-0- Black PANTONE 569 U verde
TRIBUNA
155
Județul Cluj
3 lei
Revista de cultura • serie noua • anul VIII • 16-28 februarie 2009
Ion Pop
Clujul desfigurat
Interviu cu regizoarea
Cecilia Felmeri
Viorel Micota	Sergiu Gherghina
Marele Mir Despre lipsa
schimbării
Ilustrația numărului: Ion Stendl
Black PANTONE 569 U verde
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Marius Jucan
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G.Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
agenda
Desene din Europa, la Cluj
| Claudiu Groza
Ilustrații la cărți pentru copii, afișe care le imită
pe cele la modă prin 1950, caricaturi, colaje,
desene stângace-copilărești - toate compun
expoziția ilustratorilor europeni „Draw Local,
Think European”, vernisată în 10 februarie la
Galeria Casei Matei Corvin din Cluj. Evenimentul
e organizat de Centrul Cultural German din Cluj,
în colaborare cu Universitatea de Artă și Design,
Netherlands Business Support Office Cluj și
Centrul de Carte Germană din București.
Expoziția, al cărei titlu tradus înseamnă
„Desenează la tine acasă, gândește european”,
reunește lucrări ale unor artiști din Marea
Britanie, Franța, Spania, Elveția, Suedia, Finlanda,
Olanda, unele realizate ca ilustrații de carte, altele
publicate în diverse reviste sau dedicate unor
campanii publicitare.
Ce atrage atenția la toate lucrările este
fantezia energică a autorilor, atât din punct de
vedere compozițional, cât și cromatic sau
„ideologic”. Dacă sunt ilustrații pentru copii, ele
au în prim-plan o figură colorată a unui personaj,
cu o sumedenie de detalii în jur, totul extrem de
colorat. De altfel, cromatica vie este o
caracteristică a ilustrației de orice fel și se
regăsește aici în aproape toate exponatele. Bogăția
compozițională, adică aglomerarea de elemente
grafice pe spațiul lucrării, este o altă constantă.
Astfel, privitorul este oarecum obligat să privească
atent imaginea, pentru a decripta fiecare element
ce o compune, „rumegând” în acest fel mesajul
conținut de ilustrație.
Tenta parodică, de caricatură, apare destul de
des în desenele expuse la Casa Matei. Într-o
compoziție cu patru desene, un artist reproduce
parodic patru momente importante din istoria
științei, unul fiind ziua în care Marie Curie
descoperă radiul. Desenul o arată pe savantă
înconjurată de o aură „electrică”, în timp ce un
bărbat îi spune galant: „Dragă, azi ești absolut
strălucitoare”. Această tentă caricaturală, care se
adaugă altor maniere de desen, care mai de care
mai incitantă vizual, face din expoziția clujeană
un eveniment amuzant și plăcut privirii.
Expoziția a fost prezentată la Frankfurt, în
2006, iar de atunci face înconjurul lumii. După
Cluj, ea va fi prezentată la Groningen, la Beijing,
dar și pe un vas de croazieră.
La Cluj, „Draw Local Think European” va fi
deschisă până în 22 februarie.
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Clujul desfigurat
| Ion Pop__________________________________________
Citesc în presa românească din ultimele zile
că noul ministru al Culturii °i Cultelor,
Toader Paleologu, intenționează să
privească mai cu atenție decât predecesorii săi
problema patrimoniului artistic național, aflat de
mulți ani într-un dramatic proces de degradare.
Vocile protestatare, rostindu-se dinspre societatea
civilă și care atrag mereu atenția mai ales asupra
abuzurilor noilor antreprenori în materie de
construcții, nu s-au lăsat până acum prea mult
auzite „de sus”, așa că reacția oficială de ultimă
oră trebuie salutată, în așteptarea, desigur, a unor
intervenții decise, cu caracter practic. Capitala a
apucat deja să fie în bună măsură afectată de
lăcomia noilor afaceriști imobiliari, ajutați de
iresponsabilitatea gravă a funcționarilor care dau
certificate de urbanism probabil bine plătite la
ghișee mai puțin vizibile și susținute, desigur, și
de incultură, nepăsare, chiar dispreț pentru
valorile de patrimoniu. Va fi fiind vinovată aici și
inerția distructivă moștenită de la demolatorul
suprem Ceaușescu și de la acoliții lui de tristă
memorie, însă acum e evidentă mai ales goana
nesățioasă și nesăbuită după profitul cu orice
preț, călcându-se în picioare locuri mai mult sau
mai puțin sacre ale istoriei și culturii românești.
Clujul nostru nu a fost și, din nefericire, nici
nu este scutit de asemenea încălcări. Sub regimul
comunist s-a construit desigur mult, dar prea
adesea urât și în grabă, fără niciun respect față de
contextul arhitectural și stilistic al urbei. Chiar
atunci când terenul era aproape liber, s-au ridicat
cenușiile blocuri înghesuite, fără înzestrări cu
edificii culturale corespunzătoare, fără spații verzi
și terenuri de joacă pentru copii, ca în Mănășturul
de-acum de tristă celebritate, ca oraș-dormitor. I-a
urmat nu mai puțin cenușiul cartier Mărăști.
N-a scăpat superficialității vinovate și
neatenției față de armonia urbană nici partea mai
veche a Clujului. Actuala Piață Lucian Blaga, din
preajma Bibilotecii Centrale Universitare, are parte
de un ansamblu fără nicio unitate, cu o Casă de
Cultură a Studenților concepută, prin 1960, fără
imaginație, banală și extrem de... provincială, iar
blocul colțuros de vizavi nu stă mai bine. Pe una
dintre cele mai frumoase străzi clujene, din zona
Universității, a fost construit strident-contrastantul
edificiu al Bibliotecii Academiei, cu hașurile ei de
beton total disonante, iar în fața austerei biserici
reformate din același areal au fost ciopârțiți
sinistru somptuoșii tei care dădeau culoare și
viață locului (edilii clujeni au, de altfel, o
constantă ură contra arborilor, mutilați fără milă
și inestetic cam peste tot în oraș, urmăriți până și
în cimitire). Din păcate, unii proprietari de case și
terenuri particlulare îi imită jalnic. Nu mai
expresivă e clădirea greoaie, cu aspect de cazarmă-
închisoare a Telefoanelor, ce se dorea, poate, ca
un fel de ecou al clădirilor din piatră medievală
dinspre Piața Muzeului - numai că acelea au
ținută gotică și barocă, neavând nimic de-a face
cu pachetul de beton greoi și sufocant, trântit în
apropiere. Iar în colțul dintre stăzile Barițiu și
regele Ferdinand, abia de poate fi scuzată, din
rațiuni de speculație grafică „postmodernă”,
construcția unui sediu, acum al Băncii
Transilvania, ce face o rimă imperfectă cu cea
neogotică de peste drum. Noroc că pereții de
sticlă mai noi reflectă cât de cât expresiv
ambianța mai veche... Erori grave se făcuseră deja,
ireparabil, în redesenarea Pieții Mihai Viteazul, cu
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
„plombe” urâte și cu geometria rigidă a veșnicelor
blocuri compacte fără nicio legătură cu
vecinătățile moștenite.
Și, ca seria de erori arhitectonice să sporească,
nici contribuțiile mai recente la desfigurarea
„Atenei de pe Someș” nu s-au lăsat așteptate.
Isprăvile, în materie, ale Primăriei naționaliste
cunoscute au avut timp, în cei doisprezece ani
post-revoluționari, să ne facă celebri și prin câteva
„monumente” la limita kitschului, deopotrivă
urâte și jignitoare la adresa figurilor și a
evenimentelor istorice mari pe care doreau să le
omagieze. Știe toată țara câte ceva despre
insultarea tragicului Avram lancu de către
închipuirea grotescă, emfatică și primitiv
întrupată, ce se ridică strâmb în frumoasa piață
dintre Catedrala Ortodoxă și Teatrul Național.
Protestele oamenilor de artă și de gust au fost
zadarnice, ba la recenta renovare a pieții, ridicola
statuie a fost confirmată ca monument respectabil
prin redesenarea, prea puțin corectoare, a
spațiului din jur și cu ingredientul unei „muzici a
apelor” omagiind îngâmfat platitudinea și prostul
gust. - Ce să mai spui despre „ghilotina”
memorandistă de pe Bulevardul Eroilor, care taie
și perspectiva, sau despre școlărescul „monument”
închinat victimelor comunismului de la intrarea în
parcul central? Același kitsch victorios contra
bunului gust, aceeași nepăsare față de ambient,
aceeași ofensă adusă sacrificiului celor care au
pierit ori au suferit sub dictatura de tristă
amintire. Parcă ar fi meritat mai mult...
Pentru contrast, de data asta vrednic de laudă,
este de înregistrat excelenta punere în valoare, de
dată foarte recentă, a zonei în care se intră spre
Casa Matei Corvin, apoi a pieții Muzeului, unde
pecetea de „loc vechi”, unde te simți familar cu o
întreagă lume trecută, este redată frumos și
expresiv. Ar mai rămâne de „revăzut” - arhitecții
o știu mai bine - fațadele câtorva clădiri din
această piață, colorate, una, într-un gri agresiv, iar
altele nerenovate. Destul de bine s-a procedat și
în cazul Centrului, unde a fost acoperită celebra
„groapă a lui Funar”, punându-se în valoare
vestigiile romane, protejate acum, dar rămase
vizibile, de o suprafață transparentă care poate că
nu trebuia ridicată totuși peste nivelul solului,
având în vedere că micul „sit” arheologic se află
în fața statuii lui Matei Corvin. La Koln, de
exemplu, în fața Muzeului de antichități romane,
s-a procedat mai atent, și nu numai acolo... În
aceeași zonă, Bulevardul Eroilor a câștigat mult
prin reamenajare, e de așteptat doar să mai
crească arborii care să-i învioreze relativa
austeritate, în fine potriviți pentru ambianță,
sădiți în locul stejarilor, mestecenilor și brazilor
care urcaseră pe trotuare, fiind considerați de
precedenta primărie multi-tricoloră, ca mult mai
vânjoși și mai patriotici decât teii. Și „Lupa
Romana” stă parcă mai bine în fața bisericii greco-
catolice, unde a fost, în sfârșit fixată, după atâtea
peregrinări. Doar felinarele, prea moderne ca
desen, nu fac casă bună cu proximitățile
arhitecturii din alte epoci. Rămâne, acum, de
văzut ce se va întâmpla cu Piața Unirii, unde nu
se promit schimbări prea încurajatoare. Vor fi cu
adevărat, tăiați brazii din preajma statuii ecvestre
a Corvinului și a bisericii Sfântul Mihail? Vor fi
desființate spațiile verzi? - Ar fi o eroare de
neiertat, cum stricătoare de atmosferă sunt deja
barăcile de mic comerț care se cam eternizează în
jurul monumentului, iar patinoarul artificial
improvizat de curând nu are ce căuta în acest
"solemn” spațiu central... Nu-i vorbă, că sub
administrația care vopsise și coșurile de gunoi în
culorile drapelului național, a stat multă vreme o
toaletă publică „mobilă”...
Dacă tot vorbim despre construcții și
remodelări de spații, una dintre întrebările grave
ale momentului rămâne pentru Cluj construirea
unui complex centru cultural, - mediatecă, săli de
conferințe și mai ales una de concerte - în situația
dramatică și inacceptabilă în care valoroasa
Filarmonică „Transilvania”, exilată din sediul
tradițional de la Colegiul Academic, e obligată
să-și susțină programele în urâta și impropria sală
a Casei de Cultură a Studenților. Se va spune,
probabil că momentul de „criză” nu permite o
asemenea investiție - dar e vorba de un edificiu
de maximă importanță pentru viața cultural-
spirituală a Cetății, nu doar pentru momentul
actual, ci și pe termen foarte lung. Se va
argumenta că nu mai sunt nici terenuri pentru
asemenea construcții. Dar dărâmarea unui edificiu
cu valoare istorică în felul său, precum cel al
fostei Fabrici de tutun, în profitul nu știu cărui
constructor de, probabil, magazine comerciale, s-a
putut aproba? Ar fi fost un loc, iată, suficient de
larg pentru acel Palat al Culturii. Pe strada
Dorobanților, dincolo de Tribunal și de o
cazarmă, s-ar putea elibera, cu imaginație și spirit
practic, un alt posibil loc de construcție. Proiectul
anunțat de la pavilionul din Parcul Central ar fi,
iarăși, o soluție și, în ultimă instanță, chiar
terenul rămas sub buruieni de lângă stadionul
central, acum dărâmat, - dar pentru el vor fi
destui bani de cheltuit, chiar în vremuri de criză...
Mai e nevoie, cum se spune, de „voință politică”
și de... cultură a celor chemați să decidă soarta
spiritului într-un centru totuși de primă
importanță al României. Până una-alta, junimea
necioplită ce se se întoarce entuziastă sau furioasă
de la meciurile de fotbal distruge totul în cale, - a
mutilat a doua oară statuile de la fântâna
arteziană, dar și micile căsuțe instalate și
reinstalate în parc pentru păsările cerului... Nu-i
vorbă că s-a putut înfăptui, în același parc și
furtul... bustului (de bronz, ca și efigiile de pe
mormintele clujene, deci reciclabil pe bani
serioși), al compozitorului Sigismund Toduță...
Că lucrurile nu sunt și nu vor fi ușor de urnit
tocmai pe acest teren al mentalităților și
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
atitudinilor față de faptul cultural-spiritual se
poate vedea și din „evoluția” spațiilor consacrate
cărții în marele oraș universitar în care pretindem
că locuim. Războiul băncilor și al magazinelor
comerciale cu librăriile și alte spații cu amprentă
cât de cât culturală pare că va continua. El a
început la Cluj devreme după Decembrie 1989,
când o bancă a luat locul marii librării „Coșbuc”.
Continuă acum cu degradarea ultimei mari
librării centrale, a Universității, unde rețeaua
comercială „Diverta” a făcut deja ravagii, (cum
face peste tot în țară), reducând spațiul cărții,
alegând doar volume imediat vandabile, etalând
te miri ce în rafturile, bunăoară de „beletristică”,
confundând produsele spiritului cu simpla și
neutra marfă. Ba se vorbește - și sper să fie
numai un zvon - că spațiul ei actual e sortit să
devină tot sediu bancar în viitorul apropiat... În
Clujul academic, librăriile sunt, de altfel, tot mai
puține și strâmtorate, nici măcar Editura
Humanitas nu-și mai găsește loc de desfacere.
Sensibilitatea față de memoria culturală a locului
scade îngrijorător și în alte privințe, - locuri de
mică-mare tradiție studențească sunt atacate de
alte interese. Un fapt, aparent minor, e și cazul
cafenelei „Croco” din fața casei de Cultură a
Studenților, despre care se spune că va fi
„renovată” ca alt sediu - ați ghicit - al unei
bănci... Iar de pe zidul unei noi... bănci din
centru a fost scoasă placa ce semnala fostul sediu
al unei importante reviste de cultură clujene,
Almanahul literar, devenită Steaua... Hotelul
„Continental” - vechiul „New York”, cu umbrele
lui de odinioară, e încă dezafectat în așteptarea
vreunei alte instituții, tot finaciare. Iar reveria
idealistă despre cafeneaua echinoxistă „Arizona”,
care ar putea redeveni, cu puțină imaginație, un
loc de regăsire a micii lumi scriitoricești de
altădată și de acum, este destul de fragilă: cine
știe cine va putea plăti mai ușor chiria cerută de
proprietarii acestui spațiu central... Ce să mai
spunem despre desființarea marii Galerii de Artă
de pe strada luliu Maniu? Am putea adauga că în
mult lăudatul cartier nou, botezat cam aiurea,
„Bună-ziua”, nu pare a fi fost prevăzut, încă o
dată, vreun spațiu în care să se poată respira mai
larg, și fizic, și cultural, totul fiind parcă lăsat la
voia capriciului unor constructori mereu lacomi
de profitul imediat. Și așa mai departe...
Cred că a venit timpul unor reflecții mai
serioase și responsabile asupra fizionomiei unui
mare oraș precum Clujul, cu ambiții de capitală
culturală a Transilvaniei, dar care decenii de-a
rândul și-a sabotat propriile posibilități de
dezvoltare, a dat dovadă de lipsă de imaginație și
de conformism, și-a înstrăinat un mare număr de
intelectuali și creatori tineri care îi puteau
schimba mai rapid și mai frumos fața și care își
revine cu o anume dificultate din desfigurările la
care a fost supus în vremuri mai mult sau mai
puțin neprielinice. Acțiunile de reparare a
fondului patrimonial și simbolic al orașului au
început, dar rămâne încă mult de cugetat despre
soluțiile cele mai bune de restaurare și dezvoltare,
pentru ca erorile grave ale trecutului comunist și
imediat post-dictatorial să nu se mai repete.
De ce n-ar iniția revista Tribuna o dezbatere
mai largă în acest context, cu autoritățile
responsabile de politica urbană, cu arhitecți,
artiști plastici, scriitori, alți oameni de cultură și
din domeniul economic în sensul cel mai larg,
pentru a se găsi soluțiile optime unor probleme
vitale pentru orașul nostru? Până nu e prea
târziu...
■
cărți în actualitate
Arta din jurul sinuciderii
| Mihai Mateiu
Marin Mălaicu-Hondrari
Cartea tuturor intențiilor
București, Editura Cartea Românească, 2008
Protagonistul Cărții tuturor intențiilor e
paznicul unui parc auto de la marginea unei
autostrăzi spaniole. Trăiește singur, într-o
rulotă, și intenționează să scrie o carte, dacă se
poate într-o singură noapte. O carte despre
sinucigași - mai exact despre scriitori sinucigași.
Diverse-ntîmplări îl deturnează din intenția sa - o
boală a cărei observare minuțioasă îi captează
atenția, apoi oportunitatea de a da o raită prin
Andalucia la volanul unui Lexus. Timp de aproa-
pe trei luni conduce la-ntîmplare, petrecîndu-și
nopțile în moteluri. Cartea se scrie în minte, la
volan, pentru ca-n timpul opririlor să refuze
cu-ncăpățînare să se lase pusă pe foaie. Ceva-ceva
totuși se forțează să scrie („Dacă dragoste nu se
face cu de-a sila, ei bine, literatură tocmai cu de-a
sila se face. Sila ca instrument de precizie.”). Cînd
călătoria ia sfîrșit, o întîmplare providențială îl
trimite în Portugalia, ca îngrijitor al unei case
părăsite. Sosește și prietena sa. O vreme reușește
în sfîrșit să scrie, febril. Ultimul capitol îl
surprinde în altă parte - o altă vilă, pe care-o
împarte cu o femeie depresivă și cei 14 cîini ai ei.
La urmă fuge, lăsînd-o să se sinucidă. Scapă cu
viață. Poate și cu cartea terminată.
Ideea sinuciderii e cea care axează tematic
romanul - personajul e o enciclopedie vie a celor
care-au ales moartea, gîndurile sale ajung
inevitabil la „ultimul gest”: în ciuda pasajelor
aproape eseistice dedicate Sylviei Plath, Virginiei
Woolf, lui Horacio Quiroga, Witold Gombrovicz,
Ingeborg Bachmann și altora, cartea rămîne
fără-ndoială un roman. Unul a cărui valoare stă în
scriitură. Paradoxal, pasajele cele mai valoroase nu
sînt cele despre sinucidere ci restul, pasajele de
legătură, „umplutura”. Asta mă-ndeamnă să cred
că tema sinuciderii îl bîntuia pe Marin de multă
vreme, persistentă ca o obsesie adolescentină și la
fel de imobilă. La momentul la care a scris cartea
el crescuse foarte mult ca scriitor și țesătura în
care-a încorporat vechea obsesie e mult mai bună
- romanul lui lasă impresia unei bijuterii de o
lucrătură superbă în care sînt montate niște pietre
false. Chiar și ca idee, „sinuciderea” e mai slabă
în carte decît „literatura”. Nu cred că scriitorii
pomeniți sînt aleși la-ntîmplare din noianul de
sinucigași ai breslei și, poate că într-o oarecare
măsură, Cartea tuturor intențiilor poate fi citită și
ca un canon estetic al autorului, un elogiu adus
maeștrilor: Beckett îi place atît de mult încît îl
pomenește deși s-a-ncăpățînat să trăiască pînă la
capăt; Decalogul perfectului povestitor al lui
Quiroga, reprodus în întregime, e o lecție superbă
de literatură și nu de moarte (în termenii acestui
decalog, cred că tocmai sinuciderea e zgura din
romanul lui Marin).
Am mai spus deja că valoarea cărții o văd în
scriitură - are ritm, tăietură precisă a frazei, nerv.
Vocea e matură și puternică, stilul definit.
Sensibilitatea care-o animă pare-a fi aceea a unui
om cu nervii dezveliți, care percepe totul
amplificat de sute de ori și se-ntoarce mereu,
într-un gest de apărare, spre interior. Ceea ce
te-aștepți la un moment dat să fie un „road
story” e cu totul altceva, o călătorie interioară
proiectată pe fundalul blurat al Andaluciei.
Textualismul prezent din start nu e un pur
artificiu formal ci slujește sensului cărții, e subtil
și bine dozat. La fel parantezele care se deschid
în text, care-l cresc fără a lăsa nicio clipă senzația
de divagație (povestea tatălui, amintirile cu Iris,
istoria stiloului etc.). Iată unul din multele pasaje
care pot proba rafinamentul stilistic al autorului,
puterea lui de-a atinge o multitudine de registre
diferite (aici un aer subtil de realism magic): „Din
îmbelșugatul negoț al lui Rafael Ayuso Escobar
nu mai rămăseseră decît luminile, ca niște
oribitoare dovezi ale decăderii. Cinci reflectoare și
nenumărate tuburi de neon luminaseră îmbătător
autoturismele puse în vînzare, birourile și rulota,
dar acum lumina grea nu mai scotea în evidență
strălucirea și bunăstarea, ci cîteva hîrburi și ce se
mai nimerea: un vas pentru apa cîinilor, șuruburi
și chei, roți, pete de ulei și arareori un pahar din
care băusem cafea și-l uitasem în praf. Nouă ani
prelatele colorate sub care se aliniau automobilele
rezistaseră soarelui, vîntului și ploii, dar cînd au
cedat au făcut-o de o manieră impresionantă.
Vîntul le-a sfîrtecat pe rînd, transformîndu-le în
bucăți lipsite de utilitate. Dezolarea locului în
care mă aflam punea stăpînire peste mine. Viața
mea semăna tot mai mult cu a tatălui meu. Ani
întregi el păzise silozuri, depozite, ani întregi
făcuse planuri pentru mine și frații mei, ani
întregi a băut de a stins. Era plin de intenții. El ar
fi fost mai nimerit să scrie o carte a tuturor
intențiilor.”
Debutul în proză al lui Marin Mălaicu-
Hondrari e, fără-ndoială, o mare reușită. Una care
sper însă să nu-i fi epuizat toate intențiile legate
de literatură.
■
4
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Cameleonul memoriei
| Octavian Soviany
Valeriu Mircea Popa
Bijutierul și alte poeme care nu există
București, Editura UNArte, 2008
De°i poemele sale s-au bucurat de
comentariile elogioase ale lui Gheorghe
Grigurcu sau Al. Cistelecan și deși două
din volumele lui de versuri au fost premiate de
Asociația Scriitorilor din București, Valeriu Mircea
Popa nu se numără, fără doar și poate, printre
favoriții celor care fac și desfac gloriile literare.
Venit mai târziu decât alții în poezie, solitar, chiar
ușor autist, extrem de parcimonios cu producțiile
sale, autorul Camerei de subsol face, în decorul
atât de pestriț al literaturii actuale, figura unui
franctiror singuratic, înscriindu-se în categoria
„poeților fără generație”, pe care (spre binele lor)
nu-i revendică nicio grupare sau școală poetică.
După șapte ani de tăcere (volumul Camera de
subsol apăruse în 2001), cu apariții extrem de
sporadice prin revistele literare, poetul revine, iată,
în actualitate (Bijutierul și alte poeme care nu
există, 2008), egal cu sine în continuare, fără nicio
schimbare spectaculoasă de voce, explorând, cu
aceeași siguranță a zicerii și știință a aglutinărilor
imagistice stranii, un teritoriu liric ce se configura,
în liniile lui generale, încă din primele sale cărți de
poezie. De data aceasta poemele sale se nasc din
capriciile unei memorii parcă ușor obosite, cu
imponderabile „schimbări de culoare”, dar și de
temperatură, astfel încât ele dobândesc aerul unor
„vorbiri la trecut”, iar „carcera spațială” din
volumul anterior ia forma neliniștitoare a
trecutului "carceral”, a golului dintre „plecare” și
„ajungere”: „ca să construiești o punte/ între
malurile prăpastiei/ ai nevoie de cel puțin două
pietre// una care pleacă/ și cealaltă care ajunge/
ceva nu tocmai solid/ și care-și schimbă mereu
culoarea/ cum ar fi o memorie/ sau un
cameleon/ / fiecare în spate/ cu propria cruce de
apă” (o punte). Viața interioară și procesele, mereu
șerpuitoare, mereu insidioase, ale memoriei stau
sub semnul unui dinamism absolut, se destramă și
se reașează la nesfârșit, iar „imaginația materială”
a poetului e dominată, în consecință, de prezența
acvaticului, cu aspectele sale aurorale, dar și cu
cele „thanatice”, cu rădăcini mai îndepărtate în
apele bacoviene: „iartă-mă/ n-am vrut să te înghit/
însă pur și simplu se cuvenea/ ca măcar unul
dintre noi să supraviețuiască/ mărturisea apa// în
timpul visului/ cred că-i părea rău” (fără titlu). În
acest univers, unde toate trăirile stau la timpul
trecut, privirea devine ea însăși o anexă a
memoriei, e un „relicvar” care percepe spectrul „de
după violet” și "dinainte de roșu”, adică "aversul”
realului, care ar constitui, în viziunea lui Valeriu
Mircea Popa, adevărata sursă a poeziei: „dacă
înconjori cu degetul/ de trei ori/ un cub de zahăr/
o să înceapă iarăși ploaia// și sumedenie de cifre/
nu vor mai fi povestite// rămâne însă privirea//
un relicvariu sferic/ topindu-se în cuprindere//
după violet// și înainte de roșu”. (privirea). Pentru
ca această privire care se deschide asupra
nevăzutului să devină cu adevărat funcțională este
nevoie însă de o încetinire a ritmurilor vitale până
la starea de „aproape mort”, dar și de o știință a
tăcerilor apăsătoare și pline de tâlc, unde s-a
acumulat un potențial uriaș de energii magice: „un
blid de lăcuste prăjite costă ceva mai puțin/ decât
o porție de stridii// așa că diseară o să mâncăm
spanac// răspundeam eu/ cel aproape mort// apoi
tăceam amândoi/ până ce apa începea să fiarbă/
în paharul de hârtie” (paharul de hârtie). Acum
anecdota personală ia aspectul unei autobiografii
fabuloase, iar personajul liric se proclamă urmașul
unor cadavre „aproape vii”, care și-au compensat
deficitul de vitalitate prin excesul de costumație și
de ornament: „nopțile rămân frumoase/ dar zilele
nu fac doi bani/ / și bunicul doarme/ / adică stă cu
ochii închiși/ în fotoliu/ și navighează pe
Internet// coiful cu țepușă de alamă/ și panaș/
cum purtau toți cei din garda regală/ îi atârnă
puțin într-o parte/ seamănă oarecum cu Bismarck”
(bunicul era un colonel mort).
Marginalitatea pe care și-o revendică eul poetic
nu este nicidecum astfel una socială, ca la autorii
grupului 2000, ci existențială, de vreme ce constă
într-un exercițiu ascetic, voit sau impus, iar
actantul liric se transformă într-un soi de damnat
sau de ales, căruia i se refuză aproape total
existența: „nimic nu-ți aparține/ cu desăvârșire/
asta era legea/ nici măcar o femeie foarte tânără/
și aproape goală/ un fel de plantă cu aripi/ în
brațele tale/ dar tu nici măcar nu exiști/ șoptește
ea printre lacrimi/ două sau trei sau cel mult
patru zile/ în fiecare lună/ spălându-și cu apă și
cu nisip/ vioara ei roșie” (o vioară roșie). Viața se
reduce astfel la capacitatea de a percepe lucrurile
cu o acuitate vizuală neobișnuită (distanța în timp
sporește această acuitate până aproape de
halucinant), iar fiecare privire, care descompune și
realcătuiește la nesfârșit pânza realului, pare
preludiul unei iluminări amînate mereu, căci
poezia lui Valeriu Mircea Popa nu-și revendică
rostirea metafizicului, ci se oprește la semnele
acestuia, pe care le descoperă în cotidian sau în
Un poet de duminică
| Ion Pop
Nicolae Drăgan
Poeme duminicale
Alba lulia, Editura Reîntregirea, 2008
Atributul „duminicale”, din titlul acestui
volum de versuri însoțit amical de un
cuvânt înainte al lui Adrian Popescu, se
potrivește foarte bine pentru însăși condiția lirică
asumată de ani buni de către alba-iulianul Nicolae
Drăgan, poet, într-un sens mai general, „de
duminică”, adică la ocazii oarecum excepționale
al „inspirației”. Fiindcă scrisul său s-a desfășurat
cu o anumită lentoare și timiditate și cu
intermitențe care fac ca astăzi să numere abia
două cărți de poezie, după un debut în revista
Tribuna din 1968 și în volumul colectiv, din
1972, în culegerea Eu port această ființă, tipărită
la Dacia clujeană. De la debutul în volum, după
un deceniu, cu Vânătorul de scântei (1978), și el
ieșit cu o întârziere (colegii lui de Facultate și de
generație au fost Nicolae Prelipceanu, Vasile Igna)
au trecut, iată, trei decenii.
În zona luminozităților fulgurante se situează,
în linii mari, și acum scrisul său. „Scânteile” mai
noi sunt mai curând scânteieri, aure limpezi,
evaporări ale luminii căzute pe obiecte, într-o
atmosferă de discretă reculegere (accentul religios
este prezent în mai multe texte), de calm
contemplativ, de tandră comuniune cu lumea.
Deja primul poem - Aveți dreptul -, cu un motto
biblic („Fiat voluntas tua”), sugerează această
stare de predare senină a ființei în contrast cu
propria-i biografie, făcându-le încă și mai
pertinente prin asamblarea lor în structuri și
configurații pline de insolit. Acum „metoda” sa se
va apropia mai mult de a plasticianului decât de a
poetului: el elaborează „desene pe asfalt”.
„tatuaje”, „schițe de portret” sau „graffiti”, care au
aerul „picturilor metafizice”, culminând în
compoziția amplă, care ridică biografismul la
dimensiunile istoriei exemplare, ca în acest superb
poem dedicat Marianei Marin: „cu melancolie/
prin Rusia/ mestecenii își legănau vodca/ de-a
lungul stepelor// n-am fost niciodată/ acolo// dar
țin minte prea bine/ cum eram teribil de singur/
într-un tren hodorogit/ și vodca era copilul
mestecenilor/ copilul pierdut/ ce trebuia legănat
toată noaptea/ printre stepe/ pînă la capătul
Rusiei/ oricum pînă ce mai rămânea în
compartiment/ doar scheletul de sticlă/ dinafara
trupului/ privindu-te cu niște ochi nevinovați de
mari/ și aici/ și dincolo/ deja nicăieri” (copilul
mestecenilor).
Și mai trebuie spus că în asamblarea acestor
imagini poetul dovedește o migală și o
îndemânare de bătrân bijutier; el crede încă în
lucrul bine și pe îndelete făcut cu ceva din
ingenuitatea meșterilor medievali, are orgoliul de a
confecționa „unicate” cu stranii irizări de argintărie
și, într-un cuvânt, are „stil”. În contextul unei
poezii care se dorește tot mai mult una „de masă”
(apropos de ultilitarism etc., etc.), deschizându-se
spre „mecanismele pieții” (ca și cum ar putea
exista o „piață de poezie”), Valeriu Mircea Popa
rămâne astfel o prezență aristocratică. Democrația
o fi bună poate în politică, în literatură însă pute
a picioare nespălate și a usturoi.
■
zgomotele tulburi din jur: „De la cine îmi vine
Surâsul aveți dreptul/ să mă întrebați, chiar
încruntându-vă, chiar strigând lângă/ stâncile pe
care ploile au/ încrustat incredibile riduri,/ lângă
stâlpii amiezilor de care nevăzute nervuri mă
leagă/ de parcă fosforescent cântec s-ar naște ca
să-l pot/ murmura pretutindeni, umblând
împodobit cu albul/ copilăriei al norilor, al
zăpezilor pururi reînviate.” I se adaugă, tot cu
majuscula simbolului, Liniștea, ceremonialitatea
din „semnele norocosului meu pelerinaj”, apoi
Iubirea, pentru ca în final subiectul să se
regăsească „vegheat de păsări, de stele, de oglinzi
vegetale vegheat/ întâmpinând în lumină pe cei
ce n-au întrebat”.
Substratul blagian e detectabil imediat în
această năzuință de armonizare a eului cu
împrejurul său, în reverberațiile lucrurilor
pregătind pentru un fel de extază lipsită de
tensiuni, aproape beatitudinală, ca în poemul
secvent, Bucurie: „Înflorite făpturi, dungi de
mătase în aer/ mărunte petale, triburi de pulbere
aurie/ murmurau dinspre Calea dreaptă și
luminișuri fără vaer/ dinspre Cel ce cutează, Cel
ce se răstignește, Cel ce învie,/ fără o șoaptă
măcar, ca duhul neîmpiedicat în brumă,/.../ Ești
Tu, Cuvânt înaintând luminos prin cuvânt/
fiecare rostire te împlinește blând”... Discursul
poetic însuși se arată impregnat de această
claritate reculeasă, victorioasă peste încordările
lăuntrice: „Se va urni ceața. Vor năvăli/ semnele
pe care le aștepți dintr-un/ alt anotimp. Vei
E
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
vedea pasărea ciugulind/ semințe presărate lângă
fântână, în timp ce/ aerul te împresoară/ cu un
delicat nimb./.../ Ce efort, ce vălmășag de
sensuri,/ dar ce luminoasă traiectoria verbului/
către Cel din înălțime” (O traiectorie luminoasă).
Într-o expresie sugerând ritualitatea mișcării în
decor stilizat, rostirea atrage o figurație elevată și
solemnă, înrudită cu cea a primului Dan
Damaschin: „În preajma copacilor nu suntem
primiți/ faptele-poeme sunt suave dezastre,/
așteptăm verdictul amiezii - sfetnicii ei/ pe
talgere de aur pun cuvintele noastre” (Printr-un
ochean de frunze).
Aceste poeme, poate cele mai recente, având
în vedere decantările expresiei, sunt cele care dau
tonul întregii cărți. Un număr de alte texte
confirmă acest mod de a simți și a scrie, vorbind
despre „lucrurile (care) se înalță, veșmintele și le
scot/ să pâlpâie sub cer”, despre moartea simțită
ca „o altă moarte,/ albastră doar o dâră de
melancolie”, ori evocând un prieten poet care
„voia să afle cum pe cărări precare/ candoarea se
păstrează fără diminutive,/ cum balanța suportă
enigmatica floare,/ cum ochiul reface altare
votive”... Mai peste tot dăm de aproximări
metaforice ale imponderabilului, difuzului,
vagului luminos: în cutare poezie se iese din
„pâcle surâzând”, altundeva „ca un oracol ne
vorbește norul”, „pulberi se reazimă în aerul și în
părul tău”, apare câte o „suavă lunecare”, câte o
„adiere”, se aud „foșnete”, „iedera luminii urcă lin
în copii”, „mâna s-a zidit în fragedă răcoare”, „la
toate întrebările rostite blând/ de-o gură străină
sau de-o floare uriașă,/ să răspunzi cu frunzele și
cu lumina ta”... Sau acest alt îndemn, cumva
rezumativ pentru regimul tandru al stărilor de
spirit și al ambianței în care se rostește discursul
poetului: „Coboară-ți vocea/ lângă susurul cel mai
stins/ al zilei, lângă șoapta cea mai
neorgolioasă”...
Unele dintre textele din care am extras aceste
ultime citate sunt, însă, periclitate valoric de o
cotă, când mai scăzută, când mai însemnată, de
artificiozitatea „poetizării”. Tentat, prin tematică
și modurile de ipostaziere ale eului, de stările și
atitudinile „înalte”, nobile și pure, autorul acestei
cărți nu reușește să evite peste tot căderile în
clișee ale „frumosului”, ale căror posibilități de
sugestie s-au epuizat de multă vreme. Dacă o
strofă precum: „Aștept, încă aștept pasărea
decembrie/ copleșit de veghe, ars de melancolie;/
sunt sigur că are nevoie de-un martor blând”,
reciclează, nu fără efect, o postură romantic-
contemplativă căreia i se poate scuza relativul
procent de emfază, alte formulări rămân simplă
recuzită împrumutată comod unui depozit cam
prăfuit de obiecte și atribute lirice: „păsări
măiestre cu nimburi de scântei”, „cântecul caută
ochii izvoarelor”, „foșnetul veciei”, „jarul
străvechiului blestem”, „cerul poveste
necurmată”, „înțelepții... vor să-și spele mâinile cu
scrum de stea”, „ceata celor care vin/ să
veștejească bolta cu fulgere hapsâne” etc.
Duminicale, așadar, sunt cu adevărat
versurile în care Nicolae Drăgan uită de ecuațiile
imagistice aflate cumva prea la îndemână, de fapt
ieșite din uz și care, reluate tale quale, fără o
minimă distanțare indicând conștientizarea
convenției, pun uneori în dificultate comunicarea
reală cu cititorul de azi. „Talgerele” pe care
invocații „sfetnici ai amiezii” pun poemele sale
au, însă, din fericire și greutăți de alt calibru și de
altă calitate, datorită cărora balanța valorică a
acestei cărți tinde să se echilibreze.
■
comentarii
Antologia de la Săvârșin
I Petru Poantă
Deși încă nu domină cîmpul literar, poeții,
“generația 2000” se situează vizibil și
semnificativ în avangarda lui. Spiritul
manifestelor de acum cîțiva ani a rămas activ,
numai că revoltei teribiliste de grup i-a urmat
cristalizarea vocilor individuale; desigur, cu
conservarea cîtorva constante care prefigurează o
schimbare de paradigmă în poezia contemporană.
O nouă sensibilitate e pe cale de constituire și ea
va deveni o realitate indiscutabilă odată cu
formarea unui public inițiat și fidel. Căci
sensibilitatea literară se construiește și se
difuzează în procesul receptării în care un rol
important îl are critica. Poeții “generația 2000”
cunosc acest mecanism și caută să-l actualizeze
prin cele mai diverse și eficiente forme. Pe lîngă
cenacluri, ateliere, festivaluri, lecturi publice, la
mare trecere sînt de o vreme taberele de creație.
Una se desfășoară toamna la Săvârșin, lîngă Arad.
O astfel de tabara implică ideea de aventură și
experiența autentică a realului. Ea sfidează
convenția biroului privat de creație. Ca la
impresioniștii din secolul XIX, este o metaforă a
antiacademismului. Expediție în necunoscut, ea
pune poezia pe drumuri și o lasă să respire aerul
tare al cotidianului. Tabăra reprezintă totodată o
formă de solidaritate, de emulație și de
competiție, ca să nu mai spun că aici capătă
legitimitatea modului de existență natural. Dar,
mai mult decît orice, asemenea întîlniri îmi pare
că sînt niște manifestări ale unui nou spirit
hedonist pe care tînăra generație îl descoperă
drept substanța nonconformismului său. Să
vedem însă ce se întîmplă la Săvârșin. În
septembrie anul trecut, aici s-au așezat, pentru
șase zile, doisprezece poeți, “bașca un critic
guraliv, obositor și inutil în peisaj” care este
Bogdan Crețu, de fapt deloc inutil căci el
prefațează antologia născută în tabără și face
parte, împreună cu Ștefan Manasia și, Radu
Vancu, din juriul care îl desemnează pe premiatul
taberei, acum Vlad Moldovan. Iată poeții, numai
unul și unul: Vlad Moldovan, Constantin
Acosmei, Radu Vancu, Rareș Moldovan, Șerban
Axinte, Monica Stănilă, Cristian Ispas, Claudiu
Komartin, Ștefan Manasia, Oana Cătălina Ninu,
Alexandru Potcoavă și v. leac. Fiecare e prezent cu
un grupaj de poezii ori proză (Ștefan Manasia și
parțial, Rareș Moldovan), scrise probabil aici sau
inspirate de atmosfera locului. Prefața lui Bogdan
Crețu, meseriașă și spirituală, face cîte un crochiu
critic fiecărui autor, cu referire punctuală la
producțiile antologate. Remarcînd iarăși
diversitatea, în special stilistică, a acestor poeți, el
criticul reiterează mai vechea sa convingere că
“generația 2000” nu-i decît o ficțiune, o etichetă
abuzivă devreme ce nu poate configura plauzibil
o “coerență de grup” și o “estetică autonomă"
Riguros vorbind, nicio generație și niciun mare
curent nu s-au constituit exclusiv prin asemănări
și caracteristici comune. În cazul “generației
2000” e vorba de poziția, totuși coerentă, a unui
număr concludent de poeți într-un cîmp literar
deocamdată fragmentat. Autorii care debutează
spre sfîrșitul secolului XX și se afirmă masiv la
începutul celui următor au ca obiectiv comun
cucerirea acestui cîmp literar. E o luptă în care
diversitatea vocilor mai degrabă îi unește decît îi
separă. Sigur că o “estetică autonomă" nu se
construiește doar pe cîteva idei, precare și nu
neapărat novatoare, din manifestele
“fracturismului” și “utilitarismului”, însă, oricum,
ele au dat bobîrnacul inițial și rămîn un reper
pentru un alt mod de a gîndi relația scriitorului
cu literatura și cu publicul. Dacă nu o estetică,
există un sentiment al generației, al apartenenței
la cîteva deziderate împărtășite unanim. Revenind
la antologia Nasturi în lanul de porumb: chiar și
numai în eșantioanele prezente poți constata că
nu se formează niște falii de netrecut dintre un
poet și altul. Diferențele stilistice nu delimitează
poeziei distincte și personale. “Autenticitatea
scriiturii”, de pildă, nu-i o marcă exclusivă a lui
Vlad Moldovan, deși literalitatea discursului și
tranzitivitatea par să-l deosebească radical de
limbajul stratificat și elaborat al lui Ștefan
Manasia. Vreau să spun, de fapt, că diversitatea
este a elementelor de tehnică poetică și că ele
structurează în cele din urmă o poetică specifică,
în care se regăsește fiecare poet în parte. Că
această poetică nu este integral inedită și originală
e o altă poveste. Altfel, Bogdan Crețu observă
corect că poeții de la 2000 au deja personalitate și
că sînt imposibil de înregimentat sub eticheta
unui manifest restrictiv. Cei cu vocație reală încep
să-și construiască o operă urmîndu-și propriile
obsesii revelatoare, dezicîndu-se cîteodată flagrant
de tendințele inițiale ale grupului ori de
modalitățile prin care s-au afirmat. Un exemplu
este Claudiu Komartin care, spune Bogdan Crețu,
“a renunțat, în textele de dată recentă, la
histrionismul pe care, cu ceva vreme în urmă, îl
sesiza nu fără profunzime. De data aceasta, un
blues, de fapt o diafană poezie de dragoste,
cucerește tocmai prin simplitatea tradusă prin
tandrețe”. Cu generație sau fără generație, poeții
aceștia dezvăluie o consistență imediat sesizabilă.
Uimitor este faptul că într-o antologie de abia o
sută de pagini, profilul fiecăruia se conturează
pregnant din doar cîteva texte, iar dincolo de
diferențele stilistice există peste tot o gravitate
vibrantă de fond, asta chiar și în grafismul
epidermic al realului. Poezia pare să regăsească
lirismul indiferent de strategiile adoptate de la un
autor la altul. Dezisă și de orice iluzii metafizice,
reveriile ei profunde se concentrează asupra
corporalității lumii și a existenței.
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Prevenirea prin prevedere sau
judecatorul-profet
Horia Lazăr
Ultimele evoluții din legislația franceză
actuală, culminînd cu legea asupra recidivei
din 10 august 2007, ce poartă amprenta
duelului politic dintre partidele de dreapta și cele
de stînga, au readus în dezbatere, prin agravarea
pedepselor rezervate recidiviștilor, problema
răspunderii penale a minorilor. Dihotomia între
prevenirea-reprimare a politicilor de dreapta și
reinserarea prin metode sanitar-sociale în care
pedeapsa e ultimul recurs, susținută de partidele
de stînga, cedează de acum locul unei
metodologii de depistare a „amenințării
delincvente”. Sub chipul opac, lipsit de profil, al
recidivistului, denumit uneori cu pudoare „om
periculos”, pericolul insecurității devine piatra
unghiulară a unei „societăți a supravegherii” (1) în
care mobilizarea comunitară permanentă face din
funcția penală un element ancilar, chiar rezidual,
al vieții publice.
Legislația postbelică a minorilor, de natură
„protecțională”, se focaliza asupra vinovatului,
transformat în victimă a nedreptății sociale, pe
care societatea era chemată să o repare. Acesta
era supus unui tratament educativ terapeutic,
plecînd de la diagnosticarea de esență clinică a
suferinței generatoare de delicte. În spiritul
justiției penale a secolului Luminilor, care vedea
în actele antisociale simple anomalii ce puteau fi
corectate, utilitarismul justiției postbelice își
propunea, în primul rînd, reabilitarea vinovatului.
În anii 1990, sub presiunea cererii sociale de
normalizare și excludere, atenția legislatorului se
va îndrepta asupra victimelor. În această optică,
prima victimă avută în vedere de justiție nu e
minorul vulnerabil ci persoana agresată de acesta.
Mai mult: silit să repare daunele provocate,
delincventul minor va fi erijat în agent
responsabil, a cărui autonomie va fi definită ca
„învățare” a regulilor de conviețuire în comun și
căruia societatea nu-i datorează nimic. Inspirată
de exigențe de ordine publică, reforma justiției
minorilor din anii 1990 nu e cu adevărat
coerentă. Cu toate acestea, pe fundalul definirii
delincvenței juvenile ca prioritate națională în
1998, ea încearcă să-i asocieze pe tinerii
delincvenți la proiectul propriei lor (re)educări.
Îndepărtată de ideologia terapeuticii educative a
anilor 1950, ca și de intenția disciplinară a
instituției carcerale, Centrele educative închise
(CEF) au o vocație pedagogică evidentă,
beneficiind de asemenea de un personal educativ,
medical și psihologic numeros, ce participă la
toate acțiunile tinerilor (învățare, activități
manuale, sportive, culturale). Ele își propun
dezvoltarea capacităților naturale ale
delincvenților începînd cu construirea imaginii de
sine, prealabil indispensabil al conștientizării
respectului față de ceilalți. În sfîrșit, Protecția
judiciară a tinerilor (PJJ) îi autorizează pe cei
supuși izolării să participe la elaborarea
regulamentelor propriilor lor instituții, plecînd de
la un cadru definit de ea (2).
Conform principiului „toleranței zero” a
manifestărilor antisociale, formulat în 1994 în
SUA, persoana lezată de actul criminal sau
delictuos e întreaga societate. Criminologie a
„trecerii la act”, fie că e vorba de impolitețe,
infracțiune sau crimă, toleranța zero vede în
acesta, simultan, o problemă de comportament a
individului și rezolvarea ei prin exploatarea
delictuoasă a punctelor slabe ale mediului social.
Sociologic, infracțiunea nu poate avea loc în
absența unui context favorabil; ea rezultă din
întîlnirea potențialului de amenințare al
individului cu oportunitatea oferită de o situație
socială determinată (3). Renunțînd „să dea glas
dreptății” (4), justiția va asuma combaterea
delincvenței prin detectarea amenințărilor la
siguranța publică și privată, și prin sondarea
psihologiei suspecților. Expertiza extrajudiciară
încredințată medicilor, psihologilor, psihiatrilor
sau sociologilor, a căror prestație a fost uneori
dezastruoasă, ca în celebra afacere de pedofilie
d’Outreau (5), e astfel asociată cu străvechiul
spirit inchizitorial, atent la rumori anonime, la
suspiciuni nu întotdeauna dezinteresate și la
semne criminogene ce se cer descifrate, cîntărite
și puse în rețeaua unui joc de virtualități.
Înlocuind politicile igieniste de tratare a
delincvenței juvenile, juridizarea amenințării se
bazează pe normalizarea prin control a spațiilor
colective (gări, aeroporturi, săli de cinematograf,
stadioane, școli, universități, parcuri) și pe
securizarea prin tele-supraveghere a locuințelor și
a locurilor de circulație și de schimb (străzi,
magazine, transporturi în comun). Scopul acestui
dispozitiv e prevenirea pericolelor și a riscurilor
prin pre-vederea lor. Auxiliar al administrației și al
poliției, judecătorul zilelor noastre apare astfel ca
un profet postmodern al insecurității, înzestrat cu
darul anticipării nenorocirilor viitoare. „Orice
spațiu social, material sau virtual, tinde să fie
definit prin raportul pe care-l are cu amenințarea
ce-l poate afecta: familia prin violența domestică;
pedofilia prin violența sexuală; ansamblurile de
locuințe colective și bunurile personale prin
vandalisme și degradări; Internetul prin
criminalitatea cibernetică; economia prin obiecte
contrafăcute, muncă clandestină și alte fraude;
politica prin corupție; spațiile urbane prin violență
individuală și colectivă, trafic de droguri,
prostituție și terorism” (6). În situația în care
orice spațiu public sau privat secretează propria-i
amenințare, definirea „periculozității”
recidivistului, îndeosebi a celui minor, nu
reprezintă, în primul rînd, o înăsprire a penalității
și o reîntoarcere la logica întemnițării în sens
juridic. Instituită ca stare de fapt și ca excepție
permanentă, fără o evaluare prealabilă a
amenințării, „starea de pericol” are mai curînd
aspectul unui „etalon al politicii de securitate”
(7).
Elogiind binefacerile siguranței cotidiene, unii
autori subliniază excesele „demagogiei
antipunitive”, arătînd că laxismul judecătorilor nu
face, la drept vorbind, decît „să perpetueze crima”
(8). Mergînd pe această linie și îndemnîndu-i pe
magistrați la o cumpănită severitate, legea
recidivei din august 2007 stabilește, de exemplu,
că minorul de 16-18 ani aflat la a doua recidivă
nu mai beneficiază de „scuza vîrstei de minor”,
fiind penalizat ca persoanele majore, și nu doar
cu jumătate din pedeapsa acestora, ca înainte de
2007. După lege, atenuarea pedepsei poate fi
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
aplicată doar printr-o motivare expresă a
magistratului, care va trebui să dea „garanții
excepționale de reinserare” socială a
delincventului. În șocul excepțiilor, excesul
recidivei e simetric cu improbabilitatea de fapt a
reintegrării sociale a infractorului. Dacă legislația
anilor 1950 le cerea judecătorilor să evite
încarcerarea minorilor, cea actuală le pretinde să-și
justifice, în cazul recidiviștilor, hotărîrea de a nu-i
întemnița. Faptul apare ca un act de neîncredere a
clasei politice față de corpul magistraților, a căror
clemență ar favoriza creșterea delincvenței
juvenile. Pe de altă parte, încă din secolul al
XlX-lea, experiența juridică a arătat că închisoarea
produce recidivă. Citînd numeroase documente,
Michel Foucault demonstrează că „penalitatea de
detenție” a cunoscut, încă înainte de 1850, eșecuri
repetate, și că juriștii secolului al XlX-lea le-au
rezumat în concluzii perfect valabile și în zilele
noastre: 1. închisoarea nu scade nivelul
criminalității; 2. detenția produce recidivă; 3.
închisoarea produce delincvenți prin modul de
viață impus deținuților; 4. închisoarea favorizează
delincvența viitoare; 5. recidiva e, de multe ori,
rezultatul tratamentului administrativ și al
umilințelor la care sînt supuși deținuții eliberați;
6. închisoarea produce indirect delincvență, în
familiile încarceraților lipsite de sprijinul acestora
(9). Să adăugăm că, referitor la punctul 5 din cele
enumerate mai sus, M. Foucault cerea, în anii
1970, abolirea cazierului judiciar în numele
prezumției de nevinovăție.
Pentru a preveni impunitatea - sau
sentimentul de impunitate al unora - legea din
august 2007 accelerează procedura de inculpare a
tinerilor de 16-18 ani, statuînd înfățișarea lor
imediată (fr. comparution immediate) în fața
judecătorului, ca în cazul persoanelor majore. În
sfîrșit, dacă magistratul e invitat la intransigență
prin limitarea libertății sale de conștiință, organele
administrative sînt înzestrate cu puteri noi. Astfel,
primarul coordonează politica de prevenire a
delincvenței tinerilor și pilotează consiliul local al
familiei, putînd cere suprimarea alocațiilor
familiilor nevoiașe în cazul existenței în familie a
unui minor delincvent și avînd libertatea de a
utiliza, în acest scop, informații de neasiduitate a
elevilor puse la dispoziție de inspectoratele școlare
(10). Mobilizarea frenetică a administrațiilor - nu
a justiției - împotriva minorilor infractori nu
poate fi percepută de familii decît ca un control
sau o sancționare a „incapacității” lor educative, și
de asemenea ca o atingere adusă dreptului de
respectare a vieții private.
În încheierea vastei sale anchete asupra
„nașterii închisorii”, M. Foucault citează o
scrisoare a unui corespondent anonim publicată
în ziarul La Phalange în 10 august 1836. Textul
descrie un oraș-închisoare dispus în cercuri
concentrice. Centrul e ocupat de instituții de
izolare și de întemnițare (închisori, ospicii, spitale
pentru neajutorați). Al doilea cerc cuprinde
cazărmi, tribunale, localuri de poliție, eșafoduri și
locuința călăului - aparatul birocratic al
executanților. Al treilea e ocupat de instituțiile
politice: Camera deputaților și a senatorilor,
palatul regal. În jurul acestor cercuri colcăie, într-o
viermuială sordidă, viața celor ce fac posibilă
existența celor trei cercuri interioare: comercianți,
bancheri, hoți, oameni de presă și de tripou,
escroci, prostituate și poporul flămînd și
destrăbălat, gata să facă revoluții (11). Acest
complex urban, riguros ierarhizat, a cărui
concentricitate lasă să se întrevadă o structură
piramidală în care centrul e vîrful penitenciar al
societății umane, nu poate fi interpretat, arată
Foucault, ca simplu dispozitiv de marginalizare,
excludere și reprimare, ci un mediu de producere
a „individului disciplinar” prin tehnici de
insinuare, calcule blînde și viclenii mărunte
organizate „științific”: ceea ce Foucault numește
„normalizarea puterii de normalizare” ce
transformă logica pedepsirii, prin mijlocirea
justiției penale, în „tehnică penitenciară” ce face
ca lumea în care trăim să devină o imensă
închisoare (12). Nevoia de întemnițare care se
exprimă, în zorii mileniului al treilea, prin
desemnarea recidiviștilor ca pericol social iminent
nu face decît să transpună utopia penalizării
tehnologic perfecte în visul gestionării birocratic-
administrative a unei amenințări difuze, obiect
tranzițional greu de definit, aflat în zona cenușie
în care culpabilitatea și nevinovăția se disting cu
dificultate.
Note:
(1)	Jean de Maillard, «Les ambiguîtes de la
politique de securite franqaise», în Le Debat,
148, p. 128.
(2)	D. Youf, „Eduquer et punir...”, în Esprit,
octobre 2006, p. 172-173.
(3)	Jean de Maillard, „Les ambîguites.”, în Le
Debat, 148, p. 122-123.
(4)	D. Youf, „Eduquer et punir.”, în Esprit,
octobre 2006, p. 167.
(5)	„Afacerea d’Outreau » (2000-2006), pe care
istoricul Robert Muchembled o prezintă, în
numărul 143 (ianuarie-februarie 2007) al revistei
Le Debat, ca pe «un proces de vrăjitorie al
zilelor noastre» (p. 63-79), imens mediatizată, s-
a soldat, în primă instanță, cu șapte achitări și
cu șase condamnări eronate, urmate de
reabilitări ulterioare, dar cu păstrarea cazierului
inculpaților pe nedrept. Falsele depoziții ale
minorilor, acceptate cu ușurință de un judecător
fără experiență, ca și validarea de către experți
în psihologie a mărturiilor copiilor, ale căror
declarații au fost schimbătoare, au pus în
evidență disfuncții majore ale sistemului judiciar
francez consternînd opinia publică. Pentru o
analiză amănunțită a cauzelor istorice ale
derivelor justiției în acest proces v. Jean de
Maillard, «Nemesis judiciaire ou le cauchemar
d’une justice parfaite», în Le Debat, 143, p. 46-
62.
(6)	Jean de Maillard, „Les ambiguîtes.”, în Le
Debat, 148, p. 127.
(7)	Ibid., p. 134.
(8)	Didier Peyrat, „Punir, est-ce fautif?”, în Le
Debat, 148, p. 151 și 156.
(9)	Michel Foucault, Surveiller et punir. Naissance
de la prison, Paris, Gallimard, col. «Bibliotheque
des Histoires», 1975, p. 269-273.
(10)	Istoric, condiționarea acordării de ajutoare
sociale familiilor nevoiașe a îmbrăcat forme
variate. În secolul al XVII-lea, Charles Demia
(1637-1689), unul dintre promotorii școlarizării
fetelor, punea problema în termeni identici.
Identificînd sărăcia cu trîndăvia și văzînd în
neștiința de carte izvorul dezordinilor urbane
(de exemplu cerșetoria), el preconiza
constrîngerea celor săraci prin delațiune și prin
suprimarea ajutoarelor alimentare ce le erau
destinate, în cazul în care refuzau să-și trimită
fetele la școală. Într-o „pedagogie a ordinii
publice” în care integrarea și marginalizarea
sînt reversibile, sprijinul material acordat
nevoiașilor nu e incitare la școlarizare ci mijloc
de prevenire a insecurității din orașe (cf.
Michel Fievet, L’invention de l’ecole des filles.
Les Amazones de Dieu aux XVIIe et XVIIIe
siecles, Paris, Imago, 2006, p. 196). Contrar
acestui model, legea alocațiilor familiale din
1930, ce prevedea acordarea de ajutor material
familiilor sărace cu copii de vîrstă școlară (pînă
la 16 ani) avea un obiectiv strict instructiv:
ameliorarea școlarizării publice prin
generalizarea colegiului.
(11)	Ibid., p. 313-314.
(12)	Ibid., p. 301.
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Două cărți în dezbatere
Istoria literaturii române, de
la origini pînă la
Nicolae Manolescu (I)
| Laszlo Alexandru_______________________
Ultima apariție editorială a lui
N. Manolescu, Istoria critică a literaturii
române, reprezintă cartea cea mai
incomodă pe care am citit-o pînă acum. Avînd
peste 1.500 de pagini, într-un format apropiat de
A4, îmbrăcată în coperte negre cartonate, mi-a
pus la încercare îndemînarea, răbdarea și
inventivitatea. O vreme am ținut cărțoiul în mîini,
pînă cînd m-au lăsat brațele. Apoi m-am așezat cu
el la masă, pînă m-au durut șalele și mi s-au
umflat picioarele. Am încercat apoi să-l citesc, un
timp, culcat pe burtă în pat: mi-au înțepenit
coatele. În disperare de cauză, punîndu-mi
abilitatea meșteșugărească (elementară) la
contribuție, am găsit o poziție mai acceptabilă:
așezat în pat, ținînd în brațe scăunelul utilizat
încă din copilărie spre a mă încălța, am lăsat pe
seama acestuia întreaga pondere materială a
lucrării, pentru a mă scufunda apoi în ponderea
ei spirituală.
Istoria critică a literaturii române a avut un
fulminant succes de public și de vînzare. Tirajul ei
s-a epuizat instantaneu, lumea a luptat să se
înscrie pe listele de așteptare, să-și găsească “pile”
prin editură, s-a auzit iarăși cunoscutul strigăt de
odinioară: “dați numai cîte una, să ajungă și la cei
din spate” etc. Cum se explică această situație
uluitoare, în cazul unei cărți, totuși, adînc
specializate și cu o lectură preponderent dificilă?
Nicolae Manolescu reprezintă personajul de refe-
rință al literaturii române din ultimii patruzeci de
ani. A avut și are un rol central în comentarea și
evaluarea operelor, în îndrumarea afinităților pu-
blicului. Și-a cîștigat postura de protagonist,
recurgînd la o serie întreagă de strategii de comu-
nicare, instituind o succesiune de “instituții” cu
mare vizibilitate. Punctul de pornire - iar apoi de
strălucită confirmare - l-au constituit cronicile li-
terare cu frecvență săptămînală, din
Contemporanul și ulterior din România literară,
cu o extensie de peste 32 de ani. Această imagine
centrală a consacrării a fost dublată prin disemi-
narea mesajului canonic peste tot în “provincie”,
Manolescu publicînd, în paralel, la mai toate
revistele culturale ale vremii. Prezent la catedra de
literatură a Universității din București, autorul și-a
extins influența prin intermediul studenților, al
manualelor școlare pe care le-a coordonat, al pro-
fesorilor de specialitate pe care i-a îndrumat.
După 1989, o mai palidă tentativă de patronaj a
constituit-o săptămînala sa emisiune televizată,
suspendată după o vreme. În zilele noastre, din
postura de președinte al Uniunii Scriitorilor,
Nicolae Manolescu dă un semnal limpede că el e
personajul care deține controlul. Efigia sa e strîns
legată de imaginea literară ca organism global,
unitar, ce poate fi îndrumat și pilotat.
O sumă de calități personale se adaugă la
toate aceste oportunități sociale: gustul artistic
diversificat, inteligența dinamică, simțul umorului,
prudența, intuiția ascuțită, talentul privind relațiile
interumane, independența de judecată, mobili-
tatea poziției și adaptabilitatea la noile situații etc.
Să spunem că, în mentalitatea publică
autohtonă, întîlnim o inefabilă ierarhizare a
modalităților de expresie literară. Cantitatea
prevalează asupra calității. Un roman are mai
facile șanse de afirmare, în comparație cu o schiță
sau cu o nuvelă. Într-o astfel de accepțiune, croni-
ca literară s-ar situa pe o treaptă a neseriozității,
pe cînd istoria literaturii e tocmai în vîrful podiu-
mului. Așadar cel ce s-a consacrat și, totodată, a
impus consacrarea cronicii literare era cumva
dator să-și demonstreze propriile capacități profe-
sionale, inclusiv prin intermediul unei istorii mon-
umentale. Dacă mai adăugăm și tactica eficientă a
așteptării amînate - primul volum, cel mai
comod, din Istoria critică a literaturii române a
apărut în 1990, iar de atunci autorul a anunțat în
repetate rînduri că lucrează la definitivarea sin-
tezei -, receptarea explozivă de sub ochii noștri
începe să capete sens.
Interesul comentatorilor a fost pe bună drep-
tate atras de o teorie îndrăzneață, lansată de
Sorin Alexandrescu, potrivit căreia toată istoria li-
teraturii române se coagulează în jurul a patru
personalități tutelare, care i-au marcat definitiv
configurația: Titu Maiorescu, E. Lovinescu,
G. Călinescu și Nicolae Manolescu. Acesta ar fi
șirul de corifei, făuritori de canon. În jurul lor s-ar
cristaliza gusturile publice, ei ar influența instituți-
ile culturale, ei ar stabili ierarhiile finale. S-ar pro-
duce astfel o armonioasă trecere a ștafetei, de-a
lungul timpului, căci apusul de magistratură al
unuia coincide cu apariția succesorului, care duce
“misiunea” mai departe. Inclusiv dintr-o asemenea
perspectivă, Nicolae Manolescu era aproape obli-
Nicolae Manolescu
ISTORIA CRITICA
A LITERATURII
ROMÂNE
5 secole de literatură
Editura PARALELA 45
gat de așteptările cititorilor să preia sfidarea, de la
altitudinea la care ea rămăsese după Istoria litera-
turii române de la origini pînă în prezent, de
G. Călinescu.
Raportarea tensională a lui N. Manolescu la
G. Călinescu rămîne ușor de observat. Pe de o
parte, criticul interbelic reprezintă un adevărat
magistru și un model spectaculos pentru criticul
postbelic. Curajul călinescian de-a construi și
aproape de-a inventa o pasionantă istorie literară
este elogiat în repetate rînduri. Sînt recunoscute,
de asemeni, acutele lui capacități teoretizante,
legate de confluența celor două discipline: “istoria
literară este forma cea mai largă de critică”.
O asemenea perspectivă, ce suprapune axa
diacronică (a evoluției în timp a operelor) și axa
sincronică (de examinare strict estetică și
critic-literară a textului), este preluată și absoluti-
zată de către Nicolae Manolescu. Asta este “isto-
ria critică”, o metodă de lucru situată la întretă-
ierea de orizonturi diverse. Am mai avut prilejul
să semnalez că situația nu e lipsită de anumite
riscuri. Ce-i drept, e binevenită exigența istoricului
literar de-a înfrunta, cu tot curajul, analiza val-
orică a textelor comentate. Istoria literară trebuie
să depășească simpla finalitate educativă, a man-
ualelor școlare, sau pe aceea, pioasă, a însumării
prin alăturare a unui șir de nume și de opere.
Abordarea valorizatoare este absolut necesară.
Pe de altă parte, însă, și criticul literar ar tre-
bui să țină seama de corespondentele exigențe ale
istoricului. Ar trebui, inevitabil, să proiecteze ana-
liza estetică pe fundalul unei evoluții, pe axa tim-
pului. G. Călinescu, el, admisese componenta
cronologică incontestabilă a operelor literare: “De
bună seamă că raportul de cauză nu poate fi
introdus în istoria literară, fiindcă în nici un caz
nu se poate admite că purtările lui Hamlet au
înrîurit istoricește pe Raskolnikoff. Dar este evi-
dent că se impune o ordine substanțială, neputîn-
du-se gîndi un Hamlet după Raskolnikoff (...).
Operele literare au neapărat o dată care constituie
o notă a existenței lor” (vezi Tehnica criticii și a
istoriei literare). În schimb N. Manolescu,
insistînd pe aglutinarea celor două discipline, pare
a pune accentul mai mult pe critică și mai puțin
pe istorie. Componenta diacronică a evoluției li-
terare este obnubilată, prin recursul la “tehnica
anacronismului deliberat” (Monica Spiridon).
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Convocînd la apel, aici °i acum, nume, poetici °i
experimente literare dintre cele mai disparate,
răspîndite în secole îndepărtate, Nicolae
Manolescu reu°e°te să ne stîrnească uimirea, dar
și neîncrederea. E cazul acelor pasaje unde,
evocînd literatura populară, în loc s-o descrie te-
matic, sau stilistic, sau ca proveniență geografică,
insistă de fapt pe ulterioarele ei influențe asupra
lui Eminescu sau Blaga (p. 26). Ori în acele pasaje
unde, vorbind despre Dosoftei, se simte obligat
să-i pomenească, alături de acesta, pe Eminescu
sau chiar pe Ion Pillat (p. 31). Tehnica borgesiană
a lecturii evoluînd din prezent spre trecut putea
constitui o fertilă intuiție, mai ales în cîmpul lite-
raturii de ficțiune. Transpunerea sa în sfera științi-
fică implică totuși o opțiune riscantă, intens dis-
cutabilă. Istoria critică trebuie să adopte o dublă
atitudine: să accepte, într-adevăr, metodele anal-
izei critice (demers în care, de altminteri,
N. Manolescu excelează), dar, totodată, să nu-și
uite fermitatea ancorărilor cronologice (prudență
pe care N. Manolescu nu totdeauna și-o asumă).
Recunoașterea progresiei istorice constituie
însă doar o victimă colaterală, pe parcursul volu-
mului în discuție. Ea nu e pe deplin anulată, de
n-ar fi decît pentru faptul că autorii sînt tratați
într-o anumită succesiune - deși nu se ține seama
neapărat de data nașterii lor, ci de data nașterii
(sau publicării) textului lor. Alte aspecte, nu mai
puțin importante, rămîn însă complet neglijate:
biografia scriitorilor, situația lor familială ori
social-profesională, contextul istorico-politic ce le-a
influențat creația, publicul specific căruia i s-au
adresat etc. Printr-o metodă arbitrar-reductivă,
Nicolae Manolescu își focalizează atenția numai
asupra operei literare, pe care o supune unei
judecăți exclusiv estetice. Iar pentru a nu fi acuzat
de subiectivism, asemeni lui G. Călinescu, ale
cărui capricii divagante se regăsiseră la tot pasul,
N. Manolescu își disciplinează suplimentar demer-
sul, prin confruntarea cu precedente opțiuni de
gust, ale altor critici literari. Spre deosebire de
istoria călinesciană, în care opiniile concurente
lipseau cu desăvîrșire, cercetarea monumentală
manolesciană realizează, în paralel, și o adevărată
istorie de “critică a criticii”. Analiza operei este
însoțită de o profesionistă trecere în revistă a des-
tinului ei, în lumea comentatorilor de literatură.
Imaginea ce rezultă, astfel, este a unui univers
autotelic, suficient sieși.
Oricît de impresionantă este o asemenea per-
spectivă, ea e, totodată, parțială și nesatisfăcă-
toare. În fond, opera literară nu reprezintă decît o
altă formă - nobilă, uneori sublimă - de comuni-
care. Astfel fiind, ea trebuie inevitabil să se înscrie
în schema clasică Emițător-Mesaj-Receptor. Iată
însă că, din această triadă, Nicolae Manolescu
prelevă nucleul plin de sevă, în schimb îi trece
complet sub tăcere cauzalitățile și finalitățile.
Asemeni unui copil răsfățat, el culege boabele de
stafide de pe vîrful tortului, declarînd că tot restul
e lipsit de însemnătate. Riscul este același ca și în
cazul madlenei lui Marcel Proust: atunci cînd e
gustată în mod repetat, ea își diminuează treptat
efectele miraculoase, de readucere în conștiință a
splendorilor trecutului. Tot astfel și opera literară,
privită ca o finalitate ultimă, iar nu ca o cale de
acces spre cunoașterea altor realități, mentalități și
trăiri sufletești, la capătul cîtorva sute de pagini
analitice, sfîrșește prin a-și diminua forța de
impact.
(Continuare în numărul următor)
■
Un turnir incomplet
Ovidiu Pecican
Eveniment comercial - prin vânzările record
înregistrate din prima clipă - într-un an de
criză economică declarată, Istoria critică a
literaturii române. 5 secole de literatură (Pitești, Ed.
Paralela 45, 2008, 1528 p.) de Nicolae Manolescu
vine să celebreze victoria unei continuități: cultura
scrisă din rațiuni și cu scopuri estetice în limba
română. Timp de cinci sute de ani la Dunăre, la
Marea Neagră, în Carpați și în zonele de șes
răsfirate în jurul vertebrării carpatine, printre alte
lucruri născocite și înfăptuite de locuitorii acestui
teritoriu se numără și bibliotecile de manuscrise și
tipărituri, de incunabule și cărți moderne care au
făcut aerul respirabil, au limpezit orizonturile în
vremuri de strivitoare lipsă de speranță, au reparat
ceva din nedreptățile socialului sau ale politicului,
au abătut atenția de la nevoile economice și, mai
ales, au celebrat valorile consacrate din spectrul
eticii: adevărul (artistic), bucuria, binele, frumuse-
țea, expresivitatea aureolată de o generozitate
funciară. Deja, descifrată astfel, construcția livrescă
pe care autorul a conceput-o la dimensiuni
parthenonice - conferindu-i, totuși, mai degrabă un
statut de Pantheon național - vine ca un răspuns la
o anume tendință, manifestă încă din vremea
primului naționalism românesc, al lui Kogălniceanu,
Hasdeu și Urechia, de a glorifica mai cu seamă
faptele de arme și minunățiile bunelor oficii
diplomatice ale obștii românești decât lucrul cu
spiritul. Și chiar dacă, încă de pe atunci, prin lucrări
scrise de primii doi, de Moses Gaster și de alți
autori, mai puțin faimoși, s-a încercat relevarea
echitabilă a înfăptuirilor culturale românești, cu
timpul istoriile propriu-zise s-au îngrămădit, în timp
ce sintezele de istorie literară - precum cele de
istoria artei -, fără a lipsi, nu au ținut, totuși, pasul.
Trebuie recunoscut, astfel, din prima clipă, în
simfonia manolesciană un impuls patriotic și
polemic. Într-o epocă de schimbare a paradigmei
sub semnul integrării efective - cu forme
administrativ-politice în bună regulă - în Europa
unită și într-un moment de globalizare accelerată,
Nicolae Manolescu alege calea recapitulării valorilor
naționale, pariind pe un tipar de proiect elaborat în
împrejurări destul de diferite și ilustrat apoteotic de
numele ilustre ale plămădirii națiunii române de
după 1848 și 1947, de la Iorga la Călinescu. În
acest fel, Nicolae Manolescu se autoportretizează
(indirect) mai aproape de acești pătimași autori de
istorii literare cu intenții totalizante și cu
performanțe uimitoare decât, să zicem, de
europenistul E. Lovinescu, preocupat să descifreze,
în periplurile lui prin trecutul și prezentul literaturii,
semnele europenității, sincronizarea, comunitatea
unor tendințe, curente și idei. Nu testamentul
lovinescian trebuie căutat, deci, în paginile
prezentei construcții ciclopice, ci pariul de tipar
național și patriotic în care, mai aproape de
G. Călinescu - al cărui model contagios a mai făcut
victime - îi permite să elaboreze o sumă nu tocmai
mică de portrete de autori. Datorită acestei
împrejurări, Istoria critică a literaturii române se
poate citi și de la un capăt la altul, dar și pe bucăți,
iar faptul că acest călinescianism de structurare a
materiei era, în fond, și rețeta după care și-a lucrat,
odinioară, B. P. Hasdeu Istoria critică a românilor -
publicată inițial în serial, alcătuită din moduli priviți
de istoric leibnizian, și fiind supuși treptat unei
înlănțuiri de monade -, arată că tiparul este mai
profund, că a făcut o anume carieră în cultura
noastră și că vine mai de departe decât s-ar crede la
prima vedere.
Deja, la acest nivel, tensiunea fundamentală a
tomului transpare cu pregnanță, punând în evidență
relația dintre aspirația către tabloul de ansamblu și
stăruința asupra detaliului care dă personalitate
fiecărei prezențe particulare din peisaj. Scriitorul
rămâne, totuși, mai degrabă un portretist decât un
peisagist. El izbutește o sumă considerabilă de
reinterpretări ale liniilor fiziognomice, unele chiar
consacrate într-un alt desen, cu o altă sensibilitate,
dar marile curente, legăturile dintre operă, biografie
și mediul ideatic ambiental, marile fluxuri de
gândire și creație transpersonale nu se mai
configurează. Hotărât lucru, Georg Brandes nu se
numără printre reperele critice admirate de
N. Manolescu.
Polemică este cartea și din alte motive decât
această situare într-o problematică menită să
suporte abordări plurale, oricât de diferite, dintre
care unele nu merg în aceeași direcție cu opera
comentată aici. Faptul vine din interpretarea
10
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
riguroasă - de°i subiectivă - a sintagmei „istorie
critică”. Operând diminuări de aură în locurile
unde mitul auctorial îi pare că depă°e°te statura
efectivă a autorului respectiv, lăsând pe dinafară
glorii ale box office-ului unei perioade sau a alteia,
stăruind, nu lipsit de capricii, asupra unor nume de
raftul doi și trei chiar dacă altele, cel puțin la fel de
interesante, rămân uitate, criticul își face treaba
folosind când bisturiuri fine, când halebarda.
Adevărul este însă că orice autor care aspiră la
dobândirea recunoașterii originalității sale operează,
aproape instinctiv, la acest nivel. Mult mai
substanțial ar fi fost ca Nicolae Manolescu să fi
încercat, odată ce a apucat-o pe acest drum
previzibil - înscris „în fișa postului” - să își
argumenteze cât mai bine și mai explicit criteriile
de apreciere, stăruind mereu, obstinat, în elucidarea
temeiurilor pe care își reazemă judecata critică.
Nefăcând-o, el deconcertează, căci istoria lui literară
devine aproape doar un soi de adiționare de nume
de autori, de portrete impresioniste - unde, nu o
dată, citatele din operele discutate sunt chemate să
acopere, numai ele, nevoia de argumente -, unde
preocuparea pentru expresivitate devine aproape o
rutină. Spiritul artistic al scriitorului și instinctul
său de beletrist, care a stârnit odinioară admirația
multor cititori ai Temelor, bucuroși să găsească
într-un discurs critic și în eseistică o expresivitate
prozastică, nu mai ajunge, de astă dată, lăsând
cititorul cu senzația neîmplinirii. Desigur, dacă este
ceva, estimarea critică a unui autor și a unor lucrări
literare ține de multe imponderabile atașate
profilului celui care judecă și cumpănește verdictele;
dar locul și stima de care critica literară se bucură
și la care poate aspira și în veșmintele sintezei
istorico-literare ține de spectacolul ideilor și al
argumentelor, de modul cum se înlănțuie acestea
cu exemplificările și formulările de mare
plasticitate, construind o armonie proprie celui ce
scrie. Dacă se acceptă că lucrurile stau, în principiu,
așa, atunci se va înțelege că, din acest punct de
vedere, Istoria critică a literaturii române
dezamăgește, nu catalizează catharsisul. Critica nu
își mai poate permite în România, după Maiorescu
și Lovinescu, frivolitatea unei poze mofturoase,
care să dea de înțeles că unii sunt aplaudați cu
parcimonie sau larghețe, alții sunt trecuți în revistă
la grămadă, amânându-li-se dreptul la privire sub
pretextul fișării de dicționar, iar alții, în fine, să fie
trecuți complet cu vederea din motive rămase de
neînțeles, enigmatice. Drepturile criticii sunt și
obligații de care profesionistul nu se prea poate
deroba. Lăsând să îi scape printre degete șansa -
reînnoită cu fiecare fișă de autor - de a reflecta,
odată cu descifrarea provocărilor specifice cazului
discutat, și asupra propriilor mijloace puse în joc,
criticul își ia adio de la propriile pretenții de
seriozitate, pentru care opera anterioară îi oferea
toate îndreptățirile. Însă aceasta nu este totul.
■
Curajul bunului simț.
Critica unei istorii “critice”
| Ștefan Manasia
Pe piața ideilor, a istoriei și criticii literare
românești, două au fost cărțile-eveniment în
anul 2008: Istoria critică a literaturii române,
de Nicolae Manolescu, și, cu un titlu ușor
derutant, Iluziile literaturii române, de Eugen
Negrici. Cea dintâi își pregătise orizontul de
așteptare încă din 1990, o dată cu apariția
primului volum, fiind lesne de anticipat un succes
de public, de librărie și statutul de vedetă în
multe(le) reviste. „Arbitru al eleganței” pentru cel
puțin două epoci culturale, verdictele din tratatul
lui Manolescu se conturau, previzibil, tranșante,
capricioase, enervante, seducătoare, corecte, nu
odată nedrepte etc. Receptarea cărții lui Negrici
nu fusese însă anunțată de nimic, cu atît mai
puțin succesul de public la tîrgul de carte
„Gaudeamus” din noiembrie anul trecut, similar
cu al Istoriei... manolesciene. Fiindcă Iluziile
literaturii române este un eseu inconfortabil,
dureros și care, deși îndeamnă la luciditate și
„revizuire”, alimentează - în cazul multora -
bovarismul și masochismul. De aici, dublul efect:
de admirație și de scandal abia mocnit.
Pe urmele istoricului Lucian Boia, criticul
Eugen Negrici demontează acum miturile false,
compensatorii ale literaturii noastre, ierarhiile
comode, inerțiile și clișeele în care ne tot scăldăm.
Dacă opera lui Lucian Boia acționa la scara
întregii societăți românești, cartea lui Eugen
Negrici investighează cîmpul de bătălie al lumii
literare, capitalul de prestigiu simbolic și de
putere (uneori politică) pe care-l presupunea.
Rolul acestei cărți dense, de aproximativ 300 de
pagini, scrise la o temperatură înaltă este de a da
seama de o întreagă istorie literară, nu atît de
lungă și nu atît de bogată pe cît îndeobște ne
place s-o credem. Eseistul, deloc frivol, însă prins
în senzația urgenței, îngroașă uneori tușele, omite
- în cîteva rînduri - pletora argumentației, pentru
a elibera, limpede, liniștitor-vitriolantă, calin-
ultragiantă, ideea: „fragilitatea” și nestatornicia
vieții pe-aceste pămînturi se oglindește în
imaturitatea și abuzul de mituri, de trăiri
compensatorii din literatura națională, fără
relevanță (prea) adesea în plan estetic, în
contextul mai larg al literaturii europene sau
universale: „De la nașterea ei, literatura română
modernă a preluat temerile legate de fragilitatea
ființei naționale, preschimbîndu-le în temeri legate
de fragilitatea ființei ei. Bolile, neîmplinirile,
crizele de creștere au evoluat cam la fel și sub
presiunea acelorași factori perturbatori. Neliniștile,
traumele, accidentele istorice, spaimele ființei
naționale au secretat toxine sau stimulenți
specifici care au înrîurit, neînchipuit de mult și
pînă în articulațiile lui profunde, fenomenul
literar românesc”. (cap. Toxine și stimulenți
specifici, p.23)
Credibilitatea autorului este augmentată de
statutul său ambivalent: cercetător destoinic al
literaturii române vechi (renegate, pînă la un
punct, în cartea de față), dar și martor tăcut al
lumii literare comuniste, cu abuzurile, gloriile și
căderile ei. „Cezarii” culturali ai epocii interbelice,
ai perioadei prolecultiste sau ai anilor
ceaușismului sînt portretizați cu detașare și cu o
anume plasticitate naturalistă, ca în Viețile
anticului Suetonius. Transpare, nu o dată, din
subtext, plăcerea regăsită, frenezia spunerii
adevărului integral, eliberator. A - în termenii lui
Radu Cosașu - unor „autodenunțuri și precizări”
extrem de utile în conturarea unui tablou decent
& credibil al literaturii române scrise în
comunism.
Istoria critică a literaturii române va fi, în
cazul fericit, noul „canon”, didactic, universitar,
academic, al lumii scriitoricești, al profanilor și
diletanților ș.a.m.d. Iluziile literaturii române va fi
citită - fericită iluzie! - de către dascălii de
literatură în intimitatea propriului apartament, de
către elevii deștepți pe sub bancă, la lumina
lanternei. Se poate prevedea acestui eseu un
frumos viitor underground. Trena dezbaterilor &
comentariilor care, acum, succede apariției cărții
se va stinge, probabil, în perioada următoare. Nici
Schimbarea la față a României, de Emil Cioran,
nici Wu-ul ionescian, nici eseurile lui Zarifopol și
ale altora nu au forat suficient în mentalul
românesc încît să impună o înnoitoare tradiție.
E-adevărat, succesul neașteptat al Iluziilor... i-a
adus autorului, lui Eugen Negrici, statutul
binemeritat de star mediatic al zilei: cel mai
recent număr al revistei Contemporanul (ianuarie
a.c.) publică o dezbatere profesionistă și bogat
ilustrată a acestei lucrări; Viața românească (nr.11
din 2008) îi închină un solid dosar critic, urmat
de un interviu; autorul acordă un interviu,
șugubăț-vînătoresc, ziarului Adevărul ori surîde,
vag incomodat, de pe coperta celui mai recent
număr al Dilemei vechi.
(Continuare în numărul următor)
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Libertatea din vis
Zoltan Derzsi
În primăvara lui 2008, împreună cu PS Vasile Someșanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și
Clujului, am făcut o vizită la Penitenciarul de maximă siguranță din Gherla. Gazdă binevoitoare ne-a fost dl. Alin
Fetche, directorul adjunct al unei instituții în care destinele se remodelează după legile căinței, ale răscumpărării și ale
speranței. Ale disperării uneori, dar mai ales ale credinței că zidul nu e un hotar al cerului și că singurătatea nu e un
prag de netrecut al izbăvirii.
Am cunoscut mai mulți deținuți în lăcașul de rugăciune al închisorii: unii păreau indiferenți, alții resemnați, cei
mai mulți conștienți că, oricât de dificil, stă în puterea noastră să murim păcatului. Și că, oricât de apăsătoare,
recluziunea duce totuși undeva. Duce pe un drum, altul decât cel lăsat în urmă, la capătul căruia întâlnirea cu tine
însuți se desăvârșește, după ani de zbucium lăuntric, în revelația spațiului deschis. Cel al libertății interioare și al
recuperării sufletului rătăcitor. Faptul că mulți fac literatură nu e întâmplător. Fiindcă scrisul te pune în relație, greu
traductibilă pentru alții, cu triumful divinului ca sublimare a suferinței, ca voluptate a ascezei și ca delir al inimii,
după celebra formulă a lui E. Cioran. Numai în scris se poate atinge acea intimitate a păcatului care-ți permite să
cunoști, eliberat de complexe, abisul de lumină al propriei tale ființe.
Antologia de versuri, publicată de revista Tribuna, are acest scop: să ne convingă, fără alte dovezi prezumțioase,
că viața poate fi mutată în vis și că visul poate oferi omului neasemuita poveste a prăpastiei din noi.
Aurel Sasu
Ionel Eduard Apostu
Visul fecioarei de fier
La fel ca °arpele din trandafiri
Fecioara de fier cu sângele ei rece ca ghiața
Visează simfonia prafului de stele
Cântată la pian și orchestră.
Înăuntrul parcului.
Într-o grădină.
Trei fluturi sacri
Dansează în strălucirea furtunii mării.
Inelul de foc.
Uneori sunetul moale al clopotelor.
Noapte roșie.
Demoni frumoși zboară.
Frumoșii ochi din argint viu ai fecioarei plâng.
Floarea sidefului moare.
Păsări pe cer.
Încearcă.
În templu liniște apăsătoare.
Fum pe zid.
Călugărul chel, în toga sa portocalie,
A desenat o magică mandala
Pentru o mai bună înțelegere a misterului.
El simte Calea aproape de suflet.
El și-a deschis inima.
El calcă nisipul.
și...
Păcat.
Minciuni.
Răzvan Vasile Cenan
Constatare
Privește în jur și spune-mi ce vezi.
Nu știi că trăim într-o lume perfectă.
Chiar de n-ai în ce, principalu-i să crezi
Chiar dacă ideea în sine-i infectă.
Sunt oameni nebuni ce trăiesc din himere.
Să nu-i înțelegi ar fi un păcat.
Cu toții trăim vieți efemere,
Doar un pas greșit și ești terminat.
Stau și mă-ntreb oare cine gândește
Că tot ce se-ntâmplă e absurd de banal
Aceeași scenă, aceleași duete
Același decor de-a dreptul bizar.
Am îngropat timpul
Am îngropat timpul,
Ca nimeni să nu-l mai găsească,
Am rupt zăvoarele iadului,
Mulțimi de suflete în voie să hălăduiască,
Am ținut soarele,
Ca întunericul să nu mai vină,
Am dărâmat barierele minții,
Nimic nu poate-n frâu gândirea să o țină.
Am zdrobit norii,
Să nu mai umbrească cerul senin,
Am alungat tristețea,
Putem de viață să ne bucurăm din plin,
Am ascuns minciuna,
Tot adevărul bun sau rău să iasă la iveală,
Am distrus prejudecățile,
Să facă toți ce vor acum, fără fereală.
Am liniștit mările,
Să nu mai inunde pământul mereu,
Am oprit vânturile,
Ce distrugeau tot ce-am clădit cu greu,
Am stârpit răutatea,
Ca peste tot să văd doar chipuri zâmbitoare,
Am renăscut speranța,
și lumea asta poate fi mai primitoare.
Constantin-Sorin Chetreanu
Pentru o clipă, măcar!
Aș vrea să pricep...
de ce nu pot zâmbi unui om aflat la durere;
să zâmbesc... și să trec mai departe,
lovindu-mă de aceeași duritate a nepăsării de sine,
ca un atribut al condiției de a fi om.
...Privesc înainte...
și văd aceeași față schimonosită a viitorului;
îmi întorc privirea și percep o imagine ștearsă
și nu îmi rămâne decât să privesc în adânc,
unde descopăr teama de a mă trezi singur,
de a fi singurul care varsă o lacrimă pentru du-
rerea ta,
... sau poate teama de a da înapoi în virtutea
lașității
sperând că mă va însoți o nepăsare salvatoare,
urmând să constat cât de greu
e, întotdeauna, să fii om!
Totuși, mult mai îngrozitor este să uiți...
să uiți a fi om,
chiar dacă ți-e teamă să renunți pentru o clipă la
tine,
să te oprești o clipă în loc,
și, pentru o clipă măcar,
să dăruiești, simțind,
puterea de a zâmbi.
Limbaj
Limbaj literar,
limbaj critic
sau politic.
Limbaj popular,
limbaj umanist,
universal.
Limbaj economic,
limbaj tehnic,
limbaj medical,
limbaj religios,
limbaj mondial.
Inteligențe
Inteligență integratoare,
comunități celulare.
Inteligență verbalizată,
cosmică, extrinsecă,
spre sincronicitate,
o altă ordine de Realitate,
Dincolo de Spațiu, de Cauză,
Dincolo de Timp sau de Pauză.
Ritmuri
Ritmul delta,
Ritmul teta,
Ritmul alfa,
Ritmul beta.
Ritmuri cerebrale
în activitate,
emoționale,
sau pauze
psihosenzoriale.
Gheorghe Moraru
[Dacă nu te pricepi]
Dacă nu te pricepi
la oameni
la durere
și la cititul în
stele
refuză de a mai crede
în tine
apoi resemnează-te
într-o lume
a obiectelor
fără viață
aparent
inofensive,
O, dacă aș fi știut
că priceperea
se învață
în timp
câte lecții de morală
n-aș fi luat
pe aceste drumuri
de bine și de rău
când alerg după mine
de unul singur
Bolero
tăcerea vine din tăcere
din vis un vis, frumos - urât
mai simți durere din durere
am fost cândva, acum nu sunt.
12
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
iubirea în iubire trece
o lacrimă e sensul sfânt
și timpul, timpul îl petrece
e cer, e zbor și e pământ.
lumina din lumină vine
suflet din suflet când revin
e ca și rupt din altă vreme
timpul acesta prea puțin.
Vladimir Rață
Drum
Spațiu-timp, eternitate
Numai spiritul străbate
Lungul drum dinspre cetate.
Spațiu-timp, eternitate
Numai spiritul străbate
Drum de viață și de moarte.
Spațiu-timp, eternitate
Numai spiritul străbate
Suspinând după dreptate.
Spațiu-timp, eternitate
Numai spiritul străbate
Călăuză-n Libertate.
Un om ostenit
Sufletește sunt un om ostenit.
Mă-ndrept către marea trecere
chemând în mine
izvoarele de lapte de la sânul mamei,
gânguritul slab al primelor zile,
jocurile nebunatice ale copilăriei,
apetitul de cultură al elevului ce-am fost,
timiditatea constantă a eului meu cel tânăr
și căderea treptată în abrutizarea
maturului ce am devenit
poate prea curând.
De-ar fi să renasc nu cred
că aș putea avea un alt destin -
mi-a lipsit întotdeauna
forța de a schimba ceva
lăsând timpul să curgă
spre ostenitul ce sunt.
Scrisoare către Nichita Stănescu
Apriori cuvintele-necuvinte
ori necuvintele-cuvinte
se combină extatic
în dulcele stil clasic.
Bătrâne Nichita,
cu tine am cunoscut
sensul iubirii
prefigurând
o (nouă) viziune a sentimentelor
trecută printr-un impresionant
clar de inimă
cuprinzând - aleatoriu vorbind -
oul și sfera
urcând
roșu vertical
prima cale - Alfa -
spre un iluzoriu
Laus Ptolomaei
bântuit de
măreția frigului.
Ce bine ar fi fost
dacă ai mai fi avut
doar câteva clipe,
măcar câteva clipe
dreptul la timp.
Dar toate acestea
s-au petrecut pe
un pământ numit România
într-un timp anacronic
dincolo de hotarul
lumii celor 11 elegii.
Nero
Poate n-ai știut, nebune,
că viața e întotdeauna trăire;
poate n-ai știut, tirane,
că lumea e-ntr-o continuă mișcare;
ai rămas acolo, priponit în uitare
a tot și a toate,
în neagra păgânătate.
De ce n-ai gândit cu inima?
De ce n-ai gândit cu mintea?
De ce n-ai evadat din ură?
De ce n-ai crezut în Scriptură?
Doar ai avut alături de tine
și-n tine
doi oameni de bine
și-o clipă de sine!
Nebun și tiran este omul
când uită în sine
sămânța și rodul
învățăturii de bine!
Renaștere
Te-am ucis în mine, Doamne -
acum port și eu o Cruce;
Amărându-mi zeci de toamne
spre Golgota eu m-oi duce.
Mă temeam că Te-am uitat -
drumul drept mi-am rătăcit
și-ntr-o clipă de păcat
m-am pierdut și Ți-am greșit.
Sunt pe lume căi deschise -
drumuri bune, drumuri rele;
acum am altfel de vise:
cum să scap de vremuri grele?
Precum minte de pe urmă
emoticon
Considerații generale asupra
(meta)fizicii cocoloșite
Șerban Foarță
Cam de mărimea unui ghem de tenis (dacă provine dintr-o pagină A3), nu și de consistența lui
pâsloasă, tinzând la forma unei bile de biliard (joc uzurpat, mai nou, de snooker), dar fără sonul
eburneu al ei și diferit, firește, în privința coeficientului de elasticitate, un ghemotoc de nemaitrebnică
hârtie aduce, prin comportament, cu celuloidul cvasiinflexibil al unei albe mingi de ping-pong.
Fără, totuși, suficient recul, nu țopăie, fie și dacă sare, rostogolindu-se, cu întreruperi, de-a lungul
unei suprafețe plane: masa de scris, podeaua ș.a.m.d., cum se comportă/face orice sferoid.
Lansat asupra unui adeversar, el nu e foarte contondent, (cum bulgărele de zăpadă, bunăoară,
dintr-un poem și-un film de Jean Cocteau), putând, cel mult, să zgârie vag obrazul, ca pseudomingile
de badminton, din cauza muchiilor tăioase ale materiei componente.
Situația s-ar schimba, desigur, în cazul uneia mai dure: cartonul și/ sau mucavaua; din fericire, însă,
cele două nu se prea lasă fasonate în chipul unui cocoloș.
Fizic, bătăile cu ghemotoce de hârtie sunt, mai curând, benigne; drept care,-n meciul său cu
Necuratul, doktorul Luther nu le-a folosit. Moralmente, însă, pot să doară mai al dracului decât
faimosul călimăr al demonologului din Wartburg.
Pe lângă gestul, mai brutal, al ruperii ciornei în bucăți, urmat de aruncarea lor la coș, acela al
ghemotocirii, în pumn, a foii compromise e, fie și dacă antiecologic, aproape tandru, chiar velin.
În ceea ce privește, însă, hârtia compromițătoare, atât ghemotocirea, cât și sfâșierea ei, se vădesc a
fi insuficiente.
Or, în absența tocătoarei de hârțoage (de care dispun, astăzi, serviciile secrete, - și care, nefiind foc,
nu scoate fum!), metoda clasică e una, și anume: ingurgitarea corpului delict.
Hârtia compromițătoare se mestecă și se înghite; sau, dacă nu, se scuipă în obrazul închizitorului
de orice soi (de la profesorul cazon și indiscret, ce te surprinde cu fițuici sau făcând schimb de dulci
răvașe pe sub bancă, la cerberul care te perchiziționează), sub chipul unei paste bine-bine îmbibate în
salivă, aidoma unui papier mâche.
Când compromițătoare e chiar limba (în sens de Zunge, nu de Sprache), atunci, - dar numai dacă
ești Zenon din Eleea! - ea (înainte să i-o scuipi - ca, unui câine, o ciosvârtă de sângerândă carne macră
- cutărui tiran, Nearc sau Diomedon, în plină mutră) se retează cu dinții...
Dinții personali.
vine și-mplinește-n tihnă,
tot așa și eu în turmă
vin să-Ți cer, Doamne, odihnă!
Te-am găsit în mine, Doamne,
dă-mi speranțe să renasc
în aceste triste toamne
câmpul Tău vreau să îl pasc.
O credință, numai una -
dă-mi pentru iubirea Ta;
vreau să cred că-ntotdeauna
doar Tu ești în viața mea!
Exchange
La poarta sufletului meu
bântuie neliniștea -
cursul sentimentelor a scăzut
cu o jumătate de punct.
Banca speranței a dat faliment
și am căzut în melancolie;
mi s-au înecat
vreo câteva „corăbii” -
cursul sentimentelor a mai scăzut
cu un punct.
Pesimismul mi s-a ridicat brusc
și mărșăluiesc anemic
spre suprema liberare
a sufletelor deja stinse -
cursul sentimentelor a mai pierdut
încă două puncte.
Bursa vieții mele
e în continuă scădere.
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Marele Mir
| Viorel Micota
Roxi sosi la ora prînzului. Urma să aranjeze
masa °i, ca de obicei, să-l a°tepte pe Bibi,
care, ca de obicei, va întîrzia, nu mult, va
întîrzia totuși, era, întîrzierea lui, un soi de sîcîială,
un fel de ciupeală a nervilor cu care Roxi încă nu se
obișnuise, deși ea credea că da. De fiecare dată cînd
se producea o întîrziere, fie că subiectul era masa
de prînz sau o altă situație ce presupunea ca Bibi să
fie la o anumită oră undeva, pentru o întîlnire cu
ea (el întîrzia, bineînțeles), Roxi simțea niște
furnicături și un val de căldură, ca un fel de
indignare? un bufeu de indignare. Ea era punctuală,
dacă punctualitate se consideră și faptul de a ajunge
cu ceva timp mai devreme, ea ajungea întotdeauna
un pic mai devreme față de ora stabilită. În schimb,
se sincroniza perfect de fiecare dată cu omul care
aducea mîncarea de la firma de catering a lui
Bogdan Gămăleț, se întîlneau de fiecare dată fără
greș la poarta clădirii.
- Ești un feminin, de asta întîrzii mereu, firea ta
feminină te face să întîrzii, îl tachina ea pe Bibi.
- Foarte bine, orice contrariu aduce foloase
picante, replica acesta cu acea seriozitate sub care
se putea ghici rînjetul. Roxi încă se mai încrunta un
pic dînd față cu jocul acelui rînjet sub pielea serio-
zității. Aranja masa după care se refugia în grabă, o
grabă impetuoasă, ca și cum ar fi fost în con-
tratimp, ceea ce corespundea întrucîtva realității,
sub duș. Astfel, într-un chip plăcut și care anula
complicațiile profunde, întîrzierea lui Bibi devenea
sub ploaia dușului un timp binefăcător, ploaia
dușului spăla, o făcea să dispară ca prin farmec,
starea de nervozitate cu furnicături, iar întîrzierea
lui Bibi devenea o clipită, practic uneori Roxi nici
nu sfîrșea cu îmbrăcatul pînă ce el apărea.
De astă dată, lucrurile se petrecură altfel? se
grăbi la duș, se opri uimită în capătul coridorului
ușa era întredeschisă, era lumina aprinsă și se auzea
apa. Era cineva acolo, curios, nici nu se gîndi că
putea fi Bibi, o încolți pur și simplu un fior de
frică, era ceva nelămurit, o frică nelămurită și de
aceea cu atît mai vie, ca într-unul din visele ei rele.
În general, visa inofensiv, banal. Uneori visa întîm-
plări mai complicate, le numea „vise fastuoase”, în
care însă nu era ea eroina, participa, era în acel vis,
dar în plan secund, sau parcă visul se petrecea în
jurul ei, parcă viziona un film 3d. Cîteodată avea
un „vis rău”, de fapt, așa ceva i se întîmpla rar,
foarte rar, Roxi putea număra deocamdată doar
cinci asemenea vise, care însă, după ce mai întîi
persistau cîteva zile ca aducere-aminte, ca o mică
obsesie, se fixau definitiv în memorie. Nu erau pro-
priu-zis niște coșmaruri, nu conțineau fapte sau
imagini de coșmar, ci stări bizare, date de lucruri
nevăzute, ceva dincolo de fața visului, adică se afla
ca de obicei într-un vis banal, dar în acel vis deo-
dată simțea cum crește ceva, un abur nevăzut, un
duh, otrăvind liniștea, seninătatea în care se petre-
ceau în mod obișnuit visele ei, de exemplu, se
apropia de ea un bărbat cu ochelari și acesta deve-
nea treptat cumplit de înspăimîntător, era ceva de
neînțeles în legătură cu acel bărbat, ceva ce îl făcea
înspăimîntător, era un strigoi, un duh, își spunea ea
cînd se trezea, încerca să-și explice și în același timp
înțelegea că nu aceasta era cauza, strigoi, duh că se
trezea copleșită de spaimă, cu respirația agitată, cu
inima bătîndu-i năvalnic. Cam așa putea fi descrisă
senzația ce puse stăpînire pe ea preț de cîteva
momente, inima îi bătea nebunește. Apoi se
dezmetici, nu putea fi decît Bibi, ceea ce era totuși
curios, era de toată spaima, mă rog, era neobișnuit
și de aceea de toată spaima, adică el, care întîrzia
mereu, să fi sosit înaintea ei acasă, ba mai mult, să
se afle acum sub duș, de parcă ar fi vrut să-i facă în
ciudă, încălcîndu-i ei obișnuința dobîndită, știa că
ea „se detensiona” de întîrzierea lui sub ploaia
dușului. Poftim, făcea el duș!
Deodată înțelese, e o fantezie cu dușul! Înaintă
repede, dezbrăcîndu-se repede, o fantezie cu dușul,
chicoti, n-am mai făcut-o demult pe nepusă masă.
Era un timp, și nu se îndepărtase prea mult acel
timp, deci îi păstrau cu ușurință o memorie vie,
cînd o făceau astfel, adică la propriu pe nepusă
masă. Pe atunci nu prînzeau acasă, nu-și permiteau,
nu aveau afacerile lor, erau „la patroni”, totuși în
pauza de masă se întîlneau în parcul de lîngă firma
lui Bibi, și era la ordinea zilei soluția sandviș în
poală, adică ea stătea în poala lui Bibi și Bibi găsea
deîndată calea, o surprindea de fiecare dată dibăcia
lui, mușcau din sandvișuri, ea se mișca încetișor,
Bibi o ajuta cînd cu o mînă, cînd cu cealaltă, nu era
cine știe ce ajutor, era de fapt un mic impuls,
oricum sandvișul din care mușca Bibi se muta,
după împrejurări, dintr-o mînă într-alta, uneori
rămîneau ochi în ochi, se priveau intens, uneori se
întîmpla că nicio bancă din parc nu era complet
liberă, se foloseau atunci de una cu un ocupant,
maxim doi, acestea erau din belșug, iar Bibi își
punea din nou în valoare dibăcia, inclusiv cu partea
de final, cînd reușea să-i strecoare în chiloți sau
dacă nu purta chiloți, fiindcă se întîmpla și așa,
direct la locul faptei, șervețelul în care fusese învelit
sandvișul. Cel mai de izbîndă, într-o ierarhie a unor
asemenea fapte, și pe care o evocau adesea cu
încîntare, o considerau pe aceea petrecută ziua în
amiaza mare, o zi de vară, 23 iulie 2007, în timp ce
la doi pași bulevardul mișuna de lume? ieșiseră din
cofetăria Margareta, a lui Bogdan Gămăleț, situată
pe bulevardul Revoluției, colț cu strada Cloșca, pro-
priu-zis, cofetăria se afla pe bulevard, dar de intrat
se intra de pe Cloșca. Aici mașinile parcate încăle-
cau trotuarul pînă aproape de perete. O ocheadă a
lui Bibi, un automobil argintiu, acționau de parcă
mașina ar fi fost a lor, ea se rezemase întîi cu
coatele de capotă, apoi cu coatele de capotă și băr-
bia prinsă-n palme, privea amuzată, amuzat-visă-
toare, forfota bulevardului, în luciul capotei auto-
turismului se oglindea cerul și ramurile unui arțar,
se văzu și pe ea, întoarse capul să-l vadă pe Bibi, se
uita pierdut în zare, poate spre forfota bulevardului,
fredona, gîfîia fredonat, își fredona gîfîitul. Ușa ca-
binei era deschisă, Bibi se afla cu spatele, sta sub
ploaia dușului cu capul dat pe spate, cu mîinile ridi-
cate, în cea stîngă avea săpunul, în cea dreaptă
peria. Roxi se apropie cu ochii la el, își dorea ca el
să n-o audă, să n-o simtă pînă ce va intra și ea în
cabină, iar el n-o auzi, n-o simți, sta în continuare
încremenit în acea poziție, cu picioarele depărtate,
cu săpun, cu perie, cu capul dat pe spate, sub ploa-
ia dușului. Totuși era imposibil ca el să n-o fi auzit,
să n-o fi simțit, era o figură Bibi al ei, se prefăcea
perfect, rămase cîteva clipe așteptînd, prinsă de o
ploaie fină de stropi, ricoșau de pe umerii lui.
Totuși, chiar așa, el să joace în continuare atît de
bine, să se prefacă perfect, se afla la cîțiva cen-
timetri de ea și se prefăcea perfect. Îl ocoli, îl vedea
acum din față, adică Bibi cu capul dat pe spate, cu
ochii închiși, asta era? cu ochii închiși, întredeschiși,
ea îi cunoștea foarte bine această expresie de încor-
dare mentală, parcă scruta extazul, și-i veni inima la
loc, acum era clar, el se prefăcea că n-o simte, dar
în fond o aștepta încordat, cu ochii închiși, mă rog,
întredeschiși, îl îmbrățișă, totuși ezită înainte să se
lipească cu totul de el, era călduț, parcă nu era căl-
dura lui, parcă era de la apa caldă, și ei începu să-i
fie frică, frica nu era chiar prezentă, doar se înfiri-
pase la orizont. Roxi se uită în sus, se afla chiar sub
bărbia lui Bibi.
Se zgîlțîii un pic, dar se zgîlțîii doar pe ea, căci
Bibi era de neclintit, se împinse în el și fu de parcă
s-ar fi împins într-un zid. Se lipi și mai strîns, îl
sărută mărunt-mărunt pe piept, în mod normal,
Bibi nu și-ar fi putut stăpîni un fornăit de plăcere.
Dar Roxi nu simți niciun freamăt, parcă săruta un
zid, mă rog, un piept de aramă.
(fragment din romanul omonim)
■
14
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
traduceri
Jean-Marie Gustave Le Clezio
Hasard
(fragment)
Jean-Marie Gustave Le Clezio, câ°tigătorul Premiului Nobel pentru literatură în 2008, s-a născut pe
13 aprilie 1940 la Nisa. Se trage dintr-o familie din Bretania care a emigrat în insulele Mauritius prin
secolul al XVII-lea. A urmat studiile Colegiului literar universitar din Nisa obținând titlul de doctor în
filologie. Scriitor precoce, a început să scrie de pe la vârsta de șapte, opt ani. În 1950 scria benzi
desenate, iar prima carte publicată, Procesul-verbal, pentru care a primit Premiul Renaudot, a apărut în
septembrie 1963. Până acum a scris peste treizeci de romane și volume de eseuri. În 1959 lucrează ca
profesor în Anglia, după care, la începutul anilor ’70, se stabilește în America de Sud în tribul
Waunanas. Hasard, suivi d'Angoli mala sunt două nuvele reunite în același volum, publicat în 2001 la
Gallimard, colecția Folio. Cartea nu a fost încă tradusă în limba română. Fragmentul ce urmează este
extras din prima nuvelă, Hasard, povestea unei adolescente care se îmbarcă clandestin pe vasul unui
celebru cineast, Juan Moguer.
[...] Pe la șase și jumătate când apusul soarelui
înroșea marea, orchestra a ajuns pe chei. Așa era
obiceiul. În ciuda a tot ce s-a întâmplat, divorțul
de Sara, problemele financiare, dificultatea de a
găsi bani pentru a începe filmările la noul său
film, Moguer n-a vrut să renunțe la asta. De câte
ori se întorcea pe insula unde și-a petrecut
copilăria, dădea o petrecere, sau mai degrabă
prietenii săi de altădată petreceau în cinstea lui.
Orchestra era compusă în total din trei
muzicanți, tineri care cântau orice li se cerea pe
terasele cafenelelor, o chitară, un saxofon și un
contrabas. Alban îi avertizase probabil că lui
Moguer nu îi place decât jazzul, și aceștia
încercau o interpretare liberă a piesei Lady be
good.
Imediat cheiul de onoare se umplu de lume.
Tot felul de oameni, vasăzică persoane importante
îmbrăcate în negru, avocați de lume subțire,
doctori îndoielnici, oameni cu bani și femei
ușoare, aventurieri, paraziți, pierde-vară, curioși
care nu aveau ce căuta acolo, turiști pe vreme de
iarnă, până și polițiști în civil pe care îi
recunoșteai imediat pentru că umblau doi câte
doi. Moguer se văzu silit să recunoască faptul că
nu îi cunoștea pe cei mai mulți. Odinioară, când
totul mergea bine, când banii veneau gârlă și când
filmele sale se vindeau în toate țările din lume, pe
vremea filmelor Le royaume de la demi-lune sau a
L’île inaccesible i-ar fi recunoscut pe toți, acolo ar
fi fost cei mai puternici oameni și femeile cu cel
mai sclipitor surâs. Acum trebuia să se
mulțumescă cu șleahta asta de paraziți. Era cald,
muzicanții îi dădeau dureri de cap, cântau fals.
Moguer căută privirea lui Andriamena. Se întrebă
unde s-a putut ascunde Nassim. Se gândea la ce îi
spusese Alban. Poate că băiatul era o nouă
capcană întinsă de dușmanii săi pentru a-l
înfunda și mai tare. Se închise în cabina sa ca să
fumeze, să bea și să se gândească în liniște.
Nassima se strecurase afară când oamenii au
început să vină. S-a adăpostit pe debarcader, lângă
o stivă de saci de ciment și admira becurile care
se clătinau pe catargele Azarr-ului. Asculta
ecourile muzicii. Își amintea de ce văzuse mai
demult la Villefranche de 4 Iulie, când pânzele
navei păreau o ploaie de lumini în mijlocul radei.
Era ceva trist și părăsit pe Azzar, în ciuda muzicii
și a zgomotelor petrecerii. Se gândi la strada May,
la Nadia, care pesemne o aștepta, era un gol pe
care îl simțea în stomac, care îi strângea gâtul.
Poate că poliția o căuta deja, poate s-au lipit afișe
cu poza ei pentru a o găsi. Tare ar fi vrut să dea
un telefon, să vorbească cu Cherif, să afle vești,
dar nu avea bani și nu îndrăznea să-i ceară lui
Moguer. Îi era frică ca nu cumva să o trimită
înapoi acasă.
Se simțea obosită. Se așeză în cele din urmă
pe jos, cu spatele sprijinit de un sac de ciment.
De acolo nu mai vedea catargele vasului, doar
aureola de lumină pe cerul întunecat; din când în
când briza rece îi aducea ritmul contrabasului,
sunetul înfundat al saxofonului, voci, râsete
stridente.
Se trezi înțepenită de frig. Pe cheiul de onoare
felinarele păreau o pată galbenă, neplăcută.
Nassima ieși dintre sacii de ciment. Azzar își
stinse toate luminile, oamenii plecaseră. Nu se
auzea nimic în bazinele portului în afară de
clipocitul apei. Vântul sufla dinspre mare,
înghețat, umed. Nassima se îndreptă spre vas.
Plecase atât de grăbită înainte de petrecere că nu
avu timp să-și încalțe sandalele. Pietricelele
ascuțite îi înțepau tălpile goale, îi era atât de frig
încât picioarele îi erau înțepenite de un cârcel.
Când ajunse pe pod, o umbră apăru în fața ei,
iar ea țipă de spaimă. Era doar Andriamena care
dormea în fața intrării în ruf. O recunoscu pe
Nassima și o lăsă să treacă.
Căpitanul nu mai era acolo. Încăperea cea
mare a rufului era acoperită de resturile petrecerii,
de sticle goale, de pahare de punch. Pernele erau
vraiște prin toată încăperea, se simțea un miros
insuportabil de trabuc. Din inerție, Nassima
începu să aranjeze pernele sub privirea indiferentă
a pilotului. Însă era așa de obosită că sfârși
culcându-se în cabina din față, în mijlocul
harababurii. și aici oamenii băuseră și mâncaseră -
și Dumnezeu știe ce mai făcuseră în pat, lăsând
urme pe saltea. Nassima aruncă furioasă
cuverturile și pernele și se aruncă pe patul mare
după ce își dăduse jos blugii prăfuiți.
Moguer s-a întors dimineața. Își petrecuse
noaptea la hotel cu o fată, se sculase cu fundul în
sus. Când văzu că salonul fusese aranjat, pernele
adunate și sticlele goale înșiruite lângă bucătărie,
își vărsă nervii pe Andriamena.
“Zău, ce-i cu teatrul ăsta? Vasul meu a devenit
o nenorocită casă de păpuși?” Lovea cu putere
pernele cu picioarele ca să fie așa cum le-au lăsat
oamenii la plecare. “Uite la ce s-a ajuns, n-ar fi
trebuit să-l las niciodată să stea aici. Va trebui să-l
fac cumva să plece.”
Se îndreptă nervos spre cabină, deschise dintr-
o dată ușa. Nassima dormea adânc pe patul mare.
Razele soarelui treceau prin hublou sub forma
unui con foarte cald în care străluceau firele de
praf luminându-i fața și partea de sus a corpului.
În timpul somnului puloverul i se ridicase în sus
și dezgolea o burtă rotundă cu un buric oblic care
Jean-Marie Gustave Le Clezio
nu părea să fie a unui băiat, iar picioarele goale
strânse laolaltă semănau un niște picioare de
broască. Moguer fu atât de uimit de această
imagine de o indecență naivă încât se opri în
prag, neputând înainta, uitând și de ce a deschis
ușa cabinei. Apoi închise încet ușa, furia sa fiind
potolită.
“Ar fi trebuit să mă îndoiesc, ar fi trebuit să-
mi dau seama mai devreme de asta.” Andriamena
stătea în picioare în fața ușii rufului, de parcă ar
fi așteptat o hotărâre. “Va trebui să găsim o
soluție”, tot repeta Moguer. Dintr-o dată fu lovit
de caraghiosulul situației și începu să râdă.
“Frumos ne-a păcălit pișichera.”
Se șterse pe frunte cu cârpa de la bucătărie și
începu să adune paharele împrăștiate. “E prea
cald aici, plecăm imediat.”
Motorul porni scoțând un mic zgomot plăcut.
Moguer dezlegă toate parâmele și împinse
debarcaderul cu piciorul. Așa era mai bine, să uite
de uscat și de toate problemele sale, să-l facă să
dispară printr-o simplă lovitură de picior.
Andriamena era deja în poziția lui obișnuită,
echilibrat pe un singur picior, cu o mână pe roata
timonei.
Mișcarea o trezise pe fată. Ea ajunse pe punte
când Azzar mergea de-a lungul digului prăfuit și
ieși în largul mării. După felul în care
Andriamena și Moguer o priviră, își dădu seama
că nu mai poate minți.
“Pe mine mă cheamă Nassima.”, zise ea. [.]
Traducere în limba română de
Paula Pop
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Vreau ca filmele mele să fie
înțelese de marele public”
| interviu cu regizoarea de film Cecilia Felmeri
Cecilia Felmeri a absolvit în 2008 Facultatea de Fotografie-Film-Media, secția Regie film, a
Universității Sapientia din Cluj-Napoca, unde este în prezent cadru didactic asociat. Este doctorand la
Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca. A realizat filme documentare, desene animate, filme de ficți-
une cu actori (scurtmetraje), prezentate și premiate la festivaluri naționale și internaționale: Povestiri de
un minut (2006 - Mențiune specială pentru film românesc la Festivalul internațional de animație
Animest, București, 2008), Koloszvăr pocsopolis (2005 - Cel mai bun film experimental la Festivalul de
Film Documentar de Istorie Locală, Nyiregyhaza, Ungaria, 2006), Pentru Lucia (2006 - Mențiune spe-
cială pentru film românesc la Festivalul internațional de animație Animest, București, 2008; Premiul
pentru cel mai bun film de animație la Festivalul de film studențesc Ffest, Cluj-Napoca, 2007),
Uciderea mieilor (2005 - Medalul Unica la Croatian Minute Film Festival, Pozega, Croația, 2008;
Premiul pentru cel mai bun film de animație la Festival Internațional de Film Studențesc CineMAiubit,
București, 2006; Premiul Duna TV pentru cel mai bun autor la Alternative Film Festival, Târgu Mureș,
2005; Premiu Special la Prix-Europa Festival, categorie spot, Berlin, 2005; Premiu Special la
Eurobarometru visual, valori românești-valori europene, competiție organizată de Centrul Internațional
de Artă Contemporană, București, 2005), Kakukk / Cucul (2008 - Premiul pentru cel mai bun film de
ficțiune în format digital la Festival Internațional de Film Studențesc CineMAiubit, București, 2008;
Marele Premiu la Festivalul de film studențesc Ffest, Cluj-Napoca, 2008; Premiul pentru cel mai bun
film studențesc la Festivalul Național 7arte, Călărași, 2008; Premiu de interpretare pentru cea mai
bună actriță la Hyperion International Student Film Festival, București, 2008; Premiul pentru cel mai
promițător tânăr talent la Festivalul Național de Film din Ungaria, Budapesta, 2008; selecționat în com-
petiție la Festival Internațional de Mar del Plata, Mar del Plata, 2008; selecționat în competiție la
Warsaw International Film Festival, Varșovia, 2008).
Ioan-Pavel Azap: - Cu o filmografie (încă)
restrânsă, e°ti unul dintre cele mai vizibile nume
de regizori ai tinerei generații, care ar urma a°a
numitului „Nou val” din cinematografia
românească. Ai abordat cu succes desenul animat,
filmul de ficțiune cu actori, filmul experimental.
De ce această diversitate?
Cecilia Felmeri: - Din cauză că, de când mă
știu, caut să găsesc ceva ce să mă preocupe la
maxim. Multă vreme pur și simplu am uitat
faptul că există profesia de a face filme, din
această cauză am terminat mai întâi facultatea de
drept, apoi m-am făcut actor păpușar și între timp
am mai încercat și alte lucruri. M-am înscris la
Facultatea de Foto-film-media la Universitatea
Sapientia din cauza cuvântului „media”. De fapt,
doar în timpul facultății mi-am dat seama, treptat,
că îmi place foarte mult să fac filme, și că de fapt
am găsit ceea ce am căutat: profesia de care nu
m-aș putea plictisi niciodată. Mai întâi am făcut
filme de animație și pentru că mi-a plăcut, și am
luat și niște premii cu filmulețele mele, am crezut
Cadru din filmul Cucul
că o să fiu animator, mai ales că aceasta părea și
o opțiune reală de a face filme din cauza
costurilor mai reduse față de costurile filmelor de
ficțiune. Dar, mulțumită Asociației Audiovizuale
ARGO, am primit ocazia și banii necesari de a
regiza filmul Cucul, care a devenit și filmul meu
de diplomă. Atunci mi-am dat seama că îmi place
și mai mult să lucrez cu actori și cu o întreagă
echipă de filmare. Acum deja îndrăznesc să sper
că într-o zi voi avea ocazia să fac și lungmetraje,
deși până atunci mai am de învățat.
- Vorbind despre vizibilitate, mă refeream
evident la festivaluri - cele studențe°ti în primul
rând. Din păcate, scurtmetrajul nu are o situație
fericită în România: cinematografele nu difuzează
scurtmetraje, televiziunile ignoră genul. Cum ai
depășit, cum poate fi depă°ită această barieră a
unui public - de obicei oameni din breaslă °i
jurnaliști - limitat la cel din festivaluri? Artistul -
regizorul de film în speță - are nevoie totu°i de
confruntarea cu publicul larg, nu doar cu cel
specializat...
Cecilia Felmeri
- De fapt, nu am depășit această barieră, deși
filmul a fost difuzat la canalul NCN din Cluj.
Scurtmetrajul este din păcate copilul vitreg al
filmului, din cauza lungimii, caracterului său de
multe ori experimental, și pentru că este o
modalitate de „studiu” a viitorilor regizori de a-și
căuta stilul propriu, de a-și exersa calitățile
regizorale, de a convinge producătorii că sunt gata
din punct de vedere profesional să facă primul
lungmetraj. Desigur, unele scurtmetraje sunt
foarte bune și e păcat că nu ajung la public. În
ceea ce privește Cucul, este un film care, deși are
un caracter experimental, are totuși priză la
public, pentru că are o poveste bine definită, ușor
de înțeles și mai are și elemente de umor. A fost
proiectat în afara festivalurilor cu diferite ocazii și
pentru public „nespecializat” căruia i-a plăcut, și
acest lucru m-a convins încă o dată că nu vreau
să fac filme extrem de artistice care să-i placă
doar breslei, ci vreau ca filmele mele să fie
înțelese și de publicul mai larg. Cel puțin, am să
încerc acest lucru.
- Este o realitate faptul că, deocamdată, Mecca
cinematografiei române°ti este Bucure°tiul, atât ca
instituții de învățământ cât °i în ce prive°te
finanțarea °i tot ce implică procesul de producție
a unui film. Ca absolventă a unui institut de
profil din provincie, aflat la început de drum, am
numit Universitatea Sapientia din Cluj, ți-a fost
mai greu să faci filme, să te afirmi, să atragi
atenția - ca student, ca promisiune - decât
colegilor din Capitală?
- Universitatea Sapientia nu numai că e din
provincie, dar noi am fost prima promoție a
acestei facultăți. Nu ne-a fost acordată prea multă
atenție din partea breslei sau a televiziunii și am
fost primiți cu scepticism, dar acest lucru e și
normal, pe undeva. Nu aveam nici din punct de
vedere financiar, nici din punct de vedere al
infrastructurii acele posibilități pe care le au
studenții de la facultățile consacrate. În schimb,
am avut câțiva profesori foarte buni, de la
UNATC l-am avut pe Florin Mihăilescu, iar de la
Facultatea de Film și Televiziune de la Budapesta
l-am avut pe Sandor Buglya și Zsolt Balogh. Mai
este un profesor de la care am învățat extrem de
mult, Robert Lakatos, un regizor clujean, care a
studiat la școala de Film din Polonia, și eu
personal îi datorez foarte mult, el fiind și unul
16
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
din producătorii mei. Într-un fel era °i bine că noi
am fost prima promoție, pentru că am învățat din
propriile greșeli, iar ceea ce am arătat noi lumii, a
fost prima impresie făcută de către facultatea
noastră. Și cred că această primă impresie nu e
deloc proastă, mulți dintre colegii mei au făcut
filme bune, unii au luat și premii. Iar în ceea ce
privește atitudinea cineaștilor din București față
de noi, am fost plăcut impresionată, eu personal
am luat trei premii la festivaluri studențești din
București, iar nominalizarea filmului Cucul la
premiul Gopo este un gest pe care îl apreciez în
numele tuturor colegilor mei din provincie. Să
sperăm că fiind acum la Cluj două facultăți cu
profil de film să se dezvolte încet-încet și la noi
un centru mai mic de producție de film cu un
profil propriu, transilvănean - dacă se poate vorbi
de așa ceva -, care să adauge o altă nuanță la
filmul românesc, care acum mi se pare că
înflorește pe deplin. Desigur, acesta nu o să poată
și nici nu o să vrea niciodată să concureze ca
mărime cu industria de film de la București, dar
asta nu înseamnă că n-ar putea să existe
consecutiv, și spre binele tuturora.
- Nu știu dacă se va ajunge ca producția de
film din Transilvania să o concureze pe cea
bucureșteană, ba să dobândească și un profil
propriu. Dacă ne gândim însă că la începutul
secolului XX, în Someșeni (azi cartier al Clujului)
funcționau studiouri de producție cinematografică
profesioniste - unde, dacă nu mă înșel, au filmat
Săndor Kellner (viitorul Sir Alexander Korda) sau
Mihăly Kertesz (viitorul Michael Curtiz, cel care a
regizat Casablanca), precum și neobositul Janovics
Jeno - eu zic că merită încercat. Nu cunosc în
amănunt istoria acestor studiouri, dar nu ar fi
binevenit... un film despre ele, ceva asemănător
cu ce a făcut Nae Caranfil în Restul e tăcere? Nu
te tentează un lungmetraj pe această temă?
- Cred că ar merita făcut filme despre
începuturile cinematografiei fiecărei țări, deoarece
la începuturi cinematografia era un experiment,
elita epocii nu știa ce atitudine să ia față de acest
nou fenomen suspect, filmul încă nu era
considerat artă, iar din această cauză cei care se
interesau de el erau niște oameni curajoși, cărora
nu le era frică să se abată de la drumul
binecunoscut, cărora nu le păsa de trenduri, ci
erau mânați de propriul lor spirit inovativ. Iar
asemenea oameni sunt eroi principali ideali
pentru filme. Dar pentru a face un asemenea
film, mai trebuie câteva lucruri. În primul rând,
trebuie cunoscute începuturile istoriei filmului și
ale epocii respective nu doar bine, ci în amănunt,
Cadru din filmul Cucul
Cadru din filmul Cucul
ca din informațiile avute să se poată identifica
personajele, povestirile care merită să fie puse pe
peliculă, și prin care spectatorul să afle nu numai
povestea lor personală ci și întreaga istorie a
începuturilor cinematografului. Nae Caranfil,
după cum am aflat la întâlnirea cu publicul după
proiecția filmului său la TIFF, cunoaște foarte
bine aceea perioadă eroică, mai ales că tatăl său
este un cercetător renumit al începuturilor
filmului românesc. Pe de altă parte, este foarte
important ca într-un asemenea film epoca să fie
bine prezentată, să primească o dimensiune
autentică, pentru că dacă spectatorul nu simte
regulile epocii, nu va înțelege nici logica povestirii.
Iar pentru a construi un oraș, o lume a trecutului
care să pară autentică, este nevoie de enorm de
mulți bani. Chiar și Nae Caranfil a așteptat ani
lungi cu proiectul gata pregătit până să se ivească
ocazia de a primi finanțare pentru filmul său, iar
Restul e tăcere este cel mai scump film românesc.
-	Cum îți alegi subiectul filmelor, ce te atrage
la o idee de film? Cum îți dai seama că un
subiect, o idee poate deveni film?
- Asta este o întrebare dificilă pentru mine.
Nu am dezvoltat încă o tehnică de a-mi da seama
care este subiectul bun și care nu este și nici nu
știu dacă voi putea vreodată. Pentru mine asta
este cel mai greu să găsesc un subiect de film care
să mă satisfacă. Cred, că important e ca subiectul
să aibă un impact asupra mea, ca să-l pot
vizualiza, măcar parțial. Dar asta de foarte multe
ori nu este destul. Am un caiet plin de fragmente
de idei, care nu sunt destul de rotunde pentru a
deveni o bază de film. După ce îmi vine o idee,
sau găsesc un subiect care mi se pare bun, mai
întreb și pe alții, pe producătorii mei Robert
Lakatos și Jănos Szăntai, discutăm, și dacă le
place și lor, merg mai departe, dezvolt ideea, dacă
nu, ori mă conving ei că ideea chiar nu este bună,
ori nu mă conving - și atunci mai lucrez la idee și
încerc să-i conving eu pe ei până la urmă. Până
acum nu am avut proiecte bazate pe scenarii
scrise în întregime de către mine. Dar filmele
reprezintă atitudinea mea față de subiectul lor,
mai ales că îmi asum subiectul și încerc să-l
prezint într-un fel în care să simt că e al meu, că
atitudinea filmului față de subiectul abordat mă
reprezintă pe mine. Totuși, cred că până ce nu voi
scrie propriul meu scenariu pe care să-l și realizez,
filmele făcute de către mine nu mă vor reprezenta
în întregime, ci vor arăta doar atitudinea mea față
de o poveste pe care o regizez.
-	O inevitabilă și „genială” întrebare
(modalitatea „optimă” pentru intervievator de a
încheia interviul): Ce proiecte ai pe masa de
lucru, în ce stadiu se află și care sunt șansele de
realizare, de materializare a acestora?
- Acum sunt pe cale de a termina un film
documentar de animație care are ca subiect ce
știu clujenii despre regele Matei Corvin, care s-a
născut la Cluj. Am înregistrat niște interviuri cu
oamenii străzii, iar vocea lor va fi ilustrată de
figuri desenate de către Andrea Jănosi, o fostă
colegă de facultate, care a ilustrat mai multe cărți
de succes. Cred că va fi un film foarte nostim,
pentru că persoanele intervievate cam
interpretează istoria după imaginația lor. Mai am
în pregătire un scurtmetraj, la care filmările ar
trebui să fie în mai, după o nuvelă a unuia dintre
producătorii mei, Jănos Szăntai. Și mai am câteva
proiecte care încă sunt pe cale de dezvoltare și
unele care sunt gata pregătite dar pentru care încă
nu știm dacă primim sau nu finanțare.
Interviu realizat de
Ioan-Pavel Azap
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
1
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
studii americane
De la neoconservatorism la
liberalism în politica externa
a S.U.A.
Salt sau tranziție graduală?
| Lucian Bogdan
Analiza motivelor de ordin juridic, politic °i
strategic pe care guvernul american își
fundamentează decizia de utilizare a forței
armate împotriva regimurilor opresive ale lumii
constituie o chestiune delicată, ce a constituit
obiectul a numeroase dezbateri în ultimii ani.
Fără îndoială, aceasta revine chiar mai pregnant în
atenția oamenilor politici, presei și publicului larg,
deopotrivă, în condițiile iminentei învestiri a noii
administrații prezidențiale.
Dacă administrația republicană s-a dovedit
preponderent adepta unei agende de inspirație
neoconservatoare, au existat, în special în
perioada campaniei electorale, voci care să susțină
ca alternativă perspectiva diametral opusă, cea
stângistă. Ar fi eronat însă, în special în prezent,
a-i identifica pe democrați cu aceștia, în condițiile
în care agenda politică democrată este
caracterizată preponderent de liberalism și
deschidere, bazate pe considerente pragmatice,
nicidecum de utopism.
În acest sens, vom identifica punctele de
tangență ale neoconservatorismului și
liberalismului, arătând că, la baza lor, cele două
ideologii împărtășesc o serie de idei. Ulterior, vom
demonstra că, operând anumite ajustări în
interpretarea principiilor sale de bază, și
liberalismul poate constitui o justificare pentru o
intervenție menită a determina schimbarea unui
regim politic în aceeași măsură ca și
neoconservatorismul, după cum și principiile
neoconservatoare pot fi utilizate în andosarea
unor politici liberale.
Se cuvine să precizăm că, după cum arăta
Irving Kristoli, inițial neoconservatorii aparțineau
unei largi varietăți de ideologii politice, însuși
neoconservatorismul constituind mai degrabă o
„persuasiune” a anumitor oameni politici decât o
doctrină în adevăratul sens al cuvântului. Deși
pornind de pe poziții ideologice diametral opuse,
aceeași linie de argumentare o aduce și autorul
libertarian Ivan Eland, care considera că originile
neoconservatorismului pot fi trasate până la
liberalii care au trecut la conservatorismii.
Deși nu putem împărtăși fără rezerve această
afirmație, deoarece, după cum vom vedea, cei
dintâi neoconservatori, din perioada interbelică,
împărtășeau convingeri preluate din practic întreg
spectrul politiciii, trebuie însă să achiesăm
integralmente la opinia lui Eland, conform căruia
liberalismul este doctrina ce prezintă cele mai
multe elemente în comun cu
neoconservatorismul.
Între acestea, să amintim viziunea similară a
neoconservatorilor și liberalilor în ceea ce privește
reglementarea (sau, mai precis, în
dereglementarea) economiei. Aceasta este
observabilă în special în ceea ce privește
reducerea taxelor și tarifelor, considerată ca
reprezentând cel mai eficient instrument pentru
stimularea creșterii economice pe plan intern, iar
pe plan internațional, ca principalul mecanism de
stimulare a comerțului global.
Atât neoconservatorii, cât și liberalii, urmăresc
atingerea acestor obiective prin politici care, fără a
fi egalitare, să atingă practic aceleași obiective
precum acestea din urmă: cel mai înalt nivel
posibil de prosperitate, pentru cele mai largi
categorii sociale cu putință. Sau, pentru a-l cita pe
Kristol, „Doar perspectiva creșterii economice,
care să aducă prosperitate pentru toată lumea,
deși nu neapărat în măsură egală și nu simultan,
a fost cea care a dat democrațiilor moderne
legitimitatea și durabilitatea [de care se bucură]”iv.
Dacă ar constitui un nonsens a afirma că
neoconservatorismul și liberalismul ar fi similare
până la identificare, este nu mai puțin adevărat
însă că ambele își trag seva dintr-o serie comună
de principii și valori, despre care, dacă lărgim
perspectiva, vom constata că reprezintă principiile
fundamentale ale oricărei societăți democratice,
iubitoare a libertății.
În acest sens, să accentuăm faptul că atât
neoconservatorismul, cât și liberalismul servesc
idealurile și interesele S.U.A. ca „republică a
comerțului”v. Totuși, cele două ideologii aduc
abordări diferite ale problemei. Astfel, liberalii
preferă să se mențină mai riguros pe trasa
stabilită de Washingtonvi și favorizează doar
menținerea unui climat favorabil comerțului liber
și schimburilor internaționale, stând însă
„deoparte” de potențialele amenințări la adresa
modului american de viață. Neoconservatorii,
însă, adoptă o poziție mai dură, conform viziunii
lor, cadrul necesar desfășurării comerțului liber
putând, la nevoie, fi creat și prin amenințarea cu
forțavii.
Totuși, deși în aparență ar fi posibilă trasarea
unei conexiuni directe între liberalism și
izolaționism, practica ne-a pus în repetate ocazii
în situația în care președinți altfel recunoscuți ca
liberali înveterați - ultimul dintre ei fiind William
J. Clinton - să ordone acțiuni de intervenție în
forță într-o manieră amintind mai degrabă de un
„neocon”viii. Rezultă că diferențele majore între
pozițiile neoconservatoare și liberale se regăsesc
mai puțin la nivelul liniilor directoare ale
politicilor adoptate, cât la cel al retoricii utilizate
în acest scop.
Relevant în acest sens este exemplul oferit de
Ivan Eland, conform căruia intervențiile din
timpul mandatului Democrat al liberalului Bill
Clinton, menite să „extindă universul națiunilor
guvernate democratic și [pe cel] al piețelor libere”,
precum și cele organizate în numele unor cauze
umanitare sunt „ciudat de similare” cu cele
organizate de președintele neoconservator George
W. Bushix.
Practic, arată Eland, singura diferență esențială
între liniile adoptate de cei doi se regăsește la
nivel discursiv: în timp ce republicanul Bush se
bazează în principal pe retorica excepționalistă,
susținând ideea unei Americi predestinate să
aducă libertate și democrația lumii întregi,
democratul Clinton, mai diplomat din acest punct
de vedere, preferă să întreprindă practic aceleași
lucruri pentru care colegii săi de partid îi acuză
pe republicani, dar în numele „multilateralismului
afirmativ” x.
Indubitabil, această metodă prezintă avantajul
de a îndepărta posibilele critici din partea altor
națiuni influente pe scena internațională, care ar
putea altfel susține că poziția lor nu a fost luată
în considerare, sau, chiar mai grav, că S.U.A.
acționează, pentru a-l cita pe John Adams,
precum „o dictatoare a lumii”. De altfel, exact
aceasta a constituit principala deficiență a ceea ce
a ajuns să fie cunoscută drept „Doctrina Bush”,
cuprinzând acțiunea în numele unilateralismului,
preempțiunii, precum și atribuirea unui rol de
indispensabilitate națiunii americane'3, perspectivă
ce ar risca, după cum ar spune de Tocqueville, să
antreneze o erodare a democrației.
În continuare, pentru a ne susține argumentul
conform căruia, deși recurgând la abordări ușor
diferite și oferind soluții adeseori divergente,
neoconservatorismul și liberalismul tratează
chestiuni similare, vom analiza dintr-o perspectivă
neoconservatoare poziția liberală în ceea ce
privește drepturile omului și cele civile, precum și
relația cetățean-guvern, încercând astfel să
evidențiem punctele comune ale celor două
doctrine.
Să ne oprim în acest sens atenția asupra
principiilor călăuzitoare ce au stat la fondarea
S.U.A. ca națiune: dreptul la viață, libertatea și
proprietatea™ privată. Este indeniabil că acestea
constituie fundamentele oricărei societăți
democratice, fapt pe care niciun liberal nu îl
poate pune la îndoială, după cum la fel de
adevărat este și că neoconservatorii ar insista
semnificativ mai mult pentru promovarea
internațională a valorilor anterior-menționate prin
mijloace proactive, (în timp ce preopinenții lor
vor prefera a se baza preponderent pe puterea
exemplului).
O interpretare chiar mai radicală este cea care
pune în centru libertatea, drepturile la viață și
proprietate fiind derivate ale acesteia dintâi.
Astfel, dreptul la viață reprezintă consecința
naturală a libertății de a dispune de propria
persoană, nimeni neavând voie a-și impune voința
prin amenințarea existenței persoanei. Raționând
pe același tipar, dreptul la proprietate derivă din
libertatea persoanei de a dispune asupra
resurselor sale, nimeni neavând voie a le atribui
altă întrebuințare, fără consimțământul
proprietarului3™.
Consolidarea libertății ca element-cheie în
orice societate este justificabilă (și dezirabilă), în
condițiile în care o societate liberă este de departe
cel mai bun cadru pentru stimularea prosperării
umanexiv. Acest concept, derivat din viziunea neo-
aristoteliană asupra fericirii (eudaimonia), care nu
include neapărat toate elementele necesare pentru
ca un individ dat să fie fericit (după cum ar dori
etatiștii), ci presupune doar crearea cadrului
adecvat și facilitarea desfășurării libere a
potențialului de dezvoltare a individului, în
conformitate cu aspirațiile sale personale.
Este preferabil astfel, am opina, între altele,
deoarece doar dacă își conștientizează importanța
aportului propriu va fi individul stimulat să
acționeze în direcția valorificării maxime a
abilităților sale. Sau, pentru a continua linia de
argumentare a lui Rasmussen și den Uyl,
„prosperarea umană [human flourishing, în
original] trebuie atinsă prin eforturile proprii ale
individului și nu poate rezulta din factori situați
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dincolo de controlul acestuia. Prosperarea nu
constă în simpla deținere de bunuri pentru o
viață înfloritoare. Mai degrabă, prosperarea
umană constă în dezvoltarea abilităților,
obiceiurilor, judecăților și virtuților care, în
majoritatea cazurilor, vor duce la obținerea
bunurilor dorite”xv.
Dintre condițiile necesare pentru a putea vorbi
de prosperare umană, se impune ca primordială
autonomia personală - aceasta deoarece „nicio
altă trăsătură nu s-ar putea constitui în
ingrediente [ale prosperării umane] în absența
autonomiei personale”. În continuare, arată cei
doi proeminenți membri ai Liberty Fund,
„Indiferent de nivelul de împlinire sau de
specificitate, autonomia personală este o
componentă a tuturor acțiunilor ce aduc
prosperitatea umană. Autonomia personală este
ceea ce transformă căutarea prosperității umane
într-o activitate personală, mai degrabă decât un
simplu act comportamental, pe de o parte, sau o
stare de fapt inertă, non-relațională, pe de alta”.
Concluzionăm astfel că viața într-o societate
altfel prosperă, dar lipsită de cele mai elementare
garanții ale libertăților individuale - în genul
viziunii socialiste, spre exemplu - nu reprezintă
decât un surogat al unei vieți prospere. Deși
pentru moment individul se poate bucura de
virtual aceleași bunuri ca și cum ar fi fost liber, să
nu scăpăm din vedere că, la fel cum a dobândit
respectivele bunuri, va putea fi privat de ele,
printr-un simplu act de voință a despotului.
Chiar dacă această situație nu ar fi una
frecventă, simpla sa perspectivă ar crea un climat
de permanentă insecuritate, condiție extrem de
nefavorabilă oricui ar dori, spre exemplu, să se
lanseze în domeniul afacerilor. Și nu e nevoie de
un liberal (sau, pentru a fi chiar mai radicali, de
un obiectivist) pentru a realiza că lipsirea de
libertate (sau perspectiva acesteia) este cel mai
mare dușman al inițiativei private și, în
consecință, al dezvoltării.
Inclusiv a pretinde a acționa în interesul
comunității, a binelui general, poate reprezenta o
acțiune extrem de nocivă pentru drepturile
individuale și, în consecință, pentru prosperitatea
umană. Totuși, sau, poate tocmai de aceea, dacă
avem în vedere totalitarismele, există societăți
care resping individualismul (și chiar conduc
campanii brutale de eradicare a acestuia) și
promovează pe scară largă colectivismul™, în
numele altruismului și sacrificiului de sine, dar
care își ating obiectivele prin încălcarea libertăților
individului și forțarea acestuia la a-și sacrifica
bunăstarea pentru un „bine superior”, impus
arbitrar.
Ajungem astfel la principalul element de
legătură cu tema studiului nostru: orice regim
politic care disprețuiește voința cetățenilor săi,
încălcându-le drepturile - acționând discreționar în
mediul intern al statului - va adopta, mai
devreme sau mai târziu, o conduită similară și în
politica externă. Observăm, astfel, că statele
dictatoriale sunt de departe cel mai frecvent
înclinate spre a-și încălca angajamentele
internaționale și de a se manifesta agresiv
împotriva altor state. Sau, pentru a o parafraza pe
Ayn Rand, este imposibil a fi un despot în ograda
proprie și un liberal pe plan extern.
Concret, în majoritatea covârșitoare a
situațiilor, un regim despotic nu se va limita la
a-și ține propria populație în servitute (pretinzând,
în tot acest răstimp, că îi îndrumă spre binele
suprem), ci, pentru a-și menține și consolida
poziția pe plan intern, va alimenta în rândurile
supușilorxvii săi sentimente de factură naționalistă.
Acestora le va fi indusă percepția conform căreia
toate privațiunile pe care trebuie să le îndure nu
sunt cauzate de neîmplinirile guvernanților în
gestionarea economiei, ci de un inamic extern, fie
el real sau doar portretizat ca atare.
Aproape inevitabil, în cele ce urmează
despotul, dacă nu se va aventura dintru început la
război, va adopta cel puțin un comportament
vădit agresiv, provocator, fie la adresa vecinilor
săi, fie la cea a unor state percepute ca inamice,
fie - după cum este atât de frecvent cazul S.U.A. -
demonizate ca atare.
În aceste condiții, acțiunea în forță împotriva
respectivului regim opresiv se impune ca necesară,
indiferent dacă privim chestiunea din perspectiva
neoconservatoare (este imperativ a acționa într-o
manieră hotărâtă împotriva statului „infractor”,
din considerente idealiste, izvorând din retorica
excepționalismului american și a Destinului
Evident), sau din cea liberală (care, deși mai
ancorată în concret, susținând salvgardarea păcii
și securității internaționale, precum și garantarea
libertății comerțului și a căilor de navigație, va
recurge la mijloace similare pentru atingerea
obiectivelor sale).
Să evocăm în acest sens paradoxul semnalat
de Ayn Rand încă din anii 1960, dar perfect
aplicabil și în prezent: deși există și apar tot mai
multe mișcări pacifiste, care se opun intervențiilor
militare în străinătate (privite adesea ca
„imperialiste”) și înarmării, solicitând în același
timp renunțarea completă la război în numele
„umanității”, pacifiștii nu se opun dictaturilor™1
[subl. ns.]. Astfel, conchide fondatoarea
obiectivismului, pacifiștii se opun ideii ca un stat
să utilizeze forța împotriva altuia, dar nu se opun
utilizării forței de către guvernele despotice
împotriva propriilor cetățeni lipsiți de apărare,
situație pe care nu o putem califica altfel decât
absurdă.
Este adevărat că eforturile necesare purtării
războiului antiterorist sunt disproporționat de
ridicate față de încă slabele perspective ale
reușitei, dar sunt deja vizibile semne ale
îmbunătățirii situației în teritoriile eliberate de sub
conducerea discreționară a Ba'ath-iștilor și a
talibanilor, iar, în cazul în care nu are loc o
retragere pripită ale forțelor coaliției, încă din vara
lui 2007 se întrevedea perspectiva unei „stabilități
sustenabile”xix, pentru ca, în prezent, semnalele
din teritoriu să fie chiar mai favorabile.
În aceste condiții, chiar dacă am accepta
asumpțiile pacifiștilor și stângiștilor, conform
cărora războiul purtat în numele idealurilor
neoconservatoare (și, parțial, al celor liberale) ar fi
o chestiune greșită, nu ar fi mai greșit chiar a
ordona o retragere pripită, implicând abandonarea
a ani de eforturi, lăsând susținătorii democrației
din regiune pradă războiului civil și anarhiei?
Exact acest lucru implică, mai mult sau mai puțin
conștient, pacifiștii, luând apărarea unor dictatori
cunoscuți pentru că au cauzat vărsarea de sânge
nevinovat.
În concluzie, eforturile Administrației
americane în războiul antiterorist trebuie să
continue, în pofida tuturor sorților, fapt achiesat
inclusiv de președintele ales Barack Obama, care a
preferat menținerea unui republican la conducerea
Departamentului Apărării, tocmai spre a susține o
tranziție graduală în abordarea conflictelor în
desfășurare. Interesant va fi, în cele ce urmează, a
vedea care vor fi liniile directoare pe care se va
înscrie noua administrație, nu doar pentru
atingerea unor obiective militare, limitate, ci
pentru salvgardarea intereselor politice generale.
În situația dată, probabil cea mai adecvată cale
ar presupune utilizarea retoricii wilsoniene,
arătând că rațiunea fundamentală a detașării
trupelor în teatrele de operațiuni din Orientul
Mijlociu este a face lumea un loc mai sigur,
oferind condiții adecvate vieții democratice,
afirmații pe care detractorii le-ar putea înfiera ca
idealuri vagi, ezoterice, dar a căror bona fide nu
ar putea fi pusă în discuție, coroborată cu
abandonarea retoricii de tip.
Chestiunea ar putea, la fel de bine, fi adresată
nu doar de pe pozițiile idealiste, ci și dintr-o
perspectivă mai pragmatică: consolidarea
stabilității mondiale nu aduce beneficii doar
populațiilor din zonele de conflict, uneori situate
în cele mai îndepărtate regiuni ale planetei, care
nu ar avea virtual nimic de-a face cu S.U.A.
Astfel, o consecință a globalizării este faptul că
evitarea sau stingerea unei crize incipiente într-o
anumită regiune poate preveni erupția uneia de
mult mai mare amploare în complet altă parte a
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
lumii, fapt ce se poate dovedi extrem de benefic
chiar țării interveniente, în pofida costurilor
aparent ridicate.
Fără intenția de a fi tautologici, să aducem în
atenția cititorului următorul aspect: întrucât
comerțul internațional este, după cum arăta Tom
G. Palmer, senior fellow la Institutul Cato,
esențialmente o afacere benefică pentru ambele
părți implicatexx, a asigura condițiile optime
desfășurării sale va reprezenta o investiție extrem
de profitabilă chiar pentru partea care a alocat
resurse importante în acest scop.
Astfel, deși aserțiunea stângiștilor, adaptată
după Richard Cobden, conform căreia un imperiu
ar implica o risipă nejustificată de resurse pare
veridică, în fapt, a le „cheltui” în scopul creării
unui climat de siguranță internațională, adecvat
comerțului, reprezintă o investiție cât se poate de
profitabilă, în special pentru o „republică a
comerțului”.
Putem infera, deci, că alocarea de resurse și
lupta pentru salvgardarea idealurilor și principiilor
de sorginte americană, conform platformei
neoconservatoare, servește și instaurării
contextului internațional vizat de liberali,
însemnând că ambele doctrine urmăresc (după
cum am văzut deja) aceleași scopuri, servind
aceleași interese naționale, diferențele regăsindu-se
la nivelul discursiv și al accentului diferit plasat
pe variile concepte, aceasta fiind, de altfel,
principala rațiune pentru adoptarea unui relativ
consens bipartizan la momentul transferului de
putere.
(Totuși, pentru ca lucrurile să se mențină pe
făgașul dorit, este necesară îndeplinirea încă unei
condiții, anume ca neoconservatorii să își
autolimiteze ambițiile, evitând să exagereze în
angajarea S.U.A. la promovarea modelului său
peste hotare, fapt ce ar duce la o perpetuă
vânătoare de monștri, ce ar transforma-o, în cele
din urmă, în dictatoarea lumii (pentru a utiliza
expresia lui John Quincy Adams). Clasa politică
trebuie, de asemenea, să țină sub strictă
observație echilibrul dintre instituțiile civile și cele
militare, asigurându-se ca balanța să nu încline
înspre cele din urmă, fapt ce ar putea, după cum
ne avertizau Părinții Fondatori, Alexis de
Tocqueville și, mai recent, Rudolph Giuliani,
cauza o severă eroziune a democrației.)
În acest punct se impune să mai aducem o
serie de clarificări, esențiale pentru a demonta
anumite percepții pe care cineva și le poate forma
în mod eronat din mass-media, sau dacă ascultă
discursurile atât de înflăcărate (și pe atât de
tendențioase) ale stângiștilor ultrapacifiști. (Și,
după cum viața de zi cu zi ne arată, din nefericire
în rândurile lor se regăsesc tineri absolvenți bine
pregătiți, unii dintre ei chiar specializați în
domenii în strânsă legătură cu științele politice).
Să subliniem că portretizarea S.U.A. ca excesiv
de intervenționiste și acționând în sfidarea
normelor juridice și morale internaționale, în
căutarea satisfacerii unor interese limitate, egoiste,
nu reprezintă decât o manifestare a
antiamericanismului și nicidecum o înfățișare
obiectivă a realității. În scopul promovării
imaginii „maleficelor S.U.A.”, antiamericanii
selectează aproape aleatoriu varii situații istorice
în care S.U.A. au intervenit în forță,
portretizându-le fie ca imperialiste, fie ca o
consecință a comportamentului agresiv,
„prădător” al „clicii” conducătoare, a cărei rațiune
a fost viciată de legături mai mult sau mai puțin
oculte cu puternice grupuri de interese.
Sub nicio formă nu putem privi această
interpretare obtuză ca fiind conformă cu
realitatea. Implicarea în aventuri militare în țări
îndepărtate este o chestiune, organizarea de
intervenții pentru motive raționale, necesare
pentru atingerea obiectivelor de politică externă,
complet altceva.
Putem conchide că stângiștii tind să echivaleze
(sau să confunde) expedițiile aventurierilor
particulari, precum „expedițiile obstrucționiste”™
din prima jumătate a secolului XIX, cu
intervențiile întreprinse din rațiuni de stat și, în
același timp, să le exagereze dimensiunile,
prezentându-le, dacă ne e permisă exprimarea, ca
expediții obstrucționiste la scară globală, finanțate
de guvern.
Din contră, când se ivește necesitatea,
intervențiile militare au loc pentru complet alte
motive decât „expansionismul”, „imperialismul”
sau alte rațiuni oculte sau subversive. În fapt
(aspect deliberat ignorat de stângiști), purtarea
unor operațiuni militare în zone îndepărtate ale
globului este esențială pentru protejarea rutelor
comerciale, comerțul internațional nestânjenit
fiind în bună măsură dependent de existența unei
armate eficiente, care să îi asigure protecția.
În acest sens, în decursul istoriei povara a
căzut pe umerii Corpului Pușcașilor Marini ai
S.U.A., care încă din 1805 (deci cu mult încă
înainte ca S.U.A. să viseze măcar la hegemonia
globală, armata și flota sa fiind, la momentul
respectiv, încă în fașă) au organizat expediții
împotriva piraților libieni care jefuiau vasele
comerciale din Mediterana™! De altfel, de-a
lungul întregii istorii a S.U.A. vor avea loc astfel
de intervenții militare, fără ca buna-credință ce a
stat la baza expedierii lor să fie pusă la îndoială,
cel puțin nu până în ultima jumătate de secol.
Obiectivele la baza acestui gen de intervenții
sunt incomparabil mai terestre decât motivele
obscurantiste pe care le evocă noua stângă, fiind
pur și simplu menite a securiza rutele comerciale
și a proteja personalul și încărcătura implicată.
Dar în cazul în care stângiștii antirăzboinici ar
accepta aceste realități, nu ar mai avea împotriva
a ce să își canalizeze vituperațiile.
Este de altfel mult mai facil (și, în același
timp, mai spectaculos) a acuza guvernul de
comportament inadecvat și a ataca
neoconservatorii, demonizându-i ca imperialiști
colportori ai războiului, decât a prezenta
publicului date mult mai puțin impresionante, dar
mai precise, oferindu-i o imagine obiectivă asupra
a ceea ce presupun realitățile politicii externe.
Fără îndoială că promovarea democrației și a
schimbării regimurilor despotice sunt obiective
incomparabil mai ambițioase decât anihilarea
ascunzișurilor unor tâlhari, dar nu ar trebui
privite ca modalități subversive de consolidare a
dominației imperialiste a unei superputeri - după
cum stângiștii ar dori să ne determine să credem
- ci sunt acțiuni necesare pentru atingerea
obiectivelor republicii comerțului, astfel creându-se
condițiile nu doar pentru prosperarea sa, ci și a
celorlalte națiuni democratice, iubitoare ale păcii.
Este preferabil, fără îndoială, dacă toate
acestea au loc concomitent cu oferirea ajutorului
necesar popoarelor oprimate ale lumii, trăind
subjugate de flagelul „regilor, ierarhilor și
oligarhilor” (pentru a utiliza cuvintele lui John L.
O’Sullivan), astfel încât acestea să se elibereze și
să adopte, în continuare, modelul democrației și
libertățile cetățenești de sorginte americană. Sau,
cum ar prefera liberalii, să își poată crea și
dezvolta propriile forme instituționale, nu
neapărat similare cu cele americane, ci doar
emulându-le funcțiile și ducând, pe termen lung,
spre aceleași finalități.
În consecință, chiar acceptând faptul că pot
apărea și dificultăți în cursul a ceea ce devine pe
zi ce trece cunoscut drept „Războiul cel Lung”xxiii,
nu trebuie pierdute din vedere nici câștigurile sale
potențiale, nici realizările sale prezente: probabil
cea mai bună dovadă că acțiunile S.U.A.
contribuie la consolidarea păcii este că o serie de
națiuni din întreaga lume își pot permite să își
reducă bugetele destinate apărării, tocmai pentru
că S.U.A. sunt cele care luptă și în locul lor™v, în
același timp acuzându-le de comportament
intervenționist.
Practic, condițiile adecvate existenței și
dezvoltării antiamericanismului sunt alimentate
tocmai de aspectele pozitive aduse de mediul
democratic creat și andosat de S.U.A. și
angajamentele internaționale pe termen lung ale
acestora. Dar, pentru a recurge la retorica
neoconservatoare, încă din timpurile biblice știm
că acela ce face bine trebuie să se aștepte a primi
rău în schimb™. (Deși, totuși, anarhiștii și
pacifiștii contemporani sunt departe de metodele
radicale ale lui Mihail Bakunin, dată fiind
acoperirea și forța mass-media, încă pot aduce
grave deservicii efortului de război al
Administrației).
Am trecut în revistă până acum elementele
comune ale neoconservatorismului și
liberalismului în ceea ce privește politica externă
americană, identificând o posibilă cale de
apropiere a celor două doctrine în ceea ce privește
interesele naționale în străinătate - despre care am
arătat că nu sunt exclusiv naționale, profitând în
egală măsură și alte națiuni ale lumii.
În plus, am aruncat o privire - deoarece o
introspecție mai detaliată ar necesita un articol
distinct, dată fiind complexitatea subiectului -
asupra unora din motivele pentru care aserțiunile
noii stângi nu își găsesc acoperire în realitate (și a
modului în care argumentele neoconservatoare și
liberale, deopotrivă, vin să le combată).
Putem în continuare trece la următorul punct
nodal al studiului nostru. Întrucât am evidențiat
faptul că liberalismul și neoconservatorismul au la
bază o serie de puncte în comun, și întrucât atât
opoziția din Congres, cât și cea a opiniei publice,
sunt dirijate preponderent împotriva faptelor și
deciziilor Administrației Bush și mai puțin
împotriva liniei sale de argumentare, nu ar trebui
să ne surprindă următorul aspect: în pofida
înlocuirii republicanilor cu nou-aleșii democrați în
poziții guvernamentale cheie, o serie de idei ajung
să supraviețuiască disputei interpartinice.
Atât analiști americani, cât și britanici, au
semnalat faptul că o serie de argumente cheie și
principii doctrinare, în special cele privind relația
politicului cu religia și activismul politic de
inspirație misionară, pot, în anumite condiții, să
transgreseze liniile de demarcație dintre cele două
tabere, ajungând să fie utilizate deopotrivă de
neoconservatori și liberali. Să nu uităm, de altfel,
că ideile anterior-menționate sunt, în fapt,
incomparabil mai vechi decât sistemul bipartizan
american, originile unora dintre ele fiind trasabile
până la momentul stabilirii celor dintâi coloniști
puritani din Lumea Nouă™i.
Este adevărat că neoconservatorismul însuși
pierde din popularitatexxvii - până într-atât încât
unii editorialiști au ajuns a afirma că etichetarea
unui politician ca „neocon” constituie aproape o
insultă, ei propunând în acest sens formula mai
puțin ofensatoare (dar, evident, peiorativă), a
„cuvântului-ce-începe-cu-N” (aceasta prin contrast
cu momentele de glorie ale neoconservatorilor,
când liberalii erau acuzați ca molateci indeciși,
incapabili să facă față provocărilor războiului
antiterorist, avansându-se la adresa lor formula
„cuvântului-care-începe-cu-L”xxviii).
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
~2ăj
Black Pantone 253 U
Totu°i, trebuie să remarcăm că nu suntem într-
atât martorii unui conflict între doctrine °i
principii (în special în condițiile în care liberalii
nu ar dori ca imaginea lor să fie asociată cu cea a
stângii), ci mai degrabă a unei lupte personale,
atât în Congres, cât și între candidații din
campania prezidențială. O consecință directă este
că liberalii preferă să insiste pe elementele
comune, pe care le împărtășesc cu
neoconservatorii (vid. supra), adoptând în
discursul lor elemente de retorică idealistă,
insistând, la rândul lor, pe morala de inspirație
religioasă.
Are loc o tranziție înspre centrism, menită a
atenua discursul vădit religios de inspirație
neoconservatoare mai pe gustul americanului
credincios obișnuit, fie el susținător al dreptei
religioase, sau nuxxix. Sau, cum ar spune John Di
lulio, este necesară „revigorarea politicilor bazate
pe credință și reîntoarcerea lor la rădăcinile lor
bipartizane”, astfel încât neoconservatorii
republicani să nu se mai poată erija ca unici
reprezentanți politici ai electoratului credincios și,
în același timp, ca „valorile bazate pe credință” să
își recâștige locul meritat în societatea americană.
De asemenea, prin adoptarea unor elemente
pozitive ale dreptei, ar fi oprită o indezirabilă
alunecare a liberalilor democrați spre stânga
eșichierului politicxxx. La rândul său, mișcarea
neoconservatoare ar câștiga de pe urma
menținerii ideilor sale în atenția opiniei publice,
astfel încât să aibă loc o disociere a
fundamentelor sale morale de mai puțin împlinita
administrație republicană din prezent.
Astfel, s-a observat în ultimii ani o tendință a
democraților de a adopta unele elemente de
factură neoconservatoare, din dorința de a atrage
indecișii din rândurile susținătorilor republicanilor,
în timp ce aceștia din urmă au optat pentru o
„liberalizare” a propriului partid, relevant în acest
sens fiind exemplul nominalizării lui John S.
McCain drept candidat, a cărui personalitate a
stârnit controverse chiar în rândurile propriului
partid.
Să conchidem demersul nostru într-o manieră
probabil simplistă, dar sintetică, parafrazând
anterior-citata lucrare a lui Rasmussen și den Uyl:
în conduita politicii externe este nevoie de o bază
solidă, reprezentată de echilibrul optim dintre
promovarea virtuții (și a tuturor elementelor
implicate de cruciada moralistă) și salvgardarea
libertății (fie prin crearea cadrului adecvat
dezvoltării sale, fie, dacă este imposibil în alt
mod, prin anihilarea opresorilor), finalitatea fiind
crearea condițiilor optime pentru prosperarea
umană.
Numai în momentul în care toate părțile
implicate vor fi conștiente că așa stau lucrurile,
acțiunile întreprinse de S.U.A. pe scena
internațională vor fi acceptate cu încredere de
terți, perspectiva conducerii (și nu dominației,
pentru a opera cu distincția introdusă de
Zbigniew K. Brzezinski) americane a lumii
devenind o perspectivă realistă.
Note și referințe bibliografice:
i Vid. Irving Kristol, “The Neoconservative Persuasion”,
în The Weekly Standard, Volume 008, Issue 47, News
America Inc., Washington, 25 august 2003. Datorită
rolului său determinant în cristalizarea ideologiei
avute în vedere, lui Irving Kristol a ajuns să-i fie
atribuit supranumele de „nașul neoconservatorismu-
lui”.
ii Ivan Eland, The Empire Has No Clothes. American
Foreign Policy Exposed, The Independent Institute,
Oakland, 2004, p. 53
iii Unii dintre ei fiind chiar marxiști, ideologie diame-
tral opusă liberalismului
iv I. Kristol, loc. cit.
v Pentru a utiliza formula consacrată de George
Washington în discursul său de adio. Textul integral
al acestuia este disponibil la The Avalon Project:
Washington ’s Farewell Address (1796), Yale
University, www.yale.edu/lawweb/avalon/
washing.htm, 26 februarie 2006
vi Care statua că “[Menținerea] armoni[ei], interacțio-
narea într-o manieră liberală cu toate națiunile sunt
[principii] recomandate de politică, umanism și
interes” - vid. ibid.
vii Cf. I. Eland, loc. cit.
viii a utiliza - fără însă a adopta la rândul nostru atitu-
dinea peiorativă implicată de termen - acronimul
englez, încărcat în bună măsură cu conotații peiora-
tive și utilizat îndeosebi de opozanții neoconservato-
rilor
ix I. Eland, op. cit., p. 121
x Doctrină consacrată în timpul mandatului de Secretar
de Stat al doamnei Madeleine Albright, ce presupune
ca, pentru a-și atinge obiectivele pe scena interna-
țională, S.U.A. nu pot acționa singure, ci trebuie
înainte să obțină legitimitatea necesară, din partea
comunității internaționale.V. minutele luărilor de
poziție din cadrul dezbaterilor U.N. Global Policy
Forum, www.globalpolicy.org/reform/heriff.htm, 16
iulie 1998
xi Cf. John Mueller, “The Iraq Syndrome”, în Foreign
Affairs, Council on Foreign Relations, New York,
noiembrie/decembrie 2005
xii Este adevărat că autorii Declarației de Independență
din 1776, din dorința de a evita consacrarea altor
interpretări a dreptului la proprietate decât ca un
drept fundamental negativ, au preferat să evite
menționarea sa expresă, preferând mai generala for-
mulă, “căutarea fericirii”. Totuși, Declarația
Unanimă de Independență a Delegaților Poporului
din Texas, din 2 martie 1836 (disponibilă la
www.tamu.edu/ccbn/dewitt/decindepen36.htm),
utilizează formula „life, liberty and property”
xiii Douglas B. Rasmussen și Douglas J. den Uyl,
Norms of Liberty. A Perfectionist Basis for
Non-perfectionist Politics, Pennsylvania State
University Press, 2005,
p. 81
xiv „Human flourishing”, în original - vid. Rasmussen
și den Uyl, op. cit., passim
xv Ibid., pp. 86 sq.
xvi Pt. detalii, vid. Ayn Rand, Capitalism: the
Unknown Ideal, Signet Books, NY, 1967, cap. “The
New Fascism. Rule by Consensus”, pp. 202-220
xvii Deși din punct de vedere strict juridic am putea
vorbi de „cetățeni”, prin faptul că într-o dictatură
drepturile și libertățile cetățenești sunt încălcate, ne
raliem părerii lui de Tocqueville, conform căruia în
cadrul despotismelor întâlnim doar supuși, nu
cetățeni - vid. Alexis de Tocqueville, Democracy in
America, Charlottesville: University of Virginia,
1997, pp. 55 sq.
xviii Ayn Rand, op. cit., cap. “The Roots of War”,
pp. 35-43
xix Michael E. O’Hanlon și Kenneth M. Pollack, “A
War We Just Might Win”, în The New York Times,
http://www.nytimes.com/2007/07/30/opinion/30p
ollack.html?th=&emc=th&pagewanted=prmt, 30
iulie 2007
xx Pt. detalii, vid. Tom G. Palmer, “Globalization is
Grrrreat!”, în Cato’s Letter: A Quarterly Message on
Liberty, toamna 2002, vol. I, no. 2, The Cato
Institute
xxi Engl. „filibuster expeditions”. Pt detalii ce susțin
opțiunea noastră privind traducerea, vid. Sam W.
Haynes și Christopher Morris (editori), Manifest
Destiny and Empire. American Antebellum
Expansionism, University of Texas, Arlington, 1997,
pp. 146-179
xxii Chester G. Hearn, The Illustrated Directory of the
United States Marine Corps, Greenwich Editions,
2005, p. 26. Același volum, passim, ne relevă fap-
tul că menținerea deschisă a unor rute comerciale
sigure este imposibilă fără o prezență militară con-
stantă, care să inducă oricărui potențial agresor
convingerea că, în cazul în care atacă, coerciția va
surveni neîntârziat cu forță devastatoare
xxiii Expresie menită a se substitui „războiului antitero-
rist”, pentru a reflecta necesitatea unui angajament
pe termen lung, dar și pentru a arăta că lupta nu
este purtată doar împotriva teroriștilor, ci și a
oricăror regimuri „infractoare” care posedă abili-
tatea și intenționează, pe termen lung, să
amenințe teritoriul S.U.A., al aliaților săi și,
inerent, pacea mondială - vid. Jim Garamone,
“Military culture must change to fight ‘long war’”,
în United States Marine Corps Press Release,
USMC Public Affairs Office,
www.usmc.mil/marinelink/mcn2000.nsf/ac95bc77
5efc34c685256ab50049d458/c79b7559a6e3bae685
25710200468a70?OpenDocument, 23 ianuarie
2006
Este interesat a remarca faptul că ideologul
neoconservator Norman Podhoretz utilizase un
termen similar, „Lupta cea lungă împotriva
Islamofascismului”, ca parte a „Celui de-al Patrulea
Război Mondial”, încă din 2004. Totuși, această
abordare, deși mai atractivă pentru dreapta reli-
gioasă și, de altfel, susținută de argumente puter-
nice, ar fi putut fi considerată ca nediplomatică și
ofensatoare de terțe națiuni. În consecință, armata,
nedorind să pară prea provocatoare, a preferat o
versiune atenuată. Vid. Norman Podhoretz,
“World War IV: How It Started, What It Means,
and Why We Have to Win”, în Commentary,
Commentary, Inc., NY, http://www.commentary-
magazine.com/viewarticle.cfm?id=9785 , septem-
brie 2004
xxiv Cf. Warren Zimmermann, apud. I. Eland, op. cit.,
p. 24. Zimmerman arată că „Majoritatea aliaților
[S.U.A.] cheltuiesc o pondere foarte mică din PIB
pe apărare și se bazează pe America pentru a le
garanta securitatea. În schimb, ele acceptă primat-
ul S.U.A. în adoptarea deciziilor fundamentale de
politică externă”. Totuși, ultima parte a aserțiunii
poate fi pusă la îndoială de contraexemplul Franței
lui Jacques Chirac, care beneficia de pe urma
umbrelei de securitate americane, fără însă a se
ralia poziției S.U.A.
xxv Să menționăm doar recomandările în materie din
Evanghelia după Matei, Cap. V, 44-48
xxvi Cel mai relevant text în materie este cel al lui John
Winthrop, A Modell of Christian Charitiy, cunos-
cut mai bine după subtitlul său, “A Citty upon a
Hill”, din 1630, ce a consacrat metafora omonimă,
idee stând la baza excepționalismului american
xxvii Urmare a unei serii de neîmpliniri ale
Administrației Bush, în special în politica sa
externă, dar și în privința unor chestiuni financia-
re și de politică internă - vid. “Sidelined by
Reality”, în The Economist, The Economist
Group, London, 19 aprilie 2007
xxviii Roger Cohen, “The New L-Word: Neocon”, în
The New York Times,
http://www.nytimes.com/2007/10/04/opin-
ion/04cohen.html?th=&emc=th&pagewanted=pri
nt , 4 octombrie 2007
xxix “Compassionate Centrism”, în The Economist,
The Economist Group, London, 11 octombrie
2007
xxx Evitându-se astfel consecințele potențial nefaste ale
acesteia - vid. “Is America turning left?”, în The
Economist, The Economist Group, London, 9
august 2007
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
Black Pantone 253 U
religia
philosophia christiana
Dincoace sau dincolo de
metafizică
| Nicolae Turcan________________________________
Ortodoxia °i metafizica nu s-au înțeles
niciodată până la capăt. Chiar dacă primii
Părinți se considerau filosofi, demersurile
lor metafizice treceau în mod inevitabil prin
revelație. Între nebunia crucii și înțelepciunea
omenească, așa cum le opune Sf. Apostol Pavel,
legăturile sunt tensionate, iar credința că puterea
lui Dumnezeu depășește piscurile gândirii umane
se repetă ca un leitmotiv. Ideea depășirii e inclusă
de la bun început în orice proiect metafizic
creștin, fapt pe care postmodernitatea pare a-l fi
uitat.
Adevărurile metafizicii nu se mai impun cu
necesitate. Odată cu răsturnarea de paradigmă pe
care modernitatea a realizat-o, certitudinea a
devenit monopolul științei. Din știința primă
(Aristotel), teologia doar sub semnul ironiei mai
poate primi denumirea de „știință exactă”
(Cioran). Măsurabilitatea, cuantificarea totală,
calculabilitatea și organizarea sunt idealuri bine
definite ale rațiunii, ale unei rațiuni avându-și
originea în revoluția carteziană. În măsura în care
se recunoaște în ele, metafizica se împlinește,
dacă nu s-a împlinit deja, în tehnică. Pentru
Heidegger, vinovat de această dinamică este
creștinismul însuși: el a schimbat ființa ființării în
ființă creată, deosebind gândirea și cunoașterea de
credință. Distincția aceasta a pregătit și a susținut
ascensiunea raționalismului și iraționalismului.
„Deoarece ființarea este o creație a lui Dumnezeu,
adică ceva premeditat în chip rațional, trebuie -
deîndată ce relația creatului cu creatorul se
destramă (s. n.) și, pe de altă parte, rațiunea
umană capătă ascendent și chiar ajunge să se
pună pe sine ca ascendent - ca ființa ființării să
devină gândibilă în gândirea pură a matematicii.
Ființa astfel calculabilă și pusă în calcul face ca
ființarea să devină ceva ce poate fi dominat în
cadrul tehnicii moderne structurate matematic,
care este esențial altceva decât ceea ce a fost până
atunci cunoscut ca utilizare ustensilică” (Martin
Heidegger, Introducere în metafizică, traducere de
Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger,
Humanitas, București, 1999, p. 253). Această idee
heideggeriană dezvăluie istoria metafizicii ca
istorie a uitării ființei, echivalată tot mai mult cu
plenitudinea și prezența, ba chiar cu ființarea
simplu-prezentă. Ființa este tot mai mult
omologată acestei ființări care se ordonează
într-un sistem de cauze și efecte, organizând totul
și eliminând orice neprevăzut. În tehnică raportul
dintre metafizică, dominare și voință devine astfel
evident (Vattimo), iar renunțarea la orice temei
metafizic pare o obligație filosofică.
Firește, renunțarea la întemeierile metafizice
nu poate să nu lovească în religia creștină. E de la
sine înțeles că între metafizică și teologie există
legături atât de strânse încât loviturile asupra
uneia nu pot să n-o afecteze pe cealaltă. Dar
rămâne oare creștinismul prizonier al temeiurilor
metafizice? Este Dumnezeu situabil fără rest
printre ființările simplu-prezente? și această
depășire a temeiurilor metafizice are ea doar o
singură direcție posibilă, cea pe care gândirea
postmodernă o susține provocator?
Vom începe cu ultima întrebare. Problema
temeiurilor e rezolvată în postmodernitate în
forță, aș spune „într-o manieră revoluționară”:
orice fundament metafizic este anihilat pentru că
se poate renunța la el fără riscul incoerenței și, în
plus, hermeneutica a dovedit că, în definitiv,
pretențiile de atemporalitate și universalitate nu
sunt decât pretenții istorice. Orice principiu
metafizic poartă cu sine urmele istoriei în care a
fost creat, de aceea capacitatea lui de fundare nu
este radicală, ci doar contextuală. Cum pretențiile
universale de adevăr nu se mai pot susține pentru
că în adevărul metafizic s-a cuibărit dorința de
putere, renunțarea la fundarea metafizică se
impune de la sine.
Aceasta însă nu e singura formă de depășire.
Există una creștină, veritabilă: creștinismul însuși
alege să-și depășească temeiurile metafizice.
Motivul: ele nu-l pot cuprinde pe Cel de
necuprins, al Cărui mister nu poate fi epuizat de
niciun fundaționism intelectual. Pentru a înțelege
e nevoie să răspundem și la întrebările rămase.
Întâi de toate, deși Logosul divin, creatorul
universului, se întrupează ca persoană divino-
umană, El nu devine prin aceasta doar o ființare
simplu-prezentă. Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, Hristos nu-și pierde
dumnezeirea și nici nu se disociază în două
persoane, dintre care una ar fi aparentă iar alta
reală, la fel cum nu-și pierde nici umanitatea.
Hristos are o natură umană deplină, dar fără de
păcat. Singurul fără de păcat dintre toți oamenii,
pentru că nu putea Cel Preaînalt să fie robul
păcatului, Hristos este o singură persoană divino-
umană în două firi. De aceea, chiar dacă timpul și
spațiul L-au circumscris, această circumscriere nu
afectează în niciun fel dumnezeirea sa, cea de
necircumscris, pentru simplul fapt că el s-a făcut
om pentru ca omul să poată deveni asemenea Lui
și să biruiască, prin har, păcatul și moartea. Altfel
primim la redacție
Protopopii și vlădicul Țărn
Ardealului, în 1701
| Alexandru Tămas_______________________
Documentul pe care-l prezentăm aici nu
este dintre cele ce vestesc evenimente
memorabile; el precede doar călătoria la
Viena a mitropolitului din Bălgrad (Alba lulia),
Atanasie Anghel, care urma să le înfățișeze
împăratului Leopold I și arhiepiscopului primat,
Leopold Kollonich, hotărârea clerului valah din
Transilvania și a lui personală, de a se uni cu
“sfânta besearecă a Romei”. Documentul este
datat 7 ghe[narie] 1701 și destul de scurt pentru
a-l reproduce în întregime așa cum l-a publicat
Alexandru Pop.(1): “Noi soborul, toți protopopii
țărăi Ardelului facem înștiință tuturor cui să
cuvine, a ști precum și noi pohtim presfinția sa
spus, Hristos este tocmai șansa ca omul să
experimenteze ceea ce se află dincolo de ființarea
simplu-prezentă, fiindcă El nu se manifestă doar
ca ființare simplu-prezentă.
În al doilea rând, a-L epuiza pe Dumnezeu
prin conceptul de ființă înseamnă a spune prea
puțin despre El, pentru că, așa cum o
demonstrează formulările antinomice ale
Sinoadelor Ecumenice, El e supraființial,
situându-se dincolo de conceptul filosofiei grecești
de ființă. Dacă acceptăm că formulele de credință
oferite de aceste sinoade reprezintă tocmai
temeiurile metafizice ale credinței, temeiuri pe
care postmodernitatea le refuză, ar trebui să
observăm și faptul că în ele însele e înscrisă și
depășirea lor. Dar această depășire e radicală: ea
nu este doar o depășire intelectuală, chiar dacă
formulările antinomice ar putea indica spre o
asemenea cale; depășirea pe care Sf. Dionisie
Pseudo-Areopagitul o expune în Teologia
apofatică este în același timp urcuș către
Dumnezeu. Purtat de Duhul lui Dumnezeu către
adâncurile pe care numai Acesta le cunoaște,
omul depășește apofatismul intelectual al purei
speculații, ajungând la apofatismul existențial al
experierii directe și supraconceptuale. Abia acum
temeiurile metafizico-dogmatice sunt, într-un fel,
depășite, deși ele constituie reperele fără de care
experiența Bisericii ar putea cădea în
subiectivitate. Aceste formule pentru care s-a
vărsat în istorie atâta cerneală și sânge nu
reprezintă un sistem filosofic prin care cel care-l
învață pe dinafară câștigă viața viitoare.
Antinomice și inacceptabile pentru o gândire
logică, dogmele Bisericii sunt deschideri către
experierea Celui care se află „dincolo de toate”
(Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul). Ele cheamă la o
dinamică a Duhului, în comuniunea de dragoste a
Sf. Treimi, în care aventura nu e pe cont propriu,
ci e aventura lui Dumnezeu însuși, Cel ce se
cunoaște pe sine, Cel ce se definește ca dragoste,
preluându-l în această mișcare a iubirii pe omul
care crede și face faptele credinței. Firește, nu e
dragostea fără adevăr și fără repere, despre care
ne învață postmodernitatea gândirii slabe, ci
iubirea în care discursul metafizic despre
Dumnezeu se transformă în bucuria comuniunii
cu El, iar temeiurile metafizice sunt depășite în
sus, iar nu în jos...
■
Mitropolitul nostru, Atanasie: să-ș ție scaunul în
pace cu cinste, pre cum s-au ținut și alții. Venitul
vlădicesc pre cum a fost obiciaiul mai dedemult
să-l strângă. Din tralți mireni, sau străinii nime să
n-aibă, a să amesteca în lucrurile vlădicești făr
știrea soborului nostru: pentru care lucru neam
inscălit și numele nostru tot soborul: ca să fie de
credință și o am întărit cu peceți precum se arată
mai gios:” (2)
Urmează cincizeci și cinci de iscălituri aproape
toate întărite cu pecețile semnatarilor. Toți au
primit hotărârea soborului și fiecare a mai
adăugat alături de semnătură și după “pohta”
inimii că este cu soborul, sau cu mitropolitul, ori
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
atât cu soborul cât °i cu mitropolitul. La
începutul lui februarie acesta a plecat la Viena cu
o mică suită °i s-a întors în mai, acum ca primul
episcop unit al Transilvaniei. Era °i consilier
împărătesc, purta un lanț de aur cu cruce și
chipul împăratului și trebuia să i se spună
reverendissime sau illustrisime. (3)
În iunie l-au înscăunat în “vlădicia lui cea
rumânească” de lângă Bălgrad. “Mare pompă au
fost” exclamă admirativ Șincai în cronica lui. L-au
îmbrăcat în odăjdii în casa tezaurarului Ștefan
Apor, organizatorul festivității, care l-a condus pe
străzile Bălgradului spre mănăstirea ridicată cu un
veac înainte de Mihai Viteazul pe o înălțime din
apropiere. O mulțime de protopopi și popi
însoțea rădvanul, unii dintre ei plângând.
Nu-l așteptau însă zile prea bune în cei
doisprezece ani de episcopat pe care i-a mai avut.
Trei brașoveni neuniți - un popă și doi negustori
- l-au contestat zgomotos chiar la solemnitatea de
instalare (4); a avut de luptat cu preoțimea
calvinizată iar administrația habsburgică a hotărât
să-i demoleze reședința pentru scopurile ei
militare (5). Succesorul său, Ioan Giurgiu Patachi,
a trebuit să se mulțumească cu una mai modestă,
la Sâmbăta de Jos. (6).
Pe vremea în care Șincai își scria cronica,
documentul nostru nu era cunoscut de istoricii
români. Primul care l-a avut în mână a fost
Nicolae Densușeanu, trimis în 1880 de Societatea
academică din București la cercetări în bibliotecile
și arhivele din Ungaria. L-a găsit la biblioteca
universității din Budapesta, printre hârtiile lăsate
de călugărul iezuit Gabriel Hevenessy (7) și acolo
va râmăne poate pentru totdeauna, deși i-ar sta
mai bine la arhiva mitropoliei din Blaj. Dar,
precum cărțile și cuvintele, documentele își au și
ele soarta lor, mai mult sau mai puțin norocoasă.
Note :
1.	Alexandru Pop Dezbinarea în biserica românilor
din Ardeal °i Ungaria, ed. Cartea Românească,
București, 1921, p. 54-56
2.	Prin “Ardealul” protopopilor trebuie să înțelegem
Transilvania istorică, cuprinsă între arcul
Carpaților Occidentali și Meridionali și Munții
Apuseni, deci fără Banat, Crișana și Maramureș,
dar cu unele extensiuni, după împrejurări, spre
Nord-Vest, în așa-numitul Partium.
De la mijlocul sec. al XVI-lea, când Ungaria
medievală s-a dezmembrat și pănă spre sfârșitul
sec. al XVII-lea a fost principat autonom sub
suzeranitate turcească, apoi s-a integrat treptat în
Imperiul habsburgic.
3.	Alexandru Pop, op. cit., p. 59
4.	Maria Someșan Începuturile Bisericii Române
Unite cu Roma, scurt istoric, Ed. All, București,
1999, p. 47, 50
5.	În cetatea ce avea să se ridice în acel spațiu vor
sfârși atât de tragic, în februarie 1785, Crișan,
Cloșca și, la urmă, Horea.
6.	Rectificăm aici afirmația făcută în articolul
Mjloc de veac la Blaj publicat în “Viața creștină”
nr. 8-9 din 2008 că sediul episcopului Patachi a
fost în ctitoria brâncovenească de lângă Făgăraș.
7.	Alexandru Pop, op. cit., p. 54
■
reactiv
Apărare °i ilustrare a
limbii române
| Tudor Ionescu__________________________________
Dacă despre «ilustrare» nu cred că va fi
vorba, despre «apărare» da, mai ales
despre o tentativă de declanșare a unui
semnal de alarmă. Știu, foarte bine știu, că nu
urmează ca eu să fiu primul care o face. Dar, în
dubla mea calitate (de filolog pensionar și de
român scos din sărite), promit că voi începe să
monitorizez strict (timp de o săptămână) tot ce
voi apuca să aud la felurite posturi de televiziune,
încercând să menționez ziua, emisiunea, ora. De
ce? Fiindcă nu mai pot. Ce-i prea mult nu-i
sănătos! Dacă pe un personaj oarecare, dintr-o
emisiune oarecare îl iert că, drept antonim al lui
autohton propune... posterior, pe o crainică
vorbind despre „nouăzeci și doi de mii” nu o pot
ierta. Mi s-ar putea obiecta că, în fond, e treaba
ei: dacă-i toantă, e toantă. Dar lucrurile nu stau
chiar așa; dacă, de fapt și de drept, nu-mi pasă că
vreun bleg rulează zeci de kilometri cu frâna de
mână trasă, atunci dacă un crainic de televiziune,
un parlamentar, un personaj cu certă influență
asupra publicului ascultător se bălăcește în
necuvințe față de corectitudinea elementară a
limbii care - alături de imn și de drapel - ne
reprezintă, asta mă privește acut și, din păcate
este pe cale de a deveni o boală cronică, de-mi
pot permite: „o epidemie cronică” și prea puțin
luată în seamă.
Las’ că merge și-așa este numele virusului.
Care nu bântuie pe la noi de ieri-de azi. La un
moment dat, era pus pe seama „limbii de lemn”,
cea oficial și consecvent folosită spre a spune
nimic, spre a te afla în treabă și a-ți îndeplini
unele obligații „pe linie de Partid” fără să ai habar
despre ce vorbești, fiind convins (pe bună
dreptate) că nici naiba nu te ascultă. Altă variantă
de scuză-explicație-indiferență ar fi convingerea că
cel care te ascultă, te înțelege, dacă vrea; limba
română nu se ilustrează și nici nu se apără tot
timpul („doar nu mi-oi bate capul și cu asta!”), la
orice știre, cu orice prilej!! Mai ales „doi” în loc
de „două”, sau invers - „două” în loc de „doi” -
pot fi auzite și „savurate” zilnic. Vă mai mirați
că sunt scos din sărite? O altă constantă
călcătoare pe nervi este cacofonia. Asta e cel mai
frecventă în rostirile pripite și „deștepte” ale
politicienilor (chiar sunt ei cu adevărat așa ceva?)
și ale demnitarilor (așa li se zice lor, adică celor
cu slujbe bine, prea bine plătite pentru ce și cum
fac!). Nu știu dacă și astea sunt chiar zilnice (nu
ascult televizorul chiar necontenit), dar cumplit
de des sunt. Uite, totuși, câteva exemple, ca să nu
credeți că mă supăr chiar fără motive întemeiate
(nu dau și nume, deoarece nu vreau să-mi creez
dușmani): Relitatea TV, vineri, 19 dec. 2008, ora
10,30 - ...comisia juridică care. Ora 13,00 - ...o
practică care...; ... pentru că continuă...;
...candidații independenți e unul singur... Sau
Realitatea TV, sâmbătă, 31 ianuarie 2009, ora
10,00 - ...douăzeci și unu de miliarde..., dar
...douăzeci și una de milioane... Destule exemple?
Ah, totuși, deoarece „alternativele” astea între
doișpe/doisprezece și douășpe/douăsprezece, pur
și simplu mă amețesc, mă năucesc prin frecvență,
lipsă de respect și „independență” mitocănescă
(cărora li-l putem adăuga pe „simpaticul”
optișpe/optisprezece), după ce am vorbit cu doi
profesori foști colegi pe care îi apreciez foarte
mult (doamna Liana Pop și domnul
G.G. Neamțu), vreau să vin cu o întrebare către
cititorii noștri: așa-i că se spune (corect) un
milion/două milioane și un miliaro/două
miliarde? Păi, atunci, Doișpe/doisprezece
milioane? Doișpe/doisprezece miliarde? De ce?
De unde până unde? Chiar: de unde ni se trage
greșeala asta, atât de curentă? și, apropo: de unde
se trage greșeala unui fost Prim ministru care,
nicicum nu folosea la locul cuvenit un pe care
(dar nu numai pe el l-am auzit căzând în acest
păcat), lăsând locul simplicatului care, ceva
asemănător (nefiind același lucru) cu enervantul
fata pe care iubesc (stând pe fată, ce iubesc?
Patria?!) din textele unor „cânticele”, caz pe care
mi-l explic prin evitarea „stricării” numărului de
silabe legat de melodie? Din aproape inevitabilă
respectare a legii minimului efort în funcție
mereu în orice activitate omenească? Dusă la
limită, respectarea acestei legi nu devine
echivalentă cu lenea și cu indiferența
condamnabilă, cu lipsa de respect pentru ceilalți?
Este ceva de îngăduit unei persoane cu audiență
publică și care poate avea o anume influență
asupra celor ce dau ascultare spuselor acesteia?
Pe de-altă parte (dar nu tocmai), putem
constata că este o disciplină care lipsește de pe
foaia matricolă din dosarul mai tuturor
politicienilor, demnitarilor și mediatorilor pe care
i-am văzut eu „pe sticlă” (unii și-ar găsi locul
cuvenit mai degrabă într-un bocal, tot de sticlă!!).
Disciplina aceasta s-ar numi Retorică. Adică o
învățătură care te călăuzește către o vorbire
elegantă, corectă, convingătoare și, deci, eficace,
chiar emoționantă prin frumusețe și
particularitatea conferită de toate aceste calități cu
consecvență și grijă puse în valoare. Alegerea
cuvintelor, așezarea lor împreună, și luarea în
socoteală a publicului căruia i te adresezi,
respectarea eventualului interlocutor, a
adversarului din discuție, considerarea atentă și
comentarea civilizată a opiniilor acestuia, chiar
dacă aceste opinii sunt cam aiurea sau neglijent
formulate, neconvingător expuse. Evitarea
jignirilor, urbane sau suburbane, cumpănirea
foarte atentă a familiarismelor, ca să nu mai
vorbesc de mahalagisme (nu o dată pline de
picant și de metafore surprinzătoare). Îmi vine în
minte un nou exemplu, din „conversația” dintre
doi „politicieni”, membri ai Parlementului ales de
noi, care, vezi Doamne, reprezintă „crema” (de
pantofi?) a ce are mai bun și mai bun acest
popor, cei care fac și desfac legile ce ar fi să ne
orânduiască viața și să asigure viitorul acestei țări,
cu locuitorii ei cu tot. Exemplul ar fi (citez din
memorie): „vă dați seama, stimată Doamnă, ce
față de bideu aveți?”. Jur, am rămas fără replică
posibilă. „Stimata Doamnă” a avut replică: i-a
împroșcat în muie „Stimatului Domn” paharul cu
apă aflat la îndemână. De acord, parlamentari
coreeni sau japonezi se bat între ei la ședințe, în
alte țări sunt mai multe crime și mai multe
furturi, mai mulți boschetari și mai multe cartiere
nerecomandabile decât la noi. Și atunci? Să-i dăm
zor să-i egalăm? O regizoare din Franța scria,
F
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
Black
Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
declara la un moment dat (într-un interviu din
1984), despre actori, doar despre actori: aș fi
mulțumită dacă ei ar putea să vorbească
franțuzește un pic mai bine. Ea se referea mai
degrabă la dicție, pe când eu, aici... Însă tot
despre corectitudine în mânuirea proriei limbi
materne era vorba.
Și ar mai fi ceva, poate și mai grav: duritatea,
necuviința în „comunicare” - boală mai
răspândită decât guturaiului, „trădătoare”,
„mărturisitoare” a unei carențe intelectuale, nu
numai de bună creștere (pe care nu se știe de pot
s-o aibă toți, dar oricine o poate dobândi prin
educație și efort pornit de dorință și insistență
inteligentă). Ce înțeleg eu prin acest soi de
manifestare verbală? Insistența bestial-prostească
de a-ți continua expunerea unei opinii, o dată ce
te-ai apucat, fără să accepți nicicum intervenția
altcuiva, ignorarea mitocănească a oricărei
asemenea intervenții, fie care o fi momentul,
motivul sau calitatea acesteia, ridicarea,
amplificarea sau susținerea tonului sentențios pe
care a fost începută cuvântarea. Ton sentențios
care elimină ab initio posibilitatea acceptării
civilizate a oricărei păreri cât de cât
contradictorii.
Părerea mea (desigur, contradictibilă!) este că
asemenea manifestări în vorbirea publică
dovedesc un grad primejdios de prostie, de
incapacitate intelectuală, de necuviință și, deci, de
prezență nepotrivită și dăunătoare în viața
publică.
Ce ne facem, oameni buni?
Ianuarie 2009
P.S.
Nu mă pot abține, și mai dau niște exemple de
ultimă oră: 3 februarie, Realitatea TV, ora 16,42: În
urmă cu doișpe zile.... De-a lungul zilei (apropo de
„marele succes” de la Haga), au fost oscilații neîncetate
între doișpe kilometri pătrați și douăsprezece mii de
kilometri pătrați. Ora 17,21: Voi scădea vs. Voi scade -
același vorbitor, aceeași emisiune. Ce se dovedește? Ce
să presupun? În sfârșit, aș mai pomeni o chestie care
pe mine mă enervează: alternanța între Gorbunov,
Gorbunâv și Gârbunov. Dă-o naibii! Totuși...
■
dezbateri & idei
Despre lipsa schimbării
| Sergiu Gherghina
Eram prea mic să înțeleg ce și cum era
comunismul și de ce câțiva semeni au
înfruntat gloanțele în nopțile albe ale unui
Decembrie halucinant pentru a schimba ceva în
viața lor. Corpurile reci, cu privirea proaspăt
părăsită de speranța ce îi scosese acolo, pe treptele
catedralei din Timișoara, pe pavajul gri al
Bucureștiului sau în fața Continentalului din Cluj
îmi reapar în minte frecvent, indiferent de cât de
mult sau de mulți își amintesc de evenimente.
Imaginea steagului decupat și a oamenilor de pe
tanc făceau înconjurul unei Europe bulversate de
căderea Zidului Berlinului și de slăbirea vizibilă a
URSS. A fost unica răsturnare violentă din Europa
Centrală și de Est, suntem unica țară care a decis
că salvarea unor oameni politici este mai presus
decât adevărul acelor zile.
Percepția idilică a străinilor despre românii
deciși să se elibereze a fost știrbită de uciderea în
prima zi de Crăciun a fostului dictator, gest care
nu corespunde imaginii creștine cu care ne place să
ne identificăm. A continuat cu aparițiile repetate
ale minerilor în Capitală și violențele din Piața
Universității. O palmă dată libertății de expresie.
Realegerea neo-comuniștilor în 1992 nu a fot
apreciată pe plan internațional, iar retragerea
electoratului în brațele larg deschise ale PRM și
candidatului său la președinție în 2001 au stârnit
reacții similare celor pe care le-a avut de înfruntat
Austria dupa ce extremistul Haider câștiga
alegerile. Reformele lente (a se citi inexistente
pentru o bună perioadă) din domeniul educației,
sănătății, Justiției și corupția ridicată au completat
cu detalii punctele de atracție negative. În urmă cu
două zile, un cercetător din Europa de Vest, a
cărui soție este poloneză (astfel obișnuit cu lumea
post-comunistă) m-a întrebat: „În afara sistemului
vostru electoral și a reglementării constituționale
conform căreia președintele și legislativul se aleg în
ani diferiți, mai e vreo schimbare în plan politic de
20 de ani în România? Căci văd că în 2008
guvernează aceiași ca și în 1990, tot facțiunile FSN
alcătuiesc guvernul, coordonate de oameni cu un
trecut roșu”.
Am încercat timid să nuanțez, să argumentez
că situația contextuală a făcut să avem același
rezultat. Însă, nici măcar eu nu cred acest lucru.
Nu am absolut nicio dovadă că vechea Alianță
D.A. nu putea să funcționeze. În plus, ceea ce noi
știm de ani au observat și cei din afara granițelor:
nu există adversari politici de un deceniu și
jumătate (așa cum se declarau PD, apoi PD-L, și
PSD, indiferent dacă are sau nu PC atașat
numelui), ci există parteneri eterni în urmărirea
interesului propriu. Aceasta este justificarea pentru
care Adrian Năstase și Miron Mitrea nu erau
urmăriți penal nici măcar în timpul guvernării
PNL-PD. Și nu s-au schimbat multe, deși rapoartele
negative ale Comisiei Europene ne indicau ce
trebuie modificat. În esență, cei care incluseseră
până și în statut că o alianță cu PSD nu este
posibilă, acuzând în permanență guvernarea din
perioada 2000-2004, au ajuns să negocieze
împărțirea ministerelor cu aceștia din urmă.
De ce îmi este greu să răspund acestei
întrebări? Pentru că în anul ce marchează o nouă
eră în dezvoltarea politică și economică mondială,
românii au decis să facă un pas înapoi în timp și
să crediteze baronii locali și descendenții paridului-
mamut al lui Ion Iliescu. În planul unei crize
economice, alegem promisiuni social(ist)o-populiste
ce urmăresc aselenizări, întoarcerea românilor din
străinătate sau majorări cu 50% ce nu pot fi
acoperite de bugetul țării. Alegem să avem același
Ministru al Educației încurcat (cunoscătorii îl
cunosc sub pseudonimul „Abramburica”), optăm
pentru agricultură și muncă plină de speranțe
precum în 2000-2004, dezvoltăm turismul cu fosta
consilieră prezidențială Udrea, membru important
al partidului ce nu poate fi lăsat pe dinafară.
Oferim soluții prăfuite, incomplete și eronate unor
probleme ce ne pot adânci și mai mult în criză
economică. În clipele în care americanii și-au
încredințat viitorul în mâinile unui afro-american,
în acordurile unui slogan „Da, putem!” care a
răsunat în întreaga lume, românii rămân cu fața
spre trecut. Când americanii depășesc bariere
istorice și etnice, românii fac același lucru: se
întorc 18 ani, la debutul tranziției politice și trimit
UDMR în opoziție. Însă, spre deosebire de
americani, noi avem o majoritate parlamentară
solidă, așa cum răspicat cerea președintele țării.
Când îmi era adresată întrebarea aceasta, eram
singura țară europeană care decisese să readucă un
premier în pole-position după 17 ani. Nu conta că
situația economică era diferită, că acesta se
dovedise un candidat cu sănătate precară în
momentul în care se pregătea începerea campaniei
din 2004, fidelitatea părea a fi un atu esențial.
Fidelitatea față de cine? Același om fusese de
partea lui Iliescu atât în perioada mandatului său
de premier, cât și în competiția electorală din 1996,
readusese PNL pe linia de plutire la începutul
anilor 2000, introdusese PLD în parlamentul
European și devenise membru de marcă al PD-L.
Astfel, devenea un om politic fidel tuturor, țării în
ansamblu: idealul politic. Nu putea trăda, oriunde
se ducea, era între cunoștințe și prieteni. Modelul
24
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
bulgar care propulsase fostul rege în postura de
premier după mulți ani părea a fi implementat cu
succes în România. Însă, momentul dramatic a
sosit si candidatul Stolojan a renunțat la funcția de
premier; am tendința să cred că motivele au fost
nobile. A fost înlocuit de președintele PD-L despre
ale cărui calități politice nu voi spune nimic în
acest material, din respectul pe care i-l port în
calitate de fost profesor și primar al orașului
adoptiv.
În sfârșit, am găsit un aspect care se
schimbase: extremiștii nu mai sunt în Parlament.
PRM nu a mai reușit să treacă pragul electoral de
5%, amenințarea lui Becali a fost doar una
episodică, singurele daune pe care le poate
produce fiind la clubul de fotbal pe care îl
administrează. Acesta încolțea ca un aspect pozitiv
în mintea mea, corelând acest aspect de absența
extremiștilor din Parlamentul European, românii
nu îi votaseră în urmă cu un an. Însă, uitându-ma
la actuala componență a Parlamentului, nu sunt
atât de sigur că „umbrele” Tribunului de pe băncile
Casei Poporului (denumire mult mai familiară
multor oameni politici români decât Palatul
Parlamentului) sunt mai rele decât marea parte a
celor care nu vor lua cuvântul decât la jurământul
de învestire. Și vor fi mulți... și nu foarte departe
de ceea ce spunea Lăpușneanul.
Dar, trebuia să răspund cumva amicului
cercetător, oricât de simple și dureroase erau
cuvintele sale. Mi-ar fi plăcut să îi spun că deși nu
se văd schimbări, acestea există, că politicienii sunt
responsabili, că alegătorii au înțeles că votul
contează, că românii discern între promisiuni
deșarte și aspecte concrete, că apreciem valorile, că
avem atitudini ce susțin democrația, că ne
schimbăm, că Brucan nu avea dreptate în 1990.
Aș fi vrut să spun că aderările la NATO și UE au
schimbat lucrurile în țară. Și într-o mică măsură
aceste lucruri se întâmplă, dar nu știu dacă este
meritul cuiva sau inerția dezvoltării contextului în
care ne aflăm. Căci dacă mă uit la cei ce ne
guvernează aș opta pentru a doua explicație. Și am
spus... „Schimbările le simt cei ce trăiesc în țară și
nu sunt neapărat în bine. Micșorarea alternativelor
electorale nu este în sine un lucru bun sau rău, dar
este o diferență, responsabilizarea președintelui și
creșterea controlului este o schimbare, stoparea
violențelor instituționale implică modificare de
mentalități la nivelul guvernanților și guvernaților.
Mi-ar fi plăcut să dau mai multe exemple, dar nu
le am, căci nu sunt atât de vizibile. Dar, simplul
fapt că europenii susțin un premier român când
acesta trebuie să își susțină anumite decizii în fața
președintelui și populației este un semn al
schimbării”.
Răspunsul nu este mulțumitor nici pentru el,
nici pentru mine. Amândoi aveam așteptări mai
mari generate și de termenii de comparație pe care
îi avem. Am fost în Cehia, Slovacia, Ungaria,
Polonia, state care erau în situații similare cu ce
aveam în România la începutul anilor ’90 și am
văzut unde au ajuns. Cei 8 ani de studiere intensă
a politicii permit identificarea direcțiilor de acțiune
și identificarea erorilor comise, înțeleg și
interpretez declarații oficiale, încep să văd scopuri
ascunse. Toate acestea deranjează și eclipsează
schimbările reale, cele vizibile pentru un ochi
neutru. Când însă nici acel observator nu percepe
schimbări, ci este ghidat în remarci de absența
acestora (și ca amicul meu există mulți), există o
problemă care nu se află la el, ci la subiectul
observației.
■
Criza autocunoasterii
| Vlad Muresan_________________________________
Autocunoașterea, susține Ernest Cassirer,
rămâne țelul suprem al filosofiei, împărtășit
chiar de școlile celui mai agresiv scepticism
- cel originar, mult mai profund decât
scepticismul dezabuzat tardo-modern.
Dizolvarea certitudinilor obiective era cerută
acolo de soluția unei reveniri la sine din multiple
alienări obiective, dar nimeni nu a escamotat
acest ideal, veritabilă premisă a autorealizării.
Observăm că, spre deosebire de scepticismul
antic, pentru care disoluția certitudinilor media
câștigarea ataraxiei, postmodernismul nu
contrabalansează disoluția cu gravitatea unei
sarcini a individuării, ci cu un ludism indiferent
care ironizează cu o inconștiență infantilă
dramatismul păbușirii existențiale a adevărurilor...
(până când, desigur, unda seismică a acestei
explozii intime, va zgudui aparenta imunitate
discursivă a negatorului în fața structurilor
existenței).
Dar nici psihanaliza, să nu ne facem iluzii, nu
pare să ceară altceva pentru recâștigarea
homeostazei spirituale: tocmai cunoașterea a ceea
ce ne muncește nocturn la temeliile conștiinței se
presupune că este începutul eliberării. Tocmai
pătrunderea în caverna mecanismelor inconștiente
care ne infra-determină, scoaterea lor la lumină ne
eliberează de ignoranță și ne redă o libertate și o
imunitate de conștiință. Există deci un iluminism
profund al psihanalizei.
Deși introspecția modernă, care părea să
procure o bază invincibilă ființei noastre a fost
contestată de behaviorismul recent (sau de
materialismul eliminativ), ea este de neocolit, ca
prim pas în idealul autocunoașterii. Filosofia, dacă
ascultă înțelepciunea milenară a umanității,
realizează că privirea interioară a fost mereu
completată cu privirea exterioară. Cassirer arată
că orice mitologie este simultan o antropologie
primitivă și o cosmologie primitivă. Religia oferă
acestor primordiale intuiții o nouă adâncime.
Autocunoașterea nu este deci curiozitate gratuită,
ci sarcină fundamentală a umanității, definită de
religie sub forma unei decisive răsturnări a
instinctului primar de a cunoaște exteriorul.
Heraclit și Socrate, deși apără obiectivitatea
adevărului, au mereu în vedere sarcina unei
autocunoașteri (subiective), ca diferită (dar nu
disjunctă) de cunoașterea împărăției lumii
obiective. Omul devine astfel singura ființă aflată
într-o eternă scrutare de sine, care conferă valoare
vieții lui în ansamblu. Doar pentru că poate să își
ofere un răspuns sieși, el poate oferi un răspuns
și celorlalți. Din raționalitatea omului
(reflexivitatea sinelui) derivă responsabilitatea
omului (reflexivitatea sinelui față de ceilalți).
Stoicismul, așa cum a arătat Hegel, a sesizat
principiul fundamental al libertății interioare,
ireductibilă la atribute contingente (bogăție, rang,
sau chiar sănătate). Libertatea rezidă într-o astfel
de indiferență, ca „negativitate” (Hegel) față de
orice heteronomie externă acaparatoare. Ea rezidă
nu în ruperea lanțurilor exterioare (ca libertate
socială marxistă, corelată de facto cu o obediență
internă consolidată) ci în „atitudinea interioară a
sufletului ca principiu intern ce nu poate fi
tulburatT A nu fi tulburat, atins de furtuna
devastatoare a lumii (sau de platitudinea
ineliminabil-invadantă a cotidianului), iată
înțelepciunea stoicilor. Echilibrul sufletului
microcosmic cu lumea macrocosmică este idealul
unei astfel de libertăți indiferente, al ataraxiei.
Pentru Cassirer, stoicismul nu este antagonic cu
creștinismul decât prin faptul că virtutea izolării
eliberatoare a individului este un viciu și un
pericol pentru sarcina compasională a
creștinismului.
Dar acesta aduce, mai mult, o revoluție
fundamentală a sensibilității, care contrazice
această libertate a neutralității indiferente a inimii
în fața sfâșierilor lumii. El acceptă sarcina unei
dezlegări de atașamentele înrobitoare ale „lumii
acesteia”, dar se însărcinează totodată să cuprindă
toți semenii într-o grijă cardio-integratoare.
Creștinismul mai aduce și o nouă poziție a
rațiunii, pe care o putem numi rațiune vicariantă.
Nici măcar Toma d’Aquino nu a negat acest
statut, devreme ce el cerea rațiunii să accepte
iluminarea grației. Astfel, daimon-ul interior nu
mai este resortul ultim, tronul, stăpânul și
judecătorul ființei umane.
Cu Pascal, o nouă aprofundare a omului vede
lumina zilei. Omul nu este reductibil la „spiritul
geometric”, analitic, deductiv. Din contra, legea
vieții umane este dialectică, paradoxală,
contradictorie. „Omul este un amestec straniu de
existență și non-existență. Locul său e între acești
doi poli opuși. Există prin urmare, numai o cale
de acces către secretul naturii umane: cea a
religiei. Religia ne arată că există un om dublu,
omul dinainte și cel de după cădere. Omul a fost
destinat scopului celui mai înalt, dar el și-a
pierdut poziția. Prin cădere el și-a pierdut puterea,
iar rațiunea și voința lui au fost corupte”ii.
De aceea el nu își poate fi ultimă instanță, ci
trebuie să asculte de ceva mai înalt, el își este
sieși homo absconditus. Iar Dumnezeu : Vere, tu
es Deus absconditus. Religia este astfel o „logică a
absurdității”. Această determinare nu ni se pare
complet satisfăcătoare - ea trebuie trecută prin
filtrul contribuțiilor lui Blaga, cel care în Eonul
dogmatic face delimitări absolut decisive între
paradoxiile metafizice și structura formală a
dogmei. Am putea spune: atât suprasensul cât și
non-sensul transcend sensul intelecției finite. Sau:
din spatele absurdului, privației de sens poate să
irumpă abundența inasimilabilă a supra-sensului.
Amfibolia absurdului trebuie ea însăși analizată.
Nu tot ceea ce scapă intelectului este prin aceasta
absurd ca irațional. Aparența absurdului poate
camufla un sens ireductibil la intelect, care reduce
mai curând el însuși intelectul la sine. Dar - aviz
postmodernilor - nu tot ce este absurd ascunde
un sens abisal!
Noua cosmologie sparge arhitectura ierarhică a
cosmosului finit aristotelic. Interminabilitatea
universului relativizează situarea orgoliului
centripet uman. Cu Gioardano Bruno, această
aparentă azvârlire provincială a omului, primește
însă sensuri înălțătoare. Infinitul grec, ca
nedeterminat inform, este înlocuit cu un sens
afirmativ: „el înseamnă bogăția incomensurabilă
și inepuizabilă a realității și puterea neîncătușată a
intelectului omenesc (...) Omul nu mai trăiește în
lume ca un prizonier închis între pereții strâmți ai
unui univers fizic finit”iii.
Dacă Aristotel proiecta teleologii cripto-umane
asupra naturii, Darwin proiectează, invers, un
hazard cripto-natural asupra omului, în baza
continuității organice a tuturor formelor vii, unul
antropomorfiza natura, celălalt naturaliza omul.
„Același cerc de fier al necesității închide atât
viața noastră fizică, cât și viața noastră culturală
(...) Putem considera omul ca pe un animal al
unei specii superioare care produce filosofii și
F
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
meridian
Gokcenur Celebioglu
Gokcenur Celebioglu s-a născut în 1971 la Istanbul,
unde locuie°te °i astăzi. A debutat publicistic în 1990,
dar a publicat primul volum de versuri, care a primit
cel mai important premiu pentru debut din Turcia,
de-abia în 2006. I-a tradus în limba turcă pe Wallace
Stevens °i Paul Auster °i pregăte°te în prezent o antolo-
gie de poezie modernă americană.
Sinceritatea e inutilă, o mierlă cântă
1.	Nu știu cum să încep (nu am știut niciodată, se
spune că nici Homer nu se pricepea la asta).
2.	Nici chiar o grijă infinită nu e de ajuns pentru
primul vers.
3.	Când scriu privind lumea, ceea ce scriu nu
seamănă cu lumea.
4.	Sinceritatea e inutilă, o mierlă cântă.*
5.	Umblă, dar nu scrie ceea ce vezi, spune salcia
bătută de vânt...
Un sfat contradictoriu, pe care e bine să nu îl uiți.
6. Ochiul care prive°te cu gândul la scris
selectează, schimbă înainte să scrii, transformă în
timp ce scrii, toată această selecție este gre°ită.
7.	Când îmi amintesc pielea asudată a gâtului tău,
spini strălucitori mirosind a mosc mă înțeapă în
mână.
Îmi doresc să nu fi scris poemul acesta.
* Și dacă e a°a, asta face versul ăsta mai adevărat?
Auzim lucrurile vorbind între ele ca și cum noi nu
am fi de față
1.	Pit pit pit pit-a-pat pit pit pit pit-a-pat pit pit
pitpitpitpitapatpitpitpitpitapatpitpitpitpitapatpitpit-
pit
2.	Toată ziua am stat pe verandă cu ochii închi°i
ascultând cum ploaia cade pe frunzele de lotus.
3.	Nu ne lasă să scriem înainte să găsim ritmul
ploii, haosul ca parte a unei ordini superioare.
4.	Noaptea, membrana realității se subțiază și
auzim lucrurile vorbind între ele ca și cum noi nu
am fi de față.
5.	Dis-de-dimineață, păsările bombardează copacii
cu întrebări.
6.	Maestrul vorbe°te, nu folosindu-se de cuvinte, ci
prin cuvinte: realitatea miroase ca sacâzul.
7.	Când îmi aduc aminte de corpul tău, încep să
încurc cuvintele.
Realitatea bâzâie ca o muscă prinsă între geam și
perdea
1.	Amiază de toamnă, o cioară trece în zbor fără
să croncănească.
2.	“Aș renunta la tot ce am ca să scriu ca tine” -
simplu precum ai spune “încă un ceai?”
3.	Iarba cre°te, piatra se corodează, particulele se
rotesc în jurul nucleului lucrurilor cu o viteză
infinită.
poezie în acela°i mod în care viermii de mătase
î°i produc gogo°ile, sau albinele își produc
celulele lor”.iv
Căutarea impulsului fundamental, al forței
motrice ascunse ce pune în mi°care ființa umană
a justificat mari eforturi. „Nietzsche proclamă
voința de putere, Freud semnalizează instinctul
sexual, Marx întronează instinctul economic.
Fiecare teorie devine un pat al lui Procust în care
faptele empirice sunt silite să se ajusteze unui
model preconceput”v.
Însă refuzul acestei căutări determinatoare a
generat azi o anarhie a gândirii. În nici o altă
epocă nu a existat o profuziune comparabilă de
discipline °i o arhivă atât de bogată de fapte. Dar
4.	Totul se întâmplă prea încet sau prea repede
5.	Ca și cum nimic nu s-ar întâmpla.
6.	Spui “Am renunțat deja la tot”.
7.	Realitatea bâzâie ca o muscă prinsă între geam
și perdea.
Când am înțeles că există lucruri care nu pot fi
exprimate
1.	O găleată lăsată pe câmp, o greblă, un câine cu
blana ruginie stând în soare.
2.	Când am înțeles că există lucruri care nu pot fi
exprimate, am provocat o bătaie într-un bar.
3.	Eram un scriitor fără o carte, ceea ce e ca o
carte fără un scriitor.
4.	Nici soare galben, nici albastru, nici verde, nici
soare negru.
5.	Totu°i, un soare (deși nu tocmai soare).
6.	Eram iritabil, cu pielea groasă, legat într-o coper-
tă tare, lumea nu putea ajunge la mine.
7.	Veneai ținând în mână un buchet de păpădii.
Când te țineam în brațe, mă simțeam împăcat cu
lumea.
Suntem în mijlocul lumii, ca și cuvintele, ce
drăguț, toată lumea e-aici
1.	Ziua °uieră ca un robinet lăsat deschis.
2.	Sunt unele găuri în povestea ta, spui, eu zic că
vântul treze°te șalul de pe umerii tăi, este împletit
cu noduri sau are găuri?
3.	Umbra unui uliu se ciocne°te de umbra ta. Nici
tu, nici uliul nu sunteți con°tienți de asta.
4.	Apropo, îmi place să mă consider un taburet.
5.	Scriu lucruri care au o poveste, fără să spun
povestea.
6.	Suntem în mijlocul lumii, ca și cuvintele, ce
drăguț, toată lumea e-aici.
7.	Dacă îmi despletești părul și mi-l piepteni, o să
plouă peste noi cu albine moarte
Chiar dacă tu ai un nume, lucrurile acestea nu au
1.	Mă gândesc la tine în după-amiezele fierbinți în
care păsările își găsesc adăpost la umbra prepoziți-
ilor.
2.	În ceainării, soldații joacă go cu pescarii. Toți
sunt egali cât a°teaptă ca vremea să se mai răco-
rească.
3.	Discutăm despre formele care fac lucrurile să
existe cu un orb ce repară plasele de pescuit.
4.	Cuvântul “copac” este o parte din lumea aceasta
în aceea°i măsură precum copacul sub care stăm
acum, spune el.
5.	Mâinile astea știu să facă °aisprezece feluri
diferite de noduri: căutătorul-de-stele, încheietura-
morții, patru-ochi, iedera-de-sare... Nu le pot des-
face dacă nu le știu numele, nimeni nu poate des-
face un lucru al cărui nume nu îl cunoa°te.
„bogăția noastră de fapte nu este în mod necesar
o bogăție de idei. Dacă nu reu°im să găsim un fir
al Ariadnei care să ne conducă în afara acestui
labirint, nu putem avea nicio înțelegere adevărată
a caracterului general al culturii umane; vom
rămâne pierduți într-o masă de date separate °i
fărâmițate cărora pare să le lipsească orice unitate
conceptuală”vi.
Pentru a cunoaște omul trebuie să cunoaștem
nu natura lui, ci opera lui. Sistemul activităților
umane compune „cercul umanității”. Nu trebuie
să căutăm decât produsele omului - limba, mitul,
religia, °tiința, arta. Dar între acestea există un
perpetuu conflict. Va trebui deci căutată nu o
unitate a produselor, ci o unitate a procesului
creator.
6.	Când am spus “gânde°te-te la tine”, te-am
îndemnat să-ți ridici ochii și să iei aminte la arcul
pe care îl desenează mâna ta între două stele, la
noaptea albă a umerilor tăi.
7.	Chiar dacă tu ai un nume, lucrurile acestea nu
au.
Moartea crede că stelele sunt o crustă pe rănile
nopții
Moartea are un magazin în Marele Bazar de pe
Strada Fesciler
Moartea crede că e cool dacă folose°te din când în
când cuvinte în engleză
Moartea încearcă să ascundă întregii lumi existența
zebrelor fără dungi
Moartea joacă table cu Timpul și cel care pierde va
plăti consumația
Moartea °opte°te în urechea unui cal care e înțele-
sul frumuseții
Moartea e speriată de moarte fiindcă nu își știe
numele adevărat
Moartea are ochii cenu°ii, dar nu-°i aminte°te că a
avut odată ochi alba°tri
Moartea vorbe°te cu păsările, singurele ei prietene,
pe care nu le înțelege
Moartea o iube°te pe Yosadhara, târfa micuță din
Grădina Yasmin, mai mult decât Buddha
Moartea visează să câ°tige la loto și să iasă la pen-
sie
Moartea este un licurici care învață ceva de la
fiecare om pe care-l atinge
Moartea nu agreează ideea retragerii undeva la țară
Moartea îi spune vecinului ei: “L-am văzut pe tatăl
tău, îți transmite salutări”
Moartea ține un jurnal, unul fără date
Moartea le face cadou rudelor ei o pelerină care te
face să uiți totul
Moartea nu poate să adormă dacă nu bea în
fiecare noapte, preferă whiskyul
Moartea este o creatură a obi°nuinței și își periază
dinții cu sare
Moartea face împrumut după împrumut
Moartea are o slujbă care nu-i place
Moartea colecționează vederi cu Castelul Bran
Moartea crede că stelele sunt o crustă pe rănile
nopții
Moartea e furioasă pe Dumnezeu dar își face rugă-
ciunile înainte să meargă la culcare
Moartea subliniază versurile care îi plac
Moartea se enervează când lumea o întreabă “de
ce eu?” Moartea nu se mai ru°inează să plângă
Moartea trăie°te printre oameni și încearcă să o
scoată la capăt, ca și noi
traducere și prezentare:
Claudiu Komartin
■
Note:
i Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere
în filosofia culturii umane, Ed. Humanitas,
Bucure°ti, 1994.
ii Op.cit., p. 26.
iii Op.cit., p. 31.
iv Op.cit., p. 37.
v Op.cit., p. 38.
vi Op.cit., p. 40.
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Luna de duminici a domnului
Updike
| Ing. Licu Stavri_______________________________
■	Realitatea nu pierde niciun prilej de a se
arăta mai inventivă decât ficțiunea, sau decât
glosele pe marginea ficțiunii. Scriam în numărul
trecut despre colaborarea romancierului John
Updike la o companie de producere a textelor
erotice on-line, când iată că, pe neașteptate,
agențiile de presă ne anunță moartea sa, survenită
la 27 ianuarie a. c. John Updike împlinise 76 de
ani și-și folosise gospodărește viața pentru a
publica peste cincizeci de volume, majoritatea lor
romane și nuvele, dar și poezii, eseuri, critică
literară, precum și o carte de memorii, Self-
Consciousness. În ultimii ani era un zelos
comentator al literaturii la televiziune și întreținea
rubrici în The New York Review of Books și The
New Yorker. De asemenea, a câștigat nenumărate
premii și distincții literare, printre care două
Premii Pulitzer pentru Rabbit Is Rich și Rabbit at
Rest și două National Book Awards. Nu și
premiul Nobel. Născut în Pennsylvania, Updike a
studiat la Harvard și la Ruskin School of Drawing
and Fine Arts din Oxford, după care a intrat în
statf-Yl revistei The New Yorker, unde a învățat
despre importanța formei și a cuvântului adecvat
în scrierea literaturii. Debutul și l-a făcut cu
romanul The Pooorhouse Fair (Bâlciul de la casa
săracilor, 1959). După cum arată Malcolm
Bradbury, în anii șaizeci și șaptezeci ai secolului
trecut, tematica romanelor și nuvelelor lui Updike
a devenit din ce în ce mai metropolitană, el
câștigându-și renumele de cronicar al “epocii
consumismului” și al moravurilor clasei de mijloc
americane. Dar romanele “domestice” ale lui
Updike nu ezită să consemneze creșterea
anxietății generale și a neliniștii sociale, pricinuite
atât de problemele interne ale Americii, cât și de
contextul politic mondial, spiritul ultimilor ani
făcându-și loc în ele cu tot mai multă forță, cum
este cazul cu romanul Terrorist. Cititorul român a
luat cunoștiință cu opera lui Updike prin
intermediul romanului cvasi-autobiografic The
Centaurus (Centaurul, tradus de Catinca Ralea
pentru “Univers” în 1969). Am părerea că nu era
cea mai potrivită introducere în universul ficțional
al lui Updike, romanul păcătuind printr-o prea ela-
borată mitizare a realității și exagerând printr-un
stil analitico-parabolic ce dădea impresia că-și
poartă cititorul în cercuri, pentru a-l duce ...
nicăieri. Mult mai izbutite erau prozele scurte
recoltate din bogata producție nuvelistică a lui
Updike (după faimoasele rețete de povestiri ale
revistei The New Yorker) și publicate în
românește în 1980 cu titlul Muzee și femei
(aceeași editură, traducere de Radu Lupan). Asta e
tot ce a apărut în România înainte de 1989;
probabil că motivul ascuns al ignorării ulterioare a
lui John Updike trebuie căutat în cartea Bech: A
Book (Bech: o carte, 1970), un volum de
reportaje scrise în urma unui turneu profesional
intreprins de un scriitor iudeo-american prin
“democrațiile populare” din estul Europei, unde,
în capitolul “șoferul român”, naratorul oferă o
imagine sarcastică a fățărniciei comunismului, a
potemkiniadelor și minciunilor cu care sunt
amăgiți oaspeții de peste hotare, dar în ultima
instanță și a obiceiurilor strămoșești ... Fapt este
că abia în timpul tranziției editorii români l-au
redescoperit pe John Updike, publicând traduceri
ale romanelor lui mai substanțiale, ca Vrăjitoarele
din Eastwick, Teroristul și, recent, primele două
părți din ciclul “Rabbit”, Fugi, Rabbit și
Reîntoarcerea lui Rabbit, apărute la “Humanitas”
în traducerea Antoanetei Ralian și a lui George
Volceanov. Acest ciclu, de altfel - un fel de roman
fluviu sau roman cronică, grupat în jurul
experiențelor de viață ale unui tipic american alb
din clasa mijocie, cu semnificativul nume de
Harold “Rabbit” Angstrom - este considerat
aproape în unanimitate cea mai rotundă realizare
epică a romancierului recent dispărut, specializat
în investigarea și descrierea vieții americanului
“middle class” și a existenței monotone,
frustrante, dar nelipsită de elanuri - inclusiv de
aspirații creatoare - a Americii suburbiilor. Din
punct de vedere stilistic, scrierile de după
Centaurul se remarcă, paradoxal, tocmai prin
firesc și claritate, printr-o anumită propensiune
poetică și chiar umor bine temperat, dar și
printr-o insistență ce frizează obsesia asupra
erotismului implicit sau explicit - vezi, mai cu
seamă, romanele Couples, A Months of Sundays
(O lună făcută din duminici) sau Too far to Go
(Prea mult de mers). În cuvintele lui Malcolm
Bradbury, numeroasele scrieri în proză ale lui
John Updike “îl recomandă ca pe un scriitor cu
puternice obsesii metafizice, dar adept al unui
realism funciar, cu o nesățioasă curiozitate
istorică și încredere în capacitatea mântuitoare a
artei.” (The Modern American Novei). Ultima
carte publicată de Updike, în 2008, este The
Widows of Eastwick (Văduvele din Eastwick),
urmare a romanului din 1984. Așadar, John
Updike (18 martie 1932 - 27 ianuarie 2009).
■	Fotografa Gisele Freund s-a născut la Berlin
în 1908, a fugit din Germania în Satele Unite în
1933, unde a devenit cunoscută datorită unor
albume și expoziții realizate în anii 1930-40, când
arta fotografiei era considerată de mare viitor.
Cariera de fotoreporter și-a început-o în 1935,
fiind delegată de Andre Malraux să realizeze
cronica fotografică a Primului Congres
Internațional al Scriitorilor pentru Apărarea
Culturii. Atunci le-a făcut portrete memorabile lui
Louis Aragon, Rita Sackville-West, Stefan Zweig,
luând și primele fotografii color ale lui James
Joyce și Virginia Woolf. În anii cincizeci, a
publicat în revista Life, pe atunci foarte populară,
portrete nemăgulitoare ale Evitei Peron, soția
dictatorului argentinian, fiind declarată oficial
„persoană nedorită” de către Departamentul de
Stat. Gisele Freund și scriitorul Walter Benjamin
au trăit împreună la Paris. Vizitând de câteva ori
Berlinul în anii cincizeci, ea a lăsat imagini rare
ale capitalei Germaniei de dinaintea construirii
Zidului. Fotografiile ei documentează șantierele de
construcție, craterele bombelor, ruinele de pe
urma războiului, precum și marile blocuri pentru
refugiați construite în Berlinul de Vest.
Fotografiile lui Gisele Freund (decedată în anul
2000) sunt expuse, după cum ne informează
cotidianul New York Times, la Willy Brandt Haus
din Berlin.
John Updike
■	Citim în The Guardian că irlandezul
Sebastian Barry - dramaturg și romancier despre
care s-a mai scris în această rubrică - a câștigat
premiul londonez Costa Book of the Year Award
pe anul 2008, pentru The Secret Scripture, carte
în care pacienta unui azil de boli mintale,
aproape centenară, își deapănă, oarecum haotic,
amintirile despre viața ei în Irlanda. Până nu
demult, premiul (înființat în 1972) era cunoscut
sub denumirea de Whitbread Book of the Year
Award, dar din 2006 finanțarea lui a fost preluată
de lanțul de cafenele Costa. În valoare de 25.000
lire sterline, este considerat cel de al doilea
premiu literar ca importanță din Regatul Unit,
după Man Booker Prize.
■	Sofi Oksanen s-a născut în 1977 într-un
orășel situat la nord de Helsinki, dintr-un tată
finlandez și o mamă estoniană. Licențiată în
literatură și artă dramatică, ea s-a remarcat prin
stilul gotic și ideile feministe ale operelor sale.
Ziarul Turun Sanomat din Turku, preluat de către
Courrier International, anunță că Oksanen a
devenit, în decembrie 2008, cea mai tânără
laureată a premiului Finlandia, cea mai
prestigioasă distincție din țara scandinavă, pentru
romanul Puhdistus (Purificare), cronică a
evenimentelor din viața Estoniei din 1940 încoace,
privite din punctul de vedere al femeilor,
categorie socială dezavantajată. Anterior, Sofi
Oksanen a publicat romanele Stalinin Lehmăt
(Vacile lui Stalin, 2003) și Baby Jane (2005).
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
structuri în mișcare
„Lumea literară”
(continuare)
| Ion Bogdan Lefter
oi 23 octombrie. După cîteva zile în Bucure°ti,
plecăm spre Craiova, la Colocviile Mozaicul.
10 ani de la lansarea revistei, drept care
redacția a înlocuit obișnuitele dezbateri cu o gală
aniversară. Salon cu decorațiuni „orientale” într-
una din splendidele reședințe aristocratice de la
începutul secolului XX. Ca să ajungem acolo,
traversăm cu greu zona comercială de pe
esplanada centrală: tîrg aglomerat, căsuțe cochete
de lemn cu obiecte artizanale de tot felul; fiindcă
sînt în desfășurare „Zilele Craiovei”. La intrare ne
intersectăm cu „americanii” Carmen Firan, Adrian
Sângeorzan și Dumitru Radu Popa: noi venim, ei
pleacă; trecuseră doar să salute gazdele înaintea
galei Mozaicului. Înăuntru - lume multă, „lume
literară” și „culturală”, „lumea bună” din urbe.
„Alternativii”, de fapt, în linia novatoare a
revistei, care a apărut, în urmă cu un deceniu, ca
„alternativă” locală la vechile formule culturale
anchilozate. Nume: Nicolae Marinescu (sufletul
Mozaicului), Constantin M. Popa, Marin Budică,
Mihaela Chiriță, Gabriel Coșoveanu, Sorina
Sorescu, Ion Militaru, Adrian Michiduță, Ioana
Diaconescu, Aurelian Zisu, Nicolae Coande,
Cornel Mihai Ungureanu, Xenia Karo, Luminița
Corneanu, Gabriela Gheorghișor, Mihaela Velea,
Adriana Teodorescu, Marius Dobrin, Cosmin
Dragoste, Tiberiu Neacșu. Alți literatori,
reprezentanți ai Bibliotecii Județene Dolj și ai
filialei Academiei Române, ai Lions Club ș.a.m.d.
Nu lipsesc oamenii de teatru și muzicienii
apropiați ai revistei: Emil Boroghină și Gheorghe
Fabian, Remus Mărgineanu, Stelian Negoescu,
Diana Țugui. Un grup de artiști plastici. În fine,
sală plină. A venit la Craiova și Cristian Bleotu,
care face înregistrări pentru Radio România
Cultural. Dintre „mozaicari” sînt absenți Horia
Dulvac, bolnav, din cîte înțeleg, și Ion Buzera, cu
care ne vom vedea a doua zi dimineața. Unde-o fi
Ionel Ciupureanu?! Discursuri, momente muzicale
de bună calitate și - „găselnița” serii - diplome
aniversare: echipa a inventat grade de noblețe,
£ ZILELE REVISTEI FAMILIA
,3* istoriile literare si re vizitarea
-	5
literaturii române contemporane
extinzînd titulatura glumeață de „mozaicari” pe
care redactorii o foloseau de multișor, drept care
cei cu vechime promovează la rangul de „maiștri
mozaicari”, „noul val” capătă hrisoave de
„mozaicari simpli”, cei mai juni colaboratori devin
„ucenici mozaicari”, iar colaboratorii prestigioși -
„mozaicari misionari”. În ce mă privește, sînt
proclamat „mozaicar în exil”!
Vineri 24 octombrie. În salonul de mic dejun
al hotelului stăm la o cafea prelungită cu Nicolae
Marinescu, Ion Buzera, Gili Pîrvu și Adrian
Michiduță. La un moment dat se așează lîngă noi
colega noastră literar-teatrală Ioana Crăciunescu,
participantă la alt eveniment din oraș. Stăm ce
stăm, însă e musai să plecăm, avem cale lungă de
mers pînă la Oradea. O luăm spre Tîrgu Jiu și
urcăm pe Valea Jiului, prin locuri pe unde n-am
mai fost din copilărie (de fapt, parcă am mai
făcut o dată drumul în adolescență...). Defileul își
dezvăluie doar ici-colo pereții stîncoși, acoperit în
rest de păduri, înecat în frunzișul ruginiu al
toamnei, parte căzut pe jos, nu doar în poetice
„covoare”, ci de-a dreptul în mormane roșii-
maronii, parte încă în coroane, într-o nebunie
cromatică, de parcă toată zona ar fi în flăcări.
Trecem prin Petroșani, Hațeg, Simeria și
traversăm Apusenii, șerpuind parcă la nesfîrșit, de
data asta prin ceață, într-o atmosferă
fantasmatică, în care, dincolo de liniile abia
schițate ale pantelor și de lizierele laterale, îți poți
închipui orice.
Ajungem tîrziu la Oradea, la Zilele Familiei, la
lăsatul serii, după decernarea premiilor revistei și
după lecturile poeților. Completăm gașca veselă
alături de care vom petrece seara, apoi vom
dezbate, sîmbătă, destinul istoriei literaturii. Ne
revedem cu colegii și prietenii orădeni Petronela și
Ioan Moldovan, Mihaela și Traian Ștef, Miron
Beteg, Dana Sala, cu profesorul Valentin Chifor
(Ion Simuț e plecat la Timișoara, face parte
dintr-o comisie de doctorat). Îi cunoaștem pe soții
MuZ-OcUL
Gheorghe Asachi:
.Mozakul cel interesant’
A Ar»
.Să nu uităm că Mozaicul
este, de fapt seria a doua a
unei reviste pașoptiste, făcute
de C. Lecca. Ei bine,
pașoptismul actual a reînviat
prin Mozaicul Dea noi
suntem într-o fază
neopașoptistă. de liberalism,
de spirit critic, de europenism
șide inițiative locale creatoare*
(Adrian Marino)
U CONSTANTIN» POPA
sensul
alternativei
Seres. Drumeți ca și noi, sosiți de prin alte părți:
arădenii Vasile Dan și Gheorghe Mocuța, clujenii
Horia Ursu, Ion Mureșan și Rareș Moldovan,
clujeano-turdeanul Ioan Milea, tîrgu-mureșenii
Al. Cistelecan și Aurel Pantea, brașoveanul (fost
arădean!) Romulus Bucur, ieșeanul Nichita
Danilov, bucureștenii Simona Grazia Dima,
Miruna Vlada și Octavian Soviany. Nici de data
asta nu fac inventare complete, rămîn la intenția
de schiță a traseelor toamnei-și-nceputului-de-iarnă
prin „lumea literară”, dacă se mai poate vorbi
despre așa ceva în România culturală de azi, dacă
- și atît cît - s-a mai păstrat din coerența „socio-
profesională” d’antan.
Mică - deci - „lume literară” adunată la
Oradea, pusă pe povestit și pe glumit, dar și pe
discuțiuni serioase despre ale meseriei. Colocviul
are loc într-o sală a Casei de cultură a orașului, în
piața teatrului. Plus zgomotoasele colocvii amicale
de la cină și de la prînzul de sîmbătă, grație
cărora ne facem că ignorăm momentele de
stînjeneală - căci, destul de puțini fiind, nu pot fi
evitate apropierile dintre auctori între care relațiile
sînt definitiv deteriorate.
Rămînem în oraș încă o noapte, vom pleca
duminică. Decorul fabulos de la P. & I., din
încăperea generoasă dar nu vastă, de casă veche
din centrul Oradiei, pe care au transformat-o
incredibil, prin compartimentare, într-un mic
apartament și cochet-contemporan, și cu aer de
locuință de-altădată, cu cîteva piese de mobilier și
alte obiecte ajunse la a treia sau a patra generație
de utilizatori. Traversare a părculețului de pe
malul Crișului și a punții peste firul apei, în seara
limpede, rece. La un moment întreb de colegul
nostru Mircea Bențea și aflu, consternat, că... s-a
stins din viață de vreo trei ani. Publicase cîndva o
carte de fină analiză a operei lui Radu Petrescu.
Data trecută cînd am venit la Zilele Familiei am
făcut împreună o lungă plimbare pe strada
comercială centrală, transformată în rută
pietonală... Incredibilă dispariție; și incredibil de
discretă...
A doua zi, duminică dimineață, în pasajul cu
localuri cochete, cu intrare din Piața Mare.
Prelungim șederea într-o cafenea, în mijlocul
familiei Familiei - „familie literară”, nu-i așa?!
Demarăm într-un tîrziu spre casă, de data asta pe
traseul Alba Iulia-Sibiu-Valea Oltului-Rîmnicu
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
"28|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Vîlcea-Pite°ti. Vom traversa °i zona „paradisului
nostru” arge°ean, însă după căderea serii, așa că
n-are rost să mai ieșim din șosea și să urcăm pînă
acolo, peste cîteva rînduri de dealuri, livada e
cufundată în întuneric, n-am mai putea decît să
respirăm aerul pădurii și să plecăm mai departe.
Ajungem în București în pragul nopții, la final de
mic raliu național prin... „lumea literară”!
Marți 28. Iarăși la drum, doar că - slavă
Domnului! - de data asta pe distanță scurtă. Cu
Tiberiu Stamate spre Slobozia, unde, împreună
cu Călin Vlasie, ajuns un pic înaintea noastră,
particip la un „salon de carte” la care Paralela 45
e invitată specială. Ei reprezintă editura, eu -
autor al ei/lor. Gazdă: directoarea Bibliotecii
„Ștefan Bănulescu”, Mihaela Racovițeanu, tînără
și energică doamnă, care mai are doi oaspeți
veniți tocmai din provincia italiană: venerabilul
pictor Michelangelo Angrisani, prezidentul
Academiei Internaționale „Arte e cultura” din
orășelul Castel San Giorgio, însoțit de un
confrate, în prelungirea unor mai vechi colaborări
ialomițeano-salernitane. „Schimburile culturale
internaționale” se produc la toate nivelele, după
cum se vede...
La întoarcere, în drum spre autostradă,
radioul din mașină parcurge scala și deodată se
aude vocea gravă, bine timbrată a lui Virgil
Ierunca vorbind într-una din emisiunile lui
„clasice” de la Europa Liberă, Povestea vorbei!
Proiecție bruscă în trecut, în anii 1980, cînd de
acolo, de la microfonul parizian al unui post de
radio american cu programe în limba română,
Monica Lovinescu și Virgil Ierunca erau reperele
expatriate ale unei întregi „lumi literare”, astăzi
dispărute, chiar dacă sînt încă mulți
supraviețuitori. Un canal bucureștean difuzează
înregistrarea preluată de la Europa Liberă ca pe o
piesă patrimonială. Istoria culturii se privește, se
citește, dar se și ascultă...
(Va urma)
■
portrete ritmate
Perța, tatăl coconului...
| Radu Tuculescu
Lucian Perța s-a născut într-o zodie veselă,
optimistă, ludică. Ochii săi rotunzi și mari
cît niște nasturi de la tunica unui general sau
a unui dirijor de fanfară, sînt într-o permanentă
mișcare și, constant, năpădiți de numeroase
luminițe viu colorate. Chiar și suferind fiind, e în
stare să provoace celor din jur o bună dispoziție
lipsită de meschinărie. Cînd s-a născut, micuțul
Lucian a întins mîna și a apucat, de pe taler, pana
de gîscă. Apoi a început să le gîdile pe ursitoare
cu ea, pe sub nas și pe sub brațe, provocîndu-le
cascade de rîsete gîlgîitoare. Cît pe ce să leșine,
fetele!
Să nu vă imaginați, însă, că Lucian Perța e un
tip care hăhăie cît e ziua de lungă, cu ori fără
motiv, ca un hăbăuc tembel ce ignoră suferințele
lumii! În fond, masca lui Lucian Perța ascunde și
multă triste dar, mai ales, o adîncă seriozitate.
Nimic mai serios pe lume decît... umorul de bună
calitate, evident. Cînd e grosier, miștocăresco-
bășcălios, forțat și scabros, e bun de scăpat în
pubelă și uitat acolo.
Tot jucîndu-se cu pana de gîscă, Lucian s-a
trezit comițînd parodii. Nu știu, de fapt, cum a
început această pasiune a sa pentru genul parodic,
unul extrem de greu, de "periculos” căci repede se
poate aluneca în banal, simplism, în rime
"ieftine” și comparații forțate. Poate, în mare
taină, Lucian a scris poezii "serioase” de care, în
cele din urmă, nu fu mulțumit. A devenit, treptat,
un cititor de poezie, în primul rînd, unul
temeinic, profund. Un "specialist”. Nu poți scrie
parodii la înaltul nivel pe care-l face Lucian Perța,
dacă nu treci dincolo de "aparențele” poeziilor
citite.
Și uita așa, poezie cu poezie, parodie cu
parodie, bob cu bob, adică, Lucian Perța a realizat
o lucrare unicat în literatura română, un
"monument-unicat” cum o numește, pe bună
dreptate, Ioan Groșan: o istorie în parodii a
poeziei române (titlul exact: Apelul de seară, Ed.
Grinta, 2006) de la Dosoftei pînă la ultimii veniți,
"douămiiștii” printre care, nu întîmplător, se
numără și coconul său, Cosmin Perța. O lucrare
care-și așteaptă, încă, cu zîmbetul pe buze
comentatorii. O lucrare din care afli rîzînd, din
care înveți rîzînd, și unde descoperi, cu încîntare,
că parodiile lui Lucian Perța egalează adesea, ba
uneori chiar depășesc, modelul.
Mai recent, Lucian Perța s-a "seriozizat”. A
publicat un volum, pe bune, de balade și sonete.
Specii lirice "pe moarte”, greu de reanimat... L-am
citit cu atenție și am constatat că autorul are
puseuri de "sentimentalisme” ici colo, că alunecă
puțintel pe panta moralisto-didactică, să fie vîrsta
de vină? Bat-o vina! și totuși, pînă la urmă, am
răsuflat ușurat. Sînt doar "momente” peste care
se trece, în cele din urmă, cu umor și discretă
ironie. Lucian Perța reușește a "reanima” speciile
lirice mai sus amintite, într-un mod satiric, ceea
ce nu este la-ndemîna oricui. Eu am săpat canal
odată,/ Cinci ani am stat lîngă lopată,/ și-acum
tresar cînd o visez,/Străinii, dacă vor să vină,/ Le
dau și pîine și slănină./ Dar buda - n-o
modernizez. Baladele și sonetele sînt dedicate
subiectelor, mici ori mari, ale vieții noastre de zi
cu zi: Sonet electoral, Sonetul noilor recolte,
Balada șomerilor, Balada reformei fiscale, Balada
gripei aviare (Cucurigu, boieri mari,/Prea sunteți,
precum văd, haini,/ Fiți preventivi, nu măcelari,/
Că mă lăsați fără găini!), Balada MIG-ului (Era
din vremurile-n care/Tot ce zbura aici la noi/
Roșu era pe aripioare/ și-n toate se credea
balșoi...), Balada manelelor ori Balada
recensămîntului din care, musai, să mai citez căci
nu mă pot abține: E timpul să ne numărăm/ Că
de prin nouășdoi încoace/ Nu prea mai știm pe
unde stăm/ și cum mai stăm: pe puf sau ace?/
Iar Europa semn ne face:/ Veniți, dar spuneți cîți
sunteți?/ Să știm confortul ce vi-l dăm/ Cîți
sunteți blonzi și cîți bruneți.)
Lucian Perța e un singular în peisajul literar
românesc contemporan. Cine nu mă crede... o
face pe propria-i răspundere.
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
știința și violoncel
Viitorul la timpul trecut
| Mircea Oprită__________________________________
Cercetând prin părțile mai dosite ale
bibliotecii, mi-a căzut în mână almanahul
pe 1970 al ziarului Scânteia, pe care îmi
amintesc că-l cumpărasem pentru o anume
secțiune a sa, intitulată cât se poate de promițător
cu trei decenii înainte de mileniul III, Un reper în
epopeea fantastică a timpului: Lumea anului
2000. Prezența unui asemenea dosar specializat
într-o publicație anuală editată în sute de mii de
exemplare arată că interesul pentru fețele
viitorului începuse să depășească strictele
preocupări ale autorilor de SF, trecând și asupra
publicului larg. Și nici nu e de mirare, din
moment ce anul 2000 părea să facă parte nu din
calendarul curent al României, ci dintr-o lume
aflată la distanțe astronomice, spre care privești
cu telescopul ca să-i distingi detaliile mirifice. Iar
ziariștii oficiosului de partid aveau sarcina să
descrie aceste perspective în lumina cea mai
ademenitoare.
Congo se varsă în Marea Mediterană, iar un
baraj închide strâmtoarea Behring. Locuința
devine rotativă și antricotul se prepară din țiței
(cu o trufanda: cartofii de cărbune). La 10
ianuarie 2011, ONU votează: în martie să plouă
sau să ningă? Iată numai câteva proiecte
curajoase, transcrise în limbajul percutant al
publicisticii de senzație. O presă profund dirijată
politic, dar bucuroasă să dea năvală și în subiecte
de „epopee fantastică”, menite să agite stindardele
speranței la orizontul unei mizerii poleite harnic
cu staniolul cuvintelor. Ce-i drept, nici imaginea
tulburătoare a lumii de mâine-poimâine (anul
2000 mai putea fi, în epocă, un reper simbolic
pentru așa ceva) nu scapă de povara cotidiană a
limbajului de lemn. Mai exact spus, de obligația
„profesională” de a vârî viitorul între reperele „de
o valoare inestimabilă” ale societății socialiste,
care și-l asuma astfel ca pe o invenție proprie,
devenită subit „o parte a prezentului”.
E plăcut să vezi cum era desenat în urmă cu
trei decenii acest viitor care pentru noi, astăzi,
nici nu mai este doar o parte a prezentului, ci
chiar prezentul nostru integral. Dacă ar fi să luăm
de bune anticipațiile de la 1970, ar trebui să
admitem că ne ducem viața în locuințe gonflabile,
cu încăperi ce se pot mări sau micșora după voie;
că populăm așezări drăguțe, de cinci până la zece
mii de indivizi (microspații de felul celor propuse
și de Thomas Morus în Utopia sau de Fourier în
falansterele lui), răsfățându-ne prin grădini cu
buxuși și fântâni arteziene, ca la Versailles,
Potsdam, sau Țarskoe Selo; că în sălile noastre de
cinematograf vizionăm numai filme în relief, care
ne umplu nările de mirosuri exotice și gura de
savoarea ospețelor imaginate de regizori și
scenariști; că străbatem țara pe autostrăzi cu 8
până la 12 piste; că prin satele întâlnite în cale
vedem tractoare conduse de la distanță, cu
telecomanda, în vreme ce însămânțarea o vor face
piloții, din avion; că metroul bucureștean s-a
extins spre localități-satelit unde funcționează
non-stop marile platforme industriale; că măcar o
parte dintre noi ne vom petrece concediile în
voiaje turistice pe Lună, admirând Pământul pe
firmament. În fine, tot lucruri frumoase, menite
să-ți umple inima de bucurie, încât te și întrebi de
ce-i atâta vrajbă și vânzoleală prin țara asta, când
cei nemulțumiți de miracolele revărsate asupra lor
de „anticipatorii de serviciu” de la 1970 ar putea
să-și tempereze resentimentele adâncindu-și la
rândul lor privirea plină de speranțe în orizonturi
și mai îndepărtate: 2050, sau 2100.
Să nu se creadă cumva că dosarul futurologic
pe care îl comentez acum se limita doar la
„România celor 30 de milioane de locuitori” a
anului 2000. Ancheta privește întreaga lume și
poate că nu toate soluțiile ei sunt greșite. Probabil
că viitorul va investi într-adevăr în mineritul din
mări și oceane, dar de aici și până la puzderia de
colonii de acvanauți forfotind în 2000 la adâncimi
de un kilometru sau mai mult e distanța dintre
dorința fierbinte și realitatea mult mai săracă în
resurse concrete. S-au adeverit, în schimb,
previziunile referitoare la creșterea demografică de
pe Terra, iar proiectele de arhitectură și urbanism
ale celor care, cu trei-patru decenii în urmă,
planificau orașe de 60 de milioane, chiar
megalopolisuri de 600 de milioane de oameni, par
mai aproape de un adevăr „în alcătuire” decât cel
al proiectanților de mici insule utopice plantate în
mijlocul naturii bine conservate. Și despre ce
conservare naturală mai poate fi vorba când
imaginezi lucrări gigantice cu reflectare directă și
catastrofală în regimul climatic al Pământului
(cărora futurologii secolului trecut se încăpățânau
să le observe doar aspectul pozitiv, nu și
consecințele dramatice)? Barajul din strâmtoarea
Behring va „reda vieții” întinderile înghețate ale
Asiei de nord-est, dar în mod precis va întrerupe
curenții marini existenți, schimburile naturale
dintre Oceanul Nordic și Oceanul Pacific, migrația
de pești, cetacee și alte specii acvatice, încât ceea
ce învie într-o parte aduce moartea în cealaltă.
Topirea permafrostului din tundră, alături de
topirea ghețarilor arctici, nu poate să nu aibă
efecte majore asupra climei, accelerând încălzirea
planetei și sporind exponențial efectul de seră.
Devierea fluviului Congo ar fertiliza eventual
Sahara, ceea ce iarăși va stârni mari tulburări, în
curenții atmosferici de astă dată. Ariditatea
sinistră a locului se va muta automat în alte zone
ale planetei, actualmente fertile. Și așa mai
departe.
Nicio vorbă despre computerele personale,
despre ciberspațiu și rețeaua informatică globală.
Asemenea realizări ori nu puteau fi anticipate, ori
sucombau în germene sub clișeele goale de
conținut ale epocii: randament înalt în industrie,
eficacitate, productivitate, progres tehnic,
automatizare „rezolvată integral”, mașini agricole
„inteligente”. E întrevăzută la un moment dat și
răsturnarea fenomenului de migrație de la sat la
oraș, prin redescoperirea interesului pentru
așezările rurale. Tot mai mulți orășeni vor avea
locuințe secundare la țară, după cum „s-ar putea
ca și o parte a populației rurale să aibă o a doua
locuință la oraș”. Așa credea, bunăoară, cehul
Vaclav Eremias, președinte al Academiei Cehe de
Științe Agricole, pe când la noi comunismul în
dezvoltare multilaterală legifera privarea
cetățeanului de dreptul de a avea în proprietate o
a doua locuință, indiferent unde, proiectând deja
semne de întrebare și asupra primei proprietăți.
Viitorologia noastră de la 1970 prefera diverse
generalități cu suport ideologico-politic, aplicând
pe controlul natalității explozive eticheta comodă
a neo-malthusianismului și pedalând energic pe
soluția ridicării economice a păturilor sociale
defavorizate și a regiunilor subdezvoltate de pe
Terra. Până și în gura lui Daniel Bell, șeful secției
„Anul 2000” din Academia de Științe a SUA, care
vede corect tendința omenirii de a trece de la
societatea industrială spre societățile
postindustriale, se pun diverse concluzii
edulcorate utopic. În anul 2000 nu vor mai exista
războaie („pentru că sper că omenirea se va mai
civiliza, va mai învăța ceva din tragediile prin care
a trecut”), iar conflictele vor fi de altă natură:
„Omul va lipsi uraganele de puterea lor
înspăimântător de distrugătoare” (prin urmare,
adio Katrina, Paloma, Arthur, Gustav și toate
celelalte!). Tot el „va topi, în măsura voită, parte
din ghețurile polilor” (Doamne ferește! am zice
noi astăzi, alarmați de faptul că, prin efectul
încălzirii globale, se topesc ele singure). Diversele
neînțelegeri se vor limita la fericita situație că
„unii vor ploaie pentru porumb, alții secetă
pentru struguri”, ONU fiind chemată, cum am
mai spus, să decidă.
Ancheta aici discutată se străduia să lase
impresia că-și formulează previziunile în regimul
unui „optimism rațional”. Dar în special VIP-urile
românești ale momentului își virează mecanic
răspunsurile spre propaganda redactată în limbaj
de lemn. În consecință, dosarul special al
almanahului din 1970 nu putea să se încheie
decât triumfalist, cu articolul Spre marele ideal,
cu toate pânzele sus!. Un ideal țesut din „premise
obiective și subiective”, din „adevăruri
fundamentale ale marxism-leninismului”, din
„înaintarea victorioasă a luptei omului pentru
eliberarea sa de exploatare și asuprire”, încât
futurologii de partid și de stat concluzionau senin
că „cel de-al treilea mileniu va găsi socialismul în
plină dezvoltare, iar avântul maselor spre zorile
comunismului tot mai impetuos”.
Așa cum n-a fost în stare să prevadă
fenomene precum încălzirea globală și explozia
informațională generată de răspândirea în masă a
computerelor personale, orbirea politică nu
anticipa nici căderea zidului Berlinului. Acestea
sunt, însă, lucruri ce ne marchează profund
civilizația reală, obligându-ne să corectăm cu
zâmbetul pe buze proiectele himerice ale unui
trecut înghițit literalmente de viitorul pe care
credea că-l ține sub control.
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Perimetrul crimei
| Adrian Țion____________________________________
Anchete peste anchete de la poliție, de la
Administrația Penitenciarelor, de la Parchet
au scos în evidență, în urma dublului
asasinat de la Brașov, un cutremurător adevăr. Pe
cetățeanul de rând, contribuabil onest, nu-l apară
nimeni. Bietul cetățean nu se poate încrede nici în
protecția polițiștilor, nici în hotărârile
judecătorilor. De parcă nu din banii lui s-ar
îngrășa și cei din poliție, ar dormi liniștiți și cei
din conducerea penitenciarelor ori s-ar înălța până
dincolo de cerul inamovibilității și magistrații
umflați cu salarii jignitor de mari în comparație
cu populația pauperă. Lăsat de izbeliște în dreapta
lumină a legilor statului și în strâmba aplicare a
lor, cetățeanul e nevoit să se apere singur. Și se
apără până moare. Cazul brașoveanului Gheorghe
Dumitru Lala e numai unul din exemplele mai
recente. Un cetățean prins în perimetrul crimei de
la casa de schimb valutar, devenit erou, căruia
președintele țării i-a conferit post mortem Ordinul
„Serviciul credincios” în grad de cavaler.
Așadar, degeaba contribuie la buget că tot el,
cetățeanul, trebuie să-și apere bunurile, să se
ferească de infractori, să prindă pe infractori, să
urmărească pe criminali, să se lupte cu ei, să-i
predea poliției și procuraturii. Apoi, aceste jigodii
cu chip aproape uman sunt eliberate „medical”
pentru „deviație de sept”, vorba lui Mircea Badea.
și alergătura pentru prinderea lor cade iar în
sarcina cetățeanului că de-aia-i el cetățean, fir-ar să
fie, nu să vegeteze cu nasu-n televizor toată ziua.
și uite așa, roata continuă să se învârtă în gol,
făcând alte victime nevinovate. Roata asta se
învârte de mult timp în mocirla corupției și
numai când insistențele jurnaliștilor pun în
lumină noi aspecte ale cancerului din justiție cei
vizați mai înaintează cu un pas timid spre
dezvăluiri șocante. De fapt, o jumătate de pas,
cealaltă jumătate n-o mai face nimeni, din simplul
motiv că de inamovibili nu te poți atinge. Atunci
de ce mai avem aceste instituții ale statului,
umflate din plin cu bănet, dacă ele se dovedesc
incapabile să instrumenteze cazuri precum cel al
basarabeanului Serghei Gorbunov? În toată
această fierbere mediatică ce a cuprins România,
jurnaliștii de investigație s-au dovedit a fi mai
aproape de cetățean decât instituțiile abilitate să-l
protejeze. Mor oameni din cauza unui judecător
suspect de clement și s-ar părea că morții sunt de
vină.
La a treia cerere de întrerupere a executării
pedepsei, Gorbunov, condamnat la 15 ani de
detenție, iese din Penitenciarul de Maximă
Siguranță din Craiova și uită să se mai întoarcă
după 3 luni acordate pentru a se trata de un
glaucom, operație de câteva minute care nici nu
presupunea internarea în clinică. Înainte ceruse să
fie eliberat medical pentru furuncul. N-a ținut.
Trebuia să încerce altceva. În pușcărie înveți toate
șmecheriile. De la deținuți sau de la avocat.
Medicul oftalmolog semnează cu inconștiență
diagnosticul propus de pușcăriaș. Naivitate sau
indiferență? Totuși este vorba despre un pericol
public, dar nu pare să conștientizeze că intră
într-un circuit care profită de demersul său
medical. Individul cu două atentate la activ se
instalează confortabil la Brașov într-un perimetru
unde se situează o secție de poliție, o sală de
gimnastică, o casă de schimb valutar. Uită să-și
mai facă operația pentru care a fost eliberat. Nu
se știe din ce trăiește, dar frecventează restaurante
luxoase, hipermarketuri (într-unul din ele a și fost
prins în compania altui individ certat cu legea) și
sala de sport firme de pază și protecție. Acolo
unde se antrenează luptători K 1, unde vin să se
antreneze și polițiști. Ca un interlop ce se
respectă, primește o carte de identitate falsă, dar
bine întocmită. Cine i-a făcut-o cadou, dacă nu
Dracul care a avut interes să-l scoată din pușcărie
pentru alte atentate, bătăi, intimidări, din sfera
găștilor care oferă protecție caselor de schimb
valutar. Nici după ce e dat în urmărire generală
pentru că nu s-a înapoiat la timp la penitenciarul
din Craiova, polițiștilor brașoveni nu li se pare
suspect personajul întâlnit în sala de
antrenamente, deși cu cicatricea pe față,
Gorbunov este o figură dubioasă pentru oricine. E
clar, nu Gorbunov are glaucom, nici polițiștii
brașoveni care suferă de albeață cronică. În ziua și
ora crimelor, Gorbunov are alibi. Cine e Dracul
din mașinărie?
În cadrul discuțiilor întinse pe toate posturile
tv de știri, magistrații solicitați să se exprime au
subliniat în repetate rânduri că, în aceste cazuri
de întrerupere a executării pedepsei, ei nu se uită
decât la lege. Adică nu-i interesează antecedentele
deținutului. Că a ucis sau a furat un sac de făină,
ei deschid baierele generozității, fără să le pese că
pun în pericol viața omului de pe stradă. Legea le
dă voie să procedeze astfel. Dacă pe fișa medicală
scrie că are nevoie de tratament în afara
închisorii, judecătorii aprobă fără să crâcnească
limita superioară. Trei luni, în loc de două,
pentru o intervenție chirurgicală de câteva
minute. O cioră ar fi cumpănit mai bine ce cale
să urmeze pentru capturarea prăzii. Ce fel de
judecată aplică inamovibilii ăștia? Dacă nu e
judecata largheței sau a milei omenești, e cu
siguranță cea a jocului de interese în care au fost
atrași. Dracul și-a vârât coada și aici. Să ne
amintim. Din justiție au fost pensionați înainte de
termen, cu sume ce nu au atras încă atenția
guvernului Boc, sute de judecători așa-ziși corupți.
Au rămas cei tineri, nepătați încă, dar la fel de
coruptibili, care iau decizii la fel de periculoase ca
cea în cazul Gorbunov. Cu astfel de judecători,
până la debarcarea lor din funcții, cetățeanul
român va trăi mereu în perimetrul crimei.
■
ferestre
Punguța cu doi bani
| Horia Bădescu_______________________________
Iubesc basmele! Iubesc cu patimă basmele, aș
putea spune, parafrazând versurile unui
cunoscut poem! Niciodată spiritul meu nu s-a
simțit mai liber, mai pur ca în lumea poveștilor,
mai apt de a primi sâmburele de experiență
omenească fundamentală ascunsă în ele și de a-și
asuma uimirile prin care imaginarul lor ne
întoarce în inocența copilăriei. Poate tocmai de
aceea pentru mine O mie și una de nopți rămâne
cartea cărților, biblia întregii literaturi romanești.
Și nu numai.
Poate pentru că poveștile sunt miturile noastre
cele de toate zilele, așa cum miturile sunt
poveștile noastre de duminică. Fără de ele mintea
ne-ar fi mai puțină, spiritul mai sărac și inima mai
goală. Fără de ele Eminescu n-ar fi fost Eminescu
și nici Noica n-ar fi înoptat la curțile împărătești
ale rostirii românești. Ale unei rostiri care astăzi
umblă în zdrențe, bâiguind mizeriile unor suflete
calpe.
Există basme și basme, povești și povești. Cu
unele, râdem, cu altele, ne râdem, cum spuneam
mai deunăzi. Cu unele râdem de ale noastre
preaomenești și bicisnice năravuri și moravuri, cu
altele, cele care țin de ființa noastră profundă,
închipuindu-și că râd de toți ceilalți, se râd de ei
înșiși unii dintre noi.
Însă oricum aș da-o, de oriunde-aș privi, o
poveste de tot râsul, mai cu seamă de tot râsul
zilelor noastre, mi se pare năzdrăvana «istorie» a
diaconului Creangă, Punguța cu doi bani. Nu mă
voi apuca s-o repovestesc, după ce a făcut-o, cu
atâta geniu, șugubățul humuleștean; aș fi eu
însumi de tot râsul. Nici nu mă voi nevoi a
încerca o subtilă abordare hermeneutică. În cheie
ironică și curat structuralistă, a făcut-o, cu har și
cu un haz enorm, un umorist de prima mână al
zilelor noastre. Nu voi deplânge fățarnic
precaritatea mizei, o punguță cu doi bani, într-o
lume în care milionul e pentru pomana săracilor
iar «țepele» au morgă de Wall Street. Nu voi
interpreta exilul lucrativ al cocoșului din
perspectiva unei protocronice căpșuniade. Și nici
conflictul cu aristocrația autohtonă, despre care
literatura română clasică dă sema în și sub felurite
chipuri, din perspectiva desuetei lupte de clasă.
Nu! Pe mine mă interesează modelul VIP pe care-l
ilustrează povestea lui Creangă: găina. Proiecția ei,
ca factor de creație în imaginarul basmului, e
fabuloasă. Raportul dintre operă, becisnica
mărgică, și vocea auctorială, acel victorios «grosse
cotcodac», cum îl numește umoristul amintit,
exemplar. Atât de exemplar încât mă întreb dacă
nu cumva star-sistemul, care funcționează astăzi
la noi cu atâta fervoare, n-a fost împrumutat de
americani de la noi și nu invers. În fiecare zi, din
zori și până-n târziul nopții, văzduhul sub care
Dumnezeu ne-a hărăzit să trăim vibrează de
nenumăratele și inconfundabilele «grossen
cotcodac» anunțând facerea mărgicăi. În fiecare
zi, cu chiot și larmă dau năvală peste noi
capodoperele. Pas de-a mai auzi, prin zarva
aceasta triumfătoare, cântatul umilit al cocoșilor.
Din fericire, anul nu are decât trei sute șaizeci și
cinci de zile. Dar șirul anilor e nesfârșit!
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
31
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Povestea cinică a lui Macbeth
| Claudiu Groza____________________________________
Am ezitat multă vreme înainte de a scrie
despre Macbeth de Shakespeare, montat de
regizorul georgian Andro Enukidze la
Teatrul de Stat din Oradea. Premiera a avut loc în
11 decembrie 2008, iar prietenii mei orădeni se
vor fi așteptat, de bună seamă, să fiu ceva mai
prompt în reacția critică.
Trebuie să recunosc însă că spectacolul m-a
deconcertat. Nu e un spectacol prost, să fie
limpede de la bun început, e însă un spectacol
confuz, adică mi-a dat încă din primele secvențe
senzația că între intenția regizorală și asumarea ei
de către actori - cu abia două excepții de remarcat
- a existat o fractură. Cui se datorează aceasta e
greu de spus.
Enukidze a tentat - cel puțin aceasta e opinia
mea după răgazul reflecției și consultarea repetată
a notițelor luate în timpul premierei - o descifrare
în dublu registru a textului shakespearian: unul
tăios, subtextual, altul ironic, chiar batjocoritor, aș
spune folosind un termen dur, în care eroii își
joacă destinele.
Al doilea registru a fost evident de-a lungul
reprezentației, de la prologul în care apar
vrăjitoarele histrionice, deșănțat-ghidușe,
depravate, până la „ceremonialurile” de la curtea
lui Duncan, în care gustarea mâncării - pentru a
evita otrăvirea regelui - devine un adevărat ospăț
al suitei, care smulge copios merindea din mâna
regală.
Astfel de secvențe duse spre grotesc apar
adesea în spectacol, iar unele personaje au net
această construcție în cheie dublă. Cel mai bun
exemplu ar fi chiar Ucigașii, văzuți ca un soi de
găinari ai crimei, capabili de „negocieri” derizorii
în activitatea profesională și dispuși să-și schimbe
clienții în funcție de încasări.
Cei doi actori care dau într-adevăr seama de
intenția montării sunt Elvira Platon-Rîmbu (Lady
Macbeth) și Richard Balint (Macbeth). Parodici în
manifestarea „publică”, la fel ca oamenii din jur,
ei devin altfel în interacțiunea reciprocă,
potențând miezul tare al construcției semantice.
Din păcate însă, o sumedenie de stângăcii ale
premierei - de concepție și interpretare, în egală
măsură - atenuează până la a estompa acest al
doilea nivel de semnificație. Unul din motive este
jocul monocord al majorității interpreților, care
pun bine în valoare nota parodică - îngroșând-o
uneori „la public”, din păcate - însă par să nu fie
capabili de a devoala și subtextul tragic. Totodată,
intonația cu acute supărătoare a unora, ca și o
mișcare scenică adesea entropică - decorul e
minimal, așa încât întreg orizontul semantic
trebuie transmis prin mișcarea de scenă - nu
servesc deloc ansamblului, care pare uneori
improvizat. Regizorul a greșit cu câteva secvențe
rizibile - o scenă cu trimiteri grosiere la
actualitate, la alegeri etc. nu are ce căuta într-un
spectacol cu asemenea miză, iar moartea unor
personaje e într-atât de nefinisată încât sare de
pragul parodiei în ridicol (vina aici aparținând
deopotrivă actorilor și directorului de scenă).
Alte secvențe, în schimb, au culoare și farmec,
așa cum și unii interpreți au reușit, nu de-a lungul
întregii reprezentații, e-adevărat, să se ridice la
calibrul scenic dorit de realizatori. E cazul lui
Petre Panait (Duncan), foarte bun în momentele
de „curte”, ca și în scena finală, unde Regele-
fantomă își redobândește ceva din statura sa de
conducător - gestul simplu al lui Lady Macbeth,
care îi aprinde lui Duncan țigara, echivalează cu o
cerere de iertare -; Panait și-a demonstrat încă o
dată calibrul profesional, deși inhibat uneori parcă
de stângăciile colegilor. S-au mai remarcat, pe
momente, cum precizam, cei doi Ucigași mai
devreme amintiți (Eugen Țugulea și Ion Ruscuț),
în scenele de „conversație de salon” dinaintea
crimelor, Alexandru Rusu într-un travesti
homosexual de Vrăjitoare, Sebastian Lupu
(Macduff), Ion Abrudan (Doctorul scoțian). Repet
însă, sclipirile au fost rare, nota generală fiind de
rigiditate și inabilitate în susținerea rolurilor.
Merită semnalată - prin plastica sa specială -
și scenografia lui Avengo Celidze, imaginând, în
Dracula cu nasul roșu.
De clovn
Un Dracula ramolit, urmărit de un Van
Helsing cam la fel, ambii „descriși” de un
Bram Stoker conțopist, speriat de o
contesă frigid-sângeroasă - aceștia sunt
protagoniștii spectacolului Dracula the clown,
jucat în premieră în 7 februarie în studioul
Naționalului clujean. Producția aparține Asociației
Teatrale „Cabotin” din Cluj și London Mime
Theater, din Londra, de bună seamă, iar regia este
semnată de Nola Rae.
Dracula the clown este o parodie a celebrului
mit românesc, lansat de scriitorul Bram Stoker și
devenit emblema spațiului Transilvaniei. De
această dată însă, scenariul prelungește mitul
până la derizoriu, la comic, la grotesc chiar.
Înfricoșătorul Dracula e doar un vampir bătrân și
ramolit, care abia-și mai ține colții în gură. Ca
într-o paradă a senectuții neghioabe, el e urmărit
în continuare de dușmanul său de moarte, Van
Helsing, și acesta lovit de năpasta bătrâneții. Cel
care trebuie să-l salveze pe Dracula este chiar
Bram Stoker, „inventatorul” poveștii, acum doar
martor și „cronicar” al ei. Dintr-o trăsătură de
peniță, el îl va omorî pe Van Helsing, printr-un
atac de cord, salvând astfel integritatea
vampirului.
Spectacolul e construit cu mijloace actoricești
și scenice foarte simple, dar și de mare efect.
Interacțiunea personajelor are loc după modelul
„gag”-urilor din comediile mute. Totul e exagerat,
reacțiile sunt ostentative, „vârâte în ochii”
spectatorilor. Fiecare personaj are caracteristicile
sale specifice, care-i asigură nu doar identitatea, ci
și accentuează savoarea acțiunii dramatice.
Dracula, de exemplu, are doi colți cam șubrezi ce-
i ies din gură și pare că scuipă când vorbește, ca
și când i s-ar fi dezlipit proteza. Van Helsing, și el
cam dărâmat de vreme, are un costum în dungi și
saboți galbeni din lemn, iar când intră se
recomandă șuierător, cu H-ul prelungit. Tot el are
drept companioană o păpușă blondă - ceva între
amantă jună și „gonflabilă” eliberatoare de
pulsiuni erotice - Lucy, râvnită atât de contesa
Bloodbath, însetată de sânge feciorelnic, cât și de
Van Helsing însuși, evident, căzută însă pradă, în
cele din urmă, „pleașcă”, bătrânului conte.
Partiturile lui Dracula și Van Helsing au fost
fundalul scenei, un cer scoțian ce-și schimbă rece,
tăios, înnegurat, apocaliptic, culorile. Din păcate
însă, spațiul impropriu în care joacă teatrul
orădean acum - Casa de Cultură a Sindicatelor -
a estompat destul de mult acest semn scenic
impecabil conceput. Nu pot decât să sper că sala
teatrului va fi cât mai repede renovată, pentru a
reda echipei spațiul firesc de lucru.
Macbeth e un spectacol pe care mi-l doresc să-
l revăd, pentru a putea emite o judecată de
valoare netă. Deocamdată, nu pot decât să dau
credit acestei producții, dar în nădejdea că,
așezată prin mai multe reprezentații, își va atinge
calibrul acum abia ghicit. și n-ar fi fost rău ca
Enukidze să fi venit la Oradea cu trei săptămâni
mai devreme, pentru a face ateliere cu actorii. O
fac mulți regizori importanți, iar orădenii n-au
mai avut demult o provocare de asemenea nivel.
■
jucate excelent de Bogdan Zsolt. Bram Stoker
(Liviu Matei, într-o interpretare burlescă, foarte
amuzantă) e un conțopist cam greu de cap, însă
destul de șmecher pentru a „rezolva” conflictul.
Mai apar pomenita contesă Bloodbath (Csutak
Reka a redat foarte bine „frigiditatea”
personajului), translucidă de foame, și ea victimă
a „crizei” generale, și o infirmieră - construită în
travesti de Gyorgy Laszlo, cu mustăți ample, dar
cu șosete albe cu dantelă roz.
Scena are un decor extrem de simplu, de fapt
un perete cu două uși și o fereastră, și cu două
birouri în prim-plan, unul din ele fiind și
coșciugul lui Dracula (scenografia îi aparține lui
Matthew Ridout). În rama ferestrei se consumă,
ca într-o proiecție cinematografică, scenele „de
exterior”, în care Dracula, în formă de liliac și
scoțând sunete bizare, e urmărit de Van Helsing,
iar Stoker cade pradă furiei doamnei Bloodbath -
cu toții miniaturizați, „păpuși”, precum în
planurile îndepărtate din desenele animate.
Această combinație de pantomimă - actorii
construindu-și expresivitatea prin reacții corporale,
de cele mai multe ori - cu teatru de păpuși
asigură o culoare specială montării. De remarcat
și muzica lui losif Herțea, care recompune, dar și
parodiază, muzica din vechile pelicule
expresioniste cu vampiri. Spectacolul se joacă în
engleză, însă replicile sunt simple și ușor de
înțeles chiar și pentru un începător într-ale
englezei, mai ales datorită accentului personajelor.
Dracula the clown este o montare alertă,
amuzantă, tonică, parodică, un spectacol scurt și
fermecător despre mituri devenite clișee culturale.
Nasurile de clovn ale protagoniștilor sunt semnul
cel mai evident al acestei altfel de priviri asupra
lui Dracula. O privire ironică, tocmai din
Transilvania sa natală.
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Istorie dramatizată
| Lucian Maier___________________________________
După regulile dramei descrise de David
Mamet (Three Uses of the Knife, Vintage,
2000), o partidă de fotbal perfectă nu e
aceea în care echipa preferată bate cu trei la zero
sau ia bătaie cu trei la zero. Pentru noi, o dispută
pe cinste ar fi fost cea din vara trecută de la
europene, dacă Mutu ar fi înscris golul al doilea
în meciul cu Italia. România confrunta o echipă
care pe hîrtie era mai bună. Și i-a făcut față, a
deschis scorul arătînd că victoria e într-adevăr
posibilă, speranța a ținut nervii întinși după ce
italienii au egalat și pulsul a crescut odată cu
apropierea finalului. Cînd ai noștri au primit o
lovitură de la unsprezece metri, intensitatea
acțiunii era maximă. Golul aducea satisfacția
cerească, ratarea aducea disperarea supremă.
Istoria reală o știm cu toții. Dar peste patruzeci
sau cincizeci de ani, puțini vor mai ști cum s-a
desfășurat minut cu minut meciul acesta (sau cel
cu Suedia de la mondialele din 1994). Dacă
Hollywoodul ar face atunci un film despre echipa
României, se prea poate ca Mutu să înscrie,
pentru că de multe ori avem nevoie de ceva mai
mult sau mai bun decît realitatea însăși!
Speranța unei partide perfecte e ceea ce animă
spectatorul intrat în making oful interviurilor pe
care David Frost i le-a luat lui Richard Nixon în
primăvara anului 1977. David Frost e un playboy
britanic care nu prea știe cu ce se mănîncă
politica, dar simte că șansa lui de a reveni în
prim-planul vieții publice din America (avusese o
emisiune TV în State) stă în aranjarea unei
discuții foileton cu Nixon, una în care să atingă
punctele nevralgice ale guvernării sale și să obțină
mărturii surpriză. Riscă tot ce are pe cartea asta.
Nixon e un personaj glumeț, un manipulator abil,
un om care își cunoaște interesele și care speră să
se reabiliteze în fața cetățenilor Americii prin
discuțiile cu Frost, un tip pe care, inițial, nu dă
prea multe parale. Și cu cît Nixon pare că îl are la
degetul mic pe Frost, cu atît mai mult spectatorii
sînt alături de britanic în inițiativa sa din film.
Scenaristul Peter Morgan știe foarte bine care
sînt etapele prin care dorințele spectatorului să fie
conduse spre un rezultat cît mai satisfăcător și
pentru film și pentru privitori. Și Peter Morgan
nu numai că știe bine aceste etape, dar în
Frost/Nixon le și trasează desăvîrșit. Pînă la urmă
e un exercițiu în care scenaristul e destul de
versat. The Queen e tot o scriere de-a sa, The
Last King of Scotland la fel. Cele trei filme au
ceva în comun. Pe de o parte, și asta ține de
regulile dramatizării, filmele opun două personaje
de calibru aparent diferit, într-un joc de-a
șoarecele și pisica. Apoi, fiecare pleacă de la
cazuri reale. Și cu acest fond real care se află în
spatele fiecărei propuneri atingem punctul sensibil
al dramatizării istoriei: cîtă vreme cinematografia
poate manipula ușor datele concrete și de cele
mai multe ori o face, cîtă vreme viața reală capătă
o altă dimensiune prin film, cum ar trebui să
privim aceste proiecte?
Această întrebare îmi pare mai interesantă
atunci cînd cinematografia aduce în fața
publicului personaje controversate. După cum e
construit în The Last King of Scotland, dictatorul
ugandez Idi Amin Dada e un om tulburat, închis
în propria carapace. E un fel de copil mare lăsat
nesupravegheat de părinți. Finalmente, e o
caricatură. Însă una fascinantă. Dacă veți privi
documentarul lui Barbet Schroeder, General Idi
Amin Dada: Autoportrait, unde omul e pur și
simplu lăsat în fața camerei și se prezintă prin
amintirile sale sau prin fapte concrete pe care le
îndeplinește în rutina angajamentelor sale,
fascinația exercitată de dramatizarea
cinematografică a lui Kevin Macdonald dispare și
pe ecran crește o figură destul de
înspăimîntătoare. E aceeași difereță în percepție
pe care spectatorul o poate simți atunci cînd
privește consecutiv un documentar ca Nuit et
brouillard al lui Alain Resnais și un film ca Der
Untergang al lui Olivier Hirschbiegel. Cel din
urmă caută să dea răspunsuri semnificative
dramatizînd, construind o imagine artistică a lui
Hitler, una care capătă autenticitate fiindcă
premisele sale sînt întîmplări care în realitate s-au
petrecut. Resnais prezintă întîmplări reale în
imagini reale. Ambele manipulează informație,
însă dramatizarea face spectatorul să simtă
lucruri, să empatizeze cu un conținut de poveste,
documentarul de autor sau filmul realist (non-
ficțiune) fac spectatorul să își chestioneze
propriile simpatii sau empatii.
Din interviul real al lui David Frost cu Richard
Nixon despre Watergate (e editat pe suport DVD,
poate fi găsit pe amazon.co.uk), am reținut o
frază de-a lui Nixon, cea care închide convorbirea.
El afirmă că e conștient că de prea multe ori a
urmat calea inimii. Că e normal pentru Președinte
să aibă o inimă, sentimente, că e necesar să le
aibă, dar că ele trebuie întotdeauna conduse de
minte, de rațiune. Frost/Nixon, la fel ca și
Președintele reprezentat pe ecran, urmează aceeași
cale, a inimii. Ceea ce obține regizorul Ron
Howard e un Nixon bigger than life (la fel cum
bigger than life era și John Nash din A Beautiful
Life), un personaj de tragedie shakespeareană,
care întotdeauna a avut ținte mai înalte decît
putea îndeplini, un personaj conștient de
misiunea pe care o avea și de cerințele ei, dar
unul care nu a putut intra în costumul
corespunzător acestei misiuni. Dramatizarea
acestui Nixon e un paliativ. În realitate niciodată
nu și-a cerut scuze pentru prejudiciile aduse
instituției prezidențiale americane și nici în film
nu o face. Însă în film face alte lucruri pe care în
realitate nu le-a făcut. De exemplu, dă un telefon
în noapte lui David Frost și îi vorbește despre
condiția în care se află amîndoi și despre nevoia
și posibilitatea de a fi legendă în urma interviului,
pe care ambii o au, dar al cărei gust doar unul
dintre ei îl poate încerca la urmă. Prin prisma
finalului, cînd cele două personaje se întîlnesc
într-un cadru informal, discuția de la telefon are o
însemnătate specială: datorită naturii sale, vizibilă
acum, îl putem înțelege pe Nixon; nu e necesar să
își mai ceară scuze verbal. Doar că personajul
acesta există numai pe ecran, la cinema!
Așa că, revenind la întrebare, cum ar trebui să
ne raportăm la producțiile cinematografice în care
e rescrisă realitatea? Dacă e să le privim în sens
etic, ar trebui respinse, fiindcă prin puterea lor de
a transforma percepția privitorilor asupra unei
realități obiective ascund un adevăr. Eu nu vreau
să spun că Nixon a fost bun sau rău, dar, prin
punerea unor situații imaginate lîngă cele reale,
filmul îl aduce pe președinte într-o lumină în care
interviurile reale nu l-au pus.
Pe de altă parte, nu cred că filmul trebuie să
fie ca în realitate. Dacă le privim din punct de
vedere sentimental, aceste povești sînt folositoare,
la fel cum și fanteziile noastre pe marginea
treburilor de zi cu zi sînt folositoare. Însă, pentru
a păstra tipul acesta de folosință în granițe
sănătoase, ar trebui să fim conștienți de
implicațiile pe care fabulația le poate avea asupra
realității și să fim conștienți că o fabulație e doar
o fabulație. Care, uneori, de dragul jocului, merită
trăită.
Acestea fiind zise, Frost/Nixon e o dramă
pusă pe ecran ca la carte, unde situațiile reale sînt
manipulate inteligent. Pelicula are o alcătuire de
documentar, în care personajele secundare ale
filmului - sfătuitorii lui Nixon sau cercetătorii lui
Frost -, din prezent, rememorează ceea ce s-a
petrecut la interviuri, iar vorbele acestora prind
viață, dar nu ca într-o reconstituire cu actori, ci ca
și cînd cele petrecute atunci ar fi aievea în fața
noastră. Impresia e asigurată de folosirea acelorași
actori, întineriți sau îmbătrîniți în funcție de ceea
ce pretinde secvența. În sensul acesta e
interesantă și îmbinarea pe care Howard o face
între imaginile de arhivă și cele filmate pentru
proiectul său cinematografic: de exemplu, demisia
lui Nixon e arătată prin intermediul unor știri din
arhivă, fără a prezenta chipul real al lui Nixon;
cînd e înfățișată plecarea lui Nixon de la Casa
Albă, știrea de atunci e însoțită de imagini filmate
pentru proiect, cu Langella în rolul lui Nixon. Pe
de altă parte, filmul intră în culisele confruntării
politice televizate și vorbește despre impactul
televiziunii în societate, o istorisire palpitantă
dincolo de orice altceva. Martin Sheen (Tony Blair
în The Queen) e potrivit în rolul lui Frost, iar
Langella, cu un timbru vocal și o dicție de zeu
coborît din Olimp, e magistral ca Richard Nixon.
Front/Nixon e un spectacol de calitate, care
merită văzut!
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
O stâncărie în apropierea
țărmului
| Alexandru Jurcan_______________
De ce, iară°i, Pasolini? De data aceasta nu
va mai fi nicio indecență, întrucât e vorba
de Medea, film din 1969, inspirat de
tragedia lui Euripide. Deschid o carte dragă mie -
Eschil, Sofocle, Euripide de Liviu Rusu (Ed.
Tineretului, București, 1968), după care citesc în
traducerea lui Alexandru Pop tragedia Medeea
(titlul filmului conține un singur „e”!). Pasiunea
femeii nu cunoaște limite. Atenienii au fost
surprinși de noutatea temei, de problemele de
căsnicie, de punctul surprinzător de vedere: „Din
tot ce-i înzestrat cu viață și cu gând,/ Femeile
sunt neamul cel mai obidit.”.
Piesa a fost jucată în anul 431. lason merge în
Colchida, să găsească lâna de aur. Acolo e fiica
regelui, Medeea, care se îndrăgostește de el, îl
ajută să obțină lâna, își omoară fratele, sacrifică
totul și pleacă împreună cu străinul care i-a
cucerit inima. Numai că lason o părăsește mai
apoi, căsătorindu-se cu Glauke, fiica lui Creon.
Urmează o răzbunare cruntă. Apelând la magie,
Medeea își elimină rivala și își omoară copiii.
Pasolini s-a simțit atras de această tragedie a
barbariei, explorând totodată marile mituri.
Regizorul afirmă că Medea „este confruntarea
universului arhaic, hieratic, clerical cu lumea lui
lason, rațională și pragmatică”. Drama constă în
opoziția a două culturi, dintre care una trebuie să
moară. Maria Callas (o femeie-mit) o
întruchipează în film pe Medea. În alte roluri:
Forspan
| loan-Pavel Azap___________________________
Ușurel ca o șampanie răsuflată, Eroul
familiei (Le Heros de la famille, Franța,
2006; sc. Christopher Thompson; r.
Thierry Klifa) descumpănește prin aglomerarea
nonșalantă de locuri comune. Sinuciderea lui
Gabriel Stern (Claude Brasseur), proprietarul unui
club de noapte, tulbură existența mai multor
persoane, în primul rând a lui Nicky Guazzini
(Gerard Lanvin), un fel de fiu adoptiv și mâna lui
dreaptă în afaceri. De fapt, Stern îi înșală toate
așteptările lăsând prin testament localul copiilor
lui Nicky, Nino (Michael Cohen) și Marianne
(Geraldine Pailhas), proveniți din căsătorii diferite.
În scenă mai apar și mamele fericiților
moștenitori, Alice (Catherine Deneuve) și Simone
(Miou-Miou), fără a adăuga nimic nou sau
original poveștii, după cum irelevantă este și
partitura dizeuzei Lea (Emmanuelle Beart), căreia
i se refuză până și “statutul” de prezență
decorativă. După primele cincisprezece minute
din plicticos filmul devine. și mai plicticos
“grație” caracterului tot mai previzibil. Cu toate
acestea, un singur lucru este iritant în acest film:
homosexualitatea lui Nino, de o gratuitate
desăvârșită (aceasta, homosexualitatea, fiind în
peliculele ultimilor ani mai obligatorie decât
activistul de partid pozitiv din cele mai
conformiste filme românești de așa zisă
actualitate ale perioadei predecembriste). În rest,
filmul este atât de plat, de monoton, de inutil
încât în cele din urmă ieși din sală stăpânit de o
Massino Girotti, Laurent Terzieff. Muzica: Elsa
Morante. O mare picturalitate, culori primare, stil
arhaizant, vorbe puține, vânt, tropot de cai,
furtuni de nisip, amestec de verde, albastru, alb,
negru. Decorul ireal conține grote inegale, ca un
mușuroi alb, gigantic. Un fel de munte ca un
cașcaval uriaș, cu găuri neliniștitoare, locuite.
Drumurile par de sare, iar albastrul se
îngemănează cu albul, în fruntea prafului roșu.
Unele scene sunt insuportabile... fizic (când
sângele victimei este distribuit oamenilor în
farfurii carnivore). Auzim zornăitul de podoabe,
acompaniat de o muzică ancestrală, tulburătoare.
Apele devin albastre și luptătorii negri le tulbură,
însoțiți de caii docili. Un fel de panteism se
inoculează ușor pe alocuri: se afirmă că
Dumnezeu lasă urme în parfumul ierbii ori în
răcoarea apei.
Văzând filmul, mi-a fost clar că Pasolini a
mizat pe citirea tragediei, pe spectatori avizați.
Regizorul nu plictisește, sugerează, completează
literatura cu imagini inefabile. La un moment dat
am fost derutat de. reluarea trimiterii darurilor
ucigașe. În prima variantă s-a respectat litera lui
Euripide, iar în a doua (aruncarea de pe zid a
fetei și a regelui) am întrezărit o ușoară polemică,
dacă nu cumva se afla un fel de exorcizare secretă
în reiterarea răzbunării. Finalul mi se pare brutal,
expediat. Nu cumva ca o lovitură de sabie, fără
neașteptată și reconfortantă senzație de tihnă, de
relaxare. Eroul familiei este dovada concretă că
platitudinea poate binedispune.
Având o poveste interesantă, cu un final
surprinzător, amintind de Zece negri mititei ai
Agathei Christie, Seducătorul fără chip (Perfect
Stranger, SUA, 2007; sc. Todd Komarnicki; r.
James Foley) reușește trista performanță de a fi
un thriller monoton, lipsit de nerv, anost. Când
prietena sa Grace este ucisă, ziarista de
investigații Price Rowena (Halle Berry) pornește o
anchetă pe cont propriu, ajutată fiind de Miles
Haley (Giovanni Ribisi), geniu al computerelor,
coleg de redacție care o iubește fără speranță.
Aparent, indiciile duc spre omul de afaceri
Harrison Hill (Bruce Willis), afemeiat notoriu,
care a avut o relație pasageră cu Grace. După mai
multe răsturnări de situație, puse chinuit în cadru,
în fapt simple sugestii ale unui suspans ce rămâne
un deziderat imposibil de atins de regizorul Todd
Komarnicki, urmează clasicul proces în care Hill
este condamnat și dreptatea pare a învinge.
Evident, spectatorului i se atrage mereu atenția că
adevărul este altul decât cel sugerat, așa încât
avem parte și de un epilog care răstoarnă toate
premisele și concluziile de până acum, oferindu-
ni-se surpriza (care surpriză, după cât de moleșit
decurge acțiunea, nu mai poate uimi pe nimeni)
unui asasin pe care cu greu ai fi putut paria până
în ultimele minute. Din păcate, nici frumusețea
Maria Callas
replică? În orice caz, Pasolini ilustrează genial,
fără cusur, opera lui Euripide. Recitesc din Liviu
Rusu și aflu că Euripide își avea locul său favorit
în apropierea țărmului, într-o stâncărie unde se
afla o grotă cu vederea spre mare. Pasolini a fost
omorât pe o plajă. Recitesc finalul cărții Îngerul
destinului de Dominique Fernandez (tradusă la
noi de Aristița Negreanu). O carte despre viața lui
Pasolini. Ultimul capitol. plaja morții. „Era exact
tăcerea și nemișcarea din ziua când nu numai
Roma va fi dispărut de pe harta lumii, ci
pământul însuși se va fi prăbușit în întregime în
ruină”.
■
lui Berry - seducătoare fără efort aparent, nici
prezența lui Willis - dandy tomnatic bine
conservat, nici talentul lui Ribisi - convingător
deși nu prea convins de personaj, nu pot salva
filmul de la eșec, eșec datorat în exclusivitate
regiei defectuoase.
■
34
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
~34]
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
79. Cenușă si diamant
| Marius Șopterean_______________________________
(Urmare din numărul trecut)
erzy Plazewski se întreabă pe bună dreptate
care este până la urmă acea constantă, acea
tradiție proprie care a stat la baza nașterii
școlii poloneze de film? Renumitul critic și istoric
spune: „Dar tradiția, acea transmitere din
generație în generație a unui anumit conținut și a
unei anumite forme, se efectuează pe diferite căi,
nu numaidecât directe. De exemplu, prin
intermediul spectatorului care apreciază anumite
rezolvări, iar această apreciere exercită o presiune
asupra generației contemporane, chiar dacă
artistul nu este pe deplin conștient de acest lucru.
Iată că în cinematografia noastră antebelică, deși
n-am prea aprecia-o noi, există o anumită
trăsătură caracteristică, care s-a păstrat: predilecția
pentru ecranizări.”1
Această constantă și insistentă privire a
tinerilor cineaști către marea literatură poloneză a
constituit încă un factor de naștere a unor
importante generații de regizori în Polonia.
Literatura națională a fost în permanență o sursă
majoră de inspirație pentru marii cineaști
polonezi: Wajda, Kawalerowich, Polanski, Munk,
Zaorski, Zanussi etc. Interesant mai este și că -
toți cei amintiți fiind absolvenți ai școlii de la
Lodz - literatura ca sursă de inspirație în scrierea
scenariilor a fost o directivă întreținută în
permanență de primii profesori de regie de la
Lodz.
Școala Națională de Teatru, Film și Televiziune
de la Lodz a luat ființă în 1948 și a devenit în
scurt timp cel mai important centru educațional
al realizatorilor de film polonezi și un focar de
cultură al întregii Polonii. Hotărârea ca această
importană instituție să ia ființă în acest oraș a
avut o dublă cauză. Pe de o parte era unul dintre
cele mai importante orașe muncitorești, un spațiu
cu adevărat aparținând clasei muncitoare - cea
care, nu-i așa, urma să conducă Polonia spre acel
socialism multilateral dezvoltat, ca și în alte țări
ale Blocului Estic aflat sub influența Marelui
Prieten de la Răsărit; pe de altă parte orașul Lodz
era unul dintre foarte puținele orașe ale Poloniei
neatinse de bombardamentele mașinii de război
germane. Fixarea în acest loc a facultății de film
era în deplin acord cu învățătura marxistă, cu
credința lui Lenin despre cinematograf și cu acea
dorință seralistă, devenită tradiție pe timpul
deceniilor socialiste, față de îmbinarea muncii cu
învățătura. Pe atunci spațiul care avea să
adăpostească școala Națională de Teatru, Film și
Televiziune era undeva înafara orașului, într-un
loc discret, plin cu verdeață, extrem de propice
unor astfel de activități artistico-pedagogice.
Nașterea acestei școli a conferit orașului Lodz (pe
atunci muncitoresc în totalitate, o adevărată
fortăreață plină până la refuz de fabrici și uzine2),
odată cu trecerea timpului, o importanță culturală
imensă, pe care doar Varșovia sau Cracovia o mai
aveau înainte de război. Literatura, în special
poezia, arta spectacolului, cabaretul,
cinematograful, au renăscut atrăgând din întreaga
Polonie actori, regizori, muzicieni, plasticieni etc.,
artiști risipiți din pricina războiului.
Chiar din primele săptămâni de existență
școala s-a focalizat pe cele două departamente
pilot ale industriei cinematografice: regia și
imaginea de film, în cadrul cărora studenții sub
îndrumarea unor personalități didactice ale vremii,
mulți dintre aceștia cineaști cu ștate îndelungate
în cinematogtafia poloneză interbelică, au început
a realiza filme atât pe peliculă de 16 mm cât și pe
35 mm. Alături de Andrzej Wajda, printre primii
absolvenți îi găsim pe Andrzej Munk3 și Janusz
Morgenstern4. Jerzy Bossak5, Wanda
Jakubowska6, Stanislaw Wohl7, Antoni
Bohdziewicz8 și Jerzy Toeplitz9 au fost primii
profesori. Printre cei mai talentați absolvenți de
după „generația Wajda” trebuie să-l numim pe
Roman Polanski. În 1958 (anul realizării filmului
Cenușă și diamant dar și al morții premature a
unuia dintre părinții spirituali ai Noului Val
Francez, Andre Bazin) filmul său de absolvență
Doi oameni și un dulap10 câștiga Marele Premiu
la Festivalul de Film Internațional de la San
Francisco și anunța nașterea unui regizor de mare
viitor. Să mai amintim aici că pentru Roman
Polanski, creatorul de mai târziu a excepționalelor
ecranizări Tess (1979) și Pianistul (2000),
întinderea de apă, marea, oceanul devin prin
peliculele Cuțitul în apă (1962), Lună amară
(1992), Moartea și fata (1994) constante atât
stilistice cât și tematice.
(Continuare în numărul viitor)
Note:
1	Caiet de documentare cinematografică, nr.
3/1973, p. 83.
2	Ironia istoriei face ca astăzi absolut toate aceste
impozante fabrici să fie părăsite, transformate în
muzee sau cluburi de noapte iar orașul, din
pricina numărului de bănci ivite după anul 1989,
să devină unul dintre cele mai importante centre
financiare ale Poloniei.
3	Când în 1961 murea la Varșovia, într-un teribil
accident de mașină, Munk nu avea încă 40 de ani
și, mai mult poate decât Wajda, era numit copilul
teribil al cinematografului polonez. Cele câteva
filme lăsate în urma sa (Oamenii Crucii albastre -
1955, Jertfa supremă - 1957, Eroica - 1959 sau
ultimul său film, neterminat din cauza morții,
Pasagera) atestă, ca la Wajda, un puternic
sentiment al istoriei. Atât doar că viziunea
acestuia, față de autorul de mai târziu al lui
Danton sau Pământul făgăduinței, era una
ironică, sarcastică pe alocuri și profund pesimistă.
4	Profesor de prestigiu la școala de film de la Lodz
unde a stat până în anul 1967, Morgenstern a
fost unul dintre colaboratorii lui Wajda la scrierea
scenariilor peliculelor Canal, Cenușă și diamant,
Lotna. Să mai notăm că cei trei - Wajda, Munk,
Morgenstern - au devenit la sfârșitul anilor ’50
fondatorii școlii Poloneze, alături de Jerzy Woicik,
Witold Sobocinski, Mieczyslaw Jahoda, Wieslaw
Zdort și Adam Holender.
5	Jerzy Bossak este unul dintre cei mai renumiți
documentariști polonezi, autorul - alături de un
alt important documentarist, Jerzy Borozowski -
unui tulburător documentar: Warșovia 56.
6	În anul 1948 Wanda Jakubowska realizează
primul și ultimul ei film: Ultima etapă, peliculă
care descrie în manieră documentară (unii o
numesc docu-dramă în timp ce alții o consideră a
fi o actualitate reconstituită) experiența regizoarei
în lagărul de la Auschwitz și Ravensbruck.
Despre acesta, una dintre primele mărturii pe
peliculă ale atrocităților petrecute în lagărele
naziste, Bren Frank scrie: „Filmul arată
nesfârșitele trenuri pline cu fețele disperate ale
deportaților, arată cruzimea selecției celor care se
vor îndrepta spre crematoriu. Cheia acestui film
stă în refuzul total de a face din moarte un
spectacol. Wohl, care a lucrat cu regizoarea,
afirmă «acest film - singurul ei film - rămâne
foarte bun și azi, după mulți ani!».” (Frank Bren,
World Cinema - Poland, Ed. Flicks Books,
London, 1990, p. 37)
7	După ce studiază filmul la școala Tehnică de
Fotografie și Cinematografie de la Paris, între anii
1931-1932, se întoarce în Polonia unde devine
unul dintre cei mai importanți directori de
fotografie de film. Stanislaw Wohl este considerat
cu adevărat întemeietorul școlii poloneze de
imagine de film. În anii ’60 este profesor de
imagine la școala de la Lodz, iar peste câțiva ani
devine profesor la Kunstgewerbeschschule din
Zurich. La sfârșitul anilor ’70 a fost visiting
professor la Hollywood American Film Institute.
Caracteristică pentru începuturile acestui cineast,
dar și a precarității cinematografului polonez
interbelic, este următoarea sa declarație: „Cam pe
la vârsta de cincisprezece ani am decis să devin
regizor de film... o hotărâre foarte dificilă pentru
acele vremuri. Era ca și cum, de exemplu, o
tânără îi spune mamei ei: «Mamă, vreau să devin
prostituată!».”
8	De acest nume se leagă începuturile pedagogiei
de film în Polonia. Încă din timpul ocupației ger-
mane, în timp ce alți cineaști și personalități ale
culturii poloneze emigrau către Vest, Antoni
Bohdziewicz - alături de Jerzy Zarzycki - a înfi-
ințat o universitate zburătoare chiar în Cracovia
inițiind tineri în tainele artei și tehnicii cine-
matografice. Astfel s-a născut prima școală de
film din Polonia, la Cracovia, iar printre primii
absolvenți se numără Jerzy Kavalerowicz și
Wojciech Has, personalități regizorale ale filmului
polonez. În 1947 școala de la Cracovia se mută la
Lodz iar Bohdziewicz devine una dintre cele mai
importante personalități pedagogice ale acestei
școli.
9	Istoricul și teoreticianul Jerzy Toeplitz este primul
rector al Școlii Naționale de Teatru, Film și
Televiziune, lui datorându-i-se dezvoltarea din
punct de vedere material dar și pedagogic a
acesteia. El devine incomod pentru guvernul lui
Wladislaw Gomulka și în 1968 este destituit de la
conducerea școlii. Părăsește Polonia și se declară
refugiat politic în Australia unde în 1976 va pune
la Sydney bazele Școlii Naționale Australiene de
Film și Televiziune.
10	Doi tineri ies din valurile mării purtând cu ei un
dulap pe ale cărui uși sunt fixate oglinzi; ei
traversează orașul care se va reflecta în oglinzile
acestuia. Nonconformismul și stranietatea
comportamentală a acestora vor fi aspru
pedepsite de societate, care resping această
atitudine. Cei doi vor fi obligați să se întoarcă
înapoi în mare. Peste ani, în 2000, la Karlovy
Vary, Jerzy Stuhr își va prezenta în premieră
mondială pelicula Marele animal în care se
prezintă strania prietenie - stranie pentru
societate - dintre un funcționar și o cămilă
găsită undeva la marginea orășelului. Dar
autoritățile locale, vecinii, prietenii nu înțeleg
cum de un om poate adăposti la el în curte un
astfel de animal și îl obligă să părăsească
orășelul cu tot cu cămilă. Să notăm că scenariul
a fost scris de Krzysztof Kieslowski care l-a
încredințat prietenului său Stuhr pentru a-l
realiza. Aceasta se întâmpla cu foarte puțin timp
înainte ca autorul Decalogului și al Trilogiei
culorilor să treacă în neființă.
■
TRIBUNA • NR. 155 • 16-28 februarie 2009
35
Black PANTONE 569 U verde
agenda
Claudiu Groza Desene din Europa, la Cluj	2
editorial
Ion Pop	Clujul desfigurat	3
cărți în actualitate
Mihai Mateiu	Arta din jurul sinuciderii	4
Octavian Soviany Cameleonul memoriei	5
Ion Pop	Un poet de duminică	6
comentarii
Petru Poantă	Antologia de la Săvârșin	6
incidențe
Horia Lazăr
Prevenirea prin prevedere sau judecătorul-profet	7
Două cărți în dezbatere
Laszlo Alexandru Istoria literaturii române, de la origi-
ni pînă la Nicolae Manolescu (I)	9
Ovidiu Pecican Un turnir incomplet	10
Ștefan Manasia Curajul bunului simț. Critica unei
istorii "critice"	11
poezia
Libertatea din vis (Ionel Eduard Apostu, Răzvan Vasile
Cenan, Constantin-Sorin Chetreanu, Zoltan Derzsi,
Gheorghe Moraru, Vladimir Rață	12
emoticon
Șerban Foarță Considerații generale asupra (meta)fizicii
cocoloșite	13
proza
Viorel Micota Fragment din romanul Marele Mir 14
traduceri
Traducere în limba română de Paula Pop
Jean-Marie Gustave Le Clezio Hasard	15
interviu
interviu cu regizoarea de film Cecilia Felmeri
"Vreau ca filmele mele să fie înțelese de marele public" 16
studii americane
Lucian Bogdan De la neoconservatorism la liberalism în
politica externă a S.U.A. Salt sau tranziție graduală? 18
religia
philosophia christiana
Nicolae Turcan Dincoace sau dincolo de metafizică 22
primim la redacție
Alexandru Tămaș Protopopii și vlădicul Țării Ardealului,
în 1701	22
reactiv
Tudor lonescu Apărare și ilustrare a limbii române 23
dezbateri & idei
Sergiu Gherghina Despre lipsa schimbării	24
Vlad Mureșan Criza autocunoașterii	25
meridian
Gokcenur Celebioglu	26
flash-meridian
Ing. Licu Stavri Luna de duminici a domnului Updike 27
structuri în mișcare
Ion Bogdan Lefter	'"Lumea literară" (continuare) 28
portrete ritmate
Radu Țuculescu Perța, tatăl coconului...	29
știință și violoncel
Mircea Opriță	Viitorul la timpul trecut 30
zapp-media
Adrian Țion	Perimetrul crimei	31
ferestre
Horia Bădescu	Punguța cu doi bani	31
teatru
Claudiu Groza	Povestea cinică a lui Macbeth	32
Claudiu Groza	Dracula cu nasul roșu. De clovn	32
film
Lucian Maier Istorie dramatizată	33
plastica
Ion Stendl - 70
| Livius George Ilea
Deși au trecut patru decenii de când Ion
Stendl (n. 1939) obținea o primă
recunoaștere europeană importantă
(Premiul la Bienala Internaționala Tineretului de
la Paris, 1969), cei care i-au urmărit de-a lungul
timpului performanța artistică au rămas mereu cu
regretul prezenței sale (prea) discrete în peisajul
artelor plastice din România. Vremurile precare,
dar și asumarea responsabilă a unei cariere
didactice la Institutul de Arte Plastice „Nicolae
Grigorescu” din București, după absolvirea
acestuia în 1963 au favorizat prea puțin
expunerile sale publice. Astfel, în intervalul 1983 -
1996, artistul nu apare cu nicio expoziție
personală, prezența sa fiind remarcată doar prin
participări la expoziții de grup, naționale sau la
Bienale internaționale, unde, de altfel, lucrările
sale sunt recompensate cu numeroase premii de
prestigiu.
Ion Stendl impune în perimetrul românesc,
întorcând ingenuu clepsidra timpului, recursul la
valorile perene ale breslei legitimate de relația sa
vie cu reperele definitorii ale istoriei artei.
Împreună cu Teodora Stendl, artistul formează un
redutabil cuplu de artiști, fiul Petru și fiica
Alexandra urmându-i în alegerea profesiunii. Dar,
mărturisește într-un interviu Ion Stendl: „Tatăl
meu [Hans Stendl] a fost cel mai dotat dintre cele
trei generații de artiști câți suntem acum, pentru
că a fost un talent [eminamente] nativ.”
Prezumția de firesc și naturalețe, realismul mediat
cultural al transpunerii artistice salvează opera de
artă de o anume sterilitate a artificiosului.
Experimentând mereu noi tehnici,
recontextualizând metodic „structurile lirice” ale
imaginii plastice, mixajul a numeroase medii și
diversitatea tehnicilor (tempera, cărbune,
sangvină, peniță, colaj foto, etc.) este departe de a
provoca haos compozițional. Coexistența
tehnicilor se justifică în economia întregului,
acestea completându-se și susținându-se reciproc,
subliniind fiecare în parte atributele unui anume
„arc stilistic”, unui anumit tip de sensibilitate, a
unui mod distinct de raportare la canoanele
estetice „clasice”.
Având ca formulă de structurare palimpsestul
și ca tehnică de bază colajul, marea majoritate a
lucrărilor lui Ion Stendl invită/incită la o lectură
complexă, la un perpetuu dialog cu multitudinea
de straturi civilizaționale suprapuse, dar relevând
și o concomitență supratemporală, propunând
comunicarea printr-un limbaj saturat de o
simbolistică de factură postmodernă, dezinhibat,
secularizat, care consimte la sincronia mai multor
paradigme estetice, acordă „dreptul la diferență”,
fluidifică spațiile de fractură/glisaj dintre nivele
restituind imaginii o surprinzătoare coerență
internă.
Ochiul spectatorului lesne se lasă prins de
aventura materiei plastice utilizate: ceea ce pare a
fi piatră prin magie iluzionistă devine
imponderabil sau se contaminează vinovat de
atributele cărnii, dobândind consistența și căldura
specifică acesteia, și, dimpotrivă, ceea ce ne-am
aștepta să sugereze un trup din carne și oase
capătă transparență pierzându-și corporalitatea
până la nivelul sugestiei sau devine pur și simplu
imaginea unei cochilii goale, de lut ars.
Cromatica sobră, și sofisticată, alăturând
pământuri calde griurilor reci sau marcând cu o
undă de sidef sau de albastru un detaliu color
integrat într-un fragment alb/negru sau sepia
individualizează spațiul plastic stendelian,
inferându-i armonia dinamică a unei neliniști
prezente în diferite grade de exprimare, de la
virtualitatea detașat-modernistă la proiecția
paroxistică de tip neoexpresionist. Linia
practicată de artist susține, în majoritatea
cazurilor, o veritabilă lecție de studiu al
desenului, de la schița sintetică la detaliul
anatomic tratat analitic, vădind o irepresibilă
vocație de dascăl și grafician și coexistând „în
pace” cu tușa picturală, spontană și consistentă
precum și cu ineditul inserării imaginilor
fotografice în compoziție. Spațiul plastic abundă
în consonanțe și corespondențe simbolice și
formale, densitatea „citatelor vizuale” fiind
„debarcată” de tonul uneori ludic- alteori grav-
ironic cu care I. Stendl știe să-și rostească mesajul.
Miza pe expresivitatea nudului uman, în general
feminin, niciodată abandonată, precum și arta
juxtapunerii, intersectării spațio-temporale
trădează un mod de gândire plastică învecinată cu
cel practicat de sculptor sau arhitect, fără a știrbi
însă, în vreun fel, calitatea preeminent grafică a
lucrărilor sale.
Refuzând atât „Calul Troian” al canoanelor
estetice ale clasicității greco-latine, reiterat în
varianta sa renascentistă, Ion Stendl explorează
liber modernitatea proiecțiilor de graniță ale
imaginarului prin prisma unor imprevizibile
„restructurări” ale imaginii plastice, urmându-și cu
o inepuizabilă disponibilitate creativă proiectul
său artistic.
■
colaționări
Alexandru Jurcan O stâncărie în apropierea Țărmului 34
Ioan-Pavel Azap Forșpan	34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean 79. Cenușă și diamante 35
plastica
Livius George Ilea Ion Stendl - 70	36
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 12 lei - trimestru, 24 lei - semestru, 48 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 21 lei -
trimestru, 42 lei - semestru, 84 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr.
R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36|
Black PANTONE 569 U verde