Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
www.revistatribuna.ro
Revistă de cultură • serie nouă • anul IX • 1 - 15 iulie 2010
Serban Axinte
Horia Lazăr
Interviu cu Donata Wenders
O operă critică Arhivele
„de sistem”
viitorului
Laszlo Alexandru
Un lapsus al
lui Borges
Ilustrația numărului: Expoziția Singular Art-Fest
1
-(J)- Black PANTONE violet
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Marius Jucan
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
loan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Marc Maria Georgeta
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L. G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
bour
bloc-notes
Dezbateri cu idei
| Claudiu Groza_____
Dan C. Mihăilescu și Ion Vartic au susținut
la Cluj, în 17 iunie, unul dintre cele mai
spumoase, ne-cenzurate și spectaculoase
dialoguri culturale ale ultimilor ani. Cei doi his-
trioni au vorbit despre teatru, literatură, metehne
omenești, au spus anecdote cu Cioran, au și exa-
gerat un pic, condamnând in corpore, în termeni
nepermis de duri, totuși, breasla criticilor de tea-
tru. Dezbaterea a fost precedată de prima lansare
clujeană a unor volume publicate de Editura
Bybliotek, romanul Memoriile hingherului de
Mihai Măniuțiu și albumul Mihai Măniuțiu.
Spațiul cameleonic de Cristina Modreanu, ca și a
unui recent eseu al lui Dan C. Mihăilescu, Cioran
și fascinația nebuniei. La evenimentul organizat
de Teatrul Național, Editura Bybliotek și NCN
TV au luat parte numeroși actori, regizori, univer-
sitari și scriitori, între care acad. Cornel Țăranu,
Miruna Runcan, Marta Petreu, Liviu Malița, Laura
Pavel, Ovidiu Pecican sau Alexandru Jurcan.
Autorii volumelor lansate s-au prezentat reci-
proc, amical și glumeț. Măniuțiu a prezentat eseul
lui Mihăilescu în “4 haiku-uri”, unul fiind “E
cartea unui autor-actor care se privește în
oglindă”, completat de Ion Vartic prin aceea că
volumul lui Dan C. e “o carte scrisă de un mani-
ac despre un alt maniac”. De altfel, Vartic a și
susținut în cadrul intervenției sale o adevărată
Iarăși despre brandul Clujului
O nouă dezbatere despre brandul Clujului, un
subiect de top în această perioadă, a fost
organizată în 24 iunie de revista Corso.
Publicul a umplut Turnul Croitorilor dovedind, pe
parcursul întâlnirii, că este extrem de interesat de
subiect. “Încălzirea” a fost făcută de specialista în
branding Aneta Bogdan și de realizatorul TV
Cătălin Ștefănescu, după care au urmat întrebări,
replici, opinii și chiar mici polemici ale participanți-
lor, între care foarte mulți tineri.
“Brandingul a devenit, în ultimii ani, o parolă”,
a opinat Aneta Bogdan, făcând o comparație între
brandurile comerciale și cele de locație. Unul dintre
scopurile brandului de oraș este creșterea nivelului
de trai al locuitorilor, prin atragerea de resurse din
investiții economice și turism. Definirea brandului
se poate face în diverse moduri, a precizat Aneta
Bogdan, de la un logo care să conțină un cuvânt
“de alint” al orașului până la arhitectură și monu-
mente. “în brandingul de locație trebuie să existe o
sustenabilitate a imaginii”, a accentuat ea, aceasta
însemnând că “oferta” trebuie să fie reală, și nu
doar o momeală. “Trebuie să vedem ce avem de
vândut care să fie valoros pentru ceilalți”, a mai
adăugat Aneta Bogdan.
La rândul său, Cătălin Ștefănescu a folosit câte-
Dragi cititori,
de la începutul lunii aprilie 2010
revista TRIBUNA
se găsește în
BUCUREȘTI la Librăria “Orfeu”,
în fața Muzeului Literaturii Române, Strada Dacia nr. 12
conferință despre Cioran, presărată cu anecdote
despre faimosul gânditor de origine română.
Prezentându-l pe Mihai Măniuțiu, Mihăilescu a
remarcat că în Memoriile hingherului autorul
“pare impregnat de Beckett”, dar și că Măniuțiu
“este un metafizician al teatrului, un om cu sis-
tem”. Cunoscutul “om care aduce cartea” și-a
declarat, de altfel, “măniuțismul”, adică faptul că
este un fan al regizorului clujean. Dan C.
Mihăilescu a remarcat, de asemenea, “superbele
imagini” din albumul realizat de Cristina
Modreanu. “Aveți aici aproape niște picturi.
Măniuțiu este un arhitect de fantasme. Tot ce
face el ca regizor este un exorcism”, a spus
Dan C.
Discuția lui Dan C. Mihăilescu și Ion Vartic a
abordat, într-un ton de mare franchețe, teme din
cele mai diverse, de la “pretextul” teatru și liter-
atură la tipologia consumatorului de cultură din
România de azi, un pic de politică, un pic de con-
fesiune, nu puține afirmații cam riscat-tranșante și
dezvăluirea, voalată totuși, a câtorva inaderențe
personale. Cei doi interlocutori și-au arătat însă,
încă o dată, pasiunea uriașă pentru cultură și spir-
itul ludic, primul mai extravertit, al doilea cu o
vagă reținere timidă.
■
va “povești” pentru a remarca forța unui brand. El a
povestit cum verișoara sa, stabilită în Australia,
putea recunoaște proveniența oamenilor pe care-i
vizita încă de la întredeschiderea ușii. Est-europenii
aveau în casă multe cărți și discuri, ceea ce denotă,
crede Ștefănescu, “tezaurizarea culturii”.
“Vreo 40 de ani am adunat cărți și obiecte cul-
turale așa cum tezaurizam făina pe cartele, dar n-
am reușit să depășim nivelul intelectual al culturii,
de samizdat”, a opinat realizatorul TV. El a pledat
pentru o “cultură a dezbaterii”, pentru că “oricât de
bun ar fi un specialist de branding, un designer, o
echipă, nu pot umple un conținut pe care trebuie
să-l umple comunitatea”. Ștefănescu s-a declarat, de
asemenea, nemulțumit de felul cum arată spațiile
centrale ale Clujului.
Discuția a abordat diverse detalii ale brandingu-
lui, de la logouri de mare succes (cel al New
Yorkului) la orașe reprezentative pentru o țară
întreagă (Cracovia). Reprezentanții Primăriei au fost
acuzați că nu fac ceva concret pentru crearea unui
brand, iar una dintre concluzii a fost că ar fi nevoie
de expertiza unei firme specializate și cu prestigiu
internațional.
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Cetățenia europeană.
Intre artefact °i realitate
| Oana Albescu
„Odată Uniunea Europeană construită, trebuie
inventați cetățenii”. Catherine Withol de Wenden
Cetățenia europeană, derivat al fundamentu-
lui construcției europene, are drept țel pre-
eminent concretizarea idealului regăsit în
declarația Schuman, și anume: „Noi nu unim
state, ci oameni”. Aserțiunea lui Paul Magnette
„cetățenia europeană este o invenție” mă face să
mă întreb dacă nu cumva acest concept este o
alcătuire artizanală fragmentară care mai are de
parcurs un traseu sinuos până la împlinirea peceții
Europei - „unitatea în diversitate”?
Care este istoria acestui concept? Privind retro-
spectiv, constatăm că ideea de cetățenie europea-
nă se regăsea in nuce în preambulul Tratatului de
la Roma, prin materializarea aspirației statelor
fondatoare de a realiza „o uniune tot mai strânsă
între popoarele europene”. În 1990, Consiliul
European de la Roma postula noțiunea de cetățe-
nie europeană ca fiind nodală în încercarea de a
revizui tratatele fondatoare. Dar formal, cetățenia
Uniunii Europene s-a instituit odată cu Tratatul de
la Maastricht din 1992. Articolul 8 din Tratat des-
crie cetățenia europeană ca fiind complementară,
mai precis orice persoană care deține cetățenia
unui stat membru al Comunităților Europene este
considerată cetățean al Uniunii Europene, cetățe-
nia europeană nefiind un substitut pentru cea
națională: „este cetățean al Uniunii orice persoană
care deține naționalitatea unui stat membru”.
Continuăm etapizarea cu Tratatul de la
Amsterdam, care este o breșă către accesul la
drepturile conferite de cetățenia europeană cetățe-
nilor țărilor terțe, care au obținut un drept de
rezidență pe teritoriul statelor membre. Literatura
de specialitate postulează că după Tratatul de la
Amsterdam putem discuta despre modelul de
cetățenie post-națională, în baza căruia complexul
de drepturi și obligații corelative se stabilește în
funcție de rezidență, fără a mai ține cont de
naționalitate. Așadar, cetățenia europeană se fun-
damentează pe principiile comune ale statelor
membre, înscrise în Tratatul de la Amsterdam
(libertate, democrație, statul de drept, etc.), decur-
ge din drepturile fundamentale și include de ase-
menea drepturile specifice recunoscute cetățeanu-
lui Uniunii, de exemplu drepturi civice sau drep-
tul la liberă circulație.
În Tratatul de la Lisabona sunt definite ca
drepturi ale cetățeniei Uniunii Europene dreptul la
libera circulație, dreptul de vot la alegerile locale
și pentru Parlamentul European, dreptul la protec-
ția diplomatică, dreptul la petiție și dreptul de a
primi răspuns în aceeași limbă în care a fost
redactată cererea, însă foarte interesant nu se deli-
mitează obligații explicite pentru cetățenii
Uniunii. Georg Jellinek consideră că cea mai
importantă inovație adusă de cetățenia europeană
este extinderea drepturilor politice. Este important
să ne îndreptăm atenția asupra acestui argument,
deoarece drepturile politice le atribuie cetățenilor
posibilitatea de a lua parte la procesul de luare a
deciziilor publice din Cetate, și, așa cum bine
cunoaștem, elaborarea și luarea deciziei politice
sunt două funcții importante ale sistemului poli-
tic. Autorul afirmă că drepturile politice constituie
acel status activae civitatis, sau, în alte cuvinte,
cetățeni activi, care „au dreptul de a alege și de a
fi aleși în Parlamentul European”.
Este cunoscut faptul că odată cu Tratatul de la
Maastricht s-a constat emergența codeciziei în
cadrul procesului decizional comunitar, care infir-
mă parțial „deficitul democratic” pe care îl acuza
Parlamentul European, resimțit din cauza rolului
minor jucat în procesul de decizie comunitar. Prin
tratatul de la Lisabona, procedura de codecizie va
fi mai uzitată și va situa Parlamentul European pe
o poziție de egalitate cu Consiliul, în ceea ce pri-
vește adoptarea legislației Uniunii Europene. Mai
departe, articolul 10 din Tratatul de la Lisabona
postulează că „cetățenii sunt reprezentați direct, la
nivelul Uniunii, în Parlamentul European”. Ce
consecințe decurg din sporirea puterilor legislative
ale Parlamentului European? Răspunsul ni-l oferă
articolul 11 din Tratatul de la Lisabona, și anume:
„la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai
Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ
de state membre, Comisia Europeană poate fi
invitată să prezinte (...) o propunere corespunză-
toare în materii în care acești cetățeni consideră
că este necesar un act juridic al Uniunii, în vede-
rea aplicării tratatelor”.
Este imperativă aducerea în discuție a unui
postulat sine qua non pentru ca drepturile funda-
mentale să devină parte integrantă din civilizația
europeană. Este vorba despre introducerea valorii
legale a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene din 7 decembrie 2000, anexată în
Tratatul de la Nisa, adoptată la 12 decembrie
2007 și având aceeași valoare juridică cu cea a tra-
tatelor. Jose Socrates, președintele din 2007 al
Consiliului European afirma că semnarea Cărții
drepturilor fundamentale reprezintă „o dată fun-
damentală pentru istoria Uniunii Europene”.
Datorită caracterului obligatoriu al Cartei, desco-
perim „care este adevărata esență a unificării
europene - nu consistă doar în calcule economice
de costuri și beneficii, ci e, mai întâi de toate, o
comunitate de valori în care trăim zilnic solidari-
tatea, libertatea și egalitatea drepturilor” (Gert
Pottering).
Putem privi cetățenia Uniunii Europene cu
reticență? O putem considera antagonică caracte-
rului național al statelor membre? Categoric nu.
Articolul 9 din Tratatul de la Lisabona paliază
orice argument eurosceptic referitor la cetățenia
Uniunii Europene: „În toate activitățile sale,
Uniunea respectă principiul egalității cetățenilor
ei, care beneficiază de o atenție egală din partea
instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale.
Este cetățean al Uniunii Europene orice persoană
care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia
Uniunii se adaugă cetățeniei naționale și nu o
înlocuiește pe aceasta”. Filozoful Giovanni Reale
afirma foarte interesant că „nu se poate construi
o casă comună europeană fără a reconstrui nu
atât ideea de Europa, cât mai ales ideea de om
european conform identităților sale”. Această idee
mă face să percep omul european ca făcând parte
dintr-o matrice polimorfă, deoarece nu există un
popor european unic, nu regăsim omogenitate
între popoarele care alcătuiesc Uniunea
Europeană, însă cetățenia europeană poate fi lian-
tul tuturor acestor identități. De o certă veridicita-
te este influența creștinismului în istoria continen-
tului european. Argumentele sunt multiple. Să ne
îndreptăm atenția către eseul filozofului italian
Benedetto Croce, „Pentru ce nu putem să nu ne
numim creștini?”, unde autorul afirmă „creștinis-
mul a fost cea mai mare revoluție pe care umani-
tatea a împlinit-o vreodată: atât de mare, atât de
completă și atât de profundă, atât de fecundă în
consecințe, atât de neașteptată și atât de irezistibi-
lă în realizarea sa, încât nu e de mirare că ea a
apărut sau că pare drept un miracol, o intervenție
directă a lui Dumnezeu în lucrurile umane care
au primit de la el o lege și o orientare complet
noi”.
Creștinismul a atribuit identitatea spirituală
Europei. Un argument de o evidentă concludență
este prezentat de istoricul Pierre Chaunu, care
afirmă că până în secolul al XVII-lea, Europa se
numea „Creștinătatea”. Consider îndreptățită criti-
ca din literatura de specialitate în ceea ce privește
absența referirilor de netăgăduit la rădăcinile
creștine ale civilizației occidentale în Tratatul de
la Lisabona. În Preambulul Tratatului regăsim, din
păcate estompat, doar o trimitere la „moștenirea
culturală, religioasă și umanistă a Europei”. Remi
Brague, prin argumentarea rolului central al crești-
nismului în formarea spiritului european, ne oferă
parcă un infailibil sfat pentru contemporaneitate:
„Europa trebuie să rămână sau să redevină locul
unde se recunoaște un legământ intim al omului
cu Dumnezeu, o alianță care ajunge până la
dimensiunile carnale ale umanității, care trebuie
să fie obiect de respect absolut”.
Privesc însă cu teamă resurgența religiei din
contemporaneitate, care prevede parcă profeția lui
Andre Malraux „Secolul XXI va fi religios sau nu
va fi deloc”, în acest context vorbindu-se chiar de
o „Europă postcreștină”, după cum spunea Jose
Casanova. Așadar, este necesară reconstrucția
rădăcinilor culturale și spirituale ale omului euro-
pean. Credința mea este că cetățenia europeană
va îndeplini „destinul împărtășit” din preambulul
Tratatului CECO (Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului) doar odată cu redescoperi-
rea fundamentelor creștine ale Bătrânului
Continent, și doar atunci această măreață cucerire
a Europei - cetățenia europeană - îi va converti pe
cetățeni în adevărați redutabili actanți pe scena
politică.
„Unitatea Europei este opțiunea cea mai înțe-
leaptă pentru popoarele care o alcătuiesc, pentru
că numai Uniunea va deveni scutul în fața tuturor
furtunilor care, altfel, ar putea pustii una dintre
cele mai vechi Civilizații ale lumii”. (Victor Hugo)
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Nu tocmai o cronică
I Ștefan Manasia
Daniel D. Marin (coord.)
Poezia antiutopică. O antologie a
douămiismului poetic românesc
Pitești, Editura Paralela 45, 2010
Nu mă consider (mult) mai tînăr decît poeți
ca Mihai Ignat, Doina Ioanid, Marius
lanuș, Dumitru Crudu, cum nu mă consi-
der nici (mult) mai bătrîn decît Claudiu
Komartin, Vlad Moldovan, Andrei Doboș, Gabi
Eftimie, Diana Geacăr, M. Duțescu. Mă simt, de
asemenea, ok între T. S. Khasis (n. 1975) și Radu
Vancu (n. 1978). Prin urmare, sînt gata să accept
că aparținem unei generații biologice comune. Și
aceleiași promoții literare.
Simt deja gustul fad, de dropsuri, al etichete-
lor: șaizecism, optzecism, douămiism. Pe de altă
parte, sînt - cumva - solidar cu poeții înșirați mai
sus și cu alții, mai mult de o duzină. Cred că 20-
30 dintre ei exemplifică, nuanțează forfota poetică
a deceniului scurs între anii 2000 și 2010.
Argumentul ce stă la baza
enumerării-ntocmite de Daniel D. Marin - Poezia
antiutopică. O antologie a douămiismului poetic
românesc - pesemne că ăsta și e: 25 de poeți, pre-
zentați după anul de apariție al primului volum
(începînd cu 2000 - clinele, femeia și ocheada al
atipicului Constantin Virgil Bănescu - și termi-
nînd cu 2009), pe cca. 8-15 pagini, cu poeme și
cicluri semnificative pot convinge iar dacă nu, pot
provoca. În plus, la cît de greu circulă volumele
de poezie - excepție făcînd acelea editate de
Cartea Românească - o antologie „a douămiismu-
lui”, cu toate supralicitările inevitabile (3-4 nume)
și cele 5-6 absențe notabile, e deja un prim pas:
„o antologie care să valideze pluralismul douămi-
ist și care să-i propună pe cei 25 care vor face glo-
ria viitoare a generației - glosează, pe coperta a
patra, criticul
Al. Cistelecan - [...] nu mai e atît o
antologie-manifest, cît o antologie-dovadă. [...] Ea
vine cu poeți acreditați deja, oricît de relative sînt
acreditările literare. Și vine la vreme, înainte ca
poeții să se învechească ori să se rutineze.”
De altfel ideea unei antologii a douămiiștilor
plutea în aer, asta ca să nu mai pun la socoteală
încercarea profesorului Marin Mincu de a omolo-
ga un prim corpus de texte (proză, poezie, artico-
„Împărăția poeziei se ia cu asalt”
I Florin Caragiu
Miruna Constantina Țuțuianu
Miruna e la străini
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2010
După volumele de debut ale lui George
Asztalos și Dan Mureșan, colecția de
debuturi poetice apărută la editura Grinta
sub girul reputatului Adrian Suciu se îmbogățește
în 2010 cu o nouă piesă: Miruna e la străini.
Autorul? Poeta de 16 ani Miruna Constantina
Țuțuianu, a cărei voce distinctă, necontrafăcută,
certifică faptul că a paria pe această carte este din
start un câștig. Cum altfel ar putea fi, când dai
peste pasaje precum: „umbrela îți zboară spre/
Ecuator/ rămâi singur cu o mare de străini în
spate (...) & viața noastră e cât se varsă/ un val
le polemice) sub titlul Generația 2000 (Pontica,
2004). Dar în varianta Mincu - orgolioasă, adoles-
centină, impetuoasă ca și antologatorul - își făcu-
ră loc, efect al unei generozități în evaluare, și
destule trompete, artificiozități cenacliere. (În trea-
căt fie spus, nu mi-am imaginat vreodată că voi
vedea atîția șaizeciști și optzeciști verzi de invidie,
cum am întîlnit după apariția „jucăriei” lui Marin
Mincu, cu toate trompețicile ei...) Mai aproape de
noi, critici serioși și iubitori de poezie, ca
Al. Cistelecan sau Daniel Cristea-Enache, au fost
în cîteva rînduri gata să dea tiparului o antologie
2000+. Știu, de asemenea, că poetul Claudiu
Komartin (voit absent din volumul lui DDM)
ambiționează să editeze o alta. Orice listă - și aici
nici lista DDM nu face excepție - e perfectibilă.
În plus critica de întîmpinare omologhează lună
după lună, an după an, alți și alți
neo/post/douămiiști, aducîndu-mi aminte crește-
rea-n progresie geometrică a numărului de ilega-
liști, după 1946: puțini am fost, mulți am rămas.
Așa că timpul acela izbăvitor, care reține, după
cum observa Al. Cistelecan, uneori mai puțin de
25 de poeți într-o literatură nu se profilează încă
apocaliptic, amenințător.
Lista lui DDM = Constantin Acosmei, Șerban
Axinte, Linda Maria Baros, Constantin Virgil
Bănescu, Rita Chirian, Dan Coman, Dumitru
Crudu, Domnica Drumea, Teodor Dună, Gabi
Eftimie, Diana Geacăr, Doina Ioanid, Zvera Ion,
T.S. Khasis, V. Leac, Ștefan Manasia, Daniel D.
Marin, Ruxandra Novac, Andrei Peniuc, Cosmin
Perța, Ofelia Prodan, Răzvan Țupa, Adrian
Urmanov, Radu Vancu, Miruna Vlada. Ar mai fi
putut figura Marius Ianuș, Mihai Ignat, Claudiu
Komartin, Dan Sociu sau Vlad Moldovan. Chiar
și așa, efortul antologatorului e meritoriu, sub-
stanța poetică 2000istă așteaptă de-acum cititorii,
într-un nou ambalaj, gata de-a fi injectată-n retină.
Am recitit, într-o după-amiază de ploaie clujea-
nă și-n mieunaturi de pisoi abia-nțărcați, cele 200
de pagini de (bună și foarte bună) poezie, așezată
de Daniel D. Marin sub umbrela antiutopiei. Mă
mănîncă palma să adaug aici, la finalul nu tocmai
cronicii, alte cinci mărci ale promoției împricinate:
biografismul (abia odată cu promoția 2000 nu
mai ghicești îndărătul lui convenția, americanis-
pe ochii mei” (Vărsare în oameni). Sigur, ca la
orice debut timpuriu, sunt și „reglări ale vocii”,
„exerciții de zbor”, însă potențialul expresiv e cert
și poezia autentică iese învingătoare.
La răscrucea vârstelor, Miruna știe să dozeze
cu spontaneitate amestecul de detașare și încleșta-
re spre a transmite emoția estetică. Elanul întrepă-
trunderii și jovialității este dublat de o luciditate
mereu în gardă, cu accente de (auto)ironie și scep-
ticism. Însă nu cât să se piardă dominanta armo-
nică a ingenuității: „vreau să dârdâi și să/ simt o
răsuflare aproape/ de mine// dar noi trebuie să
fim/ închiși într-o seră/ pe aici/ pe undeva (...)
sentimentele mele/ sunt încleștate și uitate/ pe o
foaie (...) de câte ori gândurile mele își/ pierd
direcția mi le imaginez/ ca pe niște baloane gigan-
POEZTA ANTIUTOPICĂ
O antologie
□ douijmiismului poetic românesc
DANIEL D. MARIN
mul livresc, efectul căutat, anticipat - „scriu des-
pre mine pentru că nu pot mai mult”, își trage
șuturi Khasis);
sentimentul maculării (poetul douămiist înoată
în noroaiele & zoaiele cotidianului, arlechinismul
e exclus, scrisul la roșu-incandesscent e reproșul
viu adus lumii înnoroite de comunism, de deriva
anilor ’90, de fantomele decrețeilor etc.);
stilistica imprecației și a scîncetului (aș fi vrut
să pot zice blestemul și rugăciunea dar trăim
într-un cosmos (tot mai puțin religios) unde, cu
toate eforturile unui Adrian Urmanov, din zori și
pînă-n noapte, se avorteaz-anusian);
(mai nou) scriitura rece, relaxată, postumană -
anunțînd, zice-se, o nouă sensibilitate sau, mai
exact, dispariția afectivității generate de carne și
generatoare la rîndu-i de crimă, de violență. Opere
ca blank, frumusețea bărbatului căsătorit sau cu
ochi roșii polaroid vin să mărturisească aici.
Poezia antiutopică... - antologia care te va
scoate din torpoarea vegetală a acestei veri, trimi-
țîndu-te la site-urile literare sau în librării.
■
tice/ dezumflate” (Înnoptezi în mine).
„Joaca de-a nimicul” degajă erosul atracției
spre geneză și artefact: „sper că mă vei îmbrățișa
cu nisip/ între dinți/ și pielea ta va mirosi a
mare/ iar din nimicul care sunt/ va înflori un
trandafir metalizat” (Suflet hoinar). Tendința de
reconstituire a unei originarități prereflexive trans-
feră poemelor, în nota aceluiași melanj între pro-
iecția optimistă și retragerea ei în fantomatic, o
frustă verticalitate: „hai să ne transpunem
într-un plan vertical,/ optimist/ fantomatic/ & hai
să redevenim ceea ce am fost/ înainte să fim”
(Îndemn). În fapt, este vorba de o reconstituire a
originarității unui „corp poetic” al experienței,
prin care să se depășească schematismul ideii
„fără carne” și diluția sentimentului amorf:
„încerc să fac din ceea ce simt/ un obiect/ să ți-l
pot răstigni pe corp” (Răstignire); „bezna mă săru-
tă ca spuma/ unui stingător de incendiu”
(Noaptea e un infern angelic); „gâtul e tăiat de
mătasea părului” (Am o oglindă în mână).
4
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
La temperatura poeziei intervalele spațiale și
temporale fuzionează: „sunt kilometri de minute
între noi” (Durere dulce & necesară). Conturul
erotic al relației cu alteritatea, cu reflexele-i fulgu-
rante: „numele tău ca un arc/ erodat de ființa
mea (...) e lumea mea/ dar tu o joci/ ești cel mai
încețoșat/ fulger/ prăfuit” (Tremurare în metafo-
ră), este traversat de umbra aruncată de figura
emblematică a îngerului: „trebuie să fie un înger/
pe aici/ ce își lasă umbra între/ noi” (Savoare
nocturnă).
Recursul la senzație, cu microstructurile și
substratul ei prereflexiv, reîncarcă energetic, toni-
fică fluxul poetic: „probabil gândesc, sufăr &
mint diferit/ în treacăt/ din întâmplare/ fără
scop/ cu pasiune/ puțin câte puțin/ incoerent/
deznădăjduit/ absolut fără motiv// în timp ce ție
ți-e frig și te gândești/ dacă ai simțit vreodată/
căldura/ firelor electrice”; „picături de ploaie pe
sârme/ se multiplică într-o stranie/ succesiune de
oglinzi” (Ecoul cărților); „anticearcănul se topește
(...) și eu privesc amăgitor atârnată/ de cârligul
florii/ vineții a lu’ don’ Marcu” (2 ochi negri ne
privesc); „toți cei care îmi zâmbesc sunt/ buturu-
gi aspre puse la macerat” (Salut universal).
„Fecioara unei statui țepoase” și „împărăteasa
muștelor” (cu trimitere la romanul lui
W. Golding) arată în miezul unei „ere colerice”,
„în centrul/ atenției, al mirării și al batjocurii”,
poezia ca „vis împlinit”. Curajul de a ținti spre
lucrurile care nu se oferă fără luptă arată dispozi-
ția Mirunei de a lua cu asalt împărăția poeziei:
„Vreau să aleg între lucrurile/ care nu/ mi se
oferă”.
Poeta se face portavocea unei generații „fără
viitor”, care, fie și în „cămașă de forță”, cu „cipu-
ri în inimi”, e însetată de neînseriere și libertate,
cu o fervoare boemă a la Dimitrie Stelaru: „sun-
tem generația MM/ vrem libertate!/ ne cumpă-
răm fericirea/ cu lacrimi dulci vărsate în/ bere
sau tequila (...) pârjolim tot/ & eliberăm din
cenușa luminii/ îngerii putrezi” (Copii fără vii-
tor).
Nu e lipsit de relevanță pentru miza acestui
volum să parcurgem titlurile capitolelor sale,
derulate într-o ordine inversată față de cea tempo-
rală, sub semnul unei metamorfoze regresive:
„Viitorul (2010-2011): Adolescenta matură vinde-
că amintirile și pășește hotărâtă pe un alt drum al
inițierii”, „Prezentul (2009): Adolescenta rebelă își
îndoapă urechile cu nisip”, „ Trecutul (2007-2008):
Adolescenta naivă calcă pe drumul inițierii”. Este
vorba, în fond, despre praguri de inițiere în arta
poetică a unei priviri asupra lumii. Un survol care
tinde la redescoperirea de sine din afara locurilor
comune, a înțepenirii în clișee sociale și de lim-
baj. Faptul că „Miruna e la străini” păstrează în
apariția ei doza necesară de imprevizibil și mister
pentru a convinge.
■
Tratatul de descompunere
I Octavian Soviany
Ana Dragu
Păpușa de ceară
Bistrița, Editura Charmides, 2008
Puțin mediatizată, bistrițeanca Ana Dragu
(Păpușa de ceară, 2008) este totuși o voce
lirică dintre cele mai remarcabile, situată
undeva la granița dintre poezia „deprimistă” a
Ruxandrei Novac și butaforiile baroce ale fantaști-
lor din familia spirituală a lui Teodor Dună, Dan
Coman sau Claudiu Komartin.
Substanța poemelor sale este o singurătate
angoasantă, generată de sentimentul „morții tutu-
ror” și de obturarea canalelor de comunicare, ceea
ce face ca lumea să capete aspectul unui spital
uriaș, ipostază, desigur, a carcerei ontologice:
„Ciudată încăpere, îngaimă. fără nicio fereastră.
poate/ să vină sfârșitul lumii afară și noi să nu
știm nimic. încă/ nu e mort. sedative puternice îl
împacă și începe să/ sforăie. camera asta de inox
se deschide doar pe dinafară./ înăuntru vine des
sfârșitul lumii și ceilalți nu știu nimic/ despre
asta. aici ne hrănesc cu tuburi și ace subțiri iar
noi/ dăm recunoștință și dăm sânge direct din
plămâni, din glezne și din tâmple” (salonul). În
interiorul acestui spațiu carceral, care zădărnicește
orice tentativă de evaziune, subiectul uman e
devorat de maladii stranii; ne aflăm în lumea sen-
zorilor tociți, a „orbirii” și a muțeniei, a trupului
care „dospește” nesănătos, asemenea celulelor
canceroase, dar și a crizelor depresive, ce se exte-
riorează în gesturi de autoagresiune, trădând
lucrarea „pulsiunii de moarte” despre care vorbea
Freud: „aici se tace. carnea se face caldă și noap-
tea vâscoasă./ camera mea e singura în care pot
să fiu bolnavă. stau/ întinsă pe pat și pot auzi
carnea. noaptea miroase a păr/ moale. carnea
mea crește și descrește crește și descrește/ carnea
mea e ca o febră. totul e pregătit. și când totul e/
pregătit, mă ridic încet. mă aplec, fac un unghi
de/ nouăzeci, îmi iau avânt și mă izbesc cu capul
de perete” (salonul). Avem de a face cu o lume în
care omul se descompune de viu, dobândind pro-
gresiv aspectele cadavericului, cu o lume peste
care planează, ca o caricatură sinistră, umbra
„Dumnezeului rău”: „avem un tată fermecător și
glumeț. musafirii se/ prăpădesc de râs ore în șir
lângă el și pleacă la casele lor/ abia spre diminea-
ță. nimeni nu îl face de râs pe tatăl/ nostru.
nimeni nu fuge de acasă. nimănui nu-i e rău./
pentru că tatăl nostru nu cumpără sicrie de un
metru./ tatăl nostru e arhitect și ne spală pe față
aproape în/ fiecare seară. în fiecare seară stropim
pereții cu roșu. în/ fiecare seară, apă rece cu
sânge (...)/ d-aia ne e groază când ne bat vecinii
la ușă. pentru că noi/ nu primim în vizită pe ori-
cine. pentru că ei se sperie când/ văd picioarele
ieșind de sub pian. tatăl nostru doarme sub/ pian
între scrumiere” (copilării. tatăl nostru).
În acest univers iubirea însăși nu poate lua
decât forma amorului maladiv, astfel că o bună
parte din cartea Anei Dragu este un soi de basm
de dragoste plin de stranietate, care vorbește des-
pre tribulațiiile unui cuplu spectral, proiectate pe
un fundal de roman gotic, amintind oarecum de
poezia mai veche a Ilenei Mălăncioiu. Acum ritua-
lul apropierii se convertește într-o pantomimă bur-
lescă, pe linia caricaturalului „sângeros”, devenind
în cele din urmă ceremonie funebră: „își culege
dinții de jos și zâmbește. zâmbetul lui e/ mai trist
decât mine. o milă desăvârșită i se zbate în/ tâm-
ple. mă cheamă la el de pe marginea patului. mă/
privește cu ochi de caniș. face fel de fel de/
giumbușlucuri. i-e frică. îmi face din ochi să zâm-
besc și/ dintr-un deget scorțos când nu, de frica
lui m-am ascuns/ într-un pat putrezit. de frica lui,
nu am inimă. stau aici./ tac. El nu vine în patul
ăsta nici mort, nici mort. lângă mine/ am aranjat
câteva pietre. teodor își culege dinții de pe jos.
mi-i așază în palmă. îmi spune: «strânge. strân-
ge/ până la oase>>. și îmi zâmbește. îi e o milă
desăvârșită./ strâng palma și dinții lui până la
oase. îi vine să plângă”. (teodor). Existența se
transformă din acest moment într-un preludiu
thanatic, e precară, nesigură, se cere permanent
confirmată prin intermediul senzorilor tactili, sin-
gurii care par să mai funcționeze, în mijlocul unui
spațiu populat de entități reziduale, unde vii și
morții conviețuiesc într-o angoasantă devălmășie,
ca în ziua Apocalipsei: „<<Te priveam în somn
cum zgîriai tăblia de la pat, cu un/ gest dintre ale
tale, gesturile unui orb poate, care trebuie/ să
atingă pentru a putea crede în consistența lucruri-
lor/ care îl înconjoară, care trebuie să atingă
lumea mereu și/ mereu pentru a nu se rupe de
ea>>. și unghiile tale/ mușcau adânc din pătură,
apoi tot patul avea urme/ lucioase de dinți și tu
dormeai în liniște. acum lovești/ pietrele și pipăi
cu o mie de gesturi fiecare fereastră udă” (teo-
dor). Probabil că în asemenea viziuni tenebroase
rezidă nucleul cel mai tare al acestei lirici, care
dezvoltă linia vizionar-fantastă a grupului 2000 în
direcția fabulosului terific, fiind chiar varianta
horror a acestuia.
O fantezie „bolnăvicioasă”, urmărită obsesiv
de imaginile de descompunere dă consistență
tablourilor apocaliptice ale Anei Dragu, iar vizio-
narismul „negru” se suprapune perfect în poemele
ei peste mișcările unei conștiințe traumatizate,
care a privit până în adâncimile cele mai înfri-
coșătoare ale neantului. Textele din Păpușa de
ceară se articulează astfel cât se poate de convin-
gător într-un „tratat de descompunere” elaborat
cu mijloacele poeziei, iar autoarea lor ne convinge
că este o poetă în înțelesul deplin al cuvântului,
căreia comentatorii fenomenului literar ar trebui
să-i acorde atenția cuvenită.
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
O operă critică „de sistem”
I Șerban Axinte
O carte care reformează principiile monogra-
fiei clasice
G. Călinescu. A cincea esență de Andrei
Terian nu e nici pe departe un simplu volum de
debut. Este o carte extrem de ambițioasă, care
convinge din toate punctele de vedere. Reușește
cu asupră de măsură să se singularizeze, să fie
expresia unui proiect temeinic, multifațetar, bine
articulat în nexus-urile sale constitutive.
Pertinenței punctelor de vedere exprimate îi cores-
punde o grijă sporită pentru claritate, pentru indi-
vidualizarea și construcția ideatică. Din acest
motiv, lucrarea nu e greu de parcurs, în ciuda
dimensiunilor sale prohibitive (peste 760 de pagi-
ni format mare, corp de literă mic).
Din punctul meu de vedere, meritele cărții de
față decurg mai ales din reușita obiectivelor sale
implicite ce se bazează pe unele demersuri com-
plementare acelora presupuse în primă instanță
de tema ca atare. Fără să-mi doresc să-l elogiez
numaidecât pe autor (coleg de generație, amic,
furnizor de bibliografie prețioasă), trebuie să
admit că Andrei Terian izbutește mai mult decât
își propune sau decât recunoaște că își propune.
Volumul său sparge sau reformează principiile
unei monografii clasice, fără însă a pierde din
vedere ceea ce trebuie păstrat, conservat și conti-
nuat din practica exegetică amintită. Universitarul
sibian îl dislocă pe
G. Călinescu din diferitele locuri în care critica
literară românească l-a plasat și l-a pietrificat de-a
lungul timpului sau al vremurilor. Pentru că, tre-
buie spus, receptarea operei lui G. Călinescu e
pasionantă în sine, mai ales că implică puncte de
vedere radical diferite, dar, de cele mai multe ori,
afirmate de pe poziții inflexibile. Din acest motiv,
Andrei Terian acordă o foarte mare atenție volute-
lor de substanță existente în istoria receptării ope-
rei critice călinesciene. Și, ceea ce e important,
autorul adoptă întotdeauna o poziție față de
punctele de vedere pe care le selectează și le
comentează. Le interpretează integrându-le în pro-
priul său sistem metacritic și critic. Pentru a fi pe
deplin convingător, Terian explică mai întâi cum
funcționează un sistem critic, premisa lucrării sale
nefiind alta decât aceea că orice discurs critic se
articulează sub forma unui sistem. Așadar, în
cazul lui G. Călinescu, valoarea sistemului critic
„rezultă din gradul (și modul) în care acesta
recontextualizează componente și relații din alte
sisteme, pentru ca, la rândul lor, componentele și
relațiile sale să fie recontextualizate în alte siste-
me”. Se precizează de asemenea că tocmai carac-
terul selectiv al respectivului proces demonstrează
că „fragmentarea unui sistem nu conduce auto-
mat la anularea valorii sale; din contră, perpetua-
rea anumitor părți în posteritate ne arată că doar
acestea rămân în continuare «vii» și valoroase,
spre deosebire de acelea repudiate sau doar igno-
rate, adică «moarte»”. Nu am transcris întâmplă-
tor cuvintele de mai sus. Ele reprezintă motorul
întregului demers și, în același timp, vârful de
coadă pe care șarpele teoriei se pregătește să și-l
înghită.
Descrierea sistemului critic călinescian
Descrierea sistemului critic călinescian începe
prin explorarea principiilor de estetică și a tot
ceea ce presupun acestea: aproximarea universalii-
lor unei „științe care nu există”, problematica
superiorității vieții în raport cu literatura, din
punctul de vedere al inventivității, disocierea din-
tre valorile estetice și valorile extraestetice, unita-
tea și universalitatea artei, problematica documen-
tului și a transfigurării acestuia, aproximarea dina-
micii procesului creator cu ajutorul binomului
subiect-obiect, divizarea „structurii” în componen-
te interdependente fără ca acestea să exprime
realitatea „obiectivă” a operei de artă, ireductibilă
în esență, refuzul „atitudinii” și al „manierei”, pro-
blema imitației, criteriul semnificației, potențialul
expresiv al „universalelor” și conceptul de origina-
litate, problematica receptării și a valorizării și, nu
în ultimul rând, cea a atribuirii de către receptor a
unor conținuturi semantice, ceea ce conduce spre
o pluralitate a lecturilor operei literare.
După inventarierea analitică a „regulilor de uti-
lizare a regulilor”, Andrei Terian le verifică acesto-
ra funcționarea prin „asocierea și particularizarea
lor în anumite «metode» de abordare a textelor”.
Sistematica genurilor, cel
de-al doilea capitol, este un prilej de relectură a
textelor călinesciene referitoare la critica literară,
la poezie, la proză, la dramaturgie și la scrierile
biografice. Dar Terian nu se limitează la simpla
verificare a aplicabilității principiilor de estetică în
interpretarea unor opere literare, ci reușește să
restituie într-o formă sintetică și coerentă concep-
țiile lui G. Călinescu despre genurile literare amin-
tite. Urmărește evoluția conceptelor și a ideilor, le
stabilește acestora originile (de unde le-ar fi putut
prelua Călinescu, din gândirea critică europeană
sau autohtonă, în funcție de caz) și reușește să
explice la fiecare pas contradicțiile aparente sau
de substanță. Metoda la care apelează Terian este
cât se poate de bună. Pentru a restitui concepția
cuiva despre orice trebuie făcută în primul rând
lectura articolelor din presă, publicate în diferitele
etape ale activității acestuia. Înainte de instituirea
unui sistem teoretic, înainte de coerența căutată -
rezultat al conceptualizării -, există visceralitatea,
reacția promptă. Se manifestă coerența neprelucra-
tă a spontaneității. Bineînțeles că și această spon-
taneitate este ușor „ajustată” de concepția indivi-
duală aflată în devenire, dar nu este mediată de
necesitatea demonstrației. Cu alte cuvinte, ideile
sunt mai libere, mai germinative.
Important, Terian nu pierde din vedere faptul
că inclusiv conceptele operaționale au o durată
limitată de viață și, din această cauză, analizele
trebuie să urmeze principiul adecvării: „adevărul e
că trecerea timpului afectează nu doar operele, ci
și conceptele: multe dintre ele se învechesc, deve-
nind treptat inutilizabile în tentativa de a explica
noile realități literare. De fapt, e impropriu să
judecăm critica românească din anul 1945 în ter-
menii criticii noastre din anul 1909. Ar fi ca și
cum ne-am întreba dacă Craii de Curtea-Veche,
Creanga de aur sau Cimitirul Buna-Vestire ar fi
romane de «creație» sau de «analiză»”.
Dar în urma procesului de sublimare a diferi-
telor concepții despre genurile literare, anumite
aspecte rămân inițial în afara sistemului. Ele au în
vedere interpretarea și evaluarea. Terian, consec-
vent metodei sale, le discută și le integrează în
sistem. După părerea mea, ultimul subcapitol din
Sistematica genurilor reprezintă punctul nodal al
întregului volum, un punct de închidere al circui-
tului de idei, pe de o parte, și de deschidere a
unei argumentații ce se va întregi abia la finalul
cărții.
Istoria..., un construct întemeiat pe o serie de
paradoxuri
Concepției călinesciene despre istoria literară îi
este rezervată un întreg capitol. În Sinteza epică,
autorul analizează eseurile dedicate istoriografiei
literare, Tehnica criticii și a istoriei literare (1938)
și Istoria ca știință inefabilă și sinteză epică
(1947), precum și modul de articulare al Istoriei
literaturii române de la originii până în prezent.
Rezultă o diagnosticare pertinentă a ceea ce este
de fapt marea Istorie călinesciană: un construct
întemeiat pe o serie de paradoxuri atenuate prin
diverse artificii retorice. Călinescu vrea să scrie o
istorie fără a se dezice de „patronajul monismului
crocean”. Nedecupând componentele formale ale
operelor și nearticulându-le într-o structură istori-
că supraindividuală, organizarea „momentelor”
Istoriei se face prin intermediul unor asocieri
empirice. De aici, senzația că „volumul călinescian
e mai degrabă o colecție de monografii”. Dar criti-
cul recuperează istoricitatea literaturii noastre ins-
trumentând în subsidiar (pentru a nu contrazice
criteriul estetic) „un factor de natură etnică” și
elaborează un scenariu metanarativ pentru a des-
crie emanciparea literaturii române de sub domi-
nația formelor existente în spațiul european. Dar
această reprezentare contrazice ideea continuității
tradiției românești. Călinescu recuperează organi-
citatea literaturii noastre prin intermediul „lecturii
inverse”. Dar pentru a nu eșua într-un izolațio-
nism cultural, criticul reintegrează literatura româ-
nă în marea literatură a Europei. Andrei Terian
conchide: „dacă efectul de organicitate este pro-
dus cu ajutorul anumitor strategii narative, efectul
de originalitate este obținut prin distorsionarea
influențelor. Prin urmare, adevărata unitate a
Istoriei călinesciene este nu de ordin istoric, ci de
natură metaistorică, adică narativă; în fond, nara-
tivitatea e aceea care creează, în volumul din
1941, atât istoricitatea literaturii române, cât și
specificitatea ei. Doar în acest fel putea Călinescu
să demonstreze că «avem o strălucită literatură»,
comparabilă cu marile literaturii europene. Și, din
păcate, doar în acest sens ar putea fi considerată
Istoria literaturii române de la origini până în pre-
zent o «sinteză epică»”.
În cel de-al patrulea capitol al cărții de față,
autorul surprinde în chip analitic evoluția sistemu-
lui călinescian în funcție de „idealurile” succesive
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
- de substanță sau pur conjuncturale - pe care cri-
ticul și le-a acomodat prin numeroase manevre de
justificare și de integrare.
Afinități elective, afinități efective
Ultimul capitol reprezintă o situare a sistemu-
lui critic al lui Călinescu în spațiu și timp, prin
raportare la afinitățile elective și efective ale criti-
cului român. Și asta pentru că, deși asocierea sin-
tezei din 1941 cu marile istorii ale unor Taine, De
Sanctis, Lanson sau Thibaudet este de multă
vreme un loc comun al criticii autohtone, „nime-
ni nu s-a obosit să examineze convergențele și
divergențele între aceste proiecte” și pentru că,
„aria incursiunilor lui Călinescu în spațiul esteticii
și al filosofiei germane constituie deocamdată o
terra incognita". În ceea ce privește raportarea la
tradiția critică autohtonă, Terian discută diferitele
relații dintre sistemul în cauză și cele ale unor
Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, Mihail
Dragomirescu, N. lorga, V. Pârvan.
Subcapitolul G. Călinescu și critica româneas-
că postbelică e o radiografie a „moștenirii călines-
ciene" care a devenit nu de puține ori victimă a
clișeelor de receptare, fără însă a fi mai puțin
modelatoare în multe privințe. Terian discută fal-
sul călinescianism, falsul anticălinescianism, anti-
călinescianismul și călinescianismul catalitic și
explică paradoxala coexistență a acestor atitudini.
Explicația e asemănătoare (fără a fi, bineînțeles,
echivalentă) cu cea care justifică coabitarea în
interiorul aceluiași sistem a doi Călinescu: unul
platonician și altul aristotelian. Dar, „sistemului i
se datorează atât reușitele, cât și eșecurile criticii
călinesciene". Natura gândirii sale și succesul
exegezelor i-au permis să confere o nouă legitimi-
tate mai multor idei fecunde din critica româ-
nească. Dar, aceeași concepție l-a condus și către
cele mai grave erori: „ea l-a împiedicat, mai întâi,
să dezvolte o relație «formală» asupra artei", „i-a
interzis accesul la cele mai inovatoare direcții ale
literaturii noastre", „i-a închis conexiunea între
critică și istorie". Dar o observație deosebit de
importantă - prin care Terian se raportează la o
bună parte a criticii literare românești - este aceea
că erorile s-au transferat, deghizate în prejudecăți,
asupra criticii românești postbelice.
„A cincea esență”
Atât Platon, cât și Aristotel vorbesc despre o
„a cincea esență". După Călinescu, această a cin-
cea esență ar fi „Inefabilul", iar, după Terian,
„Inefabilul" nu ar fi decât „Jokerul care poate să
substituie orice altă carte și pe care platonicianul
Călinescu îl scoate din mânecă de fiecare dată
când aristotelicianul nu-i mai poate veni în ajutor
cu expertizele, cu măsurătorile, adică, pe scurt, cu
«formele» sale, fie ele și nerecunoscute ca atare".
Prin restituirea sistemului critic al lui
G. Călinescu, Andrei Terian reușește - la o vârstă
cu doi ani mai tânără decât aceea la care autorul
Principiilor de estetică își trimitea la tipar Viața
lui Mihai Eminescu - să pună bazele propriului
său sistem exegetic.
■
Antologii lirice
româno -balcanice
Mircea Muthu
ntologiile bilingve de poezie experimentea-
ză metoda oglinzilor paralele și - tot ling-
Jl. A.vistic vorbind - capacitatea de a translata
ritmurile împreună cu potențialul expresiv al eului
liric. Comparativ, culegerile personale sau verte-
brate tematic (poeții Mediteranei, să zicem) facili-
tează selecția valorilor din generații diferite sau pe
acelea circumscrise de un anumit segment tempo-
ral. Ultimul criteriu nu poate elimina aleatorismul
alegerii, contrabalansat însă, benefic, de profesion-
lismul traducătorului nativ. Sunt ilustrative, în
acest sens, cele două antologii apărute la Iași sub
auspiciile Fundației Culturale Poezia. Prima, Punți
de cuvinte / Urat e fjaleve (2009), propune un
grupaj de poezie contemporană, traducerea
dintr-o limbă în alta fiind asigurată de Baki Ymeri
iar selecția textelor, stilizarea acestora și ediția ca
atare de Marius Chelaru. Alături de versurile sem-
nate de autohtoni (Mihaela Albu, Dan
Anghelescu, Marius Chelaru, Nicolae Corlat,
Nicolae Dabija, Gellu Dorian, Menachem Falek,
Aurel Pop, Cassian Maria Spiridon, Vasile
Tărîțeanu, Lucian Vasiliu și George Vulturescu),
antologia include un număr echivalent de poeți
albanezi din Kosovo, unii traduși deja în limba
română (Sali Bashota, Miradje Ramiqi, Jeton
Kelmendi, Nexhat Rexha). În selecția de față citim
cu precădere o poezie de atitudine socială, cu
apel la istoria apropiată “pentru a înlătura praful
/ în tomberonul balcanic", așa cum retorizează
Nexhat Rexha în Lumești. Pe aceeași dimensiune,
augmentată de fiorul tragic, se înscriu Albanezii
lui Alia Podrinja, cărora “Dumnezeu nu le-a dăruit
nici fân / Doar șerpi / și pietre" sau Balcanii evo-
cați de Shaip Bequiri: “Hotare / Pietre înfipte ca
vârf de cuțite / Pâraie încărcate cu sânge // .//
Din pietrele smulse / Înfipte pentru totdeauna în
inima care plânge / Între cuțite". O stare așadar
comună, cu numeroase accente revendicative, sub-
limată de Sali Bashota în emoționantul Recviem:
“Fetele plâng după scheletul meu frumos /
Păsările se trezesc din coșciugul sufletului / Câte
secole se vaită în sinea lor / Coboară din cerul
cel negru / Zborul lor cel din urmă în bătaia nop-
ții / Fânul ars al câmpiei scrum / Pădure tăiată
copaci stropiți cu sânge / Dar acesta nu este un
vis" ș.a. Exprimarea abruptă, aproape aforistică,
reiterează motive - pasărea neagră, piatra, cuțitul,
„scrumul istoriei" ș.a. - ce structurează un suflu
poetic unitar, indiferent că, scrie Flora Borovina,
„fierbinte și roșu toată ziua / soarele / curge
peste noi" ori „seara arde dincolo de deal" (Când
se naște pruncul). Reflexul istoriei imediate pre-
cum evocarea represaliilor din Anul 1981 (Flora
Borovina) conduce adesea la tonul declarativ în
versurile semnate de Edi Shukriu (Astă seară
inima mea sărbătorește) sau Fatimir Salihu
(Domnilor care fac hărți). E prezentă, în revers,
meditația gravă cu inflexiuni intertextuale ca în
poemul citatului Alia Podrinja, dedicată lui Ismail
Kadare și în care se evocă celebra „colivie" a sâr-
bului Vasko Popa: „După ce și-a alungat pasărea
neagră din colivie / Vasko Popa a scris o poezie
mai profundă / Decât toți poeții sârbi /... / Și
ocazional tot ocazional a apărut Kadare / Îmbră-
cat în roz când se întorcea dintr-o călătorie / Prin
timpuri întunecate de popoare triste"(Bătălia
nimănui). În aceeași tonalitate sunt citabile
Sâmbăta de Shaip Beqiri sau Te-am găsit într-un
vis - concentratul poem al lui Ramadan Mehmeti:
„Te-am căutat / În șaptezeci și șapte de împărății/
Numai într-un vis te-am găsit / Sub zăpadă ador-
mită // Dragostea rămas un măr / Căzut în
ploaie".
Culegerea secundă, Trupul și Aripa - Truplu
shi-Arpa (2009), îngrijită de Marius Chelaru, cu
traducerea făcută de Dina Cuvata cuprinde un
grupaj de poezie aromână contemporană. Poezia
autohtonă e reprezentată de Mihaela Albu, Dan
Anghelescu, Virgil Diaconu, Florin Doclin, Radu
Florescu, Constantin Marafet, Gheorghe Negru,
Aurel Pop, Daniel Săuca, Valentin Talpalaru,
Sterian Vicol și Florina Zaharia. La fel ca în anto-
logia româno-albaneză și aici găsim același număr
de poeți aromâni. Născuți în Bulgaria, Grecia,
Albania, Macedonia și România ei sunt prezenti
mai cu seamă în două antologii - Picurarlu de la
Pind. Antologhii-a puiziiijei armanească dit sec.
XIX - XX și Calea-ambar. Selectsii dit puiziea-
armanească, ambele imprimate la Scopje în 2001
și 2oo4. Citim aici o veritabilă poezie despre țara
pierdută în care fondul elegiac e străfulgerat de
accente vaticinare. Poezia recuperează și pregă-
tește “deșteptarea aromânilor": “Poeziile mele tre-
buie să se pârguiască / La fel ca oamenii cu
minte multă./ De la ele se așteaptă un lucru mare
și sfânt./ Ele ne sunt Patrie,/ Ele ne sunt
Episcopatul Pindului, Academia din Moscopole, /
Literele Tipografiei / Rafturile și semnăturile din
Bibliotecă..."(Dina Cuvata - Poeziile - deșteptarea
românilor). Evocarea Moscopolei - “mireasă fru-
moasă, zână, femeie" (Cozma Mitro) ia turnura
tragică la Spiru Fuchi : “ Au ars-o, Moscopole
noastră: / Plânsetul nostru acum / Cade ca ploaia
/ Pe ruinele ei! / O, Moscopole arsă, / Și un
drum ca o limbă străină. / În ochii noștri, /
Arde Moscopole./ În ochii lumii /Arde
Moscopole a Ochilor noștri" (În ochiul lumii) .
Figuri emblematice (Despre Ioan Ciulli și
Autonomia Pindului - Dina Cuvata; Costa
Belimace - Cozma Mitro) prezentifică - într-o
retorică frustă - o „nație mușată" (Constantin
Nini Sterie în Voi, tineri aromâni). Nu lipsesc
invocarea Divinității (Ani Căserică, Deschide ușa,
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
7
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
3
Doamne!), a protecției materne în „negre haine,
neagră viață” (Cântec pentru mama - Colea
Fudulea) dar și dorința de perpetuare a memoriei
în emoționanta Diată pentru fiica mea, semnată
de Matilda Caragiu Marioțeanu, distins reprezen-
tant al filologiei românești: „Fiica mea, dorita
mea / Care nu știi ce înseamnă/ nici miel de
Argos /nici plăcintă la tavă, coaptă în țest, /nici
„zeamă de pâine” de mamă armână făcută / nici
„bucuvală” dulce /și nici caș cu unt / Care
n-ai sărutat mână de om bătrân ...”ș.a. Stenic
rămâne însă elogiul limbii aromâne - pânză freati-
că rezistentă și depozitara suferințelor colective,
devenite ancestrale. Pentru Spiru Fuchi de pildă
„au zburat cuvintele noastre. / Și au devenit stele
(Cine or fi aceia?); sau: „Și cât de mult voi să
pun laolaltă /Două cuvinte vechi aromâne,/ Dar
ele se schimbă ca ursitoarele. /Și cu scăparea lor
/Ard simțurile mele!„ (Pun laolaltă două cuvinte
aromâne).
Ambele florilegii lirice ne familiarizează cu
sensibilități artistice diferite - albanezii kosovari,
aromânii fără țară - și totuși înrudite prin desti-
nul geografiei balcanice, văzută din unghi istoric
și mentalitar. Directețea expresiei, imaginea para-
doxal contemporană a unui poeta vates sui-gene-
ris, emoția redevabilă evocării și convocarea pre-
zentului mereu incert cu utilizarea motivelor spe-
cifice dar și a temelor universale (dragostea,
moartea, pribegia ș.a.) particularizează, la modul
poetic firește, „rezervorul de energie” al
Balcanilor (Emil Cioran) de astăzi și dintotdeau-
na. Tocmai de aceea antologiile, fie acestea și
bilingve, își au importanța lor în procesul, dificil,
de panoramare a valorilor din contemporaneitatea
noastră. Dificil, pentru că munca de selecție ar
trebui să pornescă de la cunoașterea globală a
literaturilor respective, apoi de la circumscrierea
vectorilor ce vertebrează segmentului temporal
ales, în sfârșit, de la apelul la traducătorii nativi,
în exemplele de față Baki Ymeri și Dina Cuvata.
Aceleași criterii trebuie aplicate și în cazul grupa-
jelor autohtone, unde găsim adesea nume fără
relevanță artistică deosebită alături de poeții vali-
dați în primul rând de performanța estetică a tex-
telor pe care le semnează. Oricum, alături de
volumele, tot bilingve, care se editează anual la
Brăila (cu titlul generic Balcanica), antologiile de
față mărturisesc despre dorința și, implicit,despre
necesitatea cunoașterii/ apropierilor reciproce în
arealul, atât de complex, al culturilor sud-est euro-
pene.
■
Nu numai virtuoz, dar °i
lutier - I. P. Culianu
I I. Francin
(Urmare din numărul trecut)
Ca să încadrăm figura lui Culianu în dialec-
tica cezură-cenzură, ar fi cazul să vedem
acum care e descoperirea sa, care e „ulti-
mul” său cuvânt de natură să tulbure temeliile
firii, provocând reacția punitivă a instanței
supreme. Domnul Patapievici asociază în teoria
ultimului dimensiunea ontologică a lui „dincolo”
cu dimensiunea cognitivă a minții iscoditoare,
rezultând un tip de raport care înseamnă, pe de-
o parte, pătrunderea iluminatoare a minții pe
teritoriul secretului ultim și, pe de alta, un salt
propriu-zis al persoanei într-o dimensiune de
„dincolo”. Lui Culianu i se suspectează, pentru
că n-are cum fi probată, o astfel de incursiune
ilicită pe care o putem considera fără prea multe
fasoane experiență mistico-magică. Dacă des-
fășura astfel de practici, în ce constau acestea și
cu ce rezultate, rămâne de aflat. Fapt e că în
fenomenologia experiențelor religioase găsim fie
mistici, fie magicieni (inclusiv șamani) care au
avut contacte cu ori au pășit antum „dincolo”.
Odată atinsă unda celeilalte dimensiuni ești
înzestrat cu trăiri, impresii, intuiții sau gânduri
intraductibile în termenii dimensiunii de „din-
coace”, capeți înțelegere și, uneori, potențe net
diferite (superioare, să nu ne temem de cuvinte).
De „dincolo”, oricât de fulgurante ar fi fost con-
tactele, oricât de scurt pasajul te întorci „altul”,
transformat, trecut parcă prin procesul alchimic
al mutației plumbului în aur. Strălucești în chip
deosebit și lași impresia că ceva s-a „aprins” în
tine, un gând neîncăput sau o intuiție scăpără-
toare. Vorbești „în limbi”, spui cuvinte cu care n-
ai avut când să te familiarizezi, dar care ți s-au
lămurit în vertijul năucitor al raptului, rostești
propoziții de al căror adevăr
n-ai avut vreme să te asiguri, dar forța cu care îți
trec prin minte probează un temei ultim al lor.
Ceva între bolboroseală și sentință, cuvintele tale
se zbat să se articuleze inteligibil, însă răsuflă în
atmosferă aura unor conținuturi mute. Sunt
numai umbrele lăsate pe pereți de idei luminate.
Încerci să spui nespusul, și pentru că nu reușești
râvna ta e răsplătită cu mirări mai adânci, cu
uimiri nemăsurate în care simți că și-a făcut
popas nerostitul. Cu deferență îi adopți povara,
respectându-i pudoarea nerevelării. Ești ca un
herald prin care trec murmurele vocii străinului.
Instrumentul cu care cercetăm un fenomen,
precum și metoda de analiză nu numai că fac
parte din natura fenomenului, dar îl și creează
într-o oarecare măsură. Pentru orice fenomen
posibil, care ar putea fi supus investigației și
condus înspre înțelegere sau, măcar, degajarea
unei descrieri bazate pe indici semnificativi, ins-
trumentul ultim este mintea umană, pe care, la
rândul ei nu mai avem cu ce o supune investiga-
ției, condamnați să ne mișcăm în circuitul cores-
pondenței vicioase obiect-subiect. Putem observa
lumea cu mintea, dar mintea nu mai avem cu ce
să o observăm; e obligată să-și fie propriul privi-
tor, ochiul autoscopic. Toate instrumentele de
cercetare sunt extensii performante ale minții
cercetătorului, iar metodele ajută la calibrarea
acesteia în relație cu obiectul. Ca atare, Culianu
are dreptate să caute secretul metodologic prin
care se poate spera explicarea nașterii sistemelor
culturale în constituția minții umane. Nu e pri-
mul care crede asta și nici prea departe de ideea
transcendentalului kantian, dar extinsă la spațiul
psihologiei cognitive. Foarte importantă nuanța,
la Culianu va fi vorba de dispoziția operațională,
activă, productivă, iar nu de simplă reprezentare.
Revelația metodologică survine cândva în
intervalul dintre redactarea Gnozelor dualiste ale
Occidentului, 1986, apărută în ediție franceză în
1990, și Arborele gnostic, ediție revizuită, apăru-
tă în 1992 la Harper Collins în engleză, respectiv
în ultimii trei, patru ani de viață, și este conse-
cința nemulțumirii față de felul în care a fost
cercetat gnosticismul - prin metoda istoristă a
religionsgeschichtliche Schule (Bousset,
Reitzenstein) sau metoda invarianților (Jonas,
Colpe, Bianchi). Prima caută spațiul cultural și
versiunea originală a mitemelor gnostice princi-
pale, plan irealizabil după
I. P. Culianu, iar cea de-a doua vrea să identifice
invarianții specifici - anticosmism, antisomatism,
encratism, metensomatoză, docetism, vegetaria-
nism - care, din păcate, în marea lor majoritate
sunt diseminați în fenomene culturale multiple
ratându-și ca atare diferența specifică. Clasa pre-
supușilor invarianți permite suprapunerea cel
puțin parțială a sistemelor gnostice cu filosofia
orfico-pitagoreică, neoplatonică sau alte filosofii
ale elenismului târziu. Convins că a intrat în
posesia unui instrument epistemologic ce permi-
te indicarea felului în care sunt generate conținu-
turile așa-ziselor mituri gnostice, Culianu merge
mai departe, pretinzând că acest instrument ar
putea da seamă de geneza logic-cognitivă a tutu-
ror bunurilor culturale - fie ele sisteme religioa-
se, filosofice ori științifice. În ce constă propriu-
zis metoda, “capabilă să surprindă adecvat func-
ționarea tuturor faptelor spiritului, de la știință
la religie”(p. 47)? Limpede formulată, aceasta
constă în aplicarea unui mecanism de generare a
răspunsurilor logic-posibile, conform cu un set
de reguli (binaritatea/dualismul), la problemele
esențiale pe care mintea umană și le poate pune
pornind de la câteva enunțuri ontice elementare.
Procesul de degajare a unor răspunsuri, care
pot lua diverse forme de limbaj - simbolic, meta-
foric, conceptual - în funcție de opțiunea pentru
mitologie, filosofie sau știință este același întru-
cât mintea care îl pune în lucru e unitară.
Substanța minții, suportul ei fizic este un dat
natural comun, iar programul acesteia combină
regulile calculului logic de tip pătratul lui
Boethius cu cele ale matematicii numerelor
2-adice, dezvoltând astfel reprezentări mentale
de forma arborelui (număr p-adic, rezultat din
seria ramificărilor). În diagrama arborelui trunc-
hiul conține forma chestionabilă a unui conținut
ontic, iar încrengăturile rețele ale derivațiilor
posibile prin exercițiul calculului binar aplicat
progresiv. În plan logic se creează un analogon
al „deformărilor” biologice de tip Thompson -
care mimează explicația metamorfozelor lente la
nivelul speciilor similare, în așa fel încât versiu-
nea și retroversiunea înspre și dinspre obiectul 1
(oaie/creștinism) spre obiectul 2 (girafă/gnosti-
cism) revelă caracterul morfodinamic al tipurilor
de existență deopotrivă naturale și spirituale -
sau complexe fractalice.
Dacă în plan logic diagramele Venn și Euler
oferă reprezentarea completă a raporturilor din-
(Continuare în pagina 26)
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea străină
Povestirile lui Luigi Pirandello
I Rodica Marian
Volumul care cuprinde șase traduceri din
povestirile lui Luigi Pirandello, intitulat Rău
de lună și alte povestiri1, s-ar putea numi,
cum inspirat notează admirabila lui traducătoare
Laura Poantă, și șase personaje în căutarea unui
cititor, cu trimitere la celebra piesă de teatru
pirandelliană șase personaje în căutarea unui
autor. Acest din urmă titlu, șocant ca și toată dra-
maturgia celui considerat creator al teatrului
modern și precursor al celui absurd, face un pan-
dant, la fel de nonconformist, cu piesa Astă seară
se joacă fără piesă, dar, dincolo de formulă, de
anti-convenție și de limbaj, în mod ciudat, drama-
turgia și proza laureatului cu premiul Nobel din
1934 au o unitate organică și armonică, atât din
perspectivă ideatică cât și compozițională. Acest
areal de substanță comun se conturează în raport
cu unicul adevăr uman pe care scriitorul îl resim-
te ca imperativ de revelat în opera sa, acela pe
care eu l-aș numi al eului multiplu, cu elemente
sale în veșnic flux și reflux. Altfel spus, Pirandello
face parte, cred, din comunitatea acelor scriitori
(mai ales poeți moderni) care pătrund abisurile
ființei și relevă alcătuirea identității ca o reduplica-
re prin alteritate, posibil simultană, dar mai ales
succesivă, ca un lanț de identități, ca o multitudi-
ne de identități, fiecare cu adevărul și contradicții-
le ei. Despre o coexistență aparte, cea a contrarii-
lor, un fel de simultaneitate interșanjabilă, identi-
tate și alteritate, mai bine spus și identitate și
alteritate am insistat într-o carte referitoare la
această grilă de punere în adâncime a universului
liric eminescian și blagian2 și această stare este
reperabilă la mulți scriitori, deși pare mai puțin
acceptată în arealul gândirii europene (ea se poate
încadra în ceea ce filozoful Blaga definea prin
paradoxia logică, fiind o antinomie dogmatică ce
are nevoie de o «transfigurare», posterioară unei
scindări de termeni solidari - precum trupul și
sufletul, aș zice -, analogă rolului crucial al diza-
nalogiei în tipul de proces semantic al metaforei
revelatoare), stare de grație dezvăluită în profunzi-
mea gândurilor exprimate uneori de marii poeți:
„Dar tot ce ne e propriu trebuie învățat la fel de
bine cu ceea ce ne e străin” sau „Un semn sun-
tem, dar cu sens nul... Cu ochii mei nu văd
Realul, Doamne. Numai cu fantasme se chinuie
mereu” (Holderlin). Un alt poet actual, Octavio
Paz,
dintr-o arie culturală diferită, spune într-un volum
relativ recent: „A fi unul însuși este, totdeauna, a
ajunge să fii acel altul care suntem și pe care îl
purtăm în interiorul nostru”3.
Imposibilitatea cuprinderii acestui cumul de
variante ale eului, conștientizate de Pirandello ca
fațete ale vieții, dat fiind aspectul lor nediferenți-
at, continuu - determină, în planul creației,
înfățișarea unei cunoașteri relative, o cuprindere
parțială, în cutare ori cutare formă, fiecare
nedeplină. Așadar, cititorul căutat, ca și specta-
torul ideal al anti-teatrului lui Pirandello va fi
privilegiat în descoperirea enigmei care este ființa
omenească, după credința autorului sicilian, în
sensul că „viața este într-o continuă schimbare și
infinit de variată”, cum sună expresia unui per-
sonaj emblematic din Astă seară se joacă fără
piesă. Aceeași idee tenace și de adâncime în
gândirea lui Pirandello a fost formulată și astfel:
„viața e un flux continuu și indistinct și nu are
altă formă decât aceea pe care i-o dăm rând pe
rând noi, variabilă la infinit și mereu schimbă-
toare”. Este, prin urmare, firesc să nu existe o
piesă cu sacrosanctul text prestabilit (deși textul
scris de Pirandello asta face), nici un autor bine
determinat (deși el este știut), fiindcă totul este în
proces de transformare, iar personajul sau eroul
povestirilor nu se manifestă și nici nu se definește
pe o singură coordonată, în poveste ori în acți-
une.
Sondarea psihologică a zonelor obscure (cu
accepțiunea nedefinitivate, neosificate, neîncre-
menite) din sufletul omului se complinește la scri-
itorul Pirandello cu modalitatea de factură veristă
a prozei sale, cu observarea crudă a realității unui
timp contemporan dintr-o anume societate sicil-
iană, cu observarea atentă, minuțioasă a existenței
diurne a oamenilor simpli. Fiecare dintre cele șase
povestiri este construită pe eșafodajul unei întâm-
plări care poate ilustra cu strălucire zicerea lui
Goethe: „Absurdul umple lumea”. Trebuie să
observ nuanța definitorie și specifică, aceea că
absurdul povestirilor lui Pirandello este unul
neostentativ, conținut în micile și marile fapte ale
eroilor prozei sale, ca un adevăr fundamental,
uneori molcom ori ascuns, ca o constituție articu-
lată a personajului și pe eșafodajul complicat al
vieții, ca o totală de-mascare a destinelor din arti-
ficiile interioare ori din cele exterioare ale vieții.
Absurdul este însă, în toate cazurile, funciar exis-
tenței omenești, pentru că dezvăluirea diferenței
dintre așteptare și realizare, dintre aparență și
esență etc. se regăsește în trama fiecărei povestiri,
de la zădărnicia unei răzbunări, până la nefastul
rezultat al unei salvări de la moarte.
Simplitatea extremă a diegezei, economia
esențializată a planurilor narative contribuie -
paradoxal - la realizarea unei atmosfere pregnante
a fiecărei povestiri, fie că e vorba de gospodăria
izolată a unui țăran, într-o sufocantă vară siciliană
și de răzbunarea ratată a două femei (Rău de
lună), fie că participăm cu emoție și tensiune la
tragedia pasională a unei familii citadine (Datoria
medicului). În această ultimă povestire, ca și în
celelalte câteva, nu numai personajele, foarte vii,
dau impresia unei suprapuneri neîntrerupte de
portrete, în fapt niște instantanee surprinderi de
±
Francois Monchatre (Franța)
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
3
aspecte interioare și exterioare ale trăsăturilor
definitorii (Adriana, mama Adrianei, doctorul
Vocalopulo, doctorul Sia, Tommaso etc.), ci și
desfășurarea elementelor dramei, care se între-
pătrund și se completează într-o animată inter-
secție de planuri. Iar toate aceste variate mijloace
se împlinesc și sunt oarecum concurate de o ci-
nematografică viziune care cuprinde ansamblul
povestirii, dar și cadrele ei de detaliu semnificativ
ori cele cu încărcătură metaforică. Cele șase
povestiri au în comun această tehnică cine-
matografică, cu prim-planuri ce evidențiază sim-
bolic acțiunile ori trăsăturile definitorii ale eroilor
povestirii, precum scena coliviei goale, cu gratiile
ruginite, în care murise o păsărică, mâncată de
furnici lacome, după ce două zile a stat cu ușița
deschisă, surdă la ciripitul suratelor ori la
chemările libertății. Verismul, ca modalitate de
transpunere literară a unei realități ficționale,
excelează, pe de altă parte, în scriitura epică a lui
Pirandello, în mod cu totul reprezentativ, mai
ales într-o povestire precum aceea cu titlul Musca.
Tușele înspăimântătoare ale morții grotești, ale
bolii fulgerătoare, ale unui sfârșit de viață venit
fără vreme, năpraznic și fără nici un rost aparent
și de aceea absurd (ca și cum moartea, oricare ar
fi fost ea, n-ar fi totdeauna absurdă) se circum-
scriu în această povestire în jurul rolului nefast al
unei muște, purtătoare de o boală atroce.
Totodată, în această povestire, mai mult decât în
altele, descrierea dinlăuntru a gândurilor și senza-
țiilor tinerilor săteni sicilieni, combinate cu uni-
versul lor de existență și de muncă, desăvârșește
un splendid text al evocării unei lumi particulare
și totodată universale prin accentele majore puse
pe soarta singurătății omului în viața de pe
pământ.
Povestirile pirandelliene ne pot surprinde toto-
dată prin abila întorsătură din final, un adevărat
model de lovitură de teatru, în general ca tehnică
a dezvăluirii absurdului, a finalității insolite, con-
trazicând așteptările. Elementele semnificative ale
finalului intervin pe un fond narativ aparent
nepregătit, ceea ce le dă un fel de efect de
absurd, cu toate că, retrospectând ne putem ușor
apropia perspectiva posibilă a acestui neașteptat.
Întâlnirea cu un foarte mare scriitor, precum
Pirandello, sub un aspect mai puțin cunoscut
românilor, ca autor de povestiri, este firește un
eveniment literar, mai ales pentru că această tra-
ducere a Laurei Poantă, din limba italiană, are o
fluență și o plasticitate care lasă impresia unui
text scris în românește. Este impresionantă, toto-
dată, acribia traducătoarei care ține să adnoteze
uneori valențele stilistice și semantice ale expresi-
ilor din textul originar, precum sunt notele de la
pagina 50. La fel de armonic integrate în atmos-
fera cărții sunt ilustrațiile și coperta volumului,
semnate de traducătoarea Laura Poantă, care
demonstrează încă o dată cât de talentată plasti-
ciană este, fiecare desen al ei din carte chinte-
sențializând dominanta simbolică a textului
respectiv, într-o reciprocă, fericită, concelebrare a
tulburătoarelor adevăruri interioare ale întâm-
plărilor ce definesc destinele eroilor, în același
timp specifice, dar și etern omenești.
Note:
1	Luigi Pirandello, Rău de lună și alte povestiri, în
românește de Laura Poantă, Casa Cărții de Știință,
Cluj-Napoca, 2009.
2	Rodica Marian, Identitate și alteritate. Eminescu și
Blaga, București, Editura Ideea Europeană, 2005.
3	Octavio Paz, El laberinto de la soledad, Madrid,
Letras Hispanicas, 1993, p. 320.
■
incidențe
Arhivele viitorului
Horia Lazăr
Supuse unui tratament de avangardă în care
producerea lor imaterială și înmagazinarea prin
memorie artificială își răspund, arhivele consti-
tuie un exemplu viu al transformărilor societății
zilelor noastre. Numerizarea fondurilor patrimonia-
le, adesea fragile și expuse deteriorării prin consulta-
re repetată precum și crearea tot mai frecventă a
unor originale pe suport numeric înnoiesc procedu-
rile de colectare, stocare, păstrare și consultare a
lor. Ca „documente produse de o persoană în exer-
cițiul funcțiunii” (1), arhivele însoțesc modificările
din sînul societății, îndeosebi evoluția administrații-
lor, dar și pe cea a serviciilor sociale (sănătate, învă-
țămînt, activități culturale) sau a celor private (servi-
cii bancare, asociații profesionale, religioase, umani-
tare).
În 1790, Revoluția Franceză a înființat arhivele
naționale, al căror scop era păstrarea urmelor acțiu-
nilor pe care noua ordine politică avea să le între-
prindă, iar în 1794 cetățenii au fost autorizați să
consulte fără restricții orice depozit de arhivă.
Semnificația lor juridică și informațională va fi rede-
finită ca valoare patrimonial-culturală, îndeosebi de
istoriografia romantică. Răspunzînd de gestionarea
arhivelor vechi ale Franței, Michelet le va considera
izvoare istorice de bază, pregătind înglobarea în
masa arhivistică a documentelor private cu impact
istoric semnificativ. Într-o ultimă etapă, arhivele vor
integra documente privind relațiile de muncă, pres-
tațiile sociale, viața asociativă, dinamica întreprinde-
rilor și a confesiunilor religioase. Dintr-o producție
textuală a statului, ele devin în zilele noastre un
obiect public în sens larg - creat și consultat de ori-
cine, cu tot mai puține restricții.
Dispariția unor servicii publice pune problema
păstrării urmelor activității acestora prin transmite-
rea și vărsarea documentelor emise unor noi institu-
ții sau, la nevoie, prin depunerea lor definitivă în
stocuri gestionate de specialiști. Explozia arhivistică
a ultimelor decenii generează dificultăți imense de
stocare și păstrare. În Franța anului 2001 arhivele
centrale colectau aproximativ 5 km lineari iar în
2010 9 km (2). Arhivele administrației centrale a
statului francez se întind, pentru anii 1798-1958, pe
60 de km iar pentru anii 1958-2008 pe 200 de km
(3). Arhivele județene proliferează și ele vertiginos
(26 km în 1996, 34 km în 2000, 43 km în 2006),
ca și cele comunale (10 km în 1996, 14 km în
2000, 19 km în 2006, 4). Dotîndu-se cu o nouă clă-
dire a arhivelor naționale în 2009, care va putea
primi 320 km de documente, Franța nu își asigură
preluarea producției arhivistice decît pentru următo-
rii 30 de ani!
În condițiile masificării producției de arhive,
focalizate în ultimul timp pe afirmarea identităților
comunitare și pe exaltarea memoriei individuale,
apare nevoia organizării activităților de arhivare
anticipînd, selectînd și tratînd diferențiat intrările,
printr-o politică voluntaristă dar prudentă. Noțiunea
clasică, mecanică și maltusiană, de triere, cedează
de acum locul unor tehnici de evaluare suplă, al
căror obiectiv e situarea documentelor într-un flux
definit de două variabile: nevoia socială și semnifi-
cația patrimonială. Cum memoria se clădește prin
amnezii (5) și avînd în vedere că totalitatea produc-
ției arhivistice nu poate fi păstrată, selectarea și eli-
minarea superfluului devin imperative metodologice
ale arhivisticii actuale. Caracteristicile suportului,
constituirea și accesarea fondurilor, diversificarea
modalităților de consultare și redefinirea meseriei
de arhivist sînt astfel elemente convergente a căror
interacțiune desenează un spațiu de arhivare și prac-
tici sociale de raportare la arhive tot mai complexe.
Tehnologiile inscripționării numerice a textelor
nu prelungesc viața acestora ci o scurtează. Spre
deosebire de pergament sau chiar de hîrtie, suportul
numeric poate păstra intactă informația între cinci
și zece ani, ceea ce pune problema cu totul nouă a
conservării unor conținuturi volante, despărțite de
suport, dematerializate, ce „migrează” de pe un
suport pe altul. Perenitatea informației devine astfel
o chesiune de atentă gestionare a suporturilor peri-
sabile. Pe de altă parte, lectura documentelor arhiva-
te nu mai e o consultare directă a lor. Ochiului i se
substituie un intermediar tehnic, lectorul electronic.
Tehnologiile de numerizare accelerează amețitor cir-
culația informațiilor (arhivele franceze pun la dispo-
ziția celor interesați 100 de milioane de pagini din
130 de milioane deja tratate) reducînd frecventarea
sălilor de lectură dar democratizînd accesul la docu-
mente. În același timp, dematerializarea raportului
de lectură și disocierea informației de suport diver-
sifică publicul, tot mai atras de genealogie, de isto-
rie familială, de tradițiile locului de origine, de
colecții de acte de stare civilă și de recensăminte. În
acest climat, arhivistul friguros ce răsfoiește dosare
prăfuite dispare, lăsînd locul unui constructor al
unui imens fond dinamic, ce trăiește mai degrabă
în timpul restituirii publice decît în cel al constitu-
irii sale prin ritualuri de înregistrare, înseriere și îns-
criere lineară a datelor conform unei cronologii
canonizate, proprie instituției. Prin aceasta, defini-
rea meseriei de arhivist presupune cunoașterea
modalităților de transmitere a informațiilor (elemen-
te de identificare, de structură, de gestionare, de
administrare, tehnice și juridice) și de organizare a
serviciului de arhivare electronică (colectare, verifi-
care, stocare a datelor); buna păstrare a patrimoniu-
lui (supravegherea suporturilor, transferarea la timp
a informațiilor pe suporturi noi și duplicarea lor pe
site-uri separate); garantarea integrității arhivelor
încredințate prin asigurarea trasabilității lor (6).
În epoca „arhivisticii abundenței”, care a înlocu-
it-o pe cea a arhivelor rare, misiunile personalului
ce lucrează cu informația arhivată se modifică com-
plet. De acum, buna sau excelenta păstrare a docu-
mentelor nu le mai asigură acestora securitatea
deoarece informația numerică nu e un obiect ce
poate fi stocat și accesat direct. Ea există doar prin
mijlocirea echipamentelor electronice, aflate în per-
petuă evoluție, ceea ce proiectează răspunderile
arhivistului la începutul procesului de arhivare,
făcînd din el un actor în crearea informației.
Intervenind prin tehnici de „inginerie documentară”
(7), profesioniștii arhivelor participă direct la produ-
cerea lor. Înregistrarea pasivă a documentelor e
abandonată în folosul unui demers interactiv în
care, prin tratarea surselor, arhiviștii devin creatori
de valori sociale, istorice și patrimoniale.
„În casa vremurilor - serviciile de arhive - docu-
mentele sînt trecutul iar cercetătorii prezentul.
Arhiviștii sînt viitorul, care nu poate fi construit în
afara prezentului”, scria Jean Favier în 2000 (8).
Însărcinați cu păstrarea viitorului pe care îl fac acce-
sibil unui număr tot mai mare de persoane prin
strădania lor prezentă, arhiviștii zilelor noastre sînt
actorii și martorii unei evoluții în sînul meseriei
care însoțește revoluția tehnologică prin informati-
zare. Așezați între producătorii informației - printre
care își găsesc și ei locul - și utilizatorii tot mai
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
10
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
numeroși ai izvoarelor arhivate, sînt puși în situația
de a răspunde unor cereri și așteptări din ce în ce
mai diverse, a căror rezolvare trece prin imperative
de transparență, de contextualizare a informației și
de distribuire nerestrictivă a acesteia. În fața riscuri-
lor amneziei colective, ale politicilor uneori incoe-
rente, ale mijloacelor materiale adesea insuficiente
și ale unor exigențe profesionale mereu reînnoite,
rolul lor cultural și social e în continuă creștere.
Acum mai bine de un sfert de veac, Michel de
Certeau vedea în operațiunea clasică de „stabilire a
surselor” istorice un gest de repartizare prin care o
serie de obiecte, despărțite de altele, devin „docu-
mente”. Prin transcriere, recopiere, fotografiere,
înregistrare sau gravare aceste obiecte sînt izolate,
scoase din succesiunea și cronologia lor naturală.
Ele vor forma o „colecție” (numită de Jean
Baudrillard „sistem marginal”) fără utilizare curentă,
destinată unei refolosiri ordonate, dirijate (9).
„Erudiția” secolului al XVII-lea francez s-a născut
astfel la confluența muncii de colecționare, a nevoi-
lor sociale (justificarea politicii, afirmarea unor tra-
diții sau a unor drepturi) și a obiectelor nou create
(documentele, al căror sens apare doar prin rapor-
tarea la colecție). Constituirea selectivă a izvoarelor,
împinsă la consecințele ei extreme prin informatiza-
rea conținuturilor - o „acțiune instituantă [săvîrșită
prin] tehnici transformatoare” - face din arhivistică
condiția unei noi abordări a istoriei, producînd
locul specific al acesteia, populat de obiecte abstrac-
te, semne ale acțiunilor umane. Ca evidențiere a
excepțiilor față de modelele economice, sociologice,
juridice, demografice sau politice, cunoașterea isto-
rică constă, arată Certeau, în producerea unor
obiecte simultan negative și semnificative, ale căror
„diferențe pertinente” pot spori rigoarea și calitatea
explorării atente. Făcînd posibilă depășirea datelor
concrete prin reprezentarea diferențelor, etica istori-
că, înrădăcinată în arhive, se deschide spre viitor
prin evocarea trecutului ca spațiu al lipsurilor (fr.
„ce qui fait defaut”) și al neîmplinirilor. „Figurare
ambivalentă a trecutului și a viitorului” (10), pre-
zentul numerizat al arhivei devine spațiul de mani-
festare istorică a umanității.
Note:
(1)	„Les archives a l’ere numerique. Entretien avec
Martine de Boisdeffre”, în Le Debat, 158, janvier-fevrier
2010, p. 61.
(2)	Ibid.
(3)	Elisabeth Rabut, „Que faites-vous de nos archi-
ves? Massification, selection, conservation”, în Le Debat,
158, p. 85.
(4)	Ibid., p. 86.
(5)	Ibid.
(6)	Franțoise Banat-Berger, „Les archives et la revolu-
tion numerique”, în Le Debat,158, p. 75.
(7)	Ibid., p. 77
(8)	Citat de E. Rabut, în Le Debat, 158, p. 90.
(9)	Michel de Certeau, L’ecnture de Phistoire, Paris,
Gallimard, col. „Bibliotheque des histoires”, 1975,
p. 84-87
(10)	Ibid., p. 98.
■
imprimatur
Teoria si plastica paradisiacului
| Ovidiu Pecican______________________________________
In general, aparițiile de carte semnate de plasti-
cieni trec neobservate - sau aproape - în
lumea exterioară cercului lor de colegi și
suporteri. Așa cum nu avem o piață de artă struc-
turată încă în adevăratul sens al cuvântului (căci
capitalul privat merge încă, la noi, în mod primi-
tiv, către un loisir de tip consumist și este orien-
tat, din snobism, mai cu seamă înafara țării, în
zone șic ori exotice), la fel nu există nici o recep-
tare a acestui tip de carte. Aceasta se petrece în
pofida faptului că, măcar de o vreme încoace, de
când exigențele carierei universitare impun și în
acest domeniu o producție științifică de nivel doc-
toral, aparițiile de teze explorativ-științifice în
domeniul artei semnate de artiști s-au înmulțit
geometric, creând un nou continent. Ținând
seama că pictorii, sculptorii, graficienii și „texti-
liștii” care le scriu sunt integrați unei dinamici
academice și că ei își înfățișează rezultatele reflec-
ției unor comisii superioare, din același mediu
universitar, este clar că până și cele mai puțin
atractive, din perspectiva unui public mai larg, se
dovedesc atent construite, consistent argumentate
și îmbogățesc domeniul cu monografii la temă
care ajung, prin însumare, să constituie rafturi de
bibliotecă și chiar mini biblioteci.
Un aspect încă nesesizat al evoluțiilor de acest
fel din ultimii vreo douăzeci de ani este con-
curența pe care o asemenea hermeneutică artis-
tică, profesată de cercetători care sunt, prin
vocație și meseria inițial aleasă, în primul rând
creatori de valori artistice, o face teoreticienilor,
istoricilor și criticilor artei, aceștia fiind, cel mai
adesea, lipsiți de privilegiul de a produce artă ei
înșiși. O concurență de acest fel nu trebuie înțe-
leasă altfel decât ca o mărire a mizei pariului și,
de fapt, ea se manifestă practic ca o complemen-
taritate, o tensiune benefică pentru anvergura pe
care o ia arta și discursul critico-istoric care o sub-
întinde.
O altă realitate sociologic-literară configurată ca o
consecință a dezvoltării abia semnalate este că
eseistica, literatura specializată în comentariul și
teoretizarea artei ajunge să formeze o nouă cate-
gorie, selectă și încă prea puțin asimilată, a unei
literaturi critice deja copioase în cadrul căreia
vechile prejudecăți și ticuri face ca premiile să fie
Nicolas Daim (Franța)
mereu atribuite criticilor literari sau eseiștilor.
Aceasta în pofida antecedentelor, mai permeabile,
de altă dată, când, de pildă, expertul în istoria
artei Andrei Pleșu impresiona, prin Pitoresc și
melancolie, Uniunea Scriitorilor sau Dan Hăulică
deținea conducerea unei reviste de anvergură cul-
turală precum Secolul XX. Sunt rare și cazurile
când prozatorii precum Tudor Octavian se
dovedesc a fi și excelenți cunoscători ai plasticii,
iar eseiști de factura lui Al. Paleologu sau
Octavian Paler își câștigă cununile și datorită
strălucirii comentariilor lor în marginea marii
arte. Situația de astăzi face necesară recâștigarea
unui prestigiu al plasticienilor autori universitari
de texte relevante, deopotrivă, pentru artă și lite-
ratură, pe moment alterat de împrejurări ce
rămân a fi studiate. Pierderea unor formule insti-
tuționalizate, de tipul editurii Meridiane, special-
izate în colecții legate de universul plasticii, sau a
unor colecții de albume cu ecouri sonore în rân-
dul publicului este numai una dintre cauzele recu-
lului de care vine aici vorba.
Constatând starea de fapt din teren, mă
grăbesc să încerc chiar acum să particip, după
puteri, la remedierea ei, semnalând - ce e drept,
cu o anume întârziere - volumul lui Andor
Komives, Tentația Paradisului (Timișoara, Ed.
Bastion, 2008, 148 p.). Exegetul universului para-
disiac în plastica ultimilor ani este un cunoscut
membru al Uniunii Artiștilor Plastici, filiala Cluj,
lector la Universitatea de Artă și Design din
orașul de pe Someș, unde și-a făcut, de altfel, și
studiile universitare.
Cercetarea lui, îndrăzneață într-o lume intelec-
tuală marcată mai ales de scepticismul „maeștrilor
suspiciunii”, de nihilismele secolului al XX-lea -
românul Cioran strălucind pe firmamentul lor și
părând că predestinează România la o succesiune
în aceeași direcție -, de atomizarea și disiparea în
miriade de tendințe și direcții a universului artis-
tic și de viziune al modernității, este polemică,
alegând zona paradisiacului. În fapt, ca orice
explorare asumată în chip autentic, și cea a lui
Komives se dovedește, încă de la primele pagini
ale cărții, o aventură personală. Aidoma camerei
(Continuare în pagina 16)
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
11
Black Pantone 253 U
11
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Un lapsus al lui Borges
Laszlo Alexandru
n adolescența și tinerețea mea, toată lumea îl citea
cu venerație pe Borges. Poate că era și dictatura
comunistă, care ne plasa într-o relație privilegiată cu
literatura sud-americană, a spațiului lipsit de libertăți
democratice, căutîndu-și defularea în onirism, fantezie,
fantastic, fabulație. Era, în tot cazul, impresionantă și
demnă de respect panorama enciclopedică realizată de
scriitorul argentinian. Părea că a citit deja totul, în toate
direcțiile, cunoaște amănuntele cele mai ascunse, reali-
tățile cele mai nebănuite. Efectul era garantat: te
copleșea. Dacă mai adăugai și aspectul că era un savant
orb, mitologia fabuloasă (pe linie homerică) era eviden-
tă.
Cînd am citit prima dată romanul Numele
trandafirului, nu mi-a fost greu să fac legătura între
bătrînul călugăr orb, cu o gîndire fanatică, retrogradă,
prefăcîndu-se a le ști pe toate, și cel ce publicase
Moartea și busola. Trimiterea onomastică era
transparentă: Jorge da Burgos - Jorge Luis Borges. Nu
înțelegeam, însă, de ce devenise el personaj negativ?
Explicitîndu-și - pe alocuri ironic, pe alocuri indirect -
intențiile, Umberto Eco recunoștea că, în cazul mona-
hului malefic, aluzia răutăcioasă constituia plata unei
polițe. Dar pentru ce?
Am încercat, în aceste zile, să citesc cîteva eseuri și
comentarii literare ale lui Borges, grupate în ediția de
Texte captive (Polirom, 2010). Punctul de ispită, pentru
mine, erau mai ales conferințele ținute pe tema lui
Dante și a Divinei Comedii. Trebuie să recunosc că am
rămas dezamăgit. Nu pentru covîrșitoarea sa erudiție
ce continuă să se etaleze - tot la două rînduri se schim-
bă referința livrescă, autorul menționat, secolul literar
evocat, continentul cultural invocat. Dar parcă totul se
învîrte în gol și nu mai apare finalizarea percutantă.
Mi-a amintit de uriașa urnă în care, pe vremuri, la tele-
viziunea ceaușistă, se învîrteau bilele de loto. Ici-colo se
mai zărea, printre gratiile nichelate, sclipirea unei cifre,
care dispărea apoi repede în vîrtejul nebunesc, ce parcă
nu se mai încheia. Așteptam, cu răsuflarea tăiată a
copilului naiv, să cadă bila în farfurioară - și nimic.
Mecanismul huruia mai departe, scînteierile se
întrezăreau pe rînd, însă nimic nu se alegea.
Am remarcat, firește, săgeata autoironică prin care
Borges încearcă să cocheteze cu publicul. În realitate,
prin acest clin d'oeil, el se caracterizează cu mare pre-
cizie: “sar de la o carte la alta, amintirile mele sînt
superioare gîndurilor mele” (p. 229). Gura păcătosului
adevăr grăiește.
E o fabulație simpatică întîlnirea biografică a lui
Borges cu capodopera lui Dante. Avînd de călătorit zil-
nic la serviciu cu tramvaiul, pe un traseu foarte lung,
prin Buenos Aires, și-a luat în buzunar o ediție bilingvă
a Divinei Comedii. A ajuns astfel s-o cunoască în pro-
funzime, ba chiar să învețe limba italiană, prin poezia
dantescă. Apoi și-a nuanțat firește cunoștințele, din
edițiile Momigliano și Grabher. Dar, după ce orbirea
s-a instalat, scriitorul a trebuit să-și hrănească intelectul
doar cu amintirea lecturilor din tinerețe (probabil actu-
alizate ici și colo de sprijinul unor binevoitori).
Un savant care se mărturisește, în repetate rînduri,
profund influențat de poezia lui Dante, e totuși sur-
prinzător să-l vezi că se limitează, în conferințele sale,
la descrieri generale, locuri comune și banalități previ-
zibile, pe seama Divinei Comedii. Ba chiar să constați
că, la un moment dat, stăpînește imprecis conținutul
poetic prezentat.
Este cazul celebrului Cînt IV din Infern, un pasaj
clasic, în care protagonistul Dante întîlnește personali-
tățile culturale ale lumii antice. Borges ne expune astfel
episodul: “Se îndreaptă către ei patru umbre, umbrele
marilor poeți ai Antichității. Iată-l pe Homer, cu spada
în mină; iată-i pe Ovidiu, Lucan, Horațiu. Vergiliu îi
spune să-l salute pe Homer, pe care Dante l-a venerat
nespus, dar nu l-a citit niciodată [?]. Îi spune: Onorate
faltissimo poeta. Homer înaintează, cu spada în mînă,
și-l acceptă pe Dante ca pe cel de-al cincilea în compa-
nia lui” (p. 239).
În Divina Comedie, replica amintită nu era însă
nicidecum rostită de Virgiliu, în atenția lui Dante, pen-
tru a-l îndemna să-l respecte pe înaltul poet Homer (pe
care l-a venerat, deși nu l-a citit... - mdeh, mai adoarme
și logica bunului Borges). Virgiliu își părăsise locul din
Limb, de lîngă ceilalți patru, la rugămințile Beatricei,
pentru a merge în căutarea și îndrumarea lui Dante.
Acum revenea, împreună cu el, pe-acolo. O voce nepre-
cizată (ca un fel de șambelan, sau maestru de cere-
monii) îi previne pe ceilalți că Virgiliu se întoarce și tre-
buie primit cu respect: “Intanto voce fu per me udita:
/ «Onorate Taltissimo poeta; / l'ombra sua torna,
ch'era dipartita»” (“Între timp o voce a fost de mine
auzită: / «Onorați-l pe preaînaltul poet; / umbra lui
revine, care fusese plecată»” - Inf. IV, 79-81).
Între ce ne spune Dante și ce ne povestește Borges,
diferența e considerabilă. Lasă că nici gramatical nu
stătea în picioare ipoteza argentinianului. De ce să-i
vorbească Virgiliu lui Dante la plural (“onorate”)? Încă
de la prima lor întîlnire, cînd protagonistul fusese
înspăimîntat de cele trei fiare - Leopardul, Leul și
Lupoaica - și ezita să meargă înainte, călăuza îl tutu-
iește, pentru a se impune cu hotărîre: “Ma tu perche
ritorni a tanta noia?” (“Dar tu de ce te-ntorci la atîta
suferință?” - Inf. I, 76); “A te convien tenere altro viag-
gio” (“Tu trebuie s-o pornești pe altă cale” - Inf. I, 91).
De ce-ar fi trecut aici, pe neașteptate, la pluralul
politeții?
Dar și alte detalii prezentate de conferențiarul
neglijent lasă mult de dorit. El amestecă, surprinzător,
evenimente și personaje din Cîntul IV al Infernului, cu
situații și personaje din Cîntul V. El contopește haotic
cercul I, care-i conține pe Nebotezați, cu cercul al II-lea,
care-i cuprinde pe Desfrînați: “Ei bine, acolo se află
Homer, Platon, alți mari bărbați iluștri. Însă Dante
vede două ființe pe care nu le cunoaște, mai puțin ilus-
tre și care aparțin lumii contemporane lui: Paolo și
Francesca. Știe cum au murit cei doi adulteri. Îi strigă
și ei vin” (p. 219; aceeași încurcătură și la p. 218).
În realitate confuzia nu e lipsită de importanță, în
sfera discuțiilor serioase despre Divina Comedie.
Diferențele sînt chiar consistente. În Cîntul IV, în
Limb, sînt pedepsite marile personalități ale culturii,
care și-au construit gloria ignorîndu-l pe Dumnezeu.
Valoarea lor profesională e recunoscută, dar necredința
lor e sancționată: ei stau la sfat, în atitudini impună-
toare și într-un loc ferit de tortură fizică, lîngă un foc
uriaș (menit, simbolic, să-i pună suplimentar în
lumină). Ei oftează însă mereu cu nostalgie, căci
pedeapsa lor e de natură spirituală: nu vor cunoaște
niciodată binele suprem, pe Dumnezeu, pentru că l-au
ignorat și de-a lungul vieții: “Per tai difetti, non per
altro rio, / semo perduti, e sol di tanto olfesi / che
sanza speme vivemo in disio” (“Pentru aceste defecte,
și nu pentru alte păcate / sîntem pierduți, și doar cu
atîta frămîntați / că fără speranță, trăim cu dorința” -
Inf. IV, 40-42). Întregul ritm al Cîntului IV e lent,
sobru, impunător.
Pe de altă parte, Cîntul V e tulburat de un dina-
mism bezmetic, menit să scoată în evidență mișcările
dezordonate ale amanților inconstanți, ale desfrînaților
care și-au schimbat fără zăbavă partenerii. Spiritele
zboară, sub formă de păsări purtate de o năprasnică
furtună, care le izbește pe unele de altele și pe toate de
stîncile din jur, fără nicio clipă de odihnă, în eternitate:
“quel fiato li spiriti mali / di qua, di la, di giii, di su li
mena; / nulla speranza li conforta mai, / non che di
posa, ma di minor pena” (“acea vijelie spiritele păcă-
toase / încoace, încolo, în jos, în sus le poartă; / nicio
speranță nu-i alină vreodată, / nu de odihnă, ci măcar
de pedeapsă mai blîndă” - Inf. V, 42-45).
Confuziile lui Borges, în ce privește anumite situații
din Divina Comedie, nu țin de simpla scăpare de
memorie, ci de ignorarea unor împrejurări fundamen-
tale din capodopera lui Dante.
Dar să mai stăruim o clipă asupra nobilei școli a
poeților de demult, unde găsim ilustrarea poetică a
unui concept antic. “Primus inter pares” e o inspirată
expresie latină, pe cît de scurtă, pe atît de echilibrată în
tensiunea pe care o conține. “Cel dintîi între egali” ne
arată faptul că, într-o adunare cu totul onorabilă, mem-
brii componenți au în aceeași măsură dreptul de-a fi
venerați. Fiind la fel de importanți, totuși unul dintre ei
se desprinde, ca fiind primul. El e deasupra celorlalți,
dar e totodată asemeni lor, ca prestigiu și semnificație.
O situație paradoxală, comprimată într-o fericită expri-
mare artistică, de o mirabilă omogenitate (2 + 2 + 2
silabe).
Dante reușește performanța de-a transpune în
poezie această situație, atunci cînd descrie, în Cîntul IV
al Infernului, pleiada poeților greco-latini pe care-i întîl-
nește pe drumul său: “Lo buon maestro comincid a
dire: / «Mira colui con quella spada in mano, / che
vien dinanzi ai tre si come sire: / quelli e Omero poeta
sovrano; / l'altro e Orazio satiro che viene; / Ovidio
e ‘l terzo, e l’ultimo Lucano»” (“Bunul învățător începu
să spună: / «Privește-l pe cel cu spada în mînă, / care
în fața celorlalți trei vine ca un rege: / acela e Homer,
poetul suveran; / celălalt care vine e Horațiu, satiricul;
/ Ovidiu e al treilea, iar ultimul Lucan»” - v. 85-90).
Ieșiți cu toții în întîmpinarea lui Virgiliu, care-i pără-
sise pentru scurtă vreme spre a merge în ajutorul lui
Dante, ei se retrag împreună pentru a afla de la poetul
latin cine e noul venit, iar apoi îl primesc și pe acesta
cu prietenie între ei: “Da ch'ebber ragionato insieme
alquanto, / volsersi a me con salutevol cenno, / e ‘l
mio maestro sorrise di tanto; / e piu d'onore ancora
assai mi fenno, / ch'e' si mi fecer de la loro schiera, /
se ch’io fui sesto tra cotanto senno” (“După ce-au dis-
cutat o vreme împreună, / s-au întors spre mine cu un
semn de salut, / iar călăuza mea a zîmbit atunci; / ba
chiar și mai mare onoare mi-au făcut, / căci astfel m-au
primit între ei, / încît am fost al șaselea în această gru-
pare” - v. 97-102).
A curs multă cerneală în comentariile care notau că
Dante se include, cu de la sine putere, în propriile ver-
suri, printre marile nume ale literaturii universale. Unii
i-au reproșat orgoliul autoelogiator, cu totul lipsit de
proporții. Alții i-au luat apărarea: poetul - deși încă nu
terminase de scris Divina Comedie - era perfect conș-
tient de valoarea sa artistică. Dincolo de toate aceste
dezbateri, e de remarcat însă performanța ilustrării
estetice a conceptului “Primus inter pares”: Homer
pășește în fața tuturor, pentru a-și marca preeminența,
dar e urmat îndeaproape de ceilalți, care-i sînt egali.
Cum prezintă Borges complexitatea situației respec-
tive, în conferința sa dantescă? “Homer înaintează, cu
spada în mînă, și-l acceptă pe Dante ca pe cel de-al cin-
cilea în compania lui” (p. 239). Autorul italian o
spusese limpede: “am fost al șaselea în această gru-
pare”. În schimb eseistul sud-american îl vede ca fiind
“cel de-al cincilea”. O eroare de numărătoare?
Nicidecum. Ci o diferență netă de abordare a situației!
Florentinul îi numără pe toți marii autori antici laolaltă
(incluzîndu-se apoi și pe sine), el construiește o
“democrație” a valorii literare, în care toți sînt egali,
deși unul îi întrece. Argentinianul edifică o “aristo-
crație” a valorii literare, în care Homer e suveranul
incontestabil, care-i primește pe ceilalți în preajma sa.
De aceea medievalul poate spune, fără a greși, că au
fost cu toții în număr de șase, pe cînd contemporanul
ne povestește că, pe lîngă unul, au mai stat încă cinci.
Iar concluzia uimitoare a acestei comparații este că
scriitorul din secolul al XIV-lea se vădește mult mai to-
lerant în gîndirea sa publică (și mai complex, în abor-
darea sa artistică), decît comentatorul său din secolul
XX. De la Jorge Luis Borges la Jorge da Burgos, perso-
najul orb, dar mereu încruntat al lui Umberto Eco, dis-
tanța a devenit foarte mică.
’	■
12
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
12
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
emoticon
Edward Lear
Flirtul lui Yonghy-Bonghy-Bo
În Coromandel, în estul
Indiei, cu bostani - oho! -,
Într-un codru negru foarte,
Trăia Yonghy-Bonghy-Bo.
Două jilțuri vechi și restul
Unei lumânări, plus țestul
Unei străchini fără toarte,
Erau tot avutu-i (foarte
Mic), în codrul sumbru foarte,
Al lui Yonghy-Bonghy-Bo,
Al lui Yonghy-Bonghy-Bo.
Într-o zi, printre ludaie,
Sub arbuști de indigo,
O aude (bine-abscons
D’ăștia, Yonghy-Bonghy-Bo)
Pe o doamnă, - cum că ea e,
Printre găinuși bălaie
Cu ochi tâmpi și plisc de bronz,
Doamna Jingly, Jingly Jones.
„Asta, deci, e Lady Jones!”
Zice Yonghy-Bonghy-Bo,
Zice Yonghy-Bonghy-Bo.
„Scumpă Lady, dragă Doamnă,
Stând, căci nu ai încotro,
Printre pepeni, - îți cer mâna!”
Zice Yonghy-Bonghy-Bo.
„Chiar dacă pe-aici nu-i toamnă,
lo-s tomnatic și mă-ndeamnă
Inima să-mi fii stăpâna
Vieții; d’aia-ți cer eu mâna,
Pen’ ca,-n veci, să-mi fii stăpâna!”
Zice Yonghy-Bonghy-Bo,
Zice Yonghy-Bonghy-Bo.
„În Coromandel, în estul
Indiei, cu bostani mișto,
Îs creveți și scoici din plin”,
Zice Yonghy-Bonghy-Bo.
„Ai să-mparți cu mine restul
Lumânării, jilțul, țestul
Spart! - Oceanu-i arhiplin;
Iar amoru-mi e deplin
Ca oceanu-adânc și plin!”
Zice Yonghy-Bonghy-Bo.
Zice Yonghy-Bonghy-Bo.
Lady Jones răspunde tristă
(Lacrimile-i curg, - oho!)
„Cererea-i tardivă foarte,
Mr. Yonghy-Bonghy-Bo!
Mi-ar plăcea (și în batistă
Lacrimile-i curg, că-i tristă
Rău) să-mi fii un soț aparte!
Dar, de asta, n-o s-am parte,
Căci am un consort, departe
Hăt, în Anglia, - Mr. Bo,
Mr. Yonghy-Bonghy-Bo!”
„Io-i sunt doar o atenansă
Lui Sir Jones, Esquire & Co.,
Ce-mi trimite, vrei-nu vrei,
Orătănii, Mr. Bo!
Așa că n-am nicio șansă
S-accept vasul fără ansă,
Jilțul, mucul ars... Dar trei
Păsări blonde, dacă vrei,
Poți să-ți dărui (baremi trei),
Mr. Yonghy-Bonghy-Bo!
Mr. Yonghy-Bonghy-Bo!”
„Capul cât al unei rodii
Octuplate-avându-l, - io
Sper să nu-ți ia fesul vântul,
Mr. Yonghy-Bonghy-Bo!
Deși ești un Boddy-Doddy,
Mi-ar plăcea să pot să modi-
fic, în cinstea ta, cuvântul
și să-ți spun să-ți iei avântul,
Cât mai ai în pupă vântul,
Mr. Yonghy-Bonghy-Bo!
Mr. Yonghy-Bonghy-Bo!”
Pe versanți pe care mirtul
Crește verde și angro,
Cine-aleargă spre ocean?
Mr. Yonghy-Bonghy-Bo,
Vioi și-mbătător cum spirtul, -
Ca, la țărm, să-nceapă flirtul
Cu, văzută prin ochean,
O țestoasă fără an
Din norodul chelonian,
Mr. Yonghy-Bonghy-Bo
Mr. Yonghy-Bonghy-Bo!
Broasca-l poartă în derivă,
Ca un avariat cargo,
În spinare, pân’ la ziuă,
Pe-acest Yonghy-Bonghy-Bo!
Pare-o fi’nță primitivă,
Dar înotu-i, dimpotrivă,-i
Duce către Mar del Dio,
Unde-ajung în zori de ziuă.
„Lady Jingly Jones, adio!”
Cântă Yonghy-Bonghy-Bo,
Cântă Yonghy-Bonghy-Bo!
În Coromandel, în estul
Indiei, pe sub indigo-
tieri, suspină Lady după
Mr. Yonghy-Bonghy-Bo,
Ăl cu jilțurile, restul
Lumânării, bașca țestul.
Neavând nicio șalupă,
Ea, pe dâmb, cu-ntreaga-i trupă
De găini, bocește după
Scumpul Yonghy-Bonghy-Bo,
Scumpul Yonghy-Bonghy-Bo!
Tălmăcire de
Șerban Foarță
poezia
Ioan V. Maftei
Stare
Ne-apropiem, ne-ndepărtăm timizi,
Ne omorâm din dragoste prea mare;
Treziți din somn în ziua următoare
De-aceeași viață ne simțim avizi ...
Ne sfâșiem cuprinși ca de amoc
și râdem la comenzi automate;
Organele le punem amanet pe toate
La jocul cu ruletele de foc ...
Azi, jocurile noi așa ne cer,
Să ne-mbătăm cu scumpe chimicale
Aducătoare de plăceri fatale,
De transmigrații-n maladiv mister ...
Impulsurile noastre homogafe
Se hârjonesc prin sângele clorotic,
Topind în ele sufletul haotic
Care cu ultimele forțe trage
Spre un sfârșit visat apoteotic.
Stare
Meteorologia sufletului meu,
În condiții niciodată stabile,
Ori însorită, de antic Empireu,
Ori secetoasă, ca pampa din Chile ...
Transpir ‘naintea privirilor geroase,
Devin casant la arcul voltaic;
Delirez în imagini frumoase
Ori mă comport brutal de prozaic ...
Uneori chiar mult timp îmi plouă,
Broaște ferice îmi cântă-n auz
Cu-aceeași răgușeală, veche sau nouă
Despre timpul dat pentru al lumilor uz ...
Ici-acolo mânat, împins, aruncat,
De-o vreme cad peste mine ninsori;
Îngrijindu-mă pentru ultimul pat,
Văd, deasupra, rotindu-se ciori.
Stare
Ieșisem la soare ca un gândac bătrân
Încălzindu-și membrele și carapacea,
În toamna asta cu un singur plămân,
Respirând căldura rămasă și pacea ...
Aerul mirosea a putred răsuflu,
Neștiind dac-afară sunt zori sau amurg ...
Pieptu-mi tabagic speranțele-l umplu
și-n cârja puterii dorind să mai urc ...
Ploi amare-și lasă sputa prin jgheaburi,
În palate bogații vând și cumpără țări;
Boli fierb în canale, cu vineții aburi,
Planeta se clatină de dinamitări.
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
13
Black Pantone 253 U
13
Black Pantone 253 U
proza
tati
| Teodora Păcurar
1
- Gabi, tu să te măriți! Era cu spatele la mine,
căuta ceva printr-un sertar. Nu știu ce îmi veni să îi
spun așa ceva soției mele. S-a întors pentru un
moment, zâmbindu-mi întrebător. Eu căutam răspun-
sul pe pereții albaștri ai spitalului. De ce i-aș spune
așa ceva femeii pe care o iubesc de mai bine 30 de
ani? Ce se întâmplă cu mine? Căutând eu însumi o
lămurire, am privit în jurul meu și mi-am văzut fetița
care mă fixa într-un mod ciudat. Imediat ce îmi întâl-
ni privirea se grăbi să se așeze pe marginea patului.
M-a luat de mână și abia atunci am început să reali-
zez despre ce vorbesc de fapt.
- Cristi, vino și tu mai aproape, i-am spus atunci
fiului meu. Te rog să ai grijă de mama și de sora ta.
-	De ce spui asta, tati?
Aș fi vrut să-i răspund, dar nici eu nu știam. Așa
că mi-am continuat ideea.
- Tu să nu te lași călcată în picioare de bărbați,
i-am spus apoi fetiței mele. Vreau o înmormântare
scurtă și fără pomană. În cămară mai sunt câteva
doze de redbull. Să le aduceți și pe acelea. Dacă i se
face cuiva rău, să le bea. Să nu plângeți.
-	Tati, dar ce simți? Te doare ceva?
-	Nu. Nu mă mai doare nimic. În sfârșit, nu mă
mai doare nimic. Gata. Szia.
-	Stai, tati, să spunem o rugăciune.
O rugăciune. Nu era o idee rea. Dar n-am spus
niciodată o rugăciune. Cred că au înțeles asta fără să
le zic nimic. Așa că m-au pus să repet după ei. Era
plăcut, oare până acum de ce nu m-am rugat nicioda-
tă? Am încheiat rugăciunea și i-am mai salutat o dată
pentru ultima oară.
-	Acum e gata. Szia.
Ce m-a apucat să tot salut ungurește, nu știu. A
fost o seară ciudată. Dar dimineața care a urmat a
fost și mai ciudată pentru că m-am trezit... viu. Fetița
mea își odihnea capul pe marginea patului. Am întis
mâna să o mângâi. N-am reușit decât să o sperii.
-	Încă nu trebuie să mor?
Eram un copil de grădiniță care se ține de fusta
învățătoarei. Aveam încredre în ea.
-	Tati, trebuie să ai răbdare, da?
-	Dar eu eram convins că o să mor în noaptea
asta. De ce n-am murit?
-	O să îți vină și ție rândul. Din păcate nu murim
atunci când vrem noi.
-	Nu?
Mă privea. O adoram.
-	Și atunci când o să mor o să mă întrebe dacă da
sau nu?
Eram atât de absorbit de moartea mea, încât nici
nu îmi dădeam seama că puneam întrebări exagerat
de absurde, la care nici fiica mea, nici altcineva nu
avea de unde să le știe răspunsul. Dar eu aveam
nevoie să îmi vorbească.
- Tati, o să fie foarte bine, o să îți placă foarte
mult, o să vezi tu. Încearcă să te liniștești.
Am căzut pe gânduri având reflexul de a mă
scobi în nas. Dar am renunțat, ca să previn o even-
tuală hemoragie. Ar fi fost de preferat să nu las mize-
rii când mor. Ar fi fost de preferat să intru în comă.
2
Stau în fund pe pat și toată lumea e aici. Soacră-
mea mi-a adus înghețată și se uită cum Gabi îmi dă
să mănânc cu lingurița. Parcă ăsta e alt spital. Iar îng-
hețata asta are gust de prăjitură.
- Așa ar trebui să mănânci în fiecare zi, o aud pe
Gabi, ținând lingurița în dreptul gurii mele. Ai mân-
cat două felii mari. Domnișoara doctor o să fie foarte
mândră de tine.
- Nu știu ce înghețată e asta, dar are gust de prăji-
tură!
-	Păi are gust de prăjitură pentru că e prăjitură,
nu e înghețată.
- Îți place, fiule? Am preparat-o special pentru
tine, intervine soacră-mea. Mi-e greu să le urmăresc
pe toate. Îi arunc o mutră din care să îmi priceapă
nemulțumitrea. Nu mai am chef să vorbesc cu ele.
Cineva mă mângâie pe cap. Fetița mea. O să mă fac
bine. Mai am de plantat un prun și un păr în curte.
Iar pe nenorocitul ăla de Boris nu mai vreau să-l văd
acolo! Cine știe cum îmi arată via... A ros-o toată,
nenorocitul! Copiii ăștia nu sunt în stare nici să dre-
seze un câine. Să-l ducă unde vor ei. Nu mă mai
interesează, nu-i treaba mea. Da... O să mă fac bine.
Dacă mănânc în fiecare zi măcar câte puțin, o să
capăt putere ca să mă ridic din pat. Dacă reușesc să
nu fac nicio hemoragie, sătămâna asta o să ma lase
acasă. Și îmi pot vedea de pomi și de vie. Așa a zis
domnișoara doctor.
-	Nesimțita! Am știut. Am știut!
-	Te rog, nu te enerva, e înspre binele tău să mai
stai în spital câteva zile.
-	Mi-a promis că mă lasă acasă și nu poate să se
țină de atâta lucru!
Gabi mă privea tristă. Cred că am adormit ime-
diat pentru că următorul lucru pe care mi-l amintesc
este fiul meu care, împreună cu Gabi, face eforturi să
mă așeze în fund. Mi se spune că nu mai sunt la spi-
tal, sunt acasă. Mă întreabă dacă știu că sunt acasă,
dar nu știu să le răspund. Sunt mulțumit, în sensul
că mi-e totuna.
-	Tati, nu vorbești cu noi? Spune-ne ceva!
Atunci cred că mi-au împins patul până în fața
ușii pe care au lăsat-o larg deschisă. Cred că mi-au
arătat grădina, dar nu sunt sigur de nimic. Poate că
doar am visat-o. Erau în jurul meu Gabi, Cristi și feti-
ța și ne uitam cu toții la grădina încă înzăpezită.
Habar nu aveam ce anotimp era. Nu putea să mă
intereseze.
În ziua următoare mi l-au adus să îl văd pe Boris.
Sau cel puțin asta am dedus din discuțiile lor.
-	Tati, uite cine a venit la tine în vizită!
-	Ce-ar mai vrea să meargă la el! Nu s-au văzut
de-o veșnicie! Vezi, tati, ce mult te iubește Boris?
-	Se uită la el? Îl vede?
-	Nu știu...
Nici eu nu știu dacă l-am văzut sau doar l-am
auzit, dar era acolo. Nu mă durea nimic, dar ceva era
în neregulă dacă vorbeau așa despre mine. Veneau
oamenii zilnic să mă vadă și începeam să aud cum
că aș fi în comă.
-	Nu mai bea nimic de patru zile. Acum câteva
zile mai zicea da și nu, dar acum nu mai vorbește
nimic.
-	Mami, te rog, nu mai plânge de față cu el.
3
Nu știu. Sunt în centrul atenției. Toată lumea
așteaptă. Nu știu. Dar dacă mai încearcă careva să
îmi dea apă, o să urlu. Nu-mi trebuie nimic. Sunt în
regulă. Fata asta iară fumează.
-	Țigara! Țigara! Mă aud spunând. O mulțime de
oameni se îngrămădește în jurul patului meu.
-	Fată, îți rup mâinile!
Au spus că delirez și au plecat. Știe ea. Știe că nu
trebuie să fumeze.
-	Tati, dar nu fumez, ai înțeles greșit.
Mi-am dat seama că într-adevăr delirez.
Entuziasmată că vorbesc din nou, fiica mea încearcă
să mă prindă într-o discuție de o veselie forțată.
Săraca fată.
Michel Tanty (Franța)
- Tati, uite, sunt schiorii de la Vancouver la televi-
zor!
Asta m-a enervat peste măsură.
- Fată, s-a terminat Olimpiada, nici atâta nu știi?
Cred că am spus-o cam urât, pentru că ea mi-a
zâmbit intimidată. A fost ultima propoziție pe care i-
am adresat-o fetiței mele.
Au urmat încă două zile. Într-una din ele era să
mor în brațele fiicei, dar a intervenit Gabi, care s-a
apucat să îmi plângă disperată și să mă roage să nu o
las. Surprinzător, a fost admirabil de vitează până în
clipa asta, iar acum cedează. Nu am putut să o las în
starea aceea. Nu mai suportam nici să o privesc. Nu
mai puteam nici să plâng. Eram deshidratat. Se
mirau cum pot trăi numai cu aerul. Am auzit-o pe
fiica mea într-o zi spunând că inima este cea care mă
mai ține în viață, pentru că e plină de iubire. Tot ce
vreau e să se termine odată. Nu pot trăi, nu pot
muri. Probabil că sunt undeva la mijloc. Nu știu
sigur unde sunt. Unde nu sunt. Fetița mea! Nebuna
de ea și draga de ea!
4
A venit! A venit! Am știut eu că o să vină exact
la timp. Fetița mea. Dragostea mea cea mare, deci ai
venit. E momentul. Știu că și ea știe. Dar nu știu
dacă îi vede și pe restul care sunt în cameră. Nu, nu
cred că îi vede pentru că mă privește fix. A aprins o
lumânare și crede că suntem numai noi doi. Sau
poate simte. De fapt, sunt sigur că simte. Știe că nu
suntem singuri. Vom lucra în echipă. Va fi bine, nu
sunt singur. Și nici nu e așa înfricoșător cum mi-am
imaginat mereu. Am încredere că va fi foarte bine și
că o să îmi placă foarte mult. Exact cum mi-a expli-
cat ea. Ce bine că știe rugăciunea în locul meu. Ce
fată curajoasă. Mai am aer. Teodora tremură lângă
mine. Cum o fi să îți vezi părintele murind?
- Nu!	’
Am auzit un strigăt. Îmi dau seama că e al meu.
Fata mea mă lasă să îmi văd de treabă. Dumnezeule,
cât de intim! Asta a gândit-o ea. Sau eu. Am gândit-o
împreună? Cât de mult o iubesc. N-am auzit-o nicio-
dată gândind. În schimb, nu îmi mai aud respirația.
Într-adevăr, nu mai respir. Ea totuși, mai stă nemișca-
tă în genunchi lângă mine. Oare nu știe că s-a termi-
nat? Ba da. Ne zâmbim cu complicitate, am făcut o
treabă bună împreună.
■
14
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ion Zubașcu - scrisul ca
„logoterapie”
Ion Pop
Poezia lui Ion Zubașcu a avut întotdeauna o
notă de franchețe a confesiunii, făcută cu
gravitate, patetică uneori, dar adesea și cu o
degajare „postmodernă” în asocierea diverselor
formule poetice cu faptul de viață imediată. Mai
degrabă aluvionar, pe urme îndepărtat whitmanie-
ne, discursul ramificat, cu elemente de colocviali-
tate și trimiteri „scientiste” imediat relativizate de
un soi de distanțare critică, primește un aer de
manifest, conturând un program în fond „autenti-
cist”, sub care se pot citi formulări rezumative ca
aceasta, vizând „o realitate mai proaspătă decât
toate hârtiile de pe masă”. Îndeosebi ultimele
două cărți publicate, Omul disponibil (Ed.
Brumar, 2009, versiune nouă, restructurată și
amendată a ceea se tipărise sub același titlu cu un
deceniu mai devreme și cu puncte de plecare în
volumul Gesturi și personaje din 1983) și Moarte
de om (Ed. Limes, 2010) îl exprimă deplin pe
acest poet al gesticulației ample pe fundal existen-
țial „global” și de largi spații literare, deschis, cum
se sugerează, tuturor stărilor de spirit și pregătit
să se ipostazieze sub cele mai diverse măști ale
eului. Acea „disponibilitate absolută” evocată de
obicei în legătură cu poetica avangardistă se regă-
sește în programul și modalitățile de expresie ale
versurilor lui Ion Zubașcu, numai că deloc datoa-
re „automatismului psihic pur” suprarealist.
Dimpotrivă, regimul scrisului său e limpede arti-
culat și acut confesiv, pune deschis în cauză stări-
le contradictorii ale subiectului, somează recepto-
rul la participare, are o siguranță de sine ce ține
de o fermitate etică neînduplecată, de subliniată
tradiție maramureșeană.
„Sunt într-o continuă stare de disponibilitate” -
sună chiar prima propoziție din prima carte, apoi,
imediat, ca în reprezentarea reporterului ideal, de
prin anii ’30, a lui Paul Sterian: „Parcă aș fi un
aparat de radio cu toate posturile și antenele posi-
bile, dar la care se joacă un copil și-i răsucește
butoanele pe toate lungimile de undă imaginabile,
trecând și în câmpul de frecvențe ale morților”.
Autodefinirea e expresivă, iar trecerea ei în practi-
ca discursului poetic se face aproape fără efort, în
texte unde asemenea angajări, să le spunem doc-
trinare, dar și de confesiune directă, simplă,
atașantă, sunt prinse până la contopire în des-
fășurările pe spații mari ale imaginarului.
Structurarea în „cânturi” a Omului disponibil
recunoaște și subliniază cumva accentul „epo-
peic”, suflul generos care animă aceste pagini în
care alternează textul cvasiprogramatic cu poemul
propriu-zis, reflecția asupra poeziei cu versul cel
mai plin de „realitate”. Visând la un „text magma-
tic, total, pulsând ca un țesut celular” și declarând
că „manuscrisul (său) esențial e chiar propriul des-
tin”, poetul își construiește discursul ca act parti-
cipativ, de intensă și continuă implicare în actul
scrisului și, deopotrivă, într-o realitate văzută
caleidoscopic, pluridmensional: „Sunt multiplicat
în toate cuvintele”, „Scriind, iată, mi s-a tocit
până-n umăr mâna mea cea dreaptă”, „nu pot trăi
dacă nu particip și eu la cursul evenimentelor”,
„Așa sar eu din literatură în viață./ Așa abordez
eu realitatea. Cu mijloacele vieții/ nu ale literatu-
rii. Îmi las cuvintele libere./.../ Valoarea lor de
document uman e cu mult mai complexă/ decât
aceea de document estetic”. Citind asemenea ver-
suri, îmi vine să mai vorbesc o dată, ca la avan-
gardiști, de o „poezie contra literaturii”...
Astfel de propoziții, uneori prea abrupte în ade-
vărul lor ideatic, pot fi notate de pe fiecare pagi-
nă - și se remarcă imediat fermitatea dicțiunii,
decizia angajării, grafia tensionată a vocii. Unele
confesiuni de această factură au putut părea unor
cititori banale, altele viciate de accente emfatice.
În ce mă privește mă las convins de acest patos al
mărturisirii, căci poetul știe să echilibreze notele
care pot părea prea înalte cu intervenții care le
pun pedală sau integrează gândul prea programa-
tic subliniat cu ramificații ale corelativelor obiecti-
ve, cu inserții metaforice, cu aproximări imagistice
de puternic relief. Iată, de pildă, această sugestie a
relației contrastante dintre livresc și existențial, în
Cântul X: „Geologie livrescă. Multe rafturi au tre-
buit distanțate/ culoarul de trecere dintre ele lăr-
git să încapă/ mișcările ample ale femeii gravi-
de”... Este, de altfel, una dintre secvențele cele
mai expresive din carte, reunind toate datele mai
importante ale scrisului de acum al poetului aflat
pe pragul dintre livresc și real. Preluat de
Bibilotecară, discursul se umple de figuri cărtură-
rești, mitologice, biblice, de trimiteri la Muzeu și
la zicerile celebre ale programelor poeziei (precum
bretoniana „Frumusețea va fi convulsivă sau nu
va fi”, foarte potrivită, de altminteri, pentru chiar
evidențierea amintitei tensiuni dintre literar și
existențial). E recompusă aici chiar o secvență de
„reportaj” în registru ironic, despre marele eveni-
Cristina Tavares (Portugalia)
ment, sub comunismul pauper, al „primirii unor
covoare persane și carpete de fibră” într-un maga-
zin asaltat de cumpărători, în care un inginer șef
de la exploatarea minieră va pătrunde abia după
ce va fi mobilizat cinci mineri „să-i croiască drum
în înghesuială”, într-un spațiu unde „praful steril
se amesteca în rimeluri, pudra cu minereul”...
Salturi asociative ca acesta dau o specială vivacita-
te discursului, sporind efectul de „real”: femeia își
întrerupe lectura „din cauza sarcinii”, „filele de
carte străveche” pot fi propuse drept „cele mai
durabile scutece” în acest mic univers unde „labi-
rintul bibliotecii” actuale comunică cu scrisurile
străvechi, iar șoldurile unei femei sub desenele
rochiei de vară pot „suplini îngerii asexuați din
întreaga Renaștere”...
E doar o mostră a felului cum își construiește
textele Ion Zubașcu, dezinvolt asociativ, alert în
ritmurile versului amplu, incisiv în reflecții, decis,
alteori, să braveze „Istoria”, declarând că s-a „sătu-
rat” de ea și s-a hotărât s-o „boicoteze” blagian,
însă în numele unei vitalități ancestrale transmise
individului interesat ca și exclusiv de intensitatea
asumării vieții imediate, scoasă din „case memo-
riale”, trăită „limpede”, ca „formă proprie de cris-
talizare”. În fond, tocmai această senzație de vita-
litate, și frustă, și integrată cultural, comunicând
cu o tradiție solidă și vitală, se impune convingă-
tor în acest volum în care se spune lucrurilor pe
nume, cu o înfruntare viguroasă a limitelor și
conveniențelor, ca spre finalul ultimului text: „A
trebuit să ies cu tavanul în cap, întunericul și sin-
gurătatea/ au fost de la un timp prea strâmte
pentru mine./.../ De mâine, de azi, chiar din
clipa aceasta/ începem călătoria fără întoarcere,
viață de viață mai departe,/ naștere de naștere,
spre absolutul din noi înșine și de oriunde”...
Ceva din înverșunarea lui Oedip din Infernul dis-
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
15
Black Pantone 253 U
15
Black Pantone 253 U
3
cutabil al lui Ion Alexandru reverberează de
departe în aceste poeme în care strigătul de „A fi!
A fi!” se opune încă o dată energic și victorios
tuturor mărginirilor.
El se aude încă o dată, însă sfâșietor și tragic,
în cea mai nouă carte a lui Ion Zubașcu, intitula-
tă oximoronic Moarte de om. O poveste despre
viață. Opțiunea pentru autenticitate, miza pe sin-
ceritatea absolută a discursului poetic redevine și
aici un program, de data asta obligatoriu, sub pre-
siunea stărilor-limită trăite de autor. Aflat în fața
pragului ultim, subiectul înregistrează, ca și cum
și-ar căuta remediul în rău, o sumă de experiențe
de extremă duritate, trăite în „infernul Centrului
Mondial de Oncologie”. O face fără nicio conce-
sie față de convențional și „poetic”, cu un curaj al
relatării adesea nude a unor episoade de viață și
de moarte surprinse în linii tăioase de bisturiu
chirurgical, notând răul ca pentru a-l exorciza prin
expunere în lumina crudă a zilei vii. „Scriind prin-
tre resturi de oameni cuvinte întregi”, poetul își
reconfirmă dramatic angajamentul ontologic, un
program pe care nu ezită să-l exprime în termenii
cei mai clari, cu adresă polemică explicită la scri-
sul întemeiat pe rafinamete de artă combinatorie
formală, numită de semnatarii manifestului
Poezia pe care vrem să o facem, din 1933, „poe-
zie de cabinet”: „băieți,/ rafinamentele astea tex-
tuale au pervertit gustul public/ cancerizând sufle-
tul omului cu produsele lor greu digerabile/ satu-
rate de e-uri, conservanți, coloranți, aditivi rafina-
ți”. Într-un spațiu unde „orice măreție se anatomi-
zează”, nu mai poate fi loc de poetizări preten-
țioase și cosmetizări ale viului periclitat, drept
care se poate compune Balada clismei de la
Gastroenterologie, în care femeia de prozaic servi-
ciu, plătită gras pentru circumstanță, capătă, trist-
ironic, un „aer de infinită îngrijorare cu care o
Pieta afectuoasă/ își ocrotește fiul ei preaiubit”,
unde propoziția psalmică acolo șezum și plânsem
primește accente grotești, iar un vers de Eliot
poate fi citat cu toată amărăciunea bolnavului
incurabil, extrem fragilizat: „mai sunt pe-aici încă
mai sunt”...
Noul „anotimp în infern” e pus, de altfel, să
măsoare distanța față de programata „dereglare a
tuturor simțurilor” rimbaudiană, ca spațiu al celor
mai teribile destructurări lăuntrice, a propriei
materii carnale considerate rece-anatomic, sub pri-
virile inevitabil indiferente ale diverșilor îngrijitori
spitalicești. Viața și textul reintră astfel într-o com-
petiție aspră, neconcesivă, notația faptului ime-
diat, fie el și derizoriu, imprimă pe hârtie urgențe-
le impulsurilor vitale agresate. „Documentul” e
lăsat și aici, încă mai mult decât în cartea prece-
ilAWOL'VCLUf.CAIW’PUWrFF-
Jean Tourlonais alias Jeantou (Franța)
dentă, să ocupe spații largi - este vorba despre
scrisorile către membrii familiei, mai ales cele
adresate testamentar copiilor, transcrise direct de
pe ecranul poștei electronice fără semnele diacriti-
ce ale ortografiei românești, însemnări din nopți
de insomnie, cu contemplarea lentă a cerului îns-
telat, inventare de obiecte și stări, de treburi gos-
podărești în casa maramureșeană, apoi frânturi de
conversații despre „politică la Oncologie”, cu tot
derizoriul lor în situația dată, invocarea morții ca
„permanenta noastră sărbătoare națională”, pe
fundalul decepțiilor de tot soiul din România de
ultimă oră... Programul autenticist care structurea-
ză de la începuturi poezia lui Ion Zubașcu mai
iese din când în când la suprafață ca oasele prin
pielea subțire a limbajului, cu aceeași nonșalanță a
spunerii netemătoare de descărnări, iar în aseme-
nea situații asimilarea ideii cu țesutul vital al tex-
tului are loc parțial, prin ceea ce numeam mai sus
o fermitate a tonului asumării unor propoziții
programatice și imediata lor, benefică scufundare
în textul atent la concretele lumii din jur.
Eul liric propus de aceste poeme este, în linii
mari, al unui Iov teribil lovit de suferințe nemoti-
vate, însă rămas nezdruncinat în credința sa într-o
„axis mundi” care trece prin chiar centru teritoriu-
lui său originar și al vieții sale, asigurându-le geo-
metria fundamentală. Strigătele sale dureroase își
caută vindecarea tocmai în scris, rugăciunea lui
către o divinitate inclementă este poemul, expre-
sie ultimă a demnității de a fi, de a sfida stinge-
rea: „m-am simțit umilit să mă ia moartea prin
surprindere/ și am vrut eu însumi să surprind
moartea scriind aceste cuvinte/ sperând până în
ultima clipă că mă voi vindeca prin scris/ scriind
până la capăt citind și scriind”. „Surprinderea”
morții îi chiar reușește, în versuri încărcate de
materia trăirilor sumbre, în pagini de un realism
nemilos, cum s-au citit puține în poezia noastră
de până acum. Și e de sperat că va veni și aștepta-
ta vindecare, grație acestei intensive „logoterapii”.
Prime certificate de sănătate paradoxal recuperată
sunt chiar aceste texte tulburătoare, ale unui poet
și om curajos, decis de multă vreme să se expri-
me liric numai în cunoștință de cauză, adică
trăind intens, autentic pe toate planurile, și amâ-
nând, iată, moartea, învingând-o pas cu pas, prin
fiecare poezie scrisă.
■
Teoria si plastica
paradisiacului
(Urmare din pagina 11)
Sambo, ivită pe neașteptată în biografia eroului eli-
adesc Ștefan Viziru (Noaptea de Sânziene),
întrezărirea de o clipă a grădinii primordiale, într-o
clipă anodină a unui an, i-a fixat și pictorului clujean
atenția către tema orizontului împlinirii absolute. El
este, de altfel, o permanență - refulată sau nu - în
viața oricărui artist care, prin însăși condiția lui,
tinde, conștient sau inconștient, la depășirea propriei
condiții finite și imperfecte prin condensarea
potențialităților sale într-o creație memorabilă, rezis-
tentă la timpul istoric perisabil. Pentru mulți dintre
contemporani, alegerea lui Komives ar fi una imposi-
bilă, din pricina vulnerabilității ei în raport cu con-
vențiile sociale ce te fac naiv, imatur, zănatec chiar,
dacă renunți la complexitățile sofisticate la modă azi
ce funcționează ca un cod comun, ca o lingua franca
prin cafenele și ateliere. Parafrazându-l pe Nichifor
Crainic, și monograful ideii artistice de Rai și a
întruchipărilor sale socotește că tot ce este creație
omenească se naște din nostalgia Paradisului (vezi
p. 11). Ittemii lingvistici ai paradisiacului sunt sin-
tagme și cuvinte precum: armonie perfectă, fericire,
imortalitate, frumusețe și puritate (p. 23); denotări
ale absolutului, ale superlativului, ale supremului etic
și estetic.
După localizări istorice care ar fi beneficiat consis-
tent de pe urma lecturii obligatorii din exegeza dedi-
cată aceleiași idei de către concitadinul Corin Braga
(vezi Le paradis interdit au Moyen Age. La quete
manquee de l'Eden oriental, Paris, L’Harmattan,
2004, 404 p. și La quete manquee de lAvalon occi-
dentale, Paris, L’Harmattan, 2006, 371 p.), întreprinse
sintetic și agreabil, Andor Komives ajunge să treacă
în revistă ceea ce numește „dovezile picturale ale
Paradisului”, mai întâi în ipostazieri datorate
maeștrilor din panteonul universalității, iar apoi, în
propriile proiecte. Fiind însă vorba despre proiecții, el
nu se mulțumește cu invetarierea întruchipărilor
directe, ci are în vedere și fauna, mult mai luxuri-
antă, a abordărilor oblice sau prin contrast. Tema
căderii, post-paradisurile contemporane - trimitere la
succesiunea „sfârșitului istoriei”, dar și la postmoder-
nism -, paradisurile kitsch, cele utopice și neo-utopiile
actuale (feminism, ecologism, înalta tehnologie) vine
rândul celor artificiale. Deși alert tatonată, galeria
este impresionantă, diversitatea proiecțiilor și
alterărilor sugerând conturarea unei sensibilități a
momentului nostru istoric radical diferită față de
precedențe, polimorfă până la pulverizare, dar
suportând recompunerile. Desigur, și de astă dată,
grija artistului este să își situeze cât mai atent propri-
ile opțiuni. Se descoperă astfel că multiplele eveni-
mente expoziționale din cariera în plină ecloziune a
artistului sunt subîntinse de o atentă și ritmată
exploatare a resurselor unei teme recurente care,
dacă nu ar friza rozul și seninătatea azurie a firma-
mentului viselor proiectiv-aureolante, ar putea apărea
ca obsesivă.
Și astfel, analiza unui areal tematic conduce în
inima unui parcurs artistic puternic amprentat de
personalitatea, optimistă și jovială, a unui artist cu
multiple resurse, bucuros să creeze și să
împărtășească și altora căutările și deliciile descoperir-
ilor sale. Cine va dori o reflecție de tip filosofic sau
explorarea în cuvinte gâlgâitoare a unei interiorități
în felul lui Dali sau formularea ei sub forma aforis-
tică pentru care l-a pregătit Juan Miro va trebui să
aștepte alte prilejuri. Deocamdată, Andor Komives își
pune într-o ramă academică, nu lipsită de seducție,
dar disciplinată și ponderată, preocupările care nu
dau niciun semn că s-ar fi epuizat.
■
16
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
16
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
“În
fotografie, ca °i în viață,
trebuie să fii foarte deschis”
| De vorbă cu artistul fotograf Donata Wenders
Donata Wenders a fost prezentă la Cluj cu ocazia
Festivalului Internațional de Film „Transilvania”, alături
de soțul ei, regizorul Wim Wenders. Artistă fotografă
renumită în lume, ea a prezentat clujenilor o expoziție,
„Prezență absentă”, deschisă între 2 iunie și 4 iulie la
Muzeul de Artă.
Diana Joicaliuc: - Care este povestea din spatele
aparatului de fotografiat? Când s-a declanșat pasiu-
nea pentru fotografie?
Donata Wenders: - Când eram copil desenam
tot timpul în creion. Foloseam foarte mult alb și
negru, niciodată prea multă culoare. Desenul m-a
fascinat dintotdeauna. Apoi am studiat arta drama-
tică și filmul la Stuttgart. Am ales domeniul cine-
matografiei deoarece în industria filmului eram
foarte preocupată de imagine. Așa, am învățat cum
să mă folosesc de lumină. O perioadă am lucrat ca
asistent de imagine. Știi, atunci când termini un
film, produsul final este fie pe o casetă, fie pe un
DVD, iar eu îmi doream să lucrez altfel cu imagini-
le. Îmi lipsea camera obscură, mi-era dor de lucruri-
le pe care puteam să le ating cu adevărat. Atunci
mi-am dat seama că fotografia mi se potrivește mai
bine. Pasiunea mea a început mai degrabă în came-
ra obscură, și mai puțin în viața reală. Pentru mine,
camera obscură este foarte importantă. Acolo îmi
lucrez majoritatea fotografiilor, mai rar pe calcula-
tor. Totul se leagă foarte strâns de începuturile foto-
grafiei, pe vremea când fotografia, desenul și pictu-
ra erau conectate între ele.
- De aceea preferați fotografia alb-negru? Este ca
o reîntoarcere spre clasic?
- Alb și negru pentru că eu sunt un desenator, și
nu pictor. Pot să văd mai bine expresiile oamenilor
în alb și negru. Culoarea ar putea să-mi distragă
atenția de la ceea ce văd. Uneori nu surprind o per-
soană în întregime, dar reușsesc să văd aspecte
minuscule. Ceea ce fac eu este asemeni unui studiu.
- De cele mai multe ori dați zoom pe detaliu: o
On Main Street
pereche de mâini îngrijite, o privire pătrunzătoare,
un colț de buză care sugerează ceva.
- În general sunt preocupată de portrete. Dar nu
e întotdeauna nevoie să fac un portret din cap până
în picioare. Sunt feluri diferite de a face portretul
cuiva. Mâinile pot să spună atât de multe despre
personalitatea omului! Postura cuiva, o mână întin-
să suav pe un genunchi, nici nu e nevoie să arăt
mai mult! Povestea e chiar în aceste detalii.
-	Cum vă alegeți subiectele? Ce vă inspiră mai
mult: frumusețea voalată sau cea vizibilă?
- Aleg o persoană atunci când văd o anumită
transparență, atunci când ea acționează în concor-
danță cu ceea ce este. Îmi place frumusețea pe care
o văd. De aceea veți vedea foarte multe femei în
fotografiile mele. Nu pentru că îmi plac mai mult
decât bărbații, ci pentru că pot să văd mai bine ce
se ascunde în inima lor. Atunci când o femeie este
tristă, se vede. După felul în care poate și-a aranjat
părul. Un bărbat îți arată ce e în sufletul lui mai
degrabă prin acțiunile sale. Odată îi făceam poze
unui pictor. Nu după mult timp, am început să-i
fotografiez picturile, pentru că astfel puteam să des-
copăr ce se ascunde în spatele persoanei. Mi-e foar-
te greu să găsesc un bărbat pentru fotografiile mele.
-	În timpul unei ședințe câte fotografii faceți
până s-o nimeriți pe cea potrivită?
-	Oh, niciodată nu le număr. Uneori fac foarte
multe fotografii, alteori mă opresc la primele două.
Nu mi-am impus reguli. Când ajung într-un loc ca
și Clujul, cred că aș avea nevoie de vreo trei săptă-
mâni pentru a face niște fotografii ale oamenilor de
aici. Trebuie întâi să ajung să cunosc omul, să
petrec timp în preajma lui. Unele lucruri se derulea-
ză prea rapid pentru mine, de aceea acționez con-
trar timpului obișnuit.
-	Când se transformă fotografia în artă? Cum vă
dați seama că este potrivită pentru o expoziție?
-	Pentru a fi un bun observator trebuie să iau o
anumită distanță. La două zile după ce am făcut
pozele, mă uit la imagini pe negativ. Încerc să mă
uit prin ochii unui privitor de rând, și nu prin cei ai
fotografului. Fotografia trebuie să-mi transmită acel
ceva. Eu văd fotografia asemeni unui dialog între
două persoane. Și dacă pot să găsesc o poză în care
subiectul mi-a vorbit cu sinceritate, atunci are toate
șansele să fie aleasă. Totul depinde de ceea ce se
întâmplă în fața aparatului de fotografiat, de felul în
care se derulează “dialogul”.
-	Îi spuneți subiectului cum să stea sau ce să
facă pentru a da bine în poză?
- Nu, eu sunt acolo ca să observ. Nu fac regie.
Uneori îi mai spun “Poți să mai faci asta o dată?” E
ca și cum i-aș cere să repete ce a spus. Nu pot să
regizez o situație după care tânjesc. Și-n fotografie,
ca și în viața reală, trebuie să fii foarte deschis. Este
sarcina cea mai importantă, și uneori cel mai greu
de îndeplinit. De multe ori atunci când mă încăpă-
țânez sa fac o fotografie reușită, există șanse foarte
mari ca ea să nu iasă. Dar atunci când mintea mi-e
deschisă pot să găsesc ceva extraordinar. Depinde
de atitudine, de inimă. Câteodată e foarte dificil să-
mi depășesc încăpățânarea de a face cu orice preț o
fotografie perfectă. E ca o luptă.
-	Fotografiile dumneavoastră sunt ca un început
de poveste. Spuneți-mi povestea unei fotografii.
- Mie mi-e foarte greu să fac fotografii pe stradă,
deoarece nu vreau să mă transform într-un paparaz-
zo. Vreau să-i respect pe cei care nu vor să fie recu-
noscuți. Îmi amintesc că mi s-a întâmplat odată să
fiu foarte impresionată de felul în care clădirea unui
mall era scăldată în lumina soarelui. Am stat acolo
vreo două sau trei ceasuri fascinată și așteptând să
văd ce fel de oameni vor trece prin fața clădirii. Au
trecut câteva persoane pe care nu mi-am permis să
le fotografiez pentru că m-aș fi simțit exact ca în
situația pe care încercam s-o evit. Apoi a trecut un
om care s-a oprit și a început să citească ziarul,
astfel încât fața îi era în întregime acoperită. Era
momentul perfect ca să fac acea fotografie. Iar felul
în care lumina cădea pe ziar, a fost de-a dreptul
minunat.
Interviu realizat de
Diana Joicaliuc
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
Black Pantone 253 U
17
istoria
Germanii în Europa Centrală:
geneza unui parteneriat
I Florian Dumitru Soporan
Biografiile unor indivizi sau comunități ajunse
dintr-un motiv sau altul în afara zonei de
origine și relațiile acestora cu majoritatea au
capacitat interesul istoricului încă de la primele
tentative de consemnare a succesiunii evenimente-
lor. Lumea greacă și, pe urmele acesteia, cea
romană au avut o raportare aproape modernă la
prezența străinilor în mijlocul propriilor comunită-
ți și au instituționalizat modele de coexistență, cu
prezervarea diferențelor lingvistice și civilizaționa-
le. În ceea ce privește orbis romanus, imperativele
politice și militare au impus elaborarea unui sis-
tem complex de ierarhii, incluzând acele seminții
sau state implicate în diverse forme de parteneriat
cu imperiul. Perspectiva universalistă pe care para-
digma creștină a propus-o națiunilor în curs de
cristalizare pe solul european, aceea a Cetății lui
Dumnezeu, conturată de scrierile Sfântului
Augustin, nu a fost în măsură să substituie solida-
ritățile de sânge și cu atât mai puțin să diminueze
potențialul ofensiv al acestora. Din această pers-
pectivă, Evul Mediu, timpul triumfului misiunii
creștine și al elanurilor cruciate, a rămas în
memoria noastră prin momentele de exaltare a
gloriei naționale, a luptelor pentru apărarea
patriei, duse împotriva națiunilor vecine, învestite
de propaganda patriotică cu atribute depreciative.
Retorica politică inspirată de reflecția istorică are
un rol semnificativ în perpetuarea acestei imagini,
după cum pledoaria pentru un proiect european
comun poate sugera evitarea temelor generatoare
de controverse și privilegierea duratei lungi în
dauna evenimentului, a cărui receptare se datorea-
ză unor evaluări subiective ale contemporanilor.
Un studiu de caz al sinuozităților pe care le-a
cunoscut abordarea relațiilor majoritate-minoritate
este dat de stabilirea unor comunități de oaspeți
germani în vaste regiuni din Ungaria, Boemia și
Polonia, în secolele XII-XIV. Ca și în cazul altor
aspecte care au tangențe cu geneza națiunilor din
această regiune, restituirea evenimentelor s-a reali-
zat dintr-o perspectivă antitetică, cu abordări lipsi-
te uneori de nuanțe și spirit critic, iar potențialul
controverselor care au animat dezbaterea pe dura-
ta ultimelor două secole a beneficiat de pe urma
reactualizărilor generate de cauze recognoscibile
în actualitatea luărilor de poziție. Competiția pe
care vectorii modernizării au generat-o la nivel
individual s-a manifestat și în raporturile dintre
state și națiuni, iar una din formele sale de expre-
sie a fost interpretarea realităților medievale în
funcție de imperative ale unor momente istorice
ulterioare sau, mai grav, în funcție de instrumen-
talizarea trecutului în serviciul unor ideologii
exclusiviste. Colonizarea germană din Est a repre-
zentat o temă frecventată de exponenții istorismu-
lui german din perspectiva misiunii germanilor de
propagatori ai civilizației și valorilor occidentale
în rândul slavilor, maghiarilor și românilor. Înain-
tarea spre Răsărit, acel Drang nach Osten, cu
nuanțele depreciative pe care le-a dobândit ulte-
rior, a însemnat, în viziunea acestor autori, difu-
zarea în rândul autohtonilor a unor inovații tehni-
ce și transformări sociale, precum tehnici de culti-
vare a solului, activități meșteșugărești, urbaniza-
rea. Adepții acestei interpretări au propus teoria
nivelelor de dezvoltare, sugerând un decalaj
accentuat între spațiul german, aflat în plin pro-
gres economic și demografic, și proximitatea răsă-
riteană, în care continua să predomine agricultura
de subzistență și instabilitatea politică. Din pers-
pectiva istoricilor cehi și polonezi din secolul al
XlX-lea, prezența germană a fost considerată o
expresie a tendințelor expansioniste ale germani-
lor, un mijloc de presiune al acestora din urmă
asupra structurilor statale ce se formaseră la fron-
tierele răsăritene ale Sfântului Imperiu Roman de
Națiune Germană. Conduita oaspeților germani
este pusă în cauză din perspectiva loialității față
de țările de adopție, iar rolul lor în evoluția eco-
nomică a zonelor pe care le-au populat este relati-
vizat și privit în relație cu tendința acestora de a
submina eforturile de centralizare a puterii.
Fiecare din aceste direcții majore a generat abor-
dări nuanțate, inspirate în egală măsură de sensi-
bilități sociale și mentale și de aprofundarea cerce-
tărilor asupra surselor scrise și a inventarului
arheologic. Imaginea germanilor ca factor de cris-
talizare a unui anumit specific al civilizației cen-
tral-europene a animat pledoariile pentru
Mitteleuropa, proiectul de integrare regional, foar-
te popular în anumite medii politice, economice
și intelectuale, considerat o soluție la problemati-
ca deschisă de sfârșitul Primului Război Mondial
și de reconfigurarea politică dată de tratatele de
pace. Dacă gradul redus de adeziune al acestei
tentative integraționiste și similitudinile sale cu
realitățile Monarhiei Habsburgice au făcut ca pro-
Nicholas Daim (Franța)
iectul să rămână la stadiul unui exercițiu teeoretic,
aspirația spre reunificarea Europei ce a urmat
căderii Zidului Berlinului a determinat recuperarea
acestor teze. Prezența germanilor în Europa dună-
reană este asumată în prezent ca o marcă a identi-
tății regionale, o valență a unei societăți multicul-
turale avant la lettre, de natură să susțină efortul
de recuperare a identității europene pierdute a
națiunilor aflate dincolo de Cortina de Fier. În
percepția colectivă, imaginea caricaturală a junke-
rului sau birocratului german este substituită de
cea a antreprenorului sau a profesorului, iar zone
vizate în mod direct de colonizarea germană, pre-
cum Transilvania sau Silezia, tind să valorizeze
acest patrimoniu ca marcă a identității proprii.
Dimensiunea economică a expansiunii germane
spre Est a generat studii de substanță în ultimele
decenii, al căror merit esențial constă în amenda-
rea stereotipiilor referitoare la diferențele de dez-
voltare între Estul și Vestul Europei medievale.
Comparația cu zone care n-au cunoscut prezențe
germane semnificative precum Rusia sau sudul
Balcanilor a oferit date care nu certifică teza saltu-
lui pe care colonizarea germană l-a produs în evo-
luția economică a Europei Central-Orientale.
Acest larg spectru interpretativ corespunde
unei realități medievale complexe, în care procesul
care a implicat mari grupuri de nobili, țărani și
orășeni, s-a desfășurat pe durata câtorva secole și
a modificat structura etnică, dinamica socială și
demografică a zonelor de imigrație. Desfășurarea
sa a fost influențată de evoluția proprie a lumii
germane, fără ca faptul să justifice vreo conotație
rasială. Întemeierea de așezări și chiar structuri
politice în afara regiunilor de baștină nu este spe-
cifică germanilor și, chiar în ceea ce privește
Europa Central-Orientală, nu i-a implicat doar pe
18
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
aceștia. Colonizarea a fost una din practicile spe-
cifice Evului Mediu dezvoltat și unei lumi aflate
în plin proces de stabilizare morală și politică și
în expansiune economică. Revirimentul demogra-
fic al Occidentului este preliminat de acele novae
plantationes, fondarea de noi așezări, din inițiati-
ve etatice sau senioriale, în virtutea unor acte care
reglementau relația cu forul de autoritate, statutul
fondatorului și ierarhia internă a noii realități
comunitare. Procesul de colonizare a fost guver-
nat de rațiuni obiective, economice și demografice
și a presupus transferul de populație din zonele
cu densitate ridicată de locuire în teritorii slab
populate sau care urmau a fi puse în valoare.
Proveniența socială a coloniștilor este la fel de
diversă ca și cea etnică, emigrația voluntară a
unor nobili și cavaleri a avut loc concomitent cu
cea motivată de cauzalități economice, aspirațiile
sociale ale unor elemente dinamice sau elanurile
misionare ale unor oameni ai bisericii. Aceste
transformări structurale demonstrează caracterul
superficial al imaginii Evului Mediu ca o etapă a
stagnării și obscurantismului. Contemporan cu
așezarea germanilor în Est, au loc fenomene la fel
de spectaculare, chiar dacă mai puțin durabile,
precum întemeierea statelor cruciate din Orientul
Apropiat, implicând mai ales comunități francofo-
ne, sau expansiunea comercială a dinamicelor
republici urbane italiene în lumea bizantină.
Merită menționat faptul că instituționalizarea
acestor prezențe a antrenat implicații similare la
nivelul raportării ostile la alteritatea etnică și con-
fesională. La extremitatea opusă a Europei,
Reconquista, eliberarea teritoriilor iberice ocupate
de mauri, este urmată de așa-numitele poblacio-
nes, colonizarea cu populație creștină, provenită
mai ales de dincolo de Pirinei. Restaurarea impe-
riului nu a coincis cu afirmarea unui ansamblu
politic suficient de viabil pentru a supraviețui
generației fondatorilor ca realitate efectivă.
Implicarea deținătorilor coroanei imperiale în
interminabile dispute jurisdicționale cu papalitatea
a antrenat resursele interne de care dispuneau
aceștia și potențialul de loialitate al supușilor în
conflicte în afara lumii germane, iar dinastiile care
s-au succedat pe tronul lui Carol cel Mare și Otto
I au fost obligate să reia eforturile de centralizare
a puterii, dintr-o perspectivă proprie zonei de ori-
gine și bazei proprii de putere. Conform unei dia-
lectici care își va dovedi valabilitatea și în alte
momente ale istoriei, aspirațiile universaliste vor
potența mai curând proiectele regionale. Chiar
dacă conceptul de imperium a rămas în patrimo-
niul identitar german pe durata Evului Mediu,
spațiul german se structurează ca o serie de cen-
tre regionale de putere, cu interese proprii, inde-
pendente și uneori opuse celor ale puterii centra-
le. Afirmarea loialităților regionale nu a implicat
doar categoriile sociale privilegiate, fiind impulsio-
nată și de noua realitate a comunităților urbane,
angajate activ din secolul al Xl-lea în lupta comu-
nală, procesul de emancipare juridică de sub auto-
ritatea seniorială laică sau ecleziastică. Procesul a
interferat cu episoade ale conflictului dintre împă-
rați și papi, iar orașele germane s-au aflat într-o
primă fază de partea împăratului. Aceste raporturi
care prefigurau solidaritatea de interese care în
alte arealuri va da coerență procesului de centrali-
zare a monarhiilor teritoriale au fost puse în
cauză în imperiu de politica fiscală a puterii cen-
trale. Colonizarea internă a teritoriilor germane,
constând în atragerea unor locuitori din zonele
renane, Franconia și Bavaria spre zonele împăduri-
te din Est, precedă și coincide într-o primă fază
cu colonizarea externă, într-o formă ofensivă care
va declanșa îndelungatul conflict cu slavii dintre
Elba și Oder, rămași păgâni. Simbioza dintre cru-
ciadă și colonizare va servi drept experiență preli-
minară pentru evenimentele ce aveau să se petrea-
că în Prusia, câteva secole mai târziu. Stabilirea
unor grupuri de oaspeți germani în regiuni mai
îndepărtate de frontierele imperiului nu a fost
rezultatul acestei expansiuni inițiate de principi
teritoriali din Saxonia și Brandenburg, ci rezulta-
tul unor inițiative locale. Structurile de putere
slave și maghiare au resimțit cu o acuitate sporită
în raport cu echivalentele lor occidentale nevoia
de consolidare internă, motivată de vulnerabilități-
le care le afectau dezvoltarea. Generația suverani-
lor fondatori fusese urmată de lungi perioade de
criză internă, cu succesiuni dinastice contestate,
revolte păgâne și anarhie internă. Regatul Poloniei
și ducatul Boemiei oscilează între necesitatea
supraviețuirii prin impunerea principiului primoge-
niturii și tradiția slavă a autorității celui mai vârs-
tnic și a diviziunii patrimoniului. Succesorii rege-
lui Ștefan cel Sfânt au încercat soluții de compro-
mis, divizând Ungaria între membri ai familiei
domnitoare, fapt care nu a împiedicat actele de
revoltă ale membrilor mai tineri ai dinastiei împo-
triva regelui, episoade cunoscute ca lupta dintre
coroană și spadă. Biserica s-a putut consolida gra-
ție relației directe cu Sfântul Scaun, care a vegheat
constant la respectarea patrimoniului și imunități-
lor garantate clerului la consacrarea monarhiilor
apostolice. În plus, amenințarea populațiilor
nomade din stepele nord-pontice a continuat să
fie o realitate a vieții cotidiene în această regiune
până în secolul al XlI-lea. Aceste circumstanțe au
impus apelul la afluxuri demografice dinspre vest
și est, care să crească potențialul economic și mili-
tar al structurilor de putere și să asigure resursele
economice necesare competiției interne și externe.
Pentru oamenii epocii, ca de altfel și pentru succe-
sorii lor din secolul al XVIII-lea, era evident faptul
că puterea unui suveran, nobil sau episcop, depin-
dea de numărul locuitorilor pe care îi guverna,
cărora le asigura securitatea și deținerea unui
patrimoniu, elemente care cimentau loialitățile
medievale. Experiența primelor începuturi a gene-
rat o procedură aproape clasică a întemeierii de
așezări germane, inițial în sudul Boemiei, cu
extensiune în Polonia Mare și Silezia. Rolul esen-
țial revenea intermediarilor, cunoscuți în docu-
mente ca locatori, cei care duceau tratativele cu
deținătorii de drept ai teritoriilor viitoarei așezări,
stabileau condițiile de locuire și erau beneficiarii
expressis verbis ai diplomelor care defineau statu-
tul juridic al locuitorilor. Apogeul procesului de
colonizare a coincis cu cel al luptei comunale, iar
faptul a impulsionat fondarea de așezări urbane
în regiunile de colonizare. Nici detractorii funda-
țiilor medievale germane nu neagă importanța
acestora pentru procesul de urbanizare din
Europa Centrală. Acestea din urmă au avut ca
fundamente juridice așezămintele legale din
orașele germane, mai ales dreptul de Magdeburg
sau cel de Neumarkt. Influența germană s-a mani-
festat însă și în relațiile agrare, în sensul răspândi-
rii unor inovații tehnice și organizatorice, dar mai
ales prin statutul juridic distinct în raport cu
seniorul domenial. Prezența acestor cultivatori
liberi va determina fenomene de emulație în zone
din Polonia Mică sau Moravia, unde țăranii polo-
nezi și cehi vor cere să fie tratați conform dreptu-
lui german. Colonizarea germană în Ungaria a
evoluat în funcție de dinamica fenomenului cru-
ciat și a vicisitudinilor unei vecinătăți potențial
ostile cu imperiul. Prezența unor cavaleri germani
la curtea regală este urmată de mențiuni docu-
mentare ale unor locatori din zonele vestice, ger-
manofone și romanice ale imperiului, ca acel
Anselm din Brabant sau Iohannes Latinus, men-
ționat în surse din Transilvania. Așezarea germani-
Pierre Merlier (Franța)
lor în Ungaria este legată de tradiție de domnia
regelui Geza al II-lea, dar procesul atinge faza sa
de apogeu în secolul al XIII-lea, când coloniștii se
instalează în cele două zone pe care le vor domi-
na economic și instituțional, Zips în Slovacia și
teritoriul definit juridic ca fundus regius, Țara
Bârsei, în sudul Transilvaniei. Succesul acestui
experiment a fost determinat și de evoluții politi-
ce și confesionale, precum alianțele Arpadienilor
cu case domnitoare din imperiu sau Cruciada a
IV-a și necesitatea apărării eficiente a periferiilor
regatului, premise ale tentativei de așezare a cava-
lerilor teutoni în Transilvania. În aceeași ordine de
idei, dezastrul provocat de invazia mongolă din
1241 a impus apelul la colonizarea cu oaspeți de
origini diferite ca prioritate pe agenda oficială a
regalității. Motivațiile pragmatice au generat în
plan instituțional garanții pentru privilegiile comu-
nităților germane, în Ungaria ca și în regatele
slave, chiar în condițiile unor tensiuni cu comuni-
tățile locale sau cu categorii sociale privilegiate.
Dacă, pe termen scurt, colonizarea germană a
răspuns obiectivelor inițiatorilor, în durată lungă,
prezența insolită a unor colectivități diferite ling-
vistic și care și-au menținut constant caracterul
distinct din punct de vedere juridic și administra-
tiv i-a pus pe oamenii acelui timp al începuturilor
europene în situația de a se cunoaște, i-a antrenat
în confruntări de amploare și, în ultimă analiză,
le-a impus să coexiste, cu respectarea, voită sau
impusă, a diferenței.
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
19
Black Pantone 253 U
Steaguri pe turnuri (I)
| Vasile Radu
(1)
Proletcultismul și „efectul de seră” al prezenței
sovietice
Ridicarea eșafodajului „ghilotinei culturale”
(1947) și instalarea „forjei propagandei de partid”
în atelierele artiștilor, ca efect al Legii naționaliză-
rii principalelor mijloace de producție (11 iunie
1948) au semnificat schimbarea climatului artistic
și înfeudarea artei spiritului economic și de partid.
Dacă în domeniul economic mulți dintre noii
directori erau aleși dintre muncitorii care erau și
membri ai Comitetelor de naționalizare, pentru
doctrinarii partidului această Lege era principala
acțiune revoluționară din anul 1948, „punctul la
care coloana vertebrală a vechii societăți fusese
ruptă”.(2) Se desfiiința astfel exploatarea străină,
dar erau cedate cele mai importante resurse indus-
triale ale țării „unui alt stat membru al ONU, ca
rezultat al aplicării tratatului de pace, ori a repara-
țiilor de război”. Acest stat era URSS, care deveni-
se, peste noapte, cel mai mare proprietar capitalist
industrial al economiei românești sub forma sov-
romurilor (Sovrompetrol, Sovrombanc,
Sovromtransport, Sovromlemn etc.) apărute în
România, comportându-se, prin pretențiile sale
ideologice și economice, ca un viitor Mecena al
artiștilor. În domeniul artei, „burghezia” - spunea
învățătura de partid - trebuia înlocuită cu „noua
clasă conducătoare”, un nou proletariat care, însă,
deocamdată, nu exista ca destinatar și beneficiar
al artei!
Lovitura mortală dată producției industriale și
pieței capitaliste a produs un puternic șoc colate-
ral, prin dispariția resurselor private care se anga-
jau, atât cât erau, pe slaba piață a bunurilor de
artă. Căpăstrul pus „capitaliștilor veroși” însemna
lipsirea artiștilor plastici de cei mai fideli coman-
ditari ai lor - comanditarii privați. Aceasta a
însemnat primul pas spre forțarea artistului să
abandoneze arta supusă gustului public, să se
orienteze înfrigurat spre temele și modalitățile de
expresie preferate de noua conducere politică. Pe
de altă parte, această nesiguranță apărută ca
urmare a dispariției pieței private de artă i-a
împins pe mulți creatori să se bulucească spre
slujbele de stat, devenind - cei favorizați - enoriași
și servitori ai sistemului. Era primul pas spre
deprofesionalizarea artei și abandonarea compe-
tențelor specifice ale creatorilor. În mod parado-
xal, noii „ucenici” ai artei se înghesuiau să devină
nu prin talent sau muncă, ci printr-un expeditiv
„examen al conștiințelor”, profesorii formatori ai
noilor generații de artiști! Această constrângere
extra-economică a fost modalitatea cea mai efi-
cientă de a reorienta artele plastice spre comanda-
mentele impuse de politica partidului.
Măsurile etatiste urmau în cascadă. După
naționalizare s-au creat condițiile pentru aplicarea
celui de-al doilea rând de măsuri necesare unei
economii centralizate planificate, condusă de la
bugetul de stat și în care profitul era acumulat de
stat și redistribuit după nevoile politicii economi-
ce care începea să se proflieze, urmând modelul
sovietic: industrializarea țării și transformarea agri-
culturii capitaliste, prin cooperativizare, în agricul-
tură de stat. Artei i se asigura o câtime infimă a
bugetului de stat. De fapt, aceste resurse se con-
sumau deocamdată pentru „școlarizarea” artiștilor.
Dar, aceste măsuri - „repartiția bugetară” - au
deschis și frontul de lucru artiștilor plastici,
deprinși odinioară să producă artefacte pentru
nevoile privaților, pentru înfrumusețarea locuințe-
lor acestora, conform gustului și preferințelor lor.
Arta tradițională, orientată spre intimism, care
răspundea nevoilor publicului, trebuia însă înlo-
cuită de o alta, având o dimensiune militantă,
deschisă spre activitatea publică, care să explice și
să educe, producând convingeri, argumentând
oportunitatea și necesitatea noilor măsuri econo-
mice luate în perspectiva transformărilor sociale.
Tematizarea actului artistic a început prin aduce-
rea în centrul preocupărilor artistului a clasei
muncitoare și țărănimii muncitoare și ilustrarea
principalelor lor preocupări revoluționare pentru
acel moment: industrializarea socialistă și coopera-
tivizarea agriculturii.
Totul se petrecea sub corolarul glorios al conti-
nuării luptei împotriva claselor exploatatoare, dar
s-au deschis și noi „fronturi de luptă” precum cel
al „luptei pentru pace”: marile teme monumenta-
le și eroice închinate puterii proletare erau alterna-
te de altele, care subliniau preocupările ideologice
pentru transformarea vechiului om într-unul nou,
al societății socialiste. Fiecare măsură economică
era acompaniată de ofensiva artelor care dilatau
mesajul, explicau sensul și necesitatea ei. Se pre-
amărea noua ordine de stat, prietenia cu marele
vecin de la Răsărit, justețea politicii partidului,
„ajutorul” oferit dezinteresat de oamenii muncii
sovietici, modelele care erau de urmat, combătân-
du-se cu vigilență revoluționară dușmanul identifi-
cat în orice persoană asupra căreia mai plana - fie
că era vorba de chiaburi sau de vechi bancheri
sau industriași capitaliști dezmoșteniți prin națio-
nalizare - acuza de a reprezenta rămășițe ale capi-
talismului în descompunere.
În ce privește conducerea statului și a econo-
miei planificate, partidul se confrunta cu două
mari și acute probleme legate de găsirea resurselor
economice și nevoia de cadre. Dacă creșterea eco-
nomică se baza în primul rând pe reproducția lăr-
gită și pe „ajutoarele frățești” oferite de celelalte
țări socialiste, problema cadrelor era deosebit de
spinoasă. Modelul de referință era cel sovietic și
se baza pe trei soluții: recrutarea conducătorilor
Henri Catargi
Corneliu Baba
din rândurile muncitorilor existenți, cu rol direct
în conducerea statului, transformarea muncitorilor
- prin educație - în intelectuali, declanșându-se un
vast program de instruire a clasei muncitoare prin
frecventarea unor școli și cursuri prescurtate, cu
riscul major al rebuturilor sau folosirea specialiști-
lor calificați și competenți, preluați de la vechiul
regim. Aceste resurse umane erau exploatate și în
privința formării artiștilor. Viața zilnică devenise
un front de învățare continuă și de transformare a
conștiințelor conform cerințelor noilor conducăto-
ri. „Forja” industriei de propagandă „bătea” la
incandescență fierul conștiințelor asupra artiștilor
deveniți brusc atât „obiect” cât și „subiect” al
muncii de îndoctrinare politică.
În acest front, rolul artiștilor era din ce în ce
mai mare, aceștia uzând, de multe ori, de armele
intuitive ale simțurilor, prin crearea de sloganuri,
prin comunicarea accesibilă a ideilor politico-eco-
nomice. Desigur, acestea nu puteau ține locul for-
mării profesionale reale, nu înlocuiau competențe-
le, dar biciuiau permanent conștiințele și erau
erzațul creării unor noi stereotipii și deprinderi,
alcătuind un rudiment de lume comunicațională
în care principiile manipulării începuseră să func-
ționeze mai mult decât empiric. Din păcate, mani-
pulanții acestui sistem, printre care se numărau și
artiștii, aveau întâi, ei înșiși, nevoie de o radicală
transformare a conștiinței lor. Acest lucru părea
cel mai accesibil, fiind mare tentația de a transfor-
ma artistul într-un agitator plătit, chiar dacă simu-
la că este interpretul convins al noilor idei și prin-
cipii vehiculate.
Presiunile legate de absența cadrelor superioare
calificate au dus la crearea așa-numitelor „facultăți
muncitorești”, cu durata de doi ani, după care
absolvenții puteau urma universitățile de stat,
lucrând în paralel și în producție.
Criteriul originii sociale era însă foarte puter-
nic în asigurarea accesului la acestea. O decizie
din 7 octombrie 1948 a Consiliului
Interuniversitar stabilea că 30% dintre admiși tre-
buiau să provină din familii de muncitori sau țăra-
ni, cu averi mai mici de 3 hectare de teren. La
facultățile de arte, 20% dintre candidații admiși
trebuiau să provină din familii muncitorești sau
țărănești, tinerilor cerându-li-se să aducă adeverin-
țe privind locurile de muncă ale părinților. Dar,
schimbarea esențială a constat în înlocuirea predă-
rii obiective a unor materii cu propaganda stalinis-
tă și îndoctrinarea. Această măsură era acompa-
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
20
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
niată de cel puțin alte două, care aveau aceleași
efecte: predarea religiei fusese interzisă, iar mar-
xism-leninismul devenise obligatoriu pentru toate
clasele. În afară de asta, învățarea limbii ruse
devenise obligatorie din clasa a 4-a. (3)
Soluția cea mai rea: proletcultismul în locul
libertății
În mai 1948, statul proletar, noul „mecena”
atât de dorit de către artiști, instrumenta ultima
lovitură, după ce artiștii au fost „colectivizați”
prin gruparea lor în colective de creație formate
din câte cinci persoane, care se supravegheau reci-
proc și vegheau vigilent la propria lor auto-instru-
ire. În așteptarea vremurilor bune care întârziau
să se arate, ședința C.C. al U.S.A.S.Z. a avut o
inițiativă de rău augur: stabilierea liniei pe care o
vor avea de urmat de acum înainte literatura și
artele românești.(4) Referenții care
și-au asumat această stranie și sumbră responsabi-
litate au fost Marcel Breslașu, Eugen Jebeleanu,
Nicolae Moraru, Mihai Novicov, deveniți corifeii
proletcultismului - acea formă a artei de propa-
gandă pe care românii erau constrânși să o urme-
ze fără cârtire, după modelul sovietic.
Totodată, în cadrul Ministerului s-a creat
Consiliul Artistic Consultativ - un organ de con-
ducere colectivă - cu rolul comunicării de urgență
pentru cei de jos a deciziilor luate în Parnas.
Purtătorii de ștafetă erau desemnați: Mihail Ralea,
Octav Livezeanu, Zoe Băicoianu, Elena
Pătrășcanu, Dida Calimachi, Matei Socor, M. H.
Maxy, Mihai Beniuc, Mihail Andricu, Camil
Petrescu, Mihnea Gheorghiu și Marietta
Dragomirescu.
Note:
(1)	titlul capitolului preia titlul unei cărți celebre în
epocă a sociologului și educatorului sovietic Anton
Semionovici Makarenko (1888-1939), pedagog rus care
în lucrările literar-pedagogice (Poemul pedagogic,
Steaguri pe turnuri, Cartea pentru părinți) precum și în
conferințele publicate a exprimat idei privitoare la edu-
cația prin muncă și pentru muncă, educația în colectiv,
educarea disciplinei conștiente, iar prin generalizarea
experienței practice, ca educator în coloniile de delic-
venți pe care le-a condus, a formulat principii, privind
acordarea recompenselor și a pedepselor, continuitatea
și consecvența acțiunii educative, rolul fundamental al
colectivului, îmbinarea respectului cu exigența față de
copil și față de tânăr. Pedagogia culturii este cunoscută
sub această denumire după locul pe care-l acordă cultu-
rii în procesul educației, prin conceptul de cultură,
reprezentanții acestui curent înțelegând, totalitatea
bunurilor create de spiritul uman, care, după opinia
lor, reprezintă cea mai înaltă realizare a omenirii.
Aceste valori și bunuri trebuie să fie transmise de la o
generație la alta,
printr-o educație corespunzătoare. În concepția pedago-
giei culturii, întregul proces educativ ar consta în trezi-
rea și dezvoltarea forțelor creatoare din om.
(cf. Wikipedia.org)
(2)	lonescu, Ghiță, Comunismul în România,
București, 1994, pag. 194
(3)	lonescu, Gh., op.cit., pag. 206-207
(4)	Pelin, Mihai, Deceniul prăbușirilor (1940-1950):
viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților români între
legionari și staliniști, Editura Compania, București,
2005, pag. 526
■
civilizația imaginii
Inteligența vizuală
Elena Abrudan
Pentru omul modern a vedea înseamnă a ști. Încă
din cele mai vechi timpuri, omul arhaic se baza
pe visuri și pe imaginație pentru a defini realita-
tea și pentru a da sens vieții. Pornind de la aceste
realități, se apreciază că miile de imagini mediate
văzute de un individ pe zi sunt asemenea viselor. La
fel ca visele și viziunile din antichitate, imaginile
mediate sunt procesate cognitiv de aceleași căi
inconștiente și sisteme de memorie ca și imaginile
nemediate. Inconștientul nu distinge între imaginile
reale și cele mediate și le reține în egală măsură, ele
urmând să joace un rol important în dezvoltarea
mecanismelor percepției fragmentelor de realitate, a
normalității, respectiv în crearea valorilor și în ghida-
rea comportamentului. Succesul imaginilor mediate ca
instrument de informare și persuasiune demonstrează
caracterul unic al cunoașterii vizuale de a sintetiza
informația în formă preconștientă, care depășește logi-
ca și influențează și generează comportamente înainte
de activarea cognitivă a rațiunii.
Cunoașterea vizuală folosește procese cognitive
complexe care implică percepția, memoria, imaginația
și logica. Neurologii au demonstrat că, avînd loc la
nivele cognitive inconștiente, cunoașterea vizuală pri-
mară influențează comportamentul înainte ca rațiunea
să fie conștientă că informația a fost primită și proce-
sată. Informația vizuală care stimulează aceste procese
poate fi generată de ochii fizici și de imaginație, sau
de către „ochiul minții”. Astfel, cunoașterea vizuală
poate fi stimulată prin gând, muzică, memorii, culoa-
re, lumină și întuneric, meditație, vise, miros și atinge-
re. Astfel, putem vedea în trecut și în prezent, iar
unele persoane au darul de a vedea în viitor. Se presu-
pune că doar în jur de 10% dintre procesele cunoaște-
rii vizuale se realizează prin intermediul ochiului ca
organ de simț. Restul este cogniție.
Cunoașterea și inteligența sunt înrudite, dar nu
identice. Cunoașterea se referă la procesele mentale
cognitive și ale înțelegerii. Inteligența este abilitatea de
a ști și a înțelege. Deși un individ poate avea inteligen-
ță lingvistică mai dezvoltată, în timp ce altul are o
inteligență vizuală mai puternică, toți oamenii au o
anumită capacitate de a ști și a înțelege atât în mod
intuitiv cât și rațional. Conceptele referitoare la moda-
litățile cognitive raționale și intuitive și conceptul de
inteligențe multiple sunt relativ noi. Totuși, se știe deja
că mintea umană folosește două sisteme de procesare
cognitive primare pentru a cunoaște și a înțelege și că
aceste procese cognitive sunt susținute de câteva tipuri
distincte de inteligență. Unul din aceste sisteme cogni-
tive este analitic și se bazează pe rațiune ca mijloc de
cunoaștere. Este vorba de sistemul cognitiv rațional
care este baza cognitivă a inteligenței matematice și
lingvistice. Celălalt sistem cognitiv este sintetic și per-
mite obținerea cunoștințelor direct, fără ajutorul rațiu-
nii. De exemplu, un individ poate recunoaște imediat
ceea ce vede. Acesta este sistemul cognitiv intuitiv și
reprezintă baza cognitivă a inteligenței vizuale și muzi-
cale, printre altele. Aceste sisteme cognitive primare
operează independent, dar pot funționa și împreună.
Așadar, folosind inteligența vizuală, informația obținu-
tă instinctiv poate fi procesată apoi rațional.
O altă problemă care merită discutată este faptul
că societatea noastră favorizează dezvoltarea și folosi-
rea inteligențelor raționale. Având în vedere că inteli-
gența vizuală este inteligența intuitivă primară, această
situație îi sporește importanța pentru studiul cunoaște-
rii vizuale. De aici și necesitatea folosirii inteligențelor
raționale și intuitive deopotrivă, prin dezvoltarea și
integrarea celor două sisteme cognitive de procesare
primare.
În comunicarea vizuală este esențial să se înțeleagă
și să se accepte cunoașterea vizuală ca inteligență
intuitivă. Această recunoaștere ar putea sugera că rațiu-
nea poate să fie un răspuns secundar la procesele
noastre cognitive inconștiente, puternic vizuale. Pe de
altă parte, constatăm că nu numai în cultura moder-
nă, ci în toate timpurile era recunoscută deopotrivă
relevanța pentru comportamentul uman a inteligenței
verbale, care este analitică, și a celei vizuale, care este
intuitivă. Fără să propună un raport clar între cele
două, se certifică astfel faptul că procesul cunoașterii
este intuitiv și rațional în același timp.
Rick Williams propune realizarea unui echilibru
între cunoașterea intuitivă și cea rațională, folosind ter-
menul de omnifazism pentru a denumi acest proces
("Cognitive Theory”, în Handbook of visual
Communication, 2005, London, LEA). Primul postulat
al omnifazismului sugerează că inteligențele intuitive
și raționale se completează una pe cealaltă ca procese
cognitive egale și paralele care operează independent,
dar sunt integrate. Sistemele intuitive și cele raționale
sunt la fel de complexe și de importante pentru func-
ționarea echilibrată a creierului uman. Așa cum am
menționat deja, sistemele noastre științifice, economi-
ce, educaționale și culturale nu acordă atenție în egală
măsură dezvoltării și menținerii inteligențelor intuitive.
Psihologic și din perspectiva experienței de viață,
această defavorizare creează un vid de inteligență
intuitivă și ne lasă dezechilibrați cognitiv.
Incompetența intuitivă a deschis calea utilizării mediei
ca sistem educațional/de exploatare pentru inteligențe-
le intuitive. Puterea mediei de a persuada și de a orien-
ta vieți și culturi stă în capacitatea lor de a dezvolta
procese comunicaționale intuitive care umplu eficient
acest vid.
Soluția constă în dezvoltarea unui model educațio-
nal holistic, care să adopte o curriculă echilibrată, dez-
voltând atât inteligențele raționale cât și cele intuitive
ca echivalente și complementare. Acest model are
toate premisele pentru a pregăti indivizi mai echilibra-
ți, complet educați, auto-determinați, mai puțin vulne-
rabili la influențele manipulative ale media și mai bine
pregătiți să aplice experiențele școlare în viață, în feluri
care să genereze echilibru în individ și în sistemul cul-
tural. Omnifazismul susține ideea că mediile de comu-
nicare în masă devin din ce în ce mai dominante vizu-
al, datorită faptului că inteligența vizuală este o inteli-
gență intuitivă primară.
Se poate spune că majoritatea abilităților de
cunoaștere ale omului nu au legătură cu procesul edu-
cațional. Mijloacele de comunicare în masă își cresc
puterea de influențare și dominare datorită vizualului.
Inteligența vizuală fiind în primul rând o inteligență
intuitivă, abilitățile comunicaționale vizuale și intuitive
devin obligatorii pentru viitoarele generații de cetățeni
aparținând culturilor vizuale. Totuși, ei trebuie să-și
dezvolte în egală măsură inteligența rațională și să
echilibreze invazia experiențelor media cu experiențe
personale directe. Folosirea deopotrivă a rațiunii și a
intuiției favorizează multitudinea experiențelor de
viață și dezvoltarea capacităților creatoare.
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
21
Black Pantone 253 U
121
Black Pantone 253 U
religie
theologia socialis
Ortodoxia si criza (I)
| Radu Preda________________________________________
Emergența violentă întâi a știrilor despre și
apoi a urmărilor nemijlocite ale crizei finan-
ciar-economice actuale nu pot lăsa indiferent
discursul social-teologic. Dimpotrivă. Măcar și
prin natura agendei pe care o cultivă, analiza
societății din perspectivă teologică are obligația,
asemeni unui soldat la limita extremă a frontului,
să scruteze orizontul. Prăbușirea începând cu vara
lui 2007 a pieței imobiliare din Statele Unite și
imediat după aceea a unor importante instituții
bancare creditoare a dat semnalul unui impas
cunoscut de istoria și teoria economică, dar necu-
noscut contemporanilor. Amintirea crizelor simila-
re, precum cea din 1929, nu ajută prea mult la
depășirea reală și mai ales mentală a celei actuale.
Cu toate acestea, ceva din trecutul crizelor tot
am fi avut de învățat pentru a nu ajunge în
situația de acum. În 1929, elementul central l-a
constituit dimensiunea incontrolabilă a volumului
speculațiilor de la bursă, căderea dramatică a valo-
rii acțiunilor, adică aducerea forțată la valoarea lor
aproape reală, ajungând să se reflecte asupra între-
gii economii. În ciuda sănătății majorității ramuri-
lor industriale din America, în plin avânt, a unei
piețe stabile de desfacere și a personalului califi-
cat, dublat de o tehnologie de vârf, lipsa capitalu-
lui a paralizat producția, a dus la creșterea vertigi-
noasă a numărului șomerilor, cu tot cortegiul
consecințelor sociale, a devalorizat moneda și a
afectat substanțial întreaga evoluție economică a
SUA și Europei Occidentale până după cel de al
Doilea Război Mondial. Fără a intra aici în detalii
tehnice, momentul 1929 ar fi trebuit să ofere,
drept reacție, un minim instrumentar financiar,
economic și politic aplicabil în situații apropiate.
Or, ceea ce s-a petrecut în ultima jumătate de
secol, cu precădere începând cu deceniul al șapte-
lea, atingând cote inimaginabile în primii ani ai
mileniului III, este exact contrariul. Trecând de la
capitalismul de tip laissez faire de dinainte de
1929 la new deal-ui de după aceea și ulterior de
la intervenționismul statului la noua strategie a
Școlii de la Chicago, bazată pe credința nestrămu-
tată în capacitatea de autoreglare a piețelor, ideo-
logia economică a lumii vestice, transatlantice, a
probat mai toate modelele posibile. Prețul îl repre-
zintă actuala criză la baza căreia stă pactul nescris
dintre câștigul cu orice mijloace al mediului pri-
vat, culmea o reprezintă așa numitele
Hedgefonds, și impasibilitatea statului de drept,
ajungând la tolerarea pe față a paradisurilor fisca-
le. O astfel de evoluție se traduce printre altele în
cinismul bursier absolut ca trimiterea în șomaj a
propriilor angajați să fie “recompensată” prin creș-
terea valorii acțiunilor unei firme, așa cum promi-
siunea unui câștig imediat și consistent să fie mai
puternică decât toate riscurile la un loc, ajunse în
cele din urmă parte a afacerii în așa măsură încât
să fie vândute, declarat sau nu, de la o bancă la
alta, cancerul speculativ cuprinzând astfel părți
întregi din organismul financiar-economic. 1929
sau 2009, cauza rămâne neschimbată: lipsa de
conștiință morală, de responsabilitate socială și de
respect față de om a celor care fac bani din orice,
inclusiv sau mai ales din neșansa altora.
Revenind la relevanța social-teologică a crizei
actuale, dată fiind așadar cauza etică a situației în
care ne-au adus un sistem bancar lipsit de reguli
autocorective și domeniul speculativ al economiei
virtuale, lucrând cu promisiuni și proiecții, însă
mai puțin sau chiar deloc cu realitatea, întrebarea
care se pune este dacă prosperitatea trebuie reali-
zată cu orice preț, în orice condiții și indiferent
de urmări. Tema în sine nu este nouă, modul de
raportare la bani sau la avuție fiind centrală în
toate marile religii și în mai toate sistemele filoso-
fice aplicate, în teoriile politice și în manualele de
gândire economică. Problematica este cu toate
acestea repusă azi într-un context fundamental
diferit. Globalizarea în toate aspectele ei, de la
comunicare la dinamica piețelor de capital, face
din chestiunea prosperității și a precarității una de
natură să intereseze pe toți. Simplificând, în acest
global village care este umanitatea de azi, nimeni
nu mai poate fi bogat sau sărac de unul singur.
Bogăția și sărăcia au efecte directe, constituindu-se
în factori de stabilitate sau de instabilitate, afec-
tează relațiile dintre state și dintre continente,
determină fluxurile migratoare și alimentează
insurecțiile sociale, justifică războaiele pentru
resurse din ce în ce mai limitate și refac la pro-
priu harta lumii. Confruntate cu acest orizont
amenințător pentru societățile în mijlocul cărora
propovăduiesc Evanghelia lui lisus Hristos,
Bisericile nu pot tăcea. Este motivul pentru care
ne întrebăm legitim care este mesajul generic al
Creștinismului legat de criza prin care trecem.
Înainte de a ne dedica acestui aspect, centrat mai
ales pe reacțiile Bisericilor Ortodoxe locale, să
amintim de existența unui text aparte aflat la
intersecția teoriei cu practica, a teologiei cu eco-
nomia.
Este vorba despre recentul document al
Conferinței Episcopilor Catolici Germani, publicat
la 17 februarie 2010, care pune în discuție inve-
stițiile etice și, mai larg, legătura dintre credință și
traducerea ei într-o politică financiară respons-
abilă. Titlul documentului (care poate fi găsit pe
pagina www.teologia-sociala.ro) - pe care îl
putem traduce astfel: “Se poate schimba lumea
prin plasamentele de capital? Un ajutor orientativ
pentru investițiile conforme standardelor etice”
(în original: “Mit Geldanlagen die Welt veraen-
dern? Eine Orientierungshilfe zum ethikbezoge-
nen Investment“) - este o invitație la analiză adre-
sată mai ales celor care dispun de resurse financi-
are, dar nu și de un spirit etic în ciuda aparte-
nenței lor la o comunitate de credință. Altfel
spus, țărilor bogate, afectate și ele de criză, însă
cu mult mai puțin decât cele sărace și înainte, le
revine sarcina esențială de a rescrie regulile jocului
printr-o infuzie consistentă de principii și valori.
Cum o parte importantă a acestor țări bogate au
o cultură ancorată în tradiția creștină și, mai larg,
în cea biblică, este cumva de la sine înțeles să se
pună întrebarea dacă nu cumva, din dezinteresul
sau neștiința titularilor de conturi și depozite,
capitalul ajunge în slujba unor mecanisme nedrep-
te, a unor construcții speculative murdare. Cu alte
cuvinte, tocmai pentru că suntem în criză și, ca
întotdeauna în astfel de perioade, trebuie să
regândim datele realității, prima întrebare este
dacă băncile unde ne ținem banii au o politică
investițională compatibilă cu viziunea noastră. La
urma urmelor, nu poate să ne fie indiferent ce
face instituția bancară cu banii încredințați, cum
Jacques Braunstein (Franța)
își atinge țintele de creștere, în ce afaceri este
implicată și în ce măsură, la capătul lanțului eco-
nomic-monetar, nu ajunge să ne afecteze modul
de trai sau chiar, în cazul falimentului, să ne rui-
neze baza financiară a planurilor noastre de viață,
casa, educația copiilor sau siguranța unei bătrâneți
liniștite. Mai mult decât acest prim pas către un
raport responsabil cu banii și sistemul care îi
gestionează, documentul episcopatului german -
articulat și redactat, nota bene!, de o comisie de
specialitate - încurajează angajarea deliberată a
posesorilor de capital (mai mare sau mai mic) în
investiții cu finalitate declarat etică, adică în ace-
lea care păstrează echilibrul dintre costuri și pro-
fit, dintre tentația de a exploata supraevaluările
de moment (a imobilelor, de pildă) și răbdarea
finanțării unor proiecte de durată, solide, al căror
succes înseamnă locuri de muncă, solidaritate cu
bugetul local și transparență.
Astfel de orientări pe care le propune recentul
document au în cazul mediului german o dimen-
siune cât se poate de practică, băncile care se
revendică din valorile ecleziale fiind de mai bine
de un deceniu foarte active pe piață. În ceea ce
ne privește, cum majoritatea jucătorilor bancari de
la noi sunt părți ale unor sisteme multinaționale,
aspectul etic nici măcar nu stă în centrul raportu-
rilor cu clienții lor. Nici clienții nu știu că ar
putea avea un astfel de raport responsabil cu
banca. În România de azi, banii nu doar că nu au
miros, dar nici nu transportă alte valori decât cele
materiale propriu-zise. Dacă nu mă înșel, în afară
de câteva parteneriate punctuale, la nivel de agen-
ții locale, dintre bănci și organizații caritabile,
mediul nostru financiar nu pare să participe în
mod real la dezbaterea internațională în curs des-
pre ce ar trebui să învățăm din actuala criză. Or,
în acest caz, să ne mai mirăm că nici clasa politi-
că nu pare să fi tras până acum o concluzie, alta
decât aceea de a folosi criza financiară pe post de
scuză universal valabilă?
Ne propunem în articolele viitoare să trecem
în revistă pozițiile oficiale ale Bisericilor Ortodoxe
din Rusia, Grecia și România față de criza finan-
ciar-economică.
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opinii
De ce nu pot scrie despre
Eminescu?
| Paul Boca_________________
M-am așezat, deja, în fața foii albe de o
bună bucată de vreme, la capătul unei
lecturi destul de solicitante, calitativ și
cantitativ, a Operelor politice1 ale lui Mihai
Eminescu. Îmi vine greu să pun pe hârtie ceva,
orice. Cum? Să-ți fie greu să scrii despre „poetul
nepereche”, despre prozatorul genial, despre
publicistul de un vizionarism aproape înfri-
coșător? Despre „poetul nostru național”? Mă
mai pot numi eu român dacă nu pot să scriu
nimic despre Eminescu? Despre „cel mai mare
român al tuturor timpurilor”?
Încerc, totuși, ceva; să vorbesc despre princi-
palele elemente ce constituie scheletul viziunii
politice și sociale a lui Eminescu:
Pentru Eminescu, națiunea reprezintă un
organism natural, un corp viu ce se conduce prin
legi imanente. Conform principiului leibnizian,
desfășurarea în timp și spațiu a unui popor ține
de existența unor cauze ce preced acțiunile
prezente, în aceeași măsură în care prezentul
reprezintă un germene al viitorului. Astfel, nați-
unea nu poate, pentru Eminescu, avea o altă fina-
litate decât cea care i-a fost predestinată. Forțele
interne ale unui popor vor înfrânge, întotdeauna,
piedicile de ordin formal, cele care sunt creații ale
minții umane. Statul se va pleca întotdeauna, con-
form acestui ultim principiu, în fața primatului
națiunii. Existența statului este inferioară exis-
tenței națiunii, el neavând alt scop decât dez-
voltarea elementului românesc. Numai un stat
național poate realiza condiția esențială pentru
bunul mers al vieții indivizilor unui popor: pre-
dominanța elementului românesc, cu toate ele-
mentele lui specifice: limbă, obiceiuri, tempera-
ment, spiritualitate; într-un cuvânt, românismul.
Așadar, supraviețuirea în istorie nu ține de
politică, de dimensiunea statală, ci de păstrarea
sănătoasă și conștientă de sine a națiunii. Politicul
trebuie să apară ca o expresie naturală a națiunii
pre-existente, legile trebuie să reprezinte emanații
ale poporului, expresii pure ale nevoilor indi-
vizilor și societății, în ansamblul ei. Statul nu are
menirea de a conduce, ci de a sluji, de a construi
un cadru de drept necesar pentru buna desfășu-
rare a vieții poporului. Caracterul statului, acela
de emanație naturală a națiunii, este principiul
care stă la baza înfierării de către Eminescu a
„pospăielii apusene”, a instituțiilor vestice împru-
mutate fără a se ține cont de inadecvarea lor la
fondul autohton. Libertatea individului poate
exista doar pe fondul trăirii sub lege, fie ea lege
naturală sau de ordine juridică. Libertatea poate fi
obținută de om doar prin a-și plăti datoria față de
națiunea în care s-a născut, or aceasta nu poate fi
făcută decât prin muncă. „A face ceva pentru
omenire” nu poate exista decât prin a munci pen-
tru poporul tău - pentru publicistul Eminescu
munca este singurul avatar al libertății...
Trebuie să mă opresc aici. Am impresia că
toate frazele mele nu sunt altceva decât coji care
se adună în grămezi pe marginile paginii. De
unde această impresie de uscăciune, de inutilitate
a cuvântului, a oricărei încercări de sistematizare?
De unde impresia de efort sisific, de unde senza-
ția că încerc să încrustez ceva cu dalta în miere?
De ce nu-l pot prinde pe Eminescu din nicio mar-
gine și de ce orice încercare de esențializare
eșuează fără ca măcar să fi început?
Răspunsul stă în perspectivă. Într-o perspectivă
pe care eu nu o am și pe care, cred, noi, românii
nu vom putea niciodată s-o avem. Martin Buber
spunea, în Eu și tu, că doar în momentul în care
omul devine conștient de celălalt ca întreg, va fi
capabil să înțeleagă întreaga ființă a lui ca unitate
și totalitate. Și nu, nu cred că stă în capacitatea
noastră să-l cunoaștem pe Eminescu ca totalitate -
premisă absolut necesară pentru orice încercare de
sistematizare a discursului lui. Pentru că Eminescu
a explodat sălbatic sub țeasta românismului.
Pentru că Eminescu a explodat sălbatic sub țeasta
fiecăruia dintre noi. Pentru că Eminescu curge
prin noi, ca latență. Pentru că Eminescu e
veșnicul increat din noi. Pentru că îl intuim și
cugetul nostru urlă după vorbele lui. Pentru că
reprezinți genialitatea unui popor doar atunci
când urmașii nu-ți mai încadrează cuvintele între
ghilimele.
O critică nu se poate face privind înspre noi
înșine, ci doar privind înspre celălalt. Care este
posibilitatea unei sistematizări a lui Eminescu,
dacă Eminescu este în noi? Care este posibilitatea
unei perspective totale asupra sa? Nu, o posibili-
tate de felul acesta nu există. Și nu are nicio posi-
bilitate de a exista, prin însăși natura noastră. Pe
Eminescu, noi îl putem cunoaște doar fragmentar.
În momentul în care vom încerca construirea unei
critici a scrierilor sale, nu vom reuși altceva decât
să punem pe hârtie niște fade note de subsol la
paginile lui.
O esențializare nu se poate face decât prin dis-
tanță și prin referire la celălalt ca totalitate.
Eminescu o reușește și face acest lucru prin a
privi comunitatea ca pe un organism viu, orga-
nism care este singurul filtru prin care individul
poate fi gândit ca aflându-se în fața lui
Dumnezeu. Or, cum altfel poate fi liber omul,
dacă nu în fața divinității? Eminescu își creează o
perspectivă care îi permite să spună, prin Noi,
ceea ce noi încercăm zadarnic să spunem prin noi
înșine. Noi rămânem mereu la stadiul de intuiție
vagă, pentru că nu știm să-l gândim pe celălalt.
Explicația noastră nu este posibilă prin noi - indi-
vizii, ci prin Noi - comunitatea. Neieșind din
fragmentar, nu putem să avem decât certitudinea
existenței unei intuiții a realului ca sistem, pe
când Eminescu, prin perspectiva sa totalizatoare,
a reușit să vadă clar realitatea în mecanismele ei
interne. El reușește să pună pe hârtie cele mai
adânci intuiții ale noastre. Pentru că Eminescu
reprezintă neputința noastră de a ne privi pe noi
ca Noi. El reprezintă esențializarea noastră. Care
este, atunci, miza unei esențializări a esenței?
Răspunsul este unul simplu: ea ține fie de dome-
niul barbariei, fie de cel al inconștienței.
La un nivel subconștient, există în noi senti-
mentul că „puterea și mântuirea stau în noi, dar
nu alții sunt chemați să ne convingă de acest
lucru”. Avem și noi intuiția faptului că „dezbina-
rea, ura, prostia sunt maladii istorice, dar singura
care ne va pierde este nepăsarea”. Simțim și noi
că este imperios necesar să facem o distincție
clară „între ceea ce este românesc și ceea ce este
cu adevărat românesc”. Intuim și existența unei
„patrii lăuntrice” și nevoia unui început adamic.
Se zbate, în subconștientul nostru, ideea acelei
„dezbinări dinlăuntru” care macină neamul româ-
nesc și despre care vorbea Eminescu. Întrevedem
și noi faptul că „din sâmburul și esența poporului
trebuie să iasă puterea medicatrice a naturii, care
să însănătoșeze corpul statului”. Ghicim și noi
faptul că „respectul pentru strămoși e o rană ce
trebuie deschisă de-a pururi”. Intuim și noi că
„întâmplările compromițătoare ale altora nu scuză
mediocritatea noastră”. Întrezărim și noi faptul că
„suntem zăpăciți; nu mai știm ce să voim, ce să
facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să
ne încredem; nu ne mai înțelegem și nu ne mai
auzim unii pe alții: ne trebuie o idee care să
limpezească toate capetele și să ne împreune pe
toți la lucru”.
Îl simțim pe Eminescu în totalitatea ființei
noastre, dar nu îl putem privi niciodată în totali-
tatea ființei lui. Deoarece codul nostru este, prin
definiție, un cod al fragmentarului, un cod în care
stâlpul totalizator al transcendentului s-a prăbușit,
lăsând în urma lui intuiții și presimțiri, acolo
unde mai poate fi vorba de o conștiință. Ne
rămâne doar să-l cităm pe batrânul din Archaeus2:
„Beethoven compune opera Fidelio după ce uitase
de mult natura vocii omenești... el scrie muzică
pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie și te
trezești față c-o operă care ți se pare că fuge
dinaintea ochilor... c-ai privi-o cu binoclul întors...
ș-ai vedea departe, departe, în fundul cugetării
unui om, ceva straniu ce pari a nu pricepe bine,
până bagi de seamă că sunt închipuirile unui surd
despre vocea omenească, a cărei natură normală
el o uitase sau avea numai o reminiscență slabă
despre ea. Dar închipuindu-ți cum că toți oamenii
ar avea în urechea lor numai o reminiscență de
memorie ca aceea a lui Beethoven... toată opera
s-apropie vădit, ca și când ai privi-o cu stecla
așezată normal la ochi... ba s-apropie așa încât
toată scena ți s-așează-n cap ș-auzi opera
urlându-ți în craniul deșert, cu boschete, cu tem-
nițe, cu actori, cu actrițe, cu tot. Cum va fi
arătând capul unui om care are-o operă ori o
dramă-n el, cu oamenii ei interesanți, cu lumina
de lampe, cu pânzele zugrăvite, cu totului tot în
capul lui... Un teatru întreg în care sufletul lui,
ghemuit într-un colț al salei, e singurul spectator.”
Așteptăm urletul adevăratei simfonii emine-
sciene. Deocamdată, trăim cu intuiția ei, căci doar
ceva din noi zvâcnește a Eminescu, pe când totul
din el răcnește a Noi. Dincolo de asta, așa cum
postula Wittgenstein, „limitele limbajului meu
sunt limitele gândirii mele”.
Note:
1	Mihai Eminescu, Opere politice, I-II, ediție
îngrijită de Bucur Popescu și Petru Demetru Popescu,
București, 1999.
2	Mihai Eminescu, Opere II. Proză. Teatru. Literatură
populară, București, 1999, pp. 284-296.
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
Black Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
dezbateri & idei
Despre efectele alegerilor din
Europa
| Sergiu Gherghina_______________________
Situația economică dificilă în care se află
România și unele state membre ale UE domi-
nă agenda publică a ultimelor luni.
Informațiile despre implementarea legislației pen-
tru scăderea pensiilor și salariilor bugetarilor sau
moțiunea de cenzură propusă de PSD în
Parlament sunt pe plan național subiectele fierbin-
ți. În secțiunea internațională media tratează efec-
tele crizei din Grecia, în special asupra monedei
euro, sau dificultățile pe care unele state precum
Spania, Portugalia și, mai nou, Ungaria le au. Nu
știu dacă este pentru a ne consola cu nenorocirea
celorlalți, pentru a vedea că nu suntem singurii
într-o situație dificilă sau doar acest subiect este
considerat de interes pentru publicul românesc.
Rândurile ce urmează tratează un alt efect al cri-
zei financiare, reorientarea electoratului din țări
europene către partidele care le oferă o alternativă
la situația actuală. Multe state membre ale
Uniunii Europene (UE) au avut alegeri în aceste
luni, rezultatele fiind unele neașteptate pentru
observatorii străini.
Primul aspect demn de observat ete faptul că
electoratul european nu se aliniază unor idei simi-
lare. Deși această remarcă nu este surprinzătoare,
este important de observat dacă există asemănări
în fața unor provocări comune. Alegerile din aces-
te luni au arătat că cetățenii se raportează contex-
tual la partide și nu resping la unison o anumită
ideologie sau formațiune politică. În acest sens,
nu există o relație directă între ideologia partidu-
lui și pierderea susținerii electorale. De exemplu,
s-ar putea considera faptul că partidele social-
democrate, plasate în stânga spectrului politic (în
condițiile în care avem o înțelegere generală a axei
competiționale) nu au nimic de oferit în timp de
criză, sunt predispuse înfrângerii în aceste perioa-
de turbulente. Totuși, absența unor programe elec-
torale/guvernamentale care să revitalizeze econo-
miile în prezența actualelor provocări majore, pre-
cum și incapacitatea de a modifica dinamica exis-
tentă nu au fost caracteristice acestui tip de parti-
de, deseori considerat mai util să împartă și să
administreze venituri existente decât să le produ-
că. Astfel, au existat țări în care alegătorii au ales
să se orienteze către alte partide, iar alte țări în
care social-democraților li s-a acordat încredere. În
Ungaria, Partidul Socialist a suferit o înfrângere
severă, după 8 ani de guvernare presărați cu scan-
daluri (cel mai cunoscut fiind cel al recunoașterii
manipulării electorale de către premier) și eșecuri
în planul guvernării. Prin urmare, există auspicii
pentru a considera că pierderea electorală nu se
datorează exclusiv crizei financiare traversate de
Ungaria.
În Olanda, deși prin ieșirea sa din coaliția de
guvernare a determinat organizarea alegerilor anti-
cipate, Partidul Muncii a ieșit pe locul al doilea în
alegerile organizate pe 9 iunie. A fost oferit credit
liberalilor care au menționat unele reforme în
plan economic. În Slovacia, formațiunea social-
democrată a premierului Fico nu a înregistrat o
scădere considerabilă a susținerii sale electorale.
Deși încărcate de suspiciuni de corupție, aceste
alegeri au oferit chiar câteva procente în plus față
de alegerile de acum patru ani. Dificultatea for-
mării guvernului este impedimentul major pentru
social-democrați deoarece formațiunea parteneră
în coaliția de guvernare nu a mai intrat în
Parlament. În Republica Cehă și Valonia, zona
francofonă a Belgiei, social-democrații au câștigat
alegerile. În cea dintâi șansele să alcătuiască guver-
nul erau mici încă de la anunțarea rezultatelor
datorită fragmentării ridicate. În Valonia, Partidul
Socialist a câștigat detașat alegerile și va trebui să
coopereze cu câștigătorii alegerilor din regiunea
flamandă pentru următorii ani.
Deși alegătorii nu au considerat partidele de o
anumită factură incapabile să guverneze, majorita-
tea partidelor aflate la guvernare au pierdut alege-
rile recent organizate. Au pierdut suport semnifi-
cativ în detrimentul unor alte forțe politice.
Practic, se poate afirma că ele au fost pedepsite
pentru situația actuală a țărilor în care activează.
Un astfel de vot retrospectiv prin care
partidul/partidele de la guvernare sunt pedepsite
pentru situația problematică a țării este comun în
Europa de Est de-a lungul celor două decenii post-
comuniste. De multe ori, au existat partide cu tra-
diție care au câștigat încrederea populației. Prin
urmare, creștin-democrații olandezi au pierdut ale-
gerile, dar liberalii au șansa formării unui guvern
care să permită depășirea actualei situații. Același
lucru este ușor de observat în Ungaria unde
Fidesz, adversarul tradițional al socialiștilor, a for-
mat noul guvern.
Cea de-a treia trăsătură a acestor alegeri este
orientarea către forțe politice noi, cu mesaje radi-
cale. Ascensiunea acestora vine pe fondul incapa-
cității partidelor cu tradiție să ofere alternative
politice la situația existentă. În Flandra, regiunea
olandeză a Belgiei, alegerile au fost câștigate de
un partid ce militează pentru separarea acesteia.
Astfel, pe lângă partidul de extremă dreapta
Philippe Burnel (Franța)
Vlaams-Belang, o prezență constantă în peisajul
politic belgian, a apărut Noua Alianță Flamandă.
În Olanda, partidul extremist anti-imigratie și anti-
islamic al lui Geert Wilders a ieșit al treilea la ale-
gerile legislative cu 16% (comparabil cu rezultatul
obținut la alegerile europene de anul trecut),
înaintea partidului care a guvernat țara începând
cu 2002. În Ungaria, Jobbik, partidul extremist, a
pbținut aproape 17% din voturi, fiind pentru
prima dată prezent în Parlamentul de la
Budapesta. Succesul unor astfel de formațiuni
politice a fost anunțat încă de la alegerile europe-
ne din iunie 2009, dar au fost ignorate parțial sau
total până în prezent utilizându-se argumentul
nereprezentativității acelor alegeri. Orientarea ale-
gătorilor către formațiuni cu mesaje radicale,
majoritatea lipsite de programe de resuscitare eco-
nomică (excepția poate fi Noua Alianță
Flamandă) nu poate decât să ridice semne de
întrebare. Astfel, nu putem ști dacă astfel de for-
mațiuni ar fi avut succes și în absența crizei eco-
nomice.
Un alt element comun al acestor alegeri recen-
te este acela că spațiul politic a fost fragmentat
considerabil, făcând dificlă formarea unor coaliții
de guvernare. Divizarea alegătorilor între mai
multe partide cu șanse reale la câștigarea alegeri-
lor a determinat acest rezultat. Deși în Olanda o
astfel de fragmentare este obișnuită, existând trei
partide principale (creștin-democrații, social-demo-
crații și liberalii) și alte 7-8 partide cu performanțe
minore (uneori Partidul Socialist și social-liberalii
de la D66 obținând rezultate notabile), rezultatele
recentelor alegeri au creat dificultăți prin promo-
varea partidului extremist al lui Wilders (Partidul
pentru Libertate). În Belgia, socialiștii învingători
în partea franceză vor trebui să conlucreze cu un
partid al cărui discurs naționalist poate submina
unele proiecte. În Cehia, noua coaliție de guverna-
re nu va include câștigătorii alegerilor și va fi una
fragilă în actualul context; o situație similară se
anunță și în Slovacia. Ungaria pare a fi singura
țară scutită de aceste griji, victoria detașată a
Fidesz făcând posibilă o guvernare fără probleme
de această natură.
Rezumând, alegerile recente din câteva state
europene au reflectat parțial problemele din
domeniul financiar. În plan politic încrederea a
fost acordată partidelor din opoziție sau unor for-
mațiuni nou apărute cu idei radicale. Acestea din
urmă nu au un discurs legat în mod direct de
aspectele economice, ci atacă subiecte colaterale
precum imigrația, autonomia economică sau inte-
grarea europeană. Susținrea unor partide anti-UE
în țări fondatoare (precum Olanda) este îngrijoră-
toare și produce efecte pe termen lung mult mai
puternice decât recenta depreciere a euro. Fără
înțelegerea acestor atitudini politice, izolarea cau-
zelor și efectelor nu poate fi realizată cu succes,
iar viitorul UE va continua să fie incert.
■
! 4
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Europa mușcă mâna care o
hrănește
| George Jiglău
Crizele sunt considerate de cei mai mulți
oameni drept momente eminamente
negative, fiind asociate cu suferință,
dezordine și incertitudine. Pentru foarte puțini,
însă, crizele reprezintă nu doar apogeul unor
probleme acumulate în timp, ci și momentul
optim pentru a schimba fundamental un sistem
pe cale să dea greș. Aceste considerații pot fi
aplicate și crizei economice pe care o traversea-
ză întreaga lume și, în mod particular, Uniunea
Europeană. Aceasta se confruntă, atât în ansam-
blul, cât și la nivelul fiecărui stat membru, cu
un eșec parțial al unor aranjamente economice
create tocmai cu scopul de a asigura bunăstarea.
Totuși, vocea celor care încearcă să transforme
criza într-un moment al unor schimbări funda-
mentale este acoperită de cea a celor reticenți.
Surprinzător este faptul că principala forță în
favoarea schimbărilor este chiar a Germaniei,
care pare, poate pentru prima dată în istoria
Uniunii, incapabilă să își impună punctul de
vedere.
După ce criza economică începută în toamna
lui 2008 atinsese inevitabil și Europa, UE a fost
zguduită din temelii de situația Greciei. Aceasta
nu a fost primul stat membru care a avut de-a
face cu probleme economice serioase, pentru că
în pragul falimentului s-a aflat și Letonia, de
exemplu. Însă Grecia a reprezentat o problemă
majoră în primul rând pentru că este membră a
zonei Euro, Uniunea Monetară fiind unul dintre
pilonii care stau la baza UE ca entitate economi-
că. Regulile care guvernează zona Euro sunt
extrem de stricte, iar imposibilitatea de a le res-
pecta i-a făcut pe greci să mintă cu privire la
indicatorii economici timp de ani buni, pe par-
cursul cărora prăpastia între cheltuielile publice
și ceea ce producea economia Greciei s-a adâncit
într-atât de mult încât a început să pună în peri-
col și alte state! În contextul creat, toate priviri-
le s-au îndreptat către Germania, care reprezintă
în mod tradițional un soi de „bancă de urgență”
pentru alte state europene aflate în pericol.
Poziția Angelei Merkel a fost una extrem de
delicată, deoarece reacția germanilor la ideea de
a ajuta Grecia cu bani publici, adunați din pro-
priile taxe, a fost una vehement negativă. Pe de
altă parte, lipsa unui ajutor rapid și substanțial
pentru Grecia putea pune în pericol inclusiv
economia Germaniei, cu consecințe negative pe
termen lung.
Astfel, Merkel a fost nevoită să transmită un
mesaj tranșant întregii Uniuni: Germania accep-
tă să ajute acum Grecia, însă nu o va mai face
pe viitor decât în cu totul alte condiții, pentru
că nu este corect ca germanii, cu proprii bani,
cu propria muncă, să salveze țări care își bat joc
de ele însele și de toate celelalte țări cu care
sunt interdependente. Cu alte cuvinte, Merkel a
atras atenția că aranjamentele economice exis-
tente în cadrul UE, și mai specific al zonei
Euro, fie vor da greș atunci când avem de-a face
cu o criză internațională, fie pot ele însele să
genereze crize. Așadar, Merkel, care a pierdut
mult din sprijinul intern după ce a insistat pen-
tru acordarea unui ajutor de 750 de miliarde de
euro pentru greci, cu o contribuție masivă din
partea Germaniei, a început să facă propuneri
concrete pentru a preveni astfel de situații în vii-
tor. Însă actualele aranjamente au la bază ani
lungi de negocieri, consfințite prin tratate euro-
pene adoptate și implementate după proceduri
complexe și consumatoare de timp, astfel că
orice schimbare atinge aproape inevitabil aceste
tratate și necesită o voință politică la fel de
amplă din partea liderilor UE și din partea tutu-
ror statelor membre.
Pe scurt, principala doleanță a Angelei
Merkel este aceea de a întări mecanismele de
cooperare economică, cel puțin la nivelul zonei
Euro, deoarece orice acțiune a unei țări are efect
asupra tuturor celorlalte. Merkel a vorbit despre
nevoia de a crea o „cultură a stabilității” în sta-
tele care folosesc euro, iar pentru aceasta este
nevoie de mecanisme, eventual chiar de institu-
ții noi, care să oblige guvernele la comporta-
mente responsabile. În plus, Germania a cerut
introducerea unor sancțiuni mai aspre pentru
statele care, prin comportamentul lor, periclitea-
ză poziția altora și a întregii Uniuni. Propunerile
s-au lovit însă de opoziția neașteptat de dură a
președintelui Comisiei Europene, Jose Barroso,
de altfel un personaj recunoscut pentru discur-
sul său consensual. Barroso a calificat propune-
rea Germaniei, care ar implica o modificare a
tratatelor europene, drept „naivă”, pe motiv că,
dacă tratetele ar fi modificate doar pentru că
așa dorește Germania, atunci s-ar deschide cutia
Pandorei și orice stat membru ar putea identifi-
ca propriile elemente pe care dorește să le modi-
fice. Cu alte cuvinte, Barroso a susținut că e
greu să pui în mișcare întreg mecanismul de
revizuire sau de adoptare a tratatelor, care
implică toate cele 27 de țări, doar pentru că așa
vrea Germania. În plus, Barroso a amintit că
țările care depășesc substanțial deficitul pot fi și
acum împiedicate să voteze în Consiliul Uniunii
Europene.
Însă Barroso nu s-a limitat doar la a găsi
contra-argumente la propunerile Germaniei, ci a
trecut chiar la atac, acuzând-o că nu este recu-
noscătoare pentru tot ceea ce a primit din par-
tea zonei Euro. „Germania a fost marea câștigă-
toare de pe urma folosirii euro. Surplusul buge-
tar al Germaniei, de 134 de miliarde de euro se
datorează în proporție de 86% comerțului în
interiorul zonei Euro”, a spus Barroso. Mai
mult, el a afirmat că atitudinea Germaniei deno-
tă o lipsă de leadership. Poziția lui Barroso a
fost susținută și de noul guvern al Marii
Britaniei, condus de conservatorul David
Cameron. Acesta a afirmat chiar într-o întâlnire
cu Merkel că o schimbare a tratatelor ar fi
inoportună, știut fiind că britanicii, în special
conservatorii, s-au opus constant creșterii gradu-
lui de coordonare politică și economică din inte-
riorul UE. În plus, orice modificare a tratelor ar
presupune un referendum în Marea Britanie,
care ar spune aproape sigur Nu, chiar dacă acest
stat nu este membru al zonei Euro.
Ideile promovate de Merkel nu sunt însă
foarte diferite de cele venite chiar de la vârful
Uniunii. Însuși Barroso, secondat de comisarul
pentru Afaceri Economice și Monetare, Olli
Rehn, dorește un control mai strâns din partea
Comisiei Europene a bugetelor naționale, tocmai
pentru că gradul de interdependență dintre eco-
nomiile statelor membre a ajuns atât de mare
încât orice derapaj la nivelul cheltuielilor interne
dintr-un stat poate influența toate celelalte state.
Alain Lacoste (Franța)
În plus, chiar noul președinte al Consiliului
European, Herman van Rompuy, a dat semnale
negative cu privire la modul în care funcționea-
ză zona Euro, afirmând că oamenii nu au fost
pe deplin informați cu privire la ce presupune
folosirea unei monede comune, iar acum sunt
dezamăgiți de situația în care au fost aduși de
elitele care au pus la punct aceste mecanisme.
Totuși, niciunul dintre acești oficiali nu a pus
problema consfințirii unor noi mecanisme de
guvernanță economică prin instrumente care să
nu le pună sub nicio formă sub semnul întrebă-
rii, adică prin tratate europene, actele funda-
mentale care stau la baza existenței UE.
Din această situație se pot trage câteva con-
cluzii. Prima ar fi că Germania este în continua-
re dispusă să își asume poziția de motor al
Uniunii Europene, atât pe plan economic, cât și
politic, însă că dorește să facă acest lucru în
condițiile sale, nu ale altora, mai ales atunci
când se pune problema de bani publici strânși
de la contribuabilii germani. În al doilea rând,
se observă faptul că oficialii de la vârful institu-
țiilor europene nu par dispuși să mai permită
Germaniei să își impună punctul de vedere, ceea
ce poate fi un semn că în sfârșit instituțiile
europene încep să aibă o voință proprie. În al
treilea rând, momentul pe care și l-au ales ofi-
cialii europeni pentru a-și încorda mușchii nu
este nici pe departe cel mai potrivit. Criza
actuală a arătat fără putință de tăgadă că actua-
lele mecanisme europene sunt fragile și că trebu-
ie cel puțin întărite, dacă nu chiar schimbate.
Germania a avut curajul și forța de a pune pe
tapet aceste chestiuni, iar semnalele date de cel
mai important stat din interiorul Uniunii, cel
puțin din punct de vedere economic, ar trebui
ascultate, nu ignorate și, cu atât mai mult, nu
atacate, mai ales că o soluție în cazul crizei gre-
cești este imposibilă fără banii Germaniei.
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Nu numai virtuoz,
dar °i lutier - I. P.
Culianu
(Urmare din pagina 8)
tre (S)ubiectul și (P)redicatul unei propoziții pre-
cum și aranjarea acestora în judecăți, în plan
fizic fractalul exprimă contiguitatea esențială a
unui întreg cu oricare dintre diviziunile sale,
exprimabil matematic printr-un șir p-adic.
Aplicarea acestor conținuturi logico-matematice
la problemele ontologiei religioase de extracție
biblică constituie marea inovație metodologică a
lui Culianu. „Spectrul de toleranță logică” al
unui mit indică felul în care acesta face parte
sau nu dintr-o diagramă logică, iar „raza de
acțiune” a mitului îl poziționează într-un fractal
mai complex alături de alte mituri similare, inte-
grate ca „versiuni” ale unui sistem. De aceea, în
contraponderea școlii istorice germane Culianu
va considera că nu trebuie căutată o versiune ori-
ginală a miturilor gnostice, ci mai degrabă „ver-
siunile fractalice” ale aceluiași mit
(Demiurgul/Tricksterul, Sophia/Înțelepciunea
căzută, de exemplu). Având această regulă - her-
meneutica inversă sau în răspăr, specifică școlilor
gnostice -, prin răspunsurile diferite pe care le
putem da unor secvențe problematice ale mituri-
lor biblice vom angaja raza de acțiune a fiecărui
mit, rezultând o versiune sau alta a aceluiași
motiv principal, respectiv spectrul de toleranță
logică. Din aceste versiuni vom compune „arbo-
rele gnostic” pe care, dacă epuizăm numărul
operațiunilor de derivare binare, îl putem consi-
dera fractalul gnostic al gândirii religioase.
Preluat din spațiul istoric-cultural, tipul de
gândire gnostică este transferat în spațiul
ideal-mental și, astfel, configurat ca mecanism
productiv de semnificații culturale, iar nu un
produs final menit a servi investigațiilor de tip
istoric și hermeneutic. Cu această idee Culianu
își depășește teza din Eros și magie în Renaștere
a necesității aplicării unui „filtru hermeneutic”
particular în vederea înțelegerii epocilor cultura-
le. Realizează un transfer spectaculos dinspre
relația produs cultural - aplicație hermeneutică,
înspre relația procedeu de gândire - produs cul-
tural în care devine vizibil procesul de derivare:
„Dualismul fiind un sistem „selfconsistent”, el
poate fi generat în mod sincron fără nici o referi-
re istorică, numai prin epuizarea tuturor posibili-
tăților pe care principiul dualist, al exegezei
inverse și al opțiunii binare între alternative le
activează atunci când este pornit” (p. 80)
Aceeași metodă de generare-derivare este aplicată
de Culianu și la problema Sfintei Treimi, indi-
când nașterea logică a răspunsului ortodox pre-
cum și a versiunilor heterodoxe/gnostice, toate
făcând parte dintr-un „fractal Christos”. O
anume christologie fractalică ar putea servi de
principiu prim oricărei derivații dogmatice, filo-
sofice sau mitologice a ideilor despre figura lui
Isus Christos. Diversele consacrări istorice capătă
imediat caracterul de conjecturi simultane - deri-
vații regulate - ale ireprezentabilului fractal
Christos.
Marea descoperire a lui I. P. Culianu, o întă-
rește convingător autorul, este de ordin metodo-
logic, revine la o specie nouă de epistemologie a
cunoașterii. El nu ne interpretează o partitură, ci
ne produce un instrument. Nu s-a mulțumit să
fie un simplu virtuoz, ci s-a dorit și un veritabil
lutier, producător, reparator și acordor de instru-
mente cognitive. Sarcină enormă. Domnul
Patapievici nu doar că indică, dar reface toate
legăturile necesare pentru a vedea cum anumite
tipuri de cultură, să le zicem foucaultian episte-
me pentru că pare mai specificat, sunt posibile și
comportă caracter explicativ în legătură strictă cu
un model ontologic (eventual cosmologic) și cu
un tip specific de subiect transcendental. Dacă
luăm ca reper periodizarea activității științifice a
lui Culianu în trei registre mari - 1) preocuparea
pentru șamanism și experiențele călătoriei în alte
lumi; 2) preocuparea pentru magie;
3) preocuparea pentru doctrinele gnostice - înțe-
legem din rețeaua argumentativă impecabilă a
autorului Ultimului Culianu că fiecărui registru
îi corespunde obligatoriu o ontologie în care
poate fi întemeiat și o specie aparte de subiect
care poate să îi susțină caracterul epistemic și,
de asemenea, să o pună în lucru. Legăturile nece-
sare sunt acestea: un model ontologic? un tip de
experiență religioasă? o specie de subiect, de
unde trebuie să remarcăm că fiecare epistemă
culturală presupune colaborarea strânsă a filoso-
fiei (ca fondatoare a sistemului teoretic explica-
tiv) cu religia (ca practică socială dominantă) și
psihologia (ca articulare a subiectului/actorului
în așa fel încât modelul filosofic dominant și
practica religioasă să poată funcționa împreună
în direcția satisfacerii exigențelor ultime pe care
epoca le poate articula). Echipat cu această con-
vingere, Culianu integrează tipurile șamanului,
magicianului și gnosticului într-un fractal al
Subiectului generic, unde coexistă sistemic și de
unde se desprinde fiecare când sunt întrunite
condițiile manifestării lui, atras de suflul particu-
lar de natură ideatică, emoțională și fantasmatică
al unei epoci istorice. Poetul, savantul, teologul
și filosoful li se pot adăuga, ca tot atâtea realiză-
ri morfologice diverse ale aceluiași fractal al
Subiectului în conjuncturi diferite.
Dacă, așa cum știm de la Giordano Bruno,
magia înseamnă punerea în lucru a operatorului
fantasmatic într-un mediu pneumatologic, atunci
ne apare într-o lumină nouă și profund credibilă
teza susținută aici de domnul Patapievici, că
metoda epistemologică a lui Culianu stă în
picioare doar dacă o privim ca profeție (p. 217).
Veritabilul magician este profetul. Încărcat cu o
viziune a cărei sursă se bucură de prestigiul
transcendenței, își traduce viziunea în limbajul
fantasmei - alfabetul genuin al minții umane -,
diseminează public conținutul propriei minți
prin mediul pneumatologic fie în chip de para-
bolă, fie poetic, fie filosofic lăsând în seama vii-
torului împlinirea ei. Viitorul este întotdeauna
decis de forma în care evoluează mințile noastre,
atrase hipnotic de fantasmele cu care le-am
mobilat. Cel care ne face să sperăm și să râvnim
în numele unui ideal al lui, acela ne-a cucerit
deja viitorul, adică ne-a atras în nada minții lui.
Cu o importantă masă de cercetători,
I. P. Culianu deja a realizat această performanță.
Două elemente definitorii pentru tipul gnos-
tic par a funcționa în însuși destinul personal al
lui I. P. Culianu: negarea inteligenței ecosistemi-
ce și a principiului antropic. Teza cărții de față, a
conflictului cezură-cenzură ar putea căpăta astfel
următoarea versiune: conform primului princi-
piu, în formularea lui negativă, „absolutul” care
domină lumea noastră nu este în realitate infaili-
bil, nici omniscient, nici bun, deci nu mai e un
Absolut. Între acesta și inteligența umană investi-
gatoare este posibil un conflict tocmai din acest
motiv. Iar în virtutea celui de-al doilea principiu,
formulat de asemenea negativ, omul nu e sortit
nici să cunoască la modul complet și nici să-și
găsească mântuirea în această lume. Concluzia:
I. P. Culianu a fost „sacrificat” în numele legiti-
mității pe care falsul „absolut” al lumii noastre
(în fond un Trickster) și-o ia atunci când vrea să
împiedice performanțele cognitive majore. Astfel
se configurează destinul, prin conflictul inevita-
bil al inteligenței umane cu inteligența ecosiste-
mică, atunci când omul e aruncat într-o realitate
controlată de această instanță failibilă, dar auto-
ritară. Îl putem considera chiar un conflict „ de
putere”, iar tipul de practică pe care o presupune
îl putem numi magie. Întotdeauna magia este o
practică a puterii unde se-ntâlnesc instanțele
influent-influențat, jocul destinului fiind sistemul
general al acesteia.
Dar ne putem întreba, cu o ultimă respirație
mentală înainte de-a pune punct acestei cronici,
nu cumva sistemul influențelor magice face
parte dintr-un joc unde capriciul și seriozitatea
se conțin în chip inextricabil, pentru a ne invita
la o înțelegere deasupra adevărului și erorii? Un
joc cu reverberație cosmică, un joc ontologic.
Câtă vreme mintea umană e heteronomă, pre-
cum viața, orice joc al minții reproduce fractalic
jocul ființei din care fac parte atât relațiile de
putere, cât și formele de cunoaștere. Dacă e așa,
și dacă vrem să fim consecvenți, negarea inteli-
genței ecosistemice implică și următoarele: jocul
ființei nu are o desfășurare coerentă (rațională),
nu conduce la un final inteligent și nici nu oferă
vreo revelație cognitivă. Prinsă în acest joc, min-
tea noastră nu poate accede la alt sens decât
nonsensul jocului, la care se adaugă certitudinea
gravă că nu-l poți părăsi. Îl joci tocmai pentru că
nu are reguli, situație în care orice mutare poate
să-l confirme, închizându-te în el. Dintr-un joc
fără reguli nu se poate ieși, după cum nu se
poate evada dintr-o temniță fără ziduri. În aceas-
tă circumstanță, defel comodă, revelația ar fi că
nu există în realitate un mare mister de revelat,
deoarece inteligența care conduce lumea nu e
„Adevăratul Dumnezeu”, și orice „dezvăluire epi-
stemologică” este doar un nou văl ridicat de pe
chipul zeului absent. Cu fiecare nouă dezvăluire
- afirmare a negației în acea dialectică a împotri-
virii - actul nostru ni-l îndepărtează în loc să-l
apropie.
Se poate trăi cu această concluzie? Întrebarea
face parte, evident, dintr-un alt joc decât cel pe
care l-a asumat Culianu și merge înspre alt ori-
zont decât cel jalonat de Horia-Roman
Patapievici. Ea ne-ar cere să ne plasăm mintea în
zarea apofatismului radical, acolo unde adevăru-
rile sunt la fel de ridicole ca și întrebările la care
par a răspunde, iar epistemele par simple agluti-
nări de semne întortocheate. Chiar pentru a nu
ajunge la o astfel de concluzie ce ne-ar lăsa, dacă
nu triști, cel puțin mai încruntați, în jocul nostru
mental trebuie din când în când să știm pune
punct.
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
26
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remarci filosofice
Adaptare și individuare (I)
| Jean-Loup d’Autrecourt_____________________________________
Seria conferințelor de educație populară, de
filosofie pentru publicul larg în Franța conti-
nuă. Sunt invitat din ce în ce mai des, în
special pe axa sud-nord, de la Montpellier la
Grenoble, de la Lyon la Paris, cu suburbiile res-
pective. Tematicile sunt fie generale (energia, feri-
cirea, morala), fie foarte precise (toleranța, adapta-
rea, individuarea), fie cu miză ideologică (știința,
etica, dezvoltarea durabilă). Dar oricare ar fi
tematica comandată, în acest demers de ridicare a
nivelului cultural al francezilor, în care m-am
angajat foarte serios, de fiecare dată marja de
libertate este suficientă, astfel încât să-mi pot dez-
volta propriile idei și propriul stil de filosofare.
Este vorba despre un demers paralel, complemen-
tar celui universitar, un fel de folclor filosofic și
științific.
Bineînțeles că libertatea de expresie este întot-
deauna amenințată de fenomene de cenzură și de
auto-cenzură provocate de observatori, de jurna-
liști, de actori politici, industriali sau de actori pur
și simplu. Dar faptul acesta nu este specific
Franței și nici contemporaneității, deoarece se
întâmplă la fel oriunde în Europa de vest și de
asemenea, încetul cu încetul și în Europa Centrală
și de Est. De asemenea cunoaștem astfel de feno-
mene și în Grecia antică sau în Imperiul roman.
Inutil să mai amintesc lumea anglo-saxonă și
anglo-americană, unde există cele mai supraveg-
heate și mai controlate societăți din lume, care
depășesc cu mult proiectele avortate, leniniste și
staliniste, de control al indivizilor. Lumea utopică
denunțată și în același timp difuzată, ba chiar
dorită de Orwell, 1984 (căci ea corespundea per-
fect idealurilor lui din tinerețe, când luptase ca
voluntar în brigăzile republicane, în timpul războ-
iului civil din Spania), societatea absolut supraveg-
heată există deja. Singurele dificultăți (chestiune
de timp și spațiu) constau în generalizarea aceste-
ia.
Cu toate aceste riscuri, pericole și amenințări,
filosoful nu poate să nu-și exerseze meseria care
este chiar aceea de educație. Știu că faptul poate
părea surprinzător pentru majoritatea universitari-
lor care, în loc să facă educația studenților, parti-
cipă și ei la acest proces internațional de mastur-
bare intelectuală (globalizarea onanismului intelec-
tual), încurajat de mass-media și de revistele „cul-
turale”, prin care speră să mascheze propria lor
incapacitate sau propriile incompetențe pedagogi-
ce. Pentru că ei „educă” fără să știe ce fac.
Faceți testul următor, întrebați un profesor
(învățător, dascăl, profesor de liceu, profesor uni-
versitar, academician): „De ce face ceea ce face,
de ce exersează meseria de profesor?” Veți remar-
ca cu stupoare, în cazul cel mai nefericit, că nu
știe să răspundă, că nu cunoaște finalitatea proce-
sului foarte îndelungat de educație, pentru că nici
nu știe ce este educația! Iar în cazul fericit veți
avea niște răspunsuri secundare, colaterale, pe
lângă subiect.
Deci ce este educația? În ce scop se face? și ce
legătură are cu adaptarea și cu individuarea? La
aceste întrebări am încercat să răspund în confe-
rința de anul trecut (decembrie 2009), la casa de
cultură din Bourgoin-Jallieu, o mică burgadă de
provincie (dar care dispune de una dintre cele mai
puternice echipe de rugby din Franța), chiar pe
tema anunțată în titlu. A fost prezentă și presa,
care mi-a publicat de această dată o poză mai
reușită și mi-a ortografiat corect numele, ba mai
mult a respectat și rezumatul interviului acordat
jurnalistului prezent în sală. Dar ceea ce mi-a plă-
cut mai mult a fost că poza mea a apărut alături
de o fază de rugby a echipei locale. Adica gloria
filosofică merge umăr la umăr cu succesul spor-
tiv; faptul este de bun augur. Foarte rapid, să
vedem ce înseamnă adaptare, individuare și edu-
care.
1° Câteva dificultăți
Atunci când se vorbește de adaptarea individu-
lui, apar două posibilități evidente pentru a abor-
da problema: mai întâi, să situăm subiectul în
domeniul biologic și să discutăm, de exemplu,
despre adaptare în termeni de evoluție, ca despre
un proces care ar permite speciilor să se transfor-
me în alte specii, care se face conform unei relații
de echilibru cu mediul înconjurător și conform
unor principii de autoreproducere, principii auto-
poietice; după aceea, să considerăm mai degrabă
aspectul social și să concepem raportul dintre
individ și societatea pe care vrea să o integreze.
Cum ar fi posibil acest lucru? Efectiv, prin chiar
procesul de adaptare.
Ambele dimensiuni (biologică și socială) sunt
foarte interesante, dar din punct de vedere filoso-
fic ele rămân destul de particulare. În plus, fiecare
dintre aceste două perspective sunt dilematice:
chestiunea biologică nu consideră suficient indivi-
dul, care este sacrificat în realitate în vederea
supraviețuirii speciei; de asemenea, chestiunea
socială opune individul și societatea, privilegiind
interesele de grup, interesele comunității, ale aso-
ciației, ale tribului în defavoarea individului.
Or ceea ce mă interesează pe mine ca filosof,
atunci când trebuie să dezvolt o prelegere pe
tema „adaptării individului” este tocmai punerea
în valoare a acestuia din urmă. Prin adaptare,
individul este capabil să transgreseze și adversități-
le naturale, dar și limitele sau constrângerile socia-
le, culturale și istorice; ba chiar, lucru extraordi-
nar, individul uman este capabil să-și depășească
propriile limite, propria condiție. Ceea ce anima-
lul nu este capabil: lupul rămâne lup toată viața,
câinele câine, boul tot bou rămâne. Însă omul,
care se naște în stadiul de animal, reușește în cur-
sul vieții să atingă chiar și stadii de spiritualitate
foarte înaltă.
Altfel spus, omul își depășește permanent con-
diția umană, către o condiție supra-umană, trans-
umană sau meta-umană. Această reușită este un
adevărat mister ca să nu spun miracol. Dar în
cazul acesta se cuvine o precizare conceptuală:
filosoful preferă să considere individul uman înțe-
les ca persoană, într-un lung proces de individua-
re, de-a lungul întregii sale vieți sau biografii. În
filosofia contemporană, în special în curentul de
factură analitică, desemnăm acest proces printr-o
expresie consacrată ca atare, în special în literatu-
ra anglo-saxonă și anglo-americană: „identitatea
personală de-a lungul timpului”, înțelegându-se
prin aceasta persoana umană, iar nu persoana
divină.
Deci adaptarea individului, în cazul persoane-
lor umane înseamnă individuarea de-a lungul tim-
pului, prin raport la mediul înconjurător (natură,
societate, cultură) și conform unor criterii de
identitate personală (corporale și psihologice).
Acestea urmăresc nu numai să prezerve echilibrul
individului (unitatea, unicitatea, indivizibilitatea,
identitatea), dar mai ales să-i asigure formarea ba
chiar transformarea, astfel încât să se poată ame-
liora, să se împlinească, să se metamorfozeze,
fără ca organismul să-și piardă echilibrul, armo-
nia, legitatea internă.
În caz contrar, avem de-a face fie cu inadapta-
re sau indaptabilitate, fie cu distrugerea pur și
simplu a organismului. În cazul precis al persoa-
nei umane, faptul se traduce mai întâi prin tulbu-
rări psihologice, prin probleme de depresiune
mentală, prin schizofrenie, printr-o disociere a
conștiinței, a personalității; se ajunge astfel până
la alienare și nebunie. Această depersonalizare
poate avea consecințe organice, fiziologice dezas-
truoase, căci poate duce la moartea organismului,
adică poate merge chiar împotriva principiului
individuației.
Despre acest proces de individuare voi încerca
să discut aici, în două etape: i) cum funcționează
criteriile de identitate personală de-a lungul
timpului; ii) cum putem, în mod concret, să
facem astfel încât individul să se poată adapta,
prin ce mijloace? Trebuie știut că problema indivi-
duației este una dintre cele mai dezbătute în isto-
ria fiosofiei. Doar ca să semnalez miza teoretică,
amintesc că principiul de individuare a reprezen-
tat pentru scolastică, în perioada Evului Mediu,
una dintre problemele cele mai dezbătute.
2° Câteva definiții
Am să încerc deci să precizez cei câțiva terme-
ni importanți pe care i-am subliniat în acest pre-
ambul: adaptare, individ cu individuare, persoană
cu ideea de identitate personală; definirea lor rapi-
dă îmi va permite de asemenea să indic și marile
linii ale acestui articol.
a)	Adaptare, cu verbul a se adapta, este un
termen intrat în limba franceză în secolul al
XlII-lea și care provine din limba latină, adaptatio,
adaptare, care înseamnă „ajustare la”; este format
din „ad” (la) și „aptus” (-apt). La participiul tre-
cut, înseamnă „legat, atașat, înlănțuit”. Mai târziu
el a penetrat și în alte limbi latine și neolatine, ca
limba română. Există deci ideea de „a se ajusta”,
iar la sensul figurat „de a se pune sau de a fi de
acord cu ceva anume”.
Utilizarea modernă a cuvântului apare în
limba franceză la Rabelais și este destul de rapid
integrat în utilizarea literară, retorică, cu sensul de
„a adapta o frază, un pasaj în funcție de cineva
sau de ceva”. De asemenea, prin adaptare se înțe-
lege „potrivirea” (fr. convenance, sec. XVI) unui
cuvânt sau a unei expresii cu ideea exprimată.
Sensul biologic de „aclimatizare” apare în
secolul al XIX-lea, se subînțelege că este vorba de
contextul științific al teoriilor biologice transfor-
miste, fixiste, evoluționiste sau anti-evoluționiste
(Lamarck, Linee, Cuvier, Wallace, Darwin).
Sensul retoric a persistat până la epoca con-
temporană, atunci când se vorbește de adaptarea
unui tip de discurs la un altul (adaptarea, de
exemplu, a unei opere literare pentru cinema). De
asemenea, atunci când se procedează la traduce-
rea unei opere literare, mai ales în cazurile în care
această traducere a fost masacrată față de textul
original, pentru a atenua impactul asupra lectoru-
lui specialist, și pentru a-și justifica impostura
intelectuală, traducătorul precizează că a făcut
„traducere și adaptare”.
Sensul, în acest ultim caz, este vădit peiorativ
și trimite mai degrabă la ideea de deformare, de
deturnare a textului original. Se subînțelege că un
individ biologic nu se poate adapta în acest mod,
căci faptul ar fi echivalent cu dispariția individului
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
27
Black Pantone 253 U
27
Black Pantone 253 U
3
respectiv. Ceea ce aș dori să rețin de aici, este
ideea de ajustare, de acordare, de căutare a unei
potriviri, a ceva care convine, care este
convenabil.
b)	Termenul de individ, intră în limba france-
ză în secolul al XlV-lea și provine din latinescul
individuum, care traduce (după Ciceron) grecescul
atomos, ceea ce nu poate fi tăiat, nu poate fi divi-
zat, ceea ce este indivizibil. În sens larg, individul
este „o ființă formând o unitate distinctă” prin
opoziție față de gen și de specie. Noțiunea este
semnalată tot de Rabelais (1546) cu semnificația
de „persoană”. Astfel individual înseamnă perso-
nal, ceea ce adeseori duce la confuzii conceptuale
în limbajul comun, dar și printre specialiști.
Persistă aici și influența ideii de monadă (individ
animat), introdusă de Leibniz (sec. XVII), tot prin
limba franceză (cf. operei sale Monadologie).
Mai târziu, termenul este utilizat de
Jean-Jacques Rousseau în sens peiorativ, căci un
individ este o persoană oarecare, un fitecine, cine-
va fără importanță. Culmea impertinenței a atins-
o însă Robespierre (1791), care a folosit expresia
„individul regal” (fr. l’individu royal), într-unul
din faimoasele sale discursuri, căci foarte plictisi-
toare, pe care nu le asculta nimeni, după spusele
contemporanilor. Bernard de Saint Pierre (1814)
definește termenul de individ ca unitate elementa-
ră a unei societăți. Altfel spus, un individ este o
totalitate compactă, organizată, autonomă, armo-
nioasă, care se opune unei mulțimi, unei clase,
unui ansamblu. În termeni contemporani, sociolo-
gii occidentali, în majoritate marxiști, opun
individul societății.
c)	În fine, persoană provine din latinescul per-
sona, care este traducerea termenului grecesc pro-
sopon, care însemna în antichitatea greacă „mască
de teatru”. Este vorba de masca purtată de actori
cu ocazia interpretării unui rol. Masca era schim-
bată în funcție de rolul interpretat. Reținem de
aici ideea de reprezentare teatrală; un actor (gr.
hypocrites) este cel care poartă o mască, care este
ipocrit, care reprezintă pe altcineva, în fond care
nu este el însuși atâta timp cât se află în pielea
unui personaj.
Francois Monchatre (Franța)
3°	Câteva consecințe socio-politice
Actorul a devenit în epoca contemporană figu-
ra emblematică a majorității membrilor unei
societăți: căci fiecare individ uman joacă un rol.
Se vorbește despre actori politici (în politică),
actori economici (în economie), actori pur și sim-
plu (în teatru și cinema), dar și de actori înțeleși
ca agenți cognitivi (în filosofia pragmatică, un fel
de marxism deghizat), care acționează asupra
lumii și modifică realitatea și unde acțiunea apare
ca bază a cogniției, a experienței, a limbajului, ba
chiar a activității mentale. Altfel spus, nu ar tre-
bui să gândim ci să acționăm!
Într-adevăr cam aceasta este psihologia actorului,
dar și a sclavului.
Tocmai pentru că avem de-a face cu actori
peste tot (pe stradă, în instituții, în familie, în
societate în general), care joacă roluri (de oameni
politici, de oameni de afaceri, de profesori, de
medici, de ingineri, de jurnaliști, de scriitori, de
cetățeni etc.), suntem în majoritatea situațiilor
păcăliți, căci aflați sub vălul iluziei, al unor con-
venții uitate, căci camuflate. Când mergem într-o
sală de teatru sau de cinema știm că penetrăm
într-un spațiu convențional, pe care, odată părăsit,
nu îl mai putem confunda cu lumea reală; con-
vențiile artistice explicite sunt esențiale în acest
caz și ne permit să nu fim păcăliți prea ușor. Este
adevărat că sunt persoane care plâng sau care râd
la teatru și la cinema, ceea ce este normal, pentru
că aceste manifestări au un raport direct cu con-
vențiile artistice, acceptate și înțelese ca atare și
de asemenea cu procesul estetic inerent operei de
artă autentice, care poate conduce chiar la cathar-
sis, o emoție estetică inefabilă.
Însă atunci când ne aflăm într-o societate în
care aceste convenții sunt aplicate, dar în mod
ocult (cunoscute de unii, ignorate de alții), sun-
tem în mod sigur sub vraja iluziilor provocate de
actori, actorii sociali. De aceea ne trebuie mult
timp ca să înțelegem că cutare om politic este un
demagog, că o bună parte din profesori sunt niște
impostori, că mulți medici sunt șarlatani, că
numeroși ingineri și arhitecți sunt incompetenți,
că majoritatea scriitorilor și filosofilor sunt niște
pușlamale, că marea parte a artiștilor (cu premii
sau fără premii) sunt niște false vedete, că sunt
lipsiți de talent etc. Dar majoritatea oamenilor
nici nu înțeleg acest lucru. În secolul trecut, în
uniunea sovietică (cu „u” mic de tipar) au fost
oameni care au trăit o viață întreagă în coșmarul
comunist, dar pe care l-au perceput ca pe ceva
normal, ca pe o „adevărată democrație”. Moartea
stalinismului (ca să nu-i scriu numele cu majuscu-
lă) i-a făcut să plângă pe stradă; o adevărată trage-
die, căci toate iluziile se spulberaseră astfel pentru
ei.
În antichitatea greacă, scena teatrală (amfitea-
trul) era locul de reprezentare a lumii; lumea se
regăsea, în mod tragic sau comic, pe scenă. Însă,
de prin secolul al XVII-lea, se constată un feno-
men invers, lumea devine o reprezentare teatrală,
lumea este o scenă, iar oamenii niște actori.
Astfel, în loc de oameni adevărați întâlnim în
jurul nostru doar personaje, care interpretează
mai mult sau mai puțin conștientizat, dar cu mult
talent, unul sau mai multe roluri, în funcție de
context.
Deci pentru a afla cu adevărat cine sunt cei cu
care discutăm, trebuie mai întâi să-i demascăm.
Adeseori această demascare este o datorie morală,
iar nu în puține cazuri este o datorie istorică.
Numai că îndeplinirea acestei datorii este o adevă-
rată luptă, o luptă periculoasă, în care elitele inte-
lectuale ale unei nații sunt primele vizate, sunt
primele eliminate. Astfel se și explică violența
detractorilor profesioniști, a celor care au reînviat
discursurile de defăimare sistematică a valorilor
intelectuale, ca pe vremea articolelor din Scânteia,
organul partidului comunist, din deceniul negru,
în urma cărora intelectualii respectivi erau con-
damnați și executați. Odată eliminate elitele,
putem masacra poporul fără probleme (vezi revo-
luția engleză, revoluția franceză, revoluția bolșevi-
că etc.). Un studiu comparativ revelă în mod ime-
diat și evident: același stil, același obiectiv, ace-
leași procedee, atunci ca și acum. Îi condamnăm
și executăm pe aristocrați, le luăm castelele și ne
instalăm în locul lor; fără comentarii, de la
Machiavel citire.
Tot de aici reise dimensiunea socială, pentru
că masca desemnează persoana care transpare în
relațiile interumane, înțeleasă ca raport între sine-
le intim, viața privată a individului și viața sa în
societate. Pe scurt, sinele, subiectul este privat,
interior, în timp ce persoana este socială, exterio-
rizată.
Dar dacă am rămâne doar la acest nivel, ar
însemna să ne mulțumim doar cu remarci lingvis-
tice, filologice, socio-politice. Acestea sunt necesa-
re, dar insuficiente și minore pentru mine ca filo-
sof. Căci ceea ce mă interesează aici este reflecția
filosofică, în mod necesar problematizantă, care
semnalează dificultățile ce apar prin adaptare, în
acest proces de individuare, la un nivel general
uman. Astfel voi discuta în numărul următor des-
pre criteriile de identitate personală de-a lungul
timpului; iar după aceea, voi analiza rolul educa-
ției în formarea individului înțeles ca persoană
demnă în societate.
(u	rmare în numărul viitor)
Bourgoin-Jallieu, aprilie 2009
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
28
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash meridian
Romanul ecologist al lui
Ian McEwan
| Virgil Stanciu
Proza britanicului Ian McEwan se remarcă
prin caracterul ei apăsător, prin abordarea
aspectelor patologice sau anormale ale natu-
rii umane, a morbidității și violenței, a traumatis-
melor cărora le este supus psihicul uman în civli-
zația postatomică. Maestru al cruzimii, al spaimei
insidioase și al oribilului, el face ca paleta de
teme și subiecte neplăcute să fie mai ușor accep-
tată de către cititori prin calitățile indisputabile
ale scrisului său: eleganță și precizie, concizie,
încărcătură poetică, imagistică memorabilă. În
unele romane mai recente, mai ample, dar nu
neapărat mai epice, precum Atonement și
Saturday, autorul modifică arta diegetică în așa
fel încât prozele sale să nu mai dea impresia de
nuvele expandate, ci să pară romane în toată
puterea cuvântului. Din viață nu mai selectează
doar patologicul, devierea de la normă și șocan-
tul, ci încearcă să o zugrăvească în diversitatea și
bogăția ei, proiectând asupra destinului individual
puternicul fascicol de raze al Istoriei mari. Cu
toate acestea, lui McEwan nu i se potrivește umo-
rul. Încrâncenarea îl servește mult mai bine și
prin ea își cucerește lesne cititorul, după cum a
dovedit-o în memorabilele (dar în mare măsură
oripilantele) The Cement Garden, The Comfort
of Strangers sau The Innocent. La ironie și sar-
casm a recurs o singură dată, în Amsterdam,
roman care, arătam în postfața la ediția româneas-
că, a fost proiectat inițial ca o glumă literară, o
parabolă construită pe o linie narativă care apelea-
ză la confabulație, cu o simetrie stânjenitoare,
paralelisme, puncte de contact și de ruptură deru-
tante, menite să producă situații tragi-comice pen-
tru a ilustra ambiguitatea deciziilor morale și
egoismul irepresibil al fiecărui individ în parte.
Or, iată că cea mai recentă carte publicată de Ian
McEwan - intitulată, sugestiv pentru tema ataca-
tă, Solar și apărută la începutul anului - se depla-
sează considerabil spre capătul spectrului îndepăr-
tat de cel depresiv - încrâncenat unde se situează
primele cărți ale autorului: spre comicul de carac-
ter și de situație, degenerând în farsă - capitol la
care McEwan a rămas, până acum, deficitar.
■	Solar ar putea fi definit drept un „eco-
roman” întrucât, din multitudinea de probleme
ale omului post-modern, se ocupă, nu de un
fason prea serios, este adevărat, de starea mediu-
lui înconjurător și de posibilitatea „salvării” plane-
tei pentru generațiile viitoare. „Când am, citit pe
supracopertă frazele ,Să salvăm lumea noastră de
la un dezastru ecologic’ și ,problema cea mai
urgentă și complexă a epocii noastre’”, scrie Tibor
Fischer în recenzia din The Daily Telegraph, „mi-
am simțit plăcerea de a citi un nou roman de Ian
McEwan serios amenințată.” Cunoscutul cronicar
literar continuă prin a afirma că sintagme precum
„încălzirea globală” sau „schimbări climaterice”
sunt „recife de plictiseală care abia așteaptă să
scufunde orice navă narativă venită prea aproape”,
concedând, însă, că autorul construiește îndemâ-
natic intriga, evitând platitudinile și dezbaterile
interminabile, dovedind totodată că și-a făcut
temele la fizică, climatologie, meteorologie , geo-
logie și alte științe înrudite.
■	Eroul romanului Solar este un fizician în
amurgul vieții, Michael Beard, laureat al premiului
Nobel, conștient - asemenea eroilor septuagenari
ai lui Philip Roth sau Saul Bellow - de faptul că
partea cea mai rodnică a carierei sale aparține deja
trecutului. Oricum, în faza descrisă în carte, el
este mai preocupat de aventurile sentimentale pe
care și le mai poate permite la bătrânețe decât de
știință. Astfel că, e de părere Tibor Fischer, Solar
e o combinație între un roman de adulter, un
roman al „campusului” de tip Bradbury/Lodge,
unul politic și un roman al violenței, marca
McEwan. Beard este numit în fruntea unui nou
Centru pentru Energia Reciclabilă - o energie care
nu folosește combustibilul fosil - și în această
capacitate pleacă într-o expediție în Arctica,
împreună cu un grup de ecologiști și de artiști.
Această secțiune a cărții conține, după Tibor
Fischer, pasajele cele mai hilare. Dar pe romancier
îl interesează mai puțin căutarea unei surse de
energie curată și mai mult drama protagonistului
său, centrată pe sex, integritatea compromisă și
„iresponsabilitate serială”, ca să împrumutăm
cuvintele unui alt recenzent, James Urquhart din
The Independent. Sunt redate în carte o serie de
aventuri amoroase ale fizicianului (culminând cu
găsirea, la întoarcerea din expediție, a unui amant
în budoarul soției sale) care, socotește Urquhart,
se însăilează într-o intrigă secvențială mai curând
amorfă, mai puțin interesantă decât suma episoa-
delor. În plus, consideră același cronicar, Beard
Pierre Ledda (Franța)
este o figură ridicolă, șarjată mereu, lipsită de pro-
funzime, care nu permite romancierului să
pătrundă mai adânc în psihologia nesiguranței
identitare și a slăbiciunii morale a unui astfel de
personaj.
■ Acum cinci ani - își amintește Adam Kirsch
în Slate Magazine - Ian McEwan crea, în romanul
Saturday, un model exemplar de savant responsa-
bil, Henry Perowne, menit să întruchipeze tot ce
este nobil și demn de păstrat din civilizația noas-
tră. Perowne era nu doar un neurochirurg strălu-
cit, ci și un tată și soț impecabil și un om de
onoare, îndurerat și direct provocat de tarele
societății urbane contemporane. Să fi fost Michael
Beard conceput direct ca un antagonist al lui
Perowne? Într-o oarecare măsură, ca inventator al
fotosintezei artificiale, și Beard este un erou al
timpului nostru, dar McEwan se delectează mai
ales prezentându-l drept un mincinos, un adulte-
rin, un soț rău, un cetățean iresponsabil. Pe tot
parcursul romanului, susține Kirsch, Beard inspiră
cititorului un soi de curiozitate comică amesteca-
tă cu dezgust. El seamănă cu personajele grotești,
hogarthiene, din romanele lui Martin Amis. Față
de nobilele sale preocupări din tinerețe și față de
slujba devenită o sinecură bine plătită, nu mai
manifestă nici cea mai mică simpatie, cinismul
său fiind și mai bine evidențiat prin atitudinea
brutală față de colegi. Michael Beard vituperează
chiar și împotriva literaturii, iar Kirsch e de părere
că o ipostază a talentului comic al lui McEwan
este faptul că reușește să ne transmită iritarea per-
sonajului față de ideea de a citi un roman chiar în
vreme ce noi suntem angajați în lectura unui
roman. Întrebarea pe care și-o pune recenzentul
este dacă știința e chiar atât de îndepărtată de
umanism și inteligența atât de străină de bunăta-
te. El definește Solar drept un roman „mizantro-
pic”.
■	Solar, un roman în trei părți, cu acțiunea
întinsă pe o perioadă de zece ani, din 2000 până
în 2009, este narat în întregime din perspectiva
protagonistului și toți cronicarii remarcă precizia
și dezinvoltura cu care McEwan folosește vocabu-
larul științific, cu o naturalețe care îți dă senzația
că el este cu adevărat integrat structurilor adânci
ale conștiinței personajului. Ceea ce lipsește din
roman este prezența altor oameni, credibili și
diverși, care ar fi putut atenua senzația că ești
condiționat, ca cititor, de modul cum antipaticul
protagonist percepe și interpretează lumea, spune
Jason Cowley în The Observer.
■ Tot el observă că Michael Beard este un tip
de erou mcewanian ușor identificabil: un om de
știință unidimensional, care trăiește în iluzie. El
regretă că McEwan nu a scris „împotriva așteptă-
rilor”, alegând drept protagonist un savant înzes-
trat cu o profundă sensibilitate artistică, precum
prietenul său din viața reală Richard Dawkins
(evoluționist, autorul unor cărți de popularizare a
științei precum faimoasa Ceasornicarul orb), sau
un artist care să stăpânească limbajul științelor, ca
însuși autorul. În Solar el rămâne un scriitor
binar, în continuare fascinat de dihotomii, de
interacțiunea unor categorii antonimice stabile. Ca
și în alte opere în proză ale sale, rațiunea este
opusă iraționalului, știința, artei și literaturii, min-
tea, trupului, tehnologia, naturii.
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sport & cultură
Primele amintiri de la
Mondiale
Daniel Mosoiu
Bine, dacă vreți, vă povestesc cum a început totul.
Eram, de cîțiva ani, profesor de limba română
într-un sătuc din Ardeal, o adunătură de case
mici de-a lungul unei văi, străjuite de dealuri aride. În
cătun se ajungea fie pe jos, urcînd și coborînd dealul
care ne despărțea semeț de cea mai apropiată localitate
așezată la șosea, fie cu căruța, urmînd cursul văii.
Casele mai aveau încă acoperișul din paie. Să vă mai
spun că nici măcar curent electric nu exista în sat? Cu
mînuța mea mi-am ales locul repartiției, dintre sutele,
miile de localități înșirate pe listă. Și l-am ales numai
pentru că avea un nume poetic, învăluitor. Vă dați
seama ce șoc am avut, mă simțeam surghiunit... Cînd
am ajuns în sat, am auzit o voce care se pogora în
ecouri pe uliță. L-am întrebat pe învățătorul care mă
întîmpinase ce se întîmplă. „Strigă unul din deal”, mi-a
răspuns, așa, într-o doară. „Dar ce are, e nebun?” A rîs
sănătos, după care mi-a explicat de ce aici veștile
importante se aruncă peste sat, prin viu grai, din vîrful
celui mai înalt deal, de către un om anume ales.
Mătușa la care stăteam în gazdă m-a rugat într-o zi ca,
dacă trec pe la prăvălie, să-i cumpăr și ei niște „ilest”.
Am rămas descumpănit, m-am rușinat, m-am fîstîcit,
dar pînă la urmă am întrebat-o: „bine, dar cîți metri să
cumpăr?” Vai, domnișorule, mi-a spus, dar „ilestul” nu
se vinde la metru... Credeam că vrea, acolo, un metru-
doi de elastic. De unde să fi știut că era vorba de droj-
die?! Dar asta e altă poveste. De cîteva ori am vrut să
fug, să las naibii totul, numai că mă legau de picioare
cei trei ani obligatorii pe care trebuia să-i duci la capăt
după repartiție. Dar nu e după cum vrea omul, așa că,
între timp, am ajuns, vrînd-nevrînd, director. Ba, mai
mult, mă și îndrăgostisem...
Oamenii îmi spuneau „domnu’ director”. Deși ne
apropiam de anii ’70, pe aici nu pătrunseseră nici
„tovarășii”, nici colectivizarea. Dacă tot m-am așezat în
sat, fie și provizoriu, după cum credeam eu, primul
lucru pe care i-am rugat pe săteni a fost să amenajăm
un teren de fotbal. Ceea ce s-a și întîmplat, în scurt
timp, lîngă școală. După-amiaza, neavînd altceva mai
bun de făcut, încingeam nemaipomenite și nesfîrșite
partide de fotbal, cu elevii mai mărișori, ba și cu tații
lor, pînă cînd veneau femeile să se rățoiască, de pe
margine, cu mîinile în șolduri, că nu avea cine să
isprăvească treburile gospodăriei. și nouă ne ardea de
fotbal... Seara mergeam la prăvălie, cu consătenii mei,
dar nu ca să cumpăr „ilest”, ci să mă așez statornic cu
ei la pălincă și bere. Celor puțini care știau să citească
le strecuram la lumina lămpii „Sportul popular”, iar ei
îl buchiseau, urmărind cu degetul pe pagină rînd după
rînd. După care, obligatoriu, le citeam eu însumi celor-
lalți. Aveam abonament la „Sportul popular”, poștașul
aducea ziarul și corespondența tot la două-trei zile.
Într-o seară, unul dintre părinții elevilor mei, tot citind
ziarul și sorbind din halba de bere, m-a întrebat tîngui-
tor, aproape jalnic: „domnu’ director, vine
Campionatul Mondial... vine Campionatul Mondial, și
noi ce ne facem ?” Noi, adică ăștia din sat care afla-
serăm din ziar și, evident, de la radioul portabil,
îmbrăcat în husă din piele, că România s-a calificat la
Mexico ’70. Ce mai povești la cîrciuma din sat despre
Dobrin, Lucescu, Dinu, Dumitrache. Prin urmare, a
trebuit să-mi iau rolul în serios: ori de cîte ori aveam o
întrunire, consfătuire, ședință la județ, dădeam o fugă
la partid unde lăsam de fiecare dată o cerere, o plînge-
re, o doleanță, să urgenteze procesul de electrificare.
Stîlpii erau pe aproape, dar mai trebuiau întinse și
cablurile. Lucrurile se mișcau greoi, nu ca la Bumbești-
Livezeni. Iar Campionatul Mondial stătea să înceapă.
Oricum, mi-am spus, eu trebuie să fiu pregătit. Așa se
face că, pe nepusă masă, mi-am cumpărat televizor.
Fără știrea soției. A, am uitat să vă spun că, între
timp, mă căsătorisem cu o profesoară care preda și ea
în sat. De unde înainte nu știam cum să plec cît mai
repede din văgăuna aceasta, acum mă și însurasem, ba
mai mult, aveam împreună, de aproape un an, și un
copil, o mîndrețe de copil. Cînd m-a văzut cu ditamai
cutia de carton în care se afla televizorul cu lămpi,
pentru transportul căruia arvunisem din vreme o
căruță, să-l pot aduce din satul învecinat, acolo unde
autobuzul își avea ultima stație, soția și-a făcut cruce.
Adică ce-mi trebuie mie televizor cînd nici măcar
curent electric nu aveam în sat?! Uite-așa, i-am spus,
vreau să fiu pregătit. Închiriaserăm o casă, cu două
cămăruțe. Una o foloseam ca bucătărie, în cealaltă
dormeam noi și copilul. I-am găsit și televizorului un
loc, pe post de mobilier. N-o să vă vină să credeți, cu
o lună înaintea Mondialului, aveam curent electric! și,
pentru că omisesem un amănunt important, am înj-
ghebat rapid o antenă uriașă, grea, din fier beton, pe
care, cu ajutorul cîtorva săteni, am ridicat-o deasupra
casei. Bun, am legat cablul, am pus televizorul în priză
și. nimic. Nicio lumină, nicio umbră, niciun zumzet
n-au dat semne că aparatul s-ar afla în viață. N-aveam
de ales, am plimbat televizorul cu căruța pînă la auto-
buz, și de acolo, în oraș, pînă la centrul de reparații.
Cu el în brațe, am făcut cale întoarsă. Ajuns acasă, l-
Jean Tirilly (Franța)
am băgat repede în priză. Degeaba, tot nu mergea.
Înnebuneam. Pînă la urmă, norocul meu, am întîlnit
în centrul de comună un depanator ambulant, pe care
l-am adus cu șareta poștașului în sat. Depanatorul
avea trei degete ciuntite la mîna dreaptă. Dar, cu toate
acestea, șurubelnița nu-i scăpa din palmă. După cîteva
ore de chin în care a verificat și schimbat lămpi, a
dezlipit și lipit circuite, ecranul a început să se lumine-
ze. Mi-a explicat că, stînd în cameră atîta vreme, ca un
bibelou, televizorul a prins umezeală. Dar acum
funcționa. Mexico’70 putea să înceapă, îl așteptasem
cu sufletul la gură, împreună cu consătenii mei. Iar la
meciurile României n-am avut realmente loc unde să-i
așez pe toți. Mulți au rămas în picioare, privind din
bucătărie, prin ușa deschisă. Sigur, soției nu prea i-a
plăcut toată hărmălaia și înghesuiala aia, mai ales că
cel mic se trezea din somn cînd nici nu te așteptai și
începea să plîngă. Atunci, în cele două camere, se
făcea o liniște de mormînt, pînă adormea la loc. După
care iar începeau oftaturile, șuierăturile surde, murmu-
rele. Iar cînd a înscris Neagu, am crezut că se sparg
nu geamurile, ci pereții. Ce le mai păsa lor de cel
mic?! Ba am avut impresia că se trezea sărăcuțul ca și
cum ar fi vrut și el, în felul lui, să privească, să se
bucure. Sau, cel puțin, naiv și entuziast cum eram pe
atunci, așa mi-ar fi plăcut să cred. Asta-i tot.
P.S.
Acestea nu sînt amintirile mele, eu nu aveam decît
un an pe atunci, mă trezeam din somn cum se trezesc
bebelușii, în miezul nopții, așa, fără motiv, spre dispe-
rarea părinților. Dar, mai știi, poate că așa a început
totul. Și sigur aveți o poveste asemănătoare.
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
30
Black
Pantone 253 U
știință și violoncel
Casa secolului XXI
Mircea Oprită
Să spunem, totuși, că interesul veacului în care
am intrat pentru arhitectura grotei rămâne
deocamdată minor, și că abia niște condiții
extrem de vitrege vor fi în măsură să schimbe pozi-
ția subiectului, aducându-l eventual în
prim-plan. Ceea ce nu înseamnă că viitorul va
rămâne profund tributar imaginației trecutului, că
n-are surprizele lui. Civilizația nu e inertă, există și
exemple că-și întâmpină impasurile cu soluții tră-
dând gesturi adaptative, ori chiar capabile să răs-
pundă în mod inventiv unor sfidări intempestive.
Mobilitatea aceasta se reflectă și în arhitectură. Iar
în componenta domestică a arhitecturii (dacă tot
am pornit de la modelul locuinței ca grotă, ori al
grotei ca spațiu recâștigat pentru locuire), noutățile
țin mai puțin de efectul artistic, cât de cel practic.
În caz fericit, ele reușesc să le stimuleze pe amân-
două.
Ca să schițeze un profil rezonabil al casei
viitorului, proiectanții au trebuit să plece de la
schimbările ce se impun ca imperative ale veacului.
Între ele, la loc de cinste se află transferul energiei
produse pentru nevoile societății, de la rezervele de
cărbune și țiței, la unele mai „prietenoase” din
punct de vedere ecologic. Energia curată, iată un
obiectiv intrat în scenă îndată după anul 2000 și
care își sporește ponderea pe măsură ce trec anii.
Pretinde să fie luat în serios, cu alte cuvinte, în
ciuda intereselor mari și imens răspândite pretutin-
deni în lume, ale celor ce fac bani din exploatarea
combustibililor fosili. Motoarele pe benzină și
motorină se lasă cu greu împinse mai spre margine
de cele electrice, acționate de energia solară. Și nu
doar din cauză că acestea din urmă încă n-au per-
formanțele tehnice ale celor dintâi. Mai trebuie să
ținem cont și de armatele de muncitori angajați în
industria extractivă, în intreprinderile producătoare
de automobile clasice, ca să nu mai vorbim de
interesele celor care scot profituri substanțiale - nu
de azi, de ieri, ci de un întreg secol, pe care unii l-
au și declarat „al Automobilului” - din afacerile de
acest gen. Capitalele europene de pe la 1800-1900
erau negre de fumul cărbunelui ars și nici mai târz-
iu, când s-a putut trece la încălzirea cu gaz metan,
poluarea rezultată din această schimbare n-a fost
tocmai mică. O să mai trăim o vreme de pe urma
norilor groși azvârliți în atmosferă de termocentrale,
dar se pare că, totuși, nu prea mult. Secolul în care
ne-am lansat va fi, va trebui să fie unul al energiilor
de tip zero carbon, al energiilor curate.
Alte schimbări profilate la orizont ne vizează
mentalitatea, rutina gusturilor, prejudecățile privi-
toare la cămin și la mediul în care acesta se inte-
grează. Ceea ce părea la un moment dat de neevi-
tat, aglomerarea urbană masivă, „stupul”, blocurile
de locuințe standardizate, suferă deja o mutație
spre altceva. Casele familiale, construite pe două
nivele, sunt oricând preferabile apartamentelor de
bloc și chiar le vedem răspândindu-se vertiginos
încă din zilele noastre. Sunt mai comode, mai
intime, îți dau sentimental unei libertăți imposibil
de obținut în aglomerațiile moștenite din trecut.
Dar, după câte se pare, nici ele nu vor avea o viață
prea lungă: nu în forma pe care le-o cunoaștem
acum. Se construiesc din materiale prea grele,
costisitoare, înțepenite în structuri ce nu pot fi
remodelate cu ușurință. Piatra, prefabricatele din
beton încep așadar să nu mai corespundă preten-
țiilor pe care urmașii noștri le-ar putea avea, iar rev-
oluționarii de azi ai arhitecturii încearcă să le vină
în întâmpinare. Pe planșetele lor, casele viitorului
mizează pe materiale ușoare, mobile, cherestea și
sticlă. Vor avea pereți deplasabili, permițând ca
spațiile interioare să fie redimensionate după intere-
sul de moment al locatarilor și după gust. Niște
jucării, am putea spune, improvizații cu caracter
modular, fiindcă structurilor inițiale li se pot adăuga
în timp module noi, pentru copii, pentru bunici, pe
măsură ce familia se lărgește în chip natural. Avem
astfel o casă continuu modificabilă, bine izolată în
ciuda șubrezeniei aparente a materialelor din care
va fi construită. Pereții absorb energia și o
păstrează, ferestrele cu geamuri triple, izolate cu
argon, fac cam același lucru, baterile solare de pe
acoperiș înlocuiesc alimentarea actuală cu curent
electric de la rețea, iar un sistem de colectare a
apelor pluviale asigură nevoile curente ale
gospodăriei. Casele acestea ușoare pot fi plasate
comod pe piloni, acolo unde există riscul inundați-
ilor, iar tehnologiile de ultimă oră rezolvă, în interi-
orul locuinței, treburile de care, ca și noi, urmașii
vor dori să se elibereze.
Să recunoaștem că acest proiect futurist arată
frumos, încât e regretabil că nu încăpem și noi în
el. Ni se promite pentru anul 2080 și, cum în lume
și în viață vedem multe lucruri
împlinindu-se, să ne închipuim pentru câteva clipe
că alții vor trăi în soluțiile lui ingenioase, materia-
lizate întocmai. Dar nici perspectiva grotelor reame-
najate nu trebuie scăpată din vedere, fiindcă, ase-
meni prezentului, și viitorul e capricios, iar în
diversele lui module posibile omul va trebui să
locuiască așa cum se va putea.
■
portrete ritmate
Un super-bond cochetînd cu latina...
| Radu Țuculescu__________________________
ra o primă vedere, Viorel Tăutan pare că des-
cinde dintre paginile lui Cehov ori Caragiale.
B 1Un sîrguincios și modest conțopist, ascuns în
dosul unor ochelari rotunzi, cu lentile groase și cu
rame din sîrmă, îngropat printre coloane de hîrțoa-
ge îngălbenite, căruia nu-i lipsesc decît mînecarele
(sau mînecuțele) care să-i protejeze coatele, să nu i
se roadă stofa veche a sacoului... Dar personajul,
căci personaj este, te va contrazice rapid, începînd
în jurul tău un soi de pantomimă dansantă, rosto-
golindu-ți în urechi cuvinte prea corect potrivite, în
timp ce lentilele ochelarilor prind viață, se umplu
de luminițe jucăușe. La început, ochelaristul pare că-
și laudă chelia într-o limbă veche ne-nțeleasă dar,
treptat, începi să pricepi. Deslușești un hilar discurs
despre transpirație și o mărturisire care devine
lămuritoare: mi-ascund cu dibăcie diformitățile/
doar cu haine aruncate de alții/ parcă mai contează
de vreme ce niciodată/ nu mi se potrivesc întoc-
mai cum poezia... Aha! exclami atunci luminat. E
vorba despre poezie, adică individul acesta parcă
desprins dintr-un decor cehovian ori caragialian
este, de fapt, poet? Este! Unul atins de plăcerea
jocului, a teatralității, unul care-și tapetează pereții
camerei întîi cu diplome, afișe și tăieturi din reviste,
marcîndu-și în culori diferite numele apoi cu frag-
mente de viață. El se simte, constant, pe o scenă
imaginară, rostindu-și discursul despre propria-i per-
soană, considerîndu-se ba un funcționar care se
pomeni deodată că i se spune poet, ba un înrobit al
provinciei care păzește floarea de mac de-o viață, ba
un super-bond căruia îi va fi recunoscută eternita-
tea... Și, din cînd în cînd, declamă aproape patetic:
copil eternel, viorel tăutan/ personaj fictiv al pro-
priilor iluzii, declari ficțiunea/ noțiune inadaptabilă
cu sine...
Cu Viorel Tăutan m-am aflat într-un orășel
aproape de Praga, la puțin timp după invadarea țării
de către tancurile sovietice. Participam la un festival
internațional de teatru, el mînuind păpuși și mario-
nete iar eu executînd pantomimă, adesea în "acom-
paniamentul” avioanelor care survolau, constant,
cerul, al manifestanților nocturni și al soldaților
care patrulau aproape mecanic, pe străzi. Eram prea
tineri ca să pricepem, exact, ce se întîmpla. Apoi,
prin anii ’70, Viorel s-a apucat să scrie poezie cam
așa cum scriu douămiiștii dar cînd a prezentat un
grupaj unui poet consacrat acesta l-a dojenit, cu
părintească superioritate: "nu așa se scrie poezie,
drăguță...” ceea ce l-a determinat să scrie, mai
departe, numai pentru el și pentru prieteni. Va
debuta, editorial, doar după 1990 iar recent a publi-
cat cel de-al treilea volum la editura Limes intitulat
Elegia civis Transilvaniae Viorel Gheorghe. Un titlu
cam ciudat, ușor greoi, amintindu-ți de ternele ore
de latină... Ampla elegie cu care se deschide volu-
mul este scrisă într-un limbaj care amestecă arhais-
me cu neologisme, în "stilul” lui Șincai! Mi s-a
părut de-un haz nebun să scrii despre milițieni și
securiști ca și cum ai scrie despre... Ahile Peleianu.
Dar tocmai asta i-aș reproșa respectivei elegii: lipsa
ironiei, chiar dacă poetul declară de la bun început
că s-a hotărît să-și "denunțe” tristețile... Atributul
esențial al cărții ar putea fi, zice Viorel Mureșan,
refugiul într-o formulă lingvistică, aparent sleită:
arhaizarea la nivel lexical și sintactic. Dar poetul
revine la spectacolul lumii în celelalte poeme ale
volumului, punîndu-și "în scenă” impresiile, senti-
mentele, gînduri... pașii lui scriu zilnic lungi
poeme/ în asfaltul măcinat al străzilor/ șterge lent
cu borurile pălăriei semne/ de punctuație intrate în
conllict net/ versus word în codurile domnului
web... Stimulează impresia de teatralitate și se
delectează pierzîndu-se în decoruri și printre perso-
naje: tocmai când orașul îți refuză ființa/ privind pe
căi tentaculare/ în universul terestru/ bagaje își
plimbă/ stăpânii/ pe la ghișee și chioșcuri/ pelerini/
seara se prăbușește/ peste mormântul poetului...
Uneori se nasc mici poeme, șlefuite cu grijă, într-o
salutară economie de cuvinte: dar/ cineva din emis-
fera stângă a nopții/ închide clipa într-o frunză/
mereu/ încurcă marșul triumfal/ pentru celebrarea
perechilor/ tomnatice/ seara.
Da, zic eu în încheierea acestor rînduri despre
Viorel Tăutan, are dreptate Vianu Mureșan cînd
afirmă că poetul, pe zi ce trece, devine periculos de
intim cu muzele. Sper să le țină piept...
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
31
Ț) Black Pantone 253 U
zapp media
Producția de vuvuzele
Adrian Țion
N-am găsit 11 fotbaliști miraculoși care să
ne reprezinte la Campionatul Mondial de
Fotbal din Africa de Sud și ne-am resem-
nat în cele din urmă. În schimb am găsit 11 poli-
ticieni mincinoși (scuzați-mi pleonasmul!), e
vorba despre echipa lui Boc, succesiv reinventată,
care joacă împotriva României și resemnarea s-a
transformat între timp în sancțiune susținută de...
vuvuzelele nemulțumiților atacați dur de guvern.
În locul «armoniilor celeste» trecute prin sate-
liții care transmit meciurile din sudul Africii,
telespectatorii europeni aud bâzâiala vuvuzelelor
folosite în execes de suporterii africani, marea
găselniță a sezonului. Pentru a nu periclita calita-
tea transmisiilor, s-a propus interzicerea intrării
suporterilor pe stadioane cu aceste gălăgioase ins-
trumente. Degeaba. Poate cineva interzice instru-
mentele tradiționale, totemice? Doar plasticul a
fost inventat de niște triburi africane, nu-i așa?
Decât tam-tam de tobe agasante, mai bine vuiet
de goarne ce transmit emoțiile fanilor încălziți
peste măsură de temperatura spectacolului.
Totuși, unii tehnicieni tv se laudă că au reușit să
îndepărteze în bună măsură acest fond sonor
sâcâitor în contrast cu exasperarea jucătorilor din
teren care nu scapă de zumzetul stresant nici în
camera de hotel.
Nu altfel stau lucrurile cu exprimarea senti-
mentelor păturilor de nemulțumiți de la noi.
Bruiajul constant al guvernului seamănă cu un
zumzet agasant de vuvuzele, fără prea mare efi-
ciență însă. Pensionarii și bugetarii au ieșit în
stradă, au manifestat, și-au strigat nemulțumirile.
Protestul lor a zgândărit ceva vreme urechile
aleșilor. Până când aceștia au găsit și ei «soluții
tehnice» pe măsură, pentru a face ureche șută,
reușind să-și ducă la bun sfârșit planurile de sără-
cire a bugetarilor și pensionarilor.
Dacă tăierile salariale ar fi avut un procent
rezonabil, ne-am fi aliniat decent în măsurile de
austeritate impuse de alte țări europene. Dar la
noi toate trebuie să fie cu asupra de măsură:
corupția la cote maxime, restricționările așișde-
rea. Se miră o Europă întreagă de ce trebuie să
plătească bugetarii onești și pensionarii amărâți
incompetența și corupția aleșilor. Întrebarea e
legitimă, dar guvernul nu dă explicații. Parează
zumzetul de vuvuzele și merge mai departe.
Vuvuzele simbolice au vuit prelung și degeaba
o noapte întreagă și în Parlamentul României.
Rezultatul? Pedeliștii și-au pus oamenii în Curtea
Constituțională ca să nu mai fie niciun dubiu
cine deține puterea. La vot, cu vâjâitul vuvuzele-
lor africane în urechi (despre deranjul celor
autohtone nu poate fi vorba) unii parlamentari
au încurcat bilele sau le-au scăpat din mână de
emoție. Oricum, moțiunea n-a trecut, spre satis-
facția Elenei Udrea care a promis șampanie, dar
recunoscându-și gafa, n-a mai dat-o.
Abia ieșiți din circul moțiunii, pedeliștii victo-
rioși s-au gândit numaidecât la o remaniere de
guvern, avansată cu cinism de vampir de Mihai
Hărdău, fostul ministru al Educației: «Am dat
poporului circ, să-i dăm sânge». Logica e, pe cât
de simplă, pregătită pentru proști, pe atât de rizi-
bilă. Tăiem câteva capete carevasăzică și vuietul
stresant al vuvuzelelor prostimii încetează brusc.
Nu ne mai bruiază nimeni pentru următoarele
șase luni. Unele voci temătoare din PDL au
anunțat conjunctural că măsurile luate vor dura
până la 1 ianuarie 2011. Dacă se vor prelungi
după această dată, mulți vor demisiona din par-
tid. Cine mai are timp să-i creadă? Expertul
Lucian Croitoru, după ce a luftat ca prim-minis-
tru, a arătat că adevărul economic e altul.
Diminuările salariale ale bugetarilor, împreună cu
micșorarea pensiilor, trebuie să se prelungească
după cele șase luni inițiale, cu încă doi ani pe
puțin.
Interesant cum toți specialiștii ăștia în vorbe
și strategii asemănătoare unor chibițării jalnice nu
pot gândi un plan solid de redresare economică
și alunecă pe panta mult mai comodă a tăierilor
și diminuărilor veniturilor. Nimic mai simplu,
deși consecințele sunt groaznice. Ce ar mai putea
salva economia românească de la un colaps imi-
nent? Poate producția de vuvuzele. Dar nici miș-
carea asta nu mai e posibilă. Ne-au luat-o înainte
chinezii.
■
muzica
„Cea mai mare satisfacție este
premiul publicului”
de vorbă cu tenorul clujean Ștefan Pop
- Ștefan Pop, ai cîștigat la 23 de ani premiul
întîi la Concursul Internațional “Cio-Cio-San“ de
la Seul și la Festivalul “Operalia” de la Milano. La
Milano, la concertul de Gală ai cîntat aria lui
Rodolfo din opera Boema de Puccini alături de
orchestra celebrei Opere “La Scala”, la pupitrul
dirijoral aflîndu-se nimeni altul decît Placido
Domingo. Cu ce gînduri ai urcat pe celebra
scenă?
- Mi s-a împlinit unul dintre cele mai mari
vise ale mele, să cînt pe celebra scenă de la Scala
din Milano și mai ales sub bagheta lui Placido
Domingo la pupitrul dirijoral al neasemuitei
orchestre. A fost o experiență unică, inedită. Mai
ales că Premiul I de la Seul mi-a adus și o expe-
riență fantastică. La festivitatea de premiere am
stat o jumătate de oră la o ședință foto și de
autografe. A fost pentru prima dată în viața mea
cînd am fost astfel tratat. La Milano cînd am aflat
că voi lua Premiul I (cu toate că eram foarte obo-
sit după drumul cu avionul de la Seul la Milano)
a fost aproape un șoc pentru mine, dar mi-am
spus uite, Dumnezeu e sus și știe ce avem nevoie
și ne ajută.
-	Dar marea surpriză abia urma...
- Da, cea mai mare satisfacție a mea a fost
premiul publicului. Știam despre publicul italian
și mai ales cel milanez că e foarte pretențios dar
și un fin cunoscător. Cu două zile înainte de
anunțarea premiilor am asistat la un spectacol cu
Simon Boccanegra de Verdi avîndu-l în rolul prin-
cipal pe Placido Domingo, iar publicul comenta
fiecare frază muzicală, fiecare crescendo sau
accent scris în partitură, era o atmosferă ca la un
meci de fotbal. La concurs publicul nu a acordat
premiul său unui tenor italian, care a luat Premiul
II, ci mie un cvasinecunoscut, pentru că sincerita-
tea și mai ales profesionalismul acestor spectatori
sunt apropiate de cele ale unui profesor de canto,
ceea ce spune multe despre cum se percepe la
Milano fenomenul operă.
-	Asta arată că le-ai cucerit sufletul. Care a
fost primul tău gînd după anunțul cîștigătorilor?
- Primul meu gînd a fost: “Doamne, ai făcut
cum ai crezut Tu că e mai bine”. Eu de fiecare
dată înainte de a urca pe scenă mă bazez și pe o
rugăciune fierbinte, indiferent cîți spectatori sunt
în sală și închei cu: “Doamne, dă sănătate tuturor
și fă cum crezi Tu că e mai bine”.
Tenorul Ștefan Pop
-	Premiul publicului a constat într-un ceas de
aur Parker de o mare valoare; te-ai gîndit și la alt-
ceva?
- În altă ordine de idei m-am gîndit să-i fac
fericiți pe părinții mei. Au o mică fermă și tata își
dorea de mult timp un tractoraș și mi-am dorit
să-i împlinesc acest vis, cu mult drag. Părinții
mi-au dat viață, m-au încurajat, mi-au oferit tot ce
au crezut ei că e mai bine și m-am gîndit și eu la
visele lor.
Interviu realizat de
Ciprian Rusu
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
32
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Cine bate la ușă? Și de ce?
| Claudiu Groza
Doi bătrâni burghezi, un cuplu care-și petre-
ce tihnit seara, primesc în câteva ore vizita
a trei “ciudați”, care-i scot din obișnuințele
domestice. E un vis sau e de-adevăratelea, aceasta
e întrebarea conținută în intriga piesei Bate cineva
de Marius Bența, prezentată în premieră la mijlo-
cul lunii iunie în studioul “Euphorion” al
Teatrului Național. Spectacolul a fost înscenat de
Dorin Boca în cadrul programului “Debut”.
Ana și Samuel sunt doi bătrânei oarecare, el
cu o bonomie clovnescă, ea cu o rigoare
mic-burgheză, care petrec împreună o seară
banală. El citește ziarul, ea croșetează, totul e ca
de obicei, când Ana aude bătăi în ușă. Cei doi nu
deschid, dar în casă intră, pe nevăzute, pe rând,
trei “invadatori”: un negustor “de orice”, un soi
de “profesor de yoga” și un adolescent cu idei
“revoluționare”. Ana și Samuel îi primesc pe toți
cu uimire, îi ascultă fără să-i înțeleagă prea bine,
iar la sfârșit revin la starea lor inițială, la inerția
domestică a vieții.
Piesa lui Bența e scurtă, dinamică și cu o
atmosferă comic-absurdă bine exploatată de regi-
zorul Dorin Boca. Anca Hanu (Ana) și Miron
Maxim (Samuel) au redat foarte bine această
atmosferă în interacțiunea de cuplu și în cea cu
musafirii, toți trei interpretați de Silvius Iorga cu
bune nuanțe și accente, deși cu o ezitare în into-
nație. Dialogurile mixează clișee lingvistice și com-
portamentale cu o doză de absurd bine ingenios
exploatată dramaturgic și regizoral.
Decorul și costumele Mălinei Mândru colo-
rează savuros scena, mai ales prin mobilierul
delicat-colorat, de interior cuviincios, în evident
răspăr cu bizarele întâmplări ce se petrec în casa
cu pricina. Un atu excelent al spectacolului este
muzica “live” a lui Marc Anghel, cu momente de
saxofon și “onomatopee” instrumentale, de la
sforăituri la chiorăieli de mațe, șuiere, zgomote
casnice etc. Bate cineva devine astfel o comedie
agreabilă, o “privire pe gaura cheii” în lumea, iată,
spectaculoasă a oamenilor banali.
■
opera
Operetă cu flavour
Alba Simina Stanciu
Opereta Orfeu în infern de Jacques
Offenbach, montată recent pe scena
Operei Naționale Române din Cluj-
Napoca, este un spectacol al muzicii, regiei, his-
trionismului, în grade înalte de profesionalism.
Conducerea muzicală de excepție a dirijorului
Adrian Morar “sudează” admirabil registrul vocal
cu cel instrumental. Designul scenic propus de
Valentin Codoiu este exprimat prin linii, volume,
planuri sugestive și mizează pe elemente și cadre
cvasi-tradiționale, ce mențin “clasicitatea” genului.
Scopul este obținerea unui spațiu degajat, destinat
mișcării și situațiilor scenice dense și “mânuirii”
masei corale. Regia semnată de Mihaela Bogdan
este una dintre componentele de excelență ale
spectacolului definindu-se prin compoziții de grup
flexibile, metamorfozabile în formule mereu noi
și active, fără niciun moment static sau lipsit de
creativitate situațională. Aparența de facilitate a
interpretării se datorează tehnicii vocale și pre-
zenței scenice flexibile a interpreților, începând de
la evoluția soliștilor, unde au excelat soprana
Lucia Bulucz (o Euridice cochetă, reprezentantă a
damei mondene burgheze) și tenorul Cristian
Mogoșan (portretul unui Orfeu ca soț și artist),
iar în roluri secundare prin personaje gen dive și
prin scenicitate: Mihaela Maxim (Venus), Oana
Șetriuc (Diana), Eliza Zaharia (Cupidon), Florin
Pop (Pluto); menționez histrionismul și aportul
vocal al lui Marius Chioreanu (Jupiter) și inter-
pretările expansiv-expresive favorizate de genul
burlesc, raportate la rațiunile dramatic-teatrale și
la discursul muzical. Fiecare număr este bine
închegat, succesiunea secvențelor este bine contu-
rată într-o narațiune clară, o sursă inepuizabilă de
comicitate fie din interpretare, fie din situație, în
grade de la comic până la serio-comic și bufonesc.
Întregul travaliu scenic construiește în mod coe-
rent o teatralitate autentică de operetă. Coregrafia
lui Roland Podar culminează în actul II cu efecte
de “noapte a Valpurgiei” dedicată dansului can-
can, în binecunoscuta scenă galop infernal,
moment caracterizat prin autenticitate și exploziv
spectacular. Scena este un veritabil nucleu care
angrenează nu doar corpul coregrafic ci și corul,
remarcabil coordonate într-o alură de music-hall.
Masa corală este excelent direcționată nu doar
muzical (maeștrii de cor Vladimir Popean și
Corneliu Felecan) dar și registic de la personaj
colectiv până la individualizarea fiecărui membru,
tratată în secvențe coregrafiate, scene de grup cu
expresie și trasee bine stabilite. Impresia de
ansamblu este între improvizație individuală și
precizie colectivă. Acordurile și ritmul de can-can
sunt tratate în mizanscenă sub formă de leitmotiv
al mișcării masei, al transformării și sublimării
prin muzică și în același timp accentuează happy
end -ul operetei.
Scenografia lui Valentin Codoiu propune două
spații oponente pentru cele două acte, sub sem-
nul funcționalității. Olimpul este fundalul primu-
lui act, creionat într-o ambianță rece, un paradis
convențional, leneș, glacial, cu siluete imobile,
difuze, în clar-obscur, în costume sugestive, albe,
în aura angelicului creștin. Prezența unor panouri
lucioase investite cu valențe multifuncționale
spațiale transformă camera burgheză destinată
încadrării relației monotone a lui Orfeu cu
Euridice în peisajul bucolic schițat sumar, destinat
acțiunii și conturului punctelor de sprijin ale intri-
gii. Infernul este conceput prin contrast cromatic,
eleganță a decorului, catifea, purpură, caracter de
prețiozitate și opulență, fixează datorită cortinelor
de catifea o ambianță între budoar și cadru teatral
care susțin momentele de explozie scenică a
mișcării, a muzicii, costumelor care îmbogățesc
paleta de culori, întregul spirit de spectacol și
vitalitate muzicală a la Offenbach.
Un spectacol plin de prospețime a reprezen-
tației, datorită muzicii dar mai ales datorită ener-
giei echipei tinere care promite bună dispoziție și
divertisment de calitate.
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
33
Black Pantone 253 U
33
Black Pantone 253 U
film
Omul care se holba la capre
Lucian Maier
The Men Who Stare at Goats - producția
recentă a echipei Clooney-Heslow, care
au lucrat și la realizarea lui Good Night,
and Good Luck acum cinci ani - e o comedie
de război care vorbește despre situația din Irak
dintr-o nouă perspectivă - lupta psihotronică
(Pavel Coruț nu a scris degeaba șase milioane
de cărți pe tema asta!) și posibilitatea reconci-
lierii între americani și irakieni (după principii
hippie). Cele nouăzeci de minute ale filmului
nu mi-a zburat gîndul la alte cele, dar nici nu
am rîs vreun moment. Am zîmbit doar și am
încercat să mă bucur de replicile ironice pe
care le trimit băieții de pe ecran spre politica
externă a Statelor Unite, spre capacitatea
Americii de a-și susține în fapt statutul de
superputere pe care-l vedem pe pectoralii ei
atunci cînd îi încoardă în media, spre mișcările
new-age de îmbrățișare a absolutului, sau spre
cariera lui Ewan McGregor. Cum McGregor
are un rol principal în film, latura asta e destul
de simpatică.
El e un jurnalist american de provincie care
luptă cu sine pentru a accepta statutul de
middle-class-working-happy-man. Și taman
atunci cînd simte că s-a împăcat cu situația
asta de om căsătorit cu o femeie frumoasă,
om care lucrează în presă și face muncă de
birou pe tot felul de subiecte de mîna a treia,
taman atunci destinul îi arată că toată lupta sa
a fost zadarnică. Soția îl părăsește pentru emi-
nența cenușie a ziarului, redactorul-șef, un ade-
vărat Darth Vader de redacție cu mînă de fier
(chiar are o proteză-antebraț de fier). Orgoliul
rănit al lui Bob pretinde răzbunare, așa că
omul pleacă pe front ca să scrie povestea vieții
sale și s-o impresioneze pe fosta nevastă.
Filmul devine un bildungsroman-\a-mișto, din
care eroul nostru află ceea ce paginile lui
Bruckner, Kundera, Camil Petrescu și experien-
ța celor din jur deja arată - că adevărata dramă
a vieții umane nu e pierderea unei iubiri, ci
George Clooney in The Men who Stare at Goats
întîlnirea directă cu suferința și cu moartea
celor din jur. Corolarul acestei învățături ar fi
că adevărata realizare în viață e să alini ceva
din suferința celor din jur, dacă să o faci impo-
sibilă nu ți-e la-ndemînă. Pe partea asta din
urmă filmul are cîteva soluții. Una din proble-
mele universal-pămîntești de acum e cea a răz-
boaielor din Orientul Mijlociu. Subiect impor-
tant și pentru cinematografie. Ultimul Oscar a
fost luat de un film cu o astfel de temă, iar
cîteva din ultimele filme cu încasări uriașe -
300 sau Avatar - pilduiesc pe marginea ideii de
război, cu sensuri care vizează în mod special
ciocnirea actuală a civilizațiilor. Pînă acum
putem contabiliza misionarismul barbar (și
tocmai de aceea seducător, din cauza forței
barbare pe care o exprimă) al unui film ca
300, căruia i se opune dulcele discurs anti-răz-
boi din Avatar; și luciditatea unui The Hurt
Locker, care caută să le anihileze pe celelalte
două.
The Men Who Stare at Goats găsește o a
patra cale de a discuta despre război - împăca-
rea. Împăcarea ar fi posibilă dacă armata ar
cădea pe mîinile unor idealiști cu fluturi deasu-
pra capului, rezultați în urma îndulcirii cea-
iului cu LSD, idealiști care combină concentra-
rea și meditația transcendentală cu forme de
luptă eco. O luptă care nu poluează, adică o
luptă care nu ucide. Nu mai folosesc mine
anti-persoană cu încărcătură explozivă, ci mine
anti-persoană cu dispozitiv gonflabil, precum
airbagul mașinilor. Nu mai dau foc la puțurile
de petrol din Irak pentru a prăji slană la flacă-
ră, ci folosesc noile cocătoare de metal cu
energie solară. Numai Wile E. Coyote din des-
ene inventa gadgeturi mai cu spor decît bravii
eroi ai războiului eco din filmul lui Heslow, cu
aceleași rezultate însă: nici Wile nu-l prindea
pe Road Runner, nici tacticile new-age ale per-
sonajelor de-acum n-au spor. Nici măcar pe
ecran, că nu te fac să rîzi!
Păcatul filmului nu e că ar avea idei proas-
te. Ideile nu sînt proaste, doar că ele nu și-au
găsit cea mai fericită construcție vizuală încît
să vină în acord deplin cu genul cinematogra-
fic abordat și să stîrnească reacții pe măsură în
sala de cinema. E plăcut să vezi că americanii
din film vor să ajute localnicii din Irak dar
sfîrșesc prin a face contrarul - personajele lui
Clooney și McGregor spun unui irakian că sînt
acolo să-l ajute (tocmai scăpaseră toți trei
dintr-o ambuscadă teroristă în deșert) și, din
greșeală, îl lovesc cu mașina cînd trec pe lîngă
el; treaba asta e interesantă ca idee, ca fel de a
judeca intervenția militară în Irak. Imaginea de
pe ecran e o glumiță la îndemînă, o glumiță
care nu poate circumscrie întreaga grozăvie a
ideii sau a judecății respective, astfel încît să
emoționeze cu adevărat și să primească reacții
în timp real în sală. La fel, sînt plăcute trimite-
rile la cariera cinematografică a lui McGregor -
povestea cu Jedi și cu drumul celui ales să
devină cavaler Jedi, ori misiunea pe care i-o
lasă Clooney cu limbă de moarte - aceea de a
spune povestea lui (și Nicole Kidman îi zicea
asta lui McGregor la sfîrșitul lui Moulin
Rouge) - dar, pînă la urmă, nimic devastator.
După ce auzi prima trimitere la Jedi, te cam
aștepți să tot bată monedă pe latura asta, te
aștepți să asiști la o construcție intertextuală
bazată pe cariera actorului scoțian. Legea utili-
tății marginale descrescînde funcționează și
aici; dacă mănînci neîncetat fructele cele mai
bune, plăcerea va scădea treptat, pînă la satura-
re. Iar filmul asta face, se cam învîrte în jurul
cozii pînă amețește el însuși.
■
34
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
""34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Forșpan
loan-Pavel Azap
Un film mai mult decât savuros este Ce-o
fi, o fi... (Whatever Works, SUA / Franța,
2009; sc. și r.: Woody Allen; cu: Larry
David, Evan Rachel Wood, Patricia Clarkson), o
comedie năucitoare care te ține cu sufletul la
gură de la prima până la ultima secvență mai
ceva decât un thriller. Încă de la primele cadre,
gândul te duce la Roza purpurie din Cairo (The
Purple Rose of Cairo, 1985). Dacă acolo eroul
principal (Jeff Daniels) coboară de pe ecran în
sală, în viața „reală” (realitatea filmului), unde
se consumă idila cu candidul personaj feminin
(Mia Farow), aici se „mulțumește” doar să dia-
logheze cu spectatorul. Tot filmul este un delir
verbal, ca de obicei la Allen, fiind luat în discu-
ție (a se citi: ironizat, persiflat, „deconstruit”)
cam tot ce afectează viața omului contemporan,
de la sex & love (dar când n-a contat chestia
asta?!), până la, să zicem, insuportabila corecti-
tudine politică. Boris (Larry David) este un pro-
fesor de matematici mizantrop, cu manii greu
de suportat până și de cei mai apropiați priete-
ni, puțini și aceștia. Asta până când o întâlnește
pe Melody, o tânără destul de inocentă pentru a
se căsători cu bătrânul cârcotaș. Evident, nu
acesta este happy end-ul, nebunia începe abia
după momentul căsătoriei. Într-un final, totul se
aranjează cum nu se poate mai bine, într-o iro-
nică armonie universală. Ce-o fi, o fi... este unul
dintre cele mai spumoase filme ale lui Woody
Allen din ultimii ani, de o vervă debordantă.
Antichrist (Antichrist, Danemarca /
Germania / Franța / Suedia / Italia / Polonia,
2009; sc. și r.: Lars von Trier; cu: Willem Dafoe,
Charlotte Gainsbourg) este o cacealma cu ștaif,
o făcătură nu lipsită de virtuți formale, mimând
încărcătura tragică; un film suprasolicitat, amăgi-
tor, fals psihologic, horror patologic, interzis
minorilor și bun de impresionat firile sensibile
colaționări
„Nu poți povesti un zâmbet”
Alexandru Jurcan
TIFF, 2010. După filmul Examen, iată că
Titus Munteanu propune o Caravana cine-
matografică inspirată din proza lui Ioan
Groșan. În distribuție: Mircea Diaconu, Dorian
Boguță, Iulia Lumânare, Nicolae Urs, precum și
actrițele noastre de la Cluj- Melania Ursu și
Maria Seleș.
Citisem proza lui Groșan în 1985, când a
apărut la Cartea Românească. Repede la relectu-
ră, la satul Mogoș, când „ploua mărunt și prin
parbrizul aburit al camionului primele case se
zăreau ca niște mogâldețe”. Mi-am amintit de
copilăria mea la Dârja, de sosirea caravanei, de
tumultul iscat din senin. Bunica îmi oferea un
ou, ca să pot intra la film. Filme rusești de răz-
boi, mitraliere, avânt... O, tempora! și tot atunci
oi fi văzut și Zboară cocorii ori Balada soldatu-
lui...
În satul Mogoș plouă, iar activistul Tavi
posedă un limbaj de lemn inegalabil, precum și
o timiditate extremă. Domnișoara de la „cultu-
ral” atrage ca un magnet, însă - vorba lui
Groșan - „nu poți povesti un zâmbet”. Frazele
scriitorului sunt o încântare livrescă, o situare
prin imagini-șoc menite să ascundă goliciunea,
lipsa de esență, faptul că filmul este pur mime-
tic. De la eleganța secvenței de început, o prun-
cucidere de un calofilism enervant, până la tera-
pia, de-a dreptul naivă, pe care soțul (Willem
Dafoe) o aplică soției (Charlotte Gainsbourg)
undeva în pădure, la o cabană dărăpănată,
departe de mulțimea dezlănțuită dar înconjurați
fiind de demoni. Desigur, totul poate fi inter-
pretat și ca o penitență simbolică, o ispășire,
rugăciune păgână, pocăință prin (auto)mutilare
rituală. Mă rog, e posibil, dar impresia este a
unui joc gratuit, obscen pe alocuri, sadic din
inerție, fals. Lars von Trier devine tot mai mult
un făcător de filme care își ascunde lipsa de
idei, de originalitate, secătuirea talentului, prin
pastișe elaborate, atent coregrafiate, însă gău-
noase. Dincolo de imaginile-șoc, horror, care pot
să impresioneze deși sunt copiate din pelicule
de gen (deci ar trebui să oripileze!), cea mai
mare găselniță a acestui film larsvontrierian este
faptul că autorul îl dedică nimănui altcuiva
decât lui Andrei Tarkovski!!! și de-abia de-aici
începe misterul...
Bagdad, 2003. Începutul războiului din Irak.
Subofițerul Roy Miller (Matt Damon), un fel de
genist, se prinde că echipa sa este trimisă pe
urme false și, mai grav, că de fapt nici nu există
altfel de piste. Cu alte cuvinte, simplificând, își
dă seama că în realitate mult trâmbițatele arme
de ucidere în masă lipsesc cu desăvârșire, iar în
spatele acțiunii (citește războiului) stau interese
„meschine”: putere, bani, petrol și alte chestii de
genul ăsta. După o serie de peripeții, el reușește
să spună adevărul, ajutat, cum altfel?, de o zia-
ristă care și ea se dă de ceasul morții să-l aducă
- pe el, pe adevăr! - la cunoștiința opiniei publi-
ce. Ei, și ce - veți spune? Păi... cam atâta-i Zona
verde (Green Zone, SUA, 2010; sc. Brian
deasupra filmicului. Oricâtă străduință și-a dat
regizorul Titus Munteanu, filmul său - raportat
la sursa literară! - rămâne doar corect, chiar
dacă imaginea lui Vivi Drăgan Vasile marchează
sobru un spațiu închis în sensuri multiple.
Epicul a fost refăcut, redresat, după rațiuni cine-
matografice. Fraza magică a lui Groșan, dialogul
ingenios împletit cu gesturi - toate acestea nu
suportă rigorile ecranului. Mi-a displăcut muzica
simfonică peste imaginile rustice. Asta nu
înseamnă că doream un registru folcloric, doar
că mi s-a părut anacronică întreaga coloană
sonoră. Nu pot uita rolul de Șeherezadă sui-
generis al țiganului Darcleu, obligat de plutonie-
rul de post Atanasiu Gică să povestească. Să
inventeze. Asta îl distra pe plutonier, care afir-
ma că „toți vor fi egali”. Țiganul e mereu nedu-
merit: „Dar care vor fi egali primii?” În acest
timp, Tavi e furios: „Care nu vrea să vină la
film, îl notezi imediat, tovarășe plutonier și mi-l
aduci mie”.
Așa era atunci... Multe se rezolvau la masa
plină cu băutură și bunătăți. Țiganul știa că
„toți se dau până la urmă pe brazdă”.
Helgeland; r. Paul Greengrass; cu: Matt Damon,
Greg Kinnear, Amy Ryan), un film încărcat de
demagogie retorică (n-o fi cumva pleonastică
sintagma asta?), în buna tradiție propagandistică
americană care știe al naibii de bine să denunțe
orice pas greșit al politicii interne sau externe,
însă numai după ce aceste dezvăluiri nu mai au
niciun efect, nu mai pot schimba cu adevărat
nimic. În rest, ambalajul este curățel, schema
putând fi folosită oricând, aplicată cu succes și
altor viitoare pelicule pe care le uiți la scurt
timp după ce ieși din sală sau, mai bine zis, le
confunzi încă din timpul vizionării cu filme pe
care le-ai văzut deja sau pe care le vei vedea
cândva, într-un viitor mai mult sau mai puțin
apropiat.
■
Cadru din Caravana cinematografică
Culmea inadecvării filmice? Violul! Care nu
există în carte. Personajul Tavi, tratat tot filmul
în același registru, poate deveni urgent un viola-
tor? El care îi spune domnișoarei „n-aș vrea să
se creadă... că eu și d-voastră... aici... oricum,
suntem singuri [...], deși prezența d-voastră îmi
face multă plăcere, o plăcere firească, ținând
cont și de cele afirmate adineauri...”.
În concluzie: respect și apreciez filmul lui
Titus Munteanu, doar că literatura lui Groșan
are volute inedite, fraze inegalabile, care vor
sfida mult timp prinderea în imagini.
■
TRIBUNA • nr. 188 • 1-15 iulie 2010
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sumar	
bloc-notes Claudiu Groza	Fantezii dezlănțuite Claudiu Groza	Iarăși despre brandul Clujului	2 2
editorial Oana Albescu	Cetățenia europeană. Între artefact și realitate	3	
cărți în actualitate Ștefan Manasia	Nu tocmai o cronică Florin Caragiu	"Împărăția poeziei se ia cu asalt" Octavian Soviany	Tratatul de descompunere	4 4 5
comentarii Șerban Axinte	O operă critică "de sistem" Mircea Muthu	Antologii lirice româno-balcanice I. Francin	Nu numai virtuoz, dar și lutier I. P. Culianu	6 7 - 8
cartea străină Rodica Marian	Povestirile lui Luigi Pirandello	9
incidențe Horia Lazăr	Arhivele viitorului	10
imprimatur Ovidiu Pecican	Teoria și plastica paradisiacului	11
sare-n ochi Laszlo Alexandru	Un lapsus al lui Borges	12
emoticon Edward Lear	13
poezia Ioan V. Maftei	13
proza Teodora Păcurar	Tati	14
eseu Ion Pop Ion Zubașcu - scrisul ca "logoterapie"	15
interviu "în fotografie, ca și în viață, trebuie să fii foarte deschis" De vorbă cu artistul fotograf Donata Wenders	17
istoria Florian Dumitru Soporan	Germanii în Europa Centrală: geneza unui parteneriat	18
arte & investigații Vasile Radu Steaguri pe turnuri (I)	20
civilizația imaginii Elena Abrudan	Inteligența vizuală	21
religie theologia socialis Radu Preda	Ortodoxia și criza (I)	22
opinii Paul Boca	De ce nu pot scrie despre Eminescu?	23
dezbateri & idei Sergiu Gherghina Despre efectele alegerilor din Europa 24 George Jiglău	Europa mușcă mâna care o hrănește 25	
remarci filosofice Jean-Loup dAutrecourt	Adaptare și individuare (I) 27	
flash meridian Virgil Stanciu Romanul ecologist al lui Ian McEwan	29
sport & cultură Daniel Moșoiu	Primele amintiri de la Mondiale	30
știință și violoncel Mircea Opriță	Casa secolului XXI	31
portrete ritmate Radu Țuculescu Un super-bond cochetînd cu latina...	31
zapp media Adrian Țion Producția de vuvuzele	32
muzica "Cea mai mare satisfacție este premiul publicului'' de vorbă cu tenorul clujean Ștefan Pop	32
teatru Claudiu Groza Cine bate la ușă? Și de ce?	33
opera Alba Simina Stanciu Operetă cu flavour	33
film Lucian Maier	Omul care se holba la capre	34
forșpan Ioan-Pavel Azap	35
colaționări Alexandru Jurcan	"Nu poți povesti un zâmbet"	35
plastica Claudiu Groza Fantezii dezlănțuite	36
plastica
Fantezii dezlănțuite
Claudiu Groza
Arta brută este un concept relativ necunos-
cut în rândul marelui public, deși lucrări
de acest tip figurează uneori în expoziții
cu bună cotă de piață. Termenul definește o
manieră artistică liminară, care developează o
imagerie grotescă, fantasmatică, „bolnavă” după
canoanele atât de relative ale „frumosului”
îndeobște acceptat de consumatorii obișnuiți ai
artei.
Prima expoziție de artă brută în România,
Singular Art-Fest, s-a deschis anul trecut la Piatra
Neamț, curatoriată de plasticianul Laurențiu
Dimișcă, itinerând apoi la Bistrița, Cluj - unde a
fost deschisă la Galeria Casei Matei Corvin,
între 17 și 30 iunie -, Iași și București. Inedita
expoziție prezintă cam 100 de artiști din întrea-
ga lume, inclusiv din România, creatori de artă
brută, artă naivă, artă intuitivă, artă alternativă,
neo-figurație etc. O mare parte din lucrările
expuse provin din colecțiile Muzeului „L’Art en
Marche” din Lapalisse, Franța, fondat de Luis
Marcel.
Pentru un privitor pudibond sau cu prejude-
căți culturale, exponatele din Singular Art-Fest
sunt cel puțin scandaloase și evident lipsite de
orice calități estetice. Ele bruschează pur și sim-
plu receptarea, prin exhibarea animalității
umane, a fizionomiilor patibulare, în compoziții
desprinse parcă din imaginația coșmaresc-onirică
a cuiva. De altfel, arta brută este folosită și în
scop terapeutic pentru bolnavii psihic, ca o
modalitate de defulare și autocontrol.
Multe din lucrări surprind prin elaborarea
compozițională extrem de atentă și oarecum
barocă. „Supermarketul” imaginat de Vincent
Lacroix, de pildă, este dilatat-prelungit, cu perso-
naje funambulești. „Decorul” pierde astfel aproa-
pe orice dimensiune reală, devenind o proiecție
fantasmatică. Pelerinajul Cristinei Tavares are o
cromatică atrăgătoare și o minuție compozițio-
nală uimitoare, dar și un pic bizară, fără să pară
totuși rodul unei fantezii necontrolate.
Cromatica vie este punctul comun al acestor
lucrări de facturi destul de diferite.
Masca lui Claude Brugeilles și Insularitate cu
pachebot roșu de Mario Chichorro diversifică
materialele folosite de creatorii de artă brută.
Prima, în tehnică mixtă, are ceva hieratic-magic
dar ludic-ridicol în același timp. A doua este un
soi de basorelief în plută, cu textură pregnantă,
creând un efect vizual spectaculos.
Jean Tourlonais creează lucrări bucolice, în
formula artei naive, cu scene de țară, în culori
tari și cu personajele redate cu o anume negli-
jență a desenului. „Cumințenia” lui e contrastată
dur de Papesa Ioana a lui Michel Tanty, aproape
un crochiu mâzgălit, cu personajul principal dez-
golit până la brâu, exhibându-și impudic sexul.
Evident, e greu ca o astfel de lucrare, nu foarte
reușită artistic și cu o hermeneutică infamantă,
Gilles Goguet alias Gilgocue (Franța)
să aibă prea mulți admiratori. Totuși, trebuie
avută în vedere mereu, privind aceste lucrări,
noțiunea definitorie a artei brute, cea de
debușeu al fanteziei.
Singular Art-Fest propune o varietate uriașă
de compoziții, în maniere uneori complementa-
re, alteori antagonice. De la pisici care zboară
cu racheta la delicate ornamente non-figurative
și de la circuri cu acrobați prelungi, dilatați
parcă de gravitația nestăpânită, la portrete ca
Trist grădinar, o față mâncată parcă de o neștiu-
tă și teribilă boală, de la rizibile tablouri religioa-
se la prințese desenate cu mână de copil cu fan-
tezia încă neîngrădită de educație, de la saloane
„tahitiene” de coafură la statuete exotice, de
insule polineziene, la colaje în care apare
Gorbaciov, de la compoziții miniaturale la dez-
lănțuiri artistice ample, de la ritualuri bahic-
sexuale la tenismeni din carton, 3D, expoziția
prezentată și la Cluj conturează un univers artis-
tic neconvențional, uneori greu de acceptat și
înțeles, dar de o vitalitate neîndoielnică, de o
prospețime - chiar în sensul denaturat al bolii
fanteziei - specială și atrăgătoare, de un impact
vizual fascinant. Nu întâmplător, toți vizitatorii
cu care am vorbit au spus, dincolo de opțiuni,
gusturi și preferințe personale, că Singular Art-
Fest e o expoziție de văzut obligatoriu, un eveni-
ment reușit și spectaculos în cel mai înalt grad.
E și aceasta o recomandare.
■
ABONAMENTE: Prin TOATE OfICiiLE POȘTALE DiN ȚARĂ, REVISTA AVÂND CODUL 19397
ÎN CATALOgUL POȘTEI RomÂNE SAU Cu RIDICARE DE LA REDACȚIE: 18 lEi - TRIMESTRU,
36 lEi - SEMESTRU, 72 lEi - Un An Cu EXPEDIERE LA DOmiCiLIU: 27 lEi - TRIMESTRU,
54 lEi - SEMESTRU, 108 lEi - Un An. PeRSOANELE inTERESATE SUNT RUGATE SĂ ACHITE SUMA
CORESPUNZĂTOARE LA SEDiUl REDACȚIEI (GlUJ-NaPOCA, STR. UniVERSiTĂȚii NR. 1) SAU SĂ O
EXPEDiEZE PRin MAnDAT POȘTAl lA ADRESA: ReVISTA DE CUlTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Giuj-Napqca.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
T6j
Black Pantone 253 U