimire. Cititorului român i se
facilitează accesul la poezia lui Swift, lărgindu-i astfel
percepția asupra scrierilor autorului, iar, ca cititor
român, mi-a plăcut să mă amuz „pe românește”. Mai
mult, cartea oferă atât varianta originală în limba
engleză, cât și traducerea în limba română, făcând
astfel extrem de ușoară comparația între cele două și
evaluarea traducerii. De aici s-a născut admirația pe
care o menționam mai sus, admirație atât față de
acest „act de curaj” al traducătoarei, dar mai ales față
de calitatea traducerii. Ce m-a uimit legat de poemele
traduse ale lui Swift e faptul că nu am găsit până
acum nicio reacție la această carte din partea
comunității anglistice românești.
Faimoasele Călătorii ale lui Gulliver au fost
traduse în limba română încă din 1848 de către Ioan
D. Negulici (Călătoriile lui Gulliver în țere îndepărtate)
și de atunci au continuat să stârnească interesul unor
traducători de renume: Vera Călin, Leon Levițchi,
Petronela Negoșanu. La începutul anilor ’70, Andrei
Brezianu facilitează accesul cititorului român și la alte
texte swiftiene traducând Povestea unui Poloboc:
satire °i alte pamflete și Jurnal pentru Stella. Oricum,
Călătoriile lui Gulliver rămâne opera direct asociată cu
Swift, țintuindu-l pe acesta, ani la rând, pe rafturile de
literatură pentru copii. Nivelul superficial de citire,
care urmărește un fir narativ construit pe o înșiruire
de aventuri uimitoare ce implică pitici, uriași sau
animale vorbitoare, poate justifica, într-o oarecare
măsură, încadrarea lui Swift în seria autorilor de
literatură pentru copii, chiar dacă aceasta este o
perspectivă de un reducționism cras asupra uneia
dintre cele mai bine scrise satire la adresa naturii
umane. Călătoriile lui Gulliver sunt introduse în
continuare în antologii de literatură pentru copii, ceea
ce mă face să cred că această percepție nu se va
schimba prea curând. Pe de altă parte, mă întreb, ar
putea oare poezia lui Swift să contribuie la dez-
infantilizarea autorului în mintea cititorului român?
„Vere Swift, nu vei fi niciodată poet”1 îi spusese
Dryden lui Swift. Lord Jeffrey Francis împărtășește
opinia lui Dryden, acordându-i lui Swift credit doar
pentru rimele corecte și maniera ușoară de a se
exprima2, dar refuzând să-l considere poet. Într-adevăr,
valoarea creației lirice swiftiene a fost multă vreme
disputată, iar Samuel Johnson, în Lives of the English
Poets, dedică doar două paragrafe poeziei swiftiene,
din câteva zeci de pagini scrise despre autor. Pe de
altă parte, sunt și voci care îl învestesc pe Swift cu
titlul de părintele versurilor de societate3 sau maestru
al poeziei familiare4. Dar, dacă suntem de accord că
frumusețea e în ochiul privitorului (Margaret Wolfe
Hungerford), vom lăsa cititorul să își facă propria
opinie referitor la poemele lui Jonathan Swift.
Poezia lui Swift păstrează aceleași coordonate cu
care autorul ne-a obișnuit deja în proză. Este la fel de
satiric, (auto)ironic și pe alocuri foarte acid. De
versurile înțepătoare ale lui Swift nu scapă nici viața
publică, nici cea privată. Atât orașul, cât și budoarul
doamnei se transformă, în poezia lui Swift, în pretext
pentru exerciții de scatologie, expunând cochetarea
poetului cu o estetică a urâtului. Omul lui Swift este
prins în cotidian și în fiziologic, umanul este definit
satiric prin abjecție, miturile sunt distruse, iar iubitele
sunt pline de bube. Dragostea și moartea, teme în
jurul cărora se învârte mai toată literatura, sunt
prezente, evident, și în poezia lui Swift. Dacă
singurătatea în fața morții e prelucrată în moduri cu
care cititorii sunt deja obișnuiți, ei bine, poezia de
dragoste se transformă la Swift în pretext de ironie și
sarcasm la adresa persoanelor de sex opus. Patetismul
amorezului este împrăștiat fie de nevoile fiziologice
ale iubitei și duhorile asociate („Strephon aude cam
așa/ cum de pe-o stâncă-ar picura;/ și strigă: Zei! Ce
s-a-ntâmplat?/ Divina Chloe s-a...?/ Dar el simțește
rău miros,/ Ce însoțește râu spumos;” - Strephon °i
Chloe), fie de hidoșenia acesteia („Văzând-o cum ea se
ridică,/ Toată duhnind de abur rău,/ Buza crăpată,
ochi ce pică,/ Ce-ar mai huli-o Strephon, zău!” -
Cum e cu frumusețea), iar cititorul se alege cu un
sănătos hohot de râs (chiar dacă cititoarea ar putea
avea și un alt tip de reacție). Că vorbim de Chloe,
Corina, Celia, Phillis, sau chiar Stella, cu siguranță
niciuna dintre ele nu și-ar fi dorit să rămână
posterității așa cum le-a pictat Swift: „Sau ciuma
păru-i-a-ncurcat,/ Mici bube fața i-a brăzdat/ și nasul
ei i l-au ciuntit?/ Stai blând! Asta-i obișnuit.”
(Cassinus °i Peter: O elegie tragică'). Ca femeie, mă
întreb dacă e mai rău să te picteze Picasso pe pânză,
sau Swift în versuri.
Rațiunea ce stă la baza acestei înverșunări în a
transforma femininul în abject, rămâne în intimitatea
poetului. Nota de subsol din A Love Song/ Un cântec
de dragoste exprimă într-un mod foarte explicit crezul
erotic al acestuia: „{Notă de subsol:/ O budincă e tot
ce poftesc,/ Iubita eu nu mi-o doresc;/ O glumă este
un iubit,/ Nenorocirea-i făr-de sfârșit.}”.
Am ales să mă opresc mai mult asupra imaginii
feminine din lirica swiftiană și a modului în care
acesta deconstruiește poezia de dragoste, deoarece, ca
cititor, nu ți se întâmplă des să întâlnești atât de
multă pasiune și dedicație în a conota negativ eternul
feminin și în a-l tranforma în eternul scabros. Swift
ridică misoginismul la rang de artă. Un alt motiv e
curiozitatea infantilă care mă mâna să aflu cum a
rezolvat traducătoarea toate indecențele și trivialitățile
care apar în această zonă a poeziei lui Swift. Și am
găsit răspunsul: cu umor și eleganță.
Citând poezia lui Swift, nu am simțit nicio clipă
nevoia de a alătura și textul original pentru că
traducerea reușește să surprindă integral sensul de
bază. Engleza secolului al XVIII-lea nu este echivalată
cu limba română din aceeași perioadă (probabil că ar
fi fost nevoie de mult prea multe note explicative și la
varianta românească), iar arhaizarea textului este
obținută prin alte mijloace stilistice, în special prin
exerciții de topică. În The Translator’s Invisibility. A
history of Translation, Lawrence Venuti susține că
judecăm calitatea unei traduceri în funcție de
capacitatea acesteia de a reflecta personalitatea și
intenția autorului tradus, fără ca cititorul să se
împiedice de ciudățenii lingvistice sau stilistice. O
traducere bună, devine astfel un text „original” în
limba țintă5. Poemele lui Swift în limba română sunt
ușor de citit, textul este fluent și lipsit de artificii care
să agreseze cititorul român, iar tonul și intenția
textului în limba engleză sunt redate integral. Cum
spunea și Dryden, traducerea de poezie este un act de
creație în sine6 prin care sufletul poetului este
transpus în alt trup lingvistic. Pe baza constatărilor și
argumentelor expuse mai sus, îndrăznesc să afirm că
acest volum îmbogățește poezia de limbă română.
Note:
1 John Dryden citat de Samuel Johnson în Johnson,
Samuel - Lives of the English Poets, London, Oxford
University Press, vol II, 1906, ‘‘Cousin Swift, you will
never be a poet’’ (216)
2 Francis, Lord Jeffrey - “Scott’s Edition of Swift,
Edinburgh Review”, September 1816, pp. 49-50 în
Bloom, Harold (ed.) - Jonathan Swift, New York,
Bloom’s Literary Criticism, Infobase Publishing, 2009.
“Of his Poetry, we do not think there is much to be
said; - for we cannot persuade ourselves that Swift was
in any respect a poet. [...] The merit of correct rhymes
and easy diction, we shall not deny him;” (146)
3 Herbert Paul, “The Prince of Journalists, Nineteenth
Century”, January 1900, pp. 73-87, în Bloom, Harold
(ed.) - Jonathan Swift, New York, Bloom’s Literary
Criticism, Infobase Publishing, 2009 “Swift was not
only a statesman and a satirist. He was also the father
of what is now called Society Verse.” (193)
4 John Aikin, “Letters to a Young Lady on a Course of
English Poetry”, 1804, pp. 62-65 în Bloom, Harold
(ed.) - Jonathan Swift, New York, Bloom’s Literary
Criticism, Infobase Publishing, 2009 “Dean Swift is in
our language the master in familiar poetry.” (145)
5 Lawrence Venuti - Translator’s Invisibility. A history
of Translation, London & New York, Routledge, 1995,
353p. “A translated text, whether prose or poetry, fic-
tion or nonfiction, is judged acceptable by most pub-
lishers, reviewers, and readers when it reads fluently,
when the absence of any linguistic or stylistic peculiari-
ties makes it seem transparent, giving the appearance
that it reflects the foreign writer’s personality or inten-
tion or the essential meaning of the foreign text - the
appearance, in other words, that the translation is not
in fact a translation, but the original.” (17)
6 John Dryden - “On Translation în Schulte”, Rainer &
John Biguenet (ed.) - Theories of Translation. An
Anthology of Essays from Dryden to Derrida, Chicago,
The University of Chicago Press, 1992. “Poetic transla-
tion [...] is a procedure analogous to poetic creation,
but it unfolds in the opposite direction.” (158)
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Prețul presei gratuite
| Horia Lazăr
O călătorie cu avionul dus-întors București-
Roma cu 30 de euro, un telefon portabil
cumpărat cu 1 euro, posibilitatea de a
telefona gratuit în contul abonamentului la
Internet, discuri, agende, stilouri și albume oferite
clienților fideli...: „cultura gratuității”, nou miracol
economic, și-a găsit locul în viața noastră
cotidiană, devenind izvor de bucurii, dar și de
neliniști, și uneori, în mod neașteptat, motor al
dezvoltării.
Anunțurile gratuite au apărut în presă în
Belgia anilor 1950. În anii 1995 apar în Suedia
primele cotidiene de informație gratuite iar
actualmente presa gratuită e prezentă în întreaga
Europă și în America, cu o difuzare inegală: 10%
în Anglia, 22% în Franța, 50% în Spania, 80% în
Islanda (1). În lume apar peste 300 de ziare
gratuite (7% din masa presei scrise, 23% din ele
fiind europene, 2). În Franța există 3 titluri
zilnice, Metro, 20 Minutes și Reseau Plus, ce
țintesc un public urban, tînăr, cu pregătire școlară
medie și superioară, cu deosebire feminin (3).
Primele obiecte obținute gratuit nu au fost
ziarele, ci... aparatele de ras. La începutul veacului
trecut, firma Gillette propunea clienților aparate
gratuite, recuperînd costul lor din prețul lamelor.
În zilele noastre, biletele de avion low cost,
oferite de companii ce își rotunjesc profiturile
prin vînzarea de produse derivate, constituie un
model economic ce se extinde în multe domenii,
printre care și cel al presei gratuite. Aceasta își
„cumpără” gratuitatea restrîngînd spațiul
consacrat informației și mărind spațiile
publicitare. Printre altele, cultura gratuității apare
și în practici foarte răspîndite, precum piratajul
electronic sau cel din industria discurilor, socotite
drept furturi; de asemenea, în plagierea textelor
sau a interpretărilor muzicale, care, ridicînd
prestigiul și notorietatea profesională a celui
plagiat, nu fac decît rareori obiectul unor plîngeri.
În sfîrșit, explozia noilor tehnologii ale
comunicării și triumful numerizării, ce
deconectează informația de suportul scris și
publicitatea de suportul informațional clasic
(ziarul, revista), pun sub semnul întrebării, la
modul radical, posibilitatea finanțării informației
prin publicitate. Dacă viitorul informației se va
clădi pe „sfîrșitul ziarelor”, anticipat de extinderea
presei gratuite, „poate că e timpul să intrăm în
panică”, se alarmează Bernard Poulet, redactor șef
al revistei franceze L’ Expansion și autorul mai
multor cărți consacrate presei.
Explozia Internetului (23500 situri în 1995,
125 de milioane în 2007), transferarea veniturilor
realizate din publicitate spre mass media
electronică, îndepărtarea tineretului de informația
tipărită și apariția unui nou model economic al
presei, în care informația devine un produs ca
oricare altul, lipsită de greutate profesională și de
prestigiu intelectual, anunță o răsturnare a
raportului dintre omul mileniului III și mediul
informațional. Abandonate de publiciști și de
propriii lor cititori și supuse presiunii acționarilor
(4), ziarele tipărite se asfixiază pe rînd, își
concediază salariații, fuzionează în configurații
hibride sau dau pur și simplu faliment.
Înmulțirea titlurilor gratuite e, în acest
context, un simptom și o reacție. „Mare corp
bolnav” (B. Poulet), presa scrisă a fost uneori
suspectată de complezență politică și considerată,
ca atare, oportunistă și nedemocratică. La rîndul
ei, televiziunea a deteriorat imaginea jurnalistului
prin combinarea informației cu divertismentul în
modalități adesea conformiste. Supusă denunțării
publice ca putere străină de aspirațiile populare și,
simultan, nemulțumirii clasei politice, ce-și vedea
amenințată hegemonia de intervențiile vehemente
ale presei, la care se adaugă scăderea constantă a
mijloacelor de finanțare (în primul rînd
publicitatea), presa zilelor noastre caută formule
inedite de supraviețuire, printre care gratuitatea.
Mizînd pe expunerea lapidară a informației și
eliminînd contextualizarea, comentariul și analiza
(5), presa gratuită încearcă să „trăiască” din
anunțuri publicitare. În concurența cu publicitatea
digitală a rețelei Google, care e în măsură de a
propune noi servicii aproape fără angajamente
financiare suplimentare, și care vehiculează
aproape întreaga publicitate disponibilă, începînd
cu micile anunțuri (oferte de locuri de muncă,
vînzări de imobile, bilete de spectacole sau de
călătorie, servicii domestice), șansele presei scrise
sînt însă slabe. Ziarul Le Figaro propune clienților
săi publicarea pe situl lui a anunțurilor, la un preț
de șapte ori mai mic decît pe suportul scris!
Comunicarea numerică tinzînd la gratuitate,
vechiul adagiu: „apariția unor noi mass media nu
le-a eliminat niciodată pe cele dinainte” își va
pierde, probabil, pertinența. Presa scrisă poate
dispărea, chiar dacă e gratuită.
Prinsă între dubla sfidare a gratuității tipărite
și a suportului numeric, presa plătită caută soluții
de supraviețuire. Gratuitatea fiind un orizont
nesigur, subordonat păstrării publicității, care o
finanțează, Manchester Evening News a încercat
cu succes, din 2006, să-și amplifice difuzarea,
pentru a compensa inevitabila pierdere de
abonați. Extinderea difuzării fiind mai puțin
costisitoare decît recrutarea de noi abonați, ziarul
apare în regim de difuzare mixtă: plătită în
cartiere „șic” și în întreprinderi prospere, gratuită
în cartiere mai puțin favorizate și printre tineri ce
nu citesc presa. Ameliorarea difuzării a generat o
Ana Raveca Brânzaș	Legături înlănțuite, broderie, 1992
publicitate sporită - obiectivul de bază al
operațiunii, „pierderile” ocazionate de gratuitatea
parțială fiind larg compensate de o recoltă
publicitară bogată, pe seama celor ce au profitat
de gratuitate.
Cerc vicios sau virtuos? Greu de spus, însă
alte practici îl reiau: freemium în America (ofertă
gratuită pentru marele public însă plătită de o
minoritate dornică de a beneficia de servicii de
înaltă calitate); accesul gratuit la muzică pe
Internet, în care pierderile materiale ale artiștilor
sînt compensate de vînzări de produse derivate
sau de desfacerea produselor lor „populare” prin
alți utilizatori (melodii celebre însoțind
publicitățile sau integrate în soneriile telefoanelor
portabile); „gratuitatea cooperativă”, prin care
navigatorul pe Internet, devenit din consumator
producător asociat, nesalarizat, răsplătit prin
gratificații simbolice, participă - voluntar sau
involuntar - la elaborarea produsului pe care-l va
primi gratuit, și a cărui valoare crește datorită lui
(siturile sociale, de întîlniri sau de mici anunțuri
precum Craigslist, care le-a adus acționarilor, în
2006, un beneficiu de 40 de milioane de dolari,
într-un an în care ziarele au pierdut 326 de
milioane la micile anunțuri, 6). Prin cooptarea de
benevoli, celebra Arianna Huffington a ridicat
vertiginos valoarea sitului ei, Huffington Post,
plecînd de la un principiu simplu: într-o lume
saturată de informații, adevărată „cacofonie
digitală”, participanții voluntari la elaborarea lor,
foarte motivați de a produce comentarii
inteligente (totalitatea informației fiind deja
expusă utilizatorilor), se mulțumesc dacă obțin
vizibilitate și dacă sînt promovați și distribuiți
prin rețele foarte cunoscute, renunțînd la a fi
plătiți. În ansamblu, „crearea valorii” pe siturile
gratuite are loc printr-un simplu clic al
utilizatorului, fiecare consultare a lor sporindu-le
prețul.
„Revoluția numerică”și migrarea publicității
spre Internet pun problema echivalenței
publicității cu gratuitatea. În această perspectivă,
presa tipărită e amenințată de dispariție. O etapă
intermediară ar putea fi cea a „hîrtiei electronice”,
evocată de ziarul spaniol El Pais (o placă pe care
vor fi înregistrate texte, muzică, documente video
ce vor putea fi șterse după lectură, 7). La rîndul
lui, jurnalismul on line „de proximitate”,
cetățenesc, de inspirație contestatară și libertară,
ce privilegiază comentariul pe seama anchetei
costisitoare, începe să fie „înghițit” de marile
grupuri de presă. Prin reorganizări, investiții
uriașe, alianțe cu dușmanii, inovații în marketing,
tipărire și distribuire, trecerea de la întreprindere
la grup cu veleități monopolistice marchează
triumful numerizării și al „serviciilor de
informație și de divertisment”, fapt ce i-a permis
unui patron de grup să declare: „Nu mai sîntem o
întreprindere de presă ci una numerică, care are și
ziare” [s. n.]. În sfîrșit, comprimarea cantitativă,
uniformizarea și nivelarea informațiilor prin
virtualizarea conținuturilor, proprie „societății
spectacolului” descrisă, încă din 1967, de Guy
Debord (8), e o amenințare la adresa notorietății
titlurilor și a „mărcilor”. Punerea în circuit a
informațiilor, opusă punerii lor în discuție, dialog
sau dezbatere, introduce o definiție tautologică a
comunicării, ce devine lipsă de comunicare -
situație ilustrată magnific de piesele lui Eugene
Ionesco, în care revărsarea verbală repetitivă
prefigurează moartea limbajului. La nivelul
„conflictului legitimităților” ireductibile și
concurente în actul comunicațional, analizat de
Dominique Wolton (9), - informația, acțiunea,
10
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ana Raveca Brânzaș
Delta roșu (detaliu), colaj textil, 2006
cunoașterea -, sfidarea căreia va trebui să-i facă
față presa viitorului, de orice natură va fi ea, e
asumarea diversității informației, act deontologic
central, în vederea construirii acțiunii și
cunoașterii lumii. Această diversitate va putea
deveni un instrument al coabitării interumane
prin negociere, crearea de organisme și dispozitive
de mediere, angajament cultural și intelectual
lucid.
Dubitativi sau neliniștiți, o bună parte a
specialiștilor în jurnalism caută motivele
declinului meseriei nu numai în evoluțiile ei
tehnice, ci și în schimbările din mentalitatea celor
cărora le e destinată. Altfel spus: presa scrisă -
plătită sau gratuită - e amenințată de Internet și
de blogosferă sau de rezistențe și refuzuri ale
noilor - sau vechilor - generații de cititori, cu alte
gusturi, interese și obiceiuri?
„Informația fără ziariști” - proiect ultra-
democratic al „democrației de opinie” - are ca
efect utopia jurnalismului generalizat - „toți
sîntem jurnaliști!” Obiectivul poate fi atins prin
renunțarea la tratarea independentă a informației
(rețeaua gratuită, total dependentă de publicitate)
sau prin abandonarea suportului scris, corolarul
fiind schimbarea de statut a meseriei: din
producător de informații prin alegere, cîntărire și
ierarhizare, ziaristul devine un prestatar în
industria serviciilor, legat de clienți - sau de
clientelă - prin servicii standardizate și, totodată,
fragmentate, orientate spre persoane - nu spre
societate - și prin simpatii golite de răspundere
(de unde sloganul „presa în serviciul cititorului”).
Cum arată un analist lipsit de complezențe față
de presa gratuită, aceasta se adresează „omului
statistic”, mediu, „cititor-consumator [...] solicitat
dinainte pentru a asigura concepția ziarului” (10).
Asocierea nedeclarată a cititorilor la fabricarea
conținuturilor, prin care democrația se reduce la
economia gratuității iar aceasta la confortul
apolitic (manifestațiile nu sînt semnalate pentru a
se explica revendicările participanților la ele, ci
pentru a fi ocolite; prinși între coloane de
manifestanți riscăm să întîrziem la birou sau la
întîlnirea cu prietenii), produce efecte de
dezangajare ludică și de divertisment.
Funcționarea sistemului gratuit e asigurată prin
confuzia dintre revolta verbală și conformismul
comportamental, și dintre mobilitatea intelectuală
și „nomadismul” regresiv al debusolaților, însetați
de „noutăți” debitate accelerat dar al căror sens le
scapă. În fapt, mass media gratuită, arată
R. Soubrouillard, e expresia dominației culturale a
unor grupuri care, deținînd puterea economică,
bani și vizibilitate, se autodefinesc drept „elite”.
Vîrf de lance al mondializării, „confirmativă,
cultural narcisistă și blînd normativă” (11), presa
gratuită federează prin produsele cărora le face
publicitate și se autopromovează prin propriii ei
consumatori.
La rîndul lui, Internetul nu e doar o
tehnologie de vîrf, ci și o „utopie tehnică” ce
abolește opacitatea și secretele, exaltînd imaginea
unei lumi lipsită de contradicții și de alienare -
proiect de punere în disponibilitate totală și de
transparență absolută a informației asemănător
Panopticonului lui Bentham. Consumarea pasivă a
informației, absența mobilizării intelectuale și a
spiritului critic reduc însă presa gratuită și cea
electronică la condiția de deșeu informațional -
un produs superflu, bun de aruncat, uneori
înainte de a fi folosit. Într-o spirală a
incomunicabilității din care autoritatea cuvîntului
și a opiniei se șterg, prinse într-un angrenaj în
care „publicitatea opiniilor se va reduce la opiniile
noastre despre publicitate” (12), realizarea
efectivă, fără rest, a gratuității riscă să răstoarne
halucinant reperele, făcînd din „dreptul de a fi
instruit sau informat dreptul de a nu fi nici una
nici alta” (13).
Primejduită de progresul gratuității și de
invazia comunicării digitale vehiculate de
„jurnalismul de piață”, presa tradițională se află
în poziție incomodă. La aceasta se adaugă
„cedările” adulților de vîrstă medie, tot mai atrași
de presa on line (14). Plasate între violența
televizuală de sorginte neoliberală și placiditatea
democratică, între isteria comunicațională și
indiferența dezinvoltă a unui public îndopat cu
mesaje stereotipe, ziarele și revistele tipărite vor
avea de rezistat undei de șoc ultra-democratice, ce
instrumentalizează sensurile prin exaltarea
faptului brut, material, scos din context, în
numele ideologiei post-democratice a informației
fără ziariști, a societății fără școală și a unei mass
media fără mediatori. Să fie supraexpunerea
mediatică și explozia informațională semnul
viitoarei implozii a unei umanități în derivă și
triumful crud al unei publicități care, scăzîndu-și
prețul pînă la a se oferi gratuit, va distruge
capacitatea omului de a alege și de a crea valori
comune? Departe de a constitui doar o
amenințare a dreptului fiecăruia de a fi informat,
dematerializarea, virtualizarea și simultaneizarea
informației e un risc ce privește existența însăși a
spațiului public și a democrației.
Secvența presă plătită/presă
gratuită/informație numerizată, în care prețul
publicității scade și în care termenul din stînga e
abolit de cel din dreapta, nu e totuși o fatalitate a
istoriei. În jocul și conflictele de interese
economice ale presei, miza reprezentată de o
publicitate care, ieftinindu-se, devorează
informația, se poate întoarce împotriva propriilor
ei promotori: dacă publicitatea va deveni informa-
ție - unica informație -, se va anihila ca publici-
tate. Reluînd termenii analizei optimiste a lui
D. Wolton, incomunicarea absolută va putea
redeschide comunicarea, în ciuda imperfecțiunilor
ei.
Între 1998 și 2000, marile grupuri de presă
germane s-au coalizat, făcînd baraj împotriva
pătrunderii pe piață a presei gratuite prin editarea
provizorie a propriilor lor publicații gratuite;
acestea le-au sufocat pe cele ce încercau să se
impună. Iar pentru a-i ține pe alți adversari
potențiali la distanță, editorii de presă germani
publică, sub marca unor ziare plătite de referință,
ediții semi-gratuite, la prețul de 20-50 de centime
de euro. Un caz de școală, care dă de gîndit.
Note:
(1)	Bernard Poulet, La fin des journaux et l’avenir
de l'information, Paris, Le Debat/Gallimard, 2009,
p. 131.
(2)	Ivan Chupin, Nicolas Hube, Nicolas Kaciaf,
Histoire politique et economique des medias en France,
Paris, La Decouverte, col. «Reperes», p. 97.
(3)	Jean-Marie Charon, La presse quotidienne, Paris,
La Decouverte, col. «Reperes», p. 46.
(4)	În 2006, Knight Ridder, al doilea grup de presă
din S.U.A., ce grupa 33 de titluri, a fost vîndut la cere-
rea acționarilor, cărora dividendele acordate li s-au
părut insuficiente (Vincent Giret, Bernard Poulet, „La
fin des journaux”, în Le Debat, 148, ian.-febr. 2008,
p. 4.
(5)	Această absență nu impietează asupra calității
articolelor, succinte dar clare, grupate de obicei după
trei criterii: proximitatea (noutăți locale, sărbători,
spectacole, apeluri la interactivitate), caracterul practic
(consum, călătorii, sănătate, buletine meteorologice),
încadrarea activităților propuse în gusturile publicului
vizat (I. Chupin..., op. cit., p. 47).
(6)	B. Poulet, La fin des journaux [...], op. cit.,
p. 139.
(7)	V. Giret, B. Poulet, op. cit., p. 13.
(8)	Corifeu al internaționalei „situaționiste”,
militant extremist în 1968, Debord arată că filosofia
practică occidentală, „înțelegere a activității dominată
de categoria lui a vedea” (La societe du spectacle,
[1967], Paris, Editions Gerard Lebovici, 1989, p. 15),
face din raționalitatea tehnică o practică speculativă
degradată, și din spectacolul generalizat, ce-i
îndepărtează pe oameni unul de altul, «o reconstruire
materială a iluziei religioase» (p. 16) și „o negare
devenită vizibilă a vieții” (p. 12), [s. G. D.]:
specularizare și fetișism narcisist al mărfii într-o lume
în care utilizarea obiectelor e strict dirijată și în care
producerea, captarea și punerea în circulație a
imaginilor e tributară logicii economice - o
supraproducție canalizată ideologic, străină, cum arată
și lucrările lui Jean Baudrillard, de necesitățile
economice ale individului (p. 34).
(9)	Dominique Wolton, Sauver la communication,
[2005], Paris, Champs/Essais, 2007, p. 39 și urm.
(10)	Regis Soubrouillard, „Gratuits; le prix a payer”,
în Le Debat, 139, martie-aprilie 2006, p. 96.
(11)	Ibid., p. 102.
(12)	Ibid., p. 104.
(13)	Ibid.
(14)	Între 2000 și 2005 vîrsta medie a lectoratului
de ziare electronice a trecut de la 37 la 42 de ani, în
vreme ce tinerii între 25 și 34 de ani consultau tot mai
rar presa scrisă (V. Giret, B. Poulet, op. cit., p. 15).
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Culianu 20
| Ovidiu Pecican
Există un mit Ioan Petru Culianu? La
împlinirea a două decenii de la tragica și
perplexanta lui moarte răspunsul cred că nu
poate fi decât unul afirmativ. Mitul Culianu,
hrănit de doi editori excelenți prin devotamentul
și ritmul efortului restitutiv la care s-au angajat
(i-am pomenit astfel pe sora prozatorului și
savantului, Tereza Culianu-Petrescu, și pe criticul
și eseistul Dan Petrescu, cumnatul lui), servit de
mai multe volume de exegeză și reconstituire (cel
colectiv coordonat de Sorin Antohi, biografia
semnată de Ted Anton și mai recenta monografie
a lui H.-R. Patapievici), realizează un paradox.
Ultimii douăzeci de ani au făcut din istoricul
religiilor asasinat la Chicago o prezență mai
vizibilă în cultura română decât pe vremea când
era în viață.
Nu mi se pare că doar valoarea demersurilor
lui științifice și a literaturii pe care ne-a lăsat-o
justifică această situație. Asasinarea lui se
suprapune, ca temă de reflecție și ca ecou
cultural, peste moartea prematură a lui Eminescu,
despre care, tot mai mult, fantezist sau cu
pretenții documentare, exegeții scriu în tonalități
noi, interpretând-o ca asasinat politic (teoria
complotului). Aura de mister care înconjoară
împrejurările în care Culianu a fost executat, ca și
penumbra creată de preocupările lui pentru
divinație, magie și corespondențele între
universuri și niveluri de existență îi conferă, pe de
altă parte, și ele, o aură romantică ce nu rămâne
fără urmări în receptarea unei opere extrem de
specializate și nu tocmai la îndemână pentru un
public mai extins.
Totuși, pentru generația optzecistă - din care,
prin naștere, fac și eu parte (ca, de altfel, mai
toate numele menționate mai sus, de exegeți și
editori) - Ioan Petru Culianu întruchipează un
mit foarte rezonant. El este tânărul cu însușiri
excepționale, cu voință persuasivă, cu curajul de a
lua totul de la capăt și de a învinge greutăți
considerabile, părăsind România socialistă a lui
Ceaușescu, în care toți trăiam în suspiciune și sub
supraveghere ubicuă, ca într-un soi de lagăr extins
la întreaga națiune. Astăzi, când o majoritate de
români pleacă să își caute norocul pe alte plaiuri,
în țări cu potențiale recompense mai substanțiale,
aureolate, și ele, de faima unor El Dorado-uri sau
ale unei Alexandrii cosmopolite și rafinate, apte
pentru performanța intelectuală, visul multor
congeneri ai noștri se configurează altfel. Pe
atunci însă, destui dintre noi visau pur și simplu
la libertate și securitate afectivă, la eliberarea de
sentimentul nesuferit al răsuflării în ceafă, de
presiunea tăcerii impuse. Iar Culianu era unul
dintre cei care, plecați fiind, au izbutit, în cele din
urmă, să se impună cu strălucire în domeniul care
îi pasiona, nefiind siliți să abandoneze, pentru a-și
câștiga altfel traiul.
Au plecat în acei ani ’70-’80 destui
compatrioți tineri, dornici să scape de cenzură și
de închistata dictatură personală a ultimului
Ceaușescu. Erau nume sonore de scriitori -
precum D. Țepeneag, Paul Goma, Virgil Tănase,
Al. Monciu-Sudinski -, dar și de muzicieni
(membrii formației Phoenix, Dan Andrei Aldea de
la Sfinx, Nanci Brandes de la Roșu și Negru) sau
de sportivi (Nadia Comăneci, refugiată în
Occident în ultima clipă) care își căutau norocul
și libertatea în altă parte decât acasă. Dintre toți
însă, doar Ioan Petru Culianu a cunoscut o
ascensiune continuă, sfârșind brusc, retezat, într-
un moment care abia devenea cel al deplinei
maturități creatoare.
Cu puțin timp în urmă am văzut în cadrul
TIFF, la Cluj, filmul documentar-artistic regizat și
conceput de Stelian Tănase în care apăreau două
cazuri burlești de tentative de părăsire ingenioasă
a României conduse de PCR și Securitate.
Într-unul din ele, mai mulți prieteni pregăteau o
așa-zisă nuntă într-un orășel din Banat, urmând să
folosească prilejul pentru a pleca definitiv pe alte
meleaguri, dar unul dintre complici i-a turnat și
au ajuns în beciurile regimului. În celălalt, un
pilot de pe un avion utilitar din vestul țării și-a
urcat întreaga familie în aparatul de zbor și,
navigând la joasă înălțime, a ajuns cu bine până
în Austria. În timp ce despre prima peripeție
vorbeau chiar protagoniștii, acum mai vârstnici cu
peste două decade, despre a doua relatau doar
soția și fiul pilotului. Conducătorul aparatului a
murit într-un accident la doar câțiva ani după
migrarea lui din Austria în Australia. Că a fost
accident sau că a trebuit, simbolic vorbind, să
vorbească pentru răgazul traiului în libertate,
pilotul a plecat primul dincolo de orizontul
vizibilului. La ieșirea din cinematograf nu m-am
putut împiedica să nu mă gândesc intens la
Culianu, care plătise în același fel.
Când a murit, I. P. Culianu avea cu zece ani
mai mult decât mine, așa cum astăzi eu am un
deceniu mai mult decât avea el la ora decesului.
Acest fapt - coincidență biografică poate, cum îți
vine să tratezi apartenența, în linii mari, la aceeași
generație biologică - mă plasează, pe mine și pe
colegii mei, într-o poziție mai favorabilă decât a
altora pentru a încerca să înțelegem destinul lui
antum. În linii mari, este vorba despre nevoia de
afirmare a propriei identități în cultură, cu prețul
plecării de acasă, al umilințelor în lagărul pentru
transfugi și printre străinii reticenți la noii veniți
din Est, a fascinației exercitate asupra lui de o
personalitate și o operă cu care își descoperea -
Ana Raveca Brânzaș Pi pâclă, tehnică personală, 2009
Ioan Petru Culianu
sau inventa - afinități, a strădaniei de a dobândi
bunăvoința și ajutorul acelui maestru, iar apoi a
celei de a se elibera, treptat, și a sta pe propriile
picioare, construind o alternativă la acestea. În
cele din urmă, traversând - la propriu - mări și
țări și parcurgând experiențe diverse, frustrante,
limită, dar și recompensante, Ioan Petru Culianu
a izbândit ceea ce și-a propus, în puținul răgaz pe
care l-a avut. „Ard timpul” (29 iunie 1977),
„timpul îmi cam lipsește, dar am multe idei” (21
iulie 1977), „am renunțat la orice vacanță, dar și
așa pierd timp cu neplăcerile vieții occidentale”
(26 iunie 1978), „am atât de puțin timp, încât e
greu să nu scriu prost” (26 septembrie 1978),
mărturisea el, deplin conștient în legătură cu
ritmul galopant al scurtei lui vieți - prea scurte
pentru atâtea proiecte, chiar de-ar fi trăit de două
ori pe atâta. Și cu toate acestea, nota senin:
„... Sunt convins că destinul meu este deschis, și
că deocamdată nici o previziune nu-mi poate
stăpâni drumul” (21 iulie 1977). În aceeași
mișcătoare scrisoare către Mircea Eliade, din vara
lui 1977, se mai întreba ce drum să urmeze în
viitor (al inimii sau al interesului?): „. de ce să
urmez «calea inimii» dacă inima nu mi-a adus
decât suferință?”.
Aceste îndoieli, zbuciumul pe care ele îl
dezvăluie sau ascund ni-l apropie pe Culianu
tuturor celor „călare pe două veacuri”, dar și pe
două regimuri politice, siliți de istorie să
reîncepem totul. Iar deviza lui emoționantă, căci
vine de la un om scăpat dintr-o dictatură, nimerit
într-o altă convenție socială, avându-și, și ea,
constrângerile ei, în care libertatea personală este
înțeleasă dincolo de planul civic, într-unul al
cunoașterii, moderată de o sănătoasă prudență și
circumspecție în fața oricărei megalomanice
impuneri, merge la inimă. „Îmi definesc libertatea
ca drept de a mă opune oricărei pretenții de
posesiune a adevărului absolut” (21 iulie 1977,
aceeași epistolă).
Mitul lui Culianu înseamnă și o poveste
despre elanul spre libertate și creație neîngrădită,
realizat în ritmul unei fulgurații și stins într-o
clipă numai pentru a se reaprinde ulterior și mai
tare. Înfrângând vigilența paznicilor închisorii
osificate de acasă, depășind obstacolele celeilalte
lumi, drastic concurențiale, înălțându-se tot mai
sus, Culianu pare - ca în romanul cantemirian -
un Icar întruchipat într-o pasăre Phoenix, un
triumf înăbușit și răzbunat - osiriac - după
extincție, dar și un parțial eșec metamorfozat în
reverberație de durată.
■
12
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
12
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
sare-n ochi
Play back (I)
| Laszlo Alexandru
Nu eram ceea ce s-ar numi un amic al lui
Gheorghe Grigurcu. La debutul meu
editorial cu volumul Între Icar și Anteu,
în primăvara lui 1997, mi-am transformat
drepturile de autor în exemplare de carte, pe care
le-am trimis cu poșta cîtorva zeci de scriitori și
comentatori culturali. Printre ei, și lui Grigurcu.
Marea majoritate a volumelor expediate a pierit
așa cum a apărut: fără urmă. Și totuși scriitorul
din Tîrgu-Jiu m-a surprins printr-o cronică foarte
călduroasă, entuziastă la adresa mea, tipărită în
România literară, revista-etalon a acelor momente
din cultura română. O situație absolut
neprevăzută.
M-am simțit obligat să-i mulțumesc prin două-
trei rînduri protocolare. Am schimbat apoi cîteva
scrisori pe un ton senin. După o vreme, pe
neașteptate, mi-a propus să ne cunoaștem perso-
nal. Să merg în gara din Cluj, într-o noapte, pe la
ora 3. El urma să vină de la Tîrgu-Jiu, în drum
spre Bistrița. Avea de schimbat trenul și de aștep-
tat vreo trei ceasuri, pînă în zorii zilei. De ce să
nu povestim de una și de alta, din viața literară?
Împrejurarea mi s-a părut de tot bizară. Dar scri-
itorii nu sînt tocmai persoanele cele mai previ-
zibile, așa că mi-am zis: de ce nu? În sordida sală
de așteptare, printre babele culcate peste scaune,
sarsanalele răsfirate pe podele și lumpen-călătorii
ce sforăiau indolenți, noi problematizam despre
criza culturii. În ciuda somnului care-mi dădea tîr-
coale pe la gene și a situației grotești care, prin
străfunduri, mă amuza copios, am petrecut cîteva
ore agreabile, în ce privește comunicarea intelectu-
ală.
Au mai trecut cîteva luni, poate chiar un an.
Într-o zi m-am pomenit cu un telefon din partea
lui, cu o rugăminte presantă. Trebuia să vină la
Cluj, împreună cu soția sa, la un control medical
inopinat, l-aș putea găzdui pe vreo două-trei zile?
Am încercat să-i explic că nu dispun decît de
două camere foarte strîmte, în care de unul sin-
gur de-abia încap, nu-i voi putea asigura minimul
confort, ba nici măcar spațiul vital necesar în
asemenea împrejurări. Dar pe el nu confortul
părea să-l intereseze. A insistat că are nevoie doar
de-un adăpost provizoriu, oricît de modest, pen-
tru a nu sta în gară. L-am primit.
Cele cîteva zile au devenit cîteva săptămîni.
Săptămînile au devenit cîteva luni. Ceea ce por-
nise ca o banală vizită medicală s-a transformat
instantaneu într-un pericol de viață și de moarte.
Cancer în stadiul 4 (din 5) nu e - nici măcar scris
pe hîrtie - o figură de stil. Și a-nceput lupta pen-
tru supraviețuire. Cu pașii de tatonare, cu
ezitările, cu manevrele de încercuire a bolii, cu
accesele de speranță, cu izbucnirile de disperare.
Pentru prima dată în viața mea, am avut sub ochi
toate detaliile crîncene ale unei asemenea
încleștări. Noi, ceilalți doi, ne-am pus complet la
dispoziția bolnavului. Soția sa i-a fost menajeră,
farmacistă și bucătăreasă. Eu i-am fost secretar
particular, confident și șofer. Ne-am lăsat deo-
parte orice proiecte personale sau profesionale,
pentru a-i sta în preajmă. Mai importantă decît
ființa noastră era implicarea totală, alături de
omul suferind, pentru a-l ajuta să izbîndească. Nu
acceptam ca maladia să învingă.
Toate conexiunile lor din lumea medicală clu-
jeană au fost mobilizate. Toate resursele financia-
re ale familiei sale au fost luate în considerare.
Toate posibilele tratamente au fost activate (la un
moment dat, țin minte că se acționa pe trei căi
terapeutice diferite, în paralel). Nu înceta să mă
surprindă contrastul dintre înfățișarea lui fizică,
pe zi ce trecea tot mai slăbită, filiformă, scheleti-
zată, și forța sa interioară impresionantă, de-o rară
îndîrjire.
N-ar fi corect și nici nu doresc să intru în
descrieri fiziologice. Mai curînd un profil uman
mă interesează să punctez aici, confruntat cu un
moment-limită și lipsit de vreo garanție privind
deznodămîntul pozitiv. O anumită situație poate
că e definitorie. Într-o dimineață, la ora de vîrf, îl
duceam cu mașina spre ședința de chimioterapie.
În stînga mea, pe banda a doua, era un camion
imens, cu roata cît noi trei laolaltă. Șoferul nu
m-a văzut în oglinda laterală și a cîrmit brusc,
încercînd să se apropie de trotuar. A lovit portiera
din dreptul meu, mi-a turtit aripa stînga față și
n-a lipsit mult să se urce chiar peste noi. Am tras
Ana Raveca Brânzaș
Delta roșu, colaj textil, 2006
o spaimă serioasă. Ne-am oprit mașinile în trafic,
m-am extras cu greu de la volan și am început
obișnuitele pertractări: “tu ești de vină, că ai
schimbat banda de mers fără să te asiguri”; “ba tu
ești de vină, că n-ai respectat distanța legală în
timpul deplasării”; “ba tu ești de vină, că nici
măcar n-ai semnalizat cînd ai schimbat banda”
etc. etc.
În toiul disputei, l-am văzut pe Grigurcu
deșurubîndu-se cu eforturi de pe scaun. La capă-
tul puterilor, cu o mînă se sprijinea pentru a se
ridica în picioare, cu cealaltă mînă ținea de niște
tuburi care-i ieșeau din organism și drenau
lichidele de diverse culori care se scurgeau din el.
S-a apropiat clătinîndu-se palid și ne-a spus senio-
rial: “Nu vă mai certați, eu sînt de vină!”. L-am
repezit cu nedumerire: “Cum să fiți dumneavoas-
tră de vină, că doar sînteți pasagerul, erați pe
scaunul din dreapta!”. Iar el, pe același ton placid:
“Da, numai eu sînt de vină. Dacă nu eram bol-
nav, acum n-ați fi venit cu mine la spital și nu
v-ați fi distrus mașina”. L-am trimis să se așeze la
loc, să nu se mai amestece într-o discuție între
automobiliști. Am clarificat apoi situația cu pre-
opinentul, i-am luat datele de identificare și actele
de asigurare, stabilind și următorii pași în vederea
declarațiilor la poliție și a reparațiilor.
Alte amintiri ale mele se derulează cu o viteză
amețitoare. Îmbrățișarea și lacrima lui în ochi,
cînd a plecat de la mine cu niscaiva speranțe de
însănătoșire și afirmația lui fermă:
“Dumneavoastră mi-ați salvat viața”. (Nu, nici
pomeneală de așa ceva, Dumnezeu i-a dat zile de
trăit.) Numeroasele sale vizite ulterioare, la con-
troale medicale periodice (devenise deja “de-al
casei” în locuința mea, nu?). Expresia bizară a
privirii sale, ceva între curiozitate, cinism și
reproș, cînd a întrerupt una din conversațiile
noastre, pe o temă oarecare, pentru a-mi lansa
întrebarea sunînd a acuzație: “Foarte sincer, așa-i
că nici dumneavoastră n-ați crezut că voi scăpa?”.
Era genul de întrebare retorică, lipsită de orice
răspuns confortabil. Ce să-i fi replicat? Că indife-
rent de ceea ce credeam sau nu credeam, am
făcut tot ce mi-a stat în putință ca el să izbîn-
dească?
În plan publicistic, fiecare și-a văzut de dru-
mul lui. Am înregistrat în trei, la invitația lui
Ovidiu Pecican, o serie de convorbiri culturale, pe
care eu le-am transcris migălos și care ulterior au
apărut în volumul Vorbind. Nu rețin să-mi fi
mulțumit pentru efort. Cîteva cronici literare ale
lui Gh. Grigurcu la cărți de-ale mele au mai
apărut în presă, dar erau toate amplu descriptive,
rezervate ca ton și calibru al elogiilor (mi-a expli-
cat înțelept că e mai bine să evităm suspiciunile și
l-am aprobat instantaneu, nu-i vorba). Iar unele
manevre de-ale sale și judecăți din sfera publică
au început să mă pună pe gînduri, să mă irite, și
după o vreme mi-au provocat intervențiile
polemice.
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
13
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Fără sensibilitatea si
prietenia femeilor, poeții pot
fi cel mult prozatori”
| de vorbă cu scriitorul Ion Brad
Maria Vaida: - Stimate domnule Ion Brad, ce
amintiri din fragedă pruncie are scriitorul care
sunteți?
Ion Brad: - Fiind eu primul dintre cei nouă
copii ai mamei Cornelia, mă bucuram, cam din doi
în doi ani, când mai apărea un nou frățior (șapte
băieți și o singură fată), să-l pot legăna și cu care,
apoi, să mă și joc. Aceasta, începând din 1933,
când se năștea fratele meu Toderuț, și până în
1945, când a venit pe lume Traian (lanu), viitorul
director al Bibliotecii Județene „Octavian Goga" din
orașul dumneavoastră și al tinereților mele literare.
În tot acel răstimp, un spectacol deosebit era cel
din toiul verii, când bunica paternă, mama Lină, era
obligată să legene trei nepoți de-odată, unul al tatei
Traian, și doi ai surorilor sale Mărie și Maria.
O altă amintire din fragedă copilărie era legată
de sărbătorile Crăciunului și Bobotezii, cu bogatele
lor manifestări spirituale - colinzile pe la vecini și pe
la neamurile din cele trei ulițe ale Pănăzii, satul lui
Timotei Cipariu, cu tradiții străvechi, păstrate și
consemnate de el însuși (vezi Jurnalul scris prin
1850). Mai existau și alte asemenea întâmplări și
evenimente pe care le-am evocat altădată sau pe
care le-am uitat. Oricum, satul copilăriei mele avea
case mici, sărăcăcioase, dar bogate în copii. Pe când
satul de astăzi are case mult mai mari, mai făloase,
dar aproape goale, fără copii. Când unica soră,
Mărioara, își începea activitatea de învățătoare în
Pănade, în urmă cu vreo 40 de ani, la școala din sat
existau vreo 250 de copii. Iar acum mai
frecventează aceeași școală (admirabil modernizată)
vreo 20-30. Un tablou trist, păgubitor și chiar
periculos pentru viitorul satului și al nației noastre.
- Aș dori să evocați imaginea părinților
dumneavoastră.
- Dacă vorbim de părinții biologici, ar trebui să
mă opresc doar la mama (născută Barna - 1908, în
satul Iclod, din fostul județ Târnava Mică) și tata
Traian (născut în 1906). Dar eu am socotit
totdeauna că descind și din ceilalți părinți, cei
spirituali, care existau în casa noastră: străbunicul
Ion (al lui Surei, n. 1863), bunicul Teodor (n. 1883)
și bunica Lina, născută Lunceanu în 1882, toți
trăitori peste 85 de ani. Bunicii din Iclod, Niculae și
lovuța, pe care îi vizitam, copil, din când în când,
la marile sărbători, s-au stins mult mai devreme,
încât chipurile lor le mai văd ca prin ceață. În
schimb, fețele celorlalți mi-au rămas nu doar în
amintiri, dar și în fotografiile de pe pereții casei
părintești. Nu multe, dar destule ca să rămână
pururi vii pentru mine. Una singură o înfățișează și
pe mama Cornelia, alături de tata, după nunta lor
din 1928. Parcă a fost un blestem, să n-o mai pot
vedea pe mama lângă mine, printre zecile ori sutele
de fotografii în care, încă din copilărie, am fost
alături și de străbunicul Ion, și de toți ceilalți. Poate
și de aceea, de la moartea prematură a mamei, în
toamna lui 1953, când împlinea doar 45 de ani, i-
am dedicat, an de an, o elegie, începând cu
Leagănul-sicriu și continuat cu toate celelalte din
volumul Mamei, dincolo, apărut în 2001, precum și
în alte volume de versuri, anterioare sau ulterioare
acestuia.
- Frații, surorile, prima iubire - cum le percepeți
peste ani?
- Despre toți cei șapte frați ai mei (doi au murit
foarte mici) am scris de multe ori în cărțile mele de
memorii. O evocare mai proaspătă a lor a făcut-o
sora Maria Orian, în volumul alcătuit de distinsul
cărturar Ion Buzași, intitulat Ion Brad și Blajul
(2009).
Dar întrebarea aceasta mă cheamă să răspund și
să-mi amintesc și despre „prima iubire". Dacă
înțeleg bine, este vorba de prima fată care mi-a fost
dragă, pe care am cunoscut-o și iubit-o cu adevărat,
în chiar sensul biblic al cuvântului. Era Olimpia
Alexandrina (Didi) Șuteu, pe atunci elevă în clasa a
VII-a la Liceul „Sfânta Ecaterina" din Blaj. Nu avea
încă 18 ani, cum nu-i aveam încă nici eu, elev în
aceeași clasă la Liceul „Sf. Vasile cel Mare". Ne-am
cunoscut, așadar, la una din rarele serbări școlare
mixte. În primăvara lui 1947, când am început să
public versuri în revista Gând tineresc a elevilor din
Alba Iulia (Mlădițele de la Blaj nu mai apăreau),
multe i le trimiteam mai întâi ei. Apoi, începând
din 1948, i-am dăruit un întreg caiet de versuri, de
meditații și de însemnări lirice. Ne-am pregătit
împreună pentru examenul de bacalaureat, mai greu
în acel an de trecere spre un alt sistem de
învățământ. După care, eu am plecat student la
Filologia din Cluj, ea fiind obligată să rămână
funcționară la Blaj, din cauză că tatăl său era
condamnat politic.
De atunci, până la logodna noastră religioasă
(pe ascuns, firește, binecuvântată de preotul-filosof
Ioan Miclea, la Blaj) în primăvara lui 1952, apoi,
până la căsătoria civilă din decembrie, 1952, la Cluj,
și până la nașterea fiicei noastre Lia, în mai 1955, a
existat între noi o vastă corespondență. Datorită ei,
regretatei mele soții, s-au păstrat aproape 200 de
scrisori, mai multe, în mod firesc, ale mele. O
mărturie a primei și singurei mele iubiri adevărate,
dătătoare de viață. Toată această corespondență se
află încă la mine. N-am inclus scrisorile în cele
peste 1.000 de documente oferite Bibliotecii
„Octavian Goga" din Cluj. În ele pulsează încă nu
doar iubirea noastră, nu doar situația familiilor
noastre (adeseori foarte încercate în acei ani), dar și
lumea universitară, culturală și scriitoricească a
Clujului de altădată.
- De unde vine pasiunea dumneavoastră pentru
lectură și ce rol a avut școala în formarea acestei
deprinderi?
- Înainte de-a deveni o pasiune, cititul a fost
mai întâi o deprindere. Am învățat-o, de mic, în
casa părinților. Bunicul meu, Teodor, încă de pe
când era primar liberal, între 1919-1928, era abonat
la gazeta Unirea poporului din Blaj, și citea cărți din
biblioteca Astra a comunei noastre. A venit apoi
școala primară, cu învățătorii și cu preotul Ioniță
Ion Brad
Brad, care avea, în casa parohială din fața casei
noastre, o frumoasă bibliotecă și colecții ale
revistelor ardelene, printre care și a Luceafărului. Iar
străbunicul Ion, neștiutor de carte, ne ducea în
spatele șurii, în grădină, de unde se vedea locul
casei lui Timotei Cipariu. Ni-l arăta cu degetul și ne
spunea: „Să învățați și să vă purtați bine, că altfel
vă vede Chimoftei Țâpar (așa se pronunța la noi) și
se supără pe voi!".
Am mai evocat și episodul acesta, așa că n-are
rost să repet toate consecințele lui benefice, pentru
noi, copiii de țărani trimiși la cele mai vechi școli
sistematice românești din țară. Așa cum am mai
scris (până și în paginile romanului Proces în recurs,
1988) despre marea bibliotecă a Liceului nostru,
unde am ajuns bibliotecar, în 1947, fiind ales atunci
și președinte al Societății de lectură „Timotei
Cipariu". Ultimul, din lista celor peste 80, de când
ființa acest cenaclu exigent, desființat, împreună cu
Școala și Biserica Blajului, la sfârșitul lui 1948. Ca
într-o batjocură, chiar la centenarul Revoluției
pașoptiste. Tot atunci, Blajul iluminiștilor și al
redeșteptării naționale românești era trecut
temporar la Regiunea Autonomă Maghiară. Dar,
încă o dată, n-aș vrea să mă repet. Din toate
acestea, se înțelege cum am învățat să citesc și să
scriu cărți sau despre cărți, despre biblioteci. Ar fi
fost un păcat de moarte să nu mă port așa.
- Ce rol au avut femeile în viața
dumneavoastră?
- Despre singura mea soție și căsnicia noastră
îndelungată și fericită (1952-1995) am vorbit ceva
mai înainte. Frumusețea ei morală, firea
armonioasă, bine cumpănită, spiritul său
gospodăresc, m-au ajutat imens, atât pe planul vieții
spirituale, cât și în activitatea publică, de atâtea ori
dificilă și complicată, mai ales dacă mă gândesc și
la aceea de ambasador și decan al corpului
diplomatic din Atena. Fără prezența și ajutorul
Olimpiei nu știu ce m-aș fi făcut. Ea n-a fost
niciodată geloasă, deși cunoștea, încă din liceu,
cultul meu pentru prietenie, inclusiv cu alte femei.
Așa au fost unele colege de liceu, cu care am jucat
împreună într-o piesă de teatru (cu titlul caraghios
Epuroiî), apoi colegele de facultate din Cluj. Cu
unele dintre ele, românce și unguroaice, și cu colegi
ca poetul Aurel Gurghianu, criticul și istoricul literar
Dumitru Micu și viitorul rector al Universității, Ion
Vlad, învățam pentru examene, primăvara, în
cimitirul istoric al Clujului.
A urmat apoi lumea literaturii și artelor, atât de
bogată în nume feminine și în frumuseți ispititoare.
Dar și eu și ele am avut noroc că n-am trecut
dincolo de o prietenie spirituală, mult mai durabilă
14
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
decât orice aventură temperamentală. La revista
Almanahul literar am îndrăgit-o cu toții pe Zorina
Mocanu, căsătorită apoi cu criticul și istoricul literar
Cornel Regman. La București, redactor al primelor
mele volume de versuri a fost doamna Elis
Bușneag, olteancă energică, oarecum băiețoasă, ca
să nu-ți poată fi indiferentă. Așa a rămas și acum,
la peste 82 de ani. Mai tânără, dar la fel de
sensibilă, cultivată și având darul scrisului, era să fie
și să rămână doamna Maria Cordoneanu, redactor
al celor mai multe și importante cărți ale mele, de
versuri și proză. Ea s-a ostenit să adune laolaltă
majoritatea opiniilor critice despre activitatea mea
literară, alcătuind volumul Ion Brad în oglinda
criticii (Ed. Ardealul, 2009). Prietene au fost și
mi-au rămas Lucia Olteanu, soția poetului Tiberiu
Utan, Sanda Marinescu, soția editorului Valeriu
Râpeanu, Lucia Mureșan, soția artistului fotograf
Ion Miclea.
Nu e cazul, cred, să mă opresc aici și asupra
rolului pe care l-a jucat și îl joacă și în viața mea
literară, fiica noastră, Lia Brad-Chisacof, specialistă
eminentă în domeniul elenismului și
bizantinologiei, care m-a ajutat la traducerea și
alcătuirea unor antologii ale poeților greci
contemporani. Printre acestea și volumul Variațiuni
pe o rază, a lui Odisseas Elytis, laureatul Nobelului
pe anul 1978. Fără sensibilitatea și prietenia
femeilor, poeții pot fi cel mult prozatori!
- Cred că ați avut profesori minunați. Evocați
câteva nume.
- Da, am avut noroc de mulți dascăli adevărați,
mai ales la Blaj și la Cluj.
La Blaj, mai întâi, preoții de religie și confesorii
noștri. Dintre toate numele, cel mai celebru avea să
fie al părintelui Alexandru Todea, viitorul
Mitropolit al Bisericii Române unite cu Roma,
Greco-Catolică, după ieșirea din catacombe.
Totodată, el a devenit al doilea Cardinal român,
consacrat de Papa Ioan Paul al Il-lea. Primul, in
pectore (pe ascuns), a fost luliu Hossu, cel care a
citit Hotărârea Unirii de la Alba lulia, în 1918. El a
fost obligat să treacă la cele veșnice fără să i se
poată recunoaște deschis calitatea de cardinal.
Acum, de câte ori mă duc la mormântul soției
mele, în cimitirul Bellu Catolic, aprind o lumânare
și la mormântul marelui ierarh și patriot român. Alt
preot de religie mi-a fost Alexandru Leluțiu, coleg la
„Propaganda Fide" din Roma, cu Alexandru Todea.
Eliberat, ca și acesta, după 14 ani de închisoare,
părintele Leluțiu avea să moară chiar sub roțile
trenului cu care se întorcea acasă. În ultima clasă de
liceu, ne-a predat religia și filosofia părintele Ioan
Miclea. Și lui, ca și lui Alexandru Todea, le-am
închinat câte un capitol special în Printre oamenii
Blajului (2006). Tot acolo se poate citi capitolul
„Dascălul meu de poezie" în care am prezentat pe
larg legăturile mele durabile cu poetul Radu Brateș,
pseudonimul profesorului nostru de limba română
Gheorghe I. Biriș. Legături care au continuat, după
moartea sa prematură, cu familia sa, care-i cultivă
cu evlavie memoria. Tot în cartea respectivă
figurează și portretul „Celui mai blăjean dintre
blăjeni", strălucitul istoric și geograf Ștefan
Manciulea, batjocorit și închis și el pentru ideile și
patriotismul său. Prin el am ajuns în vara lui 1947
colaborator la catalogarea unor cărți și documente
importante ale Bibliotecii Centrale din Blaj, salvată
și mutată, în 1949, la Cluj. Unde avea s-o
păstorească Lucian Blaga, până la decesul său de
acum 50 de ani.
La Filologia din Cluj, am avut doi profesori
dragi. La Istoria literaturii române moderne pe Ion
Breazu, evocat pe larg în volumul Dincoace de
munți (2008). Iar la Lingvistică pe Dimitrie Macrea.
Ba, un semestru, în anul IV, înlocuind-o pe Zoe
Bugnariu, l-am avut profesor și pe colegul de
redacție, inteligentul și mucalitul critic și istoric
literar Cornel Regman. L-am avut, ca preparator, la
seminariile cursului ținut de marele eminescolog
Dimitrie Popovici, pe celălalt coleg de la
Almanahul, Mircea Zaciu, prietenul meu cel mai
drag dintre toți clujenii.
Am avut, așadar, atâția dascăli străluciți, de la
care nu știu cât am reușit să învăț!
- Din ce „duh ardelenesc" sau „duh național",
cum spunea Noica, se trage forța dumneavoastră de
muncă?
- Eu, prin botez, am preferat totdeauna cuvântul
spirit în loc de duh. Un episod semnificativ, din
acest punct de vedere, este cel întâmplat în anul I
de facultate, când ne-am trezit în „Sala Bogrea" cu
vizita lui Petru Groza și a lui Vasile Luca (Luka
Laszlo), însoțiți de rectorul Universității, Emil
Petrovici. La catedră se afla profesorul Dimitrie
Macrea, iar la tablă colega Erika Miklossy. Ortodox
convins și politician abil, Petru Groza a ținut s-o
întrebe pe studenta maghiară (se cunoștea faptul
că-i plăceau unguroaicele și că avea chiar o fiică
actriță, Maria Bisztrai, ajunsă directoarea Teatrului
de Stat Maghiar din Cluj) care este deosebirea
dintre cuvântul duh și spirit. Unitariană sau calvină,
Erika s-a bâlbâit, nu știa ce să răspundă. Și-atunci,
profesorul Macrea m-a recomandat pe mine să
răspund. După ce am precizat că duh este de
origine slavonă, iar spirit de origine latină, Petru
Groza a ținut să conchidă: „Duhul îl folosesc toți
românii, pe când spiritul numai popii reacționari de
la Blaj". Ne aflam atunci doar la câteva luni după
interzicerea Bisericii Blajului și arestarea tuturor
ierarhilor ei. Și cu alte câteva după ce sibienii și
clujenii l-au putut vedea, în aceeași trăsură solemnă,
cu Patriarhul Moscovei, Alexei I, cel care, în numele
lui Stalin, îi poruncise premierului ortodox și
ortodoxist român, ce trebuia făcut cu românii care
aleseseră, în urmă cu 250 de ani, să prefere spiritul
strămoșilor îndepărtați. Faptul că n-am ajuns
niciodată un partizan exclusivist între cele două
cuvinte este, printre multe altele, că am fost primul
ambasador al României, după cel de-al Doilea
Război Mondial, care s-a ocupat de soarta
călugărilor noștri de la Muntele Athos, cărora le-am
închinat și o carte întreagă, poate una dintre cele
mai frumoase cărți ale mele: Muntele catârilor
(1978). Alături de toate învățăturile lecțiilor de
istorie și religie ale Blajului, o meditație profundă
avea să-mi provoace descoperirea făcută de Lucian
Blaga, în paginile testamentare ale lui Inocențiu
Micu Klein, ctitorul Blajului: „Poți învia la Judecata
de Apoi numai din pământul Patriei".
Reamintind, succint, toate acestea, cred că se
poate înțelege firul călăuzitor al sentimentelor și
ideilor din activitatea mea publică, chiar și în anii
complicați, contradictorii și de atâtea ori dureroși, ai
socialismului. Despre toate scăderile și calitățile
mele au vorbit, timp de peste 60 de ani, alții. N-are
rost să mai insist.
- Cum se vede România Tainică de la distanță?
Dar cealaltă Românie?
- Cred că nu există decât o singură Românie!
Cine o iubește, n-o poate vedea în moduri diferite,
în taină, de departe sau de-aproape. S-a vorbit și s-a
scris, în trecut ca și în prezent, suficient de mult ca
să nu mă includ și eu în cele două tabere opuse:
elogiatorii necondiționați, și detractorii ei
încăpățânați. Mai ales aceștia s-au înmulțit ca
ciupercile după ploaie, fiind, se spune, bine plătiți
ca să denigreze, în mod absolut, o perioadă în care
și-au făcut studiile, de care au profitat și ei și
părinții lor. Dacă ați observat, nu cei care au
pătimit pe nedrept în trecut, ci mai ales „sicofanții"
(turnătorii de profesie în Grecia antică) se
manifestă, individual și în coruri bine organizate. O
Românie prezentă azi în Uniunea Europeană și în
NATO nu trebuie să fie o țară fără granițe spirituale
(nu „duhovnicești"), fără istorie, fără o minimă și
firească mândrie națională. Mai mult decât noi, o
are, de exemplu, Grecia. Ca să nu mai vorbim de
orgolioasele Franța, Germania, Anglia, Italia. Acolo,
dacă ar înjura cineva geniile lor naționale, ar suferi,
neîndoios și imediat, oprobriul public general. Pe
când la noi...
- Ce părere aveți despre statutul scriitorului și al
publicistului contemporan, al intelectualului din
România în genere?
- Dacă în Republica lui Platon scriitorii, artiștii,
purtătorii cuvântului și scrisului nu prea încăpeau,
în schimb ei au dat strălucire epocii de aur a lui
Pericle. La romani, cei mai curioși în legătură cu
Puterea și mai răi de gură riscau, ca Ovidiu, exilul
pentru toată viața. În același spirit, cred, a fost
ostracizat și Voltaire. Iar mai recent, la noi, să
zicem, un Mircea Eliade, un Pamfil Șeicaru, un
Aron Cotruș, un Emil Cioran sau chiar Eugen
Ionescu. Prelungind ideea, și prin multiplicare, nu
prea văd mulți urmași ai lui Eminescu, nici ai lui
Nicolae Iorga, Octavian Goga sau Tudor Arghezi,
dacă ne gândim cu adevărat la mari scriitori care au
ținut în mână și condeiul de publicist, antrenați,
într-un fel sau altul, în orientarea vieții social-
politice și spirituale românești. Condeieri avem
destui și-acum, unii cu merite literare reale, alții cu
însușiri și manifestări discutabile. Ca să nu mai
vorbim de pletora demagogilor și mâzgălitorilor de
hârtie sau a teleaștilor și radiofoniștilor care
încearcă să antreneze un public absorbit de mizerii
în vârtejul simpatiilor și antipatiilor electorale.
Formulând aici asemenea impresii și opinii, n-aș
vrea să diminuez rolul cultural al atâtor colegi de
literatură și publicistică. La Cluj, o Filială a Uniunii
Scriitorilor condusă prestigios și competent de
doamnele Irina Petraș și Doina Cetea, cu atâtea
publicații remarcabile. Din actualele reviste
bucureștene, Caietele critice, conduse de un sfert de
veac de eminentul critic și istoric literar Eugen
Simion, ca și, mai nou, revista Cultura, reînviată și
condusă de prozatorul și eseistul Augustin Buzura,
fostul președinte la Fundației Culturale Române. Un
loc aparte, original, prin orientarea sa de stânga, și-a
dobândit Flacăra lui Adrian Păunescu, la care, din
când în când, mai colaborez. Vechile și
prestigioasele reviste Viața Românească, România
literară, Luceafărul, Convorbiri literare, Familia și
celelalte, și-au pierdut, se pare, suflul de altădată,
prin subiectivismul afișat, care merge, uneori, până
la exclusivismele politice de altădată, întoarse pe
dos: „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră".
Dar, încă o dată, și eu sunt subiectiv ca orice
scriitor, cu toate că nu mă pot plânge, după 1989,
de prea multe marginalizări, exclusivisme și
persecuții. Acestea dau măsura reală doar
inspiratorilor și executorilor lor, în niciun caz nu
pot stabili valoarea reală a niciunui scriitor adevărat.
„Numai după 50 de ani - mi-a spus odată, la el
acasă, G. Călinescu - se va vedea cine este și cine
nu este scriitor!".
București, februarie 2011
Interviu realizat de
Maria Vaida
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Alexandru Văsieș
Fantefine
1.
trebuie să fie un grilaj înapoia casei ca să-ți dai
seama
ce-i de fapt cu locul ăsta
îmi pot strecura pumnul prin el, odată am apucat
de dincolo
un pui galben și ud și am încercat să-l trec în
partea mea.
până mi s-a înroșit pielea iaca și soarele complet
înapoia casei vreau să-ți arăt chestiile înflorite
un balansoar care sună prins de rugină
acolo mă tăvălesc
în locul unde mi-am tot lipit spatele e pată mare
și întunecată
ca să o ascund mă folosesc de o bucată de tablă
ce reflectă
stau și mănânc pizza, uneori găuresc felia și
privesc
ce-i de privit
nu mă gândesc la salariu și la puțina resursă
nu m-aș mai gândi cu pizza lângă mine
și cu urmele de femeie la doar un braț distanță
aici, când am crezut prima dată că aș avea o vi-
ziune
am apucat-o de eșarfa albastră și am strâns
n-a fost ca și cum aș fi strâns-o de gât
pentru că nu ne atingeam
atunci am simțit dragostea cel mai mult doar că
am tăcut
aș sta toată ziua și aș lăsa furnicile să se
desfășoare
în părul de pe picioare. când mă ridic e un soare
negru
ca o minge de bowling pe un plan înclinat.
mi-ar putea arăta că nu doar lumea asta are
hoteluri de lux
dacă aș mai sta
mă gândesc deseori să iau cheile
și să trec prin oțel cu farurile aprinse
cu venele-n relief
ar însemna o misiune și
nu cred în așa ceva.
i-am spus că aici e o plajă
că noaptea mai ales se aude frumos așa ca să
rămână
am adus un lighean și am rugat-o să-l umple
apoi m-am spălat pe picioare
înainte de fapt
2.
Câteva luni am avut o perioadă foarte bună
făceam sport
cumpăram pâine albă
și nu-mi venea să cred
că cineva mă pune la punct
eram plin de viață
de multe ori fără șiretlicuri
găseam resurse -
petreceam timp puțin,
dar curat
Calculasem că peste 2 săptămâni vom ajunge
și ne vom aduna la mal
în anii 50 o fotografă celebră s-a aruncat
cu aparatul legat la gât și
am căutat să cred în destin
Mai târziu au scos o ediție specială
a unui catalog american
printre altele o vacă pozată de la bordul unui
bmw
cu acul la 80,
îndeajuns pentru a-i vedea ochii deloc umflați
Deși îmi doream
n-am mai ieșit din casă decât dimineața,
la pișare
și de ce să las televizorul să-mi facă așa
când meciul era live și abia început
3.
În mijlocul câmpului și păpădiile înfloresc
am avut o minge galbenă
fiindcă nu loveam cum trebuie s-a deformat
în mijlocul câmpului păpădiile ne-ajung la gât
un atac previzibil ca o înfiorare
câteodată îmi lipesc două degete
le umezesc cu gesturile unei făpturi tandre
și plesnesc capul florii
cu cealaltă mână apuc de încheietură
înainte să mă umezesc
atâta lucrătură îngustă în jurul nostru
de ce să urmărești un câmp de păpădii îndoite
când zilele se dovedesc mai presus
cine a ascuns mingea
n-o să uite de tine și de compleul tău înroșit
este un loc unde apa rupe primăvara
și cuiburile le vezi nu sînt nicăieri
acolo ai lovit-o în cap și ai tras-o de păr
ai luat pumnul de pământ și l-ai mărunțit
ai zis hai fetiță
4.
Ieși acuma în stradă că cine a pus tomberoanele
o să le și ascundă
Lumea așteaptă calificarea
și cine le-a montat-o va sugruma și trompetele
apoi erbicidatul pe creier
cât mai aștept focurile
îți servesc bucățile rele ale dimineții
dacă vrei îți umblu la milă
cine a scos începutul de seră & resturile, blin-
datele roșii
ieși să ne vedem puțin după ce ne-au educat
5.
Cunoșteam doi puști la colț
se jucau cu oglinda
o spânzuraseră de țeava galbenă
și din când în când
pătrundea și la mine
nu știau să scoată ce trebuie
ultima dată mă gândeam
că o să fie altfel - dincolo
de tușul cald binevoitor,
înțelege că pe unele n-am să le fac eu
mă gândeam că o să mai și uiți
la începutul verii dormi
cu geamul deschis și toate
revin mai aproape și uiți
deci se cațără cu tine
și era vară când
era ultima dată
ziua ne ardea ca oglinda
altfel faci rău de-acasă
din fotoliu
la nevoie
doar așa îmi lipeam căușul de gură
și mă atingeam cu limba
strigând să o coboare
din soare să nu te spargă
acolo mă jucasem stârnind rădăcinile la căldură
mă tăvălisem în praf memorasem violența
acum așteptând un semn
o combinație între blugi & piele
calculam să te rup
spre bucătărie rugina atingându-se cu peștii
dar aproape vară
când te-ai pitit în luminiș
cum te-aș fi supus la urmare.
ne cunoșteam ce trebuia
nu mă pregăteam pentru noapte
venit direct din fotoliu,
din ce nu ne spuneam
ultimul ricoșeu ar fi sunat nemăsurat
strașnic ar fi vibrat
6.
Primul prieten care moare
aici mascat de perdeaua dublă.
încearcă să mă scuipe în frunte
e fix un punct
doare până în tălpi și înapoi
ne apropiem deși avem cămăși la fel
afară un copil lovindu-se
peste pantalonii cu bretele
l-aș chema să fugă după țigări
nefiltrată lumina nu l-ar topi, i-ar lăsa semne
primul prieten mă roagă cu totul altfel
să-l scot în parcare
știe că la câteva minute de sfârșeală
o crâșmă cu storuri colorate
în care m-ar flegma între ochi
îmi place să stau cocoșat
și să mă legăn simt peretele
pe inele cum împinge ca răspuns
moartea prietenului rezistă
prin lumină roșie și cheamă bmw-ul metalizat
7.
Cred îndeajuns de lucid pentru a înțelege
o discuție în bucurești-baia mare
mai ales acum
16
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
probabil cel mai lucid
disting fumul de ceață
trenul ar putea opri și
sigur un iepure la marginea pădurii
chiar un iepure
în care se adună ploaia
hai să le închid geamul
am un tricou gri
mâinile mă surprind
și o privire din când în când valabilă
o am și nu pătrunde
cât bate
dintr-un capăt în altul al coridorului
împrăștierea asta rezonabilă
trimite la un disconfort rotund
o parte din fulgere ocolesc fețele, n-ar trebui
să mă clatin
deși corect
e imposibil să nu te ții de ceva
doi se țin la margine
mai devreme au schimbat pliante porno
fără să le citească
o parte din fulgere propun
lucrurile banale și de finețe
eu oricum
mă stăpânesc
cu sete
8.
Într-o zi am dus-o
în fața comisiei
ca o fetiță
cu stomacul în gât
s-a pus cu partea dreaptă spre geam
lucea în partea dreaptă
mai de sus, mâinile -
un joc o ștafetă sau
dansul de seară
practicate deopotrivă de noi și cu acordul nostru
un corp albastru de iluminat pentru ea.
în colțul roșu ceva pentru mine - asta era
dragostea și meciul
să ne-mpingem să lovim masa
cu voință puteam să ne facem
ca oamenii fani
prin exces acasă ne aștepta sticla
de apă minerală fără capac
sertarul a rulat pe șine
pofta sau altcineva
muta puțin cadrul
poveștile se încheiau sănătos
cum în 99 am aflat ce e hepatita pe plajă
și că hepatita pe plajă s-ar putea
să te bucure
să te specializeze
creierul și-a amintit
despre putere
dincolo s-a relaxat
dincoace - cu tot sunetul terminat între pereți
ca o minge portocalie - a scos cuvântul
mâna a izbit sertarul și s-a așezat moale
pe birou, strălucea cum hepatita
sub soarele de nisip
n-am mai privit niciunul
toată ziua ne-am evitat din comoditate
9.
Să-ți amintești că ai ieșit
la aniversare
că doar în stradă papucii tăi
rupți nu simbolizau
nimic.
„poate nu
ne potrivim
totul e
să fii liniștit
să nu te agiți”
că în câteva ore se topesc marile lucruri
și ce împingi cu marile lucruri
mă intimidează în așa hal
că simt
cum se întinde pielea pe față
dar amintește-ți că
sunt puști care
s-au injectat
de la paișpe ani
și steroizii fac treaba
e posibil să nu ne potrivim
dar atunci de ce unii lovesc în țevi
și de ce mișcările tale mega triple super obosite
deși atât de variate
n-au nevoie de arbitru
amintește-ți că
nu trebuie să câștig în noaptea asta
oricât s-ar transmite
orice ar scanda cei de la masă cu mâna pe masă
steroizii fac treaba
10.
zlatan pentru că mi-e egal
dacă se vorbește despre alegeri
sau despre infecții
pentru că visez un ricoșeu favorabil
și o să mă convingă să fiu tolerant
știu că râzând mi se înroșesc
cumva ochii și mai știu
că mă vor pedepsi
pentru obstrucție
nu atât datorită zâmbetului admis
ci pt că-mi pasă cu adevărat
Ana Raveca Brânzaș	Urme (detaliu), tehnică mixtă, 1992
de mânuirea femeii
(vara
într-o piață de provincie
am realizat că merită)
mânuirea femeii îmi va ocupa tot timpul
așa că trebuie să învăț cum se scrie
cu mâna la femeie
o treabă aparent umilitoare care m-ar putea cuceri
sau m-ar putea anchiloza definitiv
11.
nu am nevoie de nicio mișcare
mi-ar aduce confirmări și satisfacția că
eu și ritmul ei ne înțelegem pe deplin
am lăsat ușa deschisă
pe dinăuntru
așa aud tot și încerc să mă obișnuiesc
le iau în calcul și le uit imediat
ca pe niște crenguțe încărcate pe apă
o lumină în stare de forma pe care
o doream cu fotografa
(săptămâni la mal, fructe mari topite de lucruri
mari
nu auzeam numărul bătăilor și ne încurajam
că vântul se schimbă spre șopron.)
ca să mă bucur îi dau voie
pe degetele de la picioare
am un pahar în dreptul capului
L-aș cutremura dar bucuria
ar fi alta pentru fiecare
pe mine m-ar face
și mai fericit
știu că e apă curată
și-mi potrivesc gura
pe urmele de ruj
nu într-un flirt
doar un ultim număr de virtuozitate
e vreme cu soarele care mai stă nițel
pe cartierul de sticlă și mă aplec
spre figurinele cu lumină și
pe rând
le sucesc
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
17
Black
Pantone 253 U
emoticon
De jos în sus, pe invers
Șerban Foarță
Mitologiile plasează, îndeobște, Infernul la
nivele inferioare, adică jos sau dedesubt:
inferne (cu un adverb truvabil în Lucrețiu).
Nu e obligatoriu, în schimb, ca Paradisul să se
găsească la etajele de sus. Aceasta, întrucât există/a
existat un „Paradis terestru”: Gan-Eden, „grădina
dintre ape”, o oază în deșertul cel șes și infertil.
Despre asemenea grădini paradisiace vorbesc
nu numai Sfintele Scripturi; de altfel, termenul
pairidaeza „fortăreață” (de unde și paradeisos, în
greacă) e unul de origine persană.
Un soi de surogat de Paradis vor fi fost, în
Babylonul superbiei, grădinile Semiramidei.
(Cât despre septemetajatul zigurat, mai
cunoscut drept Turnul Babel, el este, după Max
Jacob, într-un scurt poem, La Babylone, un
pandemonium foarte animat și, eo ipso, mai puțin
lugubru decât acela cu ferestre oarbe și în paragină
al meșterului Bruegel: „Depuis le bas jusqu’au
fronton/ Les sept etages des sept demons.”)
În cultul osiriac, regatul morții, Duat, ar fi
reversul emisferei cerești, un „infra-orizont”, la care
se va fi acces în urma punerii pe talger a sufletului
justițiabil. Nici gând, într-însul, de Eden, care, la
rându-i, nu e sinonim cu viitorul Paradis celest, -
locul căruia e, evident, „în ceruri”.
Fără a fi supraterestre, Pajiștile Elisee ocupau, la
vechii greci și la emulii lor, romanii, catul superior
(confort sporit!) al Hadesului subteran, stratificat în
felul unor bolgii.
Ideea de deasupra, de sus sau mult prea sus o
implică, în sfârșit, și pe aceea de sediu strict
delimitat și anevoie accesibil: Paradisul e o
„fortăreață”.
Nu mai insist, - spunând doar că, la noi,
edificiile de ordin public intervertesc poziția lumilor
postume, plasând Infernul la mansardă și Paradisul
la parter, la mezanin sau primul cat.
O fac și edificiile private, câte dispun de
demisoluri sau subsoluri, obscure, umede, sordide,
pe lângă infernalele mansarde, - pe care le-a cântat,
între atâția, în notă decadentă, Macedonski: „În
mansarda lui mereu/ Sărăcia e stăpână.”
Cu precădere o fac, însă, așezămintele de stat:
de stat în ele peste zi, nu noaptea.
Dar și unele de stat în ele interdiu ac noctu...
Spitalele noastre-s, îndeobște, inhabitabile și
dezolante, indiferent, se pare, de etaj, - cu excepția
(uneori, nu totdeauna) a biroului directorial și a
serviciului contabil.
Idem, cazărmile (cu care mai făceam, deunăzi,
coadă la intrările diverse ale NATO); ca și căminele
estudiantine (și alte internate. inter-NATO).
Spre deosebire de sediile bancare, holurile
celorlalte instituții cu bănci (cu bănci de lemn, se
înțelege) fac impresia unui no-man’s-land; holurile
destinate gloatei, nu, bineînțeles, ale elitei.
Înaltele lăcașuri de cultură academico -
universitare nu fac, nici dumnealor, excepție.
Oricum, mocheta „roșie” nu începe decât cu
scara care duce la zonele privilegiate. Pun „roșul”
între ghilimele, întrucât el nu e o culoare, ci
atributul, pe culoare, al unui ascendent ierarhic.
Treptele sunt din travertin sau marmură autohtonă.
Plușul profund absoarbe orice larmă de pași zglobii
și nedisciplinați, evocând verdeața „gurilor de rai”.
Câteva hârdaie cu palmieri amintesc, și ele,
Paradisul, care, spuneam, e(ra) o oază în pustie, un
caravanserai desfătător. Atmosfera este, iarna,
vătuită, aproape intimă, într-un cuvânt gemiltlich;
aerul condiționat te face, vara, să te crezi în
lăudatul refrigerium, - sau, trecând pe-acolo, să-ți
închipui că silențiosul coridor e albia însăși prin
care curge răcoroasa Tempe.
Deja, înspre al doilea etaj, scările prind să
colcăie de lume, iar zugrăveala să devină calcio-
vecchio. Cozi la diverse uși, mirosuri acre, o
nervozitate ce atestă regretul Paradisului pierdut.
Nu suntem încă în Infern, ci într-un fel de
Purgatoriu, - dacă, 90% ortodocși, admitem acest
vechi scandal catolic. (Semnele ironiei s-ar impune,
în ocurență, - însă nu le am!)
Aici domnește ambiguitatea: forfota e de natură
să evoce freamătul aripilor îngerești din tablourile
prerafaelite, dar și foșgăiala infernală din Hortus
Deliciarum al lui Bosch. Zgomotul, această
consecință a păcatului originar, apud Cioran, este,
acum, inevitabil. El, ca și efemerul abur de pe
fragilele oglinzi, ne face să ne credem, totuși, vii.
Iadul începe undeva mai sus: între nivelul III și
IV. Alt Iad, însă, decât acela policrom, promiscuu și
asudat, de la etajul inferior. Nu Iad, ci Hades e
cuvântul potrivit: adevărata „lume a umbrelor” e
asta. Exsanguitate și paloare. Neonul face mai livizi
pereții, coșcovi, pe alocuri, de condens. Țevile țiuie,
latrinele adie. Stive de mobilier dezafectat, dulapuri
căcănii cu stropi de var, mese șchioape, fierotenii,
cabluri, se văd mai pretutindeni, prin cotloane, ba
chiar și prin cabine de veceu (în c.v. -urile cărora va
scrie, la rubrica „alte funcții”, debara). Băncile sunt
vechi și tatuate. Tabla neagră e un palimpsest; sau,
dacă nu, o frescă scorojită. Pe scaune se stă cam ca
pe cuie. Cuiele îți intră undeva. Undeva e un
eufemism. Eufemismul e, oricum, la el acasă, - aici
unde nimic nu-i autentic, totul fiind ciuruc sau
contrafacție: lume „cu înlocuitori”, un Ersatzland!
Perspectiva e, ea însăși, falsă.
Numai fereastra-i bună la ceva. Ceva ce s-ar
numi defenestrare. A, ar mai fi și liftul (atunci când
funcționează), care, folosind la, doar, urcat, își
justifică, în fine, pe de-a-ntregul celălalt nume:
ascensor!
În final, un scurt fragment din Swedenborg(es!):
„Îngerii mi-au adus la cunoștință că lui
Melanchton, venindu-i rândul, i s-a repartizat pe
ceea lume un domiciliu aparent identic celui în care
locuise pe pământ; situația asta se repetă cu mai
toți noii locatari ai veșniciei, din care cauză ei nu
știu că sunt morți.”
2002 (și după)
■
Ana Raveca Brânzaș
Urme (I-IV), tehnică mixtă, 1992
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
proza
J. Markus-Barbarossa
Fidelius
Fragmente dintr-un roman piticuț
PRIMUL ( Largo)
„...rămîn, stimate profesor, de ce n-aș rămîne,
cu toate că-n învățăturile, întrebările, dispozițiile
mele, aproape-n orice, ne-ndemînatic m-am
dovedit și mă dovedesc a fi. Într-una fut buha, cu
toate că pînă și de-asta mi-e lehamite! Crezute și
temute sunt pripitele mele socoteli veșnic tulburi:
cui și de ce le adresez? Oare doar mie însumi?
No, țucu-te! Că barosan e masochismul! Mai ales
cel teatral. Așa că, mă rog frumos, rămîn, căci, la
repezeală, tot n-aș ști ceva mai bun! Fistichie mai
e scena asta, merită!
- Uneori ar trebui să-mi fie rușine obrazului,
doar că nu-i văd rostul, scopul sau oportunitatea,
dar nici măcar locul oricărei întîrziate sau
exagerate explicații flautistice. Și de ce-ar fi?
Dumneavoastră v-ați străduit să-ndesați în noi,
în cei cîțiva dispuși să ne aruncăm o privire
asupra cuvintelor maiestuoase, că sensul
înnăscutei voințe de opinie a acestei spețe de
oameni ca noi, humanomanii, e de-a descoperi, a
pipăi, a da valoare înțelepciunii și voinței, între
tufișurile și buruienile subjugătoare ale
anturajului.
Firește, dacă-i musai, sau dacă-i și mai și, cum
să nu, cît de mult ar vrea.
Eu așa v-am înțeles sfaturile, acum însă mă
pornesc la drum cu ce am: dacă presupusul meu
Creator ar fi dat dovadă de puțintel mai multă
fantezie în ceea ce mă privește, probabil că mi-ar
clopoti între coapse. Căci nu în asta constă
valabilitatea, în a căuta explicațiile inutile ale
clopotitului de coaie.
...Asta trebuie să simtă soiul de felul meu,
pentru totdeauna, prăfușorii de lăței, cuțitul
buricarului sau revelația futaiurilor muzeale.
În continuare simt și cred: - ceva de necrezut
a trecut, doar așa, aiurea, ca amintirea curcubeului
după răpăiala ploii, probabil și în mine care,
stigmatizat de curcubeu, mai presus de toate mă
cac pe răpăiala ploii, că de ce-mi trebuie mie să
mă fac ciuciulete sau să caut adăpostul
streșinilor?
- Stimate Profesor, futu-i, cît de repede se nasc
și-n același fel cad în amorțire importantele mele
presupuneri! Mai sunt pe-alocuri, pe urmă basta.
Controversatele mele delăsări îmi oglindesc starea
de spirit, instabilă, labilă, relativă. Sau doar eu o
văd așa? Poate că alții altfel? Asta mie nimeni nu
mi-a dorit-o sau n-a știut s-o spună deslușit,
digerabil, pîna astăzi. Poate n-am fost suficient de
atent, pe ici pe colo, așa cum ar fi trebuit, cum
îmi e obiceiul?
Fapt: imediat voi implini treizecișișase de ani!
De necrezut, adevărat futai, mă sfiesc să
remarc.
Aproape o viață-ntreagă de poet. Cu siguranță
mai mult de-o juma’! Căci o trăiesc....
La vîrsta asta unii savurează gloria
momentului în pantofii lor din piei de pescăruși
zdrănțeniți, lustruiți de colegi mai făr’ de duh, iar
alții, în inerția posibilității momentului, se
străduiesc să găsească echilibrul pentru pasul
următor în laba piciorului plină de bătături
înghesuită în opincă. Tocmai așa!
Eventual îi fac pedichiura acestuia, să zicem
într-un pal roșu-gălbejit-vulpesc, cu pedichiurista
sau pedichiuristul de serviciu!
Eu nu aparțin încă nici unei categorii, nu-i
grabă! Am timp.
- Vă rog frumos, - apelînd la grandoarea
dumneavoastră - să treceți cu vederea cufurelile și
îngîmfările verbale, pe cuvînt, n-o să vă înșelați cu
singurul golan veritabil al Sorbonei D-vs. Fix, pix!
- Adică: te poți înșela într-un golan?
Sigur, și-n repetate rînduri, dacă bine v-am
interpretat verdictele!
- Stimate profesor, mă cam sfiesc să vă
tutuiesc cu toate insistentele Dvs., fiindcă tutuiala
nu-i nicidecum locul futaiului, ba chiar e frăție
sau prietenie, dar ați motivat revolta cîtorva
dintre noi, amețiți nevinovați și încrezători în
acea satisfăcătoare și bine hrănită ambianță
europitecantropică.
Bine educați, bine hrăniți, bine îmbrăcați!
Evident, humanomanul nu prea poate să-și
frece tiptil și subtil hernia cerebrală sau hernia de
gleznă în asemenea împrejurări. Nici mișculațiile
gleznei brațelor n-o să mă doară de reacțiile
exemplelor date, darămite de nostalgia măreției
de sine!
Dar eu asta - adică revolta - am luat-o în
serios, să-mi moară toate cele patru degete mici,
de-al treilea meu cot nici nu mai pomenesc. Că,
de altfel, cu astea și-așa nu ajungeam veci nicăieri,
drept, cu altele nici atît, însă multor lucruri le dau
sens în felul meu și le trăiesc, tocmai acum, chiar
din degetele mele pitice, al treilea cot, înclinația
gleznelor sau orice altă parte a corpului dispusă
dintr-o anumită pricină herpesului, cel în care a
Dumneavoastră consecventă ovulație conceptuală
și felație verbală s-a grăbit să ne impună.
Băga-mi-aș în ele toate simțirile mele
pentatonice!
- Și mi-am dat seama, asta nu-i
superșmecherie, că, raportat la mine, altă pulicică
tot n-am, adică, cu părere de rău: nu sunt
multipular, ci tocmai încerc să fiu, exact 1780
mm în relativitatea mea convențională, cu cele
aproximativ 6833 de decagrame, incluzîndu-mi
haosul de fecale mereu călător în încercarea lui de
a evada! Tocmai acum, sau în curînd, binevoiți să
mă-nțelegeți?
Mă străduiesc grijuliu și astral a rîndui
cuvintele mele sub pași, mai degrabă în fața celor
4,5 dioptrii ale ochelarilor Dvs. - în unghiul
privirii și nevoii, apoi așa va fi această epistolă
planificată preț de-o respirație, ca un avion
hipersupersonic: cu cît e mai sus, cu atît pare mai
mic...
Și știi ce, Profesore: nu au atîta noimă spusele
Dvs., ca să visez în mijlocul lor adevărata,
suculenta pizdă!
M-am reîntors! Punct.
Mă bucur! Punct.
Aș fi fericit! Punct.
Căci rațiunea e ceva singular, mai ațîțător
chiar decît suculența! Dar reală!
Căci parcă Dumneavoastră ați spus: din partea
noastră universul perceput nu poate fi mai mult
decît o chestie de tranzit.
Și-mi sunteți dator cu două vodci: prima, de
unde pînă unde, vă privește... Pe cheltuieli de taxi,
cealaltă. Căci trebuie să ies din lipsa perspectivală
a tîmpeniilor dumneavoastră și să trec la felul
meu riguros în cele private. Cu stimă... și
continui:
- După speranțele mele, în curînd o să
experimentați mai ales reîntoarcerea
bumerangurilor aruncate la nimereală și oriunde
și motivațiile învățăturilor chițibușare,
întortocheate. Sigur și presupunînd că sunteți pe-
alocuri curios de acestea - bolborosește în mine
cinicul - altfel de asta nici nu mă pot îndoi. Căci
nu pot!
Traducere din maghiară de
Adela lancu
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
19
Black
Pantone 253 U
istorie
Armand Călinescu si Grigore
Gafencu în apărarea Poloniei
pe baza dreptului internațional
| Nicolae Mares________________________________
1	septembrie - 72 de ani de la
izbucnirea celui de al Doilea Război
Mondial
31 august 1939 - Ultima zi de pace
sau extrase din agenda de lucru a lui
Gafencu, Armand Călinescu și Fabricius
În pragul izbucnirii celui de al Doilea Război
Mondial, diplomații străini acreditați la București
au întreprins tot felul de demersuri diplomatice,
mai mult sau mai puțin importante la Ministerul
Afacerilor Străine sau la Guvernul român. Cea
mai articulată acțiune va fi audiența ministrului
german, W. Fabricius, la ministrul afacerilor
străine, Grigore Gafencu, urmată în aceeași zi de
o întrevedere cu primul ministru, Armand
Călinescu. Se constată, din demersul
reprezentantului german, făcut, fără îndoială, din
dispoziția Berlinului, ca și din cel întreprins la
23 august de însărcinatul cu afaceri, Gerhard
Stelzer (cf. Ion Calafeteanu, ^Serviciile secrete
românești și diplomații Reich-ului la București
(II)”, Istorie și civilizație, noiembrie 2010
pp. 9-12), tot cu Gafencu, preocupările
Germaniei de a avea asigurate integral livrările
de petrol din România, potrivit cadrului
contractual în vigoare.
Abia întors din concediu, șeful misiunii,
Wilhelm Fabricius, cu siguranță pe baza
instructajului făcut de mai marii de la Berlin,
încearcă și el să afle cât mai grabnic care este
atitudinea României în criza în curs de
desfășurare. Ușor poate fi reținută preocuparea
primordială a trimisului german ca raporturile
economice germano-române să nu întâmpine
nici o piedică (sublinierea mea N. M.). În același
timp, șeful misiunii diplomatice germane din
România urmărea ca - pe cât posibil - să fie
anihilate pe timp de război raporturile de alianță
româno-polone.
De mai multă vreme se dovedea și se va
dovedi tot mai pregnant că serviciile de
informații germane acționau foarte intens în
spațiul român și polon pentru a cunoaște
intențiile părților, urmărind tot ce de mișcă sau
aveau de gând să fie pus în aplicare, prin
planurile lor de acțiune, decidenții polonezi.
Coloana a V-a germană funcționa fără niciun
cusur. Polonezii din exil se vor inspira în curând
din lecția germană.
Zvonuri absurde sau intrigi ridicate
de reprezentanții germani la București
Astfel, în audiența acordată de șeful
externelor ministrului german W. Fabricius,
acesta îi aduce la cunoștință ministrului Grigore
Gafencu că s-ar afla la Constanța 3000 de lăzi
încărcate cu bombe incendiare în tranzit spre
Polonia și cere, în numele guvernului german, ca
partea română să oprească acest material de
război „care, evident, este destinat războiului
care poate începe mâine între Polonia și
Germania”. Nu se poate să nu sesizăm precizia
datelor aduse în discuție de reprezentantul
german acreditat la București.
Pus într-o oarecare încurcătură cu această
problemă eminamente de politică internă și nu
externă, ministrul român l-a asigurat pe
interlocutor că va încunoștința guvernul nostru
despre această cerere, însă a ținut să își exprime
prietenește nedumerirea sa că Germania poate
face o asemenea cerere, fără a-i putea spune în
virtutea cărui drept (evident - drept
internațional) ar putea interveni România pentru
a opri un asemenea tranzit de mărfuri pe
teritoriul ei, atâta vreme cît ne aflam încă în
stare de pace.
Se dovedea și cu această ocazie - dacă mai
era cazul - că principiile cele mai simple de
drept nu aveau prea mare importanță pentru
Reichul german, arogant și bătăios ca și liderul
său.
În aceeași audiență, W. Fabricius i-a mai
ridicat lui Gafencu și o altă chestiune, aceea că
minoritatea germană ar avea cunoștință despre
un ordin al Siguranței că, în cazul în care ar
izbucni războiul între Germania și Polonia, în
România ar urma să fie arestați un număr
neprecizat de fruntași ai minorității germane.
La neteminicia afirmațiilor făcute de
Fabricius, răspunsul lui Gafencu a fost cât se
poate de tranșant replicându-i că nu poate fi
vorba decât de un zvon absurd sau de o intrigă.
Respingându-i netemeinicia plângerii, Gafencu a
spus că nici nu are nevoie să se mai informeze
pe lângă Ministerul de Interne, ci îi declară
categoric că nimeni nu a dat un asemenea ordin
în România și că nimeni nu se va atinge de
minoritarii germani, care - ca toți cetățenii
români - se bucură de protecția legilor
românești.
Profesionist până în măduva oaselor, Grigore
Gafencu îl informeză imediat pe Armand
Călinescu despre plângerile lui Fabricius, iar
primul ministru îl cheamă în audiență pe
ministrul german la București în aceiași zi (cf.
doc. 174, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe,
Fond 79, Germania, vol. 77 312-313; idem
Fondul 71/România vol. 269/1939 pp. 255-256;
idem Nicolae Mareș, Alianța româno-polonă
între destrămare și solidaritate, 1938-1939.
Editura Bucureștilor, pp. 610-614).
România va executa cu loialitate
angajamentele sale, dar contează pe
reciprocitate din partea Germaniei.
La întrevederea de la primul ministru,
Wilhelm Fabricius lasă "garda mai jos”,
spunându-i că, întors din concediu, a găsit o
atmosferă foarte bună la București și dorința de
a se menține neutralitatea. Firește, crede încă în
putința de a se înlătura războiul (care,
implacabil, în noapte respectivă va izbucni și
despre care cu siguranță știa, de vreme ce abia se
întorsese de la Berlin), deoarece negocierile
continuă. Semnalează însă unele articole din
presa străină (sic!) în care se vorbește despre noi
angajamente ce ar fi luat România față de
Polonia și Turcia și adaugă că asemenea știri
sunt de natură să tulbure atmosfera.
Răspunsul demn al primului minstru român
a fost că nu are nevoie să arate lipsa de
seriozitate a acestor articole, căci nu obișnuiește
să dea dezmințiri pentru a încinge polemici cu
presa străină, devenind astfel parte la toate
manevrele ziariștilor. N-a ezitat să îl prevină pe
reprezentantul Germaniei la București că se
poate aștepta și în viitor la asemenea intrigi de
presă și că n-ar fi cazul să le bage în seamă.
Punerea la punct suficient de demnă a
ministrului german îl face pe acesta să nu insiste
și să treacă pe un ton mult mai conciliant,
afirmând că ar fi mulțumit de evoluția și stadiul
relațiilor actuale, menționând că ar dori să se
continue în același fel și îndeosebi să se poată
executa convenția economică.
A fost un bun prilej pentru Armand
Călinescu să îi răspundă că politica României a
fost și este foarte simplă. Relațiile româno-
germane sunt comandate de interesele
economice complimentare ale economiilor celor
două țări. «Este o situație pe care nu a avut a o
crea România, ci a rezultat din situația celor
două țări». «Aceeași a fost problema și în trecut,
a continuat primul ministru român, înainte de
războiul mondial. De aceea partea română a
încheiat cunoscutul tratat (acordul economic din
23 martie), în care se găsesc satisfăcute
interesele ambelor state». S-a spus, a menționat
șeful guvernului român, și în discursuri publice
că în acest mod, România va executa cu
loialitate angajamentele sale. Bineînțeles,
România a contat pe reciprocitate, în sensul că
și Germania va livra punctual comenzile
românești.
Armand Călinescu nu s-a sfiit să îi spună lui
Fabricius că Germania este datoare României,
care până în momentul respectiv îi livrase în
plus din contingentul de petrol chiar peste cotă,
iar partea germană oprise din unele transporturi
de armament.
La observația primului ministru,
reprezentantul Germaniei la București recunoaște
că România și-a îndeplinit angajamentele,
înștiințându-l că s-a făcut o greșeală în
Germania, dar că transporturile de armament
vor urma regulat.
Armand Călinescu a continuat spunându-i
"că nu a putut cândva - diplomatul german - să
observe o rezervă la noi în ce privesc problemele
politice; aceasta (rezerva) se datora exclusiv
Ungariei, care manifesta zgomotos pretențiuni
teritoriale asupra României și lăsa să se înțeleagă
că este susținută de Germania în această
direcțiune”, plângere deloc blândă, am putea
spune, din perspectiva celor peste șapte decenii.
La această remarcă, făcută așadar fără
menajamente de Armand Călinescu, ministrul
W. Fabricius i-a răspuns că Fuhrerul nu a
susținut niciodată aceste revendicări. De altfel
"Ungaria - a continuat el - nu a arătat niciodată
vreo linie de rectificare a graniței, ci a cerut
întreg Ardealul. Ori aceasta nu ar putea fi
sprijinit de Germania, care încheind convenția
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
economică cu noi, s-a gândit la economia
României în hotarele ei actuale, întregi. De
asemenea minoritatea germană trăie°te mult mai
bine sub Români și ar fi nerațional să se
dorească a merge sub Unguri”. Ce mult se vor
schimba aceste judecăți numai peste un an.
Răspunsul de mai sus pe care i-l dă lui
Armand Călinescu reprezentantul Germaniei la
Bucure°ti va fi întărit și de argumentul că
România cunoa°te bine cele spuse de Hitler atât
regelui cât °i lui Gafencu. Mai adăugă că
Fuhrerul în persoană a subliniat că, de°i a existat
o cofraternitate de arme cu Ungaria în războiul
mondial, din aceasta nu ar rezulta vreo obligație
morală pentru Germania, întrucât în realitate nu
Ungaria a venit în ajutorul Germaniei, ci
Germania a făcut războiul antrenată de unguri.
Aceasta îi dă prilejul primului ministru
român, să se întrebe, și nu retoric, pentru ce,
atunci când România a propus un pact de
neagresiune Ungariei, propunere de dată foarte
recentă, Berlinul nu a consiliat-o pe aceasta să
accepte. Surprins de întrebare, Fabricius a spus
că în timpul din urmă „Germania s-a abținut de
a da consilii la Budapesta”.
Armand Călinescu nu ezită să îi spună că o
poziție favorabilă în această direcție ar fi fost și
în interesul Germaniei, care ar fi trebuit să
înțeleagă în această acțiune diplomatică o
manifestare vizibilă a dorinței României de a
păstra o atitudine pacifică, deoarece "Ungaria cu
care doream să încheiem un pact de neagresiune
este a°ezată între țările noastre °i face astfel
imposibilă orice luptă între noi”. La remarcile
respective, ministrul W. Fabricius, cu un aer de
surprindere plăcută îi mărturise°te primului
ministru că nu au înțeles astfel.
"Regret că nu ați înțeles-o, a fost răspunsul
primului ministru, deoarece imediat după ce s-a
dat nota domnului Bardossy (ministrul Ungariei
în România - N. M.), a fost chemat domnul
Stelzer și i s-a comunicat acest fapt”. Din nou
pus în încurcătură, Fabricius dă următorul
răspuns:
„Este adevărat că Domnul Stelzer a
comunicat faptul la Berlin, dar n-a sesizat acest
înțeles. Sunt bucuros să-l aflu °i voi telegrafia
imediat la Berlin”. Cu alte cuvinte, a încercat să
dreagă diplomatic busuiocul.
V-ați înțeles cu Sovietele. Nu mai
rămâne decât să le recunoașteți și zonă
de influență spre România
"Prin urmare - a continuat primul ministru al
României - iată un act în care dumneavoastră
trebuia să vedeți un gest amical. Dar voi sublinia
îndată și un al doilea. Și domnul Goring și dom-
nul Hitler au spus Majestății Sale că ceea ce îi
preocupă îndeosebi este ca noi să nu manifestăm
prietenie Sovietelor. Putem avea orice înțelegere
cu Franța °i Anglia. E firesc. Dar o înțelegere cu
Rusia ar fi interpretată ca un act inamical față
de Germania. Ei bine noi deci am fi putut
încheia oricând un pact de neagresiune cu
Moscova °i am fi avut tot interesul să o facem;
ne-am abținut tocmai pentru a vă fi agreabili
(sublinierea mea: N. M.). Ori dumneavoastră
acum v-ați înțeles cu Sovietele. Nu mai rămâne
decât să le recunoa°teți °i zonă de influență spre
România”. Știa oare primul ministru român că
germanii și ru°ii făcuseră deja târgul? Avem
dovezi în Arhivele Ministerului Afacerilor
Externe că la Bucure°ti se cuno°tea acest lucru.
Ministrul German recunoa°te că tratatul a
fost semnat, °i explică aceasta prin schimbarea
Armand Călinescu
de atitudine a Moscovei, care a devenit anti-
semită (?), adaogă însă că nu știe încă precis
nimic în ce prive°te pactul germano-rus, fiindcă
Ribbentrop nu l-a informat, dar socote°te
imposibil ca să se fi dat Sovietelor vreo încura-
jare pentru două motive: mai întâi, pentru că
Gurile Dunării - fluviul cel mai important pen-
tru ei - nu pot fi lăsate altora decât Românilor
cu care au înțelegerea economică °i apoi fiindcă
în Basarabia este o puternică minoritate ger-
mană, care este mulțumită în România.
"Fiindcă îmi vorbiți de Germanii din
Basarabia, pot să vă dau o informație în treacăt.
Domnul Heydrich (consilierul pe probleme
minoritare al Reichului) mi-a vorbit ieri despre
unele doleanțe privitoare la °colile confesionale
din acea regiune. I-am promis să examinez
chestiunea și astăzi îl a°tept să-i comunic că i-am
dat întreaga satisfacție în această chestiune.
Pus în fața altei situații - inedite cumva pen-
tru șeful misiunii-, acesta i-a răspuns primului
ministru cu vioiciune că “aceasta este un lucru
admirabil și va comunica imediat la Berlin
despre atitudinea respectivă”, fiind sigur că va
produce o excelentă impresie și va contribui la
edificarea conducerii germane asupra intențiilor
României.
A împiedica tranzitul nu mai este un
act de neutralitate
Numai după acest schimb, am putea spune
cert că nu de amabilități, W. Fabricius, în finalul
întrevederii, îi spune primului ministru, Armand
Călinescu, cu aerul de a-i da în treacăt o știre, că
ar fi vorba despre tranzitul prin România a unor
bombe incendiare pentru Polonia. A mai adaugat
că ar face o bună impresie la Berlin, dacă
România - sub motivul - că ni se îngreunează
traficul, ar opri acest tranzit.
Armand Călinescu îi răspunde că chestiunea
respectivă i-a fost comunicată deja de ministrul
Gafencu. Nu °tie dacă faptul este real, nu a
primit încă raportul, dar oricum ar fi, am
examinat chestiunea din punct de vedere juridic
°i «socotim că e bine să vă spunem de la
început, pentru a nu avea discuțiuni la fiecare
caz în parte, că după dreptul internațional,
transportul de armament nu poate fi refuzat de
o țară neutră. În timpul marelui război, România
Grigore Gafencu
a lăsat să treacă material militar spre Turcia și
Bulgaria, precum °i spre Serbia. De altfel, a
împiedica tranzitul nu mai este un act de
neutralitate, ci este un act de parțialitate °i
înseamnă încercuirea unei țări». A adăugat că
dacă Germania dore°te să împiedice
aprovizionarea Poloniei, nu are decât să oprească
transporturile în Mediterana.
"Nu vă consiliez să ridicați această problemă,
fiindcă atunci dacă și Franța, Anglia și Polonia
ne-ar cere să nu vă livrăm petrol, care este un
material de război, ce ar trebui să răspundem? și
adaog, situația ar fi mai grea, căci pe când la
tranzitul de armament este numai o operație de
transport, la petrol este mai mult, este o
furnizare, deci oarecum o participare”.
Fabricius a încearcat să invoce art. 16 al
pactului Societății Națiunilor și fără a insista,
spune că totu°i dacă România ar putea găsi
unele motive de a nu îngădui transportul,
Germania ar fi mulțumită. (idem, AMAE, Fondul
71/România, vol. 269/1939, ff. 257-261).
Cele două documente inedite aflate în arhiva
Ministerului de Externe se constituie în file de
sinceră prietenie pentru cauza Poloniei,
manifestate pentru a câta oară de România?
Acestea dovedesc că doar cu câteva ceasuri
înainte de izbcunirea războiului, care bătea tot
mai tare la ușă, declan°ându-se peste câteva ore,
verticalitatea și înțelepciunea politică manifestate
de cei doi lideri români: Armand Călinescu și
Grigore Gafencu, buni cunoscători ai dreptului
internațional, personalități cu dreptatea și
credința în inimă, se manifestau foarte hotărâți
ca - sub nici o formă - dreptul să nu fie bruscat
de forțe oarbe.
Toate acestea se vor a fi °i avertismente
hotărâte date Germaniei de principalii lideri ai
executivului român, confirmându-se că România
va ajuta statul polon să î°i tranziteze pe
teritoriul ei, armata și populația, cât și tezaurul
său, inclusiv patrimoniul cultural milenar, acesta
mai scump decât aurul pentru orice țară din
lume, °i care s-a făcut.
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
21
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
accent
Societatea mediatică
si publicultura
| Adrian Dinu Rachieru
Constatarea că „lumea a căzut în mâinile
mass-media”, lansată cândva ca sumbră
profeție a devenit azi un angoasant adevăr
obștesc, îngrijorător, firește, prin consecințe.
„Masa planetară” despre care amintea E. Morin
(încă în 1962, observând că în cultură vorbim
despre un circuit metabolic) e o evidentă realitate;
prin convergența piețelor și „eroziunea
electronică” a planetei asistăm la instalarea unui
perfid totalitarism media, încurajând ofensiva
subculturii. Încât, pe bună dreptate, conceptul
sociologic de societate mediatică s-a instalat,
definitiv, pe piața dezbaterilor, fiind de largă
circulație. Fiindcă, negreșit, era mediatică obligă la
redefinirea realității sociale. Dincolo de regula /
logica totalității, esențială - metodologic vorbind -
pentru profilul disciplinei, sociologia, cândva cu
un destin incert, cercetând contextul societății
globale va trebui să se apropie de realitatea
virtuală, încorporând-o. Virtualismul nu poate fi
ignorat decât cu riscul descalificării disciplinei.
Invitația de a vizita spațiul cibernetic (cyberspace)
blochează, s-a observat, energiile revoluționare și
fragmentarizează corpul societal. Dacă avem în
vedere funcția critică a sociologiei (proeminentă)
și condiția disciplinei în postmodernitate, vom fi
de acord, alături de alți analiști, că, actualmente,
sociologia încurajează status-quo-ul; mai mult,
virtualismul se dovedește un „paliativ al
schimbării sociale reale”. Între realitatea
durkheimistă și cea virtuală, sociologia nu are de
ales; dar are obligația de a nu uita că obsesiv -
invocata „libertate de consum” înseamnă un flux
nelimitat și nedigerat de imagini, favorizând prin
electrobricolaj alterarea și manipularea informației
/ imaginii digitale. Și că, deseori, ceea ce
considerăm schimbare se vădește a fi doar o
schimbare de imagine, o cosmetizare imagologică;
în schimb rafinarea „controlului cultural” și
abstractizarea (superficializarea) raporturilor
interumane sunt evidențe care nu mai pot fi
trecute sub tăcere. În plus, ca „mediu cultural
înșelător” (Douglas Kellner), cultura media,
acoperind câmpul social (devenind chiar modul
de a exista al societății) a provocat, prin
depreciere, o mutație mentală. Ea propune noi
valori și mitologii, acaparează un public întins și
divers, supus - prin starizare și frivolizare - unei
deculturalizări freatice și insidiosului conformism
social. Într-o societate „condamnată” la
divertisment, uitând vechiul îndemn ciceronian al
„îngrijirii spiritului” (travaliul spiritului asupra lui
însuși), producția de obiecte ne sufocă. În absența
alfabetizării media, a pedagogiei civice, a
protecției educaționale riscăm să recădem în
„barbarie”. Mai ales că fiecare nou medium
conduce la reconfigurarea lumii (mass-media fiind
un „actor organizațional”); și dacă new media au
provocat o veritabilă revoluție comunicațională,
platformele social media, invitând la interacțiune,
promovând idei, împărtășind opinii etc.,
funcționează ca rețele de socializare, conturând -
afirmă Alexandru-Brăduț Ulmanu (v. Cartea
fețelor: revoluția facebook în spațiul social,
Editura Humanitas, 2011) - „o hartă a relațiilor
reale”.
Dependența de media (cronofagie,
desocializare) încurajează, sub presiunea pieței,
animată de vectorul publicitar, și o erodare a
identității. Paradoxal, omul-masă, supus unor
standarde fluctuante are libertatea de a se re-crea,
de a-și defini multiplicitatea, subjugat de noii idoli
propuși frenetic și înlocuiți rapid de star-system
(imagine, stil). Bineînțeles, în acest caz, auto-
definirea identitară este doar sclava aparențelor;
rata de atracție nu vizează o structură stabilă ci
un construct mediatic, supus - dincolo de
stereotipurile de gen - capriciilor modei, ștergând
periculos distincția dintre realitate și imaginea
mediatică, alimentând frustrări și o cultură a
sinelui eșuând în egoism și pasivism. Întrebarea e
dacă în fața expansiunii câmpului publicitar
(lumea on-line spulberând barierele geografice și
asigurând recepționarea instantanee) mulțimea
consumatorilor blazați are forța de a se opune
cumva, folosind „scutul anti-reclamă”. Doar
telecomanda și, de dorit, educația publicitară sunt
argumentele „de putere” în relația cu media. Sub
invazia calupurilor publicitare (publicitatea
„funcționând” ca afrodisiac, flatând clientela),
știind că viitorul advertising-uiui (costuri, timp de
expunere, segmente de piață) este pe Internet și,
astfel, asaltul mediatic pare de nestăvilit, numai
gândirea critică poate împiedica „violul maselor”.
Este ea activă, vigilentă, eficientă? Autoapărarea
presupune a rezista cu luciditate demersului „de
inoculare”, deopotrivă logic și emoțional,
convocând și resursele de ambiguitate.
Manipularea exploatează lipsa de informare,
folosește din plin arta de a convinge lăsând
impresia libertății de acțiune și influențând, de
fapt, opinii, atitudini, comportamente. Este vorba,
așadar, de un discurs empatic, credibil, coerent și
consecvent care mizează, în cazul publicității, pe
seducție, adresată și zonei subliminalului. Chiar
putem vorbi, îndreptățit, de o nouă îndoctrinare,
modelând pulsiunile consumiste. Consumul a
devenit o forță productivă iar publicitatea, odată
cu explozia necesităților de consum, un „mediu
Ana Raveca Brânzaș
Povești din rune I (detaliu), broderie, 1997
manipulativ”, întreținând apatia socială. „Omul
sătul” se adaptează prin aplatizare, cultivând „eul
minimal” (cf. Christopher Lasch), alegând soluția
conformismului, încântat de locul și rolul său în
status-quo. Standardizarea și integrarea blochează
exersarea gândirii critice. Vulnerabil în fața
persuasiunii reclamelor, cu efect cumulativ,
consumatorul zombi (un individ-țintă) e incapabil
de o analiză critică și de o reacție de rezistență,
cultivând un scepticism sănătos, fără a cădea
pradă presiunilor emoționale. Asta ar presupune
„absorbția” mesajului printr-o evaluare informată,
folosind filtrul experienței personale și analizând,
desigur, cu ochi critic, circumstanțele sociale, în
prefacere.
Existența mediatică este, așadar, noul mod de
viață. Expunerea la mass-media a devenit o
necesitate, fiecare dintre noi asigurându-și, astfel,
porția cotidiană de informație. Alertă, superficială,
totalizantă, cronofagă, această cultură a imaginii
ne remodelează. De un recunoscut impact, cu
certe sau bănuite efecte manipulatorii, ea s-a
instituit ca o nouă forma mentis. O putem
refuza? Complexul mediatic (devenit „religie”)
impune dogma imediatului. Reactivă și emotivă,
această cultură naște dependență („puternic
contradictorie”), cu indiscutabile câștiguri și grave
pierderi. Ne raportăm la real prin intermediul
imaginii; „efectul de real”, s-a observat, este o
descriere cu rol prescriptiv. Dependența
întreținută prin această invazie mediatică nu
înseamnă o existență plenară după cum, plonjând
în lumea ficțională (noua „realitate”), acuzăm
stressul de adaptare, un deficit de viață care, în
spațiul public, se manifestă prin dezinteres. O
astfel de cultură încurajează consumismul și
conformismul, nu civismul. Accelerarea istoriei,
bombardamentul informațional, tirania
fantasmelor publicitare, ritmul epuizant și
comportamentul inerțial atentează asupra
sistemului „imunitar” al individului, „branșat” la
sistemul mediatic, sedus de atotprezenta și
sufocanta publicultură.
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
civic media
Un articol de 35 de milioane de
dolari. Aaa... de 70 de milioane.
Ba nu, de 140...
| Mihai Gotiu
Timp de peste 9 ani, jurnalistul și scriitorul
Mihai Goțiu a documentat cazul Roșia Montană. În
această perioadă a făcut zeci de deplasări la Roșia,
a realizat sute de interviuri cu localnici, persoane
implicate - specialiști în mediu, arheologie,
arhitectură, patrimoniu imaterial, economie -, a
participat la conferințe naționale și internaționale pe
această temă și a documentat alte cazuri similare
din lume. Au rezultat peste 200 de articole
(reportaje, interviuri, analize, comentarii, editoriale),
publicate în presa din România și din străinătate,
pentru care a primit premiul "Veteran de război” la
Galele "Green Awards 2011". Revista Tribuna
publică, în serial, fragmente din volumul Morminte
în mișcare, la care lucrează în acest moment Mihai
Goțiu, și în care își propune să ofere o sinteză a
cazului Roșia Montană (redacția Tribuna).
(...)
La Roșia Montană am ajuns, de această dată,
pentru prezentarea șantierului de restaurare a Casei
Parohiale Unitariene, realizată de Asociația ARA.
Când am coborât în Piața Veche, niște muncitori
lucrau de zor la amplasarea unor banere, prin care
încercau să minimalizeze inițiativa arhitecților de la
ARA. "Unii salvează o casă. Pentru a salva tot
centrul istoric al Roșiei Montane e nevoie de un
proiect de miliarde de dolari” și ”35 de milioane de
dolari doar pentru patrimoniu” sunt mesajele
amplasate în grabă de muncitorii plătiți de RMGC.
Milioane de dolari pentru dopuri
Pe Zeno Cornea, unul dintre localnicii care se
opun proiectului, aceste texte mincinoase îl scot din
sărite. Pe mine mă pufnește râsul: banerele sunt
prinse de pereți cu ajutorul unor șuruburi și a...
capacelor de bere! Din cele ”35 de milioane de
dolari doar pentru patrimoniu”, RMGC nu a avut
bani să cumpere niște șaibe. Râsul e dublat, însă,
de indignare. Legea nu permite amplasarea unor
astfel de banere pe casele monument istoric. Dar
legea nu mai e, de mult, o problemă în care să se
mai încurce ori de care să mai țină cont cei de la
RMGC.
În Biserica Unitariană începe prezentarea celor
de la ARA. Ștefan Bâlici, vicepreședinte asociației,
povestește despre șantierul început în anul 2007 și
pe care speră să-l finalizeze anul viitor. Și despre
principiile restaurării. De ce e necesar și care sunt
Școala Maghiară, clădire monument istoric.
Intervențiile făcute de proprietar (RMGC) au distrus
profilurile exterioare (Foto: Luminița Dejeu)
avantajele folosirii materialelor inițiale. De ce
mortarul din nisip și var nu poate fi înlocuit cu
beton. De ce în zidul de piatră de lângă casă nu a
existat și nu au pus nici ei mortar. Și mai vorbește
și despre costurile și efectele pe termen scurt și
lung al restaurărilor. Până acum, la Casa Parohială
Unitariană au fost cheltuiți 20.000 de euro și ar
mai fi necesari 10.000 de euro. Nicidecum milioane
ori zeci de milioane de dolari... Am o idee: îl rog
pe Ștefan Bâlici să facem un tur al centrului istoric
al Roșiei Montane.
Cea mai veche casă atestată, la pământ
Turul satului începe chiar de la lângă Casa
Parohială Unită. La numărul 393 ar trebui să fie o
clădire monument istoric, proprietatea RMGC. Din
imobil a mai rămas, însă, doar fundația, peste care
a fost ridicat, recent, un șopru din scânduri. Iritant,
plăcuța care atestă valoarea de monument istoric a
clădirii este amplasată pe acest șopru. ”Asta a fost
casa cu cea mai veche atestare din Roșia Montană,
de la 1819, o casă cu acoperiș baroc, specifică
perioadei. Prin 2000 s-a distrus acoperișul și a fost
lăsat așa. Efectul ploilor și-a spus cuvântul, grinzile
au putrezit și s-au rupt și, prin 2006, clădirea s-a
prăbușit”, povestește Ștefan Bâlici.
Peste drum e fosta Școală Maghiară, tot
monument istoric și proprietate RMGC. Proprietarii
s-au gândit să o modernizeze, să o conecteze la
rețeaua de energie electrică. Au calculat ei ce au
calculat și au reușit să dea o gaură în perete exact
în profilul exterior, distrugându-l.
Obligație legală, nu "investiție”
Și pe această clădire - și pe altele clasate ca
monument istoric -, RMGC a plantat plăcuțe din
plastic cu diferite mesaje. Pe de o parte, amplasarea
unor astfel de plăci pe clădiri monument istoric
este interzisă, pe de altă parte, mesajele conținute
sunt mincinoase. Pe majoritatea dintre ele se
menționează că operațiunile de restaurare și
reabilitare vor fi începute după (s. a.) începerea
proiectului minier. Din punct de vedere legal însă,
RMGC, ca proprietar, are obligațiile de a restaura și
de a întreține aceste imobile monument istoric,
indiferent dacă proiectul minier se face sau nu.
Turul continuă pe ulițele Roșiei
"Modernitatea”, "progresul” își fac simțite și
aici prezența. Cablurile întinse pe deasupra
capetelor s-au înmulțit, punând în umbră fațadele
clădirilor. Ulița principală, care duce din centru la
Tăul Brazi, a fost acoperită cu bitum. Și astfel, din
Țara de Piatră locul se transformă în Țara de
Bitum.
Ajungem și la Casa Heneș (sau Casa cu
Contraforți). La numărul 409. Fosta clădire a
Jandarmeriei în perioada Imperiului Habsurgic, în
formă de ”U” și cu o curte interioară pe sub care,
pe vremuri, trecea un izvor. Elementele autohtone
combinate cu cele de arhitectură cultă (grilaje și
acoperișul cu șarpantă dublă, în stil baroc) se pot
zări și pe această clădire (tot proprietate RMGC la
ora actuală) și pe cele alăturate. Dar, în starea
actuală, Casa Heneș nu mai are multe zile. Prin
crăpături poți să-ți strecori mâna, tencuiala a
"Reabilitare" RMGC. Clădire din zona "conservată" cu
zeci de milioane de euro (Foto: Luminița Dejeu)
început să cadă pe porțiuni mari, iar apa își
continuă nestingherită efectul distructiv. Situația e
similară și la alte clădiri monument istoric: Casa
Vuzdugan, Casa Ferko, Casa Cazina, fosta Școală
Germană. Niște proptele de lemn și, în unele
cazuri, un strat de var alb în exterior, vor să lase
iluzia că cineva s-ar preocupa de soarta lor. Nu
reușesc însă.
Soarta caselor legendare. Și a celor anonime
În partea de jos a centrului istoric e Casa Gritta.
E proprietatea unei familii legendare în Roșia.
Mihăilă Gritta, proprietar al unor mine de aur, a
dat lovitura la sfârșitul secolului al XVIII-lea,
începutul secolului al XIX-lea. Legenda spune că
Mihăilă Gritta ar fi fost în pragul falimentului când,
în vis, i s-ar fi arătat o vâlvă (într-o variantă) ori
Fecioara Maria (în altă variantă). Băieșul i-ar fi
promis că, în cazul în care va găsi aur, va construi
șapte biserici. Și a găsit aur. Cele șapte biserici și
cele șapte școli confesionale ctitorite apoi de
Mihăilă Gritta (din Roșia Montană și până la
Geoagiu, în județul Hunedoara) stau mărturie că
omul și-a ținut promisiunea. Fiul lui Mihăilă Gritta,
Casa legendarei familii Gritta din Roșia Montană
(Foto: Luminița Dejeu)
George Gritta, a fost la 1848, unul dintre tribunii
lui Avram Iancu. Acum, impresionanta casă a
acestei familii legendare se teme de orice vânt mai
puternic.
Situația e și mai disperată în cazul caselor care
nu sunt clasate individual pe lista monumentelor
istorice. În acest caz trebuie făcută o precizare. La
Roșia Montană există 41 de clădiri clasate ca
monument istoric. Dar, prin Legea 5/2000, întreg
ansamblu arhitectural al Roșiei Montane (nu fiecare
clădire în parte) este desemnat a fi "monument
arhitectural de valoare excepțională”. Așadar, pe
(continuare în pagina 30)
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remarci filosofice
Valori cognitive, valori
epistemologice (II)
| Jean-Loup d’Autrecourt
C. Valorile discursive simbolice
Printre valorile discursive, cele simbolice sunt
probabil cele mai vechi; într-un sens strict, am
putea afirma chiar că practicile simbolice de
comunicare sunt premergătoare comporta-
mentelor discursive (Fiorenzo Facchini, Les
Symboles dans l'histoire de l'humanite, 2003).
Studiile consacrate de antropologi, sociologi,
istorici ai religiilor, arheologi și bineînțeles filosofi
sunt nenumărate. Textul prezentat aici nu este
decât o palidă reflectare a unei vaste bibliografii
consacrate simbolului. Singura noastră scuză este
aceea că dorim să accentuam, pe scurt, doar ideea
de valoare simbolică, care ne va permite să intro-
ducem pe urmă valorile lingvistice, retorice și for-
male; nu dorim deci să facem o teorie a simbolu-
lui.
1)	Valorile simbolice
Probabil că simbolul reprezintă una din rarele
valori intrinseci. Altfel spus, el este important
prin el însuși, fiind prezent în toate epocile
istorice, căci coexistent și solidar chiar cu apariția,
manifestarea și exersarea raționalității umane.
Astfel, homo symbolicus este asimilat cu homo
sapiens; specialiștii sunt de acord cu această
echivalență, ca Natale Spineto care preia o idee
mai veche a lui Gilbert Durand (Les Structures
anthropologiques de limaginaire, Paris, Dunod,
1992 ; Bordas, 1969). Într-adevăr, apariția
conștiinței nu ar putea să se realizeze în afara
practicilor simbolice.
Aceleași concluzii converg: fie dinspre studiile
psihologiei abisale, ca în cazul lui Jung (Symbole
der Wandlung, 1950; 1913), pentru care simbolul
este o cale de acces la inconștient, dar și un mod
de individuare, de realizare a unității Sinelui, de
integrare a personalității; fie dinspre partea unor
neuro-specialiști, care consideră studiile de neuro-
paleontologie asociate cu urmele arheologice ale
reprezentărilor simbolice și ale morfologiei fos-
ilelor craniene, ca la John Eccles (Evoluția creieru-
lui și creația conștiinței, 1989), pentru care limba-
jul simbolic este constitutiv cu formarea
conștiinței și prezervarea unității acesteia; în fine,
fie dinspre partea unor filosofi și istorici ai religi-
ilor ca Eliade (Images et symboles, 1952), pentru
care gândirea simbolică este consubstanțială omu-
lui, ba chiar precede limbajul și rațiunea discur-
sivă; ca să nu indicăm aici decât câteva dintre cele
mai importante referințe contemporane.
Simbolul (gr. symbolon), la origine era un
semn de recunoaștere, între două persoane, prin
intermediul a două părți sparte, rupte dintr-un
obiect inițial întreg. Deci simbolul este o
moștenire care ar trebui să refacă unitatea inițială,
să restabilească o relație semnificativă între două
ființe raționale, să prezerve și să transmită memo-
ria a ceea ce exista în trecut, să reconstituie în
prezent totalitatea originară.
Platon este primul filosof important care sem-
nalează valoarea simbolică a omului, în dialogul
său Banchetul (190a-191c), prin mitul iubirii. La
origine existau trei tipuri de oameni: bărbatul,
femeia și o combinație a celor doi, hermafroditul,
nediferențiat în două sexe diferite (masculin și
feminin). Acesta poseda o putere și un curaj
deosebite, care i-au permis să-i atace pe zei. De
aceea Zeus l-ar fi divizat în două jumătăți, singura
soluție pentru a-l slabi, și astfel s-a răzbunat. De
atunci fiecare jumătate se caută pentru a reface
prin iubire unitatea inițială. Omul este deci înțeles
ca simbol al celuilalt. Ideea de homo symbolicus
este deja prezentă în antichitatea greacă, însă
Platon are dreptate când sugerează prin mit, că de
fapt simbolul este solidar chiar cu apariția omu-
lui. Filosoful grec sugerează de asemenea că
demersul simbolic, de unificare este echivalent cu
câștigarea unei forțe și a unui curaj de tip celest,
divin, demiurgic.
Simbolul ar putea fi considerat în el însuși sau
ca o parte din ceva care trimite la o altă realitate
decât el însuși. Există specialiști care susțin ideea
că această realitate este dată și ține de recom-
punerea unei totalități, iar că nu ar fi fost decisă
prin convenție. De aici rezultă și al doilea aspect,
caracterul unificator al simbolului, de realizare a
comunicării între realități asemănătoare sau chiar
heterogene, cum afirmă Jung (Rădăcinile
conștiinței, Walter Verlag, Olten, 1953). Oricum,
toate aspectele simbolului se opun lui diabolos;
acesta împiedică comunicarea, calomniază,
provoacă diviziunea, confuzia, dezmembrarea, pe
scurt schizofrenia, demența, suferința. Astfel sim-
bolul are valoare terapeutică, căci este integrator
și creator de sens, ba chiar producător de valori;
Ana Raveca Brânzaș Povești din Rune II, broderie, 2006
în timp ce diabolos este patologic, generator de
absurditate, de contradicții, de nebunie și de non-
sens, pe scurt este distrugător de valori.
Dacă ar fi să considerăm principalele demersuri
filosofice, care caracterizează dialectica tradițio-
nală, înțelegem mai bine de ce acestea (analiza și
sinteza) erau considerate împreună. Ceea ce
descompune analiza, trebuie unificat prin sinteză.
Această complementaritate antică (impusă și
difuzată ca atare de Platon) s-a transformat în
opoziție, în prezent: de exemplu, filosofia
analitică combate fenomenologia și hermeneutica;
retorica distruge argumentarea; mass-media și ide-
ologiile elimină filosofia, pozitivismul exclude
metafizica și teologia etc.
O altă ocurență importantă a simbolului se
impune cu venirea creștinismului, aceea de
reprezentare a invizibilului. Deci comunicarea din-
tre sensibil și suprasensibil se face prin practici
simbolice, moștenire a vechilor rituri simbolice
arhaice. Sacrul, care ține de metafizic, de inefabil,
devine astfel accesibil prin comunicarea, prin reve-
lația simbolică.
Există studii nenumărate care analizează mo-
durile simbolice de reprezentare în arta picturală
de exemplu (Bosch, Giorgione, Durer etc.), în lite-
ratura de ficțiune, în disciplinele ezoterice
(alchimia, astrologia, magia), dar și în filosofie și
în științe. Revoluția științifică nu a avut loc cu
schimbarea de perspectivă copernicană, deoarece
astronomul polonez nu a descoperit absolut
nimic; ci cu introducerea sistematică a notațiilor
simbolice în matematici și în fizică. Viete, care a
dat numele faimoaselor relații algebrice, a intro-
dus notația simbolică în algebră; și mai ales
Descartes, de la care am păstrat toate notațiile
actuale, a avut meritul de a generaliza și unifica
notațiile simbolice. Forța lor magică s-a difuzat în
toată cunoașterea științifică. Este adevărat că exis-
tase un precusor, prin secolul III, grecul Diofante
(care a dat numele ecuațiilor diofantice), însă
cazul a fost singular. Descartes a operat de fapt
revoluția științifică, prin simbolismul matematic;
cine nu înțelege acest lucru, nu cunoaște nimic
din funcționarea științelor exacte.
Valoarea limbajului simbolic este însă recunos-
cută explicit de un alt mare spirit, oarecum con-
temporan cu Descartes, filosoful și matematician-
ul german Leibniz. Acesta are un proiect (din
păcate nerealizat) de construire a unei Lingua
Characteristica Universalis, o limbă simbolică uni-
versală, cu ajutorul căreia să poată formaliza toate
judecățile noastre. Astfel, disputele filosofice, une-
ori interminabile și inutile, ar putea fi traduse în
această limbă simbolică și reduse la un simplu cal-
cul, la niște operații logice cu caractere. Adevărul
concluziilor acestor polemici filosofice ar fi astfel
garantat, certificat prin calcul, tot așa cum pro-
cedăm atunci când facem apel la mașinile de cal-
cul pentru a efectua operații aritmetice; odată ce a
fost obținut rezultatul, nimeni nu-l mai contestă.
Informatica contemporană își are rădăcinile în
proiectul leibnizian. De altfel Leibniz este cel care
redescoperă calculul binar, în baza de numerație
doi, după un manuscris chinez adus de un
călugăr iezuit, iar nu George Boole, așa cu se afir-
mă în mod eronat.
Inutil să amintim că valoarea hermeneutică a
simbolului este la baza psihanalizei freudiene, iar
Jung o transformă chiar în mijloc privilegiat de
investigare a psihologiei abisale, a inconștientului
colectiv. Sociologi ca Emile Durkheim și-au con-
struit teoriile plecând de la această intuiție a soci-
etății ca sistem simbolic. Ba chiar am putea afir-
ma că "simbolul caracterizează toate producțiile
24
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
culturale umane" (cf. N. Spineto, op. cit., p. 9).
Inspirați de Eliade, Fiorenzo Facchini și Paul
Ricreur susțin că simbolul este plurivoc, spre
deosebire de semn care este univoc, căci se carac-
terizează printr-o supra-abundență de sens.
Ca să rezumăm, ceea ce ar trebui dezvoltat în
sute de pagini, practicile simbolice ritualice °i de
inițiere sunt numeroase și repertoriază activități
ca vânătoarea, agricultura, olăritul, fierăria, con-
strucția adăposturilor, șamanismul, magia etc.
Forța simbolurilor este multiplă: de unificare, de
integrare și de fixare a unor concepții magico-reli-
gioase °i mitologice despre lume, despre om °i
despre locul acestuia, ca parte omologă a naturii,
a armoniei cosmice; deci funcții ontologice °i de
cunoa°tere. Aceasta din urmă este de tip ezoteric,
pentru că simbolul este capabil să "închidă" sem-
nificații, și să le transmită în mod ocult de la o
generație la alta, de la un individ la altul sau de
la un grup de indivizi la altul.
Un alt rol (valoare) este acela de memorie, de
păstrare a unor sensuri și semnificații de-a lungul
timpului; valoare tradițională deci. Toți cei care au
acces la diferitele activități ritualice, prin inițiere și
participare simbolică, la manipularea simbolurilor,
posedă astfel diferite forme de putere: religioasă,
magică ba chiar militară și politică. A da nume
simbolice unei plante, unui animal sau unui indi-
vid echivalează cu a-i conferi identitate și exis-
tență, mai mult numirea unei ființe revine la
cunoa°terea °i posedarea, stăpânirea acesteia! În
termeni anacronici am putea vorbi de "valoarea
politică" a simbolului; dar mai precis, aici apare
valoarea magică a simbolului.
Însă expresia cea mai profundă a activității sim-
bolice, maniera cea mai înaltă de manipulare și de
utilizare a practicilor simbolice, criteriul prin exce-
lență al funcționării inteligenței este constituirea
limbajul discursiv, a limbii naturale propriu-zise.
Limba este aceea în care găsim cele mai
numeroase valori simbolice, cunoscute ca valori
lingvistice și semantice.
2)	Valori lingvistice și semantice
Într-adevăr, la nivel lingvistic se poate vorbi
despre valori discursive naturale. Studiile de
lingvistică ale lui Ferdinand de Saussure, 1915
(Cours de linguistique generale, Paris, Payot,
1967), foarte populare, pe de o parte (teoria bina-
ră a semnului), dar foarte ignorate, căci pe de altă
parte, propun o veritabilă teorie a valorilor
lingvistice. Pentru Saussure, se poate vorbi de va-
loarea semantică a unui cuvânt sau unei fraze,
mai precis de valoarea unității lingvistice. Sensul,
imaginea mentală, semnificația cuvintelor sunt
importante pentru lingvistul din Geneva, însă
integrate în concepția lui mai generală, ca valori
ale limbii, valori relative (opuse) altor valori.
Limba este definită de Saussure ca "un sistem de
valori", sistem care conservă și care produce valori
(op. cit., p. 155-169). Rolul, funcția, sensul pe
care-l au cuvintele, sintagmele °i frazele sunt
recunoscute ca valori numai în cadrul larg, con-
vențional al limbii, adică relativ la alte valori. Mai
concret, despre ce este vorba, cum funcționează
aceste valori semantice?
Saussure pleacă de la exemplul jocului de °ah,
pe care-l invocă de mai multe ori (idem, p. 125,
p. 153 și passim), pentru a explica semnificația
unui cuvânt, în ocurență semnificația unei piese
de °ah, sau rolul pragmatic atribuit unui lucru.
De exemplu, în jocul de °ah, se utilizează piese
care îndeplinesc ni°te roluri, care răspund unor
funcții precise: regele, regina, turnul, nebunul,
calul, pionul; între acestea există ni°te relații pre-
cise. Dar dacă lipse°te una dintre aceste piese,
este suficient ca să fie înlocuită cu un obiect oare-
Ana Raveca Brânza°	Inscripții strămoșești (ideograme), haute-lisse, 1978
care, care însă va îndeplini rolul piesei piedute,
conform regulilor și a convențiilor de joc, și
bineînțeles cu acordul jucătorilor. A°a sunt prezer-
vate raporturile dintre piesele respective.
Astfel obiectul înlocuitor va căpăta o nouă va-
loare simbolică, care conferă semnificație °i
coerență în contextul jocului respectiv. Scos din
acest context obiectul de substituție își pierde
semnificația. Este de altfel ceea ce permite ca
înlocuirea să fie posibilă, oricare ar fi configurația
obiectului respectiv. În locul unui pion, de exem-
plu, se poate folosi un nasture. Pentru Saussure,
se poate vorbi prin analogie, de modul de
funcționare al limbii și prin urmare, de valorile
lingvistice pe care le putem atribui cuvintelor, sin-
tagmelor, frazelor, în funcție de rolul lor în con-
textul vorbirii, prin opoziție cu alte valori lingvis-
tice. Într-adevăr, prin această teorie a valorii
lingvistice se poate explica funcționarea metaforei,
polisemia și sinonimia limbilor naturale, arbitrari-
ul lingvistic al relației dintre semnificant și semifi-
cat etc. Nu putem intra aici în detaliu și nici efec-
tua o critică a teoriei lui Saussure (spațiul nu ne
permite); chiar dacă concepția sa binară a semnu-
lui este eronată, căci omite referința sau obiectul
de referință, ceea ce ne interesează este teoria sa a
valorii lingvistice.
Acest rol lingvistic jucat de un cuvânt, de o
frază (în general de o unitate lingvistică), funcția
îndeplinită de o idee, de o cuno°tință, trimite la
ideea de funcționalism. Pentru cei obi°nuiți cu li-
teratura de specialiate a ceea ce se cheamă dome-
niul Inteligenței Artificiale (expresie improprie,
căci nu există decât inteligență naturală), este
cunoscut faptul că acest curent (funcționalismul)
este curentul dominant în teoriile cognitiviste con-
temporane. Ceea ce este interesant este faptul că,
stabilind această filiație de idei, arătăm că
funcționarea creierului, în raportul acestuia cu
con°tiința, nu se poate reduce la un mod de
funcționare strict lingvistic. Activitățile mentale
nu se pot reduce doar la funcționalități cerebrale.
În fine, încă o pistă pe care o vom putea exploata
în paragrafele următoare este ideea saussuriană de
consimțământ general, fără de care valorile
lingvistice nu pot fi acceptate. Nu-i a°a, doar dacă
toată lumea acceptă °i utilizează noile formule,
cuvinte, fraze, metafore, neologisme, deci printr-
un acord general, ele pot deveni valori. Atunci
când anumite cuvinte sau locuțiuni învechite nu
mai sunt folosite, î°i pierd valoarea și ies din uz,
iar la nivel general, o limbă vie devine limbă
moartă, cum este cazul latinei. Majoritatea valo-
rilor respective s-au pierdut și au fost înlocuite cu
alte valori lingvistice; de exemplu, în prezent cele
anglo-saxone sunt dominante. Pentru filologi sunt
u°or de constatat fenomenele de depreciere sau
de apreciere lingvistică; în mod inevitabil acestea
sunt asociate cu fenomene de dominare culturală,
expresie a funcției magice a limbajului.
Ceea ce mi se pare mai interesant de reținut
este faptul că intuiția lui Saussure era contempo-
rană cu o teorie epistemologică de mare impor-
tanță (pe care el o ignora), convenționalismul
epistemologic al lui Henri Poincare și Pierre
Duhem. Acesta din urmă propune ideea de
acceptabilitate unanimă sau de consimțământ uni-
versal al unei teorii °tiințifice. Deci Saussure
poate fi considerat convenționalist însă, spre
deosebire de cei doi epistemologi (care sunt con-
venționali°ti realiști), lingvistul elvețian este con-
venționalist nominalist. Probabil că el însu°i nu a
înțeles acest lucru, de altfel nici discipolii lui, cei
care i-au rescris Cursul; însă valorile lingvistice
care omit obiectul de referință în definirea semnu-
lui, sunt valori de tip nominalist. Astfel se și
explică confruntarea dintre valorile retorice nomi-
naliste și valorile argumentative realiste. Prin
această teorie a valorilor, regăsim deci vechea dis-
pută medievală a universaliilor, dintre reali°ti și
nominali°ti, bine camuflată de noile terminologii
sofisticate.
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
excelsior
Anne Sauvagnargues
Marcel Proust. Cum să ne simțim
gândind °i obligați să gândim
Proust îi fascinează pe filosofi. Nu pentru că
ar fi mai intelectual, mai abstract - sau mai
agasant! - decât alții, însă sinuozitățile
frazelor lui extrag pe neașteptate sclipiri de
realitate, un clopot care bate, cusătura sensibilă
între un acoperiș și cer, existențe captivante:
irizările toxice ale cojilor de sparanghel care o fac
pe bucătăreasă să plângă, sau vălurile sidefii ale
laptelui care fierbe. Această putere de observație
face din Proust un fel de tranzistor reglat pe o
frecvență de o exactitate extremă. Densitatea
materială a descrierilor îi intrigă pe filosofi: totul
se scaldă în înghețul static, luminiscent, al unei
încetiniri uimitoare. „Nimeni nu a mers mai
departe decât Proust” depliind detaliul unei
senzații în cuvinte, exclamă Merleau-Ponty (1).
Chiar și Sartre, care îl descrie ca pe un burghez
învechit, închis în camera neagră a memoriei lui,
îl citește cu o surpriză incredulă. Walter Benjamin
e mai avizat, observând că secolul al XlX-lea nu a
ales actori de prim plan precum Balzac sau Zola.
Nu „tânărului Proust”, acestui „snob fără
importanță, frecventator pătimaș al saloanelor”
(2), i-a făcut el confidențele cele mai stupefiante.
Intrând într-un salon pe vârfurile picioarelor,
dezvoltând la un nivel teologic viciile simetrice
ale curiozității și ale măgulirii, mimetismul său
străfulgeră pretențiile burgheziei și ritualurile
degradate ale nobilimii printr-un mare hohot de
râs.
Viziunile sale despre artă îi inspiră desigur pe
filosofi, la fel ca și personajele sale, umane sau
senzoriale: mica sonată a lui Vinteuil, nasul
încovoiat al lui Bergotte și micul său zid galben...
fiecare leagă aceste născociri de sistemul său. Să
fie însă într-adevăr acesta modul în care literatura
transformă filosofia? „Toți cei care nu au simțul
artistic, adică supunerea la realitatea interioară,
pot fi înzestrați cu facultatea de a discuta la
nesfârșit despre artă, cu condiția să fie pe deasup-
ra diplomați sau bancheri”, afirmă Proust laconic.
Și mai departe: „Arta veritabilă nu are ce să facă
cu atâtea proclamări și se realizează în liniște.”
(3) Găsim astfel în mod necesar în Căutare ecouri
de doctrine, resturi ale unei licențe distrate de
filosofie. Ca și Bergson, cu care e asimilat pe
nedrept - ei au un grad îndepărtat de rudenie,
însă Proust are fără îndoială prea mult de lucru
pentru a ilustra anumite idei ale acestuia -, el nu
are încredere în inteligență. De altfel, Bergson, se
înșală complet felicitându-l pentru „viziunea sa
directă și continuă a realității interioare”. Proust
precizează, dimpotrivă, că actul creației e o
operație de dezvăluire, o lectură creatoare care
dezvăluie (în sensul fotografic) „impresia
provocată în noi de realitatea însăși” și compară
dezvoltarea impresiei pentru scriitor cu
experimentul pentru savant: opera e un fel de
instrument optic pe care scriitorul îl oferă
cititorului, a cărui „putere reflectantă” e aceea a
unui telescop. Nu e deloc vorba de inteligență:
Bergotte poate într-adevăr să pară mai puțin
inteligent decât alți scriitori ai timpului său, atâta
vreme cât nu a fost înțeles, cât tipul de aparat pe
care l-a inventat nu a fost pus în funcțiune și cât
procedeul său nu a fost folosit. „Aceștia, în
frumoasele lor Rolls-Royce, se puteau întoarce
acasă dând dovadă de puțin dispreț pentru
vulgaritatea familiei Bergotte; însă el, cu modestul
său aparat care în sfârșit „decolase”, îi survola”.
Ar fi deci zadarnic să căutăm în textul său o
filozofie difuză: „grosolană încercare pentru
scriitor aceea de a scrie opere intelectuale. Mare
lipsă de delicatețe. O operă în care există teorii e
ca un obiect care poartă eticheta prețului” (4).
Gilles Deleuze a demonstrat cu cea mai mare
forță acest lucru, profitând de această ocazie
pentru a elibera literatura de sarcina ingrată de a
ilustra filosofia. De la Proust, el împrumută
această imagine a gândirii înverșunate și frustrate,
aspru solicitată de o experiență care o depășește:
nu gândim atunci când dorim acest lucru, cu
siguranță nu atunci când am vrea să fim
inteligenți, ci atunci când tresărim sub violența
imprevizibilă a unui semn. Gândirea noastră se
arată creatoare, într-un mod involuntar, brutal,
numai în acest fel - niciodată atunci când ne
străduim în mod docil să urmăm o metodă
pentru a atinge adevărul! Proust, spune Deleuze,
ne permite să scăpăm de imaginea școlară a unei
gândiri care repetă tradiția. Era nevoie de un
scriitor pentru a curăța aceste imagini ale gândirii
gata făcute. Proust nu e așadar filosof atunci când
își descrie ideile, ci atunci când captează impresii:
acestea se aglutinează în lumi pestrițe, ochesc
semne, îmbujorări, sughițuri involuntare, codaje
sociale, senzații și peisaje psihice. Căutarea, arată
Deleuze (5), dezvoltă diferite lumi de semne:
snobismul, cu a sa descriere a saloanelor ce
produce hilaritate, a timpului pierdut în ele;
iubirea și indiciile ei sfâșietoare, afectele sale
geloase, timpul pierdut; semnele sensibile, care
capturează individuări plutitoare, peisaje, calități,
timpul pe care îl regăsim comprimat în
actualizarea senzațiilor; în sfîrșit, lumea artei, cu
semnele sale specifice, instruite, capabile să
restituie „puțin timp în stare pură”, o impresie
încapsulată într-un cuvânt.
În 1964, Deleuze propune un fel de piramidă
de cristal cu aceste lumi de semne care se
îngrămădesc și progresează de la mondenitate
spre artă. În 1970, revine asupra lecturii sale și
alege un mic detaliu, fragment textual a cărui
putere de fragmentare îi aruncă în aer frumoasa
construcție transparentă. Nu mai e vorba de un
itinerariu care duce de la snobism la creație;
literatura devine un aparat de explorare a realului.
Fragmentul privește dansul bondarului în jurul
unei orhidee, care servește la explorarea întâlnirii
dintre Jupien, floare timidă, și burtosul baron
Charlus. Această paradă homosexuală, întâlnire
disjunctă dintre o floare și o insectă, servește
drept protocol pentru literatură și în egală măsură
pentru fizica corpurilor muncite de dorințe.
Modelul reproducerii aceluiași de către același, al
imitației, nu se mai aplică dacă o insectă, diferită,
fecundează o orhidee. În maniera lui Spinoza,
Proust descrie afectele personajelor sale, vitezele
și lentorile lor, variațiile și mutațiile lor sexuale,
cu o neutralitate de entomologist. Levinas
remarca acest lucru cu un ușor dezgust: la Proust,
sufletul „se răstoarnă” într-un „în afara legii”
astfel încât cele mai vertiginoase relații se
stabilesc între personaje. Nu e vorba de fapt nici
de morală, nici chiar de a preconiza o sexualitate
marginală (moralism inversat), ci de a înceta
explorarea dorințelor cu categorii gata făcute.
Ana Raveca Brânzaș Timpuri, tehnică personală, 2007
Literatura detectează și explorează modurile
noastre de individuare concrete, capturând forțele
care se desfășoară în societate, propunând noi
moduri de a acționa și de a simți. Proust
descoperă teoria genului deoarece, în loc să se
situeze în planul identităților sexuale normate,
descrie moduri de seducție cu n genuri, în care
partea femeie a unui bărbat intră în rezonanță cu
partea bărbat a unei femei, sau alte montaje la fel
de complexe. Iată ce aduce literatura filosofiei:
noi moduri de explorare a realului, prin care
scrierea captează forțele cu adevărat active, fără a
se lăsa înfrânată de ideile noastre primite.
Literatura nu copiază realitatea la modul imitării,
ci propune noi moduri de a simți, la modul
devenirii.
Note
(1)	Le Visible et l’Invisible (1964), Maurice
Merleau-Ponty, reed. „Tel”, 1993, 195.
(2)	^uvres, t. II, Walter Benjamin, ed. Folio, 2000,
p. 145.
(3)	La Recherche, ed. P. Clarac și A. Ferre, ed.
Gallimard, „Bibliotheque de la Pleiade”, 1954, t. III,
p. 881.
(4)	La recherche, op. cit., t. I, p. 554-555.
(5)	Proust et les signes (1964), Gilles Deleuze, reed.
PUF, „Quadrige”, 2010.
Articol publicat în Le Magazine litteraire,
nr. 496, aprilie 2010.
Traducere din franceză de
Andreea Rațiu
■
Ana Raveca Brânzaș Timp neumblat, broderie, 2008
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash meridian
„Paginile aurii” ale lui
Doris Lessing
| Virgil Stanciu
Doris Lessing, una dintre marile doamne
ale romanului britanic al secolului XX,
nu s-a bucurat în sensul deplin al
cuvântului de atenția editorilor români decât
după ce i s-a decernat Premiul Nobel pentru
literatură în 2007, la vîrsta de 88 de ani, fiind
cea de a zecea femeie căreia i s-a făcut această
cinste. Din corpusul ei de scrieri nu au cunoscut
versiuni românești, înainte de 1989, decât
Povestirile africane, traduse pentru „Univers” de
Irina Horea, și romanul O coborâre în infern,
tălmăcit de Virgiliu Ștefănescu-Drăgănești pentru
aceeași editură. Firește, după înNobelare, s-a
declanșat o acțiune de recuperare a timpului
pierdut. Cu un decalaj de cincizeci de ani, este,
totuși, puțin probabil că proza lui Lessing va
putea avea asupra cititorului român impactul pe
care l-ar fi avut dacă ar fi fost tradusă în
momentul când atât ea, cât și realitățile care au
inspirat-o, erau încă fierbinți.
Vorbesc de acest declaj gândindu-mă la faptul că
opera ei de căpătâi, The Golden Notebook, a
apărut în 1962, dar versiunea românească (bine
realizată de către Cristian Vișan și Ciprian Șulea)
a văzut lumina tiparului la „Polirom” abia în
2011, când ecourile contradictorii stârnite de
roman în Marea Britanie se stinseseră.
Provocatoare și astăzi ca roman de idei și medi-
tație asupra procesării experienței personale prin
intermediul literaturii, cartea a absorbit, totuși, un
anumit grad de vetustețe. Fundalul politic descris
în ea nu mai dă fiori nimănui. Cochetăria cu
marxismul și cu realismul socialist le poate părea
cititorilor de astăzi, în retroproiecțiune istorică, o
rătăcire absolut explicabilă a intelectualilor occi-
dentali de la mijlocul secolului trecut, adversari
principiali ai capitalismului și politicește naivi,
pradă ușoară pentru propaganda comunistă. Ideile
feministe nu mai sunt nici ele cine știe cât de
actuale - nu s-au schimbat în esență, dar tăișul li
s-a tocit prin repetarea ad nauseam. Rămân medi-
tațiile asupra creației și puterii literaturii de a
instaura o ordine morală cu aderență unanimă,
deși în cei cincizeci de ani au apărut și suficiente
romane despre scris și scriitori ca să clădești cu
ele un munte.
Carnetul auriu o are ca protagonistă pe
scriitoarea Anna Wulf, care, în Londra deceniului
șase, trudește la un roman - Free Women - ce
constituie și rama narativă a cărții lui Lessing. În
criză de inspirație și victimă a unei depresii
multistratificate, ea se luptă să rămână o ființă
rațională și să-și recâștige pofta de viață și de
muncă consemnându-și experiențele în patru
caiete separate, fiecare de altă culoare. Carnetul
negru dă seama de viața ei de scriitoare,
debordând de amintiri despre anii când era
militantă în Africa și operând o serie de disocieri
interesante între literatură, realitatea frustă și
jurnalism. În cel roșu își notează experiențele și
opiniile de natură politică - în politică, scrie ea,
adevărul nu contează, contează doar modul și
tonul în care sunt prezentate faptele. Secțiunea
cuprinde fragmente din presa vremii și pastișe
ale literaturii realist-socialiste. Carnetul galben e
cel consacrat ficțiunii, iar cel albastru este
adevăratul jurnal intim. Un al cincilea carnet, cel
auriu, împreunează și împletește toate aceste
fire, devenind o sinteză a vieții afective și
intelectuale a autoarei, colacul de salvare care o
scapă de depresie și entropie. Diverși critici au
văzut în acest roman o impresionantă redare a
modului în care o femeie își caută identitatea
personală și politică, triumfând asupra
experiențelor traumatizante: dezamăgirea de
natură ideologică, durerea respingerii sexuale și
emoționale, anxietățile profesionale, tensiunile
din cadrul familiei și din grupul de prieteni.
Anna Wulf simte nevoia de a folosi jurnale
separate din cauza diversității preocupărilor sale
de o viață. Literatura, confecționarea de povești
din materialul existenței imediate, poate fi o
formă de evaziune, de refugiu într-un univers
ordonat, dar nenatural, pentru a scăpa de viața
dezordonată și intractabilă. Dar valoarea
gnoseologică a literaturii rămâne pentru Anna
un semn de întrebare: „lumea este atât de
haotică încât arta este irelevantă ...”. Astfel,
Carnetul auriu devine un soi de compendiu,
conținând confesiunile autoarei, fragmente de
povestiri, recenzii de romane, analize stilistice,
titluri de articole de ziar, reflecții despre arta
scrisului, glose de natură politică. Cartea
demonstrează însă și limitele naturale ale
ficțiunii, în efortul ei de a cuprinde o realitate
fărâmițată, dezordonată, adesea ilogică.
Iată, însă, cum își comentează opera însăși
Doris Lessing, după cincizeci de ani, într-un
concentrat eseu intitulat „Guarded Welcome”
[Un bun-venit rezervat]:
„Structura era următoarea: Un scurt roman
convențional (Free Women) cu o posibilă
existență de sine stătătoare, alternând cu
însemnări diaristice, observații punctuale,
comentarii despre materialele topite în el,
reflectând ceea ce simt mulți autori când
isprăvesc un roman: disperarea că forma
geometrică a romanului omite o mare parte din
viața care l-a inspirat.”
„A fost scris la sfârșitul deceniului șase, după
celebra cuvântare a lui Hrușciov la Congresul al
XX-lea al PCUS. Această cuvântare a fost ca o
explozie de adâncime sub platforma stângii ...
Dacă ți-ai petrecut viața analizând crimele
capitalismului, nu puteai suferi o deziluzie mai
mare ...”
„Știam că trăiesc vremuri extraordinare, că
sunt martora unor evenimente nemaivăzute.
Doream să le consemnez. De multe ori mi-am
dorit să citesc romane niciodată scrise. Ceva
despre Mișcarea Cartistă. Un roman despre viața
de familie a lui Marx, atât de burgheză, de
convențională, cu servitoarea pe post de amantă,
cu fiica devotată, cu ginerele răuvoitor ...
Doream să surprind spiritul anului 1956 și al
următorilor ani și cred că am reușit. N-aș mai
putea scrie un astfel de roman acum. Oricărui
prozator îi vine greu să evoce atmosfera unei
epoci revolute. Unele povestiri din acel
suprarealist Război Rece l-ar face pe un
adolescent de azi să surâdă neîncrezător, dar în
momentul când le-am scris însemnau moarte,
totură, prizonierat.”
Ana Raveca Brânzaș Umbre topite III, colaj textil, 2008
„Între timp au apărut alte ,Biblii ale
feminismului’, Al doilea sex de Simone de
Beauvoir fiind cea mai bună. Când lucram la
Carnetul auriu nu mi-a trecut prin cap că scriu o
Biblie a feminismului. Feministele anilor șaizeci
nu au fost primele care au intrat în arenă.
Problema statutului femeilor datează din secolul
al cincisprezecelea. În cercurile comuniste din
anii patruzeci și cincizeci, feminismul era o
chestiune intens dezbătută. (...) Deci, am devenit
un icon al feminismului. Dar ce anume am spus
eu? Că orice fel de îngustime a minții, obsesie,
încăpățânare, poate duce la tulburări mentale,
dacă nu la nebunie (ceea ce se observă cel mai
ușor în religie și politică).”
„Dar Carnetul auriu nu e un tratat despre
feminism. Am primit scrisori și de la bărbați
interesați de politică și de nebunie.”
„Am vrut întotdeauna să-mi descriu epoca,
așa cum a făcut-o Tolstoi pentru Rusia sau
Stendhal pentru Franța. Dar această tentativă
presupune că filtrul pe care îl constituie
imaginea unei femei despre lume are aceeași
valoare ca și filtrul masculin.”
„Simt că vitalitatea extraordinară a cărții nu
este o chestiune pur literară. Am scris-o într-o
explozie de posibilități contradictorii. Energia
acestei explozii a pătruns cumva în The Golden
Notebook, i-a dat elan.”
Rezultă clar că acest Carnet auriu este,
concomitent, un roman politic, un roman social,
o poveste de dragoste și nebunie, dar mai presus
de orice un roman al romanului. Un elogiu al
puterii ficțiunii, dar și un text străbătut de
îndoieli și neliniști, în care se regăsește complexa
viață afectiv-intelectuală a problematicului om al
secolului XX.
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Clujul interbelic
Amurgul Imperiului
| Petru Poantă_________________________________
n perioada interbelică, Clujul se află într-o
situație paradoxală: el devine un fel de miracol
al învățămîntului, culturii și civilizației
românești, avînd o populație majoritar
ungurească. Pînă la Unirea din 1918, dintre marile
orașe din Transilvania fusese cel mai puțin
accesibil românilor. Într-un număr cît de cît
semnificativ, aceștia nu sînt acceptați intra muros
decît în secolul al XlX-lea, însă cu drepturi
limitate și cu extrem de puține șanse de
emancipare. Au regimul unei minorități abia
tolerate. Învățămîntul liceal și universitar nu-i
accesibil decît în limba maghiară, iar accesul în
funcțiile publice e posibil, eventual, cu prețul
deznaționalizării. De altfel, secolul XX începe cu
un agresiv proces de maghiarizare, respectiv de
intimidare programată a intelectualității. E
interesant că intervalul acesta al creșterii
intoleranței față de revendicările românilor
coincide cu acela al unei uimitoare dezvoltări
urbanistice a orașului. Înaintea prăbușirii, Imperiul
își exhibă aici o stranie vitalitate crepusculară. În
mod paradoxal, el sfîrșește la Cluj într-o apoteoză
edilitară. E o scenografie monumentală a
sfârșitului, lăsînd impresia mai degrabă a renașterii
decît a extincției. Începînd de prin 1890 pînă prin
1910, se construiesc cele mai spectaculoase edificii
care transformă Clujul într-o bijuterie a coroanei
imperiale. Bine conservate pînă astăzi, ele conferă
orașului atmosfera și stilistica arhitecturală proprie
Europei Centrale de la sfârșitul secolului XIX. Pînă
și simpla enumerare a lor sugerează imaginea
monumentalului: Universitatea „Babeș-Bolyai”
(1899-1909); Palatul de justiție (1902); Teatrul
Național (1904-1906); Palatul Regionalei de Căi
ferate și Palatul Finanțelor (construite tot la
sfârșitul secolului XIX); Prefectura Județului Cluj
(1910); Liceul „Brassai Samuel” (inaugurat în
1901); Palatele („gemene”) ale Statusului Romano-
Catolic, din strada luliu Maniu; hotelul
„Continental”; Biblioteca Centrală Universitară
„Lucian Blaga” (1906-1908); Palatul „Urania” și
palatele care străjuiesc capetele principalului pod
de pe Someș, Szeki și Berde; Ansamblul
Clinicilor; Teatrul și Opera Maghiară (1909-1910),
Sinagoga din strada Horea (1887); clădirea din
strada Universității nr. 1 și alte cîteva mai puțin
celebre. Clujul trebuie să fi fost în acei ani un
vast șantier din care a răsărit peste noapte un oraș
fastuos. Această concentrare, cumva anormală, de
energie este cu siguranță demonstrativă. Ea
reprezintă un brand al ideii milenariste maghiare.
Ungurii construiesc aici o imagine apoteotică a
civilizațiilor și, în mod simbolic, plasează în 1902,
în centrul cetății, statuia emfatică a lui Matei
Corvin, cel mai mare rege al Ungariei. Altminteri,
Clujul era pînă la Unire o localitate destul de
modestă ca număr de locuitori. Iată structura sa
demografică în 1910: 41.658 maghiari; 10.005
români, 6.546 evrei; 1.571 germani; 1.020 alții. În
total, 60.800. Ungurii au așadar o majoritate
impunătoare și situația nu se va schimba decît
după vreo trei decenii, cînd populația românească
o devansează ușor pe cea maghiară. În 1938, sînt
47.200 de români și 46.200 de maghiari. Prin
urmare, pînă în 1918, Clujul rămîne orașul cel
mai exclusivist din Transilvania, dominat de o
aristocrație conservatoare și reacționară, dar
etalînd și o viață universitară și artistică de
prestigiu. Deși relativ puțini și persecutați,
românii nu sînt deloc inerți și resemnați. După
Revoluția din 1848, începe să cristalizeze în
special o mișcare culturală în care sînt antrenați
tineri cu studii universitare. În intervalul de la
Revoluție și pînă la instaurarea dualismului
austro-ungar, există un anume liberalism, astfel că
intelighenția românească are acum cîteva inițiative
care o fac vizibilă în spațiul public. Forma de
organizare tolerată era atunci asociația culturală.
Prima înființată este „Societatea Română de
Lectură” (1861), președinte Ioan Fekete-Negruțiu.
E cunoscută și sub denumirea, foarte
transilvăneană, „Casina română”. Elevii
gimnaziului romano-catolic înființează „Societatea
Junimei Studioase Române”, în conducerea căreia
apar nume precum Iuliu Coroianu, Teodor Mihali
și Petre Dulfu, acesta din urmă fiind redactorul
foii manuscrise Speranța. Dar cea mai ambițioasă
prin programul ei este Societatea de Lectură
“Iulia” a unui grup de studenți condus de
profesorul Grigore Silași. Aici apare pentru o
scurtă perioadă, în timpul studenției sale la Cluj,
și George Coșbuc. Societatea nu rezistă decît din
1872 pînă în 1884, cînd autoritățile îi interzic
activitatea. De reținut e faptul că aceste societăți
înjghebează mici biblioteci de carte românească și
reușesc să pună la dispoziția membrilor multe
dintre publicațiile periodice în limba română, în
Țară ori în alte orașe din Ardeal. În sfîrșit, să
amintim că în 1870 ia naștere Despărțământul
Cluj al „Astrei”, asociația care se implică în
dezvoltarea învățămîntului, în crearea bibliotecilor
populare, organizarea de șezători literare și a
prelegerilor educative și informative. Încet, încet,
se formează deci un mediu de spiritualitate
românească, în care se cultivă și se întreține cultul
limbii, dar în care se află în fermentație și ideile
emancipării sociale și politice, cele care vor alcătui
conținutul exploziv al Memorandumului.
Întrucîtva curios e că după procesul
memorandiștilor, la începutul secolului XX, apar
în Cluj primele publicații în limba română. Ele
sînt Orizontul, Solia satelor și, cea mai cunoscută,
Răvașul, sub redacția lui Elie Dăianu, figură
remarcabilă a cultului greco-catolic. În trecere prin
Cluj, îl vizitează I. L. Caragiale, iar prin anii ’30
era încă o autoritate în cultura locală, căci tînărul
I. Negoițescu îl caută să-i ceară părerea despre
primele producții poetice. Născut în 1869, face
studii teologice și filosofice la Universitatea din
Budapesta, lucrează la Tribuna din Sibiu, apoi ca
profesor la Blaj, iar din 1901 este protopop greco-
catolic în Cluj. În timpul războiului, e condamnat
la un an de închisoare, dar rămîne întemnițat la
șopron pînă în 1918. După Unire, a fost în cîteva
rînduri deputat și senator. O asemenea biografie,
sumară aici, e specifică intelectualității active și
clerului românesc din Imperiu. Cei mai mulți
dintre reprezentanții lor au studii universitare la
Viena, Graz, Budapesta și Cluj, iar militanții
pentru drepturile românilor intră în conflict cu
autoritățile și, de regulă, sînt aspru penalizați.
Activismul politic produce cele mai sigure victime,
însă nici cel cultural nu e deloc confortabil.
Rămâne simptomatic în acest sens cazul lui
Grigore Silași. Fiul protopopului greco-catolic din
Beclean, se naște în 1836. Începe liceul la Năsăud
și îl termină la Cluj. Urmează studii de teologie la
Blaj, apoi Colegiul „Sf. Barbara” din Viena. La
Universitatea de aici își ia doctoratul în teologie,
fiind numit după aceea vicerector al renumitului
Colegiu. Se inițiază acum și în limba literară și
folclorul românesc. În 1872 vine la Cluj, profesor
de limba și literatura română la Universitatea
maghiară. De la catedră și în cadrul Societății de
lectură „Iulia” militează pentru identitatea
culturală a românilor și pentru emanciparea
acestora, dar surprinde îndeosebi prin concepția
sa înnoitoare în epocă despre folclor, încercînd,
de pildă, identificarea psihologiei poporului
român în poezia populară. Devine o notorietate
în mediile intelectuale ale timpului. Publică în
Transilvania, Familia, Amicul familiei, iar
Academia Română îl alege membru onorific în
1877. Această vizibilitate îi pecetluiește destinul,
astfel că în 1885 este destituit de la catedră.
Ostilitatea oficialilor maghiari nu va reuși, totuși,
să oprească ofensiva românilor. Deși marile
inițiative ale emancipării și ale unirii nu pornesc
din Cluj, populația românească e în genere
cultivată și îmbibată de ideile reformiste ale
vremii. Politicienii ei aparțin curentului pasivist al
mișcării național-politice, dar conservatorismul e o
marcă a orașului și, în fond, nu se opune
progresului. Pe de altă parte, am văzut că
autoritarismul maghiar se manifestă aici extrem
de virulent. Mai toate procesele memorabile de
presă, de exemplu, se judecă în Cluj și
întotdeauna cu condamnări: Ioan Slavici,
Octavian Goga, Al. Popovici. Mai mult, în
perioada războiului (1916-1918), orașul devine o
uriașă închisoare pentru românii suspecți, peste
20.000. Clujul maghiar se va prăbuși în curînd
sub semnul euforiei edilitare și al acestei ultime
imagini de carceră a românilor.
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp media
Virus ucigător
^[TĂdrian Țion
Vânătorii și vânzătorii de senzațional sunt
mulțumiți. Sceleratul din Oslo de asemenea.
Numai Video e din ce în ce mai îngrijorat,
după ce a rămas fără grai în timpul atacului armat
de pe insula Utoya. Cade pe gânduri, devine
sceptic în privința misiunii sale de zeu al iluminării
prin informație și constată cu amărăciune că a
ajuns o unealtă banală în mâna unor iresponsabili.
Psihopații formează cozi la tehnologia lui
amenințând să ia în stăpânire rețeaua. E o
îmbulzeală nemaipomenită de nonconformiști,
descreierați, lideri vicleni, criminali și bestii umane
de-ți taie răsuflarea. Toți mediatizați. Toți autori de
fapte așa-zise extraordinare, de prima pagină, care
viciază grav planeta, mentalul colectiv. În jurul
ispăvilor lor se strâng psihiatri ca la coridă să-și dea
cu părerea, să pună diagnostic. Nu să vindece.
Exhibiționistele, de la cele rasate până la cele
naive, prinse în vertijul destrăbălării, fac băi de
șampanie prin tabloide sau show-uri deșuchiate cu
profit sigur. Spectacolul mediatic în regie proprie al
Oanei Zăvoranu, de exemplu, îi aduce destui bani
acesteia ca să se dea drept divă. Una jalnică,
încărcată de ridicol, strălucind în mocirlă, e drept,
dar banii n-au miros, nici pretenții de onorabilitate.
Sunt bani pur și simplu și vulcanica doamnă Ex nu
ezită să se dea în vânt după ei. Dar asta fac toate
țoapele care, nepunând mâna pe sapă au strâns
între pulpe bara din bar. N-au ajuns să urce prea
sus pe bară? Deh, nu toate au firea de
scandalagioaică a Oanei pentru a ieși în față.
Media românească a făcut din Oana Zăvoranu un
caz, stârnind în cele din urmă și interesul
psihologilor. E clar, boala se agravează. Florin
Tudose afirmă că „fără spectatori, ea ar fi o simplă
centuristă”, ceea ce ar aduce plictiseală pe ecrane.
Și de această dată culpabilitatea atârnă greu pe
umerii mediatizării excesive.
De la simple zbenguieli în ridicol la orori
inimaginabile, toate intră în vizorul mediei, fără să
atragă după sine și responsabilizarea aferentă.
Singura condiție: știrea să fie verificată pentru a nu
informa greșit. În rest, grozăviile pot curge lanț...
precum masacrul „psihopatului morbid și trufaș”
din Oslo.
Ajuns aici, zeul Video, revoltat, bulversat, se
gândește pentru prima dată la cenzurarea
informației cu pregnant conținut nociv. Boala cea
mai gravă a acestui secol i se pare a fi vedetismul
cu tot ce decurge din el, iar media contemporană e
cea mai periculoasă transmițătoare a acestui virus
ucigător. Nici numele sceleratului n-ar fi trebuit
difuzat. Dar lucrurile s-au petrecut exact pe dos.
Media i-a făcut jocul. Fotografii în postură de
cavaler cruciat sau de lunetist exersat au irupt
sfidător pe ecrane și-n ziare. Nu numai că a ieșit
brusc din anonimat, dar a devenit erou de presă,
ținta tuturor suferinzilor de narcisim. În câteva ore
atacatorul norvegian avea peste 150 de pagini și
grupuri dedicate pe Facebook, navigatorii pe
internet puteau urmări un filmuleț reprezentativ de
12 minute postat pe YouTube sau puteau parcurge
paragrafe din manifestul său ideologic de „1500 de
pagini ale urii”. Ce-și poate dori mai mult un
narcisist marginalizat, izolat, ros de morbul
neîmplinirii în politică și în societate, retras în
patima jocurilor violente, schizoide, pe calculator:
„un nimeni cu o pseudo-cauză”, după cum se
exprima cu maximă concizie un comentator. În
spatele imaginii de cruciat justițiar în luptă cu
islamul se ascund ambițiile de mărire ale unui ratat
care ține să dovedească lumii și lui însuși forța prin
masacrare, pentru că prin mijloace oneste,
civilizate nu e în stare. El întrunește „calitățile” și
frustrările teroriștilor islamiști, bântuiți de fantoma
justițiarului și a conservatorismului biruitor. Ca și
sinucigașii islamiști el îmbracă o sumă de probleme
personale în haina unui crez social și religios.
Absența tatălui, a căldurii familiei, a insuccesului la
fete pot sta la baza unui comportament deviant.
La astea se adaugă mărturia unui prieten: „o fată
de care era îndrăgostit l-a lăsat pentru un bărbat de
origine pachistaneză”. Iată cum „cauza” pentru
care a luptat în surdină pare a polei o frustrare cât
un cataclism universal. Psihiatrii roiesc în jurul lui
pentru expertizele medicale de rigoare, dar el
solicită un psihiatru japonez, capabil „să înțeleagă
mai bine decât un european conceptul de onoare”.
Pretențiile lui sunt de-o obrăznicie fără margini.
Există teama justificată ca, acordându-i-se prea
mare atenție, oribilul criminal să primească aură de
ideolog sau filozof, ceea ce își închipuie că este.
Monstrul extremist transformat în călău filozof
care inflamează pe unii tineri cu ideile lui. „Un
filozof” lipsit de scrupule care nu-și poate face
auzită doctrina decât omorând. Omul providențial
care deschide ochii lumii întregi asupra pericolului
islamizării Europei și a multiculturalismului. Câte
direcții, orientări pot porni din capul unui nebun!
A-l lua în serios ar însemna a încurca valorile
democrației.
■
rânduri de ocazie
Grapini °i blîndele mistere
ale cetății
| Radu Țuculescu
Leon-Iosif Grapini a publicat, începînd cu 1997,
cîteva volume de versuri după care a "alunecat”
spre roman, nu înainte de a-și exersa condeiul cu
proza scurtă. Al doilea roman al său apărut în 2010 la
editura Casa Cărții de Știință se intitulează
Memorialul cetății și ne face să bănuim un "apetit”
aparte al autorului pentru cuvîntul cetate, amintindu-
ne de volumul de proză scurtă numit Cetatea cu
nebuni...
Mărturisesc sincer că citind titlul actualului volum
semnat de Leon-Iosif Grapini, am fost ușor derutat,
crezînd, în primele momente, că o fi vorba despre
oarece reportaje, despre oarece documentar. Puțin
cam prea sec, prea sobru pentru pagini de ficțiune.
Poate tocmai aceasta a fost, însă, intenția autorului, să
se nască un discret contrast, o discretă "discrepanță”
între generic și cele aproape 400 de pagini stufoase,
năvalnice, pline de descrieri minuțioase, cu dialoguri
ce se înșiră unele după altele formînd o pastă
compactă, cu prea puține noi aliniate, parcă anulînd
momentele de respiro... Dar nu se insinuează nicio
clipă senzația de sufocare căci autorul e stăpîn pe
cuvinte, pe expresii și imagini, are fantezie, are
virtuozitatea, stăpînește foarte bine limba și-i
produce o deosebită plăcere să facă descrieri pînă în
cele mai mici amănunte... Desigur, își asumă și un
risc, s-ar putea ca nu toți cititorii să aibă răbdarea de
a citi pînă la capăt astfel de pagini de pură
virtuozitate.
Un scriitor s-a hotărît să scrie despre Cetate, să-i
descopere tainele, în cazul în care i se va permite...
Pentru asta are nevoie și de documente dar și de
"cercetări” la fața locului, de contacte cu oameni și
fapte. Incursiunea scriitorului în arhiva locală (după ce
i s-a dat voie să locuiască în zona utilitară...) pare
desprinsă dintr-o proză kafkiană, cu accente mai
blînde, e drept, dar la fel de misterios-neliniștitoare.
De altfel, de mai multe ori în timpul lecturii, mi-am
amintit de Castelul lui Kafka ori de enigmatica
garnizoană a lui Dino Buzzati din Deșertul tătarilor.
Desigur, "culorile” locale se insinuează, constant, în
derularea paginilor, ne plimbăm prin tîrguri, aflăm
cum se construiește un zid de cetate, ce obiceiuri au
oamenii... Scriitorul (cel din roman care se confundă,
evident, cu autorul...) consemnează istoria ținutului, a
comunei, a provinciei și a imperiului (unul ne-definit
cu exactitate...) consemnează evenimente, fapte,
sentimente, atitudini, de la facerea cetății pînă la
inaugurarea ei. Dar, constant, peste toate și peste tot
se depune un transparent voal al ambiguității, al
incertitudinilor, acesta fiind, în fond, apanajul unei
bune cărți de ficțiune. Și chiar dacă spre sfîrșitul
romanului se spune cum că: "misterul a fost dezlegat,
cetatea este a doua împărăție, în miniatură, cum este
imperiul o închisoare a popoarelor, tot așa cetatea și
ținutul sînt o temniță a supușilor...” , afirmația sună
voit declamativ, o consider chiar străbătută de o dîră
de ironie... Există în ținut o zonă utilitară și o zonă
interzisă unde scriitorului i s-a admis intrarea doar
după ce fusese supus la minuțioase verificări, după ce
a dat niște misterioase examene și după ce a depus
jurămîntul față de Împărat, angajîndu-se ca ceea ce va
afla să fie păstrat în mintea sa ca o taină... Și ailînd
adevărul de dincolo va pricepe adevărul de dincoace,
așa îi zicea căpitanul pe-un ton de echivocă
autoritate...
Un ținut izolat ( nu se știe în ce chip s-a reușit
izolarea lui) unde libertatea locuitorilor are
"paragrafe” exacte, obligatoriu a se ține cont de ele.
La sfîrșitul lecturii, autorul ne lasă cu semne de
întrebare, chiar dacă afirmă că scriitorul (rămas la
curtea și în slujba tînărului Împărat) a reușit să
încheie și să publice cartea. Dar a reușit el oare să
spună tot ce aflase despre cetate ori a fost obligat să
ascundă unele adevăruri...? Căci iată cum suna
jurămîntul depus de el cu mîna pe Evanghelie, înainte
de a intra în zona interzisă: "....jur în fața lui
Dumnezeu că, începînd de acum și pînă la sfîrșitul
zilelor mele, cele descoperite de mine, acoperite vor
rămîne, cele găsite, ascunse vor fi, cele dezvăluite mie,
învăluite se vor păstra...”
Dacă Leon-Iosif Grapini va renunța, puțintel, la
"stufozitatea” unor pagini aerisind, ici colo, avalanșa
de cuvinte, mai retezînd din lungimea frazelor,
decantîndu-le din cînd în cînd, apropiindu-se de-o
exprimare mai simplă, apelînd la un contrapunct bine
dozat, va avea doar de cîștigat. Căci are calitățile unui
prozator robust, de cursă lungă. Părerea mea.
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
Black
Pantone 253 U
29
Black Pantone 253 U
sport & cultura
Sport °i educație fizică de si
cu Alexandru Căprariu în
Tribuna
| Demostene Sofron
Unii scriitori au intrat într-un nemeritat con
de umbră. Se scrie rar despre ei și opera lor,
reeditările se lasă mult așteptate, cad pradă
uitării. Fac parte din această familie a uitaților, o
spun cu mare regret, Aurel Gurghianu, Victor
Felea, Marcel Constantin Runcanu, Tudor Dumitru
Savu, Alexandru Căprariu, am amintit doar cîteva
nume, relevante însă pentru scrisul românesc.
Alexandru Căprariu (20 decembrie 1944 febru-
arie 1988) ocupă un loc aparte. Aparte deoarece
Alexandru Căprariu (redactor Tribuna, 1957-1969;
director Editura Dacia, 1969-1986; volume
Orizonturi, Mica autobiografie, Marea autobi-
ografie, Ochii de pretutindeni, Ierbarul cu amintiri,
Asfințiturile zilnice, Cercurile dragostei, Cicatricile
penumbrei, În timp ce pămîntul se învîrtește,
Primăvara scandinavă) dedică sportului și educației
fizice pagini de referință, abordări tematice valabile
și timpurilor prezente.
Fie că este vorba despre tablete, foiletoane,
interviuri sau cronici sportive, Alexandru Căprariu
se dovedește a fi un bun observator al fenomenu-
lui sportiv, obiectiv, responsabil în afirmațiile
făcute. Mai mult, este un curajos prin modul
deschis și acid de analizare a unor fenomene
sportive din toate domeniile și ramurile sportive -
echipe, sportivi, antrenori, conducători de club,
arbitri, federații - un scris acid, care surprinde.
Surprinde deoarece puțini scriitori au avut liber-
tatea și curajul de a spune lucrurilor pe nume.
Alexandru Căprariu a făcut parte din familia celor
curajoși și fermi.
Surprinde și altceva, modul în care se apleacă
asupra tuturor disciplinelor și ramurilor sportive,
de la fotbal la atletism, baschet, box, box thailan-
dez, handbal, rugby, șah, canotaj, ciclism, volei,
tenis, patinaj, schi, tir, hochei, gimnastică, bun
cunoscător al regulamentelor, sportivilor din țară și
de peste hotare (Năstase, Nadia Comăneci,
Elisabeta Polihroniade, Costel Cernat, Ion Moina,
Lucescu, Ștefănescu, Dinu, Maricica Puică, Gațu,
Vali lonescu, Margareta Mureșan, Virginia Ruzici,
Anișoara Cușmir, Cruyff, Pele, Alehin, Borg,
Connors, Kasparov, Fischer, Cuțov, Sanda Toma,
Eusebio, Eddy Merckx, Capablanca...), bun
cunoscător al antrenorilor (Ștefan Covaci, Viorel
Mateianu, Constantin Teașcă ...) și nu în ultimul
rînd, un bun cunoscător al scrisului confraților de
presă sportivă, Cristian Țopescu, Ioan Chirilă,
Mircea M. lonescu, Victor Bănciulescu, Fănuș
Neagu sau Eugen Barbu. În plus, scrisul dovedește
o bună și profundă cunoaștere a competițiilor
naționale și internaționale (Jocuri Olimpice de vară
și iarnă, Campionate Europene, Mondiale, cupe
europene intercluburi), o bună cunoaștere a spiritu-
lui care trebuie să guverneze activitatea profesoru-
lui de educație fizică și sport, a antrenorului.
Prima tabletă sportivă datează din 1975, 12
iunie, “La urma urmei”; ultima din 1987, 10
decembrie, “Fotbalul ca sport și spectacol”. Între
ele sînt de amintit titluri precum “Wimbledon”,
“Dezamăgirile continuă”, “După baia turcească”,
“După gripa spaniolă”, “Cu Ștefan Covaci”,
“Optimism”, “Ilie Năstase”, “Sentimentul inutilu-
lui”, “Să spunem adevărul !”, “Arbitrul”,
“Spectatorul”, “Profesorul de educație fizică”, “Să
nu generalizăm?”, “Mundial 78”, “Cazul Mateianu
sau despre iritare”, “Ce ne lipsește?”, “Despre spiri-
tul sportiv”, “Realități”, “Olimpiada”, “Despre vic-
torie”, “Nisip și praf”, “Despre dreptul la opinie”,
“Neeleganța lui...”, Despre seriozitate”, “Publicul,
ciudată fiară”, “Zîmbetul lui Borg”, “Deziluzii”,
“Despre vinovăție”, “Despre eficiență”, “Știe cineva
ceva?”, “Despre rivalitate”, “Cînd vom spune și
vom recunoaște adevărul în FOTBALUL
ROMÂNIEI?”, “Cenușiu”, “Idolii”, “Victorie, cari-
eră, realizare”, “Competitivitate”, “Nemulțumire”,
“Despre absurd”, “Nu există miracole”, “David și
Goliath”, “Iluzii”, “Aur, argint, bronz”, “Săptămîna
adevărului”, “Nu numai cu mănuși”, “Rainea
(Bîrlad) - ’U’ (Craiova) KO”, “Tristețe pe malul
Someșului”...
Rețin atenția aforismele și maximele lăsate:
”Fotablul e o treabă ciudată, plină de învățăminte,
multe dintre ele cu sensuri și pentru alte domenii
de activitate”; “Echipă înseamnă, dincolo de un om
sau altul, mai mult sau mai puțin vedetă, o menta-
litate, o filosofie asupra sportului”; ”Nu explicațiile
sînt de dorit, ci descrierea nudă a întîmplării. Ar
trebui să o cunoaștem pentru ca ea să nu se mai
repete”; “Nimic nu este mai greu de stăpînit decît
setea de victorie. Nimic nu este mai dătător de sa-
tisfacții decît victoria. Dar nu orice victorie este vic-
torie. Scopul nu scuză mijloacele. Dar mijloacele
pot silui scopul. Așa este în sport și așa este în
viață. Nici o victorie nu poate fi ea însăși dacă
puritatea ei nu se păstrează întreagă. Altfel, mai
bine lumina înfrîngerii”; “Să fim echilibrați în
alegerea mijloacelor prin care vrem să ajungem la
victorie, să nu folosim forța în reglementarea pro-
blemelor sportive. Aceasta este o învățătură supre-
mă pe care o poate asimila numai o conștiință civi-
lizată”; “Mi-e teamă că sînt teribil de multe
asemănări între spectacolul din arenă și cel din
teatru. Desigur, sînt și diferențieri foarte marcante
între cele două tipuri de spectacol. Dar necesitatea
sportivității în pregătirea spectacolelor este identică
pentru ambele ieșiri în scenă”; “... nici înfrîngerile,
nici victoriile - nu sînt accidente. Ele reflectă sub-
stanța adevărată a preocupărilor dintr-un domeniu
sau altul de activitate. Și activitate înseamnă
gîndire realistă, muncă fără preget, ambiție,
dragoste pusă pentru sublimul victoriei”...
Alexandru Căprariu și-a dorit mult, foarte mult
să-și vadă tabletele, foiletoanele și cronicile sportive
editate într-un singur volum. Nu a fost să fie.
Timpul nu e însă pierdut, orice inițiativă în această
direcție fiind binevenită, cu atît mai mult cu cît
multe pagini sînt de o actualitate frapantă.
■
Un articol de 35 de
milioane de dolari
(Urmare din pagina 23)
cale legală, valoarea de patrimoniu național se
extinde asupra fiecărui imobil din acest ansamblu.
La doar o sută de metri în spatele centrului o
clădire aparținând RMGC s-a prăbușit cu totul.
Mărturiile localnicilor sunt stupefiante. Ei afirmă că
unele case au fost, pur și simplu, îngropate
(demolate, aruncate într-o groapă și acoperite cu
pământ). În același timp, morții satului sunt scoși
din morminte...
Restaurare marca RMGC: "concept propriu”
Am oprit și la ”Aurul Apusenilor”, muzeul
construit de RMGC în Piața Veche și pe care îl
oferă ca exemplu de "implicare responsabilă în
salvarea patrimoniului Roșiei”. Într-adevăr, aici se
vede că cei de la companie au investit ceva bani. O
mini-sală de conferințe modernă. Plasme. Parchet
strălucitor. Termopane. Și exponate, pornind de la
epoca romană și până la mineritul contemporan.
Dar. Dar există și o opinie. Subiectivă, recunosc.
Nu vreau să merg la Roșia Montană (și nici în alt
sat) pentru a regăsi ceea ce văd și la oraș. E o
opțiune personală. La Roșia Montană caut
autenticitatea. Chiar dacă aceasta nu are
"strălucirea” (”glamour”-ul dacă doriți) vieții urbane.
Funcțiunile de confort (curent, canalizare, duș,
încălzire etc.) se pot integra într-o clădire rurală
monument istoric și fără a o transforma într-un
"apartament de bloc”.
Întâmplarea face ca la ”Aurul Apusenilor” să-l
întâlnim și pe Mircea Sabău Tătar, arhitect al firmei
Grup Corint, care s-a ocupat de "restaurarea”
clădirii. Ștefan Bâlici îl provoacă la o discuție
referitoare la respectarea principiilor de restaurare.
Mircea Sabău Tătar refuză însă discuția, afirmând
că fiecare arhitect restaurator are dreptul la
"propriul concept”.
Îi spun lui Mircea Sabău Tătar că sunt interesat
de modul în care vor continua restaurările în Roșia
Montană. Susține însă că nu are telefon mobil și
nici adresă de mail (!?). După care pleacă. E și
acesta un "concept propriu” referitor la transparența
atât de tare declamată de RMGC, colaboratorii și
susținătorii lor.
***
"Salvare" tipică pentru RMGC. Din cea mai veche casă
atestată istoric din Roșia Montană a mai rămas doar
fundația și un șopru pe care e amplasată plăcuța cu
mențiunea "Monument istoric" (Foto: Luminița Dejeu)
Ce ați citit mai sus e un articol care valorează
35 de milioane de dolari. Afirmația e la fel de
adevărată precum cea referitoare la suma pe care
RMGC o "investește” în patrimoniu.
Roșia Montană, 17.10.2010
P. S.: În 14 iulie 2011 suma pe care RMGC a promis
că o va investi în patrimoniu a urcat la 70 de milioane de
euro. Peste o săptămână, promisiunea a sărit la 140 de
milioane...	■
3
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
30
Black Pantone 253 U
azz story
O poveste fără sfârșit
| Ioan Muslea_______
Pe cât de întunecată și chinuită a fost viața (dar
și cariera!) incomparabilei Lady Day din care,
cu toate astea, ca prin minune, a izvorât un
glas, un cântec și o seamă de trăiri fără asemănare,
pe atât de liniară, calmă și echilibrată ne apare
astăzi - într-un fel de antiteză - existența și cariera
artistică a celebrissimei Ella Fitzgerald (1918-1976).
Povestea apariției sau a descoperirii ei ni se
înfățișează cât se poate de firească și lipsită de
orice fel de dramatism sau traumatisme. De felul
său din Georgia, la numai 15 ani, Ella și-a luat
inima-n dinți și s-a pornit de capul ei spre New
York-ul tuturor posibilităților, prinzând de veste că
va avea loc un concurs destinat cântăreților
amatori. Performanța junei Fitzgerald a uluit într-o
asemenea măsură juriul, publicul și specialiștii
(veniți să vâneze capete & talente) încât puștoaica
s-a pomenit angajată pe loc în orchestra (big band-
ul) Chick Web. La începuturile sale, cuminte &
înțeleaptă, Ella s-a supus pe de-a întregul cerințelor
momentului, integrându-se la perfecție în stilul
anilor ‘30 care - în spiritul timpului - nu urmărea
decât să producă efecte, melodii și ritmuri cât mai
dansante, cât mai incitante.
În scurtă vreme, Ella s-a dezmeticit de pe urma
succesului și a realizat care ar fi direcția de urmat,
s-a pus pe treabă cu și mai mult spor și - în
următorii vreo 40 de ani și mai bine - a devenit un
personaj inconturnabil în fabuloasa lume a
jazzului. Chiar dacă și-a început cariera în faimoșii
ani ‘30, după 1950 o vom afla „amestecată” și în
peripețiile stilului/curentului be bop unde va face
legea prin improvizații, solo-uri și chiar duete în stil
scat (tehnică prin care solistul vocal înlocuiește
textul cu silabe și/sau onomatopee). Își dă
adevărata măsură în acest gen în multe din piesele
cântate alături de Louis Armstrong care au rămas
de pomină & de milioane! De-a dreptul fabuloase
au fost însă invențiile și improvizațiile, la fel ca și
arta consumată a dialogului cu oricare dintre
muzicieni, prin intermediul căruia izbutește să-i
provoace și incite dincolo de orice fel de limite.
Deschisă tuturor căutărilor și înnoirilor, Ella
Fitzgerald a cântat alături de Charlie Parker și
Dizzy Gillespie, Billie Holiday, Count Basie, Oscar
Peterson, Joe Pass și - se putea altfel? - Duke
Ellington. Din puzderia de înregistrări, care mai de
care mai celebre și fascinante, vă recomandăm un
buchet în care nădăjduiesc să o descoperiți pe
marea, incomparabila doamnă a jazzului:
Ella and Louis (1956-1957), Verve;
Ella Sings the Gershwin Songbook (1959), Verve;
Ella and Basie (1963), cu Count Basie Orchestra;
Ella at Duke's Place (1965), Verve;
The Duke Ellington Songbook, Verve;
Take Love Easy (1973) cu Joe Pass;
Ella in London (1974) cu Tommy Flanagan;
A Perfect Match (1979) cu Count Basie.
Dintre vocaliștii de anvergură îl vom mai
aminti pe Jimmy RUSHING (1903-1972), format în
cel mai pur spirit Kansas City, unde - până în
1950, avea să strălucească în marile orchestre
conduse de Bennie Moten și Count Basie, după
care și-a format un grup numai al lui, făcând
ravagii în lumea baladelor și a bluesului. Un alt
nume, demn de atenție, este cel al cântăreței Helen
HUMES (1913-1981), lansată de același neobosit
Count Baisie. Sensibilitatea sa cu totul aparte,
precum și vocea înzestrată cu o tonalitate „mai
acidă” aveau să o propulseze în elita vocilor și
soliștilor rămași nemuritori.
*
A venit, iată, momentul să spunem câteva
cuvinte și despre alți câțiva pianiști faimoși care -
în anii ‘30, cu prelungiri până prin 1970 și chiar
peste! - au explorat de capul lor și ținându-se
cumva mai de-o parte (a se citi individualiști
înrăiți), posibilitățile acestui magnific instrument
care este așa-numitul piano forte, permițând,
practic, orice libertăți sau artificii.
Fats WALLER (1900-1943) este, într-un fel, un
autodidact care debutează pe la 15 ani, influențat
masiv (cel puțin la începuturile sale) de stilul stride
practicat și propovăduit de marele
James P. Johnson. În timp, însă, nota originală a
amicului nostru (sau geniul său!) îl va împinge, de
fapt, tot mai mult înspre asumarea unei libertăți
totale, cenzurate de către un uluitor simț al
echilibrului, Fats (grasul) fiind capabil să încurce
și să combine toate posibilitățile și să se joace la
nesfârșit cu acordurile, „oscilând între violență și
gingășie, între dramă, patetism și farsă”. A iubit
orga la fel de mult ca și pianul și a ajuns să cânte
chiar și în catedrala Notre Dame de Paris. A
înregistrat peste 700 de discuri ca solist sau în mici
formații ad hoc menite să-l pună de fiecare dată în
valoare. În ciuda unui cert succes de public, Fats
Waller va rămâne un pianist/muzician pentru
muzicieni. În cele ce urmează aveți câteva referințe
discografice dintre cele mai prețioase:
- The Indispensable Fats Waller (1926-1938), RCA;
Memorial Fats Waller (1926-1943), RCA;
Fats Waller Piano Solo (1927-1941), RCA;
Piano Masterworks;
That's Fats, Vogue;
The Last Years, Bluebird.
Un alt geniu (aproape absolut!) al pianului este
Art Tatum
Art TATUM (1909-1956); virtuozitatea sa frizează
perfecțiunea, iar recitalurile și performanțele sale
vor constitui (fără nici o exagerare!) o adevărată
Biblie a pianului. Pornind de la același stil stride,
tehnica perfectă și improvizațiile absolut
inimaginabile, la fel ca libertatea și independența
totală a ambelor mâini la care se adaugă și o
stăpânire suverană a alchimiei armonicelor, Art
Tatum va deschide perspective nebănuite pentru o
înnoire a jazzului, anunțând într-un fel venirea unei
noi epoci: cea a be bop-ului și a „marelui preot”
care avea să fie unicul Bud Powell.
Dacă vreți să-l ascultați, încercați-vă norocul cu
câteva din următoarele înregistrări:
Pure Genius (1937-1944), Affinity;
The V-Discs (1944-1946), Freedom;
Fats Waller
The Tatum Solo Masterpieces (1953-1955), Pablo;
Art Tatum - Rcy Eldridge (1955), Pablo;
Art Tatum - Ben Webster (1966), Pablo;
The Tatum Group Masterpieces (1954-1956), Pablo;
The Complete Trio Sessions, Charly.
Din câte vedeți, numărul pianiștilor demni de
atenție și care au avut realmente ceva de spus
sporește fără încetare și - de parcă e un făcut! - cu
toții par să încerce găsirea unor soluții care să te
facă să uiți rutina care pusese la un moment dat
stăpânire pe lumea middle-jazz-ului. Absolut
remarcabil ne apare astăzi faimosul Teddy
WILSON (1912-1986) care va cânta „niște ani”
alături de Lionel Hampton și Benny Goodman, în
grupurile „camerale” ale acestuia, realizând, în
timp, una dintre cele mai interesante sinteze ale
tendințelor pianistice din epocă. La începuturile
carierei sale (într-un soi de preistorie!) îl găsim
alături de Jimmie Noone și Satchmo, pentru ca
mai apoi să cânte cu Coleman Hawkins, Lester
Young, Gerry Mulligan sau Billie Holiday. De pe
urma sa au rămas o mulțime de înregistrări care
mai de care mai interesante și dintre care spicuim:
Fine and Dandy, 1937, cu Billie Holiday, Lester
Young și Benny Goodman;
Prez and Teddy, cu Lester Young, 1956;
Striding after Fats, 1974 . solo;
Masters of Jazz, vol. II, Teddy Wilson.
Nu putem să nu o evocăm însă și pe Mary Lou
WILLIAMS (1910-1981) care, până prin 1931, se va
deda cu trup și suflet aranjamentelor orchestrale,
descoperindu-și într-un târziu o vocația de pianist.
Stranii peste măsură îmi apar astăzi experiențele
fantastice la care s-a dedat în compania unor
adevărați monștri sacri de calibrul fabuloșilor
Thelonious Monk, Bud Powell ori Cecil Taylor.
Duke Ellington a caracterizat-o perfect în două
cuvinte: o contemporană perpetuai
Vă recomand să căutați și să plecați urechea la
bijuteriile care sunt:
Embraced, Pablo;
Solo Recital, Pablo;
The Zodiac Suite, Vintage Jazz;
Free Spirits, Steeple Chase.
În încheiere, îl mai amintesc doar pe Nat King
COLE (1917-1965); pianistul, ajuns aproape din
întâmplare solist vocal, avea să născocească o
formulă de trio în care fiecărui muzician (din cei
trei) avea să-i revină un rol distinct, creativ.
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
31
Black
Pantone 253 U
c
Oratoriu după Blaga
[ Mirela Mercean-Țârc
I
n miezul verii, Sala Studio a Academiei de
Muzică „Gh. Dima” a găzduit un eveniment
important, prima audiție absolută a Oratoriului
Mirabila sămânță de Constantin Rîpă, în
interpretarea corului și orchestrei Antifonia,
alături de membri ai Filarmonicii Transilvania, sub
bagheta compozitorului. Concertul, organizat cu
sprijinul Fundației Terrarmonia, este parte a unui
proiect mai amplu, o cercetare muzicologică
postdoctorală asupra genului de oratoriu în
muzica românească, proiect elaborat și coordonat
de Lucian Ghișa. Cele trei direcții de dezvoltare
ale proiectului presupun, așa cum ne-a informat în
cuvântul de deschidere însuși autorul, elaborarea
unui volum de muzicologie în urma cercetării
oratoriului românesc, sistematizarea și realizarea
unei baze de date multimedia, cu partituri,
înregistrări, informații despre genul cercetat și
punerea în scenă, respectiv promovarea oratoriului
românesc contemporan.
Inspirat de celebrul poem al lui Lucian Blaga,
oratoriul, conceput pentru soliști, cor, orchestră și
recitator, este un amplu omagiu muzical închinat
esențelor, arhetipurilor, ritmurilor vieții,
miracolului nașterii și renașterii, a devenirii și a
morții-somn. Compozitorul mărturisește în
cuvântul de deschidere că a pornit, într-o primă
etapă a elaborării lucrării sale, de la transpunerea
sonoră a metaforelor poemului blagian,
concepând de fapt partea a doua a oratoriului.
Pătrunzând însă sensul ascuns, substanța ideatică
a poemului, a conștientizat marea similitudine
dintre dimensiunea sacralității ce înconjoară ca un
nimb imaginea mirabilelor semințe, a „puterilor,
în ipostaze de boabe”, a încântării „în fața
mărunților zei cari așteaptă să fie azvârliți prin
brazde tăiate în zile de martie”, și cultul pentru
recoltă al țăranului român din satul arhaic,
manifestat în ancestralul ritual al secerișului.
Urmând acest fir ideatic, compozitorul a
revenit în concepția asupra formei oratoriului,
compunând o primă parte alcătuită din cântecele
rituale ale cununii la seceriș din Transilvania,
partea a doua fiind „un lung comentariu muzical
în care se exprimă în variate sentimente lauda
pentru semințe. ...În felul acesta oratoriul devine
un tot unitar, care pleacă de la sentimentele cele
mai directe ale artei anonime (folclorice), cu un
crescendo uriaș până la conceptele estetice și
filosofice ale poetului și filosofului Lucian Blaga”
(cuvântul compozitorului din programul de sală).
Lucrarea se deschide cu o introducere pe textul
ce constituie titlul poemului: „Mirabila sămânță”.
Leitmotivul creșterii spicelor este reprezentat de o
creștere graduală a intonațiilor corului și
orchestrei pe un cluster ce se îmbogățește
progresiv cu sunete, constituindu-se într-o textură
verticală rezolvată într-o cadență majoră,
luminoasă. Corpusul muzical al primei părți
reprezintă un colaj de citate folclorice, cântate de
cor, în maniera monodică specifică, apoi în
diverse forme de prelucrare, cum ar fi
acompaniamentul cu isoane sau mici deviații
eterofonice la două, trei sau patru voci, corale.
După motto-ul în tutti, urmează orația
Plugușorului. De ce a ales compozitorul tocmai
un text care se recită iarna, la sărbătorile Anului
Nou? Dintr-un motiv foarte firesc, acela că Anul
Nou era în vechime anul agrar, care se deschidea
în luna martie cu ritualul semănatului. Textul
plugușorului, interpretat de actorul-recitator Dan
Chiorean de la Teatrul Național Cluj-Napoca, este
edificator în acest sens: bădița Traian a ales loc
curat, de arat și semănat... Grâu de toamnă, grâu
de vară/ Deie Domnul să răsară. Urarea este
preluată de cor, care întruchipează personajul
colectiv al actanților ritualului.
Prima secțiune a Oratoriului este continuată cu
un interludiu instrumental al coardelor, în
tremollo, care, progresiv, antrenează sonor
întreaga orchestră. Scurte celule muzicale întretaie
desfășurarea liniar-textuală a discursului muzical,
un fel de germinație celular-muzicală, o
frământare a materiei sonore întruchipând acel
tainic proces al metamorfozei, al transformării
seminței în plantă. Această energie sonoră latentă
se va împlini în reluarea leitmotivului creșterii
Mirabilei Semințe. Compozitorul descrie astfel
intenția artistică: Mărunții zei care lucrează în
pământ încep să răsară, să încolțească croindu-și
drum către soare, să dea spice pe care tinerele fete
le culeg pentru a împleti cununa ritualică.
Prima secvență a ceremonialului folcloric
originar este cea a împletirii cununii din spice de
grâu proapăt secerat, timp în care fetele
intonează un cântec de o vechime foarte mare
după structura intonațională și modul de
interpretare în grup: Dimineață ne-am sculatu/ Pe
obraz că ne-am spălat/ și la holdă am plecatu./
Mândră hold-am secerat/ Holdă ca păretele /
Secerat-o fetele. Compozitorul păstrează
autenticitatea citatului, cântecul cununii fiind
interpretat monodic de vocile feminine. Discursul
Ana Raveca Brânzaș	Inscripții strămoșești (detaliu), 1978
muzical se îmbogățește apoi cu pedalele ison ale
vocilor bărbătești, fiind „presărat” cu intervenții
onomatopeice ale sopranei-soliste, Ramona
Ieremia, întruchipând ciripitul păsărilor ori poate
prezența păsării măiastre din basmele românești...
Un univers pastoral-idilic completat și de
onomatopeele flautului piccolo. Partida bărbaților
preia monodic cântul: Fetele or seceratu/ Feciorii
clăi or șirat descriind epopeic desfășurarea muncii,
privită ca gest ritualic, sacru.
Un interludiu instrumental realizat în registre
supraacute ale viorilor, cu motive improvizate din
monodia corală, peste care se suprapune progresiv
solistica suflătorilor de lemn pe microcitate cu
tentă folclorică, formează un discurs
pluristratificat eterogen, urmat de a doua
intervenție corală, realizată pe o scordatură, o
deplasare modală cu un efect special, utilizată des
de compozitorii moderni neomodali și preluată
din practica folclorică.
A doua secvență a ritualului originar este
împodobirea uneia dintre tinerele fete, în unele
zone fată-fecioară care asigură puritatea
ceremonialului, în altele cea mai harnică, cea mai
frumoasă ori înzestrată cu calități deosebite: Cine
poartă cununa /Dreaptă-i ca și lumina.
Compozitorul folosește frumusețea genuină și
parfumul autentic originar ale melodiei străvechi,
păstrând-o identică în vocea sopranelor, dar
înveșmântând-o cu armonii modale diatonice și
structuri eterofonice. Acompaniamentul orchestral
dens conferă segmentului dimensiuni imnice,
monumentale: Colo sus la răsăritu/ Mândră
cunun-am pornit.
Ultima secvență a sărbătorii cununii la seceriș
este purtarea ceremonială a cununii până în sat,
unde este udată cu apă (gest ritualic de fertilitate),
apoi intrarea în casa gazdei, unde ea se pune pe
masă și se urează de belșug. Fiți gazdă cu voie
bună/ bucurați-vă de cunună. Recitatorul și corul
amplifică efectul autenticității prin scandări și
orații: Cununa trebe udată /Cu apă de pe izvoare
/Cu vin roșu din păhare.
Etosul generat de armoniile modale te duce cu
gândul la nostalgia pierderii legăturilor cu sacrul,
a pierderii rostului omului racordat la darurile
pământului, cerului, aerului, apei.
Partea a doua a Oratoriului este elaborată
într-un limbaj eclectic, polistilistic, pornind de la
sugestia simbolic-expresionistă a textului poetic
care generează recitativul puternic cromatizat al
solistului, partitură interpretată cu profesionalism
de tenorul Marius Budoiu, ajungând prelucrarea
de microteme de tip coral, colaj de microcitate
aluziv folclorice ș.a. Contrastul între lumile celor
două părți este subliniat de două tipuri antagonice
de limbaj muzical: modal-serial, diatonic-cromatic,
spontan-elaborat, simplu, concret-complex,
abstract, monostilistic-polistilistic, modern
(neomodal)-postmodern (eclectism, metalimbaj).
Rămân în memoria ascultătorului sugestiile
timbrale transparente ca glockenspiel-ul și
melodica jucăușă evocând imaginea copilului
despuiat de veșminte ce se cufundă în cada cu
grâu, aglomerările textuale culminative de tip
imnic care potențează sensurile imaginii stemelor
țărilor sau rarefierea evenimentelor sonore,
stingerea treptată a acestora pentru a sugera
somnul semințelor.
Finalul este o odă de proporții monumentale:
Laudă semințelor celor de față și-n veci tuturor!
Inițiat de solist și preluat de masa corală,
discursul sonor se constituie dintr-un potpuriu de
teme prelucrate secvențial, în stretto, polifonic,
eterofonic, în ipostaze stilistice diverse: imnice, de
coral omofon, de cânt bizantin, în recitativ
rectotono sau responsorial, de influență
bisericească, în variante de cromatism întors,
microintervalic, melismatic, specific imnurilor
orientale. Efectele sonore diverse: șoapte,
murmure, strigături, orații, momente aleatorice
libere brăzdează acest final spectaculos.
Coda revine orchestrei. Scurte motive solistice,
microcitate folclorice întretaie desfășurarea plană
a texturii muzicale de tip ison, creând o atmosferă
arhaizantă, folcloric românească, luminând sensul
direct al imaginii un murmur de neam cântăreț;
cornul imită semnalul de tulnic, vioara fragmente
de sârbă, ici-colo se ivește un incipit de colindă,
apoi totul se dizolvă într-un singur sunet ce se
stinge treptat. Un subtil glissando ascendent
sugerează firul de viață ce se naște dintr-un zeu-
sămânță. Ciclul naturii jertfă-viață este împlinit.
■
3
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Festival... estival
| Claudiu Groza__________________________________
Râmnicu Vâlcea a intrat din acest an pe
harta festivalurilor de teatru cu prima
ediție a unui eveniment mai aparte,
întrucât consumat la finele lunii iulie, în toiul
vacanței artistice autohtone. „Vino la Vâlcea”,
un festival național de teatru, dar cu participare
internațională, a reunit în orașul subcarpatic
spectacole din Satu Mare, București, Oradea și
Turda, dar și din Italia. De la producții pentru
copii la montări de mare public, cu vedete
incontestabile, sau la spectacole de artă,
programul evenimentului organizat de Teatrul
Municipal „Ariel” a atras atenția întregii
comunități, fapt reflectat în fluxul uimitor de
spectatori la toate „punctele” programului.
„Vino la Vâlcea” a fost organizat în acest an
concomitent cu Zilele orașului, opțiune oarecum
riscantă a municipalității, care a redus ceva din
impactul public al festivalului. Cele două
evenimente ar trebui separate pe viitor, mai ales
că, sediul Teatrului „Ariel” fiind în Parcul Zăvoi,
unde au loc și concertele muzicale,
reprezentațiile dramatice au uneori de suferit.
Organizatorii au conceput un program divers
și dinamic, aducând la Râmnicu Vâlcea nu doar
celebrități din Capitală, ci și actori de primă
mână din alte zone. Accentul principal al
programului a căzut pe producții accesibile, fără
să excludă însă o dimensiune mai profundă a
acestora.
Podu’, de pildă, unul dintre cele mai gustate
spectacole ale festivalului, creat la Teatrul
Metropolis din București, cu Horațiu Mălăele,
Meda Victor și George Ivașcu în distribuție,
după un text din anii 1960 al lui Paul loachim,
are aparența unei comedii cu note absurde. Trei
virtuali sinucigași, fiecare cu frustrările și
obsesiile sale, toți însă la fel de indeciși, se
întâlnesc pe un pod deasupra căii ferate, de pe
care ar vrea să se arunce în hău. Interacțiunea
lor, uneori contondentă, alteori cvasi-empatică,
scoate la iveală povești ratate de iubire,
neîmpliniri profesionale, eșecuri de viață. Deși
cei trei interpreți și-au conturat personajele în
tușe marcate - de la frustratul Îndrăgostit
(George Ivașcu), care dă vina pe statura sa
pentru toate rateurile, la Artista (Meda Victor)
ce urăște bărbații, dar le duce dorul sau la
Neînțelesul (Horațiu Mălăele) ce bravează
ofensiv ca să-și ascundă nesiguranța - intriga
dramatică s-a dovedit mai bogată semantic,
lăsând loc pentru subtexte. Textul lui Paul
Ioachim a devenit un pretext admirabil pentru
cei trei actori, care au oferit publicului vâlcean
un regal teatral, întâmpinat cu delicii, ovații și
aplauze la scenă deschisă.
Tot în sfera comediei pure - și dure, de
această dată - s-a plasat și Gunoierul de Mimi
Brănescu, montat de Sebastian Lupu sub egida
Asociației ArtEmotion din Oradea. Un spectacol
de club, scurt, alert și fără perdea, o farsă
contemporană în care ghena de gunoi este
cadrul unei „dezbateri” despre adulter,
răzbunare etc. Doar că Gunoierul ce pare să
cunoască perfect psihologia locatarilor prin al
căror gunoi caută se dovedește la final un
escroc. Oarecum inhibați de spațiul strâmt al
scenei pe care au jucat, cei trei actori orădeni au
reușit să redea intriga savuroasă a spectacolului,
șocantă și imprevizibilă, deși ritmul de joc n-a
fost îndeajuns de dinamic. Sebastian Lupu
(Locatarul) și Richard Balint (Gunoierul) au
creat foarte credibil antagonismul social, dar și
solidaritatea masculină în fața soției presupus
adulterine. Mirela Niță-Lupu (soția Gunoierului),
a spart povestea, relevând escrocheria. Din
păcate, secvența finală rămâne oarecum
suspendată, deși spectacolul are un farmec
incontestabil.
Textul dramatic a făcut deservicii unei alte
comedii din festivalul vâlcean, Paharele lui
Cupidon după Alexandr Galin, înscenat de
Cristian Nedea la Teatrul Municipal din Turda.
În stilul său binecunoscut, autorul rus
imaginează o comedie romantică, în care o
profesoară de engleză, dezamăgită în dragoste,
„beneficiază” de sprijinul unei doamne
parvenite, care angajează un striper ca să o mai
însenineze. Evident, o confuzie face ca în locul
striperului să apară un personaj inocent, de
unde o sumă de gaguri, finalizate cu happy-end.
Problema este că textul lui Galin e construit ca
o telenovelă, în care se vorbește mult și se
întâmplă foarte puține, iar tempoul cam lent
din reprezentația vâlceană a accentuat teribil
„oboseala” spectacolului. Actorii au fost inhibați
și au susținut cu greu naturalețea partiturilor, fie
că vorbim de Melania Ursu - admirabilă în
unele momente, dar cam căznită în majoritatea
timpului -, de Narcisa Pintea, profesoara, sau
„inocentul” Dan Constantin. Momentul
striperilor nu a depășit rizibilul. Paharele... m-a
făcut să mă întreb de ce teatrele nu apelează la
consilieri pentru textele de repertoriu. Există
nenumărate piese de mare public mult mai bine
scrise, care să facă plăcere și actorilor, și
spectatorilor.
Un alt text de Mimi Brănescu, un crochiu
dramatic, Insomniacii, a fost prezentat la Vâlcea
de Teatrul de Artă din București. Trei ciudați se
întâlnesc noaptea într-un parc, purtând discuții
dintre cele mai bizare, despre vecini care, fir-ar
să fie, refuză să li se facă un bine, gen vopsit
ușa de la intrare, până la marțieni care
supraveghează Terra și nevoia de descoperiri
științifice, dar și cu note acute, suicidale.
Insomniacii este o schiță dramatică destul de
neelaborată, dar căreia actorii Liviu Cheloiu,
George Constantinescu și Marin Grigore i-au dat
un farmec special prin felul în care și-au
imaginat personajele, de la maniacul tehnologic,
ofensiv, la onctuosul social sau la tânărul aflat
la limita dintre frustrat sexual și obsedat mistic.
Spectacolul regizat de Sorin Militaru a pus
excelent în valoare talentul actorilor de a
contura din câteva caracteristici niște personaje
cărora le poți ghici un întreg destin în spate.
Mai vechea producție a Teatrului Ariel cu O
noapte furtunoasă de Caragiale, în regia Doinei
Migleczi, jucată și ea în festival, și-a păstrat
prospețimea chiar după vreo opt ani de la
premieră. Nu reiau ce am scris deja, remarc
doar că, intrat pentru a „verifica” o scenă-două,
am rămas la întreg spectacolul, deși stăteam pe
vârfurile picioarelor, într-o sală ticsită și cu
temperatură de saună. Tonusul actorilor și
empatia publicului au creat o atmosferă specială
a reprezentației
Un one man show în registru grav-ludic a
fost Bufonul regelui, susținut de Radu Botar pe
un scenariu după Shakespeare și Victor Eftimiu
(Teatrul de Nord Satu Mare). Actorul, care s-a
remarcat relativ recent cu rolul Groparului din
Hamlet, construiește acum un discurs în care
mixează marile teme shakespeariene, de la
onestitate morală la deșertăciunea vieții, într-un
performance aproape acrobatic, care-i permite să
uzeze de toate abilitățile scenice. Botar a
evoluat cu un consum notabil, având momente
de incandescență și de mare virtuozitate ludică,
însă scenariul creat de el mi-a părut uneori
inegal, cam prea eteroclit chiar și pentru
cunoscătorii operei lui Shakespeare, ceea ce
induce o anume oboseală privitorului.
Teatrul Ariel a prezentat și o premieră în
Festivalul „Vino la Vâlcea”: Iona de Marin
Sorescu, în regia Doinei Migleczi și interpretarea
lui Stelian Roșian. Un spectacol cu intenție
accentuat ludică, derulat însă doar onest și
profesionist, în siajul altor interpretări similare.
În decorul mizer-opulent al burții chitului, Iona
era imaginat ca un oltean desprins din poemele
soresciene, hâtru și dispus să dea cu barda-n
Dumnezeu, deși are frică de El. Nota aceasta a
fost redată de Roșian pe alocuri, însă actorul nu
s-a putut sustrage amprentei dramatice, grave,
existențiale a textului, astfel că montarea s-a
dezechilibrat oarecum, intrând pe linia deja
consacrată de Ilie Gheorghe, de pildă. În actuala
sa versiune, Iona e un spectacol bun, care dă
măsura forței unui tânăr actor, dar nu aduce
nimic nou în hermeneutica soresciană. Probabil
că el va fi reluat, pentru a pune în valoare
dimensiunea ludică a textului dramatic, prezentă
acum doar în câteva momente.
Festivalul „Vino la Vâlcea” a mai înregistrat
două spectacole aparte, care i-au dat și cota
internațională: spectacolul-atelier Tranformations
și montarea în italiană cu Oedip rege - reper
turistic. În primul caz, am avut de-a face cu un
proiect coordonat de regizorul italian Romano
Foddai, cu participarea unor actori români și
italieni, o propunere de teatru de mișcare
susținută absolut impecabil de toți protagoniștii,
care și-au demonstrat capacitatea de a evolua și
în producții non-verbale. Tendința din ce în ce
mai prezentă pe plan național, aceea de a
„antrena” trupele pentru spectacole de teatru-
dans, de exemplu, e vizibilă și la Vâlcea. Oedip
rege... e un spectacol educativ, de durată foarte
scurtă, derulat în spațiu liber, interactiv, în care
spectatorilor li se prezintă, în câteva linii,
povestea celebrului personaj tragic.
Reprezentația care a încheiat festivalul a adunat
în Parcul Zăvoi un public numeros de toate
vârstele, care a rezonat cu plăcere și atenție la
spectacolul susținut de echipa de la Ariel.
De altfel, prezența uluitoare a spectatorilor,
care au umplut sălile în ciuda altor tentații ale
perioadei, face din „Vino la Vâlcea” un eveni-
ment necesar pentru comunitatea locală.
Rămâne ca autoritățile să-și dea girul și pe mai
departe, astfel că festivalul să devină inter-
național, plin de vedete și spectacole bune.
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
O anamneză necesară (I)
I Ioan-Pavel Azap
Deși dinamic în mare parte, primul deceniu
cinematografic de după Revoluție a fost
haotic, incoerent artistic și administrativ,
neconcludent pentru evoluția ulterioară a filmului
românesc. Sau, mai exact spus, ultimii ani -
culminând cu 2000, când nu s-a înregistrat nicio
premieră românească - păreau că anunță moartea
iminentă și prematură a cinematografiei
românești. Prematură, pentru că filmul românesc
nu apucase să depășească bolile copilăriei
(infantilismul neasumat, instrinsec, al multor
pelicule postbelice), nici infatuarea adolescenței și
a primei tinereți (dorința de a spune tot despre
lume și viață, abscons-metaforic dacă se poate).
Manifestările lui de „senilitate” țineau nu atât de
atingerea unei venerabile vârste, însemnând
experiență acumulată și asimilată, cât, paradoxal,
de imaturitate, naivitate și candoare ca trăsături
constante și imuabile ale evoluției sale. Excepțiile
- Jean Georgescu, Victor Iliu, Liviu Ciulei, Lucian
Pintilie (parțial), generația ’70 (și aceasta parțial,
atât prin membrii ei cât și prin filmografia
acestora, inegală) și încă vreo câțiva, puțini - fiind
chiar excepții, abateri de la normă, momente
fericite, dar, din păcate, nimic mai mult. În acest
context - e drept, mult mai vizibil acum, mai
ușor de sesizat privind retrospectiv -, primii ani
’90 au fost un adevărat iureș, un „dezmăț”.
Regizorii români - tineri și bătrâni, debutanți și
veterani - s-au lansat în producții dintre cele mai
ambițioase și libere - din păcate unele „libere” de
har, de valoare, de talent, mai degrabă „libertine”.
Era firească această dezlănțuire de forțe - firească,
îmbucurătoare și derutantă în același timp. Însă
avem și aici parte de un paradox asupra căruia
trebuie să zăbovim puțin.
Până la a se pune cu adevărat pe treabă,
realizatorii noștri au „lâncezit” profesional, din
diverse motive: împărțirea patrimoniului nu de
ignorat al Studiourilor Buftea, prin
„redistribuirea” șefiei caselor de filme; lupta
pentru cine și de ce să turneze primul - și cât
mai mult; angajări și angajamente politice diverse,
motivate public de cele mai bune intenții; răfuieli
cu iz ideologic ș.a.m.d. Slăbiciuni lumești în locul
organizării și elaborării unei strategii care să
vizeze interesele pe termen lung ale
cinematografiei române, nu ale cineaștilor români
ai momentului. Așa se face că, într-o simetrie
nebănuită cu 2000, în primul an de după
Revoluție nu s-a produs niciun film românesc:
„Esențialul «semn» al paradoxalului an
cinematografic 1990 a fost acela că, în primul an
de libertate, nu a fost realizat, practic, niciun film
de lungmetraj cu actori (fapt care nu s-a întâmplat
de multe decenii încoace!), deși cineaștii și-au
dobândit relativ repede, așa cum și-au dorit,
independența artistică și administrativă. Semnul
trebuia să dea de gândit, dar faptul a fost trecut
repede cu vederea pentru că - deși n-a produs! -
cinematograful românesc a avut ce arăta
spectatorilor, atât la capitolul «reluărilor» cât și în
privința «premierelor absolute».” [v. Călin
Căliman, Istoria filmului românesc (1987-2000),
București, Ed. Fundației Culturale Române, 2000;
p. 395] „Reluările” erau filme interzise în
deceniile anterioare după numai câteva, mai
multe sau mai puține, zile/săptămâni de
proiecție: Un film cu o fată fermecătoare
(r. Lucian Bratu, 1966), Reconstituirea (r. Lucian
Pintilie, 1969), Printre colinele verzi (r. Nicolae
Breban, 1971), Adio, dragă Nela! (r. Cornel
Todea, 1972), Dincolo de nisipuri (r. Radu
Gabrea, 1973), Faleze de nisip (r. Dan Pița, 1982)
- și, poate, și altele; „premierele absolute” erau
filme ce nu au fost niciodată arătate publicului,
uneori din motive absolut ridicole: De ce trag
clopotele, Mitică? (r. Lucian Pintilie, 1982),
Sezonul pescărușilor (r. Nicolae Oprițescu, 1984).
Așadar, în ciuda lipsei premierelor propriu-zise,
spectatorilor le-au fost satisfăcute curiozitatea și
apetitul pentru filmul românesc, chiar dacă unele
dintre titlurile interzise erau lipsite de valoare,
fără acoperire estetică.
Dar să revenim la fireasca, îmbucurătoarea și
derutanta în același timp producție de filme
românești din primii ani ai deceniului 1991-2000.
Firească - deoarece, după cenzura ultimilor ani
ai comunismului, era normal ca atât cei care au
făcut film suportând rigorile și rigiditățile
ideologice, morale, estetice ale sistemului totalitar,
cât și cei care ar fi trebuit, dar nu au reușit să
debuteze în anii ’80 să vrea să facă film altfel
decât până atunci: liber, fără inhibiții și mai ales
filme adevărate. Prin adevărate înțelegând,
realizatorii, în primul rând posibilitatea de a arăta
ce nu era bun în societate - atât, fără a interesa
prea mult și cum se face acest lucru; mesajul
covârșea, ca în anii dogmatismului proletcultist (a
se vedea, de pildă, În sat la noi; r.: Jean
Georgescu și Victor Iliu pe un scenariu de Petru
Dumitriu, 1951), forma artistică, valoarea,
calitatea operei. Nu cred că ar fi lipsit de interes,
dimpotrivă, să comparăm producția de film din
România anilor ’80 și ’90. În ultimul deceniu al
comunismului românesc, dacă nu mai dur cu
siguranță mai absurd decât deceniul șase (atunci
se confruntau două sisteme sociale, dar în anii
’80 sistemul se anihila... pe sine!), au fost
realizate și filme defel obediente ideologic, unele
- de bună seamă nu fățiș - chiar împotriva
sistemul, fără concesii estetice. Dat fiind că
discuția este mult mai amplă decât ne-am propus
în rândurile de față, o să amintesc doar, fără
comentarii, câteva dintre titlurile de excepție ale
anilor ’80 (chiar dacă unele „localizabile”,
databile, dar perspectiva pe care ne-o propunem
implică și valorizarea contextuală, conjuncturală a
filmelor în cauză): Croaziera (r. Mircea Daneliuc,
1981), Învingătorul (r. Tudor Mărăscu, 1981),
Angela merge mai departe (r. Lucian Bratu, 1981),
Saltimbancii și Un saltimbanc la Polul Nord
(r. Elisabeta Bostan, 1981), Sfârșitul nopții (r.
Mircea Veroiu, 1982), Baloane de curcubeu (r.
losif Demian, 1982), Concurs (r. Dan Pița, 1982),
Secvențe (r. Alexandru Tatos, 1982), Țapinarii
(r. Ioan Cărmăzan, 1982), Glissando (r. Mircea
Daneliuc, 1982), Să mori rănit din dragoste de
viață (r. Mircea Veroiu, 1983), Imposibila iubire
(r. Constantin Vaeni, 1983), Întoarcerea din iad
(r. Nicolae Mărgineanu, 1983), Lișca (r. Ioan
Cărmăzan, 1983), Dreptate în lanțuri (r. Dan Pița,
1983), Secretul lui Bachus (r. Geo Saizescu, 1983),
Adela (r. Mircea Veroiu, 1984), Horea (r. Mircea
Mureșan, 1984), Moara lui Călifar (r. Șerban
Marinescu, 1984), Moromeții (r. Stere Gulea,
1986), Cuibul de viespi (r. Horea Popescu, 1986),
Secretul lui Nemesis (r. Geo Saizescu, 1986)
Pădurea de fagi (r. Cristina Nichituș-Mihăilescu,
1986), Pădureanca (r. Nicolae Mărgineanu, 1986),
lacob (r. Mircea Daneliuc, 1987), Promisiuni
(r. Elisabeta Bostan, 1987), Secretul armei secrete
(r. Alexandru Tatos, 1988) - și lista nu este
completă.
Îmbucurătoare - pentru că orizontul de
așteptare al publicului și al criticii era foarte
mare, dorința de a vedea film românesc adevărat
- adică despre adevăr, în sensul precizat mai sus -
nelimitată, permeabilitatea publicului mai mare ca
niciodată. Așa se explică și îngăduința cu care au
fost primite și tratate pelicule despre care a spune
că sunt mediocre ar fi un compliment.
Derutantă - pentru că lipsa unui program, a
unui fundament estetic a creat confuzie în primul
rând în capul, mintea și filmele realizatorilor, a
regizorilor și scenariștilor (adeseori, ca și acum,
una și aceeași persoană) care confundau
divertismentul cu grobianismul, iar rafinamentul
artistic era redus la parabolă, la metafore
scrâșnite, forțate, depășite. Specificul identitar,
deși clamat în mass-media „liberă”, asumat de
politicieni și de „formatorii de opinie”, în film
lipsea cu desăvârșire, iar când se recurgea la
specificul național rezultatele erau stângace,
discutabile, neconcludente. A se vedea în acest
sens- sunt primele exemple care-mi vin în minte-
Doi haiduci și-o crâșmăriță al lui George Cornea
(1992) sau Craii de Curtea Veche al lui Mircea
Veroiu (1995). Spre întărirea afirmației, a se vedea
ce au făcut Cristian-Jacque în Fanfan la Tulipe
(1952), comparativ cu filmul lui Cornea, sau
Visconti în Ghepardul (Îl gottopardo, 1963),
raportat la, altfel, ambițiosul și bine intenționatul
film al lui Veroiu.
În partea a doua a acestei incursiuni succinte
în trecutul nu prea îndepărtat al filmului
românesc, ne vom opri asupra titlurilor anilor
’90, ani care au precedat - fără să anunțe însă în
vreun fel - relansarea cinematografiei române de
la mijlocul primului deceniu al secolului în curs.
O relansare care a implicat prea puțin publicul,
spectatorii, aceștia continuând să prefere sălii de
cinema, televizorul. Dar, atâta vreme cât nu
există o strategie culturală națională coerentă,
bine definită pe termen lung, cu obiective clare,
de largă amploare și respirație, ceea ce s-a
petrecut în ultimii ani în filmul românesc ține
mai degrabă de domeniul miraculosului.
■
34
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
34
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Another Year
| Lucian Maier___
Una dintre cele mai importante picturi ale
epocii realiste e cea în care Gustave
Courbet (în deceniul șase al secolului al
nouăsprezecelea) picta două prostituate întinse pe
o pajiște pe malul Senei (Jeunes femmes sur les
beiges de la Seine). Într-o perspectivă umană, una
lipsită de tendențiozitate, una în care e evitată
judecata morală și, prin asta, tocmai obiectul
artistic e cel care cîștigă respect din punct de
vedere al abordării deontologice. Privirea pornește
de la nivelul celor două femei, de la distanță. Într-
un sens minimal, acela de a face spectatorul să
accepte propunerea de pe ecran, orice film e un
film realist. Însă în dorința asta primară de a-l
determina pe spectator să asume povestirea de pe
ecran, cinematografia e angajată diferit.
În Another Year superioritatea cu care autorul
își privește personajele e revoltătoare. Cu atît mai
mult cu cît vorbim despre o superioritate pe care
Mike Leigh nu o pune nicio clipă sub semnul
întrebării. Patru istorii, cîte una corespunzătoare
fiecărui anotimp, despre viața la vîrsta a treia, cu
bucurii și necazuri. Doar că bucuriile și necazurile
sînt împărțite: cei care au bucurii, au numai
bucurii, iar cei care au necazuri au numai necazuri.
Iar personajele din această ultimă categorie sînt
puse în situații atît de jalnice încît e greu să
urmărești evenimentele prin care trec.
Tom și Gerry sînt cuplul perfect, la șaizeci de
ani au tot ce își doresc din punct de vedere
material, au și liniște, au și un fiu model și vor
avea și o viitoare noră pe măsură. Tom e inginer
geolog, a călătorit în toată lumea datorită meseriei
sale și profesionalismului său, Gerry e psiholog la
un spital din Londra. Fiul lor, Joe, e avocat. Viața
lor e model și prilej de invidie pentru toată lumea,
e împlinirea cu litere mari. Iar autorul semnalează
asta cu toată puterea, cadru cu cadru. Ceilalți, cei
mulți, sînt niște biete ființe care gravitează în jurul
lor pentru a sublinia ce diferență există între
mizerie și fericire. Dacă cei mulți și-ar fi așternut
patul cu grijă, atunci și viața lor ar fi arătat la fel
de roz precum a părinților lui Joe. Acesta este
mesajul pe care Leigh îl transmite spectatorilor.
Mary e colega de serviciu a lui Gerry, e
divorțată și bea. Și orice încearcă să facă în viață -
fie să-l seducă pe Joe (și pe aproape toți ceilalți
bărbați care-i ajung în preajmă, inclusiv pe Ronnie,
fratele mai mare al lui Tom, imediat după ce soția
aceluia moare), fie să-și ia o mașină, fie să mențină
prietenia cu Mary - eșuează. Fiecare inițiativă de-a
sa e retezată de autor, în sușotelile și sub zîmbetele
condescendente ale prietenei sale împlinite. Ken e
amicul din tinerețe al lui Tom. Și el bea de stinge
și mănîncă pînă cade lat. Și o place pe Mary, dar
ea nu-l suportă, din motive lesne de înțeles.
Nepotul lui Tom, fiul lui Ronnie, e un pierde-vară,
agitat și nerecunoscător, care întîrzie și la
înmormîntarea mamei sale.
Grăitoare e și aranjarea poveștilor în
conformitate cu semnificațiile arhaice ale
anotimpurilor: primăvara îi vedem pe soții perfecți
plantînd legume în grădină, realizăm că relația lor
e încă vie, precum natura în acest sezon; de
cealaltă parte, Mary mimează fericirea. Vara e o
petrecere în grădină, vedem plenitudinea căsătoriei
lui Tom cu Gerry; iar Mary o dă în bară. Toamna
e culesul recoltei și recolta lui Joe e o logodnică
superbă. Iar Mary o dă în bară rău de tot pentru
că încearcă să o monteze pe Gerry împotriva
viitoarei ei nurori. Iarna e înmormîntarea cumnatei
lui Tom, soția lui Ronnie, e anotimpul în care
Mary ajunge la fundul prăpastiei și e momentul în
care cei aleși pot găsi sprijin în sufletele
preafericiților din film.
Și mijloacele cinematografice participă cu
aplomb la judecata personajelor din film. Aparatul
de filmat subliniază și mai tare carențele anumitor
personaje: cînd Ken mănîncă, e pus în gros plan,
să nu cumva să pierdem vreo îmbucătură; cînd
Mary e beată, la fel, să nu cumva să nu-i
remarcăm sticlirea ochilor.
În viața de zi cu zi, rareori reușim să privim
dincolo de aparențe, dincolo de ștampilele prin
care catalogăm diverse persoane. Acesta e lucrul
prin care arta și artistul se evidențiază, prin faptul
că depășesc acest mod reducționist de înțelegere a
lumii. Iar atunci nu mai țin lecții de viață, nu mai
articulează superior și didactic o serie de idei
preconcepute despre realitate și existență. Precum
în perspectiva lui Courbet, artistul ar trebui să se
apropie de personaje în ceea ce privește faptele
vieții lor, însă, în același timp, ar trebui să păstreze
distanța morală necesară unei redări nepătate a
istoriei lor. Pentru că, pînă la urmă, arta terbuie să
deschidă drumuri, să vorbească despre lucruri și
fapte, nu să livreze boluri alimentare. Cînd o face,
și în cinema o face de multe ori, nu trebuie să ne
mirăm că exprimarea sa e grețoasă.
■
colaționări
Tentația imposibilului si
mistuirea totală
Alexandru Jurcan
Printre rosturile cinematografului se înscrie și
vizitarea literaturii, readucerea ei în
actualitate. La fel face uneori teatrul, prin
punerea în scenă a pieselor de teatru. Vrei, nu
vrei, deschizi cartea, revezi pasaje, aștepți
propunerea, confruntarea.
Astfel am recitit Caligula de Camus, „obligat”
de două transpuneri, una filmică, alta scenică.
Tinto Brass a realizat un film cu același titlu,
după opera scriitorului Gore Vidal, iar Mihai
Măniuțiu a regizat piesa lui Camus la Teatrul
Maghiar din Cluj, cu Aron Dimeny și Imola
Kezdi.
Traducerea piesei a fost realizată de Laurențiu
Fulga în volumul Teatru de Camus, la Editura
Univers, București, 1970. Caligula e zguduit de
moartea sorei sale Drusilla și, având nevoie de o
logică, caută imposibilul până la mistuire totală,
nebunie monstruoasă, acceptând rolul de
fatalitate. Frenezia distrugerii provoacă măcel,
sânge, ură. Nu, nu e o soluție, dar pentru a fi
egal cu zeii „e suficient să fii la fel de crud ca ei”.
Spectacolul lui Măniuțiu înseamnă rigoare și
respect pentru text. Nimic vulgar ori comercial.
Decorul lui Adrian Damian trimite la ideea de
cruzime, tortură. Toboganul pe unde circulă
personajele e o găselniță sugestivă pentru
labirintul brutal al firii umane. Se evită scenele
sângeroase, iar desfrâul e sugerat cu artă. Muzica
lui Șerban Ursachi adoptă un fel de prelucrare
angoasantă a unui bocet din folclorul românesc.
În filmul lui Tinto Brass din 1979 joacă Peter
O’Toole, Helen Mirren, Malcom McDowell etc.
Scenele sunt crude, naturaliste, în decoruri de
mucava. Mai bine-zis, o reconstituire... eludată
prin prim-planuri. Da... organe tăiate, orgii
sexuale, masturbări, felații - tot tacâmul. Doar
calul alb care trece impasibil face parte dintr-un
posibil film fără atâtea scene pornografice. Cui
prodest? - cui folosește?
Apoi redeschid textul lui Camus să mai aflu
Albert Camus
că „greșeala tuturor acestor oameni e că nu cred
destul în teatru. Ar ști atunci că fiecărui om îi
este îngăduit să joace tragediile cerești și să
devină zeu”. În cazul de față elogiez fapta lui
Măniuțiu și mi-e ciudă pe Peter O’Toole că n-a
ales varianta scenică.
■
TRIBUNA • nr. 215 • 16-31 august 2011
35
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
in memoriam
Vasile Gogea Mircea Ivănescu murind, eu nu voi mai
putea ajunge niciodată la Sibiu	2
plastica
Către sine
editorial
Oana Pughineanu Spre gloria apusă a succesului 3
cărți în actualitate
Cosmina Moroșan Umilirea animalelor	4
Ion Radu Zăgreanu Un îndreptar despre diversiune 5
o carte în dezbatere
Ion Vlad Nelimitata umanitate a poeziei	6
Ion Pop Din nou despre poezia lui Ștefan Manasia 7
cartea străină
Amelia Nan Jonathan Swift în versuri pentru cititorul
român	9
incidențe
Horia Lazăr	Prețul presei gratuite	10
imprimatur
Ovidiu Pecican	Culianu 20	12
sare-n ochi
Laszlo Alexandru Play back (I)	13
interviu
de vorbă cu scriitorul Ion Brad
"Fără sensibilitatea și prietenia femeilor, poeții pot fi cel
mult prozatori"	14
poezia
Alexandru Văsieș	16
emoticon
Șerban Foarță De jos	în sus, pe invers	18
proza
J. Markus-Barbarossa Fidelius, fragmente dintr-un
roman piticuț	19
istorie
Nicolae Mareș Armand Călinescu și Grigore Gafencu în
apărarea Poloniei pe baza dreptului internațional	20
accent
Adrian Dinu Rachieru Societatea mediatică și
publicultura	22
civic media
Mihai Goțiu	Un articol de 35 de milioane de dolari 23
remarci filosofice
Jean-Loup dAutrecourt Valori cognitive, valori epistemo-
logice (II)	24
excelsior
Anne Sauvagnargues Marcel Proust. Cum să ne
simțim gândind și obligați să gândim	26
flash meridian
Virgil Stanciu
"Paginile aurii" ale lui Doris Lessing	27
Clujul interbelic
Petru Poantă Amurgul Imperiului	28
zapp media
Adrian Țion Virus ucigător	29
rânduri de ocazie
Radu Țuculescu Grapini și blîndele mistere ale cetății 29
sport & cultură
Demostene Șofron Sport și educație fizică de și cu
Alexandru Căprariu în Tribuna	30
jazz story
Ioan Mușlea O poveste fără sfârșit	31
muzica
Mirela Mercean-Țârc Oratoriu după Blaga	32
teatru
Claudiu Groza Festival... estival	33
film
Ioan-Pavel Azap O anamneză necesară (I)	34
Lucian Maier Another Year	35
colaționări
Alexandru Jurcan Tentația imposibilului și mistuirea
totală	35
plastica
Anemona Maria Frate	Către sine	36
I Anemona Maria Frate
Către sine”este titlul ciclului de lucrări de
artă textilă semnat Ana Raveca Brânzaș și
a fost expus în data de 18 iulie 2011 în
cadrul galeriei de artă Horeb din Cluj-Napoca.
Ana Raveca Branzas a absolvit în anul 1971
Institutul de Arte Plastice “Ion Andreescu” din
Cluj-Napoca, în cadrul Facultății de Arte
Decorative, Secția Textile. Membră a Uniunii
Artiștilor Plastici, Ana Raveca Brânzaș este fost
cadru didactic al Universității de Artă și Design
din Cluj-Napoca. Participarea expozițională din
marile centre culturale din țară și din străinătate
i-a adus numeroase premii și distincții. Artista are
numeroase lucrări în colecții publice și private în
întreaga lume.
Actuala expoziție cuprinde o selecție de lucrări
din creația artistei Ana Raveca Brânzaș, de o
sensibilitate proprie lumii sale. Analiza operei
artistei evidențiază confesiunile sale vizuale
transpuse pe bucata de pânză care, articulată,
trăiește sub acțiunea factorului creator. Îmbinarea
materialelor convenționale ca bumbac, lână,
mătase și a materialelor neconvenționale cum e
hârtia sau lemnul ferestrei albastre, cu diferitele
tehnici proprii tapiseriei populare sau clasice:
țesătură, dantelărie, împletituri sau a tehnicilor
specifice artelor textile: basse lisse, haute lisse,
broderie, imprimeu creează un tot unitar cu un
factor vizual major, dovedind calitatea și
pregătirea artistului.
Artista Ana Raveca Brânzaș a surprins, în câte-
va cuvinte, cheia creațiilor proprii: „Mesajul
expoziției este să fii tu însuți”. Și plecând de la
tema artistei, regăsim motivul ferestrei, ca motiv
obsedant în lucrările doamnei Ana Raveca
Brânzaș, ca punte de trecere între două lumi sau
poate doar ca realitate spirituală sau magică.
Sunt regăsite valori cromatice deosebite, în
ABONAMENTE: Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 18 lei - trimestru,
36 lei - semestru, 72 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 27 lei - trimestru,
54 lei - semestru, 108 lei - un an. Persoanele intEREsatE sunt RucatE să acHitE suma
coREspunzătoaRE ia sediul redacției (Ciuj-Napoca, str. UnivERsităȚii nr. 1) sau să o
expedieze prin Mandat poștal La aDREsa: Revista de cultură Tribuna,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. TREzoRERia Ciuj-Napoca.
lucrări ca ”Foi de gheață”, „Descântec”,
„Fragmente uitate”, „Prin pâclă”, „Ridurile
timpului”, „Povești din ruine”, „Umbre topite”,
„Timpuri”, „Amintiri”. Temă majoră, Timpul, este
des regăsită în arta doamnei Brânzaș, ca o eternă
reîntoarcere sau reîncepere. Factorul timp plasează
și dictează.
Suprapunerea cromatică pe imprimeuri,
broderii, amestecuri, îmbinări și noduri vorbește
despre tratarea plastică și texturarea suprafețelor.
Viu colorate, într-o beție de amestecuri în
contrast de calitate, miniaturile textile sunt
adevărate fragmente decupate parcă dintr-un
întreg. Original îmbinate și înnodate, miniaturile
au concept la baza formei. Conceptul unei vieți
sau al unui destin.
Teme tratate abstract, într-un joc de
geometrisme, redate prin contrast cromatic
complementar și simultan pot fi regăsite în
lucrările „Delta roșu” și „Geometrie II”. Formele
geometrice însumează parcă un oraș în formare.
Sau un conglomerat de corpuri suprapuse care
intersectează pânza.
Adevărate opere de artă de factură textilă,
lucrările artistei Ana Raveca Brânzaș trăiesc prin
sensibilitate, rafinament și calitate.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U