Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
194
Județul Cluj
3 lei
www.revistatribuna.ro
Revista de cultură • serie nouă • anul IX • 1 -15 octombrie 2010
Nevzat Akoral
Herta Muller - Texte din tinerețe
J
Ion Pop
Viețile lui
Alexandru
Paleologu
Ioan Aurel Pop & Ioan Bolovan Teatru
Liviu Maior, Măsură pentru măsură
portret de istoric Două comentarii critice
Ilustrația numărului: grafică din Turcia
-(J)- Black PANTONE violet
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Marius Jucan
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
loan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Marc Maria Georgeta
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L. G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
bour
in memoriam
Un înger bolnav
| Aurel Sasu___
De-acum Florica Bațu-Ichim e doar poveste.
O poveste despre insomnia bolii, despre
sacrificiu, rugă și credință. Un basm al
suferinței. Fiindcă, pentru ea, nădejdea a fost mai
puternică decât disperarea și dragostea de viață
mai tare decât deșertul lacrimii. Era un fel de paz-
nic al bucuriei celorlalți. A călătorit prin ani înso-
țită de acel zâmbet care nu i-a trădat nici apropie-
rea de moarte, nici fericirea de a se afla, prin
durere, înlăuntrul vieții. Era simplu, visul de
noapte și utopia unei așteptări.
Când puntea s-a desprins de țărm (4 septem-
brie 2010), în Kitchener, Ontario, tocmai începuse
toamna să incendieze nesfârșitele păduri ale
Canadei. Unde trăia, din 1974, împreună cu părin-
tele-poet Dumitru și cei șase copii ai lor, experien-
ța exaltării, a chinului, a sărbătorii înlăcrimate și a
ceea ce Ioan Scărarul numea beția sufletului.
Fiindcă, ce este mai de laudă decât să-ți descoperi,
cu pietate, rănile în fața cerului și să faci din risi-
pa ta de plâns o provocare a extazului și o desă-
vârșire în simțirea inimii. Pentru cei care au
Festivalul-concurs de literatură “Vasile Lucaciu”
În 27 și 28 noiembrie 2010, în comuna Cicîrlău din județul Maramureș se va desfășura ediția a
XVII-a bienală a concursului de poezie și proză pentru tineri creatori nedebutați în volum. Juriul va fi
format din scriitori cu renume și va acorda diplome, premii ale revistelor literare (constînd în publica-
re) și stimulente financiare (800 lei marele premiu pentru cel mai valoros text literar din concurs, 500
lei premiul I, 400 lei premiul II, 300 lei premiul III, la secțiunile poezie și proză).
Tinerii scriitori în devenire sînt invitați să trimită minimum 10 poezii și/sau 10 pagini de proză (în
2 exemplare dactilografiate), pînă la data de 10 noiembrie 2010, pe adresa: Primăria Cicîrlău, cod
poștal 437095, județul Maramureș, sau pe e-mailul Primăriei Cicîrlău: primariacicarlau@yahoo.com
Concurenții selectați pentru premii vor fi invitați la festival, cazarea și masa fiind asigurate de orga-
nizatori (Fundația Culturală “Vasile Lucaciu”, Consiliul Local și Primăria Comunei Cicîrlău).
Alte informații, la telefoanele 0262-481002 (primar Vasile Zete), 0730-930235 sau 0748-869209.
Hasan Pekmezci
cunoscut-o, Florica Bațu-Ichim a fost modelul de
armonie a unei făpturi pusă în situația de a se
cunoaște ca țipăt de plenitudine a clipei.
A scris mai multe volume de poezii
(Mesagerul alb, 1970; Oglinzi, 1975; Seară
lumească, 1978; Petala infinitului alb, 2001),
poeme în proză (Vinerea Mare, 1977) și versuri
pentru copii. Celor care doreau să afle cât de sim-
plu e să mori ca om, le-a oferit, în 1994, o cutre-
murătoare Biblie a deznădejdii din iubire și un
ghid sfâșietor al drumului spre visare (La porțile
disperării, începutul speranței...'). În definitiv, de
ce a scris? Să ne spună că doar liniștea zidește în
lumină și că e un semn de neasemuită biruință să
te stingi fără a-i răni pe alții. Florica n-a murit! A
murit doar timpul dintre ea și lume.
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Ceasurile nipone si
(ne)universalitatea
tehnologiei
Robert Arnăutu
Lewis Mumford, cercetând istoria tehnologiei
din perspectiva unei istorii a modernității și
a raționalizării, consideră măsurarea regulată
a timpului prin mijloace mecanice drept punctul
de cotitură, de la care pornind, se instituie o nouă
logică a existenței. „În secolul XIII există atestări
clare ale ceasurilor mecanice, iar până în 1370
ceasul «modern» în adevăratul sens al cuvântului
fusese construit de Heirich von Wyck la Paris. [...]
iarnă sau vară, zi sau noapte, oricine devenea
conștient de ticăitul regulat al ceasului.” Ceasul
este un instrument universal. El servește și rațio-
nalizează scopurile umane. Este creat prin aplica-
rea principiilor științei moderne. Este independent
și indiferent în funcționarea sa față de condițiile
exterioare. Generalizând, tehnologia este un ins-
trument științific neutru la îndemâna omului.
Această definiție a tehnologiei este punctul de
pornire a eseului heideggerian privind esența teh-
nicii moderne. Și toate cele patru caracteristici
specificate anterior, instrumentalismul, antropo-
morfismul, neutralitatea și științificitatea tehnolo-
giei, vor fi demontate ca aparținând unei înțelege-
ri superficiale a tehnicii moderne.
Construcția ceasului se originează în trei dis-
pozitive de măsurare sau, mai bine spus, de
cunoaștere a evoluției timpului. Este întâi vorba
de clepsidră, care delimitează perioade precise din
timp. O clepsidră indică totdeauna un interval,
între întoarcerea ei și golirea recipientului supe-
rior, în mod discontinuu, fără legătură cu lumea
exterioară. Celelalte două dispozitive sunt cadra-
nele solare, verticale, așezate pe acoperișul clădiri-
lor, și orizontale, așezate pe sol. Acestea măsoară
timpul diurn prin umbra unei tije centrale pe care
o aruncă soarele pe un semicadran gradat în 12
intervale. Umbra se mișcă, pe semicadranele verti-
cale, în partea inferioară a tijei, ‘în sensul opus
acelor de ceasornic’, iar pe semicadranele orizon-
tale, în partea superioară a tijei, ‘în sensul acelor
de ceasornic’. Intervalul de timp măturat de
umbra tijei este variabil în funcție de anotimp.
Ceasul împrumută caracteristici de la toate aceste
dispozitive și se transformă în instrument univer-
sal.
În secolul XVII, curtea imperială chineză era
fascinată de ceasurile europene și de importul și
dezvoltarea respectivei tehnologii. Ciudățenia
acestei deschideri, chinezii nefiind interesați de
alte produse pe care europenii le ofereau în
schimbul mătăsii și al porțelanurilor, este faptul
că ceasurile nu erau folosite pentru măsurarea
timpului, ci doar ca decorațiuni interioare. Cauza
unei astfel de derive de utilizare este explicată fie
prin inutilitatea socială a măsurării timpului în
China, fie ca respingere a unei invenții vestice
care purta cu sine valorile culturii de origine.
În aceeași perioadă, ceasurile ajung și în
Japonia dar acestea nu sunt menținute conform
designului original, ci sunt adaptate specificităților
culturale nipone. Zilele de vară fiind mai lungi
decât cele de iarnă, artizanii niponi inventează
noi tipuri de ceasuri care să măsoare timpul con-
form împărțirii tradiționale care ține seama de
diferențele între anotimpuri, astfel încât orice zi,
lungă sau scurtă, să aibă 12 ore egale. Astfel, apar
ceasuri cu cadrane interșanjabile sau ceasuri cu
greutăți a căror mecanism respectă o cadență dife-
rită în funcție de anotimp. „Ceasurile tradiționale
japoneze (wadokei) pot fi privite ca succese ale
raționalității instrumentale, care suportă teza
constructivismului social al tehnologiei. Artizanii
japonezi au deschis cutia neagră a mecanismului
ceasului occidental și l-au recreat în conformitate
cu nevoile grupurilor sociale japoneze. În contrast
cu Japonia, în Europa ceasurile au fost văzute ca
întruchipând o viziune metafizică și oamenii nu
percepeau doar ceasurile ci percepeau lumea ‘prin
intermediul’ ceasurilor” (Murata, 2003, 244).
Ceasurile nu sunt un exemplu izolat, un detur
nefericit, ci modul în care instrumentele ‘neutre’,
Ferruh Bașaga
‘raționale’, ‘independente’, sunt adoptate de
comunitățile de utilizatori. Celălalt exemplu nipon
exprimă același lucru, de data aceasta în cazul
unei tehnologii contemporane, și anume blogurile,
jurnalele online. „Bloggingul are alte înțelesuri și
semnificații în Japonia decât în restul lumii. Spre
deosebire de alte țări, unde bloggingul este folosit
pentru a crește vizibilitatea și autoritatea unor
acțiuni sau persoane, în Japonia, [...] 70% din
bloggeri declară că și-au creat blog pentru a-și con-
semna gândurile și trăirile și nu pentru a deveni
mai vizibili în spațiul public sau în comunitățile
virtuale” (Guțu, 2007, 48). Aceeași tehnologie,
alte istorii, alte utilizări, alte idealuri. Poate că nici
nu mai putem afirma că este vorba de una și
aceeași tehnologie, ci doar de aceeași familie teh-
nologică.
■
Devabil Kara
Gunduz Golonu
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Gabriela Adameșteanu sau blind
date-ul vârstelor romanești
| Irina Petras_____________________
Gabriela Adameșteanu
Provizorat
Iași, Editura Polirom, 2010
Cum Provizorat îmi pare o răscruce, loc de
întâlnire/despărțire a cărților precedente,
culeg câteva fire din comentariile mele tre-
cute la scrisul Gabrielei Adameșteanu, perfect vala-
bile și în urzeala rândurilor de față. Scriitoare ade-
vărată ieri și adevărată azi, G. A. radiografiază obs-
tinat, „cufundată în propriul corpus de referință”
(cum ar zice Henry James), „foiala omenească,
imensă și indiferentă”. „Rumoarea mică” a existen-
ței diurne este amplificată sub imperiul ficțiunii
ordonatoare (vezi Dimineața pierdută). Printr-o
suprapunere perfectă cu personajele sale și cu voci-
le lor convocate în canon, pătrunde dincolo de
aparențe, revelând cele mai ascunse fețe ale sensibi-
lității umane ultragiate. „Aici nu se poate face lite-
ratură adevărată” - decretează un personaj din
Provizorat. Însă ceea ce cartea spune azi, pe față și
necenzurat, nu adaugă nimic adevărului esențial al
scrisului său, căci ține de „rumoarea mare” și
goală, în perspectivă existențială, a tranziției româ-
nești eterne. Întâlnirea, o revizitare a propriului
text, descoperea deja că, prins în capcana prejude-
căților politizate și împotmolit în gânduri de gata,
omul nu mai e capabil de viziuni și înțelegeri. Cât
despre noutatea - veche, deja - a „sexului care vor-
bește”, aceasta aduce o mică doză de „fără-perdea”,
picantă, dar ieftină, neasortată (pentru mine) stilu-
lui prozatoarei. Și nu de exces de pudoare e vorba.
Drumul egal al fiecărei zile nu mi se părea
străin de „viața ca o foșnire” din proza Virginiei
Woolf. Adolescența în așteptare: „Duceam în mine
ceva imprecis care mă inunda când și când și atun-
ci chicoteam și-mi spuneam mâine, mâine. Eram
iar atât de aproape de înțeles...”, prindea consisten-
ță și valabilitate prelungă într-o proză de foarte
bună calitate. Letiția Branea îmi părea replică femi-
nină la Matei Iliescu al lui Radu Petrescu.
Singuratici, orgolioși, ei parcurg zilele egale aștep-
tând excepția și își construiesc personalitatea îns-
păimântați de pericolul eșuării în cenușiu.
Timpurile, spațiile romanești erau, și acolo, dirijate
cu naturalețe și o permanentă, bogată subtextuali-
tate, cu o remarcabilă capacitate de a înregistra
monotonia, lâncezeala, singurătatea, banalul cu ins-
trumente de un firesc rezonând simbolic. Fluxul
mărunt al vieții vibra prin forța observației lucide.
Întrebarea portarului de la căminul studențesc,
„Cine este Letiția Branea?E”, repetată, era pretextul
rememorării fișei personale: arestarea tatălui,
mama anchilozată sufletește de o așteptare prea
îndelungă, camera unchiului Ion Silișteanu, profe-
sor ratat, proprietarii vulgari, prieteniile preadoles-
centine, biografiile pasagere intersectate în fugă,
admiterea la facultate, moartea unchiului, întoarce-
rea tatălui, dragostea pentru Petru Arcan etc., etc..
Toate acestea ca aproape banale întâmplări, prelu-
dii ale unei cotituri excepționale care întârzia să se
producă: „Am închis ochii și-am așteptat ca cineva
care avea grijă ca mie să nu mi se întâmple nimic
deosebit să întoarcă clipa”. Așteptarea, amânarea
nu vor folosi la nimic. De la premiera absolută a
gesturilor la contaminarea de mediocritate, de uni-
form, distanța se scurtează vertiginos. Chiar și
marea iubire nu înseamnă decât vărsarea în cuplu,
renunțarea la independență, la unul.
Provizorat e ediția revizuită și adăugită la
Drumul egal.. Mi se pare prea puțin să-l numești
roman politic, roman de dragoste ori roman social.
Este, mai degrabă, un roman despre cunoaștere,
înțelegere, adevăr și limitele lor omenești. Nu doar
la granița dintre două regimuri („La fel ca pentru
toți cei trăiți în comunism, și pentru Letiția dezvă-
luirile senzaționaliste din anii ’90 s-au amestecat cu
amintirile proprii, tot mai confuze”), ci în toată
istoria acestei „țări mișcătoare și neașezate”, adevă-
rurile sunt mai multe și negociabile/manipulabile
la infinit: „Chiar dacă respirăm aerul aceleiași
camere, vedem altceva decât cei de lângă noi. Iar
trecut nu există, există doar pulsații ale minții care
proiectează în viteză pe un ecran interior scene tot
mai decolorate, mâncate, din loc în loc, de pete
albe. Evanescente: dacă te uiți prea atent la ele, dis-
par ca un fum.” Letiția își dorește să vorbească
liber despre sine „fără priviri străine care să inter-
preteze.” Acesta e, de altminteri, cuvântul cheie al
romanului - interpretarea, cu mai multele ei sensu-
ri: joc de roluri și de societate, răstălmăcire, apro-
fundare subiectivă ori dușmănoasă, exagerare pro
domo și minimalizare interesată. Interpretările pe
care le oferă personajele, strâns secondate de pro-
zatoarea cu drept la cuvânt în spațiul propriului
roman, intervențiile libere în trupul realului sunt
valabile pentru toate lecturile din roman. „Trecutul
trebuie mereu falsificat” e o lege nescrisă, funcțio-
nând generație după generație. Interpretării i se
adaugă, geamănă, duplicitatea, adâncă, umană.
„Emoția duplicității” e trăită intens, fără scrupul.
Sorin degustă amorul adulterin cu Letiția, necon-
cordanța cu Codul eticii socialiste (ironizat) semă-
nând suspect de mult cu încălcarea celor zece
porunci, nesocotite și ele.
Filele de dosar sunt revăzute cinematografic:
„uite cum stau, amândoi, goi sub cearșaful ușor
umed, cu paharele de vodcă Zubrowka în mână, și
vorbesc liber despre subiectele interzise. Și este ca
și cum Sorin ar vedea tot ce-și amintește ea”, dar
povestea celor doi nu iese din descrierea cvasi-ste-
reotipă și joasă a cărnii istovite prin altă carne
(„domesticirea înceată a trupului celuilalt și ei, pră-
bușiți în pat, cu capul tot mai tulbure de sex și
băutură, mâncarea uitată pe un colț al mesei,
reproșurile făcute pe rând, în timp ce beau amân-
doi din sticlă, trecându-și-o din mână în mână”).
Adevăratul ingredient nu e amoros: „De aici por-
nește și aici ajunge iubirea ei pentru Sorin, vine
până la marginea orașului ca să lege între ele
întâmplările vieților lor scurte”. Întâlnirile într-un
spațiu neutru și ireal, fiindcă tăinuit, neștiut de cei-
lalți și, deci, fără biografie, se petrec sub pavăza
confidențialității, ca la o spovedanie în serial, ani în
șir. Jurnalul Letiției, ținut sub saltea (nu doar
ascunzătoare tradițională de lucruri secrete/interzi-
se, ci și afină cu locul de desfășurare a acțiunii),
intervine din off cu „sinceritatea lui nesinceră”, o
nesinceritate ținând de statutul speciei literare, nu
umane. Decojirile, despuierile succesive nu aduc
limpezirea visată. Pentru orice întâmplare și pentru
orice timp, există oricând variante și versiuni, ofi-
ciale sau personale, înaintarea se petrece orbește
(coperta reproduce o blind date, iar mottourile vor-
besc despre semne greu de înțeles, provizorate și
tranziții) și cumva pe loc, repetând istoria la altă
scară și cu infime modificări de recuzită. Cartea
introduce paralele discrete între diversele epoci de
criză și tranziție românești, dar și fascinația, perio-
dică, a unor proiecte de vindecare națională.
Abdicarea ca semnalment al istoriei românești (lui
Cuza îi urmează, după nici o sută de ani, „ultimul
descendent al dinastiei germane Hohenzollern”),
Vulcănescu și România viziunii românești, alături
de Codreanu și legionarii săi (și ei „oameni”),
Ceaușescu și plasa de intrigi și privilegii în care se
lasă prinși cu entuziasm reprezentanții „generației
norocoase” sunt, de la un punct încolo, detalii cu
nume comun, nu propriu. Mici inserții - de genul
„reciclarea, care se va numi, peste treizeci de ani,
training” sau revista literară numită, ca dintr-o scă-
pare de condei, când Literatura nouă, când Noua
literatură - relativizează cadrul și mută net accentul
pe indivizi, sub implacabila „convergență a sisteme-
lor politice”: „nu putea opri nimic din ce era în
jurul lui”.
Arta prozatoarei este impecabilă. Toate incur-
siunile în teritoriul politico-istoric își răspund pe
deasupra oamenilor simpli care îl locuiesc.
Veritabile fișe de dicționar, rezumate valabile pen-
tru reconstituit, la rece, epoci și regimuri, ele sunt
dublate, însă, asiduu, gureș, prăpăstios și în regis-
tru minor de marile mici suferințe omenești, care
dau carne romanului și spun mai mult decât docu-
mentele. Acolo, într-o subterană de orgolii și vani-
tăți, oamenii se „aranjează” cu eforturi care le
ocupă tot timpul, tânjesc după onoruri, favoruri și
derogări, niciun singur personaj nu se retrage din
joc, dezgustat. Acolo încap criza meschină a vârs-
tei, forfota de masculi și femele visând obiecte stră-
lucitoare și fugi în Occident, spaima, atroce, dezu-
manizantă, de a fi rămas gravidă („Letiția stă cu
chiloții în vine și privește, încremenită, hârtia igie-
nică, udă, pe care și-a tras-o dintre buzele vulvei,
nici un cheguleț maro, nici o pată de sânge. Își
aude în tot corpul, până în creștet, bătăile surde ale
inimii speriate, pe care încearcă să le liniștească, și
încă se mai roagă, fă, Doamne, să îmi vină, fă,
Doamne.”), dar și emoționantele pagini despre
moartea părinților și vina celui rămas orfan sau
despre mimetismul social etern („nu poți să trăiești
nepedepsit în afara regulilor celorlalți, altfel decât
ei toți”). Cu urechea atentă la zumzetul unei peri-
oade istorice doldora de ambiguități, perversiuni și
subversiuni, prozatoarea interceptează cu egală
finețe sunete pure, dar și unele bruiate, le a(u)scul-
4
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
tă și încearcă să prindă câtimea de sens/adevăr
omenesc pe care o conțin. Nu dintr-un perfecțio-
nism gol ori din nesiguranță „epică” sau scripturală
revine asupra textelor vechi (poveștile sale, și cele
mai labirintice și mai pline de ocoluri și ezitări,
știu prea bine încotro se îndreaptă și respectă
întocmai un desen purtând semnătura inconfunda-
bilă a autoarei), ci fiindcă răspunde și unui proiect
mai adânc și unei nemulțumiri insolubile. La ade-
vărata întrebare „Cine este Letiția Branea?” nu va
avea niciodată un răspuns definitiv.
Cu ceva de sud în forfota lui, romanul repune
în discuție nuanțe de avut în vedere pentru recons-
tituirea cuprinzătoare a tabloului mișcător și alune-
cos al unei jumătăți de secol românesc.
Constatam altădată că, după 1989, proza nu se
acomodează din mers deschiderii. Intimidată de
nesfârșitele certuri canonice, de noile teze și cenzu-
ri, de etalonul est-etic aplicat abuziv și fără nuanță,
continuă maniera parabolică, atunci când o face, se
refugiază în povestirea cu tâlc, atemporală, ori, cel
mult, încearcă să se alinieze modei „sexului care
vorbește”, fără a fi în stare să se elibereze de apar-
tenențe și partinități confuze ori să facă efortul
obiectivitătii neapărat nuanțate. Așa se face că
deceniul 9, al doilea obsedant deceniu românesc,
cum l-am numit, nu își găsise, o vreme, oglinda
potrivită. „Realitatea” sa nu era încă lucid digerată
pentru a deveni materie romanescă. O primă încer-
care masivă de a scrie despre acest episod din isto-
ria recentă a României era Ecluza (2006) lui Radu
Mareș. Unul dintre semnele ieșirii din impas a
romanului pe care le prevedea Ion Simuț venind
dinspre generațiile ’60 și ’70, nu dinspre ’80 și ’90.
Dar Ecluza rămâne romanul unei societăți închise,
scris cu mijloacele unei societăți închise, sugerând
că ficțiunea și istoria nu și-au recăpătat autonomia,
că adevărurile sunt încă sumbru manipulate.
Câteva proaspăt apărute romane, cum e
Provizorat, al Gabrielei Adameșteanu, sau Un om
din Est, al lui Groșan, ori, parțial, Cadență pentru
marș erotic al Marianei Gorczyca, îndreaptă lucru-
rile și aduc proza românească la zi. Interesant de
remarcat că ele sunt construite pe aceeași „opoziție
complementară” - posomorala cu accente grotești-
hilare a orizontului politic e contracarată cu un tra-
tament erotico-senzual, din mai multe puncte de
vedere „oprit” și cu atât mai eficient. Totodată,
subminând ori condimentând Politica, respectiv
Erosul, freamătă, insistent și consistent, un al trei-
lea element, poate cel mai important dintre toate:
Cultura. Personajele citesc enorm, au repere livrești
pentru toate gesturile lor, ascultă muzică, merg la
spectacole. Dacă politicul e suportat mai mult ori
mai puțin traumatizant, iar eroticul e un refugiu
nu de puține ori alienant ori o simplă/meschină
amăgire, culturalul are firescul unei temelii existen-
țiale, nu e de umplutură, ci de esență. S-ar putea
ca acesta să fie cel mai „adevărat” portret al epocii
și, totodată, cea mai bună cale de recuperare a
echilibrului romanesc și existențial deopotrivă. Nu
e de trecut cu vederea nici detaliul că în toate aces-
te romane există un personaj scriitor, încărcat auto-
biografic, un fel de-a spune că martorul e unul
implicat, care se supune și pe sine însuși, pe față,
analizei și interpretării, „oglindirii”.
■
Catalogul viselor zilnice
| Cristina Sărăcuț
Gabriela Melinescu
Jurnal suedez V (2003-2008)
Iași, Editura Polirom, 2010
Marele atu al jurnalului unui poet este să
te ajute să simți cum e să fii om.
Observația, consemnată de Gabriela
Melinescu într-o însemnare din prezentul volum
(martie 2006, odată cu lectura jurnalului drama-
turgului Lars Noren), califică și esența jurnalului
scris chiar de autoare și publicat la Polirom în
cinci volume. Dar jurnalul nu e doar un instru-
ment care tulbură ascendent nivelul empatiei citi-
torului. Conceput ca o colecție de imagini ce
fotografiază existența diurnă și nocturnă a diaris-
tului, cel mai recent volum din Jurnalul suedez
(Polirom, 2010) se afirmă și printr-un subtil și
exersat exercițiu al reflexivității. Astfel, imaginile
pe care ochiul diurn al scriitoarei le evocă sunt
tot atâtea prilejuri pentru un comentariu inspirat
asupra condiției omului globalizat. Tsunami-ul din
Thailanda pune deopotrivă și problema hedonis-
mului deșănțat al vremurilor prezente și a flagelu-
lui numit turism, a căror consecință a fost moar-
tea a sute de mii de oameni în Sri Lanka. Întoar-
să de la Salonul Cărții din Paris, oraș în care este
surprinsă de revolta tinerilor care devastează
Sorbonna și împrejurimile ei, Gabriela Melinescu
denunță decăderea morală a Occidentului hiper-
tehnologizat. Bogăția și traiul bun nu au crescut
nivelul de moralitate a societăților vestice, ale
căror prime victime sunt copiii: „Ligi de cerșetori
au apărut peste tot în vest, și în Suedia, - nu e
vorba numai de români. Sunt copii cărora li s-a
promis paradisul vestic și au fost puși însă să se
prostitueze - mulți s-au sinucis și corpurile lor au
fost aruncate la gunoaie, nemaiavând niciun preț.
Un timp degradat cu oameni degradați de nevoia
de câștig și de îmbogățire irațională”. „Unde sunt
tinerii care să apere planeta de distrugere?” se
întreabă autoarea, după o altă revoltă a tinerilor
din Copenhaga pe care o amintește în nota din
patru martie 2007. „Sunt lipiți de computere ore
întregi ca niște stafii care nu au ca scop în viață
decât să sugă sângele altora care muncesc din
greu luptându-se cu imposibilul” răspunde un
paragraf mai jos aceeași voce a diaristului care
susține cu fermitate primatul naturii în războiul
deja pierdut cu tehnica prezentului.
Fără îndoială însă că forța și originalitatea
acestui jurnal nu reies atât din aceste manifestări
Murșide Ițmeli
JURNAL SUEDEZ V
(2003-2008)
Gabriela
Melinescu
ale unei conștiințe civice active, care formează
suita imaginilor diurne, cât mai ales din experien-
țele nocturne evocate. Visele, prezențele absente,
lecturile din Swedenborg, dialogurile cu morții
care îi sunt încă dragi, redau contururile unei cărți
inconfundabile și vii, în care ritmul vieții interioa-
re impune realității cotidiene cadența: pașii pe
care îi aude în sufragerie la patru și jumătate
dimineața nu pot fi decât ai iubitului mort, Rene:
„Poate că era iubitul meu Rene care nu m-a mai
vizitat de când am dăruit pianul bisericii Adolf
Fredrik”. Într-un episod oniric evocat în nota din
12 februarie 2006 diarista visează că traduce rugă-
ciunile Birgittei de Vadstena, poeme-rugăciuni tra-
duse în realitate cu mult înainte, în 2000. Visul
este interpretat ca un avertisment la adresa răbdă-
rii cu care ea își tratează semenii, fie ei și vecinii
zgomotoși de la etajul superior care o împiedică
să lucreze și să se odihnească. Dar nu doar visele
au calitatea de a fi markeri hermeneutici.
Existența diaristului Gabriela Melinescu este aron-
dată cărților lui Swedenborg Jurnalul spiritual și
Cartea de vise: „Traducând, pot spune ca
Strindberg, că mă străduiesc să caut coincidențele
izbitoare dintre viziunile lui Swedenborg și toate
incidentele care mi s-au întâmplat în acești ani,
când am trăit singură și m-am luptat cu toată
lumea pentru a supraviețui ca scriitor în cele
două limbi”.
Remarcabil prin delicatețea selecției faptului
diaristic, prin sinceritatea și profunzimea reflexiei,
dar și prin eleganța stilului care preferă austerita-
tea exploziei baroce, Jurnalul suedez rămâne una
din cărțile hipercalorice, un catalog al viselor zilni-
ce și al coșmarurilor acceptabile, a cărui lectură te
convinge discret că singura formă autentică de
viață socială este viața interioară.
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Viața de după potop
I Octavian Soviany
Andra Rotaru
Ținuturile sudului
Pitești, Editura Paralela 45, 2010
n poemele Andrei Rotaru reportajul autobio-
grafist, pe care mizează o bună parte a grupu-
lui 2000, este ridicat la dimensiunile istoriei
fabuloase, iar decorul cotidian este substituit de
peisajele aspațiale și atemporale, pe al căror fun-
dal se consumă spaimele unei ființe claustrofile,
torturate de coșmarul propriei sale vulnerabilități,
a cărei viață interioară s-a redus la o succesiune
de senzații elementare.
O visceralitate pe jumătate mortificată, ale
cărei procese metabolice se desfășoară cu încetini-
torul, oboseala, epuizarea existențială, starea de
urât ontologic constituie materia primă a acestor
poeme în care imaginile se succed după logica
visului, constituindu-se în constelații simbolice
întemeiate pe schema replierii, a claustrării auto-
impuse într-un trecut fără prezent, care are toate
dimensiunile „golului istoric” invocat cândva de
Bacovia, plasat sub semnul stazei perpetue: „zilele
astea încep cu zilele de altădată// (...) de atunci,
unghiile nu îmi mai cresc./ le acopăr cu mâinile
altora, apoi mă îndepărtez./ oamenii se așază
lângă mine/ vor să prindem diminețile împreună/
fără să știe că niciodată nu îmi iau rămas bun./
(sunt ca un vapor de lemn în care dorm doar
morții)” (și mai mult nisip). O stare de lunatism,
de semisomnolență, tocește acuitatea simțurilor,
dintre care doar cel tactil își păstrează în totalitate
sensibilitatea, înregistrând mai ales senzațiile de
temperatură, iar pielea dobândește pe rând nu
doar atributele unui senzor privilegiat, dar și pe
cele ale unui înveliș protector, în care personajul
liric se retrage ca într-o cochilie, devenind final-
mente un soi de carcasă miraculoasă, ce are neo-
magmele vieții: „varul acoperă pereții, pereții aco-
peră podelele,/ lemnul se înfășoară în jurul vrăbii-
lor. și aici e o liniște de sărbătoare./ cu sfere
dintr-un var moale pe care nicicând ochii mei nu
le vor mai privi./ cu o sticlă străvezie/ gata să se
se reverse înăuntru. și nu mai rămâne nimeni
aici,/ un schelet al unei case uitate de mult, niște
ziduri în care adăposturile/ s-au umplut cu un
mucegai mai dens decât varul” (Adăpostul). Dar
cel mai neliniștitor dintre toate elementele care
populează viziunile Andrei Rotaru e apa; o bună
parte din poemele ei sunt variațiuni pe marginea
Lacustrei bacoviene, exprimă teroarea în fața lichi-
dității ostile, iar existența personajului liric e mar-
cată de amenințarea permanentă a disoluției în
elementul acvatic, stă sub semnul înecurilor
potențiale: „soarele și trupurile întinse la mal/
lovesc apa încet. ne afundăm în ea și, din locul în
care dispari, algele desenează forma unui trup cu
mâinile tale.// în fiecare noapte stau la căpătâiul
tău/ și-ți veghez mâinile. Apa e tot mai rece, mâi-
nile sunt tot mai mari” (Mâini). Teroarea de umid
va deveni astfel firul obsesiv care traversează
aproape toate textele din volum: „thanatos obiec-
tivat” - ca în bine-cunoscutele teoretizări ale lui
Bachelard - apa mustește de pretutindeni, îmbibă
lucrurile pe care le va eroda apoi din interior, e
„solventul universal” sub a cărui acțiune viața se
descompune fibră cu fibră: „apa care se scurge
din pânze decolorează lemnul. cum șuvoaie de
apă înaintează unele spre altele. formele lor
modulare. o ciocnire ușoară. apa crește, se agită
cu contururile ei diforme. se întrepătrund. o legă-
nare. stau nemișcată, aud foșnetele lor. podelele
se înclină și, la capătul lor, eu șteptându-le; goală,
mă înfășor în ele” (Podelele).
Iar lumea, cu aspecte de dioramă apocaliptică
pe care o evocă volumul Andrei Rotaru va fi
„lumea de după potop”, care nu mai păstrează
însă nimic din candoarea și frăgezimea post-dilu-
viilor rimbaudiene, e un soi de „cimitir marin”,
un depozit de materii reziduale: „înaintăm printr-
o livadă de cireși uscați ca printr-un tunel subac-
vatic,/ frunzele au fost colorate într-un roșu atât
de crud încât/ la fiecare lucire a pământului par
că iau foc. niște pești își saltă corpurile./ și le
agață de crengi. o corabie cu lemnul putrezit”
(Corăbii). Din această lume spectrală, populată de
umbre neputincioase, asemănătoare cu infernul
vechilor greci, lipsește doar Noe, căci bărbatul
(care ar putea să-și asume rolul de salvator), rămâ-
ne (în versurile de dragoste ale poetei) de cele
mai multe ori o apariție inconsistentă făurită din
materia fantomatică a absenței, iar ceremonialul
erotic e un preludiu etern, pe al cărui parcurs ges-
turile de apropiere nu pot fi duse niciodată până
la capăt: „când trupurile se apropie repede și
încep să semene/ suntem gata să ne vorbim./ ne
întoarcem corpurile pe dos/ ne ținem încă puțin
respirația/ și tălpile se desprind.// suntem la fel
de goi. o apă curge peste noi/ peste alte cărnuri./
și e doar o vară,/ un asfalt care se adâncește în
alt asfalt” (Semănăm). În felul acesta, cercul sin-
gurătății se închide perfect, iar poetei nu-i mai
rămâne decât să-și mai descopere încă o dată lipsa
de apetit ontologic. Ea poetizează într-un registru
fantast, ce încearcă să reacrediteze dimensiunea
simbolică a cuvântului, nu fără o ușoară doză de
calofilie, iar un aer de romanțiozitate difuz le
conferă versurilor sale ceva din farmecul modelor
retro. Oricum, mai convingătoare decât în volu-
mul său de debut, poeta face, cu Ținuturile sudu-
lui, un pas important spre maturizarea artistică.
■
bișnuita capacitate de a se autoreproduce la nes-
fârșit: „cum doar într-o piele mai pot respira,/ și
ea se acoperă. o piele pe care mâinile o potrivesc/
de-a lungul trupului, un înveliș viu cu terminații
nervoase și pori.// și trece printre corpuri străine,
și nu mai respiră, și râde batjocoritor./ zilele astea
sunt numeroase. Zilele astea tu râzi, ea râde, nu
ne apropiem./ la fiecare îndepărtare de tine se
face o piele încă și mai vie,/ cu terminații nervoa-
se și pori” (Pielea).
Acest „complex al scoicii” care traversează
viziunile coșmarești ale Andrei Rotaru se leagă de
prezența obiectelor amenințătoare, căci, în univer-
sul poetei, spațiile protectoare se pot lesne meta-
morfoza în niște incinte ostile. Și dacă odaia
poate constitui inițial un loc de refugiu, prezența
tavanului neliniștește întotdeauna, căci el pare să
facă parte din angrenajul unui malaxor uriaș,
evocă moartea prin lapidare sau prin strivire și se
asociază uneori cu reprezentările unei virilități
agresive, în care sunt concentrate depozite de cru-
zime și violență: „ca și cum ar fi o zi nesfârșită,
într-o cameră plină de culori,/ - tu lăsându-te pe o
margine a tavanului, eu întinsă/ lângă un perete
acoperit de crengi.// cine să-și dorească acest adă-
post/ strâmt, care la orice atingere își întoarce
măruntaiele pe dos/ (pereții se reped spre tavan,
podelele spre ferestre,/ eu cu tine fugim mereu
spre colțuri opuse.)/ - ne e bine așa, strigăm deo-
dată unul spre altul.// și carnea lor se deschide:
sunt purtătorii/ unei lumini tăioase de abator”
(Jumătățile). În aceeași constelație de imagini cu
tavanul și cu peretele se înscrie și varul: el evocă
(la fel ca gheața sau ca zăpada) alburile vampirice,
care absorb, ca o bucată mare de hârtie sugativă
Maria Sezer
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Cronicarul histrionic:
Ovidiu Pecican
| Constantin Cublesan
Cu o poftă de a scrie și a citi rar întâlnită în
zilele noastre, Ovidiu Pecican este prezent
în numeroase reviste literare sau culturale,
cu articole, comentarii socio culturale, istorice
ș. a. dar, se pare că, mereu constantă rămâne
pasiunea pentru cronica literară, pe care o întreți-
ne, cu vervă și spirit polemic, în principal în pagi-
nile revistei Tribuna din Cluj-Napoca.
Așa cum îi stă bine oricărui critic de întâmpi-
nare și el este aliniat - cu precădere - generației
sale, propunând spre lectură publicului opurile
scriitorilor ce s-au afirmat (s-au format) mai cu
seamă în ultimii ani, cei care dau consistență
efectivă literaturii celei noi, nemoșită la școlile
ideologice socialiste, o literatură descătușată de
complexe și mai ales de rețete ideologice. La o
asemenea creație literară și comentariul critic se
cere a fi... adecvat. Ovidiu Pecican nu are com-
plexe (E bine școlat, ca să utilizez o expresie arde-
lenească, neaoșistă), nu are parti-pris-uri, nu pare
a putea fi coruptibil, căci judecățile sale de valoa-
re nu țin seama de ierarhii și funcții didactice,
scriitoricești ș. a. E un om deschis tuturor experi-
mentelor, un om cu o nestăpânită plăcere de a
comunica, un iscoditor de fapte istorice (pure)
sau de istorie literară, despre care scrie cu pasiu-
ne, pronunțându-se, convocând în discursul său -
cu un talent histrionic nedisimulat - date și măr-
turii (adesea anecdotice) ale unor timpi trecuți, pe
care știe să-i fructifice filtrându-i cu abilitate prin
sita cu care cerne literatura actuală.
Discursul său nu este “nici prea bățos”, cum
singur și-l caracterizează, nici “prea defensiv”, în
comentariile sale “se dă binețe și se ia rămas bun,
după caz”, mereu colegial, mereu sever, cu o blân-
dețe bonomă nu mai puțin, mereu ofensiv totuși
și cozeur, cum puțini alții. Din melanjul tuturor
acestor aptitudini, rezultă o critică de întâmpinare
cu verdicte categorice, capabile a înălța sau a clăti-
na citadele (Nu neapărat cetăți). Și nu este deloc
reținut (ca alții, mai fandosiți) în a-și aduna croni-
cile risipite cu generozitate prin gazete, în volume
substanțiale, structurate doct și chiar academic.
Așa se prezintă și recentul volum intitulat provo-
cator Reuniunea annuală a cronicilor literare
(Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010), dându-ne să
înțelegem că acesta s-ar putea încadra într-un seri-
al editorial menit a reuni anual, între copertele
unor volume similare, comentariile sale operative
(“să ne facem treaba din mers”, zice domnia sa,
cu o expresie ce mie nu-mi place pentru că are
conotații ce vizează alte ipostazieri ale omului,
mai... pidosnice; în fine...), foiletonistica sa litera-
ră.
O primă secțiune este consacrată - cum îi stă
bine oricărui tânăr cu mult respect față de înain-
tași - unuia dintre cei mai controversați clasici ai
noștri, lui George Coșbuc, începând așadar cu
poetul și omul de cultură, văzut ca traducător și
comentator avizat al trilogiei dantești (”Este
interesant că un Coșbuc, pe care l-am prețuit ade-
seori pentru clasicitatea stilului lui și maniera
echilibrată de a-și elabora poemele, socotindu-l,
într-un anume sens, un temperament clasic, își
canalizează întreaga pasiune de la maturitate și
senectute către Dante și lumea pe care o ilus-
trează el, fiindcă de la Divina comedia s-a
îndreptat și către celelalte scrieri dantești. E, până
la urmă, o fascinație a evului mediu aici, oricât
am spune noi că evul mediu se încheie odată cu
Dante și începe o nouă epocă. E multă medievali-
tate acolo. Și atunci, dați-mi voie să consider că
în forța pasiunii și în opțiunea coșbuciană pentru
Dante pot întrezări versantul romantic al acestui
poet și chiar a marelui erudit care s-a dovedit a fi,
aproape într-un chip neașteptat, George Coșbuc”).
Atenție i se acordă și lui Mircea Eliade - mai
aproape de noi - (“Eliade mi se pare unul dintre
oamenii de factură universalistă, dacă vreți, ca să
nu zic chiar omul universal, o expresie foarte des
uzată, cu trimitere directă la Pico dela Mirandola
sau la Leonardo da Vinci. De ce? Pentru că putem
vorbi despre mulți Eliade și ne va trebui un timp
să-i direcționăm pe fiecare, să-i evaluăm și să
vedem care este, de fapt, situația cu fiecare dintre
acești Eliade”), pentru ca, trecându-și privirea
peste Pavel Dan, să plonjeze direct în comentarea
unor cărți datorate lui Radu Petrescu (“... un sin-
gur Flaubert ajunge în cultura europeană,
nemaivorbind de faptul că performanța lui nici nu
este repetabilă"), Nicolae Breban (“Prin Ziua și
noaptea, poetica brebaniană mai anexează un teri-
toriu, iar geografia umană a universului său
romanesc mai primește un influx de populație”)
și Mircea Tomuș, ajungând, în fine, la cărțile con-
generilor, la Radu Tuculescu (“Povestirile
mameibătrâne depășește orice discurs intercultu-
ralist de circumstanță, recuperând pentru cititorul
român o lume care moare, dar care pulsează de o
viață incredibilă"), Alexandru Vlad (“un stilist
atent cu darul său natural, are origini și aspecte
diverse la fel cum pe tăpșan, macii și grâul sălba-
tic, pirul și neghina, iarba grasă și smocurile de
un profil vegetal greu identificabil sunt cât se
poate de diferite, dar alcătuiesc armonia locului
fără probleme, în cel mai firesc chip”), Radu
Mareș, Alexandru Vaculovski (“grobianismul bahic
Mustafa Horasan
Ergin Inan
și sexismul infect al dezabuzaților de consumul
cvasipermanent de <tărie> și droguri este materia
acidă în care sculptează cu aptitudine și dăruire”),
Mariana Bojan, Daniel Vighi, Mircea Mihăieș (“îi
place să surprindă și să dezlege șarade culturale
dificile, pe care alții nici nu le observă"), Dan
Gheorghiu, Adrian Popescu, Petru Poantă, Cornel
Cotuțiu, George Vulturescu, Dora Pavel etc., etc.,
pentru a încheia cu comentarii critice generoase
pe marginea cărților unor autori ca Mircea Zaciu,
Leon Volovici, Ion Groșan, Mircea Petean
(“...modelul modernității târzii nu l-a prins, ca a
rămas, în fapt, fidel tocmai întâiei modernități pe
care a pus-o în joc umanismul italian”), Sorin
Antohi, Șerban Foarță, Deliu Petroiu sau Monica
Lovinescu (“Ceea ce frapează la autoarea Undelor
scurte este un soi de oximoronie, vizibilă deja.
Efemerele - în principiu - cronici radiofonice
devin în cele din urmă crochiurile paginilor defini-
tive de mai târziu /.../ cultivându-l dincolo de
pereții izolați ai studioului, Monica Lovinescu își
confirmă obstinată vocația, ridicând mult ștacheta
și impunând exigențe și rigori acolo unde părea să
domnească improvizația”), din alte generații liter-
are, evident.
Cronicile literare ale lui Ovidiu Pecican se
citesc aidoma unor eseuri pe teme literar/culturale
deschizătoare de orizonturi dar nu mai puțin
diagnosticale, aproape fără greș. “Am scris cronică
literară - se mărturisește criticul - cu sentimentul
confortabil că nu ai nevoie să absolvi filologia
pentru asta, și nici să bâlbâi teoriile franțuzești
telqueliste ori cele rusești formaliste. Nici post-
modern nu e obligatoriu să fii. Este destul să fii
cinstit cu ce îți place și ce nu-ți place, să încerci să
scrii pregnant și clar, să argumentezi în nume pro-
priu, fără iluzia că ierarhiile tale valorează mai
mult de doi bani pentru altcineva”.
Cronicile literare ale lui Ovidiu Pecican sunt în
totul confortabile și reconfortante, prin ironia și
chiar prin umorul expresiei, demonstrând că
exegeza literară poate fi practicată cu toată
seriozitatea fără a fi însă câtuși de puțin acrită
într-o falsă morgă academică.
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
7
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Figuri ale Blajului
I. Francin
O carte nouă, aproape indiferent de temă,
îmi dă ocazia de a-mi realiza ignoranța.
Lucru pe care nu-l proclam cu acea ușură-
tate retorică de circumstanță a cuiva care are ima-
ginea unei persoane culte, dar nu omnisciente,
necaz pe care și-l joacă public cu oarecare coche-
tărie de parcă nu s-ar fi achitat de un destin plau-
zibil. E vorba de faptul simplu că abia în momen-
tul când iei o carte nouă în mână realizezi ce nu
știi încă, iar dacă procedezi constant măcar la răs-
foitul, dacă nu la cititul noutăților lumea necunos-
cutelor ți se revelează umilitor.
Am constat că dialogul cititorului cu scriitorii
este, în fapt, contactul a două tipuri de ignoranță
puse în evidență chiar de cărți. În lipsa acestora
n-am ști ce poate fi cunoscut, dar noi încă n-am
cunoscut, ce știe altcineva, iar noi nu știm.
Ignoranța mea se constituie la întâlnirea cu știin-
ța, cunoașterea sau credința altuia, care până în
acest moment mi-a scăpat. Din nefericire, nu exis-
tă niciun moment al vieții noastre în care cele
mai multe cunoștințe posibile să nu ne scape fie
pentru că sunt produse recent, fie pentru că țin
de un domeniu în care nu suntem introduși, fie
pentru că timpul limitat și scurtimea zilelor nu ne
îngăduie să accedem la totalitatea lor.
Că o carte sau cărțile în totalitatea lor produc
ignoranță, e o afirmație cu care nu mulți vor
cădea de acord. Cu toate astea, dacă voi insista să
o explic, poate sunt șanse să nu fie luată drept
erezie. Așadar, consider că ignoranța e relativă la
gradul de cunoaștere deținut la un moment istoric
dat într-un spațiu cultural circumscris, respectiv la
suma cunoștințelor fundamentale relevate. Cu cât
suma acestor cunoștințe - idei, teorii, doctrine,
compoziții artistice, credințe religioase etc. - este
mai mare, cu atât sporește nevoia de informare-
asimilare. Fără a face efortul asimilării acestora nu
ai șansa să fii reprezentativ pentru cultura epocii
tale. În această situație disproporția între ceea ce
știi tu și ceea ce se știe, respectiv dintre cunoaște-
rea actualizată în mintea ta și cunoașterea posibi-
lă este enormă și crește cu fiecare zi. Această dis-
proporție, chiar dacă nu poate fi cuantificată și
nici exprimată matematic, ar putea indica, forma-
lizat, o diagramă sau o curbă a ignoranței tale.
Extinzând cazul tău, adică luându-l drept indica-
tor al unei tendințe medii, se poate aproxima
curba ignoranței comune.
Aparent paradoxal, progresul științei ca și
cumulul de elemente culturale noi determină
ignoranța, îi dă orientare și o sporește. Astfel,
ignoranța nu este o stare naturală, ci, din câte se
vede, culturală, stare a cărei diagramă se modifică
în timp, ia forme și ponderi diferite în funcție de
performanțele cognitiv-culturale ale epocii și cele
cu care operează media indivizilor, respectiv fieca-
re în parte. Ca produs cultural, ignoranța este
transcendența internă a fiecărui ins angajat cultu-
ral, stare din care numai o ipotetică omnisciență l-
ar putea scoate.
Una dintre recentele cărți apărute pe piață -
Vistian Goia, Ferestrele Blajului, ed. Dacia, 2010 -
mi-a declanșat în minte schița teoretică de mai
sus. Putea, desigur, să o facă alta, însă n-a fost să
fie. Pentru că acestei contingențe îi datorez ideea,
ar trebui să specific mai clar: nu știam cât sunt de
ignorant în domeniul istoriografiei centrului spiri-
tual, cărturăresc și pedagogic al Blajului. Nu știam
mare lucru despre dascălii, preoții, scriitorii, cerce-
tătorii și cărturarii care își au originile, au avut
legături ori și-au petrecut viața în micul burg de
pe Târnave, și singurul oraș românesc din Ardeal
de până la Marea Unire. Pe copertă se poate
vedea fereastra slab luminată și o zare de lampă
răsfirând nimb împrejurul capului lui Timotei
Cipariu, culcat ușor în palma mâinii drepte, cu
ochii așternuți pe paginile unei cărți. Cine să des-
lușească gândurile pe care le paște acea minte în
claustrul meditației nocturne? Profesorul Vistian
Goia alege fereastra ca titlu al cărții și simbol a
ceea ce au reprezentat învățații Blajului pentru
cultura românilor din Ardeal începând cu secolul
al XVIII - lea: „Autorul cărții de față are convinge-
rea că scriitorii, istoricii și cărturarii transilvăneni
au deschis, în decursul timpului, câte o fereastră
prin care a pătruns cultura veche și modernă,
menite să înlesnească aflarea identității naționale.
Inochentie Micu-Klein a deschis larg fereastra
românilor spre biserica și școlile din centrul și
vestul Europei; corifeii Școlii Ardelene - spre epo-
cile îndepărtate ale istoriei, pentru a găsi repere în
definirea națiunii; Timotei Cipariu - spre tainele
limbii noastre în raport cu limbile Antichității cla-
sice și ale Orientului; Simion Bărnuțiu - pentru a
sincroniza năzuințele alor săi cu ale revoluționari-
lor europeni de la 1848 ...” (p. 5). Cei pomeniți
în fragmentul de mai sus au o imagine, chiar dacă
imprecisă, în mintea noastră, însă cartea conține
figuri - unele realizate laborios, cu aplecare asupra
biografiei, operei, corespondenței, memoriilor,
activităților educative și pastorale (când e cazul),
iar altele expediate oarecum în pripă - despre care
cititorul mediu nu cred să știe prea multe.
Această situație adaugă un spor de însemnătate
muncii puse între coperte de istoricul literar și
filologul Vistian Goia, originar din Roșia de Secaș,
fost elev al Școlii Normale Unite Greco-Catolice
de Învățători din Blaj, iar mai apoi absolvent al
Școlii Pedagogice din același oraș (1954).
Fiecărei personalități asupra căreia se apleacă,
profesorul Goia caută să-i identifice atributul defi-
nitoriu, să-i contureze rama în care încape, desi-
gur, rezumat, destinul. Astfel, în ce-l privește pe
Inochentie Micu-Klein, printr-o comparație ce
angajează excesiv, episcopul greco-catolic de Alba
Iulia și Făgăraș este considerat o „călăuză” a
populației românești ardelene în felul în care
Moise era călăuza evreilor, un luptător de tip
romantic căruia tenacitatea cu care se zbate pen-
tru drepturile conaționalilor îi aduce un îndelun-
gat exil la Roma, unde își găsește obștescul sfârșit
în 1768. Frumoasa lui cugetare: „Nu poți învia cu
adevărat decât în pământul patriei!” l-a încântat
pe Lucian Blaga, care n-a ezitat să-și exprime
admirația în cuvinte memorabile. Gheorghe Șincai
este prins între cele două elemente care țin, una
de personalitate, iar cealaltă de destin, revolta și
persecuția. Revolta în fața propunerii împăratului
Iosif al II-lea de-a introduce limba germană în
toate școlile din Transilvania. Șincai, în calitate de
director al școlilor naționale refuză hotărârea
imperială cu toate că trăia într-o provincie a
Imperiului. Faptul acesta îi atrage destituirea din
funcție, cu deplinul concurs al episcopului Ioan
Bob, după 12 ani de activitate în care crescuse
numărul școlilor românești la 300. Petru Maior,
figură emblematică a Școlii Ardelene, istoric și
filolog, preot în Reghin și protopop al Gurghiului
beneficiază în cartea profesorului Goia de o schiță
sumară, în pura calitate de propovăduitor de la
amvon și ca autor de orații funebre. Poate că s-ar
fi putut bucura de-o mai amplă expunere dată
fiind importanța lui istorică, însă, desigur, autorul
e liber să-și croiască singur măsurile. De spații
mult mai generoase și de analize mai atente bene-
ficiază, în schimb, Timotei Cipariu, Ioan
Maiorescu (tatăl lui Titu Maiorescu), organizator
de școală românească la Craiova, dar și mai recen-
ții Nicolae Comșa, istoric literar interbelic, poetul
Ion Brad, Ioan Popa, romancierul Văii Secașului,
profesorul și criticul literar Ion Buzași. Echilibrul
în abreviere al lui Petru Maior îl aduce Ioan
Groșan, a cărui atingere cu Blajul a fost foarte dis-
cretă, prin povestirile relatate în copilărie de
mama sa, originară din Roșia de Secaș, și o aven-
tură în adolescență cu bicicleta din satul mamei la
Blaj, pe care îl vede atunci apăsat de „lespedea
grea a industrializării” (p. 163).
În partea a doua a cărții, profesorul Vistian
Goia trasează profilul cărturarului ardelean. Între
trăsăturile relevante sunt: spiritul misionar, uneori
de-a dreptul apostolic (p. 196), conștiința naționa-
lă, aplecarea spre problemele comunității, sobrie-
tatea oarecum patetică în abordarea chestiunilor
de istorie națională, rigoarea educației, în care se
combină teologismul cu idealurile iluministe,
temeinicia învățăturii, asimilate de obicei la școli
și universități mari din Roma, Viena, Budapesta
sau alte centre europene, înalta ținută morală pre-
cum și disponibilitatea de a-și oferi ajutorul. De
amintit este și faptul că o parte dintre dascălii blă-
jeni au ajuns veritabili „descălecători”, fondând și
organizând școli în diverse zone ale Principatelor
Române: Simion Bărnuțiu, la Iași, Aron Pumnul,
la Cernăuți, Ioan Maiorescu, la Craiova,
Demetrius Farago, la Focșani, Augustin Ungur, la
Piatra Neamț, Beniamin Todor, la Râmnicu
Vâlcea. Așadar vocația, pregătirea și dorința aces-
tora de-a sluji prin educație interesul național este
în afara oricăror îndoieli, lucru subliniat în câteva
rânduri de autorul cărții. Văzut prin „ferestrele”
deschise de Vistian Goia, Blajul ne apare ca un
exemplu necontestat de localism creator, după o
expresie introdusă într-un articol din 1935, publi-
cat în revista Familia de Al. Dima. Tot ce poate
spera un autor precum profesorul Goia este ca,
odată deschise ferestrele, curiozitatea celor ce vor
dori să privească înspre cărturarii blăjeni să spo-
rească cu vremea, altfel spus, coeficientul de igno-
ranță produs cu ivirea acestei cărți să se diminue-
ze.
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
lecturi
Viețile lui Alexandru Paleologu
Ion Pop
Propusă inițial ca «monografie Alexandru
Paleologu», în formula academică a unei
teze de doctorat, cartea consacrată de
Tudorel Urian cunoscutului eseist a fost tipărită
sub titlul Viețile lui Alexandru Paleologu (Editura
Vremea, București, 2010). I-am sugerat acest titlu
chiar în ziua susținerii publice a lucrării îndruma-
te de profesorul Cornel Ungureanu, fiindcă din
cuprinsul ei și din distribuirea accentelor asupra
unor aspecte ale activității autorului monografiat,
se vedea că interesul cercetătorului merge mai
curând către ceea ce numește «minunata aventură
a vieții sale» și mai puțin către fațetele creației de
scriitor, adică spre cărțile lui. Iar apoi, pentru că
reiese limpede din paginile sale că protagonistul
analizat a avut, de fapt, mai multe «vieți».
Fascinantă este pentru biograf mai ales personali-
tatea umană a celui studiat, atractive se arată a fi
cu precădere confruntările directe cu lumea în
care a trăit, fie în dimensiunile ei social-politice,
fie în cele culturale care i-au definitivat profilul
intelectual.
Această opțiune pentru biografie are, în cazul
său, și argumentul comunicării directe cu omul
Paleologu, pe care l-a cunoscut îndeaproape în
ultimii săi ani de viață, l-a intervievat, ținându-l,
într-un fel, sub o observație permanentă, cu atât
mai mult cu cât perioada post-decembristă a vieții
scriitorului a propus momente cvasisenzaționale,
șocante, legate deopotrivă de regimul comunist și
de răsturnările de după el: în primul rând, mărtu-
risirea surprinzătoare a colaborării cu Securitatea,
după anii de detenție și de viață clandestină, apoi
ca prim ambasador al noii puteri în capitala
Franței, poziție din care a fost demis spectaculos
după solidarizarea cu mișcarea protestatară antico-
munistă din Piața Universității și declararea sa ca
«ambasador al golanilor» într-o carte care a făcut
valuri imediat după aceea.
Așadar, evenimentele strict biografice ca și
viața publică, politică și civică a omului de litere
i-au oferit cercetătorului suficiente date și argu-
mente pentru o focalizare a atenției, aproape
exclusivă, asupra aspectelor existențiale ale «perso-
najului» său, într-un context social-istoric în care
și atenția generală era și continuă să fie atrasă de
astfel de manifestări în plan uman, civic, etic,
elocvente pentru un anume tip de angajare, cerută
de ritmul însuși al timpului în care trăim. Pe dea-
supra, acest tip de cercetare a cerut confuntarea
permanentă a datelor unei biografii accesibile la
sursa directă, vie, a omului care se confesează
celui care-i pune întrebări semnificative, cu dosare
întregi de arhivă până nu de mult secretă, de
unde și nota să-i spunem «detectivistică» a investi-
gației, pe un orizont de așteptare publică îndea-
juns de tulbure și tensionat, datorită deschiderii
arhivelor Securității și dezvăluirilor frapante, ade-
sea dureroase și dramatice, pe care le-au prilejuit.
Or, aceste dezvăluiri, făcute direct, dar și verifica-
te documentar-arhivisitic în cazul lui Alexandru
Paleologu, au dat ocazia cercetătorului să analize-
ze amănunțit și să nuanțeze cu foarte mare
atenție diversele împrejurări de viață și moduri de
a reacționa la ele, în regimul de constrângeri ca și
generalizat din România epocii comuniste sau în
cel tensionat-maniheist, radical sau conciliant fără
spirit critic al ultimilor ani.
Tudorel Urian propune, prin cartea sa, tocmai
analiza exigent-comprehensivă a unui dosar exis-
tențial, reprezentativ pentru o categorie de intelec-
tuali români care s-au confruntat dramatic cu
organele de represiune comunistă, ajungând nu o
dată la negocieri și compromisuri cu consecințe
grave în plan etic, motivate, desigur, diferit, de la
caz la caz și cerând, ca atare, cântărirea atentă a
faptelor, cu motivațiile și efectele lor. Cercetarea
sa recompune, mai degrabă decât o înseriere de
date ale biogrfiei, ca să zicem așa, calendaristice a
lui Alexandru Paleologu, un mic roman al for-
mației sale intelectuale. După un Argument de
culoare poate prea jurnalistic-anecdotică, ni se
oferă, desigur, date despre familia Paleologu, evo-
cată între «ipoteze, legende, fantezii», pornind de
la faptul de interes cumva exotic al originii impe-
rial-bizantine a numelui, cu aducerea pe pământ
real a ceea ce primise în timp un accent de
legendă istorică și aură mitică. Este, în felul aces-
ta, stabilită, atât cât e cu putință, genealogia scrii-
torului, suita de evenimente familiale ce ne apro-
pie de secvența temporală trăită de protagonist,
printr-o echilibrată combinație între documentarea
de arhivă cu cea oferită de confesiunile sale direc-
te.
Următoarele nouă secvențe ilustrează interesul
cercetătorului tocmai pentru formarea persona-
lității omului de cultură, sub titlul, foarte nimerit,
Vremea întâlnirilor esențiale. Această vreme e
urmărită începând cu mediul familial, aristocrato-
burghez, cu posibilități încă semnificative în
epoca interbelică, de educație «aleasă», «boie-
rească», ce prelungeau o îndelungată tradiție cu
rădăcini în istorie. Este o bază bine pregătită pen-
tru descifrarea evoluțiilor ulterioare, marcate și ele
de contacte revelatoare, de șanse cvasiprovidenția-
le, cum a fost aceea de a o fi cunoscut pe marea
intelectuală Alice Voinescu. Câteva dintre reperele
spirituale, căturărești, la care a invitat însuși scrii-
torul să fie raportat, sunt apoi cercetate pe rând:
lectura și asimilarea operei lui Caragiale, îndeosebi
a comediografului și a autorului de proză scurtă;
«întâlnirea», omenește, dar nu și intelectual,
«ratată», cu Paul Zarifopol; intima comunicare cu
lumea Eseurilor lui Montaigne, devenit reper al
formației personalității lui Alexandru Paleologu;
cealaltă întâlnire, cu Goethe, care marchează și o
«despărțire» de Constantin Noica, ce se «despărți-
se» la rândul și în felul său, de marele german;
Filiz Bașaran
apropierea de scrisul lui Sadoveanu, devenit
obiect de cercetare pasionată și novatoare, cu
rezultate majore în cartea pe care i-a
consacrat-o; relația accidentată cu unul dintre prie-
tenii cei mai apropiați, N. Steinhardt...
Sunt secvențe în care autorul cărții reușește să
surprindă esențialul acestor «întâlniri», îndeosebi
în sensul amintitei formații intelectuale. Ceea ce
rămânea de spus ține, totuși, de o apropiere mai
intimă de scrisul eseistului, cu temele de interes
specifice, cu tehnicile de abordare care l-au carac-
terizat, cu stabilirea ecuațiilor intime dintre texte-
le comentate de-a lungul anilor în culegerile sale
de studii și în jocul liber, însă supravegheat subia-
cent, al reflecțiilor eseistice. Unele note ale acestei
abordări personale a fenomenului literar-cultural
care a stat în atenția glosatorului în culegerile sale
mozaicale sunt comunicate explicit ori pot fi
deduse în rețeaua de «întâlniri» intelectuale
menționate, însă evidențierea unui numitor
comun al atitudinilor diversificate față de mulți-
mea de teme care l-au atras pe eseist ar fi câștigat
în consistență dacă n-ar fi intervenit un fel de
timorare în fața acestei diversități, mărturisită, de
altfel, la o pagină a volumului.
Deplasarea de accent pe care o evocam mai
sus, asupra faptului trăit, se vede limpede că îl
pasionează în mai mare măsură pe autor, care
pune efectiv în joc toată abilitatea sa de analist în
dezbaterea problemelor ridicate de dificilul
«dosar» al scriitorului din perioada detenției și,
mai ales, din cea în care a fost prins în rețeaua
informativă a poliției politice românești. Mai
întâi, însă, Tudorel Urian abordează recapitulativ
aspecte ale vieții familiale echilibrate, «paradisia-
ce» a scriitorului - acest mare capitol al doilea se
și intitulează Pe cărările Paradisului și ale
Infernului, cu prelungiri idealiste spre activitatea
sa în cadrul masoneriei, pentru a acorda spațiul
cel mai larg secvenței de viață marcate profund de
«colaborarea» lui Alexadru Paleologu cu
Securitatea. Sunt pagini exigent documentate,
prin cercetarea dosarelor puse la dispoziție în ulti-
mii ani de C.N.S.A.S., cu care sunt confruntate
mărturiile directe obținute de jurnalistul Tudorel
Urian în interviurile publicate în volumul
Nostalgia Europei (2003), în contextul tensionat
al dezbaterilor publice de la noi pe această spi-
noasă temă și al consecințelor directe, contradicto-
rii, asupra omului și scriitorului: se notează și
comentaeză, nu fără o anumită contrarietate,
receptarea paradoxală a autodenunțării scriitorului
E
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
3
ca fost colaborator al Securității, întâmpinată
amestecat, cu uimire dar și cu satisfacția de a fi
asistat la o confesiune purificatoare, pentru ca,
într-un același an,
Al. Paleologu să primească Premiul de Excelență
în cultura română și să fie din nou blamat, și în
chipul cel mai brutal, în presa zilei...
În fața unei asemenea stări de lucruri, Tudorel
Urian manifestă, corect, atitudinea cercetătorului
imparțial, care apelează în primul rând la docu-
ment, fie el și cel mai infamant și acuzator. Or,
investigația «detectivistică» a acestor documente,
prezentată foarte atrăgător, îl conduce argumen-
tat spre concluzia că «informațiile» oferite de
«agentul» Paleologu sunt departe de a avea semni-
ficația hiperbolizată în mass media momentului
nostru istoric. Departe de a scuza demisia etică a
scriitorului în ipostază de «informator», cercetăto-
rul dovedește că el nu a fost în realitate o sursă
consistentă de delațiuni blamabile, că a lucrat
inteligent în sensul deturnării atenției organelor
represive dinspre «obiectivele» vizate ori al ate-
nuării posibilelor acuzații. N-a putut evita răul
făcut unor persoane, dintre care și unor prieteni
apropiați, dar nu s-a angajat cu entuziasm și din
spirit mercantil în această activitate dezonorantă.
Dovezile aduse pentru această argumentare sunt
semnificative și în contextul mai larg al amintite-
lor controverse încă neîncheiate în multe cazuri,
căci invită la analize mai atente și situări circum-
stanțiale, de natură să nuanțeze acest tip de
situații extrem de delicate. Reies, pe de altă parte,
din aceste analize de dosar particular, și metodele
de lucru ale Securității în recrutarea informatori-
lor, mijloacele de presiune și de șantaj folosite,
supralicitările și confuziile etc. Dar nu mai puțin
interesante, chiar surprinzătoare, sunt mărturiile
scriitorului însuși, referitoare la rezultatele «ree-
ducării» sale, cu recunoașterea unor stări de
lucruri de care mai înainte nu se putuse apropia
îndeajuns sau de care se lăsase convins pentru o
vreme în urma experiențelor trăite.
Cu aerul său elegant, poate și cu o nuanță de
frivolitate, însă și cu o arhitectură interioară
construită prin efort intelectual susținut, persona-
litatea lui Alexandru Paleologu se conturează mai
complex și mai convingător în urma acestei cer-
cetări. Ar fi fost binevenită, desigur, revizitarea
mai aprofundată a unor texte ilustrative pentru
reflecția nu doar de ordin literar-estetic a criticu-
lui, ci mai ales a cugetătorului pe teme etice, care
impregnează destule texte din opera sa. Un
comentariu al cărții «ambasadorului golanilor»,
dar și a celei despre Occidentul care se află, de
fapt, în Estul nostru, ar fi atras reflecții care ar fi
rotunjit și mai pregnant personalitatea omului de
cultură cu elemente ale angajării sale politice și
civice, foarte semnificativă pentru epoca în care
trăim.
Sunt de reținut în sensul asigurării consis-
tenței investigației și importantele «Anexe» ce
cuprind documente de arhivă preluate de la
C.N.S.A.S. (o mențiune specială merită
Autobiografia olografă compusă în momentul
detenției de la Botoșani, din 1963) inedite desi-
gur, ca și paginile de interviu legate direct de
obiectul propus spre interpretare. Viețile lui
Alexandru Paleologu e și o carte cu remarcabile
calități stilistice, care certifică știința și talentul
unui cercetător și unui publicist exersat și de o
remarcabilă înzestrare scriitoricească.
■
O carte în dezbatere
Intelectualitate si paramodernitate
| Ovidiu Pecican__________________________
Este un merit faptul că Sorin Adam Matei și
Mona Momescu, coordonatori ai volumului
colectiv Idolii forului. De ce o clasă de mij-
loc a spiritului este de preferat „elitei” intelectuali-
lor publici (Intergalactic Press, Indiana, 214 p.), au
adunat în jurul temei de reflecție pe care au pro-
pus-o, un număr de autori inteligenți și bine pre-
gătiți, fără a face prea mult caz de necesitatea ca
aceștia să se conformeze strict la temă și permi-
țându-li-se să se refere la ea cum le venea mai la
îndemână în raport cu propriile interese conexe și
propria arie de expertiză. Din această circumstan-
ță, pe care unii ar privi-o cu reticență, ca fiind
cauza unui caracter prea eclectic al cărții, volumul
câștigă, de fapt, în interes, întrucât nu toți cititorii
visează doar la monografii sau manifeste ultracoe-
rente de grup. Politologi (Gabriel Andreescu,
Adrian Gavrilescu, Michael Shafir, Stelu Șerban),
sociologi (Istvan Aranyosi, Bruno Ștefan), experți
media (Marius Ghilezan), istorici de felul lui
(Daniel Barbu, S. A. Matei și Lucian Nastasă
Kovacs), eseiști (Caius Dobrescu, Alexandru
Matei, Mona Momescu), filosofi (Mircea Flonta,
Vasile Morar) oferă, astfel, opinii documentate
erudit sau argumentate prin susțineri provenind
din propriul orizont de reflecție, ceea ce rămâne
mereu interesant la nivelul ansamblului, prin caro-
iajul perimetrului discutat, chiar dacă unele texte
implică un demers mai ambițios, în timp ce altele
se mulțumesc să observe critic realitatea studiată.
Un volum colectiv rămâne însă subsumat pro-
gramului său, indiferent de exuberanța sau de aus-
teritatea documentării, articulării și viziunii texte-
lor pe care le grupează. De aceea, rămâne impor-
tant, și în acest caz, să se dezbată aparatul con-
ceptual propus de cei doi coordonatori.
Se remarcă astfel reciclarea ideii lui Francis
Bacon referitoare la „idoli”, dintre care sunt selec-
tați, de astă dată, cei ai „forului” ceea ce transpu-
ne dezbaterea într-o paradigmă metaforică și nu
în primul rând conceptuală, mitografică, și nu
întâi și întâi rațională. Ținând aparent de stilul
punerii în pagină, opțiunea are, totuși, implicații
nelipsite de consecințe, pentru că ea relativizează
și schematizează, în tentativa de a surprinde uni-
versalitatea unei problematici care, altminteri, se
dovedește strict particularizată la România și
devenirea ei publică.
Prima consecință este formularea programatică
a unor aserțiuni ce s-ar fi cuvenit mai degrabă
dovedite decât luate ca axiome. Iată, în introduce-
re, teza că „... în societățile paramoderne, cum ar
fi și România, există o fascinație populară față de
mistica intelectualului public, fără specializare, și
... enciclopedismul acestuia, uneori amator, este
echivalat automat cu genialitatea” (p. 9-10). Deja,
această formulare, ar putea, chiar și numai ea sin-
gură, să rețină în mod justificat atenția, atât la
nivelul a ceea ce coordonatorii numesc intelectua-
lii publici, cât și la acela al intelectualilor opuși
primilor, anume cei specializați. (Nu voi reveni
asupra insuficientei delimitări între primii și ulti-
mii, pentru că despre aceasta s-a pronunțat judi-
cios deja Andrei Cornea, în revista 22.) Nu este
clar ce înțeleg autorii prin societăți paramoderne -
în raport nu numai cu societățile moderne pro-
priu-zise, ci și cu alte eventuale distincții, de tipul:
societăți submoderne, similimoderne, transmoder-
ne,
a-moderne, ultramoderne, cvasimoderne, mimetic
moderne etc.. Nu este, pe de altă parte, limpede
nici pe ce temeiuri se enunță apartenența
României la acest tip de societăți, paramoderne.
Nu este definit clar ce se înțelege prin „fascinație
populară”. (Să fie vorba despre „mentalități domi-
nante”? De fenomenul numit de unii istorici
„contagiune mentală”? De răspunsuri iraționale și
scăpate total de autoreglajele sociale ale unei mul-
țimi date?) Se vorbește despre „mistica intelectua-
lului public”, dar această formulare dezvăluie cre-
dința - întemeiată pe ce dovezi irefutabile? - că
intelectualul public a ajuns nu doar un erou la
modă, ci, de-a dreptul, un obiect de fervoare și
pietate religioasă populară ceea ce - asta se poate
spune cu certitudine, încă de pe acum - în dialec-
tiva frământării, extrem de dinamice, a ideilor
publice de la noi, în criza relativă de legitimitate
care se întrezărește îndărătul lor și a celor care le
flutură, ca și în realitatea fluidă a debarasării de
comunism, indiferent spre ce duce evoluția istori-
că românească de după 1989, nu este cazul.
Deja, de la așezarea premiselor discuției, se
ivesc, dintr-o dată, prea multe incertitudini. O
prudență mai accentuată în formularea lor ar fi
indus într-o manieră mai convingătoare ideea că
specializarea este superioară retoricii generaliste și
multilateral orientată a tipului de intelectual criti-
cat, anume cel public. Însăși fraza la care mă
refer, cea mai sus citată, prezintă însă, în chip
neașteptat, caracteristicile unei formulări de tipul
celor incriminate.
Personal, neavând nimic împotriva intelectuali-
lor publici care, socotesc, au la bază și o speciali-
zare - fiindcă, dacă dețin o diplomă universitară,
nu au obținut-o în virtutea unei culturi generale,
ci a unei orientări în interiorul anumitor discipli-
ne științifice sau discursuri cognitive -, prefer să
mă întreb asupra conținuturilor aserțiunii cu prici-
na. Constat astfel că, în sectoarele de viață ocupa-
țională în care România s-a aliniat la standarde
occidentale - IT, de exemplu, producere de softuri
(unde avem chiar merite omologate internațional,
cum ar fi producerea Bitdefender-ului) - moderni-
tatea este sincronă. Ca model de dezvoltare admi-
nistrativă, de la 1859 România cunoaște un par-
curs copiat după Occident, ajustat - în bine și în
Adnan Qoker
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
10
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rău, nu o dată - la oferta occidentală, hibridizat
de formula birocratic-totalitară sovietică, în esență
aceasta fiind tot un derivat al modelului statal
occidental (nu neapărat democratic, însă), și
făcând eforturi, nu neapărat relevante, de a se
ajusta la formula instituțională a Comunității
Europene. În partea retardată, cea, să zicem, a
bâlbâielilor repunerii agriculturii pe un traseu al
dezvoltării (și nu al extincției), România este, fără
îndoială, arhaică, retardată, discrepantă. Cu ase-
menea extreme - și ceea ce le desparte sau le per-
mite să conviețuiască - este țara noastră în situa-
ția unei „paramodernități”? Sau e vorba despre
un alt model, ce urmează a fi definit mai riguros
nu prin preluarea și vaga ajustare a unor concepte
prea laxe ale științei occidentale, ci pornind de la
realitățile din teren? Dezbaterile par destul de vii
pe această temă, vorbindu-se - de ani - despre
„africanizare”, asociere cu scenariul „latinoameri-
canizării” - politice, dar și social-economice -, de
un „model balcanic” sau de o apartenență la o
Europă Centrală definită ca occidentalitate incom-
pletă, restantă. Iată de ce lucrurile nu sunt deloc
simple, ezitările specialiștilor și ale intelectualilor
publici în această privință fiind, deopotrivă, justi-
ficate.
De altfel, problema e chiar mai complicată
decât atât, pentru că rămâne de stabilit dacă, în
general, România are un proiect de dezvoltare
propriu. Navigația printre marile puteri ale isto-
riei, ieri și azi, în întreaga perioadă dintre 1859 și
astăzi, pare să fi fost și să fi rămas unicul model;
restrictiv, limitat, pragmatic și oportunist, poate,
dar justificat, parțial, de dinamicile conflictuale de
natură geopolitică din spațiul nostru interstițial în
raport cu coloșii decizionali ai macroregiunii.
România și-a stabilit, odată cu pașoptiștii, ca scop
fundamental unirea teritoriilor ce o compun, păs-
trarea lor ca atare, dobândirea și păstrarea inde-
pendenței statale, fixarea unei agende proprii a
dezvoltării. Dezastrele care au marcat finalul
domniei lui Carol al II-lea și al celui de-al Doilea
Război Mondial nu au permis nici măcar păstra-
rea moștenirii Magnae Romaniae, nemaivorbind
de discontinuitățile catastrofale în forma de
guvernare și în axele orientărilor strategice ale
politicii externe. Astăzi o vedem mai bine ca ori-
când: navigăm la fel de imprecis, de haotic, ca în
marile momente de criză istorică, orientându-ne
dificil și inexpert între rivalitățile din interiorul
blocului occidental, intrând în UE, dar fiind parte
și din parteneriatul strategic cu SUA, cu nuanțe
care au fost sancționate prompt, la vremea res-
pectivă, de nucleul dur al unificării europene.
Pentru toate aceste motive, cred că apartenen-
ța României la paramodernitate ar trebui definită
clar și argumentată riguros, înainte de a deduce
din ea orice profilare autohtonă pasămite precară
a intelectualității în ansamblul ei sau a polarități-
lor observabile în interiorul acesteia. Excelent pri-
lej de meditație pe cont propriu, volumul coordo-
nat de Sorin Adam Matei și de Mona Momescu
stârnește și întreține interesul, chiar și acolo unde
nu convinge.
■
puncte de vedere
In jurul lui Mihail Sebastian
Laszlo Alexandru
E totuși surprinzătoare energia cu care noi și
noi generații de condeieri români se îndîrjesc
împotriva lui Mihail Sebastian, continuînd
să-i orchestreze cele mai fanteziste procese de
intenții. În acest domeniu, aventura zgomotoasă a
Martei Petreu a reprezentat doar vîrful aisbergu-
lui, prin răsunetul amplificat al șarjei calomnioase
(împinse pînă la character assassination), prin chi-
rurgicalul decupaj falsificator al citatelor, prin
ascunderea opiniilor ce contravin concluziilor pre-
fabricate de monografa sui-generis.
Un mic detaliu, simptomatic pentru ceea ce se
cheamă “cultură română”. Editura Polirom nu
pregetă să publice chiar și a doua ediție din
scrierea aceasta a Martei Petreu, falsă de la primul
cuvînt al titlului și pînă la prețul de pe ultima
copertă. În schimb aceeași Editură Polirom refuză
tipărirea cercetării mele, în care vreau să aduc sub
ochii publicului, rînd pe rînd, contrafacerile
autoarei, să demonstrez rea-credința sa frapantă,
reiau pasajele scrise efectiv de Mihail Sebastian,
trunchiate și răstălmăcite de ea, și le repun în
contextele de unde au fost prelevate cu penseta.
Argumentul suprem al editurii? O asemenea carte
nu s-ar vinde... Dar ce, în România se vinde (în
două ediții) și se premiază doar fabulația defăimă-
toare? Iar restabilirea adevărului e falimentară?
Teza principală a Martei Petreu, enunțată în
titlul cărții și repetată apoi, cu o infinitate de
nuanțe răsucite, este că Mihail Sebastian i s-a
supus voluntar (și voluptuos) “stăpînului” Nae
Ionescu, i-a preluat ideile și răfuielile reacționare,
i-a secondat pașii în campaniile antidemocratice.
A ajuns chiar - țineți-vă bine - “un extremist de
dreapta moderat” (de parcă așa ceva ar exista.).
O discuție mai insistentă trebuie formulată în
legătură cu cronologia subsecventă speculațiilor
Martei Petreu. Cînd anume a fost extremist
Mihail Sebastian? Care a fost perioada cînd gaze-
tarul interbelic ar fi alunecat pe panta militan-
tismului antidemocratic? Căci simpatiile la
extremă ale lui Nae Ionescu, model prezumat al
lui Sebastian, datează abia din toamna anului
1933 (după cum o remarcă întemeiat și
Z. Ornea). Înaintea acestei date, magistrul avus-
ese o traiectorie mai curînd tortuoasă.
Într-un articol programatic, publicat în 1929
sub semnătura lui Nae Ionescu, se insistă pe ori-
entarea clară împotriva partidului liberal (“Acum
cîțiva ani, problema era scăparea țării de sub tira-
nia stearpă și păgubitoare a liberalilor. Iar soluția
la îndemîna tuturor: restaurarea prestigiului
monarhiei și crearea unui organism politic de
luptă”, vezi Pentru mai multă claritate, în
Cuvîntul, sîmbătă, 16 nov. 1929, p. 1). Pentru
alungarea de la putere a liberalilor, publicația îi
sprijină pe țărăniști, din postura alergătorilor care
înaintează spre aceeași destinație, însă evoluează
pe culoare paralele. Trebuie subliniat cu toată fer-
mitatea: militantismul împotriva liberalilor - în
interbelic, la fel ca și-n zilele noastre - nu echi-
valează automat cu vreo opțiune nedemocratică.
Dar sentimentele se schimbă peste noapte, iar
directorul-editorialist ne explică, după doar cîteva
săptămîni, motivele noului divorț: abia ajunși la
guvernare, țărăniștii au încercat să-și aservească
ziarul, să-l transforme într-o gazetă idolatră.
Politicienii nou-veniți, la fel ca și cei abia debar-
cați, nu acceptă relații de la egal la egal cu o
presă care se vrea totuși liberă să le critice eșe-
curile. Foștii amici tolerează de-acum, și ei, doar
supunerea oarbă (vezi Nae Ionescu, Ce e un gaze-
tar, sau: originea disensiunii, în Cuvîntul, mier-
curi, 15 ianuarie 1930, p. 1). Reorientarea de pro-
gram se produce astfel, din mers, în favoarea
aducerii la domnie a lui Carol al II-lea. Articolele
insistente de încurajare a Restaurației, edițiile spe-
ciale prilejuite de întronarea prințului pogorît din
Occident, fotografiile triumfaliste și ditirambii
monarhici mărturisesc noua direcție a publicației,
în perioada 1930-1933. Nici aici nu se poate vorbi
de vreun partizanat nedemocratic al Cuvîntului,
care se plasează doctrinar, tocmai dimpotrivă, în
inima sistemului constituțional.
Relația dintre Carol al II-lea și Nae Ionescu
pare să fi fost, pentru o scurtă vreme, armo-
nioasă. Regele a avut, la începutul domniei, abili-
tatea de a-și apropia factorii politici mai influenți,
pentru a-și consolida puterea. Însă, odată ce
veleitățile autoritare ale domnitorului devin mai
pregnante, mergînd spre subordonarea progresivă
a instituțiilor țării, personajele incomode - printre
care și directorul Cuvîntului - au sfîrșit marginali-
zate. Așa se explică noua simpatie a lui Nae
Ionescu, vizibilă mai ales din a doua jumătate a
anului 1933, în favoarea Gărzii de Fier și a
Germaniei naziste, aflate în plină ascensiune.
Toate celelalte opțiuni de pe spectrul politic
intern fuseseră deja epuizate. Astfel că, într-un
interval de numai patru ani (1929-1933), pot fi
documentate în paginile Cuvîntului poziții
politice extrem de fluide ale lui Nae Ionescu: întîi
se plasează împotriva liberalilor de la guvern, dar
e aliat natural cu țărăniștii din opoziție; apoi se
pronunță împotriva țărăniștilor veniți la guver-
nare, dar militează pentru consolidarea dinastiei,
prin aducerea pe tron a lui Carol al II-lea; apoi
formulează prudente rezerve antimonarhice, dar
exaltă noua “spiritualitate” legionară.
E frapant să constați, retrospectiv, doza de
naivitate în viața practică a lui Nae Ionescu, pro-
fesorul venerat de studențime. Pesemne că, pentru
a-și păstra nealterate libertățile de manevră, ma-
gistrul s-a îndîrjit mereu împotriva forțelor aflate
la putere, investindu-și succesiv speranțele ori în
opoziție, ori în trimisul mesianic din depărtare,
ori într-o mișcare “transcendentă”, izbăvitoare.
Imaginea lui haiducească poate fi - în ochii unor
adolescenți - seducătoare, însă eficiența concretă a
acțiunilor sale rămîne, în mod vădit, catastrofală.
O judecată și mai brutală emite Z. Ornea,
care îl vede pe directorul Cuvîntului ca pe un
individ complet lipsit de scrupule, întrucît “nu se
poate vorbi de o sinceritate în adoptarea unui
credo la un cinic care n-a crezut niciodată în
nimic”. Era cam greu, în asemenea circumstanțe
zigzagate, să se găsească cineva care să pășească
pe urmele conceptuale ale “filosofului”. Cu toate
acestea, Marta Petreu are impresia, în studiul său,
că - acolo unde era vorba despre o oportunistă
piruetare în roza vînturilor - poate fi totuși identi-
ficată o ideologie năistă clară și unitară, precum
și o filiație ideatică, spre învățăcel. Curajoasă
ipoteză!
Textele cu adevărat militante, în sprijinul
legionarilor, pot fi găsite prin paginile publicației
abia la finele anului 1933. O notează și Z. Ornea,
un cercetător minuțios: “din toamna lui 1933,
gazeta Cuvîntul a început să insereze știri și
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
11
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
3
reportaje despre mișcarea legionară”. Decizia lui
Carol al II-lea privind dizolvarea Gărzii de Fier,
pentru a o împiedica să participe la alegeri, a fost
însoțită de cîteva măsuri de forță, mediatizate
insistent și patetic de publicația lui Nae lonescu,
prin titluri de-o șchioapă: Schingiuirea legionarilor
continuă; Protestul deținuților de la Jilava; Doi
legionari în agonie în spitalul din Piatra-Neamț O
sălbăticie inutilă și primejdioasă; Un act medical
care dovedește ororile regimului (vezi joi, 21
decembrie 1933, p. 3). Este solicitată imediata
eliberare a arestaților, repunerea partidului în
drepturi și amînarea alegerilor, pentru a se per-
mite reluarea campaniei electorale. Profesorul uni-
versitar P. P. Panaitescu, sub pretextul compasiunii
pentru o victimă, găsește cu cale să-și proclame
simpatiile extremiste (vezi Pentru a împiedeca
asasinarea profesorului V. Cristescu, în Cuvîntul,
joi, 21 dec. 1933, p. 3). E tipărit Memoriul
legionarilor deținuți adresat Suveranului. Arestații
au declarat greva foamei (vezi Cuvîntul,
duminică, 24 dec. 1933, p. 3).
În contextul astfel schițat, pe cînd mișcarea
teroristă e prezentată în veșmintele unui martir
persecutat, este introdus în pagină, pe de altă
parte, un mesaj al lui Corneliu Zelea Codreanu,
care plînge lacrimi amare pe umerii celor victimi-
zați și avertizează sumbru că “atunci cînd va suna
marele ceas al biruinței legionare, nu vor rămîne
nerăzbunați” (vezi Cuvîntul, duminică, 24 dec.
1933, p. 3). Lucrurile se precipită și, în cîteva zile,
survin evenimente brutale: asasinarea primului-
ministru I. G. Duca, numeroasele măsuri de
represiune, instituirea cenzurii militare, sus-
pendarea ziarului Cuvîntul și arestarea lui Nae
lonescu, văzut de autorități ca unul dintre instiga-
torii morali ai dezordinilor, prin frenezia și insis-
tența ultimelor două-trei luni de propagandă.
În tot acest vîrtej de date și fapte, avem o
problemă de cronologie legată de Mihail
Sebastian. Pe de o parte dispunem de Jurnalul
său, cu pagini pornind din 1935, care atestă gîndi-
rea democrată, ponderată, responsabilă și matură
a tînărului autor. Pe de altă parte, adeziunea lui
Nae lonescu la gardism s-a produs abia în toamna
lui 1933, iar imediat mai apoi Cuvîntul a fost
suspendat (a apărut doar un singur număr în
ianuarie 1934) și gazetarii săi au suportat efectul
cenzurii. În aceste circumstanțe, cînd anume și-a
manifestat Sebastian simpatiile extremiste, prelua-
te și învățate de la Diavolul Nae?!
Pentru a depăși obstacolul cronologiei, Marta
Petreu aruncă totul în urmă, pe dealul vremii. Dar
nici nu putea face un salt prea amplu, căci pînă
în vara lui 1931 M. Sebastian lipsise din România,
ca bursier la Paris, iar ipoteza unui extremism fas-
cist, manifestat prin corespondență, de un tînăr
evreu, tocmai din capitala Franței democrate,
“suna ca naiba” (ca să folosim expresia unui
politician postdecembrist). Plus că articolele lui
Sebastian din Cuvîntul, anterioare ori simultane
sejurului său în Occident, aveau o frecvență spo-
radică și nu permiteau răstălmăciri atît de
spectaculoase.
Să punem datele cap la cap, pentru a vedea
cum stăm:
•	1929 - 1931: M. Sebastian e la studii în
Franța;
•	toamna 1931 - ianuarie 1934: M. Sebastian
scrie intens la Cuvîntul;
•	toamna 1933: Nae lonescu aderă la ideolo-
gia Gărzii de Fier;
•	ianuarie 1934: Cuvîntul e suspendat, Nae
lonescu e arestat, iar redactorii nu mai publică,
din cauza cenzurii și a represaliilor;
•	12 februarie 1935: debutează pasajele păs-
trate din Jurnalul lui M. Sebastian, incluse ulterior
în volum.
Singura etapă disponibilă pentru înscenarea
orbirii gazetarului Mihail Sebastian, ca... “extre-
mist moderat”, rămînea între toamna lui 1931 și
iarna lui 1933. Însă e complet neverosimil ca
intelectualul evreu - ilustrat în ochii contempora-
nilor prin spiritul său cartezian și ironia mordace
pe care le propaga -, proaspăt revenit din
democrația franceză, să deraieze peste noapte
către extrema dreaptă, frenetică și antisemită,
timp de doi ani, apoi să îndure un an de cvasi-
cenzură, după care să profeseze din nou, în
paginile Jurnalului său intim, o neștirbită convin-
gere democratică. Lucrurile nu se leagă, în traseul
lor atît de sinuos-zigzagat. Decît, eventual, prin
interpretarea falsificată a textelor de-atunci și prin
violențe stilistice care să distragă atenția cititorilor
de azi (iar în acest compartiment autoarea clu-
jeană mai pune de la sine, cît să prisosească).
Să admitem totuși pentru moment, de dragul
demonstrației, că astfel ar fi stat lucrurile. Să con-
cedem, împreună cu exploratoarea trepidațiilor
diabolice, că Mihail Sebastian și-a vîndut sufletul
în perioada 1931-1933. Însă cum a putut el oare
să fie ispitit de Diavolul Nae lonescu, din
moment ce Profesorul s-a “convertit” la extrema
dreaptă - după cum o indică textele din Cuvîntul
și concluziile cercetătorilor - abia în toamna lui
1933?! Din două, una: fie Sebastian și-a precedat
cronologic Maestrul pe calea “pierzaniei” (dar
atunci n-avea cum să fie influențat de acesta!); fie
a suferit farmecele extremiste ale lui Nae lonescu,
începînd cu toamna anului 1933, pe urmă a
îndurat - de-a lungul lui ’34 - rigorile cenzurii,
neavînd cum să-și tipărească articolele, iar în
februarie 1935 era din nou democrat bine-mersi,
după cum o atestă Jurnalul (dar atunci cum îi
poate fi documentată orbirea prin textele ante-
rioare, datînd din perioada 1931 - 1933?).
Niciuna dintre cele două ipoteze nu stă în
picioare, deoarece fiecare contravine precisei
cronologii. Butaforia romanțioasă a Martei Petreu
pretindea să existe un Magistru pervers și un
Discipol naiv (fiindcă altminteri nu mai avea pe
ce să-și lipească îndoielnicele speculații psi-
hanalitice). Dar textele din publicistica lui
M. Sebastian, preluate de neo-monografă prin
citare parțială și răstălmăcite prin plasare în con-
texte eronate, datează din etapa anterioară
“înverzirii” lui Nae lonescu!
După cum am văzut deja, pamfletara face
abstracție de ceilalți cercetători, care au devansat-o
pe domeniul publicisticii interbelice a lui Mihail
Sebastian și au ajuns la rezultate diametral opuse.
Ea se străduiește să le minimalizeze activitatea, să
le conteste buna-credință ori chiar să le ascundă
existența, prin neincluderea în bibliografia subiec-
tului. Ea afectează postura - ușor prezumțioasă -
a unui descălecător. Această atitudine ar mai
putea fi oarecum înțeleasă, prin raționamente
ținînd de concurența vanitoasă.
Însă e surprinzător că Marta Petreu trece sub
tăcere și depoziția solidă a unui contemporan al
lui Mihail Sebastian. Este vorba de semnificativa
scrisoare a lui Eugen lonescu, adresată lui Tudor
Vianu la 19 septembrie 1945, cînd autorul lui Nu
își biciuiește sardonic, dar cu mare precizie,
colegii de generație pentru deriva extremistă. El
mărturisește, cu un drum, și despre demnitatea
constantă a lui Sebastian. “Generația «Criterion»,
fudula «tînăra generație» de acum cincisprezece și
zece ani s-a descompus, a pierit. Nici unul din
noi nu avem încă patruzeci de ani și sîntem
sfîrșiți. Alții, atîția, morți. Generația d-tale e mult
mai norocoasă. Noi am fost niște bezmetici, niște
nenorociți. În ceea ce mă privește nu-mi pot
reproșa că am fost fascist. Dar lucrul acesta se
poate reproșa aproape tuturor celorlalți. M.
Sebastian își păstrase o minte lucidă și o omenie
autentică. Ce păcat că nu mai este [subl. m.,
L. A.]. Cioran e aici, exilat. Admite că a greșit, în
tinerețe, mi-e greu să-l iert. A venit sau vine zilele
astea Mircea Eliade: pentru el totul e pierdut de
vreme ce «a învins comunismul». Ăsta e un mare
vinovat. Dar și el, și Cioran, și imbecilul de
Noica, și grasul Vulcănescu, și atîția alții (Haig
Acterian, M. Polihroniade) sunt victimele odiosu-
lui defunct Nae lonescu. Dacă nu era Nae
lonescu (sau dacă nu se certa cu regele) am fi
avut, astăzi, o generație de conducători valoroasă,
între 35 și 40 de ani. Din cauza lui toți au
devenit reacționari. Al doilea vinovat este Eliade:
la un moment dat era să adopte o poziție de stîn-
ga. Sunt de atunci cincisprezece ani. Haig
Acterian, Polihroniade fuseseră comuniști. Au
murit din cauza prostiei și încăpățînării. Eliade a
antrenat și el o parte din «colegii de generație» și
tot tineretul intelectual. Nae lonescu, Mircea
Eliade au fost îngrozitor de ascultați. Ce era dacă
ăștia erau maeștri buni. Pe lîngă ei, Crainic nu
contează. Din cauza lui Nae lonescu, Haig
Acterian și Polihroniade au murit. Iar prostul din
topor, Costin Deleanu și poetul Horia Stamatu
sunt fugari în Europa (o să-i vedem în Franța
într-o bună zi), ca și Eliade, ca și Cioran, ca și
Amzăr. Iar ceilalți imbecilizați sunt inutilizabili:
licheaua Paul Sterian (e încă în Turcia?), buhăitul
Vulcănescu, imbecilul de Cantacuzino, fudulul,
prostul, grandilocventul Dan Botta, afectatul,
ipocritul Constantin Noica, secătura Petru
Manoliu. Unii morți din prostia lor, alții, din feri-
cire, amuțiți - toată generația «Criterionului» e
distrusă. Fatalitatea îi urmărește pe toți, și pe cei
care nu s-au lăsat prinși de stupiditate și nebunie,
și pe cei rămași lucizi. Accidente absurde sau mis-
terioase s-au ivit; i-au aruncat, și pe ei, dincolo...
[subl. m., L. A.] Singur a rămas Petru
Comarnescu, dar el nu era decît impresarul, orga-
nizatorul Criterionului, «animatorul» nu mai are
pe cine anima și organiza. Cruțîndu-l pe el, des-
tinul a vrut să facă o ironie: să evidențieze și mai
bine golul din juru-i”.
Mărturiile contemporanilor lui M. Sebastian,
precum și concluziile unanime ale cercetătorilor
operei sale converg, atunci cînd îi atestă gîndirea
lucidă și demnitatea personală. Și totuși, docu-
mentele vremii sau explorările profesioniste ulte-
rioare sînt, în mod sistematic, neglijate ori deni-
grate de mitografa contemporană. Procust retează
cu hotărîre tot ce depășește extremitățile patului
și își continuă nestingherit isprăvile. Un umăr
suplimentar mai pun, în sprijinul balivernelor
aventurierei, și cei care-o premiază ori o reedi-
tează sub ochii noștri uluiți. Imaginea publică de
moment și banii sînt oare mai importanți, în
România secolului XXI, decît realitatea istorică a
faptelor?
N. red. Punctul de vedere al colaboratorului
nostru, Laszlo Alexandru, nu reprezintă cu necesi-
tate opinia redacției Tribuna.
■
12
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
12
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Drumul sinuos al debutului:
Marin Preda
| Rodica Matis
Permanent amânat, debutul lui Marin Preda stă
sub semnul febrilei căutări a unui drum de la
care n-avea să-l mai abată nimic. După întâlni-
rile eșuate cu P. C. Georgescu-Dalafras și cu Nichifor
Crainic, atenția tânărului Preda se îndreaptă spre
revista Albatros, editată de poetul Geo Dumitrescu.
Primul număr apare la 10 martie 1941. Revista își
are sediul pe Calea Griviței nr. 257, chiar în locuința
redactorului-șef. Membrii grupului Albatros, „grupa-
re parțial vagabondă, proletară, cu mentalitate pro-
testatară sau insurecțională, în orice caz polemică”1,
se întâlneau mai ales la Tiparul Universitar: „Au tre-
cut prin subsolul Tiparului și ceilalți membri ai gru-
pului înscriși pe frontispiciul numărului 1 apărut la
10 martie 1941: Elena Diaconu, Florin Lucescu, Dinu
Pillat, Al. Cerna-Rădulescu, Ovidiu Râureanu, Marin
Sârbulescu, Tiberiu Tretinescu etc. Până în iulie 1942
(când am fost arestat și trimis în judecata Curții
Marțiale) au mai cunoscut tipografia și alții: Ștefan
Popescu, Dimitrie Stelaru, Marin Preda, Gh. Dăianu,
N. Chirițescu-Dolj, Dumitru Bărbulescu etc.”2 Întâl-
nirea cu Geo Dumitrescu este rememorată într-o dis-
cuție cu Sânziana Pop: „Țin minte cum am ajuns să
pun un picior pe țărmul literaturii. Prin legătură de
generație. L-am cunoscut pe Geo Dumitrescu. De ce
el și nu altul? Apăreau multe reviste. Mi-a căzut în
mână Albatros. Filiațiile acestea literare nu sunt
hotărâte voit, ci prin instinct. «La ăsta mă duc»,
mi-am zis. Am citit adresa pe coperta revistei și
m-am înființat pe Calea Griviței, numărul 257. Ei
bine: la postul lui se găsea un băiat ca și mine, un
mărunțel foarte vioi, ai fi zis că mă aștepta. [...] Geo
era acolo, afișase Albatros pe ușa odăii.”3.
Trimite la revistă schița De capul ei și, în nr. 2
din 25 martie 1941, Geo Dumitrescu îi răspunde la
„poșta redacției”: „M. Preda. Scrieți mai explicit.
Reținem „De capul ei”. Schița nu apare însă și, în
nr. 3-4, din aprilie, la „poșta redacției”, lui Marin
Preda i se adresează iarăși un scurt:
„M. PR. Reținem”. Schița fusese citită și de ceilalți
membri ai grupului. Marin Sârbulescu își exprimase
aprecierea față de talentul viitorului scriitor,
insistând pentru includerea schiței în chiar numărul
ce trebuia să apară. Geo Dumitrescu o amână,
preferând publicarea schiței Casa cu draci a lui Nicu
Smeureanu în nr. 2. Nepublicarea schiței în chiar nr.
2 al Albatrosului va fi justificată de poet mai târziu:
„A motivat cele petrecute atunci, de mult, printr-o
situație tipografică firească, des întâlnită: schița lui
Smeureanu, bună-rea, era deja culeasă în tipografie,
deci era «șpec» și trebuia tipărită pentru a se putea
topi plumbul.”4. Rămâne însă inexplicabilă amânarea
publicării ei în numerele următoare. Revista este
suprimată de cenzură la 15 iunie 1941 datorită orien-
tării ei „roșii” (apăruseră doar 7 numere) și debutul
lui Preda este amânat.
Membrii grupului de la Albatros continuă să se
întâlnească la Tiparul universitar. Poetul Sergiu
Filerot funcționa acolo ca secretar-administrator.
Atmosfera era animată, însuflețită de tinerețe, dar și
de proiectele lor. Marin Preda se alătură și el grupu-
lui de tineri entuziaști, dornici de afirmare. După
suprimarea revistei albatrosiștii își propun să editeze
o plachetă de versuri, Sârmă ghimpată, ce ar fi tre-
buit să apară în 1942, plachetă care să suplinească,
într-un fel, revista și să dea posibilitatea tinerilor
scriitori să-și afirme în acest mod idealurile ce îi ani-
mau. Geo Dumitrescu își amintește de o zi
memorabilă: „...într-o zi, s-a ivit și această surpriză
enormă a manuscrisului extras, cu gesturi specifice,
moromețiene, din buzunar, despăturit cu grijă și
încetineală, în nehotărârea grea de a-l întinde cuiva
sau de a-l ascunde la loc. Cineva i l-a smuls din
mână și l-a citit cu glas tare, în strigătele de surpriză
și bucurie ale celor de față. De unde apăruse, însă,
la un prozator atât de specific structurat încă de la
primele semne, această poezie (unică, după câte se
știe, în existența lui literară!) scrisă în maniera
momentului și, dacă se poate spune, a
Albatrosului?”5
Întoarcerea fiului rătăcit, probabil singura poezie
scrisă de Marin Preda, certifică talentul de poet pe
care întreaga sa operă în proză îl susține în
numeroase pagini. Artă poetică a unei opere lirice
niciodată scrisă, Întoarcerea fiului rătăcit este o măr-
turie certă a unei mari sensibilități în care vibrează
glasul profund al câmpiei. Răzbate din textul poeziei
revolta celui ce e silit zilnic să îndure greutățile
materiale, autoironia, nostalgia după existența într-o
lume spiritualizată, zbuciumul sufletesc.
Poezia a fost inclusă în placheta Sârmă ghimpată
care cuprindea versuri de Felix Anadam (Geo
Dumitrescu), Elena Diaconu, Sergiu Filerot, Miron
Radu Paraschivescu, Iulian Petrescu, Ștefan Popescu,
Marin Preda, Ovidiu Râureanu, Tib. Tretinescu,
având o prefață „Semnal” semnată de Virgil Ierunca.
și de astă dată însă cenzura a împiedicat debutul lui
Marin Preda. În primăvara lui 1942 Cenzura Militară
a Presei interzicea publicarea plachetei tinerilor
protestatari: „Manuscrisul caietului Sârmă ghimpată
poartă vizibil inscripția ștampilată CENZURAT 3
(cu adăugirea, de mână, «408. Nu se poate impri-
ma»), semn zodiacal al foarfecelor care avea să-i
urmărească statornic pe Marin Preda și generația
lui”.6.	’
În gazeta Tinerețea din 20 ianuarie 1942 îi apare
schița Nu spuneți adevărul. Un debut însă care pe
Marin Preda nu-l mulțumește și la care nu se va referi
niciodată. Visul de a debuta la Timpul, la rubrica
„Popasuri” pe care o descoperise ca pe o revelație îi dă
puteri noi. Timp de câteva zile lucrează cu înverșunare
la o schiță având un nucleu mai vechi, într-o proză
scrisă la Cristur-Odorhei. Titlul schiței: Pârlitu.
În martie 1942 se hotărăște să-l viziteze iarăși pe
Geo Dumitrescu care îl trimite cu o scrisoare de
recomandare la Al. Cerna-Rădulescu, pentru a-l ajuta
în momentele dificile pe care le traversa. Acesta era
atunci secretar de redacție la ziarul Viața al lui Liviu
Rebreanu, lucra ca „șef de presă” la Teatrul de
revistă „Cărăbuș” al lui Constantin Tănase și, în
plus, realiza un săptămânal de „șarjă, teatru și
humor” intitulat Nastratin. Al. Cerna-Rădulescu vor-
bește despre această întâlnire astfel: „Am citit în
fugă cuvintele de recomandare ale lui Geo
Dumitrescu (nu mai știu dacă erau într-adevăr «sim-
ple și patetice»!), mi-am dat seama că insul din
față-mi era autorul schiței citite sau ascultate cu un
an mai înainte și mi-am aruncat ochii spre el: un
tânăr pirpiriu, de statură mijlocie, mai degrabă
mărunt; purta un fel de palton ponosit, cu stofa
roasă și țesătura rărită, iar în picioare, niște pantofi
scâlciați, gata să se desfacă din cusături. [...] Omul
pe care mi-l trimisese Geo Dumitrescu se afla sub o
zodie rea și avea nevoie de ajutor”7.
Într-o zi îi duce lui Geo Dumitrescu schița
Pârlitu, pe care o lăsase un timp deoparte, absorbit
de munca istovitoare. Trecând prin redacție face
cunoștință cu poetul Miron Radu Paraschivescu,
responsabilul rubricii „Popasuri”. Acesta îl invită
într-o zi la locuința lui Tiberiu Tretinescu. Scriitorul
își amintește vag că mai erau de față Geo
Dumitrescu, Marin Sârbulescu și, probabil, Ion
Caraion. Scena este descrisă în Viața ca o pradă, dar
și într-un interviu acordat Sânzâianei Pop: „M. R.
Paraschivescu, în maniera sa care avea să devină
fascinantă, care avea să fascineze și generațiile
viitoare, a scos din buzunar un manuscris: «să vă
citesc ceva formidabil!» a anunțat el. Când colo, aud
că titlul lucrării era Pârlitul. [...] și totul s-a terminat
în triumf.”8.
M. R. Paraschivescu, încântat de schiță, i-a și
anunțat atunci debutul la rubrica „Popasuri” (pagina
a doua a ziarului „Timpul”). În Jurnalul unui cobai,
document afectiv al unei epoci tragice și grotești,
Miron Radu Paraschivescu, cu naturalețea care îl
caracteriza, fixa locul lui Preda în literatură, sublini-
ind noutatea prozei sale: „Îl citeam pe Marin Preda,
care e un geniu elementar, (și râvna asta a mea spre
elemente, tot asta e: dorința de a fi «nefăcut», ne-
artificial), și mă simțeam umilit. Raporturile pe care
el le stabilește între lucruri și lume sunt grave, sim-
ple și primordiale. Aș spune analfabete. Ignare, sigur.
Dar geniale. Cum spunea foarte bine Mircea
Grigorescu, Marin Preda n-are predecesor. El e
generația spontanee. Pe când eu, sunt tot numai
alambic, filtru, sită, râșniță.”9.
Momentul debutului este trăit de scriitor cu
entuziasm. Are conștiința drumului nou care i se
deschide, știe că nu e lipsită de dificultăți lupta artis-
tului care, prin intermediul cuvântului, trebuie să-și
cucerească cititorii, că „furtunile și valurile amenință-
toare” se vor ivi și că el va trebui să le înfrunte:
„Am băgat amândoi ziarul în buzunar și am ieșit.
Noaptea de martie, a acelui an ’42, era limpede și
rece. [...] Ceva începea și ceva se termina; gata, de-
aici înainte soarta mea n-avea să se mai schimbe, n-
aveam să mai ajung nici comandant de armate, cum
visam adesea, nici mare om de stat, nici să cuceresc
noi insule și să-i supun pe băștinași; istoria, acest
fluviu care înainta spre necunoscut, și la al cărui
capăt viu simțisem atâția ani că eram eu, aveau s-o
facă alții, mie îmi rămânea doar acest teritoriu de
cucerit și singurul cu care puteam s-o influențez:
cuvântul scris. Nu era mult, dar nici puțin.”10.
Schița, apărută cu câteva mici corecturi făcute de
M. R. Paraschivescu (prezența acelor muntenisme ca
„dă” și „pă”, despre care prozatorul crede că nu sunt
binevenite) îi deschide în sfârșit drumul spre afirma-
re. Schița a fost publicată în două numere consecutive
ale ziarului, la 15-16 aprilie 1942, la rubrica
„Popasuri”. Atmosfera de război și amenințările care
vin din exterior sunt umbrite de dorința de a scrie.
(fragment din Viața lui Marin Preda)
Note:
1.	Mihai Ungheanu, Marin Preda. Vocație și aspirație,
ed. a II-a, Timișoara, Ed. Amarcord, 2002, p. 24.
2.	Sergiu Filerot, Reîntâlniri, Buc., Ed. Cartea
Românească, 1985, p. 23.
3.	Marin Preda, Jurnal intim, Buc., Ed. Ziua, 2004,
pp. 509-510.
4.	Sergiu Filerot, op. cit., p. 89.
5.	Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, ed.
îngrijită de Eugen Simion, Buc., Ed. Cartea Românească,
1981, pp. 513-514.
6.	Ibidem, p. 514.
7.	Al. Cerna-Rădulescu, Ultima invazie, Buc., Ed.
Eminescu, 1996, pp. 84-86.
8.	Marin Preda, op. cit., p. 510.
9.	Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai,
Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1994, p. 145.
10.	Marin Preda, Viața ca o pradă, Buc., Ed. Cartex
Serv, 2004, p. 226.
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
13
Black Pantone 253 U
13
Black Pantone 253 U
traford
Kirăly Farkas
Kiraly Farkas: Poet, traducător. S-a născut la
Cluj în 1971. Autor a cinci volume de poezii.
Ultimul volum: Szosav (Cuvinte acide), 2007.
Este redactor al revistei literare Naput din
Budapesta.
Desene despre anamorfoze
Sublimarea balerinelor
Ce de priveliști. Minunată vedere.
și dincolo splendide plăci de sticlă
oglindesc statornic fereastra,
imagine reflectată,
din spatele căreia mă urmărești.
Dealurile de-un verde-analog au fost toate scal-
pate,
Clădiri sădind pe ele-ntr-un final.
Cel de-aici e multi, cel de colo-i media;
cel de dincolo ? îngemănate amândouă.
Da, hainele-albastre și dansurile din amurg
au dispărut din realitate,
dar în pixelii din computer încă nu s-au întrupat.
De s-ar putea deschide fereastra, ai asculta
freamătul străzii,
cât de mult ai dori.
și-n noaptea maculată de lumină ?
ale păsărilor
triluri toxice.
Dar fereastra nu se mai poate deschide. În veci de
veci.
Se așterne bucuria plictisului,
Euforia platitudinii,
Moartea circumvoluțiunii cerebrale.
În timp ce pe copacul răbdării
cioburile se-nmulțesc
înspre masa lor critică.
VIII . - Jelania dragonului
„Coboară la noi în bulboane.
Voluminoase și dure găluște.
Multe pământul ating, tot mai multe.
Unele au ochi, buni să străpungă.
Pe altele guri se deschid, să fumege, foc să
vomite.
Cuvinte - așadar - inutilă multitudine.
Mână în mână, păr în păr,
Ureche-n ureche, poală în poală.
Familii - cu genealogie sau făr’ de
Ajung printre noi în bulboane.
Masa prinde consistență, în magmă se preschim-
bă, se crapă.
Gudronată pastă, fluviu de sticlă, înghețată de
lavă.
Pastă, iar mai apoi substanță.
Ajung în bulboane.
Nu trebuie chemarea să le-ascultăm.
Pân’ ce universală nu-i orice versiune.
Dragonul târându-se-a zburat.
și dragonul zburând s-a târât.
X. - Chirurgia plastică a spațiului
Ca odinioară, mâna fermă, chiar de-i
Tremurătoare, mediul vibrează.
Se rarefiază esența. Se dizolvă, lichefiază.
Se trezesc forțe, au efect,
De unde să le și cunoaștem?
Îmbătrânește materia ce
acumulatorul amintirii-l hrănește,
Din el acidul se scurge
pe-al timpului metal.
Punctele nu se pierd,
doar locul și-l schimbă.
Păstrate-ndelung poze
ca haosul în cupru-amprentat.
și chiar mai mult de-atât.
Al spațiului nul mucegai
Laolaltă-l pun spiridușii.
Funcționează prototipul
Peste-așteptări.
Așteptările-s făr’ de măsură
mecanismu-i ucis de miceliu.
Cos noi vremuri pe spațiu.
Croiește de poți din trecut,
velă, cît mai mare.
Prinde în ea a timpului suflare,
Furtuna tahionului.
Nici măcar ancora, pe care oricum n-o ai,
Nu trebuie s-o ridici.
? Drum bun.
? Sănătate.
XII. - Fără obraz
Aici ar putea fi umbra lămpii.
Stativul, picior din fier forjat.
Mai departe:
Alături reflectate-n oglindă, desigur,
Rujul, pămătuful din pudră.
Alte completări:
păun 1 buc; canapea 1 buc;
pernă de mătase ornamentată 2 buc;
Monsieur cu cilindru 1 buc,
Din el ilustrat < ".
Opera se pregătește.
Pixelii defilează, hârtia o găsesc,
Pe ea se-ntind rând pe rând,
Se concretizează,
Se nasc ca materie.
De jos în sus.
Pantof, gambă înciorăpată.
Fustă, chiar de-i doar căptușeală.
Textilul l-arată textura,
zz-zzz, zz-zzzt,
sub ea forme se bănuie, dense,
zz-zzz, zz-zzzt,
piept, umăr, gât,
zz-zzz, zz-zzzt,
zz-zzz, zz-zzzt,
dar capul, capul...
S-a terminat patronul cu tuș,
se odihnește imprimanta.
Krrrr-zzt.
XX. - Socoteală
clipa cea mare.
polii se ciocnesc unul de altul,
se fac una, se-mpreunează.
pocnetul e imens.
Se rostogolesc fulgii de nea,
În ceruri se-nalță-napoi.
Se poate: nimic nu-i mai natural.
la oglindă te du, îndelung uită-te-n ea.
la oglindă te du, îndelung uită-te-n ea.
la oglindă te du, îndelung uită-te-n ea.
experiența a reușit,
anamorfoza-i totală.
la oglindă te du, îndelung uită-te-n ea.
da, pocnetul nu-i cvasistatic.
Făr’ de întoarcere-i tocmai de-aceea, și chiar mai
mult de atât.
Traducere din limba maghiară
de Adela Iancu
■
Hasan Kiran
14
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
14
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
Educație și filosofie (I)
I de vorbă cu Thiery Menissier, conferențiar la Universitatea din Grenoble
Thiery Menissier este conferențiar la
Universitatea din Grenoble, Franța.
Specializat în filosofie morală și politică,
autorul său preferat este Machiavel, pe care l-a și
tradus din italiană în franceză. El are numeroase
publicații în domeniul filosofiei moderne și parti-
cipă activ, ca președinte al Societății Alpine de
Filosofie, la această mișcare generală de educație
populară și de popularizare a filosofiei pe lângă
publicul cultivat, publicul larg și chiar publicul
școlar, care are loc în Franța. Bineînțeles că acest
demers de predare a filosofiei este destul de deli-
cat, însă reprezintă chiar subiectul interviului de
față. De aceea prefer să-i acord cuvântul specialis-
tului francez, cu care m-am întreținut în mai
multe rânduri. Traducerea, titlurile și împărțirea
textului în paragarafe îmi aparțin.
Filosofia este o relație de excelență cu sine
însuși
- Dragă Thierry, sunt foarte mulțumit că pot
relua aceste convorbiri, pe tema relației dintre
maestru/discipol, despre care am mai discutat și
cu alte ocazii. Aș dori să încep prin ceva care ne
privește în mod direct pe noi filosofii, anume
ideea de predare, care apare în raportul
maestru/discipol. Aceasta poate fi declinată în
mai multe feluri. Predarea este mai întâi un învă-
țământ primit, deoarece suntem mai întâi ucenici,
discipoli, învățăcei, înainte de a ajunge învățați.
Apoi predarea este ceva care ține de dar, de faptul
de a dona, de a transmite. Iată deci, aș dori să
începem astfel.
- În ceea ce mă privește, cred că trebuie să
definim în câteva cuvinte filosofia. Pentru mine
ea reprezintă căutarea adevărului care ia forma
creației de concepte. De aceea, această activitate
filosofică îmi apare ca fiind întotdeauna legată de
practică. Această practică trece în mod necesar,
mi se pare, prin frecventarea unor personalități
mai evoluate, mai avansate decât noi (atunci când
debutăm), în obișnuința căutării adevărului și a
creației conceptuale. Atunci, efectiv dacă vrem să
reflectăm asupra relației dintre maestru și disci-
pol, trebuie în mod necesar să ne ocupăm de
aspectul discipol, înainte de a aborda pe acela al
dascălului.
Iată, în ceea ce mă privește pe mine, pot să
mărturisesc și să discut împreună cu tine mai
multe dimensiuni și moduri în care îmi apare
această relație. Precizând că în toate aceste modu-
ri pe care le evocam, relația se prezintă în același
timp ca fiind structurantă pentru filosof în rapor-
tul cu el însuși și, este ceea ce cred, în mod
intrinsec totuși problematică; o relație de excelen-
ță cu sine însuși.
Ucenicul filosof
Deci prima dimensiune pe care aș dori să o
evoc, care este într-adevăr legată de experiența
mea personală este aceea de ucenic-filosof. Pentru
că am descoperit filosofia sub forma unui profe-
sor de filosofie, un tânăr bărbat, într-un liceu
oarecare, la care ceea ce m-a șocat, ca să spun
așa, era raportul personal pe care-l avea față de
adevăr, faptul m-a cutremurat. Ceea ce mă inter-
esa în acel curs de filosofie, în ultimul an de
liceu, pe care-l urmam cu asiduitate, spre deosebi-
re de alte cursuri, pe care nu le frecventam cu
aceeași asiduitate, era faptul că persoana care ne
vorbea, ca să spunem așa, inducea un raport față
de adevăr, care ne conducea pe noi să descoperim
propriul nostru raport cu adevărul. Și am simțit
foarte repede că nu voi fi niciodată ca acest om.
Nu eram fermecat de el, cu toate că era foarte
seducător; dar ceea ce mă atrăgea la el, era rapor-
tul său cu adevărul și faptul că doream, în ceea ce
mă privea, să instaurez un astfel de raport.
Deci nu înțelegeam deloc că mă va conduce
pe anumite căi, ale unei aprofundări permanente
și nedefinite, pentru că nu aveam nicio idee atun-
ci, despre faptul că adevărul filosofic este un ade-
văr în mișcare. Însă, mi se pare, că nu aveam
nicio idee despre nimic. Ci doar un fel de aspira-
ție de a cunoaște adevărul și de a descoperi cate-
gorii pe care să le suprapun peste realitate fără ca
aceasta să fie lezată, fără să fie falsificată... este
ceea ce m-a frapat atunci. Prin urmare, mi se
părea că maestrul era un fel de figură liberă, care
se prezenta în fața discipolului; că acesta din
urmă trebuia să-și însușească, în funcție de pro-
priile sale posibilități, ceva din această figură pen-
tru a o transforma.
Deci astfel am trăit eu în mod profund relația
maestru/discipol. Maestrul nu este cineva care mă
învață în mod direct ceva anume, ci care mă
îndrumă pe calea unei posibile învățări a lumii, cu
ajutorul conceptului; concept pe care trebuie să-l
găsesc, pe care trebuie să-l forjez, bineînțeles în
cazul ideal, ca filosof, și pe care vreau să-l desco-
păr prin studiu în cărți.
-	S-ar putea spune că ai avut mult noroc, deoa-
rece ai avut o relație foarte sănătoasă cu profeso-
rul tău de filosofie, care nu a degenerat într-o rela-
ție de seducție, de admirație exagerată și nici în
altceva de acest gen. Dar aceasta este un pic ima-
ginea maestrului ideal, pe care îl întâlnim cu greu
în realitate.
-	Da, bineînțeles, știu că am avut mult noroc
să întâlnesc un fel de Socrate. Era un tip foarte
frumos dealtfel, și eram conștient că frumusețea
sa fizică.
-	Farmecul său!
- Da, desigur. farmecul său nu funcționa asu-
pra mea în același mod în care funcționa asupra
tinerelor fete, ba chiar asupra tinerilor de altfel,
care erau colegii mei de clasă. De altfel, această
înțelepciune filosofică, această înțelepciune pe
care o poseda, a relației pedagogice, este aceea
care m-a condus cu adevărat către filosofie, căci
nu a încercat niciodată să-mi impună ceva anume.
Și eram în aceea perioadă în mod particular rebel
față de orice formă de „magistralitate” sau de
autoritate. Îmi era foarte dificil să stau în clasă și
să ascult ceea ce mi se preda. Eram de asemenea
foarte sensibil față de orice tentativă de pliere a
existenței mele în mod subteran, care venea din
partea profesorilor. Fără să mai insist, acea relație,
acea experiență trăită a relației este cea care mă
motivează pe mine acum, când am devenit -
apare astfel a doua dimensiune - profesor de filo-
sofie.
A preda filosofie înseamnă a trezi
Prin urmare, noi avem un rol de formare. Am
predat îndelung la liceu, așa cum bine știi; acum
predau la universitate. Această formație face apel
la conținuturi care trebuie transmise. În mod evi-
dent, atunci când predăm un curs, de exemplu,
despre gândirea politică a lui Spinoza, există un
conținut de cunoștințe de transmis. Dar pur și
simplu, mi se pare că ceea ce este filosofic în pre-
darea filosofiei, începe din momentul în care con-
ținutul este pus la îndoială și este, ca să spunem
așa, suficient de bine expus pentru a fi aplicat la
realitate, pentru a reprezenta un material destinat
să testeze realitatea. Mai precis, mi se pare, reali-
tatea este aceea care testează opera de gândire, iar
dascălul are această misiune de a verifica dacă .
„verifica” este un cuvânt care nu merge. concep-
tele autorului sunt pertinente; chiar cele pe care le
creează pot fi pertinente pentru a gândi ceva din
realitate.
Eu cred că opusul filosofiei este nesemnificati-
vul. Ceea ce este propriu discursului filosofic,
după aceea putem discuta despre diferite filosofii,
este exact faptul de a nu fi nesemnificativ.
Acestea fiind spuse, din perspectiva dascălului,
relația maestru/discipol are vocația de a face
astfel încât limbajul comun să iasă din nesemnifi-
cativ. Mi se pare că avem numai de câștigat din
acest punct de vedere, plecând de la experiența
curentă. Înarmați cu o idee, de exemplu, a vorbi
de transmiterea filosofiei politice a lui Spinoza,
este vorba de a pleca de la experiența curentă
interogând categoriile spinoziste, aflate în orizon-
tul cercetării. Ei bine, în acest caz, eu cred că rela-
ția maestru/discipol, o relație care este într-adevăr
una de veghe, de trezire - este foarte simplu ceea
ce spun, însă cred că nu scăpăm niciodată de
acest fapt - veghe a celui care ascultă, aceasta este
într-adevăr o ascultare trează.
Este ceea ce-i putem pretinde unui discipol.
Cred că se poate vorbi de discipol atunci când
există ascultarea trează din partea cuiva care este
mai întâi ascultător (auditor) și care devine mai
apoi interlocutor. Prin urmare, cum remarci și tu,
acesta este cadrul general al profesiei mele de das-
căl în filosofie. Cred că găsim exigențe care sunt
proprii oricărui tip de predare, predarea istoriei de
asemenea; cu toate că mi se pare că este în joc
aici, nici mai mult nici mai puțin, decât specifici-
tatea discursului filosofic, în practica învățământu-
lui filosofic.
- Eu cred că termenul „interlocutor” este foarte
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
15
Black Pantone 253 U
15
Black Pantone 253 U
3
important pentru că trimite la ideea de dialog pe
care îl instaurăm cu studenții noștri.
- Da, bineînțeles. exact ceea ce am spus mai
devreme, vocația învățământului, de transmitere a
unui conținut, își are sursa în predarea filosofică.
Cred că este condiția necesară, trebuie să avem
ceva de spus care să țină de studiu, dar este de
asemenea o condiție în mod evident insuficientă.
În măsura în care, așa mi se pare mie (afirmația
este foarte pretențioasă, foarte îndrăzneață), cur-
sul de filosofie este o operă comună; care nu
reușește decât atâta timp cât va mobiliza atenția
studenților, iar nu doar atenția lor, ci inteligența
acestora, capacitatea lor de a rămâne în stare de
veghe și de a judeca. De altfel, această judecare
reprezintă chiar finalitatea predării filosofice. La
sfârșitul celor 24-48 de ore de curs, mi se pare
necesar să te întrebi dacă ai reușit să-i conduci pe
studenți să fie capabili să exprime o judecată filo-
sofică asupra realității, despre care ne angajasem
să vorbim. Iar această judecată, cred că se cons-
truiește prin interlocuție, în cadrul unui dialog
reglat, în care profesorul deține, controlează con-
dițiile și finalitățile; știind că din acest punct de
vedere există unele situații mai favorabile decât
altele.
Mi se pare acum, după mai mulți ani de când
predau, predau de 17 ani, că aveam impresia,
într-o primă fază, că amfiteatrul nu era deloc pro-
pice învățământului filosofic. Așa că, mai întâi am
încercat, și cred că am reușit, să fac astfel încât
amfiteatrul să devină viu, prin dialogul cu studen-
ții în amfiteatru. Acum am suficientă experiență
astfel încât să procedez, ca să spun așa, prin între-
bări și răspunsuri, având deja o oarecare idee des-
pre parcursul intelectual al studentului. Aceasta
nu este o modalitate de a arde etapele, ci de a-i
„vindeca” rapid; oricum ei vor veni la pauză sau
la sfârșitul cursului cu întrebări, sau îmi vor trimi-
te mesaje, într-un proces prin care devin în mod
progresiv, nu discipoli (nu am discipoli, nu sunt
un filosof care și-ar permite să aibă discipoli), ci
în tot cazul studenți aflați în căutare de adevăr.
Aș avea tendința totuși să-i caracterizez ca fiind
discipoli, știind că filosoful este cineva care trans-
mite exigența de adevăr.
Autoritate și dominație
- Dar realația maestru/discipol este mai com-
plexă și aș spune chiar problematică; care sunt
celelalte dimensiuni care o compun?
- Bine. acum dacă vrei, există alte dimensiuni
pe care aș dori să le evoc. Până aici am susținut
că relația maestru/discipol este constitutivă față
de raportul filosofic la sine însuși. Acum mi se
pare că această relație este de asemenea problema-
tică. Și o percep în două feluri diferite, hai să spu-
nem în două experiențe diferite.
Primul nivel, prima experiență, aceea pe care o
dezvolt ca cercetător în filosofie, ca filosof, cu pri-
vire la relația de autoritate, îmi apare ca fiind într-
adevăr dificil de gândit. Fac distincție între autori-
tate și dominație, faptul nu ridică probleme.
Gândesc în stilul clasicilor, ca Ciceron și mai apoi
ca Hannah Arendt; cred că avem numai de câști-
gat când postulăm diferența de natură dintre rela-
ția de dominare și relația de autoritate. Procedăm
astfel și mai ales cu bănuiala că orice relație este
susceptibilă să influențeze. Chiar făcând ipoteza
că în relația de dominare trebuie inclusă influența
în mod subteran, ea este aceea care-l face să crea-
dă pe cel care trebuie influențat sau dominat,
dominat în mod subtil deci, că este liber, dar că
de fapt nu este!
Chiar bănuind că face parte din (sau inclu-
zând această relație particulară în) categoria mai
generală a relațiilor de dominare, mi se pare că
există un loc pentru autoritate; altfel spus pentru
o influență care în final să fie o influență morală.
Hai să spunem lucrurilor pe nume,
într-un mod mai general sau mai vulgar, faptul de
a avea autoritate înseamă să dispui de o astfel de
excelență într-un anume domeniu, astfel încât cel
care o recunoaște este influențat, însă această
influență este foarte diferită de influența de domi-
nare, deoarece aceasta îl va influența pentru bine-
le său. Este astfel condus pe calea propriei sale
excelențe!
Atunci, ceea ce tocmai am evocat este o sche-
mă generală, care este foarte teoretică și despre
care în prezent, aici apare dificultatea, este foarte
dificil să descoperim realitatea în practica curentă.
În acest caz, poate că relația maestru/discipol în
filosofie este în principiu singura relație de autori-
tate. Ea este aceea care dă tonul relației de exce-
lență în domeniul artistic, de exemplu; atunci
când un maestru își influențează discipolul, de
exemplu în artele plastice sau în muzică, care
acceptă să fie sub influență pentru că simte cu
adevărat că este orientat către propria sa cale.
Atunci problema vine, nu din valididatea modelu-
lui - eu cred că modelul este foarte interesant, în
această privință rămân clasic, este foarte pertinent
- problema provine din condițiile de realizare ale
acestui model.
Pe care nu îl întâlnim în realitate, nu trebuie
sa fim naivi - nu cred că putem să discutăm în
detaliu despre chestiuni atât de grave - nu întâl-
nim această relație, în realitatea imediată, atât de
ușor. Mi se pare, în ceea ce-i privește pe filosofi -
nu știu, dar am putut să studiez și să observ,
chiar cum o practicau uneori anumiți maeștri -
că relația de autoritate este întotdeauna legată de
relația de influență, care este condamnabilă pen-
tru că îl pune pe celălalt sub tutelă, o tutelă subti-
lă. Iată de ce mi se pare că relația de autoritate
este în același timp și în mod intrinsec constituti-
vă raportului sinelui cu sine însuși, prin interme-
diul acestei căutări a excelenței, care îl împinge pe
om către ceea ce este mai bun; și în același timp
ea este foarte problematică. În final, relația maes-
tru/discipol, cred că putem să o gândim raportat
la acest fapt. Nu știu dacă am fost destul de clar,
dar.
- Da, bineînțeles, aceasta este una din dilemele
mele în filosofie... în fine, ai făcut foarte bine că
ai semnalat această dificultate. Am impresia că
există mulți profesori în filosofie care., cum să
spun, care pentru că nu au reflectat îndeajuns asu-
pra acestui raport de autoritate, cad în propria lor
capcană, a ceea ce predau, și astfel îi prind în
cursă și pe studenți. Pentru că nu sunt suficient
de atenți la această subtilitate despre care vor-
bești, această influență subtilă care poate fi de
ordin moral; și prin urmare, care poate îmbarca
studentul, în loc să-l elibereze și să-l încurajeze să
se descurce singur, în același fel în care tu ai trăit
acea experiență inedită, când erai în ultimul an de
liceu.
Dominație și psihanaliză
- Da. asupra acestui punct, cred. în fine, nu
știu prea bine, dar poate că psihanaliza ne propu-
ne anumite chei. Atunci când explică cum are ten-
dința să procedeze analistul, prin ceea ce se chea-
mă transfer, ceea ce psihanalistul numește un
transfer. Și nu poate să nu procedeze astfel, cum
explică Freud, pentru că ceea ce caracterizează
transferul este de a dezlega nodurile vechi, legate
de libido cu privire la imaginile pierdute (uitate),
și este important ca aceste imagini să fie „dezno-
date”, prin instaurarea unor noi legături. Iar figu-
ra analistului este o relație temporară. Pentru că,
și aici faptul devine important, analistul trebuie să
acționeze printr-un contra-transfer, care va permite
apoi să fie considerat de el însuși ca fiind tranzi-
toriu. Nu spun că relația maestru/discipol ține de
psihanaliză. După părerea mea există elemente
care nu pot face parte din această relație, prea
specifică, deoarece este o relație curativă, de aju-
tor. Relația maestru/discipol nu este o relație de
ajutorare.
-	Dar există totuși ideea de terapie..
- O să revenim mai târziu. Pur și simplu, ceea
ce doream să spun, ca filosof și specialist al ches-
tiunii autorității, mi se pare că legitimitatea, ba
chiar autenticitatea unei relații maestru/discipol și
legitimitatea unei posturi de „magistralitate”, se
joacă la nivelul capacității maestrului de a opera
ceea ce se cheamă un contra-transfer. Dispunem
de o posibilitate de a judeca relația din exterior
atunci când, de exemplu discipolul poate fi îndră-
gostit de maestru, când mimează în mod ridicol
atitudinea maestrului, când îl maimuțărește pe
maestru! Cu toate acestea relația este sănătoasă
pentru că acest aspect poate fi natural și necesar,
iar maestrul este capabil să impună distanța nece-
sară, care să-l descurajeze pe discipol să se identi-
fice cu maestrul, dar care-i va permite să fie ca și
maestrul și să devină un maestru (fr. maître), ba
chiar propriul său stăpân (fr. maître).
Vezi deci, acum cred că terapia - sunt de
acord cu tine asupra ideii că există o terapie, altfel
spus această idee este moștenită de la antici.
Într-una din primele mele cărți care este o tradu-
cere și o interpretare a dialogului platonician
Banchetul, operă în care ne dăm seama că ceea ce
vrea Platon să pună în joc este, în același timp,
fecunditatea și caracterul teribil al erosului. Forța
erotică este în același timp și în mod absolut fon-
datoare a celor mai importante comportamente
umane, în special al raportului acestora la adevăr;
și în același timp, aceasta este foarte destructuran-
tă, foarte destabilizatoare, prin aceea că, pentru a
fi capabil de eros, trebuie să te stăpânești (fr. maî-
triser), să-ți fii propriul maestru.
Și cred că aceasta ne arată Socrate, prin capa-
citatea pe care o are, în același timp, după Platon,
de a perturba în mod profund tinerii discipoli, ca
Alcibiade care vrea să-l urmeze peste tot pe maes-
trul (stăpânul) Socrate; și prin această altă capaci-
tate care constă în a păstra distanța față de disci-
polul care i se oferă; de a nu dori să-l influențeze
mai mult decât atât, ci să-l repună mereu în pro-
priile aporii. Deci dacă vrei, terapia mi se pare,
hai să-i spunem în mod precis, o terapie de auto-
nomie.
Atunci bineînțeles, cred că tot aceasta este și
finalitatea discursului psihanalitic: o autonomie
față de propriul său inconștient. Dar cred că în
filosofie este vorba despre o autonomie în proprii-
le judecăți și comportamente. Poate că păstrând
un pic de distanță, am putea imagina că este
vorba de aceeași autonomie, dar nu cred, pentru
că psihanaliza are un discurs care se raportează la
inconștient, în timp ce filosofia posedă un discurs
care se face în funcție de judecăți, care vizează
propria judecată. Terapia filosofică este deci o
terapie care privește munca rațiunii; nu intră la
socoteală trecutul, pe care individul nu-l mai stă-
pânește. Dacă-mi permiți, aș adăuga o a patra
dimensiune, care ne ajută să înțelegem această
relație maestru/discipol, ca fiind în mod particu-
lar spinoasă și întru totul problematică.
Influență, supunere și responsabilitate
La această dimensiune am reflectat mai recent,
de când sunt președintele Societății Alpine de
16
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Filosofie. Așa cum bine știi este o asociație per-
misă de legea din 1901, al cărui scop este pur și
simplu să organizeze activități pentru amatorii de
filosofie; fie că aceștia sunt universitari sau neuni-
versitari; fie că au practicat filosofia în mediul
școlar sau nu. Sunt câțiva ani deja de când mă
ocup de această asociație și încep să am o oareca-
re experiență. Și mi-am dat seama că persoane
care dădeau impresia că vin să caute în mod real
filosofie, în realitate nu așteptau decât un singur
lucru, să fie puse sub influență.
-	Căutau un stăpân..
- Căutau un stăpân cu toate că denegau acest
fapt, fiind conștienți că filosofia nu vine să le
ofere stăpâni. Ba faptul este mult mai pervers;
cred că este vorba de ceva pervers și deci de care
trebuie să ne ferim și care se prezintă ca o nouă
materie pentru mine. De fapt, aceste persoane
vin să caute subiecte de gândire, materie de
reflecție. În mod evident, noi ne aflăm în sânul
democrației, această asociație este profund demo-
cratică; deciziile sunt supuse biroului, care este
ales în mod regulat de Adunarea generală. Pur și
simplu, oamenii vin să ne ceară nouă filosofilor
profesioniști, care organizăm un pic lucrurile, ce
trebuie să gândească despre cutare sau cutare
lucru și ce autor trebuie mobilizat ca să gândeas-
că; altfel spus căutarea unei autorități apare ca o
cerere indirectă. Nu vin să ne vadă în căutarea
unui guru, de altfel ar fi decepționați încă de la
început; ci vin ca să afle ce trebuie să gândească
și.
-	Și cum.
-	Într-adevăr, și cum.. este exact. Intră în joc
un proces destul de subtil, care este serios.
-	Este vorba despre o supunere intelectuală..
-	Acest proces este serios deoarece responsabi-
litatea filosofului este întotdeauna, cred, de a-l
determina pe discipol să-și descopere propriile
facultăți de judecată. Prin urmare aș defini aceas-
tă primă survolare în termenii următori: relația
maestru/discipol este cu adevărat problematică,
pentru că există acest risc permanent de deres-
ponsabilizare a discipolului de către maestru, care
poate să creadă că procedează totuși bine, în
momentul în care se comportă astfel.
-	Atunci rolul maestrului este cu atât mai
important cu cât lui îi revine sarcina de a asuma
această responsabilitate, de a fi vigilent și deci de
a exersa această responsabilitate de care discipolul
tocmai vrea să se desfacă, în loc să aibă curajul
să-și urmeze propriul drum..
-	Așa este.
Interviu realizat de
Ion Vezeanu
■
focus
Liviu Maior - portret de
istoric, la o aniversare
Ioan-Aurel Pop / Ioan Bolovan
Istoricii ajung greu la vârsta maturității creatoare,
pentru că disciplina pe care o cultivă ei nu este
una de revelație - cum atrăgea atenția David
Prodan - ci una de acumulare. Cei care au darul rar
al perseverenței și al unei sănătăți bune, ajung să dea,
după asemenea acumulări succesive, adevărate opere
de erudiție și de înțelepciune, modele de admirat și
de urmat, într-o lume condamnată parcă să-și găseas-
că tot mai greu echilibrul. Între acești aleși se află și
Profesorul Liviu Maior!
A ne încumeta la conturarea unui portret intelec-
tual - cu accent pe viziunea istorică - al profesorului
Liviu Maior este o întreprindere dificilă și chiar ris-
cantă, mai ales că multe dintre lucrări urmează să
iasă la iveală de-acum încolo. Totuși, o vom face,
convinși de relativismul tentativei noastre, cu scopul
de a oferi cititorului doar o schiță a unei complexe
personalități.
Specializat în istorie modernă, profesorul Liviu
Maior a înțeles din prima clipă rolul fundamental al
izvoarelor pentru cercetarea științifică a trecutului. În
același spirit a făcut mereu distincția necesară între
pasionatul de istorie și specialist, pretinzând pentru
cel din urmă nu atât un orizont nemărginit de
cunoștințe, cât un instrumentar de lucru, un set de
metode ale “meseriei de istoric”, pe care amatorii nu
le pot însuși și stăpâni niciodată. Pornind de la o
astfel de concepție și conștient de volumul imens de
surse de arhivă - disponibile, dar necercetate - pentru
secolul al XIX-lea și pentru începutul secolului al
XX-lea, istoricul a început și a desfășurat o intensă
muncă de culegere, prelucrare și restituire a lor, con-
cretizată în volume dedicate marilor momente ale
afirmării naționale, în context european. Apoi, a
îndemnat și instruit generații întregi de tineri istorici
să facă același lucru, convins că scrisul istoric în afara
izvoarelor se diluează, devine eseu, literatură, memo-
rialistică, discurs politic sau artistic ori chiar text pro-
pagandistic. În plus, mesajul cercetătorului Liviu
Maior a fost acela că istoria noastră modernă, deși
cunoscută în linii mari, este lacunară încă în informa-
ții de bază, care, odată introduse în circuitul specia-
liștilor și al publicului, pot schimba radical imaginea
generală asupra epocii și asupra unor teme speciale.
În a doua parte a carierei, fără să renunțe nicio
clipă la investigarea izvoarelor inedite, a trecut la ela-
borarea unor sinteze de amploare privind Revoluția
de la 1848-1849 din Transilvania, mișcarea de eman-
cipare națională și constituirea, organizarea și funcțio-
narea Partidului Național Român, Memorandumul,
viața și activitatea lui Alexandru Vaida-Voevod sau
raporturile românilor cu puterea habsburgică. Cu pre-
cădere în cele mai recente creații ale sale, profesorul
Liviu Maior a introdus și impus o viziune inovatoare
asupra segmentului de timp menționat din istoria
românilor (1848-1920), scoțând la lumină interpretări
surprinzătoare ale modernității, ale locului și rolului
românilor în cadrul imperiilor austriac și dualist aus-
tro-ungar. Viziunea istoricului propune o tratare pluri-
valentă între istoria oficială și viața cotidiană, îmbi-
nând diferite puncte de vedere asupra mersului socie-
tății, provenite deopotrivă de la oameni politici și
țărani, de la clerici și laici, de la militari și pacifiști.
Corecția cea mai semnificativă a vechilor clișee
vine din prezentarea raporturilor românilor cu pute-
rea centrală, în speță cu dinastia de Habsburg.
Abordarea pornește de la viziunile extreme impuse
până în prezent, în legătură cu rolul imperiilor și al
Imperiului Habsburgic în special, privite fie ca expre-
sie a hipercentralizării, a puterii absolute, a unui con-
trol sever al supușilor de diferite națiuni și confesiu-
ni, gata oricând de răzvrătire, ținuți ca într-o închisoa-
re, plini de ură și nemulțumiți, pe de o parte, fie ca
marcă a unei frății generalizate, în care viața patriar-
hală se derula lin, în fidelitate și credință, față de
Dumnezeu și Coroană, în liniște și fericire universală,
pe de altă parte. Cum în istoriografia română, datori-
tă unor împrejurări speciale care au restructurat
Imperiul Austriac după 1867 și mai ales datorită
“comenzii sociale” din deceniile regimului comunist,
s-a exacerbat prima formă de analiză - critică, severă,
acuzatoare, la adresa Imperiului Habsburgic - îndrep-
tările propuse de profesorul Liviu Maior au îmbrăcat
o haină anumită, în acord cu această situație.
Constatând că românii - ca și croații, sârbii, slo-
vacii, bosniacii musulmani, polonezii etc. - au fost
fideli monarhiei, formând tabăra loialiștilor dinastici,
istoricul caută se descopere mecanismele acestei pozi-
ții, generatoare de atitudini pe măsură. Cercetarea
pornește de la antecedentele secolului al XIX-lea, de
la împrejurările Secolului Luminilor, de la tenta de
echilibru pe care o aduc Habsburgii pentru românii
transilvani în raport cu stările (națiunile), mai clar cu
grupurile privilegiate. Analiza îmbină cu metodele
istorice consacrate sau mai moderne un arsenal adop-
tat dinspre sociologie și politologie, axat pe binomul
centru-periferie, pe relevarea slăbiciunii centrului,
incapabil să mai gestioneze periferia. Momentul critic
l-a reprezentat - după cum reiese din reconstituirea
profesorului Liviu Maior - anul 1867, al încheierii
contractului dualist, când loialitatea ar fi trebuit să
treacă în cazul românilor și al altora dinspre Viena
spre Buda (Budapesta), ceea ce nu s-a întâmplat.
Abandonarea de către supușii nemaghiari răsăriteni a
noului centru, fixat artificial și nepopular, a fost înce-
putul sfârșitului. Totuși, în deceniile care au urmat -
demonstrează exegetul nostru - evoluțiile au fost des-
tul de sinuoase, așa cum și identitățile au fost variate.
Autorul aduce în atenție solidaritățile concomitente
care pot marca viața unui om, de la familie, localitate
și regiune până la națiune, sau de la profesie până la
genul uman ori de la cele formate prin liberul con-
sens până la cele impuse de soartă.
Corectând clișeele și erorile istoriografiei române,
(continuare în pagina 29)
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
1
Black Pantone 253 U
17
emoticon
Ars mendicitatis
Șerban Foarță
În numărul penultim al Tribunei, scriam
despre relația mea cu cerșetorii.
Ar trebui să scriu, acum, și cum e când ești
cerșetor (fie și doar în joacă și câteva minute).
Într-o dumincă de toamnă, mohorâtă, prin 1985,
am pus prinsoare pe 1 leu, cu nevasta mea și cu
o vară mai tânără, a ei, în plină stradă, că, spre
deosebire de Cioran, ce-i invidia pe cerșetori (pe,
mai cu seamă, cei iberici), eu, unul, sunt în stare
să cerșesc, să experimentez mendicațiunea.
Eram în preajma unei instituții, prestigioase, de
învățământ: Mecanica din Timișoara.
Doamnele au luat-o la picior, oprindu-se la
vreo 30 de metri.
Gardul facultății consta (și constă încă) într-un
grilaj de fier cu, dedesubt, un soclu de ciment.
M-am așezat pe soclul verde-umed, stând, un
timp, cu mâna întinsă. Crunt eșec!
Era duminică, ploua mărunt: n-am văzut nici-
un trecător.
Într-un târziu, văd un student, tipul filistinului
perfect. Mă vede și el, cu mâna-pungă, și se
oprește la un pas.
El: Ce faci, domn’e,-aici?
Eu: Nu se vede?
El: Cum, n-ai poftă să muncești?! Ceri bani pe
stradă?
Eu: Asta e situația, zic, - și-mi pun picior
peste picior, cu mâna sprijinită nonșalant pe
genunchiul drept sau, poate, stâng, impecabil
împantalonat în stofă scumpă și cu dungă.
În mâna stângă, cea necerșetoare, țineam
flegmatic, o țigară, una scumpă, un Dun Hill,
cred, cu dungă circulară aurie, fumându-se de una
singură, acum.
Tânărul era tot mai furios, strigându-mi, ca
într-un poem al lui Bacovia, acest refren (al cărui
ethos e unul protestant): „La muncă!”.
(Avea, în rest, dreptate: nu eram încadrat în câm-
pul muncii.)
Am vrut să-i replic în spaniola
(mendicabunzilor dragi lui Cioran): Hombre que
trabaja pierde tiempo precioso!
Numai că nu țineam să-l pun în inferioritate.
Parcă citidu-mi gândul mansuet, s-a îmblânzit
puțin și el:
El: și cât îți trebuie.
Eu: Un leu.
El (tot mai curios): De ce?
Eu (simplu ca bună ziua): Ca să plec mai
departe...
Ceea ce am și făcut îndată, - luând-o spre cele
două companioane.
Ele (pe care distanța le împiedicase să vadă
scena în detaliu): Ți-a dat ceva?
Eu (caragializând): Ei, aș! E cam ciufut!
P. S.
Deunăzi, după aproape 25 de ani, s-a instalat
- în cinstea mea, pesemne?! -, la o aruncătură de
băț de locul unde „tinsesem dreapta în deșert”, la
întretăierea a două bulevarde (unul din ele fiind
acela al micului meu experiment), un ditamai
posterul pe care scrie, negru pe alb, acest scurt
ordin, principial și cărpănos:
NU DAȚI BANI CERȘETORILOR!
ÎN INTERSECȚIE.
■
dezbateri & idei
Extinderea către nord
Sergiu Gherghina
n ultimul deceniu, procesul de extindere a fost
caracterizat a fi unul către est - ignorându-se
faptul că Cipru și Malta s-au numărat printre
noile state membre - și adăugarea Croației pe
lista statelor candidate întărește această sintagmă.
În urmă cu două luni, procesul de extindere s-a
reorientat către extremitatea nordică a continentu-
lui. Reuniunea Consiliului European din 17 iunie
2010 a decis începerea negocierilor cu Islanda
pentru aderarea acesteia la Uniunea Europeană
(UE). Acest act lasă Norvegia cu statutul de unic
stat nordic ce nu este membru al UE. Începutul
negocierilor nu este surprinzător prin prisma evo-
luției situației din Islanda din ultimele 14 luni. În
iulie 2009, forțată de situația financiară în care se
afla ca urmare a colapsului bancar intern din
2008, Islanda a depus aplicația oficială pentru
începerea negocierilor de aderare. În condițiile în
care Islanda îndeplinește criteriile politice de bază
pe care și țara noastră a trebuit să le respecte în
procesul de aderare (cunoscute sub denumirea de
criteriile de la Copenhaga), începerea negocierilor
de aderare nu este o surpriză. În plus, Islanda
face parte din Asociața Europeană a Liberului
Schimb, din Spațiul Economic European, participă
la cooperarea Schengen și aplică în mare parte
acquis-ul comunitar, mai ales în domeniul pieței
unice. Totuși, în pofida statutului său de democra-
ție consolidată și a apropierii în termeni economi-
ci de UE, Islanda are un drum sinuos și dificil
până la a deveni cel de-al 29-lea stat membru
(după sau simultan cu Croația, a cărei aderare
este așteptată în 2011 sau la începutul lui 2012).
Un prim impediment este reprezentat de dato-
riile financiare pe care Islanda le are de achitat
către cele două state care au creditat-o în perioada
crizei. La începutul acestui an, în ianuarie,
președintele islandez a refuzat promulgarea legii
ce prevedea returnarea împrumuturilor de peste
3,5 miliarde de euro către Marea Britanie și
Olanda drept compensație pentru clienții din aces-
te țări ai Icesave Bank, prăbușită în 2008. Legea
menționa faptul că fiecare cetățean islandez trebu-
ie să contribuie din bugetul propriu la returnarea
acestei datorii, suma ce trebuia plătită de fiecare
fiind peste 10.000 de euro. Complementar acestui
refuz, președintele islandez a solicitat organizarea
unui referendum în care cetățenii islandezi să fie
întrebați dacă sunt de acord ca datoriile acumula-
te să fie plătite din banii lor. La referendumul din
martie, islandezii au respins (cu peste 93% din
voturi împotrivă) acordul de rambursare a datoriei
către guvernele britanic și olandez. Deși premierul
olandez afirma în iunie că nu se va opune aderă-
rii Islandei, este cunoscut faptul că aderarea nu
poate avea loc în condițiile existenței unor proble-
me nerezolvate. Prin urmare, intrarea insulei în
UE este condiționată (și la nivel formal, în conclu-
ziile reuniunii Consiliului European) de restituirea
de către guvernul islandez a datoriilor. Dincolo de
această problemă specifică, Islanda trebuie să
ofere garanții referitoare la monitorizarea eficientă
a sistemului financiar pentru ca situația bancară
din ultimii ani să nu se repete. După șocul grec și
situația delicată a altor câteva țări (Portugalia,
Italia, Spania), UE nu își permite acceptarea unui
membru fragil din punct de vedere economic.
Negocierile de aderare vizează 35 de capitole
și vor avea trei aspecte problematice: pescuitul,
agricultura și independența sistemului judiciar. În
primul rând, în materie de pescuit, Islanda va fi
nevoită să renunțe la tradiționala vânătoare de
balene și să sprijine interdicțiile internaționale.
Islandezii consideră această prevedere drept o
interferență a UE în tradițiile locale privind pes-
Sevgi Yaman
cuitul. Această situație este oarecum comparabilă
cu normele europene impuse românilor referitoare
la tăierea porcilor, argumentele cetățenilor fiind
similare. La trei ani după aderare, deși formal
impusă, reglementarea nu este respectată decât
sporadic în România. Singura mare diferență din-
tre cele două situații este aceea că vânătoarea de
balene poate fi monitorizată cu ușurință, existând
deja numeroase ONG-uri internaționale ce rapor-
tează aceste evenimente. În plus, în UE vânătoa-
rea de balene este interzisă. Prin urmare, situația
în care se află guvernul islandez nu este una faci-
lă. În al doilea rând, referitor la agricultură, mulți
dintre fermierii islandezi sunt împotriva Politicii
de Agricultură Comună (PAC) a UE deoarece con-
sideră că introducerea acesteia în Islanda ar con-
duce la o reducere drastică a producției agricole
(estimările menționează o scădere cu 50%).
Totuși, în urma experienței statelor ce au aderat
recent la UE, o astfel de situație nu este singurul
rezultat posibil. Fermierii islandezi pot beneficia
de pe urma ajutoarelor oferite de UE pentru
clima defavorabilă, iar productivitatea diversificată
este încurajată începând cu noua PAC din 2013.
18
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
Practic, depășirea acestui impediment depinde
exclusiv de modalitatea în care guvernul de la
Rejkjavik prezintă propriilor cetățeni rezultatele
aderării, nu atât de mult de acceptarea PAC. În
fine, independența sistemului judiciar este o pro-
blemă menționată explicit în rezoluția
Parlamentului European (PE) din 7 iulie 2010. În
conformitate cu strategia de extindere a UE, PE
considera că guvernul islandez trebuie să adopte
mecanismele pentru a asigura independența pute-
rii judecătorești în conformitate cu recomandările
Comisiei de la Veneția. În acest sens, prioritatea
trebuie acordată problemei rolului predominant
acordat Ministerului Justiției și Drepturilor
Omului în ceea ce privește numirea judecătorilor,
procurorilor și autorităților judiciare supreme?
Fără soluționarea acestei chestiuni, independența
Justiției este doar teoretică, asemănările cu cazul
românesc fiind foarte mari.
Nu în ultimul rând, Islanda va trebui să își
convingă propriii cetățeni de utilitatea și necesita-
tea aderării la UE. Prin prisma tuturor elemente-
lor enumerate anterior nu este surprinzătoare scă-
derea popularității UE din vara anului 2009 până
în prezent. Depusă pe fondul crizei financiare,
cererea de aderare nu are un suport semnificativ
pe plan intern, iar fără o campanie puternică de
informare despre implicațiile aderării la UE, cetă-
țenii islandezi pot vedea în principal efectele nega-
tive. Astfel, ar urma exemplele vecinilor norvegie-
ni care au respins de două ori prin referendum
aderarea la UE. Cunoașterea implicațiilor este vita-
lă nu doar pentru viitorul Islandei în UE, ci și
pentru cea din urmă în condițiile în care o nouă
țară euro-sceptică ar deveni stat membru. Trecutul
recent a ilustrat cum două țări în care nivelul de
susținere pentru UE este redus la nivelul elitelor
(Polonia) sau populației (Cehia) au ridicat obsta-
cole în semnarea și ratificarea Tratatului de la
Lisabona. În același timp, ratificarea a fost tulbu-
rată și de Irlanda, țară considerată reprezentativă
pentru succesul UE. Prin urmare, chiar și cetățenii
care inițial susțin UE își pot schimba percepțiile.
Acceptarea în sistemul comunitar a unei țări în
care opoziția față de aderare este ridicată nu
reprezintă o situație dezirabilă. Totuși, procesul de
preaderare ar putea schimba unele aspecte pe
plan intern și comunitar astfel încât elementele
deficitare menționate anterior să fie diminuate
dacă nu eliminate.
i Documentul poate fi accesat pe site-ul Parlamentului
European:
www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-
//EP//TEXT+TA+P7-TA-2010-
0278+0+DOC+XML+V0//RO
■
religie
theologia socialis
Ortodoxia °i criza (IV)
| Radu Preda______________
Dacă în numerele anterioare ale rubricii am
prezentat una dintre primele reacții oficiale
din partea Bisericilor Ortodoxe la actuala
criză financiară - Declarația din 27 iulie 2009 a
Consiliului de experți „Economie și etică” de pe lângă
Patriarhia Moscovei și a Întregii Rusii (de găsit în tra-
ducere românească pe pagina www.teologia-
sociala.ro) -, să ne oprim acum la gestiunea teologică
și pastorală a aceleiași crize de către una dintre
Bisericile locale dintr-o țară devenită la nivelul comu-
nității europeane simbolul par excellence al impasu-
lui: Grecia.
Anunțul potrivit căruia țara mediteraneană este în
pragul falimentului din cauza unui deficit bugetar
uriaș a lovit ca un trăsnet piețele financiare și bursie-
re europene. Încrederea în moneda unică europeană,
din zona căreia face parte Grecia, precum și investiții-
le au scăzut de la o zi la alta. Euroscepticii au avut,
ca să zicem așa, confirmarea faptului că o Uniune
Europeană puternică și competitivă pe plan global
trebuie să se rezume financiar-economic la miezul ei
valid format din țări de “primă mână” precum
Germania, Franța sau Anglia. Reacțiile de peste
Atlantic au ascuns cu greu satisfacția de a vedea UE
în dificultate, situație care a favorizat, pentru prima
dată de la declanșarea crizei, întărirea pentru scurt
timp a dolarului. Fără a intra în detalii tehnice, reți-
nem aici complicitatea atât a mediilor politice europe-
ne, care au pretins că nu cunoșteau dimensiunile
reale ale catastrofei, cât mai ales a celor bancare
transatlantice, vinovate de faptul de a fi creditat cu
bună știință statul grec peste puterea de garantare a
acestuia. Campania pentru alegerile din Germania, în
Landul Nordrhein-Westfalen (cel mai dens populat și
cu o mare pondere industrială pentru Bund), oricum
pierdute de către partidul cancelarei Merkel, a amâ-
nat săptămâni bune luarea unei decizii din partea
locomotivei UE. În aceeași perioadă, negocierile cu
FMI și Banca Mondială așteptau un semn de solidari-
tate europeană care întârzia să fie dat, guvernele
naționale afișând în plin incendiu monetar atitudini
oscilând între refuzul ajutorului și relativizarea retori-
că a situației. Spiritul comunitar a trecut printr-un
examen pe care era cât pe ce să îl piardă. Cum însă
falimentul pieței financiare grecești ar fi însemnat
extinderea bolii prin efect de domino, țări precum
Spania sau Portugalia dând deja semne de contamina-
re, la urmă a învins pragmatismul. Una peste alta, în
plină nesiguranță și în ciuda unei diplomații la cel
mai înalt nivel, Grecia a explodat social. Imaginile
grevelor și mai ales ale actelor de vandalism de pe
străzile Atenei, care au costat și vieți omenești, au
făcut înconjurul lumii. Ironia sorții, măsurile de auste-
ritate aveau să fie anunțate de proaspătul guvern de
stânga al premierului Papandreou, o dovadă în plus
că în fața unor astfel de crize sistemice nu mai există
o politică de dreapta și una de stânga, că rațiunea și
simțul de supraviețuire sunt mai puternice decât cal-
culele politicianiste.
Mediile academice locale au analizat pe toate păr-
țile straniul fenomen al înstrăinării grecilor de pro-
priul lor stat, eșecul lamentabil al întregii clase politi-
ce (care a umflat la proporții inimaginabile aparatul
administrativ cu posturi date ca recompensă electora-
lă) și partea consistentă de responsabilitate a sindica-
telor care, apelând regulat la metode extreme de pro-
test, au forțat de-a lungul deceniilor pe guvernanți să
accepte o serie de privilegii, de genul celui de-al 14-lea
salariu!, de dragul unei păci sociale care, iată, s-a
dovedit efemeră și otrăvită. De la UE la Turcia și de
la albanezii clandestini la mafia bancară internaționa-
lă, au fost căutați și identificați vinovații. Propria
mentalitate, maniera orientală de a trata lucrurile,
corupția endemică, evaziunea fiscală ca sport națio-
nal, ascunderea marilor averi și lipsa unui minim
simț al responsabilității pentru binele comun - toate
acestea au fost secundare. Mândria grecească, acea
superbia Graecorum de care se plângeau deja latinii -
a făcut și de data aceasta ca un moment de impas și
de posibil examen de conștiință să fie trecut fără revi-
zuiri fundamentale ale modului de viață, motiv de a
spune că, în Grecia de azi, după criză este înainte de
criză.
În acest context, să vedem care a fost reacția
ortodoxă oficială. Poziția Bisericii Ortodoxe locale a
fost exprimată în toiul evenimentelor prin vocea mai
multor ierarhi, chemând mai ales la calm și la înceta-
rea violențelor. În data de 21 martie 2010 a fost citită
în toate bisericile de pe cuprinsul Greciei Enciclica
Sinodului Permanent al Bisericii, în care este abordată
din perspectivă teologică criza economică și socială
actuală. Elaborarea acestui document a fost demarată
din inițiativa Arhiepiscopului Ieronim al Atenei și al
întregii Grecii de către cei 12 membri ai Sinodului
Permanent, iar redactarea ei propriu-zisă a fost încre-
dințată reprezentantului mass-media al Sinodului,
Mitropolitului Ieroteu de Nafpaktos, teolog redutabil,
păstor al unei eparhii mici și colaborator apropiat al
Arhiepiscopului.
Grija pastorală a Sinodului reflectată în Enciclică
este dublată de un vast program filantropic des-
fășurat la nivelul mitropoliilor în vederea furnizării
ajutorului material și duhovnicesc populației atinse
de planul draconic de austeritate al guvernului de la
Atena, ale cărui efecte se estimează că vor fi resimțite
mult mai acut după ce va trece perioada estivală.
Pentru acordarea unui sprijin imediat celor aflați în
situații disperate, s-a proiectat un sistem de distribu-
ire a hranei, îmbrăcămintei și a produselor de primă
necesitate în vederea susținerii celor mai afectate seg-
mente ale populației, mai ales a celor care și-au pier-
dut locul de muncă sau cărora le-au scăzut dramatic
veniturile. Diagnosticul pus crizei de către Biserica
Ortodoxă, reprezentanta a peste 90 % din cei 11
milioane de greci care trăiesc în țară, cei din diaspora
fiind sub autoritatea canonică a Patriarhiei Ecumenice
de la Constantinopol, este un verdict cu valabilitate
mai extinsă: cupiditatea și consumerismul i-au deter-
minat pe indivizi, asemeni statului, să cheltuiască
nechibzuit. Prin urmare, cauza principală a crizei este
de natură spirituală: criza valorilor. În condițiile date,
recunoscând mai bine decât oricare altă instanță
publică adevăratul substrat, Biserica face un apel la
înțelepciune și unitate națională, la efortul comun de
înfruntare a crizei. Cauzată fiind de criza valorilor,
adică de un deficit etic, criza financiară poate fi com-
batută doar la rădăcină. În mod concret, scrisoarea
pastorală îndeamnă la regăsirea sensului modului sim-
plu de viață al creștinilor din Biserica primară, ceea
ce nu înseamnă o pledoarie utopică, ruptă de realita-
te, ci revenirea la o măsură și o cumpătare pierdute
între timp din cauza consumismului exacerbat.
În articolul din numărul viitor al rubricii urmează
să ne referim nemijlocit la textul scrisorii pastorale a
Bisericii Ortodoxe din Grecia publicată în luna martie
a acestui an.
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
19
Black Pantone 253 U
arte & investigații
Steaguri pe turnuri (VI)
| Radu Vasile
Zece ani de rodnice înfăptuiri
Anul 1954. Momentul era semnificativ, trecu-
seră 10 ani de rodnice înfăptuiri de la preluarea
puterii de către comuniști. În artă, lucrurile erau
departe de a se fi încheiat aici. În 1954, cea de-a
doua Plenară a Uniunii Artiștilor Plastici din
România a hotărât activarea muncii educative
prin organizarea unei serii de dezbateri pe
ramuri și probleme, în cadrul cărora au fost ana-
lizate creațiile în lumina realismului socialist,
din care a rezultat clarificarea profundă a aspec-
telor muncii de creație. (1) Iată ce spunea cu
acest prilej promițătorul tânăr critic Ionel Jianu:
la „Salonul Oficial” din 1934 (cu 20 de ani
înainte) au expus 50 de lucrări 32 de participan-
ți, la Expoziția Anuală din 1954 sunt expuse
194 de lucrări ale unui număr de 112 artiști
plastici. O creștere de trei ori și ceva a număru-
lui de lucrări expuse. Criticul continua cu: În
vechea artă interbelică a făcut ravagii formalis-
mul, prin lipsa de conținut social, simplificarea
nesemnificativă, stilizarea hieratică, primitivis-
mul, schematismul, modelarea sumară, disprețul
pentru adâncirea expresiei umane și pentru reda-
rea stărilor sufletești, îndepărtarea de aspectele
adevărate și esențiale ale vieții. (2)
Analiza continuă asupra expunerii de pictu-
ră, cu articolul Edithei Stoian - Despre pictura
de gen la Expoziția Anuală de Stat 1953-1954.
După un excurs savant care vorbește despre
necesitatea zugrăvirii vieții sufletești, făcându-se
trimitere la preceptele lui Gorki și la Tratatul de
expresie al lui Le Brun, se exemplifică cu artiști
sovietici precum Levitin sau Tulin. Sunt remarca-
te lucrările din expoziție, semnate de Gâbor
Miklossy - Pregătiri pentru Festival, Dan
Hatmanu - Într-o cooperativă, Titina Călugăru -
După Festivitate, Pița Rubin - Planuri de viitor,
lucrări care nu trebuie să ilustreze faptul divers,
decât pe cel profund semnificativ. (3)
În același număr al Revistei Arta, Ion Doru
Eugen Popa, Cocseria Hunedoara, 1959, Colecția Muzeului Național de Artă, București
analizează grafica militantă în articolul
Caricatura în cadrul Expoziției Anuale de Stat
1953-1954. Temele cele mai uzitate de caricatu-
riști sunt culese din problematica politicii exter-
ne, cu aspecte specifice privind problema colo-
nială, ocuparea țărilor occidentale de către impe-
rialismul american și modul de viață american.
Caricaturiștii au scăpat din vedere alte și spinoa-
se probleme educative precum: problema rebutu-
rilor, lupta pentru economii, lupta pentru calita-
te, leneșii, chiulangii, superstițiile, lupta ideolo-
gică dintre sat și oraș.
Această modalitate nouă de a face educație
artiștilor, prin organizarea de dezbateri și prin
analiza expozițiilor anuale în numere succesive
din revista Arta, creează posbilitatea de a urmă-
ri ca într-un „pannopticum” serialul întregii evo-
luții, la zi, al artei proletcultiste românești. Din
fericire, la vremea respectivă, efectul educativ al
acestei inițiative a fost în întregime nul. Atât
moartea lui Stalin, cât și celelalte probleme care
au agravat problemele sociale ale artiștilor de la
noi, precum lupta pentru putere a grupului Ana
Pauker - Vasile Luca - Teohari Georgescu -
Gheorghe Gheorghiu Dej, au amplificat ecourile
politice în artă, dar nu i-au deturnat pe artiști
din drumul lor individual,
n-au dizolvat convingerile lor. Concluziile noii
plenare a U.A.P. - care are loc între 23 și 28
martie 1955 - se îndepărtează din ce în ce mai
tare de realitate. Dorio Lazăr exprima în revista
Arta Plastică concluziile acestei Plenare (4).
După autor, problema fusese rezolvată, iar dosa-
rul închis: S-a trecut la o nouă etapă prin care
creatorii simt că noile schimbări radicale sunt
făgașul firesc al artei lor, iar în ce privește orien-
tarea spre viață și tendința de a cultiva un lim-
baj plastic realist manifestă o covârșitoare unita-
te de vedere la toate generațiile de creatori.
Așadar, scopul a fost atins! dar, partidul
părea că fusese... învins!
Artiștii au continuat să picteze, fiecare în sti-
Constantin Pauleț, Șantier naval, colecția artistului
lul său, acceptând onorurile și „stimulentele” pe
care le oferea cu generozitate partidul, ideologii
sperând că în acest mod pot cumpăra conștiințe-
le. Detașamentul de elită al „propagandei” s-a
conturat prin cooptarea artiștilor consacrați, care
schițau opere modeste, nesemnificative, mici
gesturi retorice de adeziune și militantism. De
cele mai multe ori, aceste atitudini rămâneau
simple vorbe. Expozițiile continuau să etaleze
un complex eteroclit de individualități, expu-
nând lucrări ale căror titluri se interferau cu
temele atât de dragi partidului. Viața directă,
complexă, eroismul muncii, marea cronică a
mărețelor realizări continua să se lase îndelung
așteptată. Pactul secret se produsese, mijlocit de
convenția mincinoasă, duplicitară, a unei atitudi-
ni artistice schizoide și mimate. Unitatea dintre
vorbă și faptă dispăruse, dar continua să umple
paginile ziarelor.
Între impostură și pervertire, se născocise o
a treia atitudine, poate cea mai imorală și mai
periculoasă: minciuna sfruntată, în termenii con-
veniți printr-o „înțelepciune” socială subliminală
- un eufemism pentru a înlocui o rușinoasă
complicitate care dădea fiecărei părți sentimen-
tul câștigului, victoriei, dreptății. Un adevăr rela-
tiv, de fapt, o convenție subiectivă, departe de
orice realitate.
Note
1.	cf. Revista Arta, Zece ani de înfăptuiri, Nr. 2,
1954
2.	Ionel Jianu, Compoziția statuară în expoziția
anuală 1953-1954, în Arta, nr. 2, 1954, pag. 9-12
3.	Edith Stoian, Despre pictura de gen la
Expoziția Anuală de Stat 1953-1954, în Arta, nr. 2,
1954
4.	Dorio Lazăr, În preajma unei etape noi, în
Arta, nr. 2, 1956
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
20
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
civilizația imaginii
Reprezentarea diversității
în media
Elena Abrudan
Reprezentările vizuale depind de capacitatea
imaginației reproductive și creatoare, de a
combina și recombina imaginile din expe-
riența anterioară, ceea ce presupune că depind de
memorie. Se știe însă că memoria nu reprezintă
conservarea imaginilor, ci reconstituirea lor, deci
este o funcție simbolică, amintirile depinzând de
posibilitatea de a avea idei generale. Așa se expli-
că faptul că reprezentările sunt imagini care sim-
bolizează. Reprezentarea poate fi un desen, un
grafic, o pictură, o fotografie, o reclamă sau altce-
va, dar întotdeauna simbolizarea depinde de con-
vențiile culturale care determină reprezentarea
imaginilor percepute. De aceea, în publicitate,
înclinația creatorilor de reclame de a alege un
design care reflectă cultura și gusturile proprii nu
facilitează perceperea mesajului de către public.
Designerii trebuie să fie conștienți de necesitatea
cunoașterii culturii din care face parte publicul
țintă pentru a putea folosi acele simboluri care
funcționează în cultura respectivă. Pe de altă
parte, folosirea imaginilor simbolice pretinde
nuanțări și selecții de simboluri cultural acceptate
atât de public, cât și de designer, mai degrabă
decât folosirea stereotipurilor culturale, care pot fi
respinse de o anumită parte a publicului. De
exemplu, femeile nu mai acceptă să fie înfățișate
doar ca și gospodine sau obiecte ale dorinței,
motiv pentru care piața publicității este acum
cucerită de imaginea femeii de afaceri, chiar dacă
imaginea ei conține și unele din atributele tradi-
ționale: frumusețe, eleganță, sensibilitate. Prin
urmare, când ne gândim și ne reprezentăm o
femeie de succes, ne imaginăm o femeie dinami-
că, activă, dar frumoasă și elegantă care are o
carieră, avînd timp și pentru familie. Desigur,
această reprezentare schematică va fi completată
cu alte atribute. Ea poate fi sportivă, manager,
actriță, director, profesor, designer sau medic,
model. Spațiul cultural din care provine adaugă
alte aspecte care trimit la convențiile culturale ale
spațiului respectiv. Reprezentarea oamenilor trebu-
Hasip Pektaș
ie să țină cont atât de filtrele culturale ale comu-
nicatorului cât și de cele ale publicului.
Aceste considerații pot servi ca explicație pen-
tru problema reprezentării culturilor dominante și
a subculturilor, ținând cont de două situații. Pe de
o parte, cultura dominantă comunică alteia, care
este subcultură, prin diferite reprezentări care
impun propriile convenții culturale. Pe de altă
parte, cultura dominantă comunică cu subcultura
prin reprezentări ale subculturii care sunt arătate
reprezentanților culturii dominante. În acest scop
sunt folosite imagini vizuale cum sunt culorile
preferate, simboluri religioase, stiluri artistice, dife-
rite imagini care reprezintă cultura tradițională,
cărți, reviste, etc.. În acest caz imaginile subcultu-
rii reprezintă viziunea culturii dominante asupra
acesteia. Există însă și imagini ale subculturii folo-
site ca reprezentare de sine chiar de către mem-
brii subculturii respective. Alegerea și folosirea
acestor imagini trebuie să țină cont de gradul de
acceptare potrivit convențiilor culturale în care
acționează. Simbolurile alese trebuie să comunice
perfect atât cu cultura dominantă cât și cu subcul-
tura. Înțelegem că procesul comunicării vizuale
interculturale implică codificarea conținuturilor,
decodificarea acestora și, uneori, recodificare.
Codificarea începe cu crearea mesajului vizual de
către designer, folosind filtrul cultural al mediului
din care face parte. Dimensiunea estetică în care
este construit încadrează cultural mesajul vizual.
Decodificarea începe cu trecerea setului de simbo-
luri folosite în mesaj (elemente simbolice, culori,
stiluri artistice, compoziție, grafice), prin filtrul
cultural și cadrul estetic al receptorului. Tot acum
sunt identificate simbolurile inadecvate prezente
în mesaj și începe interpretarea conținutului mesa-
jului. Acest proces poate fi urmat de o nouă codi-
ficare prin construirea unui mesaj vizual ca răs-
puns. Iar codul cultural personal se va încadra în
convențiile culturale acceptate. Astfel, codul cultu-
ral al privitorului participă la crearea și transmite-
rea mesajelor vizuale într-o manieră mai sensibilă
la nuanțele culturale.
Din cele spuse până acum deducem necesita-
tea prezenței observatorului pentru a produce sen-
suri. Jesica Evans și Stuart Hall (1999. Visual
Culture: The Reader, London: Sage) opinează că
relația dintre observator, imagine și sens nu e una
de tip cauză-efect, ci este mai complexă, depin-
zând de practicile culturale ale privitorilor expri-
mată în modul de interpretare și subiectivitatea
proprie. Semnificațiile multiple ale diferitelor sub-
iecte nu pot fi fixe sau stabile în timp, și nu pot
fi reduse la o înțelegere comună care să faciliteze
recunoașterea sistemului individual de codificare
și decodificare a reprezentărilor. Dimpotrivă, sen-
surile se schimbă în contact cu alte obiecte cultu-
rale (tehnologii, practici economice, procese socia-
le) conducând la schimbări permanente ale tradi-
ției culturale,
într-un proces de continuă reafirmare.
Această perspectivă asupra dinamicii procese-
lor culturale este în acord cu opiniile lui Stuart
Hall care s-au impus pe plan internațional
(„Introduction”, in S. Hall (ed.) Representation:
Cultural Rrepresentations and Signifying Practices.
1997, London: Sage). El studiază deopotrivă ima-
ginea și discursul și afirmă că imaginile sunt întot-
deauna asociate cu puterea. Relația dintre imagini
și putere este unanim acceptată în sensul că rela-
țiile de putere, fie ele de ordin economic, politic
sau social determină cine este reprezentat, cine
vorbește sau ce este important. Dar Hall afirmă
că audiența nu este pasivă. Dimpotrivă, ea este
formată din consumatori care decodifică imaginile
și le conferă sensuri proprii. Această recunoaștere
stă la baza afirmației că imaginile și discursurile
nu au un singur înțeles, ele sunt texte deschise
care pot fi interpretate în diferite feluri, de diferiți
indivizi. Pornind de la conceptul de hegemonie
culturală, Hall a dezvoltat teoria articulării ca
expresie a legării unui sens la un anumit context.
Posibilitatea ruperii legăturii definește articularea
ca posibilitate de reprezentare a imaginii, de
receptare și de legare la un alt domeniu al cultu-
rii. Hall precizează că este vorba de un proces
continuu de codificare/decodificare, de semnifica-
re și recodificare exprimată de reacția indivizilor
la stimuli. Este vorba de practica producerii unei
ideologii care se opune ideologiei culturale domi-
nante. Astfel, deconstrucția este urmată imediat
de reconstrucție prin producerea unui nou sens.
Teoria codificării/decodificării, propusă de
Hall, este bazată pe supoziția că există o corelare
între situația socială a individului și semnificațiile
pe care acesta le decodifică. Dacă decodificarea
corespunde perfect codificării putem vorbi de
hegemonie perfectă. În condițiile existenței mai
multor posibilități de decodificare, hegemonia dis-
pare. Sensul dominant nu este acceptat pasiv
decât dacă este sensul preferat de privitor.
Alegerea demonstrează că receptorul are o anumi-
tă putere, controlează procesul de interperetare.
Această putere permite păstrarea identității sociale
atunci când recunoaște și înțelege elemente ale
culturii proprii, dar chiar și atunci când rezistă în
fața ideologiei dominante. Altfel, decodificarea
este parte a procesului de recodificare, de produ-
cere a unui nou sens.
Modelul codificare/decodificare propus de
Hall conține trei poziții sociale și sugerează posi-
bilitatea existenței altor poziții pe lângă acestea.
Poziția dominantă este acceptată când privitorul
preia sensul dominant sau cel intenționat de crea-
torul mesajului. Poziția contrară, de opoziție, se
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
21
Black Pantone 253 U
121
Black Pantone 253 U
3
opune sensului dominant sau acceptă un punct de
vedere diferit. Poziția de negociere este o catego-
rie deschisă pentru receptorii care iau contact
prima oară cu ideologia dominantă dar sunt
nevoiți să opună rezistență anumitor elemente. Ei
își vor negocia propriile sensuri potrivit relației lor
cu ideologia dominantă. Acest fel de decodificare
și construire a sensului este întâlnit mai cu seamă
în relația dintre grupurile sociale și ideologia
dominantă, sensurile negociate fiind cele accepta-
te din mesajele receptate. De exemplu, în studiile
culturale care au ca obiect de studiu discursul
media și imaginile vizuale, audiența este analizată
și prin metoda etnografică sau interviuri și se
explică felul în care oamenii dau sens discursului
și imaginilor media sau experiențelor sociale.
Având în vedere argumentele teoriei
codificării/decodificării expuse anterior, Hall
observă că reprezentarea este o construcție care
încearcă să fie luată ca real, este un substitut, o
imitație care încearcă să provoace aceeași reacție
ca și cea față de realitatea reprezentată.
Argumentul adus de Hall este acela că reprezenta-
rea este constituită din semnificații multiple deoa-
rece însăși realitatea are mai multe sensuri.
Adevărata semnificație depinde de sensul privile-
giat de diferiți indivizi pentru fiecare în parte și
se poate modifica datorită schimbărilor care inter-
vin în cunoștințele și mentalitatea indivizilor.
Conform demonstrației lui Stuart Hall, nu
orice privitor poate să-și construiască propria sem-
nificație. Relația de putere asociată imaginilor va
determina cine va fi reprezentat sau nu, ce pro-
bleme sunt importante sau nu într-un anumit
context. Totuși privitorul poate face o alegere.
Dacă preferă semnificația dominantă, privitorul
devine subiect al hegemoniei culturale, al curentu-
lui de opinie dominant. Dacă rezistă acestui
curent, privitorul poate să găsească o semnificație
în contradicție cu sensul oferit inițial de comuni-
catori. Dacă acceptă ideologia dominantă, unii pri-
vitori pot să respingă doar unele elemente și vor
negocia propria viziune asupra înțelesurilor, în
funcție de relația lor cu ideologia dominantă. În
acest caz, apare sentimentul de satisfacție produs
de recunoașterea și înțelegerea elementelor culturii
proprii și de faptul că privitorul are un oarecare
control asupra producerii sensului.
În studiile culturale, este analizată producerea
și schimbul de semnificații între imaginea vizuală
și privitor și se recunoaște că unele sensuri pot fi
create de diferiți receptori. Din această perspecti-
vă, putem spune că scopul reclamelor este să
ofere bunuri și servicii, și chiar mai mult, să pro-
voace recunoașterea existenței unei nevoi, a unei
dorințe sau probleme. Această recunoaștere este
condiționată de identificarea privitorului cu imagi-
nile prezentate în reclamă. În acest caz, reclama
oferă bunuri și servicii pentru a satisface aceste
nevoi sau dorințe. Imaginile de televiziune de ase-
menea pot fi decodificate dacă se ține seama de
contextul în care sunt reprezentate. Ele pretind
din partea producătorilor un efort de producere
prin mijloace tehnice (folosirea camerei video,
unghiuri, mișcări ale camerei, direcție, lumină,
editare), ceea ce exclude ipoteza duplicării realu-
lui. Reprezentarea poate avea la fel de multe posi-
bilități de realizare ca și realitatea pe care o repre-
zintă, iar perspectiva receptării se poate și ea
schimba la un anumit interval de timp.
Recunoașterea de sine într-o imagine este un indi-
cator al alegerii active a celui implicat în decodifi-
carea semnificațiilor. Imaginile de televiziune sunt
constructe controlate de mijloace artistice și tehni-
ce în scopul reprezentării realității. Aceste imagini
sunt mediate ceea ce înseamnă că spațiul tridi-
Yusuf Ziya Aygen
mensional, oamenii, obiectele sunt văzute de
telespectatori pe o suprafață bidimensioală. Totuși
reprezentările pretind să fie recunoscute ca real
sau să provoace același efect ca și realitatea. Fiind
un rezultat al procesului de producție, produsele
de televiziune sunt văzute ca și coduri prin care
este reprezentată realitatea. Codurile vizuale
includ codurile sociale ca mijloc de reprezentare a
realității. Prin acest cod, programele de televiziu-
ne și reclamele vor prezenta viața socială pe baza
codificării convenționale a anumitor aspecte: vesti-
mentație, muzică, dans, norme de comportament,
rasă, design interior.
Trebuie să precizăm că programele de televi-
ziune și reclamele actuale evidențiază valorile
societății de consum împărtășite de membrii
societății. Pe de o parte sunt exaltate bunurile
care ni se oferă spre achiziționare, posibilități de a
face carieră, nenumărate produse pentru îngrijirea
corpului, oportunități de educare și dezvoltare,
călătorie, mijloace de petrecere a timpului liber. Pe
de altă parte, comunicarea televizuală înlesnește
cunoașterea celeilalte fețe a realității. Avem acum
posibilitatea de a vedea o realitate sumbră din
care lipsește tot ceea ce ni se oferă în mod nor-
mal. Este o lume săracă, de obicei îndepărtată, în
care boala și lipsa educației este folosită în lupta
pentru putere. Totuși, comunicatorii de televiziu-
ne au găsit și aspecte care fac diferența față de
imaginile dominante. Din ce în ce mai des, recla-
mele, documentarele sau reportajele de televiziu-
ne prezintă aspecte care nu aparțin ideologiei
dominante din spațiul respectiv. Ele scot la iveală
diferențele de rasă, gen, religie, obiceiuri, floră și
faună, reușind să ofere astfel imaginea unei lumi
exotice, plină de contraste. Toate acestea apar și
în programe care, folosind coduri tehnice, trans-
mit coduri convenționale de reprezentare: narațiu-
ne, conflict, personaj, acțiune, dialog, selecție.
Combinate, codurile sociale, tehnice și de repre-
zentare sunt mijlocul de evidențiere a codurilor
ideologice. Din această perspectivă, imaginile care
prezintă semnificațiile preferate, avansate de pro-
ducători, se vor adresa unei audiențe eterogene
din punct de vedere cultural. Totuși, ele vor viza
cu precădere pe cei care împărtășesc valorile socie-
tății contemporane: munca care asigură succesul,
globalizarea și abilitatea de a utiliza tehnologiile
avansate, femeia de succes, punerea în valoare a
diversității etnice limitată la înfățișarea unor tineri
frumoși. Astfel, textele filmice, serialele sau recla-
mele se adresează tinerilor energici, femeilor fru-
moase, bărbaților de culoare care muncesc peste
program pentru a rezolva problemele, sportivilor,
specialiștilor în noile tehnologii și profesioniștilor
media. Ei sunt persoanele cu cea mai mare proba-
bilitate de a accepta ideologia dominantă oferită
prin imagini, pentru că ei se recunosc în aceste
produse media ca și identități, opțiuni, mod de
acțiune și poziție socială, ceea ce îi transformă în
subiecți ai reprezentărilor.
Reprezentarea diversității este facilitată de
paradigma postmodernă care sugerează că nu
există model perfect, că totul poate fi analizat,
reorganizat, reordonat, completat cu noi modele
culturale care aparțin diferitelor grupuri și con-
form cu tradițiile lor culturale. Iar analiza acestor
imagini permite observarea tuturor celor implicați
în reprezentare, atât a celor reprezentați cât și a
celor omiși și identificarea cauzelor care au con-
dus la această situație. Explicația constă în faptul
că interacțiunea privitorilor cu textul se petrece în
contextul unei experiențe sociale, într-o anumită
cultură. De aceea, nu este posibilă realizarea expe-
rienței sociale personale, fără legătură cu experien-
ța socială comună și înțelegem de ce imaginile se
referă în principal la semnificațiile oferite de ideo-
logia dominantă. Rezistența față de acestea și
construirea unor sensuri opuse nu fac decât să
reflecte recunoașterea și înțelegerea contextului
cultural, a diversității reflectate de imaginile vizua-
le.
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
22
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
excelsior
Dominique Briquel
Religia etruscă în ajutorul ultimilor păgâni
La începutul secolului al 5-lea, pe când crești-
nismul, de acum devenit religie de stat, părea
„ineficient” în oprirea declinului Imperiului
roman, are loc o tresărire păgână. Aceasta pune în
evidență cele mai antice aspecte ale religiei roma-
ne, cele moștenite de la etrușci, într-un răspuns
„naționalist” în mod clar organizat împotriva
creștinismului.
n 410, Goții lui Alaric au pus mâna pe Roma.
Evenimentul a traumatizat locuitorii
Imperiului, care erau forțați să admită că ceta-
tea care a rezistat întotdeauna atacurilor adversari-
lor săi - chiar și a Galilor din Brennus care, în
390 î.Hr., au incendiat-o dar nu au învins-o efec-
tiv, deoarece colina sacră a Capitoliului le-a scăpat
- a căzut de data aceasta în puterea dușmanului.
În fața unei astfel de catastrofe, acei romani
care au rămas atașați de vechea lor religie aveau o
explicație gata făcută: drama a avut loc pentru că
Roma, cu împărații ei creștini, și-a abandonat zeii,
singurii care erau capabili de a menține un impe-
riu și a căror favoare le-a permis predecesorilor de
a-l extinde la dimensiunile pământului locuit.
Această viziune a evenimentului va atrage binențe-
les o respingere din partea creștinilor, și în special
din partea sfântului Augustin care scrise atunci
Cetatea lui Dumnezeu, arătând că o cetate
pământească, chiar și cea mai mare, nu e nimic în
comparație cu cetatea celestă spre care tinde toată
istoria salvării.
Dar reacția celor pe care îi putem numi „ulti-
mii păgâni” e semnificativă pentru ceea ce religia
însemna pentru ei: ea trebuia înainte de toate să
păstreze în cetate buna înțelegere cu zeii care
porunceau cum trebuie să meargă universul, asi-
gurând succesul tuturor întreprinderilor. Asta era
misiunea atribuită în mod tradițional religiei
romane: să asigure domnia „păcii zeilor”, adică o
situație în care zeii nu se înfurie, nu aduc calami-
tăți asupra cetății. Era sensul formalismului, ritua-
lismului pe care îl reproșăm întotdeauna religiei
romane. Trebuia să se fixeze pe rețetele încercate
de strămoși, să continue, de frică să nu provoace
dezastre, celebrarea sărbătorilor tradiționale, să
ofere sacrificiile hotărâte, să se pronunțe vechile
formule de rugăciune. Acest lucru a asigurat
măreția și succesul Romei; renunțarea la el ar
duce la sfârșitul lumii romane, asemănat unei
apocalipse. Această frică, simțită de multă vreme
de către adepții păgânismului în fața urcării crești-
nismului, putea să-și găsească justificarea în ceea
ce s-a întâmplat în 410.
O astfel de concepție a religiei poate să ni se
pară rece și impersonală, și nu poate răspunde
așteptărilor intime ale individului - deși noua reli-
gie creștină oferea oamenilor din acele vremuri un
Dumnezeu apropiat lor, care s-a întrupat
într-un Salvator mort și înviat. Fiind vorba în spe-
cial de viziunea devenirii omului dincolo de moar-
te, păgânismul, în forma lui romană tradițională -
spre deosebire de formele sale grecești, pătrunse
de neoplatonicism -, nu avea nimc de oferit: pen-
tru a vorbi de răposați, se mulțumea cu noțiuni
foarte vagi de Lemuri și Mani și evocau, pentru a
desemna iadul, un Orcus care nu corespundea
niciunei reprezentări specifice. Creștinismul putea
să pară de altminteri convenabil...
Dar, din partea acestui vechi păgânism roman,
autorii vor căuta în sânul religiei ancestrale, pen-
tru a le opune creștinismului, nu numai elemente-
le naționale, dar și ceea ce romanii au împrumu-
tat de la vecinii lor etrusci, un popor care a dez-
voltat, pe parcursul primului mileniu î.Hr., o civi-
lizație strălucitoare, foarte avansată față de cea de
la Roma, dar care a sfârșit prin a fi cucerită de
romani la începutul secolului al III-lea î.Hr..
Nu totul a dispărut din vechea lume etruscă.
Acest popor avea o religie care, în mai multe
puncte, aducea răspunsuri la întrebările pe care
religia romană le lăsa în umbră. De aceea romanii
au adăugat-o propriei lor religii: au recurs la servi-
ciile specialiștilor etrusci, ghicitorii, care se lăudau
de exemplu că dau indicații despre viitor prin
observarea ficatului victimelor oferite pentru sacri-
ficiu - lucru de care propriii lor preoți erau inca-
pabili. Când era vorba de idei despre lumea de
dincolo, etruscii spuneau că omul, după moartea
lui, putea să fie transformat în zeu, datorită unor
sacrificii pe măsură. Oricât de puerile ne-ar putea
părea, aceste idei au fost combătute de alți autori
creștini, ceea ce arată că erau răspândite printre
păgânii vremurilor lor și efectiv, din puținul care
ne-a parvenit din credințele adversarilor creștinis-
mului, observăm că aceștia le-au evidențiat ca și o
alternativă națională, specific romană, la ceea ce
propuneau discipolii lui Hristos.
Religia etruscă, o religie revelată
Vechea religie etruscă se putea prevala
într-adevăr de atuuri speciale pentru a se opune
noii religii. Era prezentată în cărțile la care se refe-
reau ghicitorii: de acolo, ea a dobândit o solidita-
te doctrinală care nu avea alte forme ale păgânis-
mului tradițional, în afară de tradiția scrisă.
Așadar, în fața religiei creștine (sau iudaice), baza-
tă pe textul biblic, religia etruscă apare și ea ca o
„religie a cărții”.
Mai mult: conținutul acestor cărți era prezen-
tat ca provenit dintr-o revelație divină: se povestea
că unii profeți - ca Tages, un copil ieșit din
pământul pe care un țăran era pe punctul de a-l
ara, în apropierea orașului Tarquinia - înfățișaseră
odinioară principiile religiei, care erau consemnate
cu grijă în scris. Religia etruscă era astfel, în felul
ei, o religie revelată. Aceasta ar putea părea sufi-
cient pentru a face din ea o religie asemănătoare
creștinismului. Și, spre deosebire de acesta, era
înrădăcinată în trecutul cel mai venerabil, italian
și roman: cu Tages și cărțile sacre ale ghicitorilor,
romanii nu aveau nevoie nici de Iisus nici de
Biblie. Cel puțin aceasta e ideea pe care unii adep-
ți ai vechii religii naționale au încercat să o răs-
pândească printre contemporanii lor.
Articol publicat în Le Monde de la Bible, nr.
181, ianuarie-februarie 2008, p. 32-33.
Traducere din franceză de
Cristina Lehene
■
Eda Teksan Tomba
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
Black Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
Diamantul uitat
Cîteva cuvinte dinspre noua
poezie română
| Ștefan Manasia_______________________________________________________________________________
Între 26-29 august s-a desfășurat la Budapesta, în organizarea Asociației Scriitorilor Unguri și a revistei Magyar
Napld, un simpozion dedicat literaturilor contemporane din Europa Centrală, „Literary Landmarks without
Borders” (Repere literare fără frontiere). Manifestarea a constituit un bun prilej pentru participanți - scriitori și uni-
versitari din Ungaria, România, Serbia, Slovacia și Polonia - de a (re)cunoaște orientările actuale și noile medii
(internet, audiobook etc.) ale literaturilor central-europene. Multe din tendințele și temele majore, preferința pent-
ru www sînt comune scriitorilor (mai mult sau mai puțin tineri) din diferite colțuri ale Bătrînului Continent,
semn că - iată - se poate întrevedea azi o „uniune” literară europeană (mai degrabă decît una economică), pornind
de la care s-ar putea dezvolta o identitate solidă a cetățenilor din UE. La simpozionul budapestan au participat:
Boguslaw Wroblewski, Marek Danielkiewicz (Polonia), Olah Janos, Kovâcs Istvan, Eros Kinga (Ungaria), Koloman
Kertesz Bagala și Âbrahâm Barna (Slovacia), Vladislava Gordic Petkovic (Serbia), Szabo Zsolt, Lajos Katalin, Ștefan
Manasia și Vlad Moldovan (România). Comunicările fie au focusat un scriitor emblematic, insuficient tradus, al
literaturii contemporane (colegii slovaci și polonezi), fie au folosit ca punct de plecare în jalonarea unei hărți a
celor mai noi trenduri romanești din proza sîrbă (Vladislava Gordic Petkovic), fie au dezvoltat ideea unei noi
generații-promoții literare românești, precum în textele ce urmează.
Circulă o anecdotă în lumea literară
românească, atribuită poetului Marin
Sorescu, parodist și ironist înnăscut,
celebru mai cu seamă înaintea Revoluției din
1989 (atunci cînd poezia ținea loc de critică
socială). Lui Marin Sorescu îi plăcea, în epoca
precedentă, să iasă-n străinătate, să frecvente-
ze festivaluri și tîrguri literare, să cultive ami-
ciții cu poeți, critici, traducători, vînînd - ca
pe o himeră - premiul Nobel la care nu avea
să ajungă niciodată. Întrebat, de către această
seducătoare și complexantă străinătate, dacă
în România mai există poeți valoroși, Marin
Sorescu șoptea pe sub mustăcioară că nu.
Întotdeauna nu.
Așa că vă dați seama, desigur, dragi priete-
ni unguri, cît de greu îmi va fi să spun o
vorbă bună despre scriitorii importanți ai
generației mele (românești). Și, totuși, am să
spun. Iau termenul de generație (și) sub bene-
ficiul conotației sale biologice, mai puțin al
aceleia literare. Scriam de curînd: „Nu mă
consider (mult) mai tînăr decît poeți ca Mihai
Ignat (n. 1967), Doina loanid, Marius lanuș,
Dumitru Crudu, Constantin Acosmei, cum nu
Ilgim Veryeri Alaca
mă consider nici (mult) mai bătrîn decît Dan
Sociu, Claudiu Komartin, Vlad Moldovan,
Andrei Doboș, Diana Geacăr, M. Duțescu,
Gabi Eftimie (n.1981). Mă simt, de asemenea,
ok între T. S. Khasis (n.1975) și Radu Vancu
(n.1978). Prin urmare, sînt gata să accept că
aparținem unei generații biologice comune. Și
aceleiași promoții literare.” Mă simt, totodată,
solidar cu tinerii regizori de film Cristi Puiu,
Corneliu Porumboiu, Radu Muntean sau cu
artiști vizuali ca Dumitru Gorzo, Sorin Tara,
Maria Drăghici ori cu regizori de teatru ca
Radu Afrim. Cred că, împreună cu toți
aceștia, construim o voce mai credibilă a artei
românești, lipsită de triumfalismul și emfatis-
mul, de esopismul și marile metafore ale șco-
lilor/ generațiilor anterioare (mult mai atinse
de virusul gîndirii unice, comuniste. Și, în
aceeași paranteză, dați-mi voie să evoc o cear-
tă amicală cu poetul Liviu Ioan Stoiciu, care-
mi spunea despre cît de liber putea să scrie
pînă în 1989. I-am zis: de ce, atunci, în poe-
zia de pînă în 1989 nu apar minoritățile
sexuale sau cultura drogului, de pildă? Pentru
că nu existau sau pentru că foarfecele cenzo-
rului acționau nu doar pe manuscrisul cărții
ci, chiar, în mintea scriitorului; iar Liviu Ioan
Stoiciu era/ este unul dintre cei mai influenți
poeți ai generației ’80, printre puținii dotați
cu spirit civic.)
Nu o privire de la nivelul asfaltului, ci o
privire mai interesată, vie, participativă. O
mișcare a discursului artistic înspre sufletul
omului. În poezie, nu decorativism, nu haine
de gală, ci utilitarism, funcționalism - la o
intensitate aproape de cîntecul șamanic.
După 2 antologii ale „generației 2000” -
prima intitulată chiar așa de criticul Marin
Mincu (unul din promotorii și apărătorii
necondiționați ai ideii), cea de-a doua numin-
du-se Poezia antiutopică. O antologie a
douămiismului poetic românesc, fiind coordo-
nată de Daniel D. Marin - pot trasa, în rîndu-
rile de mai jos, patru mărci ale poeticii gene-
rației împricinate:
biografismul (abia odată cu promoția 2000
nu mai ghicești îndărătul lui convenția, ameri-
canismul livresc, efectul căutat, anticipat -
„scriu despre mine pentru că nu pot mai
mult”, își trage șuturi Khasis);
sentimentul maculării (poetul douămiist
înoată în noroaiele & zoaiele cotidianului,
arlechinsimul e exclus, scrisul la roșu-incan-
descent e reproșul viu adus lumii înnoroite de
comunism, de deriva anilor ’90, de fantomele
decrețeilor etc.);
stilistica imprecației și a scîncetului (aș fi
vrut să pot zice blestemul și rugăciunea dar
trăim într-un cosmos (tot mai puțin religios)
unde, cu toate eforturile unui Adrian
Urmanov, din zori și pînă-n noapte, se avor-
teaz-anusian);
(mai nou) scriitura rece, relaxată, postuma-
nă - anunțînd, zice-se, o nouă sensibilitate
sau, mai exact, dispariția afectivității generate
de carne și generatoare la rîndu-i de crimă, de
violență. Opere ca blank, frumusețea bărbatu-
lui căsătorit sau cu ochi roșii polaroid vin să
mărturisească aici.
Și last but not least vizionarismul cotidia-
nului, recuperare a dimensiunii epice a textu-
lui poetic, sincronizare a uneltelor poetului cu
acelea ale prozatorului și cineastului (s-o recu-
noaștem: nu întîmplător mai avansate, mai
rafinate, cu „lipici” la publicul cumpărător-plă-
titor).
Cu inerentele 3-4 omisiuni și cele 3-4
supralicitări recomand antologiile MM și
DDM oricui vrea să citească, să se inițieze și
mai ales să traducă din noua poezie româ-
nească. Dacă filmul românesc a luat - neîntre-
bat de nimeni - calea marilor festivaluri și
premii internaționale, dacă prozatorii sînt tot
mai activi pe piața europeană a momentului,
poezia rămîne, încă, diamantul uitat de lume,
ascuns în străfundul minei din Transvaal,
așteptînd mîinile inimoase care să-l scoată la
lumină.
■
! 4
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Literatură și internet în
România
Câteva observații
| Vlad Moldovan_______________________________
n cele ce urmează îmi propun să strâng lao-
laltă o serie restrânsă de observații adesea
disparate, uneori interconectate, cu un profil
cvasi-teoretic - privind fenomenul aflat încă în
stare de constituire și maturare al vieții literare
românești pe internet, fenomen ce ține de o
proaspătă eco-sferă pe care noul mediu comuni-
cațional și expresiv îl moșește. Cred că este
decisivă aici păstrarea unui echilibru între o pre-
cauție critică a evaluării și străduința de a elabo-
ra judecăți ce tatonează fenomenul descris. Asta
deoarece avem de-a face deocamdată cu o serie
de elemente, procese, interacțiuni și comporta-
mente comunicaționale și creative aflate încă în
emergență și precaritate embrionară. În acest
sens cel care își propune chiar și o primă schiță
panoramică a sferei literar virtuale ce s-a dezvol-
tat în ultimii 10 ani în România se aseamănă
primilor cartografi ce pășesc pe un teritoriu vir-
gin prin expediții de tatonare a necunoscutelor
noi orizonturi: arta și știința lor se confruntă
constant cu repoziționări, erori de măsurare,
ipoteze greșite, presupuneri ratate. Sigur, obiec-
tul circumscris de studiu este cunoscut și locali-
zat: avem de-a face cu modurile de expresie și
interacțiune pe care scriitorii și în special scriito-
rii tineri din România le-au adoptat în noile
medii virtuale; probabil avem de-a face și cu
specificități locale ce țin de dinamica vieții cul-
turale a arealului românesc - însă adevărata și
extinsa marjă de necunoscut se manifestă în pri-
mul rând în posibilele mutații pe care spațiile și
instrumentele virtuale le produc în forma men-
tis a intelectualului și scriitorului care activează
scufundat în rețeaua debordantă a web-ului. În
acest sens putem formula o teză care de la înce-
put să rămână o evidență deschisă explorării:
Ne cofruntăm cu o veritabilă mutație a subiec-
tului auctorial odată cu intrarea sa în spațiul vir-
tual, și fenomenologia vieții literare de pe net
nu poate să rămână în coordonatele clasice sau
oricum mai bine definite în care generațiile
anterioare de scriitori au respirat.
Istoric vorbind, odată cu anii 2000, consta-
tăm constituirea progresivă a unor comunități
virtuale care oferă atât un spațiu de expunere al
textelor produse de autori reali sau virtuali
(clone, pseudonime etc.) cât și o modalitate
mult mai interactivă (de neconceput până atun-
ci) de comunicare între aceștia. Site-uri precum:
Club literar, Hyperliteratura, Fabrica de literatu-
ră, Rețeaua literară reprezintă din acest moment
o alternativă la revistele tradiționale în perime-
trul cărora publicistica își desfășura activitatea.
Suportul electronic, fie el interfața unui site, al
unui portal (vezi LiterNet sau România
Culturală) sau al unui blog - oferă un spațiu
nou în care teatrul de război al vieții literare se
poate reașeza. Odată cu acești ani cele două
medii - cel clasic-tradițional constituit din revis-
te, volume/antologii, colocvii și premii și cel vir-
tual funcționează în paralel, înfiripând firave
mlădițe de comunicare între ele dar păstrându-și
concomitent și o anumită autonomie ce ține de
reguli oarecum diferite de funcționare ale fiecă-
ruia. Pe de-o parte establishment-ul tradițional
mizează pe o selecție valorică, pe menținerea și
potențarea autorităților pe care generațiile ante-
rioare le-au construit cu ustensilele recurente -
reviste, cărți de critică, antologii, și, pe de altă
parte comunitățile literare de pe internet se arti-
culează mai degrabă într-un climat ce mizează
pe afinități și care se structurează în forma unei
rețele virtuale ce se extinde și se complexifică în
mod permanent. Mediul virtual este în mod
fundamental un mediu non-ierarhic, orizontal,
în care fiecare individ ce cunoaște „the basics of
the internet” își poate promova propriile crea-
ții. Diferența pare a fi una între generații, însă
dacă mai înainte grupurile generaționale se dis-
ociau pe baza unor opțiuni de ideologie estetică
(ceea ce poate avea loc în continuare și în
lumea virtuală) - în acest context putem identi-
fica și o falie generațională produsă de receptivi-
tatea și adaptabilitatea la un habitus al tehnicii.
Utilizatorii spațiilor literar-virtuale sunt în pri-
mul rând adolescenții și tinerii care au crescut și
s-au format într-un mod firesc în dinamica noi-
lor medii. De exemplu debutul unora dintre
acești tineri a avut loc în primul rând pe site-
urile literare și doar mai apoi textele acestora s-
au materializat în volume efective sau au fost
publicate în reviste tradiționale. În această ordi-
ne de idei utilizatorii „maturi” ai acestor medii
sunt în general tinerii - în timp ce scriitorii
maturi sau consacrați datorită incapacității de
adaptare tehnică la spațiul virtual devin neofiți,
naivi și timizi în momentul în care pătrund în
noile teritorii. Putem constata o curioasă inver-
sare de statut a rolurilor căci pionii decizionali
și evaluatori din lumea literară clasică fie nu
participă deloc fie se integrează dificil în viața
literară virtuală. De asemenea, pe cealaltă parte
a baricadei există o anumită indiferență față de
suporturile clasice de propagare culturală cât și
un anumit sentiment de superioritate în ceea ce
privește spațiul virtual la generațiile tinere. E
posibil ca în timp această diferență să se estom-
peze - ea depinzând în primul rând de un crite-
riu pur tehnic, însă deocamdată nu ne putem
abține să nu observăm această lipsă de continui-
tate și omogenitate între lumea literară clasică și
lumea literară virtuală. Transformările sau revo-
luțiile aduse de tehnică infuzează în mod pro-
fund dimensiunile în care funcționează o cultură
și efectele aduse de internet asupra lumii literare
nu fac excepție - după cum se poate constata e
vorba despre o reformulare valorică evidentă
generată de logica noului mediu virtual.
În altă ordine de idei, odată cu dezvoltarea
instrumentelor virtuale accesibile tuturor (web
2.0) comunitățile literare și interacțiunile din
interiorul lor par a modifica în anumite puncte
factura însăși a scriiturii și producției textuale.
Feedback-ul la un text publicat aici este aproape
instant din partea celorlalți membri potențând
astfel un prim nivel al evaluării critice a unui
text. Observațiile și comentariile la ceea ce este
publicat de către un autor pot în acest context
de instantaneitate să contribuie la travaliul de
finalizare al textului. Desigur acest gen de prac-
tică exista și înainte - însă acum el devine mult
mai accentuat deoarece schimbul de opinii nu
mai cunoaște barierele spațio-temporale care îl
subîntindeau anterior. Bineînțeles, acest lucru
depinde în primul rând de receptivitatea și dis-
ponibilitatea autorului - însă ceea ce este rele-
vant și apare ca mutație în spațiul virtual vizea-
ză expunerea interactivă pe care un text o poate
suporta. Rolul pe care forum-urile și spațiile de
comentarii sau analiză a comunităților virtuale
de scriitori îl dețin este relevant pentru comuni-
carea mult mai vie dintre aceștia. Un autor
poate să intre în contact cu un spectru mult
mai larg de lecturi ale textului său decât supor-
turile tradiționale îl ofereau. Totodată, accesul la
oferta literară variată este extrem de ușor ridi-
când concomitent acute dificultăți în privința
calității valorice a produselor sau în privința for-
mulării unor criterii de selecție. Una dintre dile-
mele multor comunități virtuale ține de opțiu-
nea între deschiderea democratică a acestora
pentru orice utilizator și selecția celor care pot
să posteze aici. Pericolul amatorismului și elitis-
mului apare recurent în spațiul virtual. Astfel
unele site-uri cum este poezie.ro au optat pen-
tru o deschidere totală - fiecare utilizator poate
deveni potențial membru al comunității aminti-
te, alte comunități caută să își păstreze o anumi-
tă marjă de control al textelor publicate (vezi
Fabrica de literatură), în timp ce altele au optat
pentru supunerea la vot a unui candidat ce
dorește să devină membru (vezi clubliterar).
Pe lângă modelul comunităților literare vir-
tuale trebuie să menționăm importanța crescân-
dă pe care blogurile personale îl joacă în disemi-
narea și interacțiunea vieții culturale românești.
Unii scriitori creează de exemplu bloguri pentru
promovarea unui volum, alții renunță la publica-
rea pe hârtie a volumelor mizînd exclusiv pe
capacitatea noului mediu virtual, alții accesează
bloguri personale în care preferă să ofere atât
texte inedite cât și posturi dosar ale recepției
volumelor respective. De asemenea, critici și
pasionați de literatură au dezvoltat bloguri ce au
devenit repere pentru comunitatea virtuală (vezi
terorista.ro). Blogosfera reprezintă concomitent
o oportunitate pentru crearea de spații virtuale
personale cât și inter-relaționarea organică între
acestea. Avantajele pe care blogul le aduce
publicisticii culturale conduc la o anumită auto-
nomie a indivizilor față de revistele și structurile
clasice de promovare.
Un alt concept pe care de exemplu un site ca
Babelstory.com îl avansează ține de hypertext și
creative-writing. E vorba despre ideea de atelier
literar în care fiecare membru participă la crea-
ția ludică și în comun a unor story-uri care pot
deveni mai apoi opere de sine stătătoare.
Această activitate se constituie ca un exercițiu
extrem de interesant de group writing pe care
mediul virtual îl poate oferi.
Cele amintite mai sus sunt doar câteva dins-
tre aspectele emergente în domeniul literar vir-
tual - spațiu ce progresiv impune noi modalități
de interacțiune și producție literară, aspecte ce
contribuie cu siguranță la mutația sferei literar-
culturale românești.
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
Black Pantone 253 U
25
Black Pantone 253 U
excurs
Începuturile Hertei Muller
Ioan Muslea
Herta Muller s-a născut în satul Nikițdorf în anul
1957 sub auspicii câtuși de puțin favorabile. În timpul
războiului, tatăl său se înrolase și luptase pe frontul de
vest în trupele SS; imediat după 1945, la numai 17 ani,
viitoarea sa mamă avea să fie deportată în Rusia
Sovietică pentru a reconstrui tot ce distruseseră naziștii
și încă una-alta pe deasupra.
Viața în comunitatea șvăbească din Nikițdorf a fost
departe de ceea ce înțelegem prin paradisul copilăriei,
deformându-i toate percepțiile, iar traumatismele/amin-
tirile șocante o vor urmări până astăzi pe viitoarea scrii-
toare: „Cuvântul patrie nu-mi place, în România fiind
acaparat de două soiuri de proprietari de patrie. Unii
erau coconii șvabi, mari amatori de polcă pe furate și
experți rurali în virtute; iar ceilalți - funcționarii și
lacheii dictaturii. Patria rurala ca teutonomie și patria
de stat ca supunere fără crâcnire și ca frică oarbă de
represiune. Ambele noțiuni de patrie erau provinciale,
xenofobe și arogante, adulmecând pretutindeni trăda-
rea. Ambele aveau nevoie de dușmani și stabileau, pline
de ură, judecăți globale de nezdruncinat. Și niciuna nu
se cobora până-ntr-atât încât să-și mai revizuiască vreo-
dată o judecată greșită. Și ambele se întemeiau, colectiv,
pe legea tribală care îi pedepsea pe toți membrii fami-
liei pentru crima săvârșită de unul dintre ei” („Regele se
înclină și ucide”).
Herta Muller „și-a părăsit satul natal nu în 1987,
când a emigrat - remarcă Iulia Popovici -, ci cu 20 de
ani mai devreme, când a plecat la liceu, iar românește a
învățat doar la 15 ani”. Liceul, iar mai apoi Filologia
germană, urmată la Timișoara, i-au prilejuit Hertei
Muller contactul nesperat, providențial cu o lume
diferită, alcătuită dintr-un grup de tineri care păreau să
gândească altfel, citeau reviste și cărți despre care
nimeni nu auzise, scriau chiar versuri care nu semănau
cu nimic din literatura oficială predată la cursuri și -
mai cu seamă - aveau curajul să discute orice fel de
probleme, având în cele mai multe privințe atitudini
neortodoxe și nealiniate celor oficiale.
Cei mai cunoscuți dintre ei erau Rolf Bossert,
Johann Lippett, William Totok și Richard Wagner; tex-
tele lor apărând deja în revista Neue Literatur deși
aveau adesea un conținut care se referea direct la
regimul existent în România, denunțându-i atât forma
cât și fondul și criticând populismul, propaganda care
denatura realitățile, precum și pasivitatea populației.
Junii rebeli s-au autoproclamat a face parte din
Aktionsgruppe Banat, încercând să creeze o literatură
neconvențională, angajată în sensul adevărat al cuvântu-
lui, axată pe o perspectivă declarat social-critică, opusă
unui estetism elitarist, apolitic și distanțat față de reali-
tatea imediată. „Ideologia grupului - precizează unul
dintre membrii săi marcanți, William Totok - era tribu-
tară scrierilor stângii nedogmatice occidentale, iar tex-
tele literare aveau ca model atât laconismul dialectic al
lui Brecht, cât și experimentele avangardiste ale
Grupului vienez sau al poeziei muzicii rock. Atitudinea
politică a grupului nu a fost una principial anticomu-
nistă, ci doar critică față de socialismul real-existent.”
Herta Muller și Werner Soellner, adeseori citați în
legătură cu Grupul de acțiune, nu au fost, de fapt,
membri ai acestuia, ei neactivând decât în cadrul cena-
clului „Adam Miiiler-Guttenbrunn” (Literaturkreis)”.
Neo-marxismul fățiș afișat și pus în practică de toți cei
amintiți a preocupat serios autoritățile care au dovedit
în scurtă vreme că nu aveau habar cu ce se mănâncă
asemenea ciudățenie, însă în cele din urmă au perceput
pericolul real și au reprimat cu orice mijloace ...
disidența.
Herta Muller a aflat pe propria-i piele cum e să fii
urmărit de Securitate și să ai prieteni urmăriți de
Securitate, fiind supusă unor percheziții brutale,
rămânând fără slujba și devenind literalmente o hăitui-
tă. Între timp însă, se apucase cu furie de scris și își
făurise un stil numai al ei, izbutind - după nenumărate
conflicte cu cenzura - să publice în anul 1982 un
volum de povestiri intitulat Niederungen (Ținuturi
joase) care - culmea! - avea să fie chiar premiat. O
ediție completă, incluzând și piesele cenzurate, va
vedea lumina tiparului în 1984 la editura Rotbuch
Verlag din Berlin.
Titlul volumului, Niederungen, poate fi înțeles atât
ca Ținuturi joase/Depresiuni cât și ca Depresii, ilus-
trând fără cruțare degradarea morală a unei comunități
șvăbești. Povestitoarea demistifică brutal imaginea-tip a
idilei familiale sătești, înfățișându-ne fără menajamente
episoade ale unei copilării dominate de frică și brutali-
tate, de alcoolism, incest și cupiditate, insistând asupra
obtuzității vieții rurale și a oprimării nemiloase a non-
conformiștilor și portretizând cu cinism o anumită ati-
tudine cu tente fasciste intolerante. Șvabii bănățeni au
reacționat vehement la aparția volumului, considerând
că Herta Muller și-a spurcat cuibul. Raporturile contin-
uă să fie și astăzi tensionate între cele două tabere.
În selecția de texte alăturate am optat pentru trei
proze scurte din volumul Niederungen și două poezii
apărute în revista Echinox la sfârșitul anilor ‘70.
Herta Muller
În ziua aceea
În ziua aceea - era o zi de școală, căci Inge
tocmai venise de la școală acasă și își săpunea
mîinile pline de cretă -, în ziua aceea, cînd creta,
creta aceea roșie ca sîngele, verde ca iarba, albastră
ca cerneala, albă ca zăpada nu se lua de pe mîini
ca în orice altă zi, cînd clăbucii de săpun de pe
degete se umflau la fel de vîrtos ca un abces pre-
făcîndu-se în nenumărate bășicuțe care plesneau și
se tot spăla așa în gol fără să mai intre în atingere
cu pielea, - în ziua aceea cînd bucătăria arăta ca un
morman de moloz farfurii și cuțite și căni și oale și
castroane și pahare, care miroseau acriu și zornăiau
singure de capul lor, - în ziua aceea cînd camera
era dată peste cap de toată debandada hainelor de
lucru uzate șifonate, intrate la spălat, - în ziua
aceea cînd pe toate mobilele zăceau cărți jumulite
și hîrtii mototolite, cînd Inge le înnădea numai,
avînd în cap propoziții al naibii de grele, în ziua
aceea Inge făcu în sfîrșit ceva ce voise dintotdeau-
na să facă, dar nu izbutise pînă atunci niciodată,
fiindcă nu știuse despre ce anume putea fi vorba.
Inge luă vasele din bucătărie și le duse în
antreu. Vasul e neutru, își spuse Inge. Luă sticlele
din debara și le puse în bibliotecă. Sticlă e feminin.
Luă cărțile de pe mobile și le duse în debara. Carte
e feminin. Își luă poșeta și o băgă în frigider.
Poșetă e femenin. Își așeză pantofii pe masă.
Pantof e masculin. Reteză toate florile care
depășeau marginea vasului și le aruncă în closet și
trase apa. Floare e feminin. Sfărîmă în dinți un bul-
găre de țărînă din ghiveciul de flori. Țărînă e femi-
nin. Își dău cu rimel verde pe buze. Și cu albastru
pe obraji. După care smulse ușa din țîțîni. Se așeză
pe jos în antreu lîngă vase. Ședea pe pardoseală și
se holba în gol. Gol e neutru, își spuse Inge.
Cînd prietenul ei veni la ea în seara zilei cu pri-
cina - pe-atunci mai venea încă -, încremeni în ușă,
dărîmat.
E nebună, își spuse el cu voce tare. Nu spuse
însă și de legat.
Inge se uita fix la gura lui. De parcă ar fi
spus-o. Și fața lui stătea așa rotundă jur împrejurul
gurii, care se nimerise tocmai la mijloc.
Inge stătea dinaintea lui și își îngropa mîinile
sub vase.
Prieten e masculin, spuse Inge prin ușa lipsă.
Cine nu-°i golește
farfuria
Cine nu-și golește farfuria, o să-l închidem în
pivniță, spunea tovarășa de la grădiniță, și bătea de
trei ori din palme. Unu, doi, trei, gata!
Copiii treceau cîte unul pe lîngă palmele ei.
Jucăriile erau în curte.
Farfuria era adîncă și largă. N-avea parcă nici
margini, nici fund. Laptele de pasăre era vîscos și
tremura în sine ca puroiul. Deasupra puroiului plu-
teau un fel de găluști albe de zăpadă.
Coada linguriței nu se încălzea de la mîna mea.
Mîna încă mi se răcea de la coada linguriței.
Pivnița era sub grădiniță, sub picioarele mesei,
sub picioarele mele.
Pe ultimii o să-i prindem în țepușă și frigare,
spuse tovarășa și rîse ascuțit.
În pivniță locuia și vrăjitoarea aceea bătrînă. La
gratii, vrăjitoarea avea mîini ruginite ca zăbrelele, la
tavan mîini aspre ca mortarul, la perete mîini
purulente de zid, pe trepte - mîini de gheață
tăioase. Vrăjitoarea mai avea păr de guzgan, ochi
de mucegai, umeri de putregai. Avea țîțele ca niște
pietroaie pline de mîzgă și șoldurile ca de fiare
ruginite. Iar ciolanele îi erau parcă din broaște
rîioase.
Vrăjitoarea își rostogoli mucegaiurile și le ridică
din mocirlă și grăi: ai carnea prea slabă pentru vîrs-
ta ta. Sîngele ți-e prea cald pentru o carne atît de
slabă. Capul ți-e prea greu pentru așa un gît. Iar
părul ți-e prea greu pentru așa un cap.
Un șobolan înota și se tot învîrtea prin apă.
Apa spuse ceva și vrăjitoarea își chemă șobolanul
înapoi în păr. Părul mi se zbîrli, capul prinse a mi
se învîrti sub părul înghețat. Albul ochilor mei era
îmbibat cu apă. Apa era neagră. Cerul gurii mi-era
fierbinte. Plescăitul limbii mi-a spart timpanul.
Din apă se înălță o pasăre și țipă. Pasărea era
ca laptele, aripile îi erau parcă de zăpadă. Pîntecul
îi tremura și-un uger îi atîrna în apă. Apa spuse
ceva. Se întoarseră șobolanii. Vrăjitoarea îi chemă
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
26
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
înapoi în păr și se pieptănă.
Laptele de pasăre mi se lipea în gură. Limba mi
se îneca, cerul gurii îmi era negru. Capul îmi era
prea greu pentru așa un gît. Părul mi-era prea greu
pentru așa un cap. Părul n-avea parcă nici margini,
nici fund.
Cine nu-și golește farfuria, o să-l închidem în
magazie, spuse tovarășa. Pe ultimii o să-i prindem
în țepușă și frigare.
Magazia era în spatele grădiniței, în spatele
picioarelor mesei. Magazia era în partea din spate
a capului meu.
Cronica sătească
În mijlocul satului se află biserica.
Plopii din apropierea bisericii formează o alee.
Aleea se compune din foarte multe goluri și foarte
puțini copaci. În fiecare an plopii cresc cîte cinci
centimetri în cazul crengilor din partea de sus,
uscîndu-se cîte cincisprezece în cazul crengilor din
partea de jos. Coroanele copacilor sînt umbroase și
verzi în partea de deasupra, însă înspre interior și
în partea de jos lemnul este uscat și pleșuv. Tot
timpul anului se rup felurite bucăți și crenguțe
uscate și cad pe pămînt.
Cu ani în urmă în orele de științe naturale pro-
fesorul de științe naturale a început să ne pună să
facem măsurători în legătură cu plopii. Mai tîrziu,
cînd orele de științe naturale au început să se
numească ore de cunoștințe agricole, școlarii trebu-
iau să semene primăvara salată, vara - ridichi iar
toamna - grîu de toamnă în vederea studierii
creșterii și evoluției biologice.
De cînd nu mai sînt în sat decît unsprezece
elevi și patru profesori care - toți împreună - se
numesc și formează școala elementară, profesorul
de educație fizică ne predă și orele de cunoștințe
agricole. De atunci, în timpul orelor de cunoștințe
agricole, învățăm săritura în lungime peste o groa-
pă cu nisip veșnic umed și ne jucăm cu mingea,
vara - cu mingi adevărate, iarna - cu bulgări de
zăpadă. La toate jocurile astea ne împărțim în mai
multe tabere, așa, pe popoare sau neamuri. Cel pe
care-l atinge mingea va trebui să treacă înapoia
liniei de fund și, fiindcă oricum e mort, să aștepte
pînă vor fi împușcați toți cei care țin de tabăra lui,
treabă la care în satul nostru i se spune pînă au să
cadă toți. Profesorul de educație fizică are unele
dificultăți cînd e cu împărțitul pe tabere. Tocmai
de-aia la sfîrșitul fiecărei ore de cunoștințe agricole
rămîne să-și noteze care anume elev din ce tabără
a făcut parte. Dacă ora trecută ai fost neamț, în
ora care vine nu mai ai voie să fii tot neamț la fel
cum cel care ora trecută n-a fost neamț va fi în ora
care vine neamț sadea. I se întîmplă uneori profe-
sorului de educație fizică să nu poată lămuri cu
nici un chip un număr suficient de elevi că nu este
rândul lor să fie nemți. Când profesorul nu mai
știe ce să se facă îl apucă lehamitea și ne spune să
fim toți nemți. Și cum în asemenea împrejurări
copiii nu mai înțeleg de ce anume ar trebui să se
mai lupte între ei, se împart din nou în sași și
șvabi.
Toamna, copiii au întotdeauna la ei cerneală
roșie și dacă se întîmplă să fie împușcați își fac tot
felul de urme și pete roșii pe piele și pe cămăși.
Profesorul de educație fizică care este și directo-
rul școlii, predîndu-ne și muzica și germana, a tre-
buit de cîteva zile să se ocupe și să preia și orele
de istorie poate tocmai fiindcă jocurile astea ale
noastre se potrivesc atît de bine și cu învățarea isto-
riei.
Lîngă școală se află grădinița. Acolo copii cîntă
cîntece și spun tot felul de poezii. În cîntece e
vorba despre călătorii și vînătoare iar în poezii des-
pre dragostea de mamă și de patrie. Uneori, tova-
rășa de la grădiniță care e încă destul de tînără sau
cum se spune la noi în sat tinerică-bine, și care știe
să cînte la acordeon, îi învață pe copiii de la grădi-
niță niște cîntece la care li se zice șlagăre și în care
apar chiar și unele cuvinte englezești cum ar fi dar-
ling și love. Alteori se întîmplă ca băieții să le
umble fetițelor pe sub rochițe sau să le pîndească
prin crăpăturile de la closetul fetițelor, treburi des-
pre care tovarășa zice că sînt o adevărată rușine.
Deoarece însă așa ceva nu se întîmplă decît din
timp în timp, atunci se organizează și se țin ședin-
țe cu părinții copiilor din grădiniță, cărora la noi în
sat li se spune discuții cu părinții. La asemenea
ședințe cu părinții tovarășa de la grădiniță le dă
părinților tot felul de sfaturi la care în sat li se zice
sfaturi sau povețe despre felul cum trebuie să-și
pedepsească copiii. Pedeapsa cea mai des amintită
și care se potrivește pentru orice fel de năzbîtii este
închiderea în casă. Asta înseamnă că, timp de una
sau două săptămîni, copiii pedepsiți - după întoar-
cerea de la grădiniță - nu mai au voie să iasă pe
stradă sau cum îi spune la noi în sat pe uliță.
Lîngă grădiniță se află piața. De ani de zile la
piață se vînd și se cumpără oi, capre, vaci și cai.
Acuma, o dată pe an, primăvara, din satele vecine
vin cîțiva oameni încotoșmănați cocoțați în căruțe
în care aduc lăzi pline cu purceluși de lapte.
Purcelușii se vînd sau se cumpără doar cu perec-
hea. Prețurile depind mai puțin de greutate cît mai
ales de rasă sau cum se spune la noi de soi.
Cumpărătorii vin însoțiți de un vecin sau de vreo
rubedenie și cercetează cu cea mai mare grijă con-
formația purcelului căreia la noi în sat îi zice statu-
ra sau mărimea. Întocmirea: se uită o grămadă de
vreme dacă au picioarele, urechile, rîtul și părul
lungi sau scurte și dacă le sînt drepte sau îmbîrliga-
te cozile. Purceii pătați cu negru sau purceii care
au ochi de culori diferite, la care li se zice la noi în
sat că-s purcei cu ghinion, nu se pot vinde decît cu
jumătate prețul, căci altfel omul și-l suie iarăși în
lada din căruță.
În afară de porci oamenii din sat mai cresc și
iepuri, albine sau orătănii. Orătăniile și iepurii
poartă în ziare denumirea de animale mici la fel
cum oamenii care cresc orătănii sau iepuri sînt
numiți crescători de animale mici.
Oamenii din sat mai au în afară de porci și ani-
male mici și cîini și pisici, care nu se mai prea pot
deosebi unele de altele întrucît prea s-au tot încru-
cișat între ele de atîția amar de ani. Pisicile sînt
mult mai periculoase decît cîinii și ajung să se
încrucișeze (în sat la noi se zice să se împerecheze)
chiar și cu iepurii.
Omul cel mai bătrîn din sat care a supraviețuit
nu numai în două războaie mondiale ci în cu mult
mai multe și grave întîmplări și împrejurări, are un
motan mare de tot și roșu. lepuroaica lui a adus
de trei ori, una după alta, pe lume niște mîțoci
pătați cu gri și cu roșu (la noi în sat se spune că i-a
fătat) care mieunau de ți se rupea inima și omul
ăsta cel mai bătrîn din sat s-a îmbătat de fiecare
dată de n-a mai știut de el. După a treia ispravă
bătrînul nostru și-a spînzurat motanul. De atunci
iepuroaica i-a mai fătat de vreo două ori niște pui
tărcați și după a doua naștere și vecinul a trebuit
să-și spînzure motanul lui cel tărcat. Ultima oară
am găsit în culcușul iepuroaicii niște pui cu părul
foarte lung și creț și cineva ne-a spus că el știe
sigur că undeva într-o uliță din vecini sau dintr-un
sat învecinat există un asemenea motan cu păr
foarte lung și creț care s-a născut în urma împerec-
hierii dintre un dulău și o pisică. Atunci omul nos-
tru cel mai bătrîn din sat n-a mai vrut să știe de
nimic și s-a apucat să-și ciopîrțească iepuroaica
după care a îngropat-o, făcîndu-i-se lehamite să mai
mănînce carne de pisică după cum se obișnuise de
atîția și atîția ani. Începînd cu prizonieratul din
Italia unde n-a pus în gură decît aceeași carne de
pisică. Asta nu însemna însă că ar mai fi avut
vreun rost să înghită curvăsăraiul și destrăbălarea
iepuroaicii sale fiindcă, orișicît, doar nu trăiam în
Italia ci într-un străvechi sat șvăbesc cu toate că,
uneori, mai-mai c-am fi zis despre sat că s-ar fi
putut afla la fel de bine și pe undeva prin Sardinia.
Despre părerea și impresia asta ciudată a bătrînu-
lui, oamenii din sat credeau că i se trage de la cir-
culație și își spuneau între ei că bătrînului i se urca-
se la cap un fel de sînge nemaipomenit de
îngroșat.
Lumina care cade
din pomi
Ziua asta nu e zi liberă.
Ziua asta nu e zi lucrătoare.
Ziua asta e lumina care cade din pomi. Prin rădăci-
ni
se revarsă canalul. Nu mă uit într-acolo.
Îl văd însă. Unde corpul meu încetează,
nu mai pot fi. Sunt aici, vreau să spun.
Nu, n’o spun. Și totuși o spun. Aici nu
mai sunt ceea ce sunt. Degetele de la mâini mi
s’au zgârcit.
Am în cap o dorință. Și mi se citește în ochi.
Capul mi-e astupat. Ochii mi se închid. Acum
se întunecă. Pomii cresc și cresc
și apele. Și totuși există o speranță doar a pomilor
și o speranță a apei.
Pe-aici alături e verde din belșug și dincolo
deasupra
e multă ceață. Cu toate astea
ca și apa
nervura frunzei ține
de aceeași stare de lucuri. Ca și mine.
Sunt aici, mă gândesc. Dar nu gândesc așa...
Și totuși așa gândesc. Aici îmi stă capul
în lumina care cade din pomi. Canalul curge cu
zvârcoliri, învolburându-se.
Traducere de
Ioan Mușlea
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
27
Black Pantone 253 U
27
Black Pantone 253 U
flash meridian
Băiatul zvăpăiat al romanului
francez
| Virgil Stanciu
Fenomenul sociocultural numit în Hexagon la
Rentree (revenirea din concediul de vară) sti-
mulează anual penițele jurnaliștilor din
Franța și de aiurea, care își împărtășesc opiniile
sau fac pronosticuri despre felul cum va fi primită
producția literară rezervată de marile edituri pen-
tru toamnă. Nu numai francezii, ci și simpatizan-
ții lor din toată lumea observă acest fenomen,
îndreptățindu-ne să credem că teza privind impa-
sul în care s-ar afla literatura franceză este, dacă
nu eronată, cel puțin exagerată. Astfel, prestigio-
sul hebdomadar de pe celălalt țărm al Mării
Mânecii, The Sunday Times, publică un amplu
articol semnat de Matthew Campbell despre posi-
bilitatea ca lui Michel Houellebecq (iată că și un
nume francez se poate dovedi a fi greu de orto-
grafiat!) să i se decerneze Premiul Goncourt pen-
tru cel mai nou roman al său, La Carte et le
Territoire (Harta și teritoriul), publicat de
Flammarion. Corespondentul la Paris al ziarului
britanic face constatarea că în Franța a izbucnit o
controversă aprinsă pe tema: este Houellebecq,
considerat de mulți un scriitor obsedat de sex și
un promotor al promiscuității și rasismului, demn
să primească cel mai important premiu pentru
roman? Sfada a fost declanșată de Tahar ben
Jelloun, romancier născut în Maroc și membru al
juriului Goncourt, care a declarat că nu va vota
pentru Huellebecq, întrucât noua sa carte (de fapt
una dintre cele mai așteptate opere literare ale
sezonului) este plictisitoare: „Nici n-aș fi citit-o
dacă nu eram obligat de calitatea mea de mem-
bru al juriului. Mi-am pierdut trei zile cu lectura.
Cartea suferă de lipsă de imaginație. Nu știe cum
să fie inventivă.” Partizanii lui Houellebecq (un
maestru al provocărilor) au reacționat cu indigna-
re, atribuind geloziei profesionale epitetele folosite
de Ben Jelloun. Unii au mers până la a declara că
atacul asupra cărții a fost motivat de reputația de
anti-islamist a lui Houellebecq. Într-adevăr, roman-
cierul a fost adus în instanță în 2002, sub acuza-
ția de „răspândire a urii de rasă”, pentru că descri-
sese Islamul drept „cea mai tâmpită dintre toate
religiile”. A fost, însă, achitat. Scriitorul este frec-
vent acuzat că este frivol, bețiv, rasist, misogin.
Mulți îl consideră, însă, cel mai elocvent reprezen-
tant al unei ere frivole, obsedată de celebritate.
Atacurile la operă și la persoană nu-l deranjează
prea mult, el rămânând consecvent cu sine însuși
și continuând să șocheze cu fiecare nouă scriere.
La Carte et le Territoire este un roman auto-
reflexiv și, într-o oarecare măsură, un roman cu
cheie. O satiră a cercurilor artistice contemporane,
romanul pare blând în comparație cu alte cărți ale
lui Houellebecq, bunăoară Particulele elementare,
Platforma sau Posibilitatea unei insule; nu conține
remarce rasiste condamnabile, nici accente de
mizantropie, nici insistență asupra deviațiunilor
sexuale. În roman apare un personaj cu numele
Houellebecq, scriitor, zugrăvit în culori prea puțin
măgulitoare: alcoolic nărăvaș, cu o boală de piele,
căruia îi place să mănânce biscuiți și mortadella
în pat. Scriitorul acesta este găsit mort într-o casă
din Loiret, unde se refugiase după un îndelungat
sejur în Irlanda. Trupul hăcuit îi este amestecat cu
bucăți din trupul câinelui său, de asemenea ucis.
Premiză șoc pentru o lectură captivantă.
Raphaelle Rerolle, autoarea unei cronici anticipati-
ve în Le Monde des Livres, afirmă că această
„punere în abis” evidențiază personalitatea lui
Houellebecq: ins burghez, care cultivă un mediu
personal de mare banalitate, intelectual care se
ține departe de boema șic și de toate formele de
publicitate, el își atrage, ca scriitor, cele mai vio-
lente și îndârjite critici, „de care doar lumea litera-
ră franceză este capabilă”. Asasinarea lui în
roman are, așadar, o valoare simbolică și aluzivă,
fiind în același timp un exercițiu de exorcizare.
De altfel, moartea le este rezervată de autor mai
multor personalități ale culturii franceze, cu roluri
episodice în roman; printre ele, Frederic Beigbeder
- care protestează într-un articol că i se dau de
trăit, în roman, doar 71 de ani, zicând că nu este
prima lui apariție ca personaj, el fiind, mai întâi,
eroul propriilor sale cărți! - Philippe Sollers, și el
literat cunoscut, ori prezentatorul de televiziune
Jean Pierre Pernaut, prin care este caricaturizată
celebritatea efemeră adusă de mass-media).
Stratagemă justificată prin faptul că La Carte et le
Territoire este în parte și un roman de anticipație,
acțiunea fiind plasată cam cu douăzeci de ani în
viitor. [Coincidență remarcabilă: acțiunea celui
mai recent roman al laureatului Nobel J. M.
Coetzee, Summertime, se polarizează în jurul
unui jurnalist care scrie biografia unui scriitor
decedat, pe numele său John Coetzee!]
Protagonistul romanului nu este, însă,
Houellebecq, ci un tânăr pictor, Jed Martin, care
poate fi interpretat ca o proiecție a autorului.
Aidoma lui Houellebecq, el nu consideră că apar-
ține comunității și se mulțumește să treacă prin
viață în mod dezinteresat și neutru, privind lumea
cu ochii unui entomolog, mai degrabă decât ai
unui comentator politic. După R. Rerolle, forța
cărții este furnizată tocmai de diferența dintre
nesentimentalismul cu care este descrisă lumea
(fixată pe pânză cu răceală de către Jed Martin,
într-o manieră ce evocă tablourile metafizice ale
lui Edward Hopper) și halo-ul de celebritate din
Balkan Naci Islimyeli
jurul autorului. „Harta este mai importantă decât
teritoriul”, declară la un moment dat
Houellebecq, în al cărui roman spațiul francez
joacă un rol important, fiind descris cu un
realism fotografic. Ansamblul redă imaginea unei
societăți decadente, poate chiar muribunde, vor-
bind despre efemeritatea gloriei publice, dar și a
vieții individuale. R. Rerolle îl consideră pe
Houellebecq „un moralist feroce, dar uneori tan-
dru sau nostalgic, care fixează cu acribie, pe
pânză, ultimele imagini ale unei lumi aflate în
pragul extincției”.
Le Monde des Livres publică și două articole
despre receptarea operei lui Houellebecq în spații-
le neerlandez și american. Margot Dijkgraaf, criti-
cul literar al publicației NRC Handelsblad scrie că
apariția unei noi opere literare a lui Houellebecq
este un eveniment literar nu doar pentru Franța,
ci pentru întreaga Europă și se întreabă ce calitate
posedă Houellebecq care le lipsește altor roman-
cieri francezi. Poate atitudinea sa provocatoare?
Michael Orthofer, managerul site-ului american
The Complete Review, arată că personalitatea
autorului francez este bine cunoscută în cercurile
culturale mai rafinate de peste ocean, unde și per-
sonalitatea sa este considerată „un spectacol fasci-
nant”.
Revenind la Premiul Goncourt, cartea lui
Michel Houellebecq va avea concurenți serioși în
unele dintre cele 701 de romane publicate în
Franța în timpul toamnei literare. Un competitor
credibil este romanul lui Amelie Nothomb, care
este, la 42 de ani, una dintre răsfățatele liteare ale
Parisului. Intitulat O formă de viață, acesta sea-
mănă cu Cartea și teritoriul prin amănuntul că
autoarea apare și ea ca personaj romanesc, fiind
destinatara unei serii de epistole expediate de un
militar american din Irak.
Întrebarea pe care și-o pun toți comentatorii
este cât timp va mai putea susține Michel
Houellebecq viziunea nihilistă care îi informează
scrierile, fără a cădea în desuetudine și auto-pla-
giere. Pentru ca romanele lui să nu devină simple
„camere de rezonanță”, el va trebui să recurgă, la
un moment dat, la o formulă constructivă.
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
28
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp media
Zona info dezinformează
Adrian Țion
De un real folos sunt publicațiile săptămânale
de informații diverse Zile și nopți și Șapte seri
care apar la Cluj, dar și în alte orașe ale țării.
M-am bucurat enorm când acestea au apărut acum
câțiva ani. Gama info lărgită, hârtie și condiții grafice
excelente, fotografii atractive. În sfârșit, mi-am zis,
avem și noi o altă posibilitate (substanțial îmbunătăți-
tă) de a consulta lista spectacolelor zilnice; alta decât
vechiul obicei de a căuta „agenda” din clasica Făclie.
Echipele redacționale țin ritmul cu vremurile pe care le
trăim, stocând și comprimând avalanșa de știri, prinsă
în relaționări evenimențiale. Nu e neglijat nici rolul
formativ al cititorului, atunci când, de exemplu, e
reprodus din DEX definiția cuvântului cinefil ca în
numărul de pe 3 - 9 septembrie din Zile și nopți.
Explicația (cam superfluă, ca să nu spun jignitoare,
după gustul meu, pentru locuitorii orașului cu cei mai
mulți cinefili din țară) este așezată în subsolul unui
articol intitulat Avem o tradiție de Cinema la Cluj-
Napoca semnat de Richard Constantinidis. Bunele
intenții ale autorului acestui articol sunt evidente. Dar
ce ne facem cu informația cam după ureche pe care o
eșalonează grăbit?
Mai întâi că titlul propus e pretențios pentru o
scurtă trecere în revistă a sălilor de cinema dispărute
din peisajul urbanistic al Clujului, pentru ca apoi să
sublinieze bucuria luării în posesie a noilor săli din
mall-uri. „Aproape că am plâns când am intrat prima
dată într-o sală de cinema la nou-deschisul Cinema
City din lulius Mall.” Îl înțeleg. Emoția cinefilului în
prezent e bine prinsă, dar ce ne facem cu trecutul?
Aici Richard Constantinidis are lacune. El vorbește
despre „două cinemauri mai micuțe” din centru: „1
Mai, unde acum se află sediul unei facultăți, lângă
Liviu Maior - portret
de istoric, la o
aniversare
(urmare din pagina 17)
marcate de marea împlinire națională de la 1918 sau
de rigorile impuse de comunism, autorul urmărește
în chip realist destinul românilor din monarhia habs-
burgică, atrăgând atenția asupra unor aspecte ignora-
te, trecute cu vederea în chip intenționat ori chiar dis-
torsionate. Se deschide astfel în fața cititorului un
nou univers, în care românii nu mai apar doar asupri-
ți, discriminați și disprețuiți - cum, de altfel, erau, în
mare măsură și din multe puncte de vedere -, ci și
înscriși în mecanismul de funcționare al unui stat, ca
soldați, educatori, administratori, judecători, preoți
etc.. Pornind de la explicarea acestor posturi ale vieții
cotidiene din Austria și Austro-Ungaria, autorul vede
situația românilor integrată în structura generală a
Imperiului, în relația cu România, în arena internațio-
nală și în mersul noii construcții europene de la cum-
păna secolelor al XIX-lea și al XX-lea. De aceea, după
analiza întregului proces al mișcării de emancipare
națională a românilor - de la formele tumultuoase și
chiar violente până la cele organizatorice și instituțio-
nale politice - profesorul Liviu Maior a trecut la
aspecte mai profunde, de structuri generale reflectate
în mentalități. Astfel, pentru prima oară este aprofun-
dată la noi noțiunea de “patriotism dinastic”, explica-
tă prin proiectele românești de organizare a statului,
emanate de elită în general și de personalități precum
Gheorghe Barițiu, Avram Iancu, Mihai Eminescu,
Andrei Șaguna, Alexandru Vaida-Voevod și alții.
Funcționarea loialismului dinastic românesc este ates-
Hotel City Plaza - și 23 August, aflat la prima bifurca-
ție de drum de pe Str. Paris, mergând spre Pța 1848”.
Informația tânărului jurnalist e pură fantezie. Pe strada
Sindicatelor, căci despre aceasta este vorba, unde
spune că era odată cinema „1 Mai”, funcționa până în
1989 cinematograful Muncitoresc. Nu „1 Mai”. Cât
despre localizarea fostului cinematograf Steaua roșie și
nu 23 August, cum spune autorul articolului, informa-
ția e doar aproximativă. Sediul acestui cinematograf se
află la intersecția străzilor Paris cu Ploiești, care nu
este „prima bifurcație de drum de pe Str. Paris mer-
gând spre Pța 1848”, ci a cincia. Cinematograful numit
23 August a funcționat pe strada Horea și nu pe Paris,
acolo unde s-a ridicat în 1910 Palatul Urania, clădire
destinată inclusiv proiecțiilor cinematografice.
Inadvertențe neînsemnate aparent, dar esențiale când
tema este chiar tradiția cinematografică a orașului.
Să-mi fie cu iertare, dar când am citit titlul mă
așteptam să aflu câte ceva despre primele cinematogra-
fe din Cluj, amenajate prin 1906 - 1907. Mă gândeam
că voi găsi chiar niște referiri la primele case de filme
din Cluj, așa cum atestă lucrarea-document scrisă de
Balogh Gyorgyi și Zăgoni Bălint Istoria ilustrată a pro-
ducției de filme din Cluj între anii 1913 - 1920. Mai
util decât explicația cuvântului cinefil, clujenii ar fi tre-
buit să afle că în 1899 au avut loc la Cluj primele pro-
iecții cinematografice. Asta ar fi adevărata tradiție, la
care s-ar putea adăuga amănunte de impact precum:
regizorul Michael Curtiz (autorul filmului
Casablanca), pe numele său real Mihăly Kertesz, a
învățat să facă film la Cluj, în 1914, în studiourile lui
Jeno Janovics (de lângă Teatrul Maghiar) care lucra în
colaborare cu producătorul francez Pathe. Asta ar
arăta vechimea tradiției, moștenirea în domeniu, recep-
tivitatea mergând până la sincronicitate cu
tată în primul rând prin armată (de la regimentele de
graniță până la formele moderne de organizare, de
după 1848), prin administrație, justiție, confesiune și
educație. În finalul acestor demersuri din anii din
urmă, cercetătorul a evidențiat, pornind de la surse,
o altă lume românească transilvană, plasată pe o tra-
iectorie pe care ea efectiv a trăit-o, dar noi, urmașii,
am uitat-o ori am pervertit-o. Astfel, drumul români-
lor de la loialitatea dinastică la identitatea națională
și de la fidelitatea față de Casa de Habsburg la cre-
dința în națiune și în Regatul României apare recons-
tituit în chip natural, dând impresia normalității, a
mersului firesc al lucrurilor.
Până la acest firesc, a fost însă o muncă de dece-
nii, depusă de profesorul Liviu Maior, care a atins nu
numai vârsta maturității creatoare, ci și a echilibrului
interpretativ. În istoriografia actuală, ca și în viața
românească în general, se afirmă cu tărie extremele.
Creatorii români au fost rareori capabili să caute și să
descopere calea de mijloc. E drept că echilibrul este
un lucru rar - romanii spuneau că această cale de
mijloc este de aur (aurea mediocritas) - menit doar
aleșilor. Profesorul Liviu Maior face parte dintre
acești aleși, dintre acești istorici și intelectuali rari,
destinați să ilumineze în chip realist, să transmită
mesaje lizibile și pline de farmec, care să poată fi cu
ușurință preluate de oameni. S-a ferit să cadă în cap-
cana detractorilor, chiar și atunci când linia oficială
condamna la unison “jugul de fier austriac”, așa cum
astăzi a știut să nu reînvie nostalgia cafenelelor litera-
re, după o monarhie dunăreană, dătătoare numai de
iluzorie pace și ordine, de bunăstare și liniște.
Credem că această limpezime interpretativă îi
vine din inteligența nativă, din educație, din solida
cultură istorică, dobândită printr-o muncă asiduă, stă-
ruitoare și realistă. Dar poate mai este ceva, și anume
lungul șir de înaintași transilvani, cu destinul cărora
descoperirea fraților Lumicre.
Superficialitatea articolului din Zile și nopți se
menține și asupra prezentului, din păcate. Nu se
spune un cuvânt despre noul club de film „Bela
Lugoși” deschis pe strada David Ferenc nr. 15 și nici
despre cel de la cafeneaua culturală „Insomnia” de pe
strada Universității nr. 2.
Astea sunt, ca să zic așa, simple greșeli din eroare
sau prin omisiune, dar presa dezinformează și suprali-
citând grosolan, aiurea, fără acoperire. De pildă, într-
un număr recent din Libertatea apărea fotografia unei
limuzine Mercedes însoțită de următorul text: Ce faci,
Ponta? Îți iei Merțan de 130.000 de euro pe criza
asta? Percepția cititorului e că liderul pesedist și-a achi-
ziționat o asemnenea mașină. A trebuit să dezmintă
însuși Victor Ponta gazetăreasca insinuare. Cine n-a
prins și intervenția lui rămâne cu imaginea acreditată
de presă. Ca să nu mai amintim de câte ori au luat-o
peste bot Cristi Brancu sau Mihai Morar de la Antena
2, gureși inocenți, culpabili frecvent. Fără să poată
dovedi (ceea ce e grav pentru lucrătorii din presă),
Cristi Brancu le-a numit pe fetele care se dezbracă la
comandă „niște rechini cu fuste” sau „pipițe care se
vând scump”. Scandalizată de lipsa de informație și de
etichetele lipite de Cristi Brancu fetelor de prin tabloi-
de, Sânziana Buruiană a reacționat, numindu-l „jurna-
list dubios, în căutare de subiecte”. Dar asta e bălăcă-
reală de prin tabloide. E adevărat că lipsa de subiecte
naște monștri în presa de scandal? De bună seamă și
exemplele se pot înmulți. În cea informativă nu sunt
monștri umflați cu pompa. Sunt doar niște șoricei
penibili.
Dar șoarecele poate deveni brusc elefant. Ultima
ispravă aparține ziariștilor elvețieni de la Blick. Ei au
filmat și fotografiat la rampa de gunoi a Clujului de la
Pata Rât și au încercat să acrediteze ideea că așa arată
orașul Cluj, capitala Ardealului. Greșeală din eroare?
■
s-a identificat de la început, de la care a preluat tena-
citate, forță, hotărâre, dar și toleranță, înțelegere pen-
tru altul, pentru cel diferit, însă apropiat.
Profesorul, istoricul și omul Cetății numit Liviu
Maior ne-a oferit nouă tuturor elevilor și colegilor săi
o admirabilă lecție de viață -, fiindcă istoria înseam-
nă, înainte de toate, viață trăită intens, iar trecutul
este, în fapt, prezentul de odinioară - o lecție care
continuă, care este receptată, apreciată și așteptată în
continuare. Este acesta un mesaj de om și de dascăl
pe care îl primim cum se cuvine, cu realism, sinceri-
tate și sobrietate, fără lamentări și sentimentalisme -
așa cum știm că îi place Profesorului -, întru perpe-
tuarea cunoașterii istorice, a adevărului omenește
posibil.
Omagiul nostru nu vine numai prin aceste cuvin-
te - sărace față de bogăția mesajului Domniei Sale -,
ci mai ales prin continuarea temelor de cercetare des-
chise în cariera sa, teme din care acest volum prezin-
tă doar o mostră. Mulțumirea Domniei Sale de a-și
vedea continuate drumurile deschise în cercetare se
împletește cu mândria noastră de a-i fi fost studenți,
doctoranzi și învățăcei, pe calea spinoasă a “meseriei
de istoric”.
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
Black Pantone 253 U
29
Black Pantone 253 U
știință și violoncel
Trăiască Nessie
Mircea Oprită
Dacă a murit în Loch Ness, patria sa de
obârșie, iată că Nessie renaște pe alte melea-
guri, și încă în mai multe locuri deodată.
Suedia are și ea un monstru propriu, pe
Storsjoodjuret, cu nume mai complicat pentru noi
decât al alintatului rival scoțian, dar limpede pentru
scandinavi, întrucât în limba lor Storsjon înseamnă
Lacul cel Mare. Tot un fel de Loch Ness, așadar.
Monstrul suedez descinde din legenda șarpelui de
mare, care a bântuit imaginația marinarilor vreme de
mai multe secole. Istoriografia problemei consemnea-
ză nu mai puțin de două sute de observații asupra
acestuia din urmă, relatate de cinci sute de martori,
începând din 1635, anul primei mărturii.
Vânătoarea șarpelui de mare a devenit pentru
suedezi un fel de sport național, dar abia în ultima
vreme începe să producă roade semnificative.
Deocamdată nu cu mult mai credibile decât în cazul
mai intens mediatizat al lui Nessie. Totuși, tehnica
modernă s-a implicat activ în problemă, din moment
ce lacul în cauză e deja împânzit de vreo 30 de
camere de monitorizare, iar o producție a televiziunii
naționale, punând cap la cap diverse secvențe filmate
sub apă, se grăbește să dea credit convingerii că
Storsjoodjuret chiar există. Întrucât apare în roșu pe
senzorii de temperatură, s-a tras concluzia că e vorba
de o ființă înzestrată cu căldură corporală, în orice
caz un animal marin. Unele imagini lasă să se distin-
gă mai multe detalii, bunăoară un șarpe lung de
aproape douăzeci de metri, dar având o parte a cor-
pului înzestrată cu trei gheburi. Având, în plus, un
cap ca de câine și niște aripioare de direcționare în
regim subacvatic. Toate acestea încep să semene din
ce în ce mai mult cu ce știm despre Nessie. Însă echi-
pele de filmare mai vorbesc - lucru aproape senzațio-
nal - de sunete și de culori. Creatura ar avea astfel un
colorit variind între negru, cenușiu și galben, iar din
când în când emite un zgomot semănând cu o văică-
reală.
Informațiile de mai sus lasă impresia că n-ar fi
departe momentul când monstrul din Storsjon va fi
capturat, „viu sau mort”, cum se spune într-o clasică
rostire judiciară, dar mai degrabă viu, dacă va fi posi-
bil, fiindcă statul suedez n-a întârziat să formuleze
reglementări legale încă de pe acum. În urmă cu un
secol era mai simplu, și îmi amintesc că un căpitan
de vas întemeia la 1894 o companie pe acțiuni cu
obiectivul de a vâna și, probabil, exploata comercial
acest monstru marin, ca pe foci sau pe morse. Astăzi
lucrurile s-au mai complicat, în sensul că autoritățile
locului consideră creatura ca aparținând unei specii
biologice amenințate, încât au pus-o sub protecție ofi-
cială încă înainte s-o fi văzut bine la față.
Din cele spuse până acum s-ar putea crede că făp-
turile de tip Nessie sunt producții, reale sau cu carac-
ter imaginar, purtând amprenta „Made in Europe”.
Mai exact spus, fixate exclusiv în zona septentrională
a continentului nostru. Iată însă că începem să le
găsim și în alte locuri ale lumii, precum sud-estul
asiatic. Un șarpe uriaș a fost fotografiat alunecând
leneș pe suprafața unui râu din insula Borneo.
Imaginea e luată dintr-un elicopter în care autorul
documentului, membru al unei echipe internaționale
de salvare, survola o vastă regiune ecuatorială inunda-
tă. Pentru localnici, monstrul poartă deja numele șar-
pelui mitic Nabau, a cărui revenire în zonă o desco-
peră acum cu firească uimire. Nu știu dacă și cu
bucurie, fiindcă și șerpii mitici, în caz că trec din fic-
țiune în realitate, trebuie să se hrănească neapărat cu
ceva, pești, broaște, înotători imprudenți și așa mai
departe.
Nu doar teoretic, ci chiar și practic, o asemenea
conjuncție a erelor străvechi cu prezentul nostru devi-
ne posibilă. Este ceea ce demonstrează cazul fosilei
vii Coelacanthus (Latimeria chalumnae), un pește
considerat dispărut de mult de pe Pământ, și care își
are aripioarele înotătoare „montate” la capătul unor
piciorușe (diminutivele sunt aici amuzante, fiindcă
specia e desul de măricică). Descoperirea are darul să
ne arate cum își imagina viața, odinioară, trecerea de
la animalele exclusiv acvatice la amfibienii din mlaști-
nile terestre. Un exemplar a fost capturat într-un pes-
cuit istoric, menit să ațâțe mai degrabă curiozitatea
savanților decât pe cea a publicului, întrucât înainte
de cel de-al Doilea Război Mondial televiziunile încă
nu existau. Astăzi ele există și, așa cum am spus,
pândesc insistent apariția vreunui dinozaur-relicvă,
ajuns eventual, printr-un miracol al supraviețuirii,
până în epoca noastră.
În caz că locatarii fabuloși ai lacurilor Ness,
Storsjon și ai râurilor din insula Borneo vor putea fi
vreodată capturați, bucuria savantă a specialiștilor în
biologie va fi imensă, dar oarecum de culise. Ea va fi
concurată cu mult succes de cea populară, a omului
de rând interesat să afle ce monstruozități mai pro-
duce natura. Să recunoaștem: ne-ar plăcea s-o vedem
pe Nessie de aproape, precum turistul care cască gura
la rechinii plutitori pe lângă el, și chiar peste el în
marile acvarii ale lumii, înfiorându-se o clipă de veci-
nătatea bine protejată a unor fiare temute, cum și
sunt de altfel. Nu, firește, la modul cum își imaginea-
ză contactul intertemporal un Michael Crichton, în
romanul (și filmul celebru) Jurassic Park, cu haite de
dinozauri agili din specia raptor, mici și agresivi,
urmărindu-te pe străzi și prin coridoare, ori gata să
dea buzna peste tine în cutia liftului, îndată ce se
deschide ușa la vreun etaj de bloc turn.
■
portrete ritmate
Codruța Vârtic
| Radu Țuculescu____
Cu tatăl ei, Dumitru Vârtic, am împărțit ace-
lași birou la Studioul de Radio-Cluj, timp de
aproape zece ani. Doar noi doi și, din cînd
în cînd, invitații noștri, muzicienii. El acoperea par-
tea de folclor a emisiunilor, eu redactam emisiuni
de muzică simfonică și teatru la microfon. În cei
aproape zece ani, am reușit să ne cunoaștem foarte
bine și chiar să devenim prieteni. Fiu de țărani de
pe plaiurile năsăudene, Mitru era o fire deschisă,
veselă, nonconformistă. Avea extraordinarul dar de
a descoperi talente autentice printre interpreții de
muzică populară, eliminînd, cu eleganță, veleitarii.
Dar, dincolo de ”ceea ce se vedea”, Mitru era atins
de aripa poetică și scria, evident, poezii... Uneori mi
le citea, cu sfiala și emoția unui adolescent:
”...se-ntețesc furtunile în plete lacom despletie/
făurind nostalgice ucideri adolescentine...” sau: ”Nu
știu cum se-mparte un strugure în vin / și cum
iubesc fîntînile neliniștea supusă./ Mă caut între
seve și stîncilor mă-nchin / prefigurînd o liră din
ierburi sacre smulsă....” Cît a trăit, nu a publicat
nicio poezie. Au făcut-o urmașii. Nu sînt sigur că
le-a dat asentimentul... I-a păsat prea puțin de cap-
canele vieții și ale morții, a fost indiferent la perico-
le și amenințări de orice natură și m-a (ne-a) părăsit
la nici patruzeci de ani. Brusc, fără tînguiri prelimi-
nare, ca o simplă ridicare din umeri...
Peste ani, i-a luat locul fiica sa, Codruța Vârtic.
A continuat cu același talent și aceeași patimă,
munca tatălui ei. O femeie plină de umor și bună
dispoziție, un caracter lipsit de pete negre, pasiona-
tă pînă-n vîrful unghiilor de munca radiofonică,
semnînd numeroase și grele emisiuni dedicate, nor-
mal, folclorului românesc. Și-a aprofundat cercetări-
le și a publicat, în 2006, o carte intitulată: ”Kitsch-
ul și influențele sale în cultura populară româneas-
că.” Nimic mai actual! Invadarea kitsch-ului în toate
domeniile artistice, este o adevărată plagă contem-
porană. Kitsch-ul a devenit, din păcate, un factor
central al vieții moderne civilizate, un tip de ”artă”
care ne înconjoară, ne împrejmuiește, ne invadează
tinzînd să ne sufoce, producînd o periculoasă con-
fuzie de valori. Iată ce spune autoarea, printre alte-
le: ”Așa cum poluarea aerului și a apei afectează
grav condițiile vieții noastre biologice, apariția pseu-
dovalorilor estetice, ca și degradarea valorilor tradi-
ționale, afectează la fel de grav dezvoltarea conștiin-
ței umane. Formele de degradare a universului spiri-
tual sunt la fel de nocive ca și formele materiale de
poluare a mediului ambiant.... Proliferarea kitsch-
ului în contextul unei circulații de bunuri și valori
plasate exclusiv sub semnul cererii și ofertei, deter-
mină apariția unui cerc vicios: oferta mediocră a
culturii de masă duce la apariția unei tipologii
umane deficitare din punct de vedere spiritual care,
la rîndul ei, asigură cererea și inclusiv posibilitatea
de desfacere a producției de acest fel... Abraham
Moles propune un paradox și anume că drumul cel
mai simplu și mai firesc către bunul gust... trece
prin prostul gust. Kitsch-ul place membrilor societă-
ții de masă și le permite să atingă, prin plăcere,
nivelul unor exigențe mai înalte și să treacă de la
sentimentalism la senzație. Relația dintre artă și
kitsch este, de aceea, cu prisosință ambiguă...
Kitsch-ul este esențialmente un sistem estetic de
comunicare în masă... ”
Ne-am întîlnit ultima oară la băi la Cojocna.
Mereu spirituală, bine dispusă, cu un umor bine
temperat, am dialogat îndelung. Vocea ei radiofoni-
că își dovedea timbrul special... Era fericită că fiica
ei absolvise liceul și dorea să urmeze o facultate...
Era fericită că-i priise o dietă pe care singură și-o
descoperise... Se bucura de înot și de soare... Avea
planuri pentru emisiunile sale. Era copleșită de scri-
sorile primite de la ascultători din toată
Transilvania. Dorea să răspundă fiecăruia în parte
nu doar prin cuvinte convenționale. Dorea ca fieca-
re să se simtă, măcar pentru o clipă în viața sa,
important... După nici o săptămînă, am aflat, cu
stupoare, că ne-a părăsit definitiv, brusc, precum
tatăl său, lăsînd în urma ei o mare, dureroasă și
inexplicabilă nedumerire. Una față de care cuvinte-
le, orice comentariu, sînt de prisos. O nedumerire
față de care nu mai ești în stare nici măcar să ridici,
simplu, din umeri.
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
""30]
Black Pantone 253 U
sport & cultură
Securitate socială si formare
profesională pentru sportivi
Demostene Sofron
Sîntem în fața unui proiect extrem, extrem de
generos, un proiect care vizează sportivii
amatori și nonamatori, un proiect cu o țintă
clară, protecția socială a sportivilor. Altfel spus,
este proiectul de foarte mult timp așteptat de spe-
cialiști și nu numai de către ei - manageri sporti-
vi, președinți de cluburi sportive de stat sau priva-
te, antrenori, sportivi, profesori de educație fizică
și sport, parteneri sociali, parteneri ai autorităților
publice locale și centrale cu responsabilități în
domeniile de securitate socială și formare profe-
sională, jurnaliști sportivi, ...-, o paletă profesiona-
lă direct implicată.
Manager proiect este Aurel Radu, în timp ce
promotorul proiectului este Asociația Fotbaliștilor
Amatori și Nonamatori din România/AFAN, în
colaborare cu Blocul Național Sindical și
Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret.
Trebuie să menționez faptul că Asociația
Fotbaliștilor Amatori și Nonamatori din România
este, începînd cu 1 iunie 2009, beneficiara unei
finanțări din Fondul Social European pentru
implementarea proiectului mai sus mintit, îl
reamintesc, Securitate socială și formare profesio-
nală pentru sportivi, proiect selectat și finanțat în
cadrul Programului Operațional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 - 2013.
Obiectivele proiectului vizează identificarea
interesului sportivilor aflați în timpul carierei
sportive sau la finalul acesteia, pentru formarea
profesională, ocuparea unui loc de muncă și dez-
voltarea personală; promovarea în rîndul
sportivilor a avantajelor sistemului de securitate
socială și a importanței dobîndirii unei calificări;
înființarea unui birou de informare și consiliere
pentru sportivi, în domenii precum securitatea
Mehmet Guler
socială, formarea profesională, fiscalitatea. Grupul
țintă privește sportivii activi, sportivii aflați
aproape de finalul carierei și sportivii retrași din
activitate, din absolut toate sporturile, legitimați
sau care au fost legitimați la un club sportiv.
Perioada de implementare a proiectului este iunie
2009 - mai 2011.
Proiectul în sine are abordări multiple și com-
plexe, în ‘n’ direcții. Mă refer la cîteva: contextul
eruopean (începînd cu 1 decembrie 2009, data
intgrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
sportul a devenit unul din domeniile de compe-
tență ale Uniunii Europene, de sprijinire sau de
completare a acțiunii statelor membre; după mai
bine de 50 de ani de la crearea sa, UE își propune
“să contribuie la promovarea obiectivelor
europene ale sportului”, avînd în vedere struc-
turile bazate pe voluntariat, funcția socială și cea
educativă a sportului); al doilea aspect este cel
național (el vizează educația, competențele și
interesele sportivilor; sănătatea și securitatea gene-
rală a sportivilor; dopajul, informarea, controlul și
prevenția; relațiile contractuale, programul, disci-
plina și condițiile de antrenament; implicațiile fis-
cale); în fine, al treilea palier este cel al reco-
mandărilor adresate sportivilor, o receptivitate a
lor față de nou și informația la zi, un nivel supe-
rior de instruire al sportivilor în raport cu majori-
tatea populației. Nu trebuie omis faptul că în cea
mai mare parte, problemele decurg din dificul-
tatea de îmbinare a sportului de performanță cu
viața școlară și cariera profesională. Obținerea
unei diplome facilitează inserția în muncă și soci-
etate. Căpătarea deprinderilor și abilităților nece-
sare desfășurării unei ocupații sau profesii repre-
zintă calea de asigurare a competitivității pe piața
Fevzi Tufekți
muncii.
Consilierea pe care proiectul de față o pro-
movează prin intermediul biroului deschis la
AFAN, vizează educația și formarea profesională a
sportivilor, conform preocupărilor și disponibili-
tății acestora, contribuind la dezvoltarea unei
cariere și la integrarea în muncă. O mare parte a
sportivilor, peste 43% , doresc să continue activi-
tatea în domeniul sportului. Alții sînt interesați de
domeniul afacerilor (peste 15%) sau de educație
(5% - 9%). Sportul cuprinde ocupații și profesii
variate, mult mai multe decît antrenor, instructor
sportiv, medic sportiv sau conducător de club, cu
care sportivii interacționează în mod obișnuit.
Există însă și alte oportunități cum sînt turism -
ghid, instructor de schi, salvamar, salvamont,
sănătate - maseur, fizioterapeut, kinetoterapeut,
instructor sau antrenor body building sau fitness,
ordine și apărare, agent poliție, militar profesio-
nist, pază de corp, detectiv, meserii legate de
relațiile publice și de imaginea unor organizații
sportive, a unor companii.
Sportul dezvoltă nu numai calități fizice, ci și
psihice, crescînd capacitatea practicanților sportu-
lui de a face față competiției și condițiilor de
stress cu care este asociată. Abilitățile dezvoltate
prin exerciții și concursuri sînt multiple: munca
organizată, munca în echipă, spiritul de echipă,
competitivitatea, mobilitatea geografică, ușurința
socializării, capacitatea de acțiune și efort, viteză
de reacție și execuție, luarea de decizii bune în
condiții de criză de timp. Toate acestea se pot
pune în valoare în economia reală prin cursuri de
formare, ce servesc integrării sportivilor în muncă,
deschiderii de noi orizonturi în carieră.
Implicațiile fiscale? Așa cum reiese și din
studiul efectuat asupra eșantionului de 5.050 de
sportivi, o bună parte sînt plătiți în baza unei
convenții civile. Restul persoanelor intervievate,
fie sînt plătite în baza unui contract individual de
muncă, fie nu au încheiat niciun fel de contract
cu clubul la care activează. De asemenea, o și mai
mare parte a sportivilor intervievați (68%) nu sînt
informați de către clubul la care activează asupra
obligațiilor fiscale. Este un aspect important, care
trebuie cunoscut de sportivi și nu numai de către
ei, nu insist acum asupra lui. Aceste mecanisme
sînt bine, foarte bine reglementate în țările
Europei Centrale. Mai puțin în spațiul estic, se
știu motivele. Important este faptul că se fac pași
în vederea clarificării situației sportivilor la final
de carieră, spațiul estic putînd și trebuind să fie
un pic mai generos...
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
31
Black Pantone 253 U
teatru
Mașina de iubit, divină si umană
O perspectivă (parant)etică
| Claudiu Groza
O arhitectură semantică monumentală propu-
ne regizorul Matthias Langhoff în Măsură
pentru măsură de Shakespeare, spectacolul
care a deschis stagiunea teatrală 2010/2011 a
Teatrului Maghiar din Cluj, în 22 septembrie.
Langhoff e renumit pentru felul acut în care încarcă
o piesă cu noi semnificații, cu aluzii la situații și
întâmplări de astăzi, fără a pierde însă firul roșu al
acțiunii originare. Așa se întâmplă și în Măsură pen-
tru măsură, un spectacol mare din toate punctele
de vedere - durează patru ore, are un decor amplu,
cu scenă turnantă, propune mai multe registre de
joc actoricesc, include scene de improvizație și sec-
vențe muzicale, are un limbaj foarte dur uneori și
în ansamblu șochează spectatorul “cuminte”, care-l
vede pe Shakespeare ca un autor “clasic” și decent.
Regizorul a edificat un construct baroc,
impozant, în care se identifică trei planuri crono-
topice. Primul ar fi cel genuin al piesei shake-
speariene, al poveștii Ducelui care sondează nivelul
etic al supușilor săi, fie de jos, fie de la vârful
piramidei sociale. Mica istorie a personajelor se con-
sumă însă pe fundalul marii Istorii, redată printr-un
colaj video care apare de câteva ori și în care îi
vedem pe Stalin și Mao, Kennedy și Reagan,
Ceaușescu și Fidel, toți eroii unui veac zbuciumat,
mai ales în perspectivă morală. Al treilea registru
este cel extrem-contemporan, închegat în
momentele de improvizație, hiper-focalizat, unde
protagoniștii invocați sunt Isărescu, Meleșcanu,
Marko Bela, Tokes sau. mama Omida! Deși
aparent abuzivă, hermeneutica lui Langhoff nu
devine magmatică. Fiecare din aceste planuri are o
autonomie semantică exactă, întrețesându-se într-un
ansamblu coerent, dar care permite jocul sensurilor,
câtă vreme contextul e unul generic. Miza din
Măsură pentru măsură, demonstrează regizorul ger-
man, e validă indiferent de un moment istoric. De
altfel, Langhoff a mai realizat astfel de chestionări
implicate ale condiției umane și în alte montări ale
sale, cum ar fi Cvartet de Heiner Muller sau
Dumnezeu ca pacient, după Lautreamont, jucate și
în România. Se adaugă celor trei planuri un al
patrulea, muzical, în care sunt interpretate câteva
sonete shakespeariene, accentuând anumite situații
scenice dar oferind totodată un contrapunct mai
profund reacțiilor egotice ale personajelor. Muzica
creată de Vasile Șirli se dovedește extrem de inspi-
rată pe partiturile de durată, un amestec de sonuri
clasice și inflexiuni moderne, și foarte pregnant-eco-
nomicoasă în contrapuncte, când spectacolul își
schimbă gama, ca să zic așa.
Decorul spectacolului respectă formula devenită
deja tipică a mărcii Langhoff o turnantă care con-
glomerează biroul Ducelui, pușcăria, cartierul (adică
strada, bordelul, lumea viermuindă a periferiei) și
mănăstirea. Asimetria construcției și efectul de
monumentalitate ostentativ-convențională (cam ca
în scenografia de operă, aici însă stridentă, voit)
pun în văz un alt accent semantic al ansamblului.
Decorul a fost imaginat chiar de regizor și, alături
de pictura lui Arthur Bota (cu afișe sau mari picturi
de tip pop-art, cu inscripții din cele mai diverse,
șocante sau radicale) și costumele Carmencitei
Brojboiu (de la costume de stradă, discrete și sobre,
la “uniforma” inflexibilului Angelo, cămașa înflorată
ori rasa călugărească purtate de Ducele travestit sau
la spectaculoasele veșminte feminine, de curvă sau
călugăriță), alcătuiește o identitate vizuală foarte
reușită a spectacolului. Cromatica “tare” a decorului
e estompată sau subliniată, după caz, de un ecleraj
complex.
Langhoff lucrează nu doar extra-textual, ci și
meta-textual. Încă de la începutul spectacolului se
face o pledoarie pentru arta actoricească (e mono-
logul din Hamlet), iar la finalul acesteia pe capul
interpretului e pus chiar chipul lui Shakespeare,
într-o trimitere fără echivoc. În schimb, regizorul
adaugă o anume ambiguitate etică personajelor
shakespeariene, nici unul dintre acestea nefiind cu
desăvârșire inocent. Ducele poate fi și crud sau
tiranic, Isabela oscilează între iubirea de Dumnezeu
și cea pentru fratele său vinovat, Escalus se
dovedește prea slab pentru a se opune exceselor lui
Angelo. Firește, acestea sunt datele originare ale per-
sonajelor, însă din jocul actorilor reiese un accent în
plus, derivat din concepția regizorală.
Actorii din Măsură pentru măsură au jucat
impecabil, asigurând forța, finețea și impactul unei
reprezentații de patru ore, în care dinamica scenică
este susținută și variată, cu momente dramatice și
comice, cu interludii create ad-hoc și scene consu-
mate nu doar pe scenă, ci și în sală, printre specta-
tori, sau în foaier, în timpul pauzei. Fără îndoială,
factotumul spectacolului este Hathazi Andras
(Ducele, Pompeius), care și-a demonstrat virtuozi-
tatea și capacitatea de a alterna registre de inter-
pretare uneori opuse. De la rigoarea înțeleaptă de
conducător la ipostaza de “provocator” al intrigii
(Călugărul) ori la cea de personaj periferic, în care
mixează savuros cuvinte în maghiară și română, cu
inflexiuni țigănești (e dialectul “de Mănăștur” al
limbii maghiare, au afirmat cunoscătorii), Hathazi a
întruchipat practic o galerie de caractere umane,
fără a pierde în nici una din posturi identitatea per-
sonajului redat. E unul din cele mai spectaculoase și
notabile roluri ale actorului, care-l face un con-
curent redutabil pentru premiile teatrale ale anului
următor. Bogdan Zsolt a redat corect inflexibilitatea
lui Angelo, “locțiitorul”, deși a estompat ceva din
patima care-l face pe acesta să abdice tocmai de la
principiul etic clamat cu îndârjire. Cu finețe și
atenție l-a jucat Orban Attila pe Escalus, cel mai
echilibrat personaj al piesei, iar Dimeny Aron
(Lucio), Szucs Ervin (Claudio) și Kollo Csongor
(Bernardino) au avut momente de strălucire scenică:
primul în secvența în care trădează prietenia
Ducelui, denotând un cameleonism ce-l va duce
apoi la pierzanie, al doilea în dialogurile cu Isabela,
al treilea într-o savuroasă scenă de pușcărie, când
strigă imperativ că n-are chef să fie executat, pentru
că a băut toată noaptea. Varga Csilla (Julieta, Maica
Francesca, Fatima) își întruchipează onest persona-
jele, exact în spiritul ansamblului, în timp ce
Keresztes Sandor (Cot) și Buzasi Andras (Spumă)
sunt eroii pitorești ai acțiunii, cei care dau culoare
“lumii de jos”, a oamenilor obișnuiți. Kato Emoke
(Dna Răsfrecată, Mariana, Groaznic) are un
moment de grație în ipostaza de călău (e arhetipul
unei feminități castratoare în economia semantică a
spectacolului), jucând cu aplomb și celelalte parti-
turi. O interpretare care confirmă evoluția ei profe-
sională ascendentă are și Petho Aniko (Isabela), cu
o știință a nuanțării, o alternanță de sensibilitate și
foto: Istvan Biro
putere explozivă care certifică încă o dată, după
Unchiul Vania și Strigăte și șoapte, talentul și
munca asiduă ale tinerei actrițe. Petho Aniko a
devenit o voce clară în corul profesioniștilor
desăvârșiți ai Teatrului Maghiar. Un rol cu totul spe-
cial, întrucât încărcat specular-semantic, are în
Măsură pentru măsură Biro Jozsef (Temnicerul).
Departe de a fi o brută insensibilă, orb executant al
poruncilor de sus, personajul dezvoltă o uluitoare
empatie față de victimele indeciziei etice, care
merge până la înfruntarea lui Angelo și “complotul”
ce-l va salva pe Claudio. Biro a redat cu o remarca-
bilă finețe și discreție această partitură care face din
personajul său un complement al pivotului imaginat
de personajul dual Duce-Pompeius. În mod para-
doxal, dar excelent susținut semantic, Temnicerul
devine în montarea lui Langhoff exact etalonul ati-
tudinii morale, care măsoară cel mai bine măsurile
fiecăruia.
Măsură pentru măsură oferă spectatorului câte-
va scene memorabile, precum cea a dialogului din-
tre Angelo, Pompeius și Polițai, aproape absurd prin
poziția de Pristanda ce malaxează lexicul a celui din
urmă și cea de teaser de periferie a celui de-al
doilea, precum secvența cvasi-naturalistă a tăierii
unui cap de cadavru, pentru a salva capul lui
Claudio, ori precum momentul de glorie al lui
Bernardino, declasatul ce nu vrea să moară.
Amploarea spectacolului a determinat însă, la pre-
mieră, și câteva disfuncții, care pot fi remediate
până la următoarea reprezentație: în partea a doua
există un aflux un pic excesiv de momente muzi-
cale, scena “demascării” lui Angelo trenează și e
plină de timpi morți, delirul Călugărului-Duce nu
are un declic evident și e stridentă, iar momentul
final, din această cauză, se estompează nepermis.
Dincolo însă de aceste observații.
.Cred că, așa cum am scris și în titlu, Măsură
pentru măsură propune o perspectivă (parant)etică
nu doar a textului shakespearian, cu semnificațiile
sale, ci și a teatrului în configurarea sa postmo-
dernă și a condiției umane dintotdeauna. E un
spectacol-șoc, de artă teatrală pură, dar și de
hermeneutică socială, în cheie post-industrialistă.
Rămâne doar ca fiecare spectator-cititor să
descopere singur definiția exactă a cuvântului-valiză
pe care l-am folosit.
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Măsură fără jumătăți de
măsură
Alexandra Felseghi
Aseară a fost avanpremiera spectacolului
Măsură pentru măsură, după William
Shakespeare, în regia lui Matthias Langhoff.
Da, la Teatrul Maghiar, unde altundeva? Eveniment
care a marcat deschiderea stagiunii. Dacă vă înar-
mați cu muuuultă răbdare (spectacolul durează 4
ore!), unii din voi ar putea avea surprize plăcute.
Asta în cazul în care vă place Brecht și ați ajuns la
un spectacol de Shakespeare. După mine, spectaco-
lul lui Langhoff este un melanj "shakespearobrecht"
care se întâmplă atât pe o scenă rotativă, în avans-
cenă, cât și în public, pe coridoarele teatrului sau
chiar înafara lui, peste tot! Actorii se aleg dintre
noi, oscilează (la fel ca și noi) între stări pozitive și
negative, între curățenie și viciu, spiritual și carnal.
Shakespeare a scris o comedie, însă burlescul ei este
dat de mici songuri inserate în text, în improvizația
actorilor (mai ales a lui Hathâzi Andiâs) și într-un
iz de comedie neagră (tăierea capului condamnați-
lor la moarte). În unele momente din spectacol
Shakespeare pare să fie îngropat de tot de aceste
elemente, însă, ca o surpriză, el revine scenele
următoare, mai în forță. Se lucrează mult cu atenția
publicului: în momentul în care linia devine greu de
urmărit și apar dificultăți în concentrare, se întâm-
plă un artificiu, o improvizație, o referire la societa-
tea de astăzi și... iar devine interesant. Acest lucru
oferă dinamism spectacolului; n-am simțit o secun-
dă că sub aspectul dinamic ar exista reminiscențe
putrezite ale teatrului mort. Dimpotrivă, un specta-
col dinamic pe dinafară și pe dinăuntru, "un joc sin-
cer" al actorilor, cărora le plăcea, în mod vizibil, să
cânte, danseze și să joace aceste personaje. Un tur
de forță adevărat, susținut de Hathâzi Andrâs,
Bogdân Zsolt, Orbân Attila, Biro Jozsef, Dimeny
Âron, Szucs Ervin, Keresztes Sândor, Buzâsi Andrâs,
Kbllb Csongor, Petho Aniko, Kato Embke și Varga
Csilla. Fiecare din ei interpretează minim două per-
sonaje. și fiecare din aceste două personaje se află
la antipodul celuilalt, pentru a sublinia natura duală
a firii omenești.
Convenția este clară, atâta timp cât la începutul
spectacolului ni se prezintă actorii care vor juca în
această seară pentru noi. Cum spunea și Polonius o
dată: "Au sosit actorii. Cei mai buni actori din
lume, fie în tragedie, fie în comedie, dramă istorică,
pastorală, comedie pastorală, pastorală istorică,
tragedie istorică, pastorală istorico-tragi-comică,
piese încorsetate sau poeme fără canoane: Seneca
nu poate fi prea grav, nici Plaut prea ușuratic (...)"
Teatrul ajunge la unul din sensurile principale: de
acelea de a arăta oamenilor cum sunt, în speranța
că o dată se vor schimba. Teatrul nu este o armă a
acuzațiilor, ci una de atac (vezi Cursa de șoareci,
din Hamlet). Singurul travesti este personajul călău-
lui. El este, de fapt, o EA care ucide bărbații acuzați
de slăbiciunea lor pentru femei. Esența piesei într-o
singură scenă!
Spectacolul este împărțit în două lumi: Biserica
și Bordelul (cam ca în viața de zi cu zi, dacă vă
Aniko Petho
foto: Istvân Biro
amintiți că, până nu demult, lângă biserica
Schimbarea la față se deschisese un sex-shop),
populate de oameni care gândesc fie de la brâu în
sus, fie de la brâu în jos și uneori se încurcă între ei
(ca în cazul lui Angelo).
Mi-a plăcut decorul (pictat de Arthur Bota, asis-
tenți: Carmencita Brojboiu și Samael Steiner), o
combinație de anarhie (Fuck the KING!), pop art,și
afișe din anii '40 "She might be a bag of trouble.
Siphillis-Gonorrhea" lipite peste tot. În jurul unui ax
se rotesc 4 decoruri: biserica, strada, închisoarea și
cabinetul lui Angelo. Înafara acestora, foarte "în
ochii spectatorilor" e bordelul. Contrapunct comic
este proxenetul Pompey (interpretat de Hathâzi
Andrâs), cu un limbaj fele apă fele viz, cum se
spune, un fel de Falstaff modern, brut și aparent
"out of context". În partea a doua a spectacolului își
face numărul de glume la adresa societății de astăzi
(pe care publicul român nu le va înțelege, dar le va
deduce), un stand-up comedy înfipt cam înspre
punctul culminant, pentru a tărăgăna finalul. Totul
se termină într-o muzică infernală,personajele
dansează, iar Isabella (Petho Aniko) este pasată ca o
păpușă moartă în brațele bărbaților, care fac ce vor
cu ea. The End.
Acestea fiind spuse, avanpremiera de aseară a
fost un spectacol bun, care m-a prins din primele
minute. În plus, chiar dacă nu vă place nici
Shakespeare, nici povestea în sine, nu puteți să nu
admirați calitățile vocale ale celor care cântă pe
scenă.
(Articol publicat în 23 septembrie pe blogul
http://cisternablabla.blogspot.com)
■
Spectacol din Cluj, nominalizat la Premiul Europa
„Copilul” de Maria Spiess, un spectacol produs în martie 2010 de Radio Cluj în parteneriat cu Institutul Polonez din București, a fost recent nominalizat
pentru Premiul Europa, în cadrul celei mai importante competiții continentale dedicate producțiilor de televiziune, radio și „new media”. Concursul se des-
fășoară la Berlin, între 17-23 octombrie. Radio Cluj a fost nominalizat la categoria Radio Fiction, printre cele 37 de piese de teatru radiofonic finaliste, din
totalul de 108 înscrise în concurs. Festivalul este conceput ca un forum ce reunește cam o mie de profesioniști acreditați, care vor evalua, în cadrul unei
dezbateri publice, fiecare producție nominalizată și vor stabili câștigătorii celor nouă categorii. În competiție au intrat 220 de producții din 31 de state euro-
pene. Premiile valorează 72 de mii de euro.
Spectacolul produs de Radio Cluj este realizat de regizorul Gavril Cadariu cu actorii Elena Purea Todoran și Costin Găvază de la Teatrul Național din
Târgu-Mureș. Premiera face parte din programul de promovare a dramaturgiei contemporane românești și europene pe care Radio Cluj l-a lansat acum trei
ani. „Am ales piesa pentru concizia și tensiunea scriiturii dramatice care se pretează unei abordări radiofonice. Interpretarea de excepție a actorilor decupea-
ză două personaje ale zilelor noastre, fără o marcă etnică sau culturală. Regizorul Gavril Cadariu citește în piesa Mariei Spiess destinul tinerilor epocii globa-
lizării, depersonalizați, incapabili de a mai scrie o istorie personală a cuplului, de a mai da un sens vieții, prin amânarea responsabilității de a crește un
copil”, afirmă redactorul Radio Cluj Oana Cristea-Grigorescu. Piesa va fi redifuzată în 17 octombrie, când va fi prezentată în concursul de la Berlin. (C.
GROZA)
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
33
Black Pantone 253 U
33
Black Pantone 253 U
film
Aristoteles Workshop 2010
Lucian Maier
a începutul lunii septembrie am fost invitat
de către Asociația Aristoteles în localitatea
I JVama din județul Suceava (între Cîmpulung
Moldovenesc și Gura Humorului) pentru a face
parte dintr-un juriu al presei care urma să ofere
un premiu onorific celui mai bun proiect întocmit
de studenții prezenți acolo pentru workshop-ul cu
același nume. În trecut, în cadrul acestui works-
hop au fost realizate cîteva filme remarcabile -
cum e cel al Corinei Radu, Bar de zi - sau filme
premiate și gustate în mari festivaluri europene -
cum sînt Nu te supăra, dar..., al Adinei Pintilie
(care mie nu mi-a plăcut), Rebel, Rebel al lui
Mihai Bauman sau Quest al lui lonuț Pițurescu
(pe care nu le-am văzut).
Workshop-ul Aristoteles, condus de Cristina
Hoffman și de Dan Nuțu, a ajuns la a cincea edi-
ție. Anul acesta într-un nou spațiu, în Bucovina,
după patru ani în care activitatea a fost derulată
în jurul Sibiului. În Workshop-ul Aristoteles din
acest an au fost selectați șaisprezece tineri studen-
ți sau absolvenți de școli de film din Europa -
patru regizori, patru operatori, patru montori,
patru producători -, au fost formate patru echipe
și fiecare echipă a trebuit să realizeze un film
documentar în cinci săptămîni, cu o temă locală.
Au prospectat terenul, au gîndit și au realizat un
proiect pe baza celor descoperite în locurile res-
pective, un proiect în care să-și exerseze mîna
cinematografică, un proiect în realizarea căruia să
învețe cît mai multe despre ceea ce înseamnă
construcția unui documentar.
Cele patru filme au fost proiectate sîmbătă
seara, 4 septembrie 2010, în Casa de Cultură din
satul Vama. Am fost membru al juriului de presă
împreună cu Mihai Fulger (Observatorul
Cultural), Vasile Arhire (TVR Iași), Andrei Rus
(Film Menu) și Cristina Zaharia (port.ro).
Summer with Mosquitoes, realizat de
Agniesyka Kowalczyk (Polonia, regizor), Tomas
Potocny (Cehia), Julianna Borszei (Ungaria) și
Marius Apopei (România).
Povestea a fost filmată în comunitatea polone-
ză din nordul Bucovinei Românești. E un film
care începe bine, cu prezentarea celor ce vor fi
liniile de interes ale peliculei: în două cadre succe-
sive urmărim o dată munca bătrînilor la cîmp,
apoi felul în care se joacă doi copii, băiat și fată,
pe ulițele satului. În ceea ce privește primul
aspect, filmul lucrează cu timpul și locul într-un
ritm și o viziune apropiate de gustul meu în ceea
ce privește documentarul. Adică prezintă muncile
respective - strînsul fînului, urcarea fînului în
podul șurii - în planuri secvență, filmate din punc-
te fixe, care se schimbă după mișcările personaje-
lor, în așa fel încît să poată fi obsevată mai bine
coregrafia activității lor.
De cealaltă parte, însă, am găsit un film revol-
tător. Treptat realizăm că fetița este oarbă. Are
șapte ani, urmează să meargă la școală. Pînă să
conștientizăm că fetița e oarbă e o tensiune bine
construită cinematografic. Anumiți indici arată că
unul dintre frați ar putea fi orb și e sîcîietoare
întrebarea care planează asupra istoriei: e vreunul
dintre ei orb sau doar se joacă? Asta e cursa întin-
să de autori pentru a prinde în poveste sentimete-
le privitorilor. Odată ce autorii filmului arată că
fata e oarbă, registrul filmului se schimbă.
Cinematografierea nu mai e supusă nevoilor per-
sonajului - vieții sale, activităților sale - în așa fel
încît să îl înțelegem mai bine, în așa fel încît să-i
vedem viața reflectată, ci personajul e folosit de
mijloacele cinematografice pentru a obține anume
reacții în spectatori. Pentru a emoționa spectato-
rul, handicapul fetei e scos în evidență la fiecare
pas, e afișat și e pus în relație cu anumite activită-
ți care să sublinieze și mai tare situația copilei -
fata cîntă la pian, dialoghează cu bunica pe tema
morții, meditează asupra singurătății.
E ca o goană a autorilor pentru a obține emo-
ția și lacrimile spectatorilor, o goană în care nu
mai contează intimitatea fetei și gîndurile ei reale.
Cînd fata merge pe uliță și își mișcă armonios
mîinile autorii pun în banda sonoră cîntecul cîn-
tat de ea la pian, ca și cum fata ar respira acea
muzică în interior. Nici timpul real al evenimente-
lor nu mai contează, la fel cum și aparatul de fil-
mat își pierde poziția de observator și e angajat
direct în dezgolirea fetei. Nu mai vedem planuri
secvență, ci, necontenit, dintr-un plan general
camera sare în planuri-detaliu în care vedem
expresia feței fetei, vedem ochii ei mișcîndu-se în
beznă, o beznă subliniată și ea de felul abrupt în
care filmul se închide, cu un ecran negru, în timp
ce în off auzim suntele lumii care își duce mai
departe vremea.
Three Conversations, realizat de lulia
Enculescu (România, regizor), Annegret Sachse
(Germania), Matei Budeș (România) și David
Szonyei (Ungaria).
Cel mai promițător film în prima sa parte.
Eseul luliei Enculescu vorbește despre fotbal,
urmărind activitatea echipei din satul Moldovița,
Foresta. Prima parte e interesantă fiindcă filmul
promite a fi o încercare de a deconstrui meciul de
fotbal, nu în adevărul său - așa cum este el pe
teren -, ci în felul în care e înfățișat la televizor.
Prima parte a filmului e o înșiruire rapidă de pla-
nuri-secvență scurte în care vedem imagini de
tipul celor care alcătuiesc dramatismul spectacolu-
lui fotbalistic televizual (portar care sare după
mingi, poarta goală de la unsprezece metri, fotba-
list transpirat), dar, în același timp, urmărim și
munca din spatele meciului (antrenament, tras-
area terenului, montarea plaselor la porți) - totul
coborît în derizoriul terenului Forestei. Din păca-
te, în părțile ulterioare ale filmului e greu de înțe-
les ce a urmărit echipa, întregul demers fiind
redus la o glumă slabă pe care o putem citi sub
formă de intertitluri în introducerea fiecărei sec-
vențe în parte.
Building No. 6, realizat de Akar Peter
(Ungaria, regizor), Carmen Tofeni (România),
Krisztian Marton (Ungaria) și Andrada Popan
Dorca (România).
A fost singurul film în care era vizibil că auto-
rii au formulat un concept al realizării cinemato-
grafice și în care au reușit să fie și coerenți în
transpunerea lui în film propriu-zis. Dincolo de
asta, realizarea echipei s-a potrivit cu gustul meu
în ce privește tratarea documentară, a fost pe pri-
mul loc și în preferințele lui Mihai Fulger și pe
locul secund în topul celorlalți colegi de juriu, așa
că a fost cîștigătorul premiului presei. A cîștigat și
premiul juriului, pe care l-a împărțit cu proiectul
Agnieszkăi Kowalczyk.
Building No. 6 urmărește viața colectivității
din blocul respectiv, situat pe cursul superior al
Echipa filmului Building No. 6
Bistriței, în estul Transilvaniei. Fusese o colonie
muncitorească acolo, din care a mai rămas o fărî-
mă, în speță locuitorii blocului respectiv; dar nici
acela nu mai e ocupat în întregime. Filmul nu
urmărește pe cineva anume - și aici stă valoarea
lui pe de o parte -, ci reușește să închege un por-
tret al colectivității de acolo. Frînturi din viața fie-
cărui locuitor, în așa fel încît să observăm atmos-
fera generală din acel spațiu, încît să avem o idee
despre cum arată lumea aceea. Aparatul de filmat
urmărește personajele și e mișcat numai dacă
mișcarea acestora în cadru cere să fie urmărită.
Istoria e construită în planuri-secvență filmate din
punct fix și nicio secvență nu e spartă pentru a
vedea detalii ale acțiunii. Filmul e construit pen-
tru a reda cît mai fidel (la nivel conceptual - unde
nu avem realitatea în dimensiunea ei obiectivă -
așa ceva nici nu e posibil cînd vorbim de medii
reprezentaționale, ci o derulare de idei despre
locul respectiv, idei care reies din activitatea
observată în fiecare plan-secvență) starea lumii
respective, un spațiu în paragină, în care oamenii
nu au o speranță anume, nu prea visează, ci își
duc viața înainte cu o oarecare detașare, cu o
oarecare indiferență. Nu contează confortul, nu
contează să ai mai mult, faptul că nu e niciun
magazin în comunitate e prilej de liniște, fiindcă
în felul acesta oamenii nici nu au nevoie de bani.
Confession, realizat de Jan Rendl (Cehia, regi-
zor), Szofi-Lili Kovacs (Ungaria), Wiktoria
Szymanska (Polonia) și Costel Zaharia (România).
Pe cît de bine filmat (și într-adevăr, a avut
numeroase cadre inspirate), pe atît de lipsit de o
bună conduită în legătură cu propriile sale propu-
neri. Filmul e mai degrabă un reportaj fiindcă de
documentat nu documentează nimic. Ca reportaj,
tema de interes vizează practicile oculte din spa-
țiul bucovinean. Una din presupozițiile pe care le
angajează proiectul e că numeroasele mănăstiri
din zonă ar fi trebuit să echilibreze balanța în
lupta cu vrăjitoriile din zonă. Tocmai ceea ce tre-
buia să ofere trăinicia proiectului, confesiunea din
titlu, nu are loc. Personajul central al proiectului,
cel care ar trebui să se confeseze, spune că a trăit
pe pielea lui numeroase activități oculte, dar că
nu găsește cuvintele potrivite pentru a le exprima.
Așa că discursul filmului e doar o bălmăjeală
populară despre lupta dintre bine și rău.
■
34
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
""34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Forspan
Ioan-Pavel Azap
Debil, reziduu epigonic al schemelor din filme-
le de gen din perioada războiului rece, este
Salt (Salt, SUA, 2010; sc. Kurt Wimmer; r.
Phillip Noyce; cu: Angelina Jolie, Liev Schreiber,
Daniel Olbrychski). Evelyn Salt (Jolie), un superagent
CIA, este implicată în anchetarea unui trădător agent
KGB, Vassily Orlov (Olbrychski). Acesta dezvăluie
date despre o conspirație ce are drept obiectiv asasi-
narea președintelui Federației Ruse la funeraliile unui
înalt demnitar american. Până aici, nimic deosebit (să
zicem!). Numai că asasinul, continuă Orlov, nu este
nimeni altul decât... Evelyne Salt! Care Salt este „pro-
dusul” programului sovietic KA-12, inițiat în anii ’70,
în cadrul căruia zeci, sute, mii de copii sovietici au
fost crescuți și (de)formați din fașă pentru a fi înfil-
trați în societatea americană pe care trebuie să o sub-
mineze din interior. Într-o primă fază spusele KGB-
istului se adeveresc: Salt „evadează” din sediul CIA, îl
omoară pe președintele rus și își fentează foștii colegi
până când, evident, este prinsă (acesta fiind un prim
final). De ce este totuși filmul ridicol? Păi, în primul
rând pentru că se ia în serios la modul propriu,
având pretenția unui thriller politic, ceea ce nu este
nici pe departe. O, dacă ar fi avut candoarea prime-
lor James Bond-uri, de pildă, putea să ni se spună că
agenții sovietici au fost antrenați pe Lună și tot era
mai credibil decât faptul că toate structurile puterii
din SUA sunt împânzite de „produșii” KA-12 - de la
șeful direct și o seamă dintre colegi lui Evelyn, până
la ofițeri de armată, politicieni ș.a.m.d., încât îți vine
să te întrebi, firesc, dacă nu cumva și președintele...
Apoi, antinomia, demult depășită și în realitate dară-
mite în ficțiunea cinematografică: rușii (exsovieticii) -
indiscutabil răi, americanii - buni de pus pe rană,
recte: sălbaticul și civilizatorul. Nu în ultimul rând,
interpretarea lasă copios de dorit. Angelina Jolie este
penibilă mai de fiecare dată când apare, fie că e
vorba de încrâncenarea cu care-și pledează nevinovă-
ția, fie de secvențele de acțiune, „demne” pe alocuri
de cele din Supraviețuitorul sergiunicolaescian; anto-
logică, la modul ridicol, este secvența de pe vapor, în
care, asemeni unui necruțător înger exterminator al
dreptății absolute, divine, Salt îi lichidează pe Orlov
și o parte dintre oamenii acestuia. Finalul - care,
Doamne ferește, lasă deschisă portița unei posibile
continuări! - este absolut apoteotic. Capturată în cele
din urmă, Salt, care este într-adevăr un/o KA-12 însă
convertită la cele mai calde și înălțătoare sentimente
pro-SUA, îl convinge pe cel care o supraveghează să o
lase liberă, în schimb promițându-i că scopul ei în
viață de acum înainte va fi de a-i vâna pe tot cuprin-
sul patriei SUA pe foștii tovarăși și de a-i omorî unul
câte unul. În ultima secvență o vedem pe imbatabila
Evelyne Salt alergând, noaptea, prin pădure, întru -
„pentru” ar suna prea banal! - realizarea mărețului ei
ideal. Koneț film!
Nimic altceva decât o glumă cinematografică este
Macete (Machete, SUA, 2010; sc.: Robert Rodriguez,
Alvaro Rodriguez; r.: Robert Rodriguez, Ethan
Maniquis; cu: Danny Trejo, Robert De Niro, Jessica
Alba, Steven Seagal, Don Johnson, Lindsay Lohan):
abuz de locuri comune tratate în cheie semiparodică,
umor negru de raftul doi reîncălzit, violență gratuită
și sânge din belșug care nu înspăimântă pe nimeni
(deși n-aș recomanda filmul copiilor sub 10 ani și
celor slabi de înger), o poveste schematic-superficială
ca în benzile desenate. Macete nu este genul de film
pe care să-l analizezi cu de-amănuntul, dar trebuie
spus că facilitatea explicită a poveștii se regăsește și
în realizare: sunt prea puține secvențele în care totul
curge firesc, dezinvolt și poznaș, în comparație cu
secvențele căznite, contrafăcute. E drept că e amu-
zant să vezi un Steven Seagal supraponderal, un Don
Johnson reciclat, un De Niro prostindu-se în fața
camerei de filmat (nu că ar fi prima oară...), dar toți
aceștia apar disparat, povestea n-are fluență, dând
impresia unei improvizații cu oarece pretenții.
Probabil că echipa s-a amuzat copios la filmări, însă
buna lor dispoziție nu se prea răsfrânge asupra spec-
tatorilor. Macete este și primul film în care Danny
Trejo deține rolul principal, dar, din păcate, onorabi-
lul actor nu pare a intui schematismul personajului
său, asemănător în intenție eroilor de capă și spadă,
încercând să-i confere o sobrietate ce frizează, invo-
luntar, ridicolul. Să sperăm că cele două continuări
anunțate pe genericul final sunt tot o glumă.
■
colaționări
Mormântul de indiferență
al războiului
Alexandru Jurcan
Anul trecut scriitorul Dominique Fernandez a
revenit la Cluj la o nouă întâlnire cu cititorii.
Mi-am reamintit cultul lui Fernandez pentru
Alberto Moravia, despre care afirma: „Pentru
Moravia, singurele subiecte interesante sunt cele
care pot fi în totalitatea lor aduse la lumină și
explorate; ceea ce nu poate fi spus în întregime nu
merită să fie spus.” (a se vedea în acest sens
Romanul italian și criza conștiinței moderne).
Moravia s-a născut în 1907. La 9 ani se îmbolnă-
vește de tuberculoză și e constrâns să rămână în
pat până la 16 ani. Iată-l obligat la o singurătate pe
care o populează cu lecturi intense și cu puseuri de
imaginație, care-i oferă întâmplări posibile. În anul
1957 publică romanul Ciociara, în care reflectă
experiența personală din timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, când s-a refugiat la Fondi.
La noi romanul a fost tradus de George și
Adriana Lăzărescu în 1970, la Ed. Minerva,
București.
Eroinele sunt Cesira (ea povestește totul) și fiica
ei Rosetta. Se refugiză în munți, printre țărani.
Haosul războiului e evident: trupe naziste în retra-
gere, trupe aliate în înaintare. Tânărul Michele înțe-
lege politica războiului și va fi sacrificat. Dar, oare,
atitudinea Cesirei nu e emblematică pentru
inconștiența civică generală? Mă refer la... nepartici-
pare, la fuga (iluzorie) de tăvălugul istoriei. În final
va ieși din nepăsare și va fi obligată să simtă fervoa-
rea evenimentelor.
Cesira s-a îmbogățit prin căsătorie și a ajuns la
Roma. Ne spune: „Gura mi-era roșie, cum e coralul,
și când râdeam, lăsam să se vadă două șiruri de
dinți albi, regulați, unul lângă altul.”
Eram elev de liceu și miercurea mergeam la
cinema. Încolonați, disciplinați. Mi-amintesc de ziua
în care ni s-a propus filmul Ciociara. Colegii nu
suportau titlul, nu le spune nimic, făceau glume cu
„cioara”... N-aveam de unde să știm că „ciociara”
însemna o țărancă din Ciociaria, o regiune din
Italia, a cărei denumire venea de la încălțămintea
purtată de țăranii de acolo („ciocia”). Poate că un
fel de opinci. Tocmai Cesira ne povestește:
„Quando la ciociara si marita” - (când ciociara se
mărită!).
În 1960 Vittorio De Sica a realizat filmul
Ciociara, după un scenariu conceput de Cesare
Zavattini, cu Sophia Loren (Cesira), Eleonora
Brown (Rosetta), Jean-Paul Belmondo (Michele).
Revăd acum filmul și mă minunez: nicio fisură!
Cine ar avea curajul să facă vreun remake acum?
Romanul e transpus perfect, într-o nouă textură, la
fel de stelară, tulburătoare, infailibilă. Aproape că
nu poți detașa imaginea Sophiei Loren de persona-
jul Ciociara. Conceput în alb-negru, filmul înseam-
nă o capodoperă. Sica pune degetul pe rană și
reamintește că nu te poți sustrage istoriei. Războiul
murdărește tot. Iată că Cesira și Rosetta sunt violate
de un detașament de eliberatori... tocmai într-o bise-
rică. Valorile sunt răsturnate, totul e confuz. Scrie
Moravia: „Acum altarul era gol, despuiat de podoa-
be; icoana mai exista, dar era strâmbă, ca în urma
unui cutremur”. Prin câteva secvențe, regizorul
punctează oroarea violului, la fel ca Moravia, care
evită detaliile și ajunge la „mi-am revenit după nu
știu cât timp și mi-am dat seama că eram întinsă
într-un colț umbrit al bisericii, că soldații plecaseră
și că era liniște”.
Îmi imaginez cum s-ar fi exploatat comercial și
vulgar scena violului. Îmi vine în minte filmul
Irreversible de Noe, unde scena violului din metrou
durează până la insuportabil, pentru a crea în spec-
tator o revoltă necesară.
Cesira începe să înțeleagă absurditatea războ-
iului, pentru că „lucrurile importante nu mai erau
importante”, apoi ajunge la pilda lui Lazăr, deoare-
ce s-a descătușat, prin durere, de războiul care „ne
ținuse închise în mormântul său de indiferență și
de nelegiuire și reînviasem la viața noastră, care era
poate o viață măruntă, plină de orbecăiri prin întu-
neric, dar, din păcate, singura pe care trebuia s-o
trăim”.
Din nou - coloana elevilor de la internat și
prima întâlnire cu capodopera. Am revăzut periodic
filmul: e ca vinul vechi, păstrat cu sfințenie. Niciun
rid, nicio aromă falsă. O lecție de cinema etern.
■
TRIBUNA • nr. 194 • 1-15 octombrie 2010
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
in memoriam
Aurel Sasu
Un înger bolnav	2
editorial
Robert Arnăutu
Ceasurile nipone și (ne)universalitatea tehnologiei 3
cărți în actualitate
Irina Petraș	Gabriela Adameșteanu
sau blind date-ul vârstelor romanești	4
Cristina Sărăcuț	Catalogul viselor zilnice	5
Octavian Soviany	Viața de după potop	6
comentarii
Constantin Cubleșan
Cronicarul histrionic:	Ovidiu Pecican	7
I.	Francin	Figuri	ale Blajului	8
lecturi
Ion Pop	Viețile	lui Alexandru Paleologu	9
Ovidiu Pecican O carte în dezbatere
Intelectualitate	și	paramodernitate	10
puncte de vedere
Laszlo Alexandru În jurul lui Mihail Sebastian 11
eseu
Rodica Matiș	Drumul sinuos al debutului:
Marin Preda	13
traford
Kirâly Farkas	14
interviu
de vorbă cu Thiery Menissier
Educație și filosofie (I)	15
focus
loan-Aurel Pop / Ioan Bolovan
Liviu Maior - portret de istoric, la o aniversare	17
emoticon
Șerban Foarță	Ars mendicitatis	18
dezbateri & idei
George Jiglău	Extinderea către nord	18
religie
theologia socialis
Radu Preda	Ortodoxia și criza (IV)	19
arte & investigații
Radu Vasile	Steaguri pe turnuri (VI)	20
civilizația imaginii
Elena Abrudan
Reprezentarea diversității în media	21
Excelsior
Dominique Briquel
Religia etruscă în ajutorul ultimilor păgâni	23
Ștefan Manasia	Diamantul uitat.
Cîteva cuvinte dinspre noua poezie română	24
Vlad Moldovan	Literatură și internet în România.
Câteva observații	25
excurs
Ioan Mușlea	Începuturile Hertei Muller 26
Herta Muller:
În ziua aceea	26
Cine nu-și golește farfuria	26
Cronica sătească	27
Lumina care cade din pomi	27
flash meridian
Virgil Stanciu
Băiatul zvăpăiat al romanului francez	28
zapp media
Adrian Țion	Zona info dezinformează	29
știință și violoncel
Mircea Opriță	Trăiască Nessie	30
portrete ritmate
Radu Țuculescu	Codruța Vârtic	30
sport & cultură
Demostene Șofron
Securitate socială și formare profesională pentru sportivi 31
teatru
Claudiu Groza Mașina de iubit, divină și umană
O perspectivă (parant)etică	32
Alexandra Felseghi
Măsură fără jumătăți de măsură	33
film
Lucian Maier Aristoteles Workshop 2010	34
colaționări
Ioan-Pavel Azap
Forșpan	35
Alexandru Jurcan
Mormântul de indiferență al războiului	35
plastica
Ovidiu Petca	Congres FISAE la Istanbul 36
plastica
Congres FISAE Ia
Istanbul
| Ovidiu Petca
Congresul al XXXIII-lea FISAE, desfășurat în
acest an în Turcia, a adus mai aproape de
Europa lumea fanilor ex librisului. Fiind sin-
gura capitală din lume care se întinde pe două con-
tinente, Istanbulul, capitală culturală europeană în
2010, a lăsat loc atât nostalgicilor exoticului experi-
ment chinez, de acum doi ani, cât și dorinței împă-
timitului colecționar axat pe rigorile dureriene și a
speranței întoarcerii la seriozitatea vechilor congre-
se, când părăsirea batrânului continent nu era un
deziderat.
Congresul din Finlanda, în 2012, va aduce în
Europa și o lume orientală multicoloră, superficială
pentru unii, gustată din plin de alții, în orice caz
integrată, acceptată, chiar iubită. Trebuia pentru
chinezi o recunoaștere mai mare decât că a treia
limbă oficială în documentele editate a fost cea
chineză? Cred că nu. Ba mai mult, organizația din
Shanghai, rivală celei din Beijing, a fost acceptată
pe lista de așteptare pentru organizarea congresului
din 2016. Până atunci vom mai ședea un pic în
Europa, în Catalonia (2014).
Congresul istanbulez nu a adus nici o noutate.
N-au fost dezbateri spectaculoase, sau spații
neîncăpătoare pentru colecționarii dornici să facă
schimb. Chiar și arta digitală părea oficializată,
supusă pieții libere, bucurându-se de un total dezin-
teres din partea colecționarilor, deși în prezent sunt
create cu ajutorul calculatorului piese care rivalizea-
ză cu tehnicile clasice. Recunoașterea însă presu-
pune timp și probabil modificări de percepție încă
nebănuite.
Din păcate colecționarii adevărați au început să
dispară din peisaj. Iată că vârsta își spune cuvântul.
Abia din momentele de reculegere îți dai seama că
anumite fețe vor lipsi de acum permanent. A
apărut în schimb o generație tânără, superficială,
dornică de prietenii, exlibrisul de schimb fiind o
unealtă de a consolida amiciții, mai puțin o valoare
artistică deosebită. Exista o generație de mijloc, care
girează în prezent aceste congrese, buni manageri,
dornici de excapade exotice și de cosolidarea unor
legături universitare.
Se pare că ex librisul a coborât din carte, fiind
dedicat exclusiv spațiului expozițional.
Părea suspectă și lipsa unor personalități care
militau pentru sănătatea exlibrisului.
Iată câteva sincope, inerente unor manifestări
internaționale unde se confruntă multe interese
financiare, manageriale și estetice.
Organizatorii, în special profesorul Hasip
Pektaș, unul din primii mei corespondenți și prieten
de mai bine de 20 de ani, au dat dovadă de profe-
sionalism, mai ales în alegerea expozițiilor, care,
toate au fost de o calitate artistică ireproșabilă. Cea
mai importantă fiind expoziția concurs a
Congresului FISAE, care de fapt era materialul
Trienalei începută de Hasip Pektaș la Ankara unde
a funcționat două ediții și mutată apoi, împreună
cu organizator, din capitala administrativă a Turciei,
ABONAMENTE: Prin TOATE OfiCiiLE POȘTALE DIN ȚARĂ, REViSTA AVÂND CODUL 19397
ÎN CATALOgUL PoȘTEi RomÂNE SAU Cu RiDiCARE DE LA REDACȚiE: 18 LEI - TRIMESTRU,
36 LEI - SEMESTRU, 72 LEI - UN AN Cu EXPEDiERE LA DOmiCiLiU: 27 LEI - TRIMESTRU,
54 LEI - SEMESTRU, 108 LEI - UN AN. PERSOANELE INTERESATE SUNT RUgATE SĂ AChITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. 1) SAU SĂ O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRibUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
în capitala culturală influențând astfel și destinația
congresului.
Câștigătorii concursului au avut parte pentru
expoziție și decernarea premiilor de un spațiu
public aparținând fundației Feyziye.
La facultatea Maslak au fost expuse piese alese
din următoarele colecții: Ichigoro Uchida (Japonia),
Heinrich R. Scheffer (Austria), Muzeul de Ex-Libris
din Moscova, Asociația Artiștilor din China,
Societatea de Ex libris FuXianZhai din Shanghai,
artiști din Turcia și o expoziție surpriză cu instanta-
nee surprinse cu ocazia desfășurării Congresului din
Beijing. Mi-a făcut plăcere să parcurg o expoziție
dedicată unor manuscrise vechi turcești care
conțineau semne de proprietate caligrafiate, unele
apropiate de ideea modernă, europeană de ex libris.
Din păcate, expoziția, neglijată atât de organizatori
cât și de vizitatori, conținea doar copii ale acestor
pagini.
Sălile generoase și panotarea ireproșabilă au per-
mis un contact agreabil cu exponatele. Din păcate
expozițiile au fost destinate exclusiv celor peste 250
de partcipanți la Congres, fiind organizate într-un
spațiu universitar cu circuit intern.
Vizita la Muzeul de Grafică Moderna IMOGA,
pe malul asiatic al Istanbulului, pentru mulți a fost
o revelație. Pe deoparte, a fost bucuria de a traversa
podul de peste Bosfor, pe de altă parte, a fost con-
tactul cu un lăcaș cultural excepțional. Pe trei nivele
am parcurs o selecție impresionantă de grafică con-
temporană din lumea întreagă, cu accent însă pe
arta din Turcia, mai puțin cunoscută. Muzeul are și
o bogată colecție de ex libris, din care o selecție a
fost prezentată participanților la congres. Tot aici a
avut loc vernisarea expoziției in memoriam Bogdan
Krsic.
Cât despre partea agreabilă, turistică a
Congresului, aceasta a fost mai mult sau mai puțin
sprijinită de organizatori: o croazieră pe Bosfor, fără
a se ajunge însă în apropierea centrului istoric.
Vizitele anunțate la Hagia Sophia, Moscheea
Albastră, Basilica Cisternă, Turnul Galata au rămas
pe timpul și buzunarul participanților. Cele câteva
zile petrecute peste programul congresului mi-au
permis vizitarea pe-ndelete a unor monumente ines-
timabile, dintre care aș aminti biserica bizantină
Kora, cu ale sale mozaicuri și fresce impresionante.
Punctul culminant pentru mine a fost vizitarea
muzeului Arheologic, ca să nu vorbesc de cele trei
zile petrecute în Capadoccia, un capitol separat.
Având în vedere ca ex librisul nu a adus nimic
nou sau spectaculos pentru acest congres, am ales
să ilustrez numărul de față cu grafica din Turcia,
mai puțin cunoscută pe la noi.
Asociatia Româna de Ex Libris a lipsit din nou
din peisaj, subsemnatul alegând o prezență neutră,
pentru că orice asociere cu această organizație fan-
tomă stârnea zâmbete cu un subânțeles deloc ono-
rant pe buzele oficialilor FISAE.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black
Pantone 253 U