-0- Black PANTONE 711 U rosu
TRIBUNA
145
Județul Cluj
2 lei
Revista de cultura • serie noua • anul VII • 16-30 septembrie 2008
Sergiu Gherghina / Radu Murea
Criza
identității
europene
Ion Pop
Translații
O
o
o
g
e
3
o

o
N
O
Englezii lui Eugen	Umberto Eco
Ionescu vorbesc și	T. S. Eliot
spaniola
Ilustrația numărului: Grafică contemporană irlandeză
-0- Black PANTONE 711 U rosu
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Marius Jucan
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G.Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
intersecții
Paul Muldoon si Ciaran Carson
Modalități de a te raporta estetic la violență
Anca Mănăilă
Așa cum modernismul a apărut ca o
necesitate a unor realități istorice, violența
conflictului religios în Irlanda de Nord a
dat naștere unui nou tip de poetici. Este cazul lui
Paul Muldoon și Ciaran Carson, ambii poeți
irlandezi, pentru care a trăi și a scrie în perioada
a ceea ce se numește “Troubles” a însemnat să
cadă inevitabil sub presiunea unor intrebări de
genul: “Care este relația dintre poet și
comunitate?”, “Cât de responsabil trebuie să se
simtă un poet față de această comunitate și care
este cea mai bună modalitate de a te relaționa la
evenimentele ei și, respectiv de a le transpune
estetic și a le face cunoscute?”
Vizavi de astfel de probleme, Paul Muldoon
adopta atitudinea poetului oarecum detașat de
comunitate, iar viziunea lui de a vorbi de
realitățile din jurul său ia forma aluzivului.
Aluzivul la Muldoon este creat printr-o anumită
nesiguranță, atât la nivel lexical cât și conceptual.
La nivel lingvistic, stilul său poate fi catalogat
drept ermetic, un ermetism de tipul lui Joyce,
oarecum ludic în sensul că poetul se joacă atât cu
lexicul cât și cu sintaxa. Aluzivul conceptual este
realizat prin procedeul parodiei, poetul parodiind
atât formele tradiționale (sonetul, în cazul său),
cât și diferite figuri din mitologia irlandeză. De
exemplu în Aisling, figurii feminime i se dau
diferite identități, dar autorul juxtapune printre
suita de zei și martiri, însăși chipul Anorexiei,
subminându-le astfel viabilitatea. Muldoon pare a
lua în răspăr până și conținutul: în poezia
Meeting the British, cititorul, care se aștepta la o
poemă a colonizării Irlandei, este total surprins
aflând că de fapt poetul ne vorbește despre un
trib de indieni.
Edwina Piercy Sioban -
The Island Without II / The Heart So Regarded
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
Pe aceeași linie se situează și Ciaran Carson.
În eseul său intitulat Brick (Cărămida), încercând
să ajungă la originile cuvântului Belfast, el
sfârșește prin a face analogia dintre 'declinarea'
lui Brick/ Brack/ Brock și latinescul hic, haec,
hoc. Mai mult, în Queen’s Gambit, Carson se
joacă cu însăși structura poemului care este
organizat după modelul benzilor desenate
americane. Aluzivul conceptual la Carson se
realizează prin punerea sub semnul întrebării nu
numai a dimensiunilor temporale, dar chiar și a
existenței divinității: în Bloody Hand, poetul se
întreabă, amnezic, dacă a fost mâna lui stângă
sau dreaptă, dacă Ulster sau chiar dacă mâna
dreaptă a lui D-zeu există. Metafora labirintului se
poate asocia poeziilor sale atât conceptual, cât și
structural. Pentru Carson, finalitatea incursiunii în
labirint nu contează, ce este important este
călătoria însăși. Labirintul este analogie pentru
Belfast, el însuși imposibil de prins în
coordonatele unei hărți deoarece, după cum
poetul afirma în Turn Again, orașul este construit
din străzi care nu au existat niciodată și din
poduri care s-au dărâmat. Dacă Muldoon
submina viabilitatea figurilor mitice, Carson face
un pas îndrăzneț subminând însăși realitatea.
În cazul poeziei irlandeze, raportarea la
realitate, la sectarianism înseamnă a păși într-un
teritoriu extrem de alunecos, ținând cont de
implicațiile politice. Dacă unii au ales refugiul în
trecut, alții manifestul deschis, Paul Muldoon și
Ciaran Carson nici nu evită realitatea, dar nici nu
o transformă în propagandă pentru un crez
poetic, ci optează pentru o oarecare detașare prin
estetic, punând totul sub semnul întrebării și
jucându-se cu poezia.
■
101,0 FM
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Criza identității europene
Sergiu Gherghina si Radu Murea
Identitatea este un construct social, referentul
ales jucând un rol fundamental. Încercam, în
numărul trecut, să creionăm câteva aspecte
relevante pentru crearea unei identități europene,
enumerând numeroasele obstacole apărute în
definirea și separarea acestui tip de identitate de
celelalte noțiuni asemănătoare. Concluzia la care
ajungeam era aceea că avem de-a face cu multiple
identități europene și distingeam între cea creată
la nivelul cetățenilor și cea de la nivelul elitelor.
Această dihotomie poate reprezenta una dintre
sursele crizei identității europene prin faptul că
acest construct identitar reușește cu greu (dacă
reușește) să creeze europenilor senzația existenței
unei comunități de destin. Uniunea Europeană nu
este încă un stat cu funcții clare, unitare și bine
delimitate, deși Comitetul Adonino a încercat să-i
asigure toate atributele simbolice caracteristice
unei entități statale: steag, imn, iar pentru câțiva
ani s-au purtat discuții pentru un pașaport comun
european!. Recentul Tratat de la Lisabona (semnat
la finele lui 2007 și respins de către Irlanda în
urmă cu câteva luni) a înlăturat aceste elemente
simbolice, îndepărtându-se și mai mult de
noțiunea de entitate omogenă.
În pofida existenței unei structuri
administrative și politice coerente, sporite de
recentele tratate, o infrastructură juridică pe cale
de a fi armonizată, cetățenii europeni manifestă
rareori loialitate față de UE. Eurobarometrele
indică faptul că în marea majoritate a statelor
membre cetățenii se identifică prioritar cu țara de
care aparțin și abia mai apoi cu UE, procentele
identificării cu ultima fiind deseori sub 50%. O
explicație decentă rezidă în diferenta esențială
dintre cele două niveluri: național și european.
Identitatea națională este o construcție ideologică,
iar scopul său este înainte de toate unul politic.
Pentru a da naștere unui asemenea identități,
cetățenii trebuie să aibă un puternic sentiment de
loialitate față de entitatea statală, generat în
primul rând de modul în care aceasta normează
viața socială și asigură distribuția coerentă a
resurselor. La ora actuală o asemenea percepție
despre UE este departe de a se cristaliza.
Europenii de rând trăiesc cel mai adesea cu
impresia că eurocrații sau politicienii de la
Bruxelles nu sunt altceva decât birocrați bine
plătiți care nu fac nimic pentru a le apăra
interesele. În fapt, standardizarea legislativă,
precum și impunerea unor norme comune pentru
tot spațiul comunitar (benefice pe termen mediu
și lung) generează cel mai adesea nemulțumire în
rândul opiniei publice europene și duce la
revirimentul sentimentelor locale, naționaliste.
Astfel, adoptarea monedei Euro nu a ajutat la
crearea unui sentiment de unitate și apartenență
față de structura comunitară. Această măsură,
deși funcțională și probabil foarte importantă
pentru viitor, a creat derapaje economice în unele
țări europene, inclusiv în rândul noilor intrați n
jocul european (Cehia, Ungaria). Cum acestea s-au
reflectat asupra europeanului de rând, simpatia
pentru Uniune și implicit pentru proiectele
europene a avut din nou de suferit. Limbajul
elitist și rațional al Bruxelles-ului nu convine
întotdeauna europenilor, și cum ar putea să o
facă devreme ce este aproape imposibil pentru
mulți dintre ei să înțeleagă complexitatea
procesului decizional care are loc acolo sau modul
în care acesta le afectează viață. Europenii,
indiferent de naționalitate, nu vor apela decât
foarte rar la forurile europene și se vor orienta în
principal către structurile locale și naționale,
pentru că acestea sunt accesibile și palpabile. De
aici, e simplu de înțeles de ce instituțiile
comunitare nu au multe șanse să dezvolte în
conștiința europenilor indiferent de naționalitate
un sentiment de acceptare sau loialitate.
Un alt simptom al crizei identitare europene,
este politica defensivă și tolerantă pe care Europa
o promovează pe plan internațional. Aflată sub
umbrelă NATO și a Statelor Unite, Europa nu a
trebuit să-și facă griji, cel puțin după anii celui de-
al Doilea Război Mondial, în privința securității
sale. Motiv pentru care discursul european pe
scena mondială este unul care face apel la
toleranță, dialog și diplomație. Lipsa unui consens
în politica externă europeană, statele Uniunii
alegând să facă notă discordantă în anumite
conjuncturi, face ca Uniunea să nu-și poată apăra
interesele pe plan mondial fără ajutorul Statelor
Unite. Militarismul american poate să nu convină
elitelor și politicienilor europeni, dar fără acesta
UE ar eșua în toate demersurile sale diplomatice
sau politice internaționale. Să luăm numai un
exemplu, modul în care Uniunea Europeană a
încercat să rezolve conflictul din fosta Iugoslavie.
Acțiunile politice și militare ale Bruxelles-ului,
lipsite de determinare au fost interpretate de
combatanți ca și o legitimare a acțiunilor lor. De
aici și deznodământul tragic al acestui conflict.
Din păcate deceniile de Război Rece și
amenințarea constantă a Rusiei comuniste, nu au
fost destul pentru a trezi în europeni resorturile
care să ducă la dezvoltarea unei identități
comune. Slăbiciunea Comunității Europene, nu
este de factură militară, nicidecum, ea este una
politică ce reiese cel mai clar din imposibilitatea
găsirii unui discurs și a unui mod de acțiune
concertat la nivel comunitar. Politica de
neimplicare, de toleranță față de orice amenințare,
are din păcate toate trăsăturile unei politici de
appeasement, pe care Europa a mai încercat-o în
trecut, cu rezultate dezastruoase. Să punem în
balanță două elemente și vom înțelege de ce se
ajunge la aceste atitudini. Ultimul document
oficial adoptat de către liderii europeni la
Lisabona instituie un reprezentant comun pentru
politica externă. Acest post are menirea să
reunească, coaguleze și omogenizeze viziunile
politice. Pe de altă parte, în turneul lui Vladimir
Putin din urmă cu câteva luni, nu UE a semnat
acorduri energetice, ci au fost acorduri bilaterale
(motivul principal fiind cel economic).
Discrepanța dintre declarațiile și acțiunile elitelor
europene nu poate decât să șubrezească
încrederea populației în proiectul parțial
funcțional al UE.
În același timp la nivel local, țările Uniunii
Europene și mai ales cele din vestul Europei
manifestă o oboseală cronică atât economică, cât
și demografică. În fapt, aceste două probleme
sunt interconectate. Populația Europei a
îmbătrânit rapid, în ultimele decenii, iar efectele
nu se lasă așteptate. Cauzele sunt doar în parte
explicabile. Rata fertilității a scăzut drastic în
Europa în ultimele decenii, fiind aproape
imposibilă susținerea economiei fără aportul
major al imigranților. Azi, în parcurile Europei
avem trista experiență de a vedea mai mulți
europeni plimbându-și animalele de companie
decât, părinți și copii. De ce europenii refuză să
se mai gândească la viitor, rămâne un mister. Un
posibil răspuns poate fi reprezentat de
incompatibilitatea dintre hedonismul personal
promis de cultura consumeristă contemporană și
statutul de părinte.
Aproape toate țările din vestul continentului
resimt presiuni imense asupra sistemelor lor
sociale și este cert faptul că mai devreme sau mai
târziu acestea vor intra în colaps. O piață de
muncă rigidă, monopolul sindicatelor, măsuri
populiste sau o productivitate tot mai scăzută
sunt probleme care afectează tot spațiul economic
european. Lipsa forței de muncă, generată de criza
demografică, a obligat țările europene să accepte
comunități foarte mari de imigranți ale căror
valori și concepții sunt uneori diametral opuse de
cele ale europenilor. Totuși, situația demografică
actuală nu poate fi rezolvată decât parțial prin
intermediul imigrației, un fenomen care pentru
europeni s-a dovedit a fi mult mai periculos decât
se anticipase inițial. Societățile europene se văd
puse în imposibilitatea de a putea integra
comunitățile de imigranți, efectele fiind cel mai
ușor de apreciat în cazul Franței confruntată în
2005 cu revolte care au cuprins suburbiile
pariziene.
Un alt simptom al crizei identitare europene
constă în negarea valorilor creștine ale
continentului. Secularizarea societăților europene
începută încă din secolul al XIX-lea este la ora
actuală aproape completă. Cel puțin în mediul
intelectual și politic valorile și ideile
secularismului și ale multiculturalismului neagă
orice drept al creștinismului de a se afirma în
spațiul public. Un exemplu în acest sens, draftul
Tratatului Constituțional European respins de
alegătorii francezi și olandezi în 2005, nu
conținea nicio referire la Creștinism, la religia care
a modelat spiritualitatea, cultura și tradițiile
sociale, politice și economice ale continentului.
Considerând doar principiile iluministe ca și
creatoare ale statului modern, secularii europeni
încearcă să izoleze orice discurs cu tentă
religioasă sau spirituală la sfera personală sau
privată. Europa își neagă astfel tradițiile,
renunțând la cea ce ar fi putut fi elementul
definitor care să normeze și să asigure suportul
spiritual al instituțiilor și comportamentului
nostru social. Excluzând latura spirituală din
spațiul public și din cel politic, oficialii europeni
comit eroarea de a renunța la un element
fundamental al identității lor, singurul care oferea
poate premisele realizării unității statelor
europene. Grație creștinismului, Europa a fost
până acum conștientă mereu de unitatea sa.
Marea Schismă, Reforma, războaiele religioase,
nașterea naționalismului sau a ideologiilor
totalitare, nu au putut distruge vocația
unificatoare a religiei creștine. Astăzi, aceste valori
și tradiții sunt sacrificate pe altarul ideilor
iluministe și seculare, care în mod paradoxal au
fost inspirate de Creștinism. Abandonarea religiei,
este poate cauza pentru care continentul a intrat
(Continuare în pagina 29)
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
“Celula rebelă”
■ Mircea Muthu
Cornel Nistea
Ritualul bestiei
Cluj-Napoca, Editura Teognost, 2008
Cu o prezență discretă în viața noastră
literară Cornel Nistea a debutat la Cartea
Românească în 1984 cu volumul de proză
scurtă Focuri în septembrie. Foarfecele cenzurii de
atunci i-au provocat autorului o adevărată traumă
astfel că, editorial vorbind, re-debutează după
aproape două decenii cu romanul epistolar
Inocența șarpelui (2000), urmat de culegerea de
nuvele Papagalii mei adorați (2004). De aici va
extrage, într-o plachetă separată, nuvela Colonia
de vulturi (2004), ca să tipărească apoi un alt
roman, Ritualul bestiei (2008), cu subtitlul
Amintiri din șezlongul albastru, prefigurat parțial
în Vizită la Camera de grație ce încheie sumarul
culegerii din 2004. Departe de înfloriturile
diegetice sau de spectacularul dialogicului proza
aceasta, elaborată în lungi intrervale de timp, este
una tipic transilvăneană și prin limbajul ce nu
ocolește, în nuvele mai ales, culoarea locală și
imperativul etic. Recurențe atitudinale, tematice și
scripturale o coagulează indiferent de forma de
reprezentare - nuvelistică sau romanescă - prin
care naratorul, de obicei la persoana întîi, se
exprimă. E vorba, de fapt, de o literatură-
depoziție, caustică în Ritualul bestiei, ce
prezentifică regimul totalitar la vârsta lui
stalinistă. Născută din pânza freatică a
j u r n a l u l u i, „mormânt al spiritului meu”,
nuvelistica dar și romanul denunță „un ev cu
gesturi fundamental plebeiene” (Nietzsche,
prezent în exerga romanului). De aici, absurdul
tragic al situațiilor surprinse în tușe caricaturale,
precum mutarea - antologică prin grotescul său -
a „tovarășei Zina” într-o locuință boierească din
care proprietarii au fost alungați sau închiși, de
asemenea, lecțiile hilare ale portarului Coacăză
Un erou comunist față cu
demitizarea
Gratian Cormos
lonuț Costea
Mitbiografia în comunism °i postsocialism
Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2008
Preocupat de biografia oamenilor “mărunți”,
dar care au beneficiat de mituri personale
construite de ideologii Partidului Comunist,
lonuț Costea expune, îmbinând documentele
oficiale, extrase din presa vremii și mărturiile de
istorie orală, povestea “eroului” Lazăr de la Rusca,
martir cu acte în regulă pe altarul comunizării
României la începutul anilor ’50. Personajul, pe
numele său real Lazăr Cernescu, a fost ales
deoarece poate fi considerat unul emblematic
pentru construcția mitbiografică sub comunism,
apogeului urmându-i, firește, scăderea treptată
până la dezinteresul total al autorităților.
Povestea e una tipică perioadei și pare desprin-
să din romanele realismului socialist: simpatizan-
tul comunist Lazăr Cernescu, un tânăr sărac, dar
din și despre „Marii Dascăli” sau anchetarea
cercetătorului microbiolog - protagonist și narator
- în „camera de grație” și finalizată cu
condamnarea acestuia la optsprezece ani de
muncă silnică. Tipologiile, mai mult schițate,
readuc, prin filtrul memoriei ultragiate, atmosfera
de teroare din deceniile cinci și șase cu toată
panoplia: arestări operate în miez de noapte pe
vinovății închipuite ori înscenate, suspiciunea
generalizată, interogatoriile și molestările fizice,
obsesia „punctelor”, a cartelelor de alimente,
prezența ocupantului sovietic ș. a. Crearea, în
acest context, a „noii uniuni de creație a
scriitorilor revoluționari” de la sediul ARLUS
adună personaje ilustre într-un veritabil cine-verite:
„sunt acolo și marele poet național A. Toma și
tovarășul Beniuc. E așteptat să sosească dintr-un
moment într-altul tovarășul Mihail Sadoveanu,
convertit recent la noua ideologie”. Ficționale sau
reale, ele circumscriu aceeasi gramatică sovietizată
cu forța, halucinantă prin distorsiunile impuse la
toate nivelele sociale cu scopul uniformizării
acestora.Toate sunt însă pregătite și acompaniate
de ancadramentul simbolic. Parabola străvezie
ridică evenimentul trăit la demnitatea de destin
colectiv: vulturii închiși în colivie pentru a fi,
chipurile, salvați își pierd simțul libertății, papaga-
lii din colivie repetă, ionescian, lozincile zilei stri-
gate în stradă iar cactușii mor „din lipsă de lumi-
nă și de aer”. „În vreme ce scriu sau recitesc,
înainte de a începe să scriu din nou - mărturi-
sește protagonisul - am impresia că nu înfățișez
acolo lumea reală, ci una desprinsă dintr-un
coșmar”. Și asta, „măcar că sunt convins că am în
față oglinda fidelă a unei realități pe care o
receptez și o percep în toate dimensiunile ei, cu
toate simțurile”. Rememorarea dezvoltată din
pagina diaristică (pe traseul inaugurat de
„unchiul” Lionel și continuat de Pompiliu) și, cum
spuneam, prezentificarea angajează în chip
simultan lectura, dimensiunile temporale
ambițios, informator al noii orânduiri, este atras
într-o capcană și ucis de partizani, corpul fiindu-i
descoperit abia peste câteva luni odată cu operați-
unea de capturare a întregului nucleu de rebeli.
Cazul este, în linii mari, acesta, însă interesantă
rămâne transfigurarea țăranului procomunist
într-un erou de legendă, proces în care autoritățile
au utilizat numeroase mituri indispensabile
oricărui exercițiu de construcție identitară: mitul
patriei amenințate, mitul martirului/ salvatorului,
mitul dușmanului comun și perfid ș.a.
Toate acestea sunt trecute în revistă de lonuț
Costea, preocupat de elucidarea pluralității opini-
ilor despre Lazăr de la Rusca. Istoricul face o
analiză pertinentă “pe text”, folosindu-se de
depoziția partizanilor condamnați, de mărturia
mamei lui Lazăr, de articolele din presa regională
și centrală de partid etc. Datorită complexității
metodei investigative alese, povestea lui Lazăr, ne
apare ca un roman non-ficțional, ce ne trece
scurtcircuitează deja în actul poiesis-uiui iar
tânărul microbiolog își păstrează statutul visat, de
„celulă rebelă” - de fapt acolada simbolică a
întregii narațiuni din Ritualul bestiei: „Reușisem
să descopăr prin microscop celula rebelă din
țesuturile infestate (ale mormolocului de broască
- n.ns.) cu o bacterie deosebit de prolifică [...], iar
de acum mă gândeam la realizarea unui implant
într-un țesut uman degradat pentru a-l regenera”.
E vorba de o celulă, „una la un milion, rezistentă
la agenții de mediu, la viruși și microbi, care se
regenerează în defavoarea celulelor surate mai
puțin rezistente”. Chiar dacă iluzorie, dorința de a
realiza „un sistem imunitar benefic pentru
omenire” aduce accentul stenic, păstrat ca atare
de supraviețuitorul ajuns la senectute și care, din
șezlongul lui albastru, mai are puterea de a judeca
distorsiunile post-comuniste.
Romanul este așadar o mărturie - memento
tragic pe dimensiunea psihologiei sociale, cu
referire epică la anti-religiozitatea comunismului
dar și la rezistența de gherilă din deceniile
amintite. Proza aceasta, lipsită de artificiile
genului s-ar putea încadra în ceea ce teoria literară
numește autoficțiune, prin impresia transmisă
cititorului de abolire a frontierei dintre ficțiune și
non-ficțiune, în sensul că elemente biografice sunt
deghizate în cele fictive și viceversa. Or, dintr-o
atare perspectivă contextualizarea geografică
propriu-zisă aproape că nu mai contează: „noul
Crez” acționează la fel de nociv în Capitală și în
țară. Spațiul reprezentat dar și Timpul evocat sunt
adiabatice iar conștientizarea acestei realități ce
ritualizează sufocarea colectivă conferă statutul de
roman politic sui generis într-o epocă de
experimente epice postmoderniste și nu numai.
■
secvențial prin fața ochilor, compunându-se din
crâmpeie de lumini și umbre perspectivale, evi-
dent marcate de subiectivitate, ale tuturor celor
implicați în destinul său: partizanii, familia, ofi-
cialitățile.
În fapt, istoricul clujean își propune să fie
fidel dezideratului investigației sale care pleacă de
la câteva interogații cheie cărora încearcă să le
răspundă: “Prin ce mijloace a instrumentat propa-
ganda comunistă biografia lui Lazăr? Cum a ajuns
erou comunist sub numele de Lazăr de la Rusca?
Cum l-a perceput comunitatea rurală bănățeană?
Ce ecou au avut evenimentele în povestea vieții
celor din familia sa?”.
Un alt capitol se ocupă de reflectarea literară a
lui Lazăr Cernescu devenit personajul Lazăr de la
Rusca în poezia lui Dan Deșliu cu titlu omonim,
în nuvela Vânătoarea de lupi a lui Petru Dumitriu
sau în apariția episodică din romanul Muntele
semnat de Radu Theodoru. Strategiile de
reprezentare în cheie metaforizantă a protagonis-
tului sunt construite pe stereotipul de opoziție
identitară cu clasa chiaburilor, situație relevantă
ca punct de plecare pentru întregul destin al lui
Lazăr, un fiu muncitor al poporului!
În paralel cu procesul de eroizare al lui Lazăr
de către autoritățile comuniste, ne este înfățișat și
reversul: percepția membrilor comunității locale
4
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
față de evenimente. Sentimentele anticomuniste
ale localnicilor, martori ai evenimentelor, izbuc-
nesc în cadrul interviurilor de istorie orală, care
demitizează mult din imaginea protagonistului.
Ca orice excurs de analiză imagologică, dublată
de apelul la resursele istoriei orale, și această
încercare de reconstituire nu putea fi univocă. De
la Nietzsche, e evident pentru noi toți că ade-
vărul ține de perspectivă și că nu mai există
fapte, ci doar interpretări. La finalul demersului
său investigativ lonuț Costea e silit a recunoaște
forța clișeelor de reprezentare care modelează
ambele poziții:
“Apelată din perspectiva evenimentului, a
luptelor dintre partizani și trupele de securitate și
a uciderii lui Lazăr Cernescu, biografia acestuia
uzează de o serie de stereotipii asimilate uneia
sau alteia dintre taberele angajate în dispută. De
aceea, putem considera că avem de-a face, atât în
epoca comunistă, cât și în perioada postsocialistă
cu o manipulare a biografiei lui Lazăr Cernescu
în sensul eroizării (eroul-martir Lazăr de la
Rusca), pe de o parte, și a trădătorului/ comunis-
tului/informatorului Securității, pe de altă parte.
Manipularea biografiei a însemnat ficționalizarea
acesteia prin însumarea unor mituri definitorii
(eroul, trădătorul) pe care am încercat să le sur-
prindem în paginile de mai sus”.
Istoricul ne propune un final deschis oricărei
interpretări personale, în speranță că “istoria ade-
vărată” a lui Lazăr Cernescu o vom descifra
fiecare în cheie subiectivă, în funcție de propriile
noastre prejudecăți și sterotipii.
Piesă importantă în reconstituirea aportului
biografiei oamenilor mărunți la înțelegerea
perioadei comuniste, lucrarea lui lonuț Costea ne
convinge prin coerența argumentării, justețea
hermeneuticii și prin impresia de document viu,
datorată documentelor, mărturiilor și fotografiilor
presărate în paginile ei.
■
Pilla Anneli Rossi
Fereastră
urnale în exil
Scriitura inițiatică a
Gabrielei Melinescu
■ Ioana Manta
Iurnal suedez, alături de jurnalele pariziene ale
Monicăi Lovinescu și ale Sandei Stolojan, este
o operă scrisă în exil, o operă despre un suflet
i rat de mai multe limbi (cu iubitul ei vorbește
franceză, cu ceilalți indivizi suedeză, scrie în
română), de trecutul românesc și prezentul
suedez, de enigma identității. Destinul unui exilat
nu are nimic din uniformitatea pretinsă, drumul
lui e pavat cu un mozaic de culturi și limbi, cu
aspectul unor crengi de copac chinuite de noduri,
dornice să tâșnească înspre cer, înspre lumină,
unde totul nu mai e atât de obscur și confuz.
Încă din timpurile cele mai vechi, cel care
pleacă din toposul său natal, nu este complet se-
parat de acea lume, lăsând mereu o pecete în acel
loc. Așa se face că la indigenii votiak, în caz de
vreo maladie cruntă, se recurge la un usto-tuno,
(denumire a unui fel de șaman) care este chemat
din alt teritoriu. Șamanul care își părăsește satul
lasă garanție familiei și comunității o bucată de
lemn, ca o parte vegetală din ființa lui, semn că
se va întoarce. Fiecare exilat visează la momentul
în care se va întoarce în țara natală, fiecare dintre
diariste a vizitat cu melancolie sinceră România
postdecembristă. Prin această tamga (în care sunt
înscrise clanul și proprietatea), soția își poate cere
bărbatul înapoi, pentru că tamga este dovada că
șamanul este încă unul de-al lor.1 Același Arnold
Van Gennep vorbește și despre integrarea călă-
torului în noua comunitate ca despre un pro-
cedeu de transfer mutual de personalitate, la fel
de simplu ca mecanism ca și cel de prindere în
comun, acoperire cu o haină sau văl.”2
Ca să rămân tot în sfera cercetărilor de mai
sus, seratele, petrecerile, întâlnirile, simpozioanele
la care ia parte de-a lungul șederii ei în Suedia (de
fapt și Sanda Stolojan și Monica Lovinescu sunt
active la astfel de ieșiri și socializări) favorizează
integrarea și acomodarea ei în noua societate, fac
parte din niște ritualuri străvechi:
„Comensualismul sau ritul de a mânca și de a
bea în comun (...) este cu certitudine un rit de
agregare, de uniune materială propriu-zisă, ceea ce
s-a numit un sacrament de comuniune. Uniunea
astfel formată poate fi definitivă.”3
Ființa jurnalului este prezentă mereu,
insuflând conștiința existenței avatarurilor sale:
„Țin acest jurnal ca un detectiv, pentru a
descoperi în primul rând: a mă descoperi pe mine
(..,).”4 Jurnalul este și un instrument medical de
radiografiere a interiorului și de diagnosticare a
identităților. Iată o definiție explicită a rolului pe
care îl deține jurnalul: „Prin notarea în jurnal, îmi
voi aminti, căci sensul jurnalului e rememorarea
vieții, îndreptarea.”5
Prin începutul celui de-al doilea volum
recunoaște autocenzura: „Din haosul paginilor am
ales tocmai acele părți în care am comemorat, în
felul meu, cotidianul.”6 Sursa de inspirație este,
așadar, viața, zilele în decursul lor firesc,
cronologic. Paginile sunt scrise în spiritul gidian,
cu conștiința publicării, fără a-l ascunde de ochii
străini, fără pudoare, jurnalul devine ca o casă de
melc, o cochilie transparentă prin care se vede
carnea vietății îmbătrânind, suferind.
Pentru a compensa momentele de neglijență
față de jurnal (care apare ca preocupare
secundară), diarista alocă rânduri pline de
sensibilitate în încercarea de a defini specia,
deconstruind sistemul, pentru a-l reconcepe
într-un mozaic: „Îmi dau seama că acest jurnal, în
fond, nu este un jurnal. Mai degrabă pietre mici
scoase din sursele energiei cotidiene, pentru a
construi treptat, în aer, o piramidă imensă
împreună cu ceea ce n-am scris.”7 De remarcat
repetarea ideii de cotidian ca sursă de inspirație.
Tema religiosului este la fel de aprins trăită și
la Gabriela Melinescu; misticismul, rostirea
rugăciunii inimii sunt preocupări frecvente la care
meditează în intimitatea camerei, a jurnalului, ale
paginilor. Destinul credinței atinge cuvintele unei
poezii: „Eu trebuie să devin o ființă interioară și
să las Domnului din inima de diamant
conducerea vieții mele.”8
În ceea ce privește natura, unele scene sunt ca
niște fotografii veridice făcute de la fereastră:
scena în care vede de la geam cum este tăiat un
tei și exclamă „Ce masacru!” e asemănătoare cu
cea la fel de obsesivă a lui Marin Preda (în cazul
lui e vorba de tăierea salcâmului), apoi o altă
fotografie a cărei descriere începe bacovian și se
sfârșește cu un înger stănescian: „Plouă și mă
simt ciudat, ca și cum cineva ar fi plecat din
mine (...), îngerul meu păzitor care a început să
umble haihui.” Existe însă și peisaje interiorizate,
când „ninge din nou sublim, 19 ianuarie, în
mine” În acest cadru trec pescărușii țipând. Dar
în care cadru? Cel interior sau cel exterior?
Efectul fantastic este garantat, spațialitatea fiind
confuză.
În descrierile de natură apar și pastelurile, cu
cromatica lor diafană, palidă, însă însoțite de
sfâșietorul Thanatos: atunci când ninge are,
uneori, impresia și spaima de a nu fi îngropați în
alb. Atenția deosebită pentru arbori se împletește
în complicitate cu unul dintre locurile preferate,
spații ale intimității: în Grădina botanică din
Visby „am căutat arborele meu zodiacal, cedrul,
l-am salutat și îmbrățișat discret, i-am povestit
despre mine, despre moartea fulgerătoare a lui
Rene, despre lupta mea cu scrisul în alte limbi.
Apoi a venit rândul arborilor mei de acasă: nucii,
duzii, stejari, gutuii, cireșii, prunii, ale căror
frunze și crengi mi-au dat binecuvântarea de
dimineață, m-au consolat de secretele inimii mele,
care nu pot fi împărtășite nimănui pentru că
secretele sunt secrete, iar arborii, numai ei, pot
înțelege asta.”9 Pentru moment, copacii sunt
personificați și preiau rolul de confesor, deținut
inițial de jurnal. La aceeași pagină ni se oferă
cheia mult râvnită, confirmarea acestei legături
mult dezbătute (legătura natură-feminitate) pe
care o resimte și diarista: „În toate țările vizitate,
grădinile botanice și cimitirele sunt locurile mele
de studiu în singurătate, de comunicare și
infracomunicare cu natura, partea feminină a
Creatorului, cea care nu se lasă elucidată
vreodată.” Aceată nevoie de spații protectoare,
care să asigure intimitatea și singurătatea, provine
dintr-o chemare a străfundurilor, grădina botanică
este forma concretă pe care o ia chemarea
vegetalului, iar cimitirul reprezintă chemarea
finală, definitivă a pământului.
F
5
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Volumul III este deosebit de celelalte prin
intertextualitatea prelungită provocată de inserarea
scrisorilor din tinerețe trimise de Rene în
România. Întoarcerea în trecut aduce și un alt
timp aureolat de simțiri intense, un timp trecut în
luptă cu memoria. Diarista ne oferă numeroase
explicații asupra tehnicii de a reconstitui, de a
metamorfoza trecutul în prezent retrăit: „E un
jurnal cu două voci - având darul de a mă susține
în lupta cu viața și pasiunea creației.”10; „Trăiesc o
viață dublă cu mortul meu. Trecutul din textele
lui Rene adresate mie mă umplu de o energie fără
nume.”11 Așadar, incursiunea în trecut are un
scop terapeutic, face să suporte mai bine moartea
soțului. Rememorările aduc un portret mai realist
lui Nichita Stănescu. Dacă în primele două
volume, poetul apărea ca un înger căzut printre
pământenii mediocri, în ultimul jurnal zeul se
umanizează, devine un heruvim bolnav și, când
află de legătura diaristei cu Rene, începe să-și
folosească toți prietenii securiști pentru a o
împiedica să plece din țară.
Notarea viselor se face aproape obsesiv. „O
veche tradiție filozofică, de pe vremea lui
Pitagora, corelează îndeaproape visul cu sufletul.
Visul apare noaptea, când sufletul se eliberează de
trup, iar valoarea sa depinde de puritatea sufletu-
lui.”12 Citatul poate ține loc de explicație - sufle-
tul sensibil, pur al scriitorului îl determină să fie
atent, să-și noteze visele - la afinitatea diaristei
pentru vise.
În cursul volumelor întâlnim același stil diaris-
tic prin care se îmbină meditațiile, gândurile spiri-
tuale cu prozaicul, preocupări cotidiene, care-i
face pe unii cititori să fie descumpăniți în fața
alternanței literar-nonliterar: „Spăl vase și mă gân-
desc, deodată, amintindu-mi un vers din Talmud:
Când omul reflectează, Dumnezeu zâmbește.”13
Un alt element care deosebește ultimul volum
de celelalte este prezența inedită a desenelor,
pline de simboluri, ascunzinșuri, anamnesis-uri,
având ceva regal, ceremonios, ritualic. Toate
imaginile sunt unduitoare, parcă ar dansa,
zburând înspre reverii fragile. Această unduire a
liniilor, amintind vag de fluiditatea contururilor în
picturile lui Dali, au mai mult decât o formă,
dețin un fond sensibil, sugestiv, plin de simboluri.
Ondulatoriul dă dinamism, mișcare lină,
hipnotizantă, are ceva din foșnetul, adierea,
legănarea, fluxul și refluxul elementelor
primordiale. Iată deci ce se ascunde în palimpsest:
o feminitate unduitoare. Imaginea de la pagina 33
exprimă motivul peștelui (simbol consacrat deja al
credinței), cu o casă pe el (aceeași tentație a
intimismului, a dorinței de stabilitate, poate și o
anticipare a căsniciei lor), deasupra un cocoș
(simbolul editurii lui Rene, totodată numele
iubitului tradus în franceză). Personajele din
această imagine sunt majoritare feminine: femeie
cu două capete, femeie cu aripi și forme sferice,
de ou cu solzi, personaj cu un singur picior, cu
stele imprimate pe îmbrăcăminte, femeie cu
coadă de pește, toate exprimând aspirațiile,
reveriile ascensionale, ancestrale.
Deschise la interpretări infinite, aceste desene
pot constitui o alternativă la formula jurnalului,
aceeași expresie a propriilor obsesii și interiorități,
a neîmplinirilor și spaimelor, a dorințelor ascunse.
Imaginile merită decodate, așa haotice, înțesate pe
fiecare pagină (pentru că există mai multe desene
pe pagină tot cât atâtea euri dominante) pentru a
trasa conturul sinelui.
Bibliografie:
Le Goff, Jacques, Imaginarul medieval: eseuri,
Traducere și note de Marina Rădulescu, Editura
Meridiane, București, 1991.
Melinescu, Gabriela, Acasă printre străini,
Traducere din limba suedeză și note de Elena-
Maria Morogan, Editura Polirom, Iași, 2004.
Melinescu, Gabriela, Jurnal suedez I (1976-
1983), Editura Polirom, Iași, 2003.
Melinescu, Gabriela, Jurnal suedez II (1984-
1989), Editura Polirom, Iași, 2003.
Melinescu, Gabriela, Jurnal suedez III (1990-
1996), Editura Polirom, Iași, 2004.
Van Gennep, Arnold, Riturile de trecere,
Traducere de Lucia Berdan și Nora Vasilescu,
Studiu introductiv de Nicolae Constantinescu,
Postfață de Lucia Berdan, Editura Polirom, Iași,
1996. ’
Note:
1	Arnold Van Gennep, Riturile de trecere, Editura
Polirom, Iași, 1996, p. 44.
comentarii
Povești românești
Adriana Stan
Față de tradiția somptuoasă a prozei latino-
americane, care a amînat pe cît posibil
sciziunea raționalistă a gîndirii magice, proza
românească a fost, după exercițiile de realism magic
avant la lettre ale unui Sadoveanu sau Voiculescu,
mai interesată să injecteze în epică, de-a lungul
unor generații succesive, complexități psihologice
sau metafizice, respectiv pariuri ludice și
metatextuale. În anii din urmă însă, narațiunea
fantastă a unor Petru Cimpoieșu (cel din Povestea
Marelui Brigand), Bogdan Popescu sau Radu
Țuculescu a readus în atenție variante personalizate
de realism magic. Un fel de al șaselea simț pentru
dublurile fabuloase sau mitice ale realului, care
estompează referința socială directă - furată, de
altminteri, prozei de... poezia mizerabilistă - merge
mînă în mînă, în astfel de texte, cu ideea portanței
ontologice a ficțiunii care - lecție a post-
postmodernismului - se instalează cu puteri de
Matrix vis-ă-vis, dacă nu chiar la baza realității
exterioare.
Gustul publicului românesc pentru poveste
reprezintă, din multe puncte de vedere, un semn de
normalizare a imaginarului. Că adulții - și nu atît
copiii, ale căror universuri compensative tind totuși
să se limiteze la ecranul virtual - prețuiesc poveștile
de adormit o dovedea, de altfel, și succesul colecției
Cartea de pe noptieră a editurii Humanitas,
cuprinzînd în cea mai mare parte cărțulii fără prea
multe fasoane, în limitele delectabilului.
Agreabile și cu un parfum retro se vor și
volumele inspirat scoase de editura Curtea Veche
sub titulatura Povestași români. Tihnite plăceri
narative promit, în acest caz, nu numai forma
relativ stabilă a povestirii, ci și întinderea mai
redusă a acestei structuri, care se pretează unei
lecturi scurte și relaxante.
Sub auspiciile unui pitoresc duminical pare să se
plaseze și volumul Miruna, o poveste. După ce
demonstrase deja abilitatea de a orchestra spații
narative mai vaste în romanul senzaționalist Venea
din timpul diez, matematicianul-prozator Bogdan
Suceavă construiește de data aceasta o proză
simpatică, măcar prin aceea că nu se complică
inutil prin ambițuri experimentale sau romanești.
Sub pretextul vacanțelor de vară în care bunicul
Niculae Berca le istorisește nepoților Miruna și
Traian întîmplări, reale sau inventate, petrecute în
zona satului Valea Rea și învîrtindu-se în jurul
străbunicului Constantin Berca, se desfășoară
inițierea copiilor în partea de vrajă și magie a lumii,
2	Ibidem. p. 38.
3	Ibidem, p. 36-37.
4Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, p. 27.
5	Ibidem, p. 154.
6	Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II, p. 5.
7	Ibidem. p. 128.
8	Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, p. 48.
9	Gabriela Melinescu, Jurnal suedez III, editura Polirom,
Iași, 2004, p. 297.
10	Gabriela Melinescu, Jurnal suedez III, p. 5.
11	Ibidem, p. 47.
12	Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, Editura
Meridiane, București, 1991, p. 360.
13	Gabriela Melinescu, Jurnal suedez III, p. 76.
■
acolo unde apar ielele și sînt posibile descinderile
pe un alt tărîm. Pe principiul caleidoscopului, în
memoria bunicului cu neostoită poftă de vorbă
proporția de real documentar și de fabulos rămîne,
precum îmbinarea cioburilor colorate, nu doar
variabilă, ci și oricînd reversibilă.
Căci naratorul Niculae Berca nu este doar
colportorul istoriilor trăite și țesute în jurul tatălui
său, ci și un artizan al acestora. El oricum mai are
în tolbă, pe lîngă faptele familiei sale, și istorii
„despre nori, soare, munte și Facerea Lumii, despre
Domnul Dumnezeu și ariciul cel înțelept” și nu e
clar, prin urmare, cu cît eroism haiducesc sau vitejii
de Făt-Frumos îl investește pe tatăl său. Constantin
Berca e, de altfel, ciudatul satului, un sucit prin
aceea că, dintr-un sănătos principiu al omului care
sfințește locul, el se pune împotriva împrejurărilor
potrivnice ale existenței sale, refuză să se resemneze
cu întreg nenorocul ce i se arată. Dă jumătate din
leafa din război pe o pendulă elvețiană, lipește cu
îndîrjire dărăpănăturile casei părăsite în care se
aciuează, face ce face și găsește un izvor în piatră
seacă, o convinge pe îndărătnica fată visată să-l ia
de bărbat. Localnicii îl taxează pentru acest
voluntarism robinsonian diavolesc, răspîndind, prin
intermediul neobositei guri a satului care este Baba
Fira, vorba că ar fi „jumătate om, jumătate fiară”.
Momentele de aventură, rătăcire, deznădejde sau
iubire din viața străbunicului Berca au relief
parabolic, iar posibilitatea alegerii umbrei sau
luminii pare să fie mereu în suspensie pentru el și
pentru restul locuitorilor satului așezat pe cumpăna
cu tărîmul celălalt.
Valea Rea deține într-adevăr granițe
marqueziene, pe de o parte, localizabile geografic-
administrativ (la poalele muntelui Negoiu, în zona
localității istorice Posada), pe de altă parte
pierzîndu-se în mitic și nedeterminat (satul se află
deasupra castelului ielelor, iar de pe Măgură se intră
printr-o poartă în „Țara Subpământurilor
Nesfârșite”). Chiar se descoperă, la un moment dat,
că așezările din Valea Rea nu figurează în
documentele oficiale și acest straniu vacuum
scriptic nu poate decît să alimenteze speculațiile vag
mitologice ce plutesc în aer. Dintre realism și
hagiografie, greutatea înclină mereu spre cel de-al
doilea termen, iar incidențele istoriei mari, prezentă
în relatările de război sau în accidentele de care
bunicul ia cunoștință citind ziarul, formează un fel
de nucleu dur pe care constructele compensative
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ale gîndirii magice urmează să îl învăluie
exorcizant. Prin contrast cu arbitrarietatea istorică,
legătura vrăjită dintre „faptă” °i „cuvânt”, dintre
„gând” °i „întâlnire”, pe care Constantin Berca o
învață vizitînd tărâmul ielelor sugerează promisiuni
lini°titoare.
În tot ineditul său, gustul lui Bogdan Suceavă
pentru atmosfera mentalitară °i culoarea locală î°i
lasă pe alocuri prea la vedere bagajul de
documentație folclorică sau sociologică ce-i stă la
bază. Lucrul acesta transpare mai ales în procedeul
în°irării anecdotelor ce nu decurg organic unele din
altele, ci sînt lipite ca mărgelele pe ață („Bunicul î°i
aminti atunci”, „După aceea...” etc.). Impresia mea
este că în multe rînduri prozatorul nu e interesat
atît să organizeze o poveste, cît mai cu seamă să
facă o propedeutică per se în favoarea ideii de
revrăjire a lumii prin poveste. Un aspect demonstra-
tiv, supra-narativ sare în ochi în exemple precum:
„(...) a trecut în ea (Miruna) o întreagă lume °i a
devenit mo°tenitoarea unui regat aparte”; „un
amestec potrivit de istorii ține pe spatele lui
întregul Pământ °i ajunge să ne explice lucrurile
dinlăuntrul lor spre afară”; „Altădată minunile se
țineau lanț. Azi icoanele nu mai vindecă, vrăjile nu
mai țin.” Din acela°i motiv probabil, în multe
momente, fabula se întrerupe °i atunci autorul
dilată incantatoriu timpul lecturii, se alintă în
protocoale ficționale, îngînate cititorului cu scopul
de a-l prinde copilăre°te într-o willing suspension of
disbelief: „Valul de amintiri se înnegură, î°i pierdu
din claritate °i tras în adîncuri de un vîrtej (...). Și
se preschimbă într-o istorie pentru copii care ie°ea
ca un tub cu trei capete către istorii reale de altăda-
tă, apoi alte trei capete către istorii imaginare, pe
loc inventate, iluzii din vremea primelor tangouri °i
a primelor romanțe, °i din acele resturi de farmece
°i povestiri bunicul improviză o variantă
nea°teptată a pove°tii tinereții fără bătrînețe...”.
Bogdan Suceavă exersează din bel°ug tactici
didactice (nu întotdeauna didacticiste) °i de
captatio. Un vocabular limpede, dar stilizat, cu
inflexiuni balade°ti °i mici înflorituri arhaizante -
ograda „împomată”, urmele lupilor „se înstelau pe
zăpadă” - creează un efect adormitor de ficțiune
autonomă, ce pare de la un punct că nici nu mai
are nevoie să-°i ia proptele din realitatea exterioară.
Terapeutica unei narațiuni închise depinde, se °tie,
de clenciurile seductive pe care e în măsură să le
exploateze pentru a-l prinde pe cititor în logica ei
internă, fie ea cît de convențională. În cazul de
față, simplificarea iconografică a personajelor,
într-un fel fără chip, trup °i suflet, dar cumva cu
carnație semi-folclorică se adaugă la artizanatul
lingvistic în scopul antrenării, pe baze întrucîtva
afective, a cititorului. Haiducul cu onoarea
neîntinată, oierul ce se preschimbă în lup sub clar
de lună, baba matusalemică ce face descîntece °i
vrăji de cununie, fata preafrumoasă °i sfioasă ce
devine nevastă credincioasă sînt figuri familiar
mioritice °i eroi ai epicii primare din tradiția
românească.
Atît plusurile, cît °i scăderile prozei lui Bogdan
Suceavă vin a°adar din schematismul sau
esențializarea figurilor narative, din aerul
melancolic cu care povestitorul navighează printre
ilustrate cu °tampila de epocă scoasă în față, uneori
inevitabil supralicitate în purul lor pitoresc. Cu
toate mijloacele de captivare °i toposurile cunoscute
de care uzează, pove°tile bunicului Mirunei
constituie, pînă una-alta, aperitive pentru stîrnirea
poftei, o invitație de genul kids, try this!
■
incidențe
Urbanizare si financiarizare
Horia Lazăr
Reluînd o dezbatere deschisă în anii 1990,
numărul din ianuarie-februarie 2008 al
revistei Le Debat face, în secțiunea
intitulată „De ce avem o criză urbană?”, un bilanț
provizoriu al evoluției urbanisticii actuale (1).
Ora°ul e definit, fizic, ca un spațiu construit,
°i instituțional ca un ansamblu de servicii publice
(sănătate, învățămînt, justiție, cultură, timp liber,
administrație, poliție). Ultimele decenii au adus o
prezență sporită, în spațiul public al ora°elor, a
întreprinderilor private. Acestea utilizează spațiul
(birouri, cinematografe, centre comerciale,
restaurante) sau îl produc (promotorii cumpără
terenuri pe care le revînd, fie unor utilizatori fie
unor investitori); în sfîrșit, unele întreprinderi
gestionează servicii publice prin contracte
specifice de partenariat, de exemplu prin
concesionarea unor prestații pe care serviciul
public le poate delega celui privat. Îngrijirea
bolnavilor din spitale, predarea cursurilor în
°colile publice sau supravegherea deținuților nu
pot fi încredințate serviciilor private, însă
asigurarea curățeniei, pregătirea hranei sau
gestionarea imobilelor pot fi „externalizate”.
Întreprinderile sînt atrase în acest proces prin
avantaje fiscale sau chiar prin defiscalizarea unor
activități de interes public, iar responsabilii politici
recurg deseori bucuros la servicii private în spațiul
public, fapt ce le îngăduie să reducă riscurile unor
investiții publice „grele” °i, mai ales, să se
despovăreze de o serie de răspunderi, pe care le
transferă partenerilor privați °i de care, prin acest
mecanism, nu mai trebuie să dea seamă în fața
alegătorilor.
Prin fuziuni °i cumpărări de bunuri funciare °i
imobiliare (tratate uneori indistinct de unele
legislații, lucru deloc întîmplător, 2),
întreprinderile se manifestă tot mai pregnant în
spațiul urban, prin concentrare (reducerea
numărului lor) °i diversificare a activităților, ce le
spore°te solvabilitatea întărindu-le prezența - de
exemplu prin dezvoltarea unor activități rentabile
ce finanțează activități nerentabile (cel mai adesea
în muzee, cinematografe, gări, porturi,
aeroporturi, unde consumatorului i se propun tot
mai multe produse anexe sau servicii derivate ce
generează bune încasări, menite să compenseze
eventualele pierderi ale serviciului de bază °i
permițîndu-i investitorului să rămînă prezent °i să
ocupe piața). Putem vorbi, a°adar, de o adevărată
„fabricare a ora°ului” de către întreprinderile
private (p. 98), care, prin mondializare, sînt tot
mai solicitate în rezolvarea problemelor urbane °i
ale mediului, sau pentru înlăturarea efectelor
calamităților (catastrofe naturale, epidemii). Rolul
multinaționalelor farmaceutice în stăvilirea bolilor
în Africa e în acest sens grăitor.
Financiarizarea procesului de urbanizare,
similară celei ce atinge economia în general,
cultura, mass media, învățămîntul superior °i
sportul reprezintă o mutație majoră a zilelor
noastre. Ea trebuie bine organizată °i supusă
controlului °i vigilenței publice, pentru prevenirea
efectelor perverse, dăunătoare mediului urban °i
natural. În mare, finanțarea comportă două etape
(p. 99). În prima, ponderea „actorilor financiari”
(bănci, investitori, fonduri de investiții), a căror
meserie e de a-°i plasa banii pentru a-i înmulți,
cre°te - de pildă prin constituirea partenariatelor
public-privat sau prin cotarea lor la bursă. În a
doua etapă, logica financiară o contaminează pe
cea a producătorilor de bunuri sau servicii,
determinîndu-i evoluțiile ulterioare. În consecință,
obiectivul întreprinderii nu se reduce la
acumularea de beneficii în vederea dezvoltării
activității productive, ci urmăre°te obținerea unui
profit echivalent celui ce poate fi degajat pe piața
financiară sau prin alte plasamente (3). Aruncată
într-o „piață lichidă” în care actele de cumpărare
°i de vînzare sînt numeroase, rapide °i
internaționalizate, întreprinderea va fi silită să
promoveze, prin flexibilizare, investițiile pe
termen scurt, încercînd totodată să amortizeze
riscurile, ce vor fi de acum repartizate între un
număr sporit de parteneri. În sfîrșit, dihotomia
dintre manager °i acționar deplasează decizia spre
corpul anonim al acționarilor, foarte interesați de
dezvoltarea de produse °i servicii derivate,
instrumente financiare al căror scop e prevenirea
riscurilor °i a căror valoare depinde de cea a
activelor bursiere. În virtutea acestor principii, un
imobil nu va fi cumpărat în funcție de
caracteristicile lui fizice (localizare, arhitectură,
confort, stare materială) ci avînd în vedere
calitățile lui financiare (fluxul chiriilor °i al
cheltuielilor de întreținere), menite să-i
maximalizeze randamentul pe termen scurt. Prin
deconectarea politicilor de urbanizare de
mecanismele financiare, unii proprietari de
imobile nu-°i cunosc, pur °i simplu, proprietățile.
Ora°ul devine astfel un „produs de schimb”,
uneori tăiat în bucăți mai mari sau mai mici. În
el, „prevalența fluxurilor asupra locurilor” (p. 100)
e tot mai evidentă. Capital pentru unii, cîmp de
investiții pentru alții, mediul urbanistic tinde să
constituie, în zilele noastre, un imens activ
bursier definit prin trei parametri: rentabilitate,
lichiditate, risc (sau securitate, p. 100).
Redefinirea serviciului public ca „serviciu de
interes general” în care caracterul public sau
privat al gestionarului e nesemnificativ spore°te
rolul întreprinderilor în dezvoltarea urbanisticii.
Echipamentele publice (°coli, spitale, parcuri,
stadioane) realizate prin partenariate cu agenți
privați readuc în discuție drepturile patrimoniale.
Prin „externalizarea zidurilor”, de exemplu,
proprietarul pereților unui spital public poate fi o
întreprindere privată, pe o perioadă definită sau
pe întreaga durată de exploatare a imobilului.
Spațiul public încetează astfel de a fi locul
„virtuților cetățene°ti”, devenind un teritoriu fluid
al inițiativelor de rentabilizare °i al negocierilor
între parteneri egali °i deschizîndu-se spre
propria-i privatizare. De altfel, din punct de vede-
re sociologic, frontierele dintre public °i privat,
dintre exterior °i interior se °terg prin porozitate.
O serie de practici prin tradiție publice devin
private (recepții oficiale, munca acasă,
cinematograful domestic), în vreme ce altele „ies”
din spațiul privat, creînd clădiri °i locuri publice
de un tip nou: cre°e, case pentru îngrijirea
persoanelor vîrstnice, °coli °i spitale private etc.
Habitatul urban american e cea mai vie expresie a
de°ertificării părții publice a ora°ului °i a
intensificării urbanizării private. La Los Angeles,
pol al noii urbanistici, iluminarea publică e
aproape inexistentă, fiind asigurată de lumina
farurilor ma°inilor; parcurile publice sînt foarte
±
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
puține la număr, deoarece localnicii au la
dispoziție grădinile personale și micile parcuri din
jurul imobilelor cu birouri; băncile publice lipsesc
și ele, oamenii preferind să stea așezați în
automobilele proprii (p. 101, nota 3).
Internaționalizarea, descrisă de mulți
specialiști ca denaționalizare sau ca
mercantilizare, atinge de multe ori spații și
domenii sensibile: porturi, aeroporturi, parcul
imobiliar, locuințele sociale, serviciile publice.
Astfel, numai în 2006 orașul Dresda a cedat unui
fond de investiții american 48000 de locuințe
sociale. Tot în acel an, aeroporturile britanice au
fost cumpărate de un grup spaniol, devenind
„apatride” (p. 102), Rezistența celor puternici
poate da însă roade: grupul DP World din Dubai
a renunțat la gestionarea a șase porturi americane
sub presiunea Congresului.
În mod paradoxal, servituțile logicii de piață
sînt compensate de intensificarea activităților
urbane prin mixitate, care produce „mai mult
oraș”. Prin despecializarea activităților, ce
însoțește totalizarea miniaturală a spațiilor,
„orașul devine fractal și fiecare bucată a lui e un
mini-oraș” (p. 103). Proiectul de „artificializare” a
mediului urban prin anihilarea contextului natural
și a constrîngerilor de „neconstructibilitate” dă
naștere „orașelor-oximoron” (reședințe de iarnă în
plin deșert; ansambluri urbane sub clopot,
protejate de intemperii și, mai ales, complet
securizate). „Produs derivat” al urbanizării prin
financiarizare, artificializarea orașelor e larg
tributară producerii de „hiperrealitate” analizată
cu strălucire de Jean Baudrillard în lucrările sale.
„Riscofobe”, orașele viitorului, ultrasecurizate din
Prinț de trib din Africa de Vest
Peter Jones
cauza sentimentului crescut de insecuritate al
celor ce le ocupă (teama de vecini, de microbi, de
hoți, de teroriști, de noi înșine), își însușesc,
pentru dezvoltarea lor, logica financiară a
suprasaturării prin produse derivate, ce „ies” din
realitatea nevoilor imediate. Ce înseamnă, la drept
vorbind, a face schi în deșert, altceva decît a ne
proteja de riscurile căldurii excesive? Pîrtia de schi
a luat deja locul frigiderului portabil.
În contextul expansiunii și globalizării orașelor
prin „titrizarea” (cotarea în bursă) pieței
imobiliare, politicile publice urbane, axate pe
mixitatea socială și pe îndiguirea etalării
periferice, se cer revizuite. Eficiența lor va ține de
acum încolo, în mare măsură, de capacitatea
administrațiilor publice de a defini, a evalua și a
dezamorsa conflictele de interese. Un spațiu
public gestionat parțial prin dispozitive private ce
ameliorează calitatea unor servicii e absolut
acceptabil, cu condiția de a rămîne public prin
deschidere, nediscriminare și protejarea resurselor
de care dispune.
Începînd cu anii 1980, piața imobiliară,
financiarizată, a cunoscut, atît în Europa
occidentală cît și în Asia, erupții și regresii, sub
forma „bulelor speculative”, pe fundalul unei
firești - și bine cunoscute de specialiști - evoluții
ciclice în care presiunea cererii a determinat o
supraofertă haotică, de circumstanță, ce s-a
„dezumflat” cu încetul, cu efecte grele asupra
pieței și a industriilor ce o alimentau. Spre
sfîrșitul anilor 1980, în faza ascendentă a „bulei”,
prețul apartamentelor pariziene s-a dublat, în
vreme ce puterea de cumpărare a sporit cu 10%.
Decalajul în timp dintre creșterea cererii și
executarea lucrărilor (ciclul producției imobiliare
variază între 2 și 20 de ani), cuplat cu reacția
rapidă a pieței secundare, de ocazie; întîrzierea
deliberată a construirii de locuințe de către actorii
financiari dar și de către colectivitățile publice,
interesate de umflarea ocazională a impozitelor
pe activități imobiliare; comportamentele
mimetice și credința naivă, contrară experienței
economice, că „dacă nu cumpăr pe loc nu voi
mai cumpăra niciodată, deoarece creșterea
prețului va continua” - iată cîteva dintre motivele
care au făcut ca, în anii 1990, creșterea nefirească
a cererii de imobile să fie urmată de o depresie cu
consecințe rele la nivel macroeconomic. Incitările
fiscale, adesea substanțiale, mergînd cîteodată
pînă la defiscalizare, au contribuit și ele la excesul
supraofertei, urmată de prăbușirea pieței și de
întîrzierea dezvoltării durabile. Explozia artificială
a cererii, lungirea neliniștitoare a creditărilor (pînă
la 50 de ani), creditările fără garanții (însoțite însă
de dobînzi ridicate, uneori, în S.U.A., de peste
10%, vecine cu camăta) au produs perturbări
socio-economice majore. În 2006, în Anglia 10000
de gospodării se aflau în stare de faliment
domestic din cauza datoriilor, în vreme ce în Asia
de sud-est apăreau încă din anii 2000, imense
cîmpuri de ruine urbane - construcții începute și
abandonate, ce nu-și găseau cumpărători și ale
căror standarde de confort s-au perimat rapid.
Pilotarea amenajărilor urbane de către
mecanismele financiare, volatile și manifestîndu-se
ciclic într-o conjunctură economică de
descentralizare ce rimează deseori cu „dictatura
inițiativelor parcelare” în care riscurile
antreprenoriale nu sînt întotdeauna însoțite de
asumarea de răspunderi concrete readuce în
discuție semnificația politicilor publice de
amenajare urbană. Dacă încredințarea restaurării
urbane și dinamizarea cartierelor defavorizate
domeniului privat a dat pînă în prezent unele
rezultate, expansiunea periurbană, insuficient
controlată, nu a putut fi stăvilită, în ciuda
eforturilor depuse. Rolul colectivităților locale în
optimizarea acțiunii antreprenoriale prin
promovarea intereselor municipale trebuie așadar
să crească. Capacitățile de negociere între public
și privat vor trebui să se grefeze pe o „conștiință
urbană comună” (p. 105) în care partenerii
privați, tot mai puternici și tot mai puțin ancorați
local, cu un comportament uneori imprevizibil și
deseori prădător, să contribuie în deplină
transparență la dezvoltarea durabilă a orașelor.
Note:
1Isabelle Baraud-Serfaty, „Capitales et capitaux.
Vers une ville financiarisee?” și Vincent Renaud, „La
ville saisie par la finance”, în Le Debat, 148, janvier-
fevrier 2008, p. 96-105 respectiv 106-117.
2Pentru a nu îndepărta clientela potențială, unele
întreprinderi de construcții, victime ale cererii explozive
de dinainte de 1990 și-au mascat pierderile de după
1990, cauzate de prăbușirea cererii, în pierderi funciare,
prin transferarea creanțelor nerecuperabile unor
societăți create în acest scop. Prin acest dispozitiv,
promotorul imobiliar falimentar continua să treacă
drept solvabil și credibil (p. 109).
3În 2005, al doilea grup de presă din S.U.A.,
proprietar al 33 de ziare, a fost vîndut la licitație. Fiind
cotat în bursă, și-a nemulțumit acționarii: deși făcuse
beneficii, aceștia au socotit că ele erau prea mici. Ca
orice întreprindere, presa cotată în bursă nu poate
supraviețui decît producînd „valoare pentru acționar” -
o amenințare serioasă la adresa democrației (v. Vincent
Giret, Bernard Poulet, La fin des journaux, în Le Debat,
148, p. 4).
■
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ordinea din zi
Englezii lui Eugen Ionescu
vorbesc si spaniola
Ion Pop
De curând, cuplurile Smith °i Martin din
piesa lui Eugen Ionescu, Englezește fără
profesor, vorbesc °i limba spaniolă. Cel
care i-a „învățat”, și se pare că foarte bine, este
Mariano Martin Rodriguez, madrilen romanist,
specialist în studii teatrale, actualmente traducător
pe lângă Comisia Europeană de la Bruxelles.
Domnia-sa - excelent vorbitor de română, pe care
și-a însușit-o singur, din pasiune - a publicat la
începutul acestui an, la Editorial Fundamentos din
capitala Spaniei (editură specializată în teatru, cu
o largă difuzare în lumea hispanică), o tălmăcire a
acestei piese de tinerețe a scriitorului român,
într-o ediție ce o asociază cu o suită de mici
parabole absurd-parodice, grupate de Ionescu sub
tilul Sclipiri. Versiunea spaniolă reproduce, de
fapt, structura „dosarului” semnalat mai întâi de
Mircea Popa în 1997 și cercetat apoi de
M.M. Rodriguez în arhiva londoneză a revistei
Adam, scoasă de Miron Grindea în țară, în peri-
oada 1936-1939, apoi la Londra și în engleză, din
1941, cu importante colaborări internaționale.
Ionescu îi trimisese spre publicare în 1946 un mic
ansamblu de texte intitulat Sclipiri și teatru, unde
„sclipirile” (dedicate prietenului Oscar Lemnaru)
înrămau simetric piesa care, în versiune rescrisă și
revizuită, urma să devină La cantatrice chauve,
celebra, apoi, Cântăreață cheală, deschizătoare a
„teatrului absurdului”. E de reținut că, scriindu-i
lui Oscar Lemnaru, Eugen Ionescu își caracteriza
„sclipirile” drept reacție, cumva terapeutică („cui
cu cui se scoate”) la sentința dictată în 1946 de
autoritățile bucureștene ce condamnau pretinsa
lipsă de respect a scriitorului față de armata
română. Iar M.M. Rodriguez observă pertinent o
legătură a acestor mici texte-ramă cu piesa, al
cărei final adusese în scenă violența politicienilor
și a militarilor contra publicului spectator -,
argument pentru unitatea micului ansamblu de
texte.
Cercetătorul traducător știa, desigur, că
Englezește fără profesor, dintre ale cărei
dactilograme una ajunsese în arhiva prietenului
Petru Comarnescu, fusese publicată de acesta în
revista Secolul 20 din 1965, într-o vreme când
numele marelui dramaturg începuse să fie din
nou îngăduit în România. Numai că - după cum
constată și el - acea imprimare se făcuse în regim
de cenzură, așadar cu inevitabile mutilări. Este
forma sub care a fost preluată de Ion și Mariana
Vartic în culegerea intitulată Eu, publicată la
Editura Echinox în 1990, alături de Elegii pentru
ființe mici și Hugoliada. În orice caz, în structura
compozită în care apare acum pentru prima oară,
opera lui Eugen Ionescu respectă voința autorului
ca cele două tipuri de texte să fie asociate.
Paginația din dactilograma expediată lui Miron
Grindea argumenteză în acest sens, ca și unitatea
lor stilistică.
În introducerea sa de o sută cincizeci de
pagini, care e, de fapt, un studiu critic aprofundat
al scrierilor tălmăcite, cel mai amplu de până
acum asupra lor, Mariano Martin Rodriguez are
grijă să ofere toate datele semnificative pentru
situarea istorico-literară și critică a piesei și a
„sclipirilor” din jurul ei. El abordează acest
„dosar” cu intenția generoasă de a face dreptate,
punând-o într-o circulație mai largă, operei scrise
de Eugen Ionescu în românește. „Examinarea
acestor texte ionesciene de avangardă în
românește - promite traducătorul - va încerca să
aducă o nouă lumină asupra decadei obscure a lui
Ionesco, din anii ’40 ai secolului trecut, dificila
epocă de desțărare imediat anterioară reprezentării
Cântăreței chele, când viitorul scriitor francez de
origine română era totodată un scriitor român
exilat în Franța”. E o promisiune realizată deplin
în acest studiu introductiv, căci el nu omite
niciun moment sau reper important al evoluției
scriitorului. Reamintește, astfel, biografia româno-
franceză a tânărului autor, cu copilărie fericită
petrecută în Franța, cu începutul strălucit de
carieră scriitoricească în Bucureștii anilor ’30,
într-o ambianță intelectuală efervescentă
(colaborări la mai multe reviste novatoare,
îndeosebi cu publicistică critică, prieteniile cu
câteva figuri de marcă ale generației sale,
evenimentul major care a fost în 1934 tipărirea
eseurilor critice nonconformiste din Nu, după ce,
în 1931, apăruseră versurile de ecou laforguian,
ludic și parodic, din Elegii pentru ființe mici).
Este o bună pregătire pentru abordarea
„avangardismului” inițial al lui Eugen Ionescu,
fiindcă criticul trimite la pagini ilustrative pentru
spiritul său nesupus, de frondă, „persecutat”, cum
ar spune Ion Vinea, de „literatură”, fie că este
vorba despre cronicile sale literare, de micile
eseuri, fie, mai ales, despre jocul ironic-relativizant
de-a critica din Nu, din care sunt evidențiate, cu
un accent special, acele „intermezzi” unde
înscenarea ludică a actului de a scrie, comedia
judecății de valoare extrem relativizate și ipostaza
autorului ca personaj clovnesc, amintesc de
antecedente avangardiste, în speță dadaiste.
Numele lui Urmuz apare firesc în context, ca și
cel al lui Arghezi din Tablete din Țara de Kuty
ori Cimitirul Buna Vestire...
Nu scapă atenției nici ciclul de „Scrisori din
Paris”, trimis revistei Viața românească în anii
1938-1940, reflecțiile ionesciene despre situația
politică a momentului (instalarea dictaturilor,
afirmarea nevoii de libertate și de reabilitare a
ideii de om), în ambianța intelectuală marcată de
„personalismul” lui Em. Mounier ori de filosofia
lui Gabriel Marcel. Este urmărită, de asemenea,
secvența franceză a biografiei ionesciene din anii
ocupației naziste, cu eforturile de a face
cunoscută în franceză opera unor scriitori români
precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Pavel Dan,
Urmuz. Se evocă, apoi, incidentul de presă
provocat de publicarea în 1946 a unei alte scrisori
din Paris, foarte rău primită de noile autorități și
soldându-se chiar cu o condamnare, în absență, la
unsprezece ani de închisoare, pentru jigniri aduse
armatei române. Aflăm, prin referință la
memoriile Marianei Șora, că Ionescu avea și un
jurnal în acei ani de sfârșit de deceniu patru,
despre a cărui soartă nu se mai știe nimic.
Asemenea informații și altele asiugură un cadru
foarte expresiv pentru explicarea acestei vârste
creatoare a scriitorului.
În aceste condiții, va fi grav afectată și cariera
de scriitor român a lui Ionescu, tot ce scrisese în
respectiva perioadă, adică și Englezește fără
profesor, alături de alte pagini anunțate într-o
epistolă către Tudor Vianu, trebuind să suporte
consecințele dizgrației oficiale, astfel încât parte
din aceste scrieri vor avea o „soartă nefericită”, iar
istoria receptării lor va fi dintre cele mai
frământate.
Mariano Martin Rodriguez procedează, într-o
parte substanțială a studiului său, la reconstituirea
acestei „istorii”, făcând apel la jurnalele,
confesiunile, corespondența lui Ionesco,
confruntând informațiile din marea ediție a operei
ionesciene realizată în colecția „Pleiade”. Reiese
de aici că „comedia într-un act” Englezește fără
profesor a fost scrisă în jurul anilor 1941-1943 și
că 1946, anul când textele sunt trimise lui Miron
Grindea, încheie redactarea lor. Iar din 1948 se
semnalează scrisoarea către Tudor Vianu, în care
Ionescu este menționat că ar fi „scris o carte în
care /a/ experimentat o tehnică a dezagregării
intelectuale”, notând că ar fi „inutil s-o mai
trimit(ă) în țară”... Adăuga, în acea scrisoare, că
va încerca să se traducă el însuși în franțuzește.
Iată, așadar, principalele date de istorie literară
oferite cu multă acuratețe de introducerea la
această versiune spaniolă, înainte de a se putea
nota că „procesul de traducere se va converti
repede într-un proces de rescriere, al cărui rezultat
va fi La Cantatrice chauve în forma în care o
cunoaștem astăzi”. Traducătorul urmărește în
continuare soarta piesei românești, înregistrând
spectacolul regizat în 1980 de Ion Vartic, cu
imens succes, cu grupul „Ars Amatoria” de la
Cluj, ca și interpretările critice, nu multe, care au
urmat. Se reține, în acest context, evocarea în
câteva studii a unor precursori români precum
Caragiale și Urmuz, îndeosebi a cercetării
esențiale a Alexandrei Hamdan, Ionescu avant
Ionesco - Portrait de l’artiste en jeune homme,
apărut la Berna în 1993.
Profitând, desigur, în chip mărturisit, și de
lecturile anterioare ale primei piese ionesciene,
M.M. Rodriguez întreprinde el însuși o
amănunțită și nuațată analiză comparativă, pe
parcursul căreia pune în evidență similaritățile și
deosebirile dintre textul românesc și „antipiesa”
franceză. Secvențe preluate tale quale în versiunea
definitivă, detalii care schimbă anumite accente,
atenuarea în Cântăreața cheală a laturii politice și
antielitiste a finalului din Englezește fără profesor,
dificultățile legate de echivalarea spectaculoaselor
jocuri lingvistice din piesa inițială, compensate de
alte performanțe de același tip în franceză,
considerațiile privind echilibrul compozițional
superior în textul francez, sunt doar câteva dintre
datele comentate de prefațator, care insistă asupra
caracterului ludic-infantil, de parodiere a
convențiilor literare și teatrale. Nu-i scapă
deplasarea accentului, în a doua piesă, dinspre
gratuitatea jocului din cea dintâi spre dimensiunea
metafizică a „teatrului etichetat ca absurd”. El are
mereu în vedere contextul avangardist românesc
bine cunoscut de Ionescu - de la Urmuz și Tzara
și la mai obscurul Ionathan X. Uranus (Mihai
Avramescu) -, nu uită nici piesa, mai cuminte,
totuși, sub raportul expresiei dramatice a lui
Gheorghe Ciprian, Capul de rățoi, nici oarecum
urmuzienele compuneri dramatice ale lui Tudor
Arghezi.
Este cadrul în care sunt plasate și Sclipirile,
din care Ionesco va prelua secvențe narative în
anecdotele absurde și burlești din La Cantatrice
chauve. Subcapitolul din Introducere intitulat
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Între parodie și nonsens, le caută antecedentele în
câteva mici proze publicate prin 1937, °i încearcă,
mai ales, o analiză a dificilelor compoziții ce
oscilează, ca formulă, între fabulă, anecdotă,
aforism, proverb - toate cu o sintaxă grav
perturbată, cu devieri spre absurd, ori întoarse
spre propria materie verbală, creând o „substanță
sonoră și semantică autonomă față de orice
referent”. „Nonsensul - scrie prefațatorul - este
unul dintre principalele procedee narative
novatoare utilizate în Sclipiri, dar nu e singurul.
S-ar putea aminti fabulele construite ca jocuri de
cuvinte, ca experimente autoreferențiale, ca
parabole sociopolitice, ca satire ale locurilor
comune”. Sunt oferiți ca repere, în context,
Urmuz, desigur, îndeosebi cu a sa „fabulă”
Marie Louise Martin
Scrisoare către dragostea mea
Cronicari, ce plasează nonsensul în structuri
narative parodice, dar și un Grigore Cugler sau
Jacques G. Costin.
Pe scurt, Mariano Martin Rodriguez îl citește
pe Eugen lonescu din Sclipiri ca pe un autor prin
excelență experimental, deplin conștient de
procedeele sale și de miza lor parodică, burlescă,
absurdă sau pur ludică, cu disparități și dereglări
studiate, ce vizează, împreună, demonstrarea
mecanismelor literaturii, într-o autentică tradiție și
direcție avangardistă. Este o lectură exemplară, în
care criticul și istoricul literar colaborează ideal,
reușind să readucă în actualitate una dintre
operele de pionierat ale „literaturii absurdului”.
Foarte bun cunoscător al literaturii române
moderne, pe care o urmărește și studiază cu
pasiune de mai mulți ani, autorul acestei
interpretări merită, așadar, toate elogiile.
Cunoscători ai limbii spaniole și-au putut exprima
deja opinia nu mai puțin laudativă privind
calitatea transpunerii acestor dificile texte
ionesciene în idiomul iberic, cu remarcabile
performanțe în materie de inventivitate și
ingeniozitate a echivalării jocurilor de cuvinte, a
unei întregi arte combinatorii de mare subtilitate,
care a pus la încercare talentul tălmăcitorului. Și
nu deloc de neglijat marele serviciu adus operei
de cunoaștere a literaturii române în străinătate
de către un om pasionat de valorile autentice și
care, crede, iată, în dimensiunea universală a
unor scrieri românești, reușind s-o și demonstreze
convingător și propunând-o unui spațiu lingvstic
și cultural de întinderea și prestigiul celui
hispanic.
■
imprimatur
Robu, cuceritorul
Ovidiu Pecican
Strategia publicistică a lui Cornel Robu,
parcimonioasă în sine, cu apariții sporadice
și marginale - mai ales prin revistele
specializate în zona literară pentru care autorul
manifestă o consecventă pasiune, science fiction-
ul - s-a modificat în ultimii ani. Între timp textele
s-au adunat, marile proiecte s-au finalizat, așa
încât autorul scoate într-o bună cadență volum
după volum. Al treilea din seria începută sub
auspiciile Casei Cărții de Știință din Cluj,
compendiul Scriitori români de science-fiction
(2008, 446 p.) adună în masivitatea sa contribuții
din ultimii douăzeci și ceva de ani dedicați
atentei lecturi a autorilor care au practicat
convențiile genului, constituindu-se într-o
adevărată retrospectivă specializată. Cornel Robu
s-a dovedit, încă de la sfârșitul anilor ’70, unul
dintre cei câțiva critici și istorici literari care s-au
ocupat de acest domeniu, nu doar pentru că îl
iubea sincer și devotat, cum o face și azi, ci,
probabil, și pentru că o bună intuiție îi indica
faptul că mulți dintre tinerii care încercau să
pătrundă pe porțile literaturii, bine păzite de
cerberii cenzurii ideologice, de partid, își căutau
locul în interiorul formulei științifico-fantastice.
Astfel, alături de Mircea Opriță, autor al unei
excelente istorii literare a genului suprins în
dezvoltarea lui la noi, ca și al unei monografii
H. G. Wells, de Ion Hobana, cu monografiile
julesverniene și antologiile știute, unele din anii
’70, de Voicu Bugariu și Florin Manolescu,
ultimul cu o monografie de referință în domeniu,
nu neapărat despre români, ci despre gen ca
atare, Robu a făcut parte din falanga de critici
care au construit prestigiul unui segment literar
deloc neglijabil, care a îmbogățit diversitatea de
trăsături a profilului literaturii române. Gestul lor
de atunci avea ceva eroic, întrucât se opunea
marginalității rezervate de sistemul literar al
momentului unui tronson consistent de tineri
literați, al căror statut de condeieri nu își găsea
consacrare din pricini administrative și politice.
Totodată, era și o acțiune de pionierat acolo,
întrucât se descoperea, treptat, cu acribie, din
mici sclipiri disparate, o tradiție autohtonă a
genului, conferindu-se legitimitate tentativelor mai
recente, suspecte din principiu, ca unele ce
vorbeau de avans tehnologic și o lume globalizată
la dimensiunile universului într-un context politic
tensionat de dictatura izolaționistă,
antioccidentală, expresie vie și opresivă a
Războiului Rece.
Ceea ce au reușit însă Cornel Robu, Mircea
Opriță și alți generoși comentatori ai SF-ului din
acești ani a fost să aducă la cunoștința iubitorilor
genului de peste Ocean, din lumea Apusului,
nume mai vechi și mai noi, însoțite de judecăți de
valoare proprii, spărgând, practic, blocada
sistemului și asigurând cunoașterea tendinței
respective în manifestările ei românești.
Volumul intitulat sobru și la obiect Scriitori
români de science-fiction pune la dispoziția
tuturor celor dornici de a înțelege mai bine
fenomenul literar SF din România o serie de
profiluri de autor, comentarii de texte și estimări
din mers, așa cum le-a pregătit și le-a tipărit
exegetul de-a lungul deceniilor scurse de la
primele texte semnate de Cornel Robu în acest
areal de interes. Unele dintre ele, nu puține, au
fost însă supuse unor completări, reelaborări,
potrivite scopului de astăzi, nelimitat nici de
numărul de semne necesar de înghesuit într-o
publicație anume, nici de nevoia de a păstra sub
tăcere anumite adevăruri, socotite în contextul de
atunci neconvenabile.
De fapt, volumul nu aduce cu sine nimic
subversiv din punct de vedere politic. Literatură a
întâlnirii dintre ficțiune și proiecția unui viitor sau
a unor lumi alternative în care știința e mai
degrabă un alt nume pe care îl dăm intuirii unor
trenduri ale evoluției sociale, politice și
tehnologice, SF-ul este, și el, pur și simplu,
literatură sau nu este deloc. Exact acesta pare să
fie programul lui Cornel Robu: de a acredita o
zonă a scrisului bună producătoare de valori
literare, ca literatură, pur și simplu. Drept urmare,
prezența ca atare a unui critic de factură
universitară, și, în plus, a unor contribuții
alcătuite cu acribie, într-un spirit de echilibru,
bine cumpănite, chiar parcimonioase cu laudele -
spre deosebire de situația din fandom, unde
geniile de cenaclu păreau să abunde - nu putea fi
decât salutară. Tot ea este cea care asigură, în
acest moment, incursiunea cititorului care, fără a
fi un pasionat de SF, vrea să își înnoiască bruma
de cunoaștere literară pe care i-au pus-o la
dispoziție școala, istoriile literare, cele câteva
reviste culturale pe care, eventual, le frecventează,
și selecția mai mult aleatorie, personală, de pe
rafturile din librării.
Revin, în Scriitori români de science-fiction,
texte socotite îndată după publicarea de primă
instanță, fundamentale, precum profilul lui Victor
Anestin - din care Robu a dat o ediție critică
exemplar alcătuită - ori cele despre Victor
Papilian. Împreună cu alte pagini, despre Mircea
Eliade și despre autorii afirmați între 1950 - 1980,
ele alcătuiesc secțiunea cea mai previzibilă a
volumului, întrucât numele respective au apucat
să se afirme prin mai mult de o singură „piesă”
SF, conturând, de bine, de rău, un teritoriu literar
autonom și înscriindu-se definitiv în tabla de
valori a literaturii postbelice românești. În
secțiunea secundă vine însă vorba despre
„Trecutul unei iluzii: «Noul val» al anilor 80”. Din
tot ce a ieșit de sub pana acestui nou val,
portretele lui Cornel Robu privesc doar opt
nume: Mihail lonescu, Dan Merișca - ambii
meritorii mai mult ca manageri ai contextului SF
(cunoscători, organizatori și facilitatori de
evenimente, inițiatori de antologii etc.) - Mihail
Grănescu, Lucian Ionică, Gheorghe Păun,
Alexandru Ungureanu, Leonard Oprea și Cristian
Tudor Popescu. Notez în treacăt că primii doi și
Alexandru Ungureanu nu mai sunt printre noi,
clasicizându-se înainte de a apuca să facă dovada
decisivă a înzestrării lor literare, nu manageriale.
Rămân, practic, în discuție alți cinci autori dintre
care abia dacă au trecut proba celui de-al doilea
volum jumătate.
■
10
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
translații
Umberto Eco:
A spune cam același lucru.
Experiențe de traducere
Cartea din care vă prezentăm aici cîteva fragmente este rezultatul numeroaselor cercetări, meditații,
însemnări, articole și studii, intervenții la simpozioane și congrese academice de specialitate, de-a lun-
gul anilor. Fără a-și propune să scrie un tratat complet despre știința traducerii, Umberto Eco pune în
lumină aspecte de ansamblu și detalii acute ale traductologiei.
Principiul general, de la care se revendică autorul, este că nu poate exista o regulă unică, fixă și
incontestabilă, în acest domeniu, care evoluează mai degrabă sub semnul negocierii, pe care traducă-
torul trebuie s-o poarte permanent între textul-sursă și textul-țintă, după o interpretare a mizelor pe
care le urmărește mesajul respectiv. Care sînt limitele pînă la care poate fi împinsă negocierea și de la
ce punct încolo traducerea devine trădare, se constituie în diverse răspunsuri pe care Umberto Eco
încearcă să le ofere.
Cartea evoluează în trei direcții esențiale. Mai întîi, ilustrează o meditație de ansamblu asupra actu-
lui traducerii, în planul filosofiei limbajului și al semioticii, pe baza ideilor și a conceptelor formulate
de Peirce, Saussure, Roman Jakobson, Gadamer, Steiner etc. Acest aspect al dezbaterii este însoțit de
bogate exemplificări de traduceri literare din Shakespeare, Dante, Melville, Joyce, Eliot, Borges,
Leopardi etc. În al doilea rînd, Eco analizează propriile sale dificultăți concrete, opțiunile de principiu
la care a trebuit să recurgă, în calitate de traducător al lui Nerval și al lui Queneau. În al treilea rînd,
romancierul Umberto Eco își expune activitatea minuțioasă de coordonare a traducerilor din opera sa,
oferind eșantioane comentate ale versiunilor în engleză, franceză, germană, spaniolă, portugheză etc.
din Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri și Baudolino.
Lucrarea se constituie într-o pledoarie în favoarea comunicării libere și corecte, neîngrădite de
granițele unei singure limbi de expresie, în concertul epocii contemporane poliglote. Versiunea
românească este în curs de apariție la Editura Polirom din Iași.
Atunci cînd am început să lucrez la o
editură, m-am pomenit cu o traducere din
limba engleză pe care n-o puteam verifica
prin intermediul originalului, fiindcă rămăsese în
mîinile traducătorului. Am început totuși s-o
citesc, pentru a vedea dacă limba italiană folosită
era “cursivă”. Cartea povestea primele cercetări
despre bomba atomică, iar la un moment dat
zicea că oamenii de știință, adunați într-un
anumit loc, și-au început munca făcînd “curse de
trenuri”. Mi se părea ciudat ca persoane care
trebuie să descopere secretul atomului să-și piardă
vremea cu jocuri atît de neghioabe. Așadar,
recurgînd la cunoștințele mele despre contextul
dat, am presupus că acei oameni de știință cu
siguranță făceau altceva. Aici nu mai știu dacă mi-
a venit în minte o expresie englezească pe care o
cunoșteam, sau dacă mai degrabă am recurs la o
operațiune ciudată: am încercat să retraduc cu
stîngăcie în engleză expresia italiană, însă mi-am
dat seama îndată că acei oameni de știință făceau
niște training courses, adică niște cursuri de
perfecționare, ceea ce era mai normal și mai puțin
costisitor pentru contribuabilul american. Firește
că, îndată ce-am pus mîna pe original, am văzut
că așa stăteau lucrurile și am avut grijă ca
traducătorul să nu-și primească banii pentru
munca lui mizerabilă.
Altă dată, în traducerea unei cărți de psiholo-
gie, am găsit că, în cadrul unui experiment, albina
(l’ape) a reușit să ia banana dispusă în afara cuștii
sale ajutîndu-se de un baston. Prima reacție a fost
la nivelul cunoștințelor generale despre lume: o
albină n-ar trebui să poată înhăța banane. A doua
reacție a fost la nivelul cunoștințelor lingvistice:
era clar că originalul vorbea despre un ape și nu
un’ape, adică o specie mare de maimuță, iar
cunoștințele mele despre lume (confirmate de
informațiile generale la care mă refeream) îmi
spuneau că maimuțele de obicei înhață și
mănîncă banane.
Asta nu înseamnă doar că, oricît de greșită ar
fi o traducere, putem recunoaște textul pe care
pretinde că-l transpune; înseamnă și că un specta-
tor atent poate deduce din traducerea - evident
greșită - a unui original necunoscut ce anume
spunea cu adevărat respectivul text.
De ce? Fiindcă în cazul curselor de trenuri și
în povestea cu albina am lansat anumite pre-
supuneri, legate de lumea posibilă descrisă de cele
două texte - probabil asemănătoare sau identică
față de lumea în care trăim - și am încercat să-mi
închipui cum s-ar comporta niște oameni de
știință din domeniul atomic și niște albine. După
ce am lansat cîteva presupuneri logice, o sumară
trecere în revistă a lexicului englez m-a condus
spre ipoteze mai normale.
Orice text (pînă și cea mai simplă propoziție,
ca aceea că Renzo o iubește pe Lucia) descrie și
presupune o Lume Posibilă - o lume în care, pen-
tru a reveni la ultimul exemplu, există un Renzo,
de sex masculin, o Lucia, de sex feminin, iar
Renzo are niște sentimente de iubire față de
Lucia, în timp ce încă nu e clar dacă și Lucia le
are față de el. Dar să nu credeți că această tri-
mitere la lumi posibile e valabilă doar pentru
operele în proză. O aplicăm la fiecare efort al
nostru de-a înțelege discursul cuiva, încercînd
măcar să pricepem despre ce anume vorbește.
După ce m-am întîlnit de mai multe ori cu un
amic îndrăgostit, disperat că tînjește mereu și
obsesiv după iubita care l-a părăsit (și habar n-am
dacă era vorba de o ființă reală sau de creația fan-
teziei sale), în ziua în care acesta mă sună la tele-
fon, spunîndu-mi cu vocea tremurînd de emoție:
S-a întors la mine, în sfîrșit!, eu unul aș încerca să
reconstitui lumea posibilă a amintirilor și fantezi-
ilor interlocutorului și aș fi în stare să pricep că
aceea care s-a întors e tocmai iubita lui (dar aș fi
un mare necioplit dacă l-aș întreba la cine naiba
se referă). (...)
Jane, I find you very attractive: iată o propo-
ziție care, mai ales în traducerea romanelor
polițiste, e transpusă în italiană prin Jane, vi trovo
molto attraente (“Jane, vă consider foarte atrăgă-
toare”). E o versiune care anglicizează prea mult,
și din două motive. Întîi de toate, chiar dacă
dicționarele ne permit să transpunem attractive
prin attraente (“atrăgător”), în asemenea situații
un italian ar spune bella (“frumoasă”), carina
(“drăguță”) sau affascinante (“fascinantă”).
Probabil traducătorii consideră cuvîntul “atrăgă-
toare” că sună foarte englezește. În al doilea rînd,
dacă un vorbitor englez folosește prenumele lui
Jane, înseamnă că are cu ea o relație prietenoasă
ori familiară, iar în italiană ar trebui utilizat pron-
umele tu. Pe dumneavoastră l-am utiliza dacă în
original s-ar zice Miss Jane, I find you very
attractive. Iată că, în încercarea de-a angliciza,
traducerea nu exprimă în mod potrivit nici senti-
mentele vorbitorului, nici raporturile dintre cei
doi interlocutori.
Traducătorii italieni sînt mereu de acord să
familiarizeze, traducînd Londra pentru London și
Parigi pentru Paris (la fel se procedează și în alte
țări), dar ce facem cu Bolzano/Bozen, sau
Kaliningrad/Konigsberg? Devin, zic eu, subiect de
negociere: dacă într-un roman rus contemporan se
vorbește despre Kaliningrad și e importantă
atmosfera “sovietică” a poveștii, ar fi o pierdere
evidentă să vorbim despre Konigsberg. Aira Buffa
(1987), povestind greutățile cu care s-a confruntat
traducînd în finlandeză Numele trandafirului, își
amintește nu doar rezervele pe care le-a avut,
redînd mulți termeni și referințe cu savoare medi-
evală într-o cultură care, din punct de vedere isto-
ric, n-a cunoscut un asemenea Ev Mediu, ci deci-
zia privind naționalizarea efectivă a numelor (așa
cum în italiană se zice Federico pentru un împă-
rat german), întrucît să-i spună vreunuia Kaarle
suna prea finlandez și împingea textul să-și piardă
distanța culturală, iar să-l boteze pe Guglielmo da
Baskerville cu numele de Vilhelm (chiar dacă
William din Ockham se zice la ei Vilhelm
Okkamilainen), i-ar fi transmis dintr-o dată
“cetățenia finlandeză”. Drept care a rămas, pentru
a sublinia faptul că era englez, la forma William.
Aceleași probleme le-a întîmpinat traducătorul
maghiar Imre Barna (1993), mai ales dacă ținem
seama că, la traducerea numelor în maghiară, întîi
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
se folosește numele de familie °i apoi prenumele
(de fapt Imre Barna semnează astfel în străină-
tate, dar la el acasă e Barna Imre). A°adar nu
cumva trebuia, în loc de Ubertino da Casale, să
traducă prin Casalei Hubertinus? Dar cum să pro-
cedeze atunci cu Berengario Tolloni și cu Roger
Bacon? Mărturisește Barna că singura soluție a
fost inconsecvența și am impresia că a lucrat cum
a crezut el că e mai bine, după ureche, sau ținînd
seama dacă era un personaj istoric, deja probabil
cunoscut de cititor, sau unul fictiv: “Va să zică:
Baskerville-i Vilmos, Melki Adso, Burgosi Jorge,
Bernard Gui, Berengario Tolloni...”.
Torop (1995) se lamentează că în anumite
romane în care e esențială componenta dialectală
locală, traducerea lasă fatalmente în umbră acest
element. De fapt e problema cu care s-a confrun-
tat romanul meu Baudolino, care în traducere și-a
pierdut savoarea dialectală și termenii din idiomul
piemontez. Nu pentru că traducătorii s-au sustras
de la datoria dificilă de-a găsi echivalențe în pro-
pria lor limbă, dar o asemenea soluție comunică,
cel mult, faptul că personajele folosesc un limbaj
popular, fără a specifica o epocă și o zonă
geografică precisă, care însă le sînt familiare citito-
rilor italieni - ba chiar și în cazul originalului e
evident că cititorii din Piemonte vor savura mai
încîntați atmosfera dialectală, decît cititorii
sicilieni. (...)
În alte cazuri, firește că nu s-ar putea face
modificări cu o la fel de mare ușurință. În tradu-
cerea lui Gide după Typhon de Conrad, în capi-
tolul al doilea, se spune despre un personaj că He
didn’t care a tinker curse, ceea ce cuvînt cu cuvînt
înseamnă că “nu-i păsa nici cît de blestemul unui
căldărar”, dar e o expresie idiomatică, însemnînd
că nu-i păsa cîtuși de puțin. Gide traduce Il s’en
fichait comme du juron d’un etameur (îi păsa mai
puțin decît de înjurătura unui tinichigiu, care nu e
o expresie din argoul francez și ar trebui, prin
urmare, să aibă un efect de înstrăinare). Ba mai
mult, în capitolul al șaselea cineva exclamă
Damn, if this ship isn’t worse than Bedlam! (și
Bedlam e o casă de nebuni), iar Gide, coerent cu
proiectul său de anglicizare, traduce: Que le dia-
ble m’emporte si l’on se croyait pas â Bedlam!
Berman (1999: 65) citează o obiecție potrivit
căreia s-ar fi putut spune: il s’en fichait comme
d’une guigne, expresie tipică din argoul
franțuzesc, care exprimă același concept, și să
înlocuiască Bedlam cu Charenton (tot casă de
nebuni, dar mai cunoscută cititorului francez), dar
notează că ar fi fost ciudat ca personajele din
Typhon să se exprime ca niște francezi.
Firește că personajele englezești nu se pot
exprima ca niște francezi, Charenton ar fi un caz
de familiarizare excesivă, dar nu știu în ce măsură
s-ar simți ca fiind prea “națională” referința la
guigne. Oricum, Ugo Mursia și Bruno Oddera au
ales Non gli importava un cavolo (“Nu-i păsa nici
cît negru sub unghie”), respectiv Non gli importa-
va un fico secco (“Îl durea în cot”) - și am impre-
sia că cititorul italian își dă seama de sensul
expresiei argotice, fără s-o resimtă ca fiind prea
“italiană”. Iar în a doua situație au redat prin
Maledizione, se questa nave non e peggio del
manicomio di Bedlam (“Fir-ar să fie, dacă pe nava
asta nu-i mai rău decît la casa de nebuni
Bedlam”), respectiv Il diavolo mi porti se questa
nave non e peggio di un manicomio (“Dracu’ să
mă ia dacă pe nava asta nu-i mai rău decît la o
casă de nebuni”) - păstrînd expresia populară și
realizînd, în același timp, acea ușoară familiarizare
care dă fluența textului.
Printre situațiile cele mai amuzante de fami-
liarizare, voi aminti versiunea italiană a filmului
Going my way, din 1944 (în italiană: La mia via,
cu Bing Crosby în rolul părintelui O’Malley, un
preot din New York, a cărui origine irlandeză, tră-
dată de nume, era importantă, fiindcă cel puțin
pe-atunci irlandezii erau catolici prin excelență).
Era vorba de unul dintre primele filme americane
exportate în Europa, după Eliberare, sincronizat
încă din Statele Unite de italo-americani cu un
accent comic inevitabil, care amintea dialogurile
dintre Stan și Bran. Distribuitorii s-au gîndit
pesemne că, ignoranți ai realităților americane,
spectatorii italieni n-ar fi priceput numele străine
și le-au dat tuturor eroilor nume italienești. Astfel,
părintele O’Malley devenise Padre Bonelli și așa
mai departe. Țin minte că, la paisprezece ani,
eram uimit, ca spectator, de faptul că în America
toată lumea are nume italienesc. Dar mă miram
și de faptul că un preot de rînd (pe care lumea
din Italia l-ar fi numit Don) era chemat Padre, ca
un călugăr. Așadar Bonelli avea un efect de fami-
liarizare, în schimb Padre de înstrăinare. (...)
Există pierderi pe care le-am putea defini
absolute. Sînt cazurile în care e imposibil să tra-
ducem, iar dacă astfel de cazuri apar, să zicem, în
cursul unui roman, traducătorul recurge la ultima
ratio, aceea de-a include o notă în josul paginii -
iar nota în josul paginii e dovada înfrîngerii sale.
Un exemplu de pierdere absolută e legat de
numeroasele jocuri de cuvinte.
Voi aminti un banc vechi, italienesc, care nu
poate fi tradus în cele mai multe limbi străine.
Directorul unei firme descoperă că funcționarul
Rossi, de cîteva luni încoace, lipsește în fiecare zi,
între ora trei și patru după-masa. Îl cheamă pe
funcționarul Bianchi și îl roagă să-l urmărească
discret, ca să vadă unde merge și de ce. Bianchi îl
filează pe Rossi cîteva zile și apoi își prezintă
raportul în fața directorului: “În fiecare zi, Rossi
iese de-aici și cumpără o sticlă de șampanie, se
duce la casa lui și întreține relații afectuoase cu
nevasta lui. Pe urmă vine încoace”. Directorul nu-
nțelege de ce face Rossi după-amiază ceea ce ar
putea foarte bine să facă seara, tot la casa lui;
Bianchi încearcă să-i explice, dar nu reușește decît
să-și repete fără modificări darea de seamă,
insistînd doar pe acel “lui”. La sfîrșit, văzînd că
nicicum nu reușește să clarifice povestea, îi zice:
“Iertați-mă, îmi dați voie să vă tutuiesc?”.
Povestioara e valabilă în italiană, unde sua
poate să însemne fie “a lui” (a lui Rossi), fie “a
dumneavoastră” (a directorului). Doar trecînd la
tu poate Bianchi să clarifice încurcătura. E imposi-
bil de tradus în franceză, engleză și germană,
unde avem la dispoziție perechile sa / votre, his /
your, seine / ihre. Nu ai efectiv cum să te des-
curci, mai bine te dai bătut - sau, dacă poanta
respectivă e destinată să caracterizeze pe cineva
care iubește jocurile de cuvinte, în cadrul unui
roman, încerci să reconstruiești, adică să cauți un
banc echivalent (dar despre asta vom vorbi mai
tîrziu).
Din fericire, asemenea cazuri nu sînt foarte
frecvente. În cea mai mare parte a situațiilor,
intervin probleme de pierdere întotdeauna
parțială.
Traducere și prezentare de
Laszlo Alexandru
■
12
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
120 de ani de la naștere
T. S. Eliot
(26 septembrie 1888 - 4 ianuarie 1965)
În transpunerea Adrianei-Carmen Racoviță
si a lui Șerban Foarță
7	9	9
Cei goi pe dinăuntru
Un penny pentru Sperietoare
I
Noi suntem indivizi
Umpluți, - căci suntem vizi.
Ni-i tigva plină
Cu paie. Ni-i ușoară, când se-nclină.
Suntem livizi
Și glasuri surde
Avem. - Când șușotim, cuvântul
Ni-i cum cel ce, prin beldii,-l spune vântul,
Sau ca al pașilor de șoareci, câți,
În beciul nostru,-ncep să zburde
Pe cioburi, veseli și urâți.
Duh fără formă, umbră ștearsă, forță
Paralizată, gest fără mișcare;
Cei ce-au intrat, cu ochi avizi,
Prin hăul porții
Cernite,-a celeilalte Împărății: a morții,
Își amintesc (de-și amintesc) de noi nu ca de niște
Damnate suflete, ci ca de niște
Bieți indivizi
Umpluți, - căci vizi.
II
Ochi evitați de mine
Până și-n vise, - în împărăția
Visului morții nu apar.
Acolo, - raze ochii par,
Chiar sunt, de soare pe-așchii de coloană,
Acolo-i pomul cu coroană-n
Balans, iar glasurile,-n cânt
De gingaș vânt,
Aparte,
Îs mai distante și solemne
Decât o stea pălind departe.
Lăsați-mă să nu ating împărăția
Visului morții, - să mă port
În travestiul ăsta: în strai de șobolan
Și-n piei de cioară, ca, în lan,
O sperietoare, cu elan
Când bate vântul, - nu-n costum
Postum -
La întâlnirea ultimă,-n împărăția
Crepusculului unui soare mort.
III
Acesta e ținutul mort,
Ținutul cactusului mort,
Regiunea
Fețelor de piatră, - din mâna celui mort
Primind,
Pietrificate, rugăciunea
Sau licărul de stea pălind.
Așa o fi-n cealaltă
Împărăție-a morții,
Trezindu-te de unul singur
La ora când noi ceilalți, laolaltă,
Cu buze-n tremur tandru,-am săruta, a rugă,
Sfărmata lespede sub care ne zac morții.
IV
Nu-s ochii,-aici,
Ochii nu sunt aici
În valea muribundei astre,
Sfărmata falcă a pierdutei noastre
Împărății. - E, ea, aici.
În acest loc de întâlnire, ultim,
Orbecăim, în lung, în lat,
Ne temem de cuvinte,-orbecăind
Pe țărmul fluviului umflat.
Fără lumină, dacă ochii, opții
Culcați, nu reapar de sub lințoliu,
Pila Rossi	Mapa descoperirilor
Ca steaua fără doliu
Măceșul multifoliu
Al împărăției crepusculului nopții,
Speranță-i numai întru
Cei goi pe dinăuntru.
V
În jurul perei facem hora
A celei cu ghimpi cu ghimpi cu ghimpi
Cinci dimineața este ora
Horei în jurul perelor cu ghimpi.
Între ideal
Și deaieve
Între gest
Și faptă
Cade Umbra
A Ta este Împărăția
Între concepție
Și creație
Între emoție
Și ripostă
Cade Umbra
Lungă îndelungă viața este
Între dorință
Și-ntre spasm
Între potență
Și-ntre existență
Între esență
Și-ntre descedență
Cade Umbra
A Ta este Împărăția
Este a Ta
Și viața este
Este a
Așa vine sfârșitul lumii
Așa vine sfârșitul lumii
Așa vine sfârșitul lumii
Nu c-un vuiet mare ci c-un scâncet.
■
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
13
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
www.iubitavirtuala.com
Adrian Țion________________________________
Days using Titanium: 1
Azi mi-a instalat nucu.yahoo.com un program
antivirus beton. Cel puțin a°a lasă el să se înțeleagă.
Se numește Titanium, deci obligatoriu te duce cu
gândul la barosan, baban și bădăran cât trebuie
unui titan barbar și puternic ca să te apere de orice
dușman fioros. Toată bolboroseala asta rimată a lui
nucu.yahoo.com e preluată după reclama de pe
nistorfamily, amicul lui nedespărțit. E limpede
pentru oricine: Nucu e un nuc singuratic iar Nistor
e un familist care face caz de statutul său social
dobândit cu zece ani în urmă. Cât de lapidar și
direct se prezintă toate pe net!
Am zăcut în semiagonie zile în șir. Parcă eram
întins sub o plapumă ca toți bolnavii și auzeam
zgomote dintr-o altă lume. Sau așa era până au
apărut virușii. În acest timp nucu.yahoo.com a
schimbat multe mesaje cu tot felul de indivizi
dubioși, dar până la urmă tot cu nistorfamily a
avut noroc. Prietenul la nevoie se cunoaște. Ăsta da
prieten. I l-a adus pe Pandalino de îndată ce a putut
să facă rost de el. Piratat, firește, că de unde bani la
profesorașul meu ros în coate. Când Yahoo
Messenger nu mai mergea și pe e-mail tot se bloca
(viruși virili viguroși, domle! vai ce aliterație
formidabilă am comis!), au vorbit la telefon.
Ventilatorul îmi zbârnâia la ureche, dar am înțeles
esența. Cică erau în căutare de soluții să mă
readucă la viața normală. Și iată, azi e prima zi de
utilizare grație lui Titanium Pandalino. Funcționez,
deci exist. Mulțumesc, nucu.yahoo.com.
Days using Titanium: 2
Copil de la țară cu dotare intelectuală, Nucu al
meu frecventează site-uri pentru intelectuali ca
www.academiaderas.ro,www.iubitavirtuala.com,
www.filmulete.haioase.ro,www.fun.sexyme.ro,
www.zbenga.ro,www.pornoriver.net. Deși i-a spus
nistorfamily să nu mai navigheze pe site-uri
deocheate, că de acolo vin virușii, Nucu s-a pornit,
chiar de a doua zi cu Panda la pândă, să-și caute
perechea prin mulțimea fetelor zâmbitoare și
provocator dezbrăcate de pe net. Mai alunecă și pe
filmulețe cu picanterii sexiste numite rebarbativ
„porno”. Dreptul lui, spaima mea, adică spam-ul
meu. Pe unde călătorește el sunt cei mai mulți
viruși. Apropo de „porno”. Ce cuvânt jegos au
născocit oamenii pentru a defini diferitele poziții de
acuplare! Virusa-le-aș la toți ipocriții ăștia
calculatoarele! Ei vorbesc? Ei fac pe sfinții?
Salivează cu toții după scene de acuplare, dar se
feresc s-o recunoască. Nucu este unul din refulații
pe care nu-i condamn pentru asta. El își caută
jumătatea și eu nu mă pot pune împotriva fericirii
lui.
La câte dialoguri interminabile pe Messenger
n-am asistat! Nucu e atent întotdeauna să facă
impresie bună. Scrie cu majusculă unde trebuie,
pune cratimă unde trebuie, e scrupulos la fiecare
virgulă, ce mai tura-vura, ca un adevărat profesor
exigent ce este. Zăpăcitele scriu legat, dezlegat,
mănâncă litere, apelează la emoticons cum le vine
la mână, cum le apucă emoția erotică în clipa
aceea. El nu, rămâne constant, egal cu sine. Pe
câteva analfabete jenante le-a refuzat pe bună
dreptate. Prostănacul! și ce forme apetisante aveau!
Le-a scos urgent din baza de date. Nu erau de
rangul lui. Uneori mi-e milă de el, că e băiat bun.
Scrie poezii, merge la biserică, face vizite pe la
mănăstiri de sărbători și chiar mai des, ține post, e
curat la suflet, dar n-are noroc. N-a avut noroc la
gagici și pace. Părinții, surorile, nistorfamily, toți cei
din jurul lui sunt îngrijorați din cauza lui. S-au pus
cu gura pe el să se însoare cât mai repede că
rămâne flăcău uscat și răblăgit, fără rost în viață. Vă
întrebați de unde știu toate astea? Foarte simplu.
Sunt un procesor încă valid, de putere medie, în
stare să răspund cerințelor unor utilizatori cu
pretenții medii. Aurea mediocritas! Cu moderații
mă împac cel mai bine. Da, Nucu e un moderat,
modest și mediocru iar eu sunt un Pentium Dual
Core E2140 numai bun pentru el. Adică tot
mediocru. Pentium Dual Core înseamnă în
traducere liberă că în Pieptul Dual (utilizator +
program) o singură Cuore (inimă) bate. Eu și Nucu
formăm un tot. Inima memoriei lui e la mine,
simțirea mea la el.
Days using Titanium: 3
Azi a pus punct dialogului cu extazfunny.com.
Auzi la ea! Hai extaz vesel la mine! Extaz hazos,
pericol monstruos. E una care fluieră vesel în
timpul actului sexual? Mai știi? Câte nebune nu se
expun în fața camerei în astfel de momente?
Toate cunoștințele s-au grăbit să-i prezinte câte o
fată decentă, să-l ajute pe bietul fecior trecut, da’ de
va fi vreuna cu lipici. Ți-ai găsit! Lipici aveau ele,
nu-i vorbă, dar utilizatorul meu nimic. Nu se
prindea nimic de el. Nici nu se aprindea inima în
el. Am aflat că Nina nu era destul de tânără, Florica
avea un defect în articularea fricativelor, Mara
zâmbea adesea trist inducându-i energie negativă,
Sânziana călca puțin cam șleampăt. Pe celelalte nici
nu le mai amintesc. În orice caz, multe la număr.
Ce, de fete decente avea el nevoie?
Cu aproximativ un an în urmă, după cum reiese
din corespundența cu nistorfamily, dar mai clar și
dintr-un mesaj mai recent trimis de acesta ca
reproș, când i-a prezentat familistul convins o
blondă bine făcută, cu sâni masivi și privire
pătrunzătoare, bună gospodină, cu casă la țară în
localitatea Livada, doldora de proprietăți, și după
toate aparențele doritoare și de dragoste fierbinte,
Nucu a refuzat-o ca de obicei, motivând ofuscat că
a avut el altele „mult mai frumoase”. Le-a avut
alături la un spectacol sau față în față la cofetărie,
stând la masă, asta voia să spună el, nu că s-a
culcat cu ele. Lena, că așa o chema, l-a străpuns cu
una din privirile ei insistente care l-au atins până în
măruntaiele nehotărârii sale, făcându-l să tresară ca
săgetat de fulgerul destinului. Nu s-a ales nimic nici
din lipitura încercată cu Lena. Întreprinzătoare,
negustoreasă pe la târguri, dar scuturată și cu
preocupări mondene, femeie energică și cu
pricepere la făcut bani, Lena s-a resemnat
întorcându-se la treburile ei.
Adrian Țion
foto: Stefan Socaciu
Days using Titanium: 4
Răscolesc de zor cu lanterna vârâtă pe fereastra
virtuală care dă în pivnița lui Pandalino nuc
singuratic uitat în câmpie, pivniță plină de date
acoperite cu praf (virtual și el).
Iată peste ce dau (Invite to Yahoo! Conference
conținând 720kb; la pupitru: nistorfamily,
valitrifoi.fr, nucuyahoo.com):
Conferință despre nucul singuratic, îmi permit
să glumesc, deoarece Nucu, participant pasiv la
dialog, s-a lăsat totuși târât în discuție făcând haz
de necaz.
nistorfamily: ascultă vali umblu eu cu nucu prin
oraș toată dimineața ca să facem rost de
sponsorizări pentru publicarea volumului lui de
poezii pe la avocați, directori, patroni, că ăștia au
bani de aruncat. Nucu zice să dăm și pe la
policlinică. Eu am zis că medicii nu au bani. el nu,
să mergem. o ținea întruna ca un apucat
valitrifoi.fr: ati ajuns sa cersiti de la medici? nu
sunteti normali. (Vali scrie fără diacritice, Nistor ca
de obicei neglijent.)
nistorfamily: stai să vezi. Nucu avea intenții
mult mai perverse. De unde era să știu ce
urmărește
nucuyahoo.com: Nu-i adevărat, Vali. Am ajuns
acolo absolut întâmplător.
nistorfamily: Așa s-ar spune, dar faptele te
contrazic.
valitrifoi.fr: Lasa-l sa povesteasca. Nu te mai
baga!
nistorfamily: când ne apropiem de policlinică,
Nucu se face că-și aduce aminte de ceva, de fapt de
cineva. Regizor mare Nucu! se oprește el în loc și
zice. Aaaaaaaaaa! Aici lucrează doctorița Smaranda
Georgescu. Să vezi ce femeie e asta! o gagică mișto
ca ea n-am mai văzut! De asta chiar că-mi place.
Nu se mai oprea din exclamații admirative la adresa
ei. scrie poezii, merge la concerte, zicea, e faină și
rafinată. cu asta chiar că mă însor.
valitrifoi.fr: afișează primul emoticons: o
scăfârlie curioasă nevoie mare.
nistorfamily: Ajungem noi pe scările policlinicii
rapid să nu scap din mână decizia lui nucu de a se
însura. eram și eu bucuros să-l văd în sfârșit pe
Nucu însurat cu oricine. Voi spune că e
nemaipomenită, extraordinară când am s-o văd
chiar de-ar arăta ca o buhă, îmi ziceam în gând.
Urcam câte două scări în sus trăgându-l după mine
pe viitorul mire nu cumva să-l scap sau să-și
14
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
schimbe la etajul întâi decizia. Să-l fi văzut pe nucu
ce hotărât urca spre fericirea care-l a°tepta la etajul
3. Îl °i vedeam la primărie în costum de mire. Dar
stai să vezi. Ne întâlnim pe scări cu medicul
Plopi°teanu, șeful laboratorului. Îl cuno°ti, nu?
valitrifoi.fr: cum sa nu (tot fără diacritice)
nistorfamily: Ne opre°te mirat Plopi°teanu:
unde alergați a°a, măi băieți? Să-l însor pe Nucu,
spun gâfâind din greu °i extrem de bucuros. Cu
cine? face Plopi°teanu surprins. Cu Smaranda
Georgescu de la ORL repetă Nucu privindu-l în
ochi, simțind că ceva nu pare a fi în ordine. Cum
să te căsătore°ti cu Smaranda!? sare Plopi°teanu
speriat. Voi ați căpiat? Smaranda e căsătorită °i are
doi copii. Atunci nu mă mai însor, a răsuflat u°urat
Nucu, făcând pe miratul.
valitrifoi: afi°ează trei emoticons cu figurine care
se tăvălesc pe jos de râs.
nistorfamily: Am rămas °i eu paf. (Alte tăvăliri
pe jos de râs.)
nucuyahoo.com: Râdeți ca pro°tii. Nu °tiam că
e căsătorită. Asta e. Nu văd de ce faceți atâta
tărăboi.
No comment.
Days using Titanium: 5
M-am obi°nuit cu Pandalino. Îl las să
îndepărteze viermi°orii de pe frunzele electronice
de bambus ce le are în față înainte să înceapă
masticația zilnică, precipitată. Când se instalează pe
bara de jos parcă îi zâmbe°te utilizatorului. Și el tot
un Pandalino, a°a încât am început să-i confund.
Pandalino antivirus - Pandalino utilizator. De fapt
amândoi luptă împotriva viru°ilor. Identificarea nu
e câtu°i de puțin întâmplătoare. Azi m-au utilizat
mai mulți. Doi colegi °i o colegă. Nu mai are rost
să le transcriu adresele. Și-au verificat fiecare
mesajele, după care m-au lăsat în stand-by mai mult
de o oră. Au băut, au glumit, au conversat. Când
era cât pe ce să facă haz de viața lui de holtei,
vigilentul Nucu le-a pus pe masă ni°te scrisori
comandate cu mult timp în urmă de pe o pagină
din www.iubitavirtuala.com. Toate erau semnate
Any, a°a că musafirii s-au convins imediat că
singuraticul lor coleg are pe cineva. Pe Any. Numai
mie îmi venea să râd de toată °mecheria. Măi să
fie, cum s-a scos Pandalino al meu! Îi merge mintea
în păstrarea aparențelor
Days using Titanium: 6
Viața acestui om care mă folose°te ca însoțitor
tracasat de licuricii lui mi se pare tot mai mult o
enigmă bizară. O enigmă pe care eu n-am s-o pot
dezlega oricât m-a° strădui. Se dovede°te a fi un
spirit religios, cu înclinații spre mister, ocultism,
paranormal, spiritism, astrologie, magie °i alte
vrăjeli cu mult înainte de a începe să meargă pe la
vrăjitoare pentru a afla ce-i pregăte°te destinul.
Călca de mult °i pe site-uri cu asemenea subiecte,
dar mai nou observ că se adânce°te tot mai
insistent în problematica asta. Vin sărbătorile de
Pa°ti °i vrea să profite de vacanța primită de la
°coală pentru a merge la mănăstire. L-a contactat
pe călugărul nicodim.ro de la Prislop °i va pleca
numaidecât acolo. Adică mâine. Înseamnă că va
lipsi câteva zile pentru că °i-a făcut rezervare. Se
vede că e vreo cuno°tință mai veche de-a lui,
deoarece nicodim.ro i-a propus să vină pregătit
pentru rugăciuni, confesional, adevărată primenire
sufletească °i să petreacă noaptea Învierii împreună.
I-a spus că va oficia ritualul spălării pe picioare °i se
va simți ca un nou născut. Dumnezeu să-i ajute!
Înainte de a adormi ca un prunc, a trimis la toate
cun°tințele felicitări de Pa°ti de pe www.felicitări.ro.
Days using Titanium: 7
Au trecut de fapt patru zile de când n-am mai
fost pus în funcțiune. E a treia zi de Pa°ti °i a
°aptea de când Pandalino îmi poartă de grijă.
Pandalino numărul doi, Nucul steril, s-a întors de la
Prislop cu un nou elan duhovnicesc °i cu o
profundă durere în șale. La schit n-au încălzire
centrală °i i-a fost frig în chilia rezervată. În schimb
toate mesajele adresate celor din baza de date
vorbesc despre transfigurarea din sufletul său. Și-a
postat °i fotografiile făcute acolo, printre care °i cele
în care nicodim.ro îi spală picioarele. Purificat °i
mai u°urat trupe°te, îi vine să zburde prin
primăvara înflorită. Se întoarce la °coală cu un nou
avânt, cu bateriile încărcate (cum sună ofertele
turistice din pensiuni). De n-ar fi durerea din spate,
ar zbura, nu alta! Dar ea îl ține legat de tastatură °i
monitor.
Days using Titanium: 8
Se învârte în cercul ăsta vicios de câteva zile.
Îmi dau seama că e în aceea°i stare în care m-a
abandonat în urmă cu 96 de ore. De atunci n-a mai
avut măcar curiozitatea să-°i verifice mesajele.
Apatie, început de artrită, se leagă pe la °ale cu o
cingătoare specială cumpărată din târg de Lena.
Oare ce mai face Lena? Îl întreabă pe Nistor a°a
într-o doară într-un mesaj. Doar el i-a prezentat-o pe
Lena. Parcă privirea ei penetrantă îl mai urmăre°te
încă, de°i asta a fost demult, foarte demult. Este o
întrebare pe care o scrie incon°tient, ca un
automatism venit din afara lui. Și Nistor îi
răspunde că nu mai °tie nimic de ea.
De 96 de ore bole°te întruna fără să deschidă
un ochi spre lume. Abandon total, letargie
susceptibilă de a-l transforma în victimă.
Days using Titanium: 9
Beznă totală. Cu toate că e numai a noua zi de
utilizare Titanium, sunt încă 192 de ore de beznă
totală. Niciun indiciu despre unde s-ar fi putut afla
utilizatorul meu în acest timp. 192 de ore lipsă la
apelul nominal. Pot presupune una sau alta, dar nu
am dreptul să mă pronunț. Eu pot lăsa doar datele
să lumineze cât de cât ceva, dar ele lipsesc, a°a că
în această privință sunt redus la tăcere. O tăcere
suspectă din partea lui Nucu, pot să adaug
dezamăgit (dacă mă mențin obiectiv) °i cătrănit rău
(dacă empatizez cu eroul meu virusat de o lume
bolnavă). Mister °i îngrijorare din partea mea. Mi-ar
părea rău să fie târât într-o legătură cu un alt
bărbat.
Days using Titanium: 10
Reveniri. La normal sau la alte căutări derizorii?
Poate că în spatele tăcerii de 192 de ore nu se
ascunde nimic rău. Reverii pe
www.iubitavirtuala.com. Com - adică ai comandat
exemplarul °i a°tepți ca el să apară în fapt de seară.
Să sune la u°ă. Com, adică vino, te a°tept de mult!
Aiurea! Amăgiri de doi bani, promisiuni, comenzi
pentru noi scrisori pe suport de hârtie. Promisiune
concretă, pipăibilă, păstrabilă în albumul cu
amintiri. Lui Nucu ăsta, nuc sălciu, numai viața
alungată din prezent îi este pe plac. E un virus
împotriva Prezentului. În viitor e sublim, în trecut
minunat. Prezentul crud îl omoară. Acum înțeleg
mai mult. Brutala confruntare cu clipa e boala lui.
Days using Titanium: 11
Aceea°i mocirlire cu www.iubitavirtuala.com,
plus căutarea unor scenete pentru serbarea de
sfâr°it de an cu elevii. Și-a imprimat una cu
Caragiale într-un muzeu, un ghiveci cu secvențe din
schițele lui. Va ie°i ceva?
Câte un junghi în °ale îl determină să caute
vindecare rapidă °i miraculoasă la vreun medic
bioenergetician. Se încinge peste mijloc cu
legătoarea cumpărată de la Lena din târg. Se
gânde°te din nou la ea. Era o posibilitate... Dar
brusc accesează tot alte adrese. Sunt câteva care-°i
oferă, deschis, serviciile. Mult prea departe însă de
garsoniera lui.
Days using Titanium: 12
În prim plan tot www.iubitavirtuala.com. Ora
12 a sosit, omul negru n-a venit! Vine însă leacul
miraculos. Încet, pe Internet. Nucu se lasă în plutire
lină spre iubita opalină. Dar înainte de a ajunge la
ea, trebuie să-°i dreagă spatele, nu-i a°a? Dacă fraza
lui din mesaje e încheiată la toți nasturii, virgulele
sunt virgule, cratimele - cratime °i majusculele -
majuscule, a°a °i verticalitatea lui trebuie să fie...
verticală. Nu poate să se facă de râs mergând
gârbov de spate, ridicându-se de pe scaun ca un
mo°, când va da ochii cu hărăzita făptură. Tastează
cu adâncă durere de °ale tot felul de adrese unde
speră să găsească leacul dorit. Norocul îi surâde.
Scrie la www.vindecaremiraculoasă.vino. E la 24 de
kilometri de garsoniera lui. Vine, promite imediat!
Mâine va fi acolo. E fericit. Localitatea Livada e la
24 de kilometri. Dar nu acolo trebuia să meargă să
vadă casa Lenei?
Days using Titanium: 13
Au trecut 965 de ore de la ultima utilizare
înregistrată în ziua a douăsprezecea de Pandalino
cel cu îndepărtarea viru°ilor din Pentium Dual Core
E 2140, din măruntaiele mele. Nucu mă pune în
funcțiune în a treisprezecea zi de antivirus
Titanium °i printre multele mesaje nedeschise e °i
unul de la nistorfamily. El sună a°a:
nistorfamily: Ce mai faci, floare ofilită? Tot te
mai supără °alele?
°i un răspuns:
nucuyahoo.com: Să vezi °i să nu crezi. Zilele
trecute m-am dus în Livada să mă vindec de durere
de °ale pe cale naturistă °i peste cine dau la adresa
scrisă pe net? Peste Lena. Lena pe care mi-ai
prezentat-o tu acum un an. N-am văzut-o de atunci.
Am găsit-o bine, tot nemăritată, dar s-a lăsat de
negustorie. Nu mai merge prin târguri să-°i vândă
produsele. Zice că °i-a descoperit un dar divin. Să
nu râzi! Are bioenergie °i vindecă pe bandă rulantă.
E vestită în zonă °i oamenii sunt mulțumiți de
tratament. S-a bucurat mult când i-am deschis u°a.
Acum îmi face mie tratament °i mă simt mai bine
doar după primele 4 °edințe. Mi-a propus să rămân
la ea °i s-o ajut să-°i încropească un cabinet. Are o
casă, palat, nu altceva! Am cedat în cele din urmă,
a°a că am venit să-mi iau calculatorul °i am dat de
mesajul tău. Într-o săptămână îmi mut mobila din
garsonieră la ea. Are două camere nemobilate,
parcă m-a a°teptat anume pe mine. Pandalino din
bara de jos semnalizează prietenos: misiune
îndeplinită.
■
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Repere culturale irlandeze
Fețele biograficului
Fațetele memoriei în Irlanda romanului recent
(Premiul Booker si literatura irlandeză)
Sanda Berce
“Nimeni nu deține monopolul adevărului. Nici
chiar eu. Și ăsta-i un gînd tulburător care nu îmi
dă pace...”
Sebastian Barry, 2008
Aniversările îndeamnă la aduceri aminte,
priviri retrospective, analiză, scenarii, re-
configurări. Premiul Booker aniversează 40
de ani de existență în 2008. Man Booker Prize,
premiul care a schimbat destine și a dat un nou
curs vieții multora dintre cei pe care Fortuna i-a
ales ca cei mai buni dintre cei buni. Premiul este
una dintre cele mai importante distincții din lume
atribuite literaturii de expresie engleză (‘the
English speaking world), romanului în speță,
romanului scris de “orice cetățean din
Commonwealth și din Republica Irlanda”, după
cum stă scris în chiar regulamentul de desfășurare
a concursului. Selecția răsplătește cea mai bună
(‘the very best’) carte a anului și nu oricum, căci,
dincolo de suma considerabilă, se ajunge la
garantarea recunoașterii internaționale prin
politica editorială și prin asigurarea traducerii
romanelor în cauză, pentru a asigura receptarea
internațională, dincolo de barierele culturale
străjuite de limba engleză. În acest context,
creșterea rapidă a vînzărilor este un efect, o
consecință și nu un scop.
La ce bun, oare, acest efort colectiv care
pornește de la regulament și înscriere, organizare,
susținători financiari și se termină cu alegerea
atentă a membrilor comitetului de jurizare dintre
cei mai cunoscuți critici, istorici și teoreticieni li-
terari, universitari, studenți, moderatori de emi-
siuni culturale, directori de case de editură pre-
cum și cititori obișnuiți, Cititorul fără de care
lumea imaginată în roman nu ar deveni valoare
adăugată? Dincolo de împlinirea personală a celui
premiat regăsim, fără îndoială, un drum parcurs
de literatura de expresie engleză spre ceea ce se
re-cunoaște a fi istoria literaturii, o istorie scrisă
simultan cu ‘facerea’ ei (‘history of literature-in-
progress’ și care se citește, se studiază, se ana-
lizează, în timp ce se scrie. Fiecare scriitor vine
“din filmul său”, cu lumea și personajele sale, cu
isprăvi, evenimente și fapte obișnuite sau uimi-
toare.
În această inspirată construcție culturală,
Irlanda își scrie propriul scenariu de mai mulți
ani. Un scenariu care configurează liniile de forță
ale unei istorii literare, instalată în tradiție și anco-
rată în modernitate. Poate nu întîmplător și, în
foarte multe feluri, semnificativ, Presa
Universitară din Cambridge a publicat în anul
2006, în două volume și aproape o mie de pagini,
prima istorie completă a literaturii irlandeze, pu-
blicată vreodată, sub coordonarea a doi cunoscuți
universitari Margaret Kelleher de la NUI (National
University of Ireland) și Philip O’Leary de la
Boston College. În rîndurile care prefațează
Istoria, editorii afirmă: “E dificil, totuși, dacă nu
chiar imposibil, să gîndești clar și creator, ba chiar
de pe poziții de autoritate, asupra uneia sau alteia
dintre probleme, mari sau mici, fără a lua în con-
siderare contextul specific irlandez la care să
raportezi interpretarea operelor literare, conside-
rate mult prea adesea drept vlăstare ciudate care
se extrag din tradiția engleză”. Și, în acest context
specific, editorii trasează drumul parcurs de liter-
atura irlandeză în o mie și ceva de ani (subl.ns.)"
Poate nu întîmplător și, în foarte multe feluri,
semnificativ, primul premiu Booker l-a primit
Irlanda în anul 1969 pentru romanul lui
P.H.Newby, “ Something to Answer For’. Nu
întîmplător, ultimul premiu Booker din 2007 l-a
primit tot Irlanda pentru romanul “ The
Gathering” al scriitoarei Anne Enright. În 2005,
deja consacratului John Banville i se acordă premi-
ul pentru romanul ” The Sea” al cărui titlu ne
amintește că, în anul 1978, Iris Murdoch, scri-
itoarea născută la Dublin, primește Bookerul pen-
tru “The Sea, the Sea”. În 2008 alte două romane
irlandeze au fost selectate pentru ultima fază a
concursului Booker: “ The Secret Scripture” de
Sebastian Barry și “ Netherland’ de Joseph O’Neil.
E tot mai evident faptul că, în peisajul literar con-
temporan și în lumile create de romanul de expre-
sie engleză, asemenea istoriei din care se extrage,
romanul irlandez iese la lumină prin calitatea
povestirii, ancorată într-un imaginar versatil,
rememorată de minți hoinare și transmisă de voci
ce traverează cu ‘seninătate gravă’ (și, prin
urmare, cu abilă ușurință) vremuri și situații. Și,
dacă s-ar putea să definim ‘irlandismul’ literaturii
Sebastian Barry
irlandeze, adică ceea ce face din romanul recent
un roman irlandez, fără a-l desprinde din rețeaua
invizibilă a europenității sale, am spune că speci-
ficitatea identitară este acel teritoriu, devenit
familiar multor scriitori irlandezi contemporani,
care unește ficțiunea și memoria, care iluminează
biograficul și istoria personală, prin istorisiri ce se
intersectează și care dezvăluie natura și mecanis-
mele memoriei, dar și natura și mecanismele scrii-
turii. O tradiție ce coboară de la Joyce și trece
prin romanul francez al lui Samuel Beckett:
“Adevărata lipsă de credibilitate ce marchează
tot ceea ce se scrie”, afirma Sebastian Barry
într-un interviu din The Observer, în aprilie 2008,
”este ceea ce mă fascinează cu adevărat[.]. Chiar
cel ce scrie cu multă pasiune, cu multă acuratețe
poate să greșească. Nu de alta, dar istoria, trecu-
tul este un mod de a te intoxica cu fapte [...], așa
încît încerc să îmi salvez personajele din mîna
rece a istoriei, din tăcerea care înconjoară perioa-
dele tulburi ale istoriei noastre.dînd viață micilor
drame familiale, amintirilor, despărțirilor, cer-
turilor, reîntîlnirilor ”. “Este unica modalitate”,
continuă Barry, “prin care memoria și fațetele ei
poate să ne salveze de trecut, ajutîndu-ne să ni-l
re-imaginăm” (subl.ns.).
De aceea, formele biograficului, prin încărcătu-
ra pe care o poartă ca valoare de document, nu
subminează ci potențează povestea comunității și
a individului în comunitate. “Istoria, după cîte
văd eu”, afirma Sebastian Barry în același inter-
viu, ”nu este o înșiruire de evenimente întîmplate,
ci, o fabuloasă înșiruire de presupuneri și con-
statări, de șarade și fragmente de povestiri pier-
dute, de întrebări nepuse care țin piept asaltului
adevărului sec. Cît poți crede din toate astea?
Nimeni nu are monopol pe adevăr..."(subl.ns.).
Iar cît de semnificativ este pentru cititorul
contemporan mesajul lui Sebastian Barry ca și cel
al lui John Banville sau Anne Enright și, nu în
16
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ultimul rînd, al regretatului John McGahern cu al
său Memoir (2005), publicat cu cîteva luni înain-
tea morții, vom înțelege dacă acceptăm premiza
că povestirea este o formă de cunoaștere. Ca
formă de cunoaștere, ea - Povestirea - construiește
subiectul-cititor, fie prin seria de evenimente sau
pluralitatea jocurilor de limbaj, fie prin nararea
evenimentelor în funcție de reguli bine stabilite
(cu efect de manipulare a cititorului-ascultătoru-
lui) sau prin organizarea spațial-temporală a
faptelor și personajelor ce dau viață - locuind-
temporar evenimente și întîmplări. Organizarea
pare a fi menită să croiască și să mențină echili-
brul într-un noian de “fragmente temporale”- fețe
și fațete ale unor evenimente istorice, sociale, cul-
turale. Căci, orice cultură care naște prolifice for-
mule narative își re-construiește la infinit viziunea
față de trecut prin povestirile înseși, prin ceea ce
reprezintă ele ca mărturie și valoare de adevăr ce
estompeză rifturile “oglinzii sparte a memoriei”.
Depozitară a valorii și a unor competențe sociale
și culturale acumulate în timp, povestirea se
încarcă cu semnificație prin autoritatea vie a
prezentului, prin confruntarea cu prezentul.
Nu este întîmplătoare evoluția romanului
irlandez al ultimilor ani ce își asumă tradiția
locală a povestirii istorisite de “Povestitorul-rătăci-
tor” printre locuri și fapte (“wanderer story-
teller”) pentru care geografia culturală a Irlandei
sau chiar o altă geografie este un pre-text ce
poate modifica/altera experiența spațio-temporală
a protagonistului irlandez și, drept consecință, are
darul de a-i moderniza conștiința. Spații fluide
(locații, peisaje, locuri, fapte și oameni) se trans-
formă, pe neașteptate, în tot atîția factori de re-
setare a istoriei trecute și prezente în care exis-
tența personajelor este dictată de contextul com-
plex al vieții sociale și al implicării familiale în
interiorul unei comunități, iar existența individu-
lui și încercările sale de afirmare sunt însoțite de
confruntarea permanentă cu trecutul.
Confruntare benefică, de altfel, mărturisită cu tot
mai multă convingere (dar nicidecum distanțare-
asumată), ca modalitate de împlinire personală,
stare în care experiența personală se confruntă
(împăcîndu-se definitiv) cu experiența colectivă.
În Irlanda contemporană, în Irlanda romanului
recent, individul în comunitate este individul
împăcat cu experiențele, trăirile, eșecurile, victori-
ile sale, văzute nu în afara, ci, în interiorul comu-
nității, în concordanță cu noile principii ale
“respectului diferenței, cultului libertății perso-
nale, detensionării, umorului și sincerității,
exprimării libere”(Lipovetsky:1983, 9). De aceea,
dacă e să vorbim de o schimbare de direcție a
romanului irlandez al ultimilor zece ani, o vom
face (cu precauția necesară în cazul apropierii de
un astfel de fenomen aflat în plină desfășurare)
gîndindu-ne la o “re-locare” sau “re-înscriere”
manifestă a experienței locale într-o hartă euro-
peană (universală), indiferent de costurile plătite
de subiectul trăitor (în cazul de față scriitorul,
cititorul).
■
Patriarhul prozei irlandeze
William Trevor la optzeci de ani
Virgil Stanciu
n 1969, când editura “Univers” publica prima
traducere a unui roman de William Trevor,
Colegi de odinioară (The Old Boys), m-am
lăsat prins în implementarea unei idei nefericite a
unuia dintre redactorii revistei Steaua, anume
aceea de a lansa o serie de recenzii de cărți
străine din care să reiasă inutilitatea respectivelor
traduceri, care, conform gândirii nebuloase a
literatului respectiv, ar fi consumat o bună parte
din spațiul editorial cuvenit de drept literaturii
române. Ne aflam, o reamintesc, într-o perioadă
de relativă destindere și deschidere spre Occident,
când numărul transpunerilor din literaturile
vestice sporea exponențial, dar și romanul
românesc prinsese aripi (1968 fusese considerat
“anul romanului”). Fapt este că am scris o
cronichetă rece despre Colegi de odinioară. Idee
nu aveam pe atunci că romancierul pe care îl
minimalizam cu iresponsabilă nonșalanță avea să
devină (după moartea lui John McGahern)
patriarhul prozei irlandeze; cu atât mai puțin
știam că eu însumi aveam să-i traduc două cărți
de mare subtilitate ideatică și stilistică, dovezi ale
unei pătrunzătoare înțelegeri a sufletului
omenesc, Felicia’s Journey (Călătoria Feliciei) și
The Silence in the Garden (tăcerea din grădină),
ultima fiind planificată să apară anul acesta la
editura “Leda”.
Născut William Trevor Cox în 1928, în locali-
tatea Mitchelstown din Comitatul Cork, William
Trevor a trecut în mai anul acesta de cea de a
optzecea aniversare. A studiat istoria la Trinity
College, după care s-a dedicat primei sale pasiuni
artistice, sculptura. La un an după căsătoria cu o
colegă de studenție, a renunțat la sculptură, deși
lucrările sale - în special în domeniul decorării
bisericilor - erau deja cunoscute în tot Dublin-ul.
În 1960 a părăsit Irlanda, stabilindu-se la Londra,
unde a lucrat la o agenție de publicitate și în
paralel a început să contribuie cu proză scurtă la
reviste ca Transatlantic Review și London
Magazine. Primul său mare succes ca prozator a
fost tocmai Colegi de odinioară, povestea a opt
bărbați, toți trecuți de optzeci de ani, care își
deapănă amintirile în timpul unei reuniuni cole-
giale la fostul lor liceu. Romanul a câștigat
Hawthorden Prize în 1964. Încetul cu încetul,
Trevor și-a consolidat o poziție de romancier de
frunte prin cele paisprezece romane publicate,
scriind mai ales despre oameni obișnuiți prinși în
capcana conjuncturilor și afirmând la un moment
dat: “toată proza mea este despre non-comunicare
- un lucru concomitent foarte trist și foarte
comic.” O definiție care i s-ar potrivi ca o mănușă
lui Samuel Beckett, dar să nu comitem greșeala
de a crede că William Trevor ar avea multe trăsă-
turi comune cu mult mai ilustrul său compatriot.
Pentru mulți comentatori ai scenei literare irlan-
deze, William Trevor este în primul rând un
maestru al genului scurt. A publicat nenumărate
volume de schițe și nuvele [cea mai recentă fiind
intitulată Bodily Secrets (Tainele corpului, 2007)],
multe dintre piesele sale scurte fiind reluate în
volume antologice de mare răsunet, precum The
Stories of William Trevor (Penguin, 1989),
Ireland: Selected Stories și Outside Ireland:
Selected Stories (ambele la Penguin UK, 1995).
Dintre culegerile apărute după volumele antolo-
gice, se cuvin amintite After Rain (După ploaie,
1996), The Hill Bachelors (Burlacii din deal,
2000), câștigătoare a The Irish Times Literature
Prize for Fiction în anul 2001, A Bit on the Side
(Puțin într-o parte, 2004), The Dressmaker’s
Child (Odrasla croitoresei, 2005) și Cheating at
Canasta (Trișând la canastă, 2007). Mi se pare
bizar că nicio editură românească nu a considerat
oportun să tipărească un volum reprezentativ din
proza scurtă a lui William Trevor, dacă nu cumva
dorim să considerăm Reading Turgenev (Citindu-l
pe Turgheniev), un microroman publicat împre-
ună cu My House in Umbria (Casa mea din
Umbria) într-un singur volum, intitulat Two Lives
(Două vieți) și tradus de Florin Șlapac pentru
Editura “Polirom”, proză scurtă.
William Trevor a publicat și eseuri cu un ca-
racter autobiografic: Excursions in the Real World
(Raiduri în lumea reală, 1993) sau literar: A
Writer’s Ireland: Landscape in Literature (Irlanda
unui scriitor: peisajul în literatură, 1984). A editat
The Oxford Book of Irish Short Stories (1989) și
a scris scenarii pentru radio și televiziune. Este
deținătorul unor importante premii și distincții -
The Whitbread Award, The Irish Times Literature
Prize, The Yorkshire Post Book of the Year etc. -
dar, surprinzător, nu a reușit să-și adjudece niciun
Booker Prize, deși Two Lives a fost nominalizată,
iar The Story of Lucy Gault a ajuns chiar pe lista
scurtă în 2002, fiindu-i preferat, însă, romanul lui
Martell, The Life of Pi.
Povestirile și nuvelele lui William Trevor aco-
peră o mare plajă tematică, de la condiția irlan-
dezului în propria sa țară și în străinătate la pro-
blemele care se bucură de un tratament prefe-
rențial și în romanele sale: dezamăgirea în viață,
pierderea reperelor și idealurilor stabile, lipsa de
credință a timpurilor moderne, exemplaritatea
existențelor modeste, relațiile de familie, impactul
timpului și al istoriei asupra omului obișnuit, psi-
hologia vârstei a treia, religiozitate și agnosticism,
complicațiile și dezamăgirile naturii umane. Tonul
lor este sobru, cu accente dramatice, uneori tra-
gice; William Trevor, după cum singur
mărturisește, este funciarmente un pesimist. Prin
privilegierea subiectelor banale și a personajelor
modeste, nuvelistul William Trevor amintește de
E
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
i:
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Cehov (fiind, de altfel, considerat un Anton
Cehov al Irlandei), dar se afirmă, totodată, puter-
nic drept un continuator al tradiției scenelor de
viață minimaliste al cărei cap de pod a fost James
Joyce cel din Oamenii din Dublin. Atâta doar că
Trevor nu-și limitează aria de investigație la
provincia irlandeză (însuși Dublin-ul putând să
apară ca un locus provincial), ci, ca autor care
prelungește tradiția umanismului liberal în plină
eră postmodernistă, este preocupat de universali-
ile firii omenești. Tonul povestirilor este reținut și
cumpătat, oarecum constatativ, rareori subordonat
unor tehnici de sondare a psihologiei, Trevor fiind
și un maestru al understatement-ului heming-
wayan, reușind să evoce prin cuvinte mult mai
mult decât ar putea descrie exact, în special efec-
tul întristător al trecerii timpului. Lui William
Trevor îi plac nespus de mult vignetele și epifani-
ile, în bună tradiție irlandeză, substructuri pe
care, observă critica, le folosește și în romane,
multe dintre acestea având aspectul unor
aglutinări de scene și momente, concurând la
realizarea unui efect unic.
Proza de mai mare întindere - respectiv
romanele - ilustrează, la scară mare, temele și
subiectele preferate ale scriitorului irlandez.
Universului tipic al provinciei irlandeze i se con-
feră amploare și profunzime, precum și o invidia-
bilă limpezime a detaliilor. Subiectele explorează
istoria Irlandei, dar mai ales istoria relațiilor din-
tre “cealaltă insulă a lui John Bull” și Anglia, a
tensiunilor dintre catolici și protestanți (W. Trevor
este protestant, deci ar putea fi bănuit de simpatii
unioniste). Multe devin cronicile unor comunități
izolate și pe cale de dezintegrare, semănând,
într-o oarecare măsură (dar în mod sigur nu și
stilistic), cu cronicile ficționale ale Sudului ameri-
can realizate de Faulkner. În cartea sa Inventing
Ireland. The Literature of the Modern Nation
(1995), Declan Kiberd consideră, previzibil, că
Trevor este admirat de irlandezi în special pentru
povestirea The Ballroom of Romance, un studiu
al dezamăgirilor ce acompaniază vârsta mijlocie,
și pentru romanul Fools of Fortune (Nebunii
norocului, 1983), care se situează mai aproape de
tradițiile prestabilite ale literaturii irlandeze, fiind
o cronică a efectului războiului civil asupra unor
familii din Comitatul Cork. Primul său roman, A
Standard of Behaviour (Un model de comportare)
a fost primit cu răceală de critică. Următoarele
trei, The Old Boys, The Boarding House și The
Love Department, publicate între 1964 - 1966,
sunt mai degrabă comice și au o caracteristică
structurală pe care o vom întâlni și în alte
romane, bunăoară în The Silence in the Garden:
în loc de a se concentra asupra unui protagonist,
împletesc poveștile mai multor personaje, legate
între ele de apartenența la un microgrup social
(familie sau instituție). Cele trei romane au ca
fundal partea de sud-vest a Londrei, nu Irlanda,
dar William Trevor explică (într-un interviu acor-
dat lui John Tusa pentru BBC Radio 3) că “ ...
m-am căsătorit în partea de sud-vest a Londrei și
de asemenea cred că pentru a scrie fluent despre
un loc nu e absolut necesar să-l cunoști bine.
Eram fascinat de Anglia când am venit aici prima
oară. Și acum sunt fascinat de Anglia, cred că e
țara cea mai extraordinară și din acest sentiment
pe care îl am scriu mult despre această țară ... Cu
câțiva ani în urmă, când am fost întrebat despre
ce oraș din lume aș dori să fac un program de
televiziune am zis că Londra, firește, așa că l-am
făcut despre Londra, pe care n-o cunosc prea
bine, dar care îmi place.” O atitudine oarecum
netipică pentru un scriitor irlandez.
Ca și John McGahern, William Trevor
consideră că din punct de vedere romanesc
condiția femeii în Irlanda (o societate exagerat de
patriarhală și tradiționalistă până nu demult, în
care predomină o morală catolică strictă) prezintă
mai mult interes și oferă prilejul unor investigații
psihologice de potențială subtilitate. Așa se
explică de ce eroinele sale sunt mult mai ferm
conturate decât eroii, ele predominând atât ca
număr, cât și ca prezențe credibile, în romanele
de maturitate. Unele titluri fac o referire directă la
personajele feminine care vor constitui pilonii
narațiunilor. Astfel, în Călătoria Feliciei, romanul
lui Trevor cel mai „negru” ca ton și mai apropiat
de formula thrillerului psihologic, ni se relatează
soarta unei tinere irlandeze, care, sedusă și lăsată
grea de un soldat englez, pleacă în căutarea
acestuia în orașele industriale ale Angliei (fugind
și de oprobiul familiei și de stricta lege catolică ce
interzice avortul) și devine victima, deloc pasivă,
a unui ucigaș în serie, deghizat în hainele umile
ale unui banal funcționar. În Povestea lui Lucy
Gault (2002), fiica încă necoaptă a unei familii
înstărite ce trăiește la țară fuge de acasă, în semn
de protest față de hotărârea părinților de a aban-
dona conacul idilic sub presiunea celor ce urmă-
resc să pună mâna pe pământ; părinții nu reușesc
s-o găsească și, resemnați, se expatriază. Lucy se
întoarce însă la Lahardane, unde crește și tăiește
cu sentimentul culpabilității, considerându-se
nedemnă de dragostea celorlalți, dar sperând
într-o reconciliere, fără a-și da seama din ce parte
ar putea veni. Prin ochii lui Lucy, cea care refuză
să-și părăsească îndrăgitele ținuturi natale, Irlanda
devine o prezență copleșitoare, prezentată cu
duioșie în acest roman. În sfârșit, Tăcerea din
grădină (1988), laureat al The Yorkshire Post Book
of the Year Award și clasificat de către critici în
surprinzătoarea categorie tematică “Big House
novels”, este o cronică de familie scrisă în
manieră minimalistă, care creionează subtil
atmosfera Irlandei provinciale a anilor 1930.
Cartea prezintă, într-o manieră nostalgic-
umoristică, ritmurile vieții de familie în Irlanda
provincială a primei treimi a secolului XX.
Tăcerea din grădină este unul dintre romanele
fără protagonist, în care se împletesc destinele
mai multor personaje cărora autorul le acordă o
atenție aproximativ egală. Majoritatea acestora
sunt femei: Sarah Pollexfen, care vine pe
domeniul Carriglas, situat pe o insulă din dreptul
coastei Comitatului Cork, pentru a fi guvernanta
copiilor Rolleston și devine unul dintre “centrele
de reflecție” ale romanului; Villana, cel mai mare
dintre copiii proprietarilor, cu care ar fi urmat să
se însoare fratele lui Sarah, Hugh, logodna fiind
însă ruptă fără explicație; doamna Moledy, o
văduvă hămesită după iubire, cu o fixație pentru
unul dintre frați, John James. Cu trecerea anilor,
lucrurile evoluează în rău, ducând la disoluția
familiei și a stilului de viață a micii aristocrații
rurale irlandeze. Villana acceptă să se mărite cu
un avocat local, anostul Finnamore Balt.
Organizarea și celebrarea căsătoriei este de fapt
punctul culminant al romanului. Totuși, cel mai
important fir narativ îl are ca protagonist pe Tom,
fiul nelegitim al bucătăresei familiei, al cărui tată
a fost ucis înainte de nașterea lui și care crește ca
un tolerat, mereu umilit și batjocorit de membrii
comunității fariseic religioase, pentru a deveni în
cele din urmă, datorită simțului justițiar al
bătrânei doamne Rolleston, stăpânul domeniului.
Împletite, istorisirile destinelor membrilor familiei
Rolleston și a persoanelor ce vin în contact cu ei
alcătuiesc o interesantă frescă miniaturizată a
vieții vechii Irlande, cu binecunoscutele ei
conflicte, avânturi și frustrări, totul redat în proza
savant-artistică a autorului, preocupat de găsirea
celor mai ilustrative metode de a descrie
reflectările macrocosmosului într-un microcosm.
Se poate afirma că adevăratul protagonist al cărții
este Irlanda, lunga ei istorie de conflict între
protestanți și catolici, conservatismul și
obscurantismul micilor comunități, erodarea
tradițiilor de familie, totul sugerat într-o proză
fină, din care nu lipsesc teme caracteristice
universului romanesc al lui William Trevor:
iubirea prost investită, violența fără sens, mândria
de familie, efectele războiului și ale discordiei
religios-politice, lupta cu prejudecățile. Tăcerea din
grădină, în pofida dimensiunilor sale relativ
reduse, este un roman complex, care apelează, pe
lângă narațiunea propriu-zisă, la tehnica flash-
backului și la extrasele din însemnări jurnaliere,
făcând astfel din trecut o dimensiune importantă
a prezentului.
Întrebat de John Tusa dacă apartenența la
majoritatea catolică irlandeză l-ar fi făcut un altfel
de scriitor, William Trevor răspunde: „Nu cred.
Cred că aș fi fost foarte asemănător cu cel care
sunt, cred că aș fi fost același. Nu cred că
scriitorii depind de ceva, în termenii naționalității
și în ultimă instanță în termenii religiei. Cred că
unul dintre lucrurile pe care le ai de făcut ca
scriitor este să te strecori în pielea personajelor și
eu, în cariera mea, m-am strecurat în pielea
multor catolici și, incidental, iubesc mult Biserica
Catolică. Sunt mai mult catolic în suflet decât
protestant și nu cred că aceste discriminări
înseamnă mai mult decât ceea ce simt cu
adevărat, în termeni literari, față de divizarea
dintre literatura irlandeză și cea engleză. Sunt un
mare admirator al literaturii engleze, pe care o
citesc tot timpul. Simt că scriitorii de proză
aparțin tuturor spațiilor în care găsesc ceva de
povestit.”
■
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Moștenire si tradiție în
7	7	7
habitatul irlandez
Adrian Radu
Este surprinzător cât de mult încă
supraviețuie°te trecutul în Irlanda de azi.
Literatura istorică irlandeză, limba și
organizarea socială, precum și folclorul și obiceiurile
sunt impregnate de această surprinzătoare
perenitate a elementelor arhaice provenind din
vechea lume celtă și gaelică. Este aproape un
miracol să vezi azi că atât de multe au persistat
după atât de multe evenimente politice, economice
și sociale care și-au pus amprenta pe viața irlandeză
din ultimii 150 de ani. Irlanda reprezintă unul din
acele locuri ale secolului al XXI-lea din Europa unde
efectele tradițiilor orale ale continentului din
perioadele preistorice și medievale mai pot fi
resimțite, unde și azi se mai trăiește rutina vieții
rurale în diverse anotimpuri, unde eroii sau
conducătorii semilegendari din legende ori din
timpul războaielor mai sunt considerați ca oameni
de lângă noi și poartă nume de alint.
Totuși, din păcate, o mare parte din această
tradiție orală, precum și multe detalii despre viața
locală și regională în care această civilizație
străveche se păstra cu sfințenie s-au pierdut în urma
declinului puternic al limbii gaelice, cea care oferea
calea spre acest tezaur. Pierderea a fost cauzată și
de lipsa prea mare de interes a cărturarilor englezi
dar și irlandezi pentru trecutul Irlandei, în
încercarea lor de a ajunge la timpuri și obiceiuri
imemoriale. Doar în secolul al XX-lea, cu ajutorul
tehnologiei și a echipamentului modern și în urma
înțelegerii și abordării de o factură nouă a
trecutului, s-au obținut importante schimbări în
această privință.
Urmarea celor două realități este că în Irlanda
de azi, trecutul și tradițiile ramân încă prezente
peste tot în Irlanda, probabil nu atât de mult în
marile orașe ca Dublin sau Cork, cât mai ales în
regiunile rurale ale țării. Este o realitate faptul că
Irlanda este încă o societate rurală, o țară de țărani
și fermieri. Economia dominantă legată de creșterea
cornutelor a contribuit din plin la ridicarea
substanțială a nivelului de viață în ultimii ani.
Ruralismul irlandez este cheia supraviețuirii
atâtor tradiții și obiceiuri vechi. Nici timpul și nici
evenimentele dramatice din istoria Irlandei nu le-au
distrus în întregime. Pe deasupra, Marea Foamete
din secolul al XIX-lea și efectele de lungă durată ale
acesteia au dus la sfârșitul perioadei preistorice în
Irlanda și nașterea celei moderne. Criza provocată
de această Mare Foamete a constituit probabil cea
mai gravă piatră de încercare pentru identitatea
Irlandei. Căci ceea ce a urmat a fost o contrareacție
împotriva a tot ce era legat de viața la țară. Cum
victimele Foametei au provenit cu precădere din
pătura săracă de la țară, devenise ceva rușinos să fii
sărac și să provii din mediul rural. Mentalitatea a
suferit, deci, schimbări importante - din acest
moment Irlanda a făcut orice se putea ca să evite
sărăcia. Chiar și astăzi, surse utile de hrană - cum
ar fi semințele sau boabele sălbatice, țiparul,
iepurele de câmp și de casă, algele și chiar
ciupercile și cartoful - sunt astăzi disprețuite și
înlăturate din alimentație pentru că ele reprezintă
simboluri ale sărăciei.
Există totuși multe obiceiuri și tradiții vechi care
au reușit să reziste până astăzi, așa cum am arătat
la începutul acestui articol, datorită diversității fizice
a țării și depărtării față de continent. Câteva, doar
câteva din foarte multele tradiții sau specificități
irlandeze care s-au menținut până în ziua de azi
sunt prezentate în acest studiu.
Unul din rolurile de bază ale unei comunități de
țărani este de a menține și a asigura continuitatea
societății. Acest lucru se poate realiza în primul
rând printr-un sistem de comuniune familială și
prin propagarea conceptului de familie extinsă.
Acest lucru provine din faptul că celții și urmașii lor
obișnuiau să trăiască în triburi mici care, deși se
răspândeau peste tot în Irlanda, conducându-și
viețile lor după reguli interne proprii, mențineau în
permanență legătura între ele și între componenți.
Acest tip de organizare socială a fost menținut până
în zilele noastre când mulți irlandezi fie că trăiesc
în grupări de case înmănunchiate sau, dacă se
răspândesc prin țară sau prin lume, se reunesc
mereu în interiorul vechii comunități.
Nucleul vieții rurale din Irlanda îl reprezintă
ferma irlandeză. La fel ca și în Anglia de Jos, unde
satul englezesc era inseparabil de câmpurile lui
deschise, așa și în Irlanda cătunele, așa-numitele
clachans, au însoțit vechea fermă.
Ferma unei familii mici putea să întrețină doar
un singur cal, ceea ce ducea astfel, la necesitatea
unei susținute cooperări între vecini la vremea
aratului sau a recoltei sau a altor munci agricole. În
acest mod, casele izolate se legau una de alta prin
legături de vecinătate sau prietenie, astfel că ceea ce
rezulta erau comunități închise, strâns unite. Aceste
relicve de vechi obiceiuri comunale au devenit mai
puțin frecvente odată cu mecanizarea. Dar ele încă
există sub forma întrajutorării între vecini, chiar
dacă „vecin” înseamnă a fi situat la o distanță de
câțiva kilometri buni.
Mănunchiul de case era concentrat pe locul de
casă propriu-zis, case care formau prin asociere
nucleul orașului, unitatea administrativă cea mai
mică Irlandei. Interesant este de reținut că în limba
irlandeză cuvântul baile desemnează atât casa
propriu-zisă cât și așezarea unde se situează casa,
orașul, de pildă. Cuvântul baile a dat în engleză
termenul de „bally” conținut în multe denumiri de
localități de azi, denumiri, firește, de origine gaelică,
cum ar fi: Ballybed, Ballymena, Ballywire, etc.
Această repetare a cuvântului „bally” arată că aceste
nume au venit dintr-o perioadă când viața era
organizată pe o bază locală.
Deși orașul era adesea organizat destul de
dezordonat, locul de casă era ceva care se alegea cu
multă atenție: nu oriunde și nici oricum. Cel care
urma să-și construiască o casă obișnuia să arunce o
pălărie în aer într-o zi cu mult vânt. Iar unde
aceasta cădea era locul ales de divinități pentru casa
sa. Dar nu era voie nici să le superi pe zânele
locului construindu-ți casa pe unul din sălașurile lor
de sub pământ acolo unde se credea că locuiesc ele.
De aceea, în County Tyrone exista obiceiul că, dacă
doreai să-ți faci o casă, trebuia ca de cu seară să
înfigi o lopată în pământ. Dacă aceasta rămânea
acolo până dimineața, însemna că locul era „sigur”
și te puteai apuca de casă. Dacă nu, iar casa era
totuși construită, aceasta însemna nefericire și
nenorociri permanente în noua locuință.
Casele alăturate reprezentau și relații umane de
strânsă legătură și nu numai de sânge. Baza
provenea de la relațiile de tip tribal de pe vremea
celților. Iar până nu demult în zonele rurale
economia și justiția erau de aceeași natură.
Legăturile de căsătorie legau un clachan cu un altul
și mergeau dincolo de vecinătate. În interiorul
acestor formațiuni oamenii se reuneau așa cum se
mai întâmplă și azi, în serile tradiționale de
petrecere, așa numitele ceilf unde își află
întotdeauna locul povestitorul, scripcarul sau
cimpoierul, unde muzica, desigur, băutura, și
dansul contribuie la apropierea dintre oameni.
Timpurile moderne au schimbat aproape
complet înfățișarea nu numai a satului irlandez dar
și a casei irlandeze. Vechea casă din satele irlandeze
de odinioară era cea acoperită cu paie, de negăsit
azi. Ea era casa țăranului sărac căci cea cu acoperiș
de țiglă nu putea fi decât cea a stăpânului. Vechea
casă adăpostea deopotrivă oameni și animale așa
cum se spune și în caracterizarea glumeață că
fermierul își ținea vacile la un capăt al casei și
nevasta la celălalt! Nu trebuie uitat că vacile erau
odată foarte importante fiind folosite ca unitate de
schimb, iar despre ele se credea că ele fac casa mai
caldă iar dacă era cald în casă, vaca dădea astfel
mai mult lapte. Dacă vaca nu vedea focul, aceasta
însemna că nenorocul te va însoți căci una din
menirile focului era să îndepărteze spiritele rele.
Forma casei era dreptunghiulară lată doar de o
cameră, căci nu era bine să-ți lățești casa, existând
superstiția în County Donegal că dacă îți făceai
casa mai lată, familia îți va fi mai mică.
Alte superstiții erau despre „camera de la apus”,
apusul soarelui fiind asociat cu apusul vieții, cu cei
bătrâni și cei morți. Aici se depunea trupul celui
decedat în serile de priveghi.
În mijlocul casei se aflau bucătăria și căminul,
acesta din urmă fiind centrul habitatului atât în
casele de odinioară cât și în cele moderne. Focul
care arde continuu zi și noapte, tot timpul anului
este simbolul continuității familiei și cel de
ospitalitate față de străini. Când focul se stinge, se
credea că sufletul celor din casă se va stinge și el.
Sau că dacă fumul nu mai iese pe coș, casa nu mai
stă în picioare.
Căminul era locul unde irlandezul își petrecea
ziua, unde lucra, mânca sau stătea de vorbă. În
jurul focului se plasează scaunele sau, astăzi,
fotoliile. Pe partea stângă se punea lucrul femeii iar
pe dreapta era atârnată pipa bărbatului.
Așa cum odinioară focul era esențial pentru
celți, nici astăzi focul nu și-a pierdut din
importanță. Focul stătea în grija femeii, ea îl
menținea arzând tot timpul iar ultimul lucru pe
care ea îl făcea seara înainte de culcare era să-l
învelească în turbă, să ardă mocnind în așa fel încât
a doua zi să fie re-aprins cu ușurință. Se credea că
zânele vor fi foarte supărate dacă nu aveau un foc
cald arzând în timpul nopții.
Locul de onoare pentru oaspeți era tot în fața
focului și tot acolo se depănau odinioară povestirile
din iernile reci. Se credea că acolo este și locul unde
vin spiritele strămoșilor ca să intre în legătură cu cei
în viață. Și se mai credea că tot acolo trebuie lăsată
mâncarea pentru zâne sau pentru cei din lumea de
dincolo atunci când se întorceau în mijlocul celor
vii de sărbătoarea Hallowe’en.
Iată doar câteva detalii despre cum tradiția se
manifestă în interiorul habitatului irlandez. Foarte
multe din cele prezentate mai sus mai există doar
în contextul tradiției spirituale dar viața modernă
din Irlanda de azi marcată de mașini și computere,
de antene parabolice, telefoane celulare și iPod-uri,
conține destule elemente în existența de zi cu zi
care denotă supraviețuirea acestor tradiții și care
conferă vieții irlandeze acea tipică și inconfundabilă
savoare și fascinație.
Bibliografie:
Evans, Estyn. The Personality of Ireland: Tradition,
Heritage and History Cambridge: Cambridge UP, 1973.
Evans, Estyn. ed. Irish Folkways. 1957. London:
Routledge & Kegan, 1997.
Wilde, Lady (‘Speranza’). Ancient Legends, Mystic
Charms, and Superstitions of Ireland. London: Ward and
Downey, 1888. Reprint, Galway: O’Gorman Ltd., 1971.
■
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Despre plăcerea de a fi
masterand
Veronica Buchman-Costea
n pragul primului an universitar în care studiile
de masterat se vor desfășura în noul sistem
Bologna, cu doi ani de studiu, optarea pentru un
anumit program masteral pare să aibă o miză mult
mai mare decât în urmă cu câțiva ani și numai
pentru faptul că necesită implicarea pentru o
perioadă dublă de timp. Va fi probabil o alegere
mult mai greu de făcut, atât pentru cei care
consideră urmarea unui master ca o simplă
continuare, în virtutea inerției, a studiilor din
facultate, un efort minim depus pentru a obține o
nouă diplomă ce probabil va da bine la CV în
viitor, fără ca specializarea în sine să conteze foarte
mult, cât și pentru cei care văd masteratul ca un
nou pas într-o progresie profesională și academică
despre care și-au format deja o imagine destul de
clară, pentru cei care văd masteratul ca pe o
perioadă de trecere, o postfață a anilor de facultate,
o prefață la studiile doctorale și continuare carierei
academice, sau la o altă carieră deja stabilită.
Atunci când mi s-a propus să scriu despre expe-
riența mea ca fost masterand la studii irlandeze,
m-am întrebat în ce măsură vine această specializare
în întâmpinarea acestor așteptări. Desigur, o
diplomă se poate obține. Poate nu chiar atât de
ușor cum se anticipează în general. O diplomă ce
dă bine la CV, ce asigură posibilitatea continuării
parcursului academic. Cu toate că și pentru mine,
ca pentru oricine altcineva, masteratul a însemnat și
aceste lucruri, povestea nu se termină aici, pentru
că dacă e să vorbesc despre experiența mea ca mas-
terand, ar trebui să vorbesc despre cu totul altceva.
Nu despre această atitudine prevăzătoare, despre
acest pragmatism al pregătirii cu grijă și precauție a
unui viitor strălucit, ci despre plăcere și împlinire.
După patru ani de facultate, transformați în
cinci prin forța împrejurărilor, ani în care părea că
lucrurile progresează din sesiune în sesiune, în care
nu mai ai timp să recapitulezi ce te-a făcut să
urmezi o anumită specializare, am hotărât să iau o
Fundația James Joyce Zurich
O viziune subiectivă
Elena Voj
Vizibilitatea culturii irlandeze în spațiul
internațional este o chestiune cunoscută,
considerată un triumf în rândul culturilor
insulare și, implicit, exotice. Ecourile spațiului
cultural irlandez în Europa și în lume cuprinde,
desigur, sfera literaturii în centrul căreia stau câteva
nume care au asigurat succesul de reputație
„britanică”. De la Shaw, Yeats, Beckett sau Joyce și
până la mai recenta Anne Enright (câștigătoarea
Booker-ului de anul acesta), popularitatea acestor
irlandezi s-a consolidat mai devreme sau mai târziu,
devenind un bun cultural internațional.
Cazul Joyce este grăitor pentru modul în care
criticii de atunci și de astăzi înțeleg să atribuie
autorului irlandez un anumit tip de etichetă.
Renumite sunt cele două direcții care reclamă fie
dimensiunea pur irlandeză a lui Joyce, fie cea
eminamente europeană; cât despre universalismul
său, acesta este atributul favorit al joyceenilor de
pretutindeni. Printre ei se numără și elvețianul Fritz
Senn, directorul Fundației James Joyce din Zurich.
Fundația există din 1985 și începuturile ei se leagă
în mod inevitabil de numele lui Senn, un
pauză... la masterat. Mi-am pemis nepermisul, a
face timp de un an doar ceea ce îmi place, fără a
mă gândi prea mult la veșnica întrebare, pe care cei
din jur ți-o aruncă nemilos și neîncetat, “și la ce-o
să-ți folosească?”.
Există o condiție sine qua non: trebuie să îți
placă literatura, să ai un minim interes pentru cul-
tura irlandeză. De acolo încolo treburile merg de la
sine. Masteratul oferă o imagine vastă, în mari con-
texe, asupra culturii și literaturii irlandeze, în cursuri
dedicate istoriei Irlandei, limbii irlandeze, filmului și
teatrului irlandez, romanului, poeziei, prozei scurte
irlandeze. Am regăsit însă, la masterat, și voluptatea
cufundării în textul despicat și analizat în cele mai
mici detalii, intimitatea citirii de aproape a operei
lui Joyce, Yeats și mulți alții, recontextualizați și
redați culturii lor de origine. Studiul îndrumat și
ghidat de prof. dr. Virgil Stanciu, prof. dr. Liviu
Cotrău, conf. dr. Sanda Berce, conf. dr. Adrian
Radu, conf. dr. Liliana Pop, lect. dr. Rareș
Moldovan și de cei doi lectori invitați, dna. Lelia
Doolan și dl. David Harkness, a fost dublat și de o
mare libertate în a alege propriile arii de interes
spre aprofundare.
Enumerarea în sine a materiilor pe care se struc-
turează masteratul de studii irlandeze sau a profeso-
rilor care contribuie cu experiența și expertiza lor la
desfășurarea acestor cursuri oferă o imagine destul
de clară, cred, asupra parcursului academic oferit de
această specializare. Mai trebuie adăugat însă că
aceste cursuri sunt nu doar o sursă directă de infor-
mații, ci și o adevărată provocare la originalitate și
creativitate, în măsura în care promovarea lor este
condiționată de realizarea unei sarcini de lucru, a
unui proiect, a unei lucrări, ce pornește de la tema-
tica cursului însă se deschide înspre propriile pasiu-
ni ale fiecăruia dintre studenți. Biblioteca irlandeză,
ce pune la dispoziție materiale bibliografice din
domenii diverse, este dublată de biblioteca perso-
nală a profesorilor care nu ezită în a încuraja
aficionado al textelor joyceene și un model pentru
tinerii tentați de culoarea wakeană a lumii
reimaginate de scriitorul irlandez. Activitatea
Fundației se împarte între administrarea bibliotecii
(mare parte compusă din donația directorului),
organizarea de evenimente culturale (dintre care cel
mai important este atelierul anual, în luna august),
sprijinirea tinerilor cercetători prin acordarea unor
burse și facilitarea accesului la bibliografie de
specialitate și, nu în ultimul rând, constituirea
grupurilor de lectură prin care persoane din medii
și de vârste foarte diferite practică un model de
close reading pe texte precum Ulise și Finnegans
Wake.
Interesul lumii pentru această Fundație a pornit
de la interesul pentru Joyce; cu timpul, însă,
evoluția cercetării în cadrul Fundației, precum și
prestigiul acesteia în lume au influențat în mod
pozitiv receptarea scriiturii irlandeze. Turiști din
întreaga lume care intră uneori și dezinteresați la
Fundație sunt încurajați să ia parte la ședințele de
lectură (întotdeauna informale și libere oricărei
interpretări), ajungând aproape de fiecare dată să
eforturile tinerilor masteranzi. Dar ceea ce susține,
mai mult decât orice altceva, aceste eforturi este
comunitatea de interese ce se formează aici. Am
simțit de nenumărate ori pe propria piele, în timpul
facultății și mai târziu, singurătatea și izolarea cu
care se confruntă probabil nenumărați tineri intere-
sați de a pătrunde în lumea academică. Încurajați
de profesorii care au venit în fața noastră într-o ver-
siune nouă, mai aproape decât îi cunoscusem în
timpul facultății, etalându-și propriile pasiuni și
interese de cercetare, am învățat lecția despre cura-
jul de a-ți expune propriul punct de vedere, pentru
că am fost făcuți să credem că acest lucru într-ade-
văr contează. Nu în ultimul rând, masteratul a
însemnat și formarea unei legături strânse între noi,
masteranzii, legătură bazată pe interese academice
comune, împărtășite în schimbul de idei ce te
scoate din izolare, te ajută să cunoști pasiunile
celorlați, clarificându-ți, în același timp, și propriile
preferințe și puncte de vedere.
Nu știu alții cum sunt, nu știu alte masterate
cum sunt, dar ceea ce pot spune acum, la doi ani
de la încheierea masteratului de studii irlandeze,
este că acest program este probabil tot ceea ce sunt
și altele și poate puțin mai mult. El poate fi și un
scop în sine, oferă o plăcere pură a cufundării în li-
teratura și cultura irlandeză. Probabil că nu sunt
mulți cei ce gustă asemenea plăceri, dar pentru cei
care o fac, acest masterat poate fi o adevărată
împlinire. Timpul, care de cele mai multe ori trece
prea repede și în defavoarea noastră, are și virtutea
de a decanta experiențele, de a ne ajuta să uităm
ceea ce e mai puțin plăcut. Există și în timpul cur-
surilor de masterat, evident, lucruri mai puțin plă-
cute, momente de supărare și dezamăgire, de dis-
perare uneori. Dar acum, în retrospectivă, pentru
mine a rămas amintirea unui timp ca o carte care
îți place atât de mult, încât citești încet de tot,
sperând pe ascus că poate așa nu se mai termină. E
ca și cum ai reface cursul preferat din facultate, cu
profesorul preferat, timp de două (de acum patru)
semestre, într-una. Singura condiție, evident, este ca
acesta să fi fost într-adevăr cursul preferat. Iar dacă
nu, rămâne totuși avantajul unei diplome utile, a
deschiderii unei noi perspective pentru viitor.
■
cumpere și, eventual, să abordeze opera joyceană.
Experiența mea de bursier al Fundației a
fluctuat între stranietatea exercitată de organizarea
elvețian-impecabilă a activităților și familiaritatea
impusă de libertatea de lectură, de viziune și de
mișcare. Luate împreună, un oraș igienic și lucid, în
care totul (de la centimetrii firului de iarbă la bani)
este bine calculat și excentricitatea unor
personalități găzduite de acest spațiu (Joyce, Lenin,
Tzara) par paradoxale. În fapt, memoria culturală
supraviețuiește cel mai bine în condiții de
administrare chibzuită și implicare totală; de aceea,
Fundația este nu doar clădirea în care o mână de
oameni își desfășoară munca în ritmul mecanic al
ceasurilor locale, ci și ușa care deschide oportunități
individuale și colective.
Pentru cultura irlandeză, Fundația a facilitat
permeabilitatea valorii literare în spațiul european și
conservarea ei în parametrii confortabili ai unei
instituții unice în felul ei; existența unor locuri
similare garantează apetitul și tihna pentru lectură,
oferind vizitatorilor-cititori sentimentul unei
apartenențe democratice. Într-o prelegere recentă de
la Trieste, Anne Enright a insistat asupra faptului că
Joyce a aruncat nu o umbră, ci o rază de lumină
asupra lumii literare. Fundația James Joyce din
Zurich este, din această perspectivă, un mediu solar
și sănătos pentru inițiați și necunoscători
deopotrivă.	■
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
20
Black
Pantone 253 U
Afirmativ cu Joyce în Trieste
The Twelfth Annual James Joyce School,
Trieste, iunie 2008
____________________
Puțini °tiu că ultimele cuvinte din Ulise nu
sunt atât de des citatele ‘and yes I said yes I
will yes’ ale lui Molly, ci lista criptică a
orașelor unde Joyce, exilat profesional, a scris
ceea ce urma să fie considerat romanul secolului:
‘Trieste - Zurich - Paris, 1914-1921’. Primul dintre
aceste orașe unde Joyce a trăit între 1904-1920, a
contribuit poate cel mai mult, prin contextul său
multietnic și plurilingvistic, prin întâlnirea cu cele
mai importante curente intelectuale ale
începutului de secol vienez, filtrate prin literați
triestini și, nu în ultimul rând, prin influența
scriitorului Italo Svevo (Ettore Schmidt), prieten
al lui Joyce, la geneza lui Ulise. Trieste este
singurul spațiu al exilului despre care scriitorul,
care a detestat Pola și Roma și care are puține
cuvinte de laudă despre Zurich sau Paris,
pomenește cu oarecare duioșie în corespondență,
numindu-l la mia seconda patria. Aici a scris
Portretul artistului în tinerețe aproape în
întregime, Giacomo Joyce, puțin cunoscutul text
(poem în proză? „liberatură” cu vaste pauze și
spații goale pe pagini nenumerotate, deci, fără o
ordine prestabilită a lecturii?) și aici începe să
lucreze la Ulise; Trieste i-a furnizat experiența și
cunoștințele necesare pentru mare parte din
background-ul romanului, mai ales în ceea ce
privește comunitatea și cultura evreilor, acea
„genealogie” a lui Leopold Bloom. După cum
afirmă cercetătorul John McCourt, cel mai bun
cunoscător al anilor lui Joyce/Bloom în Trieste,1
metropola adriatică a însemnat un fel de antidot
la parohialismul Dublinului natal al lui Joyce.
Trieste, emblemă a Mitteleuropei și oraș al lui
Claudio Magris, unde din centrul înțesat cu sedii
de bănci și asigurări din secolul XIX se ajunge
direct în Cavana, cartierul italian cu
caracteristicele-i străduțe strâmte și în vechiul
ghetou, a fost și rămâne un oraș surprinzător și
fragmentat, un palimpsest arhitectural parcă
Joyce la Trieste
proiectat să fie celălalt spațiu, invizibil ca un
ecran cinematografic pe care se proiectează
filmul, cutreierat de Leopold Bloom.
După „înverzirea” lui Joyce - recuperarea
scriitorului în canonul literar irlandez, în linie cu
critica postcolonială, începând din anii ’90 -
cercetarea internațională se orientează din ce în
ce mai mult spre dimensiunea europeană a operei
joyceene, spre textul multilingvistic și textul în
traducere, spre cercetarea genetică și lecturi
microtextuale. Universitatea din Trieste
organizează în fiecare iulie o școală Joyce; școala,
aflată la a treisprezecea ediție, este cel de-al doilea
atelier critic în materie joyceană după prestigioasa
școală Joyce de la Dublin. Anual aici se adună
cercetători și studenți joyceeni din toată lumea; în
afară de prezentări au loc, în fiecare după-amiază,
seminarii, îndeosebi pe Ulise și Finnegans Wake,
și seminarii de studii genetice pe carnetele de
notițe și manuscrisele păstrate, în mare parte, la
Universitatea din Buffalo. Autorul cu faima de
poate cel mai puțin accesibil monstru sacru al
secolului 20 a zămislit, totuși, o castă democratică
de „specialiști” care se disting prin bonomie, simț
pentru calambur și foarte mult umor a la Joyce,
calități care s-au văzut în discuțiile animate de
după conferințe.
Tonul școlii a fost dat, și în acest an, de
doyen-ul studiilor joyceene, Fritz Senn, cu o
prezentare despre erori și incertitudini -
informații indirecte și tot ceea ce se întâmplă în
spatele scenei - în Ulise. John McCourt, irlandezul
devenit triestin și, de obicei, ghid în turul joycean
al orașului, a vorbit despre întorsăturile recepției
lui Joyce în Irlanda natală: după primele decenii
de critici ostile și malițioase la adresa exegeților
americani, și după sarcastica primire de către
presă și academici a primului Simpozion
Internațional Joyce organizat la Dublin (1967),
critica irlandeză își revendică „geniul irlandez” al
lui Joyce, până atunci considerat numai în
canonul modernismului european mai larg.
Această revendicare, escalând în valul de critică
postcolonială al anilor ’90 și generând o adevărată
industrie joyceană a turismului (centenarul
Bloomsday din 2004 a început cu un mic dejun
oferit de Guinness și urmașii măcelăriei lui
Dlugacz pentru... 10.000 persoane) s-a îmbinat cu
repoziționarea Irlandei în UE și, în termeni de
imagine a țării, se poate vorbi chiar despre un
branding al Irlandei prin apostatul
modernismului. Câțiva dintre cei mai afirmați
cercetători joyceeni ai momentului - Sam Slote,
Finn Fordham, Tim Conley, Valerie Benejam - au
schițat posibile linii de gândire despre textele
joyceene care să nu cadă în capcana, deseori
întâlnită în ortodoxiile teoretico-critice, de
totalizare a textului care se opune oricărei
tentative de totalizare. La aceeași concluzie par să
fi ajuns și seminariile, în special forfota de la
Finnegans Wake unde fiecare cuvânt-portmanteau
a generat multiple linii de zbor în limbi, idiomuri
diferite. Pe lângă faptul că ne-au convins, ca să
rămânem la refrenul celebrei balade: lots of fun at
Finnegans Wake!
„Lupta cu acel «tată bătrân, artizan bătrân»
este o problemă grandioasă”: cu toate că generații
de scriitori irlandezi au suferit de umbra lui Joyce,
lumina emanată de el este mai importantă. Joyce,
„primul scriitor-femeie al secolului 20”, a făcut ca
scrisul despre tot și despre orice să fie posibil -
afirmă scriitoarea irlandeză Anne Enright, invitata
de onoare a școlii, al cărei roman The Gathering,
o sumbră și ireverentă poveste de familie
irlandeză a necomunicării, a câștigat în 2007
premiul Man Booker. Enright îl consideră pe
Joyce deschizător de drumuri pentru scriitura
feminină și prin poziția sa antipuritană, pentru
faptul de a fi făcut surse vaste de bogăție
accesibile scrisului. Afirmație stranie de la o
scriitoare care se consideră realistă - cu toate că
detestă termenul „realism” -, văzând în realism un
„mod adult de a scrie”, de a lăsa poveștile
(îndrăgite de realismul magic) în spate și de a
scrie dinspre deconstrucție înspre centru. Enright,
scriitoare a unei feminități problematice, o
prezență marcantă cu o voce inconfundabilă, ne-a
răspuns deschis la întrebări legate de procesul
scrierii și rescrierii, afirmând chiar că fiecare carte
este un eșec.
Și dacă o săptămână de program încărcat
poate părea, uneori, un adevărat sacrificiu într-un
oraș pe malul mării și cu câteva must-uri turistice
în apropiere, organizarea și echilibrul ideal între
îndeletnicirile academice și sociale - serate
muzicale, ospățul de rigoare într-o osmiza,
agroturism sloven, în regiunea Carsto, discuții
care se prelungesc în noapte într-un bar din
ghetto sau stând pe Molo Audace și ascultând
marea - face ca mulți dintre participanți să
revină. La anul, la Trieste!
1	Vezi volumul The Years of Bloom: James Joyce in
Trieste 1904-1920 (Dublin: The Lilliput Press, 2000).
■
^
Grupaj coordonat de
Sanda Berce
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
Black
Pantone 253 U
Rigoarea distilată poetic
(Ibn 'Arabi)
Simona-Grazia Dima
(urmare din numărul trecut)
Pornind de la planul concret, Ibn 'Arabi
descrie ansamblul unității cosmice, care
poate fi percepută din momentul
coincidenței concretului cu mentalul și
supramentalul (divinul). Pentru misticul arab,
unitatea cosmică (urmare a Proiectului divin)
apare, în deplinătatea sa, din momentul
coincidenței concretului cu mentalul și
supramentalul (divinul). Odată efectuat acest
racord, realitatea, în sensul ei totalizant, pulsează
asemenea unei entități vii, probă a armoniei
divine. Modalitățile existenței sunt analizate, și
ele, în toată complexitatea lor. Concluzia analizei
este că ele sunt anterioare existenței oricărei
realități concrete. Altfel spus, lucrurile, înainte de
a prinde chip în realitatea concretă, preexistă, la
un nivel ideal; în mod similar, omul e veșnic,
deoarece există în știința eternă, pururi reprezen-
tat în ea, totodată corolar al întregii științe vivan-
te, derulată în univers: „dacă omul nu ar fi fost
creat după Forma divină, știința nu i-ar fi fost
atribuită niciodată, căci știința care este legată veș-
nic de o realitate întâmplată survine și continuă
să survină numai datorită imaginii veșnic existen-
te după care omul a fost creat. Mai mult decât
atât, întregul univers a fost creat după imaginea
omului. Ca atare, universul există tot datorită
imaginii după care omul a fost creat” (p. 37).
În continuare, cărturarul statuează cele trei trepte
ale existenței lucrurilor: Existența în sine, totuna
cu Absolutul, cu divinul; existentul prin
Dumnezeu, adică întreg universul creat; și o
treaptă relațională, cu un statut asemănător celui
al „Ființei necesare Existenței”, explicată în mod
scolastic, drept Realitate a realităților lumii,
„Realitate universală inteligibilă, subzistentă în
mental” (p. 43). Esența ei relațională este evidentă
din faptul că „ea se manifestă în veșnicie ca
veșnică, și în întâmplare ca întâmplată” (ibidem).
Ea este, simultan, Lumea și Adevărul veșnic, fiind
inerentă oricărei manifestări, fără a suferi vreo
diminuare prin divizarea sa. Ibn 'Arabi insistă
mult asupra acestei trepte existențiale, pe care o
consideră sublimă și de domeniul misterului,
întrucât este, în mod egal, rezidentă în cele două
lumi (cea a absolutului și cea a relativului),
putând fi, foarte vag, aproximată, prin termenul
„lemnicitate” (pentru care îndrăznim să
propunem o altă variantă, cu un son parcă mai
natural, „lemnozitate”). Prin această realitate
relațională se realizează, la modul misteric,
joncțiunea dintre increat și creat, dintre
Dumnezeu și lume. Ea nu poate fi descrisă, ci
doar inferată prin comparație și analogie, de unde
exemplificarea, aleatorie, a „lemnicității”, (adică
relația lemnului cu orice obiect de lemn). Prin
partea dinspre divin a acestei relaționări se
deduce, de asemenea, imposibilitatea existenței
unei lumi mai bune decât aceasta, idee aparent
ciudată, dacă nu am observa că excelența se
referă aici la potențial și la latențe. Comunicarea
divinului cu lumea se efectuează în plenitudine,
cu maximă generozitate, fără ca Dumnezeu să-și
fi reținut pentru sine vreuna din potențe. Tot în
acest mod, se reafirmă vocația Omului - de a fi o
„probă ce duce la cunoașterea lui Dumnezeu,
fiind împlinirea realităților princpiale” (p. 44).
În cele ce urmează, Ibn 'Arabi clasifică
lucrurile existente, în „Existența absolută”, despre
care putem avea doar o cunoaștere apofatică;
„existentul imaterial”, în sânul căruia aflăm
„inteligențele separate spirituale”, veritabile raze
luminoase, pe care le percepem ca îngeri, fără
configurație și forme determinate, chiar dacă pot
lua o formă în spațiu - exponenți, așadar, ai unui
„mister eminent și subtil”, „energii spirituale de
foc”; „existentul spațializabil și localizabil
(corpurile cerești, corpurile fizice și indivizii); etc.
Din nou, omul este reliefat ca ființa privilegiată
prin excelență, întrucât el conține în sine opt din
cele zece categorii posibile ale lucrurilor existente,
reprezentând, astfel, un summum al manifestării
universale. Dar el mai posedă și o latură divină,
motiv pentru care cărturarul distinge în el două
dimensiuni: cea exoterică, aferentă creației (zahir)
și cea ezoterică, aferentă increatului (batin):
„Dimensiunea sa vădită corespunde, în întregul
său, Universului, conform categoriilor pe care
le-am precizat. Dimensiunea ascunsă, în schimb,
corespunde Prezenței dumnezeiești” (p. 49).
Această postură supremă este probată de
capacitatea omului de a fi, virtual, receptacul al
(practic, oricăror) manifestări universale, spre
deosebire de celelalte făpturi, care nu se bucură
de aceeași fabuloasă comprehensiune. Printr-o
splendidă metaforă, omul este înfățișat ca
intermediar al celor două lumi, divină și
manifestată, la care poate accede: el este situat pe
linia dintre umbră și soare, ca un istm ce face
legătura dintre Lume și Dumnezeire, drept care el
poate dobândi desăvârșirea, perfecțiunea, în
ambele dimensiuni. Omul este preamărit drept
chip desăvârșit, chintesențial. Ibn ' Arabi își
încheie apoteotic expozeul despre categoriile
lucrurilor existente, printr-o diagramă a
transcendenței și a imanenței, pe care o lămurește
în termeni limpezi. O altă diagramă, imediat
următoare, este cea a materiei primordiale,
matrice prin a cărei mijlocire Dumnezeu conferă
existență tuturor lucrurilor finite. Materia
primordială posedă o deosebită demnitate, ea
nesuprapunându-se materiei propriu-zise, ci „poate
fi inteligibilă în spirit, fără să existe în mod
concret” (p. 54), adică fără a se substanțializa.
Există o misterioasă relație biunivocă între
Dumnezeu și Materia primordială: cel dintâi o
manifestă pe cea de a doua, care, la rându-i, îl
ascunde pe Acela (a se vedea p. 60).
Un al treilea tabel (și capitol) este dedicat
celor mai frumoase Nume ale lui Dumnezeu, cu
precizarea că Dumnezeu nu poate fi înțeles prin
inteligență, de unde, fatalmente, necesitatea ca
meditația să se concentreze exclusiv pe faptele și
creațiile din proximitatea esenței sale. Enumerarea
este deschisă, astfel încât credinciosul să o poată
completa prin alte nume, revelate lui prin
propria-i experiență. Tabelul se raportează exclusiv
la categoria Substanței, menționată în tabelul
Materiei primordiale. Iarăși, menționarea celor
mai frumoase nume ale lui Dumnezeu nu a fost
întâmplătoare: acestea ființează realmente în tot
ce există, prin virtuți subtile. Esența divină însăși
lucrează, prin aceste nume, asupra lumii și, astfel,
ajută omenirea să conserve esența sacră în toată
puritatea ei originară. Numele se cuvin
ierarhizate, iar ierarhiile provin de la niște
„înainte-aflători” arhetipali (poate că, în viitor,
traducătorul va găsi o altă echivalare, formațiunea
aceasta, de la verbul a afla, deopotrivă tranzitiv și
intranzitiv, prezentând un grad de ambiguitate).
Ele nu sunt factice ori gratuite: existența efectivă
a acestor Nume conduce necurmat la serii de
fapte umane corespunzătoare.
Un ultim grafic, desenat de Ibn ' Arabi, se
referă la „Înainte-de-toate-Aflătorul”, adică la
prezența primă, situată la originea mai multor
cercuri: al Fericirii lumii, al Nenorocirii ei, ale
păzitorilor și ale înainte-aflătorilor. Printr-o
multitudine de raze, trasate între diferitele cercuri,
sunt figurate relațiile dintre toate aceste entități
spirituale. George Grigore găsește o frumoasă
expresie pentru a caracteriza explicația voalată a
realității ultime: dezvăluire imaginală (p. 64).
Ultimul capitol al acestui atât de dificil tratat,
Păzitorii Numelor divine înainte-aflătoare,
strălucește prin poezie și plasticitate, prin
dramatizarea categoriilor abstracte expuse
anterior. Suntem gratulați cu o istorisire în stil
pur oriental, în care păzitorii Numelor, în
vremurile de început, pe când Creația nu se
declanșase încă, aveau în mână, fiecare, cheia sa,
fără a ști ce se putea deschide cu ea. Pentru a
clarifica situația, ei s-au pus de acord și s-au dus
la trei dintre înainte-aflători, spre a li se plânge.
Împreună cu aceștia și ceilalți înainte-aflători, s-au
prezentat la poarta Prezenței Aflătorului divin,
căruia i-au spus că „și-ar dori existența efectivă a
cerurilor și a pământului, ca fiecare să-și pună
cheia în poarta corespunzătoare” (p. 66).
Dumnezeu îi solicită să se pronunțe pe înainte-
aflătorii împuterniciți și îi rugă pe aceștia să-și
ajute frații. Cel Puternic și Cel Vorbitor se
adresară, în consecință, Celui Darnic, căruia îi
adresară rugămintea de a-și pune în operă
calitățile specifice, ale dărniciei, spre a crea, în
consecință, lumea. Darnicul se conformă, le dărui
petenților dărnicia absolută, ei o luară, spre a crea
Universul, prin concentrare, iar rezultatul se vădi
în perfecțiunea absolută a acestuia. Nici nu s-ar fi
putut întâmpla altfel, de vreme ce fusese pusă la
lucru dărnicia absolută, ca atribut divin, de unde,
repetată, aserțiunea că lumea aceasta este cea mai
bună cu putință (vorbind despre virtualitate și
potențial): esența divină a dărniciei nu cunoștea
altă dăruire decât cea completă. Această frumoasă
poveste a creației cosmice explică originea și
cauza dezvoltării lumii ca realitate gnoseologică,
nu empirică, deoarece fiecare păzitor (i. e.
factorul executiv) „se înarmă cu cheia sa și
cunoscu realitatea corespunzătoare acelei chei,
precum și realitatea datoriei pe care trebuie s-o
îndeplinească față de existența creaturilor” (p. 67).
Pe cât de impozant (și intimidant), în rigoarea
abstracțiunii sale, este tratatul Geneza cercurilor,
pe atât de poetic, simplu și aluziv (sub haina
rigorii, niciodată absentă la Ibn 'Arabi) este
opusul său intitulat Filiația spirituală (traducerea îi
aparține Rodicăi Firănescu, în volumul citat mai
sus). În el, eruditul arab vorbește nu ca
teoretician, ci în calitatea sa de mistic sufit,
îndrumător al unui discipol, căruia urmează să îi
transmită harul (baraka). Din studiul introductiv
al Rodicăi Firănescu, aflăm că traducerea literală a
cărții ar fi fost Cartea originii (genealogiei)
veșmântului și citim semnificațiile speciale ale
termenului veșmânt, în cadrul misticii sufite,
sensuri definitorii pentru structura volumului. De
o polisemie impresionantă și expresivă, veșmântul
desemnează “floarea”musulmanilor, sufiții, dar și,
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
prin transfer metonimic, învestitura inițiatică,
deoarece aceasta era acompaniată de primirea, din
partea maestrului spiritual, șeicul, a unui veșmânt
(nu contează prea mult tipul - putea fi o haină,
un turban sau o simplă bucată de stofă), ceea ce
echivala transmisia harului.
Veșmântul capătă, așadar, în cartea lui Ibn
'Arabi, valențele unei splendide metafore, a cărei
frumusețe este motivată prin măiestria cu care
realizează legătura dintre lumea exterioară și cea
lăuntrică, ultima fiind aceea a realizării spirituale.
Diferențiind, în Cuvânt-înainte, între destinele
maeștrilor (unii dobândesc iluminarea în
anonimat, fără a avea fii spirituali, alții au de
trecut numeroase probe etc.), Ibn 'Arabi
sugerează că, dincolo de aceste simple roluri
jucate pe scena vieții exterioare, important este
rolul lor mistic, inefabil, cunoscut numai de
Dumnezeu. El este acela care îi unește pe toți
maeștrii într-o veritabilă familie fără de timp,
capabilă să asigure calitatea și noblețea însoțirii
(alt sens al veșmântului - khirqa), precum și
validitatea învestiturii, din partea “celui aflat
aproape”, către “cel aflat departe”. În spiritual
sistemului propriu lui Ibn ' Arabi, acești adevărați
învățători, demni să ofere inițierea, sunt
înveșmântați de însuși Dumnezeu (prin conferirea
veșmântului - khirqa), cu cele mai frumoase
Nume ale Sale (a se vedea Geneza cercurilor). Ei,
cei aleși, s-au înălțat foarte sus, în imediata
proximitate a Divinității, care i-a considerat
apropiații Săi, apți să dețină și să dăruiască, mai
departe, “comoara cunoașterii”.
În prima secțiune a cărții, Despre
fundamentele scriptuare ale “înveșmântării”
(khirqa), Ibn 'Arabi definește noțiunea de
veșmânt, cu începere de la un verset coranic (VII,
26), care discerne existența a două modalități ale
înveșmântării, una exterioară, iar cealaltă, evident
superioară, lăuntrică. Dintre veșmintele exterioare
sunt absolute necesqare cele cu rol de protecție,
în vreme ce podoabele, accesoriile, adică cel de-al
doilea tip de veșmânt, reprezintă expresia
generozității speciale a lui Dumnezeu. Purtarea
acestora din urmă nu dăunează purtătorului, dacă
are loc cu permanenta reamintire a sorginții lor
spirituale, în vreme ce tot ea mijlocește căderea în
ispită, dacă se face doar din rațiuni de vanitate și
orgoliu.
Veșmintele interioare sunt, și ele, de două
feluri: strict necesare (care neutralizează viciile
potențiale din adâncul sufletului) și cele similare
podoabelor din categoria veșmântului exterior,
adică veșminte ale nobleții spirituale, corespon-
dente ale unor acte personale de pioșenie, dincolo
de obligațiile religioase strict reglementate. În
acest moment al argumentației sale, Ibn ' Arabi
execută cu hotărâre trecerea spre planul devoțio-
nal, explicând dorința oamenilor conștienți de
cele două accepțiuni ale înveșmântării, de a le
îmbina pe ambele, în spiritul unei pioase făptuiri.
Îmbrăcarea devine act spiritual, modalitate de a
atrage atenția, prin ținuta exterioară, asupra
aspirației lăuntrice. Ea depășește statutul de
acțiune profană, prezentând evidente calități
religioase, pedagogice, altruiste: “Au făcut asta în
semn de comuniune, ca semn al pioșeniei
morale” (p. 85). Într-o accepție foarte
interiorizată, înveșmântarea s-a transformat în
acțiune mitică, repetitivă, fondatoare - reamintire
a faptului că Dumnezeu însuși consideră inima
credinciosului drept veșmântul Său. Prin urmare,
învestitura acordată discipolilor are loc ca o
predare a unor haruri, în virtutea stării divine
atinse de maeștri: “îndrumătorul însuși se va
înveșmânta în acea stare, până ce se va cufunda
în ea aievea, ea cuprinzându-l pe deplin; atunci
forța acelei stări spirituale va pătrunde în
Pila Rossi	Singurătate
veșmântul purtat de îndrumător, iar acesta și-l va
scoate pe dată, îmbrăcându-l cu el pe discipol.
Acea forță va pătrunde în toată ființa discipolului,
precum vinul, îl va inunda și, astfel, starea
spirituală se va desăvârși. Aceasta este o zi
neprețuită” (p. 86).
Ibn ' Arabi precizează și că o asemenea
abordare a credinței este dintre cele mai elevate.
În schimb, ”când interesul oamenilor pentru astfel
de lucruri pomenite aici a scăzut, aceștia s-au
coborât la nivelul credincioșilor de rând” (p. 86).
Sub aceeași constelație spirituală este plasat și
capitolul II, Însușirile necesare pentru a dobândi
khirqa. Aceste calități, statuate de maeștrii
spirituali, sunt, toate, “acoperiri” cu veșminte ale
nobleții sufletului: “răul minciunii să se acopere
cu veșmântul sincerității, cel al perfidiei cu
veșmântul loialității (...) Trăsăturile josnice să fie
acoperite cu veșmântul celor nobile, trăsăturile
blamabile, cu acela al însușirilor lăudabile și orice
trăsătură inferioară să se acopere prin
înveșmântarea într-o trăsătură superioară” (p. 87);
acoperiri ce nu sunt sinonime unor camuflări, ci
semnifică neutralizări ale răului prin antidotul de
rigoare. Suprema înveșmântare este, bineînțeles,
aceea cu podoabele divine, consecința firească
fiind respectarea preceptelor sacre și a unui
comportament înțelept și moral.
Preceptele înmănuncheate în acest capitol se
referă la trăsăturile universal umane ale caracte-
rului și firii omenești, formând un excelent
manual de autoeducație spirituală, oricând valabil
și demn de urmat de oricine, indiferent de cultură
ori confesiune. Ținta fiecărei povețe este
dezvoltarea unei viziuni înalte, în paralel cu
permanenta focalizare asupra deșertăciunii
lumești. “Nu căuta să-ți sporești averea în această
lume și nu fi preocupat de ignoranța celui care îți
ignoră rangul. Dimpotrivă: nu trebuie ca tu să te
consideri pe tine însuți a avea un rang (...).
Ferește-te să-i blamezi pe cei bogați, dacă sunt
zgârciți, ori pe oamenii de rând dacă se ceartă pe
bunurile lumești; nu jindui la averile lor. Roagă-te
pentru binele conducătorilor și al celor cu ranguri
importante, ci nu te ruga pentru răul lor, chiar
dacă sunt nedrepți” (p. 91). Ferește-te a lăsa
lumea să-ți murdărească auzul șoptindu-ți la
ureche vorbe ce îți fac rău, auzite de la alții,
despre tine sau altcineva (p. 90). “Să nu dorești
răul cuiva, să nu ponegrești un rob al lui
Dumnezeu rostindu-i numele, fie el mort sau în
viață; căci, dacă este în viață, chiar necredincios
fiind, tu nu știi în ce fel va sfârși, iar dacă este
mort, nu știi în ce fel a sfârșit. Nu-i condamna pe
cei stăpâniți de pofte pentru poftele lor, nu căuta
să-ți exerciți autoritatea față de cineva, și nu-ți sili
urmașii să servească interesului tău” (p. 89-90).
Toate sfaturile reflectă adevărata pietate,
smerenia autentică, ziditoare: “Adu-ți contribuția
la fapte de caritate și pioșenie, răspunde-i celui
care te cheamă în ajutor și salvează-l pe cel lovit
pe nedrept. Sari în ajutorul celui disperat și
înspăimântat, ușurează-i tristețea celui întristat”
(p. 93). Superioritatea de spirit strălucește din
fiecare rând, prin capacitatea de a discerne
nuanțele, de a sesiza esențialul din spatele
aparențelor: “Primește și crede în hotărârea lui
Dumnezeu; nu în fiece lucru ce ți-a fost hărăzit,
ci în hotărârea dumnezeiască de a ți-l fi hărăzit”
(p. 94).
Capitolul III este dedicat propriei filiații
spirituale a lui Ibn ' Arabi, ca întemeiere a
îndreptățirii lui de a conferi, la rându-i,
veșmântul, în descendența purtătorilor
veșmintelor spirituale descrise în precedentele
capitole. Reiese că îndrumarul a fost scris spre a-i
servi discipolului său Kamal ad-Din Ahmad bin -
Abd Allah: “Te-am înveșmântat cu acest veșmânt
al însoțirii spirituale” (p. 97). Sunt menționați, în
sens cronologic invers, maeștrii care au acordat,
rând pe rând, învățătura. Ibn 'Arabi se prezintă
ca moștenitorul legitim a nu mai puțin de patru
filiații spirituale, care-l îndrituiesc pe deplin să
transmită cunoașterea, ultima dintre ele
datorându-se înțeleptului arhetipal Al-Khadr, “Cel
verde”, presupus a-l fi însoțit pe Moise în
călătoria sa inițiatică și a fi fost inițiatorul a
numeroși asceți sufiți.
Anvergura spirituală a lui Ibn 'Arabi transpare
grăitor din modul în care a înțeles să-i
“înveșmânteze” pe cei vrednici de khirqa: Aceștia
au fost bărbați și femei, copii și vârstnici, săraci și
bogați, ce îndeplineau condițiile transmisiunii
spirituale - atât și nimic mai mult. Nu se aplică
restricții nici numărului de învestituri
primite/ date. Ibn ' Arabi îl menționează pe un
îndrumător care primise khirqa de la trei sute de
alți îndrumători, pe care îi însoțise și care îi
dăruiseră, fiecare, câte o virtute. Generozitatea și
larghețea de spirit motivează afirmația finală,
conform căreia “khirqa nu înseamnă decât
însoțire și noblețe spirituală, or, acest lucru este
neîngrădit” (p. 102). Contrariul a fost afirmat de
un grup de ignoranți, care pretindeau că nu se
poate primi învestitura decât de la un singur
îndrumător. Ibn 'Arabi este indignat de această
impostură: “acesta este un lucru pe care niciunul
dintre marii îndrumători nu l-a afirmat”.
Îl recunoaștem, în acest opus, care conține și
două poeme religioase, pe Ibn 'Arabi, veșnicul
îndrăgostit de Om, autorul nemuritoarelor
versuri: “Inima mea poate fi orice: o pajiște
pentru gazele, o mănăstire de călugări creștini, un
templu pentru idoli, Ka 'Aba pelerinului, sulurile
Torei și cartea Coranului. Eu cred în religia
dragostei, oriunde s-ar afla caravanele sale, căci
dragostea este religia și credința mea” (p. 5) -
afirmații prin care universul este revelat ca fiind
unit de facto, prin însăși substanțialitatea sa
intrinsecă, în Inima sa spirituală.
Ajunși la finalul sumarului nostru comentariu
eseistic, ne afirmăm încă o dată convingerea, cu
toată posibila doză de risc a unei asemenea
afirmații, că orice text, fie el și revelat, are, în
comparație cu sacrul perceput direct (privilegiu al
puținor mistici) doar o valoare metaforică,
însemnând, cel mult, schița unui drum pe care
fiecare om e chemat să-l parcurgă singur. Acesta
este, în fond, și mesajul mereu proaspăt al
vechilor texte de înțelepciune, pe care ne bucurăm
să le putem citi și în românește și care ne pot
îndemna spre căi simple și adânci, în contrast cu
(de multe ori) sterila cugetare intelectuală și
filosofică a zilelor noastre.
Fragment din volumul de eseuri Labirint fără
minotaur, aflat în pregătire
■
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
Black
Pantone 253 U
pr
Black Pantone 253 U
interviu
„Cultura se face cu obrăznicie
°i cu aroganță”
George Vigdor s-a născut în 20 mai 1963, în Cluj. Este absolvent al Liceului “George Barițiu” °i al
Institutului Politehnic Cluj, Facultatea de Electrotehnică (1987). Volume publicate: Geografie imposibilă
(publicistică, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 2000), Ancore de sânge (poezii, Ed. Clusium, Cluj-Napoca,
2000), Arhitectura singurătății (poezii, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 2003), Atentat împotriva eului
(poezii, Ed. Clusium, 2007).
Ioan Pavel-Azap- In prefața volumului tău de
debut Ancore de sânge, Valentin Tașcu afirmă: „E
o poezie în care, în sensul sadovenian, nu se
întâmplă nimic. Este atât de multă tihnă aparentă,
formală, dar sub care tot timpul mocnește ceva”.
Ce se întâmplă totuși cu/ în poezia ta?
George Vigdor- Eu sunt, prin excelență, un tip
expansiv, agitat și credeam că cu vârsta turbulența
mea existențială se va domoli, dar, dimpotrivă,
devin din ce în ce mai efervescent (poate nu în
sensul bun), și-atuncea poezia pentru mine este o
defulare. În esență, încerc să-i deslușesc tihnit
niște esențe care dincolo de învolburarea cotidiană
îmi dau o stare de liniște. Cred că Valentin Tașcu
a surprins foarte bine acest fapt, „m-a conștienti-
zat”, m-a făcut să conștientizez ceva ce n-am real-
izat până acum: sunt atât de sufocat de lumea
materială, de teroarea obiectelor, de teroarea con-
sumatoristă, de concurența indivizilor pentru acu-
mulare materială încât simt nevoia unui refugiu
intrinsec, interior în care să suprim oarecum
lanțurile cauzale, determinismul existențial. De
multe ori am senzația că mi-am transformat pro-
pria viață într-un spectacol - uneori grotesc, uneori
absurd, uneori penibil -, iar singura contrapon-
dere, singurul meu refugiu este meditația și
liniștea dată de cuvânt. Și nu neapărat de cuvânt,
ci de fapt de fibra mea, dacă există, cea poetică,
insuflată la o vârstă destul de târzie citind
Necuvintele lui Nichita Stănescu. Deci cred că
liniștea mea vine din umbra cuvântului sau din
tihna dintre cuvinte; e repaosul, intervalul primor-
dial pe care îl caut cu insistență pentru a savura
lucrurile esențiale și fundamentale.
- Crezi că discreția, pentru a parafraza o
vorbă celebră, dacă nu va salva lumea poate salva
măcar individul?
- Sunt sigur că da, precum bunul gust și un
soi de smerenie creștină - pe care mi-o asum și pe
care poate n-o reușesc în viața de zi cu zi -, un
soi de smerenie în fața infinitului și a valorilor
perene. Dimensiunea divină reflectată în liniștea
dinaintea cuvântului - asta e spațiul revelat și
binecuvîntat al tărâmului poeziei, tărâmul creației,
tărâmul originar de unde izvorăște orice fenomen,
orice lucru material.
- Pomeneai de smerenia creștină pe care ți-o
asumi, tu fiind evreu. Te-a ajutat, te-a încurcat
această dublă ipostază? Simți o povară, un
avantaj din această dublă identitate: de a fi evreu
și de a fi român în același timp?
- Sunt absolut convins, după 37 de ani de
existență, că m-a avantajat. N-a existat niciun fel
de antagonism niciodată, mi-am asumat absolut
clar identitatea evreiască și simțirea românească;
cum să spun, sunt un burduf evreiesc cu brânză
românească... Cu toate că Cioran spunea, cumva
dezabuzat, că până și evreii se diluează în
România, deci nu mai sunt autentici, mă
onorează să fiu un evreu diluat în România. Simt,
gândesc și chiar scriu românește și asta pentru
mine este onorant. Bineînțeles, cred că în subtext
răzbate un anumit filon evreiesc, un filon
atemporal, un filon de sensibilitate pe care mi-e
foarte greu să-l definesc dar pe care îl percep, și
probabil și alții îl percep dacă citesc poezia mea
cu atenție. Deci, cum să spun, asta ar fi opera
vieții mele sau de muritor evreu român: să
armonizez aceste două laturi, ceea ce eu cred că
am reușit prin faptul că scriu românește și simt
românește, în măsura puterilor pe care mi le-a dat
Dumnezeu.
- Poezie scrii numai în românește?
- Absolut, este limba mea de referință. Cu
toate că vorbesc cinci limbi, este unica limbă în
care am o dimensiune cât de cât culturală.
Ardelean, respectiv clujean fiind, sunt practic
bilingv, româna și maghiara le-am deprins de-
acasă, dar toată școala am făcut-o în limba
română, gândesc în românește - numai în
românește; am învățat să citesc și să scriu
ungurește din proprie sârguință și din interes,
sunt un vorbitor de limbă maghiară dar nu simt
ungurește și nu sunt un cunoscător al culturii
maghiare, dar conviețuiesc cu plăcere alături de
unguri... și celelalte limbi sunt recesive: ebraica
este însușită prin emigrare în Israel, engleza este
deprinsă din necesitate profesională, franceza din
fason cultural. Practic, din cele cinci limbi vorbite,
am o singură patrie care este limba română, ca să
citez un loc comun.
-	Ai trăit câțiva ani în Israel. Cum este
comunitatea românească, evreii proveniți din
România? Am înțeles că e a doua ca număr...
- ...a treia! După ruși - care-s cam 800.000, și
marocani - care-s cam 500.000, urmează
comunitatea românească, evreii plecați după
război, cam 450.000; din care, să zic cam 50.000
au emigrat mai departe spre țărmuri mai prospere
și mai liniștite, cam 100.000 au murit, deci
vorbitori de limbă și susținători ai culturii
românești în Israel există în jur de 250.000, cred
că este o cifră reală...
-	Sunt o droaie de scriitori români evrei
plecați în Israel. Care este starea literaturii de
limbă română în Israel și în România la ora de
față?
- Distincția este netă. În Israel există un
ghetou lingvistic care se autoîntreține prin câteva
nume - pe care n-o să le amintesc aici, fiind un
loc comun. În perspectivă istorică acest ghetou
lingvistic va dipărea cu certitudine, pentru că
acești oameni sunt în general septuagenari,
sexagenari. Copiii lor încă vorbesc românește dar
nu mai scriu, deci literatura română în Israel, în
perspectiva a 20-30 de ani, realist vorbind, este
condamnată clar la dispariție, cum și presa
românească din Israel este... În comparație cu
patria mumă, este evident plusul de imaginație,
de originalitate și de valoare stilistică al literaturii
din România. De aceea revenirea mea în patria
mumă cred că este, pentru mine, salvatoare din
punct de vedere cultural.
-	Cum este comunitatea românească din Israel
în general?
-	Legat de comunitatea românească am
sentimente foarte contradictorii. Oameni care, de
exemplu, au suferit în România - sub legionari,
sub fasciști, sub comuniști - și ar avea motive să
fie resentimentari, vorbesc cu extraordinară
dragoste despre patria mumă (și nu numai
vorbesc, mulți încearcă să facă, să încropească
24
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
afaceri aici), sunt exraordinar de îndrăgostiți de
România și mor cu o vorbă românească pe buze.
Alții, care aicea au dus-o bine mersi, au făcut
parte din nomenclatură și din protipendada
comunistă și, mă rog, a vechilor vremuri, își
renegă obârșia, preferă să spună că sunt din
Balcani, din Bulgaria, am auzit tot felul de
variante care de care mai penibilă... În esență,
purtăm toate tarele patriei de origine și ale
poporului, ale majorității. Deci nu există o unitate
serioasă a evreilor originari din România, față de
marocani și ruși care, de exemplu, și-au făcut
partide politice, au lobby-uri foarte puternice în
Israel și au o influență extraordinară. Din păcate,
noi ducem blestemul ăsta românesc al
marginalității, al periferiei, îl ducem mai departe
în Israel, suntem români prin excelență din
punctul ăsta de vedere...
- Statul român întreprinde ceva la nivel oficial
pentru a sprijini, a întreține această „colonie”
românească din Israel?
- Da, spre onoarea României, încă din timpul
lui Ceaușescu. Cât a fost interes economic și
politic... Asta este normal în viața politică, în
relațiile internaționale, dar îi revine lui Ceaușescu,
de exemplu, meritul de fi mediat pentru prima
oară în conflictul israeliano-arab, fapt amintit de
mari oameni de stat israelieni - Golda Meir și Ben
Gurion - în cărțile lor de memorii; cred că este un
aspect care nu trebuie trecut sub tăcere. Și după
’90, spre onoarea guvernelor care s-au perindat la
București, relațiile dintre România și Israel sunt
excelente, începând din domeniul militar,
economic și chiar cultural - (există și un Centru
Cultural Românesc la Tel Aviv) mă rog, în măsura
în care țara de origine își permite economic o
prezență culturală cât de cât în centrele urbane
din Israel -, sunt ziare românești, găsești cărți
românești, la târgurile de carte din Israel prezența
românească este masivă, sunt spectacole, deși în
aceste spectacole sunt doar trei, patru artiști, care
se repetă... Pe de altă parte, cred că există o
anumită îmbătrânire a valorilor românești în
Israel, ar trebui ca generația nouă de poeți, de
dramaturgi, în fine de artiști, să fie cunoscută,
pentru că există un decalaj de 20-30 de ani,
publicul românesc din Israel este rămas la nivelul
anilor ’70, maximum ’80.
- Revenind la oile noastre literare, cum vezi
împărțirea literaturii pe promoții, generații etc.?
De cine/ care te simți mai apropiat?
- Aceste împărțiri mi se par scolastice, mai
mult sau mai puțin arbitrare, este o nevoie
instrumentală de a opera cu asemenea gen de
generalizări. Părerea mea e că a existat cu
siguranță o generație ’60 - Blandiana, Stănescu,
Sorescu, Ivănescu ș.a. - în care eu îmi găsesc
filiația lirică, mă simt foarte apropiat de aceștia și
nu neapărat de optzeciști; optzeciștii m-au
influențat într-un soi de teribilism artificial pe
care îl practic cu savoare doar arareori. Dacă am
vreo calitate, dacă există un anumit suflu liric
vital, eu îmi găsesc filonul în poezia deschiderii
culturale din anii ’60-’70. De fapt, poezia e o
defulare, nu am un program estetic, nicidecum
conceptual și spre marea mea groază frecventez
Galaxia Gutenberg tot mai rar, ceea ce nu-mi face
cinste, citesc din ce în ce mai puțin în limba
română, ceea ce din nou este una dintre marile
mele frustrări, și atuncea prin scris încerc să
compensez traiul meu în altă limbă sau în altă
realitate. Referința mea, ancora mea de salvare
rămân limba și cultura română, cu accent pe
specificul ei ardelenesc, clujean.
- După 90 s-a vorbit la un moment dat de un
pustiu cultural de 50 de ani în România... Ai trăit,
te-ai format în anii aceia - aveai 27de ani în 90,
deja erai un om format, esențial nu te mai puteai
schimba. Chiar a fost un pustiu?
- Nu, dimpotrivă, opresiunea politică,
presiunea socială, sufocarea aparentă a instituțiilor
culturale cred că ne-au înfrumusețat și au dat
anvergură vieții noastre interioare, a cărei oglindă
este însăși cultura. Libertatea câștigată în ’90 cred
că este și rezultatul libertății interioare a
indivizilor care au trăit pe acest pământ
binecuvântat. Din păcate, suflul acestui moment
istoric sublim s-a pierdut aproape cu desăvârșire.
Obligația generației mele e de a perpetua acest
suflu, inclusiv în cultură, care mai nou trebuie
făcută mult mai practic și mai eficient pentru că
trăim o globalizare în care singura modalitate de
supraviețuire este pragmatismul.
- Ce crezi că îi lipsește literaturii, culturii
române - nu numai astăzi, și acum 30, și acum
’50, și acum 100 de ani - pentru „a exploda” în
lume? Avem o literatură mai mult decât
onorabilă, zic eu, dar prea puțin cunoscută. S-a
spus că de vină ar fi limba, de circulație restrânsă,
puțin cunoscută... Pe naiba, sunt țări cu mult mai
puțini vorbitori nativi și care au avut un boom
cultural, literar în speță, un impact mai mare...
- Cred că este vorba de lipsa unui imperialism
cultural. Poporul român merită și are anvergura
de a fi grandoman, eu recomand un soi de
grandomanie nu a instituțiilor ci a oamenilor.
Trebuie în sfârșit să realizăm o ruptură cu
destinul ăsta marginal, periferic, de tolerați în
Europa, cu toate complexele astea de inferioritate
- și nu e vorba de a cădea în naționalism facil,
găunos. Dacă acest imperialism cultural, această
siguranță de sine, și această grandomanie, care e
necesară, ne vor călăuzi ca indivizi, atunci în mod
cert, prin instituții culturale eficiente și printr-o
mediatizare sistematică - ce trebuie să dureze
decenii, indiferent de regimul politic - ne vom
impune. Această lipsă de profil românesc nu e
dată atât de subfinanțarea instituțiilor culturale
sau incompetența atașaților culturali din
străinătate, ci păcatul originar este în noi,
„oamenii purtători de cultură”, în faptul că nu ne
asumăm un soi de...
Peter Jones
Regina tribului cap de penis
- ...un soi de obrăznicie...
- ...un soi de obrăznicie și impertinență.
Cultura la ora actuală nu se cimentează cu bun
simț și cu sentimentul ăsta regional - de periferie -
ci se face cu obrăznicie și chiar cu aroganță.
Nouă ne lipsește dimensiunea expansivă, avem un
fel de smerenie, care este de apreciat ca și calitate
umană dar nu ca politică culturală. Trebuie să
găsim măsura între smerenia asta ortodoxă,
creștină, care este în fibra românului și
naționalismul de operetă, găunos, pe care e
normal ca instituțiile abilitate ale lumii civilizate
să nu-l înghită. Noi ori strălucim prin absență sau
printr-o prezență extraordinar de palidă, ori
deranjăm printr-un soi de operetă strident-festivist
tricoloră care, cum să spun, nu vreau să folosesc
termeni duri, care arată a sindrofie de bâlci și
miroase a mititei stricați...
- Șansele României...?
- Legat de șansele Românie, lucru care pe toți
ne macină, mai ales pe cei din generația noastră
pentru că practic o bună parte din tinerețea
noastră s-a epuizat într-un soi de joc secund, cred
că revine tot generației optzeciste marea șansă
de-a muta România într-adevăr din subdezvoltare
în concertul națiunilor europene, cu tot sacrificiul
de rigoare. E prea bombastic spus că avem
misiunea istorică, dar simt că ceasul istoriei
într-adevăr acuma bate și este cam ultimul tren al
unei șanse istorice care ne-a fost acordată în ’89.
Dacă generația noastră va rata acest tren, riscăm
să lâncezim levantic în Balcani într-un dulce
somnic secular... Dar eu, ca evreu, totdeauna
privesc într-o perspectivă optimistă: un popor
tânăr, un popor de 2000 de ani care s-a coagulat
definitiv doar acum 150 de ani are absolut toate
șansele să defileze triumfal pe aleea europeană în
următorii 150 de ani.
- Să sperăm că-i mai apucăm... Suntem la
cumpăna dintre milenii. Asistăm la o globalizare
accentuată și accelerată, la o tehnologizare
excesivă, la o pierdere a sensului, a reperelor
morale, spirituale. Ce rost, ce sens mai are astăzi
poezia, literatura, arta în general? Uite, ajungem
să citim foarte puțin, să ne citim doar între noi...
- Noi, cei care îndrăgim poezia sau chiar
practicăm acest orgasm spiritual, suntem de fapt
niște rara avis, n-o spun cu sens de noblețe:
suntem niște retardați, niște nebuni ai epocii
actuale; nu suntem produși ai generației Internet,
asta-i sigur... N-avem valoare comercială sau
tehnologică... Faptul că ne citim între noi este
perfect, avem o voluptate, ne simțim foarte bine,
spiritul de gașcă funcționează perfect - ori mai
puțin perfect, nu asta este relevant... Poezia
rămâne un har divin și faptul că din ce în ce mai
puțini o practică sau o savurează denotă însăși
decăderea acestei lumi. Faptul că noi încă citim
poezie sau scriem, cred că ne transformă într-un
colac de salvare în fața degradării umanului în
general. Și numai din acest motiv - poezia este un
act de igienizare a unui social foarte îmbâcsit -
trebuie să credem măcar în vocația ei terapeutică,
dacă nu în aceea de înaltă spiritualitate...
Interviu realizat de
Ioan-Pavel Azap
■
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
! 5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
opinii
Cultura populară între
tradiție si globalizare
Mihaela Rotaru
Vorbind despre cultura populară °i / sau
tradițională se impune, credem, din capul
locului o subliniere cu caracter preliminar,
în ideea că, indiferent de modul în care am dori
să o facem, o astfel de discuție trebuie legată de
timpul actual pe care îl trăim, în condițiile în care
lumea de azi se așază într-o nouă paradigmă
privind cunoașterea umană și viața de zi cu zi,
raportarea omului la el însuși și la societatea
căreia îi aparține. Și aceasta, în spațiul nostru, mai
cu seamă după evenimentele din 1989,
evenimente ce au marcat, practic, o nouă istorie -
pentru noi, ca și pentru spațiul european în
general. Altfel spus, trăim astăzi o realitate
fundamental schimbată în raport cu realitatea ce
ni se arăta sub ochi în urmă cu nici două decenii.
În atare condiții, orice demers aparținând
științelor socio-umane, pe linia etnografiei - ca și
a etnologiei, sociologiei și antropologiei,
domeniile cu care ne intersectăm cel mai mult
într-un demers vizând cultura populară și/ sau
tradițională - se cuvine rechestionat și adaptat,
din mers, la timpul pe care îl traversăm. Până mai
ieri, înțelegeam concepte precum națiune,
comunitate, cetățean, citadinism, ruralitate,
tradiție etc. într-o societate și cu înțelesuri (cele
racordate regimului trecut) pe care, în acest
moment, ne este din ce în ce mai greu să le
reconfigurăm. O privire, fie ea sintetizată la
maximum, îndreptată înspre societatea
românească de dinainte de 1989, ne relevă câteva
dominante ale acesteia - precum: prezența unui
sistem politic autoritar, devenit, în ultima etapă a
evoluției sale, unul de tip dictatorial și, prin
aceasta, eliminând orice urmă a libertății de
expresie și de gândire; lipsa oricărui liberalism în
viața socială, politică și culturală; îngrădirea
spiritului religios și promovarea, în contrapondere,
a unor ideologii (marxismul dogmatic, leninismul
tezist, stalinismul și mai apoi amestecul acestora
cu influențe venite dinspre spațiul de orientare
socialist-comunistă asiatic) străine de spirtualitatea
poporului român; anexarea învățământului, a
intelectualilor și a culturii, în toate componentele
sale, ideologiei de stat și de partid unic - ale căror
consecințe n-au putut însemna altceva decât
întârziere, dacă nu chiar stagnare în unele cazuri,
deformare a realității sau ideologizare, în cele din
urmă, a studiului etnografic. De amintit, în acest
sens, celebra, pe atunci, „Cântarea României”, ce
eluda orice criteriu de selecție valorică în ce
privește „producțiile” din spațiul etnografiei, sau
eliminarea treptată a psihologiei și sociologiei ca
și componente indispensabile pentru orice demers
etnografic întreprins la modul profesionist.
Din păcate, nici perioda actuală nu pare a fi
una propice unui astfel de studiu. Și aceasta, din
mai multe considerente. Există, mai întâi, o
anume stagnare în privința cercetării etnografice,
datorată unei adevărate crize în care a intrat
cultura, în ansamblul ei, după 1989. O criză
profundă, complexă și diversificată, instaurată în
spațiul occidental cu mult înainte de acest prag.
În plus, în spațiul nostru, după ce modernitatea
interbelică a fost fracturată brutal prin impunerea
unui nou regim politic, asistăm, după 1989, pe de
o parte, la absența unor politici culturale
coerente, capabile de a da consistență unor
demersuri viabile, inclusiv în domeniul studiului
etnografic, și, pe de altă parte, la o serie de
modificări profunde care țin de trecerea
umanității europene, și prin aceasta inclusiv a
spațiului românesc, la o nouă paradigmă privind
cunoașterea, societatea și situarea, în cele din
urmă, a omului în viața cotidiană. Se adaugă la
toate acestea, complexificarea vieții de zi cu zi
actuale, în condițiile în care - după cum
subliniază unul dintre sociologii cei mai reputați
ai actualității, Antony Giddens - „modurile de
viață generate de modernitate ne-au dislocat din
toate tipurile tradiționale de ordine socială, într-un
mod fără precedent. Atât prin extindere, cât și
prin intensitate, transformările implicate de
modernitate sunt mai profunde decât cele mai
multe tipuri de schimbare ce au caracterizat
perioadele anterioare. În planul extinderii, ele au
servit la generarea de interconexiuni sociale care
au cuprins întreaga planetă; în ceea ce privește
intensitatea, ele au contribuit la modificarea
unora dintre cele mai intime și personale trăsături
ale existenței noastre de zi cu zi” (A. Giddens,
p.12). Concret, se vorbește astăzi, aproape la
unison și cu certitudine, fie despre o modernitate
târzie, antrenând cu sine schimbări radicale (cele
despre care vorbește A. Giddens sau alți
teoreticieni și gânditori actuali, precum Andrei
Marga sau Jurgen Habermas), fie, după unii
gânditori (precum Jean-Franțois Lyotard, Gianni
Vattimo sau Richard Rorty), despre societatea
postmodernă, una în care asistăm, între altele, la
rechestionarea tradiției odată cu sfârșitul acesteia -
alături de alte end-isme, precum cel al istoriei și,
în general, al marilor repere ce țin de cultura
modernă. Și mai clar spus, contextul cultural al
timpului nostru, supus unor reinterogări
permanente, impune cu necesitate luarea în
discuție, alături de reperele cunoscute până acum
privind studiile socio-umane (individ, comunitate,
tradiție, modernitate, identitate culturală,
patrimoniu cultural etc.), a unor termeni și
concepte - precum alteritate, problematica
Celuilalt (într-o preocupare permanentă din partea
unui filosof cum este Emmanuel Levinas),
multiculturalitate și multiculturalism sau
globalizare - care, fie nu existau ca preocupare în
acest perimetru, fie, în cel mai bun caz,
aparțineau doar unor discuții eclectice. Mai cu
seamă ultimul dintre termeni, cel de globalizare,
antrenează impunerea unei noi viziuni asupra
lumii căreia îi aparținem, în condițiile în care
aceasta se constituie astăzi într-un fapt ce nu mai
poate fi eludat, indiferent de palierul social și
cultural pe care l-am avea în vedere.
Asupra acestui fenomen, cel al globalizării, se
oprește inclusiv unul dintre studiile cele mai
recente privind cultura noastră tradițională, în
speță cea sălăjeană - este vorba de studiul Repere
de cultură tradițională sălăjeană, semnat de
cercetătoarea Camelia Burghele -, autoarea luând
în discuție, încă din debutul lucrării sale,
problematica identității culturale în contextul
globalizării. O atitudine salutară și firească de
altfel, dat fiind faptul că realitatea timpului
nostru ne obligă, am spune, la o asemenea
interpretare. Astfel, Camelia Burghele
relaționează, în analiza sa, globalizarea cu
regionalizarea, ambele configurând „procese socio-
culturale opuse localismului” și așezate pe un
dialog cultural ce „trebuie să coaguleze în jurul
unui proiect macrosocial și macrocultural pozitiv,
care să aducă aport valoric la tendințele de
mondializare ale mileniului trei”. În același timp,
trebuie evitată, consideră autoarea, ideea unei
omogenizări culturale ce „poate conduce la un
proces de dezintegrare culturală” și care ar putea
antrena un pericol „notabil” în această direcție,
manifestat sub forma „unei agresiuni culturale
maxime, dezvoltată sub forma unui etnocentrism
exacerbat, fapt care presupune nu doar
dezvoltarea exagerată a naționalismului istoric, ci
și supralicitarea și supradimensionarea unor valori
culturale”. Posibila soluție întrevăzută pentru
evitarea unei asemenea direcții ar consta în
„încurajarea dialogului, a cooperării și a
inițiativelor comune, sau, altfel spus, a unei
toleranțe bine calculate”, toate acestea conducând
înspre „menținerea filonului identitar, prin
activarea unor mecanisme sociale și psihologice
cu repercutări maxime în identitatea culturală”. În
acest mod, trebuie luată în calcul ideea unei
culturi globale, ce ține de „promulgarea unor
fenomene culturale de masă la care să adere
societăți diverse între care nu exista, practic,
anterior, nicio legătură directă din punctul de
vedere al culturii naționale”. O „cultură globală”
ce „generează fenomene specifice acestui nivel de
dezvoltare socio-culturală”, precum: omogenizarea
culturală (presupunând „generalizarea unei forme
unice de cultură”), dezintegrarea culturală
(ilustrând „abandonarea unor tradiții culturale
reprezentative și substituirea acestora cu forme
prefabricate, artificiale, lipsite de
reprezentativitate”), sincronizarea culturală (prin
„difuzarea unidirecționată a produselor culturale
prin minimalizarea importanței modelelor
culturale particulare, locale”), hibridizarea
culturală (care „generează produse culturale
artificiale, fără o prea mare reprezentativitate
pentru identitatea de grup”), uniformizarea
culturală (înțeleasă ca „efect al asimilării unor
valori sau instanțe străine de cultura-mamă, dar
produse de o societate occidentală preluată ca
model”) și, în sfârșit, consumatorismul cultural -
înțeles de autoare ca „generator al situațiilor de
macdonald-izare și de cocacol(a)-izare
generalizată, ca efect al pătrunderii în cele mai
variate medii și societăți a unui american life style
care s-a suprapus categoric peste substratul
economic local, în funcție de disponibilitatea de
adaptare a mediului vechi la unul nou,
consumatorist” (Camelia Burghele, p. 8-9). În
atare condiții, ceea ce se impune este o
repoziționare față de cultura tradițională în
ansamblul ei, ținându-se seama de noul context al
timpului pe care îl trăim și, drept urmare, de
luarea în calcul a unor realități pe care mai
nimeni nu le mai poate contesta. Astfel,
conceptul de globalizare și globalizarea culturiii
pe care un astfel de concept o presupune necesită
o redefinire a „jocului” dintre „identitate și
alteritate” prezent în imaginarul tradițional, altfel
spus o redefinire a paradigmelor centrate pe
dialogul cultural și pe toleranță, o dată cu noua
înțelegere a politicilor identitare sau a unor
concepte precum societatea informațională sau
multiculturalismul. Și aceasta, în condițiile în care
- după cum constată Camelia Burghele -
„Globalizarea este echivalentă cu o imensă
mutație civilizațională, cu efecte dintre cele mai
intense asupra naturii umane, prin faptul că
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sfidează toate paradigmele în care omul societății
moderne evolua. Din perspectivă morală, acest
fenomen se opune într-o mare măsură moralei
creștine și, în general, valorilor promovate de
societatea tradițională coagulată în jurul unor
valori moral-identitare. Comunitatea globală
adună în granițele sale grupuri diferite de oameni
cu religii diferite și cu tradiții diferite, dar care,
din perspectiva uniformizării culturale pe care
mondializarea o impune, aderă la o singură
religie, care pare a fi a unui dumnezeu imperso-
nal și general valabil”, ilustrând, în fapt, formula
unui „sincretism religios”, constând într-un
„melanj de credințe și ritualuri” și impunând în
dreptul instituției bisericii, tocmai de aceea, o
misiune cu totul aparte, menită să înțeleagă
fenomenul globalizării „în serviciul omului și în
mod particular în serviciul tuturor persoanelor”
(Camelia Burghele, p. 9-13).
Fără a intra în detalii privind mai cu seamă
ultima dintre ideile subliniate de Camelia
Burghele în studiul amintit, cea legată de religie -
o problemă extrem de complexă în era globalizării
- să spunem totuși că o astfel de problematică
este desfășurată și într-un studiu relativ recent,
semnat de Norbert Hintersteiner și intitulat
Către o depășire a tradițiilor. Contribuții anglo-
americane la o hermeneutică interculturală a
tradiției. Concret, Norbert Hintersteiner
subliniază, încă din Introducere la studiul său,
necesitatea unui „concept teologic intercultural al
tradiției, care să țină pasul, din punctul de vedere
al unei teorii și al unei teologii a tradiției, cu
pluralitatea diverselor forme ale unei tradiții
creștine, datorată largei răspândiri și adaptări a
creștinismului. Pe de altă parte - continuă
Hintersteiner - situația teologică a lumii
contemporane, datorată prezentei dezbateri
interreligioase, se înfățișează, acum mai mult ca
oricând, ca un set de tradiții globale. Este
necesară, și în cazul acesta, desemnarea unui
concept intercultural și interreligios corespunzător
al tradiției” (Norbert Hintersteiner, p. 15-16).
O a doua considerație pe care dorim să o
facem aici este legată - în continuarea celor
subliniate mai sus - de statutul actual pe care îl
are studiul culturii populare și/ sau tradiționale,
ca și de modalitățile prin care poate fi întreprins
astăzi, un asemenea demers. În condițiile actuale
ale globalizării, societatea umană, în ansamblul ei,
a suferit mutații considerabile, mutații începute,
în fapt, încă din primele decenii ale secolului
trecut. Asupra acestui fapt au atenționat sociologi
de prestigiu, subliniind, între altele, modul în care
s-a poziționat modernitatea față de tradiție și,
drept urmare, consecințele pe care modernitatea
le-a adus cu sine în raport cu societatea
tradițională. Este cazul lui Max Weber, de pildă,
care, analizând spiritul capitalist în spațiul
european (în Etica protestantă și spiritul
capitalismului), înțelegea apariția acestuia pe
fundalul unei „dezvrăjiri” a lumii tradiționale, o
dată cu „raționalizarea” spiritului religios și cu
situarea acestuia într-o nouă paradigmă societală.
În plus, Max Weber atenționa încă de pe atunci
(studiul apărea în 1920) asupra „carcasei de oțel”,
în care o raționalitate devenită instrumentală, în
evoluția sa, va așeza spiritul uman și valorile
acestuia. „Nimeni - sublinia Max Weber, în
finalul studiului său - nu știe încă cine va locui
pe viitor în acea carcasă și dacă la capătul acestei
evoluții imense se vor afla proroci noi sau o
viguroasă renaștere a unor idei și idealuri vechi
sau nimic din toate acestea, ci o împietrire
mecanizată, garnisită cu atitudinea gravă ’a celui
ce-și dă importanță’. Căci pentru ’ultimii oameni’
ai acestei evoluții culturale, cuvintele următoare:
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
specialiști fără spirit, oameni fără inimă dedați
plăcerilor; acest nimic își închipuie că ar fi urcat o
treaptă neatinsă de omenire’ ar putea deveni
adevăruri” (Max Weber, p. 181-182). Mai aproape
de timpul nostru, Antony Giddens, interpretând
„consecințele modernității” (capitalismul și
industrializarea, perfecționarea metodelor de
„supraveghere” și mondializarea relațiilor dintre
statele-națiuni) și conceptualizând fenomenul
reflexivității (cuprins într-o nouă relație dintre
acțiune și gândire) și fenomenul deîncapsulării pe
care îl induce modernitatea (echivalat, în linii
mari, cu o desfacere a „localizarii” pe care o
presupunea tradiția), conchide fără niciun echivoc:
"Modernitatea este inerent globalizatoare - acest
lucru decurge evident din cele mai importante
caracteristici ale instituțiilor moderne, incluzând
în special deîncapsularea și reflexivitatea”
(A. Giddens, p. 63-75). În aceste condiții, este
clară necesitatea ca studiul culturii tradiționale să
țină seama de fenomenul globalizării, în care se
înscrie umanitatea actuală. Ce se poate face, cu
alte cuvinte?
Cercetătorii culturii populare din spațiul
nostru au atenționat deja asupra schimbărilor ce
se impun tocmai în acest sens. Astfel, Ion
Șeuleanu, avertiza încă din anii ’80 ai secolului
abia trecut - analizând, de pildă, Poezia populară
de nuntă - asupra faptului că „valorile spirituale
ale poporului sunt amenințate cu pierea”, în lipsa
unor preocupări susținute în spațiul culturii
populare care să atragă după sine „imperativul
cercetării sistematice” (Ion Șeuleanu, op. cit., cap.
Retrospectivă critică, p. 9-43). Ion Șeuleanu
pledează - într-un studiu mult mai recent,
Dincoace de sacru, dincolo de profan - pentru o
„perspectivă analitică” a culturii populare, care să
ia în calcul diversitatea și complexitatea direcțiilor
unui astfel de studiu în arealul cercetărilor de
ultimă oră, înscrise într-o „perspectivă multi și
interdisciplinară” sau în „viziunea de tip holistic,
singurele în măsură a da seama de complexitatea
culturii orale, ca întreg, ca sistem ale cărui
componente se condiționează reciproc și se
sincronizează impecabil, încadrându-se în tiparele
mai încăpătoare ale culturii naționale. Cultură
căreia îi imprimă un număr de mărci
inconfundabile, poate chiar pe cele primordiale,
care țin de specific, de sunetul unic prin care
aceasta se înscrie în armonia celei universale”. Și
aceasta, cu atât mai mult, cu cât „cultura
populară românească este încă, în multe privințe,
o cultură vie, rezemată pe o realitate folclorică
aflată, e drept, în schimbare, și situată undeva la
răscrucea dintre sacru și profan, dar care mai
conservă încă suficiente pattern-uri în baza cărora
să-i putem decoda stadiile străbătute și interpreta
sensurile capitale”. Un fapt ce nu poate fi
întreprins însă fără a se avea în vedere
„deschiderile metodologice” și tipurile de
„abordări contemporane”, ce presupun, între
altele, „o recuperare a perspectivei de abordare
complexă și (pe cât posibil) completă a
fenomenului folcloric, inclusiv în plan ontic și
epistemologic” - depășindu-se, în acest mod,
„limitarea de tip structuralist, care privea univoc
faptul ori evenimentul folcloric și care judeca
textul propriu-zis doar în sine și prin sine, detașat
de orice condiționare contextuală” și
îmbrățișându-se „noile orientări” ce „tind să
lărgească, uneori cu totul imprevizibil, unghiul de
abordare și să regândească totul prin prisma
complexității, a pluridimensionalității, polivalenței
și a multifuncționalității folclorului”. Tocmai în
acest sens, subliniază Ion Șeuleanu, „impactul cu
antropologia culturală, cu semiotica și poetica, cu
unele discipline lingvistice ori, mai încoace, cu
deschideri teoretice puse la îndemână de
textualism ori de teoria comunicării, a avut
consecințe dintre cele mai fecunde asupra
folcloristicii, care și-a revizuit aproape din mers
metodele de investigare, căutând să țină pasul cu
ceea ce se întâmplă semnificativ în toate aceste
domenii, mai mult sau mai puțin învecinate” (Ion
Șeuleanu, op. cit., Cuvânt înainte și cap.
Deschideri metodologice în cercetarea literaturii și
culturii orale; abordări contemporane, p. 5-27).
Așezată într-o asemenea direcție, cercetarea
culturii populare are astfel de trecut un adevărat
„examen interdisciplinar” (după cum subliniază
Ion Șeuleanu într-un studiu publicat în 1996, în
Revista de Etnografie și Folclor, și intitulat tocmai
în acest sens Cercetarea faptelor de cultură
populară: examenul interdisciplinar), într-un
demers ce ia în calcul sociologia, psihologia
socială și etnopsihologia, studiul mentalităților, al
riturilor, miturilor și al relațiilor parentale,
antropologia culturală și socială, paleontologia sau
arheologia culturală, istoria religiilor și, mai nou,
ecologia umană - toate acestea oferindu-i
etnologului repere importante privind
instrumentarul științific pentru un demers
calitativ, repere ce țin de imagologia sau
comportamentul social și cultural, de studiul
instituțiilor și al sistemelor sociale, de
comportamentul sau trăirea religioasă sau cele
care țin de adaptarea la mediul ambiant (Ion
Șeuleanu, op. cit., p. 226 ș. u.).
Pentru o cercetare riguroasă în spațiul nostru
entografic-folcloric se pronunță și Ion Cuceu,
subliniind, într-un studiu din anii ’90 ai secolului
trecut (Vechi obiceiuri agrare românești) - după
ce procedează la o radiografiere a cercetării
culturii populare în spațiul nostru, cercetare
deseori impregnată de „adevărate ’mode’ în
afirmarea unor ipoteze și teorii unilaterale” -
ideea că „cercetarea etnografico-folclorică
românească este datoare să abordeze cu toată
seriozitatea obiceiurile populare, să ajungă la
cunoașterea temeinică a obârșiei lor îndepărtate și
la relevarea caracterului lor organic, în contextul
larg al spiritualității românești” și atenționând
asupra faptului că „mai mult decât în alte științe,
în cercetarea etnografico-folclorică adâncimea
investigației este determinată de gradul de
stăpânire a materialului documentar, de nivelul
atins în cunoașterea varietății și bogăției lui, a
răspândirii lui geografice, de unde marea
importanță a instrumentelor de lucru în
asigurarea unor progrese ritmice și constante ale
științei” (Ion Cuceu, op. cit., p. 11-21). La fel
cum, într-un studiu mult mai recent (Probleme
actuale în studierea culturii tradiționale), Ion
Cuceu se pronunță pentru „o reconsiderare a
programului monografic național în vederea unei
reluări a lui”, o reluare „absolut necesară”, pentru
care „măsurile nu trebuie luate nici în grabă, dar
nici nu pot fi amânate prea mult. Este vorba de
câteva urgențe, de acele pete albe de pe harta
țării, pe care le prezintă zonele aproape
necercetate etnologic și sociologic, cum ar fi
Câmpia Transilvaniei, Zona Mureșului Superior,
Sălajul, Câmpia Sătmarului, Țara Zarandului,
românii din Secuime”, urgențe care să implice
deopotrivă forurile locale și universitățile noastre.
Necesitatea complexificării demersului în
studiul culturii noastre populare este subliniată și
de cercetătoarea Camelia Burghele care, în studiul
amintit ceva mai sus - după ce atenționează
asupra faptului că, în acest moment, „cultura
tradițională este mult marginalizată” -, relevă
consecințele globalizării în această direcție și,
drept urmare, luarea în calcul a efectelor acestora
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
în planul cercetării etnografice - între altele,
multiculturalismul (ce presupune „operarea în
cultural cu mecanismele identității și alterității”,
recunoașterea și acceptarea „diferenței” într-o
reconstruire discursivă minoritate / majoritate),
alături de impunerea unor măsuri adecvate pentru
păstrarea patrimoniului cultural (cel „material”, ca
și cel „imaterial”), în condițiile în care „cultura
informațională” (cultura mass-media, și cu
precădere internetul), generată de „societatea
informațională” în care ne situăm astăzi, se află
într-o permanentă ofensivă. Ca atare, „valul
globalizării”, dincolo de „unele beneficii
materiale” pe care le presupune, „va trebui să
răspundă unei nevoi acute de percepții identitare.
Popoare, etnii, grupuri sociale, vor înțelege că cea
mai bună pârghie pentru asumarea unei
legitimități este conservarea identității culturale,
prin toate mijloacele” (Camelia Burghele, op., cit.,
p. 8-21).
În sfârșit, am reaminti aici poziția aceluiași
Norbert Hintersteiner, ce se pronunță pentru
elaborarea unei teorii interculturale a tradiției, cu
luarea în calcul a unor problematici complexe de
natură epistemologică (implicând modalitățile de
cunoaștere), culturală (generate mai cu seamă de
contextul diferențelor culturale) sau socială
(incluzând cadrul structurilor comunicaționale ale
societății), în condițiile în care „contextul socio-
cultural al globalizării și al modernizării reflexive
a suscitat un nou interes științific pe tema
tradiției”, situație în care „teoriile sociologice
vorbesc acum despre procese de conservare a
tradiției, de ’retradiționalizare’ și de construire a
unei noi tradiții, procese ce au loc împreună sau
paralel cu ’ detradiționalizarea’ modernă ce le
precede” (Norbert Hintersteiner, p. 9-25).
Concluzionând, să spunem că studiul culturii
tradiționale în era globalizării se izbește astăzi de
o anume dificultate, dată tocmai de trecerea
anilor (și, odată cu această trecere, de pierderea
inevitabilă a unor prețioase mărturii directe
privind faptele de cultură tradițională) și de
condițiile în care societatea actuală, mai cu seamă
cea rurală, a suferit mutații profunde, sub
influența unor noi paradigme ale actualității, cu
efecte considerabile asupra vieții rurale - în ceea
ce ține de habitatul propriu-zis, ponderea
populației active, exodul de populații (spre țările
occidentale, în ultimii ani), alterarea identității
tradiționale și a vechilor relații comunitare
propriu-zise, pierderea progresivă a unor obiceiuri
(în condițiile în care acestea din urmă constituiau
în societatea tradițională „mecanismul activ al
vieții sociale” - Mihai Pop, p. 7-8) etc. În sfârșit,
cercetarea etnografic-folclorică trebuie să se
supună astăzi unui studiu care să țină seama de
„imperativul cercetării sistematice”, de
„perspectiva multi- și interdisciplinară” (Ion
Șeuleanu), folosindu-se astfel aportul prețios oferit
de celelalte științe sociale. De la antropologia
propriu-zisă (în care, clasicul de acum, Claude
Levi-Stauss vedea „cunoașterea globală a omului,
cuprinzând subiectul în toată întinderea lui
istorică și geografică, aspirând la o cunoaștere
aplicabilă ansamblului dezvoltării umane” (Claude
Levi-Stauss, p. 429-430) și la antropologia
culturală (Andrei Oișteanu), până la studiile de
poetică aplicate modernității, precum cele
aparținând lui Matei Călinescu, sau cele încadrate
sociologiei și filosofiei sociale, cum sunt cele
aparținând unui Pierre Bourdieu sau Norbert
Elias, intrat de ceva vreme și în spațiul nostru
cultural. Doar în acest mod putem avea o analiză
adecvată a faptelor de etnografie și folclor, cu o
relaționare „perceptivă” a acestora - pentru a
folosi un termen des utilizat de către unul dintre
sociologii și antropologii actuali, Franțois
Laplantine -, „pornită în căutarea semnificațiilor”
(Franțois Laplantine, p.44), din care să decurgă o
ilustrare temeinică privind temele și motivele de
impact în ansamblul de valori și cutume
tradiționale.
Bibliografie:
Camelia Burghele, Repere de cultură tradițională
sălăjeană, Zalău, 2006.
Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității.
Modernism, avangardă, decadență, kitsch,
postmodernism, București, 2005.
Ion Cuceu, Maria Cuceu, Vechi obiceiuri agrare
românești. Tipologie și corpus de texte, I, București,
1988.
Ion Cuceu, Probleme actuale în studierea culturii
tradiționale, Cluj-Napoca, 2000.
Antony Giddens, Consecințele modernității,
București, 2000.
Frangois Laplantine, Descrierea etnografică, Iași,
2000.
Claude Levi-Strauss, Antropologia structurală,
București, 1978.
Andrei Oișteanu, Mythos & Logos. Studii și eseuri
de antropologie culturală, București, 1998.
Mihai Pop, Obiceiuri românești tradiționale,
București, 1999.
Ion Șeuleanu, Poezia populară de nuntă, București,
1987.
Ion Șeuleanu, Dincoace de sacru, dincolo de
profan, Târgu-Mureș, 1994.
Max Weber, Etica protestantă și spiritul
capitalismului, București, 1993.
■
accent
Jurnalismul si publicitatea
Aspecte inedite
Mihaela Mureșan
Științele comunicării reprezintă un domeniu
complex și din ce în ce mai dezbătut, care
cuprinde specializări precum jurnalismul, publici-
tatea, relațiile publice.
Din această perspectivă, volumul intitulat
Jurnalism și publicitate. De la idee la produsul
media (Coordonatori: Elena Abrudan, Delia
Cristina Balaban) și apărut la Editura Accent,
Cluj-Napoca, 2007, reușește să surprindă și să
prezinte aspecte inedite din domeniul vast al
comunicării, oferind o viziune inovatoare și inci-
tantă asupra jurnalismului și a publicității.
Materialul din acest volum cuprinde studii și
cercetări axate pe două tematici principale: jurna-
lismul și publicitatea - amândouă fiind parte inte-
grantă a comunicării publice și aflându-se într-o
interacțiune continuă.
Tematica ce vizează jurnalismul cuprinde
studii care tratează aspecte și forme de mani-
festare a presei românești, stilistică și forme de
limbaj ale presei scrise, elemente de fotojurnalism,
comunicare vizuală, trăsături ale comunicării ver-
bale și non-verbale în spațiul public, comunicare
politică, jurnalism de război, precum și diverse
perspective în receptarea mass-mediei, în funcție
de segmentul de public țintă.
Cercetările din cadrul acestui volum abor-
dează, pe lângă aspectul teoretic, studii de ordin
calitativ și cantitativ ce vizează mass-media
românească.
Astfel, sunt discutate diversele ipostaze ale dis-
cursului vizual mediatic (în studiul cu același
nume), din perspectiva comunicării vizuale insti-
tuite prin utilizarea limbajului imaginilor. Având
un impact mult mai puternic decât alte forme de
comunicare, fotografia reușește să depășească bari-
erele lingvistice și culturale, fiind contextualizată
printr-un set minimal de informații comple-
mentare. Din această perspectivă, cartea oferă o
analiză detaliată asupra felului în care fotografia
de presă aduce un plus de cunoaștere, dar și
manipulează. Postura actuală de dominare a
fotografiei de presă, interpretarea unor imagini
prin valoarea lor informativă și decodificarea unor
mesaje vizuale sunt etalate prin realizarea unei
metodologii de cercetare, ce cuprinde un eșantion
ales pentru analiza calitativă și cantitativă a ima-
ginilor de presă. În acest fel, se evidențiază faptul
că imaginea de presă constituie un ingredient
indispensabil în procesul de seducție/manipulare
a publicului de către mass-media.
Principalele caracteristici ale limbajului presei
scrise sunt tratate, în studiul Forme ale limbajului
în comunicarea jurnalistică, din perspectiva abor-
dării stilului jurnalistic și a caracteristicilor sale:
dinamism, concretețe, acuratețe, percepere rapidă
a mesajului transmis, obiectivitate/ subiectivism,
claritate, incitare spre lectură. Sunt accentuate
funcțiile limbajului jurnalistic și modalitatea în
care acestea se evidențiază în diversele
genuri/ specii jurnalistice abordate în presa scrisă.
La nivelul limbajului utilizat, se realizează un
amplu studiu de caz, care are rolul de a pune tex-
tul jurnalistic într-o nouă perspectivă: este vorba
de un stil aparte, individual, caracterizat prin ori-
ginalitatea mesajului transmis, prin stabilirea unui
public-receptor spre care se îndreaptă acest mesaj,
prin menținerea permanentă a contactului dintre
textul de presă și publicul-cititor. La nivelul
lingvistic se prezintă o analiză de vocabular abor-
dat în presa scrisă, pentru a accentua formele lim-
bajului în comunicarea jurnalistică.
Aspecte interesante și inedite ale comunicării
non-verbale, dar și ale discursului politic sunt
analizate, în studiul “Spectacolul politic, element
al comunicării politice”, din perspectiva construirii
unui “spectacol zilnic”, care cuprinde “acte zil-
nice” ale unor politicieni văzuți ca niște actori
politici. Comunicarea politică utilizează televiz-
iunea ca principal suport media și are un aspect
funcțional mai puțin conștientizat de publicul
acestui spectacol politic: “efectul de paravan” -
felul în care informația ascunde o altă informație
cu implicații mult mai grave. Se evidențiază, prin
studii de caz interesante, faptul că, în epoca tele-
viziunii, spectacolul politic reprezintă modalitatea
ideală de atragere și păstrare permanentă a
atenției mass-mediei și a publicului.
Trăsături ale presei românești din țările cu
mari comunități de români sunt dezbătute pe larg
în studiul amplu “Presa românească din Italia”.
Inaccesibilă în mare parte publicului larg din
România, presa românească de peste hotare a
reușit să-și contureze, de-a lungul timpului, rolul
și rostul. Sunt prezentate și evidențiate câteva
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
publicații românești de peste hotare, etalându-se
principalele trăsături ale acestora, văzute din per-
spectiva alcătuirii lor, a structurării materialelor, a
tematicii abordate.
Prin prezentarea realizată, studiul constituie
pentru cititor o provocare spre o consultare
frecventă a publicațiilor românești din străinătate.
Modul în care mass-media abordează diverse
tehnici de manipulare/influențare a publicului
este expus prin studiul “Influența negativă a
mass-media asupra copiilor”, ce evidențiază un
aspect dramatic în acest sens: influența negativă
pe care mass-media o poate avea, în multe cazuri,
asupra copiilor. Sunt prezentate și tratate
aspectele negative ale presei scrise și audio-
vizuale: violența de limbaj, conturarea unui stil
virulent și agresiv, difuzarea unor imagini/ scene
agresive sau cu încărcătură erotică. Toate acestea
reprezintă trăsături negative ale culturii de masă -
concept abordat într-o manieră originală.
Tematica ce tratează publicitatea surprinde
probleme de marketing, conceptul de brand,
mixul de marketing, cercetarea și creativitatea,
stabilirea unor obiective și a strategiilor, repere
asupra clientului și a agenției.
Se abordează, dintr-o perspectivă practică, per-
cepția asupra publicității televizate și impactul pe
care aceasta îl are asupra publicului țintă. În
cadrul lucrării Percepție și impact. O perspectivă
a genului asupra publicității televizate se real-
izează o analiză și o observare a modului în care
reclamele televizate au influență asupra unor cate-
gorii de public. Mai mult, se evidențiază modul
în care contextul publicitar este interiorizat și
asimilat de către publicul țintă. Este abil subliniat
felul în care lumea publicitară reușește să impună
anumite șabloane comportamentale și să traseze
direcții clare în ceea ce privește felul în care tele-
spectatorii percep și utilizează informația din
reclame.
O abordare inedită prezentă în acest volum
este dată de studiul intitulat “Interferențe între
lumea brandurilor și arta cinematografică”. În
cadrul acestei cercetări, filmul este prezentat și
abordat ca mediu de transmitere a mesajului pu-
blicitar. Este vorba, așadar, de o formă aparte de
promovare, care implică conceptul de placement.
Se conturează, în acest fel, o relație de simbioză
între film și publicitate, relație punctată pragma-
tic, prin oferirea unor repere importante în istoria
product-placementului în filme. Studiul își câștigă
caracterul original prin conturarea unei cercetări
practice cu privire la nivelul de interferențe între
branduri și filme aflate în topul box-office. Este
vorba de o analiză de conținut, realizată pe un
număr cuprinzător de filme artistice, care
accentuează eficiența product-placementului în
filme.
Relația evidentă dintre publicitate și jurnalism
este abordată și tratată în studiul denumit suges-
tiv “Publicitatea - copilul teribil al presei postrev-
oluționare românești”, în care se urmărește legă-
tura conturată între publicitate, pe de o parte, și
corupție, presa on-line, jurnaliști, de cealaltă
parte.
Un alt studiu incitant al volumului atrage prin
titlul său: “Cum să câștigi un EFFIE în România”.
Se oferă, din perspectiva publicității, câteva coor-
donate clare în stabilirea mixului de marketing, a
unor obiective și strategii. Se realizează o radi-
ografiere a festivalului EFFIE, festival care reușește
să ofere o imagine exactă și relevantă a industriei
românești de profil.
Cartea care adună în paginile sale studiile
prezentate este extrem de utilă, deoarece pro-
movează noi perspective asupra produselor media
și asupra ideii de marketing. Mai mult, studiile
adunate între coperțile volumului Jurnalism și
publicitate. De la idee la produsul media prezintă
idei creative și studii de caz extrem de intere-
sante, realizate prin abordări teoretice și practice.
Prin apariția acestui volum, se deschide o nouă
abordare în activitatea de cercetare care vizează
interferențele dintre comunicarea jurnalistică și
cea publicitară.
Volumul este unul caracterizat printr-un
indice ridicat de originalitate, datorită abordării
temelor tratate și dezbătute în cadrul studiilor. În
același timp, reprezintă un colaj de studii abor-
date dintr-o perspectivă creativă, care a permis
dezbaterea armonioasă a ideilor, prin etalarea
unor unghiuri de abordare originale asupra pro-
duselor media.
Studiile prezentate sunt extrem de utile atât
studenților/masteranzilor din domeniul jurnalistic
și publicitar, cât și celor care doresc să-și
lărgească orizonturile de cunoaștere în ceea ce
privește punctele de interferență dintre cele două
domenii dezbătute: jurnalism și publicitate.
■
rezonanțe
Opțiunea Obama
Marius Jucan
Noaptea de august când un afro-american a
primit investitura Partidului Democrat,
pentru prima oară în istoria Statelor Unite,
este un triumf, și cuvântul nu e prea mare, pentru
Barack (însemnând cel binecuvântat, în arabă)
Hussein Obama. Chiar dacă acesta nu va reuși să
câștige în cele din urmă voturilor celor mai mulți
americani, și va rămâne doar o „enigmă”, o
„fereastră deschisă spre psihe-ul american”, cum
crede autorul unui elogios portret al candidatului
democrat („Time”, September 1, 2008), ascendența
lui Obama a devenit de-acum mai mult decât
sloganul schimbării: o opțiune sigură. Iar de-acum
va fi tot mai greu să nu acorzi atenție cadenței ei
persuasive. Cei care au l-au identificat pe senatorul
de Illinois doar cu un showman politic, priceput să
cucerească un public favorit, dar de nișă, au fost
surprinși să constate că discursul de investitură al
celui predestinat a fi „doar vorbe”, cum spunea
senatoarea Clinton (care l-a glorificat prea târziu,
pierzând jalnic, dar fără să clipească), deține o
strategie a schimbării. Gladiatorul mediatic, s-a
arătat în fine, dublat de un om politic abil. Înapoia
zâmbetului seducător adolescentin, dezarmant,
prezidențiabilul și-a planificat cu precizie și
măiestrie efectele deocamdată oratorice. Este
limpede că intențiile sale nu vor rămâne doar la
stadiul oratoric. O strategie a existat de la început
înapoia siluetei dezinvolte și elegante a avocatului
din Chicago, lipsită de „greutatea” alergătorilor
obișnuiți în cursa spre Casa Albă. David Axelrod,
strategul campaniei electorale a lui Obama a crezut,
și până acum nu s-a înșelat, că mesajul unei
campanii reușite este chiar candidatul ei („The
Economist”, August 23rd-29th, 2008). Carisma
personajului politic aproape necunoscut a cucerit
Criza identității
europene
(Urmare din pagina 3)
în criza demografică în care se află la ora actuală.
Lipsiți de repere morale și spirituale europenii
seculari au pierdut misterul vieții și de aceea
refuză să dea naștere „europenilor de mâine”.
Fără o cultură spirituală și o politică adecvată
Europa nu va putea face față provocărilor pe care
noul mileniu le anunță. Deja ea capitulează în
fața valurilor de imigranți, fără a-și aminti vreo
clipă de importanța culturii ei ancestrale.
Spiritual, revigorarea ei poate să vină doar prin
redescoperirea moștenirii creștine, prin acceptarea
istoriei sale și în mod obligatoriu prin extinderea
valorilor europene (libertate și democrație)
dincolo de spațiul european. Deși acum
identitatea europeană își trăiește încă copilăria,
acesta va trebui să se dezvolte pentru a putea
asigura sursa coeziunii structurii comunitare.
Identitatea europeană nu va înlocui și nici nu
trebuie să se substituie identității locale,
naționale, ci se va suprapune peste acestea dând
fiecărui european sentimentul apartenenței la o
cultură și civilizație ale cărei valori de unitate,
toleranță, libertate și democrație merită apărate și
promovate.
■
subliminal pe mulți americani, chiar dacă mulți
democrați ezită sa treacă cu totul de partea
candidatului lor. Obama și-a camuflat, fără să fie
ipocrit ori cinic, planurile programului său
transformist, lăsând impresia că e dus de valul
popularității. Un ins devotat mulțimii, cu fler
populist, desigur, care părea să uite de sine, când
vorbea oarecum evaziv despre viitor. Un om care
și-a acceptat excepția cu modestie, delicat și parcă
lipsit de fermitate, pentru a fi purtat de aplauzele
alegătorilor spre Biroul Oval. Aparent, împins spre
victorie de „poporul” căruia i se adresa fratern și
solemn totodată, și nicidecum de extraordinara sa
ambiție politică.
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
Dacă Barack Obama va ajunge vreodată la Casa
Albă, va produce cu marca personalității sale o
schimbare a politicului în America postliberală,
relansând în termeni noi relația dintre instituții,
sferele conducătoare și președinte. După opt ani de
convalescență a simbolului prezidențial,
oportunitatea democrației aduce pe scenă un
pretendent de forță al Casei Albe, care declară celor
care nu îl vor, că aceștia „nu înțeleg că în aceste
alegeri nu a fost niciodată vorba despre mine, ci
despre voi”. Voi, poporul. Un adagio care merge
departe până în timpurile lui Abraham Lincoln, în
inima „casei” divizate, cum sunau cuvintele unui
celebru discurs al acestuia, ruptura aflându-se de
data aceasta între „roșii” și „albaștri”. O separare
pusă pe seama dinastiei Bush, a falimentului
ultimului ei reprezentat, care a diminuat
considerabil credibilitatea Americii. „America,
putem mai mult decât atât”, a decis electrizant
Obama.
Multe sunt calitățile lui Barack Obama, dar una
le întrece pe toate. Cea de a-și converti complet
dorința de putere în naturalețea apariției, în șarmul
discursului elegant, politicos, tăios doar când e
cazul, în gesturi calme, încărcate de noblețe, în
aerul profetic al unui self-made-man cu rădăcini
birasiale. Aceasta este arma sa redutabilă. Privit din
acest unghi, Obama este imbatabil. Orice alt
adversar, și acum nu mai e decât unul, va fi purtat
de o motivație artificială, greoaie, demontabilă în
interese de putere ori de altă natură, în comparație
cu cea care îl animă firesc pe Obama. El este
dedicat în întregime schimbării, renașterii mitului
american, recuceririi încrederii în America, America
ultimei speranțe, a recâștigării conținutului de
idealism a „promisiunii americane”, de recalibrare a
pragmatismului american în politici pentru
americani și pentru toți cei ce cred în valorile
americane.
Obama place pentru că adulmecă cu nările sale
viitorul. Într-un fel, pînă acum, neîntâmplat în
America. Fizicul său, inteligența sa, candoarea cu
care își drapează loviturile politice, aplombul de
„om al păcii”, sinceritatea cu care a acceptat să fie
omul momentului, toate îi sunt deocamdată
favorabile, fiindcă pentru el viitorul este compus
din momente ale prezentului. Pe logica lui
deocamdată-prezentul, pare să fi mizat atunci când
și-a îndulcit tonul radical, când s-a apropiat de
centru electoratului american, când a nuanțat
poziția sa de viitor comandant al armatei
americane, când a promis eliminarea taxelor pentru
micile afaceri, reducerea taxelor cu 95% pentru
familiile angajate, deoarece „într-o economie ca
aceasta, ultimul lucru pe care trebuie să-l facem este
să punem taxe pe clasa de mijloc”. Dar momentul
a fost depășit când a fost vorba despre câștigarea în
zece ani a independenței energetice a Statelor
Unite, de nevoia unor tehnologii energetice curate
și eficiente, de reorganizarea industriei
automobilului, ori când a fost pusă pe tapet
reabilitarea situației creditelor ipotecare, criza
educației și a sistemul sănătății, când s-a vorbit în
fine, despre coșul zilnic al americanului obișnuit,
strivit de politica economică a lui Bush. Niciuna din
săgețile trimise împotriva lui John McCain, (pe
nedrept considerat ca un al doilea Bush), nu a fost
atât de acuzatoare ca și aluzia la faptul că McCain
s-a referit la americani ca la un popor de
„plângăreți”, vezi bine datorită situației economice.
și la fel, când a Obama ironizat practica
republicanilor de a nu face altceva decât să-i
îmbogățească pe cei bogați, creând iluzia că
surplusul va picura din vârful scării sociale spre
baza ei perdantă. Momentul a fost depășit,
adevărat, fiindcă orice promisiune ia în seamă un
moment pentru a-l lega de o proiecție în viitor. Va
reuși Obama să dea viață planurilor sale? În
discursul de la Denver a apărut clară decizia de a
uni valorile americanității cu pragmatismul
politicilor economice și sociale într-o viziune nouă
despre putere și responsabilitate.
Din panoplia de mai sus a subiectelor atacate
de Obama, au lipsit trei referințe majore: religia,
rasa și reprezentarea femeilor în actuala cursă
electorală. În privința acestui din urmă aspect,
electoratul doamnei Clinton, evident dezorientat și
frustrat, a fost ținta alegerii surpriză în ultimul
moment, a vicepreședintelui republican în persoana
doamnei Sarah Palin, ex-miss Alaska, mamă a cinci
copii și trăgătoare de elită. Semn indubitabil că
rolul femeii va deveni un câmp de confruntare
decisiv. Cât despre tăcerea lui Obama privind religia
și rasa, ea nu este de bun augur, chiar dacă unii o
numesc prudență. Tăcerea poate să însemne fie că
Obama nu este pregătit să controleze conținutul
acestor teme explozive, fie că le păstrează ca
muniție pentru confruntările ulterioare. Se prea
poate însă ca prezidențiabilul democrat să considere
că la greu, americanii pot fi un singur om, fără a
mai pune la socoteală (și uneori la îndoială) sexul,
culoarea, ori altarul. Probabil fiindcă atât
F.D.Roosevelt și J.F.Kennedy, cei doi patroni
spirituali invocați cu sinceră venerație de Obama,
au sublimat fiecare la timpul său religia, rasa și
sexul în potirul crezului american amenințat atât de
inamicii dinăuntru, cât și de cei de dinafară. Atât
Roosevelt cât și Kennedy au fost incontestabil
salvatorii națiunii, iar Obama dorește obsesiv să le
calce pe urme. Iar dacă Barack Obama vorbește
despre „responsabilitatea individuală și despre cea
mutuală, esența promisiunii Americii”, este posibil
să nu fi intuit percepțiile nuanțate, diferite, pe care
religia, rasa, sexul le acordă acestor nobile vorbe. Și
atunci? La aniversarea a patruzeci și cinci de ani de
la celebrul discurs al lui Martin Luther King Jr.,
Obama crede că virtuțile democrației americane,
puse la îndoială de unii, negate de alții, în America,
în Europa, în lume, pot fi recâștigate, reunite și
reînnoite într-un singur și unic spirit american,
pentru că America continuă să fie e pluribus unum.
Până la dezbaterile finale, față în față, ale celor
doi candidați, opțiunea Obama este un produs
politico-mediatic promițător, ambalat strălucitor,
căruia îi lipsesc însă procentele departajatoare.
Talgerul electoral democrat plutește deocamdată în
aer, imobilizat în așteptarea unui vector
gravitațional. Candidatul Partidului Democrat va
trebui să știe să îi convingă/ învingă pe cei care
sunt greu de convins/învins.
■
rânduri de ocazie
Purici de cartier
Radu Țuculescu
Redacția de știri era în fierbere. Redactorul
șef plonjase într-o agitație crîncenă și
molipsitoare. Cînd țipa, cînd vorbea
înduioșător pînă la lacrimi. Timpul se scurgea
amenințător. Se apropia jurnalul de seară iar
cantitatea de știri era incompletă. Telefoanele
zbîrnîiau, mobilele săltau de la o ureche la alta.
Nimic. Niciun viol în plus, niciun accident cu
cadavre mutilate, niciun bătrîn ciopîrțit, niciun
copil dispărut, nicio înmormîntare în lumea
interlopă, niciun ministru corupt, nicio vedetă
surprinsă în situații deocheate. Cu ce dracul să
umple spațiul gol rămas? Hai, mișcați-vă creierii!,
țipa redactorul șef, apelați la prieteni, cunoștințe,
vecini, neamuri, dușmani! Inventați, naibii, ceva!
Redacția era alcătuită, mai ales, din tineri
reporteri și redactori, dar și mai vîrstnici, cu ani
mulți de muncă la fabrica de știri. Poate din
cauza căldurii năucitoare, nicio idee nu le încolțea
în minte. Să arătăm gunoaiele dintre blocuri, de
pe aleile de la intrare, scuipatul de pe trotuare,
chiștoacele și stratul de semințe... propuse, timid,
unul dintre mai vechii redactori. Vax! îl întrerupse
redactorul șef, indignat de banalitatea pe care a
scăpat-o angajatul printre buze. E un subiect
perimat, pe cine dracul mai impresionează? Cu
asta sîntem obișnuiți, eventual doar dacă am
putea lansa, prin micuțul ecran al televizorului, și
mirosurile care se degajă... Altceva! Tinerii veniți
nu au idei?!
În sfîrșit, unul dintre ei, adeptul conceptului:
nu sînt deștept dar sînt șmecher, ridică două
degete, cerînd cuvîntul. Scuipă!, zise redactorul
șef. Eu sînt în stare să fac un reportaj, îl lungesc
atît cît trebuie ca să acoperim golul... Am, însă, o
rugăminte. Nu mă întrebați de subiect... Vă fac o
surpriză... Imposibil!, exclamă redactorul-șef, nu e
timp de surprize, scapă ideea, poate-i proastă și
consumăm o echipă întreagă degeaba! Atunci,
reporterul cel tînăr și șmecher, se conformă și
scuipă ideea. Fu felicitat, sincer, i se mai dădură
oarece indicații, cum să filmeze, cum să pună
întrebări, cum să aleagă mame spăimoase și ușor
tembele, dornice să apară la televizor.
Reportajul fu pe măsura așteptărilor. Tînărul
primi felicitări și palme prietenești peste ceafă,
drept recompensă din partea șefului. Calupul de
știri se încheie cu reportajul său făcut într-un
cartier al orașului. Acolo apărură multe pisici, în
ultima vreme. (De fapt, pisici erau dintotdeauna,
dar încă nu-și arătară mutrele fioroase la știri.)
S-au înmulțit, devenind un adevărat pericol. Nu
doar pentru șoareci și șobolani, ci pentru oamenii
muncii care au copii drăgălași și nevinovați și sînt
nevoiți să trăiască înconjurați de aceste feline
păroase, vagaboande, față de care hingherii n-au
nicio putere. Una dintre mame explică, cu o
expresie aproximativ înspăimîntată, cum copilașul
ei se joacă, pașnic, în fața blocului stînd pe-o
pătură (pusă direct pe gunoaiele multiseculare) și
cum apar pisicile și se apropie de copilaș și se
joacă cu el ori se freacă de el (!!) și... îl umplu de
purici! Iar copilașii revin în casă și, în scurt timp,
apartamentul este invadat de puricii pisicilor! Cel
mai recent pericol pentru cetățenii cartierului, ai
orașului, ai patriei. Asta înseamnă mîncărime,
boli, mizerie! Vocea finală a tînărului reporter
anunțînd apariția puricilor pisicești, suna grav,
amenințător, de parcă urma să ne invadeze o
adevărată armată de rinoceri ori una de teroriști.
În timp ce urmăream bîlciul reportericesc la
televizor, mi-am amintit că purecii din blana
animalelor sînt incompatibili cu oamenii, nu saltă
pe trupul acestora. Citisem undeva ori îmi
spusese un veterinar. Dar mă puteam și înșela.
Nu se terminase bine reportajul și începusem să
mă scarpin. Chiar și eu care nu mă (mai) joc pe-o
păturică întinsă în fața blocului.
■
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
știința și violoncel
Găuri negre într-o cale albă
Mircea Oprită
Fizica clasică ne-a învățat multe, dar încep să
apară în Univers lucruri din ce în ce mai
complicate, pe care nu ni le mai putem explica
prin legile ei. Așa sunt, bunăoară, găurile negre,
denumite la început „stele înghețate”. Înghețate ca
timp, nu ca temperatură, fiindcă timpul este acela
care înțepenește în interiorul lor. Pe acestea
astrofizicienii le descriu numai în formule
aparținând teoriei relativității generale, făcând
uneori chiar acrobații ingenioase ca să înțeleagă
paradoxurile întâlnite pe traseu și să poată opera
convenabil cu ele.
Pentru cine se mulțumește cu mai puțin, gaura
neagră e un loc în spațiu unde s-a concentrat
într-un volum mic o cantitate imensă de materie,
de ordinul a zece-douăzeci de mase solare. Fără
îndoială, o asemenea concentrare de substanță nu
poate apărea decât în urma unei catastrofe cosmice.
Ea se produce atunci când o stea uriașă se
prăbușește în sine, cu legăturile tuturor atomilor
rupte, în așa fel încât puzderia aceasta de foști
atomi să-și poată îngrămădi într-un spațiu extrem
de redus nucleele și toate celelalte particule scăpate
de sub control. Dacă Soarele ar suferi vreodată un
colaps gravitațional, concentrându-și masa în
volumul unui asteroid rătăcitor, s-ar ivi și în locul
lui o gaură neagră. Neagră la propriu, fiindcă o
asemenea formațiune neconvențională nu
răspândește în jur nicio rază de lumină. Forța
gravitațională a unei găuri negre este atât de mare,
încât până și radiația electromagnetică rămâne
captivă în așa-numitul „orizont al evenimentului”,
sfera controlată la modul absolut de acest monstru
ceresc. Viteza de evadare este acolo atât de mare,
încât până și lumina ar trebui să-și depășească
viteza proprie ca să mai poată scăpa în exterior. Or,
dacă gravitația trage implacabil fotonii spre
„singularitatea” pe care savanții o văd instalată în
centrul găurii negre, e ușor de priceput care ar fi
soarta corpurilor fizice mai mari, în caz că străpung
limita exterioară a amintitului focar gravitațional.
Se pare, însă, că nu stelele de mărimea Soarelui
sunt expuse riscului de a se transforma în găuri
negre, ci unele mult mai mari și mai „epuizate”, cu
combustibilul terminat, de felul supergigantelor
roșii. De asemenea, stelele care explodează,
supernovele. În urma unei astfel de catastrofe,
materia - câtă nu s-a risipit cu totul în Cosmos - se
poate comasa (în condițiile de dereglare atomică
pomenite mai sus) într-un nucleu superconcentrat.
O „singularitate” cu volum zero, dar cu densitate
infinită și cu atracție gravitațională de aceeași
valoare. Dacă în preajma și chiar în interiorul găurii
negre acționează doar legile spațiului-timp curb și
distorsionat, descriptibil prin ecuațiile einsteiniene,
în miezul acestei „singularități” nici măcar acestea
din urmă nu mai funcționează. Totul se reduce la
un punct fără dimensiuni fizice și de unde,
conform calculelor teoretice, efortul necesar pentru
a scăpa este infinit.
Existența găurilor negre în Calea Lactee a fost
dovedită de observațiile astronomice din ultimii ani.
S-au descoperit până și grupuri de găuri negre,
distribuite în așa fel încât se poate estima că în
Univers există de cinci ori mai multe formațiuni de
acest tip decât se crezuse inițial. În galaxia noastră,
majoritatea găurilor negre s-au format prin colapsul
gravitațional al unor stele „individuale”, sau prin
ciocnirea unor stele neutronice, ale căror nuclee
supergrele s-au contopit. Numeroase găuri negre
s-au observat însă în alte galaxii, cazuri și mai
interesante decât cele descrise mai sus. Galaxiile
acestea sunt distribuite tot pe banda sclipitoare a
Căii Lactee, contribuind cu luminozitatea lor pală la
formarea unei imagini aparente. Le reperăm în
diverse constelații (Ursa Mare, Săgetătorul etc.), dar
în realitate ele se află în afara sistemului nostru
galactic, la milioane de ani-lumină distanță.
Partea cea mai uluitoare a acestor descoperiri
este că găurile negre observate în centrul acestor
galaxii sunt din categoria celor supermasive - și îmi
pare rău că nu există un alt cuvânt, suficient de
plastic și de cuprinzător, capabil să exprime în linii
mai apropiate de adevărul său o realitate cosmică
greu de cuprins cu mintea. Dacă prăbușirea în sine
a unei stele de câteva mase solare o mai putem
înțelege, iată că ne confruntăm acum cu găuri negre
în care se crede că s-au prăbușit sute de mii de
mase solare. Altfel zis, sute de mii de stele asemeni
Soarelui nostru, ceea ce reprezintă o bună parte din
zestrea unei galaxii. Situate în centrul majorității
sistemelor galactice, aceste formidabile mecanisme
cerești par să fie responsabile de activitatea intensă
a nucleelor galactice, în timp ce alte găuri negre-
mamut, cu dimensiunea doar de câteva mii de
mase solare, sunt socotite a fi sursa puternicelor
surse de raze X, ale căror semnale ne parvin
dinspre galaxiile vecine.
Calea Lactee are și ea o zonă mai îngroșată,
unde stelele se înghesuie unele în altele, spuzind
cerul nopții și dându-i aspectul unei pete de lumină
compactă. Zona aceea bogată în surse luminoase
formează nucleul propriei noastre galaxii. Unele
observații semnalează și acolo prezența unei găuri
negre din categoria celor imense, în care se
scufundă cu sutele constelațiile altor privitori.
■
zapp-media
Cin’ se teme de penibil?
Adrian Țion______________________________________
V-ați prins. Întrebarea-i retorică. Ea nu se
referă, doamne ferește, la persoane reale și cu
V atât mai puțin la realizatorii tv în viață, chiar
dacă mai jos va fi vorba despre unii dintre ei.
Mircea Badea s-a întors din concediu și în loc să
intre presa în gura lui s-a aruncat el în gura presei.
Ba că a devenit prea vulgar, ba că face prea mult
caz de persoana sa și de pățaniile sale, ceea ce e
foarte adevărat. Până la urmă, emisiunea lui se
transformă într-o șuetă amuzantă cu cei din spatele
camerelor sau cu cei ce-i trimit mesaje on line. Nu-l
slăbesc prietenii nici în timp ce bietul om e în
direct pe post. Dacă el a fost impresionat de mersul
pe bicicletă al onorabililor cetățeni olandezi, trebuie
să ne informeze și pe noi de acest aspect civilizator
și să ne vândă informația ca pe cea mai mare
revelație de la descoperirea tiparului încoace. Nu
are a face că informația cu pricina nu se lipește de
profilul emisiunii nici cu scoci, nici cu indulgență.
În loc să profite de descoperirea lui Gutenberg și
să-și aștearnă impresiile pe hârtie, se întrece pe sine
în bavardaj diversificat în stare să lase pe mulți cu
gurile căscate. Ăsta e omul, asta îl prinde și asta
face. Îl vedeți pe Mirciulică Gură Lungă înțepenit în
fraze sadoveniene pline de descrieri plicticoase?
Nici eu. Și-ar pierde tot șarmul. În schimb a început
să ne plictisească - vorba vine - cu fotografiile
făcute în concediul binemeritat. „Bagă-o pe aia cu
parcul!” Îi zorea pe băieții din trupa de emisie să
vadă românașii ce parcuri au olandezii, nene!
„Absolut superb!” El vorbea, el auzea. Despre
articolele din presa românească, doar mizeria cu
Jeep-ul care a călcat doi oameni pe plaja din
Costinești și unul care mergea, tot pe litoralul
nostru (unde altundeva?), cu bicicleta prin mare. În
sfârșit a făcut joncțiunea cu bicicletele olandezilor,
bravo lui!
Ce să mai adaug la discursul lui mereu
precipitat. Trăim în România și asta... ne ajunge ca
să ne arătăm nemulțumiți și disperați ca simpaticul
(încă) om de televiziune pe care suntem gata să-l
iertăm și pentru limbajul deocheat cu care s-a întors
din Europa de Vest. Ce vreți? După raita prin zona
roșie a Amsterdamului a devenit și omul nostru
mai slobod la gură. Pe când impresiile promise
(parcă te poți lua după vorbele lui) despre Muzeul
Annei Frank?
A venit toamna și în loc să cerem iubitei să ne
acopere inima cu ceva, tot la emisiunile dragi inimii
noastre facem apel. Suflul autumnal se simte și
după revenirea pe post a lui Mihai Gâdea. Privind
prin ograda Antenei 3 constatăm că n-a făcut bine
motanul Felix (dacă el face asta) că a avizat
retransmiterea unor emisiuni mai vechi avându-l ca
protagonist pe regretatul Octavian Paler. De ce?
Pentru că punând față în față Sinteza zilei de
odinioară cu cea de azi, se vede cu ochiul liber cât
de mult a scăzut nivelul valoric al acestei emisiuni.
Stan se scălâmbăie în fața camerei, pune muzică
după plac de pe laptopul personal obligând pe
toată lumea să facă audiție, pozează în meloman
rafinat, apoi o dă pe sudalme intelectualiste.
Cristoiu îmbârligă observații de o platitudine
îngrozitoare eșalonându-le meticulos pe puncte, asta
când nu-și dă capul pe spate pentru a admira
zugrăveala tavanului și aranjarea reflectoarelor din
studio. Gâdea răspunde invariabil „nu știu” la
viclean ticluitele întrebări ale lui Stan. Cam asta e,
grosso modo, contribuția împricinaților în filtrarea
și analizarea știrilor zilei. Ce sinteză a zilei a
conținut emisiunea din 3 septembrie axată pe
hazoasa „prostie a românilor” și agrementată cu
filmulețe copiate de pe net cu întâmplări mai mult
sau mai puțin amuzante, unele referitoare la
„prostia” altor nații. Multe hlizeli și puțină
substanță analitică. Se mai destinde omul după
concediu, dar nici s-o țină așa de luni de zile.
S-a întors și veteranul Cristoiu dintr-o călătorie
la Londra continuând să facă reclamă jurnalistului
neobosit punându-și în valoare imediat caii putere
pe la diverse posturi. S-a grăbit să gângurească
întrebări placide unor personaje placide. Noroc a
avut numai cu Andreea Raicu, în postură de
încântătoare participantă la dialog, care l-a salvat de
la penibil.
■
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
structuri în mișcare
Sibiu restant
Ion Bogdan Lefter
Timpul trece repede, micile mele întîrzieri la
expediția Structurilor în mișcare către
redacția Tribunei le-au și rărit de cîteva ori
la cîte o tranșă pe lună, încît, la început de
„stagiune de toamnă”, privind în urmă, constat că
multe nu încap în notele mele de „jurnal
cultural”! De fiecare dată rămîn pe dinafară
subiecte diverse, unele mărunte, altele nu,
amînate tocmai pentru că au nevoie de oarecari
extensii și... nu mai e loc de data asta în pagina
Tribunei, deci rămîn pentru episodul următor,
care va fi și el neîncăpător - și tot așa mai
departe...
...De pildă Sibiul din primăvara asta! Ratasem
în prealabil Festivalul Shakespeare, deși ediția
2008 a avut în premieră și o „copie”
bucureșteană; n-am participat decît la o lansare de
cărți „shakespeariene” și „shakespearologice”, la
Librăria Sadoveanu, cînd au sosit din Bănie
„mozaicarii” Nicolae Marinescu și Xenia Karo,
însoțitori ai reeditării la Aius a unei cărți groase
despre Marele Will publicate către finele anilor
1960 de Dan A. Lăzărescu, binecunoscut mai
tîrziu, în anii 1990, ca senior al liberalilor
reconstituiți ca partid, cînd regimul comunist s-a
prăbușit.
Însă la Sibiu am ajuns! N-am putut sta mult,
doar două nopți, destul - totuși - ca să regăsesc
atmosfera atît de plăcută de acolo. Chiar și pe
fugă, am reușit acum să văd patru sau cinci
spectacole, dintre care două minunate.
Mai întîi, Viața cu un idiot, montarea care a
făcut vîlvă și a stîrnit controverse a lui Andryi
Zholdak, după o proză de Victor Erofeev, pe
scena Teatrului sibian „Radu Stanca” (o ratasem
anul trecut, și la Sibiu, și în București, la
Festivalul Național). Știam obiecțiile: violență
extremă, miză exagerată pe spectaculozitatea
scenică, uz pînă la abuz de aparatură tehnică. Mie
spectacolul mi s-a părut răscolitor, copleșitor.
Preluarea unui retardat mintal într-o familie
normală perturbă, răvășește, provoacă psihoze,
isterizează, destructurează cuplul, alienează,
arierează. Drept care, de la un punct încolo,
Mircea Constantinescu, Gelu Nițu și Antoaneta Zaharia în lonesco - cinci piese scurte de Alexandru Dabija,
Teatrul Odeon, București
spectacolul e - într-adevăr - o agitație și un
zgomot aproape continuu, cu izbituri, bătăi,
urlete, vomă, fecale, sînge: aducere la suprafață a
„abisului conștiinței”, a „monștrilor” despre care
ni se spune că ar sălășlui acolo, însă nu-i vedem,
nu știm exact cît sînt de îngrozitori, nu ne putem
confrunta cu ei - cu excepția situațiilor-limită,
precum cea imaginată în text. Cum să transpui
vizual iraționalitatea, erupția pulsiunilor profunde,
oroarea? Poate prinde chip concret abisalitatea
dostoievskiană, la care trimite Erofeev? Iată o
soluție: s-o scrutezi cît mai atent, mai riguros, s-o
privești din mai multe unghiuri, s-o încercuiești,
obligînd-o astfel să se dezvăluie. Zholdak face
asta la propriu: pe lîngă acțiunea pe care o vedem
direct, pe scenă, ne oferă și alte versiuni
complementare, preluate de camere video mobile
și expuse în timp real pe trei ecrane mari,
suspendate deasupra scenei. Din cînd în cînd sînt
intercalate imagini filmate, flashback-uri sau
declarații „reportericești” despre „idiot”, pînă la
proiecția momentului în care soțul va fi internat
el în ospiciu, preluîndu-i rolul și închizînd astfel
cercul. Îmbrăcați în negru, încît să treacă aproape
neobservați, trei cameramani urmăresc totul, se
strecoară în interiorul camerei în care e
concentrat apartamentul cuplului devenit trio sau
filmează prin geamurile mari, pînă la pămînt, iau
prim-planuri, surprind cu o concretețe violentă
nebunia in crescendo. Și anume: tînăra soție
(Cristina Flutur), o vreme scandalizată de
promiscuitatea adusă în casă de „idiot” (Cătălin
Pătru), se îndrăgostește de el, ieșind și ea din
limitele rigorilor rațiunii; dar utopica idilă intră în
criză atunci cînd, rămasă însărcinată, tînăra
avortează; oripilat, „idiotul” o abandonează,
aruncîndu-se - în schimb - în brațele... soțului
(Florin Coșuleț), într-o relație homosexuală, și,
împins de la spate, o va ucide pe fată. Sus, pe
ecran, vom vedea - însă - că soțului i se va spune
în ospiciu că el e criminalul și că „idiotul” nici
n-ar fi existat. Fantasmă a subconștientului,
„monstru” abisal întrupat doar în închipuirea
bolnavă a aceluia? Nu primim un răspuns, privim
- doar - ascensiunea demenței, din unghiuri
multiple, agresîndu-ne, invadîndu-ne,
zguduindu-ne. Cu contrapunctele extraordinare ale
purității, ale dragostei, ale angelismului - un al
patrulea personaj principal fiind o fată-înger (Ema
Vețean), la propriu, cu aripi, „căzută” și ea în
noroiul mundan, maculată, disperată, alter ego al
soției, alături de care, la un moment dat, va fi
așezată și va urla, prizoniere amîndouă, într-un
coșgiuc adevărat, din care vedem imagini
paroxistice pe ecrane, transmise de o cameră
plasată înăuntru, în timp ce doi gropari-farseuri
bat cuie în capacul de lemn...
Un rînd alb pentru calmarea tonului și a
limbajului, la „trecerea” către lonesco - cinci piese
scurte, minunat spectacol al lui Alexandru Dabija,
producție a Odeonului bucureștean: luminos,
senin, pus în scenă cu prețioasa relaxare pe care
puțini regizori - mari și siguri pe ei - o ating.
Performanță cu atît mai mare cu cît e vorba
despre Eugen Ionescu, quand meme! Temele
dramaturgului nu lipsesc, absurdul e prezent, e
apăsător, e decisiv, dar piesetele alese de Dabija -
Îl cunoașteți?, Salonul auto, Guturaiul oniric,
Lacuna și Fata de măritat - sînt citite aici mereu
dintr-o perspectivă ludică, jucate de actori cu o
fină ironie multiplă, dacă pot pentru ca să spun
așa: față de subiecte, de situațiile în care sînt puși,
față de partenerii de scenă, față de texte, de
inevitabilul, stereotipul lor caracter absurd, față de
- finalmente - teatrul însuși. Jocul lor e o joacă
de-a una-alta, amuzantă, încîntătoare. Și favorizată
de aspectul miniatural al scurtelor piese -
„ușurele”, adică; deși - cum spuneam - lonesco e
întreg în ele, cu obsesiile sale, cu dramatismul său
întunecat, echilibrînd jongleria permutațională a
replicilor. Pentru a obține subtilul echilibru între
copilăreala glumeață și tensiunile subiacente,
provocatoare de întrebări și de neliniști,
Alexandru Dabija mizează și pe virtuozitatea
celor șapte actori care schimbă mereu rolurile, de
la secvență la secvență: Pavel Bartoș, Mircea
Constantinescu, Dorina Lazăr, Ionel Mihăilescu,
Gelu Nițu, Oana Ștefănescu, Antoaneta Zaharia
(în scenă cîte doi sau trei, maximum patru - în
Lacuna). La fel și decorul - alb, „perspectivist”: un
perete pierdut către spatele scenei, în unghi,
dinspre dreapta avanscenei spre centrul
fundalului, cu alte cîteva minime obiecte de
recuzită; destul pentru ca dialogurile iuți și istețe
ale piesetelor ionesciene să se desfășoare,
vorbindu-ne despre viață, dragoste, moarte.
Senzația finală e că ni s-a servit un fel de
„păcăleală”: un spectacol „simpluț” în aparență,
vesel-săltăreț, dar disimulator de semnificații
profunde, de interogații fundamentale, filozofice.
„Clovnerie” ionesciană în interpretare Dabija...
Sar alte spectacole și subiecte (tot pentru ca să
nu mă întind prea mult!) pentru o notă despre
o... fanfară: noaptea, pe terasa din curtea laterală
a Teatrului „Radu Stanca”, circa cinsprezece
suflători și un toboșar francezi (sau belgieni?)
colosali cîntă de plăcere pentru ceilalți invitați -
actori, regizori, tehnicieni, mașiniști ș.a.m.d.
Combinație de stiluri muzicale în frazări bogate și
în ritmuri alerte. Trupa se distrează laolaltă cu
lumea strînsă în jurul ei, în cerc, în rest risipită pe
toată lungimea curții, în „grupuri de discuții”,
de-a-n-picioarelea, sau la mesele de lemn, ciocnind
pahare mari (de plastic!) cu bere și comentînd
festivalul, spectacolele, teatrul...
■
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
32
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Amintiri de peste vară
Lucian Maier
Printre fantomele lui Goya °i problemele
turcilor lui Fatih Akin (Auf der anderen
Seite, cel mai delicat °i mai emoționant film
al verii) simțeam din ce în ce mai prezent un
junghi în piept și nu voiam să cred că e de la
ploaia care m-a dezmierdat vreo 5 ore la concertul
Metallica sau de la ploaia care m-a alergat cîteva
zile mai tîrziu prin Bucegi; pe lîngă asta, ca să
răzbat mai bine căldurile amiezelor de iulie-
august, m-am gîndit că ar fi cazul să mă refugiez
în vreun cinema răcoros și să mai văd și eu vreo
comedie. Rareori mă îndrept spre un film de
acest gen, fiindcă, fără să fiu morocănos ori
ipohondru, s-a întîmplat atît de rar să rîd la
vreuna din comediile care atacă marele ecran de
la noi, sau măcar să ies din sală bine-dispus, încît
am ales glumele prietenilor înaintea multor
proiecții din această zonă. De altfel, de cele mai
multe ori, după istoriile care l-au adus pe
Mr. Bean în sala de cinema, sau în cazul unor
filme precum How to Lose a Guy in Ten Days
ori Scary Movie (etc.), ca să vedeți care sînt
dezamăgirile mele de gen din ultimii ani, singura
distracție se putea naște numai din discutarea
prostiei acestor filme. În timpul ăsta, Simpsonii
au salvat onoarea marilor ecrane, dar ei vin cu o
întreagă istorie pozitivă dinspre televizuine. Pînă
la urmă doar pe Borat l-am găsit interesant, însă
și pe acesta mai mult prin prisma mizei
proiectului, decît prin ceea ce înfățișa ca umor.
Cît îl privește pe Jim Carrey, scălîmbăielile lui au
avut întotdeauna un efect invers asupra mea. Pînă
una-alta, (ca să vedeți ce deștept sînt) comedile
mele preferate rămîn Monty Python and the Holy
Grail (și din aceeași serie îmi place Life of Brian)
și The Gold Rush, dar nu mă rușinez nici cu un
Front Page al lui Billy Wilder, un O, Brother,
where Art Thou al fraților Coen, sau un
Fireman’s Ball al lui Forman. După atîta auto-
afectare mi-e un pic rușine și, cum nu aș vrea să
nu citiți povestea pînă la capăt, nu mai amîn
prezentarea itinerarului meu comic din vara
aceasta!
Scoop. Per total filmul nu a fost chiar
catastrofă. Am mai zîmbit pe ici pe colo, una
dintre idei și îngemănarea real-fantastic legată de
această idee, mi s-au părut interesante - mă refer
la modalitatea în care ziaristul Joe Strombel
fentează moartea cîteva minute pentru a
transmite marea știre (obiectul de lucru din titlu)
primei persoane care-i va ieși în cale. Destinul
domnului Woody Allen din film, unde apare în
rolul unui magician aflat la finele carierei și la
capătul inspirației, Sid Waterman sau Splendini -
după numele de scenă -, face ca spiritul
jurnalistului să revină în lume tocmai în timpul
unui dematerializări pe care o „suferă” într-un
spectacol domnișoara Sondra Pransky (Scarlett
Johansson). Strombel apare fetei și îi spune că,
pentru a nu-i fi compromisă cariera politică,
tînărul și elegantul Peter Lyman (Hugh Jackman),
celebru fiu al aristocrației britanice, și-a otrăvit
secretara pentru că aceasta deținea informații
degradante despre el. Strombel avea detaliile
tocmai de la victimă, care-i era tovarășă de drum
în luntrea lui Charon. Vestea pică la fix, Sondra
tocmai avea nevoie de o știre bombă pentru a
face o lucrare școlară, așa că plănuiește o anchetă.
Cu toate că e ditamai gîsculița, Sondra reușește să
îl cucerească pe Peter și începe să descîlcească
firul vieții acestuia. Acum, o parte din merite le
are domnul magician. El i-a fost alături tinerei în
demersurile prin care l-a subjugat pe Peter. Însă,
în același timp, a cam furat tot hazul filmului și
nu a pus nimic în loc. Pe cît îi reușește lui
Scarlett rolul de prostuță, sau lui Jackman cel de
june prim, pe atît e de enervant Woody Allen în
partitura magicianului: tot trage el să bată spre
condiția autorului decăzut (vezi și transbordarea
USA-UK), cu mină ușor decrepită, ușor ruginit,
speriat de lume, în pragul mizantropiei, însă nu
reușește decît să irite. Pînă la urmă, printr-un
exercițiu mintal, dacă reușiți să îl ștergeți pe Allen
din film, dimensiunea Johansson-Jackman a
Scoop-ului vă poate gîdila privirea.
Wanted (el însuși născut din comicsuri ale
anilor 2000) tre’ să fie o nouă specie de film,
unul post-post-Matrix. Erupțiile cotidiene de
super-eroi caramelizați după rețetele comics-urilor
Marvel, sau după tot felul de romane ce
reiterează modelul fantastic tolkian, prin
dragostea manifestă față de tehnologiile capabile
să genereze imagini care mimează excelent
realitatea, dar și prin faptul că păstrează o
minimă doză de dialog cu ceva (fie o critică a
libertății de cunoaștere și a disimulărilor totalitare
- în The Golden Compass, fie o înfățișare a
capacității uber-umane de a urma calea dragostei -
în Stardust, fie și o luptă între bine și rău redusă
la un schematism primar - care poate fi
detestabil, dar care poate fi și nostim și înțelept,
dacă am coborî garda - în Lord of the Rings ori
Transformers, ori chiar în Beowulf), toate acestea
clădesc o epocă post-Matrix. Matrix a destupat
apetitul spectatorului pentru tot felul de scheme
grafice dezvoltate pe computer și ambalate de
cinematografie în straiele unei realități posibile,
dar și-a asumat, în același timp, și un discurs
împotriva actului cinematografic propriu-zis,
împotriva mașinăriei creatoare de iluzii (printr-una
și-a definitivat caracterul blockbuster, prin cealaltă
și-a înnobilat menirea - oferă piste interesante
spre analiză): oamenii prinși în incubatoare,
transformați în baterii, arată precum spectatorii
aflați la cinema - toți primesc niște imagini care
le creează iluzia realității, cu precizarea că cei din
cinema se cred liberi, măcar prin faptul că ei aleg
filmul. Cine naiba și-ar dori așa ceva, să trăiască o
cinematografie perfectă?
Ei bine, epoca post-post-Matrix reține doar
tehnicile și tehnologiile capabile să prezinte orice
gogomănie drept realitate (iluzorie, e drept,
tributară cinematografiei ca lume posibilă), pe
care le fetișizează. Wanted e expresia perfectă a
acestei epoci. Filmul ăsta nu are nimic. Nu
conține absolut nimic, nu îmbogățește cu nimic,
pînă la urmă nu spune absolut nimic. Aduce, în
schimb, un arsenal de efecte speciale care nu fac
decît să se sublinieze pe ele însele. Te invită să le
iei ca atare și să te distrezi, dacă poți. Ba la văzul
puștilor care ochesc și după colț, ba la văzul
mașinilor care fac tumbe mai ceva ca mingile în
piciorul lui Zidane, ba la văzul dinților care
zboară din gura colegului nesuferit în urma unei
lovituri cu o tastatură. Filmele astea au un aspect
interesant, totuși, sînt atît de nesolicitante încît îți
adorm rațiunea - că, altfel, din cauza sunetului nu
te pot adormi de-a binelea - și îți intră sub piele
de te trezești uneori spunînd: „Mamă, ce fază,
cool!” Iar la final, străinul din tine poate
recunoaște că s-a și distrat. Expresii mai perverse
ale acestui tip de cinema sînt - într-o mai mare
măsură - 300 sau Ratatouille, ori - într-o mai
mică măsură - Hulk (despre care am vorbit de
curînd). Măsura mai mare se reflectă în
inegalabila aplecare a filmelor respective spre o
anumită politică/putere, ale cărei idei le
vehiculează cu voioșie, pe cînd măsura mai mică
privește gesturile prin care o problemă, ceva
negativ, se transformă într-o valoare, în urma
intervenției cinematografice în problema
respectivă.
Cassandra’s Dream mi-a plăcut, dar nu prea a
fost comedie... Cassandra’s Dream e o barcă. La
bordul ei Woody Allen nu a urcat ca actor. Asta a
fost bine! În rest, lucrurile sînt împărțite. Cam ca
în drama lui Raskolnikov din romanul lui
Dostoievski. În istoria gîndită de Allen, dualitatea
lui Raskolnikov e prezentă fizic pe ecran, prin
frații Ian (Ewan McGregor) și Terry (Colin
Farrell). În loc de babe, trebuie omorît Martin
Burns, un partener de afaceri a cărui depoziție îl
putea trimite ani buni la închisoare pe unchiul
lor, prosperul om de afaceri Howard (Tom
Wilkinson). Sonia dostoievskiană, deși prezentă în
film (cu numele de Kate), nu va avea un rol
decisiv în povestea de pe ecran. Picioarele ei nu
au fost atît de atractive încît Raskolnikov-ul de
aici să le îmbrățișeze gîndindu-se la viitor.
Moartea i-a părut mai captivantă, așa că, sub
formă de accident, a venit la fix. Dincolo de
nevoia unchiului, pentru Ian și Terry crima a fost
o necesitate ce ținea de incapacitatea lor de a
scăpa de o datorie pe care Terry o făcuse la o
partidă de poker. La asta se adaugă promisiunea
de căpătuială pe care unchiul le-o dăduse în alb
(cu multe zerouri, adică).
Filmul poate fi privit și sub altă lupă morală.
Ca exercițiu în care Woody Allen privește spre
unul dintre elementele primordiale ale societății
capitaliste - omul de afaceri, potentul financiar -,
pe de o parte, și, pe de altă parte, spre cel care e
copleșit de promisiunile visului american (în cazul
nostru nevoia de succes și, mai ales, de a poseda
bunul său esențial - banul; căci desfătarea iubitei
vine de la sine, odată prinsă esența succesului).
Prima parte a lui Cassandra’s Dream construiește
și cucerește prin relatarea ultra-fermecătoare a
minunățiilor pe care succesul le poate deschide.
Partea a doua, cu plănuirea, săvîrșirea crimei și
urmările ei, e o călătorie spre partea întunecată a
lumii respective, o călătorie în spatele neoanelor
publicitare care invită societatea la zbatere întru
dobîndirea lumii visate.
Iar partea cea mai interesantă a filmului e
tocmai morala! Dacă lumea e cu adevărat o
junglă în care omul îl devorează pe om pentru o
poziție mai bună, scrupulele sînt o povară inutilă.
Dacă tu nu te acuzi, nimeni altcineva nu o va
face. Așa că e mai bine să te desparți de
conștiință devreme!
■
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Îndelunga explorare a
podișului
Alexandru Jurcan___________________________________
Oamenii țin în vitrinele casei ce°ti de cafea °i
farfurii colbăite, pe care nu le folosesc niciodată.
Cică sunt... prea valoroase. De sărbători. Acele
obiecte supraviețuiesc morții oamenilor. Așa am
amânat și eu să scriu despre cartea cea mai dragă.
Mi-am găsit scuze, am escamotat motivele, până
mi-am dat seama că ASTFEL refăceam trama
cărții. E vorba de Deșertul tătarilor de Dino
Buzzati (tradusă de Niculina Benguș, Ed.
Minerva, București, 1972), unde plutește o
așteptare oarbă, o alienare sigură, cu trimiteri
livrești între Kafka și Borges.
Cum am descoperit romanul lui Buzzati?
După terminarea facultății, când fiecare coleg s-a
îndepărtat de matcă. Ne scriam scrisori, cu același
mesaj insistent: VOI PĂRĂSI ACEST LOC
PROVIZORIU.
Și, deodată, bomba! Cartea. Personajul lui
Buzzati (tânărul ofițer Giovanni Drogo) crede la
fel. Că gloria îl așteaptă. Nu știe că rugina, rutina,
inerția, amânarea, înstrăinarea... pândesc
inexorabil. Drogo a fost trimis în Fortăreață
pentru un timp neprecizat. La început totul i se
pare insuportabil. Vrea fapte grozave, vrea luptă
(Jacques Brel cântă Zangra pe un text ce
amintește de Deșertul tătarilor), vrea evenimente
memorabile. Nu se va întâmpla nimic. Speranțe
sterile, obsesionale, obișnuința ca un drog, plus
amânarea - iată elementele cu care operează
Buzzati. Așa se obișnuiesc oamenii cu banalul, cu
monotonia, amânând marile realizări, nefolosind
ceștile de sărbători. Am tot amânat să procur
filmul omonim, până ieri. Îmi aminteam că
odată, înainte de 1989, s-a dat la televizor
Deșertul tătarilor. Eram la Mediaș în vizită la
prieteni și mi-a fost frică să văd filmul. Sună
bizar? Spaima de dezamăgire, de rănire a unui
orizont de așteptare. Acum am curajul să înfrunt
ecranizarea. Să văd ce și cum.
M-am dus la Milano de dragul lui Buzzati,
Forspan
Ioan-Pavel Azap
Spre deosebire de Elizabeth: Regina virgină
(Elizabeth, Marea Britanie, 1998; r. Shekhar
Kapur), Elizabeth: Epoca de aur (Elizabeth: The
Golden Age, Marea Britanie / Franța / Germania,
2007; sc.: William Nicholson, Michael Hirst; r.
Shekhar Kapur; cu: Cate Blanchett, Clive Owen,
Geoffrey Rush) este un film plictisitor, prețios și
pretențios, manierist, patetic până la saturație, cu
o coloană sonoră pleonastică, având puține
momente care să nu provoace căscatul sau
zâmbetul spectatorului - deși filmul nu se vrea
nici pe departe a fi o comedie. Spectatorilor care
se încumetă totuși să intre în sala de cinema,
efortul le va fi parțial răsplătit de prestația lui
Cate Blanchett care duce în spate aproape întreg
filmul, însă fără a putea salva mare lucru.
Și Mumia 3: Mormântul împăratului dragon
(The Mummy: Tomb of the Dragon Emperor,
Germania / Canada / SUA, 2008; sc.: Alfred
Gough, Miles Millar; r. Rob Cohen; cu: Brendan
care a trăit acolo toată viața. Tatăl său era
profesor de drept internațional la Universitatea
din Pavia. Buzzati s-a născut în 1906 și a murit în
1972 la o clinică din Milano (moartea sa se
aseamănă cu cea a eroului său din nuvela șapte
etaje). Prima sa carte a fost Barnabo, omul
munților, unde coexistă temele sale preferate:
așteptarea, scurgerea vremii, proiecte neîmplinite,
magia, fantasticul, renunțarea... Scriitorul și-a
dramatizat nuvela șapte etaje, dându-i drept titlu
Un caz clinic. În 1953 Giorgio Strehler însuși a
regizat piesa pentru „Piccolo Teatro” din Milano.
„Nimic nu se luminase încă bine de ziuă,
când Drogo se trezi din somn și-și îmbrăcă pentru
prima oară uniforma de locotenent [...]. Era ziua
mult așteptată, începutul adevăratei sale vieți.”
Așa începe romanul, așa debutează speranțele.
Imitându-i pe alții, mi-am pregătit și eu câteva
„cărți de salvat”, cărți de dus în insule, pe munți,
în viața de apoi... Prima e Deșertul tătarilor și
sper să văd... azi filmul, să nu mai amân. Da, o
să-l văd, promit... „Din nou picurul rezervorului,
din nou o altă stea care alunecă dincolo de
dreptunghiul ferestrei.” Și dacă nu-mi voi găsi
timp? Un portal, un cal pe un drum alb... „Dacă
toate regulamentele acelea atât de încâlcite nu
erau decât niște pretexte pentru a-l împiedica să
se reîntoarcă în oraș?” Ipoteze. Absurd. Kafka.
Deodată, moartea devine ceva firesc. Drogo era
bătrân, ros de boală, obloanele cădeau frenetic și
„acea îndelungă explorare a podișului dinspre
nord, dorința de a face carieră, nesfârșiții ani de
așteptare, i se părură acum ceva meschin și fără
noimă”. Gata! Mă duc să văd filmul, să mă
eliberez de amânarea... buzzatiană. Spre film,
înainte marș! Un film din 1976, regizat de Valerio
Zurlini, cu Vittorio Gassman, Philippe Noiret,
Jacques Perrin, Fernando Rey, Jean-Louis
Trintignant, Max Von Sydow... Regizorul a
început cu Vasco Pratolini, apoi a cunoscut
Fraser, Jet Li, Maria Bello, Luke Ford), este destul
de fanat, dar cel puțin joacă cu cărțile pe față,
fără pretenții (nici măcar în cadrul genului), ori
demersuri estetice lipsite de acoperire. Spre
deosebire de precedentele The Mummy (1999) și
The Mummy Returns (2001), ambele în regia lui
Stephen Sommers, actualul episod - în ciuda (sau
din cauza?) schimbării decorului egiptean cu cel,
nu mai puțin spectaculos, chinezesc - e mult mai
lipsit de fantezie, fără ritm, plat, ca o ciorbă
încălzită de prea multe ori. Cu toate acestea,
filmul este amuzant și deconectant, ușurel,
putând să-l uiți fără mustrări de conștiință a doua
zi după ce l-ai văzut, după cum nu te face nici să
te rușinezi pentru faptul că nu l-ai văzut. Dacă ar
fi să extindem demercul critic - mai abuzez doar
preț de o frază de răbdarea dumneavoastră - nici
unul dintre episoadele noii serii a Mumiei nu
atinge nici pe departe valoarea originalului din
care se inspiră, clasicul The Mummy al lui Karl
Freund din 1932 (pe un scenariu de John L.
succesul cu Fata cu valiza, cu Jurnal intim (Leul
de Aur la Veneția). Zurlini s-a născut în 1926, a
murit în 1982, iar capodopera sa rămâne Deșertul
tătarilor.
Îmi place filmul. Un început cehovian. Muzică
de pian (Morricone semnează muzica). Un cal pe
pavaj. Drogo urcă spre munți. Destinul?
Necunoscutul, pustietatea, misterul... Fiecare
crede că undeva îl așteaptă ceva („ce-i al tău - e
pus deoparte”). O tristețe ca în Tinerețe fără
bătrânețe. Fortăreața „moartă” apare. În fața ei
curge apa într-o dezordine neliniștitoare. În
interior e un adevărat labirint. Îmi amintește de
cetatea Alquezar din Spania (aproape de Huesca).
Imaginile sepia concordă cu vântul întrerupt,
sugrumat, cu tropăitul de cai. Vestoane albe,
lumânări viscontiene, vioara, prezentări
politicoase, limbaj militar... Inutilități ca un nisip
borgesian. Deșertăciune sub munți neclari, cu
crivăț șoptit, nisip, colb, pietre. „Unii au văzut
călăreți pe cai albi!” Vin sau nu vin? Din deșert?
E o legendă? Ce contează? „Așteptăm
DUȘMANUL.” O atmosferă egală cu romanul.
Goarna stridentă, rezervorul ce picură, gemulețul,
crenelurile cetății, kilometri și kilometri de deșert,
un cal alb solitar, făclii, imagini albastre, tivite cu
negru, în sunet de ploi și de tunete, lămpi
aprinse, obscurul la el acasă, un du-te vino fără
sens... O adiere kafkiană și - totuși! - nu e Kafka,
chiar dacă eroului i se refuză visul. De ce nu e
Kafka? Pentru că în final Drogo se eliberează de
absurd. Anii aceia de așteptare, de dorință de
carieră i se par meschini. Romanul a apărut în
1940. O capodoperă cu filiații neașteptate: Kafka,
Camus, Poe, Borges, Calvino, Dostoievski... După
36 de ani, Zurlini ecranizează cartea. La patru ani
după moartea lui Buzzati, cu șase ani înainte de
propria sa moarte. Da, o ecranizare fidelă,
convingătoare, răscolitoare, perenă.
Așadar, dragi prieteni, înainte de a coborî din
Fortăreață, alungați de vanități fără sens, spre
culisele întunecate ale propriei vieți, folosiți ceștile
de cafea puse la păstrare pentru ocaziile unice.
Ocazia e acum, aici și nu într-o îndelungă
explorare a podișurilor sterpe.
■
Balderston și cu Boris Karloff în rolul principal),
dar asta este o altă poveste...
■
34
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
69. Balada soldatului
Marius Sopterean
Septembrie 1959 este un moment de referință în
dezghețarea relațiilor ruso-americane mai ales în
ceea ce privește cinematografia. Se împlineau șase
ani de la moartea lui Iosif Visarionovici Stalin și
șapte de la celebra scrisoare deschisă, de fapt o
adevărată autodenunțare a apartenenței la partidul
comunist a regizorului american de origine greacă
dar născut în Turcia - Elia Kazan1. Acum, în
toamna anului de care vorbim, urmașul lui Stalin,
Nikita Hrușciov, primul secretar al Partidul
Comunist Sovietic, va fi invitat de către conduc-
erea unor importante studiouri din Hollywood să
viziteze Cetatea Filmului. O astfel de invitație și
onoarea de a răspunde afirmativ erau imposibil
de imaginat în urmă cu doar câțiva ani. Deschis
unor reforme democratice și ridicându-se cu
înverșunare împotriva cultului personalității lui
Stalin, promovat în artă în general și în cine-
matografie în special, Hrușciov se declară deschis
acelor opere cinematografice care se preocupă de
chipul și soarta omului simplu. Era un mare
iubitor de filme și se spune că adesea se închidea
într-una din sălile de cinema de la Kremlin și
viziona filme ore în șir. A fost atras în special de
filmele unui Dovjenko sau Pudovkin dar și de
peliculele unor neorealiști cum ar fi cele realizate
de Giuseppe De Santis (în special filmul făcut cu
zece ani înainte, Orez amar) și Vittorio De Sica.
În legătură cu acesta din urmă și cu filmului său
Hoți de biciclete, considerat adevărata capodoperă
a neorealismului italian, Hrușciov își manifesta
public compasiunea față de drama lui Antonio
Ricci privitoare la furtul bicicletei sale. Nu de
puține ori, între prieteni, spunea, înghițindu-și un
oftat, că asemenea drame nu ar fi trebuit să se
întâmple dacă Italia ar fi trecut la comunism
după război - în comunism nimeni nu fură bici-
clete cât timp toată lumea are bicicletă! - dar,
adăuga cu o urmă de tandru regret, dacă Italia ar
fi trecut la socialism filmul lui Vittorio De Sica
nu ar mai fi existat...
Prin urmare, cu mare vâlvă în presă, Hrușciov a
trecut oceanul și a vizitat Hollywood-ul. În
primul platou în care a intrat se filma Cancan în
regia lui Walter Lang iar Hrușciov s-a interesat
mai ales de partea tehnică și de costurile de
realizare. A fost mirat când a auzit de sumele
imense de dolari perfect contabilizate întru
realizarea unui film. Sponsori erau persoane fiz-
ice, studiouri sau chiar bănci. Hrușciov a dat din
umeri a mirare. În Rusia Sovietică unicul sponsor
este poporul pentru că filmele sunt făcute pentru
popor. Acest cancan cu siguranță nu ar fi înțeles
de mujicul din Siberia sau pedagogul din Sankt
Petersburg. Nu l-ar fi înțeles deoarece nu acestea
erau problemele de zi cu zi ale lui. Filmul trebuie
să fie, așa cum credea și marele Lenin, o hrană
pentru om. O hrană spirituală. O dezbatere în
primul rând ideologică. Ideologie era și
prezentarea unui film despre acei oameni cărora
războiul le-a distrus viața, căminul, familia.
Tocmai văzuse în urmă cu nici o lună debutul
unui cineast de mare viitor și apreciase latura
umană, caldă a privirii acestuia asupra raportului
dintre individ și societate2. Dar acest cineast nu
era singur. Aparatul de presă al premierului soviet-
ic avusese grijă să împartă oficialilor americani pli-
ante cu realizările cinematografului sovietic din
ultimii ani. Tot acest material propagandistic (azi
l-am numi PR) a fost astfel amplasat încât la
grandioasa recepție dată în cinstea oficialului rus
la un luxos hotel din New York3 realizările și
proiectele de viitor ale noii cinematografii soviet-
ice erau de mult cunoscute. Pe o astfel de fițuică
realizată sub forma grafică a unui adevărat mani-
fest, scrisă într-o engleză impecabilă, erau oferite
publicității câteva date care anunțau relansarea
cinematografului rus imediat după moartea lui
Stalin4. Hrușciov dorea ca cinematograful post-
stalinist să fie pus în slujba urmăririi unor destine
individuale, a unor povești în care supereroii sol-
dați ruși să fie înlocuiți cu caractere simple,
firești, credibile. Cu acești anonimi - în fond ade-
vărații eroi - trebuia să se identifice poporul rus.
Poveștile de război, la mai bine de 10 ani de la
sfârșitul acestuia, trebuiau înlocuite cu întâmplări
din spatele frontului. Situațiile izolate, individuale
trebuiau a sugera, prin identificare, destinul
întregii generații post-război. Trebuia emoție, tre-
buia stare, trebuia iubire de cinema. Hrușciov știa
că în SUA filme rusești se vedeau până de curând
underground, la fel ca filmele poloneze (în special
Andrzej Wajda cu a sa trilogie a rezistenței).
Astfel, noul lider comunist se credea a fi promo-
torul noii și adevăratei generații de artiști ai filmu-
lui: Mihail Kalatozov5, Sergei Bondarciuk, Iosif
Heifitz6, Mihail Romm7 și, mai ales, a unui alt
cineast deosebit de înzestrat. Acest tânăr regizor
realizase în anul morții lui Dovjenko (1946) un
film de război de un romantism lipsit de orice
urmă de patetism gratuit: Al 41-lea. Firescul
prezentării unor situații lua locul monumentalis-
mului facil de până acum în filmul sovietic.
Acesta era primul film realizat de cinematografia
sovietică ca urmare a dezghețului promovat de
noua orientare de la Kremlin. Hrușciov urmărea
cu satisfacție toate aceste cuceriri și știa sau
bănuia că în curând cinematografia sovietică avea
să fie din nou o adevărată putere pe plan mondi-
al. Cu puțin timp înainte de a se îndrepta spre
SUA văzuse un material de lucru dintr-un film
care urma să aibă premiera în decembrie. Știa că
acest film va fi o altă mare izbândă a cine-
matografiei sovietice și pomenise în discursul său
din America de promițătoarea viitoare realizare.
Filmul se va numi Balada soldatului și avea să fie
considerat nu numai una dintre marile împliniri
ale filmului sovietic ci și cel mai închegat, cel mai
unitar și mai emoționant film realizat de unul
dintre cei mai înzestrați cineaști ai anilor ’60:
Grigori Ciuhrai.
(Continuare în numărul viitor)
Note:
1 În data de 10 aprilie 1952 Elia Kazan își recunoaște
activitatea în rândurile partidului comunist, activitatea
mai degrabă ideologică desfășurată între vara lui 1934
și primăvara lui 1936, pe vremea când era regizor de
teatru. Scrisoarea denunță în termeni duri „dictatura
care suprimă gândirea” (Chronique du cinema, ed.
France Loisirs, Paris, 1997, p. 456), și promite ca activi-
tatea sa cinematografică să denunțe de acum înainte
sistemul comunist. Dacă la început se opune ideii de a
denunța și alți colegi de breaslă, o va face totuși în
urma promisiunii că filmul abia primit nu numai că nu
îi va fi retras dar va obține o finanțare și mai mare.
Film cu vădită orientare anticomunistă, Vivat Zapata se
va dovedi unul din cele mai mari succese de critică și
public. Dar prețul a fost mare, prea mare, iar
Hollywood-ul nu-l va ierta niciodată pentru compro-
misul făcut. În acest film debuta tânărul - pe atunci -
Marlon Brando.
2	Filmul se numea Soarta unui om și era debutul unuia
dintre cei mai interesanți regizori de film (deopotrivă
actor important), prețios și calofil dar extrem de sincer
și emoționant: Serghei Bondarciuk.
3	La recepție au participat - pe lângă ziariști, producă-
tori și oameni politici - și vedete ale filmului american
de la acea oră: Marylin Monroe, Frank Sinatra sau
Gary Cooper.
4	Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a găsit
Uniunea Sovietică pustiită și în ceea ce privește infra-
structura cinematografică. În toamna lui 1946, la indi-
cația lui Stalin, oficiosul de partid Pravda anunță marile
distrugeri pe care cinematografia le-a suportat de-a lun-
gul războiului, dând cifre exacte: din totalul de 28.000
de cinematografe peste 10.000 fuseseră distruse; stu-
diouri de film importante cum ar fi cele de la
Moscova, Odesa, Kiev, Baku, Riga, Erevan, Ialta etc. au
fost, de asemenea, aproape în întregime distruse. Mai
grav era faptul că profesioniștii filmului dispăruseră
aproape în întregime, mulți operatori murind pe front
ținând în brațe, în loc de arme aparate de filmat.
Politica de reconstruire a fost tranșantă și extrem de
fecundă. În doar câțiva ani, până spre sfârșitul lui 1950,
se construiesc aproximativ 15.000 de cinematografe și
alte câteva mii de instalații de proiecție cinematografică
ambulante. Dar tot acest efort uriaș nu a fost suficient.
Producția de filme era inferioară altor țări: în SUA se
produceau aproximativ 400 de filme anual, în Japonia
peste 200, în Franța peste 100 iar Italia venea tare din
urmă cu peste 70 de filme pe an - în timp ce în 1953,
anul morții lui Stalin, producția cinematografică soviet-
ică era lamentabilă atât din punct de vedere cantitativ
cât și calitativ. Predomina mai ales teatrul filmat și pro-
ducția de desen animat. Părea că la acea dată cine-
matografia sovietică, după dispariția marilor maeștri -
Serghei M. Eisenstein, Vsevolod Pudovkin, Alexandr
Dovjenko, Dziga Vertov -, obosise și se căscase un
uriaș vid de conținut. După 1953 cultul personalității -
așa cum a fost trasat de linia unor filme ca Tânăra
gardă (Serghei Gherasimov), Bătălia Stalingradului
(Vladimir Petrov) sau Căderea Berlinului (Mihail
Ciaureli) - avea să fie înlocuit, de către un val al unor
tineri cineaști, de o cu totul altă atitudine. De altfel în
iarna anului 1956, la congresul al XX-lea al P.C.U.S.
desfășurat la Moscova, Hrușciov înfierează cultul per-
sonalității, minciuna și absurdul faptelor de vitejie din
filmele sovietice realizate imediat după încheierea
războiului și declară imperios necesitatea coborârii
poveștilor către acel social firesc, simplu, în care
cetățenii Marii Patrii Sovietice să se poată regăsi.
5	Regizor inegal dar extraordinar de expresiv, realizează
în 1957 Zboară cocorii (mare succes de public și critică,
primește un an mai târziu Palm d’Or) și Scrisoare neex-
pediată, peliculă remarcabilă din punct de vedere plastic
în care uluitorul talent al directorului de fotografie
Mihail Urusevski și-a dat întreaga măsură.
6	Iosif Heifitz realizează filme încă din anii ’30, în tan-
dem cu Alexandr Zarhi. Cea mai importantă operă a sa
rămâne Doamna cu cățelul, realizat în anul 1959,
strălucită ecranizare cehoviană.
7	Mai în vârstă decât ceilalți confrați - autor, în anii
’30, al unor filme de propagandă slabe artistic - după
1953 a participat activ la renașterea cinematografului
rus, realizând câteva filme de referință dintre care se
detașează Nouă zile dintr-un an (1963). A fost unul
dintre cei mai apreciați profesori de regie de film ai
Institutului de Film din Moscova (GVIK), printre stu-
denții săi numărându-se și Andrei Tarkovski.
■
TRIBUNA • NR. 145 • 16-30 septembrie 2008
35
Black
Pantone 253 U
Black PANTONE 711 U rosu
sumar
intersecții
Anca Mănăilă
Paul Muldoon și Ciaran Carson
Modalități de a te raporta estetic la violență	2
editorial
Sergiu Gherghina și Radu Murea
Criza identității europene	3
cărți în actualitate
Mircea Muthu	"Celula rebelă"	4
Grațian Cormoș
Un erou comunist față cu demitizarea	4
Jurnale în exil
Ioana Manta
Scriitura inițiatică a Gabrielei Melinescu	5
comentarii
Adriana Stan	Povești românești	6
incidențe
Horia Lazăr	Urbanizare și financiarizare 7
ordinea din zi
Ion Pop
Englezii lui Eugen lonescu vorbesc și spaniola	9
imprimatur
Ovidiu Pecican	Robu, cuceritorul	10
translații
Umberto Eco:
A spune cam același lucru. Experiențe de traducere 11
În transpunerea Adrianei-Carmen Racoviță și a lui
Șerban Foarță
120 de ani de la naștere - T. S. Eliot	13
proza
Adrian Țion
www.iubitavirtuala.com	14
Repere culturale irlandeze
Sanda Berce Fețele biograficului
Fațetele memoriei în Irlanda romanului recent (Premiul
Booker și literatura irlandeză)	16
Virgil Stanciu Patriarhul prozei irlandeze
William Trevor la optzeci de ani	17
Adrian Radu
Moștenire și tradiție în habitatul irlandez	19
Veronica Buchman-Costea
Despre plăcerea de a fi masterand	20
Elena Voj
Fundația James Joyce Zurich O viziune subiectivă 20
Mihălycsa Erika	Afirmativ cu Joyce în Trieste
The Twelfth Annual James Joyce School, Trieste	21
eseu
Simona-Grazia Dima
Rigoarea distilată poetic (Ibn 'Arabi)	22
interviu
de vorbă cu scriitorul George Vigdor
"Cultura se face cu obrăznicie și cu aroganță"	24
opinii
Mihaela Rotaru
Cultura populară între tradiție și globalizare	26
accent
Mihaela Mureșan
Jurnalismul și publicitatea. Aspecte inedite	28
rezonanțe
Marius Jucan	Opțiunea Obama	29
rânduri de ocazie
Radu Țuculescu
Purici de cartier	30
știință și violoncel
Mircea Opriță	Găuri negre într-o cale alba 31
zapp-media
Adrian Țion
Cin' se teme de penibil?	31
structuri în mișcare
Ion Bogdan Lefter
Sibiu restant	32
film
Lucian Maier
Amintiri de peste vară	33
colaționări
Alexandru Jurcan
Îndelunga explorare a podișului	34
Ioan-Pavel Azap
Forșpan	34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean
69.	Balada soldatului	35
meridian
Seamus Heaney	36
meridian	
Seamus Heaney
Seamus Heaney s-a născut în 1939 în Irlanda
de Nord, la o fermă din Derry. Studiile și le
face la St. Columb, Londonderry și Queen’s
University unde ajunge să și predea din 1966
până în 1972. După o întrerupere de câțiva ani,
în care colaborează la reviste și posturi de radio,
predă iar la diferite universități (Carysfort College
- Dublin, Brekley, Harvard, apoi e ales profesor
de poezie la Oxford University, în 1989). Cele
mai importante volume ale sale de versuri sunt:
Moartea unui naturalist (Death of a Naturalist,
1966), Ușă spre întuneric (Door into the Dark,
1969), Iernând afară (Wintering Out, 1972), Gări
(Stations, 1975), Nord (North, 1975), Munca pe
ogor (Field Work, 1979), Sweeney rătăcit
(Sweeney Astray, 1983), Station Island (1984),
The Haw Lantern (1987). Pe parcursul vieții ia
multe premii literare, se bucură permanent de
atenția criticii iar premiului Nobel pentru
Literatură, luat în 1995, n-a fost o surpriză, după
câte se pare, decât pentru autorul însuși, care se
afla în vacanță pe o insulă grecească.
Țara Mlaștinilor
pentru T.P. Flanagan
Noi n-avem prerii
Să taie din soarele uriaș o felie seara -
Pestre tot ochiul cedează
Orizontului uzurpator.
E momit în ochiul ciclopic
Al unui iezer. Țara noastră fără garduri
E o mlaștină ce face crustă
Între răsăritul și apusul soarelui.
Au scos scheletul
Marelui Elan Irlandez
Din turbă, un coș uluitor
Plin cu aer.
Untul îngropat
De mai bine de o sută de ani
A fost scos sărat și alb.
Pământul însuși e unt bun, negru
Topindu-se și deschizându-se sub picioare,
Pierzându-și ultima menire
Cu milioane de ani.
Nu vor scoate niciodată cărbune de-aici
Ci doar trunchiurile mocirloase
Ale pinilor uriași, moi ca măduva.
Dar cercetașii noștri continuă să izbească
Tot mai spre mijloc, tot mai adânc.
Fiecare strat ce-l jupoaie
Pare să fi fost așternut înainte.
Puțurile ar putea fi o infiltrație a Atlanticului.
Miezul umed e fără de fund.
Cel ce calcă pe urme
Tata lucra cu un plug de lemn
Umerii lui curbați ca o pânză sub vânt
Între coarne și brazdă.
Când plescăia caii, se-ncordau cu copita-n
pământ.
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 12 lei - trimestru, 24 lei - semestru, 48 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 21 lei -
trimestru, 42 lei - semestru, 84 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr.
R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
Un expert. Cobora rotița
Și potrivea brăzdarul lucitor de fier.
Brazda se-ntorcea fără să se frângă.
În frunte, la un singur șuier
Și pleznet de hățuri, perechea asudată întorcea
Și înapoi în ogor. Ochiul lui
Măsura pieziș pământul și se-ngusta
Tipărind brazdă după brazdă.
Mă-mpleticeam în ascuțita lui veghe,
Pe brazda lui lustruită alunecam;
Călare pe umeri mă lua câteodată
Și-n mersu-i apăsat mă-nălțam și cădeam.
Voiam să cresc și să ar,
Să-nchid un ochi, să-ncordez brațul
Dar tot ce-am făcut în viață a fost să pășesc
În urma lui largă în jurul ogrăzii.
Am fost o povară, împiedicat, căzând,
Veșnic trăncănind. Dar astăzi
Tatăl meu e cel ce se poticnește
Încăpățânat în urma mea. Și nu renunță.
O gură de apă
Ea venea în fiecare dimineață să ia apă
Ca un liliac bătrân împleticindu-se-n urcuș:
Tusea convulsivă a pompei, zăngănitul găleții
Și un diminuendo lent cum aceasta se umplea,
Îi vestea prezența. Îmi amintesc
Rochia ei cenușie, smalțul alb și spart
Al găleții ce se umplea până la buză, și falsetul
Croncănit al vocii ei ca mânerul pompei.
Nopți când luna plină se ridica peste coama casei
Și cădea prin geamul ei să zacă
În apa așezată undeva pe masă
Unde m-am aplecat să beau iar, ca să fiu
Credincios înscrisului de pe ceașcă
Amintește-ți de cel ce ți-a dat să bei,
Care abia se mai vedea sub toartă.
Traducere de
Alexandru Vlad
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36|
Black PANTONE 711 U rosu