Black
PANTONE portocaliu
TRIBUNA
Revista de cultura • serie nouă • anul X • 16-31 iulie 2011
213
Județul Cluj
3 lei
p
3
o
3
Profil de scriitor
Radu Țuculescu
Horia Lazăr
Democrația, presa, opinia
TIFF-TOP 2011
Moștenirea Sigismund Toduță
Ilustrația numărului: expoziție de ex libris la Turnul Croitorilor
-(j)- Black PANTONE violet
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Marius Jucan
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
loan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Marc Maria Georgeta
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L. G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
info
Centrul de Limbă si Cultură Poloneză din
Cluj-Napoca
Malgorzata Tomaszkiewicz
Centrul de Limbă și Cultură Poloneză a fost
fondat în urma deciziei Senatului UBB în anul
2003, ca unitate independentă, sub denumirea
de “Centru Interdepartamental pentru Limba
Poloneză, pentru Literatură și Cultură a Poloniei”,
adresându-se tuturor facultăților, la Universitatea
“Babeș-Bolyai”. Centrul a fost fondat ca răspuns la
interesul deosebit, manifestat de mediul academic al
Universității, precum și al locuitorilor orașului Cluj
pentru limba, cultura și istoria Poloniei. Locația
Centrului se găsește la Facultatea de științe Economice
și Gestiunea Afacerilor, la etajul patru, sala 402.
Centrul a fost înființat în urma inițiativei proprii a
lectorilor polonezi, cu sprijinul Universității “Babeș-
Bolyai, și este, pe lângă Facultatea de Litere, locul în
care își desfășoară activitatea lectorul polonez și
asistenții acestuia. Conducerea Centrului este preluată
de lectorul polonez.
Limba drept cheie spre cultură
Activitatea principală a Centrului o reprezintă
predarea limbii poloneze, sub formă de cursuri facul-
tative, care se adresează înainte de toate studenților,
doctoranzilor sau cadrelor didactice ale tuturor facul-
tăților UBB. Cursurile de limbă poloneză sunt oferite
în cadrul Centrului de Limbă și Cultură Poloneză pen-
tru toate nivelurile: începători, intermediari și avansați,
iar printre studenții care profită de cursurile oferite de
noi se găsesc, de asemenea, și studenți de la alte uni-
versități din Cluj. Anual, participă la cursuri aproxima-
tiv 80 de persoane, iar interesul de a învăța limba
poloneză este foarte mare. Toate cursurile sunt facul-
tative și gratuite, iar cursurile sunt oferite atât de lec-
tori polonezi, cât și de lectori români.
De-a lungul cursurilor, accentul principal se pune
pe comunicare și dezvoltarea capacității de vorbire și
înțelegere. Lectorii utilizează manuale și materiale din
Polonia, iar limba de predare, de la bun început, este
aproape exclusiv limba poloneză. Scopul lectoratului
este să transmită în cel mai scurt timp posibil cât mai
multe cunoștințe cu putință, astfel încât studenții să
poată obține un certificat de competență lingvistică în
doi ani. În acest sens, există o colaborare cu centrul
Alpha al UBB, până în momentul de față, cinci per-
soane au obținut un asemenea certificat de compe-
tență lingvistică. Scopul pe mai departe este ca stu-
denții să fie pregătiți pentru un certificat de compe-
tență lingvistică ce poate fi obținut în Polonia. În
fiecare an, cu ajutorul Ministerului Polonez pentru
Profesori Universitari și Știință, cel puțin doi dintre cei
mai buni studenți pleacă în Polonia, pentru un studiu
intensiv al limbii poloneze, care durează trei săp-
tămâni, cursurile fiind gratuite. Studenții vor călători
în Polonia și vor avea posibilitatea să își
îmbunătățească și pur și simplu să utilizeze pe viu
cunoștințele de limbă poloneză.
Mai aproape de Polonia la Cluj
De-a lungul orelor de limbă poloneză, scopul
Centrului este promovarea culturii și a tradițiilor
poloneze în rândul studenților și în tot mediul aca-
demic, în tot orașul. Centrul se ocupă de această acti-
vitate în două moduri diferite: pe de o parte, orga-
nizează diferite evenimente, fiind conectat la tradiția
și istoria poloneză, pe de altă parte, organizează
proiecte mai mari, în cooperare cu alte instituții, atât
locale, cât și din străinătate; scopul acestora este de a
face cunoscute cultura și tradiția poloneză în Cluj.
Organizarea Ajunului Crăciunului și a Paștelui
polonez sunt puncte consacrate din programul
Responsabil de număr: Ștefan Manasia
Centrului, precum și, de asemenea, sărbătoarea
Sfântului Andrei (Andrzejki - în luna noiembrie),
necunoscută în România. Sunt sărbătorite și diferite
zile importante din istoria Poloniei, precum Ziua
Independenței în Polonia, în data de 11.11, precum și
Ziua Constituției, în data de 3.05. Serbările organizate
de Centru sunt adresate, înainte de toate, cursanților
și întregului mediu academic, fiind, însă, deschise și
persoanelor din afara universității, interesate de cultura
poloneză.
În afară de serbările mari, organizate de Centru,
numite mai sus, au loc, în colaborare cu numeroase
instituții din țară și străinătate și cu ajutorul stu-
denților, în mod regulat, evenimente și evenimente
solo, care au ca scop descoperirea culturii poloneze în
diferitele ei forme. De asemenea, se organizează și seri
de film, întâlniri tematice, seri de cântece poloneze și
ateliere culinare. Centrul dorește, de asemenea, să
ofere studenților care învață limba poloneză o plat-
formă, în cadrul căreia aceștia să își poată realiza
proiectele legate de limba, cultura și istoria Poloniei.
Acces substanțial la literatura de limbă poloneză din
Cluj
În cadrul Centrului se găsesc biblioteca și sala de
lectură. Fondul bibliotecii poate fi utilizat de către stu-
denți și de toți cei interesați, pe întreg parcursul anului
academic. Biblioteca nu are secție de împrumut.
Utilizarea cărților este posibilă doar la fața locului.
Serviciile de bibliotecă sunt asigurate de voluntari, care
sunt recrutați din cadrul studenților care învață limba
poloneză.
Biblioteca Centrului de Limbă și Cultură Poloneză
cuprinde aproximativ în jur de 2000 de volume,
colecțiile acoperind manuale pentru poloneză ca limbă
străină, istorie și literatură poloneză, atât în limba
poloneză, cât și în traduceri în limba română, albume
multilingvistice despre Polonia, o serie de materiale
care tratează regiuni specifice din Polonia, ce reprezin-
tă numeroase locații turistice, dincolo de aceasta, se
oferă CD-uri și o mică mediatecă.
Cea mai mare parte a fondului bibliotecii este re-
prezentat de cărți în limba poloneză. În bibliotecă se
găsesc însă și cărți în limba română, (printre altele, tra-
duceri din literatura poloneză) și cărți în alte limbi
europene, printre care în limba engleză, franceză și
altele.
În afară de cărțile care se referă în mod direct la
Polonia, există, de asemenea, un volum mare de enci-
clopedii și dicționare, precum și cărți care se ocupă cu
tematici istorice și culturale generale.
Punte între Polonia și România
În vederea promovării culturii poloneze la Cluj,
Centrul colaborează cu multe instituții, atât din Cluj,
cât și din alte orașe românești, precum și cu instituții
poloneze. Se colaborează îndeaproape cu Institutul
Polonez din București și cu Ambasada și Consulatul
Poloniei din București, principalii colaboratori fiind
multe centre culturale din Cluj, respectiv Centrul
Cultural German, Muzeul de Artă, Casa Municipală
de Cultură a județului Cluj, librăria Cărturești și altele.
În Polonia, există o colaborare cu Universitatea
laghelonă din Cracovia, cu Micul Voievodat Polonez,
cu Societatea Polono-Română din Cracovia, cu
Universitatea Economică din Varșovia și cu Institutul
Cultural Român din Varșovia. Unul dintre colabora-
torii foarte importanți din Cracovia este Asociația
“Perspectiva Estică”, alături de care Centrul a organizat
cel de-al treilea Festival al Culturii Române la
Cracovia.	■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
„O afacere tenebroasă”
I Oana Pughineanu
ntr-o parabolă din El criticon, Gracian ne
povestește despre un rege care, dorind să
construiască un palat somptuos, a vrut să afle
mai întâi care va fi durata vieții sale. Haruspicii îl
anunță că va trăi o mie de ani. Regele renunță
dezamăgit la construcție. Pentru așa puțin timp se
poate trăi și într-o cocioabă. Cu siguranță mai
marii zilelor noastre au pierdut simțul efemerului
vieții și chiar tagma specializată la facultate întru
acest efemer pare să-l uite. Citeam într-un articol
din Gândul (Afacerea “Soția și parohia”,
04.04.2011) că absolvenții de teologie au ajuns
într-atât de doritori să coopereze la creația
Domnului și să se înmulțească încât au dat iama
în mai noile tehnologii și au realizat, cu voia
domnului, un site matrimonial “Cetatea-Creștină”.
Site-ul nu are o interfață primitoare. Se specifică
de la început, cu litere roșii: “Dacă nu sunteți din
Biserica creștin ortodoxă și nu doriți să vă
întemeiați o familie, vă rugăm, nu vă înregistrați.
Nu se acceptă nici o înscriere fără adresa de mail
verificată. Confidențialitatea este garantată.
Acceptăm doar membri care își fac o prezentare
suficient de detaliată și în duh creștin. Datorită
timpului limitat, acceptarea poate dura o
săptămână. Dacă într-o săptămână nu ați primit
un email de confirmare, înseamnă că înscrierea
nu a fost acceptată”. Ca să porniți cu dreptul în
cursa pentru jet set -ul divin trebuie să completați
“Formularul” de dedesubt, în special căsuța
“Credință” cu alegeri predeterminate, dintre care
“particip deseori la Sfânta Liturghie” pare cel mai
indicat răspuns. Ca să fie totul clar trebuie
completată și căsuța “Despre ecumenism”, sub
care tronează căsuța “Manele”. Sincer, eu una n-aș
ști ce să răspund. Maneaua ocupă un spațiu vital
în gândurile viitorilor preoți dacă îi acordă un loc
atât de însemnat în economia matrimonialelor
divine. Nu îmi dau seama dacă ascultarea sau
neascultarea de manele este calea spre mântuire.
Tot ce mai trebuie să faceți este să apăsați, pe
post de Enter, butonul “Doamne Isuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”.
Ar trebui ca și cel mai sărac cu duhul creștin
să poată să-și dea seama că ceea ce i-a îndemnat
pe viitorii preoți să renunțe la adâncimea
spiritului și să recurgă la superficialitatea rețelei
este nu atât caracterul virtual al însuși
Dumnezeului lor, ci mai urgenta nevoie de a intra
în posesia Parohiei și a cocioabei efemere
(preferabil cu etaj) fără de care nicio lucrare
sfântă nu poate să se înfiripe. Cu siguranță nu e
așa, și cel puțin câteva enoriașe (poate virginele
care au întâietate) vor completa aplicația cu toată
evlavia de care sunt în stare, fără să le treacă prin
cap că formularul respectiv poate fi privit cu
aceeași atitudine cu care s-ar privi unul de
emigrare. Dar a critica obiceiurile bisericești în
trivialitatea lor lumească ar fi la fel de banal
precum criticarea unei vedete mondene pentru
fustele prea scurte. Trivialitatea intră în fișa
postului în ambele cazuri și nici lungimea diferită
a mai sus numitelor fuste nu ar putea să instituie
o demarcație clară între cele două joburi. Cel
puțin la asta te duce gândul când citești
prezentări de genul “la suflet - copil, la trup -
bărbat”, ... o ofertă căreia fecioarele nu-i pot
rezista. Dar competiția e dură. Nu ajunge să ai în
dotare doar un suflet neexperimentat. Citesc în
același articol că unii viitori posesori de Parohie
“doresc o parteneră educată, prezentabilă,
independentă, cu studii superioare. Tesalonic are
cerințe extrem de clare: își dorește o parteneră
înaltă de 1.65-1.75 m, cu greutatea 55-65 de
kilograme, care să aibă între 22-32 de ani și să fie
musai din București”. Am senzația că nu ar fi
acceptate defecte de producție divină, precum un
nas prea mare spre exemplu, sau o gură puțin
senzuală...
Dacă nu puteți face diferența între Tesalonic și
Cătălin Botezatu înseamnă că sunteți un om al
timpului său, obișnuit cu omniprezența Lui holy-
hollywoodian divină: de la vedeta hip-hop ieșită
direct din lumea gangsterilor până la politicieni și
Papă, toți îi mulțumesc în cor. Se pupă Oscaruri,
cecuri, mașini și mii de alte bunuri (uneori chiar
nevestele și icoanele) în numele Lui. El nu mai
este atât Poruncitorul sau cel care insitutie o
ordine de dragul de a nu încurca oile lui cu ale
altuia (oi rătăcite pe care oricum ar vrea să le
sufoce numai cu iubire), ci e un soi de garant
universal al succesului, un mastercard spiritual
(cine preferă ontologiile regionale poate recurge la
“zânul” băncii Transilvania). Că Dumnezeu nu se
mai ocupă demult de “partea blestemată” a
afacerii stau mărturie vechi obiceiuri. Dintre miile
de mărturii ale acestui fapt, aleg doar unul:
uluitorul tablou Adorarea magilor (1510) al
pictorului Jan Gossaert zis și Mabuse.
Comentându-l, Allan Benett observă că pictura ar
echivala cu publicitatea mai modernelor spații
comerciale din aeroporturi care vând produse
specifice locului, prezentând turistului toată gama
de care ar putea fi interesat: de la bijuterii până la
oale și borderii. Tabloul prezintă personajele în
hainele cele mai la modă și cele mai scumpe ale
vremii, iar Maria tronează în centru ținând în
brațe Pruncul divin ce-și întinde mâna spre cupa
plină de monede de aur oferită de unul dintre
Magi.
Lăsând însă la o parte spectacolul de opulență
și de varieteu pe care Dumnezeu nu încetează să-l
joace pe scena istoriei (să ne gândim numai la
câte țări trăiesc astăzi de pe urma turismului
divin), cel puțin un lucru putem observa: că el
a fost și mai este încă un răspuns la o nevoie
profund umană, aceea de a se supune unei
autorități, ca purtătoare de sens. Puțini au fost
aleșii care au scăpat cercului devenit vicios
(autoritate-sens), putând striga cu forță din
mijlocul solitudinii lor de dincolo de bine și de
rău: “Credința salvează, deci e falsă!”. Și când
spun “nevoie” am în vedere un spectru larg de
înțelesuri: de la nevoia biologică (descrisă de
Desmond Morris, nevoie de care s-au folosit și
se vor folosi toți politicienii abili) până la cea
psihologică (experimentul Milgram) sau la cea
extrem de rafinată (și aici nici nu mai are
importanță dacă o numim spirituală sau
rațională) care refuză să acorde vieții un sens în
funcție de aspectele brutale și dogmatice în care
se arată adesea autoritatea. Începând de la greci
(Heraclit, în mod special), trecând prin iluminism,
existențialism (o culme adolescentină, fascinantă
și necesară a mitului autofundării individuale),
până la filosofiile actuale ale negocierii adevărului
(Rorty, Vattimo) asistăm la procesul de desprin-
dere a producerii sensului de o autoritate
dominatoare. El își extrage sevele dintr-o filosofie
a devenirii, a uitării ființei, ce culminează în
eficiența tehnică ce redefinește “adevărul” ca fiind
“lumea fără om”. Nu se pune problema de a-i
convinge pe unii să devină creștini și pe alții să
devină atei. Totuși, e benefică o rafinare cât mai
migăloasă a nevoii de supunere. Autonomia
iluministă sau existențailistă a eului nu pare să
funcționeze decât pentru foarte puțini fără a se
confunda cu un atroce egoism, și dacă ne aflăm
într-un nou Ev Mediu e pentru că milioane de
oameni preferă să creadă în extratereștri sau în -
dau un exemplu halucinant - Hitler care trăiește
în subteran și a găsit elixirul vieții, decât să nu
creadă în nimic. E o simplă chestiune de educație,
de emancipare? Ar fi prea simplu. Chiar dacă o
conștiință a morții tinde să fie eliminată (aspect
pe care l-am dezbătut cu altă ocazie, Tribuna, nr.
198), spaima de suferință și spaima de
aneantizare continuă să funcționeze, iar un
telepredicator precum Jim Bakker știe exact ce
vinde: “Avem un produs mai bun decât
detergentul sau mașinile. Avem viața veșnică!”.
Educația, în măsura în care nu se supune mitului
eficienței, nu va lucra niciodată în favoarea
obiectivității radicale a unui adevăr al lumii fără
om. În schimb ea va trebui să facă față noii
provocări descrise atât de bine de Leszek
Kolakowski: “Nevoia legitimă de a avea un mit și
legitima autoapărare în fața pericolului generat de
un mit: această ciocnire constituie punctul
nevralgic al civilizației noastre”. Chiar dacă
occidentalul alb a descopeit în tehnică un răspuns
la unele din problemele sale (cel puțin cele legate
de supraviețuire) lumea pe care a reușit să o
creeze, “scindată, instabilă și plurală” nu poate
încă să dezmembreze relația dintre autoritate și
sens (cel puțin nu la nivelul funcționării noastre
biologice). Brava lume nouă îmi aduce aminte de
cuvintele lui Bunuel care povestește cum, la
începuturile cinematografiei, lângă ecran exista un
“Explicator” care cu ajutorul unui băț lung
identifica personajele și îi povestea publicului
acțiunea. Creierul uman nu era deprins cu forma
cinematografică de captare a mișcării și cu
siguranță nu e încă deprins nici cu fărâmițarea
mai vechii relații dintre autoritate și sens. S-ar
putea ca o totală dispariție a acestei legături să fie
chiar contraproductivă, să fie o “afacere
tenebroasă” de care autorul Iluziilor pierdute era
extrem de conștient: “În creierul uman nu se
poate obține acea îndoială absolută pe care o cere
Descartes, după cum în natură nu se poate obține
vid, iar operațiunea spirituală care ar face cu
putință acest lucru, ar produce, ca și efectul unei
mașini pneumatice, o situație excepțională și
monstruoasă. În orice domeniu, omul crede în
ceva”. Cu alte cuvinte, nu putem înainta decât
uitând ființa/autoritatea, adică amintindu-ne și
identificând constant ceea ce trebuie să uităm.
Numai odată depășită această dialectică ne-am
putea declara o specie nouă. Până una-alta omul
funcționează și se bălăcește în producția de iluzii
salvatoare individuale sau globale (majoritatea
activității creierului constă în elaborarea de
explicații vanitoase), una mai absurdă decât alta...
Totuși, nu e cazul să disperați dacă sunteți înaltă
de 1.65-1.75 m, cu greutatea între 55-65 de
kilograme, aveți între 22-32 de ani și sunteți din
București.
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Mandala din mîl colorat
| Ștefan Manasia
Ioan Mușlea
Lumea de-al doilea
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2011
Despre debutul excesiv amînat al poetului
Ioan Mușlea a scris, la vremea potrivită,
chiar în revista Tribuna, Anca Ursa.
Cronicarul literar îi și schița portretul
„arizonistului”-metronom: „Ioan Mușlea e unul
dintre personajele ușor recognoscibile ale mediului
cultural clujean. Figură patriarhală, implicat într-o
multitudine de evenimente, jurnalist, poet, cinefil,
autor de interviuri și documentare, se dovedește o
omniprezență generoasă și agreabilă. Formația
tehnică de inginer sau responsabilitățile
administrative de pe traseul biografic par mai
degrabă surse de documentare decât vocații
autentice.” În ce privește debutul poetului
septuagenar, tot Anca Ursa observa, recenzînd
volumul În către pierdere (Eikon, 2009):
„majoritatea textelor configurează o bolgie la limita
dintre percepție și proiecție, angoasantă și
fascinantă deopotrivă.” [s.m., Șt.M.]
A doua carte semnată de Ioan Mușlea, Lumea
de-al doilea, va amplifica precizia de scanner
obsesional a vehicolului poetic, îmbogățind o
formulă marginală, autentică. Încă din primele două
poeme, vin[o], Doamne și ***(deodată’am înțeles și
văd), sîntem șocați de alegerea acestui psalmic blues
ritmat demențial, polifonic și monologal, oniric
crepuscular, simultan limpede și acid, redat într-o
românească somptuoasă, atemporală: „vezi-mă,
Doamne, venind dinspre neunde,/ și pleacă
urechea, adastă,/ m’ascultă cu luare aminte:/ e
drept, mă port cu straie de urît/ fiindcă știu, fiindcă
simt/ și m’am pornit de la un timp/ să rătăcesc, să
bîjbîi/ în către pierdere/.../și mă ferește,/ mă apără,
Doamne,/ dinspre lumea de-al doilea”; „în timp se
lasă și-n gînd - sub tăcere -/ un gust de cenușă/ și
zilele’închise priceperii,/.../ și văd într-un tîrziu/
cum sinele întunecimii/ (superbul) slut/ se-ascunde/
zace-adînc.” Poemele privilegiază apostroful și
paranteza, virgula și linia de pauză, preluate însă nu
mecanic m.ivănescian, ci instituind propriul univers
crepuscular (am mai zis), traversat de voci -
chinuitoare, diabolice, rugătoare, inofensive,
scolastice etc. Serii de enumerări și repetiții (însuși
titlul primului volum e recontextualizat și
reinterpretat), variante-alternanțe pronominale și
verbale duc la-ncercarea aceasta de-a fixa obsesia -
„mîlul luminii” omnipotent în lumea de-al doilea -
cu polenul intact pe aripi, sub sticla rece de
insectar.
Sînt poeme ritmate atent, cu ruperi de sens,
scandate parcă (asemenea unora din mult mai
tinerii Gabi Eftimie sau Vlad Moldovan) pe o scenă
electro, sub fascicule laser: „li te supune doar/ te
pleacă și gustă,/ te pleacă și’învață/ tihna vînzării/
(nu doare, ți-am zis,/ și nu te sugrumă...)/ dedă-te
și molfăie scîrna/ cocleala’împăcării/ miasmele-
anume -/ și rîncedul împreunării/ și mai rîzi dacă
poți,/ numa’nu scheuna!”(de-a'ndoaselea). Unele
participă la „potrivirea din nou a Realului”,
construind un fel de totemuri albe, voit opace -
departe de gustul pentru oribilul cărnos din Elvira
sau Gănău din Pantelimonul lui Es. Pop - și totuși
amenințătoare, profetice. Altele imploră „nu crede
larilor!”, căci lumea noastră - originară, larvar-
nediferențiată - îngăduie (deocamdată) speranța în
restructurarea minunată, postcarnală („Realul nu s-a
petrecut/ al nimănui, nu încă”). Împărțim un spațiu
„supus, îngust/ de lipsă” în care „rară, lumina lui,
murdară,/ lumină’întoarsă,/ la care s-a umblat,/ ne
însoțește/scaldă/ necontenit” (prolog la ce?), și asta
numai pentru că - deprindem dintr-o rarisimă ars
poetica - „leoaică tînără/ necruțătoare/ luciditatea/
ne strînge/ de gît” (lunichita). Similitarkovskian,
cosmic, „arar, odată cu iarba,/ începe aceeași/
întoarcere’înceată// și’întunecimea/ de peste/
această irosire/ stearpă” (întoarcere’înceată, dar și
înțelesul).
O dată cu scrîșnet, Pythia nu se mai adresează
celor bolnavi și insomniaci, particularilor suicidali
etc., găsind acuma cuvîntul exact, bătînd deopotrivă
în metafizicul expiator și-n sociopoliticul sordid de
azi: „toate îmi par a vesti/ sfîrșirea omului/
mușcînd în Dumnezeire:/ scrîșnet aud la
răstimpuri/ grozav/ întru adăugirea cărții/ atîtora/
de se tot laudă/ cu morții doar/ în vreme ce
curajul/ celor vii/ de-adevăratelea/ abia de-l simt”.
Ancorînd inima cărții-ntr-o împăcat-orgolioasă
veșnicie, „și, ca și morți, un timp, o vreme,/ în
frînte de-apururi,/ lumi sugrumate, am fost lăsați/
ca să ne’îngroape morții”. Oracolul și-a împlinit
mesajul, mesaj ce va fi șters iarăși - ca o mandala
din mîl colorat - pentru a fi recompus din
materiale similare, restructurat, deformat: „Realul
-/.../ e cel de dinaintea sau, poate,/ mai știi?, de
după; oricum însă/ la fel de spăimos și făr’de
măsură cît fără -/ oricum ai lua-o - (tîrziu am
înțeles,/ amar, anevoie...) fără de’întoarcere” (făr’de
măsura).
Mai e loc pentru scenarii decadent-erotizate gen
Eyes Wide Shut, ca în poemul sanctuar, unde apare
„fără cap/ fără mîini/ maja desnuda/ schimonosită
de tot/ crăcită obscen/ ecartelee”, dar și pentru
acest [in memoriam Jan Palach], cîntec traumatic
dedicat studentului ceh autoincendiat în Praga
invadată de sovietici, la 16 ianuarie 1969: „în trupul
ars către sfîrșitul iernii,/ atunci,/ spre primăvară/ îi
dă un altul/ nou”. Pentru a încheia cu-n ulcerat
psalm civic - cartea are și un compact țesut civic -
construit, de asemenea, mușleanian, adică implicit,
pe-un glas ce nu mai are puterea să(-și) numească
ucigașul: „în clipa cea limpede/repede/ îi ceartă’n
lumină/ prea de tot cînd ne asupresc/ & încalecă/
ori poruncesc,/ și’atîtea noui legi/ tot mai ascunse,/

ne bagă pe gît,/ siluindu-ne.”
Complementare, intense și justificate -
recomandările critice de pe coperta a patra. Pentru
Ion Pop, „versurile frapează, în plan formal, tocmai
prin caracterul lor compact, de masă lingvistică în
care se aglutinează ponderi sonore grele, purtate de
o mișcare dificilă, trudnică a numirii lucrurilor,
atributelor, circumstanțelor, cu acumulări sugerînd
un mare efort către expresie.” În vreme ce Irina
Petraș apreciază „ambiguitatea construită a
poemelor, a căror adresă e multiplă și liberă. Poți
citi manifeste și pamflete cu substrat politic,
ideologic, infuzii de etică ardelenească, dar aceleași
versuri își conservă abil neclarul, ținta fiind oricînd
«general umană»”.
Puține lucruri pot fi, într-adevăr, reproșate
acestui volum: poate abuzul de „text”, dintr-o
recuzită „expirat”-optzecistă, poate inadecvarea
ciclului despre circ/saltimbanci la materia omogen-
mîloasă, obsesională, agonală a cărții; la fel,
dedicațiile, „cosmojongleriile” frînce. Altminteri
Lumea de-al doilea e una dintre cele mai personale,
profunde și puternice încercări poetice din anul
2011, făcînd tandem cu - numai - unelte de dormit
a „rebranduitului” Ioan Es. Pop.
■

Vladimir Gazovic (Slovacia)
4
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
4
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Omul Pavese: un excurs
asupra destinului
| Marius Jucan________________
Vianu Mureșan
Pavese, omul jignit
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2011
O lectură suprinzătoare a „omului” Pavese este
tema unei cărți publicate recent de Vianu
Mureșan (Pavese, omul jignit, 2011). Un eseu
în cheie fenomenologică al cărui pretext este la prima
vedere sinuciderea celebrului scriitor italian la mijlocul
secolului douăzeci. De la primele măsuri ale unei
„uverturi”, cititorul face priză cu anvergura eseului
disciplinat și totodată liber, ce deschide luminișuri
interpretative asupra (re)sentimentului jignirii, ducând
spre alte puncte, apropiate ori îndepărtate cercului
hermeneutic trasat în jurul centrului fix, ales prin
titlu. Pavese, omul și opera, opera și viața, viața și
iubirea, iubirea și moartea, povara destinului, jignirea
și refuzul ei sunt recentrate de gestul morții. O
paralelă cu Omul resentimentar al lui Max Scheler se
impune, fără ca aceasta să patroneze însă orizontul
eseului. Miza elevată a cărții lui Vianu Mureșan nu se
găsește, cum s-ar putea bănui, în reinterpretarea
operei pavesiene prin prisma celebrei autobiografii
Meseria de a trăi, în cazuistica rafinată a erosului
eșuat, în ipostazele reflecției despre moarte din
poeme, în recapitularea unor motive recursive ale
mitului (Dialogurile cu Leuco), prin ricoșeu, în critica
modernității inautentice și anti-eroice. Ci mai degrabă
în asamblarea destinală a tuturor acestora și încă a
ceva, pe deasupra, ceva ce ține de flerul eseistului de
a revizita texte vechi cu un scop ascuns, trădat în cele
din urmă prin virtuozitatea a scriiturii și persuasiunea
argumentării. Acel ceva ce constituie caracterul auto-
sustenabil al eseului, fără a ține seama de greutatea
subiectului, cantitatea informației, seducția stilului.
„Opera lui Pavese vorbește o altă limbă - nu
numai cea a scriitorului, a poetului, nu numai cea a
stilistului și mitologului literar - din momentul în care
el și-a luat drept sarcină transgresarea naturalității
morții prin provocarea ei eroică.f...] Viața învinsă de
sine, probabil că asta ar putea fi o caracterizare a
actului lui Pavese”. 1
Se știe că autobiografia transformă eu-l autorului
în personaj prin descrierea și în-scrierea cotidianului.
Meseria de a trăi este unică între autobiografii prin
reflecția asupra vieții și simptomatologia dorinței de
moarte ca modalitate personală de salvare. Atunci
când creația, la fel ca iubirea sunt zădărnicite de
circuitul iterativ și absurd al vieții, dorința de moarte
devine un test al autenticității individului. Intenția
ego-topografică a oricărei scrieri autobiografice
presupune construcția unui loc organic al vieții ca
subiect epistemic și moral. Istoria autobiografiei de la
Confesiunile lui Augustin încoace fixează în „scene”
contemplative fragmentaritatea vieții pentru a permite
interogații despre unicitatea acestora ca părți ale unei
totalității. În autobiografia lui Pavese, completitudinea
(ne)finalizată a vieții devine subiect în sine,
retrospectivă a biografiei fragmentate, interzise de
voință, voința de iubire, de demnitate, în cele din
urmă voința de „voință”, mortificatoare și... de
fascinația morții. Plauzibilitatea morții devine mai
angajantă decât realitatea vieții, ficțiunea „auto-
poietică” a dispariției transcende impasul terifiant al
vieții.
„Lecturându-i opera, moartea apare permanent ca
o profeție care sperăm să fie falsă. Odată treziți din
lectură, amintindu-ne că într-adevăr ea s-a petrecut și
în acel mod, suntem obligați să asociem profeția cu
un fapt efectiv împlinit, să ieșim din discurs pentru a
intra într-o altă realitate, care nu mai e viață. La
modul exigent, nimic dintr-un discurs nu vine să ne
explice efectul morții. Oricât ar vorbi cineva, oricât ar
anunța-o, moartea nu vine din acest motiv, nu se
apropie în virtutea insistenței profetice cu care este
tatonată. Și, totuși,... ea se petrece 2.
În definirea autobiografiei, Paul de Man scrie că
genul autobiografic este determinat de „figura”
(tropul) citirii și înțelegerii prezent într-un text,
devreme ce fiecare text presupune un autor.3 De Man
observă caracterul antagonic al tendinței
autobiografice de a se elibera de tropologic, și de a se
reînscrie, în același timp, în această tendință datorită
modalității alese de cunoaștere, narațiunea unei vieți.
Phillipe Lejeune definește autobiografia ca pact între
autor și cititor, surprinzând relația dintre autor,
narator și personaj.4 Mai recent, E.S.Burt crede că
momentul de cotitură în definirea autobiografiei a
fost adus de Gustav Gusdorf (autobiografia ca
„uniune impură între un discurs al cunoașterii și o
retorică persuasivă a justificării”). Pentru E.S.Burt,
autobiografia este scriere a morții subiectului
(autobiography as autothanatographical writing)5.
Ofensa, insulta adusă vieții lui Pavese prin zădărnicia
grotescă a erosului, construiește, în corespondență cu
dorința de iubire, dorința de moarte. Sinuciderea unui
mal-aime răzbună idealitatea irealizabilă a erosului.
Cursul destinal al lui Pavese se îndreaptă spre
irepetabilitatea vieții, alegerea firească fiind
sinuciderea.
Există în cuprinsul cărții lui Vianu Mureșan
motive suficiente pentru a înclina în mod voit (adică
cu metodă) tema jignirii spre un exercițiu filosofic
despre creație și moarte, eros și zădărnicie, despre
uzura suferinței morale, despre melancolia în cele din
urmă ucigătoare a singurătății. Faptul se citește mai
ales în formulările unui diagnostician-hermeneut
(„hermeneutica situațiilor existențiale”,
„atenționalitatea situației”, „afectare-infectare-
interafectare”), în câteva rame tropologice („sexul,
bestia divinității”, „scriitura morții și scrierea de
moarte”), ori în mini-capitolele în care definirea ca
mod de apropriere a destinului pavesian predomină
copios („sinuciderea ca act de interpretare”, „jignirea,
boală socială, complex relațional”, „cum este omul
jignit?”, „caracterul agonic al erotismului”). În
arsenalul problematic al eseului prevalentă este
evident interpretarea, nu doar cea a operei literare,
(disputa despre intenționalitatea operei literare/ de
artă este tranșată în favoarea intenției auctoriale), ci
de asemenea psihologia suicidului, iraționalitatea
erosului, reactivitatea și pre-logicul râsetului, ori
diagrama destinală a vieții ca ironie tragică. Cu toate
acestea, interpretarea este în eseul de față într-un grad
înalt intranzitivă. Nu viața și opera lui Cesare Pavese
primează ca obiect al interpretării, ci dualitatea creată
Bordas Ferenc (Ungaria)
de motivul jignirii ca termen inacceptabil al existenței,
și interpretabilitatea existenței „urâte” (în ambele
sensuri ale cuvântului), și prin urmare, negate. Ceea
ce face ca adesea cazul Pavese să fie pus între
paranteze, pentru ca autorul eseului să se lanseze în
considerații neașteptate pentru temă, cu atât mai
percutante cu cât ele rezonează în idiomul și ritmul
temelor pavesiene. Numeroase asemenea ocazii de
acompaniament „duplicitar” determină faptul ca scara
interpretativă să fie declarat subiectivă, empatică,
ludică, ironică, sarcastică (vezi de pildă pp. 6, 10, 56,
64, 112, 134, 145, 154) și, desigur, așa cum oricine
s-ar fi așteptat, scara respectivă să fie „critică”,
impersonală, gravă, doctorală, neutrală. Ferindu-se să
fie didactic, Vianu Mureșan recurge ingenios la
mixarea celor două căi, asumându-și cu savoare riscul
întrepătrunderii acestora, preferându-l pe acesta
riscului empatiei totale pe care scrierea propriu-zisă l-
ar fi adus în „dialogul” dintre el, autorul eseului, și
Pavese.
„Nici vorbă, n-am interpretat situația de viață a
lui Pavese ca un virtuoz cu ochii ațintiți pe partitură,
pentru că notele cele mai importante pur și simplu
nu se văd. A trebuit să evoluez orbecăind, cântând
din memorie, și unde nu-mi aminteam nimic,
improvizând”.6
„Evoluția” vis-a-vis de farul operei pavesiene e
adevărata temă a eseului lui Vianu Mureșan. În
promisiunea eseului veritabil, autorul știe să sfârșească
scrierea sa înainte ca aceasta să devină un studiu
savant, dar nu înainte de a incita suficient cititorul,
pentru ca paginile lecturate să fie memorabile ca
informație, joc estetic, persuasiune, lecție de
imaginație.
Note:
1	Vianu Mureșan, Pavese, omul jignit, Limes, Cluj,
201, pp. 32-33.
2	Ibid. p.130.
3	Paul de Man, „Autobiography as De-Facement” în
The Rhetoric of Romanticism, Columbia University
Press, New York, 1983, pp. 68-69.
4	Phillipe Lejeune, Pactul autobiografic, Univers,
București, 2000, pp. 11-14.
5	E.S. Burt, Regard for the Other. Autothanatography
in Rousseau, De Quincey, Baudelaire and Wilde,
Fordham University, New York, 2009, pp. 3-4.
6	Vianu Mureșan, op.cit., p.11.
■
5
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Nostalgia corporatistă
| Ștefan Manasia______________________________
Cezar Nicolescu
Lil 1.0
București, Casa de pariuri literare, 2010
n 2003 am avut onoarea să citesc la cenaclul
Euridice al domnului Mincu („Euridice, eu mă
duc să mă culc”) și să particip la un banchet
de trei zile în demisolul de pe Griviței însuflețit
pe-atunci de Mady, Cezar & Roxana: beam
limonadă și Metaxa, vodcă Perfect, iar din cînd în
cînd Cezar ciuruia alieni, cu ochii ciobiți, în
sevraj. Greu s-a hotărît să-mi arate strucutrile
inițiale din Lil 1.0 (poate cel mai frumos poem al
grupării „Fracturi”, ocultat de o glorie literară
prematură). Și mai greu a decis să-mi prezinte
videopoemul creat pe tiparul Lil 1.0 (singurul
videopoem autohton despre care se poate spune
ceva - imagini hipnotice, alb-negru,
wongkarwaiene, muzica Rammstein, jeturi
textuale, ce s-o mai fi ales?). Orgolios cît încape,
Cezar n-a publicat pînă azi nimic: unul dintre
creierele revistei
& grupării Fracturi, realizator al website-ului
hyperliteratura (scos la pensie de celălalt
„acționar”), cărtărescian (dar asta nu trebuie să-l
doară, n-are nimic din cărtărescianismul însiropat,
mimetic al Băicușilor gherguțieni, nostalghia
venindu-i ca o mănușă prințului brăilean): „goală
în pat/ sorbind o gură de ceai/ trăgînd un fum
din țigară,/ Lil recitind Dragostea, dînd încă o
pagină,// tușul din imprimantă se freacă de hîrtia
albă, fierul de călcat frecîndu-se/ de ceea ce vom
îmbrăca azi,/ hainele pe care le vom dezbrăca
azi/ de pe pielea cu gust de cacao cu lapte,// la
petite Lil touchee,// cînd ceara din păr se usucă,/
cînd fixativul din păr nu îmi mai ascultă mîinile,/
troleele încep să se audă,/ limba aspră a
motănelului Tzutzi o sărută pe gît/ sub pătura
care ne înțeapă,/ ascultăm dioxidul ieșind din
sticla de pepsi/ Lil povestește/ de la genunchi în
jos dezvelită,/ mîzgălită pe sîni cu pixul/ «strip
for me baby»,// incoerența orelor dimineții// cu
picioarele strînse// cu cartea pe jos// cu coperțile
închise” (24 iunie 2001). Citești Lil 1.0 cu sufletul
la gură, erotizat, adolescentizat, în starea aia pe
care numai cărțile vii ale acelor „happy few” ți-o
dau. Să pot încheia: Casa de pariuri literare (a
eminentului p/artizan un cristian) nu a riscat de
data asta nimic: Lil 1.0 e o carte-obiect
tulburătoare, erogenă, conține un poem toxic-
eliberator, iar gloria dîmbovițeană & murdară va
ocoli-o - pun pariu - și acum.
■
comentarii
Lumea ca teatru, teatrul ca lume
| Ironim Muntean
i al doilea volum, Captivul, Ed. Polirom,
2006, al trilogiei Dorei Pavel (alături de
Agata murind, ediția a II-a, Ed. Polirom,
2004, și Pudră, Polirom 2010) continuă sondarea
abisalului incontrolabil al ființei umane, acel
aparat psihic, în care „pulsiunile distrugerii și
morții se înfruntă cu pulsiunile vieții” (p. 222),
plonjând scafandric, prin introspecție, în lumea
tulbure a inconștientului, disecând minuțios
psihologia umană. Romanul Captivul nu este
doar povestea unui regizor captiv în propriul
proiect, ci o radiografie a unei umanități
complexe, cu o psihologie deviată, încărcată de
angoase, distorsiuni, decepții, manii, vinovății,
nevroze, coșmaruri lăuntrice, cu personaje fragile
și vulnerabile, prin care Dora Pavel descinde din
romanul psihologic interbelic, este alături de cel
postbelic, ilustrat de Augustin Buzura și Nicolae
Breban, și deschide un drum nou în proza
postrevoluționară, inovând tematic și stilistic,
fascinându-și cititorii prin actualitatea prozei sale
pline de suspans (acțiunea este fixată la
întretăierea celor două milenii), de erotism
exacerbat, de senzațional riguros distribuit, de o
neostoită plăcere de a povesti și de a scrie despre
oameni, de a construi biografii care se țin minte,
sondând instincte primare și analizând
infinitezimal condiția umană printr-o permanentă
alternare a planurilor epice real - imaginar,
prezent - trecut (evocat cu ajutorul memoriei
afective fabuloase a protagoniștilor).
Tematic, romanul abordează teme duale:
dragoste maladivă - incest, atracția vicioasă dintre
cei doi gemeni Zedra și Zigu, copiii regizorului
Peter Jedrijevschi, pasionat de un proiect: „O să
fac din teatrul ăsta unul celebru!” (p. 42).
Ponind de la tema „lumea ca teatru”, pe scena
căreia omul își împlinește rolul hărăzit, Dora
Pavel, prin antinomie, construiește „teatrul ca
lume”, prin care absoarbe realul unei lumi, o
piesă cu subiect militar pusă în scenă de
Jedrijevschi ajungând să fascineze spectatorii: „toți
îl ascultă cu gurile căscate, pentru că poveștile
sunt noi, ele nu sunt niciodată la fel, iar aici, pe
front, ca și în teatru, se absoarbe orice, așa rupți
de lume cum sunt” (subl. n.; p. 154). În spectacol
actorul își joacă jocul, numai în spectacol îndrăz-
nește să plângă („să-și plângă plânsul lui încet,
care îi face așa de bine”) (p. 155). Dar, dacă în
lume actorul nu-și cenzurează unele habitudini pe
care le are, ticuri, gesturi, în spectacol renunță la
ele, pentru că „în teatru, întocmai ca pe front, ei
(actorii, s.n.) s-au lăsat torturați de mii de ori unii
de către ceilalți, sau poate nu torturați, ci, dimpo-
trivă, ocrotiți și mângâiați...” (subl. n.; p. 156).
Aici, în teatru, trăiește o lume aparte, iar
regizorul l-a transformat într-o colonie, în care
actorii locuiesc efectiv, „trăiesc de bună voie într-o
izolare totală de restul lumii”. Faptul nu trece
neobservat de câteva publicații. „Teatrul Mic
renaște sublim din ruine, învăluit în mister și
fervoare”, se apreciază într-un articol, sau: „Un
suspans existențial în schimbul sălilor pline”. Alții
consideră că aici curge „Povestea unor pustnici și
a misterului lor labirintic”, care s-au izolat, cum
declară unul dintre actori, căci „agresiunii de-afară
îi preferăm lumea infailibilă de dinăuntru” (subl.
n.; p. 160). Regizorul a mutat întreg personalul
artistic în teatru, în a cărui proximitate există și
un spital psihiatric, un institut de specialitate,
acesta fiind locul lor de viețuire, de recuperare
prin forța terapeutică a jocului de-a lumea în acest
univers, pentru cei de-afară un adevărat ospiciu,
în care însă locatarii sunt etern copii,
predispoziția lor ludică având valoare cathartică,
fiindcă, „descătușați de rațiune”, „de
autocontrolul trivial și dezagrabil” sau „în numele
autenticității [trăirii, n.n.]”, ei fac spectacol care să
placă, fără să trădeze frumosul (p. 168). Despre
doctorul Radic, personajul narator Zigu
mărturisește: „Vorbește mult. Vrea să mă facă și
pe mine să vorbesc. Îmi spune că asta mi-ar face
bine. M-ar «elibera». M-ar ajuta să înțeleg «ce-am
făcut». Și de ce am făcut «ce-am făcut». «Terapia
prin cuvinte». La fel de importantă ca «terapia
prin joc». Acum poate să mi-o spună. Că actorii
n-au fost actori, cum îi știusem eu, dar au devenit
actori. Din simpli pacienți. Și că ideea recuperării
lor a fost a lui și a lui Jedri (captiv al acestui
proiect, în spectacol el joacă un rol secundar, dar
esențial pentru reușită, de mare risc, actorii
proveniți din spitalul legat, printr-un tunel, de
Teatrul Mic, putându-l sacrifica. n.n.). Iar
proiectul le-a reușit. Pacienții s-au vindecat, spune
el. Cum am putut vedea și eu, terapia prin teatru
a dat roade [subl. n.]” (p. 213).
Esențial în decriptarea acestor valori ale
teatrului este Capitolul doisprezece (cifră cu
valoare simbolică în economia epicului
romanesc), care îi surprinde pe cei doisprezece
actori la repetiția piesei unde „păreau niște copii
jubilând” (subl. n.; p. 163), încercînd să urmeze
strict indicațiile regizorului lor, care le cerea să
lase „trupul să vorbească pentru voi”, precum și
să atingă performanța „eliberării imaginii de sub
tutela literaturii”, toate astea, doar pentru a apăra
caracterul veridic al jocului.
Desenul scenografic, plin de inventivitate, se
rotește și el tot în jurul acestei cifre: cele
douăsprezece cercuri, trasate cu crete diferit
colorate, cu săgeți în dreapta, în stânga și în
fundalul scenei, sunt menite a sugera crearea
lumii, prin actul procreației, act sexual ilustrat de
acest joc al perechilor, Jedri fiind rănit, dar
recuperat. La fel, cele douăsprezece cercuri pot
sugera și reluarea reprezentațiilor, după
vindecarea regizorului-actor, ajutat de secundul
său, psihoterapeutul Romulus Radic, cel solicitat
de la început de către regizor să găsească locul
„măștilor” în acest scenariu dinamic, să dea
contur „bizareriilor din mintea lof, căci „numai
tu poți da dorinței lor o și mai mare adâncire.
[...] Iar limbajul, cuvântul - să le pună afectul în
surdină, ca pe un obiect uitat.
În rest, rămânem laolaltă. Eu cu tine, noi cu
ei, cu tot ce e omenesc în ei, bieții, de când
lumea” (p. 61). Acest spațiu, plin de capcane, al
Teatrului Mic, condus de un „regizor sclipitor”,
pe care un ziarist îl prezintă, într-un titlu, în
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
termenii „Charisma unui regizor sau magia
incendiară a dăruirii” (p. 160), generează nu doar
o atmosferă propice creației, ci dezlănțuie și
instinctele primare în interpreții ce par
hipnotizați, dar care, prin geniul lor atât de
aproape de nebunie - cum explicit este textul din
Franz Kafka pus ca motto de romancieră: „Acolo
sunt oameni! Închipuiți-vă, aceștia nu dorm! [...]
Pentru că nu obosesc. [...] Pentru că sunt nebuni.
[...] Cum ar putea obosi niște nebuni!” (Franz
Kafka, Copii pe șosea) -, ating performanța.
Compozițional, Captivul este un roman gotic,
cu osatura lui fină și individualizarea portretistică
în tehnica miniaturală, protagoniștii fiind atrași de
acest spațiu claustrant, dar magic. Nu lipsesc nici
elementele romanului thriller plin de tensiune, cu
note de senzațional, de suspans gradat riguros. În
cele trei părți ale romanului, cele cincisprezece
capitole, compuse fiecare dintr-un număr variabil
de secvențe narative, structurează romanul biplan
real - ficțiune, prezent - trecut, în imensul
Iuri Ljukshin (Rusia)
monolog confesiv al lui Zigu Jedrijevschi, din
perspectiva narativă a căruia se încheagă întreaga
construcție epică, un șuvoi de amintiri, situații,
sentimente îngemănate cu ale celor cu care intră
succesiv, ori rememorativ, în relație.
Romanul este construit în „oglindă”,
verificându-se ideea că, pentru Dora Pavel,
literatura este autoproiecție - actul creației
artistice este implicit, act existențial, oglinda fiind,
ca și pentru Ion Barbu, spațiul purificării prin
reflectare; literatura se dovedește a fi dificilă
libertate: „lumea purificată până a nu mai oglindi
decât figura spiritului nostru” (Ion Barbu, Poezii
și proză). Ilustrativ în acest sens este cazul Zedrei,
pacienta de la rezerva 43 a Spitalului Sf.
Anastasia (legat printr-o pasarelă de Teatrul Mic).
Ea coboară de la etaj la subsol, face „o incursiune
abisală”. „Înainte de cotitură, la parter, pe casa
scărilor, la limita cu tavanul, o oglindă uriașă
veghează cu fața-n jos” (subl. n.; p. 221). Nu se
vede pe ea reflectată în oglindă. „Printre petele
gălbui, care acoperă ca mucegaiul fața oglinzii,
[...] ea nu este, deși... este! Pentru sine, care nu se
vede pe sine în oglindă, e o absență, în timp ce
pentru ceilalți, care n-o văd, nici ei, acum, e totuși
o prezență, dat fiind că o lăsaseră mai devreme în
salon” (subl. n.; p. 221). Cu bani luați de acasă,
pe unde trece mai întâi, pacienta rătăcește pe
străzi, intră într-o drogherie și i se oferă cu multă
gentilețe o oglindă ovală, pe suport, și „oglinda
aia cu incrustații aurite o atrage tot mai mult, ca
o mică bijuterie” (subl. n.; p. 228), făcând-o să
asocieze imaginea de acum cu dureri mângâiate
altădată, pe locul vânătăii, de buzele fratelui
geamăn Zigu, de care se simțea atrasă, acest
experiment astâmpărându-i „foamea cunoașterii
de sine”, atunci decizând „să evite orice inițiativă
a minții”, lăsându-se „pe de-a-ntregul numai în
voia lui, a trupului” (subl. n.; p. 234), o foame
aducătoare de revelația propriei nimiciri. Frații
Zigu și Zedra fuseseră abandonați de mamă în
copilărie, o mamă care își teroriza fiica, din
gelozie maladivă, și care o va părăsi după ce o
umilise îngrozitor, aruncându-i astfel pe cei doi
gemeni unul în brațele celuilalt, într-o iubire
incestuoasă psihologic, fără cădere în păcat
trupesc, însă, fără ca fratele să își atingă sora sau
să o sărute, dar purtând-o mereu în suflet,
protejând-o, apărând-o, mângâind-o cu privirea,
suferind, nelăsându-se fascinat de alte femei, deși
în teatru, ca designer vestimentar, simte și alte
atracții, consumate însă în relații pasagere. Nici
măcar posesiunea repetată a surorii sale vitrege,
Osea Tetean, printre baloturile de haine din
călcătoria teatrului (adolescenta despre care încă
nu știe acest adevăr cumplit, legat de rudenia lor),
nu-l liniștește, nu-l rupe de imaginea Zedrei, nu-l
apropie de acea tânără, abia cunoscută, despre
care crede, pe bună dreptate, că are instincte
criminale și care l-a dominat pe Zigu o vreme,
prin insistența și iubirea ei, pentru slăbiciunile și
răzbunarea ei, pentru satanismul și instinctele ei
criminale. Părăsită de el, Osea chiar încearcă să-l
suprime pe Zigu, dând foc baloturilor între care
făcuseră dragoste, supunându-l și pe el unei
intoxicări cu fum, paralizante. Totuși, Zigu este
obsedat în continuare doar de sora lui geamănă:
„Chiar dacă iubirea mea a obosit, eu îți voi mai
repeta o vreme numele, și numele tău, micuțo, se
va afla printre puținele vini de care mă voi lepăda
cât de curând cu sinceritate. O, Zedra! Zedra
mea...” (p. 175).
Roman analitic și psihologic, Captivul este
structurat pe câteva niveluri, care se intersectează
și se multiplică, surprinzând o familie complexă,
în care părinții se despart din cauza unei mame
geloase, care-și supune fiica, de mică, umilinței,
aruncându-i câte un os ca unui câine, făcând-o să
se târască pentru a i-l depune ei la picioare, os
ajuns laitmotiv, ce o urmărește și la disecții la
Facultatea de Medicină, mai târziu, sau cât timp
va rămâne în rezerva 43 de la Clinica Sfânta
Anastasia. Zedra poartă cu sine mereu acea pungă
cu oase, adunate încă din copilăria umilințelor
sale, căci pentru ea ajunseseră să aibă o „valoare
terapeutică”. Cei doi frați gemeni vor fi crescuți
doar de către tată, dormind împreună până pe la
șase ani, separați prea târziu, când deja apropierea
dintre ei devenise maladivă, erotismul incestuos,
chiar dacă Zigu nu o atingea și n-o săruta pe
buze, sora lui rămânând mereu pentru el:
„doamna”, „stăpâna”. „Toată viața voi încerca să-ți
prind din aproape în aproape succesiunea
gândurilor, a celor mărunte, incontrolabile, a celor
intermediare” (p. 133), mărturisește Zigu,
socotind sculptura Eternul idol a lui Rodin
„emblemă iubirii noastre interzise”, cuplu
sculptural fructificat de Jedri și regăsit de către
fiul său, Zigu, într-o scenă dintr-o piesă montată
de regizor, în care cei doi actori, debordând de
talent, realizau cu formele trupurilor lor o
imitație perfectă a lucrării.
Construit din perspectiva narativă a
protagonistului Zigu Jedrijevschi, romanul
Captivul varsă în șuvoiul memoriei atât imaginea
lui Zigu, cât și pe a celor cu care intră în relație,
cu viețile lor, cu poveștile lor existențiale. Toate
sunt legate de Teatrul Mic, care după renovare
preia proiectul lui Jedri, ajunge cu un spațiu sub
pecetea magiei creatoare, dar și a unor energii
malefice, în care majoritatea evoluează mocnit în
cerc închis, parcă sălbatic, unde actorii eliberează
energii distructive, ajungând ca niște animale de
circ greu stăpânite de bagheta îmblânzitorilor,
ființe tarate, cu porniri primare, care îl pun în
pericol chiar și pe autorul proiectului (în scena
finală a piesei, când joacă rolul decapitatului,
Jedri fiind ucis de propria fiică).
Marea artă a romancierei stă în dimensiunea
tragică a eposului (încheiat cu-n Epilog), în familia
regizorului îngrămădindu-se ca într-o tragedie
antică vinovății numeroase: cele ale unei mame
geloase (până și pe fiica sa), o mamă dezaxată,
părăsindu-și mult prea devreme soțul și copiii;
vinovățiile unui tată prins, până peste cap, în
proiectul său benefic, dar atât de riscant prin
energiile malefice ale bolnavilor recrutați în
scopul recuperării lor prin teatru, prin capacitatea
lui terapeutică; tensiunea erosului maladiv de care
sunt stăpâniți gemenii; Zedra, părăsită de mama
sa, se fixează afectiv de tată; în cele din urmă,
crima ei premeditată. Și în teatru, personajele
sunt angrenate într-un mecanism al
implacabilului, încărcat de capcane, unii dintre
actori nerezistând până la capăt: Gregor Surugiu,
compozitorul, profilat pe roluri tragice, care se
conduce după afirmația lui Bioy Casares: „În
singurătate este imposibil să fii mort” (p. 86),
trăiește drama decăderii muzicianului al cărui
nume își depășise nepermis opera. „Pentru că
strălucitul student în arta dramatică și
componistică, autorul unei lucrări muzicale mult
așteptate și pe seama căreia se înfiripase nu de
mult o adevărată legendă, fusese pus dintr-odată
în situația de a nu putea face dovada genialității și
a originalității sale. Fără a fi încă un «bun public»,
munca lui se dusese, toată, pe apa sâmbetei” (p.
87). Distrus, actorul Gregor, care fusese jefuit,
căruia îi dispăruseră fragmentele componistice,
face acum figura unui ins suferind. Cu adevărat
suferind, îndeplinind rolul de corepetitor, el este
tot mai singur, mai abătut, astfel încât moartea
lui nu a fost o prea mare surpriză, nici eforturile
n-au fost prea mari pentru a se afla dacă sfârșitul
lui a fost accident, sinucidere sau crimă. Ancheta
condusă de inspectorul Anelin n-a reușit să
elucideze cazul: depozițiile tuturor celor anchetați
au împins lucrurile spre piste diferite, potențându-
se astfel caracterul de thriller fascinant.
Nu lipsesc nici descrierile (de interior), mai
puține decât în Agata murind, dar valoric
indiscutabil egale, personal fiind impresionat de
potențarea metaforică, limpezimea limbajului
aforistic: „Oamenii au înzestrarea de-a gândi, nu
însă și pe aceea de a-și putea trece judecățile,
simultan și integral, în rostire” (p. 34), de scriitura
îndelung cizelată, aptă să dezvăluie rafinatele
incizii analitico-psihologice și tensiunea trăirilor
dezvăluite gradat, cu mare impact asupra
cititorului. Un ritm narativ impetuos, o frazare
învăluitoare care captivează și șochează,
conducându-ne în subteranele abisului existențial,
în pliurile sufletului insolit, pus sub lupa analizei
infinitezimale, ce dezvăluie clar-obscurul uman,
toate fac din Dora Pavel o voce puternică, dând
tragicului o dimensiune greu de găsit în proza
românească, într-un tipar epic fascinant prin
invenție, densitate senzuală, acuitatea percepției,
iar, prin subtilitatea explorării lumii teatrului,
amintind de prozatoarea americană Susan Sontag
(autoarea, printre altele, a romanului În America,
regizor, om de teatru total preocupată de această
artă: Boala ca o metaforă, Despre durerea
celorlalți), într-un sincretism artistic în care nu-i
sunt străine arta regizorului, a scenografului, dar,
mai ales, forța creatoare proteică.
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Jocul si spectacolul vieții
■HîonVlad
nsemnările mele despre proza lui Petre Barbu
ar putea avea un alt titlu, probabil mult mai
atrăgător; bunăoară, „Istoria” unui leneș cu
privirea îndreptată spre un miraculos „Complex”
călător... Nu sunt excluse și alte titluri, toate
avînd să semnaleze însă un talent incontestabil,
un prozator înzestrat cu darul privirii narative,
lucid, deschis lumii imaginarului, humorului
„executat” în diverse registre și nuanțe, adesea
insolite și, în mod cert, originale.
De la Scara mea de incendiu, prefațat de
regretatul Laurențiu Ulici, volum însumînd proze
scurte, cariera literară a lui Petre Barbu
înregistrează titlurile Tricoul portocaliu fără
număr de concurs, Dumnezeu binecuvîntează
America, Ultima tresărire a submarinului legionar
și Blazare, ultima fiind obiectul reflecțiilor de mai
jos. Cititorul are să sesizeze continuitatea unor
soluții proprii discursului narativ, alternanțele
Elena Davicino (Argentina)
ipostazei naratoriale, humorul și un anume mod
de a trata în deriziune aspecte ale realului,
ecourile acestuia asupra ființelor mai mult sau
mai puțin debusolate, stăruind în habitudini, în -
să le numim - reflexele condiționate ale unei
existențe terne, nesigure, tîrîte, parcă involuntar,
de orele istoriei... Apărut la Editura Nemira în
1998, romanul Ultima tresărire a submarinului
legionar ne fixează elocvent în atmosfera generală
a anilor premergători evenimentelor din 1989.
Cronica romanescă se scrie într-un oraș de
provincie în anii 1986 și unul dintre protagoniști
e prof. Marian Ghiță, directorul Casei de Cultură,
împătimit arheolog amator; peripețiile sunt
frecvent hilare și vag carnavalești, cu referințe la
epocă, la mentalități, la o anume ambianță
involuntar tristă și anostă (un recital de poezie,
relicvele arheologice cu inscripții Made in Italy...')
Spectacolul general e al unei mohorîte realități
existențiale (cotidianul trist și cenușiu; anecdota
care subliniază jocul unor evenimente, obsesii,
confuzii, debusolări și ezitări la începutul unei noi
perioade istorice).
În Blazare (2005), roman prefațat pertinent de
Sanda Cordoș, un alt sistem de raporturi
interumane ne invită să urmărim un alt Bilci al
deșertăciunilor și al jocului, univers global pus în
mișcare de marionetele și de agenții unei
suprarealități întemeiate pe detaliile cotidianului:
un Complex unde se „oficiază” (ritualul și
ceremonialul dictate de timp!) la cozile mitice ale
anilor ’70-’80, cu mișcarea agitată a „maselor”, cu
ce anume se „bagă”. Ulterior, Complexul, veritabil
templu al generozității mimate, devine centrul
aceluiași spectacol interpretat de ființe ratate, de
obsedați de îmbogățire, de emisari ai Diavolului
sau ai unor instituții suspectabile. În spațiul astfel
concentrat și mitizat, jocul își derulează diversele
scene și acte, pînă la momentul supremei
declanșări a imaginarului, încît farsa și burlescul,
clownii prezenți, momentele grotești se
convertesc într-o istorie uluitoare; Complexul,
locul unde se definesc evenimentele, timpul,
durata, istoria, începe să... călătorească,
parcurgînd un număr impresionant de kilometri,
grupînd și regrupînd forțele pentru a-l celebra
într-un alt context al jocului.
Discursul naratorului e constant situat la
persoana întîi, de unde și comentariul reflexiv, o
ebuliție continuă precum într-un protest afișat și
reluat cu diverse modificări. Costache Enoiu,
„fără slujbă și fără bani”, trăiește privind de la
fereastra apartamentului mișcarea cotidiană a
Lumii, reunind Complexul, oamenii, bătăliile date
în spațiile delabrate și abandonate ale
magazinului, „Templul”; terasa, loc al unor hilare
și fanteziste spectacole, înmagazinează „istoria”
tristă a tîrgului de pe Dunăre în anii ’70-’80 și,
ulterior, după 1990. Toate celelalte personaje
există doar în funcție de acest BÎLCI GENERAL,
ca într-un hronic burlesc și demistificator sau ca
într-un roman picaresc unde toate faptele și
evenimentele sunt tratate cu sarcasm și humor, cu
ironie și un sentiment de frustrare și răzvrătire.
Familia Enoiu (tatăl, fost feroviar, mama cu
vocația distribuirii produselor primite de la U.E.,
Teodora, sora îmbogățită) e mereu invocată de
Costache, fiul, prizonier al ferestrei, al neantului,
al frustrării și martor totodată al acestui carnaval
unde sunt prezenți un inginer devenit negustor
de perii, un misterios Adrian Dura, un fel de
intrigant de mistere medievale și cuplul Lunescu,
autorul unui braconaj în materie de televiziune
(un studio ilegal, falsificînd biografii, inventînd -
precum în farse - situații, oameni, evenimente),
înzestrat cu darul limbajului scatologic și al cărui
canal TV produce Muie Show-uri (cuvîntul are o
semantică... generoasă, chiar și în „dicționarul”
prof. Rodica Zafiu, 101 cuvinte argotice,
Humanitas, 2010, pe care îl recomand românilor
doritori să-și îmbogățească vocabularul...).
Disponibilitatea lui Costache Enoiu de a privi
(tentativele de a munci sau de a protesta au eșuat
ușor) provoacă mecanismul acestei narațiuni
înrudite cu proza lui Hrabal sau cu aceea a lui
Gogol, fiind sursa comentariului narativ și a
alternanțelor de voci: „O singură perspectivă mi
s-a deschis atunci: Complexul. M-am așezat la
fereastra bucătăriei și am privit lumea mișunînd
în jurul acestei clădiri în formă de potcoavă”.
Privirea/contemplația deschide calea reflecțiilor
unui Oblomov de provincie încărcat de impresiile
deceniilor șase și șapte, dispus să analizeze
insolitul unei noi perioade... Compensator,
observația e antidotul ratării și stimulează
energiile unui ins necruțător cu toate aspectele
sancționabile în opinia sa: înmormîntarea tatălui,
cinismul evaluării cheltuielilor; insatisfacțiile și
nemulțumirile continue; destructurarea tuturor
factorilor generatori ai peisajului social și
moral etc.
Starea de „beligeranță” declarată; agresivitatea
și frustrarea definesc personajul-martor grație
căruia caricaturalul, jocul măștilor și farsa se
conjugă sub semnul URÎTULUI, termen
inseparabil, în cele din urmă, și definitoriu;
explicația humorului negru, a discursului coroziv
și cinic, enormul caricatural al show-urilor lui
Mihai Lunescu se află în privirea adesea
intratabilă a acestui personaj legitimat de logica
întregii proze. Blazare e romanul unei blazări
simulate, interpretate de un actor strălucit grație
calității privirii sale, defel dispuse să escamoteze
sau să eludeze spectacolul cotidian al unui timp
cvasirevolut. Momentul menit să dea amploare
infrarealității lumii înfățișate e acela al „plecării
Complexului”. Tot ceea ce ținea de memoria
acestui „templu” demitizat e acum un atribut al
imaginarului; el absoarbe, concentrează și
eliberează totodată întîmplări, fapte, evenimente
mai mult sau mai puțin grotești sau amendabile
sub specia unor raporturi normale. „Complexul
înainta ca un vas de croazieră fericit în
singurătatea valurilor de grîu”, notează naratorul,
dispus să încheie un timp al privirii și al
judecăților consemnate.
Romanul lui Petre Barbu Blazare e, fără
îndoială, o creație matură și articulată; el ratifică
definitiv, sunt sigur, un scriitor, sperînd să nu
dezerteze din breasla creatorilor de destine și de
evenimente.
■
Katsunori Hamanishi (Japonia)
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
lecturi
Poezia Angelei Marinescu (II)
| Ion Pop______________________________________
Tonul a fost dat, iată, cu voce tare, astfel
încât în cărțile imediat următoare
JL autoportretul trasat în linii ferme, tranșante,
nu va face decât să se impună cu și mai multă
forță, apăsând pe ideile și atitudinile proclamate
în Structura nopții. Deja titlul cărții următoare,
Blindajul final (1981) spune mult despre această
consecvență a “obsesiei modelatoare”, iar poemele
o confirmă ca variațiuni pe tema fortificării eului
impulsionat de o energie din nou înflăcărată, de
consistență cvasimetalică, încorporată iarăși în
motivul tăierii, al preciziei chirurgicale a gestului
(auto)modelator, al unei pasionalități încordate, ce
atinge, pe fond de “infern” lăuntric, de noapte a
eului frământat, revoltat, cote de incandescență
către care se urcă cu pași deciși, nu înainte de fi
desenat, cu aceeași precizie, treptele, cu un gust
rezidual pentru abstracțiune, dar compensat în
mare parte de forța expresivă a câte unei notații-
fantasmatice precum cea din finalul următorului
citat: “Mâinile cu care iubesc/ sunt mâini de călău
sau chirurg/ cu ele ridic un imn distrugerii/
păcatului altoit pe sfâșietoarea minciună,/ sunt
mâini pe care le transform/ în instrumente de
precizie maximă./ mâinile de pe creier”. Prin
repetare de la un poem la altul, “precizia” se
dovedește a fi obsedantă și impune ca orice gest
perseverent, ca și cum poeta însăși ar avea nevoie
să se convingă de realitatea propriilor atribuiri:
“stridența mea este aceea a preciziei”, “violență,
tu ești ce pot fi acum/ îndelung așteptată,
pregătită metodic, cu precizie./ violența sunt eu”,
“obsesia morții, a spasmului./ țipătul ce se întinde
luând locul/ spațiului. Neant. Marginea cuțitului./
a lacului, a privirii, a vântului”, “sunt spasme de o
precizie metafizică”, “în mine există doar semnul
morții./ bisturiul și precizia”, “complexul luminos
al neputinței/ convertit în cuțit”. Regimul
hiperbolic e menținut și pentru aceste definiții de
sine cărora li se acordă grade de intensitate
maximă, la limita autodistrugerii: “îmi sunt toxică
precum o picătură de cianură./ ori pe ce pun
mâna mă prefac în scrum. / și sârma ce mă
împrejmuiește e mortală./ eu sunt sârma”. Iar
ceva mai departe: “Lucruri haotice se strâng pe
trupul meu/ puls de flăcări și iad/ incomozii se
omoară în mine/ ringul plin de sânge”.
Din spațiul unor asemenea exersări ale posturii
violente și infernale a eului se iese, salutar, în
autentica viziune, de o plasticitate nu mai puțin
brutală, amintind de pictura unui Soutine, cu
întâlniri insolite, de model suprarealist: “Peste
măcelarii ce stau adunați/ în colțul străzii
sumbru./ n-am văzut niciodată atât de mulți
fluturi/ zbătându-se.// valuri aurii sorb ochii ce
nu sunt făcuți să vadă/ ci să taie./ o la-la!/ grup
încremenit, schizoid, ce urcă în gol, spre sine,/
prin firele de înaltă tensiune ce îmbrățișează/
câmpul, trec mâinile lor întunecate”. Abia finalul
deturnează viziunea către noțional și imaginea
convențională: “tăcerea o torn în cupa morții”.
Alte remarcabile reușite pot fi notate în apropiere:
“Picături de ploaie mi se preling pe față./ dar teii
blonzi, inumani,/ în genunchi îmi sfâșie părul/
sfere negre se rostogolesc în jurul inimii/ îmi
arunc cuvintele/ în plămânii voștri nevăzuți/./
nu mai pot distinge dâra de fum a avionului/ de
dâra de fum a păsării de pradă”, - cu un final ce
identifică și formal textul cu trăirea:
“numaivădmoarteaîntunericulesteplinde sânge”.
Ori aceste asocieri îndrăznețe, cu balansuri între
concretul ca și halucinant, de fundal expresionist,
din care nu lipsește mai vechea “soră” trakliană:
“ocolul lent, din ce în ce mai strâns, de fier,/ al
extazului./ când din ziduri roșii se ivesc
crăpăturile/ râsului./ o, rânjetul alb al purității./
două fețe de copil rămân împietrite./ sora neagră
mărșăluiește prin ceață./ tatăl își îngroapă familia
în melancolie”. În Var, antologia din 1989,
poemele noi urmează făgașul lăsat de Blindajul
final: imaginarul sau, mai degrabă, “actul
sudării., act al dedublării”, despre care se
vorbește într-un poem ce reia tematica
asocierii/disjuncției dintre senzual și intelectual,
apar și mai apăsat aici. “Fierul inundă spațiul”,
“întrerupere de oțel” “legea de fier a mâinilor
mele” “Fier între Mâini/ expresia ultimă/ a Rasei
de Metal” ar fi câteva din aceste variații pe tema
“blindajului” ființei ce-și cultivă în continuare
ipostaza rece, tăios rațională. Undeva se și
vorbește aici despre un “ofidism al Rațiunii”, cu
trimitere, desigur, la episodul tentației biblice, iar
concurența abstractelor redevine semnificativă ca
pondere, căci sunt frecvente formule ca : “orgoliu
abisal”, “neant desfigurat”, “interiorul esenței
orizontului”, “neputința aruncată pe terasa
adâncă/ a desfigurării”, “abisul faptei”, care sună
exterior-retoric. Câte un poem precum următorul,
de mare forță a notației vizionare răscumpără
admirabil asemenea excese: “zidul orizontului
scăldat în soarele alb./ iubire și posesiune fizică.//
umbra se retrage în umbră./ mă satisfac
MÂINILE./ mâinile introduse în creier/ cu
precizie violetă, de sânge././ Însângerată.
ATINSĂ./ atrasă de o iubire neagră.// cu mâinile
înstrăinate”.
Ciclul major al acestei cărți, unul dintre
reperele solide ale operei de până acum, este însă
cel intitulat “Poezia este opțiunea mea cea mai
artacoFamoK
Konstantin Kalinovich (Ucraina)
îndepărtată”, care constuie o suită organic
articulată de arte poetice. Aici se realizează deplin
acea sudură dintre reflecție și imaginarul care
aduce concretele spre text, într-un discurs de o
remarcabilă concentrare. Propoziția din titlu,
subliniat programatică, străbate, când mai clar,
când mai difuz, toate poemele, însă, deși reapare
motivul distanțării și al delimitării raționale de
senzorial și “real”, ba chiar de Text ca
“Delimitator de profesie”, fuziunea între planuri
se produce organic, menținând tensiunea
specifică a viziunii poetei, între “rigoare și
obsesie”, termeni asociați în chiar versurile din
care am citat. “Cuvintele adânci ale întunericului”
sunt puse față în față cu Soarele care “smulge
pielea de pe mâini”, simțurile devin mai acute,
între repere reduse la esențial: “tac și ochii îmi
sunt dilatați de spaimă. Aud întunericul/
atotputernic. Tăcere și sânge” (Insinuare). În altă
parte: “șterg sângele de pe pereți până când
mâinile îmi devin albe././ amintirea Ta în fața
dealurilor însorite devine/ halucinație și strigăt”,
“dincolo de Limită bucuria și eroarea/ esența
acoperă creierul/ în splendidele deshidratări ale
limbajului./ un steag al nimănui flutură”. Starea
elegiacă a ființei îndurerate se transmite
instrumentarului poetic desfășurat la vedere,
verbul se confruntă tensionat cu neliniștea
subiectului: “sunt bolnavă și aștept mântuirea care
nu mai vine./ îmi cunosc limitele și vina, dar
moartea, oare, o voi cunoaște?/ pe drum, printre
cuvinte, seara; acum când cuvintele/ nu
penetrează, ci mediază/ melancolia imensă din
interiorul laserului/ pe care îl îndrept spre noi cu
nepăsare./ ai spus odată să ne încrucișăm
deznădejdea și frica/ cu metalicele tale degete
inumane”; sau: “aici, scriptor și poet își smulg
unul altuia/ veșmintele greoaie.// aceste cuvinte
se întorc împotriva mea. arsă de sânge arsă/ de
cuvinte”.
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Democrația, presa, opinia
| Horia Lazăr______________________________________
Fiică a imprimeriei (nu a democrației), presa e
parte integrantă a mass mediei. Prinsă în
vîrtejul masificării, apoi în cel al
individualismului comunicațional, al exploatării
personalizate a tehnologiilor comunicaționale ce
despart mesajul de suportul lui material, al
dramatizării emoționale a faptului divers și al
hibridării politicii și divertismentului, jurnalistica
se află în fața unui viitor nesigur, imprevizibil,
care promite schimbări rapide și numeroase.
Odată cu tiparul, în Europa apar foi volante
destinate consumului public, editate de actori
privați. Tributare gustului pentru noutăți ieșite din
comun (crime, înfruntări armate, nașterea unor
ființe monstruoase) - replică a interesului
medieval pentru miracole și a spaimelor în fața
epidemiilor, foametei și calamităților -, acestea
anticipă presa populară a secolului Luminilor și a
zilelor noastre, străină oricărei deontologii (1). În
paralel, „gazetele” oficiale de informare, ce apar
în secolul al XVI-lea la Roma, în Anglia,
Germania, Olanda și Franța sînt susținute
profesional de grupuri de comunicare
internaționale, ce prefigurează agențiile de presă
din zilele noastre. Precedată de publicațiile din
Frankfurt (1587), Anvers (1605), Londra (1622), la
Gazette a lui Theophraste Renaudot (1631) reînvie
tradiția propagandistă a genului analelor regilor
Franței. Prezentîndu-și abil organul de presă
oficial ca pe o concesie acordată unui antreprenor
privat, regimul absolutist al lui Ludovic al XlII-lea
îi încredința lui Renaudot monopolul difuzării
informațiilor politice, unele dictate chiar de
monarh. Va fi urmat de cel al lui Ludovic al XIV-
lea, care va crea monopolul de stat în domeniul
informației savante (le Journal des savants, 1665)
și al celei cultural-literare (le Mercure galant,
1672, devenit Mercure de France în 1717, în
încercarea de a se opune concurenței străine).
Înființate sub regimuri politice monarhice,
primele periodice europene, ce nu fac decît să
transmită publicului o versiune a evenimentelor
controlată de autoritatea politică pe care o
celebrează, au o componentă corporatistă
evidentă. Ea apare în încercările de extindere a
lectoratului prin abonamente colective, prin
difuzarea în biblioteci și cabinete de lectură, și de
asemenea în acordarea de către Renaudot a drep-
tului de retipărire a publicației lui în provincie, în
schimbul unei taxe anuale, pentru a evita
cheltuielile poștale, la acea dată foarte mari (2).
Revoluția franceză inaugurează, în presă, un
pluralism care se va dezvolta în secolul al XIX-lea,
îndeosebi sub forma exploziei descentralizate de
cotidiene politice. În 1850, în Paris apar 12 ziare
politice, într-un tiraj de 160000 de exemplare iar
în provincie 70, trase în 75000 de exemplare; în
1870, în Paris ies de sub tipar 36 de cotidiene
imprimate în un milion de exemplare, în
provincie 100, în 350000 de exemplare (3).
Proporția inversă, în raportul capitalei cu
provincia, dintre numărul periodicelor și cel al
exemplarelor tipărite, ca și apariția presei
muncitorești (săptămînalul le Bon sens și la
Femme libre, în 1832), uneori angajată politic
(lArtisan, în 1830, lAtelier, în 1840), diversifică
peisajul jurnalistic, tributar în mare măsură
modelului elitist al consumatorului de presă
„luminat”, moștenit din secolul al XVIII-lea -
concretizare a unei „opinii” în care numărul redus
al electorilor (aproxiamtiv 110000 sub Restaurație)
excludea participarea la politică a mulțimilor.
Ziarele le Constitutionnel și le Journal des debats,
ce dispuneau în 1825 de cîte 20000 de abonați
din sînul claselor avute (mai mult de o treime din
electori!), au contribuit la regrupările interne ale
acestora într-o competiție electorală închisă în fața
orientărilor liberale și sociale.
Definirea modelului economic al presei de
către Emile Girardin și creșterea rolului ei de
opoziție liberală în preajma anului 1848, cînd
redacțiile unor ziare precum le National și la
Reforme devin pepiniere de viitori oameni
politici, au lărgit considerabil lectoratul. În primul
număr al cotidianului la Presse din 15 iunie 1836,
Girardin enunța trei principii ce au asigurat
expansiunea durabilă a ziarului (4): scăderea
ponderii cheltuielilor de producție fixe (salariile,
chiriile pentru birouri, amortizarea materialului
tipografic) prin sporirea tirajului și reducerea
concomitentă la jumătate a prețului
abonamentului; sublinierea rolului crucial al
publicității ca sursă de venituri, condiționată însă
de accesul la presă al unui public cît mai numeros
(un publicitar va prefera întotdeauna un ziar cu
tiraj mare); fidelizarea cititorilor prin
introducerea de noi rubrici (divertisment și,
îndeosebi, romane-foileton: în 1836, publicarea
„pe bucăți” a romanului lui Balzac Fata bătrînă a
dublat imediat vînzările).
Dezvoltarea pluralismlui prin diversificare se
datorează și apariției unor noi genuri redacționale
(presa satirică: le Corsaire, în 1822; ziare cu
caricaturi: Charivari, în 1832; magazine de
popularizare în rîndul muncitorilor: le Magazine
pittoresque, în 1833; presa „de bulevard”: le
Figaro, în 1854). Pe lîngă acestea, se ivesc
periodice de specialitate (economice, financiare)
sau destinate unui anumit gen de public (presă
pentru femei sau copii).
Capacitatea de propagare selectivă - uneori
JBRJ
Claudio Lara (Argentina)
instrumentată politic - a presei, legată de
industrializarea, masificarea și mondializarea
domeniului, pune problema puterii mass mediei
ca oglindă a ideologiilor dominante sau,
dimpotrivă, ca nucleu de contestare politică, a
redefinirii opiniei și a rolului intelectualilor în
producerea conținuturilor de presă și a „spiritului
public”.
Dacă reproșul de propagandă în folosul
statului, care a marcat începuturile presei oficiale
continuînd pînă în secolul trecut, mai ales în
perioade de criză sau de război (5), e tot mai
puțin actual în democrațiile contemporane,
capacitatea de a manipula informații, texte și
imagini, promovată în instituțiile private dar și în
cele publice sub forma „serviciilor de imagine” și
a „birourilor de relații cu presa”, generează
neîncredere și neliniști. Sacralizată de Burke în
1787 ca „cea de a patra putere”, presa zilelor
noastre poate fi privită, arată Marcel Gauchet, nu
doar ca o „contra-putere” ci și ca o „meta-putere”
sau „anti-putere” (6). Pivot al procesului
reprezentativ ce produce spațiul public, presa,
instalată între reprezentanți și cetățeni, apare ca o
„contra-putere pe bază de publicitate” fără forță
coercitivă (nefiind așadar o putere în sens
propriu) - o instanță publică intermediară al cărei
rol e de a corecta derapajele reprezentării
limitînd-o din exterior. Ca imagine a unei judecăți
publice distinctă de decizia politică, jurnalismul -
mijlocitor anonim în procesul reprezentării - „face
să existe o putere pe care nu o posedă el însuși,
care însă trece prin el și care nu există fără el” (7).
Fluidizarea microfizică a unei puteri ce se
transmite prin efecte de capilaritate, cum ar
spune Michel Foucault, e foarte vizibilă în
democrația de opinie, numită de unii democrație
de supraveghere sau de control, de alții
democrație participativă, „democrație a
efemerului” sau chiar „post-democrație”, axată pe
o figură instituțional-tutelară (judecătorul) și pe
una extra-instituțională (opinia). În acest
dispozitiv, presa poate fi percepută ca o „meta-
putere” articulată dogmatic cu ideologia
drepturilor omului tratată emotiv sau compasional
și cu controlul public al puterii. Transformată în
„putere mediatică” prin exaltarea ecoului
10
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
"îo|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
psihologic al imaginilor și prin exacerbarea
semnificației sondajelor, ea tinde să devină o
„anti-putere”. Indispensabilă funcționării
democratice (personalul politic e silit să recurgă la
aceleași mijloace mediatice, fie că e în poziție de
putere sau de candidat la putere; impactul unui
interviu televizat e întotdeauna sporit de
anunțarea lui prealabilă în presa scrisă),
activitatea jurnalistică face însă să se nască,
închizînd cercul în care se înscrie, bănuiala
complicității cu puterea reprezentativă, prin
aceasta delegitimată, și mitul conspirației politico-
mediatice. În halucinația supravegherii populare,
formidabilă mașină de „incapacitare” a legalității
elective, presa e expediată în golul suspiciunii
generalizate ce anunță „democrația neputinței”
(fr. „democrație d’impouvoir”) (8) - ciclul infernal
al voinței nelimitate de a ști și al neîncrederii
contagioase: o evoluție prin care vocația
propagandistică a anilor 1950, împărtășită atît de
democrația creștină cît și de socialism (discursuri
ritualizate adresate maselor asociate la edificarea
viitorului), se preschimbă în doctrină a
comunicării politico-mediatice, a cărei țintă e
opinia. Trecerea de la propaganda totalitară la
comunicarea neoliberală, de la retorica convingerii
la cea a seducerii și de la masificare la construirea
opiniei prin alchimia informației, în care
sondajele cumulează funcția de schimb între
oamenii politici și opinie, și de presiune exercitată
asupra partidelor și aleșilor (9), aduce pe scena
politică o nouă categorie socială: experții în
publicitate politică și în comunicare, care
împreună cu consilierii șefilor de stat și ai
responsabililor politici formează grupuscule cu
vizibilitate redusă ce lucrează în umbra puterii,
inspirînd deciziile politice majore prin sfaturi la
cerere, dar care nu dau seamă de activitatea lor
nici în fața organelor legal constituite nici în
cadru de partid (10).
Luînd locul propagandei, privită de corifeii
Revoluției franceze, ai revoltelor populare din
1848 și ai virtuților republicane ca echivalent al
instruirii populare și ca instrument de întărire a
democrației, expertiza politică a zilelor noastre,
confiscată de „partidele mișcării” (11), își înscrie
analizele în fluctuațiile opiniei, la a cărei formare
contribuie prin orientările pe care le promovează.
Nesigură, dezorientată, schimbătoare, rebelă și
versatilă, opinia a fost calul de bătaie al
moraliștilor și piatra de încercare a democrației
reprezentative. Glorificată colectivist de
revoluționari și individualist de liberali, ea are o
istorie ce se suprapune, în mare măsură, celei a
presei, în clipele ei de măreție, cînd celebra
antielitist virtuțile „poporului suveran” sau ale
„maselor populare”, și în cele de declin, cînd va fi
acuzată recurent de venalitate și corupție, și cînd
„doxocrații” acționează prin mijlocirea presei sau,
uneori, împotriva ei.
Ca obiect istoric, democrația nu e știința
opiniei iar arta de a guverna nu e cunoașterea
realității, ci capacitatea de a anticipa viitorul. În
zilele noastre, victoria democrației de opinie
asupra celei reprezentative, a tehnologiilor
electronice asupra cabinei de vot și a interacțiunii
informatizate asupra asupra dezbaterii dintre
interlocutori prezenți în carne și oase ne pune în
fața unei duble legitimități a democrației: legalist-
electorală (votul) și sociologic-dinamică (opinia și
manifestările de stradă) (12). În triunghiul vot-
opinie-stradă, opinia, ca stare politică difuză dar
permanentă, se înrudește cu votul ca fapt
majoritar, fiind însă lipsită de caracterul universal
al acestuia. Comparată cu tumultul străzii, ea e o
putere imediată, ce se impune însă fără violență.
Arbitrară și neviolentă, opinia, tribunal
neinstituțional, e numită de Pierre Bourdieu
„mulțime la distanță”. Adunarea fizică într-un
spațiu de deliberare deschis nemaifiind practicată,
ziarul a înlocuit oratorii iar audiența televizuală
auditorul din piața publică. Solicitat de mai multe
voci (pluralitatea jurnalelor), individul e de acum
scos din mulțimea fără formă, mediu al
înfruntării arhaice a opiniilor, pîndit de primejdia
unanimității totalitare, și se poate poziționa, în
timp, în funcție de interesele lui, schimbîndu-și
apartenența și preferințele politice.
În două articole celebre („Doxosofii”, 1972 și
„Opinia publică nu există”, 1973), Bourdieu
privește opinia ca pe o derivație a sondajelor.
Susținînd cu îndreptățire că toată lumea nu poate
avea opinii corecte despre orice, că sondajele
deființează prin neierarhizare calitatea opiniilor și
că oportunitatea sondării într-un anumit moment
nu poate fi demonstrată, marele sociolog
conchide că opinia e un produs artificial al
sondajelor, și ca atare un instrument de
dominare. Nuanțînd analiza lui Bourdieu, Jacques
Julliard arată că opinia nu e efectul exclusiv al
sondajelor, fiind un creuzet al pasiunilor,
intereselor, tradițiilor și culturii (13). Deși admite,
împreună cu Bourdieu, că sistemele electorale
democratice tind să atenueze înfruntările și
violența socială în stare brută, avînd astfel o
funcție conservatoare, neprogresistă, cronicarul
săptămînalului le Nouvel Observateur socotește
că, în conflictul dintre elitele „revoluționare” și
cele parlamentar-liberale, opinia, contrapondere a
votului universal, e rezultanta unor tendințe care
scapă de sub logica dominării etatice sau de
partid. Pentru el, democrația de opinie, ca
„aspirație la deliberarea permanentă” (14),
dublează cu folos sistemul reprezentativ clasic.
De exemplu, referendumul, ca tehnică hibridă de
consultare a opiniei, împacă legitimitatea
universalistă a votului cu precizia momentană a
unui sondaj. Așezată la confluența dintre
individual și colectiv într-o temporalitate mixtă,
referendumul e expresia unei opinii legitime,
nepărtinitoare, ce se exprimă în afara cadrului
reprezentativ, fiind totodată străină de presiunea
străzii.
Într-o dezbatere asupra raportului
intelectualilor cu mass media publicată în revista
le Debat (15), Pascal Ory arată că „intelectualul
mediatic” aservit tehnicilor de difuzare a
imaginilor în folos personal e o noțiune ce se
cere reexaminată. A fi intelectual nu e o meserie
definită sociologic, nici o vocație în sens
ideologic, ci un mod de viață (o „situație”)
întemeiat pe o legitimitate culturală. Pe de altă
parte, istoria mass media nu începe cu
transmiterea fără fir a informațiilor, ci cu tiparul,
limbile vernaculare, saloanele literare și alte medii
tehnologice de difuzare-decriptare a mesajelor. În
sfîrșit, în împrejurări favorabile, mediatizarea
unor intelectuali, ce ocupă un spațiu golit de
referințe, poate fi accelerată, ca în cazul lui Sartre
și Raymond Aron, filosofi cu formație germană
dar cu operă în franceză. Funcția mediatoare a
intelectualului, constitutivă, apare astfel în
modalități instituționale (intelectualul organic,
neutru, neangajat) sau critice (intelectualul
militant, cu mare vizibilitate).
Intrînd în cotidianul vieții de intelectual,
Philippe Raynaud arată, la rîndul lui, că spre
deosebire de anii 1960, cînd R. Aron, Fr. Furet și
P. Vidal-Naquet desfășurau în paralel activități
științifice și de editorialiști, în zilele noastre
modelul dominant de intelectual e cel al
cercetătorului legitimat de confrați, care odată
consacrat se îndreaptă spre „probleme de
societate” ca expert validat științific. Greu de
spus, în aceste condiții, dacă e vorba de
descoperirea tardivă, între mijlocul și sfîrșitul
carierei, a unei vocații de serviciu social, sau de
exploatarea conformistă a unei imagini
profesionale printr-un prestigiu orchestrat
mediatic.
Anii 1980 au adus o redesfășurare
„enunțiativă” a activității intelectuale, sub forma
revistelor de specialitate depolitizate, fără vocație
de acuzator public. Jean-Franțois Sirinelli ne
remintește că, încă din anii 1970, sistemul
mediatic s-a interpus între producția intelectuală
și public, asigurînd promovarea „noi filosofii”,
numită de unii, caustic, „pub-filosofie”. Tot el
distinge intelectualul-expert, care se servește de
mass media ca de un mijloc de exprimare
obișnuit, și intelectualul „people”, intrat în
angrenaje mediatice de joasă calitate, axate pe
punerea în scenă a intimității și pe colportarea de
revelații scandaloase, adesea false.
De la misiunea public-educativă încredințată
de democrațiile incipiente la conștiința unei
identități colective - conotată economic- de
rezervă de cadre antreprenoriale așezate între
decidenți și salariați, intelectualii, purtători ai
opiniei și adesea certați cu ea, formează un corp
social moale și fragil, a cărui legitimare trece
alternativ prin merite și prin capacitatea
civilizatoare. Statutul lor, nobil și precar, e
simptomul crizei de reprezentare a democrației
zilelor noastre, împărțită între aspirația la
universalitate și principiul diviziunii interne a
muncii între experți, între politic și economic. La
acestea putem adăuga atracția funcțiilor publice
(notabilitatea) și ispitele materiale (creația
artistică „populară”, bine remunerată dacă e
promovată mediatic).
Note:
(1)	Lucien Bely (sous la direction de), Dictionnaire
de l'Ancien Regime, [1996], Paris, PUF, col.
“Quadrige”, 2006, art. “Journaux et journalistes”,
p. 702 și urm.
(2)	Ivan Chupin, Nicolas Hube, Nicolas Kaciaf,
Histoire politique et economique des medias en France,
Paris, La Decouverte, col. “Reperes”, 2009, p. 14.
(3)	Ibid., p. 21.
(4)	Ibid., p. 31.
(5)	În 2 august 1914, un decret al guvernului
francez suspenda libertatea de exprimare, după care
Ministerul apărării a creat un birou de presă însărcinat
cu cenzurarea informațiilor militare și difuzării de știri
neverificabile, unele false. Consecința: apariția în
tranșee a unei prese alternative, cenzurată însă și ea de
autoritățile militare. În 1915 apare și celebrul Canard
enchaîne, tot pe front, cu obiectivul, contestatar și
totodată patriotic, de a denunța „intoxicația creierelor”
(ibid., p. 40-41).	’	’
(6)	Marcel Gauchet, „Contre-pouvoir, meta-pouvoir,
anti-pouvoir”, în Le Debat, 138, janvier-fevrier 2006, p.
17-29.
(7)	Ibid., p. 21.
(8)	Ibid., 28.
(9)	Christian Delporte, „De la propagande a la
communication. Le cas franțais”, în Le Debat, 138, op.
cit., p. 36.
(10)	Ibid., p. 43.
(11)	Elisabeth Levy, „Le rapt du reel”, în Le Debat,
138, op. cit., p. 83.
(12)	Jacques Julliard, La reine du monde. Essai sur
la democratie d'opinion, Paris, Flammarion, col.
„Champs actuel”, 2009, p. 40.
(13)	Ibid., p. 85.
(14)	Ibid., p. 100.
(15)	„Intellectuels et medias”, în Le Debat, 139,
mars-avril 2006, p. 58-65.
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
11
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
imprimatur
Profeția surâzătoare
| Ovidiu Pecican
nul 2011 nu ajunsese încă la zenit când
Marcel Mureșeanu a scos la iveală din
JL X.tolbele lui discrete, dar mereu pline, două
noi frumoase plachete de versuri. Prima se
numește Oracol (Cluj-Napoca, Casa Cărții de
Știință, 2011, 64 p.), în timp ce a doua poartă
numele de Cele patru triburi ale sfârșitului (Cluj-
Napoca, Ed. Palimpsest, 2011, 118 p.). La o vârstă
care, pentru unii, înseamnă parcimonioase
recapitulări, poetul își continuă prolific cultivarea
filonului poetic, rezonând expert în mai multe
registre. „Concentrarea și stilizarea discursului”,
„cultivarea insistentă a paradoxului ironic, a
limbajului sentențios și a unui parabolism intens
polisemantizat” - trăsături stilistice despre care
vorbește Petru Poantă - dau textelor un aer de
clasicitate lepădată masiv de ornamente,
conferindu-i, în același timp, aerul discret
enigmatic al unei didactici superioare. Toate
acestea merg de minune cu titlul volumului
Oracol, trimițând la o literatură sapiențială care
miza, încă din antichitate, în mod masiv, pe
spunere metaforică, în oglindire părelnică, a
adevărurilor profunde, astfel încât sub suprafața
clară să se deschidă drumuri prin tunele bine
mascate, către altceva și altfel.
Formula îi vine ca o mănușă lui Marcel
Mureșeanu, intelectual afiliat în mod empatic
esoterismelor moldave de sorginte
vasilelovinesciană, pe vremea când funcționa prin
Bucovina, și rămas mereu în deschiderea ce duce
către ele, fidel jurământului interior de a nu își
lăsa în anchiloză genuina atracție către mister.
Poemul 21 - în loc de titluri găsim doar numere,
parcă pentru a sublinia coerența întregului în
succesiunea lui care nu presupune continuități de
factură epică - dezvăluie ceva din arta poetică
dindărătul acestor poeme socotite un fel de
profeții lirice: „Alte mituri vin peste noi,/ mereu
alte mituri! Ca lavele unui/ cosmic vulcan. E prea
mult!/ Vreau un pat alb, vreau o frunză cu/ care
să mă șterg la ochi, vreau apa/ rece și săltăreață a
luminii de/ dimineață!/Să înceapă zilele
Turnirului celor/ abia ieșiți din așternut!/
Trâmbițele să cânte singure! Alți stăpâni cere
disperata materie!” (p. 28) Oboseala cauzată de
avalanșa sacrului solicită o întoarcere la natură și
la puritatea începuturilor menite să înnoiască
reazemurile lumii. Este tocmai ceea ce menește
lumii poetul, teatralizat aici cu finețe ca purtător
al măștii celui ce, prin intermediul versului și al
viziunii, preschimbă lumea și anunță viitorul.
Este, de altfel, forța bardului asumat și în chip de
mag, de vrăjitor din Hameln, precum în poemul
32: „Omul acela avea o putere a sa,/ făcea
păsările să cânte noaptea/ pe unde trecea,/ dar
ele nu știau ce fac,/ erau păsări somnambule./
Copiii se trezeau și ascultau/ cântecul/ și ziceau
c-a venit Dumnezeu” (p. 40). Mișcând dezinvolt
în orizontul misterului și al revelației mediate
poetic - ecouri bine asimilate din Holderlin,
Goethe, Blaga și alții ca ei, exprimate cu deplină
siguranță în nume propriu -, Marcel Mureșeanu
privește și în direcția Odei în metru antic a lui
Eminescu, dând o altă lectură autoportretului de
poet, la intersecția cu imageria draculologică
sublimată în direcția sublimului: „Mantia ce mă
înfășoară/ nu are nimic în lăuntrul ei./ Trupul
mi-i putred,/ doar capul se ivește deasupra,/
așezat într-o țeapă de aer” (28; p. 36). Capul care
plutește - aidoma celui al Botezătorului, oferit
Salomeei pe tavă - este metafora zborului liric, a
evanescenței și, desigur, a legăturii de neinterogat
dintre bard și văzduh, într-o reprezentare
generatoare de vibrații estetice.
Întrucâtva paradoxal pentru maniera de mare
echilibru - i-am spus deja „clasicitate” - pe care
pariază Marcel Mureșeanu este faptul că
decantarea textului nu conduce la subțierea
materiei lirice. Și mai bine se vede acest lucru în
Cele patru triburi ale sfârșitului (să fie un soi de
parafrazare a celor patru cavaleri ai apocalipsului,
fie el și personal?), unde cel ce scrie pare un
pictor flamand al cuvintelor. Aici au poposit
personaje de frescă amplă, iar decorurile în care
ele se mișcă, scenografia poemelor, are
încărcătura de detalii din grafica lui Durer sau
Bruegel. „Șterg de praf globul de carton/ primit
de la doamna Amelinda Roosvelt,/ crescătoarea
de câini,/ la ultima mea călătorie în Alaska...”
spune începutul poemului În trăsurică (p. 22). În
alte locuri, domnul Kyropol și doamna
Mantaverde, sergentul Boștina, Tuța și Ion,
Geometrul din Cer, Dona Promiscua sau Liliacul
Lucinda vin în scenă pentru a crea un tablou de
familie compozit, ce lasă o impresie de John
Steinbeck (cel din Canneiy Row și Tortilla Flat),
de Emil Brumaru și, de ce nu, de Edgar Lee
Masters; totul fără a anula însă amprentarea
caracteristică lui Marcel Mureșeanu. Ion Cocora
are dreptate să amintească „. o stare limită,
[care] sparge tiparele și caligrafia versurilor, face
loc în spațiul lor, uneori în tonuri elegiace, discret
ludice, alteori cu un cinism acutizat de disperări
nedisimulate, dar nu și exacerbate, unui fior
particular, nedefinit, tensiunii și misterului”. Fără
ostentație, într-o discursivitate lirică firească, dar
și ceremonială, înscrisă într-o succesiune de
carnații și referențialități savuroase, cu destulă
pastă cromatică, poezia volumului recuperează -
în raport cu cea din Oracole - ceea ce epicul
poate oferi ca material de construcție zidarului de
metafore și pretexte parabolice puse în vers.
Există ceva ademenitor în târcoalele fizice și
metafizice, naturale și intelectuale pe care le
Hao Chen (China)
convoacă Marcel Mureșeanu cu fiecare volum al
său. Se spune aici o poveste niciodată descifrată
până la capăt, se rânduiește un șir de jaloane și
semne care cheamă și îmbie, intrigă și adie. Că e
vorba de viață sau moarte, de luciditate ori visare,
farmecul persistă, aidoma unui parfum de
calitate, care refuză să părăsească olfacția la
prima somare.
Poezia aceasta, susurând prin poeni, peste
tăpșane, în munte și sub neoanele unor
laboratoare sofisticate, fără a cădea în trivială
amestecătură de registre, este rezultatul unor
decantări răbdătoare, materializate când în
versuri, când în aforisme, ba și în succinte proze
cu skepsis. Certificatul ei de autenticitate survine
din simpla convorbire cu autorul, în frazarea lui
cotidiană regăsindu-se și un anume ceremonial al
mirării în fața uluitoarelor ascunzișuri ale clipei,
și bucuria ieșirii din trivialul comunicării
utilitariste, și darul de a-l binecuvânta pe
„împreună”. Marcel Mureșeanu știe ca nimeni
altul să evite sublinierile apăsate, iar crezul lui
ferm nu devine impozit pentru celălalt, rămânând
mereu posibilitatea de a trage de colțul țesăturii
pentru o dezvăluire mai amplă sau de a lăsa
neobservată această posibilitate. Plutește prin
lirica despre care vorbesc un aer diafan, o
bunăcuviință a ocolirii somației tragice, iar
sensurile vin ca sub forma unei perdele discrete
și fine de aur care se prefiră selectiv din înalt.
Există creații al căror evantai se derulează în
timp, cu perseverență, etalându-și splendorile
treptat, pentru a se împlini ca întreg, nu prin
trufașe selecții. Cred că acesta este cazul și cu
scrisul lui Marcel Mureșeanu, de ritmurile și
livrările căruia suntem încă prea aproape și nu
avem suficientă distanță pentru a o respira în
toate lucirile ei sofisticate, deși de mare
simplitate. Nu este însă nicio grabă, căci patina
pe care timpul o va adăuga monturii nu va face
decât să mărească valoarea zborurilor ei prin
sensibilitatea receptorilor.
■
12
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Mircea lorgulescu
| Laszlo Alexandru
Nu-mi iese din amintire activitatea lui
Mircea lorgulescu la România literară, în
anii ‘70-‘80 ai secolului trecut. Revista era
structurată în jurul compartimentului de critici,
care la rîndul lor erau divers profilați. Avanscena
era ocupată de cronica literară a lui Nicolae
Manolescu, mereu prezentă în pagina 9, urmată
de rubrica fixă a lui Eugen Simion, de cele mai
multe ori în pagina 11. Manolescu era “ministrul
de interne”, de o uimitoare performanță analitică
a discursului, dublată de subtilele mize strategice
ale evaluărilor. Simion îl talona perseverent, cu o
abordare mai senină și ponderată, care includea,
în factură sintetică, bogate referințe literare și
reflecții la fenomenul cultural european. Valeriu
Cristea apărea adeseori în preajma lor, cu
meditații și consemnări poate ceva mai terne
stilistic, dar mereu excelent
documentate.
Între aceștia, Mircea lorgulescu era argintul
viu, care își depășea colegii în percutanța analitică
pe centimetru pătrat. Intervențiile sale - foarte
frecvente, dar nu permanente - denotau strategia
omului care stă la pîndă spre a înhăța momentul
potrivit. Iar atunci izbea sarcastic, strălucea debor-
dant, demonta în cuvinte bine cumpănite o
ipoteză adversă, o judecată neconvingătoare, o
argumentație incorectă. Manolescu stabilea
etalonul valoric, dar lorgulescu aducea sclipirea
rece a bisturiului minții. Tocmai acest polimor-
fism al spectacolului intelectual a asigurat pres-
tigiul României literare, în acele vremuri alt-
minteri suferind de penuria inteligențelor.
“Rămînerea” definitivă a lui Mircea lorgulescu
în Occident, în toamna lui 1989, am înregistrat-o
cumva într-o periferie a conștiinței mele. Alte
evenimente ocupau de-acum avanscena: congresul
final al Partidului Comunist, de la care toată
lumea aștepta miracolul debarcării pașnice a lui
Ceaușescu, tensiunea socială explozivă, adierea
paranoică a măsurilor de forță etc. (Eram deja
profesor în vîrful unui munte, într-un sătuc pe
unde treceau mașini de două-trei ori pe zi. Mă
întorceam de la școală, într-o amiază călduroasă
de octombrie 1989, cînd am remarcat uimit că
geamurile afumate ale crîșmei din sat și acelea ale
magazinului de confecții stăteau căscate la trecă-
tori. Fuseseră demontate perdeluțele îngălbenite
de timp și storurile maronii, prăfuite. L-am între-
bat pe milițianul comunei și alți trecători ce se
întîmplă. Mi s-a răspuns, cu toată seriozitatea, că
de la București s-a primit ordinul să fie date jos
toate perdelele de la ferestre, din toate instituțiile
patriei, pe perioada Congresului al XlV-lea, pentru
a se preîntîmpina conspirațiile politice și uneltirea
reacționară! Riguros autentic.)
Ce decepție va fi fost, pentru Mircea
lorgulescu, revoluția din decembrie ‘89! Abia se
fixase omu’ la Paris, de două-trei luni, iar acum se
prăbușea castelul de nisip care l-a obligat să-și ia
lumea-n cap. Ce să mai facă el? Să vină înapoi?
Să nu? I-am citit amuzat primele interviuri în
presă, cînd ne transmitea din depărtare sfaturile
lui condescendente, cum să facem, cum să pro-
cedăm pe meleagurile mioritice. M-a dezamăgit pe
urmă adeziunea lui la gruparea dilematicilor frip-
turiști, mereu disponibili în anii nouăzeci la pos-
turile guvernamentale ale momentului, fie la
dreapta, fie la stînga. Dar el nu intenționa să
revină în țărișoară. Dacă nu interesul de carieră,
atunci ce anume îl împingea spre grupul celor cu
luntrea în multe cururi?
Era perioada corespondenței mele intense cu
Paul Goma. Am rămas perplex cînd am aflat de
la fostul disident (o vreme redactor la România
literară) că Mircea lorgulescu fusese “omul de ser-
viciu” al publicației. În anii frenetici ai cultului
personalității, nu mai apărea nici o gazetă fără
prima pagină înțesată cu omagii la adresa
Cîrmaciului. Erau de obicei texte fade, nesemnate,
sau asumate global cu numele revistei. Lumea se
codea să le scrie, chiar și astfel. Însă lorgulescu,
el, se înghesuia la editoriale, pe care le așternea
rapid și dezangajat, pe colțul mesei, ca un tricotaj
banal. Se plăteau binișor, el era șofer pătimaș,
avea nevoie de bani pentru benzină. Eventual, în
același număr, Mircea lorgulescu dădea un edito-
rial lingușitor, nesemnat, și o cronică răutăcioasă,
în doi peri, împotriva realizărilor socialismului.
Iată o persoană complexă.
Au mai trecut cîțiva ani. A venit epoca accesu-
lui la dosarele Securității. Bujor Nedelcovici a con-
statat cu oroare că bunul său prieten, criticul lite-
rar I.M. de la România literară l-a turnat de-a lun-
Feszt Laszlo (Romania)
Ven Zoltan (Ungaria)
gul anilor la oculta instituție comunistă. Că a
încercat să-l influențeze “pozitiv”, în urma indi-
cațiilor primite. Că s-a străduit să-i tempereze ges-
turile de revoltă, să-i deturneze intențiile de pu-
blicistică rebelă în străinătate. La confruntarea
dintre cei doi, Mircea Iorgulescu a negat cu
încrîncenare faptele dezvăluite de documente. Iar
cînd prozatorul și-a făcut publică indignarea, în
cartea Un tigru de hîrtie, sofistul dîmbovițean de
pe Sena a contraatacat sordid. Și-a persiflat victi-
ma revoltată, arătîndu-le cititorilor că ar fi vorba
de-un personaj bombastic, aiurit, fanfaron,
neatent la detalii, în fine, un tip excesiv.
Din păcate pentru I.M., alte persoane și-au
consultat dosarele de la CNSAS (fiica poetului
Eugen Jebeleanu, fiul prozatorului D. Țepeneag,
poetul Dorin Tudoran) și au găsit urmele
ghearelor sale în evoluția lor biografică. Iar unii
dintre ei au solicitat în instanță stabilirea faptului
că M. Iorgulescu a fost complicele poliției
politice. În februarie 2011, Curtea de Apel
București a decis oficial că Mircea Iorgulescu a
colaborat cu Securitatea, sub numele conspirative
“Dorin” și “Mirel”. Chestionat de ziariști ce-are de
spus, criticul literar s-a prevalat de faptul că este
grav bolnav. Acum, cînd aflăm că tocmai s-a stins
din viață la Paris, acest ultim aspect s-a dovedit,
din păcate, adevărat - deși nu avea legătură cu
întrebarea ce-i fusese adresată.
O privire retrospectivă pe subiectul în discuție
mă umple de jale. Mircea Iorgulescu a fost un om
de-o ascuțită agerime a minții, de-o vie curiozitate
îndreptată asupra detaliilor existenței, de-un
incontestabil talent al expresiei literare. Avea forța
percutantă a unui arc încordat: silit de dictatură
să se mențină în limitele ideologice ale momentu-
lui, și-a canalizat frustrările spre o memorabilă
publicistică acidulată. Scăpat în lumea largă a
libertății și a democrației, M. Iorgulescu a rămas
însă văduvit de constrîngerile ce i-au modelat
traiul. I-a răzbătut - ca uleiul la suprafața apei -
carența principiilor etice de transparență și onesti-
tate. Duplicitatea de caracter l-a ajuns din urmă,
pe cărările vieții, și l-a tîrît în discreditul colectiv.
Imaginea sa publică va trebui să se confrunte, mai
mult ca sigur, în următorii ani de postumitate, cu
aceste pietre de moară.
Mircea Iorgulescu, pentru mine, e un exemplu
clasic de inteligență orgolioasă, excesiv încreză-
toare în spectacolul propriilor performanțe și lip-
sită de frîna umilinței morale. I-a fost străină vir-
tutea pioasă a identificării cu semenii săi
(“immedesimazione”), pentru a nu le fabrica
răutăți meschine, sub propulsia vanității ipocrite.
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
proza
Insomnia
| Dorin David
Mircea s-a trezit în puterea nopții și nu a mai
putut adormi. De ce i-a fost frică, n-a scăpat
nici în noaptea asta. Dar acum, față de alte
dăți, își simțea capul greu, ca într-o mahmureală. Se
foia în pat fără să-și găsească locul, iar când Sorana
mișcă lângă el, își dădu seama. O s-o trezesc, își
spuse, și se ridică încet, pe nesimțite, ca o pisică ce
pândește un porumbel, viitoare hrană. Însă lui nu-i
venea să mănânce. După câteva ore chinuite de stat
pe canapea, luă o carte și încercă să citească. Dar,
după câteva rânduri, ochii îl pișcau atât de tare încât
nu mai putea nici să-i țină deschiși. La baie îi udă din
belșug cu apă rece și parcă se simți mai bine. Dar nu
știa ce să mai facă. Senzația de somn neîmplinit, de
odihnă întreruptă brusc, era asemenea unei dureri în
toți mușchii ca o febră gripală. Ivirea zorilor îi aduse
o provizorie stare de liniște. Până seara următoare,
când nu mai putu adormi deloc. De data aceasta nu-i
mai putu ascunde problema Soranei, care se trezi pe
la miezul nopții, nedumerită, dacă nu chiar puțin
speriată că nu-l găsi în pat, lângă ea. Ce s-a
întâmplat, îl întrebă? Nu pot dormi, îi răspunse,
punându-și capul în poala ei. Tânăra îl strânse cu
brațele, protectiv. Îi mângâia părul, sperând că-i va
aduce alinare. Vedea însă pe chipul său muncit
neputința. Mâine o să mergem la medic, îi spuse, o
să găsim noi un leac. Îl sărută și buzele ei îi răcoriră
tâmplele. Dimineața i-a găsit așa, strânși unul
într-altul, ca pe niște camarazi de arme în tranșee, în
iernile geroase de pe un absurd front.
În timp ce Mircea făcea un duș, Sorana vorbea
cu mama ei, un reputat neurochirururg din capitală.
Pe cineva la Brașov nu ne poți recomanda, o întreba?
Crezi că trebuie să venim la București pentru o
insomnie? Bine, cum spui tu. Mulțumesc, te pup. Pa.
La 10.30 erau deja în gară. La 11 trenul ieșea din
Brașov, îndreptându-se încet spre munți. Crucea din
Bucegi se vedea în depărtare, în vârf, semeață, printre
norii pufoși ai dimineții de început de vară. Mi-e dor
de munte, i-a spus Sorana. Deși suntem lângă ei, nici
nu mai țin minte de când nu i-am mai bătut cu
pasul... Cred că din vara lui 2006, spuse Mircea.
Când te-am văzut îmbăindu-te goală în lacul acela. Și
azi mă întreb cum ai putut să faci așa ceva... Nu am
crezut că mă vede cineva, încercă ea să se justifice,
înroșindu-se și azi la fel ca atunci. Nu, zâmbi el, mă
refer la apa aceea care era rece ca naiba. Ea râse, și-l
sărută. Controlorul capsă biletele, iar el îi promise că
o să se oprească în Bușteni, la întoarcere. Sau,
completă ea, poate am putea să ne oprim mai întâi
la Breaza. Nu am mai fost de la Rev. Sigur aerul
curat o să-ți facă bine, și o să-ți treacă mai repede
episodul acesta insomniac. Altfel, o să ajungi un al
doilea Cioran. Și, râse el, lumea nu ar mai putea face
față încă unuia!
Glumeau încă, pe când trenul intra în Gara de
Nord, ca și cum ar fi mers într-o excursie. Nici
mama Soranei nu a putut citi pe chipurile lor
îngrijorarea, deși o ghicea. De aceea încerca să-i
liniștească. O să vă duc la cel mai bun specialist.
Dacă va fi nevoie, facem toate analizele necesare. Și
RMN, dacă trebuie, deși nu cred să fie cazul.
Probabil este doar un episod, va trece cu un
tratament țintit.
Într-adevăr, Mircea a fost văzut de cei mai buni.
A făcut și RMN, pentru a se înlătura orice temeri că
ar putea fi vorba de o tumoră sau cine știe ce; a
relevat doar o activitate cerebrală mult mai intensă în
lobul drept față de celălalt, dar atât. Tratamentul
prescris și-a făcut încă din prima zi datoria, astfel că
Mircea a dormit tot drumul până la Breaza. De data
asta în mașina tatălui Soranei, care i-a dus cu plăcere
până acolo. Deși la început mamei Soranei nu i-a
convenit că Mircea este de origine “obișnuită”, el l-a
plăcut din prima, iar după puțin timp l-au integrat
amândoi familiei lor, într-atât încât uneori îi țin lui
apărarea, nu fetei lor. Întotdeauna ea protestează, hei,
eu sunt copilul vostru, nu el, dar numai în glumă.
De fapt este foarte fericită că totul a fost mai simplu
decât crezuse, și sperietura că mama, altfel iubitoare,
dar care putea fi atât de aspră uneori, o să-l respingă
și astfel va genera un conflict perpetuu a cărui
rezolvare n-o putea afla ea, se dovedise a fi doar o
măsură de protecție maternă, de scurtă durată.
Ajunși însă la Breaza, noaptea insomnia reveni în
toată puterea, atât că odihnit fiind de somnul
dinainte, Mircea nu se simțea deloc obosit, așa că
profită și citi din cartea lui preferată, Out of this
world, ediția cu autograful regretatului autor pentru
mama Soranei. O reciti până dimineața și, când
Sorana se trezi, îl găsi privind liniștit răsăritul de
soare. Fața îi era luminată, dar lui îi plăcea acea
senzație și-l energiza. Nu știu cum poți să te uiți
atâta la soare, îi șopti, întinzându-i cana cu cafeaua
aburindă, îmbietoare. Bună dimineața, o sărută el în
loc de răspuns. Ai dormit bine? Uite, ocoli el din
nou răspunsul, m-am gândit să mergem pe munte
chiar mâine. Ajunge astăzi statul ăsta prea relaxant...
Ce spui? Ne punem rucsacii în spate și urcăm până
pe Omul? Ai curaj? Nu e prea mult, ezită ea? Fără
antrenament... Ți-e frică, deci! Nu, nu mi-e frică,
dar... Bine, atunci tu o să rămâi la cabană, iar eu o să
fac traseul singur. Am nevoie de el. Bine, acceptă ea.
Nu era prima oară când ea îl însoțea doar până
la ultima cabană, așa cum făcuseră spre exemplu și
în M-ții Făgărașului, când el a luat-o prin Strunga
Dracului, iar ea l-a așteptat bronzându-se la soarele
de munte, bronz care nu iese la spălat ca acela de
mare. Era fericită că măcar acum o să iasă pe munte,
așa cum făceau în fiecare an, înainte.
Păi, atunci, să facem pregătirile, se animă ea. Să
mergem și la cumpărături, să pregătim puloverele și
șosetele de lână... Mircea o opri cu un sărut. Iar ea
se opri.
Deși nu dormise în acea noapte, Mircea era
optimist. Era sigur că aerul tare de munte și efortul
ascensiunii o să-i facă mai bine decât toate doctoriile
din lume. Așa că dis-de-dimineață coborau deja din
tren în gara Bușteni. Dacă alegeau să urce în Bucegi,
atunci urcușul prin Jepii mici îl preferau. “Scotea
untul din ei”, cum îi plăcea lui Mircea să spună. La
început râdea de ea. Tu, ca o bucureșteancă
adevărată, ai putea urca cu telecabina, îi spunea. Sau,
ai putea să o cumperi, îi mai spunea puțin răutăcios.
Iar ea se prefăcea supărată, și nu-l mai săruta decât
după ce el, sătul de mii de rugăminți și insistențe, o
pupa cu forța, abia atunci ea-i răspundea și nu-i mai
dădea drumul.
Și acum urcușul îl umplea de o forță invers
proporțională cu oboseala. Parcă fiecare pas pe care
îl făcea cu greu era o gură de energie pură. Cînd
seara se odihnea în fața cabanei, pregătindu-se
pentru “cucerirea” vârfului de a doua zi, simțea că
poate muta stâncile din loc doar dorind asta.
Sorana știa că o să urmeze o noapte de dragoste
cum numai la cote înalte se întâmplă, și înflorea pe
măsură ce trecea ziua și se apropia seara. Iar după
ce ea adormea în brațele lui, el privea cerul prin
mica fereastră, și se simțea mai aproape de stele nu
doar cu 2000 de metri. Dar de dormit, tot nu
dormea.
Te simți bine, îl întreabă ea a doua zi, văzându-i
ochii puțin încercuiți. Da, excelent, o convinse el.
Sunt pregătit. O sărută lung, îi spuse în glumă să îl
aștepte și să nu fugă cu alți turiști, își luă rucsacul
cel mic și porni spre Omul.
*
Când am văzut numărul Soranei care mă apela la
ora aceea, am știut că ceva nu e în regulă.
-	Servus, i-am răspuns îngrijorat. S-a întâmplat
ceva?
-	Bună. Poți să vii până aici?
Îi simțeam tremurul bărbiei, de parcă aș fi
văzut-o pe ecranul telefonului.
-	Sigur.
N-am ezitat nici o secundă și nici nu am mai
întrebat nimic. Știam că totul o să se lămurească
când o să ajung acasă la ei. De fapt, s-a lămurit doar
motivul pentru care m-a chemat. După ce ne-am
sărutat pe obraji, și m-a poftit să iau loc, printre
lacrimi mi-a povestit tot. Mi-a adus și un caiet, fără
copertă, pe care mi l-a dat.
-	O să înțelegi și mai bine citind, mi-a spus. Eu,
cel puțin, nu înțeleg...
Și a izbucnit în plâns. Am liniștit-o repede, și
m-am asigurat că e bine, înainte de a pleca. I-am spus
că o s-o ajut cu tot ce pot. Nu m-a lăsat până nu
i-am promis că o să fac totul, nu doar ce pot.
-	Banii să nu te îngrijoreze, mi-a spus. Toate
cheltuielile sunt acoperite.
Ajuns acasă, am deschis caietul. I-am recunoscut
scrisul lui Mircea, deși era mai neglijent, el care avea
un scris atât de îngrijit, pe care i l-am invidiat mereu
în școală. Denotă graba, mi-am spus și m-am pus pe
citit.
Nu era propriu-zis un jurnal, doar descria
anumite întâmplări și, mai ales, stări. Începea brusc
astfel: “Dacă aș fi călcat pe soarele însuși, și nu aș fi
simțit o asemenea lumină. Deși la început am crezut
că este un incendiu, mi-am dat seama că focul nu are
cum să iasă din stânci. și totuși, eram în mijlocul
vâlvătaiei, și cu toate astea nu simțeam decât o
răcoare plăcută. Lumina era atât de intensă încât nu
aș fi putut-o privi fără să mă orbească, dar am
făcut-o. Și nu m-a orbit deloc. Dimpotrivă. Mi-am
simțit capul fierbinte, fierbinte. În clipa aceea am
înțeles tot, și dintr-odată am simțit cum mintea mi se
limpezește, cum durerea de cap mă lasă și am fost
convins că nu o să mai am insomnii niciodată.”
Într-adevăr, restul notațiilor demonstrează aceasta:
nici o referire la insomnie nu mai urmează. Ci doar
despre starea de fericire pe care a simțit-o la început,
bucuria Soranei că e vindecat, deși ea a crezut că
medicamentele sunt responsabile, Mircea
nespunându-i nimic despre această experiență trăită.
Apoi, tot mai scurt și tot mai intens, însemnări
despre o neliniște neidentificabilă, despre o chemare
neștiută. La fel de brusc, notațiile se încheie cu
“Trebuie să plec”.
Ceea ce s-a și întâmplat. După cum îmi povestise
Sorana, într-o zi pur și simplu Mircea a plecat. Fără
să-i spună ceva, fără să-i lase vreun bilet de adio. L-a
simțit, într-adevăr, tot mai distant, pe zi ce trecea,
mai exact tot mai preocupat, dar niciodată nu-i
răspundea la întrebări. Doar o liniștea, cu un “O să
fie bine, o să vezi. O să înțelegi tot...”. Numai în tine
am încredere, mi-a spus ea. Nu aș putea să mai dau
ochii cu părinții mei, așa că te rog ajută-mă! În
numele prieteniei noastre, te implor...
Astfel a început misiunea mea de căutare a lui
Mircea. Nici nu a fost greu să pornesc, de fapt el
neîncercând să-și acopere urmele. E drept că nu am
înțeles nici o clipă de ce a făcut un asemenea lucru,
dar nici nu am încercat să-i găsesc vreo justificare sau
să emit vreo judecată. Am luat realitatea pur și
simplu, ca pe un fapt dat, iar “jobul” meu foarte în
serios. Ca să scurtez lunga poveste, după ce am găsit
însemnat traseul până la Paris, am ajuns în capitala
Franței, de data aceasta insensibil la frumusețile ei
turistice care mă îmbiau să le mai vizitez. Cei de la
pensiunea unde a stat doar câteva nopți au dat din
14
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
umeri, dar am reușit să mă cazez în aceeași cameră.
Speram să găsesc ceva, dar coșul de hârtii era golit,
pe jos aspirat, patul schimbat etc. Noroc cu camerista
care, intrigată de lumina care ardea noapte de
noapte, a ciocănit ușor la ușă pentru a-l întreba dacă
are nevoie de ceva, și dacă totul e în ordine. Bien, a
răspuns el. Aș avea nevoie doar de un prosop, i-a
spus. Avionul pleacă mâine în zori și nu mai are
timp să-și cumpere unul. O să i-l plătească, nu-l vrea
gratis, firește. Pentru că avea un zâmbet irezistibil,
îmi mărturisește frumoasa cameristă, i-am dat unul
în schimbul informației unde pleacă. S-a oprit un
moment, suficient cât să-i strecor 10 euro în
buzunarul halatului. “În America”, așa mi-a spus.
Eram într-un impas. America este ceva atât de
vast, încât nici prin cap nu-mi trecea să merg așa
aiurea. Dar, pentru că sunt din fire încăpățânat, și
pentru că Sorana mi-a dat destui bani și la telefon
mi-a dat și mai multe asigurări că o să mai primesc,
de va fi nevoie, am continuat cercetările. La aeroport,
nu mică mi-a fost uimirea să văd ce repede poți afla
traseul cuiva, dacă ai bani destui. Așa că, iată-mă
îmbarcat, cu destinația Philadelphia. N-am mai fost
niciodată în Philly, deși am văzut Las Vegas-ul. Cel
mai mult mi-a plăcut Grand Canyon, nu cazinourile
care parcă sunt din Disneyland, dar fără personaje
Disney. Totuși, ca să fiu sincer, fântânile Bellagio
m-au impresionat plăcut.
Nu are rost să intru în detalii, cum am dat de
adresa de pe Ainslie Street. Căsuța în care a locuit
puțin timp era acum for rent. M-am prefăcut
interesat și am putut s-o studiez în voie. M-am uitat
pe sub paturi, făcându-mă că studiez podelele, pe
dulapuri, “după praf” o fi crezut agentul imobiliar. În
fine, fiindcă americanii sunt în general prietenoși, iar
dacă trebuie să-ți vândă ceva, sunt chiar și mai
politicoși, am putut în voie să cercetez. Când am
zărit un colț de hîrtie inima mi-a bătut cu putere.
Am cerut un răgaz de o vizită la baie. Într-adevăr, era
însemnată următoarea destinație. Aveam un noroc
chior. Dar destinația m-a dezarmat.
Am mulțumit prezentatorului și am plecat. Am
sunat-o imediat pe Sorana, nemaiținând cont de fusul
orar. Abia când mi-a răspuns somnoroasă am realizat
ce oră este. Nu știu ce să spun, i-am mărturisit. Parcă
nu m-aș aventura în Peru. Până acum a fost simplu
să-i dau de urmă, dar dacă a luat-o prin cine știe ce
junglă, ce mă fac, am întrebat-o?
Până la urmă a fost și ea de acord că am prea
puține șanse, dar m-a rugat să nu abandonez chiar
acum, când “simțea ea” că mă apropii. Să încerc, să
merg și până în Peru, să fac tot posibilul și chiar mai
mult, așa cum am promis. Am acceptat, cum aș fi
putut să-i refuz speranța prietenei mele dragi, în plus
logodnica celui mai bun prieten al meu? Acesta mi-a
fost aproape ca un frate și sincer chiar aș fi vrut să
aflu unde e și ce s-a întâmplat. Dar, îmi pare rău să
recunosc că nu am reușit. Așa cum am bănuit, în
Peru mi-a fost imposibil să-i mai dau de urmă. Am
stat aproape o lună încercând toate posibilitățile,
umblând pe toate pistele logice sau chiar ilogice,
dar în zadar.
Am luat cu inima împietrită avionul spre casă.
Eram deja de prea mult timp plecat, alergând după,
mi se părea acum, o himeră. Am dormit aproape tot
drumul, epuizat, cu gândul la insomnia lui Mircea.
Nici nu-mi pot imagina prin ce trecuse, ce groaznică
trebuie să fi fost aceasta. Am încercat să-l visez prin
jungla peruană, în viață și fericit, sau măcar liniștit,
dar visul mi se refuza. Am ajuns târziu, cu un taxi,
în mansarda mea din strada Verii. Mâine, mi-am
spus, o să merg la Sorana. La prima oră.
Dar pentru că nu toate sunt așa cum ai vrea,
dimineața am avut de rezolvat ceva ce mă aștepta în
poștă de cîtva timp. Nimic important, mărunțișuri
administrative, de neocolit. Am reușit să ajung totuși
pe la prânz la casa Soranei. Era încuiat. Am renunțat
și am încercat să o sun pe Sorana pe mobil, dar
“abonatul nu poate fi contactat” a fost singurul
mesaj pe care l-am primit.
În următoarea zi am sunat din nou, de data
aceasta robotul cu voce prietenos-feminină mi-a spus
că “numărul este nealocat”. Atunci am mai trecut o
dată pe la locuința ei și am lăsat un bilet în poștă.
După care mi-am văzut de ale mele.
În zilele și săptămânile care au urmat, uneori
când îmi aduceam aminte, o mai apelam, dar fără
succes. Nu știam ce să cred, aveam însă o bănuială
că ar fi posibil ca Sorana să se fi dus de capul ei
după Mircea în Peru. Îmi alungam însă gândul, ar fi
fost destul de silly să facă asta.
Pe neașteptate, am primit un mesaj de la ea. Mă
chema. Am plecat fără să mai stau pe gânduri și am
ajuns imediat la casa ei. Ușa era întredeschisă, intru.
Încă din prag o zăresc pe Sorana așezată, dar nu pot
vedea cine e în fața ei. Nici nu-mi mai las haina, ci
pătrund vârtej, cu inima bătându-mi accelerat. Nu-mi
pot reține un țipăt de uimire, de surpriză și, totodată,
trebuie să recunosc, de nervozitate. După atâta
alergătură prin lume, îl văd pe Mircea privind-o în
ochi pe Sorana, blând și drăgăstos, ca și când nu s-ar
fi întâmplat nimic. Iar figura Soranei exprima o
iubire și mai profundă decât până acum. Mircea mă
privește acum pe mine fix. Fața i se luminează de un
zâmbet complet. Mircea continuă să mă privescă, în
timp ce Sorana își întoarce și ea capul înspre mine,
oarecum întrebător. În acel moment m-am simțit de
parcă aș fi fost în mijlocul unor interminabile flăcări
reci, într-atât de strălucitor mi-a apărut Mircea, ce
părea focul însuși. M-am privit și am realizat că eram
și eu una cu el. Îmi simțeam capul fierbinte, de o
dulce fierbințeală. O stare de pace inexprimabilă a
pus atunci stăpânire pe mine. M-am simțit deodată
împlinit. Le-am zâmbit, și am știut exact ce urmează
să facă.
■
emoticon
Crizantemeri
Șerban Foarță
Nu știu dacă se va fi remarcat că Ziua
Morților, 1 noiembrie, e cauza unor
anuale crize (horticole) de crizanteme.
Vorba unui poet solemn, A. E. Baconsky:
„Convoaie lungi de oameni cu flori de
crizanteme/ Pe străzi se văd de-aseară trecând
spre cimitir./ De ce să-mi ascund fața, zadarnic
m-aș mai teme -/ Să cuget la aceste convoaie fără
șir...” Poetul, el, poate să nu se teamă, să nu-și
ascunda fața: nu face, totuși, parte din convoi...
Convoiul, însă, pare a se teme de însăși criza
crizantemelor pe care Ziua Morților o poate
cauza.
Aceasta, criza,-n temerile sale, baremi (de nu
și-n florăriile din urbe), este, în preajma lui zintâi
Brumar, una cât se poate de reală. Crizantemele
fiind, cu precădere, flori ale morților (și ale
morții), nu putem fi exempți de crizantemeri.
Chiar fără conotația-i funerară, crizantema
poate fi motiv de teamă, - Edmond Jabes, de
pildă, pe când era alumn, iar nu poet, se ruga, pe
drumu-i către școală, să scrie corect cuvântul
chrysantheme!
Cred și eu, de vreme ce termenul acesta cam
baroc (și, eo ipso, complicat), e, în hexagoneză,
transcris etimologic, adică a la grecque. Or, în
elină, crizantema e o „floare de aur”, - cf.
khrysos „aur” și, respectiv, anthemon „floare”.
În paranteză fie spus: o etimologie fantezistă
(asezonată cu un mic „deceu”, - cu un Warum,
adică), voi fi aflat-o în copilărie (nu mai știu,
astăzi, de la cine), anume că o tînără, Chrysante,
primind, din partea supirantului, o floare,
dimpreună cu cuvintele „Je t’aime”, - din acest
galant „Chrysante, je t’aime” va fi luat naștere,
prin ceea ce lingviștii numesc contragere, [la]
chrysantheme!
Să revin, însă, la prochimen, - cu precizarea
că, la limită, o criză a florilor nu e o catastrofă.
Aceasta, catastrofa, devine iminentă când floarea,
crizantema în speță, e de aur! Or, legătură dintre
aur, khrysos, și criză, krisis, e o evidență. Una,
desigur, nu de ordin etimologic, cum s-ar crede
(khrysos și krisis aducînd unul cu altul prin,
numai, falsă etimologie, adică prin paronomază),
ci de ordin strictamente economic.
Fără să fiu expert în crize (și nici, baremi, ca
Arghezi, bunăoară, cel din Poate că este ceasul...,
„păstor de crizanteme”!), pot avansa, cu toate
astea, o ipoteză, - și anume:
Criza crizantemelor, pe piață, în florării sau
pe tejghele, în preajma datei de 1 noiembrie, e
una de supraconsum. Acesta induce o impresie
falsă, printre horticultori, de subproducție. În
consecință, ei măresc producția (de crizanteme)
până la supraproducție. După 1 noiembrie, însă,
cererea de crizanteme scade.
Până să-și dea, de asta, seama horticultorii
propriu-ziși, - sunt florăresele acelea ce trag
ponoasele nechibzuitului surplus. Ele, ca și
chioșcarii de ziare, au retururi; și, din păcate, nu
numai atât. Căci, dacă ziarele nu se prea ofilesc
(unele fiind gata ofilite), crizantemele nu doar că
se fanează, ci și îngheață pe tejghele, în tot mai
recele Brumar.
Nici mușteriii, pe de altă parte, pe care
„florile de aur” (cu propria lor aură cu tot) din
ziua de 1 noiembrie le-au făcut, zic ei, o „gaură-n
buget”, nu prea mai sunt dispuși să scoată, din
buzunar, alți gologani (cu, - nu-i așa? -
acoperire-n aur), cu-atât mai mult cu cât aceste
„flori de aur” sunt scumpe, chiar împărătești: „O
crizantemă în mișcare/ E-mpărăteasa strălucită...”,
- cum ne asigură, într-un rondel, Al. Macedonski.
Oricum, cu mult mai scumpe și mai
împărătești (O-mpărătea-să-n nemișcare/ E
crizantema strălucită!) decât rudele sărace ale lor,
adică tufănicile cu care le înghesuie-n același stih
(sau coș), mai sus-citata „rimă” a lui Al.
Macedonski, alias A. E. Baconsky, și anume: „O,
dalii, tufănici și crizanteme...”
Față de crizanteme, însă, anemicele tufănici,
fără a fi doar tufă, nici floare nu prea sunt! De
cerut, nu le prea cere nimeni, - chiar și atunci
când scumpei crizanteme i-ar putea ține locul
tufănica...
Numai că există și un snobism horticol, - care
o irită pe Zaraza, făcând-o să-i repete, seara, la
ora când se numără biștarii, vecinei de tejghea,
Fănica, aceste memorabile cuvinte:
- Tu, Fănică, dar-ar criza-n temele înalte, în
crizantemele învoalte, să mai vând și eu o
tufănică!
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
dialog
„Așteptarea venirii unei zile
astrale este o iluzie în plus”(II)
| de vorbă cu scriitorul °i jurnalistul Dan Culcer
Dan Culcer: -Iată una din soluțiile posibile,
propusă de Ioan Roșca pe Platforma Internet,
Piața Universității Distribuite.
(http://www.piatauniversitatii.com/paer/aer1/)
Formularea întrebărilor majore, a problemelor
pe care se poate concentra curentul «Acțiunea
pentru eliberarea României» a început acum câți-
va ani. Acest curent se află în relații cu alte
asemenea. Coagularea e pe cale să se realizeze și
va fi cu atât mai rapidă cu cât situația României
va fi descrisă în termeni reali, fără corective și fil-
tre politice bazate pe minciuni.
O parte, vizibilă și superficială, a intelectua-
lității române pare oarbă și paralizată. Nombrilis-
mul ei a fost și este notoriu. Demofilia tradițion-
ală, care ne caracterizase intelectualitatea vreme
de cîteva secole, pare epuizată în rândurile acestor
grupuri sociale elitare.
Dar, din fericire, nu toată intelectualitatea se
comportă astfel. Ca să nu mai vorbim de majori-
tatea tăcută, pe care nimeni nu o mai îndeamnă
să se exprime. Deși situația este tot atât de ten-
sionată ca înainte de decembrie 1989.
Pentru atacarea colectivă a acestui proces de
formulare este necesară o infrastructură de comu-
nicație și coordonare.
„Dorim soluții? — scrie Ioan Roșca — «Să
punem întâi la punct ochii care să scruteze reali-
tatea, creierul care să gândească, nervii care să
comunice influxurile. Să asigurăm întâi circulația
informației între celulele civice — până acum izo-
late. Vom vedea apoi de ce judecăți și de ce inter-
venții va fi capabil acest sistem multipolar.”
Ioan Roșca a pornit acest proiect după „studi-
ul atent al unor mișcări socio-politice, coordonate
cu succes prin Internet — un mediu care a deschis
posibilități noi pentru interconectarea inițiativelor.
Ioan Roșca a realizat Piața Universității Distribuite
ca un instrument de coagulare, un «portal». Nu
mai este unicul: alte sinapse care leagă neuronii
contestației românești, au apărut binevenite.
Clădirea unui «centru» al gândirii contestatare
constructive, ar fi fost fragilizantă. Doar canale și
protocoale de cooperare pot și trebuie să fie defi-
nite. Aceste spații au rolul unor focare de inter-
conexiune.
Dar, scrie Ioan Roșca, «metafora sistemului
nervos nu e suficentă pentru a sugera tot ce avem
în vedere. Să o combinăm cu cea a modului de
acțiune a virușilor. Organisme mici și simple...
care pot doborî creaturi enorme și bine organi-
zate. Sună interesant... pentru postura noastră
față de monstru, nu? O data rezolvată problema
propagării informației eliberatoare de conștiinte
(organizatoare de rezistențe), Tovarașii vor începe
să aibă dificultăți cu noi. Îi vom hărțui din toate
părțile. Le vom devaloriza atuurile — prin modul
nostru de organizare — difuz, distribuit și
dinamic.»
Aș adăuga metafora «grăuntelui de nisip» care
poate gripa un mecanism complicat. Un exemplu
recent este acțiunea lui Teodor Mărieș pentru
obținerea accesului la dosarele privind ancheta
asupra revoluției și mineriadei.
Un alt aspect (explicat deja de Ioan Roșca)
poate fi menționat: trebuie evitată capcana
căutării marilor consensuri multilaterale, paralizia
în nesfârșite discuții, elaborarea de organizări
complexe pentru a urmări obiective vagi. E prefe-
rabilă semnalarea, interconectare sau găzduire
unor proiecte organizate în jurul unor obiective
concrete, palpabile — punând pragmatismul (con-
cretețea) în slujba moralității (principiilor).
Cred și eu că «e perfect posibil și legitim ca
doi participanți la rețea, cooperând bine într-un
anume proiect, să fie în dezacord pe alte teme.
Nu se vor certa însă în spațiul Pieții Universității
Distribuite, dedicat sinergiei în definirea strategi-
ilor, obținerea “livrabilelor”, combinarea rezul-
tatelor separate. Fiecare persoană (grup) va con-
tribui conform posibilităților și intereselor sale,
implicându-se doar în proiectele care-i convin (ca
obiectiv , ca metodă, ca echipă), minimizând efec-
tul incompatibilităților. »
Creșterea «bulgărelui de zăpadă» se va face cu
pierderi minime, cumulând activități variate
(autonome sau corelate, organizate aici - sau doar
semnalate) în jurul unui numitor comun concep-
tua — care va fi redefinit continuu.
Aceasta integrare «semantică» a acțiunilor va
produce caracterul unitar de care vor putea profi-
ta toate proiectele conectate, toți cei ce vor să
acționeze autonom, dar solidar, în cadrul unui
curent coerent.» — încheie Ioan Roșca descrierea
introductivă a portalului realizat în decursul câți-
va ani de efort epuizant, actualmente funcțional.
Un efort similar, în fază de finalizare, s-a făcut
pentru construirea portalului «Univers românesc».
Dacă aș fi mai tânăr aș încerca să dau un exa-
men de admitere la medicină și sociologie, să fac
studiile de « medicină socială », meseria pe care
aș fi dorit să o practic.
Nu știu dacă politica ar putea fi o formă a
medicinei sociale. În orice caz, așa cum se prac-
tică politica la noi, oamenii politicii sunt mai
degrabă răspânditori de molimă, de ciumă, de
holeră, de tifos exantematic, decât tămăduitori. Pe
vremuri de molimă cei suspectați de astfel de
acte, un soi de țapi ispășitori, erau lapidați de
mulțime, în speranța alungării magice a bolii.
Creștini cum ne ținem, lapidarea nu mai este
o metodă unanim acceptată. Probabil că, la 25
decembrie 1989, lapidarea a fost ultima dată prac-
ticată în România. Deși nu se știe niciodată. O
criză morală și socială majoră așa cum este cea pe
care o traversăm de două decenii, nu rămâne fără
urme în psihismul colectiv, nu se poate rezolva
doar prin metode raționale. Iar astfel de crize vor
mai apare în această lume instabilă, cu amenințări
impropriu definite. Criza alimentară viitoare s-ar
putea să fie o consecință a demografiei galopante
și a crizei energetice manifeste.
Cuplul Elena și Nicolae Ceaușescu au fost vic-
time expiatorii, într-o situație dramatizată dar care
nu era cu necesitate dramatică. Uciderea lor,
înscenată în proces, a permis instalarea bandiților
la cârma țării. Am numit demult acest procedeu
«tehnica grenadei cu magneziu», cea folosită de
serviciile secrete ale unei țări, pe aeroportul
african de la Entebe pentru derutarea, pentru
orbirea unor pirați ai aerului. Dar când orbirea se
practică împotriva unei țări, asta se numește lovi-
tură de stat, cu voie de la poliție, ca în Balconul,
piesa genială a lui Jean Genet.
Rezultatul: s-au ignorat interesele majorității,
s-a impus dominația altor minorități imperiale sau
ale resturilor celor vechi, inclusiv ale celor antebe-
lice, clanurile nobiliare și economice, constituite
în secole de spoliere, s-au întors, în numele drep-
tului negativ, bazat pe privilegii dar sacrosanct, de
protejare a proprietății, s-a distrus baza economică
a României, la construirea căreia participase popu-
lația țării «fără deosebire de naționalitate» — chiar
așa a fost?! obligând țara să recadă spre un statut
de semicolonie, așa cum fusese în anii de la finele
secolului al XIX-lea, reorientând toată producția
spre dependența de import, degradând toate
economiile imense din deceniul dinaintea căderii,
dureros și dificil suportate de ansamblul popu-
lației, de care după 1990 ar fi trebuit să
beneficieze toți, distrusă în numele unei așa-zise
inadecvări la contextul european occidental și al
integrării în această Europă în criză.
Cred că România ar fi trebuit să treacă
printr-o perioadă de economie dirijată spre
autarhie, adică spre economii normale, nu bru-
tale, într-o țară fără datorii externe. Ne-au fost
impuse modele distructive, prin executanții pro-
movați de genul Petre Roman, Ion Iliescu, Silviu
Brucan, Mugur Isărescu, Adrian Năstase, fiecare
pe sectorul planificat; s-au pus în mișcare meca-
nisme de distrugere, de invalidare a oricărui câștig
economic și politic anterior. În loc să se păstreze
ceea ce era bun din sistemul anterior, s-a distrus,
dărâmat totul.
În sensul acesta a fost vorba de o «revoluție»,
după revoluție, după Zaveră. S-a practicat tabula
rasa, s-a ignorat orice specificitate, s-au «imple-
mentat» cu entuziasm dogmatic, așa cum se
făcuse în anii de după 1944, vreme de cel puțin
un deceniu, modele anorganice, sovietice, altădată
așa zis marxiste, acum capitaliste, globalizante,
grosolan și agresiv, inuman și irațional liberaliste,
în numele pieții care se auto-regulează, care de
fapt e reglată de mecanisme suprastatale (G8,
Grupul Bilderberg, Comisia Trilaterală), ale capi-
talismuluiu finaciar, cămătăresc, refuzându-se
orice analiză a necesității locale, reale, ignorându-
se orice propunere deviantă față de acest model
revoluționar distructiv.
Amintesc celor care mai au rămășițe de me-
morie că analizele și propunerile economistului
Dr. Constantin Cojocaru, fondatorul Partidului
Poporului, locuitor al orașului București, deci
accesibil, (http://www.variantacojocaru.ro/
carti/iesirea_din_prapastie.pdf ), privitoare la pri-
vatizarea abuzivă încurajată și practicată de
autorități, la consecințele catastrofale ale acestor
acțiuni, fuseseră depuse la instanțele competente,
spre cercetare și aplicare, imediat după 1990.
Doar că aceste instanțe fuseseră deja infiltrate de
grupuri mafiote, indiferente la interesele
naționale, preocupate doar de circulația rapidă a
capitalurilor, care «au impus aplicarea unor așa-
zise» reforme de tranziție, «ale căror obiective
fundamentale constau în acapararea capitalurilor
acumulate de aceste țări de-a lungul istoriei,
diminuarea potențialului lor productiv și competi-
tiv, transformarea acestor țări în debușee pentru
subprodusele străinătății, orientarea economiilor
lor în direcția capitalismului oligarhic, controlat
de mafia financiară internațională ». Pentru
curioși, pentru văzători, adică pentru cei care nu
au rămas orbiți de flacăra de magneziu despre
care scriam, menționez că toate documentele sunt
disponibile pe blogul Varianta Cojocaru. Dar nu
există mai orbi decât cei care nu vor să vadă.
S-a fluturat din 1990 încoace, în toate vari-
16
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
antele, fraza omului politic francez Franțois Pierre
Guillaume Guizot, vidată de sens dar dătătoare de
iluzii: «Enrichissez-vous!»: franțuzul era însă adep-
tul unei politici economice protecționiste.
Îmbogăți-ți-vîă. li s-a spus cetățenilor României,
fără să li spună că nu micile buticuri de la
parterul blocurilor vor produce capitaluri de dez-
voltare. Acumulările bazate pe furt, pe deprecierea
provocată ilegal a valorii întreprinderilor din
România socialistă au stat la baza capitalurilor
interne existente. Celelalte resurse veneau din
exterior. Dar nici în primul, nici în al doilea caz,
aceste capitaluri nu erau interesate să se
investească pe termen lung. Fiindcă scopul lor era
profitul imediat. În aceste condiții nici o acțiune
de dezvoltare internă, în domenii cheie pentru
asigurarea autonomiei și independenței, nu era
posibilă.
În loc să privatizeze ceea ce nu poseda, adică
«proprietatea colectivă a celor ce muncesc», for-
mulă care, deși ne părea goală de sens înainte de
1989, era definiția ce mai exactă a naturii «propri-
etății socialiste», administrația statală, care a
acționat în calitate de proprietară fără să aibă nici
un temei legal, ar fi trebuit să-și limiteze acțiunea
la intervenții de comunicare și relaționare centra-
lizată, pentru a planifica producția în continuare,
în scopul evitării crizelor locale și globale de
supraproducție agricolă sau industrială, corectând
orice orientare nemotivată prin studiile de piață,
marketing, argumentând, de pildă, în favoarea
reorganizării cooperației agricole în spirit coordo-
nat și în folos colectiv, în loc să încurajeze, să tol-
ereze stupid desființarea haotică și banditească a
cooperativelor agricole, devalizarea și deval-
orizarea interesată a întreprinderilor performante.
Se pot scrie multe despre radicalitatea stupidă
a reformei economice.
Dau un exemplu, printre miile de exemple
posibile. La Sulina, unde m-am născut, exista,
înainte de 1989, o fabrică de conserve de pește.
Aceasta avea materia primă la îndemână, oferea
de lucru femeilor și tinerilor din Sulina, oraș prea
izolat, fără cale de comunicare terestră spre restul
județului, de unde forța de muncă, neocupată pe
șantierele de reparații navale, în pescuitul indivi-
dual sau industrial, nu putea să se orienteze spre
alte piețe. După 1990 această industrie a fost
abandonată. Ea producea bine, după norme accep-
tate și legale, asigura un consum regional, chiar
dacă eventual neexportabil. Dar dădea de mân-
care și de lucru sulinenilor.
Acum, după 20 de ani, a rămas o clădire
industrială ruginită. Pustia. Tinerii nu mai au
unde lucra și pleacă, definitiv, ca să nu moară de
foame. Cele trei străzi ale Sulinei îmbătrânesc.
Trident ruginit.
Ștefan Manasia: -Sufocare, neputință, inutili-
tate, revoltă, ură, scârbă și altele din aceeași fami-
lie sufletească sînt sentimentele pe care, pun
pariu, le trăiește azi orice jurnalist român nearon-
dat “clanului”: se poate și mai rău?
-Sunt un optimist. E chiar definiția optimistu-
lui acest «se poate și mai rău». Înțelepciune epocii
în care am respirat încet, aproape de sufocare,
este adesea concentrată în câte un banc. Vi-l
reamintesc sau vi-l spun, dacă, mai tânăr fiind, nu
l-ați auzit: Care e diferența între un pesimist și un
optimist. Pesimistul zice : «Mai rău nu se poate»,
optimistul răspunde: «Ba se poate, ba se poate!»
Am norocul de a nu fi obligat să scriu, acum,
pentru a trăi. Am lucrat însă în Franța, din 1992
și până la pensionare, în redacția unei reviste
sindicale, editată de un sindicat numit
Confederation franțaise democratique du travail.
Nimic mai puțin democratic și mai puțin munci-
toresc în mentalitatea celor care se aburcaseră
până la funcțiile de conducere, cei cu care aveam
eu de-a face. Mici tartori, ajunși aici prin
cooptare, adică prin lingușirea celor care erau deja
sus, ca să fie acceptați în preajma lor și să-i poată
înlocui când li se va termina acestora mandatul.
Menirea de luptă și organizare sindicală rămânea
secundară. Sindicate active în negocieri de com-
plicitate cu patronatul și guvernul, simulând zgo-
motos și teatral lupta cu uriașii, ca în basme.
Deci, nearondat fiind, siturile (nu și blogurile,
care nu-mi ocupă decât timp) pe care le fac cerîn-
du-mi doar plata gazdelor, 200 de euro pe doi
ani, scriu în funcție de convingeri, invit la colabo-
rare oamenii care mi se par interesanți și mai ales
difuzez texte pasionante care probează existența
unor curente de gândire și de opinie, divergente și
libere.
Problema remanentă este lipsa analizei
impactului lor și deci a consecinței acestui impact,
actul social eventual. Nu gândesc mecanicist. Știu
că drumul de la gînd la faptă e lung, adesea. La
nivelul difuzării, cei 11 ani de cînd scot Asymetria
mi-au adus satisfacții rezonabile: pot recurge la
cifrele de accesare, eventual, pentru a proba
interesul unor internauți pentru paginile revistei.
Asymetria are peste 200 de abonați înscriși, sta-
bili. Dar ce efect are lectura asupra lor? Nu știu.
Am încercat să aflu dar, numeric, ecourile unor
chestionare au fost prea inegale ca să pot trage
concluzii valabile. Voi fi deci modest. și răbdător.
-«Vrem să unim într-o lucrare liber-consimțită
oameni care, fără Internet, nu s-ar fi întilnit nicio-
dată și să împărtășim astfel o reflecție transver-
sală, așa cum am fi dorit să o putem face și la
revista Vatra între 1971 și 1987, publicație la
temelia căreia, împreună cu alți cîțiva literați, ne-
am depus tinerețea, ca un jet de spermă la
picioarele furcilor spiritului, o sămânță care ar fi
putut genera mandragore cu siluete umane, cu
efecte benefice și vrăji puternice, dar din care s-au
născut prea mulți monștri, uneori incurabile
lașități și slinoase adaptări.» Este acesta un citat
puternic, seducător, populat cu subtile amenințări,
din articolul inaugural al Asymetriei (an I, nr. 1,
mai 2000), pe care-l asumați: Ce n-a funcționat în
vehicolul vetrist?? Și ce anume face, din nou,
posibilă speranța în epoca efemeridelor inter-
naute?
-Ce n-a funcționat în vehicolul vetrist?
Principalele slăbiciuni, cu efecte colective, au fost
compunerea improvizată a redacției (decizia nu
aparține inițiatorilor ci Partidului, Guga și cu mine
am fost luați ca din oală, după o lungă așteptare
înr-un mediu insonorizat, ni s-a cerut redactarea
unor numere de probă, într-un timp prea scurt),
diferența excesivă de nivele intelectuale, dispersia
efortului, arivismul și poltroneria șefului, manifes-
tate la scurtă vreme după promovare. Se putea
face și altfel, dacă redactorul șef nu ar fi fost ime-
diat pus în situația de a fi atins nivelul superior
de incompetență, conform corolarului principiului
lui Peter. «Incompetența» lui Romulus Guga nu
apărea ca rezultat al faptului că poziția sa ierahică
înaltă ar fi fost «mai grea», ci pur și simplu pen-
tru că acea poziție era «diferită» de cea în care
scriitorul excelase anterior, cea de secretar literar,
la Târgu Mureș, sau de organizator de club, la
Cluj. Ca redactor șef i s-ar fi cerut deprinderi și
priceperi diferite, pe care nu le avea, nu condu-
sese niciodată o echipă, și nu le putea dobândi. A
aplicat uneori cele mai primitive moduri de con-
ducere, sistemul divide et impera, în care subor-
donații nu erau valorizați, nu se puteau împlini
liber. Nu ignor, desigur, existența cenzurii, o con-
strângere permanentă pentru noi toți. Dar exista
mereu un spațiu de libertate pe care alte reviste
l-au valorizat mai bine decât noi. Mă gândesc la
Steaua, Familia, Secolul 20. Vatra, din cauze
obscure, sărea adesea de la o extremă la alta, de
la liberalismul estetic sau chiar social la grețoase
gesticulații de prosternare, semnate chiar de
Guga. Era poate un fel de a-i apăra, a-i scuti pe
ceilalți de maculare, un soi de sacrificiu de
kamikaze. Nu-i exclus să fi existat în conștiința
destul de stratificată a prozatorului și astfel de
motivații.
Am avut, cu Mihai Sin, poziții privilegiate în
redacție, mi s-au cerut rareori gesturi publice ma-
culante, deci în cazul meu, exersarea rezervelor
critice față de modul de conducere practicat de
Guga, nu cred că a fost sau este determinată de
vreo insatisfacție personală. Sper că nu mă
amăgesc. Era vorba de principii. De dorința de a
ne menține curați, de a nu fi slugarnici când
puteam să evităm asta. Epoca o permitea. Nu tân-
jeam a deveni șef. Am mai scris asta, chiar dacă e
greu de crezut, pentru mine orice șefie în
România ceaușistă însemna intrarea într-un joc
periculos, de unde nu se putea ieși decât mânjit.
De aceea am avut un soi de înțelegere duioasă
față de Guga, pe care îl știam sacrificat. Ar fi
putut să-și gestioneze sacrificiul și privilegiile ast-
fel obținute, într-un mod mai elegant? Cred că da.
Nu știu dacă avea însă suplețea, inteligența pra-
gmatică pentru asta. Un tip de dipsomanie
nevrotică îl făcea vulnerabil și asta era probabil
motivul că a fost menținut în funcție de Partid,
cu acordul Securității, în ciuda unor scandaluri
penibile devenite publice (în DUI-ul său, închis
repede, există urmele unor situații care ar fi fost
pricini de mazilire pentru alții). Un caz asemănă-
tor a fost cel al poetului Alexandru Andrițoiu,
redactor șef zburător la Oradea, al revistei
Familia, alcoolic notoriu, menținut pentru calități
obscure în funcție, la conducerea unei reviste care
adunase o mulțime de foști deținuți politici între
colaboratori, foștii membri ai Cercului Literar din
Sibiu. Unii s-au dovedit și informatori, poate
«scuzabili» acum, fiindcă trecuseră prin închisori.
Andrițoiu îi proteja sau îi controla? Și una, și alta,
probabil.
Precizez imediat: Nu toți cei care au avut
funcții în redacția revistei Vatra erau atrași,
pasionați de facerea ei. Veneau la redacție ca
funcționarii. Din construcție, birocratică și ie-
rarhică, la operațiile de concepție unora nu li s-a
privilegiul tuturora să participe, nici nu l-au solici-
tat. O victimă a situației a fost Gavril Ședran,
redactorul paginii de artă și știință, om de
inteligență excepțională, poet singular aproape
uitat (Strigi, Lapidare), care nu a fost lăsat să-și
facă treaba liber, blocat de cenzură și de intruziu-
nile gusturilor altor redactori sau șefuți. Unii din-
tre cei care aveau dreptul prin funcție să facă
revista, deși sufletiști și binevoitori, erau semi-
docți și chiar agramați uneori (Atanasie Popa).
Alții au abandonat lupta cu cenzura presei pentru
a se concentra asupra scrisului propriu și au
crezut că sunt nedreptățiți fiincă nu li s-au acor-
dat decorații (Mihai Sin). Nu-i judec pe nici unii.
Opțiunile lor egotiste, lașitățile până la urmă
minore, în contextul dat, îi protejau, li se păreau
îndreptățite, doar eu îmi depusesem energia
aproape integral în această lucrare, din
încăpățânare și prin vocație, și mă zbuciumam
pentru fiecare rînd cenzurat, ca și cum ar fi fost
o chestiune de viață sau de moarte. Devenisem
ridicol pentru unii colegi, eram considerat până la
urmă un fraier. Dar de când aflasem, cred că
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
17
Black Pantone 253 U
dintr-un eseu de Nicolae Steinhardt, că fraier nu
poate fi peiorativ, de vreme ce înseamnă la ori-
gine «om liber», opiniile condescendenților adap-
tați nu mă mai atingeau.
Vatra este o revistă cu și de viață lungă, ca și
vinul pritocit din dragoste. După numirea lui
Cornel Moraru, la moartea lui Guga, a început o
altă fază, împlinită după 1990, prin reorientarea
delicată a revistei, unde el și-a pus amprenta. Am
mai spus-o, Cornel Moraru a fost un cârmaci de
talent, între cenzură, conflicte interne rezolvate
cu tact, dificultăți financiare tot mai grave, cu fer-
mitate blândă și inaparentă, dar eficientă în timp.
Istoria unei astfel de publicații se poate scrie,
pentru mine, doar dacă se delimitează și ana-
lizează etapele prin care a trecut. Și dacă nu se
neglijează aspectele economice, relaționale, alături
de cele ideologice și estetice. Nici acțiunea revis-
tei, nici organizarea materiei acesteia, de-a-lungul
deceniilor trecute de la fondarea seriei noi (mai
1971, Târgu Mureș), nu pot fi definite sau
descrise global. Dificultatea — în cadrul culturii
române — a cercetării acțiunii, efectului unei
reviste asupra publicului ei real, nu ideal, vine din
lipsa, la noi, a unui minim efort conceptual pen-
tru stabilirea metodei de cercetare și, prin urmare,
a oricărei cercetări (serioase sau măcar incipi-
ente?!) în acest domeniu. Cunosc o excepție
recentă, o teză despre Gazeta literară, un doctorat
condus de Nicolae Manolescu, dar nu am citit-o
și nu pot analiza adecvarea metodei de analiză.
Sociologii culturii sau istoricii literaturii,
români, nu au ajuns încă să fie interesați de astfel
de studii, limitare derivată, probabil, din lipsa lor
de inventivitate și de adecvare. Se tot fac referințe
la temele propuse de străini — luați drept model,
în loc de a se vedea care ar fi temele specifice și
nevoile reale ale culturii române.
În mod subiectiv, fără nici o cercetare meto-
dică, se pot extrage dominante, descrieri ale unei
publicații, din care s-ar putea deduce specificități.
Din paragraful dedicat revistei în 1981 de
către autorul unui Dicționar al presei literare
românești, I. Hangiu nu se poate deduce nimic
privitor la profilul real al revistei. O astfel de cer-
cetare, ca să nu fie superficială, datorită depășirii
capacității de analiză a unui singur cercetător pen-
tru ansamblul presei literare, ar trebui să fi fost
redactată de un grup, cu metode analitice adec-
vate (nu doar prezențele ci mai ales absențele
sunt definitorii pentru revuistica epocii), chiar sta-
tistice la nevoie (raportul între genurile practicate,
ecourile în alte reviste). Dicționarele de presă
românești se mulțumesc uneori să spicuiască
extrase din articole de fond din primele numere,
fără să urmărească evoluția publicației. Să alcătu-
iască liste subiective de nume presupus definitorii
de colaboratori, deținători de rubrici. La Vatra,
colaborarea lingvistului Alexandru Toșa e mai
importantă decât cea a sociologului Andrei Roth,
amândoi cu rubrici. Argumentele se află simplu,
la nivel de originalitate. Vor putea fi valorificate
cîndva cele Zece propoziții despre prezent, strecu-
rate, trecute dincolo de cenzură.
Experiența muncii de grup de până acum, în
România, pentru realizarea unor astfel de instru-
mente de lucru probează, pentru o jumătate de
secol, imensa dificultatea a organizării, subiectivis-
mul șefilor de echipă, lipsa de continuitate în
efort. Să fie astea păcate constitutive ale culturii
din România?
O altă inadecvare derivă din modul în care un
Nicolae Băciuț, scriitor și publicist prolific, fost
redactor, a încercat să definească pro-domo pro-
filul seriei din 1971 a revistei Vatra, extrapolând
anumite linii constructive ale publicației, atribuin-
du-le exclusiv lui Romulus Guga, decedatul nostru
redactor-șef, angajatorul lui Băciuț la Vatra, inițial
în calitate de «băiat de interviuri» — cum mi-l
numise Guga. Nu degeaba conta pe el, fiindcă,
după Mihai Sin și Maria Mailat, ale căror dia-
loguri cu literații au dat certificate de orginalitate
Vetrei, și noul angajat a făcut interviuri bune. Eu
am avut un conflict deschis cu Băciuț, fiindcă am
luat în serios rezervele lui Mircea Zaciu față de
fostul său student, inclusiv suspiciunea că ar fi
informator. În situația creată, unii colegi au fost
nevoiți să ia poziții mai mult sau mai puțin
explicite, în funcție și de raporturile cu mine, pen-
tru sau contra. Eu am contestat, chiar înainte de
moartea lui Romulus Guga, angajarea lui Băciuț,
văzută ca pripită, ieșită din nimic. Fuseseră igno-
rați alți candidați plauzibili. Se produsese anterior
retragerea bruscă a unui candidat recomandat de
Zaciu (Emil Hurezeanu), care plecase în Austria
sau Germania și obținuse azil politic. Acum
lucrurile mi se par mai complicate, dată fiind sus-
piciunea care planează asupra lui Emil
Hurezeanu, de a fi fost plasat în Germania pentru
a anula efectele publicisticii anticeaușiste a lui
Emil Georgescu, la Europa Liberă. E o istorie care
are nevoie de finalizare, cu dosarele DUI și rețea
ale lui E. Hurezeanu, ale Anei Blandiana, pe
masă. Pentru moment nu le-am putut consulta.
Dar, după 2003, odată plecat din redacția
Vatra, devenit personaj inconturnabil la Târgu
Mureș, N. Băciuț, crede că poate trage ușa după
el ca Dănilă Prepeleac, și arborează nestingherit
flamura continuatorului îndrituit al așa-zisei linii
Guga (veșnică personalizare excesivă a actului
politic sau cultural la noi), devine creator al Vetrei
vechi, dorind să beneficieze de aura oarecum leg-
endară a modelului. Apare o revistă care, paraz-
itând titlul Vetrei, își permite să fure logoul seriei
autentice. Primele numere din Vatra veche mențin
această confuzie, până a nu i se atrage în scris
atenția redactorului că este în culpă, fiind vorba
de un logo-titlu depus și deci protejat de Uniunea
scriitorilor, editor.
În Ardealul pe care unii vor să-l îmbucătățim
iarăși, program politic căruia îi opun altul mai
ambițios, naționalist dar prospectiv și constructiv,
contrar etnocentrismului orbitor, a face elogiul
inițiativelor culturale ungurești, vechi sau noi,
poate să pară paradoxal, contraproductiv, chiar
șocant pentru naționaliștii încremeniți în proiecte
paralizante.
Amintesc că partea ungurească a imperiul
dualist editase la finele secolului al XlX-lea o enci-
clopedie în maghiară, o serie de monografii pe
județe, iar românii nu au fost vrednici de a le
edita vreodată pe ale lor, în ciuda existenței
echipelor lui Dimitrie Gusti și a celebrei
Enciclopedii a României din 1938. Concentrarea
efortului, centralizarea, motivația geopolitică, do-
rința de grandoare, susținerea finaciară și coerența
programelor politice ambițioase, toate împreună
au dat operele acestea monumentale ungurești,
din care și națiunea română din Ardeal poate
extrage nu doar învățăminte modelatoare și inte-
gratoare, pe linia maghiarizării, prin proba superi-
orității, cum ar fi dorit politicienii monarhiei dual-
iste, ci și date sociologice și economice care ne
privesc.
S-au scanat colecții complete de reviste semni-
ficative. Adatbank = (Banca de date) publică
imense cronologii politice recente, inclusiv pe zile,
datele domniei lui Funar la Cluj. Nu vor fi uitate
și vor fi evocate la nevoie. Biblioteci numerice
complete sunt realizate și disponibile deja. Listele
de cărți ungurești interzise de pe vremea comunis-
mului, în Ungaria sau în România, sunt difuzate
pe Internet și pot folosi, chiar folosec pentru reîn-
vierea unei propagande iredentiste și revizioniste
redutabile. Există posibilitatea de a le reedita la
cerere în format tipărit, contra cost.
La români, doar dispersie, câteva proiecte rea-
lizate (de pildă o Istorie a Transilvaniei în 3 vo-
lume, în format numeric, după cel tipărit, răspuns
tardiv românesc la opera tradusă a Academiei
maghiare de la Budapesta, în două limbi de circu-
lație, engleză și franceză, încă înainte de «căderea
comunismului»), dar multe alte inițiative au fost
abandonate sau sunt prost valorizate de noi.
Imediat după 1990, prima inițiativă de bi-
bliotecă numerică a fost opera scriitorului Ion
Iovan, cu a sa Biblioteca românească. Nu cred că
a fost susținută, la un moment dat nu mai era
accesibilă pe Internet. Se poate vorbi de lipsa unei
planificări culturale centrale, adică unde nu-i cap,
vai de picioare. Reducerea rolului statului, în gen-
eral, și în acest domeniu în mod special — a fost
o idee stupidă, aplicată uniform în toate domeni-
ile, provocând haos și lipsă de eficiență, în zone
unde trebuia susținerea, continuitate, concentrarea
investițiilor și a energiei, lucruri pe care o insti-
tuție de stat bine condusă, în etapa de tranziție,
le putea asigura, în principiu.
În timpul acesta, se cheltuiesc bani grei pentru
traducerea operelor lui H.R.Patapievici, Andrei
Pleșu sau Gabriel Liiceanu, în engleză și franceză,
pe banii ICR, în folosul, deci, a gestionarilor aces-
tor fonduri publice. Nu zic că opusurile despre
îngeri, ură sau comentariile la operele dantești nu
ar fi interesante, sunt poate chiar geniale, dar au
o foarte mai mică valoare de reprezentare, așa
cum nu are nici o valoare de cunoaștere, exportul
maniacal de țambalagii în numele cultului
minorităților, al căror pizicatto acoperă complet
glasul românilor: zic doar că țara arde și babele
acestea se piaptănă.
Nu vreau doar ca țambalele să fie mânuite de
români, în locul celor mânuite de țigani sau
înlocuitori de țigani.
Vreau cu tot dinadinsul să aflu dacă identi-
tatea românească mai există și prin ce se mani-
festă acum, dacă nu fost complet diluată în tranz-
iția securi-capitalistă. Această identitate nu este,
nu poate fi, desigur, doar folclorică.
Loc este și pentru minoritari. De pildă, aș fi
interesat să aflu de ce niciodată de la 1990 până
azi, la Institul Cultural Român din Paris nu a fost
prezentat un scriitor maghiar sau un compozitor
maghiar din România. Să ne mirăm că intelectu-
alii unguri ardeleni, uitați și marginalizați de cul-
turnicii bucureșteni actuali, s-au reorientat, după
ce o vreme gravitaseră clar spre București, prin
cartea editată la Kriterion, prin teatru sau muzică,
iarăși spre Budapesta? Acest aspect de proastă
administrare culturală este o greșeală gravă a
politicii românești a culturii, practicată de
necunoscători ai României, limitați de viziunea
lor capitalo-centristă, de amatori inculți.
A consemnat
Ștefan Manasia
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
profil de scriitor
Radu Țuculescu sau despre
portocale cu pene
I Irina Petraș
După primele sale cărți - Portocale și
cascadori, 1978, Grădina suspendată, 1981
- decretam, destul de sigură de verdictul
meu, că Radu Țuculescu e predestinat prozei
scurte, lucrată în acvaforte și fișând realitatea în
schițe de portret cu tentă caricaturală, în flash-uri
ce luminează grotesc banalul. Îi imaginam în
largul lor în ineditul muzeu caracteriologic pe
Caragiale sau Brăescu, cum, tot așa de la
îndemână îmi păreau analogiile cu Hasek ori
Kapek, grație inciziei spiritual-umoristice în social
și gravității de dincolo de zâmbet. Adăugam încă
o tușă portretului o dată cu Vânzătorul de aripi
(1982), în care amalgamul de procedee narative e
controlat de un autor ironic și neglijent cu bună
știință, atent la detalii, dar numindu-le adesea în
răspăr, pentru a evita sentimentalul. Cuvintele
autorului însuși despre jurnalul cu coperți albastre
erau de reținut ca reper: „Tonul paginilor era
destul de variat și oferea imaginației prilejuri
multiple ca să se dezlănțuie. Dar în același timp
nu-ți oferea prea multe puncte de sprijin pentru o
concluzie certă”. Recursul la o tehnică romanescă
mozaicată era deja o scuză ingenioasă a lipsei de
unitate. Lucrurile rămân la fel de pestrițe în
Portrete în mișcare (1986) - amalgam de stiluri și
tonalități, cascadă de subiecte miniaturale. Tot așa
cum în Ora păianjenului și Degetele lui Marsias,
prozatorul își locuiește deja degajat stilul: „Am să
mă folosesc de cuvinte pentru a sparge aparențele
și a da la iveală adevărul. Umplu colile albe cu
înverșunare, scrâșnind din dinți, mormăind,
nemulțumit, transpirând în căușul palmelor”. Se
citește aici o încercare de a recupera autoritatea
cuvântului scris, dar și o exacerbare a funcțiilor
etice, prin estetic, firește, ale literaturii. Adevărul
nu e dincolo de aparențe, ci chiar în miezul lor.
Ficționarul nu se poate mulțumi cu pura și simpla
înregistrare a unei realități. El răzbate mereu la
suprafața paginii organizând-o, hărțuind-o, silind-o
să facă pași înainte și înapoi, să insinueze
parșivenii atitudinale, să mimeze apartenențe și
părtiniri, în fine, să nu-și lase nici o clipă de răgaz
și să-l silească și pe cititor să-i țină isonul călăuzei.
Povestirile mameibătrâne, 2006, consacră toate
aceste calități și le dau strălucirea maximă. Ne
aflăm, nu-i îndoială, am mai spus-o, în fața unui
virtuoz. Așezarea, Petra, locul acțiunii - nici o
mirare -, e una în care „colcăiau povești ciudate,
năstrușnice, ce mă vor prinde ca într-o plasă de
păianjen”. De aici încolo, mișcarea deviantă și
tulburător magică e triplă. În plasa vorbelor-
despre-întâmplări-omenești-cu-tâlc se prinde
Povestitorul, se prinde Cititorul /ascultătorul, dar
se prinde și Povestea însăși. Deloc întâmplător,
stâlpul de la capul satului și-a pierdut tabla
indicatoare; cea de-a patra dimensiune a lumii,
Timpul, e facultativă și capricioasă; războiul își
rătăcește majuscula și numește, simplu și net,
unul dintre semnalmentele vieții omenești
dintotdeauna. E chiar formula ficțiunii adevărate
sau a adevărurilor ficționabile demonstrată pas cu
pas de firescul tulburător al întretăierilor. Să mai
adaug că în Aventuri în anticameră (2001), jurnal
intersectat de secvențe memorialistice și de note
de călătorie abil imbricate (îl asemănam cu
Teritoriile lui Mircea Zaciu), se poate citi un
roman autobiografic alert, picant, dezinvolt, de o
gravitate mereu gata să izbucnească în hohote de
râs molipsitoare, cu șăgălnicii ironice, comentând
avizat și implicat cele mai diverse și mai actuale
fețe ale lumii de azi și ieri, însă neuitând să-și
joace neimplicarea, cu o prefăcătorie ținând de
„fiziologia” artistului care se respectă. Roman
autobiografic, cu alte cadre și alte mize, va fi
Stalin, cu sapa-nainte (2009). Aici sunt puse la
lucru abilitățile de regizor cu imaginație
debordantă și neastâmpărat-inovatoare prezente în
piesele sale de teatru. Calitatea esențială a lui
Radu Țuculescu - omul/scriitorul - este chiar
această veșnică și deloc obositoare bună dispoziție
- zâmbetul și povestea proaspătă cu care te
întâmpină, aerul că se bucură de întâlnire și crede
de cuviință să umple clipele, orele, chiar, de
împreună petrecere cu ce are mai bun și mai
durabil în el...
A rămas multă vreme pe un raft și s-a ascuns
apoi, resemnată, printre sutele de cărți ce-mi
invadează casa Umbra penei de gâscă (1991;
ediția a doua, revăzută, Galaxia Gutenberg,
Târgu-Lăpuș, 2007, 420 pagini. Prefață de Cornel
Moraru și o postfață a autorului). Cartea nu
schimbă nimic esențial din portretul prozatorului,
însă poate fi considerată o răscruce, în sensul
verificării experiențelor sale prozastice într-un
canon al vocilor accesibile. Toate temele - jocul
cu moartea și cu măștile vieții, Istoria ca
minciună și minciunile istorice, eresurile și fața
lor premonitorie, înfățișările caleidoscopice pe
care le îmbracă dimensiuni arhetipale ale ființei,
adevărul relativ al întâmplărilor omenești,
alunecoasa aventură a numelor de oameni și
lucruri, fragila salvare pe care o promite Cartea -
compun un ghem de semne pe care fragmentele
cărții le joacă provocator, ludic, insinuant prin
fața cititorului, presupunându-i competența
interpretativă, dar și ironizându-i orbirile,
inevitabile când e vorba despre o carte cu chei
nenumărate și plăcerea irepresibilă a autorului de
a le juca pe degete.
Acțiunea se petrece între 1770 și 1830, dar,
avertizează prozatorul într-o notă, nu e roman
istoric, ci unul țintind ideea de carte. Întâmplarea
reală - miezul cărții și punctul de fugă și refugiu -
e aceea că, potrivit ordinului din 13 iunie 1761 al
generalului Bucow (trimis al împărătesei Maria
Tereza), urma ca „mânăstirile de lemn să fie arse
pretutindeni, cele de piatră să se distrugă”, iar
bisericile (ortodoxe) „să se restituie către uniți”.
Nesupunerea să fie pedepsită cu moartea prin
spânzurătoare ori prin tragere pe roată. Fundalul
istoric, lucrat în griuri șterse, patinate și îndoite
ele însele de ceea ce spun, lasă la suprafață un
lanț de povești și tablouri vivante în care ideea de
carte e fie metaforă, simbol, blazon, fie argument
pentru dezlănțuiri ale unor fragmente de carte în
carte, profitând demonstrativ de libertățile
„minciunii” originare. Veacul iluminist transilvan
e „vinovat” de tot ce se va întâmpla în carte:
„necazurile mi se trag de la faptul că am învățat
să scriu și să citesc”. Însă referințele în avalanșă și
viitură țes o pânză extrem de flexibilă, elastică și
de o libertate care poate pune în încurcătură
cititorul. Mai mult, povestea se spune guraliv,
dezinvolt, atipic și „neacademic”. Nu reconstituie
un limbaj și abia de schițează o atmosferă. Pare o
călătorie în timp, ceva gen twainianul Un yankeu
la curtea regelui Arthur. Călătorul se preumblă
prin secolul cu pricina purtat de mână de
prozatorul care își păstrează cuvintele și
atitudinea de secol 20, nu imită, nu reconstituie,
nu se împiedică în reguli și cerințe de gen. Un
epilog mărturisește modele contemporane chiar și
pentru personajele emblematice. Timpul e, prin
urmare, condensat ori nesocotit, iar parabola e
ciuruită și arată cu degetul în toate direcțiile. Atât
erudiția, cât și magia, ingrediente ale romanului
istoric stipulate de Marguerite Yourcenar (vezi
notele la Memoriile lui Hadrian), sunt asumate
scurt și depășite apoi cu nonșalanță înspre o
formulă personalizată apăsat, cu metafore largi și
schimbătoare și cu un nestăpânit chef al
parantezelor enumerative, al „naturilor moarte”
cu subiect mitologic, sociologic, simbolic.
Cititorul traversează sălile unui muzeu ad-hoc și
adună informații/sugestii pentru povestea sa
paralelă.
O pană rătăcită de la jumulirea unei gâște se
lipește implacabil de taler și copilul înconjurat de
ursitoare o înhață necugetat alegându-și destinul.
„Când m-am născut, Prințul avea cinci ani” e un
enunț enigmatic, sibilinic și promite deja
conexiuni viitoare. Iță Barabă e predestinat unui
rol de scrib, de cronicar, dar și, pe cale de
consecință, de măsluitor de istorii la rândul său
manipulat. Pleacă la mănăstire să învețe buchiile,
însă se supune unui proiect străin, chemarea e
absentă, tonul, ușuratec: „Biblioteca mi se părea
enormă, niciodată nu mai văzusem ceva
asemănător, nici înainte, nici după șederea mea
acolo, doar cărțile nu-și au rostul decât prin
mănăstiri, ce naiba să facă alții cu ele?! Nu poți
construi o casă, nici măcar un coteț, nu-s bune de
mâncat și nici nu le folosești drept plapumă!”
Curiozitatea îl împinge la a trage cu ochiul ori cu
urechea la ce se întâmplă în jur, dar „totu-i
încâlcit”. „Eu eram un observator cu mintea
crudă, simplu participant întâmplător la
evenimentele enigmatice ale mănăstirii”. Adevărul
aflat mai târziu e deja Istorie, măsluită fie și cât
de puțin.
Asta e, de altminteri, ideea centrală:
Cartea/știința de carte înseamnă
capacitate/deprindere de a traduce în cuvinte cele
trăite, cu pierderi și câștiguri niciodată definitiv
contabilizabile. Pana de gâscă planează când și
când deasupra paginilor ca trimitere voit stângace
și deschisă. Iță Barabă trece pe lângă evenimente,
căci așa se întâmplă mereu - evenimentul nu
există, se face. Spre deosebire de neștiutorii de
carte, el e ispitit să avanseze ipoteze, a dobândit
plăcerea și mania de „a citi”. De aceea, lucrul mai
presus de orice, cel care trebuie salvat în vremuri
nesigure, e Cartea interpretărilor succesive, cele
care asigură temelia unui neam, a omenirii însăși.
Moartea e relativizată din această perspectivă:
„Acesta nu poate fi sfârșitul decât pentru trupul
scârbavnic al omului. Sufletele se cufundă în
paginile cărților și-atunci ele devin nemuritoare.”
Dinspre Carte se poate desluși mai bine că
„amăgeala cu împăratul” e un simplu basm; se
poate înțelege de ce Biserica resimte și
contracarează chiar și cu ruguri subversivitatea
cuvântului scris. Scribul își ia menirea în serios și
atunci când e simplu instrument de scris, fără a
înțelege anume ce are de așezat în visteria
umanității. Cel închis alături în beciuri îi dictează
o carte, nu cea care se face sub ochii noștri, ci
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
19
Black
Pantone 253 U
una savantă și halucinant inutilă în economia
romanului, dar el o caligrafiază smerit: „cuvintele
lui, luate separat, le pricepeam în mare parte.
Lipite unele de altele, așa cum o făcea el, erau,
pentru mine, fără noimă”.
Rătăcit în visuri, eresuri, credințe, vrăji, le
reproduce nesățios, cu un suspans un pic excesiv,
așa încât tainele nu incită, ci induc dezinteresul -
sunt prea multe tablouri în expoziție. Pagina se
înviorează când recită rețete de fierturi magice
pentru a deveni invizibil, dar mai ales
ademenitoare sunt filele cărții de bucate care se
scrie în paralel. Fiu de cârciumar și hangiu, Iță își
revarsă în istorisire pofta și priceperile de
gurmand (prozatorul îl secondează en
connaisseur), felurile de mâncare nefiind deloc
ingrediente secundare ale istoriei. Tot așa cum
micile opriri la tarabe cu mirodenii, postavuri și
brocarturi din târguri forfotinde și foșnitoare fac
toți banii.
Foarte colorată, dar cumva autonomă față de
țesătura cărții e ceata lui Degeratu: Zâmbuc,
Muruc, Moti, Cocoșatul, Milogu, Lila, Cubar,
Brudi și așa mai departe, nume sonore, cu poezie
proprie. Pitorească, vioaie, imprevizibilă, ceata
închipuie un soi de Groapă a la Eugen Barbu, cu
desfășurări picturale, savuroase, în culori
rembrandtiene. Ca-ntr-o oglindă grotescă la istoria
mare, joacă toți roluri, au biografii inventate, se
încheagă mici scene de teatru improvizat, de
stradă. În plus, citesc cărți. Mai mult, dau
impresia că trăiesc într-o carte și că înaintează
pas cu pas, fără să aibă habar de ce le-a pregătit
autorul pentru clipa următoare. Frecventele
îndemnuri la râs și la ironie, firești la un astfel de
autor, nu fac pereche decât prin atragere de
contrarii cu feluritele aforisme și cugetări: „viața
o trăim, moartea o gândim”; „cred că nu trebuie
să filosofăm prea mult asupra morții, moartea
fiind o realitate prin care trecem indiferent ce
gândim noi despre ea”; „adevărata filozofie e
cugetarea la viață”. Asemenea inserții, cu totul
legitime, de altfel, între cărți, cititori, bibliotecari,
scriitori și scribi, rămân suspendate, nimic nu e
dus mai departe, pus în discuție.
„Literele încep să zumzăie ușor ca un roi de
albine care și-a umplut stupul cu miere”. Cartea
ca stup trimite la imaginea despre lume a lui
Norbert Wiener: „Nu există altă urzeală
(nervoasă) într-un stup decât cea a albinelor care
îl alcătuiesc, dar atunci cum se face că stupul, nu
numai că acționează ca un tot, dar ne frapează
prin ordine și suplețea adaptării? Răspunsul
trebuie căutat, fără îndoială, în comunicarea
dintre indivizi”. În Pana de gâscă Radu Țuculescu
reușește această performanță: eroii de tot rangul,
poveștile, divagările bogate, tablourile de epocă
sumare comunică între ele discret și trainic prin
chiar una dintre posibilele carențe ale cărții sale -
aceea a utilizării unui limbaj contemporan cu
noi, nu cu povestea, și a unei atitudini deloc
solemne. Suspansul e subminat, dar și, în mod
paradoxal, întărit de ușurătatea colocvială a
vorbelor de secol 20. Disponibilitatea ludică și
fantezistă slujește perfect proiectul ambiguu și
subversiv al cărții despre Carte. Fantezia și
adevărul istoric fac casă bună, ca în lumea reală,
pitorescul e oricând mai credibil decât un
„adevăr” cenușiu, născocirile vorbelor meșteșugite
pot concura litera legii, dogma, iar partitura
muzicală pe care se sprijină tot ce scrie R.Ț.
exersează sim-fonii cu ecou prelung.
■
dezbateri
Chip si oglindă
O lectură levinasiană
Raluca Bădoi
Chipul are o simbolistică aparte în gândirea
lui Emmanuel Levinas, în mod evident
influențată de Tora și de Talmud. Astfel,
chipul, partea omului cea mai vulnerabilă și, prin
urmare, expusă cel mai mult violenței care poate
veni din partea celuilalt este totodată spațiu a-
topic în care Dumnezeu a trecut lăsându-și urma.
Fața omului devine oglindă a scrierii sau
oglindă în care semantica Numelui divin se
contemplă pe sine. Este important să subliniem
faptul că, pentru Levinas, raportul față-către-față
este întâlnire care se petrece în infinit. Orice
întâlnire presupune o apropiere și ex-punere prin
Cuvânt. Ca atare, a sta față-către-față înseamnă a
fi interpelat și a răspunde în numele unei
responsabilități infinite zidite în fiecare dintre noi
de Ileitate. Suntem responsabili de celălalt în
mod absolut întrucât îl purtăm în noi înșine ca
pe o rană. Chipul său nu mă poate lăsa
indiferent. Orice aș face, nu mă pot sustrage
chemării sale. Urma sa este apel venit din regatul
unui dincolo care și-a lăsat semnificația sa pe
chip.
Iată-mă! Îi răspunde Abraham lui Dumnezeu
care îl interpelează. Acest iată-mă, hineni în
ebraică, depășește afirmarea eului și supremația
sa. Și Dumnezeu i-a spus lui Abraham: Du-te,
depărtează-te de țara ta natală și de casa ta
părintească și îndreaptă-te spre țara pe care ți-o
voi arăta. (Geneza, 12.) Chipul-oglindă devine
ospitalitate, îndemn-semn al ospitalității. Doar cel
care își părăsește patria iluzorie, monada
autosuficientă a eului, doar cel care poate
transcende limitările propriei egoități și se va
îndrepta spre țara Tatălui său, spre cealaltă țară,
va putea fi interpelat de celălalt, oglindă la rândul
său al unui Altul absolut. Și lacob s-a instalat în
țara tatălui său, pe pământul Canaanului. Această
altă țară poate fi găsită numai în urcușul vertical
al existenței, dincolo de planul orizontal. Acest
du-te are un sens interior - pleacă spre tine, mergi
în tine. În tine vei răspunde celuilalt și de celălalt.
Tăcerea și taina numelui divin stau mărturie
în trans-punerea subiectivității și în investirea
alterității lui Dumnezeu în alteritatea celuilalt.
Dumnezeu nu se manifestă decât la modul
invizibil prin chipul semenului. Dumnezeu este
cel care stă la originea întoarcerii mele către
celălalt. Pe de altă parte, relația cu celălalt poate
reprezenta la rândul său o întoarcere către
Dumnezeul cel adevărat.
Cum putem înțelege chipul acesta
contradictoriu, vulnerabilitate și autoritate
deopotrivă? Chipul propus de Levinas nu poate fi
înțeles decât situându-l la încrucișarea a două
tradiții recunoscute ca fiind prezente în gândirea
sa: elenismul și iudaismul. Gândirea filosofică și
gândirea iudaică creează un spațiu, un nicăieri ce
ascunde chipul și care, totodată, îi reprezintă
originea. Doar acest spațiu născut din
inseparabilitatea tradiției filosofice de cea ebraică
permite înțelegerea chipului ce se desenează ca o
non-apartenență la lume, ca un oarecare ce poate
fi aflat într-un topos utopic. Găsim chipul
levinasian într-un spațiu ciudat, unde Rostirea
întâlnește Rostitul, unde transcendența cheamă
imanența. Chiar dacă se sustrage oricărei încercări
de schematizare dualistă, Levinas recunoaște că el
se desfășoară pe două niveluri: pe de o parte,
chipul se manifestă într-un context istoric,
cultural. Prezența lui în istorie coincide cu
apariția semnificației. În plan orizontal el se
manifestă ca prezență primind semnificație în
funcție de context; pe de altă parte el este
epifanie și vizită. El deschide o nouă dimensiune,
o dimensiune verticală prin simplitatea sa,
surplusul său de sens depășind orice semnificație,
scăpând oricărei manifestări. Chipul este viu și
vid. El dezvăluie nuditatea lumii și propria
nuditate, într-un loc care nu are loc, în afara
oricărei imagini, timp sau spațiu.
Cele două tradiții, recunoscute ca atare în
gândirea sa, nu pot fi separate una de cealaltă și
se întrepătrund asemenea luminii și umbrei din
jocul clar-obscur al unui tablou renascentist.
Chipul levinasian se naște chiar la con-fluența, în
între-pătrunderea acestor două tradiții. La Levinas,
scriitura nu poate fi separată de misticismul
iudaic, așa cum filosofia nu poate fi separată de
latura mesianică. Ele sunt inter-dependente și
inseparabilitatea lor creează un spațiu traversat de
dincolo - l’au delr care ne permite sa discernem
sau, altfel spus, să aflăm sensul ascuns al chipului
dezbrăcat de orice apartenență la această lume și
de orice dorință de posesiune revendicativă. Acest
spațiu devine mediul în care chipul celuilalt se
desfășoară, la granița dintre Rostit și Rostire,
margine a-temporală care pare să ascundă o
dialectică ființială, al cărui primat este Altul și nu
Același, Celălalt și nu Ființa, cu alte cuvinte eticul
și nu ontos-ul. Acest spațiu ciudat ce seamănă
mai mult cu o întâlnire este oglinda în care
limbajul vorbește despre sine, din nou, spațiu
a-topic, în care Rostirea se rostește pe sine prin
Rostit, negându-se prin afirmație conciliatoare,
nedezvăluindu-se niciodată în totalitate,
retrăgându-se, lăsându-și semnul ca urmă. Pentru
Levinas, Celălalt este originea limbajului și
oricărui discurs asupra limbajului, el fiind cel care
se spune, făcându-le posibile pe amândouă.
Acest spațiu mijlocit (milieu) propune o
împăcare între transcendență și imanență, între
Altul și Același, între Altul absolut și Celălalt...
Levinas fiind adeseori acuzat de abordarea unei
exteriorități care depășește însăși exterioritatea.
Înțelegerea scrierilor levinasiene survine în
momentul în care luăm împreună elenismul și
iudaismul depășindu-le în lectura feței, atunci
când ascultăm cuvintele celuilalt ce scapă oricărei
determinări sau conceptualizări, prin urmare,
oricărei tentative de a-l fixa într-o schemă
dualistă.
Dezvăluirea Chipului în istoricitate ne permite
să îi atingem prezența prin intermediul
interpretării hermeneutice. Cuprins în text, chipul
dă naștere semnificației, el primește această
semnificație în funcție de contextul istoric și de
cultură. Epifania chipului este vizită, ne spune
Levinas. Vizita sau urma care sălășluiește pe chip
asemenea unui comandament are ca fundament
primul cuvânt care străpunge orice semnificație
orizontală, dincolo de manifestarea acestei lumi,
un dincolo inaugurat de limbaj care transcende
spațiul și timpul. Epifania chipului, expresia
acestei epifanii nu depinde de contextul cultural
și istoric, ci de însăși viața sa. Chipul semnifică
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
20
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
prin propria sa viață. El este plin de semnificație,
este izvor de înțelepciune și de iubire, tocmai
pentru că este viu și vid. Chipul se dezvăluie ca
nuditate care nu mai este apariție ci, loc ne-loc,
în afara oricărei imagini, timp și spațiu.
Levinas întâlnește în acest moment, așa cum
remarcă Codruța Furtună, o idee mai veche
dezvoltată de Giorgio Agamben, pentru care,
stranietatea ființei este condiționarea manifestării
unei ființe oarecare care rămâne de asemenea
străină lumii, dar care trăiește istoricește această
stranietate în cotidianitatea propriei vieți. Acest
oarecare teoretizat de Agamben este un singular
care scapă oricărei individualități determinante.
Orizontal, chipul se desfășoară într-un context
cultural, vertical el se ivește în cuvântul proferat
de celălalt. Sensul său originar nu este anulat de
vizita sa în epifanie. Intrarea chipului în
dimensiunea semnificației se realizează plecând
de la această stranietate întunecată, în sensul de
secret, de învăluit care desface la rândul său
sensul anterior pentru a-l sparge în necesitatea de
a se face ascultat de către cel căruia chipul îi
vorbește.
Chipul se desfășoară deasupra sau dincolo de
toate încercările de determinare, conceptualizare
sau numire, dincolo de toate tentativele de
totalizare deoarece el este deja trecut în
temporalitatea diacronică pe care o deschide din
trecutul imemorialului. Cu toate acestea, urma
trecutului sau trecutul apelului se convertește în
clipă, în moment, atunci când îl recunoaștem în
chemarea celuilalt și îi răspundem răspunzându-i
celuilalt. Distanța ce se interpune între apel și
răspuns este cea care lasă să survină cuvintele
celuilalt, verbul chipului. Uneori, Levinas apără
Înălțimea și transcendența absolută a chipului
pentru a nu fi contaminat de imanență. Cu toate
acestea, transcendența nu este opusă în interiorul
unei scheme dualiste imanenței. Transcendența se
petrece în imanență sub semnul urmei, simbol
venit dintr-un Imemorial, pecete a Infinitului care
stăruie ca lege în chipul celuilalt.
Dacă fața rămâne ascunsă în propria sa
înălțime, a cărei mărturie este și la care nu avem
acces deoarece este vorba de un timp care nu
poate deveni obiectul unei amintiri, ne putem
întreba cum poate exista o fenomenalizare a
chipului în context cultural? Mai mult chiar,
ne putem întreba în ce fel poate fi asumată
responsabilitatea la care suntem chemați să
răspundem din moment ce cadrele noastre
subiective nu pot avea acces la ea? Cum putem
vorbi despre chip dacă nu știm ce este? Miza
discursului levinasian se petrece chiar între
cadrele acestor întrebări. Ambivalența chipului
conduce în mod sigur, dacă ne situăm la nivelul
raționalizării și al logicii la o aporie care nu poate
fi nicicum rezolvată. Prin urmare, nu ne rămâne
decât să ne apropiem printr-o altfel de înțelegere
care ne poate fi dată doar de înțelepciunea inimii.
Nu putem înțelege chipul decât dacă îi acceptăm
stranietatea originară.
Această lucrare a fost posibilă prin sprijinul
financiar oferit prin Programul Operațional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanțat
prin Fondul Social European, în cadrul proiectului
POSDRU/107/1.5/S/76841, cu titlul „Studii doctorale
moderne: internaționalizare și interdisciplinaritate”.
■
Reîntoarcerea la Europa?
Sergiu Gherghina
Au trecut câteva decenii de când Turcia încearcă
să devină un stat membru al Uniunii Europene
(UE). Dificultățile întâmpinate de-a lungul
timpului sunt cunoscute atât celor ce studiază UE și
mecanismele integrării, cât și publicului larg din foarte
multe țări. Uneori, întrebarea referitoare la aderarea
Turciei nu suferă modificări în sondajele de opinie la
nivelul formulării; asta pentru că Turcia are statutul de
etern ocupant al listei de așteptare. Țările candidate
diferă de la un val la altul, niciuna nu a înregistrat
eșecuri în procesul de aderare - doar Bulgaria și
România au fost amânate. Motivele relației dintre
Turcia și UE sunt multiple. Acestea variază de la
dorința unora dintre liderii europeni de a menține
spiritul creștin al Uniunii (argumentul central este
legat de moștenirea culturală și religioasă a UE) până
la unele gesturi ale oficialilor turci care au încălcat legi
ale diplomației în relațiile cu celelalte state europene.
Cu timpul, dat fiind refuzul UE de a oferi Turciei
șansa să adere, era de așteptat ca populația și
politicienii din Turcia să se reorienteze. În pofida
așteptărilor ridicate de aderare și a atitudinilor
proeuropene observabile în marile orașe din Turcia -
în special Istanbul - lucrurile s-au modificat treptat.
Ultimii ani au marcat o tendință a Turciei de orientare
către vecinii asiatici puși pe plan secund în ultimele
decenii. În paralel, populația turcă a dezvoltat un grad
de reticență față de UE care a fost vizibil și în sondaje.
Popularitatea UE a scăzut semnificativ, din ce în ce
mai puțini cetățeni turci dorind aderarea propriei țări
la UE. Această atitudine a fost vizibilă și prin prisma
câștigătorilor alegerilor legislative din urmă cu patru
ani. Populația a preferat un partid ale cărui mesaje nu
au fost întotdeauna pro-UE. Gesturile politice ale
acestuia indicau o reorientare către Orientul Apropiat
și cel Mijlociu pentru parteneriate economice sau
pentru rezolvarea problemei minorității kurde.
Simultan, a existat o relativă abandonare a
secularismului statal și un amestec al aspectelor
religioase cu cele politice. Criticile vest-europene nu au
avut menirea de a schimba radical situația. Acest lucru
s-a petrecut și prin prisma absenței oricărui tip de
amenințare credibilă pe care o puteau avea aceste
state. Dată fiind situația Turciei, amânarea termenului
de aderare nu era un real pericol în condițiile în care
țări noi sunt invitate să adere (de exemplu, Islanda,
Croația) și Turcia continuă să rămână pe lista de
așteptare.
Astfel, dimensiunea axată pe drepturilor
minorităților, promovată intens de UE în ultimele
două decenii, a fost parțial abandonată în favoarea
unor abordări comune cu Siria sau Irak. Primirea unui
oficial Hamas de către guvernul turc a indicat și mai
clar reorientarea țării. Cu alte cuvinte, ultimul mandat
guvernamental a coincis cu o îndepărtare a Turciei - la
nivel atitudinal și comportamental - de UE, de
normele și valorile sale. În pofida reticențelor sporite
ale guvernelor statelor din Europa de Vest față de
politicile noului guvern turc, situația a fost diferită în
ceea ce privește cetățenii. Niciuna dintre aceste
dezvoltări nu a dus la modificarea susținerii aderării
Turciei la nivelul populației în statele membre ale UE.
Eurobarometrele din ultimii șase ani indică un suport
stabil în rândul cetățenilor europeni: cei care au fost
împotriva Turciei și-au menținut părerea, la fel au
procedat și cei care o susțineau. Nu se știe în ce
măsură schimbările atitudinale ale guvernanților și
guvernaților turci au fost vizibile pentru restul
cetățenilor europeni. Acest lucru poate părea
paradoxal dat fiind suportul crescut oferit în țările
europene partidelor cu mesaj populist sau de extremă
dreapta. Aceste partide nu se rezumă la un discurs
împotriva imigranților; ci există și pronunțate atitudini
anti-UE sau împotriva unor noi state ce pot adera la
UE. În acest sens, aderarea Turciei la UE era una
dintre țintele discursive ale acestor partide.
Revenind la dezvoltările interne din Turcia, cele
mai recente alegeri legislative naționale par a modifica
traiectoria țării în raport cu UE. Victoria electorală a
lui Recep Tayyip Erdogan coincide cu o reîntoarcere la
Europa. Prioritatea guvernelor sale - a ajuns deja la un
al treilea mandat ca premier - a fost mereu aderarea la
UE. Trebuie amintit însă faptul că deciziile sale nu au
fost mereu în direcția dorită, părăsirea mesei de
discuții cu oficialli europenii din urmă cu mai mulți
ani fiind doar un exemplu. Totuși, nu poate fi ignorat
contextul în care Erdogan a câștigat aceste alegeri,
context descris mai sus. În timpul campaniei sale
electorale, Erdogan a părut mai sigur de sine, mai
concis și mai ferm decât în precedentele sale mesaje
referitor la rolul de lider regional al Turciei. Relațiile cu
statele caucaziene - dintre care Armenia reprezintă o
problemă nerezolvată datorită acuzelor de genocid
aduse Turciei - completează triada de relații propuse
de Erdogan alături de Orientul Mijlociu și UE.
Perioadele petrecute de Erdogan ca prim-ministru au
indicat faptul că dorește să nu aibă probleme cu
vecinii (satisfăcând astfel una dintre cerințele de bază
ale UE) și să încerce promovarea democrației regionale
prin intermediul unor bune relații cu vecinii din
Caucaz sau din Asia cu regimuri nondemocratice.
Evenimentele din Irak pot justifica o astfel de poziție
a Turciei.
În urma acestei victorii electorale, UE are din nou
posibilitatea de a se apropia de Turcia. Dacă aceasta
din urmă va deveni liderul regional pe care îl dorește
Erdogan, UE ar putea conta pe un partener stabil.
Relațiile Turciei cu Statele Unite, trainice vreme de
câteva decenii, au avut de suferit în urma refuzului
guvernului turc, al aceluiași premier Erdogan, de a
permite survolarea spațiului său aerian de către
avioanele americane în drum spre Irak. Astfel, UE are
posibilitatea să înlocuiască partenerul american de
dialog. Un prim pas a fost făcut la sfârșitul anului
trecut când Catherine Asthon a inițiat un dialog
strategic oficial cu guvernul turc. Constanta în relațiile
UE cu Turcia din ultima perioadă este aceea că
oficialii europeni au comportamente mai mult reactive
decât proactive. În acest caz, inițiativa unui astfel de
dialog aparținuse guvernului de la Ankara și nu celor
de la Strasbourg și Bruxelles. Chiar și așa, formatul
propus de către guvernul turc a fost transformat și
redus la doar câteva întâlniri anuale. Ideea inițială
includea un program detaliat și structurat pe câteva
idei esențiale de colaborare.
UE continuă să aibă o atitudine ambiguă față de
Turcia. Acest lucru se datorează în principal lipsei de
consens referitor la acest stat candidat. La nivel oficial,
câteva state, de dimensiuni reduse, susțin aderarea
Turciei, altele sunt relativ neutre, iar cele mai multe se
opun aderării Turciei. Printre acestea din urmă sunt și
statele mari din UE - Germania și Franța. Forma
propusă de cele două țări membre este cea a unui
parteneriat privilegiat în care Turcia să aibă drepturi
economice și de liber schimb, dar nu și drepturi
politice în cadrul UE (precum dreptul de vot). Soluția
nu poate fi pe placul unui premier care a arătat
bunăvoință față de criteriile UE și care a utilizat
mesaje proeuropene înaintea recentelor alegeri.
Reîntoarcerea la Europa este reală și vizibilă în Turcia;
depinde de UE dacă aceasta va fi de durată.
Precedenta perioadă în care oficialii și cetățenii turci
și-au reconsiderat prioritățile și poziția față de UE
poate fi un indiciu util în perspectiva relațiilor Uniunii
cu această țară. Izolarea Turciei pe lista de așteptare
nu a fost și nu va putea fi acceptată la infinit.
Alegerile recente au oferit o nouă șansă relansării
discuțiilor, vom vedea cum și în ce măsură se va
profita de ea.
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
21
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Centenar Czeslaw Milosz
Czeslaw Milosz s-a născut la 30 iunie 1911 în localitatea Seteiniai (Szetejniace) din Lituania. Poet polonez și litu-
anian. A studiat la Vilnius, unde a absolvit Facultatea de drept la Universitatea "Ștefan Batory". Debutează în anul
1930, ca poet, în paginile publicației "Alma Mater Vilnensis". Un an mai târziu face parte din colectivul de
redacție al grupării literare "Zagary", care tipărea revista cu același nume. In anii 1934 - 1935 studiază la Paris.
După izbucnirea războiului emigrează, la început în România, și de aici pleacă la Vilnius, unde va lucra la postul
de radio. După ocuparea Lituaniei de armatele sovietice, la 14 iunie 1940, revine la Varșovia, unde rămâne toată
perioada războiului colaborând cu presa ilegală. In anul 1945 se mută la Cracovia, unde face parte din colectivul
de redacție al revistei Tworczosc. Funcționeză până în anul 1951 ca atașat cultural al Ambasadelor R. P. Polone
din Washington și apoi la Paris, unde a cerut azil politic. Autoritățile poloneze și unii colegi de breaslă l-au consi-
derat drept trădător și renegat, interzicându-i-se - până în 1980 - publicarea sa în Polonia. Și azi mai este etichetat
în unele cercuri a fi antipolonez și anticatolic. În emigrație, colaborează la revista editată la Paris de dispora
poloneză: Kultura. In anul 1958 se stabilește în S.U.A., unde a funcționat ca porfesor de literaturi slave la
Universitatea din Berkeley, în statul California, cât și la Harward.
Principalele volume de versuri publicate: Poemă despre timpul mort (1933), Trei ierni (1936), Versuri (1940),
Salvare (1945), Lumina zilei (1953), Tratat poetic (1967). Acesta (2000), Ultimele poezii (2006)
În anul 1974 i s-a decernat Premiul PEN-Clubului polonez pentru traduceri efectuate în limba engleză, iar în
octombrie 1980 Premiul Nobel pentru literatură. I s-a decernat, de asemenea, titlul de Doctor Honoris Causa la
Universitățile din Lublin și din Cracovia.
La moartea sa, în august 2004, Wislawa Szymborska, laureată în 1996 a Premiului Nobel pentru poezie spunea:
"Nu mai este printre noi, dar este întruna Prezent. Este arta care le reușește numai scriitorilor pe care îi iubim ".
Fuga
Am fugit odată din orașul arzând în flăcări.
Din câmp, de pe prima potecă, uitându-mă
în urmă
Mi-am zis: "Iarbă, urmele să mi le-acoperi,
Ca focul să n-amintească de vocea procurorului
cea sumbră.
Ne-a fost dat nouă o altă lume să înălțăm,
De vechea răutate ori de fericire să ne lepădăm.
Morții să spună morților ce s-a întâmplat.
Noi plecăm. Iar securea flăcărilor pământul
l-a despicat.
Întâlnire
Câmpiile înghețate în zori le străbăteam,
Era noapte încă. Aripa roșie se trezea.
Un iepure în fața noastră alerga,
Cu mâna unul din noi îl arăta.
Asta a fost odată. Astăzi nu mai trăiesc
Nici iepurele, nici cel care semnu-l făcea.
Scumpa mea, unde sunt, încotro s-au dus
Semnul mâinii, foșnetul din brazde,
drumul parcurs -
Nu-ntreb, că m-ar durea ceva, dar n-am
un răspuns.
Sfaturi
În locul tinerilor poeți
(loc înalt, orice ar crede o generație)
aș prefera să nu spun că pământul e visul
unui nebun,
o poveste neghioabă, plină de furie și zgomote.
E-adevărat, nu mi-a fost dat să văd triumful
dreptății.
Gurile celor nevinovați n-amintesc de nimic.
Și cine știe dacă nebunul ce poartă coroană,
cu pocalul în mână stă și urlă că zeii îl
favorizează,
că-atâția și-atâția a otrăvit, i-a decapitat ori
i-a orbit,
cu blândețea pe spectatori nu-i păcălești.
Zeii nu sporesc averea credincioșilor în oi
ori în cămile
și nu iau nimic pentru crimă ori jurământ strâmb.
S-a ascuns atâta timp, că a uitat cum a apărut
în tufișul arzând și la pieptul tânărului evreu -
gata să sufere pentru toți cei care au fost și vor fi.
Nu-i sigur dacă Ananke își vede ceasul ei
ca să plătească cum s-ar cuveni
pentru îngâmfare și lipsă de măsură.
S-a reușit ca omului să i se dea de înțeles,
că trăiește prin mila celor puternici.
Să se ocupe atunci
de sorbitul cafelei și de prins fluturi.
Cel care iubește Res Publica va avea mâna tăiată.
Dar pământului i se cuvine totuși un pic de milă.
Nu c-aș lua prea-n serios bucuria naturii
și recuzita în stil baroc, Luna, norii pufoși.
(cu toate că măslinele înfloresc la Vilia
în anotimpul frumos)
Nu, nu v-aș sfătui departe de natură să stați
nici de peisajele sterpe din văzduhul nemărginit,
de timpul infinit, de melcii otrăviți
de pe poteca din grădină, ce stau ca niște armate.
O, e foarte multă moarte și de-aceea fiți atenți
cu cosițele de păr, cu fustele colorate în vânt
cu bărcuțele de hârtie, mai puțin tainice ca noi...
Fereastră
În zori m-am uitat pe geam
Și-am zărit un merișor
plin de lumină.
Și când m-am uitat din nou,
un măr rotat am observat
cu poalele în pământ
de roade plin.
Au trecut prea mulți ani
și minte nu mai țin
ce s-a întâmplat
în somn.
Baladă
Lui Jerzy Andrzejewski
Se-nalță în câmp copacul cenușiu.
Sub el stă mama, cu umbra-i firavă.
și-un ou fiert curăță de coajă.
Iată cum bea ceaiul din sticlă.
Se vede orașul care nu mai există.
Zidurile și turnurile strălucesc în amiază;
Întorcându-se de la cimitir,
Admiră mama stolul de porumbei.
Prietenii te-au uitat, băiete.
Nici un coleg de tine nu-și mai amintește.
Logodnica are copii,
Și la tine noaptea nu se mai gândește.
În Varșovia s-au înălțat monumente,
Dar pe niciunul numele tău nu este.
Numai mama, cât trăiește, ține minte
Cât erai de caraghios și de copilăros.
Gajcy zace în pământ învelit,
La cei douăzeci de ani împliniți.
N-are ochi, nici mâini, nici inimă,
Nu știe ce-i vara, iarna ori primăvara.
În fiecare an gheața troznește pe râu,
Înfloresc an de an gălbenelele
în pădurea întunecoasă.
De măsline oalele sunt pline,
și-ascultăm a cucului profeție.
Gajcy zace, niciodată n-o să afle,
Că bătălia varșoviană n-a dat roade.
Baricada pe care a murit,
De mâini crăpate a fost lichidată.
Vânturile au suflat, praful roșu s-a ridicat.
Au căzut ploi și privighetoarea a cântat.
Zidarii de sub nori au strigat,
Înălțând case noi, câte-au putut.
Îți spun, băiete, ca să te rușinezi.
C-ai apărat o cauză bună.
Iar eu știu, Domnul să mă pedepsească,
Când voi putea cu tine vorbi.
Florile s-au făcut și ele țărână
De secetă, iartă-mă scumpul meu,
Iar când vin pe la tine, am vreme puțină
Și n-am putere ca apă să-ți car.
Sub copac mama își îndreaptă basmaua.
Strălucește aripa porumbelului pe cer.
Se uită în jur și-i tare îngândurată,
Iar zarea-i atât de înaltă, înaltă.
Trece un tramvai spre oraș.
Fug după el doi flăcăiandri.
O să-l prindă, se gândește mama, ori nu?
L-au ajuns. În stație sunt sus.
1958
Soarele
Culorile din soare sunt. Iar soarele n-are,
N-are pentru el nici o culoare, căci le are
pe toate.
Pământu-i și el ca o poemă, care din soare
se naște,
Soarele care de sus doar pe artist îl cunoaște.
Cine vrea lumea-n culori s-o zugrăvească,
Să nu privească niciodată drept în soare
Uita-va atunci ce-a văzut și ce avea în minte,
Doar lacrimile care-l sugrumă le mai simte.
În genunchi dacă stăm, chinul în iarbă pogoară,
Iar razele din glie cutremură zarea întreagă.
Tot ce-a acumulat de-o viață, în ele se află:
Stele și trandafiri, zorile și amurgurile din ceață.
Acesta
De-aș putea să spun o dată, ce-i în mine.
Să urlu: oameni, v-am mințit spunându-vă
ceea ce în mine nu era,
În timp ce ACESTA se află acolo necontenit,
zi și noapte.
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Că numai datorită lui am putut
Descrie orașele voastre ușor inflamabile,
iubirile voastre scurte
și distracțiile în nimicuri transformate,
în cercei, oglinzi, umerașe pretutindeni purtate,
găsite în scenele din dormitoare
și de pe câmpurile de bătaie.
Scrisul a fost pentru mine strategia de-a mă apăra
De-a șterge urmele. Căci oamenilor nu le plac
lucrurile interzise.
Chem să mă ajute lucrurile în care m-am scăldat,
lacurile cu stăvilar în stufăriș, valea
în care ecoul cântecului tresare în lumina serii,
și recunosc că fermecătoarele laude ale trăirilor
au putut fi numai exerciții mai acătării de stil,
iar dedesubtul lor era ACESTA, ce nu poate fi
numit.
ACESTA asemănător cu gândurile hoinarului fără
un acoperiș
deasupra capului și care străbate prin ger un oraș
străin.
Cel care seamănă cu clipa aceea în care Jidovul
încercuit
vede căștile grele ale jandarmilor nemți.
ACESTA este precum fiul regelui care a plecat o
dată în oraș
unde a văzut lumea cea adevărată: mizeria, boala,
bătrânețea
și moartea.
ACESTA poate fi comparat cu fața împietrită a
aceluia
care a înțeles că a fost părăsit pentru totdeauna.
Sau cu vorbele doctorului ce nu-i mai dau nici o
speranță.
Pentru că ACESTA înseamnă zidul din stâncă pe
care l-am
atins -
înțelegând că-i zidul ce nu se dă la o parte oricât
l-aș implora.
Credincioasa-mi slovă
Credincioasa mea slovă,
Slujitu-te-am.
Noapte de noapte în față-ți puneam
vase mici pline de culori,
să ai și mestecenii și greierii și căldărașii
pe care în minte-i păstram.
și mulți ani a durat totul.
Erai patria mea, căci alta-mi lipsea.
Credeam c-ai să mediezi
între mine și oamenii buni,
aceștia de-ar fi fost douăzeci, zece
sau poate cei ce nu se născuseră încă.
Acum îmi recunosc îndoielile.
Sunt clipe,
în care cred că viața am irosit-o.
Căci tu ești slova faliților,
slova neînțelepților și a celor care se urăsc
poate mai mult decât alte popoare,
slova confidenților,
slovă a nebunilor
a celor bolnavi de propria lor ură.
Dar fără de tine cine's.
Un școlar sunt
dintr-o țară îndepărtată,
ce se bucură de succes,
fără teamă și umilire în el.
Acesta-s eu -
Ex libris de Ovidiu Petca
Dar cine sunt fără tine?
Un filosof ca oricare altul.
Înțeleg, că așa am fost educat:
Glorie să am nu și aură ...
A emigra
M-au năpădit visurile din anii petrecuți pe-afară,
Vai, numai eu știu ce-am îndurat
pe meleaguri străine;
Viața ce-o trăiam sub o carapace ascunsă
Mi-o clădeam zi de zi cât mai ermetic,
ca o albină
Care-și astupă cu ceară până și cea mai mică
fisură.
Cine ar fi în stare să mai țină minte,
cât de înghioldită ne-a fost ambiția;
și câte ochiade am îndurat, pline de compătimire,
sărmanul, crede c-ar fi la el acasă..
O fi oare ceva de capul lui?
Dacă-ar fi să le mărturisesc tinerilor ceva,
n-aș rosti nici o vorbă despre succesul,
care uneori se întâmplă să și existe.
Dar, vai, ce gust amar mai are succesul.
Speranța
Crede, și speranță va fi,
pământul nu-i doar un vis, ci
și un corp viu,
privirea, simțul și auzul nu mint.
Toate lucrurile pe care aici
le-am cunoscut, o grădină par a fi,
în poarta căreia stai.
Să intri înăuntru, voie n-ai.
Ea cu siguranță există. E nevoie doar
să privești mai bine și mai înțelept.
Încă o floare nouă și nu doar o stea
în grădina lumii vom vedea.
Alții spun că ochiul ne-nșală
și că n-ar fi nimic, că totul ni s-ar părea,
aceștia-s cei care n-au nici o speranță.
Ei cred, c-atunci când omul înapoi se-întoarce,
lumea pe care în urmă o lasă e dusă
de mâini trufașe aceasta a fost răpită.
1985
Beat în poarta cerului
Cum voi fi, Tu ai știut de la început.
Și de la începutul fiecărei ființe vii.
Trebuie să fie ceva groaznic, să ai conștiința
în care să coexiste în același timp
a fost, este și va fi.
Am început să trăiesc încrezător și fericit,
Sigur că pentru mine soarele va răsări
în fiecare zi,
iar florile în fiecare dimineață vor înflori.
Am alergat din zori până seara prin
grădina vrăjită.
Fără să fi știut nimic că Tu din Cartea Facerii
m-ai ales pentru un nou experiment,
de parcă n-ai fi avut destule mărturii,
că așa zisa voință liberă
nu poate face nimic împotriva sorții.
Sub privirea ta distrată am suferit
precum o vulpe înțepată în spinii porumbei.
Grozăviile lumii în față mi s-au deschis.
Și n-aș fi putut fugi de acestea în închipuire?
în alcoolul după care dinții nu mai clănțăne
topindu-se pieptul făcut praf de glontele aprins
aș mai putea gândi să trăiesc ca alții?
Înțeles-am că rătăcesc din speranță în speranță
și Te-am întrebat, Atotcunoscătorule, de ce
mă chinui. E încercarea făcută și de Iov,
să-mi recunosc credința mea drept o închipuire
și spun: Tu nu exiști și nici pedepsele tale
stăpân fiind aici pe pământ numai întâmplarea?
Cum poți privi
la multiplicata, miliardară durere?
Cred că oamenii, dacă din acest motiv
nu pot crede
că exiști, merită lauda din ochii Tăi.
Și pentru că te-ai milostivit peste măsură
ai venit pe pământ,
să cunoști ceea ce simt făpturile muritoare.
Suferind durerea crucificării pentru păcatele, cui?
Iată, eu mă rog Ție, pentu că a nu mă ruga nu
știu.
Că inima-mi pe Tine te vrea, cu toate că știu că
nu mă vei vindeca.
și-așa va fi, ca cei care suferă, să sufere
în continuare
Numele Tău slăvindu-ți-L.
Prezentare și traducere de
Nicolae Mareș
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash meridian
Caleidoscop estival
Virgil Stanciu
■	În anotimpul vacanțelor, ne vom opri
asupra a două subiecte mai ușoare, de la periferia
culturii, ca să spunem așa, dar care vor oferi
cititorilor un plus de informații cu care nu au ce
face, în spiritul jocului de societate „trivial
pursuit”.
Mai întâi, să adăugăm încă o pagină relativ
bogatului dosar Stieg Larsson, autor despre care
am scris copios la această rubrică. Ne amintim că
autorul popularei trilogii Millennium (transpusă
în românește la Editura Trei) a decedat subit în
2004, în vârstă de doar cincizeci de ani, înainte
de a i se fi publicat enorma operă, ciclul său de
romane politico-polițiste devenind un best-seller
postum. Ne mai amintim și că el a avut o
parteneră de viață în Eva Gabrielsson, persoană
controversată, aflată la ora actuală în conflict
deschis cu moștenitorii drepturilor de autor (tatăl
și fratele romancierului). Or, iată că doamna
Gabrielsson a publicat recent o carte despre
relația sa intimă și profesională cu Larsson,
apărută inițial în franceză și foarte recent tradusă
și publicată și în Statele Unite, la „Seven Stories
Press”. Intitulată, cam stângaci, dar brutal de
direct There Are Things I Want You to Know”
About Stieg Larsson and Me („Există lucruri pe
care doresc să le știi” despre Stieg Larsson și
despre mine), cartea de memorii este recenzată
de Charles McGrath în International Herald
Tribune. Citatul din titlu îi aparține chiar lui
Larsson, fiind excerptat dintr-o scrisoare adresată
autoarei.
Tonul sec și stilul lipsit de ornamentație ale
cărții nu vor furniza prea multe argumente
adepților teoriei conspirației, care, convinși că
S. L. nu era suficient de talentat pentru a scrie
singur Millennium, vor căuta în memoriile lui
Gabrielsson dovezi că ea ar fi contribuit în
măsură decisivă la realizarea acestei opere. Nu
vor găsi nici prea multe referiri la misteriosul al
patrulea roman al ciclului, rămas, se spune, pe
hard-disk-ul lui Larsson. Volumul se concentrează
mai degrabă asupra modului în care aparent
manierata Eva Gabrielsson încearcă să se răzbune
la modul supranatural pe inamicii săi.
Stieg Larsson și Eva Gabrielsson au trăit
împreună treizeci și doi de ani, dar nu s-au
căsătorit, fiindcă nu au avut copii și fiecare a
ținut la independența sa. Întrucât legile suedeze
nu fac nici o referire la posibilele drepturi de
succesiune ale celor care au trăit în concubinaj,
Gabrielsson nu poate emite pretenții justificate
legal asupra moștenirii literare a lui Larsson, în
valoare de zeci de milioane de dolari. Totul le
revine tatălui și fratelui romancierului. În carte,
E. G. susține că n-o interesează banii, dar, ca
apropiat colaborator al lui S. L., dorește să aibă
un cuvânt de spus în administrarea moștenirii lui
literare. Opinia publică suedeză este predominant
de partea Evei Gabrielsson, arătându-i multă
simpatie, dar sfârșind prin a o exaspera cu
insistențele, astfel că autoarea a încetat să mai
dea interviuri, devenind cvasi-inaccesibilă. Totuși,
în turneul american de promovare a cărții sale,
dna Gabrielsson a părut destinsă și veselă,
fumând pe furiș, atacând furibund ceea ce
numește „industria Stieg” și exprimându-și
rezervele față de modul cum au fost ecranizate
cele trei romane ale ciclului. Ea a vorbit in
extenso despre ceea ce McGrath consideră a fi
pasajul cel mai bizar al cărții, descrierea
blestemului viking adresat de ea de Anul Nou
2004 inamicilor ei și ai lui Larsson, falșilor amici,
lașilor „care l-au lăsat pe Larsson să lupte pentru
ei, în timp ce-și încasau salariile aferente unor
posturi confortabile”. În tradiția vikingă, astfel de
blesteme erau însoțite de sacrificarea unui cal,
aspect înlocuit de Gabrielsson cu sfărâmareea
unui armăsar din ceramică și aruncarea cioburilor
în lacul Malaren din Stockholm. „Oamenilor care
au profitat de Stieg câtă vreme a fost viu”, a
declarat ea cu satisfacție, „nu le-a mers bine. Li
s-au întâmplat lucruri rele. Nu vreau să pun asta
pe seama blestemului, dar sunt urmăriți de
ghinion.” Dintre aceștia, cei mai vizați de autoare
sunt tatăl și fratele autorului decedat, care
dăduseră inițial impresia că doresc să ajungă la o
înțelegere cu ea în ceea ce privește drepturile
asupra moștenirii, dar ulterior au pretins totul.
„Invidia este păcatul mortal care te împinge la
distrugere și crimă. Cred că cei doi suferă de
multă invidie: invidie pentru succesul lui Stieg -
asta e cea mai bună explicație pe care o pot da.”
Cât privește cel de al patrulea roman, ea a
refuzat să predea laptopul pe al cărui hard-disk se
află. Din el, S. L. a apucat să scrie doar vreo 200
de pagini, în vacanța din 2004, înainte de atacul
de cord, iar Gabrielsson nu exclude posibilitatea
să termine ea romanul. Oricum, cei doi
colaboraseră la finalizarea Millenniumului. „Nu
pot spune precis cât din Millennium a fost scris
de Steig și cât de mine”, spune ea, adăugând:
„Stieg și cu mine foloseam un limbaj comun,
lucram adesea împreună.” Unicul detaliu
dezvăluit în cartea sa este că Lisbeth Salander și
Mikael Blomqvist, eroii trilogiei, sunt prezenți și
în al patrulea roman.
■	Cea de a doua informație vine din
cinematografie și se referă la un presupus declin
al tehnicii 3D. Într-un articol din International
Herald Tribune, Brooks Barnes arată că încasările
de box-office ale filmelor realizate în 3D sunt
dezamăgitoare, întrucât publicului „i s-a acrit” de
acest format. Burzuluirea cinefililor americani
provocată de prețurile mari ale biletelor ar fi un
motiv din care recente producții, ca Pirații din
Caraibe: Pe ape mai tulburi și altele nu au
recuperat decât o parte din investiții. Dacă în
2009, 85% din rețeta domestică de box-office a
fost realizată de Avatarul lui David Cameron,
Pirații ... a contribuit doar cu 47%. Veniturile lui
„Dream Works Animation”, una dintre
companiile hollywoodiene care promovează
3D-ul, au scăzut cu 18% în ultima lună. Cel mai
Răstălmăciri
Actrița
O cunoșteam de la teatru. De câte ori nu o admirasem pe scenă! Dependentă de intonația repli-
cilor ei ca de un drog, așteptam cu sufletul la gură să văd ce i se va mai întâmpla personajului sau ce
alte nuanțe va mai găsi în cutele textului, dacă era dintre cele pe care credeam că le cunoșteam prea
bine și nu îmi mai puteau oferi vreo surpriză. Rafinament, cultură, sofisticare, aceasta era pentru mine
actrița.
Și acum, iat-o în fața mea, la poștă. Vrea să timbreze o scrisoare. Are impresia că cineva ar vrea să
i-o ia înainte. Se înghesuie, trage ghionturi, e furioasă. Citesc pe buzele ei chiar și o înjurătură murmu-
rată în surdină.
Oare când e joc și când e realitate?
Mihaela Mudure
mare lanț de cinematografe din Statele Unite,
„Regal Entertainment”, a suferit un declin de
11%, pus de către analiști pe seama
producțiunilor 3D. Aceiași analiști cred că și
studiourile sunt de vină pentru declinul pieții de
3D, întrucât au produs filme stupide, cu subiecte
și intrigi catastrofale, bazate în exclusivitate pe
efectele vizuale.
Companiile care au investit mult în tehnologia
3D se luptă să schimbe cursul tendinței.
Proiectele mai recente acordă mai multă
importanță elementelor clasice ale filmelor de
succes - actorii, scenariul bine făcut, ritmul mai
lent, mai omenesc - încercând să diminueze
cascada de imagini năucitoare care-l asaltează pe
spectator în peliculele 3D. Chiar și imaginea se
schimbă, în încercarea de a exploata mai bine
efectele speciale: planuri mai lungi, panoramări
mai lente, pentru a da timp imaginilor
tridimensionale să-și producă efectul. Un alt atu
ar fi perfecționarea tehnologiei, în așa fel încât
imagini 3D să poată fi obținute și în afara
platourilor. În ajunul lansării noului său film,
Transformers: Dark of the Moon, regizorul
Michael Bay e în plină ofensivă cu reporterii,
bloggerii și criticii, încercând să-i convingă pe
potențialii spectatori că merită să plătească mai
mult ca să vadă filmul său - altminteri bine
structurat - în format 3D. La un fel de conferință
a industriei cinematografice ținută în luna mai a.
c., David Cameron și Michael Bay au apărut
împreună pe scenă pentru a dialoga laudativ în
fața camerelor despre meritele 3D. Turnarea
filmului Dark of the Moon în acest format a
costat studiourile „Paramount” cu 30 de milioane
de dolari în plus, ridicând bugetul total la 195 de
milioane. Dacă mulți spectatori vor alege să vadă
filmul în 3D, încasările ar putea depăși un
miliard. Michael Bay nu este, de altfel, unicul
regizor care face lobby pentru format. În iulie,
Stephen Spielberg se va adresa convenției „Comic-
Con International”, a fanilor benzilor desenate
(comics), pentru a-și promova filmul The
Adventures of Tin-Tin: The Secret of the Unicorn.
Martin Scorsese a realizat un film istoric în 3D,
Hugo Cabaret, care va avea premiera în
noiembrie, iar David Cameron pregătește două
urmări ale poveștii din Avatar și o versiune 3D a
Titanicului.
■
24
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
24
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp media
Bac, Boc °i alte boacăne
naționale
| Adrian Țion	~
Ani de zile, după examenele de bacalaureat,
primeam pe e-mail (ca mulți alții), de la tot
felul de binevoitori, colecția de perle din
lucrările de la probele scrise la limba română,
istorie sau geografie. Cică să ne amuzăm, să râdem
de ce bazaconii pot scorni odraslele noastre.
Zâmbeam forțat în colțul gurii pentru că unele nu
erau simple greșeli, gafe, derapaje neintenționate.
Ce, Boc nu gafează? Ultima dată i s-a adresat
premierului Benjamin Netanyahu al Israelului cu
„domnule președinte”, deci se întâmplă și la case
mai mari. Bine, dar alte așa-zise „perle” nu mi se
păreau câtuși de puțin „perle” în sensul nevinovat
al cuvântului. Dimpotrivă, erau bagatelizări voite
ale temei cerute, obrăznicii, trivialități scrise fără
jenă pe foaia de examen. Știau ei că vor trece
examenul și scriau ce le trecea prin minte în clipele
supremei concentrări. Chiar mă gândeam până un
pot merge aceste batjocoriri evidente ale unor elevi,
certați nu numai cu învățătura, dar și cu bunul
simț. Bătaia de joc a acestora s-a întins, nesimțirea
a progresat direct proporțional cu promovarea
oricum a examenului. Și acum sar din nou la
exemplul cel mai la îndemână. Ce, Băsescu n-a
batjocorit de atâtea ori de pe poziții oficiale și e
bine mersi? Ultima jignire adusă năpăstuitului
nostru rege Mihai I îl descalifică fără drept de apel,
dar și fără să-l dea jos din funcția prezidențială,
deci se poate și așa. N-a spus Traian Băsescu, în
urmă cu câțiva ani, tot în cadru festiv, bașca la
deschiderea unui an școlar, că el n-a prea strălucit
la învățătură și uite unde a ajuns? Părerea lui e că
a ajuns bine și că asta e o cinste meritată, nu
căzută pe capul lui ca o pleașcă, fără să se
gândească la responsabilități, la eventuala
reprezentativitate în fața nației sau la puterea
exemplului pe care îl presupune comportamentul
unui șef de stat pentru cetățeni. Așa stând
lucrurile, se pare că a ajuns de râsul lumii. Ca să
nu mai vorbim că Medvedev l-a criticat dur pe
Băsescu pentru afirmația recent făcută că el ar fi
comandat la fel ca generalul Ion Antonescu în
1941 Soldați, vă ordon, treceți Prutul! Crasă
inabilitate. Fostul președinte, Emil Constantinescu,
spunea despre aceste derapaje că ele ne arată „un
președinte complet confuz, care izolează România
pe plan internațional”. Cu asemenea modele în
față, nu e de mirare că tinerii națiunii (debusolați
din start, dar și ajutați să se debusoleze de
actualele conjuncturi) acordă tot mai puțină atenție
învățăturii și bacalaureatul s-a deteriorat de la un
an la altul. Poate că rezultatele dezastruoase din
acest an de la bac sunt o oglindă fidelă a societății
noastre, lipsită de repere morale și de modele
pozitive în stare să insufle și să perpetueze
încrederea în adevăratele valori. Au spus-o și alții.
Dezamăgirea răzbate din zeci de declarații făcute
pe la televiziuni sau în presa scrisă. Surprinzător, și
Mugur Isărescu se arată îngrijorat. Știe el ce știe.
Dacă locurile rămân goale în facultăți, vom avea o
altă formă de criză în învățământ. Bac-ul
dezastruos va avea repercusiuni și în alte sectoare
decât învățământul, ca și scumpirea benzinei.
Și-a dorit acest lucru Funeriu? Cu siguranță nu.
El a observat, ca toate cadrele didactice dezamăgite
din România de altfel, că bac-ul a devenit o
bălăcăreală formală ca oricare alta. Cu copiat, cu
„impunerea” din afară a unor potentați și cu
„ajutoare” slugarnice sau interesate dinăuntru.
Ministrul plin de bube politice în cap a vrut să-și
arate scalpul brusc iluminat printr-un bacalaureat
corect. A făcut și el în tot mandatul său un lucru
bun. A strâns șurubul zicând: „Nu mai merge așa.
Gata cu frauda. Puneți camere de supraveghere în
săli și corectați obiectiv, riguros, conform normelor
în vigoare.” Rezultatele arată că doar 44,47% au
promovat, înainte de contestații. Cei frustrați că
n-au putut să fure ca altădată l-au înjurat și i-au
cerut demisia. Comentatorii de pe Antene au fost
de părere că bac-ul 2011 „a fost examenul unei
generații sacrificate de tranziție”. Să fim serioși!
Cine îi oprește pe copii să învețe, dacă vor? Chiar
dacă profesorul e slab (să admitem și asta), oare
n-o fi vina lor că n-au putut caracteriza un personaj
din teatrul lui Caragiale și l-au caracterizat pe „d-l
Goe”?
Așa-i la noi. Când ceva se face ca lumea, adică
după standardele cerute, sar cârcotașii. Pe cei picați
și familiile lor îi înțeleg. Pe comentatorii cârcotași
nu. Să fie ăsta primul semn din mult trâmbițata
reformă a învățământului? Fapt e că rezultatele
catastrofale au bulversat toată suflarea României.
Sunt cele mai slabe rezultate din istorie. Asta ar
trebui să dea de gândit. Iată-l pe Funeriu, din
„blândul pribeag” amăgitor, aliniindu-se măsurilor
de austeritate din guvernul Boc. Dacă Boc e dur, să
fie și un bac dur, și-o fi spus Funeriu. Și, Doamne,
ce dureros de dur a fost! Totuși, aceasta a fost, să
zicem, prima duritate. Ministerul pregătește
închiderea și comasarea a 1000 de școli,
majoritatea din mediul rural. Să vedem atunci
reacții.
■
Expoziție de ex libris
la Turnul Croitorilor
(urmare din pagina 36)
copleșitor (115). Într-un context atît de bogat,
opțiunile estimative în vederea unei ierarhizări
valorice judicioase rămân dificile. Originalitatea
creațiilor seduce, excelența tehnică a efectelor ia
ochii. Nume sonore, internațional omologate,
atrag atenția, umbrind oarecum interesul imediat
pentru personalitățile notorii. Artiști locali, vădind
un talent incontestabil și o pricepere tehnică fără
cusur nu sunt puțini. Ar fi imposibil șă nu-i cităm
la loc de cinste pe veteranul virtuoz Feszt Laszlo,
stilizator inventiv, pe subtilul Ovidiu Petca, care
fascinat de temă participă nu doar ca expozant, ci
și în calitate de comentator atent. În aceeași
ordine de idei se mai cuvine să amintim pentru
originalitatea amprentelor pe Orban Istvan,
portretul energic de femeie al lui Szekely Geza,
un pandant cu portretul viril al lui Mikes
Kelemen, contrastând cu un fond vegetal gingaș
adiind, lucrarea lui Vecserka Zsolt, pe fulguranta
Lovasz Noemi, nu mai puțin pe clasicul Gedeon
Zoltan, pe iubitorul de simetrii Horia Ungur și
mai ales, în sfârșit forța dramatică a lui Imets
Laszlo interpretând clarobscurul tensionat al unui
incendiu nocturn.
Dintre oaspeții străini se detașează grupul
rus, care include temperamente și stiluri
alternative. În timp ce N. Domaschenko ne
încântă reluînd episodul mitologic al Ledei
drăgostindu-se cu Zeus deghizat în lebădă,
Jitnikov frapează prin aglomerația suprarealistă a
unor personaje animaliere, evocate firesc, dar în
sens metaforic. Pe același filon cu ispitiri fantaste
evoluează și E. Novikova, mixînd realul cu
fabulosul. La M. Gavrickov cuplul arhaic în
îmbrățișare e însoțit de sugestii totemice, în timp
ce M. Verholantsev fabulată pe tema înfruntării
dintre un viteaz navigator și un monstru înrăit
care îl atacă. Iuri Liukshin transferă scena marină
într-o versiune mai calmă, în timp ce conaționalul
său V. Spigov ne frapează prin acuratețea
xilogravurii sale cu tentă alegorică.
Apetitul fabulator al nordicilor contrastează
prin magistrala simplitate a temei, înfățișînd doi
firavi plopi, cu o sobrietate solitară încîntătoare.
Un echilibru similar degajă și imaginea Ingei Look
în perspectiva subtilă a unei alei ocrotitoare. O
adiere romantică vine dinspre finlandezi.
La celălalt pol al interpretării italianul Enrico
Baj frapează prin grotescul lapidar, dar cu atît mai
expresiv în timp ce conaționalul său Giancarlo
Pozzi își îngăduie un eșafodaj volumetric cu
planuri suprapuse pînă aproape de vîrful
piramidal. Imaginația mediteraneană, mai curînd
cu tentă futuristă nu se dezminte nici ea. Din
Argentina Elena Davicino ne surprinde de-a
dreptul prin forța unui monstru grotesc
întîmpinîndu-se cu un rictus ironic rînjitor.
Am lăsat într-adins la urmă grupul maghiar
care impresionează printr-o unitate compactă și
un stil foarte diversificat, deși tinzînd spre un
numitor comun. Dramatismul Zsofiei Sztranyak
ne întâmpină percutant prin amputări voite și
modulări de la roșu purpuriu la violet. Kamper
Lajos estompează cu rafinament culoarea,
reliefînd în schimb continuitatea curbelor de
contur. Gardonyi Sandor se evidențiază printr-o
textură aparte, învăluitoare, amintind un soi de
sfumato. Kerekgyarto Laszlo se distinge, ne
farmecă prin simplitatea economiei imagistice de
un rafinament unic. În schimb Kovacs G. Tamas
cu bărbatul corpolent care ezită indecis între
tridentul împungător al demonului și îngerul
supărat instalat pe umorul său viril conferă
aerului său dilematic o notă irepresibilă de umor
etic. Makkai Piroska articulează imaginea cu o
expresivitate aproape aspră, în flagrant contrast
cu Buday Gyorgy care se folosește de textura
lemnului cu o delicatețe desăvîrșită. Recurgînd la
acvatinta, Damo Istvan învăluie caricaturalul într-o
țesătură picturală de umbră-lumină. La Stettner
Bela fantasticul se declară percutant, rimînd cu
vecinătatea centaurului anecdotic al lui Koszegi
Gyula, de un mitologism expresiv.
Fie-ne îngăduit ca în încheierea acestei cronici
să revocăm o strofă din poezia pe care Tudor
Arghezi a intitulat-o emblematic Ex Libris:
„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,
Încet gîndită, gingaș cumpănită;
Ești ca floare-anume înflorită
Mîinilor mele care te-au deschis.”
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
azz story
Despre middle-jazz si anii
maturității
| Ioan Muslea__________________
Chiar dacă tema tratată în ultimele episoade
începe să capete dimensiuni oarecum
îngrijorătoare, mă văd - și de astă dată,
obligat să o completez cu alte și alte informații
pe care le consider esențiale pentru întregirea în
cele din urmă a unei imagini globale (că tot se
vântură termenul!) cât de cât semnificative a
devenirii și căutărilor care au produs cândva un
soi de tsunami în lumea atât de ciudată și de
frământată a jazzului; nu-mi rămâne, așadar,
decât să recunosc că nu prea am ce face mai ales
că, dată fiind „pe bune” importanța și
complexitatea extraordinarei perioade ce acoperă
anii 1930-1940, pe de o parte, nu prea văd o altă
soluție decât o rasoleală dintre cele mai jalnice,
iar pe de alta recunosc că nici nu mă prea mă
îndemn și nici nu-mi dă ghes inima s’o iau pe
scurtătură. Cei mai bine de 15 ani, numiți
de unii ai swingului, iar de către nu puțini -
middle-jazz years (și asta, firește, fără a mai lua
în considerare toate prelungirile și „dările-pe-de-
lături” nu foarte lesne de precizat/clarificat sau
justificat) au însemnat o treaptă esențială în
urcușul atât de abrupt și epuizant înspre un alt
fel de jazz, unul al esențelor și al spațiilor
periculoase, bântuite de întortochierile și chinurile
modernității. Căci, cu riscul de a comite o
blasfemie, ba chiar o gafă monumentală, mă voi
hazarda să afirm că nu Basie și nici compozițiile
savante ori muzica (așa-zisă sacră) scrisă și
cântată cu un succes teribil de către Ellington și
ciracii săi vor fi împins lucrurile spre acest un-alt-
fel-de-muzică, ci bâjbâiala, frământările și căutările
unui gigant de talia lui Coleman Hawkins
(saxofonistul legendar care a înregistrat primul
solo absolut pe tema/trama durerosului Body and
Soul), tragismul unei voci unice precum cea a
sulfuroasei Billie Holiday, distincția, trăirile și
plutirea din universurile atât de artificiale
explorate de Lester Young, sonoritățile de tot
speciale ale unor Johnny Hodges, Harry Carney,
Barney Bigard, trompeta miraculoasă, inumană
chiar a unor Cootie Williams și Roy Eldridge sau
- atenție la mine! - pianul demențial al deja
pomenitului Duke Ellington atunci când se
hotărăște atât de greu să-și dea drumul (probabil
că mă bănuiți a fi pe cale să revin la obsesia și
pisălogeala mea legată de capodopera absolută
care rămâne This One’s for Blanton - și iată că
ați nimerit-o, însă, la urma urmelor, nu prea văd
de ce m’aș căi).
Dar haidem mai bine să încercăm să
„epuizăm”, să bifăm toată povestea asta cu
bigbandurile și swingul-rege! Ar fi, în acest sens,
deosebit de interesant și instructiv să puteți vedea
unele filmări de prin anii 1930 sau până prin
1945, realizând astfel dintr-odată halul fără de hal
în care frenezia dansului cuprinsese o întreagă
Americă bântuită și întoarsă pe dos de marea
criză ca și de anii imediat următori ca să nu mai
vorbim și de tot ceea ce a însemnat Războiul al
Doilea. Închipuiți-vă stadioane întregi, uriașe,
arhipline, care păreau cuprinse de amok și-și
dădeau în petec (sau chiar și fustele peste cap!) în
momentul când cazanul sub presiune al vreunui
bigband, atingând perfecțiunea, amenința să
explodeze. Existau în acei ani o mulțime de
orchestre „infernal” de performante compuse din
profesioniști îndrăciți, înrăiți și întărâtați de o
concurență la sânge ca, de altfel, și de mulțimile
(de fani, cum se zice astăzi!) aflate literalmente
în delir. Încât - nu o dată - am avut senzația că
asist la dezlănțuirile prilejuite în zilele noastre de
un supereveniment pop/rock! Într-un asemenea
context, prestațiile celebrissimei The Duke
Ellington Orchestra - în care partea cuvenită
„leului” purta de bună seamă amprenta plină de
steif a personajului de la chikul elegant - păreau
să țină de o cu totul altă lume, una aproape
serafică, suprapunându-se/molipsindu-se de
charisma fără frontiere a unui creator de geniu.
Ar mai fi însă cazul să pomenim și de alte
orchestre faimoase - au existat o mulțime! - cum
vor fi fost cea a lui Chick Webb, în care o
întâlnim pe debutanta Ella Fitzgerald, dar nici
Fletcher Henderson nu se va fi lăsat cu nimic mai
prejos, exploatând cu pricepere „vâna”
senzațională a marelui, a unicului Louis
Armstrong care, în anii aceia, nu dădea încă
semne vădite de oboseală sau măcar nu foarte
vizibile. Un caz mai aparte ar fi cel al orchestrei
mânate în luptă de către un alt leader
ultracharismatic așa cum a fost formidabilul
clarinetist Benny Goodman alături de care își
făcea mendrele și „se dădea rotund” nărăvașul
baterist Gene Krupa, personaj de pomină care
înnebunea audiența cu solouri de tobe, aducând-o
sistematic în pragul climaxului. Formula clasică și
tonalitatea optimistă pusă la punct de către
Benny Goodman pentru orchestra sa a fost
urmată cu sfințenie și s-a bucurat de un succes
similar și în cazul altor bigbanduri „albe” cum au
fost cele conduse de Woody Herman, Artie Shaw,
Harry James și Tommy Dorsey sau Glenn Miller
și Bob Crosby.
În altă ordine de idei, un aspect cu totul
singular al acțiunilor marelui clarinetist a stat în
sfidarea fățișă - încă de prin anul 1935 - a
sacrosantelor tabuuri (atât de stupide) impuse de
Benny Goodman 1941
discriminarea rasială, pe care le va ignora cu bună
știință, încropind și punând la cale, într-o veselie,
mici formații mixte în care făceau furori bronzații
de geniu Teddy Wilson, la pian, Lionel Hampton
(vibraphon), Charlie Christian (ghitară) sau
trompetistul Cootie Williams. Sastisit de succesul
adeseori facil, dar și de monotonia unui bigband
care mergea „ca ceasul”, visul acestui muzician
hipertalentat era să-și „confecționeze” mici
grupuri de muzică de cameră (și/tot de jazz,
firește!), neizbutind însă să-și facă damblaua decât
cu concursul „bronzaților” amintiți ceva mai sus.
Cu concursul lor, discografia perioadei middle
jazz avea să se îmbogățească literalmente cu unele
nestemate rarisime. Această subtilă contestație a
cunoscut un moment de vârf în 1938, la Carnegie
Hall, templul muzicii clasice, unde Benny
Goodman a călcat definitiv în străchini invitându-i
alături de el, pe scenă, pe Count Basie, Johnny
Hodges și Lester Young.
În privința importanței momentului cunoscut
ca swing sau middle jazz, după părerea mea,
dincolo de atmosfera pe care se pricepeau ca
nimeni altul s’o creeze și întrețină (și cu asta mă
tem că mă voi compromite definitiv și-mi voi
aprinde o grămadă de paie’n cap!), marele salt
înainte (vorba lui Mao!) a constat de fapt în
folosirea, adăpostirea și - până la un punct -
încurajarea „maniilor” unor muzicieni de geniu
care, cu toții, s-au nimerit să fie niște ciudați,
individualiști sau excentrici la culme, niște
bântuiți și obsedați, lingându-și răni adeseori
imaginare și căutându-și cel mai adesea liniștea,
uitarea și o pace înșelătoare în alcool și/sau
droguri. Însă, atunci când era vorba să cânte, o
făceau cumva ca la sfârșitul timpurilor ...
Fapt este că lumea sau măcar o parte din
lumea atât de aparte și de sofisticată a amatorilor
și degustătorilor de jazz începuse deja, de o bună
bucată de vreme, să nu mai caute cu orice preț și
să nu se mai dea în vânt doar după
performanțele și năzdrăvăniile unor orchestre sau
bigbanduri impecabile, „pornind la sfert de
cheie”; în schimb, înclinau tot mai mult să plece
urechea, „amușinând” și îndrăznind chiar să tragă
cu ochiul la ce și cum anume cântau - călcând în
picioare toate regulile și convențiile existente -,
ciudații și lunatecii de care pomeneam ceva mai
sus. Toate acestea nu reprezintă de fapt decât
semnele prevestitoare ale unui nou început care
se întrezărea deja pe la începutul anilor ‘40 când
Coleman Hawkins, de pildă, începuse deja a se
înhăita cu rebelii be bop-ului, în vreme ce
pianistul Duke Ellington, se încăpățâna, el însuși,
să exploreze noi teritorii. Cu povestea noastră,
însă, n’am ajuns deocamdată până acolo, așa
încât - în cele ce urmează - vă vom spune câte
ceva doar despre câțiva dintre frumoșii nebuni ai
acelor ani cum și despre care ar fi titlurile
obligatorii ale câtorva albume de referință.
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Misiune îndeplinită:
Fondul arhivistic Sigismund Toduță
se află pe suport eletronic
| de vorbă cu muzicologul Mihai Ghircoiaș____________________
În urmă cu patru ani, Fundația „Sigismund Toduță” demara un proiect ambițios, unic în acel
moment în cultura muzicală românească: salvarea manuscriselor celebrului compozitor clujean prin
digitalizarea acestora și realizarea unui corpus pe care inițiatorii l-au numit Opera Omnia Documenta
Sigismund Toduță. Demers similar ca semnificație spirituală, păstrând proporțiile, cu facsimilarea
manuscriselor eminesciene realizată la București. Se vorbea în acel moment de faptul că vor fi necesari
trei ani pentru finalizarea acestei inițiative. Nu au fost suficienți... A trebuit să mai așteptăm încă unul.
Și iată că în iulie 2011 proiectul a fost finalizat! Interpreții, muzicologii, criticii muzicali din țară și din
străinătate au acum acces direct la partiturile toduțiene, fără a mai atenta la integritatea lor fizică, sau
a le deteriora. Despre misiunea încheiată cu succes ne vorbește omul care, în ultimii 15 ani, și-a legat
destinul și de realizarea acestui proiect ce părea, la început, multora fantezist: muzicologul Mihai
Ghircoiaș, secretarul științific al Fundației „Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca.
Radu Constantinescu: - Pentru început, ca să
avem imaginea amplorii eforturilor depuse,
spuneți-ne câteva cuvinte despre moștenirea
muzicală toduțiană.
Mihai Ghircoiaș: - Fundația „Sigismund
Toduță” are în custodie 150 de manuscrise, care
însumează peste 300 de compoziții muzicale
(gândite separat sau în cicluri) și scrieri care
privesc geneza acestora. În total, este vorba
despre circa 5700 de pagini care au fost scanate.
Lor li se mai adaugă încă aproximativ altă mie de
pagini, cuprinzând scrierile sale muzicologice,
care urmează de acum înainte să fie supuse
aceleiași generoase operații.
- Practic, cum s-a lucrat?
- După îndelungi discuții și grele întrebări
asupra viitorului acestor manuscrise, am găsit
răspunsul! Am pornit cu o echipă de trei
persoane, fiecare cu sarcinile sale speciale în
derularea proiectului. Mai întâi, muzicologul
format la Cluj, Constanța Cristescu, a elaborat o
nouă clasificare a creației compozitorului pentru a
exista un plan limpede de abordare a tuturor
Casa Toduță Cluj
lucrărilor manuscrise. Astfel, s-a început cu
muzica corală, avându-se în vedere, succesiv,
creația liturgică bizantină și pe filieră occidentală,
apoi corurile mixte, corurile de inspirație
folclorică, pe versurile unor diferiți poeți și cele
pentru copii. Au urmat liedurile, muzica
instrumentală de cameră, muzica vocal-simfonică,
muzica simfonică și concertantă.
Odată planificarea făcută, tânăra Ana Maria
Bularca, licențiată în istorie și masterandă în
biblioteconomie, dar cu accentuate preocupări
muzicale, a realizat treptat, cu mare răbdare,
operațiunea de prelucrare tehnică (scanare și
editare).
În fine, mie mi-a revenit sarcina de a verifica,
confrunta (pentru ultima dată, sper) filele de
manuscris cu varianta lor digitală.
- Pe parcursul acestei operații care reclamă
exactitate, atenție, temeinicie și, nu în ultimul
rând, migală ați avut surpriza descoperirii unor
pagini inedite ale maestrului școlii clujene de
compoziție?
- Am avut bucuria de a descoperi unele schițe,
variante ale unor mici piese sau chiar mari
opusuri, adnotări ale autorului, pe care le-am
menționat în anexele ce însoțesc fiecare titlu
scanat.
Am completat lista cu manuscrisele ce nu le
avem la Cluj și care s-ar regăsi în Biblioteca
Uniunii Compozitorilor de la București. Acolo s-ar
putea afla multe partituri cedate pentru achiziție,
copiate de Toduță cu atâta răbdare și eleganță
grafică. Speranța unei recuperări complete a
acestora ne-a fost împlinită nu demult de
regretatul compozitor Dan Voiculescu (1940-
2009). El a avut satisfacția să găsească la
București partitura manuscrisă a Simfoniei a IlI-a,
cu o a treia parte, o passacaglie, neagreată de
compozitor. Fotocopia acesteia, digitizată, va
deveni si ea parte a acestui ambițios proiect. În
acest sens, avem credința ca vom găsi în timp alte
și alte lucrări toduțiene, din cele declarate de
autor, dar inexistente fizic în prezent.
- Acum, la final, ce puteți prezenta
specialiștilor în domeniu?
- O colecție de CD-uri (DVD) a operei
componistice integrale a lui Sigismund Toduță,
oglindindu-i documentar drumul creației, de la
manuscrisele de etapă la tipăriturile operelor
finite, inclusiv metodele de lucru; căci
manuscrisele păstrate în biblioteca Fundației
demonstrează deseori etapele parcurse, de la
ideea-concepție la varianta finală. Iată informații
extrem de interesante care vor putea fi
valorificate de exegeți în cadrul studiilor
muzicologice. În acest fel, am salvat pentru
totdeauna întregul fond arhivistic al creației
toduțiene pe suport electronic, cu potențialitatea
difuzării ca atare.
- Cum vor fi utilizate aceste DVD-uri? Unde
le pot găsi cei interesați?
- Deocamdată vom edita un singur set de
discuri (DVD-ROM) cu o prefață concisă, note
explicative extinse, pentru evaluarea cantității și
formatului cel mai potrivit cercetării lor
aprofundate și rapide. Urmează să stabilim și să
fixăm chiar în statutul Fundației „Sigismund
Toduță”, condițiile de prezervare, de împrumut,
fără a exclude ideea de a le admira cândva,
tipărite în câteva volume, luând exemplul
eminescian al Academiei Române.
Acest curajos proiect este desigur o premieră
în viața muzicală românească, spre cunoașterea și
folosul tuturor generațiilor de interpreți,
muzicologi, de la cei mai tineri (uneori, aparent,
dezinteresați) la maeștri venerați, păstrători sau
făuritori de istorie.
Interviu realizat de
Radu Constantinescu
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Nulla dies sine linea
| Mugurel Scutăreanu
Prima treaptă a trezirii este, cred, descoperirea de
sine. Însă străfulgerarea aceea sloboade și prima
picătură dintr-un nesecat izvor de nefericire,
fiindcă imediat după ea urmează simțământul
nimicniciei în fața înaintașilor iluștri, iar la 99% dintre
noi acel sentiment se instalează pentru tot restul vieții.
Nu este o insatisfacție acută ci una cronică, un huruit
surd care-ți macină sufletul, cu deosebire în clipele de
tihnă. Cum dai să stai, cum începe râșnița imputărilor.
Nu are nici o importanță conștientizarea faptului că
harul drămuit nu te-ar lăsa, oricum, s-ajungi prea
departe - moara se-nvârte implacabil iar atingerea
nemijlocită cu oamenii de seamă (sau fie și numai cu
amintirea lor vie) aduce mai multă apă la moară. La
toate acestea am cugetat - oare pentru a câta oară? -
zilele trecute, când niște semeni ai noștri de mare
noblețe au făcut tot ce le-a stat în putință ca lumea,
măcar cea muzicală, să-și aducă aminte că s-au scurs
20 de ani de când maestrul Sigismund Toduță nu mai
este printre noi. Oamenii aceștia, întemeietori sau
membri de rând (ca să zic așa) ai fundației care poartă
numele muzicianului, duc pe umeri dulcea povară a
unei moșteniri de mare preț, pe care cu mare drag și
mândrie ar face-o cât mai cunoscută dar se izbesc de
tot felul de opreliști, cu deosebire de cele de ordin
material, stupide prin definiție. Simt că am datoria de
a face ceva pentru aceste ființe cu adevărat superioare
și cum singura mea armă este cuvântul, am să
vorbesc, atât cât mă pricep, despre munca lor
răbdătoare, venită dintr-un respect religios față de
opera dispărutului maestru și care muncă, de bună
seamă, nu le aduce decât satisfacții spirituale.
S-au adunat, inimoșii aceștia, imediat după
ceremonia funerară de la începutul lui iulie 1991. Erau
numai vreo opt la număr atunci și totul era de făcut.
casa muzicianului fusese sigilată abuziv, cu gânduri
meschine (cineva sus-pus râvnea la ea), nu se știa ce
rămăsese înăuntru, nimeni n-avea habar cum se
înființează o fundație sau cum se revendică o clădire
pentru un asemenea scop. Povestea e lungă, spinoasă,
cu accente comuniste - o istorie din primii ani de
închipuită democrație românească postrevoluționară.
Poate faptul că militanții aveau cu toții nume cu
rezonanță, poate tenacitatea, poate șansa (sau mai
degrabă toate acestea la un loc și o picătură de
bunăvoință cerească), au desferecat uși, au netezit
hopuri și Fundația Sigismund Toduță din casa
memorială a căpătat hrisov de ființare. Dar odată
pătrunși în vila de pe malul Someșului (așezată pe
strada care astăzi poartă numele compozitorului),
discipolii și-au pus mâinile-n cap! Povestește profesorul
universitar Hans Peter Turk, cel dintâi președinte al
fundației: „Când am deschis pentru prima dată ușa, cu
sprijinul Procuraturii, înăuntru am găsit o învălmășeală
greu de descris - mobile, manuscrise de tot felul
(partituri și texte), un pian de valoare, o bibliotecă
imensă și alte sute de obiecte de care nu-mi mai
amintesc acum. Nici nu știam de unde să-ncepem.”
Ei bine, au început nemțește, într-un perfect spirit
toduțian aș zice eu și timp de vreun an și jumătate
(dacă nu mai bine) prof. Turk și prof. Dan Voiculescu
(plecat și el, între timp, din lumea aceasta) au reușit o
primă catalogare a documentelor, de la cele legate
până la filele disparate, nelăsând la o parte nici un
petec de hârtie. După aceea a început studiul
maldărului de scrieri, compararea versiunilor aceleiași
lucrări, elaborarea primelor proiecte de publicare. Mai
trebuia ca fundația să-și împlinească o chemare de
căpătâi - aceea de a sprijini tinerele mlădițe cântătoare,
după dorința maestrului, lăsată cu limbă de moarte.
Toate acestea țineau de partea seacă, organizatorică
dar acolo, în casa în care trăise atâția ani marele
maestru, se mai întâmpla un fapt, nu de toate zilele,
un miracol: spiritul său emana din fiecare ungher, din
fiece filă îngălbenită, de sub capacul pianului drag, din
sertarele mobilei grele. Prezența era aproape materială,
dădea simțământul că oricând s-ar fi putut înfiripa un
dialog. În lungi ceasuri de contemplare și meditație,
discipolii fideli și-au făurit un nou chip al magistrului,
cu trăsături mult mai pregnante, cu căutătură și mai
sfredelitoare decât cea pe care și-o aminteau și care,
oricum, te strivea. Cu toții au înțeles mai adânc
energiile prometeice ale acestui om între oameni, au
priceput mai limpede stăruința sa în faptă, au deslușit
mai bine numărul culmilor urcate și înălțimea lor.
Căci ursitoarele fuseseră darnice cum nu se mai poate
cu pruncul venit pe lume la Simeria într-o zi de mai a
anului 1908, într-o famile modestă, cu patru copii.
Tatăl, Gheorghe Toduță, lucrător la Căile Ferate,
conducea fanfara de copii a orașului iar mama,
Rozalia, născută Rothmuller, era o șvăboaică în toate
celea. Pruncul abia născut, Sigismund, avea toate
darurile acestea, mai mult, avea să păstreze religia
romano-catolică a mamei, lucru mai important decât
s-ar crede pentru mersul său în viață. Cu talentul
muzical al tatălui și cu voința de propășire a mamei
drumul lui Sigismund era hărăzit a se îndrepta către
grădinile zeiței cu liră. Dâra de lumină ducea către
Cluj, locul unei învolburări culturale începută de
secole dar sporită de alipirea Ardealului la Patria-
Mumă. Așa că la 18 ani, în 1926 prin urmare, tânărul
Sigismund Toduță bătea la porțile Conservatorului de
Muzică și Artă Dramatică din metropola transilvană.
I se deschise și, cu acea sete de cunoaștere care nu-l va
părăsi niciodată, se puse cu burta pe carte. În zece ani
absolvi trei secțiuni ale conservatorului: pedagogie
(1926-30), pian (1926-32) și compoziție (1930-36).
Mari dascăli i-au modelat darurile ieșite din comun -
Ecaterina Fotino (pian), Traian Vulpescu (teorie și
solfegii), Mihai Andreescu Skeletty (armonie), Marțian
Negrea (contrapunct și fugă), Augustin Bena (cor și
dirijat coral). Apoi Toduță a plecat într-un leagăn al
culturii omenirii - Roma, desăvârșindu-și la Academia
Santa Cecilia arta pianistică cu Alfredo Casella și
înclinațiile componistice cu Ildebrando Pizetti. În
același timp, a urmat cursurile Institututlui Pontifical
pentru Muzică Sacră, studiind orga și compoziția
religioasă. În 1938, după 12 ani de școli înalte, își dă
doctoratul în muzicologie, la același Pontificio
Instituto di Musica Sacra. Era primul român care
cucerea acest titlu! Întors în țară, tobă de carte, Toduță
clădește zi de zi la o carieră cum puține cunoaștem.
Trudește 11 ani la Blaj (1932-43), sfințind un loc deja
sfânt pentru Români; este chemat ca asistent la
conservatorul din Cluj (1943), mutat în acei ani la
Timișoara (erau vremurile crunte ale Dictatului de la
Viena); devine secretar artistic și dirijor al Filarmonicii
Ardealul (1945-49); din 1947 până la ultima suflare,
viața lui S.Toduță se leagă de Conservatorul clujean,
ca dascăl la toate disciplinele teoretice (mai cu seamă
compoziția). Creația a însoțit mereu, începând de la
vreo 25 de ani, drumul său pe pământ, Toduță fiind
un neobosit zămislitor de frumuseți, în genuri variate,
turnate în riguroase forme clasice. Catalogul operei
maestrului cuprinde peste 300 de lucrări dintre care e
chinuitor să alegi un buchet reprezentativ. Sunt acolo
creații monumentale, ca opera-oratoriu Meșterul
Manole (după Blaga), balada-oratoriu Miorița (după
Alescandri), 5 Simfonii, lucrări concertante pentru
orchestră, pian, flaut, oboi, muzică de cameră cu piese
de mare răsunet pentru vioară și pian, violoncel și
pian, oboi si pian, flaut si pian, celebra passacaglie
pentru pian, apoi multe piese corale, lieduri, miniaturi
instrumentale. Titlurile studiilor de muzicologie -
profunde, meticuloase, năzuind mereu spre exhaustiv
- acoperă și ele o lungă listă. Marele maestru a fost
rector al Conservatorului din Cluj (între 1962 și 1965)
și a condus Filarmonica de Stat clujeană (între 1971 și
1974). În ultima parte a vieții a fost numit Membru
Corespondent al Academiei Române. Cununi multe
de lauri s-au așezat pe fruntea muzicianului: premiul
al Il-lea de compoziție G.Enescu (1940), premiul
Robert Cremer (1943), Premiul de Stat (1953, 1955),
premiul G. Enescu al Academiei Române (1974), titlul
de Maestru Emerit al Artei (1957), premii ale Uniunii
Compozitorilor (1973, 76, 78, 83). Ca o modestă
dovadă de recunoștință din partea urmașilor, Liceul de
Muzică din Cluj și Liceul de Muzică și arte Plastice
din Deva îi poartă numele.
S.Toduță și-a făurit un stil de creație propriu,
printr-o fericită îmbinare a intonațiilor religioase
bizantine și gregoriene cu cele folclorice românești. La
maturitate, muzica sa a evoluat spre un modalism
intens cromatizat și chiar spre heterofonie. A mai
ctitorit, Toduță, și o școală muzicală, crescând
discipoli ajunși artiști de seamă: Cornel Țăranu, Vasile
Herman, Hans Peter Turk, Dan Voiculescu, Valentin
Timaru, Adrian Pop. Abia după cercetarea arhivei (care
este departe de a se fi încheiat) s-a descoperit
temeinicia cu care își pregătea maestrul orele de
compoziție, rămase în amintirea tuturor ca momente
rarisime, de analiză, sinteză, magie esoterică. Dar
Toduță a avut înrâuriri asupra tuturor celor din jur, nu
numai viitori compozitori ci și interpreți sau pedagogi.
Avea o personalitate fascinantă, care subjuga, îngloba,
aproape că anihila structurile psihice mai plăpânde cu
care venea în contact. Unii susțin că o seamă de
ucenici n-au rezistat rigurozității vrăjitorului și și-au
căutat drumul propriu în alte părți.
Și fizic omul Toduță era impunător - o statură de
atlet, o atitudine princiară. Întindea mâna într-un fel
aparte, ca un cardinal, de aproape te obliga să i-o
săruți. Era cult cum nu se mai poate, poliglot,
spiritual, adesea ironic. Păstra o distanță pentru care
mulți l-au considerat dificil și chiar antipatic. În
realitate, maestrul avea conștiința propriei valori și de
aici natura relației sale cu cei din jur. Cum să nu
rămână un asemenea om ca un far în amintirea
celorlalți? Vă mai miră ideea fundației, născută încă în
vremea când țărâna nu se așezase pe mormântul
înainte-mergătorului? Trebuia păstrat cu sfințenie totul
pentru viitorime. După profesorul Turk, cei mai
iubitori și mai iubiți s-au succedat la președenția
așezământului: Dan Voiculescu din 1996 până în 2001
și inegalabila interpretă a lucrărilor pentru pian ale
maestrului, Ninuca Oșanu-Pop, din 2001 și până
astăzi. O figură aparte care slujește fundația de la
început este profesorul Mihai Ghircoiașu, omul pe
care îl găsești acolo zi de zi. De câțiva ani, zeloșilor li
s-a adăugat o... fetiță aș putea spune, după aparențe, o
ființă plină de spirit și energie, d-ra Ana-
MariaBularca, venită pentru a digitiza întreaga operă a
maestrului, adică pentru a o transforma, prin scanare,
în informație electronică, elaborând ceea ce se va
chema Sigismund Toduță Opera Omnia. Continuă,
neștiute, eforturile pentru tipărirea operei
muzicianului, pentru înregistrarea ei pe compact-
discuri, pentru popularizarea ei, la noi și peste hotare.
Dar pentru toate acestea este nevoie de bani, de mulți
bani, or singura sursă importantă de venituri a
fundației continuă să fie, în mod remarcabil și
meritoriu, încasarea drepturilor de autor. Atâta vreme
cât țara nu are bani pentru sănătate și învățământ
cum ar putea aștepta idealiștii de pe strada S. Toduță
fonduri pentru proiectele lor ambițioase?
E parcă un făcut ca articolele mele să se termine
încovoiate sub apăsarea sărăciei. Ne-ar trebui un om
providențial la cârma țării, un harnic dintre aceia care,
așa cum meșterul Toduță nu a lăsat o zi să treacă fără
un rând așternut pe hârtie, să nu lase nici un ceas
măcar fără o opinteală la propășirea națiunii. Vedeți că
și eu sunt un idealist?..
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
În
„Atelier”. La Baia Mare
| Claudiu Groza________________________________________
O valoare a spectacolelor care a pus adesea
juriul în dificultate și un program excelent
pliat pe profilul său a avut la a 19-a sa
ediție Festivalul Internațional de Teatru „Atelier”,
derulat la Baia Mare între 12 și 18 iunie.
Selecția operată de directorul festivalului, Radu
Macrinici, a răspuns perfect dezideratului
originalității și „noului” cuprins în scopul „Atelier”-
ului, iar producțiile invitate au fost conforme
acestui criteriu, indiferent de anvergura lor scenică.
Dificultatea juriului - din care am făcut parte alături
de criticul Doru Mareș, Nicolae Weisz, fost director
artistic al Teatrului Municipal din Baia Mare,
regizorul lon-Ardeal Ieremia și scriitorul Ștefan
Caraman - a fost de a decela net între propuneri
artistice de calibre similare, care ar fi meritat toate
dacă nu premiate, măcar remarcate, ceea ce am
încercat să facem prin nominalizări.
„Atelier”-ul s-a deschis cu un spectacol al
teatrului-gazdă, Copilul rece de Marius von
Mayenburg (regia Cristian Ban). Textul excepțional
- și oarecum atipic pentru „rețeta” sa de până acum
- al iconoclastului dramaturg și-a găsit o înscenare
destul de ingenioasă, dar prost servită, din păcate,
în mare parte, de interpretare. Copilul rece e o
piesă despre căutare, ezitări, frustrări, obsesii,
nevoie de afecțiune, în care eroii interacționează
întâmplător, dar exploziv. De la cuplul anapoda, în
care el e hiper-grijuliu cu copilul care aflăm de fapt
că nu există, în timp ce ea își consumă excesiv
clipele și până la familia cu fete adolescente, și ele
derutat-excesive, în răspăr cu părinții desprinși de
realitate, apoi la tânărul exhibiționist din toaleta
femeilor ni se înfățișează un tablou uman în care
nimeni nu e „normal”, oricât de pașnice ar fi
aparențele. Cristian Ban a încercat să redea cât mai
bine articulațiile intrigii și particularitățile fiecărui
personaj, ajutat de decorul modular, alveolar,
imaginat de Mihai Vălu. Tempoul spectacolului,
prea lent, și momentele de trecere cam dese au
dăunat reprezentației din festival. La fel, cu unele
excepții - Inna Andriucă în Silke, „mămica” bețivă,
Richard Balint în Werner, „tăticul maternal” - un
rol de contre-emploi susținut perfect de actor - sau
lonuț Mateescu (exhibiționistul Henning) și, parțial,
Gabriela Chirilă (adolescenta neiubită Tina) - actorii
au evoluat fie plat, fie neconvingător, adică fără
forța necesară. Copilul rece ar fi trebuit să fie un
spectacol mai puternic.
Foarte bine s-a integrat în festivalul băimărean
Delir în doi de Eugene lonesco, spectacolul de
debut al regizoarei clujene Mihaela Panainte, de la
Teatrul Independent „Sala Mică”. Montarea din
2009, în care joacă Maria Hibovski și Emanuel
Petran, ambii nominalizați pentru rolurile lor, a
căpătat între timp un nou look scenografic, mai
puțin restrictiv decât la premieră, mai „luminos” și
permițând o mai bună evoluție scenică. Ritmul
susținut al reprezentației, capacitatea celor doi
interpreți de a reda pregnant articulațiile intrigii și
hermeneutica regizorală fidelă textului, dar
inteligentă în plan-detaliu au făcut ca Delir în doi să
obțină la „Atelier” Premiul Fundației „Liga pentru
teatru”, distincție acordată de Radu Macrinici și
egală în valoare simbolică cu Premiul Special al
Juriului.
Oarecum derutant prin concepția eteroclită, care
amestecă formule foarte diverse și note semantice
lipsite de unitate, s-a dovedit Amor Omnia, un
spectacol non-verbal conceput de bulgarii Peter
Pașov și Jeni Pașova la Teatrul Maghiar de Stat
„Csiky Gergely” din Timișoara. Amor Omnia
sondează iubirea în diversele sale ipostaze, doar că
maniera de „tratare” a subiectului combină secvențe
- foarte reușite - de teatru de umbre cu momente
„etno”-naive sau de-a dreptul romanțioase, astfel
încât spectatorul pendulează între emoție și rictus.
Dacă s-ar fi menținut în granițele unei unități
stilistice, spectacolul timișorean ar fi fost un
candidat serios la premii. Așa, abia cei doi regizori
au fost nominalizați, deși o bună parte a actorilor
au evoluat sensibil și nuanțat.
Un recital actoricesc fermecător prin
autenticitate și emoție a fost Și mâine e o zi de
Franz Xaver Kroetz, în interpretarea Aurorei Prodan
(Teatrul Municipal Baia Mare, regia Anton Tauf).
Povestea ultimei zile „domestice” a unei femei
vârstnice, care urmează să ajungă la azil, dar se
sinucide în final, i-a permis renumitei și
experimentatei actrițe băimărene un recital
admirabil, cu rafinate treceri de la monologul
decrepit la tăioase rememorări ori de la pusee
belicoase la căderi psihice traumatice. Aurora
Prodan și-a demonstrat calibrul de mare actriță în
acest spectacol care a provocat-o să utilizeze
formule artistice mult mai nuanțate decât în alte
producții în care am văzut-o.
Copilul acesta de Joel Pommerat (Teatrul de
Stat Oradea, trupa „Iosif Vulcan”, regia Vlad
Massaci), mi-a confirmat o dată în plus tendința
„textualistă” în care se află acum o bună parte a
dramaturgiei francofone, și din pricina regiei
aproape inexistente a lui Massaci. Pommerat și-a
construit scenariul pe baza unor „interviuri” cu
oameni obișnuiți, care-și mărturisesc diverse
probleme de familie, bazate în principal pe lipsa de
comunicare cu cei apropiați. Ar fi vorba, așadar,
despre o înstrăinare, o alienare ce caracterizează
societatea de azi. Conceput secvențial, textul nu are
însă nici un declic dramatic, nici un climax, fiind o
simplă înșiruire de situații oarecare. Vlad Massaci
și-a redus la minimum intervenția hermeneutică,
lăsând actorii să converseze - mai cu har, mai fără
har - într-un spațiu deschis, dreptunghiular,
asemănător unei hale aseptice (decorul a fost creat
de Vioara Bara). Rezultatul a fost un spectacol
plicticos, sec, fad, în care doar Petre Ghimbășan și
Corina Cernea au sclipit, primul printr-o
expresivitate pitorească, a doua prin forță și rigoare,
obținând de altfel Premiul pentru cea mai bună
actriță în rol secundar. Copilul acesta e un spectacol
cu care, din păcate, n-am rezonat absolut deloc.
Un alt recital actoricesc - pe care personal l-am
privit ca pe un gest onest de recuperare culturală -
a fost susținut la „Atelier” de Ioana Crăciunescu:
Sufleurul fricii de Matei Vișniec (Theatre Clin
d’Oeil, Orleans, Franța, regia Gerard Audax) -
primul text dramatic al faimosului autor de origine
română. Parabola sistemului concentraționar
imaginată de Vișniec („toate clipele noastre de
libertate sunt copiate”) - un manifest juvenil-belicos
- a fost transpusă regizoral și actoricește în manieră
(și) metatextuală, dramaturgul fiind invocat de
câteva ori. Ioana Crăciunescu a jucat cu finețea care
o caracterizează, punând în prim-plan textul - aici
cu bună știință, deloc calofil. Sufleurul fricii e un
experiment lterarteatral, cu această ordine a mizei,
iar spațiul de joc de la Casa Rusu - un salon
Harsanyi Attila în Decalogul după Hess
opulent de vilă - a contextualizat bine articulațiile
plurivalente ale monologului.
Foarte simpatizatul dansator japonez Hikaru
Otsubo a revenit la Baia Mare - unde are deja un
grup de admiratori constanți - cu Noapte înstelată,
un spectacol de dans butoh la fel de dens, abstract,
cuceritor și de mare virtuozitate a interpretării
precum majoritatea producțiilor sale. Spectacolele
lui Hikaru sunt greu de „povestit”, pentru că ele
compun senzații, imagini; e destul să spun însă că
mai mulți tineri oameni de teatru care l-au văzut
pentru prima dată s-au declarat copleșiți de forța
dansatorului. În ultimii ani, Hikaru Otsubo și-a
dinamizat discursul coregrafic, folosind partituri
muzicale mai ritmate, fără a abandona însă formula
specifică de butoh, care concentrează întreaga
semantică pe expresivitatea corporală a
interpretului.
Regizorul arădean Radu Dinulescu, care a avut
un „Portret în Atelier” anul acesta, a venit la Baia
Mare cu trei producții, dintre care două de „teatru
3D” - termen ce definește o formulă teatrală încă
nouă la nivel mondial, care combină jocul
actoricesc ori performanța de marionete cu
scenografia tridimensională. Călătorie spre centrul
Pământului, după Jules Verne, a fost primul
spectacol de acest gen, montat la Teatrul Național
din Târgu Mureș, trupa Liviu Rebreanu.
Reprezentația de la Baia Mare a suferit, din
nefericire, de un tempo diluat, accentuat și de jocul
stângaci al actorilor, iar animația lui Alain Richelet-
Kleinberg nu și-a găsit cursivitatea în evoluția
spectacolului. O anumită poticneală, un ritm lipsit
de fluență au estompat intenția regizorală și
coerența reprezentației. Altfel însă, Călătorie... nu e
o propunere eșuată, cât decalibrată pe moment.
Mult mai relevant a fost al doilea „spectacol
3D”, pe care l-am văzut întâi la Arad, în mai:
Tovarășul de drum de Andersen (Teatrul de
Marionete Arad), pentru care Alain Richelet-
Kleinberg și-a meritat pe deplin Premiul pentru
Scenografie al „Atelier”-ului. Aici, combinația de
marionete și animație tridimensională și-a dovedit
farmecul și pregnanța vizuală, în ciuda cam
sinistrei povești anderseniene, în care un băiețel
orfan, pornit prin lume, este protejat de spiritul
unui mort pe care-l salvează de la profanare. Mai
apar în basm vrăjitori, împărați netoți și prințese
năzuroase, așa cum se cade. Ecranul de proiecție
3D se află în fața spațiului de joc propriu-zis, astfel
E
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
Black Pantone 253 U
29
Black
Pantone 253 U
că sincronizarea elementelor de animație - peisaje
sau decoruri, chiar și personaje - cu evoluția
marionetelor presupune o coordonare foarte
solicitantă. Admirabilă interpretarea marionetiștilor
arădeni Carmen Mărginean, Cristian Bordaș și
Adina Doba, niște profesioniști desăvârșiți, care au
redat cu plasticitate și perfectă sincronizare vizuală
întreaga poveste.
În fine, al treilea spectacol din „portretul” lui
Radu Dinulescu a fost unul de dramă, cu o
spectacologie destul de vastă chiar și în România, în
ciuda intrigii sale oarecum pulsional-incoerente:
Cameristele de Jean Genet (Compania de Teatru
„Aradi Kamaraszinhaz” și Baza Teatrală de la
Zsambek). Istoria servitoarelor care pun la cale
uciderea stăpânei lor, „exersând-o” prin vicioase
jocuri sado-masochiste, a fost înscenată de
Dinulescu prin accentuarea orizontului excesiv.
Într-un spațiu extrem de redus, un soi de budoar
aglomerat de haine femeiești, eroinele (eroii, de
fapt, pentru că regizorul a distribuit în spectacol
trei actori, care joacă însă roluri feminine) parcurg
un traseu al viciului necontrolat; spațiul coagulează
pulsiunile cele mai perverse, interacțiunile cele mai
brutale, e un cuib de jocuri odioase și pură
decadență. Masivitatea masculină, forța contactului
fizic, testosteronul emanat astfel servesc perfect
mizei textuale și hermeneutice, aceea de a sugera
degringolada psihică, psihoza în cele din urmă.
Excelent au conturat actorii Harsanyi Attila,
Tapaszto Erno și Lovas Zoltan intenția regizorală,
jucând cu o pregnanță de-a dreptul ofensivă.
Ultimul și-a adjudecat de altfel Premiul pentru cel
mai bun actor în rol secundar. Cameristele este un
spectacol care m-a făcut să văd în altă perspectivă
absconsul text al lui Genet, prea adesea interpretat
ca semn al unei derive isteroide.
Actorul budapestan Harsanyi Attila a fost
protagonistul unui alt spectacol de la Aradi
Kamaraszinhaz (compania arădeană a beneficiat de
asemenea de un „Portret în Atelier”): Decalogul
după Hess de Alina Nelega (coprodus cu Compania
„Hetek Csoportja” din Szeged, regia Tapaszto
Erno). Decalogul... este unul din cele mai bune
texte dramatice românești recente, o „răfuială” cu
lumea și cu Dumnezeu a liderului nazist Rudolf
Hess, aflat în închisoare, înaintea execuției sale.
Textul e similar, în ordine simbolică, cu monologul
dostoievskian al Marelui Inchizitor, pentru că Hess
este în cele din urmă Omul abandonat, prizonier
arhetipal, dar și un obsedat de Ideal, un luptător,
un rebel. Decalogul... e o despărțire și o confesiune
totodată, care trezesc emoție, empatie, ură, dispreț,
pe măsură ce personajul își ține discursul. Un
amestec de poezie și imprecație, de denudare
interioară și opacitate ideologică cutremurător redat
de Harsanyi Attila, într-o evoluție fără respiro, cu
un tempo incredibil, cu o forță a interpretării care
pare să depășească uneori convenția teatrală, cu un
consum la limita epuizării fizice, perfect calibrat și
cathartic, în cele din urmă. Decalogul după Hess
este un must see.
Alte două spectacole s-au pliat foarte bine pe
profilul „Atelier”-ului. Finnphonia 5.0 (European
Theater Collective Helsinki) este un performance
auditiv și vizual, care combină recitativul actoricesc
cu muzica live și proiecții video. Spectacolul,
conceput de doi actori de origine română, stabiliți
în Finlanda - Romulus Chiciuc și David Kozma -
pleacă de la un scenariu alcătuit din poeme
finlandeze, de dragoste, militante, elegiace etc.,
redate de Timo Pekka Luoma, „acompaniat”
muzical de Chiciuc, cu sonuri uneori poetice,
alteori de club, într-un „video-decor” imaginat de
Kozma ca un montaj de filme vechi de familie, cu
copii care se bălăcesc în piscină, cupluri fericite sau
evenimente domestice. O anumită lipsă de unitate
a părții video este singurul reproș pe care-l fac
acestui spectacol sincretic și reușit, un experiment
care cred că prinde foarte bine la publicul dinamic
al momentului.
Playground (Teatrul Figura Studio, Gheorgheni),
în regia și coregrafia lui Yvette Bozsik, este o
ghidușă propunere de teatru-dans, secvențială, în
care jocurile de copii devin deambulări de ospiciu,
fără însă ca spiritul ludic să dispară - înșiși
infirmierii de la balamuc par niște nebuni fericiți,
de pildă. Foarte bine a reușit Yvette Bozsik să
coordoneze grupul de interpreți, păstrând totodată
individualitatea fiecăruia. Muzica vie, ritmată, ca și
prospețimea dansului și asumarea interpretării au
făcut din Playground un spectacol rafinat și
inteligibil.
Două cuvinte și despre două spectacole montate
de actori băimăreni. One life show de Mihai Ignat
i-a permis lui Claudiu Pintican să construiască,
împreună cu Ionuț Mateescu, un mic „conflict în
doi”, între regizorul „experimentalist”, care vrea să
aducă viața „adevărată” pe scenă, și aurolacul pe
care-l ia drept exponent al teoriei sale. One life
show e genul de spectacol de club, foarte amuzant,
mai ales datorită jocului savuros al lui Mateescu,
„stârnit” de regizorul Pintican. Improvizația pe care
mizează cei doi e „sarea și piperul” spectacolului,
cu tot cu marja sa de risc.
Făptașul după Peter Shaffer, un one man show
ce pleacă de la confesiunea lui Salieri, dușmanul de
moarte al lui Mozart, nu a fost o opțiune prea
inspirată a lui Doru Fârte. Actorul a evoluat destul
de plat și într-o manieră de teatru psihologic cu
totul desuetă, într-un decor banal și prăfuit.
Monologul n-a avut astfel nici un fel de vitalitate,
din păcate.
Menționez în treacăt două spectacole despre
care am scris deja, prezente în festivalul băimărean.
Oo! după Ion Creangă (Teatrul Tineretului din
Piatra Neamț, regia Alexandru Dabija), o „creație
colectivă” ce remixează Punguța cu doi bani în așa
fel încât la a patra vizionare am descoperit ceva în
plus la nivel semantic, și-a adjudecat Marele Premiu
„Atelier”. Pentru rolul său de Bocitoare din Sufletul.
Puncte de veghere de Dimitre Dinev (Teatrul
„Maria Filotti”, Brăila, regia Radu Afrim), o
comedie grotescă despre „spiritul balcanic”, Liliana
Ghiță a fost distinsă cu Premiul pentru cea mai
bună actriță la Baia Mare. De remarcat excelenta
ținută de scenă a celor două producții, prima din
2007, a doua din 2009.	’
Un cuplu de români amărâți vorbitori de polonă
Revelația „Atelier”-ului din acest an a fost - cel
puțin din perspectiva juriului - un spectacol
provocator și de o uluitoare originalitate regizorală,
Un cuplu de români amărâți, vorbitori de polonă
de Dorota Maslowska (Teatrul Național Târgu
Mureș, trupa „Tompa Miklos”, regia Theodor
Cristian Popescu), care și-a avut premiera oficială în
festival. Textul autoarei poloneze, un fel de Sarah
Kane din Est, cu aceleași obsesii pentru o lume
liminară, este un „road-theater”, având în centru doi
tineri drogați care fac autostopul prin Polonia,
dându-se drept „un cuplu de români amărâți”.
Întreg universul în care se mișcă aceștia pare înecat
în aburii drogului și alcoolului, toate personajele
fiind scoase din țâțânile firescului. Textul mixează
clișee etnice care pot crea puternice reacții „anti” ale
spectatorilor români, mai ales că intriga e
concepută și într-o notă de ambiguitate a
identităților. Theodor Cristian Popescu a manevrat
și interpretat acest text dificil cu spirit diaboludic,
aș spune, preferând să sugereze în loc să descrie.
Astfel, spațiul de joc e practic un patrulater mobilat
cu un scaun care închipuie, după caz, automobilul
ori casa, cârciuma etc. (decorul a fost creat de
Dobre-Kothay Judit), în care actorii - care s-au
descurcat excelent, trebuie spus - Dorottya Nagy,
Orsolya Moldovan, Botond Benedek (încă
masterand, distins cu Premiul pentru cel mai bun
actor), Csaba Laszlo și Gabor Tollas, efectuează un
soi de „dans în derivă”, cu interacțiuni violente.
Foarte bună muzica lui Vlaicu Golcea, care
potențează articulațiile acțiunii, și light-designul lui
Lucian Moga - deși acesta se dovedește riscant în
condiții de turneu, prin complexitatea concepției.
Hermeneutica lui Popescu se probează
extraordinară la final, când ambiguitatea textului
capătă un climax net: în loc să se trezească din
visul drogat, cei doi tineri cad într-un coșmar teribil,
în care călușarii români vin dansând de pe o navă
imaginară pentru a-i lua în stăpânire... Theodor
Cristian Popescu și-a meritat pe deplin Premiul
pentru cel mai bun regizor pentru acest spectacol
care va crea, cu siguranță controverse, unul din cele
mai bune spectacole pe un text contemporan din
ultimii ani.
Festivalul „Atelier” va ajunge anul viitor la un
„jubileu” uimitor pentru un eveniment inițiat de un
singur om: ediția a 20-a. Fie și numai pentru că a
răzbit prin tranziție, festivalul din Nordul României
merită să existe mai departe.
■
3
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
Black Pantone 253 U
film
DagheroTIFF (I)
| Ioan-Pavel Azap
Asta e, am căzut și eu în capcana cuvintelor
compuse cu sufixul -TIFF (v. aperiTIFF,
educaTIFF, ecoTIFF ș.a.)! Era și timpul, căci
- după nouă ediții și tot atâția ani în care am
scris despre Festival - nu era să rămân tocmai
acum, la ceas aniversar, vorba ceea, fără coledzi,
fără o cât de modestă, acolo, contribuție
lingvistică la fenomenul cinematografic clujean.
Dacă în limbajul colocvial s-a încetățenit pluralul
succesuri, de ce nu și...? Dar nu îndrăznesc să
merg cu gândul atât de departe; ajungă clipei
gloria ei... De ce, totuși, dagheroTIFF? Păi, în cele
ce urmează tot niște developări (critice), niște
imagini vreau să relev și eu din ce mi-a rămas mai
apropiat (ori mai îndepărtat) de suflet și gust din
ediția 2011 a celui mai important festival de film
din România, intrat de anul acesta - prin amintita
deja în numărul anterior al „Tribunei” validare de
către Federația Internațională a Producătorilor de
Film (FIAPF) - în rândul primelor 40 de festivaluri
de profil de pe mapamond.
Și, fiind eu mai de modă... clasică - spre a nu
spune veche! -, și diacronic, o să încep cu
începutul, cu filmul care a deschis cea de-a 10-a
ediție, aniversară, respectiv Potiche, tradus destul
de simpluț și neinspirat Nevasta la putere. Ei
bine, în ciuda distribuției (Catherine Deneuve,
Gerard Depardieu, Fabrice Luchini) și a regiei
[Francois Ozon, al cărui 8 femei (8 femmes,
Franța, 2001), prezentat la prima ediție a TIFF-
ului, a fost absolut savuros], Potiche coboară mult
prea mult standardul Festivalului: o peliculă,
pretins comedie, subțire rău de tot, volatilă,
pastișă superficială. Dacă un spectator onest, dar
naiv, s-ar fi ghidat după acest film de deschidere,
cred că TIFF-ul îl pierdea iremediabil de client.
Nu pot decât să am nostalgia „incipiturilor” de la
edițiile precedente: Occident (România, 2002; r.
Cristian Mungiu) - 2002, Orașul Domnului
(Cidade de Deus, Brazilia, 2002; r. Fernando
Meirelles, Katia Lund) - 2003, Bowling for
Columbine (S.U.A. / Canada, 2002; r. Michael
Moore) - 2004, Old Boy (Coreea de Sud, 2004; r.
Park Chan-wook) - 2005, A fost sau n-a fost?
(România, 2006; r. Corneliu Porumboiu) - 2006,
4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (România, 2007; r.
Cristian Mungiu) - 2007, Jocuri stranii (Funny
Games, S.U.A., 2007; r. Michael Haneke) - 2008,
Amintiri din Epoca de Aur (România, 2008; r.:
Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Răzvan
Mărculescu, Constantin Popescu, Cristian
Mungiu) - 2009, Bodega Soul Kitchen (Soul
Kitchen, Germania, 2009; r. Fatih Akin) - 2010.
După cum se poate ușor observa - deși nu este
(neapărat și întotdeauna) vorba despre
capodopere, unele titluri fiind chiar discutabile [v.
Old Boy, (auto)remake-ul Funny Games ori Soul
Kitchen] -, nu avem nici pe departe de-a face cu
pelicule călâi precum Potiche.
Din fericire, TIFF 2011 s-a validat nu prin
deschiderea oficială. (Tot din fericire, nu s-a
validat nici prin posterul oficial - Corneliu
Porumboiu pe post de Hagi, dacă nu mă înșel -,
nu atât banal, ca să nu spun fad, cât neadecvat
temei. Ce-i drept, într-o lume sufocată de fotbal,
doar reverența TIFF-ului în fața sportului-rege - al
cui rege?! - lipsea... Din fericire, clipul lui Marian
Crișan - pastișă-parodie după A fost sau n-a fost?-
a salvat promo-ul ediției aniversare; din păcate,
acesta, clipul, nu a putut fi afișat pe toate
gardurile...) În general, cu excepțiile de rigoare
inerente oricărui festival din lume, selecția s-a
ridicat la standardul impus de edițiile anterioare și
de amintita „omologare” de către FLAPF. Așadar,
să trecem la lucrurile serioase. Vom începe, ca de
obicei, cu filmele din concurs, competiția fiind
coloana vertebrală a oricărui festival, cea care „dă
seama” despre intențiile, nivelul, vrutele (și
nevrutele) acestuia.
Competiția
Mai echilibrată - în mediocritate - decât în alți
ani, mai omogenă, fără filme năucitoare care să-ți
taie răsuflarea, dar și fără rebuturi flagrante (cu o
singură excepție), Competiția din acest an nu a
dezamăgit per ansamblu, oferind filme bune - dar
nu foarte bune! - ori măcar bine intenționate; să
nu uităm, totuși, că este vorba despre regizori
aflați la debut sau la cel de-al doilea film.
Aleea regelui (Kongavegur, Islanda, 2010; r.
Valdis Oskardottir) - Un film de un umor negru
de bună calitate despre o comunitate islandeză -
un „cătun” de rulote, ironic (de)numit „Aleea
regelui” -, cu o tipologie umană variată, când
veselă, când tristă, cu puseuri de suparealism.
Intruziunea absurdului - a absurdului artistic, de
„coloratură estetică” doar, fără acoperire narativă
- dezechilibrează ușor ansamblul.
Despre Fără cale de-ntors (Sin retorno,
Argentina / Spania, 2010; r. Miguel Cohan) nu aș
putea spune că a meritat Trofeul Transilvania
înaintea altor titluri, dar nici să afirm sus și tare
că este o alegere greșită nu pot. Mai degrabă este
genul de film care poate împăca pe toată lumea:
publicul, cinefil sau nu - prin trama polițistă;
criticii - prin scenariul bine articulat și acuratețea
demersului regizoral; cârcotașii - prin spoiala de
profunzime psihologică a poveștii; în sfârșit, juriul
(nu doar cel de la TIFF) - pentru că a știut să
scape basma curată (sau nu?!) în fața categoriilor
de spectatori amintite... Sunt acestea, cred,
suficiente argumente pentru a-i convinge pe cei
care au scăpat filmul la TIFF, să-l vadă atunci
când (și dacă) va rula pe marile ecrane.
Imperialiștii nu au murit! (The Imperialists are
Still Alive!, S.U.A., 2010; r. Zeina Durra) este
remarcabil prin falsa simplitate a poveștii. Asya
este artist vizual (fotograf) de succes în New
York. Viața ei - mondenă, dramele pe care le
„ilustrează” fiind doar un pretext care-i
potențează cariera - este tulburată (și asta în
principal pentru că îi sunt deranjate tabieturile:
ieșirile la club, siguranța apartamentului-atelier,
tihna partidelor de sex ș.a.m.d.) atunci când
Faisal, fostul logodnic, cetățean american originar
din Orientul Mijlociu, dispare, bănuiala familiei
fiind că a fost răpit de C.I.A. pe fondul paranoiei
terorismului islamic. Filmul se construiește din
detalii, întâmplări banale, cotidiene, tensiunea
dramatică fiind indusă tocmai de absența unui
punct narativ culminant. Finalul deschis, care lasă
în suspans soarta lui Faisal, nu caută să evite
happy-end-ul, cât să amplifice mesajul: marota
terorismului - dirijată, controlată (ne)oficial - este
mijlocul optim de manipulare a cetățenilor
„satului global”. În treacăt fie spus, n-am înțeles
decizia juriului de a o premia pe Elodie Bouchez,
interpretarea acesteia încadrându-se în limitele
corectitudinii profesionale.
Maimuțe (Apflickorna, Suedia, 2011; r. Lisa
Aschan) este o poveste delicată despre
adolescență, despre fragilitatea, impulsurile,
ezitările, tensiunile, căutările specifice acestei
„vârste ingrate”, dominată, în film, de definirea
propriei sexualități. Delicat, dar nu efeminat sau
feminist - în pofida faptului că are la pupitrul
regizoral o femeie iar eroii sunt... eroine.
Maimuțe reușește un demers echilibrat între
șabloanele peliculelor despre adolescență (nu mă
refer nici pe departe la filmele americane de
gen!), care mimează înțelegerea, și procustiana
încercare de a convinge spectatorul că așa și nu
altminteri trebuie să fie adolescența adolescenților
din zilele noastre.
Oxigen (Adem, Belgia, 2010; r. Hans Van
Nuffel) este unul dintre cele mai bune filme din
Competiție. Drama, defel lacrimogenă, a unor
tineri suferind de o boală de plămâni incurabilă -
nativă sau dobândită. Printr-o răsturnare de
perspectivă, filmul nu vorbește despre cât le
scurtează viața boala, ci despre cât poate fi
prelungită viața! O poveste de dragoste care nu
are nimic morbid, un final deschis ce nu oferă
certitudini - dar nu exclude speranța -, o regie
inteligentă, o interpretare de ținută. Oxigen a
primit Premiul publicului, mai „pe fază”, se pare,
decât juriul Competiției.
Și Potopul (Mabul, Israel / Canada, 2010; r.
Guy Nattiv) a fost ignorat de juriu, deși i se
putea acorda cu sufletul împăcat Trofeul
Festivalului. Tot un film despre adolescență, dar
cu altă miză decât în Maimuțe. Povestea unei
familii cu dramele și tarele ei: un tată, fost pilot
de aviație, care și-a ratat cariera din cauza
alcoolului; o mamă adulteră; un fiu autist... și
încă un fiu, Yoni, de 13 ani, care se pregătește
pentru ziua de Bar Mitzvah. Când fratele mai
mare al lui Yoni este adus acasă, în urma
închiderii sanatoriului, viața întregii familii începe
să trepideze... Filmul este realmente „ca în viață”,
dar o realitate de substanță - personajele au nu
doar contur, au și carne, palpită, sunt vii. Potopul
este un film trist, dar nu deprimant.
Principii de viață (România, 2010; r.
Constantin Popescu) nu se ridică la nivelul
filmului de debut al regizorului (Portretul
luptătorului la tinerețe - mult mai elaborat și
cinematografiat mai îngrijit, film comentat și în
paginile „Tribunei”), fiind mai degrabă o „victimă
±
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
31
Black
Pantone 253 U
3
colaterală” a modei Noului val (ca și Marti după
Crăciun al lui Radu Muntean). Nimic de zis,
filmul este curățel și lucrat îngrijit, dar fără a
depăși nivelul unui exercițiu (cu grad de
dificultate) superior. Criza familială este
convingătoare în datele ei enunțiative, păstrându-
se la un nivel ilustrativ. Filmul îi oferă lui Vlad
Ivanov un prim rol principal (deși mai „principal”
decât cel din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile este
greu de imaginat). Principii de viată merită văzut
pentru capacitatea de adaptare a regizorului la o
modalitate de exprimare cinematografică ce nu îi
este proprie.
Proiectul fără titlu al lui Kartik Krishnan (The
Untitled Kartik Krishnan Project, India, 2010; r.
Srinivas Sunderrajan) - Proiect bine intenționat,
departe de clișeele filmului indian (sau de
prejudecata despre filmul indian, pentru că, sincer
vorbind, câți dintre noi urmăresc fenomenul
cinematografic bolywoodian?), mai sărac decât cel
mai minimalist film românesc. Din păcate, în
final o cam ia razna: după un demers
eminamente realist, chiar cu tentă documentară,
despre încercarea unui debutant de a face un film
(care se presupune, inițial, a fi tocmai cel pe care-l
vedem pe ecran), finalul virează, neinspirat și
nejustificat, într-un fel de SF (cu accent pe „S”!).
Și așa, fantasma(goria)-i gata...
O sâmbătă obișnuită (V subbotu, Rusia /
Germania / Ucraina, 2011; r. Alexander
Mindadze) este singurul titlu care putea să
lipsească din Competiție fără a i se simți lipsa. De
o falsă simplitate, auster la modul ostentativ,
filmul nu reușește să convingă, lipsit fiind de
miză dramatică deși pornește de la un caz real
care numai lipsit de potențial dramatic nu este:
accidentul de la centrala nucleară Cernobîl din
1986. În plus, permanenta agitație a camerei de
filmat a lui Oleg Mutu, obositoare și iritantă, este
futilă.
Tăcerea (Das letzte schweigen, Germania,
2010; r. Baran bo Odar) - Un thriller psihologic
lucrat curat nemțește, riguros până la manie,
despre cazul unui pedofil, asasin al unei fetițe de
13 ani. Când după 23 de ani are loc o crimă
similară, poliția pune totul pe seama unui
psihopat. Fără a fi întru totul o ipoteză greșită,
este incompletă: cea de a doua crimă este un gest
disperat al unui om iremediabil singur, complet
alienat. Răcela, lipsa de patetism a demersului
cinematografic potențează drama.
O viată însemnată (La vida util, Uruguay /
Spania, 2010; r. Federico Veiroj) - Delicat și fragil,
filmul lui Federico Veiroj este un recviem dedicat
sfârșitului, dispariției cinematografului de factură
Cadru din Aproape de cer, un film de Titus Faschina
„clasică”, a filmului ca poveste, ca modalitate de
expresie artistică, dar și afectivă a omului.
Închiderea cinematecii din Uruguay dobândește,
prin extrapolare, valențele unei „sentințe”
nietzcheene: Cinematograful a murit! A murit, ca
și Dumnezeu, pentru spectatorul contemporan,
sufocat de imagini, dar lipsit de suflet, de
imaginație și imaginar, de tandrețe, incapabil să
mai trăiască în/prin poveste, percepând și
mulțumindu-se doar cu coaja lucrurilor.
Cinematograful-poveste va fi, este aproape o
ciudățenie, „apanajul” unui grup restrâns de
ciudați nostalgici și anacronici.
Vulcanul (Eldfjall, Islanda, 2011; r. Runar
Runarsson) - Un film sentimental, dar nu
lacrimogen ori patetic. Ce mai are în comun un
cuplu ajuns la vârsta a treia? Ce mai pot să-și
spună după o viață petrecută împreună doi
oameni ajunși în pagul senectuții? Vulcanul nu
edulcorează nimic: cei doi au în comun moartea.
Dar preludiul acesteia este dragostea. Un film
curat, de un firesc „ca în viață” - fără a fi simplist
ori minimalist.
Filme(le) românești
Pentru a putea vedea alte titluri, cu șanse
infinit mai mici de a rula pe marile noastre
ecrane, nu îmi propun să urmăresc
(avan)premierele (deși anul acesta au fost incluse
și trei filme care au rulat pe marile ecrane:
Morgen al lui Marian Crișan, Despre alte mame
al lui Mihai lonescu și Tiberiu Iordan și Periferic
al lui Bogdan George Apetri, la care mai putem
adăuga și Ursul lui Dan Chișu care a rulat în aer
liber în P-ța Unirii) din cadrul Zilelor Filmului
Românesc, acestea urmând să intre în
cinematografe în toamnă sau în prima jumătate a
anului următor Festivalului. Dar de fiecare dată,
anumite „ferestre” în grila de vizionări prestabilită
îmi permit să văd câte ceva din producția
românească. Anul acesta a(u) fost să fie cinci
filme (asupra cărora voi reveni când vor avea
premiera în rețeaua de difuzare).
Titus Faschina a urmărit cu aparatul de filmat
vreme de un an viața familiei lui Dumitru Suciu,
unul dintre ultimii ciobani autentici,
„neinstituționalizați”, din Carpații Transilvaniei.
Rezultatul este Aproape de cer (România /
Germania, 2010; sc. și r.: Titus Faschina), un
documentar lucrat în alb-negru, fascinant: sobru -
fără a fi rigid, reverențios - fără sentimentalism,
conservator - fără a fi patetic. Marea calitate a
filmului este că nu plânge pe ruinele unui mod
de a fi, a unui mod de trai revolut. Aproape de
cer îți arată pur și simplu, îți povestește despre
cum se poate trăi în comuniune: cu natura, cu
eresuri, cu mituri - fără efuziuni sentimentale și
fără militantism desuet. După ce vezi filmul lui
Titus Faschina, nu îți vine să te faci cioban; mai
degrabă ți-ai dori să devii cineast...
Visul lui Adalbert, excelent debut al lui
Gabriel Achim, o comedie neagră despre finala
Cupei Campionilor Europeni din 1986 - când
Steaua a devenit campioană continentală - și
despre normele de protecție a muncii în
socialism, derulată într-o fabrică tipică pentru acei
ani. Nici nostalgic-elegiac, nici încrâncenat-justițiar
- pur și simplu savuros. De neratat.
Tatăl fantomă, tot un debut în lungmetraj - al
lui Lucian Georgescu, pe un scenariu scris în
colaborare cu Barry Gifford. Un profesor, evreu
american la a doua generație, se întoarce în
România pentru a cunoaște locul de baștină al
părinților săi. Meandrele trecutului îl poartă din
Transilvania până în Bucovina, iar prezentul îl
face să se căpătuiască și cu o nevastă neaoș
româncă. Filmul pendulează între două moduri de
cinematografiere: unul liric-evocator, manierist -
în sensul bun al termenului! -, altul mai realist,
frust pe alocuri, fără a reuși întotdeauna să le
compatibilizeze. În orice caz, un film de văzut,
care diversifică peisajul cinematografic românesc.
Inițial, Tatăl fantomă trebuia să fie regizat de
Ovidiu Bose Paștină, memoriei căruia, de altfel, îi
este dedicat.
George Dorobanțu a debutat strălucit în 2008
cu lungmetrajul de ficțiune Elevator, demonstrație
de virtuozitate regizorală greu de egalat. Din
nefericire, Bucharestless nu pare a fi opera
aceluiași regizor. Documentarul despre București
putea să fie filmat și în Mănăștur (la cartierul
clujean mă refer), că tot nu s-ar fi prins nimeni.
Imaginile, corecte în sine, nu spun mai nimic
luate în ansamblu, părând să fie mai degrabă doar
o ilustrație (neinspirată) a muzicii lui Lex
Dumitru.
Dacă bobul nu moare, revenirea mult
așteptată (cel puțin de către cei care nu au uitat
În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură / 2001
și au crezut că Faraonul / 2004 este un accident)
a lui Sinișa Dragin pe marile ecrane, este o
dezamăgire. Un proiect extraordinar de ambițios,
din care puteau să iasă mai multe filme: unul
mitic, în linia arhetipală a lui Serghei Paradjanov -
povestea bisericii cumpărate de țăranii dintr-un sat
românesc din Imperiul Austro-Ungar într-o vreme
când nu aveau voie să-și construiască propriile
biserici ortodoxe; o comedie neagră, în linia lui
Kusturica și a cinematografului yugoslav -
povestea tânărului sârb care dezertează în timpul
războiului din fosta Yugoslavie și se refugiază în
România unde își găsește sfârșitul într-un
accident; o dramă contemporană - românul care
își caută fiica, ajunsă prostituată în Kosovo, după
războiul amintit anterior. Din păcate, nimic nu se
leagă în acest film. Dezideratul regizorului - acela
de a fi cu orice preț „abisal”, profund și metafizic
- nu se împlinește: în ciuda bunelor intenții, Dacă
bobul nu moare este doar un film prețios,
neconvingător ca întreg. Sunt convins în
continuare că În fiecare zi Dumnezeu ne sărută
pe gură este un film ce frizează capodopera -
ignorat „grație” anului lansării, când filmul
românesc era ca și inexistent, mai apoi sufocat de
minimalismul și moda decupajului feliei de viață
(cât mai simplă și mai autentică, fără parabole ori
metafizică) specifice Noului val - și că ar trebui
relansat în cinematografe. Și încă mai sper că
Sinișa Dragin își va confirma debutul.
■
3
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
TIFF-top 2011
loan-Pavel Azap
Așa da:
1.	100% Pierre Etaix. Chiar dacă ar fi fost numai
integrala Etaix - cinci lungmetraje, patru de ficțiune
(Pretendentul / Le soupirant, 1963; Yo Yo, 1965;
Sănătatea e mai bună decât toate / Tant qu’on a la
sante, 1966; Marea dragoste / Le grand amour,
1969) și un documentar (Unde curge lapte și miere
/ Pays de cocagne, 1971), și trei scurtmetraje de
ficțiune (Ruptura / Rupture, 1961; La mulți ani! /
Heureux anniversaire, 1962; În plină formă / En
pleine forme, 1966) -, și cea de-a zecea ediție a
TIFF-ul ar fi fost salvată de la banal (din fericire, nu
a fost cazul!). Unul dintre cei mai importanți comici
francezi ai marelui ecran (surclasat doar de Jacques
Tati, căruia i-a fost asistent de regie și coscenarist la
Unchiul meu / Mon oncle, 1958), Pierre Etaix face
parte din galeria marilor cineaști ai lumii, alături de
amintitul Jacques Tati, de Chaplin, de Buster Keaton
(al cărui admirator necondiționat este), de Toto
ș.a.m.d. Octogenar, a recâștigat recent dreptul de
exploatare asupra filmelor sale, care au fost
restaurate și relansate în întreaga lume. Prin această
retrospectivă Pierre Etaix, TIFF a făcut un cadou
princiar spectatorilor (cinefili, ori pe cale de a fi
„convertiți”).
2.	Fitzcarraldo / Fitzcarraldo (Germania de Vest
/ Peru, 1982; r. Werner Herzog) - Pentru modul
magistral în care face „palpabilă” nebunia,
incredibilul prinzând contur sub ochii spectatorului,
și, îndeosebi, pentru magistralul eșec din final al
personajului titular: chiar dacă nu a reușit să
construiască un teatru de operă în mijlocul junglei,
Fitzcarraldo izbutește o performanță și mai
uluitoare: să înnobileze ridicolul.
3.	Visul lui Adalbert (România, 2011) - Debutul
în lungmetraj al lui Gabriel Achim ar fi meritat cu
prisosință să fie în competiție. Filmul este o
comedie despre cum a câștigat „Steaua” Cupa
Campionilor Europeni în 1986 și despre... normele
de protecția muncii în socialismul românesc! [E
greșit să spunem „comunismul românesc”, deoarece
nu se ajunsese încă până acolo; asta urma să se
întâmple cândva, după ce Nicolae Ceaușescu ar fi
terminat sistematizarea Bucureștilor și urbanizarea
satelor (probabil în zilele noastre!). De altfel, și țara
se numea Republica Socialistă România, nu
Republica Comunistă România - și nu din cauza
cacofoniei...] De reținut întreaga distribuție,
îndeosebi Gabriel Spahiu și Doru Ana. A nu se rata
când va intra în cinematografe.
Așa ba:
1.	O sâmbătă obișnuită / V subbotu (Rusia /
Germania / Ucraina, 2011; r. Alexander Mindadze)
- Pentru simplitatea mimată a narațiunii și
cinematografierea ostentativ austeră a unei povești
altfel reale și nu lipsite de potențial dramatic
(dimpotrivă!). Nu în ultimul rând, pentru
înfiorătoarea agitație a camerei lui Oleg Mutu -
experiment futil, obositor și iritant, fără miză
dramatică, deși în intenție pare că tocmai asta a
dorit: să potențeze tragedia de la Cernobîl printr-o
identificare a perspectivei (din păcate doar vizuale a)
spectatorului cu emoțiile actanților.
2.	Pulsar / Pulsar (Belgia, 2010; r. Alex
Stockman) - Pur și simplu pentru că este singurul
film de la care am ieșit din sală, și asta după 30 de
minute, vreme în care pelicula belgiană nu a reușit
să-mi stârnească nici măcar o vagă umbră de interes.
3.	Fochistul / Kochegar (Rusia, 2010; r. Alexei
Balabanov) - Pentru gratuitatea absolută a poveștii și
involuntara tentă parodică.
Cătălin Bogdan
Așa da:
1.	Poezie / Shy (Coreea de Sud, 2010; r. Lee
Chang-dong) - Pentru încercarea de a propune o
credibilă transfigurare poetică, în contratimp cu
disoluția interioară a protagonistei, a realității
contradictorii și scandaloase.
2.	Nader și Simin, o despărțire / Jodaeiye Nade
raz Simin (Iran, 2011; r. Asghar Farghadi) - Pentru
folosirea unei complexe țesături regizorale în
reliefarea versatilei vocații a deciziilor morale.
3.	Undeva / Somewhere (S.U.A., 2010; r. Sofia
Coppola) - Pentru coerența simbolică a unei
surprinzătoare metafizici a neantului.
Așa ba:
1.	Despre alte mame (România, 2010; r.: Mihai
lonescu, Tiberiu Iordan) - Pentru contraexemplul de
minimalism ca impostură estetică.
2.	Tatăl fantomă (România, 2011; r. Lucian
Georgescu) - Pentru reluarea nerușinatului kitsch al
ridiculizării baștinei.
3.	Terminus Paradis (România, 1998; r. Lucian
Pintilie) - Pentru stridența de prost gust a
exagerărilor de tot felul.
Victor Cubleșan
Așa da (Nu am luat în considerare filmele mai
vechi de un an, altfel ar fi trebuit să dau o groază
de locuri întâi.):
1.	Mâinile tatălui meu / Winter's Bone (S.U.A.,
2010; r. Debra Granik) - Pentru că e genul de film
american care nu e „american”, pentru că te face să
crezi că și americanii se inspiră din minimalismul
românesc (cu succes), pentru frumusețea tristă a
poveștii, pentru jocul prestat de Jennifer Lawrence,
pentru că „face” o atmosferă care te absoarbe și te
fascinează.
2.	Imperialiștii nu au murit! / The Imperialists
are Stil! Alive! (S.U.A., 2010; r. Zeina Durra) -
Pentru că, deși nu merita să câștige, este filmul din
competiție care „mi-a căzut” cel mai bine, pentru că
e un debut promițător, pentru că are umor de
calitate, pentru că știe să rămână în fond un film
foarte serios deși e în aparență o simplă șarjă.
3.	Tăcerea / Das Letzte Schweigen (Germania,
2010; r. Baran bo Odar) - Pentru că e un foarte bun
film polițist (categorie la care trebuie menționat și
excelentul thriller corean L-am văzut pe Diavol /
Akmareul boatda), pentru că reușește să evite
happy-end-ul hollywodian, pentru acribia
psihologică, pentru imaginea semnată de Nikolaus
Summerer.
Așa ba [Ar fi de fapt mai multe, dar am încercat
să le notez pe cele (și) enervante.]:
1.	Filmele documentare de la ECO TIFF, mai
exact Soluții locale pentru dezordinea globală /
Solutions locales pour un desordre global (Franța,
2010; r. Coline Serreau) și În eternitate / Into
Eternity (Danemarca / Finlanda / Suedia / Italia,
2010; r. Michael Madsen) - Pentru că deși mânate
de bune intenții nu sunt filme de festival, pentru că
nu poți face un documentar despre un subiect
privind „religios” unidirecțional, pentru că deși
aveam convingeri pro-ecologiste documentarele mai
degrabă mi le-au subminat, pentru că a filma
înseamnă ceva mai mult decât a încadra un subiect
(într-un caz) și a te juca cu lumina (în celălalt film).
2.	Max Manus / Max Manus (Norvegia, 2008;
r.: Joachim Roenning, Espen Sandberg) - Pentru că
m-a făcut să cred că norvegienii au început să-l
finanțeze pe Sergiu Nicolaescu.
3.	Proiectul fără titlu al lui Khartik Krishnan /
The Untitled Khartik Krishnan Project (India, 2010;
r. Srinivas Sunderrajan) - Pentru că are pretenții care
nu ascund decât snobismul unor spectatori.
Mihai Fulger
Așa da:
1.	Imperialiștii nu au murit! / The Imperialists
are Still Alive! (S.U.A., 2010; r. Zeina Durra) -
Premiat, pe deplin meritat, pentru interpretarea
actriței franceze Elodie Bouchez, acest film
independent american despre nebunia lumii globale
surprinde prin maturitatea regizoarei-scenariste
debutante, care reușește să evite inteligent tentația
melodramaticului.
2.	O viață însemnată / La Vida util (Uruguay /
Spania, 2010; r. Federico Veiroj) - Un film
deopotrivă delicat și delectabil, despre cinema, viață
și viață pentru cinema, distins cu Premiul special al
juriului.
3.	Oxigen / Adem (Belgia, 2010; r. Hans Van
Nuffel) - Distins cu Premiul publicului, este filmul
care m-a emoționat cel mai mult din tot ce am
văzut anul acesta la TIFF; totuși, el are și momente
comice, iar finalul nu este deprimant, în pofida
subiectului delicat, ci dătător de speranță.
Așa ba:
1.	Bucharestless (România, 2011; r. George
Dorobanțu) - Nu înțeleg la ce s-au gândit regizorul
care debuta excelent, în 2008, cu Elevator, și
membrii micii sale echipe când au decis să realizeze
un film-eseu („city-verite conceptual movie”) de o
oră și jumătate în anul 2011. Eu unul prefer oricând
un film clasic din genul „simfonia unui oraș”,
popular prin deceniile trei-cinci ale veacului trecut.
Păcat de muzică...
2.	Dacă bobul nu moare (România / Austria /
Serbia, 2010; r. Sinisa Dragin) - Un alt regizor cu un
frumos debut în lungmetrajul de cinema, în urmă
cu un deceniu (cu În fiecare zi Dumnezeu ne sărută
pe gură), dă chix cu o coproducție de anvergură, dar
de un prost gust desăvârșit (abundă
senzaționalismul „balcanic”, cosmetizat în stilul lui
Kusturica), la care, din nefericire, a lucrat ani buni...
3.	Tatăl fantomă (România, 2011; r. Lucian
Georgescu) - Un alt film la care regizorul-scenarist
(debutant) a trudit mult, dar degeaba: tentativa sa
de realism mi(s)tic eșuează lamentabil, puținele idei
bune și secvențe izbutite pierzându-se printre
momentele confuze și rizibile.
Mihai Goțiu
Așa da:
1.	Nader și Simin, o despărțire / Jodaeiye Nade
raz Simin (Iran, 2011; r. Asghar Farghadi) -
Recunosc, am mers la film cu oarecari temeri, legate
de Ursul de Aur și cei doi Urși de Argint câștigați la
Berlin. Știți cum e „la pomul lăudat”. Ei bine, n-a
fost cazul. Dincolo de contextul politic și religios
din Iran, povestea lui Nader și Simin este una cât se
poate de umană, retrăibilă (și recognoscibilă) în
orice societate. E o poveste despre forța tulburătoare
a fiecărui cuvânt și gest care îți determină viața.
2.	127 de ore / 127 Hours (S.U.A. / Marea
Britanie, 2010; r. Danny Boyle) - E o minunăție
marca Danny Boyle. Pornind de la un caz real
(după un accident în Marele Canion, un tânăr
rămâne blocat cu mâna dreaptă sub un bolovan;
pentru a se salva e nevoit să-și taie singur brațul),
Boyle construiește un extraordinar eseu despre
individualism și egoism. Sacrificarea mâinii devine
astfel act terapeutic: în schimbul brațului își
primește viața înapoi, dar o cu totul altă viață.
3.	Fina / Fina (Germania / Franța, 2010; r. Wim
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Wenders) - Aflat la granița dintre documentar și
film artistic despre viața marii balerine (și prietene a
regizorului) Pina Bausch, pelicula dă adevărata
măsură a tehnologiei 3D. Nu vă chinuiți să dați jos
Pina de pe Torente, dacă nu-l vedeți într-o sală de
cinema, în 3D, pierdeți cea mai mare parte a poeziei
acestui film.
4.	Școala noastră / Our School (S.U.A. / Elveția,
2011; r.: Mona Nicoară, Miruna Coca-Cozma) - E
un documentar care urmărește, timp de cinci ani,
evoluția unor copii de țigani dintr-o periferie a
orășelului Târgu Lăpuș. Școala noastră reprezintă
atât școlile frecventate de copiii romi, dar, mai ales,
„școala noastră” (în sensul de educație), cea care e
într-o mare măsură responsabilă de modul în care
privim educația și șansele „egale” pentru copiii romi.
Școala noastră trebuie văzut măcar pentru a înțelege
că rezolvarea problemei nu e doar la „ei”, ci și la
„noi”.
5.	Baladă tristă de trompetă / Balade triste de
trompete (Spania / Franța, 2010; r. Alex de la
Iglesia) - O fascinantă parabolă în registru horror,
despre iubire și posedare. Doi clovni (Clovnul cel
Vesel și Clovnul cel Trist) se înfruntă pentru iubirea
vedetei circului. De fapt, luptă pentru posedarea ei.
Doar că frumoasa vedetă e, de fapt, reprezentarea
Spaniei, sfârtecată de cele două mari tabere care au
împins-o în Războiul Civil.
Așa ba:
Pe la TIFF a fost și Calul din Torino al lui Bela
Tarr (A Torinoi lo, Ungaria / Franța / Germania /
Elveția, 2011). Dar Calul din Torino intră în altă
categorie - cea a marilor dezamăgiri. Cele pentru
care calificativul „dudă” (în raport cu publicitatea și
premiile pe care le-a primit) e prea generos.
Alexandru Jurcan
Așa da:
1.	Misterele Lisabonei / Misterios de Lisboa
(Portugalia, 2010; r. Raul Ruiz) - Pentru rafinament,
stilul pictural, vigoarea epicului, interpretare.
2.	Potopul / Mabul (Israel / Canada, 2010; r.
Guy Nattiv) - Pentru interpretarea magistrală,
profunzimea poveștii, fiorul dramatic.
3.	Drumul de întoarcere / The Way Back
(S.U.A., 2010; r. Peter Weir) - Pentru acel memento
tragic, pentru frumusețea plastică, pentru actorii
români perfect integrați.
Așa ba:
1.	Bărbat în baie / Homme au bain (Franța,
2010; r. Christophe Honore), dar NU pentru tema
homosexuală, ci pentru tratarea penibilă, inestetică,
dizgrațioasă, servind mai degrabă accentelor de
homofobie.
2.	Nevasta la putere / Potiche (Franța, 2010; r.
Franțois Ozon) - Pentru nefiresc, teatralitate,
simplism.
Doru Lupean
Așa da:
1.	Oxigen / Adem (Belgia, 2010; r. Hans Van
Nuffel) - Bine jucat, poveste impresionantă și ca să-l
citez pe unul din spectatori la ieșirea de la acest film
„te face să te simți albastru”. Povestea se învârte
oarecum în jurul celebrei maxime „Trăiește ca și
cum mâine vei muri!” și urmărește povestea unor
pacienți în stadiu terminal al unei boli genetice care
le afectează plămânii.
2.	Fără cale de-ntors / Sin retorno (Argentina /
Spania, 2010; r. Miguel Cohan) - Faptul că a luat
Marele premiu la TIFF nu m-a surprins. Trei familii
prinse în drama unui accident de mașină, mai multe
povești ce evoluează și se întrepătrund. Singurul
element de oarecare nemulțumire e că am senzația
că regizorul (fiind parțial și scenaristul filmului)
investește în prea multe personaje și cere
spectatorului să se apropie emoțional de fiecare.
3.	Periferic (România / Austria, 2010; r. Bogdan
George Apetri) - N-am cum să nu fiu subiectiv.
Periferic e un film puternic cu Ana Ularu jucând
excepțional și cu povestea unei lumi ce o vrem a fi
periferică, dar care se întâmplă în mijlocul tuturor.
Premiul de debut pentru Bogdan Apetri, regizorul
filmului, e pe deplin meritat.
Filme mai puțin bune (rele nu am văzut):
1.	Nevasta la putere / Potiche (Franța, 2010; r.
Franțois Ozon) - Un film ușor despre emanciparea
femeilor în Franța anilor ’70. Am râs, dar nu m-am
prăpădit, am admirat-o pe Catherine Deneuve, dar
pe ansamblu am avut un sentiment de dezamăgire
vis-r-vis de filmul care a deschis TIFF. Cred că am
ajuns să fiu obișnuit cu deschiderile de festival mult
mai puternice din anii anteriori.
2.	Ursul (România, 2010; r. Dan Chișu) - Mă
bucur că există comedii românești, dar m-au
deranjat mult prea tare figuranții din film, aliniați
perfect și care încep să râdă la comandă. M-au făcut
să pierd din savoarea poveștii în sine.
Lucian Maier
Așa da:
1.	O viață însemnată / La Vida util (Uruguay /
Spania, 2010; r. Federico Veiroj) - Un film onest
despre viața și moartea cinematografiei și despre
bucuria de a o servi, pe acest drum care uneori
aduce împlinire, alteori aduce numai probleme.
2.	Ispita sfântului Anton / Puha Tonu kiusamine
(Estonia / Finlanda / Suedia, 2009; r. Veiko
Ounpuu), care, cu toate că nu e aranjat exemplar în
toate momentele sale, e provocator atît prin
interpelările cinematografiei pe care le propune, cît
și prin amestecarea planului real și oniric în
povestea de pe ecran.
3.	An bisect / Ano bisiesto (Mexic, 2010; r.
Michael Rowe) - Un film despre o femeie care
încearcă să scape de problemele cotidiene prin
exerciții sexuale din ce în ce mai violente. Filmul
devine o poartă spre subconștient. Tot ce e
depozitat acolo ca dorință, ca nevoie și joc sexual
iese la iveală între personajele poveștii, iar filmul
devine mijlocul prin care noi, ca spectatori, avem
acces pe culoarele subconștientului.
Așa ba:
1.	Dacă bobul nu moare (România / Austria /
Serbia, 2010; r. Sinișa Dragin) - O galerie de clișee
asamblate într-un mod extrem de prețios, încît
filmul devine un monument al lipsei de bun simț.
Din cauza că personajele nu au o viață coerentă pe
ecran, din cauză că reacționează haotic, în funcție
de interesele momentane ale autorului - care vrea cu
orice preț să șocheze - una dintre secvențele acestui
film cred că poate insulta orice ființă umană:
secvența în care tatăl își violează fiica, în timp ce un
lăutar îi cîntă cu aplomb la ureche. O violează,
culmea, pentru a o salva din mîinile unor proxeneți.
2.	Fochistul / Kochegar (Rusia, 2010) - Un film
de Alexei Balabanov, un regizor care în anii
nouăzeci făcea filme, iar, văzînd acest produs, am
observat că s-a apucat de manele cinematografice.
Adrian Marian
Habemus TIFF! S-a spus acum la TIFF că
Cinematograful nu are naționalitate, există doar
Cinema și tot așa am spune că există doar filme
bune sau rele. Vedem cu bucurie, totuși, că printre
puține lucruri din țara noastră, cinematografia
românească se redresează, progresează în așa
măsură încât am prins curaj să spunem că multe
dintre filmele noului val de regizori nu sunt
grozave, deși (prea)multe ar vrea. Dar măcar avem
despre ce vorbi! La un clasament personal corect ar
fi doar să spunem care sunt filmele care ne-au
plăcut cel mai puțin și de care ne-am bucurat mai
mult.
Așa da:
Alături de corect premiatul film spaniol Fără cale
de-ntors de Miguel Cohan, multe au fost bucuriile
TIFF-ului:
1.	Să nu mă părăsești / Never Let Me Go
(Marea Britanie / S.U.A., 2010, r. Mark Romanek) -
Copiii crescuți exemplar într-o școală britanică
model (voit ironic) pentru a fi băncile de organe ale
viitorului. Cu mijloace cinematografice clasice se
disecă fariseismul, cinismul unor bune intenții ale
„descoperirilor” medicale de azi și mâine. Film-
școală care te plimbă de la groază la lacrimi, de la
povestea de dragoste la ospiciu, păstrând englezește
regulile bunei cuviințe. Filmul este atât de real încât
are ceva de „acasă” de la noi - o actriță pe care am
admirat-o în Asfalt Tango, sclipitoare prin
expresivitate, Charlotte Rampling, și o spaimă:
ideea filmului ar putea trimite, oare, cu gândul la
misterul celor câtorva mii de copii dispăruți din
România?
2.	Vulcanul / Eldfjail (Islanda, 2011; r. Runar
Runarsson) - Pentru prezentarea cu simplitate,
decență, discreție a acelor ecuații matematice ale
iubirii imposibile și totuși reale care fac ca doi
oameni să rămână alături, să-și fie credincioși până
la capăt, indiferent de agonie sau de părerea celor
din jur.
3.	Pina / Pina (Germania / Franța, 2010; r. Wim
Wenders) și 1001 de fețe ale Iranului / 1001 Irans
(Iran / Spania / Italia, 2010; r. Firouzeh Khosrovani)
- Două documentare care ne arată cât putem fi de
dependenți de frumusețea imaginii (Pina - povestea
unei mari coregrafe) și de ideile, părerile
preconcepute despre spațiul islamic (1001 de fețe ale
Iranului).
Așa ba:
1.	Proiectul fără titlu al lui Khartik Krishan /
The Untitled Kartik Krishnan Project (India, 2010; r.
Srinivas Sunderrjan) - Un film indian care își
propune să fie altceva. Da, este altceva, nu este un
muzical, ci un interviu scremut care încă nu poate fi
un proiect de film și nici film.
2.	Dacă bobul nu moare (România / Austria /
Serbia, 2010; r. Sinișa Dragin) - Cu tristețea că
regizorul împinge pe gaura cheii multe efecte
vizuale, metafore și o mulțime de simboluri care fac
să ți se pară exagerată o posibilă realitate.
3.	Balanța (România / Franța, 1992; r. Lucian
Pintilie) - Cu tot respectul nedisimulat față de
consacratul regizor. Filmul care ne-a plăcut și
impresionat în anii ’90 este greu de digerat acum,
precum o piesă de teatru în care Maia Morgenstern
zbiară încontinuu. Te duce cu gândul dacă nu
cumva această producție a lansat școala de filme
deconspirative, corozive, stridente, demascatoare cu
orice preț, dar slabe calitativ, care a făcut mai mult
rău cauzei dar și prestigiului artistic al unor regizori
importanți, exemplu Daneliuc și însuși marele
Pintilie.
P.S. S-au difuzat mai multe filme având ca
subiect romii, o secțiune aproape a Festivalului. S-a
spus că romanul Coliba unchiului Tom a avut un
impact atat de puternic încât a fost una din cauzele
războiului de secesiune din S.U.A.. Există puține
filme artistice semnificative despre romi, noi ne
amintim doar, sau mai ales, de filmul Șatra al
basarabeanului Emil Loteanu. Pentru a avea impact
și a ni le aminti, filmele despre o anumită
34
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
problematică trebuie să fie în primul rând, mai ales
bune. Pentru a nu fi sarcastici și nici măcar prețioși,
important este că, din nou, măcar avem despre ce
vorbi, chiar dacă nu o să ne amintim multe din
filmele prezentate. Habemus TIFF!
Angelo Mitchievici
În mod cert mă pun în dificultate clasificările
care încep cu „cel mai” sau „cea mai”, de aceea nu
voi desemna cele mai bune trei filme de la TIFF, ci
trei filme care au însemnat ceva pentru mine, care
mi-au transmis ceva, care mi-au lăsat emoții
indelebile. Filmul lui Alex de la Iglesia, Baladă tristă
de trompetă, este unul dintre ele, pentru felul în
care creează un palimpsest de o cruzime rafinată și
o tensiune dramatică între istorie și circ. Cele două
lumi se întrepătrund în filmul său și se lasă citite
una prin cealaltă. Un alt film de pe lista mea scurtă
este documentarul românesc Metrobranding al Anei
Vlad și al lui Adi Voicu, un film care redă viața
obiectelor unei lumi care nu le-a supraviețuit și care
nu i-au supraviețuit, lumea „paradisului” comunist.
Această stranie arheologie nostalgică relevă nu
numai precaritatea obiectelor, - cultura
supermarketului cu talmeș-balmeșul ei bine
organizat era de neconceput -, dar și însemnătatea
lor pentru existențele fixate acolo. Mai mult decât o
reconstituire a unei epoci prin acest muzeu
improvizat, filmul aduce în discuție potențialul de
semnificare pe care un obiect îl posedă și felul în
care în jurul lui se realcătuiește lumea din care el a
provenit cu emoții, amintiri, istorii și inefabile. O
viață însemnată al lui Federico Veiroj mi se pare
important pentru felul în care face legătura cu
istoria cinematografului și vârstele lui prin
intermediul unui subiect banal, desființarea
cinematecii din Uruguay. Filmul oferă un spațiu de
reflecție asupra a ceea ce reprezintă filmul, asupra
felului cum privim un film și mai ales cum ne
uităm la un film vechi care poartă cu sine spectrele
unor lumi dispărute. Un subiect dificil este tratat cu
o mare sensibilitate prin personaje care rezonează
cu insolitarea emoționată a spectatorului scufundat
în umbră cu un ecran strălucitor în față, un film
spectral și dificil, dar minunat.
Nu am văzut filme proaste la TIFF ceea ce ține
fie de calitatea acestui festival, fie de norocul meu,
fie și de una și de cealaltă.
Vlad Moldovan
Așa da:
TIFF 2011 a fost anul redescoperirii geniului
unui mare regizor, Werner Herzog. Am mers cum
s-ar spune la sigur.
1.	Kaspar Hauser / Kaspar Hauser (Germania de
Vest, 1974; r. Werner Herzog) - Pentru că realizezi
din primele zece minute că ai de-a face cu o
capodoperă herzogiană în care sunt angajate frust
câteva dintre obsesiile de-o viață ale artistului
Herzog: sălbaticul, alienatul, stranietatea poetică a
unei priviri blank, critica culturii și civilizării
occidentale, deconstrucția mitului pedagogic
iluminist etc..
2.	Peștera viselor uitate / Cave of Forgotten
Dreams (S.U.A. / Franța, 2010; r. Werner Herzog) -
Pentru știința cu care regizorul reușește să se
introducă într-o atmosferă demult trecută și pentru
subtilitatea prin care esența artei și a spiritului sunt
vivificate chiar și pentru preistorie.
3.	Fina / Pina (Germania / Franța, 2010; r. Wim
Wenders) - Pentru că la finalul filmului rămâi cu o
profundă senzație de eleganță și dinamism pe care
tehnica 3D o imprimă artei atât de efemere a
dansului.
Irina Margareta Nistor
Așa da:
1.	Cinema Komunisto / Cinema Komunisto
(Serbia, 2010; r. Mila Turajlic) - De departe cel mai
reușit film, deși documentar, dar cine mai face
asemenea discriminări în ziua de azi? O poveste
despre o țară și un cinematograf care nu mai există,
cel iugoslav, care s-a spart în multe altele de succes,
sârbești, bosniace, macedonene etc., și mai ales
despre un lider comunist, Tito, care de la distanță ni
se părea cu mai puține păcate.
2.	Misiunea londoneză / Mission: London
(Bulgaria / Ungaria / Macedonia / Marea Britanie,
2010; r. Dimitar Mitovski) - O comedie extrem de
izbutită, bulgărească, despre dorințele unei blonde
neveste de președinte din Estul Europei, gata de
orice ca să i se organizeze o întâlnire cu Maiestatea
Sa Regina Elisabeta a II a Marii Britanii. Multe
scene pot la fel de bine să fie translate și la nord de
Dunăre...
3.	Visul lui Adalbert (România, 2011) - Debutul
în lungmetraj al lui Gabriel Achim este realmente o
comedie neagră care ne întoarce, inteligent, în
timpurile trecute dar nu complet apuse, de o zi a
partidului, din 1986. Gabriel Spahiu, Ozana Oancea
și Doru Ana sunt absolut senzaționali.
Așa ba:
1.	Baladă tristă de trompetă / Balada triste de
trompeta (Spania / Franța, 2010; r. Alex de la
Iglesia) - Un film sinistru, inutil de violent, un
coșmar de-a dreptul, care nici măcar perioada
franchistă n-a știut s-o rezume cum se cuvine.
2.	Antigona, adică hai să filmăm în Ardeal! /
Antigone - avagy Erdelyben, egyutt, filmet
(România / Ungaria, 2010; r. Nandor Jakab-Benke) -
O peliculă cu multe pretenții, de o vulgaritate
nestăvilită, care, în mod bizar, a tot călătorit pe la
festivaluri, dar care nu va găsi public plătitor, decât
printre rudele protagoniștilor.
3.	Imperialiștii nu au murit! / The Imperialists
are Stiil Alive! (S.U.A., 2010; r. Zeina Durra) - Titlul
ispititor, dar amăgitor, cu o Elodie Bouchez
oarecare, care a mai luat și premiu la Gala TIFF,
deși era mai mult decât evident că i s-ar fi cuvenit
lui Vlad Ivanov, în Principii de viață.
Adrian Țion
Așa da:
1.	Poezie / Shy (Coreea de Sud, 2010; r. Lee
Chang-dong) - Pentru limbajul găsit de a pune în
evidență delicatețea comunicării adevăratelor comori
sufletești.
2.	Misterele Lisabonei / Misterios de Lisboa
(Portugalia, 2010; r. Raul Ruiz) - Pentru dobândirea
tehnicii de a întreține nu numai taina povestirii
eșalonată pe planuri narative plurivalente,
halucinante adesea și subtil complementare, dar și
pentru a fi reușit să mențină intact interesul
publicului pe timpul celor patru ore și jumătate de
proiecție.
3.	Turcoaz / Turquaze (Belgia / Turcia, 2010; r.
Kadir Balci) - Pentru capacitatea de a contrage o
latură sensibilă a diversității aspectelor sociale
europene actuale într-o particulară și elocventă
poveste de dragoste.
Așa ba:
1.	Fericirea mea / Schastye moe (Germania /
Ucraina / Olanda, 2010; r. Sergei Loznitsa) -
Abscons, întunecat la propriu (filmări de noapte cu
hoți și polițiști corupți, care înfăptuiesc abuzuri),
nici o noutate, nu-i așa, deși a făcut parte din
secțiunea „Supernova”?! Mă mir cum de am rezistat
până la sfârșit în sală. Acum știu: ca să constat că
nu are nici cap, nici coadă.
2.	Paradis artificial / Paraisos artificiales (Mexic,
2011; r. Yulene Olaizola) - Dacă recuperarea (pentru
societate?) a unei fete căzută în abisul drogurilor e
plicticoasă în sine, filmarea acestei recuperări într-un
cadru izolat trimite la somn.
3.	Misiunea londoneză / Mission: London
(Bulgaria / Ungaria / Macedonia / Marea Britanie,
2010; r. Dimitar Mitovski) - Multe moașe, multe
idei, multă agitație și copilul s-a născut mort.
P.S. Nota 10 pentru grupul de artiști francezi
Compagnie des Quidams, care a evoluat vrăjitorește
ca entree coregrafic la filmul Potiche al lui Franțois
Ozon la Gala de Deschidere. Pelicula lui Francois
Ozon ar ocupa locul 4 din lista nereușitelor în
pofida celebrei distribuții. Mai mult ozon au adus în
Piața Unirii aceste uriașe, diafane figurine plutind
peste capetele spectatorilor și spunând povestea
sferei miraculoase din Visul lui Herbert.
Lucian Țion
Așa da:
1.	Picco / Picco (Germania, 2010; r. Philip Koch)
- Pentru modul în care surprinde realismul relației
psihologice dintre personaje.
2.	Romane iasfa / Romany Tears (România; r.
Luminița Cioabă) - Pentru faptul că aduce în
discuție un subiect inedit și foarte necesar:
deportarea rromilor.
2’. Să spui Kaddish și să pleci / Say Kadish and
Leave (Israel; r. Zoltan Temer) - Pentru subiectul
tratat și modul de investigație documentaristă.
3.	Gura lupului / La bocca del lupo (Italia,
2009; r. Pietro Marcello) - Pentru abordarea și
conducerea poveștii despre o relație dintre un
transsexual și un alt bărbat.
Așa ba:
1.	Dacă bobul nu moare (România / Austria /
Serbia, 2010; r. Sinisa Dragin) - Prea ambițios;
dorește să acopere prea multe subiecte.
2.	Incendii / Incendies (Canada / Franța, 2010;
r. Denis Villeneuve) - Prea romanțios, prea extins ca
abordare.
3.	Misiunea londoneză / Mission: London
(Bulgaria / Ungaria / Macedonia / Marea Britanie,
2010; r. Dimitar Mitovski) - Deși un succes de
public în Bulgaria, prea fragmentar, neînchegat.
Cristina Zaharia
Așa da:
1.	Să nu mă părăsești / Never Let me Go
(Marea Britanie / S.U.A., 2010; r. Mark Romanek) -
Elegiacă și foarte stilată ecranizare după tragicul
roman al lui Kazuo Ishiguro despre clonare.
2.	Maimuțe / Apllickorna, filmul Lisei Aschan
(Suedia, 2011) - Îngrijit și fără excese erotice sau
mici răutăți despre competiția la vârste prepubere,
recompensat la TIFF cu Premiul pentru imagine.
3.	Periferic (România / Austria, 2010) - Debutul
regizorului Bogdan George Apetri, cu o năucitoare
Ana Ularu în rolul unei tinere femei hărtănite de
viață.
■
TRIBUNA • nr. 213 • 16-31 iulie 2011
35
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sumar
info
Malgorzata Tomaszkiewicz Centrul de Limbă și Cultură
Poloneză din Cluj-Napoca	2
editorial
Oana Pughineanu "O afacere tenebroasă"	3
cărți în actualitate
Ștefan Manasia Mandala din mîl colorat	4
Marius Jucan Omul Pavese: un excurs asupra destinului 5
Ștefan Manasia	Nostalgia corporatistă	6
comentarii
Ironim Muntean Lumea ca teatru, teatrul ca	lume	6
Ion Vlad	Jocul	și spectacolul vieții	8
lecturi
Ion Pop
Poezia Angelei Marinescu (II)	9
incidențe
Horia Lazăr Democrația, presa, opinia	10
imprimatur
Ovidiu Pecican	Profeția surâzătoare	12
sare-n ochi
Laszlo Alexandru Mircea lorgulescu	13
proza
Dorin David	Insomnia	14
emoticon
Șerban Foarță	Crizantemeri	15
dialog
de vorbă cu scriitorul și jurnalistul Dan Culcer Așteptarea
venirii unei zile astrale este o iluzie în plus (II)	16
profil de scriitor
Irina Petraș Radu Țuculescu sau despre portocale cu
pene	19
dezbateri & idei
Raluca Bădoi Chip și oglindă. O lectură levinasiană 20
Sergiu Gherghina Reîntoarcerea la Europa?	21
Centenar Czeslaw Milosz	22
flash meridian
Virgil Stanciu	Caleidoscop estival	24
zapp media
Adrian Țion Bac, Boc și alte boacăne naționale 25
jazz story
Ioan Mușlea Despre middle-jazz și anii maturității 26
muzica
de vorbă cu muzicologul Mihai Ghircoiaș Fondul
arhivistic Sigismund Toduță se află pe suport electronic 27
Mugurel Scutăreanu Nulla dies sine linea	28
teatru
Claudiu Groza În "Atelier". La Baia Mare	29
film
Ioan-Pavel Azap DagheroTIFF (I)	31
TIFF-top 2011	33
plastica
Viorica Guy Marica	Expoziție de ex libris la
Turnul Croitorilor	36
plastica	
Expoziție de ex libris la
Turnul Croitorilor
Viorica Guy Marica
Suntem înclinați a lăsa la o parte unele
informații epatante, dar insuficient verificate,
ca aceea referitoare la un pretins „ex libris”
egiptean atribuit lui Amenhotep III (1391-1353
a.Chr.) altminteri faraon de înaltă cultură, dar
care își va fi marcat papirusurile mai curând cu
un cartuș sigilar. Atari indicii, în fapt peceți
distinctive, indicînd proprietatea bibliofilă trebuie
să fi fost asemănătoare cu cele ce marcau
tomurile și manuscrisele unor biblioteci din evul
mediu, princiare ori domnești și monahale.
Nu încape însă, îndoiala că obiceiul de a
consemna posesia unei cărți prețioase se leagă de
umanismul Renașterii și de descoperirea tiparului
de către Gutenberg (1450). Derivată din latină,
expresia ex libris și ex meis libris (din cărțile
mele, din cărțile cutăruia) urmate de ex
bibliotheca sau chiar ex museo, uneori în varianta
ex bibliotheca mea, indicație însoțită adesea de
semnătura autografă a posesorului de carte,
sinonimă cu termenul inițial, exprimă în ultimă
instanță același orgoliu intelectual al
colecționarului doct.
Este de neimaginat, de pildă, ca Laurenziana
din Florența, fondată de Lorenzo dei Medici
Magnificul, principe faimos pentru cultura sa
umanistă, să nu-și fi lăsat amprenta distinctivă pe
multele sale tomuri. Evident el nu reprezenta un
caz izolat în epocă. Exemple celebre realizate de
Albrecht Durer, pentru prietenul și protectorul
său influent Willibald Pirckheimer (sibi et amicis)
sau pentru consilierul municipal Hyeronimus
Fbner, pentru alți patricieni nurnbherghezi ori, în
același scop, pentru astronomul Johannes Stabius
(1512-1517) și pentru Christoph Scheurl (1512-
1514), reprezentanți notorii ai umanismului
german, oferă exemple concludente pentru ex
librisul heraldic, cu armoariile colecționarului
bibliofil.
Se pare, însă, că cel mai vechi ex libris s-a
păstrat din 1480. În țara nostră sunt menționați
Ștefan cel Mare, interesat de relații culturale cu
Italia, dar mai ales stolnicul Constantin
Cantacuzino, vodă Constantin Brîncoveanu, nu
mai puțin medicul său de curte, Panteleon
Calliarchi, căruia i se atribuie un ex libris datat
din 1692. De la Cuza-Vodă s-a păstrat Ex-libris
Bibliotheca Ruginossensi (della Ruginoasa). Un
capitol important să leagă de biblioteca Corvina,
întemeiată de regele Ungariei Matei Corvinul,
monarh foarte cultivat, căsătorit cu cu o
principesă estensă care l-a apropiat și mai mult de
umanismul italian. Deși parțial risipită după
ocupația otomană a Budei (1541), având un
destin incert, comentat pe larg de academicianul
Jako Zsigmond, această bibliotecă despre care se
spunea că deținea un patrimoniu de cca. 50.000
de volume a fost dispersată. O parte a ajuns la
Viena, dar și în Transilvania unde a fost integrată
în celebra biblioteca întemeiată în Târgu Mureș
ABONAMENTE: Prin TOATE OFICIILE POȘTALE DIN ȚARĂ, REVISTA AVÂND CODUL 19232
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: 18 lei - trimestru,
36 lei - semestru, 72 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 27 lei - trimestru,
54 lei - semestru, 108 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (ClUJ-NaPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. 1) SAU Să O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
de conții Teleki (Teleki Teka). O altă parte se va
regăsi în patrimoniul bibliotecii Johannes
Honterus la Brașov, de asemenea în biblioteca
Brukenthal (1728). De imaginat că toate aceste
așezăminte livrești, fiind celebre, își aveau ex
librisul propriu.
Un reviriment modern de înflorire a
interesului pentru acest gen de grafică mică sau
de carte se remarcă la noi, în 1972, grație lui Emil
Bologa la Brașov și lui Dionisie Găbor la Cluj. În
acel an era organizată în cadrul bibliotecii
județene brașovene, prima expoziție de profil, cu
prilejul Anului Internațional al Cărții. Doctorul
Emil Bologa se distinge, de altminteri, și ca
organizator al primului muzeu de ex librisuri din
țară, anume în Șcheii Brașovului.
Acest poate prea stăruitor excurs istoric asupra
temei date nu ne îngăduie să ne oprim în detaliu
și asupra altor fațete ale subiectului, cum ar fi
tehnicile grafice folosite. Evoluția lor se vădește
stufoasă și complexă. Implică un îndelungat
parcurs de la xilogravură la gravura cu dăltița și
acul în aramă, apoi la aquatinta și vernis mou,
apoi la litografie și linogravură, autotipie și
heliogravură, procedeul în ofset și fotografie,
sfârșind în varianta tipografică bicromă și cu cea
colorată manual, până la procedeele prin
calculator. A stărui în explicitarea lor este aproape
imposibil în cadrul determinat al unei simple
cronici.
Transformat într-un lăcaș cultural, nu doar de
prestigiu istoric, ci cu o atmosferă ambientală
masivă, în același timp evocatoare, Turnul
Croitorilor din Cluj găzduiește de scurt timp o
amplă expoziție de ex-librisuri. Inaugurată sub
egida asociației „Breasla Barabăs Miklos Ceh”,
organizată cu o pricepere avizată, plină de
acuratețe, de către graficianul Takăcs Găbor, în
colaborare cu „Asociația Kelemen Lajos pentru
Ocrotirea Monumentelor”, expoziția reunește
patru colecții distincte. Acestea aparțin lui
Palăsthy Lajos, Ovidiu Petca și lui Takăcs Găbor,
întregite de trimiteri ale unor creatori în domeniu
dar și ale „Asociației de Ex Libris Aboensis” din
Naantali (Finlanda). Li s-au asociat nu puțini
artiști din Uniunea Europeană, și din alte trei
continente: America de Sud (Argentina), Asia
(Turcia, China, Japonia) și Australia.
Diversitatea inspirației și specificul variat al
interpretării conferă paginației multiple o
anvergură deosebită, incitând curiozitatea și
admirația privitorului. Venind din 24 de țări,
mesajul artistic se multiplică, ramificându-se într-o
rivalitate a măiestriei grafice ce stârnește
deopotrivă artiștii și publicul laic ori pasionat de
posibilitatea unei cunoașteri atât de plină de
farmecul ineditului. Numărul mare al
participanților din țară și de pe mapamond este
(continuare în pagina 25)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black Pantone 253 U