-0- Black PANTONE 569 U verde
TRIBUNA
Revistă de cultură • serie nouă • anul VIII • 1-15 februarie 200 9
154
sQ
Județul Cluj
3 lei
Marian Victor Buciu	Traian Vedinas	Interviu CU
Maeștrii lui	Horea la	Bobbie Ann
N. Breban	Negreni	Mason
Ilustrația numărului: Nicolae Maniu
Black PANTONE 569 U verde
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Marius Jucan
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Georgeta Maria Marc
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G.Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
agenda
Mircea Popa
Vocația istoriei literare
| Petru Poantă________
La 70 de ani, împliniți în această lună, Mircea
Popa are deja o operă vastă, de istorie
literară, critică culturală și critică propriu-
zisă. A debutat în presă acum aproape o jumătate
de secol, devenind în timp o prezență constantă
și consistentă a vieții literare. El se formează și
crește în mediul academic clujean și în preajma
profesorului losif Pervain care, în anii ’60 ai
veacului trecut, era încă emblema pozitivismului
în cercetarea literară, pozitivismul însemnînd aici
rigurozitatea documentării, contactul nemijlocit
cu sursele primare, cunoașterea exhaustivă a
contextului cultural și a “biografiei” produsului
literar. Nu este vorba atît despre o metodă cît
despre o tehnică de lucru sub a cărei severă
disciplină și-au început cariera și tinerii
universitari de atunci Mircea Zaciu, V. Fanache,
Gavril Scridon, Octavian Șchiau, Leon Baconsky,
Maria Protase, Sergiu Pavel Dan, Ion Șeuleanu,
Georgeta Antonescu, Mircea Curticeanu, și chiar
Ioana Em. Petrescu. Se înfiripase aici o școală de
istorici literari avîndu-i precursori pe eruditul
pozitivist Gheorghe Bogdan-Duică, pe filologul
Sextil Pușcariu, dar și pe comparatistul și
ideologul literar Dimitrie Popovici. Mircea Popa
își face apariția în ambianța unui cult discret al
acestor personalități, dar și a unei pasiuni,
întrucîtva conjuncturale, pentru istoria literară.
S-ar zice că el își descoperă vocația sub presiunea
unui mediu în care biblioteca reprezenta însă-și
rațiunea existenței. Ea nu era pentru acești
oameni doar un depozit de cărți și un loc de
studiu, ci, în primul rînd, o arhivă vie de fapte
literare niciodată pe de-antregul cunoscute și, de
aceea pline de semnificații pentru cunoașterea
complexă a unor epoci, opere sau scriitori. Mircea
Popa crede chiar că descoperirea unui fapt literar
inedit nu-i cu nimic mai prejos decît actul
interpretării și că, prin extensie, critica literară la
zi n-are legitimitate fără cunoașterea în
profunzime a istoriei literare. De altfel, studiile
sale de istorie literară sînt dublate de un spirit
critic activ. El este deopotrivă istoric și critic
literar. Poate nu-i întîmplător că prima sa
monografie (debutul editorial) e consacrată lui
Ilarie Chendi, cel care avînd o solidă formație de
istoric literar devine, la începutul secolului XX
primul cronicar literar profesionist. În reabilitarea
energică a lui Ilarie Chendi trebuie să vedem și
mărturisirea unei profesiuni de credință. Ea
echivalează cu un manifest secret al lui Mircea
Popa. De fapt, după 1990 îndeosebi el practică
foarte consecvent critica foiletonistă, dovedind o
bună familiaritate cu metamorfozele literaturii
contemporane, precum și faptul că vocația sa
originară nu constituie un handicap pentru
evoluția gustului. Înainte de Revoluție este însă
preeminent istoricul literar, cu cîteva monografii
și studii care rămîn esențiale în bibliografia
temelor respective. După Ilarie Chendi (1973)
publică Spații literare (1974), Ioan Molnar Piariu
(1976), Tectonica genurilor literare (1980),
Octavian Goga între colectivitate și solitudine
(1981) și Introducere în opera lui Ion Agîrbiceanu
(1982), alături de multe prefețe la diverse ediții
din scriitori clasici și moderni. Începînd cu anii
’90 prezența sa editorială și publicistică devine
copleșitoare. Autorul pare cuprins de o
misterioasă frenezie a scrisului, într-o diversificare
derutantă a temelor, așa cum indică doar cîteva
titluri de volume: Timotei Cipariu - ipostazele
enciclopedistului (1994), Estuar (1995),
Convergențe europene (1995), Aspecte și
interferențe iluministe (1997) Apropieri literare și
culturale româno-maghiare (19980, Reîntoarcerea
în Ithaca. Scriitori români din exil (1998), Mihai
Eminescu - contextul receptării (1999), Mihai
Eminescu și Transilvania (1866-1918) Bibliografie
(2000), Presa și ideea națională (2000), Alba lulia
- răscruce și veghe (2000), Figuri universitare
clujene (2002), Pagini bihorene (2003), Presa
mehedințeană (2004), Sub semnul Franței (2006)
ș.a. Acestora li se adaugă numeroase studii și
articole din diferite volume colective și dicționare,
precum și sute de cronici și recenzii din presa
actuală. În sfîrșit, mai mult de un deceniu a
urmat și cariera universitară, ceea ce și explică
aspectul de prelegere și o anume redundanță din
articolele sale mai ample din ultimul timp. Mereu
rămîne însă remarcabilă pasiunea detectivistă a
arhivarului. Are și flerul descoperirii faptelor
literare și culturale inedite ori demult uitate prin
biblioteci, unele strict utile pentru specialiști,
altele de interes mai larg, precum excelentul
volum Sub semnul Franței, în care sînt
prospectate minuțios și cu farmecul evocării nu
doar scrierile despre Rom_nia ale unor cunoscuți
ziariști și scriitori francezi ai secolelor XIX și XX,
ci și ambianțele în care unii dintre aceștia au trăit
și au lucrat în țară, vizitele și anturajele acestora.
Academismul solemn al cercetării face loc
jurnalismului și colajului dinamic și plin de
culoare, rezultatul fiind o imagine aproape
necunoscută a României culturale moderne. Deloc
convenționale, la obiect și adeseori expresive
literar sînt și cronicile despre cărțile scriitorilor
contemporani. Deși destul de tolerant cu multe
apariții modeste, Mircea Popa are discernămîntul
și instrumentarul critic adecvat comentariului
unei literaturi aflată în continuă și imprevizibilă
transformare. De cîțiva ani scrie sistematic despre
autorii clujeni, prefigurînd un soi de panoramă a
unui interval editorial surprinzător de abundent.
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Valențele presiunii
| Sergiu Gherghina
2009 a început a°a cum finalul anului trecut îl
anunța - cu probleme multiple accentuate de
criza economică mondială. Referitoare la cea
din urmă, o expresie mai vagă și mai goală de
conținut nu cred că se putea găsi pentru
denumirea a ceea ce se petrece la nivelul Planetei.
Pe lângă faptul că termenul este foarte des utilizat
în mass-media și în discursurile guvernanților,
acesta servește pe scară largă drept scuză pentru
eșecuri economico-politice. Mă delectam zilele
trecute cu deciziile noului guvern, cu
imposibilitatea de a își respecta promisiunile
electorale și mă gândeam cât de mult au crezut în
realizarea lor la vremea în care le anunțau în
campanie sau chiar când votau în Parlament
aplicarea lor. Lipsiți de o reală opoziție în
legislativ (coaliția guvernamentală controlează
70% din mandate), mass-media este unica ce
poate scoate la iveală incompetențele, trucurile,
afacerile de familie, iresponsabilitatea sau
minciuna reprezentanților noștri. Căci faptele
pozitive și le auto-promovează cu multă sârguință
ai noștri politicieni.
Însă nu mă voi axa asupra aspectelor interne,
ci insist asupra unui element care afectează
România nu neapărat din vina autorităților noas-
tre. Deși, așa cum zăpada ne ia mereu prin sur-
prindere în mijlocul iernii sau cum seceta apare
pe neașteptate după zile îndelungate de tempera-
turi de peste 35 de grade Celsius, mă așteptam să
nu existe un plan de rezervă pentru eventualitatea
în care Rusia încetează livrările de gaz. Și am fost
și de această dată “uimiți” de decizia rușilor, deși
aceștia avertizaseră Ucraina în repetate rânduri.
Rusia a dovedit încă o dată că este o super-putere
și nu în domeniul armamentului său tehnologic
așa cum era până la finalul Războiului Rece, ci în
direcția care contează cel mai mult în aceste vre-
muri - cel economic. Criza gazelor reprezintă
doar un studiu de caz relevant pentru situația
generală, nu contează că premierii celor două
state direct implicate au găsit după câteva zile de
criză acută o soluție. Trebuie evidențiată situația
în care statele-membre ale UE au fost puse și difi-
cultatea cu care au găsit (acolo unde a fost cazul)
soluții.
La nivel comunitar, un punct pozitiv pentru
UE fost acela că a acționat ca un actor unitar.
Spre deosebire de acordurile bilaterale semnate de
statele-membre cu Rusia în momentul în care s-a
decis prețul gazului, de această dată Rusia și UE
au semnat un protocol de acord pentru controlul
tranzitului gazelor rusești prin Ucraina.
Dependența față de Rusia este modalitatea prin
care cea din urmă dovedește tuturor că și-a stabi-
lizat poziția dominantă în domeniul economic,
resursele de această natură fiind vitale pentru
bătrânul continent. Să reflectăm cum a recționat
UE (sau statele-membre separate) în cazul
ultimelor două crize artificiale determinate de
Rusia: stabilirea prețului gazelor naturale, și
sistarea livrărilor de gaze. În cazul primei crize,
Rusia a reușit pe plan economic ceea ce nu
reușise în plan politic și militar: destabilizarea UE,
separarea statelor-membre prin purtarea dia-
logurilor separate. Toate discursurile despre con-
strucția europeană, despre idealul societății
europene, despre cetățenie și valori europene dis-
păreau în momentul în care interesele fiecărui stat
primau. Condițiile financiare erau prioritare, fără
a ține cont de principiile enunțate în cadrul multi-
plelor tratate semnate de-a lungul istoriei UE.
Poate absența unui reprezentant de politică
externă sau a unei politici comune să fi determi-
nat această reacție, dar am dubii că acestea au
fost cauzele. Cunoscând politica rusă de a accepta
oferta celui care oferă mai mult, fiecare stat a
încercat obținerea unei înțelegeri convenabile. Și
nu pot fi acuzați... Însă, acest comportament este
contrar declarațiilor de iubire pe care le fac în
plenul instituțiilor europene pentru ideea unei
uniuni cu celelalte state membre.
Privind cu relativă detașare aceste comporta-
mente, am putea concluziona că ascensiunea pu-
terii financiare rusești ar putea conduce la o
dezbinare a UE pe plan economic, singurul plan
în care Uniunea contează cu adevărat. Realizările
comunitare de la nivelul celorlalte politici,
incluzând mediul, securitatea și domeniul relați-
ilor externe, fiind modeste. Modalitatea în care
recenta situație a fost tratată de către UE contra-
zice însă aceste interpretări. La începutul lui 2009
nu s-a discutat despre state-membre, ci despre UE,
despre un monolit care încearcă să găsească
soluții la problemele create de actori terți (Ucraina
nefiind nici măcar în process de aderare). În afara
discuțiilor prelungite cu furnizorul rus, UE a dedi-
cat timp și identificării soluțiilor, puțin diferite
față de regretatul proiect Nabucco, defunct
înainte de a lua naștere. Însă, asupra soluțiilor
propuse vom reveni imediat, după ce vom analiza
succint caracterul discuțiilor dintre UE și
partenerul rus. În ultimii ani, UE a discutat cu
Vladimir Putin, fie din postura acestuia de
președinte, fie din cea actuală de premier. Politica
sa de forță este caracterizată de astfel de decizii,
de punerea partenerului în situații dificile, de sta-
bilirea unei presiuni constante. Summiturile G8,
precum și multiplele interacțiuni instituționale
dintre membrii UE și Rusia nu au reușit să
schimbe atitudinea celei din urmă. Rusia este
conștientă de puterea sa economică, ce o poate
ajuta să își clădească relații cu celelalte state.
Dominația rusă în domeniul gazelor este
accentuată de faptul că UE nu reușește să identi-
fice soluții pentru diminuarea dependenței astfel
încât deciziile Moscovei să nu o influențeze.
Mereu au fost vehiculate planurile referitoare la
crearea surselor alternative de energie, cu imple-
mentare însă în câteva state industrializate din
Europa de Vest. Ultima idee vizează propunerea
creșterii producției de gaz în trei state-membre,
unul dintre ele fiind România, plus Norvegia.
Însă, modalitatea și perioada de timp necesară
implementării acestui plan au rămas neclare.
Reacția UE trebuie apreciată pozitiv din trei
motive. În primul rând, oferă imaginea unui actor
omogen, al unei singure voci la nivel comunitar,
un partener singular pentru viitor. Henry
Kissinger, secretarul de stat american în timpul
administrației Nixon, întreba ironic dacă există un
număr de telefon al UE, dacă există o voce unică.
Faptul că UE nu a mai fost dezbinată în momen-
tul unei situații de criză este astfel de apreciat. În
al doilea rând, reacția imediată a UE la gestul
rușilor de a stopa livrarea de gaze a avut benefi-
ciari colaterali - în principal statele balcanice.
Această situație creată, suplimentată de ajutorul
de gaze acordat în perioada crizei de unele state-
membre UE țărilor din afara acesteia. Poate duce
la cooperări pe multiple planuri în viitor. Nu în
ultimul rând, atitudinea reactivă a UE a dat
naștere unor noi posibile soluții pentru scăderea
dependenței. Lucrând sub presiune, experții
europeni nu au readus atât de mult în discuție
proiectele vechi, fără rezultate (în această cate-
gorie intră și pretențiile relativ nejustificate de la
anumite state de a își dezvolta surse alternative
de energie), ci au adaptat strategiile și au creat un
plan constructiv, de materializat pe viitor.
Câteva concluzii se pot trage referitoare la
ultimele dezvoltări pe scena internațională. Prima
este aceea că UE pare a se mobiliza și acționa efi-
cient în contextul unei probleme specifice, pre-
cum cea a deficitului de gaze. Rămâne de văzut
dacă va reuși să facă același lucru și cu problema
generală a crizei financiare. Cea de-a doua con-
cluzie este că Rusia și-a consolidat poziția eco-
nomică, aceasta fiind dimensiunea în care este o
super-putere. În al treilea rând, Rusia arată o con-
tinuitate a politicii de forță inițiată sub președinția
lui Putin (nu mult diferită de actuala situație în
care același Putin este conducătorul din umbră) în
care dialogul este agreat doar în termenii impuși
de Moscova. Nu în ultimul rând, UE a intrat
într-o nouă fază a construcției sale, una care în
pofida numărului mare de membri trebuie să fie
omogenă. Modalitatea în care a reacționat de
această dată oferă euro-optimiștilor speranțe pen-
tru dezvoltările ulterioare.
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Starea de blank
Octavian Soviany
Vlad Moldovan
Blank
Bucure°ti, Editura Cartea Românească, 2008
Unul dintre cele mai remarcabile debuturi
din ultima vreme este cel al lui Vlad
Moldovan, poet care reelaborează într-o
formulă cu totul aparte lirica „autobiografistă” a
promoției sale și împinge patosul autenticist al
acesteia spre coordonate surprinzătoare. Căci
poetul își mărturisește de la bun început lipsa de
apetit pentru spectacolul citadin (care îi fascina
pe promotorii fracturismului), de o deconcertantă
banalitate și insignifianță (“De fapt nu-i nimic de
văzut/afară poate se aglomerează/cineva uită
poarta neîncuiată (și acolo sânii ei când își ia
tricoul de noapte/ după perdea în lumină
portocalie./nimic de văzut, sub mașină stă
pregătită/pisica”), peisajele urbane “mizerabiliste”
sunt înlocuite de interioarele sordide sau de
tavernele glaciale, unde beția mohorâtă, lipsită de
euforie, face încă și mai acută starea de urât
ontologic: “La trei străzi
într-o tavernă înghețată noi/ne amețim cu sticlele
în jur cu scrumiera pe vine./Atenția vine din
plictis care vine din melodia asta prea lungă/ care
vine dintr-o pălincă ratată care vine din
bucuria/revederii chiar acum când ne așezăm și
comandăm/o bere” (Nimic de văzut).
În viziunile poetului, spațiul va fi, prin
urmare, “fracturat”, divizat între un “înauntru”
(care are aproape întotdeauna aspectul adăpostu-
lui provizoriu, e o “vizuină” neprimitoare, incapa-
bilă să ofere protecție și intimitate) și un “afară”
deprimant, unde starea de nesiguranță se ampli-
fică până la paroxistic, iar viața “se răcește”
aproape instantaneu, generând omul-obiect, cu
gesturile sale automatizate de marionetă
umanoidă: “Deși dau căldură,/Mă gândesc că eu
și bătrîna asta/Suntem afară - random/Aproape
întotdeauna afară.//O să mă apropii de ea și o
să mă agăț de/un braț și n-o s-o las să se
ridice/dacă o să strige o să-i strig la loc:/Vino
fată!/Vino că ești o persoană/o coajă de castană
Excesul: Identitatea lui Cioran
Gratian Cormos
Nicolae Turcan
Cioran sau excesul ca filosofie
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2008
Cioran este, mai mult sau mai puțin, o
obsesie a noastră, a tuturor. Un fel de mit
național, revendicat cu tărie de români,
înfiat de cultura franceză, criticat pentru
publicistica sa de dreapta, respectat de toți cei
care trăiesc zilnic, asemeni lui, deopotrivă de acut,
inutilitatea vieții și conștiința morții, Cioran
reprezintă una dintre cele mai lucide voci din
istoria filosofiei universale. Gândirea sa
ambivalentă, care pendulează în fiecare pagină
scrisă între marginile celei mai stupefiante
iraționalități este când atee, când angajată politic,
când mistică, încât nu mai poate fi vorba de a-i
atribui filosofului o identitate clară. De aceea,
singurul diagnostic plauzibil este cel introdus în
cu țepii rupți/ uitată între cojile de cartof/și ai fost
un obiect care vorbește despre obiecte” (Easy
note). Oroarea de această exterioritate ostilă
provoacă o mișcare de repliere, astfel încât corpul,
el însuși, ia aspectul unei “vizuini provizorii”,
devine un soi de cochilie precară, pândită în per-
manență, și ea, de pericolul “căderilor energetice”:
“Ridicam genunchii printre stivele de xeroxuri/și
peste tot/spaima că mă împiedic sau că/îmi intră
un colț în splină/îmi umple gura cu nisip//Să
pun un ficat zdravăn un mușchi sănătos./La orice
mișcare mă așteptam să îi explodeze/ o arteră lui
taică-miu,/contractam prea tare/ și imediat
bătrânețea o stropșea pe maică-mea/ sub un bec
galben în bucătărie” (Familial). Viața se reduce
acum la o succesiune de mișcări încetinite, are
aspectul unui film au ralenti, care trădează un
deficit de autenticitate, și devine, în cele din
urmă, supraviețuire: “Amândoi foarte serioși// -
eu mai îndes ceva în cameră/ dar nu prea
încape/încă o haină sau o carte pe care n-o
citesc./ - el o sună pe Barbara/și se ceartă/ - mie
îmi cad lucruri din mână/le împing cu papucul
sub masă/ sau adun părul de pe gresie/ am o
măturică de care se prinde/ - Emanuele zice nos-
talgie pentru Elize/ - eu spun chiuveta se
înfundă/mă bag sub instalație/mă fac praf
deschizând/borcane, conserve cu năut”
(Supraviețuitorii). Deoarece catastrofa care
planează peste acest univers de o fragilitate
superlativă este entropia, amenințarea perpetuă a
colapsului energetic total; ea este generată de
obișnuință, de automatismele mentale și percep-
tive care reduce existența la un numpăr de
“scheme” mereu previzibile, anihilând orice mani-
festare spontană, mortificând procesele de
cunoaștere și opturând astfel partea de miracol a
vieții. Prin urmare, poezia devine o modalitate de
recuperare a “stării de blank”, acea stare adamică
a conștiinței și a limbajului, prin care mintea își
recapătă spontaneitatea firească, astfel că poemele
lui Vlad Moldovan (și din acest moment autorul
se desparte în mod evident de locurile comune
ale liricii 2000) vor transcrie mici experiențe iniți-
ecuația exegezei cioraniene de către Nicolae
Turcan: excesul ca marcă identitară a discursului
filosofic despre lume.
“Atracția pentru extreme” care îl caracterizează
pe Cioran este specifică spiritelor fierbinți, care
trăiesc orice dialectică sub formă de nevroză. Ea
nu este de dată recentă, ci își are precedentul în
hybris-ul culturii grecești, care îl acceptase deja ca
inevitabil complement al kalos-ului. De la aceste
premise justificate evident de opera și de mărturi-
ile lui Cioran pornește întreaga teză de doctorat a
lui Nicolae Turcan, reprezentând o radiografie în
premieră a “filosofiei excesului”, definitorie pen-
tru gânditorul de la Rășinari, care declara în
Cuvântul introductiv la colecția de articole intitu-
lată Singurătate și destin:
“Sunt eu? Nu sunt eu? Rămân perplex în fața
anilor, a evenimentelor și a atâtor cuvinte cu sens
și fără sens. Cum să nu fiu contaminat de un
atice care urmăresc reconectarea la cosmic și la
natură, substituindu-le peisajelor citadine
decorurile “plein air” sau vehiculând cu utopia
unei lumi “renăscute”, plasate sub semnul anima-
lității angelice: “Voi sfioaselor animale, voi vă
neteziți/Drumurile plutelor de pet, în timp ce
mădularele voastre/se scaldă în satori!/Râpele
Asiei vuiesc continuu, din Osaka la Satsume și
I Ching/ fără repaus, culmile Yukatanului/ Se
surpă în lumea ochilor voștri, rădăcinile Africii/Se
înmoaie sub firea luciosului baobab din Archeon”.
(Ciudate animale și animale sfioase). Contactul
epidermic cu elementele are - dintr-o asemenea
perspectivă - evidente aspecte purificatoare, iar
apele invocate de Vlad Moldovan sunt cel mai
adesea “ape lustrale” (“Același pârâu de lângă
calea ferată în Baciu/Plouase - așa că mi-am afun-
dat capul/ adânc până la nămol - era rece și eu/un
extraterestru longilin după două zile în sălbăti-
cie”) care readuc simțurile la capacitatea de a
redescoperi misterul și miracolul în scenele cele
mai banale: “2 unguroaice micuțe la masa
cealaltă./Fața lor delicată,/Ce spun în
maghiară?/Totul e lin și/totul e eteric sub cande-
labru,/Una din ele are părul prins în coc,/un jer-
seu portocaliu cu ochiuri,/Accentuează într-un
anumit ritm și/în momentul accentuării își ascute
vocea./Cealaltă gesticulează mult, desenează cu
mâna pe masă,/din când în când se atinge pe
umăr” (Blank zen).
În paralel cu “reîmprospătarea” percepției poe-
tul urmărește însă și revitalizarea limbajului, pre-
ocupat (de data aceasta mai aproape de spiritul
grupului 2000) de insolitarea rostirii, prin
cuvinte/asociații de “unică folosință”, destinate să
scoată cititorul din obișnuita lui placiditate, care
amintesc încă, așa cum se întîmpla odinioară în
cazul lui Daniel Turcea, mai puțin de experi-
mentele poetice de ultimă oră, și mai mult de
înțelepciunea milenară a Yen-ului. Căci Vlad
Moldovan vine în poezie în ipostaza “înțeleptu-
lui”, care, refuzându-și gesturile de frondă specta-
culoase, pledează în ultimă instanță pentru firesc
și pentru o existență în armonie cu cosmicul.
Să fie această “înțelepciune” forma de revoltă
a unui spirit ulcerat de civilizația videoclipului și
a tastei de calculator?
■
inepuizabil orgoliu, de credința în sine și de victo-
ria asupra fricii de ridicol? Adevărul este că cre-
deam în mine, că-mi arogasem o soartă și că ten-
siunea interioară era întreținută de un vârtej în
același timp rafinat și sălbatic. Secretul meu era
simplu: n-aveam simțul măsurii. În fond aceasta-i
cheia oricărei vitalități”.
Autorul decelează din startul cercetării sale
cele trei sensuri ale conceptului de exces în opera
lui Cioran: excesul ca limită, ca paroxism ce pre-
supune o ieșire din cadrele obișnuite în favoarea
unei propensiuni către irațional; excesul ca polari-
tate, ca oscilație continuă și radicală între două
capete (extreme), fără a manifesta interes pentru
intervalul dintre ele, și excesul ca indecizie, ca
absență a capacității de fixare într-un “adevăr”
îmbrățișat dogmatic.
Lucrarea dovedește gradul de maturitate
hermeneutică a exegetului și echidistanța cu care
acesta e capabil să inventarieze marile teme ale
universului cioranian. Este un mare merit, cu atât
mai mult cu cât, autorul este și redactor-șef al
publicației Inter. Revista română de studii teolo-
gice și religioase, situație care l-ar fi putut predis-
4
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
pune la anumite accese de subiectivitate față de
Cioran, un filosof sceptic, blasfemator neîmpăcat
al divinității și al existenței. Totuși, acest lucru nu
se întâmplă: Nicoale Turcan se apropie de exce-
sivul și ereziarhul Cioran cu o empatie izvorâtă
din înțelegerea accidentelor biografice, ce stau la
baza antropologiei negative a filosofului contes-
tatar.
Capitole întregi din lucrare, Suferința. De la
nonsens, la definiție a omului, Moartea și sinu-
ciderea. Încercările limitei, Cu Dumnezeu pe
aleile singurătății reprezintă tot atâtea mostre ale
unei grile de lectură tolerante, care pun accentul
pe elucidarea raporturilor lui Cioran cu religia, cu
Dumnezeu, cu credința, încercând să salveze
printr-un proces de chirurgie purificatoare “partea
sfântului” din întregul supus ambiguității. Nicolae
Turcan navighează cu circumspecție și cu
înțelegere în noianul de afirmații radicale ale lui
Cioran, slujindu-se tocmai de conceptul “excesu-
lui” pentru a explica atașamentul alternativ al
filosofului la cele mai opuse paradigme.
Exegetul ia toate lucrurile “cum grano salis”,
conștient că nimic din ceea ce afirmă Cioran, un
gânditor eminamente nesistematic și contradicto-
riu, nu trebuie luat în sensul “tare”, de principiu
metafizic, ci, din contră, ca o dovadă a gândirii
descătușate, excesive, care își refuză confortul de
a avansa pe cărări prestabilite. Un exemplu în
acest sens ne este furnizat și de concluzia capi-
tolului VI, O antropologie negativă, care decon-
spiră pertinent tocmai discrepanța între
mizantropia teoretică, tributară unui stil de expri-
mare vehement, și omenescul cioranian:
“Distincția dintre omul concret și omul în
genere cade foarte bine peste cea dintre omul
Cioran, care «în viața de toate zilele [...] este
omenos, sensibil la nefericirea altuia» și scriitorul
Cioran, iresponsabil în afirmații, tributar excesu-
lui celui mai violent. Atitudinea extremă com-
portă în acest caz latura aproape unilaterală a
negațiilor extreme ale lui Cioran, stilul fiind
instrumentul, garantul și totodată amplificatorul
excesului prezent în operă. În calitate de
mizantrop teoretic, Cioran își alimentează stilul
prin transgresiuni etice, susținând «o morală a
exasperării», nevalabilă la nivel practic, dar foarte
războinică în încercarea teoretică de depășire a
limitelor morale sau religioase” (p. 140).
Capitolul final demonstrează încă o dată
finețea analizei lui Nicolae Turcan care distinge
între extremul și extremistul Cioran, realizând și
cu această ocazie, un parcurs obiectiv prin
istoricul implicării politice a filosofului, în urma
căruia conchide că acesta este vinovat pentru
publicistica tinereții, însă, pentru textele sale
franțuzești este, mai degrabă, valabilă marca
extremului Cioran, dependent stilistic de artificiile
retoricii excesului.
Puține sunt tezele de doctorat ale contempo-
raneității care să aibă o coerență atât de vizibilă
ca aceea a lucrării de față. Expusă într-un limbaj
de mare fluiditate, ancorat în conceptele cheie ale
filosofiei lui Emil Cioran, exegeza lui Turcan este,
cu siguranță, una dintre cărțile importante ale
momentului în materie de filosofie românească.
■
“Mistagogul” Mircea Eliade °i
politicele anilor ‘30
| Vistian Goia
Traian Vedinaș
Bătăliile mistagogului: Mircea Eliade
și politicele anilor ‘30
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2008
Cartea recentă a universitarului Traian Vedinaș
se adaugă unei bibliografii bogate și adeseori
contradictorii privindu-l pe Mircea Eliade și
mișcarea de idei din perioada interbelică a veacului
trecut.
Fiind vorba de “bătăliile” de idei, concepte și
mentalități, ne dăm ușor seama că volumul conține,
printre altele, și polemicile dintre adversari politici și
ideologici care nu s-au menajat deloc, marcând
evoluția societății românești pentru o lungă perioadă
de timp.
Ipoteza cărții este enunțată din primele pagini.
Autorul vrea să elucideze raporturile lui Mircea
Eliade cu gruparea lui Corneliu Z. Codreanu. Ele
trebuie privite și judecate pe fundalul democrației
românești din perioada interbelică, marcată de
declinul liberalismului, de blocarea mișcării țărăniste
și de ascensiunea dreptei naționaliste. În acest
context istoric, autorul cărții se ocupă pe larg de
“Generația ‘27” și în special de figura ei
emblematică, Mircea Eliade, deopotrivă admirat și
contestat mai ales prin publicistica acestuia. Traian
Vedinaș selectează din aceasta numai paginile în care
se reflectă bătăliile politice și culturale duse în anii
respectivi. În și prin gazetăria practicată, Mircea
Eliade este un combatant pe baricade, situat mereu
în linia întâi, “scriind și gândind în foc deschis”.
În primul capitol (“Dispariția centrului”), autorul
descoperă câteva corelații între contextul european și
realitățile românești, arătând pe ce căi și datorită
căror cauze au apărut fascismul și nazismul pe plan
european și cum s-a născut și a evoluat mișcarea
legionară din România. Titlurile subcapitolelor în
care este analizată problematica ardentă amintită
sunt: “Context european și situație românească”;
“Declinul liberalismului”; “Social-democrația și
ofensiva Kominternului”; “Blocarea țărănismului și
mișcarea revoluționară; “Socialismul național-creștin:
antisemitismul”; “Camarila și abandonul jocului
electoral”.
Capitolul al doilea - Radiografia legionarismului
- este o sinteză reușită asupra mișcării amintite și
atât de contestate în istoria și publicistica
românească, dar care nu poate fi eliminată din epoca
respectivă. Meritul său constă în subsumarea
informațiilor unor concepte, principii și mituri, pe
care le argumentează prin apelul la realitățile politice
interbelice, la istoricul acestora, la publicistica
incendiară din anii aceia și apoi la memorii și
documente. Argumentarea este plină și persuasivă
atunci când autorul se ocupă de “Tinerimea româ-
nă” și “Mitul Salvatorului”; când face “Autopsia unui
cult - Căpitanul”. La fel, când arată în pagini puține
ce a însemnat în epocă “Gardismul”, “Logica
totalitară”, “Mesajul creștin” ș.a.
Cel de al treilea și ultimul capitol al cărții lui
Traian Vedinaș are titlul: “Solidarizări și
desolidarizări”. Consecvent cu el însuși, autorul
explică pe îndelete (precum dascălul de sociologie la
curs) ce înseamnă “Teroarea istoriei”, cum se disting
“huliganii” de dreapta de cei de stânga, cine a
propagat mantia “românismului”, cum au fost
privite în epocă “Revoluția creștină” și manifestările
“antisemite”. În ultimele pagini ale volumului, Traian
Vedinaș sintetizează propriile opinii cu privire la
“Generația ‘22” a legionarilor fondatori și “Generația
‘27”.
Autorul volumului pe care-l prezentăm îi
desparte cu limpezime pe Mircea Eliade, Cioran,
Noica și pe dascălul lor, Nae Ionescu, de ideologii
mișcării legionare. Cei care au creat “doctrina”
legionară au fost Ion I. Moța, Corneliu Z. Codreanu,
Vasile Marin și Mihail Polihroniade. Iar Mircea
Eliade și ceilalți intelectuali din generația sa au fost,
prin publicistica lor, doar “simpatizanți” ai Mișcării
legionare, fără să practice “doctrina bâtei”,
condamnând asasinarea lui I. G. Duca, N. Iorga ș.c.
Apoi, autorul cărții întocmește cu obiectivitate
adevărate fișe biografice și caracteriale
personalităților care au jucat un rol de prim-plan în
epocă: Corneliu Z. Codreanu, Carol al II-lea, Elena
Lupescu, I. G. Duca, N. Iorga, Nae Ionescu și, la fel,
pentru grupul de legionari, cu psihologia și mistica
lor, cărora le-a căzut victimă, la un moment dat,
chiar Mircea Eliade. Nu numai el, ci și o bună parte
din intelectualii interbelici și-au însușit,
volens/nolens, câte ceva din gestica și comporta-
mentul legionarilor. Traian Vedinaș nu-l iartă deloc
pe tânărul Eliade, pentru că s-a identificat în
“spectacolul mortuar” înscenat de legionari prin
expunerea și plimbarea în public a trupurilor căzute
în luptă ale lui Moța și Marin, pentru a câștiga noi
adepți ai mișcării. Ceremonialul final a fost văzut și
descris de gazetarul Mircea Eliade sub titlul:
“Comentarii la un jurământ”.
Pe de altă parte, autorul cărții pune cap la cap
opiniile unor publiciști și scriitori ai epocii care s-au
exprimat în nume propriu despre “legionarismul” lui
Mircea Eliade: Petre Pandrea, Mihail Sebastian ș.a.
După sociologul clujean, Mircea Eliade a fost atașat
idealului creștin al Legiunii, fără să-și dea seama că
idealul respectiv era o “erezie” într-o mișcare sectară
a tinerimii române. Textele scrise de publicist
exprimă de fapt “ceea ce a înțeles el, ca mistagog,
din Mișcarea Legionară”.
Dacă Cioran a suferit o “spaimă existențială”,
legionarii provocându-i frică și părăsindu-i, Mircea
Eliade a parcurs o fază a “fanatizării” sale de către
Căpitan în momentul “jurământului” rostit în fața
sicrielor lui Moța și Marin. Însă, așa cum recunoaște
în “Jurnalul portughez”, după moartea lui Corneliu
Z. Codreanu, “Garda” a devenit un “strigoi”,
suferind de “vampirism”.
Pe de altă parte, câteva bune pagini din cartea lui
Traian Vedinaș prezintă cititorului modul cum a fost
receptat, la apariție, romanul lui Mihail Sebastian,
“De două mii de ani”, cu prefața lui Nae Ionescu,
care a iscat atâtea polemici. “Mistagogul”
l-a apărat pe romancier, și-a făcut loc printre
teoreticienii “românismului”, s-a bătut, prin articolele
din “Criterion”, pentru solidarizarea “Generației ‘27”,
a slăvit apoi “revoluția creștină” din Mișcarea
Legionară. Așadar, tânărul publicist a pierdut
majoritatea bătăliilor, cu excepția uneia, prin care va
deveni celebru - “primatul spiritualului”,
descoperindu-l astfel pe “homo religiosus”.
De asemenea, autorul cărții disociază tranșant
“Generația ‘27” de “Generația ‘22” a fondatorilor
legionari. Analizează multiplele manifestări ale
“Generației ‘27” din anii ‘30, când limbajul
dominant al scrisului românesc a fost cel gazetăresc.
Traian Vedinaș a scris o carte incitantă, brăzdată
de o mulțime de polemici, care au animat o epocă și
au impus în scrisul românesc generația magistrului
Nae Ionescu, din care a făcut parte și Mircea Eliade.
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cartea străina
Persistența trecutului
Nicoleta-Petronela Apostol
William Trevor
Tăcerea din grădină
Traducere din limba engleză de Virgil
Stanciu, Bucure°ti, Editura Leda, 2008.
ntr-un moment în care percepția timpului și-a
modificat punctele de referință, în care
dimensiunea prezentului a devenit trăsătura de
bază a omului contemporan, romanul scriitorului
irlandez William Trevor, Tăcerea din grădină vine
parcă să răstoarne fixarea sau stabilirea noastră
într-un prezent continuu. Alexandru Paleologu
menționa în Breviar pentru păstrarea clipelor
(București, Humanitas, 2005) faptul că „marea
dorință a omului este aceea de a păstra clipa”, dar
transformarea clipei într-un prezent nesfârșit nu
pare a fi calea adecvată în vederea dobândirii
echilibrului interior.
Traducerea în limba română a acestui roman,
realizată de către Virgil Stanciu (traducător și al
unui alt român al scriitorului irlandez, Călătoria
Feliciei, apărut la editura Nemira în 2007),
mijlocește o întâlnire a publicului român cu un alt
mod de înțelegere a timpului. Romanul Tăcerea
din grădină parcurge un traseu temporal menit să
dezvăluie zbuciumul interior al personajelor, felul
în care trecutul le afectează prezentul și le dis-
truge sau le modifică viitorul, dar și legătura inde-
structibilă care se stabilește între dimensiunea
temporală, viețile indivizilor și comunitatea din
care fac parte. Doamna Rolleston, personajul care
simte cel mai acut persistența trecutului în
prezent, și nu este singurul personaj în această
situație, chiar subliniază la un moment dat un
aspect dureros al trecerii timpului: „Nu se
mulțumește să treacă, Sarah. Întotdeauna ține ba
cu unii, ba cu alții.” Conștientizarea acestui lucru
o face pe doamna Rolleston să înțeleagă rostul
trecutului și să încerce să stabilească o cale de
împăcare între trecut și prezent cu scopul regăsirii
liniștii interioare.
După primele rânduri, în care cititorul se
localizează în timp, anul 1971, și spațiu, la
Carriglas (locul de desfășurare al întâmplărilor
narate), și este informat despre persoanele care au
rămas la Carriglas: Sarah, Patty și Tom, fiul ilegi-
tim al ultimului majordom al Rollestonilor - firul
întâmplărilor este continuat dintr-un alt moment
temporal (anul 1904) așa cum apare el în jurnalul
lui Sarah, personajul care străbate romanul ca un
fir roșu. Sarah este prezentă pe parcursul pove-
stirii prin notările din jurnal, lăsând familia
Rolleston să se desfășoare în voie. Întreaga carte
oferă o perindare a impresiilor, trăirilor, inter-
pretărilor lui Sarah alături de derularea vieții
Rollestonilor și a celor cu care aceștia intră în
contact.
Cartea are zece capitole, primul intitulat Sarah
sosește, iar ultimul Sarah ne părăsește. De la
prima privire s-ar părea că Sarah va fi personajul
central al cărții, dar e doar o aparență. Cu cât
firul întâmplărilor prinde contur, cu cât câmpul
de cunoaștere se lărgește, cu atât intrăm în con-
tact cu mai multe personaje, naratorul conturând
o imagine de ansamblu a vieții unei familii irlan-
deze și a împrejurimilor în care aceasta își
desfășoară existența. Dincolo de aspectele care țin
de specificul irlandez, de felul irlandezilor de a
privi viața sau relația cu ceilalți, scriitorul e intere-
sat să dezvăluie trăsături general umane care să
atragă interesul cititorului indiferent de spațiul din
care acesta provine. Derularea evenimentelor nu
are un ritm accelerat. Dimpotrivă, faptele par a se
derula într-un ritm al lor, fără să țină cont de
nevoile lectorului. Primele capitole au o
desfășurare lentă menită să îi ofere cititorului
șansa de a se apropia de familia Rolleston, de a
percepe legăturile stabilite de aceștia și felul lor de
a se raporta la existență. Ritmul acesta se
menține, dar este presărat cu tot felul de indicii
referitoare la trecutul familiei Rolleston, indicii
care ridică variate semne de întrebare, dar care nu
conferă o lămurire imediată. Aluziile făcute sunt
lăsate spre descifrare lectorului sau sunt folosite
cu scopul de a-l aduce pe cititor mai aproape de
lumea ficțională în care a intrat în momentul în
care a început lectura cărții. Spre sfârșitul romanu-
lui evenimentele narate, mai ales cele din jurnalul
lui Sarah, indică un ritm mai alert sugerând
apropierea unui deznodământ mult așteptat.
Construcția circulară (începe cu sosirea lui
Sarah și se încheie cu moartea ei) a romanului
poate fi o sugestie a circularității timpului.
Timpul este cel care îi obligă, într-un fel, pe
Rollestoni să se întoarcă de unde au plecat. În ce
sens? Fiecare membru al acestei familii a vrut să
uite ceea ce a fost și să-și continue viața, într-un
fel sau altul. Asta au și făcut, dar trecutul s-a
întors împotriva lor și i-a privat de prezent, dar
mai ales de viitor. Datorită unei întâmplări din
copilărie, frații Rolleston - John James, Lionel,
Villana -, Sarah și fratele ei, Hugh, dar și doamna
Rolleston trăiesc sub umbra sentimentului de neli-
niște și chiar de vinovăție. Timpul nu este de
partea lor pentru că îi obligă să trăiască având în
minte imaginea trecutului. John James are o
relație cu doamna Moledy, o văduvă mai în vârstă
decât el, dar este bântuit de imaginea tatălui care
uneori îl ironizează, alteori este dezamăgit de
faptele fiului. Villana este urmărită de imaginea
logodnicului din tinerețe, Hugh Pollexfen, de care
s-a despărțit în împrejurări misterioase, vazându-se
obligată de timp, poate, să-l accepte de soț pe
Finnamore Balt, un avocat din zonă. La suprafață,
aceste personaje trăiesc derularea prezentului, dar
mintea lor pare a fi captivă trecutului. Fiecare
clipă a prezentului este o trimitere spre eveni-
mentele trecutului. Fiecare pas spre viitor este un
pas în adâncirea trecutului.
Doamna Rolleston este cea care nu vrea să
plece din această lume fără a îndrepta trecutul,
fără a avea conștiința împăcată că a făcut ceea ce
trebuia, deoarece trecutul nu a lăsat-o să se
bucure de viață deși a avut toate condițiile nece-
sare: „Există momente pe care nu le uiți nicio-
dată, Sarah. Oricât ai trăi.” Afirmația acestei
femei aflată la vârsta bătrâneții devine un adevăr
dureros pentru Sarah, dar și pentru familie pentru
că efectele pot fi văzute în viețile copiilor
colonelului Rolleston. Sarah mărturisește la un
moment dat că dacă ea a reușit să uite (pentru o
vreme) anumite întâmplări din copilărie s-a
datorat faptului că a depus mari eforturi pentru a
înlătura din minte acele clipe. Dar, spre sur-
prinderea ei, doamna Rolleston a păstrat vie
amintirea acelor zile și nu și-a găsit liniștea chiar
dacă viața și-a urmat cursul obișnuit și a lăsat
impresia că totul a fost acoperit de umbra uitării.
Simțind amenințarea sfârșitului doamna Rolleston
vrea să-și găsească liniștea interioară și decide să-l
facă stăpân al ținuturilor sale pe Tom, fiul
bucătăresei Brigid.
De ce tocmai Tom și nu alt copil? Povestea
vieții lui Tom este strâns legată de destinul fami-
liei Rolleston. Tatăl lui Tom, Linchy (majordomul
familiei), a fost ucis înainte de nașterea băiatului,
ca o răzbunare a celui care în tinerețe a fost chi-
nuit de Rollestoni și al cărui nume va fi dat podu-
lui menit să lege insula de comitatul Cork. Viața
băiatului nu a fost una tocmai ușoară pentru că
oamenii din zonă îi aminteau în mod constant că
el este fructul păcatului. Deși încerca să-i
ocolească pe cei care îl atacau sau încercau să-i
insufle sentimentul vinovăției, Tom resimte aceste
atacuri și caută cu orice preț să înțeleagă ceea ce i
se spune. Are la un anumit moment posibilitatea
de a vedea o întâmplare pe care el o aseamănă cu
ceea ce s-a întâmplat între părinții lui și începe să
înțeleagă vorbele celor din jur. Tot ceea ce își
dorește Tom de la cei din jur este acea afecțiune
pe care o primesc ceilalți copii. Doamna Rolleston
realizează că s-a făcut o mare nedreptate și îi lasă
lui Tom moștenire proprietatea sa ca dorință de
îngropare definitivă a trecutului prin împlinirea
acestei fapte (interpretate ca restabilirea echilibru-
lui mult așteptat).
Evenimentele romanului sunt așezate sub
pecetea timpului care își pune amprenta asupra
oamenilor, asupra felului lor de a gândi, de a
vedea lumea, de a simți, de a reacționa sau de a
înțelege viața. Personajele lui William Trevor se
pierd în pânza de păianjen țesută de timp și după
o vreme în care rătăcesc fără rost se întorc în
punctul de plecare, dar la întoarcere ele nu mai
sunt aceleași care au plecat. Fiecare a trecut prin
anumite experiențe, a acumulat niște cunoștințe, a
aflat câte ceva despre ce înseamnă a trăi și acum
încearcă să o ia de la capăt, dar pe un alt drum.
Întâmplările romanului par a fi acoperite de un
văl de ceață care nu lasă personajele să se apropie
de lumină, care ar însemna claritate, înțelegere,
liniștire. Viața se derulează în ritmul ei, în timp
ce indivizii se mulțumesc să-i urmeze cursul
uitând că ar trebui să aibă un scop pe care să-l
urmeze. Tom este cel care rămâne să tragă con-
cluziile citind însemnările din jurnalul lui Sarah.
Tot ce a rămas în urma familiei Rolleston sunt
niște camere goale și tăcerea din grădină, așa cum
a constatat Sarah.
Preocuparea lui William Trevor pentru dimen-
siunea timpului (trecut, prezent, viitor) ne duce
cu gândul la binecunoscutul tablou al pictorului
Salvador Dali, Persistența memoriei, care pare a
exprima în imagini ceea ce scriitorul irlandez a
expus în cuvinte: memoria este cea care aduce tre-
cutul în prezent și care influențează astfel și
viitorul. Tăcerea din grădină este cartea care con-
feră memoriei un alt statut prin sublinierea
importanței rolului jucat de aceasta în viața indi-
vizilor și prin legăturile atemporale pe care le sta-
bilește în mintea personajelor. Persistența trecutu-
lui în viețile acestor personaje este rezultatul
neîmplinirii lor sufletești, lucru care îi transformă
în niște indivizi fără o destinație precisă, care se
lasă duși de valurile timpului în care trăiesc și
care își pierd astfel sensul. Tot ce rămâne în urma
lor e o adâncă tăcere asupra căreia cititorul e invi-
tat să mediteze.
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Maestrul în chiloți
| Vianu Muresan________________________________
„Nimic nu mai este de salvat din clipa
în care am fost văzuți în chiloți.”
(Gabriel Liiceanu, Scrisori către fiul meu)
Mai puțin sceptic decât maestrul Gabriel
Liiceanu, eu aș zice că anumite lucruri ar
mai putea fi restituite demnității lor, ce
ține de fire, chiar dacă în ochii cuiva, persoană
intimă sau societate ai compărut „în chiloți” sau,
și mai palpitant, fără ei. Pentru ca intrarea mea
bruscă în subiect să nu rămână lezată de
perplexități, ar trebui să convenim, cei care am
citit-o deja de la cap la coadă, că în ultima lui
carte, Scrisori către fiul meu (Humanitas, 2008),
autorul se etalează și în aceste ipostaze, cu și fără
chiloți, eventual în hegelienii tanga ca un
compromis dialectic între cu și fără, dar abia în
plan secund și din patinaje stocastice. În cea mai
mare parte a cadrelor prin care se reprezintă
stăruie gravitatea, firescul unui ins atins de boală
(tahicardie), marcat de melancolii și tandre
aduceri aminte, ce hotărăște să se mărturisească
fiului său, Ștefan, înainte și după o intervenție
medicală pe inimă.
Cu mai multă sau mai puțină vină știută ori
asumată, personalitatea lui Gabriel Liiceanu a
ajuns să dezvolte un complex de empatie socială
în care dozele de admirație și repulsie, de
apreciere și dispreț se amestecă în forme
imposibil de lămurit până la capăt. Sub clopotul
gaussian al unei tensiuni oscilante, mereu
prezente, alimentate de sensibilitatea reactivă
veșnic vie a contemporanilor cu audiență publică,
s-a ajuns ca fiece gest, fiecare afirmație, fiecare act
al filosofului să fie prompt interpretate, fără
răgazul analizei la rece, fără dorința rațională de
înțelegere corectă. Se reacționează în grabă, la
cald, aproape exploziv, atât din partea
adversarilor, ce par a-și fi fixat un țel ultim din
Nicolae Maniu	Miracolul
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
Ntocarea imaginii publice a lui Liiceanu, dar și a
unor foarte îndatorați emuli, prieteni sau simpli
afini ce și-au asigurat cu talent și abilitate
serviciile editoriale și de branding ale
întreprinderii Humanitas. De aceea, pentru a nu
nedreptăți o carte care, la urma urmei, nu trebuie
să moștenească toate păcatele atribuite autorului,
ai nevoie de o lectură cât se poate de neutră,
într-o atmosferă din care au fost evacuate
aprecierile de circumstanță, viciate în chip divers
de toate simpatiile și antipatiile publice. Cu cât
un scriitor beneficiază de o mai mare rezonanță
în spațiul public, cu atât calitatea lui de meseriaș
al literei ajunge să fie înlocuită de imaginea de
star, ori aceasta din urmă să viruseze lectura
textelor pe care le produce, chiar să întunece
orizontul în care îi sunt interpretate gesturile.
Atras în plasa unui dialog social ulcerat, Liiceanu
a ajuns în situația de-a nu putea fi citit înainte de-
a fi fost răstălmăcit, a nu putea fi luat în serios
decât după ce ți-ai răcorit antipatiile cu câteva
injurii a căror cauză ți-e greu să o identifici, pe
care le scoți pe gură în public ori în secret pentru
că a ajuns trendy. Să-l înjuri pe Liiceanu e, cel
puțin în provincie, o parolă obligatorie dacă vrei
să fii îngăduit în societatea volubilă a literaților
care, până și cei mai cârpăciți în fund al căror
prestigiu literar se consumă în cafenele și
cârciumi, par a ascunde o răfuială preistorică cu
filosoful dâmbovițean, oficiindu-și înjurătura
sonor, în plină stradă cu aerul fercheș al
patriotului local. Probabil că intransigența
judecăților publice, la care se adaugă severitatea
inchizitorială cu care amendează slăbiciunile sau
actele „strigătoare la cer” ale personalităților
vizibile, precum și ambiguitatea poziționării în
jocul puterii, peste care se toarnă toată glazura
imputației de „boier al minții”, au dus la această
vigilență iritată cu care o bună parte a societății îl
întâmpină.
Întrucât structura mea nu mă predispune la
gusturi și comportamente de belfer (în sensul
nostim pe care i-l dă Gombrowicz), pe care,
desigur, mulți i le atribuie cu sau fără argumente
lui Liiceanu, voi trece în viteză peste cele câteva
relatări din cuprinsul cărții, pe care inflamații de
serviciu au ținut să le considere neapărat
scandaloase: autocontemplarea narcisiacă în
oglindă a unui efeb ce capătă revelația propriului
corp (frapant de asemănător, i se pare, cu David
al lui Michelangelo, paradigma adolescentului
etern), din care, începând cu acel moment, își va
face senzorul fenomenologic de raportare la lume;
agonia și triumful voinței juvenile sub presiunea
tentației către autosatisfacere sexuală („eu nu o
făcusem” (p. 39), spune autorul referindu-se la
tâlhăroasa frecătură, apelând organul propriu
„învârtoșat în mod straniu”, cu termenul latinesc
fascinus, din rațiuni de pudoare, că doar nu poți
întrebuința vreun sinonim din familia numeroasă
și pastorală a sculei - potrivită ca o titică în gura
unor Creangă sau Brumaru - când e vorba de
băgărețul cuiva atât de suspus, însă pentru a nu
irosi acea „trezire intempestivă” a trupului își
răsplătește abstinența cu îndelungi adieri
contemplative, mai ortodoxe, mistice, necorupte
de spiritul intrepid teuton, reformat); cele cinșpe
minute de fitness dimineața, operațiunile de
îmbăiere, cremuire și parfumare preț de o
jumătate de oră zilnic, folosind mărcile cele mai
bune, e drept, pomenite cu o ușoară tentă de
epatare. Lucruri pe care majoritatea inșilor
normali, citadini, cu o prezență publică regulată
le fac, cu mici variații ale timpilor afectați și ale
mărcilor cosmetice. Iar cu aceste câteva gesturi se
epuizează tot ceea ce, într-o carte de peste 230 de
pagini, unii ambiționează să susțină că ar fi
infamant. Scandalos este, cred eu, chiar faptul că,
venite de la un autor cu prestanța și imaginea
publică a lui Liiceanu, suma gesturilor de toaletă
matinală confiscă unora interesul pentru carte,
permițând eludarea ideilor, a situațiilor mult mai
interesante și specifice. Altfel spus, e scandaloasă
emulația publică în direcția reprobării cuiva
pentru gesturi pe care oricărui anonim i le poți
tolera.
Poate că e și o scăpare, o stângăcie, dacă nu
cumva un plan de captare cu orice preț a atenției
publice, expunerea la care consimte autorul
acestei cărți, câtă vreme este atât de limpede că
mulți ar dori să-l vadă în situații jenante, despuiat
de aură și chiar de veșminte, ca să-l poată arăta
cu degetul, râzând cu gura până la urechi: ha-ha-
ha, hi-hi-hi, iată-l, marele maestru, pedagogul
nației, în sfârșit apare gol-goluț în fața publicului
căruia-i pretinde atenție și respect, haideți să-l
râdem și să-l batjocorim căci nu e altfel decât noi,
e la fel, are ce-avem și noi (poate o leacă mai
mărunțică, ar amenda riguros în evaluare vreun
cioban), și ce bine e să ne distrăm văzându-l gol,
o nebunie, un delir, am scăpat, am scăpat de
privirea lui gravă și de fruntea încruntată pentru
că, indiferent ce știe, indiferent cum gândește,
dacă-l dezbraci e fix ca noi, așadar să-l botezăm
cu scuipații noștri. Cam așa arată mecanismul
punitiv al unei sensibilități publice iritate, ce nu-și
poate ierta admirația pe care o fi avut-o cândva
pentru elevul lui Noica, pe când traducea din
greacă și germană, explicând și comentând autori
fără de care formarea în filosofie este incompletă,
căruia, dacă vrea să rămână admirabil, nu i se
7
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
permite prea mult din ceea ce este omenesc.
Oricum nu frivolități, nu gesturi de clacă. Asociat
prea mult în imaginarul public hiperbolei
dobândite în anii Păltinișului, încărcat de-atunci
cu prestanță cvasi-mitică, nu-i voie să decadă
acum la nivelul muritorilor de rând, ce n-au
zăbovit la viața lor nici măcar o clipă în empireul
lui Noica. Orice umanizare este o dezamăgire,
orice slăbiciune un păcat, orice abdicare o crimă.
Liiceanu se află în situația, rarisimă, în care, după
ce a atins cote irespirabile ale încrederii și
admirației unor generații de împătimiți ai culturii,
nu poate zburda slobod ca un „cal negru” scăpat
din chingi pe șesurile banalității, fără a-și atrage
ura celor ce și l-au fixat ca reper al venerației lor.
Cei ce te admiră cu frenezie nu-s dispuși la
concesii. Dacă îi dezamăgești nu te vor ierta, ci te
vor lapida, chiar și numai simbolic, din nevoia
de-a te înlocui cu alt idol. Aceste lucruri, un ins
cu rafinamentul intelectual al filosofului
bucureștean ar trebui să le fi înțeles, și odată
înțelese să prevadă reacțiile celor cărora le oferă
întru contemplare alcovul, bucătăria și camera sa
de baie. Odată lămurit acest fapt, anume
intoleranța inconștientă a publicului la transele de
umanitate ale lui Liiceanu, oricât de firești ar fi
ele, e timpul să luăm în serios efectiv conținutul,
stilul, tonul, ținta cărții.
Dacă filosofilor de după Marx li s-a părut
natural să-și părăsească turnurile de fildeș,
descinzând în arenele și amfiteatrele publice, cu
un pas mai aproape în această operațiune de
socializare/vulgarizare, Liiceanu, odată ajuns în
public, prin această ultimă carte adoptă toaleta
sumară, se lăfăiește (ipostază gombrowicziană, de
asemenea) relaxat în fotoliu, servește un ceai
aromat pe care și l-a preparat singur, acceptând să
se expună în intimitatea relativ decentă a calității
lui umane, desprinse de locul ei în imaginarul
public. Se expune, dar nu ca persoană cu voce
autoritară în societatea civilă, nici ca profesor,
filosof ori scriitor, ci pur și simplu ca ins
domestic cu dorințe, cu „marile mici plăceri”, cu
bucurii simple, pasiuni, nostalgii, răsfoindu-și
trecutul în câteva din episoadele lui pentru a-l
arăta așa cum a fost fiului său aflat de mulți ani
în Japonia, recunoscându-și ambițiile,
entuziasmele, maniile (precum fumatul),
slăbiciunile, între care cea pentru „sexul frumos”
nu e deloc marginală. Dimpotrivă, căci „dacă
paradisul are o formă plauzibilă ea este
indisociabilă de infernul celuilalt sex.” (p. 220)
Un autor de texte cu iz biografic, care nu scrie
doar pentru a-și menține forma și a-și ocupa
vitrina publică cu un nou volum ar trebui, cred,
să se întrebe: la urma urmei prin ce sunt eu atât
de fascinant (a nu se confunda pentru nimic în
lume cu fascinus), ce mă caracterizează în chip
atât de sublim încât să-mi expun viața celorlalți?
Sunt eu, oare, ca ins aruncat în timp, expus
degenerării și morții obiectul legitim al unei
curiozități publice? Este uluitor că am fost cândva
copil, că am avut jocurile mele, că m-am
îndrăgostit, am studiat literatură și filosofie, am
iubit femei, am scris cărți, am învățat câteva
limbi, am avut copii, m-am îmbolnăvit, m-am
tratat în America, m-am vindecat, îmi place
gătitul etc.? Nu, nu e nimic uluitor în toate astea,
scoase dintr-o „cutie cu fleacuri”, cum își
caracterizează autorul propriile evenimente
relatate-n Scrisorile către fiul său, și dacă acestea
ar fi citite doar pentru a afla date despre viața
autorului pe cei mai mulți i-ar lăsa indiferenți, cu
pleoapele mereu pe punctu-l de-a cădea,
confirmând plictiseala deja instalată. Dacă poți
avea o lectură câștigată, cred că se impune întâi
de toate atenție la analiza emoțiilor, a
dispozițiilor afective, a câtorva rafinamente
speculative impecabile, cum sunt cele legate de
„starea de aruncare în lume”, temă atât
heideggeriană cât și cioraniană (p. 175-184), și,
poate cele mai interesante pagini sub unghi
filosofic, cele legate de cuplu, de contratimpul ce
determină caracterul tragic al întâlnirii erotice, de
caracterul aforistic al existenței proprii ca și a
celei erotice, pe urmele unui text al lui Derrida,
aplicație la Romeo și Julieta (p. 197-220).
Mărturisirea cu public în fața fiului său are,
desigur, ceva histrionic, poate dintr-o dublă
perspectivă. O dată, este clar că Scrisorile nu sunt
adresate fiului, câtă vreme ele sunt publicate și
puse-n circuitul literar, deci, că destinatarul e fie
simplu pretext, fie ficțiune. Undeva, totuși, în
tonul cărții se găsește la modul formal cuvântul
unui tată către fiul său. Apoi, în al doilea rând,
adresate fiului, Scrisorile sunt gândite ca
literatură, adică spre a fi citite de alții, care nu-i
sunt fii autorului. Compuse ca literatură, acestea
dezvrăjesc spațiul sacru al relației părinte-copil,
jucând cu orice preț rolul actului cultural. Dintr-
un atare motiv, cred că e greșit să considerăm că
avem de-a face cu niște scrisori adresate fiului,
transformate ulterior într-o carte. Mai degrabă
avem o carte concepută în stil epistolar unde
circulă o singură voce, a tatălui, nefiind vorba de
răspunsurile fiului, care rămâne mereu un simplu
presupus, adică o circumstanță formală. Ca atare
nu au simplitatea, firescul, intimitățile, stângăciile,
zările de complicitate și obscurități pe care
„numai noi doi” le știm. De aceea autorul ne
solicită o convenție, anume să adoptăm, în
răstimpul lecturii, ipostaza filială și să tratăm
textul ca un lucru adresat nouă de un tată-autor.
Mai clar spus, pentru a nu părea sufocată de
tentația histrionică, cartea reprezintă actul de
înfiere de către autor a oricărui cititor posibil, ca
sub protecția acestui pact să se deruleze o
mărturisire. Așadar, sub simulacrul unor scrisori
adresate fiului natural, e vorba în această carte,
totuși, de o imersiune deliberată a autorului în
spațiul public.
Justificarea autorului pentru această formă de
scriitură e simplă, orice carte este, în cele din
urmă o „epistolă groasă adresată prietenilor de
departe” (p. 5). Motivația ei, sentimentul unei
urgențe, că anumite lucruri trebuie spuse pentru a
fi salvate de la uitare, deci de la moarte, lucruri
importante în perspectiva unei filiații, însărcinate
cu aerul mistic al unui veritabil cult al
strămoșilor, la care fiul a aderat fără a mai fi
nevoie de consimțământ, prin naștere: „Dacă
scriu totuși aceste pagini o fac cu credința că
spiritul mamei și al bunicului meu nu trebuie să-și
piardă niciodată identitatea, pentru că, în ce ne
privește, n-am nicio îndoială că de fapt ei
reprezintă Spiritul Strămoșului și că în spiritul lor
merită să ne pierdem, cei din familia noastră, cu
toții.” (p. 151-152). Restaurarea legăturii cu
familia și recâștigarea demnității totemice a
„Marelui Strămoș” comun, „un big animal cu
multe chipuri” (p. 153), nu numai că pare a fi o
dorință arzătoare a autorului, dar ideea ne
dezvăluie ceva nebănuit până acum despre
sensibilitatea religioasă, de factură arhaică, proto-
istorică a lui Gabriel Liiceanu, dacă luăm în serios
paginile respective. Eu le iau din pricină că, odată
achiziționat acest element, prinde cheag o
explicație mult mai adâncă a ceea ce îmi
închipuiam a fi autorul Scrisorilor, dar și mai
mult persoana din interiorul măștii auctoriale.
Legătura cu familia - bunici, părinți, veri, soră, fiu
-, cu locul (strada. Dr. Lister, nr. 69 din București,
„adresa existenței mele, un fel de număr-matricol
al înregimentării mele în condiția umană de pe
această planetă”, p. 127) în care stăruie invizibile
spiritele protectoare ale străbunilor, exprimă tipul
de religiozitate bazat pe transcendența sangvină și
mântuirea prin filiație, fără un Dumnezeu ceresc
ce ar gestiona destinele. Sunt tentat să pretind că,
după lectura mea, aceasta e marea dezvăluire
personală a lui Gabriel Liiceanu, nicidecum
mărcile cremelor de piele și ale parfumurilor,
nicidecum tigaia stângaci comparată cu BMW-ul
ori împărtășaniile profane cu jambalaya cea
transculturală.
Dacă vrem să ne reprezentăm planul general
al Scrisorilor, vom izbuti s-o facem foarte simplu.
Nu e vorba de o carte cu temă, ci de un
caleidoscop al impresiilor, aducerilor aminte reale
sau fictive, puneri în scenă ale propriului eu
filosofic de-a lungul câtorva episoade marcante,
recurențe ale unor motive frecvente în literatura
lui Liiceanu (limită, boală, moarte, nefericire,
bunătate, prietenie, dragoste, ură, trădare etc.),
făcând apel la aceeași autori pe care i-a
întrebuințat în întreaga carieră, plus nelipsitul și
hiperbranduitul Alexandru Dragomir, a cărui
generoasă posteritate face gestul, splendid, de a-i
inventa o operă de care să se extazieze în clipe de
cumpănă a gândului. Capitolele cărții ar putea fi
văzute și ca o suită de fișe ale sinelui, nu
neapărat fișe clinice în sensul maladiilor lui
Noica, o expunere prin câteva secvențe a felului
în care autorul se vede pe sine ori cum îi place să
fie văzut prin ochiul cititorului. Este mai curând
un act de seducție decât o spovedanie, deoarece
orice punere de sine în scenă, sub ochiul celuilalt,
îndeamnă la adoptarea măștii și rolului, face să
debuteze registrul jocului. Când spui ceva despre
tine în mod public, întotdeauna vizezi un efect,
nu neapărat de apreciere și admirație, dar oricum
o acaparare cât mai fermă a atenției. Iar acest fapt
înseamnă seducție. Prin urmare, Scrisorile lui
Liiceanu ar trebui citite cu gândul că în ele avem
de-a face cu o formă de concupiscență auctorială,
cu o strategie de captatio în care se joacă relația
scriitorului cu publicul său. Desigur, în felul și cu
mijloacele lor toți autorii de literatură fac asta.
Probabil că între explicațiile opțiunii pentru o
literatură confesivă, epistolară, se află și oboseala
lui Gabriel Liiceanu de-a face pe filosoful, de-a
epata, de-a fi prețios și solemn, dorința de
dezactivare a ipostazei magistrale cu care s-a
impus de câteva decenii încoace și graba de a
recupera cât se mai poate din ludicul și
hedonismul vieții pure și simple. Se retrage din
mit, dezbracă roba academică, renunță să predice
adevăruri supreme, își netezește cutele frunții
inchizitoriale, ia viața mai ușor, descoperă
înțelepciunea râsului (atât de proprie, conaturală
parcă lui Andrei Pleșu), savoarea bagatelei și a
autoderiziunii, îi lasă pe alții să agonizeze în
palestre, se dezbracă la chilot și plonjează
flușturatic în undele niciodată aceleași ale vieții.
Își regăsește naturalul, sălbăticia. Ori și-l
reinventează.
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ordinea din zi
La Accademia di Romania
| Ion Pop___________________________________________
Un colocviu româno-italian In memoriam
Marian Papahagi, organizat de Accademia di
Romania °i Universitatea “La Sapienza”
Roma, cu ocazia împlinirii, la 18 ianuarie 2009, a
zece ani de la dispariția distinsului om de cultură
clujean, a fost un moment potrivit și pentru o nouă
reflecție asupra statutului și semnificației acestei
importante instituții. Remarcabilă ca ținută
științifică, manifestarea prezidată de profesorii Luisa
Valmarin și Mihai Bărbulescu (au fost prezenți cu
intervenții Roberto Antonelli, Adrian Papahagi,
Monica Fekete, Corrado Bologna, Helga
Tepperberg, Bruno Mazzoni, Gheorghe Carageani,
Daniela Crăsnaru, Francisco Guida, Paolo
Canettieri, Carlo Pulsoni, Angela Tarantino, Ion
Pop) a evocat o personalitate complexă care, deși cu
un drum întrerupt tragic și la netimp, a apucat să
se exprime major în mai multe spații ale vieții
intelectuale românești și europene. Italienistul
eminent, criticul exersat consistent în spațiul
literaturii române clasice și contemporane, mentorul
echinoxist, coordonatorul unor lucrări de cuprins
enciclopedic, traducătorul inspirat, dascălul și
participantul exigent la renovarea Universității de
după 1989 au fost pe rând evocați ca ipostaze ale
unei energii creatoare mereu disponibile, deloc
comune. Și nu în ultimul rând directorul, din
toamna lui 1997, al Accademiei din Roma, căreia a
reușit, cum se știe, să-i refacă și restituie statutul
inițial, adică cel proiectat de Vasile Pârvan în anii
’20 ai secolului trecut.
Or, tocmai pentru menținerea și consolidarea
acestui statut mai sunt astăzi de întreprins destule
lucruri, într-un moment în care, așezat sub o triplă
tutelă (a Ministerului Afacerilor Externe, a
Academiei Române și a Institutului Cultural
Român), spațiul nostru de cultură de la Roma
cunoaște situații uneori incerte, dificultăți legate, se
pare, de chiar «concurența» dintre cele trei foruri
tutelare. Cum preciza deja, într-un interviu din
noiembrie 2008 noul director, profesorul clujean de
istorie Mihai Bărbulescu, Accademia nu e deloc
ușor de condus, fiind în același timp “misiune
diplomatică în străinătate, for științific și de
formare intelectuală, cu bursieri «Vasile Pârvan», și
insitut cultural românesc la Roma”.
Dacă suntem atenți la statutul prim, consfințit
prin decret regal în 1920, statut paralel cu cel al
instituției similare conduse la Paris de Nicolae
lorga, reiese limpede că Accademia a fost concepută
în primul rând ca «școală», adică loc în care un
număr de bursieri tineri de mari promisiuni, din
domenii umaniste precum, istoria, arheologia,
filologia, artele plastice, adică cele mai adecvate, ca
posibilități de aprofundare, în Cetatea Eternă, sunt
chemați să-și perfecționeze studiile. Cartea despre
Școala Română din Roma, publicată în 2002 la
Editura I.C.R. București de George Lăzărescu, dă
seama pe larg de activitățile foarte productive ale
acelor tineri, care au adevenit apoi, în majoritate,
personalități în domeniile lor de cercetare, - de nu
am cita decât nume ca Emil Condurachi, Radu
Vulpe, Constantin Daicoviciu, Virgil Vătășianu,
George Călinescu, Alexandru Busuioceanu, Dinu
Adameșteanu ș. a. Se vede acest lucru din foarte
serioasa publicație Ephemeris Dacoromana,
apărută în 10 volume dense între 1927 și 1945, cu
studii și astăzi de referință.
Ceea ce a făcut Marian Papahagi a fost, așadar,
o necesară reabilitare: a redat, cu mari eforturi,
spațiul în exclusvitate locatarilor de drept, adică
bursierilor și cercetătorilor, a obținut reluarea
burselor după concursuri exigente, a recuperat cărți
pentru superba bibliotecă, a restabilit legăturile cu
instituții similare din capitala Italiei. Din păcate, el
n-a mai apucat să-și primească nici măcar bursierii,
sosiți imediat după moartea sa, dar cei care i-au
urmat, adică profesorul istoric Gheorghe
Mândrescu și Dan Eugen Pinetta, s-au străduit să
ducă mai departe proiectul restaurat de predecesor.
S-au mai publicat două volume din Ephemeris
Dacoromana și altele, vreo patru, așteaptă în dosare
subvențiile de tipărire.
Reamintesc aceste lucruri fiindcă, dintre cele trei
funcții amintite de noul director, cea de «școală»
rămâne și trebuie să rămână, evident, prioritară.
Este, de altfel, semnificativ, că decizia inițială a fost
emisă de Ministerul Instrucțiunii Publice din epocă.
Este foarte bine, pe de altă parte, că edificiul din
Valle Giulia găzduiește și manifestările Institutului
Cultural Român, care le și finanțează, de altfel,
adică diverse conferințe, expoziții, concerte ale unor
artiști și specialiști din țară. Ele sunt numeroase - și
cel mai nou program, pe lunile ianuarie-februarie
2009, probează o diversitate notabilă, căci, în afara
colocviului comemorativ menționat, e anunțat un
«convegno di studi» cu tema Românii și Italia.
1859-1979, cu participare academică românească și
italiană, un altul cu tema Receptării lui Galileo
Galilei în cultura româneacsă, o expoziție de artă
contemporană «Imago Mundi», cu lucrări, sculptură
și grafică, de Radu Ciobanu și Valer Sasu, două
concerte ale ansamblului «Aliusmodum» cu muzică
preclasică și contemporană, eruropeană și
românească, un Omagiu compozitorului Roman
Vlad, cu participarea unui chitarist italian... Câteva
mari reuniuni științifice sunt gândite pentru acest
an, prilejuite de centenarele Eugen Ionescu și
Constantin Noica, alături de un simpozion dedicat
Anului 1989 în Europa, toate cu invitați din mai
multe țări. E de reținut și un alt colocviu
internațional, de arheologie, organizat în colaborare
cu Consiliul Național al Cercetării din Italia și
Universitatea din Lecce, cu conferințe alternative la
Accademia și la sediul Consiliului.
Se poate deduce din asemenea proiecte că noua
conducere a instituției noastre romane face eforturi
remarcabile de integrare în rețeaua celorlalte
institute similare - și o primă dovadă este cooptarea
în Consilul Academiilor Străine din Roma a
profesorului Mihai Bărbulescu, care a organizat, de
altminteri și deschiderea anului «academic» la sediul
nostru, oferind astfel ocazia colegilor străini să
cunoască frumosul spațiu în care lucrează românii.
Pentru tinerii bursieri s-a obținut accesul gratuit la
muzeele din Roma, se continuă acțiunea de punere
a lor în legătură cu diverse grupuri de cercetare din
domeniile specifice, se are în vedere înscrierea lor
cu comunicări științifice la colocvii precum cele
anunțate, sunt prevăzute întâlniri periodice de
raportare a activității și dezbateri. etc. Tinerii
plasticieni bursieri vor participa la expozițiile
colective ale Academiilor naționale din zonă,
istoricii-arheologi vor fi prezenți pe șantiere de
săpături, arhitectura va avea și ea loc în astfel de
manifestări comune. Colaborări sunt prevăzute și
cu Ambasada română la Vatican, reprezentată
acum, de domnul Marius Lazurcă.
Nicolae Maniu	Capcana pentru îngeri
După câte am înțeles, două mai sunt
problemele mari care preocupă conducerea
Accademiei di Romania în momentul de față. Întâi,
continuarea prestigioasei publicații Ephemeris
Dacoromana, ca spațiu reprezentativ al cercetărilor
efectuate de bursieri. Și, imediat, aprovizionarea
bibliotecii cu lucrări de specialitate recente,
privitoare la România și latinitatea orientală, din
istorie, filologie, arhitectură și, în genere, artele
plastice. Îmi pare de la sine înțeles că, în ce privește
susținerea apariției revistei, Editura Academiei
Române ar fi prima chemată să imprime numerele
deja pregătite pentru tipar și cele care vor urma.
Tutela academică s-ar concretiza cel mai
convingător într-un asemenea sprijin, girând, alături
de un comitet de specialiști români și străini,
calitatea materialelor propuse spre publicare. Tot
dinspre Academia de la București ar trebui să vină
principalele publicații științifice (cărți și periodice)
pe care le editează, acordând atenție și reunirii celor
mai importante titluri de cercetări care pot interesa
Biblioteca. Ideea este ca acest minunat spațiu, unul
dintre cele mai elegante din Roma, să revină la
programul centrat pe specialitățile care structurează
programul de burse și, pe de lată parte, să devină
un centru inconturnabil de documentare pentru
specialiștii străini interesați de România și de spațiul
lingvistic și cultural al Romaniei Orientale. Cărți
importante de domeniile menționate ar trebui să
poată fi achiziționate din librării și anticariate italie-
ne pentru completarea fondurilor existente, făcân-
du-se în schimb economie la publicații care nu prea
au ce căuta în rafturile unei asemenea biblioteci
specializate (de exemplu, literatura pentru copii sau
volume ajunse oarecum la întâmplare, cu teme și
autori nerepezentativi).
Se poate spera, ba chiar crede, în aceste condiții,
că triunghiul instituțional ce tutelează Accademia
di Romania din Roma va găsi soluțiile cele mai
bune pentru ca vocația ei, și ea triplă, amintită mai
sus, să se împlinească la înalte cote de exigență. În
orice caz, activitățile ei nu pot fi reduse doar la
canalul de Centru cultural: avem de-a face aici cu
un caz unic, de instituție de perfecționare post-
universitară, cu deschidere spre țara gazdă și spre
instituțiile internaționale echivalente din vecinătate.
E șansa majoră ce nu trebuie ratată. La rândul lor,
activitățile mai larg culturale, ce țin de domeniul
I.C.R. le vor completa, cum o fac și acum, pe cele
ale «Școlii române din Roma» care le găzduiește.
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
3
Poate că °i la nivelul coordonării celor două mari
deschideri - de cercetare științifică °i «rayonnement»
mai larg cultural - sarcinile administrative s-ar
cuveni să fie repartizate pentru fiecare sector între
director și directorul adjunct, iar foruri precum
Academia Română și Institutul Cultural din
București să-și împartă și ele, dar armonizându-le,
îndatoririle specifice, de ordinul proiectelor de
cercetare, respectiv, al diverselor conferințe,
expoziții, concerte, proiecții de filme etc. O mai
chibzuită selecție a «protagoniștilor» unor «acțiuni
culturale», propuși de la București ar evita
improvizațiile cauzate de interese particulare și
conjuncturale ce pot afecta calitatea unora dintre
imprimatur
Societatea civilă în România
ceausistă
I Ovidiu Pecican
Una dintre tezele cele mai dragi tranziției
românești postcomuniste a fost aceea că în
România dictaturii ceaușiste nu exista
societate civilă. Această susținere vine nu, așa cum
te-ai aștepta, poate, doar dinspre susținătorii
regimului de atunci (fie și post festum, din pură
nostalgie după siguranța mizeriei lor relative), ci și
din partea unora dintre foștii disidenți, dornici de
singularitate și excepționalism pe seamă proprie. În
fapt, lucrurile stau cu totul altfel, și societatea civilă
din România era relativ activă, chiar dacă nu în
forme de radicalitatea celor din alte țări ale
„lagărului socialist” - precum Cehoslovacia sau
Polonia, ori chiar URSS. Existau, în toți anii
socialismului, dar parcă mai accentuat decât înainte,
datorită exceselor propagandei de partid și frustrării
tot mai accentuate a cetățenilor, o continuă mișcare
subversivă neoprotestantă, organizată bine în
subteran de către fiecare cult religios de profil în
parte, după cum nici Biserica Greco-Catolică nu era
lipsită de un plan de acțiune și de protagoniști
tenace și curajoși (avem la dispoziție petițiile
cardinalului Alexandru Todea și destule alte pagini
de istorie reconstituită a acestui cult). Nici ortodoxia
nu stătea cu mâinile în sân, din rândul ei fiind
cunoscută mai ales vocea părintelui Gh. Calciu-
Dumitreasa (au apărut și textele lui între timp), dar
și prin vocea blândă, însă neconformistă, în felul ei,
a monahului Nicolae de la Rohia (alias N. Steinhart).
A existat și o mișcare literar-artistică alternativă la
curentele afirmate oficial, și anume așa-numitul
„fandom” science fiction. O serie de voci literare
tinere s-au afirmat în acei ani prin cenacluri de profil
și la întâlniri ritmice, pe întreg cuprinsul țării, unii
dintre literații începători atunci ajungând lideri de
opinie și scriitori cunoscuți după 1989 (Cristian
Tudor Popescu, de pildă, dar și Viorel Marineasa),
alții rămânând arondați, peste un arc de timp,
acelorași ritualuri și forme recrudescente. În orice
caz, actuala labilitate a fenomenului SF românesc
pare să pledeze pentru interpretarea conform căreia
întreaga mișcare a luat amploare în deceniul final al
comunismului tocmai ca formă de rezistență
culturală și evitare a climatului opresiv din cultură.
Au apărut deja, într-o primă trecere în revistă -
meritul echipei coordonate de Doina Jela -
documentele și schița scandalului transcendentalilor,
care mărește numărul reacțiilor de factură spirituală
la materialismul vulgarizat în varianta naționalistă a
clicii dictatorului (D. Popescu-Dumnezeu și ceilalți
ideologi oficiali). Se tace în continuare - de ce? -
asupra acțiunii antroposofilor din România, adepții
ele. Chestiunea finanțării rămâne, desigur, esențială
pe ambele canale, confluente cu interesele de
diplomație traduse în domeniul cultural, ale
Ministerului Afacerilor Externe și vizând o mai
bună și pozitivă cunoaștere a valorilor românești
autentice și reprezentative. (În paranteză fie spus,
ecoul acestor prezențe nu e de așteptat să fie
spectaculos în sensul superficial al cuvântului, ci se
cere apreciat în timp, ca acumulare lentă a unui
prestigiu real. Nu numărând și fotografiind publicul
fiecărei manifestări poate fi certificată efectiv
valoarea unor manifestări, asistența fiind inevitabil
variabilă și condiționată nu o dată de factori pur
accidentali, începând cu condițiile... climatice. Și nu
e de așteptat ca sălile unei asemenea instituții să fie
disciplinați, studioși și bine motivați ai lui Rudolf
Steiner (începând cel puțin din anii '70, cu
muzicologul George Bălan). Începe să iasă la iveală -
prin grija lui Ion Vianu, Dem. Zamfirescu și a altora
- școala de psihanaliză bucureșteană, numai relativ
cunoscută înafara cercului adepților săi. Avem, pe de
altă parte, analize nuanțate, dintr-o pluralitate de
puncte de vedere, despre Constantin Noica și
anturajul lui apropiat, proiectat într-o lumină
strălucitoare mai ales datorită insolitării pe care o
presupune poziția de filosof activ și de grupare cu
pretenția de emulație filosofică, mai cu seamă atunci
când unii dintre membrii grupării devin manageri de
succes ai unor instituții postrevoluționare
(G. Liiceanu lider dominant al revistei 22, ai GDS și
director al Ed. Humanitas, Andrei Pleșu de două ori
ministru, director al Dilemei, respectiv al Dilemei
Vechi, și fondator-coordonator al New Europe
College). Lipsește momentan o analiză a altor
emulații intelectuale definitorii pentru epocă: aceea
din jurul filosofului și logicianului Anton Dumitriu,
cea din anturajul folcloristului Mihai Pop. Știm, pe
de altă parte, destul de puțin încă, despre alți poli de
emulație intelectuală, în pofida unor contribuții -
adeseori pro domo - retrospective referitoare la
fenomenele din câmpul literaturii epocii: Cenaclul de
Luni, animat de Nicolae Manolescu, Cenaclul de
proză Junimea condus de Ovid S. Crohmălniceanu,
Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin, gruparea
Echinox de la Cluj (Ion Pop, Marian Papahagi, Ion
Vartic ș.a.) și fenomenul publicistic ieșean de la
Opinia studențească și Dialog (Luca Pițu, Dan
Petrescu, Lupescu, Sorin Antohi ș.a.), ori cel
timișorean de pe lângă Forum studențesc (Mircea
Mihăieș, I. T. Morar, Daniel Vighi, Viorel Marineasa,
Marcel Tolcea ș.a.). Toate aceste nuclee de emergență
a libertății de opinie și a gândirii pe cont propriu, a
erudiției împletite cu bunul gust literar și artistic, au
avut un impact mai mare decât se consideră
îndeobște în rândul intelectualității, într-o cultură
cum este cea română, unde literatura și scriitorii au
deținut mereu prioritatea în exprimarea tendințelor
publice autentice, în medierea dintre puternicii zilei
și societate, în deslușirea curentelor profunde ce
traversau gândirea dintr-o epocă dată.
Nu s-a dat însă deocamdată importanță, în
evaluările de până astăzi, nici mișcării yoga. O face
în mod salutar Gabriel Andreescu, într-o carte-dosar
intitulată Reprimarea mișcării yoga în anii ’80 (Iași,
Ed. Polirom, 2008, 240 p.), colectând mărturii orale,
documente de dosar conservate prin grija Securității
etc. Interesul pentru acest segment al societății civile,
mereu arhipline, cum nu sunt nici cele ale altor
«accademii» străine, într-o metropolă cu sute de de
manifestări culturale pe zi. Din propria experiență
pariziană, știu exact ce spun).
Dincolo de melancolia orei comemorative din
acest ianuarie, am fost, personal, bucuros să constat
că la Accademia di Romania se lucrează serios, că
sunt în curs articulări de programe și propuneri,
demersuri de restaurare și consolidare a marilor linii
care au orientat de la origini această «școală
română» de peste frontiere. Eforturile eroice și
sacrificiul unui om de solidă cultură și energică
acțiune ca Marian Papahagi rămân un exemplu și
obligă la continuitate.
■
oarecum exotic și neașteptat pentru România celui
de-al doilea stalinism, cel cu tentă ultranaționalistă,
se justifică nu doar din perspectiva dorinței de a
elucida trecutul lăsat în urmă, ci și pentru că acesta
este un trecut „care refuză să moară”. Cu doar câțiva
ani în urmă, după o apoteoză postcomunistă
construită din aproape în aproape în anii de după
1989, mișcarea yoghinică românească, a cărei
coordonare a preluat-o Gregorian Bivolaru, a fost
pusă sub acuzare prin masive trivializări, generalizări
și jonglări cu probele, într-o acțiune a serviciilor
secrete și a procuraturii care, la data respectivă, a
stârnit senzație. Mișcarea de Integrare Sprituală în
Absolut (MISA) - nume oarecum emfatic și, în orice
caz, eufemistic -, înființată în anii de început ai
primei guvernări Iliescu, a atins, la un moment dat,
o cotă de adeziuni alarmantă (circa 30.000 de adepți,
după cum se notează pe un site public) pentru
oficialii PSD care, aflați în anul final al guvernării
Adrian Năstase, dornici de a pregăti noile alegeri și,
deci, de a stârni aversiune față de spiritualism,
asociat cu ideologiile dreptei, au pregătit o
descindere în forță a aparatului de ordine. Astfel, în
martie 2004, circa 300 de polițiști și jandarmi au
asaltat domiciliile personale a mai bine de 16 lideri
MISA, operând confiscări și încercând o intimidare
de proporții. Monitorizat de către SRI de un
deceniu, Gr. Bivolaru a fost târât într-un proces sub
acuza de opt delicte, dar procesul nu s-a încheiat nici
astăzi din lipsă de dovezi incriminatoare
concludente. Suedia, unde liderul MISA a cerut azil
politic, acuzând justiția română de lipsă de
neutralitate și de manipulare, l-a scutit de extrădarea
solicitată de autoritățile române prin Interpol,
redându-i libertatea provizoriu suspendată, și
transmițând decizia - un adevărat rechizitoriu la
adresa Ministerului Justiției din România - ministrei
Monica Macovei. Aceasta a inițiat o anchetă
referitoare la modul în care a fost instrumentat cazul
Bivolaru, dar odată cu înlocuirea Monicăi Macovei,
ancheta respectivă pare să se fi împotmolit. După
Anette Swedow, procurorul șef însărcinat în Suedia
cu ancheta „Decizia [autorităților suedeze] spune că,
dacă acesta [= Gr. Bivolaru] va fi extrădat în
România, există un risc ca el să fie deportat,
persecutat și hărțuit din cauza ideilor lui religioase
pe care le pune în practică în mișcarea de yoga.''
Chiar și numai din aceste informații se vede cât
de actuală rămâne deslușirea trecutului mai
îndepărtat și mai apropiat al mișcării yoga din
România. Pentru ca o istorie a fenomenului să
devină posibilă, reeditarea cărților fundamentale
pentru domeniu semnate de Mircea Eliade, în cadrul
operațiunii de recuperare și valorificare a moștenirii
culturale a acestui autor, inițiată mai demult și
accentuată și accelerată în preajma anului jubiliar
Eliade (2007) a constituit una dintre premise,
facilitând contactul cu „preistoria fenomenului”.
Cartea pusă la dispoziția publicului de Gabriel
Andreescu acum este o altă contribuție substanțială
și semnificativă.
■
1O
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Așa s-a călit oțetul (II)
| Laszlo Alexandru
n realitate, Max Weber a dovedit, de-a lungul
existenței, o perseverentă implicare în
realitățile social-politice ale vremii sale: ca
voluntar pe front, în Primul Război Mondial, ca
negociator al păcii, ca reformator al Constituției
germane (faimosul Articol 48), ca fondator al
unui partid politic etc. În cartea care este
considerată cea mai importantă lucrare sociologică
a secolului XX, Economie et societe, Weber
proclamă tocmai interdependența înțelegerii prin
interpretare și a explicației cauzale: “Nous
appelons sociologie une science qui se propose de
comprendre par interpretation l’action sociale et
par lâ d’expliquer causalement son deroulement
et ses elfets”. În activitatea sa, în loc să închidă în
recipiente etanșe fiecare disciplină în parte, a
contribuit la o abordare interdisciplinară a
sociologiei, a istoriei, a economiei politice, a
politologiei și a filosofiei culturii. Referindu-se în
mod explicit la raportul dintre știință și politică,
în conferința publicată apoi în Franța sub titlul Le
savant et le politique, Max Weber condamnă,
într-adevăr, aducerea mesajului politic între zidu-
rile Universității și propagarea sa de la catedră.
Necesitatea neutralității politice a dascălilor, în
exercitarea funcțiilor profesionale, nu le interzice
însă ulterioara ieșire în spațiul public, chiar dacă
savantul german se îndoiește de eficiența lor: “ On
dit, et j’y souscris, que la politique n’a pas sa
place dans la salle de cours d’une universite. (...)
Si l’on me demandait maintenant pourquoi cette
derniere serie de questions doit etre exclue d’un
amphitheâtre, je repondrai que le prophete et le
demagogue n’ont pas leur place dans une chaire
universitaire. Îl est dit au prophete aussi bien
qu’au demagogue: «Va dans la rue et parle en
public», ce qui veut dire lâ ou l’on peut te
critiquer. Dans un amphitheâtre au contraire on
fait face â son auditoire d’une tout autre maniere:
le professeur y a la parole, mais les etudiants sont
condamnes au silence. Les circonstances veulent
que les etudiants soient obliges de suivre les cours
d’un professeur en vue de leur future camere et
qu’aucune personne presente dans la salle de
cours ne puisse critiquer le maître. Aussi un
professeur est-il inexcusable de profiter de cette
situation pour essayer de marquer ses eleves de
ses propres conceptions politiques au lieu de leur
etre utile, comme il en a le devoir, par l’apport de
ses connaissances et de son experience
scientifique.”
Adaptînd acuta observație weberiană la rea-
litățile românești, se poate susține că atitudinea
lui Nae lonescu, profesorul care și-a atras dis-
cipolii spre adeziunea legionară, abuzînd, de la
înălțimea catedrei, de statutul său magisterial,
rămîne profund condamnabilă. În schimb, ieșirea
lui Vladimir Tismăneanu dintre zidurile univer-
sitare către cercetarea, în scopuri educative, a rav-
agiilor produse de regimul comunist, nu poate fi,
nici măcar (neo)weberian vorbind, blamată,
întrucît oratorul și-a asumat pe deplin riscurile
vorbirii în fața unui public liber de a-i cîntări crit-
ic argumentele.
Stingheritoare rămîn și alte eforturi ale lui
Daniel Barbu de-a contrazice faptele notorii.
Astfel Raportul final, care se concentrează pe
punerea în lumină a efectelor devastatoare ale
comunismului din România și se încheie prin
întocmirea unei liste nominale a membrilor
nomenclaturii, este acuzat, în pofida tuturor evi-
dențelor, că ar transmite un mesaj falsificator:
“comunismul românesc a existat, dar în afara per-
soanelor cu care a fost contemporan, el a avut
poate agenți, dar, pînă la urmă, a fost lipsit de
substanță” (p. 72). Pesemne că D. Barbu n-a citit
cu mintea limpede cartea despre care a scris.
Dar universitarul bucureștean se răfuiește nu
doar cu trecutul istoric, ci și cu realitatea contem-
porană. El e foarte supărat, de pildă, pe sinistra
manie a denunțurilor de azi: “Presa românească a
momentului arată ca ziarele americane de acum
un secol: demascarea și denunțarea politicienilor,
cu sau fără probe, dă măsura angajamentului
civic. Ministerul Educației Naționale îi încurajează
instituțional pe studenți să-și denunțe profesorii.
Profesori constituiți în asociații civice își denunță
global și preventiv toți colegii, atît la C.N.S.A.S.,
cît și la instituțiile însărcinate să verifice declarați-
ile de avere. Coaliții ale societății civile fac inven-
tarul reclamațiilor formulate la adresa candidaților
în alegerile parlamentare și le distribuie în tiraje
de masă. Guvernul și Parlamentul au constituit o
agenție națională de integritate a cărei activitate
principală este colectarea și verificarea
denunțurilor, reclamațiilor și plîngerilor făcute de
particulari împotriva tuturor celor care ocupă o
poziție de prestigiu în stat, în partide, în biserici,
în școli, în sindicate. Pasiunea pentru reclamație și
cultura denunțului dictează, în viața publică
românească, comportamentele cu cel mai înalt
grad de acceptabilitate morală” (pp. 86-87).
Perspectiva apocaliptică a distinsului profesor ține
de cea mai prăpăstioasă fantezie. În realitatea doc-
umentelor internaționale, România ocupă unul
dintre ultimele locuri din Uniunea Europeană, în
ceea ce privește sancționarea corupției. Nu
denunțarea maladivă a ipoteticilor infractori, cum
își închipuie D. Barbu, ci chiar invers, nepedep-
sirea marilor corupți reprezintă, în statisticile
europene, adevărata noastră problemă, care ne
menține în subdezvoltare economică.
La fel de fantasmagorică e o altă impresie a
aceluiași cercetător, înspăimîntat de eventuala
deconspirare a colaboraționiștilor: “identificînd, în
numele și pe spezele statului român, informatori
în arhiva Securității, C.N.S.A.S. studiază, de fapt,
natura umană și este chemat să evalueze moral
comportamentele unor particulari. Natura comu-
nismului, ca regim politic represiv, rămîne, ca
atare, în afara preocupărilor sale legale” (p. 85).
De bună seamă că C.N.S.A.S. nu e interesat să
cerceteze orice comportament particular (de cîte
ori am mîncat, cîte ore am dormit etc.), ci doar
acele fapte personale care au relevanță socială (pe
cine anume am turnat la poliția politică, încît
i-am blocat cariera, i-am stricat familia, i-am știrbit
libertatea etc.). Ar fi trist ca un profesor universi-
tar să nu facă distincția între aceste două categorii
de fapte “particulare”.
Alte viclenii aruncate în joc de contestatarii
studiului sînt mai degrabă naive, la limita ridicolu-
lui. Alex. Cistelecan, consemnînd propunerea
legislativă a Comisiei Prezidențiale, privind incri-
minarea penală a negaționismului legat de crimele
comuniste, se preface înspăimîntat că o asemenea
măsură i-ar limita, lui însuși, dreptul de a critica
Raportul: “fie sîntem pe deplin de acord cu
autorii Raportului final, și atunci dublăm inutil
discursul lor; fie nu sîntem în totalitate de acord
cu ei, și atunci sîntem pasibili de negaționism și
pedeapsa de rigoare” (p. 106). Iar sofismul e con-
solidat prin repetare: “A nega sau a critica
Raportul înseamnă, implicit, a nega crimele comu-
nismului și, pe cale de consecință, înseamnă a
cădea sub incidența dreptului penal” (ibid.). De
aici și pînă la aberația supraetajată - că obligația
de a-l contrazice pe Tismăneanu echivalează cu o
luptă pentru libertatea de exprimare - a mai
rămas un singur pas. Și, de fapt, realitatea e mult
mai simplă, chiar dacă nu se pliază pe adolescen-
tinele procese de intenție: Alex. Cistelecan asimi-
lează o recomandare lansată în discuție, cu adop-
tarea efectivă a unei legi; el confundă Raportul
cu... înseși crimele comunismului (!). Așa cum
dezbaterea științifică pe marginea cercetărilor
despre Holocaust decurge liber, de cîteva decenii,
în schimb negarea barbariei efectiv produse e
interzisă prin lege, la fel ar trebui să se întîmple și
în cazul celeilalte orori a secolului XX, comunis-
mul. Să fie, așadar, foarte liniștit Cistelecan jr.: în
cazul adoptării unei asemenea legislații, el n-ar
ajunge după gratii pentru vina de-a comenta sar-
castic Raportul Tismăneanu, ci doar pentru even-
tuala contestare a realităților ce-au schimonosit
biografia părinților și bunicilor săi.
Adrian-Paul Iliescu, cel care înainte de 1989 a
fost, din cîte se scrie, pătimaș propagandist PCR-
ist, admite azi că regimul comunist trebuie, indis-
cutabil, condamnat. Mă rog, tot e un pas
înainte... Rezerva sa e legată, însă, de contribuția
comentatorilor cu orientare fățiș anticomunistă,
care ar fi lipsiți de legitimitate și obiectivitate, pe
acest teritoriu de studiu. Zău? Doar comuniștii ar
avea vocația înnăscută de-a dojeni comunismul?
Trecem în zbor planat peste o asemenea ipocrizie
de duzină (la urma urmei, nici Hitler sau Goering
n-au produs cercetări academice despre camerele
de gazare) și îl așteptăm pe Adrian-Paul Iliescu,
un bun cunoscător al fenomenului, nu-i așa?, din
interior, să-și publice nestingherit propriul Raport
final de condamnare a comunismului.
C. Rogozanu ilustrează, în ce-l privește, un
banal sofism al inadecvării cronologice: el
deplînge prezentul corupt, în contextul căruia
analiza critică a trecutului ar fi oricum lipsită de
sens: “Cum îți poți permite o grilă etică intransi-
gentă într-un regim democratic românesc în care
au triumfat «valorile» fostului sistem (ofițerii de
securitate au fost și au rămas extrem de implicați
în afacerile românești, bănci, televiziuni, asigurări,
imobiliare, toate dublate de sprijin politic)?”
(p. 178). Poate avea și el dreptate, vorbind despre
acum, tot astfel cum are și Tismăneanu dreptate,
vorbind despre atunci. În orice caz, e absurd să
comentezi partida de fotbal reproșîndu-le jucăto-
rilor că nu pun mîna pe minge, conform regulilor
de la handbal.
Într-un discurs incendiar ostentînd numeroase
carențe de logică și bun-simț, Andrei State flutură,
printre altele, cunoscutul refren cu “Nu e momen-
tul!”: “Dacă, imediat după 22 decembrie 1989, ca
parte a procesului revoluționar, condamnarea
[comunismului] ar fi avut sens, ea apare acum, în
această regie, suspectă și resentimentară” (p. 206).
Din păcate eu unul n-am auzit vocea lui Andrei
State, imediat după 22 decembrie 1989, con-
damnînd comunismul - pe atunci, prim-planul era
ocupat de Ion Iliescu și eșalonul doi al struc-
turilor remanente care aveau, firește, alte pre-
ocupări. Dar să stea liniștit freneticul fariseu.
Crimele fasciste sînt analizate și acum, după mai
bine de 50 de ani. Crimele comuniste au, așadar,
și ele dreptul de-a fi contabilizate, chiar și cu o
±
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
întîrziere de 20 de ani.
Ciprian Șiulea e deranjat de faptul că Raportul
Tismăneanu și-a propus să facă o brumă de drep-
tate, dîndu-le cuvîntul victimelor: “perspectiva
documentului în ansamblul său nu trebuia să fie
cea a victimelor comunismului, fiind vorba de un
demers care vrea să reprezinte întreaga societate
actuală” (p. 228). Mde! Cei umiliți și obidiți tre-
buiau să fie auziți undeva, căci vocea torționarilor
se aude oricum mereu, de pe toate gardurile. Dar,
nicio grijă, partitura activiștilor și a securiștilor e
acoperită, cu iodlere insistente, de Șiulea însuși.
La așa comuniști - așa analiști! Diatribele dez-
gustătoare, cu care comentatorul se simte obligat
să-și împăneze impresiile despre cercetarea elabo-
rată de Comisia Prezidențială (“Este un act primi-
tiv din punct de vedere intelectual și o mostră cel
puțin neplăcută de demagogie și propagandă, una
care împinge grandilocvența și tonul sforăitor
pînă la indecență”, p. 241), definesc întregul lui
calibru conceptual și moral.
Nu merită mai mult de un rictus de dispreț
opiniile unui Ovidiu Țichindeleanu, cu insolența
lui de a-și exprima “îndoielile etice [sic!! - L.A.]
față de intransigența anticomunistă postcomu-
nistă” (p. 247), ori ale unui Dan Ungureanu, ocu-
pat și el să repovestească, în cheie frivolă,
bășcălioasă și minimalizatoare, evenimentele și
personajele vremilor trecute. Ce să-i răspunzi
celui ce ia în derîdere oribilul decret din 1966,
care interzicea avorturile și dispunea încolonarea
femeilor în fața ginecologului, cînd el face com-
parații zeflemitoare cu Franța, unde avortul a fost
liberalizat doar în 1974? Ce să-i replici junelui
extaziat de genialitatea milițianului Eugen Barbu
(“Există oare vreun rînd din Groapa care să nu fie
mare literatură?”, p. 274)? Reflexul de a-ți ciocăni
obrazul este iluzoriu, cînd cel din fața ta e lipsit
de respectivul accesoriu.
Într-o astfel de mocirlă grandilocventă și stu-
pefiantă, intervențiile care mai încearcă să salveze
aparențele riscă să fie aglutinate de promiscui-
tatea înconjurătoare. Michael Shafir are tot drep-
tul să conteste funcționalitatea anumitor concepte
folosite în Raportul Tismăneanu. Gabriel
Andreescu subliniază, în mod întemeiat, compo-
nența discutabilă și eteroclită a Comisiei
Prezidențiale, inadecvarea terminologică și impro-
prietățile stilistice ale textului analizat, încadrarea
juridică lacunară sau inexistentă a unor fapte
prezentate.
Ce-ar mai fi de adăugat? În seara de 21
decembrie 1989, cînd n-a lipsit mult să fiu
împușcat pe una din străzile Clujului, nu mi-am
închipuit că, peste mai puțin de douăzeci de ani,
voi vedea în librării un volum cu titlul Iluzia anti-
comunismului. Adică, ce? Sutele de oameni care
mărșăluiam spre centrul orașului strigînd “Jos
Ceaușescu!”, “Jos comunismul!” aveam iluzii? Sau
gloanțele trasoare care au mușcat asfaltul, la cîțiva
centimetri de capul meu, pe cînd eram prăbușit
în noroi, au fost o iluzie? Sau tînăra Luminița
Mișan, împușcată mortal la cîțiva metri în stînga
mea, a fost o iluzie? Răsfoind, din această per-
spectivă, înscrierea la cuvînt cu un asemenea
titlu, în care unii intelectuali argumentează, cu
ofilită dexteritate, nu împotriva abuzurilor și a
crimelor comuniste, ci împotriva celor ce se stră-
duiesc să le condamne, am simțit brusc duhoarea
pe care o produce cocteilul dintre gauchisme și
balcanism. Și nu mi-a dat pace gîndul că unii din-
tre noi am ieșit să protestăm împotriva comunis-
mului, riscîndu-ne ori sacrificîndu-ne viața, pentru
ca alții să beneficieze de libertatea de-a recrimina
însăși dobîndirea acestei libertăți.
■
Maeștrii lui N. Breban
| Marian Victor Buciu
Să reținem că, pentru voința și puterea
creatoare ale lui N. Breban, maestrul sau
modelul este o reprezentare deplină a
forței (Memorii III, 137). Breban pledează
adesea pentru nevoia de maeștri. Nu se poate
îndepărta de ei, ca un copil de mama lui ori ca
un matur și bătrân de proprii săi copii. Îi caută
în toate timpurile și tipurile de creație,
îndeosebi în cea scrisă. Un proverb francez
spune că se cuvine să înveți și de la dușmani.
Să înveți de la oricine, important este să înveți.
Condiția de învățăcel este proprie omului, școlit
și neșcolit, din Ardeal, provincie, nu-i așa?,
pedagogică. Maeștrii sunt necesari, nu în egală
măsură, de la un moment la altul, unii conjun-
ctural, alții mereu. Breban admiră disociativ,
nuanțat, atent la limite, (in)compatibilități,
antagonisme. Notează că Goethe îl respingea pe
Kleist. Iar lapidarul, sinteticul I. L. Caragiale
contrastează cu digresivul - ca N. Breban însuși,
de altfel - M. Proust (Memorii I, 236).
Modelele devin un soi de alți „eu însumi”.
De maeștri se apropie până la identificare, fără
teama de a se pierde, dimpotrivă, cu
certitudinea cunoașterii sau a co-nașterii. Poetul
R. M. Rilke, de la care deprinde voința și
puterea angelice (din versul „orice înger este
teribil”, aflat în primele sale două elegii duineze
- Memorii IV, 115), devine „seraficul nostru
frate” (Memorii I, 216).
Recunoaște „geniala” carte Călătoriile lui
Gulliver de J. Swift (Memorii IV, 99). Pe M.
Proust și pe T. Mann îi citește în perioada de
dizgrație trăită, civic și artistic, după 1971
(Memorii II, 312). Proust? „Marcel Proust,
marele și inovatorul absolut al romanului
european.” (Memorii IV, 467) a produs o
revoluție stilistică (375). Opera sa, „marea
capodoperă - și ultima! - a prozei moderne este
În căutarea timpului pierdut, această epopee
nici azi asimilată.” (373) Pe Thomas Mann îl
admiră, chiar dacă el a fost admiratorul lui
Ulise de Joyce, după care a crezut că nu se mai
poate scrie roman (Memorii II, 318). Cu
măsură, îi apreciază și pe „splendizii,
fermecătorii prozatori sud-americani” (Memorii
III, 271).
De la scriitorii ruși din secolul al XlX-lea,
„excelenți maeștri” (O utopie tangibilă, 31),
învață creația de tipologie, dialog, atmosferă,
apropierea de social, relația cu poporul. Gogol
este „primul care sparge <linearitatea>”
personajului de roman (35).
Față de Dostoievski este, la început, oarecum
distant, probabil și dintr-o cunoaștere încă în
curs și, ca orice nu s-a încheiat, temătoare, dar
și din calculul de a nu provoca prejudecata
critică de a folosi „modelul” pentru a îndepărta
„copia”. De aceea previne că „asemănarea cu
Dostoievski (...) este parțial falsă, lucru care se
va dovedi după viitoarele mele cărți” (37).
Înrudirea lor, mai notează aici, ar fi doar una
de tip de nervozitate. Breban crede că
Dostoievski a fost înțeles cu o mare întârziere,
abia după al Doilea Război Mondial (Vinovați
fără vină, 105). S-a întâmplat astfel, atunci când
a fost posibilă voința de înțelegere, ceea ce
rămâne una dintre problemele umane majore.
Dar Dostoievski este „dascălul nostru, al
romancierilor moderni”, exemplar prin eroismul
propus prin două tipuri umane: 1. al
războinicului, și 2. al învățătorului rural (94).
Opera lui Dostoievski, „magicianul artei și
psihologiei noastre” (Memorii IV, 453), l-a
„format” (285). Pe F. M. Dostoievski, Breban îl
numea, printr-un personaj, în romanul său, Don
Juan, mare barbar, sfânt, ridicol (O utopie
tangibilă, 36). Îl vedea, așadar, ca pe un creator
vital, spiritualizat, la modul ambiguu, patetic și
ironic. Pentru Breban, el este nu numai
romancier, dar și psiholog și profet (Vinovați
fără vină, 152). Desigur, în primul rând un
model de romancier, care nu se mărginește la
roman, chiar în romanele sale. Nu-l părăsește,
dimpotrivă, pe acest „scriitor creștin” (194), se
va îndepărta de Fr. Nietzsche, în ipostaza sa
anticreștină. Dar tema fundamentală a lui
Dostoievski, suferința, nu este și una majoră
pentru Breban. Despre „darul suferinței” la
Dostoievski, Breban scrie și în Memorii IV, 477-
482. Marea fidelitate a scriitorului român este
motivată prin aceea că scriitorul rus n-a rămas
la „umiliți și obidiți”, ci a trecut la abisalitatea
psihologică. Omul dezechilibrat, abisal, ca
psihologie, este tipul reprezentativ al lui F. M.
Dostoievski: „opera sa romanescă se află, după
părerea mea, <dezechilibrată> și ca stil și ca
„reprezentanță umană>, în sensul că bolnavii
psihic, vicioșii din natură, sadicii sau
monomaniacii prevalează în toată tipologia sa”
(Vinovați fără vină, 106-7).
Într-un întreg capitol, Un antic modern:
Friedrich Nietzsche (Riscul în cultură, 349-360),
Breban schițează cartea despre comentariile la
aforisme. Nietzsche, ne spune aici, este un
constructor al modernității, radical,
revoluționar, avangardist. Da, folosește și acest
termen: avangardist. E actual - spusese în alt loc
din acest volum că este chiar de viitor, ca
scriitor profetic, împreună cu Dostoievski -, dar
„actual” era Nietzsche îndeosebi când era citit
în ascuns (57). Actual, modern, este egal cu ce
este interzis. Breban îl apără pe Nietzsche - la
care se referă, pe parcursul volumului, nu doar
în acest capitol - cam în totul, chiar și în
distincția disprețului (24). Ne prevenise că el
îndeamnă la „a spune da vieții” (9) iar
personajul său Zarathustra caută „noile valori”
(15).
Nietzsche nu este perceput ca un
antidemocrat. Pe la începutul cărții, fusese
apărat de învinuirile politice aduse: nazism și
comunism (16), doctrinele totalitare despre care
s-a spus că le-ar fi sugerat. Cele scrise despre
supraom, veșnica reîntoarcere, prejudecata
păcatului, trăirea în cerc (anticipare a retrăirii lui
Proust), voința de putere sau dominare, amor
fati, adică iubirea de destin, eul haotic trebuie
înțelese în sensul afirmării vieții, a valorilor ei.
Un singur punct rămâne despărțitor ca un zid:
„Nu ne vom ralia în întregime la anti-
creștinismul său.” (353). Această despărțire va
rămâne și în comentariile la aforisme.
Comentariul lui N. Breban din volumul Fr.
Nietzsche. Maxime comentate nu este doar la
obiect, el se răsfrânge și asupra subiectului,
eseistului, mai dispus să se înțeleagă decât să
înțeleagă. Maximele lui Fr. Nietzsche atrag nu
doar comentarii, dar și autocomentarii. E aici și
altceva decât condiția propriu-zisă a lecturii,
care nu poate ieși din subiect.
12
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Relația lui Breban cu Nietzsche este una
critică, în sensul autorului nostru, și anume
acela că o critică potrivită este elogioasă,
admirativă. Opțiunea aceasta rămâne indiferent
de circumstanțele exterioare criticii ori
encomionului (de precizat: elogiul critic este
critic, nu necritic!): „am avut nechibzuința de a-l
lăuda în gura mare și de a-l cita în romanele
mele în vremuri și în conclavuri dușmănoase...”
(Fr. Nietzsche, 117). Breban oferă o lecție
memorabilă de transvazare creativă și convinge
că admirația conferă comuniune și totodată
identitate. lată-l arătând cum s-a identificat cu
Nietzsche: „am lunecat vrând-nevrând în
intimitatea reflexelor sale umane, asumându-
le.” (122) Breban a fost atras de conștiința
acestui „geniu profetic”, fără a rămâne cu totul
insensibil la destinul său: a fost pedepsit tragic,
„la nici 45 de ani”, pentru că n-a ales ce știa că
are de ales de la sine (127-8). Geniul încearcă să
descopere un ideal, căruia îi rămâne mereu
inferior. Geniul este „înțeles” de Nietzsche ca
fiind maimuțăreala unui ideal (34). Nici măcar
geniul nu poate fi critic, nu poate înțelege.
Poate de aceea elogiul ajunge mai onest, mai
„înțelegător”. Critica există ca act de
bunăvoință.
Nietzsche este, mai presus de orice, un
orgolios prin obsesie și patimă creatoare (118-9)
- ca Breban însuși - și nu un vanitos nesigur de
el. Nietzsche apare înțeles așa cum este,
contradictoriu și integrativ, ceea ce înseamnă:
criptic și revelator, fragmentarist-aforistic
(alăturat moraliștilor francezi, 118) și sistemic,
radical-extrem ori chiar respingător, dar și
ademenitor sau cuceritor, conservator și
neobișnuit de nou, cu gândul alergând dincolo
de actualitate („gândește înaintea vremii”, 47) și
punând viitorul și trecutul față-n față. Nietzsche
trăiește izolat, dar într-o izolare puternic
relaționată și opusă contemporanilor. E un critic
adesea lipsit de elogiu, iar uneori cu elogiu
deplasat. E mai curând un înțelegător și, tot mai
curând, e un neînțeles, acest „filosof singuratec,
vagabond, ignorat sau chiar disprețuit de
congenerii săi, calomniat în timpul vieții și
apoi!” (48).
Fr. Nietzsche a fost ceea ce numim azi un
opozant politic. El nu s-a opus doar regimului
prusac, care i-a acoperit glasul, dar oricărui tip
de regim. A fost, prin urmare, un anarhist,
întrucât „ideologia nietzscheniană” (13) include
„refuzul politicului și al politicianului” (140-1),
opoziția filosofică, morală, religioasă. În lupta
cu creștinismul, Hegel, Kant, Schopenhauer, el
are mereu curajul de a-și fi fidel, de a parcurge
întreg drumul previzionat, de a căuta și încerca
să înțeleagă ce există între adevăratele cauze și
adevăratele efecte. Își construiește curajul să
cunoască și să rostească pentru a rostui.
„Adesea, scrie Nietzsche, noi nu avem curajul să
afirmăm ceea ce știm deja.” (115) El vrea să
devină un martor și un mărturisitor de
încredere. Fidelitatea altora, iată ipoteza sa, este
efectul a cărei cauză există în credința în sine.
Prin asumare morală și nu religioasă: pentru că
morala individualizează iar religia generalizează,
morala dezleagă iar religia - chiar etimologic -
leagă, morala deconstruiește iar religia edifică.
Nietzsche nu este un spirit negativ,
dimpotrivă, el este afirmativ, vitalist, spune da
existenței, liniștește neliniștind. „Ciudat vitalist,
ciudat maestru!” (48), exclamă Breban admirativ
și deconcertat. Nietzsche este și un bizar
modern, un modern-antimodern. Stă lângă om,
cu el, și nu împotriva lui, în tot ce este viață. E
un umanist în căutarea și aflarea unui om
Antichristul și dezicerea de Wagner, în favoarea
lui Bizet, nici în negarea lui Schumann și
unitar, integral. Umanismul său nu se desparte
de individualism. Își așează axiologia pe
individualitate, în opoziție cu Marx - notează
N. Breban - care constată existența valorilor
doar în social (77). Există la Breban și o scurtă
perioadă, cel puțin, în context totalitar, când
înclină spre valorizarea socială, marxistă. Dar și
în cartea de maxime nietzscheene comentate, el
îi mai întinde o mână lui Marx, iată,
nedreptățitul, falsificatul, după „un secol de
marxism ideologizat și vulgarizat” (55). Declarat
gânditor în partea dreptei, Breban își „trădează”
propensiuni și pulsiuni reflexive stângiste.
Gândirea lui Fr. Nietzsche este numai la
suprafață neordonată, în fapt are coerența sa. El
dezvoltă „sistemul ascuns” (17), în zone
reflexive greu accesibile. Nietzsche atrage - sau
respinge - prin „pătrunderea radicală, abisală a
gândirii sale” (11). Pare a fura gândirea trans-
umană, dând-o oamenilor. De aceea îi apare lui
Breban drept un „incitant Prometeu și anarhist
al gândirii” (38). Un anarhist nu este rectiliniu,
ci tocmai opusul căii drepte. Fiind primordial
poet, și implicit filosof, un sofist (72), un
maestru retorician deopotrivă de contemplativ și
de activ, Nietzsche se contrazice. În principal, el
își pune, din când în când - pentru a-și întoarce,
perverti, încerca perspectiva inversă - spiritul
deasupra trupului (28). La drept vorbind,
rămâne greu de stabilit ce este originar și ce
este final la Fr. Nietzsche. La primul contact
apare criptic, la următorul se dezvăluie,
oferindu-și calea, metoda de descifrare, de
ridicare a profunzimilor, pentru că el posedă în
mod evident un „sistem cu cheie” (51). Nu cu o
singură cheie, dar cu două, crede Breban: voința
de putere și supraomul (52). Iată: o temă și un
tip, o teză și un caracter, un ideal și un
temperament.
Nietzsche este, mai ales, un „Grandios
spectacol, grandios fenomen.” (145). Care are
decăderile lui. Breban nu-l urmează în
Brahms sau în elogiul - necritic - al mediocrului
său prieten Peter Gast. Scriitorul nostru se
explică: „noi nu-l putem urma în toate
consecințele spiritului său răzvrătit, nostalgic și
vizionar”, „împotriva lui Schopenhauer, Wagner,
muzicii romantice, și „mai ales” a creștinismului
(129). Îi reproșează și utopia: „Spiritul său
utopic se trădează aici prin excelență.” (141).
Textele postume i se par „uneori insuportabile”
(145), dar concede că autorul lor nu trebuie
judecat pe frază. Breban îi temperează
„radicalitatea sa, uneori exacerbată, împotriva
idealismului german.” (22).
Distantul și pateticul Fr. Nietzsche a iritat
fără să fi simțit în vreun fel vinovăția (Vinovați
fără vină, 42). El refuză creștinismul pentru că
nu acceptă vinovăția. Nu suportă vinovăția și pe
cei (cu excepția lui Beethoven) care și-au
asumat-o, prin creștinism. De aceea n-a fost
înțeles timp de un secol. Amoralitatea și nu
anti-teismul îi configurează esența (43). N-a
deranjat spunând că Dumnezeu e mort, dar
pentru că a atacat mântuirea ca lipsă și nu ca
prezență a eliberării și a fericirii dincolo de viața
terestră. Și, să observăm, dacă eliberarea și
fericirea nu se află dincolo, nu urmau să fie
aici. Ca urmare, totalitarismele, surogatele
mitico-politico-religioase, toate rămân cauzale, se
leagă, se „țin”. Ce nu te ucide te întărește, iată
pe ce se sprijină autorul reflecțiilor din Vinovați
fără vină (126).
Fr. Nietzsche, mult citat și care atrage prin
îndrăzneala adevărului (Memorii I, 294), este
considerat prea profetic ca să-l înțelegem cu
adevărat (253). Breban are în comun cu el
entuziasmul sau cel puțin aderența la existența
trăită, amor fati, ca exortație de a-ți iubi
destinul (253). Breban a citat mult din
Nietzsche în romanele sale. El nu lipsește,
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
probabil, din nicio carte a sa. Și în Memorii
rămâne o referință așteptată: despre Genealogia
moralei: ideea că binele e voința celui puternic
iar răul a celui slab (Memorii III, 187), despre
voință (246, 250-1), despre caracter (Memorii II,
117, Memorii III, 142, 352), despre caracter cu
referire la romanul său Animale bolnave
(Memorii IV, 263), despre cât adevăr
îndrăznește un spirit (234), idem cu referire la
Îngerul de gips (Memorii III, 330), despre
veșnica întoarcere (Memorii II, 305, 402,
Memorii III, 255), despre destin, amor fati
(101), despre stăpânirea trecutului (Memorii IV,
473), despre „anti-christul numit Nietzsche”
(119), „Nietzsche (care și-a îndurerat Mama, în
primul rând soție de pastor, prin aceea că ataca
bazele creștinismului!)” (295), despre criza
omului tehnic de la Nietzsche la Heidegger
(Memorii III, 74). Breban însuși notează că la el
Nietzsche este „des citat” (Memorii IV, 475).
Uneori, chiar în „memorii”, este comentat pe
larg (Memorii III, 53-55). Schopenhauer și
Nietzsche nu sunt înțelepți, ci vizionari
(Memorii IV, 262).
Departe de a-și disimula diletantismul
filosofic, el îl recunoaște cu deplină politețe față
de cititorul probabil obișnuit cu mistificarea
(Memorii III, 80). Prima referință filosofică
provine din categoria agreată a vizionarilor,
singurii, în încredințarea sa, autori majori:
„clarvăzătorul Parmenide” (Memorii I, 218). E,
apoi, „obedient al acestor mari magiștri nemți”
(Memorii II, 245): Fichte, Schelling,
Schopenhauer, Nietzsche, Heidegger (244-5).
Kant este apropiat și apropriat, cel puțin
declarativ, pentru idee, categorii apriorice,
estetica transcendentală. Hegel îi este,
primordial, într-un fel etnic, apropiat, ca șvab,
originea lui însuși după mamă. Poate de aceea,
presupune el, îl „înțelege” (Memorii I, 27). E
stranie și misterioasă, mirabilă și, în definitiv,
indenegabilă, această înțelegere sangvinică a.
înțelegerii, cel puțin ca bază de pornire și
întoarcere. Hegel, un pozitiv, optimist, vitalist,
un „ameliorist” (218), în pofida a tot ce
amenință ființa umană, este un exemplu de
vocație urmată cu puterea voinței, de asumare,
Nicolae Maniu
Trezirea modelelor
începând cu principiul neliniștii (unruhe
Prinzip), „principiul esențial al umanității” (98).
De altfel, Breban se mai referă la „ unruhe
Prinzip hegelian, principiul neliniștii ce-l
conduce de la tragic la sublim” (Memorii II,
248).
Misterul este contemplat filosofic prin
Schelling sau Blaga (Memorii IV, 303). Breban
recunoaște, onest, că a fost sedus și de filosofia
materialistă, chiar și de Marx (Memorii I, 97).
Amintește, în democrație, de utopiști, „visători
sociali” comuniști, marxiști (Memorii IV, 128).
Karl Marx este văzut ca un analist „scânteietor”,
care s-a înșelat în privința capitalismului (129).
Marx, încă discutat în Franța, nu e singurul
vinovat (Memorii III, 35). Nu ezită să facă o
analogie între marxism și pragmatismul
american (Memorii II, 245). Iar în bulversarea
istorică postcomunistă din România, Marx este
invocat ca un criteriu rezonabil: „Nu, dle Marx,
nu numai că nu ne putem <despărți râzând de
trecut>, dar se pare că nu ne putem despărți
deloc.” (Memorii IV, Polirom, 278).
La Thomas Carlyle, în Cultul eroilor, a
descoperit o „carte unde mi-am regăsit și
legitimat impulsurile mele tinerești și
<nesăbuite>” (80). Precizează des că este
vitalist, afirmativ, ca Nietzsche și Unamuno,
împreună cu care spune „da existenței”, nu
nihilist ca Pascal. Unamuno „un sfânt al
literelor” (111), recunoscut drept maestrul
spiritual (Memorii I, 26), este citat cu
Sentimentul tragic al vieții (Memorii IV,197,
442).	’
Din literatura română, I. L. Caragiale este
urmat pentru un gând, și doar parțial pentru
operă: „voi spune ca și Caragiale că decât să fiu
modern și mic prefer să nu fiu modern, dar
mare” (O utopie tangibilă, 34). Tot un fel de
maeștrii sunt cei ca Ibrăileanu și Lovinescu,
ridicați superelogios la rangul de „martiri ai
literelor române” (Memorii I, 335). La fel va
spune și despre Blaga în vremea stalinismului.
Breban refuză avangardismul, dar se referă
incidental la Urmuz, fără profit exegetic,
dimpotrivă: „îl consider mai mult un poet
alegoric decât un prozator” (O utopie tangibilă,
43). Romanul individului, la A. Holban, este
găsit „foarte interesant” (48). Descoperă în el o
fină și afină „tensiune a individualului, capabil
prin risc asumat și consecvent.” etc. (49). La
Hortensia Papadat-Bengescu, numită odată cel
mai mare romancier român, îl rețin la început
generalități precum complexitatea gândirii ori
proustianismul (49). Breban vorbește de dialog
cultural și politic european în 1984, în miezul
regimului național-comunist (50). Avem, afirmă
el, romancieri mai talentați decât celebrii latino-
americani (51). Când se referă la Liviu
Rebreanu, observă că este mai bun ca nuvelist
(51), când, cum știm, exegeza operei autorului
lui Ion recunoaște arareori autonomia artistică a
nuvelistului.
Din exilul francez, E. M. Cioran este „un
poet ce și-a căutat geniul într-o sintaxă străină și
imperială” (Memorii IV, 9). lonesco „dă o lecție
magistrală avangardismului francez” (10). Petru
Dumitriu i se pare „un spirit <blestemat>,
damnat, un uriaș talent” (10). Dumitru
Țepeneag este dat ca exemplu de scriitor român
european care poate publica simultan volume la
București și Paris.
Nevoia de maeștrii vii, din viață, din afara
bibliotecii, este și ea imperioasă. Maestru nu
înseamnă pentru el numai cineva ieșit din
comun, impus public, eventual universal. Dorin
Corcimariov, coleg basarabean la Liceul
„Coriolan Brediceau” din Lugoj, mort tânăr, este
cel care i-a revelat „nevoia de modele, de
maestru” (Memorii I, 31). L-a fascinat până la a-
l urma în aventura unei crime. Devine un
simbol literar și mitologic. Magnetizant ca
Krasotkin din Frații Karamazov, era, ca
Stavroghin, din Demonii, distant, rece,
disprețuitor (30). Îl numește „micul zeu” (39).
Apare, cu numele real, în ficțiunea romanescă.
Oricine învață ceva are calitatea de maestru.
Indiferent de moment și de loc al existenței.
Pedagogul este așezat chiar mai presus decât
creatorul (133). Trăim ca să învățăm, abia apoi
pentru a crea. Voința de creație vine după
voința de a fi și de a te educa și instrui. Acestea
nu sunt obsesii monomaniacale, ci libere,
sănătoase, uimitor înlănțuite și ierarhizate. Iar
pe deasupra, fapt de reținut, aceste obsesii sunt
diversificate. Maestrul este cel care imprimă și
impresionează conștiința recunoscătoare, în
dublu sens, existențial și moral. În cazul lui
Breban, memoria, reproductiv-imaginativă, a
păstrat și transformat literar mai multe figuri
pedagogice, dintr-un ansamblu calificat în mod
predominant drept mediocru și steril. În aceste
pagini pătrund Mia Pop, învățătoare în satul
Recea, lângă Baia Mare, dar și la Lugoj,
profesorii Aurel Pițu - al doilea pedagog-
maestru, după Mia Pop - și Nicolae
Lăpușneanu. Pe unele dintre aceste nume le
cunoaștem deja din romanele sale. Numele
profesorului de pian Willer apare și el în
romanul În absența stăpânilor, printr-un
personaj feminin, o pictoriță. Alfonz Vezoc, alt
coleg „eminent”, fiu de canonic (122), apare în
Drumul la zid. Monica și Lia, „prietenele
tinereții mele” (51), sunt nume de personaje
surori în Animale bolnave.
(Din monografia Voința și puterea de
creație. Opera lui Nicolae Breban, în curs de
apariție la Ed. Ideea Europeană)
■
14
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
I Cătălina Cadinoiu
Nalba albă (Cuzma)
Judecați-mă, frumoșilor!
Am fost Cuzma, aveam harmoșcă și raniță cu
pește uscat.
Judecați-mă, curtenilor!
Am făcut fețe de masă din parașute.
Ah, ce tânăr când blestemam ca un scaun de tor-
tură!
M-am întors din război. Am vândut o lotcă de
pește
și am cumpărat zon.
Aveam un copil alb și o femeie cu tifos.
Am plâns pentru mama cheală a fiului meu.
Ah, ce tânăr când recitam Caterina lui Șevcenco!
Tata, Petrichei, fost partizan, umblă iarna în
tălpile goale,
se închină când bea apă, când mănâncă, când iese
din casă, când fată argamacii.
Judecați-mă, regeștilor !
Eram Cuzma, starover născut într-o aboră,
în găleata de muls vitele.
Ah, ah, ce tânăr și urât ca șalupele gri ale ucraine-
nilor!
Un șlep încărcat cu haine pentru militari români
a fost bombardat și azvârlit pe mal.
Femeile cu tifos purtau vestoane,
pațanii purtau mantale,
bătrânii purtau paștanichii
Copiii erau aruncați în fântână,
femeile mâncau papură și laptele se acrea în
piept,
bătrânii plecau să moară în pădure.
Ne lăsau pe masă o felie de pâine din mei.
Ah, ce femei bune de iubit la liziera pădurii
Letea!
Ah, ce bătrâni buni de îngenuncheat înainte-le!
Ah, nisip steril ca femeia cheală cu tifos!
emoticon
Anacronică literară
Șerban Foartă
Sandra Knoedel, Dragostea celor trei cocoloașe
(Zurich, Klumpen u. Knoten Verlag, 2000, 413 p.,
f. p.)
Ultimul roman al Sandrei Knoedel (originară
din Sibiu, fost Hermannstadt, și stabilită,
actualmente, în „Țara Cantoanelor", Elveția) reia
o schemă veche, nu, însă, și vetustă: triunghiul
conjugal, în varianta-i de menage a trois.
Cocoloșul cenușiu, consortul, și Cocoloșul
pistruiat, amantul, o iubesc, ambii, pe
Cocoloșita. Primul o cocoloșește excesiv, al
doilea se lasă cocoloșit de ea...
Își fac, în trei, concediul pe litoralul Mării
Negre (Schwarze Meer) și, stând la plajă
împreună, constată, după două zile, că se
bronzează inegal, din cauza multiplelor lor cute.
Acțiunea soarelui contribuie, se știe, la apariția
ridurilor noastre. Ca s-o protejeze de acestea, cei
doi bărbați ai doamnei Cocoloș) ce practică o
biandrie higienică și equanimă) pun mână de la
mână și o suie, în scopul unui tratament cu
Ierul și Easa
Un gunoier și o gunoiereasă își întind unul altuia
pasta de roșii pe pâine
fără să audă strigătul marfarului.
Un zidar îi ștergea obrazul de var unei zidărese
pentru ca eu să dorm
pe pantofii lor murdari până dimineața.
Pentru firimituri de pâine muncitorească săracii ca
mine mulțumesc.
Un croitor și o croitoreasă mâncau ciorbă la borcan
ca să aprind o lumânare.
Mulțumesc în septembrie
când o petală de trandafir înseamnă pentru mine
ceea ce un scaun cu rotile înseamnă pentru imobi-
lizați.
Un vatman și o vătmăneasă există
pentru ca eu să ajung la biserica studențească
în toiul unui botez
să zburde copiii pe lângă mama lăuză,
să mă ridic pe vârfuri când mă alungă,
sunt o impostoare.
■
I Ioana Nica
Control (alb, alb, alb)
Cîteodată îmi închipui că lucrez ca menajeră.
Caut cu pași mărunți praful din colțuri și, în
timp ce respir filtrat, intru prin efracție în
aspirațiile lor.
Deschid sertare și caut chei să văd dacă se
potrivesc lacătelor mele. Bag în buzunar vise și
șterg cu pămătuful unde a fost cîndva speranță...
Cîteodată îmi închipui că sînt ucigaș.
Adrenalina mă împinge la fapte, în timp ce liniștea
conștiinței face loc venelor plezninde. Beregata ta
unduiește grațios în mîna mea. Și retragi toate
junghiurile aplicate. De parcă rănile mi s-ar absorbi
singure și cicatricile ar dispărea la un simplu regret.
și totuși parcă le-am uns cu tinctură. A fost nevoie
silicon, într-un autocar cochet și confortabil cu
destinația Varna, stațiune renumită prin nisipul
(siliciul) ei „de aur", - de unde ea le va trimite, la
sosire, o emoționantă cartolină: „Nici nu știți,
dragilor, ce greu mi-e fără voi!”
Memorabilă e scena despărțirii, când cei doi
văduvi sug, boțiți și singuri, în autogara Vama
Veche (Altes Zollamt, în original), - soțul,
busuioacă românească, până se face violaceu și se
turtește; amantul, Tuborg după Tuborg, până se
face blond ca paiul, șifonându-se din te miri ce
(când, bunăoară, inocentul chelner îl întreabă ca
faimosul prinț danez: „To borg or not to borg?”,
- căruia cestălalt îi ripostează printr-un
ireproductibil „Tu-vă-n Borg!”).
Istorisindu-și aventurile galante cu soața,
respectiv iubita, cei doi sunt gata să se sfâșie în
bucăți. Când se despart, în zorii strepezi, nu-și
strâng mâna. O iau, în fine, care încotro, mai
mototoliți și mai zadarnici decât hârtiile de una
sută lei.
Apoi, acțiunea se precipită dramatic.
de o armă să oprească sîngerarea mea. A fost
nevoie de vărsare de sînge pentru a opri o altă
crimă.
Cîteodată mă visez invalidă. Stau pe un balcon
plin de igrasie, scorojit în nuanțe de bej. Într-un
scaun metalic, cu halat alb și-mi fumez țigara cu
plăcere stinsă. E primăvară și nu simt aroma de
frunze înverzite fiindcă sînt prea departe. Ies în
fiecare zi pe balcon pînă cînd și țigara o să-mi pară
mai veche...
Cîteodată mă sufocă oamenii dintr-o încăpere
goală. Îi port cu mine în gînd, în buzunar. Îi aud
certîndu-se, le simt lacrimile și tînjesc ca și ei după
zîmbete la borcan. Mă zgîrie minciuni și mă
deranjează cuvinte. Le-aș suprima. Filmul meu
rămîne alb-negru și mereu se blochează în
singurătate...
Niciodată nu m-am gîndit cum ar fi fost dacă
aș fi fost o piatră. Pe cursul cărui rîu aș ajunge
accidental, aruncată de un copil frenetic. Nu mă
gîndesc cum ar fi fost dacă aș fi fost o floare.
Dacă m-aș fi unduit liberă, pe cîmp, în acorduri de
averse și raze, dacă mi-aș fi trăit existența demn,
într-o vază, pînă la ultima petală.
Niciodată nu mă gîndesc cum ar fi fost să fiu
o oglindă. Cufăr de secrete și donatoare de
identități. Răzvrătită, într-o zi i-aș arăta stăpînei
cusururile, iar ea mi-ar sfărîma puterea în bucățele.
Niciodată nu mă gîndesc cum ar fi fost să fiu
un fermoar de bluză ușuratic. Care se deschide
mai des decît casieria de la cinema. Cum aș scrîșni
din dinți, iremediabil, pentru a deschide zecilor de
mîini curioase să cerceteze pămînturi noi.
Niciodată nu m-am gîndit cum ar fi dacă n-aș
putea să-mi controlez gîndurile. Dacă totul ar fi
alb, imaculat, întrerupt de atacuri și iradieri de
memorie. Și din nou alb, alb, alb.
■
Revenind în țară (Rumanien) fără pliuri, plină de
sine și catifelată, doamna își ia subit adio de la
ambii ei coechipieri: de la primul, intentând
divorț; de la al doilea, prin accident (sau crimă?):
amantul, dornic s-o recucerească, țopăie în juru-i,
pe faleză; ea îl respinge de vreo patru ori, - a
cincea, pentru totdeauna, căci el, impactul căruia
e slab, alunecă, de sus, în apă, sub acțiunea
căreia se depliază, până la, vai, a nu mai fi el
însuși.
Când află trista știre, fostul soț, simțindu-se
culpabil față de vechiu-i prieten, încearcă să se
sinucidă, dându-și foc. Este salvat în ultimul
moment, nereușind decât să se pârlească.
Romanul (ce parafrazează un titlu al lui Carlo
Gozzi) se termină printr-un post-scriptum
echivoc (intitulat Gambitul & rocada): după ce
dama (liberă, acum) este călcată de o tricicletă,
revenind la forma anterioară beneficului lifting
bulgăresc, se sugerează că cei doi bărbați ai ei ar
fi pe cale să-și dea mâna la căpătâiul suferindei și
să-și refacă viața cu aceasta, - de astă data, însă,
viceversa, examantul devenindu-i soț și invers.
Palpitant, acest roman de plajă al
compatrioatei noastre Sandra Knoedel, transpus
în românește de ea însăși, este un thriller
postmodern soft-hard.
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
15
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
istorie orala
Horea la Negreni
| Traian Vedinas__________________________________
n mediile culturale °i istorice s-a acreditat
ideea că Horea, conducătorul răscoalei din
1784, atunci când a ridicat biserica de lemn
din Cizer (jud. Sălaj), a locuit la Iegări°te (azi
Vânători), comuna Ciucea, județul Cluj.
În ceea ce privește paternitatea construcției
monumentului de la Cizer - aflat astăzi în secția
în aer liber a muzeului Etnografic al Transilvaniei
din Cluj-Napoca - nu există nicio îndoială cu
privire la identitatea meșterului ce l-a înălțat.
„Într-un loc mai ferit - citim într-o descriere
etnografică a bisericii din Cizer1 -, pe cupola ușor
arcuită, deasupra «cununii» peretelui de nord al
naosului, este scris cu litere chirilice: „lucrat Ursu
H.”.
În legătură cu profilul omului Horea și a
prezenței lui în arealul Cizerului și al Ciucii
reținem:
„Horea, despre al cărui trecut s-au păstrat
puține date, a fost un moț sărac, înzestrat cu
calități deosebite. Meșteșugul cioplirii și
construirii lemnului l-a învățat de la tatăl său.
Căsuța modestă de la Albac, din crângul
Feregetului, unde s-a născut și a trăit cea mai
mare parte din viață, compusă dintr-o tindă și o
cameră de locuit, din bârne masive, cioplite în
brad, încheiate foarte bine, a avut încrestat pe
grindă numele celui care a înălțat-o, Nicula Ursu.
Acesta fie că a construit-o el, fie că a construit-o
tatăl său cum susțin unii, dezvăluie nu numai
iscusința în cioplirea lemnului, ci și faptul că cel
care a înălțat-o cunoștea slovele chirilice.
Secțiunea grinzii cu scrisoarea a fost tăiată, distru-
gându-se înainte de dărâmarea casei. Nu ne-a
rămas o descriere mai amănunțită a ei, deși s-a
păstrat până în anul 1898. În afară de căsuța din
Fereget nu a avut alte bunuri.
Horea s-a așezat în legăriște crezând că de
acolo va agonisi mai ușor cele necesare traiului
familiei destul de numeroase, formată din soție,
Ilina, și doi copii, Ioan și Luca, preferând situația
de jeler, în locul iobăgiei mult mai grele pe
domeniul minier unde sporesc sarcinile și
abuzurile, se restrâng posibilitățile de câștig. În
această situație, pe lângă o anumită taxă, mai era
dator să presteze zile de coasă pe care, atunci
când era angajat în unele munci, le-a răscumpărat
cu bani, așa cum reiese din testament.
Într-o primă perioadă a șederii lui în căsuța de
sub Măgură, din Puturoanca, mai sus de răscrucea
drumurilor spre Cizer și Buciumi, care ocolesc
Meseșul, împreună cu alți ortaci de muncă și de
suferințe, s-au impus în satele din împrejurimi
prin iscusința meșteșugului lor. În acești ani au
construit și frumoasa biserică de lemn din
Cizer.”2
Ceea ce susține etnograful și etnologul Valeriu
Butură în textul de mai sus, în legătură cu
„Puturoanca”, nu este o descoperire proprie, ci e
o reproducere dintr-o monografie istorică a
Sălajului, din care aflăm că, în timpul cât a lucrat
la biserica din Cizer, Horea a avut casă pe partea
de hotar a Ciucii, la locul numit „Puturoanca”.3
„Tradiția populară din aceste părți reține și ea
informații din realitatea șederii lui Horea în
hotarul satului Ciucea, sub Măgură, în locul
numit „Puturoanca”, unde a avut casă. Denumirea
locului respectiv stă, probabil, în legătură cu
sticlăria domeniului, la care Horea a putut să
lucreze pentru agonisirea celor necesare traiului
familiei sale din munți și procurarea banilor cu
care să-și achite obligațiile de supus iobag.4
În testamentul său dictat înainte de execuția
de la Alba lulia lui Popa Nicolae Raț citim:
„La Șuteu Toader din Ciucea și șade în Țizeri
10 florinți și i-au dat 10 horgoși și au mai rămas
6 și 2 mariași.
Satul Ciucea am fost datori 170 florinți, pe
mine au căzut banii groșilor 22 florinți și i-am dat
în mâna lui Petrișor Luca fiind birău, și într-a lui
Brudașcă Mihai, fiind de față Ciucean Toader, în
casa mea i-am dat banii de plin.”5.
Reținem de aici cuvântul apăsat al lui Horea,
despre locul în care și-a achitat o datorie față de
satul Ciucea: „în casa mea i-am dat banii de plin”.
Așadar, nu există niciun echivoc că, în perioada
lucrului la Biserica de lemn din Cizer, Horea a
avut casa lui. Documentul citat mai sus nu indică
din păcate și teritoriul, partea de teren din
întinsul spațiu dintre Cizer și Ciucea.
Acest spațiu are însă o identitate documentară,
înfățișată astfel în limbaj istoriografic:
„Știm că Horea a fost câtva timp și jeler în
Ciucea, pe moșiile Bănffy. Într-o scrisoare din 15
noiembrie baronul Bănffy Farkas spune că Horea
a locuit înainte pe domeniul Călata, în „prediul”
lor Bormeny (Ghermin), unde a fost jelerul
fratelui său Gheorghe Bănffy. Locul corespunde
cu legăriștea (Vânători) de lângă Ciucea.”6
După cum vom dovedi prin cercetarea noastră
de teren nu se poate face nicio asociere între
Ghermin și legăriște, întrucât geografic se află la
poli opuși teritorial. Adevăratul loc al casei lui
Horea nu ține de legăriște (Vânători), ci de Valea
Ghermin ce separă cătunele Jdera (comuna
Ciucea) de cătunele La Râturi și Bogomir
(comuna Negreni).
Acel Bormeny (Ghermin) din care a rămas o
vale ne va conduce prin mărturii orale spre
localizarea spațiului real în care Horea și-a avut
căsuța în vremea ridicării bisericii de lemn din
Cizer.
În anul 1996, în timpul unei anchete de teren
în localitatea Ciucea, anchetă ce m-a condus la
descoperirea paradigmei pe care am numit-o
„asincronismul social”7, am aflat din gura unui
localnic despre existența în arealul comunei
Ciucea a unui hidronim: „Cioroiul Horii”.
Recent, în căutarea unor urme de civilizație a
lemnului (garduri de nuiele, punți) pe Valea
Crasnei din Cizer, am călătorit de la Ciucea către
legăriște pe drumul Poicului.
Așa am putut stabili că locul numit
„Puturoanca” se află la ieșirea din Vânători spre
Cizer, la ultima casă pe stânga, poreclită „la
Crâșmă”. Ceva mai încolo drumul Poicului se
desface în două -, pe dreapta se deschide cel ce
duce spre Buciumi - Zalău, iar pe stânga se
continuă șoseaua Ciucea-Cizer-Crasna-Zalău.
Din discuțiile cu câțiva localnici ieșiți „la
stradă” sau aflați cu vitele la păscut nu am
obținut confirmarea că acolo ar fi locuit cândva
Horea. Și, evident, „Cioroiul Horii” nu exista în
acel areal de sub Măgura Priei, peste care urcă
drumul către Cizer și coboară în sat pe valea
Boului.
Ajuns în Cizer, mi-am comunicat nedumerirea
în legătură cu posibilul sălaș al lui Horea „La
Puturoanca”. Am primit un răspuns strălucitor:
„Căutați fântâna Mnerăie”.8
Biserica din Cizer
Și, într-adevăr, am căutat și am găsit „Fântâna
Mnerăie”, pe drumul ce se ridică pe stânga din
legăriște (Vânători) pentru a urca în Calea Lată -
un cătun al comunei Ciucea - și a se întinde mai
departe spre Tusa-Sâg până în Șimleul Silvaniei.
Calea Lată este un cătun al comunei Ciucea,
în care au roit în timp și familii din Cizer. O
vecină cu casa nu prea departe de Fântâna
Mnerăie ne spune: „Calea Lată ținea de Cizer.” Și
apoi la întrebările noastre despre Horea aflăm:
„Horea a locuit în Piscuiești, a făcut fântână în
părâu la Costanea Gheorghii. De acolo duceau
apă. Fântâna Mnerăie, de aici de lângă noi, din
auzite am aflat că a fost făcută tot de Horea.
Acuma-i moluită. Drumul vechi de la Cizer la
Ciucea era pe aici, pe la Oșteana. Acolo - ne arată
cu mâna în depărtare - este Oșteana Cizerului,
acolo către Dealul Satului.”9
Oșteana este un teritoriu destul de întins,
situat pe drumul Ciucea - Tusa-Sâg între cătunele
Calea Lată, comuna Ciucea (jud. Cluj) și Dealul
Mare, comuna Sâg (jud. Sălaj). Dealul mare se
învecinează și cu Bogomir, cătun al comunei
Negreni.
Din punctul de vedere al proprietăților
Oșteana este distribuită nu numai pentru cei din
Cizer, dar și pentru localnici din Ciucea și
Negreni (jud. Cluj), din Sâg, Fizeș și Mal (jud.
Sălaj). Hotarul care desparte comunele Ciucea și
Sâg și evident județele Cluj și Sălaj este Valea
Oștenii, o apă limpede și lină ce izvorăște de la
Gura Oștenii Cizer, izvorul ei făcând cumpănă
(de ape) cu Valea Crasnei, ce străbate, paralel cu
șoseaua Ciucea-Crasna, satul Cizer.
Valea Oștenii curge spre Negreni și după ce
intră în hotarele acestui sat își schimbă numele în
valea Ghermin și cu acest nume se varsă în Crișul
Repede, chiar la intrarea dinspre Ciucea în
Negreni.
Să căutăm însă mai departe „Cioroiul Horii”.
Ceea ce a fost numit mai sus „Piscoiești” este o
uliță din cătunul Calea Lată. Pe acea uliță am
aflat următoarele: „Fântâna lui Horea este lângă
pășunea Malului. Florica Nuțului Purjii știe. Cum
vii de la Negreni, pe valea Ghermin în sus în
stânga este cătunul „La Râturi”. Acolo o avut
Horea o colibă. Se odihnea acolo și când pleca la
Viena. Acolo e și un izvor, un cioroi. Și-o făcut
fântână. O rămas numele de fântâna lui Horea.
Nu cunosc să fi avut casă la Puturoanca. Coliba
lui Horea o fost la capătul Gherminului. De acolo
izvorăște Gherminul”10.
16
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Valea Gherminului este un culoar îngust - vale
°i drum -, cu o luncă în partea dinspre Ciucea °i
o coastă destul de abruptă spre Negreni. E însă
luminoasă, cerul și soarele pătrund din înalt prin
vârfuri și crengi de arin. Arinii sunt deși, iar unii
dintre ei sunt chiar seculari. Înainte de a ajunge
la capăt, cam pe la jumătatea drumului,
Gherminul primește un afluent, Valea Jderii, ce
coboară de pe versantul Ciucii, iar acolo unde
face buclă cu Gherminul sunt câteva acareturi
dintr-o veche moară abandonată.
În dreptul cătunului „La Râturi” aflăm - de la
o școlăriță - că de acolo-n sus până la Dealul
Colibiții mergem pe Valea Horii. În deal o găsim
pe Florica Nuțului Purjii, a cărei casă ne primește
ospitalier: „De cându-s știu de Fântâna Horii.
Acolo jos e Cioroiu Horii, se mai vede încă o
talpă a fântânii. Din Cioroiu Horii, da și de sub
Dâmbul Colibiței și din Păduriță izvorăște Valea
Horii, care mai jos se unește cu Valea Oștenii și
cu Valea Jderii și formează Valea Gherminului.”11
Așadar, acuma știm, la capătul Gherminului
(Bormeny) este Cioroiul Horii, iar pe Dealul
Colibiții a avut „colibă” Horea. Dincolo de Dealul
Colibiții este Oșteana, iar la Gura Oștenii e
Dealul satului Cizer, pe care nu știm de câte ori
l-a urcat și l-a coborât Horea când a lucrat la
Biserica din Cizer. Cert este că acela a fost
drumul, o cărare din hotarul Negrenilor pe Valea
Oștenii în sus, a meșterului lemnar Horea, cel
care, pe lângă faptul că a ridicat biserici, a săpat
și fântâni, iar aceste fântâni ne-au condus la locul
real pe Dealul Colibiței, sub care se află „Cioroiul
Horii” și izvorul văii Gherminului, numit Valea
Horii.
Note:
1	Valeriu Butură, Un monument al arhitecturii populare
transilvănene. Biserica de lemn din Cizer, în „Anuarul
Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1959-1961”,
Cluj, 1963, p. 326.
2	Valeriu Butură, loc. cit., p. 325.
3	Dionisie Stoica, loan P. Lazăr, Schiță monografică a
Sălajului, Șimleul Silvaniei, 1908, p. 241.
4 Nicolae Edroiu, Horea 1730-1785, Editura Viitorul
românesc, București, 2002, p. 30.
5	David Prodan, Răscoala lui Horea, p. 487.
6 idem, Răscoala lui Horea, I, 1979, p.428. Există între
Bormeny ca denumire teritorială o corelație cu legăriște
(Vînători) ca denumire de localitate. Pe hărțile
maghiare localitatea Vînători e denumită Borveny.
Astfel în lectura documentelor cele două denumiri au
putut fi confundate.
7 Cf. Traian Vedinaș, Proiecte °i paradigme în gândirea
socială românească, Editura Diotima-Argonaut, Cluj-
Napoca, 2004, p. 339-341. Cercetarea de la Ciucea,
Vânători, Negreni, Prelucele e confirmată și de materi-
alul etnologic cules atunci și prezent în lucrarea noas-
tră: Sistemul culturii țărănești, Casa Cărții de Știință
Cluj-Napoca, 2000, p. 57-171.
8 Inf. Petre Galiș, Cizer, martie 2008. Petre Galiș,
împreună cu Zoia Galiș, este autorul monografiei
Școală veche-n sat străvechi, Editura Școala noastră,
Zalău, 2007.
9 Eugenia Mocan, 35 ani, 1 martie 2008, Calea Lată,
com. Ciucea, jud. Cluj.
10 loan Piscoi, 80 de ani, 22 iulie 2008, Calea Lată,
com. Ciucea, jud. Cluj.
11 Floarea Sabău (Florica Nuțului Purjii), 72 de ani,
Mircea Sabău, 49 de ani, 27 iulie 2008, la „Cioroiu
Horii”, Negreni, jud. Cluj.
■
interviu
“Asistăm la izbucnirea unor
formidabile energii”
| De vorbă cu pictorul Nicolae Maniu
- Știu că sunteți un pictor de mare succes la
Paris. După cum scriu ziarele, sunteți pictorul
român cel mai bine vândut peste hotare. Cum se
explică întoarcerea dumneavoastră în țară, mai ales
acum, într-un context economic nu prea favorabil?
- Am venit din două motive foarte clare. În
primul rând am livrat două tablouri pentru doi
colecționari din Cluj. Sunt două piese importante
din creația mea recentă. E de altfel prima dată
când, de la Paris, trimit două piese în România.
Trebuie să spun că sunt din ce mai mulți clienți
români, clujeni unii, care-mi solicită lucrări. Am
sosit prima dată la București. Până recent nu exis-
tau curse de avion între Cluj și Paris. Am venit la
București fiindcă plănuiam să fac o expoziție per-
sonală în capitală, undeva prin luna mai, anul
viitor. E o expoziție ce va cuprinde în jur de 12- 15
lucrări. Însă din 4 noiembrie de când sunt aici, am
intrat în contact cu tot soiul de clienți interesați.
Sunt oameni care învârt afaceri de milioane de
euro, oameni cu vile superbe, cu mașini ultimul răc-
net. Deocamdată cei mai multi dintre acești oameni
de afaceri sunt speriați de criză, de faptul că n-au
lichidități pentru a achiziționa tablouri
de-ale mele. E un lucru cunoscut din vechime: pen-
tru un artist e nevoie de oameni cu disponibilități
financiare. Statusul social nu e complet fără
prezența câtorva opere de artă în casă. E gata vila,
mașina, piscina, bijuteriile etc., dar lipsesc
tablourile... Sigur, e o perioadă de criză financiară.
Din mai multe motive am amânat deschiderea per-
sonalei pentru octombrie 2009. Știu că e chiar
perioada alegerilor prezidențiale, dar nu cred că asta
va influența asupra comerțului de artă. Am luat
decizia de a-mi organiza o personală și datorită
interesului arătat de mass media românească. Un
critic de artă, Veronica Marinescu, m-a vizitat prin
luna septembrie la Paris și a realizat o pagină
întreagă în ziarul Curierul Național din 8
octombrie. Recent, de ziua Sfântului Nicolae, TVR
Cultural a prezentat o emisiune intitulată “Art-
delenisme”, un reportaj făcut la Paris de televiz-
iunea din Cluj. Un articol urmează să apară în
ziarul Financiarul, semnat de criticul de artă Radu
Constantinescu. Interesul clienților și al iubitorilor
de artă m-a îndemnat să-mi schimb opțiunea
inițială și să încerc să vin la Cluj-Napoca.
- La ora de față colaborați mai ales cu o galerie
pariziană...
- Galeria pariziană cu care lucrez eu, Opera
Gallery, are sucursale în zece galerii, situate pe tot
globul, din America până în Asia. Prin intermediul
acestei galerii tablouri importante din creația mea
au ajuns în cele mai diverse destinații. Printre
colecționarii mei se număr diverse personalități,
cum ar fi actorul Pierce Brosnan (interpretul lui
James Bond), secretarul financiar al sultanului din
Brunei, unul din fiii lui Deng Xiaoping, prinți,
cineaști celebri, bancheri sau arhitecți.
- În aceste condiții cred că e imposibil să orga-
nizați o retrospectivă.
- Din păcate, da. Tablourile mele importante nu
pot fi adunate din toate cele patru colțuri ale lumii
în care sunt răspândite. Regret că cele mai bune
creații ale mele nu au rămas în țara în care m-am
născut. Oricum, galeristul parizian notează mereu
lângă numele meu indicația “ born in Turda,
Romania”. Sigur, România trăiește azi în faza unui
capitalism “sauvage”. Ar fi păcat ca lucrările pe care
le fac să nu figureze în colecții de stat sau private
din țara natală. Sunt la vârsta maturității depline și
am speranța că voi fi invitat să răspund la anumite
comenzi publice, să pictez pentru instituții culturale
sau științifice din țară. Poate sunt prea sentimental,
dar aș vrea să fac ceva pentru a reîmprospăta
memoria prezenței mele aici. Am avut un moment
plenar în 1996, când am fost prezent cu o expoziție
la Muzeul Național de Artă din Cluj, după ce
muzeul tocmai fusese renovat. Acea expoziție a fost
ulterior transferată la București și la Teatrul
Național din capitală, mai precis la Galeriile Art
Expo. Or, de la această dată până azi au trecut
F
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
i:
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
unsprezece ani. În 1996, am cunoscut un francez
galerist la Opera Gallery. A°a se face că acesta mi-a
împră°tiat lucrările pe tot mapamondul. Prin
urmare nici la Paris nu puteam să fac o expoziție
personală. Abia în 2003 am făcut o personală la
Opera Gallery.
Această inițiativă de a reveni în ambianța clu-
jeană, în care m-am format în fond ca artist, se
datorează mai ales publicului doritor să vadă
lucrările mele. Sunt mulți care au văzut lucrările
mele pe internet, dar niciodată pe viu. Nu mai
vorbesc de faptul că am o serie de idei care doar
aici își vor găsi vibrația plenară. Mă refer la faptul
că voi reveni la tematica tablourilor mele din anii
’75- ’80. Sunt, dacă vă aduceți aminte, teme
românești, pe care le-am părăsit în perioada mea
pariziană.
Cu multă emoție mă pregătesc pentru această
revenire, în ciuda crizei financiare, puțin propice
artei. Mi-a făcut mare plăcere să mă reîntorc în
ambianța românească participând la tot soiul de
evenimente private și mondene, la București și la
Cluj. Recent am avut prilejul să-l întâlnesc pe ener-
gicul primar al Clujului, pe Emil Boc, și să dau
mâna cu el la festivitățile de la 1 Decembrie.
Mărturisesc că e prima dată când particip la o
asemenea sărbătoare. M-am întâlnit atunci cu multe
persoane cu care nu m-am văzut de vreo 30 de ani.
Am constatat, în aceste ultime reveniri ale mele, că
România se schimbă într-un ritm uluitor. E dovada
că românii sunt un popor plin de energie și de
inteligență, care a știut rapid să se adapteze la șocul
trecerii de la socialism la capitalism. Orice ar spune
cârtitorii, e o națiune pe care nu poți să n-o admiri,
inclusiv din punctul de vedere al aspectului fizic.
Ca pictor sunt atent și la acest aspect al
fizionomiei. Într-o simplă plimbare pe stradă vezi
atâtea fete frumoase la noi încât îți vine să zici ca
ardeleanul: “No, păi așa ceva n-o văzut Parisul !”
Așa că am multe motive să vin și să organizez o
personală la Cluj.
- Bănuiesc că în acest gest e cuprinsă și puțină
nostalgie după Clujul tinereții dumneavoastră...
- M-am întâlnit recent cu Livia Drăgoi și mi-a
spus că prima expoziție trebuie neapărat s-o fac la
Cluj. Sigur, în ciuda faptului că am trăit atât de
mult timp în străinătate, nu am rupt legăturile mele
sufletești cu țara, cu Clujul în care am atâția pri-
eteni și admiratori. E firesc să fiu legat sufletește de
țara mea natală, o țară capabilă să facă salturi
fenomenale în dezvoltarea ei. De la Carol I, primul
rege care a modernizat România, țara a traversat
prefaceri care au aliniat-o în rândul țărilor cu ade-
vărat europene. În perioada interbelică eram o țară
prosperă, cu o monedă convertibilă, cu un remarca-
bil grad de civilizație. Nu pot să uit că, în vremurile
bune, mama purta haine de la Londra și mănuși de
la Paris. A fost, fără îndoială, o epocă strălucită, în
care România a ars etapele și a făcut serioase efor-
turi de modernizare. Sigur, au fost și 50 de ani de
“stagnare” în perioada comunistă. E bine să punem
niște ghilimele, căci lucrurile nu au stat foarte rău
în toate domeniile. Dar să vă spun o mică pican-
terie. Prin 1994, am cunoscut un francez, director
de bancă, ce răspundea de investițiile de la
Bruxelles pentru zona Transilvaniei. Mi-a mărturisit
că jumătatea din inima lui i-a rămas în România.
Văzuse albumul meu la Carmen Cristian și a spus
că e cea mai mare descoperire culturală pe care a
făcut-o în spațiul românesc.
A vrut să ne cunoaștem mai bine, m-a vizitat la
Paris și, într-o discuție foarte lungă, mi-a mărturisit
că Europa are nevoie de o rapidă integrare a
României, chiar dacă nu vom îndeplini toate
condițiile cerute. Căci, spunea el, România e o țară
plină de vitalitate, cu un tineret mai deschis, adese-
ori mai cult și mai bine pregătit decât cel din Franța
sau Germania. Desigur, există și corupție la noi, dar
asta e valabil pentru aproape toate țările. Lumea e
mai deschisă la noi din punct de vedere cultural,
cum era de altfel și în comunism. Există la noi o
curiozitate pentru cultură și știință pe care ameri-
canul nu o are. Dacă ne uităm la rezultatele din
sporturi, din zona învățământului, din știință, nu
avem de ce să ne rușinăm în fața altor popoare. Îmi
place să vorbesc cu plăcere despre dezvoltarea
României. Asistăm la izbucnirea unor formidabile
energii, betonate, ținute în loc de fostul regim
social.
- În ce măsură întoarcerea în țară, cu o expoziție
personală, va însemna și o revenire la temele
românești ale picturii dumneavoastră?
- Perioada mea românească e foarte condensată
de imagini tipice pentru o anumită regiune, care e
cea a Ardealului. Ca pictor m-am identificat cu aces-
te peisaje mirifice. Am fost foarte încântat să aud
prieteni sau oameni necunoscuți care spuneau că
peisajul pe care-l admirau e ca în pictura lui Maniu.
Altfel spus, vedeau realitatea prin pictura mea.
Peisajele dar și imaginile preluate din civilizația
rurală, din inventarul curții țărănești - cocini, oale,
roți, scânduri rupte etc - sunt obiecte desprinse
parcă din Evul Mediu sau din pictura lui Brueghel.
Sunt elemente extrem de picturale, de pline de sem-
nificații. La noi poți să vezi încă o lume neatinsă de
morbul civilizației. Toate astea le-am revăzut acum,
din mersul trenului. S-ar putea face un album splen-
did de fotografii și cred că o să-l fac eu însumi
cândva. Cineva care a răsfoit albumul meu m-a
întrebat de ce am renunțat la tematica aceasta, cum
de am pus în tablourile mele o placă de beton și nu
a apărut niciun fir de iarbă în lucrările executate în
Germania sau la Paris...E adevărat, în tablourile
mele în locul roatei a apărut un element specific
civilizației occidentale: folia de ambalaj. Acest
înfricoșător produs al societății de consum apare în
multe dintre lucrările mele. Explicația e simplă. De
la țigări, alimente, ciocolată sau echipamentul
astronauților folia argintie sau aurie este
omniprezentă. Am fost imediat remarcat datorită
prezenței obsesive a acestui element, nepictat de
nimeni până la mine. E nu numai chestiunea obser-
vației realiste față de simbolurile materiale ale unei
civilizații obsedate de curățenie, de o strălucire
facilă și efemeră în fond. E, s-ar putea spune, o
reflecție filosofică, dar și o problemă de abilitate
tehnică, care nu e la îndemâna oricui. Folia de alu-
miniu, un produs banal, a devenit la mine un ele-
ment pictural esențial, un patent al meu. Dar,
revenind la întrebarea dumneavoastră, aș vrea să
evadez din acest univers aseptic, și să mă întorc la
simbolurile esențiale ale acestei regiuni în care am
crescut, în zona Ardealului. Vreau să realizez un
mixaj, preluând elemente din primele mele tablouri
(căpițe, care, etc) combinate cu altele din tablourile
realizate în ultima perioadă. Mă gândesc cu mare
plăcere la vacanțele pe care le-am petrecut la bunicii
paterni din Mănăstireni. A fost un privilegiu al exis-
tenței mele ca între 7 și 19 ani să prind lumea
aceea de curat Ev Mediu, fără baie, fără lumină
electrică, cu prezența familiară a animalelor - capre,
vaci, măgari. Cât de fascinant era universul șurii, cu
lanțuri ruginite, cu unelte arhaice de lemn, lumea
aceea în care puteai să umbli desculț și să culegi
ciuperci! Brueghel curat! Mă gândesc că fetița mea
nu a văzut niciodată un rât de porc pe viu. Din
acest punct de vedere eu am avut noroc, căci am
avut parte de o copilărie petrecută în mediul țără-
nesc. Pe de altă parte, ca elev și student la Cluj am
trăit într-o perioadă în care meseria de artist era
luată foarte în serios. Sigur, arta era nevoită să
servească ideologia epocii. Dar să nu uităm și
cealaltă fațetă a sistemului, cu facultăți gratuite, cu
lucrările pe care regimul le achiziționa, cu un loc de
muncă asigurat pentru oricine termina o școală.
Arta era masiv subvenționată de stat, iar artiștii
erau cu adevărat apreciați în societate. În plan pri-
vat, oamenii voiau să aibă în casă un tablou de
Maniu.
- Cum se explică faptul că ați părăsit acea lume
pe care o evocați?
- Ar fi multe de spus, dar primordială a fost
dorința mea de a mă confrunta cu arta occidentală.
Recunosc că, deși eram un pictor de succes în țară,
m-a fascinat ideea de a ieși pe piața occidentală.
Din acest punct de vedere regimul comunist era
foarte restrictiv. Am avut mereu dorința de a vedea
muzee occidentale, de a-i vedea pe viu pe maeștrii
artei și, în fond, de a deveni ambasador al culturii
propriei țări. Am ieșit, printr-un noroc orb, în 1978,
în Austria, unde am pictat vreo două luni. Am
făcut o expoziție cu lucrările executate acolo. Am
vândut toate tablourile, se apropia Crăciunul. Am
revenit în țară dar mă gândeam intens să fac o
expoziție în Germania. Am plecat cu 32 de lucrări,
dar nu mi-au dat pașaportul. Expoziția a fost apro-
bată, dar artistul nu putea să plece. În sfârșit, am
reușit să plec în aprilie 1983. Eram hotărât să-mi iau
lumea în cap. Să văd dacă am într-adevăr talent sau
nu. Am avut și puțin noroc căci în Germania am
vândut un tablou Casei memoriale a lui Albrecht
Durer și asta mi-a creat o anumită faimă.
-	Când ați părăsit Germania?
- Am ajuns la Paris, în capitala mondială a
artei, prin 1993. Pentru mine s-a deschis o mare
poartă astfel. Sigur, e o șansă să ai atelierul în rue
La Fayette, cu geamul deschizându-se spre magnifi-
ca imagine a bazilicii Saint Vincent de Paul.
Prezența la Paris a însemnat pentru mine șansa de a
fi prezent cu lucrări în cele mai mari galerii din
Europa și America, de a prezenta lucrări în marile
târguri de artă, cum ar fi cele de la Hamburg,
Roma, Barcelona, New York. Din 1997 am intrat la
Opera Gallery, grație lui Gilles Dyan. Datorită aces-
tui om providențial tablourile mele au fost expuse
și vândute în cele zece filiale ale galeriei din rue
Saint-Honore.
-	Care e cota dumneavoastră în prezent?
- Cota e stabilită de mai mulți factori, dar sim-
plificând puțin aș spune că ea depinde de mărimea
și complexitatea lucrării. O lucrare de dimensiunea
1,50- 1,80 metri e vândută de galerist cu sume
cuprinse între 90.000 și 100.000 de euro.
-	Acum când v-ați îndeplinit visul de a reprezen-
ta arta plastică românească la Paris și în întreaga
lume, pe când întoarcerea la “rădăcini”?
- Omul nu e un pom, nu are rădăcini ca să
rămână fixat într-un singur loc. Așa că, sigur, mă
voi reîntoarce în Clujul tinereții mele. Aici am încă
mulți prieteni și frați. Aici, la Cluj, în Cimitirul cen-
tral, se odihnesc părinții mei. Deocamdată, sunt în
plină putere creatoare și nu mă grăbesc deloc să mă
retrag la umbra rădăcinilor. E mai bine să profit de
faptul că există o legătură aeriană între Paris și Cluj.
Interviu realizat de
Ion Cristofor
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Sudul american contemporan în interviuri
Bobbie Ann Mason și
„realismul de mall ”
de vorbă cu Bobbie Ann Mason
Bobbie Ann Mason s-a născut în 1942 în
Mayfield, Kentucky. Primele amintiri ale
autoarei reconstituie copilăria în ferma de la
marginea orașului, unde treburile gospodărești
sunt subminate constant de pasiunea pentru
lectură și de nostalgia depărtărilor. Așa cum avea
să-și amintească mai târziu: “În timp ce culegeam
afine sau pliveam în grădina de legume sub
soarele dogoritor al dimineții, visam să călătoresc
și să văd lumea.” A studiat jurnalismul la
Universitatea din Kentucky, iar după absolvire, în
1962, și-a făcut debutul în acest domeniu
redactând cronici mondene și de film pentru
revistele newyorkeze Movie Star, Movie Life și
T.V. Star Parade. A urmat apoi școala doctorală a
Universității din Connecticut, obținând, în 1972,
titlul de doctor în literatură cu o disertație despre
Ada lui Vladimir Nabokov. Lucrarea este
cunoscută în forma în care a fost publicată în
1974, cu titlul "Nabokov's Garden: A Nature
Guide to Ada”.
A început să scrie proză relativ târziu, prima
povestire fiindu-i publicată în săptămânalul The
New Yorker în 1980. Într-un interviu acordat
pentru editura Harper Collins, scriitoarea își
amintește: „A durat mult până mi-am descoperit
materialul. N-a fost vorba despre formarea
deprinderii de a scrie, ci despre modul de a vedea
lucrurile. Și mi-a luat foarte mult timp să mă
maturizez. Scriam de ceva vreme, dar nu eram în
stare să-mi dau seama despre ce să scriu. Aspiram
întotdeauna la lucruri îndepărtate, astfel că a
durat mult până mi-am îndreptat privirea înapoi,
spre casă și am realizat că acolo era centrul
gândirii mele.”
Odată descoperit „materialul”, acesta a fost
modelat întru construirea unui spațiu narativ
populat de oameni de rând din vestul statului
Kentucky, contribuind la revirimentul ficțiunii
regionale în literatura americană și, în același
timp, inaugurând un curent literar distinct,
identificat de critici ca realismul de mall
(„shopping mall realism”). Acest spațiu
Nicolae Maniu
Lumea carului
circumscrie fenomenul cultural cunoscut sub
numele de „noul Sud”, născut în anii ’70, sub
presiunea urbanismului care invadează Sudul
rural, așezând într-un colaj neverosimil, de
dimensiuni suprarealiste, antene parabolice pe
rulote părăginite la marginea pădurii, restaurante
fast-food lângă vestitigii confederate, sau mall-uri
gigantice lângă plantațiile de bumbac. În această
lume, scriitoarea descoperă americanul de rând -
fermierul, șoferul de camion, chelnerița, coafeza
sau șomerul - marginalizat cu o subtilitate perfidă
de către cei educați, exilat la marginea visului
american și scos din când în când la rampă sub
vreun slogan democratic al șanselor egale.
Paradoxal, ne arată autoarea, acești oameni ale
căror lecturi se rezumă la ziare și reviste și care
n-au deschis niciodată o carte, au întotdeauna o
poveste care merită spusă.
În ciuda orientării aparent tematice a prozei
sale, Bobbie Ann Mason reușește cu eleganță și
naturalețe să păstreze distanța atât față de mesajul
populist-militantist, cât și față de efuziunile
nostalgice prilejuite de evocarea spațiului natal.
Toate acestea se pierd undeva pe drumul între
spațiul geografic și cel al textului, ceea ce rămâne
fiind un mesaj pe cât de simplu și de bun simț,
pe atât de sonor: întrucât clasa muncitoare este
covârșitoare numeric în America, a ignora
poveștile acestor oameni echivalează cu ratarea a
însuși pulsului acestei țări.
Opera scriitoarei cuprinde romane și colecții
de povestiri care, în mod ironic, nu vor fi
niciodată citite de către cei care le-au fost sursă
de inspirație. Prima sa colecție de povestiri, Shiloh
and Other Stories, pentru care i s-a acordat
premiul pentru debut din partea Fundației Ernest
Hemingway, a apărut în 1982. Instantaneele din
viața orășelelor de provincie și a suburbiilor din
vestul statului Kentucky nu au nimic senzațional,
dar sunt departe de a fi banale în sinceritatea
emoției și intensitatea zbaterii personajelor,
incapabile să-și însușească ritmul derutant al unei
lumi care le-a invadat existența. Urmează, în
1985, romanul In Country. Povestea adolescentei
Samantha Hughes, care încearcă cu disperare să
afle ceva despre tatăl mort în războiul din
Vietnam înainte de nașterea ei, a devenit repede
best seller și a fost ecranizat, patru ani mai târziu,
în regia lui Norman Jewison. În 1988 publică cel
de-al doilea roman, Spence + Lila, urmat, un an
mai târziu, de o nouă colecție de povestiri, Love
Life. Al treilea roman, Feather Crowns, apărut în
1993, este câștigător al Southern Book Award.
Cele mai recente scrieri ale autoarei sunt, în
ordinea publicării: volumul de povestiri Midnight
Magic (1998), volumul de memorii Clear Springs:
a Family History (1999), colecția de povestiri
ZigzaggingDown a Wild Trail (2001), de
asemenea câștigător al Southern Book Award,
romanul An Atomic Romance (2005) și volumul
de povestiri Nancy Culpepper (2006). Volumul
reunește toate povestirile a căror protagonistă este
Nancy Culpepper, începând cu 1980, adăugând și
câteva povestiri noi. Personaj recurent în proza lui
Mason, probabil și datorită unei mărturisite
afinități structurale cu autoarea, Nancy se apropie
acum de 40 de ani, este căsătorită cu un yankeu
și locuiește lângă Philadelphia. Întorcându-se la
ferma familiei, descoperă întâmplător în podul
casei fotografiile unei misterioase mătuși al cărei
nume îl poartă și despre care nimeni nu-și mai
amintește nimic. Trăirile contradictorii ale
personajului în fața trecutului devenit dintr- odată
palpabil îi prilejuiesc scriitoarei un șir de meditații
tandre asupra familiei, memoriei, istoriei și
jocurilor destinului. În acest moment Bobbie Ann
Mason este scriitor rezident la Universitatea din
Kentucky.
***
Dialogul care urmează face parte dintr-o serie
de interviuri realizate cu scriitori contemporani ai
Sudului american în Oxford, MS, în perioada
septembrie-decembrie 2006, cu scopul de a
urmări evoluția conceptului de
regiune/regionalism în epoca postmodernă în care
identitatea națională este perpetuu reconstruită
din perspectiva globalizării. Pentru a ilustra modul
în care scriitorii sudiști contemporani se desprind
definitiv de paradigmele tradiționale de formă și
conținut asimilându-și „moștenirea” regională, cu
diferite grade de iconoclasm, într-un discurs
capabil să ordoneze experiența lumii
contemporane prin asumarea ei ca o permanentă
provocare a limbajului, interviurile s-au axat, în
principal, pe două aspecte:
Atitudinea scriitorului contemporan față de
regiunea natală și trecut ca surse de inspirație și
elemente modelatoare ale sensibilității artistice;
Reacția față de „etichetarea” ca scriitori
sudiști.
Înainte de toate, trebuie spus că prima mea
tentativă de a obține un interviu cu ocazia
turneului de promovare a volumului de povestiri
Nancy Culpepper s-a soldat, în mod firesc, cu un
eșec, cunoscută fiind reținerea scriitoarei față de
dialogul bazat pe întrebare-răspuns și aversiunea
față de discursul academic. Următoarele rânduri
sunt rezultatul celei de-a doua încercări, de
această dată reușită grație revizuirii metodei de
abordare, prin sporirea dozei de diplomație și
scăderea celei de entuziasm academic.
Gabriela Dumbravă: Doar acum, după ce am
aflat despre reținerea pe care o aveți față de
interviuri și față de abordările academice, îmi dau
seama ce neinspirată am fost când v-am solicitat
un interviu la librăria Square Books din Oxford,
în 14 octombrie. Mai mult, intimidată de
perspectiva de a vorbi cu o scriitoare celebră,
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
m-am străduit atât de mult să dovedesc că mi-am
făcut serios „temele”, încât, dacă bine îmi
amintesc, am folosit °i termeni înspăimântător de
confuzi, cum ar fi ‘postmodernism’! Sper sincer
să mă reabilitez cu acest interviu...
Bobbie Ann Mason: Te rog, nu este nevoie să
te scuzi. Dă-mi voie să-ți explic. În mod normal,
nu am nicio reținere față de interviuri, mai ales că
am acordat foarte multe în timpul turneelor de
promovare a cărților mele. Dar genul de discuție
bazată pe întrebare - răspuns mă pune în mare
dificultate, mai ales când este transcrisă ulterior.
Atunci, pentru că apar groaznic de incoerentă,
trebuie să pierd o grămadă de timp editând sau
chiar rescriind anumite afirmații, pentru ca
lucrurile să aibă sens. Am avut câteva experiențe
de acest gen °i este extenuant. În ceea ce prive°te
reținerea mea față de abordarea academică, a°a
cum o nume°ti tu, cred că are legătură mai
degrabă cu mine, nu cu abordarea în sine. Nu pot
să concep o abordare academică a propriei mele
opere, pentru simplul fapt că n-am creat-o în
acest fel °i nu o văd astfel când este terminată.
Este dificil pentru un scriitor să aibă o asemenea
perspectivă asupra propriei opere.
-	Am crezut întotdeauna că procesul de
extragere a semnificației dintr-o operă de artă este
un act de re-citire creativă și, implicit, un proces
care ține de imaginație. M-a surprins să aflu că
dv. considerați că procesul creator și cel analitic
(pentru a evita termenul „critic”) sunt opuse. De
ce credeți asta?
-	Când scriu, pendulez între starea creatoare
°i cea analitică. În prima visez, iar în cea de-a
doua îmi privesc visarea cu un ochi oarecum
critic. Oscilez între cele două. Le mai numesc °i
scriere °i revizuire. Aceste concepte se aplică în
cazul procesului creației. În cazul lecturii operei
finite, însă, sunt sigură că ai dreptate când afirmi
că imaginația este implicată în citire °i re-citire.
Expresia „a extrage semnificația dintr-o operă de
artă” este cea care îmi dă de gândit. Dacă am
putea pur °i simplu să extragem sensul din operă,
să-l separăm, atunci opera n-ar mai fi viabilă °i
n-ar mai avea nicio rațiune de a fi. A°a cum
spunea Mark Twain, nu poți extrage lumina
dintr-un licurici. Probabil că nu te-ai referit la
extragere în sens „chirurgical”.
-	Desigur că nu. Am avut în vedere un proces
mult mai subtil și mai puțin invaziv care aparține
spațiului lecturii și prin care experiența estetică se
transformă în experiență ontologică.
-	În orice caz, nu cred că abordarea analitică
trebuie să fie reductivă. Dacă o operă este
într-adevăr valoroasă, n-o poți diseca.
-	Credeți că abordarea analitică poate agresa
opera literară prin excese de interpretare? Întreb
asta, întrucât se crede că textul literar
supraviețuiește prin re-evaluarea sa perpetuă în
procesul lecturii. Desigur că excludem din discuție
analiza fanatică, hotărâtă să impună canoane doar
de dragul de a susține o idee preconcepută. Pe de
altă parte, însă, cititorii obișnuiți fac și ei un fel
de analiză filtrând ceea ce citesc prin propria
experiență și sensibilitate. Cred că de aceea
sunteți, uneori, surprinsă când aflați de la un
cititor ce ați vrut să spuneți într-o povestire!
-	Am fost educată (în tradiția „New
Criticism”) să cred că opera supraviețuie°te pe
cont propriu °i că poate conține lucruri de care
autorul ei nu este con°tient. Este total gre°it să
presupunem că autorul a intenționat ceva în
opera sa. Personal, sunt sigură că autorul nu este
întotdeuna con°tient de ceea ce face. Sunt adesea
foarte surprinsă de ideile cititorilor, dar, de cele
mai multe ori, observațiile lor sunt juste, întrucât
există în operă o unitate organică, naturală, care
provine din imaginația creatoare a scriitorului. Pe
de altă parte, cred că, într-adevăr, cititorii pot
vedea prea mult într-o scriere, ceea ce este
inevitabil, dat fiind numărul infinit de interpretări
individuale.
-	Într-un alt interviu ați afirmat că scriitorul
gândește în termeni literali, fără vreo legătură cu
un conținut tematic. Cum funcționează Bobbie
Ann Mason ca cititor? Poate rezista tentației de a
căuta semnificații dincolo de nivelul textual?
-	Nu-mi mai amintesc când am făcut o
afirmație atât de plată. Sunt sigură că nu am spus
asta în sens atât de strict °i m-am referit doar la
mine. Este adevărat că merg, în general, pe un
plan destul de literal atunci cînd scriu o povestire
- concep dialogul, descriu interioarele, hotărăsc
cum este vremea, sau dacă este vreo pisică de
hrănit. Apoi, când încep să lucrez asupra textului
astfel ca lucrurile să prindă viață, temele încep să
prindă °i ele cotur, adâncind sensurile. La început
nu °tiu care vor fi temele. Nu este o abordare
productivă. A°a că nu încerc să impun o temă
asupra unei narațiuni. Nu lucrez pornind de la
idei °i teme, ci, mai degrabă, de la detalii °i
sentimente. Dar unele abstracții pot să transpară
din povestire ca reflectări ale propriilor mele
preocupări °i sensibilități. Când mă aflu în
postura de cititor, tind să citesc ca un scriitor,
con°tientă fiind de detaliile tehnice - limbaj,
atmosferă - °i de varietatea de efecte obținute.
-	Am pus întrebarea precedentă, pentru că știu
că ați scris o teză de doctorat despre Vladimir
Nabokov. Mă întreb dacă Nabokov a citit
lucrarea și ce reacție a avut.
-	Nabokov a citit manuscrisul tezei mele, iar
soția sa, Vera, mi-a trimis notițele lui pe câteva
pagini dactilografiate. Au fost observații
amuzante, instructive °i, bineînțeles, foarte
nabokoviene, scrise la persoana I. Mai târziu,
coordonatorul meu de la Universitatea din
Connecticut, profesorul J. D. O’Hara, a avut
°ansa să-i viziteze pe soții Nabokov în Montreux,
Elveția. Când s-a întors de acolo, mi-a spus că
Nabokov m-a apreciat ca fiind „o scriitoare foarte
bună”.
-Acum, cunoscându-vă mărturisita „oroare de
etichete”, o să încerc să-mi formulez întrebarea
așa: ce anume este specific „sudist” în proza dv.
și ce nu?
-	Mi-e greu să spun. Desigur că limbajul °i
bagajul meu cultural dau un caracter inevitabil
sudist scrierilor mele. Însă trebuie reținut că am
crescut într-o regiune insulară care a ignorat
Războiul Civil °i nu s-a hrănit din pove°ti. Mai
mult, o mare parte din experiența mea literară a
fost filtrată prin °ocul cultural pe care l-am avut
în nord-est.
-	„Cultura Sudului este cea care a avut cea mai
profundă influență asupra mea ca om”, afirmați
într-un interviu. Cât din această influență
transpare din modul în care priviți lumea?
-	Poate e vorba de sentimentul de a fi un
observator deta°at, a°a cum pot fi doar oamenii
din comunitățile mici, care nu sunt „prin°i” în
centrul vieții sociale, dar sunt destul de aproape
de margine pentru a vedea dincolo. Cu alte
cuvinte, neadaptații.
-	„Nu poți învăța din trecut”, spune Emmett
în romanul In Country. Sună destul de ciudat,
din partea unui veteran al războiului din Vietnam.
Ce vrea să spună cu asta?
-	Cred că vrea să spună că oamenii nu învață
din trecut.
-	Și, vorbind de trecut, ce rol credeți că
joacă/ar trebui să joace acesta în viața noastră, pe
care suntem atât de ocupați s-o trăim aici și
acum?
-	Mă simt din ce în ce mai atrasă de istorie -
nu în sensul nostalgiei sau al istoriei de familie, ci
de alte vremuri °i tărâmuri, prin imaginație. Mă
fascinează detaliul scenei istorice, cum ar fi, de
exemplu, Revoluția Franceză. Îmi doresc să °tiu
cum a fost
-	La un moment dat, ați mărturisit un
atașament și o afinitate speciale cu personajul
Nancy Culpepper. În ce fel vă identificați cu ea?
-	Ea este mai aproape de sensibilitatea mea
decât oricare alt personaj pe care l-am creat.
Seamănă cel mai mult cu mine. Povestirile din
care face parte nu sunt tocmai autobiografice, dar
sunt inspirate din trecutul meu rural, familia mea
°i sciziunea culturală pe care am suferit-o când
m-am mutat din Nord în Sud. Experiența ei este,
întrucâtva, diferită, dar felul ei de a gândi mi se
pare familiar.
-	Lee Smith este de părere că finalurile fericite
și oamenii care o duc foarte bine nu sunt
„material” pentru ficțiune. Dv. ce considerați că
poate constitui „materialul” ficțiunii?
-	Cred că este ca în cazul jurnalismului.
Pove°tile fericite nu ajung la °tiri. Orice poate
să-°i găsească drumul spre lumea ficțiunii, atâta
timp cât este provocator, complex °i are un
impact durabil.
-	Cum știți că o impresie sau un moment din
experiența dv. „merită” să devină povestire?
-	Experiența este cel mai adesea imaginară.
Poate fi un sunet, un cuvânt sau o frântură de
propoziție care se tot repetă în mintea mea. Sau
chiar un anumit ton narativ pe care vreau să-l
cultiv.
-	În sfârșit, cu riscul de a avea un final la fel
de nefericit ca și începutul, atunci când v-am
solicitat prima dată un interviu, trebuie să vă
întreb: dacă ar fi să predați proza lui Bobbie Ann
Mason’s cum ați descrie-o, într-o propoziție,
studenților?
- N-am idee care ar fi abordarea ideală a lui
Bobbie Ann Mason ca scriitoare. Dar a° vrea ca
cititorii să fie atenți la sonorități, la tonuri. Nu
mi-am privit niciodată povestirile din perspectiva
temei sau a subiectului. Pentru mine, toate au
fost proiecte lirice. Dar poate mă amăgesc...
Interviu realizat de
Gabriela Dumbravă
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
20
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
puncte de vedere
Cum nu trebuie să arate o
construcție istoriografică
| Flavius Solomon_________________________________
Discuțiile in jurul problemei naționalităților
sau minorităților, care tind să nu mai
ocupe agenda principală, precum acum
câțiva ani, reprezintă în continuare un fel de test
de competență și onestitate pentru istoricii și
intelectualii români. Ne amintim că la începutul
anilor 1990, atunci când noul regim liberal nu-și
interiorizase încă o cultură politică liberală, în
care minoritățile să-și aibă locul lor legitim,
problema declanșa nu numai valuri de isterie
publică dar și numeroase dispute în interiorul
spațiului academic. O frontieră de netrecut părea
că se lăsase atunci între „naționaliști” și
„cosmopoliți”. Primii, dominanți, susțineau mai
departe modelul de stat de tip iacobin (național și
centralizat) promovat de național-comunismul lui
Ceaușescu; aceștia cultivau o imagine idilică,
eroizantă și neproblematică a trecutului național,
precum și viziunea unei națiuni organice și
omogene. În această perspectivă, „alogenii”,
minoritățile, erau fie pericole interne, care
trebuiau într-o formă sau alta extirpate, fie
cantități neglijabile, care nu puteau cere dreptul la
a fi integrate „istoriei naționale”. Astăzi, lucrurile
par să se fi nuanțat, pe măsură ce tema și
referențialul minoritarului ca străin s-a estompat
în atenția publică. Cât de mult, nu se știe încă.
Tot ce știm este că n-ar trebui să ne facem iluzii
prea mari, după cum o dovedește lucrarea pe care
o prezentăm mai jos și în care putem distinge, în
termeni aproape didactici, de ce tribalismul
ideologic este o formă severă de pauperism
intelectual.
Lucrarea dlui Cătălin Turliuc (Organizarea
României moderne. Statutul naționalităților (1866-
1918), Iași, Editura Performantica, 2004, 263 p.),
cercetător acreditat în lumea academică
românească, trebuie așadar înțeleasă ca un ecou,
fie și oarecum întârziat, al dezbaterilor anilor
nouăzeci și ca o expresie a direcției istoriografice
de care aminteam mai sus. Pare-se că aceasta
reprezintă la origine teza de doctorat a dlui
Turliuc, susținută la Universitatea „Al. I. Cuza”
din Iași în anul 1999. Volumul a fost încununat
în anul 2006 cu premiul Kogălniceanu al
Academiei Române. În mod curios, o versiune
similară în două volume separate a văzut lumina
tiparului tot în 2004 la editurile „Junimea” (vol.
II) și „Performantica” (vol. I).
Este drept că, și până atunci, fragmente întregi
din carte mai apăruseră, unele de mai multe ori,
în reviste de specialitate sau în volume colective.
De pildă, jumătate din capitolul Naționalitățile în
România modernă. Statutul juridic (p. 101-119)
este o reeditare fără modificări a articolului
Statutul juridic al naționalităților în România
(1866-1878), publicat anterior de două ori: în
2000, în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D.
Xenopol»” (XXXVII, p. 161-179), respectiv în
2002, în volumul colectiv Dumitru Vitcu,
Dumitru Ivănescu, Cătălin Turliuc, Modernizare și
construcție națională în România. Rolul factorului
alogen, 1932-1918, Iași, Editura Junimea, 20021
(p. 175-194). Un alt capitol, Implicații și
rezonanțe internaționale ale problemei
naționalităților, poate fi citit sub alt titlu (Marile
puteri și problema naționalităților în România,
1866-1918) în același volum colectiv (p. 280-321)
și în Itinerarii istoriografice, volum editat de
Gabriel Bădărău, Iași, 1996, p. 166-1902.
Un frumos exemplu de perseverență am putea
spune, mai ales că la noi discuțiile cu caracter
deontologic sunt complet marginale dacă nu
absente. Cui i-ar păsa deci, atâta timp cât
instituțiile academice nu sancționează acest tip de
comportament. Dimpotrivă! Poate că
autoplagiatul mai mult sau mai puțin discret ar
putea fi trecut cu vederea, dacă rezultatele ar fi
măcar onorabile și măcar la nivel formal dacă nu
al conținutului. Se știe de altfel că republicarea
unor studii mai vechi într-o lucrare nouă este o
practică întâlnită frecvent în lumea academică,
legitimă adesea. În general, aceasta se face în
anumite limite și îndeosebi cu o anumită logică.
Pe scurt, republicarea își propune să aducă o
noutate oarecare, fie și o simplă corectură de text.
De aceea, pare cu atât mai supărător în cazul
volumului de față faptul că autorul este mai
perseverent decât este omenește suportabil. Astfel,
d-sa reia cu obstinație atât erorile din textele vechi
(greșeli de ortografie sau de corectură) cât și
fragmente deja editate în capitolele anterioare, ca
și cum ar fi angajat într-un fel de operațiune de
reciclare permanentă! Iată de exemplu, găsim
fragmente similare la paginile 50 și 142, 82-83 și
104-105, 87 și 107, 88-89 și 113-114, 115 și 177,
120-121 și 205 etc.
Cum spuneam însă, autorul nu pare a fi la
curent cu niciun fel de normă cu privire la
corectitudinea formală a unui text academic. Iată
doar câteva dintre greșelile de ortografie
frecvente: „deasemenea” și „deasemeni” pentru
„de asemenea”; „secolul al XIX lea” / „secolul al
XX lea” în loc de „secolul al XIX-lea...” sau, mai
simplu, „secolul XX.”; „aceiași” pentru
pronumele feminin „aceeași” etc. Propozițiile sunt
deseori încheiate fără semnul punct. Autorul nu
ne lămurește de ce folosește mai multe forme
pentru ghilimele în situații similare. Nu există în
text nicio regulă în plasarea numerelor de ordine
ale trimiterilor la notele de subsol, respectiv,
înainte sau după semnele de punctuație. Termeni
și nume preluate din alte limbi, în speță din
limba germană, sunt ortografiate greșit. Chiar
dacă volumul a fost publicat în 2004, autorul
folosește sintagma „secolul trecut” pentru secolul
XIX și pe cea de „secolul nostru” pentru secolul
XX. Aceeași lipsă de norme o găsim și la notele
de subsol, în reperele bibliografice (p. 223-256) și
în indicele numelor menționate în text (p. 257-
263). De la primele note, dl. Turliuc folosește mai
multe sisteme de citare, nu lasă deseori spații
între cuvinte, utilizează abrevierea op. cit. pentru
lucrări pe care nu le-a citat anterior, se încurcă în
ordinea notelor din text și a celor de la subsolul
paginii, invocă afirmații ale unor autori fără a
preciza exact pagina (ex.: p. 10, nota 3; p. 12,
nota 10; p. 14, notele 17, 24 și 26; p. 22, nota 82;
p. 51, nota 36). Titlurile din repere bibliografice
sunt redactate fără nicio regulă, aparent cel puțin:
Acton, lord - Essay on Nationality, London, 1862;
Adăniloaie, N. - Independența națională a
României, București, 1986; Bauer, O. Die
Nationalitatenfrage [în loc de Nationalitatenfrage,
F. S] und die Sozialdemokratie, Viena, 1924;
Madievschi, S. A., Elita economică a României
1866-1918, Chișinău, 1993 (de fapt Elita politică a
României... F.S.), Alexandri, V. - Lipitorile satului,
Dramă în trei acte și două tablouri, Iași, 1863 etc.
etc. Foarte multe titluri din bibliografie sunt
preluate probabil din lucrări ale altor autori, fără
ca dl. Turliuc să le fi consultat personal. Doar
astfel am putea explica nenumăratele erori în
redactarea acestora. De pildă, din cele nouă titluri
de la litera „A” din rubrica lucrări și studii
generale, patru sunt reproduse greșit. Nici măcar
indicele de nume nu face notă discordantă cu
restul cărții. Astfel, mai bine de jumătate dintre
mențiunile de nume de la literele cercetate de
mine aleatoriu („A”, „G”, „N” și „W”) nu au
putut fi găsite în text la paginile menționate.
Există și situații când nume folosite în text nu se
regăsesc și în indice.
Să încercăm să depășim aceste veritabile
obstacole pe care dl. Turliuc le așează între el și
cititor și să încercăm o analiză a conținutului
propriu-zis al lucrării. „Ansamblul demersului”, ne
spune promițător dl. Turliuc la p. 7, „vizează
modul în care, în cadrul marelui proces istoric de
organizare a României moderne, naționalitățile
și-au definit rolul și poziția în societatea română,
felul în care aceasta din urmă a reacționat în fața
complexității problemei, atitudinea și intervenția
marilor puteri, în fine, modul în care alogenii s-au
integrat în varii măsuri în societatea noastră din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea”. Ceva mai târziu, autorul
precizează și faptul că lucrarea se dorește a fi o
„sinteză” menită „să fixeze în cadre firești statutul
naționalităților în procesul organizării României
moderne” (p. 32).
Dacă autorul spune că lucrarea este o
„sinteză”, îl putem crede, dar în acest caz, ar
trebui modificată „pe ici pe colo, prin părțile
esențiale” definiția acceptată deja a unei sinteze
academice. Oricum, titlul sugerează mai mult că
ar fi vorba de o cercetare monografică, chiar dacă
frontierele între cele două specii nu sunt atât de
precise, după cum se știe. În același timp, titlul ar
fi trebuit mai clar definit. Ce vrea să spună
vocabula „organizare” în acest caz? Apoi la ce
statut al naționalităților face referire? Este vorba
de un cod normativ eventual, un set de reguli
juridice sau para-juridice cu privire la aceste
grupuri sociale sau de un „statut” informal, în
sensul de poziție în cadrul societății? Ori poate și
una și alta?
Pe de altă parte, este ușor de observat încă de
la cuprins că de fapt evreii reprezintă singurul
grup etnic de care se ocupă dl. Turliuc, iar cele
câteva referiri sumare la țigani sau minoritățile
din Dobrogea sunt evident prea puține pentru ca
titlul volumului să poată fi justificat cu adevărat.
Din păcate, și celelalte obiective ale lucrării rămân
doar la faza de deziderat. De pildă, analiza
promisă a modului și palierelor de integrare a
populației neromânești eșuează chiar din start
într-o simplă narațiune despre dezbaterile publice
și parlamentare în problema acordării drepturilor
cetățenești pentru evrei (p. 81-139), despre istoria
economică a comunității mozaice din România la
sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX
(p. 141-181) sau despre unele reacții internaționale
la situația juridică a evreilor români (p. 183-219).
Cititorul va căuta inutil explicații clare la cauzele
imigrării masive a evreilor în Moldova, analize
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
21
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^1
privitoare la primele experiențe ale acestora pe
pământ românesc, comparații cu alte regiuni din
Europa Centrală și de Est sau preocupări pentru
organizarea vieții interne a credincioșilor mozaici
de la noi. Pentru aceasta, ar fi fost desigur
necesar ca autorul să cunoască și să folosească cel
puțin o parte a impresionantei literaturi
referitoare la istoria evreilor din Est în secolul XIX
și începutul secolului XX3 sau măcar pe aceea
produsă de către evreii români4.
Într-o încercare de a prezenta un orizont
istoriografie al temei (p. 9-32), dl. Turliuc oferă,
alături de o simplă înșiruire de nume și lucrări,
fragmente din texte aparținând unor figuri
reprezentative ale generației pașoptiste și
postpașoptiste, pe care le prezintă drept concepte
închegate despre națiune și naționalism5. De
pildă, fără a avea în vedere un efort minimal de
înțelegere a operei lui Constantin Stere,
dl. Turliuc așează viziunea politică a acestui
cărturar și om politic pe un fundament exclusiv
național (p. 15-16). Aceasta în condițiile în care
scrierile lui Stere, lucru bine știut, abundă în
dovezi de deschidere către alte grupuri etnice,
inclusiv către evrei6. Și un alt exemplu invocat de
către autor, anume cel al lui Aurel C. Popovici
(p. 16), ar fi putut apărea în cu totul altă lumină,
dacă dl. Turliuc ar fi avut în vedere și lucrarea de
referință a acestuia Die Vereinigten Staaten von
GroB-Osterreieh. Politisehe Studien zur Losung
der nationalen Fragen und staatsreehtliehen Krisen
in Osterreieh-Ungarn (Leipzig, 1906).
Încă de la primele pagini ale lucrării, autorul
insistă asupra caracterului cu totul original al
demersului său, demers menit să conducă,
potrivit propriilor spuse, la eliminarea
„prezentărilor deformate ale realităților naționale
românești” din perioada creării și consolidării
statului modern român (p. 32), iar pentru a-și
convinge cititorul de originalitatea întreprinderii
trimite la unele teorii și metode occidentale
privitoare la națiune, naționalism, modernizare
etc.7. Din păcate, la fel ca și în partea consacrată
istoriografiei problemei, autorul nu depășește
nivelul unor simple înșiruiri - deseori greu de
urmărit - de nume și titluri bibliografice
(capitolele Provoeări metodologiee, p. 33-37;
Coneepte eheie: polisemie, forță și fragilitate,
p. 39-80). În această situație, nu este deloc de
mirare faptul că dl. Turliuc trece cu vederea
direcții întregi de cercetare, devenite, unele de
mai multe decenii, un bun câștigat pentru
abordări de acest gen. Amintim, pentru context,
rezultatele remarcabile în domeniul contactelor
interetnice din spațiul urban ale „școlii sociologice
de la Chicago”8, studiile de referință privitoare la
identitate, etnicitate, naționalism și modernizare
ale lui George Herbert Mead9, Wsevolod W.
Isajiw10, Craig J. Calhoun11, Cameron Rondo12,
C. Turliuc
p. 12
Celebra teorie a clasei (păturii) superpuse formulată
astfel de Eminescu:
"o pătură superpusă, un fel de sediment de pungași și
de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orien-
tale și occidentale, incapabilă de adevăr și de patrio-
tism" s-a așezat deasupra poporului român între "rasa
română și acea pătură superpusă existând mereu o
oscilațiune, o mutare a punctului de gravitație, când
asupra elementelor instinctiv-naționale, când asupra
celor instinctiv-străine, dar victoria precum vedem e
momentan a acestora din urmă...”.
iar pentru cazul special al Europei Centrale și de
Est pe cele ale lui Jurgen Kocka13, John R.
Lampe14, Dominic Lieven15, Peter Urbanitsch16,
Adam Wandruszka17 și Holm Sundhaussen18.
Fără a ne spune și motivul, dl. Turliuc expediază
cercetători care au scris despre istoria evreilor din
România și au fost bine receptați de către lumea
academică și opinia publică (Carol lancu, Liviu
Rotman, Beate Welter, Harry Kuller, Leon
Volovici, Avram Rosen, Victor Neuman, Gary
Dean Best) în categoria istoricilor „cu rezultate
mai mult sau mai puțin contestabile și
acceptabile” (p. 24). Acest fapt este cu atât mai
curios cu cât, așa cum vom arăta mai jos,
dl Turliuc nu ezită să folosească rezultatele unora
dintre cercetătorii amintiți, de cele mai multe ori
fără a menționa acest lucru.
În tradiția consacrată de istoriografia
romantică și național-comunistă, autorul excelează
în prezentarea festivistă a unor realități românești
din a doua jumătate a secolului XIX și începutul
secolului XX: „Începând cu domnia lui Alexandru
loan Cuza este de remarcat dinamica susținută a
acestui proces [al modernizării], continuat la o
scară mereu amplificată în ultimele decenii ale
secolului al XIX-lea și la începutul veacului
următor, perioadă în care, nu întâmplător,
România era catalogată uneori, în presa vremii,
drept „Japonia europeană” sau „Belgia
Orientului”, iar Bucureștii se pregăteau să devină
„Micul Paris”. Opera reformatoare și legislativă a
Domnitorului Unirii, venirea la tron a principelui
Carol și adoptarea constituției de la 1866 au
însemnat în planul societății românești canalizarea
ei pe o albie vădit modernă, europeană în conți-
nutul și aspectul său, au dat un impuls hotărâtor
procesului de modernizare care a căpătat o serie
de specificități printre care și dimensiunea
pronunțat națională care ne interesează din
perspectiva abordării noastre” (p. 6).
O altă constantă a lucrării este naționalismul
tribal, pe care dl. Turliuc îl camuflează cu
dificultate. Astfel, scrieri cu o evidentă latură
antisemită (de pildă broșura Complot jidano-
frane-masonie împotriva neamului românese a lui
Nicolae C. Paulescu, București, 1924) sunt
asociate, „în ciuda exagerărilor antisemite”,
categoriei „remarcabile”. Poate dacă autorul ar fi
citit (cu atenție) lucrările la care face referință, sau
măcar analize și reflecții recente19, ar fi ajuns la
cu totul alte concluzii. Intoleranța, politica
discriminatorie față de alte grupuri etnice, actele
chiar de violență (mai cu seamă față de evrei) din
deceniul premergător celei de-a doua conflagrații
mondiale și, în special, în anii războiului,
reflectate inclusiv în scrierile epocii, sunt explicate
de dl. Turliuc prin „ascensiunea dreptei și a
revizionismului pe plan european”, situație în care
elita românească ar fi fost obligată să manifeste
„grija pentru realitatea geopolitică” a societății
I.	Ungureanu
p. 99
Studiul istoriei societății românești de la 1700 încoace,
scria Eminescu, arată că "deasupra" poporului român
s-a așezat
"o pătură superpusă, un fel de sediment de pungași și
de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale
și occidentale, incapabilă de adevăr și de patriotism",
între "rasa română" și acea pătură superpusă existând
mereu o "oscilațiune, o mutare a punctului de gravi-
tație, când asupra elementelor instinctiv-naționale, când
asupra celor instinctiv-străine, dar victoria, precum
vedem, e momentan a acestora din urmă".
noastre, „care cuprindea și un număr apreciabil de
alogeni”20. Chiar dacă are deja la activ câteva
articole cu referire la perioada comunistă, autorul
explică, în capitolul dedicat istoriografiei, într-un
mod mai mult decât simplist natura
naționalismului românesc din anii 1960-1980.
Astfel, scrierile istorice și literare în care
abordările din perspectiva internaționalismului
proletar erau înlocuite de un discurs național
(naționalist chiar), pot fi numite „curajoase” (vezi
de ex. p. 19), doar dacă nu avem în vedere
contextul general și jocurile din culisele ierarhiei
superioare de partid21. „Breșa” invocată de autor
(p. 20), ca probă a distanțării unor istorici de
abordările dependente de comanda politică a
epocii - apariția în 1964 la Editura Academiei a
Însemnărilor lui Marx despre români22 -,
constituie, așa cum a demonstrat istoricul olandez
Wim P. van Meurs, tocmai o dovadă a
instrumentalizării politice a scrierii istorice din
România comunistă23 și nicidecum expresia
emancipării istoriografiei noastre.
Printre documentele de arhivă pe care pretinde
că le-ar fi consultat în timpul elaborării lucrării,
dl. Turliuc amintește la p. 157, 159, 165 și 166
acte din următoarele fonduri: fondul Visteriei
Moldovei de la Arhivele Statului Iași; fondul
Tribunalului de Comerț și Industrie Ilfov de la
Arhivele Naționale București; fondul Camerei de
Comerț și Industrie de la Arhivele Statului Iași și
fondul Casei Regale de la Arhivele Naționale
București. Trecând peste faptul că o abordare de
felul celei asumate de autor nu poate să ocolească
nenumăratele colecții de documente referitoare la
temă din țară și din afară, constatăm că și cele
câteva referințe au fost luate de la alți cercetători.
Urmând întocmai trimiterile, am identificat doar
două dosare din cele cinci citate. Nici în foile de
folosire ale acestora numele dlui Turliuc nu apare
însă (a se vedea anexele 1 și 2). Găsim pe de altă
parte numele a doi cercetători, Liviu Rotman și
Avram Rosen, din lucrările cărora, la fel ca și din
cele ale lui Carol Iancu, autorul preia frecvent
date referitoare la istoria evreilor. Autorul nu
apelează direct la surse nici atunci când
analizează diverse fragmente din texte
programatice referitoare la naționalismul
românesc. Una dintre cărțile de unde autorul
sustrage fragmente întregi este Idealuri soeiale și
realități naționale. Seriile eonstitutive ale
soeiologiei românești (1848-1918), semnată de Ion
Ungureanu și publicată la București în 1988.
Iată câteva dovezi cu referință la texte
aparținând lui Mihai Eminescu și Nicolae Iorga:
Textul original
(după M. Eminescu, Serieri politiee, comentate de D.
Murărașu, Craiova, [1935]).
"Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în
toate țările pe care le locuiește, popor cinstit, inimos,
capabil de adevăr și de patriotism. Avem apoi de asupra
acestui popor
o pătură superpusă, un fel de sediment de pungași și de
cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și
occidentale, incapabilă de adevăr și de patriotism, rasa
Caradalelor, pe care Moldovenii din eroare o numesc
Munteni". (p. 287) "Există de atunci [de la urcarea pe
tron a principelui Carol de Hohenzollern, F. S.] o oscilați-
une, o mutare a punctului de gravitație când asupra ele-
mentelor instinctiv-naționale, când asupra celor instinctiv
străine, dar victoria, precum vedem, e momentan a aces-
tora din urmă'1. (p. 289).
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
C. Turliuc
p. 12
În legătură cu dezvoltarea în cadre moderne, capital-
iste, care presupuneau existența unei clase de mijloc
puternice, Mihai Eminescu sublinia:
"n-am avut clasă de mijloc decât ca slabe începuturi și
această clasă - excepție făcând oltenii și ardelenii - e
cea mai mare parte de origină străină.
plebea aceasta e recrutată din Bizanț. (caracterizată
prin) demagogie și viclenie, crimă și incest, mizerie și
minciună, etc.".
I.	Ungureanu
p. 98
".n-am avut clasă de mijloc decât ca slabe începuturi și
că această clasă - excepție făcând de olteni și ardeleni -
e cea mai mare parte de origină străină"..
"plebea aceasta e recrutată din Bizanț, din împărăția
grecească a răsăritului" caracterizată prin "demagogie și
viclenie, crimă și incest, mizerie și minciună, etc.".
Textul original
(după M. Eminescu, Scrieri politice, comentate de D.
Murărașu, Craiova, [1935], p. 336-337).
"Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în
decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu
venirea fanarioților,
n-am avut clasă de mijloc decât ca slabe începuturi și
că această clasă - excepție făcând de olteni și ardeleni
- e cea mai mare parte de origină străină."
Plebea aceasta e recrutată din Bizanț, din împărăția
grecească a răsăritului. Trebuie să-și reprezinte cineva
istoria acestei împărății, mia de ani de crime scâr-
boase, de mizerii, de demagogie, trebuie să-și aducă
aminte că era împărăția în care tații își desvirginau
fiicele, copilul scotea ochii părintelui, părintele copilu-
lui, în care căsătoria era o batjocură, în care suflet și
trup erau venale.".
C. Turliuc
p. 15
"Într-o societate încă nefixată și căzută prea repede în
ușorul entuziasm al începuturilor, în căutarea păti-
mașă a mulțămirilor materiale ale vieții, idealul social
trebuie să fie național".
I.	Ungureanu
p. 75
"Într-o societate încă nefixată, și căzută prea repede
în ușorul entuziasm al începuturilor, în căutarea păti-
mașă a mulțămirilor materiale ale vieții", [Notă F.S.:
I. Ungureanu încheie aici citatul din lorga și continuă
cu precizarea proprie] "idealul social trebuie să fie
național".
Textul original
(Nicolae lorga, Generalități cu privire la studiile
istorice. Lecții de deschidere °i cuvântări, Vălenii de
Munte, 1911, p. 150)
"Într-o societate încă nefixată și căzută prea repede
din ușorul entuziasm al începuturilor în căutarea
pătimașă a mulțămirilor materiale ale vieții, istoricul
e dator a fi un animator neobosit al tradiției
naționale, un mărturisitor al unității neamului peste
hotare politice și de clase, un predicator al solidar-
ității de rasă și un descoperitor de ideale spre care
cel dintâi trebuie să meargă, dând tineretului ce vine
după noi exemplul".
Fără a deschide o discuție prea extinsă aici
asupra cazului, ar trebui menționat doar faptul că,
dacă ar fi comparat originalul cu versiunile
publicate de Ion Ungureanu, autorul ar fi putut
observa că Ungureanu redă deformat părți din
textele lui Eminescu, cu trimiteri nu întotdeauna
precise la sursă, trimiteri pe care dl. Turliuc și le
asumă de altfel. Observația este valabilă și pentru
citatele din lorga. Urmându-l pe I. Ungureanu,
autorul trimite la un titlu greșit din opera marelui
istoric. și citatele despre națiune (p. 13, 92-94)
atribuite lui C. A. Rosetti, Ion. C. Brătianu și
Nicolae Codreanu sunt preluate tot de la Ion
Ungureanu. La fel ca și în cazul scrierilor
eminesciene, dl. Turliuc măcar nici nu urmărește
cu atenție ordinea notelor de sfârșit de capitol din
lucrarea lui Ion Ungureanu24. Dacă ar fi consultat
cu adevărat sursele la care face trimitere, de pildă
volumul Documente privind începuturile mișcării
muncitorești și socialiste din România (1821-
1878)25, autorul ar fi preluat fragmentul din
respectiva culegere în forma sa originală și nu în
versiunea adaptată de I. Ungureanu.
Fără a menționa expres acest lucru în aparatul
critic, dl. Turliuc preia de la alți autori nu doar
date din fonduri de arhivă sau citate, ci și
fragmente întregi de text. Dacă în debutul cărții
sursa preferată rămâne cartea lui Ion
Ungureanu26, în capitolele de mijloc și de final
adresele sunt altele. Iată de pildă o comparație a
textului d-lui Turliuc cu fragmente din Eleodor
Focșeneanu, Istoria constituțională a României,
1859-1991, București, 1992.’
C. Turliuc	E. Focșeneanu
p. 122	p. 34-35
Moldovenii, în general, se temeau că evreii vor deveni
o forță dominantă dacă pe lângă puterea economică
pe care o exercitau ar fi dobândit și drepturi politice.
Dezbaterile legate de această chestiune au fost extrem
de furtunoase și prelungite.
Pentru a împiedica revizuirea atât deputații cât și
senatorii au practicat un adevărat filibusterism (.),
menit să prelungească la infinit dezbaterile.
În cele din urmă, Adunarea Deputaților votează pe
rând cele trei citiri ale Declarației de revizuire a art. 7
din Constituție propusă de majoritatea parlamentară,
la 25 februarie/9 martie, 7/19 martie și 24 martie/5
aprilie 1879, iar Senatul la 28 februarie/12 martie,
9/21 aprilie și 24 martie/5 aprilie același an. Odată
îndeplinită procedura ce s-a dovedit atât de dificil de
pus în practică, la 25 martie/6 aprilie (Duminica
Floriilor), prin mesajul tronului cele două camere sunt
dizolvate
Dlui i-a plăcut evident lucrarea amintită căci,
„inspirația” se prelungește și la p. 123-125. În alte
cazuri însă, autorul se rezumă la a prelua doar
date statistice, ignorând sursa lor, după cum se
întâmplă cu lucrarea, deja menționată, a lui
Avram Rosen. Astfel este cazul tabelului de la
p. 16127,
identic cu cel publicat de Avram Rosen, în
volumul Participarea evreilor la dezvoltarea
întreprinderi industrii mari	Număr toti dn cie Tn proprie raze a	Rnmănlnr	S trăirilor	Străini lor f»a prore anin e- evrei
Individuale	334	160	90	84
Ale societăților	249	135	76	38
Ale autorităților publice	42	42		
T otal	625	337	166	122
% față de total	10D	53,9	26,6	19,5
industrială a Bucureștiului din a două jumătate a
secolului al XlX-lea până în anul 1938,
București, 1995, p. 60:
Moldovenii se temeau că evreii vor deveni o forță
dominantă, dacă la puterea lor economică adaugă și
drepturile politice.,
dezbaterile au fost cele mai lungi și furtunoase din
întreaga istorie constituțională a României.
Pentru a împiedica revizuirea art. 7 din Constituție,
atât deputații, cât și senatorii au practicat un adevărat
filibusterism (.), menit să prelungească la infinit dez-
baterile.
p. 36
În cele din urmă, Adunarea Deputaților votează pe
rând cele trei citiri ale Declarației de revizuire a art. 7
din Constituție propusă de majoritatea parlamentară,
la 25 februarie 1879, la 7 martie 1879 și la 24 martie
1879, iar Senatul la 28 februarie 1879, la 9 martie
1879 și 24 martie 1879. [.]. Odată realizată prima
etapă a procesului de revizuire, la 25 martie 1879,
prin mesajul domnesc, cele două camere sunt dizol-
vate de drept
Dl. Turliuc afirmă că ar fi întocmit personal
tabelul, pe baza datelor din Ancheta industrială
Inii e prin den	Toți	dintre care de proprietarilor		
induslruăe mari		Roman	strâmt	penoa ne fără protecție stnină (evrei)
A. întreprinderi individuale	334	160	90	84
B întreprinderi ale societăților	249	135	76	38
_ c. întreprinderi ale autorităților publice	42	42		
Total (A+B+C)	625	337	166	122
In procente iată de total	100	53,9	26.6	19.5
din 1901-1902, vol. I, Industria mare, București,
1904, p. 54 și după N. P. Arcadian,
Industrializarea României, ed. II-a, București,
1936, p. 117. Analizând însă lucrarea lui N. P.
Arcadian, vom observa ușor că lucrurile nu stau
deloc astfel. Un prim indiciu sigur că autorul a
preluat tabelul de la A. Rosen îl reprezintă
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
structura acestuia. Apoi, spre deosebire de N. P.
Arcadian, dar la fel ca °i Avram Rosen, dl. Turliuc
trece în categoria etnicilor evrei persoanele
reținute de Ancheta din 1901-1902 la rubrica
„fără protecție”. De asemenea, nu este lipsit de
importanță nici faptul că, urmându-l pe A. Rosen,
autorul trimite la p. 54 din Anchetă, în timp ce
statisticile menționate se află în sursa originală la
p. 54 sq - 69 sq (datele referitoare la industria
mare pe regiuni, formele de organizare și
naționalitatea fondatorilor) și la p. 65 sq și 69 sq
(datele centralizatoare). În sfârșit, dl. Turliuc preia
de la A. Rosen și interpretarea acestuia privind
apartenența etnică a fondatorilor / proprietarilor
de întreprinderi, punând semnul egalității între
„nesupușii nici unei protecțiuni străine” și evrei.
Respectiva eroare putea fi evitată, dacă dl. Turliuc
ar fi citit comentariile din Anchetă de la p. 53-
5528. Pentru a întregi tabloul, autorul își însușește
din lucrarea amintită a lui A. Rosen un alt tabel
(p. 162)29, dar și fragmente de text, fără a face,
C Turbur p 163 De mennon» ca dime cei 2 212 evrei din indusuiamae, 520 reprezentau personalul administranv ji tehnic (23,5%), iar 1.694 persoane erau lucratori tn diferitele ramuri ale acesteia	A Rosen p 61 De menționat ca dintre cei 2.214 evrei din industria mare, 520 reprezenta! personalul administrativ p tehnc (23.5%). ia partea preponderenta (75,5%). respectiv 1.694 persoane, erau lucratori tn diferite ramuri de acesteia
evident, vreo mențiune în acest sens. De exemplu:
Mă opresc aici cu exemplele. Nu mă întreb
cum de nimeni din breasla noastră n-a comentat
acest caz de impostură (eufemistic vorbind!).
Tăcerea generală se datorează poate poziției pe
care dl. Turliuc o deține în cadrul sistemului
academic și universitar ieșean, poziție pe care a
obținut-o, cum se poate lesne deduce, abuzând de
încrederea celora care i-au fost profesori și l-au
încurajat. Știm însă cu toții că acest caz nu este
izolat. Găsesc de aceea că obligația tuturora este
de a limita fenomenul, mai cu seamă pentru cei
care vin acum în spațiul istoriografiei.
Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că
demersul d-lui Turliuc conține și un aspect
pozitiv. Mai mult încă, dacă dl. Turliuc și-a
propus cu această lucrare să compromită
naționalismul tribal cel puțin în măsura în care s-a
compromis pe sine, probabil că a reușit. Rareori,
am văzut ceva mai eficace. Uneori, peisajul din
jurul nostru se schimbă chiar cu ajutorul celor
care ar vrea să ne țină în loc.
Note:
1 Publicarea volumului a fost finanțată de către
Ministerul Educației și Cercetării din România printr-un
grant CNCSIS. ’
2 Părți importante din lucrarea recenzată au apărut, în
formă identică sau puțin modificată, și în alte publicații:
Modelul național francez și receptarea lui în mediul
românesc, în Franța: model cultural și politic, Iași, 2003,
p. 19-28; Ideea națională și realizarea unirii din 1859, în
Unirea Principatelor. Evenimente, fapte, protagoniști,
volum editat de Dumitru Ivănescu, Iași, 2005, p. 15-19;
Ponderea și rolul naționalităților în România modernă.
Cazul evreilor 1866-1918, în AIIX, XXXIII, 1996, p. 263-
287; Elita economică în România la sfârșitul secolului
XIX și începutul secolului XX. Rolul industriașilor evrei,
în „Xenopoliana", IV, 1996, p. 120-132 etc.
3 Foarte selectiv: Polish Studies in Polish Jewry, Volume
Twelve Focusing on Galicia: Jews, Poles, and Ukrainians,
1772-1918, ed. by Israel Bartal and Antony Polonsky,
London, 1999; Franțois Guesnet, Polnische Juden im 19.
Jahrhundert. Lebensbedingungen, Rechtsnormen und
Organisation im Wandel, Koln, 1998; Juden in
Ostmitteleuropa von der Emanzipation bis zum Ersten
Weltkrieg, hrsg. von Gotthold Rhode, Marburg/Lahn,
1989; Benjamin Nathans, Beyond the Pale. The Jewish
Encounter with Late Imperial Russia, Berkeley, Los
Angeles, London, 2002; Steven J. Zipperstein, The Jews
of Odessa. A Cultural History, 1794-1881, Stanford,
1985; Edward H. Judge, Easter in Kishinev: Anatomy of
a Pogrom, New York 1992; I. Michael Aronson,
Geographical and Socioeconomic Factors in the 1881
Anti-Jewish Pogroms in Russia, în „Russian Review”,
Jan., 1980, vol. 39, nr. 1, p. 18-31; Judith Deutsch
Kornblatt, Vladimir Solov'ev on Spiritual Nationhood,
Russia and the Jews, în „Russian Review”, Apr. 1997,
vol. 56, nr. 2, p. 157-177; Gary B. Cohen, Jews in
German Society: Prague, 1860-1914, în „Central
European History”, Mar. 1977, vol. 10, nr. 1, p. 28-54;
Yaacov Shavit, The Glorious Century’ or the Cursed
Century’ Fin de-Siecle Europe and the Emergence of
Modern Jewish Nationalism, în „Journal of
Contemporary History”, Sept. 1991, vol. 26, nr. 3/4, p.
553-574; Joshua Shanes, Neither Germans nor Poles:
Jewish nationalism in Galicia before Herzl, 1883-1897, în
„Austrian History Yearbook”, 2003, vol. 34, p. 191-213;
Jerzy Holzer, „Vom Orient die Fantasie, und in der Brust
der Slawen Feuer...". Judisches Leben und Akkulturation
im Lemberg des 19. und des 20. Jahrhunderts, în
Lemberg, Lwow, Lviv. Eine Stadt im Schnittpunkt
europâischer Kulturen, hrsg. von Peter Fahler, Thomas
Held und Dirk Sawitzki, Koln, 1993, p. 75-91; Wolfgang
Hausler, Das Judentum der Habsburgermonarchie im
Zeitalter von Toleranz, Emanzipation und
Antisemitismus, în Nationale Vielfalt und gemeinsames
Erbe in Mitteleuropa, hrsg. von Erhard Busek und
Gerald Stourzh, Wien, Munchen, 1990, p. 61-79;
Czernowitz. Die Geschichte einer ungewohnlichen
Stadt, hrsg. von Harald Heppner, Koln, 2000 etc. etc.
4 Beletristică, articole din presă, memorii, corespon-
dență, petiții etc. Pentru un posibil model de abordare,
vezi Carol Iancu, Evreii din România (1866-1919). De la
excludere la emancipare, București, 1996.
5 De foarte multe ori, acestea nu sunt măcar însoțite de
trimiteri bibliografice, puținele citate din operele unor
istorici, sociologi, oameni politici sau sociologi din
secolul XIX fiind preluate, fără o verificare prealabilă,
din lucrările altor autori.
6 A se vedea, de pildă, romanul În preajma revoluției.
7 La p. 37, dl. Turliuc afirmă că metodologia folosită în
cercetare a pornit de la „modelul modernizării/ comu-
nicării”, „paradigma oferită de social change”, la care se
adaugă „modelul heteroimaginii”.
8 The City With a Bibliography by Louis Wirth, ed. by.
Robert Ezra Park, Ernest Watson Burgess, Roderick
Duncan MacKenzie, Chicago, 1925; Martin Bulmer, The
Chicago School of Sociology, Chicago, London, 1984;
Hartmut Hauhermann, Walter Siebel, Stadtsoziologie.
Eine Einfuhrung, Frankfurt, New York, 2004.
9	Mind, Self, and Society, ed. by Charles W. Morris,
Chicago, 1934.
10	De pildă: Definitions of Ethnicity, în „Ethnicity”, vol.
1, 1974, p. 111-124.
11	Craig J. Calhoun, Social Theory and the Politics of
Identity, Oxford, 1994; Idem, Nationalism and Ethnicity,
în „Annual Review of Sociology”, vol. 19, 1993, p. 211-
239.
12 Cameron Rondo, A Concise Economic History of the
World, New York, 1989; Idem, A New View of
European Industrialization, în „Economic History
Review”, 1985, vol. 38, nr. 1, p. 1-23.
13 Printre altele: Jurgen Kocka, Burgertum im neunzehn-
ten Jahrhundert. Deutschland im europâischen Vergleich,
Munchen, 1988; Idem, Industrial Culture and Bourgeois
Cociety. Business, Labor, and Bureaucracy in Modern
Germany, New York, 1999.
14 John R. Lampe, Varieties of Unsuccessful
Industrialization: The Balkan States Before 1914, în „The
Journal of Economic History”, Mar. 1975, vol. 35, nr. 1,
The Tasks of Economic History, p. 56-85. A se vedea ?i
John R. Lampe, Marvin R. Jackson, Balkan Economic
History 1550-1950. From Imperial Borderlands to
Developing Nations, Bloomington, 1982; John R. Lampe,
Mark Mazower, Ideologies and National Identities. The
Case of Twentieth-Century Southeastern Europe,
Budapest, 2004.
15 Dominic Lieven, Russia ’s Rulers under the Old
Regime, New Haven, 1989; Idem, Dilemmas of Empire
1850-1918. Power, Territory, Identity, în „Journal of
Contemporary History”, Apr. 1999, vol. 34, nr. 2, p.
163-200.
16 Kleinstadtburgertum in der Habsburgermonarchie,
1862-1914, hrsg. von Peter Urbanitsch und Hannes Stekl,
Wien, 2000.
17 Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Die Volker des
Reiches, hrsg. von Adam Wandruszka und Helmut
Rumpler, Wien, 1980.
18 Die Dekonstruktion des Balkanraums (1870 bis
1913), în Raumstrukturen und Grenzen in
Sudosteuropa, hrsg. von C. Lienau, Munchen, 2001, p.
19-41; Chancen und Grenzen zivilgesellschaftlichen
Wandels. Die Balkanlânder 1830-1940 als historisches
Labor, în Europâische Zivilgesellschaft in Ost und West.
Begriff, Geschichte, Chancen, hrsg. von M. Hildermeier,
J. Kocka, C. Conrad, Frankfurt am Main, 2000, p. 149-
177; Eliten, Burgertum, politische Klasse? Anmerkungen
zu den Oberschichten in den Balkanlândern des 19. und
20. Jahrhunderts, în Eliten in Sudosteuropa. Rolle,
Kontinuitâten, Briiche in Geschichte und Gegenwart,
hrsg. von W. Hopken und H. Sundhaussen, Munchen,
1998, p. 5-30; Die „Peripherisierungstheorie” zur
Erklârung sudosteuropâischer Geschichte, în Sprache in
der Slavia und auf dem Balkan. Slavistische und balka-
nologische Aufsâtze. Norbert Reiter zum 65. Geburtstag,
hrsg. von U. Hinrichs, Wiesbaden, 1993, p. 277-288;
Nationsbildung und Nationalismus im Donau-Balkan-
Raum, în „Forschungen zur osteuropaischen Geschichte”
48, 1992, p. 223-258.
19 De pildă: Victor Neumann, Istoria evreilor din
România, Timișoara, 1996 (în special capitolul
"Problema emancipării evreilor reflectată în cultura
română modernă”, p. 161-210); Carol Iancu, Evreii din
România (1866-1919). De la excludere la emancipare,
București, 1996, p. 235-272.
20 Termenul „alogeni”, problematic din mai multe
puncte de vedere, este folosit frecvent de către autor,
chiar și pentru grupuri etnice cu rădăcini istorice adânci
în anumite regiuni ale României.
21 A se vedea, printre altele: Ephraim Nimni, Marxism
and Nationalism. Theoretical Origins of a Political
Crisis, London, 1991; Naționalismul est-european în sec-
olul al XX-lea, ed. Peter F. Sugar, București, 2002;
Katherine Verdery, National Ideology under Socialism:
Indentity and Cultural Politics in Ceaușescu’s Romania,
Berkley, Los Angeles, Oxford, 1991; Dennis Deletant,
Romania under Communist Rule, Iasi, Oxford, Portland,
1999 (ediția în limba română: Dennis Deletant, România
sub regimul comunist, București, 1997); Olivier Gillet,
Religion et nationalisme. L’ideologie de l’eglise ortho-
doxe roumaine sous le regime communiste, Bruxelles,
1997; Miturile comunismului românesc, sub direcția lui
Lucian Boia, București, 1998; Al. Zub, Orizont închis.
Istoriografia română sub comunism, Iași, 2000; Vladimir
Tismăneanu, Stalinism for All Seasons. A Political
History of Romanian Communism, Berkeley, Los
Angeles, London, 2003 (ediția în limba română:
Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunis-
mului românesc, Iași, 2005); Adrian Cioroianu, Ce
Ceaușescu qui hante les Roumains. Le Mythe, les
representations et le culte de Dirigeant dans la
Roumanie communiste, București, 2004; Andi
Mihalache, Stalinism și ideologie națională. Mobilurile
unei convertiri, în „Xenopoliana”, 5, 1997, nr. 1-4.
22 Karl Marx, Însemnări despre români. Manuscrise
inedite, ed. Andrei Oțetea, Stanislaw Schwann,
București, 1964.
23 Wim P. van Meurs, Marx uber die Rumânen, die
Rumânen uber Marx, în „Revue Roumaine d’Histoire”,
1997, janvier-juin, 1-2, p. 57-76, în special p. 62-76.
24 A se compara nota nr. 16 din lucrarea recenzată cu
notele nr. 60 și 62 de la p. 121 din volumul amintit al
lui Ion Ungureanu.
25 București, 1971.
26 A se compara p. 11-12 din cartea recenzată cu p. 75,
88-89, 91 din Ion Ungureanu, Idealuri sociale și realități
naționale. Seriile constitutive ale sociologiei românești
(1848-1918), București, 1988.
27 Tabelul este însoțit de următoarea notă: Întocmit pe
baza datelor din Ancheta industrială din 1901-1902, vol.
I, Industria mare, București, 1904, p. 54. Arcadian, op.
cit., p. 117. Vezi și Avram Rosen, Participarea evreilor la
dezvoltarea industrială a Bucureștiului, 1995, p. 60.
28 În Anchetă etnicii evrei se puteau găsi și în categoriile
„români” și „străini”, la fel cum rubrica „nesupuși nici
unei protecțiuni străine” ar fi putut include și persoane
de altă origine decât evreiască.
29 La Avram Rosen respectivul tabel se află la p. 60.
■
24
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
religia
teologia sociala
Laicatul ortodox
| Radu Preda______________________________________
La finele lunii noiembrie a anului trecut, a
avut loc la Bucure°ti o consfătuire a
organizațiilor ortodoxe române de laici. Au
fost prezente asociații diverse, de la cele care
coordonează proiecte social-filantropice, la unele
profilate în domeniul comunicațiilor, prezente ca
atare în mass-media. Scopul declarat al întâlnirii a
fost numărătoarea rândurilor și pregătirea într-un
viitor cât mai apropiat a unui Congres al
laicatului. Și de data aceasta s-a putut constata
faptul că unul dintre paradoxurile României
creștine de după 1989 este cvasi-absența temei
laicatului de pe agenda dezbaterilor bisericești din
ultimele două decenii. După o tentativă de
articulare a acestuia în jurul primei (și până azi
ultimei) Conferințe a laicatului, în 1992, laicatul s-
a redus la un număr de laici, vizibili mai ales în
postura lor jurnalistică, precum Sorin Dumitrescu
și paginile Fundației „Anastasia” din România
liberă și ulterior Ziua sau Costion Nicolescu și
excelentul supliment Alfa și Omega din
Cotidianul. În presa scrisă, audio sau video, cei
puțini laici activi din punct de vedere apologetic
au acuzat din vreme în vreme metehnele unei
proaste gestionări a resurselor umane de către
ierarhia bisericească, au tras semnale de alarmă
când tentativele de politizare ale Bisericii noastre
erau prea vizibile, au cerut ca mediul eclezial să
fie primul în cercetarea și asumarea trecutului
recent și, în general, au încercat, uneori cu o
tenacitate exemplară, să contrabalanseze critic și
constructiv în același timp, fie greșelile de
poziționare ale ierarhiei față de problemele la
Nicolae Maniu
Simbioză armonioasă
ordinea zilei, fie atacurile în serie la adresa
acesteia lansate de autointitulata societate civilă
sau de mercenariatul mediatic.
Așa cum se poate bănui, o astfel de poziție
mediatoare a fost și rămâne în continuare una
deosebit de incomodă, cei din afara Bisericii
acuzând partizanatul „popesc”, obscurantismul
sau chiar fundamentalismul laicilor angajați, iar
propria ierarhie lipsa de fidelitate, îndrăzneala sau
chiar obrăznicia celor care, în organismul eclezial
fiind, nu ar avea voie în opinia multora să ridice
vocea, mai ales în vremuri atât de dificile precum
cele pe care le trăim. Fie că a dorit să fie o punte
de comunicare sau un arbitru în dezbateri, laicul
care și-a asumat misiunea a trebuit în egală
măsură să își asume și riscurile. Una peste alta,
marea problemă a laicatului ortodox din România
de după 1989 este faptul că nu este, la rândul
său, asumat ca atare de Biserică în înțelesul
instituțional-ierarhic al acesteia. Însăși o astfel de
limitare a definiției Bisericii lui Hristos poate fi
una dintre sursele acestei paradoxale situații. Este
motivul pentru care abordarea temei laicatului
presupune revizitarea izvoarelor organizării vieții
ecleziale și interogarea contextului social-teologic
actual deopotrivă.
Legat de contextul fondator al Bisericii lui
Hristos, așa cum subliniază canoniștii ortodocși,
diferențele dintre laici și clerici nu sunt
substanțiale, adică Biserica nu este înființată pe
baza acestei distincții. Ea este considerată ca fiind
de natură funcțională. Pentru a evita orice
Nicolae Maniu	Interstiții ale vieții
neînțelegere de la început, sublinierea distincției
dintre substanțial și funcțional nu are menirea să
relativizeze sub nicio formă dimensiunea și
valoarea sacramentală a Tainei Hirotoniei care
fundamentează clerul sacramental, ci doar să
pună în relație justă lucrarea acestuia în raport cu
laicii, cu cei care, preoție împărătească având, nu
intră prin hirotonie, adică prin lucrarea specifică a
Duhului Sfânt (cf. Efeseni 4, 11-12), în categoria
clericilor. O astfel de distincție dorește să
sublinieze egalitatea membrilor Bisericii între ei,
în ciuda faptului că slujirile sunt vizibil diferite și
reclamă, pentru a le onora, instituirea unei
ierarhii. În fapt, marea provocare a fundamentării
dogmatice și canonice a principiului ierarhic în
Biserică rezidă tocmai în realizarea unui echilibru
permanent între acesta și cel al egalității,
traducere a calității ontologice de a fi cu toții, cei
botezați, fiii lui Dumnezeu, adică frați între noi,
fără deosebire de statut social, sex sau etnie.
În ceea ce privește momentul social-teologic
actual, parte a societății civile și bază a trupului
eclezial în același timp, laicatul este prezent pe
toate aceste paliere tocmai pentru a informa,
pentru a relata despre pulsul lumii, despre
orizontul de așteptări al comunității mai largi,
adică pentru a ajuta preoțimea și episcopatul să
își îndeplinească menirea sacramentală. Redus la
un element de decor sau, în cel mai bun caz, la
un rezervor de relații și disponibilități financiare,
laicatul nu își va putea lua niciodată în serios
rolul. Pentru a evita fenomenul sindicalizării și pe
cel al clericalismului, schimbarea de atitudine, azi
ca și mâine, trebuie să înceapă în sânul ierarhiei și
în rândurile laicatului deopotrivă. Din punct de
vedere teologic, un laicat implicat și conștient de
sine și de menirea lui, va oferi cea mai bună
imagine cu putință a diversității darurilor
Sfântului Duh în Biserică. Cât despre impactul
social, un astfel de laicat, mai cu seamă într-o țară
cu o majoritate confesională precum în România,
ar lăsa urme: în politică, în economie, în viața
culturală și academică. Cu un astfel de laicat,
ierarhia sacramentală ar reintra în rolul genuin,
spiritual. Cu laici pe măsură, un preot sau un
episcop își pot regăsi măsura. Adică pot redeveni,
din manageri, părinți, urmași ai Apostolilor, iar
laicii, din decor liturgic, ucenici ai acelorași
Apostoli, împreună-lucrători în via Domnului.
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
! 5
Black Pantone 253 U
dezbateri & idei
„Adio, dar rămîi cu mine”
Sfîrsitul unei soluții imorale în învătămîntul
J	1	1
superior de stat °i consecințele sale
| L. Ghiman_______________________________
Decizia Curții Constituționale a României,
care a declarat recent neconstituțională
O.U. nr. 230/2008 privind interzicerea
cumulului pensiei cu salariul de la stat a avut
darul de a restabili pulsul a 40% dintre salariații
din învățămînt. De ce 40%? Pentru că, potrivit
unor surse sindicale1, la atît se ridică, procentual,
numărul pensionarilor care continuă să lucreze în
sistem, la nivel național. Probabil cel mai
interesant aspect al acestei știri este indiferența cu
care e întîmpinată în mediile universitare, care
nici nu s-au alăturat protestelor actorilor,
cercetătorilor, sau ale dascălilor de țară de după
apariția ordonanței. Cel puțin pentru o
universitate din urbea clujevită, această informație
este, ca să ne exprimăm neacademic, ca starea
vremii după ploaie.
Să ne explicăm: Universitatea „Babeș-Bolyai” a
înțeles încă de anul trecut că regimul de plată cu
ora, care să înlocuiască salariul, este o soluție
inacceptabilă. Printr-o decizie administrativă, ea a
hotărît să nu mai remunereze serviciile didactice
ale profesorilor trecuți de vîrsta pensionării. În
niciun fel - nici prin salariu, nici prin plata cu
ora. Aceeași măsură a fost aplicată și în cazul
colaboratorilor externi, precum și al activităților
didactice prestate peste norma didactică de către
angajați.
Măsura vine să rezolve o situație cu care
instituțiile de învățămînt superior din România, în
ansamblu, se confruntă deja de ceva vreme. Ele
funcționează într-un regim demografic diferit de
cel al școlilor de rînd. Creșterea continuă a
numărului de studenți din ultimele două decenii
nu se regăsește într-o creștere proporțională a
numărului de absolvenți ai studiilor medii. Iar
această populație studențească în creștere, care
aduce atît de mult profit orașelor universitare, a
impus eforturi (majore, după cum suntem
asigurați) de a garanta pregătirea lor. Însă cererea
de cadre didactice calificate în mediul universitar
a depășit cu mult posibilitatea aceluiași mediu de
a le produce, fapt la care s-a adăugat finanțarea
parcimonioasă a guvernelor care s-au succedat în
această perioadă. În cele mai multe cazuri, soluția
imorală aleasă de către conducerea universităților
a fost să asigure, în condiții de austeritate
bugetară și de înghețare a posturilor, un minim
de pregătire pentru studenți, cu un minim de
efort financiar. E limpede că e mai ușor și mai
ieftin să lucrezi cu colaboratori externi sau cu
pensionari în regim de plată cu ora, decît să
închei contracte de muncă.
Ei bine, s-a sfîrșit. UBB a renunțat la această
practică imorală, pe care o aplicase ani de-a
rîndul. Aflînd că serviciile lor nu mai sunt
căutate, bătrînii profesori ai mai multor facultăți
și-au golit în liniște birourile și au apucat-o care
încotro. Iar mai tinerii zilieri ai universității,
prizonieri ai provizoratului perpetuu, au rămas să
se întrebe ce-i de făcut. De ce au rămas, se va
vedea îndată.
Întîmplarea face ca, în prestigioasa universitate
amintită, să existe o rată de ocupare a posturilor
de 60-70%, după cele mai optimiste estimări.
Restul „necesarului” se asigură prin regimul de
plată cu ora, ceea ce înseamnă, actualmente, cel
puțin 500 de persoane care prestează activități
didactice fără contract de muncă, sau peste
norma didactică retribuită, doar în această
instituție. Cu alte cuvinte, aproximativ 25% din
toate cursurile, laboratoarele și seminariile din
Universitate fuseseră plătite în acest regim. Iar
faptul că ele nu mai sunt retribuite nu le face
automat redundante în planurile de învățămînt.
Și, pentru că o întîmplare nu vine niciodată
singură, tot o întîmplare pare să fie și aceea că
structurile conducerii facultăților, departamentelor
și catedrelor au uitat să-și anunțe colaboratorii că,
începînd cu anul universitar 2008-2009, nu vor
mai fi plătiți. Este regretabil că, astfel, s-a pierdut
pe drum celebra practică managerială a plicului
albastru, care conținea vestea concedierii. Plicul
cu pricina scutea șeful direct de jena de a-i anunța
subalternului această decizie. S-ar putea zice, cu
rea-voință, că Universitatea n-a crezut că acești
colaboratori ai săi merită cheltuiala unui plic, dar
că, jenîndu-se să le comunice prin viu grai
hotărîrea ei, a „lăsat-o pe mai încolo”, doar-doar
s-or lămuri lucrurile de la sine. Pe scurt,
departamentele și-au depus statele de funcții cum
s-au priceput, și-au năimit pe mai departe
colaboratorii (fără de care, cum am văzut, nu ies
la socoteală numărul de ore și de credite) și apoi,
ostenite, s-au dus să tragă un pui de somn pînă la
jumătatea lui noiembrie, cînd vine leafa, lăsîndu-i
pe colaboratori să-și vadă înainte de treabă.
Pentru situația care a apărut din noiembrie
există o expresie foarte potrivită: a trage un șut
într-un mușuroi de furnici. După ce au așteptat în
zadar plata cu ora pentru munca prestată, cei
vizați au început să pună întrebări în toate părțile.
și nu mică le-a fost uimirea (altă expresie
consacrată) să afle că instituția pe care o slujeau
aleargă pe trei picioare: 1) În unele cazuri, orele
se făceau pur și simplu pe baza unui acord verbal,
neregăsindu-se în evidențele de la salarizare
numele persoanelor care prestau, realmente,
activitatea. În această situație, colaboratorii nu
puteau emite nicio pretenție salarială, deoarece ei,
de drept, nu există. 2) În ceea ce-i privește pe
ceilalți, situația are darul de a fi mult mai neclară,
statutul lor din punctul de vedere al dreptului
muncii fiind unul demn de paradoxurile lui
Carroll. 3) Cît despre angajații universității care
s-au văzut puși în situația de a prelua peste
normă activități didactice, fără a fi plătiți pentru
ele, răspunsul „nu sunt bani, viața merge înainte”
a părut să funcționeze perfect.
Deznădejdea i-a făcut pe unii să amenințe că
nu vor mai intra la cursuri și nu vor organiza
examenele dacă nu-și primesc banii cuveniți. Tipic
românește, responsabilii din catedre și
departamente au acuzat fie conducerea centrală,
fie diferiți debitori pentru situația apărută.
Colaboratorilor li s-a explicat că există „niște
blocaje”, dar că se trage nădejde pentru o
rezolvare a acestora, doar să se intre mai departe
în săli, căci „avem o datorie față de studenții
noștri”. Fără niciun scrupul, responsabilii cu
pricina au aruncat în spatele „externilor” propriile
lor sarcini și dificultăți, conform calculului
elementar: „Nu veți fi plătiți, dar, dacă nu lucrați
pe gratis, o s-o încurcăm noi.”
Iată cum o soluție imorală a fost înlocuită cu
una profund morală: decît să lucrezi la plata cu
ora, mai bine lucrezi, din vocație și spirit de
castă, contra unor gratificații plasate simbolic pe
asimptota realizării de sine (adică, pe șleau, la
Sfîntu-așteaptă). Căci, așa cum ne explica un tînăr
doctorand și valoros critic literar, nu oricine
ajunge să predea la universitate, iar simplul
contact cu acest mediu înnobilează. Astfel,
vacanțele din statele de funcții s-au transformat,
ca prin minune, în vacanțe ale spiritului, care,
desprins de constrîngerile materiale (deci și
pecuniare) cutreieră cîmpiile pure ale noii paidei
europene.
Nu e nicio umbră de îndoială că sistemul
plății cu ora era o soluție de compromis, și,
oricum, fusese gîndită ca una provizorie, menită
să suporte pe termen scurt eforturile de
restructurare și de creștere și diversificare a ofertei
educaționale. La fel cum, pentru orice om care își
cunoaște locul în continuum-ul spațio-temporal,
este clar că cei care lucrează trebuie plătiți, ori,
dacă nu mai e nevoie de serviciile lor, să fie
anunțați de aceasta, și nu, cum s-a petrecut în
prea multe cazuri, să li se spună că, dimpotrivă, e
nevoie de ei. Acest „adio, dar rămîi cu mine”, pe
care-l îngînă încă destui aparatnici din mediul
academic, mai tineri sau mai în vîrstă, trebuie
expus în toată dizarmonia sa, la care participă
toți actanții din sfera afacerilor universitare.
Administrația centrală, pentru a nu fi reușit să
coordoneze pe deplin renunțarea la acest regim de
plată (păgubos sub aspect academic) cu politica
(altminteri vastă) de angajări. Responsabilii din
facultăți, pentru cinismul cu care aruncă pisica
responsabilității în ograda celor care, oricum,
ascundeau publicului, prin activitatea lor,
incompetențe manageriale și blocaje sistemice.
Colaboratorii externi și ceilalți foști beneficiari ai
regimului de plata cu ora, pentru incapacitatea lor
de a se desprinde din simbolistica otrăvită a
statutului de cadru didactic, pe care, cum am
văzut, destui nici nu-l posedă realmente, și care
i-a făcut vulnerabili și la cele mai simple
manipulări. Dacă s-ar fi considerat simpli angajați,
lucrurile ar fi stat, evident, cu totul altfel. Și, în
ultimul rînd, dar nu cel din urmă, responsabilii
sindicali, cei care nu înțeleg nici acum că funcția
lor socială nu este aceea de a participa la un
sistem quasi-feudal de privilegii. Inamovibilitatea
generalizată a cadrelor titulare (în ciuda crasei
incompetențe a unui procent semnificativ al
efectivului) și fixarea o dată pentru totdeauna a
normelor didactice, pe care aceștia le garantează
angajaților, este reversul neputinței și a
dezinteresului generalizat ale corpului profesoral
de a evalua propria sa poziție, prin care se lasă
definitiv pe mîna unei birocrații care, ca peste tot,
în lipsa corectivelor de pe versantul academic, nu
poate rezolva decît formal problemele cu care se
confruntă.
1 Marius Nistor, președintele executiv al Federației
Sindicatelor din Învățământ “Spiru Haret”, citat de
Gardianul, și preluat de portalul stiri.rol.ro.
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Roman Polanski filmează la
Westminster
| Ing. Licu Stavri____________________________
■	Romancierul american John Updike (recent
revenit în atenția publicului nostru prin
traducerea romanelor din seria „Rabbit” la
Humanitas de către Antoaneta Ralian și George
Volceanov) este departe de a fi un pudic;
dimpotrivă, cărțile lui, cum ar fi Couples sau The
Witches of Eastwick conțin nenumărate scene de
sex, mai mult sau mai puțin explicite. Iată însă
că, recent, după cum ne informează The Sunday
Times, el a acceptat să gireze cu numele său un
serviciu online care e-mailează texte erotice de
maximum 500 de cuvinte pe telefoanele mobile
ale doamnelor. Updike a câștigat multe distincții
literare, inclusiv două premii Pulitzer, dar se crede
că niciunul nu i-a făcut atât de multă plăcere ca
The Bad Sex in Fiction Award, care i-a fost
decernat în noiembrie 2008 de către revista
britanică Literary Review. Serviciul de „e-book
erotica”, numit Ravenous Romance, la care a
consimțit să colaboreze John Updike (acum în
vârstă de 76 de ani) este condus de Catherine
Hiller, fostă editoare la Penthouse. Newyorkeză
cu studii la Sussex University (UK), Hiller l-a
cunoscut pe Updike în anii 1970, când a scris o
dizertație doctorală despre opera lui. „Este
protejata lui și John e bucuros s-o ajute în noua ei
e-ventură”, scria un ziar american. „Updike crede
că lumea are acum mai multă nevoie de sex și că
mulți îl găsesc pe Internet. Cel puțin acest site are
o valoare literară.” Ravenous Romance speră să
poată racola și alți autori celebri, printre care pe
Stephen King.
■	Steagul Imperiului Britanic va flutura din
nou în centrul Londrei, titrează, enigmatic, The
Times. Zilele colonialismului nu vor reînvia (deși
mulți eurosceptici susțin că UE este o nouă
structură imperialistă), dar un subiect pe care
britanicii îl abordează cu reticență urmează să fie
de-tabuizat prin mutarea de la Bristol la Londra a
„The British Empire and Commonwealth
Museum”, proiectul care, mai mult ca sigur, va
câștiga concursul pentru construirea unei noi
instituții culturale pe malul stâng al Tamisei, în
apropiere de Tate Modern și vis-a-vis de Turnul
Londrei. Proiectul este deja controversat - când
muzeul s-a deschis la Bristol în 2002 a fost atacat
în media ca promovând nostalgia colonialismului
sau, dimpotrivă, ca având un parti-pris marxist.
Organizatorii speră, însă, ca prin re-locarea
muzeului în centrul Londrei multiculturale să dea
posibilitatea cetățenilor britanici să cunoască și
evalueze una dintre cele mai agitate și disputate
perioade din istoria lor. Ei susțin că muzeul, care
va fi inaugurat în 2010 sau 2011, va fi „neutru
din punct de vedere ideologic”, expunând și
succesele Imperiului - răspândirea democrației
parlamentare, de exemplu - dar și defectele lui,
bunăoară sclavia. Actualul director al muzeului,
Gareth Griffith, a declarat presei: „Am ajuns
acum într-un punct în care suntem destul de
maturi, ca societate, ca să ne ocupăm de trecutul
care ne provoacă și, cu un amplasament atât de
vizibil în Londra, muzeul nostru va câștiga o
faimă națională și internațională pe care, pur și
simplu, nu o avem la Bristol.” El a adăugat: „Nu
poți înțelege Londra fără să cunoști trecutul
colonial al Marii Britanii. Muzeul reprezintă
moștenirea Imperiului - culturile și limbile lui.” El
va arăta publicului ambele fețe ale problemei
coloniale. Pe de o parte, aspectele rușinoase ca
masacrul de la Amritsar (India) din 1919 sau
umilirea din timpul războiului Canalului Suez din
1956, pe de alta răspândirea democrației de tip
englez, abolirea sclaviei în 1834, contribuția
popoarelor Commonwealth-ului la înfrângerea
nazismului și militarismului japonez.
■	Am semnalat în această rubrică publicarea
romanului Ghost de Robert Harris, povestea unui
fost premier britanic, Adam Lang, aflat în
căutarea unui ghost writer (negru) care să-l ajute
să-și redacteze memoriile. Critica a sesizat prompt
asemănările dintre personajele cărții și cercul
prim-ministrului Tony Blair, iar protestele
autorului nu au avut niciun efect. Iată că acum,
după cum aflăm din Sunday Times, se lucrează la
ecranizarea romanului, regizorul ales fiind Roman
Polanski, realizatorul unor filme oscarizate, ca
Chinatown sau Pianistul Fostul prim-ministru va
fi interpretat de Pierce Brosnan (În filmul Regina,
Tony Blair era jucat de Michael Sheen), iar
„Cherie” va fi jucată de Olivia Williams, partenera
lui Bruce Willis din Al șaselea simț. Senzația
filmului se pare că va fi însă Kim Cattrall, actrița
din Sex and the City, care va încarna pe ecran
personajul echivalent lui Anji Hunter, confidenta
lui Tony Blair și „câinele de pază” de la Downing
Street 10. În roman (și scenariu), prim-ministrul și
Anji Hunter au o relație mult mai intimă, care
constituie coloana vertebrală a narațiunii.
Dominatoarea Ruth, soția ficțională a premierului
Adam Lang, posedă multe din trăsăturile lui
Cherie Blair, iar personajul Amelia Bly o
reproduce exact pe Anji Hunter. Robert Harris nu
mai neagă acum că sursa lui de inspirație a fost
coteria prim-ministrului Tony Blair. El și Roman
Polanski au petrecut mai bine de o săptămână
lucrând la scenariu într-un hotel din Paris. Intriga
scormonește trecutul personajelor și zăbovește
mult asupra legăturilor familiei Lang cu Statele
Unite. De asemenea, filmul va fi, după Harris, o
„dramă sexuală cu patru protagoniști”: aventura
lui Adam Lang cu Amelia Bly și relația lui Ruth
Lang cu scriitorul fantomă. Desigur, spectatorii
vor fi atrași în mare măsură de reconstituirea
atmosferei de pe „coridoarele puterii.” Filmul
urmează să fie terminat până în toamna anului
2009 și difuzat înainte de publicarea memoriilor
lui Tony Blair (acesta a semnat cu Random
House un contract în valoare de 4,6 milioane și
se pare că își scrie memoriile fără ajutorul vreunui
„negru”).
■	Rămânând în zona de interferență a
politicii cu literatura și filmul, citim în Newsweek
despre apariția cărții All in the Mind (Totul e în
minte) de Alastair Campbell. Este debutul ca
romancier al fostului șef de relații cu presa al
cabinetului Tony Blair, un foarte iscusit
propagandist căruia, printre altele, i se atribuie
sintagma „prințesa poporului”, folosită în legătură
cu Lady Di. Campbell și-a început cariera
compunând texte erotice pentru revista Forum,
așa că, într-un fel, a revenit la o mai veche
pasiune pentru literatură. Romanul se ocupă de
spinoasa problemă a bolilor mentale, bine
cunoscută lui Campbell, care, după o cădere
nervoasă din 1986, a petrecut nenumărate ore pe
canapeaua psihanalistului. Autorul și-a turnat
experiența personală în mintea personajului
principal, un psihiatru numit Martin Sturrock,
care este pe punctul de a-și pierde facultățile
mentale de prea multă muncă și exces de băutură.
Alcoolismul este și crucea altui personaj, ministru
al sănătății, căruia dependența de băutură îi
ruinează căsnicia și cariera. Campbell vorbește cu
franchețe șocantă despre „câinele negru”, cum
numea Winston Churchill depresia nervoasă,
arătând în ce măsură aceasta subminează
activitățile elitei politice din Westminster. Firește,
pe cititori îi interesează în primul rând
corespondențele cu realitatea - care amănunte
sunt ficțiune pură și care sunt autobiografice. Ca
orice PR man abil, Campbell se ferește s-o spună,
lăsându-și cititorii să separe adevărul de minciuna
romanescă.
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
structuri în mișcare
„Lumea literară”
(trasee, inventare de nume)
| Ion Bogdan Lefter
Trasee de toamnă-iarnă prin țară, prin lumea
literară. Le refac după agendă, extrăgînd
doar întîlnirile cu ei, cu prietenii și colegii
de scris, cu „lumea literară”. Ce-o mai fi
însemnînd ea, ce-o mai rămas astăzi din ea.
Formula comunității profesionale cvasi-omogene
de dinainte de 1989 s-a dus de mult, odată cu
„dușmanul comun”: solidaritatea intelectuală în
fața regimului politic s-a evaporat după prăbușirea
lui (nu chiar imediat - în fine, am mai vorbit
despre asta...). În lumea postcomunistă, scriitorii
au ieșit din marea enclavă simbolică în care trăiau
și s-au risipit în viața publică, în presă, în
„facțiuni”, grupuri, enclave mici și multe. Va mai
fi rămas - oare - ceva din sentimentul de altădată
al apartenenței la o comunitate, la „lumea
literară”?
Mijloc de septembrie. Deschidere de „sezon”.
Nu există o „rentree litteraire” românească, piața
noastră editorială are alte ritmuri și alte puncte de
vîrf (Bookarest/Bookfest în iunie, Gaudeamus în
noiembrie), însă oricum reîncep lansările de cărți
noi, scoase după vacanța de vară. Prima despre
care sînt invitat să vorbesc e romanul Ioanei
Nicolaie, O pasăre pe sîrmă, pe 19 septembrie, la
Cărturești. Ceainăria de aici - plină cu prieteni.
Începe Florin laru. Amfitrion, din partea Polirom-
ului, Vasile Ernu. În sală, între alții, Delia și
Tudor Jebeleanu, Ioana Pârvulescu, Ana Maria
Sandu, Svetlana Cârstean, Vali și Teo Bobe. Și
Mircea Cărtărescu, bineînțeles după, în ciuda
frigului timpuriu, stăm la o masă afară, pe mica
terasă de la Home, cafeneaua de lîngă Biserica
Anglicană. Ioana ne-o prezintă pe o jună
nemțoaică, absolventă a românisticii de la Berlin,
parcă. Sporovăială, poante, veselie. „Lume
literară”, vezi bine! Florin, proaspăt tătic de
băiețel, pleacă primul.
30 septembrie. Lectură Svetlana Cârstean la
Institutul Francez. Vorbesc despre ea Simona și
fostul nostru coleg „junimist” Cristian Tudor
Popescu, care i-a publicat cîndva, în Adevărul
literar și artistic, pe Svetlana și pe colegii ei de
cenaclu de la Literele noastre. Cam aceeași „lume
literară” mai recentă (ultimele „valuri”). La final -
bună dispoziție și-un pahar de vin (pentru cine
poate să bea, nu pentru convalescenții ca mine!).
Silueta mignonă, de fapt minusculă, și vocea de
copil a lui Fanny Chartres, atașată culturală la
Institut, în contrast cu chipul serios, grav, parcă
ușor nedumerit - contrast straniu-amuzant-atașant.
Joi 16 octombrie. Ajung în Cluj după o
călătorie de cîteva ore prin Brașov, Sighișoara,
Tîrgu Mureș. Singur în toamna frumoasă,
însorită. Șosele aglomerate, însă cu trafic cursiv,
traversînd zone colinare, uneori împădurite. Fără
să opresc, ocolesc dealul cetății din mijlocul
Schăsburg-ului, admirînd ce se vede de la distanță
și reamintindu-mi multele descinderi la fața
locului, în piețele medievale, pe străduțele în
pantă, pe scările care urcă spre liceul din vîrf și
spre cimitirul nemțesc. „Turist” de multe ori, încă
din adolescență, dar și participant la Festivalul
nostru de poezie de acolo, în prima parte a anilor
1980 și după mijlocul deceniului următor,
împreună cu o întreagă „lume literară”, strînsă de
peste tot din țară, mai ales „primul val
postmodern”, dar și colegi și prieteni mai
vîrstnici, dar și, la un moment dat, studenți ai
noștri (acum cîțiva ani i-am dus acolo pe Magda
Răduță, Viki Luță, Luminița Marcu, Cristina
Ionică, Costi Rogozanu și alții)...
Ocolesc Tîrgu Mureșul: aglomerație prea mare.
Drum plăcut spre Cluj, apoi coborîre în viteză pe
„derdelușurile” care se scurg în „căldarea”
orașului, pe șoseaua cu patru benzi pictată la tot
pasul cu marcaje de avertizare. Străpung cu greu
bulevardele pline de mașini și piețele blocate, ies
pe malul Someșului, ajung la hotel, urc în
cameră, în mare grabă, în mare întîrziere, îmi
depun bagajele, mă schimb și pornesc înapoi spre
centru, spre sediul clujean al Uniunii Scriitorilor.
...la „Zilele prozei”, organizate de Irina Petraș,
șefa filialei. Lume multă, dezbateri aprinse, deja
spre final. Prima pe care o văd, venind pe culoar,
prin ușa deschisă a sălii, e Luminița Medeșan. Ea
și Petru Poantă îmi arată ușa a doua, prin care mă
strecor înăuntru. Mă aștepta scaunul dintre Irina
și Mircea Muthu, împreună cu care ar fi trebuit
să „moderez”. Voi prelua rolul a doua zi. În jur -
Ion Pop, Mircea Popa, Constantin și Victor
Cubleșan, Vasile Gogea, Mariana Gorczyca,
Gheorghe Glodeanu, Paul Aretzu, Ioan Pop-
Curșeu, Nicolae Bârna, Ruxandra Cesereanu. Pe
laterale - Mariana Bojan, Dora Pavel, Tatiana
Dragomir, Dana Sala, Daniel Drăgan,
A.I. Brumaru, Nicolae Stoie, Alex Goldiș, Luigi
Bambulea. Mai în spate - Iolanda Malamen,
Luminița M., Doinea Cetea, Alexandru Vlad,
Sanda Cordoș, Ovidiu Pecican, Vasile Spiridon,
Claudiu Groza și alții. Bineînțeles, bunul prieten
Mihai Dragolea. Nu fac inventare complete, „dări
de seamă”; schițe - doar - de „lume literară”.
Clujul, bineînțeles, dar și București, Brașov,
Sighișoara, Baia Mare, Oradea, Craiova, Bacău.
Prozatorii citesc mostre din creațiuni recente, apoi
suspandăm. Pe culoar dau peste bistrițeni: Virgil
Rațiu, Olimpiu Nușfelean, Ioan Pintea, Ion Moise,
Andrei Moldovan. Plecăm cu toții spre recepția de
seară, într-un salon al hotelului în care stăm. Îi
mai văd acolo pe Ion Maxim Danciu, Constantin
Zărnescu, Ioana Bot, Mihaela Ursa, Grațian
Cormoș, Adi Dohotaru și nu mai știu pe cine.
Înghesuială, zgomot, distracție, chef!
A doua zi, vineri, la colocviu mai vin și Bill
Stanciu, Mircea Tomuș, Mircea Opriță, Marta
Petreu, Laura Pavel, Călin Teutișan. Discuții
interesante, chiar pasionante. Trec și prin redacția
Tribunei, unde le cunosc pe tinerele și grațioasele
doamne Aurica Tothăzan și Georgeta Marc. După
prînz, lumea - „lume literară” - se risipește.
„Zilele prozei” s-au încheiat, rămînem cu proza
vieții cotidiene - sau, mă rog, și cu clipele ei de
poezie, eventual!
Tot în Cluj, vineri seara, apoi sîmbătă (voi
porni spre București abia duminică dimineața).
Vizită și tacla, pînă noaptea tîrziu, la Marius J.
(Luminița a plecat ea din urbe, la un colocviu
brașovean), cu M., în spațiul atît de cald (la
figurat!) de la etaj, înconjurați de rafturile
bibliotecii. A doua zi, sîmbătă dimineața, le fac o
vizită Alexandrei și lui Michael S., sus, pe dealul
Mureșanu (parcă așa i se spune cochetului cartier
de case și vile). De la mijlocul anilor 1990 încoace
ne-am văzut și la Praga, unde au locuit după
strămutarea de la Munchen a Europei Libere, și în
trecerile lor prin București, și în Cluj, de cînd s-au
stabilit aici (Michael - la Universitate). Ieșim o
clipă pe terasă, chiar dacă sînt doar cîteva grade:
soare, cer albastru și jos, întins sub noi, splendid,
orașul. De la ei plec spre centrul vechi, îl iau pe
drum pe M. și ajungem la Lucia, Teodora și Bazil
G., pe o străduță dinspre Someș. Două ore mai
tîrziu vom porni de acolo, M. și cu mine, direct la
Mihăești, la 20 și ceva de kilometri de Cluj, spre
Zalău, unde ne așteaptă Maria & Alexandru V.,
plus Alexandru jr., la locul lor de retragere, deja
„topos literar” (în minunata carte a lui S.). Terenul
îngust și lung, în ușoară pantă descendentă, apoi
invers, în urcare pe dealul de alături. Căsuța
construită de ei, cu terasă în spate, la etaj, spre
vale. Facem schimb de experiențe ca-ntre
apropitari de livezi. Stăm afară, la masa îngustă de
lemn, în frigul din ce în ce mai tăios al după-
amiezii, apoi în casă, la căldura plitei. Cade seara,
mîncăm, povestim, plecăm. La-ntoarcere îl luăm
cu noi pe juniorul (revenit de curînd dintr-o
experiență... canadiană). Ajungem, M. și cu mine,
cu întîrziere la Dora, Laura și Călin, dar
„recuperăm” sporovăind îndelung cu ei, mic grup
literar, despre ce altceva decît despre „lumea
literară”. Singurul dezinteresat e - deocamdată -
drăgălașul Cosmin, care va merge la culcare.
Duminică pe șosele, după un mic dejun
prelungit cu M., cu pîine prăjită, gem de piersici,
cafea și tacla. Tai iarăși Ardealul în două. Înainte
de Brașov o iau la stînga, ies în Hărman și
de-acolo ajung repede la Podul Old, la casa Manei
și a Oanei C. Am mai fost la ele vara trecută, cu
Simona și Danda. Decor de vis: suprafață
deschisă, ușor vălurită, senzație de lărgime, cu
dealuri și munți în fundal, de jur-împrejur. Ajung
în București noaptea tîrziu, rulînd în viteză mare
pe șoseaua liberă, cu gîndul la începutul călătoriei,
cînd am tras peste noapte la Tohan, la părinții lui
G., prietenul plecat prea devreme dintre noi...
(Va urma)
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
28
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
știința și violoncel
Hawking si viața în cosmos
| Mircea Oprită
Un cosmolog faimos nu e obligatoriu să
arate ca un star de cinema. Cu atât mai
mult nu e cazul lui Stephen Hawking,
succesorul - la distanță de trei secole - al lui Isaac
Newton la catedra ocupată odinioară, în
Universitatea din Cambridge, de inventatorul
celor trei legi fundamentale ale mișcării. Dacă aș
fi un sentimental mai puțin controlat de luciditate
decât sunt, poate că m-aș lăsa târât într-o panicată
tulburare la vederea imaginii acestui trup cu alură
tristă, contorsionat de boală în scaunul pe rotile
care i-a devenit, încă din studenție, și casă și
masă. Masă de lucru, vreau să spun, întrucât pe
un braț al lui își are instalată tastatura
computerului și sintetizorul electronic care îi face
auzite cuvintele în absența dramatică a vocii
naturale. Nu e destul că suferă de o boală
incurabilă, scleroză laterală amiotrofică, din
perspectiva căreia e de mirare că a reușit să
depășească 65 de ani (s-a născut în 1942). Așa,
aproape complet paralizat în căruciorul electric, a
mai trebuit să suporte și o traheotomie care i-a
anulat până și bruma de voce deslușită cândva
doar de apropiați, ceea ce îl obliga să-și aducă în
permanență, la conferințe și la cursurile sale de
matematici superioare, un interpret. Din muțenia
rezultată a avut șansa să-l scoată tehnica de
ultimă generație a unui inventator inspirat:
pomenitul sintetizor de sunete, care îi recrează
pur și simplu cuvintele tastate cu dificultate pe
computer, emițându-le mecanic, într-o exprimare
străină, cu accent american. Ceea ce e cam
straniu în cazul unui fost student de Oxford și
Cambridge, dar, în tot cazul, preferabil gradului
zero al vorbirii. Poate, mai mult și mai adevărat
decât personajele din filme SF, omul ilustrează în
felul său postura unui ciborg. Figură tragică, în
fond, dar nu într-atâta încât să nu-și fi putut
explora cu o acuitate extremă condiția, pe
parcursul anilor de suferință și de genial efort
intelectual, străduindu-se să ia în seamă, din viață,
partea plină a paharului.
Partea aceasta înseamnă pentru el o familie
devotată, capabilă de sacrificiile pe care le
presupune și o permanentă misiune de infirmier.
Dar, mai ales, înseamnă șansa de a-și construi o
operă științifică unanim apreciată în mediile
savante. Preocupat de teme fundamentale ale
astrofizicii și cosmologiei, dovadă cărțile sale
Universul într-o coajă de nucă și Scurtă istorie a
timpului, Hawking adâncește conceptele de spațiu
și timp, descriindu-le natura și acțiunea din
perspectiva creației cosmice și în sensul unei
evoluții universale. Faptul că asemenea volume au
putut deveni bestseller-uri pretutindeni unde s-au
publicat, în original sau în traduceri, denotă din
partea omului de știință sensibilitate pentru
public, căruia îi transmite într-o formă inteligibilă
conținutul teoriilor sale originare (și originale),
adresate gândirii academice. Dintr-un fel de
curriculum, îl descopăr susținând între cinci și
zece conferințe publice anual, de la un capăt la
celălalt al globului pământesc. Subiectele lui
preferate sunt, bineînțeles, contribuțiile proprii în
cosmologie, cele privitoare la spațiu, timp,
gravitație, găurile negre, „singularitățile” descifrate
la modul teoretic în interiorul acestora.
Viața în Univers îl preocupă, de asemenea, ca
o problemă fundamentală ce este, fiindcă
Hawking nu consideră că un om de știință
fundamentală ar trebui să se limiteze doar la
descrierea proceselor neînsuflețite ale Cosmosului.
Odată apărută pe Pământ, viața ne lasă să credem
că se mai poate ivi în nenumărate alte locuri din
această lume imensă, constituită dintr-o puzderie
de galaxii împrăștiate radiar de explozia
primordială: sisteme gigantice, formate, fiecare,
din miliarde de sori și un număr incalculabil de
planete însoțitoare. Fără să aibă sentimentul că un
asemenea subiect i-ar putea compromite reputația
savantă, Hawking discută meticulos etapele
parcurse de universul fizic de la condițiile
primordiale până la complexitatea sa actuală. O
complexitate materială și energetică în cadrul
căreia viața poate apărea nu doar în tiparele
cunoscute de noi pe Pământ, însă chiar și aici, în
soluții de-a dreptul senzaționale, cum ar fi cea
lansată prin manipulările genetice asupra speciei
umane actuale. Sau, și mai senzațional, prin
transferul unei forme de viață - încă greu de
imaginat în trăsăturile sale concrete - asupra
mașinilor cu sisteme de autoperfecționare și
autoreproducere, cărora le-am încredința la un
moment dat sarcina explorărilor la mare distanță
prin Galaxie. După cum se poate observa,
gânditorul de la Cambridge nu se ferește de idei
cultivate până nu de mult doar de science-fiction.
Dimpotrivă, le testează cu instrumente proprii
valabilitatea, în perspectiva unei evoluții tot mai
accelerate și tot mai spectaculoase a domeniului
actual al științelor.
În ciuda actualei lipse de dovezi palpabile,
Steven Hawking nu se îndoiește nicio clipă de
existența vieții extraterestre și regretă că un
important proiect de căutare a acesteia (Proiectul
SETI) riscă să amorțească sau chiar să dispară prin
diminuarea participării financiare a lumii de astăzi
la obiectivele lui. Nu în farfuriile zburătoare ar
trebui să ne punem așteptările privitoare la marele
Nicolae Maniu	Invazia virtuozității (Detaliu)
contact dintre civilizații. Un contact interstelar va
fi, în mod precis, mult mai evident și, probabil,
mult mai neplăcut decât tot ce constituie
fenomenul OZN. Întâlnirea dintre civilizația
noastră actuală și o civilizație avansată care ne-ar
vizita la noi acasă îi lasă impresia întâlnirii
vechilor locuitori ai continentului american cu
caravelele lui Columb. Din perspectiva intereselor
celor dintâi pomeniți, e foarte probabil că ar fi
fost de preferat să nu fi avut loc un asemenea
contact radical.
Soarele a apărut în urmă cu cinci miliarde de
ani, dar alte sisteme solare s-au format și până
atunci, pe parcursul altor cinci miliarde ce ne
apropie și mai mult de momentul Big Bang.
Șansele noastre de a găsi noi forme de viață
naturală sau mecanică par - teoretic vorbind -
foarte mari la o asemenea scară a evenimentelor
cosmice. De ce n-am fost totuși vizitați? Hawking
e foarte logic în ipotezele pe care le discută. Una,
situată în extrema pesimistă a lucrurilor, pleacă de
la ideea că ne-am fi putut înșela în convingerile
noastre despre apariția spontană a vieții
pretutindeni în Univers. Pământul ar fi, prin
urmare, singura lume vie. O altă idee falsă s-ar
putea dovedi cea conform căreia viața inteligentă
este rezultatul inevitabil al evoluției. În această
situație, crește probabilitatea ca ființele pe care le
putem întâlni în Cosmos să fie exclusiv specii
inferioare, incapabile de rațiune. Hawking crede
că acesta e cazul frecvent la nivelul întregului
Univers, din moment ce însăși schema expusă de
planeta noastră arată că, în puzderia de specii
existente, rațiunea e o excepție. Evoluția în
direcția ei poate fi un proces întâmplător, mai
curând decât unul obligatoriu. În plus, bacteriile
vor trăi pe Pământ chiar și după ce vreun
eveniment catastrofal ar distruge toate formele de
viață complexă. Simplitatea e infinit mai pregătită
pentru supraviețuire decât formele complicate. Iar
asemenea evenimente nu sunt tocmai rare în
calendarul universal. Un asteroid masiv ne-a lovit
planeta cu 70 de milioane de ani în urmă,
punând capăt erei dinozaurilor. Coliziunea
cometei Schumacher-Levi cu planeta Jupiter am
urmărit-o noi înșine în urmă cu puțină vreme.
Asta înseamnă că, până și acolo unde inteligența
a avut șansa să apară, ea este extrem de expusă
distrugerii întâmplătoare. În plus, ca să fie totul
spus limpede și fără menajamente: un sistem
bazat pe inteligență poate să intre la un moment
dat într-o fază de instabilitate și să se
autodistrugă.
Condamnat la nemișcare și muțenie,
succesorul lui Newton își înfrânge sistematic -
prin instrumentul delicat al inteligenței sale
ascuțite - propriile limite fizice. El se străduiește
să vadă partea plină a paharului și în relația
noastră controversată cu Universul. Inamicii
programului SETI i se par a fi din aceeași stirpe
cu reacționarii care se străduiau cândva să
oprească inițiativa exploratorie a lui Cristofor
Columb. Ieșirea noastră spre lumile ascunse ale
Universului este o imensă obligație morală,
Hawking însuși dorind să-și încununeze lupta de
o viață cu neputințele printr-o călătorie în
Cosmos, ca turist privilegiat. Pentru un cercetător
al legilor gravitației (la fel ca ilustrul său înaintaș),
tentația supremă e să încerce personal promisele
cinci minute de plutire în regimul gravitației
anulate.
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
parlando
Fața nevăzută a lumii
la 200 de ani de la moartea lui Haydn
| Marius Tabacu__________________________________
Nu puțini sunt cei care strîmbă din nas sau
din minte față de comemorarea festivă a
unei morți, fie ea și cea a lui Haydn. Un
parastas, acolo, ceva de soiul acesta ar fi mai
potrivit, dar un festin în toată regula e prea de
tot. Fiindcă de festin vom avea parte tot anul, de
unul muzical și muzicologic, dedicat celui pe
care, cu o prețiozitate încetățenită, îl numim unul
din clasicii vienezi. El și-a scris muzica o viață
întreagă, fără să aibă habar că scrie muzică clasică
(aidoma lui monsieur Jourdain). Că stilul pe care
l-a creat și care, o dată cu moartea sa se și
termină, va fi considerat clasic, avînd o influență
mai mare asupra urmașilor săi, decît oricare alt
stil dinainte sau de după el. Dintre cei trei,
Haydn este poate cel mai clasic dintre clasici.
Pentru că puține opere mai romantice cunosc
decît Don Giovani, că despre revolta lui
Beethoven față de tiparele pe care tocmai el le-a
dus la cea mai convingătoare concentrație să nu
mai vorbim. Totuși, cu permisiunea domniilor
voastre, vom vorbi despre toate acestea, încercînd
să conturăm ceea ce, în aparență, e atît de
simplu, dar vă asigur că e al naibii de complicat -
clasicismul vienez.
Iluminismul a fost o sinteză purificatoare a
celor de dinaintea sa. Iar ideologia întoarcerii la
natură a fost revenirea la simplitatea nobilă a
artei grecești. De aceea, ca orice ideologie ce se
vrea înțeleasă, și aceasta a fost obligată să facă
abstracție de la ceea nu i se potrivea în canoane.
Rafinamentul și complexitatea artei, a gîndirii
grecești par a fi măturate sub preș. Iar în acest
registru, minunăția formelor elene e identică cu
întoarcerea la natură. Coloanele clădirilor
neoclasice sunt simplificate pînă la baza lor,
creînd impresia că ele răsar direct din pămînt,
aidoma copacilor.
Singurul clasicism cunoscut în secolul al
XVIII-lea e așa-numitul clasicism de la Weimar,
încadrat între anul 1787, cel al întoarcerii lui
Goethe din Italia, și 1805, cel al morții lui
Schiller. Dar și acela era o pastișă grandomană și
retorică a neoclasicismului care bîntuia artele
vremii. Goethe, mereu frustrat de originea sa
burgheză și care a făcut tot posibilul să-și creeze
antecedente cît de cît nobiliare, a văzut în
neoclasicismul italian un bun prilej de a-și etala
unele false rădăcini în trecutul grecesc, mult mai
îndepărtat și mai greu de dovedit decît cele ce
puteau fi controlate în Almanahul de Gotha. S-a
întors deci la Weimar, și-a umplut locuința cu
copii ale sculpturilor grecești, ba chiar a și pus să
i se construiască în imensul parc care azi îi poartă
numele niște ruine grecești, alături de o
minusculă catedrală neogotică, cum îi șade bine
oricărui vlăstar de viță nobilă. Ironia sorții a făcut
ca doar această biserică să fie bombardată în cel
de al Doilea Război Mondial, devenind singurele
adevărate ruine de la Weimar. Dar, desigur nu
întîmplător, niciuna din aceste monstruozități
artistice nu se vede de la fereastra camerei de
lucru din pavilionul unde și-a creat Goethe
majoritatea capodoperelor. Nimic mai uman decît
această vanitate grandomană, care conlocuia în
bună înțelegere cu grandoarea creatoare.
Termenul de clasicism vienez, cu conotația pe
care o cunoaștem azi, a fost consacrat mult mai
tîrziu, pe la 1840, în fierberea spiritual-muzicală
din jurul lui Schumann și din a sa Neue
Zeitschrift fur Musik. Influența celor trei era
covîrșitoare și greu de suportat. Se zice că, atunci
cînd cineva l-a întrebat dacă înrudirea dintre
prima lui Simfonie și a noua de Beethoven e
întîmplătoare, Brahms i-ar fi răspuns că numai un
idiot nu observă asta. Același lucru se poate
spune despre Concertul al treilea, în do minor, de
Beethoven și primul, în re minor, de Brahms. Că
despre simfoniile lui Schubert sau ale lui
Schumann să nici nu mai vorbim. Dar acestea
sunt în cea mai covîrșitoare măsură asemănări de
structură, de formă muzicală și doar arareori
tematice. Pentru că marea noutate adusă de
clasicismul vienez (să ne plecăm capul în fața
tradiției schematizatoare) este forma, mai precis
forma de sonată. Este cea mai complexă formă
muzicală, care, pînă la Bartok, nu a putut fi
reformată. Se vede că romanticilor germani le-a
venit greu să accepte ideea că, orice ar face, vor fi
mereu urmăriți de această structură formală și,
numai expresivitatea muzicală, de-a dreptul epică
la Schumann sau recursul la citatele literare le
oferă o poartă de scăpare din fața epigonismului,
de care altminteri au și fost acuzați adeseori. Dar
despre suferinzii romantici, mai încolo.
Să ne întoarcem un pic la începuturi. Prima
jumătate a secolului al XVIII-lea a fost perioada
de dominație totalitară a barocului. Bach a trăit
pînă la 1750, Haendel pînă la 1759, iar Domenico
Scarlatti a murit în 1757. Primii doi au dus
textura contrapunctică la apogeu. Mai mult decît
atîta nu se putea extrage din această modalitate
de scriere. Formele muzicale erau determinate de
factori extramuzicali: dansurile își aveau structura
lor și orice schimbare formală le-ar fi dus la
inutilitate. Ele s-au schimbat de-a lungul timpului,
nu sub influența creatorilor. Muzica religioasă era
încorsetată în regulile canonice, iar scrierea
contrapunctică era o modalitate de scriere, nu o
formă - nu există formă de fugă.
Cum muzica nu avea niciun punct de sprijin
ca să se întoarcă la o așa-zisă puritate elenă, a
fost nevoit să-și caute propria sa puritate. Să-și
creeze propria sa dramaturgie, să spună, în modul
ei specific, tot ceea ce se spunea pe scenele vremii
prin genul cel mai răspîndit și din ce în ce mai
popular, opera. Suntem în epoca în care opera
seria se pregătea să-și dea obștescul sfîrșit,
sufocată de propriul său manierism. Spectacolele
de operă erau evenimente sociale, recitativele
lungi și plicticoase erau prilejuri de conversații
mai mult sau mai puțin galante, de partide de
cărți sau pur și simplu de moțăială, întrerupte
arareori de cîte o arie în care bravurile coloristice
ale cîntăreților prevalau de departe în fața
partiturilor. Urmărirea fidelă a textului muzical
era o atitudine necunoscută. Nici acțiunea nu
avea prea mare importanță. Pietro Metastasio,
unul dintre cei mai prolifici dramaturgi ai vremii,
a fost pus pe muzică de peste treizeci de
compozitori, încît publicul știa dinainte toate
replicile, indiferent de evoluția sonoră a
spectacolului. Opera buffa, dușmanul ei de
moarte cîștiga scenele, masele aveau tot mai mult
acces la ceea ce, pînă atunci era un privilegiu
nobil. Nicio schimbare atît de radicală nu s-a mai
petrecut în cultura europeană pînă la sfîrșitul
secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea
cinematografului, care, oricît de european ar fi
fost, tot în America a devenit o adevărată cultură
a maselor. Dar să revenim epoca de emancipare
care a dus la revoluțiile franceze și la cataclismele
sociale din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Marea revoluție a muzicii din secolul al XVIII-
lea a fost sistemul temperat și consecințele sale în
privința formelor muzicale. Bach l-a cunoscut și a
exultat în ofranda Clavecinului bine temperat.
Dar, pe de o parte, acest sistem de acordaj nu era
nici pe departe răspîndit, iar pe de alta, el era
încă departe de a-și fi relevat valențele
dramaturgice. Pentru că, pe lîngă importanța sa
intonațională, sistemul temperat a dus și la
cristalizarea tonală, iar de aici nu mai era decît un
pas pînă la conștientizarea tensiunilor dintre
tonalități, esența clasicismului vienez. Un singur
pas, dar cardinal, accesibil doar celor care au
cristalizat și apoi spart canoanele stilului - Haydn,
Mozart, Beethoven.
Semnele răzmeriței au existat mai demult. Cei
trei fii ai lui Johann Sebastian, ca niște adevărate
odrasle de geniu, au făcut tot posibilul să scape
de sub apăsarea bătrînului, reușind doar să
încropească cîte ceva din ceea ce se va numi peste
o jumătate de veac sonata clasică. Meritul lor era
de a fi impus discursului muzical o periodicitate
uneori supărător de simetrică, dar avînd la bază
relații de tonalități bine determinate. Interesant
este că adevăratul stil al clasicismului vienez s-a
format numai după ce Haydn, Mozart și
Beethoven l-au descoperit pe bătrînul Bach. Iar
influența lui a fost esențială. De unde pînă atunci
scrierea contrapunctică era considerată stearpă și
inexpresivă, toți cei trei au inclus-o organic în
muzica lor, fiecare în felul său. Într-o măsură atît
de mare, încît, în a doua parte a creației sale,
Beethoven s-a simțit tot mai obsedat de ideea de
fugă, dovedindu-se nu o dată greoi, chiar
neputincios în fața ei. Iar la sfîrșitul vieții, Mozart
a creat cea mai contrapunctică și totodată cea mai
puțin "mozartiană” lucrare a sa: Recviemul
Contrapunctica clasicismului e privirea înapoi a
celor trei mari, cu tendințe novatoare. E, dacă
vreți renașterea unei tehnici componistice, în
forma muzicală cu tiparele atît de bine
cristalizate, încît deveniseră numai bune de negat.
Dar în ce măsură forma de sonată a constituit un
tipar pentru cei care au dus-o la perfecțiune, data
viitoare.
(continuare în numărul următor)
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
portrete
De ce portrete....
H Radu Țuculescu
In toamna anului 1986, spre sfîrșitul lunii
octombire, mă găseam în capitală. Era o
seară ploioasă, plină de semne
neliniștitoare și jilave.
Mă aflam în apartamentul redactorului
meu de carte L.H. de la editura Albatros, aflat
la ultimul etaj al unui bloc turn. Poate din
dorința de a preveni o posibilă “furtună”
declanșată de mine, L. mă tot îmbia să beau
din whisky-ul cel rubiniu și jucăuș, încercînd
să se explice. Efectul era, însă, exact
contrariul. Eu simțeam cum stau gata să
izbucnesc, să nu mă mai controlez. Urma să
mi se tipărească volumul de proză scurtă
Portrete în mișcare. Manuscrisul îmi fusese,
pe jumătate, ciuntit, încă înainte de a ajunge
la comisia de cenzură, chiar de către...tînărul
redactor de carte, în care intrase spaima
născută din replica lansată de oficialități:
“...tovarășe L.H., în primul rînd tu răspunzi
de manuscrisele pe care le trimiți la noi spre
lecturare...” Amenințarea era evidentă, lectorii
devenind astfel de-o “exigență” care o depășea
chiar și pe cea a cenzorilor căpcăuni. Deci,
L.H. se străduia să-mi explice cu blîndețe, de
ce a scos el personal respectivele texte. O
făcuse spre binele meu (și al său, evident), ca
să evităm complicațiile inutile și cine știe ce
note în plus la dosarul fiecăruia. Eu i-am
replicat că gîndește greșit, mai bine lasă toate
prozele, să scoată ăia de la cenzură ce vor,
s-ar putea să avem surpriza că vor elimina
mult mai puține texte decît intenționează el
să o facă. Cu aceeași voce calmă, L.H. îmi
zise că el nu are de gînd să riște nimic.
Atunci am izbucnit. După cîteva înjurături
care biciuiră pereții camerei, gata să-i crape,
am mai dat pe gît un pahar cu licoarea cea
rubinie și jucăușă, am înhățat manuscrisul și
m-am repezit pe balcon, hotărît să-l arunc,
naibii, în hăul umed de afară. Am deschis ușa
cu brutalitate, aproape c-am smuls-o din
încheieturi. În momentul cînd am pășit
pragul, m-am întors, o clipă, către L.H. Mă
așteptam să se repeadă asupra mea, să mă
blocheze printr-o figură de rugbi ori de judo,
să mă implore să nu arunc bunătate de
manuscris. Dar redactorul meu de carte parcă
încremenise în fotoliu, privindu-mă fix.
Atunci am descoperit pe chipul său o tristețe
surprinzătoare, deloc mimată, o tristețe
aproape dureroasă născută dintr-o mare
neputință. Am renunțat, brusc, la gestul meu
teatral. M-am întors lîngă el și am terminat,
împreună, sticla.
Volumul Portrete în mișcare a apărut așa
cum îl “croșetase” L.H., nu mi s-a mai scos
nicio altă proză. Coperta volumului a fost
concepută de Andi Andrieș, pe care nici pînă
azi nu am reușit să-l cunosc personal dar mai
e timp, secolul abia a început...
Mi-am amintit de întîmplare, cînd m-am
hotărît să încep o rubrică intitulată Portrete în
mișcare, iată, după mai bine de douăzeci de
ani. De această dată, însă, voi dedica rubrica
în exclusivitate artiștilor: poeți, prozatori,
plasticieni, actori, muzicieni și așa mai
departe. Despre artiști și creațiile lor. Una
dintre ele. Nu vor fi pagini de critică, nu
pagini de “specialitate”, ci portrete personale
despre oameni-artiști pe care-i cunosc ori i-am
cunoscut. Profiluri umane de care voi “lipi”,
precum într-un colaj, “bucățele” din opera lor,
din gîndirea lor, din comportamentul lor, din
gusturile lor...chiar și cele gastronomice.
Și-apoi, chiar și un bucătar poate fi un
veritabil artist. Căci artist înseamnă: persoană
care lucrează în mod creator în domeniul
artei dar și persoană foarte iscusită într-o
îndeletnicire.
■
zapp-media
Aripi ocrotitoare
| Adrian Țion_____________________________
ntr-o singură zi, două incidente aviatice
grave au acaparat interesul consumatorilor
de știri, dispuși să digere informațiile
week-end-ului 16 - 17 ianuarie, care se anunța
extrem de plictisitor pentru sedentari. Unul
din aceste evenimente nedorite a avut loc în
New York, pe râul Hudson, altul pe pista
aeroportului din Oradea. Amândouă soldate
cu distrugerea aparatelor de zbor, dar cu
salvarea tuturor pasagerilor. Dacă n-a murit
niciun om, putem concluziona la repezeală că
au fost reușite ale piloților. În timp ce pilotul
Airbus-ului care a decolat de pe aeroportul La
Guardia, Chesley Sullenberger, a devenit erou
național online, numele celor doi piloți ai
aeronavei de tip Gulfstream, aparținând
companiei Țiriac Air, au fost și sunt trecute
încă sub tăcere.
Aripile Airbus-ului întinse pe suprafața
râului Hudson s-au transformat subit în punți
ocrotitoare pentru pasagerii scăpați ca prin
minune de la o moarte sigură, oameni
înspăimântați care așteptau feriboturile din
zonă ca să fie salvați. La New York se
înregistrau la acea oră 20 de grade Celsius cu
minus în față. Aeronava și-a luat, nu sub
aripile ocrotitoare, ci deasupra lor, pasagerii
din fuselaj. Imaginile au făcut înconjurul
lumii. Ca un comandant de navă, pilotul
american s-a îngrijit ca toți cei 150 de
pasageri să fie salvați. A doua zi, Chesley
Sullenberger avea deja peste o mie de fani pe
facebook. Americanii se mândreau cu noul
erou.
La Oradea, a apărut prefectul județului ca
să insinueze că aeroportul trebuie
modernizat, s-a presupus că pista avea un
strat de polei, lucru inadmisibil pentru un
aeroport din UE, s-a vorbit despre o eroare de
pilotaj din cauza ceții dense și cam atât.
Restul se referea la invitații lui Ion Țiriac
aduși cu aeronava buclucașă pentru
vânătoarea de la Balc. Printre cei 10 pasageri,
celebrități și dame de lux, se numărau și fiul
lui Ion Țiriac și omul de afaceri Elan
Schwartzenberg. Singurul care a mulțumit
piloților, în fața camerei, a fost Elan
Schwartzenberg, un tip ok, manierat, rasat, ca
tot cercul de invitați selecți, așteptați la
partida de vânătoare, societate căreia
Răduleasca i-a dat cu piciorul pentru
năbădăiosul Dani Oțil. Cauzele incidentului
aviatic de la Oradea vor fi aflate peste șase
luni.
Până atunci e mai important să aflăm că
la Balc au fost 30 de invitați și 60 de gonaci.
Sau să observăm că, lovite de opțiuni
sentimentale asemănătoare cu alegerea
șocantă a Mihaelei Rădulescu, sunt mai multe
exemplare din showbiz, printre care și
Simona Florescu (fostă Dichiseanu). După 20
de ani de căsnicie cu actorul care a scos-o din
anonimat, ea și-a găsit în sfârșit marea iubire
în persoana unui fost model pentru Calvin
Klein, cu fotografia bust gol postată
demonstrativ pe toate site-urile mondene. Cu
așa un fizic în dormitor, anonima Simona
poate să închidă definitiv gura concurentelor
invidioase.
Sau să ne bucurăm când aflăm că justiția
din alte țări își face cu adevărat datoria, chiar
și în cazul vedetelor autentice și excentrice
cât cuprinde, căci Boy George, idolul anilor
’80, a înfundat-o. A fost condamnat la 15 luni
de închisoare pentru că a sechestrat un
bărbat-escortă în apartamentul lui din Londra,
agățat online și invitat pentru o ședință nud.
Cântărețul a fost încarcerat imediat după
citirea sentinței. Ca la noi. Ce știri
plictisitoare mai afișează ăștia pe net!
Sau să înaintăm practic în viitor
procurându-ne numaidecât tastatura cu litere
klingoniene pusă în vânzare de o firmă din
Marea Britanie. Cum? Nu cunoașteți scrierea
klingoniană? Se poate? Întrebați un fan Star
Trek. Vă va spune că limba klingoniană a fost
născocită de Marc Okrand în 1984 special
pentru serialul Star Trek. Tot el vă va spune
că sunt mii de fani ai serialului care au
învățat literele din alfabetul acestei limbi
extraterestre. Ba mai mult, vă va informa că
Biblia și piese de Shakespeare au fost traduse
în klingoniană. Mai rămâne s-o învețe
marțienii și populația de pe Alpha Centauri.
Dacă esperanto s-a născut moartă, această
limbă la modă ajunge să șteargă diferențele
dintre real și fantastic. O tastatură cu litere
klingoniene costă doar 43,99 de lire sterline.
Vă interesează?
Iată ce aripi ocrotitoare întinde media
românească peste îngrijorările noastre privind
ziua de mâine.
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
31
(ț)) Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Cine umblă să colinde?
| Francisc Lăszlo_________________________________
Se împuținează colindătorii autentici, care
practică acest gen arhaic și sincretic al artei
țărănești ca pe un ritual de întâmpinare
spirituală a solstițiului de iarnă. Genul se
degradează prin banalizare. Copii care știu o
singură melodie de colind sau cântec de stea sună
la poarta cunoscuților și necunoscuților, cântă pripit
câteva strofe, apoi întind mâna după bani. Dar
genul se banalizează și altfel: prin „promovarea” lui
scenică. În perioada postului de Crăciun, instituțiile
de cultură dau concerte „extraordinare” de colinde,
cu soliști renumiți, specializați, care, anual,
peregrinând prin orașele țării, „își fac plinul” în
această perioadă. Cine vrea să cunoască colindul
adevărat, trebuie să petreacă această perioadă în
sate mici și îndepărtate de orașe, de preferință
neelectrificate, unde, în consecință, populația nu
vede programele posturilor de televiziune
specializate în „kitschurizarea” artei țărănești. Mai
există și o a doua posibilitate de a se pătrunde în
tainele genului: studiul asiduu al monografiilor de
colinde, dintre care o amintesc doar pe cea a lui
Bela Bartok, care imortalizează genul prin
prezentarea științifică a colindatului așa cum l-a
putut cunoaște el înainte de Primul Război Mondial
(o teribilă cezură în istoria culturilor țărănești din
toată Europa!),
petrecându-și vacanțele de Crăciun în Țara Moților,
Bihor, Banat sau Hunedoara, culegând și clasificând
484 de melodii de colinde românești, cu textele
aferente. („Vești bune” despre colindul transilvănean
de azi ne aduce masiva monografie Colinde
românești, apărută în 2002, coordonată de loan
Bocșa, care cuprinde 1480 melodii și 1546 texte
culese relativ recent.)
Compozitorul Dan Variu se apleacă asupra
genului cu cuvenita competență și smerenie.
Ambițioasa sa lucrare corală Noi umblăm să
colindăm... evocă și contextualizează colindul
„virgin”, antebelic. Melodia „Pă cel plai de munte /
Merg oile-n frunte”, culeasă de Bartok în 1913, la
Grădiște (Hunedoara), ne este binecunoscută din
prelucrarea pentru pian a compozitorului-folclorist.
Atât melodia, cât și textul sunt în cea mai mare
măsură reprezentative pentru gen. În creația lui
Variu, primele două strofe sunt cântate de două
fete, la unison, ad litteram, apoi se alătură melodiei
un ison, mai târziu chiar mai multe isoane și chiar
acorduri. Pe neobservate, ritmul de colind pierde
din conturul său genuin, iar interpretarea
barochizantă apropie melodia de muzica lui Bach,
generând un extins episod care trimite, sub aspectul
scriiturii, la autorul grandiosului Oratoriu de
Crăciun. Dar colindul hunedorean „se întâlnește” în
lucrare și cu alte idiomuri, ca arhicunoscutul cântec
german „O Tannenbaum ...”, anglosaxonul „We
wish you a Merry Christmas” și „Jingle bells”, el
însuși americanizându-se prin maniera jazzistică a
interpretării și a acompaniamentului. Revenirea
bruscă a colindului, după atâtea peripeții, în forma
sa originală, creează un moment cathartic.
Partitura prevede nu mai puțin de șase
ansambluri corale (trei de fete, trei de băieți)
dispuse la o distanță cât mai mare unul de celălalt,
având fiecare un dirijor propriu, coordonat de
dirijorul principal. În momentul de culminație al
compoziției, fiecare cor cântă altceva și fiecare
ascultător aude altceva în funcție de distanța care îl
desparte de un cor sau celălalt. La prima audiție
absolută, coriștii s-au recrutat dintre studenții și
tinerele cadre didactice ale Academiei de Muzică,
precum și dintre voluntarii Corului Filarmonicii.
Prezența și aportul lor dezinteresat a fost o
splendidă demonstrație de simpatie față de tânărul
compozitor care la
rându-i a adus un foarte personal omagiu geniului
colectiv al țărănimii și tradițiilor acesteia.
În afară de dirijoarea Mihaela Ceșa-Goje, căreia
i-a reușit impecabil coordonarea celor șase
ansambluri corale, trebuie neapărat amintit în
această cronică profesorul loan Haplea, care a
prefațat concertul în stilul său inconfundabil.
Domnia sa va fi pomenit de istoriografii Academiei
de Muzică „Gheorghe Dima” ca un profesor cu har
deosebit, care a înrâurit profund gândirea și
mentalitatea unui mare număr de studenți. Dincolo
de morfologia și sintaxa creației folclorice,
muzicologul-filosof Haplea este fascinat mai ales de
dimensiunea spirituală a acesteia, iar această
fascinație este molipsitoare. Faptul că partitura îi
este dedicată denotă rolul său de mentor al
compozitorului.
În clasificarea textelor de colind, cele „de gazdă”
constituie o clasă aparte. De data aceasta, „gazda” a
fost biserica Sf. Mihail, supranumită de clujeni
„catedrala catolică” (ceea ce este o eroare, catedrală
numindu-se numai bisericile reședințe episcopale,
or, ierarhic, biserica Sf. Mihail din Cluj este
subordonată episcopiei din Alba lulia, întemeiată cu
exact 1000 de ani în urmă). Edificiul gotic (ca
mărime, după Biserica Neagră din Brașov, cel de-al
doilea al Transilvaniei), cu ale sale trei nave,
despărțite de masive coloane, a oferit un spațiu
ideal pentru această întreprindere artistică
cutezătoare, de mare amploare. La ieșire, publicul ar
fi putut să cânte „gazdei” (a se înțelege: părintelui
paroh), ca semn al recunoștinței, colindul „Asta-i
casa cea frumoasă, / Florile dalbe”.
■
teatru
Străini de teatrul fără sens
| Alexandru Ștefan______________________________
Hăituit de briza Vântului vânător de securiști,
Florin Piersic este actorul în stare să
demonstreze la infinit că un sentiment
uman valoros nu se lasă plecat cu una cu două.
Căci Florin Piersic este un actor al sentimentelor, și
asta nu o dovedesc recentele premii ale Realității și
nici mai mult sau mai puțin dulcegăroasele reclame
TV. (În fond, la mijloc se află un paradox, deoarece
de unde au venit premiile, fundamental vorbind, a
venit și palma de aur românească.) Dar întoarcerea
pe scena bucureșteană, după aproximativ 20 de ani
de absență, în care salariul nu i s-a cumulat cu
pensia (cum a fost cazul altor artiști dramatic
Naționali), a fost foarte apreciată de public.
Asta “însemnează” (ca să parafrazez niște
evlavioși fățarnici tinerei), că Florin Piersic este ceva
mai mult decât “Pinte’al nost’” sau „Scuipătoru’ de
semințe mioritic” - este un actor adevărat, cum
puțini îl cunosc totuși.
Cine nu crede, poate vedea Străini în noapte de
Eric Assous: un spectacol de teatru curat, fără
artificii luminiscente, de un echilibru interior atât
de bine construit încât trădează involuntar viziunea
înțeleaptă asupra scenei a maestrului Radu Beligan -
cel care semnează regia spectacolului. Un cuplu
ideal - tânăra Ea (Emilia Popescu) și bătrânul El
(Florin Piersic) - prins într-un joc straniu, lipsit însă
de vulgarități, fără excese denotative sau conotative,
pe alocuri intrigant - pe scurt... special conceput
pentru public. Un „produs” să zicem... de teatru
veritabil, la care nu e nici o rușine să râzi sau să
plângi în hohote.
Personal am impresia (și puțini sunt aceia care
mă pot convinge că nu am dreptate) că există în
România o seamă de actori, cărora breasla
„uniterească” întristată de ordonanțe-fulger nu a
putut să le fure un singur lucru, esențial de altfel în
meseria pe care o întreprind: priza la public.
Plecăciunea adâncă pe care o fac spectatorilor,
încărcată de foarte multă dragoste, valorează enorm.
Străini în noapte de Eric Assous
cu:
Emilia Popescu
Florin Piersic
scenografia: Puiu Antemir
costume: Irina Schrotter
muzica: lonuț Ștefănescu
regia: Radu Beligan
■
Emilia Popescu și Florin Piersic
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Schimbul
| loan-Pavel Azap_____________________________
Cu peste 60 de roluri la activ °i peste 30 de
filme regizate, Clint Eatswood este - că
place sau nu - un fenomen. Aproape
octogenar, continuă să lucreze într-un ritm de
invidiat și e greu de spus cine e mai bun: actorul
sau regizorul, cu atât mai mult cu cât se
autodistribuie (deloc greșit) în nu puține din
filmele pe care le regizează. Pistolarul misterios,
dur cu suflet tandru, din westernurile-spaghetti
ale lui Sergio Leone (Pentru un pumn de dolari -
1964, Pentru câțiva dolari în plus - 1965, Bunul,
răul și urâtul - 1966) - personaj care i-a adus
celebritatea mondială, tipologie comodă ce putea
să-i asigure o carieră decentă și o bătrânețe
liniștită - nu l-a mulțumit pe deplin, chiar dacă
filmele sunt admirabile, fiind absolut savuroase și
astăzi, ba chiar lecții de narațiune cinematografică
și măiestrie regizorală. El își nuanțează
„prototipul” (fără a-l abandona și exploatându-l în
continuare) în Joe Kidd (John Sturges, 1972),
pentru a-l demitiza complet, transferându-l într-o
poveste contemporană, în Bronco Billy (1980),
unde - în calitate (și) de regizor - se
autodistribuie, nu fără o umbră de ironie
malițioasă. Nefiind un autor de capodopere, ci
doar un „simplu” cineast talentat, nu se poate
spune că Eastwood revoluționează cinematografia
ori că nu are rateuri. Lăsând la o parte că
rateurile sale ar fi asigurat o filmografie onorabilă
unui regizor mediocru, nu pot fi ignorate
îndeosebi filmele regizorului Eastwood din
ultimele două decenii: Necruțătorul (1992),
O lume perfectă (1993), Podurile din Madison
County (1995), Miezul nopții în grădina binelui și
răului (1997), Misterele fluviului (2003), Steaguri
pline de glorie (2006), Scrisori din Iwo Jima
Cucerirea galaxiei umane
| Lucian Maier________________
§tiu o poveste care se potrivește cu
activitatea pe care o întreprinde părintele
francizei Star Wars. Ca afacere
matografică este opusul canonadei ordonate
de generalul George Lucas, astfel că ne-ar putea
folosi ca paradigmă pentru ceea ce înseamnă
efort artistic și efort comercial pe traseul
cinema-televiziune.
La finele anilor ’90, David Lynch prezentase
un proiect de serial televiziunii ABC,
susținătorii săi în realizarea lui Twin Peaks. Ar
fi fost o epopee despre Hollywood care s-ar fi
conturat și care ar fi crescut în timp (de altfel,
în anii 2000, Lynch a lucrat intuitiv, și-a
dezvoltat filmele în timp ce le turna). A făcut
pilotul, însă nu a fost pe placul televiziunii
americane fiindcă avea o narațiune non-lineară,
pentru că erau fecale de cîine în prim-plan sau
pentru că personajele interpretate de Naomi
Watts și Laura Elena Harring nu erau suficient
de june. Pînă la urmă, în 2001, la doi ani după
ce fusese prezentat celor de la ABC, pilotul
respectiv a devenit filmul de lungmetraj
Mulholland Drive. Canal Plus i-a oferit lui
Lynch banii necesari pentru a rotunji istoria din
pilot.
George Lucas pornește invers: pentru
reclamă, pentru vizibilitate, creează un pilot-
cinematografic pentru ceea ce va fi serialul de
(2006) - creații de real impact emoțional, grație
unui dramatism bine temperat. (Când
autocontrolul slăbește, rezultă un „desen animat
cu actori”, o poveste unidimensională, lipsită de
consistență gen Million Dollar Baby / 2004.)
Cel mai recent film al lui Clint Eastwood care
rulează în cinematografele din România este
Schimbul (Changeling, SUA, 2008; sc. J. Michael
Straczynski; r. Clint Eastwood; cu: Angelina Jolie,
John Malkovich), inspirat de un fapt real petrecut
în anii ’30. O dimineață de vară a anului 1928,
într-un Los Angeles de-a dreptul pitoresc, cu
cartiere liniștite, aducând mai degrabă a oraș
provincial decât a metropolă - un început aproape
idilic. Christine Collins (Angelina Jolie) este o
mamă care își crește singură băiatul de nouă ani.
Într-o zi, lăsat singur acasă, Walter dispare, iar
reacția poliției este cel puțin ciudată. După ce că
se mișcă extrem de încet, fapt specific unui sistem
birocratic greoi și indiferent, la câteva luni după
incident Christine se trezește că același aparat
polițienesc îi pune cu mult tapaj mediatic în brațe
un copil care nu este al ei. Autoritățile vor să-și
amelioreze astfel imaginea în fața opiniei publice,
imagine șifonată rău de tot din cauza ineficienței
acțiunilor instituției ce ar trebui să asigure
protecție cetățenilor. Când Christine refuză să
accepte mistificarea, abuzurile poliției merg atât
de departe încât tânăra mamă este închisă într-un
ospiciu. Și nu este singura victimă a poliției...
Un alt fir narativ conduce la povestea unui
asasin în serie, ale cărui victime, în jur de 20,
sunt copii de vârste apropiate celei a lui Walter.
Cele două povești se împletesc într-o construcție
dramatică nu lipsită de suspens, chiar dacă filmul
nu este un thriller, echilibrată, fără a cădea niciun
televiziune Clone Wars - o animație într-o sută
de episoade de cîte douăzeci și două de minute,
care va înfățișa tot felul de lupte între cavalerii
Jedi, care susțin și conduc armata Republicii
Galactice, și forțele malefice conduse de contele
Dooku și Asajj Ventress (Separatiștii). Acțiunea
se petrece în răgazul lăsat liber între isprăvile
din Attack of the Clones și din Revenge of the
Sith.
Problema acestui film - și a întregii serii
care-i va urma, fără îndoială - e că nu aduce
nimic nou în ceea ce înseamnă Star Wars. Seria
Animatrix, de exemplu, e cît de cît interesantă
pentru pasionații poveștii Matrix, pentru că
vorbește despre războiul dintre oameni și
mașini, explică cele întîmplate în spatele
filmelor de lungmetraj. Pentru Matrix,
Animatrix este cimentul care solidifică o bază,
la fel cum cele trei filme Star Wars din anii
2000 merg pînă în buza episoadelor
cinematografice ale anilor ’70-’80 și întregesc
istoria anunțată atunci.
Astfel că animațiile astea nu au vreun rost,
altul decît acela de a consfinți poziția de lider a
lui Star Wars prin toate mediile posibile. După
cinema au fost jucăriile, apoi cărțile, hainele,
jocurile video, benzile desenate, acum sînt
desenele animate. Toată povestea asta nu mai
seamănă a distracție stelară, ci a atac furibund
Angelina Jolie în Schimbul
moment în melodrama facilă și superlacrimogenă
la care se preta subiectul. Eastwood nu acuză
fățiș sistemul, nu ne oferă un film de atitudine
socială. El se mulțumește să povestească faptele,
în contextualitatea lor, mizând pe impactul
emoțional dar și pe inteligența spectatorului, care,
deslușind „povestea-bis” (în sensul acordat
sintagmei de D.I. Suchianu), aflată dincolo de
primul strat al poveștii, va trage concluziile de
rigoare. Și nu e vorba de a nu lăsa copiii
nesupravegheați, ci mai degrabă de a nu-i lăsa
nesupravegheați pe diriguitori. În ce mod? Asta
este deja o altă poveste...
■
care vine dinspre un George Lucas hotărît să
cucerească toate generațiile de puștani, cu orice
preț. Iar cum limbajul generației actuale e cel
informatic - al jocurilor video -, asta oferă
Lucas în mod agresiv. Căci fără o privire prea
atentă, e destul de clar că și serialul de animație
repetă scenariul jocurilor video cu aventuri:
misiune în etape, cu multe bubuituri, cu alertă
continuă, fiecare etapă se încheie cu o luptă în
care adversar e un căpcăun de gradul doi, pînă
eroii ajung la căpcăunul cel mare. Doar că în
cazul Star Wars la căpcăunul suprem nu vor
ajunge nici în desene animate și nici în jocuri
video, fiindcă el a fost creat pentru și deja se
află pe marele ecran de cîteva decenii.
Seria cu actori Star Wars îmbogățea
mitologia SF contemporană și oferea o imagine
interesantă despre relația dintre bine și rău la
nivel uman (episoadele IV-VI, în special). Noile
aventuri ale francizei - animate, de data aceasta
- lărgesc sfera mitologică pomenită, fără a o
îmbogăți, însă. Sînt doar acumulări cantitative
(inflație de informație vizuală) care din punct
de vedere artistic nu pot fi apreciate nici măcar
în relație cu puștii de azi. Pentru a înțelege ce
se petrece în relatările actuale, copiii ar avea
nevoie de lungmetrajele clasice. Și dacă le-ar
vedea, cred că și ei ar realiza că animațiile
acestea sînt inutile: papă aiurea timpul lor și
banii părinților!
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Când bei mai seamănă
puțin a viață
| Alexandru Jurcan__________________________
Am văzut un film în care ideea de bază
scuza toate cli°eele, tot comercialul. Ben
Stiller în Tropic Thunder filmează povestea
facerii unui film. Cum actorii păreau cam
pămpălăi, regizorul (din film!) îi „aruncă” într-o
situație reală și îi filmează cu camere ascunse,
obținând un credibil de calitate. Cu alte
coordonate, într-o situație deloc similară (dar care
pactizează cu cea prezentată în subterane
alambicate), Nikita Mihalkov începe să ecranizeze
Platonav de Cehov și - deodată - se trezește într-
un teritoriu prea limitat, până când „cade” pe
planeta. Cehov, adică plonjează în întreaga
dramaturgie a autorului și, din complexa
aventură, se naște filmul Piesă neterminată pentru
pianina mecanică (1977), cu Elena Solovei,
Aleksandr Kaliaghin și Oleg Tabakov. Mihalkov a
mai realizat Urga, Cinci seri, Soare înșelător,
Sclava iubirii, Oblomov, Bărbierul din Siberia
ș.a.. După succesul cu Soleil trompeur, regizorul
a declarat că nu își propune să facă cinema: „ceea
ce fac e mai degrabă un compromis între cinema
și mine, iar rezultatul este un film”. În universul
cehovian, dorința personajelor de a face ceva se
împotmolește în examene de conștiință, în
proiecte derizorii. B. Amengual compara Piesă
neterminată cu Nunta lui Wajda, în sensul că în
ambele filme „o lume uită că moare visând că se
apără”.
Răsfoiesc mereu una din cărțile mele de
Forspan
| loan-Pavel Azap___________________
Nu trebuie să fii microbist și nici fan
Kusturica pentru a-ți plăcea Maradona by
Kusturica (Spania / Franța, 2008; sc. și r.:
Emir Kusturica). Totul e să depășești păguboasa
corectitudine politică și să vezi filmul fără
preconcepții. În fond, este vorba despre întâlnirea a
doi titani - un geniu cinematografic și unul
fotbalistic -, care au și ei dreptul la opinii politice,
de pildă. Pentru că acesta este aspectul delicat al
documentarului lui Kusturica: opiniile tranșant
antimericane ale lui Maradona, împărtășite tacit și
implicit și de Kusturica, au deranjat, inclusiv printre
cronicarii români, spiritele „superdemocratice”
pentru care Marele Frate de la Apus (citește SUA)
este farul călăuzitor al întregii umanități, singurul
model demn de urmat, care trebuie urmat și
ascultat, care nu greșește niciodată și a cărui mână
ocrotitoare trebuie sărutată chiar și atunci când se
transformă în pumn. Dacă Maradona îl admiră pe
Fidel Castro și îl disprețuiește pe George W. Bush,
înseamnă nu doar că nu are fler politic, ci că este el
însuși un asasin politic, un dictator. Gândind atât de
simplist, ar trebui să-i anulăm dintr-o trăsătură de
condei pe Hemingway și pe contemporanul nostru
Gabriel Garcia Marquez. Dar documentarul lui
Kusturica este mai mult de atât. Este o poveste,
povestea a doi oameni ale căror destine se
aseamănă, al căror parcurs existențial este, pe
alocuri, similar. Maradona by Kusturica este un
exercițiu de admirație al regizorului bosniac pentru
un fenomen sportiv al secolului XX, care
căpătâi - Pescărușul de Cehov (cartea reunește
întreaga dramaturgie a scriitorului), B.P.T.,
București, 1967, în traducerea lui M. Sorbul,
Moni Ghelerter și mulți alții. Ciudat cum alcoolul
scoate personajele din muțenie. Fiecăruia îi vine
rândul la „spectacol”, fiecare are partitura lui,
monologul, criza. „Când bei, mai seamănă puțin
a viață” - spun ei. Chiar dacă Astrov e conștient
că la om „totul trebuie să fie frumos: și fața și
îmbrăcămintea și sufletul și gândurile”, el
conchide - totuși - că „starea normală a omului e
să fie caraghios”. În filmul lui Mihalkov vorbesc
chiar și perdelele, dușumeaua, pălăriile, scaunele.
O vază cu flori lângă o pălărie uitată. Cineva
adoarme într-o lume care are mereu răbdare.
Elena Solovei joacă magistral cu nuanțe de
pleoape mișcate, în vârtejul unui spleen filtrat
prin sentimente înăbușite. Frustrările se
maschează în priviri furtive. Un copil rătăcitor
(doarme mai apoi cu spatele întors spre noi, ca o
revoltă) amintește de Călăuza lui Tarkovski.
Iluziile seamănă cu paloarea lămpilor și cu micile
lumini ale trenului. Dezabuzarea plutește în
plecări și reveniri. Se duc împreună ca într-o
expediție ridicolă. O ceată de oameni cu
umbreluțe de soare, fără percutări sociale de tip
Buriuel. Într-o natură darnică, în acorduri de
muzică de operă, copilul se desparte de adulți.
Ceilalți se ascund după vorbe, până când,
deodată, izbucnește CRIZA. Cineva încearcă să se
emoționează prin candoare și prin capacitatea celor
doi eroi ai filmului, Kusturica și Maradona, de a se
comporta încă nealterat, la modul primitiv, originar;
sau de a încerca măcar; sau de a lăsa această
impresie...
Impresionant este și Frost / Nixon (SUA /
Marea Britanie / Franța, 2008; sc. Peter Morgan;
r. Ron Howard; cu: Frank Langella, Michael Sheen,
Kevin Bacon), nu atât prin subiect, cunoscut și deci
fără a putea oferi surprize spectatorului, cât prin
demersul cinematografic și prin problematizarea
lucidă a ceea ce s-ar putea numi morbul societății
umane: dorința de putere. Scandalul Watergate,
urmat de demisia lui Nixon, este doar un pretext
pentru regizorul Ron Howard. În 1977, David Frost,
un realizator de televiziune britanic - mai degrabă
play-boy decât acerb analist politic - se
ambiționează să realizeze un interviu deloc
encomiastic cu Richard Nixon. Cel care părea să fie
o pradă ușoară pentru Nixon, se dovedește a fi
buturuga mică... În fapt, totul se poate rezuma la o
mărturie a lui Nixon: conducătorii politici sunt mai
presus de lege, în situații-limită ei au dreptul de a
decide, de a acționa fără a se mai împiedica de
amănunte precum legea sau binele public. Nicio
diferență între puterea divină invocată de „unsului
lui Dumnezeu” și între drepturile pe care și le arogă
cel care este ales în vârful piramidei în democraticul
sistem prezidențial. Nimic nu s-a schimbat de mii
de ani și nu sunt semne că se va schimba în
Nikita Mihalkov
salveze, să rupă cu trecutul. Strigă în gura mare
că nu a făcut nimic, că e un ratat, că nu e bun de
nimic. (La Buzzati se speră în fiecare clipă.) Ar
vrea altceva decât bavardajul ieftin, târârea
cotidiană; ar dori chiar „să-mi iau zborul de lângă
voi toți”, care se trezesc din apatie, ascultă, se
sperie. Și atât! Planeta Cehov nu are limite, de
aceea Mihalkov și-a intitulat filmul Piesă
neterminată. Crizele se vor relua periodic, letargia
cuprinde din nou saloanele indiferente, alții
vegetează, în timp ce Elena Solovei își mușcă
lasciv buzele. Mihalkov a câștigat pariul: filmul
său egalează cu evlavie suflul inimitabil cehovian.
■
următoarele mii de ani. E o dulce naivitate să crezi
că cei care conduc lumea sunt animați de dorința
arzătoare de a asigura binele comun. Mai degrabă
adrenalina este cea care îi susține, iar demagogia
mijlocul public de promovare. Revenind cu
picioarele pe pământ, adică scuturându-ne de iluzia
că celor care conduc le pasă de cei pe care-i conduc,
este de remarcat talentul lui Ron Howard de a crea
suspans într-o poveste cu final anunțat, precum și
prestația impecabilă a celor doi protagoniști: Frank
Langella (Nixon) și Michael Sheen (Frost).
■
34
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
~34]
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
Cenușă și diamant
| Marius Șopterean_______
„Fără a fi realizatorul «unui singur film» -
cum se spune adesea despre cutare sau cutare
regizor -, Andrzej Wajda rămâne în conștiința
timpului mai cu seamă prin acea tulburătoare
peliculă Cenușă și diamant, film perfect, tras
dintr-un roman bine scris. Nimeni nu poate
afirma însă că filmele celelalte ar fi mai puțin
memorabile. Dar Cenușă și diamant a însemnat
emanciparea totală a cineastului polonez de
schemele cinematografului postbelic, ieșirea sa
din orbita unor cineaști onorabili ca Alexander
Ford sau Wanda Jakubowska și - mai presus de
orice - el a condus la afirmarea acelui splendid
fenomen desemnat de critică drept «școala
poloneză de film». Cine vede sau revede această
creație a lui Wajda își dă seama că doar
sentimentul respectării scenariului i-a oferit o
anume legătură cu eposul din romanul lui Jerzy
Andrzejewski. Pentru că regizorul filmează un
cadru sugerat de un epos anume, dar ceea ce
obține el acolo, în cadrul acela, este expresia
unei clipe de har. Numai așa Cristul răsturnat
din catedrală poate încadra destinul unei întregi
generații zbuciumate. De altfel, în analiza unui
regizor ca Wajda această vocabulă, «generație»,
va reveni obsesiv și cred că niciun eșalon
biologic - precum acela căruia îi aparține
cineastul polonez - nu și-a avut vreodată în
istorie un comentator mai profund atașat. Este
o generație tulburător de romantică dar și
excesiv traumatizată, o generație încă
adolescentă în vremea ocupației naziste și a
războiului. O generație scindată la un
momentdat, ilustrând parcă destinul
dintotdeauna al Poloniei - și care încearcă să se
regăsească pilotând naiv sau lucid printre idei
mari sau printre aberații.”1
Nici un alt nume nu a influențat mai mult
cinematografia poloneză precum Andrzej Wajda,
așa cum nici o altă istorie națională de film nu
se revendică mai mult din cel de-al treilea film
al „Trilogiei Rezistenței”, Cenușă și diamant.
Filmul celui pe care eruditul critic de film Titus
Vâjeu îl numește „un romantic violent” devine,
dincolo de covârșitoarea importanță pe care îl
are în filmul polonez în ansamblul lui, un reper
absolut chiar la nivelul istoriei filmului
universal, influența acestuia făcându-se simțită
în toate cinematografiile naționale, Andrzej
Wajda devenind din chiar momentul realizării
acestui film una dintre acele uluitoare
personalități regizorale de tip far fără de care
istoria filmului ar fi fost altfel scrisă. Iar analiza
pe care o propunem acestei fără nicio îndoială
capodopere trebuie să țină cont de mai mulți
factori care au influențat atât pe cineast cât și
procesul complicat al elaborării și nașterii
filmului Cenușă și diamant.
Este adevărat, așa cum remarcă reputatul
istoric al filmului polonez Jerzy Plazewski, cum
că a vorbi de cinematografia poloneză de până
la Wajda - atât antebelică cât și postbelică -
pare a fi un lucru greu. Și asta deoarece filmul
polonez nu a funcționat așa cum bunăoară au
funcționat celelalte cinematografii europene.
Dacă Franța a beneficiat de serviciile regizorale
ale unui Rene Clair - personalitatea cea mai
influentă înainte și imediat după sfârșitul
războiului (la care putem adăuga pe un Zecca,
Feuillade, Epstein sau Gance), Germania - de
fenomenul școlii expresioniste de film, precum
și al companiilor de producție extrem de bine
puse la punct, Italia - de giganticele montări și,
din nou, de o organizare excelentă la nivelul
producției, Rusia de ai săi excepționali cineaști
(Eisenstein, Vertov, Pudovkin, Kuleșov etc.),
nordul european excelase prin remarcabilele
realizări ale unui Stiller sau Sjostrom, America
prin tradiția filmului comic sau western, Polonia
se găsește în tot acest timp în vecinătatea unor
producții mediocre.2 Să mai adăugăm totuși
cîteva date. Din 1920 până aproximativ la
începutul celui de-al Doilea Război Mondial
Polonia produce, așa cum observă Georges
Sadoul, între 10 și 25 de filme. Adăugăm aici
câteva nume importante ale acestei perioade:
Puchalski, Modzelewski sau Ordysisky.
Majoritatea filmelor realizate de acești pionieri
ai filmului polonez au fost ecranizări ale unor
opere scrise de autori reputați: Reymont sau
Mickiewicz. După această perioadă în care au
activat cineaștii amintiți, respectiv până
aproximativ la finele anului 1930, lucrurile - așa
cum afirmă Plazewski - se modifică prin
apariția unor cineaști notabili din care amintim
pe Alexander Ford și Wanda Jakubowska.
Trebuie să notăm aici că în dezvoltarea
cinematografului polonez anul 1925 se leagă de
apariția unei cărți profetice de teoria filmului
intitulată A zecea muză, scrisă de criticul literar
Karol Irzykowski. Pe marginea ei, după decenii
care au marcat o întreagă evoluție a filmului
polonez, un alt mare teoretician al
cinematografului, Jacek Fuksiewicz,
concluzionează: „Contrar celor care gândeau să
dea cinematografului titlul de noblețe,
saturându-l de elemente provenind din literatură
și din celelalte arte, Irzykowski decelează
șansele cinematografiei în specificitatea sa, care
consistă în a arăta omul navigând în vecinătatea
materiei.”3
Începuturile filmului polonez stau de fapt
sub semnul începuturilor filmului documentar
polonez.4 Acesta, după cum vom vedea, va avea
o mare influență mai târziu în opera lui Andrzej
Wajda. Criticul și istoricul de film Jerzy Toeplitz
vorbește despre zorii cinematografului polonez
care, ca și în celelalte țări ale Blocului Estic, au
stat, în mod absolut ironic, până la un anumit
punct, sub spectrul credinței lui Lenin despre
puterea cinematografului. „Bineînțeles, spune
Toeplitz, încă de la început a fost foarte dificil
dar a existat un mare entuziasm și credință iar
ajutorul venit din partea statului a fost foarte
important. Formula lui Lenin despre film ca
fiind cea mai importantă dintre arte a avut
probabil un efect benefic chiar dacă se vorbea
de aspectul educațional și informațional al
filmului și mai puțin se referea la filmul ca artă
propriu-zisă. Cert este că filmul acelor ani nu l-a
impresionat pe Maiakovski iar Lenin nefiind un
mare prieten al noilor curente, al artei
experimentale, niciodată nu a fost preocupat de
posibilitățile filmului de artă. Dar totuși remarca
a rămas și ea a avut darul de a fi de mare
ajutor realizatorilor de film, mai ales în Estul
Europei, pentru că atunci când erau certați și li
se spunea că cheltuie prea mulți bani pe film
întotdeauna aceștia făceau referire la Lenin...”5
(Continuare în numărul viitor)
Andrzej Wajda
Note:
1	Vâjeu, Titus, Andrzej Vajda - Omul de celuloid,
Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2005, pp. 7-8.
2	„S-ar putea spune pe scurt: cinematografia
poloneză antebelică este o marfă de duzină, care nu
poate constitui un izvor de inspirație, iar cea postbe-
lică ne este prea apropiată în timp, ca să poată fi o
tradiție.” (Jerzy Plazewski, Tradiție proprie?, în Caiet
de documentare cinematografică, nr. 3/1973, p. 82)
3	Secolul cinematografului, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1989, p. 102.
4	Înainte de apariția în filmul polonez a
fenomenului black și glas trebuie amintite cele trei
nume, primele trei nume de inventatori ai iluziei
mișcării din Polonia: Piotr Lebiedynski, Josef
Poplawski și Kazimiersk Proszynski. Alături de ei nu
putem omite numele lui Boleslaw Matuszewski. Mai
întâi fotograf la Paris, după 1898 - devenind un
apropiat colaborator al lui Louis Lumiere - se
specializează la Varșovia și mai apoi la St. Petersburg
în filmări medicale pe care le face în diferite spitale:
amputări de mâini și picioare, nașteri complicate sau
grave crize de epilepsie. El va fi cel care va spune
profetic: „Fotografierea mișcării este o meserie
indiscretă, nescăpându-i nici un prilej; capacitatea de
intuiție a acesteia ne permite ca ea - fotografia în
mișcare - să fie prezentă și contemporană cauzelor
istorice; încetul cu încetul curiozitatea spiritului
uman și dorința de afirmare - două sentimente
corespondente - îl vor face pe fotograf mai inventiv,
mai îndrăzneț - și, fără a avea permisiunea nimănui,
cu o forță teribilă va găsi acele locuri și ocazii care
mâine vor fi istorie.” (Bren Frank, World Cinema -
Poland, Fliks Books, London, 1990, p. 8)
5	Idem, p. 91.
■
TRIBUNA • NR. 154 • 1-15 februarie 2009
35
Black PANTONE 569 U verde
sumar
plastică	
agenda
Petru Poantă
Mircea Popa: Vocația istoriei literare	2
editorial
Sergiu Gherghina	Valențele presiunii	3
cărți în actualitate
Octavian Soviany	Starea de blank	4
Grațian Cormoș	Excesul: Identitatea lui Cioran 4
Vistian Goia	"Mistagogul"
Mircea Eliade și politicele anilor '30	5
cartea străină
Nicoleta-Petronela Apostol
Persistența trecutului	6
comentarii
Vianu Mureșan
Maestrul în chiloți	7
ordinea din zi
Ion Pop	La Accademia di Romania 9
imprimatur
Ovidiu Pecican
Societatea civilă în România ceaușistă	10
sare-n ochi
Laszlo Alexandru
Așa s-a călit oțetul (II)	11
eseu
Marian Victor Buciu
Maeștrii lui N. Breban	12
poezia
Că tălina Ca din oiu	15
Ioana Nica	15
emoticon
Șerban Foarță	Anacronică literară	15
istorie orală
Traian Vedinaș
Horea la Negreni	16
interviu
de vorbă cu pictorul Nicolae Maniu
"Asistăm la izbucnirea unor formidabile energii"	17
de vorbă cu Bobbie Ann Mason
Sudul american contemporan în interviuri -
Bobbie Ann Mason și "realismul de mall "	19
puncte de vedere
Flavius Solomon
Cum nu trebuie să arate o construcție istoriografică 21
religia
teologia socială
Radu Preda	Laicatul ortodox	25
dezbateri & idei
L. Ghiman
"Adio, dar rămîi cu mine" Sfîrșitul unei soluții imorale în
învățămîntul superior de stat și consecințele sale	26
flash-meridian
Ing. Licu Stavri
Roman Polanski filmează la Westminster	27
structuri în mișcare
Ion Bogdan Lefter
"Lumea literară" (trasee, inventare de nume)	28
știință și violoncel
Mircea Opriță	Hawking și viața în cosmos 29
parlando
Marius Tabacu	Fața nevăzută a lumii la 200 de
ani de la moartea lui Haydn	30
portrete în mișcare
Radu Țuculescu	De ce portrete....?	31
zapp-media
Adrian Țion	Aripi ocrotitoare	31
muzica
Francisc Laszlo	Cine umblă să colinde?	32
teatru
Alexandru Ștefan
Străini de teatrul fără sens	32
film
Ioan-Pavel Azap Schimbul	33
Lucian Maier	Cucerirea galaxiei umane 33
colaționări
Alexandru Jurcan
Când bei mai seamănă puțin a viață	34
Ioan-Pavel Azap	Forșpan	33
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean Cenușă și diamante	35
plastica
Livius George Hea
Sculptorul convertit la pictură	36
Sculptorul convertit la pictură
[ Livius George Ilea______________________________
Picturalitatea pânzelor lui N. Maniu, a
sculptorului convertit la pictură, departe de
ceea ce se înțelege în mod clasic prin această
calitate a picturii, este generată de orizontul
civilizațional contemporan, de o severă critică a
consumerismului răspunzând, astfel, unei
sensibilități preponderent urbane, în același timp
înclinate să jubileze în fața „cuceririlor de vârf” ale
tehnologiei imaginii, și totuși rămânând aptă de a
digera „citate” din propria sa istorie culturală.
Astfel, acest tip de picturalitate, proprie grupării
contemporane a Școlii de pictură de la Paris
exploatează cu premeditare fenomene optice
spectaculare cum ar fi reflexele date de folia de
staniu aurie sau argintie - marcă personală a
artistului -, dar și sugestia fracturării/ glisării spațio-
temporale sau numeroase fenomene specifice
animației 3D și artei video, venind în întâmpinarea
gustului unui public „devorator de imagini”
șocante, provocatoare sau cel puțin seducătoare la
nivel senzorial.
Concepția compozițională a lui N. Maniu este
una pregnant scenografică deconspirând o riguroasă
organizare spațială și cromatică a elementelor
plastice, a registrului simbolic ermetic,
spontaneitatea fiind în mod aproape integral
exclusă din această lume, aparent înghețată în act,
animată totuși de un germene de mișcare (virtuală)
prezent datorită clivajului spațio-temporal al
diferitelor registre de „realitate invocată”.
Mizând pe „uneltele mentale” ale sculptorului
care n-a fost să fie, deși începuturile sale într-ale
artei păreau a-l destina unei strălucite evoluții în
artele spațiale, N. Maniu jonglează în mod
predilect cu expresivitatea volumelor și formelor,
manipulând și convertind în reacții afective
tensiunile generate de raporturile spațiale ce se nasc
între entitățile iconice cu care operează, sesizabile
îndeosebi în studiile de amplă respirație
renascentistă. „Arhitectură” virtuală și cvasi-
imponderabilă, pictura lui N. Maniu prezintă un
puternic simptom de „de-corporalizare”, de
„pierdere de ființă” caracteristic artei societății
postindustriale, acut informatizate, prezențele
umane ce „bântuie” pânzele pictorului conturându-
și existența imaginală în sistemul de referință al
privitorului, undeva între „realitatea secundă” a
unei carcase/ cochilii obiectuale vidate de conținutul
său material și proiecția/holograma sa i-mediată sau
mediată cultural ca imago mundi a unei realități
secvențiale filtrată prin prisma unor obiecte de artă
salvate în convenționale clișee sculpturale originate
de antichitatea greco-latină sau neo-clasică
occidentală.
Afară de rare excepții, pictorul practică o
imersie în psihismul abisal masculin afin, refuzând
„sexului frumos” o analiză mai atentă a universului
interior, chipurile feminine prezente în creația lui
Maniu rămânând, în genere, măști ce mimează
absconse chemări senzuale/sexuale sau adăpostind
clar-obscurul unor false mistere. Trupurile acestor
„driade” moderne - top-modele cu silueta ajustată
prin diete dure, cosmetice scumpe sau implanturi
cu silicon - nu sunt decât un motiv de organizare
plastică a spațiului unei anume compoziții, suportul
pasiv al unui anume mesaj artistic sau explicit extra-
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 18 lei - trimestru, 36 lei - semestru, 72 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 27 lei -
trimestru, 54 lei - semestru, 108 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr.
R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
Livius George Ilea și Nocolae Maniu
artistic. Bărbatul rămâne în pictura lui N. Maniu cel
care resimte îndepărtarea de chipul originar, el
găzduiește „revolta” sau încearcă să reitereze
„întâiul gest creator”, monopolizând rolul de
purtător activ al „vocii artistului”.
Adaptându-și ca manieră de lucru formula de
expresie hiperrealistă cu inserții de elemente
onirice/ simbolice de sorginte suprarealistă, N.
Maniu se adresează mereu cu succes, gustului
publicului său țintă: fie unei societăți narcisiace și
alienate, care se închină la fotomodele și atleți de
celuloid, avidă de a-și contempla imaginea
„retușată” în oglinzi generos distorsionante, fie
unor enclave de intelectuali stimulați de „citatele
din clasici”, fie, în cazul producțiilor din perioada
ardeleană timpurie, unor nostalgici ai paradisului
pierdut al unui idealizat Ev Mediu rural.
Pânzele lui N. Maniu - par uneori a demola
cinic funestul impuls al unor super-producții
cinematografice americane saturate de „efecte
speciale” (cu Angelina Jolly în rol principal), menite
să populeze murii fastuoaselor saloane ale
miliardarilor, dar, ar putea în egală măsură să iște
destinatarilor lor un deloc neglijabil frison
existențial, deoarece pictorul, odată cu imaginea
picturală aparent pliată pe „exigențele” pieței de
artă contemporane, livrează în subtext, adeseori, un
mesaj la fel de sumbru precum avertismentul
Ecleziastului - vis-â-vis de lumea „deșertăciunii
deșertăciunilor.”
Ființa este prezentă în pânzele lui Maniu prin
ceea ce nu (mai) este ea pentru gândirea
contemporană aflată în „pierdere ontologică” - deci
prin cvasi-absența și de-corporalizarea ei, prin
sărăcirea ei spirituală până la incoerență,
transcendența deviantă pe care o acuză pictura lui
Maniu fiind tributară fenomenului postindustrial
occidental care, la limitele sale extreme, generează o
„pensiero debole”. Astfel, am putea spune cu
Wunenburger că: „Ceea ce se manifestă indică în
același timp o absență, o profunzime inaccesibilă,
care suspendă orice obiectivare. Imaginea ca
fenomen este pentru subiect deopotrivă o avansare
a Ființei și ocultarea ei.”
Personal, mai aștept încă de la plasticianul
Nicolae Maniu un monument de for public, în care
acesta să-și pună în operă, în mod exemplar,
vocația de sculptor, valorificându-și prin prisma
acestei extraordinare experiențe estetice,
neobișnuitul său har creator.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
Black PANTONE 569 U verde