Black PANTONE portocaliu
TRIBUNA
182
Județul Clu
3 lei
www.revistatribuna.ro
Revista de cultură • serie nouă • anul IX • 1- 15 aprilie 2010
O
£
5
r
Kirâly V. Istvân

Alex Goldis
Un Macondo
dobrogean
Ilustrația numărului: Sorin Câmpan
Denis-Steliana Brădescu
Mara -
o radiografie
a sufletului
Horia Ciurtin
Gâlceava
Occidentului
cu lumea
-(J)- Black PANTONE portocaliu
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei de cultură
Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Marius Jucan
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
loan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Marc Maria Georgeta
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G.Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
bour
interviu
„Studenții nu văd un
învățământ de calitate,
competențele pe care le pot
dobândi după absolvire”
De vorbă cu Cristina Fit, vicepreședintele ANOSR
La recentele dezbateri privind noua lege a
educației, unul dintre partenerii importanți
ai învățământului superior, studenții, nu au
fost prezenți în media, deși au fost destul de acti-
vi la nivelul negocierii cu Ministerul Educației. O
cauză a lipsei de vizibilitate e faptul că în percep-
ția publică studentul nu e considerat îndeajuns de
matur pentru a fi partener. Studenta timișoreană
Cristina Fiț, vicepreședintele Alianței Naționale a
Organizațiilor Studențești din România (ANOSR),
structură-umbrelă pentru aproximativ 60 de orga-
nizații, prezintă revendicările studenților pentru
noua lege a educației, dar și problemele interne
de asociere ale studenților în România.
Adi Dohotaru: - Conducerea ANOSR a afir-
mat recent că își declară reticența față de viziunea
ministrului Educației, Daniel Funeriu, în ceea ce
privește implicarea statului în educație: „Sub nicio
formă statul nu trebuie să se transforme dintr-o
structură care susține educația într-un stat care
asistă educația, micșorarea alocațiilor bugetare
care să susțină educația fiind o gravă greșeală și
un adevărat pericol pentru societatea româneas-
că”. Sunt aplicabile soluțiile sugerate de ministrul
Educației: filantropie, angajarea studenților, sprijin
financiar din partea părinților, contractarea de
împrumuturi bancare de către studenți?
Cristina Fiț: - În cadrul Forumului
Organizațiilor Studențești din România de la
sfârșitul lunii februarie, mai exact la Sofa Debate,
ANOSR l-a avut ca invitat pe Ministrul Educației
Daniel Funeriu. Studenții și-au exprimat opinia cu
privire la cât de important este sprijinul statului
pentru susținerea educației și că noi ne dorim ca
statul să susțină Educația națională și NU să o
asiste, întrucât s-ar ajunge la relația Vânzător
(minister) - Clienți (studenții), fapt care ar fi foar-
te dăunător. Una din soluțiile propuse de către
domnul ministru a fost angajarea studenților - ar
putea fi o soluție în măsura în care sistemul de
învățământ din România ar permite acest lucru,
profesorii ar fi înțelegători. Din păcate este destul
de greu să lucrezi, nu îți prea permite orarul de la
facultate, plus că nu ai cum să faci și performan-
ță, adică să te ocupi foarte bine de școală și să și
lucrezi. Dacă vrei să lucrezi, evident că nu există
șanse mari de a te angaja în domeniu, iar progra-
mul oriunde ai lucra este între 4 și 8 ore, poate și
10 ore.
Cei mai mulți studenți se apucă de lucru pen-
tru a se putea întreține în facultate, întrucât bursa
nu le este de ajuns. O bursă de merit este de
aproximativ 200 RON, bani din care un student
ar trebui să își plătească cazare, masă și cele nece-
sare activității școlare. Este evident că nu ai cum
să faci acest lucru. Atunci ești nevoit să neglijezi
școala pentru a te putea întreține în facultate. Nu
este ironic? Este asta oare o soluție?
- „Condamnăm cu fermitate orice tentativă de
îngrădire, limitare sau încălcare a dreptului stu-
denților de a fi parteneri în educație. Nu vom
accepta să fim tratați ca și clienți care cumpără
un produs educațional sau tineri care nu au drep-
tul de a se pronunța asupra problemelor ce
vizează comunitatea academică”, ați declarat
recent. De ce ar fi inacceptabilă tratarea stu-
denților în raport cu universitatea în termeni capi-
taliști, ca o relație între consumatori și vânzători
de servicii?
Interviu realizat de
Adi Dohotaru
(Continuare în pagina 32)
- Sistemul de învățământ trebuie să susțină
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Unde se va opri extinderea UE?
| George Jiglău
După intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona pe 1 decembrie 2009, Uniunea
Europeană trebuie să răspundă acum unei
noi întrebări: care vor fi următoarele state pe care
le va primi în interiorul său? Aderarea României
și Bulgariei în 2007 era privită drept pasul care
finaliza extinderea către Estul post-comunist, iar
elitele Uniunii vorbeau despre nevoia de a lua o
pauză în procesul de extindere, pentru a da posi-
bilitatea Uniunii să se acomodeze după extinderea
în doar câțiva ani de la 15 la 27 de state membre.
Iată însă că mecanismul extinderii, odată pornit,
este greu să fie plasat în stand-by, iar numărul
statelor care întreprind pași concreți pentru adera-
re este în creștere.
Unul dintre argumentele des vehiculate de
elitele europene în încercarea de a convinge
statele membre de necesitatea ratificării și imple-
mentării Tratatului de la Lisabona era acela că
extinderea Uniunii ar fi imposibilă în viitor fără o
reformă a modului de funcționare a instituțiilor
europene. În plus, principalul motiv prezentat de
taberele care s-au opus Tratatului de la Lisabona
și predecesorului său, Tratatul pentru o
Constituție Europeană, în referendumurile din
Irlanda, Franța sau Olanda, a fost că adoptarea
acestor tratate ar deschide ușa Europei pentru
Turcia, prezentată drept o amenințare pentru
identitatea Europei și pentru bunăstarea statelor
respective. Însă nu Turcia este principala
„amenințare” pe care ar trebui să o ia în conside-
rare oponenții unei viitoare extinderi. Alte trei
state se pregătesc să intre în Uniune nu mai târ-
ziu de anul viitor: Croația, Macedonia și Islanda.
Orientarea Uniunii către statele din Balcanii
de Vest nu este nouă. Politica de vecinătate a
Uniunii a avut de la bun început ca principală
sursă această regiune, care a progresat mult mai
rapid decât celelalte state estice aflate în vecină-
tatea granițelor UE, precum Moldova sau Ucraina.
În plus, apropierea statelor din Balcanii de Vest
de Uniune este dată inclusiv de apropierea
geografică, ele fiind practic înconjurate de Uniune
din toate părțile, având România, Bulgaria și
Grecia la est și Italia și Austria la vest. După
Slovenia, care a aderat la Uniune încă din 2004 și
a fost prima țară fostă comunistă care a introdus
moneda euro, Croația a fost următorul stat care a
reușit să intre pe calea către reformă, după
încheierea regimului condus de Franjo Tudjman,
președintele care a condus Croația în timpului
războiului din anii ‘90 și care a păstrat-o într-o
logică de conflict și în anii care au urmat
încheierii acestuia. După moartea lui Tudjman
însă, Croația a avut una dintre cele mai spectacu-
loase reveniri. Mizând puternic pe turism, econo-
mia țării s-a revigorat, relațiile cu vecinii sârbi s-au
îmbunătățit treptat și întreaga clasă politică, inclu-
siv forțele de dreapta anti-europene din anii ‘90,
au îmbrățișat drept principal obiectiv aderarea la
Uniune. Până acum, Croația a încheiat mai multe
capitole de negociere, iar singura piedică mai
importantă este o dispută cu Slovenia asupra
graniței comune, care este pe cale de a fi rezol-
vată.
Al doilea stat din Balcanii de Vest care are
statut de țară candidată este Macedonia.
Progresele acestui stat sunt chiar mai remarcabile
decât cele ale Croației, dacă ne gândim la faptul
că starea conflictuală a persistat chiar și după
încheierea războiului din fosta Iugoslavie. De alt-
fel, violențele care au urmat acestui război au fost
chiar mai ample, după ce pretențiile teritoriale ale
minorității albaneze s-au radicalizat la începutul
anilor 2000. Totuși, după ce războiul civil a fost
încheiat, cu largul concurs al comunității inter-
naționale, Macedonia este pe cale să devină un
model de acomodare a minorităților etnice. În
plus, mizând pe o nouă generație de politicieni,
cu o medie de vârstă foarte scăzută, Macedonia a
reușit să stabilească relații extrem de bune cu
Uniunea. De altfel, ultimul raport privind progre-
sele făcute de Macedonia, dat publicității toamna
trecută, a salutat modul în care autoritățile mace-
donene se achită de sarcinile trasate de UE și a
consfințit faptul că țara poate adera în 2011, dacă
păstrează același ritm al reformelor. În plus,
Macedonia este dată drept exemplu pentru efor-
turile de implementare a legislației europene, care
a decurs fără probleme și de care statul mace-
donean s-a ocupat chiar înainte ca UE să îi ceară
acest lucru. Există încă și probleme pe care
Macedonia trebuie să le rezolve. Ca și în cazul
României sau Bulgariei, corupția și independența
justiției sunt chestiuni care sunt departe de a fi
rezolvate pe deplin. Însă cea mai mare problemă
este cea care a urmărit Macedonia încă de la
obținerea independenței: denumirea statului.
Grecia refuză și astăzi să recunoască Macedonia și
pretinde că aceasta se folosește fără drept de de-
numirea unei provincii din vestul Greciei. De alt-
fel, denumirea oficială a Macedoniei este „Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei”, iar FYROM
(abrevierea denumirii în limba engleză Former
Yugoslav Republic Of Macedonia) este formula
folosită în actele oficiale ale țării. În prezent se
desfășoară negocieri între guvernele Macedoniei și
Greciei, mediate de UE, pentru rezolvarea acestui
aspect, acordul Greciei fiind esențial pentru ca
aderarea Macedoniei să nu fie întârziată.
Cea mai nouă țară care bate la porțile Uniunii
este Islanda. Aceasta a primit la sfârșitul lunii tre-
cute acceptul de a începe negocierile de aderare,
iar 2011 a fost stabilit drept posibil an al aderării,
ca și pentru Croația și Macedonia. Acest anunț a
venit în ciuda problemelor economice grave cu
care se confruntă această țară. Din cauza crizei,
Islanda aproape a dat faliment și a fost nevoie de
un ajutor masiv din partea guvernelor din Marea
Britanie și Olanda pentru a salva cea mai impor-
tantă bancă islandeză. Totuși, după ce guvernul
islandez a negociat modalitatea de returnare a
împrumutului către cele două state, președintele
islandez a blocat legea care ar fi trebui să con-
sfințească acordul, argumentând că Islanda nu dis-
pune de bani și le-a cerut celor doi creditori să
mai aștepte. Această măsură a președintelui a be-
neficiat de un sprijin popular masiv, însă a atras
și indignarea Marii Britaniei și Olandei, care vor
avea un cuvânt greu de spus în procesul de
negociere cu Islanda. În plus, Islanda trebuie să
renunțe la o prevedere prin care interzice pescui-
tul în apele sale oricăror agenți sau cetățeni din
afara Islandei. Alte chestiuni care trebuie rezolvate
țin de independența justiției și de o legătură prea
strânsă între mediul de afaceri și clasa politică.
Totuși, Islanda pare să aibă în față cel mai neted
drum către Uniune, ținând cont de apartenența sa
la Zona Economică Europeană, în care sunt
incluse state UE alături de Norvegia, Islanda și
Liechtenstein, care permite acestor state să facă
parte din piața unică, în schimbul implementării
unei părți a legislației UE. Astfel, mare parte din
cerințele pe care le-ar avea Uniunea față de o țară
candidată sunt deja îndeplinite de Islanda.
Noul comisar european pentru extindere,
Stefan Fuele, este unul dintre cei mai energici
membri ai noului executiv european. El a între-
prins deja vizite în toatele cele trei state și le-a
asigurat că intrarea în Uniune este doar o
chestiune de luni, dacă vor lucra intens pentru a
rezolva problemele semnalate. Energia lui Fuele
amintește de hotărârea cu care lucra comisarul
Gunter Verheugen în perioada în care România se
afla în proces de negociere cu UE. Totuși, Fuele
pare să nu aibă aceeași deschidere pentru Turcia,
aflată și ea în proces de negociere, dar care are
șanse puține să se bucure de mai multe șanse de
a fi primită în UE. Atenția Uniunii se îndreaptă în
continuare către celelalte state din Balcanii de
Vest - Serbia, Bosnia-Herțegovina, Albania și chiar
Kosovo. Dintre acestea, Serbia pare să aibă cele
mai mari șanse de a fi următoarea țară care să
primească o invitație de începere a negocierilor,
însă problemele interne cauzate de declarația uni-
laterală de independență a provinciei Kosovo,
recunoscută de marea majoritate a statelor mem-
bre, par să fie departe de a fi rezolvate.
Așadar, Uniunea se îndreaptă cu pași repezi
către extinderea la 30 de state membre, însă un
semn de întrebare asupra capacității sale de a
funcționa cu un număr atât de mare de state este
legitim. Criza economică, situația catastrofală în
care se află acum Grecia și procesul complicat de
implementare a Tratatului de la Lisabona au scos
la iveală diviziunile adânci care există în interiorul
Uniunii și faptul că marea majoritate a statelor țin
în continuare cont în primul rând de interesul
național și abia apoi de interesul comun. În aceste
condiții, rămâne de văzut dacă noile state vor
reuși să intre rapid în ritmul Uniunii și să se aco-
modeze din mers sau dacă fiecare dintre noile
state membre se transformă dintr-o posibilă pro-
blemă la granițele Uniunii într-una aflată în interi-
orul ei.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Dogmatista, RASputin si Troțki
I Octavian Soviany
Moni Stănilă
postoi parovoz. confesiunile dogmatistei
Bistrița-București, Ed. Charmides. Ninpress, 2010
ncă din volumul său de debut, postoi parovoz.
confesiunile dogmatistei, Moni Stănilă reușește
să-și delimiteze, prin intermediul unui discurs
cu certe inflexiuni personale, propriul teritoriu
poetic, iar autobiografismul, departe de a lua
forma reportajului verist, este ridicat la demnita-
tea fabulei existențiale, peste care, adesea, planea-
ză aburul unui tâlc metafizic.
De la bun început, autoarea definește actul
poetic ca pe un exercițiu de forță, el înscriindu-se
în categoria acelor gesturi de insurgență prin care
subiectul uman încearcă să reziste la „teroarea
istoriei” și care provoacă în cele din urmă un soi
de orgasm al puterii: „sunt puternică/ stânca din
mijlocul camerei sunt eu/ și umbrela pe care o
arunc deasupra capului/ mă va purta spre turnul
înalt/ în care doarme Voronin” (am re/de) venit).
Poemele lui Moni Stănilă sunt astfel expresia unui
temperament „războinic”, ce se autodefinește
polemic în raport cu o lume efeminată din care
lipsesc marile energii și marile acte de frondă,
unde stăpânește o moliciune insidioasă care aduce
totul la numitorul comun al obedienței gregare,
acționând ca un „dispozitiv castrator”: „vecinii
nasc în fiecare sâmbătă fetițe/ le așază pe pervaz
și le cântă de leagăn// e același cântec în fiecare
sâmbătă noaptea/ când plină de furie/ îmi acopăr
urechile și strig// în timp ce lumea e tot mai
plină de fetițe lucioase/ eu îți cresc băiatul//
noaptea când nu află nimeni/ sting becul bat
ferestrele în scânduri/ și îl învăț să vorbească//
(ești singurul băiat din cartier/ singurul copil cu
un singur părinte)// când va veni tata îl voi
ascunde/ în dosul canapelei/ iar ție îți voi scrie o
carte despre cum// băiatul nostru va crește de
atâtea ori/noapte de noapte prin casă/ și ziua în
afara cărții// până când lumea cu fetițe în pervaz/
îl va pierde în mulțime” (copiii lor fac lumea mai
mică). În consecință, poeta va evoca vârstele de
aur ale virilității („pe vremea troienilor altfel erau
bărbații/ pe vremea troienilor încă voiam să fiu
femeie”) și va invoca - într-un joc de fascinații
oedipiene - figura protectoare a tatălui, care, în
ciuda aspectului său decrepit, e un „depozit” de
energii masculine, păstrează încă ceva din măreția
zeului sau a eroului, devenind o ipostază a sacru-
lui disimulată sub aparențe burlești: „într-o dimi-
neață a venit tata în gară/ eu îl așteptam într-o
haină luată cu împrumut/ neagră și rece/ era
decembrie și tata îmi ascundea ceva în pumni/
nu trebuie să-ți pese îmi spunea/ o să plec cu tine
până mâine// mașinile treceau pe lângă noi/
puteam să ne aruncăm în șosea oricum/ n-ar fi
oprit nimeni/ iar ochii lui scormoneau ca o
mână/ și ce-o să fac de mâine dacă fug cu tine/ o
să ne caute poliția/ unde o să ne ascundem// el
îmi desena ca întotdeauna/ o să mergem într-o
casă la mare/ n-o să te găsească nimeni/ nimeni
n-o să te caute” (fugă la mare).
Identificându-se cu vocea tatălui și cu valorile
masculine, falice, ale „spadei și sceptrului”, „dog-
matista” va declanșa un război necruțător împotri-
va propriei sale feminități problematice, marcate
de complexeul sterilității („în pântecul meu e
liniște ca în cer// nu am născut pentru niciun
bărbat”); pulsiunile instinctuale sunt refulate cu
strășnicie, iar poezia se metamorfozează într-un
soi de asceză, vizând mortificarea țesuturilor vita-
le ce se realizează, ca în practica yoga, prin
„halte” ale fluxului metabolic, prin pauze prelun-
gite de respirație.
Refuzul căldurii deturnează acum orice tentati-
vă de tandrețe sau de apropiere în direcția actului
gratuit, mângâierea devine simplă alunecare de-a
lungul unor epiderme care au căpătat insensibili-
tatea substanțelor anorganice: „pe când dormeam
- aproape/ nefericită - refuzând nevoia de căldu-
ră/ pe când degetele tale îmi măsurau distanța/
de la frunte la buze//(...) nu mă gândeam la
nimic- degetul tâmp/ și simpatic pe bărbie chiar
sub buza inferioară/ așezat ca într-un pantof” (pe
când cu tine). Aspirația spre o frigiditate superlati-
vă va aduce, astfel, în poemele lui Moni Stănilă
viziunea apocalipselor hibernale, a peisajelor sibe-
riene și a „cocoșilor albi” care constituie ipostaza
glacificată a virilității, dar, cum punctul terminus
al acestor exerciții ascetice nu poate fi decât
moartea, ceremonialul erotic capată conotații tha-
natice, iar frigul dobândește efecte terifice: „în
inima de zăpadă cresc cocoși de zăpadă/ diminea-
ța deschizi fereastra și îi cauți din priviri/ nu spui
nimic stai ca o statuie cu ochii în alb/ te urmă-
resc din pat/ nici tu nu știi de ce suntem legați
de strigătul lor// când îți așezi protector palma
pe pântecul meu/ lacrimile mele sunt porumbul
de la masa/ cocoșilor albi/ când vor amuți vom
îngropa pământul/ ne vom lua adio unul de la
altul” (strigătul cocoșilor 3). Oricât de încrânce-
nată, această „ură de trup” nu poate să anuleze
însă în totalitate lucrarea instinctelor, astfel că
viața obscură a corpului generează anxietăți, iar
personajul liric sfârșește prin a-și resimți propria
vulnerabilitate în fața terorilor metabolice, luând
ipostaza paradoxală a „semi-fecioarei”: „miha eu
nu am curajul să fac dragoste/ să lipsesc de la
liturghie să mă duc acasă în vizită/ nu am curajul
să îmbrățișez copiii tăi// am rămas aici lângă gră-
dina lui nea Trandafir/ cu furnicile țigările și
vodca// stau pup miha/ și ăștia care stau în
picioare nici nu știu/ că sunt pregătită să mă
întind” (pup).
Pendulând permanent între aspirația spre spiri-
tual și chemarea pământului, între tentația ange-
lismului și ispita plăcerii mundane, dogmatista ia
masca lui homo duplex, se înfățișează sub chipul
unei ființe contradictorii, sfântă și căpcăună, zână
bună și zână rea, căreia masca lirică a lui
RASputin (atenție la grafia ce marchează, la
rîndu-i, această conștiință acută a dedublării!) i se
potrivește ca propria-i piele: „rasputin/ iese din
bloc cu mai multe sticle/ de plastic sub braț/ și
se îndreaptă spre autobuz// alteori se lovește cu
fruntea de mașini și râde // ia autobuzul/ oame-
nii se dau la o parte// - alteori// rasputinul/ ieșit
din dulapul meu/ îmbrăcat cu hainele mele/ aran-
jat cu ochii mei// se lovește cu fruntea de inima
lor și plânge -” (alteori RASputin). Îmbrăcată în
rasa păcătoasă a lui RASputin, dogmatista se
autopercepe așadar în ipostaza unui potențial de
energii destructive, se simte tot una cu barbaria
„rusească” pe care o opune unei Europe mortifica-
te, e forța, debordând de o vitalitate clocotitoare,
care sfidează forma, într-un gest de frondă super-
lativ: „astăzi am să dansez cu tine în piața unirii/
o să strivim terasele/ și o să umplem lumea de
copii/ într-o simgură noapte// o să nasc prin fie-
care por al pielii/ copii care mâine vor refuza
intrarea în europa/ și vor fraterniza cu rușii// o
să fiu o femeie împlinită/ când fiii mei îmi vor
rosti numele în limba/ lui Stavroghin/ când tu
vlăguit nu vei mai fi decât imaginea/ mamei lor
străină și moartă” (și nu o să-ți vină să crezi că).
Acum Moni Stănilă visează la infuzii de sânge
„barbar” și proaspăt care să reanime o lume secă-
tuită, ce nu se mai poate salva decât prin „trans-
fuzie” de pericolul entropiei sau se ipostaziază în
„femeia-lup” care are ceva din fizionomia călăreți-
lor apocaliptici, veniți să ducă la bun sfârșit dis-
trugerea unei civilizații care s-a autocondamnat
iremediabil la moarte: „într-o zi am să mă urc pe
lupoaica din centru/ ca să vorbesc cât mai aproa-
pe/ de urechile desperecheate// voi sta călare pe
lupoaica mamă/ săpătămâni întregi vom colinda
împreună/ orașul pe străzile voastre// și n-am să
vă vorbesc decât despre pușcării/ despre fiii voștri
infractori/ și despre ură” (pentru că sunt eroul
local). Iar la capătul acestor răfuieli încărcate de
resentiment, de puseuri justițiare și vindicative,
idealul ascetic e substituit de mirajul revoluției,
peste chipul dogmatistei se suprapune (în accente
troțkiste, chiar dacă Moni Stănilă nu-l va fi citit
niciodată pe Troțki) acela al „proletarei” decise să
răstoarne birocrația: „nu mai vreau să trăiesc
deloc/ într-o țară cu uși dnd/ pentru mine și toți
cei/ care și-au pierdut C.I într-o zi de martie/
când ploua cu pietre/ am să răstorn birocrația/
chiar dacă am să rămân șomeră/ ca atunci când
lucram la bandă 12 ore pe zi/ în fabrica de sticlă
din Tomești” (dnd).
Principala calitate a unor asemenea poetizări
este, neîndoielnic, forța, de care autoarea este
conștientă și pe care încearcă să o valorifice în
cadrul unei poezii „cu program”, de care nu sunt
străine nici socialul, nici eticul. Excelentă mai ales
în ciclul strigătul cocoșului, unde forța e bine stru-
nită, acumulată în mase de potențial energetic
care contorsionează cuvântul ca într-o pictură
expresionistă, Moni Stănilă este deja o poetă cu
un remarcabil timbru individual. Principala pri-
mejdie care o pândește mi se pare tezismul și ar
fi păcat ca lirica ei să degenereze în cele din urmă
în „ideologie”.
■
4
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Un Macondo dobrogean
| Alex Goldis
Cristian Teodorescu
Medgidia, orașul de apoi
București, Ed. Cartea Românească, 2009
Cu un singur roman notabil la activ în
prima decadă de după Revoluție (Orbitor I
al lui Cărtărescu), prozei optzeciste, atât de
vie în creație și program, i se putea pune, până
mai ieri, diagnosticul de moarte clinică. Ultimii
ani au demonstrat însă că ceea ce părea la un
moment dat un real impas creator s-a dovedit a fi
doar un mic recul energizant. Într-un fel, fenome-
nul e de înțeles: prea autoreflexivă și prețioasă
pentru realitățile directe, demistificatoare care au
acaparat discursul cultural românesc în primii ani
postrevoluționari, proza optzecistă a avut nevoie
de răgaz pentru a se reinventa. De la imaginea
unei generații încărunțite prematur, așa cum părea
în anii ‘90, optzecismul și-a probat în ultima
vreme importantele resurse creatoare: un simplu
calcul contabilicesc poate demonstra că densitatea
valorică din 2000 încoace nu aparține plutonului
tânăr, ci ariergardei optzeciste, care amenință de
abia acum - când nicio rațiune generaționistă n-o
mai susține - să se clasicizeze: Simion liftnicul și
Povestea Marelui Brigand ale lui Cimpoeșu,
Orbitor II și III al lui Mircea Cărtărescu, Puppa
russa lui Gheorghe Crăciun, Asediul Vienei al lui
Horia Ursu sau Iluminarea lui Ioan Lăcustă sunt
vârfuri de necontestat ale romanului românesc
recent.
Și surprizele nu se opresc aici: căci în vecinăta-
tea titlurilor de mai sus trebuie plasat urgent
Medgidia, orașul de apoi al lui Cristian
Teodorescu. Fără a avea nimic din experimentalis-
mul optzecist (ce-i drept, încă din Maestrul de
lumini, autorul se recomanda nu ca textualist, ci
ca subtil portretist al tipurilor provinciale, de la
figura navetistului la cea a pensionarului de bloc),
cea mai recentă carte a prozatorului e, în primul
rând, o reușită de formulă. S-a observat pe bună
dreptate că cele peste 100 de „piese detașabile”
care alcătuiesc romanul nu pot fi citite indepen-
dent una de cealaltă. Cu toată cochetăria experi-
mentalistă a autorului, care mărturisește că ele s-
ar putea preta la o lectură aleatoare, romanul
construiește, la modul aproape monografic, poves-
tea comunității din Medgidia anilor ’40, de la dic-
tatura legionară până la instaurarea comunismu-
lui. Evoluția strict cronologică e dublată de ver-
santul simbolic, întrucât cartea cuprinde apogeul
și decăderea unei lumi mitice. Nu-i mai puțin ade-
vărat, însă, că dacă romanul e viu, e tocmai din
cauza acestei construcții extrem de originale.
Atenți la tonul general al relatării (aparent rece și
detașată), recenzenții Medgidiei au trecut cu prea
multă ușurință peste specificitatea micilor sketch-
uri narative care compun romanul. Fie că sur-
prind un moment din viața unui personaj, fie că
trasează un întreg destin, relatări ale unor eveni-
mente ieșite din comun câteodată sau doar înre-
gistrări ale unor fapte banale alteori, tabletele de
două-trei pagini au o construcție autonomă.
Fiecare e o povestire cu tâlc, în care conținutul-
surpriză contrazice flagrant titlul sau aruncă o
lumină simbolică asupra lui, cel mai adesea cu
reflexe ironice. Cert e că titlul trimite întotdeauna
pe o pistă falsă. Episodul care surprinde sinucide-
rea primarului delator se numește „Dimineață
senină”, cel care descrie simpatetic drama unui
militar întors de pe front fără frații săi (ale căror
locuri la masa familială rămân neocupate) e inti-
tulat, în limbaj aproape administrativ, „Locuri
rezervate”. Și mai pregnantă, e, însă, poanta din
finalul fiecărei piese, care dezvăluie de regulă o
parte nebănuită din caracterul eroilor, un complex
ascuns, care înduioșează și înmoaie tonul neutru
al poveștii. O capodoperă miniaturală, de bijutier
al prozei scurte, e pasajul în care nou-născutul
cârciumarului Fănică, personaj central (tiz ficțio-
nal al bunicului prozatorului), trezește instincte
materne în nevasta șefului de gară, femeie fără
copii: „Nașa Musica îl luase în brațe pe Tudorică
al ei și voia să-l ducă până acasă, să-l pună în pat
lângă ea și să-i dea măcar nițel să sugă la unul
dintre sânii ei care se umpluseră de lapte”. Nu
numai un complex ascuns, ci și o revelație, o
transfigurare radicală sau o pistă spre fabulos pre-
supun aceste deznodământuri cu tâlc.
„Trandafirul” preotului musulman, una dintre
autoritățile spirituale al orășelului, nu e decât
forma pe care o iau primele semne ale tuberculo-
zei pe batista sfântului. „Amorașii din tavan” -
simbol pregnant în altă povestire - redau imaginea
din fața ochilor lui Fane cârciumarul când se
întinde lângă misterioasa văduvă Scipione (com-
plice semn din ochi al prozatorului care dezvăluie
infidelitățile bunicului virtual). Maestru al mani-
pulării detaliilor, Cristian Teodorescu știe o mie
de moduri de a îmblânzi realitatea, de a o pune
în scenă subtil, de a o eufemiza fără s-o edulcore-
ze gratuit. Efectul de adâncime, în contradicție cu
tonul rece și aparent egal al vocii care povestește,
provine dintr-o excelentă tehnică a focalizării. Ca
în nicio scriere anterioară, în Medgidia, orașul de
apoi, Cristian Teodorescu se dovedește a fi un
maestru de lumini desăvârșit, care știe să le aprin-
dă rând pe rând, conform evoluției interioare a
narațiunii. Personaje altminteri secundare în
povestiri precedente revin deodată în prim-plan
deschizând, fiecare, un univers în univers.
Amănunte aparent nesemnificative își răspund
peste capitole, devenind astfel simboluri centrale.
De aici impresia puternică de lume independentă,
care așteaptă doar să fie dezvăluită până la ultima
nuanță.
Mustind de aluzii, subînțelesuri și răsturnări
enigmatice de frază, Medgidia lui Cristian
Teodorescu nu ilustrează o cuminte viziune realis-
tă (Daniel Cristea-Enache falsa când apropia nara-
țiunea comprimată, aparent „obiectivă”, de manie-
ra lui Rebreanu), ci o perspectivă mitică. În fond,
considerabila distanță naratorială, remarcată de
toți comentatorii, nu face personajele mai verosi-
mile, ci dimpotrivă, mai ermetice și mai fabuloa-
se. De aici, senzaționalismul caracterologic a la
Garcia Mârquez, căci în Medgidia lui Teodorescu,
revelațiile-șoc ale personalității, maniile sau toane-
le de tot soiul sunt la ele acasă. Tocmai plasarea
unui ecran opac între povestitor și personaje face
ca locuitorii micului oraș de provincie să pară
niște figuri ireductibile și misterioase. Într-o mai
mică sau mai mare măsură, toți au o dublă identi-
tate, de la sobrul judecător care face curte ca un
licean fiicei farmacistului, până la Portofel, hoțul
cu impecabile maniere, sau Claudiu, timidul
poștaș ce se transformă peste noapte într-un cri-
minal legionar. Cinstita doctoriță Lea are apucătu-
ri erotice sadice, familistul convins Fănică apelea-
ză frecvent la serviciile bordelului de la Chelu.
Dacă o analiză psihologică detaliată ar fi făcut
din personaje de acest tip niște perverși, perspecti-
va olimpiană a prozatorului (care trimite doar
vătuit la micile slăbiciuni omenești) îi transformă
în niște eroi.
Căci, cu toate neliniștile și frământările de
moment - să nu uităm că prozatorul își alege
drept reper istoric una dintre cele mai agitate peri-
oade din istoria României moderne -, Medgidia
anilor ’40 e un tărâm utopic, în care valorile sta-
bile ale comunității primează asupra accidentalu-
lui istoric. Chiar în absența spectrelor fantastice
din Macondo (filiația a observat-o și Doru Pop),
Medgidia e traversată de un scenariu subiacent de
basm, cu eroi îndârjiți și cu povești ieșite din
comun. Fără excepție, locuitorii orășelului dobro-
gean sunt niște cavaleri, niște dueliști, niște pario-
ri înnăscuți, cărora le place înfruntarea gratuită,
dar demnă. Departe de complexele și frustrările
provincialilor, majoritatea locuitorilor Medgidiei -
de altfel, singurul personaj cu adevărat negativ
din roman e instabila istorie - sunt niște inimoși
fericiți, cu avânturi mari în viață, care își resimt
orășelul drept un centru al lumii. Impresionează
în utopia dobrogeană egalitarismul de clasă și ecu-
menismul, ilustrate de prozator prin nenumărate
scene savuroase. Autoritatea spirituală a orașului,
imamul Hassan, joacă table de la egal la egal cu
cârciumarul Fănică și câștigă doar când celui din
urmă i se face milă de orgoliul marelui preot.
Căsătoria ilegală dintre fiul ceasornicarului român
și o fată turcă e pusă la cale chiar de tatăl aceste-
ia, Tefik, cel ce cunoaște Coranul pe de rost.
Mica dar variata viață negustorească a orașului nu
depinde nici ea de impersonale legi economice, ci
tot de vechiul precept al omeniei și al bunei con-
viețuiri comunitare. Până la instaurarea brutală a
comunismului, singurul care aproape că dă fali-
ment e Cezărel boiangiul, boicotat de femeile din
oraș din cauza unei neveste frumoase și, cum alt-
fel, orgolioase... Can-can-urile și bric-a-brac-urile
cotidiene, cu protagoniști capricioși ca niște copii
- dar și naturali ca ei - transformă Medgidia reală
într-o lume lipicioasă, de care însuși prozatorul se
desprinde cu greu. Ca într-un nostalgic rewind,
capitolul final (singurul de 10 pagini) recheamă la
ordin pentru un ultim salut fantomele Medgidiei
de altădată.
În caz că mai e nevoie s-o spun: Medgidia,
orașul de apoi e de așezat în primul raft al prozei
noastre postdecembriste.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea străină
Hrabal îngerul
I I. Francin
“Hrabalcehule, aș fi complet înnebunită după
Dumneata.
Te-aș căuta din cârciumă în cârciumă (...) aș fi singura
femeie,
m-ar privi lumea din cap până-n picioare, așa cum scrie
la carte,
dar Dumneata n-ai fi acolo.“,
Peter Esterhazy, Cartea lui Hrabal
(ed. Paralela 45, 2009)
Dacă această carte n-ar fi fost scrisă,
Esterhazy ar fi rămas un scriitor la fel de
valoros. Și asta nu pentru că e o carte
nereușită ori debilă, nici vorbă, ci pentru că pre-
ocuparea pentru un chichirez sărăcește până la
urmă pusta narativă, aglomerându-ne imprudent
atenția cu detalii bufe ce ne împăienjenesc min-
tea, lăsându-ne, e drept, amuzați, dar seci, curioși
încă, dar niciodată mulțumiți de ce am căpătat.
La capătul lecturii e lucru obișnuit să ne-ntrebăm
de ce am urmat tot acest drum. Cu ce ne-am
ales? De distrat, desigur, ne distrăm destul, citind,
iar dimensiunile relativ reduse ale textului ne
împiedică să ajungem la plictiseală. Inteligența
speculativă, arta de-a combina reflecții cu gesturi
și situații banale sau improbabile, abilitatea de-a
atrage în vârtejul povestirii atât idei, cât și eveni-
mente domestice sau ale istoriei maghiare recente,
expresivitatea slobodă a limbajului în care slangul,
sudalma și vorba de clacă apar când și când, dar
nu prea des și nu ostentativ, scăpate oarecum
jovial și în virtutea mecanicii dialogice, descărcate
de furie și rea intenție, toate acestea ar părea des-
tule pentru a zice, împăcați, că am obținut ceva
de la cartea lui Esterhazy. Nu spun că nu, dar nu
destul.
Desigur, niciun autor nu e obligat să scrie
având în vedere lectura unui mofturos, cum par a
fi în acest moment, însă cred că trebuie să aibă în
vedere toate posibilele rezerve, să le anticipeze și
să-și compună piesa în așa manieră încât să le
dejoace. Acestei nevoi îi poate sluji orice tertip sti-
listic, orice tactici compoziționale, orice scamato-
rie ludică, adică orice instrument. Acela cred că
este scriitor puternic, care reușește să învingă prin
inteligența compoziției, prin stil și limbaj cohorta
de avocați ai diavolului care suntem noi, cititorii,
prevăzând că vom face tot ce ne stă în putință,
vom recurge la toate procedeele legitime, vom
aplica, neobservați, chiar și lovituri nepermise ca
să le probăm failibilitatea, triumfând mai apoi în
pacea mediocră a severității noastre critice. Triumf
de numai câteva clipe, glorie futilă. Lectura unei
cărți este un proces deschis, în înțelesul juridic,
alimentat deopotrivă cu diletantismul cititorilor
ocazionali, cât și cu profesionalismul sever al
celor specializați în citire. Soarta ei este, deci, să
rămână în boxa acuzatului câtă vreme stăruie viu
interesul pentru ea.
Orice carte izbutită este o signatură, urma
lăsată în spațiul literar de animalul celest numit
scriitor. Iar cu ideea animalului celest iată-ne în
miezul cărții lui Esterhazy. Simplu spus, signaturi-
le sunt niște însemne pe care anumite obiecte ale
lumii vizibile le poartă în sine pentru a deveni
referenții unor stări ale lumii invizibile. Signaturile
se compun și evoluează într-un univers al cores-
pondențelor, al simetriilor funcționale prin care
transcendența își impune propria gramatică în
lumea noastră. Semnele, urmele, mărcile nu sunt
izolate, ci se organizează în sisteme de semne,
adică într-un limbaj coerent, expresiv, dar ocult,
într-un text ce nu poate fi citit decât din perspec-
tiva întregului lumii. Ei, chiar acest efort ni se
cere pentru a vedea cartea lui Esterhazy. Să pri-
vim de sus, din împărăția cerurilor avându-l pe
Domnul vizavi, să vedem o bucată de lume,
Budapesta, pendulând pe o curbă istorică de câte-
va decenii, să vedem o familie aparent banală - el
scriitor, ea, Anna, împătimită de cehul Hrabal și
de jazz - și să înțelegem că viața acestora e deter-
minată de intruziunea unui cuplu de îngeri:
Blaziu-cel-Mic și arhanghelul Gabriel poreclit,
frust, Ciocio.
Disecând cartea și analizând-o cu ochi chirur-
gical vedem că cele trei părți - Capitolul fidelității,
Capitolul infidelității și Capitolul al treilea - sunt
inegale din multe puncte de vedere, variate ca
formă a compoziției și diferite ca plasare topogra-
fică. E important să avem în vedere ținutul unde
se joacă piesa fiecărei părți, astfel: în primul capi-
tol ne găsim în cer și în Budapesta, la domiciliul
familiei scriitorului - care nu are nume în cartea
lui Esterhazy - și pe stradă, unde își exercită
misiunea lor terestră îngerii; capitolul al doilea,
care este de fapt o scrisoare adresată de Anna lui
Hrabal, ne face turiști prin mintea acestei pasio-
nante eroine al cărei flirt imaginar cu scriitorul
ceh ne dezvăluie și ideea generică a cărții; în ulti-
mul capitol suntem în cer în anturajul Domnului
de a cărui prietenie la un pahar de vorbă, mani-
festată într-un limbaj de birt, profită atât îngerii
cât și spiritele unor celebrități pământești, mulți
cântăreți de jazz, în special saxofoniști - Cekasin,
Laederach, Johny Hodges, Earl Bostic, Sonny
Shitt, Art Pepper, Benny Carter, Lester Young,
Sonny Rollins, Dexter Gordon, Charlie Parker.
Alături de ei și scriitorul Bohumil Hrabal cu care
Domnul chiar poartă un dialog prostesc, în genul
celor pe care le găsim frecvent în povestirile cehu-
lui, într-o limbă corcită ceho-îngerească.
Primul capitol e cel mai bun, cel mai închegat,
mai bine scris și mai provocator sub aspectul
compoziției și al datelor livrate, astfel încât cele-
lalte două de după el par a fi doar niște extensii,
niște împletituri de paradă ale cozonacului literar.
Aici este trasat universul narativ, sunt introduse
personajele, e dată direcția povestirii. În primele
clipe îl vedem pe Dumnezeu alături de cei doi
îngeri - Ciocio și Blaziu-cel-Mic - pe care-i trimite
în misiune pe pământ pentru a verifica faptele
muritorilor. Tonul Domnului indică nu atât ceva
de natură imperativă, cât, mai curând, o sarcină
de rutină formulată într-un limbaj de gașcă:
„...Dragul meu Ciocio, ia uită-te tu ce ’mnezeii
mă-sii fac ăștia.” (p. 7). În misiunea lor budapes-
tană îngerii adoptă chipul unor bărbați tineri,
ușor de confundat după conduită cu agenții secu-
rității maghiare AVO. Se plimbau toată ziua și
noaptea cu o mașină Lada pe străzile orașului
filând, dar nu la întâmplare. Cât sunt de îngeri,
au și ei slăbiciuni, înclinații, porniri. Ca și cum s-
ar fi exersat întru aceasta în tihnite privegheri
cerești, Blaziu-cel-Mic a mers la țanc. O urmărea
pe ea, pe Anna, soția scriitorului. Acum ieșise din
casă și se îndrepta încotrova, eventual la un con-
trol ginecologic. Evaluator empiric de ocazie,
Ciocio remarcă prompt: „Ce cur bun are!” (p. 11)
Asta pentru a-i ațâța confratelui întru sfințenie
pasiunea și așa mistuitoare. Lui, însă, curul femeii
nu-i spunea nimic. Un cur morocănos pur și sim-
plu, pe care nici nu te-ai obosi să-l ciupești. Pe el
îl treceau sudorile numai la apropierea lui Blaziu-
cel-Mic, când își apleca capul peste umărul lui, își
atingeau coatele, șoldurile, toate stimulându-i
viziunea unui poponeț întru totul rumen și ange-
lin. Pasiune altminteri explicabilă, înger la înger
trage, simpatetic. Numai un degenerat se poate
aprinde la închipuirea desfătărilor cu o muritoare,
fie ea și mitomană de Budapesta. Indiscreți prin
profesie, îngerii știu despre muritori mai mult
decât aceștia și-ar putea închipui, mai mult chiar
decât știu ei înșiși despre sine. De pildă, cu restul
e providență de la instanța lor cerească, cei doi
știu despre Anna, soție neîmpăcată a unui scriitor
mai degrabă închipuit decât consacrat, mamă a
trei copii, că se duce la mamoș cu gândul necurat
de-a avorta, lucru ce nu poate fi chiar pe placul
Domnului.
În cartea lui Esterhazy, scriitorul este parcă
negativul unui personaj. Nu-i vezi decât conturul,
umbrele, reflexele în diverse obiecte sau stări. Nu
e incarnat, nu e viu, nu e expresiv. Îl vedem afec-
tat de poza lui, luându-și în serios rolul pe care,
de fapt, nu-l dezvoltă într-o operă. Se visează un
Hrabal maghiar, își ascute mereu creioanele, își
pregătește foile, își amenajează atelierul, adoptă
febrilitatea creatoare, dar nu scrie mare lucru.
Oricum noi nu aflăm nimic despre asta decât cu
puțin înaintea finalului, și atunci ceva general,
vag. S-ar părea că nu e nevoie de el decât pentru
a acompania obsesia soției pentru Hrabal. Un ciu-
dat triunghi existențial se încheagă între ei. Cei
doi trăiesc prin Hrabal. Scriitorul ceh este organul
care-i unește sau, mai filosofic spus, orizontul
ontologic în care-și înscriu reprezentația. Supraeul
comun: „Hrabal se strecura tot mai profund în ei.
Erau până-n gât de Hrabal. Care deja nu mai era
ființă vie, devenise o formă a existenței lor; îl
jefuiseră complet, vorbeau cu propozițiile lui, imi-
tau gesturile personajelor din cărțile sale.” (p. 22)
Atât de adâncă era scufundarea celor doi în lumea
scriitorului ceh, încât rutina vieții lor domestice
părea să depindă sistematic de himerele personaje-
lor acestuia, de situațiile lor. Annei i se întâmpla
să comunice cu vreunele dintre acestea ca și cu
vecinii, cunoscuții ei reali. De pildă, Francin, tatăl
adoptiv al lui Hrabal prezent în mai multe poves-
tiri ale acestuia, o prinde într-o zi pe stradă, o
culcă peste genunchi și-o îmblătește la poponeț ca
pe-un copil rău, promițându-i după acest corectiv
o viață nouă. Faza copia întocmai ceva ce s-a
petrecut când Francin i-a tăiat părul și a muștrulu-
it-o pe „administratoarea neastâmpărată”, mama
lui Hrabal. Grija Annei nu era dacă lucrul ca atare
s-a întâmplat, ci dacă o fi fost spălată, dacă dosul
i-o fi fost purtător de bună aromă, dacă lenjeria i-
o fi fost destul de curată. Cum să te găsească
neglijentă un personaj atât de zănatic al idolului
tău? Ea nu știa că e urmărită de îngeri în același
fel jinduitor în care ea îl urmărea pe nevăzutul
Hrabal. Mistuit de concupiscență, deloc potrivită
fanților cerești, Blaziu-cel-Mic nu visează altceva
decât să câștige compania Annei cu al ei dos de
poveste. Ea, însă, tot ce ar vrea e un Hrabal să
descindă asupră-i din văzduhurile închipuirii. El
este îngerul, el este patronul ei.
Planul lui Esterhazy e ușor mai sofisticat
decât o indică schița mea. Același înger pătimaș,
Blaziu-cel-Mic, este de fapt un familiar al civiliza-
ției noastre, adoptând de-a lungul istoriei chipuri
după chipuri. Numai în trecutul recent al
Ungariei, după al Doilea Război Mondial, el a
fost milițian, plutonier-felcer, pompier, agent al
poliției financiare, torționar etc. Dar nu știa că
prin fapte sau dispoziții date a nenorocit multe-
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
multe vieți omenești, a semănat suferință și moar-
te. Era ignorant în ce privește propria epifanie, și
poate de aceea atât de ușor coruptibil în rolurile
sale istorice. De altfel, în tabloul ceresc al lui
Esterhazy Dumnezeu - un supleant - nu are atri-
butele superlative din teodicee, iar îngerii sunt
niște parodii zăpăcite a ceea ce tradiția ne spune
că ar fi. Aș spune că scriitorul maghiar improvi-
zează aici o teodicee ludică al cărei efect literar
este o împrietenire naturală a noastră, ca cititori,
cu ființele cerești, intimitatea cu divinul periat de
magnificență. Convertită la umanitate, vorbitoare
pe limba și în jargonul nostru deodată societatea
cerească ne este simpatică. E atât de mângâios să-l
vezi pe Domnul bând rom cu Charlie Parker -
care, pentru a spori intimitatea cu Dumnezeu îl
poreclește Bruno, adresându-i-se cu „dragă Bruno”
-, tutuindu-se, disputând frenetici în atmosfera
aburită de alcool, înjurând, părând a-și consuma
în acest climat de birt nepăsătoarea veșnicie.
Desigur, dacă vrei să rămâi îmbătat de parodia lui
Esterhazy. Citită de un habotnic cu mintea îngus-
tă sau de un adept al dreptei cuviințe în relația cu
cele sfinte, ficțiunea autorului maghiar ar părea
cel puțin blasfematoare.
Prin scurte retrospective ale faptelor îngerilor
în ipostazele lor umane ni se oferă, de fapt, o
imagine a societății maghiare postbelice cu violen-
țele, cruzimile, samavolniciile, cu spaimele și
teroarea specifice instaurării dictaturii comuniste,
cu ticăloșiile autorităților, temerile, umilințele și
neputința omului de rând: „Se poate spune că
oamenii din țara asta, aproape indiferent de origi-
ne, religie, convingere, neam, fuseseră bătuți,
chiar și de mai multe ori, de le săriseră fulgii.” (p.
26). Nimeni n-a scăpat neatins din malaxorul isto-
riei, de parcă ar fi venit clipa unei negre providen-
țe când toți oamenii trebuie să plătească pentru
nesăbuința de-a se fi născut, iar cei ce dispun
pedepsele sunt agenți abuzivi ai cauzei istorice, a
căror ură față de om este proporțională cu iubirea
pierdută în decăderea lor din statutul de îngeri și
al căror unic instrument de control este frica.
Îngerii decăzuți, regrupați în autorități politice,
militare și administrative, ajunși lideri, șefi milita-
ri, polițiști și torționari își răzbună în abuzurile
asupra omului nefericirea pierderii împărăției ceru-
rilor, exercitând la scară istorică puterea pe care
autoritatea divină nu le-o îngăduia. După intuiția
adâncă a lui Esterhazy, între împărăția cerurilor și
istorie există un raport de oglindire foarte asemă-
nător celui platonian dintre veșnicie și timp.
Timpul, ca imagine degradată, mobilă, a veșniciei,
face ca reflexele acesteia să-i altereze chipul. La
fel, istoria este mimetică în raport cu împărăția
cerurilor, numai că imitația se transformă în cari-
catură, iar autoritatea ajunge samavolnicie.
Distorsionată, autoritatea teocratică ajunge dicta-
tură, rolul lui Dumnezeu fiind terfelit prin diver-
sele tipuri de abuz de putere social-politică.
Tabloul oferit de Esterhazy nu se închide în
caricatura lui Dumnezeu lipsit de autoritate, mer-
gând ceva mai departe, până la conjectura morții
lui Dumnezeu din care îngerii, rămași să gestione-
ze consecințele adoptă, cum e de așteptat, poziții
diverse, unele dintre ele interesante. De pildă,
unui înger i-a venit ideea că opusul preamăririi lui
Dumnezeu ar fi tăcerea, mai naturală acum când
glorificarea și-a pierdut obiectul. Însă, problema e
că tăcerea contravine firii îngerești, deci imposibil
de adoptat printr-un act de voință, așa încât diver-
sitatea de opinii degenerează inevitabil în haraba-
bură. Alt înger, și mai radical, a considerat că
autonegarea existenței îngerești ar fi cea mai con-
secventă luare de poziție din partea cohortelor
cerești, propunere care eșuează iarăși în paradox
pentru că dialectica cere celui ce adoptă un act
formal de negare de sine să admită că propria
decizie înseamnă negarea acelei negații, o afirma-
ție adică, și iată cum nici măcar îngerii nu pot ieși
din labirintul lui Hegel. În lipsa unei soluții bune,
îngerii se vor resemna, continuându-și activitățile
preaslăvitoare, dar punând un succedaneu în locul
Dumnezeului mort. Îngerii se vor adora între ei,
îndeletnicire de care nici noi, oamenii, nu suntem
întru totul străini, și poate din aceeași pricină.
Nu-i nici surprinzător, nici lipsit de însemnătate
în planul filosofic al cărții de față, că îngerul
îndrăgostit, Blaziu-cel-Mic, pentru a-și împărtăși
aprehensiunile - „se gândea la Anna, la gambele
ei musculoase, la spatele suplu, și-a imaginat și
niște chiloței frumoși, din mătase” (p. 87) - deci-
de să se mai încarneze o dată ca om oricât de
umilă i-ar fi condiția. Și pentru că nu i-a ieșit sca-
matoria prin care a vrut să se arate Annei ca un
Alain Delon irezistibil, se mulțumi și cu ipostaza
unui muncitor necalificat, fumând melancolic pe
la câte-un colț de clădire în speranța că-și va zări
adorata. lată-l, amantul ceresc al Annei, de care ea
nu știa nimic, amăgită cu gândul că cel către care
pâlpâie nemuritoarele ei simțiri este Bohumil
Hrabal. E doar ipoteza mea - autorul nu ne va
lămuri niciodată - că Blaziu-cel-Mic și Hrabal ar fi
una și aceeași persoană văzută din unghiuri diferi-
te, iubirea lor dantescă, refractată de intangibilita-
tea lumilor paralele, luminându-le destinul deopo-
trivă ceresc și terestru. Iubire, până la urmă agoni-
că, deoarece el, îngerul, nu este perceput ca fiind
real de către ea decât o singură dată, noaptea în
timp ce dormea în mașină alături de Ciocio, în
vreme ce ea, Anna, visează la de-neatinsul Hrabal,
care de asemenea nu va răspunde în niciun fel
avansurilor ei fantasmatice.
După acest prim capitol al cărții, în care parcă
e pus totul și din care poți înțelege totul, al doilea
și al treilea capitol vin ca niște aperitive pe burta
plină. Le vrei - nu le vrei, strâmbi din nas, oricum
ce-a fost mai bun ai consumat deja. Cu toate
astea nu trebuie neglijate. Al doilea capitol este o
lungă scrisoare-confesiune adresată de Anna lui
Hrabal. De parcă ar fi împărțit cândva vreo taini-
că idilă, i se adresează cu „Dear Bohumil”, pe
numele mic, flatându-l cu câteva vorbe scrise în
limba lui. Turuie verzi și uscate, cum bine îi șede
altminteri unei cucoane al cărei element de perso-
nalitate e curul mortal ce i-a scoborât din cer pe
îngeri. Esența activității ei cotidiene este de natură
mistic-melomană, adică „Fredonez cântece și mă
gândesc la Dumnezeu; stau și mă întreb: cum
vine asta?” (p. 92) Discută cu cehul ca și cum ar
fi undeva după o perdea putând-o auzi. Îi împuie
capul cu crasele ei banalități lipsite de orice meta-
fizică. Îl visează. Cum altfel s-ar putea întâlni cu
el? Toată supărarea ei de femeie căreia dosul îi
organizează activitățile cogitative este că Hrabal
ține discursuri importante îl loc să țopăie pe fron-
tul erotic. Se știe trecută de prima tinerețe, începe
să simtă declinul și de aceea regretă irosirea tim-
pului în chip literar. Păcat, păcat că idolul ei nu e
mai inspirat. O apucă melancolia, îi sare gândul la
bătrânețe, simte trădarea trupului, perspectiva o
dezgustă - „ca baborniță, voi fi de tot căcatul” (p.
96). În plus are pe cap și problema sarcinii. Copii
nu mai vrea, îi ajung cei trei. Ce să facă? Are el,
patronul neprețuit al suflețelului ei vreo idee?
Dacă o are, de ce n-o spune, de ce nu-i vine în
ajutor? Tăcerea lui îi sporește melancolia. O
melancolie ce coboară din suflet în viscere, inva-
dează corpul și încetul cu încetul îl subjugă - „mi-
e tristă fofoloanca, asta este acum”. (p. 106)
Tot capitolul al treilea se întâmplă în cer.
Cerul arată ca o sufragerie. Asemenea unui plafon
fals, este un cer fals. Domnul, câțiva îngeri,
Hrabal, niște saxofoniști, scriitorul, soțul Annei, și
mama lui discută pe teme de bluess, teologie, lite-
ratură, știință părând că n-ar avea nimic mai bun
de făcut. Scriitorul pare că, în fine, și-a terminat
opera, de care se recunoaște mulțumit. Deși îl
enervează și-l sâcâie întruna, bătrâna lui mamă -
sublimată în ipostaza unei false Shekina kabaliste
- încă îl domină. Îl tratează în continuare ca pe-
un copil, bagatelizându-i cartea, contrazicându-l
numai de-al dracului în mai toate temele de discu-
ție. Din când în când el își amintește de Anna și
aruncă priviri galeșe spre pământ. Aici, femeia evi-
tase cu puțin ajutor avortul - probabil ajutorul
îngerului, nu e clar - iar acum se ruga Domnului.
În timp ce Anna se ruga, scriitorul scria. Fiecare
cu felul lui de-a se adresa Lui, receptiv și la unul
și la celălalt. Acest Domn nu este, totuși,
Dumnezeu Tatăl, ci o instanță oarecum derivată
și funcțională, un birocrat ceresc însărcinat cu rân-
duirea vieții muritorilor. Nu aflăm mai multe des-
pre raporturile dintre ei. Acest Domn este, din
câte înțeleg, un arhanghel, atent și el la viața de
pe pământ, atent la rugăciunile Annei de dragul
căreia, știind că-i place într-atâta, a decis să învețe
să cânte bluess. În acest scop a convocat toată
floarea saxofoniștilor trecuți la cele veșnice. Cel
care i s-a părut mai potrivit, mai dotat cu talent
pedagogic a fost Charlie Parker. Se tutuiesc, beau
rom și fac lecții. Pentru Parker sticla de rom este
o adevărată epifanie: „Domnul a scos sticla de
rom și s-a făcut lumină: în marea-i surpriză, lui
Charlie i-a fugit gura până la urechi și-i străluceau
cu putere dinții.” (p. 161) Din când în când, pen-
tru a-l instrui corect bluesmanul dă peste degete
Domnului, scapă o vorbă porcoasă printre dinți.
Nu se supără nimeni, învățarea cere sacrificii.
Când nu lua lecții de saxofon, Domnul își răcea
gura vorbind vorbe cu Hrabal. Aiurea, fără nicio
temă. În cele din urmă se plictisește și de vorbit
și de cântat. Tot ce reușește, ca un diletant incura-
bil, este să-și risipească în univers zgomotul dizar-
monic al instrumentului pe care niciodată nu-l va
stăpâni. Acel zgomot e muzica lumii, acea dizar-
monie e viața. Viața tuturor.
Desigur, literatura și viața se-mpletesc, perso-
najele lui Esterhazy coabitează în aria aceluiași
univers cu cele ale lui Hrabal. Un scriitor produce
o ficțiune al cărei personaj este tot un scriitor
pasionat de un alt scriitor de care se lasă invadat
și până la urmă substituit. Parcă sunt prea mulți
scriitori laolaltă. (Noroc cu Anna al cărei mieros
posterior, printr-un viclean suspin și-o unduire tri-
mite la naiba pe toți literații.) Găselnița nu e pe
atât de originală pe cât de bine instrumentată.
Parodia teologică sau teatrul angelic cu care se
joacă scriitorul maghiar sunt nostime, sclipitoare,
dar țin deja de un topos dezabuzat. Stilul, scriitu-
ra ca atare este piesa de rezistență în această
carte, în comparație cu care autorul are câteva
mult mai bune. Dar și aceasta e o lectură dintre
cele foarte plăcute, câtă vreme nu dorim mai
mult decât să ne delăsăm mințile în acest leneș
hedonism.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
7
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teoria
Kaddish. Despre poezie (II)
I Horea Poenar
“Pentru că noi ne pregătim/ să vorbim de ceva
nemainumit,/ despre ceva care numai prin sim-
plul gînd/ poate ajunge prezență,/ și atunci, dra-
gii mei prieteni, scoateți cuțitele/ și începeți să
tăiați, fîșie cu fîșie,/ carne cu carne,/ din pielea și
carnea celui ce stă în stînga voastră,/ din pielea și
carnea celui care stă în dreapta voastră.” A nu
reda vizibilul, ci a face vizibil, e o regulă funda-
mentală a actului pictural. A face sensibile forțe
ce nu sunt în sine sensibile, e o regulă de adînci-
me a muzicii. În poezie, a reda ceea ce e nenu-
mit, a face nenumitul să ajungă la prezență, fără
să știm sau să presupunem că în afară de acest
moment al unei prezențe posibile, pregnante, mai
există un loc, un ritm, o existență a nenumitului.
Iar prezența survine deformînd ceea ce e organic,
despicînd carnea, explorînd corpul, căutîndu-i
zona de forțe și de senzații, de deveniri și de fisu-
ri prin care scapă constant ceva.
Departe de vechile definiții ale poeziei,
urmînd logica expresiei. Departe și de logica ima-
ginației, productivă sau nu, în care poezia inva-
dează tărîmul cunoașterii și dezvăluie o autentici-
tate ce rămîne inaccesibilă altor limbaje, altor per-
cepții. Departe, de asemenea, de poezia întoarsă
spre sine ca text, livrescă, ludică, simulacru și dis-
imulare în același timp. Logica poeziei nu mai e
rațională sau cerebrală. Cum (mai) e posibilă poe-
zia, atunci cînd un întreg arsenal de formule, de
clișee, de convenții și așteptări constituie zgomo-
tul și spațiul în care îi este permisă apariția și îi
este receptat efectul? Teoria suferă din cauza ace-
luiași zgomot și cere o etapă intermediară, a inin-
teligibilului sau a catastrofei, pentru a distruge
mai întîi clișeele și convențiile, pentru a tăia, pre-
cum în corp, mecanismul mortificat al organelor
și în felul acesta pentru a permite geneza concep-
telor, a strategiilor și forțelor fără de care, în fapt,
nu există teorie. Poetul are de traversat, cu atît
mai mult, un timp al tăieturii, al haosului, al lip-
sei de măsură (să ne amintim că pentru Kant
aceasta e definiția sublimului, în rolul său de a
opri motorul uzat al imaginației reproductive și a
o apropia, ca imaginație productivă, de nivelul
superior al Rațiunii, în care o altă măsură, în
sfîrșit umană, survine în deplina și unica liberta-
te). Poezia ca act creativ, dar firește nu în sensul
creației de reprezentări, ci al construcției unui real
care va să vină, pentru care e necesară o pregătire,
atît ca exegeză-de-sine, cît și ca travaliu distructiv
asupra sinelui, de deteritorializare și de auto-
modulare.
*
“Scoateți cuțitele, priviți-vă fața și moartea/
și-n simpla ei strălucire, deodată, să vă minunați,/
ca un corp mort în fața-nvierii/ pentru că, iată,
noi ne pregătim/ să vorbim despre ceva nemainu-
mit.”
Două priviri: către față și către moarte. O pri-
vire, cu un termen folosit cu ceva vreme în urmă
de Alois Riegl, haptică. O privire ce atinge, care
distruge distanța față de ochi și coerența spațiilor
optice, așa cum se întîmplă în pictura secolului
XX. O privire de foarte-aproape care, în limbajul
lui Maldiney, se comportă ca un simț al atingerii.
O privire, aici, a cuțitului, o tactilitate a tăieturii
care rămăne, esențial, privire pentru că, prin sen-
zații și mai apoi percepții active, are capacități
generative.
Mai întîi, logica poeziei care taie și apoi logica
haptică a cuțitului. În continuare logică, chiar
dacă fără intermediul necesar al unei narațiuni, al
filtrului rațional care ordonează în speranța unei
genericități a imaginii, a frazei, și fără medierea
unei rețele cauzale sau/și intenționale.
Intenționalitatea, în gîndirea fenomenologică,
rămîne în spațiul închis - uneori, e adevărat, ca o
formă-cilindru în pictura lui Cezanne - al conștiin-
ței. Logică pentru că există în continuare nivele și
mișcări repetabile, formări și deformări, extensiu-
ni ale imaginii și explozii intensive ale metaforei.
Logică pentru că e cazul în continuare al unei
vorbiri, limbaj pentru care gramatica nu e o închi-
dere, ci o linie de fugă înspre nenumit.
Printr-un întreg set de operații non-reprezenta-
ționale și non-semantice, se execută acest travaliu
de auto-modulare și de geneză a unui act poetic
(simultan, așadar, un act de creație de sine).
Poezia reușește înlocuirea relațiilor de semnificație
și de valoare cu relații pure, de modulare a inten-
sității, de adaptare a tonurilor, de structurare a
variațiilor.
Fața intră în vizorul privirii, încetînd să-i mai
constituie originea. Ochiul e rupt de organism, de
ordinea veche a proporțiilor, ca un corp mort în
fața învierii. Retrasări, reatingeri și reteritorializări.
În fiecare moment, e vorba de ceea ce li se întîm-
plă celor din preajma poeziei. De aceea, poate,
poezia nu poate fi pur și simplu isterie sau delir,
magmă onirică sau expresie directă a unui
inconștient. Evident, există asemenea opțiuni, prin
care poezia trece, dar la care nu poate reveni, în
care nu se poate repeta, în care nu-și găsește în
fapt locul. Istericizarea limbajului nu e posibilă în
aceeași măsură în care e posibilă istericizarea culo-
rii, a tușei picturale. Mergînd în această direcție,
poezia se simplifică și riscă totul prin dependența
față de subiect și față de o convenție care trebuie
constant să o relegitimeze. E polul opus al unei
opțiuni egal de reductive, cea în care limbajul e
dimpotrivă o rețea de semnificații ce îl depășesc,
îl potențează: simboluri, spre exemplu, dar de ase-
menea cuvintele elementare, concepte înainte de
logică, pe care Heidegger credea că le găsește în
poezia germană. Sunt două extreme între care
poezia s-a mișcat în secolul XX, atunci cînd nu a
refolosit pur și simplu o logică a reprezentării,
inovînd doar la nivelul vocabularului.
“Să vorbim de ceva nemainumit,/ despre ceva
ce numai prin simplul gînd/ poate ajunge la pre-
zență.” Vorbire, simplu gînd, prezență. Ca o lecție
în trei pași. Nu e prezența pe care o oferă muzi-
ca, nici cea pe care o dezvăluie isteria picturii. Ar
putea, de asemenea, părea o simplă suspiciune cu
privire la credința lingvisticii că nu (mai) există o
diferență cuantificabilă în vreun fel între gîndire și
limbaj. Desigur, atunci cînd cuvintele vin iarăși cu
un balast de semnificații din exterior, cînd presu-
punem că e clar ce înseamnă “simplu gînd”. Toate
acestea cînd știm imediat că e vorba de moarte.
După care cuvîntul s-a golit, ca o angoasă care
rămîne să apese, în ciuda vidului, a absenței. Ceea
ce rămîne e senzația unei capturi care s-a produs.
Pentru o clipă, cel puțin, forța a ceva nenumit a
ajuns la prezență.
*
“Căci amintirile sunt ca iarba uscată,/ numai
ce le ostoiești la foc domol și dispar./ Ele nu sunt
ca viața, ci ca rugul de cremene/ care nu arde ori-
cît ai vrea,/ ca lumina roșie de pe zidul kremlinu-
lui noaptea/ care e cînd aci, cînd acolo,/ ca
demonii ierbii, ca demonii ierbii uscate, care și ei,
cînd își pun capul în palme/ li se pare că dorm,
și numai iluzia,/ săraca de ea, le mai dă uneori/
simțul realității.”
Dacă logica poeziei nu e cerebrală, nu e mai
puțin adevărat că e posibil să gîndim cu concepte-
le poeziei. Concepte ce nu sunt impuse din exte-
rior și nu sunt folosite ca instrumente ale unor
metode pentru a extrage un sens, un conținut
anume. Senzația de vag, de ininteligibil pe care o
poate da ieșirea din acest înțeles (tradițional) al
conceptelor e doar o formă de apărare a unei logi-
ci ce se desfășoară în plan,
într-un spațiu cartografiat și promovat ca real.
Logica obișnuită a lipsei de nuanță. Conceptele
poeziei expun o altă formă posibilă, vagă, indeter-
minată, tăioasă. A gîndi cu aceste concepte,
înseamnă în același timp a vorbi despre ceea ce i
se întîmplă poeziei și celor din preajma ei și a
face teorie. Conceptele teoriei sunt, în felul aces-
ta, intersectate și învăluite, precum corpul-fără-
organe al lui Deleuze, de un concept în realitate
poetic.
Există o percepție fragilă a timpului în poezie,
diferită de cea cinematografică sau cea fotografică
(din definiția lui Barthes). Precum iarba uscată,
ostoită la foc domol. Nu o epifanie, pentru că
aceasta pare mai potrivită pentru narațiune: ea
poate lumina ca rugul de cremene un destin, așa
cum se întîmplă în Dubliners. Cînd poezia e nara-
tivă, ea nu are privilegiul acestei înțelegeri, al aces-
tei lumini-perspectivă care, iarăși ca o vedere-cilin-
dru a la Cezanne sau ca un organism împotriva
corpului-fără-organe, creează o coerență structura-
lă, ce dă identitate genului. E o lumină “cînd aci,
cînd acolo”, ceva ce scapă artelor vizuale, pentru
care lumina e totdeauna undeva, de undeva sau,
dacă are o dinamică, aceasta e succesivă. Godard
privilegia imaginea cinematografică, pentru că ea
oferă simultan lucruri diferite. Un tren simultan
cu faptul că plouă. O intertextualitate picturală
simultan cu o informație narativă. Poezia extinde
însă conceptul imaginii pînă la riscul pierderii ori-
cărei forme de consistență. O imagine ce nu se
citește geometric și nici pictural. Nici spațial.
“Cînd aci, cînd acolo” se referă la timp. Bocetul și
jelania, la fel. E un răspuns aici: despre cum poți
să oferi o percepție a timpului, care să scape
impresiei.
“Și iată: încerci să îți amintești/ lumea se ter-
mină./ te scuturi, te scuturi/ și încerci să vor-
bești”.
Notă: Citatele poetice, evidențiate prin ghili-
mele, provin din volumul lui Cosmin Perța,
Bocete și jelanii.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
istorie literară
Din avangardă în ariergardă (IV)
| Ion Pop__________________________
Căci în aceleași pagini se publică materiale
prin care se resping foarte net experiențele
suprarealiste imediate, cum se întâmplă în
numărul din 8 martie 1945, în care sub semnătura
Paul Scorțeanu, apare o recenzie la „Medium” de
Gellu Naum. Înregistrînd „o adevărată ofensivă dată
de suprarealiști” în lunile din urmă (1945 este,
într-adevăr, anul în care apar mai multe cărți și
manifeste ale grupului întemeiat în 1940, după tăce-
rea obligată din anii războiului), recenzentul își
extinde critica negativă asupra tuturor acestor mani-
festări: „Dacă ar fi să cercetăm oportunitatea supra-
realismului la vremurile încordate pe care le străba-
tem printre gloanțele unor asasini nemernici și prin-
tre atâtea griji care formează deopotrivă condiția
cetățenească a omului modern și responsabilitatea
lui în fața istoriei, dacă ar fi să apreciem suprarealis-
mul practicat de toți acești scriitori și artiști printr-o
raportare a lui la viață (și mărturisim că asta ar tre-
bui să facem în primul rând), atunci am respinge
din capul locului - cu toate justificările care nu mai
trebuiesc numite aici - discuțiile despre Gellu
Naum. N-o facem, deoarece, cu sau fără argumente-
le momentului istoric de azi, d. Gellu Naum nu
rezistă vreunui examen critic luat de oriunde și pre-
lungit oricât. // Depășit de vremuri, depășit de
oameni, depășit de suprarealiștii autentici, depășit
de estetică, d. Gellu Naum n-a rămas paralel confi-
dent și egal decât cu intențiile sale ratate de farsă în
care urmează ceea ce acum 20-30 de ani agitau
alții, la niște moduri mai autentice și în orice caz
mai reușite”. Simplu imitator al lui Andre Breton,
anacronic, Gellu Naum ar fi „cel mai slab dintre
suprarealiștii români”... Cum se vede, judecata de
valoare estetică sumară abia o camuflează pe cealal-
tă, dictată de „oportunitatea” suprarealismului în
ansamblu, în raport cu „responsabilitatea în fața
istoriei”...
Când va întâmpina cartea lui Gherasim Luca,
Le vampire passif (în nr. 10), Sașa Pană nu va fi
nici el mai îngăduitor. Ea „nu se adresează celor
mulți, chiar dacă știu franțuzește”. Argumentul e
sumar, se citează doar de pe prima pagină, în care
autorul vorbește despre rezolvarea dialectică a „con-
flictului dintre lumea interioară și lumea exterioa-
ră”. „Până s-o citim - scrie rapid semnatarul notei -
amintim autorului cum au rezolvat Aragon și Elu-
ard (fiindcă e vorba de suprarealiști) acel conflict”...
Or, în Orizont, mai ales Aragon va fi tradus cu ver-
suri precum Poetul către partid... Sub unghi nega-
tiv va fi comentat și „lettrismul” lui Isidore Isou -
„nebun și foarte vorbăreț”, „băiatul puțin poet
(chiar foarte puțin), sub condeiul lui Ovid. S.
Crohmălniceanu (Semne la orizont, în nr. 3, din
februarie 1947).
Cât despre producția literară propriu-zisă a avan-
gardiștilor de altădată, ea demonstrează volens-
nolens tocmai incompatibilitatea dintre experimen-
talismul de la unu și din alte părți. Dacă în articole
precum cele menționate se mai putea păstra aparen-
ța mizei încă vii pe estetic în simbioză cu exigența
simplității, accesibilității, transparenței unui mesaj
care să se adreseze „celor mulți”, în practica scrisu-
lui are loc doar ilustrarea celui de al doilea impera-
tiv. Așa cum procedase în urmă cu un sfert de secol
Gheorghe Dinu, dezicându-se de un întreg trecut
avangardist, e rândul lui Sașa Pană să se despartă de
vechiul mod de a scrie, făcând astfel dovada mereu
invocatei „depășiri” de sine în noul context al avan-
gardismului politizat. Încă din primul număr al
revistei Orizont, adică la 1 noiembrie 1944, el își
începe poemul intitulat 23 august 1944, cu urmă-
toarele versuri, edificatoare pentru natura noilor
angajări, corespunzând literal programului de crea-
ție dictat ideologic: „Zvârl la gunoi cuvintele mătă-
soase / Parfumurile și moliciunile cotidiane / În
cari m-am bălăcit douăzeci de ani / și dezghioc
verb zgrunțuros precum faptele / Precum gândul de
cremene al pionierilor. // Prietene, în sfârșit te-ai
deșteptat, /.../ Privirea ta, cuvântul tău răspicat să
fie, / Rechizitor de fier, incandescent / Pentru cri-
mele de lez-umanitate, / Nicio pedeapsă nu-i dea-
juns de cruntă”...
Despărțirea de „cuvintele bizare” a lui Voronca
se repeta, așadar, și în țară, „depășirea” de sine era
mărturisită după o mea culpa fără echivoc, rostirea
„răspicată” a mesajului se supunea deplin noii dic-
țiuni a poeziei căzute în versificație nudă, nelipsind,
desigur, nici marca „rechizitorului” contra vechii
societăți și a scriitorilor „trădători”, țintuiți la stâlpul
infamiei, într-un amestec de aderenți legionari pre-
cum Radu Gyr, Constantin Noica sau Aron Cotruș,
cu adepți ai ideologiei „burgheze” mai rezonabile,
dintre care nu lipsea... avangardistul de odinioară,
Ion Vinea... În ce privește dezghiocarea „verbului
zgrunțuros”, ea ar fi singură suficientă pentru a
trăda inadecvarea de fond a acestei gesticulații exte-
rior-energice cu natura reală a talentului lui Sașa
Pană, despre care puteam observa altădată că era
mai puțin convingător, chiar în etapa sa avangardis-
tă, atunci când se vedea purtător de „nitroglicerină”
incendiară, în asociere cu mai adecvații „crini” ai
unei fantezii decorativ-feerice, proprii firii sale visă-
tor-sentimentale. În numerele următoare, va publica
versuri de aceeași orientare programatică, pur decla-
rative, precum Un val de poezie (nr. 1, noiembrie
1946): „Acum poemul crește /Cu viața laolaltă / și-
atâta e nevoie / de noua lui recoltă. /.../ Un val de
poezie / În care să învie / Din litere-semințe, /
Amnare, metereze / Acolo unde-i zgură...”. Pocăința
și convertirea avangardistului din anii ’30 reies foar-
te clar și dintr-un Răspuns d-lui C. Resser (v. numă-
rul 6 al revistei), care-l acuzase că în 1936, scrisese
altfel despre Maiakovski decât scrie acum (articolul
fusese reluat în volumul Sadismul adevărului).
Într-adevăr, Sașa Pană recunoștea atunci consecințe-
le nefaste ale subordonării politice a poeziei de
către Puterea sovietică, citându-l și pe un comenta-
tor al literaturii ruse, B. Goriely. Or, acum acel
autor îi apare ca „un comentator care știe să dră-
muiască reaua credință la paravanul unei așa-zise
obiectivități”, iar în ce-l privește, mărturisește,
spășit, că a ajuns să cunoască bine „realitățile din
U.R.S.S. în luminosul lor aspect”, adăugând și argu-
mentele legate de revista unu, „în care au apărut,
cu grele riscuri, note privind cărți, filme și eveni-
mente culturale din U.R.S.S., articole și poeme cu
caracter social progresist”... Cam în aceeași tonalita-
te se exprimau în versurile din Orizont, Stephan
Roll și Constantin Nisipeanu, Dan Faur. Plachetele
Pentru libertate de Sașa Pană și Manifestație de Ște-
fan Roll, a căror apariție e anunțată în nr. 5-6, din
martie 1946, adunau slaba recoltă poetică a acestor
din urmă ani.
Amintirea trecutului avangardist rămâne totuși
vie, dar numai în măsura în care, cum am mențio-
nat, se mai face trimitere la calitățile de „scriitori
luptători” ale militanților mișcării. Sașa Pană atrage
atenția o dată, că au mai rămas disponibile cărți de
avangardă tripărite la Editura Unu, anunță ca fiind
sub tipar micul volum al lui Dinu Stegărescu,
Breviar al curentelor moderniste în literatură, promi-
te o culegere de Prezentări (cu suita de eseuri de la
rubrica omonimă), anunță, în ultimul număr al
revistei, acordul lui Al. Rosetti de a tipări operele
complete ale lui M. Blecher la Editura Fundațiilor
Regale, care va fi însă în curând desființată; e
numărul unde mărturisește a fi
Cu inima lângă M. Blecher, din a cărui
Vizuină luminată, inedită, publică trei pagini mari.
Cartea întreagă avea să apară abia în 1971...
Ștafeta Orizontului e preluată din mers de
Revista literară, în primăvara anului 1947. Nu e,
de fapt, decât un pas înainte în aceeași direcție a
politizării literaturii și a subordonării ei ideolog-
ice. Ca și Orizont sub conducerea lui Sașa Pană,
noua publicație dirijată de Miron Radu
Paraschivescu înregistrează încă referințe avan-
gardiste importante, datorate unor colaboratori ca
Sașa Pană însuși, Geo Bogza, Aurel Baranga,
Constantin Nisipeanu. Șocul dispariției tragice a
lui Ilarie Voronca nu s-a stins, și Bogza, prietenul
cel mai fidel de odinioară al poetului, îl evocă
vibrant, ca unul care „a jucat un rol providențial”
în viața sa, cu o generozitate ieșită din comun.
Injoncțiunea ideologică asimilată se simte totuși
în finalul în care ține să adauge totuși niște re-
zerve, privind generozitatea devenită „rutină” a
celui admirat, ba chiar și o „opoziție” circum-
stanțial afișată: „Moartea lui e cea mai mare lovi-
tură pe care o primește ideea mea despre lume,
pe care mi-am făcut-o după ce m-am despărțit de
el și în opoziție cu el”...
Recuperarea trecutului avangardist e continuată
de Sașa Pană și aici, într-o mică suită de „Restituiri”.
Una atrage atenția asupra părții a doua din poemul
românesc al lui Tristan Tzara, Furtuna și cântecul,
dezertorului, descoperită în arhiva lui Sandu Eliad,
reamintind și existența celor patru poezii din revista
Simbolul cu care debutase, epigonic-minulescian,
poetul, refuzând să fie reluate în Primele poeme
tipărite în 1934. O altă „restituire”, din numărul 27
(17 august 1947) privește revista Integral, din al
cărei manifest citează, remodelând mesajul care
chema la contopirea futuristo-constructivistă cu
mulțimile: „E de reținut în primul rând, în această
profesie de credință, afirmația privind imaginația
colectivă și necesitatea cufundării în colectivitate a
creatorilor”... Rememorat e, ceva mai tîrziu (numă-
rul 35, din 26 octombrie 1947) și Ilarie Voronca, cu
un articol din Dacia nouă, apărut în 1938, dar căru-
ia i se subliniază acum și angajarea, prin participa-
rea la mișcarea de Rezistență franceză. Tot el se va
referi la o culegere din poezia lui Tzara, Morceaux
choisis, apărută la Paris, în care vede „mărturia con-
cretă a drumului unuia din cei mai străluciți poeți
contemporani, a unuia care, prin dezlănțuirea
mișcării protestatare Dada, a împiedicat poezia să
se împotmolească în contrafaceri și clișee.” Publică
și din Vizuina luminată a lui Blecher, traduce versu-
ri de Voronca, proză de Claude Sernet. Sub semnă-
tura Vasile Stroia, se scrie despre Un discipol al lui
Urmuz, adică despre Grigore Cugler și cartea sa,
Afară de unul singur, un „continuator întârziat al
lui Urmuz”.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
(j) Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Dialogul dintre istorie °i ficțiune
Ovidiu Pecican
n seria de patru volume a studiilor sale,
inițial răsfirate prin revistele de specialita-
te, dar adunate postum de soție, Mihai
Gramatopol se înfățișează privirilor ca un scli-
pitor cunoscător al universului antichității
mediteraneene și carpatice. Studia I-IV au apă-
rut la Brașov, în Ed. Transilvania Expres, în
2008, însumând vol. I: 306 p.; II: 342 p.; III:
282 p.; IV: 466 p. Cele circa 1300 p. ale retro-
spectivei oferă texte în mai multe limbi, unele
dintre cele românești beneficiind de traduceri
duble, în engleză și franceză. Concepându-și
pioasa restituire în acest fel, doamna Viorica
Gramatopol dovedește un emoționant devota-
ment și o conștiință a valorii moștenirii cultu-
rale pe care soțul domniei sale o lasă în
urmă, realizând mai mult decât un gest de
comemorare. Ea permite exegeților să se apro-
pie de opera clasicistului cu instrumente mai
sigure și reducând substanțial efortul de iden-
tificare în periodice științifice greu de procu-
rat, cu o circulație imprevizibilă, a studiilor
înșiruite pe durata mai multor decenii.
Cei cinci ani de miniliberalizare care au
conținut studiile din primul volum 1964 -
1969 au condus la o serie de contribuții
neașteptate, la interferența dintre istoria pro-
priu-zisă și istoria artei. Studiul cameelor,
numismatica, podoabele de aur, bijuteriile,
tendințele din portretistica monetară imperia-
lă a Romei și caricatura elenistico-romană
sunt teme care domină intervalul, deși din
această etapă de reflecție și căutări științifice
nu lipsesc nici portretele de figuri sau istoria
citadină. Între 1969 - 1978, vremea „primului
Ceaușescu”, Mihai Gramatopol atacă icono-
grafia monetară dacică, arta romană din
Dacia, arta monetară din Grecia Magna și
Sicilia, aspectele artizanal și provincial în arta
romană și portretele imperiale din Dacia
romană - „teritoriile” în care își exersează
capacitatea de pătrundere și pe cea expozitiv-
explicativă.
Odată cu instalarea cu surle și tobe a dicta-
turii, între 1979 și 1987, istoricul dedică o
serie de pagini epopeii lui Burebista, dar și
faimoaselor tezaure dacice sau pieselor celor
mai faimoase ale acestora. Deja, însă, în
această perioadă terță, își fac loc mai stăruitor
decât înainte, în proximitatea sondajelor isto-
rice, și meditațiile despre meserie („Istoria, o
categorie a existenței contemporane”,
„Coordonatele istorice ale specificului națio-
nal”). Ele vădesc o aplecare mai apăsată către
reflecția asupra ustensilelor specializate și a
misiunii istoricului, semn de maturitate în
meserie. În ultima etapă, a deplinei stăpâniri
a mijloacelor, vocația ajunge însă să depășeas-
că abordările canonice, vorbind în nume pro-
priu. Acum, din 1992 până în 1996 - căci anii
lipsă se regăsesc într-un volum antum,
Antichitate și modernitate, alcătuit de istoric
și publicat în 1992 -, întrebările pe care și le
pune finul cunoscător al lumii mediteraneene
și carpatice vechi dobândesc un aer eliberat
de constrângerile conformării la un model
consacrat, dar tiranic, în favoarea unui ludic
superior și a unei interogații de la o altă alti-
tudine. Se vorbește despre „dicotomii esteti-
ce”, despre perechea „aulic și imperial”, dar
reflecția merge și înspre domenii mai puțin
frecventate, precum criptoheraldica, semn că
acum curajul înfruntării arealurilor mai puțin
sigure nu se mai lăsa inhibat de prejudecățile
curente din rândurile breslei. Raportul dintre
antichitate și modernitate, ca și geneza civili-
zației europene, frica în Hellada și la Roma
sunt delte și estuare pe care fluxul interesului
științific al lui Mihai Gramatopol le desenează
pe harta creativității lui istorice, purtându-l
către Oceanul Universal.
Cu adevărat simptomatică pentru acest
istoric de excepție se dovedește însă textul -
un eseu brodat în marginea unui episod epi-
stolar - „Romanul istoric și farsa lui Umberto
Eco”. Gramatopol a asistat la evoluțiile auto-
rului italian în România, cu prilejul lansării
romanului Numele trandafirului, l-a citit cu
ochiul expertului, acordându-i întreaga atenție
și considerație pe care socotea că o merită, și
a descoperit o serie de inadvertențe. Deși nu
stabilise cu romancierul o relație care să-i per-
mită intrarea în corespondență directă, el a
apelat la un intermediar pentru a-i transmite
lui Eco observațiile și nedumeririle sale, solici-
tând un răspuns. Acesta a survenit, referindu-
se judicios la toate interpelările primite din
România, dar argumentând fluctuant: acolo
unde se ceruse o informare mai atentă, pen-
tru o verosimilitate mai accentuată, romancie-
rul dădea vina pe orizontul limitat al eroului
său, pledând pentru verosimilitatea personaju-
lui. În alte locuri se refuta însăși valoarea
observației scrupuloase a istoricului, sub pre-
textul că iluzia presupusă de convenția roma-
nescă solicita, ici și colo, și asemenea reflectă-
ri parțiale, ba chiar deformante, ale adevărului
reflectat de surse.
Discuția, recunosc, se dovedește fascinan-
tă. În primul rând, ea are loc între doi savanți
excelent informați și în conformitate cu toate
formele de politețe academică, deși răspunsul
lui Eco este cumva mai relaxat decât pruden-
tele formulări ale corespondentului său din
Răsărit. În al doilea rând, schimbul de episto-
le se produce în eterna republică a literelor,
care îi apropie pe membrii acesteia, indiferent
de locul pe care ei îl ocupă în geografia teres-
tră. Dar faptul în sine, firesc în vremurile
Renașterii, ale Iluminismului sau în alte epoci,
este mirabil în sine pentru cei care își amin-
tesc circumstanțele precise ale anilor ’80 ai
secolului trecut din țara noastră, agonizantă
sub dictatura greoaie și insuportabilă a
Ceaușeștilor. Cu atât mai mult, și tocmai din
această cauză, o discuție cum este cea purtată
de Mihai Gramatopol, destul de departe, alt-
minteri, de preocupările lui anticiste, dar per-
mițându-i istoricului român să își etaleze cu
mână sigură cunoștințele absolut remarcabile
de medievistică, era o modalitate elegantă,
subtilă și de mare finețe prin care se exersa
nestingherită libertatea spiritului iscoditor al
cercetătorului, în pofida cenzurilor ideologice,
partinice și polițienești care mișunau și descu-
rajau până și contactele cele mai anodine cu
străinii. Dialogul la temă putea fi repudiat cu
destul temei de către cel provocat, ca unul ce
„confunda” convențiile, încercând transplantul
cunoașterii științifice în pagina de ficțiune
(care, prin însuși statutul ei, este menită doar
să sugereze, să abordeze „oblic”, în ideea
verosimilității, ceea ce socotește de cuviință
autorul). Faptul că Umberto Eco a acceptat,
totuși, o astfel de discuție ce pornea, în ulti-
mă instanță, de la semnalarea unor inadver-
tențe și punerea implicită la îndoială a acura-
teții cunoașterii istorice a romancierului, pare
să indice că, înțelegând sensul considerării cu
maximă rigoare și seriozitate a paginii bele-
tristice, Eco era de acord cu „evadarea” prin
inteligență dintr-o realitate încorsetată de
plaga dictaturii în ficțiune, cu o perfect egală
exigență la nivelul istoriei romanțate ca în
cazul scrutării proximității imediate. El price-
pea sensul acestui joc, pe care, la vremea lui,
îl încercase nesăbuitul Heinrich Schliemann,
cu ideea nebună că ficțiunea homerică ar con-
ține suficiente repere realiste - dintr-o trebuin-
ță de verosimilitate similară - pentru a-l putea
ghida către descoperirea Troiei. Și nu îi putea
scăpa nici implicația - flatantă, până la urmă,
că, luându-l atât de în serios ca romancier,
istoricul român îi legitima ficțiunea ridicând-o
până la rangul discutării ei din perspectiva
necesității de a satisface maximalist ideea de
plauzibilitate literară. În ambele direcții,
demersul se dovedea o provocare demnă de
un schimb de opinii și o dovadă a verticalită-
ții, amenității și solidarității unor cărturari
europeni dintre care unul confruntat cu vicisi-
tudinile vremurilor. Nu cred să îi fi scăpat
acest sens subversiv, antioficial, al dialogului
autorului italian atât de sensibil la complica-
țiile semiotice ale realității trăite și ale celei
reflectate. De acord sau nu unul cu celălalt,
lucru mai puțin important, ambii parteneri au
boicotat, în fapt, embargoul comunicațional
cu Occidentul, lăsând în urmă o mărturie epi-
stolară care, pe mine unul, mă încântă.
Ar fi fost, poate, de ajuns și atâta pentru a
mă convinge de calitatea umană și intelectua-
lă a lui Mihai Gramatopol, neresemnat în fața
injustiției timpului său. Împreună cu celelalte
kleine schriften și cu monografiile ori traduce-
rile sale, micul text la care m-am referit in
extenso face însă din acest respectat confrate
mai vârstnic de până mai ieri o figură con-
temporană potrivită unei receptări mai atente
și mai generoase.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
10
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Marcel Mureseanu
Iarăși la răscruce
Iată că veni Pasărea Sufletului
și-mi spune: gata-s! Dar tu?
E bine să trecem pe ziuă Dincolo
că dacă ne prinde întunericul
spaimele din tine nu vor mai ieși.
Nu-s gata, Pasăreo,
mai am ceva de făcut pe-afară,
nu-mi aflu actele,
ai mei sunt duși toți în Asia Mică,
n-am straie pregătite,
n-am un ban în lăcruță
nici hrană pentru tine.
Destul de rău! Suspină Pasărea
și se duse de-și dădu foc.
Să-mi păstrezi cenușa,
mai apucă ea să strige
încolțită de flăcări,
și când ți-o fi de mine
cheamă-mă!
Prelingerea
Din poveste se prelinge sânge!
O analiză atentă se cere!
Poate fi al zmeului
sau al voinicului,
nu-i totuna!
Poate fi al balaurului
sau al fetei celei mici a împăratului!
Poate fi al unui trecător
aflat întîmplător pe-acolo!
Oricum prelingerea înaintează
și aduce cu ea întuneric...
Ar trebui să ne grăbim!
Icoana
Îngerii din Sibiel
țin două pene în mână...
Penele-s de gâscă albă!
Altă îngerii ce țin?
O cupă și-o lumânare
iar în ochi au milă mare
către spate, aripioare
haina-i verde din culoare!
și-altă încă ce mai țin?
Sub picioare țin mormânt!
Columbele
Trei porumbei se-nghesuiau
în buzunarul de la piept al scamatorului
și nu îndrăzneau să se miște.
Acesta murise în zori de zi,
când mor de obicei scamatorii
și zăcea întins ca o coardă
pe patul său din hotel...
Prin fereastra deschisă
venea miros de tei
și se auzea gânguritul
păsărilor libere...
Când au ieșit, într-un târziu,
la lumină,
cei trei mai așteptau încă
să înceapă spectacolul!
Binele de la urmă
Eu așa scriam ca și cum n-aș fi avut
plasă de siguranță sub mine.
Mă aruncam, mă prindeam de mâna celuilalt,
spintecam aerul exact pe spinarea lui,
îmi strigam victoria, inventam stiluri.
fluturele amețelii nu mă lăsa căderii.
Până când, odată, părându-mi-se mie
că am uitat oala pe foc
și copilul pe vatră, mi-am pierdut cumpătul
și m-am rostogolit.
Vedeam moartea, când colo, plasa,
împletitura aceea salvatoare, m-a prins.
Dar cine o pusese acolo?
Cine voia să mă slaveze cu orice preț?
Cui rămânea să-i fiu recunoscător?
De-atunci nimeni n-a mai crezut în mine
până când singur m-am aruncat în gol,
singur ascunsesem plasa aceea.
M-au găsit seara, zdrobit, trupul murise
iar sufletul meu fugise, ca un laș,
de la locul faptei!
Pentru totdeauna Antonia
Ultimul sunet auzit a fost al ciocanului
lovind cuiele sicriului
m-am cufundat în întuneric
și n-am mai știut nimic de mine
aerul din cutia măslinie
s-a așezat peste chipul meu
nu se gândea să iasă...
Când m-am trezit eram undeva în văzduh
deasupra munților încă înzăpeziți
și mi-am adus aminte cine sunt.
Am alergat în vale
către cimitirul mărginit
de un gard de nuiele,
la dunga moșiei Poliana,
acolo se-afla trupul meu
am văzut mormântul proaspăt
și crucea mică, de brad,
înfiptă ca o suliță
în inima bătrânului trup...
Antonia, Antonia, de tânără ai murit!
cântam în gând, pentru că altfel,
dacă aș fi avut glas,
el s-ar fi auzit până departe
și ar fi scos morții din gropile lor...
Nu puteam crede că nu mai suntem împreună,
Dumnezeu îmi părea o patimă fără scăpare
pricepeam că mai sunt și alte suflete pe-aici,
dar nu ne vedeam între noi
fiecare singur între atâția
fiecare cu crucea lui, cu mormântul ierbos
sau pământiu...
Poate vor veni alte lumi
poate se vor răscoli rocile cu susu-n jos,
poate vor cere și sufletele să moară,
dar nimeni nu mă poate osândi
că mi-am iubit cu deznădejde trupul...
Iată, până și-acum, s-a dat morții
numai ca să mă salveze pe mine!
Antonia, Antonia, tânără ai pierit din lume!
Eu, sufletul tău, cu nimeni
nu mă voi împreuna de aici înainte!
O frază lungă
cel de azi e un abur scăpat
pe când se astupa sticla,
rătăcit printre tenebrele
unui veac al Câinelui orb.
Norii se despicau în acel loc,
deasupra dealului alb,
ca un capot de femeie,
lăsând să se vadă
pielea rece și catifelată
a Lunii!
Merele morților
Au înghețat merele. Pe ele, băieți!
Astea-s merele morților,
ziceau fetele, lăsați-le acolo în pom,
dar noi le scuturam
și le încălzeam în palme...
De la casa parohială ieșea
fum alb și gros, de parcă mâna popii
s-ar fi strecurat prin horn
și-ar fi ajuns până la noi.
O să vă bată părintele! amenințau fetele.
Părintele e bun, ca Dumnezeu,
fluturam noi, el n-a bătut
pe nimeni niciodată!
Iar părintele ne auzea de departe,
că era telepat
și se bucura în sinea lui
și se crucea, zicând:
„mare-i puterea Ta, Doamne!”
Apoi se întorcea pe partea cealaltă
cu fața către strugurii uscați
înșirați pe o grindă subțire
de pe balconul de la răsărit.
Căile se despart
Marea face parte din proiectul oceanic
râurile fac parte dintr-un proiect al mării
micile ape fac parte
dintr-un proiect al marilor râuri,
numai picătura, stropul fumuriu,
face parte dintr-un plan
al Cerului Veșnic.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
11
Black Pantone 253 U
retrovizor
Literatura ca
„sentiment al realității"
Mihai Dragolea
ntîmplarea face să apară, aproape concomitent,
două volume consistente din zona numită „non-
fiction": Viața unui om singur, memoriile lui
Adrian Marino, și O sută de scrisori din Paris (Ed.
Cartea Romănească, 2010), de Lucian Raicu. După
primele semne, vor fi mai numeroase și - ușor expli-
cabil! - animate comentariile în marginea severelor,
„memorii", mai puține și mai pașnice cele vizînd epi-
stolele radiofonice semnate de Lucian Raicu. Deși, în
ultimă instanță, ambele cărți au în atenție literatura,
felul în care funcționează această atenție și consecin-
țele (tot) literare sunt cum nu se poate mai diferite,
stupefiant opuse. N-ar fi fără noimă a le compara,
poate se va întîmpla și așa ceva! Pînă atunci, cîte
ceva despre „scrisorile pariziene" semnate de Lucian
Raicu.
Toate epistolele scrise pe malurile Senei, în impe-
cabila, superioara selecție a lui Livius Ciocîrlie, alcă-
tuiesc o carte foarte vie, scriere fără gen anume,
impresionantă prin forță, profunzime, inteligență și
umor, talent și subtilitate. Așa, strînse în volum,
misivele - articole citite de autor la RFI spun - prin
intermediari aleși - foarte multe despre scriitorul
Lucian Raicu. Povestea acestei cărți întru totul ferme-
cătoare începe cu asumarea dureroasă a exilului:
„Cînd, în 1986 am evadat cu moartea în suflet, dar
altceva nu aveam de făcut, din țara natală și încă din
primele zile, la Paris, Alexandru Papilian mi-a întins
cel dintîi o mînă de ajutor, cerîndu-mi prompt, deși
n-aveam încă nici un act legal și desigur, nici «drep-
tul la muncă», să colaborez la RFI (...), i-am propus
să scriu despre noua carte a lui Marthe Robert (...),
el a acceptat imediat (...) și mi-a primit manuscrisul
(...), pagini aproape indescifrabile, încropite în grabă
și haos mental (...) (pag. 281). O arată majoritatea
scrisorilor, trauma exilului a fost atenuată substanțial
la Lucian Raicu citind, recitind, răscitind literatură,
dar și ascultînd-o, cu o fervoare nemaiîntîlnită: „Un
interviu radiofonic cu Umberto Eco - cu urmări
neașteptate. Dezinvoltura unui autor celebru astăzi -
nu se știe ce va fi mîine - provocînd o reîntoarcere,
mereu necesară, la Proust și la cei asemenea lui. La
șapte dimineața îl ascultam pe Eco, la nouă eram
instalat în Proust." (p.122) Din loc în loc și destul de
des O sută de scrisori din Paris conține pasaje care
spun mult despre felul cum înțelege, simte, reacțio-
nează Lucian Raicu la literatură: „Literatura este un
act intelectual, dar și fizic, corporal... Cînd eram
ceva mai mult decît copil, adolescent, foarte tînăr
(dar mi-am păstrat impulsul și deprinderea pînă de
nemărturisit de tîrziu), simțeam nevoia irepresibilă
de a transcrie în caiete și dosare tot ce-mi cădea în
mînă și-mi plăcea, și cîte nu-mi plăceau!" (p. 199)
Altă dată consemnează: „Pofta de a plonja în
Michelet, de a mă arumca în el, cum ar fi zis
Dostoievski, «cu capul în jos și cu picioarele în sus»,
adică uitînd de toate, mi-a dat-o publicarea de curînd
a ineditelor sale cursuri." (p.63) Din acest contact
corporal cu marea literatură provine forța și străluci-
rea scrisului lui Lucian Raicu; cînd notează „cărțile
mai mult decît bune parcă ne citesc ele pe noi" auto-
rul scrisorilor pariziene își recunoaște, de fapt, statu-
tul de ales, expert artistic în interpretarea capodope-
relor care
l-au citit. Așa îl desenează toate scrisorile radiofonice,
selectate de alesul său prieten, Livius Ciocîrlie. Una
din scrisorile referitoare la Philippe Sollers începe cu
un pasaj contînd ca emoționant autoportret al celui
care ne-a dăruit Gogol sau fantasticul banalității,
Scene din romanul literaturii sau Calea de acces: „Cu
telefonul smuls din priză, la fel și soneria de la ușă,
și eu însumi, ca și telefonul și soneria, smuls din
priza lumii reale pline de amenințări, întins ore între-
gi pe pat, fără să mănînc și să beau nici măcar apă,
pentru că foamea și setea intensificau starea specială
de smulgere, evaziune, evadare, de mai trează exalta-
re - acesta era ritualul lecturii, așa citeam prin anii
’50 - ’60 și din nou prin anii ’80, cu a lor senzație
de captivitate pe viață... Era o necesitate absolută - și
nu un lux - lectura în condițiile captivității ... Marea
literatură, oricum, izbutea, abia ea, cu ficțiunile ei,
să-ți restituie sentimentul realității cînd realitatea
însăși, cea ambiantă, îți submina acest sentiment,
părînd fictivă, ireală, inconștientă..." O sută de scri-
sori din Paris formează o carte ... de milioane!
■
emoticon
Boicotul (pre)istoriei
Serban Foarță
Se întreba, odată, Marin Preda, într-un intem-
pestiv elan patriotic (și, mai ales, antiblagian), unde
(și când) românii au boicotat istoria? Urma o impe-
cabilă tiradă (ca în Apus de soare, bunăoară) de
sonore nume prestigioase: Podul Înalt, Călugăreni,
Grivița, Plevna, Mărășești.
Într-adevăr, unde (și când) au boicotat-o?
Întrebarea (strict retorică, altminteri, și de nive-
lul claselor primare) denotă o mentalitate arhaică,
de cronograf, în viziunea căruia istoria e disconti-
nuă, căci evenimențială, - evenimentele făcând figu-
ra unor „fapte de repetiție”, nu „de succesiune” (ca
să reiau formula lui Xenopol).
„Pomelnicele” de pe timpuri, sumare ca niște
răboaje, făceau istorie tot „punctual”. (E minimă
deosebirea între acestea și, de pildă, un scurt poem
al lui Baconsky, care începe după cum urmează:
„Ștefan cel Mare/ A purtat patruzeci de războaie,/
A clădit patruzeci de biserici/ și-apoi/ Adormi
liniștit.”) Într-însele nu era loc decât de nume de
dinaști și de ilustrele lor geste (marțiale; foarte rar,
civile), - perioadele de acalmie, fiind cu totul igno-
rate, ca niște simple „pete albe”.
În fond, nici epoca actuală nu procedează mult
mai altfel, ca una ce periodizează istoria veacului
trecut, al XX-lea, în funcție de conflagrațiile mon-
diale: de două ori „antebelic”, de două ori „postbe-
lic”, o dată „interbelic”.
(În paranteză fie spus: cum de la finele celui
de-al Doilea Război, 9 mai 1945, trecut-au anii unei
vieți de om, cred că e cazul să-l abandonăm pe ana-
cronicul „postbelic”, - în favoarea, eventual, a lui.
babelic!)
Altminteri, nu cred că istoria se reduce la „isto-
ria vieții cotidiene”; dar nici a ignora-o pe acesta,
sistematic și cu aroganță, nu e să faci istorie veridi-
că și justă.
Or, întorcându-ne la Marin Preda și, prin
ricoșeu, la Lucian Blaga, filosof, acesta, al Culturii
(în opoziție cu Civilizația) și, eo ipso, al „boicotului
istoriei”, - trebuie să mai facem un distinguo, și
anume că „boicotul” ăsta, anistorismul românesc
adică, valorizat de către ultimul în bine (și, câteoda-
tă, în „trandafiriu”), e, pentru cestălalt, o „pată nea-
gră” și, la limită, o „ponegrire” a națiunii.
De unde, Munții Tatra, Mărășeștii, Plevna,
Grivița ș.c.l., - locuri istorice și date comemorative,
pe care Marin Preda le invocă prompt și pios ca un
abecedar.
Nimeni nu tăgăduie că ele sunt niște pietre de
hotar ale istoriei naționale: un soi de „borne kilo-
metrice”, să zicem, - dintre care ceea ce lipsește e
însă, pe alocuri, tocmai. drumul!
Eu nu întreb ca ditamai Cioran (pentru că, în
definitiv, nu am pe cine; și nici nu știu exact ce
este „noi”): „ce am făcut, noi, preț de un mileniu?”;
ci (în nota lui Înșirte, mărgărite) spune-voi numai
că mărgele sunt, - dar unde-i ața?
Sau, în termeni fizicali vorbind: văd corpuscu-
lul, dar unde-i unda?
In orice caz, nu prin lentila istoriei evenimenția-
le (fie, aceasta, și glorioasă), nu la nivelul, așadar, al
întrebării „când” sau „unde”, e decelabil eventualul
„boicot” istoric indigen, - care, dacă are loc, îl are
între..
Între Călugăreni și Grivița sau Plevna, - între
care se întinde o distanță de aproape trei sute de
ani. Între bornele acestea, așadar, pe care,-n lipsa
unui drum (de țară) sau a șoselei (naționale), le
năpădește bălăria. Între mărgelele care,-n absența
unui fir, a firului conducător (era să zic a celui
„roșu”!), cad, ca bomboanele, pe jos. Sau ca măr-
găritarele prețioase, ale Scripturii, ante porcos.
Între aceste câteva momente, - între care absentea-
ză, îndeobște, spiritul de suită, direcția, consecven-
ța, un element al continuității, de natură să ne dis-
penseze de bricolaj, improvizație și, la răstimpuri,
„hei-rupism”.
Istoria noastră e întretăiată de lungi perioade de
far-niente sau de sterile agitații, obscure intrigi de
culise și alte sforării perdante, plus „gafele” care fri-
zează, la limită, autoboicotul: între altele, vocația
păcii separate, peste capul partenerilor perplecși, -
profitabilă pe termen scurt, aceasta; foarte nocivă,
însă, a la longue.
E o istorie fie „hei-rupistă”, în (a)salturi (uneori,
mortale), fie pasivă și mediocră, de pensionari care
fac coadă, din zori, la farmacia goală.
Dacă pun atâtea puncte de suspensie (...) e pen-
tru că acestea, spre deosebire de punct (.) sau două
puncte (:), care nu suferă de ambiguitate, zăbăvni-
cie, „târguială”, par, într-un fel, a fi emblema însăși
a unei istorii discontinui, eterogene, punctiforme, în
amânare și. suspensie.
P. S.
Intrând, mai mult sau mai puțin, în faza supra-
viețurii, vom reuși să boicotăm și. preistoria?!
■
12
Black Pantone 253 U
Mara - o radiografie a sufletului
Denis-Steliana Brădescu
"Pare inexplicabil ca un <pionier> <un clasic cu
expresia primitivă>, <un ardelean așezat> să vrea <să
surprindă> psihologia aproape labirintică, obscură de
o finețe extraordinară (n.a. a personajelor sale)[...] și
să creadă după toate acestea că încă nu e destul, că
poate încă mai mult!”
Vasile Popovici
Partea I
Bărbatul acesta: soțul meu
ntre 1890 și 1910 - ne spune Jacques Le
Rider - capătă contur și înflorește la Viena
ceea ce istoricii ideilor și ai literaturii au con-
venit să numească "modernitatea vieneză”, tra-
ducere a expresiei germane "Wiener Moderne”.
Bazele acestui proces fuseseră așezate în 1848
(anul nașterii scriitorului șirian) și acesta se pre-
lungește până spre 1938 (mai bine de un dece-
niu după stingerea lui Slavici din 1925).
Anii de apariție ai romanului Mara (1894 - în
revistă, 1906 - în volum) se încadrează în dece-
niile de apogeu ale acestei interesante perioade
marcate de o varietate de mutații politice, socia-
le și culturale. Acest aspect nu e deloc de negli-
jat în orice analiză am face asupra acestei creații
a scriitorului român, care devine în septembrie
1869 student al Facultății de Drept din Viena,
începe cursurile de drept și filosofie ținute de
personalități ca, Lorenz Stein, Robert
Zimmermann și Rudolf Ihering și, în spiritul
veacului, frecventează și cursurile de medicină și
lucrările practice ale profesorilor Joseph Hyrtl
(anatomie descriptivă) și Ernst Brucke (fiziologie
și anatomie microscopică).
Cărțile lui Carl E. Schorske, Wiliam M.
Johnston, Jacques de Rider, Michael Pollak sau
Claudio Magris, toate apărute la sfârșitul secolu-
lui al XX-lea, au redescoperit identitatea rănită a
unei Viene ignorate mai bine de o sută de ani.
Atmosfera de efervescență și interferență a filo-
sofiei, psihanalizei, economiei politice, artelor
plastice, arhitecturii și muzicii și, nu în ultimul
rând, a literaturii va configura marile spirite ale
modernității: Friedrich Nietzsche, Sigmund
Freud, Robert Musil.
I. Slavici va fi, deci, impregnat, în perioada
cea mai fecundă a formării sale, de această
epocă și nu ne poate surprinde faptul că această
„întâlnire” dintre filosofie, psihanaliză și creația
romanescă o regăsim cu prisosință în special în
Mara, dându-i o notă aparte. Criza identității,
presiunea alterității, polemologia sexelor, con-
fruntarea dintre legea tatălui și legea mamei,
degenerescența, se regăsesc surprinse în romanul
din 1894.	’
Capitolul al XIV-lea al cărții se deschide cu pre-
zentarea unei familii compuse din ceea ce Otto
Gross va numi „inferiorități psihopatologice”.
Unguroaica Reghina, servitoare la Radna, „femeie
voinică, frumoasă și în toată firea” a rămas, după
nașterea copilului ei, „paralizată de o mână,
strâmbă de gură și cam smintită, încât abia te mai
puteai înțelege cu dânsa”. Naratorul notează cu
rigurozitate aproape medicală manifestările psiho-
tice ale femeii, de la halucinații („Câteodată, așa
din senin, o apuca ceva de rămânea ca-nțepenită,
cu ochii sticliți și vorbea aiurea.”) la exacerbarea
instinctului matern („[...] își iubea copilul atât de
mult, încât îl ținea, chiar băiat de șapte ani, în
brațe și nu voia niciodată să mănânce mai-nainte
de a se fi săturat el”). Oamenii îi priveau pe cei
doi cu milă, dar și cu spaimă. Persida însăși „nu
se putea uita la ea fără ca să tremure cuprinsă de
frică.” La trei ani de la moartea Reghinei, vederea
fiului îi trezește aceeași reacție: "Îi venea să fugă
și să nu se mai uite înapoi”. Mila care o cuprinde
față de „sărmanul Bandi” covârșește însă gândul
repulsiv.
E clară pentru toată lumea situarea în poziția
de outsider a celor doi. Ea se justifică și prin
incapacitatea lor de adaptare la rigorile societă-
ții. Rămas fără mama hiperprotectoare, Bandi
dezvoltă încet și progresiv o alterare a funcțiilor
cognitive. Tânărul are o evidentă neputință de
relaționare manifestată la nivelul limbajului și al
gesturilor. Faptul că ori de câte ori întâlnea pe
cineva cunoscut ca maica Aegidia sau Persida
fugea, cuprins de frică sau se ascundea, denotă
o evidentă labilitate emoțională. Insecuritatea,
impresionabilitatea, regresia afectiv-comporta-
mentală sunt semne ale unei boli cu evoluție
ireversibilă din clasa psihozelor. Bandi trăiește
din mila oamenilor, adăpostindu-se azi aici,
mâine dincolo. Nevoia reprimată de suport
social, izolarea, contactul psihic deficitar dezvol-
tă un blocaj existențial imposibil de rezolvat.
Concetățenii percep toate acestea ca simptome
ale unei boli fără vindecare și decid să-l țină
departe de ei. Ne amintim că Slavici oferise citi-
torului prin personajul Pupăză primul alienat de
această natură din literatura română. La nivel
social, Bandi și Pupăză au aceeași poziție datora-
tă și unui statut familial identic: ambii sunt
copii din flori, bastarzi marginalizați din naște-
re. Stigmatul nelegitimității lor dublează povara
handicapului psihic, respectiv fizic pe care cei
doi sunt condamnați s-o poarte.
„Degenerații sunt sarea pământului” scria
Otto Gross. Pentru Slavici ideea se traduce în
caracterul indispensabil al acestora în perimetrul
narativ al capodoperelor sale. În ciuda restricții-
lor suferite, personajele își au, în organigrama
operei căreia îi aparțin, "rostul” lor bine preci-
zat, anume acela de a contribui la conturarea
unei imagini mult îmbogățite a personajelor din
planul principal sau secund al acțiunii. Modul în
care Iorgovan și Busuioc, respectiv Națl și
Hubăr se raportează la Pupăză sau Bandi e
determinant pentru a înțelege sfera pulsională a
fiecăruia în parte, dar și profilul motivațional și
volitiv cu care își construiesc aceștia co-existența.
Bandi și Pupăză sunt percepuți ca roade ale
păcatului direct sau indirect prin familia pe care
o reprezintă și, de aceea, ei se constituie în ima-
gini vii ale ratării unui ideal familial ce, odată
distrus/compromis, atrage după sine pierderea
onorabilității, a respectului și aprecierii întregii
comunității. Hubăr și Busuioc se vor, dar nu se
simt puternici. Cutremurarea de care sunt
cuprinși la vederea fiului, respectiv a fratelui
ascuns de ochii lumii stă mărturie pentru chinul
care le macină existența și îl preface pe fiecare
din om în neom. Incapacitatea de a relaționa cu
fiul legitim e consecința acestei vicieri de natură
existențială dată de raportul defectuos dintre
aparență și esență.
„Deși împlinise patruzeci și șase de ani și era
om cu multă chibzuință, Hubăr nu părea deloc
a om care poate să-i fie tată lui Națl.”. Aceasta
Ioan Slavici
este prima caracterizare pe care ne-o oferă nara-
torul despre cel care se va dovedi, într-adevăr, a
fi un tată și un soț cel puțin dificil dacă nu
chiar unul deplorabil. „Lasă că era om bălan,
cam slab și cu obrajii roșii, după înfățișare prea
tânăr, dar - citim mai departe- era în felul lui
de a fi ceva ușuratec, aproape ștrengăresc. Gura
îi era croită pe râs, ochii îi jucau mereu în cap
și lucruri pentru alții mari îi păreau adeseori
nimicuri. Deși ținea mult să aibă prietenie cu
popa, cu beamterii și cu ofițerii, se pomenea
adeseori la chefuri și cu oameni mai fără trece-
re, până chiar și cu calfele lui, un lucru pe care
fecioru-său n-ar fi fost în stare să-l facă. Și mai
ales asta l-a făcut să nu prea aibă trai bun cu
nevastă-sa care era femeie așezată, cam țâfnoasă
și neîngăduitoare.”
Justificarea oferită anunță subtil o incompa-
tibilitate de caracter între tată și fiu și o relație
tensionată între soți. Gravitatea situației o va
afla, însă, cititorul abia peste o sută treizeci de
pagini din confesiunea lui Națl făcută Persidei:
E înspăimântător gândul ca nu poți trai în pace
cu părintele tău, dar mă stăpânește gândul aces-
ta și mi-e adeseori parcă nu mai sunt în toată
firea. Un demon nevăzut mă urmărește
și-mi reamintește mereu suferințele pe care
muma mea și eu le-am avut și le vom avea de
pe urma lui; mă înspăimânt când mă gândesc la
el, tremur când îl văd, și-mi vine să fug cu ochii
închiși când ajung a fi singur cu dânsul.”
Naratorul în creația lui Slavici nu este,
așadar, ca la Rebreanu, înzestrat cu omnisciență
și omniprezență; el e un martor tăcut, prezent
la evenimentele cruciale din viața eroului său.
Ceea ce credem că știm din interiorul eroului,
este de fapt rezultanta gesturilor, a vorbelor lui
și a intuiției naratorului-psiholog despre toate
acestea. Se naște astfel un portret ce pare a fi
desprins dinăuntru, când el e de fapt construit
în afară. Din această cauză, „manipularea” citi-
torului se face fără dificultate așa cum e posibil
să fie și fără intenție. Ce crede naratorul despre
Mara?! O admiră sau o dezaprobă? Greu de
spus! Naratorul nu se pronunță. De ce nu face
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
13
Black Pantone 253 U
13
Black Pantone 253 U
3
asta? Răspunsul e dificil și se ascunde în altă
întrebare: Care e granița între parvenire și înavu-
țire în cazul acestei eroine cu un exacerbat simț
al supraviețuirii? Naratorul nu știe, așa cum nici
Slavici nu știe; de aceea ne lasă nouă, cititorilor,
libertatea de a exprima o opinie fundamentată
pe faptele eroilor care sunt consemnate cu acu-
ratețe oferită astăzi doar de un documentar
cinematografic reușit.
Precum evoluează eroii de-a lungul a două
sau trei ore de film, tot astfel remarcăm în
cazul personajelor lui Slavici o transformare a
fiecăruia dintre acestea și a relațiilor lor pe par-
cursul romanului. Națl cel „atât de cuminte”, se
va abrutiza treptat, pentru ca ulterior să redevi-
nă ”cel mai bun băiat” cum îl vedea maica
Aegidia înaintea îndrăgostirii de Persida. Hubăr,
„bărbat în toată firea și cumsecade” altădată, nu
va înțelege niciodată că și-a nenorocit copilul
retrăgându-l de la școală și obligându-l să se facă
măcelar. Ba mai mult, va încerca mereu să se
dezvinovățească învinovățindu-l pe tânăr de
eșecurile proprii. Chemarea chibzuită a fiului la
bună-înțelegere și comunicare nu capătă răs-
puns: ”D-ta mi-ești tată, și trebuie..] să mă
ierți, să-mi ții parte, să mă aperi - cel puțin în
gândul d-tale, iar nu să-mi mai faci și mustrări,
când eu însumi mă mărturisesc vinovat! Lasă-le,
tată, să nu mai vorbim despre acestea. Orișice
ar fi între noi să trăim în pace...”. Bărbatul des-
tul de deștept ca să priceapă mesajul feciorului
său, nu e și destul de înțelept ca să îndrepte
prin îngăduință și afecțiune erorile trecutului, iar
această neputință îl va schimba în „omul rău și
urgisit” a cărui moarte va aduce, în sfârșit,
„pace și liniște” în familia lui Națl.
Elisabeta Lasconi găsește astfel de scene reprezen-
tative pentru a susține ideea că ,,între cele două
legi, a tatălui și a mamei, ultima se dovedește mai
bună, și demersul lui Slavici spre așa ceva pare să
se-ndrepte.[...] Prin legea mamei se reface ordinea,
se restaurează echilibrul, în vreme ce legea tatălui
provoacă eșec și violență, nebunie și moarte.”
Afirmația este justificată, dar dezvoltările ulte-
rioare - izbânda principiului feminin asupra celui
masculin; „agonia patriarhatului” și "revoluția
matriarhatului” - nu sunt îndreptățite.
Și Persida va face, până la un punct, în
Șiria, Casa Memorială Ioan Slavici
raport cu soțul ei, aceleași greșeli ca și tatăl
acestuia. La o replică similară a bărbatului ce se
simte amenințat de o nouă cădere: ”- Pe mine
Dumnezeu nu m-a făcut cârciuma^’, femeia
găsește cu cale să-i vorbească necugetat, deși e
evident că e în căutarea unei căi de mijloc: „Eu
văd că te-a făcut, deoarece ești cârciumar. Nu,
Națl, nu am să scap de tine, ci am să te iau mai
de scurt. Tu ești om harnic, vrednic la toate și
bine pornit; vinovată sunt numai eu care am
luat toată sarcina asupra mea și prea te-am lăsat
în voile tale. Gândește-te că nu suntem noi sin-
guri stăpâni pe avutul nostru: mâne ori poimâi-
ne Dumnezeu ar putea să ne dăruiască vreun
copil.” Nu e vorba de o asumare reală a vinovă-
ției, nici de intenția unei împreună-lucrări din
partea soției. Persida caută soluții în nume pro-
priu; verbul e utilizat în exces la persoana I sin-
gular. Nu există decât accidental acel „noi” care
e semnul unității familiei. Femeia îl folosește
doar atunci când vine vorba de responsabilitatea
comună pe care o presupune nașterea unui
copil. După cum știm, chiar acesta va fi mo-
mentul sudării cuplului. Și poate că nu întâm-
plător.
Reluarea discuției asupra reprezentărilor și a
valorilor culturale tradițional asociate masculinului
și femininului de care se leagă simptomele indi-
viduale ale crizei identității sexuale știm că a con-
stituit una din marile teme ale modernității de la
începutul secolului, mai ales în contextul vienez.
Bărbații (sau personajele masculine din ficțiuni)
întreprindeau o redefinire a identității lor sexuale:
fie printr-un protest masculin împotriva feminității
pe care o descopereau în ei înșiși, fie prin cultul
femininului, legat de critica și de „deconstruirea”
valorilor masculine. Slavici se situează între cei
doi poli: opera sa este, fără îndoială, o pledoarie
pentru feminitatea triumfătoare, dar și o demon-
strație a bărbăției luptătoare. Scriitorul se apropie
mai degrabă de ceea ce Otto Weininger scria în
ultimele sale fragmente și aforisme: „ura față de
femeie nu este decât ura insuficient depășită a
bărbatului împotriva propriei sexualități”. Femeia
pare făcută pentru a-i aminti constant bărbatului
identitatea vieții și a dorinței, iar acesta dobândeș-
te prin femeie forța de a depăși obstacolele exis-
tenței și neputințele firii. Excesul de feminitate, ca
și cel de masculinitate reprezintă și în concepția
scriitorului român sursa răului. El împărtășește cu
Groddeck și Weininger, fără a-i cunoaște și înainte
de aceștia, „refuzul umanului prea uman” și „exi-
gența supraumanului”.
Slavici surprinde în capodoperele sale, în spirit
modern așadar, umanul comun care se caută pe
sine în viața de zi cu zi. Căsătoria nu provoacă
decădere, cum susținea Otto Gross, ci unitatea
cuplului este semnul valorii căsniciei. „Eliberarea”
femeii nu presupune suprimarea familiei patri-
arhale și socializarea responsabilității materne, ci
anunță o nouă etapă în evoluția firească a relației
maritale: „Soții vor avea dar purtare de grijă și
pentru celălalt, se vor ajuta între dânșii, își vor da
silința să-și corecteze unul altuia ființa, se vor
îmbărbăta în fața ispitirilor, își vor împreuna la
nevoie puterile și își vor împărtăși durerile. În
înțelesul acesta, sunt soț și soție, un trup și un
suflet”.
Din această perspectivă, înțelegem că Mara se
dovedește a fi primul roman românesc despre
căsătorie. E surprinzător faptul că scriitorul
ardelean reușește să facă din această operă o
capodoperă „a genului”. Rară, dar fericită întâm-
plare!
Note:
1.	E vorba de lucrarea lui Otto Gross, Uber
psychopatische Minderwertigkeiten publicată la
Viena în 1909.
2.	Elisabeta Lasconi, Mara și modernitatea
vieneză, Caiete critice - revistă lunară de critică
literară și informație științifică, an. 2001
■
14
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
14
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
excelsior
Claude Levi-Strauss
„E tot mai greu să trăim
împreună”
Pentru că m-am născut în primii ani ai secolu-
lui XX, și pentru că i-am fost martor până la
sfârșit, mi se cere adesea să-mi spun părerea
despre el. Ar fi deplasat să mă fac judecătorul
evenimentelor tragice care l-au marcat. Lucrul
acesta aparține celor care l-au trăit dureros, în
timp ce eu am fost protejat de șanse succesive,
doar cursul carierei fiindu-mi în mare parte afec-
tat.
Etnologia, despre care putem să ne întrebăm
dacă e mai întâi o știință sau o artă (sau, poate,
amândouă), își are rădăcinile pe de-o parte într-o
epocă trecută, iar pe de altă parte într-una recen-
tă. Când oamenii de la sfârșitul Evului Mediu și
cei ai Renașterii au redescoperit Antichitatea
greco-romană, când iezuiții au făcut din greacă și
din latină baza învățământului lor, nu au practicat
ei o primă formă de etnologie? Admitem că nicio
civilizație nu poate să se gândească pe ea însăși
fără alte societăți cu care să se compare.
Renașterea găsea în literatura veche modalitatea
de a-și pune propria cultură în perspectivă, con-
fruntând concepțiile contemporane cu cele ale
altor timpuri și locuri.
Singura diferență dintre cultura clasică și cultu-
ra etnografică ține de dimensiunile lumii cunoscu-
te în epocile lor respective. La începutul Renașterii
universul uman e mărginit de limitele bazinului
mediteranean. Existența restului doar o bănuim.
În secolele XVII și XVIII, umanismul se răspân-
dește odată cu progresul explorărilor geografice.
China, India se înscriu în acest tablou.
Terminologia noastră universitară, cea care
numește studiul lor filologie non-clasică, recunoaș-
te, prin incapacitatea ei de a crea un termen origi-
nal, că e vorba de aceeași mișcare umanistă extin-
să asupra unui teritoriu nou. Arătând interes pen-
tru civilizațiile încă desconsiderate - societățile așa-
zise primitive -, etnologia a făcut umanismul să
parcurgă cea de-a treia sa etapă.
Modalitățile de cunoaștere ale etnologiei sunt
în același timp mai exterioare și mai interioare
decâte cele ale precedesorilor ei. Pentru a intra în
societăți în care accesul e dificil, ea e obligată să
se plaseze foarte înafară (antropologie fizică, pre-
istorie, tehnologie) dar și foarte înăuntru, prin
identificarea etnologului cu grupul alături de care
trăiește și cu importanța extremă pe care trebuie
să o dea celor mai mici nuanțe ale vieții fizice a
indigenilor.
Întotdeauna în afara umanismului tradițional,
etnologia îl depășește în toate sensurile. Terenul
său înglobează totalitatea pământului locuit, în
timp ce metoda sa reunește procedee ce rezultă
din toate formele de cunoaștere: științele umane
și științele naturale.
Occidentul ca o amenințare
Dar nașterea etnologiei rezultă și din conside-
rații mai târzii și de alt ordin. În cursul secolului
al XVIII-lea Occidentul a dobândit convingerea că
extinderea progresivă a civilizației sale era ineluc-
tabilă și că ea amenința existența a mii de societă-
ți mai umile și mai fragile ale căror limbi, credin-
țe, arte și instituții erau totuși mărturii de neînlo-
cuit ale bogăției și diversității creațiilor umane.
Dacă vom dori să știm, într-o zi, ce este omul, e
important să adunăm, atâta timp cât acest lucru
mai este posibil, toate aceste realități culturale
care nu au nimic de-a face cu contribuțiile și
impozitele Occidentului. Sarcină cu atât mai
urgentă cu cât aceste societăți fără grafie nu au
documente scrise iar majoritatea nici măcar
monumente.
Dar chiar dinainte ca această acțiune să fie
destul de avansată, acestea sunt în pericol de dis-
pariție sau, cel puțin, de profundă schimbare.
Micile popoare pe care le numim indigene pri-
mesc acum atenția Organizației Națiunilor Unite.
Invitate la întâlniri internaționale, devin conștien-
te unul de existența celuilalt. Indienii americani,
maorii din Noua Zeelandă, aborigenii australieni
își dau seama că au avut destine comparabile și
că au interese comune. O conștiință colectivă se
degajă dincolo de particularismele ce conferă fie-
cărei culturi propria ei specificitate. În același
timp, fiecare dintre ele adoptă metodele, tehnicile
și valorile Occidentului. Fără îndoială, această uni-
formizare nu va fi niciodată totală. Cu timpul alte
diferențe vor apărea, oferind un material nou cer-
cetării etnologice. Dar, într-o umanitate devenită
solidară, aceste diferențe vor fi de altă natură: nu
vor mai fi exterioare față de civilizația occidentală
ci integrate în formele metisate ale acesteia răs-
pândite pe tot globul.
La nașterea mea populația mondială era de 1,5
miliarde. Când intram în viața activă, prin 1930,
acest număr se ridica la 2 miliarde. Astăzi vorbim
de 6 miliarde și se va ajunge la 9 miliarde în cate-
va decenii, dacă e să dăm crezare previziunilor
demografilor. Convinși, aceștia spun că ultima
cifră reprezintă un apogeu iar populația va scădea
apoi, atât de repede, adaugă unii, încât timp de
câteva secole supraviețuirea speciei noastre va fi
amenințată de o primejdie. În orice caz, ea nu va
face ravagii doar asupra diversității culturale ci și
asupra diversității biologice, făcând să dispară un
număr de specii animale și vegetale.
Explozia demografică
Omul e, fără îndoială, autorul acestor dispari-
ții, dar efectele se întorc împotriva lui. Nu există,
probabil, nicio mare dramă contemporană care să
nu-și aibă originea directă sau indirectă în dificul-
tatea tot mai mare de a trăi împreună, dificultate
resimțită în mod inconștient de o umanitate
pradă exploziei demografice și care - la fel ca și
viermii de făină care se otrăvesc de la distanță, în
sacul care îi închide, înainte ca mâncarea să încea-
pă să le lipsească - ar începe să se urască pe sine
pentru că o preștiință secretă o avertizează că
devine prea numeroasă pentru ca fiecare dintre
membrii săi să poată să se bucure în libertate de
aceste bunuri esențiale care sunt spațiul liber, apa
curată, aerul nepoluat.
Singura șansă a umanității devenită propria ei
victimă, e recunoașterea faptului că această condi-
ție o pune pe picior de egalitate cu toate celelalte
forme de viață pe care s-a străduit și continuă să
se străduiască să le distrugă.
Dar dacă omul are în primul rând dreptul de
a trăi, din acest drept, recunoscut umanității ca
specie, rezultă faptul că el își are limitele naturale
în drepturile celorlalte specii. Drepturile umanită-
ții se opresc atunci când exercițiul lor pune în
pericol existența altor specii.
Dreptul la viață și la libera dezvoltare a specii-
lor încă în viață e singurul ce poate fi numit
imprescriptibil, pentru simplul motiv că dispariția
oricărei specii creează un gol, ireparabil, pentru
noi, în sistemul creației.
Doar aceast fel de a vedea omul ar putea
aduce toate civilizațiile la un consens. E vorba în
primul rând de a noastră, pentru că ideea pe care
am schițat-o aparține jurisconsulților romani
pătrunși de influențe stoice, care defineau legea
naturală ca ansamblul raporturilor generale stabili-
te de natură între toate ființele însuflețite pentru
conservarea lor; de asemenea, de civilizațiile din
Orient și din Extremul Orient, ispirate de hindu-
ism și de budism; în sfârșit, de popoarele așa-zis
subdezvoltate, chiar și de cele mai umile dintre
ele, de societățile fără grafie, studiate de etnologi.
Prin obiceiuri înțelepte, pe care noi ne înșelăm
numindu-le superstiții, ele limitează consumul
altor specii vii de către om și îi impun acestuia
respectul moral, asociat unor reguli foarte stricte
pentru a le asigura conservarea. Oricât de diferite
ar fi aceste societăți unele de altele, ele sunt de
acord să facă din om parte integrată și nu stăpân
al creației.
Aceasta e lecția pe care etnologia a învățat-o
de la ele, dorind ca în momentul în care aceste
societăți se vor alătura concertului națiunilor, ele
să o păstreze intactă pentru ca noi să ne inspirăm
din exemplul lor.
Alocuțiune rostită în mai 2005 cu ocazia pri-
mirii premiului Cataloniei, publicată în
Le nouvel Observateur, Hors serie, 74,
noiembrie-decembrie 2009.
Traducere din franceză de
Edith Erdos.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
15
Black Pantone 253 U
15
Black Pantone 253 U
interviu
“Avem o datorie față de țara
care ne-a dat limba °i cultura”
I De vorbă cu Ștefan de Fay, Consulul Onorific al României la Nisa
Dacă drumurile vă poartă pe Coasta de Azur,
nu ezitați să-l căutați pe Consulul Onorific al
României la Nisa, Ștefan de Fay. Nu veți regreta.
Veți avea ocazia să întâlniți unul din puținii
oameni care mai vorbește astăzi despre patriotism
cu înflăcărare și căldură, evocând emoționant
România. Cu un arbore genealogic ale cărui rădă-
cini pot fi identificate cu aproape două mii de ani
în urmă, Ștefan de Fay nu pare împovărat de glo-
ria antecesorilor, deși nu e puțin lucru să ai un
strămoș patern Cavaler Cruciat, iar altul matern
din neamul lui Bogdan Voievod descălecătorul.
Pornind de la aceste repere istorice fascinante s-a
derulat și convorbirea noastră, care l-a evocat, în
primul și în primul rând, pe tatăl interlocutorului,
Ștefan J. Fay.
Pentru ca cititorul să aibă o imagine cât mai
clară despre Ștefan J. Fay aș începe prin a reda
textul profesiunii sale de credință, datată Paris, 10
octombrie 1993: “Primul - și cel mai puternic -
atribut al apartenenței la un neam ține de cultura
în care trăiește omul. Eu nu-s român prin sânge,
ci prin cultură, prin limbă. Limba și cultura mi-au
dat mie Patria. Ele m-au făcut român. Pe Tata, la
răscrucea marilor întrebări pe care le punea isto-
ria, l-a făcut român opțiunea pentru dreptatea
cauzei românești în problema Transilvaniei.
Pentru el, dreptatea i-a impus atitudinea. Pentru
mine nu a existat chestiunea alegerii. M-am năs-
cut într-o cultură, într-o limbă, într-o priveliște
dominată de această limbă al cărui farmec și
bogăție transcendentală le-am simțit din copilărie;
nu pot să le aparțin decât lor, adică României.
Știu că această Românie este asediată fără încetare
de toți dușmanii și chiar de prietenii ei, dar nu
mă voi preda celor care încearcă a-mi jefui ori
denigra Patria.”
Șt. F.: - Textul acestui credo se găsește, cel
puțin pentru Tata, la capătul unui foarte lung
periplu al familiei. Fiecare din noi purtăm în
suflet istoria familiei din care coborâm. Și luptăm
prin tot ceea ce facem ca ea să nu cadă în uitare.
Așa au făcut Ștefan J. Fay, Tatăl meu, așa a făcut
Voica născută Bogdan, Mama mea, așa voi face și
eu, așa va face și sora mea, Maria Mănoiu, așa
vor face, sunt sigur și copiii noștri.
R. C.: - V-ați format într-o familie nu numai
cu o genealogie impresionantă, ci și cu variate
preocupări literare și artistice...
Șt. F.: - Într-adevăr. Mama a terminat dreptul,
dar a fost cercetătoare în domeniul istoriei și al
limbii române. A creat un dicționar unic de cores-
pondențe între limba română, bretonă și, prin ea,
cu cea presupus celtă. A inventariat și analizat
circa 400 de cuvinte din limba română, care nu
au etimologie slavă, cum afirmă unii lingviști, ci
au rădăcini mult anterioare. Ele sunt celte! Când
mijloacele financiare îmi vor permite, voi publica
acest dicționar de excepție și extrem de valoros,
cred eu, pentru România. Cu același prilej vor fi
traduse, cel puțin în franceză, și cărțile Tatălui
meu, cele care se pretează pentru ca publicul fran-
cez să cunoască mai bine România. Celelalte cărți
ale lui Ștefan J. Fay (precizez că și-a adăugat la
nume inițiala „J” în amintirea Tatălui său pe care
îl venera) vor fi reunite în cofrete pe teme și
reeditate în limba română.
R. C.: - Volumele apărute până acum atestă că
preocupările artistice ale tatălui dvs. nu se legau
doar de literatură..
Șt. F.: - Da, Tata nu a fost doar scriitor, ci și
sculptor. Ca ucenic al lui Ion Jalea, la 16 ani a
realizat știuletele de porumb de pe piesa de 1 leu
din anii 1940. De-a lungul vieții, a făcut nenumă-
rate portrete dintre care ultimele au fost patru
bazoreliefuri ale nepoților lui: Pierre și Serge de
Fay, al Andreei Mănoiu, dar și al lui Panait Istrati,
acesta din urmă pentru a fi pus la una din casele
în care a trăit scriitorul român descoperit la Nisa.
Ștefan J. Fay a fost și pictor. Pictor original și
cu multă personalitate. Ca portretist a creat o
remarcabilă galerie de portrete care ne umple casa
de istoria familiei, începând cu secolul al XVII-lea
prin Principele Ioan Kemeny, trecând prin al
XVIII-lea cu portretul lui Manolache Bogdan
(decapitatul), apoi Dimitrie Cantemir. Hatmanul
și fiul său cu aceleași nume Răducanu Rosetti sau
Grigore Ghika ne amintesc tot de secolele XVII și
XVIII. Așa că, Tatăl meu rămâne prin ceea ce a
scris, a pictat și sculptat, prin felul cum a trăit,
un adevărat personaj de legendă iar eu, prin tot
ce voi putea face, mă voi strădui să îl păstrez
astfel în conștiința familiei, prietenilor și români-
lor.
R. C.: - În prezent sunteți Consulul Onorific
al României la Nisa. Cum v-a condus drumul
vieții în această onorantă postură?
În ce mă privește, pot spune că am fost un
privilegiat. Grație părinților, am moștenit, veritabil
tezaur, o istorie excepțională. Am trei băieți (toți
trei vorbesc românește) cărora încerc să le trans-
mit tot ce pot cu fiecare ocazie care mi se ivește.
Și văd că toți trei sunt înscriși pe panta reușitei:
Ștefan, cel mai mare dintre ei, este Consilier
personal al unui Ministru din Franța, Sergiu
urmează cursurile de pregătire pentru examenul la
școlile superioare franceze, iar Pierre este în pri-
mul an de liceu. Dar cum disponibilitatea îmi
este mult mai mare decât atât, și cum ei i se
adaugă o altă dimensiune moștenită prin educație
și, aș zice, chiar genetic, numită patriotism
(cuvânt pe care, din mare păcat, multă lume îl
consideră prăfuit și chiar jenant sau rușinos de
afirmat), atunci când mi s-a propus să fiu Consul
Onorific al României la Nisa, sperând că voi avea
ce face în această funcție, am acceptat.
Mai există, însă, și un alt motiv pentru care
am primit această funcție; îl citez pe Tata: avem o
datorie față de țara care ne-a dat limba și cultura.
(Continuare în pagina 19 )
Interviu realizat de
Radu Constantinescu
16
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
16
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
accent
Despre o prietenie inevitabilă:
Ștefan J. Fay — Ilie Rad
| Traian Bradea
Scriu cu emoție despre o carte pe care am
avut privilegiul să o cunosc încă din fazele
elaborării ei: Ilie Rad, De amiciția. Scrisori
trimise de Ștefan J. Fay lui Ilie Rad (1988-2009).
Volum omagial la împlinirea, de către Ștefan J.
Fay, a vârstei de 90 de ani. Prefață de Irina Petraș,
Editura Accent, Cluj Napoca, 2009.
„Cartea asta va fi un Testament luminos al
prieteniei noastre.” - scria Ștefan J. Fay, la 5 mai
2009, de la Nisa, unde se afla, cu povara a 90 de
ani de viață, în casa și sub grija fiului său, Ștefan
de Fay, și a familiei acestuia. „Dragii mei Ilie și
Doina, Vă scriu puțin, că nu am putere, doar
lucruri care îmi stau la inimă. După cum văd că
lucrați, îmi dau seama că De amiciția se apropie
de apariție. Cartea asta va fi.” și continuă, spre
final, cu „sugestii pentru repartiția primelor exem-
plare”, solicitând 20 pentru sine: „le voi achita
prin mandat poștal de cum voi cunoaște prețul
per volum. Știu că veți protesta, dar
lăsați-mă să fac așa! Socotiți că le-am cumpărat eu
de la librărie! Cu mulțumiri și dragoste, Ișta.”
(Scrisoarea 199). Mai avea să vină încă o scrisoa-
re, datată 13 mai. Apoi. Cartea, care avea să-i
așeze în suflet liniștea plecării, a ajuns cu două
zile înainte.
Rândurile de mai sus, de o simplitate dezar-
mantă, sintetizează virtuțile prieteniei adevărate:
sinceritate, solidaritate, corectitudine, sentimente
reciproc vibrante. În plus, în acest caz, avem în
doar câteva propoziții dovezi despre delicatețea
semnatarului, despre sensibilitatea cu care apără
edificiul prieteniei; și, în același timp, hotărârea
cu care își asumă gesturile, din grija de a nu ame-
nința cumva ce-i este atât de necesar și de drag.
De fapt, întregul volum - De amiciția. Scrisori
de la Ștefan J. Fay - este o mărturie-model asupra
acestui sentiment; deocamdată cu scrisorile din
partea uneia dintre părți. Este de așteptat - cu cât
mai repede, cu atât mai relevant -, și contribuția
celeilalte la desăvârșirea acestui edificiu.
Deocamdată, o avem, în bună măsură, prin cons-
trucția acestui volum, gândit să fie omagiu confra-
tern la împlinirea de către Ștefan J. Fay a vârstei
de 90 de ani. Și din această perspectivă putem
spune că avem un model: de editare a corespon-
denței, de structurare a cuprinsului, pentru a fi
util atât specialistului în istorie literară, care vede
în volum un corpus documentar, cât și pentru
simplul cititor curios să intre în universul de idei
și emoții al corespondenței.
Universitarul Ilie Rad face și de această dată
dovada profesionalismului filologic și a exigențe-
lor de cercetător și critic literar. Astfel, cititorul se
edifică deplin și cu ușurință asupra „personajelor”
implicate, a împrejurărilor în care evoluează prie-
tenia și asupra conținutului scrisorilor. În doar
câteva pagini - În loc de prefață -, criticul Irina
Petraș scrie pertinent și generos despre personali-
tatea și opera lui Ștefan J. Fay, și nu o face prima
oară, cunoscând bine creația acestuia. Ilie Rad
dezvăluie, apoi, cum a început povestea și care
este valoarea acestor scrisori în alte pagini, intitu-
late De amicitia. Scrisorile, în număr de 200, din
perioada 1989-2009, sunt așezate strict cronologic,
sub un titlu-propoziție semnificativă din interior,
pentru a spori interesul cititorului. De exemplu:
„Am mai multe proiecte în cap decât îmi va îngă-
dui trupul să le duc la capăt”, „În 1949 [.] am
fost scoși din casă doar cu o cămașă de schimb”,
„Am șovăit întotdeauna de a pune pe hârtie
aspectele amare ale sufletului”; în sfârșit: „Ilie Rad
- omul care
mi-a dat curajul să fac din scrisul meu o treabă
gravă și serioasă”.
Indicele de nume întregește valoarea editorială
a cărții; întocmit de Doina Rad, acesta cuprinde
totalitatea numelor de persoane invocate în scriso-
ri, în note și comentarii, inclusiv numele de per-
sonaje literare. Dar, la fel de utile sunt selecțiile
practicate în cuprins, unde se fac trimiterile la
paginile ce conțin opiniile lui Ștefan J. Fay despre
cărțile lui Ilie Rad, pe de o parte, respectiv opinii-
le lui Ilie Rad despre cărțile lui Ștefan J. Fay, pe
de alta. Nu pot să nu mă las încântat de multele
fotografii cu Ștefan J. Fay și familia sa, de scrisori-
le facsimilate, dar și de acuratețea și eleganța tipo-
grafică a cărții, pregătită la Editura Accent din
Cluj-Napoca, sub grija directorului Ionuț Burcă.
Scrisorile au, fără îndoială, și relevanță literară,
și documentară: sunt, în mod evident, vehiculate
idei, opinii, proiecte literare, informații despre
personalități și opere, reflecții, evocări de eveni-
mente și contexte, dar - mai adânc - sunt în aces-
tea trăiri culturale și istorice, sociale și psihologi-
ce. Toate depun mărturie despre un scriitor cinstit
și corect cu sine și cu lumea.
Ștefan J. Fay a scris și a publicat fără prea mult
tam-tam critic, n-a fost omul redacțiilor și al rela-
țiilor interesate. Cărțile sale sunt apreciate de citi-
tori pentru sinceritatea și autenticitatea lor, pen-
tru forța documentară cu care sunt impregnate. A
trăit pentru a scrie și a spune astfel adevăruri ale
istoriei și ale vieții. „Sunt scufundat într-o lume a
Transilvaniei, cumplit de frământată și fascinan-
tă”, confirmă în scrisoarea 116. În câteva face
referiri la concepția sa privind filosofia istoriei,
lămuritoare fiind în acest sens scrisoarea 15, pag.
77-81, pentru cartea despre răscoala din 1907,
poate și pentru cea dedicată grevelor din 1933,
unde subliniază: „Așa cum există explicații adânci
pentru înțelegerea răsculaților, există și câteva
explicații dramatice pentru înțelegerea (nu ierta-
rea!) represiunilor.”
În mod fericit, la pag. 31, Ilie Rad aduce
Profesiunea de credință, datată Paris, 10 oct.
1993, adevărată efigie pentru întreaga sa operă și
pentru pilduitoarea sa viață, care spune cine este,
ce a vrut și ce a făcut scriitorul și omul Ștefan J.
Fay. Textul a fost inclus de autor în volumul
Caietele unui fiu risipitor, fragmente de jurnal,
Humanitas, 1994, și este evocat în scrisoarea 46,
pag. 151: profesiunea de credință „spune tot ce
este mai important despre sufletul și atitudinea
mea.”
Romanul Moartea baroanei, scris de Ștefan J.
Fay și publicat de Editura Albatros în 1988 - o
adevărată frescă de momente și figuri semnificati-
ve în câteva secole de istorie transilvăneană -, l-a
determinat pe Ilie Rad să-l caute pe autor, fascinat
de autenticitatea textului, de identitatea în care se
regăsea: „.eram din Nandra, sat vecin cu Bichiș,
unde se petrece acțiunea romanului.” La rândul
său, autorul, care a locuit și a scris, între 1947-
1949, tocmai la Bichiș, era surprins de frenezia
intelectuală a tânărului profesor de la capătul firu-
lui de telefon.
Așa s-a deschis și s-a dezvoltat o prietenie
rară, modelatoare, exemplară etic, moral și cultu-
ral, cum puține vom mai putea semnala, de acum
încolo. Dar, în mod evident, firească și necesară.
Aș zice, chiar, inevitabilă! (Pe parcursul celor
douăzeci de ani, cei doi au mai construit o carte -
La un ceai cu Ștefan J. Fay, Institutul European,
Iași, 2006.)
Ștefan J. Fay avea nevoie acută de o reîntâlnire
cu rădăcinile din care a absorbit și bucurie, și tris-
tețe, și omenie, și dezamăgiri dramatice; toate i-au
marcat viața și opera. Ilie Rad, la rându-i, atașat
profund de mediul nativ din centrul Câmpiei
transilvane, frământat de istorie și bogat în tradi-
ții, avea nevoie de confirmarea sinceră și stimula-
rea solidară a propriilor efluvii interioare. Astfel, a
irumpt o prietenie deopotrivă sentimentală și inte-
lectuală.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
1
Black Pantone 253 U
17
Black Pantone 253 U
arte & investigații
Bolșevismul și arta proletară (III)
Forja - unealta-prototip a artei proletare
| Radu Vasile
Revista Forja (1), al cărei nume și intenții au
fost preluate semnificativ și de socialiștii chi-
lieni spre sfârșitul secolului al XX-lea - forja:
una patria, un estado, un destino (1968) - în tenta-
tiva lor de a construi socialismul chilian, a rezumat
un exemplu ilustru despre combativitatea cu care
acești reprezentanți ai clasei muncitoare, radicali și
oportuniști, cultivând trufia semidoctă, amenința-
rea directă și intimidarea în locul argumentelor
intelectuale, s-au instalat ca făuritori ai destinului
culturii în noua epocă, căutând să-și potolească
setea neînfrânată de succes și putere culturală.
Acest exemplu particular de istorie
literar-artistică și politică a devenit, chiar dacă nu a
fost citat ca atare, maniera sui-generis prin care sta-
tele comuniste europene au trecut, după război,
prin experiențe similare. Între ele, România a avut
parte de cea mai strașnică aplicare a modelului, de
cel puțin două ori: o dată - în perioada proletcul-
tistă, la începutul anilor ’50, a doua oară, cu și mai
mare vehemență - după 1971, aproape simultan cu
experiența comunistă chiliană. Nu întâmplătoare
au fost bunele relații dintre Ceaușescu și dictatorul
chilian comunist Salvador Allende. (2)
Pe de altă parte, multitudinea de poziții expri-
mate în jurul conceptului central de Literatură și
Revoluție a dat curs și unui alt raționament cultu-
ral-politic și ideologic, cel potrivit căruia scopul dic-
taturii proletare este crearea unei societăți fără clase
- proletariatul pregătindu-și astfel propria sa dispari-
ție. Din această perspectivă, cultura proletară va fi
înlocuită de cultura socialistă, care nu va avea un
caracter dominant de clasă, după dispariția proleta-
riatului, de vreme ce societatea va fi depășit orice
antagonisme de clasă, sub conducerea generoasă a
clasei muncitoare. Era cultura care avea să triumfe
și în societatea românească - considera Ceaușescu -
prin trecerea țării la faza de desăvârșire a construc-
Gheorghe Ivancenco - Forja, Arhiva Muzeului de Artă Contemporană
ției societățiisocialiste multilateral dezvoltate.
Astfel că, după o perioadă de relaxare idelogică
(1965-1971), dictatorul va relansa o aprigă luptă
ideologică menită să desăvârșească construcția
socialismului și să pună bazele înaintării spre socie-
tatea comunistă, începând din anul 1971. Practica
forjei reedita simptomatic toate episoadele acute
ale vechii lupte de clasă.
Revista bolșevică cu acest nume - un simbol al
creației la „temperaturi înalte” - a devenit stupul
unde roiau scriitorii proletari de origine modestă,
personaje social-ambigue convertite la bolșevism,
sau adolescenți în timpul Revoluției, foști comisari
politici sau comsomoliști care se vor grupa, apoi,
în jurul deja celebrei, după titlul unui roman de
succes al lui Fadeev, reviste Tânăra Gardă.
Oamenilor de cultură, creatorilor, artiștilor,
dacă voiau să fie subvenționați de stat, nu le rămâ-
nea decât să se instaleze cât mai confortabil în
compartimentele rezervate din „trenul Revoluției”
și să se pună pe lucru, la comanda mecenatului
etatist (politic). Asociația Scriitorilor Proletari, crea-
tă în anul 1921, a reprezentat oglinda acestei noi
concepții care a stimulat grupuri de „poeți-muncito-
ri”, autodidacți, lucrând cu o dezlănțuire besmeti-
că, și cărora revistele literare se înghesuiau să le
publice subproducțiile, considerându-i ca pe emisa-
rii unei noi culturi. În scurtă vreme, teoreticienii
culturii proletare au devenit exasperați sub năvalni-
ca, turbulenta, haotica mișcare, care, în elanurile ei
vanitoase, ignora cu desăvârșire orice criteriu este-
tic. Era adevărată și reciproca, intelectualii de par-
tid insuflându-le tinerilor temele, metodele de crea-
ție, amendând orice tentativă a acestora de a se
profesionaliza sau de a prelucra textul cu interes
pentru formă. Situația se va repeta „la indigo” în
țările comuniste, după cel de al Doilea Război
Mondial, odată cu înființarea celebrelor instituții
purtătoare ale culturii de masă (Școlile de
Literatură și Artă Plastică, Centrele de Creație
Regionale, Școlile Populare de Artă, ultimele două
agonizând și astăzi, cel puțin în România, deși
tăierea furtunului de oxigen nu ar echivala cu un
asasinat de clasă pentru aceste ultime reflexe ale
culturii propagandistice din vechea societate totali-
tară).
Atacurile ziarului Pravda la adresa Asociației
Scriitorilor, în anul 1922, au condus la transforma-
rea ei într-o organizație-manifest politică, printr-o
tehnică a responsabilizării și a acuzelor vehemente
care se va impune mai târziu și în cazul culturii
noilor țări comuniste. Oricine se abătea de la linie
devenea inamic de clasă. Concepția tovarășilor de
drum - termen introdus de Trotsky în dezbaterile
teoretice din anii ’20, semnificând acceptarea ace-
lor creatori proveniți din alte clase sociale, dar care
vor servi temporar intersele proletariatului - accep-
tați inițial în timpul Revoluției, devenea brusc revo-
lută. VAPP - Asociația panrusă a scriitorilor proleta-
ri, apărută în anul 1921, va urma aceeași linie osti-
lă napostovienilor - tovarăși de drum, printre care
se identificau Serghei Esenin, Boris Pasternak, Isaac
Babel, Boris Pilniak, Konstantin Fedin, Leonid
Leonov, Mikhail Zoshchenko etc.
Aceleași contradicții se manifestă și în artele
plastice: o parte dintre artiștii din INHUK -
Institutul de Cultură Artistică din Moscova con-
damnă pictura de șevalet ca pe o reminiscență
burgheză, deși printre ei se găseau numeroși inova-
tori marcați de noile curente apărute în arta france-
ză, în urmă cu două decenii. Societatea Pictorilor
de Șevalet (OSR), care se revendica de la Revoluție,
privea cu simpatie opera acelor înaintași ruși
cunoscuți sub numele de peredvișnici (rătăcitori,
ambulanți), care, cel puțin prin originea modestă a
temelor, se revendicau din sânul claselor sociale
sărace, chiar dacă prin tehnică și adresabilitate
țineau cont de un posibil Mecena burghez.
Picturile lor istorice joacă cel mai mare rol în edu-
cația politică a noii clase instalate la putere.
Comenzile individuale, chiar de la potentații nou-
lui regim, vor prelungi agonia existenței acestor
artiști, dificil de îndoctrinat după preceptele artei
proletcultiste. De altfel, realismul - consecvent ca
metodă de creație literar-artistică și filozofică - va fi
„reinventat” acum, pornind de la realiștii secolului
al XIX-lea, datorită contribuției romanelor de suc-
ces ale lui Fadeev, care explică acest succes prin
consecvența sa de a face apel la „cunoașterea știin-
țifică”, marxistă a istoriei, a filozofiei sale materia-
liste. Acest apel duce la crearea metodei artistice de
creație, care articula ca imuabilă și implacabilă arta
realismului socialist, până la începutul deceniului
patru.
La primul Congres al scriitorilor sovietici din
august 1934, peste 2000 de delegați - mandatați ai
asociațiilor locale ale scriitorilor, dar și reprezentan-
ți ai tuturor claselor și păturilor sociale (colhoznci,
muncitori din uzine, soldați, funcționari etc.) aplau-
dă noua orientare a artei și a culturii sovietice des-
prinsă din cuvântarea lui Andrei Jdanov.
Optimismul și festivismul abordării prefigurează
istoria care va urma. Accentele critice vizează riscu-
rile estetice ale democratizării publicului, a simplifi-
cării mesajului artistic, tendințele de birocratizare și
de îmburghezire care renăscuseră printre aceste per-
sonaje deja răsfățate de putere. De data aceasta,
„tovarășii de drum” sunt nu numai acceptați, dar și
tratați cu onoare de către reprezentanții Uniunii
Scriitorilor Sovietici. În același mod evoluează
lucrurile în artele plastice. Începând cu anul 1932,
18
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
18
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
se creează o serie de asociații locale ale artiștilor
plastici care vor fi federalizate până în anul 1938,
sub conducerea pictorului realist Alexandr
Gherasimov și care va edita revista Arta
(Iskusstvo), având ca sarcină principală lupta împo-
triva „formalismului în artă”, care rămâne pericolul
cel mai mare și principala formă de influență a
artei burgheze asupra artei proletare, de fapt un
refuz obstinat al oricăror experimente la nivelul
limbajului sau experiențe de tip avangardist al căror
scop și destinatar nu erau clarificate. Pictorii „abs-
tracți” fuseseră deja excluși din pictura rusă pe la
mijlocul deceniului trei, iar cei figurativi, influențați
de cubism sau descendenți din vechii peredvișnici,
se revendicau din paginile critice etalate în ziarul
Pravda care vorbea despre următoarele criterii ale
artei realismului socialist: funcția educativă și mobi-
lizatoare a artei, bunul simț natural, obișnuința și
gusturile marelui public.
Note
1.	Forja - Kusnița, revistă de cultură proletară creată
în 1920 de VAPP - abreviere de la Asociația pan-rusă a
scriitorilor proletari - grupare creată la începutul anilor
’20, a cărei orientare a fost apoi continuată de către
RAPP - Asociația rusă a scriitorilor proletari. Cele două
au federalizat succesiv, până la desființarea RAPP din
1932, asociațiile de veleitari, poeți-muncitori dar și teore-
ticieni ai prolecultismului care urmăreau crearea unei cul-
turi populare de clasă, repudiind orice interes nesănătos
pentru formă și orice tendințe de profesionalizare, identi-
ficând în acestea principalele trăsături ale culturii burghe-
ze - trăsături care apăreau în cultura publică scrisă, în
afara liniei trasate de Lenin încă din 1904. Acești scriitori
militanți se grupează în jurul Forjei, ca uneală emblema-
tică, susceptibilă să producă prin eforturile fizice o nouă
calitate intelectuală, în urma eforturilor forjorilor de a
lamina la cald, sub bătaia ciocanelor, conștiințele oame-
nilor de cultură, după un program intitulat semnificativ
și promovat vehement în ce privește țelurile lui.
Susținută inițial de către practicanți cu antecedente litera-
re, dar fără studii, aceasta s-a văzut repede năpădită de
practicile insolente a unor tineri veleitari, proveniți din
clasele sociale modeste, tineri și adolesecenți luați de
valul bolșevic, care au luptat cu arma în mână în
Revoluție, schimbând apoi, fără complexe, animați de
spiritul partinic, uniforma militară cu tocul și penița,
ignorând cu desăvârșire orice formare profesională speci-
fică și devenind soldați ai partidului pe frontul artelor.
Unii dintre ei, precum Alexandr Bezimeanski sau
Leopold Auerbach, activează în egală măsură pentru
crearea organizației tinerilor comuniști, Komsomolul, și a
revistei politice a acesteia Molodaia Gvardia (Tânăra
Gardă). Râvna cu care au semănat ogoarele literaturii cu
neghina proletară a făcut ca, treptat, termenul de scriitor
proletar să semnifice de fapt scriitorul comunist, acesta
fiind apoi detronat rapid de următoarea generație sponta-
nee de noi scriitori comuniști, cei din grupul Octombrie
- care s-au reintitulat proletari - devenind, din 1924, o
nouă organizație militantă, cu scopuri politice.
2.	Salvador Isabelino Allende Grossens (n. 26 iunie
1908 - m. 11 sept. 1973), președinte al Republicii Chile
din 4 nov. 1970, până la 11 sept. 1973, când o lovitură
de stat a pus capăt singurului regim marxist-socialist de
pe continentul american (în afară de Cuba), instalat prin
alegeri de către Allende, care a înlăturat astfel regimul
politic-marionetă, aflat sub protecția S.U.A.
■
M.H. Maxy - Compoziție, muncitori și țărani, colecția Muzeului Țării Crișurilor, Oradea
”Avem o datorie față
de țara care ne-a dat
limba si cultura”
(Urmare din pagina 16)
Am acceptat pentru că am crezut și cred foarte
mult că România trebuie făcută cunoscută la
Nisa. De aceea am creat Catedra-tribună a
României «Dimitrie Cantemir» pentru conferințe
cum au fost : Mircea Eliade, Panait Istrati, Eugen
lonescu, dar și Unirea Principatelor, Napoleon al
II-lea și Francmasoneria, Icoanele pe sticlă sau
Casele tradiționale românești. În același spirit, de
a face cunoscută România prin ce are ea mai bun,
se înscrie și Săptămâna Filmului Românesc de la
Nisa aflată la a treia ediție, sau crearea unui
Centru Cultural Franco-Român, noutate în Franța
și deloc în concurență cu Institutul Cultural
Român, ci dimpotrivă.
R. C.: - La reședința dvs. de la Nisa, acolo
unde este și consulatul, aveți o bibliotecă româ-
nească de o bogăție extraordinară. Cum ați consti-
tuit-o și cum o îmbogățiți?
Șt. F.: - Centrul Cultural Franco-Român va
porni având ca nucleu o bibliotecă excepțională
de circa 10.000 de volume, în marea majoritate în
franceză și al cărui conținut acoperă domenii cum
ar fi istoria, religiile, ezoterismul, simbolismul etc.
Este vorba de Fondul Paul Barbăneagră, prieten
spiritual, cineast și eminentă personalitate a exilu-
lui românesc în general și, în special, al celui din
Franța. Acestui fond, care are calitatea de magnet
cultural, i se vor adăuga câteva alte fonduri, mai
modeste luate în parte fiecare, dar care vor însu-
ma alte circa 15.000 de volume. Familia noastră
va construi și va pune la dispoziție sediul acestui
Centru Cultural, care va fi dotat cu un local pen-
tru bibliotecă, cu săli de conferințe, de proiecție,
de recepții, de expoziții etc. Tot aici va fi amena-
jat și sediul Consulatului Onorific al României de
la Nisa și Reprezentanța secției române a
Ordinului de Malta pentru sudul Franței-Corsica
și Monaco.
R. C.: - După toată această aproape mitică bio-
grafie, a mai rămas, oare, ceva nespus?
Șt. F.: - Dacă-mi permiteți, aș adăuga că Ștefan
J. Fay a plecat dintre noi așa cum a dorit, în pace
cu sine. Mai mult decât atât, grație unui extraor-
dinar hazard, pe care l-aș numi voia Domnului, la
numai trei zile înainte de momentul despărțirii,
primea decretul prin care România lui așa de
dragă îi recunoștea eforturile întregii sale activități
de scriitor pentru restituirea excepționalei sale
istorii, decret prin care i se decerna Ordinul
Meritul Cultural pentru Literatură. A putut astfel
să se despartă de noi cu sentimentul că și-a împli-
nit cea mai mare parte din datoria sa. Subliniez -
numai în parte pentru că, în ultimele sale zile mi-
a mărturisit regretul că nu a putut scrie despre cei
pe care i-a cunoscut. Cartea s-ar fi numit:
Portretele celor cincizeci care mi-au modelat viața.
Este vorba de Mircea Vulcănescu, Octavian Goga,
Ion Jalea, Constantin Noica, Mircea Eliade,
Monseniorul Vladimir Ghika, George Enescu,
Generalul Racoviță-Cehan, Octavian Tăslăuanu,
Mircea Cancicov, frații Cernovodeanu, Ferdinand
Barch, Constantin Gane, Iura Kulibin, Esteban și
Dafina Voiculescu și mulți alții. Dumnezeu să-l
ierte! Fără niciun orgoliu, cred că Bunul
Dumnezeu va avea mult de căutat până va găsi
ceva de iertat la Ștefan J. Fay. Pentru toate cele
spuse aici (dar foarte incomplete), îndrăznesc să
spun că el a fost, este și va rămâne un Sfânt laic.
Ștefan J. Fay, Tată, Bunic și Străbunic, a fost
pictor, sculptor, scriitor, dar mai ales mare patriot
și revelator al istoriei adevărate a României pe
care a iubit-o fără limite și cu un devotament
nemăsurat.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
19
Black Pantone 253 U
19
geografie
Geografia Banatului
Florin Fodorean
Lucrarea pe care o prezentăm reprezintă rezulta-
tul unui volum de muncă imens, desfășurat pe
parcursul a șapte ani de zile. Autorul, lect. dr.
Raularian Rusu, de la Facultatea de Geografie din
Cluj-Napoca, membru în Catedra de Geografie
Regională, prezintă cititorilor o lucrare care stârnește
deopotrivă interesul științific al geografului dar și pe
acela al istoricului.
Cartea Organizarea spațiului geografic în Banat
(format B5, 607 pagini, din care 126 figuri, 18
tabele, 48 p. rezumat în engleză, 8 p. de bibli-
ografie cu 178 de titluri, ISBN 978-973-52-0201-9)
a apărut la Timișoara în 2007, în colecția
Bibliotheca Historica et Archaeologica Banatica,
îngrijită de dr. Florin Drașovean, de la Muzeul
Banatului. În afară de versiunea tipărită lucrarea
se poate consulta și on line, fiind postată pe pagi-
na de internet a muzeului timișorean
(www.muzeulbanatului.ro/istorie/publicatii/bhab/
Organizarea_spatiului_geografic_in_Banat_f.htm).
Cu această lucrare colecția a atins numărul 42.
Locul de apariție a cărții este absolut firesc, din
cel puțin trei motive. Primul ar fi acela că autorul
însuși este bănățean. Al doilea motiv este publicarea
în colecția inițiată și patronată de dr. Florin
Drașovean, colecție în care s-a încercat și s-a reușit
gruparea unor lucrări legate de arheologia și istoria
Banatului din preistorie până în epoca modernă. Iar
despre importanța Timișoarei în spațiul bănățean
chiar autorul subliniază, vorbind de spațiul geografic
funcțional, că orașul reprezintă „așezarea coordona-
toare, spre care gravitează întregul spațiu curpins în
cele trei județe, Arad, Timiș și Caraș-Severin” (p. 22).
De aceea această carte despre organizarea spațiului
geografic în Banat se integrează perfect, credem noi,
în această colecție, fiind prima lucrare de geografie
publicată aici, alături de alte lucrări deja cunoscute în
mediul arheologic și istoric (amintim R. Ardevan,
Viața municipală în Dacia Romană, Repertoriul
arheologic al Mureșului inferior Județul Arad, E.
Nemeth, Armata în sudvestul Daciei romane etc.).
În încercarea de a trata toată problematica legată
de zona Banatului din punct de vedere istoric, geo-
grafic și administrativ, d-l Rusu și-a structurat demer-
sul științific în cadrul a nouă capitole: Cap. 1.
Fundamentele teoretice și metodologice ale unui
demers privind organizarea spațiului geografic în
Banat, p. 15-22; Cap. 2. Condiționări fizico-geografi-
ce în organizarea spațiului bănățean, p. 23-64; Cap.
3. Resursele umane și organizarea spațiului geografic
în Banat, p. 65-99; Cap. 4. Structura fondului funciar
și modul de utilizare a terenurilor în Banat, p. 100-
126; Cap. 5. Evoluția organizării administrative a
spațiului bănățean, p. 127-254; Cap. 6. Analiza repar-
tiției în teritoriu și a structurilor spațiale din Banat
ale unor instituții și servicii cu rol polarizator, p.
255-445; Cap. 7. Identificarea și ierarhizarea așezări-
lor cu rol de loc central din Banat și zonele de
inlluență ale acestora la diferite nivele ierarhice, p.
446-493; Cap. 8. Căile de comunicație și indicele de
conectivitate al așezărilor din Banat, p. 494-534; Cap.
9. Analiza corematică a spațiului bănățean, p. 535-
550.
După un Cuvânt înainte (p. 9) semnat de prof.
dr. Vasile Surd, unde sunt evidențiate meritele și
efortul autorului, urmează o scurtă prezentare Din
partea autorului (p. 11-13) iar apoi primul capitol al
lucrării, unde d-l Rusu, în cadrul unei discuții despre
terminologia spațiului geografic, fixează limitele
Banatului din perspectiva percepției asupra spațiului
geografic, concluzionând că o asemenea cercetare
trebuie să țină cont neapărat de limitele administrati-
ve. De aceea zonele avute în vedere vor fi județele
Arad, Timiș și Caraș-Severin.
Al doilea capitol prezintă, practic, cadrul fizico-
geografic al spațiului bănățean, începând cu relieful
și continuând cu clima, hidrografia, vegetația, fauna
și solurile. Atât pentru geografi, dar și pentru istorici
și arheologi, acest capitol este foarte util, întrucât
sintetizează foarte clar principalele caracteristici fizi-
co-geografice ale zonei vizate, cu informații actualiza-
te, prezentându-se și modelul de dispunere a formele
principale de relief în Banat.
A treia parte a lucrării prezintă datele privind
dinamica și mișcarea populației, alături de structurile
demografice. Expunerea începe cu Perioada pre-statis-
tică (p. 65), unde autorul sintetizează datele despre
locuirea Banatului din paleolitic până la integrarea
acestuia în Imperiul Habsburgic, când apar primele
statistici asupra populației. Calculul asupra populației
Banatului în epoca romană (20.000 de locuitori) nu
este însă tocmai exact, întrucât autorul pleacă de la
o informație eronată, și anume că populația Daciei
romane era de circa 100.000 de locuitori. În realitate,
în Dacia locuiau nu mai puțin de circa 600.000 de
locuitori și nu mai mult de un milion. De aceea, pro-
babil că și în Banat locuirea era ceva mai însemnată
decât cifra pe care o oferă autorul, chiat dacă singu-
rul oraș a fost Tibiscum. Urmează prezentarea statis-
ticilor din intervalul 1869-2002, din care se poate
observa creșterea moderată a populației de la circa
1.100.000 de locuitori la circa 1.500.000 de locuitori
(statistica este realizată pe județele Arad, Timiș și
Caraș-Severin). Structurile demografice sunt prezenta-
te pe sexe, grupe de vârstă și etnii.
Partea a patra a lucrării grupează problemele
generale și elemente de metodologie privind structu-
ra fondului funciar, autorul discutând modul de utili-
zare a terenurilor în Banat. Sunt detaliate problemele
privind localizarea pădurilor în Banat, distribuția
suprafețelor pășunabile și situația terenurilor arabile.
Finalul capitolului se constituie într-un fel de semnal
de alarmă cu privire la agricultură, autorul observând
cauzele lipsei de rentabilitate în anumite sectoare.
Un capitol consistent (p. 127-254) este al cincilea,
referitor la evoluția organizării administrative a spa-
țiului bănățean. După enunțarea unor probleme
generale, autorul începe discuția cu perioada daco-
romană, oferind informații corecte asupra Banatului
în epoca romană. Observația noastră este aceea că
de-a lungul Mureșului, la Bulci, Aradu Nou și Cenad
nu au funcționat castre, ci puncte militare controlate
de soldați din legiunea XIII Gemina. Este discutată
apoi situația Banatului în Evul Mediu, apariția comi-
tatelor și a districtelor, după care este prezentată
ocupația otomană și stăpânirea habsburgică, precum
și regimentele grănicerești și comitatele până la ins-
taurarea dualismului austro-ungar, în 1867. Un subca-
pitol consistent este cel despre organizarea adminis-
trativă în epoca dualismului austro-ungar. În paginile
următoare este discutată organizarea administrativă
în perioada interbelică. Foarte interesantă ni se pare
ideea de a prezenta aici un tabel cu localitățile din
Banat ale căror nume au fost schimbate în perioada
1920-1930 (tabelul 6, p. 223-225). Tabelul este foarte
util și pentru cei care studiază documentele cartogra-
fice moderne, mai precis hărțile militare realizate de
austrieci. Ultimele două subcapitole prezintă organi-
zarea administrativă în perioada comunistă și după
anul 1990. La sfârșitul capitolului, trei tabele, cores-
punzând celor trei județe (Arad, Timiș și Caraș-
Severin) sintetizează datele administrative. Sunt pre-
zentate localitățile din fiecare județ și populația fiecă-
reia.
Cel mai consistent capitol al lucrării (p. 255-445)
este al șaselea, unde autorul analizează repartiția în
teritoriu și structurile spațiale din Banat ale unor ins-
tituții și servicii cu rol polarizator. Documentația
realizată pentru acest capitol de către autor este
impresionantă, presupunând o muncă asiduă de
teren, de documentare. Cele nouă subcapitole se
referă la cele mai importante instituții și servicii:
organizarea ecleziastică a spațiului în Banat, instituții-
le și organizarea judecătorească, instituțiile de învăță-
mânt, cele medico-sanitare, culturale, financiare, ser-
viciile bancare și de asigurări, instituțiile și serviciile
din domeniul transporturilor, serviciile poștale,
magazinele și piețele. Autorul prezintă statistici,
hărți, tabele, pentru fiecare din problemele enunțate.
Așa cum precizam, munca de informare, de docu-
mentare a autorului este impresionantă. Spre exem-
plu, la prezentarea instituțiilor de învățământ și pola-
rizarea educațională în Banat, Raularian Rusu prezin-
tă o mulțime de date privind: școlile cu clasele I-IV,
învățământul în clasele V-VIII, învățământul liceal,
profesional și de ucenici și învățământul profesional.
Identificarea și ierarhizarea așezărilor cu rol de
loc central în Banat și zonele de influență ale acesto-
ra la diferite nivele ierarhice sunt probleme pe care
autorul le discută în capitolul al șaptelea. Pentru a
încadra așezările din Banat în funcție de numărul de
locuitori, autorul începe printr-o utilă prezentare a
ierarhiei așezărilor la nivel național: orașe mari, de
peste 100.000 de locuitori, orașe mijlocii, având între
20.000 și 100.000 de locuitori și orașe mici, sub
20.000 de locuitori. De asemenea, interesantă este și
precizarea legată de ariile de atracție polarizate de
metropolele provinciale și orașele mari. Autorul chiar
propune o ierarhie a așezărilor urbane la nivel națio-
nal. După această abordare generală, urmează pre-
zentarea ierarhiei așezărilor din Banat, principalul
centru polarizator fiind considerat Timișoara (metro-
polă regională cu 317.660 de locuitori în 2002). Al
treilea subcapitol analizează zonele de influență ale
locurilor centrale din Banat.
Al optulea capitol al lucrării analizează Căile de
comunicație și indicele de conectivitate al așezărilor
din Banat (p. 494-534). După discutarea unor proble-
me generale, autorul discută căile de comunicație
feroviare, apoi pe cele rutiere și fluviale, capitolul
sfârșindu-se cu o discuție privind indicele de conecti-
vitate al așezărilor din Banat. Plecând de la observa-
ția lui P. Vidal de la Blanche, „orașele și drumurile
sunt marii inițiatori ai unității teritoriale”, autorul
consemnează, pe bună dreptate, că: „În organizarea
spațiului geografic, un rol determinant îl au căile de
comunicație. Ele formează rețele vaste și complexe,
care acoperă teritoriul în toate direcțiile” (p. 494).
Pornind de la aceste premise, Raularian Rusu începe
prin analiza căilor de comunicație feroviare din
Banat, care formează, potrivit opiniei autorului, cea
mai densă rețea din toată România. Apariția prime-
lor căi ferate are loc în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea. Un tronson important a fost cel care lega
Szegedul de Jimbolia și Timișoara, dat în folosință în
anul 1857. Dificilă a fost realizarea legăturii între
Caransebeș și Orșova, care a necesitat, așa cum pre-
cizează autorul, „lucrări de artă dificile în Culoarul
Timiș-Cerna, între care 19 poduri metalice mari și
patru tunele, cel mai lung („Porta Orientalis”) având
898 m” (p. 498). Este interesant faptul că deja la
anul 1918 sistemul feroviar din Banat era aproape
definitivat (în proporție de 90 %). În perioada comu-
nistă nu s-a mai realizat niciun tronson nou, fiind
executate doar lucrări de modernizare. Autorul este
foarte tranșant atunci când observă starea deplorabi-
lă a unor sectoare feroviare în prezent, datorată lipsei
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
de preocupare din partea autorităților, oferind exem-
ple sugestive legate de lungimea unor sectoare și
durata foarte mare în care se circulă pe aceste tron-
soane (p. 502-503). Consecința este scăderea conti-
nuă a traficului feroviar. Urmează prezentarea căilor
de comunicație rutiere, începând cu epoca romană,
unde autorul explică corect situația arterelor rutiere
în Banat, cu cele două drumuri principale: cel de
vest, pe linia Lederata (Ram) - Tibiscum (Jupa) și cel
de est, pe linia Dierna (Orșova) - Tibiscum. Ambele
drumuri se desprindeau din cel de pe malul drept al
Dunării, finalizat de Traian în anul 100, după cum
demonstrează o inscripție săpată în peretele stâncii,
la Cazane. În Evul Mediu mai apar unele trasee noi,
dar se folosesc în mare măsură fostele drumuri
romane. Momentul cel mai important în epoca
modernă este apariția, în perioada dualismului aus-
tro-ungar, a „Oficiilor regale inginerești de drumuri
și șosele”. În continuare autorul prezintă situația
drumurilor în epoca modernă și contemporană, tex-
tul fiind însoțit de hărți și tabele sugestive. Se anali-
zează apoi căile de comunicație fluviale. Evident,
principala arteră fluvială este Dunărea, amenajarea ei
începând încă din timpul romanilor. Din nou auto-
rul oferă o mulțime de date și detalii legate de func-
ționarea porturilor, infrastructură etc. Capitolul se
încheie cu o analiză pertinentă a relației între căile
de comunicație și așezări, autorul pornind de la con-
ceptul de „indice de conectivitate”.
Ultimul capitol al lucrării, cel de concluzii este
axat pe analiza corematică a spațiului bănățean.
Autorul discută, în fapt, modelul de organizare al
spațiului geografic bănățean. În opinia autorului,
Banatul este dominat, ca spațiu geografic, de două
mari așezări: Timișoara și Arad. Cele două formează
centrul acestei regiuni. Din acest punct de vedere,
restul teritoriului este desemnat de autor ca „perife-
rie”, explicația fiind nuanțată de autorul în sensul că
există și centre ale periferiei. Figura 126 (p. 547) ilus-
trează clar discuția autorului și sintetizează, practic,
ceea ce înseamnă observațiile finale ale autorului.
La sfârșitul lucrării Raularian Rusu prezintă un
rezumat consistent al lucrării (p. 551-598), în limba
engleză, pe capitole, lucru de bun augur care ne dă
speranța că lucrarea acestui tânăr universitar clujean
va fi receptată și în mediile academice din străinăta-
te. Lucrarea se încheie cu o listă bibliografică,
cuprinzând 178 de lucrări, ceea ce dovedește încă o
dată munca desfășurată de autor pentru realizarea
demersului său.
Volumul mare de informație, munca de teren
pentru documentare, figurile și tabele care însoțesc
textul, metoda de cercetare clară, un text scris clar,
limpede, care se citește ușor, toate acestea reprezintă
calitățile unei cărți pe care o salutăm și care inter-
esează atât pe specialiști cât și publicul larg. La final
nu putem decât să îl felicităm pe Raularian Rusu
pentru această lucrare și să îi dorim succes mai
departe.
(Raularian Rusu, Organizarea spațiului geografic
în Banat, Ed. Mirton, Timișoara, 2007)
■
religie
teologia socială
Condamnarea comunismului (VI)
| Radu Preda
După ce am trecut în revistă principalele
documente din ultimele două decenii
care au abordat chestiunea crimelor și a
ideologiei comunismului, de la Declarația de la
Copenhaga din 1990 la cea de la Vilnius din
2009, concluziile nu sunt deloc încurajatoare. Să
amintim pe scurt doar trei dintre acestea.
În primul rând, constatăm la o primă lectură
a documentelor lipsa unui consens etico-politic
asupra necesității și a modului de condamnare a
gravelor încălcări ale dreptului omului pe întrea-
ga durată a regimului comunist. De aici decurge
paradoxul de a avea o serie de condamnări, mai
mult sau mai puțin explicite, ale crimelor comu-
nismului, dar nu și a ideologiei care le-a făcut
posibile. Fractura dintre cauză și efect este atât
de mare încât ea face posibilă, mai departe, dis-
tincția profund discutabilă dintre „comunismul
democratic” din Est și cel totalitar din Vest.
Rezultatul, cum am văzut, se poate observa în
recrudescența politică a fondului ideologic
comunist în forma unor noi partide de succes
precum Die Linke din Germania acestor ani, a
formațiunilor care se revendică expres din tradi-
ția comunistă și care sunt/au fost la putere în
Bielorusia, Ucraina, Rusia sau Moldova sau a
neo-revoluțiilor de genul celei în curs în
Venezuela lui Hugo Chavez, pentru a nu mai
vorbi despre metamorfozele comunismului chi-
nez capabil să integreze spiritul totalitar cu
avantajele economiei de piață. Efectele acestei
complicități se mai văd și în lipsa de preocupare
a social-democrației din țările postcomuniste,
articulată de regulă în jurul unor politicieni ai
fostului regim totalitar, de a se delimita de
extrema stângă și de a promova astfel o asuma-
re matură a istoriei. Acest lucru este deosebit de
grav deoarece acreditează ideea că doar extrema
dreaptă este nocivă, în timp ce extrema stângă
se bucură de simpatia implicită a celor care sunt
gata să îi ierte erorile de dragul scopului nobil
pe care proclamă că îl urmărește. În această
optică, problema condamnării comunismului
devine secundară, dacă nu chiar de-a dreptul ire-
levantă pentru „mersul înainte” al societății.
În al doilea rând, am fi sperat ca odată cu
demascarea totalitarismului și condamnarea cri-
melor comunismului se va trece la identificarea
responsabilităților și culpabilităților celor care le-
au comis. Dimpotrivă. Ironie a istoriei sau nepu-
tință a prezentului, la adăpostul drepturilor
omului pe care mai bine de jumătate de secol
le-au contestat, foștii slujitori ai regimului totali-
tar comunist se bucură de o amnistie generală
tacită. La finalul războiului rece, știm foarte
bine cine a pierdut, victimele, și cine a câștigat,
torționarii. În plus, pe fundalul acestui compro-
mis nemărturisit, a fost posibilă subminarea cu
succes a structurilor statului de drept prin per-
petuarea în pozițiile importante a unor oameni
marcați iremediabil de mentalitatea și tehnicile
statului polițienesc. De la politică la economie
și de la mass-media la mediile academice,
schimbarea de paradigmă nu s-a produs decât
într-o proporție prea mică pentru a vorbi despre
trecerea cu adevărat la un model social demo-
cratic. Deficitul real de democrație al majorității
țărilor postcomuniste de datorează așadar nu
atât incapacității respectivelor societăți de a
învăța regulile menite să le asigure realizarea
binelui comun la care în mod natural aspiră, cât
mai ales rezistenței acelei forma mentis specifi-
ce clasei diriguitoare incompatibile cu pluralis-
mul opiniilor, transparența deciziilor și rigorile
legii. Amestecând de la bun început puținul nou
cu foarte mult vechi, departe de a însemna o
cezură istorică, tranziția postcomunistă s-a dove-
dit a fi mai curând un masiv proces de transfer
dintr-un regim în altul al acelorași resurse
umane și materiale. Așa se explică deturnarea
sensului exercițiului democratic de la menirea
lui genuină - asigurarea succesiunii prin alegeri
a partidelor politice, astfel încât niciunul dintre
acestea să nu se eternizeze prin monopolizarea
puterii - și transformarea acestuia în confirmare
electorală a abuzului și a corupției. O astfel de
instrumentalizare oligarhică a mecanismelor
democratice explică de ce în două decenii nu a
fost începută înnoirea cu adevărat a clasei politi-
ce. Un bilanț mai cinic nu își putea imagina
nimeni în zilele de euforie din 1989/1990.
În al treilea rând, datorită contestării omolo-
gării totalitarismului nazist cu cel comunist,
memoria europeană riscă să rămână divizată și
la început de secol XXI, continuând și chiar
adâncind de o altă manieră, mult mai gravă,
polaritatea specifică războiului rece. Procedând
astfel, ar fi pentru prima dată în istoria ei când
Europa ar refuza să își asume propriul destin.
Este profund european să nu ignori experiențele,
oricât de neplăcute și oricât de stânjenitoare, să
îți pui întrebări, să cauți răspunsuri, să fixezi
simbolic, în arta de tot felul, de la cea fragilă,
pe hârtie sau pânză, la cea masivă, în piatră și
marmură, ceea ce ai învățat din propria istorie,
iar această memorie multistrat a Europei, vizibi-
lă la tot pasul, dă măsura unicității ei printre
(Continuare în pagina 30)
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
21
Black Pantone 253 U
dezbateri & idei
Boala ca posibilitate a viului
(Prolegomene la o filosofie a bolii umane)
| Kiraly V. Istvan
Despre „importanța” în genere a tematizării
bolii, a bolilor este probabil suficient să
remarcăm doar faptul că, niciunul dintre
muritorii care trăiesc, nu a fost, nu este - și nici
nu poate fi nicicând și în niciun fel - „scutit”
ontologic și existențial... de întâlnirea, de expe-
riența și de atacul lor. Ci, cum vom vedea... dim-
potrivă!
Iar legat de premisele și de implicările exis-
tențiale în tema și în discursul acestei încercări, se
poate spune că ele sunt constituite în principal de
o mai veche tematizare, tot existențială, desigur, a
morții umane.i În care moartea a trebuit, până la
urmă, să fie înțeleasă, confruntată și asumată - în
mod expres și drept - murire. Încercând deci să se
înțeleagă: ce anume înseamnă pentru existența
umană și pentru specificul ei de a fi, faptul că noi
oamenii, cu toții, suntem muritori? Ori, aceste
meditații conduceau în mod inevitabil și la întâl-
nirea cu tematica bolilor. De și cu care - de cele
mai multe ori - murim...
Cu privire însă la titlul lucrării, trebuie preci-
zat că el indică cele două direcții în care, pe par-
curs, vom înainta cât se va putea de concomitent.
Prima va fi aceea în care am putea realiza boala
ca aparținând la modul esențial și tocmai ca posi-
bilitate... vieții și viului în general. Iar în a doua
direcție vom încerca să conturăm o privire totuși
primordială asupra specificului bolii umane și a
raportărilor specific umane la boli. Mai este poate
util să subliniem și faptul, că subtitlul lucrării
scoate în evidență tocmai împrejurarea că aici va
fi vorba totuși de un demers propriu-zis filosofic.
Ceea ce va trebui să reiasă și să se valideze, și
acum, chiar din „ductul” și tocmai din orizontul
meditativ al desfășurării ei și nu „din” conceptua-
litatea ei „tehnică” și de rigidă „specialitate”.
*
Nimic nu este mai firesc și mai caracteristic
omului, decât faptul că noi ne centrăm și ne arti-
culăm raporturile noastre cu bolile - și nu numai
cu cele umane, ci și cu cele vegetale și animale! -
în primul rând dintr-o perspectivă și printr-o
raportare medicală. Adică din perspectiva observă-
rii-studierii, prevenirii, tratării-ameliorării sau a
vindecării lor posibile.
Ce nevoie este sau ar fi însă atunci de vreo
meditație filosofică - sau de oricare alt tip pro-
priu-zis ne-medical ori ne-terapeutic - asupra boli-
lor umane? Ce ar putea aduce așa ceva în plus și
specific, legat de înțelegerea bolii, a bolilor și a
semnificațiilor lor?
La aceste întrebări nu putem însă răspunde la
modul serios altfel, decât tocmai prin desfășurarea
și asumarea unui demers interogativ efectiv, decis
și țintit. Mai precis, susținând întrebarea, dacă
perspectiva medicală însăși - deși în mod pe
deplin justificat, centrală! - acoperă oare întreaga
amplitudine a aspectelor în care ființa umană se
confruntă și se raportează la boli și la posibilita-
tea lor? Întrebarea este, desigur, retorică, deoarece
este limpede că există o serie de sisteme și orga-
nisme sociale, de discipline științifice și tehnice,
de forme culturale etc. care, deși nu sunt nici pe
departe propriu-zis și strict medicale, au totuși în
vederea lor boala sau chiar bolile umane determi-
nate. Să ne gândim doar la asistența și la politicile
sociale, la tehnica (medicală), la sociologie, la
demografie, la psihologie, la antropologie, la isto-
rie, la istoria științei, la religie sau chiar la multe
opere artistice etc. și - de ce nu? - la filosofie!
Toate acestea sugerează - și încă din start -
realizarea și explicitarea în primul rând filosofică
a faptului că omul nu este numai bolnav - fiind
astfel numit de medicină chiar „bolnavul” - și că
el nu este numai „sănătos” - mai exact ne-, sau
încă... ne-bolnav - ci boala este și este percepută
și fixată în mod efectiv, existențial și permanent
de către ființa umană, ca fiind tocmai o posibilita-
te! Desigur, o posibilitate aparte, dar o posibilitate
aparținând... vieții. Mai precis, aparținând exact
esenței vieții.
De aceea, prima direcție în care trebuie să se
angajeze interogația noastră filosofică asupra bolii
și în special asupra celei umane este chiar aceasta.
Adică de a înțelege boala - în întreaga ei amplitu-
dine și generalitate - ca fiind o posibilitate a vie-
ții. Deci - și pentru început - nu doar a vieții
umane, ci în genere: a vieții, a viului.
Desigur, pentru aceasta, avem nevoie și de
câteva lămuriri preliminare privind tocmai „con-
ceptul” de posibilitate. „Concept” cu o istorie filo-
sofică și științifică fascinantă, prea puțin explorată
și, în orice caz, insuficient valorificată, dar de care
- din păcate - nu ne putem ocupa aici.
De aceea notăm doar că, în limbajul cotidian -
dar nu numai - „posibil” se numește în primul
rând ceva ce numai „poate avea loc”, dar care,
poate, la fel de bine, și să nu aibă loc. Ca atare,
posibilitatea și posibilul se „opun” aici - din p. d.
v. „logic” și în fond indiferent - în primul rând
necesarului. Care deci are, și cu siguranță va și
avea loc! Mai înțelegem însă - tot în limbajul
comun, dar care a influențat și sensurile mai ela-
borate ale logicii modale clasice, și viceversa -
prin „posibil” și ceva ce nu este „real”. În raport
deci cu „realitatea”, posibilul apare ca ceva ne-
împlinit, inferior și neesențial. Dar, într-un context
care ar putea fi considerat la prima vedere chiar
mai „riguros” și „precis”, deseori noi mai tratăm
„posibilitatea” și sub termenul de „probabilitate”.
Termen sub care posibilitatea devine deja obiectul
unei intenții de calcul, al cărui rezultat, de regulă,
se exprimă cifric, în procente.
Numai că, „probabilitate” - adică calculele și
cifrele ce exprimă eventualitățile de „realizare” sau
de ne-realizare - are doar cutare sau cutare boală,
până ce, în realitatea ei esențială, fără posibilitatea
bolii (ca și fără posibilitatea sănătății) nici nu exis-
tă în fond viață!
Credem că este ușor de realizat că, de fapt,
niciunul dintre sensurile dominante și enumerate
aici ale termenului de „posibilitate”, nu este - în
fond sau pe deplin - potrivit pentru a înțelege
felul cu totul intrinsec și particular în care boala
ca posibilitate și posibilitatea bolii, aparține vieții
- ca atare, și în mod desigur specific - și vieții
umane! Căci boala ține - și tocmai ca posibilitate!
- chiar de esența vieții, ea nefiind nicicum o sim-
plă eventualitate „ne-esențială” a ei. Boala ca posi-
bilitate se naște și se conturează tocmai în interio-
rul și exact în ceea ce este fundamental și esențial
vieții, a vieții care într-adevăr trăiește. De aceea,
„posibilitatea bolii” - din acest p. d. v. esențial -
nu are mai nimic a face cu (încă) „ne-realitatea
ei”. Dimpotrivă, viața însăși - în realitatea ei vie
și, accentuăm, esențială! - conține și chiar vizează
boala, în primul rând și tocmai, ca fiind o posibi-
litate a ei.
Și nimic nu argumentează mai solid această
afirmație decât faptul că în evoluția lor, ființele
vii se nasc - adică: vin la viață - deja dotate cu
anumite sisteme de (auto)apărare, „imunitare”
împotriva bolilor, împotriva agenților patogeni etc.
„Simpla” existență - dar și varietatea fascinantă -
a acestor sisteme originare de autoapărare arată
deja în mod limpede faptul că, însăși viața, că
însăși viul, vizează și chiar prefigurează la modul
esențial boala, bolile exact ca pe o posibilitate
care-i aparține ei. Deci ca pe o posibilitate care
este și trebuie „prevăzută” de către ea însăși ca
fiind tocmai o amenințare conturată în mod efec-
tiv pe parcursul și în „interiorul” desfășurării, a
trăirii ei!
Toate acestea ne obligă însă să gândim, să
argumentăm mai departe, și să realizăm și faptul
că boala mai aparține vieții - tot ca o posibilitate,
constituind complexitatea esenței sale - și prin
împrejurarea că o mare varietate de patologii
sunt, de fapt, cauzate ființelor vii, tocmai de
(alte) ființe vii. Bacteriile, paraziții, fungii și, într-o
oarecare măsură și virusurile etc. sunt și ele ființe
vii, deci fac și ele parte din evantaiul, din marele
ciclu al vieții. Există deci chiar „în cadrul” vieții și
aparținând ei însăși, vietăți, al căror trai, constă în
fond, la modul esențial și specific, tocmai în fap-
tul de a cauza daune și boli altor ființe vii!
Trebuie apoi să mai luăm în considerare, tot
ca argument, și împrejurarea că, organismele vii,
împreună cu sistemele lor sui generis de apărare,
mai vin la viață, de multe ori, și chiar la nivelul
populațiilor și a generațiilor, cu anumite predispo-
ziții genetice la anumite boli. Și predispozițiile și
natura lor genetică - deci intrinsecă -, sunt și ele
modalități în și prin care viața și viul „dispune” la
modul esențial de boală... tocmai ca posibilitate.
Toate acestea scot însă în evidență și faptul că,
oricât să aparțină posibilitatea bolii esenței însăși
a vieții - norma vieții și normalitatea viului este și
va rămâne totuși „sănătatea”. „Sănătatea” care nu
înseamnă nici o stare „ideală” și lipsită de orice
fel de „deranj”, ci tocmai posibilitatea, dinamica și
capacitatea viului de a se menține, de a se dezvol-
ta, de a se realiza-contura, de a se reproduce și de
a se impune pe sine în condițiile și pe parcursul
sfidărilor și a luptei schimbului adaptativ de
„substanțe”, de „energii” și de „informații” cu și
în mediul lui, cu și în „lumea” lui. Opunere adap-
tativă pe care viul o duce - și poate chiar de cele
mai multe ori - tocmai contra unui alt viu sau
direct împotriva vieții unei alte ființe vii. Ne mai
vorbind despre împrejurarea că, între-timp, „sănă-
tatea” se „realizează”, de fiecare dată, în mod
constant și inevitabil, tocmai în condițiile și în
opunerea și în disputa cu posibilitățile amenință-
toare ale bolilor.
Ceea ce ne face să revenim cu sublinierea fap-
tului că, aceasta nici nu suspendă și nici nu anu-
lează împrejurarea că (și) boala aparține în fond
tot complexității esenței vieții și, ca atare, ea atin-
ge viața tot și tocmai în ceea ce este esențial ei.
Atinge, desigur, în primul rând „sănătatea” contu-
rată și înțeleasă în felul precizat mai sus.
Dar și acest aspect arată, cât sunt de labile în
fond - și mai ales în orizontul mai general al vie-
ții și al viului - discriminările și „delimitările” rigi-
de și strict „formale” dintre „sănătate” și „boală”.
Luate deci drept și numai ca „stări” și modalități
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
actualizate în „puritatea” lor și nu ceea ce ele de
fapt sunt: adică posibilități esențiale, constitutive -
dar și decisivei - ale vieții ca viață vie. Căci este
limpede că, de exemplu, viața și sănătatea - viru-
lența virusurilor, înseamnă și este tocmai boală
pentru organismele atacate.
Boala este și trebuie deci într-adevăr gândită,
înainte de toate, ca fiind o posibilitate ce, aparți-
nând esenței vieții, participă la modul esențial la
conturarea și articularea felului în care viața însăși
există, se desfășoară și se detaliază în istoria și în
capacitățile ei. (Doar în acest context capătă pe
deplin sens, de exemplu și constatările cu privire
la rolul bolilor în reglarea populațiilor vii... ).
Posibilitățile vieții, posibilitățile aparținând viu-
lui sunt însă, desigur, și ele, posibilități vii! Ale
căror analiză și înțelegere ne trimite - și încă în
mod privilegiat - la regândirea expresă a esenței
posibilității „ca” posibilitate. Evident, nici pentru
realizarea acesteia nu avem spațiu aici, dar trebuie
să remarcăm că nu este cu siguranță întâmplător
faptul că, de exemplu, Aristotel tematiza posibili-
tatea - la vremea lui și la nivele de profunzime
rareori egalate de atunci - exact prin puterea și
cuprinderea termenului de dynamis! Iar prin
aceasta el înțelegea, înainte de toate forța și capa-
citatea a ceva de a se schimba, de a se modifica,
dar și de a modifica pe alții, pe alte lucruri.
Aristotel considera astfel posibilitatea ca fiind de-a
dreptul principiul mișcării și al schimbării!
Posibilitatea (dynamis) este deci, la această pro-
funzime, tocmai ceva de esențialitatea și de adân-
cimea forței și a principiului. Adică ceva constitu-
tiv ființei, constitutiv existenței. Deci un principiu
universal, care, pe de o parte, adună laolaltă toate
capacitățile esențiale ale existentului, dar care, pe
de altă parte, și fixează aceste capacități ca fiind
totuși structurate! Ceva nu poate deveni din orice
și nici din orice nu poate deveni ceva anume.
Astfel înțeleasă, posibilitatea este desigur multi- și
ambivalentă. Ea este posibilitatea a ceva, dar și
posibilitatea contrariului ei. După exemplul lui
Aristotel, ca posibilitate, omul viu poate fi sănă-
tos, dar și bolnav.
Ca posibilitate, organismul și omul viu poate
fi deci și bolnav, și „sănătos”. De aceea susține
deja Aristotel că medicina are în vedere, atât
boala, cât și sănătatea. Adică are în vedere atât
menținerea sănătății cât și recuperarea ei posibilă
din fața bolii cu care cunoașterea și arta medicală
se confruntă, studiindu-o în intenția și efortul vin-
decării sale. Iar boala - boala „actualizată” (ener-
geia) - este tocmai o anumită privațiune (steresis),
care nu e însă, pur și simplu o deficiență a „sănă-
tății” (luată într-un sens pur conceptual, ca „stare”
sau în mod „ideal”), ci o privațiune efectivă cu
atingerea esenței. Deci, a întregului. Mai precis, o
deficiență a modurilor, a posibilităților de a fi, de
a deveni și de a se realiza a viului.
Existențial vorbind - deci cu referire la om -
deficiența este totdeauna o privațiune a modurilor
de a fi și de a se manifesta-realiza a omului.
Raportate-conectate, desigur, la posibilități, la
posibilitățile sale. Care nici ele nu sunt conturate
pur și simplu ca niște „stări” eventuale, ci drept
dinamisme structurate, având de fiecare dată anu-
mite orizonturi. Orizonturi care se detaliază, se
desfășoară și se modifică și ele „în” timp și în
lume. Și care sunt, prin urmare, la fel de dinami-
ce și vii ca și modurile umane de a fi.
Extrem de schematic, „modurile umane de a
fi” sunt de fapt manifestări și „comportamente”
specifice prin care omul se situează și se realizea-
ză pe sine istoric, în contextul și în condițiile pre-
zente ale raporturilor sale multiple, specifice și
semnificative cu restul „lucrurilor”, „fenomene-
lor”, oamenilor etc. constituind mediul său. Mai
precis, constituind tocmai lumea „lui”, lumea
Sinelui lui. Deci, de la grija deloc neglijabilă pen-
tru cele zilnice și soluționarea lor, până la practi-
carea științelor, a artelor, a tehnicii, a credințelor
și până la constituirea instituțiilor sociale etc.
toate sunt de fapt moduri de a fi ale omului!
Științele naturi, de exemplu, nu sunt doar colecții
de teorii, formule și experimente, care se adună și
se perfecționează în timp, ci tocmai moduri de a
fi în și prin care omul - care împins deci de
nevoințele, dificultățile și deficiențele existenței
sale, descoperă și practică aceste științe - se situ-
ează și se realizează pe sine în mod specific în
contextul mai general și problematic al naturii din
care... și el face parte. Iar omul face parte din
natură - desigur, printre altele - tocmai în așa fel
și mod, încât, practicând științele și tehnicile etc.
respective, el influențează și chiar modifică natura
și regnurile sale, până a le atinge exact în existen-
ța și în raportul-echilibrul elementelor lor...
Revenind, este limpede că deficiențele - fiind,
pe de o parte, deficiențe ale modurilor de a fi ale
omului în lume, dar care, pe de altă parte, sunt și
funciarmente problematice și sfidătoare, solicitând
o raportare explicită la privațiunile posibilităților
umane de a putea fi... - nu sunt doar niște aspec-
te pur „negative” și nici doar „lipsuri” etc. în sen-
sul lor brut și imobil! Ci, dimpotrivă, aparținând
ființei umane în existența ei posibilă, adică în
evantaiul posibilităților sale de a fi, deficiențele îl
și „mobilizează”, îl și dinamizează în același timp
pe om, atât cu privire la modul său deficitar „dat”
și „concret” de a exista, cât și cu privire la celelal-
te moduri de a fi care-i aparțin tot lui. Îl mobili-
zează deci spre depășirea posibilă a obstacolelor,
spre umplerea posibilă a lipsurilor sau spre com-
pensarea posibilă a privațiunilor care doar astfel -
adică doar în și prin sfidarea negativității inerente
deficienței - devin în fond vizibile și cântăribile în
adevărata lor greutate, funcție și rol.
Boala este deci, cum am spus, o privațiune și
o deficiență cu atingerea tendențială a întregului.
Mai precis, o privațiune cu atingerea întregului
modurilor, a posibilităților de a fi, de a deveni și
de a se realiza a viului. Altfel formulat: boala,
deficiența bolii se caracterizează, se specifică și în
mod reflexiv. În primul rând tocmai prin faptul
că ea afectează privativ (deficitar) - deci și sfidă-
tor! - și posibilitățile umane de a se raporta la
însăși deficiențele proprii ale modurilor de a fi și
de a se realiza ale bolnavului. Oricât să fie ea de
circumscrisă ca fiind cutare sau cutare boală,
având deci propria ei structură și „pozitivitate”,
ea nu „rămâne” niciodată doar o deficiență oare-
care anumită, ci este una care se poartă și tinde
spre atingerea întregului posibilităților de a fi ale
bolnavului. Iar prin aceasta, boala produce defi-
ciențe existențiale și în raportarea (reflexivă) la
propria-i deficiență (inițială).
Boala vizează deci și în această direcție tocmai
posibilitatea, adică tocmai posibilitățile de a exista
ale viului, ea însemnând, în primul rând, îngrădi-
rea, împiedicarea și restrângerea lor. Ea restrânge
sau diminuează capacitățile bolnavului și prin
aceasta afectează posibilitățile lui de a fi și de a
se „raporta” la lume, la lumea lui. Dar și la Sinele
lui. Iar boala ca suferință, tocmai asta înseamnă.
Adică faptul că ea afectează bolnavul în mod pri-
vativ, deficitar - și reflexiv! - chiar în posibilitățile-
capacitățile lui de a fi, de a exista. Suferința nu
înseamnă, de aceea, doar suferință fizică și cu atât
mai puțin doar durere, ci este privațiunea și defi-
ciența care vizează și chiar atinge - în întregime,
ca tendință - posibilitățile și calitățile modurilor
de a fi a celui care tocmai suferă. Boala afectează
deci într-un sens deficitar în primul rând posibili-
tățile și evantaiul desfășurării modurilor de a fi în
lume ale bolnavului. Iar prin aceasta însăși lumea
bolnavului se restrânge. Dar se și restructurează!!!
*
Am tratat până acum boala mai ales ca o posi-
bilitate a viului, a vieții. Mai precis, ca o posibili-
tate ce aparține într-atât esenței vieții, încât ea par-
ticipă la structurarea articulării sale naturale și
istorice.
Omul însă, cum am spus și la început, se
raportează la boli - și nu doar la bolile umane -
în primul rând dintr-o perspectivă medicală.
Perspectivă care este și ea un mod anumit de a fi
al omului în și prin care el se raportează deci la
boli tocmai din punctul de vedere al observării-
studierii, prevenirii, tratării și vindecării lor posibi-
le. Dar care, cum am văzut și asta, nu epuizează
deloc varietatea, dinamica și profunzimile raportă-
rilor umane la boli. Și nici a sensurilor acestor
„stări” și raportări.
Acum însă s-ar putea să putem înțelege mai
adânc că esența și specificul raportărilor umane
față de boli - și în mod special față de bolile sale
- constă tocmai în faptul că în și prin această
raportare, omul realizează în mod expres boala și
bolile sale tocmai ca pe niște posibilități proble-
matice specifice, care îi aparțin ființei sale exact în
felul că-i ating și că-i amenință chiar posibilitățile
sale de a fi!
Dar care, se și fixează de către el, în primul
rând, iarăși și tot din perspectiva posibilităților -
tot problematice și aflate de aceea sub permanent
efort de căutare, de cercetare, de extindere și de
perfecționare - ale vindecării și/sau măcar ale
ameliorării și ale asumării lor. Actualitatea (ener-
geia) bolilor și a deficiențelor de tot felul provoca-
te de ele, împing deci omul mereu spre a le
vedea-observa, a le înțelege și spre a le asuma și
în calitatea lor esențială de a fi posibilități. Ca
fiind deci tocmai posibilitatea vie a deficienței vie-
ții, a trăirii, a desfășurării ei!
Boala și deficiența ei întoarce astfel, de fiecare
dată și la modul efectiv, viața - și OMUL în mod
special! - către sine însuși, spre EL însuși. Ea este
deci o posibilitate vie, care este, pe de o parte,
intrinsecă vieții, dar care - pe de altă parte și toc-
mai vie și umană fiind - este la modul esențial și
o posibilitate reflexivă, „re-constructivă” și
„re-constitutivă” chiar pentru viața în general și
pentru cea umană în mod special. (De exemplu,
epidemiile medievale îndelungate și devastatoare
ale ciumei și ale variolei etc., neputând fi stopate
sau vindecate la aceea vreme, de fapt au remode-
lat biologic-imunologic umanitatea atacată-implica-
tă. Fiindcă au supraviețuit bolilor și s-au reprodus-
înmulțit apoi numai exemplarele umane dotate cu
rezistență și/sau imunitate la agenții patogeni res-
pectivi... și care, pe deasupra, au și „reușit” să
transmită această rezistență și urmașilor lor. Dar,
nu numai biologic au remodelat epidemiile respec-
tive umanitatea implicată, ci și social, prin siste-
mele sociale de apărare și de organizare de igienă
publică, de evidențe demografice etc.).
Boala, ca și posibilitatea bolii - oricare ar fi în
principiu ea - vizează și atinge deci OMUL. Nu
doar corpul și nici doar psihicul și/sau mentalul
uman. Bolnav este prin urmare omul în întregul
său personal-existențial, în întregul aflării sale în
lume și în întregul-totalitatea modalităților sale de
a trăi, constituind și conturând pe parcurs lumea
lui posibilă tocmai în acest mod. Lume în și prin
care el se întâlnește în acest fel - deci, ca bolnav
fiind - și cu alții, și cu ceilalți. Fie aceștia medicii,
familia, prietenii, colegii sau vecinii lui. Bolnavi
sau sănătoși.
Posibilitățile devin însă vizibile și realizabile,
în genere și în primul rând, tocmai prin deficien-
E
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
Black Pantone 253 U
pă"
Black Pantone 253 U
țe, privațiuni și probleme. Iar problemele consti-
tuie tocmai ceva ce, întâlnindu-le ca obstacole și
neputându-le pur și simplu evita, ne obligă deci -
pentru înlăturarea, depășirea și soluționarea lor -
în principal la observarea, la cunoașterea și la cer-
cetarea-identificarea lor. Ne obligă deci la formu-
larea expresă a unui șir de întrebări legate de obs-
tacolele respective și de posibilitățile de înlăturare
sau de depășirea, de rezolvarea lor! Întrebări și
acte interogative care, la rândul lor, pe de o
parte, deschid și dispun și ele, de fiecare dată, de
un anumit orizont structurat de posibilități de
formulare și de desfășurare, dar care, pe de altă
parte, sunt în același timp și „așezate” în mod
determinat în orizonturi de posibilități ce - și ele
- tind spre determinare, adică spre găsirea-identifi-
carea unui „răspuns” și/sau a unor „soluții” adec-
vate.
Resubliniem de aceea și aici faptul că în fond
tocmai în acest fel, și tocmai pe această cale a
existenței noastre istorice, se naște și se și dezvol-
tă necontenit și știința și arta-tehnica medicală ca
un mod de a fi a omului... Adică exact pornind
din problemele, din deficiențele determinate și
„circumscrise”, reprezentate de boli, de cunoaște-
rea și de tratarea-vindecarea lor. Deficiențe fixate
însă mereu nu doar ca niște „actualități” și „reali-
tăți” date, ci și drept posibilități. Fixate deci în
orizontul și în căutarea-interogarea, cercetarea și
prefigurarea „tratamentelor” lor. Tratamente ce
devin astfel și ele conturate tot drept... posibilită-
ți. Posibilități care, desigur, pot foarte bine să evo-
lueze, ori să nu se realizeze, sau să eșueze la
modul concret și actual. De dispărut însă, nu pot
dispărea ca posibilități... decât împreună cu dispa-
riția medicinii, adică decât împreună cu, credem,
dispariția omului!
Și doar acum și numai astfel putem să reali-
zăm și faptul că în cotidianul „sănătății” și al
„normalității”... sănătatea însăși este, de regulă,
ceva (încă) ne-privit și prin urmare ceva ce, tot de
regulă, este (încă) ne-văzut. În cotidianul „sănătă-
ții” sau al „normalității”, sănătatea însăși este
deci, de cele mai multe ori, încă departe de noi...
și numai - sau în primul rând - în și prin defi-
ciența bolii devine de regulă sănătatea „vizibilă”!
Ca fiind deci ceva ce, lipsind, este deja îndepăr-
tat. Și, totodată, ca fiind ceva ce, ca atare, trebuie
acum re-adusă - desigur, prin efort special - într-o
nouă și deja (poate) „vizibilă” „apropiere”. Adică
ce trebuie să fie acum re-vendicată deficienței vie-
ții. Sănătatea trebuie deci revendicată bolii. Iar
această re-vendicare este realizată, desigur, tocmai
prin posibila vindecare a bolii. Și/sau tocmai prin
vizarea vindecării ei ca pe o posibilitate. Fie și
sub forma unor sarcini și a unor deziderate (vii-
toare) care și ele solicită, desigur, eforturi speciale
de cercetare, de experimentare etc.
(Continuare în numărul viitor)
■
De aceea, atât boala și bolile, cât și raportarea
umană la ele sunt esențialmente istorice. Ne refe-
rim, pe de o parte, la faptul că mereu apar și pot
apare noi boli și /sau boli necunoscute până
atunci. Apar de exemplu viruși sau mutații noi,
sau noi boli datorate modificărilor intervenite în
lumea, în condițiile de existență și în modurile de
a fi ale omului. Pe de altă parte însă, datorită
dezvoltării științei în general și a științei medicale
în special, dar și datorită atenției sporite asupra
modului nostru de viață, unele boli sunt treptat
Gâlceava Occidentului
cu lumea
Horia Ciurtin
Orice încercare de a aborda o problematică
într-atât de alunecoasă precum interacțiu-
nea incomodă dintre Occident și restul
lumii, în termeni de realpolitik, tinde să alunece
într-o analiză a genealogiei sale paradigmatice.
Poziția geopolitică actuală a lumii vestice este în
mod cert inseparabilă de evoluția conceptuală ce
a stat la baza devenirii acestei civilizații. Așadar,
demersul de față se dorește a fi - mai mult sau
mai puțin - o reiterare a problematicii postulate
de științele sociale postmoderne, o întrebare care
pătrunde mai adânc în criza epistemică ce domi-
nă Occidentul, iar nu o soluție pentru o ghicitoa-
re fără răspuns.
Plecând astfel de la premisa ideatică a genealo-
giei unei structuri sociale - în cazul acesta civiliza-
ția Occidentală - se cuvine să precizăm că fiecare
comunitate își enunță propriul raison d’etre sub
forma unei Legi, fundament implicit a tot ceea ce
ulterior comunitatea respectivă va găsi demn de a
construi și fundamenta în evoluția ei. O astfel de
bază constitutivă este, în mod necesar, sacrosanc-
tă și dincolo de orice dubiu dacă e ca societatea
să se conserve și să triumfe. Totodată, la rândul
ei, Legea este supusă acestui mecanism genealo-
gic, necesitând o instanță exterioară și explicită
simplului fapt al promulgării. În genere, pentru ca
o lege să devină Lege, ea nu trebuie elaborată și
promulgată în numele celor care chiar au inițiat
acest parcurs, ci trebuie să își reclame descen-
dența dintr-un principiu superior și obiectiv.
Având aceste chestiuni în vedere și urmărind
evoluția paradigmaticii Occidentale, se pot dis-
tinge, în mare, trei “hegemonii” ideatice
(urmărind modelul propus de Schurmann), răs-
frânte în trei faze relativ distincte ale acestei civi-
lizații. Astfel, pentru forma primară de coeziune a
gândirii Occidentale, pentru civilizația elenistică,
principiul hegemonic era “Unul”, principiu tran-
scendent și absolut, principiu spre care întreaga
societate era obligată metafizic să tindă. Mai târ-
ziu, când hegemonia “Unului” și-a pierdut
susținerea, societatea romană, ridicată pe ruinele
defunctei viziuni grecești a postulat domnia prin-
cipială a conceptului de “Natură”, principiu ima-
nent cu care societatea era obligată moral să se
armonizeze. În cele din urmă, odată cu zorii
întunecați ai modernismului, chiar și principiul
“Naturii” s-a surpat, iar în vidul de putere ideatică
lăsat în urmă, gânditorii occidentali au implantat
principiul “Rațiunii”, presupus ca prezent în însăși
esența ființei umane, principiu ce trebuia doar
cultivat și exteriorizat în plan concret.
Din punct de vedere al acestei frământări epis-
temice a Occidentului, Legea - ca bază constitu-
tivă a unei societăți - a suferit și ea modificări din
punct de vedere al genealogiei. Astfel, de-a lungul
timpului s-a considerat că Legea are un funda-
ment, un punct de articulare răsfrânt fie sub
forma unei instanțe transcendente, fie a unei
instanțe naturale, fie având ca instanță ultimă
rațiunea. Oricare dintre aceste poziții și-a asumat,
în general, două pretenții imutabile: cea de uni-
versalitate și cea de necesitate. În momentul când
una dintre aceste pretenții a atins un punct de
failibilitate, întreaga paradigmă și putere a Legii a
sucombat, împreună cu un întreg mod de consti-
tuire al societății.
Trecând de acest scurt itinerar al fundamen-
tării civilizației Occidentale, invariabil ajungem în
clipa de față. Cum se explică, oare, confuzia și
zbaterea actuală a Occidentului? Să fie datorită
faptului că „Rațiunea” s-a prăbușit, laolaltă cu
Occidentul? Da, dar e insuficient și impropriu
exprimat. În fapt, ceea ce s-a petrecut nu a fost
simplul faliment al paradigmei moderniste, înte-
meiate pe bazele rațiunii auto-suficiente. Colapsul
unei instanțe de emitere a Legii nu ar fi provocat
asemenea vraiște filosofică, ci în mod sigur ar fi
dat naștere unei alte raportări la univers, unui
nou mod de întemeiere a autorității Legii. Ceea ce
s-a petrecut, teoretic și practic, a fost sfărâmarea
schemei de constituire a paradigmei, pierderea
încrederii în însăși ideea de paradigmă, oricare ar
fi aceasta. Nu o paradigmă s-a frânt, în cazul
postmodernității, ci chiar Paradigma.
Astfel, Occidentul se trezește în situația de a
fi incapabil să construiască un Weltanschauung
după schema clasică a constituirii, id est: funda-
ment paradigmatic obiectiv și superior => autori-
tate paradigmatică => Lege => civilizație.
Indiferent de ce fundament prim va găsi sau va
încerca, în van, să reînvie Occidentul, el este con-
damnat la a nu mai putea să dea naștere unei vi-
ziuni satisfăcătoare după standardele anterioare.
Pierzând această capacitate, Occidentul este fără
niciun dubiu scos din marele joc al pretenției la
universalitate și este înscris pe calea ireversibilă a
atomizării, tribalizării și micro-narativizării până
la disoluția cvasi-totală.
Totuși, într-o astfel de stare precară a funda-
mentelor, cum se poate explica gâlceava contem-
porană dintre Occident și restul lumii? Să fie oare
o reiterare a dogmei “prieten/dușman” a lui Carl
Schmitt? Nicidecum. În cel mai bun caz, conflic-
tul geopolitic actual ar putea fi o simplă vul-
garizare malițioasă a doctrinei gânditorului ger-
man. Confruntarea, ciocnirea (dacă este să
folosim terminologia lui Samuel Huntington) din-
tre civilizații prezintă o problematică relativ sim-
plă: o societate muribundă, decadentă care și-a
pierdut încrederea nu doar în propriile paradigme,
ci în însăși capacitatea de a se mula și a-și asuma
o paradigmă (oricare ar fi aceasta) se vede con-
fruntată cu o serie de alte civilizații al căror par-
curs epistemic se află în stadiu incipient.
De exemplu, în izbirea sa de Islam,
Occidentul se întâlnește cu o viziune primară
întemeiată pe hegemonia principială a „Unului”, a
instanței transcendente dătătoare de Lege. În
confruntarea cu acest Orient, Occidentul resimte
nostalgia teocrației, nostalgia originilor, fapt dato-
rită căruia îi este deosebit de greu să-și gestioneze
raportul de alteritate. Atitudinile sale sunt diverse,
radicale și nocive atât pentru el, cât și pentru
oponent. În confuzia ce îl domină, dovadă a bolii
sale, Occidentul reacționează relativ infantil și stu-
pid: fie își deschide brațele atât de larg încât nu
poate decât să și le frângă din atâta iubire auto-
indusă, fie le îndreaptă amenințător, cu pumnul
strâns spre Orient. Tensiunile interne ale Vestului,
cauzate de permeabilitatea să cvasi-totală, de
pătrunderea “misionarilor” unei viziuni diferite nu
sunt, în sine, cauze ale declinului, ci simple efecte
ale acestuia.
Prin însăși natura sa, Islamul pătrunde acolo
unde găsește un deșert, un spațiu gol și nepopu-
lat. Iar Occidentul actual este tocmai un astfel de
deșert, un pustiu al ideii, un infern al gândirii sis-
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
temice. Într-un astfel de context, monstruoasa
cursă în care Occidentul pare a se fi îmbarcat
este cea de a impune, prin forța brută ce i-a mai
rămas, lipsa sa de orientare și sens întregii lumi.
Acest avânt, unic în istorie, de universalizare a
unei non-paradigme este generator de dezastru pe
multiple planuri. Încercând să se re-legitimeze,
Occidentul mimează și umblă în travestiul unor
principii de mult frânte în ansamblul său. Acest
simulacru funcționează pe termen scurt, însă
după un timp nu doar că se răsfrânge asupra
celor îndoctrinați, din exterior, ci lovește cu forță
dublă în interiorul său, având în vedere că
Islamul este un „dușman” circumstanțial, de
moment, iar nu unul ontologic. Singurul adversar
constant, absolut și omniprezent pentru Occident
a fost propria-i slăbiciune. Depinde doar de el
cum și-o poate înfrânge.
E de la sine înțeles că Islamul nu are nicio
legitimitate din punct de vedere occidental,
niciun drept de a-și impune propria poziție în
lebensraum-ul vestic, însă, la rândul său, nici
Occidentul nu își poate aroga vreo fărâmă de legi-
timitate în a-și impune non-paradigma sau traves-
tiurile necrofere în spațiul altei civilizații, domi-
nată eminamente și absolut de către un sistem
sacralizat. Cei care fac apel la eliberarea
Occidentului de influența islamică eșuează, de
fapt, în a face diferența dintre boală și simptome-
le ei. Capitularea ideatică în fața Islamului este
un simptom, un simptom vizibil al bolii de care
suferă Vestul. Tratând simptomul, eliminându-l cu
forță brută, nu se rezolvă nimic, căci boala rămâ-
ne, deși nu se poate vedea. Soluția rezidă în eli-
minarea bolii, iar simptomele vor dispărea de la
sine, căci o lume a Celuilalt nu se poate impune
acolo unde autohtonul este stăpân pe valorile și
propria sa lume.
Totuși, privind situația în mod realist, nu
poate fi vorba de vreun fatalism eschatologic pre-
cum cel propovăduit de unii vestitori filosofici ai
multiplelor sfârșituri ale istoriei. Pentru Occident,
moartea paradigmatică se poate dovedi o atât de
necesară nouă șansă, o virtualitate indefinită și
nelimitată de a zămisli un alt tip de civilizație, de
cultură, desprins de toate greșelile și gropile în
care Vestul a căzut până acum. Practic și teoretic,
Occidentul ar putea deveni o teocrație, o tehno-
crație, o plutocrație radicală, o utopie tribalistă
căci posibilitățile sunt cu adevărat nenumărate. O
idee ce se impune, totuși, este că Occidentul așa
cum îl știm nu mai există și nici nu poate fi
înviat. El poate fi doar re-creat sau re-născut din-
colo de hotarele ideatice ale unei lumi muribun-
de.
■
remarci filosofice
Ce înseamnă să trăiești bine? (I)
| Jean-Loup d'Autrecourt______________________________________________
1.	Preambul
n noiembrie 2009 am fost invitat, ca filosof, la
Universitatea Joseph Fourrier din Grenoble, ca
să fac o prelegere despre „Cum să trăim pro-
gresul cu bine”. O prietenă bună, Isabelle, confe-
rențiară în astrofizică, organizează o dată pe lună
aceste ședințe, intitulate „Științele de la prânz”
(fr. Midi-Sciences), în care sunt invitați doi specia-
liști: unul din domeniul științelor exacte, altul din
domeniul științelor umane. Are astfel loc un dia-
log complementar cu publicul, căruia i se oferă
două perspective diferite asupra aceluiași subiect.
Ceea ce este foarte interesant. De data aceasta
prelegerea științifică a fost făcută de un profesor
în fizică, Alain (îi dau doar prenumele), directorul
unui laborator grenoblez care face cercetări în
nanotehnologii și în nanoștiințe. Profesorul a
făcut o prelegere foarte interesantă;
i-am și pus niște întrebări care i-au plăcut, cum
avea să-mi mărturisească mai târziu.
Aceste conferințe sunt filmate și transmise în
direct pe Internet. Mai fusesem invitat de două
ori în ultimii ani la aceste activități, care sunt de
nivel universitar, dar care sunt deschise și publicu-
lui larg. Ele au loc chiar la prânz de la ora 12 și
30 min. la ora 14. Am acceptat să merg cu toate
că aveam orecare rețineri. Prima venea din chiar
titlul propus, cu nuanțe ideologice, cu puternice
presupoziții de tip utopic; adică progresul este
ceva care se poate asocia cu fericirea, cu faptul de
a trăi bine. Ceea ce nu este deloc evident. A doua
ezitare a apărut ulterior, atunci când am propus
organizatorilor un titlul oarecum modificat și cu
tentă filosofică: „Ce înseamnă să trăiești bine?”
Din această reformulare reise dimensiunea morală
a chestiunii, radical diferită de aspectul ideologic,
utopic al unei fericiri promise de progresul teh-
noștiințific. Însă propunerea mea a fost refuzată,
ceea ce nu se face de obicei, sub pretextul că
anunțul a fost deja difuzat în rețeaua Internet.
Or, tocmai pentru că dispunem de această rețea
de difuzare, putem de asemenea rectifica, corecta
fără probleme orice anunț, așa cum se și proce-
dează de obicei. Deci din start mi s-a părut că
sunt invitat în mod agresiv, când de obicei se pro-
cedează cu multă curtoazie.
Am înțeles deci că sunt chemat doar pentru
ca să fiu testat, să fiu înregistrat, studiat, analizat,
supravegheat, eventual discreditat. Faptul avea să
se confirme cu ocazia conferinței, așa că m-am
dus pregătit. Am procedat cum numai românii
știu să procedeze, cu simțul umorului care-i carac-
terizează și care este cel mai dezvoltat din
Europa, dacă nu din lume. Aveam deja un exem-
plu în Caragiale, care presimțise că Macedonski
cu banda lui își propusese să-i demoleze o confe-
rință, motiv pentru care dramaturgul român s-a
înarmat cu un fluier. La conferință, când a sosit
gașca lui Macedonski și a început să bată din
palme și din picioare, să huiduie în tot felul,
Caragiale a scos fluierul din buzunar și a început
să fluiere atât de tare încât
i-a speriat pe golani, care credeau că au venit jan-
darmii în sală să-i aresteze.
2.	Contextul
Eu nu m-am dus la conferință cu un fluier, ci
cu o fiolă de parfum și cu câteva glume pregătite
dinainte. Dar de ce era nevoie să procedez astfel?
Foarte simplu, pentru că este vorba de o miză
importantă, o dublă miză: una teoretică, prin care
se asociază etica sau morala cu noile descoperiri
tehnoștiințifice, printre altele se speră schimbarea
statutului omului în mod artificial, ameliorarea
acestuia pe cale „științifică”, deci trebuie să cal-
măm publicul cu un discurs demagogic pe ches-
tiuni de etică; pe de altă parte, există o miză
financiară importantă, deoarece s-au investit
miliarde de euro (bani publici) în aceste noi teh-
nologii, deci trebuie să facem afaceri bune. Pe
mine nu mă interesează nici aspectul financiar,
nici cel politic. Ca filosof, dacă mi se cere păre-
rea, nu mă pronunț decât din acest punct de
vedere, al eticii cercetării științifice (care lipsește
cu desăvârșire), al moralei, al perfecționării omu-
lui prin educație morală. Deci nu pot să spun alt-
ceva decât ceea ce am moștenit de la o întreagă
tradiție filosofică, de mai bine de 25 de secole, de
la presocratici încoace.
Proiectele de cercetare actuale se înrădăcinează
(culmea!) în vechi tradiții mitologice, magico-alchi-
mice, de mentalități care nu mai au legătură cu
raționalitatea occidentală, pe care noi am moște-
nit-o de la greci. Se vorbește de viață eternă, de
omul de o mie de ani, de întinerire, de elixirul
tinereții, de metamorfoză, de regenerare, de
omniștiință, de abolirea timpului și a spațiului, de
magie și știință. Aceste idei arhaice sunt bine ilus-
trate de Francis Bacon, un filosof anglo-saxon din
secolele XVI-XVII.
Contextul general se poate rezuma în câteva
linii, cu care, orice intelectual care se respectă, nu
poate să nu fie de acord. Este vorba despre o
criză convergentă. Este adevărat că se vorbește
despre criza finaciară, care a avut drept efect o
criză economică. La rândul ei aceasta din urmă
poate declanșa crize politice, crize geo-strategice,
conflicte militare, războaie civile, etc. Aceasta este
partea vizibilă a aisbergului, care-l interesează mai
puțin pe filosof. Deoarece filosoful știe că princi-
pala criză este de tip moral și religios. Iar această
criză a fost declanșată cu mult timp în urmă. De
asemenea, filosoful mai știe că nu avem de-a face
doar cu o criză ci cu o convergență de crize, la
plural, fapt nemaîntâlnit până acum în istorie,
fapt specific doar istoriei contemporane, cea mai
violentă din câte cunoaștem. Fără excepție, criza
E
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
3
morală profundă reprezintă principală sursă a cri-
zelor ideologice, financiare, economice, ecologice
și geo-strategice. Deci și terapia ar trebui orientată
în consecință, către rezolvarea acestei crize mora-
le, iar nu către anularea efectelor (bursa, inflația,
șomajul, reforme financiare etc.).
Această convergență de crize este solidară cu o
altă convergență: NBIC (Nano, Bio, Info, Cogno).
Este abrevierea unei formule, a unui program care
ne vine de la americani și prin care se preconizea-
ză efectiv convergența a zeci de domenii de cerce-
tare, care vizează în fond transformarea, modifica-
rea radicală a materiei, a lumii, a omului prin mij-
loace tehnice. Cu ce scop? Cu scopul progresului
cu orice preț și bineînțeles al profitului cu orice
preț. De aceea credem că ține de o adevărată
demagogie morală faptul de a vorbi despre „inte-
grarea omului în discursul despre noile tehnolo-
gii”, așa cum procedează propaganda oficială.
Deoarece omul este deja prezent: ca autor al aces-
tor proiecte și tehnologii, dar și ca obiect de cer-
cetare (ceea ce este chiar mai grav)! Deci omul
este prezent, dar în același timp este ocultat,
uitat, presentiment evident al viitoarei sale dispari-
ții printr-un fel de demers sinucigaș. De unde și
necesitatea unei reflecții morale. După care voi
face niște remarci despre rolul tehnicii și al
științei în această dezbatere.
3.	Ce este morala?
Pentru înțelept totul este suferință, spune un
vechi proverb chinez. „Sunt o conștiință îndurera-
tă” afirmă John Locke, un filosof modern anglo-
saxon. Într-adevăr, pentru toți cei care au o oare-
care experiență de viață, faptul este evident, viața
este mai degrabă nefericită. Plecând de la această
constatare, care este universală, trebuie să facem
apel la tehnici de trai, la reguli de comportare, la
moduri de viețuire, pentru a reduce această sufe-
rință, ba chiar pentru a o transgresa, pentru a
scăpa de ea. De unde și necesitatea moralei. De
unde și demersul filosofic de trezire a conștiințe-
lor! Căci este foarte dificil să-i scoți pe oameni
din starea de hipnoză socială, starea de iluzie, de
amețeală, de alienare culturală în care se află în
special datorită mijloacelor mass-media.
Un lucru care este prea ades uitat, este faptul
ca fericirea și morala sunt solidare. Fericirea este
chiar obiectul moralei. Din păcate aceasta din
urmă are un domeniu destul de restrâns de acțiu-
ne. Așa cum spunea și stoicul latin Epictet, mora-
la se aplică în acel domeniul al faptelor care
depind de mine. Într-adevăr pot interveni numai
acolo unde ceva depinde de mine. Sunt alte
domenii care-mi scapă, care nu depind de mine:
catastrofele naturale, evenimentele cosmice etc.
De asemenea problema morală se pune în cazul
unei ființe care dispune de raționalitate, de sensi-
bilitate, de voință, de libertate și deci de responsa-
bilitate. Nu se pot ridica probleme etice în cazul
plantelor, al animalelor sau al roboților, tot așa
cum nu sunt responsabil de erupții vulcanice sau
de cutremure de pământ.
Deci prima fază în care ar trebui acționat din
punct de vedere moral este acolo unde se poate
interveni cel mai repede: să mă ocup de mine
însumi. Eu sunt prima problemă de rezolvat, pri-
mul adversar, prima dificultate majoră. Lupta cu
sine însuși, cunoașterea de sine însuși, ocuparea
sau îngrijirea de sine însuși, reprezintă în mod
urgent primul demers moral. Or această luptă
este teribilă și poate dura o viață întreagă. Nu
este sigur că o putem câștiga, dar dacă nu
declanșăm această luptă, în mod sigur o pierdem.
Într-un prim stadiu ea se poate reduce la o simplă
igienă morală. Tot așa cum dorim să păstrăm o
igienă corporală, trebuie să ne îngrijim de această
curățenie spirituală. Foarte puțini oameni acordă
atenție acestui fapt, al dușului moral cotidian. De
unde și nevrozele, maladiile, patologiile, necazuri-
le de tot felul. Marii psihologi contemporani (vezi
Jung) se acordă asupra faptului că majoritatea
nevrozelor au drept cauză probleme grave de
morală.
Lipsa de igienă morală a indivizilor are drept
consecință instabilitatea familială, ba chiar și ins-
tabilitatea socială. Dacă nu există bază morală
solidă, se poate ajunge până la tulburări politice
grave și, oricât ar fi de greu de crezut, la dezordi-
ne naturală, la dezastru ecologic.
Într-adevăr, demersul filosofic de moralizare a
indivizilor are și un rol ecologic, filosofia morală
este de fapt o filosofie ecologică. De unde și rolul
dificil al filosofului, care este acela de a combate
poluarea intelectuală. Filosoful, profesorul, intelec-
tualul veritabil ar trebui să funcționeze ca o stație
de epurare a apelor murdare. Epurația, decanta-
rea, filtrarea poluării culturale este sarcina cea mai
dificilă.
Cât este de greu să separi ideile periculoase,
extremiste, stupide, idioate, ideologiile radicale,
anarhiste de acele concepții pertinente, valoroase,
sănătoase, formatoare, luminoase, faptul acesta
nu-l cunoaște decât cel care se confruntă zilnic cu
tonele de deșeuri culturale vehiculate de mass-
media. Astfel filosoful poate contribui în lupta
ecologică, împotriva încălzirii planetei. Nu se
poate vorbi de dezvoltare durabilă, de ecologie
profundă și serioasă, deci responsabilă, așa cum
fac ideologii de azi, dacă nu se începe cu acest
proiect de ecologie morală, de asanare culturală.
O idee sau o doctrină periculoasă poate bulversa
un secol întreg și poate masacra zeci de milioane
de oameni. Oare când au avut loc astfel de eveni-
mente? Atunci când s-a neglijat igiena morală.
Dar ce raport există între morală, pe de o
parte și tehnică sau tehnoștiințe, pe de altă parte?
De ce se vorbește de „probleme etice” și de ce
acestea sunt formulate în primul rând de cercetă-
torii din domeniile tehnologiilor de vârf? Este
aceasta doar o simplă retorică, o nouă retorică
științifică? Cred că nu putem reduce aceste discur-
suri pur și simplu la forme retorice de propagan-
dă științifică. Ele au și o dimensiune serioasă. De
ce? Pentru că morala ca și tehnica privesc în mod
dublu omul (ca subiect și ca obiect, ca autor de
reguli morale și de invenții tehnologice, dar și ca
obiectiv de transformare prin intermediul acesto-
ra). Tradiția filosofică, de la origine până în seco-
lul al XlX-lea ne obișnuise cu o gândire unitară,
în care fizica, etica și dialectica erau asociate. Nu
se făcea diferență explicită între savant și filosof,
iar cunoașterea era în mod „natural” înrădăcinată
în morală. Însă cu Auguste Compte s-a produs o
despărțire ideologică între filosofie și știință.
■
(Continuare în numărul viitor)
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
26
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puncte de vedere
O căpușă cu buletin (I)
Laszlo Alexandru
De cîteva săptămîni, discuția culturală e
dominată de o situație incredibilă. Două
nepoate din Franța, moștenitoare ale scrii-
torului Mihail Sebastian, s-au văzut date în jude-
cată de Copyro, Societatea de Gestiune Colectivă
a Drepturilor de Autor, care își revendică de la
București drepturile asupra operei autorului evreu.
Este bine de știut, înaintea altor considerații, că
acest domeniu de discuție, al drepturilor de autor,
este limpede reglementat de Legea nr. 8/1996 pri-
vind drepturile de autor și drepturile conexe (cu
ulterioarele sale completări). În textul legii respec-
tive sînt prevăzute atît crearea Oficiului Român
pentru Drepturile de Autor (ORDA), cît și atribu-
țiile acestuia (art. 137-138). Ca o subordonată a
ORDA, care le avizează apariția și activitatea,
apar organismele de gestiune colectivă (printre
care Copyro). Aceste detalii sînt importante pen-
tru a plasa în spațiu, pe nivelul ierarhiilor, diverse-
le instituții, calitatea lor și autoritățile de care dis-
pun. Să vedem așadar ce probleme s-au creat, în
mod concret, și cum ar fi trebuit ele gestionate,
pe baza legii.
Din cele arătate de doamnele Micky Sebastian
și Michele Hechter, nepoatele lui Sebastian au
scos din cufărul familiei, păstrat cu sfințenie timp
de 50 de ani, Jurnalul autorului interbelic și l-au
incredințat spre publicare Editurii Humanitas din
București, care a realizat astfel o adevărată
lovitură de piață. Dar capodopera lui Mihail
Sebastian nici n-a apărut bine “că ne și trezim cu
o scrisoare (avînd în antet COPYRO) în care se
oferă, în stilul reverențios al companiilor private,
să se ocupe ei de contractele și de drepturile din
România, dat fiind că noi nu cunoaștem țara și că
locuim foarte departe. Nefiind interesate de ges-
tionarea financiară, nu răspundem scrisorii. Dar
COPYRO insistă, însă pe un alt ton. Ne contestă
legitimitatea, în stilul impersonal și amenințător
al unei citații la tribunal”.
După moartea lui Sebastian, strivit de un
camion pe stradă, la 29 mai 1945, s-au perfectat
formalitățile de moștenire în favoarea familiei
sale. Totuși, potrivit lui Eugen Uricaru, președin-
tele Copyro, “Din punctul nostru de vedere, dis-
cuțiile pentru acest subiect nu fac decât să
inflameze opinia publică și să încerce să influ-
ențeze decizia justiției. Succesiunea din 1954 este
valabilă 50 de ani. Nici o lege nu este retroac-
tivă”. Să privim textul Legii nr. 8/1996, actual-
mente în vigoare. Art. 25: “Drepturile patrimoni-
ale (...) durează tot timpul vieții autorului, iar
după moartea acestuia se transmit prin moștenire,
potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de
ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la
cunoștința publică în mod legal”. E straniu că
președintele Copyro se revendică și azi de la
vechea lege comunistă, care proteja doar 50 de
ani drepturile de autor, cînd Legea 8/1996 o
spune foarte limpede, la art. 149 (2): “Beneficiază
de protecția prezentei legi și operele (...) realizate
anterior intrării în vigoare a acesteia.”. Așadar
noua lege nu acționează retroactiv, dar
prelungește perioada de protecție, de la 50 la 70
de ani. Să nu cunoască Eugen Uricaru tocmai tex-
tul de lege care a permis înființarea ORDA, insti-
tuție care a autorizat apoi crearea Copyro?! Femei
cochete care să-și ascundă în public vîrsta am mai
văzut, dar instituții care să-și măsluiască, de ochii
lumii, certificatul de naștere - încă nu!
O altă ciudățenie, pe care Eugen Uricaru ar fi
dator s-o explice publicului, este cum se face că
Societatea Copyro s-a oferit, în primul moment,
să le reprezinte pe moștenitoare, pentru
încheierea contractelor din România, însă, după
ce-a fost refuzată prin ignorare, și-a dat brusc
seama că nepoatele lui Mihail Sebastian nu mai
sînt îndreptățite la nimic? și că tot legea a’ veche
e cea bună?
Dar lucrurile se rostogolesc mai departe.
Nepoatele scriitorului îi trimit bătăioasei societăți
private “actul notarial prin care s-a realizat, de
către frați, succesiunea lui M. Sebastian, în Paris,
1959. Actul e nul! - pretextează COPYRO. Dat
fiind că M. Sebastian nu are niciun moștenitor în
România, COPYRO este singurul deținător al
drepturilor unchiului nostru”. Așa să fie oare?
Reluăm lectura art. 25 din Legea 8/1996:
“Drepturile patrimoniale (...) durează tot timpul
vieții autorului, iar după moartea acestuia se
transmit prin moștenire, potrivit legislației civile,
pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la
care opera a fost adusă la cunoștința publică în
mod legal. Dacă nu există moștenitori, exercițiul
acestor drepturi revine organismului de gestiune
colectivă mandatat în timpul vieții de către autor
sau, în lipsa unui mandat, organismului de
gestiune colectivă cu cel mai mare număr de
membri, din domeniul respectiv de creație”. Legea
nu spune nicăieri că societatea de gestiune a drep-
turilor de autor poate să încalce drepturile
succesorilor. Ea nu afirmă că drepturile sînt vala-
bile doar pentru. moștenitorii din România.
Bizară și tendențioasă abordare, din partea
Copyro! Dreptul de proprietate se stinge la
granițele patriei? Acționează doar între Constanța
și Episcopia Bihor?
Pentru ca efectul conspirativ al căpușei să fie
și mai devastator, ea atacă însă nu doar drepturile
financiare ale urmașilor autorului, ci însăși exis-
tența fizică a operei! Astfel, Copyro “s-a năpustit
asupra Editurii Humanitas (primul editor al
Jurnalului) ca să-și ceară tainul. Fiind prea costisi-
tor, editorul a renunțat la orice altă reeditare și
și-a delegat juristul ca să ne anunțe următoarele:
«a te pretinde succesor nu înseamnă că ești succe-
sor». Și brusc, editorul a întrerupt orice corespon-
dență cu noi, hoațele și uzurpatoarele Jurnalului
pe care noi i l-am încredințat spre publicare!”. În
acest nou abuz, textul Legii 8/1996, art. 25 (2)
este cît se poate de limpede: “Persoana care, după
încetarea protecției dreptului de autor, aduce la
cunoștința publică, în mod legal, pentru prima
oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de
protecția echivalentă cu cea a drepturilor patrimo-
niale ale autorului. Durata protecției acestor drep-
turi este de 25 de ani începînd din momentul în
care a fost adusă pentru prima oară la cunoștința
publică, în mod legal”. Chiar dacă nepoatele lui
Mihail Sebastian n-ar fi fost moștenitoarele sale
de drept, prin simplul fapt că i-au publicat legal,
în 1996, Jurnalul inedit, se bucură deja de pro-
tecție, în privința respectivei opere!
Dar Copyro înțelege să sfideze, cu seninătate,
numeroase prevederi ale legii de pe urma căreia
ea însăși s-a înființat: durata de 70 de ani a drep-
turilor de autor (art. 25, par. 1), extinderea pro-
tecției legale de 70 de ani inclusiv asupra operelor
anterior create (art. 149, par. 2), protecția pe 25
de ani a operelor publicate ulterior (art. 25, par.
2). Dacă nu activitatea în limitele impuse de
legalitate, atunci care sînt ambițiile Societății
Copyro?
Să mai stăruim puțin asupra acestei struțo-
cămile. Existența sa hibridă este dintre cele mai
ciudate. Conform statutului și prevederilor legale,
ea este o “persoană juridică română fără scop
lucrativ (non profit)”. Dar, pe de altă parte, nu se
înscrie, alături de alte asociații și fundații, în
bătălia de pe piața liberă pentru obținerea de
resurse și finanțări, ci e sprijinită de stat în
această direcție. Căci, pe lîngă gestionarea drep-
turilor de autor, cu care este împuternicită de scri-
itori și urmașii acestora, Copyro colectează drep-
turile de difuzare a operelor în diverse domenii
publice, precum și taxele rezultate din copia pri-
vată.
Puțină lume a aflat că aceeași Lege 8/1996
prevede ca fabricanții sau importatorii de aparate
ce permit multiplicarea - fotocopiatoare, impri-
mante, multifuncționale, faxuri - să fie obligați a
plăti 5% din prețul de vînzare al fiecărui aparat,
către autorii de opere scrise. (Ulterior cifra a fost
redusă la 1% pentru fiecare fotocopiator, respectiv
0,5% pentru fiecare aparat de multiplicare, din
celelalte categorii. S-a inclus obligația de plată
către Copyro a unui tarif și de către importatorii
de hîrtie A4 pentru fotocopiatoare. S-au strîns ast-
fel sume frumoase. Doar în urma procesului cu
firma Alpha Leasing, Copyro a cîștigat în instanță
un fleac de 27.027.804 lei.)
Ideea legiuitorului a fost de a-i despăgubi pe
autorii care își văd veniturile diminuate, atunci
cînd cititorul ar prefera să fotocopieze cartea sau
pasaje ale ei, în loc s-o achiziționeze. Taxa pentru
copia privată se colectează, prin lege, de către
organismul de gestiune colectivă a drepturilor de
autor. Odată suma adunată, ea trebuie împărțită
jumi-juma, între editori și autori. Legea 8/1996,
art. 109, alin. 3: “Remunerația prevăzută la alin.
(1) se repartizează prin intermediul organismelor
de gestiune colectivă a dreptului de autor, în mod
egal, între autor și editor”. Legea 285/2004
abrogă acest articol, în schimb include, cu un
conținut aproape similar, art. I, pct. 69, lit. c): “în
cazul copiilor înregistrate, prin procedeu analogic,
pe hârtie, remunerația se împarte în mod egal
între autori și editori, iar sumele cuvenite edito-
rilor se repartizează prin asociațiile de editori, pe
baza unui protocol încheiat cu acestea”. Cum pro-
cedează însă Copyro?
(Continuare în numărul viitor)
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
27
Black Pantone 253 U
27
Black Pantone 253 U
răstălmăciri
Revizuire sau canonizare?
Mihaela Mudure
Nu înțeleg nici acum de ce, în anii mei de
liceu, a trebuit să ingurgitez volens nolens
romanul Setea al lui Titus Popovici, iar de
excepționalul roman Glasul al lui Iulian Vesper
nici măcar nu am auzit până foarte de curând.
Este un semn evident că valorile literare, chiar și
cele create acum cincizeci de ani, încă mai trebuie
reașezate. Înaltele relații politice ale lui Titus
Popovici să îi fi asigurat o notorietate remarcabilă
chiar și după moarte? Mecanica, rutina să acțio-
neze ele chiar și în acest domeniu al selectării
valorilor literare?! Sau e vorba de o comoditate,
cu atât mai ucigătoare, cu cât cultura noastră
mică, insuficient regularizată cu ajutorul unor
categorice cutume ordonatoare, are cu atât mai
mare nevoie să își recunoască și să își promoveze
propriile valori.
Romanul lui Iulian Vesper, Glasul, este în
această situație. Publicat în anii micului dezgheț
de după moartea lui Stalin, el reflectă foarte bine
acest climat mai benevolent și este o altă dovadă
că între libertate și creație există o legătură pro-
fundă. Întocmai ca Setea lui Titus Popovici,
romanul Glasul are un personaj feminin de mare
forță și autenticitate. Ana din Setea este, în cele
din urmă învinsă, de forțele înaintate care vor
unirea tuturor gospodăriilor individuale și dispar-
iția haturilor. Sinuciderea Anei care se culcă pe
propriul ei pământ, incapabilă să renunțe la
averea ei, este o înfrângere, un refugiu în moarte
din fața noilor forțe ale istoriei. Din contră, eroina
principală a lui Vesper, Aspazia Ciobanu reușește
să înțeleagă resorturile sociale ale vechii orânduiri
și speră într-o schimbare. Este marea abilitate a
lui Vesper faptul că s-a oprit fix pe marginea pră-
pastiei, exact în momentul în care propaganda și
poncifele epocii și-ar fi cerut tributul dacă autorul
nu și-ar fi încheiat demersul narativ.
Vocea narativă aparține personajului feminin
principal, Aspazia Ciobanu, fiică de țărani săraci,
a cărei creștere e urmărită din copilărie până la
deplina maturitate. De la o vârstă foarte fragedă,
Aspazia este fascinată de lumea cărților, a ideilor
pe care o consideră aptă a o elibera de năuci-
toarea trudă zilnică pe care o presupune munca
țăranului. Casa unchiului Andrei, preotul, e plină
cu “cărți cu poze și poezii” (7). Aici ar vrea să se
refugieze Aspazia și fratele ei de brutalitatea
tatălui. Școala rămâne un vis, o evadare din
lumea sufocantă prin brutalitate și condițiile grele
de viață. “Plângeam și de multe ori fugeam și
mergeam la școală” (7).
Aspazia reușește un echilibru greu de menți-
nut Pe de o parte, ea insistă asupra brutalității
tatălui care își folosește soția și copiii din
gospodărie ca ființe inferioare asupra cărora el are
dreptul să își reverse mânia pe care i-o provoacă,
de fapt, factori externi familiei, sărăcia, condiția
socială mizeră din care se străduiește, cu dispe-
rare, să iasă. Pe de altă parte, Aspazia își justifică
tatăl îndreptându-ne atenția asupra condițiilor
sociale care l-au dus pe tată spre brutalitate, iar
pe femei și copii spre inevitabila supunere.
Remarcabil, din punct de vedere antropologic,
sociologic, moral, este strigătul de disperare al
tatălui: “Muieri spurcate! Mi-ați umplut casa de
muieri!” (9). Chiar măritată, Aspazia rămâne,
potrivit acestei patriarhii dure, fiica Tatălui care e
în drept a o pedepsi dacă nu mai calcă pe drumul
drept, așa cum s-ar cuveni. De amintit din acest
punct de vedere, scena din crâșmă în care Aspazia
e admonestată dur de tatăl care are impresia că
fata lui a ajuns să bea cot la cot cu bărbații. Chiar
dacă soțul Aspaziei e și el prezent, fata/femeia nu
are nicio scuză. Umilită, asuprită, ea trebuie să
suporte bătaia fără a crâcni, având de două ori
mai mult simț moral decât bărbatul căruia i se dă
dreptul de a greși. Puțin scriitori au surprins cu
mai multă acuratețe tradiționalismul înapoiat,
conservatorismul tribal pe care semănătoriștii îl
numeau minunata noastră viață la țară.
Sărăcia, lipsa de speranță că ar exista cumva
vreun capăt al trudei, generează violența de lim-
baj sau a faptei, ca singura posibilitate de descăr-
care a tensiunii acumulate de către cei care do-
mină această lume rurală, prin cutumă și forță fi-
zică: bărbații adulți. Femeilor li se cere să fie un
model de reziliență și diplomație, să fie puternice
și să ducă la bun sfârșit nu numai sarcinile
numeroase și venite, adesea, pe nepusă masă, dar
și munca câmpului.
Pentru idolatrii realităților interbelice, romanul
lui Iulian Vesper ar trebuie să fie o lectură obliga-
torie. Chiar dacă un pic de bunăstare intră în casa
Aspaziei și a soțului ei în această perioadă, prețul
rămâne mare: muncă asiduă, până la limitele
rezistenței fizice, puțin noroc, spirit gospodăresc,
precum și moartea părinților și a surorilor care îi
lasă Aspaziei o gospodărie secundară, precum și
terenurile aferente.
Aspazia este înconjurată de alte numeroase
personaje: mama, tata, surorile, fratele Vasilică,
vecine, soțul, soacra, cumnata invalidă, rudele
prin alianță, fiecare cu personalitatea sa, bine indi-
vidualizată. Romanul lui Vesper este, cu adevărat,
o “oglindă” (ca să reluăm metafora lui Stendhal)
purtată pe ulițele satului. Capacitatea de a sur-
prinde complexitatea vieții, lupta de zi cu zi pen-
tru supraviețuire, diversitatea caracterelor, toate
acestea sunt caracteristici definitorii ale scriiturii
vesperiene. Scriitorul ne oferă un roman, cu ade-
vărat, remarcabil ca putere de evocare și exercițiu
artistic de tipul verismului.
Este remarcabil cum reușește autorul să uneas-
că toate firele narative în jurul personajului princi-
pal, țăranca Aspazia. Frumusețea ei morală, tăria
ei de caracter o fac un personaj emblematic pen-
tru țărănimea românească, un personaj care meri-
tă pe deplin canonizarea, cel puțin cea literară.
Romanul are, din punct de vedere retoric, o
structură extrem de interesantă, apropiată de cele-
brele monologuri dramatice care au făcut o presti-
gioasă carieră în poezia victoriană1. Așa cum în
poezia victoriană monologul dramatic a fost o
subtilă modalitate de a combina genul liric cu cel
dramatic și a oferi poeziei ceva din directețea și
imediatul teatrului, în romanul lui Vesper, con-
struit în întregime pe monologul dramatic (sau
ușor dramatizabil) al eroinei principale, dramati-
cul se combină cu narativitatea, susținând-o în
același timp. Paragrafele au o structură ritmică cu
totul specială. Propozițiile scurte, cel mult dez-
voltate, mai rar fraze, duc spre o propoziție
finală, principală ori secundară, scurtă, abruptă,
care constituie un soi de climax existențial, expri-
mat simplu, printr-o propoziție cu valoare
emblematică prin metaforizare. „Eu eram cu ochii
la fetiță. Ea dormea lângă noi, în covățică. Mi s-a
părut cam roșioară la față. Am pus mâna. Frigea
și nu era semn bun. N-am mai putut să dorm.
Ștefan a adormit iară. Sforăia. Eu tremuram.
Nu-mi găseam locul și-mi era ciudă că sforăia”
(50). Sau parcă și mai elocvente sunt următoarele
structuri: „Florea se cunoștea că era grea. Era cam
veștejită. Sta lângă mine și-mi spunea cum o
duceau. Câteodată plângea că-i era rău. Am
învățat-o să rabde” (58). Munca îndârjită și răbda-
tul, acestea sunt, de altfel, esența vieții de țărancă.
Vesper reușește să o surprindă în inevitabilitatea
ei, să o înțeleagă și să admire răbduriul țăran
român, fără a cădea în idilismul semănătorist.
Există în fundalul tramei acestui roman un
demers ideatic de tip iluminist. Personajele sunt
obsedate de posibilitatea de a se ridica prin edu-
cație. Dar o capodoperă romanescă nu se oprește
la niciun fel de judecată comună. Nici chiar la
una care pare atât de justificată. Odată ajunse la
nivelul de instrucție și emancipare socială pe care
îl visau, personajele din noua generație,
Gheorghiță, fiul Aspaziei, sau Lucreția, fiica
Aspaziei, realizează că departe de a se depărta de
esența condiției părinților lor, ei se apropie de ea
mai profund, mai adevărat, deoarece abia acum
pot ei înțelege adevăratele cauze ale înapoierii și
exploatării seculare ale maselor țărănești.
Unul dintre marile merite ale romancierului
este că el se oprește tocmai la timp, acolo unde
motivul „viața grea a țărănimii” ar fi trebuit trans-
format în sloganele cultivate de proletcultism sau
de realismul socialist. Finalul deschis al romanu-
lui, o provocare subtilă la adresa certitudinilor
impuse de rețetele recomandate de cenzura tim-
pului, aruncă speranța de viitor a eroinei principa-
le într-un spațiu incert, undeva unde conturul
istoric se întrepătrunde cu cel mesianic. „Deodată
parc-am început să văd mai limpede. N-aveam pic
de îndoială. Planuri și nădejdi, toate aveau să se
împlinească. Nu s-au trudit oare destul feciorii
mei și nu și-au vărsat sângele pentru ele? Oare
lucrurile de temei nu se făceau întotdeauna din
greu și cu osteneală?” (177-178).
Nu vreau să intru în dezbaterea la care partici-
pă astăzi atâția oameni cu multă glagorie la cap și
lecturi cât mai multe biblioteci. Ar trebui romanul
Glasul să facă parte din politica de „revizuiri” din
literele românești de după 1989? Sau ar trebui
acest roman să fie obiectul unei canonizări, pe
deplin meritate? Teoreticienii pot să își bată capul
cu astfel de subtile deosebiri. Opera continuă,
însă, a sta constantă și imuabilă în suficiența ei ca
text. Ca cititor împătimit de literatură, nu am
nicio îndoială că romanul Glasul al lui Iulian
Vesper este unul dintre cele mai bune din literatu-
ra română. Cuvântul capodoperă nu mi se pare o
exagerare.
Referințe
Vesper, Iulian. Glasul. București: Editura de Stat
pentru Literatură și Artă, 1957.
Note:
1 Vezi poemul lui Robert Browning My Last
Duchess (Ultima mea ducesă) sau Porphyria’s Lover
(Iubitul Porphyriei) de același autor.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
28
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash meridian
Despre romanul polițist
indian
| Virgil Stanciu
■	Se poate spune că limba engleză a fost
mediul predilect de exprimare al romanului poli-
țist, care, ca gen, și-a avut perioada de înflorire în
Marea Britanie, prin scrierile unor Wilkie Collins
și Arthur Conan Doyle, chiar dacă opinia genera-
lă este că inventatorul lui a fost americanul Edgar
Allan Poe. Serioasa tradiție a romanului enigmistic
- în care englezii vedeau o formă elegant-intelec-
tuală de distracție, nu foarte deosebită de dezlega-
rea cuvintelor încrucișate din The Times - a fost
consolidată și continuată de un impresionant con-
tingent de scriitori englezi, dintre care trebuie
amintiți Edgar Wallace, Agatha Christie, Dorothy
L. Sayers, Ruth Rendell, P. D. James (doamnele
dovedesc, pare-se, o deosebită aplicațiune pentru
povești cu „crime ce-ți îngheață sângele în vine”,
cum scria, într-un eseu, ultima dintre aceste maes-
tre.) Dincolo de Atlantic, romanul polițist înflorea
atât în forma sa clasică, să-i zicem feminină
(Margery Allingham, Margaret Truman, Sara
Paretsky, Patricia Cornwell), cât și, mai ales, în
tradiția hard-boiled, de data asta bărbătească, în
care s-au evidențiat Dashiel Hammett, Raymond
Chandler, Ross Macdonald, Elmore Leonard,
James Ellroy. Poveștile americane cu detectivi au,
în general, mai mult senzaționalism, declanșează
mai multă adrenalină, spre deosebire de cele
englezești, cu accentul pe șarade, pe naturalețea
ambianței și pe eleganța stilului. În așa măsură s-a
încetățenit convingerea că romanul polițist se
simte cel mai în largul său în cultura anglo-ameri-
cană, încât nu o dată pasionații genului strâmbă
din nas dacă li se propun autori de altă naționali-
tate. Cu toate acestea, în ultimii ani, pe mapa-
mond se observă existența unei concurențe tot
mai acerbe provenită din spații neconvenționale
pentru acest gen, cum ar fi cel japonez (Koji
Suzuki), scandinav (Stieg Larsson, Henning
Mankell, Karen Alvtegen), italian (Georgio Faletti,
Andrea Camilleri), islandez (Yrsa Sigurdardottir,
Arnaldur Indiradsson), rus (Boris Akunin), francez
(Fred Vargas, Tonino Benaquista).
■	În India, diversitatea lingvistică este,
după cum se știe, deosebit de mare, așa că, pen-
tru a-și asigura o piață cât mai vastă, romanele
polițiste autohtone trebuie să fie ori scrise direct
în engleză, ori traduse. Cotidianul The Indian
Express semnalează publicarea a două cărți tradu-
se din urdu, respectiv hindi, și apărute la editurile
Blaft Publications și Random House India. Este
remarcabil, spune ziarul, cât de bine sună în
englezește romanul celebrului scriitor hindi
Surender Mohan Pathak, intitulat Daylight
Robbery (Jaf în amiaza mare). Ritmul este îndră-
cit, tonul exact și adecvat. Într-un interviu recent,
Pathak a declarat că nu crede în pasajele descripti-
ve și, într-adevăr, noua sa carte este plină de
„action-writing” care te ține cu sufletul la gură.
Romanul îl captivează instantaneu pe cititor,
deoarece prezintă personaje din categoriile popu-
larizate de cinematograful indian. Până la un
punct, kitschul este asumat și cartea lui Pathak se
citește cu relaxare și încântare. Nu există în ea -
remarcă recenzentul Kishwar Desai - sentimentul
strădaniei de a realiza o proză elegantă, ci testos-
teronul este injectat direct în proză, ceea ce ne
reamintește de zilele când noi, aici, în România,
devoram James Hadley Chase-urile în traduceri
franțuzești, procurate de la profesorul Iancu
Niculiță. Bărbații în astfel de romane sunt bărbați,
femeile - femei.
■	Pathak și-a început cariera scriitoricească
traducându-i în hindi pe Ian Fleming, Chase și
Mario Puzo, a căror influență este vizibilă peste
tot în romanul său. Decorul abundă în încăperi
pline de fum, în care cartofori versați îi jupoaie
pe fraieri, tipi duri pariază la cursele de cai și
femei voluptoase (cu rolul evident de a atrage cât
mai mulți cititori de sex masculin) îi învârt pe
degete pe inocenții vânați de poliție sau de cămă-
tari. Prototipul acestora din urmă este mecanicul
Vimal, devenit hoț și căutat de poliție, care se
lasă convins să jefuiască o fabrică, împreună cu o
bandă de desperadoes. Dar Vimal a mai apărut în
28 de romane ale lui Pathak, deci ne dăm ușor
seama că va scăpa. Surender Mohan Pathak este
unul dintre cei mai prolifici autori ai Indiei, cu
peste 25 de milioane de exemplare vândute. În
acest nou roman, el crează o intrigă palpitantă, cu
nenumărate surprize și întorsături neprevăzute,
fără a dori neapărat să-și împăneze textul cu
mesaje filosofice sau comentarii sociale, ci elabo-
rând, pur și simplu, o narațiune cu personaje bine
gândite și complexe din punct de vedere psiholo-
gic - romanul ideal cu care să-ți omori timpul
într-o după-amiază.
■	Pe de altă parte, The House of Fear
(Casa groazei) de autorul urdu Ibn E-Safi este mai
mult o carte-cult și mai puțin un thriller. Asrar
Narvi, care și-a luat pseudonimul Ibn E-Safi, a
fost un autor talentat, considerat de mulți un
copil-minune. Deși a debutat cu proză serioasă, în
anii 1950, s-a hotărât să exploateze potențialul
romanului detectiv, creând o serie intitulată
Jasoosi Dunyia. După ce s-a mutat în Pakistan, a
început să publice o altă serie de cărți polițiste, cu
titlul generic Seria Imran. Mai puțin citit în India,
dar foarte apreciat în Pakistan, unde lucrările i se
vindeau ca pâinea caldă, Ibn E-Safi a fost un fel
de Georges Simenon al subcontinentului, publi-
când uneori și patru romane anual. Credința sa
era că literatura elitistă nu spune nimic maselor,
pe care dorea să le vadă neapărat citind. A murit
în 1980, pare-se din cauza epuizării nervoase
induse de suprasolicitare.
■	Volumul apărut acum conține două
romane scurte, The House of Fear și Shootout at
the Rocks (Duelul de pe munte), ambele în for-
mula clasică, dar evidențiindu-se prin umor. (Cine
se îndoiește că musulmanii sunt capabili de umor
să-l citească pe Hanif Kureishi.) Dacă seria Vimal,
a lui Surender Mohan Pathak, poate fi blamată
pentru cinismul ei, seria Imran conține o anumită
inocență, precum și nenumărate poante spirituale.
Protagonistul acestor romane, Imran, este șeful
unui serviciu secret, are un doctorat în criminalis-
tică de la Oxford, este poliglot - dar, aproape în
fiecare carte, traversează perioade de confuzie
mentală și uneori acționează bizar. E soiul de
detectiv ilustrat de Peter Sellers în filmele Pantera
roz, dar are și o dimensiune cu adevărat eroică.
Kishwar Desai deplânge insistența autorului asu-
pra tehnologiei tip James Bond și observă că
unele situații și personaje specifice anilor când au
fost scrise nuvelele nu mai spun mare lucru scrii-
torului de azi. Cu toate acestea, este de părere că
republicarea acestor romane în traducere engleză
este o idee bună, întrucât astfel cititorii din întrea-
ga Indie pot avea acces la un tezaur de povești
fascinante.
■ Marele succes recent al prozei indiene,
Sacred Games (Jocuri sacre) de Vikram Chandra
(2006) conține și el numeroase elemente de
roman polițist. Un „roman tip Bollywood” - cu
largă desfășurare cinematografică, așa cum, de alt-
fel, sunt multe scrieri în proză indiene, inclusiv
câteva de Salman Rushdie - Sacred Games recur-
ge la personaje și situații conform rețetei: agenți
secreți, contrabanda cu aur și materiale radioacti-
ve, urmăriri internaționale, disensiunile și intrigile
politice indo-pakistaneze. Are complexități dicken-
siene și o intrigă labirintică și, scrie Navtej Sarna
în Times Literary Supplement, posedă și ceea ce
romanele polițiste obișnuite nu au de obicei: per-
sonaje credibile, un fundal meticulos documentat,
o intrigă plină de imaginație, fiind atât un magni-
fic roman despre orașul Mumbay, cât și o adevă-
rată explorare a psihicului colectiv indian. Despre
această carte sperăm să scriem mai pe larg într-o
tabletă viitoare.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
Black Pantone 253 U
29
Black Pantone 253 U
știință și violoncel
Frați cyborgi, puțintică
răbdare
Mircea Oprită
Puțintică răbdare vreau să cer mai ales pen-
tru noi, până când o să-i vedem pe străzi și
prin casele noastre, până o să ne obișnuim
cu noutatea pe care o reprezintă, tratând neve-
rosimilul de azi drept normalitatea de mâine. În
variante încă modeste, aflate încă departe de
ceea ce ne promit știința și tehnologiile secolu-
lui, am și început să-i vedem, într-o surprinză-
toare conviețuire a mâinilor și picioarelor acțio-
nate electronic cu organisme umane odinioară
condamnate să rămână pe veci mutilate în urma
unor grave amputări. Cu mulți ani în urmă
citeam despre unele încercări de a reda orbilor
vederea printr-o tehnică revoluționară care ar
exploata în acest scop nervul auditiv. Imaginile
pe care ochiul distrus de accident nu mai putea
să le preia, să le prelucreze și să le transmită
creierului pe calea inventată de natură ar fi
ajuns, teoretic vorbind, la scoarța cerebrală mai
pe ocolite, pe alte trasee existente în structura
intimă a corpului omenesc. Chiar dacă aceeași
natură, în strădaniile sale evoluționiste de ere
întregi, le-a destinat altor simțuri menite să ne
facă oameni adevărați și întregi.
Nu știu câți orbi vor fi reușit între timp să
perceapă imagini cu urechea, dar un caz recent
mă constrânge să accept că o asemenea ipoteză
extravagantă nu era tocmai o absurditate. Mai
mult chiar: ea n-ar fi fost nici măcar o culme a
originalității în materie de gândire inventivă,
fiindcă un veteran și totodată victimă a războ-
iului din Irak, Craig Lundberg din Liverpool, a
ajuns să vadă cu limba. Ceea ce, la prima „vede-
re”, trimite gândul la născocirile Academiei din
Lagado, pe care un alt britanic, Jonathan Swift,
Condamnarea
comunismului (VI)
(Urmare din pagina 21)
culturile lumii. Or, ce semnificație reală ar mai
avea discursul despre proiectul european, dacă
aproape jumătate dintre țările continentului ar fi
excluse din memoria comună a suferinței? Cum
am mai putea spera într-o identitate europeană,
bazată pe valori comune, dacă unii ar fi obligați
să își uite istoria de dragul istoriei altora? Poate,
la orizontul dramelor care au brăzdat chipul
Europei în ultima sută de ani, funcționa o ierar-
hie a crimelor, unele fiind mai importante în
comparație cu altele, mult mai puțin semnificati-
ve sau chiar neglijabile? De la ce număr în sus
este un genocid „valabil”? Nu a făcut, la urma
urmelor, suferința milioanelor de est-europeni,
obligați peste noapte să se supună unei ideologii
de import, posibilă prosperitatea altor milioane
de vest-europeni? Deloc retorice, aceste întrebări
dau măsura dilemei etice în care se complac de
două decenii încoace diriguitorii politici ai
Europei și din care nu pot ieși decât folosind o
măsură corectă de evaluare și asumare a istoriei
recente.
În fine, ajunși aici, să răspundem la o ultimă
întrebare pe care probabil unii dintre cititorii
acestor pagini au formulat-o deja: ce relevanță
le redacta pentru noi și pentru alții în nemuri-
toarele Călătorii ale lui Gulliver. Caporalul
Lundberg și-a pierdut ochii în urma unei explo-
zii de grenadă antitanc, undeva lângă Basra, și
părea condamnat pentru tot restul vieții la tato-
narea universului înconjurător cu bastonul alb al
nevăzătorilor. Lucru destul de dramatic, fără
îndoială, pentru un tânăr care nici măcar nu s-a
născut orb, ci a pierdut lumea formelor și culo-
rilor dintr-o dată, într-o singură clipă. Șansa lui
este că a fost ales de Ministerul Apărării din
țara sa să experimenteze un aparat revoluționar
în materie, numit de inventatorii lui BrainPort.
Aparatul acesta conține o videocameră
miniaturală, montată în rama groasă a unor
ochelari de soare, și de la care se continuă,
printr-un tub, „acadeaua” de ținut pe limbă. O
piesă de plastic ce-i dă experimentatorului sen-
zația că linge o baterie de nouă volți, dar, din
fericire pentru el, îi dă și alte senzații. Limba s-a
dovedit capabilă să recepționeze și să analizeze
seriile de pulsații electrice în care minicamera
convertește imaginile vizuale, trimițându-le spre
creier pe acest traseu oarecum surprinzător.
Dacă mi-aș permite să glumesc puțin pe seama
unor lucruri nu doar delicate, ci și cât se poate
de serioase, aș putea spune că ex-caporalul
Lundberg „linge” la propriu spațiul din fața lui,
savurându-i formele pe care noi, ceilalți, le per-
cepem prin cristalin, retină și prin nervul optic.
Doar formele, întrucât limba, mare specialistă în
gusturi, nu distinge și culori. Imaginea vizualiza-
tă mental cu ajutorul ei este bidimensională și
în alb-negru. Chiar și așa, ea îl scoate pe nevă-
zător din bezna permanentă a universului său
ar avea, la două decenii distanță, condamnarea
crimelor și ideologiei comunismului pentru dru-
mul actual și viitor al Europei? Nu s-au prescris
faptele? Mai schimbă cu ceva datele istoriei fap-
tul că un general în pragul morții înfundă închi-
soarea (atunci când nu joacă la cazinou)? Ei
bine, așa cum am încercat să sugerăm mai sus,
nu doar că un trecut necunoscut și neasumat
riscă să se repete, dar revenirea lui poate lua
forme noi, derutante, de nerecunoscut ca atare
și de aceea foarte eficace, capabile să distrugă
din temelie noua construcție la care Europa
postcomunistă s-a angajat, cu întârzierile și
poticnelile știute, în urmă cu douăzeci de ani.
Simplu spus, nu are cum să ne fie mai bine în
viitor dacă nu știm de ce ne-a fost rău în trecut,
așa cum nu putem prețui cu adevărat libertatea
dacă nu cunoaștem opusul acesteia. În cheie
social-teologică, renașterea morală a țesutului
social nu poate fi bazată pe amnezie. Nu este
deloc întâmplător că una dintre primele măsuri
de siguranță luate de vechea-noua nomenklatură
a fost diabolizarea memoriei prin denunțarea
acesteia ca depozit de latente dorințe de răzbu-
nare. Toate luările de poziție împotriva legilor
lustrației s-a bazat pe această lectură viciată a
rolului memoriei în istoria recentă și prezentă a
societății. Se continua astfel strategia comunis-
mului însuși care dorea realizarea omului nou
înainte de toate prin dezrădăcinarea lui istorică.
Apocalipsă răsturnată, comunismul era noutatea
cotidian, îngăduindu-i să observe obiectele din
jur și să se miște comod printre ele.
În actuala combinație de organism uman și
de tehnică avansată există, așadar, unele incon-
veniente, pe care le-ar putea rezolva doar perfec-
ționarea aparaturii. Unele nici măcar aceasta,
fiindcă atunci când trebuie să-și îndeplinească
funcția de bază, limba, părăsită de „acadeaua”
electronică, nu vede deloc. Răsfățul culinar pe
care ochiul îl trăiește deasupra unei mese sărbă-
torești se exclude în cazul tânărului în cauză,
obligat să-și consume prânzul în spectrul întune-
cat al tuturor orbilor. Un inconvenient devenit
totuși minor în raport cu fericirea de a relua
contactul vizual cu lumea în restul timpului. O
întâmplare aproape echivalentă, în vremurile
noastre, cu o minune. Cu neastâmpărul vârstei
sale greu de descurajat, Craig Lundberg n-a ezi-
tat să participe la competiții de fotbal pentru
nevăzători. În noua sa situație, are șansa de a se
remarca în mod spectaculos printre coechipieri.
Dacă, însă, lucrurile avansează rapid pe calea
deja deschisă, și coechipierilor lui le rămâne
perspectiva de a vizualiza curând mingea și
buturile porții prin limbă.
Toate acestea, după câte se pare, nu-s decât
un început. N-am nicio îndoială că o să vorbim
la un moment dat chiar de ochiul electronic,
prin care cyborgul viitorului ne va privi fără ca
noi să ne dăm seama de structura lui artificială,
deoarece nu va mai avea nevoie de nicio deriva-
ție tehnică spre vreun alt organ de simț. Dar,
despre asta, și despre altele înrudite, vom mai
discuta.
■
prin excelență, neprecedată și neurmată de cât
de sine, motiv pentru care eșecul lui (provizo-
riu!) trebuie învăluit într-un nor dens care se
retrage în straturile superioare ale atmosferei
istoriei. Dezlănțuirea violentă a mitului comu-
nist ar fi trebuit, în această optică, să se încheie
precum o poveste, cumva imprecis, incert. Un
vag happy end („și au trăit până la adânci bătrâ-
neți”) ar fi trebuit să țină loc de morală. Cu alte
cuvinte, departe de a fi o luptă pentru putere
sau un instrument vindicativ, miza condamnării
crimelor și ideologiei comunismului este în cele
din urmă una împotriva uitării forțate. Așa cum
spațiul liturgic al Bisericii este unul de întâlnire
dintre memorie și actualizare, dintre deja și nu
încă, dintre trecut și prezent în perspectiva viito-
rului, ceea ce se reflectă printre altele în chiar
gestul de penitență al omului mărturisindu-și
păcatele trecute pentru a începe o viață nouă,
tot astfel, la nivelul unei comunități întregi,
pagina istoriei nu are cum să fie întoarsă fără a
ști ce stă scris pe ea. A nu uita înseamnă astfel
a ști ceea ce dorești să realizezi în viitor.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
""30]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp media
Sindromul EBA
^[Adrian Țion
rimba nouă cu „succesuri”, calea marilor „pro-
gresuri”! Așa s-ar putea parodia pe scurt
.L Jamploarea pe care a luat-o maltratarea limbii
române în timpul din urmă. Dacă stâlcirile, bâlbele
și gafele politicienilor ar fi tributul plătit pentru
ieșirea din criză, încă am înțelege. Dar nu e vorba
despre așa ceva, ci e vorba despre, ceea ce s-a numit
deja, „gramatica după Eba”. Firește, o gramatică pre-
sărată la fiecare pagină cu perle, ca să nu plictisească.
Perle sau porumbei, după preferință.
Se adună porumbeii la gura politicienilor noștri
ca nesfârșite cârduri de ciori croncănitoare. În loc să
fâlfâie inocent spre înălțimile comunicării, mostre
rizibile zgârie auzul. Gafa sub acoperire tinde să
devină normă (deocamdată) ilară. Ecouri partinice
ale celebrului „succesuri” vin să „legitimeze” derapa-
jele europarlamentarei născocitoare de pluraluri ghi-
dușe. Valuri succesive de ignoranță crasă pun la grea
încercare, zi de zi, „spiritul libertin” al limbii româ-
ne. Evident, Academia e de vină. N-a dat ea undă
verde variantelor lexicale cu toptanul? Rezultatele
acestei dezlegări la limbă stau în inventivitatea fiecă-
rui vorbitor de a-și personaliza expresivitatea limbaju-
lui. Nu există pluraluri greșite, numai pluraluri rebe-
le, evidențiate de invidioși cârcotași, înțepeniți în ste-
reotipiile prăfuite ale limbii de lemn. Huidu și
Găinușă sunt numai doi dintre cei ce nu-i lasă pe
agramați să trăiască, promovând un umor iscusit ce
alunecă rar în grosolănii reprobabile.
„Inovațiile” din avangarda politică se cer ocrotite,
deocamdată, de prieteni. Doi au sărit imediat, simul-
tan, ca la comandă, ai zice, întru apărarea prototipu-
lui EBA, trend național în educație și cultură. O
aripă protectoare a întins Emil Boc vorbind despre
„permisuri pentru micul trafic de frontieră” dintre
România și Moldova, iar cealaltă a venit de la cole-
gul său de partid Vasile Blaga, prins și el în vârtejul
unor „accesuri” emfatic proteguitoare. Dacă acestea
sunt de înțeles, întrucât pornesc din PDL, mai ciuda-
tă e formularea lui Crin Antonescu, victimă mai
veche a Ebei, care a folosit pluralul „serviciuri”.
Extinderea fenomenului e de natură să îngrijoreze.
Nu e vorba despre a empatiza (involuntar - voluntar)
cu mezina președintelui, ci despre o gravă degradare
a limbii. Și dacă nu ne respectăm nici limba, „întâiul
mare poem al unui popor” (Lucian Blaga), atunci ce
mai respectăm? Deja s-a făcut auzită o voce din
„ciutacosferă” (care excelează sub numele „Arsurici”)
întrebându-l pe Victor Ciutacu „Punem pariu că
prima sarcină a PDL va fi să forțeze Academia să
schimbe DEX-ul?” Chiar așa! Dacă tot revizuim
constituția și parlamentul, de ce să nu revizuim și
gramatica? Oricum, nimeni n-o bagă în seamă.
Dovada cea ma clară e că fiecare scrie cum are chef.
Cu î sau â. Expansiunea germenului autocratic trebu-
ie să îmbrace și o componentă lingvistică pe măsură.
Pentru a nu-l discredita prea tare pe președintele
reales, s-ar putea revizui, la o adică, și geografia:
orașul moldovenesc Cahul se va putea ortografia în
viitor și Kabul (pe teritoriul României).
Comentând defectuoasa traducere din Eminescu
în engleză a aceleiași Elena Băsescu (cine a pus-o?),
cinicul Arsurici observă hâtru că „limba română e
mai grea în engleză”. Alte sintagme sunt pe cale de
a face carieră: deh, „vremuri vin, vremuri vine”...
Versul eminescian a fost deja inclus în topul gafelor
săptămânii la emisiunea Gabrielei Vrânceanu-Firea.
Nu înțeleg de ce nu poate sta prințesa răsfățată în
banca ei ca simplă fată de președinte. În calitate de
top model era adorabilă, ca europarlamentară e o
catastrofă în dezvoltare continuă. Cu agramatismele
demnitarilor ne-am cam obișnuit. Dar ce te faci cu
vocabularul de golan fără scrupule al senatorului
Cătălin Voicu, urmărit și ascultat de DNA, care va
scăpa, mai mult ca sigur, basma curată?
Bine zice românul că de la cap se împute peștele.
Ce e la cap am văzut. La coadă e și mai rău.
Degeaba sancționează CNA-ul greșelile gramaticale
de tipul unor pleonasme inocente precum „începe să
pornească” sau „să ascultăm cu urechea” folosite de
moderatori, câtă vreme o mahalagioaică de teapa
Oanei Zăvoranu se războiește de 9 ani cu mama ei
pe toate canalele tv, folosind cuvinte greu de repro-
dus aici și televiziunile se servesc de înjurăturile ei ca
să aibă audiență. Nu-i destul că o apostrofează pe
mama ei cu expresii de genul „De ce bați câmpul,
sclerozato?”, o îngână, arde blănurile primite cadou
de la ea pe platou, în direct, în loc să le dea săracilor
și n-o înghite pământul pentru că-și blestemă mama
care i-a dat viață. Atacă, fără scrupule, pe „acești
rahați de Huidu și Găinușă care au rahați de teles-
pectatori”, mai intră și Pepe la Acces direct ca să afir-
me că „soacră-mea mă vrea în așternut”, încât te
întrebi până unde poate ajunge nu numai stâlcirea
limbii, ci și promovarea vulgarității în media româ-
nească. Lucian Mândruță era un mic și nevinovat
copil când propunea la Te pui cu blondele să se păs-
treze un moment de reculegere pentru moartea cul-
turii române pentru că cinci blonde n-au recunoscut
poezia Peneș Curcanul. Eu aș decreta doliu național.
■
portrete ritmate
Lungul drum al nopții către ziuă
| Radu Țuculescu__________________________
A fost o noapte a poeziei românești tinere petre-
cute la Berlin, organizată de Institutul Cultural
Român ”Titu Maiorescu” și Literaturwerkstatt
Berlin (Kulturbrauerei), o noapte incandescentă în
care tineri poeți români au adunat un public nume-
ros, neobișnuit de numeros pentru o astfel de mani-
festare. Recitalul lor bilingv a fost ascultat cu deosebi-
tă atenție apoi dialogurile au curs firesc, pe teme lite-
rare, în general, și poetice în special, autorii fiind invi-
tați și să improvizeze. Protagoniștii s-au numit
Constantin Acosmei, Svetlana Cârstean, Rita Chirian,
Gabi Eftimie, Sorin Gherguț, Vasile Leac, Ștefan
Manasia, Vlad Moldovan, Ioana Nicolaie. Ei au înain-
tat în noapte pînă spre ziuă, "moderați” de Răzvan
Țupa și "completați” de video-poemele lui Andrei
Ruse și de muzica lui Silent Strike. Versiunile în
limba germană au fost semnate de studenți de la
Institutul de Romanistică de la Universitatea
Humboldt (în cadrul unui atelier de traducere condus
de lector dr. Valeriu Stancu - Universitatea “Al. I.
Cuza” din Iași) și astfel a apărut și o antologie biling-
vă care confirmă (oricui dorește o asemenea "confir-
mare”) că tinerii noștri poeți au fost la înălțime.
Poetele au, uneori, "teme” comune, pe care le tra-
tează cu personalitatea și temperamentul fiecăreia în
parte, împletind, adesea, vorba frustă, tăioasă, șocan-
tă cu gingășia mascată de gesturi domestice. Ele "poe-
tizează” despre mame și copii și nașteri și povești
(Svetlana Cârstean: "Sînt o mamă nemiloasă/ care-și
îmbrățișează copilul,/ pînă la sufocare, îl face iarăși
una cu ea însăși,/ ca altădată,/ cînd burțile mari erau
camere umbroase de odihnă,/ erau încăperi bune
dinspre stradă...” Gabi Eftimie: "Cadre din desene
animate cu copii, terenuri de joacă, părinți tineri cer-
tîndu-se, idoli din adolescență, vocea/ fratelui meu
spunîndu-mi o poveste inventată/ Scurgîndu-se rapid
pe canalizare ca ghipsul ținut sub apă din fașa pentru
bandaj...” Ioana Nicolaie: "Mama a fost cea mai
bună și cu mult/ cea mai frumoasă femeie din
lume...”), despre iubiți, despre amanți, despre bărbații
avuți ori doriți (Rita Chirian: "...mein konig fiindcă
frica mea e o frică de femeie/ și-n pîntecele meu stai
tu și-acum/ știu că/ orice-așteptare e-o/ naștere târzie.
Dar nu-mi mai e teamă./ o să ieși dintre pulpele
mele și-adânc/ o să tragi aer în piept...” Ioana
Nicolaie: ”...și tu, iubitul meu, mută-te definitiv/ între
pereții de bîrne ai inimii mele!”
Constantin Acosmei face relatări poetice în proză,
imaginîndu-se în ipostaze de copil, bărbat și bătrîn.
Sorin Gherguț e ghiduș-ironic, sprinten, ritmat și
rimat autoironic: ”... nu sînt nici urît, nici tîmpit/ sînt
doar permanent obosit/ dar voi dormi/ și cînd mă
voi trezi/ adevăr grăiesc/ pe mulți am să uimesc ...și
mai tîrziu/ cînd lampa se face mai mică/ și corpul
zglobiu/ și gîndul mai viu/ scriu numai un poem din
care pică/ sălbatică, dar dulce, o gagică...” Vasile Leac
țîșnește în peisajul urban, după ce a stat de veghe-n
lanul de secară și după ce parcă ar fi fost botezat
într-o biserică gonflabilă și nimerește direct în aparta-
mentul lui Seymour și de acolo îl descoperă pe "tipul
cu biblia fericirii” care "stă pe un zgîrie nori/ cu
picioarele înfășurate-n ceață și cîntă la saxofonul lui
bisexual” iar după ce (re)descoperă lumea recunoaște,
sincer: uneori îmi doresc să fiu o brichetă pierdută...
Ștefan Manasia se plimbă, de data aceasta, printre
îngeri căci și atunci cînd vede o simplă țigăncușă el
tot la îngeri se gîndește... Îngerul transformat în
țigăncușa care-și tîrăște, prin soarele toxic, sacoșele cu
vedenii. Îngeri umanizați, cu inimi scorojite descope-
rind "dragostea adevărată/ dragostea care face fresce-
le vechilor biserici/ să transpire mirt...” Îngeri desco-
perind lumile mici laolaltă cu golul major, îngeri care
fumează mult și doresc să plîngă ori ”să sară-n gol
ca/ un personaj din hamsun.” Îngeri umanizați
umblînd în sandale pe-o fărîmă de plajă și descope-
rind, în cele din urmă, aroma golului major din viața
lor... Vlad Moldovan tînjește după adevăratele Elizee,
rugîndu-se astfel: ”...Dă-mi o dimineață în High
Definition/ H.D. în grădina dintre/ clădiri/... Dar
mai dă-mi Doamne/ copacul alb de coral în Slow
Motion/ SloMo adînc în întunericul din/ Adevăratele
Elizee...” Poetul tînjește să rezolve dilema poeziei de
dragoste, alături de-o albă chinezoaică... Uneori, poe-
tul pare cuprins de aburii visului, ca de-un drog ame-
țitor, ca și cum ar fi fumat iarbă legală... apoi redevi-
ne terestru și recunoaște, sincer, zîmbindu-și în
barbă... "În capul meu în care toate-s din auzite/ am
putea avea o casă/ în jurul ei apartamente;/ pe aco-
perișuri smoală, ghivece cu portocali/ mooshy-moos-
hy-grămăjoare de fructe necoapte...”
Lungul drum al nopții către ziuă a fost un drum
încărcat de poezie la care au participat, deopotrivă,
cu aceeași intensitate, și creatorii și cei care-i ascultau.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„Studenții nu văd
un învățământ de
calitate, compe-
tențele pe care le
pot dobândi după
absolvire”
(Urmare din pagina 2)
studentul, nu să îl categorisească drept client, ca
mai apoi să se depărteze de ceea ce presupun
nevoile unui student. O relație tip consumator-
vânzător presupune că studenții primesc un servi-
ciu plătit și atât. În concepția noastră, studenții
fac parte din universitate și ar trebui implicați în
toate deciziile luate. Studentul trebuie tratat ca
partener egal și ca parte din comunitatea acade-
mică, nu drept client căruia i se face un serviciu.
În contextul unui prestator de servicii lucrează
mecanismele de piață, astfel marketizarea edu-
cației va crește simțitor, iar imaginea va conta mai
mult decât calitatea. Universitățile se vor ghida
după dorințele pieței și nu după dorințele studen-
tului. E ca și cum tu ai vrea apă plată dar ți se
vinde apă minerală pentru că asta trece mai bine.
Într-un astfel de sistem studentul are drept doar la
reacție în ceea ce privește serviciul, neputând avea
un punct de vedere în conceperea serviciului.
- Care sunt instrumentele de presiune ale stu-
denților în cazul în care noua Lege a Educației nu
va accepta reprezentarea studențească în proporție
de 25% în structurile universitare de decizie?
- Evident, acțiuni de protest. De la comunicate
în toată presa, faxuri de la organizațiile membre
și organizații ESU (European Students Union),
grevă japoneză, acțiuni de pichetare, până la
acțiuni de protest în stradă. Ar fi inadminisibilă o
astfel de decizie. Nu se poate fura dreptul studen-
ților (care este un drept absolut normal și sănă-
tos), obținut cu greu prin grevele din 1995. Vom
lupta pentru apărarea drepturilor noastre demo-
cratice. În orice țară europeană studenții sunt
văzuți ca parteneri de dialog, dar în România se
încearcă îngrădirea acestor drepturi împreună cu
libertatea de exprimare.
- Care sunt principalele rezistențe din partea
studenților în privința sindicalizării și asocierii lor
în diverse structuri? Dar din partea profesorilor?
- În România, ca de altfel și în alte țări, ne
confruntăm cu problema voluntariatului. Nu
există o cultură și o educație a spiritului civic, nu
se încurajează în niciun fel aceste acțiuni, de
aceea ne lovim uneori de o rezistență a stu-
denților în a se implica și asocia în astfel de struc-
turi. Cea mai mare problemă este teama de reper-
cusiuni și de eșec, de a nu fi luați în seamă. Mulți
dintre studenți nu speră în vreo schimbare, multo-
ra le este teamă de părerea profesorilor, care ar
putea avea o atitudine de dezaprobare a celor care
sunt membri într-o astfel de structură. O altă
problemă este lipsa informării despre aceste struc-
turi.
Cât din partea profesorilor, mulți dintre ei
încă trăiesc cu ideea că studenții nu au ce căuta
ca parteneri egali în sistemul academic și că
aceștia nu ar trebui consultați nici chiar în proble-
me care îi vizează stringent, deși noi, studenții,
reprezentăm 80% din comunitatea academică.
- Ce medii studențești din România și din alte
țări europene te-au impresionat cu abilitățile lor
de a-și negocia drepturile în raport cu universita-
tea? Ai întâlnit exemple în care curricula universi-
tară era negociată de studenți alături de profesori?
- Țările nordice sunt un exemplu în ceea ce
privește negocierea drepturilor în raport cu univer-
sitatea. Există și în unele țări vestice puncte slabe,
cum ar fi taxele foarte mari în Marea Britanie.
Țările nordice au cea mai sănătoasă abordare ca
negociere și studenții sunt cu adevărat consultați,
chiar și în ceea ce privește curricula universitară.
Exemple clare în care curricula să fie negociată de
studenți alături de profesori nu știu să existe, dar
în țările nordice, studenții sunt consultați cu privi-
re la aceasta.
- Care sunt cauzele apatiei studențești, în
cazul în care ai constata o asemenea stare, în pri-
vința negocierii drepturilor universitare?
- Studenții se implică, dar nu uniform, iar cei
care o fac sunt și foarte responsabili. Studenții se
implică mai mult acolo unde există o tradiție, cul-
tura unei organizații puternice și mai puțin acolo
unde nu există cultura implicării sau nu e promo-
vată de către universitate. Cei care nu se implică
nu o fac, probabil, pentru că sunt dezamăgiți de
sistemul nostru de învățământ, de problemele
majore pe care le are sistemul, încât abia așteaptă
să scape de acestea, nu mai vor să le și discute și
confrunte, fiind reticenți în rezolvarea lor.
Problemele sistemului demotivează din start un
student care atunci când vine la facultate se
așteaptă la un învățământ superior de unde să
dobândească anumite competențe pentru locul de
muncă pe care și-l dorește. Astfel, pentru că stu-
denții nu văd un învățământ de calitate și nu
identifică niște competențe pe care le pot dobândi
după absolvire, încep ușor-ușor să se depărteze de
acest mediu.
-	Nu mă pot abține să nu fiu malițios. Care e
profilul actualului reprezentant studențesc? E vii-
torul yuppie dintr-o corporație?
- Nu există un profil definit, tocmai asta e
ideea la reprezentanții studenților: sunt foarte
diferiți, există un pluralism de idei și o furtună de
gânduri care ajută enorm la dezvoltarea unei
mișcări studențești. De obicei, sunt acei studenți
care poate mai au un grăunte de speranță că pot
schimba ceva. Sunt studenți responsabili, cu simț
civic, implicați, cu tupeu, cu spirit revoluționar,
cu gîndire proprie, fără a fi îndoctrinați în vreun
fel, cu atitudine constructivă, ascultă muzică
bună... și doresc o schimbare pentru care luptă de
câte ori au ocazia. Și nu, nu este viitorul yuppie
de corporație, ci este viitorul lider național.
-	De ce faci ceea ce faci?
Pentru că îmi place foarte mult. Spiritul volun-
tariatului l-am descoperit în liceu, iar în facultate
l-am dezvoltat tot mai mult. Mă fascinează să știu
că pot genera schimbări! Nu-mi place atitudinea
de blamare: aia nu merge bine, ăla e rău, așa nu
se face, fără a veni cu soluții. Am învățat un lucru
foarte important: dacă ceva nu merge bine, identi-
fică problema și vino tu cu soluții! Ești singurul
care poate face o schimbare, degeaba aștepți după
alții. Nu ajuți cu nimic dacă evidențiezi tot timpul
că există probleme și lucrurile merg rău dacă nu
vii cu idei și soluții pentru a face să meargă bine.
Tot ceea ce se întâmplă în acest mediu te învață
să mergi mai departe, acumulezi experiențe nebă-
nuite într-o multitudine de domenii, intri în con-
tact cu o serie de oameni, fapt ce te ajută să înțe-
legi și mai bine cum se lucrează cu oamenii. Plus,
cel mai important este sentimentul de la sfârșit,
când vezi că tu ai reușit să schimbi ceva! Dau
doar două exemple: ar fi greva din 2 aprilie când
am făcut presiune pentru majorarea burselor stu-
dențești cu 15%, așa cum ni se promisese de luni
de zile. Apoi, statutul studentului, realizat de
către ANOSR, document care arată drepturile și
obligațiile studenților și după care se ghidează
mai nou toți studenții reprezentanți.
’	’	’	■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
32
Black Pantone 253 U
film
Un profet
Lucian Maier
Un prophete aduce nervul și brutalitatea
din The Godfather acolo unde The
Shawshank Redemption creștea în umi-
lințe și noroi un înger. O închisoare din Franța
contemporană, jocuri de culise înăuntru, luptă
pentru supremație între deținuți, o ordine para-
lelă întreținută de mafia din penitenciar.
Aproape două ore și jumătate, Un prophete își
etalează necontenit armele, fiind atent în special
la coerența internă a istoriei, la acoperirea tutu-
ror punctelor în care spectatorul ar putea crede
că filmul e șubred în logică. Fiecare împrejurare
problematică pe care filmul i-o deschide perso-
najului principal poate așeza semne de întrebare
în mintea spectatorului. Aceste circumstanțe îl
țin treaz pe spectator, într-un fel de joc de-a v-
ați ascunselea în care filmul închide ochii și
numără în gînd secundele pînă ce îi va arăta pri-
vitorului că nu avea cum să fie atît de orb încît
să lase garda logică jos.
Lui Malik El Djebena, proaspăt adus în
detenție, Cesar Luciani și gruparea lui de gangs-
teri corsicani îi pun în vedere că nu va putea
răzbi în afara sferei lor de influență. Îi spun că
trebuie să îl ucidă pe unul dintre membrii gru-
pării mafiote paralele - a musulmanilor - pentru
a fi primit sub aripa lungă și caldă a lui Cesar.
Malik nu acționează în conformitate cu instruc-
țiunile ucigașe primite pînă nu-i este clar că nu
prea are ce face altceva. Ăsta e unul din
momentele în care filmul își arată dinții logici;
Malik vrea să-l contacteze pe șeful închisorii,
încearcă să dea de responsabilul de palier, caută
căi de ieșire. Însă orice direcție vrea să apuce,
nu găsește la capăt ajutor, ci dă piept tot cu
zmeii lui Cesar. Viața în închisoare e gestionată
de mafie, astfel că a nti-eroul din filmul lui
Jacques Audiard are necontenit înainte o alegere
falsă: ecuația sa e lipsită de latura binelui. Sau,
altfel spus, într-o ecuație care împlică o acumu-
lare a răului (închisoarea fiind locul în care răul
din societate trebuie exilat), nu poate spori decît
răul. Partea cea mai plăcută în povestea asta e
că în clipele de cumpănă ale peliculei există
Tahar Rahim și Niels Arestrup în Un profet
reprize de așteptare în care spectatorul are răgaz
să judece situația lui Malik și să vizualizeze
posibile trasee pe care le poate urma personajul.
Întotdeauna privitorul are vreme să se detașeze,
să privească ansamblul și, în paralel cu Malik,
să afle cea mai bună rezolvare posibilă pentru
situația dată. Confruntarea celor două opțiuni (a
spectatorului și a lui Malik) contribuie la edifi-
carea spiritului realist al filmului; cei din sală au
în minte balanța în care pot așeza decizia de pe
ecran și decizia lor, în așa fel încît manipularea
celor dîntîi (obligația spectatorului de a-și asuma
destinul lui Malik) tinde spre zero.
Malik este materialul unui exercițiu de
modelare umană. Nu are vreo condiționare spe-
cială cînd intră în pușcărie - la nouăsprezece
ani, cu o pedeapsă de șase ani -, nu știe să scrie,
nu știe să citească, nu are părinți, nu a avut o
casă, nu a avut o limbă maternă. Din cîte crede
el, nici măcar condamnarea nu e dreaptă. Golul
din interiorul lui Malik poate fi umplut de
orice, e terenul perfect pe care poate rodi ceea
ce detenția sădește. Și față în față din start cu
cerințe care să-i ascută instinctul de prădător,
Malik pornește un proces de autoinstruire care
să-l transforme din dominat în dominator atunci
cînd vremea va fi prielnică. Urmează cursuri de
alfabetizare, lucrează în fabrica de textile din
interiorul închisorii și, în tot acest timp, fiind în
slujba lui Cesar, învață din umbră, cu tenacitate,
ce înseamnă să fii lider în lumea interlopă, înva-
ță ceea ce înseamnă inteligență socială în acest
mediu extrem. Și cînd e vremea să arate ce a
învățat, nu mai are îndoieli, nici nu ezită.
Un prophete e un Entre les murs în care
zidurile se întorc la sensul lor propriu. Filmul
lui Audiard mută în alt spațiu discuțiile din
Entre les murs. Conflictele între superiori și
inferiori, zbuciumul rasial și diferențele etnice
sînt stîlpii pe care Un prophete își țese pînza,
iar inteligența lui Audiard e vizibilă în faptul că
reușește să disimuleze secvență cu secvență dis-
cursul despre minorități, xenofobie sau despre
dialectica stăpîn-sclav, printr-un ropot de tensiu-
ne, amînare și acțiune care te țintuiesc în scaun
încît nu simți lungimea filmului. Abia după
vizionare sensul social al filmului devine subiect
explicit de meditație pentru spectator. Pînă
atunci, ritmul, suflul filmului, violența explicită,
tensiunea care se acumulează în reprize bine
dozate de așteptare și speranță, nu lasă răgaz
pentru o aprofundare serioasă a mesajului peli-
culei.
Secvențele violente sînt absolut năucitoare.
Întotdeauna filmul spune din timp că urmează
să se desfășoare ca violență (cum va fi ucisă o
anumită persoană, cine în cine va trage) și de
fiecare dată - în ce mă privește, cel puțin - reali-
tatea violenței de pe ecran mi-a făcut țăndări
așteptările. În Cache puteți urmări una dintre
cele mai teribile sinucideri de pe marele ecran
(fratele vitreg al lui Georges Laurent își taie
gîtul). Acolo șocul era mare fiindcă nimic nu
anunța teribila faptă. Aici, însă, știi că Malik are
asupra sa instrumentul cu care trebuie să ucidă.
Greșește, cel vizat anticipează intențiile lui
Malik și cei doi ajung să se încaiere. În condiții-
le astea chiar trebuie să fie extremă imaginea
omorului ca să șocheze tare de tot.
Și de șocat șochează!
Fără să fie atît de izbîndit precum Gomorra -
Un prophete preia dinamica americană a gangs-
terului, doar că în locul imaginii glamour speci-
fică neleguiților de peste ocean, pelicula france-
ză e infuzată de sălbăticia frustă europeană și
de tendința de a detașa spectatorul de poveste
(pînă la urmă, ca spectator, poți să îmbrățișezi
Răul fără mustrări de conștiință?) -, filmul lui
Audiard rămîne un reper în filmul contemporan
de gen. Emblematică pentru ceea ce spune Un
prophete rămîne secvența în care Malik trebuie
să plece spre Marseille cu avionul, însărcinat de
Cesar. La controlul de îmbarcare, pe lîngă mișcă-
rile clasice de check-in, Malik scoate și limba, să
fie clar că nu are nimic de ascuns, după cum
era obiceiul în închisoare.
■
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
33
Black Pantone 253 U
colaționări
Pânză de lumină rozalie
Alexandru Jurcan
n 1873 s-a născut în ținutul Yonne scriitoa-
rea Sidonie Gabrielle Colette. Scrie roma-
ne, articole, amintiri. Soțul unu, soțul doi,
divorțuri, apoi recăsătorirea cu soțul unu... Ne
amintim de romanele Cheri, Sido, Gigi etc.
Lea de Lonval este personajul principal din
romanul Cheri (Livre de Poche, Paris, 1990).
Ea devine amanta tânărului Fred Paloux,
cunoscut sub numele de Cheri. Poate că e
Colette
Forșpan
loan-Pavel Azap
Regizorul Joe Johnston a debutat în 1989
cu Dragă, am micșorat copiii!, film nu
de disprețuit, amuzant, un divertisment
“serios”. Jumanji (1995) confirmă apetența
regizorului pentru spectacolul de bună calita-
te - aici cu tentă fantastică, de basm. Iar dacă
spunem că Jurassic Park III (2001) este cel
mai bun episod al seriei lansate de Spielberg,
cred că nu mai e nimic de adăugat. Cu Omul
lup (The Wolfman, Marea Britanie / S.U.A.,
2010; sc.: David Self, Andrew Kevin Walker,
Curt Siodmak; r. Joe Johnston; cu: Benicio
Del Toro, Anthony Hopkins, Hugo Weaving,
Emily Blunt, Geraldine Chaplin) Johnston
demonstrează că este un bun meseriaș, dar
nu mai mult de atât. Nu prea vedem aici
nimic din dezinvoltura întâlnită în peliculele
amintite.
Omul lup este un film rigid, făcut după
canoane, luându-se (prea) în serios chiar și
acolo unde era cazul de a avea ceva mai mult
umor și a fi mai lipsit de inhibiții în fața
modelelor. Asta face ca, de pildă, lupta finală
dintre cei doi oameni-lup, tată și fiu, să fie pe
alocuri caraghioasă. În rest, avem de-a face cu
un produs onest, fără sclipiri, în trena unei
ultima ei aventură, de aceea apar luciditatea și
amărăciunea. Fred se va căsători cu Edmee,
încercând s-o uite pe Lea. Ce ne place în
romanul de față? Pictura intimistă a mediului
monden, analiza sufletului feminin și farme-
cele seducției. Poate că și umorul... trist al
scriitoarei, plus verva povestirii, melancolia
profundă, notațiile amuzante. Lea realizează
faptul că trăiește ultima ei pasiune, de aceea
povestea se încarcă de nuanțe noi, grave, sin-
tetice. Ea începe să înțeleagă că îl tratează pe
Cheri și ca pe un copil, că nu-și poate repri-
ma accentele materne: „Soția ta te iubește (îi
spune Lea lui Cheri), e rândul ei să tremure,
ea va suferi ca o îndrăgostită, nu ca o mamă
devotată. Îi vei vorbi ca un stăpân, nu ca un
gigolo capricios... Hai, du-te repede!” (traduce-
rea ne aparține).
Personal, am apreciat filmul lui Stephen
Frears Legături primejdioase. Nu i-am văzut
filmele Liam și The Queen. Văzând Cheri
(2009), cu Michelle Pfeiffer (Lea) și Rupert
Friend (Cheri), am fost profund dezamăgit de
regia lui Stephen Frears. Să spun mai întâi ce
mi-a plăcut: genericul cu iz de semidocumen-
tar despre curtezanele celebre și personajul
Charlotte (mama lui Cheri), care ține pe
umeri bârfa „elevată” a epocii, șiretenia deghi-
zată în politețe, viciul înecat în parfumuri
rafinate. Ce direcție ar fi trebuit să urmeze
Frears? Greu de spus, însă el neglijează credi-
bilul. Michelle e super-frumoasă, senzuală...
Rupert Friend mi se pare total neadecvat rolu-
lui. Nici adolescență, nici virilitate. Nu există
vreo scenă în care actorul să convingă. Să fie
ultima pasiune atât de inodoră? „El îi întinse
serii deschise (sau cel puțin acesta este primul
titlu de luat în seamă) de Vârcolacul (The
Wolfman), filmul lui George Waggner din
1941, cu Lon Chaney, Jr. în rolul principal și
Bela Lugosi într-o apariție secundară. Aici, în
pelicula din 2010, deși protagoniștii sunt bine
aleși (Anthony Hopkins în rolul lui Talbot
senior - “lupul tată”, Benicio Del Toro în
Talbot junior - “lupul fiu”), interpretarea și
dirijarea acestora se păstrează în limitele
corectitudinii, fără nimic care să particulari-
zeze, să personalizeze jocul celor doi, să facă
rolurile memorabile. Una peste alta, Omul
lup este un divertisment superficial dar (poate
tocmai de aceea?) agreabil.
Ca o pată de culoare, în film apare și o
șatră de țigani. Maleva (Geraldine Chaplin),
un fel de vrăjitoare bună a tribului, schimbă
la un moment dat - absolut fără noimă - câte-
va cuvinte în limba română cu o “chivuță”
tinerică. E drept că replicile sună mult mai
corect decât în Dracula lui Coppola, iar
țiganii (români, neromâni) nu sunt personaje
negative. Să fie acesta un semn că ne-au cres-
cut acțiunile, că grație impactului internațio-
brațele, își deschise frumoasle mâini nesigure,
își dădu pe spate capul rănit și își arătă între
gene dubla scânteiere a două lacrimi...”
Mai apoi, dialogurile vivace din roman...
devin în film momente fără vlagă, încărcate
de un patetism incert. Ironia și echivocul
revin doar în secvențele din salonul
Charlottei, care electrizează orice discuție,
contaminând personajele din jurul ei cu credi-
bilitatea interpretării. Recitim din Colette
nopțile de dragoste în patul imens, cu valuri
de dantelă, cu jocuri voluptoase, unde Cheri
pare răsturnat de un vânt furios și tandru
într-o „pânză de lumină rozalie”.
■
Anthony Hopkins în Omul lup
nal al filmului românesc din ultimii ani,
începem să fim cu adevărat respectați?!
Să fie!
■
34
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
34
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme și nopți
119. Bătrânul °i marea (II)
Marius Sopterean
Peter Viertel & John Sturges
Când în 1946 Joseph McCarthy este ales
senator de Wisconsin din partea republica-
nilor, aproape nimeni nu știa ce avea să
urmeze peste doar câțiva ani, începând cu 1950.
Produs al fenomenului panicii roșii, al fricii de
comunism - reală dar și indusă - a marii majorită-
ți a populației americane (să nu uităm că sovieti-
cii stăpâneau întreaga Europă de Est, că în 1949
avea loc victoria definitivă a comunismului în
China și curând va începe războiul din Coreea -
1950-1953), McCarthy va da expresie acestor
temeri publicând o listă cu 250 de personalități
ale vieții politice bănuite de colaboraționism cu
mișcarea comunistă internațională. Se știe la ce
s-a ajuns atât în viața artistică americană cât și în
industria cinematografică, de aceea nu insistăm.
Spunem doar că în acei ani, în deceniul șase, era
aproape imposibil ca să realizezi un film bazat pe
un roman de Ernest Hemingway și, mai ales, regi-
zat de Fred Zinnemann, acuzat el însuși de a fi
spion sovietic.1 Producătorul Leland Hayward știa
acest lucru. Începuse să lucreze cu Zinnemann
aproape pe ascuns. Mai știa, așa acum am arătat
în episodul trecut, că în 1957 trebuie să termine
filmul început cu Billy Wilder. Îi era teamă să
lucreze pe față cu Zinnemann și nu era sigur dacă
nu cumva și scenaristul său, Peter Viertel, nu
urma să fie acuzat de simpatii comuniste.
Născut într-o familie de evrei germani, Peter
Viertel a părăsit în 1928 Dresda împreună cu
părinții și cei doi frați. S-au îmbarcat pe un vapor
cu destinația America. Viitorul scenarist de la
Hollywood avea doar opt ani. Comisia de investi-
gare a activităților antiamericane putea oricând
să-l suspecteze de tot ce era mai rău. Fără îndoială
că se știa de obiceiul familiei sale, mai ales de
practica mamei lui, de a organiza în fiecare
duminică, în locuința personală din Santa Monica
(California), întruniri la un ceai cu intelectuali
emigranți din Europa. Printre aceștia puteau exista
și simpatizanți sau chiar activiști, membri deplini
ai partidului comunist. Leland știa că însuși John
Huston, dezgustat de evenimentele provocate de
celebrele liste negre, a plecat tocmai în Africa pen-
tru a filma The African Queen (Regina aficană,
1951). Și asta cu atât mai mult cu cât scenaristul
acestui film era tocmai Peter Viertel, posibil client
al vânătorii de vrăjitoare declanșată de McCarty.
De altfel, pentru un timp, după ce filmul care-i
avea protagoniști pe Humphrey Bogart și
Katharine Hepburn a avut premiera în Statele
Unite, Peter Viertel s-a adăpostit în Europa
reușind să scrie în Elveția scenariul unui film
interesant, The Village (1953)2. Abia în 1956 Peter
Viertel se întoarce la Hollywood și începe să
lucreze la un scenariu bazat pe romanul lui
Hemingway The Sun Also Rises (Fiesta) - primul
roman important scris de Ernest Hemingway,
publicat în 1926 -, film care avea să fie regizat de
Henry King. Titlul ales de producătorul Dary F.
Zanuck nu era deloc întâmplător, în contextul
evenimentelor derulate în politica americană a
acelor ani. Romanul, ca și viitorul film al lui
King, descriu viața unei comunități de americani
expatriați ce trăiesc în Europa. Viertel nu putea
refuza oferta intangibilului și extrem de puter-
nicului Zanuck de a lucra la acest film, mai ales
că cea mai mare parte a filmărilor urma să aibă
loc departe de America, în Spania și Franța,
aproape de Germania copilăriei lui. Imediat după
începerea producției, Viertel a fost contactat de
Leland Hayward care îi propune să scrie scenariul
la The Old Man and the Sea. Lupta bătrânului
pescar cubanez cu puternica vietate marină căpăta
alte conotații cinematografice, poate apropiate de
cele gândite de Hemingway în momentul scrierii
romanului (1952), în plină perioadă mccarthistă.
La momentul ecranizării romanului, Viertel
cunoaștea îndeaproape întreaga operă a lui
Hemingway și era atașat de credința acestuia
despre facerea literaturii. Spune Hemingway:
“Dacă în loc să descrii, înfățișezi cele văzute, poți
face acest lucru cuprinzător și integru, bine și
repede. Fie că o faci bine, fie că o faci rău, fapt
este că atunci creezi. Ceea ce faci nu este descris
ci înfățișat.” Și completează: “Dacă scriitorul
cunoaște bine lucrurile despre care scrie, el poate
să treacă cu vederea multe din cele ce știe, și dacă
scrie veridic, cititorul va simți ceea ce a simțit el
cu aceeași putere de parcă i-ar fi spus-o scri-
itorul3”. Prin formația sa umanistă, profund euro-
peană, cultură și educație inoculată mai ales de
mama sa, Viertel însuși împărtășea acest punct de
vedere al lui Hemingway. Se considera un scriitor
pentru marele ecran iar filosofia lui Hemingway
despre arta scrierii și-o asumase în întregime.
Astfel tot ce lucrase până acum pentru cine-
matograf, toate scenariile sale erau fie subiecte
culese din presa timpului, fie ecranizări ale unor
romane realiste cu mare impact social dar și
emoțional. Tocmai această calitate aparte, de
simțire a realității în ultimele ei resorturi la care
se adugă știința construirii unor personaje vig-
uroase, pline de substanță, l-au dus pe scenarist la
colaborarea cu regizori importanți: Hitchcock,
Huston sau Litvak.
Fidelitatea față de romanul lui Hemingway tre-
buia să fie echivalentă cu fidelitatea lui
Hemingway față de faptul real, față de povestea
bătrânului pescar cubanez4. Viertel credea că
respectul lui față de roman trebuia să fie exem-
plar. Romanul nefiind scris în capitole trebuia să
fie executat scenaristic doar prin prisma locațiilor
și a temporalității în care era fixată acțiunea. Din
acest punct de vedere secvențele s-au născut
aproape de la sine. Viertel nu a prelucrat aproape
deloc substanța romanescă ci practic a copiat în
structura scenariului aproape fiecare acțiune, gest
sau gând - transpus în film ca monolog -, toate
proprii personajului principal. Scenaristul a mers
până acolo încât a cronometrat fiecare pagină a
romanului - exact ca într-un scenariu literar - ca
având un minut din viitorul film. Dorea ca
viitorul film să aibă tot atâtea minute câte pagini
avea cartea.
Leland Hayward și-a dat imediat seama că
Zinnemann nu putea face acest film. Și nu din pri-
cina celor evocate mai sus ci datorită modului în
care acesta a citit scenariul lui Viertel. Viziunea regi-
zorală a lui Zinnemann era una tradusă într-o for-
mulă vizuală complicată, proprie cineastului dar
îndepărtată de simplitatea povestirii lui
Hemingway. Realismului apropiat de documentar
vizat de Hayward și susținut din plin de scenariul
lui Viertel urma să fie coafat într-un formalism regi-
zoral apropiat de dantelăria temporală din High
Noon. Acea rețetă a fost câștigătoare. De ce nu ar
fi și de data aceasta, părea a contraargumenta
Zinnemann în polemica sa purtată cu Leland
Hayward. Dar producătorul dorea ca filmul să se
ridice la nivelul capodoperei lui Hemingway și nu
să fie o interpretare personală, o altă viziune asupra
întâmplărilor trăite de pescarul pe nume Santiago.
Să mai adaugăm că Hayward mai dorea ca
Spencer Tracy să joace în film. Iar deja celebrul,
în acei ani, Spencer Tracy dorea, la rândul lui, ca
filmul să fie făcut de harnicul și extrem de profe-
sionistul regizor John Sturges5. Făcuse cu acesta,
în 1951, un noir extrem de bine primit de public,
The People Against OHara, iar șase ani mai târz-
iu aceeași echipă a realizat thrillerul Bad day at
Black Rock, care combina într-o manieră nemaiîn-
tâlnită până la acea dată elemente de western cu
cele proprii filmului noir. Marele succes al filmu-
lui a dus la o prietenie strânsă între cei doi
oameni de film, între actor și regizor. De aceea
Spencer Tracy nu ezita ca, pentru diferite proiecte
cinematografice, să-l recomande pe John Sturges.
Hayward nu îl cunoaștea personal pe John
Sturges. Îi văzuse câteva din filmele făcute de
acesta prin anii patruzeci, mai ales westernuri, și
observase ușurința de a povesti simplu precum și
capacitatea sa de a folosi arsenalul cunoștințelor
regizorale în slujba poveștii, a scenariului. Conta
ceea ce spunea și nu cum spunea. Prin această ati-
tudine Sturges făcea neîndoielnic parte din familia
clasicilor Ford, Huston, Capra sau Cukor.
De acest profesionist avea nevoie Hayward pen-
tru regia filmului Bătrânul și marea.
Note:
1	În episodul dedicat lui Fred Zinnemann și filmului High
Noon am detaliat toată această problematică.
2	Regizat de Leopold Lindtberg, unul dintre cei mai impor-
tanți regizori de film și de teatru care au lucrat în Germania și
Austria, mai apoi în Elveția. The Village, care a obținut Marele
Premiu la cea de a treia ediție a Festivalului de film de la Berlin,
este ultimul titlu important în cariera acestuia.
3	Ernest Hemingway, Memorii, Secolul XX, nr. 7, anul II,
iulie 1962, p. 119.
4	Povestea, cea reală, Ernest Hemingway a auzit-o prin anii
douăzeci de la un marinar cubanez, iar ziaristul cubanez, cunos-
cut scriitor și publicist al Cubei libere, o povestește: “Un bătrân
care pescuia singur într-o barcă din apropiere de Cabanas, a
prins un marlin imens, care, trăgând de funie, a dus barca în
larg. După două zile a fost găsit de niște pescari, la o sută de
kilometri spre răsărit; capul și partea din urmă a marlinului erau
legate de barcă, de-a lungul. Ceea ce mai rămăsese din pește,
mai puțin de jumătate, cântărea vreo opt sute de livre. Bătrânul
rătăcise pe mare o zi, o noapte, o zi și încă o noapte, în timp ce
peștele înota în adânc și trăgea barca după el. Când peștele a
ieșit la suprafață, bătrânul s-a apropiat cu barca și a înfipt cangea
în el. După ce l-a legat de-a lungul bărcii, au venit rechinii iar
bătrânul s-a bătut cu ei, singur, în Curentul Golfului, într-o barcă,
lovindu-i cu un retevei, cu un cuțit, cu o vâslă, până când a
căzut epuizat, iar rechinii au mâncat din pește cât au vrut. Când
l-au găsit ceilalți pescari, bătrânul, aproape înnebunit de pierderea
pe care o suferise, plângea, iar rechinii încă mai dădeau târcoale
bărcii.” (Hemingway, Cuba și revoluția de Guillermo Cabrera
Infante, în Secolul XX, nr. 7, anul II, iulie 1962, p. 139).
5	Prolificul John Sturges, autor a peste patruzeci de filme,
și-a început activitatea ca editor (în cadrul companiei RKO
Pictures) iar mai apoi a lucrat filme de propagandă pe durata
celui de-al Doilea Război Mondial. A lucrat cu mari actori ameri-
cani (Spencer Tracy, James Garner, Yul Brynner, Charles
Bronson, Frank Sinatra sau Steve McQueen). Dintre filmele sale,
majoritatea western sau de aventuri, amintim: The Man Who
Dared (1946), The Walking Hills (1949), Mystery Street (1950),
Escape from Fort Bravo (1953), Last Train from Gun Hill (1959),
The Magnicifient Seven (1960), The Great Escape (1963), McQ
(1974). Contemporanii lui au doar cuvinte de laudă față de acest
exemplar și extrem de riguros cineast american. Profesionist
desăvârșit, era dublat de o modestie aparte. Obișnuia să spună
că singurul moment important al vieții lui de cineast a fost ziua
în care, întâlnindu-l, Akira Kurosawa, i-a lăudat cu multă sinceri-
tate Cei șapte magnifici - remake după Cei șapte samurai, capo-
dopera lui Akira Kurosawa din 1954.
■
35
TRIBUNA • nr. 182 • 1-15 aprilie 2010
351
Black Pantone 253 U
Black PANTONE portocaliu
interviu
De vorbă cu Cristina Fiț, vicepreședintele ANOSR
"Studenții nu văd un învățământ de calitate, competențele
pe care le pot dobândi după absolvire"	2
editorial
George Jiglău	Unde se va opri extinderea UE? 3
cărți în actualitate
Octavian Soviany Dogmatista, RASputin și Troțki 4
Alex Goldiș Un Macondo dobrogean	5
cartea străină
I.	Francin	Hrabal îngerul	6
teoria
Horea Poenar	Kaddish. Despre poezie (II)	8
istorie literară
Ion Pop	Din avangardă în ariergardă (IV)	9
imprimatur
Ovidiu Pecican Dialogul dintre istorie și ficțiune 10
poezia
Marcel Mureșeanu	11
retrovizor
Mihai Dragolea	Literatura ca "sentiment al realității" 12
emoticon
Șerban Foarță	Boicotul (pre)istoriei	12
eseu
Denis-Steliana Brădescu
Mara - o radiografie a sufletului	13
excelsior
Claude Levi-Strauss "E tot mai greu să trăim împreună" 15
interviu
"Avem o datorie față de țara care ne-a dat limba și cultura"
De vorbă cu Ștefan de Fay, Consulul Onorific al României
la Nisa	16
accent
Traian Bradea Despre o prietenie inevitabilă:
Ștefan J. Fay - Ilie Rad	17
arte & investigații
Vasile Radu	Bolșevismul și arta proletară (III) 18
geografie
Florin Fodorean Geografia Banatului	20
religie
teologia socială
Radu Preda	Condamnarea comunismului (VI) 21
dezbateri & idei
Kirăly V. Istvăn	Boala ca posibilitate a viului	22
Horia Ciurtin	Gâlceava Occidentului cu lumea	24
remarci filosofice
Jean-Loup dAutrecourt
Ce înseamnă să trăiești bine? (I)	25
puncte de vedere
Laszlo Alexandru	O căpușă cu buletin (I)	27
răstălmăciri
Mihaela Mudure	Revizuire sau canonizare? 28
flash meridian
Virgil Stanciu
Despre romanul polițist indian	29
știință și violoncel
Mircea Opriță Frați cyborgi, puțintică răbdare 30
zapp-media
Adrian Țion	Sindromul EBA	31
portrete ritmate
Radu Țuculescu Lungul drum al nopții către ziuă 31
film
Lucian Maier Un profet	33
forșpan
loan-Pavel Azap	34
colaționări
Alexandru Jurcan	Pânză de lumină rozalie	34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean	119. Bătrânul și marea (II)	35
interferențe
Lavinia Coman '"Neliniștea cea bună" sau pictura lui
Sorin Câmpan la Plan B	36
interferențe
„Neliniștea cea buna” sau
pictura lui Sorin Câmpan la
Plan B
Lavinia Coman
Prezență rară pe simezele galeriilor - pictorul
clujean Sorin Câmpan răspunde, de această
dată, prompt invitației unei tinere galerii clu-
jene, cu ambiții de integrare în peisajul artistic
european și nu numai, Galeria Plan B. Niciodată
departe de tinerii săi confrați într-ale picturii,
după cum îl recomandă o a doua sa vocație -
cariera didactică, cât și orientarea artistică a
numeroasei sale „armade” de artiști descendenți -
Sorin Câmpan intră în rezonanță cu proiectul în
desfășurare al galeriei Plan B, din anunțul căreia
reținem: „Expoziția este o selecție a lucrărilor lui
Sorin Câmpan (n.1940, trăiește în Cluj) din peri-
oada 1970-2009, fiind prima dintr-un program la
Plan B Cluj și Berlin prin care vor fi revalorizați
artiști remarcabili aparținând generației 1970-2000
în România, ale căror lucrări aveau sens și în acea
perioadă, fără să-și fi pierdut azi din intensitate.
Arta lor nu e legată de establishmentul picturii
din Romania de dinainte de ’89 și nici de mime-
tismul noilor modele în pictura internațională de
după ’89. Ei sunt posibile repere ale scenei de
artă de azi.”
În intervalul 19 februarie - 27 martie a.c., spa-
țiul expozițional neconvențional al fostei Fabrici
de Pensule (str. Henri Barbusse, nr. 59-61) a găz-
duit temporar câteva dintre lucrările pictorului
Sorin Câmpan (curator Mihai Pop), nu multe la
număr, însă revelatorii pentru a defini lapidar o
lume interioară de o coerență și densitate emoțio-
nală surprinzătoare.
Amintindu-ne că există mereu alternative de a
nu ne lăsa dominați de aparent implacabilul „spi-
rit al timpului”, artistul ne conduce - cu autentică
fervoare, modelată de grația și căldura de care
numai sufletele dascălilor adevărați pot fi, uneori,
capabile - înspre descoperirea unei mirabile
dimensiuni metafizice a cotidianului.
În chip paradoxal, cu mijloace aproape mini-
maliste, ferite de tentația spectacularului, artistul
reușește să ne sustragă „zgomotului și furiei” coti-
diene, dăruindu-ne o anume doză din calmul
regenerator urmând „marii neliniștii” din fața
miracolului artei adevărate sau, cum ar spune vec-
hii părinți ai pustiurilor, din „neliniștea cea
bună” întru care să ne liniștim.
Sub semnul misterului, pictorul ne vorbește
„la ureche”, despre lumea nevăzută, presimțită, ce
pulsează tainic în spatele dealurilor, a fructelor, a
zidurilor sau a ochilor... și abia dacă simțim tenta-
ția demiurgică fâlfându-și vag aripile în spatele
bucuriei descifrării Creației; totuși murmurul dai-
monului lăuntric tulbură, din vreme în vreme
mirarea îngerilor aducând fiorul expresionist în
adâcul contemplării metafizice. Și, dacă putem
simți pacea și fascinația vibrând ca-ntr-o pictură
de Morandi, nu am putea, însă, să le detașăm cu
totul de tensiunea subiacentă unei pânze de
ABONAMENTE: Prin TOATE OflCiiLE POȘTALE DIN ȚARĂ, REVISTA AVÂND CODUL 19397
în catalogul Poștei Române sau Cu ridicare de la redacție: i8 lei - trimestru,
36 lei - semestru, 72 lei - un An Cu expediere la domiciliu: 27 lei - trimestru,
54 lei - semestru, 108 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma
CORESPUNZĂTOARE LA SEDIUL REDACȚIEI (CLUJ-NAPOCA, STR. UNIVERSITĂȚII NR. l) SAU Să O
EXPEDIEZE PRIN MANDAT POȘTAL LA ADRESA: REVISTA DE CULTURĂ TRIBUNA,
cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Sorin Câmpan	Autoportret
Chirico, nici de arsenalul neo-expresionismul opt-
zecist autohton, evident în lucrări precum
„Portret”, „Oră și loc”, „Portret de bărbat cu pasă-
re” sau „Autoportret”.
Culoarea, când reținută, când blândă, când
ermetică și extravagantă, se mulează pe stările
artistului comunicându-le, dincolo de barierele
logicii, cu pregnanță și integralitate, în pofida
dimensiunilor, în general, reduse ale lucrărilor,
conferind pânzelor sale o aură enigmatică, un
magnetism de tip veermerian.
Fără a se constitui într-un simplu reflex mime-
tic, interesul artistului pentru „personalizarea”
ramelor-cadru ale picturilor sale provine dintr-o
nevoie organică de a asigura, pe de-o parte, un
„spațiu inițiatic de trecere” dinspre realitatea exte-
rioară înspre obiectivările lumii sale interioare, iar
pe de alta, un spațiu intermediar privilegiat, pro-
tector, prin care imaginea plastică se poate instala
în ambient, comunicând cu acesta.
Spontaneitatea gestului pictural se îngemănea-
ză, la Sorin Câmpan deseori, în mod ciudat, cu
pre-meditarea temei, cu imobilismul și atemporali-
tatea obiectelor/figurilor reușind să dizloce în pri-
vitor vechi stereotipii, clișee de percepție, obligân-
du-l cu tandrețe la o re-considerare a imaginii
plastice date, susținând discret, în filigran, cauza
unei necesare, benefice re-lecturări a artei moder-
ne și contemporane în ansamblul ei.
Cu toată parcimonia cu care își drămuiește
aparițiile sale în spațiul public expozițional, artis-
tul este mereu „prezent” în viața artistică a cetății,
contemporan, fără fasoane, cu miezul tainic și tul-
burător al unui perpetuu „aici și acum”. Iar expo-
ziția sa „cea mai mare” va fi cea care urmează, la
care deja visează, deci lucrează. Și-i aproape gata.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
-(J)- Black PANTONE portocaliu