Black PANTONE verde deschis
TRIBUNA
143
Județul Cluj
2 lei
Revista de cultura • serie noua • anul VII • 16-31 august 2008
Jocurile Olimpice Moderne
Șerban Axinte
despre sintezele lui
Dan C. Mihăilescu
Poezia
Ana Dragu
Proza
Ioana Nicolaie
Ion Pop
Prezența lui
Mircea Zaciu
r .revistatribuna.ro
(|) Black PANTONE verde deschis
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
Camelia Manasia
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
bloc notes
Din nou despre „problema”
romanului
Ștefan Manasia
M-am sfiit, în cîteva rînduri, recunosc, să
comentez revista Discobolul. Am găsit-o
adesea stufoasă (împletind
profesionalismul & grafomania), cu multe pagini
sterile (genul de curs universitar plicti’), fără priză
la turnirurile culturale, la titlurile scandaloase sau
de succes care te fac, uneori, să treci pragul
librăriilor. Cumva prea „temeinică”,
„ardelenească”, însă fără witz (jurnalistic).
De-aceea m-am bucurat primind la redacție
numărul pe aprilie-iunie, a cărui vedetă e
dezbaterea Romanul românesc și noile provocări
ale realului, desfășurată în cadrul ediției a Vl-a a
Colocviului Romanului românesc, în aprilie, la
Alba-Iulia, în organizarea redacției, a filialei
regionale a USR și a Consiliului Județean Alba.
Remarcabilă, participarea (critici și romancieri):
Nicolae Breban, Eugen Negrici, Mircea Muthu,
Al. Cistelecan, Marin Mincu, Ștefania Mincu,
Andrei Terian, Ioan Groșan, Mihai Sin, Petru
Cimpoeșu, Radu Aldulescu, Florina Ilis, Mariana
Gorczyca și Radu Mareș.
Așadar, două teme recurente în spațiul literar
autohton, cu o cazuistică orgiastic-inepuizabilă:
moartea poeziei și renașterea romanului.
Despre cea de-a doua, în orașul Unirii, n-a
reușit să vorbească și Marin Mincu, lansat (după
cum vedem din transcrierea înregistrării) într-un
vast exercițiu de promovare a ideilor sale poetice.
A vorbit, în schimb, didactic, monologic și cu o
seninătate pe care nu i-o bănuiam :), romancierul
Nicolae Breban: „Flaubert și Tolstoi nu
comunicau și nu se lăsau influențați de mediul
ambiant. Eu nu cred în comunicare. În tinerețe
vorbeam nu de comunicare ci de rezonanță.
Oamenii nu comunică sau dacă comunică spun
numai prostii, deci, în literatură, nu merită să
vorbim de comunicare, ci de rezonanță.
Rezonanța a fost pentru mine, în tinerețe, și
pentru Nichita și pentru unii prieteni, modul de
Apel către Primarul Clujului, Emil Boc
Stimate domnule Emil Boc,
Avînd în vedere că recent s-a stins din viață Alexandr Soljenițîn, unul dintre cei mai importanți scri-
itori ai secolului XX și o mare conștiință a lumii, care a contribuit decisiv la destrămarea mitologiei
criminale a comunismului;
Avînd în vedere că Alexandr Soljenițîn tocmai a fost decorat cu Ordinul Național “Steaua
României”, de către Președintele Traian Băsescu;
Avînd în vedere că un număr de intelectuali de prim rang ai Capitalei s-au mobilizat pentru a
determina botezarea unei străzi bucureștene cu numele lui Alexandr Soljenițîn,
Vă rog prin prezenta să folosiți prerogativele de care dispuneți, pentru a se atribui uneia dintre
arterele principale ale Municipiului Cluj-Napoca numele scriitorului Alexandr Soljenițîn.
Cu stimă,
Laszlo Alexandru
Radio România Cultural	K
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
101.0 FM
REVISTA DE CULTURA EDI IATĂ DE
LUNA JUD ALBACONS MUN ALBA IUI.IA $1 CENTRUL DE
CULTURA "AUGUSTIN BENA Al BA
APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR
DIRECTOR DE ONOARE: ION POP
PAVEL DAN
EUGEN IONESCU
NICOLAE BREBAN
MIRC EA MUTHU
AL CISTELECAN
MIHAI SIN
RADI MARES
PETRU CIMPOESl
MARIN MINCU
STEFANIA MINCU
RADI ALDULESCU
DUMITRI CHIOARl
HORIA GÂRBEA
FLORINA ILIS
ION BRAD
ION Bl ZASI
CLĂI DII KOMARTIN
NICOLAE COANDE
GEORGE L NIMIGEANI
MIRON TIC
NICOLAE DRAGAN
VASILE MOGA
MARIANA GORCZYCA
ADRIANA TEODORESCl
IOAN POPA
DIANA CÂMPAN
GEORGETA ORIAN
LUCIAN BÂGIU
NICOLETA BARBAT
RAMA BOIANGII
ELENA CIOBANU
MONICA GROȘI
RADI IGNA
GEORGE HOLOBÂCA
CONSTANTIN STANCU
ION CREȚU
SIMONA-MAR1A POP
COSIIM I \ ROI | *
CARINA Dl BAN
GABRIELA MIRCEA
DOINA DREGHICIU
VIOREL TAUTAN
MARIADANIELA
PANAZAN
ADRIAN MUSTATEA
IOANA CISTELECAN
GABRIELA CHIC1UDEAN
miri KASTĂNCU
CORNEL NISTEA
AUREL PANTEA
comunicare a artei geniilor.” O recapitulare (utilă)
a reușitelor genului în timpul regimului comunist
i-a aparținut prozatorului Radu Mareș, în cele din
urmă accentul fiind pus pe opera expatriatului
Petru Dumitriu: dacă Cronica de familie a
cunoscut un succes binemeritat, volumul
Proprietatea și posesiunea, continuator al trilogiei,
editat la Dacia în 1991, a fost „comentat
superficial”, deși - în opinia lui Mareș - „rămîne
cea mai importantă carte a lui Dumitriu”. Despre
romanul postmodern? Numai de bine vorbește
Mariana Gorczyca, fără a reuși să înalțe
expunerea dincolo de palierul glumițelor (evident,
(Continuare în pagina 32)
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Refuzul de a învăța:
Un raport european similar cu precedentele
Sergiu Gherghina
n urmă cu câteva săptămâni, un amic s-a
accidentat la fotbal °i, cum fiecare român este
un mic doctor cu cunoștințe temeinice de
medicină, am considerat inițial că este luxație și că
nu este nevoie să se îngrijoreze. Însă, diferit de
precedentele accidente la același picior, situația s-a
înrăutățit în zilele ce au urmat. Durerile s-au
accentuat, piciorul s-a umflat și a fost necesar să
vadă un specialist ce i-a diagnosticat ruptură de
ligamente și imobilizarea piciorului afectat pentru
două săptămâni. Mi se pare extrem de simplu și
decent comportamentul său: a existat o problemă,
a sesizat-o sau i-a fost prezentată și a făcut ceva să
o rezolve, fiind conștient de complicațiile ce pot
apărea dacă va prelungi starea de indolență. Acest
element relativ banal este departe de acțiunile și
atitudinile aleșilor noștri, în special la domeniul
deficitar pentru țara noastră în relația cu UE -
justiția. Acesta era punctul nostru nevralgic înainte
de aderare și continuă să fie menținut în stare de
convalescență, guvernanții, indiferent de ideologie,
fiind imuni la avertismentele europene.
Incapacitate de reacție, absența voinței sau o
combinație între cele două? Din păcate, asistăm la
perpetuarea obiceiurilor și atitudinilor comuniste cu
fețe diverse după căderea regimului. UE nu a reușit,
în pofida mecanismelor și proceselor sale complexe,
să deraieze trenul comportamentelor elitelor politice
„post-comuniste” care s-au opus sistematic reforme-
lor. În fond, de ce nu avem foști demnitari în
închisori în condițiile în care guvernele se schimbă?
De ce sunt afaceri mascate și investigații jurnalistice
ignorate de o justiție ocupată cu găinăriile permise-
lor? Când vom accepta sfaturile ce ne-au primit în
familia europeană pe jumătate valizi din punct de
vedere politic și cât timp ne va lua să pricepem
mesajele pline de politețe în care ne repetă situația
jenantă în care ne aflăm? Mimarea reformelor nu
este răspunsul pe care Bruxelles și Strasbourg îl
doresc, politicienii români tind să creadă că
interpelările europene sunt construite pe aceeași
ignoranță cu care își obțin voturile în alegerile locale
și generale. Promisiunile și denumirile pompoase ale
campaniilor furibunde teoretic fără nici o urmare
practicăi nu impresionează comisarii și reprezen-
tanții Parlamentului European, care au drept
experiențe procesele de reformare și democratizare
ale unor state precum Grecia, Portugalia sau Spania,
venite după dictaturi la fel de marcante.
Ce prevede mai exact acest nou raport al UE?
Nimic spectaculos, ci exact ceea ce diplomații
europeni, media internațională și chiar oficialii
români anticipau înainte de publicarea sa. Există, în
principal, trei direcții în care România a uitat să
efectueze reforme. În primul rând, deciziile privind
corupția la nivel înalt din România sunt prea
politizate și este necesar să se arate că există
pedepse pentru astfel de fapte. Existența unor
instituții de luptă împotriva corupției nu este
suficientă pentru funcționarea lor, programele
lipsind în plan practic. Cu o zi înainte de
publicarea raportului UE, ministrul de externe
român a fost interpelat la Berlin referitor la lupta
anti-corupție.ii Răspunsurile sale au fost stereotipe,
reflectând cu precizie evoluțiile din ultima perioadă:
Agenția Națională pentru Integritate, înființată în
2005, începe să funcționeze (nu se știe exact cum
evaluează Lazăr Comănescu începerea activității).
Realizarea cea mai spectaculoasă a acestei lupte este
inculparea unei secții de poliție pentru eliberarea de
permise de conducere fără justificare. Domnul
ministru ar avea o mare surpriză dacă ar investiga
activitatea tuturor secțiilor emitente de premise, ar
putea să se laude cu mult mai multe „succesuri”
(citând-o pe fata domnului președinte Băsescu) în
această direcție. Oricine poate observa că acestea
nu sunt rezultate, sunt mimici ale neputinței și
indolenței. Totuși, oficialii europeni au fost
indulgenți și au afirmat că țara noastră are realizări
fragile, penultimul cuvânt, combinat cu ignorarea
ultimului, sărind în ochii celor ce apreciau drept
pozitivă poziția UE. Dacă partidele uită de numele
corupte din propria curte, oficialii europeni au grijă
să amintească acest lucru, dar o fac mult prea
voalat pentru ca aleșii noștri să priceapă mesajele
constant negative pimite.
În al doilea rând, foștii ministri sunt bine
ascunși de către colegii lor din alte partide, alcătu-
ind ceea ce Tom Gallagher, pe bună dreptate,
numește oligarhie transpartinicăii. Media internațio-
nală este familiară cu cazurile Adrian Năstase și
Miron Mitrea, citându-le drept exemplele în care
acțiunea judiciară era facilă și nu s-a întreprins. Pe
lângă acestea, raportul dovedește buna cunoaștere și
monitorizare a situației României, exemplificând cu
zece cazuri incapacitatea justiției. Sunt identificate
principalele instituții care au împiedicat avansarea în
aceste situații: Parlamentul României a blocat
urmăririle penale, Înalta Curte de Casație și Justiție
a respins aceste cazuri, invalidând deciziile anterioa-
re, iar Guvernul nu joacă un rol activ în promova-
rea unor propuneri legislative precum un nou Cod
de procedură penală și măsurile anticorupție.iv
În al treilea rând, raportul indică explicit faptul
că actualul raport dintre instituțiie statului nu poate
duce la o justiție echitabilă. Aceasta este politizată
excesiv, deciziile sale depind de (in)competența par-
lamentarilor și de voința guvernului, indiferent care
ar fi acela. UE accentuează ceea ce marea majori-
tate a cetățenilor știau deja și regăsesc în practicile
cotidiene: aleșii blochează de o bună perioadă mari
dosare de corupție, în care sunt implicați foști și
actuali demnitari, puținele sancțiuni date judecăto-
rilor și procurorilor de către Consiliul Superior al
Magistraturii au fost simbolice, iar sentințele judecă-
torești în cazul aceleiași spețe diferă semnificativ în
funcție de context și instanță.
În fața unui raport explicit ce evidențiază tarele
sistemului, declarațiile sunt unicul răspuns pe care
politicienii români îl dau. Și acestea nu constau în
identificarea unor politici sau prezentarea unor pla-
nuri, ci într-o atitudine defensivă a guvernanților și
ofensivă a opoziției. Pe de o parte, guvernanții
preferă să vadă partea pozitivă a acestui document
- încurajările diplomatice venite de la nivel euro-
pean. Nu mai puțin dezagreabilă este reacția celor
din opoziție care au lăsat deoparte, pentru câteva
ore ideile grandioase fără nicio aplicabilitate pentru
a semnala eșecul luptei anti-corupție din ultimii ani.
Domnul Geoană nu reușește să citească numele
celor ale căror dosare sunt blocate din Parlament,
căci dacă ar face-o ar sesiza că o mare parte aparțin
partidului pe care îl conduce. În afara unor atacuri
penibile cu care ne-au obișnuit, aleșii noștri nu
intenționează, nici măcar declarativ să ia vreo
măsură pentru schimbarea aprecierilor Uniunii. În
afara scuzelor jenante, a unor înțepături mai mult
sau mai puțin voalate și a unor fețe acre apărute în
fața microfoanelor pentru a ne convinge de corecti-
tudinea deciziilor din justiție, spectatorul român nu
aude despre planuri de reformă, despre modalități
de deblocare a dosarelor în Parlament sau despre
dorința guvernamentală de promovare a măsurilor
sugerate de Comisie. Mai mult, unii s-au raportat la
situația mai rea înregistrată în Bulgaria, unde
Comisia Europeană a aplicat și sancțiuni, pentru a
reliefa evoluțiile României.
Eforturile UE sunt zadarnice în ultimele luni.
După înlăturarea Monicăi Macovei din funcția de
Ministru al Justiției, rapoartele emise de Bruxelles
avertizează asupra acelorași lucruri la care guver-
nanții sunt imuni. Reformele începute nu s-au
finalizat și blocajele instituționale voluntare reușesc
să stopeze orice accident prin care justiția română
ar putea începe să funcționeze. Peste câteva luni
avem șansa să penalizăm acest comportament indo-
lent al politicienilor, dar cum să o facem? Avem de
ales între formațiuni politice care propun oameni
nepregătiți și/ sau corupți în funcție-cheie, ni se
prezintă imagini cosmetizate ale acelorași haine pur-
tate de 18 ani cu singura diferență că acum avem
12 stele galbene cusute pe mânecă, ne sunt servite
discursuri electorale amuzante și triste în același
timp. Suntem, prin aleșii noștri, încă visători, nu
suntem pregătiți pentru integrarea europeană. Nu
avem atitudinea reformatoare ce se așteaptă de la
noi și care a permis Spaniei și Portugaliei să
avanseze rapid din punct de vedere economic și
social din momentul aderării. Ce este de făcut? Nu
există un răspuns unic, fiecare dintre noi trebuie să
găsească propria modalitate de a pedepsi indolența
și insolența aleșilor noștri. Să nu uităm că aceștia
sunt imaginea fidelă a poporului român, rămân cei
ce ne reprezintă la nivel național și internațional cu
toate adjectivele cu tentă negativă pe care le atri-
buim constant: somnoroși, speculanți, incoerenți,
ignoranți, corupți, lacomi, avari etc. La nivel indivi-
dual se face diferența și am ales să contest modali-
tatea acestor reprezentanți de a face politică prin
analizarea și blamarea reacțiilor lor la evenimente
politice și oferirea unor soluții constructive, și voi
continua prin acordarea unui vot negativ la alegerile
parlamentare ce se apropie. Românii care acum
sunt în afara granițelor protestează, conștient sau
nu, la adresa modalității în care economia
românească funcționează. Tinerii care studiază în
străinătate atacă, prin decizia lor, indirect un sistem
educațional bolnav, ce nu poate asigura pregătire la
nivelele la care ei au nevoie. Nu știu cât sunt de efi-
ciente aceste metode, dar merită încercat.
Raportul Comisiei Europene nu spune nimic
nou românilor, așa cum și reacțiile celor vizați din
țară au fost, ca de obicei, stereotipe, fără conținut,
multe cu iz electoral. Plictisul națiunii este exteriori-
zat prin pasivitatea cu care acceptă astfel de com-
portamente. Deși rămâne un mister pentru mulți
români prin prisma mecanismelor care îi fac posi-
bilă funcționarea, UE este considerată soluția
problemelor cotidiene. Ceea ce însă trebuie să
înțelegem este că nimeni nu va face lucrurile în
locul nostru, ni se dau sfaturi pe care trebuie să le
adaptăm și aplicăm, ni se dau direcții pe care
alegem să le urmăm sau nu. Până acum, am ales
ultima variantă.
1	Pentru lista acestor campanii și comentarii asupra lor, vezi
articolul lui Ovidiu Pecican din România Liberă din 24 iulie
2008.
ii Pentru un articol complet pe această temă, vezi International
Herald Tribune, 22 iulie 2007.
iii Financial Times, 23 iulie 2008.
iv Raportul de țară emis la 23 iulie 2008.	■
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Caligraful și moartea
■ Octavian Soviany
Ion Cocora
Va fi o fugă
Bucure°ti, Editura Palimpsest, 2007
Poemele lui Ion Cocora se nasc, fară doar și
poate, din neliniștile unei sensibilități
elegiace, care, cu discreție și delicatețe,
departe de furia „demolatoare” a vechilor
avangarde, construiește totuși în linia poeziei
suprarealiste, de unde preia, dacă nu și metoda
dicteului, cel puțin gustul metaforelor șocante, ce
tind să surprindă viața straturilor profunde ale
conștiinței, apelând la aglutinările imagistice
insolite. „Metoda” aparține, desigur, unor vârste
mai vechi ale poeziei, astfel încât lectura
poemelor din volum se convertește într-o vizită,
plină de pietate și nostalgie, printr-un posibil
„muzeu al textului”, iar autorul ia aerul (perfect
asumat) al „poetului de modă veche”, care le
întoarce ostentativ spatele formulelor poetice de
ultimă oră, caligrafiind, cu voluptăți de estet,
„viziuni ale sentimentelor”: „Poezia însăși e cu
nervii în pom/ cedează dinlăuntru mă pune la
zid ofuscată/ bietul de mine nu mai pot ține
pasul cu ea/ o lipsesc de desfătările mileniului
trei/ nu-i gâdil nările nu-i înțep buricul cu pixul/
viril al poeților tineri/ îi umplu gura cu frunze de
mentă/ o ornamentez cu fleacuri sentimentale/
la care nici cenzorii nu mai tresar din groapă/
(...)numiți-l nostalgic și lăsați-l să se ducă
dracului” (Altă dimineață). Un accentuat
sentiment al caducității tuturor lucrurilor și a
tuturor manoperelor omenești transformă astfel
textele lui Cocora într-o lecție despre trecere,
viziunea lui rămâne permanent una „retro”, legată
de metafora „ochiului din ceafă” - organ al
contemplării și reanimării trecutului: „pleacă și tu
mai repede îi zic ochiului rămas sub frunte/ du-te
unde vezi cu ochii tăi de ochi/ nu-mi pasă dacă
te vei face țăndări sub tălpi de îngeri/ ochiul din
Istoria hippioților povestită
românilor
Grațian Cormos
Adrian Dohotaru
Anii ’60: mișcări conte sta tare în SUA
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2008
Cartea lui Adi Dohotaru a reușit deja - la
numai 2 luni de la apariție - să stârnească
ceva vâlvă atât datorită modalităților
nonconformiste de lansare a volumului (una a
avut loc în hala fostei fabrici “Tehnofrig”, alta la
Festivalul “Peninsula” din Târgu-Mureș), cât și -
ceea ce mi se pare destul de ciudat - datorită
prefeței scrise de reputatul istoric Ovidiu Pecican.
Dincolo de încrâncenarea unor critici literari
în a-i da sfaturi tânărului autor de a nu mai sta
sub “umbrela” altora, iar a prefațatorului de a nu
se băga unde nu-i fierbe oala, remarc un fel de
efervescență - mascată sub orgolii de rutină - pe
marginea cărții lui Dohotaru, datorate subiectului
incitant, însă încă destul de tabuizat - și aici
iarăși mi se pare ciudat - pentru spațiul românesc.
ceafă e un dar al lui dumnezeu/ mărească-se cât
vrea cît toată ceafa/ eu nu mă mai satur să
privesc înapoi” (Valuri de îngeri). Căci ceea ce
este cu adevărat esențial în aceste poeme este
sentimentul timpului, premoniția dureroasă a
morții, astfel că timpul poetizărilor lui Cocora
este prin excelență trecutul, în timp ce
autobiografiile lui lirice dobândesc, tot mai
pregnant, dimensiunile unor parabole despre
mortalitate și vremelnicie, ca în superbul poem
intitulat Într-o seară de noiembrie: „În curând voi
pleca să îngroș rândurile/ celor ai nimănui celor
de nicăieri celor fără de țară/ așa îmi zicea mama
într-o seară ploioasă de noiembrie/ cu o zi înainte
de a împlini optzeci și patru de ani/ îți promit că
voi învăța limba mandarinului/ a broaștelor
țestoase a pietrelor sub cascadă/ a poemului
credibil senin lipsit de încrâncenare/ că mă voi
purta rezonabil cu prietenii tăi poeții/ băieții aceia
de lume cu tinerețea decapitată/ în mansardele
igrasioase ale secolului douăzeci/ unde cu sânii
unor fete cumsecade și o sticlă de vodcă/ se
ajungea la apogeul libertății de exprimare/ nu-i
voi dojeni că nu-și găsesc ochelarii/ le voi ține
capul pe genunchi mângâindu-i pe creștet”.
Erosul, la rîndul său, devine, tot mai mult, unul
„retro”, locul fervorilor amoroase fiind luat de
acceptarea resemnată a declinului biologic, iar
corpul femeii convertindu-se parcă într-o masă
neliniștitoare de timp heraclitic: „te mângâi cu
dușul în baie minute în șir/ eu te privesc și
exclam a rămas tot copilă/ dar nimic din mine nu
mai e cum a fost / nici alfabetul ce-l inventez pe
trupul tău gol/ nu-l mai citesc cu nările precum
caii// ar fi trebuit să-ți bat în cuie tălpile și
palmele/ să nu te mai poți ridica de pe masa de
biliard/ și să mă implori să-ți caut rochia// ceea
ce cândva era începutul lumii/ acum e sfârșitul
ei” (Sfârșitul lumii). O senzualitate domoală
învăluie acum fantasmele erotice ale personajului
liric, care percepe anatomia femeii iubite cu
Într-o paranteză necesară trebuie spus că dacă
Ovidiu Pecican nu o fi fiind expertul experților în
ceea ce privește „anii ‘60”, a încercat să se achite
cu bun-simț de obligația sa de “girant” al tânăru-
lui debutant, prin cele câteva pagini care vor face
cartea mai ușor vandabilă, așa că nu văd absolut
nimic de obiectat aiurea.
Revenind la subiectul sintezei de față, mă văd
obligat să spun că el nu este deloc întâmplător
sau lipsit de legătură cu personalitatea autorului,
el însuși un contestatar al fariseismului mic-
burghez ce predomină în sistemul universitar
românesc bazat pe caste incompetente și insipide.
Prin atitudinea radicală față de impostura unor
dascăli de-ai săi, Adi Dohotaru a fost, în stu-
denție, un autentic omonim al beatnik-ilor
revoltați din anii ‘60. Pentru cei care îl cunosc de
aproape, este clar că acele cuvinte prin care el
califică atitudinea protestatarilor neînduplecați
împotriva establishmentului american, i se
detașarea unui estet: „șoldul tău plin de fantezie/
alunecos șiret fierbinte/ (...)îl târăsc între smerenie
și păcat/ până când nu mai poate să îndure/
buzele mele deasupra lui fără să-l atingă/ nici
ochii privindu-l îndelung/ de parcă ar privi o
litografie” (Între smerenie și păcat). Această
privire „de la distanță”, lipsită de orice urmă de
concupiscență, constituie semnul unei treceri
progresive de la regimul dorinței la acela al
contemplației, între „corpul viu” și ochiul
„aproape mort” care îl privește distanța începe să
se configureze nu doar temporal, ci și spațial,
devenind anticipare a morții: „E bine că bătrânilor
le scade vederea/ că uită ca proștii unde-și lasă
ochelarii/ așa că ne putem privi fericiți ceasuri
întregi/ fără să ne vedem unul altuia ridurile/ așa
putem să ne căutăm să ne găsim/ (...) Între noi e
o linie trasă cu creta pe parchet/ acum chiar că
putem muri liniștiți fiindcă știm/ cum e când te
desparte ceva” (O linie trasă cu cretă). Ca și
dragostea, scrisul constituie un preludiu thanatic,
un act aproape sinucigaș, care duce la colapsul
fibrei vitale, la glacificarea proceselor sufletești:
„Scrisul e o boală un sicriu din care te evapori/
clipă de clipă precum marea din sare/ (...) sunt
mort doamne atât de mort/ că nici cu viața ta/
nu-mi pot răscumpăra viața” (Scrisul). În felul
acesta, cartea lui Ion Cocora mărturisește, într-o
tonalitate melancolică, lipsită de exacerbări, prin
mijloacele unui imagism de sorginte suprarealistă,
despre fragilitatea ființei umane în fața timpului și
a morții. Iar din perspectiva pe care ne-o propune
autorul, a poetiza înseamnă a te pregăti pentru
moarte, ceea ce reinvestește actul poetic cu
demnitatea actelor existențiale majore. Perspectiva
aparținând, neîndoios, unui „poet de modă
veche”, plasat la egală distanță de disponibilitatea
pentru ludicul gratuit a postmoderniștilor, dar și
de autenticismul „abject” al școlilor poetice de
ultimă oră. Îmi plac poemele lui Cocora, pentru
că îmi readuc în memorie vremurile când poezia
era chiar poezie.
■
potrivesc de minune și lui, definindu-l pertinent:
“Însă, rezistă pe termen lung cutezanța morală
a unor indivizi lucizi în plan intelectual și acțio-
nal, asemenea lui Ferber [contestatar al
Războiului din Vietnam], care au fost dispuși să
fie puși sub acuzare și să se lase arestați în
devotamentul lor pentru o cauză considerată
justă”. (p. 148)
Plecând de pe asemenea poziții interpretative,
putem distinge mai ușor intenționalitatea demer-
sului lui Adi Dohotaru, care nu își asumă decât
meritul de a ne oferi - și asta nu e puțin lucru - o
panoramă fidelă a variantelor de exprimare a con-
traculturii din SUA anilor ’60, denumită generic
“the movement”, ce presupunea mai mult decât o
ideologie de vector opus sistemului și, mai
degrabă, o solidaritate generațională și un
activism social, ale căror reverberații le putem
simți până astăzi în diferite ipostaze, curente și
manifestări civice, confiscate, din păcate, de dis-
cursul pe care se fundamentează “corectitudinea
politică” actuală.
De la lupta oamenilor de culoare pentru drep-
turi civile, la mișcările ecologiste, la cele feminis-
te, la cele de contestare a Războiului din Vietnam
sau a universității, toate protestele anti-sistem
sunt cartografiate succint în câteva momente-
cheie care ne dau o viziune de ansamblu asupra
4
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
perioadei evocate de Adi Dohotaru. Metoda lui
constă în prezentarea unor studii de caz reprezen-
tative pentru na°terea spiritului ce a animat con-
tracultura în spațiul american. Dar demersul
autorului nu se rezumă la inventarierea în pre-
mieră a acestui fenomen, ci, de câte ori este posi-
bil, pe parcursul cărții, Dohotaru se opre°te pen-
tru a face o paralelă între curajul °i luciditatea
caracteristice mi°cărilor de peste ocean °i
amorțeala/lipsa de tonus civic a indivizilor din
“eterna °i fascinanta Românie”. Iată °i un exem-
plu grăitor în acest sens:
“În aprilie 1965, mai bine de 2500 de preoți,
pastori °i rabini au dat un anunț în legătură cu
războiul pe o pagină întreagă din New York
Times cerând: «În numele lui Dumnezeu,
OPRIȚI-VĂ!» Un asemenea exemplu de civism °i
de reacție morală, ce trece dincolo de granițele
înguste ale politicului a°a cum e înțeles azi, ar fi
poate de neînțeles pentru tipicul preot ortodox
român, refugiat în biserică °i slujbă...”. (p. 85)
Scrisă într-un limbaj simplu, dar care
păstrează câteva americanisme indispensabile
redării parfumului epocii, cartea lui Dohotaru e,
ca stil °i abordare, opera unui jurnalist, ceea ce îi
conferă un plus de naturalețe. La fel cum -
năstru°nice pentru unii - sunt °i Anexele, care
cuprind interviuri de istorie orală cu două
personaje pitore°ti ale decadei (un fost profesor
de la Berkley °i Balaklhilya das, alias Johnny
Midget), precum °i un chestionar propus la zece
studenți clujeni care se pronunță asupra semnifi-
cației anilor ’60, a°a cum se văd ei în prezent.
Închei cu un elogiu direct la adresa sintezei
realizate de Adi Dohotaru pe marginea
fenomenului contraculturii în SUA anilor ‘60,
lucrare singulară, mai mult decât binevenită în
peisajul cultural românesc, blocat de ceva vreme -
la nivelul volumelor de debut - în teze de docto-
rat irelevante din punct de vedere °tiințific °i lip-
site de onestitatea unei viziuni argumentate.
■
urnale în exil
Diarista Monica Lovinescu
Ioana Manta
„Să nu ne răzbunați, dar să nu uitați.”
(Mircea Vulcănescu în Memorialul durerii)
Lectura jurnalelor Monicăi Lovinescu ar fi
recomandată, în spiritul veacului, într-o
ofertă la pachet alături de vizionarea filmului
Luciei Hossu Longin, Memorialul durerii, printre
care s-ar strecura cărți precum Fenomenul Pitești
(Virgil Ierunca), Rugați-vă pentru fratele
Alexandru (Constantin Noica), Închisoarea
noastră cea de toate zilele (Ion Ioanid)... Toate
acestea au menirea de a contribui la memoria
noastră istorică, fapt la care contribuie °i diarista.
Istoria personală prezentă paradigmatic în jur-
nale se întrepătrunde cu Istoria, evenimente coti-
diene sunt urmate de date de interes internațional
(„Drapelul ro°u nu mai flutură deasupra
Kremlinului. L-a înlocuit Elțîn cu cel rusesc.
A pus mâna pe tot (armată, KGB, televiziune,
Kremlin).”1
Jurnalul Monicăi Lovinescu este unul diferit,
își propune o rețetă, scuturată de sentimentalis-
me, poetizări, podoabe inutile; nu teoretizează
asupra speciei decât la început, în Cuvânt înainte,
unde oscilează între a-l numi jurnal sau agendă,
pentru că adăposte°te o mare cantitate de notații:
emisiuni, telefoane, apeluri °i urgențe la Bucure°ti,
manuscrise, corespondențe, vizite. Spirit sistema-
tic (până °i informațiile le scrie cu „-” de la capăt,
foarte expeditiv), diarista concentrează aici princi-
palele preocupări pe care le notează cu fidelitate.
Fragmentele sunt o sursă bună de a ne educa cul-
tural: se vorbe°te despre filme bune (cu regizori
profesioni°ti ca Mihalkov, Tarkovski, Pintilie,
Barbăneagră, Fellini), emisiuni culturale
(Raymond Aron, spectateur engage, Telecine
Club), cărți vii ( La rage de lire de Phillipe
Saupault, care este un suprarealist, Marginea
imperiului de Tudor Dumitru Savu) °i vorbe de
duh ale unor oameni de cultură.
Notațiile sunt, într-adevăr, ca dintr-o agendă,
nu au nimic din ideea de jurnal ca „supapă pen-
tru nervi” sau „poligon pentru exerciții de stil” ca
la Virginia Woolf, sau sondare a eului; nicidecum.
Diarista notează în jurnal cu o con°tiință istorică
pe care °i-o asumă °i o strigă prin scriitura sa
tăioasă; regăsim în agendele ei urmele unei epoci,
toutes les grandeurs mșlees, de la informațiile
majore la detaliul moravurilor.
Vorbind despre prima vizită postrevoluționară
în România, nu-°i poate ascunde emoțiile. Fiecare
obiect regăsit (la un moment dat dă peste ni°te
scaune verzi, care îi amintesc de copilărie, °i îi
vine să se urce pe ele) fiecare nuanță, fiecare pată
de viață în mormanul de neființă °i kitsch al
Bucure°tiului, toate sunt o madlenă care o fac să
retrăiască momente din copilărie. Ludicul, fires-
cul, non°alanța izbucnesc acum din ființa ei.
Entuziasmul este redus imediat de melancolia
mereu reținută, ca un nod în gâtul femeii mature,
puțin îmbătrânită. Când se duce să viziteze
apartamentul în care a copilărit, acum locuit de
altcineva, vorbe°te despre „miracolul negativ:
nicio carte. Nici măcar un dicționar sau o carte
de bucate. Nicio carte în casa lui Lovinescu unde
totul era bibliotecă.”2
Introspecțiile scurte deconspiră sensibilitatea
ascunsă, neîmplinirile. Motivul meditațiilor reli-
gioase (aparținând chiar °i unui spirit nereligios)
nu face excepție în niciun jurnal: „După-amiază
Părintele Stăniloaie cu fiica lui.(...)Parcă visez la
un alt timp în care l-aș fi putut avea aproape °i a°
fi învățat °i eu ceva din ortodoxie °i despre
Dumnezeu (...)Prin Nicu (°i poate altădată prin
Yvonne Rossignon) a° fi putut să cred. Părintele
Stăniloaie m-ar fi putut învăța ce e credința.”
Metafora telefonului une°te armonios părțile
marelui corp al jurnalului. Pare a fi un artificiu
tehnic prin care ni se comunică fel de fel de
evenimente. Imaginea telefonului apare atât de
obsesiv, încât devine ca °i jocul telefonul fără fir:
„Zi de nebunie telefonică.”; „În afara acestei tris-
teți nu mare lucru: telefoane,telefoane ?
bineînțeles.”
Constanța notărilor eliptice, a replicilor de
reportaj este însoțită de comentarii subiective,
emiteri de judecăți de valoare ce dinamizează tex-
tul. Informațiile sunt prioritare, de cele mai multe
ori ele sunt redate schematic; toate dau impresia
că privim un jurnal informațional la televizor, cu
un impact la fel de mare, cu aceea°i garanție °i
revendicare a realului (coincidența de nume este
interesantă, sugerând noi interpretări: jurnal lite-
rar-jurnal tv). Interesante sunt notațiile despre
moartea lui Cioran. Marți, 20 iunie 1995 a murit
Cioran. „...terminasem aproape să notez în deta-
liu înmormântarea lui Cioran, când, pe la ultime-
le paragrafe, a dispărut orice semn scris, ie°iseră
cele 130 °i ceva de pagini ale Jurnalului”3 În
această epocă nu mai e nevoie să dai foc manu-
scrisului, ape°i doar un delete; computerul arde
din proprie inițiativă paginile despre înmormân-
tarea lui Cioran, probabil prea dureroase chiar °i
pentru un aparat mecanizat. Selecția făcută de o
eroare a calculatorului este riscul noii tehnologii,
apărând, astfel,o nouă formă de cenzură care stă
sub auspiciile hazardului: nu poți °ti niciodată
când intervine o pană de curent sau ordinatorul
se virusează °i paginile de creație se °terg instan-
taneu. Dar omul poate sfida computerul: Monica
Lovinescu mai avea o copie din paginile
Jurnalului, a°a că revine cu detaliile promise de la
înmormântarea lui Cioran, pe care trebuie doar să
le rescrie. Cioran în sicriu este de nerecunoscut,
„nu numai expresia feței, dar °i forma ei: maxi-
larul de jos pare deplasat, dacă nu chiar absent”4.
Atenția asupra fizionomiei cadavrului nu are
nimic macabru, ci îmi pare că trădează trăsăturile
de scriitoare ale Monicăi Lovinescu.
Diarista ajunge să vorbească despre sine,
despre visele care o bântuie obsesiv, numai prin
intermediul altora altruism desăvâr°it. Patapievici
îi spune cât de mult l-a marcat visul recent (al
omului recent) în care, plimbându-se pe stradă,
oamenii îl descopereau gol. Ca să îl lini°tească,
diarista îi mărturise°te că °i ea „trăiește des astfel
de co°maruri” °i nimic mai mult în legătură cu
obsesiile ei; reia relatarea discuției banale cu
Patapievici. După care scrie iar, u°or sentimental,
despre depărtarea de România, despre prieteniile
de acolo, de tristețea provocată de o eventuală
vizită în țară, care înseamnă mai degrabă o
întoarcere în copilărie, despre faptul că nu îi e
bine nici în Franța, nici în România: „Dacă m-a°
întoarce de tot, nu m-a° putea împiedica să-mi
caut prin toate ungherele copilăria, adolescența,
pe mama întâi, apoi pe tata. Ca apoi să trăiesc în
închipuire tot ce n-a fost °i ar fi putut să fie.”5
Aceasta este soarta oricărui trăitor în exil, destin
F
5
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
care favorizează scrierea unui jurnal, pentru a
împărtă°i experiențele trumatizante.
Și în Jurnalele Monicăi Lovinescu întâlnim
paradoxuri ale stilului diaristic, în care se com-
bină (surprinzător de firesc, am putea recunoaște)
termeni și sensibilități diferite: după ce notează
activitățile și evenimentele din ziua respectivă, în
felul ei telegrafic (scrisoarea primită de la
Fundația Culturală Română, amânarea plecării în
România din cauza târgului de carte de la
Frankfurt etc) la final, scrie ca și cum a omis
ceva de mare însemnătate: „Uitasem: azi a plouat
și s-a răcorit. Altă respirație.”6 Pirueta acestei
fraze ne face, într-adevăr să aplaudăm. Așa este,
avem o altă respirație în această surprinzătoare
ploaie după șirul sistematizat de informații.
În spiritul confesiv în care merg jurnalele, aș
vrea să fac și eu o mărturisire: citind fraza urmă-
toare, inițial, am surâs, apoi m-am întristat cu
gândul adevărului exprimat: este vorba de
momentul în care diarista exemplifică ideea bine
cunoscută cum că românii și-au negat mereu
marile valori. Când i s-a refuzat lui Brâncuși
aducerea sculpturilor în țară, unul din argumente
aparține lui G. Călinescu: „Brâncuși nu poate fi
un creator în sculptură, fiindcă nu se poate expri-
ma prin mijloace esențiale și caracteristice artei”7
Replica îmi sună parodic. Tot G. Călinescu a
comparat atunci Masa tăcerii cu niște ceșcuțe de
ouă. Titlul cărții lui Mircea Martin, preluat ad lit-
teram, G. Călinescu și „complexele” literaturii
române, îmi pare o replică ironică (vorbind,
parcă, de complexele criticului și nu de cultura
română) dată criticului.
Diarista vorbește despre sine doar atunci când
simte nevoia să completeze sau să corecteze ceva,
când intervine și o provoacă cineva din exterior.
În manuscrisul Doinei Jelea despre mama diaris-
tei, este strecurat și un capitol ce conține un
interviu cu Monica Lovinescu. În interviu, „m-a
pus sau m-a lăsat să mă bâlbâi de câte 3-4 ori pe
frază ca să se vadă că sunt capabilă de emoție”.
Aici Monica Lovinescu consimte să vorbească
despre sine: „Moștenită de la tata, discreția mea e
desigur excesivă, iar de la mama dominarea de
sine, și ea exagerată, dar statuia implică o stră-
danie de a te construi, o sete de aparențe și de
glorie, ce-mi sunt total străine.”8 Rândurile
Jurnalelor sale susțin cu vehemență aceste trăsă-
turi. Sinceră și lucidă, nu i se pot găsi reproșuri.
1	Monica Lovinescu, Jurnal 1990-1993, , Editura
Humanitas, București, 2003, p. 204.
2	Ibidem, p. 98.
3	Ibidem, p. 242.
4	Monica Lovinescu, Jurnal 1994-1995, Editura
Humanitas, București, 2002, p. 243.
5	Ibidem, p. 251.
6	Monica Lovinescu, Jurnal 1994-1995, p. 250.
7	Ibidem. p. 249.
8	Monica Lovinescu, Jurnal 1996-1997, Editura
Humanitas, București, 2005, p. 443.
■
comentarii
O panoramă provizorie a
literaturii române de astăzi
■ Șerban Axinte
Dan C. Mihăilescu
Literatura română în postceaușism.
Vol. I. Memorialistica sau trecutul ca re-
umanizare, Polirom, 2004, 496 p.
Vol. II. Proza. Prezentul ca dezumanizare,
Polirom, 2006, 392 p.
Vol. III. Eseistica. Piața ideilor politico-literare,
Polirom, 2007, 536 p.
Dan C. Mihăilescu este unul dintre cei mai
„vizibili” critici literari de astăzi. Fost
cercetător științific la Institutul de istorie și
teorie literară „G. Călinescu”, „omul care aduce
cartea” la PRO TV de câțiva ani încoace reușește să
combine cu succes în scrierile sale stilul academic,
riguros și exact, cu cel publicistic, mult mai atractiv
pentru publicul larg. Discursul rezultat din această
mezalianță devine astfel temperat și seducător,
direct și nuanțat, lejer și documentat.
Caracterizarea de mai sus poate fi verificată cel
mai bine prin Literatura română în postceaușism,
lucrare proiectată în patru volume, din care au
apărut deja trei. Primul, Memorialistica sau trecutul
ca reumanizare (Polirom, 2004) reunește un număr
impresionant de cronici publicate inițial în
periodicele 22 și Ziarul de duminică. Autorul
tratează „aleatoriu și impenitent” toate speciile
literare subordonate ideii de confesiune. Dan C.
Mihăilescu nu-și impune anumite grile restrictive,
nu urmărește o teză explicită da capo al fine, ci
produce un comentariu continuu, aproape diaristic,
al unor evenimente recuperate. Se poate spune că
avem de-a face cu un jurnal al jurnalului, în care
trecutul pare reactivat prin niște stimuli
intermediari. Nu se pierde nici o clipă legătura
dintre trecutul istoric (obiectiv), trecutul subiectiv
(rezultat din interpretările „la prima mână” ale
autorilor de memorii, jurnale etc) și prezentul
capabil să panoramizeze realitatea și să o
interpreteze la o „a doua mână”. Această
interpretare a interpretărilor beneficiază și de
cunoașterea din mai multe surse a perioadelor
studiate și de acceptarea sau distanțarea în raport
cu alte puncte de vedere exprimate anterior de
către alți cercetători în legătură cu aceleași subiecte.
Dan C. Mihăilescu sintetizează caracteristicile
esențiale ale obiectului său de interes. Nu de puține
ori apelează la mijloace metaforice, fără însă a crea
confuzii sau inexactități. Se simte plăcerea
portretizării și a coborârii în straturile de adâncime
ale personalității celor despre care scrie, dovedind
uneori și o anumită „malițiozitate benignă”.
Criticul bucureștean se folosește uneori de niște
fragmente, documente, aparent nesemnificative,
pentru a descoperi dincolo de acestea fizionomia
întregului. Un exemplu convingător pentru situația
de față poate fi întâlnit în articolul Împliniți și
înfrânți, în care e discutat volumul Scrisori către
Filip Lahovari al Cellei Delavrancea. Portretul
acesteia din urmă e întrezărit într-o cartolină pe
care I. L. Caragiale i-o trimitea „viitoarei muziciene
centenare” cu ocazia sărbătorilor pascale din anul
1911: „Dragă Cella, te pomenim și te dorim - mult.
Fii sănătoasă și veselă! Dumnezeu cu tine. Al tău
Dan C. Mihăilescu
credincios admirator, Caragiale”. În aceste rânduri
simple, aproape convenționale, Dan C. Mihăilescu
citește un întreg temperament: „sunt, indirect,
cuprinse aici exuberanța, insurgența, sociabilitatea,
franchețea și vitalitatea acestei feminități
debordante, aliajul de mondenitate salonardă și
grație rebelă, de conveniențe și elanuri impudice,
destinul generos al unei ființe capricioase,
inteligente și ardent senzoriale totodată, o îndrăcire
fermecătoare, de un hedonism până la Dumnezeu
...”.
Un capitol foarte interesant al lucrării de față îi
este dedicat lui Ion D. Sîrbu. Aici se practică citatul
extins în scopul familiarizării citiorului (neavizat) cu
discursul apăsat original al romancierului,
dramaturgului și memorialistului din Petrila. Dan
C. Mihăilescu împrumută ceva din tehnica
expozitivă a scriitorului redescoperit. Portretul lui
Ion D. Sîrbu e plin de substanță, referințele
biografice neputând fi disociate nici de semnificația
scrierilor literare ale acestuia, nici de mecanismul
intern de producere a unor raționamente
surprinzătoare. Cele câteva articole consacrate
autorului romanului Adio, Europa pot funcționa ca
o bună introducere în studiul operei lui Ion D.
Sîrbu.
Cel de-al doilea volum, Proza. Prezentul ca
dezumanizare (Polirom, 2006) este structurat pe
trei secțiuni ce poartă titluri exagerat de analitice:
Prima parte, Semne din alte vremi. Parabole,
fabulos, calofilie, este urmată de Realismul
apocaliptic și deriziunea. Umorul bonom sau
monstruos. Viziunea crudă. Cinismul și de Ego-
grafia ca provocare. Triumf narcisiac sau nevroză?
Autoscopia exuberantă și melancolia neputinței
ficționale. Romanul de gașcă & sictir.
După modelul lui Nicolae Manolescu, ce
declara la începutul eseului Arca lui Noe că nu este
un cititor de romane, Dan C. Mihăilescu nu
ascunde cititorilor faptul că nu se simte suficient de
bine pregătit pentru a comenta cărți de proză, fiind
un pasionat cititor de poezie și eseistică. Totuși,
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
acest al doilea volum al lucrării Literatura română
în postceaușism este (credem noi) cea mai bună °i
coerentă radiografie a prozei române°ti de după
1990. De°i autorul infirmă orice pretenție de
exhaustivitate, nu pot fi depistate în cuprinsul
acestei cărți omisiuni impardonabile. Prima secțiune
reunește articole dedicate unor scriitori precum
Alex Mihai Stoenescu, Stelian Tănase, Ștefan
Agopian, Gheorghe Crăciun sau Ion D. Sîrbu,
căruia i se continuă astfel portretul literar început în
primul volum. Dan C. Mihăilescu se ferește de
criteriul generaționist, preferând să-și ordoneze
materialele în funcție de anumite teme recurente.
Astfel, scriitori precum Ioan Groșan, Petre Barbu,
Radu Aldulescu sau Petru Cimpoeșu pot sta alătruri
de mai tinerii Lucian Dan Teodorovici sau Dan
Lungu. Criteriile prin care acești autori sunt așezați
unii în vecinătatea altora sunt totuși superficiale,
criticul literar fiind interesat mai mult să surprindă
individualitatea fiecăruia dintre ei decât să brodeze
portrete de grup.
Materialele adunate în acest al doilea volum
sunt foarte utile. Există verdicte clare, analize
pertinente, siturări bine argumentate. Cronicarul de
întâmpinare își asumă din start riscul neîndreptățirii
sau supralicitării unor autori foarte tineri. Mai ales
atunci când comentează producțiile literare ale celor
care au debutat în anii 2000, Dan C. Mihăilescu se
simte obligat să vorbească despre potențialitatea
modalitățior actuale de înțelegere a narațiunii și a
artei scrisului în general. Uneori creează asocieri de
tip sociologic între literatuă și societate, între
acestea două existând un raport de determinare
reciprocă, în virtutea noului realism afirmat în
proza românească.
Un alt aspect al scrisului despre scris al lui Dan
C. Mihăilecu constă în inserarea în cronica de carte
a unor pasaje autoreferențiale. De multe ori criticul
face istoria lecturii romanelor despre care
intenționează să se pronunțe. Motivează alegerea
unor titluri, nu-și refuză judecățile de valoare
parțiale asupra cărora revine de mai multe ori.
Această modalitate de abordare aduce beneficii
indiscutabile înțelegerii mecanismelor interne ale
creației ce presupun și punerea pe picior greșit a
cititorului hermeneut. Revenim practic la ideea
expusă la începutul acestei recenzii referitoare la
înțelegerea lecturii ca jurnal al interpretării. În al
doilea volum nu mai avem de-a face cu un trecut
reactivat pus în slujba ideii de reumanizare, ci cu
un prezent al dezumanizării prin ficțiune. Totuși nu
vorbim despre două lucruri fundamental diferite.
Între autoficțiunea specifică prozei de azi și
transcrierea subiectivă a unor destine bine
determinate istoric există o similitudine evidentă,
aceeași care îi face pe romancieri să se identifice
uneori cu personajele pe care le inventează.
Eseistica. Piața ideilor politico-literare, această
penultimă parte a proiectatei tetralogii supune unui
examen critic cele mai importante (nu puține)
studii (asupra unor teme filosofice, literare sau
științifice) apărute la noi după 1990. Cum eseistica
e o specie generoasă și cameleonică nu trebuie să
ne mire faptul că în aceeași carte putem găsi
comentate scrierile de natură filosofică ale lui H.-R.
Patapievici, Mircea Vulcănescu sau Mihai Șora
alături de „încercările de psihoterapie socială” ale
Alinei Mungiu-Pipidi sau de „ironiile joviale” ale lui
Emil Hurezeanu. Tabla de materii este, evident,
foarte mare, complexitatea subiectelor asupra cărora
Dan
C. Mihăilescu își orientează atenția fiind demnă de
o adevărată istorie a gândirii românești
redescoperită, pusă în circulație sau împlinită după
isprăvirea „timpului infinit al eternității” ceaușiste.
Textul intoductiv, Ideea românească și
modernizarea prin tradiție, redeschide discuția pe
tema identității naționale în raport cu binomul
tradiție-modernitate căruia îi sunt subordonate
întrebările privitoare la specificul, calitățile și viciile
gândirii românești. Găsim sistematizate aici ideile
forță, tensiunile intelectual-culturale dominante în
ultimii 17 ani, conflictele și polemicile iscate de
apariția unor lucrări sau a unor puncte de vedere
care au luat la un moment dat prin surprindere
opinia publică. Criticul apreciază că multe dintre
aceste dispute nu au făcut altceva decât să ne
reconecteze la tensiunea interbelică, „la
lovinescianism vs iorghism, la tot ce s-a legat de
rinocerizarea generației Criterion, la etnocrația de
tip Nae Ionescu - Nichifor Crainic față de
liberalismul lui Zeletin, la Sburătorul și Gândirea,
lumea lui Tzara și a lui V. Voiculescu”. Pentru a fi
mai convingător, Dan C. Mihăilescu recurge la
două opinii îndepărtate în timp una de cealaltă.
Prima e pledoaria lui Mircea Eliade pentru
modernizarea prin tradiție, a doua provine din
imediata noastră apropiere și aparține lui
H.-R. Patapievici, autorul Omului recent care, în
opinia criticului, este „suma eseului românesc în
postceaușism”, „cartea estuar care aluvionează toate
experiențele, întrebările, angoasele, exasperările,
direcțiile și speranțele momentului”. Considerăm că
această caracterizare este totuși mult prea
generoasă. Apetența lui Dan C. Mihăilescu pentru
scrierile lui H.-R. Patapievici este dovedită și de
numărul important de pagini pe care criticul îl
dedică acestui subiect. Am putea spune că
subcapitolele Ce ne facem cu Patapievici?, OZI.
Formarea unui fenomen, Ce
ne-am face fără Patapievici și Reveria altoirii, toate
la un loc funcționează ca un revelator al operei
filosofului român care, în ciuda excelentei sale
vizibilități și a succesului de librării, nu se prea
bucură de o receptare profesionistă. Prima secțiune
a cărții înglobează și articole despre Mircea
Vulcănescu (o veritabilă recompunere a profilului
intelectual al filosofului), Mihai Șora, Marta Petreu,
Simion Mehedinți, Zaharia Boilă și Zoltan Rostas.
Secțiunea a doua, România: obsesie feerică în
arcadele istoriei, e legată de prima printr-o anumită
„disperare de România” ce traversează atît studiile
analizate aici, cît și cele din Reînnodînd cu
interbelicul. Mulți dintre autorii comentați au
serioase legături de filiație spirituală cu aceia ce și-
au consumat tinerețea și au cunoscut afirmarea în
deceniul al treilea al secolului trecut. Schimbarea la
față a României, de pildă, e o lucrare cu o
posteritate impresionantă, fapt dovedit de apariția
unor lucrări precum România, mod de folosire
(Alina Mungiu), România. Societate cu răspundere
limitată (Sorin Comoroșan), Noi despre ceilalți
(Dan Horia Mazilu) sau Imaginarul violent al
românilor (Ruxandra Cesereanu). Fireștre, legăturile
cu modelul mai sus amintit sunt exterioare, țin mai
mult de dorința de înțelegere a „românescului” prin
cultivarea unei perspective plurale care să surprindă
totul, indiferent dacă asta presupune autodevorare,
autopersiflare, autodenunțare.
În partea a treia a cărții, Documente,
instrumente și acid polemic, Dan C. Mihăilescu
discută câteva dintre aparițiile editoriale ce au
stârnit numeroase controverse și polemici în presa
românească. Amintim aici Dicționarul Scriitorilor
Români (coordonat de Mircea Zaciu, Marian
Papahagi și Aurel Sasu), Literatura în totalitarism
(Ana Selejan), Dicționarul General al Literaturii
Române (coordonat de Eugen Simion) și Istoria
literaturii române contemporane. 1941-2000 (Alex
Ștefănescu).
Prin Fervoarea libertății Politică și literatură.
Spectacole de idei, cea mai amplă parte a lucrării de
față, se încheie volumul al treilea din Literatura
română în postceaușism. Deși eseiștii comentați fac
parte din generații diferite, deși lucrările lor nu
interferează decât epidermic, efortul de
sistematizare al lui Dan C. Mihăilescu le induce
valențe noi acestora, transformă totul într-un proiect
unic, urmare firească a unui proces alchimic reușit.
Așteptăm apariția celui de-al patrulea volum,
pentru a putea spune că avem în sfârșit o primă
panoramă (fie ea și provizorie) a literaturii române
de astăzi.
■
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
ordinea din zi
Prezența lui Mircea Zaciu
Ion Pop
n acest august, în ziua de 27, criticul °i
profesorul Mircea Zaciu ar fi împlinit optzeci de
ani. Au trecut, însă, mai bine de opt de când a
plecat, pe neașteptate, Dincolo. Din păcate numele
și scrisul acestui om atât de prezent aproape o
jumătate de secol în viața literară românească, în
lumea universitară clujeană și nu numai, este
nedrept de puțin evocat în ultimul timp, așa cum
se întâmplă de multe ori la noi, cu atâtea
personalități culturale, ca în virtutea unei amnezii
cronice. Numeroase generații de studenți au învățat
foarte mult de la dascălul erudit fără ostentație,
disciplinat în reflecție și exigent cu sine și cu
discipolii, până la limita răcelii austere, cu rare
destinderi ale discursului academic atent
supravegheat stilistic, cum elegantă era și ținuta
vestimentară a omului. Ca student, în anul al
patrulea, îmi amintesc că l-am auzit râzând o sigură
dată în sala de curs, pe când comenta cu vădită
plăcere Cimitirul „Buna Vestire” de Tudor Arghezi,
citând din reflecțiile savuroase ale protagonistului
Mitică Unanian, prins în angrenajul comico-grotesc
al unei lumi academice parodiate suculent de
marele poet. Nespectaculoase în genere, cursurile
sale îngrijit redactate își permiteau numai rare
divagații mai libere, căci vizată în primul rând era
mereu o anumită geometrie a ideilor, acuratețea și
claritatea glosei. Doar mai târziu, la începutul anilor
’80, când a găsit, în cadrul unui curs special despre
jurnalul intim românesc, un grup de studenți
echinoxiști cu care a simțit că putea într-adevăr să
comunice, și-a lăsat dezvăluite dispozițiile empatice,
nevoia de comunicare amicală cu „discipolii”, într-o
atmosferă decontractată, pe care va fi sperat s-o
găsească mereu într-un mediu al comunicării ideale.
Erau anii în care, coordonând substanțiala colecție
de „Restituiri” de la editura Dacia, începuse să
investească încredere în câteva foarte promițătoare
talente critice tinere, cărora le-a și încredințat
îngrijirea unor ediții din scriitorii pe care voia să-i
reintroducă în circuitul viu al literaturii
contemporane. Avea în gând și o colecție de
debuturi, „Alfa”, deschisă noii generații... N-a reușit,
însă, în circumstanțele date, să publice
nici măcar o plănuită culegere de studii ale
participanților la acest curs al său, colecția însăși
fiind stopată de cenzorii „epocii de aur”... Simpatia
sa față de gruparea „Echinox” a fost reală și, dacă a
refuzat în repetate rânduri să-și recunoască o poziție
de „mentor”, fie și din penumbră, al tinerelor
condeie reunite în jurul revistei, solidaritatea sa cu
programul ei constructiv s-a manifestat adesea,
întreținută de frumoasele raporturi de prietenie cu
mai tinerii colegi aflați o vreme în fruntea ei, apoi
cu succesorii lor. Acea prietenie exigentă, despre
care am vorbit nu o dată pentru a caracteriza
atmosfera din „atelierul” echinoxist, îi datorează
mult și celui ce era considerat, de către noi toți
atunci, Profesorul. Revista Vatra, cu redactori
formați, în parte, tot de la Echinox, a fost un alt
grup cu care s-a înțeles prietenește și care i-a propus
și titlul de director de onoare al publicației.
Criticului și istoricului literar exprimați în scrisul
lui Mircea Zaciu le-a plăcut, în ciuda aparențelor,
ceea ce s-ar putea numi, într-un sens mai general,
convivialitatea. Cercetătorul literaturii trecutului s-a
apropiat cu precădere de mediul cultural ardelean
de care se simțea legat prin rădăcini și în cercetarea
căruia transpar mereu accente aproape lirice.
„Imensa scenă” a Transilvaniei a fost evocată
vibrant în zeci de studii și eseuri adunate la un
moment dat într-un tom masiv, tocmai fiindcă se
simțea în familie, în aceeași casă, într-o intimitate
fertilă. Cât de mult a contat acest sentiment al
comuniunii cu locurile și cultura românești, se vede
pregnant și în însemnările de călătorie din sejurul
german al profesorului, puse în ecuație cu reveriile
sale nostalgice, în Teritorii (1976), cartea sa cea mai
dragă.
Cititorul actualității literare mărturisește, la
rândul său, aceeași nevoie de a fi prezent într-un
univers familiar, înconjurat de scriitori și de cărțile
lor. Cu cărțile pe masă este și titlul, de două ori
semnificativ, al uneia dintre culegerile sale de
cronici și eseuri, din 1981: aflat în proximitatea
unei Biblioteci în construcție, el înțelege să o
comenteze fără rețineri și cenzuri artificiale, cu o
deplină sinceritate. Nu i-a lipsit acestei sincerități
nici răceala și necruțarea polemistului, căci îi
repugna impostura de orice fel - însă ele erau, în
fond, compensate, sau tindeau să fie, tocmai de
aceste impulsuri afective. Și de un fel particular de
entuziasm al proiectelor mari, culturale.
Unui regim similar i se supune și impunătorul
Jurnal, cu cele patru volume ale sale consacrate
anilor ’80 ai „deceniului satanic”: o mărturisită
„nevoie de sociabilitate” alimentează atenția și
sensibilitatea mereu treze ale diaristului atras
irezistibil îndeosebi de spectacolul vieții literare
a epocii, observator deloc concesiv a ceea ce se
petrece în jurul său la toate etajele vieții de fiecare
zi, implicat cu o cotă de subiectivitate deseori
excesivă, acidulată de umori negre, balansând între
notația și portretistica incisivă, de aqua forte,
distanța glacială și posomorâtă de spectator
dezabuzat, aproape mizantrop, și confesiunea
cvasilirică, în momente în care solidaritatea și
comuniunea umană și de idei puteau fi regăsite.
Despre personalitatea cu multiple fațete a celui
care a fost Mircea Zaciu vorbește în chip foarte
expresiv și oportun - căci aveam de-a face și cu un
gest omagial - culegerea de Interviuri îngrijită de
tânărul Grațian Cormoș la Editura Limes (din
păcate cu câteva neglijențe de corectură și fără un
necesar cuvânt introductiv, oricât de succint). Este
exact cartea potrivită pentru redeschiderea
„dosarului de existențe” al scriitorului care a
preferat, cum spuneam, să fie o prezență activă, ca
odinioară un E. Lovinescu, îndeosebi în actualitatea
imediată a faptului literar. Aproape trei decenii, cele
mai productive, din viața criticului și istoricului
literar, a profesorului Mircea Zaciu sunt retrăite
cumva din mers în cele trei sute cincizeci de pagini,
de la un dialog la altul (sunt vreo patruzeci de
asemenea convorbiri).
Aflăm de toate din aceste revelatoare întâlniri.
Despre anii de formație, ai unei copilării și
adolescențe petrecute în ținuturile de nord ale țării,
la Oradea și Satu Mare, în Maramureș, cu evocări
mișcătoare ale ambianței familiale (tatăl era avocat,
mama secretară la un liceu) și ale rădăcinilor ei
țărănești, în zona Chioarului, cu prelungiri, poate,
până în Macedonia (numele Zahu, Zaciu e atestat
printre aromâni), cu amintiri din anii răvășitori ai
războiului și ai perioadei imediat următoare, de
dramatice răsturnări sociale. Foarte vii au rămas în
memoria intervievatului câteva figuri de dascăli,
unii cu destin tragic, precum învățătoarea evreică,
deportată și moartă în drum spre un lagăr de
concentrare german, profesorii de elită de la Liceul
arădean „Moise Nicoară” și de la „Emanuil Gojdu”
din Oradea, ca și mediul greco-catolic de formare
spirituală, - secvențe de biografie marcante pentru
destinul său intelectual. Cu o emoție aparte sunt
relatate momente din anii studiilor universitare
clujene, la o facultate unde, în anii dezolanți ai
stalinismului, studentul din anul IV al secției de
Română a avut șansa de a fi ales de marele
profesor Dumitru Popovici - care avea să dispară
prematur în 1952 - ca asistent al său, unde alt
dascăl iubit, Ion Breazu, mort și el prea devreme,
apucase să-i insufle dragostea pentru literatura și
cultura ardeleană... Foarte interesante sunt, pentru
autodefinirea personalității în formare a tânărului
Zaciu, confesiunile privind modelele sale
pedagogico-critice, de istorie literară: urmând
studiile la Cluj, cu un profesor de înaltă ținută
științifică, austeră, ca D. Popovici, el se simțea
totuși atras, de departe, de spiritul călinescian, al
„criticului de la București”, cum îl numea pe rivalul
său eminescologul din urbea transilvană.
Sunt repere grăitoare pentru ceea ce va însemna
personalitatea urmașului. Căci Mircea Zaciu se
simte aproape egal îndatorat celor două ilustre
exemple, iar ceea ce a făcut mai târziu în întreg
scrisul său certifică asemenea raportări. Un model a
cărui nostalgie mărturisește a o fi avut, este, în
mod semnificativ, și Tudor Vianu, marele savant
estetician și criticul de solidă cultură și de pilduitor
echilibru al judecăților de valoare, cu care va găsi,
în anii de varii decepții ai singurătății din „deceniul
satanic”, și un fel de exemplu consolator.
Cine citește studiile și foiletoanele sale critice
simte imediat echilibrul mereu căutat între o
documentare, s-ar zice la prima vedere, de factură
„pozitivistă”, și libertatea eseistului imaginativ și cu
darul evocării, deloc prizonier al preconcepțiilor.
Recunoscând, într-un dialog din 1997, că „aspectul
,arhivistic’, documentar, nu e absent” din practica
sa de istoric literar, el îl explică prin nevoia de a
contracara presiunea ideologico-politică a epocii,
care „voia să ignore, să acopere și să falsifice de-a
dreptul documentul de arhivă”. În plus, „arhivismul
ar fi o resuscitare la viață a mii de documente
umane, biografice, de creație”. Altminteri, atât
criticul cât și istoricul literar sunt de partea înnoirii
metodologice în materie de interpretare a textului
literar, însă cu marca permanentă a moderației, a
refuzului oricărui exces: pentru el, rămâne foarte
important ceea ce numise într-un text din Colaje
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
(1970)	„sentimentul activ al tradiției”, dreapta
cumpănire între document și invenție sau „creație”
în discursul critic, între „ordine” și „aventură”. Un
marcat cult al adevărului de viață pe care crede că
trebuie să-l transmită literatura îi interzice
eventualele porniri „formaliste”. Are un rol aici și
unghiul de vedere al prozatorului, ce-și recunoaște
eșecul în creația de ficțiune, dar care nu e mai
puțin înzestrat pentru remodelarea documentului
de arhivă și aducerea lui până în pragul ficțiunii.
Mircea Zaciu nu va crede - cum spune el însuși
în mai multe rânduri - în ficțiune, începând cu
basmul și continuând cu literatura de aventuri de
tip Jules Verne sau cu cea polițistă. „Pierderea
încrederii în ficțiune - afirmă el într-un inteviu din
1997 - se explică și prin asemenea jumătăți de
adevăr / cultivate în esopismul prozei publicate sub
comunism, pe care o consideră „datată” - n. n./,
nemaivorbind despre ficțiunea-minciună realist-
socialistă (anterioară anilor ’70)”. Dar va fi în stare
să reînvie, cum am văzut că pretindea și principial,
epoci și medii cu o culoare specifică, să deseneze
portrete de mare expresivitate ale unor scriitori sau
oameni de cultură cu figuri recompuse din
cioburile documentelor sau închegate din memoria
activă a faptului trăit. De aceea, va deveni la un
moment dat conștient că adevărata sa vocație ar fi
aceea de „biograf” sui generis, de evocator, tocmai,
al unor timpuri culturale aparte, cu decorul și
personajele care
le-au trăit și ilustrat. Personal, în numeroasele
noastre discuții prietenești, am chiar îndrăznit să-l
îndemn, cu toată timiditatea și modestia, să
construiască mai ales un asemenea tip de sinteze,
în care viața și scrisul unui autor să se înfățișeze
într-o deplină simbioză. Idee și trăire ar fi
comunicat astfel perfect, într-un spațiu de
reconstituire cumva „balzaciană” , cum a procedat
și mult admiratul G. Călinescu în cele două „vieți”,
a lui Eminescu și Creangă. Profesorul meu anunța
în dialogurile sale că are de gând să scrie ceva
similar despre Tudor Arghezi, după cum foarte
proprie talentului și sensibilității lui ar fi fost, fără
îndoială, acea proiectată Ars moriendi, care i-ar fi
permis tocmai asocierea organică între elemente de
istorie a ideilor și de decor socio-cultural
reconstitituit cu pătrunzătorul său ochi de prozator.
A preferat, însă, foiletonul critic, în prelungirea unei
tradiții românești a formulei, pe care o prețuia ca
„puls adevărat al vieții literare”, considerând că, de
pildă, monografia „necesită o stabilitate, tihnă, o
ieșire măcar temporară din bătăliile literare” și că ea
cere, pe deasupra, o „remaniere”, „în funcție de
exigențele lecturii moderne”. N-a avut această
stabilitate, care l-a obsedat mereu, începând cu
elementara problemă a unui cămin asigurat, a unei
case numai a sa, în care să se poată regăsi echilibrat
și senin. Nu l-a ajutat nici epoca frământată și
injustă, nici scepticismul fundamental și anxietățile
repede instalate în spiritul său, nici temperamentul
solicitat de evenimentul imediat, de acel spectacol
mereu căutat al vieții literare, de momentul viu al
apariției unei cărți, în dezavantajul pacientei
așteptări a parcurgerii operei întregi și a articulării
unei perspective de ansamblu asupra ei. Poate și
mezaventurile monografiei dedicate lui Ion
Agârbiceanu îl vor fi descurajat de a mai avea alte
inițiative de acest gen.
(continuare în numărul viitor)
■
imprimatur
Cotitura lui Pora
Ovidiu Pecican
Culegerea în două volume de Opere (Pitești,
Ed. Paralela 45, 2006, vol I: Destinul lui
Popescu, 400 p.; vol. II: Duminica vine din
față puțin obosit, 390 p.) surprinde, s-ar zice, cu
generozitate, amplele deschideri și respirația
scrisului lui Mircea Pora. De la prozele alcătuite din
notații sumare, decalcuri oarecum caragialești
(Telegrame), până la autointerviuri și jurnale,
trecând, bineînțeles, și prin texte ce asumă cu
sobrietate jucată convenția beletristicii succinte,
recolta se vădește frumoasă, amplă, doldora de
reușite. Tema recurentă frecventată de Mircea Pora
pare să fie, în primele sale volume regestate de
antologia în două volume de la Paralela 45,
derizoriul și frumusețea marginalității. Titlurile
fiecărui volum vorbesc în mod semnificativ atât
despre predestinarea anonimatului, cât și despre
odihna... obosită. Oximoronia rămâne, în ambele
cazuri, relevantă pentru tipul de acuitate al
prozatorului care descifrează totul și pe toate în
cheia coincidentia oppositorum.
Și totuși, ceea ce părea să fie doar o recapitulare
din mijlocul drumului se vădește o haltă obligatorie
într-un traseu scriitoricesc și uman imprevizibil. Cel
mai recent volum publicat de Mircea Pora se
intitulează Iertați-mi acest strigăt (Timișoara, Ed.
Marineasa, 2008, 92 p.) și survine ca o neașteptată
ruptură în scrisul de aparență tihnită, oarecum
melancolică și satirică, de până acum. De astă dată,
s-a dus poetica distanței cald-ironice de până acum,
autorul își schimbă radical „poziția de tragere” și
ochește dintr-un unghi neașteptat. Tragedia
sfârșitului vieții sufletului de alături îi prilejuiește lui
Pora trecerea într-un registru grav, al profundei
amărăciuni, surprinsă într-un stil direct, transparent,
neconcesiv, pe alocuri chiar de o netrucată
disperare. Suntem, de astă dată, la antipodul
modului de a-și concepe universul al scriitorului
timișorean. Intruziunea realului în imaginar s-a
produs contagios, cariul a ros iute și adânc,
pretutindeni și în toate direcțiile, lăsând în prim-
plan, sub lumini, nefericirea integrală a unui om
rămas singur, retezat.
Toate prozele au un pronunțat caracter funebru
și sumbru, deși între prima - unde transfigurarea
încă mai există - și următoarele, mai toate meditații
solitare și pagini din jurnalul unei amărăciuni fără
leac, saltul de la un registru la altul este vizibil cu
ochiul liber. Începând după reguli, cu personaje și
acțiune, după întâia povestire (Focul), convenția se
destramă și cititorul pătrunde în ruminațiile
sfâșietoare ale celui rămas să rătăcească în limb,
necondamnat la iad, dar nici izvăbit de apropierea
paradisiacă a ființei dragi.
Rareori autorii se expun atât de cinstit,
asumând toate riscurile, în fața publicului lor.
Au dispărut, odată cu muza zilelor bune ale verii,
și complicitățile ludice, și aluziile culturale, și
amuzantul joc de-a amestecul de convenții
culturale, și nostalgia șăgalnică, și interesul pentru
provincie și locurile „mici” - ca în poezia lui Emil
Brumaru -, și artificiozitatea salvatoare, barocă, a
unora dintre paginile primei perioade de creație.
Răsar acum cuvinte simple și grele, care piruetează
împrejurul lor înseși, amețite de portanța uriașă pe
care o au și pe care nu reușesc întotdeauna să o
asume. Fiindcă, în principiu, despre țipete nu poți
scrie. Țipi, pur și simplu, sau taci. „Mănânc puțin,
în silă, atâtea lucruri nu mă mai interesează”
(p. 42). Sau: „De te-ai termina odată, an 2007.
Afară soare, în apartament liniște, singurătate. În
starea mea, semne discrete de mai bine. Nota
dominantă e însă instabilitatea, o prăbușire fiind
oricând posibilă. Rana nu se va închide pe
parcursul anilor ce-i mai am de trăit” (p. 43)
S-ar putea crede că asemenea fragmente
autoscopice sunt suficient de atroce pentru a nu
mai fi nevoie de nimic altceva. Există, totuși, și alte
lucruri, încă și mai răscolitoare. Întreaga epistolă
către defunctă (La câțiva pași de tine...),
reconstituind nu atât finalul unei vieți dragi, cât
ruptura imposibilă a sufletului propriu, devastează.
Singura ocazie în care un scriitor are, cred, voie să
scrie astfel și despre așa ceva fără a deveni un
manipulator abil al sufletelor publicului său este
când chiar traversează o asemenea experiență.
Altminteri, va cădea în imoralitatea manipulatoare a
melodramei, inautentică și larmoaiantă prin însăși
definiția ei, sau se va regăsi pe meridianele
amoralității cioraniene din Ecartelement. Mircea
Pora scrie însă cu un stilou alimentat, de-acum, de
propriile fluide nobile, parcă tot mai diluate de
sfârșire.
Să sperăm că această stare va rămâne
încapsulată în volumul dedicat postumității celei
care i-a stat alături până de curând. Resursele
auctoriale ale prozatorului se vădesc chiar mai bine
acum când, constrâns de împrejurări silnice, a
evadat din propria formulă, reconstruindu-se de la
zero, în alte registre și tonalități. Desigur, proza
românească e plină de minori simpatici, blajini și
șugubeți, înșirați ca pe sfoară între Creangă și
Topârceanu, incluzându-i pe Mușatescu și
Minulescu. Dar câți dintre prozatorii noștri pot, fie
și puși sub presiuni extreme, să joace pe claviaturi
atât de diferite, nevăzându-și talentul pus în
paranteză, măcar într-unul din locuri? Iată, viața își
îngăduie și cinisme de acest fel, făcând din moartea
jumătății predestinate culoarul de trecere înspre
zona tragicului, în care, vrei - nu vrei, te poți
transforma, în conformitate cu binecunoscutul
scenariu arhetipal, într-un erou neconsolat, activ,
fremătător venit punctual la întâlnirea cu soarta, cu
zeii tutelari.
Mircea Pora se descoperă - aproape peste
noapte - despuiat de toate fasturile ornamentale ale
scrisului său, ale concepției dinainte despre lume și
viață, despre dragoste și moarte, despre
supraviețuire și prioritățile reale din viața omului.
Însuși conceptul de realitate ajunge să facă o
curbură periculoasă în preajma lui. Aparent, e un
om dezarmat, dezabuzat, amar. Un supraviețuitor
în plină eclipsă. Dar, în Iertați-mi acest strigăt, el se
vădește, odată în plus și cu un spor de
complexitate, prozatorul care este, continuă să fie.
Pentru acest motiv, cartea de față, subțire ca o
plachetă de versuri, reprezintă, fie și în pofida
autorului, o victorie și un început de regăsire a
sinelui devastat. Ea este și un nou început, care
semnifică o despărțire de cel dinainte, dar poate
deveni și descoperirea unui nou mod de a înțelege
actul scriitoricesc; ca act de conștiință, mărturisitor,
ca vehicul ce poartă către întrebări fundamentale,
fie ele și fără răspuns. Prozatorul bucolicei și
autoironicei satire a marginalității provinciale a dat,
dintr-o regretabilă eroare de destin, direct peste
marile filoane ale creației. Să vedem ce va face cu
ele mai departe.
■
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Scrisori din literatura
română (II)
Laszlo Alexandru
Următorul caz la care a° vrea să mă opresc,
poate dintre cele mai importante care ni
s-au revelat după 1989, este al lui Ion D.
Sîrbu. Cartea lui, absolut impresionantă,
Traversarea cortinei, a apărut în îngrijirea lui
Virgil Nemoianu și conține corespondența
autorului cu I. Negoițescu, Virgil Nemoianu și
Mariana Șora. De data aceasta avem un
reprezentant de rangul doi, totuși, al Cercului
literar de la Sibiu. El nu mai era perceput ca un
protagonist, era un tolerat acolo. Dar acest martor
marginal, cu o origine socială modestă, provenit
dintr-o familie muncitorească, minerească,
reușește să-și ia o strălucită revanșă, cu trecerea
timpului, prin suferințele sale inimaginabile în
infernul concentraționar, iar înainte chiar pe
front, luptînd pînă la Stalingrad, rănit, căzut
prizonier, evadat, venit pe jos pînă în țară pentru
a-și continua studiile, pentru a-și scrie mai departe
proza și teatrul. Este o figură de răsunet a
literaturii române și care, din păcate, doar după
1989 ni s-a făcut cunoscută. Stilul lui mușcător,
exploziv pe alocuri, fundamentat pe mari ciocniri
semantice, pe surprize de nebănuit în expresia
literară, este inconfundabil. V-aș cita, din
corespondența sa, o autocaracterizare a lui Ion D.
Sîrbu, care spune multe despre talentul său literar.
“Nu am făcut nimic să scap de Craiova, să mă
mut la Bucure°ti. Dar mă simt prea bătrîn pentru
o carieră nouă (de cinci ori mi-am început viața
de la un zero absolut) °i apoi, bănuiesc că nu voi
mai avea de trăit decît vreo 4-5 ani; în ace°tia tre-
buie să termin cele - ultimele - cărți de proză pe
care le am gata sub formă de pietre la ficatul
meu. Opera mea există; cu trei volume de Teatru
literar (drame, comedii), cu un volum mare de
nuvele, cu trei romane (ce sînt aproape gata),
simt că mă apropii de ceea ce voi, criticii, numiți
«o formulă». Altă °ansă de ne-murire nu am; sînt
incapabil să îmi scriu memoriile (sînt prin exce-
lență un povestitor, un oral), ele ar fi fost cel mai
frumos roman din cele ce nu le-am scris. Azi îmi
dau seama că eram un «tip aparte» cînd ne-am
întîlnit la Sibiu”. (Precizez că scrisoarea i se
adresează lui I. Negoițescu și rememorează
perioada cerchistă.) “Eram campion de fugă,
călăream, aveam brevetul de zbor fără motor, îno-
tam ca un delfin; eram mult mai mîndru de
Fizicul meu decît erați voi de Spiritul vostru bi-
bliofil, citadin, literaturizant. Mărturisesc, tu m-ai
atras spre Litere, deși eu nu dădeam o oră de
călărie - cu un cal de rasă - prin Dumbravă - pe
toată poezia Cercului vostru. Acesta e adevărul,
chiar °i proza la care m-ai îndemnat, am
abordat-o a°a cum un săritor în lungime (ce
eram!) încearcă să vadă dacă poate sări °i în
înălțime. Eu nu am avut talent, a trebuit să
suplinesc acest dar al Zeilor, printr-o imensă, teri-
bilă, niciodată terminată suferință fizică °i morală.
În acest sens am făcut norma pentru voi toți, ăsta
a fost °i rolul meu în Cerc, acela de a tot pleca în
războaie °i de a le tot pierde fără glorie, fără dec-
orații, doar cu răni °i păduchi... În sensul acesta
mi-ar plăcea să înțelegi că Patria este pentru mine
o imensă suferință; unica mea investiție constînd
în această suferință; eu iubesc Limba Română,
fiindcă nu am avut o limbă maternă (Blaga zicea:
«Gari, tu e°ti orfan de limba maternă!»); eu am
învățat române°te în °coli °i citind. ”
Acest complex al autodidactului, care răzbate
din literatura lui Ion D. Sîrbu, și obsesia lui că
este un tolerat, plasat la marginea mesei, că tre-
buie să arate mereu că poate mai mult, că el este
mai mult, îl conduce spre un pariu cultural
admirabil, îl împinge spre mari sfidări. E adevărat
că doar în planul cărții, al literei scrise. I.D. Sîrbu
n-a fost un disident pe față, împotriva regimului
comunist. El și-a plătit obolul de curaj pe front și
în închisoare. A făcut efectiv pușcărie, peste cinci
ani de zile. După care a considerat că este necesar
să-și ia această perioadă de respiro pentru a-și
scrie opera, pentru a pune pe hîrtie ceea ce a
suferit. Și opera lui e scînteietoare mai ales în
acest domeniu, al expresiei epistolare. Traversarea
cortinei nu e singurul volum de corespondență,
chiar dacă e cel mai semnificativ, al lui Ion D.
Sîrbu. Mai există o serie întreagă de misive,
descoperite pe zi ce trece, prin diverse arhive
uitate și care apar, explodează ba într-o revistă, ba
în alta. Tot volume epistolare sînt și Iarna bolnavă
de cancer, cuprinzînd mesaje către Deliu Petroiu,
Mina și Ion Maxim, Delia și Ovidiu Cotruș, sau
Scrisori către Bunul Dumnezeu °i alte texte.
Pilonul fundamental al operei lui I.D. Sîrbu, pînă
la urmă, nu este romanul pe care el a mizat
enorm, Adio, Europa! (deși e și aceea o carte
remarcabilă). Cu siguranță nu e teatrul. Poate în
anumite aspecte e simpatică nuvelistica sa, și am
în vedere volumul Șoarecele B. °i alte povestiri.
Nu e de neglijat Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.
Dar, în primul rînd, I. D. Sîrbu trebuie căutat și
trebuie găsit aici, în epistolarul său.
Aș vrea să ilustrez stilul inimitabil și extraordi-
nar de spumos al lui Ion D. Sîrbu, printr-un pasaj
pe care i-l dedică portretizării lui Eugen Barbu,
într-o scrisoare expediată lui Virgil Nemoianu: “Îmi
ceri Săptămîna Nebunilor, nu am găsit-o, și eu a°
vrea s-o citesc; am o teorie în legătură cu com-
plexul incurabil al autodidactului, o altă teorie că
cine a pornit-o ca jandarm, jandarm rămîne °i în
Parnas, °i o ultimă teorie că «există inteligențe ce
consumă doar mărgăritare; produc totuși numai
căcăreze» (Blaga).” (Sigur că și citatele pe care ni
le oferă el sînt de multe ori închipuite, există un
joc bufonesc la I. D. Sîrbu, care pune pe seama
unor mari personalități ale culturii tot felul de
fraze ireverențioase, pentru a le face mai ușor
acceptate de opinia publică.) “Toate aceste teorii
se pot verifica citind o singură pagină din
E. Barbu. Are de toate, dacă parcurgi Caietele
Principelui rămîi siderat de «henormitatea» culturii
sale; a tot citit, în toate direcțiile, et quibusdam
aliis... Istorie, filosofie, mistică, arte, tot, tot, tot...
Borges, plus Brockhaus °i Marea Enciclopedie
Britanică. Pune un punct aici, un bobîrnac acolo;
sare din Goethe (pe care îl desființează), la
Meister Eckhart, dar emite păreri °i despre Zen,
lăsîndu-ne să credem că are în buzunar toată
literatura veche °i nouă a lumii.
Este fantastic, rămîn uluit în fața unui aseme-
nea tupeu bibliofil. Am văzut mulți escroci în
viața mea, dar ca cineva să se autopăcălească de-a
lungul unei vieți °i a unei opere - mi se pare fan-
tastic. Am citit Principele - se simte efortul de a
acoperi, cu plus de lexic, minusul de logos; efor-
tul spre «stil» (cu orice preț) e atît de vizibil încît
rezultatul doare. Parturiunt montes, nascitur...
Simpla transcriere a acelor nume pe care le
citează fără să-i fi citit, ar trebui să-i dea insomnii,
sau să-l interneze cu schizofrenie galopantă.
Umbli la sfinți °i miroși a vagin nespălat; citezi la
fiecare pagină cartea (la care numai el are acces)
Istoria Plagiatului... Ciocoii vechi și noi - plus
Pirgu, după ce a citit Corydon °i l-a ronțăit bal-
canic pe Faulkner... dacă dau de un exemplar din
Săptămîna Nebunilor îl citesc și ți-l trimit; tipul
mă umple de scîrbă °i simplul gînd că a°a ceva
este posibil îmi dă sentimentul că, prin el, Limba
°i literele române ne arată cît de perfidă °i
necruțătoare este răzbunarea Spiritului, față de cei
care s-au pîrțîit în biserică. ”
Ion D. Sîrbu este unul dintre marii noștri
autori, iar arta corespondenței constituie epicen-
trul operei lui.
Aș vrea să trec la al treilea caz important, de
o cu totul altă factură, și anume la Epistolarul edi-
tat de Gabriel Liiceanu. Acest volum a creat o
modă, un curent în literatura română de azi: se
scrie mereu despre Gabriel Liiceanu, se
comentează la nesfîrșit Jurnalul de la Păltiniș, se
citește neobosit Epistolarul. Cum se poate explica
fenomenul? Cu ce anume avem de-a face? Este
vorba despre un consistent schimb de scrisori, din
perioada 1982-1985. Dar care e scînteia care a stîr-
nit dezbaterea? Care e contextul apariției sale?
Tocmai fusese tipărit Jurnalul de la Păltiniș, al lui
Gabriel Liiceanu, care inaugura, pe neașteptate, o
nouă cale în spațiul meditației culturale auto-
htone. Acest ambient, o știm, i-am fost contempo-
rani, în anii ‘80 era extrem de îmbîcsit, era cu
totul blocat. Cenzura era deja omnipotentă.
1O
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Dezbateri de idei nu mai existau. Literatura se
făcea doar cu voie de sus, iar cărțile deveneau tot
mai indigeste, în ultimii ani ai dictaturii comu-
niste. Și brusc, ca printr-un miracol, a apărut
Jurnalul de la Păltiniș, care deschidea ușa către o
altă direcție de activitate intelectuală. Se vorbea
despre “școala” lui Constantin Noica, filosoful
care, la Păltiniș, și-a deschis brațele și a primit în
jurul său o pleiadă de tineri care, ulterior, au
devenit străluciți. El le-a transmis un nou suflu,
o dorință irezistibilă de-a crește, de-a citi, de-a se
forma. Jurnalul de la Păltiniș este, pe undeva, o
replică de Bildungsroman (dar la alți parametri,
firește) la ceea ce avusesem în schimbul de
scrisori dintre I. Negoițescu și Radu Stanca. De
data asta profesorul, Noica, este filosof în toată
legea. Așadar formarea trebuie să treacă neapărat
prin învățarea limbii germane, prin studierea lim-
bii grecești, prin traducerea lui Platon, prin exa-
minarea lui Heidegger. Această opțiune uluiește,
pentru că intelectualii români ai anilor ‘80
gemeau deja sub jugul comunismului. Ăsta este
adevărul. Exista o tensiune acută, datorată lipsei
de libertate a cuvîntului, dublată de nemulțumi-
rile privind sărăcia, nivelul de trai care se degrada
an după an, se prăbușea. Alimentele de bază înce-
puseră să fie distribuite doar pe cartelă, se între-
rupea în fiecare seară curentul electric și așa mai
departe. Și, în mijlocul acestei frustrări general-
izate, în care intelectualitatea română scria
anevoios, cît mai putea, dar nu prea mai publica,
apărea pe nepusă masă Jurnalul de la Păltiniș,
care venea cu un mesaj absolut surprinzător. Se
spunea acolo că nu contează dacă răbdăm de
foame - oricum nu e sănătos să mîncăm pe sătu-
rate. Iată, în Occident există Germania untului,
unde s-ar face totuși o cultură mediocră. Pe cînd
la noi se construiește cu adevărat marea cultură,
românii îl traduc pe Platon și-l studiază pe
Heidegger, la lumina opaițului. Brusc apărea o
alternativă, la întunericul care exista și se întindea
primprejur. Fenomenul a fost extrem de complex
și a putut fi îmbrățișat cu frenezie. Oferea o
supapă compensatoare extraordinară. Dar a stîrnit
și reticențe, fiindcă a fost recepționat și în latura
sa perfidă, în evazionismul său ipocrit din fața
mizeriei. Aceștia doi sînt parapeții care struc-
turează discuția întregii probleme.
Epistolarul editat de G. Liiceanu e susținut de
contribuția unor intelectuali de vîrf, să ne
înțelegem. Le amintesc numele, în ordine alfabe-
tică: Radu Bogdan, Emil Cioran, Petru Creția,
Ștefan Aug. Doinaș, Ion lanoși, Thomas
Kleininger, Gabriel Liiceanu, Constantin Noica,
Alexandru Paleologu, Andrei Pippidi, Andrei
Pleșu, Mariana Șora, Marin Tarangul și Sorin
Vieru. Însăși poziționarea lor geografică este
foarte diversă. După apariția Jurnalului de la
Păltiniș, Liiceanu și Pleșu pleacă la Heidelberg, cu
o bursă de studii. De acolo, ei “supraveghează”
ecourile extrem de zgomotoase, stîrnite de publi-
carea volumului diaristic păltinișan. Vor fi scrisori
de la Heidelberg către București, sau invers, de la
București la Heidelberg, sau de la Cioran, din
Paris, către Heidelberg, sau de la Păltiniș în
Germania, sau de la Mariana Șora, din Munchen,
către Heidelberg și așa mai departe. Un întreg
perimetru european este acoperit. Iată, avem o
globalizare - dacă vreți - a discursului cultural
românesc, la nivel continental, înainte de 1989.
Este prima situație din perioada comunistă, în
care dezbaterea culturală autentică nu mai ține
seama de limite strîmte, de granițe statale.
(va urma)
■
interviu
„Când toți pălăvrăgesc, a fi
tăcut e un semn de noblețe”
de vorbă cu scriitorul Valeriu Anania
Horia Bădescu: - Întrebările acestea se
adresează deopotrivă poetului și teologului,
omului și înaltului ierarh, căci «nu poți despărți
piatra de tăcerea sa», invitându-vă să reveniți
într-un fel într-o altă, chiar dacă altfel, rotondă a
plopilor aprinși, într-un alt spațiu al adevărului
vegheat de flăcările transcendenței. Întrebările
acestea sunt adresate deopotrivă traducătorului
inspirat al Cărții cărților, Biblia, dar și, mai ales,
poetului de aleasă expresivitate și dramaturgului
obsedat de mitologia umbrei despre care vorbea
criticul Mircea Ghițulescu. Sunt tentat să pornim
de la această mitologie, Ghițulescu o numea
«teoria umbrei», pentru că am impresia că
omenirea modernă viețuiește într-o epocă a
umbrei dar că, paradoxal, la ieșirea din epoca
nopților ideologice, indiferent de natura lor, omul
a devenit o viețuitoare fără de umbră.
Valeriu Anania: - La vremea când scriam (pe
creier, în închisoare) Meșterul Manole, nici nu
visam că aș putea cândva să traduc Biblia. Când
am făcut-o, am descoperit că verbul a umbri și
substantivul umbră au pe alocuri o conotație
specială, și anume acțiunea harului dumnezeiesc
asupra uneia sau mai multor persoane. Astfel,
Fecioara Maria L-a zămislit pe Iisus umbrită de
puterea Celui Preaînalt (Lc 1,35), cei trei apostoli
de pe muntele Tabor au fost umbriți de un nor
luminos prin care S’a rostit Dumnezeu (Mt 17,5),
umbra lui Petru îi va umbri, vindecătoare, pe
bolnavii Ierusalimului.
Din expresia curentă asupra cuiva care a
plecat în lumea umbrelor se desprinde ideea că,
în timp ce trupul, prin descompunere, devine
materie amorfă, umbra e singura parte
consistentă a ființei umane, supraviețuitoare,
oarecum echivalentă cu sufletul, are un contur, o
amprentă individualizantă.
Ca însoțitoare a omului, umbra poate fi și
martorul eroismului asumat prin moarte. Unul
din poemele mele (Coralii) se încheie cu versurile:
„Trăim la soare/ Purtați pe umbră ca pe scut.”
Nu știu - nu m-am gândit - dacă omenirea
modernă târăște în ea zdrențele întunericului
ideologic, dar îmi amintesc de un splendid poem
în proză pe care mi l-a citit cândva Ion Marin
Sadoveanu (scris pe o foaie de hârtie foarte fină,
trandafirie, parfumată, ca scrisorile îndrăgostiților
romantici) și pe care nu știu dacă l-a publicat. Era
vorba de vizita Sfintei Fecioare la ruda ei
Elisabeta. Cele două femei, ambele în stare
binecuvântată, ies la o plimbare și, vorbindu-și pe
cale, observă, la un moment dat, că nu mai au
umbră. Ei bine, când omenirea va ajunge să fie
luminată lăuntric de incandescența divină și va fi
în stare să comunice în limbajul celor două sfinte
femei, bezna ei ideologică va fi o biată amintire.
- Aș continua aducându-vă în atenție o frază a
lui Cocteau: «Poetul e la dispoziția nopții sale».
- Noaptea poetului e starea lui de veghe. E
miracolul prin care priveghiul devine privighetoare
(Popa Nae).
- Într-o admirabilă carte, Iluminări pentru
vremurile de pe urmă, elenistul fascinat de
spiritul orientului, mușcat de inimă de flacăra
ortodoxiei, care este poetul francez Jean Bies, cita
opinia lui Bernanos conform căreia: «putem
înțelege civilizația modernă doar dacă pricepem
faptul că ea nu este nimic altceva decât o
conspirație universală contra oricărei forme de
viață interioară». Să fie adevărat? Și dacă da, v-aș
pune aceeași întrebare ca prietenului Jean Bies:
O conspirație a cui și în ce scop?
- Este ceea ce spuneam mai sus despre lumina
lăuntrică. În lipsa ei, totul devine sterp. Nu știu
dacă e vorba de o conspirație sau, pur și simplu,
de un proces al degradării lente.
- Conversațiile noastre telefonice înregistrate și
stocate, cărți de identitate biometrice ca să putem
călători, cenzura «politiquement correct» pe post
de libertate de gândire, dictatura media pe post
de libertate de expresie, intoleranța drapată în
toga exercițiului democratic... A ce seamănă
această umanitate, pentru cel care a cunoscut
cerul de după gratii, pentru «ierarhul cu biografie
de scriitor american», cum vă numește același
Mircea Ghițulescu, și poetul viețuitor în orizontul
miturilor?
- Cu ani în urmă, după eliberarea mea din
închisoare, răspunzând unei invitații din partea
Asociației gălățene a Foștilor Deținuți Politici - al
cărei președinte era admirabilul Paul Păltănea,
profesor de istorie, cu care mă împrietenisem în
temniță (din păcate, decedat de curând) - am
ținut o conferință în fața unei numeroase și
selecte asistențe. Printre altele, le-am spus
ascultătorilor: Vă rog să nu vă mai uitați la noi,
aceștia, foștii deținuți politici, ca la niște eroi.
Vreau să vă amintesc că, pe toată durata dictaturii
comuniste, dumneavoastră, așa-numiții oameni
liberi, v-ați avut partea de eroism pe care doar noi
o putem prețui cum se cuvine. În timp ce noi, în
pușcărie, unde nu ni se putea întâmpla nimic mai
rău, aveam gura slobodă și puteam critica în voie
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
11
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
regimul, legile, conducătorii, dumneavoastră, ca să
vă puteți menține familia, copiii, serviciul °i, în
fond libertatea, trebuia să vă țineți gura, trăind
într-o o permanentă stare de autocenzură,
generatoare de stress. Eu am simțit asta din chiar
prima zi de libertate, în trenul care mă ducea de
la Aiud la București. Toate mizeriile materiale
lăsate în urmă păleau în fața constrângerii
spiritului.
Acesta este și răspunsul la întrebarea Domniei
Voastre.
- Ce rol joacă suferința în înțelegerea
adevărului și asumarea conștiinței acestuia, a
transcendenței ?
- Suferința-năpastă duce la degradare și neant,
în timp ce suferința-asumată înnobilează,
regenerează, mântuiește. Chiar când este sau pare
absurdă, ca aceea a lui Iov, suferința asumată îți
deschide transcendența, îți netezește drumul spre
Dumnezeu.
- Trăim vremuri din care transcendența e pe
cale de a fi alungată, în care evenimentul a luat
locul ființării, vorbăria locul Verbului, în care
informația se proclamă Cunoaștere iar retorica
rațională drept discurs al Ființei. Trăim «vremuri
sărace», după vorba atât de inspirată a lui
Holderlin, în această «eră reziduală», cum o
numesc tibetanii. Ne aflăm evident într-o stare de
urgență. Dar care ar fi, pentru Valeriu Anania,
urgenta urgențelor zilelor noastre?
- O Biserică vie și dinamică întru jertfelnicie;
o clasă politică competentă și necoruptă; o
economie a cântarului nemăsluit; o presă liberă,
dar și responsabilă; o cultură a valorilor autentice;
o ecologie a spiritului.
-	„La ce bun poeții în vremuri sărace”, se
întreba același Holederlin. Veche întrebare care
poate fi pusă oricând. Însă mai este, cu adevărat,
nevoie de poeți?
-	Poetul e răul necesar al unei culturi. Ceaiul
de gențiană se soarbe cu scumpătate, dar vindecă.
- Pentru mine poezia este, cum bine știți,
«memoria Ființei», memorie esențială a omului și
umanității. Mai doresc, însă, oamenii să-și
amintească de ei înșiși, atâta vreme cât uitarea
pare a fi cel mai comod mod de a exista ?
- Să nu uităm că poezia nu e un produs
cerealier, de larg consum. Elita degustătorilor ei
nu face parte din gloata leneșilor mintali. Este și
rațiunea pentru care cărțile de poezie se tipăresc
în tiraje mici, pentru cei care nu se complac în
lâncezeală amnezică.
- Este evident că lumea modernă viețuiește
sub semnul unei goliri de transcendență. Și-atunci
ce trăiește omul acestei lumi dacă, într-adevăr,
«trăim ce-nțelegem», cum spune ultima replică din
Meșterul Manole al Domniei Voastre ?
- Absența transcendentului - și a apetitului
pentru transcendență - e un produs al
secularizării, specific epocii pe care o trăim. E o
pecingine care se răspândește cu viteza unei
molime. Materialismul, individualismul, lupta
pentru putere (concepută ca dominație),
eliminarea oricăror criterii și înlocuirea lor cu
domnia capriciului și a bunului plac, toate acestea
(și încă multe altele) nu au tangență cu
transcendentul nici măcar cât o avea comunismul
care, în opinia lui Mircea Eliade, ca sistem politic
instaurase mitul propriei perfecțiuni.
- Ipocrizia, minciuna, demagogia, cinismul,
aceștia mi se par a fi cei patru cavaleri ai
Apocalipsei timpurilor moderne, acești ucigași ai
Cuvântului. Cât mai poate atunci prețui cuvântul
într-o lume dăruită nu doar vițelului de aur, ci și
incontinenței retorice și vidului de sens? Dar
tăcerea cea atât de vorbitoare?
- Când toți pălăvrăgesc, a fi tăcut e un semn
de noblețe.
- Să vegheze și să trezească, acesta este rostul
poeziei. Dar ce să faci cu o asemenea periculoasă
manifestare a spiritului într-o lume adormită,
anesteziată precum a noastră? Și cum să viețuiești
ca poet, ca unul care veghează și trezește
umanitatea, dacă pot spune astfel?
- „Lucian Blaga e mut ca o lebădă”.
- Trăiți sub semnul mântuitor al trinității
creștine. Știință, religie, artă - este aceasta o triadă
fără de care viitorul nu mai poate avea sens? Ce
spune teologul? Ce spune poetul?
- Răspund prin finalul unui poem, Rugă de
seară, al Sfântului Grigorie de Nazianz, în
versiunea mea: „Să-mi fie-așternutul sălaș de
omături/ în care Tu, Doamne, cu mine alături,/
m’ajuți ca de lumea din jur să mă rup,/ să fiu
numai minte desprinsă de trup./ Și'n patul
odihnei, cu gândul deștept,/ Să-Ți fiu alăută
culcată pe piept.”
Interviu realizat de
Horia Bădescu
■
Concursul Național de Poezie si Eseu “Octavian Goga”
Pentru omagierea operei și personalității poetului și luptătorului pentru crezul național Octavian Goga, Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu
Cultural Național a Județului Cluj, Centrul Județean de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare Cluj și Muzeul Memorial “Octavian Goga”
Ciucea organizează, în colaborare cu Primăria și Consiliul local Ciucea, cea de-a XlV-a ediție a Concursul Național de Creație Literară “Octavian Goga”.
Concursul se desfășoară pe două secțiuni - poezie și eseu - și este deschis tuturor creatorilor de literatură din țară, membri sau nu ai unor asociații
profesionale (Uniunea Scriitorilor din România, ASPRO etc.), indiferent dacă au sau nu volume publicate.
Condiții de participare
I.	Secțiunea poezie
Textele, dactilografiate în două exemplare, se vor expedia pînă la data de 5 septembrie a.c. pe adresa Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul
Cultural Național a Județului Cluj, Piața Unirii nr. 1, 3400 Cluj-Napoca, tel./fax: 0264/597616, însoțite de un scurt C.V. conținînd numele, prenumele,
vîrsta, adresa, numărul de telefon și un rezumat al activității literare. Numărul minim de poezii expediate este 4, cel maxim, 10. Fiecare plic va purta
mențiunea: Pentru Concursul “Octavian Goga”.
II.	Secțiunea eseu
Va fi trimis un singur eseu, consacrat operei sau vieții lui Octavian Goga, care să nu depășească 20.000 de caractere. Textul, dactilografiat în două
exemplare se va expedia pînă la data de 5 septembrie a.c. pe adresa Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național a Județului Cluj, Piața
Unirii nr. 1, 3400 Cluj-Napoca, tel./fax: 0264/597616, însoțit de un scurt C.V. conținînd numele, prenumele, vîrsta, adresa, numărul de telefon și un
rezumat al activității literare. Fiecare plic va purta mențiunea: Pentru Concursul “Octavian Goga”.
Manifestările prilejuite de finalizarea Concursului Național de Poezie și Eseu “Octavian Goga” vor avea loc la Muzeul Memorial “Octavian Goga” din
Ciucea, în luna septembrie a.c.
Organizatorii asigură transportul pentru participanți numai pe traseul Cluj-Napoca - Ciucea și retur.
Informații suplimentare se pot obține la telefonul: 0264/597616 - Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național a Județului Cluj
(persoane de contact: Petru Poantă și Victor Cubleșan).
Lucrările pot fi trimise până în data de 5 septembrie a.c.
12
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Jocurile Olimpice
Grupaj realizat cu ocazia celei de-a 29 ediții a Olimpiadei Moderne
Olimpiada
modernă la
112 ani
lolanda Balas Soeter
Adevărata premieră a olimpiadelor
moderne a avut loc în anul 1896 la
Atena. În condiții meteorologice
nefavorabile, în program au figurat întreceri la
11 discipline sportive. Ele au fost găzduite de
stadionul Panathinaikos, la Atriumul Zappeion,
la piscina Pireus și pe terenul Olympics Zeus
Pillar.
Printre primii campioni ai Jocurilor Olimpice
moderne s-au numărat: Thomas Burke (SUA) la
100 m și la 400 m plat; Edwin Flack
(Australia), la 800 m și la 1.500 m semifond;
Thomas Courtis (SUA), la 100 m garduri.
Maratonul a revenit grecului Spyridon Louis,
săritura cu prăjina americanului William Hoyt.
Alți învingători: Ellery Clark (SUA), la săritura
în lungime; James Connolly (SUA), la triplusalt;
Robert Garet (SUA), la aruncarea greutății și
discului; Karl Schumann (Germania), la lupte;
Ewry Ray (SUA), la săriturile în lungime,
înălțime și triplusalt fără elan.
Prologul jocurilor a avut loc pe stadionul
Panathinaikos, între 6 și 15 aprilie 1896. La
jocuri au participat 311 sportivi din 13 țări:
Grecia, SUA, Germania, Anglia, Franța,
Danemarca, Austria, Australia, Bulgaria, Elveția,
Ungaria, Italia și Chile. Maratonul a fost
urmărit pe stadion și pe parcurs de peste
100.000 de spectatori.
La deschidere, 400 de instrumentiști au
interpretat pentru prima dată imnul olimpic
compus de compozitorul Spyros Samaras, care
a și dirijat orchestra, pe versurile marelui poet
Kostis Palamas. Reînvierea Jocurilor Olimpice a
fost făcută într-o atmosferă entuziastă, întreaga
asistență fiind încântată de ospitalitatea și
capacitatea organizatorică a Greciei.
Cel mai mare eveniment și succes al
gazdelor a fost victoria lui Louis la maraton;
dar și cursa de marș pe care a făcut-o grecoaica
Stamata Melpomeni pe traseul de la Maraton
pe stadionul Panathinaikos. Premiul pentru
această grecoiacă săracă era o slujbă la primăria
din Atena. Ea a reușit să ajungă după cinci ore
dar apoi a dispărut.
În aceste condiții victoria lui Spyridon Louis
la maraton, împreună cu realizarea viziunii lui
Pierre de Coubertin de a reînvia Jocurile
Olimpice antice au adus noi speranțe pentru
iubitorii sportului din întreaga lume.
■
Versuri: Kostis Palamas
Muzica:Spyros Samaras
Tu, antic Spirit, duh etern, tu, creatoru-a toate,
A tot ce e Sublim, Frumos și Adevăr curate,
Pogoară-te să strălucești, cu limpedea-ți lumină,
În slava ta de pe pămînt, ca-n slava ta divină!
În alergări, și-n lupte-apari, la-ntrecerea de forță,
Aceste jocuri nobile le-aprinde cu-a ta torță!
Din ramul cel nemuritor coroana să s-aleagă!
Dîrzenie dă-i trupului și oțelită vlagă!
Grupajul este ilustrat de Cristian Cheșuț cu afișele oficiale ale edițiilor moderne ale Jocurilor Olimpice
(1896 - 2008).
Expoziția cu afișele J.O. din colecția Cristian Cheșuț este deschisă pe întreaga perioadă a celei de a 29-a ediții,
la galeria de pe B-dul Eroilor nr. 16, Cluj-Napoca.
Cîmpii și munți și mări, prin jur, ți-or străluci
curate,
În templul vast de purpură și dalbă puritate,
La templul Tău, un’se prostern popor lîngă
popor,
O, antic spirit, duh etern, o, duh nemuritor!
Traducere în limba română:
Tudor George
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Jocurile Olimpice Moderne
Cristian Chesut
ntoarcerea Olympiei °i a Jocurilor sale a intrat
în con°tiința Europei în Evul Mediu °i, în
primul rînd, în Italia. Meritul principal în acest
sens le revine cărturarilor bizantini ce au studiat și
au predat în universitățile italiene ale secolelor XIV
și XV, în plină epocă renascentistă. Dar Renașterea
italiană n-a însemnat o cotitură esențială doar în
domeniul arhitecturii, artelor plastice, literaturii sau
știintelor exacte, unde creatorii făceau apel la
modelele antichității, ci și în cel pedagogic, care a
început să dea o importanță tot mai mare culturii
fizice și normelor de igienă corporală.
Prima lucrare modernă cunoscută despre
Jocurile Olimpice este scrisă de florentinul Mateo
Palmieri în 1430: mai tîrziu, în 1491, Virgilius
Polydorus a publicat Despre Jocurile sacre ale
vechilor greci, tradusă pe parcursul a zece ediții în
limbile engleză, franceză și olandeză. În anul 1569,
la Veneția, vede lumina tiparului o carte de căpătîi
în răspîndirea sportului în Europa: este vorba de
celebrul tratat Despre arta gimnasticii al lui
Hieronymus Mercurialis, împărțit în trei capitole:
Gymnastica bellica, Gymnastica medica și
Gymnastica ascetica.
Alte cărți care au dezbătut fenomenul sănătății
prin exerciții fizice (inspirate din celebrul dicton al
lui Juvenal Mens sana in corpore sano) și al impor-
tanței Jocurilor Olimpice, chiar atunci cînd ele nu
mai existau demult, au fost: Curtezanul, opera lui
Baltasare Castiglione, apărută în 1528, Utopia lui
Thomas Morus, Guvernatorul, scrisă de Thomas
Elyott în 1531, Principele lui Machiavelli, Paradisul
pierdut al lui John Milton, Gargantua și Pantagruel
a lui Rabelais, Didactica Magna a lui Jan Comenius
și altele.
Întemeietorul Jocurilor Olimpice moderne este
francezul Pierre Fredi, baron de Coubertin: născut
în noaptea Anului Nou 1863 la Paris, într-o familie
bogată și cu un arbore genealogic impresionant, și-
a petrecut tinerețea la Paris și la castelul Mirville, al
părinților săi, în Normandia. Puțin pasionat de dis-
tracțiile nobilimii vremii (vînătoare, biliard, tarot,
aventuri galante) și-a dedicat timpul studiului isto-
Paris 1900
riei, iar în vremea studenției sale la Sorbona a
început să scrie Istoria lumii, care va apare în patru
volume, în 1919.
La terminarea studiilor, Coubertin trebuia să-și
aleagă drumul în viață, iar, la vremea aceea, demne
de rangul său și al familiei erau trei căi: în slujba
bisericii, cariera militară sau cea diplomatică. Însă
el nu dorea să fie preot, întrucît avea vederi libera-
re și nu agrea dogmele bisericești cu privire la celi-
bat; cariera militară i se părea o meserie care slujea
războiului, pe care îl detesta; în fine, diplomația,
chiar dacă presupunea o instruire intelectuală rafi-
nată (pe care el o avea!) i se părea o trîndăvie
inutilă.
Așadar, a optat pentru o a patra variantă, cea
care se va dovedi ulterior a fi fost înțeleaptă: aceea
de a fi independent, de a trăi de pe urma veni-
turilor moșiilor sale și de a-și urma propriile
năzuinte.
Contrar obiceiurilor aristocratice ale vremii,
Coubertin nu frecventa casinourile mondene, nu
agrea safari-ul în Africa sau plimbările cu iahtul pe
Mediterană; rareori era văzut în loja unei opere sau
la vernisajul vreunei expoziții. Pasiunea lui constan-
tă era pedagogia, în mod special sistemul edu-
cațional englez, poate cel mai performant în
Europa acelor ani, realizare a reformatorului
Thomas Arnold (1795-1842), pe care Coubertin îl
„cunoștea” din cărțile lui Thomas Hughes, Zilele
de școală ale lui Tom Braun și Tom Braun la
Oxford.
Thomas Arnold devine în 1828 director al
Colegiului Warwickshire din Rugby, pe care, după
propriile-i spuse, l-a transformat dintr-o ,,arenă de
trîntă cu urșii” într-o școală model. A eradicat bău-
tura și bătăile, iar în schimb, pentru a le consuma
surplusul de energie, le-a oferit elevilor jocurile
sportive organizate.
Fiind totodată și preot anglican, prin prelegerile
sale le-a trezit curiozitatea pentru valorile spirituale
ale lumii antice și a lansat conceptul - nemaîintîlnit
pînă atunci - Creștinătatea trupului, ceea ce însem-
na „frăția celor care se tem de Dumnezeu șj
reușesc să străbată pe jos 1000 de mile în 1000 de
ore”.
Coubertin era fascinat de lumea antică: singurul
muzeu pe care îl frecventa adesea era Luvrul, unde
petrecea fascinat ore întregi admirînd amforele și
statuile ce oglindeau spiritul olimpic al vechilor
greci și romani.
În anul 1883, la vîrsta de 21 de ani, Coubertin
pleacă în Anglia, pentru a vizita British Museum
din Londra, dar mai ales pentru a vedea ,,Mecca
pedagogiei sportive”, Colegiul din Rugby, mai apoi
universitățile Oxford și Cambridge. N-a ocolit în
drumul său nici școlile mai puțin vestite, pentru că
dorea să afle amănunte referitoare la educația
modernă prin sport la orice nivel școlar.
În călătoria sa, Coubertin a ajuns pînă în
Scoția, la Edinburgh, unde a fost încîntat să vadă
cum tinerii treceau din amfiteatre pe terenurile de
antrenament și de competiție, unde fair-play-ul
(caracterul nobil cavaleresc al turneelor sportive)
era la loc de cinste. Tot ce văzuse în întreaga
Britanie l-a entuziasmat și totodată i-a trezit un
gust amar, întrucît Franța natală nu avea nimic din
toate acestea.
Drumurile sale au continuat prin întreaga
Europă și mai apoi a ajuns pînă în America, unde
a constatat că în universități sistemul educațional
era aproape identic cu cel din Anglia, cu cel institu-
St. Louis 1904
it de Thomas Arnold.
La întoarcerea din aceste călătorii, Pierre de
Coubertin scrie prima sa carte despre pedagogie și
sport: Educația în Anglia, lucrare apărută la Paris în
anul 1888. Un an mai tîrziu scrie Educația engleză
în Franța, iar în 1890, Universitățile de dincolo de
ocean. Ecoul lor a fost modest; așadar, pentru a
convinge, trebuia trecut de la cuvînt la faptă: astfel,
intenția lui Coubertin de a reînființa Jocurile
Olimpice devine acum certitudine.
De ce Jocurile Olimpice și nu altele, avînd în
vedere că în Grecia antică existau o sumedenie de
astfel de întreceri? Pentru că vedea în ele cea mai
expresivă formă de manifestare plenară a idealului
Kallokagathia pe care îl considera țelul final al stră-
daniilor sale pedagogice. Pentru că acestea erau cele
mai vechi și mai renumite jocuri din istorie, pentru
că despre ele se știa cel mai mult printre oameni,
pentru că erau o creație a vechilor greci și porneau,
așadar, de la temelia culturii și civilizației europene.
Și mai exista un motiv: datorită săpăturilor și
descoperirilor arheologice de la Olympia, aceasta
pătrunsese - prin presă - în conștiința unui public
larg, dînd ulterior denumirea multor cluburi
sportive, săli de spectacol, localuri din Franța și
chiar a unor orașe din America.
Așa cum avea să scrie în 1931 în cartea sa
Amintiri de la Olympia, Coubertin dorea ca prin
înființarea Jocurilor Olimpice ,,să restabilească actul
de căsătorie - demult desfăcut dintre spirit și
mușchi”, să le confere întrecerilor aceeași etică pe
care o aveau în epoca antică și care s-a manifestat
uneori și în cavalerismul de tip medieval.
Și mai credea ceva cu tărie Coubertin: „Jocurile
Olimpice nu sînt privilegiul unui popor și nici al
unei rase; ele aparțin întregii lumi și tuturor
popoarelor”.
Pierre de Coubertin a fost un mare prieten al
României; în anul 1906 a fost inițiatorul și fonda-
torul Ligii de amiciție franco-române.
Inima sa se află îngropată sub o stelă funerară
de marmură în pămîntul Olympiei, locul etern și
sacru care l-a fascinat și i-a inspirat ideea reînvierii
Jocurilor Olimpice, în spiritul și după modelul
celor antice.
La 6 aprilie 1896, pe stadionul nou construit
din Atena, în prezența a peste 80.000 de specta-
tori, regele George al Greciei a declarat deschise
Jocurile Olimpice ale epocii moderne; au răsunat
apoi salve de tun, s-a dat drumul la o mulțime de
14
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
porumbei albi (simboluri ale păcii universale) iar
acordurile Imnului Olimpic (muzica Spyros
Samaras, versuri Kostis Palamas) au umplut sta-
dionul și au întregit solemnitatea momentului.
De aici încolo, Jocurile Olimpice vor face isto-
rie...
Tot în acel an, 1896, s-a înființat Comitetul
Internațional Olimpic, al cărui prim președinte a
fost ales însuși Pierre de Coubertain (pînă în 1925,
cînd s-a retras), for olimpic mondial suprem, cel
care a decis ca Jocurile Olimpice să se desfășoare
din patru în patru ani (după modelul Jocurilor din
antichitate) și a stabilit modalitatea de organizare,
respectiv disciplinele sportive olimpice. Comitetul
Olimpic Român s-a înființat în anul 1914, primul
președinte fiind George Plagino, membru al
Comitetului Internațional Olimpic.
La prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne
au participat concurenți din 13 țări: 230 din
Grecia, cîte 19 din Franța și Germania, 14 din
SUA, cîte 8 din Marea Britanie și Ungaria, cîte 4
din Australia și Danemarca și cîte unul din
Bulgaria, Chile, Elveția și Suedia.
Aceștia au concurat la 16 discipline reprezen-
tînd 9 sporturi: 1. Atletism (maraton, alergări - 100
m plat, 800 m plat, 1500 m plat, aruncarea discu-
lui, aruncarea greutății, săritura în lungime și săritu-
ra în înălțime); 2. Ciclism; 3. Lupte; 4. Haltere; 5.
Gimnastică; 6. Scrimă; 7. Tenis; 8. Natație; 9. Tir.
Conform tradiției antice, întrecerile au debutat
cu probele de alergări; prima dintre acestea a fost
proba de 100 m plat, cîștigată de americanul
Thomas Burke de la Universitatea Princeton, cu un
timp de 12 secunde, devenind astfel primul campi-
on olimpic al modernității. Însă popularitatea și
simpatia unanimă avea să o dobîndească păstorul
și postașul grec Spiridon Luisos (1872-1940),
cîștigător în proba de maraton (reeditare modernă
cu caracter sportiv a cursei făcute de ostașul
Phidippides în anul 490 î.Hr., cînd a parcurs în
alergare distanța de 42,195 km, ce despărțea cîmpia
Marathonului de Atena, pentru a duce atenienilor
vestea că învinseseră în bătălia cu perșii, după care
a căzut mort de extenuare).
Spiridon Luisos a parcurs această distanță în 2
ore, 58 de minute și 50 secunde și, cu toate că pe
parcursul traseului s-a mai oprit prin cîrciumile din
sate pentru a se răcori cu cîte o bere, a stabilit
primul record olimpic, într-o cursă la care au par-
ticipat 25 de alergători. În cinstea victoriei sale,
clopotele bisericilor au bătut îndelung, iar el a fost
Londra 1908
Stockholm 1912
proclamat erou național. După terminarea Jocurilor
Olimpice, s-a retras în satul natal, Maruzi, de lîngă
Atena, la turmele sale, și nu a mai participat nicio-
dată la vreo competiție oficială.
Timp de 10 zile, cît au durat primele Jocuri
Olimpice moderne, atmosfera culturală care a între-
git spectacolul întrecerilor a depășit toate aștep-
tările: au avut loc reprezentații teatrale cu Medeea
lui Euripide și Antigona lui Sofocle, s-au organizat
concerte și vizite la monumentele antichității și o
drumeție la vechea Olympia, retrezită la viață de
torțe, după atîtea secole.
Succesul acestei prime ediții a fost imens; deși
în străinătate aceste jocuri păreau a fi mai degrabă
,,o atracție pitorească și fosforescentă”, cum scria
Coubertin, ea a acționat asupra mentalității grecești
(și nu numai) ca un medicament tonifiant.
Următoarele ediții ale Jocurilor Olimpice s-au
defășurat la: Paris (1900), Saint Louis (SUA, 1904),
Londra (1908), Stockholm (1912), Anvers (1920),
Paris (1924), Amsterdam (1928), Los Angeles
(1932), Berlin (1936), Londra (1948), Helsinki
(1952), Melbourne (1956), Roma (1960), Tokio
(1964), Mexico-City (1968), Munchen (1972),
Montreal (1976), Moscova (1980), Los Angeles
(1984), Seul (1988), Barcelona (1992), Atlanta
(1996), Sidney (2000), Atena (2004), ediția 2008
fiind găzduită de Beijing.
Din cauza războaielor, edițiile din anii 1914,
1940 și 1944 nu s-au ținut.
Prima participare românească la Jocurile
Olimpice datează de la ediția a Il-a, desfășurată la
Paris în anul 1900; este vorba de George A.
Plagino, care a concurat la proba de tir-talere.
Prima medalie olimpică de aur românească a
fost obținută de Iosif Sîrbu la proba de tir (400 de
puncte realizate din tot atîtea posibile), în anul
1952 la Jocurile Olimpice de la Helsinki.
Ultima ediție a Jocurilor Olimpice ale mileniu-
lui II (cea de-a 25-a) desfășurată la Sidney, în
Australia, a reunit peste 11.000 de sportivi
reprezentînd 200 de națiuni - dintre care 80
medaliate - de pe întreg globul, care s-au întrecut la
52 de discipline sportive, record absolut de partici-
pare.
Stadionul Olimpic din Sidney a mai bătut un
record: este cel mai mare stadion pe care s-au
desfășurat vreodată Jocurile Olimpice (115.000 de
locuri).
Sportivii români au obținut aici 11 medalii de
aur, 6 de argint și 9 de bronz, situînd astfel
România pe locul 11 pe națiuni.
Prima participare feminină la Jocurile Olimpice
este consemnată în 1904, la ediția desfășurată la
Saint-Louis, la proba de tir cu arcul.
Începînd cu anul 1924 se desfășoară și Jocurile
Olimpice de iarnă, prima ediție avînd loc la
Chamonix, în Elveția.
Drapelul olimpic a fost conceput de Pierre de
Coubertin în anul 1913 și a fost confecționat pen-
tru întîia oară de firma Bon Marche din Paris;
emblema Jocurilor Olimpice constă din cinci cer-
curi (simboluri ale perfecțiunii, ale continuității și
ale eternității) întretăiate, semnificînd unitatea nați-
unilor prin sport. Fiecare cerc are cîte o culoare dis-
tinctă și reprezintă cîte un continent: astfel, cercul
albastru simbolizează Americile, cel galben Asia,
cel negru Africa, cel verde Europa și cel roșu
Australia. Fondul alb al drapelului este simbolul
păcii.
Aprinderea flăcării olimpice la început de între-
ceri este inspirată de flacăra ce ardea pe altarul lui
Zeus din Olympia și a fost instituită ca procesiune
obligatorie începînd cu Jocurile Olimpice de la
Berlin, din 1936. Inovația a constat în faptul că
flacăra olimpică a fost aprinsă la Olympia, pe
locurile vestigiilor olimpice, după un obicei foarte
vechi, povestit de Plutarh în Viața lui Numa
Pompilius; dacă focul ce ardea permanent în tem-
plul Atenei Pollias s-ar fi stins întîmplător, el ar fi
trebuit reaprins de la flacăra pură și imaculată a
soarelui, cu ajutorul unui creuzet concav, denumit
Skaphia, astfel încît razele soarelui să se concen-
treze într-un focar pe niște ierburi uscate.
După ce în 1936 flacăra olimpică a fost aprinsă
în antica Olympia prin acest procedeu, sportivii au
purtat-o, prin ștafete, din mînă în mînă, pînă la
Berlin, traversînd pe parcurs orașele Atena, Salonic,
Sofia, Belgrad, Budapesta, Viena și Dresda. De
atunci, la fiecare ediție a Jocurilor Olimpice flacăra
este aprinsă la Olympia și purtată de ștafete pînă
în orașul unde se desfășoară întrecerile și unde tre-
buie să ajungă exact în ziua deschiderii festive. Și
asta indiferent de distanțe... Nu odată, flacăra
olimpică a traversat oceanele cu avionul sau
vaporul, ducînd mesajul lui Coubertain (Citius,
Altius, Fortius), împreună cu dorința sa de pace și
armonie între popoare.
Cîteva concluzii:
F
Anvers 1920
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
*
Jocurile Olimpice moderne au fost inițial doar
un produs secundar sau instrument auxiliar al efor-
tului lui Coubertin de a reforma întreg sistemul
pedagogic și educațional, devenind, prin efortul
conjugat al tuturor națiunilor participante, ceea ce
sînt astăzi.
Spre deosebire de cele din antichitate, Jocurile
Olimpice moderne au un caracter internațional și
nu mai aparțin doar grecilor, ci tuturor popoarelor
lumii. Nu sînt legate de nici un cult religios, fiind
astfel deschise concurenților de orice confesiune și
sînt accesibile, în egală măsură, atît bărbaților cît și
femeilor.
Paris 1924
Iar dacă în antichitate Jocurile Olimpice se
desfășurau exclusiv la Olympia, în perioada lor
modernă ele au ca gazdă și organizator de fiecare
dată alt oraș din altă țară, pentru ca idealurile
olimpice să circule și să fie cunoscute în întreaga
lume.
Cu toate progresele evidente ale civilizației con-
temporane, un singur (și poate cel mai important)
lucru nu s-a realizat încă: încetarea conflictelor
armate pe timpul desfășurării Jocurilor Olimpice;
dacă în antichitate grecii își amînau războaiele,
omenirea modernă, din cauza războaielor, a amî-
nat de trei ori Jocurile Olimpice (în 1914, 1940 și
1944).
Și o altă constatare: la Jocurile Olimpice mo-
derne sînt acceptați concurenții profesioniști. Pe de
o parte, din punct de vedere etic este incorect, pe
de altă parte profesionismul în sport ridică mult
performanțele și calitatea spectacolului com-
petițional. Este la fel de adevărat că în zilele noas-
tre, cînd sportul a devenit mai degrabă o industrie
extrem de profitabilă decît un mod de educație, e
foarte dificil de stabilit granița unde se termină
amatorismul și unde începe profesionismul.
Astăzi, Jocurile Olimpice au devenit o mani-
festare internațională multi- și interdisciplinară, o
afacere uriașă cu cheltuieli uriașe și profituri pe
măsură, un spectacol planetar fără egal ca
amploare și desfășurare, cu bunele și relele sale, al
cărui spirit poate fi sintetizat în puține vorbe:
sportul nu mai e o lecție de viață, este viața însăși,
în afara oricărei lecții.
■
Medaliați olimpici clujeni
Flavia-Ileana Rusu °i Gratiela-Flavia Deak
Mișcarea olimpică, denumită uneori
olimpism, este un concept nu ușor de
definit. Pierre de Coubertin, părintele
Jocurilor Olimpice moderne, definea olimpismul
ca „un element ce tinde să întrunească într-un
mănunchi luminos toate principiile care
contribuie la perfecționarea omului”. Pentru el,
olimpismul era „o școală de noblețe și puritate
morală, o religie a sportului”. Olimpismul este o
relație de credință a omului în sine însuși, un
efort constant neprecupețit pe plan fizic și
inetelectual. Este un concept general care se
bazează nu numai pe dezvoltarea puterii fizice
dar și pe crearea unor indivizi mai sănătoși și cu
o viziune mai senină asupra vieții și asupra păcii
în lume. Olimpismul implică încredere în forțele
proprii, implică efort constant și susținut pe plan
fizic și intelectual pentru obținerea fără
compromisuri a excelenței. De asemenea,
olimpismul încurajează autocunoașterea și
dezvoltarea relațiilor interpersonale în cadrul unor
comunități. Aceste principii le regăsim și ca
fundamentare conceptuală și morală a instituțiilor
de învățământ superior formatoare de specialiști
în educație fizică și sport. Prin urmare, sportivii
participanți la Jocurile Olimpice și absolvenții
unei instituții de învățământ superior cu profil
educație fizică și sport au în comun determinarea
cu care urmăresc obținerea rezultatelor de
excepție în domeniul sportului, primii din punct
de vedere competițional, următorii din punct de
vedere educațional. În cazul în care cele două
atribute (sportiv olimpic și absolvent al unei
facultăți de educație fizică și sport) se regăsesc în
persoana aceluiași individ, nu greșim dacă
susținem că acea persoană este întruchiparea ideii
de olimpism modern.
În cei aproape cincizeci de ani de existență,
cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport a
Universității „Babeș-Bolyai” au fost absolvite de
numeroase personalități ale sportului. Unii au
devenit celebri după absolvire ca antrenori, alții
erau deja sportivi cunoscuți când și-au început
studiile universitare.
Dar, la fel ca în antichitate, și în zilele noastre
adevărații eroi sunt „olimpicii”, sportivii care au
reușit să urce pe podiumul Jocurilor Olimpice. În
cazul nostru putem mai degrabă să vorbim despre
„eroine” pentru că doar doi sportivi au reușit
performanța olimpică, restul fiind sportive.
Astfel, în 2008, anul celei de a XXIX-a ediții a
J.O. moderne, galeria „olimpică” a F.E.F.S. este
formată din Constantin Tudosie, Simion Scobel,
Simona Richter, Gabriela Szabo, Ionela Țârlea-
Manolache, Maria Cioncan și Oana Mihaela Ban.
Toți sunt medaliați la Jocurile Olimpice și
absolvenți ai Facultății de Educație Fizică și Sport,
Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Primii „olimpici” ai F.E.F.S., în ordine
cronologică, sunt Constantin Tudosie și Simion
Schobel, ambii jucători de handbal. Primul s-a
născut la data de 23 martie 1950, în localitatea
Leu, județul Dolj. A început practicarea
handbalului la Craiova, iar în perioada anilor
1970-1973, student fiind la Cluj, a fost unul
dintre cei mai buni jucători ai echipei
Universitatea Cluj. După absolvire a continuat să
joace handbal la echipa Steaua București.
Component al echipei naționale, a participat la
două ediții ale Jocurilor Olimpice: în 1972 la
Munchen, unde a câștigat împreună cu echipa
medalia de bronz și în 1976 la Montreal, unde a
cucerit argintul împreună cu echipa. A părăsit
România după anul 1978, stabilindu-se în
Germania. Simion Scobel s-a născut la data de 23
martie 1950, la Sebeș în județul Alba, a fost
component de bază al echipei Universitatea Cluj
și al reprezentativei României, cu care a participat
la turneul olimpic de la Munchen și a câștigat
medalia de bronz. În anul 1973 a plecat în
Germania unde a activat ca antrenor cu foarte
bune rezultate.
Gabriela Szabo (născută în 14 noiembrie 1975
la Bistrița) este una dintre cele mai cunoscute
atlete românce la nivel internațional. Deținătoare
din 2002 a recordului european la proba de 3.000
m, are în palmares cele mai importante titluri din
atletism: Campioană Europeană, Campioană
Mondială și Campioană Olimpică. A început
cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport a
Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca în
anul 1994. La vremea aceea era încă junioară, dar
o junioară de excepție. Locul I cucerit în acel an
la Campionatele Mondiale de Juniori de la
Lisabona în proba de 3.000 m prefigura o carieră
sportivă de succes. Ceea ce a urmat e deja istorie.
În 1995 cucerea la Durham, împreună cu echipa
României, locul III la Campionatele Mondiale de
Cros și titlul de Campioană Mondială (sală) în
proba de 3.000 m la Barcelona. În paralel cu
aceste rezultate, Gabi își continua studiile
universitare. Cei care i-au fost profesori și-o
amintesc ca o persoană cu calități deosebite,
ambițioasă și deosebit de modestă în ciuda
popularității de care se bucura încă de pe vremea
aceea. Primul succes olimpic este argintul în
proba de 1.500 m la Jocurile Olimpice de la
Atlanta din 1996. Au urmat apoi medaliile de aur
și de bronz la Jocurile Olimpice din 2000 de la
Sydney în probele de 5.000 m, respectiv 1.500 m.
Anul 2001 aduce pentru Gabi titlul de
Campioană Mondială (aer liber) în proba de
1.500 m și, poate la fel de important, licența în
Educație Fizică și Sport. Astăzi, Gabriela Szabo,
Amsterdam 1928
16
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
vicepreședinte al Federației Române de Atletism,
este doctorand în cadrul Academiei Naționale de
Educație Fizică și Sport București, după ce a
absolvit și cursurile de master la aceeași instituție
de învățământ superior.
Ionela Țârlea-Manolache (născută în 9
februarie 1976 la Craiova), altă atletă de valoare a
României, a început cursurile Facultății de
Educație Fizică și Sport a Universității „Babeș-
Bolyai” din Cluj-Napoca în același an cu Gabriela
Szabo, adică 1994. Proba în care este specialistă
este 400 m garduri, dar concura cu succes și la
400 m plat sau 200 m. Primul titlu internațional
l-a obținut în 1999, la Palma de Mallorca
(Spania), când a devenit campioană mondială
universitară la 400 m plat. A urmat, în același an,
la Maebashi (Japonia), titlul mondial în sală la
200 m plat și absolvirea facultății, un eveniment
care, ne place să credem, a contribuit la întregirea
personalității atletei. La J.O. de la Sydney 2000 s-
a clasat doar pe poziția a șasea la 400 m garduri.
Aceeași poziție a ocupat-o și la Mondialele de la
Edmonton (Canada), în 2001, în proba de 400 m
garduri, după care a urmat o perioadă neagră, cu
mai multe accidentări. Revenirea a făcut-o cu un
rezultat excelent, titlul european la 400 m garduri,
în 2002, la Munchen. În continuare,
performanțele au fost de un bun nivel, începând
cu locul 4 la Mondialele de la Paris (2003, 400 m
garduri), continuând cu aceeași poziție la 400 m
plat la Mondialele indoor de la Budapesta (2004)
și locul 3 la ștafeta 4x400 m la aceeași
competiție. Pe langă aceste performanțe, în cartea
de vizită a Ionelei Țârlea-Manolache mai figurează
alte clasări pe podium în circuitele Golden
League, Grand Prix IAAF, Super Grand Prix etc.
De departe, însă, cea mai importantă medalie
cucerită de Ionela este cea de argint în proba de
400 m garduri la JO de la Atena din 2004.
Această medalie reprezintă încununarea unei
cariere sportive care a propulsat-o printre numele
mari ale atletismului mondial. Dintre medaliatele
olimpice ale FEFS, Ionela este singura care
continuă să concureze. La ora la care scriem
aceste rânduri se pregătește să participe la J.O. de
la Beijing.
Continuând prezentarea atletelor medaliate la
Jocurile Olimpice și absolvente ale facultății
noastre, următoarea pe listă este regretata Maria
Cioncan. Decedată într-un accident de mașină la
Los Angeles 1932
Berlin 1936
data de 21 ianuarie 2007, Maria a lăsat în urmă
rezultate care au urcat drapelul țării noastre pe
cele mai înalte culmi ale podiumurilor sportive
mondiale. Destinul ei a fost atletismul și l-a
împlinit cu brio, în ciuda tuturor obstacolelor care
i-au brăzdat calea. S-a întâmplat ca primul
obstacol pe care avea să-l întâlnească să fie
dorința părinților ei de a urma un liceu cu profil
economic, sanitar sau pedagogic. Maria Cioncan
s-a născut la 19 iunie 1977 în satul Maieru,
județul Bistrița-Năsăud, într-o familie cu patru
copii. A urmat școala generală în comuna natală,
între anii 1983 și 1991. Dorința ei de a deveni
atletă era atât de puternică încât a învins dorințele
părinților legate de viitoarea ei carieră, oricare ar
fi fost acestea. Maria s-a antrenat săptămîni în șir,
fără știrea părinților, alergând de una singură pe
ulițele satului. Urmarea a fost faptul că a fost
admisă în cadrul Liceului cu program sportiv din
Bistrița (1991-1995). Așa a început, în 1991, la
Bistrița, cariera sportivă a celei ce avea să devină
medaliată olimpică. Primul ei antrenor a fost
Zsolt Gyongyossy. În anul 1993 devine pentru
prima dată campioană de cros junioare II la proba
de 3.000 m și vicecampioană de pistă la 1.500 m.
Apoi încep să apară problemele. În același an,
dintr-un motiv necunoscut, Zsolt Gyongyossy
renunță s-o mai pregătească. Timp de doi ani,
Maria Cioncan nu mai concurează. Reîncepe
pregătirea în 1996 cu prof. Ștefan Beregszaszi.
Rezultatele nu întârzie să apară: obține de trei ori
titlul de campioană balcanică la 800 m și 1.500m,
cucerește două titluri de campioană națională de
tineret la 800 m și 1.500 m și cinci titluri de
campioană națională de senioare la 800 m, 1.500
m și 3.000 m. În paralel cu realizările sportive,
Maria Cioncan urmează cursurile F.E.F.S. Cluj-
Napoca începând cu anul 1999. Își susține
examenul de licență în februarie 2004, ca mai
târziu în același an să fie admisă la master,
specializarea știința Sportului, în cadrul aceleiași
facultăți. Anul 2004 a fost anul Mariei Cioncan.
Acesta este anul în care cucerește medalia de
bronz la proba de 1.500 m feminin din cadrul
Jocurilor Olimpice de vară de la Atena. Tot în
2004, ca o recunoaștere a performanței sale,
devine Maestră Emerită a Sportului și i se
decernează Ordinul Meritul Sportiv clasa a III-a
cu două barete. Avea tot viitorul înainte în
momentul în care un ultim obstacol a apărut în
calea ei și i-a curmat viața.
Schimbând sportul și trecând de la atletism la
judo, o vom prezenta pe Simona Richter,
medaliată cu bronz la Jocurile Olimpice de la
Sydney din 2000 la categoria 78 de kg. S-a
realizat ca sportiv la Cluj-Napoca sub îndrumarea
antrenorului lotului feminin național de judo,
Florin Bercean. După retragerea din cariera
sportivă (2002) a rămas tot la Cluj-Napoca, la
lotul olimpic de junioare și la lotul feminin
național „Under 23”, dar în calitate de antrenor.
Cariera ei sportivă s-a întins pe durata a 15 ani,
ani în care s-a antrenat enorm, a concurat la
competiții de cel mai înalt nivel (pe multe dintre
ele le-a și câștigat), dar a și suferit accidentări care
au dus inevitabil la retragerea ei din activitate.
Totuși, la doi ani de la retragerea din circuitul
marii performanțe, Simona și-a îndeplinit cel mai
mare vis, acela de a deveni antrenor: „Mi-am
dorit neapărat să antrenez. Nu pot să mă despart
de judo, iar clubul C.S.M. Cluj și antrenorul
Florin Bercean mi-au promis că mă vor sprijini în
continuare. Au făcut multe pentru mine și îmi
doresc să returnez din experiența mea, astfel încât
în câțiva ani să descopăr o altă Simona Richter,
care să aducă României o medalie olimpică”.
Probabil că de mare folos îi sunt în cariera de
antrenor cursurile pe care le-a urmat în cadrul
Facultății de Educație Fizică și Sport a
Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A
început aceste cursuri în anul 1995 și le-a finalizat
în anul 2000. În același an a obținut și licența.
Este oare întâmplător faptul, întâlnit și în cazul
Mariei Cioncan, că obținerea unui titlu olimpic
este secondată de obținerea licenței în Educație
Fizică și Sport? Nouă ne place să credem că nu.
Iar faptul că în anul 2007 a absolvit și cursurile
de master, la specializarea știința Sportului (colegă
fiind la aceste cursuri chiar cu Florin Berceanu)
confirmă că Simona are gânduri mari ca antrenor.
Poate că la ediția a XXX-a a J.O., sportivele
antrenate de ea vor reprezenta România în
competiția olimpică. Cunoscându-i inteligența,
profesionalismul și extraordinara putere de muncă
această previziune este foarte realistă.
Vom încheia prezentarea nostră cu cea care
este cea mai recentă Campioană Olimpică a
F.E.F.S. și a orașului nostru, gimnasta Oana
Mihaela Ban.
19 JULY 19 4 8 14 AUGUST
LONDON
Londra 1948
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
1
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Oana Mihaela Ban este una dintre gimnastele
românce de clasă mondială. Născută la 11
ianuarie 1986 în Cluj-Napoca, antrenori i-au fost
profesorii Rodica Câmpeanu și Anton Ciupei.
Oana a concurat pentru prima dată la un
Campionat Național în anul 1998, ca junioară.
Cu această ocazie a câștigat locul I la sol. Anul
următor a fost selecționată la Lotul național de la
Deva unde urma să se pregătească cu Octavian
Bellu și Mariana Bitang. De aici a început totul.
Succesele la competiții internaționale importante
de juniori n-au întârziat să apară. Printre acestea
se numără locul I la turneul Top Gym din Belgia
și o medalie de bronz la Zilele Olimpice ale
Tineretului European 2001. În 2002 și-a făcut
debutul ca senioară. La Campionatele Mondiale
de Gimnastică Artistică din același an de la
Debrecen a câștigat medalia de argint la bârnă. În
2003 a contribuit puternic la câștigarea medaliei
de argint cu echipa la Campionatele Mondiale și
a ocupat locul 5 la individual compus. Punctul
culminant a carierei Oanei l-au reprezentat
Jocurile Olimpice de la Atena din 2004, unde a
cucerit medalia de aur împreună cu echipa.
Ambiția Oanei nu s-a limitat însă la sport și de
aceea nu a sacrificat totul de dragul sportului. În
paralel cu rezultatele pe plan sportiv, ea a obținut
întotdeauna și rezultate în plan școlar. A fost o
elevă bună, cu medii peste 9, an de an.
Așa că nu i-a fost greu ca după retragerea din
activitatea competițională să devină una dintre
cele mai bune studente ale generației sale la
Facultatea de Educație Fizică și Sport. Ea a
început cursurile acestei facultăți în anul 2004,
după cucerirea titlului de Campioană Olimpică.
La sfârșitul lunii iunie 2008 și-a susținut lucrarea
de licență. Așa cum o cunoaștem, pentru Oana,
finalizarea studiilor universitare este începutul
unui alt drum - acela de antrenor. Ne-a spus că
ar dori să lucreze cu copiii, așa că îi dorim să
găsească cît mai multe fetițe cel puțin la fel de
talentate ca și ea, dedicate profesiei.
Aceștia sunt „olimpicii” noștri în anul 2008.
Notă:
Flavia-Ileana Rusu este conferențiar universitar,
decan al Facultății de Educație Fizică și Sport a
Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca.
Grațiela-Flavia Deak este asistent-cercetare la
Facultatea de Educație Fizică și Sport a Universității
„Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca.
■
Helsinki 1952
Recunoștință pentru
o idee astrală
Dorin Almăsan
Sunt convins că piramidele nu puteau fi
construite decât în Egiptul antic sau în
America pre-columbiană; că yoga nu se
putea naște decât în India; că doar japonezii
puteau născoci avioanele kamikaze; că doar
cosmonauții din Statele Unite puteau fi primii pe
Lună (dacă vor fi fost?!)...
Tot așa am convingerea că Jocurile Olimpice
nu puteau avea alt leagăn decât Grecia antică.
Pentru că aici, sub cerul teribil de pur și mările
cristaline care o înconjoară, zeii și eroii mitologici
își ametsecau destinele cu ale muritorilor. Din
vremuri imemoriale sau mai apropiate de adevăr
și realitate - pe care le descrie genial Homer -
zeii, zeițele, eroii reali sau doar închipuiți
participau la întreceri între ei sau alături de
muritori, nu doar la concursuri sportive ci și la
lupte „culturale”, la muzică, dans sau poezie.
Apollo este un virtuos al lirei, Hermes excelează
la alergări, ca și Achile „cel iute de picior”, Diana
este neîntrecută la trasul cu arcul, Ulysse este un
adevărat polisportiv, frații Dioscuri, Castor și
Polux, sunt maeștrii în luptele cu pumnii,
Atalanta, fiica lui Iason, regele Arcadiei, participă
la o probă de alergare cu un bărbat, Hippomene,
Nausicaa, fiica lui Alcinou, regele feacilor, este
surprinsă de Ulysse, naufragiat pe insula lor,
jucând un fel de joc cu mingea alături de
prietenele ei.
Mare parte dintre greci erau navigatori
brăzdând în lung și-n lat Mediterana. Dar ei erau
și predispuși la lupte, la conflicte, la războaie. În
acostările pe diferite țărmuri pentru
împrospătarea vaselor, așa cum aflăm și din
Legenda argonauților, dar și în „pauzele” unor
conflicte armate, distracția preferată a celor de pe
vase era întrecerea fizică, luptele corp la corp,
aruncările, alergarea, săriturile. E drept că le
plăceau și jocurile cu zarurile, la care se spune că
Achile și Ajax erau imbatabili, dar întrecerile
fizice rămâneau marea lor pasiune.
Și totuși, cum s-au născut Jocurile Olimpice?
Înainte de a încerca să dau un răspuns, precizez
că mai existau și altfel de mari întreceri sportive
în diferite părți ale Greciei. Jocurile Istmice se
desfășurau din doi în doi ani în Corint și erau
dedicate lui Poseidon, zeul mării. În orașul
Nemeea s-au consacrat Jocurile Nemeice, tot din
doi în doi ani. Spre a cinsti victoria lui Apollo
asupra șarpelui Pitoon și întemeierea Oracolului
de la Delfi, în Delfi, din opt în opt ani, aveau loc
Jocurile Pitice. În sfârșit, eroului mitologic Teseu
grecii i-au închinat Jocurile Panatenee, care aveau
loc din patru în patru ani în orașul-cetate Atena.
Dintre toate au înfruntat timpul doar Jocurile
Olimpice din Olympia, care nu era un oraș ci o
arenă, un sălaș, un locaș al jocurilor, așezat într-o
dumbravă prin care curgea un râuleț molcom,
Alpheos, în jurul căruia creșteau măslini, plopi și
pini. Din vremi străvechi aici erau numeroase
temple și statui, înainte de a dispărea cu
desăvârșire aici se afla și una din minunile lumii
antice: statuia lui Zeus, operă lucrată de Fidias
din aur și pietre prețioase. Din multele variante
cu privire la originea Jocurilor Olimpice, o să mă
opresc doar la câteva. Precizez că suntem încă în
timpul nebulos când miturile se confundau uneori
cu faptele reale, când povestea nu se despărțise
Melbourne 1956
încă de istorie, când zeii, semizeii sau eroii umani
erau încă amestecați în creuzetul milenar al
existenței din Elada. O variantă ar fi că Jocurile
din Olympia ar fi fost create de însuși Zeus, mai
marele peste zei care, după ce l-a înfrânt pe tatăl
său Cronos, care își devora odraslele, și-a
sărbătorit biruința inaugurând aceste Jocuri. Un
alt posibil fondator al acestor întreceri ar fi
Herakle, fiul Alcmenei, cel care s-a remarcat prin
ducerea la îndeplinire a celor 12 munci. După
care muritorul devenit semizeu aduce mulțumiri
lui Zeus, sădind trei sute de măslini (arborele
sacru al Eladei) și organizând întreceri corporale
în Olympia. Tot în legătură cu Herakle se spună
că, întorcându-se el, cam cu 15 secole î.Ch., din
Creta s-a întrecut într-o probă de alergare cu cei
patru frați ai săi. Din lipsa unui stadion a stabilit
el însuși distanța: 600 de pași de-ai săi. Cu timpul
această distanță s-a stabilit ca fiind egală cu
192,27 de metri, devenind apoi unitate celebră,
numită un stadiu, principala probă atletică a
Jocurilor.
Dar cea mai frumoasă și mai plină de
înțelesuri poveste (poveste să fie? legendă să fie?
sâmbure de adevăr să aibă?) este legată de un
rege din Elida, numit Iftios. Se spune că în
vremea domniei lui, prin secolul IX î.Ch., a
izbucnit o epidemie de ciumă care a decimat
mare parte din populație. Cum era obiceiul,
regele a cerut sfatul oracolului de la Delfi
întrebându-l cum ar putea opri această calamitate.
Iar înțeleapta preoteasă Pitia i-a dat remediul:
reinstaurarea Jocurilor Olimpice. Faptul este
senzațional pentru că însemnează 1. că în secolul
al IX-lea î.Ch. Jocurile aveau o vechime din
moment ce Pitia cerea să fie reinstaurate și 2.
încă înainte de apariția marilor medici Hipocrat,
Esculap sau Galen, grecii erau atât de înțelepți
încât considerau că cel mai bun remediu
împotriva bolilor, inclusiv al ciumei, îl reprezintă
mișcarea, întrecerea, jocurile.
Până la aflarea adevărului, data de naștere a
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Râsu’-plânsu’ Olimpiadei
Tudor Ionescu
Fără să °tiu prea multe lipsit fiind de
televizor, de date °i cu informația drămuită,
o vreme întreagă, pentru mine, Olimpiadele,
Jocurile Olimpice au fost doar momente de
curiozitate, de așteptări, de emoții și, adeseori, de
bucurie aparent ceva mai greu de explicat. De
pildă, în 1952 (când abia de aveam 9 ani), pe
ulița centrală din Sovata ascultam conștiincios,
alături de taică-meu, relatările trasmise prin
megafoane de la stația de radio urmărind isprăvile
sportivilor și anunțând medalia de aur a lui Iosif
Sîrbu. Mai târziu am urmărit alte știri (nu tot la
Sovata!), despre Rotman, despre Linca, lolanda
Balaș, Lia Manoliu, Mihaela Peneș... Nici prin
minte nu-mi trecea pe la începuturi că aș fi putut
avea și motive de supărare, de amărăciune. Dar
ceva, foarte important, avea să se schimbe în
mine în 1967, când ar fi trebuit - ca voleibalist -
să iau parte la Jocurile Mondiale Universitare din
Japonia, unde până la urmă nu am mai fost
deoarece România, împreună cu celelalte țări
comuniste, a hotărât să boicoteze (fir-ar el de
irlandez - Boycott!) aceste Jocuri, fiindcă nu
fusese acceptată R.P.D. Coreeană decât alături de
Coreea de Sud (eu am rămas cu o sacoșă, o
pereche de pantofi, una de pantaloni gri deschis
și o bluză albastră, după săptămâni de
cantonament spartan!).
Cred că m-am dumerit total cam cum stau
treburile (sau aproape total) când cu Olimpiada
de la Los Angeles, apoi cea de la Moscova.
Trecând timpul, am mai aflat alte lucruri, până
atunci ignorate de mine. Că: - în 1920, 1924,
1948 Germania a fost exclusă de la Jocuri (o dată
și Austria, altădată și Japonia); - în 1956, Spania,
Elveția și Țările-de-Jos au boicotat Jocurile
Olimpice; - în 1976, Jocurile au fost boicotate de
celor mai mari întreceri sportive ale lumii este
considerată a fi anul 776 î.Ch., când a fost
consemnat în piatră numele primului învingător,
în singura probă care exista pe atunci - dromosul
pe distanță de un stadiu, despre care am mai
amintit. Numele lui - se pare că a fost bucătar -
Roma 1960
țările africane membre ale C.O.I., la fel de
Guyana, Irak și Taiwan; - în 1980, au boicotat
Jocurile Olimpice 63 de țări, printre care și SUA; -
în 1984, Jocurile au fost boicotate de 18 state,
printre care Uniunea Sovietică; - în 1988 nu au
fost invitate ori și-au declinat participarea opt
state...
Nimic din ce am aflat nu mi-a plăcut. După
cum nu mi-au plăcut nici atleții americani cu
mănușă neagră, în Mexic, în 1968, nici teroriștii
de la Munchen din 1972. Nici chiar tonul
multora dintre povestirile despre cum a fost cu
Jessie Owens la Berlin, în 1936; nici tonul acela
nu mi-a plăcut.
În timpul Olimpiadelor din Antichitate,
sportivii se dezbărau de orice urmă de veșminte,
țările de orice bătălii în curs. Se recurgea la bătălii
gen «Preda Buzescu și fiul Hanului tătar». Dacă
aspectul cu veșmintele nu prea mai poate fi luat
astăzi în discuție, celălalt - de ce nu? De ce să
punem sub semnul îndoielii Jocurile Olimpice de
anul acesta din pricina conflictului (regretabil)
dintre China și Tibet? Cu ce au greșit sportivii
care au investit litri de sudoare pentru câteva
minute petrecute sub culorile cercurilor olimpice,
sportivi care după bătălie se felicită între ei? Cum
de-și poate îngădui cineva să le desconsidere
munca, sacrificiile, să le veștejească visul? Pentru
mine, îndoliata vară a lui 1967 nu și-a schimbat
niciodată culoarea cernită. Și azi mă mai doare
acolo, în sufletul meu de sportiv.
În consecință, eu subscriu entuziast și naiv
propunerii făcute de Președintele României: să
respingem toți boicotul în sport, armele să tacă
pe timpul uralelor din tribuna Olimpiadei!
Poate să ne amintim că deviza acestei
Ekecheiria (acestui «răspas») - citius, altius, fortius
era Korebos sau Korekos sau Koreibos, sursele nu
cad de acord, dar este important că în acel
moment s-au născut oficial Jocurile Olimpice
antice.
În anul 146 î.Ch. Roma cucerește Grecia care
devine astfel provincie romană. Învingătorii au
asimilat mare parte din cultura și civilizația
învinșilor, ba chiar religia și mitologia lor, dar
romanii nu au înțeles niciodată esența Jocurilor
Olimpice pe care le-au înlocuit cu barbarele
spectacole de gladiatori. De fapt Jocurile erau deja
în declin. Premiile uriașe au făcut ca mulți
participanți să devină profesioniști; s-au ivit dese
cazuri de corupție, de trucare a întrecerilor, chiar
de dopaj (nu este oare un fenomen „deja vu”?). și
năvălirea barbarilor a contribuit la sfârșitul
Jocurilor, ca și biserica - aceasta din urmă
considerându-le păgâne. Astfel că în anul 393
d.Ch. împăratul Teodosie al Bizanțului - Grecia
făcând parte acum din Imperiul Bizantin - dă un
edict prin care le deființează. Instituția care a
durat cel mai mult (cu excepția unor religii) în
istoria omenirii moare trist, ultima ediție având
loc în anul 392. După 1168 de ani de existență,
timp în care s-au desfășurat fără nici o abatere din
patru în patru ani, Jocurile Olimpice vor intra
într-o hibernare de un mileniu și jumătate,
urmând să renască miraculos și strălucit datorită
unor mari personalități din diferite domenii.
Pentru ca torța olimpică să fie reaprinsă a fost
nevoie de un destul de întunecat Ev Mediu și
apoi de o Renaștere a spiritului european, de un
curent iluminist, de o revenire la mentalitatea
- a fost propusă de un călugăr, de un om al
împăcării cu sine, cu lumea, cu Dumnezeu. Pe de-
altă parte, însuși Pierre de Coubertin - tatăl
Olimpiadelor moderne - a scris, printre altele, o
carte intitulată Le Respect mutuel (tot din respect
nu voi traduce acest titlu în română!). La un
moment dat, Olimpiadele Antichității au fost
întrerupte pentru mulți-mulți ani, apoi au fost
reluate de regele Iphitos, ca urmare a sfatului dat
de oracolul din Delphi, sfat menit potolirii
războaielor care decimau populația. Timp de o
lună era respectat «răspasul sacru». Pentru noi, în
2008, acest «răspas» a început la sfârșitul verii.
Să avem, să ne facem un sfârșit de vară cu
vreme bună și cu vremuri ceva mai bune!
■
antică. A fost nevoie să se nască un Dante, un
Leonardo da Vinci, un Rousseau, un Voltaire, un
Descartes, un Pestalozzi, un Comenius - și alți și
alți reprezentanți de seamă ai Renașterii și
Iluminismului. După redescoperirea ruinelor
Troiei și Olympiei de către Ernst Curtius și
Heinrich Schliemann, Europa și alte regiuni ale
Terrei au început să-și reevalueze și atitudinea față
de Grecia, față de cultura și civilizația ei milenară.
Și astfel, în mintea câtorva oameni a încolțit ideea
reintroducerii Jocurilor. După ce a încercat acest
lucru Evanghelie Zappa (1800-1865) - un grec
aromân macedonean -, un francez, baronul Fredi
Pierre de Coubertin (1863-1937), a fost acela
datorită strădaniilor căruia, în 1896, la Atena au
avut loc primele Jocuri Olimpice moderne.
Deși nu s-a aplicat antica PACE SACRA, când
în timpul Jocurilor încetau toate conflictele
armate (Jocurile Olimpice moderne nu s-au
disputat din cauza războaielor mondiale în 1916,
1940 și 1944), marea sărbătoare a sportului a
ajuns la ediția cu numărul XXIX. Măcar la patru
ani o dată un gând de recunoștință pentru
poporul care i-a dat pe Platon și Aristotel, pe
Eschil, Sofocle și Euripide, pe Herodot și Plutarh,
pe Arhimede și Pitagora, pe El Greco (Domenikos
Theotocopoulos), pe Ghiorghios Seferis, Odysseas
Elytis, pe Nikos Kazantzakis sau Maria Callas.
Dar poate mai mult decât orice ar trebui să îi fim
recunoscători pentru minunea pe care a imaginat-
o acum 3.000 de ani: IDEEA OLIMPICĂ.
■
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Nasul Juan °i proba de tir
în ceafă
Cristian Aszalos
n 13 iulie 2001 Comitetul Olimpic
Internațional a decis: Beijingul va găzdui ediția
din 2008 a Jocurilor Olimpice. Cum se va
prezenta oare balul olimpic sub egida asiaticilor?
Mai întâi trebuie lămurite câteva aspecte
semnificative, după care ne putem apleca mai
mult spre latura spirituală a acestui fenomen
sportiv ce atrage toate energiile politice,
economice și mediatice ale lumii timp de o lună
de zile. China modernă este totuși un lăcaș al
patimilor, și vorbim aici despre o realitate: despre
Laogai (Gulagul chinezesc). Astăzi, Laogai-ul s-a
mutat în stadioane, sub forma execuțiilor publice.
Autoritățiile judiciare chineze le-au anulat
prematur multora șansa de a aplauda spectacolul
olimpic.
La începutul anului 2001, un anume domn
Wu Wei a fost supus unei probe de tir. În uralele
a 50 de mii de spectatori, dl Wei era osândit să
Mexic 1968
plătească cu viața un păcat de căpătâi în China -
delapidarea. Alți șapte domni, uiguri, o populație
turcă musulmană din provoincia Xianan, au
cutezat să răspândească manifeste anti-chinezești.
Pe 26 aprilie acești „trădători naționaliști uiguri”
au fost executați pe un stadion din orașul Korla.
În aceeași zi, doi bărbați au fost executați pe o
arenă din provincia Yunnan. Aceștia au săvârșit
tot un păcat de „moarte”: au jefuit, furându-i 50
de dolari, un diplomat american. Cu puțin timp
înainte ca C.I.O. să pecetluiască spațiul „sacru”
care va găzdui show-ul celei de-a XXIX-a ediții a
Jocurilor Olimpice, 480 de persoane au fost
supuse oprobriului public și executate de-a lungul
a trei săptămâni. Rata de creștere a morții pe
stadioane este direct proporțională cu deja celebra
rată de creștere a capitalismului comandat de
Partidul unic. 1500 de delicvenți „foarte
periculoși” se bucură de onoarea de a sucomba în
fața a zeci de mii de suflete dornice și
nerăbdătoare să îmbrățișeze cu același extaz și
puritatea mișcării olimpice. 60 de infracțiuni de
gravitate medie într-o democrație consolidată sunt
pedepsite cu moartea în China. 20 dintre acestea
sunt economice. Sau cazul copiilor excedentari:
nu mai mult de unul în famliile chineze! Toate
acestea sunt detalii nesemnificative, se pare, în
portofoliul C.I.O. și toate se pare că îndeplinesc
criteriile după care distinșii se ghidează în
alegerea țării gazde a Jocurilor Olimpice.
Comitetul Olimpic Internațional nu e, desigur, o
instituție de binefacere, dar elogiază, perpetuează
și mai ales hiper-comercializează principiile
sublime ale înfrățirii și ale păcii planetare.
Democrația a ajuns astăzi un crez universal. Banii
sunt suficienți să cumpere această năzuință
macro-politică, sub masca normalității și a
echilibrului pe tot globul și să o numească
democrație. Marii sponsori ai Olimpiadei de la
Beijing nu au avut soarta celor șapte uiguri sau a
celor 1.500 de suprimați anual și de aceea China
va fi gazdă. Astăzi totul are un preț și noi numim
asta democrație, iar membri C.I.O. clamează:
„Noi nu facem politică!”. Trăim într-o lume care
pretinde că ne oferă normalitate. Această
normalitate - democrația - este probabil cel mai
mare truc politico-economic de subjugare
colectivă a celor ce nu-și doresc altceva decât
liniște și pace. Puterea banilor ne copleșește și ne
convinge că, la ora debutului Olimpiadei:
„Bucuria se poate dezlănțui. Timp de patru
săptămâni, pacea și dragostea ne vor uni, toate
popoarele lumii vor fi un tot unitar.” Minciuna și
corupția îi vor uni însă și mai tare. Urmează
partea a doua a simulacrului grotesc, a oamenilor
care au confiscat flacăra olimpică și au
transformat-o în comerț cu iluzii.
Spaniolul Juan Antonio Samaranch, președinte
C.I.O. între 1980 și 2001 și fost ministru adjunct
al sportului în era Franco, este omul care a
revitalizat din temelii întreaga mișcare olimpică.
Aceasta a devenit sub oblăduirea lui ceea ce este
astăzi, adică apogeul sforțărilor sportivilor
profesioniști de pe întreg mapamondul și o
afacere cu implicații politice globale, cu un profit
ce întrece orice rațiune. O castă de neatins
formată din membrii C.I.O. ne vinde odată la
patru ani somnifere emoționale și transpunerile
simpatetice a miliarde de oameni, care se lasă
supuși de noblețea și mărinimia devizelor morale.
Din conglomeratul de exemple concludente ne
aplecăm asupra unuia singur, pentru a arăta
cancerul ce trebuie extirpat de pe coloana tradiției
olimpice. Pe 29 septembrie, Los Angeles Times
publică un material ce avea să provoace un
cutremur în lumea viselor olimpice ambalate și
vândute la kilogram. La vremea organizării
Olimpiadei din Australia, din conturile comisiilor
organizatorice pleacă câte 35 de mii de dolari cu
două destinații: Kenya și Uganda. Pentru ce? O
donație pentru sprijinirea sportului din cele două
țări. De ce tocmai lor? Simplu: ambele țări au
drept de vot! Deznodământul îl cunoaștem:
Sidney a câștigat dreptul de organiza Olimpiada.
Diferența? Două voturi!
Sportul și valorile pe care le cultivă sunt în
pericol, pentru simplul fapt că de 28 de ani
Comitetul Internațional Olimpic calcă peste
principiile care fac din fenomenul sportiv o
"religie” a secolului 21. Fraudele morale și
materiale au fost inițiate și duse la desăvârșire sub
Munchen 1972
îndrumarea președintelui C.I.O. Juan Antonio
Samaranch, astăzi președinte de onoare al
Comitetului Olimpic. Sub conducerea lui
Samaranch s-a cristalizat șmecheria legală, furtul
în sport, pentru a produce sute de milioane de
euro. Competiția sportivă, șansele egale,
aserțiunea fundamentală a Olimpiadei care ne
spune că așază simpla participare pe podiumul
încununat de lauri, diversitatea, pacea și
concordia sunt comercializate. Un raport
comandat de Casa Albă în 1999 și produs de
Agenția Federală Antidrog dezvăluie faptul că
90% dintre sportivii de mare performanță în
problele atletice se dopează. Cum trec aceștia de
controalele antidoping? Raportul concluzionează
că C.I.O. nu a pus la punct un sistem plauzibil
de testare a sportivilor și că Agenția Mondială
Antidoping, creată de CIO după scanadalurile de
dopaj, nu e independentă sau cel puțin
autonomă. David Jenkins, fost campion și lider al
campaniei antidoping din Marea Britanie, a spus:
„Nu vă lăsați înșelați. Cel puțin doi dintre
oamenii care urcă pe orice podium de premiere
sunt dopați.” Ian Brown, campion european la
Montreal 1976
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
20
Black
Pantone 253 U
Moscova 1980
Olimpic American, doctorul Robert Vay a povestit
pe larg într-o carte despre presiunile C.I.O., care
cerea clar și răspicat înlăturarea testelor pozitive
și prevenirea discretă a atleților care trebuiau
protejați din timp de teste. Doctorul Wade Exum
a demisionat și el, foarte indignat, spunând: „50%
din testele cheie sunt măsluite!” O anchetă a
cotidianului Mainichi a dezvăluit faptul că
organizatorii Olimpiadei de iarnă din 1998 de la
Nagano, Japonia, au scos din buzunare nu mai
puțin de 6 milioane de dolari pentru a se bucura
de acest drept și că șeful comisiei de organizare a
dispus arderea tuturor actelor contabile după
încheierea Olimpiadei. Acestea sunt doar câteva
date concrete care semnalează deformarea
simbolisticii Olimpiadei de-a lungul timpului,
datorită mizelor financiare. Un ultim exemplu. Se
vorbește prin satul olimpic că în 1996 Comitetul
de Organizare de la Sydney a răscumpărat de la
cel din Atlanta, imediat după Olimpiada cu
pricina, o anumită bază de date pe care ar fi
plătit circa 500.000 de dolari. Dar vă înșelați dacă
credeți că au fost bani pierduți. Comitetul Atena
2004 a avut, se pare, dărnicia să plătească dublu.
Ce fel de date erau? Nimic uluitor. Doar că
cutare membru C.I.O. preferă cărțile de epocă,
nevasta unui alt membru adoră bijuteriile,
reprezentantul togolez se dă în vânt după vinurile
de Porto, un alt venerabil membru C.I.O. preferă
domnișoare noi... Detalii nesemnificative. Toate
au început însă în 1980.
Trăiască Nasul Juan, actualul președinte de
onoare, ales pe viată, al C.I.O.!
■
Anateme si boicoturi...
olimpice
cros în 1996, se autodenunță: „Toată lumea care
aleargă mai mult 1.000 de metri e dopată. Dacă
vrei să participi la competiții și să nu ieși pe
ultimul loc, trebuie pur și simplu să iei ceva.”
Urmează inevitabil întrebarea: Dacă sportivii se
dopează de ce nu sunt depistați de C.I.O.? În
primul rând, pentru că dopajul e încurajat, tolerat
și parțial legalizat; sportivii se informează în
prelabil pentru a ști cum și cât să se dopeze
pentru nu fi prinși. În al doilea rând, sistemul de
testare e compromis de CIO printr-un relativism
legiferat și printr-o birocrație greu de spart.
Vorbele care circulă în acest sens ne spun:
"Numai fraierii sunt prinși!”. Într-un interviu
acordat în 1998 ziarul El Mundo, Samaranch
spunea că a sosit vremea normalizării dopajului.
El nu amintea însă nimic despre faptul că astfel
este pusă în pericol viața sportivului.
Vreți recorduri absolute și spectacol? Acestea
sunt necesare pentru stufoasele contracte de
difuzare TV și cele comerciale. Cu toții au nevoie
de eroi și senzațional pentru a-și vinde produsul,
toate acceptate tacit de „mafia olimpică”. În 1991,
la doi ani după ce a demisionat din funcția de
președinte al Comisiei Antidrog a Comitetului
Los Angeles 1984
Teodor Mateescu
Simplă utopie la început, întâmpinată cu
ridicări de sprâncene sau cu politicoase
aplauze la diferite reuniuni publice, ideea
renașterii Jocurilor Olimpice ale antichității elene
l-a robit pe Pierre Fredi, baron de Coubertin, încă
din clipa când și-a dedicat destinul promovării
educației fizice în toate școlile franceze, ca
„obligație cetățenească în folos propriu și obștesc”.
Mai mult decât atât, respectabilul baron visa ca,
într-o Europă bântuită de stări de beligerantă de tot
felul, să adune trimișii națiilor într-o competiție
pașnică în care doar noblețea exercițiilor fizice să-și
spună cuvântul și să stabilească ierarhii încununate
cu lauri. Mânat de asemenea aspirație, împărtășită
în cele din urmă de personalități ilustre ale vremii,
Pierre de Coubertin a dobândit girul organizării
marii competiții cu convingerea că lumea va trăi în
pace și înțelegere mai mult ca oricând până atunci.
A fost și n-a fost așa...
Atena anului 1896 era totuși semnul de bun
augur pentru Jocurile Olimpice ale epocii moderne.
Cu unele ezitări, firești oricărui început, de-a
lungul primelor cinci ediții, până în 1912, Jocurile
aduseseră la startul întrecerilor 28 de națiuni. Și
numărul lor putea crește mereu dacă n-ar fi
izbucnit, iarăși, flăcările războiului, cel din anii
1914-1918. Era în cumpănă, astfel, și supraviețuirea
competiției. Cu efort considerabil ea se organiza
totuși în 1920, pe valul de entuziasm al
învingătorilor din sângeroasa conflagrație. Orașului
belgian Anvers i-a revenit cinstea de a găzdui acea
ediție postbelică a Jocurilor. Dar Austriei,
Germaniei, Ungariei, Bulgariei și Turciei, adică
învinselor din război, li s-a refuzat prezența la
start! Era cea dintâi dovadă că spiritul olimpic
putea deveni prizonier al anumitor jocuri politice,
chiar dacă în numele așa-zisei „reconcilieri”. La
Catedrala din Anvers a fost oficiat un grandios
Te-Deum, iar la ceremonia de deschidere se rostea
pentru prima oară jurământul olimpic, care glăsuia
fără echivoc: „loialitate, spirit cavaleresc pentru
onoarea țării noastre și pentru gloria neîntinată a
sportului”. Rămasă în afara Jocurilor și la
următoarele ediții, Germania se revanșa din plin în
1936, când însuși Berlinului i se acorda creditul
organizării celei de-a XIV-a ediții. În plină
ascensiune a nazismului gazdele au ținut să ofere o
demonstrație de forță pentru... supremația rasei
pure, ariene! În cele din urmă scenariul a fost un
fiasco, pentru că „năluca neagră” a atletismului
mondial, americanul de legendă Jesse Owens,
împreună cu alți compatrioți de culoare au dejucat
prin performanțele lor tevatura politizată a
competiției.
Tentative de tot felul au pândit, din păcate,
fiesta olimpică. Fiorul „războiului rece”, după cel
de-al II-lea război mondial, a deturnat profund
spiritul competiției, consacrând odată cu anii ’70-
’80 stratagema boicotării în masă. La Jocurile din
1976 de la Montreal 33 de țări africane declinau
invitația participării în semn de protest față de
prezența Noii Zeelande. Aceasta pentru că
„naționala” de rugby a Noii Zeelande susținuse o
partidă amicală cu echipa Africii de Sud, exclusă
din oficiu de la Jocuri datorită politicii sale de
apartheid. Țările africane au socotit ofensator
gestul neozeelandezilor, cerând forului olimpic
internațional și excluderea lor de la jocuri. C.I.O.
n-a ținut seama de mesaj și astfel sportivii celor 33
de țări africane n-au ajuns la Montreal.
F
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
Black
Pantone 253 U
Seoul 1988
Cum mulți alți sportivi, în frunte cu cei
americani, n-aveau să ajungă la cea dintâi ediție
olimpică organizată într-o țară a blocului comunist,
la Moscova în 1980. Cu un an înainte sovieticii
invadaseră Afganistanul față de care americanii
nutreau cu totul alte sentimente. Liderul de la Casa
Albă (Jimmy Carter) a declarat tranșant că actul de
agresiune al sovieticilor afectează grav relațiile
bilaterale, lansând ideea boicotării Jocurilor de la
Moscova. La rându-i, Comitetul Olimpic American
a ratificat prompt această propunere, căreia i s-au
raliat din primul moment R. F. Germania, Canada,
Coreea de Sud, Japonia. (Se-nțelege, țările socialiste
au fost prezente in corpore la Moscova.) Au
participat totuși („în nume propriu” la o...
„olimpiadă fără imnuri și drapele”) unii dintre cei
mai buni sportivi din Franța, Italia, Anglia, Spania.
(Pietro Mennea și Sara Simeoni au adus astfel
„aurul” olimpic Italiei la 200 m, respectiv săritura
în înălțime, iar englezii Sebastien Coe și Daley
Thomson au dobândit același trofeu la 1500 m și
decatlon.) Printr-un paradox al sorților, ediției
moscovite din 1980 i-a urmat în 1984 o... ediție
americană, la Los Angeles. Și, desigur, scenariul
Barcelona 1992
boicotului trebuia să se repete ca revanșă. A fost,
așadar, rândul sovieticilor să invoce climatul de
ostilitate și nesiguranță în care vor fi siliți să
concureze sportivii țărilor socialiste. Dar, ca și la
Moscova, boicotul a avut și... fisuri. Cea care le-a
provocat a fost, spre lauda ei, România. Iar
reprezentanții ei au dat o strălucire aparte
întrecerilor, acumulând un număr impresionant de
medalii. (Doina Melinte, Anișoara Cușmir,
Maricica Puică, Ecaterina Sabo, echipajele de
canotaj etc. s-au întors acasă numai cu „aur”
olimpic. Ecaterina Sabo cucerise, doar ea, patru
asemenea medalii.) A fost însă evident că și
americanii au folosit prilejul spre a da consolare
blazonului „Made in USA” și în sport. Dealtfel,
subtil sau explicit, presa europeană îndeosebi
remarca „naționalismul exacerbat” al gazdelor, care
concentrau ostentativ atenția în transmisiile
televizate numai asupra propriilor sportivi.
...Notații de istorie olimpică, redând și episoade
umbrite ale celei mai mari competiții sportive a
planetei, ajunsă acum la cea de-a XXIX-a sa ediție.
Din ele ar avea de învățat cârmuitorii lumii că
omenirea își poate disputa întâietatea și altfel decât
în zăngănit de arme sau înfruntări cu tribut de
sânge.
Atlanta 1996
P.S.
Un distins universitar clujean, prof. Dr.
Gheorghe Benga - pe nedrept ignorat la decernarea
premiilor Nobel, deși deține prioritatea unei mari
descoperiri în biologia celulară, pentru care laureat
a devenit un... canadiano-american - a înființat
Fundația „Out Nobel”, ca reacție la asemenea
amnezii ale faimoasei instituții de împărțire a
onorurilor în lume. Între numele ce se perindă pe
lista celor refuzați la Premiile Nobel se află, după
cum se știe, remarcabili oameni de știință,
personalități ale culturii sau militanți pentru cauze
sociale. Firesc, între aceștia Fundația „Out Nobel”
s-ar cuveni să-l înscrie și pe Pierre de Coubertin
pentru merite incontestabile în promovarea
idealurilor de conviețuire pașnică, fraternă pe
meleagurile planetei.
■
Grupajul Jocurile Olimpice a fost
coordonat de
Ioan-Pavel Azap
Sydney 2000
Atena 2004
Beijing 2008
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Ana Dragu
***
iarna e bine. se întunecă repede °i când e
noapte nu mă agit a°a tare. văd bine când e miez
de noapte. “orbirea nu există decât în lumină” zice
de aia tot timpul stau cu draperiile trase. să nu fie
ziuă. merg pe o stradă îngustă. felinare albe și ploa-
ia. merg repede călcând în ferestrele de pe trotuar.
una după alta. intru în casele astea luminate și
pustii și mă prăbușesc înăuntru.
pe la 26 am început să obosesc din ce în ce mai
tare. umblând doar pe stradă
până într-o zi când mi-au crescut hărți albastre
pe spate. nu mai puteam respira și m-au dus la spi-
tal unde au zis: oase de sticlă și m-au lăsat acasă.
apoi a fost bine. apoi o iarnă. apoi o primăvară.
primăvara e rău. și iar mă prăbușesc și străzile
încep iar să se răstoarne
***
oasele mici se prăbușesc pe neașteptate în timp
ce frunzișul foșnitor sub tălpi
vertebrele gâfâie în viteză ca la cros. un pocnet
surd, un scurt circuit și după aia
zîmbesc singură liniștită și albă pe scena de
lemn din foișor. stau întinsă, acoperită cu tone de
hîrtie. e întuneric, e cald și nu se mai aude nici un
foșnet.
uite, spun două trecătoare în taioare aspre din
celuloză. o fată după chipul și asemănarea noastră.
și-a revenit. să-i dăm apă. apa îmi intră în nas și în
ochi. îmi sapă un șanț în gură. dar oasele lungi se
prăbușesc rar. uneori, în același timp, se ia și
lumina și toată lumea respiră ușurată. și eu respir
ușurată și spun:
și-a revenit. să-i dăm apă
***
șșșșt! nu mai plânge. ia, mănâncă, o să fie bine.
te facem noi la loc. din seul ăsta rece îți facem un
trup potrivit. cât să nu te vezi dintre oameni și să
avem și noi ce strânge. din buruieni ochii deschiși,
să ne aruncăm privirea că prea ne e spaimă să
privim în gol și prea urât tot vorbind singuri. ia,
mănâncă. din carne de vânat, o gură roșie și lapte.
bea. o să vezi, îți facem noi din el niște oase
ascuțite. să nu mai îmbrace pielea ta toate nălucile.
șșșt. mănâncă, bea. o să fie bine
***
când tu nu ești, eu mă fac foarte bună. mă spăl
regulat pe dinți, îmi îmbrățișez colegii de salon și le
spun că e bine. în fiecare zi sunt altcineva și
niciodată eu și ei sunt tare fericiți. se bucură de
mine ca de o rudă apropiată care vine de foarte
departe și nu are tren înapoi decât prea târziu. mă
întind lângă ei, în paturi de fier, și își trec privirile
lacome peste și degetele ostenite prin. văd că nu e
nimic de văzut și clatină îngăduitori din cap. mă
întreabă dacă au înflorit cireșii, cine a mai murit
pe-acasă. și azi nici unul dintre ei și atunci se
bucură tare și mă roagă să rămân peste noapte.
când tu nu ești, eu mă fac foarte bună. în fiecare
dimineață îmbrățișez muribunzii
***
nu oricând. nu oricum. aici mașinile respiră
mecanic și noi doar uneori când se deschide che-
pengul. coboară mereu dintr-un lac luminos și apoi
legănat pe scara de frânghie. de aia le tot spun. nu
mai pipăiți pereții pentru o ieșire. mai bine stați
cuminți în pat și privirea în sus. din când în când
unul obosește peste măsură și atunci trebuie să
aerisim. chepengul se clintește brusc și nu oricine se
atârnă de frânghia asta. nu oricine. pe lângă el o
mie de ochi se prăbușesc într-un morman dezorien-
tat și periculos. ai mei astupă cu oase gropile din
pat. respiră. cu unul mai puțin.
***
le spuneam tuturor că ești plecat să aduci o
liniște mare, însă aud că te-au zărit în mijlocul
valurilor, urlând mai tare decât ele, izbindu-te cu
capul de marginea mării. ca o pasăre povesteau, ca
o păsăre care încearcă să-și închidă pliscul în nisip și
el tot scapă și începe să clănțăne din dinți și să vor-
bească. să topești pentru el o lumânare îmi spun.
nu e plecat să aducă nici o liniște, ne-ai mințit. însă
nu mai sunt lumânări. ieri au murit în uragan trei
sute de mii de îngeri și noi pur și simplu nu ne
așteptam la asta și am rămas fără lumânări. diacul
cel bătrân s-a dus să cumpere ceară și n-a mai găsit
dar l-a găsit între stupi o liniște mare și s-a întors cu
liniștea pe partea cealaltă. le spuneam tuturor ca
ești plecat să aduci o liniște mare.
însă aud cum te apropii cu o lumânare topită în
gură
***
i-am zis așa: „cred că mi-e dor de tine. cred că
așa trebuie să fie”. i-am zis și i-am scris pe o foaie
și n-am mai putut lua înapoi și mi s-a făcut frică și
mi-a fost rău. la ce trebuia să spui tu lucruri pe care
le știe. toate cuvintele sunt știute. se plimbă prin
gurile noastre ca niște ochi de melc și l-au obosit. și
au obosit. apoi m-am făcut mai bine și am zis:
totuși e bine că i-ai spus tocmai lui care te-a făcut
bine. e bine că i-ai spus. și mai bine să știe că te-a
La flore & l’aphone
Șerban Foarță
Era o duminică de toată frumusețea, când plantele (adică florile, cum le numește plebea
ignorantă, - pentru care păsările nu sunt animale, de unde și sintagma „păsări și animale”, în loc de
păsări și mamifere); într-o, deci, duminică splendidă, florile se apucară să tăifăsuiască.
Erau atât de vorbărețe, încât, în mai puțin de două ceasuri, se iviră specii inedite, mai bine-zis:
hibrizi sau corciuri, - ca, bunăoară, morcovorba, sindrofilul, urzicătorile, pălăvrăsadnicul sau treanca-
creanga.
Straniu era că se înțelegeau, indiferent de graiul propriu. De fapt, erau, cu toatele, de-acord, că
zarvazatul e, cu-asupra de măsură, exploatat de ciorbagii sau de supiști.
Lozinca adoptată fu aceasta: Ciorbă multă, sărăcia pomului!
Dar, ca mai totdeauna, în astfel de situații, solidarității îi luă locul cea mai penibilă dihonie:
legumedele apreciau furtunul, pe când uscactușii îl dezavuau.
Aceștia ultimi nu erau, firește, aborigeni, nici nu primiseră cetățenia necesară participării la
alegeri; țepoși, însă, din fire, nu se găsi, în toată flora, o singură plantă care să le nege ilegitimul și
ilegalul drept de vot.
Singur limbutașul ar fi fost împotriva uscacteelor uzurpatoare ale acestui sacrosanchi (!) drept; de
nu s-ar fi ivit, spre seară (dintre alabamele băloase și vinetele care, împreună cu - tot pătlăgele! -
roșiile răscoapte, îl evocau pe Winnetou și Pieile lui Roșii), pe negândite, ierbivorbul.
Și ce dacă,-mi veți spune Dvs, se va fi ivit acest bastard?
Vă înțeleg, desigur, nonșalanța, dar se cuvine să remarc că nu se știe, încă, foarte bine dacă
ierbivorbul respectiv este o iarbă vorbitoare sau un veritabil ierbivor.
Or, în această eventualitate, e limpede că ierbivorbul a devorat întreaga floră vorbitoare, începând
cu iarba verde (de acasă) și terminând cu euforbul (care e orbul cel mai euforic din câți, până în
ziua de astăzi, se cunosc).
făcut bine. deși se întâmplă lucruri din lumi
coincidente în care noi nu credem de mult. deși se
întâmplă lucruri. aici se văd dimineața zăpezile cum
se ridică lente de pe pământurile de piatră. și tot
aici un copil se face rac într-o cadă cu apă din ce în
ce mai fierbinte. nu respiră. doar buzele i se
deschid încet. incandescente
■
emoticon
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
Black
Pantone 253 U
pr
Black Pantone 253 U
proza
O pasăre pe sîrmă
-fragmente-
zi Ioana Nicolaie____
21
După ce se obișnuiseră cu locul, Marius veni să
le spună de Deptel. Auzise °i el de la un coleg de
facultate. Firma asta căuta oameni tineri, dinamici,
pentru angajare. Ei n-aveau timp, dar Eman era
sigur mai liber. Putea să telefoneze, că nu se știa
niciodată.
Sunară chiar a doua zi, de la parterul
căminului. Le răspunse o doamnă, Antoaneta
Rădescu. Da, erau dispuși pentru colaborare. Aveau
un sediu destul de central. De la Armenească, pe
linia tramvaiului, cincizeci de metri, și-apoi blocul
ca o lamă din dreapta.... Aveau să găsească ușor. Pe
fațadă scria Deptel cît două etaje. Și la poartă să
întrebe de ea, Antoaneta Rădescu.
Abia așteptau să vadă ce li se cere.
-	Dar cel mai important lucru, zise Eman, e
prima impresie. Și pentru ei, și pentru noi.
Își pregătiră, așadar, hainele bune. Eman își
puse o cămașă pastelată și costumul parizian, bine
călcat. Își fixă părul cu gel. Își lustrui impecabil
pantofii. Sabina îmbrăcă același taior, de lînă, ca-n
prima zi de facultate. Era singurul mai elegant din
întreaga ei garderobă. Avea să sufere de căldură
doar la întoarcere.
În troleu vorbiră puțin și coborîră la
Armenească. Casele negustorești erau întrerupte pe-
alocuri de blocuri interbelice, cu balcoanele ruinate.
Un tramvai se hurducă pe șinele încinse de soare.
Automobilele ar fi putut fi baloane gri, întunecate.
Firma Deptel le apăru, așa cum li se spusese, drept
în față. În parcare, caroseriile păreau nou-nouțe.
Apăsară la interfon și le deschise portarul. Avea s-o
anunțe-ntr-o clipă pe doamna Rădescu... Deși e
posibil să fie într-un training cu noii veniți.
-	N-o să stăm în sala de conferințe, dar puteți
arunca o privire, le spuse doamna Rădescu.
Reprezentanții veneau peste o jumătate de oră, așa
că avea puțin timp și pentru ei.
-	Dacă hotărîți să rămîneți, vom începe totul
de-aici. Știți despre ce-i vorba, nu?
Nu știau decît că au ajuns la o firmă serioasă.
Care caută tineri pentru angajare. Eman își făcuse
la Paris o parte din studii. Era familiarizat, deci, cu
competiția...
-	Aici nu diploma e importantă, ci felul în care
te adaptezi! îl întrerupse doamna Rădescu. Nu toți
suntem făcuți pentru o anume carieră! Nu oricine
reușește să creadă într-o profesie. Aici avem nevoie
de seriozitate, ambiție și, normal, de relații...
Sunteți din București?
Nu, nici unul din ei. Erau studenți; de fapt,
Sabina era... Îi preocupau lucrurile noi, voiau să
învețe, să se specializeze-n mai multe domenii...
-	Aveți un apartament proprietate?
Nu, deocamdată. Tocmai se mutaseră dintr-o
garsonieră. Acum locuiau la cămin. Dar erau foarte
mobili, nu-i controla nimeni...
-	În job-ul ăsta aveți nevoie de cît mai multe
relații. Sistemul nostru are-n vedere un anume tip
de vînzare. Prin prezentări, la clienți potențiali.
Trebuie început dintr-un loc și adăugate apoi cît
mai multe verigi. Nu e așa simplu.
Dar ei puteau încerca, doar să li se spună exact
despre ce era vorba.
-	Atunci vă înscriu în grupa pe care-o pregătesc
săptămîna viitoare. Și eu am început tot așa:
reprezentant mai întîi, și-apoi am urcat tot mai
mult. Deptel mi s-a potrivit ca o mănușă. E pentru
mine exact ce-am visat. M-a salvat din școala în
care predam, și unde eram sigură că voi sta pînă la
pensie. Abia la patruzeci de ani am ajuns mîndră
de ceea ce fac.
Aveau cumva și mașină? Dacă nu, le va fi puțin
mai greu. Valiza cu mostre era voluminoasă. Să nu
se sperie dacă la început o să mai ia și taxiul...
Cînd vor face vînzări, vor avea procente din ele.
N-o să se umple în prima lună de bani, dar la
Deptel chiar se cîștigă bine!
(...)	_
Cursurile începură în lunea fixată. Îi năpădiră o
mulțime de cifre. Aveau nevoie, deci, de un
minicalculator. Aparatul nu se găsea, deocamdată,
în geanta de umăr adusă de Eman din Franța. Prin
urmare, o ascultară atenți pe Antoaneta Rădescu.
Orice reprezentant trebuia să degaje siguranță și
calm. Să-și privească interlocutorul deschis, în față.
Să nu pară ezitant niciodată. Să știe că el e actorul
care nu poate greși. Să aibă vocea caldă,
seducătoare. Să explice amănunțit, cînd era
întrebat. Să-ncerce să-și găsească gazde pentru
prezentare. Să fie mîndru de statutul de
reprezentant. Să se devoteze firmei Deptel. Să
transforme demonstrațiile într-un spectacol. Să i se
vadă bunăstarea pe față și în orice detaliu al
ținutei.
-	Cei cu mașină vor reuși mai ușor.
Prezentarea inițială se făcea, de obicei, chiar
acasă. Pentru prieteni familiști care-ar putea semna
un contract.
- Cu cît cunoscuții au salarii mai mari, cu atît
mai ușor se face vînzarea. Și-apoi, în boule de
neige, ajungi să ai zi de zi prezentări.
Ea, sîmbetele, își fixa și cîte trei întîlniri. Atîta
vreme cît convingea, n-avea să renunțe la ele.
Ambiția și încrederea erau, deci, esențiale.
Cursurile continuară cu ce însemna, pe
mapamond, firma Deptel. În pliante se vedeau
sediile ei din America, Australia, Japonia. Zgîrie-
nori de oțel și sticlă. În birouri, designeri renumiți
creau modelele noi. Soarele părea că răsare direct
din ultimele etaje. În poze ți se arătau și fabricile
lor performante. Benzile cu produse lăsau dîre
lucioase în aer. Inginerii vegheau la standardele cele
mai înalte. Fiindcă Deptel era lider pe brand.
Produsele se livrau cu un certificat de garanție pe
viață. În turnarea lor se foloseau aceleași aliaje ca
în navetele spațiale. Rezistența materialelor era
uimitoare. Dacă un camion ar fi trecut peste ele, n-
ar fi lăsat nici o urmă. Iar produsele erau
antiseptice. Datorită netezimii extreme a
suprafețelor nici măcar mirosurile nu se păstrau.
Firma asigura, pentru clienții săi, confortul perfect
în domeniu.
La ultimul curs au fost învățați, în sfîrșit, să
facă o prezentare. Pe biroul Antoanetei Rădescu
trona o impozantă valiză. Instructoarea o deschise,
mizînd pe surpriza care urma. Înăuntru, perfect
ordonate, se găseau mostrele pe care, fiecare, avea
să-și bazeze demonstrația. Trebuia început de la
tigaia-minune. De fapt, de la material, de la inoxul
perfect. Rafinamentul liniei îi completa destinația.
Tigaia avea fund termoizolant, de cîțiva centimetri
grosime. Înmagazina căldura, așa că se putea prăji
fără ulei. Pentru sănătate era o comoară. Și-n plus
se curăța doar cu apă, foarte ușor.
- Nimic nu-i mai sănătos decît felul Deptel
de-a face mîncare: fără grăsimi, colesterol, acizi
cancerigeni, fără probleme-ale colonului sau dureri
de stomac. Orice bolnav ar trebui să aibă
„medicamentul” acesta în casă. Căci suntem cu
toții, pînă la urmă, exact ce mîncăm...
Capacul era și el special. Etanșeiza vasul
perfect: scăpai de aburi și igrasie. Mai mult, nu
aveai nevoie decît de-o sursă slabă de foc. Preparai
totul la flacăra cea mai mică a aragazului.
Economiseai energie și bani. Cînd fierberea sau
prăjirea se terminau, senzorii din capac deveneau
stacojii. Și-apoi, ca la microunde, te anunțau sonor.
- În timp ce dați explicațiile, faceți și
demonstrația. Practic! Cereți niște cotlete de porc.
E o distracție să-i învățați adevăratul gătit. Și merită
să-i vedeți cum rămîn cu gura căscată, gata să
semneze contractul.
Al doilea pas, după tigaie, era fierberea fără
apă. Se făcea simplu, în crăticioara puțin mai
înaltă. Trebuiau pregătite mai multe legume și un
ou. Și, fără strop de lichid, puse pe foc. Aveau să
descopere, astfel, gusturile nealterate. Căci sărurile
rămîneau în ceapă și în cartofi. Iar oul era o
adevărată plăcere. Și usturoiul avea o cu totul altă
aromă. Nimic nu semăna cu ce știuseră pînă
atunci.
Al treilea pas spre discuția finală, era gătitu-n
sistem. Puteai suprapune pînă la cinci vase, fiecare
cu alt preparat. Jos, ciorba, în sită legumele, mai
sus pilaful, apoi ciupercile și, poate, și-un sos. Iar
asta însemna timp cîștigat. În timpul fierberii,
capacele nu se ridicau. Și-n două ore, cît dura totul,
puteai merge la cosmetică sau la coafor. Căci
Deptel livra, de fapt, timp, sănătate, gust și
distincție.
Linia de pahare era ultimul pas. Obiectele erau
create din același metal. Adevărate potire cu
margini de aur. Eleganță extremă și de lungă
durată. În păhărelul cel mic puteau să toarne oțet.
Sau băuturi tari, mirositoare. și-apoi, fără să-l spele,
să arate că nu păstrează mirosul. Dovedeau și prin
asta supremația a tot ce era Deptel...
- Și, dacă sunteți deștepți, aveți contractul în
buzunar. Preferabil e să vindeți sisteme, fiindcă un
vas e mult mai scump, dacă se ia separat. O să vă
dau lista cu prețuri încă de azi. Sunt mai multe
variante, iar voi trebuie să hotărîți clientul să aleagă
24
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
una din ele. Plata se va face pe loc sau în rate.
Comisionul vostru apare cînd o parte din vas se
achită. Aveți nevoie, deci, de puțină răbdare.
22
(...)
La prima lor prezentare, luară taxiul. Ca să nu
fie jupuiți la plată, negociară tariful de la urcare.
Aparatele de taxat, cînd erau, țineau mai mult de
decor. Nici un șofer nu le folosea. La final, doar, te
pomeneai cu sume nerușinate. Or, portofelele lor,
firav alimentate de Radio Iubirea, nu mai făceau
de mult față. Împrumutaseră bani de la Marius și
Daria. Ca să-i poată da înapoi, trebuiau să înceapă
cu dreptul. Să fie dezinvolți, amabili, fără vreo
ezitare. Iar la sfîrșit să convingă oamenii să
semneze.
Cartierul muncitoresc în care coborîră
se-ntindea de-o parte și alta. Vagoanele tramvaiului
asudau rugină și miros de gumă încinsă. În după-
amiaza albă, balcoanele acoperite cu sticlă de pe
fațadele cu zece etaje păreau boabe uriașe de
fasole. Unul din ele îi aparținea familiei Drăgan.
Înainte să sune la ușă, auziră glasuri surescitate
dinăuntru. Invitații erau acolo, clienții sosiseră.
Sabina se văzu cu coada ochiului în oglinda de la
intrare. Trebuiau să fie impecabili, să aibă curaj.
Eman, sigur pe el, dădu mîna cu gazda. Oaspeții
din sufragerie își întrerupseră conversația.
-	Vă prezint un tînăr de succes, pe care-l știu
de cînd se juca de-a indienii, glumi maistrul. Și
domnișoara...?
-	Sabina.
-	...Și pe domnișoara Sabina. Împreună ne vor
da un fel de spectacol. Parc-așa ziceați la telefon.
-	Bună seara. Vom face, de fapt, o prezentare.
Bărbatul, trecut de cincizeci de ani, le zîmbi.
Musafirii erau colegi de serviciu - un maistru ca el,
un domn ofițer, să trăiți! cu respect! - dar și o
familie din bloc, patroni de tarabă, comercianți, o
să vedeți ce extindere, ce magazin de legume o să
vă faceți, ce cartofi olandezi, de-ăștia genetici, o să
vindeți.
Sîmbăta prinsese iz de țuică adusă de undeva
din Ardeal. O picătură, doar, domnișoară, să
prindeți curaj... Fiica mai mică a domnului Drăgan,
cu ceva de porțelan în mișcări, își lipise corpul
subțire, copilărește, de tatăl ei. Voia să vadă și ea,
ca și George, într-a zecea acum, băiat bun, nu se
dă dus din casă...
- Ar sta numai cu cărțile-n mînă. Nu tu
distracție, televizor, n-are chef decît să citească. Și
noaptea-l găsesc, pe la două, citind cărți de poezii.
Le mănîncă, nu altceva! Așa că o să-l fac inginer,
să-l așez cum trebuie-n viață...
Și ce-a fost cu Franța, că auzise numai de bine?
Nu oricine avea așa un noroc. Să plece cu-o bursă,
să vadă cum e pe-acolo... Pe banii altora, fără griji,
fără bătaie de cap pentru părinți... Și-acum îi părea
așa, mai matur, îi venea să-l ia cu dumneavoastră.
Că el mai mult de aplicații în Făgăraș, apoi la
Buzău, o singură dată prin Alba, nu făcuse. Nu ca
domnul ofițer, care fusese înainte de Revoluție
într-un schimb de experiență în Polonia... Putea să
povestească o noapte și-o zi...
-	Sunt aici în calitate de prieten al
dumneavoastră, dar și de reprezentant al firmei
Deptel... Ați auzit, sigur, de ea. E tot ce-i mai bun
în domeniu.
În timp ce Eman vorbea, Sabina luă impozanta
valiză și-o puse lîngă draperia ce dădea spre balcon.
Apoi îi rugă pe musafiri să se-așeze în semicerc.
Doamna ofițer în dreapta, în față, doamna patron
să nu-și uite paharul cu vin, maistrul, singur, că
soția rămăsese cu băiatul, acasă, să vină și el puțin
mai aproape, doamna Drăgan, gazda, căreia îi
mulțumea, să se-așeze aici, pe fotoliul ăsta elegant,
cu husă turcească. Îi asigura încă de la-nceput că
vor pleca de-acolo îmbogățiți. Aveau să descopere
adevărate minuni. Iată ce oferea Deptel: un miracol
pentru fiecare casă. Întîi prin prezentări ca aceea,
apoi prin produse.
Eman continuă să înșire calitățile firmei,
fabricile, materialele, performanța, centrele de
cercetare. Și tigaia minune, aureola ei neștirbită,
capacul lucind, aliajul ce călătorea cu navetele
spațiale între Pămînt, Marte și Lună. Pe mîinile lui
Eman apărură din senin mănuși mătăsoase de
scamator. Și din taiorul Sabinei răsări bagheta
fermecată cu care pregăti o fierbere fără apă. Apoi,
o prăjire fără ulei. La flacăra cea mai mică a
aragazului. Cu economie extremă. Și mai sănătos
decît orice pe lume. Și în toate fără cusur. Aveau
să cineze cum nu bănuiseră pînă atunci. Și palinca
o puteau încerca din paharele lor vrîstate cu aur.
Un singur scuturat, și orice miros, chiar cel de oțet,
dispărea.
Performau amîndoi pe-o scenă îngustă, dozau
efectele, erau stăpîni pe joc și convingători... Gustul
legumelor fierte-n Deptel era nemaiîntîlnit.
Friptura, dezlipindu-se ușor de materialul-minune,
se dovedea un pariu cîștigat. Cît despre domnul
ofițer, care întreba deja de prețuri, îl rugau să
aștepte. Vorbeau acum despre sisteme și timpul
prețios pe care acestea ți-l cîștigau. Cînd
spectacolul păru că e gata și se auziră aplauze,
urmă partea a doua, cea cu adevărat dificilă.
(...)
La sfîrșitul serii aveau două contracte deja
semnate. Erau în al nouălea cer. Nu speraseră.
Doar ăia cu legumele dăduseră înapoi. Totul
mersese ca uns, jubila Eman. Ardeau de nerăbdare
să-i dea vestea Antoanetei Rădescu.
A doua zi îl sunară, pentru felicitări și mai
multe detalii, pe domnul ofițer.
- Abia aștept să am acasă sistemul. Sper că mi-l
aduceți curînd. Eu, oricum, achit prima rată chiar
azi.
- Păi... nu, credeam că ați înțeles asta la
prezentare, i-a răspuns Eman. Sistemul îl veți avea
după ce achitați toată suma. Adică-n doi ani. Firma
Deptel nu-și permite să piardă bani. E de-nțeles,
vrea siguranță totală. Dar vă asigur că veți fi
mulțumit, nici n-o să...
- Cuuuum? Ce firmă de șarlatani mai e și
asta? se înfurie ofițerul. Păi un televizor nu ți-l
aduce de la prima rată acasă? N-a mai pomenit așa
o batjocură! Că doar nu-i tîmpit să se lase furat.
Bine-a zis cine-a zis că asta-i o țară de hoți, că toți
vor să te golească de bani. Ce-și închipuiau ei, că o
să meargă fuga-fuguța la bancă? Farsori și caritași
nenorociți, uite-acum rupe contractul! Ca s-audă și
domnul student... Auzi cum îl face fîșii-fîșii! Și-o să
dea și firma-n judecată! Dom’le, așa o nesimțire
nici n-a mai văzut...
Și, trosc! puse receptorul în furcă. Eman rămase
cu ochii în gol.
- A turbat ofițerul... Dumnezeule mare! Cum
să te-nțelegi cu oameni ca ăsta? Sînt eu vinovat că
Deptel crede că asta-i țara lu’pește? Că vede țepe
peste tot?
Pe maistru nu mai avea curajul să-l mai sune.
Mai bine să-ncerce ea. Nu se putea să fii
nepoliticos la auzul unei voci suave...
- Alo, familia Domide? Sunt Sabina Seni,
reprezentantă Deptel.... Cred că v-a spus soțul
aseară... Cu contractul... Pentru copil.... Să știți că
nu-i așa, e o firmă serioasă.... Sunt cele mai bune
de pe piață, de-asta costă atît... Dar nu vă
jecmănește nimeni, doamnă... Sunt străini, doar! Și
fac lucruri deosebite... Soțul poate nu v-a povestit...
Să știți că a semnat pentru sănătatea copilului...
Vă rog, totuși împărțiți aceeași casă... Ascultați-mă
doar o clipă... Cum? S-a și dus cu contractul la
sediu? Deja l-a reziliat? ...Nu, doamnă, fiți sigură
că nu mai sunăm... La revedere.
Rușinea, ca o alifie, i se-ntinsese fetei pe obraji.
Cum, își închipuiau că erau niște escroci? Că voiau
să-i ducă de nas? Din clipa aia n-avea de gînd să
mai încerce nici o prezentare.
Înainte să pună punct întregii povești, merseră,
cum promiseseră, la întîlnirea Deptel cu clienții.
Cu cei buni plătitori, cei care aveau deja vasele în
bucătăriile luxoase de-acasă. Firma îi aprecia și, o
dată pe an, îi invita la sediu, la un fel de petrecere.
Reprezentanții aveau enorm de cîștigat din
contactele astea, zisese Antoaneta Rădescu. Puteau
să le prezinte ofertele noi, produsele de ultimă oră.
În curînd, Deptel avea să intre pe piață și cu
cosmetice. Reprezentanții activi puteau da lovitura.
Pentru festivitate, Sabina și Eman trebuiau să
aducă sarmale. Alții preparau fripturi sau ciuperci
la tigaie. Legumele fierte în vasele Deptel aveau să
preschimbe platourile în obiecte de artă. La
reuniune participau - li se spusese - doar oameni
foarte bogați.
În vinerea cu pricina erau cît pe ce să întîrzie la
serată. Dimineața alergaseră după carne potrivită,
mirodenii și varză. Apoi, două ceasuri, Sabina
înfășurase sarmale. Le fiersese-n minunatul vas
Deptel, în care le și transportară. Antoaneta
Rădescu îi aștepta surîzînd. Reprezentanții trebuiau
să fie eficienți și siguri pe ei. Clienții erau mai
presus de orice. Prin urmare, fiecare se va ocupa
de un invitat. După cuvîntul de deschidere, aveau
să se-așeze cu toții la masă. Nu la-ntîmplare, ci
după eticheta cu numele. Vor petrece o seară
plăcută și-n același timp favorabilă vînzărilor
Deptel.
Scaunele celor doi se nimeriră lîngă o doamnă.
Aceasta-i măsură distant de sub căciula de blană.
Dar Eman sări să-i aducă șampanie, iar Sabina îi
aranjă bunătăți în farfurie.
- La mine pă stradă, le zise de la-nceput, am
cea mai mare vilă. Am făcut-o cu greu, din
apartamente vîndute. Pă mintea deșteaptă a lu’
bărbatu-meu am făcut-o. Că el a luat terenurile din
centru pă care proștii nu dădea doi bani.
Doamna își pusese trei rînduri de perle la gît.
Luceau, gri-deschis, peste pulover.
-	Dar sunteți mulțumită de vasele noastre?
Sunt sigură că v-au schimbat dieta și viața.
Eman mersese să-i aducă pateuri, unele cu
cașcaval, altele, delicate, cu șuncă. Doamna client îi
surîse și apoi, cu un fel de tandrețe, le mîncă. Da,
îi plăcea la Deptel. Era așa, elegant, și-i amintea de
prezentarea de acum doi ani la care-și cumpărase
sistemul. Ar fi vrut și ea să facă măcar o dată
mîncare în vasele alea...
-	Cum?! Încă n-ați folosit vasele?!
- De fapt, păpușo, eu n-am scos paharele mele
poleite cu aur în casă. Nici oalele Deptel. Le țin
bine împachetate. Doar nu-s proastă să le vadă
vreun musafir. Dup-aia să mă pomenesc cu ele
ciordite... N-am chef să se holbeze nimeni la ele,
să creadă că mă scald în bani... Da’ cu tine, iubita,
pot să vorbesc, că doar lucrezi pentru barosanii de
Deptel. Din cînd în cînd, deschid cutia și mă uit,
așa, la sistemele mele... Tare mi-au plăcut... Am
luat tot ce-aveați anul trecut. Am plătit pe loc, și-n
două săptămîni mi le-au lăsat pe marmura de pe
hol. Îmi place dă ele la nebunie, doar bărbatu-meu
știe unde le țin...
La întîlnirea cu clienții, Sabina și Eman au fost
ultima dată reprezentanți Deptel. Îndatoritori, s-au
întrecut în explicații. La finele serii, au condus-o pe
doamna în blănuri pînă în parcare. O aștepta acolo
șoferul. La Armenească ploua, și tocurile înalte ale
Sabinei începură să prindă o dîră de frunze căzute.
Se făcuse toamnă.
■
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
15
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Neogoticul lui
Patrick McGrath
Ing. Licu Stavri
■	Unul dintre romancierii importanți care
ilustrează formula modernă a romanului gotic
este britanicul Patrick McGrath (actualmente
domiciliat în Statele Unite). În românește i s-a
tradus, pentru Editura Art, de către Mihnea
Gafița, romanul Spider (Păienjenel). Născut la
Londra în 1950, McGrath s-a făcut remarcat
printr-o proză care combină structura romanului
polițist cu elemente din domeniul psihiatriei, al
psihanalizei și grotescului. A publicat până în
prezent două culegeri de povestiri și opt romane,
cele mai cunoscute fiind The Grotesque (1989),
Spider (1990), Dr Haggard’s Disease (1993),
Asylum (1996), Martha Peake: A Novel of the
Revolution (2000), Port Mungo (2004) și Trauma
(2008). Trei dintre romanele acestui distins
descendent al lui E. A. Poe au fost ecranizate -
am avut și noi șansa să vedem la cinema Spider,
regizat de David Cronenberg. Despre Trauma, cea
mai recentă carte publicată de Patrick McGrath,
scrie în The Observer Adam Mars-Jones, a cărui
opinie este că prin acest text autorul se
îndepărtează de poncifele britanice ale genului
neo-gotic, sporind gradul de universalitate a
operei sale. Eroul, Charlie Weir, este un psihiatru
din Manhattan, specializat în bolile mentale
cauzate de șoc și stres. Majoritatea pacienților săi
se recrutează dintre foștii combatanți americani
din Vietnam. Weir este un freudian, lucru
Patrick McGrath
oarecum surprinzător, date fiind repetatele atacuri
asupra doctrinei doctorului Freud lansate în
deceniile șase și șapte ale secolului trecut. Credo-
ul său terapeutic este: nu putem distinge clar
personalitatea nimănui. Vedem numai fantomele
unor euri absente și luăm drept realitate ficțiunile
construite după tipare stabilite în copilăria
timpurie. Deși mai freudian decât Freud, Charlie
Weir cunoaște cu precizie limitele profesiunii
sale. Știe că încearcă să ofere ajutor unor oameni
care adeseori nu-l doresc; mai mult, este conștient
de faptul că există o dimensiune narcisiacă în
meseria de psihanalist, cel puțin în cazul său.
Trauma spune, în paralel, două povești:
dezintegrarea căsătoriei lui Weir cu sora unui
pacient pe care nu reușește să-l vindece și
aventura lui ulterioară cu o femeie numită Nora
Chiara, despre care bănuiește că i-a fost scoasă în
cale de fratele său, Walt, un artist de succes, ca
un fel de cură împotriva depresiei. După Mars-
Jones, McGrath realizează un remarcabil portret
de psihanalist, conferind profunzime recentului
său roman prin interesantele, uneori
surprinzătoarele, reflecții despre raportul dintre
literatură și psihiatrie.
■	Unul dintre filmele pe care probabil nu le
vom vedea pe ecranele noastre, nefiind o
producție hollywoodiană, este O poveste italiană
de Marco Tullio Giordana, cu Monica Belluci și
Luca Zingarette. Giordana, scrie Le Figaro, care
ne-a răsfățat cu Cei mai frumoși ani, despre
genrația 68 în Italia, redeschide, în această
realizare, cartea neagră a istoriei italiene din anii
fascismului. Prezentând destinele împletite ale
actorilor Luisa Ferida și Oswaldo Valenti, cuplul
blestemat al cinematografului italian, executați de
partizani pentru a fi colaborat cu regimul
mussolinian, regizorul a intenționat, evident, să
schițeze un portret în aqua-forte al patriei sale.
Veritabil film-fluviu cu durata de două ore și
jumătate, cu un buget de zece milioane de euro,
turnat la Roma, Milano și Veneția, O poveste
italiană începe la 30 aprilie 1945, cu cinci zile
după eliberarea Italiei. La periferia orașului
Milano, niște copii care se joacă descoperă două
cadavre însângerate care pot fi identificate cu
ajutorul unei pancarte scrise stângaci. Sunt
trupurile actorilor Valenti și Ferida, adulați de
marele public, la fel de celebri în oraș ca și pe
ecran. Ei erau personalități de prim plan ale unui
anumit tip de cinema, încurajat de regimul lui
Mussolini, cel al „telefoanelor albe” (telefoni
bianchi), care producea filme pur evazioniste, la
Cinecitta, studiouri ctitorite de același dictator.
Ferida și Valenti scandalizau mica burghezie
italiană din anii treizeci și patruzeci, încarnând
personaje imorale și leneșe, dedate plăcerilor și
ignorând cu superbie gravele probleme sociale ale
epocii. Filmul reconstituie istoria iubirii lor
pătimașe și a stilului lor de viață iresponsabil, în
care realitatea se amestecă strâns cu fantezia,
adeseori stimulată de droguri. Pentru Monica
Belluci, „cei doi s-au jucat cu focul până când au
ars în flăcările pasiunii și ale fascismului.” Filmul-
frescă al lui Giordana, al cărui context istoric și
social este reconstruit cu amploare și curaj, îi
transportă pe cinefilii italieni într-un moment al
istoriei pe care mai mult ca sigur ar fi preferat să-l
uite.
■	Cineast zgârcit cu producțiile proprii, Alain
Jessua (Traitement de choc, cu Alain Delon, Jeu
de massacre, cu Jean-Pierre Cassel, Paradis pur
tous, cu Patrick Dewaere) va începe la toamnă
turnarea un film realizat după propriul său roman
Bref sejour parmi les hommes, ne informează Le
Figaro. Sunt distribuiți în el Natacha Regnier,
Eddy Mitchell, Pierre Arditi, Bernadette Lafont.
Producția va apela la noile tehnici digitale,
Hong Sang-soo
urmărind crearea unui nou limbaj cinematografic,
susține regizorul.
■	Regizorul coreean Hong Sang-soo a realizat
primul său film parizian, Night and Day, scrie
cotidianul Liberation. Eroul poveștii este un pictor
trecut de treizeci de ani, care, amenințat cu
arestarea pentru folosire de halucinogene, fuge
din Seul, instalându-se în pacea bucolică a
provinciei franceze, dorind inițial doar să lase să
treacă timpul, pentru a se putea întoarce în țara
lui când incidentul va fi uitat. El are lungi
convorbiri telefonice cu iubita sa rămasă în
Coreea, noaptea - când la ea, însă, e ziuă, de
unde și titlul filmului. Dar întîlnirile cu alți
compatrioți exilați în Franța, precum și seducția
exercitată asupra lui de către o studentă de la
belle arte îi transformă exilul precipitat într-o idilă
amoroasă. Ceea ce epatează, crede cronicarul
cotidianului francez, este în ce măsură Parisul îl
intimidează pe Hong San-soo. La Seul, el s-a
afirmat ca un cineast extrem de dur, pictor al
trivialului, care, în ultimele sale realizări, Femeia
este viitorul bărbatului și Basm cinematografic,
privește realitatea printr-o ceață etilică, total lipsit
de iluzii. În Night and Day, însă, abordează genul
intimist, genul „jurnal intim”, cu delicatețe, într-
un ritm lent, lucrând mai mult cu sugestii decât
cu reprezentări brutale ale adevărului. Doar
epilogul, care se petrece la Seul, revelează brusc o
viață trăită în minciună, revenind la tonul amar
ce îl caracterizează pe cineast.
■	În vara anului 2006, peste 200 de obiecte
de artă aflate în muzeul Ermitaj de la Sankt
Petersburg au fost furate, iar după câteva zile de
la Arhivele Naționale ale Rusiei de la Moscova au
dispărut obiecte în valoare de câteva mii de
dolari. Șocat de dimensiunile pierderii, vice prim-
ministrul de atunci, Dimitri Medvedev, a lansat
un vast program de inventariere a colecțiilor din
3.600 de muzee de pe tot întinsul Federației Ruse,
citim într-un reportaj din Le Monde. Termenul
fixat era sfârșitul anului 2008, dar deja
recensământul a fost efectuat în proporție de
80 %, rezultatele fiind stupefiante: lipsesc peste
50.000 de obiecte de patrimoniu, după cum a
anunțat Ilia Rasnoi, colonelul însărcinat cu
inventarierea. O adevărată catastrofă, care
oglindește nivelul nesatisfăcător al muncii
muzeografilor, căci multe absențe nu se datorează
furtului, ci rătăcirii obiectelor în muzee sau
neconsemnării exponatelor împrumutate. Cât
despre operele de artă furate de la Ermitaj în
2006, doar 30 dintre ele ar fi fost recuperate.
■
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
26
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rânduri de ocazie
Picioarele epilate/ sînt ca
sarea în bucate/ofofooof...
Radu Țuculescu
n blocul vecin, la etajul cinci, două boxe
puternice au fost puse într-o fereastră deschisă
°i s-a dat drumul la răcnete °i văitături, cîntate
și acompaniate cu mult foc și zgomot. Lălăiturile
din boxe au năvălit spre timpanele pașnicilor
locuitori ai cartierului. Inclusiv într-ale mele care
locuiesc exact în blocul de vizavi. Nu pot spune
cu precizie, ce sex are ăla (aia) care cîntă. Vocea îi
este , cînd subțire și languros miorlăită, ca de
femeie apoape beată, cînd răgușită și grav
scremută, ca de bărbat care se crede cel puțin la
fel de viril precum un taur. Este, îmi zic în cele
din urmă, mai degrabă vorba despre un
hermafrodit. Picioarele epilate/ sînt ca sarea în
bucate/ ofofoof...mărturisește, aproape filosofic,
hermafroditul, strivind cîteva note muzicale între
maxilare. Îl și văd cum își epilează picioarele,
înainte de a se pune la masă... Dar de ce trebuie
să urle în asemenea hal, de-mi tremură tablourile
pe pereți? De ce atîția wați rostogoliți,
bolovănos, peste căpățînele noastre?
Îl știu pe individ. Cel cu boxele și muzica pe
care o dă la tot cartierul. E un tînăr troglodit, pe
bune. Are aproape doi metri și un cap pe care
abia de-l poți distinge, atît e de mic. Noroc cu
urechile mari și clăpăuge. E slab și, deja, îi lipsesc
cîțiva dinți din gură, chiar dacă n-a atins vîrsta de
douăzeci de ani. Nu vorbește, răcnește. Nu rîde,
hăhăie. Rîgîie și se bășește pe aleea din fața
blocului, cu multă aplicație, producînd vîrtejuri
aeriene. Își duce viața între blocuri, adunînd în
jurul său alții, mai mici ca statură decît el, dar în
rest, destul de asemănători. Sparg pungi, pocnesc
semințe între dinți scuipînd, tot ce pot, pe jos.
Înjură și hohotesc, beau bere și strivesc badoagele
sub tălpi, pe treptele de la intrare ori în hol. Una
din obsesia trogloditului sînt becurile. Ajungînd la
el fără nici un soi de efort, le sparge cu rînjitoare
satisfacție, dîndu-le pumni ori simple bobîrnace
cu degetele sale noduroase. Nu suportă să le vadă
arzînd, în special pe cele de la intrare, din hol și
de deasupra liftului. Sîntem, mereu, nevoiți să
bîjbîim prin beznă, dacă facem greșeala să
ajungem acasă după ce cade întunericul nopții.
Căci trogloditul meloman acționează nu doar în
blocul în care locuiește, ci și într-al nostru, are
prieteni aici iar el are nevoie de un spațiu mare
de acțiune, la statura și capul cu care l-a dotat
natura ori, poate, altcineva. Nu are importanță.
Acum, că tot este sezonul, mai are o pasiune, să
spargă pepeni de cele două bănci fixate pe
îngusta alee din fața intrării și să împartă bucățile
între băieți și fete, toți iubitori de picioare epilate.
Halesc bucățile și plasează cojile pe alee, așteptînd
să vadă dacă nu apare vreun idiot și alunecă pe
ele. De obicei, idioții care apar și chiar alunecă
sînt bătrîni ori bătrîne. O asemenea căzătură
provoacă hohote zdravăne și sănătoase de rîs, se
știe cît de sănătos e rîsul, cine dracul are vreo
obiecție?! Dacă, cumva, cel căzut îndrăznește,
totuși, să atragă atenția, este luat peste picior, i se
spune să-și vadă de drum dacă nu dorește s-o
pățească mai rău. Uneori, trogloditul luat de
avîntul și de entuziasmul specific tinereții, îl mai
apucă pe cîte unul dintre cei căzuți și obraznici
de gît ori îl ridică de subțiori deasupra
caldarîmului și-i șuieră, printre dinții lipsă, să-ți
țină pliscul, altfel dă cu el de pămînt. O glumă,
desigur, ăsta e noul fel de a glumi, ce naiba, am
rămas cam înapoiat, nu mai țin pasul...
Am închis fereastra și mi-am vîrît în urechi
dopurile cumpărate de la farmacie. Le-am
înfundat puternic, nu mai auzeam decît, foarte
slab, oarece bubuituri înfundate de percuție.
Puteam deveni fericit. M-am trîntit în fotoliu și-
am pornit televizorul, fixîndu-l pe-un program cu
documentare. Capotul mi se despică în față și mi-
am descoperit picioarele. Am constat că erau cam
păroase. Oare n-ar fi cazul să le epilez?
■
remember
La revedere
Tudor Ionescu
Se întâmplă (vai! destul de des) să ne
indispunem deoarece am spart o vază, am
făcut un guturai sau ne-a pierit un oarecare
elan. Indispoziția durează cât durează, mai mult,
mai puțin, și, la un moment dat ne trezim că nu
mai suntem indispuși (din acel motiv!). În
asemenea împrejurări, cu un ton de consolare
înțeleaptă, francezii spun tout passe, tout casse,
tout lasse, adică totul trece, totul se sparge, totul
te plictisește.
Cam fără modestie pot să afirm că rubrica
Remember a făcut parte și face parte din «totul».
Deci, rubrica Remember a trecut, s-a spart, poate
că a și plictisit. Eu voi regreta că nu mai e, dar aș
zice că-i cu mult mai bine așa: să regret eu, și nu
să regrete alții că încă și tot mai e.
Francezii cu ale lor, Teta cu ale ei. Teta o
chema pe guvernanta mea (da, da: am avut o
guvernantă, Anna Steines, zisă Teta, care s-a stins
nu chiar demult, la vârsta de 98 de ani). Așadar,
Teta, când eram necăjit, îmi spunea: Alles hatt ein
End, nur die Wurst hatt zwei, adică totul are un
capăt, doar cârnatul are două. Remember nu a
fost un cârnat, nu? Ceea ce înseamnă că ea are
un capăt, pe acesta.
Unele dintre «intervențiile» rubricii Remember
nu au fost lipsite de urmași, de verișori sau de
rude mai bogate (iată, de pildă, oarecum de
curând, articolul lui Ion Pop, din numărul 136 al
revistei, unde domnul profesor se mărturisește a
fi destul de mult supărat pe statuia lui Avrămuț și
pe alte bazaconii din Cluj, aspecte luate în răspăr
și de Remember). Îndrăzneața noastră speranță ar
fi ca această «familie» să devină din ce în ce mai
bogată și mai diversificată. Clujul de odinioară și
cel de astăzi ar merita-o din plin. (Aproape că-mi
vine să-i pomenesc aici și pe unii prieteni ai
rubricii - doi dintre ei aflându-se în capitale de
departe ori de foarte departe -, însă ar cam arăta
a fudulie și n-ar da bine.)
S-ar putea să ne reîntâlnim degrabă sub un alt
titlu de rubrică, tot un fel de amintiri, de această
dată mai centrate, mai specifice. Iată că-mi vine în
minte o altă zicală franțuzească, pe care eu o
folosesc atât de des încât mă tem să nu dau în
ceva tic verbal. Zicala cu pricina se potrivește în
context: Qui vivra, verra sau, după cum ar veni
pe românește, Om trăi și om vedea (ceea ce, în
preajma blocului, devine No, las’ că mai vedem
noi). Chiar așa: mai vedem noi, mai vedeți voi.
Deocamdată, autorul acestor rânduri își
exprimă nădejdea că cei doi ani de Remember
au reușit să-i îndemne pe câte unii dintre cititorii
revistei să se uite mai atent, să se uite și cu alți
ochi, să se uite la cele dimprejur, să vadă pe unde
trec făcând drumuri prin oraș, de acasă la serviciu
sau, poate cu unele bucle, de la serviciu spre casă.
Pe de-altă parte, să ne gândim că o amintire poate
păli dar nu se poate șterge. The remember last
for ever! Iar din amintirea cuibărită în noi pot
înmuguri lăstari noi, aceștia pot crește, pot
înfrunzi și pot rodi. Asemenea roadelor
pământului, nici cele ale amintirii nu sunt
întotdeauna și toate ușor de înghițit, unele putând
fi de-a dreptul dăunătoare. Dar nu fără folos.
Vechii latini, și nu numai ei, ne îndemnau la o
amintire numai plăcută nu: memento mori. Din
orice amintire se poate învăța câte ceva. Dacă vrei
(de fapt, cam la așa ceva ar trebui să fie bune
amintirile).
Sau, vorba filosofului: dacă nu, atunci sigur
nu.
P.S.
Plăci și plăcuțe comemorative; Piața Abator și
Parcul Feroviarului; Recuperare și Boli Infecțioase;
Pădurea Baciu; Ca vițelul la fântâna nouă; ... ș.a..
Cam acestea ar fi fost să fie temele imediat
următoare. Vor fi abordate de altcineva?
Altundeva? Vreodată? Nu știu; qui vivra, verra (!).
La bună și altă revedere.
■
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Dobrogea
Horea Bădescu
Tbposurile ivite de sub pana poeților au prea
puțin a face cu geografia reală. Ele corespund
mai de grabă ciudatelor, insolitelor spații
interioare, geografiei lor sufletești.
Nu știu cum va fi arătat tărâmul pontic acum
două milenii. În viziunea surghiunitului Ovidiu el e
friguros și terifiant. Nimic din frumusețea văratică
a Dobrogei nu străbate în stihurile sale întristate,
bântuite de stihia halucinantă a viscolelor Sciției
Minor și de galopul bărboșilor daci, sloboziți până-
n țărmurul mării de înghețul întunecatului Istru,
nimic din foșnetul grânelor pe care, fără îndoială,
locuitorii lui de atunci le vor fi semănat dincolo
de zidurile cetăților, nimic din lumina, aproape
mediteraneană, care se va fi cernut, desigur, și
atunci, peste marmura Tomisului, Callatisului sau
Histriei, în apoteoticele luni ale lui Helios, nimic
din “foșnirea mătăsoasă a mărilor de sare” și din
neînțelesele poeme scrise de pescăruși între ape și
cer, nimic din fascinația cu care “stelele-n cer/
deasupra mărilor/ ard departărilor/ până ce pier”
nu se află în acel document unic lăsat nouă de un
înaintaș ce se iubea prea mult pe sine pentru a nu
se plânge de toți și de toate.
Nu există deci aproape nimic care ar putea
așeza Dobrogea ovidiană peste imaginea celei reale,
în împărătescul anotimp al verii. Fascinanta beție
de culori pe care o desfășoară atunci acest pământ,
mărginit, aproape în întregul lui, de ape și cer, îți
trezește numaidecât în suflet doza de circumspecție
necesară pentru lectura Tristelor ori Ponticelor.
Dobrogea în iulie și august este un tărâm al
contrastelor coloristice și al aromelor saturate. Până
în buza orizontului câmpia se-mbracă în arama
roșcată a lanurilor coapte sau în galbenul
provocator al miriștilor, lucind lângă flacăra
însomnurată a porumbiștilor încă nebiruite de
arșiță. Popoare de albine trec bete de lumina
indescriptibilă a mărilor de floarea soarelui, peste
care adie nebunia arleziană a lui Van Gogh.
Miroase a calcar și a cretă, miroase a alge, a
sare și a grâu încins. Miroase a cantalupi și, uneori,
poți fi martor al miraculoaselor clipe în care intră
soarele în strugurii împărătești de la Murfatlar și se
luminează palatele de răcoare ale turchestanilor.
Dobrogea arde în lacrima uitată a mării,
rugându-se soarelui și apelor și privind, din nopțile
ei adânci, nesfârșitul cu ochiul fără de moarte al
constelațiilor. Până acolo unde se-nchipuie
fantomatice corăbii «plutind pe marile/ și
mișcătoarele/ singurătăți ». Și dincolo.
■
știința și violoncel
Avantajul de a fi uriaș
Mircea Oprită
Cine e mare are șansa de a nu fi mâncat nici
ușor, nici repede și nici de către oricine.
Privilegiul acesta a fost valabil încă de la
începuturile vieții pe Pământ. Iar ca principiu și-a
dovedit tot mai mult utilitatea pe măsură ce lumea
vie evolua. O asemenea soluție instinctivă invită
însă automat la concurență. E dovedit astfel că nici
o încercare de departajare nu s-a bucurat de un
îndelungat succes, întrucât erbivorul excesiv
dezvoltat, anume spre a se pune la adăpost de
inamicii săi naturali, a „tras” după sine, în mod
inevitabil, și un carnivor pe măsură, dornic să
restabilească pe seama propriului apetit echilibrul
biologic amenințat să se deregleze vremelnic.
Ca să scape de grija ferocelui tiranozaur,
dinozaurienii de pe continentul sud-american au
„inventat” categoria titanozaurilor: făpturi greu de
descris prin simplă imaginație folclorică, dacă n-ar
mai apărea din când în când, din străfundurile
pământului, oasele lor imense, gata să rupă
cântarele de mărfuri cu greutatea lor. O echipă de
paleontologi argentinieni și brazilieni trudește de
aproape opt ani să dezgroape o asemenea namilă
nesfârșită, reușind până în momentul de față să
scoată la lumina zilei abia o parte din schelet -
gâtul, spinarea, oasele bazinului și prima vertebră a
cozii. Nici nu e de mirare că lucrările merg încet,
întrucât bestia avea doar gâtul lung de vreo 20 de
metri, aproape tot pe atâta și coada, și se înălța la
15 metri deasupra solului apăsat cu greutatea celor
80 de tone pe care animalul le trăgea zilnic după
sine. Specialiștii constată că doar spinarea descăr-
nată cântărește în jur de nouă tone, fiind alcătuită
din vertebre care, la nivelul gâtului, măsoară fiecare
un metru lungime. A primit un nume de-a dreptul
sinistru: Futalognkosaurus dukei, și doar faptul că
în limba indienilor Mapuche combinația de cuvinte
ce-i stă la bază înseamnă „șeful cel uriaș” ne poate
face să trecem peste dificultatea de a-l pronunța.
Ne luăm însă revanșa atunci când îi denumim la
modul general specia: „dinozaur sauropod
titanosaurian”, adăugând și informația că tropăia
pe pământul Patagoniei în urmă cu vreo 88 de mil-
ioane de ani, în Cretacicul superior.
Pe vremea când era împânzită de lacuri și
lagune cu aspect tropical, Patagonia trebuie să fi
fost adevărata patrie a acestor coloși, fiindcă din
subsolul ei au ieșit și fosilele unor dinozauri chiar
mai mari decât cel despre care am vorbit până
acum. Argentinosaurus atingea 40 m lungime, iar
Puertasaurus reuili avea, se pare, și mai mult. Din
specia acestuia din urmă nu s-au descoperit încă
decât niște vertebre, suficient de masive încât să
permită amintitele aproximări. Dacă paleontologii
vor avea norocul să-i găsească scheletul în
întregime, e posibil ca măsurătorile reale să
depășească tot ce s-a crezut până acum. În orice
caz, extremitatea continentului sud-american poate
emite pretenții la titlul de paradis al titanozaurilor.
America de Nord are și ea situri mănoase pentru
căutătorii de fosile, însă dinozaurii aflați acolo, cu
toată mulțimea și varietatea lor, nu ajung nici pe
departe la dimensiunile uluitoare ale „sudiștilor”.
Pe meleagurile canadiene, de pildă, hălăduia
prin jurasic un exemplar mai modest, de numai 24
de metri, Barosaurus. Cântărea și el vreo 15 tone,
cam o treime din greutatea unui titanozaur „abso-
lut”. Interesant și amuzant totodată este faptul că
ultimul membru al acestei specii a ieșit la iveală
anul trecut nu din vreun sit anume, ci chiar din
depozitul Muzeului Regal din Ontario, unde
aștepta răbdător, într-un morman de oase colosale,
să aibă cineva inspirația de a le tria și, separându-le
de restul fosilelor îngrămădite prin cutii și lădoaie,
să le asambleze într-un schelet unitar. Delicata
operație și-a asumat-o un curator al muzeului
amintit, pe nume David Evans, conferențiar la
Universitatea din Toronto. Pe traseul îndelungatei
sortări a unor oase disparate, crezute fragmente
dintr-un greu precizabil număr de corpuri fos-
ilizate, acesta și-a dat seama de comoara paleonto-
logică pe cale de a renaște din acel puzzle decon-
certant, spre fala muzeului canadian. Tânjeam,
spune cercetătorul, după scheletul unui sauropod
emblematic și, de fapt, l-am avut tot timpul sub
nas. Ceea ce reconfirmă înțelepciunea invitației
străvechi „cine are ochi de văzut - să vadă!”,
arătându-ne încă o dată, dacă mai era necesar, că
nu e destul să-ți arunci privirile peste lucruri, tre-
buie să mai și vrei să le distingi cu adevărat,
desprinzându-le din alcătuirea lor aparentă.
Barozaurul din Ontario este canadian doar prin
adopție, fiindcă oasele lui au fost adunate la
începutul secolului XX din Utah, monumentala
zonă-cimitir a dinozaurilor nord-americani. Muzeul
de Istorie Naturală din New York expune, pentru
uzul privitorilor, scheletul unui asemenea gigant,
montat însă din oase imitate, fiindcă oasele reale,
petrificate, ar fi prea grele pentru o asemenea com-
poziție sugestivă. Muzeul din Ontario și-a propus
să depășească dificultatea, montându-l pe „Gordo”
(cum își alintă cei de acolo progenitura mezozoică)
din chiar oasele proprii, regăsite în chip atât de
norocos.
Lângă coloșii deja pomeniți, risc să pun și un
„ridicol” exemplar de broască fosilă, pentru simplul
fapt că este „titanozaurul” speciei proprii. Scheletul
i-a fost descoperit în Madagascar, iar craniul mare
și urât i-a făcut pe paleontologi s-o denumească
Beelzebufo ampinga, combinând cuvintele latinești
corespunzătoare scutului și broaștei râioase cu cel,
de sugestie biblică, al lui Belzebut. Cu corpul său
de o jumătate de metru, ar lăsa în urmă toți batra-
cienii actuali, dar pare să nu fi avut rivali nicicând
pe Pământ. Gura imensă a „diavolului-broscan” tre-
buie să fi făcut prăpăd printre reptilele și micile
mamifere de acum 70 de milioane de ani, iar unii
cercetători merg până acolo încât să afirme că
gigantul broaștelor nu se dădea în lături să înhațe
nici pui de dinozaur, dacă s-ar fi nimerit pe lângă
cuibul din care tocmai ieșiseră din ou. Cu barozau-
rul n-ar fi putut intra într-un asemenea conflict
culinar, fiindcă speciile aparțin unor perioade geo-
logice diferite. Dar cu locatarii mlaștinilor din
Patagonia Beelzebufo este „coleg” de perioadă
cretacică, altfel spus, contemporan. Cum scheletele
lor s-au descoperit la o imensă distanță unele de
altele, nici puii de argentinozaur n-au cum să figu-
reze printre victimele acestui rege neîncoronat al
broaștelor preistorice. Totuși, dinozauri mai mici
trăiau și în lagunele Madagascarului de odinioară.
Pe de altă parte, faptul că - dintre broaștele actuale
- cele mai mari se găsesc în America Latină ne
îndreptățește să credem că vreo rudă a lui
Beelzebufo s-a putut pripăși cu succes și pe acolo.
■
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
anestezii de larg consum
Trei pisici, doi chelneri,
un patron
Mihai Dragolea_____________________________
Amiază însorită, caldă. Pe terasa
restaurantului lume puțină, doar două
mese mai ocupate: la una, povestesc doi
domni, la cealaltă, trei doamne servesc
sârguincios ciorbe, supă; prin aer curge, temperat,
muzică retro; din când în când, mai apare un
tinerel, chelner, să vadă dacă onorata clientelă
mai servește ceva. Lângă unul din pereții terasei
se află două vase mari, cu flori; în cel cu ferigi,
chiar între frunzele lor, dorm doi pisici, nu foarte
mici și negri ca smoala; cel de-al treilea, la fel de
negru, se plimbă pe la mesele ocupate, iar când
apare tineretul se dă pe lângă el, doar doar se va
alege cu o mângâiere; și chiar, cum clienții nu-l
solicită, junele se apleacă și îl alintă pe creștetul
negru; momentul e surprins de unul din bărbații
aflați la masă: “Dar ce pisici blânzi aveți, domnu’
lordache! Ce loc și-au găsit să doarmă ăia doi, la
flori!” Domnul lordache dă lămuriri: “Da, acum s-
au îmblinzit, dar erau tare sălbatici când erau mai
mici, și nu înțelegeam de ce. Abia de câteva zile
am priceput ce s-a întâmplat: am avut angajați ca
ospătari un băiat și o fată, mi-au făcut o mare
figură! Băiatul mai fusese angajat aici de două ori,
la un moment dat a dispărut ca măgarul în ceață,
a revenit, atâta s-a milogit și și-a cerut iertare, că
l-am primit, fraierul de mine. Bun, a apărut și
fata asta, venea de la țară, frumușică, liniștită,
curată, aveam nevoie de personal; a învățat
repede meserie, că era și harnică; m-am prins eu
că lacob (așa îl cheamă pe derbedeu) se dă pe
lângă fată, dar n-am dat mare atenție faptului,
doar sunt tineri, e normal să se ocupe și cu
dragostea! Dar banditul de lacob mi-a tras-o! Pur
și simplu a dispărut, cu fată cu tot! și n-au spus o
vorbă, nu m-au anunțat nici măcar cu o zi înainte
dimineața, când trebuia să vină la lucru, n-au
apărut și gata! Am aflat de la părinții fetei ce se
întîmplase; derbedeul de lacob a zăpăcit fata, a
trombonit-o, ca să plece în lume, că deschide el,
cu un prieten, un bar, că o să fie el patron și o să
se umple de bani! Și nenorocita l-a crezut, și așa
au dispărut ei! Fata s-a lămurit destul de repede
ce pramatie e lacob și s-a dus acasă, la părinți că
eu, oricum n-o mai primeam aici. De lacob nu
mai știu nimic, nici nu vreau să-l mai văd!
Culmea e că pisicii s-au îmblânzit numai după ce
a plecat nenorocitul! El îi sălbăticise, nemernicul!
Mi-am adus aminte că, într-o zi, l-am văzut că dă
cu piciorul într-un pisic, am crezut că nu l-a
văzut, că a fost o întâmplare; dar nu era așa, nu-i
plăceau animalele, că nu l-am văzut niciodată să
mângâie unul! El, banditul, îi teroriza, din cauza
lui aveau pisicii frică de oameni! Uite, acum, cum
stau la mîngîiat și ce liniștiți dorm acolo, în
butoiul cu ferigi!”
■
zapp-media
Stăpânul telecomenzii
Adrian Țion
Mare parte din proverbele și zicătorile
noastre au fost ciugulite de oamenii cu
spirit direct din bătătura casei. Exemplele
cele mai la îndemână, avute zilnic sub ochi în
gospodăria tradițională românească. De aceea
înțelepciunea populară e plină de orătănii. Am să
mă opresc doar la câteva sugerate de emisiunea
de doi lei și trei surcele de pe Antena 2 care-și
zice pompos Școala vieții și-și pune pe burtieră
întrebarea metafizică „Cine cântă în casă, cocoșul
sau găina?” Trebuie spus de la bun început că e o
emisiune care nu se poate urmări mai mult de 3
(trei minute), dar în care afli tot-tot ce se spune
acolo, chiar dacă-l are ca invitat pe Mihai
Constantinescu, însoțit de cea cu care împarte
apartamentul de 13 ani, „aproape 14” subliniază
cu mândrie cântărețul cu părul lins și fizicul
fleșcăit. Bine că nu l-am mai auzit și cântând la
fel. Trei minute te salvează de la penibil. Asta ca
să se știe că la el în apartament cântă găina de
aproape 14 ani! Ce găină, domle! Poate puicuță.
Una ca ea pe lângă necazurile omului răstoarnă
proverbul „Găina bătrână face zeama bună”. E
clar de ce-i recunoaște tăria de caracter, puterea
și frumusețea morală. „Femeia e mai puternică”,
întărește fostul cocoș, deci găina dictează (să
sperăm că nu și textul cântecelor împotmolite
în prag și e bine că se opresc acolo).
Dar să revenim la proverbele neamului:
„Găina vecinului face ouă mai mari.” E limpede,
invidia ne tulbură la fel ca și iubirea, de unde se
și trece urgent la „capra vecinului”... până aduni
în bătătura tezaurului folcloric toate animalele din
ogradă. Încă una tematică, tare de tot: „Din cocoș
nu faci găină, nici din curvă gospodină”. Mă
abțin de la orice comentariu, dar transpuse pe
ecranul televizorului, mă întreb dacă nu cumva
s-au prăfuit aceste comparații desuete. De ce? Iată
de ce. Până la urmă ce vrea să zică „cine cântă în
casă” dacă nu cine e stăpânul casei, al familiei,
cine dictează, cine ia hotărâri, cine comandă. Și
uite așa ajungem la termenul isterizant uneori
de telecomandă. Căci te isterizează instrumentul
când nu ai mai multe televizoare în casă și nu
pici de acord cu iubita consoartă pe ce canal să
vă transferați trăirile. Tu vrei știri, ea siropuri
romantice, tu vrei sport, ea talk-show-uri despre
Raportul pe Justiție. O emisiune la fel de tembelă
ca sporovăiala plicticoasă de la școala vieții ne
scoate din încurcătură. Toată viața noastră se
învârtește în jurul televiziunii, nu-i așa? Iată că-i
așa de vreme ce tot din ea ne luăm acum
exemplele și reperele. Gata cu galinaceele, gata cu
metaforele din mediul geografic („ochișorii lui /
mura câmpului”). Cupluri de invitați mediatizați
(și nu oricine) sunt puși să răspundă la întrebări-
fulger. Una dintre ele: „Cine e stăpânul
telecomenzii?” Nu al inelelor, nu al casei, nu al
familiei, ci pur și simplu al telecomenzii, pentru
că - nici nu bănuiți ce fițoasă e întrebarea - dacă
e stăpânul telecomenzii e automat și stăpânul
casei, al familiei și așa mai departe. Adică EL
COMANDĂ! Sau EA dacă se uită pe Acasă. Dar
tot la masculin rămâne că masculinul e brandul
puterii. De unde: doamna ministru, doamna
judecător... doamna stăpân al telecomenzii.
Atenție deci! Bătălia pentru telecomandă vă
trădează viața conjugală! Atâta luptă pentru ce?
Când te simți stăpân pe telecomnda ta, începi
să te întrebi dacă merită atâta efort pentru a-ți
impune nu punctul de vedere, ci canalul. Te
înghesui la știri ca să vezi ce? Cum se bucură de
soare și plajă niște italieni de lângă Napoli alături
de cadavrele celor două fetițe înecate? E vreo
deosebire între ei și antilopele gnu care privesc
indiferente spre leul care la câțiva metri sfâșie pe
una din ele? Dar am văzut cu mult timp înainte
această indiferență, tot pe o plajă din Italia, în
finalul filmului lui Fellini La dolce vita. Ochiul
monstrului marin eșuat pe plajă arăta aceeași
nepăsare pentru firea omenească. Asta dacă totul
nu e o făcătură tv, pentru că înainte de filmare
italienii au încercat (scriu ziarele) să le salveze pe
fetițe. Când și-au dat seama că totul este zadarnic
s-au pus la plajă. Firesc. Iată cum televiziunea
poate mistifica la fiecare pas realitatea. Îți oferă
să vezi numai ce și cum vrea ea să-ți arate.
Îți convine?
De ce să mai zappezi? Ca să afli că 100000 de
copii din România au părinții în străinătate și
nimeni în afară de rude și vecini nu-i pot ajuta?
Cu raportul de țară urmărit de soție te-ai scos.
Comisia Europeană chiar crede că Agenția
Națională de Integritate funcționează și așteaptă
să debarce pe rechinii cei mari. Dar se pare că
susnumita comisie nu prea știe ce se petrece.
Membrii agenției încă își dispută integritatea și
funcțiile, în vreme ce Alexandru Cătălin Macovei,
recent investit președinte al agenției, amenință că
începe să împartă primele amenzi. De unde?
Cum să se întâmple așa ceva mai ales că
magistrații au sărit ca arși că ANI se substituie
puterii judecătorești. Stop cadru. Trecem peste
faptul că biata agenție trebuia să amendeze pe
200000 de funcționari publici pentru că nu și-au
depus declarația de avere și n-a făcut nici măcar
atât. Din ce cauză? Simplu: pentru că n-a avut
formulare. Dar impotenta agenție va debarca pe
rechini. Va băga la pușcărie pe marii corupți ca să
mențină țărișoara pe linia de plutire. Cine mai
poate crede toate astea? Cedez telecomandă.
O declar nulă, nu înainte de a vă propune să
revenim la înțelepciunea populară, nepoluată de
mass-media, care ne spune foarte clar: „Cine se ia
după muscă ajunge la bălegar.”
■
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Modelul Brăiloiu
Francisc Laszlo
Onorată Academie, stimat Auditoriu,
aflând că azi îmi va veni rândul după domnul
Pal Richter, care va fi vorbit despre pilduitoarele
legături științifice dintre Constantin Brăiloiu și
Bela Bartok, mi-am propus să evoc în alocuțiunea
mea un paralelism de dincolo de știință al
personalității celor doi.
Se știe că Bartok-compozitorul a înrâurit
profund creația muzicală a generațiilor care i-au
urmat. Influența lui a fost pentru mulți
compozitori - citez cuvintele lui Anatol Vieru -
„irezistibilă”, chiar „tiranică”1. Influența lui asupra
folcloristicii muzicale se reflectă cel mai strălucit
tocmai în creația științifică a lui Constantin
Brăiloiu, pe care îl omagiem azi. Dar Bartok a
fost un model nu numai ca muzician și ca om de
știință. Fără să fi făcut politică și fără să fi fost
partizanul vreunei ideologii, el este recunoscut de
cunoscătorii moștenirii sale și ca un model uman,
de conduită civică. Reacțiile sale la provocările
istoriei au fost tot atât de originale și de geniale
ca opera sa artistică și științifică.
Rădăcinile modelului Bartok sunt adânc
înfipte în solul Ungariei antebelice plurietnice, în
care maghiarii constituiau sub cincizeci la sută
din populația țării. Beneficiind în copilărie de o
educație accentuat patriotică, în tinerețe a trecut
și el printr-o perioadă de entuziasm naționalist, cu
unele accente xenofobe, îndreptate împotriva
evreilor și germanilor din Ungaria. Dar întâlnirile
sale providențiale cu țărănimea, care nu cunoaște
xenofobia decât dacă aceasta i se inoculează de
păturile „superioare”, i-au schimbat optica.
Contactele sale intense cu acele naționalități ale
țării care aveau încă o țărănime păstrătoare a
unor culturi orale tradiționale i-au dăruit șansa de
a-i include în sfera patriotismului său ardent și
nedezmințit vreodată și pe cetățenii nemaghiari ai
țării. Se știe că după primele sale descinderi în
sate slovace, el a descoperit și folclorul muzical
românesc din Transilvania și Banat. Au urmat
ucrainenii și sârbii. Bartok a investigat și o
diasporă etnică atât de minusculă ca acea a
bulgarilor catolici din Banat. El a cules mai multe
melodii populare nemaghiare decât maghiare. Cu
țăranii români și slovaci, naționalitățile cele mai
mari ale Ungariei antebelice, vorbea în limba lor
maternă. Prin cărțile, studiile și articolele sale, el
i-a ajutat pe românii și slavii patriei sale să
cunoască și să respecte cultura orală a satelor lor,
contribuind astfel la primenirea conștiinței lor de
sine.
Contrar strategiei naționaliste a Budapestei,
Bartok propaga în lume imaginea Ungariei
plurietnice. Și opera sa componistică este bogat
pătrunsă de stilemele și chiar de etosul unor
idiomuri nemaghiare. În ultimă analiză, limbajul
său muzical personal, inconfundabil, se bazează
în aceeași măsură pe pentatonia anhemitonică,
descoperită, în 1907, la maghiarii din Secuime,
cât și pe pentatonia hemitonică și heptatonia
acustică, descoperite de el, în 1909, în satele
românești ale Bihorului - pentru a aminti numai
principalele surse folclorice ale operei sale. În ceea
ce privește identificarea lui plenară cu patria
plurietnică, respectiv, cu folclorul muzical al
acesteia, citez două cazuri notorii. În 1910, când
la Paris s-a organizat un Festival Hongrois, el și-a
adus contribuția la acesta cântând al său Dans
românesc pentru pian. În plin război mondial, în
1917, când Ministerul de Război Austro-Ungar a
inițiat un festival muzical, menit să preamărească
forțele armate ale marii puteri dualiste (care urma
să se destrame nu mult mai târziu), Bartok s-a
înscris în program, alături de piese maghiare și
slovace, cu prelucrarea celor șase Jocuri populare
românești, versiune orchestrată anume pentru
acest spectacol de propagandă al statului dualist.
O dovadă elocventă a faptului că, pentru el,
patria a însemnat Ungaria plurinațională o
constituie faptul că după Primul Război Mondial,
în care Ungaria și-a pierdut majoritatea
covârșitoare a populațiilor sale nemaghiare,
Bartok a încetat să mai culeagă muzică populară
pe teren. Dacă istoria l-a frustrat de posibilitatea
de a mai investiga arta orală a românilor,
slovacilor, ucrainenilor, sârbilor și bulgarilor din
Ungaria Mare, el nu s-a mai deplasat,
demonstrativ, nici în satele maghiare ale Ungariei
Mici, postbelice.
În ultima analiză, trăsătura fundamentală a
modelului Bartok, profund umanist și profund
european, a fost deschiderea lui totală față de
alteritățile naționale și culturale conviețuitoare.
Potrivit modelului Bartok, toleranța față de
naționalități nu mai este un ideal suprem. Trebuie
să-i preia locul interesul activ față de cei cu care
ne-a fost dat să trăim împreună, atitudinea
creativă față de cultura acestora.
Brăiloiu a devenit folclorist la îndemnul lui
Dimitrie Georgescu Kiriac, impulsionat decisiv de
Bartok, pe care, în octombrie 1924, când acesta a
concertat la București alături de George Enescu,
l-a găzduit în locuința sa de pe strada Brutarilor
33. Pornind de la exemplul folcloristului Bartok,
beneficiind și de șansa de a colabora intens cu
școala românească de sociologie a lui Dimitrie
Gusti, Brăiloiu a ajuns să întemeieze
etnomuzicologia românească și să devină o
personalitate marcantă a etnomuzicologiei
mondiale. Despre ascensiunea științifică a lui
Brăiloiu s-a mai vorbit și se va mai vorbi. Eu mi-
am asumat doar sarcina de a-l elogia pe Brăiloiu
creionând unele aspecte ale modelului Brăiloiu
uman, de conduită civică.
Spre deosebire de Bartok, provenit dintr-o
familie simplă, provincială, rămas orfan de tată la
numai opt ani, care a cunoscut și sărăcia, Brăiloiu
a fost un aristocrat, descendent al unei familii
boierești care a dat națiunii numeroși politicieni,
conducători de oști, diplomați și oameni de
știință, înrudit cu o mulțime de familii
importante și influente ale Țării Românești. El s-a
bucurat de o cultură aleasă, ale cărei baze s-au
pus în școli austriece, elvețiene și franțuzești de
elită, și s-a întors în România ca un intelectual și
muzician de formație europeană. În germană și
franceză vorbea și scria cu aceeași precizie și
eleganță ca în româna maternă. Pe cât de familiar
a fost pentru Bartok mediul sătesc plurietnic al
patriei sale, pe atât de firesc s-a identificat
Brăiloiu cu civilizația și cultura occidentală.
Urmând cele mai nobile tradiții ale aristocraților
români cosmopoliți și patrioți în aceeași măsură,
el și-a păstrat sistemul de relații occidentale și
după 1919, anul întoarcerii sale în țară.
Prima sa operă în slujba binelui național a fost
crearea, în 1920, a Societății Compozitorilor
Români. Avându-l ca președinte pe George
Enescu, care și-a pus întregul prestigiu național și
internațional în slujba ei, Societatea a fost
condusă, practic, de Brăiloiu, secretar și ideolog al
ei, până la plecarea lui definitivă din țară, în
1943. Cea de-a doua operă de interes național a
lui Brăiloiu a fost instituirea, în 1925, a unui
premiu pentru stimularea culegerii de muzică
populară, materialul adunat cu acest prilej
devenind plămada Arhivei de Folklore, înființată
de Brăiloiu în 1928, predecesoarea institutului
care azi îi poartă numele. Ambele ctitorii ale sale
au slujit exemplar scopul pentru care ele au fost
create: mobilizarea, îmbogățirea și concentrarea
potențialului creativ național, precum și
conectarea acestuia la viața artistică și științifică
europeană, mondială. Paralel cu adâncirea
legăturii sale cu spiritualitatea țăranilor români, a
luat amploare și activitatea sa pedagogică, el
creând o adevărată școală românească de folclor,
ilustrată prin personalități ca Ilarion Cocișiu,
Tiberiu Alexandru, Harry Brauner, Emilia
Comișel, Paula Carp și alții. Brăiloiu a rămas în
contact cu discipolii săi și în ultima lui perioadă
de viață (1953-1958) când, trăind la Paris și la
Geneva, s-a bucurat de o maximă recunoaștere
internațională, ca promotor al progresului
mondial în disciplina sa.
Timp de mai multe decenii, Brăiloiu a fost cel
mai de seamă reprezentant al românilor în
muzicologia internațională. El și nu altcineva a
fost colaboratorul român al epocalului Lexicon al
muzicii noi de A. Eaglefield-Hull2, o impunătoare
lucrare-manifest menită să reapropie muzicienii
lumii care, în timpul Primului Război Mondial, ca
cetățeni ai Puterilor Centrale, respectiv, ai celor
Aliate, nu comunicaseră între ei. Când, în 1943,
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la
Budapesta s-a născut ideea de a-l omagia pe
sexagenarul Kodaly cu un volum de studii
semnate de muzicologii și etnomuzicologii de
frunte ai lumii, din Amsterdam, Ankara, Basel,
Berlin, Budapesta, Copenhaga, Glasgow, Helsinki,
Paris, Roma, Sofia, Stockholm, Tokyo, Varșovia și
Zagreb, neținându-se cont de cetățenia lor dintr-o
țară a unei coaliții beligerante sau a celeilalte3, nu
altcineva, ci Brăiloiu a reprezentat România în
această echipă de elită. Această din urmă
întreprindere muzicologică îmi amintește de o
sarcastică vorbă de duh, atribuită lui Brecht: „Stell
Dir vor, es ist Krieg und keiner geht hin
[Închipuie-ți că e război și nu trece nimeni pe
acolo]”. Pentru a ilustra faptul că, la Brăiloiu,
(Continuare în pagina 32)
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Calul a trecut pentru ultima
dată prin „Filologie”
Georgiana-Maria Truta
n perioada 9-15 iunie s-a desfășurat la Cluj cea
de-a V-a ediție a galei absolvenților de la
Facultatea de Teatru și Televiziune, intitulată
GALACTORIA 2008, organizată de anul IV actorie,
clasa prof. Miklos Bacs, asistent Camelia Curuțiu.
Înființat în 2004, GALACTORIA este un festival de
teatru ce are ca scop inserarea cât mai multor
studenți din anii terminali ai Facultății de Teatru și
Televizune în mediul teatral românesc și european.
Și-a realizat acest scop prin promovarea creațiilor
acestora și dinamizarea politicilor culturale
defectuoase în privința oportunităților de carieră ale
tinerilor absolvenți. Pe lângă acest scop, a cincea
ediție a festivalului și-a propus să aducă un aport
semnificativ la dezvoltarea vieții culturale clujene,
creșterea interesului tinerilor pentu cultură și artă,
creșterea sustenabilității producțiilor teatrale
studențești și implicit a FTT.
Programul, deosebit de vast pentru un festival
studențesc, a inclus mai multe evenimente în
completarea reprezentațiilor teatrale desfășurate în
studioul Radu Stanca al Facultății de Litere. Pe
lângă spectacolele cu care clasa profesorului Miklos
Bacs a încântat publicul de-a lungul celor patru ani
de studiu, în program au existat expoziții de artă
fotografică, conferințe de presă
și dezbateri susținute de personalități cum ar fi
David A. Kipper de la Roosevelt University, S.U.A.
sau cunoscutul critic de teatru Marina
Constantinescu, workshop-uri deschise - unul de
improvizație muzicală și unul de teatru sport -
proiecții de filme și, nu în ultimul rând, o amplă
dezbatere pe tema controversatei legi a teatrelor,
susținută de secretarul de stat de la Ministerul
Culturii și Cultelor, Demeter Andras. Suplimentul
spectacular a fost asigurat de șase recitaluri reluate
și ele din anii de studenție, în care Matei Rotaru,
Tudor Lucanu, Robert Pavicsits, Giorgiana Popan,
Horia Suru și Andreea Gavriliu au avut ocazia de a
face diferența între atunci și acum, conștientizându-
și evoluția individuală pe scenă.
Spectacolul care a deschis gala a fost Biloxi
Blues, o piesă cu caracter autobiografic scrisă de
Neil Simon. Acțiunea se concentrează în jurul
personajului principal, Eugene Morris Jerome, un
tânăr de 20 de ani din Brooklyn, care se înrolează
în armată în timpul celui de-al doilea război
mondial. El și camarazii lui sunt trimiși în Biloxi,
Mississippi, pentru pregătirea militară de bază, timp
în care Eugene învață să țină piept condițiilor
vitrege de viață, să socializeze cu colegii lui de
proveniențe din cele mai diverse,
își pierde virginitatea în circumstanțe nu tocmai
ideale, se îndrăgostește și este nevoit să se
confrunte cu personalitatea excentrică a unui
sergent cu porniri arbitrare.
Deși Eugene este personajul central al piesei,
spectacolul valorifică la un nivel înalt caracterele
diferite ale tuturor personajelor și relațiile dintre
acestea. Fiecare este un exponent al unei anumite
personalități, al unei anumite stări, care se reflectă
în comportament, acțiuni, atitudini etc. Există
anumite detalii în interpretare care dau naștere
unor personaje foarte bine conturate și oferă un
echilibru esențial întregii reprezentații.
Conferința cu titlul The meaning of
spontaneity. Empirical research, susținută de
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
profesorul David A. Kipper, a ridicat problema
spontaneității în teatru, cu o referire amplă la
concepțiile lui Jacob Levy Moreno - părintele
psihodramei - și a fost completată de un workshop
destul de solicitant pentru participanți pe aceeași
temă. Acesta s-a numit Spontaneity training in
action și și-a propus să pună în practică o parte din
teoriile dezbătute în timpul conferinței.
Probabil unul dintre cele mai îndrăznețe
spectacole, din punctul de vedere al subiectului și
acțiunii, Amor venețian reduce puțin din distanța
seculară dintre epoca prezentă și perioada de glorie
a Commediei dell'Arte, arătând cu haz și ironie că
unele moravuri umane sunt mereu actuale.
Carnavalele create de către studenți brodează cu
mult umor pe marginea scenariului de bază al
Commediei clasice. Doi tineri îndrăgostiți, un
bătrân Pantalone dat în mintea copiilor, aflat într-o
ceartă continuă cu o Dottorina la fel de hodorogită
ca și el, o Flaminia etern amorezată de oricine s-ar
ivi, perechea
de slugi istețe și viclene, cinstite sau mai puțin
cinstite, sprijinindu-i pe cei doi tineri, două variante
diferite și deosebit de „colorate” ale unui Capitano
venit de prin țări străine, peripeții, neînțelegeri,
ciomăgeli, travestiuri, și totul se terminnă cu bine,
într-o mare și molipsitoare veselie.
Colocviul Improvizația în unele stiluri regizorale
teatrale a adus-o ca invitat special pe Marina
Constantinescu, a cărei prezență a conferit o notă
de distincție și rafinament galei. Cunoscutul critic
de teatru a apreciat coeziunea puternică a grupului
și a recunoscut totodată acel „spirit academic” al
școlii de teatru clujene care
în marea metropolă bucureșteană pare să se fi
pierdut.
Atelierul Capricii Sonore, coordonat de maestrul
Iosif Herțea, a fost un bun prilej pentru studenți de
a-și etala încă o dată spiritul de echipă și
omogenitatea ca grup. Ei au oferit publicului relativ
restrâns un adevărat show muzical pe instrumente
în mare parte improvizate. Prin instrumente de
percuție confecționate din bidoane de lapte și alte
asemenea „invenții”, ei au demonstrat că actorul
adevărat nu se dă în lături de la nimic pe scenă și
face față cu brio atât provocărilor teatrale cât și
celor muzicale.
Spectacolul intitulat Pianul a fost marcat de
mari emoții, constituind totodată examenul de
licență pentru mulți dintre studenții din distribuție.
Reprezentația reia momente din Hedda Gabler de
Henrik Ibsen și câteva piese de Cehov: Ivanov,
Pescărușul, Trei Surori, beneficiind de un decor
remarcabil construit în totalitate de studenți, în care
elementul-cheie este un vechi pian care servește ca
liant al scenelor. Fie că funcționează pe post de pat,
canapea, dulap cu rafturi, masă, birou de scris sau
pur și simplu un instrument muzical cu semnificații
simbolice, pianul din spectacolul Ibsen-Cehov este
expresia concretă a inventivității gândirii teatrale.
„Sunetele tăcute” ale pianului sunt mai mult decât
o metaforă la adresa falselor relații, falselor valori și
falselor iubiri a căror sugestie se resimte în
atmosfera generală a montării. Valențele multiple cu
care este investit pianul omniprezent completează
imaginea unitară a unui spectacol construit pe
detalii deosebit de fine. Acestea lansează adevărata
provocare a artei actorului: teatrul din spatele
cuvintelor, căreia studenții profesorului Miklos Bacs
îi răspund cu talent și inteligență.
Colajul de teatru absurd pe texte ale lui Eugen
Ionesco, intitulat simplu și monosilabic EA, este
unul dintre puținele spectacole-excepție care
demontează prejudecata modernă conform căreia
„publicul de teatru este format doar din oamenii de
teatru”. Printr-o selecție inspirată a textelor, foarte
bine puse în scenă, spectacolul reușește să
comunice atât cu publicul cunoscător al genului, cât
și cu cel „din afară”. Piese ca Jacques sau
supunerea, Cântăreața cheală, Schimb de politețuri,
Maestrul, Îi cunoașteți?, Fata de măritat, Scenă în
patru și Salonul Auto au compus imaginea unui
spectacol care îl are ca personaj central pe Ionesco,
un bătrân bolnav, bântuit și hăituit de personajele
sale care îl pregătesc pentru îngropăciune. În final
acesta se retrage în sicriul alb - element important
de decor în spectacol - luând cu el Omnia Opera,
nu înainte însă de a cataloga „toată povestea
aceasta” ca fiind „complet idioată”. Cireașa de pe
tort o reprezintă desigur „ Calul! Calul! Calul!” care
traversează studioul Radu Stanca al Facultății de
Litere, același superb exemplar alb care l-a făcut pe
decanul Liviu Malița ca la prima reprezentație a
spectacolului să exclame: „Eu știu că suntem la
teatru și se poate accepta cam orice, dar totuși, să
treacă un cal prin Filologie...”
Deși a beneficiat de relativ multe reprezentații
în teatrele din țară și de peste hotare, textul
Monoloagele vaginului de Eve Ensler a reușit să țină
publicul pe jar atât prin interpretarea deosebit de
naturală cât și prin concepția regizorală care a
plasat personajele feminine printre spectatori. Într-
un cadru al intimității universale spectatorii au
răspuns dezinvolt la întrebări de genul „Ce ar purta
vaginul tău?” sau „Ce ar spune (vaginul) dacă ar
putea vorbi?”. Deși este un text care se montează
cu componenta feminină a unei trupe, dezinvoltura
interpretelor a fost completată de un monolog al
studentului Robert Pavicsits, care a reușit să
emoționeze prin sinceritatea sa și adevărul enunțat.
Un cvartet format din studenții Matei Rotaru,
Robert Pavicsits, Giorgiana Popan și Bogdan
Rădulescu a susținut un Spectacol de improvizație-
teatru sport ca rezultat al workshop-urilor
coordonate de Dragoș Muscalu. Solicitând într-o
oarecare măsură și publicul, spectacolul cu tentă
interactivă a fost o adevărată bombă de umor și
bună dispoziție, fapt confirmat de spectatorii care
nu au contenit o clipă cu râsetele și aplauzele de
apreciere.
Deși reia tema principală și anumite trăsături ale
personajelor din Romeo și Julieta lui Shakespeare,
musicalul West Side Story reprezintă cel puțin o
provocare la fel de mare pentru actori, făcând apel
la întregul arsenal de tehnici și calități de
interpretare. Fiind probabil una din cele mai
elocvente dovezi ale concepției conform căreia
„teatrul este o artă sincretică”, spectacolul îmbină în
mod fericit textul cu muzica și dansul, oferind
studenților prilejul de a se redescoperi pe sine și de
a se desfășura fiecare cât mai în largul lui în
interiorul unui grup omogen.
Redefinirea spațiului de joc eliberează o
traiectorie de desfășurare „în adâncime” a
spectacolului, care amintește de acele străduțe
dintre blocurile americane ale cartierelor din West
Side, unde grupurile rivale de tineri își disputau
supremația. Redarea poveștii de iubire dintre
personajele principale Maria și Tony păstrează acea
inocență primordială a unui sentiment demult
pierdut undeva printre ruinele unei societăți ostile și
31
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
pline de prejudecăți.
O încărcătură deosebită, atât pentru actori cât și
pentru public, a purtat spectacolul Hamlet, o
adaptare cu totul neconvențională, dar perfect
viabilă, după William Shakespeare. Acesta s-a
remarcat prin participări de succes la festivaluri de
profil, naționale și internaționale, printre care
Festivalul Internațional de Teatru pentru Tineret
Piatra Neamț 2007, cu nominalizări la titlul de cel
mai bun actor/ cea mai bună actriță pentru Matei
Rotaru și Cecilia Donat. Spectacolul care „ne iese
de fiecare dată” - după cum afirmă Andreea
Gavriliu, una din interpretele Ofeliei - a fost cel de-
al 50-lea din stagiunea studențească 2007-2008
organizată de clasa profesorului Miklos Bacs.
Ultimul Hamlet a emoționat la maximum prin
fiecare scenă, dar mai ales prin finalul premiat cu
buchete de flori de către colegii mai tineri și
aplauze aproape interminabile.
Momentul inedit al galei rămâne cel al licitației
de costume, care avut și rolul a ceea ce la alte
facultăți se numește „festivitate de absolvire”,
organizată în totalitate de către studenți. În ideea
de a evita depozitarea aleatorie a costumelor
utilizate de ei de-a lungul anilor, aceștia au hotărât
să ofere posibilitatea și celorlalte generații să
beneficieze de recuzita lor. Pentru prima dată toate
obiectele și costumele celor patru ani de spectacole
s-au aflat în același timp pe scena de la „Radu
Stanca”, studioul care le-a găzduit spectacolele de-a
lungul anilor, într-un decor final „cu măștile jos”, cu
o expunere totală. Dorind să-l determine și pe
profesorul și îndrumătorul lor să se simtă „puțin
student” alături de ei, tinerii l-au adus ca invitat
special pe „proful profului”: actorul emerit Lorand
Lohinsky. Marea surpriză a acestei festivități de
absolvire cu totul neconvenționale a fost apariția
mentorului lui Miklos Bacs, care nu și-a putut
stăpâni lacrimile la vederea acestuia. La licitație au
mai participat profesori ai Facultății de Teatru și
Televiziune dar și foști studenți ai lui Bacs. Fiecare
dintre ei a achiziționat câte un obiect licitat,
vânzarea începând (ironic!) de la 3,90 lei. Prețurile
au crescut însă succesiv, ajungându-se chiar la
ordinul sutelor de lei noi. Cea mai scumpă achiziție
a fost o pelerină sovietică de epocă, autentică,
purtată de studenta Delia Oancea în spectacolul
Din nou despre
„problema”
romanului
(Urmare din pagina 2)
antipostmoderne).
Cele mai interesante contribuții la dosarul
colocviului, aparținînd tot... romancierilor, sînt
expunerile - în temă și deloc previzibile - a
Florinei Ilis și a lui Petru Cimpoeșu, cărora li se
adaugă interviul vitriolant, celinian, „acordat” de
Radu Aldulescu lui Horia Gârbea.
Despre realitate, Florina Ilis: „Consider că
realitatea nu este niciodată biplană, altfel spus, nu
se manifestă într-o dimensiune cu coordonate fixe
cu care, din cînd în cînd, să se intersecteze ceva
care să funcționeze ca un fel de destin personal
sau colectiv și care, în raport cu acestea, să-i
imprime alte direcții decît cele inițiale.[...] În
Cruciada copiilor am încercat să dezvălui puțin
din mecanismele prin care realitatea își creează
propria rețea de posibilități prin care ar putea să
se fixeze într-o anumită istorie, și nu în alta [...]”.
Despre realitatea și provocările ficțiunii, Petru
Cimpoeșu: „Ficțiunile ne determină viața într-o
Pianul, cumpărată de prof. Miriam Cuibus, care a
oferit pentru aceasta suma de 160 lei. Gala nu se
putea încheia fără gestul simbolic al profesorului
care le-a dăruit viitorilor actori câte o pereche de
clopoței pentru „tichia bufonului” pe care aceștia
urmează să o zornăie în decursul vieții lor de
artiști.
Astfel s-a încheiat probabil cea mai bogată ediție
a Galactoriei, silindu-ne să ne luăm rămas bun de la
una din cele mai iubite generații de studenți actori
care și-au câștigat aprecierea publicului larg prin
studiu intens și muncă asiduă. Rezultatul acestei
munci este mai mult decât vizibil dacă ne gîndim
la faptul că din cei 17 absolvenți - Tibor Szekely,
Robert Pavicsits, Gabriela Chirilă, Florentina
Năstase, Delia Oancea, ștefan Lupu, Nicu ștefan
Statnic, Matei Rotaru, Ionuț Mateescu, Horia Suru,
Giorgiana Popan, Camelia Rus, Cecilia Donat,
Bogdan Rădulescu, Andreea Gavriliu, Adrian
Damian, Tudor Lucanu - peste 90% au semnate
precontracte și contracte cu teatre din țară. În
plus, cei 17 au deja un cv plin, spectacole la Piatra
Neamț, Opera Română Cluj-Napoca, Teatrul
Național “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, teatrele
din Arad sau Baia Mare. Pentru câțiva vorbim și
despre roluri în filme - Delia Oancea în Karpaten-
Leben in Draculas Waldern (Austria); Andreea
Gavriliu în Katalin Varga, regia Peter Strickland
(Anglia) - ca să nu mai vorbim despre numeroasele
ateliere la care au participat, în țară și în străinătate.
Deși calul a trecut din păcate pentru ultima
oară prin „Filologie”, stimați directori de teatru,
aveți grijă: s-a spart cea mai valoroasă conductă cu
absolvenți de la actorie! Iar noi, publicul, nu putem
decât să sperăm că-i vom vedea invadând teatrele
din țară... și nu numai.
■
măsură mult mai mare decît am fi dispuși să
credem. Se poate spune chiar că ele constituie un
fel de hrană a sufletului, fără de care acesta s-ar
ofili și deteriora. Probabil din motivul că sufletul
omului este un mare consumator de sens. Ceea
ce nu are sens este lipsit de realitate și de aceea
ne contrariază, provoacă o anumită anxietate, o
stare de nesiguranță și chiar de panică. Acest
lucru a fost suficient de clar stabilit de teoriile
psihologiei narative, care se concentrează pe
activitatea simbolică, pe care ființele umane o
folosesc în construirea și producerea de sens, nu
doar al lumii, ci și al lor înșile. [...] M-am străduit
să vă explic motivele pentru care consider că
omul nu poate trăi fără ficțiune. Părerea mea este
că interesul pentru ficțiune nu a scăzut, ci a
crescut. Altceva a scăzut: calitatea acesteia.”
Despre ce mai înseamnă, azi, să fii romancier
aflăm din confesiunea lui Radu Aldulescu,
provocată de întrebările lui Horia Gîrbea. Aș
recomanda oricărui tînăr prozator lectura acestei
mărturisiri, din care spicuim: „mă întrebi cînd am
purtat ultima dată cravată. Ai intuit excelent, într-
adevăr nu port cravată; n-am purtat niciodată, din
principiu și dintr-o prejudecată ivită probabil din
unele frustrări resimțite față de persoanele și
mediile care folosesc acest accesoriu vestimentar.
Ai ghicit: sînt un plebeu și un golan incurabil, vag
Modelul Brâiloiu
(Urmare din pagina 30)
cosmopolitismul nu s-a limitat la fraternizarea cu
„marile” culturi occidentale, mai menționez,
drept un exemplu elocvent, consecvența cu care
el a încurajat și sprijinit, în anii ’30, culegerile de
folclor ceangău din Moldova ale tinerilor
folcloriști maghiari Sandor Veress (1930), Gabor
Luk? (1931-33) și Peter Balla (1933-34), deși în
acea perioadă relațiile interstatale româno-ungare
erau deosebit de tensionate4.
Concluzia acestei paralele ni se relevă de la
sine. Așa cum creațiile științifice ale acestor doi
uriași ai folcloristicii, respectiv etnomuzicologiei
mondiale, deși foarte diferite, sunt convergente și
se completează reciproc, și modelul bartokian al
patriotismului opus naționalismelor locale
belicoase, respectiv, cel brăiloian, al patriotismului
cosmopolit, care privește naționalul prin prisma
unei bogate experiențe internaționale, deși foarte
diferite, sunt complementare. Când vorbim
despre modelul Bartok, se cuvine să ne gândim și
la modelul Brăiloiu, și invers. Din perspectiva
deceniilor trecute de la dispariția lor fizică, ei par
a întrupa împreună un ideal general-uman
complex, de acută actualitate și în zilele noastre.
Alocuțiune rostită în Aula Academiei Române, la
Sesiunea omagială dedicată memoriei lui Constantin
Brăiloiu a Secției de Arte, Arhitectură și Audiovizual
(11 iulie 2008)
1	Anatol Vieru, „Marii izolați”, în (red.) Francisc
Laszlo, Bela Bartok °i muzica românească, București,
Editura Muzicală, pp. 83-85.
2	(Ed.) A. Eaglefield-Hull, Dictionary of Modern Music
and Musicians, Londra, J. M. Dent & Sons, 1924.
Drept simbol al acestei solidarități transfrontaliere a
apărut, foarte curând, și o versiune germană a cărții:
(Ed.) Alfred Einstein, Das neue Musiklexikon, Berlin,
Max Hesse, 1926.
3	(Ed.) Bela Gunda, Emlekkonyv Kodaly Zoltân
hatvanadik szuletesnapjara, Budapesta, Magyar
Neprajzi Tarsasag, 1943.
4	Emilia Comilel - Francisc Laszlo: Constantin
Brăiloiu, partizan al etnomuzicologiei fără frontiere,
Cluj, Eikon, 2006, 19-43.
■
alfabetizat, intrat prin efracție în literatura
română, cu scopul expres de a lua pîinea de la
gură unor scriitori adevărați pe care nu-i numesc
aici, în acest text. [...] Ce dăunează fatal
scriitorului? [...] Lăsînd gluma la o parte, cred că
cel dintîi lucru care dăunează scriitorului la noi,
este talentul și deopotrivă conviețuirea cu marea
literatură, toate acele calități înnăscute și
deopotrivă dobîndite, care te îndepărtează de
relațiile și jocurile de putere din lumea literară și
atrofiază abilitățile necesare practicării lor. Ca o
concluzie la întrebarea ta: Scriitorul trebuie să fie
conform stilului său, desigur, dar eu unul cred în
vorba aceea care spune că stilul, ca și talentul de
altfel, e o chestiune de caracter.” Las, cititorilor
Tribunei, plăcerea de a descoperi în paginile
Discobolului restul interviului cu Radu Aldulescu,
precum și intervențiile pe care - în graba acestui
blocnotes - n-am ajuns a le consemna.
Îi felicităm, pentru număr, pe colegii
albaiulieni și le urăm să ridice stacheta - ca, în alt
deceniu, atletul Serghei Bubka - mai sus, și mai
sus!
■
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
32
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Bomba zilei
Ioan-Pavel Azap
ncepând cu 1982, Woody Allen a realizat unul
sau două filme anual, iar până atunci, după
debutul din 1966, nu a avut o pauză mai mare
de doi ani între filme. (Să recunoaștem că nu
sunt mulți regizorii care se pot lăuda cu o
asemenea performanță!) Chiar dacă nu este o
prezență constantă pe marile noastre ecrane,
spectatorul român se mai poate întâlni din când
în când și la cinema, nu doar pe posturile de
televiziune, cu câte un film al celebrului regizor
american. Anul acesta avem parte chiar de un
Hulk: Toxic / Ecologic
Lucian Maier
Hulk vine în cinema dinspre comics-uri, iar
originile sale circumscriu o aceeași temă, a
naturii umane străbătută de raze gama.
Personajul e o combinație reușită între un gest
iconoclast și nevoia umană de distracție
împăciuitoare. În legătură cu existența
personajului, latura iconoclastă trimite la relația
semnificațiilor și realităților verzi din spatele
naturii lui Hulk.
În versiunea Ang Lee a filmului (2003), Hulk
este rezultatul încercărilor prin care un cercetător
de top din SUA, în avîntul științific al jumătății
secunde din secolul XX, caută un leac prin care ar
sfîrși definitiv degenerescența umană firească.
Dorește să modifice ADN-ul uman și folosește în
acest scop substanțe radioactive. Cercetătorul
devine cobai în propriul experiment, iar efectele
investigațiilor și testelor sale trec în sîngele fiului
său, Bruce Banner (Eric Bana), al cărui alter-ego
va fi Hulk. În versiunea Louis Leterrier (2008) e
vorba despre un experiment prin care guvernul
american încearcă să creeze super soldați.
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
dublu W.A., respectiv: Bomba zilei (Scoop, Marea
Britanie / SUA, 2006; sc. și r.: Woody Allen; cu:
Scarlett Johansson, Hugh Jackman, Woody Allen),
urmat în curând de Cassandra’s Dream (care
probabil a și rulat în cinematografele din
România până la apariția revistei noastre).
Așa cum ne-a obișnuit prolificul regizor-
scenarist, Bomba zilei este o comedie alertă, cu o
tramă polițistă în care chiar și previzibilul induce
suspansul și menține curiozitatea spectatorului.
Pentru că, la Woody Allen important este nu atât
ce, cât mai ales cum povestește cinematografic.
Experimentul e condus de Bruce Banner (Edward
Norton), dar nu e vorba de Bruce-ul - și el
cercetător militar, și el proscris - pe care îl găsim
la finalul proiectului semnat de Ang Lee. Bruce
din 2008 nu moștenește alter-ego-ul, ci îl
dobîndește în urma preocupărilor sale. El se
expune unui potop de radiații gama în urma
cărora scapă bine-mersi ca om și devine super-
erou, ca Hulk.
În ambele cazuri, gestul iconoclast conferă
toxicității absolute (substanțele radioactive)
proprietăți curative, fie ca pură experiență
medicală - la Ang Lee -, fie ca experiență
științifică (cercetarea propriu-zisă) și morală
(ordinea restabilită de Hulk, după confruntarea cu
Abomination-Blonski, un monstru rezultat din
administrarea unei supradoze de radiații gama pe
fondul administrării unei substanțe lichide în care
ingredient principal era sîngele lui Bruce Banner) -
în filmul lui Leterrier. Conceperea lui Hulk e o
practică des întîlnită în care și prin care cultura
populară recuperează, comercializează și face
E drept, Bomba zilei este mai puțin
„intelectualist” decât alte filme ale lui Allen, nu-l
mai are ca personaj principal pe Allen însuși
întruchipând/ interpretând măiastru un alter ego
frământat de probleme amoros-sexuale, obsesii
cinefile, drame/ trame evreiești. Aventurile tinerei
Sondra Pransky (Scarlett Johansson, într-un rol de
invidiat), studentă la jurnalism angajată într-o
anchetă pe cont propriu despre un asasin în serie,
au mai degrabă un aer malițios-rocambolesc.
Hugh Jackman se „lăfăie” în rolul milionarului
Peter Lyman, suspectul principal pe lista Sondrei.
Dar cum cine-’mparte (rolurile) parte-și face, mai
ales dacă scrie și scenariul și mai și regizează
filmul, cel mai savuros personaj este cel al
mediocrului și pașnicului iluzionist Sid
Waterman, interpretat impecabil de Woody Allen
însuși. Că până la urmă acesta se umflă în pene,
își iese din matcă și descurcă ițele unei afaceri
polițienești în care inițial nu credea nici cât negru
sub unghie, este previzibil dar defel deranjant.
Bomba zilei este construit pe o schemă polițistă,
abuzând dezinvolt de locuri comune, totul tratat
cu umor, ironie și autoironie - la adresa atât a
stereotipurilor cinematografice cât și a
filmografiei, ba chiar și a vieții personale a lui
Woody Allen, care numai de naivitate nu poate fi
suspectat atâta vreme cât semnează și scenariul
filmului.
Vor fi fiind cu siguranță voci printre critici sau
printre spectatori care vor strâmba din nas la
acest film, având chiar parțial dreptate. Dar ar fi
bine să nu scăpăm din vedere faptul că Woody
Allen face și aici ce a făcut în mai toate filmele
sale: se joacă, se răsfață, se amuză să (ne) spună
o poveste fără a fi preocupat de adevărul sau
logica evenimențială, lăsându-se purtat doar de
mirajul poveștii ca atare.
Deși nu dintre cele mai bune titluri ale
filmografiei lui Woody Allen, Bomba zilei nu
trebuie ratat, fiind recomandabil - ca să folosesc o
expresie încetățenită - tuturor categoriilor de
spectatori.
■
profit de pe urma problemelor umane generale -
mai mult sau mai puțin comice, mai mult sau
mai puțin politice: manipularea fricii de șobolani
în susținerea visului american, în Ratatouille,
distrugerea Pămîntului ca distrugere a Globalizării
(pusă la cale fie de forțe extraterestre ostile, în
Independence Day sau Mars Attaks!, fie de
corpuri cosmice, precum în Armageddon),
stăpînirea forței atomice (Indiana Jones IV, frica
de mașini și de inteligența artificială (căreia-i
corespunde nașterea noului Ales - Neo - în
Matrix) sau nevoile ecologice, persiflate în
feluritele apariții ale lui Hulk prin simbioza sînge
uman-substanțe radioactive.
Primul meu contact cu Hulk l-am avut la o
vîrstă destul de fragedă, odată cu intrarea lui
Cartoon NetWork pe piața autohtonă. Erau niște
desene animate pe care le nimeream din cînd în
cînd, nu înțelegeam nimic din ele și nici nu îmi
dădeam silința în acest sens, dar rămîneam
fascinat în fața transformării unui om normal
într-un uriaș verde care rupe tot. Și adevăru-i că
nu voiam să-l mai văd în pielea sa de om, ci
numai așa, uriaș, căpăcind tot ce mișcă împotriva
sa. Și e clar că îmi doream și eu să mă pot
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Rănile transformate în lumini
Alexandru Jurcan________________________________
Vara se scurge printre degete (ale cui?), în
timp ce cinematografele hibernează.
V Oamenii caută căldura de afară, ignorând
flăcările nevăzute ale artei a șaptea. Mai bine să
fugim de boala imaginilor? În filmul lui Wim
Wenders Până la capătul lumii (1991) Claire e
dependentă de imaginea ei din copilărie. Ea se
îndrăgostește de Trevor și colindă lumea.
Deșerturi, avioane, mașini, iradiații,
supercivilizație... Ce face Trevor? Culege imagini
să le ducă mamei, care nu mai vede. Tatăl a
construit un laborator subteran oftalmologic.
Fiecare vrea imagini, în afară de Sam, care scrie o
carte. Fuga de tehnică? Lectura ca remediu? Chiar
și sfinții lui Wenders (din filmul Aripile dorinței,
1987) notează în caietele lor tot felul de bizarerii.
Ei sunt invizibili și asistă la Berlin la realizarea
unui film despre al doilea război mondial. Au
grijă să păstreze distanța, să rămână „spirit”.
Preferăm imagini, cărți și monitoare, decât o
iubire maladivă, nu? Despre asta vorbește
Chabrol în filmul Infernul (cu Emmanuelle Beart
și Jean-Pierre Cassel). Imediat ne gândim la
romanul lui Buzzati O dragoste. Bărbatul începe
să-și pândească soția și o tortură neagră se
instalează în spiritul său. Încep viziunile,
imaginile false, teatrale. Ridicol, obsesie, palme,
gelozie oribilă! Tracasarea e prezentată gradat,
clasic. Dacă tolerezi, ierți, dai naștere unui
monstru, adică nebunie, psihoză, oglinzi, pândă,
sonerii... Coșmarul continuă, infernul n-are sfârșit.
Mai bine o iubire normală, cu etape știute,
fără dereglări cerebrale, ca în Casa de jad, un film
din 1988 de Nadine Trintignant, după un roman
de Madeleine Chapsal. Joacă Jacqueline Bisset și
Vincent Perez. Femeia din film e scriitoare. El e
tânăr și zvăpăiat. Își fac o casă comună, au o
cameră de filmat. Iar imagini! Mai apoi, dragostea
lui dispare. Ea a rămas singură, telefonează, se
umilește, bea vin, bea pilule. Ajunge în spital
(dragostea nu poate fi rațională!), revine și... scrie
un roman, pe care îl cumpără și el, bărbatul
devenit indiferent. Îmi amintesc de o altă femeie,
care și-a transpus suferința în muzică. E vorba de
filmul Albastru (1992) de Kieslowski, cu Juliette
Binoche. Soțul a fost muzician, căsnicia părea
perfectă. După moartea lui ea descoperă că el o
înșela cu o studentă. Decât să se răzbune, decât
să plonjeze în resentimente, mai bine devine
generoasă și continuă lucrările muzicale ale
soțului.
Dacă tot e vară, mai reflectăm puțin la febra
iubirii. Cum era în Splendoarea în iarbă (Splendor
in the Grass, 1961) de Elia Kazan? Iubirea ca
uragan, nebunie, gripă, înainte de banal,
compromis, supraviețuire. „Spendoarea iubirii
dintre noi” continuată cu acel „căutăm puteri în
ce-a rămas”. Iluziile tinereții... spitalul de nervi,
împotrivirea ei la iubirea carnală... În final: el e
căsătorit, ea îl vizitează acasă. Atât. Amintirea.
Imagini!
Regizorul Mauro Bolognini a realizat în 1981
filmul Dama cu camelii, după romanul lui
Dumas-fiul, cu Isabelle Huppert în rolul titular. În
film apare și Dumas-tatăl. Există un paralelism
perpetuu între realitate și jocul secund al artei.
Eroina iubește un om care va scrie o carte despre
ea. El îi spune: „Simt că tu ești destinul meu”.
Desigur, terapeutica scrisului, fuga în artă, în
cuvinte și imagini. Fuga de realitate? A știut
Braque ce spune: „Arta e o rană transformată în
lumină”. Lumina verii de-acum e efemeră, însă
cinema-ul are acele străluciri magice perene,
vindecătoare.
■
^
metamorfoza astfel, să îi bat pe toți colegii mei
de generală fiindcă îl iubeau pe Iliescu.
Îmi imaginez că așteptările generale ale
publicului iubitor de Hulk merg într-acolo: să fie
multă bătaie, indiferent cît de neverosimile sînt
argumentele care duc la bătai și, implicit, la
transformarea lui Bruce Banner în Hulk. Această
idee poate fi văzută în diferența apreciativă cu
care au fost primite de publicul larg, care votează
pe imdb.com cele două povești cinematografice
cu Hulk. Filmul din 2003 al lui Ang Lee (Hulk)
tinde să fie o meditație shakespeare-iană, unde
tragedia omului terorizat de un trecut sumbru și
posedat de un alter-ego ostil lui însuși ocupă
prim-planul, iar ghidușiile violente ale lui Hulk
abia un plan secundar. Nota filmului e între cinci
și șase. Povestea din 2008, The Incredible Hulk,
lasă deoparte subtilitățile și replicile cu substanță,
oferă în schimb un prea-plin de adrenalină
puerilă. Nota filmului se apropie de opt.
În ceea ce privește distribuțiile, filmele sînt
egale. Eric Bana și Edward Norton acoperă bine
registrele specifice fiecărui proiect: primul -
turmentat de propriile obsesii, al doilea - hăituit
de mercenarii guvernului american. Filmul lui Ang
Lee cîștigă un punct prin prezența lui Jennifer
Connelly în rolul lui Betty Ross, iubită/ fostă
iubită și coleg-cercetător al lui Bruce. Jennifer este
mai delicată și cu un potențial dramatic superior
celui deținut de Liv Tyler. Avantajul este anulat
de William Hurt, care e mai impunător decît Sam
Elliott în rolul generalului Ross, tatăl lui Betty și
hăitașul lui Bruce. Egalitatea e menținută de
aparițiile lui Nick Nolte, tatăl lui Bruce în Hulk,
și ale lui Tim Blake Nelson, omul de știință sărit
de pe fix din The Icredible Hulk.
Din punct de vedere al construcției poveștii,
cele două filme diferă. Prin raportare la franciza
Hulk, filmul lui Ang Lee respectă istoria și
răspîndirea mărcii pe piață (comics, seriale TV de
animație, seriale de televiziune, jocuri video) în
aspecte care țin de realizarea tehnică - montaj,
încadrări ale personajelor și imagine în genere,
banda sonoră -, dar mai puțin în cele care țin de
energia și exploziile așteptate de la cinematografia
de agrement a secolului XXI. Filmul lui Leterrier
merge pe cealaltă cale, este energic, însă, în ceea
ce privește realizarea, nu aderă la coordonatele
grafice existente în conceptul Hulk înainte de
aducerea sa pe marele ecran.
Ang Lee încearcă și, în latura tehnică mai ales,
reușește să facă un film cu pedigree. Această idee
e subliniată atît de pîrghia dramatică principală a
filmului - relația părinte-copil, cu o structură
tragică, unde regăsim tentative de infanticid, apoi
de paricid, cu traumele psihice de rigoare -, cît și
de modalitatea în care Lee pune în scenă această
poveste. Filmul său arată ca un episod dintr-un
serial de televiziune: multe secvențe de interior,
personaje în prim-plan și gros plan, multe replici,
seriozitate aproape ridicolă și efecte speciale
nedesăvîrșite, care nu-și maschează proveniența
digitală și care îmbracă povestea într-un aer
vetust, specific epocii TV din anii ’60-’70, cînd
pornește istoria din proiectul lui Lee, specific, de
asemenea, începuturilor cinematografiei fantastice,
cu filme precum King Kong sau Frankenstein,
care sînt certe influențe pentru viziunea
regizorului chinez. Montajul său, prin numeroase
split-screen-uri și construcții picture-in-picture,
trimite la paginarea comics-urilor, iar artificiile „de
laborator” prin care leagă planurile poveștii -
clocot molecular, multiplicare celulară - întăresc
senzația că Hulk ar fi un film de televiziune.
Latura videogames a francizei Hulk e subliniată
de Ang Lee prin intermediul coloanei sonore; un
bas digital, ritmat, cu inflexiuni orientale,
însoțește fiecare secvență expozitivă și se subțiază
pentru a întări suspansul (în apropierea vreunei
confruntări); în timpul confruntărilor, tonul
muzical e schimbat, întîlnim o orchestrație
bogată, ușor melancolică.
The Incredible Hulk e apropiat de istoriile
thriller contemporane fără pretenții. Spionaj,
urmăriri în decoruri exotice (favela braziliană) și
confruntări spectaculoase generate de calculator.
Pentru o vizionare de vară sau pentru cei care vor
să urmărească vigoarea uriașului verde nu trebuie
nimic mai mult. Cîtă vreme Hulk spumegă, nu
mai contează cum naiba a reușit Banner/Hulk să
ajungă din SUA în Guatemala, sau cît timp
trebuie să fie calm Hulk pentru a reveni la
proporțiile lui Bruce, sau cum de îl bate pe
Abomination-Blonski (jucat de Tim Roth), care
avea la bord mult mai multe celule verzi decît
Hulk, acesta din urmă fiind și în curs de
eliminare din organismul lui Bruce. Pe de altă
parte, la filmul recent am remarcat o chestiune
neabordată de clasicele istorii (cinematografice) cu
super-eroi: conduita erotică a super-eroului,
imposibilitatea sa de a se angaja într-o relație
amoroasă.
Raportate la producția de amuzament,
neavînd niciun fel de așteptări, ambele filme
mi-au plăcut. Cu un plus în dreptul lui Ang Lee,
pentru căutările conceptuale din Hulk.
■
34
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
67. Rashomon
Marius Șopterean
(Continuare din numărul trecut)
A scrie un haiku presupune un poet care,
relatând o experiență, se află într-o totală
stare de iluminare. Sau iluminat fiind
poetul descrie o experiență ce l-a marcat puternic.
Sau experiența, prin puterea ei imaginativă
mistuitoare, declanșează o iluminare.
Marele Basho1 va spune despre efectul ultim
al unui haiku: această poezie „cristalizează prima
străfulgerare a lucrurilor percepute în cuvinte, în
timp ce mintea ta este încă iluminată de
reminiscența acesteia și exprimă instantaneu
lucrurile fără nici o discrepanță cât de măruntă
(cât un fir de păr) între sinele tău și pupitrul de
scris”2.
În cele cinci jurnale de călătorie pe care le-a
lăsat Basho, poetul oficial al poeziei haiku, jurnale
care descriu amănunțit nu numai vastele teritorii
pe care le-a străbătut, acesta își conturează și
propriile convingeri estetice referitoare la însuși
procesul creației, la ceea ce înseamnă acest
demers și, mai ales, la modul în care se ajunge la
o perfectă autenticitate. De altfel acesta este un
caz rar în istoria literaturii universale - mai ales a
acelei perioade -, în care faptul de viață,
experiențele trăite, valorile destinului sunt puse
într-o atentă și asumată corelație cu actul artistic.
Cele cinci volume scrise într-un arc temporal ce
depășește trei decenii sunt un veritabil manual al
scrierii poeziei haiku. Într-o admirabilă carte
dedicată nașterii și evoluției acestui gen de poezie,
Florin Vasiliu și Brândușa Steiciuc observă: „Basho
consideră că acest proces poate fi considerat
perfect, ideal, numai dacă subiectul cognitiv-
creator se află în starea de spirit «foga-no
makoto», «autenticitatea creativității estetice», care
determină fundamental calitatea și valoarea
evenimentului creator cognitiv al poemului haiku.
În planul naturii, Basho emite ideea existenței
unei «creativități a naturii», «mui-no-i», un gen de
creație fără subiect, și care posedă o «autenticitate
a creativității cosmice - zoka-mo-nakoto». Astfel
poetul trebuie să-și îndrepte aspirația către
identificarea stării de spirit - «fuga-no-makoto» -
respectiv conștientizarea sa estetic-existențială, cu
aceea a «mui-no-i-nului, zoka-no-makoto». Când
câmpurile «autenticității creativității estetice» și
«autenticității creativității cosmice» converg într-o
unitate perfectă, formând un «câmp» existențial
estetic sau conștientizare creativă, Natura devine -
pentru poet - o realitate exterioară cu valoare
estetică sau, remarca Basho: «Raza vizuală devine
nimic altceva decât o floare; tot ce este în raza
gândirii devine, nimic altceva decât luna».
Elemente empirice ale naturii - floarea și luna -
percepute prin simțuri în actul cunoașterii, devin
obiect al unei cunoașteri estetice și ca atare capătă
semnificație și valoare estetic-existențială”3.
Am insistat pe acest pasaj mai lung deoarece
astfel putem pune în acord gândirea creatoare a
unui haiku, structura inefabilă a acestuia, cu
organizarea orchestrală de ansamblu a filmului
Rashomon și a valențelor stilistice ale acestuia.
Cele cinci puncte de vedere asupra unui
eveniment, structurarea acestora pe trei nivele de
compoziție fac necesară apropierea naturii estetice
a filmului lui Kurosawa cu idealismul excentric al
vizualului compozit prezent într-un haiku. Să nu
uităm că în tinerețe Kurosawa a studiat pictura
apropiindu-se de valorile poeziei haiku.
Aminteam de filosofia poetică a marelui
Basho care credea cum că întreaga lume stă sub
semnul incertitudinii și al iluziei. Viața, credea
marele poet, este atât de scurtă încât chiar în
momentul în care am rostit acest lucru nu se mai
poate face nimic. Iar acest nimic (vid și plin
deopotrivă) este natura prin care poezia poate
sculpta în timp. Și asta pentru că la timpul trecut,
prezent și viitor viața este doar o impresie iar în
asta constă până la urmă misterul și splendoarea
ei. De acest lucru trebuie să profite în primul
rând poezia.
Filmul lui Kurosawa istorisește câteva
evenimente puse sub semnul misterios al puterii
cosmice: o puternică ploaie de vară care cade
peste ruinele templului determină începutul
narațiunii (cele trei personaje nu ar fi relatat
teribila istorisire dacă furtuna nu s-ar fi abătut
asupra acelui loc predestinat parcă a naște
povești, legende, amintiri); o adiere a unei pale de
vânt într-o dimineață a unei primăveri târzii, în
adâncul unei păduri, duce la dorință (tâlharul
Tajomaru decide, întins leneș la rădăcina unui
copac, după o scurtă și curioasă expectativă, să-i
lase totuși în pace pe cei doi drumeți. Va închide
ochii dar imediat o adiere de vânt îl va face să-i
deschidă. Și asta suficient ca, văzând-o de data
aceasta mai îndeaproape pe frumoasa călătoare,
să-i încolțească teribilul gând.); pentru ca în
finalul filmului încetarea furtunii și liniștirea
aerului să ducă la găsirea acelui copil.
Până la urmă, cele cinci relatări prin cei cinci
martori ai întâmplării, constituindu-se, prin
juxtapuneri și opoziții, aduc mai degrabă un vid
informațional. Crima ca și violul se pare că nu au
existat cu adevărat. Nu este nimic credibil și
garantat până la capăt. Timpul este unul care
aparține mai degrabă poeziei haiku. În prezent se
istorisesc fapte ale unui trecut incert, părelnic,
pentru o viitoare judecată nici ea dusă până la
capăt. Nu cantitatea de vinovăție este cea care
contează, nu aspectul moral va conta - aici, în
acest film, Kurosawa este departe de a fi un
morlist! - cât trăirea ardentă a imaginii ca
amintire și ficțiune. Astfel că Akira Kurosawa,
distrugând până la urmă ideea de plot4 vorbește
despre ceva inexprimabil și nefăptuibil dar în
imagini încremenite într-o astfel de intensitate
încât starea de grație ca urmare a acestei
contemplări, contemplare-vizionare, devine
iradiantă. Nimic nu s-a întâmplat, nimic nu se
întâmplă. Doar găsirea copilului abandonat pare
unica și salvatoarea ieșire dintr-un lanț de
abundente și coerente amintiri puse sub semnul
iluziei. Găsirea copilului abandonat este singura
ieșire salvatoare din această poveste. Din starea de
incertitudine. Există în surdină o întrebare: oare
nu evenimentele din pădure au născut copilul?
Oare nu povestea în sine spusă pe timpul ploii în
spațiul templului Rashomon (totuși un spațiu al
morții și al pustiirii) a zămislit mica făptură găsită
la finalul filmului? Să nu uităm excelenta
vizualitate a secvenței intrării pădurarului în
pădure: există aici o intrevenție la nivelul
limbajului cinematografic uluitoare. Aparatul de
filmat îl surprinde și descoperă în același timp pe
pădurar în mers prin plonjeuri, contra-plonjeuri,
amorse violente, prim-planuri, toate printr-o
Toshino Mifune în Rashomon
uluitoare ușurință a mișcării camerei care trece
parcă prin tulpinile copacilor, răzbate dincolo de
coroanele înfrunzite ale arborilor prin mișcări de
aparat savante, picurate de o tandră lumină
impresionistă - aceasta este una dintre cele mai
frumoase secvențe văzute de noi, ca atmosferă și
decupaj, în această locație naturală5. Intervenția
finală a lui Kurosawa, dincolo de plotul celor
două narațiuni a lui Akutagawa, este strălucită.
Ploaia, soarele, adierea vântului își unesc energiile
în apariția unui copil. A unui nou început. Acel
început în care clipa devine durată. Durată ca
salvare. Salvare preț de o clipă. Sartre spunea pe
undeva: „Nu există ieșiri pe care să le poți alege.
O ieșire se inventează. Și fiecare, inventându-și
propria lui ieșire, se inventează pe sine. Omul
trebuie sa se inventeze pe sine în fiecare zi.”
Despre om, despre privire, despre mască, la
Kurosawa și în Teatrul No, vom vorbi în episodul
următor.
(Urmare în numărul viitor)
Note:
1	Matsuo Basho a fost unul din cei șapte copii ai
unui samurai și a trăit pe timpul prosper al erei
Genroku, timp de pace la capătul unui secol plin de
sînge și războaie. El este cel mai important scriitor de
haiku lăsând posterității o zestre literară impresionantă.
De-a lungul nesfârșitelor sale călătorii a creat haiku-uri
de o intensitate poetică uluitoare, toate puse sub
semnul iluziei.
2	Vasiliu, Forin & Steiciuc, Brândușa, Interfernțe
lirice, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p.168.
3	Idem, pp.172-173.
4	În general, prin intuirea exactă a plotului, filmele
ar trebui povestite cu ușurință. În cazul filmului de care
ne ocupăm este nevoie de multă abilitate deoarece
însuși actul povestirii ar putea fi pus sub semnul
interogației. Și asta pentru că în orice formulă ai
povesti acest film, pe scurt sau pe lung, riscul de a nu
acoperi prin cuvinte evenimentele descrise de Kurosawa
este major. Până la urmă putem observa că paralel cu
structura compozită a povestirii există o altă structură:
cea a intensității plastice. Iar intensitatea este un
concept care de regulă nu se supune sclaviei cuvintelor.
5	Impresia este profundă: filmarea în sine, prin
liniștea și degajarea naturală pe care le provoacă,
amintește de temerarele încercări ale impresioniștilor
filmului francez, de solaritatea unui Renoir sau de
geniului lui Murnau, al acelui Murnau din perioada
americană. Dar în același timp nu putem să nu
observăm gradul cert de intenționalitate a lui
Kurosawa: dincolo de un splendid tablou al unei păduri
văzute într-o solară dimineață suntem introduși într-un
adevărat labirint, filmul în sine preluând, ca și Citizen
Kane, tema labirintului.
■
TRIBUNA • nr. 143 • 16-31 august 2008
35
Black
Pantone 253 U
Black PANTONE verde deschis
bloc notes
Ștefan Manasia
Din nou despre "problema" romanului	2
editorial
Sergiu Gherghina	Refuzul de a învăța:
Un raport european similar cu precedentele	3
cărți în actualitate
Octavian Soviany	Caligraful și moartea 4
Grațian Cormoș	Istoria hippioților povestită
românilor	4
Jurnale în exil
Ioana Manta	Diarista Monica Lovinescu 5
comentarii
Șerban Axinte	O panoramă provizorie a
literaturii române de astăzi	6
ordinea din zi
Ion Pop	Prezența lui Mircea Zaciu 8
imprimatur
Ovidiu Pecican	Cotitura lui Pora	9
sare-n ochi
Laszlo Alexandru
Scrisori din literatura română (II)	10
interviu
de vorbă cu scriitorul Valeriu Anania
"Când toți pălăvrăgesc, a fi tăcut e un semn de noblețe" 11
Jocurile Olimpice
lolanda Balas Soeter
Olimpiada modernă la 112 ani	13
Imnul olimpic	13
Cristian Cheșuț
Jocurile Olimpice Moderne	14
Flavia-Heana Rusu și Grațiela-Flavia Deak
Medaliați olimpici clujeni	16
Dorin Almășan
Recunoștință pentru o idee astrală	18
Tudor lonescu
Râsu'-plânsu' Olimpiadei	19
Cristian Aszalos
Nașul Juan și proba de tir în ceafă	20
Teodor Mateescu
Anateme și boicoturi... olimpice	21
poezia
Ana Dragu	23
emoticon
Șerban Foarță
La flore & l'aphone	23
proza
Ioana Nicolaie O pasăre pe sîrmă -fragmente 24
flash-meridian
Ing. Licu Stavri
Neogoticul lui Patrick McGrath	26
rânduri de ocazie
Radu Țuculescu
Picioarele epilate/ sînt ca sarea în bucate/ofofooof	27
remember
Tudor Ionescu	La revedere	27
ferestre
Horia Bădescu	Dobrogea	28
știință și violoncel
Mircea Opriță	Avantajul de	a fi uriaș	28
anestezii de larg consum
Mihai Dragolea
Trei pisici, doi chelneri, un patron	29
zapp-media
Adrian Țion	Stăpânul telecomenzii	29
muzica
Francisc Laszlo	Modelul Brăiloiu	30
teatru
Georgiana-Maria Truța
Calul a trecut pentru ultima dată prin "Filologie"	31
film
Ioan-Pavel Azap	Bomba zilei	33
Lucian Maier	Hulk: Toxic / Ecologic 33
colaționări
Alexandru Jurcan
Rănile transformate în lumini	34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean
67. Rashomon	35
plastica
Ovidiu Petca
Yin Banghui, dascălul din Sichuan	36
plastica
Yin Banghui, dascălul
din Sichuan
^[Ovidiu Petca
Arta contemporană chineză este prea puțin
cunoscută pe meleagurile noastre. Motivele
sunt multiple, fiind considerată mai
degrabă o curiozitate exotică, o prelungire a artei
tradiționale chinezești, sau un exemplu al
realismului socialist încă viabil.
Totuși, pătrunzând mai adânc în miezul
problemei, intrând în contact în mod sincer cu
artiștii chinezi activi în câmpul creației vizuale,
europeanul descoperă mai degrabă asemănări,
decât deosebiri. Lăsând la o parte politica și
etichetările răutăcioase, putem constata că există
persoane care își duc existența asemenea nouă, au
trăiri și preocupări identice, ba mai mult, unii din
ei au la activ o operă serioasă.
Yin Banghui (n. 1939 în Deyang, Sichuan)
este unul dintre artiștii cei mai cunoscuți din
Republica Chineză. Se zice că numele său se află
în topul primilor 100 de artiști chinezi. Acest
lucru spune mult, având în vedere situația
demografică a țării, dar mai ales concurența,
efervescența creatoare, existența numeroaselor
centre artistice pe tot cuprinsul Chinei.
În 1970, Yin Banghui, supranumit Guang Jun,
absolvent al școlii normale din Xiaoquan, se
stabilește în localitatea Bao Lun din provincia sa
natală. Își începe cariera ca dascăl în învățamântul
primar și colegial, dar și ca formator de talente în
centrele de creație, ajungând să fie director
adjunct.
Acestor centre de creație li se datorează
trezirea interesului creatorilor pentru grafica de
multiplicare, în special pentru grafica mică și ex
libris.
Au apărut mai multe generații de creatori de
ex libris pe tot cuprinsul Chinei, iar provincia
Sichuan, prin activitatea susținută de Yin Banghui
și elevii acestuia, excelează în special în
valorificarea artei tradiționale chineze.
Pe lîngă gravura tradițională chineză, Yin
Banghui este specialist în acuarelă, făcând
numeroase peisaje spontane și expresive din
Sichuan în această tehnică. Sunt celebre în țara sa
natală șarjele în peniță, fiind un desenator
desăvărșit. A transmis știința desenului multor
generații de elevi. Este un bun eseist, publicând în
revistele de specialitate studii despre educația
artistică, despre învățământul artistic, fiind
autorul a numeroase manuale. Este preocupat de
caligrafie, element inseparabil de arta plastică
chineză, gravează ștampile în piatră și nu în
ultimul rând sculptează în lemn și în piatră.
Mulți dintre elevii săi au ajuns artiști celebri,
profesori universitari ca Li Jie, Xie Dingchao și
He Gou Hui. Cu sprijinul acestora a fost editat
un catalog care îi analizează opera pe etape
creatoare. Se regăsesc reflectate: marea etapa a
oțelului, munca eroică, colectivizarea, dar și epoca
marilor deschideri din ultimii ani, ca să folosesc
stereotipiile din prefața catalogului. Se remarcă
însă, indiferent de epoca istorică parcursă,
seriozitatea, sinceritatea, repectul pentru trecutul
laic și religios, iar în operele așa-zis eroice nu se
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 12 lei - trimestru, 24 lei - semestru, 48 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 21 lei -
trimestru, 42 lei - semestru, 84 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr.
R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
întrezărește fățărnicia și slugărnicia artiștilor
români din epoci oarecum similare. Poate o
viziune idilică în lucrările inspirate din viața de
toate zilele a școlarilor.
Am avut bucuria să-l întâlnesc pe domnul Yin
la Congresul FISAE de la Nyon (Elveția). Făcea
parte din numeroasa delegație a Chinei, care a
venit pentru a susține organizarea următorului
congres la Beijing, ceea ce s-a și întâmplat. Fiind
unul din artiștii chinezi participanți la Bienala de
Grafică Clujeană, am așteptat cu nerăbdare să-l
cunosc. Am petrecut o bună bucată de vreme
împreună, vorbind prin semne în absența
traducătorului sau desenând pictograme pentru a
ne face înțeleși. Am făcut schimb de lucrări, acest
schimb prelungindu-se pe tot timpul Congresului.
La fiecare întâlnire îmi dădea ceva, un evantai
pictat, un catalog, un afiș realizat în xilogravură și
pictat manual, sau cicluri întregi de grafică mică
sau ex libris, obligându-mă și pe mine la gesturi
similare.
Prezența sa tonică, degajată, respectul cu care
era înconjurat de confrații săi, mi-a confirmat
imaginea sa oficială din țara sa și mi-a întărit
convingerea că mă aflu în fața unui artist
adevărat, cu operă bogată, multe premii și
numeroase prezențe în expoziții naționale sau
internaționale.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black
PANTONE verde deschis