Black PANTONE verde deschis
TRIBUNA
151
Judeful Cluj
Revista de cultura • serie noua • anul VII • 16-31 decembrie 2008
2 lei
Mircea Muthu
Poezie
balcanică
la Brăila
Tra-ford
Frangois Breda
Szântai Jânos
Codul manelelor
elegante
Antologie umoristică
realizată de Cornel Udrea
(|) Black PANTONE verde deschis
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
Camelia Manasia
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
blocnotes
Pro sau anti Cosmo
| Ștefan Manasia________________________________
Miercuri, 3 decembrie, cafeneaua
„Insomnia” a găzduit a treia ediție din
2008 a clubului de lectură „Nepotu’ lui
Thoreau”. Lavinia Braniște a citit proză iar nu
poezie - așa cum cunoscătorii volumului ei de
debut, Povești cu mine, ar fi așteptat. Textele
selectate pentru această ediție, Cosmo, Zoo și
Laur au provocat cele mai vii dispute de pînă
acum, angrenîndu-i atît pe prozatorii prezenți în
sală (Stelian Muller, Mihai Mateiu, Laura Husti-
Răduleț, Franțois Breda și Szantai Janos), cît și pe
critici (Claudiu Groza), poeți (Andrei Doboș) sau
pe foarte tinerii și (încă) necunoscuții participanți.
„Vinovată” pentru reacția sălii este, firește,
scriitura autoarei: cotidianistă, feministă,
privilegiind anecdoticul, luînd în răspăr literatura
de tip „Cosmo”.
Proza Laviniei Braniște a derutat și a provocat,
poziționîndu-i pe participanții la acest club în
două tabere: pro - Claudiu Groza, care a apreciat
„fluxul” epic, coerența povestirii, absența marilor
teme, Janos Szantai, căruia stilul autoarei i-l
amintește pe acela relaxat, deschis al unui Charles
Bukowski; anti - Stelian Muller care amenda
tocmai absența unei „mize” puternice în cele trei
proze, Mihai Mateiu care observa linearitatea,
monotonia discursului, cerînd anumite fraze-
puncte de ruptură, de „deschidere” înspre alte
dimensiuni narative.
Mai aproape de adevărul acestor ficțiuni i s-a
părut cronicarului observația poetului Andrei
Doboș, conform căreia literatura auzită în această
seară ar fi, de fapt, „chick lit”1 cu sens
„deturnat”: amuzament benign și anticalofil al
unei autoare promițătoare în dublă ipostază, de
poetă și prozatoare.
Poezia unui revoltat
| Claudiu Groza
Ca un poet revoltat este recomandat Attila
F. Balazs de Ștefan Borbely în prefața
volumului Missa Bestialis, publicat în
românește la Editura Limes, în traducerea Adelei
lancu, și lansat recent la cafeneaua “Insomnia”
din Cluj.
La eveniment au participat destui prieteni ai
autorului stabilit de mulți ani în Slovacia: Ion
Cristofor, Radu Țuculescu, Alexandru Jurcan,
Karacsonyi Zsolt, Francois Breda, Szantai Janos,
ca și prefațatorul volumului, Ștefan Borbely,
editorul Mircea Petean și, evident, traducătoarea
Adela lancu.
Atmosfera destinsă a prilejuit nu doar cuvinte
de complezență, precum la orice lansare, ci chiar
o discuție despre poezie, despre Transilvania,
despre generația beat și Allen Ginsberg, despre
traducerile din limba maghiară, dar și un... recital
multiplu al poemelor lui Balazs F. Attila, în
lectura autorului, a lui Mircea Petean, Alexandru
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
Lavinia Braniște
Note:
1	Chick lit is a term used to denote genre fiction
within women’s fiction written for and marketed to
young women, especially single, working women in
their twenties and thirties. The genre sells well, with
chick lit titles topping bestseller lists and the creation
of imprints devoted entirely to chick lit. It generally
deals with the issues of modern women humorously
and lightheartedly. (cf. Wikipedia, the free
encyclopedia)
■
Jurcan, Szantai Janos.
„Citind acest volum, veți descoperi elogiul
indirect adus generației beat și o nostalgie pentru
o Transilvanie care nu mai există. Balazs e un om
care se luptă, prin intermediul poeziei, cu
Dumnezeu”, a sintetizat Ștefan Borbely câteva
din punctele de forță ale poeziei lui Attila F.
Balazs.
Versurile lui Balazs emană o atmosferă aparte,
zvâcnindă, plină de forță, sub aparența unui
discurs fracturat, parcă împiedicat să iasă la
suprafață. În poemele sale se combină imagini
mitice cu imprecații beatnice, dar și cu o
sensibilitate poetică ce nu se lasă ascunsă. Pentru
că „și viața, și poezia, și poetul sunt mereu în
căutarea sublimării, între stigmat și slavă”, cum
scrie Traian Ștef. „Asta ne spune Attila, dându-se
pe sine drept exemplu.”
■
101,0 FM
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Parcursul Echinox
P Petru Poantă
In decembrie 1968 a apărut la Cluj revista
Echinox. Era anul marilor mi°cări studențe°ti
din Europa Occidentală precum °i al ocupării
Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la
Var°ovia. Refuzînd să participe la invazie,
România trăia momentul ei de glorie prin
sfidarea Moscovei. Societatea românească, în
ansamblul său, se afla într-o stare de euforie,
sedusă de începuturile unui liberalism economic
°i cultural. Apariția Echinoxului este efectul
punctual al acestei liberalizări. Inițiativa
înființării ei aparține unui grup de studenți de la
Facultatea de Litere (atunci Filologie), alcătuit
din Eugen Uricaru, Marian Papahagi, Petru
Poantă, Dinu Flămând, Adrian Popescu, Olimpia
Radu, Marcel C. Runcanu, Vincențiu Iluțiu,
Horia Bădescu °i Ioan Maxim Danciu (student la
Filosofie). Cîțiva dintre ei au format nucleul
primei redacții (Eugen Uricaru - redactor șef,
Petru Poantă - redactor șef adjunct, Rostas
Zoltan - redactor șef adjunct), completat cu
Peter Motzan °i Viragh Dene°, Radu Mihai
(istorie), Grigore Călugăreanu °i graficienii Florin
Creangă °i Mircea Baciu. Numărul unu al
revistei a avut un succes fulminant. Și nu doar
în Cluj, căci l-au consemnat elogios mai toate
publicațiile de cultură din țară. Nu era o “foaie”
de interes local °i cu caracter strict studențesc.
Cu 20 de pagini, în formatul actual al Tribunei,
°i în trei limbi (română, maghiară, germană),
scrisă aproape integral de studenți, revista avea
consistență °i, în context, o cumva bizară
neutralitate ideologică. Piesa de rezistență o
constituia articolul Ce este filosofia? de M.
Heidegger, în traducerea lui Radu Mihai. La
sesizarea unui politruc, textul a provocat
scandal, iar conducerea revistei a fost destituită.
Astfel de la numărul 2, redactor șef a devenit
Ion Pop. Puțin mai tîrziu, lui i s-au alăturat ca
adjuncți Marian Papahagi °i Ion Vartic, toți trei
asistenți °i apoi lectori la Facultatea de Litere.
Redactorii se schimbau o dată cu încheierea unui
ciclu universitar, dar cei trei au rămas la
conducere cam un deceniu °i jumătate, după
care a venit redactor șef Aurel Codoban, pînă în
1989. Imediat după Revoluție, revista s-a
politizat pentru o scurtă perioadă însă, odată
preluată de Corin Braga °i Ștefan Borbely, ea a
redevenit o publicație de specialitate, plină de
substanță °i deschisă spre teme °i idei ale
culturii universale contemporane. De cîțiva ani e
condusă de tînărul universitar Horea Poenar care
i-a imprimat în primul rînd o dinamică
ingeniozitate grafică.
*
Grupul echinoxist originar nu a avut un ma-
nifest, nici public, nici secret. În primul rînd, era
riscant să-ți faci intrarea în lume ostentativ, iar
în al doilea rînd, noi refuzasem teribilismul °i
iluzia vanitoasă de a “revoluționa” literatura
română. Ca ideologie literară, ne situam în para-
digma modernismului °i participam la bătălia
pentru autonomia esteticului. Prin forța
lucrurilor însă niciunul dintre noi nu putea avea
o concepție literară articulată. Eram la vîrsta lec-
turilor disparate °i recuperatoare. De altfel, în
toată istoria sa de 40 de ani, Echinoxul nu a pro-
dus curente ori “programe” literare, ci individua-
lități. Și, totu°i, el este mai mult decît suma
acestor individualități, după cum fiecare dintre
acestea reprezintă o parte în care se regăsesc in-
varianți ai întregului. Există o “matrice stilistică"
echinoxistă ale cărei urme sînt recunoscute în
viața literară. Echinoxismul a devenit în fond o
marcă. Apartenența la grupare conferă un anume
prestigiu dacă nu neapărat valoare. Echinoxismul
s-a regenerat prin conservarea orgolioasă a pro-
priei tradiții care a constat mereu în prioritatea
valorii estetice. O schimbare radicală de paradig-
mă nu s-a produs nici cu afirmarea scriitorilor
aparținînd generației ’80. Există un fel de conser-
vatorism al echinoxi°tilor din aproape toate pro-
moțiile, locul acesta părînd impropriu revoltelor
avangardiste °i experimentelor teribiliste. Nu-i
vorba despre o rezistență la ideile inovative ci de
un soi de sensibilitate academică pe care Clujul
profund o conține generic °i care are forța unei
nisus formativus. Consecințele ei sînt livrescul în
creație, erudiția în discursul critic, °i disciplina
învățăturii în didactica universitară. Echinoxismul
s-a perpetuat, astfel, ca o pedagogie continuă,
fapt pe care îl constata, după 25 de ani de exis-
tență, Corin Braga: “În istoria literaturii noastre,
Echinoxul nu va figura ca o grupare cu o poetică
bine individualizată, ci ca o °coală literară.
Trăsăturile care asigură continuitatea în timp a
revistei ar fi mai greu definibile ca un program
literar, ele constituind mai degrabă o Geist, un
spirit echinoxist, matrice formativă, un cadru,
atît spiritual, cît °i administrativ, de modelare
intelectuală. Eficiența pedagogică a acestei for-
mule este probată de destinul ulterior al redacto-
rilor, mulți dintre ace°tia devenind, în continuare
scriitori în toată puterea cuvîntului, ce ocupă, în
prezent, cîteva dintre cele mai importante reviste
din țară, cu precădere în Ardeal”.
Mariana Bojan
Coco°i
Echinoxul este, prin urmare, o °coală, dar °i
o formă benefică de colonialism cultural.
Fenomenul acesta, singular în literatura română,
a produs pînă în prezent în jur de 250 de scri-
itori, istorici (inclusiv ai filosofiei), afirmați sau
în curs de afirmare. Evaluată °i numai cantitativ,
Biblioteca Echinox numără mult peste o mie de
titluri publicate (poezie, proză, dramaturgie, eseu
°i critică literară, istorie, filosofie, traduceri).
Multe nume °i cărțile lor se situează în prim-
planul culturii contemporane, respectiv al celei
naționale. Echinoxi°tii au “colonizat”, apoi, prin
prezența °i prestația lor, nu doar cîteva reviste
importante, ci °i mediile universitare, mulți din-
tre ei devenind cadre didactice universitare.
Migrațiile succesive de echinoxi°ti au difuzat pre-
tutindeni ideea echinoxistă °i au întreținut senti-
mentul solidarității de grup, de°i gruparea, de-a
lungul existenței sale, nu a avut o politică de
autopromovare precum gruparea (generația)
optzecistă. Spre deosebire de aceasta, însă, echi-
noxismul este aproape ferit de riscul datării
istorice, tocmai pentru că e un fenomen viu, in
progress, care se regenerează permanent. El
rămâne legitimator în afara oricărei poetici codi-
ficate °i indiferent de listele canonice fabricate
de criticii din capitală. Într-o istorie serioasă a li-
teraturii contemporane, cîmpul literar al
ultimelor patru decenii, cu bătăliile °i metamor-
fozele sale, nu poate ignora emergența acestui
fenomen.
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Cu ochii bărbatului
Octavian Soviany
Ioana Bogdan
Anumite femei
Bucure°ti, Editura Cartea Românească, 2007
Venind din zonele „feminității în suferință”,
mult explorate în lirica ultimelor decenii,
poemele Ioanei Bogdan (Anumite femei,
Editura Cartea Romanească 2007), au totuși marca
lor de originalitate, căci autoarea încearcă să se
distanțeze atît de bufonadele Savianei Stănescu sau
ale Rodicăi Draghincescu cît și de discursul
„mînios” al promoției „extrauterine”, descoperind
mici insule încă virgine, mici pete albe pe suprafața
unui continent cutreierat în toate direcțiile. Așa se
face că, în versurile autoarei, „războiul sexelor” se
convertește finalmente într-un act de cunoaștere;
paginile cărții sunt populate de diversele ipostaze
ale cuplului, iar bărbatul constituie o prezență
tiranică și misterioasă, cele mai simple gesturi ale
sale dobîndind ceva din hieratismul unui ritual și
încărcându-se de o indicibilă valoare simbolică:
„Mănînc cu prietenul meu din aceeași farfurie,/
pînă cînd ziua se face noapte, foamea se face sete,/
setea se face/ sticlă.// Nu-mi povestește nimic, cum
se întîmplă în general/ între prieteni.// Are nările
largi, adulmecă trecutul și viitorul./ / Dacă n-ar
mînca, poate că ar muri./ Dar prietenul meu
împinge spre mine/ un cartof și spune:/ a venit
timpul.// A venit timpul să plec” (Prietenul).
Virilitatea are așadar, în asemenea texte, aspectul
unei măști impenetrabile, care contrariază,
declanșînd dorința de a cunoaște realitatea
disimulată în spatele ei, ceea ce implică privirea
penetrantă, „falică”, scrutătoare, capabilă să treacă
de la suprafață la adîncime: „- Într-o zi o să ne
ținem respirația, o să ne/ scufundăm. Spre toamnă,
o să te urmăresc/ dintre stînci cum bîntui pe uscat.
După hrană,/ vei spune unei femei între atîtea
altele./ Însă ea va ști că tu mă cauți/ pe mine.// Eu
o să mă scufund prima.// La suprafața lucrurilor
nu mai putem trăi” (Alexandru). Privirea penetrantă
Elitele românești de la A la Z
| Grațian Cormoș
Mihai Dinu Gheorghiu, Mihăiță Lupu,
Mobilitatea elitelor în România secolului XX
Pitești, Editura Paralela 45, 2008
Volumul de față, rezultat al unei mese
rotunde cu participarea unor nume
importante din lumea academică (Victor
Karady, Ion Bulei, Lucian Nastasă, Virgiliu Țârău,
Mihai Coman) și politică (Ion Iliescu, Emil
Constantinescu, Petre Roman și Crin Antonescu)
românească reprezintă un demers absolut necesar
oricărei societăți care ține la transparența
mecanismelor sale. În cazul acestei lucrări
colective, interogația principală cade asupra
procesului de formare și de transformare a elitelor
românești în perioada modernă și contemporană.
Discuția foarte amplă, imposibil de redus la un
numitor comun cuprinde intervenții dintre cele
mai eterogene care au vizat fie evoluția elitelor
românești și relația tinerilor studenți cu
universitățile apusene de-a lungul secolelor XVIII-
XX, fie răsturnarea de perspectivă adusă de
comunism, fie circulația și tipologia clasei
este însă apanajul bărbatului, în timp ce vederea
femeii rămîne una „adezivă”, condamnată să gliseze
la nesfîrșit peste superficia lucrurilor, astfel că
dobîndirea văzului „falic” este posibilă doar odată
cu uzurparea atributelor masculine prin intermediul
unui ritual „eucharistic” pe al cărui parcurs
personajul feminin se împărtășește din substanța
virilității: „Libertatea e un bărbat, poartă numele/
tatălui meu. Stă ghemuit în boscheți, adoarme/
bătrîn, se trezește/ tînăr. O pîine cît casa se coace
la căpătîiul/ său. Are palma grea și lacrima scurtă.
Cînd/ mănîncă, frînge aluatul în două,/ își rumegă/
amintirile.// Eu port același nume. Cu toate astea,
m-am născut/ femeie, în Maternitatea Ciulești. Aici/
crimele și nașterile își tîrăsc papucii năclăiți/ de
sînge. Am/ un soț, o conștiință, multe/ poezii,
treizeci de ani, o mamă care/ plînge. Mănînc din
păinea tatălui meu,/ îmi rumeg amintirile, mă rog.
În numele tatălui.” (În numele tatălui).
„Eucharistia” nu mai are însă aspectul „ospețelor
totemice” din lirica sanguinară a Angelei Marinescu,
nici nu mai este consecința uciderii sau castrării
simbolice a bărbatului (ca în poezia feministă a
grupului 90), căci Ioana Bogdan privește relația din
interiorul cuplului ca pe un raport de
complementaritate, întemeiat pe o „identitate de
nume”, iar experiența amoroasă este, în viziunea ei,
un act de cunoaștere, prin care cei doi parteneri se
vor metamorfoza, pînă la un punct, unul în celălalt:
„Pe vremea aceea/ eu eram un cal cu nume de
bărbat/ schilod și sinistru, pentru că nu mă
scuturasem încă/ de trei ori,/ și cum nimeni nu
avea de gînd/ să mă remarce în banca a treia a
amfiteatrului/ încercam să mă fac remarcat la
seminarul de/ literatură comparată -/ chiar citeam
pe ascuns Le Cid ca să n-ajung/ în rereuri -/
visîndu-mă un bărbat cu nume de voievod/ care
pleca la luptă să cucerească lumea.// Bineînțeles,
voievodul își imagina brusc,/ în momentele de
respiro din vajnica-i luptă,/ că se preschimba într-o
prințesă care își agăța/ dantelele în mărăcini”
conducătoare politice, economice, culturale sau
mediatice postdecembriste.
Între cele peste 25 de investigații asupra elitei
românești reunite cu acest prilej, există și - cum
se întâmplă întotdeauna cu ocazia unor astfel de
mese rotunde - texte de circumstanță, neelaborate
suficient sau de-a dreptul stupide sau ideolo-
gizante, însă cititorul va avea ocazia de a
descoperi și exegeze bine elaborate, interesante,
care urmăresc de exemplu, relația dintre univer-
sitățile occidentale și formarea intelectualității
românești, eliminarea elitelor interbelice de către
comuniști, crearea unor instituții ale noului regim
sau conversia elitelor comuniste după ’89. Așa
cum explică eminentul cercetător Victor Karady în
prefață, fără modestie, dar și fără a se
autoiluziona cu privire la amploarea demersului
coautorilor volumului:
“Această carte reprezintă o reușită excepțională
doar prin simplul fapt că ea există. Oferind fără
îndoială pentru prima dată rezultatele unui fasci-
cul convergent de investigații savante asupra
elitelor din România și a drumului pe care l-au
(Romantism). Abia trecînd printr-o asemenea expe-
riență a metamorfozelor, abia explorînd din interior
„țara bărbaților” personajele lirice ale Ioanei Bogdan
vor izbuti în cele din urmă să dobîndească privirea
penetrantă, aptă să pătrundă în „misterele profunzi-
mii” și, în consecință, să reelaboreze filmul realului:
„Am cunoscut lumea prin ochii bărbatului./ De la
înălțimea lui/ totul se vede altfel” (Am cunoscut
lumea). Tocmai prezența acestei vederi, care trece
dincolo de epiderma realității, face ca, în poemele
autoarei, micile aventuri în citidian, să capete aerul
unor epifanii, iar peisajele citadine să se transforme
în „păduri de simboluri”, cuvîntul redobîndindu-și
acum, cel puțin în parte, valențele simbolice,
repudiate în general de autorii ultimelor promoții,
astfel că o banală călătorie cu tramvaiul devine o
alegorie a existenței, peste care planează amenin-
țarea sfîrșitului: „În fața Bisericii/ Armenești/
călătorii, nasurile de geamul tramvaiului,/ oftează
zgomotos apoi se închină,/ conectați la cablurile de
curent continuu./ / Acolo, prin geam, călătorii
zăresc/ viața în mersul ei firesc, spre moarte,/
crucindu-se încă odată, de mirare,/în fața
benzinăriei din stația Maria Rosetti,/ unde zilnic
așteaptă să urce/ cerșetorul fără picioare. (...)//
Osteniți de drum,/ călătorii își ridică gulerele
paltoanelor/ coborînd în tăcere/ ca dintr-o arcă”
(Arcă). Particularizîndu-se așadar printr-o viziune
care încearcă să reacrediteze metafizicul în
contextul unei literaturi care și-a pierdut orice apetit
pentru sacru, Ioana Bogdan izbutește să convingă
ori de cîte ori reușește să evite capcanele unui
alegorism prea transparent sau imaginile ce țin de
vîrste mai vechi ale poeziei. Spunerea directă o
avantajează în mult mai mare măsură decît
metaforismul, cenzurarea efuziunii patetice e mai
convingătoare în discursul ei decît sechelele liricoide
pe care le mai putem descoperi în două sau trei
poeme, cîtuși de puțin reprezentative pentru o
poetă tot mai sigură pe mijloacele ei de expresie,
așa cum a dovedit-o într-o recentă lectură de
cenaclu.
■
Mariana Bojan	Pe gânduri
parcurs de la nașterea statului național și până în
zilele noastre, ea fixează jaloanele esențiale pentru
interpretarea procesului secular de modernizare
istorică a României”.
Printre cele mai interesante contribuții sunt
studiile de caz care analizează în premieră con-
tribuția unor instituții românești la constituirea și
validarea unor grupuri elitare cum au fost școala
4
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
de literatură °i critică literară “Mihai Eminescu”
(Lucia Dragomir), Academia “Ștefan Gheorghiu”
(Mihăiță Lupu) sau Grupul pentru Dialog Social
(Camelia Runceanu). Alături de acestea, un
studiu inedit, dar parțial, este și cel întreprins de
Mihai Coman: Vedetă și patron - dublul statut al
elitelor din mass-media postcomunistă.
Cartografiată din multiple perspective ce fac
apel la cunoștințe de specialitate din domeniile
istoriei, sociologiei, științelor politice și psiholo-
giei, mobilitatea elitelor românești este elucidată
complet în urma acestei mese rotunde transpuse
în volum. Investigația colectivă propusă aici este
dincolo de câteva minusuri care pot fi tratate cu
indulgență, cea mai pertinentă și obiectivă analiză
a elitei românești pentru fiecare perioadă în
parte: înainte, în timpul și după căderea comunis-
mului. Cartea abundă în date statistice privind
numărul de absolvenți de facultăți și instituții, de
tabele și de alte informații relatate în manieră
comparatistă mai ales în studiile istoricilor sau
sociologilor. Acestea se îmbină cu interpretările
personale ale autorilor care țin totuși cont de o
anumită contextualizare evidentă a proceselor
luate în vizor (regimul politic, situația
minorităților etnice, gradul de școlarizare general
într-o anumită perioadă, concepția despre elite și
alți factori care intervin în procesul evoluției aces-
tora de-a lungul timpului).
Vorbind despre tipologia liderilor din spațiul
public al României contemporane, Marcela
Monica Stoica realizează și un succint portret-
robot al liderului carismatic, ilustrat de două per-
sonaje ale scenei politico-mediatice postdecem-
briste, populiștii Traian Băsescu și Gigi Becali care
întrunesc simpatia maselor în ciuda unor defecte
evidente. Concluzia studiului întreprins de
domnia-sa este relevantă pentru surprinderea
ascensiunii și preeminenței noului tip de lider în
societatea actuală, marcată de o răsturnare a iera-
rhiilor bazate pe valori tradiționale, cu concursul
mass-mediei și al “eticii” consumeriste:
“Cât timp societățile moderne continuă pe
drumul consumerismului, al hedonismului,
elitele-celebrități au mari șanse să triumfe ca idoli
seculari. Societatea românească, aflată încă într-un
proces de transformare, este și în căutare de
modele cu care să se identifice. Acest lucru duce
la ascensiunea unor lideri care nu fac parte din
modelul de elite consacrat tradițional. Nu se
poate face abstracție de ei, aceștia există, vocea
lor este ascultată, sunt în centrul scenei, au vizi-
bilitate și recunoaștere publică în cel mai înalt
grad. Ei sunt o sursă de inspirație pentru majori-
tatea celor fără de putere, fără bogăție, educație,
legături familiale”.(p. 431)
Secțiunea cea mai slabă a volumului este
evident cea legată de Societatea civilă și economia
de piață, probabil pentru că în acest sector
lucrurile sunt încă la început și de aceea orice
teoretizare suferă de insuficiența unei practici
solide, urmând a fi legitimată odată cu trecerea
timpului.
■
„Fericirile” aceleiași unice zile
| Ioan Negru
Iulian Dămăcuș
Dealul cu cătină
Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2007
Dealul cu cătină începe așa cum ar trebui să
înțelegem orice început, cu drumul spre
biserică, adică spre sacru.
Nașterea fiecăruia ar trebui să însemne
începutul căii, a drumului spre sacru. De la
naștere și până la moarte este câmpul de acțiune
al „fericirilor”, fericiri, multe la număr, citite de
preot în cadrul sfintei liturghii.
De născut, ne naștem care pe unde, dar după
moarte ne adunăm cu toții în cimitir, lângă
biserică. La țară, din rațiuni sacre dar și
economice, biserica este în mijlocul cimitirului.
Toate „fericirile” ajung până la urmă în grădina
bisericii. Săvârșirea acestora, împlinirea lor, nu
ține de sacru decât ca înțeles secund al vieții,
altfel ele nu sunt decât viața de zi cu zi.
În cartea de față, Iulian Dămăcuș se oprește
asupra lumii satului de pe Câmpia Transilvană,
cuprins geografic între valea Someșului și dealuri
cu pădure, pădure păzită de unele din personajele
cărții sale. În timp, este avută în vedere perioada
interbelică apropiată războiului, dar și ceea ce a
urmat, mai ales politic, până în ’89.
Când este vorba de un text al lui Dămăcuș,
fie poezie, epigramă, haiku sau, în cazul de față,
proză, trebuie să fii foarte atent. Autorul este
dotat cu o ironie deosebit de fină, de subtilă. Ai
impresia, la început, că nu aduce nimic nou, nici
ca modalitate de a scrie, nici ca tematică. Numai
că după ce i-ai citit cartea, trebuie să te întorci la
început, cu o altfel de lectură, cu un altfel de
înțeles. Așa cum viața se desfășoară zilnic fără
niciun fel de strălucire, pare a zice autorul, tot
așa și textul; fără mari înflorituri stilistice, fără
mari catastrofe sau imense bucurii. Dar, după ce
ai citit textul, la fel ca după moartea unui om,
parcurgându-l încă o dată cu gândul de la început
la sfârșit, de la naștere la moarte, simți nevoia,
ești obligat să-l resemnifici. Să-i dai, pentru că îți
este dat, un înțeles mai adânc.
În cazul de față trebuie să regândim viața și
moartea la țară, în satul asupra căruia se oprește
și ni-l dă în text autorul. În ceea ce privește viața:
dacă-i vorba de sat de câmpie sau podiș, ar trebui
să-i vedem sătenii la arat, la semănat, la coasă, la
fân, la secerat, la treierat, la animale. Aproape
nimic din toate acestea în cazul de față. Nimeni
nu lucrează pe câmp și cam tot atâția au grija
animalelor. Cei care lucrează fie păzesc pădurea,
fie o fac la oraș. Fie sunt în război, prin ’41,
împotriva sovietelor socialiste.
În sat, așa după cum este și firesc, nu se
întâmplă mare lucru, adică nu se întâmplă altceva
decât îi este dat fiecărei zile de la țară: să fie
aceeași. Aceeași zi în fiecare zi, întreruptă de ziua
de duminică care, deși aparține satului, este a
preotului. Și ziua preotului este precum zilele de
până acum, aceeași, de aceea nu ceea ce face el
este semnificativ, ci ceea ce face în biserică un
personaj, Todor, în timp ce se citesc „fericirile”.
În loc să fie smerit, cuprins de frica și bucuria
sacrului, el comentează pe rând fiecare „fericire”,
aducând viața sa în mijlocul sacrului, nu invers,
așa cum ar fi cel puțin de bună cuviință. Nici
măcar preotul nu ține cu umilință la sacru, partea
„forte” a desfășurării liturghiei fiind predica, în
care „educă”, ceartă, îi face cu ou și cu oțet pe cei
de față, care răsuflă ușurați că au scăpat doar cu
atât și n-au fost luați la bătaie.
Mariana Bojan
Natură statică
Preotul este cel care pune însă în mișcare a
doua temă: moartea. Dacă viața este aceeași,
moartea în schimb este întotdeauna altfel, cu
mult mai spectaculoasă, să zicem.
Când este vorba de proza lui Iulian Dămăcuș
trebuie să știi că el își duce personajele până la
moarte. Cum s-ar zice, le omoară pe toate. Aici,
câteva scapă, dar și acelea-s bătrâne și înclinate
deja din rădăcină, ca pomii după furtună, spre
cimitir.
Nicio moarte din această carte nu aparține
firescului. Oamenii, personajele mor fie în război,
fie se sinucid. Morții din sat se sinucid cu toții,
dar, gândită până la capăt, și moartea pe front tot
un fel de sinucidere se poate numi.
Prima moarte pe care ne-o „servește” autorul
este aceea a dascălului. Căzut în patima beției și a
jocului de cărți pe bani, acesta fură banii bisericii.
Adică ai popii. Care preot, sfânt nevoie mare, ține
post negru (?) ca să afle cine a furat banii.
Dascălul nu recunoaște, dar moare după câteva
zile. Este prima sinucidere. Îi spun așa pentru că,
în logica faptelor, dacă ar fi pus banii la loc, chiar
și în rate, adică dacă și-ar fi recunoscut fapta, n-ar
fi murit. Celelalte morți sunt sinucideri evidente.
Ne putem întreba ce lume rurală e aceea plină
de sinucigași. Am lăsat pentru acum să vă spun
că în cimitir există un loc rezervat anume celor
care s-au sinucis. Fapt deosebit de semnificativ.
Deci nu sunt ei singurii, există în sat o tradiție a
sinucigașilor, așa că și acest fel de sfârșit face
parte din monotonia aceleiași zile, adică a lui
aceeași. În acest sat sinuciderea aparține
„fericirilor” vieții.
Dealul cu cătină este o carte care te pune pe
gânduri, care te face să vezi și altfel viața rurală,
viața pură și simplă, aceeași viață. Nu te
îndeamnă nicio clipă la sinucidere, ci la citit. La
trăit. La viață. Dar această carte mai are un merit,
te face personaj alături de celelalte ale cărții.
Împreună cu ele. Și trebuie să ai grijă ce va face
autorul cu tine până la capăt. Ce vei face tu cu
tine însuți. Cu viața și cu moartea ta.
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Poezie balcanica la Brăila
I Mircea Muthu
Festivalul de poezie balcanică din Brăila lui
Panait Istrati fructifică proiectul instituțiilor
culturale din zonă conceput pe zece ani
(2007 - 2016), parteneri fiind - anual - scriitori
din Serbia, Macedonia, Bosnia-Herțegovina,
Croația, Muntenegru, Slovenia, Bulgaria,
Albania, Grecia și Turcia. „Pentru fiecare ediție a
festivalului, prezumau organizatorii, se va
realiza o antologie de versuri cu titlul generic
Balcanica și se va edita revista Scriitori din
Balcani dedicată creației lirice, dar și altor
genuri literare”. Promisiune onorată deocamdată
pentru că, iată, cele două antologii propuse spre
lectură, respectiv Balcanica - 1 (2007) și
Balcanica - 2 (2008) însumează creații lirice
semnate de poeți sârbi și macedoneni; sunt, de
asemenea, prezenți și scriitori români într-un
dialog, clasicizat deja, al sensibilităților afine. E
cazul primei culegeri în care Dunărea ca topos
fundamental vertebrează, la modul simbolic
memoria (nu numai) culturală și care trimite la
o mitologie sui-generis locuită de Nichita
Stănescu, Vasko Popa ș.a. „Iar Dunărea noastră
este o Balanță verde / cu Poartea Sărutului între
cer și pământ albastru și negru”, retorizează
Adam Puslojic, evocând, ecumenic, „lumea lui
Kavafis/ Lumea lui Daglargia” într-un poem mai
vechi, întrebări solemne pentru țipăt. Fie că se
reiterează o exergă („lui Nichita” în Post-
scriptum - ul lui Srba Ignjatovic), fie că se
evocă Cutia lui Vasko Popa (Predrag
Bogdanovic), lirica vecinilor noștri - aluvionată
de reflexele puternicului epos sârbesc - are
aceeași tăietură pe linia unei continuități ce
scoate în evidență aplecarea nativă spre
formularea diegetică și, în același timp,
apoftegmatică și cu angajarea febrilă în absurdul
istoriei. Or, poemul lui Bogdanovic este, în
acest sens, exemplar: „Biblioteca din Alexandria
/ arde în flăcări.// Printre limbile de foc,
bibliotecarii / citesc cu voce tare din cărți.// Eu,
la buza pârjolului / iau act de scrierile altcuiva./
Va trebui, o știu prea bine, / să mă arunc și
singur în flăcări” (Biblioteca din Alexandria). La
fel, în poemul Serbiei crucificate Radomir
Andric istoricizează tragicul: „casa mea arde-n
adâncul nopții milenare / în casă trebăluiau
tatăl meu și mama mea / prefăcuți de mult în
iarbă / născuții și nenăscuții mei prunci / legați
tO
o
OJ
de Crucea plină de sângele străbunilor / mei
eliberați și îngroziți de frică / eu sunt pentru nu
salvatorilor / ce sting incendiul / cu benzină nu
cu apă / apără-mă Doamne / de mila de marele
lor ajutor” ș.a. Brăilenii din antologie în schimb,
cu „cherhanalele, redute ale singurătății”
(Cherhanale - Nicolae Grigore Mărășanu), cu
reveriile, câteodată funebre, deplasate „până în
țările mulatre, ori galbene, ori negre” (La sânul
tău - Constantin Gherghinoiu) se proiectează pe
fundalul, în tentă bacoviană, al „orașului cu
salcâmi”. Elegiaci prin excelență ei prezentifică,
ca Stere Bucuvală, transhumanța aromânilor de
altădată : „Se-ascunde drumul într-o piatră, /
mai coboară încă nori pe limba ta. / O să vezi
iar bobul cel gălbui cum seacă / Dus de apa
morții sus, în Marmara”(Refugiu pe estuar). La
amintitul Puslojic poezia contează prioritar ca
fruct al tenacității și al unui nedisimulat orgoliu:
„M-am apucat de scris cu dinții / și după o
vreme observ / cum îmi crește opera / ca un
munte de oase / tot mai luminoase/ adică
lustruite cu atenție / și demență artistică” (M-
am apucat de scris). Și Fluviul lui Mărășanu -
un important poet al lumii acvatice în
Leviathanul (2004) - e o revoltă perpetuă, iar
suferința Dunării, agresată nu doar ecologic se
preface într-o lecție stenică de viață : „poate
astfel ochiul tău adânc / mă va veghea încă o
noapte”, încheie, deziderativ, eul liric de pe
malul drept al „drumului fără pulbere”.
Într-un alt registru trebuie citiți cei patru
poeți macedoneni din volumul secund al seriei
Balcanica. Dincolo de gravitatea, comună în
fond, spațiului liric ex-iugoslav, structurile
aproape prozastice sunt irigate de inflexiunea
religioasă în cheie ortodoxă în Prescura
cunoscutului scriitor sârbo-macedonean Risto
Vasilevski sau filtrată de trăirea franciscană a
aceluiași în Un fluture pe-o aripă de înger : „se-
opreșe-n zbor un fluture pestriț / pe-o aripă de
înger, / și totul devine vibrație: / și mișcarea
Creatorului / și privirea îngăduitoare a Maicii /
și inima preaplină a micului lisus // și glăsuirea
mută a pustnicilor” etc. Ceea ce nu recuză
celălalt pol, anamnetic și nostalgic din Să mergi
la Prespa ori convocarea dimensiunii
peratologice, citabil în întregime fiind poemul
fZlslc "Dasileoski
Dan Anțjhclcson
/Vila CwtUatu
"Dejna Aecoska
Huțrașeu
Don C/keotyke
Dvanko Coelkoskl
Dan "Detona
Prânz „Stăm la masă, ne mâncăm unul pe altul,
noi și moartea./ Noi la zenit, ea pe muche, în
materia / ce-și pierde forma. Din farfurii
fumează moscul” ș.a. Pentru Vesna Acevska,
tradusă în limba română cu volumul Causa sum
(1996) în schimb ciclul Degetelor conține o
meditație articulată pe canavaua alegorică
despre ipostazele, personificate, ale
c u v â n t u l u i: „gol”, „întristat”, „greșit”,
„uitat” sau „întinat” el reconstituie spectacolul
lumii : „Clăbuc după clăbuc dă de-a dura, /
Suflă-n burlan odată cu vântul, / Își flutură
creasta și cântă, / Pe propria-i socoteală
glumește” Etc. (Cuvântul gol). Alegorismul
străveziu nu obturează rictusul unei
postmodernități ce nu poate renunța la cuvânt
ca și instrument și substanță a comunicării. Tot
cu intenție alegorică dar lucrat în filigran e
ciclul de sonete Agurida, semnat de prolificul
Sande Stojcevski. Sonetele sale amintesc de
poezia pillatiană a toamnei la care se adaugă
însă premoniția, spectrul sfârșitului descifrat în
textul definitiv (Agurida) sau în anotimpul
opulent. Călătorul „aude tușind răgușite tufișuri,
/ În gâtlejul lor își aruncă privirile -/ Laolaltă cu
vrăbiile sângeros își ia zborul;/ Ațipite, ceva par
a spune bătrânele. / / Fructele-mping cu coatele-
n frunze/ Să vadă oboseala acel harbuz plin de
miez / Ca o pupilă de-a dura peste colină”.
(Para brumată). Aici „prezviterul Ioan”,
„părintele Kliment” sau zidurile de la
Kerkaporta devin semnele unui Palimpsest ce
transmite sentimentul perisabilității dar și al
prezervării memoriei prin cultură. Tonalitatea
generală a sonetelor se înrudește cu aceea
lizibilă în ciclul Matca al ohrideanului Branko
Cvetkoski, tradus și el în română cu Adiere la
Molitva (1995). Un accent blagian sui-generis se
desprinde din Visul semințelor : „Respirațiile
morților încălzesc semințele/ Le desfașă
înghețatele inimi - / Cu tremurul nerostitelor
mesaje / Le alungă ceața pusă pe ochi”; ele
„capătă văz în casa întunecată” dar fără tonul
jubilativ din Mirabila sămânță. Vectorul
important este cel anamnetic, centrat pe
aluviunile vieții in statu nascendi. Cele patru
grupaje de poezie macedoneană contemporană
sunt acompaniate de lirica românească într-un
dialog simbolic, semnată - tot pe cicluri - de
Ion Gheorghe (Mutul), Dan Verona (Vocile
Răsăritului), Gheorghe Lupașcu (Totem), Dan
Anghelescu (Elegii) și Mia Cuțitaru (Ecoul).
Diversitatea tematică, prozodică și atitudinală
rotunjește aspectul de panopticum al antologiei
secunde, traversată totuși, pe de o parte, de
regramaticalizarea istoriei răsăritene, ca la Dan
Verona (în Plângerea răsăriteanului perfect) sau
la Ion Gheorghe (în Poemul alograf) și de fiorul
elegiac prin asumarea livrescului la Dan
Anghelescu sau Dan Lupașcu (în Spectacol cu
Hamlet).
Ambele florilegii lirice poartă girul unor
traducători de marcă din limba sârbă (Adam
Puslojic, Ioan Flora, Răzvan Voncu, Simion
Lăzăreanu și Ioan Radin) și din macedoneană
(Dumitru M. Ion, Carolina Ilica și Mariana
Ștefănescu). Mulțumită acestora și inițiativelor
locale seria completă a Balcanicelor va constitui
un reper de neocolit pentru cel care va dori să
se familiarizeze cu un segment important, ca
diversitate și valoare estetică, din literatura
ieșită, astăzi ca și ieri, din „rezervorul de
energie”
(Emil Cioran) al spațiului balcanic.
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
O nouă revistă:
Carmina Balcanica
ordinea din zi
Cu subtitlul Review of South-East European
Spirituality and Culture revista (cu apariția,
deocamdată, de două numere pe an) va fi
profilată pe „dialogul intercultural”, cum
menționează unul dintre fondatori - Vasile
Datcu - , intenționând, în plus, ca „fiecare text
să vorbească în limba de acasă a celor care scriu
dar și într-o limbă (engleza), capabilă să
deschidă porțile comunicării - cunoașterii -
întîlnirii cu lumea vest-europeană” (Dan
Anghelescu, celălalt membru fondator). Așadar,
o publicație plurilingvă odată cu primul număr
ce cuprinde intervenții semnate de autori din
România (Vasile Datcu, Dan Anghelescu,
Mircea Muthu, Marius Chelariu, Emilia Parpală,
Mihaela Albu, Camelia Zăbavă, Gabriela Rusu-
Păsărin), Macedonia (Katica Kulavkova), S.U.A.
(Heinz - Uwe Haus) și Grecia (Apostolos
Patelakis). Cu doi redactori, respectiv Mihaela
Albu de la Universitatea din Craiova și
scriitorul ieșean Marius Chelaru, publicația are
un International board alcătuit din personalități
din S.U.A.,Macedonia, Serbia, Bulgaria și
Grecia. Structurată deocamdată pe două secțiuni
- de studii ori eseistică și poezie prioritar sud-
est europeană - Carmina Balcanica „ar putea
contribui, prezumă Dan Anghelescu, la o mai
limpede conturare a identității spirituale născută
pe meleaguri Danubiano-Balcanice” (Dan
Anghelescu). Intenția este lăudabilă și revista
desigur necesară în contextul geopolitic actual
dar și în acela al discuțiilor care au ca obiect
multisecularul raport dintre Centru și Periferie
la meridian european. Rămâne de văzut în ce
măsură revista își va câștiga individualitatea
într-o zonă mereu mai curtată de cercetarea
interdisciplinară.
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
Echinox la patruzeci de ani
| Ion Pop_____________________
S-au mai adăugat, iată, niște ani de la apariția
revistei studențești de cultură Echinox, în
decembrie 1968. Calendarul arată cifra 40,
- a trecut, cum s-ar spune, o viață de om. A fost,
mai este, de fapt, o viață de oameni. Folosesc
singularul într-o parte, pluralul de cealaltă, fiindcă
mi-a plăcut să cred, în tot acest răstimp, că cei
peste două sute de tineri, de odinioară și de
acum, atât de diferiți între ei, care au ucenicit,
într-un fel sau altul, în acest atelier, au continuat
să rămână, cu partea cea mai bună a lor,
împreună, într-o comuniune de spirit, peste mode
și timp. Este ceea ce, foarte inspirat, a numit
Petru Poantă, unul dintre fondatorii grupării,
„efectul Echinox”: reverberație a unui sentiment
de încredere în cultură, de solidaritate intelectuală
în cunoscutele „vremuri nevoiașe”, într-un spațiu-
incintă ce încerca să se apere de intemperiile
ideologiei totalitare. L-a apărat, desigur, în mare
măsură însăși tinerețea idealistă a celor dintâi
promoții, prelungită de cele ce i-au urmat înainte
de Decembrie 1989, redimensionată în energiile ei
eliberate după acea frontieră, aproape de
neimaginat, a Istoriei.
Spun comuniune de spirit și solidaritate, și
înțeleg, totuși, o stare de libertate interioară
cucerită, păstrată, afirmată, un liant suplu de
cărămizi dintr-un edificiu în permanentă
construcție, larg, luminos în deschiderile sale spre
lume. Încă primul redactor șef al revistei,
studentul Eugen Uricaru, vedea în noua publicație
mai degrabă un spațiu de ucenicie și de formare
decât unul în care s-ar propune directive și reguli
stricte de creație. La rândul său, regretatul Marian
Papahagi, al treilea nume înscris în fruntea
colectivului redacțional, după ce participase și el
la întemeirea cenaclului și a grupării, căreia i-a și
dat numele, a preferat să vadă în Echinox tocmai
un atelier. La rândul meu, am spus nu numai o
dată că nici revista, nici cenaclul n-au pretins să
devină amvoane de unde să se predice doctrine
literare, adeziuni unilaterale și partizane, mai
mult sau mai puțin limitative.
S-a și putut remarca, nu doar în primii vreo
cincisprezece ani, adică până în 1983, când așa-
numita tripletă din fruntea revistei, Papahagi-
Vartic-Pop a fost „concediată”, că din sumarul
echinoxist au fost aproape absente textele de
„direcție”, cu caracter mai mult sau mai puțin de
manifest. Prea multe „directive” și „indicații
prețioase” încercau să fie impuse de funcționarii
cultural-ideologici ai momentului, pentru a mai
adăuga și altele, din interior. O foarte mare
înclinație teoretică echinoxiștii nici nu prea aveau,
și nici în momentul, cumva mai militant, în care
se anunța intrarea în arenă a unei noi generații, a
anilor ’80, cei ce urmau s-o ilustreze strălucit în
viitorul apropiat nu s-au grăbit să lanseze
sloganuri spectaculos angajante la un program
anume. Acesta, acestea, s-au conturat și
consolidat cumva din mers, lăsând loc de mișcare
individualităților, unui mozaic viu, ce avea să
capete, desigur, în timp, o configurație lizibilă
mai de sus, dincolo de culorile particulare ale
pieselor componente. Legătura de adâncime a
fost, însă, asigurată de un spirit critic mereu
întreținut, cu exigențe neslăbite de calitate:
estetică, pentru textele literare, stilistică într-un
sens mai cuprinzător, pentru cele din domeniile
larg-umaniste, adică de ținută a expresiei
lingvistice și a atitudinii etice, a unei mai generale
morale a scrisului.
În acest sens am folosit în mai multe rânduri
și formula prietenie exigentă, care voia să spună
că, dincolo de afecțiunea care ne unea în chip
firesc, am considerat întotdeauna ca pe o
necesitate absolută franchețea, sinceritatea opiniei
critice, luciditatea întâmpinării oricărei producții
prezentate spre publicare. A fost un principiu la
care am ținut mereu - și cred că el a dat roade și
a întărit, de fapt, încrederea între noi. Practica
dezbaterilor de cenaclu a trecut astfel normal în
cea redacțională, în lucrul pe texte, în dialoguri și
confruntări deschise cu mereu tinerii camarazi și
colaboratori.
Evoc o anume solidaritate și prietenie, și nu
uit că un asemenea exercițiu al comunicării a avut
loc și în triunghiul lingvistic în care s-a înscris de
la început revista și gruparea Echinox. Publicat în
română, maghiară și germană, prin decizie
oarecum din afară, de natură politică (lozinca
frăției dintre „români, maghiari, germani și alte
naționalități” ajunsese un fel de clișeu retoric
oficial al epocii), Echinox-ul a devenit în timp nu
doar ilustrarea mecanică a acestei exigențe
exterioare, ci - îmi place să cred - un spațiu de
comunicare reală, de prietenie adevărată între
vorbitorii celor trei limbi ale Transilvaniei. Așa-
numita „interculturalitate”, despre care se
glosează astăzi atât de mult, și-a găsit o primă,
semnificativă concretizare tocmai în publicația și
în cercul nostru. Era, peste decenii, ceea ce
propusese, în fond, și un Sextil Pușcariu prin
revista Cultura, în anii următori marii Uniri.
Nu e cazul desigur, să idealizăm, sub niciun
aspect, trecutul sau prezentul revistei. Ca orice
fenomen cultural, ceea ce numim Echinox a fost -
mai este - o realitate situată și situabilă în
contexte socio-culturale, în mare măsură
determinante, sau măcar cu urme, pozitive sau
mutilante. Gruparea și revista noastră a făcut ceea
ce a putut face în mediul dat: a propus niște
texte în contexte, adesea - acestea din urmă -
constrângătoare, fluctuante, nesigure, dincolo de
relativa liberalizare ideologică a momentului
inițial. Până la Revoluție, s-a desfășurat, de fapt,
mereu cunoscutul război de uzură cu cenzurile
mai fățișe ori mai ascunse, negocierile nesfârșite
pentru o pagină, o frază, chiar un cuvânt sau o
metaforă. Cu concesii, uneori inevitabile, când
textele în cauză nu erau pur și simplu eliminate;
cu obligatoriile pagini-paravan, 1 și 2, în care
flașnetei ideologice trebuia să i se învârtă resortul
mecanic. Confrații noștri de limbă maghiară și
germană au resimțit, desigur, și mai acut efectele
acestui joc obositor, fiind de două ori pândiți de
ochiul bănuitor și „vigilent” al „Direcției Presei”.
De unde și, poate, un anumit procent de
neîncredere reciprocă între chiar membrii
redacției. Însă și un soi de solidaritate de victime,
de ținte ale aceleiași agresivități. Nu e de uitat
nici plecarea dramatică a unei întregi populații de
etnie germană, care a pus în pericol, aducând-o în
pragul anihilării, literatura colegilor noștri sași sau
șvabi, astfel încât, un critic eminent în materie de
literatură germană precum prietenul nostru Peter
Motzan, printre ultimii desțărați, și-a pierdut
practic obiectul de studiu...
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Cu atât mai importante ni s-au părut micile-
mari victorii contra acelei reci supravegheri, când
reu°eam să ne păcălim îngerii-gardieni cu o poezie
ori cu o proză mai îndrăzneață, cu un eseu
dedicat unui scriitori indezirabil cu un document
prin care realitatea comunismului românesc era
dezvăluită fără menajamente. Așa au fost
numerele, de-acum de referință, în care s-a
publicat, prin astuțiile lui Ion Vartic, scenariul, cu
imagini de la turnare, al filmului lui Lucian
Pintilie, De ce trag clopotele Mitică?, interzis apoi
pentru un deceniu, ori cel în care profesorul
Mircea Zaciu tipărea, cu complicitatea familiei
Daicoviciu, memoriul lui Lucian Blaga după
apariția romanului calomnios al lui Mihai Beniuc.
și nu puține au fost textele în care, măcar printre
rânduri, se putea citi o atitudine critică față de
alterările provocate de dictatură vieții spirituale a
lumii românești. Altele dispăreau pur și simplu
ori scăpau numai după ce fuseseră grav ciopârțite
de cenzură, cum s-a întâmplat, de exemplu, chiar
pe o primă pagină de revistă, cu un articol al lui
Tamas Gaspar Miklos despre Democrația
universitară: democrația era acceptată, nu-i așa,
doar în lozincile abstracte și găunoase ale puterii
comuniste. Ceea ce s-a numit după Revoluție,
„rezistența prin cultură” îmi pare că a făcut parte,
pentru cele vreo două decenii de dictatură sub
care s-a scris Echinox-ul, din strategia
nezgomotoasă a grupării noastre. Miza pe
valoarea estetică a constituit un fel de scut,
vulnerabil desigur, dar scut, în fața asediului
permanent al ideologiei totalitare, cu
compromisuri inevitabile, însă reduse la
minimum, tocmai pentru că solidaritatea și
încrederea în cultura autentică, despre care
vorbeam, au fost date constitutive ale cercului
echinoxist.
Mica istorie a revistei n-a fost lipsită - se știe -
de accidente de parcurs, semnificative, fiecare în
felul său. După înlăturarea primei echipe de
redactori din fruntea revistei, în iunie 1983,
colegul asistent de la Filosofie, Aurel Codoban, a
preluat conducerea în condiții extrem de dure,
într-o atmosferă de control ideologic agravat,
reușind cu destule dificultăți să mențină pe linia
de plutire o redacție divizată, tulburată profund
de injoncțiunile „organelor” de partid din
„deceniul satanic”. Cealaltă tulburare, pozitivă,
din Decembrie 1989, a cerut restructurări rapide,
într-un interval agitat de febra tuturor revizuirilor
și reașezărilor, domolită abia în anii când, sub
direcția dublă a lui Ștefan Borbely și Corin Braga,
s-a optat pentru o linie mai „academică”, de
cercetare la nivel înalt, cu încercări izbutite de
sincronizare cu tendințele înnoitoare europene,
din spațiul universitar. S-a vorbit, totuși, atunci,
de o „criză”, marcată tocmai de tensiunile căutării
unor noi direcții, în condiții politice și culturale
renovate și ele. În fine, întoarcerea la statutul mai
accentuat publicistic, literar și eseistic, sub noua
direcție, mai tânără, a echipei lui Horea Poenar, a
însemnat o altă etapă, aflată în plină desfășurare,
cumva mai destinsă, până în pragurile ludicului,
în virtutea unui soi de postmodernitate eclectic-
relativizantă, cu aproximările și excesele inerente.
S-a dezechilibrat, prin emigrarea masivă, și partea
germană a revistei, iar paginile în limba maghiară
au cunoscut și ele fluctuații și ezitări.
Cum se poate vedea, parcursul echinoxist n-a
fost simplu-liniar și fără asperități. Ceea ce îi dă,
totuși, o unitate de fond este, cred, vreau să cred,
acel fond inițial de investiție culturală și umană,
acea solidaritate intelectuală întreținută în timp și
durabilă, fiindcă a avut și mai are un temei solid,
o bază spirituală încă nealterată în substanța ei
cea mai intimă. S-au produs, desigur, modificări,
cum spune expresia de uz curent, și poate că acel
liant mai profund de dinainte de 1989, încurajat
în mod cumva paradoxal de starea de alertă
prelungită în fața primejdiei comune, dar și
ținând de un frumos idealism al deschiderilor de
drum, nu mai are rezistența de odinioară.
Suntem, oare, cei mai „bătrâni” dintre tinerii
deceniilor șapte și opt ale secolului trecut, doar
niște nostalgici? - Schimbările și chiar rupturile de
mentalitate s-au văzut și se văd limpede în
interiorul celei mai noi generații, nu doar
echinoxiste. Amintitul relativism, miza mai nouă
pe moment, pe imediatuil trăirii, o anumită
slăbire a conștiinței „tradiției”, a legăturilor cu
ceea ce numim, inevitabil, trecut - și Echinox-ul
are, iată, unul - vor fi afectat, în parte, și
articulațiile prin care s-a conturat, prin ani, efigia
spiritului echinoxist. E un dat, la urma urmei,
firesc, vremurile, mentalitățile, raporturile cu
lumea, deci și față de „banca de date” a existenței
și scrisului de la Echinox sunt, prin forța
lucrurilor, altele decât acum douăzeci-treizeci de
ani.
Dincolo, însă, de astfel de metamorfoze
explicabile contextual, atingerea cifrei 40 ca vârstă
a unei grupări și reviste de cultură tânără este
elocventă și edificatoare. Puține publicații
românești au atins-o, și nu sunt multe nici cele
care, în ciuda reticențelor față de înregimentările
programatice stricte, au marcat totuși, cu câteva
accente proprii mișcarea literară și mai larg
culturală din România acestor ani. Atributul
„echinoxist” a intrat în circulația comentariului
critic și de istorie literară și cel puțin două mari
momente din istoria grupării asociază note
particulare peisajului, îndeosebi, literar, național.
Căci dacă originalitatea în materie de filosofie,
științe, este mai greu de obținut, mai ales la
vârsta uceniciei, este cert că în spațiul literar,
prima promoție echinoxistă a avut aportul ei
specific, în faza de încheiere și rotunjire a aceea
ce s-a numit „neomodernismul” generației '60, iar
participarea scriitorilor formați în atelierul
Echinox la configurarea „generației '80”, îndeosebi
în latura așa-zicând „neo-expresionistă” a fost și
este substanțială, ca și în spațiul prozei și al
criticii literare. Un număr dintre cele mai tinere
voci al numitei „generații 2000” se rostesc tot mai
convingător și din incinta echinoxistă. Câțiva
dintre scriitorii de prim-plan ai României, dintre
sociologii, fiosofii, politologii, jurnaliștii ei de
frunte și-au format uneltele în atelierul numit
Mariana Bojan
Babă cu rață
Mariana Bojan	Două femei
Echinox. Și e de notat încă o dată că deschiderea
către ceea ce numim astăzi „optzecism” a fost
consistent încurajată de ceea ce se petrecea în
partea de expresie germană a revistei noastre.
Colegii maghiari vor putea da seama, la ora
acestui bilanț festiv, despre ceea ce a adus scrisul
lor la ansamblul literaturii și culturii pe care le-au
servit în ultimele patru decenii.
A fost o vreme când, îndeosebi în etapa
delirantă a dictaturii ceaușiste, orice idee de
grupare literară devenise suspectă, ba chiar
punerea în evidență a unor individualități era
considerată cu mari rezerve. Astăzi, am
sentimentul că umanioarele, ansamblul culturii
umaniste sunt, din păcate, și nu numai la noi,
serios periclitate, deși din alte pricini. Epoca e,
nu-i așa, una a activităților lucrative, cu profit
imediat, și prea puțin a „gratuităților” spiritului.
Nu doar Castalia simbolică, a „jocului cu mărgele
de sticlă” e principial disprețuită, ci tot ceea ce
ține de formația omului în spiritul culturii înalte,
al tradițiilor majore al culturii universale,
stigmatizate ca „elitiste”. Universitatea se leapădă
încet-încet de „paraziții” filologi, de literații cu
capul în nori, de filosofii neproductivi, iar
istoricilor le sunt preferați adesea comentatorii de
circumstanță de pe sticla televizorului. A noastră
nu procedează altfel, reforma de la Bologna cere
Europei unite fabricarea pe bandă rulantă a unui
alt „om de tip nou”, acum al globalizării rapid
unifomizatoare. Ca să poată continua să existe
semnificativ în noile contexte, Echinox-ul va avea
de făcut nu puține eforturi de adaptare din mers,
de răspunsuri curajoase la provocările orei, de nu
puțină, aproape eroică încredere în dimensiunea
umanistă a culturii. Și, poate, pe acest fond de
incertititudini, de o reflecție adâncită asupra a
ceea ce înseamnă gravitatea, seriozitatea,
responsabilitatea angajării în actul de creație
culturală, printre atâtea deconstrucții și
relativisme. În anii care au trecut, starea de spirit
definitoriu echinoxistă a fost, dimpotrivă, tocmai
una constructivă prin excelență. Și nu poate, nu
trebuie să fie altfel, cred, nici în vremurile ce vor
veni.
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Filosoful maladiv
| Ovidiu Pecican
Ca exegetă a filosofiei, Marta Petreu s-a ocupat
asiduu, într-un program coerent de o
vechime de circa mai bine de un deceniu, de
filosofia românească interbelică și, mai cu seamă,
de reprezentanții gândirii originale de la noi care au
făcut la maturitate gloria creativității românești
afirmate în plan universal. După revelațiile
incomode referitoare la Nae lonescu, mentorul
tinerilor generației ’27, un consistent volum
monografic a pus sub lupă greu clasabila carte a lui
Cioran despre Schimbarea la față a României (Un
trecut deocheat..., ed. I: 1999, ed. a Il-a: 2004, ed.
în SUA: 2005). A urmat un volum despre lonescu
în țara tatălui (ed. I-a: 2001; ed. a Il-a: 2002).
Culegerea Filosofii paralele (2005) reunea mai multe
studii, eseuri și chiar fișe de dicționar, relevante
pentru arealul de interese profesionale în domeniul
filosofiei românești moderne și contemporane
frecventat de autoare. Niciuna dintre aparițiile
menționate nu a trecut neobservată, ba mai mult,
fiecare dintre ele a stârnit reacții iritate, semn că
scrisul acut al profesoarei de la universitatea
clujeană nu poate trece neobservat. De la
dezvăluirile de factură sursologică, menite să
redimensioneze statura unui gânditor mitizat sau
oarecum clasat, de felul lui Nae Ionescu, până la
adoptarea unei chei interpretative iconoclaste și
neconvenabile păstrării bunelor aparențe, ca în
cazul lui E. Ionesco, demersurile Martei Petreu fac
din filosofie un domeniu pasionant, o lectură
captivantă și un teren de onoare unde încrucișările
de spadă devin nu doar posibile, ci de-a dreptul
probabile, anunțând cu dramatism epic schimbările
în judecata publică asupra unor autori și lucrări.
Mai recent, publicarea în România literară a unei
analize a publicisticii lui Mihail Sebastian -
întemeiată pe asidue cercetări prin depozitele
bibliotecilor - a stârnit previzibile reacții sceptice și
chiar iritate, atunci când vine vorba despre exegeza
doamnei Petreu. Alura de dinamitardă a prestigiului
cultural al extremei drepte dintre războaie s-a văzut
însă, de astă dată, pusă în echilibru de o nouă
ipostază: cea de demolatoare a mitologiilor
democrate insuficient de dovedite și argumentate.
Suntem, de aceea, într-un moment în care
personalitatea exegetei care este Marta Petreu în
materie de filosofie românească se află în pragul
unei redimensionări, scăpând clasificărilor pripite,
dar provocând și la recalibrări ale evaluărilor
receptorilor săi.
O nouă apariție vine însă, în chiar acest context,
destul de neașteptat conturat, să consolideze
statutul de excelentă cunoscătoare a operei și vieții
cioraniene pe seama Martei Petreu. Scurtul volum
Despre bolile filosofilor. Cioran (Cluj-Napoca - Iași,
Ed. Apostrof & Ed. Polirom, 2008, 128 p.) aduce în
scenă un Cioran bolnav și teoretician al bolii pe
care, preocupată de același autor ca expert într-ale
sinuciderii, ale crizelor mistice și ale profeției,
cioranistica nu l-a tratat deocamdată în mod
consistent. Mă declar din capul locului surprins nu
atât de noua încarnare a locuitorului mansardei
pariziene, ci de apetența exegetei pentru
evidențierea respectivei întruchipări și contribuții.
Există, de ani buni deja, în istoria istoriografiei și în
filosofie, în sociologie și în antropologia culturală,
ba chiar și în literatură, o preocupare pentru corp,
corporalitate, starea de sănătate și boală care a
condus la rezultate cu totul notabile. Se poate
astăzi vorbi despre istorii și discursuri referitoare la
sănătate și maladie, contribuții de istoria curelor, a
profilaxiei și diagnozei, de biografii prin cheia
bolilor suferite de o persoană, ba chiar și elaborări
de paradigme mai generale, interesând civilizațiile.
Cu toate acestea, și deși a realizat în revista
Apostrof, pe care o conduce, anchete pe tema stării
de sănătate sau a relației scriitorului și omului de
cultură cu corpul lui, Marta Petreu nu părea că s-ar
afla în pragul unei investigații minuțioase a
teoreticianului și practicianului maladiilor
E.M. Cioran. Subiectul pare mai degrabă minor
prin ancorarea lui prea accentuată în fenomenologia
diurnă a oricărei vieți și se situează, în aparență, pe
o linie secundară în raport cu marile teme ale
scrisului cioranian. De fapt, lucrurile nu stau însă
deloc așa, iar Marta Petreu demonstrează cu
pregnanță, folosind expresia decantată și precisă din
eseurile ei filosofice, fără multă retorică și
periegheză, mergând la țintă, în ce măsură boala
este pentru Cioran, de-a lungul unei vieți, pretext și
context pentru scris și filosofie, cum devine ea o
stare de spirit, un obiect de studiu și chiar o
perspectivă asupra lumii și vieții, în ce fel nutrește
ea vitalitatea unei activități superioare de relevanță
culturală.
Preocupată să evidențieze toate nervurile unei
pluralități de manifestări maladive cu consecințe
creatoare în viața chinuitului gânditor român de la
Paris, Marta Petreu nu se preocupă, în actuala
versiune a cărții, de contextualizările posibile. Cu
speranța că această chestiune i-ar putea reține
atenția într-o ediție ulterioară, amplificată, a
studiului, semnalez că tema bolii a fost exploatată
filosofic în România - este drept, abia în anii ’70 ai
secolului trecut - și de către Constantin Noica, în
admirabilul lui volum Spiritul românesc în
cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului
contemporan (1978). Adusă în prim-planul filosofiei
de Soren Kierkegaard, Fr. Nietzsche și propulsată în
atenția contemporanilor mai ales cu mijloacele
prozei lui Franz Kafka și a altor corifei, cariera
culturală a maladiei datează din vremea lui
Hipocrat. În cultura română, tematizarea ei s-a
produs târziu, inegal și incomplet. Prioritatea a fost
dată mereu altor teme, de la cea patriotică -
militantism pentru unitate, independență și națiune
- până la subiectele specifice unei societăți
preponderent țărănești și supuse (posesie funciară,
revoltă socială, parvenitism și disparități între
categoriile sociale). Stăruința cu care notează Mircea
Eliade în Maitreyi anumite manifestări ale
corporalității a constituit, în perioada interbelică, o
noutate și a produs impresie asupra cititorilor,
asigurând parte din succesul romanului. Mai târziu,
romane precum Bietele corpuri (1986) al Soniei
Larian, reluând motivul tolstoian din Moartea lui
Ivan Hici, exprima, în parte, aceeași tendință,
constituindu-se într-un pandant al abordărilor
filosofice exersate pe aceeași claviatură.
Cu adevărat recurentă se dovedește însă tema,
într-adevăr, la Cioran. Multe dintre titlurile
volumelor lui etalează imagini sau sugestii legate de
intrarea în criză a dimensiunii corporale ori psihice,
când nu și/ și. Tratat de descompunere (1949),
Clătinări (1970), Despre neajunsul de a te fi născut
(1973), Sfârtecare (1979), Schițe de vertij (2004)
sunt tiluri care promit înregistrarea unor mortificări
diverse, conexe unor manuale de medicină ori chiar
de tortură. Desigur, scrise îngrijit, până la o
adevărată obsesie a reproducerii stilistice a
clasicității, pariind pe aforism și paradox, pe
Mariana Bojan
Dialog
oximoron și pe imaginea pregnantă, textele lui
Cioran sunt departe de cruzimea și de spectacolul
nud al decrepituridinii pe care autorul părea să îl
promită. Gânditorul nu dă la iveală materialele brut
descriptive ale unor insuficiențe ori agresiuni asupra
ființei umane, ci se preocupă intens de stilizarea
acestora, de transformarea lor în subiect de
meditație vizavi de condiția umană, oferindu-și, ca
un cobai autoinstituit, propriile trăiri, angoase și
metamorfoze. Astfel, boala ajunge treptat, în pagina
cioraniană, o prezență tutelară și polimorfă, o cheie
de boltă și o fantă prin care se poate intreprinde
lectura lumii. Această schematică a operei evoluează
în același spațiu hexagonal și cam în același timp cu
demersurile lui Michel Foucault, preocupat, în
parte, de aspecte similare și conexe ale existenței
omului și a societăților umane (nu doar în A
supraveghea și a pedepsi, ci încă din Maladie
mentale et personnalite (Boală mentală și
personalitate, 1954), Histoire de la folie a l’âge
classique - Folie et deraison (Istoria nebuniei în
epoca clasică, nebunie și nesăbuință, 1961),
Naissance de la clinique - une archeologie du regard
medical (Nașterea clinicii - o arheologie a
perspectivei medicale, 1963). Dar, în timp ce la
Foucault accentul cade pe reconstituirea gândirii
care a născut mecanismele sociale represive și
folosirea motivelor medicale ca pretext pentru
dominare, luare în posesie, represiune și stăpânire,
la Cioran întreg cortegiul de sentințe referitoare la
boală este centrat în jurul unei experiențe intens
personale; nu mai puțin relevante însă pentru
lumea în care trăim și condițiile existenței umane.
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Un savant călcat în picioare (I)
| Laszlo Alexandru
Destinul șocant al lingvistului, filologului și
folcloristului Lazăr Șăineanu (1859-1934) a
rămas pînă azi necunoscut marelui public
intelectual. Cercetarea lui George Voicu, Radiografia
unei expatrieri: cazul Lazăr Șăineanu, recent
publicată de Institutul Național pentru Studierea
Holocaustului din România “Elie Wiesel” de la
București, riscă să aibă efectul unui strigăt în pustiu,
căci lucrarea a ajuns doar pînă la cîțiva norocoși și e,
practic, de negăsit în librării. Ne facem o datorie
prezentînd informațiile cele mai semnificative pe
care le pune în pagină, legat de acest subiect.
Lazăr Șain / Schein, fiul unui zidar evreu din
Ploiești, a pornit cu abnegație pe calea activității inte-
lectuale și a insistat pe învățarea cît mai profundă și
nuanțată a limbii române. Și-a făcut din teza asimi-
laționistă un program de căpătîi, optînd să-și
românizeze numele în mod oficial. Aventura exis-
tenței l-a purtat în preajma lui B.P. Hasdeu, antisemit
notoriu din epocă, al cărui discipol fervent a devenit.
(Duetul Nae Ionescu- Mihail Sebastian a cunoscut,
iată, și stranii proiecții anticipatoare...) Profesorul
Hasdeu îl ia sub aripa sa ocrotitoare pe studentul
Șăineanu, ba chiar îi prefațează entuziast impresio-
nanta lucrare de licență, Încercare asupra semasiolo-
giei limbei române, publicată rapid la Tipografia
Academiei Române și recompensată cu prestigiosul
premiu Hillel, în valoare de 5.000 de lei aur. Acest
prim studiu științific al tînărului evreu aprofunda
importante probleme legate de tranzițiile semantice,
din registrul sacru în cel profan, ale terminologiei
românești.
Cu banii cîștigați din premiu, cercetătorul își con-
tinuă studiile academice la Paris, iar apoi la Leipzig,
unde obține doctoratul în filologie. La întoarcerea în
țară, este numit suplinitor al lui Hasdeu la Facultatea
de Litere din București, însă fără a fi retribuit,
întrucît, deși născut la Ploiești, era lipsit de cetățenia
română, ca evreu. Pentru a putea supraviețui finan-
ciar, Șăineanu solicită o suplinire plătită, la o școală
secundară. I se aprobă, în mod provizoriu, numirea
pe un an spre a preda latina la cursul inferior, gim-
nazial, al unei școli bucureștene, cu toate că secre-
tarul general al Ministerului Instrucției Publice, un
oarecare Ștefan Mihăilescu, protestează zgomotos
chiar și împotriva unei asemenea soluții efemere,
amenințînd cu demisia. Un an mai tîrziu, Lazăr
șăineanu este numit profesor la universitate, pe noua
catedră concepută de V.A. Urechia și avînd o confi-
gurație științifică destul de bizară: “istoria și literatu-
ra română”. În acel moment izbucnesc însă proteste
artificiale din partea opiniei publice (elevi, studenți,
profesori etc.), evoluînd sub bagheta din culise a lui
V.A. Urechia, care lansează și primele grosolane
rafale antisemite: “Un străin de ființa neamului nos-
tru nu va putea deștepta în mintea și în inima gene-
rațiunii noi imaginea trecutului nostru plin de învăță-
minte pentru viitor. Cum va simți și va recunoaște
acela pulsațiunile vieții istorice a românilor, cînd
inima lui nu bate ca și a poporului românesc întreg,
cînd el nu are nimic în comun cu aspirațiunile lui?”.
În fața protestelor corpului profesoral, care acuza că
noul coleg e lipsit de cetățenia română, Lazăr
Șăineanu e obligat să-și dea demisia. Ministrul de
atunci, Titu Maiorescu, i-o acceptă.
Devenise clar că, pentru a urma o carieră științi-
fică pe deplin meritată, era necesară obținerea natu-
ralizării. În toamna anului 1889, Șăineanu depune
cererea în acest sens, spre a fi aprobată de cele două
Camere ale Parlamentului. Prevederile Constituției îi
impuneau candidatului o așteptare de zece ani, inter-
val în care trebuia să locuiască în țară. Dar, între
timp, ura lui V.A. Urechia, care îl eliminase deja din
sistemul universitar, îl urmărea cu insistență. Ba
chiar mobilizase împotriva tînărului și sagacitatea
influentului Dim. Sturdza, membru al Comisiei de
indigenat. Manevrele de culise au fost dublate de
acuzațiile calomnioase, importate artificial dintr-o
altă sferă de dezbateri. Șăineanu încercase, într-o
lucrare științifică, să explice semantic termenii
“jidovi”, “tătari” și “uriași”, pe care îi punea în legă-
tură cu khazarii convertiți la iudaism în secolul al
VIII-lea, ajunși apoi, unii dintre ei, chiar și în spațiul
românesc. Studiul lingvistic al cercetătorului a fost
răstălmăcit, cu rea-credință, spre finalități istorico-
politice și i s-a imputat că ar proclama întîietatea...
evreilor în ținuturile românești (?!). Rezultatul cam-
paniei încrucișate - una pe față, calomnioasă, și una
pe dos, foarte tăioasă - a dus la respingerea cererii
sale de împămîntenire, la finele anului 1891, în
plenul Senatului, cu un scor copleșitor: 79 la 2.
După doi ani, în 1893, petiția a ajuns la Camera
Deputaților. Autorul apucase între timp să publice
alte două cercetări semnificative: Istoria filologiei
române și Ioan Eliad Rădulescu ca grămătic și
filolog. Ținîndu-se cont de aceste atuuri - precum și
de intervenția binevoitoare a regelui Carol I pe lîngă
primul-ministru Lascăr Catargiu - solicitarea de natu-
ralizare a lui Lazăr Șăineanu este acceptată cu 76 de
voturi contra 20.
Situația sa revine așadar spre aprobare în plenul
Senatului, în aprilie 1895. Petiționarul a depus, per-
sonal sau prin intermediul profesorului Hasdeu,
insistente diligențe pe lîngă mai-marii vremii:
președintele Senatului, președintele Comisiei de indi-
genat etc. Între timp, dosarul științific Șăineanu a
devenit și mai consistent, prin publicarea mono-
grafiei sale Basmele românilor, un volum de 1.000
de pagini, în care doar indicele de nume umplea 100
de pagini, pe două coloane. Sinteză a lumii basmelor
de pretutindeni, din antichitate și pînă în prezent,
manuscrisul fusese prezentat, anonimizat, conform
regulilor, la concursul de profil lansat de Academia
Română. După ce i s-a atribuit, cu elogiile unanime
ale academicienilor, premiul Heliade Rădulescu, în
valoare de 5.000 de lei, la dezvăluirea adevăratei
identități a autorului s-a stîrnit un enorm scandal.
Totuși, în ciuda insistențelor lui Dim. Sturdza sau
Iacob Negruzzi de-a se anula rezultatul votului,
decizia de premiere n-a mai fost revocată. Așadar, la
dezbaterile din cadrul Senatului, proaspăt dobînditul
premiu științific al Academiei Române ar fi trebuit
să cîntărească semnificativ. La el se adăugau toate
celelalte argumente favorabile: “născut în țară, stagiul
militar satisfăcut la vîrsta legală, «buna purtare în
societate» certificată de Primăria Bucureștilor, studii
în țară și în limba română, publicații valoroase, pre-
mii, prețuirea lui Hasdeu, larg recunoscuta erudiție a
petiționarului, faptul de a fi «îmbogățit literatura nos-
tră cu opere de merit, fiind considerat ca unul dintre
reprezentanții cei mai de valoare ai societăței
române»”.
Dar nici de data aceea n-a fost să fie. S-a înscris
la cuvînt tenacele senator V.A. Urechia care, în
numele românismului, și-a exprimat inflamat îngrijo-
rarea că parlamentarii ar comite eroarea “de a băga
în cetatea Românească un străin și mai ales calul lui
Ulyse din Troia” (culegînd aplauze în rîndul senato-
rilor). Vorbitorul a acuzat apoi, pe ton incendiar,
pasivitatea politică a candidatului și faptul că n-a luat
apărarea românilor ardeleni persecutați. Se știa prea
bine că evreilor lipsiți de cetățenie le erau interzise
activitățile politice, iar unii dintre ei (Mozes Gaster
ș.a.) fuseseră chiar expulzați din țară, sub pretextul
de-a fi încălcat această prevedere. Iată cum profe-
sorului Lazăr Șăineanu, altminteri un intelectual lip-
sit de ambiții și militantisme publice, i se imputa, de
la tribuna Senatului, că nu făcea ceea ce legea nu-i
permitea oricum să facă. Un alt reproș, la fel de fla-
grant în inepția sa, era că petiționarul nu ar fi fost
capabil, cultural și spiritual, să adopte identitatea
românească. Premiile obținute de cărțile lui Lazăr
Șăineanu s-au transformat brusc în tot atîtea capete
de acuzare, căci, iată, autorul a dobîndit foloase și
avantaje de pe urma banilor statului. Imputația că
“una din importantele lucrări a [sic!] D-lui Șeineanu
[sic!] este un plagiat de sus pînă jos” este azvîrlită în
trecere, fără a fi dovedită. Vorbitorul înflăcărat își
încheie, în aplauzele tribunelor, perorația: “Să ve-
ghem, D-lor, pentru ca să nu se zică că [sic!] am
băgat în cetatea noastră, în sînul națiunei române,
elemente disolvante”. Pe parcursul votului care a
urmat, s-au numărat 26 de bile albe, în favoarea
petentului, însă 33 de bile negre. Întrucît necesarul
de două treimi n-a fost oricum atins, votul s-a reluat
a doua zi, cînd rezultatul a fost strivitor: 61
împotrivă și doar 12 de acord. Triumful senatorilor
împotriva savantului a fost marcat de manifestări fre-
netice de satisfacție delirantă, care l-au șocat de-a
dreptul, prin caracterul lor primitiv, pe scriitorul
Alexandru Odobescu: “Ils m’ont fait l’effet de canni-
bales qui se rejouissaient bestialement d’avoir
echarpe et devore un homme civilise”.
În 1896, cînd ministrul Spiru Haret îi desfi-
ințează pînă și catedra liceală unde preda, Lazăr
Șăineanu e constrîns să plece în străinătate, unde
încheie și publică volumul Studii folclorice. Tot în
acea perioadă își tipărește cercetarea care îl va face
faimos în ochii posterității, Dicționar Universal al
Limbei Române, avînd circa 30.000 de termeni și
80.000 de definiții, prima încercare de acest fel de
catalogare și definire a lexicului românesc.
Rezultatul? Unii și-au însușit fraudulos, prin plagiere,
pasaje din lucrarea sa (pedagogul I. Manliu a inclus
800 de definiții ale acesteia într-un vocabular școlar).
Alții l-au acuzat disprețuitor, în numele anti-
semitismului ce-i propulsa, că “e străin de secretul
limbei române” (V. Șăghinescu, un obscur institutor
provincial). Alții l-au persiflat în grotești conferințe la
Ateneu (Dr. Alceu Urechia, însuși fiul flambatului
senator-universitar din anii precedenți).
Reacțiile polemice ale lui L. Șăineanu sînt mai
reduse ca intensitate, căci, pe de o parte, își
redactează deja monumentalul studiu în trei volume
Inlluența orientală asupra limbei și culturei române.
Pe de altă parte, își reia tentativele privind obținerea
cetățeniei, făcînd un alt pas important: trece la reli-
gia creștin-ortodoxă, luîndu-l ca naș de botez pe
influentul politician Take Ionescu. Iar în dezbaterile
Senatului din decembrie 1899, beneficiind și de
raportul favorabil al Comisiei de indigenat, cu 37 de
bile albe și 2 bile negre, se votează în sfîrșit proiectul
de lege privind împămîntenirea lui Lazăr Șăineanu.
Bucuria noului cetățean român a fost însă de
scurtă durată. Mergînd să se intereseze cînd anume i
se va elibera diploma de naturalizare, află că dosarul
său fusese restituit la Camera Deputaților. Potrivit
unei norme procedurale de ultimă oră, care a fost
susținută inclusiv de protectorul său, ministrul Take
Ionescu, naturalizarea unui evreu intra în vigoare
doar dacă era votată de ambele Camere ale
Parlamentului, în cadrul aceleiași sesiuni. Întregul cal-
var trebuia luat de la capăt!
(va urma)
■
1O
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Sentimentul românesc
al ființei în opera lui
Vintilă Horia (II)
| Cristian Radu_________________________________
(Urmare din numărul trecut)
III.
Dacă ar fi să definim acest model de
spiritualitate românească, termenul cel
mai potrivit pare a fi acela de
„cosmicism”, un termen pe care Noica îl
împrumută de la V. Băncilă pentru a caracteriza
filozofia noastră cultăx™. Tradus, termenul lui
V. Băncilă e perfect echivalent cu acela de
organicism și desemnează, în fond, o percepție a
universului ca totalitate omogenă și armonioasă,
guvernată de principii imuabile sau, mai precis,
de un unic Principiu suprem, identificat cu
divinitatea. „Lumea de dincolo o cuprinde și pe
cea de aici. Ea e un receptacol deschis, care
cuprinde lumea de aici din toate părțile, o umple
și o împlinește. Lucrurile nevăzute sunt, ca și
cele văzute, chiar dacă nu sunt date în spațiu.
Dar, dacă ele sunt uneori în timp și, ca atare
apar în lume ca întâmplări înșirate pe firul
vremii, șirul acestora nu este nesfârșit. El nu
cuprinde lucrurile care vor fi fiind fără sfârșit și
nici pe cele de peste șir, de după împlinirea
vremii. Existența ca totalitate, lumea în genere,
depășește deci din toate părțile timpul și spațiul,
locul și vremea în care se așează lucrurile din
lumea de aici”31™. Pentru spiritul românesc, ne
spune Vulcănescu în rândurile citate, lumea e un
întreg alcătuit din tot ceea ce există, fie că e dat
în spațiu și prins în curgerea timpului, fie că
dăinuie în netimp. Între realitatea “de aici“ și
cea“ de dincolo" există doar o deosebire de
statut ontologic, și nu o ruptură de netrecut.
Viața se desfășoară simultan pe ambele planuri,
tot ceea ce se întâmplă "aici" are o replică
"dincolo", stârnește reverberații în planul
celălalt. După cum prezintă lucrurile, Vulcănescu
ne arată că această realitate e subordonată
celeilalte, e circumscrisă, pătrunsă, împlinită;
această lume este, cu alte cuvinte, o parte a unui
întreg infinit, omogen și armonios. Vom lua
drept punct de plecare aceste considerații ale lui
Vulcănescu, în încercarea de a oferi o schiță a
"dimensiunii românești a existenței", de a
contura ceea ce s-ar putea numi "modelul
ontologic românesc".
În gândirea filozofică a lui Vasile Pârvan,
unitatea universului e asigurată de energia care
determină și animă tot ceea ce există. După cum
variază în intensitate și amplitudine, această
energie "poate deveni sunet, căldură, lumină și
spirit. Din acest punct de vedere, sufletul nostru
poate întrevedea adevărul absolut, întrucât noi
suntem tot parte din Cosmos, construită după
aceleași legi și vibrând ritmic după aceleași
legi"xix. Observăm cu ușurință viziunea
Cosmosului perfect unitar, în care energia unică
se manifestă în toate componentele realității.
Omul e perfect integrat în acest Cosmos, prin
sufletul său, care e energie cu vibrație maximă,
am putea spune, și adevărul absolut ne este
accesibil datorită participării la ritmul universal.
Pentru Pârvan, umanitatea e o "notă pierdută în
simfonia sferelor"™, în infinitatea formelor
ritmice ale energiei. Spiritul, ideile nu sunt
altceva decât particularizări ale energiei cosmice,
"vibrând și în noi, ca în întregul Cosmos, ca
energie specifică a lumii organice “x™. Astfel
gândind, deplina conștiință a identității noastre
cu Cosmosul e asigurată, iar a vedea o ruptură
între ordinea cosmică și condiția umană este,
spune Pârvan, "o imensă primitivitate" x™.
Chiar dacă filozofia lui a fost situată sub
specia materialismului, din perspectiva
subiectului nostru, Vasile Conta este foarte
apropiat lui Pârvan. De altfel, V. Horia, care a
scris și o Introducere în istoria filozofiei
românești moderne, contestă ferm consacrata
încadrare a filozofiei lui Conta. „E absurd deci a
pretinde că un gânditor român (Vasile Conta)
este materialist, când el afirma fatalitatea
materiei sau ondulația universală”x™! Oricum,
important pentru noi este că materia lui Conta
asigură coerența și omogenitatea universului și
este de remarcat una din precizările
fundamentale ale filozofului: „Materia și Forța
sunt același lucru, divizibil în mintea noastră,
când îl privim din puncte de vedere diferite, dar
indivizibil fizicește”3™. Conta postulează o „lege
a ondulațiunii universale”, potrivit căreia evoluția
întregului univers e un șir nesfârșit de stări de
echilibru și dezechilibru între forțele ce
acționează asupra materiei. „Din aceea că
materia și forța sunt nesfârșite, rezultă că
formele luptelor și ale echilibrurilor variază
veșnic până la nesfârșit”xxv. Materia este perfect
unitară, în continuă metamorfoză, supusă unicei
legi a ondulațiunii universale. Formele vieții se
deosebesc între ele doar prin caracterul lor
evolutiv sau neevolutiv, în fapt fiind specificări
ale aceleiași materii. „Materia fiind în principiu
de o singură specie, corpurile în natura lor nu se
deosebesc între ele decât, poate, prin mișcarea
unităților de compoziție. Dar cum această
mișcare poate varia în mod calitativ la infinit,
tot așa și speciile de corpuri pot varia la
infinit”xxvi.
Aceeași omogenitate de ordin esențial,
aceeași alcătuire unitară a realității se poate
întâlni și la Camil Petrescu. În remarcabilul său
studiu, Poetica postmodernismului, regretatul
profesor Liviu Petrescu arată că gândirea
filozofică a lui Camil Petrescu este guvernată de
principiul major al organicității. „Este o
organicitate în sensul că orice dat al acestui
concret este condiționat de toată existența
într-un grad care-i conferă tocmai titlul de
existență”xx™. Mai departe, profesorul clujean
subliniază că o astfel de accepțiune a realității
face ineficient modelul gândirii dialectice
(logiciste) și îl impune pe acela, mai evoluat, al
înțelegerii integratoare.
O critică a cunoașterii logice, întemeiată pe
raționament discursiv întreprinde și Blaga în a sa
Trilogie a cunoașterii, care propune, la rându-i,
un model trans-logic (sau meta-logic) - acela al
minus-cunoașterii, asociate intelectului extatic.
„Cât timp intelectul se așează în cadrul
Vintilă Horia
funcțiilor sale logice normale, e enstatic. Din
moment ce intelectul, pentru a formula ceva cu
ajutorul conceptelor ce-i stau la dispoziție,
trebuie să evadeze din sine, să se așeze cu
hotărâre în afară de sine, în nepotrivire
ireconciliabilă cu funcțiile sale logice, el devine
ecstatic”xxviii. Dacă intelectul enstatic e limitat la
o cunoaștere paradisiacă, eficientă în orizontul
lumii sensibile, intelectul ecstatic e asociat cu o
cunoaștere luciferică, singura acceptabilă în așa-
numitul „orizont al misterului”. Acest orizont al
misterului desemnează, în fond, acel nivel al
lumii ce înglobează realități imateriale și
imperceptibile imediat (dar, prin aceasta, nu mai
puțin reale). Blaga nu specifică acest aspect, dar
se desprinde limpede că e un nivel aflat în
prelungirea celuilalt și în conexiune cu acesta.
Altfel spus, e o altă față a realității, nevăzută sau
abia vizibilă, la care omul poate accede prin
cunoaștere, desăvârșindu-și astfel destinul. Și în
filozofia lui Blaga, așadar, cele nevăzute sunt și
sunt accesibile intelectului omenesc, chiar dacă
doar în starea de ec-stazie a acestuia.
În încercarea sa de a căuta constantele
filozofiei românești, Noica ia în considerare, pe
lângă gânditorii discutați de noi, pe Hasdeu,
Xenopol și Rădulescu-Motru3™. Se observă fără
dificultate că autorul Paginilor despre sufletul
românesc ajunge la concluziile care se desprind
și din rândurile anterioare. Pentru a caracteriza
nota dominantă a filozofiei noastre culte, el
adoptă, cum am spus, termenul lui V. Băncilă
(cosmicism), definit ca „intuiție a armoniei
cosmice” și ca „sentiment al participării la
Cosmos”. Mai mult, lucru foarte important
pentru capitolul de față, Noica demonstrează în
cuprinsul acelorași pagini, că filozofia noastră
cultă interferează, în profunzimea ei, cu filozofia
populară. „Oricât de disparate ar fi aceste
filozofii valabile, fie că e vorba de doctrina lui
Conta sau de cea a lui Blaga, pretindem să
arătăm că ele sunt în consonanță cu orientarea
adâncă a culturii noastre populare”xxx.
Ajunși aici trebuie să spunem că majoritatea
celor care au cercetat spiritul românesc au luat
ca material de analiză civilizația și creația
populară (și tocmai de aici au desprins apoi
concluzii ce au învestit civilizația rurală cu
statutul de depozitară a valorilor autentice). În
ce ne privește, e suficient să luăm în considerare
doar două, cele mai cunoscute și, probabil, cele
mai valoroase dintre capodoperele geniului
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
popular °i anume Miorița °i Monastirea
Argeșului, creații pe care M. Eliade le consideră
reprezentative pentru modul de a exista în lume
al poporului nostru. „Suntem cu toții de acord
că Monastirea Argeșului și Miorița constituie pe
bună dreptate culmea poeziei populare
românești. Este semnificativ că aceste două
creații ale geniului poetic românesc au ca motiv
dramatic o moarte violentă, cu seninătate
acceptată. Se poate discuta la infinit dacă această
concepție derivă direct sau nu din faimoasa
bucurie de a muri a geților. Fapt este că folclorul
poetic românesc n-a reușit niciodată să
depășească aceste două capodopere elaborate în
jurul ideii de moarte creatoare și moarte senin
acceptată”xxxi. În prelungirea ideii lui Eliade, se
poate spune că ambele, vorbind despre moarte,
vorbesc în fond despre un alt nivel al existenței,
despre planul supratemporal, a cărui existență
justifică opțiunile celor doi protagoniști. Dacă e
adevărat că balada „revelează o solidaritate
mistică între om și lume”xxxii, nu mai puțin
adevărat este că ea dezvăluie solidaritatea
planurilor existenței, unitatea de substanță a
universului, așa cum o presupun concepțiile
organiciste. E vorba, așadar, în ambele cazuri, de
același model de înțelegere integratoare, trans-
logică, prin care sunt investite cu sens o lume
altminteri incoerentă și un destin aparent
absurd. (În treacăt fie spus, sunt cu totul de
ignorat interpretările „logice” ale Mioriței, care
văd în atitudinea ciobănașului fatalism și
resemnare vecine cu lașitatea și vorbesc în
consecință de o regretabilă „atitudine mioritică”
a poporului român). Se poate conchide, așadar
că pentru un așa-numit model românesc de
spiritualitate (sau de viziune filozofică) atributul
determinant rămâne organicitatea. O încheiere
adecvată a acestor rânduri oferă același Mircea
Vulcănescu: „Ceea ce domină toată această
concepție a lumii românești e sentimentul unei
vaste solidarități universale. Fiecare fapt răsună
în întreaga lume, fiecare gest își propagă muzica
în tot, așa cum se spune că răsună viorile
cremoneze în cutii ori de câte ori cineva cântă
pe una din ele. Lucrul acesta pe care cercetătorii
ethosului românesc l-au pus mai demult în
evidență constituie primul caracter românesc al
existenței, privită ca totalitate”xxxiii.
Din rândurile anterioare se desprinde
concluzia că, dacă putem vorbi de o
„dimensiune românească a existenței”, aceasta e
de găsit manifestată mai ales în creația
folclorică. Ar fi, de asemenea, scrierile filozofice,
care, puține cum sunt și necunoscute în alte
părți, permit la rândul lor conturarea unui mod
românesc de a gândi și am văzut că Noica se
ocupă tocmai de această chestiune în Pagini
despre sufletul românesc™™. În poezie, îl avem
pe Eminescu, cel pe care Călinescu îl numește
“poetul național", Noica - “omul deplin al
culturii românești", iar Blaga îl alege drept
exemplu pentru a ilustra existența matricii
stilistice românești în literatura cultă; este apoi
Goga, a cărui poezie e, în opinia lui Călinescu,
“o convertire a tendinței naționale", e străbătută
de “un inefabil de origine metafizică, o jale
nemotivată, de popor străvechi, îmbătrânit în
experiența crudă a vieții”; să-l numim, în sfârșit,
și pe Blaga, ale cărui poezii sunt, într-un număr
relativ important, transpuneri artistice ale
scrierilor sale filozofice consacrate “spațiului
mioritic” și “matricii stilistice". Sunt, în sfârșit,
studii relativ numeroase, care se străduiesc să
surprindă în mod teoretic coordonatele
fundamentale ale spiritualității românești, și ne
Mariana Bojan
Fazanul
gândim la Vulcănescu, Noica, Eliade, Blaga,
Rădulescu-Motru, D. Stăniloaie, Ov. Papadima
ș.a.
În ce privește proza literară însă, lucrurile
stau diferit căci cel ce ar încerca să regăsească
“dimensiunea românească a existenței" în
romanele noastre ar fi în bună măsură
dezamăgit. Gânditorii care au încercat să
surprindă specificul românesc au făcut-o, fără
excepție, din perspectivă metafizică, trans-
istorică; au căutat să precizeze modul în care
românitatea se definește prin raportare la
transcendent, la totalitatea ascunsă a lumii.
Pentru a defini ființa românească, s-au coborât,
cum face Blaga, în cele mai adânci și mai
ascunse straturi ale ei, acolo unde istoria nu are
nicio putere, unde sălășluiesc acele adevăruri pe
care numai cuvântul artei le poate scoate la
iveală. Capodoperele geniului popular românesc
sunt generate din aceeași perspectivă metafizică
( E vorba de Miorița și Meșterul Manole ).
Termenul poate părea pretențios în acest
context, dar îl folosim în accepțiunea cea mai
strictă cu putință: cele două balade privesc
dincolo de (realitatea) fizică, dincolo de
imediatul vieții; amândouă au ca temă centrală
moartea și modul de situare față de ea, față de
ceea ce transcende viața. Pentru a scurta aceste
preliminarii, să spunem că Ion al lui Rebreanu și
Moromete al lui Preda sunt nespus de departe
de ciobanul din Miorița și de Meșterul Manole.
Nu contestăm sub nicio formă meritele celor doi
mari romancieri și nici faptul că opera lor este
perfect integrată în limitele specificului național.
Atâta doar că acesta e descris cu precădere “în
istorie", în fenomenalitatea sa, și nu în esență.
Românescul apare, în operele lor, în
manifestarea sa și e evident că nu va putea fi
cuprins decât parțial, într-una din “fațetele" sale
exterioare. Și cât sunt de deosebite aceste fațete!
Ne amintim aici modul în care Preda a contestat
reprezentativitatea personajului lui Rebreanu în
ce privește felul de a fi al țăranului român. Ion
și Moromete sunt deosebiți, firește, căci sunt
priviți în structurile lor superficiale, cele care vin
în contact cu istoria. În capitolul Influențe
modelatoare și catalitice din Spațiul mioritic™*'',
Blaga compară felul în care Coșbuc și Eminescu
reflectă matricea stilistică românească, arătând
că, în ce privește materialul (s.n.) poetic, cel
dintâi “e mai românesc" decât cel de-al doilea.
Câtă vreme Coșbuc reprezintă românescul prin
descrierea vieții folclorice, Eminescu face să
răzbată în poezia sa ecourile abia auzite, dar atât
de distincte totuși, ale spiritului din care se
împărtășește tot ce este românesc. “Eminescu e
de un românism sublimat, complex, creator. El e
mai aproape de ideea românească; Coșbuc e mai
aproape de fenomenele românești“xxxvi. În
lumina gândurilor lui Blaga, ne putem clarifica
poziția: literatura ce are ca temă satul românesc,
viața românească în general, se oprește cu
precădere la “fenomenul" românesc, la relația
personajelor cu istoria și doar arareori această
relație e prelungită, ca în cazul unor nuvele ale
lui V. Voiculescu. Fenomenalitatea e complexă și
schimbătoare și putem înțelege astfel de ce
țăranii lui Coșbuc, ai lui Rebreanu și ai lui Preda
sunt atât de deosebiți între ei. Straturile adânci
ale spiritului românesc sunt însă mereu egale cu
ele însele, neschimbătoare și putem înțelege de
ce ciobanul din Miorița seamănă atât de bine cu
cel din Salvarea de ostrogoți, de ce Kesarion
Breb din Creanga de aur e atât de asemănător ,
în esență, cu preotul dac de la Muntele Sfânt,
din romanul Dumnezeu s-a născut în exil.
Sadoveanu și Vintilă Horia sunt, în opinia
noastră, prozatorii români care se apropie, prin
literatura lor, de “ideea" de românitate, căutând
să-i surprindă chipul și să-l împrumute
personajelor. Fiecare într-un stil propriu, din
perspective ușor diferite, cu mult mai multă
consecvență, cu obstinație chiar din partea lui
Vintilă Horia, cei doi romancieri aduc în
literatura epică românească expresia acelor
constante ce au fost reunite, fie sub genericul
“matricii stilistice", fie sub cel al “dimensiunii
românești a existenței", de către oameni ce au
gândit asupra spiritualității noastre.
Note
xvii Constantin Noica. Pagini despre sufletul românesc,
București, Humanitas, 1991, p. 91
xviii Mircea Vulcănescu. Dimensiunea românească a exis-
tenței, ediție îngrijită de M. Diaconu, Ed. Fundației Culturale
Române, 1991, pp. 107-108
xix Vasile Pârvan. Despre ritmul istoric în Scrieri, text
stabilit, studiu introductiv și note de Al. Zub, prefață de
Radu Vulpe, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1981,
p. 422
xx ibidem, p. 423
xxi ibidem, p. 426
xxii ibidem, p. 423
xxiii Vintilă Horia. Introducere în istoria filozofiei românești
moderne, versiune românească de Camelia Ștefănescu,
prefață de Constantin Amăriuței, București, Ed. Jurnalul
Literar, 1999, p. 7
xxiv Vasile Conta. Opere filozofice, ediție revăzută și însoțită
de o introducere de N. Petrescu, București, Cartea
Românească, 1922, p. 159
xxv ibidem, p. 162
xxvi ibidem, p. 533
xxvii Camil Petrescu. Doctrina substanței, ediție îngrijită,
note și indice de nume de Florica Ichim și Vasile Dem.
Zamfirescu, studiu introductiv de Vasile Dem. Zamfirescu,
București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 107
xxviii Lucian Blaga. Trilogia cunoașterii, în Opere, ediție
îngrijită de Dorli Blaga, studiu introductiv de Al. Tănase, vol.
VIII, București, Minerva, 1984, p. 94
xxix Constantin Noica, op. cit., pp. 82-90
xxx ibidem, p. 83
xxxi Mircea Eliade. De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere
de Mariana și Cezar Ivănescu, București, Ed. Științifică și
Enciclopedică, 1980, p. 192
xxxii ibidem, p. 247
xxxni. Mircea Vulcănescu, op. cit., pp 104-105
xxxiv Constantin Noica, op. cit., pp. 80-92
xxxv Lucian Blaga. Trilogia culturii, în Opere, vol IX, ed. cit.,
pp 317-326
xxxvi ibidem, p. 326
■
12
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Tra-ford
Cuvînt de început
Proiect comun al revistelor Tribuna °i Helikon, demarat la mijlocul acestei toamne, „Tra-ford” (adică
anagrama lui „traduceri/forditas”) își propune prezentarea autorilor români contemporani - tineri și mai
puțin cunoscuți - în paginile Helikon-ului, precum și prezentarea scriitorilor maghiari contemporani în
paginile Tribunei. Am pornit de la o idee binevenită a prozatorului Szantai Janos, de la discuțiile cu Zsolt
Karacsony, redactor șef adjunct al Helikon, de la faptul că ambele publicații culturale apar la Cluj, bilunar.
Vom încerca să susținem ritmul traducerii lunar, promovînd poeți, prozatori și eseiști ardeleni, români
și maghiari.
Îi mulțumim domnului Marius Tabacu pentru traducerea primelor două povestiri prinse în programul
nostru, semnate de Francois Breda și Szantai Janos.
Ștefan Manasia
Libelula pierdută
| Frangois Breda
Capitolul opt
În care Ibike și naratorul ajung teoretic și practic
la măreața concluzie potrivit căreia dragostea nu are
inamic și antidot mai năprasnic decît inventivitatea.
Urmează a VlII-a poveste a lui Ibike. A reginei
Ibike, care, în linii mari, a ridicat la rangul unei
perfecțiuni nemaiîntîlnite vreodată mărețele principii,
în forma lor inițială, ale domniilor reginelor Ibike a
III-a și a VII-a, în rîndurile supușilor ei, printre care
aveam bucuria să mă număr și eu.
Trăiam deja de cîteva luni împreună, noi, Hansel
și Gratchen, Regina și „poporul” (cel din urmă fiind
naratorul), în căsuța de turtă dulce, dar fără
cotoroanță, îngrășîndu-ne fericiți în „cuptor”.
Și toate erau în cea mai perfectă ordine, la
unison, în aer pluteau inimi și revărsări de nirvana.
Totul era atît de frumos, încît părea de necrezut
și chiar ne miram că așa ceva există.
Dar, după cum știm și o puteam simți cu toții
pe propria noastră piele, în cele din urmă omul se
plictisește de bine și, ne place sau nu, după o vreme,
în marea comuniune familialo-sufletesco-
amalgamatico-aiuritoare intervine încet plictisul
enervant și ațîțător al nenorocitei Rutine
îndobitocitoare.
Ochii noștri de vultur au observat de îndată
pericolul monotoniei care ne păștea.
Am constatat faptele potrivit cărora nu mai
știam ce să facem de bine ce ne era.
Am fost de îndată amîndoi de acord că trebuia
să schimbăm ceva ca să scăpăm într-un fel sau altul
din caruselul „mereu la fel”-ului, pentru ca distanța
pe care o vom străbate împreună din maratonul
vieții să fie cît mai însuflețitoare, mai frumoasă-bună-
etc. pentru amîndoi.
Cunoșteam de sub bănci kama-sutra încă de prin
a opta, cînd ne hlizeam la super-pozițiile postate de
iepure, maimuță, elefant, papagal și alte gîngănii.
Ne-am distrat copios mai tîrziu de aceste cărți
ilustrate asiatice slăvite, proslăvite și considerate de
alții drept hiper-pornografice, dat fiind că, deja cu
ani în urmă, noi am scornit lejer altele mult mai de
soi decît această biblie a sexului pentru copii.
Am auzit, bineînțeles - după cum s-a
propovăduit la televizor și de către alți sexologi
psiho-mediatizați - pe care noi i-am crezut cu
inocență - că, fără înnoiri, legăturile se duc de rîpă.
Așa că ne-am spus, Ibike și cu mine: hai să
înnoim!
Zis și făcut.
Și, ca de obicei, Ibike nu avea nicio idee.
Deci mie mi-a revenit sarcina înălțătoare și
bărbătească de a scorni pentru Ibike și pentru mine
- pentru noi - o chestie, o găselniță de pe tărîmul
inovativ al practicii sexuale.
Și, în timp ce-mi sfărîmam creierul, m-a
străfulgerat o idee genială:
- Am găsit!... - i-am declarat lui Ibike - Hai,
dezbracă-te, ca de obicei!...
În asta încă nu era nicio noutate.
Am văzut decepția de pe fața lui Ibike.
- Asta e marea ta noutate? - s-a gîndit în sinea ei,
dar nu a spus-o, privea doar impasibilă în gol.
Totuși, pînă la urmă s-a trezit în ea un sîmbure
de curiozitate și, după o vreme, a glăsuit:
- Acum ce urmează? - m-a întrebat ea puțin
nedumerită.
- Nu pot să-ți spun acum, pentru că atunci se
duce tot farmecul, doar la momentul potrivit, ca să
nu stricăm bucuria surprizei - i-am răspuns eu
atoateștiutor de înțelept.
Originea inovației uluitoare, menită a ne salva
legătura și alunga la mare distanță monotonia
sexuală era următoarea:
În copilărie, aidoma băieților în general, îmi
imaginam și eu adeseori că sunt soldat și, cum în
bucătărie nu erau coifuri de luptător, în scopul de a
face mai veridice urletele mele de apaș în plin asalt
și amestecînd în imaginația mea șefii de triburi din
filmele cu Winnetou cu eroii din Primul și al Doilea
Război Mondial, îmi trînteam pe cap, în toiul
bătăliilor mele imaginate, strecurătoarea de
macaroane atît de des folosită de Mama.
Nu-mi imaginez cum puteam să arăt, din păcate
omul nu se vede pe sine însuși din afară, dar am
crezut că bătrîna strecurătoare care în copilăria mea
s-a dovedit a fi atît de eficace în domeniu - adică în
cel al ațîțării - ar putea să joace de minune rolul
bombei de adrenalină, în scopul zgîndăririi relației
dintre mine și Ibike.
Iar, pe deasupra, strecurătoarea noastră semăna
cu cea de pe vremuri, era în forma unei jumătăți de
cerc, iar smalțul mov balcanic era dantelat de
grupuri de cîte cinci-șase găurele.
Și bineînțeles că nenorocita aceea de
strecurătoare era din metal, dintr-un fel de tablă
presată, după toate regulile strămoșești.
Ei bine, mi-am spus în sinea mea, strecurătoarea
asta se va potrivi de minune, dar nu pe căpățîna
mea, pentru că vremurile s-au schimbat, ci pe cea a
lui Ibike, ea fiind femeia.
Îmi și imaginam deja urletul de luptă pe care îl
voi scoate cînd voi apuca cu una sau ambele mîini
strecurătoarea, ca să-i ușurez lui Ibike tactica de
luptă, în timp ce ea, îngenunchiată în poziția
corespunzătoare va atinge cu gurița-i molatecă acel
punct excitant al trupului masculin pe care buna
cuviință o cere.
Am și adus degrabă din bucătărie strecurătoarea
cu pricina, pe care i-am pus-o pe cap tovarășei mele
de viață gata să se lase deja pe vine.
Efectul era garantat, dar nu în sensul în care ne
așteptam noi.
E ușor de imaginat prin ce metamorfoză a trecut
chipul adorat pînă la idolatrizare al lui Ibike.
Înălțătoarea „Julia” - adică „Juliska” - a devenit o
ștrengărită, ca un copil neastîmpărat.
Iar toate particularitățile tainice ale feminității
atrăgătoare, vraja, farmecul, gingășia de nedescris ale
iubirii romantice au dispărut cît ai clipi din ochi.
Ibike s-a transformat și, din Femeia creatoare de
lumi, a devenit un copil neascultător, precum cei
despre care adulții spun că „nu e cuminte decît cînd
doarme”.
Comicul a început să pună străpînire pe noi, la
început doar preț de cîteva zîmbete, ca, pînă la
urmă, să izbucnim amîndoi în hohote de rîs.
Activitatea noastră sexuală a intrat în impas, ca,
în cele din urmă, să se împotmolească de tot.
Așa am pățit noi cu inovațiile și cu strecurătoarea
de macaroane.
Ne-am convins din nou de înțelepciunea poveței
populare cu potecile bătătorite, și așa mai departe.
După ce am tras concluziile cuvenite, am agățat
din nou strecurătoarea în cuiul ei din bucătărie, în
tovărășia democratică a polonicului, a telului și a
ibricului, ca să n-o mai luăm niciodată de acolo.
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
La boncănitul cerbilor
-o frază despre vînătoare-
| Szântai Jânos
S-a întîmplat, ei bine, da, s-a întîmplat
tocmai în acea toamnă, care probabil că nu
se deosebea de celelalte, totu°i ea simțea că
avea ceva aparte, a sosit ca o unică respirație
uriașă, frunzele nici măcar nu au foșnit, totuși
liniștea pădurii din dosul casei era aidoma unui
Do acut, prelung, susținut o bună bucată de
vreme, poate că a fost dintotdeauna aici,
strălucirea dimineții a inundat curtea în valuri
uriașe, s-a răsfrînt pe muchea streșinii de tablă,
ca apoi, rostogolindu-se înapoi, să se desfășoare
la picioarele femeii de la capătul scărilor, rămasă
aici încă de astă vară, cine mai știe din care
vară, în rochia ei verde, lungă, precum o pădure
cât o adiere, vreuna din lunile vesele și-a uitat
amprenta cheflie sub fațada plină de demnitate,
pe care niște coarne nemaiîntîlnite, de
douăsprezece ramuri nepereche trădau la ce fel
de distracții se dedădeau locuitorii marii clădiri,
ei bine, majoritatea lor, mai bine zis cu toții, cu
excepția femeii care stătea pe verandă, mai
precis, sub coarnele acelea, de parcă s-ar fi
continuat sau chiar s-ar fi determinat oarecum
reciproc, femeia coarnele, coarnele femeia, la
limita dintre lumină și umbră, dar încă dincoace
de ea, iar femeia a simțit cum se umezește sub
poală, chit că abia ce făcuse o baie zdravănă, iar
apa nu și-a schimbat de fel, a văzut în ea Marea
Roșie, care, în funcție de o anumită poziție a
Lunii, se revărsa din bazinul ei cu o precizie de
ceasornic, din vremuri străvechi, am putea
spune, revărsările de toamnă sunt întotdeauna
mai triste decît celelalte, ele scot la iveală și
altceva, n-aș putea spune ce, și a ieșit din
umbră, verdele rochiei sale s-a scufundat în
emoticon
„Orașul tot e violet”
Șerban Foarță
Copil, dintre culori, iubeam violetul, în toate
tonurile gamei lui; cu o excepție: violaceul, pe
degete, de creion chimic, și cu o vagă preferință
pentru amabilul lila, - plăpândă nuanță ce-ar
avea într-însa, după Goethe, „etwas Lebhaftes
ohne Frohlichkeit”: o vioiciune fără bucurie...
Să fie asta definiția-mi proprie?!
Nu mai știu, astăzi, dacă, pentru mine,
culorile erau, să zicem, strictamente, niște
„universalia ante res”. Ipostaziabile, însă, erau, -
ca în Bacovia.
Pe care, pe la 15 ani, impenitent estet
precoce, îl citeam la îndoielnica lumină a unui
bec înfășurat în țiplă mov, - să „fâlfâie, pe lume,
violetul”...
Sau, doar, să „pâlpâie” plăpândul liliachiu!
Remarcabil e că, după cinci decenii, cineva
nemaiîntâlnit de-atunci, și-a adus aminte de
acestea, după cum rezultă dintr-un mail (adresat
mie într-un Friday, January 26, 2007 1:39 PM,
de-o prietenă cu care, încă, mă „vuvoaiam”, Flori
Stănescu), pe care, pentru autenticitate, îl
transcriu, fără diacritice, mai jos:
„Stimate Domnule Foartza [...], ca sa vedeti
cealaltă mare, atît de cunoscută, totuși
inimaginabil de străină, în jurul ei, prin urechile-
i asurzite de acel Do acut, au început să se
rotească arome, culori, unu, doi, patruzeci și
cinci, știa neînduplecat de precis că erau șaizeci
de pași de la colțul clădirii pînă la poarta nu
demult refăcută și care a fost construită numai
ca să i se facă ei pe plac, pe vremuri, cînd
toamna încă mai ocolea casa aceea, ca ea să nu
trebuiască să ocolească moșia, în planul inițial
acolo era prevăzut un zid, menit să apere
zarzavaturile de sălbăticiuni, da, varza, roșiile,
ardeii, dovlecii, castraveții se bucurau de
protecția lor, ca apoi, în siguranță fiind, să
înceapă ele să rodească, aidoma sălbăticiunilor,
apoi a dat cu piciorul la o parte un dovleac
uitat în calea ei, rătăcit, ca, după șaizeci de pași,
să deschid larg poarta, lăsînd-o așa, ca
sălbăticiunile să vină sau să plece după voia lor
și a luat-o către pădure, interesant că nu am
reținut niciodată cîți pași sunt de la poartă pînă
la poalele pădurii, cu toate că, într-o vreme,
număra întotdeauna cu voce tare, poate pentru
că pădurea o înghițea aproape imediat, nu
trebuia să facă nici un pas, a și scris asta odată,
apoi a uitat-o, ca atîtea altele, nimic nu mai era
important, doar pădurea, o nouă mare, a ei,
balenă aș vrea să fiu, balenă, adică imposibilul,
eterna sete a plămînilor după aer, tînjeală a
mamiferelor după uscat, unde, dacă ajung, nu
doar lumea cealaltă le așteaptă, s-a furișat fără
zgomot prin desiș, iar aici a început să iasă în
evidență culoarea ce i se prelingea din pîntec, se
răspîndea peste tot, de la roșu viu pînă la
ruginiu, rochia ei era în flăcări, iar în acea clipă
ce mica este lumea. e de ceva timp la noi in
editura un domn care se ocupa de niste auxiliare
scolare [...]. si, cum mi-a spus ca este din Severin
(si stiind ca se ocupa de limba si lit.rom.) l-am
intrebat daca il cunoaste pe Schrbn Frtz. Cum sa
nu, mi-a raspuns, am fost colegi de liceu, el locuia
pe Ilie Pintilie, unde era si internatul meu. un tip
foarte educat si cult, scria poezii inca de atunci...
mi-a parut sincer picat in nostalgii, mai ales ca
si-a amintit cum v-a vizitat odata si a fost
surprins sa constate ca va pregateati atmosfera
pentru a-l citi pe Bacovia (atirnind de bec o hirtie
creponata mov...). a marturisit ca pe vremea aceea
dsa nici nu aflase cine este Bacovia...”
Nu mai știu, astăzi, cât de „foarte educat și
cult” eram în ’57, într-a IX-a, dar știu că unele
tentații ale mele erau de ordin, dacă vreți,
cromatic.
Feblețea mea erau, sunt încă, ochelarii (de
soare), - aproape intruvabili, pe-atunci, în patria
noastră.
Încât, în vizită,-n Craiova (prin ’51, pare-mi-se)
la niște prieteni de familie, i-am șterpelit, nu fără
remușcări, copilului acestora, mai crud, ochelarii
a văzut cerbul, stătea lîngă un stejar și o privea,
un animal uriaș, visul oricărui vînător, chipul
femeii s-a spart în mii de cioburi, i s-a înfiripat
amintirea unui zîmbet, s-a oprit cu ochii la cerb
cum adulmeca aerul infinit de dens, da, vîntul
bate dinspre mine, zîmbetul i s-a împlinit, ca
Luna, animalul a pornit către ea, cîte o creangă
uscată îi pîrîia sub copite, femeia îl privea cu
ochii ei mari, nu simțea nici o teamă, în timpul
unei anumite poziții a Lunii nu se temea de
nimic, poate numai de sine însăși, o amețea
cavalcada miresmelor, munți de mușchi sîngerii
țopăiau în fața ei, atingerea, cînd cerbul i-a atins
pîntecul cu botul lui umed, nu a simțit-o,
zîmbetul de pe fața ei era de zeci de ani Luna
plină, s-a ferit din fața animalului, a luat-o agale
din loc, steaua marii clădiri s-a stins de pe cerul
amintirilor sale, se furișa prin desiș, cerbul o
urma, odihnindu-și capul greoi pe umărul ei, în
urma lor se lumina pădurea, rochia femeii era
de un alb incandescent, iar atunci borangicul
timpului lunar s-a sfîșiat, capul încoronat de pe
umărul ei a tresărit, femeia s-a întors și a privit
în ochii tot mai sticloși ai animalului, apoi
cornul mare, răsucit ce se ițea din mijlocul
frunții sale a dispărut din fața ei, în timp ce
cerbul se prăvălea încet la pămînt, din gură a
început să-i curgă sîngele alb, spumos, ei bine,
s-a întîmplat și așa ceva în toamna aceea
alungită pe vecie.
■
fumurii, vârându-i, fără să vadă mama, în valiză.
I-a găsit, însă, și a trebuit, nu fără regrete, să-i
restitui...
Una mai „lată” va fi fost, însă, pe vremea
când eu, student prin anul III, venind în Severin,
din Timișoara, căzut-am în irezistibila ispită a
becului albastru („de camuflaj”, să zicem), pe
care, singur în compartiment și cocoțându-mă pe
canapeaua roșie, l-am deșurubat, mult temătoriu
de consecințele acestei fapte, - încât, când trenul
a oprit la un semnal, mi-am închipuit că-i pentru
mine! N-a fost; și, ajungând acasă, l-am răsucit
cu entuziasm în fasungul unei vegheze (vocabul
preferabil, totuși, mai româneaoșei veioze!), ca
să „se mistuie” consecutiv comutatoricei
manevre (!), din pricină de alt voltaj... Iată, mi-
am zis, justiția imanentă.
(Aceea care, fie spus în paranteză, l-a
sancționat și pe un puști foarte preuniversitar,
vecin, cu noi, de-apartament, - care, șoptindu-
mi, pe la spate, „Bărbosule!”, a dat în fund,
când m-am întors puțin spre el, spunându-i, spre
deplinu-i heblu din cap: „Justiția imanentă!”.)
Bănui, în rest, că instructiva tărășenie cu
becul feroviar vârât, în grabă, într-o incongruă
dulie, mi-a sugerat o zicere cu care i-am făcut să
râdă în neștire, prin’ 68, la Madam Candrea, pe
Turcea, pe Robescu, pe Mircea Brăilița, pe chiar
cam aghelastul Mazilescu și alți vreo patru-cinci
convivi, anume: „Fudulia becului, dulia
berbecului!”.
■
14
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Codul manelelor elegante
Starea de acum a prozei umoristice românești
El, prozatorul...
Cornel Udrea
Scriitorul de proză umoristică trăie°te - prin
natura faptelor sale literare - o anume
insularizare, o robinsonadă, neacuzând
niciodată direct singurătatea sa, lipsa de publicitate
și atunci când vrea să-și aducă oareșce mânie în
expresie apelează la exemplele celebre, favorizate,
în timp de soartă: Caragiale, Mazilu, Băieșu și alții
care au ajuns în manuale și în conștiințe.
Scriitorul de proză umoristică nu poate fi înre-
gimentat cenaclier, pentru că modul în care el
observă realitatea și caută cusururile pe suprafața
aparent netedă a epidermei sociale, îl singulari-
zează, îl îndepărtează de popularitatea curentă a
poetului, clamând în piețe, rostindu-se vocativ pe
Contribuție modestă
Horatiu Damian
schimbate din mers, că oricum le respectă doar
Scriitorul Cornel Udrea mi-a cerut să-mi dau
cu părerea asupra (și aici citez din
memorie): „stării actuale a literaturii
umoristice românești”. Păcatele mele, într-o țară
în care toți se pricep la toate, eu mărturisesc că
nu-mi prea vine să-mi aduc aportul. Se spune că
uraganul se stârnește în Bangladesh pentru că
i se fâlfâie unui fluture pe Amazon. Poate că
aceeași cauzalitate browniană (sau
danbrowniană, cine știe?) va împiedica sfârșitul
lumii cel pregătit de elvețieni din cauza apariției
acestei cărți. Se cheamă că eu, scriind aceste
rânduri, salvez lumea, mai ceva ca Superman,
Omul Păianjen, și alți eroi ce mi-au legănat
copilăria. Ce poate fi mai frumos decât să previi
Apocalipsa după Milka?
Cât privește starea actuală a literaturii
umoristice, câteva precizări metodologice și
paradigmatice se impun. În primul rând mi se
pare că literatura umoristică strălucește astăzi
prin absență. Adică există, dar în tiraje
confidențiale, probabil o măsură necesară pentru
păstrarea conspirativității, condiție esențială a
victoriei asupra terorismului. În preistoria
copilăriei mele, îmi amintesc de un volum
semnat H. Salem - Audiență în cer, de unul al
cărui titlu nu-l mai știu, semnat Dan Gh.
Mihăescu, și de altul, căruia nu-i rețin autorul,
dar știu că se numea Hidrotelebicicleta. Asta era
pe atunci, mult iubitul și stimatul mă priva de
Tom și Jerry așa că mă consolam cu ce găseam
la îndemână.
Astăzi, în afara volumelor cu care Cornel
Udrea are filotimia să ne aprovizioneze pe noi,
cititorii încă avizi, rămâi cu o puternică stare de
nedumerire: cam toată societatea românească
pare a face hohă, ne dedăm la haz de necaz
cufundați în produsele secundare ale
metabolismului până sub nas, nu știm unde se
termină omorul și unde începe umorul. Umorile
sunt și ele pe aproape, că tot guvernează viața
românească, mai degrabă decât legile sau regulile
jocului (ultimele sunt bune doar ca să fie
micul ecran. Cei care se așteaptă ca scriitorul de
umor să fie o reclamă materializată pentru optimis-
mul curent se înșeală amarnic: nu poate fi un om
vesel, zâmbitor până la urechi pentru că toate
relele și defecțiunile lumii el trebuie să le trans-
forme în ceva pentru râs, o derâdere cu substrat și
trimiteri speciale. Să nu uite nimeni că prozatorul
umoristic folosește aceleași cuvinte pe care le
folosește poetul pentru a da strălucire senti-
mentelor, romanțelor de mai târziu. Ingrata lui
poziție, chiar și în breaslă, nu va putea fi niciodată
ameliorată, dar nici nu dorește așa ceva. Rămâne
omul încrezător în menirea sa, în sacrificiul său
vizavi de popularitate, și atunci când comediile lui
fraierii încă nevaccinați și care mai cred în
dreptate).
În rest, observi că emisiunile de umor sunt
cele mai nesărate, că revistele de bancuri au
același efect ca un pumn de coarne mestecate pe
inima goală, și că, dacă vrei să faci rost de
bancuri instant și custom made, te adresezi
internetului (deși la unele din cele postate pe
autostrada informației n-a râs, probabil, decât cel
care le-a inventat). Înflorește, ca o compensație
umorul involuntar. Și, după cum știm din
genialele tratate ale și mai genialilor noștrii
universitari, literatura nu e doar scrisă, cât și
orală. La umor oral nu stăm rău, dar avem ce
invidia la alte aspecte ale oralității, care au
proliferat ceva de speriat în ultima perioadă,
poate și datorită schimbărilor climatice.
Într-o convorbire cu care m-a onorat același
inepuizabil Cornel Udrea, acesta îmi spunea,
abordând o mină oarecum acră: „noi umoriștii ne
aflăm, la ora actuală, într-o situație ingrată:
suntem victimele concurenței neloiale a
politicenilor”. Și avea, ca de atâtea ori dreptate.
Nu-i vorba numai de mulții politicieni cu nume
ce sugerează zoomorfismul (vezi gama
cornutelor), sau obiecte din inventarul
gospodăriei rurale (vezi Troacă, Greblă), nici de
pasiunea unora pentru Săniuță (nu e vorba de un
ministru de interne) ci și de entuziasmul și
rapiditatea cu care sunt gata să se indigneze că
apa în România conține peste 60% hidrogen, și
să cadă voioși în alte capcane întinse de
binevoitori.
Dar parcă numai politicienii ar fi în cauză. E
de ajuns să-ți arunci o privire în lumea academică
și să te pufnească râsul. Să citești sau să audiezi
cursuri universitare la care ți se vorbește două
ore fără să primești nici o informație. Sau să-ți
arunci privirea în vreo bibliografie și să te
minunezi la titluri precum „Între cecitatea
politică și faza lungă a mașinistului” sau
„Metafizica musculiței de oțet în contextul
integrării europene”. Ba, am auzit că subiectul
Cornel Udrea
primesc recunoașterea unanimă este ori prea târz-
iu, ori niciodată. El se simte bine așa, știe că este
temut pentru verbul acid și ochiul-grănicer și când
toamnele înlocuiesc tot mai mult firescul
primăverii el își citește singur scrierile și observările
după natură; după natura umană...
■
trăznet al ultimelor cercetări academice are ca
temă „Surâsul enigmatic al maimuței rhesus la
vederea propriilor gonade”.
La concertele pentru oameni culți, îți vine să
te iei de burtă, și numai aerul constipat și
suferind al auditoriului cunoscător te oprește de
la asta, fiindcă îți imaginezi că ești într-o morgă
plină de împăiați. La teatru și film te zvârcolești
în forul interior, atât e de plin de cioace vândute
drept capodopere, ultimul urlet al artei, țipătul
agonic ce potențializează provocarea lirică prin
dinamitarea paradigmei grotowskiene, ș.a.m.d.
Cum ar zice un țigan din Stana: „Delo, delo,
gorodelo, parpalina, cotrofina, gara mo limba
mânzului”.
Sau, hai să ne aruncăm o privire asupra
localurilor de bon ton. Acuma la modă e ca tu,
client cu pretenții, să fii expus în vitrină, ca
produsele lui Matache Măcelarul în galantare. Și
avem ce vedea: osânza, spetele și bucile dopate
cu steroizi, tolănite pe lângă câte o grație
coborâtă de pe pitzipoanca.ro bat orice scheci cu
Stan și Bran. Viața bate filmul, filmul bate cartea
de umor iar realitatea ne bate pe toți la cur.
De multe ori mi s-a părut că umoriștii sunt,
de fapt, oameni triști. Nici nu poate fi altcumva,
umorul reprezentând refugiul disperat al celor
prea sensibili din fața murdăriei agresive și
cotidiene. Umorul nu înseamnă hohă, spirit de
geniu șchiop de cafenea, ci „serious business”
cum zic americanii - în traducere fidelă bișniță
serioasă. Și dacă luăm aminte, vom vedea că sub
dictatură au spus-o pe bune nu dizidenții lui
Pește drapați în parabole absconse, ci autorii de
schițe umoristice. Așa cum niciun film de Pintilie
nu denunță regimul comunist mai tare decât
Secretul lui Bachus. Asta e, privilegiul bufonului
nu-i legendă medievală, e realitate psihologică, de
nici Stalin nu i s-a putut sustrage (vezi cazurile
Ilf, Petrov și Arcadi Raikin).
Asta nu înseamnă că hazul de necaz e
panaceu universal. Una-i una, alta-i alta, cum
spunea genialul Kim Ir Sen, fratele bun al
geniului mioritic ce ne asigură că iarna nu-i ca
vara. Râsul biciuiește năravurile, ziceau și
romanii cei din vechime. Dar uneori, parcă îți
vine un dor chiar să iei biciul din cui.
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Să mai râdă cine poate
Sorin Tănase
Ce înțelegem printr-o... anecdotă? Când
spunem „anecdotă” la ce ne așteptăm?
Urmează să râdem sau să ne prefacem că
râdem de dragul unor unchi, mătuși și bunici, cum
că ne „umflă” râsul... Că ne surprinde poanta... Că
ne amuzăm. Duminică după-amiază la o masă cu
dantele, ceșcuțe și lingurițe cu care să ne sorbim
propria plictiseală... cauzată de anecdote și de
educație aleasă supravegheată de un pește de sticlă
dintr-o vitrină cu balerină, cal, papagal pe crenguță,
elefant și evident... peștele transparent cu culori în
dungi reprezentând gustul artistic al gazdelor, cu
anecdote cu tot. Un uncheaș care spune poante
„tari” din armată, o mătușică povestind despre cum
a dat restul greșit la magazinul de pâine, un vecin
sosit instantaneu să vadă cum au crescut musafirii
pe care i-a văzut încă pe vremea... anecdotelor...
La televizor apar doi umoriști (a se citi «doi
actori puși acolo») în alb-negru ca tehnică de emisie
și ca tehnică de joc actoricesc: ei se întâlnesc
întâmplător în fața camerei unde se și lovesc pentru
că nu se observă la timp; când se izbesc cu umerii
pregătiți zboară din ei textul care trebuie să încapă
în timpul organizat de regia (grăbită) ca să apuce
poporul să râdă și gata anecdota! Gata și distracția.
Punct. Asta era atunci... Acum lucrurile stau altfel.
Mult mai bine. În scenă se izbesc mai mulți
deodată; multicolor sau pestriț. Toți se răstesc
într-un șir de văicăreli și urlete cuprinse sub numele
de „trăzniți vă leato fost-au” de la Neculce spre
veșnica emancipare umoristică românească prin
Azarie, Macarie și Gicu de la Bărbulești. Un umor
absolut original, curat, limpede, străveziu, fără
surprize, fără înțeles, fără noimă, pseudo britanic,
mioritic, anemic, rahitic, tremurând în spasme
anecdotice. Dializa nu mai ajută, perfuziile sunt
parfumate, pielea rămâne roz-bombon, poanta a
intrat într-un sughiț subit °i până să-°i revină, ne
mirăm de izbiturile întâmplătoare din scenă unde
fiecare se izbește de fiecare. Cam asta e anecdota
azi. De acum există dreptul de a spune ceva soi de
glume... la care de fapt li se spune BANCURI.
De unde vin aceste... bancuri? Care e sursa
lor?... Ați întâlnit vreodată un creator de bancuri?...
Cu siguranță cunoașteți pictori, poeți (soiul acesta
apare în cartea de imobil; românul s-a născut poet),
cântăreți, compozitori, creatori și creaturi ale
propriului geniu... Dar cunoașteți vreun născător
de... bancuri? Mai mulți filozofi au fost de-acord că
unele întrebări în loc să solicite răspunsuri au rostul
de a măcelări liniștea unor bieți curioși care urlă în
cor: Unde este fabrica de bancuri?... Avem unele
răspunsuri pline de demnitate națională, înfășurate
în drapelul tricolor și ridicate pe cozi de mături și
lopeți festive cu ocazia recunoașterii implacabilului
nostru talent, conform căruia... suntem deștepți!
Da! Deci acum știm de unde vin și bancurile.
Cum se spun bancurile?... Ele se spun din
priviri, se rostesc cu brațele, adesea cu expresia
convulsionată a degetelor, se mai împung prin
picioarele care împroașcă ca și cum râsul s-ar coborî
în papuci; bancurile se mai zic și ca niște „științe”
moraliste dar nu cu gura... nici cu glasul... acestea
vin spuse cu plămânii ridicați în grumaz, de unde
răzbat nișe răcnete menite să oglindească
originalitatea vreunui țăran, care în loc să vorbească
frumos cu câinele, îl ceartă că nu a numărat oile
câtă vreme a fost el în tufe să trimită un fax. Nu li
se mai spune anecdote ci... bancuri. Ele se spun și
cu telefonul la ureche în sensul unei universalizări
prescurizate (prin gestul sfințirii) a marelui nostru
talent de a râde cu orice preț și de a face gura mare
în așteptarea unui gest; semnalul când avem voie să
ne tăvălim de râs, scuturând din cap de atâta
uimire umoristic - distractiv - benefică și
binecuvântată prin soboruri nevăzute și nesimțite.
Cine rostește? Poporul domnule, poporul!
Bancuri cu politicieni?... Au început și s-au
sfârșit la Caragiale. Nu există bancuri cu politicieni.
Nici nu au existat. Au fost bancuri cu Ceaușescu,
dar acesta nu a fost un politician. Politicienii nu pot
fi subiectul unor bancuri. Nu se cade. Nu poți să
râzi de un ambalaj câtă vreme în cutie nu există
conținut. În astfel de cazuri se recomandă a nu se
deschide cadoul... El poate fi reutilizat cu altă
ocazie de Crăciun... când sub brad avem daruri, pe
brazi avem globuri, în minte cresc gogoașe și pe
gură ies perle. Perle despre politica noastră ieșită din
comun, care evident a fost mereu subminată de
conspirații mizerabile pe care le-am combătut
juvenil cu glume și sarcasm la lumânări, lanterne,
faruri sau ecleraj de la casa scânteii. Politicienii
noștri spun bancuri de câte ori deschid gura; e oare
de râs sau de plâns? Chaplin în situația aceasta s-ar
scărpina în fund și cu bastonul lui rotitor ar trece
peste bancul de fiecare zi al marelui politician
român (cu casa scânteii sau casa presei libere
eliberate de stigma comunismului prin transfer la
oala vânzărilor frumos propagate cu buci goale,
picioare lungi, și mesaje la care simțim că trebuie să
bem ceva). Avem noroc că auzim mereu că alcoolul
dăunează grav sănătății! Iată un banc la care poți să
râzi mereu...
Cât despre râs... Să ni-l păstrăm curat. E un
spațiu unde nu ne mai putem permite minciuna. În
definitiv nu pot împrumuta râsul meu nimănui și
dacă pe al meu nu-l consum se alterează prin oase;
pe când vine hohotul mult amânat, rostogolit,
mototolit prin sertarele Bunului Simț Anecdotic, el
este o râgăială târzie a ceea ce ar fi putut fi... clipa
de luciditate la care musai să râzi; plecată ca un
tren, pierdută ca o mașină la care îi vedem spatele
înjurând șoferi și destine implacabile...
Să mai râdă cine poate! Acum!
■
Eseu despre panseu
Radu Vida
Dacă e să ne opintim*, apoi n-om putea râde
sănătos, așa, să ne sară elasticul de la
budigăii vecinei, nici dacă descoperim brusc
că avem certificat de naștere completat de Vanghelie,
permis de joc de la Pinalti și loc de veci cu Bela,
feciorul lu’ Marko-baci (știți dumneavoastră, cel care,
din când în când, dă cu cracii, de ajunge fi-su în
politichia mare). Altoiți cu lituus** sunt, deopotrivă,
ardeleni, moldoveni și munteni. Ca să nu mai
vorovim despre olteni. În sensul că bancuri proaste
spun și unii și alții. D’apăi ceilalți?! Până la urmă,
toți sunt fele apă, fele viz: rumunește șase și
jumătate H doi O (în traducere liberă și
aproximativă: apă de vizitic, de la Barabic).
În umor e ca și în umori: toți suntem riverani.
Adică, locuim cu toții pe malul unei ape, când
curgătoare, când stătătoare. Da’, din varii motive ne
place să credem că pe malul celălalt se dezbracă
prostu’; că, vas’zică, nu noi suntem cu tichia pusă
invers, dop între buci, vată în ureche și muci în
fasolea primarășului. Adică, pe malul nostru s-au
născut tăți diștepții lumii! Iar dincolo... ba s-o
răsturnat căruța ș-o dat p’afară cu... ’tuți și tute, ba-s
neam de cumani cum zicea bătrânul Djuvara ot
Niger, în acest prier. Există, însă, și în behăitul cel
mai serios, diferențe, ca să zicem așa. Altfel nu
putem, că nu ne lasă, și ajungem pe mâna Lucanului
Vorbădulce, de le zice la asistente: fă! și ele nu fac
(în angleză), nici măcar analiză-n dializă, că la
apofiză nu se poate și nu dă bine la știința lu’
Hypocrate.
Olteanu-i ca Sucă. Zamă lungă, cu praz, chiper
în fund și scăfârlie bătută de soarele amiezii. Chiar și
noaptea. Spune bancuri despre ardeleni și se mehăie
ca prostu’ că asta-i mai încetuc la vorbă și la port.
Adică și când merge la gagici spune: nu stăm mult,
ne-mbătăm și plecăm!
Moldovenii-s cu vinu'. Și ardelenii cu vina. Primii
cred că, dacă Ștefan s-o fost dus la Tulcea după
muieri, apoi toți sunt cu spurcovnicu de-mbățoșat și
musai cu indispensabilii pe vine. Când nu vine! Nici
măcar Kira. Lu’ Karolina.
Muntenii? Spun bancuri cu ei, de zici că i-a lovi
acceleratul 322. Dacă mai circulă pe ruta Baia Mare-
București. Ilievici, bunăoară. Zice poanta înainte de
banc: cică Gioană-i prostănac. De parcă el n-ar ști!
Prezidentul, zic.
Ardelenii - și mai și: au clocit despre moldoveni
că-s munteni, că oltenii-s... olteni și toți laolaltă
unguri. Adică, nici usturoi n-au mâncat, nici pe
Iulișka n-o pot ține în ogradă. (Aici, povestitorul
renunță de bunăvoie la țâpuritura după care
ștromelongul n-are nimica cu ștromeleaga, precum
disputa din Scula Magn, după care țuica de prune,
cu horinca sau pălinca de 50 % se vâj’ cu salariile
majorate de unii și îmbârligate de alții).
Și dacă tot am concluzionat de la început că
spunem bancuri proaste, mai trebuie să facem o
remarcă inteligentă: râdem cel mai bine, mai sănătos
și mai cremos (!?!). Decât alții, desigur. Râdem când
ne-mpiedicăm de prostia care plutește ca
untdelemnul din sectorul V, dar și când zărim vârful
muntelui Parnas, cu toți visătorii ce escaladează
nemurirea; hohotim când ne vine rândul la cumpărat
bilet pentru barca lu’ Caron, dar și când se prăvale
odată cu apa caldă din bloc simfonia wagneriană a
dezastrului de la bursele străine; facem libel din
hieratică și pamflet din sărăcia cea mai cruntă;
putem calcula, din prima, cvadratura cercului, dar ne
ținem de foale și când glosăm pe marginea
confutației (cu toate că știm cu exactitate ce
înseamnă ea la... el și invers).
Așa trecem, de două-mii-de-ani, con fuoco peste
poezioare (a se citi mai repede decât perimata
capra/crapă... alea:
gc/hu/ge/a/slavu/bu/cu/pe/cuta***.
Râzând, deci. Traversăm strada, menopauza,
mileniile...
Și, vedeți bine, ne merge!
* unghibus et rostibus, de ziceau latinii: cu forță
** cârja augurilor
*** goții, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii,
cumanii, pecinezii cu tătarii
■
16
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Umorul în folclorul literar
al copiilor
Cristian Chesut
Orice joc, privit ca act ludic creator de
cultură °i component al ei, presupune
unul dintre atributele sale constitutive
esențiale: umorul. Umorul, definit aici, în termeni
acceptați, ca o stare și o pecete ancestrală pusă pe
zestrea noastră biologică și spirituală, ca
demonstrație de inteligență nativă (să ne ferească
Dumnezeu de umorul proștilor!), sau ca virtual
veșmînt de sărbătoare la curtea laicului profan.
Jocul include umorul, pentru că ambele noțiuni
coexistă sub semnul generos al uneia dintre
caracteristicile supreme ale existenței lor:
libertatea. Jocul și umorul sînt în același timp atît
condiție cît și consecință a libertății.
Iluștrii clasici ai literaturii culte (și) pentru
copii (Franțois Rabelais, Mark Twain, Cesare
Pavese, Dino Buzzati, Truman Capote, Nastratin
Hogea, Ion Creangă, Vasile Alecsandri ș.a.) au
descris în pagini de capodoperă farmecul
irepetabil al jocurilor tradiționale ale copilăriei.
Iată cîteva din cele mai cunoscute jocuri
literare tradiționale românești, mostre rare de
piatră prețioasă într-un pandantiv al umorului
neaoș, de bună calitate, ridicat mai întotdeauna la
rang de mare artă:
Incantații pentru elementele naturii
În tradiția și credința populară românească,
comunicarea cu strămoșii mitici și influențarea
puterilor divine se poate face prin elemente de
limbaj semantic diverse, cu valențe magice:
ritualul și jocul, în acest caz. Finalitatea dorită a
incantației (prin joc, ironie și umor) este cea a
activării energiilor vitale ale vieții, ale forțelor
benefice ale naturii și, uneori, a încercării de a
influența destinul. Cîteva exemple pot fi grăitoare,
în acest sens: „Plouă, plouă,/ Babele se ouă./ Se
ouă și cocoșu'/ Să nu-l bată moșu'.”; „Ninge,
ninge,/ Popa linge/ Și diacu' /Umple sacu'.”
Incantații pentru joc
„La popa-n poartă/ Este-o mîță moartă./
Cine-a rîde și-a vorbi,/ A mînca-o coaptă./ Cu
mălai, cu pătrunjel,/ Cu untură de cățel.”; „S-o
suit capra pe piatră/ Și o dat cu capu'/ De s-ar
sparge capu' caprii/ Ca și piatra-n patru.”; „Astă
vară, la Crăciun,/ M-am suit într-un alun/ Și-am
mîncat atîtea mere,/ De m-am săturat de pere.”;
„Pițigaie, gaie,/ Ce duci în tigaie?/ Un picior de
oaie./ Cine ți l-o dat?/ Popa din Bîrgău./ Bată-l
Dumnezău!”; „Cățeluș cu părul creț/ Fură rața
din coteț./ El se jură că nu fură/ Dar l-am prins
cu rața-n gură/ și cu ou-n buzunar,/ Hai la Sfatul
Popular.”
Numărătorile
Sînt cele mai simple și mai vechi forme de
jocuri literal-literare, folosite de copii la începutul
jocurilor, cînd prin numărare se alegea fie cel care
trebuia să înceapă jocul, fie conducătorul de joc,
fie partenerii de echipă.
Dacă la început numărătorile se rezumau doar
la rostirea numerelor cardinale (de obicei, de la 1
la 10), în timp acestea s-au îmbogățit cu un
repertoriu de noi cuvinte (cu sau fără sens), ceea
ce a dus la apariția elementelor de versificație:
armonie, rimă, ritm.
Toate numărătorile cunoscute în folclorul
românesc se disting prin bogăția și varietatea
temelor, prin ingeniozitatea creativă în conținut,
prin umor și prin fantezia plină de lirism,
candoare și naivitate a copiilor.
După conținut, numărătorile pot fi clasificate
astfel:
1.	Numărătorile narative
Acestea sînt mici exerciții descriptive, lipsite
de un scenariu credibil, tematica abordării fiind
una foarte bogată și diversă, inspirată din familie,
gospodărie, școală, unde apar uneori nume de
eroi ai istoriei sau ale unor artiști consacrați, aici
fără o altă valoare decît cea evocativă și cea
literar-stilistică: „Stan și Bran cîntă la pian./ Bum,
bum, bum,/ Ieși afară, măi nebun!”; „Unu, doi,
trei, patru, cinci,/ Mama cumpără opinci,/ Tata
cumpără secară,/ Tu copile, ieși afară!”; „Horea,
Cloșca și Crișan/ S-o bătut cu Mureșan./
Mureșan o fost mai tare,/ C-o mîncat pită cu
sare.”
2.	Numărători cu numere pare: „Două rațe pe
gunoi/ Numără din doi în doi:/ 2, 4, 6, 8, 10/
Un pahar cu apă rece.”
3.	Numărători cu numere impare: „O
maimuță cu cercei/ Numără din trei în trei:/ 3, 6,
9,/ O maimuță mîncă ouă.”
4.	Numărători în care se utilizează alfabetul:
„Într-o farmacie/ Stă un porc și scrie:/ A, Be, Ce,
De,/ Ieși afară, porcule!”
5.	Numărători narative inspirate din viața
școlară: „Ițiri, Pițiri/ Treci la tablă!/ Nu știu lecția,
domnișoară./ Da' de ce n-ai învățat?/ C-am fost
ieri la bal mascat!/ Bal mascat îți dau eu ție!/ Ai
un doi la geografie/ Și un patru-n catalog. / Ițiri,
Pițiri, treci la loc,/ Ești un mare dobitoc!”
Aspecte din viața socială
„Sărut mîna!/ Servus, dragă!/ Aveți bere?/
N-avem, dragă!/ Cînd aduceți?/ Nu știu, dragă!/
Sărut mîna!/ Servus, dragă!”
Nu cred că se impune vreo concluzie savantă,
așa că voi pune punct cu un gînd: dacă Homo
Sapiens este abordabil și calificabil prin prisma
atributelor definitorii ale lui Homo Faber, Homo
Esteticus sau Homo Religiosus, atunci, în mod
sigur Homo Ludens este - cum ar fi spus Cornel
Udrea - prezumția de nevinovăție a lui Homo
Ridens. Sau invers.
■
De ce râde românul?
Marcel Mureseanu
n primul rând că nu râde. Hohotește! Tot este
un hohot, trup și suflet, de dimineața până-n
toiul nopții, oriunde se nimerește a fi și în
orice poziție se află...
Asta, ca să restabilim adevărul și să nu ne
mai culcăm pe-o ureche, mai bine pe-o muchie
subțire ca lama, ca să ne taie visele-n două părți
egale, numai bune să se ia la harță între ele.
De unde vine întrebarea asta și ce vrea dânsa
a deșuruba nu-mi dau seama, dar se pitește ceva
în ea, poate chiar un dușman ancestral, periculos
ca o lamblie sau poate ecoul scăpat din temniță,
al râsului Greuceanului, când, după ce l-a
decapitat pe Zmeu, și-a dat seama că era
altcineva!
Românul nu râde, cari amici, decât când n-are
de ce sau când dă calul cu el de-a rostogolul, ca
să nu-i afle nimeni gândurile, să nu știe nimeni
ce forfotește în el sau ce simte față de aproapele,
cu care e condamnat să se iubească.
El comite singura greșeală de „ortopedie”
posibilă și face un pas îndărăt, înapoi în tranșee,
și cum să nu hohotească atunci când dă acolo
peste însuși dușmanul său de joc, venit prin
spate, în timp ce el merge înainte!
Nu voi înceta să sper însă că va veni și rândul
românului să râdă: sfielnic, feciorelnic, nobil,
diamantin, goliardic, ca balenele în călduri,
înotând prin apele minerale ale destinului, dar
asta numai atunci când le va fi terminat pe toate
celelalte de făcut! Va fi târziu? Vom fi bătrâni de
tot? Tot ce se poate, pentru că încă nu ne-am
apucat de nimic!
Va fi ziua când pe ecranul umorului nostru
negru de azi se va auzi un zâmbet de râs și se va
vedea un hohot, deoarece ne va veni mult mai
ușor decât acum să ne mutăm dintr-un simț în
altul!
P.S.
Aflu cu încântare că peștoaica mea roșie, cu
aripioare zdrențuite, din acvariu, a rămas grea cu
un necunoscut! Am găsit la fața locului o mănușă
de scafandru, un tub cu anticoncepționale
expirate și un bumerang MADE ÎN... ROMÂNIA!
Vedem noi cine râde la urmă!
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
1
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Demisia
Aurel Brumă
Spre bucuria multora dintre prietenii încă
nedeclarați, de teama impozitului pe venitul
global, acum câteva zile am anunțat un grup
de colegi bine organizat pentru o partidă de poker
în patru cu mână moartă că mi-am dat demisia.
Bravos, mi-a zis unu, în sfârșit va putea să
revină în patrie domnișoara Șuți din Australia, acolo
unde și-a completat excelentele studii de la grădiniță
cu Diploma Colegiului Superior de Marsupiale.
Odată revenită, dânsa va prelua prima jumătate de
oră a orei de umor, în rest fiind ocupată cu
programul Phare de implementare a cangurilor în
zonele de șes, cele de deal fiind ocupate samavolnic
de păduri și alte culturi mult inferioare celei primite
la colegiul de care pomeneam.
- Și ce faceți, că rămâne o jumătate de emisiune
descoperită?
- Nicio problemă. O vom acoperi, spre
Grevistul foamei
Dan Căpruciu
Pe nepusă masă, în fața penitenciarului de
maximă siguranță, a apărut un cort, lângă care,
proptit de un copac, se fudulea un anunț scris
cu litere groase pe un carton: Greva foamei.
La început, nimeni nu i-a dat atenție, poate doar
comandantul pușcăriei să se fi mirat că tocmai acolo
își găsise locul protestatarul de a-și arăta
nemulțumirea și nu în fața prefecturii, așa cum era
firesc să se întâmple. Totuși, după câteva zile, în
urma sesizării făcute de cetățeni, la fața locului s-a
deplasat o echipă care trebuia să dea asistență
medicală grevistului, dar și un ziarist, atras de
eveniment.
La apariția ziaristului, grevistul nu s-a sinchisit
câtuși de puțin, rămânând tolănit pe un maldăr de
haine vechi, adunate probabil de pe la ghenele de
gunoi.
- Cetățene, a îndrăznit reporterul, căutând să-l ia
cu binișorul, spuneți-mi, care este motivul acestui
act suprem al Dvs.?
Omul răspunse prompt, fără a clipi:
- Păi, cum să nu protestez, domnule, dacă fără
niciun motiv, m-au dat afară din pușcărie? Iată, se
împlinește o săptămână de când nu mai am un
acoperiș deasupra capului, de când nu mai am
asigurată pâinea cea de toate zilele.
- Probabil că ți s-a terminat perioada de detenție.
De ce trebuiau să te mai rețină? Dumneata știi cât
costă întreținerea unui deținut? Mai mult decât a
unui student!
- Dar ce, la pușcărie nu se învață atâtea și
atâtea? Nu degeaba i se mai spune în limbajul
nostru și «facultate». Iar apoi, ce ar mai conta
întreținerea unui om nevoiaș, pe lângă atâtea mii,
zeci de mii de oameni din țara asta, care nu fac mai
nimic și primesc leafă de la stat?
- Ai făcut vreo contestație?
- Am făcut, dar mi s-a respins. Ziceau că dacă
nu am fost mulțumit de condamnarea primită și
voiam mai mulți ani de detenție, trebuia să fac la
timpul cuvenit recurs.
- Dar, așa stând lucrurile, nu a venit la
dumneata nimeni dintre cei condamnați, ce urmau
exemplu, cu un capac sau, dacă apelăm la
ajutoarele alimentare abia sosite din Anglia, o
acoperim cu un joben sau, mai simplu, o anulăm -
reducerea timpului de emisie oferind oportunități
considerabile, între care economia de timp, de
personal și de bani. Cu sumele economisite vom
putea dubla plata celeilalte jumătăți de oră care va
deveni mult mai prețioasă și ne va ridica în sondaje
sau în alte locuri mai vizibile.
Văzându-mă puțin înverzit de emoție, colegul
s-a oprit brusc, aplecându-se. Da, sacoșa cu spanac
era la locul ei.
- De ce ți-ai dat demisia, m-a interogat de sub
birou.
- Din exces de furie, i-am răspuns. Mă depășeau
clasicii.
- Sigur că te depășeau. Umorul e o chestie a
naibii de dificilă, mai ales pentru un individ care se
să-și ispășească pedeapsa, să te roage să intri în locul
lor acolo? În felul acesta, se rezolvau două cerințe
simultan: omul condamnat rămânea afară, iar
dumneata te duceai la „locuința preferată”... Ba pe
deasupra, sunt sigur că omul pe care l-ai fi înlocuit,
ți-ar fi oferit și o recompensă.
- Ba cum de nu, m-am gândit și eu la chestia
aceasta, dar justiția nu acceptă: zice că fiecare tre-
buie să-și ispășească pedeapsa pentru relele făcute...
Omul oftă din rărunchi, după care rosti mai
mult în șoaptă:
- Dar găsisem eu rezolvare și la chestiunea
aceasta: m-am deghizat în rolul unui condamnat ce
semăna întrucâtva cu mine și așa am reintrat oficial
la pârnaie, în timp ce el își făcea „detenția” prin
Honolulu, sau Tenerife, nu mai știu exact, cred că
se plimba de colo până colo, căci avea posibilități...
- Ei, bravo, știi că ai imaginație? Și atunci, de ce
ești aici, în stradă?
- Mulțumesc pentru apreciere. Figura a ținut
vreme de vreun an, după care, un fost coleg de
celulă, care m-a recunoscut, a făcut reclamație la
comandant, căci avea pică pe cel pe care-l
înlocuisem...
- În acest caz, desigur că descoperit fiind, ai
făcut rost de o nouă condamnare...
Grevistul se uită melancolic la reporter și replică:
- Asta s-ar fi întâmplat dacă în țara aceasta s-ar
face dreptate, dar l-au condamnat în contumacie,
numai pe cel din Tenerife și pe mine m-au alungat
din pușcărie, pe motiv că trebuiau să mă
pedepsească. Și ce pedeapsă ar fi fost aceea, când
mi-ar fi satisfăcut dorința de a rămâne pe mai
departe la „mititica”?
Domnule judecător, am ripostat eu, în țara
aceasta liberă, fiecărui cetățean trebuie să i se asigu-
re un loc la pușcărie, pentru cazuri de necesitate,
vorba aceea, că nu se știe ce aduce viitorul, mai ales
în zilele noastre... Această necesitate cred că trebuia
stipulată și în Constituție, dar toată lumea cunoaște
felul cum a fost ea alcătuită și ce interese s-au
urmărit... De aceea, precum se vede, chiar dacă ar
trebui încarcerați, există senatori și deputați cărora
ocupă de umor. Nu l-ai văzut pe Băsescu, pe când
era primar? A mătrășit urgent funcționarii de peste
50 de ani, întinerind organul la maximum 24. Am
auzit că se înghesuiau bucureștenii la primărie mai
ceva ca la Crucea de Piatră. Fete una și una! Acum
fac angajări pentru fanfară. Vom avea prima fanfară
de dame din istoria universală a patriei. Un nou
vânt va sufla în pupa economiei noastre tot mai
ergonomice. Apropo, te superi dacă îți iau scaunul?
Am o iminență de platfus și mi s-a recomandat să
am cât mai multe scaune.
Exact în clipa aceea de platfus a intrat
intempestiv șefu. Domnilor, a spus mai apăsat
decât îl apăsa greutatea funcției delta pi pătrat.
Tocmai am primit un fax. Ni se comunică că
dumnealui, și a arătat cu degetul spre mine, va
primi un nou Oscar. Vă rog, lăsați-l să rumege în
singurătate această nouă victorie.
Și m-a lăsat singur. Singur cu Oscar, nepotul de
Lapte praf al șefului General, pentru a-l iniția în
tainele umorului radiofonic. Ca și șeful, trăiam
emoția unui suflu nou, a unui nou aer. Oscar își
descălțase adidașii.
■
nu li se asigură dreptul cel mai elementar, adică un
loc în detenție și ei continuă să se plimbe plini de
remușcări printre ceilalți, fără niciun fel de speranță
că vor deveni deținuți...
- Domnule, lăsați aleșii în pace, că ei au
imunitate! a zis judecătorul. Dar noi nu ne putem
permite să risipim banii contribuabililor, spre a te
ține pe dumneata pe mâncare, fără să faci nimic...
Du-te la muncă...
- Domnule jude, am replicat eu, la pușcărie este
locul meu de muncă. A fi pușcăriaș, este un job cât
se poate de firesc și de uzual. Din păcate, nu se
organizează niciun târg cu oferte pentru astfel de
joburi, că m-aș duce și eu la el...
- Dar aici, ce este? a intervenit el. Din păcate,
dumneata nu mai ești apt pentru un astfel de job,
nu mai ai calificarea necesară...
- Poate că mi-am pierdut îndemânarea la
șterpelit portofele, sau la violuri, știți, cu vârsta...
- Ei, vezi că îmi dai dreptate? La urma urmei,
dacă ai fost atâția ani „pensionarul” închisorii,
trebuie la un moment dat să ieși la pensie și din
această activitate...
- Ehe, bine ar fi! Pensionar, pensionar, dar cine
îmi plătește pensia? Că a sta la pârnaie nu e totuși
o treabă ușoară și ar trebui să fiu recompensat
pentru asta... Câți nu ar plăti sume grase, numai să
scape de „mititica”...
Reporteul interveni din nou:
- Și totuși, ar trebui să te bucuri că ești iar
liber.
Omul își duse mâna prin jungla bărbii neîngrijite
și răspunse sec:
- Până acum am fost condamnat de zece ori,
dar pe drept pentru faptele mele, hoții, tâlhării,
violuri și mi-am petrecut aproape toată viața dincolo
de acele ziduri. De data aceasta, am fost condamnat
pe nedrept, fără a mai fi făcut vreo nelegiuire.
- Cum adică ?
- Adică am fost condamnat la libertate! Și la
situația mea actuală, la ce mi-ar mai folosi?
Reporterul rămase fără replică, în timp ce un
trecător îl trase de-o parte și îi șopti:
- Dragă domnule, să nu crezi tot ce îndrugă
individul. Probabil că este un actor care își
desăvârșește rolul de pușcăriaș aici și vrea să se
convingă cât de bine îl joacă... Ori poate, în
realitate, este un deputat în travesti, care încearcă în
felul acesta să mimeze fuga de imunitatea
parlamentară, căci se apropie alegerile...
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
(science fiction aproximativ)
GRIȘENKA deschise ochii, se ridică cu greu
din patul de fier aflat în birou și ieși afară.
O sete cumplită îi ardea gâtlejul, iar capul
și-l simțea de mărimea unui tanc mijlociu. Nu
putea face alte comparații deoarece el toată viața
fusese tanchist, iar în dimineața asta, în fața
ochilor, avea tot tancuri. Unele grele, din acelea cu
care era dotată divizia pe care o comanda, altele
mijlocii sau mici, că cele mari nu-i încăpeau sub
bonetă. Își trată setea arzătoare cu încă un gât de
vodcă și hotărî că e timpul să facă o mică alergare
pentru a mai alunga mahmureala. Era însă un tip
sociabil și parcă nu-i convenea să alerge de unul
singur. Îi dădu telefon bunului său prieten IVAN,
tot tanchist, să alerge împreună. IVAN primi
propunerea cu entuziasm fiindcă avea și el nevoie
de mișcare. Peste numai un ceas, cele două divizii
porneau în marș urmând să se întâlnească spre
seară la FOCȘANI, unde să campeze și să pună de
una mică, deoarece din hărțile lor reieșea clar că
acolo e treabă de făcut, nu glumă. Nu mai vorbim
de bucuria soldaților care de multă vreme își doreau
o excursie, ultima fiind cu mulți ani în urmă pe
traseul GERMANIA-RUSIA. Destul de plicticoasă,
de altfel! Actualul traseu de marș era deosebit de
pitoresc și a fost presărat cu tot felul de întâmplări
nostime care mențineau la cote înalte buna
dispoziție a participanților. Mici prădăciuni, câteva
incendieri, violuri, bătăi cu sau fără folosirea
muniției din dotare, ceva obuze prin turlele
bisericilor, în fine, tot ce este prevăzut în
regulament pentru o acțiune plină de succes. Cei
doi organizatori, GRIȘENKA și IVAN dădeau astfel
dovada unor mari talente de tour-operatori. Seara,
așa cum calculaseră, au oprit lângă FOCȘANI și au
organizat, la fel de pricepuți, cazarea, hrănirea și
entertainmentul băieților. Un mic raid desfășurat de
trupele de comando urban a asigurat materialul
pentru cel puțin o lună de bună conviețuire cu
băștinașii. Ce-i drept unii dintre aceștia, buni
cunoscători ai istoriei naționale, au intrat în horă, la
propriu, dar și la figurat, cu oaspeții, furnizându-le
mai ales informații și răzbunându-și astfel mai
vechile neînțelegeri cu unii vecini. Nici doamnele
Zodia șoarecelui
Marcel Mureșeanu
Crengile
- Mi s-o îmburdat un măr, Ioane, nu-i putea tu
să duci crengile pe oareunde?
- Nu pot, bătrână, că duc lemne în sat în fiecare
ziuă.
- Nici dacă ți-oi da niște pălincă?
- Poate c-așa, da’ câtă?
- O jumătate de litără!
- Atunci îți aduc și eu o jumătate de cocie.
- Bine, că dacă îi mai veni ți-oi da și cealaltă
jumătate.
- N-ar fi mai bine să-mi dai o litără și să încarc
până-n vârf?
- Hai de două ori, se hotărește definitiv bătrâna,
că și așa-i pusă în două sticle și mă tem să nu le
încurc.
Războiul
Mihai Batog Bujeniță
sau domnișoarele autohtone nu au stat în afara
evenimentelor, cunoscută lumii întregi fiind ospeția
noastră tradițională. Ele au fost cele ce au asigurat
perfecta desfășurare a schimburilor interculturale și
au transformat, ca de obicei în istorie, cu har și
destulă trudă, ardoarea războinică în dorință de
continuitate. Pe scurt, toate evenimentele se
desfășurau în bună înțelegere, numai guvernul de la
BUCUREȘTI dădea dovadă de nervozitate, intra cu
trupele în cod roșu și consulta cancelariile altor
state ca să le spună aceștia cum să procedeze.
Armata raportă pentru început că misiunea de
intervenție este relativ simplu de îndeplinit, apoi că
nu are motorină, hrană, echipament, arme, muniție
și nici chef de trai în condiții de bivuac.
Mmmdaaa... Guvernul își dădu seama că, într-
adevăr, cam așa era! Rămânea diplomația alianțelor!
Ministerul de resort intră urgent în priză! Astfel, au
aflat de la nemți că poate este o neînțelegere, și că,
dacă trece suficient timp, lucrurile se rezolvă de la
sine, de la francezi că ei au acum probleme cu
fermierii, dar că, după un an-doi ni se vor alătura
pentru a susține cauza noastră în Consiliul Europei,
de la englezii că ei au luat legătura cu MOSCOVA
și nu este nimic alarmant, așa că să nu ne facem
griji fără rost, iar de la americani că ei știu totul
despre situație și că acum prelucrează datele
obținute de la sateliți, iar după ce acestea vor fi
difuzate și la C.N.N. vor trimite un emisar la fața
locului.
Booonnn! Se poate spune că eram asigurați și
pe partea asta, așa că, guvernul plecă liniștit în exil,
ca să coordoneze de acolo, mai eficient, întreaga
situație, destul de complexă de altfel. Locul exilului,
un secret de nepătruns, fu dezvăluit din greșeală de
un tâmpit de ziarist de la un tabloid amărât.
Insulele SEYCHELLE. Da, era o locație perfectă,
departe de orice pericol care ar fi putut tulbura
luarea hotărârilor.
Situația cunoscu însă o întorsătură bruscă abia
atunci când liderul de la KREMLIN află de isprava
celor doi neastâmpărați. Dădu imediat ordin ca
toate forțele să se întoarcă din excursie, iar
organizatorii să se prezinte la el.
După două zile GRIȘENKA și IVAN, cam verzi
Zodia șoarecelui
- Vilă, măi Vilă!
- Ce-i?
- Ieși un pic afară!
- Da’ ce-i?
- Ieși, când îți spun!
- Stai că vin!
- Vilă, nu-i face bine să-mi dai mâța voastră
pentr-o zi-două?
- La ce-ți trebuie?
- Am un șoarece mai mare, care seamănă cu
pruncul tău, și a noastră nu-l poate prinde.
- Și-atunci, în ce fel?...
- Am auzit că pruncul tău o bate toată ziua și
mă gândesc că ar vrea să se răzbune.
- Pe prunc?
la față își bâțâiau genunchii în fața tătucului. Acesta
era negru de furie și le răcni în față:
- Băi, netrebnicilor, pe unde v-ați apucat, mă,
s-o haiduciți!? În ROMÂNIA băi, cretinilor!? Păi,
băiii, dovlecilor, voi nu știți că acolo noi avem tot
petrolul, gazele, băncile, fabricile de aluminiu,
combinatele de oțel, toată rețeaua de distribuție a
carburanților, proprietăți imobiliare și podgorii, sau
că românii sunt singurii care ne cumpără
electrocasnicele pe care noi oricum le aruncăm!?
Bă, ce dracu’ e-n capu’ ală plin dă samahoancă al
vostru?! Voi jefuiți propriile noastre bunuri? În
halul ăsta v-a tâmpit băutura?!
- Iertare tătucă, habar n-am avut dă toate astea
pe care ni le spui înălțimea ta. Recunoaștem, am
greșit, da’ nu suntem noi de vină!
Liderul îi mai privi o dată pe sub sprâncene,
însă se vedea cât colo că-i mai trecuse supărarea.
Eiii, erau și ei tineri, și cine nu greșește la tinerețe...
- Bine, duceți-vă să luați câte zece vergi la cur,
apoi înapoi la treabă, s-a ’nțeles! Cei doi se retraseră
cu spatele, fericiți că scăpaseră ușor, mai ales că
aduseseră mai multe butoaie de cognac din
expediție și, cu o sticlă-două, scăpau și de vergile
promise.
În urma lor liderul convocă marele consiliu și
dădu strașnică poruncă pentru a se actualiza
situația informărilor politice în armată. Se vedea că
șeful secției propagandă lucrase încă după planurile
de acum douăzeci de ani. Fu trimis la reciclare în
SIBERIA. Rușine!
Guvernul de la BUCUREȘTI reveni în țară,
bronzat și plin de energie. Ministrul de externe fu
felicitat și decorat pentru admirabilele rezultate
obținute în dificilele negocieri cu aliații tradiționali,
câțiva generali fură avansați mareșali că
participaseră la război, iar ziarele făcură publice
actele de eroism și de rezistență ale oamenilor
simpli care nu se lăsaseră doborâți la băutură de
cotropitori. Apărură și cântecele de vitejie care
proslăveau setea noastră de libertate, independența
și suveranitatea unei țări mici, dar de neînvins, așa
cum era scris și în cărțile de istorie. „Evropa căta
cu admirație și multă mirare la noi”, scriau unii în
limba vechilor cronici. Erau triști doar cei din micul
trafic de frontieră care speraseră la o liberalizare
masivă a comerțului cu șuruburi, bormașini, mixere,
dopuri și baloane. Dar cine să-i bage în seamă,
tocmai acum, când pe sub arcul de triumf defilau
victorioase trupele noastre, îmbrăcate și echipate cu
ținuta stoc.
■
- Ba nu, pe șoarece!
- Hai să-l văd și eu!
- Stai să-l prindă și li-i vedea. Ce zici, mi-o dai?
- Tu văzutu-l-ai?
- Eu nu, da’ știu cumu-s șoarecii.
- Mă Petre, tu bați cam departe, da’ te-o prostit
rău cine te-o trimis la mine.
- Cum așa?
- Află că eu îl pun pe prunc să bată mâța,
tocmai ca să prindă șoareci!
- Așadară, tu știi că al tău seamănă cu-n
șoarece?
- Cum să nu, doară eu l-am făcut.
- Și nu-ți pasă?
- Nu, pentru că, dacă te uiți bine, toți semănăm
cu câte un animal.
- Și eu?
- Și tu!
- Cu care?
- Nu spun, Petre, că mi rușine.
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Românii si apocalipsa
Ion Cepoi
Ajunși până unde am ajuns, simțim nevoia
unor lămuriri suplimentare într-un domeniu
cât se poate de sensibil. În ultima vreme,
se vorbește din ce în ce mai des despre
apocalipsă. Pentru că subiectul este unul fierbinte
iar părerile specialiștilor se bat cap în cap,
încercăm aici să lămurim cum stau lucrurile în
România. Cum stau în celelalte țări nu ne
interesează. Fiecare cu apocalipsa lui, zău așa!
Așadar, detractorii aceia de istorici oficiali
spun cum că, de vreo cincisprezece-șaisprezece
ani, apocalipsa română se manifestă prin aceea că
aici, zilnic, se întâmplă următoarele:
-	se scuipă, se ciupește, se zgârie, se mușcă;
-	se-njunghie cu șișul, cu pumnalul, cu pixul,
cu vorba frați, cumnați, prieteni și dușmani, pe la
spate, prin față, prin dos, în casă, pe stradă, prin
boscheți, în parlament;
-	se împroașcă cu noroi, se freacă menta, se
taie frunze la câini, se bate apa-n piuă, se strânge
funia de par și cureaua pe burtă, se sapă gropi și
se cade în ele;
-	se trag sfori, vile de protocol, case de
vacanță, chiloții jos în fața preopinentului,
scaunul de sub fund și preșul de sub picioare;
-	se pun piedici, bețe-n roate, șefi prin concurs
de competență și miniștri din ce în ce mai
Lecturi cu ochii închiși
Mihai Frunză
n secolul vitezei unii citesc o carte pe
orizontală, alții pe verticală sau pe diagonală.
Eu am altă metodă: citesc cu ochii închiși. Iau
cartea în mână, îi citesc titlul și autorul, închid
ochii și îmi închipui ce se petrece în ea. Iată
câteva exemple:
Mircea Eliade - LA ȚIGĂNCI: Un bărbat mult
prea curios din fire dorește să-și afle viitorul.
Nemulțumit de cafeaua cu prea mult zaț a unei
vecine, apelează la niște țigănci profesioniste care
ghicesc în bobi. În timp ce una dintre ele îi
prevestește că va scrie un monumental „Tratat de
istorie a religiilor”, cealaltă îi fură cu dexteritate
lănțișorul de aur cu cruciuliță.
Mihail Bulgakov - MAESTRUL ȘI
MARGARETA: Eroul principal este maistru la o
fabrică de catran de lângă Moscova. Este un
individ dat dracului. Are o minte ascuțită și aduce
inovații la structura de rezistență a cazanelor. O
cunoaște pe blonda și nurlia Margareta. Îi cere
mâna și sufletul. Le primește. Va regreta amarnic
pentru că, în scurt timp, Margareta își va lua
sufletul înapoi și îl va oferi unui donjuan de
ocazie, pe nume Ivan Vasilievici Mefistov.
Maistrul se sinucide devenind membru al
partidului bolșevic.
Mihail Sadoveanu - NADA FLORILOR: Trei
frumoase surori - Margareta, Violeta și Viorica - îl
momesc pe tânărul profesor de botanică Florin cu
nectarul lor irezistibil. Acesta le polenizează
independenți de țară;
-	se fură pâine, cloșca de pe ouă, izmenele de
pe călător, mașini, copii, icoane, fabrici, vapoare,
dividende, meciuri de fotbal, opere de artă, capra
vecinului, cabluri electrice, șine de cale ferată, roți
de sub locomotive, idei, funcții, drepturi, voturi,
alegători, simpatizanți, consilieri, primari,
platforme de partid și membri de partid cu partid
cu tot;
-	se dă cioara de pe gard și pielea ursului din
pădure, dar și cu flit, cu agheazmă, cu parul, cu
sapa, cu toporul, cu bastonul, cu nuceagul, cu
sabia Ninja, cu bomba, cu părerea, cu tifla, cu
bâta-n baltă, cu stângu-n dreptul, cu stânga-n
dreapta și invers, cu sare pe coadă, cu capul de
pereți și de pragul de sus, cu fundul de pământ și
cu pământ în gură;
-	se dau mărgăritare la porci, certificate de
proprietate fără proprietăți, ghionți, palme pe
obraz, peste ochi, peste burtă, pumni în plex, în
nas, după ceafă, capete în gură, șuturi în fund, la
boașe, la fluierul piciorului; apoi, diplome de
excelență, de cetățean de onoare, legi, ordonanțe
de urgență, tunuri, comisioane, lovituri de stat, de
palat, de teatru, comunicate, dezmințiri,
conferințe de presă și doctorate;
- se arată fundul gol, pumnul, mâna îndoită de
natural, dar la apariția fructelor fuge în Spania,
evident la căpșuni. Fetele se consolează rapid și
deschid un aprozar.
Umberto Eco - NUMELE TRANDAFIRULUI:
Un politician al cărui nume îmi scapă, dintr-un
partid ce are ca emblemă un trandafir, dorește să-l
studieze pe Aristotel. Se închide în bibliotecă,
unde găsește o carte despre viața lui Aristotel
Onassis. O citește pe nerăsuflate, după care
părăsește biblioteca și vinde flota. Drept
recunoștință, marinarii îl aleg amiral.
Dan Brown - CODUL LUI DA VINCI: Un
muzeograf de la Luvru se îndrăgostește lulea de o
vizitatoare ce semăna leit cu Mona Lisa. Cu capul
în nori, când se întoarce acasă, uită codul de la
interfon și formează unul greșit. Nimerește în
apartamentul unui oarecare da Vinci, un
instalator a cărui nevastă, Maria Magdalena, este
cam rea de muscă. Muzeograful rezistă ispitei și
devine călugăriță ursulină.
Ion Barbu - DUPĂ MELCI: Un tânăr câștigă
un concurs de poezie. Este premiat cu o diplomă,
o mică sumă de bani și o masă la un restaurant
de lux. Aici a fost servit cu icre negre și homari.
După melci i s-a făcut brusc rău și a fugit la
toaletă unde a scăpat de toate bunătățile. Revenit
la masă a comandat o porție de ciolan cu fasole.
Mircea Cărtărescu - ORBITOR: Un medic
oftalmolog de mare succes se plictisește
la cot, degetul la cap, la gât, la obraz ori între alte
două;
-	se spală o mână pe alta și amândouă obrajii,
bani negri și izmenele-n public;
-	se scot ochii din cap, limba din gură, cureaua
de la pantaloni, șiretul de la bocanci, valuta din
țară, bazmaua curată, pârleala, sufletul, rărunchii
și viața din om;
-	se încheie șlițul la pantaloni, contracte cu
țara, cu sindicatele, cu Dumnezeu, cu dracul, cu
electoratul și cu partenerii de coaliție;
-	se strică familii, prietenii de-o viață, alianțe
electorale și orzul pe gâște;
-	se lichidează teroriști invizibili, bandiți,
dezertori, conturi, bănci, fabrici, lAS-uri, mineri,
șomeri și pensionari;
-	se moare de foame, de frig, de caniculă, de
boală, de inimă rea, de rușine, de ciudă, de plâns,
de râs, de pizmă, de îmbuibare, de Viagra;
-	se violează bătrâne, femei, fecioare, copii,
istoria, Constituția, bunul simț;
-	se rotesc pământul, soarele, luna,
proprietarii, funcționarii publici, miniștrii și
partidele la guvernare;
-	îngheață inima-n om, mintea, apele și
salariile bugetarilor;
-	se întind rufele la uscat, antenele, mâna
făcută căuș, ața, plapuma, râia, păduchii,
tuberculoza, Sida și criza financiară.
Ei, și după toate astea, vin eu și vă întreb:
asta-i apocalipsă, oameni buni?
Nici vorbă, asta-i reforma la români.
■
îngrozitor. După ce vindecă o sumedenie de
bolnavi, el are o idee malefică: să trateze numai
bărbați sănătoși. Bineînțeles, după tratament
aceștia orbesc și se îndrăgostesc de femei urâte și
rele.
Al. Vlahuță - ROMÂNIA PITOREASCĂ: Un
alpinist australian dorește să-și încheie apoteotic o
carieră prodigioasă: escaladase Everestul,
Kilimanjaro, Aconcagua, Mont Blanc, ba chiar și
muntele lui Venus al unei negrese bantu. Dorința
i se îndeplinește: ajuns în România, a descoperit
muntele de gunoaie de la Glina. A trecut un an și
alpinistul este încă rătăcit pe traseele sale
pitorești.
George Bacovia - PLUMB: Un poet simbolist
suferă de gingivită. Medicul de familie îi
descoperă o periculoasă intoxicație cu plumb
provenit de la literele cărților de poezie pe care le
citise. În urma tratamentului poetul se vindecă și
promite că nu va mai citi decât proză.
I.L. Caragiale - MOMENTE ȘI SCHIȚE: Un
arhitect de mare viitor face o vizită unei doamne
care are un câine - Bubico - plin de purici și doi
copii excesiv de obraznici - Goe și Ionel. Ajuns
acasă, are câteva momente de rătăcire: ia schițele
de pe planșetă, le face ghemotoace și le bagă în
galoși.
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
~2ăj
Black Pantone 253 U
Mondiala de strip-tease |
Dan Mihăescu
1
După marele succes la Festivalul Mondial al
Fachirilor, unde noi am luat marele premiu,
înaintea faimo°ilor fachiri indieni, care
deschid gura și pot înghiți orice, spre deosebire de
românul nostru care înghite orice, fără să deschidă
gura, iată o altă veste bună. La Mondiala de strip-
tease, Trofeul Oscarul Viguros a fost acordat
domni°oarei Mica Românica (pseudonim artistic),
fostă Miss Fundulea, care a executat în premieră pe
mapamond, strip-tease politic! Cu autorul acestor
rânduri, datorită farmecului său personal, calităților
fizice și mai ales în urma unui onorariu decontat la
greu, din pensia proprie și cu vechime integrală,
frumoasa domni°oară a acceptat convorbirea de mai
jos:
- Unde a avut loc anul acesta Mondiala de strip-
tease, frumoaso?
- În Los Angeles, ca și “Oscarurile". Noi am
evoluat pe celebrul “Dodger Stadium", cu 60.000 de
locuri. Full! Locuri și în picioare, în genunchi și cul-
cat. Astea, la sol, au fost discountul nostru la final,
Dintr-o „Antologie
a telezicerilor ”
Dumitru Hurubă
comentată de prietenul meu Coriolan
Haralampy
Să ne imaginăm că suntem în perioada
Sărbătorilor de Iarnă.
Așadar: sunet de clopoțel, intră un colindător
întârziat care începe să cânte: „Pruncu-n somn se
mișcă lin.../ I-a ajuns mânuța-n spin,/ Din mânuță
curge sânge/ Și pruncuțu-ncepe-a plânge...”
- Hallo! îl opre°te prietenul Haralampy furios.
Ce-i asta? Cine te-a învățat?
- De la Etno Tv °tiu, nene, răspunde
colindătorul speriat de vocea prietenului.
- Bravo! E°ti de-al nost! Dacă e în iesle, normal
că dă cu mâna în spini! Ia cinci bani - puțin de la
mine, mult de la Etno Tv! Să vii °i la Pa°ti, °i la 23
august...
•	Mihaela Rădulescu, la o emisiune „Duminica
în familie” (Antena 1), unei invitate, aviatoare: „Ești
din Piatra Neamț? E ceva extraordinar acolo, fiindcă
°i eu sunt de-acolo.” / Haralampy: Într-adevăr:
Moldova a dat țării genii precum Mihai Eminescu,
Andreea Marin-Bănică Jr., Ciprian Porumbescu,
Mihaela Rădulescu, George Enescu...
•	„Exercițiu de sinceritate” (sintagmă preluată
de la „100%”, de la R. Turcescu - mulțumesc).
Marko Bela: „Ce s-a făcut până acum în coaliție?
Nimic.” / Haralampy: A°a e! Aveți o bilă mare.
Albă.
•	Unul dintre mulții mini°tri ai sănătății, la o
emisiune „100%” (Realitatea Tv): „De-abia a°tept să
nu mai fiu ministru...” / Corul robilor dirijat de
Haralampy: „Și noi! Și noi!...”
•	Mona Muscă, la emisiunea lui Mihai
Tatulici, „Deschide România” (Realitatea Tv): „Eu
am intrat în toate birturile din Cara°-Severin”. /
numai pentru Banderas, Brad Pitt și Di Caprio!
- Ce înseamnă strip-tease politic?
- Îți explic, dacă îți iei dioptriile din decolteul
meu. Uite cum a fost. Aveam pe cap o diademă și
pe ea era scris cu aur ro°u de la Ro°ia Montană:
"Românica”, numele meu de artistă. Când a început
muzica, am început și eu să mă destextilez. Am
scos întâi ni°te mănu°i, negre, lungi pe care scria cu
alb. Pe una: Castelul Pele°, pe cealaltă: Castelul
Bran!
- Interesant.
- A urmat bluzița. Pe sânul stâng scria IMGB și
pe dreptul, IPRS Băneasa.
- Și le-ai aruncat.
- În vânt, că bătea vântul. Am ajuns la sutien.
- Ce scria pe cupele sutienului?
- „Uzinele Re°ița“ și „Rafo One°ti“.
- Bravo! Și ți-ai scos ciorăpeii...
- Ciorapi negri, lungi. I-am rulat, încet, încet. Pe
unul scria “Faur”, pe celălalt “Semănătoarea”.
- Și am ajuns la.
- La port-jartier. Dantelă ro°ie. Pe partea din față
Haralampy: Am bănuit °i noi, telespectatorii, ceva-
ceva... Felicitări pentru sinceritate!
•	Istoricul Adrian Cioroianu, la emisiunea
„Politica sub presiune” de pe Realitatea Tv
(nostalgic): „Mi-aduc aminte cu plăcere de clipele
frumoase petrecute cu Cristian Boureanu °i sper că
vom mai petrece...” / Haralampy, (vesel, mie): Vezi,
pretenare? Apăi, nu mureau ă°tia doi de dor °i de
jale de nu era abrogat articolul 200 din Codul
Penal?
•	Prea Sfințitul Pimen, la Jurnale tv, cu ocazia
protestului de la Suceava pentru retrocedarea
pădurilor: „România este un stat mafiot”. /
Haralampy: A°a e, părinte: gura Bisericii adevăr
grăie°te...
•	Alessandra Stoicescu, la Observator, „Antena
1”: „Incendiul din Sfântu Gheorghe, județul
Covasna, de-acum trei luni [...] a fost cel mai
devastator incendiu din ultimii ani din județul
Constanța...” / Haralampy (oarecum conspirativ):
Psst! Am prins-o cu pisicu’-n sac, fin’că, °i de fapt,
incendiul a avut loc în județul Satu Mare, pe malul
stâng al Dunării...
•	Radu Mazăre, primarul municipiului
Constanța: „Sulfina Barbu este o proastă...!” /
Haralampy: Noa, a°ă!
•	Valeriu Stoica, la Realitatea Tv: „Nu poți fii
amnezic °i prim-ministru.” / Haralampy
(categoric): Ei, nu!
•	Mircea Geoană, de ziua domniei sale:
„Dimineață fac ceva la partid...” / Haralampy:
N-am perceput: ceva la partid sau pe...?
•	Traian Băsescu: „Niciun ofițer de Securitate
nu a reu°it să conducă o navă maritimă.” /
Aghiuță: Hi-hi-hi °i ha-ha-ha! / Belzebut, cu voce
„maternă”: Taci cu tata, îngera°ule!.
• Emil Boc, la °coala de vară de la Costine°ti,
în fața tinerilor politicieni pedi°ti: „Dacă stai lângă
scria: "Sidex-Galați" și la spate: „Tractorul Bra°ov“.
- Superb!
- Și pantofiorii mei aveau inscripții. Pe stângul:
“Romtelecom”, pe dreptul: “Astra Vagoane Arad”.
2
- Sunt curios ce inscripții au încăput pe ni°te
chiloței “Tanga”?
- Pentru efect artistic, am purtat budigăi XXXL,
ca să încapă “Flota de pescuit”, “Petromidia”,
"Petrom”, “Camioane Roman”, “Stațiunea Sovata”,
ALRO Slatina, Salubritatea, Apa, Gazele și ingenio-
sul °men al retrocedărilor.
- Și gata, i-ai rupt!
- N-a fost gata că aveam scris și pe burtică alte
trosneli, vezi detalii pe www.mare jaf mare.com. A
fost nebunie colectivă. Cei din juriu au aplaudat
până când °i-au fracturat mâna din °old.
- Chiar, cine era în juriu?
- Pre°edinte, domnul Omar Haissam și în rest
numai artileri°ti români. Mari tunari, care au scos
economia națională din colaps și au pus-o pe
năsălie. Trecuți peste graniță, cu aviz superior, de
poliția și justiția noastră de catifea.
- Sunt curios ce o să mai scoți data viitoare?
- Care, data viitoare?. Doamne feri, să nu ne
dezbrăcăm de niscaiva județe autonomistice, la
vreun joc de poker pe dezbrăcate, cu marii licurici!..
■
un stâlp de telegraf °i se opre°te cineva lângă tine,
poți face politică. Dacă nu, rămâi stâlp.” (Jurnale tv:
TVR1, Focus - Prima Tv, Observator - Antena 1,
°tirile Pro Tv ș.a.). / Haralampy (mie): Ai văzut? Ce
ți-am spus eu că domnu’ Emil Boc gânde°te singur?
/ - Ca un stâlp, tati?, îl întreabă obrăznicătura de
fiu-so Schwartzeneger.
MOMENT LIRIC al poetului C. Haralampy:
„ Unii vorobesc o limbă ca un fagure de miere: /
Pleșu, gura cea de aur, Stolojan glas cu durere, /
Stoica, firea cea întoarsă, Emil Boc cel trist și mic, /
Gheorghe Flutur dând de știre despre-o nouă aviară,
/ Un partid croind Băsescu din cuțite și pahară / Și
Vadim vestind în stihuri noi războaie de nimic. ”
•	Șerban Mihăilescu: „Eu nu °tiu să fi fost
ofițer DIE între ’86-’89, când am fost trecut în
rezervă.” / Aghiuță: Hi-hi-hi.!
•	Toate dosarele fostei Securități trebuie
predate CNSAS înainte de aderarea la UE! / Corul
municipiului Hades, dirijat de Aghiuță: „Ha-ha-ha și
hi-hi-hi,/Câte se vor mai găsi!... / Haralampy: Ihai-
hi!
•	Primul ministru Călin Popescu Tăriceanu:
„Resping acele speculații potrivit cărora
nominalizarea domnului Varujan Vosganian ar fi
afectat imaginea României °i ar fi adus prejudicii.”
/ Haralampy: O, nici vorbă, domnu’ Prim-ministru!
/ „Totu-i praf lumea-i cum este/Și ca dânsa suntem
noi...”
•	Călin Popescu Tăriceanu: „A° minți dacă a°
spune că am eradicat corupția.” / Haralampy:
Drept-îi, dom’ Prim-ministru. Sănătate °i virtute
s-aveți!
•	Alex. Leo Șerban: „Gellu Naum era un tip
absolut cool.” (Emisiunea „Cultura libre”, TVR1) /
Haralampy (mie): Cuscre, nu-ți pare că se-aude prin
eter râsul în engleză al marelui poet?.
•	Oana Zăvoranu, director de imagine al lui
CV Tudor (Jurnal TVR1): „Nu a° putea să ader la
un partid pe al cărui lider politic nu l-aș respecta
prin toți porii mei. / Haralampy: Porii sau perii?
Că mi s-a înțepenit paronima în gardu’ PRM-ului.
.Încolo, SĂRBĂTORI FERICITE și LA
MULTI ANI!
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
Black Pantone 253 U
La un ceai
cu tovarășul Boti
Dan Trif
Tovarășului director Boti îi plăcea să bată
copiii. Dacă îți lipsea un nasture de la veston,
dacă aveai urme de var pe uniformă, dacă te
surprindea cu degetul în nas sau dacă, mai grav,
fugeai în oraș sau căpătai vreo notă proastă, erai
poftit amabil la el în birou: "Treci, te rog, la mine
în birou și așteaptă-mă acolo", spunea cu o voce
blândă de parcă te invita la sarmale. N-a trecut
multă vreme de la apariția mea în internat și am
avut onoarea să fiu și eu invitat la el. Mi-a zis:
"Du te la mine la birou, fă-te comod pe fotoliu și
așteaptă-mă acolo, că vin și eu imediat. Cheam-o și
pe Oneț cu tine ca să nu fii singur!" Oneț era fata
după care alergasem într-o sală de meditație,
neștiind că tropăielile noastre se făceau simțite
tocmai deasupra biroului tovarășului Boti. "Oare ce
ne face Boti, tu Oneață?", o întrebai pe fata care
ocupa cel de-al doilea fotoliu. "Cred c-o să ne
bătucească curu", îmi răspunse aceasta, galbenă de
speriată ce era.
Nu dură mult și tovarășul Boti își făcu apariția,
vesel și frecându-și mâinile a nu știu ce satisfacție.
"Tu Oneț așteaptă afară, că primajdata mă ocup de
amețâtu' ăsta", zise căpcăunul. Apoi, dezbrăcinându-
se, își privi cureaua și mi-o puse în dreptul umerilor
ca pe un metru de croitor. Suflai ușurat, gândind că
m-a chemat ca să-mi ia măsura pentru ceva costum
nou.
Îmi zise "Întinde-te cu burta pe fotoliu" și m-am
întins supus, crezând că-mi ia măsura și la nădragi.
Cu mâna la care îi lipsea degetul mic, mă apăsa cu
capul în tapițeria fotoliului și, după câteva secunde,
simții un milion de mușcături de șerpi pe fund,
care nu mai conteneau. Intrând în panică și scoțând
niște zbierete animalice, strigam: "Nu mai fug! Nu
mai fug!", la întrebarea repetată de Boti: "Mai fuji ca
un bolund pân clasă, ca să mă fuț pă mine la
urechi?". Nu știam câte curele mi-a tras Boti, dar
după o vreme l-am auzit oftând a ușurare, ca după
o labă prelungă. A chemat-o apoi și pe Oneața și ne
a comandat să ne așezăm din nou pe fotolii. "De
tine, Oneț, mă ocup mâine la aceeași oră", i-a zis
fetei. Așezându-mă pe fotoliu, am avut senzația că
mi-a luat foc fundul, dar eram tare curios ce mai
vrea Boti de la noi. Acesta deschise un dulap și,
după ce ne întinse o farfurioară cu pătrățele de
ciocolată, se apucă de preparat un ceai de plante,
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic în urmă cu
câteva minute. Ne întinse câte o ceașcă și ne
întrebă dacă dorim cumva și câteva picături de rom
în ceai. Amândoi am răspuns că da. Și, precum în
înalta societate văzută în filme, ne trezirăm bând
ceai la "invitația" tovarășului director Boti. Cum e și
firesc în astfel de situații, n-a lipsit nici conversația:
"Vă simțiți bine aici, la casa de copii? Cum vă place
mâncarea? Da' hainele? Ați citit cartea Tăurașul de
Argint din literatura chineză de azi? Nu? Păi, nu
înțeleg de ce nu v-ați înscris la biblioteca
orășenească, că acolo are cărți și groase și subțiri. În
Tăurașul de Argint e vorba de un copil pe nume
Tie nu care seamănă cu voi, da' ăsta o trecut și prin
revoluția chineză și abia l-au putut scăpa tovarășii
de opiu. Era copil de stradă, da' tovarășii l-au ajutat
să se integreze și să învețe carte. Tie nu o ajuns să
învețe și geografie europeană, numa' că la capitala
României i-o zâs Budarești. Hî, hî, hî... Trebe să
citiț cartea, că are multe învățăminte de folos
pentru voi. Săptămâna care vine, vine la
cinematografu' "Muncitoru'" un film cântat despre
tovarășul Mao Țe Dum. O să vă duc cu școala, că
trebe să-l vedeț. Dejaba ați făcut toți gălăgie, că nu
v-am dus la Splendoare în iarbă, că care film îi bun
numa' noi știm, nu niște cufuriți ca voi și amu
cărați-vă de aci, că încep imediat să mă nervez,
proști și măgari ce sunteț. Puneț ceaiul jos și nu
mai băgaț în voi atâta ciocolată! Fuga marș!"
Fugind nervoși, și eu, și Oneața, am plănuit că-i
vom da lui Iluș, porcăreasa, bani ca să ne cumpere
o carte poștală pe care să scriem, ca și cele două
ciori, o scrisoare spre București, care să înceapă cu
"Tovarășe Nicolae Ceaușescu, să știț că tovarășul
director Boti ne bate cu cureaua..."
■
O tragedie locală
Mircea Cavadia
perioada următoare, ne e și frică să vă povestim. În
tot cazul, dacă întâmplător întâlniți în parc, pe o
bancă, un moșneguț sfrijit și cu privirea sticloasă, să
știți că nu e un biet nebun, e curajosul astrolog
Anatol Schânteie.
■
n crucea nopții, domnul Anatol Schânteie, între
mușcatele nesuferite din balconul său de la
etajul opt, se află în legătură directă cu stelele.
Trebuie să vă spunem că domnul Schânteie,
pensionar cu pensie mică, mare amator de enigme
și mistere, prinsese, pe nepusă masă, o pleașcă
extraordinară. Un nepot, șef la ziarul local, l-a
abordat instantaneu: Unchiule, nu mai am om să-
mi scrie horoscopul. În redacție, toți fug de prostia
asta. M-am gândit la ‘mneata. Iese și un ban.
Domnul Schânteie a acceptat bucuros, dar a pus
două condiții: Va semna cu pseudonim și discreție
totală, mai ales față de doamna Schânteie. Din
calculul meschin de a avea un ban numai pentru el.
De atunci, noapte de noapte, se furișează de
lângă dosul protector al doamnei Schânteie și,
ascuns între mușcate, se achită conștiincios de
misiune. Întocmirea horoscopului nu-i ridică nicio
problemă. Se uită la stele și le înțelege perfect
mesajul. De la o vreme însă, cu o singură excepție:
Zodia Scorpionului. Zodia doamnei Schânteie. La
început, a fost foarte grijuliu cu zodia Scorpionului,
dedicându-i doamnei Schânteie numai întâmplări
fericite. Veți primi, pe neașteptate, o importantă
sumă de bani, sau: Sunteți într-o formă de zile
mari, nimeni nu vă dă vârsta. Rezultatul a fost însă
pe dos. După citirea horoscopului, primele
momente de satisfacție ale doamnei Schânteie au
fost înlocuite repede de stări de nervi de nedescris.
Draci, să-i vină bani pe neașteptate, iar la piață, o
făcuse, unul, babă. În capul cui se spărgeau nervii
ăia? În capul domnului Schânteie.
Situația devenise disperată. Dar cum stătea
odată cu ochii goi, pironiți pe ultimele pâlpâiri ale
lumânării, o idee genială îl trăzni din înalturi.
Aproape inconștient, scrise apăsat, în dreptul zodiei
Scorpion: Partenerul de viață merită mai multă
atenție. Îngrozit de acest gest necugetat, se perpeli,
cu inima în gât, înnebunit de reacția doamnei
Schânteie. Ei, bine, schimbarea a fost de domeniul
fanteziei. Imediat după citirea horoscopului,
doamna Schânteie a devenit numai lapte și miere,
făcându-i chiar și clătite cu miere, așa cum nu-l mai
tratase din luna de miere. Poate a fost o întâmplare,
și-a spus domnul Schânteie și în horoscopul
următor s-a obrăznicit de-a binelea. Fără nicio
remușcare, a scris la zodia Scorpionul: Nu mai fiți
cicălitor(oare) - pentru derută - cu tovarășul de
viață, lăsați-i mai mult inițiativa. Ce a urmat, întrece
orice închipuire. Doamna Schânteie n-a mai făcut
un pas fără să-i ceară părerea. Cafeluța la pat,
ciorba preferată la temperatura la care îi plăcea lui,
ore întregi de liniște absolută, numai chestii care-i
transformară zilele în clipe de vis.
Traiul bun îl făcu însă extrem de neglijent. Într-o
noapte, după ce transcrise horoscopul pe curat,
uită, criminal, ciorna la fața locului și exact peste
ciorna aia dădu doamna Schânteie, în timp ce-și
uda mușcatele. O citi, întâi, nedumerită, apoi tot
mai fulgerată de o presimțire îngrozitoare. Cumpără
înfrigurată ziarul, confruntă cele două texte și
înțelese că fusese trasă pe sfoară. Atunci explodă,
cu toată suferința ei adunată atâta vreme, în care
fusese obligată să se comporte altfel decât orice
femeie normală.
Cum a fost viața domnului Schânteie în
Aforisme de Cornel Udrea
Când conduc statiscienii, poporul ajunge
populație.
Banii sau viața! Viața, că tot nu face doi
bani...
Culmea inutilității: să fii a doua roată la
roabă.
Politicianul Y nu suportă să fie călcat pe
coadă: chiar o are...
Există minciuni necesare pentru a dovedi
rostul adevărurilor inutile.
Efemeridele, uzitată sursă de inspirație lirică.
De exemplu, porcul.
Și între surdo-muți unul are ultimul cuvânt.
Grupajul
Codul manelelor elegante
a fost realizat de
scriitorul
Cornel Udrea
și coordonat de
Ioan Pavel-Azap
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
Cu umorul nu e de glumit
de vorbă cu scriitorul Cornel Udrea
Ioan-Pavel Azap: - Domnule Cornel Udrea,
avem reputația că suntem „o țară tristă, plină de
umor”. E vorba de umor sau de umorii
Cornel Udrea: - Dincolo de aparența jocului de
cuvinte se află o realitate ce nu corespunde
întotdeauna cu adevărul imediat, palpabil: țara este
tristă prin datele problemei, dacă ne gândim că unul
dintre primele thrillere, Miorița, aparține acestui
spațiu geografic, el însuși pus în versuri, de câte ori
a fost nevoie. Tristețea actuală nu este una nouă, are
rădăcini istorice, verificabile, dar românul a trecut
peste această stare deprimantă și a găsit resursele de
a se exprima cu zâmbetul pe buze și conjugând cu
sublimă inconștiență verbe ale viitorului, dintr-o
gramatică care nu i-a aparținut aproape niciodată.
Umorul se ascunde, se sublimează și umorile se
revarsă, ies la iveală, în cantități industriale, cu
dimensiuni variabile. Acea stare de permanentă
nervozitate și încordare, ca înaintea începerii unei
vânători, se transmite în sus și o întâlnim mai ales
la cei care fac și dreg politichie, dând pilde de
neurmat prin mijoacele pe care le au la îndemână, și
din păcate au destule, televiziuni și ziare, băi de
mulțime, declarații pe care apoi nu le mai recunosc,
sau susțin că au fost scoase din context tocmai
pentru a face rău, a îndârji umorile. Unde să mai fie
loc și pentru umor, cel sănătos, ca o sclipire de
inteligență, un exercițiu ludic spontan. Nu este
momentul unor evaluări, atâta vreme cât inventarul
zoo-moravurilor nu s-a terminat și nici nu sunt
semne că se vrea terminarea acestora.
-	E superfluu să vă întreb cum scrieți, e posibil
să primesc un răspuns ambiguu. Vă întreb altceva:
zâmbiți sau vă-ncruntați când scrieți? Dar când vă
citiți/recitiți/recitați?
-	Uite, la treaba asta nu m-am gândit niciodată,
dar promit, când mă apucă pofta de scris să o fac
în fața unei oglinzi pentru a vedea cum mă
manifest. Textele mele zâmbesc, se încruntă, pentru
că nu fac altceva decât să (re)prezinte o realitate,
chiar și cu mijloacele specifice umorului, un lucru
foarte greu și serios, pentru că trebuie să faci omul
să se simtă bine, chiar cu riscul de a se recunoaște
în scriitură, cu aceleași cuvinte cu care poetul
construiește versuri de dragoste, filosoful își
consolidează turnul de fildeș, devenit parte dintr-un
complex de turnuri scoase la vânzare.
-	Preferați zâmbetul sau hohotul de râs?
-	Evident că prefer zâmbetul, îmi displace
profund hohotul de râs prostesc, zoologic, acele
trimiteri anatomice care stârnesc nisipul râsului de
om prost, mulțumit cu puținul dintr-o vulgaritate,
dintr-o scabroșenie, așa cum întâlnim - nu o dată -
pe la televiziunile comerciale, în spectacole
itinerante, produse pentru a stârni acest hohot de
râs. Zâmbetul este ceva complice, un semn de
inteligență, de participare, și valoarea lui mi se pare
mult superioară onomatopeelor ludice provocate de
o glumă tâmpită. Poporului nostru nu îi este în
caracter să se râdă, el are știința zâmbetului, a
cuvântului viclean multisemantic, și de aceea are
umor, verificat în timp. Sunt popoare lipsite de
umor, de spontaneitatea jocului de cuvinte, al
intraductibilelor care fac deliciul inteligenței. Un
zâmbet față de o atitudine, un gest sau o lucrare
este mai rănitor, mai periculos decât hohotul de râs
care deconspiră o suficiență și o experiență limitate.
-	În afară de dumneavoastră, ce alți scriitori de
umor autohton(i) citiți?
-	Există o sumedenie de scriitori care se cred
umoriști și pe aceia „îi citesc” din prima, nu trebuie
să duc lectura foarte departe. Avem aproximativ
puțini scriitori autentici de proză umoristică, ei
trăiesc într-o discreție, fie amuzantă, fie melancolică,
pentru că prejudecata cu care sunt înconjurați mai
este în vigoare și are o trăinicie nemernică,
provocată tocmai de cei care se tem de umor, de
resursele sale morale, caustice, sulfurice. Am scos
până acum cinci antologii de proză umoristică,
tirajele nu au fost foarte mari, pentru că povara
editării au dus-o câțiva oameni cu... umor, și mi-ar fi
foarte greu să fac chiar și o enumerare a acestor
scriitori, nu pentru că s-ar supăra cineva, ci din
simplul motiv că nu mă hazardez la o ierarhizare, la
o apăsare nominalizată. Important este faptul că ei
există, în geografia mare a țării, muncesc, trag din
greu să-și tipărească cărțile, sunt cunoscuți, dar nu și
recunoscuți, pentru că din partea criticii de
specialitate nu există interes, aceștia nu se coboară
din câmpiile lor estetice pentru a citi și a descoperi
valoarea, cu adevărat existentă, reală.
-	Cât de „serios”/„neserios” este umoristul,
scriitorul de literatură umoristică?
-	Scriitorul de umor, confundat adesea cu
spunătorii de texte, pe la diverse emisiuni, în
spectacole comandate, este un om de maximă
seriozitate, ușor fatalist, încărcat cu o anume tristețe
pe care i-o dă ochiul special aplecat asupra realității,
a moravurilor și are o doză de tragic în speranța lui,
adesea luminoasă, că toate tarele se pot îndrepta, iar
societatea să se apropie de albul frumos al
perfecționării omenești, al sentimentelor rostite sau
nerostite.
-	Are literatura umoristică mai multe șanse azi
decât alte genuri literare? Mă gândesc nu numai la
apetitul scăzut al „maselor populare” pentru lectură
ci și la proasta difuzare a cărții, cât și la dezinteresul
librăriilor/librarilor pentru literatura română. Un
exemplu la îndemână este Librăria Diverta din Cluj
(fostă Universității, fostă Cartea Rusă ș.a.m.d.), care
refuză să mai expună pe rafturi autori români sau o
face cu o parcimonie demnă de cauze mai puțin
nobile.
-	Ceea ce spuneam: scriitorul de umor nu este
luat în serios, aprecierea se limitează la generalități,
și de aceea se vinde mai bine dragostea diabetică,
întâmplările fâlfâitoare, telenovelele transcrise pentru
a se evita igrasia gospodinelor căzute în patimi
latine. Eu m-am lecuit - nu zic unde, librărie
importantă - în 1998 când m-am dus să văd cum se
vinde o carte a mea, și am găsit-o cu greu, sub alte
cărți, pe un raft oarecare, și mi s-a părut că strigă
după ajutor, mă mustră pentru nesimțirea cu care
am lăsat-o acolo. E timpul ca scriitorului de umor să
i se redea locul și demnitatea meritate. În aceeași
situație se află și caricaturiștii români, împovărați de
recunoașterea mondială, premii, diplome, titluri
câștigate la marile concursuri internaționale, dar
aproape inexistenți pentru conștiința publicului
Cornel Udrea
românesc. Revistele de umor din lume își fac un
titlu de cinste din a-i publica, iar în România nu mai
avem nicio revistă de umor!
-	Titlurile volumelor dumneavoastră sunt ele
însele niște „texte” pline de umor, citez la
întâmplare: Verișorii siamezi, Clepsidra cu minutare,
Ciroza la țânțari, Românul brusc, Aut Caesar, ofsaid
nihil ș.a.m.d. Cum procedați? Aveți întâi titlul și în
funcție de el se scrie cartea sau scrieți o samă de
texte și apoi pritociți un titlu pe măsură?
-	Uite altă întrebare la care va trebui să mă
gândesc de aici înainte. Ce pot să-ți spun? Cartea de
umor trebuie să aibă acel „lipici”, ineditul surâzător
încă din titlu, dar n-a fost o preocupare conștientă la
alegerea acestora. Pur și simplu au venit și s-au
așezat pe prima copertă a cărților mele de umor.
-	Nu doar proza, ci și teatrul vă este la
îndemână. Ce face dramaturgul Cornel Udrea? Sau
ce-i fac alții dramaturgului Cornel Udrea?
-	„Dramaturgul” este jucat la teatre din Brașov,
Târgu Jiu, Târgu Mureș, Botoșani, Bacău, Satu Mare,
dar nu și la Cluj, este încă o dovadă de umor din
partea celor care nu vor să întindă mâna peste
drum și să aleagă o piesă sau alta, m-am săturat să
aștept împlinirea unor promisiuni și de aceea
proiectele mele merg spre alte teatre, și mă simt
bine să mă știu jucat în altă parte, cu toate că aici la
Cluj cândva, Noaptea la lumina zilei, cu Melania
Ursu în rolul principal mergea și promitea săli pline
pentru încă două stagiuni.
-	Ați debutat editorial ca poet. Mai „recidivați”?
-	Scriu poezie și acum, construiesc mai încet
cărțile de poezie, fiindcă îmi revin responsabilități
mult mai mari atunci când mă adresez propriilor
sentimente pe care nu vreau să le las să
încărunțească. Prezumția de poezie îmi este cea mai
dragă, și dacă va trebui să dau cândva socoteală, ei
bine, am să mă apăr cu poeziile pe care încă nu
le-am scris, dar le simt, și poate le trăiesc...
-	Trebuie să „deconspir” faptul că nu suntem la
primul interviu împreună, așa că, inevitabil, unele
întrebări s-au repetat. Răspundeți, rogu-vă, în
încheiere, unei întrebări pe care nu v-am adresat-o
până acum.
-	Cum este la 61 de ani? E bine, m-am împăcat
cu mine însumi, după ce ani de-a rândul am alergat
să mă întâlnesc și să povestim despre ce s-a mai
întâmplat în viitor...
Interviu realizat de
Ioan-Pavel Azap
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
Black
Pantone 253 U
pr
Black Pantone 253 U
intermezzo clujean
Marcel Mureșeanu - 70
| Petru Poantă
Marcel Mureșeanu: unul dintre puținii
scriitori români născuți în Cluj. Un copil
legitim, așadar, pe care orașul l-a regăsit
însă abia prin 1995. Dar Marcel se întoarce aici
nu ca fiul risipitor. El s-a împlinit în lumea largă
și vine acasă nu pentru a cere iertarea tatălui, ci
ca un învingător. Avea deja o operă consistentă și
o imagine publică vizibilă. Orașul l-a acceptat
discret, fără sacrificarea simbolică a vițelului cel
gras. Și, totuși, întoarcerea va însemna un alt
început. Casa originară îi va insufla niște energii
aproape miraculoase și, în ciuda unei probleme de
sănătate, trăiește cumva cea mai fecundă perioadă
a existenței sale literare. Ambianța clujeană îi
activează rezervele de profunzime ale talentului,
astfel că, la vîrsta la care poeții încep de regulă să
se clasicizeze printr-un fel de autoreproducere
standardizată, el se află într-o continuă și
spectaculoasă creștere. Mai mult, poezia sa se
sincronizează cu tendințele de adîncime ale
cîmpului literar și performează în temele majore
ale creației. După 1995 a publicat 14 volume
(versuri, proză, aforisme), iar de curînd, masiva
antologie Poeme (prefață de Irina Petraș). Editorial
a debutat în 1968 cînd, după ieșirea din
proletcultism, începea configurarea noului spațiu
poetic printr-o într-adevăr spectaculoasă
diversitate de voci lirice. În vacarmul stîrnit de cei
mari (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan
Alexandru, Ana Blandiana, Leonid Dimov, Ștefan
Aug. Doinaș etc.) volumul său de debut,
Pe adresa copilăriei, e o apariție fără ecou, deși în
context are cîteva elemente ale unei poetici
inovatoare. Criticii de import îl recunosc abia de
prin 1985, anul în care scriau elogios despre el
Laurențiu Ulici și Al. Cistelecan.
Eu l-am descoperit destul de tîrziu și l-am citit
sistematic de la mutarea lui la Cluj. Mă surprinde
mereu în poezia lui un foarte special sentiment
alarmant al existenței, însă cumva îmblînzit mai
întotdeauna prin diverse jocuri ironice. Dar în
ultimii ani poetul dezvoltă, de la un volum la
altul, o intensă sensibilitate a morții, moartea
fiind preponderent reprezentată ca o presimțire
difuză, mai curînd insinuant-neliniștitoare decît
tragică. De altfel, lumea în anasamblul ei este
văzută ca o desfășurare de întîmplări stranii și
paradoxale, traversate de o sensibilitate struc-
turată oximoronic. Deși în aparență firească, “na-
turală" și spontană, poezia aceasta e de fapt mi-
nuțios elaborată, cu subtile subtexte livrești, căci
Marcel Mureșeanu a crescut și s-a format în cultul
cărții și al creației. Aparține deci unei specii proba-
bil pe cale de dispariție dar care, în regimul comu-
nist, avea literatura drept paradigmă a existenței.
Mai mult decît atît, ea exista ca o lume coerentă
și întrucîtva autonomă, cu farmecul și limbajul
său "secret”. Scriitorul, ca protagonist al ei,
devenise unul dintre miturile vieții cotidiene, cu o
bună vizibilitate publică. Viața literară își avea
mediile ei pline de fervoare, cu complicități mai
mult sau mai puțin oculte, cu nonconformiști
indezirabili, cu oportuniști ori boemi
"evazioniști”.
Marcel Mureșeanu este nu doar poetul venit
din această lume, ci și unul dintre cunoscătorii
săi. A locuit-o în chiar intimitatea ei și avînd sen-
timentul că se află împlinit într-o enigmatică și
mobilă conspirație. El are, de altminteri, prin
natura sa, o vocație a conspirației ludice. Mereu
pune ceva la cale. E în permanență în căutarea
unui eveniment și a unei legături insolite. Și face
totul cu o mobilitate paradoxal apatică, cu o
energie parcă statică și totuși animatoare. O
prezență delicat-insinuantă și fecundă, cum este,
în fond, și poezia sa. În perspectivă strict artistică
judecînd, e de observat că lirica sa nu a cultivat
modalitățile reflexive și ermetizate ale limbajului.
Nu este, în esență, un poet de tip metaforic, ci
unul de tip metonimic, cu un discurs, așadar,
transparent și tranzitiv.
■
religie
teologia sociala
căutarea binelui comun
sau dialogul dintre valorile religioase si
principiile politice
| Radu Preda______________________________________
După dizolvarea Pactului de la Varșovia,
ceea ce simbolic a însemnat falimentul
mitului unei lumi monocolore, suficientă
sieși, pluralismul a devenit un atribut evident și al
societăților post-comuniste. Emergenței opțiunilor
politice, ideilor, viziunilor și intereselor
concurente, ingredient esențial al oricărei
democrații, i-a urmat reactivarea unor vechi și
parțial uitate conflicte etnice, culturale și
religioase. Dinamica spațiului est-european de
după 1990 indică foarte clar acest fenomen cu
urmări nu de puține ori dramatice pentru
comunități oricum marcate de schimbarea bruscă
a paradigmei politico-sociale. Dincolo de aspectele
particulare ale fiecărui caz în parte, de la situația
din Kosovo și până la luptele intestine din
Ucraina, toate acestea au drept numitor comun
tocmai dificultatea adecvării la pluralism. Procesul
dificil de armonizare a intereselor, imposibil de
dus la capăt fără despărțirea legalității de
infracțiune și a moralității de corupție, poate fi
observat la tot pasul. Puterea și opoziția, vechile
elite și societatea civilă în formare, economia de
stat și inițiativa privată, minoritățile etnico-
religioase și majoritatea - toate aceste raporturi
stau sub semnul unei lupte de contestare și de
subminare reciprocă. În lipsa unui liant al
pluralismului, societatea est-europeană se mai află
încă, general vorbind, în căutarea binelui comun.
În căutarea acestuia se află de două decenii
inclusiv Bisericile și confesiunile creștine ale
Europei de Est. Din păcate, constatăm și aici ceea
ce se observă la nivelul conștiinței politice:
libertatea recăpătată după dictatura atee nu a
adus după sine un plus de responsabilitate și de
solidaritate. Dacă nu au fost în mod nemijlocit la
originea unor conflicte, Bisericile și confesiunile
est-europene nu au fost mereu nici la originea
soluțiilor pe care crizele de tot felul le solicitau și
le mai solicită încă. În majoritatea cazurilor, fie că
a fost vorba de asumarea trecutului recent sau de
recalibrarea raporturilor cu statul, diriguitorii
ecleziastici s-au complăcut în logica atât de
comodă a extremelor: au pactizat doar cu unii
(oricât de compromiși) și au diabolizat pe alții
(oricât de bine-intenționați), au onorat pe
susținători (indiferent de moralitatea acestora) și
au ostracizat pe critici (oricât de întemeiată critica
acestora), au văzut pericolul venind doar din afară
(oricât de imaginar) și niciodată din interior
(oricât de evident).
Pe termen lung, această atitudine defensivă nu
mai poate însă ține loc de strategie și cu atât mai
puțin exonera diriguitorii ecleziastici de
responsabilitatea față de propriile comunități de
credință. Dacă societatea est-europeană se află,
Mariana Bojan	Motanul
mai mult sau mai puțin programatic, în căutarea
unui bine comun capabil să o reconcilieze cu
propriul trecut și să o ajute să își articuleze mai
bine orizontul viitorului, dimensiunea religioasă
nu poate lipsi din acest efort. Nimeni nu spune
că binele comun nu ar putea fi identificat, tradus
juridic, aplicat instituțional și perfecționat în mod
cotidian fără aportul nemijlocit al Bisericilor și al
confesiunilor religioase. Cu puțină fantezie,
bazată pe experiențe istorice date, ne putem
imagina un bine comun lipsit de orice predicat
religios, strict pragmatic, util gestionării nevoilor
trupești ale membrilor societății, redus adică la o
serie de reguli prin aplicarea cărora să fie
asigurată pacea socială, o relativă distribuire
24
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
~2*1
Black Pantone 253 U
-0- Black
Pantone 253 U
Mariana Bojan	Pe gânduri
echitabilă a resurselor °i o prosperitate la
îndemâna unui număr cât mai mare de persoane
și categorii. Măcar și teoretic, un astfel de bine
comun a fost însuși idealul comunismului.
Falimentul acestuia ne arată că, în fapt, binele
comun este mai mult decât numele abstract al
unor necesități concrete, că de existența lui se
leagă mai curând o serie de principii, viziuni și
idealuri. Înainte de a se lăsa tradus în bani sau
servicii, binele comun este suma ideilor pe care le
avem despre binele pe care ni-l dorim nouă înșine
și celorlalți. Este o proiecție, o dorință și o
speranță. Acesta este motivul pentru care dintre
ingredientele binelui comun nu poate lipsi tocmai
acea dimensiune fără de care proiecția eșuează în
utopie, dorința în dezamăgire și speranța în
resemnare: credința religioasă.
În cazul unei mari părți din societatea est-
europeană, încă profund religioasă în ciuda unor
evidente semne de eroziune, participarea
Bisericilor și a confesiunilor la precizarea binelui
comun, a cărui absență o resimțim atât de
dureros, este la urma urmelor o formă de
asumare a misiunii lor constitutive. În confuzia
generalizată a criteriilor și modelelor, valorile
religioase sunt cât se poate de „utile”, de
„practice”. Ei bine, repunerea acestora în circuit
este datoria mediilor religioase. Dar nu numai a
acestora. Indiferent de convingere și orientare,
clasa politică postcomunistă este la rândul ei
chemată să își caute „aliați” pe măsura crizei prin
care trec societățile traumatizate de o tranziție ale
cărei puncte majore de referință - punctul de
plecare și cel de sosire - stau încă sub semnul
neclarității și al incertitudinii. Căutarea binelui
comun este un demers la care participă societatea
ca atare, prin toate vocile ei autorizate, de la
comunitățile religioase la organizațiile non-
guvernamentale. Fiind un proces de investiție în
viitor, adică de promovare acum a unei viziuni
care va deveni parțial realitate peste o vreme, mai
lungă sau mai scurtă, dialogul dintre valorile
religioase și cele ale vieții publice este mai mult
decât binevenit. Mai mult chiar, el asigură acel
tip de legitimitate profundă, rezistentă dincolo de
ciclurile electorale și de programele politice, atât
de necesară unui proiect de societate.
■
dezbateri & idei
De ce noi nu putem?
| Sergiu Gherghina
Românii au votat... și au făcut-o cam la fel
cum o fac la fiecare 4 ani. Am fost asediați
de mesaje populiste, de multiple încercări
(reușite) de cumpărare a voturilor, de promisiuni
fără acoperire, de campanii caracterizate de
carențe discursive, de prezențe monotone ale
candidaților care nu fac decât să creeze o imagine
negativă politicii și politicului prin indolența și
limbajul lor. Însă, despre toate acestea se va scrie
detaliat în numărul următor al Tribunei. Deși
sunt deseori împotriva comparațiilor cu Statele
Unite pentru simplul motiv că avem de-a face cu
contexte diferite, cu tradiții și istorii diferite, cu
valori și dinamici diverse, nu pot ignora ceea ce
Barrack Obama aduce în plan politic mondial.
Acest nou profil al politicianului, precum și
modalitatea în care a decurs campania electorală
americană conduc la ideea conform căreia avem
ceva de învățat din experiențele celorlalți. În acest
sens, particularizez și argumentez că românii au
un exemplu în ceea ce s-a întâmplat anul acesta
dincolo de Ocean.
De ce Obama? Președintele american are
meritul de a avea un impact extraordinar asupra
mulțimii și o face prin esența celor spuse, prin
idei, prin încrederea de sine ce transcede granițele
observabilului și nu prin forma discursivă (de
multe ori regizată și aranjată până în ultimul
detaliu de echipa de campanie) sau prin înfățișare
(incluzând aici și mitul familiei americane
evidențiat de acesta în multiplele apariții în public
alături de soție). Nu deseori conținutul este mai
prețuit decât forma (cu siguranță nu în România),
cea din urmă căpătând accente de normă social-
comportamentală în absența unor idei concrete.
Cei 300.000 de oameni adunați în Germania
pentru discursul lui Obama au dorit să aibă în
fața lor un om care nu spune banalități, nu își
jignește și ironizează contra-candidații, nu este
dramatic nici măcar la evenimentele nefericite din
viața sa, își apără valorile în care crede și are o
analiză de profunzime a problemelor cu care
societatea pe care o va conduce (cel puțin) până
în 2012 se confruntă. Acestea indică un profil al
politicianului apropiat de ceea ce studiem în
cărțile de științe politice, este acea figură pe care
nu o zărim pe planul mioritic. Sobrietatea și
responsabilitatea sa în fața cetățeanului căruia îi
cere votul comparate cu atitudinile oricărui
candidat proeminent din orice partid din
România mă fac să invidiez ceea ce americanii au
trebuit să aleagă. Analizând dincolo de campania
electorală, un show cu lumini intense și colorate,
găsim un om cu principii, lipsit de aroganță, cu
idei despre învățare (socială și politică) și cu
respect pentru contra-candidați și cetățeni. Cum
putem să nu ne dorim ca un astfel de om să ne
reprezinte? Cum am putea să nu îl preferăm unor
platitudini liberale, monotonii și enormități social-
democrate, repetiții populiste pedeliste, răcnete
peremiste, stupidități penegiste sau zbateri ale
neputinței ce caracterizează celelalte partide de la
noi?
De ce acolo și nu aici? De ce acel faimos “Da,
putem!” (Yes, We Can!) nu este utilizat drept
motto comportamental de către aleșii noștri? De
ce noi, alegătorii români, nu dovedim că putem
să schimbăm clasa politică? De ce ideile pot
atrage mulțimi acolo și nu la noi? De ce preferăm
băile de mulțime făcute de politicieni unor puncte
bine atinse care, de multe ori, sunt dureroase? La
aceste întrebări trebuie oferit răspuns de către
fiecare dintre noi. Căci, ceea ce poporul american
pare să fi înțeles este că are puterea de a modela
comportamentele celor care le apar în mass-media
sau în fața casei cerându-le votul. Noi avem
puterea de a modela și regiza spectacolul ce ni se
prezintă periodic, având exigența și rafinamentul
unui public elevat, care gustă un spectacol politic
de calitate nu vom mai avea situații în care
suntem nevoiți să alegem răul cel mai mic așa
cum mulți dintre noi o fac de mulți ani.
Urmărind întrebările venite din partea publicului,
multe naive, la confruntările directe dintre
candidații americani am observat dialogul dintre
guvernat și guvernant, am înțeles de ce americanii
consideră că au un cuvânt de spus în guvernarea
propriei țări. Principalul motiv pentru care cred
acest lucru: percepția lor este că vocea lor, la fel
ca fiecare alta, contează. În locul banalului ”votul
meu nu contează” ca justificare a absenteismului,
putem arăta că și un vot de blam al clasei politice
face diferența. Să ne imaginăm că două milioane
de alegătorii utilizează aceeași scuză... cu aceste
voturi se câștigă alegeri, se schimbă ierarhii.
Obama este acel intelectual pe care noi l-am
încercat și în care ne-am pus speranțe, dar a eșuat
lamentabil. Să ne amintim de Emil
Constantinescu în 1996. Similar, în mijlocul unei
crize financiare accentuate, americanii și-au pus
speranțele în absolventul de Drept de la Harvard
care și-a păstrat raționalitatea și abordarea intelec-
tuală și după ce a intrat în politică (fapt ce multo-
ra ni se pare greu de imaginat, punctat de
Cristian Tudor Popescu într-un editorial din
Gândul la două zile după alegerile americane).
Marea majoritate a intelectualilor a eșuat deseori
în implicările politice în întreaga Europă Centrală
și de Est, succesele majore precum cel al cehului
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Vaclav Havel fiind reduse. Poate de aceea suntem
°i reticenți când avem un astfel de profil în față.
Însă, vorbele alese cu care a cucerit minți și inimi
par a avea, în anul 2008, la mii de kilometri
depărtare de România o altfel de rezonanță: ecoul
unor idei simple, coerente, practice, care aduc
schimbare. Acest din urmă deziderat îl avem și
noi în țară: dorim schimbare. Nu știm cum să
facem acest lucru? Cred că nici măcar nu căutăm
soluții. Într-o perpetuă încercare și investigare,
lucrurile bune nu apar la întâmplare. Înainte de
Obama l-au avut pe Clinton pentru a menționa
doar contemporaneitatea. S-a menționat în presa
internațională că 4 noiembrie 2008 este o zi
istorică deoarece a fost ales primul președinte
african-american al Statelor Unite. Consider că
istoricitatea zilei este dată de dorința de schim-
bare reflectată încă o dată de votul acordat. S-a
oprit o tendință grandomană în care acțiunile pre-
emptive urmate de situații halucinante în care
super-puterea mondială nu știa să reacționeze (de
exemplu, Afganistan sau Irak) reprezentau
direcția principală. S-a optat pentru o tendință
rațională, moderată în care prioritățile sunt
diferite.
”Contra-candidatul meu este acum
președintele meu” au fost cuvintele cu care
învinsul alegerilor și-a demonstrat abilitatea de a
ști să pierzi, de a fi elegant în fața unui eșec.
Această dovadă de moralitate politică, de spirit
competițional este cea pe care nu o vedem
(aproape) niciodată la reprezentanții noștri. Acei
"Hoții! Hoții!” de pe stadioane când echipa gazdă
este condusă sau pierde se transformă în acuze
de fraudare electorală, de măsluire de voturi sau
de urlete colerice în fața camerelor de filmare în
plan politic. Să ne amintim că acestea au însoțit
toate alegerile post-decembriste din România,
indiferent de acuzat sau acuzator. A pierde este
parte din joc, șansele sunt împărțite și cei ce nu
știu să se recunoască învinși ar trebui pedepsiți de
alegători la următoarele alegeri.
De ce toate aceste persoane sunt prezente în
politică și aceste gesturi sunt posibile în altă parte
decât România? Explicațiile nu se regăsesc în
diferențele culturale, în experiența democratică a
alegătorilor sau în dimensiunile țării. Interesul
cetățeanului pentru cel ce îl reprezintă și
neacceptarea practicilor semi-primitive de obținere
a voturilor (cumpărare în diverse forme, acțiuni
populiste, mesaje triviale) sunt primii pași în
această direcție. Aceștia trebuie însoțiți de
prezența la vot și acordarea acestui vot pe baza
unor priorități pre-stabilite. Aceste aspecte par
fără sens în România rurală sau în familiile în
care se votează ceea ce spune un membru. Însă,
când numărul celor responsaibili de votul lor și
interesați de cum abordează problemele și se
comportă cel/ cei ce îi reprezintă va crește, doar
atunci vom renunța să îi mai invidiem pe alții
pentru alegerile pe care le fac, pentru alternativele
din care au de ales. Doar atunci, vom putea să
avem așteptări realiste, fezabile, iar candidații vor
renunța la rolul de element decorativ
preponderent electoral pe care pun accentul în
acest moment. Soluția nu este să importăm sau
să privim etern cu respect aceste figuri rupte
parcă din alt film ce se perindă în politica altora.
Ceea ce trebuie să încerce fiecare dintre noi este
să semnaleze dorința de a avea un astfel de profil
în față când alegem, mai ales că aleșii noștri
trebie să fie mai aproape de noi, odată cu votul
uninominal.
■
accent
Revista Musica la primul număr
Ștefan Angi
Catedra de Muzică a Facultății de Teologie
Reformată a întregit seria Studia Universitatis
a Universității Babeș-Bolyai cu o pretențioasă
și autoritară revistă: Musica. Noul forum științific
reprezintă nu numai o adevărată contribuție la
dezvoltarea vieții și publicației muzicologice de la
Cluj și nu numai, dar este totodată un adevărat
atelier de prezentare, de confruntare a celor mai
importante idei și teorii contemporane, legate de
creația și interpretarea muzicii românești
contemporane. Revista publicând în limbile engleză,
germană și franceză, oferă totodată un prilej și o
perspectivă pentru oamenii de știință muzicală de
toate vârstele, mai ales din țară, spre a putea difuza
rezultatele activității lor imediate și de lungă durată
deopotrivă, pe plan european, intrând nemijlocit în
circuitul internațional al culturii muzicale. Revista
și-a luat ființă la propunerea șefei catedrei sus-
amintite, domnișoara lector dr. Gabriela Coca. În
calitate de șef-editor, domnia sa a reușit să creeze
un Corp de referenți cu o competență și
autenticitate deosebită din rândul profesorilor de la
Academia de Muzică „Gh. Dima” și de la
Universitatea de Știință din Szeged, Ungaria. În
Redacția revistei sunt recrutați dascăli universitari pe
lângă instituțiile amintite și de la Universitatea
Națională București, respectiv, de la Universitatea
din Oradea. Calitatea de Editor internațional a
acceptat-o compozitorul, etnomuzicologul și
scriitorul român: domnul Corneliu Dan Georgesscu
din Berlin, Germania.
Așadar anul 53 de apariție a revistelor Studia
Universitatis Babeș-Bolyai s-a îmbogățit cu noua
serie intitulată Musica. Nu putem aduce decât
cuvinte de apreciere pozitivă asupra apariției formei
exterioare și mai ales a conținutului primului număr
al revistei. Ca formă, are o copertă elegantă,
lucioasă, pe prima față cu un desen alegoric,
unificând simbolurile științelor umanistice și exacte,
care - mandolina, codice, globul atlas geografic
-„trăiesc” într-o unitate pașnică pe coperta revistei.
Aceeași copertă ne aduce la cunoștință prezența a
treizeci de serii din care și Musica face parte, ele
oglindind bogăția preocupărilor științifice, artistice și
educative ale universității clujene.
Ultimele pagini ale revistei sunt consacrate
invitațiilor pentru publicare din care rezultă că
ofertele autorilor vor fi onorate în cele mai bune
condiții de editare (text, reproduceri, partituri etc.)
în cazul în care referenții și comisia de redacție sunt
de acord cu publicația acestora. În același timp,
revista ne înștiințează, ca mijloc al forumurilor
științifice, intențiile de organizare a unor conferințe
internaționale. Astfel, în decembrie, anul curent, va
fi organizată Conferința internațională de
muzicologie, sărbătorind o sută de ani de la
nașterea lui Olivier Messiaen. Bine înțeles, și temele
sunt anunțate detailat.
Cum era și de așteptat, primul număr, „număr
de atac” ne oferă lucrări cu un conținut profund
științific și de o actualitate autohtonă deosebită.
Șeful de redacție, Gabriela Coca publică un
articol de retrospective a cinci decade de creație
asupra activității compozitorului Ede Terenyi. Sunt
prezentate principalele etape de creație, fiecare
supus unor analize în detaliu: prezența
particularităților din folclorul autohton din
Transilvania, transfigurarea elementelor muzicale ale
lui Bartok, influența muzicii seriale ale lui Webern,
orientarea către „noi drumuri”, grafismul muzical,
elemente arhaice într-o formă modernă - iată doar
câteva caracteristici stilistice ale etapelor prezentate
de către autoarea studiului.
Al doilea studiu aparține Redactorului
internațional, compozitorului și muzicologului
Corneliu Dan Georgescu, intitulat Eseu către George
Enescu. După considerentele autorului aplicarea
arhetipurilor jungiene în analize muzicale pot
reflecta gesturi comune sau chiar particularități,
detalii specifice ale mai multor compozitori. Sub
această perspectivă sunt analizate șase lucrări
enesciene din ultima perioadă de creație a marelui
compozitor român.
Cântăreața și profesoara facultății, soprana Julia
Kirkosa-Kopeczi prezintă cu titlul Simone
Boccanegra o analiză complexă despre una dintre
paradigmele operei verdiene cu același titlu,
insistând asupra îngemănării neașteptate ale noului
și vechiului, ceea ce conferă operei un caracter
inovativ, care însă rămâne loial tradițiilor muzicale
ale secolului XVIII.
Valentina Sandu-Dediu oferă un studiu de
teoretizare a stilului manierist în muzică. Studiul
schițează concepte, simboluri și procedee care pot fi
aduse în relație cu constanța estetică a
manierismului în muzică: litera magică, ars
combinatoria, pătratul magic, numărul magic,
elementul ludic, citatul muzical, labirintul, oglinda,
masca.
Mirela Mercean-Țârc analizând în studiul
prezentat Simfonia pentru orgă solo de Sigismund
Toduță subliniază rolul acestei simfonii în peisajul
cultural al modernității autohtone și universale
totodată. Analiza reflectă relația ontogenetică
prezentă în cazul unor „pattern”-uri (modele)
culturale din diverse epoci. În cazul de față sunt
analizate „pattern”-uri comune ale barocului și
modernismului muzical.
Eva Peter prezintă corelația dintre biserica
reformată și muzică. Studiul reprezintă pe de o
parte contribuția privind cântecele de comunitate a
celor mai importanți reprezentanți ai Reformei:
Luther, Calvin și Zwingli, iar pe de altă parte,
rezultatele reformației maghiare. Din cercetările
dumneaei aflăm că Vechiul Gradual, ca unul dintre
cele mai importante colecții muzicale din secolul al
XVII-lea, prezintă o valoare semnificativă atât din
punctul de vedere al istoriei muzicii ecleziastice
maghiare, cât și din cel al istoriei muzicii universale.
Erzsebet Windhauer-Gered menționează
semnificația orgii în Transilvania și în diferite zone
ale Europei. Studiul reflectă dezvoltarea construcției
acestui instrument în paralel cu evoluția muzicală
din Transilvania și Europa între secolele XIII-XVII pe
baza unor cercetări realizate prin diverse arhive,
cum ar fi: cel din Arhiepiscopatul din Alba Iulia,
sau cel din Biserica Evanghelică din Sibiu, etc.
Ultimul capitol, recenzii, prezintă din condeiul
lui Cristian Bence-Muk creația teoretică a
compozitorului Valentin Timaru de Analiză
muzicală.
Chiar și din aceste puține cuvinte, cititorul
consacrat poate să-și dea seama de bogăția tematică
cu care această revistă a fost lansată pe traiectoria
muzicologiei clujene. Bine-înțeles, în viitor va crește
numărul recenziilor și se va completa numărul de
analize cu cronici și critici muzicale asupra vieții
componistice și interpretative ale Clujului, și nu
numai.
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
John Le Carre: sfaturi pentru
evitarea unui nou
Război Rece
| Ing. Licu Stavri
pariția romanului A Most Wanted Man l-a
readus în atenția criticii, dar mai ales a
JL. Xjurnaliștilor, pe John Le Carre, autorul
britanic socotit un merituos urmaș al lui Graham
Greene și maestrul necontestat al romanului de
spionaj, subspecie cu îndelungată și nobilă tradiție
în literatura engleză. Printre cei care au ținut să
stea mai pe îndelete de vorbă cu el, atât pe
marginea ultimei apariții, cât și despre starea
lumii în general sau despre unele aspecte ale
biografiei sale, se numără Franțois Busnel de la
LExpress. Spicuim, așa cum promisesem, câteva
extrase din interviul realizat de acesta.
Presa britanică a dezvăluit de curând că în anii
1960, când mai erați încă spion, ați vrut să
dezertați în Est. Din ce motive?
Această șugubeață istorioară furnizează un
exemplu perfect de ceea ce poate fi presa
britanică în zilele ei cele mai proaste. Într-adevăr,
cu câtva timp în urmă, un reporter de la Sunday
Times a venit aici (interviul s-a realizat în casa-
refugiu a lui John Le Carre din Cornwall, n. n.) și
am discutat despre meseria de spion. I-am spus că
știam de la un agent secret englez că această
profesiune nu poate fi practicată mai mult de
patru ani, fiindcă, altminteri, înnebunești. Am
adăugat de la mine că în prestarea acestei meserii
ești absolut singur, nu ai cu cine vorbi, îți studiezi
obsedat adversarul și, fatal, începi să simți
tentația de a traversa frontiera. Nu ca să trădezi.
Ca să descoperi tainele celuilalt. Cred, efectiv, că
dorința de a intra în pielea inamicului este cât se
poate de naturală - și că ea nu înseamnă că ...
vrei să fugi în Est. Niciodată n-am lăsat să se
înțeleagă că aș fi avut eu însumi intenția de a
traversa frontiera.
Dar cum ați devenit spion? În A Most Wanted
Man scrieți că există oameni predestinați pentru
această carieră. A fost și cazul dumneavoastră?
Da, cred că da. Eu am avut o biografie foarte
haotică. Tata era un escroc: făcea tot felul de
pungășii; a stat de câteva ori la închisoare. Mama
a dispărut când aveam 5 ani și n-am revăzut-o
decât la 21. În tinerețe am fost, prin urmare, atras
mai mult de instituții decât de persoane. În plus,
eram prea tânăr pentru a fi luptat în al Doilea
Război Mondial și asta mi-a dezvoltat un puternic
sentiment patriotic. La 17 ani, aflat în străinătate,
am petrecut un scurt timp într-una dintre
organizațiile astea, despre care nu cred că e cazul
să vorbim acum. Mă atrăgea foarte mult universul
agenților secreți și, intrând în el, am simțit că
poate fi pentru mine un sanctuar. Tot astfel am
descoperit care erau cele mai mari temeri ale țării
mele și, implicit, cele mai îndrăznețe vise. Într-un
fel, serviciile secrete conțin toată psihologia unei
națiuni, ceea ce mi se pare fascinant. Foarte
repede am descoperit că apartenența la serviciile
secrete îmi oferea șansa de a observa lumea în
anumite momente interesante. Am avut și destul
noroc: am intrat în această lume când încă nu
aveam nici prejudecăți, nici repere și am ieșit cu
un cufăr de comori, plin de posibilități artistice.
Codul etic al secretului, al confidențialității, al
conspirației, poate fi aplicat oricărui aspect al
vieții: în aventurile galante, în relațiile cu patronii
etc. etc. Deci, am lucrat cu aceste posibilități, fără
a mă simți vreodată limitat la ele.
La sfârșitul Războiului Rece, toată lumea
credea că romanul de spionaj era terminat,
marginalizat de cursul istoriei. Dumneavoastră
demonstrați că nu așa stau lucrurile ...
Cititorii mă întreabă nu o dată: când veți
renunța la formula romanului de spionaj ca să
scrieți o carte adevărată? Probabil că, dacă m-aș fi
făcut marinar, nu spion, aș fi scris despre mare.
șansa mea a fost să fiu, în palpitanții ani ai
Războiului Rece, un mic soldat. Orice autor are
nevoie de o ladă de nisip ca să-și făurească
strategia scrisului; lada mea de nisip, scena mea
personală, este universul agenturilor de informații,
al serviciilor secrete. M-am dăruit în totalitate lor
de două ori și tot de atâtea ori am ieșit complet
din ele. Acolo mi-am desăvârșit educația. Azi, la
77 de ani, sunt produsul educației mele.
Nu aveți nostalgia spionajului?
Nu sunt un spion devenit scriitor, ci un
scriitor care a fost, o vreme, spion. Adevărata
mea vocație nu spionajul a fost, ci literatura.
Deci, nu sunt nostalgic - dar asta nu pentru că
echipa mea n-ar fi fost una excelentă, în care se
cultiva prietenia și ne simțeam foarte bine. În
epoca Războiului Rece, credeam sincer că lumea
putea deveni mai bună dacă ne îndeplineam
misiunile, că puteam re-trasa lumea și că aveam
să fim mai liberi. Astăzi, asemenea speranțe nu
mai există. Realitatea e mult mai dură decât acum
cincizeci de ani. Problema este că, la terminarea
Războiului Rece, nimeni nu avea niciun plan: în
loc să regândim lumea, ne-am îmbogățit,
întorcând spatele tuturor marilor probleme ale
Mariana Bojan
Femeia în roșu
existenței. Așa sunt acum guvernele, așa sunt și
oamenii: incapabili să facă planuri. Veți vedea că
același lucru se va întâmpla când se va stinge
criza financiară cu care ne confruntăm acum: va
exista o bună ocazie de a regândi lumea, dar
puteți fi sigur că va trece nefolosită ...
În A Most Wanted Man, rușii, călăii de ieri,
parcă devin victime.
În Rusia am fost multă vreme indezirabil.
Când am călătorit acolo în sfârșit, mulțumită
Raisei Gorbaciova, KGB-ul nu m-a umilit deloc.
Acum merg regulat și mă uimește ce rasism
puternic au - exact ca în Statele Unite! Un alt
punct comun al celor două țări: folosirea torturii,
teoretizată și practicată chiar înainte de a pune
mâna pe cei care trebuie torturați, adică pe
teroriștii autentici. Tortura nu duce la nimic bun;
acordați-vă timp să vă apropiați cu adevărat de o
persoană și o veți putea influența și schimba,
recruta pentru cauza voastră. Lucrul cel mai rău
este că prin tortură se obțin deseori informații
false.
Ultimul dumneavoastră roman se petrece în
Germania, unde amenințarea teroristă islamică se
întâlnește cu cea rusească. Să fi început un nou
Război Rece?
Ideea unui nou Război Rece este un nonsens.
Europa are neapărată nevoie de Rusia ca aliat.
Rusia nu mai posedă capacitatea de a duce un
război, fie el și rece: are o armată muribundă,
valoarea resurselor ei naturale este în continuă
scădere, starea ei financiară e șubredă ... De altfel,
evenimentele din Georgia sunt foarte ambigue: în
Georgia exista o masivă influență americană,
președintele Saakashvili a studiat dreptul în
Statele Unite, armata georgiană era instruită și
echipată de americani. Această situație l-a făcut pe
Saakashvili să-și închipuie că poate mușca
nepedepsit de fund Ursul rusesc. Dar istoria ne
spune că, dacă-l sâcâi, ursul se enervează și
devine violent. Rușii au acționat întotdeauna în
această manieră crispată la frontierele lor sudice.
Ergo, consecințele erau absolut previzibile.
Personal, n-am înțeles indignarea generală: cine a
început ostilitățile? Trebuie, totuși, să încetăm a
mai crede că orice problemă poate fi soluționată
pe calea armelor. E o concepție absolut arhaică!
Și, mai ales, trebuie să ne debarasăm de
dinozaurul numit NATO. Să nu ne mai vedem pe
noi, europenii, mereu în antiteză cu rușii. Epoca
actuală este marcată de transferul puterii de la
Vest la Est - Rusia, dar și China. E nevoie de mai
multă diplomație (orgoliul rușilor fiind extrem de
sensibil), dar și de mai puține acțiuni militare.
Cum luptăm cu terorismul?
Tortura și acțiunile militare s-au dovedit
ineficiente. Inamicul nu trebuie umilit, ci infiltrat.
Este ceea ce vă propune Bachman, spionul meu
german din ultimul roman. Folosiți spionajul, nu
declanșați un război religios.
În România, cărțile lui John Le Carre sunt
publicate de Editura Rao, majoritatea fiind
traduse de Delia Răzdolescu și George Potra. Cea
mai recentă apariție: capodopera Oamenii lui
Smiley.
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
știința și violoncel
Copii răzleți ai junglei
| Mircea Oprită____________________________________
La început a fost simpaticul Mowgli, din care
Rudyard Kipling face un prototip fermecător
al copilăriei aventuroase, cu desfă°urare într-un
mediu natural exotic, umanizat până dincolo de
limitele posibilului. Jungla povestitorului englez
devine astfel un univers folcloric cu animale ce
gândesc omene°te °i vorbesc pe limba lor
universală, stabilindu-°i societăți complexe °i ierarhii
temeinice în cadrul acestora din urmă. Nimerit din
întâmplare între ele, micul Mowgli reface exercițiul
de supraviețuire mo°tenit din tradiția mitologică,
unde pruncia „părinților întemeietori” ai Romei
antice, Romulus °i Remus, era alăptată, vegheată °i
redată lumii civilizate de o Lupoaică fundamentală,
devenită astfel mama adoptivă a unui întreg popor
glorios.
Cartea junglei. Ne amintim din această
fermecătoare lectură a copilăriei noastre: rătăcit de
familie °i de satul indian în care se născuse, un pui
de om neajutorat are °ansa de a fi salvat, adoptat °i
crescut de un haitic de lupi după legea aspră a
naturii autentice, unde supaviețuie°te cel tare °i
inteligent, dar - spune Kipling în versiunea sa de
sălbăticie spiritualizată - °i cel ce adaugă acestor
calități clasice ale regnului animal o valoare morală.
Fauna junglei se separă astfel, pentru uzul fanteziei
copilului etern din noi în°ine, în categorii esențiale,
în buni °i răi, ceea ce în realitate natura nu permite,
fiindcă nimic nu este moralmente bun sau rău în
ea, ci totul este profund firesc. Într-o situație
normală, inamicii lui Mowgli ar fi nu doar fiorosul
tigru Shere Khan, ci °i „prietenoasa” panteră
Bagheera, gata oricând să se înfrupte dintr-o pradă
umană lipsită de apărare. Iar maimuțele prostănace
°i jucău°e care-l răpesc la un moment dat pe erou
n-ar fi nici ele un mai mic pericol potențial,
cunoscut fiind apetitul lor pentru puii speciilor
înrudite biologic. În ochii lor, omul e doar o
maimuță mai mare °i mai stranie prin aspectul său
gola° °i prin obiceiuri, cu progenituri tot atât de
vulnerabile însă ca °i ale macacilor, să zicem. Am
citit cândva despre ni°te tineri observatori ai
cimpanzeilor în lumea lor naturală °i care, pentru
ca băieța°ul lor să se poată juca în deplină siguranță
pe afară, și-l țineau închis într-o cu°că protectoare.
Era chiar invers de cum se întâmplă în grădinile
zoologice, dar °tiau ei ce °tiau.
Într-o junglă a tuturor pericolelor posibile, se
întâmplă uneori ca micul rătăcit să supraviețuiască,
ceea ce este - ca lucru privit în sine - aproape un
miracol. Se cunosc, totu°i, °i asemenea cazuri de
veritabili copii ai junglei, mult diferiți de cel „din
poveste”. Unii aveau doi-trei ani la despărțirea lor
accidentală de colectivitatea umană, alții mai mult.
Supraviețuirea într-un mediu unde nimeni nu-ți mai
poartă de grijă presupune multe, începând de la
potolirea urgentă a foamei cu tot ce găse°ti la
îndemână, frunze, broa°te, insecte (vedem asta din
serialele de televiziune consacrate vieții în condiții
extreme) °i până la adormirea spaimelor de
întuneric °i de necunoscut. Supraviețuirea pretinde
efort de adaptare la condiții °i situații din care omul
lipse°te, lăsându-l pe micul rătăcit să învețe singur
ceea ce-i este de folos într-un spațiu explorat
exclusiv prin simțuri proprii: o lume a arborilor °i a
animalelor de tot felul, exclusiv. Nu e nici pe
departe paradisul fericit pe care exoticul Tarzan îl
contrapune „fioroasei” civilizații umane. Animalele
junglei nu-i vorbesc, nu-l instruiesc în cunoa°tere °i
înțelepciune ca lupul Akela sau ursul Baloo.
Dimpotrivă, trebuie să le învețe singur deprinderile,
furând cu ochii °i cu auzul de la distanță, ori dintr-
un adăpost precar. Ceea ce ascute fără îndoială
mintea, dar în registru animal, nicidecum pe
dimensiunile presupuse de experiența specific
umană. Iar lucrul acesta se constată la modul
dramatic atunci când, tot în urma unei întâlniri
întâmplătoare, copilul junglei ajunge să fie recuperat
de societatea de care odinioară s-a desprins până la
deplina ei uitare. „Recuperat” e aici un termen
eufemistic, fiindcă realitatea exactă a situației
presupune, de regulă, o capturare prin violență, ca
o sălbăticiune ce este, în deplin acord cu experiența
particulară a vieții petrecute departe de semenii săi.
O readaptare pe care nici veritabilul Mowgli nu °i-o
prea dore°te, întrucât îl va rupe de tot ce constituie
viața sa obi°nuită, proiectându-l brutal într-una
străină, a oamenilor, pe care n-o cunoa°te, prin
urmare nu se simte făcut pentru exigențele ei
terorizante.
Nu degeaba tratatele de puericultura insistă
asupra importanței primilor ani de viață ai copilului
pentru formarea sa ca adult. Lipsit de °ansa de a se
forma în căldura unui cămin familial °i într-o
colectivitate umană modelatoare de personalitate,
copilul junglei rămâne cantonat în primitivitate
intelectuală °i în instinct primar. În decursul
timpului au fost semnalați mai mulți asemenea
supraviețuitori cu destin aparte, reintrați în
colectivități umane împotriva voinței lor °i
stupefiindu-le prin comportament aberant pe
acestea din urmă. Aspectul sălbatic al cuiva care a
trăit înconjurat doar de fiare, într-o goliciune
adamică străină de orice semnificație conturată în
Paradisul biblic, se mai poate corecta, este cel mai
simplu lucru de îndreptat, la urma urmei. Dar
obiceiurile animalice stabilite în profunzimea
creierului rămân, după câte se pare, indestructibile
în ființa mutilată a unui astfel de pacient - în
măsura în care psihologia modernă °i medicina în
general și-l asumă ca obiect de studiu. Din păcate,
pentru prototipul real al idealizatului Mowgli °tiința
Mariana Bojan	Femeie cu minotaur I
dă verdictul: irecuperabil. Copilul junglei rămâne
astfel pentru tot restul vieții sale prizonierul unui
destin deviat de la comportamentul normal al
omului format în societate. E destul de trist ca, pe
cel ce în mintea noastră aspiră la statutul de
Tarzan, stăpân absolut al junglei universale, să-l vezi
„alergând” în continuare în poziție patrupedă, chiar
°i îmbrăcat cu bruma de haine stânjenitoare pe care
i-o impune o lume nouă, de neînțeles pentru el. Ori
- °i acum nu fac decât să transcriu o scenă notată
de observatori direcți - dând iama prin curtea
găinilor, ca să-°i în°face lacom prada °i s-o sfâ°ie cu
dinții, sub privirile consternate ale civilizației. Nu se
menționează niciunde faptul că vreunul dintre
copiii junglei ar fi ajuns vreodată la adânci
bătrâneți. Dimpotrivă, mărturiile merg spre
constatarea că ei tânjesc profund după viața la
propriu neomenească din care au fost smul°i cu
brutalitate °i mor curând, uci°i de °ocul captivității
a°a-zis recuperatoare.
Cel mai recent caz de care °tiu a fost raportat
de autoritățile polițiene°ti din Cambodgia °i o
vizează pe o nenorocită de 26 de ani, pe care
locuitorii unui sat de la granița cu Vietnamul o
numesc Ro Cham H'pnhieng. E posibil ca ea chiar
să fi purtat de-adevăratelea acest nume fabulos
până la vârsta de opt ani, când s-a pierdut împre-
ună cu vărul ei în junglă. A fost prinsă pe când, ca
o stafie neagră cu părul lung până-n călcâie, dădea
târcoale unei boccele cu mâncare lăsată sub un
copac. Preferă °i ea umbletul în patru labe, iar din
limba învățată în copilărie nu-°i mai aminte°te decât
trei vorbe: „tata”, „mama” (vocabule fundamentale,
însă fără nicio valoare practică în condițiile date),
ultimul fiind un cuvânt ce semnifică durerile de
burtă. Când îi e foame, face semne disperate spre
gură. Nu-i plac hainele cu care s-a trezit pe nea°tep-
tate îmbrăcată. Plânge mereu °i trage înapoi către
sălbăticie, locul pe care și-l °tie drept „cămin” natu-
ral. E foarte posibil să nu reziste nici ea revenirii în
gloata umană, cu complicațiile unui vârtej de imagi-
ni străine de tot ce reprezenta viața ei de până nu
demult. Nu mai are vârsta maleabilității, când putea
învăța pe apucate până °i legile junglei. Copil pier-
dut pentru a doua oară, de data asta între semenii
săi °i în propria-i familie.
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rânduri de ocazie
A fost odată RIM
| Radu Țuculescu______________________________
A fost odată un oră°el, undeva în
Transilvania, numit Lipova. Avea un deal și-
o vale cu un rîu. Și mai avea o cazarmă
mare, vopsită într-o culoare aproape rozalie. Și
mai avea vii din care se storcea vin rozaliu și
roșu, toamna. Acolo, tinerii intelectuali, adică cei
care reușeau a pune mîna pe o diplomă, efectuau
serviciul militar, pregătindu-se a deveni vajnicii
apărători ai patriei. La caz de nevoie. Acolo am
remarcat un soldat plinuț și volubil, care-și afișa
cu veselie miopia. Chipul său rotund era constant
copleșit de bucurie. Era, adică, de-a dreptul fericit
că se află închis într-o cazarmă, supus ordinelor
unor imbecili, executînd totul cu supușenie. Pe
mine, chestia asta mă exaspera și uimea, totodată.
Apoi, cînd l-am văzut la masă cum halește, cu
nedisimulată plăcere, macaroane cu brînză sărată
peste care toarnă miere și zdrobește usturoi,
brusc am avut revelația: individul acela, pe care-l
botezasem "tăticu”, are o ascunsă fire de artist
care se va dezlănțui, într-o bună zi. Și cum era un
neobosit povestitor, plin de umor și evidentă
autoironie, cu un colorat vocabular plus un bagaj
de cunoștiințe din varii domenii, am pus
verdictul: prozator va ajunge (mai repede ori mai
tîrziu, chiar dacă în această artă nu există
"tîrziu”...) și-și va povesti pățaniile avute, auzite
ori doar imaginate, iubirile consumate ori doar
tînjite, prieteniile adevărate ori doar mimate. Le
va povesti (și scrie) într-un mod pitoresc-personal,
amestecînd fantezist arome și gusturi... așa cum
făcea cu macaroanele cu brînză sărată, asezonate
cu miere și usturoi. Să nu uit! Mai trebuie, totuși,
să dezvălui numele "tăticului”, dacă nu v-ați prins
deja: Radu-Ilarion Munteanu. Cea mei recentă
carte a sa se numește Despre prietenie, despre
bătrînețe (Galaxia Gutenberg, 2008) și cuprinde
piese dintr-un joc de puzzle, eseistico-jurnalistico-
poetice... Autorul se dovedește, și de această dată,
a fi un homo ludens pînă-n vîrful... ochelarilor săi
cu multiple dioptrii. Jonglează cu idei filosofice,
informații din domenii multiple, analize
psihologice și situații comice, ingenioase
"asamblări” de cuvinte și expresii emanînd un
parfum de humor nostalgic. Cartea poate fi
considerată și un roman deghizat în jurnal. O
carte care povestește despre copilărie, despre
iubiri reale ori imaginate, despre călătorii reale ori
imaginate, despre prieteni reali ori imaginați.
Despre artiști care-și imaginează că sînt reali... O
întreagă galerie de portrete defilează prin fața
cititorului, fiecare cu trăsături distincte, în ritmuri
alerte, uneori chiar în pas de marș.
O cititoare ( de această dată, reală...), după
lectura uneia dintre povestirile lui R.I.M., scrie
următoarele rînduri care le consider drept una
dintre tăsăturile importante ale scriitorului:
"Acum îmi pare bine că nu ne-am întîlnit. Căci
am regăsit în povestirea ta, indiferent de ținta ei,
energia acelei întîlniri neconsumate. Mult mai
fertil valorificată.”
Nici nu se putea să nu aibă autorul și
prenumele de Radu, cînd te gîndești că-l poartă
doar scriitori al naibii de talentați. E de ajuns să-i
amintesc aici pe Radu Cosașu, Radu Tudoran,
Radu Aldulescu, Radu Gir, Radu Săplăcan, Radu
Sergiu Ruba... și, nu în ultimul rînd, pe
subsemnatul.
Text citit la tîrgul de carte Gaudeamus, ediția
2008, cu ocazia lansării volumului Despre priete-
nie, despre bătrînețe (autor RIM) din colecția
Palimsest a editurii Galaxia Gutenberg.
■
zapp-media
Web-sărbători
| Adrian Țion_________________________________
nainte de a ne transfera toată viața pe internet,
mai respirăm în voie (nu virtual!) miresmele
autentice ale florilor și, cu precădere în luna
decembrie, aroma înviorătoare a cetinei introduse
în interiorul camerei (pentru cei care n-au
renunțat încă la farmecul izului natural,
asumându-și vina de a încuraja prin cumpărare
distrugerea treptată dar sigură a mediului natural
de care are atâta nevoie planeta pentru a
supraviețui). La fel stau lucrurile cu blana naturală
a animalelor pădurii și cea artificială. La fel e
înlocuirea foii de hârtie cu pagina web. La fel e
sporirea interesului pentru magazinele online în
detrimentul celor clasice, deși moll-uri, super și
hipermarketuri se ridică rapid unele după altele,
unele peste altele. Febra cumpărăturilor cu
căruciorul împins sau cu plasa în mână mai
persistă și are farmecul ei. Dar mulți dintre noi
practică deja dezinvolt shoping-ul online. Cel
puțin așa par a evolua lucrurile sau a grăi
statisticile. Comoditatea sau lenea, aglomerația
sau neputința, stresul sau pur și simplu oboseala
din ajunul sărbătorilor ne vor învinge până la
urmă plăcerea de a bate cu piciorul spații
comerciale, atrăgător amenajate, în căutarea
cadourilor de Crăciun.
Întrebarea însă rămâne: ce punem sub bradul
natural, artificial sau virtual dacă vrem să venim
în ajutorul celor cuceriți definitiv de tehnologia
internetului? Oferta e generoasă în această
privință și managerii IT și-au trâmbițat și în acest
an noile accesorii în domeniu cu atâta putere
încât, zău, nu-ți mai vine să bați magazinele.
Presa IT abia reușește să țină pasul cu invențiile
miraculoase ce sporesc de la o zi la alta vraja
basmului tehnologic plăsmuit de specialiștii
văzuți, nu o dată, ca adevărați vrăjitori. Din
mulțimea de gadgeturi vei găsi cu siguranță câteva
cadouri „calculatoristice” pentru cei dragi, fie ei
mici sau mari. Un Asus EEE 4G, un Nikon D40,
un Mio H610 sau un Genius DPF-151K. Misterul
ce zace după aceste litere și cifre magice menține
intactă impresia asupra accesului la un sistem de
coduri pe care aceste aparate ți-l pun la dispoziție
ca personajele pozitive din poveștile noastre
populare ce-și ajută eroul la greu. Ca urmare, noi
și noi legături de chei tot mai sofisticate puse la
îndemâna clientului, devenite acum daruri de
Crăciun. Pe lângă mere, nuci și cozonaci...
gadgeturi! Că internetul e un fel de basm
cibernetic ne-o confirmă pădurea techno prin care
trebuie să răzbată orice internaut dornic de a
ajunge în țara informațiilor promte sau la aleasa
inimii.
Dacă pe magistrala rutieră a deschiderii spre
vest sau numai pe o parte a ei nu se poate circula
încă, (motivația virusează informația) pe
magistrala USB se îngrămădesc să-și ofere
serviciile tot felul de produse amuzante de sezon:
câte un Moș Crăciun USB, un brăduleț USB sau
un om de zăpadă USB. Acestora li se adaugă
mouse-ul în formă de broscuță (un pas mic
pentru om, uriaș pentru umanitate), boxa în
formă de porcușor, webcam în formă de cățeluș,
o grădină portabilă AeroGarden în care să
strângem toate aceste animăluțe simpatice și uite
așa, încet - încet, pe nesimțite trecem din basmul
contemporan în fabula viitorului. Morala? Cine
n-are gadgeturi să-și cumpere! Adică să comande
online, că sărbătorile de iarnă fără asemenea
dispozitive nu-s sărbători. Chiar dacă ele aduc
haos în rețele și pot răspândi viruși urâți și
friguroși de-ți îngheață datele pe hard-disk. Numai
concurența e aceea care bagă frica în voi. Nu-i
băgați în seamă pe calomniatori. Noi suntem cu
voi, nu politicienii! Cu noi, tradiția primește altă
vigoare. Arhaicul plugușor s-a banalizat. Cu un
plug-in Firefox poți fura parola de acces! De
aceea, noi urăm așa: Ho, aho, copii și frați!/ Noi
reclame ascultați!/ Notebook Hewlett cumpărați,/
Cu Nikon fotografiați,/ Pe rama digitală Garmin
Forerunner priviți/ Virtualii pași fugiți/ și cu
Logitech QuickCam urmăriți/ Pe cei ce au fost
uimiți/ De ce frumuseți au văzut/ Pe unde au
petrecut./ Un Samsung player oferiți/ Dacă vreți
să fiți iubiți!
■
Mariana Bojan	Obosită
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Întâia stagiune muzicală
a ICR Lisabona
(II)
| Virgil Mihaiu
Ce naște din oboist, muzica
știe sa cânte
a scurt timp după acest succes, “stagiunea
muzicală a ICRL” a continuat cu tandemul
■ L JAurel Marc/oboi - Octavia Marc/pian. Alte
două seri memorabile, entuziast receptate de către
melomani, la Palăcio Foz din Lisabona și la
Muzeul Nogueira da Silva din Braga. Programul,
dens și totodată atractiv, a inclus succesiv: Piesa de
salon pentru oboi și pian de Vaclav Kalliwoda;
Sonata pentru pian în Re minor de Beethoven;
Partita în La minor pentru flaut solo (adaptată
pentru oboi) de Bach; Sarabanda din Suita op. 10
pentru pian de Enescu; două dintre cele Șapte
piese pentru oboi solo, concepute de Sigismund
Toduță în 1982 special pentru Aurel Marc;
Rapsodia spaniolă de Liszt; Capriccio op. 80 de
Amilcare Ponchielli. Dacă despre ex-rectorul
Academiei de Muzică din Cluj (2000-2008), actual
Aurel Marc, Octavia Marc și Virgil Mihaiu
președinte al colegiului rectorilor, știam că este
unul dintre cei mai importanți oboiști ai ultimelor
decenii, evoluția fiicei sale, în etate de doar 21 de
ani, anunță o pianistă de anvergură: sensibilitate și
precizie în transpunerea sonoră a intențiilor
componistice, empatie față de “subtextul” muzical
și față de partenerul de scenă, o distincție quasi-
aristocratică a ținutei interpretative.
De data asta, în pofida unei anumite apatii ce
o caracterizează, critica muzicală lisaboneză a
reacționat “la vârf”: într’o cronică intitulată Oboi
impecabil, clarinet magistral, apărută în marele
cotidian Publico din 4 nov. 2008, Manuel Pedro
Ferreira elogiază atât prestația românilor, cât și pe
aceea a clarinetistului finlandez Kari Kriikku (din
concertul acestuia la Fundația Gulbenkian, tot la
fine de octombrie). Ferreira își începe articolul ast-
fel: “A trecut discret prin Lisabona oboistul român
Aurel Marc, care a evoluat la Palăcio Foz împreună
cu tânăra pianistă Octavia Marc. Din programul
propus (a cărui varietate e atestată de includerea
lui Bach, Beethoven, Enescu și Sigismund Toduță,
un quasi-contemporan al lui Lopes-Grața), s’au dis-
tins două piese de salon pentru oboi și pian de la
mijlocul secolului XIX, compuse de Kalliwoda
(Morceau de Salon) și Amilcare Ponchielli
(Capriccio). În cadrul acestora Aurel Marc și-a
putut descătușa virtuozismul, permițându-și o
frazare neobișnuit de lungă și impresionându-ne cu
un timbru penetrant și catifelat. Octavia Marc -
inițial un pic încordată - s’a impus cu Rapsodia
spaniolă de Liszt, unde claritatea articulării, amplul
spectru dinamic și un subtil control al timpului au
fundamentat o interpretare în același timp fluidă și
puternică.”
De la baroc la Adrian Pop
Grație inițiativei talentatului impresar Gavril
Țărmure - prin programul Ministerului Culturii și
Cultelor, în colaborare cu primăria din Oeiras -
ICRL și-a înscris în palmares încă un eveniment
muzical. E vorba despre concertul de cameră
susținut de către Ansamblul Baroc Transylvania în
ambianța cu totul specială a catedralei (Igreja
Matriz) din Oeiras. Edificiul a fost reconstruit de
către Marchizul de Pombal după teribilul cutremur
din 1755, ce afectase și această localitate situată la
confluența dintre Estuarul fluviului Tejo și
Oceanul Atlantic. Frumoasa locație barocă a fost
onorată de măiestria artistică a muzicienilor noștri,
în deplină consonanță cu stilul arhitectural, pre-
cum și de un public numeros, receptiv și generos.
Deși din cvartetul instrumental lipsea (din motive
de boală) flautistul, cei trei membri rămași i-au
suplinit cu degajare absența: clavecinistul Erich
Turk întrețesea vaste pânze sonore din sunetele
argintii ale spinettei, Zoltan Majo mlădia cu dex-
teritate diverse fluiere medievale, iar violoncelistul
Ciprian Câmpean crea articulațiile dintre polul
melodic și cel armonic, cu precădere în registrul
grav. În câteva piese a cântat, cu egal aplomb și
profesionalism ca și colegii ei, soprana Mihaela
Maxim.
Pariul acestui ansamblu - de a-și cuceri audi-
torii cu lucrări aparținând preponderent patrimoni-
ului arhaic transilvan a fost câștigat. Deși interpre-
tate aici în primă audiție, Dansul principelui tran-
silvan din secolul XVII, piese de Gabriel Reilich,
Ioan Căianu, Johann Sartorius jr., sau colajul de
muzică instrumentală veche din Moldova, Valahia
și Transilvania propus de Zoltan Majo au cucerit
publicul în egală măsură precum piesa aleasă din
creația lui G.F. Haendel. Iar finalul con brio l-a
reprezentat frumoasa suită Cântece de stea com-
pusă recent (2006) de Adrian Pop. Mișcările ei
contrastive - de la jubilație la tânguire, de la apre-
hensiunea stingerii la speranța (re)nașterii - își trag
seva din modul nostru ancestral de a sărbători
ciclurile vieții. Soluțiile muzicale sunt ingenioase,
proaspete, surclasând facilele etichetări stilistice.
Ceea ce impresionează este dăruirea cu care inter-
preții abordează zone mult îndepărtate între ele
din istoria muzicii. Iar ascultătorii simt asta și
reacționează cu maximă participare afectivă.
Aș menționa, de asemenea, prezentarea făcută
programului de către Erich Turk într’o excelentă
limbă franceză, precum și felicitările adresate inter-
preților de către Bernardo Mariano, criticul muzi-
cal al cotidianului Diărio de Noticias (prezent la
multe dintre concertele noastre), Margarida Silva,
din partea Institutului Franco-Portughez, Manuel
Machado, șef al Departamentului Cultură și
Turism al Camerei Municipale Oeiras. Cel din
urmă a trimis pe adresa ICRL, în ziua consecutivă
concertului, un mesaj oficial de mulțumire.
Omagiu lui Anatol Vieru
Asemenea precedentelor colaborări dintre ICRL
și Muzeul Muzicii din Lisabona, recitalul duo-ului
Laura Buruiană/violoncel - Andrei Vieru/pian a
umplut sala cochetei instituții din zona Alto dos
Moinhos. Programul a stat sub semnul comemo-
rării a zece ani de la moartea compozitorului
Anatol Vieru (1926-1998). Ambele piese aparținând
acestuia (Sonata pentru violoncel solo și Sonata
pentru violoncel °i pian) atestă valențele superlative
ale artei sale. Aici sunt conjugate în mod fericit
tehnici componistice postseriale, stăpânite suveran,
cu genuina capacitate de invenție poetică prin care
se definește creatorul autentic. Laura Buruiană
impresionează, de la primele note, prin tempera-
mentul ardent și siguranța quasi-coreografică a
interpretării. În pianistica meditativă a lui Andrei
Vieru, tânăra violoncelistă - la cei 28 de ani ai ei -
pare a-și fi aflat nu doar complementul muzical
menit să-i clarifice impulsurile, ci și un bun com-
panion ideatic. Nu poate fi trecut cu vederea talen-
tul eseistic și matematic al pianistului, care și-a
publicat o culegere de Regards sur l’art, concepute
direct într’o cristalină limbă franceză, sub titlul Le
gai Ecclesiaste (la editura pariziană Seuil, în 2007).
Pe lângă revelația procurată de către compoziți-
ile lui Anatol Vieru avizatului public ce umplea
salonul principal al Muzeului Muzicii, admirabilul
tandem ne-a mai oferit două piese de maximă
intensitate estetică și emoțională: Sonata pentru
violoncel °i pian de Debussy - un veritabil mani-
fest al posibilei defulări a impresionismului înspre
o estetică atemporal-avangardistă - precum și rafi-
natele contrapuneri de melopee și vigoare ritmică
din Sonata pentru pian °i violoncel nr. 2, op. 26 în
Do major de Enescu. Totul susținut cu prestanță,
dublată de superioară muzicalitate. (Adaug felici-
tările mele filosofului Simion Doru Cristea, solici-
tat de Andrei Vieru să debuteze în rolul de ...
întorcător al paginilor partiturii; S.D.C. mi-a recon-
firmat astfel înzestrarea muzicală dovedită ca diri-
jor al corului bisericii ortodoxe române din
Lisabona).
Parcă spre a sublinia prestigiul în creștere al
muzicii românești la extremitatea occidentală a
Europei, principalul post de radio cultural al
Portugaliei - RDP / Antena 2 - a difuzat în reluare
(la 11 nov. 2008) concertul oferit de către cvartetul
ConTempo vara trecută, tot la Muzeul Muzicii și
la sediul ICRL. În detaliata introducere a emisiunii
Concerto Aberto, s’a vorbit pe larg despre valoroșii
tineri muzicieni, precum și despre susținuta activi-
tate de diseminare a muzicii românești desfășurată
de către ICRL. Programul a cuprins o magnifică
interpretare a Cvartetului op. 76 nr. 4, Răsăritul
soarelui, de Joseph Haydn, trei piese de Heitor
Villa-Lobos, Cvartetul “American” de Antonin
Dvorak și două mult aplaudate piese de Radu
Paladi și Sabin Pautza.
Indubitabil, toți interpeții trecuți în revistă mai
sus ar merita să intre în atenția celor 17 ICR-uri
care funcționează actualmente la turație maximă
pe Glob. Despre evenimentele programate spre
finele anului la această primă Stagiune de Muzică
a ICR Lisabona, voi încerca să relatez în proxima
cronică.
■
ERATA: Partea întâia a articolului, apărută în
numărul anterior, are ca autor, desigur, pe Virgil
Mihaiu, și nu pe Marius Tabacu, căruia, dintr-o
regretabilă eroare tehnică i s-a atribuit.
Ne cerem scuze pe această cale ambilor colaboratori ai
Tribunei.
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
"30"|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„Viitorul artei clujene
este în pericol”
I de vorbă cu dirijorul Nicolae Moldoveanu
Ediția 2008 a Festivalului „Toamna muzicală clujeană” a însemnat un nou început pentru Orchestra
Filarmonicii „Transilvania” din Cluj, și asta pentru că are un nou dirijor permanent în persoana maestrului
Nicolae Moldoveanu din Elveția. Absolvent al Academiei Regale de Muzică din Londra și al
Conservatorului din Leipzig, și-a desăvârșit arta dirijorală cu Sergiu Celibidache, Lotar Zagrosek, Colin
Metters, Sir Colin Devis, Ilya Musin, Leonard Slatkin și Sir Roger Norrington. Maestrul Nicolae
Moldoveanu a fost distins cu Premiul „Edwin Samuel Dove” pentru merite artistice deosebite și Premiul
„Ricordi” pentru merite deosebite în arta dirijatului. Cu ocazia „Toamnei muzicale clujene”, în care ne-am
putut bucura de un substanțial program Brahms, noul dirijor al Filarmonicii clujene a avut amabilitatea de
a ne acorda un interviu. Prima întrebare a fost legată, inevitabil, de Brahms.
Ciprian Rusu: - Maestre Nicolae Moldoveanu,
știu că îți place Brahms... De ce?
Nicolae Moldoveanu: - Nu îmi place Brahms, il
ador. Cred că pentru orice muzician romantismul
lui Johanes Brahms este o piatră de încercare.
- De unde ideea unui program Brahms în cadul
„Toamnei muzicale clujene”?
- Fiecare concert al „Toamnei” are stabilit
solistul. Andrei Agoston a propus Concertul pentru
vioară și orchestră de Brahms și așa m-am gândit să
propun un întreg program Johanes Brahms, mai
ales că având deja o strategie pentru orchestră,
abordarea repertorială s-a dovedit a fi o alegere
binevenită. Simfonia I a compozitorului german
este o chintesență a literaturii pentru orchestră;
avem aici și tema aceea care face trimitere la
Elveția, iar eu venind din Elveția pentru mine e o
aluzie la țara de adopție... Tot o aluzie a fost și
alegerea Uverturii Academice, o discretă aluzie la
Casa Universitarilor din Cluj, loc unde Orchestra
Filarmonicii „Transilvania” s-a clădit și s-a format ca
ansamblu și unde din păcate nu mai avem niciun
fel de acces.
- Apropo de acces, a fost complicat să ajungi
dirijor permanent la Filarmonica „Transilvania”? Au
fost piedici, impedimente?
- Să o luăm în ordine. Vin la Cluj din anul
1993, am avut o lungă perioadă de colaborare cu
orchestra - relația s-a cimentat în această perioadă.
Fiind din Hunedoara și simțindu-mă și acum
ardelean, relația are cu totul alte conotații dar în
niciun caz politice; această poziție ce mi s-a acordat,
pe lângă aspectul artistic foarte important, m-a...
Înțeleg că țara noastră trece printr-o perioadă de
profunde transformări, de mentalitate și de gândire,
și din păcate există încă legi postcomuniste care
uneori pun niște frâne nefirești pentru cetățenii
români care trăiesc în străinătate...
- Am să spun eu, deoarece văd că eziți:
maestrului Nicolae Moldoveanu nu i s-au
recunoscut diplomele pentru că nu erau din țară ci
erau din Londra și Leipzig, ceea ce mi se pare o
aberație. Dar să trecem peste îngustimea de gândire
a unor astfel de legi. Ce-ți propui pentru Orchestra
Filarmonicii „Transilvania” și, mai ales, cum se va
rezolva problema cea mai mare a Filarmonicii
clujene: lipsa unei săli de concerte?
- Fiecare orchestră are ca punct de reper nu
doar prestația sa artistică, muzicală, dar și
apartenența la o regiune bine stabilită - în acest caz
orchestra aparține Transilvaniei și implicit României.
Filarmonica din Cluj a fost considerată cel puțin de
același nivel cu Filarmonica din București, uneori
chiar înaintea Capitalei, iar acest nivel artistic
trebuie menținut nu numai prin activitățile specifice
ci și prin alte mijloace. Fiecare oraș are clădiri de
profil emblematice, în București este recognoscibilă
sala Atenului Român de pildă, și aceste embleme
trebuiesc folosite în folosul unei instituții, a unui
oraș sau a unei țări. Clujul nu are așa ceva, dar ar fi
bine ca cineva să se gândească și la un sediu
emblematic pentru Filarmonică. E rușinos ca unei
asemenea orchestre, de cert nivel internațional, să-i
lipsească o sală unde să desfășoare nu numai
activitățile artistice, dar și congrese, întâlniri
internaționale ori festivaluri de răsunet european
sau internațional. Pentru o orchestră sala - cu
sonoritatea ei, cu ambianța ei unică - reprezintă cel
mai important instrument de creștere a calității.
Instrumentiștii își au, fiecare, instrumentul lor -
vioară, trombon, corn sau flaut etc. - care au un
corp de rezonanță, dar ansamblul întreg are o cutie
de rezonanță? Pentru orchestră corpul de rezonanță
este sala de concert.
- Să amintesc pentru cei ce nu știu, că din 1955
Orchestra Filarmonicii din Cluj a beneficiat de una
dintre cele mai bune săli de concerte din
Transilvania, mă refer la Sala Casei Universitarilor.
Asta până când domnul Marga a decis să excludă
Filarmonica din sala unde au concertat Enescu,
Lipatti, Oistrah, Menuhin și mulți, mulți alții,
pentru a ține în această sală... ședințe!
- Clujul nu are numai o Filarmonică în
suferință, are și un Conservator și un Liceu de
Muzică fără sediu. Viitorul artei clujene este în
pericol.
- Și asta pentru că în „Epoca de Aur” Clujul a
„beneficiat” de câțiva conducători ai destinelor
muzicii și artei de tristă amintire. Nu e de mirare
că în Cluj nu s-au putut construi o sală de concerte,
sau o academie de muzică ori de arte vizuale. În
BaiaMare s-a reușit, la Timișoara s-a putut, la
Constanța de asemenea, dar la Cluj nu...
- Cred că pentru Cluj ar fi potrivit un complex
cultural, nu doar pentru Filarmonică, dar și pentru
muzica de cameră, pentru recitaluri, pentru expozi-
ții, congrese, festivaluri (cum este cel de film care
are o pondere internațională din ce în ce mai
mare). Știu că există un astfel de proiect în Parcul
Central, din păcate forurile tutelare, Primăria în
primul rând, se opun din cauza unor copaci ce
trebuiesc sacrificați - și aceasta doar pentru moment
pentru că oricum vor fi plantați la loc. Pentru mine
este de neînțeles cum anumite comisii sau persoane
care sunt chemate să creeze ceva se împotrivesc
chiar creației în folosul comunității și al viitorului.
Datoria lor este tocmai de a găsi sursele financiare
de realizare a unor astfel de proiecte.
Nicolae Moldoveanu
- Ai trăit prea mult într-o societate normală.
Bun venit într-o societate anormală în care
normalitatea este „rara avis”! Dar să încheiem cu
optimism. Cum te vei implica în viața urbei?
- Este pentru prima dată când vin la Cluj cu
alte responsabilități decât până acum. Mă voi
implica și în responsabilitățile ce țin mai mult de
politic decât de artistic, de asta depinde și viitorul
artistic al Filarmonicii și nu am venit aici să fac
doar figurație. Nu voi da doar din baghetă, însă
depinde și de modul în care voi fi primit de cei
care au și ei datoria de a crea ceva palpabil pentru
Cluj, depinde și de ce respect se va stabili între
mine și notabilitățile din Cluj. Este foarte important
ca și publicul meloman să contribuie la acest
demers. Am înțeles că acest proiect din Parcul
Central este destul de vechi, am văzut chiar și o
machetă dar a dispărut pur și simplu, iar acum
nimeni nu știe concret ce se va întâmpla pe viitor.
În ceea ce privește Filarmonica, am un plan de
bătaie pentru această stagiune 2008-2009. În luna
februarie o vom avea ca oaspete pe pianista
Mihaela Ursuleasa - tânără și arhicunoscută pe plan
internațional, fiind promovată pe marile scene de
Claudio Abado -, care la Cluj va interpreta
Concertul Nr. 4 pentru pian și orchestră de
Rahmaninov. Lângă acest concert va fi prezentată și
Simfonia „Patetica” de Ceaikovski și Uvertura la
„Cneazul Igor” de Borodin. Voi reveni în iunie cu
două concerte, primul dedicat romantismului
francez, solistă fiind cunoscuta pianistă Nauco
Anzai, apoi o uvertură de H. Berlioz și „Simfonia”
de Cezar Frack. Pregătesc și un concert sprijinit de
Nokia, dedicat în exclusivitate Finlandei, ca un
omagiu, și sper ca la acest eveniment să-l avem
oaspete pe violonistul Eugen Sîrbu, care deși foarte
ocupat fiind va încerca să fie prezent la Cluj cu
Concertul pentru vioară și orchestră de Sibelius.
Am în vedere și Uvertura „Finlandia” și Simfonia a
V-a de Sibelius, deci un program integral Sibelius.
Revenind la anul în curs, înainte de Crăciun am
programat două concerte de muzică barocă - unul
dedicat Oratoriului de Crăciun, cel de al doilea cu
„Concertul de Crăciun” de Corelli cu soliști din
cadrul orchestrei, uvertura Don Quijote, piesă prea
puțin cunoscută - și suita „Focuri de artificii” de
Handel. Voi aborda acest repertoriu cu instrumente
de epocă, cembalo sau orgel pozitiv. Am rămas
surprins că acest instrument, orgel pozitiv, nu există
nicăieri în țara noastră. Țin ca aceste instrumente să
fie prezente, pentru că ele aparțin perioadei baroce
și vreau să ne dezvoltăm și pe această linie extrem
de importantă.
Interviu realizat de
Ciprian Rusu
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Solilocviu despre
iubire si moarte
| Claudiu Groza____________________________________
„Zilele Sarah Kane” desfășurate la Cluj între 5 °i
7 decembrie, în organizarea Teatrului Național, au
prilejuit un eveniment inedit: montarea, în două
versiuni regizorale, a piesei Psihoza de la 4:48, după
traducerea pentru care s-a optat, a scriitoarei
britanice. (Personal, consider că mai net, deși mai
puțin descriptiv, suna chiar varianta originală,
tradusă 4:48. Psihoză. Ambii traducători, Marian
Popescu și Eugen Wohl, au optat însă pentru
formula menționată mai devreme.)
Sarah Kane este unul dintre puținii dramaturgi
europeni contemporani agreați generos de regizorii
români. Poate că un caz similar să fie al lui Martin
McDonagh, irlandezul „furios”. Din cele cinci texte
dramatice ale Sarei Kane, s-au montat la noi
Purificare, de Andrei Șerban, Iubirea Fedrei și
Psihoza de la 4:48 de Mihai Măniuțiu, în fine,
Psihoza de la 4:48 de Răzvan Mureșan. Au rămas
deocamdată nejucate Blasted și Crave.
Psihoza de la 4:48 este ultima piesă a autoarei,
scrisă cu puțin înaintea sinuciderii sale, în 1999.
Conform unui prieten al Sarei Kane, titlul ar fi
inspirat de ora la care aceasta, spitalizată și suferind
de o severă depresie, se trezea dimineața.
După opinia mea, acest text fragmentar, fără
indicații de regie, fără personaje definite, ca un soi
de discurs multivocal, e de fapt un solilocviu, o
traumatică despărțire de viață, o tânguire, uneori
șoptită, alteori strigată, despre iubire și moarte.
Semnele acestui text sunt risipite în toată creația
Sarei Kane. Aici se repetă doar laitmotive, obsesii,
idei, stări ce vin, cu siguranță, nu doar dintr-un
orizont al creației ficționale, ci și dintr-o izbucnire a
inconștientului omului Sarah Kane. Textul, cât de
fragmentar și aparent incoerent, are o fragilă poezie
interioară și dă seama unei copleșitoare
vulnerabilități. „Nebunia” Sarei Kane nu vine din
date genetice, ereditare, etiologia bolii sale provine -
cel puțin așa lasă să se înțeleagă creația sa - dintr-o
respingere a sa de către lume, în sensul foarte
profund afectiv al noțiunii. Acest sentiment
traumatic este vizibil în diverse personaje ori situații
din fiecare text. M-a frapat, de pildă - dar nu e
locul aici să analizez acest lucru - felul în care, în
filmul Skin, personajul masculin și una din fete,
„amanta”, păreau doi gemeni, doi emo speculari,
fragili și duri ca doi lujeri de oțel, ambii dându-mi
însă senzația că sunt clonele ficțional-afective ale
autoarei scenariului. Ale Sarei Kane. Iar această
privire speculară apare și în Purificare, și în
multiplicarea vocilor ce rostesc același solilocviu în
Psihoza de la 4:48.
Cele două spectacole jucate la Cluj au exploatat
în maniere diferite un text dramatic prea puțin
spectaculos, la prima vedere, îndeajuns însă de
bogat în articulații semantice pentru a permite
abordări distincte în ordine hermeneutică.
Răzvan Mureșan a optat pentru formula
monologului ce combină vocile discursului,
spectacolul său câștigând astfel în poeticitate,
emoție și personalizare afectivă. Personajul piesei
capătă aura unei ființe rănite afectiv, a unei femei
căreia îi e refuzată dragostea, așadar îi este refuzată
viața - înțeleg aici termenul dragoste în sensul său
generic, nu obligatoriu erotic. Așadar, întregul
solilocviu este de fapt o rememorare a traumei, o
resemnare agonică în fața vieții, pregătirea pentru
un refugiu în moarte. E un fel de purificare, uneori
brutală, auto-distructivă, alteori delicată, de sine-
tămăduitoare, cumva.
Splendid a conturat scenic Patricia Boaru acest
personaj ambiguu și complex, într-un recital
actoricesc de forță și finețe, cu treceri excelente de
la urletul urii și deznădejdii de sine la emoția livrării
afective, a căutării altora. Patricia și-a demonstrat
capacitatea de a alterna ipostaze scenice diverse:
uneori e crudă, flegmatică, emo-teribilistă,
voluntară, cinică, alteori e hiper-feminină,
vulnerabilă, părăsită, singură. Întreagă această gamă
de stări s-a văzut în evoluția sa scenică.
Al doilea personaj al piesei este o infirmieră,
interpretată absolut în spiritul montării de Ileana
Negru, un soi de confidentă laică a eroinei, singura
persoană care pare să empatizeze cu ea. Răceala
profesională face loc emoției, înțelegerii, durerii,
toate însă incapabile să o salveze pe cea sortită
morții. Superb tocmai prin nivelul său de
contrapunct dramatic este momentul în care
asistenta devine un clovn batjocoritor al lumii,
moment susținut impecabil de Ileana Negru.
Decorul spectacolului (Răzvan Mureșan și
Arhidiade Mureșan) configurează un trapez cu
latura mare spre public, pe fundalul căruia sunt
proiectate secvențe video (Marius Mureșan) ce
dinamizează vizual acțiunea, dar accentuează și
anumite crescendo-uri semantice. Memorabilă, de
pildă, e secvența cu gândacii străpunși de ace de
seringă - văzută, desigur, în contextul momentului
dramatic.
Temperatura emoțională a spectacolului crește
spre final, odată cu melodia cântată, ca într-o
transă, a eroinei, după care urmează expierea,
„ridicarea cortinei”, după cum sună ultima replică.
Răzvan Mureșan a mizat excelent pe orizontul
emoțional, cu două mici rateuri finale: decorul de
ciulini al fundalului în care se retrage personajul și
alternanța celor două reflectoare de final - roșu,
galben -, elemente prea sărac-expozitive pentru a fi
păstrate într-un spectacol de asemenea calibru. Un
spectacol de copleșitoare umanitate, despre
copleșitoarea noastră dezumanizare.
În cu totul alt registru, mult mai cerebral, al
unei nebunii alb-cețoase, din altă lume, a imaginat
textul Mihai Măniuțiu. Aici emoția face loc
cruzimii, cinismului, unui soi de răzbunare
expiativă. Personajul piesei e gândit în cheia
personalității multiple - Irina Wintze, Vava
Ștefănescu și Ramona Dumitrean interpretează
acest rol - cele trei ipostaze ale eului îngânându-se,
contrazicându-se, scindându-se, într-o alternanță de
stări scenice de expresivitate aproape tragică. Nota
de tânguire existențială a fost mai marcată aici,
potențată de „corul” personajelor albe, nebunii ce
vin din fundal, ce trag personajul în lumea lor, ce
cuceresc, încetul cu încetul, redutele minimei rațiuni
încă existente, inducând germenii mortali ai
delirului patologic de grup.
Plin de cruzime este spectacolul lui Măniuțiu,
înscenat în „cubul” unei pânze albe, al unei cortine
ce nu se va ridica niciodată, al altor cortine, de
fundal, ce marchează întunecarea eroinei, cu un
plan înclinat de fundal ce poate sugera atât tabloul
unei nebunii viermuinde, al unei umanități bolnave,
cât și malul de pe care se alunecă în mlaștină,
malul de pe care nu se mai poate urca. Expresivul
decor, ce servește perfect intenției regizorale,
aparține lui Cristian Rusu.
Spectacolul gândit de Mihai Măniuțiu este o
altă imagine a unui text ce permite decriptări
diverse. Opțiunea sa dură, ofensivă, este în absolută
concordanță cu inflexiunile textului.
Dacă la Răzvan Mureșan aveam de-a face cu o
empatie prin emoție, la Măniuțiu ni se propune o
împărtășire prin durere. Personal, prefer prima
formulă, dar obiectiv trebuie să recunosc validitatea
estetică a ambelor montări.
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
32
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Dragoste pierdută
| Ioan-Pavel Azap______________________________
Există filme - autori de fapt - care nu își
propun sau nu pretind a fi mai mult decât
ceea ce sunt, decât oferă. Acestea sunt cazuri
fericite - fie că este vorba despre filmul de artă, fie
că este vorba despre filmul de larg consum. De
precizat că film de artă - film de (larg) consum este
o dihotomie necesară instrumentarului critic,
nicidecum publicului. Nimic nu împiedică, în
principiu, un film de artă să devină de larg consum,
în funcție de conjunctură și de factorul timp. Grație
conjuncturii, Crucișătorul Potemkin a devenit, în
URSS și nu numai, fenomen de masă, comparabil
cu un, să zicem aproape la întâmplare, Războiul
stelelor de mai târziu - titlu prin care am rezolvat și
exemplul invers: al filmului de consum care își
depășește statutul. Crucișătorul... a rezistat
timpului, devenind nu atât model cât lecție de
cinema prin inovațiile aduse, prin potențarea
limbajului cinematografic, depășind fără complexe
conjunctura care a făcut să fie vizionat din start de
zeci de milioane, dacă nu de sute de milioane de
spectatori. Și filmul de consum, comercial poate
deveni artă, cu o singură condiție însă: să fie dintru
început artă. Parafrazând „axioma” sadoveniană
putem spune că pe ecrane vedem atâtea filme
adevărate câte se fac! De fapt, ce vreau să spun prin
această (prea) lungă introducere la un film despre
care mai că nu merită să scrii? Nimic mai mult
decât că spectatorul nepervertit din mine (atât cât a
mai rămas) se bucură de fiecare dată când vede un
film comercial cinstit, bun, și se enervează când
vede tâmpenii, din orice „tabără” s-ar pretinde a fi:
a filmelor de artă sau a celei comerciale.
Dragoste pierdută (România, 2008; sc. Mihai
Ispirescu; r.: Petre Năstase; cu: Marius Stănescu,
Daniela Nane, Mircea Diaconu) face parte din
această ultimă categorie: a peliculelor indigeste,
inutile, puerile. Miza este ambiguă din start, avem
atât metaforă de duzină, cât și realism în genul
Nuntă mută
| Lucian Maier____________________________________
Nuntă mută vorbește despre jumătatea
secundă a secolului douăzeci românesc,
rememorează cinematografii și
cinematografieri preferate de Mălăele, trimite la
literatura română, la mitologie, la media
contemporană, vrea să fie și poezie și dramă și
comedie. Nuntă mută seamănă cu un bărbat care
vrea să piște un pahar de rom cu Leana și Costel,
după-masa, - că umorul filmului nu prea depășește
calitatea livrată de Vacanța Mare -, apoi vrea să
ajungă la timp la balul organizat de soție în scopuri
filantropice - că filmul vrea să afișeze și o certă
ținută intelectuală, să fim convinși că pretențiile sale
culturale stau în picioare -, iar la final vrea să și
plîngă în fața soției, acasă, în dormitor, din regret
că nu a ajuns la timp la bal - căci, finalmente,
pelicula lui Mălăele vrea să fie și dramă de soi. Eu
nu spun că nu le poate face pe toate, însă bărbatul
acela e cam artificial, cam fățarnic. Glumele de
Vacanța Mare și încercările poetice a la Erice nu
prea pușcă laolaltă. Nuntă mută e și șuetă, e și
spectacol de varietăți, e și metaforă, e și film
fantastic, e și love-story, e și film politic, e și critică
a media-realității, e și o prăbușire în dimensiunea
bucolică a spațiului românesc, e și traversare a
decăderii contemporane (o decădere afirmată de
autorul peliculei). E dificil și să imaginezi atîtea
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
știrilor de la ora 5. Scenaristul Mihai Ispirescu își
ecranizează o proză proprie (despre care am
bănuiala, necitind-o, că este mai bună decât
scenariul, deoarece este foarte greu să fie altfel),
fără a avea puterea să se decidă ce vrea: o poveste
melo, cu priză la public, sau un film „abisal”,
psihologic, destinat spectatorilor snobi sau cu
stomacul tare, care digeră fără să crâcnească orice
se abate de la normă numai pentru a nu se
discredita și a-și demonstra superioritatea și
permeabilitatea la nou, la experiment, la avangardă.
Drept urmare, povestea este încărcată de balast -
inutil, din păcate, pentru că nu are ce echilibra.
Așadar este vorba despre un El (Marius
Stănescu) și o Ea (Daniela Nane), soț și soție,
despărțiți în împrejurări tragice, după ce Ea și fetița
lor sunt molestate și violate de doi camionagii.
După faza asta, El devine amnezic și ajunge într-un
ospiciu. Trec șapte ani - cifră magică, cu schepsis,
nu? - și, în urma unui șoc... erotic (îl vede pe
medicul său curant făcând dragoste în birou cu o
asistentă, aceasta din urmă opunându-se fără prea
mare convingere), bărbatul își revine și pornește
să-și descopere trecutul. Convins că soția și fiica
sunt moarte, vă dați seama ce surprins este când
află că acestea trăiesc, iar soția este acum căsătorită
cu cel mai bun prieten al lui, prieten căruia el i-o
suflase de fapt cu ani în urmă... Dar nu descoperă
asta singur, de capul lui, ci ajutat de un personaj
misterios în intenție (interpretat lamentabil de
Mircea Diaconu), adică un fel de Dumnezeu, de
înger păzitor, Destinul cu D mare sau cam așa
ceva. De fapt, cu un monolog al îngerului păzitor,
deghizat în om de serviciu la spital, și începe
filmul, acesta întrebându-se, retoric și
shakeaspearean, dacă să-i mai dea sau nu o șansă
bărbatului?! Din cele spuse până acum, v-ați dat
seama, bănuiesc, că omul a mai primit o șansă. Mă
rog, pe ecran povestea nu curge chiar așa liniar cum
sfere puse unele lîngă altele, să le faci să
funcționeze e imposibil.
Ca regizor de film, Horațiu Mălăele seamănă cu
un atlet concurent la decatlon. Aleargă în toate
probele, trece cu entuziasm de la una la alta, atacă
fiecare probă cu un stil diferit și încearcă să învingă
în concurs. Însă în cinema concurenții nu sînt
persoane în carne și oase, precum în sport, ci sînt
elemente de natură teoretică, precum subiectul,
problematizarea, coerența. Astfel, în cinema,
singurul concurent al unui autor este propria lui
personalitate. Și de fiecare dată cîștigă cine reușește
să își cenzureze cît mai bine pasiunile în favoarea
subiectului și posibilitățile stilistice în favoarea
coerenței conceptuale. În cinema, ca și în sport,
entuziasmul nu poate suplini întotdeauna absența
antrenamentului și a potenței naturale.
Situația discutată de film e reală, un eveniment
petrecut în 1953, în România. Stalin moare, în
toate teritoriile prinse sub scutul și flamura Armatei
Roșii e impus doliu național. Toate petrecerile sînt
interzise, printre ele și o nuntă românească. Ai
noștri hotărăsc să continue petrecerea fără zgomot
(muțește), însă nu îi ține pînă la capăt și sînt
descoperiți. Rușii pedepsesc aspru această
cutezanță. În film, cazul e îmbrăcat în două coperte
Daniela Nane
am zis-o eu, e ceva mai îmbârligată, cu o țesătură
pretins subtilă. Dacă adăugăm la toate acestea
faptul că regizorul Petre Năstase filmează parcă în
dorul lelii, fără pic de entuziasm ori înțelegere a
poveștii (în cazul în care ar fi avut ce să înțeleagă!),
că actorii sunt cu mintea oriunde altundeva numai
pe platoul de filmare - respectiv în poveste - nu,
este ușor de bănuit rezultatul: un film mai mult
decât dezamăgitor, abscons, lipsit de miză, pe care
îl uiți fără regrete.
Și când te gândești că, renunțând la
prețiozitățile intelectualiste și regizat mai cu inimă,
mai acurat, putea să fie un „banal” divertisment, un
film agreabil în timpul vizionării căruia să-ți ronțăi
liniștit pop-corn-ul și să-ți bei în tihnă sucul favorit...
Păcat, pentru că cinematografiei române îi lipsește
tocmai filmul mediocru, produsul cinematografic
făcut cu profesionalism, care nu „sparge”
festivalurile, nu ia ochii lumii dar atrage publicul în
sala de cinema.
■
din prezent, unde o echipă de reporteri se
interesează de presupuse fenomene paranormale
care au loc pe vatra fostului sat.
Prima problemă a filmului e dată chiar de
aceste coperte. Cu ajutorul primarului localității,
reporterii ajung pe o fostă platformă industrială,
construită pe terenul care susținuse odinioară satul
chefliilor pedepsiți. Aflaseră că acolo s-ar petrece tot
felul de fenomene paranormale. Dacă pornim de la
cele ce se desfășoară în copertele filmului, rostul
acestor episoade este acela de a prilejui critica
societății actuale românești - politicieni de rahat,
oameni sărmani, oropsiți, reporteri ahtiați după
SENZAȚIONAL care, în fapt, șînt niște neciopliți
incapabili să pătrundă măreția istoriei pe care o
cercetează. E o imagine pe care o vedem în mai
toate filmele autohtone care vor să fie fine
observatoare ale modalității românești de a-fi-în-
lume, Senatorul melcilor, Și totul era nimic,
Dincolo de America sau Tache fiind cele care îmi
vin acum în minte. Cred că tipul acesta de critică a
sferei politice sau a jurnalismului este prea grosieră,
prea la îndemînă cînd vine vorba de a da peste nas,
încît să mai impresioneze pe cineva sau să mai fie
credibilă. De asemenea, episoadele cu media sînt
prilejul primei lecții servite de Autor: superficialitate
(reporteri) vs. profunzime și culoare (lumea de
atunci - văzută prin ochii primarului, copil în illo
tempore), moarte (prezentul, peisajul post-
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Câini, destine și miros
de moarte
| Alexandru Jurcan__________________________
Revelațiile spirituale apar fără zgomot
superficial. Deodată: o carte, un film, o
muzică, un stil cuceritor. Credeai că nu mai
poți fi surprins, că ai gustat valorile supreme, că
poți ierarhiza, ordona. Numai că apare pe nepusă
masă ALTCEVA, care impune reconsiderări. Care
tulbură echilibrul valoric. Îmi ziceam că Llosa nu
mai poate face surprize, până când am început să
citesc Rătăcirile fetei nesăbuite (Humanitas,
2008), în traducerea Luminiței Voina-Răuț. La 70
de ani, Llosa scrie o poveste de dragoste
desfășurată pe trei continente, timp de patru
decenii. Mai apoi am descoperit cartea lui Arriaga
Un dulce miros de moarte (1994), unde am
regăsit ceva din Cronica unei morți anunțate de
Marquez. Un adevăr ce se dezvoltă în unde
misterioase. O anchetă pe cont propriu, în timp
ce duhoarea de moarte persistă, iar puterea
vulgului denaturează, falsifică, impune. Arriaga s-a
născut în Mexic, în 1958. E actor, regizor,
scenarist, scriitor. În 2005 a fost recompensat la
Cannes cu premiul pentru cel mai bun scenariu.
A crescut în cel mai violent cartier popular. La 13
ani și-a pierdut simțul mirosului. A urmat
întâlnirea hotărâtoare cu Inarritu în 1999, când au
realizat filmul Amores perros, încununat cu
premii, despre viața violentă și clandestină din
Mexic. Arriaga a scris și scenariile filmelor Babel
și Trei înmormântări, afirmând: ”Eu am putut
părăsi strada, dar ea - strada - nu m-a părăsit”.
Regizorul mexican Inarritu s-a născut în 1963.
^
apocaliptic unde reporterii derulează ancheta,
politicienii, politica) vs. viață (idealizarea satului
românesc, care și în plin proces de stalinizare
respiră aerul tare al tradițiilor seculare). De aici mai
putem înțelege că prin ochii presei (reporterii
aparțin organizației Paramedia!) povestea niciodată
nu ar fi ieșit așa cum o avem pe ecran. Pentru a
descoperi măreția acelei lumi era nevoie de
intervenția Autorului, doar el putea pătrunde în
sufletul unui copil pentru a reda inocența,
veșnicia... Această senzație de suficiență auctorială
putea fi ocolită dacă nu existau prologul și epilogul
actual. Povestea era mai curată, didacticismul era
evitat, prezența autorului era mai discretă și, astfel,
mai onorabilă.
O altă problemă a filmului sînt referințele. În
general ideea de referință și de intertext trimite spre
conduita postmodernă. Și dacă am derula în minte
momentele în care Nuntă mută caută să își facă un
loc în cinema și caută să se definească drept obiect
cultural în relație cu anumite piese de patrimoniu,
am putea avea senzația că avem în față o lucrare
postmodernă. Filmul lui Mălăele amintește de
Moromeții(imaginea omului de la țară, zeflemitor
și arțăgos, dar bonom pînă la urmă), de El Espiritu
de la Colmena al lui Erice (sosirea caravanei
cinematografice, lumea văzută prin ochii unui
copil), de Nuovo cinema Paradiso al lui Tornatore
(feeria), și trimite la Fellini (circul), la Chaplin
(gagurile în alb negru în timpul proiecției
cinematografice) și la Spielberg (pata de culoare
într-un cadru în alb-negru din Schindler’s List)
Problema e că abundența de stiluri și teme prezente
în film îngreunează receptarea elementelor
enumerate între paranteze ca trimiteri propriu-zis
Pe lângă Amores perros (în franceză e Amours
chiennes) a mai regizat filmele 21 grame (2004) și
Babel (2006). Ce se întâmplă în Amores perros?
Niște destine se încrucișează în același loc.
Asistăm la trei povești de dragoste... în compania
câinilor. Ce fel de câini? Unii luptă, alții rătăcesc
în lumea violenței și a sărăciei. Cele trei destine
au ceva în comun: sunt rănite de viață. Sunt
victime ale pasiunii. Într-o intensitate inventivă,
cu un montaj incisiv, Inarritu semnează o regie
perfectă a unui film ce privește cu pesimism
meandrele naturii umane. Dragoste, ură,
decadență, speranță, scene violente cu câini, o
filmare nervoasă, cu amestec de prim-planuri, de
zgomote diverse, cu un dialog precipitat printre
mașini înnebunite, parbrize delirante - iată câteva
coordonate ale filmului produs în anul 2000.
Lumea pestriță, aspră, e filmată cu duritate. Pe o
muzică rap, într-un stil de video-clip, imaginile
percutante amestecă haotic într-un carusel scos
din țâțâni câini răniți, cărți de joc, fum de țigară,
pariuri macabre, sticle de alcool, amor liber în
spatele rafturilor din magazin etc. În rolurile
principale: Emilio Eschevarria, Gael Garcia Bernal,
Goya Toledo. În prima poveste își dau replica
Octavio și Susana, în a doua - Daniel și Valeria,
iar în a treia impresionează El Chivo, secondat de
câinele Cofi.
Un cuțit se înfinge într-un pântec, apoi începe
fuga mașinii, spre același loc al accidentului, care
postmoderne, ca pastișe omagiale sau ca măsură a
unui rafinament intertextual. Mălăele nu aduce
nimic nou sferelor pe care le abordează, ci pur și
simplu preia un stil sau un artificiu artistic și îl
plantează în propria lucrare. Nu contează că
artificiul nu e de acolo, că nu era necesar, contează
doar că Autorului i-a plăcut atît de mult încît nu a
vrut să se despartă de el. Și a obligat povestea să se
plieze pe artificiul respectiv, în loc să procedeze
invers: să conteze subiectul și să aleagă doar
artificiile artistice necesare unei exprimări
corecte/ coerente a subiectului. În ce privește
referințele din Nuntă mută, Mălăele pare un
învățăcel care ajunge la curtea unor mari cineaști
(Fellini, Chaplin, Erice) și, pentru început, copiază
imaginile create de maeștri, cum se întîmpla în
școlile de pictură din Renaștere, de exemplu. Lui
Mălăele îi lipsește siguranța și inteligența ludică a
unor postmoderni veritabili.
De fapt, reiese destul de clar că Nuntă mută nu
aparține lumii postmoderne din tipul de narațiune
abordat de Mălăele. Comparații didactice între
prezent și trecut, cu accent pe o grandoare pierdută,
pe un trecut înălțător, încercarea de a oferi o
Povestire despre istoria neamului, una plină de
metafore, afectată, căutări ale veșniciei, acestea nu
sînt semne ale postmodernului.
Dacă ar fi fost o linie de lucru stabilă,
pregnantă și, astfel, asumată cerebral, am fi putut
aprecia în Nuntă mută un soi de celebrare-kitsch
specifică artei pop (un curent pre-postmodern),
vizibilă în prezența și succesiunea unor momente:
momentul Chaplin - momentul Erice - momentul
Fellini. Din păcate și aceasta e doar o linie între
multe alte linii artistice trasate de Mălăele și, pînă
la urmă, clipele acestea de feerie-kitsch își pierd
reunește destinele poveștilor. Strada devine o
arenă malefică a supraviețuirii. Momentele
recurente ale accidentului se constituie în liant al
întâmplărilor. Și totuși, există o salvare de la
ilogismul acțiunilor umane? Inarritu face să
irumpă speranța când El Chivo se căiește. Urmat
de câine, călcând pământul negru și sterp, el se
îndreaptă spre o lume celestă. Se poate recăpăta
inocența? Să-l întrebăm din nou pe Llosa, pe fata
lui nesăbuită, căreia i-a trebuit mult timp până să
învețe să iubească.
■
efectul pozitiv odată încadrate între alte clipe total
inutile (povestea Smarandei: violul, aparițiile
fantomei, deshumarea și uciderea strigoiului) sau
odată puse în relație cu tot felul de metafore ieftine
care ar trebui să aibă consecințe dramatice
devastatoare (sufletul zburător al profesorului,
steagul comunist peste gagurile de tip Chaplin,
sîngele lui Iancu pe rochia de mireasă a Marei, pe
pîntecele ei).
Pe de altă parte, comicul împlinit este cel ne-
căutat, un comic în care observăm și o consistentă
urmă dramatică: întîlnirea nuntașilor cu ofițerul
rus, de exemplu, conține un tragi-comic candid,
remarcabil. Însă, la fel ca în cazul tuturor lucrurilor
reușite în acest film, efectul lor este limitat per
total, prezența lor nu poate salva ansamblul. În
sensul acesta, al lucrurilor remarcabile, pe Nuntă
mută o paște un pericol: în cazul în care cineva
vrea să laude ceva în mod insistent, poate vorbi
despre imagine (care îi aparține lui Vivi Drăgan
Vasile), la fel cum în cazul Îngerului necesar era
elogiată unanim muzica.
Trebuie să fie clar: Nuntă mută nu e un film
odios, precum Marilena, de exemplu. E un film
care poate fi văzut și plăcut, însă e un film în care
observăm prea multe pretenții și prea puțină
împlinire. E un film care pe alocuri te răpește, e un
film care pe alocuri strălucește. Însă Nuntă mută
strălucește ca o bijuterie falsă. De la distanță îți ia
ochii, îți fură privirea, însă dacă te apropii și o
examinezi cu atenție realizezi că nu e mare lucru
de capul său. Nuntă mută e doar un debut
teribilist.
■
34
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
75. Orphee
Marius Șopterean
(Urmare din numărul trecut)
ean Cocteau a recunoscut nu o dată că percepe
°i înțelege mitul ca pe o hartă personală,
interioară. Experiența orfică este asumată total
doar dacă devine o experiență proprie, profund
personală: „Este evident că întreaga filosofie poetică
a lui Cocteau, existența proprie dedicată în
întregime artei a fost radical și permanent alterată
în acel timp dedicat consumului de opium petrecut
între anii 1924 și 1929. În acest timp și, desigur, în
anii care au urmat, autorul și-a conturat întreaga
mitologie personală, cea a oglinzilor, a îngerilor, a
demonilor, a afirmării vieții precum și a zonelor
obscure ale acesteia. Toate acestea dovedind o
constantă dar și o excesivă aplecare asupra
aspectelor și formelor morții”1.
Povestea filmului Orphee realizat de Jean
Cocteau în anul 1950 este următoarea: Orfeu (Jean
Marais) este un tânăr poet cunoscut, apreciat dar și
invidiat. Aflat la Cafeneaua Poeților - loc al boemei
artistice pariziene - el asistă la un accident bizar:
Cegeste (Eduard Dermithe), un alt tânăr poet, este
accidentat mortal de două motociclete în timpul
unei altercații petrecute între tinerii prezenți la
respectiva cafenea. O stranie și tulburător de
frumoasă femeie, Prințesa Morții (Maria Casares),
ridică trupul acestuia și-l așază, împreună cu șoferul
însoțitor, pe nume Heurtebise, Îngerul salvator
(Francois Perie), într-un elegant Rolls Royce.
Asistând la acest incident Orfeu este invitat - rece
dar autoritar - de enigmatica femeie să urce în
mașină ca martor. Orfeu va urca în autoturism ca
în transă privind oarecum cu vină către figurația de
tineri formată ad-hoc pe scena accidentului. Tânărul
poet va constata curând că drumul parcurs alături
de cei trei nu este unul firesc. Șoseaua umedă
afundată într-o umbră ireală, expresionistă, lungă și
pustie, pare a avea ca punct terminus o stranie
clădire, scheletică și oarecum atemporală. Aici
elegantul autovehicul se va opri. De acum înainte în
interioarele acestei clădiri se vor petrece întâmplări
aflate dincolo de puterea de înțelegere a lui Orfeu.
În timpul acestora poetul mort (Cegeste) va fi
ridicat în picioare și astfel readus la viața de către
Prințesă. Mai mult, Orfeu va constata că toate
personajele prezente în acel spațiu - inclusiv cei doi
motocicliști care l-au accidentat pe Cegeste - vor
trece printr-o oglindă2 și vor dispărea către un
dincolo la care Orfeu nu are acces. Rămas singur în
încăpere, poetul se va apropia și va îmbrățișa în
transă oglinda, își va lipi obrazul de suprafața ei
rece, va închide ochii, va adormi iar când se va tre
zi va constata că se găsește, oglindit totuși într-un
ochi de apă, într-un pustiu a cărui singurătate îl
sperie. Dar luxoasa mașină a lui Heurtebise îl va
salva și îl va conduce înapoi către realitate. Revenit
în mijlocul familiei Orfeu va suferi crunt când soția
sa, frumoasa Euridice, va muri tot într-un accident
iar presupușii vinovați se dovedesc a fi tot cei doi
motocicliști, în fond un fel de mesageri, de soldați
aflați sub puterea Prințesei. Heurtebise, la rândul lui
îndrăgostit de Euridice, îi va propune o călătorie în
căutarea soției sale iar începutul acesteia presupune
o nouă trecere dincolo de oglindă. Orfeu va rămâne
surprins de propunerea șoferului. Dar Heurtebise,
zâmbind, îi va explica: „Oglinda este poarta prin
care moartea vine. Uită-te de-a lungul vieții în
oglindă și ai să vezi moartea apropiindu-se zi de zi,
ceas de ceas!...” Cu ajutorul unor mănuși puse pe
mâinile lui Orfeu cei doi vor trece dincolo de
reflexul oglinzii lăsând în spatele lor, în cameră,
trupul mort al Euridicei. Asta pentru că nu de
moartea ei are nevoie Orfeu, ci de viața ei. Acest
gând îl va întoarce din nou pe Orfeu în spațiul
morții pentru a-și recăpăta iubita soție, sau mai bine
spus sufletul ei. Trecând de suprafața oglinzii cei
doi bărbați străbat un spațiu ruinat, adâncit în
noapte, o lume calcinată care, după cum va spune
Heurtebise, se dovedește a fi o „zonă a memoriei, a
amintirilor tuturor celor care nu mai sunt...” Un
Tribunal îi va chema la judecată pe Prințesă, pe
Orfeu, pe Heurtebise și pe Euridice. În fața acestuia
nu se poate minți iar ezitările și jumătățile de
măsură sunt excluse. Prin urmare Prințesa va
recunoaște că este îndrăgostită de Orfeu, va mai
recunoaște, spre surprinderea poetului, că nopți de-a
rândul l-a privit pe acesta dormind în camera lui...
La rândul lui Heurtebise nu va putea ascunde
iubirea sa pentru Euridice. Cuplurile sunt făcute și
pentru că dincolo de oglindă se ascunde o lume
orânduită prin coduri, cifruri, semnificații3. Prin
urmare Prințesa / Moartea se îndrăgostește de poet
iar Heuterbise / Îngerul salvator de Euridice, soția
lui Orfeu. Încă înainte de a pătrunde în oglindă
Orfeu va recunoaște că dorind-o înapoi pe Euridice
este atras în mod inexplicabil și de Prințesă. Dar în
lumea morții acest lucru nu este cu putință. Va
trebui să aleagă. Ori rămâne în lumea veșniciei
alături de Prințesă, ori o va alege pe Euridice, soția
sa, în lumea reală oricât de efemeră ar fi ea. Orfeu
îi va declara iubire Prințesei iar aceasta îl va
îmbrățișa cu patimă. Dar limite există, paradoxal, și
în această lume. Prințesa Morții nu este chiar atât
de puternică. Oricând acel implacabil Tribunal o
poate relativiza iar iubirea dintre ei s-ar putea
dovedi a fi doar un vis. Un vis cumplit, un vis
teribil consumat dincolo de lumea vieții, dincolo de
lumea morții. Îngândurată și tristă până la marginea
deznădejdei Prințesa promite că va găsi o cale prin
care ei doi vor rămâne împreună. Astfel că, până la
urmă, poetul va pleca către viață, către realitate,
promițând că nu va privi înapoi către soția sa.
Jocul privirii va continua și în casa lor de la țară.
Drumul mitic, acel fabulos spațiu al privirii
cenzurate, devine la Cocteau spațiul comun, intim
al casei celor doi soți. Privirea lui Orfeu nu trebuie
să întâlnească ochii Euridicei. Totuși inevitabilul se
va produce, privirile celor doi se vor intersecta iar
Euridice, spre disperarea lui Orfeu, va dispărea. Într-
o altercație cu alți poeți Orfeu va fi împușcat. Va fi
ridicat de cei doi motocicliști și, călăuzit de
Heurtebise, se va întâlni din nou cu Prințesa Morții.
Dar iubirea lor se dovedește a fi imposibilă. Și
atunci, ca într-un invizibil și teribil carusel, poetul
va fi redat din nou vieții. Va fi condus în
dormitorul conjugal de către Heuterbise iar Euridice
se va trezi și-i va destănui soțului ei că a avut un
coșmar. Orfeu, îmbrățișând-o, o va liniști. Vor
rămâne împreună pentru tot restul vieții. Doar că
el, poetul, va trebui să termine cartea pe care a
început-o. Și asta deoarece... „cărțile nu se scriu
singure”.
Pentru Cocteau însă povestea nu se termină
aici. Acele forțe teribile ale lumii de dincolo îi vor
pedepsi pe Prințesa Morții și pe Heurtebise pentru
uluitoarea lor nesupunere (și în acea lume sunt legi,
ierarhii, tabuuri și pedepse). Astfel, în finalul
filmului cei doi vor fi conduși către un arest și,
Jean Marais în Orfeu
implicit, către o pedeapsă neînchipuit de cruntă. Și
asta deoarece pedeapsa va fi veșnică.
(Continuare în numărul viitor)
Note:
1	B. Evans, Arthur, Jean Cocteau and his Films of
Orphic identity, Philadelphia, The Art Alliance Press,
1977, p. 36.
2	Trecerea dincolo se face prin îmbrăcarea mâinilor cu
o pereche de mănuși albe, mâinile vor fi întinse ca într-un
ritual, iar în momentul în care vârful degetelor va atinge
suprafața oglinzii aceasta se va dilua și trupurile celor doi,
ale Poetului și ale Îngerului salvator, vor trece prin
reflexul oglinzii ca prin apă. Această trecere va fi
comentată și de Baltrusaitis în cartea sa Oglinda, în care
autorul va aminti și de rolul magic al oglinzilor din
Sângele unui poet, al doilea film realizat de Jean Cocteau.
3	O secvență stranie este prima călătorie a lui Orfeu.
Mașina care va transporta trupul neînsuflețit a lui
Cegeste și în care, alături de Heurterbise și Prințesă, se
află și Orfeu va aștepta la o cale ferată, în fața unei
bariere, ca un tren să treacă. Leneș și pufăind greoi,
locomotiva întunecată va trece prin fața mașinii. Bariera
se va ridica, iar mașina va putea să plece. Dincolo de
calea ferată, un fel de dincolo de Styx, se vor auzi o serie
de semnale incoerente, sunete, numere, versuri aparent
indescifrabile ca și cum cineva ar dori să transmită un
mesaj. Aceste frânturi sonore se vor repeta în camera
Prințesei iar mai apoi el însuși, Orfeu, dincoace, în
realitate, se va izola în mașina lui Heurterbise unde va
asculta la radio din nou aceste subliminale mesaje pe
care, poate, doar el le înțelege. Și asta pentru că el este...
POETUL. Semnificativ este următorul dialog desfășurat în
lumea de dincolo de oglindă între Poet și acei jurați:
„JURAT: - Ce meserie ai? / ORFEU: - Poet. / JURAT: -
Pe fișă scrie scriitor / ORFEU: - Este aproape la fel. /
JURAT: - Ce înțelegi prin poet? / ORFEU: - Cineva care
nu e scriitor... dar scrie...” Să ne mai amintim ce scrie
poetul Paul Valerie: „Literatura nu poate fi altceva decât
un fel de extindere și de aplicare a anumitor proprietăți
ale limbajului. Ea utilizează, de exemplu, pentru propriile
sale finalități, proprietățile fonice și posibilitățile ritmice
ale limbii, pe care discursul obișnuit le neglijează. Ea le
clasifică chiar, le organizează și le dă uneori o utilizare
sistematică, strict definită. I se întâmplă de asemenea să
dezvolte efectele produse de apropierile dintre termeni,
de contrastele lor, și să creeze contradicții sau să uzeze
de substituții care excită spiritul în a produce reprezentări
mai vii decât acelea care îi sunt suficiente pentru a
înțelege limbajul obișnuit.” (Paul Valery, Poetică °i
estetică, Ed. Univers, 1980, p. 601)
■
TRIBUNA • NR. 151 • 16-31 decembrie 2008
35
Black Pantone 253 U
Black PANTONE verde deschis
		
blocnotes Ștefan Manasia Claudiu Groza	Pro sau anti Cosmo Poezia unui revoltat	2 2
editorial Petru Poantă	Parcursul Echinox	3
cârți în actualitate Octavian Soviany	Cu ochii bărbatului	4 Grațian Cormoș	Elitele românești de la A la Z 4 Ioan Negru	'"Fericirile" aceleiași unice zile 5 Mircea Muthu	Poezie balcanică la Brăila	6		
ordinea din zi Ion Pop	Echinox la patruzeci de ani	7
imprimatur Ovidiu Pecican	Filosoful maladiv	9
sare-n ochi Laszlo Alexandru Un savant călcat în picioare (I)		10
eseu Cristian Radu	Sentimentul românesc al ființei în opera lui Vintilă Horia (II)		11
Tradford		
Franșois Breda Szântai Jânos -o frază despre vînătoare	Libelula pierdută La boncăitul cerbilor	13 14
emoticon Șerban Foarță "Orașul tot e violet"		14
Codul manelelor elegante Starea de acum a prozei umoristice românești		
Cornel Udrea Horațiu Damian Sorin Tănase Radu Vida Cristian Cheșuț copiilor Marcel Mureșeanu Aurel Brumă Dan Căpruciu Mihai Ba tog Bujeniță Marcel Mureșeanu Ion Cepoi Mihai Frunză Dan Mihăescu Dumitru Hurubă telezicerilor" Dan Trif Mircea Cavadia	El, prozatorul...	15 Contribuție modestă	15 Să mai râdă cine poate	16 Eseu despre panseu	16 Umorul în folclorul literar al 17 De ce râde românul?	17 Demisia	18 Grevistul foamei	18 Războiul	19 Zodia șoarecelui	19 Românii și apocalipsa	20 Lecturi cu ochii închiși	20 Mondiala de strip-tease	21 Dintr-o "Antologie a 21 La un ceai cu tovarășul Boti 22 O tragedie locală	22	
interviu
de vorbă cu scriitorul Cornel Udrea
Cu umorul nu e de glumit	23
intermezzo clujean
Petru Poantă	Marcel Mureșeanu - 70	24
religie
teologia sociala
Radu Preda	În căutarea binelui comun sau
dialogul dintre valorile religioase și principiile politice 24
dezbateri & idei
Sergiu Gherghina	De ce noi nu putem?	25
accent
Ștefan Angi	Revista Musica
la primul număr	26
flash-meridian
Ing. Licu Stavri	John Le Carre: sfaturi pentru
evitarea unui nou Război Rece	27
știința și violoncel
Mircea Oprită	Copii răzleți ai junglei	28
rânduri de ocazie
Radu Țuculescu	A fost odată RIM	29
zapp-media
Adrian Țion	Web-sărbători	29
muzica
Virgil Mihaiu	Întâia stagiune muzicală a
ICR Lisabona (II)	30
de vorbă cu dirijorul Nicolae Moldoveanu
"Viitorul artei clujene este în pericol"	31
teatru
Claudiu Groza
Solilocviu despre iubire și moarte	32
film
Ioan-Pavel Azap	Dragoste pierdută	33
Lucian Maier	Nuntă mută	33
colaționări
Alexandru Jurcan
Câini, destine și miros de moarte	34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean
75. Orphee	35
meridian
Gabriela Rus
"Seeing yourself"	36
meridian
„Seeing yourself”
| Gabriela Rus________
„Seeing yourself” este tema unui proiect
internațional de fotografie care este expus zilele
acestea la Muzeul Național de Artă Cluj.
Inițiativa acestei idei geniale, în continuă
dezvoltare, îi aparține polonezului Jerzy Olek,
al cărui concept era ca un artist foto dintr-o
țară, dornic să se alăture lui, să propună alți 10
colegi care să trimită autoportrete digitale. Se
dorea o auto-analiză a sinelui și totodată o
scoatere la lumină a acestuia prin intermediul
fotografiei. Țările participante sunt Polonia,
Republica Cehă, Franța, Germania și Spania, iar
de anul acesta s-au alăturat Mexicul și România.
Ideea era că artistul care i-a propus pe fotografi
trebuie să își asume rolul de curator și
organizator al expoziției în țara respectivă. În
acest fel prin dorința lui Andor Komives și a lui
Dorel Găină de a adera la acest grup, regăsim în
amalgamul internațional, transpunearea și
materializarea ideilor unor fotografi români.
Dincolo de limitele vizibile ale expoziției stă un
concept ce își propune să unifice sub aceeași
temă identități și alterități, dar nu din dorința
de a le omogeniza, ci doar pentru a le aduna
sub același imperativ. Putem vorbi de un
macrocosmos ce include microcosmosuri.
Participarea României trebuie să demonstreze
că este parte a aceluiași întreg ce se numește
UE, accentuând faptul că are și ea un cuvânt de
spus pe mai departe. Privindu-se prin lentila
aparatului, artiștii scot la lumină realitatea lor
interioară. Ca o motivație, participanții invocă
aici un citat din „Micul Prinț”, al lui Antoine de
Saint-Exupery, în care vulpea afirma: „Nu
Mariana Bojan
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 12 lei - trimestru, 24 lei - semestru, 48 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 21 lei -
trimestru, 42 lei - semestru, 84 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr.
R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
putem vedea realitatea decât cu inima,
esențialul este ascuns privirii”. Întocmai tema
viziunii artistului asupra lui însuși ne sugerează
că, indiferent de mijloace sau de intenții,
fotograful ne comunică ceva esențial despre el.
Ce poate spune o mână, un detaliu de figură cu
ochi și nas într-o nuanță de verde, sau un ochi
în care se reflectă fotograful? În aparență,
nimic. Însă trecând la un nivel de analiză
conceptuală, ele sunt eul artistic transpus de
autor cu ajutorul aparatului fotografic.
Ceea ce exteriorizează aparține în același
timp individualului, cât și universalului prin
apartenența implicită la o comunitate. Găsim la
Cluj în această expoziție 60 de portrete
particularizate în felul lor, dar care totodată se
identifică cu țările pe care le reprezintă.
Parcurgând cele trei săli cu un ochi critic, s-ar
impune o reevaluare a modului de panotare și
de ambientare a fotografiilor. Se simte lipsa
unei puneri în valoare a câtorva lucrări,
deoarece lumina egală peste tot lasă
vizitatorului impresia unei monotonii.
Închei aici în speranța că am strârnit
suficient curiozitatea cititorului de a vedea
această expoziție și de a descoperi individual
ceea ce fotografii au lăsat să fie citit de către
privitori.
■
Somnul
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36|
Black PANTONE verde deschis