-0- Black PANTONE 247 - violet
TRIBUNA
Revista de cultura • serie noua • anul VII • 16-30 aprilie 2008
135
Județul Cluj
2 lei
Viorel Mureșan
Cartea
arsă
Interviu cu
Jacek Szewczyk
Rectorul Academiei de Arte
Frumoase din Wroclaw, Polonia
Ion Pop
Dezvrăjirea
literaturii
Ilustrația numărului: Din spectacolul Grădina de vară de Radu Țuculescu la Teatrul Orfeus din Praga
-0- Black PANTONE 247 - violet
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
bloc notes
Ion Mureșan. O pledoarie.
Ștefan Manasia
„Există undeva un nomenclator de profesii
care ne triază. Fiecare ajunge negreșit
la locul lui și astfel se deprofesionalizează de
toate meseriile care l-au respins.
Se handicapează. Scriu poezie pentru că sunt
un nenorocit care nu știe să facă
altceva mai bun. Orice aș scrie, tot poezie îmi
iese. Așa m-am născut,
la asta am fost repartizat. Dacă nu respecți
repartiția, orbești. E ca și cum
ai umbla cu ochelari nepotriviți. Nu mai vezi
și nu mai înțelegi nimic.
Fără poezie aș fi orb și prost.” (din interviul
luat de Alexandru Vlad)
Poezia lui Ion Mureșan trece printr-o stare de
grație. A devenit un truism să declari că Mureșan
este unul din cei mai influenți poeți români în
viață. În special „douămiiștii” și-l asumă ca pe-un
bunic literar pezevenghi, sfătos și ireverențios.
Prin poezia sa, un critic de talia lui Al. Cistelecan
justifică apariția tinerei falange „neoexpresioniste”
(Claudiu Komartin, Dan Coman, Teodor Dună și
alții). Colegii de generație (optzecistă), așadar, îl
consideră poetul prin excelență, încercînd să-l
propulseze la vîrful canonului, în antologii,
curriculum și manuale. Între optzeciști, de
departe cei mai pasionali fani ai poetului sînt
redactorii de la revista Vatra care, de-a lungul
ultimelor două decenii, a găzduit poemele din
epoca de maturitate a lui Ion Mureșan plus
articolele (eseurile?) acestuia sclipitoare, pe orice
temă vor fi fost ele.
Așa încît tot Vatra (1-2/ 2008) realizează un
luxuriant, aproape exhausitv dosar ce-i este
dedicat, sub titlul Poetul for ever: Ion Mureșan,
îngrijit și prefațat de criticul Iulian Boldea. Mai
bine de o sută de pagini condensează poeme mai
noi și un scurt eseu despre lectură de Ion
Mureșan, un interviu de pomină luat poetului de
prietenul său, prozatorul Alexandru Vlad, studii
cu pretenții & intenții monografice (Ion Pop, Irina
Petraș), sincere exerciții de admirație (Daniel
Vighi, Ovidiu Pecican), anecdote camaraderești
sau erotice (Mihai Dragolea, Ioan Groșan, Floarea
Țuțuianu), bilanțuri contabile (Alexandru
Mușina), răfuieli aiurea (Virgil Diaconu), reverențe
(Andra Rotaru, Livia Roșca, Teodor Dună,
Cosmin Perța), scurte eseuri re-valorizatoare
(Teodora Dumitru, Radu Vancu, Alexandru
Matei) ș.a.m.d.
Nu știu dacă-i de bine sau e de rău, sau știu
dar nu vreau să vă zic: se bea enorm în textele
cu/despre Ion Mureșan, se glumește și se discută
într-un vesel și socratic colocvialism. Căci se
discută, în cele din urmă, o poezie care exclude
(și ar trebui să o facă pentru încă multă vreme)
morbul didactic și îngîmfarea, prețiozitățile și
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
academismele. Se discută o poezie ce trebuie
citită/ ascultată în cîrciumă sau în alcov, printre
aurolaci, alcoolici și prostituate. O poezie care,
recitată sibilinic & mahmur de chiar Ion
Mureșan, a reușit, nu o dată, să dinamiteze
contexte oficiale, mondenități derizorii, serbări
searbede.
La cîrciumă, Muri vorbește comentează
interminabil anecdotica mazilesciană și - cînd nu
se lasă dominat de-o meschinărie gogoliană - e,
nu o dată, entuziasmant. Deși însuși mărturisește,
s-a născut (literar) din mantaua lui Mazilescu,
Muri are numai al lui un autentic suflu narativ,
rural-suburban, apocaliptic-sacru, trivial-lasciv. El
construiește în scrise și nescrise, în publicate și
nepublicate (vezi mai ales soarta de manuscris
eminescian a celei de-a treia cărți de poezie, pe
veci promisă, vecinic netipărită), o lume care e
luminoasă numai noaptea, care e tandră numai în
lupanar, cu creierul dizolvat în sodă & vodcă &
apoi izbit moale de bordura trotuarului. Cîteva
din ultimele poeme (antum-postume) asta și sînt:
cosmogonii expresioniste, spectacole de majorete
în nămol, predici ținute de arlechini dipsomani în
amvonul catedralelor teutone etc.
E adevarat, noi “douămiiștii” (publicul) i-am
putea cere eternului optzecist etică, verticalitate,
viață (de) model (cetățenesc, liric).
El ne-a dăruit pînă acum numai farsă, numai
spectacol, numai alcool & onirofagie dezlănțuită.
■
101,0 FM
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
După patruzeci de ani...
Radu Tuculescu
Prima oară am fost la Praga în anul 1968!
Eram student în anul întîi la conservatorul
clujean. Cîntam la vioară, la chitară °i, puțin,
la pian. Am ajuns în ora°ul de pe Vîltava, la
cîteva luni după ce armata sovietică invadase țara,
fără ca cineva ori „ceva” să i se opună. În Praga
erau clădiri cu fațadele ciupite de gloanțe, trase
nu se °tie de ce. O singură victimă, un
adolescent. Trupul acestuia fusese purtat prin tot
ora°ul, într-o lini°te uluitoare de către cîteva sute
de hippioți, cu plete °i îmbrăcați în haine
înflorate, care i-au ridicat un monument, apoi s-au
întors pe poduri °i sub poduri, acolo unde trăiau,
cîntau, fumau iarbă °i făceau dragoste. De atunci,
nimeni nu-i mai vorbiră de rău, nici măcar
gospodinele. Am cîntat la chitară alături de ei, am
băut °i am fumat, fără să pricep mare lucru din
ceea ce se întîmplase. De fapt, nimeni nu
comenta. Nu explica. Nimeni nu ridica vocea.
Nimeni nu se certa. Nimeni nu amenința, chiar
dacă soldații își plimbau uniformele pe străzi iar
avioanele roiau deasupra, precum ni°te bondari
uria°i. Uneori, noaptea, porneam alături de alți
tineri care aveau găleți cu vopsea albă °i bidinele.
Scriam pe ziduri DUBCEK, cu litere cît puteam
noi de mari. A doua zi, indivizi tăcuți °i răbdurii
rădeau meticulos fiecare literă, pentru ca în
noaptea următoarea, acțiunea să se repete, iar
dimineața, din nou, aceea°i indivizi tăcuți °i
răbdurii... Ca un perpetuum mobile...
Restaurantele erau pline, nici un loc liber, dar
cînd deschideai u°a, puteai crede că lipseau
clienții cu desăvîr°ire... Toți tăceau °i priveau fix
în spuma halbei. Era o atmosferă cu adevărat
kafkiană care-mi producea o paralizantă uimire.
Participam la un festival internațional de
pantomimă °i teatru. Jucam pe scene improvizate
direct pe străzi, pe malurile Vîltavei, pe terase.
Făceam pantomimă în numeroase limbi... Pe
treptele Castelului, pe Strada Aurarilor, pe
poduri... Japonezii fotografiau °i filmau tot, spre
uimirea noastră care nu mai văzuserăm asemenea
aparate. Nici japonezi în carne °i oase. Publicul
era numeros la toate spectacolele °i, adesea,
aveam senzația că privirile spectatorilor trec prin
noi ca printr-o perdea din ceață. A fost primul
contact cu o capitală europeană în care au trăit °i
creat celebrități din întreaga lume, de-a lungul
secolelor. Dar am revenit acasă nedumerit, cu o
imagine aproape nebuloasă despre Praga de aur °i
evenimentele ce-o cople°iseră în anul acela.
Și, iată, după patruzeci de ani mă reîntorc la
Praga. Au dispărut urmele gloanțelor, au dispărut
pleto°ii înflorați care cîntau despre pace °i
dragoste... Un pasionat al limbii române (pe
nume Ladislav Cetkovsky), m-a descoperit pe
Internet °i, din joacă, mi-a tradus volumul de
teatru. Apoi, unui director °i regizor de teatru i-au
plăcut textele °i s-a hotărît să monteze unul dintre
ele. La începutul anului a avut loc premiera
mondială °i, drept urmare, Institutul Cultural
Român din Praga s-a hotărît să mă invite să văd
spectacolul cu piesa mea Grădina de vară sau Hai
să-i batem, organizîndu-mi °i o seară de autor,
deoarece Ladislav Cetkovsky a tradus, din proprie
inițiativă!, °i romanul Povestirile mameibătrîne
apărut la editura Cartea Românească în 2006.
Acum se a°teaptă o editură cehă... Am citit
fragmente din roman iar Dan Mircea Duță,
directorul Institutului, a „replicat” impecabil în
limba cehă. Am fost extrem de bucuros să aud °i
la adresa traducerii aprecieri făcute de către
persoanele cele mai avizate, venite să ne asculte.
Bucuros, în primul rînd, pentru traducătorul care
era un necunoscut, pînă la acea oră, în ochii
speciali°tilor filologi praghezi.
În „subterana” unde ființează Teatrul
„Orfeus” am simțit, ca o adiere, ceva din
atmosfera anilor cînd cîntam pe poduri alături de
pleto°i... Am fost extrem de emoționat să-mi
recunosc personajele, să la văd umplute cu viață,
cum arată ele „în carne °i oase”... Plin de ritm °i
ingeniozitate, cu actori talentați care s-au mi°cat
excelent într-un spațiu mic, spectacolul a produs
entuziasmul spectatorilor. În timp ce ei izbucneau
în rîs ori în aplauze spontane, eu mă străduiam
să-mi amintesc textul, pentru a le pricepe
reacțiile...
După patruzeci de ani de la prima mea
descindere în Praga, fațadele clădirilor nu mai
aveau găuri iar pe podul Karol se găseau tarabe
cu mici nimicuri în locul pleto°ilor înflorați ce
cîntau, pa°nic, la chitară. Peste tot, oameni veseli,
zgomoto°i. Doar Vîltava curgea în acela°i sens iar
japonezii fotografiau cu aceea°i frenezie. Eu nu
mai eram studentul din anul întîi, năuc °i candid,
care °tia foarte puține despre viață. Eram un
„invitat de onoare” °i reprezentam România.
Eram poleit cu un strat de morgă adecvată... Asta,
pînă cînd am rămas singur. Atunci am hotărît să
nu mai urc la Castel, să nu mai vizitez locuri
istorice °i încăperi în care se îngrămădesc obiecte
de artă, ci să poposesc la crî°ma lui Svejk °i apoi
să întreb de cea a lui Hrabal. Pe Svejk l-am aflat
repede °i... l-a fel de repede l-am părăsit. Un
restaurant pentru turi°ti, unde o halbă costa... cît
trei! Am băut-o, căutînd, degeaba, cu privirile
portretul Împăratului... °i am ieșit în grabă. L-am
sunat pe regizor, convins că el °tie care era
restaurantul preferat al lui Hrabal. A rîs Radim,
cînd a auzit întrebarea. Apoi mi-a zis, dragul meu,
cam toate îi erau preferate, mai ales crî°mele
mici, populate de oameni simpli °i vorbăreți... A°a
că, vezi, lîngă teatrul nostru e una, poți bea
lini°tit o bere acolo, °i poate te vei a°eza chiar pe
scaunul pe care a °ezut °i Hrabal. A°a am făcut
°i, zău, după o vreme mi s-a părut că în încăpere
intră o fată cu părul lung pînă la călcîie care
tocmai descălecase de pe o bicicletă... Venea
direct spre mine, zîmbitoare, parcă gata a-mi
spune că deja a auzit de scriitorul român Radu
Țuculescu, jucat cu succes în Praga, °i abia
a°teaptă să-l cunoască personal... Am întins mîna
s-o ating ginga° °i atunci... chelnerul mi-a mai
adus o halbă...
■
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
3
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cărți în actualitate
La școala Fracturilor
Octavian Soviany
Hose Pablo
Căpșune în inima mea
Bucure°ti, Editura Vinea, 2007
Subintitulându-°i cartea de debut Volum
funerar pt Generația 2000, basarabeanul
Hose Pablo își face explicită aspirația de a
poetiza pe alte coordonate decât promoția
fracturistă; el se consideră exponentul unui «nou
val» care se situează într-un raport de
continuitate, dar, mai cu seamă, de
discontinuitate, cu poezia grupului 2000, despre
care vorbește la timpul trecut, ca despre un fapt
de istorie literară: «acesta este un volum funerar
pentru generația 2000. generația 00 a fost
extraordinară. dar nu vă întristați - nimeni nu
pleacă fără să știe că sigur au venit următorii.
așadar am venit pentru că ne-ați chemat în
șoapte». Desigur, o asemenea afirmație se înscrie
în categoria gesturilor de frondă și vine pe linia
acelei poetici a șocurilor și a actului histrionic de
insurgență pe care Hose Pablo le va fi învățat la
școala lui Marius Ianuș, căci, în ciuda
declarațiilor spectaculoase ale autorului (care sună
ca o scrisoare de intenții neonorată), poemele din
Căpșune în inima mea (2007) nu se vor abate cu
nici o iotă de la paradigma fracturist-utilitaristă a
liricii 2000. Pe linia poeziei utilitare a lui Adrian
Urmanov și Andrei Peniuc, Hose Pablo evocă
astfel lanțurile umane, prin care circulă atracții și
empatii, se vrea un poet al «afinităților elective»,
scrie despre solidaritate și prietenie: “am pornit
de la Dumnezeu/și de la început am fost blând/
cumințenia mea/ strălucea înlăuntrul cărnii mele/
atunci prietenul pe care îl aveam alături/ era trist
și singuratic/am dat din lumina mea/i-am dat
Scrisul miriapod
Viorel Nistor
Liviu Georgescu
Transatlantice
Pitești, Editura Paralela 45, 2007
Născut în București în 1958, membru al
Cenaclului de Luni condus de Nicolae
Manolescu, emigrat apoi in SUA, Liviu
Georgescu a fost numit, încă de la debut (cu
volumul de poezie Călăuza, 2000) drept „ultimul
opzecist”. De la acest debut târziu, a urmat, ca pe
bandă rulantă, o serie de volume de poezie
(majoritatea în limba română) foarte bine primite
de critica autohtonă și prin care poetul a devenit
o voce inconfundabilă a liricii româneaști actuale.
Numit fie „un optzecist întârziat”, fie ”un
postmodernist veritabil”, despre Liviu Georgescu
s-a spus, aproape la unison, a fi adeptul unei
rostiri poetice de tip expresionist. Criticul
Gheorghe Grigurcu îl plasează undeva între
„Expresionism & Avangardă” (sau la intersecția
celor două), iar mai tîrziu îl va numi, pur și
simplu, „un neosuprarealist”. Altundeva se
vorbește despre „lentila expresionistă a
lunedistului” sau despre „un poet neoexpresio-
nist”. Cam în aceeași categorie îl incadrează și
criticul Al. Cistelecan care, comentând una dintre
toată lumina/i-am dat-o fără să-i cer nimic în loc”
(Awfully Human). Diferită de autorul Poemelor
utilitare este aici percepția în registru hiperbolic,
tendința ego-ului de-a-și atribui proporții
monumentale, identificându-se finalmente cu
umanitatea, cu specia: “mâinile mele/ umplute cu
aur/flutură greu în curățenia din jur/atunci trupul
meu împreună cu sufletul meu/ și sufletul meu
înlăuntrul trupului meu/formează un întreg/iar
dacă eu sunt omul/vino deci să mă vezi/mirosul
trupului meu să-ți/ aline chinurile/ și sufletul meu
să-ți/ mângâie carnea/căci dacă Dumnezeu a făcut
omul - și eu sunt omul -/ atunci de ce vin câinii
la mine/ și tu nu vii” (Awfully Human). Acum
Hose Pablo lucrează (ca altădată Adrian
Păunescu) cu “ultrasentimente”, se erijează
(precum în urmă cu mai multe decenii loanid
Romanescu) într-un “poet al uriașilor”, e
“norul cu pantaloni” al lui Maiakovski, ale cărui
trăiri și experiențe sunt ridicate la scara
evenimentelor cosmice: “acum au plecat hulubii și
comunismul/ din inima mea/a plecat și junior și
florile au dispărut/universitatea s-a prăbușit/nu
mai există exmatriculați nici cei dintâi/nici cei de
pe urmă/ plâng și nu mă opresc/ după plecarea ta
nu știu dacă există Dumnezeu” (Moartea. 6) Nici
această percepție în registru hiperbolic nu este
însă străină de spiritul promoției 2000, ea
încearcă să instaureze acea hiper-subiectivitate la
care se referea Dumitru Crudu în Anexele
manifestului fracturist, dar, dacă în considerațiile
teoretice de acolo accentul se punea pe unicitatea
fiecărei percepții, prin urmare pe calitate,
tentativa lui Hose Pablo e una “cantitativă”,
urmează o retorică a amplificării și chiar a
“inflației”, prin care autorul încearcă să-și
suplinească (pentru că poezia rămâne, totuși, în
cărțile sale și descriind Vacarmul apocaliptic,
spune că „scriitorii de apocalipse sunt naturaliter
expresioniști”. Dincolo de aceste expertize
aplicate, cu nuanțările făcute după fiecare apariție,
interesantă este observația pe care o face criticul
Mircea A. Diaconu într-o cronică la volumul
Ochiul miriapod (2003): „de reținut forța și
ușurința cu care Liviu Georgescu glisează între
discursuri diferite. Și dacă de la un volum la altul
se petrec anumite mutații, ele nu sînt în direcția
unei deveniri, ci a unor posibilități diferite de
exprimare. Fapt care înseamnă că nu putem oferi
previziuni cu ceea ce va scrie în viitor Liviu
Georgescu”.
Ultima carte a lui Liviu Georgescu,
Transatlantice (2007), pare să confirme aserțiunile
de mai sus, din cel puțin două puncte de vedere.
Pe de-o parte, ne referim tocmai la această forță și
ușurință a glisării între stiluri diferite, texte
diferite, registre diferite, teme diferite, conținuturi
variate, Transatlantice fiind, din acest punct de
vedere, o carte eterogenă. Sigur că omogenitatea
ei este de altă natură, superioară, la nivel artistic.
Pe de altă parte, cartea în discuție nu era,
probabil, tocmai cea aflată în orizontul de
așteptare, ceea ce ar confirma imprevizibilitatea
autorului.
cele din urmă, un fapt de limbaj) imposibiltatea
de a găsi, deocamdată, cuvîntul “de unică
folosință”. Așa că, lipsit de inventivitate
lingvistică, poetul experimentează în direcția
prozaizării, scrie “jurnale” care oscilează între
poem și notația diaristică, elaborează o
“cvasiliteratură” ale cărei resurse au fost
valorificate la maximum în Paginile Elenei
Vlădăreanu, dar care (trecând și prin
experimentele Dianei Geacăr) astăzi sună parcă
mai puțin convingător decât acum un deceniu.
Jurnalul “cu prieteni”, al lui Hose Pablo, care, fără
să strălucească așadar prin originalitate, poate
totuși cuceri uneori prin entuziam și sinceritate,
urmează mișcările unei conștiințe ce oscilează
între autoadulație și autodepreciere, egotism și
deschidere către celălat, idealism inflamat și
dezabuzare: “citesc un text de-al tău și mă doare
sufletul/nu mai pot să rezist/aș vrea să vin la tine
și să-ți ard un papuc în bot/pentru că scrii de
patru ori mai bine/ mai gândit/ mai frumos/ mai
iscusit și mai profesionist decât mine/(...) toată
lumea pe care o văd se gândește la tine/ cum că ai
volum la cartea românească/eu niciodată nu am
să scot volum/ la cartea rom/ sunt un ratat și un
nemulțumit/nu pot să mă gândesc decât la
poemele tale suave ca maică-mea/puternice ca
frati-miu/adevărate ca Dumnezeu” (Lui S.). E
limpede că deocamdată poetul nu s-a găsit;
incitantă momentan la nivelul intențiilor, poezia
lui Hose Pablo nu s-a emancipat încă de locurile
comune ale liricii 2000. Nota personală (o
anumită candoare, o anumită robustețe, chiar un
anume “primitivism”, în sensul bun al cuvântului)
se găsește într-o stare difuză în volumul său de
debut, sugrumată de “aluviunile” preluate de la
colegii lui de promoție. Așteptăm.
■
Transatlantice este o carte și ușor și greu de
definit. Ușor dacă o considerăm, repede, un
jurnal de călătorie (ceea ce este, pe alocuri),
reportaj de impresii, îndreptar turistic avizat (în
egală masură), note de drum de
confirmări/infirmări turistice, etc. Mai greu dacă
intrăm în substanța cărții și o considerăm un
poem în proză (ceea ce sigur este pe alocuri) sau
un eseu despre lumea de astăzi, la confruntarea
dintre sensibilitatea „călătorului” itinerant cu
istoria, cu globalizarea, cu epoca postmodernă.
„Pentru Liviu Georgescu, esențial e să vadă cât
mai adânc. Londra și Parisul, Amsterdamul și
Petersburgul, Veneția și Florența, Spania și Grecia
nu sunt niște obiective fotografice. (...) Ele sunt
niște punți de comunicare cu o întreagă Istorie
edificatoare”, spune Daniel Cristea-Enache în
postfața cărții. În multitudinea de imagini,
fragmente, „cioburi” de istorie, civilizație, cultură,
artă ce se oferă „turistului”, autorul caută, cu
râvnă de arheolog, urmele și bucățile lipsă.
Așadar, „Nu perspectiva reporterului, ci o viziune
de poet sudează, într-un construct spiritual și
artistic de mare densitate, aceste particule ale
unei continue, eterne mișcări browniene” (D.
Cristea-Enache). Și pentru Horia Gârbea „Eseurile
lui Liviu Georgescu, în care geografia e un simplu
pretext, ajung foarte repede la enunțuri poetice.
Dar nu pierd savoarea faptului viu. Interpretat tot
”pe viu”, precis, în graba trecerii”.
Sigur că într-un jurnal „artistic” de călătorie te-
ai aștepta mai puțin să afli prețul (foarte mare) al
4
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cârnațului londonez, că străzile Parisului sunt
prăfuite chiar în preajma Luvrului, sau despre
calitatea jalnică a hotelurilor din Amsterdam,
câtăvreme te-ai aștepta la altceva. Însă și acel
„altceva” negreșit există în carte, întreagă
„spuma” locului. Autorul ne arată, laolaltă, ceea
ce este urât în ceea ce este frumos (și invers),
ceea ce este vechi în ceea ce este nou (și
invers), ceea ce este rău în ceea ce este bun (și
invers), iar șirul de sofisme ar putea continua.
Întâlnim, la distanță de doar câteva rânduri
scrise, alături de observații (turistice) dintre cele
mai atente, lucide, cinice și reflecții istorice de
profunzime, poezia cea mai pură, adevărate
percuții metaforice și scurtcircuite lirice. De
fapt, acest amestec continuu de orizontal,
vertical și poetic (metafizic) face farmecul
acestei cărți, dincolo de substanța în sine a
acesteia. Oriunde ne-am afla, din Turcia
Bizanțului, trecând prin Roma Romei sau
Grecia Eladei, până la New York ( noua Romă
sau noul Ierusalim), ne urmărește ochiul
(miriapod) prezent și ne stăruie poezia (muzica,
tabloul, statuia, istoria, tragismul, etc.) locului,
așa cum ne-o interpretează autorul. Dar acolo
unde nicio explicație nu e deajuns cine ar putea
pătrunde decât metafora și poezia? În acest fel,
poezia nu numai că se justifică, dar devine și
necesară în acest mix literar, aruncat, prin
crâmpeie, ca o boltă asupra întregii lumi și
istorii.
Inserțiile acestea, continue, de real și
spiritual, de prezent și trecut, au un rol și în
construcția cărții. Poezia lumii și istoriei se
putea scrie și în fața cărții și a hărții, dar i-ar fi
lipsit viața. „Pasul” făcut la fața locului,
materialitatea și concretețea „excursiei”, ca și
ideile și trăirile corespunzătoare, dau
verosimilitate textului și autenticitate stărilor
(poetice).
Cartea este una incitantă, iar comentariile
de amănunt pot fi nenumărate. Cert este că ea
oferă foarte multe informații, mult adevăr și
poezie. Ce s-ar putea cere mai mult de la o
carte?
■
Poveștile homosexuale ale
antichității grecești
Grațian Cormos
Andrew Calimach
Legendele iubirii. Miturile necenzurate ale
Greciei
Pitești, Editura Paralela 45, 2008
Traducerea în limba română a antologiei de
repovestiri ale miturilor "homosexuale" ale
Greciei antice reprezintă un eveniment
cultural de primă mărime pentru că încearcă, și
reușește, sperăm, să ne elibereze imaginarul
reeducat de clișeele a 2000 de ani de creștinism.
După două milenii de tabuizări încrâncenate,
cartea lui Calimach este "unica din lumea
modernă ce conține numai mituri despre relații
între parteneri de același sex - de la cazuri
celebre, precum Ahile și Patrocle sau Hercule și
Hilas, până la unele mai puțin cunoscute ca
Laios și Chryssipos", după cum susține James L.
Butrica în Prefață.
Acuzată că ar fi doar o pledoarie pentru pro-
movarea intereselor minorităților sexuale,
crestomația de legende adunate de Andrew
Calimach ne apare, de fapt, ca un demers
restaurator mult mai complex al înseși civiliza-
ției clasice și a tipului de om caracteristic anti-
chității grecești. Semnificativ este faptul că
autorul nu inventează mituri noi, inedite, ci
doar le repovestește pe cele de demult cunos-
cute, arătând respect pentru "integritatea vestigi-
ilor, oricât de multă imaginație necesită acest
demers" (p. 9). Am fi crezut oare, obișnuiți cu
pudibondele traduceri și repovestiri anterioare
ale textelor antice, citate în manualele școlare,
că mitul lui Narcis are o importantă componen-
tă homosexuală? Sau care dintre noi își aduce
aminte să fi învățat în liceu, odată cu Iliada, și
despre relația dintre Ahile și Patrocle, ultimul
dintre ei murind cu numele iubitului pe buze,
străpuns fiind de sulița lui Hector? Mai intere-
sant ar fi fost să fie reproduse în manualul de
literatură universală cuvintele zeiței Thetis,
mama lui Ahile, care încearcă să îl consoleze pe
acesta, spunându-i: "Copilul meu, cât timp ai să
mai jelești așa? și cu o femeie-i bine să te-
așterni la dragoste!"
Bineînțeles că în antichitatea greacă însăși
homosexualitatea se întemeia pe alte premise.
Ea este surprinsă sintetic în câteva pagini mem-
orabile, intitulate, sugestiv, “Cadavrul fermecă-
tor al lui Ganimed”, din care cităm în contin-
uare:
" Dragostea masculină era o parte importantă
a matricei sociale, îmbinând, la apogeul său,
binele personal - sentimental, hedonic și peda-
gogic - cu binele public. Era inițiatică, temporară
și universală. Era alimentată de energia pe care-
o generează atracția contrastelor: tineri în curs
de maturizare mentală, totuși receptivi la îndru-
mare și cultivare, însoțindu-se cu bărbați pasion-
ați, culți și experimentați. Echilibrul venea nu
din asemănările dintre iubiți, ci, dimpotrivă, din
calitățile complementare care dozau cuplul de
parteneri neasemănători. Tradiția prevenea posi-
bilele pericole, în parte prin îndrumarea și
supravegherea părintească a vieții de dragoste
homosexuală a adolescentului și în parte prin
aceea că tânărului i se acorda putere" (p. 134).
"Miturile gay" sunt întrerupte periodic de dia-
logul “Iubiri diferite”, atribuit lui Lucian din
Samosata și intercalat repovestirilor lui
Calimach. Problema dezbătută aici de cei doi
interlocutori este aceea privind supremația
iubirii pentru femei sau pentru bărbați,
Charicles descalificând homosexualitatea, în
vreme ce Callicratides, într-un expozeu ultra-
misogin pentru zilele noastre, consideră căsăto-
ria o necesitate pentru perpetuarea speciei, iar
iubirea între bărbați - un rod al minții, al
filosofiei. Ca să fii iubit, trebuie să fii demn de
iubire, adică tânăr, atletic, echilibrat, decent, iar
ca maestru și pedagog, plin de înțelepciune.
Recitite într-o lumină diferită, legendele iubirii
"homosexuale" devin tot atâtea subiecte de psi-
hanaliză pentru societatea contemporană, aflată
la apogeul nihilismului pe care îl anticipase
Nietzsche. Orice pasaje am selecta pentru exem-
plificare, tensiunea dintre apolinic și dionisiac
plutește în aerul acestor mituri. Protagoniștii lor
trăiau natural, fără scrupule și fără rețineri,
întruchipând avant la date supraomul
nietzscheean cu al său distinct afirmativ: "Eu
vreau!" Zeus, Ganimede, Orfeu, Narcis, Ahile,
Patrocle, Hercule își urmează cu dezinvoltură
pasiunile, chiar dacă asta implică transgresarea
limitelor moralității: ucid, nedreptățesc, seduc,
se răzbună etc., fără nicio strângere de inimă.
Trăiesc, urăsc și iubesc și mor ca adevărații
stăpâni ai vieții, suverani în interiorul unor legit-
ăți imuabile ale cosmosului.
■
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Clarviziunea în literatură
■ Adriana Stan
Ioan Buduca
Matricea G/C
Bucure°ti, Editura Cartea Românească, 2007
Nu mi-a° fi imaginat deloc că teoria lui
R.M. Alberes despre roman ca „gen
proteic” ce se îmbogățește cu „intenții
străine de natura sa” va ajunge în spațiul
românesc să fie radicalizată chiar pînă la
desăvîrșita dispariție a genului în cauză. Cu Ioan
Buduca și „romanul cognitiv, poemul cosmologic
și eseul koantic” pe care-l produce dintr-o
necurmată respirație, se șterg într-o clipită nu
numai reperele minimale ale romanului, așa cum
l-ar cunoaște orice elev de liceu, ci și reperele
minimale ale logicii sau ale simțului comun... În
mai bine de două sute de pagini, pentru care îi
compătimesc sincer pe corectorii de la Cartea
Românească, autorul năzuiește nici mai mult nici
mai puțin decît să impună publicului larg,
ignorant vezi bine, în astă direcție, conștiința unei
„alte structuri de Univers decât aceea pe care
suntem obișnuiți să o derivăm din teoria
relativității” pentru a-l pregăti pe sărmanul neofit
în vederea „ciclului planetar Vulcan”, cînd „regnul
uman se va deschide printr-o non-închidere-în-nici-
un-fel-de-limitare-de-formă-corporală”. Nu glumesc!
Împănat vîrtos cu pretenții de științificitate și
înflăcărări misticoide, demersul său e fără îndoială
demn de un serial „senzațional” OTV, cu vraci și
clarvăzătoare, și cu gravitatea rostirii unor secrete
de maximă importanță pentru viitorul nației
române. Doar că de data aceasta, nu momentul
următorului cutremur sau unde se află Elodia
vom afla, și nici măcar adevărul despre
producătorii brînzei printr-o „clarviziune” a
ambalajului acesteia, ci exact adevărul despre
univers și destinul nostru spiritual, așadar „o
schemă cosmologică și cosmogonică,
antropologică și antropogonică pe care de 100 de
ani nimeni nu vrea s-o ia în seamă”. Acuma, e
clar că românii, pasivi la modul balcanic și
impresionabili la coarda sensibilă la modul slav,
sînt, în condițiile liberalizării editoriale și
mediatice din ultimii ani, cu atît mai pasibili să
dea frîu liber apetenței seculare pentru povești
spiritualist-conspiraționiste și pentru scenarii
vizionare. Și probabil numai pe aceste plaiuri
mioritice Mama Omida ar fi putut da naștere
unor întregi generații de creație și unor fenomene
de epigonism. Însă atunci cînd la mijloc nu e
pornirea fetei de la țară de a fugi la vrăjitoare ca
să-și vadă destinul și ursitul, ci ambiția unui
„prozator” (?) de extracție optzecistă de a scrie un
„roman al viitorului”, chestiunea nu mai e nici
măcar amuzantă, ci de-a dreptul deprimantă.
Mai ales că Ioan Buduca nu dă absolut niciun
semn că s-ar juca în maniera pastișei cu un gen
de tarabă, ilustrat de multele cărțulii de
vulgarizare a unor teorii mai mult sau mai puțin
științifice („Despre originea universului/ a
timpului”, „Cele 7 trepte ale desăvîrșirii” ș.a.m.d.).
Dimpotrivă, e cît se poate de serios și de asumat
pe parcursul întregului său delir referitor la
matricea G, univers paralel opus pe ici și colo da
și-n punctele esențiale, universului lumii noastre
fizice, precum și la etapele evoluției spirituale a
omului, de care pînă și adepții cei mai înfocați
Misa mă îndoiesc că reușiseră să dea seama. Atît
de asumat încît ajunge să ne avertizeze că dacă în
ziua de 12 decembrie 2012, conform calculelor
mayașilor, pe vîrfurile tuturor piramidelor din
lume nu vor fi instalate craniile de cristal ce
depozitează memoria ancestrală a umanității,
evoluția noastră spre stadiul sublim de „archai” va
fi iremediabil compromisă. (Este, de altfel, și
propunerea mea personală pentru viitoarea
platformă electorală a celui mai iubitor de mase
partid românesc, PRM - să zicem- dacă-i pasă cu
adevărat de binele spiritual al națiunii, să facă
bine să vadă ce-i cu craniile în cauză!).
M-aș teme că, aflînd despre „cifrul” inițiatic
aflat „în rezonanță psihică” cu memoria
ancestrală, cititorii acestei cărți vor începe la
rîndul lor „să imaginarizeze” vreo 5 alte
universuri sau - Doamne ferește! - să-și pună,
odată cu autorul, întrebarea dacă „Duhul Sfînt
posedă ADN”. Sînt însă aproape sigură că nu
(mai) e nimeni așa de masochist încît să parcurgă
de-a fir a păr toate cele 200 de pagini. Mi-e totuși
cu desăvîrșire neclar pentru cine perorează Ioan
Buduca. Pe de o parte, el pare să se adreseze cu
bune-intenții iluministe și iluminatoare unui
public extrem de larg, care, dacă va ajunge să-și
activeze subconștientul și să acceadă la „un alt tip
de gândire, una care va fi generalizabilă abia în
ciclul Jupiter, un tip de conștiență imaginativă
conștientă de sine”, vă dați seama că și-a scos
pîrleala pentru încă vro 7 existențe de acu
înainte.. Pe de altă parte, dincolo de propunerea,
extrem de incitantă, să recunoaștem, a conectării
la sursele eterne ale spiritului, nu văd cum acest
potențial public ar fi în stare să scoată miezul de
învățătură sau darmite miezul de inteligibilitate
din pasaje cum sînt acestea, la intersecția dintre
Noica și Stephen Hawking: „Gândul despre ființă
e real, și toate cele ce sunt sunt pentru că sunt
gândite și tocmai pentru că sunt gândite, anume
grație faptului că putem gândi gândul care le face
să fie (ideea), iar nu umbra pe care o vedem ca
fiind”; sau „Slăbirea presiunii G decelerează (sic!)
accelerația expansionară și întoarce Universul în
punctul critic, non-fizic, subcuantic, digital (plus-
minus, zero-infinit) al unui nou început”.
Întrucît se simte în contratimp cu societatea
„cultivată și literarocentrică de la noi” (adresîndu-
se deci unei societăți... primitive?!), Ioan Buduca
decide să lase literatura pe seama celor slabi de
înger și să scrie ținînd cont doar de „anumite
lecturi”, cum ar fi Științe secrete sau Înainte de
Big Bang, evident - opere ale unor minți
revoluționare, nu mai importă cum se numesc.
Prin urmare, el creează, cu sistemă și cu
programă: în prima parte a cărții, o dizertație
despre matricea buclucașă, cu atomi febricitați
între polii pozitiv și negativ, cu materii și anti-
materii care se ocultează reciproc etc., iar în
partea a doua, prezentarea exhaustivă a ciclurilor
spirituale ale omului, realizată prin colaborarea
dintre naratorul Maximilian și Max, depozitarul
memoriei ancestrale, care îl locuiește de fapt și îl
inspiră pe cel dintîi.
Captiv al unei expuneri indigeste în care
amestecă de-a valma pseudo-științe alternative și
mistică, autorul nici nu mai face efortul de a
construi o narațiune sau de a-și delega eventual
teoriile fantasmagorice unor personaje. Intriga,
desfășurarea acțiunii, psihologia, stilistica nu mai
pot fi decît unelte epice total desuete pentru acest
„roman cognitiv”, care „obligă creierul să
funcționeze” (cum se speculează pe coperta a
patra). Pentru a stimula acești centri intelectivi la
care nimeni, nici măcar căpitanul Picard din Star
Trek, n-a ajuns vreodată, Ioan Buduca utilizează
arme de ultim răcnet în tehnica literară:
monologul sec și didacticist ale cărui asumpții
le-am exemplificat mai sus, ritmat de succesiunea
imbatabilă întrebare-răspuns: „Dar ce să înțelegem
din explicația asta? Că vidul spațiului se
curbează? Ori că lumina este curbată în vid? Una
e una. Alta e alta”, condimentată fie cu truisme:
„Dacă presiunea demografică asupra resurselor
crește, crește consumul de resurse și descrește
volumul resurselor”, fie cu ocazionale pierderi în
inefabil, atunci cînd presiunea intra-cosmică
devine greu de suportat: „7 serii de explozii într-
un ciclu cosmic care-și caută echilibrul de
presiuni... la a șasea serie, oho... la a șaptea serie,
oho-ho-ho (!)”.
Cum nimeni (cu excepția, poate, a lui Dan
Diaconescu) nu-i profet în țara lui, bănuiesc că
nici autorul nostru nu s-așteaptă să trezească
deocamdată prea multe minți din neagra
„închidere spirituală”, oricum nu înainte ca noi să
fi avut acces la un stadiu superior de evoluție
cognitivă, cel puțin vulcanieni, de unde să avem
deschiderea (urechilor) pentru a-i pătrunde sensul
spuselor.
Pînă una-alta, ca un cititor masochist ce mă
aflu, presupun că acest probabil cel mai prost așa-
zis roman al anului 2007, și-ar fi delimitat cît de
cît o nișă de receptare măcar dacă ar fi
descoperit-o pe Elodia ascunsă pe undeva prin
matrice. Fapt deloc improbabil în absoluta i-logică
a lucrurilor...
■
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ordinea din zi
Dezvrăjirea literaturii
Ion Pop
Mi-a parvenit de curând un mic volum cu
titlu foarte semnificativ pentru starea de
spirit a multora dintre cei care meditează,
nelini°tiți, asupra situației prezente și a viitorului
culturii și civilizației europene: Le desenchantement
de la litterature - Dezvrăjirea literaturii, semnat de
Richard Millet și publicat în toamna anului trecut la
Editura Gallimard. Printre atâtea sfârșituri, mereu
anunțate cu voce apocaliptică, iată, așadar, încă
unul. Termenul balzacian, preluat, între alții, de
Paul Benichou în marea sa sinteză L’ecole du
desenchantement (Școala dezvrăjirii, 1992),
consacrată romanticilor deziluzionați după primele
avânturi idealiste ale generației de la 1830 (Sainte-
Beuve, Charles Nodier, Alfred de Musset, Gerard de
Nerval, Theophile Gautier), e adus în actualitatea
imediată pentru a califica, sub accente agravate, un
nou crepuscul și un nou declin, considerate, de
data aceasta, ca ireversibile.
Autorul acestei cărți (născut în 1953), romancier
și eseist cu o operă deja importantă, distins cu
Premiul Academiei Franceze pentru eseul în trei
volume Sentimentul limbii (1993), își pune reflecția
sub semnul unui scepticism radical. Trăim, după
opinia sa, o epocă de extenuare și încheiere a marii
culturi umaniste europene, iar în spațiul ei, un
moment de marginalizare extremă a scriitorului și a
literaturii. „Un scriitor care evocă astăzi literatura,
scrie el în primele pagini - are ceva dintr-un
dispărut”. Lizibilul cedează vizibilității mediatice,
limbajul literar e mereu agresat și concurat până la
substituire de „discursul jurnalistic, devenit, sub
aparențele unui pseudopluralism care nu e decât
dimensiunea de farsă a democrației, unicul, obscen
adevăr”. Trimiteri la repere literare majore ca
Leopardi, cel care ironiza „profunda filosofiea
ziarelor”, dar mai ales la austriacul Hugo von
Hofmannsthal, care identifica în limbă și în scris
expresia unei coeziuni profunde între generații, a
ceea ce numea „spiritul națiunii”, vin în sprijinul
acestei atitudini de refuz categoric, nu lipsit de o
cotă de patetism. „Națiune, paradis al morților,
demnitate, spirituală, psihologie a popoarelor: iată
ce nu poate decât repugna celor virtuoși - cel puțin
celor care, autori, profesori, ziariști, editori,
publiciști, contribuie la lichidarea valorilor cu care
Hofmannsthal le învestea, și, în primul rând, ideea
însăși de națiune și, prin urmare, literatura”.
Ceea ce se deplânge, în fond, este „nihilismul
activ” , într-o societate cu valorile inversate,
falsificată de minciună, o lume care „ar fi pierdut
însuși sensul sensului”, într-un proces de de-
semnificare, de „prăbușire a verticalului în profitul
orizontalului”: „devalorizare generală”, indicând că
„ceea ce se anunță ca valoare nouă nu e decât
reciclarea celei vechi, debarasate de încărcătura ei
semnificantă, simbolică, sacră: nu o simplă
decadență, ci devalorizarea ca principiu, cel al
postumanismului, transferul unui adevăr milenar
către singura autenticitate individuală dictată de o
îngustă preocupare de sine”.
Richard Millet are în vedere mai ales starea
literaturii, în speță a romanului francez, care nu-i
mai spune mare lucru, și degradarea fără precedent
a limbii franceze, invadată de limbajele periferiei, de
elemente de argou, de agramatisme și prescurtări, și
- mai ales - concurată, fără a da semne de reacție
reparatoare, de o engleză rudimentară, folosită și în
comunitatea europeană deasupra limbilor naționale,
sărăcită, redusă la comunicarea elementară,
inexpresivă. O atare judecată apare, însă, proiectată
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
pe orizontul mai, larg al acestei „dezvrăjiri”
universale. Individul - spune eseistul - se pierde în
masă, „doxa”, opinia generală, conformistă, ia locul
limbajului personalizat, „prăbușirea literaturii în
democrație” îi pare evidentă și teribilă în evidența
ei, de unde și reacția sa de „a refuza servilul limbaj
democratic, așa cum îl auzim în mass media, și,
îndeosebi, în filme, unde, sub pretext de adevăr, el
cară gunoiul popular”.
Imaginea sa despre scriitor se află la antipozii
acestor fenomene de degradare. „lată-ne - scrie el -
orfani: nu pupilii unei națiuni de soi nou, care și-ar
mărtursi amara nostalgie; nu: niște disperați, poate,
ori, pentru a nu cădea în roluri istoric datate
(romantism al deziluziei, decadentism, declinism
spenglerian), niște dezvrăjiți. Niște veghetori ironici.
Practicieni ai unei verticalități căzute”. Simțindu-se
atacat, ca artist, în substanța însăși a limbii sale,
supusă atâtor eroziuni și amestecuri impure, autorul
acestui text-confesiune își mărturisește fără ocol
opoziția și solitudinea, își asumă condiția de
marginal, de paria, de exclus. „Cum să mai trăiești,
atunci, în acest spațiu despiritualizat, fictiv, ilizibil
el însuși, care a devenit Franța? Spațiu care nu mai
e pământ, teritoriu, patrie”... și continuă: „Izolarea e
datul nostru; o singurătate, de altfel, mai degrabă
voită decât suportată”, o „desolidarizare” care
înseamnă opoziție față de atitudinea „politic
corectă”, demagogică, „figură paradoxal
moralizatoare a servitudinii voluntare”; înseamnă
„insurecție a unicului contra numerosului”.
Nu e de mirare că o asemenea poziție, altfel
individualistă decât cea proclamată de noile
exigențe a ceea ce e considerat „politically correct”,
a trezit, cum se aude, reacții polemice în Franța,
alături, desigur, de aprobări. Ea poate fi calificată, la
prima vedere, chiar fără bibliografia la îndemână a
comentariilor presupuse, drept „elitistă”,
„tradiționalistă”, chiar „retrogradă”. Cum să
admitem - s-ar putea întreba destui - ca într-o epocă
în care idealul democratic pare inatacabil, în care
drepturile individului și „minorităților” sunt
sacrosancte, în care comunicarea mondială nu mai
cunoaște, practic, aproape nicio limită, invocarea
unor înrădăcinări în soluri natale și culturale
specifice, a unor diferențe de înzestrare între
indivizii aceleiași comunități sau între realizările
practice, în plan cultural, ale unor grupuri umane
mai mari? Cum să mai cutezi a invoca marea
tradiție, fondatoare, a creștinismului european, de
care se dezice, în numele aceleiași nivelări globale,
Europa însăși? Și cum să numești, cu franchețe,
limitele impuse viziunii și faptului creator de
constrângerile dogmatismului islamic, fără să fii
acuzat de intoleranță, chiar dacă tocmai despre
intoleranța altora este vorba?
Or, Richard Millet, scriitor profund atașat
valorilor naționale și locale franceze (s-a scris despre
el ca despre un nou Giono sau Faulkner,
constructor al unui univers imaginar cu marcă
particulară, alimentat de tradițiile locurilor sale de
baștină, din provincia Correze) își ia curajul de a
spune lucrurilor pe nume. Ceva din vocea unui
Charles Peguy se aude, filtrat, în scrisul său, fără
retorica celuilalt început de secol pe tema
rădăcinilor ancestrale ale prezentului, dar cu o
gravitate a gândului și a tonului care nu poate trece
neobservată. Ca și americanul Alan Bloom, Millet
își mărturisește amarele decepții în fața ruinării
marilor tradiții sprituale, notează invazia mediocrei
culturi de masă, în noua „societate a spectacolului”
(Guy Debord e citat cu reflecțiile sale pe această
temă, dar și ca scriitor care mai avea un mare
respect pentru calitatea expresiei și a stilului),
vituperează contra „democrației care a înlocuit
poporul cu masele”, scriind că e chiar „legitim că te
întrebi dacă, desființând orice idee de măreție, de
ierarhie, de judecată, de critică, de gust, democrația
nu ucide literatura, aceasta nemafiind vectorul
reprezentării și nici al perpetuării sale”.
Un asemenea discurs conservator sună acum, în
multe urechi, inacceptabil, de vreme ce reiterează
teme vehiculate tocmai în acele medii nu doar
reticente, ci adesea vehement polemice la adresa
masificării, a brasajelor și metisajelor culturale, a tot
ceea ce periclita, ca „sub-cultură”, creația cu
majusculă. Trimiterea, bunăoară, la „hoardele
asiatice” ca la „un coșmar recurent al istoriei”,
evocată și de un Celine, la „barbaria” care se agită
în periferiile marilor orașe, imposibil de integrat,
opinia după care „libertatea democratică nu e decât
o formă de servitute” sunt derapaje aproape
inevitabile într-o scriere polemică ce schematizează,
îngroașă liniile desenului, absolutizează
perspectivele. Citând o butadă a lui Saul Bellow,
care ceruse să i se arate un „Proust al papuașilor și
un Tolstoi al zulușilor”, eseistul riscă, desigur, să
jignească bunele sentimente ale multora, dar acest
mărturisit „cinism” e chemat să argumenteze ideea
că „culturile nu au aceeași valoare, că arta este o
ierarhie, o vibrantă scară, un mănunchi de aspre
adevăruri și miracole”.
Dacă, însă, astfel de reacții pot trezi rezerve și
critici justificate nu doar din partea adepților, mai
mult sau mai puțin dogmatici și ei, ai
„corectitudinii politice”, ci dintr-un punct de vedere
mai larg, ele nu anulează fondul neliniștii
interogative ce le alimentează. Richard Millet
trăiește, ca mulți dintre contemporanii noștri,
drama unui sfârșit de vârstă culturală, în care se
produc în chip mai accelerat decât oricând, mutații
șocante pentru orice spirit iubitor de bune,
echilibrate așezări ale omului în lume, cu
coordonate și delimitări limpezi ale spațiilor
comunitare și individuale, cu tipare de o anumită
stabilitate. Or, vremea noastră, cea a imaginarului
generalizat, a unei „postmodernități” extrem
relativizante, a unui laxism manifestat pe toate
planurile vieții, a tuturor interferențelor imaginabile
între rase, mentalități, culturi, nu are cum să nu
zguduie conștiințele modelate și educate în ceea ce
se va numi, poate mai curînd decât ne așteptăm,
„noua lume veche”. Comparația cu faza de
decadență, crepusculară, a imperiului roman, o face
chiar autorul, și s-ar fi putut adăuga măcar
sincretismul alexandrin, în aceeași ordine de
referințe. Ceea ce numim acum „globalizare”,
reductibilă în mare măsură, la o „americanizare” sui
generis, atacată și ea fără ocol de autorul cărții, este,
schimbând ce e de schimbat, omoloagă, acestor
epoci și fenomene.
Astfel situate, considerațiile deloc complezente
ale lui Richard Millet au procentul lor de justificare
și de adevăr. Căci nu trebuie neapărat să fii adeptul
cutărui tradiționalism îngust pentru a ți se
transmite șocul înregistrat de privirea critică
propusă asupra evoluțiilor recente ale lumii noastre.
„Moștenirile culturale” sunt efectiv bulversate,
rupturile și înstrăinările la nivel larg social sau
familial sunt tot mai grave, idealul unui om cât mai
aproape de deplinătatea personalității sale apare
mereu mai deteriorat de mecanismele uniformizan-
te, economice, administrative, culturale, variantele a
ceea ce un Marcuse numea „omul unidimensional”
mișună în jur. Formația intelectuală complexă
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cedează locul producției rapide, pe bandă rulantă,
de lucrători îngust specializați, care abia au timp
să-și dea seama pe ce lume culturală există, înainte
de a intra în circuitul productiv și „lucrativ”, aducă-
tor de profit imediat, cu precădere material. Înlocu-
ită pe scară tot mai largă de divertisment, „cultura
înaltă”, autentic formatoare de personalitate, poate
fi ușor marginalizată, cu un statut și cu o impor-
tanță grav minimalizate și depreciate. Cvasisupre-
mația „civilizației imaginii” sporește, în chip para-
doxal, de-realizarea vieții de fiecare zi, transformă
în spectator neutru al unor ficțiuni, fie ele chiar
fotografii ale unei realități imediate dramatice sau
tragice. Ecranul televizorului și al internetului nu
fac doar mai facilă relația cu universul întreg, ci și
izolează, în mod paradoxal, de evenimentul trăit,
neutralizându-l cumva. Iar dacă, așa cum se întâm-
plă cel mai frecvent, spectacolul oferit nici nu este
cel al evenimentului esențial, ci caută senzaționalul
ieftin și derizoriul, flecăreala jurnalistică, frivolul și
chiar trivialul, lucrurile sunt și mai evidente în
sensul acestui soi de ciudată înstrăinare și
devalorizare a existentului.
Revenind la paginile lui Richard Millet, sunt de
înțeles, așadar, în multe privințe, îngrijorările și
alarmele pe care le trăiește și exprimă, în fața unor
astfel de mutații ale civilizației și culturii europene.
O face, desigur, cum mărturisește singur, cu un fel
de „cinism” afișat, cu o franchețe tăioasă a reflecți-
ei, în răspăr tocmai cu acea „doxă” reductibilă, în
esență, la numita „corectitudine politică”, de inspi-
rație transoceanică. Dar și cu un patos ce dă expre-
sie unei mari deziluzii și unei exasperări a căror
atenuare o vede doar în asumarea cumva eroică a
condiției de scriitor solitar, în ruptură cu lumea și
cu umanitatea despre care crede, cu destule temeiu-
ri, că au apucat-o pe căi greșite. Este vocea unui
umanist care crede încă în valorile „tari” ale culturii
și literaturii, la a căror relativizare asistă elegiac.
Contra „rarefierii, aplatizării, pierderii sensului, ca
„alte nume ale dezvrăjirii, ale teribilei reduceri a
lumii de către tehnică, obiect, imagine, comunicare,
publicitate, minciună mediatică” adică a unor
fenomene ce se produc efectiv sub ochii noștri și
nu pot fi negate - scriitorul spune că: „Învinși, vom
rămânea totuși în război, noi cei care suntem
atașați neîmplintului, ca față de un principiu”.
Chiar obsedat de această conștiință a declinului
unei literaturi care „nu mai cântărește nimic, nici
economicește, nici în plan simbolic”, Richard Millet
opune „agoniei” un fel de energie alimentată de
singurătatea insomniacului care vrea să regăsească
„filigranul lumii”, densitatea și mărcile ei originare,
stratificările ei în timp. „Am vrut doar - scrie el
spre final - să mărturisesc o mare neliniște, chiar o
suferință. Voi tăcea, așadar, retranșându-mă în acea
singurătate din care voi continua să vă privesc,
ascultând acel regat al morților, care este orice
limbă literară. Trăiesc în doliu, și în strălucirea zilei.
Încerc să preschimb întunecimea în lumină”.
O asemenea profesiune de credință nu-l poate
lăsa indiferent, dincolo de încălcarea altor aspecte și
nuanțe ale reflecției, pe cel care aude tot mai des în
preajmă, chiar în mediile noastre academice, așadar
cultivate, că literații nu produc, de fapt nimic, că
au devenit un fel de paraziți ai altor meserii,
desigur mai pozitive și mai palpabil profitabile. Ne
aliniem, nu-i așa, „ritmului vremii”... Numai că în
acuzatul și disprețuitul „nimic,” încă mai mult sau
mai puțin „vrăjit” ori cu magii deteriorate, al
scrisului frumos, ca și în cel al muzicii, filosofiei,
artelor plastice, s-ar putea să se mai păstreze ceva
dintr-o umanitate esențială, autentic definitorie,
ireductibilă. Este cea în care, din fericire, nu chiar
toată lumea a încetat să creadă.
■
structuri în mișcare
Un serial ca un
„jurnal intelectual”
Ion Bogdan Lefter
Din nou structuri, din nou în
mișcare
n sine, cuvîntul „structură” e prea banal:
folosit frecvent în limbajul intelectual,
jurnalistic, în orice domeniu. Pe de altă
parte, cultural vorbind, poartă cu sine grele
conotații de cînd a fost folosit ca termen-cheie
de vastul ansamblu de idei și metodologii pe
care le desemnăm drept „structuralism”.
Și totuși, fie că privim termenul ca prea
„șters”, fie ca prea „marcat”, iată: Structuri în
mișcare. Formula am mai folosit-o ca generic
pentru articolele pe care le-am publicat în
primele două reviste pe care le-am lansat în
perioada postcomunistă, săptămînalele
Contrapunct (1990-1992) și Observator cultural
(2000-2005). N-am prelungit-o în aLtitudinile
actuale (inaugurate în 2006) din motive de
„politică internă”, dacă pot pentru ca să spun
așa: împrejurările mă obligă nu de puține ori să
scriu texte legate de „dosarele” tematice sau cu
diverse alte rațiuni redacționale, încît n-aș putea
onora constant titulatura, iar aparițiile mai rare
ale unui lunar nu prea permit întreruperile unei
rubrici, care și-ar pierde astfel șirul. Cu acordul
binevoitor al Tribunei clujene, reiau acum
formula în ritmul revistei, o dată la două
săptămîni.
Despre ce fel de „structuri în mișcare” e
vorba? Nu e mare filozofie la mijloc. Cum am
mai spus cu alte ocazii, „patentul” sintagmei îi
aparține lui Cristian Moraru. În ultimele zile ale
lui 1989 sau în primele din 1990, după căderea
regimului comunist și înainte de lansarea
Contrapunctului, discutam cu prietenul meu
despre titulatura rubricilor principale de critică
pe care urma să le susținem în revistă, eu fiind
împotriva consacratei Cronica literară. Mi se
părea prea direct legată de stereotipiile presei
culturale din deceniile anterioare și în același
timp prea restrictivă, limitînd posibilitățile de
mișcare ale autorilor. Or, actualitatea culturală
nu înseamnă doar cărți, deși pentru noi,
„literații”, sigur că totul începe din și sfîrșește în
pagina scrisă, din/în pagina tipărită. Însă mai
sînt atîtea altele: „mișcarea ideilor” (tot mișcare,
într-adevăr!), artele toate (care „literat” nu
consumă nimic altceva decît „litere”?!), fundalul
socio-politic, viața, lumea întreagă. Decuplată de
rest, literatura riscă interpretări reductive. La ce
bun - atunci - să te limitezi la recenzarea
cărților, doar a cărților?! Pentru a schița un
tablou al epocii e nevoie de mai mult, de o
cuprindere mai largă. De o privire de ansamblu
asupra literaturii, a artelor, a societății
contemporane, a structurilor lor în mișcare
continuă, în permanentă evoluție. și:
complexități coerente sau coerență în
diversitate, multistratificări, recurențe,
corespondențe, pluriperspectivism etc. etc. etc.
Formula - așadar - Cristian Moraru a
inventat-o, tot încercînd noi împreună să găsim
altceva decît Cronica literară.
Ce vor fi Structurile în mișcare de-aici
încolo, reluate în Tribuna? Nu-mi propun un
profil anume de rubrică, cu limitări stricte. Se-
nțelege că nu voi face „cronică literară” - deși
nu exclud apariția în peisaj a cărților. Încerc să
scriu mai ales despre celelalte arte, „vizuale” și
„ale spectacolului”, cum se spune (nu cu mult
timp în urmă erau denumite „plastice” și
„scenice”...). Am mai scris, nu de puține ori,
despre expoziții, despre teatru, despre filme,
însă niciodată sistematic, cum mi-ar fi plăcut.
Poate că va veni vorba și despre alte lucruri, de
pildă despre atmosfera culturală a momentului,
ideologii, polemici, poate va fi loc și pentru
relatări, portrete, cine știe ce încă?! Îmi
imaginez un serial ca un „jurnal intelectual”,
liber, improvizat dar - totuși! - coerent,
„pluriperspectivist” ș.a.m.d. Ce va ieși rămîne să
vedem împreună...
Cum ar putea arăta un
„jurnal de martie”
Fără să dezvolt vreun subiect acum, la debut
de rubrică - cîteva subiecte posibile din bilanțul
lui martie 2008:
Expoziționale:
■	1 martie. Inaugurare a unui nou spațiu:
Elite Art Gallery, undeva, în zona fostelor
grajduri regale din Capitală, pe o stradă...
Noica, sub patronajul asociației Elite Art Club
UNESCO. Prima expoziție: Seniori ai picturii
românești. Cu zece nume: Traian Bădean,
Corneliu Brăescu, Eva Cerbu, Maria Constantin,
Cornelia Daneț Demetrescu, Madi Dinu,
Yvonne Hasan, Ion Pană, Alma Redlinger, Sanda
Șărămăt. Opt dintre artiști sînt octogenari,
junioara grupului e Cornelia Daneț Demetrescu,
la aproape 79 de ani, iar decană de vîrstă -
Madi Dinu, care a împlinit 99 în decembrie.
Proiect interesant al Luizei Barcan, curatoarea
expoziției: recuperare a istoriei picturii
românești printr-un omagiu adus „seniorilor”,
celor mai vîrstnici artiști de azi, reprezentanți
răsalaltăieri, alaltăieri, ieri ai mai-tuturor
etapelor artei românești a secolului XX.
■	4 martie. Vernisaj Maxim Dumitraș la
Galeria bucureșteană Senso, pe Bulevardul
Unirii, spre Palatul Parlamentului (se va muta
curînd, aflu). Sculptorul-pictor-artist multilateral
va împlini în toamnă 50 de ani și-și face
„retrospectiva”, mai întîi în București, apoi, în
septembrie, la Bistrița, deci în zona
Sîngeorzului, unde s-a născut și trăiește. Posibil
să fie itinerată și în alte locuri, înainte ori după
aniversare (Slobozia, Cluj?). Ansamblu
impresionant de lucrări în tehnici varii,
desfășurate în evantai, cu două mesaje
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
principale: mobilitatea energică a talentului °i
consecvența obsesiilor personale, motivele
dezvoltîndu-se ciclic și revenind periodic...
■	15 martie. Vernisaj Ion Nicodim la
Galeria Anticariat Curtea Veche, la un an de la
stingerea artistului. Titlul vibrează trist: Ieri, nu
de mult. Selecție de lucrări din întregul traseu
parcurs din tinerețe și pînă la final. Mai multe
stilistici, avansînd către abstracționismele
caracteristice lui Nicodim, epurate, esențializate,
și către inimile puternic simbolice și în același
timp de o concretețe frapantă, pictate cu tușe
distincte, de parcă ar fi colaje de fîșii materiale,
sau - în cunoscutele lucrări, absente aici -
modelate în lut sau din alte materiale. Pe
coloana centrală a sălii de la Curtea Veche te
întîmpină două mici lucrări ca două borne ale
vieții, ale căutărilor artistice: un frumos, sobru
autoportret din 1954, în manieră clasicizantă,
cu un aer vag retro, autorul privind către noi
calm, cu certitudinea destinului în ochii liniștiți,
disimulînd imperfect un visător, un vizionar; și
o inimă din etapele finale, tot pictură, suprafața
ovoidă avînd aspect metalic, întărit de țintele
care o fixează de fundalul ca de pămînt negru,
zgrunțuros. Sînt respectate cu strictețe notele de
carnet din urmă cu exact un an, cînd Nicodim
face inventarul de lucrări „pentru expoziția ce o
proiectez la Curtea Veche”...
Sau teatrale:
■	13 martie. Buzunarul cu pîine al lui
Matei Vișniec la Metropolis, montare pe o
scenă încă nouă, inaugurată de cîteva luni în
fosta clădire a Casei de cultură „Mihai
Eminescu” a Sectorului 2, preluată în anii 1990
de Theatrum Mundi. Una dintre primele
reprezentații, nu chiar premieră. Subiect de
lucru pe care l-am ales pentru studentele mele
de la Teatrologie, unde susțin un curs de un
semestru, la socilitare amicală (la UNATC).
Spectacol montat de cei doi actori, Oana Pellea
și Sandu Mihai Gruia, care îi joacă pe cei doi
anti-eroi beckettieni în dialog asupra sensurilor
vieții, pentru ca la final să se descopere ei înșiși
personaje de teatru în teatru, urmăritori
urmăriți, spectatori vizionați, supravegheați,
încarcerați. Fetele urmează să scrie cinci sau
șase tipuri de texte, într-un exercițiu de
promovare și de analiză a spectacolului.
■	Și - firește - Hamlet -ul pus în scenă la
Sibiu de Radu Alexandru Nica, cu premiera la
finele lunii, pe 28, la cîteva zile după ce
inventarul de față a plecat, prin curier
electronic, spre Cluj...
■
incidențe
Cetățenie si naționalitate
J	J	}
Horia Lazăr
Istoria Europei e pregnant marcată de prezența
„străinului”. Perceput inițial ca un individ
exterior grupului ce-l socotește ca atare, în
afara oricărei referințe etnice sau rasiale (în acest
sens, toți necunoscuții sînt străini, opunîndu-se
celor din apropiere, vicini, 1), străinul, obiect
mitic pînă în secolul al X-lea, proiectat de Isidor
din Sevilla în Asia, Africa dar și la hotarele pe
atunci necunoscute ale Europei, va fi, pe rînd,
privit cu neîncredere, tolerat, impozitat, uneori
parțial integrat în corpul social. Odată cu
politizarea reflecției asupra societății și cu
acutizarea conflictelor sociale, va sfîrși prin a
deveni „dușmanul poporului”, cum a fost calificat
de iacobinii francezi. Preluînd imaginarul
antisemitismului medieval, xenofobia orchestrată
ideologic și transformată imediat în sentiment
popular a epocii moderne, s-a întărit, în tinerele
state naționale ale secolului al XIX-lea, pe măsura
consolidării acestora. Constituirea națiunilor
moderne și dreptul naționalității apar astfel ca un
du-te-vino neîncetat între integrare și excludere, în
care figura străinului (provincialul, imigratul,
refugiatul politic dar și categorii subtil
marginalizate precum femeile, copiii, delincvenții,
prostituatele, infirmii sau drogații) e
omniprezentă, inspirînd politici publice și
generînd sentimente contradictorii.
„Străinul” primului mileniu al erei noastre
trăia dincolo de frontiere permeabile, încă
nefixate, iar cuvîntul patria desemna locul nașterii
persoanei. Un canonist din secolul al X-lea,
Reginon din Prum, caracteriza „națiunea”
medievală prin referire la origine, moravuri, limbă
și legi (genere, moribus, lingua, legibus, 2) - de
remarcat absența trimiterii la teritoriu și
calificările culturale (originea sugerînd practici
comunitare într-un mediu social restrîns, fără
rezonanță etnică). Cît despre „străinii” din Evul
Mediu francez, numiți aubains (3), aceștia erau
persoane aflate în trecere pe un domeniu, dintre
care unele („străini cu anul și cu ziua”) aveau un
statut identic cu cei ce depindeau de seniorul
locului. În virtutea principiului de drept ce stipula
că „nu există pămînt fără stăpîn”, străinul ce nu-și
declara un stăpîn exterior domeniului pe care
locuia temporar trecea automat sub protecția
stăpînului locului. La moartea trecătorului, care
era adesea negustor, pelerin sau vagabond,
posesorul domeniului îi prelua bunurile -
incapacitate juridică pe care străinul o putea de
altfel răscumpăra, putînd să-și lase astfel bunurile
familiei sau altcuiva (4). Cetățenia embrionară a
veacului al XV-lea, născută în mediu urban, îi
opune, de data aceasta, pe aubains citadinilor și
tîrgoveților, altfel spus rezidenților stabili ce au
investit în bunuri imobiliare sau funciare. Primele
„scrisori de naturalizare” din Franța, emise în
1340, confirmă existența unei concepții fluide și
deschise asupra „națiunii” (la origine un cerc
lărgit de concitadini, cei veniți din exterior fiind
acceptați printr-o „scrisoare de primire în oraș”,
lettre de bourgeoisie), în care amestecul etniilor și
fluxurile migratoare masive urmează curba
evoluțiilor economice. Astfel, „indigenii” din
sudul Franței sînt opuși, în secolul al XlI-lea,
spaniolilor, italienilor și francezilor (Francigeni,
denumire ce se regăsește în secolul al XIX-lea sub
forma Franchimans), în vreme ce distincția dintre
francezi și provensali, despărțiți de Loara,
frontieră naturală, datează din secolul al XI-lea
(5). Valurile migratoare, uneori sezoniere
(recoltarea grînelor a adus în orașul Aix, în 1493,
între 8000 și 9000 de străini), au dat naștere unor
adevărate colonii profesionale de străini: negustori
și bancheri italieni la Lyon (în secolele XV-XVI),
comercianți olandezi la Bordeaux (în secolul al
XVII-lea), fabricanți de alcool englezi și irlandezi
(Martell, Hennessy) în interiorul teritoriului (în
secolul al XVIII-lea).
La începutul secolului al XVI-lea, pentru a fi
francez erau necesare trei condiții: a fi născut în
Franța, din părinți francezi, și a fi rezident
permanent în regat. În 1515 însă, parlamentul
parizian a introdus dreptul solului (jus soli) în
actele jurisdicționale: nașterea și reședința devin
criteriile cetățeniei, indiferent de originea
părinților (6). La aceasta se adaugă generalizarea
practicii „scrisorilor de naturalizare”, începînd cu
Francisc I. Pînă atunci contestate de o parte a
marii nobilimi, și uneori chiar de guvernatorii
regali, aceste scrisori se substituie celor de
„primire în oraș”, devenind o favoare exclusiv
regală - o procedură de excepție similară dreptului
de a grația. Naturalizarea regală face din străin un
francez, dîndu-i toate drepturile „francezului de
sînge” , în primul rînd pe acela de a moșteni și
de a lăsa moștenire. Între 1660 și 1789, regii
Franței au acordat în jur de 6000 de astfel de
scrisori, adică 45 pe an în medie (7).
Printre privilegiile feudale abolite de revoluția
din 1789 se numără și puterea regelui de a
naturaliza străini. Constituția din 1791 și
decretele ce o precedă sau o urmează rămîn însă
deschise naturalizării străinilor (printre care
protestanții de origine franceză, refugiați în urma
persecuțiilor, pe vremea lui Ludovic al XIV-lea), ce
sînt identificați politic cu francezii prin acordarea
automată a cetățeniei, cu condiția de a fi instalați
pe sol francez și de a depune jurămîntul civic.
Revoluționarii au creat și instituția „cetățeniei de
onoare”: integrarea în națiune a străinilor prieteni
ai revoluției. În Constituția din 1793, referirea la
jurămîntul civic pentru acordarea cetățeniei
dispare, iar în cea din 1795, ca și în cea din 1799,
automaticitatea dobîndirii ei cedează locul unui
demers voluntar: tînărul de 21 de ani își va
declara intenția de a se fixa în Franța, unde va
trebui să locuiască șapte ani (1795) respectiv zece
(1799) înainte de a deveni cetățean, plătindu-și
impozitele și desfășurînd activități economice sau
căsătorindu-se cu o franțuzoaică. Dacă în 1791
calitatea de francez și cea de cetățean sînt
disociate, după 1793 ele se vor contopi prin
eliminarea jurămîntului civic revoluționar.
În 1803, Codul civil promulgat de Napoleon
reprezintă o cotitură în dreptul naționalității.
Întemeind calitatea de francez pe capacitatea de a
exercita drepturile civile, articolul 7 din cartea
întîia a codului „scoate” naționalitatea din
Constituție. Francezul e definit juridic prin cod
iar cetățeanul prin referire politică la Constituție
și la principiul teritoriului. De acum, prin
prioritatea acordată dreptului sîngelui (jus
sanguinis), francezul e „copilul născut dintr-un
tată francez”, chiar și în străinătate. Dacă
nașterea pe teritoriul francez conferă drepturi
civile, străinii ce doresc să devină cetățeni francezi
±
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
vor trebui să solicite naționalitatea. Devenită o
calitate personală și transmisă prin filiație,
calitatea de francez e, în Codul civil napoleonian,
o reinterpretare a dreptului roman prin care
națiunea reprezintă o prelungire politică a familiei
sub semnul păstrării numelui (8). Despărțită de
ritualul fidelității feudale și de cel al adeziunii
politice vehiculată de revoluție, afirmarea
dreptului sîngelui va genera, din rațiuni politice și
militare cu rezonanță populaționistă (păstrarea
unității imperiului și menținerea, în caz de
conflict, a unei rezerve importante de militari
aflați sub constrîngerile naționalității), o legislație
imperială a „fidelității perpetue”, ce se va păstra
pînă în 1889. Avînd ca scop împiedicarea
francezilor din străinătate de a-și abandona
naționalitatea, ea le va interzice acestora
naturalizarea într-o altă țară fără autorizația
guvernului francez (9).
Dreptul sîngelui a fost impus în codul
napoleonian, după numeroase dezbateri, de către
Tronchet, jurist moderat, fost regalist
constituționalist, membru al Adunării constituante
și apoi avocat al lui Ludovic al XVI-lea. În privința
superiorității juridice a dreptului sîngelui,
Tronchet avea o opinie contrară celei a lui
Napoleon, care, convins că puterea unui stat stă,
printre altele, într-o populație numeroasă, în
măsură să dea mulți soldați, privilegia dreptul
solului (nașterea pe teritoriu). În acord însă cu
primul consul, Tronchet a formulat, în articolul 6
al Codului, principiul „admiterii la domiciliu” -
statut intermediar, aflat între cel de rezident și cel
de naturalizat, introdus simultan cu restabilirea
dreptului de aubaine, ce fusese abolit unilateral de
revoluționari, fără ca statele vecine să o facă și
ele. Măsură juridică substitutivă a cetățeniei,
asigurînd exercitarea tuturor drepturilor civile,
admiterea la domiciliu va fi, în secolul al XlX-lea,
preferată stării de rezident, supusă dreptului de
aubaine. După abolirea definitivă a acestuia, în
1819, străinii admiși în Franța o vor solicita cu
predilecție: contrar statutului de cetățean, ea nu
presupunea obligativitatea serviciului militar.
Anul 1889 marchează, în Franța, revenirea
dreptului solului în legislația naționalității,
redefinită pe fundalul unei noi politici
demografice și al unei riguroase administrări
birocratice. Pierderea războiului cu Prusia, urmată
de depresie economică, de scădere demografică și
de mari concentrări de mînă de lucru străină în
zonele de frontieră - risc de revendicări și de
tulburări sociale - aduc instituirea, încă din 1887,
a „dublului drept al solului” (nepotul unui bunic
străin născut în Franța e irevocabil francez).
Preocuparea demografică, combinată cu exigența
de egalitate, de securitate și de integrare socială,
nu va favoriza însă naturalizarea persoanelor
adulte. În schimb, statutul privilegiat al
rezidenților (neparticiparea la serviciul militar) va
fi însoțit, de acum, de o pierdere de drepturi
sociale nou instituite: protecția socială, dreptul de
reprezentare a salariaților în comitetele
întreprinderilor, accesul la profesiile liberale.
Republicanizat și instruit de înfrîngerea militară
din 1870, dreptul solului, devenit conservator și
generînd simultan patriotism și xenofobie, va lua
în considerație reședința trecută, acolo unde
Vechiul Regim o avea în vedere pe cea prezentă și
viitoare.
Dreptul naționalității întemeiat pe cel al
sîngelui e expresia unei munci susținute de
armonizare juridică și nu are în el, arată P. Weil,
nimic rasist (10). Ca drept „special” (nu politic),
nu se opune naturalizărilor ci dezordinilor
produse de străinii „indezirabili”. El apare în
legislația prusacă în 1842, în scopul de a codifica
expulzarea și, în același timp, recrutarea de
personal în serviciile publice, avînd o dublă
consecință: străinii nu pot deveni cetățeni decît
prin naturalizare, iar libertatea de a renunța la
naționalitate dispare. În virtutea dreptului
sîngelui, Germania imperială, devenită țară de
emigrare și putere colonială, îi va păstra în sînul
națiunii pe toți cetățenii ei emigrați. Unii dintre
aceștia vor dobîndi o a doua naționalitate, iar în
timpul Primului Război Mondial cei instalați în
Anglia, Franța și S.U.A. își vor pierde
naționalitatea adoptată, fiind socotiți „cetățeni de
origine dușmană” (!), percepuți de opinie ca
spioni sau sabotori (11). De fapt, reprezentarea
Germaniei ca națiune rasială nu e efectul
promovării de către juriștii secolului al XlX-lea a
dreptului sîngelui, ci al fantasmelor reactivate în
prima conflagrație mondială. Intens ideologizantă,
această concepție are la bază confuzia dintre
dreptul naționalității (atribuirea calității de
membru al unui stat unui individ) și mecanismele
de identificare a unui grup cu comunitatea
națională. În Franța anilor 1880, aflată sub
presiunea imigrării și a necesității de integrare
accelerată a străinilor, alegerea dreptului solului va
impune naționalitatea tuturor celor prezenți pe
teritoriu. Intervenția statului va stabiliza astfel
fluxurile de migranți, creînd însă o categorie de
cetățeni care au devenit francezi fără să o fi cerut,
și care, pe deasupra, nu-și pot declina noua
naționalitate: dispozitiv birocratic uniformizant și
neselectiv dar eficient, contrar însă spiritului
originar al Revoluției franceze, ce întemeia
cetățenia pe un act de voință politică exprimat
prin jurămîntul civic.
Aleasă sau impusă, dobîndită automat sau
prin proceduri de excepție, naționalitatea, miză
politică majoră, nu exclude discriminările. Legată
de practici sociale și de interese aflate în conflict,
asimilarea străinilor, promovată deja de elitele
burgheze ale secolului Luminilor împotriva
etnicismului aristocrației, „moștenitoare” a
spiritului războinic al francilor, are părțile ei de
umbră. Astfel, codul napoleonian le supune
discriminărilor pe femei, legislația din 1889 pe
indigenii musulmani din Algeria iar cea din 1927
pe naturalizați. Conform Codului civil din 1803,
femeia, „proprietate a soțului”, primește
naționalitatea acestuia; prin urmare, nu se poate
naturaliza pe cont propriu. Consecința acestor
prevederi a apărut în anii 1920-1930, cînd, în
lumina stipulațiilor codului, 150000 de femei,
franceze născute în Franța, unde domiciliau, au
devenit străine în clipa căsătoriei cu un străin, în
vreme ce alte 30000, deja străine din același
motiv, au redevenit franțuzoaice prin divorț sau
prin decesul soțului. Prin efectul dublului drept al
solului, statuat în 1891, femeia denaturalizată prin
căsătorie își putea însă recupera cetățenia prin
renaturalizare, grație copilului născut în Franța
(12). Politica populaționistă și familialistă de după
cel de-al Doilea Război Mondial a reparat această
ciudățenie: prin căsătorie, femeia străină devine
automat franțuzoaică, iar franțuzoaica își
păstrează naționalitatea, chiar și prin căsătoria cu
un străin.
Din 1834, musulmanii și evreii algerieni erau
supuși ai regelui, dar nu cetățeni francezi. La acea
dată, autoritățile din Algeria naturalizau, prin
dreptul solului, străini (spanioli, italieni, germani),
ce au constituit cunoscutele „colonii de populare”.
Evreii algerieni au fost naturalizați în bloc după
1870, împotriva voinței administrației coloniale,
însă indigenii musulmani, care juridic erau
francezi, continuau să fie titularii unei
naționalități golită de sens, lipsită de drepturi și
expusă vexațiilor autorităților coloniale (confiscări
de pămînturi, sechestrări, amenzi, impozite
abuzive). În Primul Război Mondial, Franța a
înrolat 173000 de soldați musulmani și a
rechiziționat 119000 de muncitori, drept care, în
1919, legea a acordat algerienilor musulmani
naționalitatea franceză, a cărei dobîndire a
continuat însă să se lovească de obstacole.
În sfîrșit, legea din 1927 redeschide Franța
imigranților, fiind, în același timp, un exemplu de
„instrumentalizare demografică” (13) prin care
naturalizații sînt excluși de la eligibilitatea politică
și profesională pentru zece ani, refuzați în barou
și în medicina publică, obligați să presteze
serviciul militar înainte de a solicita un loc de
muncă în domeniul public. Aceste discriminări
vor dispărea complet doar prin legile promulgate
în decembrie 1983.
În vederea alegerilor municipale din același an,
Franțois Mitterrand a reluat un punct al
campaniei electorale prezidențiale din 1981
privind acordarea dreptului de vot străinilor în
alegerile locale, după cinci ani de ședere în Franța.
Ceea ce propunerea prezenta ca pe o abolire a
unei discriminări s-a lovit de obstacole
constituționale. Ea a fost de altfel respinsă de un
mare număr de personalități și de forțe politice și
sindicale, fidele principiului cetățeniei, singurul ce
dă drept de vot. S-a subliniat, de asemenea, faptul
că rezidenții străini, cetățeni ai unui singur stat,
ar fi votat în două țări, și că aleșii francezi locali,
al căror mandat electoral constă în alegerea
senatorilor, sînt, în această calitate, reprezentanți
ai națiunii, și că un corp electoral municipal
alcătuit parțial din cetățeni străini e de
neconceput (14).
Dreptul naționalității e un compromis între
concepția spiritualist-culturală a națiunii ca
„geniu”, închisă la viitor, și cea politico-juridică ca
un „contract” între cetățeni, indiferentă față de
trecut (15). Ca suport al permanenței vieții
colective, cele două idei despre națiune, în același
timp descriptive și normative, se deschid spre
istorie și sociologie, configurînd totodată o
filozofie a formelor politice - expresie a unui
proiect de organizare comun. Problematica
contemporană a imigrării, care a devenit un
fenomen planetar, se înscrie în triunghiul inserare-
integrare-discriminare, cu accent pe ultimul aspect
(16). Riscul inserării prin acordarea de drepturi
colective e comunitarismul. Privindu-i pe imigranți
ca pe un bloc compact, fără diversitate internă,
metodele insertive încurajează păstrarea
identităților comunitare și a legăturilor străinilor
cu țara de origine, fixîndu-și ca obiectiv posibil
reîntoarcerea acasă a imigraților. La celălalt pol,
practicile de integrare au ca nucleu ideologic
drepturile individului și egalitatea. Ele își
centrează acțiunea pe educare și formare
profesională și civică, avînd ca prim obiectiv
abolirea discriminărilor, îndeosebi a celor legate
de accesul la locuință și la locuri de muncă.
Eșecul Franței în constituirea parcului de locuințe
sociale în anii 1970, cînd încercarea de dispersare
a imigraților a dus, împotriva așteptărilor, la
concentrarea acestora în cartiere insalubre,
adevărate ghetouri ale mizeriei (17), poate fi plin
de învățăminte. La originea degradării actuale a
situației imigraților se află, consideră P. Weil,
cauze macro-economice și demografice, și de
asemenea transferarea de către statul „ațipit” spre
orașe și comune a competențelor sociale (18) - de
unde nevoia reconfigurării sarcinilor organismelor
publice în vederea gestionării drepturilor și
statutelor unor populații de acum în mișcare și în
flux perpetuu, în care fiecare dintre noi a fost,
este sau va fi, la un moment dat, străin undeva,
10
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
prins în ceea ce Agamben nume°te „exodul
imobil” al zilei de mîine.
N O T E
(1)	Termenul îi desemnează, de exemplu, pe
membrii fiecăreia dintre cele patru „națiuni” ale
comunității universitare pariziene din secolul al XIII-
lea: francezii, normanzii, picarzii și englezii.
(2)	Histoire des etrangers et de Fimmigration en
France. Sous la direction d’Yves Lequin, Paris,
Larousse, 2006, p. 64.
(3)	Cuvîntul e la originea expresiei ce desemnează
dreptul seniorial la succesiune (droit d’aubaine) în
cazul decesului străinului pe domeniu.
(4)	Histoire..., op. cit., p. 91.
(5)	Ibid., p. 105 și urm.
(6)	Patrick Weil, Qu’est-ce qu'un Franțais IHistoire
de la nationalite franțaise depuis la Revolution, Paris,
Gallimard, col. „Folio histoire”, 2004, p. 23 și urm.
(7)	Ibid.
(8)	Ibid., p. 51.
(9)	Ibid., p. 54.
(10)Ibid, p. 91 și urm.
(11)	Xenofobia și antisemitismul s-au asociat adesea
în vreme de criză politică sau de cădere economică. În
1933, „blocul național-securitar” din Franța, opus celui
„social-umanitar”, denunța prezența, în Alsacia, a unor
„germani indezirabili”, evrei de origine, care după
venirea la putere a lui Hitler s-au instalat în această
provincie, redevenită franceză. Dublul reflex, securitar
și antisemit, face ca rapoartele de poliție să-i
desemneze drept „falși refugiați”. V. Gerard Noiriel,
Immigration, antisemitisme et racisme en France
(XIXe-XXe siecle). Discours publics, humiliations
privees, Paris, Fayard, 2007, p. 388-389. Expulzați din
Franța prima dată sub domnia lui Philippe le Bel în
1306 și readmiși în regat ca „națiune” (minoritate
itinerantă) în 1713, evreii au devenit cetățeni în 1791,
după dezbateri prelungite ale Adunării constituante, în
care principiul cetățeniei lor „active” (cu drept de vot)
a fost examinat în paralel cu dreptul de acces la ea al
actorilor și al protestanților (cf. Lequin, op. cit., p. 206
și 243). Integrați politic, ei vor face însă, un secol mai
tîrziu, obiectul unei xenofobii difuze, introdusă în
opinia publică de presa antisemită și cu ocazia afacerii
Dreyfus.
(12)	P. Weil, op. cit., p. 320.
(13)	Ibid., p. 370.
(14)	Patrick Weil, La France et ses etrangers.
L’aventure d’une politique de Fimmigration de 1938 a
nos jours, Paris, Gallimard, col. „Folio histoire”, 2004,
p. 221-228.
(15)	Dominique Schnapper, La France de
Fintegration. Sociologie de la nation en 1990, Paris,
Gallimard, 1991, p. 50.
(16)	P. Weil, La France et ses etrangers, op. cit., p.
265.
(17)	Finanțarea publică a construirii de mari
imobile colective în vederea închirierii, în care străinii
erau împrăștiați printre francezi, a sosit prea tîrziu.
Ameliorarea puterii de cumpărare a făcut ca francezii
să-și construiască propriile imobile, golidu-le pe cele în
care locuiau cu chirie și în care au rămas doar imigrații
nevoiași. În acest fel, politica «cotelor» de străini a dus
la constituirea ghetourilor de imigrați (P. Weil, La
France., op. cit., p. 375 și urm.).
(18)	Ibid., p. 406.
■
revizitari literare
Maestrul si ceața
Dan Lăzărescu
Proasta informare, inocentă sau nu, intră în
compoziția ceții, alături de interese mai mult
sau mai puțin inocente. Prea sunt numeroase
ignorările, falsele învinovățiri, pentru ca un anumit
simț al dreptății să nu ne amestece, atât cât putem.
Nu-i mai puțin adevărat că la dimensiunile,
substanța, importanța și, mai ales locul statuii
Maestrului, această ceață nu are mare importanță,
timpul implacabil fixând locul fiecăruia iar funcția
de „aspirator de ceață” pe care ne-am îngăduit-o
fiind extrem de puțin importantă. Ni se pare însă
că efortul de a ne determina să credem că ceața
aceasta își are izvorul în chiar statuia Maestrului
merită un pic de răspuns.
La începutul anilor ' 60 ai studenției noastre
bucureștene se știa cu precizie că în cazul Mitrea
Cocor numele lui Mihail Sadoveanu, Maestrul, era
un simplu pseudonim. Spre deliciul nostru bine
temperat am descoperit, împreună cu un coleg,
fraze din altă scriere, „Dumbrava minunată”
aparținând chiar Maestrului, amestecate în structura
romanului mai sus numit. În niște „Dicționare liter-
are” acest caz este trecut binișor cu vederea, chiar
dacă are o anume semnificație.
O altă acuză, rafinat neștiutoare, este
învinovățirea Maestrului de lăcomie, adică cerea
pentru fiecare pagină un anume preț, eventual luat
înaintea predării manuscrisului. Se trec ușurel cu
vederea fapte extrem de grave și cu adevărat
semnificative din realitatea noastră literară, trecută
și prezentă. Asupra tradiției naționale românești a
vieții de redacție de-a amâna plata promisă a unui
text dincolo de limitele bunului simț nu mai
insistăm, iar atitudinea Maestrului indică pățitul.
Maestrul a rămas unul dintre acei puțini scriitori
români, dacă nu cumva singurul, care a reușit să
trăiască din propriul scris, asigurând existența unei
numeroase familii. Pentru a realiza această siguranță
materială, dacă nu avea la spate o avere sau
colectivitate care să-l susțină, activitatea de ziarist
sau de cadru didactic rămânea și rămâne printre
cele mai căutate. Maestrul n-a aspirat nici la una
nici la alta iar activitatea de redacție la diferite
publicații n-a avut niciodată caracter remunerativ.
Singura sursă sigură de venit i-a fost corecta
prețuire a scrisului său. Reflexele de-o viață au
continuat și când Maestrul, membru al...,
președinte al.... avea asigurată existența. Chiar în
această situație a refuzat banii cuveniți pentru
traducerea în limba „moldovenească” la Chișinău, a
romanului Mitrea Cocor. Refuzul, cunoscut ca fapt
cert, are mai multe interpretări: nu se declara
autorul romanului, nu recunoștea limba
„moldovenească” etc. Lăcomia i-ar fi dictat o altă
comportare.
Dacă avea asigurată ziua de mâine nu se în-
treabă găsitorul de pete-n soare ce făcea Maestrul
cu banii. N-au rămas de pe urma Domniei Sale nici
giuvaeruri, nici castele, nici probe ale unor slăbi-
ciuni pentru masa de joc. Nu contează această reali-
tate, este aici nu doar plăcerea mânjitului, mărtu-
risind o anume precaritate morală, ci și anume
interese speciale. Nu contează însă aceste interese,
răspunsul se cere dat.
Se știe foarte puțin despre utilizarea acestor
bani, nu puțini. Tot în anii studenției noastre
bucureștene am făcut cunoștință cu un cetățean
șters, care avea din partea Maestrului o misiune
specială: într-o anumită zi a lunii ducea la o
anumită adresă un plic. În plic se afla o sumă nu
prea mare, îngăduind unei familii să reziste până la
următoarea vizită a curierului. Suma era
echivalentul unui salariu mediu din acea vreme. Un
control al organului de ordine nu ar fi găsit nimic
suspect în acel unic plic al unui salariat al
Academiei Române. Am aflat că ziua de vizită la
Mărțișor era în prima marți din lună când, cald sau
frig afară, o fereastră trebuia deschisă pentru „tirul
cu plicul”. Nu se semna niciun act, modalitatea
programării îi era curierului necunoscută; erau
realizate înțelegeri în locuri și termeni necunoscuți
lui.
Pe lista adreselor de vizitat lunar se aflau nu
doar intelectuali moldoveni stabiliți la București ci
și alții, pentru care nu a avut Maestrul sentimente
de prietenie dar cărora le-a purtat considerație din
alte motive: activitate științifică sau culturală. Cu
certitudine pe listă s-a aflat și Constantin
Rădulescu-Motru.
Din listele contabililor de ocazie, pricepuți la
aruncat cu aprecierile, lipsește iar enumerarea
școlilor care au primit cărți din partea Maestrului,
iar aceste donații erau substanțiale. Dintr-o astfel de
donație am păstrat, până nu demult, romanul
Gorila de Liviu Rebreanu, de unde se vede că lista
cărților interzise nu era chiar pe gustul Maestrului.
Faptul că am uitat aceste fapte nu înseamnă că nici
n-au existat.
O atitudine asemănătoare a dovedit Maestrul și
în relația, sumară, cu Nicolae Labiș. În septembrie
1952 are loc deschiderea anului de studii la Școala
de Literatură „Mihai Eminescu” și, în bănci, alături
de alții, Nicolae Labiș. În prezidiu, directorul școlii,
Petre Iosif, directorul școlii, și Maestrul. Memoria
participanților la eveniment a reținut cuvintele
Maestrului, șocante prin adevărul lor: „Dacă dintre
Domniile Voastre vor ieși doi sau trei scriitori,
atunci va fi bine”. Apoi „Labiș, ești aici ?”
Mai înainte a fost ținut discursul de deschidere
al directorului, din a cărui structură de idei reținem
esențialul: conducerea de către Partid și de către
stat a întregii noastre vieți sociale, politice, econo-
mice și culturale, datoria fiecărui scriitor față de
societate, reprezentată de cei mai buni fii ai
(Continuare în pagina 26)
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea străina
Realitățile lui Banks
Mihai Mateiu
Iain Banks este unul din scriitorii pe care un
juriu draconic îi includea, în 1993, în
Antologia Granta, girîndu-l drept unul dintre
cei mai talentați prozatori britanici ai
momentului. Pași pe sticlă, al doilea roman al
său, poate da seama cu prisosință de motivele
acestei alegeri - o carte de o perfecțiune stranie,
fascinantă tocmai prin simplitatea ei. Trei povești
distincte evoluează în paralel pe parcursul acestui
roman structurat, cu o rigurozitate clasică, în
cinci capitole tricefale plus un capitol concluziv.
Subcapitolele în care e urmărit primul fir
narativ poartă numele străzilor pe care le străbate
un tînăr în drum spre apartamentul iubitei sale,
conturînd un itinerar londonez care-amintește de
Praga de aur a lui Hrabal. Pe lîngă peisajul
metropolei, această călătorie dezvăluie pas cu pas
identitatea lui Graham Park, închegată din
gîndurile, emoțiile și amintirile care-l încearcă - un
tînăr sensibil și fragil, timid și idealist, pe care
iubirea-l poartă ca un val spre promisiunea
întrezărită a unei împliniri. Aceeași iubire îi
așează pe nas niște imenși ochelari roz, făcîndu-l
să perceapă lumea exterioară mai luminoasă și
mai lipsită de pericole decît de obicei. Își
amintește cu voluptate felul în care-o cunoscuse
pe Sara și uluitoarea lor apropiere, întîlnirile care-
au urmat, plimbările magnifice, cîteva momente
mai speciale. Ușor mai în vîrstă decît el, de o
frumusețe neconvențională, învăluită într-o aură
de mister condimentată de existența unui soț
abandonat și-a unui amant motociclist, Sara pare
a fi exact genul de femeie de care să se-
ndrăgostească un artist ca Graham. La capătul
drumului său îl așteaptă însă ceva ce-i va spulbera
resursele aparent inepuizabile de idealism -
dezvăluirile Sarei vor contura o realitate pe care
tînărul, bîntuit de stări atroce, se va chinui mult
timp să o accepte. Iar adevărul întreg va fi
dezvăluit abia după plecarea lui.
Steven Grout e protagonistul celei de-a doua
povești din roman, ale cărei subcapitole poartă
numele persoanelor pe care el le-ntîlnește:
Domnul Smith e patronul firmei de la care-și dă
demisia convins că e victima unui complot și-a
unui sinistru atac cu microunde, Funcționarul
Starke care-i refuză ajutorul de șomaj e cu
siguranță un complice al celor care vor să-l
distrugă, Doamna Short, proprietara imobilului în
care locuiește, e o altă față a răului care-l
înconjoară, pînă și Domnul Sharpe, vagabondul
cu care se-mprietenește în parc, se dovedește a fi
un escroc care-i fură pînă și casca de protecție
fără de care nu-nfruntă niciodată pericolul
străzilor. Un destin cu gust pentru macabru face
ca tocmai în acest moment de vulnerabilitate
Steven să devină victima unui accident absurd -
Domnul Shawcross e psihiatrul în grija căruia va
ajunge el la un an după accident, liniștit oarecum
prin pierderea memoriei.
Cea de-a treia poveste e o adevărată sărbătoare
a imaginației în care se recunoaște mîna lui Iain
M. Banks (pseudonimul sub care autorul publică
literatură SF). Acțiunea are loc într-un castel
uluitor, cu o arhitectură în permanentă schimbare,
condus de un „seneșal” cu atitudine de Sfinx și
populat de o armată de pitici fără chipuri, care-
ndeplinesc activități dintre cele mai bizare. Doi
bătrîni, Quiss și Ajayi, au fost întemnițați aici în
urma unor misterioase Războaie Terapeutice și
pentru a-și recîștiga libertatea sînt obligați să ducă
pînă la capăt niște jocuri fără noimă (ale căror
nume dau și titlurile subcapitolelor aferente) și să
dezlege o serie de enigme. E o lume-ntoarsă pe
dos în care pînă și timpul se scurge după altă
măsură iar absurdul pare a fi litera legii.
Descoperirea care-l va împinge pe Quiss spre
sinucidere e aceea a existenței unui subsol infinit
(al castelului și-al lumii), în care oameni aidoma
lui sînt ținuți într-o stare vegetativă, cu mintea
proiectată în niște personaje din trecut (într-o
formă superbă e aici exact ideea primului Matrix).
Ajayi e mai preocupată de propria instruire,
învățînd de una singură diverse limbi misterioase
precum chineza și engleza și reușind în felul
acesta să citească tot mai multe din cărțile din
care sînt clădite zidurile castelului. Ultima carte
pe care-ncepe să o citească e tocmai aceea în care
ea există ca personaj, făcînd din Pași pe sticlă un
fel de bandă a lui Moebius a la Cortazar.
Înspre final cele trei povești se leagă prin
cîteva fire: accidentul lui Steven e cauzat de
amantul Sarei, ale cărui rateuri de motor sînt
datorate zahărului turnat în rezervorul
motocicletei sale probabil tocmai de victimă; la
spitalul de boli psihice în care va sfîrși același
Steven există o bibliotecă situată într-un corp
vechi de clădire unde doi pacienți în vîrstă joacă
mereu niște jocuri bizare, ale căror reguli le
inventează chiar ei; una din enigmele castelului e
tipărită pe o banală cutie de chibrituri descoperită
de Steven într-un cotlon neumblat al spitalului.
Capitolul final dă seama doar de finalul primei
povești, de felul în care Graham reușește să facă
față suferinței sale.
Printre cele mai evidente calități ale romanului
lui Banks sînt concizia și limpezimea, datorate în
mare măsură simplității extreme a formei și
economiei de mijloace. E apoi o știință a
conducerii acțiunii, pusă în valoare de intercalarea
celor trei povești - cititorul e sedus într-un joc al
aștepărilor, promisiunilor și amînărilor, vrăjit de
alternanța planurilor cu ambiguitățile și enigmele
lor. Admirabile sînt și ușurința cu care autorul
jonglează cu timpurile narațiunii, țesînd o vastă
rețea de cauze și efecte, și umorul fin, abia
sugerat, uneori negru și amar, alteori născut dintr-
o plăcere a jocului și absurdului. O migală de
bijutier e pusă uneori în descrierea detaliilor din
care se conturează lumea nebună a lui Steven („Pe
polița de deasupra căminului se găsea colecția de
embleme de mașini. Erau cinci jaguari, opt
statuete de argint de pe capotele unor Rolls-
Royce-uri, două embleme vechi de Austin și o
gamă variată de somoni sărind, cai de curse și
cîini de rasă, alături de un jucător de cricket
mînuind un bătac. [...] La început se simțise
amenințat de emblemele de la Jaguar; felina în
plin salt, care nu se mai găsea acum pe capota
tuturor modelelor dar persista încă în formă
completă pe un număr suficient de mașini, părea
făcută special să îl eviscereze. Cu doamna de
argint lucrurile nu stăteau mai bine, ba unele
dintre emblemele comandă specială erau chiar și
mai periculoase.”) sau aceea de basm a castelului
(„Atmosfera nu era foarte luminoasă, doar cîțiva
pești luminiscenți înotau leneș deasupra capului
său[...]. Stîlpi și coloane și... oameni. Ființe cu
înfățișare umană ședeau pe scaune înalte, cu
brațele prinse în verigi de fier, atingînd cu umerii
suprafața tavanului infinit din sticlă. Uluit, în
prima clipă, crezuse că sînt doar stîlpi și coloane;
apoi s-a dovedit că printre ei se aflau oameni cu
capul înfipt în tavan[...].”), făcînd savoarea unor
pagini de o frumusețe magică.
Dincolo de formă, în substanța sa, Pași pe
sticlă e o carte a frămîntărilor omenești, scrisă de
un om cu o înțelegere profundă a mecanismului
infernal al creierului uman. O carte a cărei
principală miză mi se pare a fi conturarea, prin
cele trei povești, a trei niveluri distincte de
realitate - povestea lui Graham, cu toate-
ntorsăturile ei, e situată în realul cotidian al vieții;
a doua poveste dă seama de realitatea „alterată” a
unui schizofrenic, în care lumea dată e invadată
periodic de născocirile bolii sale cumplite; în fine,
ultima poveste e situată în plină irealitate, e o
lume întru totul creată, fără repere în planul real.
O miză fără-ndoială cîștigată, toate cele trei
povești se susțin, sînt credibile, au farmecul lor
indicibil - adevăratul tur de forță al lui Banks
creditează pe deplin „adevărul minciunilor”
scornit de Llosa.
Note:
Iain Banks, Pași pe sticlă, Editura Nemira, Col.
Babel, 2007
■
12
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
polemos
“Trăiască Căpitanul!” (II)
Laszlo Alexandru
Falsul istoric nu se impune fără sprijinul
consistent al unor nume consacrate. Am fost
surprins să citesc, în Evenimentul zilei din 20
februarie a.c., pledoaria lui Vladimir Tismăneanu
în favoarea neadevărurilor aruncate pe piață de
Sorin Lavric. Trec iute peste faptul că publicistul
se pronunță călduros despre... virtuțile literare ale
litaniei legionaroide: “excelent scrisă”, “scrisă cu
pasiune, eleganță stilistică și rigoare” etc. Pe
semne că dezacordurile, cacofoniile, repetițiile și
pleonasmele agresive sînt destinate să configureze
farmecul ascuns și eleganța riguroasă a contrafa-
cerii. De ce s-o fi simțit oare dator politologul
să-și dea cu părerea în domenii pe care nu le
stăpînește? Nu era mai simplu să se limiteze la
aspectele pe care le cunoaște prea bine, dar aici le
răstălmăcește? Căci monografia publicată de
S. Lavric e orice altceva decît “o explorare lucidă,
onestă și dezinhibată”, întrucît în afara
“dezinhibiției” de-a contrazice faptele notorii,
“luciditatea” sa devine o formă de fanatism. Cît
despre “onestitatea” citărilor parțiale și partizane,
ce să mai povestim.
După cum ne asigură, fără a clipi, comenta-
torul de peste ocean, “cu fină sensibilitate psiho-
logică, Lavric detectează originea automutilării in-
telectuale a lui Noica în îmbrățișarea dogmei
legionare”. Nici măcar! Tînărul autor mărturisește
în paginile volumului său tocmai incapacitatea
de-a găsi un răspuns la spinoasa problemă a. psi-
hologiei automutilării intelectuale a lui Noica:
“Rămîne una dintre marile necunoscute ale firii
umane fenomenul acesta atît de incontrolabil și
atît de imprevizibil căruia i-a căzut pradă Noica:
îndrăcirea pe care a suferit-o atunci cînd și-a pus
credința în slujba «binelui suprem»” (vezi p. 251).
Ce carte a citit oare Vladimir Tismăneanu?
Tot astfel, nu reușesc să-l înțeleg pe harnicul
analist al dictaturii comuniste din România,
atunci cînd se plînge de flagranta rea-credință cu
care îi este comentată în presă activitatea. Căci ce
altceva decît frapantă rea-credință îi consacră el
însuși celeilalte monstruozități a secolului XX, fas-
cismul, atunci cînd elogiază făcătura publicată la
Ed. Humanitas (“cartea lui Sorin Lavric este o
critică bine-venită a antilegionarismului manipula-
tiv și instrumental, în fond total ipocrit, al comu-
niștilor deopotrivă în perioada Dej și poate chiar
mai cinic în perioada Ceaușescu’”)? De fapt inter-
venția lui S. Lavric se ia la trîntă cu tezele antifas-
ciste dintotdeauna (de centru sau de stînga,
democratice sau extremiste). Junele preferat al lui
Vl. Tismăneanu flutură, fără sfială, gogoașele
reșapate ale legionarismului pentru eternitate:
mitul Căpitanului, mitul predominanței spirituale
a pistolarilor de la Casa Verde, mitul luminos al
asasinilor nicadori și decemviri, contestarea
amplorii crimelor politice gardiste, contestarea
rebeliunii legionare etc. etc.
Cum poate pretinde obiectivitate de receptare
cel care își pune prestigiul și competența profe-
sională în slujba unor interese conjuncturale?
Cum poate solicita nepărtinire cel care excelează
în favoritisme păguboase?
Fervoarea lui Vladimir Tismăneanu de-a se
extazia în fața kitsch-ului istoric e întrecută numai
de zelul lui Dan C. Mihăilescu, pe pîrtia paralelă.
Teleastul zburdalnic pare a-și fi asumat sarcina
de-a acredita un fals patent. În preajma publicării
cărții - ocheade complice, glumițe de salon, zîm-
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
bete ca-ntre connaisseurs... După exprimarea unor
obiecții în presa culturală - opintire panicată,
indignare jucată, apărare precipitată (“exact așa,
nuanțat, treptat, comprehensiv și documentat,
citește Sorin Lavric episodul aderării lui Noica la
legionarism în cartea apărută în decembrie 2007
la Humanitas” - vezi Idei în dialog, nr. 3/2008, p.
7-10; toate epitetele și virgulele din citat îi aparțin
televizionastrului).
Mă pregăteam să mă mir că Dan C.
Mihăilescu răstoarnă realitatea cu roțile în sus și
ne-o prezintă astfel - șugubăț nevoie mare - cu
toată naturalețea. El nu e deranjat, bunăoară, de
campania prefabricată pentru promovarea cărții
lui S. Lavric; în schimb e șifonat de cele cîteva
rezerve individuale și le pune pe seama conspir-
ației universale (“Practici străvechi, prezente la noi
ca și în toată lumea, dar care, iată, slavă
Domnului, ajung să sperie sau să descurajeze tot
mai puțin, în favoarea studiilor imparțiale”). El își
îndeamnă cititorii să se documenteze nu din
Raportul Final al Comisiei Wiesel sau din alte
eventuale lucrări profesioniste, ci din pagini de
îmbujorată memorialistică de extremă dreaptă
(“Pe cei nefamiliarizați cu subiectul nu este nevoie
să-i obligi să rătăcească prin stufărișul bibliografic,
culminînd cu sintezele lui Armin Heinen,
Francisco Veiga, Eugen Weber ș.cl. Le va fi de
ajuns mărturia cuprinzătoare a lui Mircea
Vulcănescu din Nae Ionescu așa cum l-am cunos-
cut (...) unde, apropo de structura Mișcării,
lucrurile sînt rezumate perfect”). Mde, halal opțiu-
ni de documentare științifică!
Dan C. Mihăilescu își închipuie apoi, printr-o
denaturare flagrantă, că “segmentul paramilitar și
asasin al legionarismului” ar fi fost provocat și
potențat de “instituțiile ordinii publice, instigate
de setea dictatorială a lui Carol II”. De-aici și pînă
la deculpabilizarea subtilă a legionarilor - că doar
ambele tabere aflate în conflict au comis excese,
ambele au produs victime, deci ambele sînt în
egală măsură vinovate, nu-i așa? - a rămas un sin-
gur pas, făcut fără nicio grație (“Cînd cele două
fațete ale răului se motivează și se potențează re-
ciproc ani de-a rîndul, istoricul onest nu are cum
să condamne monovalent”). Detaliul esențial, pe
care Dan C. Mihăilescu uită să-l arate cititorilor
săi, e că, de-a lungul cîtorva ani, Mișcarea
Legionară s-a aflat în permanentă ofensivă
împotriva statului român și a funcționarilor săi.
Oficialitățile depuneau eforturi constante să-și
apere pielea de metoda crimei politice, ridicate la
rang de strategie militantă. Atunci cînd Corneliu
Zelea Codreanu l-a ucis pe prefectul de poliție
Manciu, în 1924, Carol al Il-lea era încă departe
de tron. (Prințul era ocupat, pe vremea aceea, cu
poveștile de amor și se pregătea să plece din țară.)
Agresiunile criminale ale Căpitanului, la adresa
instituțiilor statului, au precedat cu ani de zile
retorsiunile severe! Dar comentatorii înverziți de
azi uită să apeleze la “detaliile” cronologiei, în
goana lor după răstălmăciri cu orice preț.
Iar cînd cronologia e totuși invocată, defor-
marea e din nou transparentă. Bunăoară tele-
comentatorul Mihăilescu face distincții esențiale
între etapa legionară codrenistă, respectiv aceea
simistă, între militantismul “spiritualist” de tip
Eliade și Noica, respectiv pogromul final (“Da, să
acceptăm că nu totul e-o apă și-un pămînt, că una
era legionarismul studențesc în anii debutului lui
Mircea Eliade și cu totul altceva rebeliunea din
ianuarie 1941, că, orice s-ar zice, între codrenis-
mul de primă oră și simismul final există severe,
uneori radicale, deosebiri...” etc.). De parcă n-ar fi
vorba despre una și aceeași mișcare teroristă, care
a evoluat de la crimele individuale - pe cînd se
afla în opoziția politică - la crimele în masă -
după ce-a ajuns la guvernare! De parcă legionaris-
mul lui Mircea Eliade nu s-ar fi dezvoltat de la
etapa teoretică, religios militantă, la cea practică,
a campaniei electorale pe la sate, în iarna anului
1937! De parcă legionarismul lui Constantin
Noica n-ar fi progresat de la ideile xenofobe
inițiale, la militantismul concret, ca prim-redactor
al oficiosului fascist Buna Vestire! Tehnica inocen-
tării contemporane cunoaște stratageme dintre
cele mai diversificate: se pune semnul egalității
între terorismul practicat de un grup criminal și
măsurile de forță luate de statul aflat în defensivă;
se admit rătăcirile “ideatice” ale unor intelectuali
de frunte, dar se ascunde activitatea lor efectivă
în sectorul politic.
În aceste condiții, ar fi o naivitate din partea
mea să mă minunez de șubrezenia etică a inter-
venției lui Dan C. Mihăilescu. Oare cum se face
că, în ochii lui, o carte destinată să reabiliteze
Mișcarea Legionară și pe gazetarul său,
Constantin Noica, devine admirabilă, în schimb
toți cei deranjați de stridența neadevărului
sfîrșesc, sub condeiul lui, culpabilizați? Cum se
face că, pus în fața unei critici punctuale, pe bază
de citate, argumente și explicații, Dan C.
Mihăilescu răspunde prin exclamații panicarde și
surescitare (“mostră de cecitate voluntară și
reducționism vulgar”; “atîta venin, atîta ură, așa o
mostră înfiorătoare de - cum să-i spun mai fin? -
exegeză torționară și gîndire contorsionistă”)? E
totuși descalificant ca, în locul ideilor, gazetarul
dîmbovițean să recurgă la spumoasa diabolizare a
adversarului, deplasîndu-l în contexte false cum ar
fi “anii în care Silviu Brucan cerea moartea lui
luliu Maniu, sau cînd Radu Popescu, Oscar
Lemnaru, Zaharia Stancu, N. Gogoneață et.
comp. vituperau împotriva lui Cioran și Eliade.
Cu astfel de texte-ghilotină erau obișnuiți doar
francezii de la 1945-47, cînd, în ucigașa tradiție a
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
terorii revoluționar vendeene, se cerea executarea
fără proces, decapitarea, dezonorarea, defenes-
trarea colaboraționiștilor...” etc.
Unde o fi învățat Dan C. Mihăilescu aseme-
nea viclenii răsuflate, din panoplia propagandei
violente, cum sînt mimarea indignării, transfigu-
rarea faptelor, ironizarea adversarului în scopul
discreditării, exagerarea panicardă și catastrofistă
ș.a.? Se pare că școala minciunii, de la răposata
revistă Luceafărul, a lăsat urme indelebile. Pentru
cititorii familiarizați cu viața literară ceaușină, nu
reprezintă un secret că Dan C. Mihăilescu era un
bocanc de nădejde, în echipa de fotbal orientată
împotriva scriitorilor rezistenți prin cultură, în
anii 1970-1980. Sub conducerea poetului comu-
nist Nicolae Dragoș, iar din 1980 a sinistrului
Nicolae Dan Fruntelată (ca redactori șefi), respec-
tiv a inconturnabilului Mihai Ungheanu (ca redac-
tor șef adjunct), Dan C. Mihăilescu dezvolta
ample vocalize în revista de partid și de stat,
mereu la ordinele stăpînirii. Era pe-atunci de ser-
viciu în sectorul “munca cu cartea”, dar nu se
dădea în lături nici de la omagii directe, în caz de
necesitate. De pildă, sub genericul strivitor “În
așteptarea marelui eveniment politic: Congresul
XII al P.C.R.”, vijeliosul Dan C. Mihăilescu ne
vorbea despre Patria inimii în următorii termeni:
“Scriitor comunist [subl. D.C.M.] înseamnă ros-
turile unui eu care de bunăvoie se pune în slujba
patriei sale și, prin urmare, acest eu trebuie să se
muncească pe sine ca un aluat, să se frămînte
îndelung pe sine, să se pună de bunăvoie lîngă
un izvor de căldură (care este iubirea de patrie)
ca să poată crește în sine și tot de bunăvoie să-și
lase aromele și gustul pe cerul gurii semenilor
săi” (vezi Luceafărul, nr. 46/sîmbătă 17 nov.
1979, p. 7).
După ce s-a muncit vreo treizeci de ani ca un
aluat și s-a frămîntat îndelung pe sine, Dan C.
Mihăilescu s-a pus astăzi de bună voie lîngă un
izvor de căldură, ca să poată crește, încît și-a lăsat
aromele și gustul pe cerul gurii noastre. Doar atît,
că a schimbat polii de (p)referință: din “scriitor
comunist”, a ajuns admirator de hagiografi ai
Mișcării Legionare. A descoperit că la ceafă te
poți scărpina la fel de bine, și cu mîna stîngă, și
cu mîna dreaptă, în funcție de ocazie.
Rămîne în urma lui boarea de regret pentru
sprinteneala stilistică, bibliografia exhibată provo-
cator, agilitatea expresivă și veselul joc de picioare
ale intelectualului care - dacă ar fi fost însoțit de
ceva mai multă bună-credință - ar fi putut să fie.
Dar n-a fost să fie.
P.S. Sorin Lavric - de la care a pornit întreaga
tărășenie - îmi comunică în căznita, dar abunden-
ta sa replică din revista Tribuna că nici el, nici
apropiații săi n-au auzit de vreo carte de-a mea. E
normal, că doar nu era să figurez prin bibliotecile
George Manu, Șerban Milcoveanu ori alți cama-
razi cu guler verde. Altminteri însă, pe lîngă cele
vreo două cărți, dintre care una absolut mizer-
abilă, publicate pînă azi de S. Lavric, cred că au
drept de existență și cele vreo zece publicate de
mine (fără a mai pune la socoteală traducerile).
Problema junelui humanitasiot e că nu-și uită
stilul caracteristic, nici măcar atunci cînd îi
răspunde celui ce îi reproșează cacofoniile, căci
vine să afirme senin: “îi iau remarca ca pe o
glumă”. Ha-ha, ce glumă bună! Sorin Lavric se
pare că e predestinat să scrie pe viitor o carte
impresionantă, grandioasă, uluitoare, cu un titlu
inconfundabil: “Trăiască Căpitanul!”.
■
poezie
Cartea arsa
Viorel Mureșan
Motto:
„Aceste poeme care urmează sunt pentru tine
și pentru mine și nu sunt pentru toată lumea.”
(e. e. cummings)
parcă s-a mai vorbit despre arderea bibliotecii în
curtea din dos
apoi se intră într-o carte ca într-o grădină uscată
prin uși de litere ciobite și părăsite
ochii afundându-se în pereți de cenușă
1.
așadar
și zăpada începe să aibă aduceri-aminte
în săli peste care lumânări adie aprinse în mers
orașul ne joacă mereu deasupra
cum contempli printr-o mască de sânge uscat
o fisură-ntr-un zid
anotimpul dintre noi aduce tot mai des
cu zborul unor insecte
prin picătura pietrificată de chihlimbar
Flăcări mici apărură la rădăcina unui
copac, se strecurară prin frunze și prin
tufișuri, crescând mereu și deschizându-și drum.
coloram arlechini de aer într-o cetate
fără poartă de scânduri și fără ceas
deodată
ca dintr-un pom înflorit din memorie
îți cade cu mare zgomot un mort
deasupra mortului cerul
își foșnește punga
așa cum ai trage o plasă de muște la geam
2.
anul de-atunci va muri și el ca o rană
care se vindecă lent
„ pod de-argint
pe sub pământ
pod de-aramă
peste vamă”
acest glas a cerut adăpost
într-o crăpătură la noi în perete
și ca un lămpaș în noapte o femeie
ține în brațe întunericul
O jerbă plesni un trunchi și se cățără
pe el ca o veveriță colorată.
dintr-o dată
cu pași de dans
stârvul din cer se așeză
lângă mine pe bancă
lumina cu miros intens de moarte ne vine
de la un cvartet de coarde
3.
adâncului nici nu-i mai pune-ntrebări
dacă îl simți pe marea de cauciuc
răscolind niște hărți jerpelite
ale memoriei
cu o lamă împinsă în deschiderea ușii
m-am tăiat rău la umărul stâng
iar ceea ce mi se ivi îndată din rană
era o lădiță luminoasă de lemn
apoi un șir necurmat de hambare luminoase
prinse a curge din umărul meu
și pe deasupra lor o mânecă goală plutea-n vânt
pe alei
săpate de fulger
în vâscosul bloc de noapte
când ți s-a sfărâma o rază de mormânt
să vii să mă atingi cu umbra
unei fântâni ce se răstoarnă-n sumbra
pâlnie de frunze ridicate-n vânt
aici
Fumul crescu, se cernu printre
ramuri și se rostogoli într-o parte.
în acel
orășel
cu castel
un pod sprijină zile mototolite
căzute în sulițele gardului
4.
în aerul gol ca o grotă
din ochii femeii cade un șnur
cu o pasăre de hârtie
un copil - mă tem c-am și
râs de el - scoate soarele
din douăzeci și cinci de odăi
din nestemate moartea prinde chip
pe frunți purtăm inelul de-ntuneric
pășim încet pe ape ca pe-un scripet
neliniștit de alb și luciferic
acum
suntem doi șerpi de lut tu și eu
alunecând prin această carte arsă
se rotesc frunzare
pe un orizont bătut pe trandafiri negri
după moartea mea
auzeam tot mai clare cuvintele lui dumnezeu
așa cum jumătate din locuințele unui cartier
își scot degetele din urechi
după bâzâitul unui aspirator
Veverița sări pe aripile vântului, se
agăță de un alt pom rămas în
picioare și-l ronțăi de sus în jos.
femei cu cărucioare șterg urmele muzicii
pe câmpul stins al unei lumânări
sângele mort se așază din nou lângă mine
pe bancă
apoi
liniștea de sus cade în ferestre înalte
cum ar prefigura un călugăr mătănii
■
tot pe atunci
14
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Scriitorul Radu Țuculescu
la Praga
„Descopăr mereu semnificații
noi în piesa Grădina de vară”
La 29 ianuarie 2008 a avut loc premiera mondială a piesei Grădina de vară sau Hai să-i batem de
Radu Țuculescu, în traducerea subsemnatului, la Teatrul „Orfeus” din Praga. Regia este semnată de
Radim Vasinka, totodată și directorul teatrului. Spectacolul, intrat acum în repertoriul permanent al
teatrului, se bucură de aprecierea publicului și a criticilor de specialitate. Se joacă cu sală plină, locurile
fiind rezervate cu mult înainte de reprezentație. Vladimir Just, poate cea mai autorizată voce a criticii
teatrale cehe, îl consideră cel mai bun spectacol al Teatrului „Orfeus” - din ultimele stagiuni. Cronica
sa se încheie, sugestiv, cu îndemnul: „...lăsați treburile baltă și mergeți să vedeți Grădina de vară de la
Orfeus...”. L-am invitat pe regizorul și directorul teatrului la un scurt dialog.
de vorbă cu Radim Vasinka, directorul Teatrului „Orfeus” din Praga
Radim Vasinka, Radu Țuculescu și Irena Hyskova
va întîmpla, în acest caz, cu teatrul nostru...
- Sperăm să fie un iubitor de cultură cel
căruia i se va retroceda, iar „Orfeus” să rămînă...
în subsol!
- Cam asta sperăm și noi. Ar avea... teatru
pe gratis la el acasă și pentru eventualii săi
chiriași...
15
Ladislav Cetkovsky: - Vă rog să ne povestiți,
pe scurt, despre Teatrul „Orfeus”. Despre
începuturi și... ce a mai fost.
Radim Vasinka: - Preistoria Teatrului
„Orfeus” începe cu... poezia. Am început cu
montaje de poezie, recitaluri dedicate unor poeți
naționali și din literatura universală. Pot afirma
că în perioada respectivă și în respectivul
domeniu, spectacolele noastre erau de vîrf. Încet,
am „alunecat” spre teatru. Asta s-a întîmplat
după ce am obținut spații adecvate. În subsolul
unei clădiri, de exemplu, aflată în piața
Malostranske. Aici am montat numeroase piese
în premieră cehoslovacă semnate de autori
precum Tadeus Rozewicz, Brecht, Rene
d’Obaldi, P.H. Cami și alții. Dar, în anul 1971,
Teatrul „Orfeus” este desființat la intervenția
ambasadei sovietice, după ce am jucat piesa lui
Sarka Smazalova sugestiv intitulată „Ceai”...
Oficialii, de fapt, nu prea îndrăgeau nici publicul
care venea la spectacolele noastre... Prin urmare,
ne-au dat afară din locație. Am hoinărit prin
Praga și, de cîte ori găseam o locație cît de cît
mai stabilă, ne dădeau, din nou, afară. „Atenție”
ne acorda și Securitatea - nu doar din cauza
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
repertoriului ci și pentru că în trupa noastră
activau odraslele unor personaje ce făceau parte
din dizidența cehă. După revoluție, timp de
patru ani nu am avut o sală. Am existat sub
formă de teatru de... apartament, adică în
locuința mea și a soției care este, bineînțeles,
actriță. Întîmplător am găsit acest adăpost de
apărare civilă pe care l-am „umanizat” și unde ne
aflăm la cea de a 15 stagiune... Noi sîntem un
teatru „atipic” din toate punctele de vedere.
Spațiul mic și nonconvențional nu permite
montarea oricărui text. Piesa lui Radu Țuculescu
a fost o provocare pentru mine... Atîtea
personaje, pe o „mini” scenă...!
- Cum stau lucrurile, la această oră, cu
Teatrul „Orfeus”, mai este el amenințat precum
era odinioară?
- În general, habar n-am de ce noi sîntem
într-o „dispută” aproape permanentă cu
oficialitățile, indiferent de culoarea acestora...
Cam asta-i, se pare, soarta culturii. Dar la
această oră a apărut o nouă problemă:
retrocedările. Clădirea veche în subsolul căreia
ființăm urmează a fi retrocedată. Nu știu ce se
-	Cum ați carateriza piesa Grădina de vară
sau Hai să-i batem?
-	Nu îndrăznesc să caracterizez... Mi-au
plăcut piesele lui Radu Țuculescu, pe care mi
le-ai trimis în manuscris, și m-am oprit la acesta.
Este extrem de interesant cum se raportează
autorul la viața de zi cu zi, extrem de
E
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
interesantă simbolistica sa. Foarte bune
personaje, cînd comice, cînd triste în destinul
lor. Textul permite regizorului o mare libertate
de acțiune... Eu găsesc în acest text mereu noi
semnificații, și acuma după atîtea reprezentații.
Cea mai recentă este solitudinea tristă a ființelor
omenești aparent disperate. Asta se potrivește
chiar și Manifestantului, un personaj mut care
trece prin scenă de cîteva ori doar cîteva
secunde... Țuculescu nu mi se pare un autor pe
care să-l poți caracteriza foarte exact, să-i
surprinzi toate sensurile, de la prima lectură ori
după o lectură superficială. Îmi permit să fac
asemenea afirmație pentru că i-am citit și
romanul Povestirile mameibătrîne tot în
manuscris, primit de la tine. Sper să se găsească
o editură interesată. O carte superbă, de-o
tulburătoare profunzime, chiar dacă poți crede,
la o primă vedere, că e doar un joc al sexului și
al fantasticului...
- Cum lucrați la punerea în scenă a unui text
dramatic?
- Iată o întrebare care îmi place! Metoda
mea regizorală e destul de... împrăștiată, ca să
zic așa. Pornesc aventura, tratînd piesa, la
început, ca pe un roman polițist. Caut a-i
descoperi cheia, împreună cu interpreții.
Ajungem la o primă concluzie. Apoi, pe
parcursul repetițiilor, corectăm retroactiv.
Treptat, piesa începe să-și trăiască viața
independentă, îmi oferă, chiar ea, soluții noi. O
absorb ca și cum aș fi un simplu spectator. Apoi
se petrece întîlnirea reală cu spectatorii. Dacă e
cazul, mai fac modificări și după această
întîlnire, simțind pulsul celor din sală... În cazul
Grădinii de vară, mi-a fost teamă de lungul
monolog aflat pe la mijlocul piesei, monologul
lui Zizi (în original, Pupa). Doream să-l scurtez
(autorul mi-a permis libertăți depline...), dar mi-
am dat seama că, pur și simplu nu ai ce tăia din
monologul respectiv... Nu-l puteam ciunti. Iar
acuma... este unul dintre momentele de vîrf ale
spectacolului. Asta și datorită interpretei,
desigur...
- Ce șanse are teatrul ca să supraviețuiască
pe viitor, să atragă publicul?
- Eu sper că va putea supraviețui... Cel puțin
pentru o parte „minoritară” a omenirii. Sper să
supraviețuiască înclinației tot mai puternice spre
distracții ieftine, spre spectacole de divertisment
pueril, tot mai obscene și mai agresive în
veleitarismul lor. Teatrul va rămîne, pentru unii,
o parte integrală a vieții lor intime... Dacă,
desigur, va mai exista acea viață intimă, dacă nu
va pieri...
Interviu realizat de
Ladislav Cetkovsky
■
„Cultura ține capul de afiș
în exporturile românești”
de vorbă cu Dan Mircea Dută, directorul I.C.R. Praga
Radu Țuculescu: - Ce înseamnă munca unui
director de Institut Cultural Român în străinătate?
Este el doar un „ambassador” al culturii române în
alte țări ori e nevoie și de o activitate managerială
serioasă?
Dan Mircea Duță: - În mod sigur este nevoie
de o foarte serioasă activitate de management și,
poate în și mai mare măsură, de un marketing
intens și profesional, aplicat specificității pieței cul-
turale din țara de reședință. Produsul cultural este o
„marfă” care, pentru a fi plasată pe o anumită
piață, necesită un marketing specific. Mai ales când
este vorba despre un spațiu precum Praga, în care
concurența programelor culturale este foarte mare,
este necesar nu numai să organizăm asemenea pro-
grame atractive atât pentru publicul larg, cât și pen-
tru cel de specialitate, ci și să atragem atenția
asupra lor, să ne facem vocea auzită, să se știe că
existăm... Un rol esențial în acest sens îl au relațiile
noastre cu presa locală, dar și cu instituțiile care ne
pot ajuta sau sprijini: universități, școli, alte institute
culturale, Ministerul Ceh al Culturii etc.
- Acum granițele au dispărut, suntem, practic, o
mare „țară” europeană. Cât interesează capitolul
cultură și ce fel de acțiuni (ce fel de parteneriate)
culturale se pot organiza?
- Interesul pentru cultură nu a fost influențat în
mod esențial de transformările legate de admiterea
statelor din Europa Centrală și de Est în Uniunea
Europeană. Este drept că, așa cum știm, la diferite
niveluri (regional, național, transnațional, european
etc.) se investește mult în cultură și în special în
promovarea acesteia (cu precădere în promovarea
culturilor locale și regionale), nu știu dacă, statistic
vorbind, interesul pentru cultură a crescut în
Europa unită. Desigur, există spații de o efer-
vescență culturală deosebită, așa cum este Praga.
Ceea ce nu înseamnă că s-ar acorda culturii aceeași
atenție peste tot. Există aici mici paradoxuri.
Orașele cehe și slovace de provincie, în mod evi-
dent mai văduvite de programe culturale decât
Praga, sunt, poate tocmai din acest motiv, oarecum
avide de cultură. De aceea organizăm adesea pro-
grame și în afara Pragăi. În schimb, o vizibilitate
reală și semnificativă asigură, totuși, capitala. Unde,
revin, ne putem „pierde” cu programul nostru în
multitudinea de acțiuni culturale organizate în
aceeași zi. În ceea ce ne privește, ne aflăm aici,
bineînțeles, pentru a atrage atenția asupra culturii
române. Iar din acest punct de vedere, se pot sem-
nala anumite progrese asociate cu admiterea
României în UE, în sensul că interesul pentru cul-
tura română în Cehia și în Slovacia a cunoscut o
anumită creștere în anii 2006 și 2007. Dar trebuie
spus că nu a fost vorba despre un gen de „prag”
sau despre o schimbare radicală, determinată în
pricipal de primirea de către România a calității de
membru al Uniunii. Cred că un rol mai important
în creșterea interesului pentru cultura română l-au
avut strategia și programele de susținere și pro-
movare lansate de ICR București, inclusiv crearea
actualei rețele de institute culturale române din
străinătate. Nu încercăm să ne atribuim anumite
merite, dar rolul unui institut cultural român din
străinătate tocmai acesta este: de a promova pro-
16
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dusele culturale românești de vârf în țara de
re°edință. Iar în țările în care nu există institute cul-
turale, acest obiectiv este mult mai greu de atins.
- Cum se vede România de la Praga, evident mă
refer la România culturală?
- Parțial am răspuns la punctul anterior. Poate
că ar mai fi, totuși, ceva de adăugat. Lumea începe
să se convingă că însemnăm ceva mai mult decât
Ceaușescu, Dracula și copiii străzii. Încă o dată, aici
este, în principal, rolul nostru. S-au publicat exce-
lente traduceri din autori români contemporani sau
clasici. Cehia se află printre primele locuri în
Europa din punctul de vedere al numărului de tra-
duceri din literatura română, dar și în ceea ce
privește calitatea lor: dintre traducerile care au pri-
mit în semestrul trecut finanțare de la ICR
București prin programul Translation and
Publication Support, mai mult de un sfert au
apărut sau vor apărea în Cehia. Traducerea romanu-
lui Simion liftnicul de Petru Cimpoeșu a primit în
2007 premiul literar Magnesia Litera, asociat cu
titlul de Cartea anului în Republica Cehă. Mai
mult, sunt în curs de apariție la Praga două pla-
chete de teatru românesc contrmporan, cuprinzând
textele a patru dintre cei mai talentați tineri autori:
Gianina Cărbunariu, Lia Bugnar, Alina Nelega și
Gabriel Pintilei. Și, fiindcă a venit vorba de teatru,
am consemnat în cursul ultimelor 18 luni și cinci
premiere ale unor texte dramatice românești la
teatre din Cehia. Pe de altă parte, după 15 ani am
reușit să reintrăm și în cinematografele cehești cu
un film, celebrul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile,
cuprins în sistemul oficial de distribuție. Există însă
deja interes și pentru alte titluri, în acest moment
sunt în curs convorbiri cu alți distribuitori în acest
scop. Titlul din 2005 al lui Cristi Puiu, Moartea
domnului Lăzărescu, a fost primul film românesc
editat pe DVD în Cehia. și aici există interes pentru
alte titluri. Am adus spectacole românești de teatru
la cele mai importante festivaluri din Cehia și
Slovacia, au fost demarate proiecte de colaborare și
parteneriat între teatre românești și cehești, regizori
români au fost invitați să lucreze aici. În altă ordine
de idei, se extinde și interesul pentru românistică în
universitățile din Cehia și Slovacia: sperăm ca încă
în acest an să avem un nou lectorat de limba
română la Universitatea Palacka din Olomouc și
există șanse ca românistica să poată fi studiată ca
domeniu de sine-stătător începând de anul viitor. În
sfârșit, lista - care și așa a ieșit mai lungă decât o
proiectasem inițial - ar putea continua. Lucrurile se
mișcă, dar mai este încă foarte mult de făcut. Se
conturează tot mai clar adevărul că produsul cultur-
al ține capul de afiș în exporturile românești...
- Care „sector” al culturii se mișcă mai greu, se
propagă mai greu, se „lansează” cu mai multă difi-
cultate?
- În general, cultura clasică. Există un interes
mai mare pentru ceea ce se întâmplă acum (și nu
numai în cultura română) decât pentru ceea ce a
fost actual acum 10, 20, 30 de ani sau mai mult.
Este o tendință de care trebuie să ținem seama,
chiar dacă prezintă o serie de factori de risc lesne
de înțeles. Ca „domenii” ale culturii, aș spune că
mai penetrante s-au dovedit, așa cum am încercat
să argumentez și la punctul anterior, literatura (în
principal proza), teatrul și filmul. Ceva mai dificilă
este promovarea poeziei, deși s-au înregistrat și aici
o serie de succese, datorită excelentei impresii lăsate
de autorii pe care i-am invitat la Praga de-a lungul
timpului: Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Ioan
Es. Pop, Adrian Popescu, Ioana Ieronim, Elena
Ștefoi, Robert Șerban, Denisa Pișcu, Elena
Vlădăreanu, Claudiu Komartin, T.O. Boe etc. Mai
mult, așteptăm în acest an apariția la două edituri
„Dacă aș calcula fiecare
ședere a mea în România,
ar rezulta un an întreg...”
de vorbă cu scriitorul ceh Miloslav Nevrly
Blanka-Rachel Cristolțan: - Cînd și de ce ați
scris Jocuri carpatice? De vină sînt Carpații noștri,
natura țării noastre ori mai e și altceva la mijloc?
Miloslav Nevrly: - Jocuri carpatice s-au născut
cam cu un sfert de veac în urmă. Prima parte,
unde am descris masivele, am făcut-o pentru
băieții și fetele cu care, după ce comuniștii au
interzis cercetașii, am cutreierat în fiecare vară
cîte trei săptămîni prin lumea munților din
România. După ce un editor s-a arătat interesat
de textul meu, au apărut doar cîteva sute de
exemplare. Atunci am completat descrierile
munților cu Jocurile. Le „jucam” încă din tinerețe
în călătoriile mele prin Carpații din Slovacia.
Ceilalți munți erau în timpul acela de teroare
comunistă, inaccesibili. Deja de pe atunci îmi
doream să ajung în Carpații îndepărtați și
necunoscuți, în Carpații care aparțin acum
Ucrainei (înainte de al Doilea Război Mondial
diferite (una cehă și una slovacă) a două antologii
de poezie română contemporană. De altfel, dacă
2007 a fost anul tematic al filmului și al teatrului,
în 2008 punem accentul pe literatură. Muzica și
artele plastice urmează la rând, astfel încât sper ca
lucrurile să meargă bine și în continuare.
- Ce nu ați reușit, încă, să realizați din
proiectele sau, măcar, ideeile dumneavoastră?
- Prefer să sper într-o realizare viitoare a
proiectelor pe care încă nu am reușit să le ducem la
bun sfârșit, nu să le trec la capitolul neîmpliniri...
Sper să văd în Cehia (poate și în Slovacia) mai
multe filme românești la televiziuni și în cine-
matografe, mai multe piese românești la teatre, mai
multe traduceri din literatura română, mai multe
expoziții de artă românească și așa mai departe...
Câtă vreme există speranță, prefer să nu vorbesc
despre neîmpliniri!
Interviu realizat de
Radu Țuculescu
■
aparțineau Cehoslovaciei) și în România,
deasemenea inaccesibilă. Cînd, după o serie de
ani, au putut și cehii să călătorească liber în
România, am fost impresionat de întinderea
nesfîrșită a lanțului muntos și, drept mulțumire
pentru splendidele săptămîni și luni petrecute
acolo, am scris Jocuri carpatice...
- Colindarea munților e mai plăcută de făcut
singur? Azi e din ce în ce mai greu să faci acest
lucru....
- În peregrinările mele de după război, m-am
născut în 1933, prin Carpații din Slovacia,
drumețeam mai degrabă de unul singur. După
părerea, mea, este foarte important pentru un
tînăr să învețe să aibă grijă de sine, să se descurce
în orice situație și să nu fie dependent de ajtorul
celorlalți. Deasemenea, cred că impresia lăsată de
munte lasă urme mai adînci unui cutreierător
singuratic, în sufletul pelerinului, adică, decît dacă
ar drumeți în grup. Și în România am fost, mai
tîrziu, de cîteva ori singur. Îmi amintesc de
pădurile singuratice, fără drumuri, din Carpații
Meridionali ori Orientali din Polonia, cum în
decurs de o săptămînă am întîlnit doar unul sau
doi păstori. Dar și drumețiile făcute în grup, cu
tineri entuziaști, au fost frumoase și pline de
inspirație. Noi drumețeam modest. Tot ce era
necesar pentru trei săptămîni, purtam în spate.
Unde ne prindea noaptea, acolo dormeam. De
cele mai multe ori, sub cerul liber și asta ne
umplea cu un sentiment neînlocuit de
independență.
-	Omul distruge natura, încet și sigur... O
„modernizează”... Stresul e tot mai mare, praful
deasemenea. Poate să mai fie natura o alternativă
pentru tineri azi?
-	Conștiința s-a schimbat mult în ultima
E
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
1
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
jumătate de secol. În lumea occidentală, aproape
de tot, în munții din România, fără îndoială, mai
puțin. Fiecare modernizare, cum ai numit-o,
distruge imaginea cîmpiilor carpatice... De
exemplu, o impresie puternică, șocantă, îi lasă
Cîmpia Padiș celui ce a văzut-o în 1967 și o
revede acum... Dar nu ne rămîne nimic de făcut
decît... să căutăm locuri încă neatinse, unde
jocurile se pot desfășura în voie... Dar de
„schimbări” nu sînt vinovate doar actualele
generații: Schimbări se întîmplă de cînd lumea.
Mai mult ori mai puțin intensiv... Tinerii poate
mai sînt și azi fermecați de natură dar realizările
tehnice le oferă și multe alte variante de
distracții... poate mult mai comode... Așa că le
rămîne tot mai puțin timp pentru adevăratele
drumeții... Preferă cele virtuale...
-	Unde se poate trăi mai bine, pe un munte
sau într-un bloc de 50 de etaje? Dar muri?
- E greu de dat un răspuns la asemenea
întrebare sugestivă... Eu însumi, ca o persoană
care a trăit în modestia și sărăcia războiului și a
cunoscut natura munților mai puțin distrusă, aș
alege să trăiesc și să mor... pe munte, în mijlocul
naturii... O viață modestă în munți, față de
anonimatul din învălmășeala unui oraș lipsit de
spirit... Asta e teoretic... Îmi amintesc că, după
trei săptămîni de cutreierat prin sălbăticia
Carpaților din România, ne apuca nostalgia
orășelelor din Boemia...
-	Ați mai fost în România în ultimii ani?
- Nu am mai fost de foarte mulți ani în
România. Ultima oară, în celălalt regim. Am făcut
atunci o minunată expediție de trei săptămîni cu
un vaporaș personal în Delta Dunării. Dacă aș
calcula fiecare ședere a mea în România, ar
rezulta un an întreg. Acuma, însă, am probleme
de sănătate, dureri ale încheieturilor de la șolduri,
precis și din cauza numeroaselor mele drumeții...
Spre regretul meu, nu voi mai zări niciodată
munții carpatici și nu voi mai face nicio drumeție
pe crestele lor... Despre munții din România mai
aflu de la copiii prietenilor mei pe care îi
dusesem, de mult, eu acolo... Mă mulțumesc cu
atît și sînt bucuros că Jocuri carpatice a apărut, în
sfîrșit, și în România, acolo unde s-a născut.
Interviu realizat de
Blanka-Rachel Cristolțan
■
Magia locurilor înalte
Ovidiu Pecican
Peripețiile de traducător îl poartă pe Radu
Țuculescu, de ani de zile, prin poezia
elvețiană, din care, până azi, a tălmăcit în
română o pleiadă întreagă de poeți, găzduiți cu
generozitate de Biblioteca „Familia” din Oradea.
Recent însă scriitorul s-a asociat lui Ladislav
Cetkovsky în încercarea de a oferi o versiune
românească volumului lui Miloslav Nevrly, Jocuri
carpatice (Cluj-Napoca, Ed. Tribuna, 2007, 104
p.), o carte dintr-o specie nu foarte prezentă pe
piața noastră de profil. Autorul, un praghez în
plină maturitate, este doctor în științe naturale și
etnograf, dar mai ales un drumeț împătimit.
Cartea lui, o declarație de dragoste făcută
aceleiași Românii montane pe care o celebra,
odinioară, și Calistrat Hogaș, a cunoscut mai
multe ediții cehe și germane, bucurându-se de un
succes de nișă. Cu asemenea garanții, nu este de
mirare că apariția ei în limba noastră oferă
garanțiile unei lecturi promițătoare. Textul, greu
de clasat, oscilează între meditația poetică și
filosofia naturistă în termenii unui eseu agreabil.
Ea nu promite mai mult decât este și nici nu lasă
gustul amar al elanurilor neîmplinite fiind, în cele
din urmă, o mărturie personală și o profeție de
credință într-unul dintre domeniile de interes care
a înflorit mereu în Europa montană, inclusiv la
noi, fără a lăsa în cultură urme prea zgomoatase,
totuși. Tocmai de aceea, asemenea ieșiri în arena
scrisului au și valoarea unor acte de conștiință de
sine ale tagmei drumeților, tot așa cum literatura
nonfictivă a vânătorilor de vocație și de rasă, din
stirpea lui Sadoveanu și Ionel Pop, salvează estetic
și cultural prestigiul uneia dintre cele mai vechi
ocupații din lume, astăzi compromise nu doar de
alerta dispariției atâtor specii, ci și de excesele
cinegetice ale noilor magnați (Ceaușescu, Năstase,
Țiriac). Nici prestigiul drumețiilor nu este mai
mic decât al vânătorii, în timpurile cele mai
arhaice, ale omenirii de început, pe când
teritorializarea acesteia nu se săvârșise încă, iar
destinul ei părea să fie și să rămână unul prin
excelență vagant, căutarea unor plaiuri paradisiace
prin resurse și condițiile de trai, fie ele și
temporare - cum puteau fi într-o zonă de climă
temperată, pe care o ritmau cele patru anotimpuri
-, constituind unul dintre marile trasee de destin
ale umanității; unul care nici astăzi nu a dispărut
din lume cu totul...
Pe Miloslav Nevrly drumurile pasiunii pentru
aer, peisaj și mișcare, ca și instinctul descoperirii,
l-au purtat, în cele din urmă și către România.
lată-l evocând, simplu și direct, emoționant,
circumstanțele în care a descoperit țara noastră:
„M-am dus către est, pe arcul Carpaților, până am
intrat în România. M-am îndrăgostit de ea atât de
orb și nesocotit, precum un bătrân care - spre
batjocura altora - recunoaște că s-a îndrăgostit de
o fată tânără. [...] Am găsit acolo munți unde nu
întâlnești un om mai multe zile. Apele lor sunt
dulci și pădurile fără drumuri. În poieni și pe
stânci poți juca jocuri străvechi. [...] În
Transilvania, și acum timpul trece încet, leneș. În
timpul nopții nu vezi în munți o singură lumină
omenească, numai păduri negre și plaiuri fără
sfârșit” (p. 6). Mirarea și, în același timp, mirajul,
revelația unei experiențe individuale de neuitat,
transpar deplin din rânduri precum cele
conținând următoarea afirmație: „Aș vrea să îți
descriu, frățioare, niște ținuturi românești precum
niște țări feerice, reale și totodată ireale, văzute cu
ochi de copil: fără lucruri de prisos, respectând
taina”. Este, în toate acestea, aceeași senzație a
viziunii unui tărâm imprevizibil care, odinioară,
i-a ispitit, cu alte scopuri, firește, și pe Usubuu, și
pe Tuhutum, așa cum evocă pana cronicarului
Anonymus descoperirea Țării de Dincolo de
Păduri, Ultrasilvania sau Transilvania.
Ceea ce se oferă astfel publicului european și,
acum, și celui românesc, este imaginea subiectivă
dezvăluită de Carpații românești unui călător
alpin. Ținuți departe, multă vreme, de marile
circuituri economice și culturale ale câmpiei, prin
natura lor sălbatică și... silvatică (împădurită, care
va să zică), munții se dezvăluie doar celui care îi
caută, încercând să le reconstituie nu doar
geografia fizică, ci și pe cea umană. România are
nu doar o istorie, ci și o mitologie densă a
munților, care nu așteaptă decât ca vreun
scormonitor de arhive, biblioteci și coclauri să o
aducă în mod coerent la suprafață. Până una-alta,
aceste mari comori sunt anunțate poetic și foarte
personal de cartea lui Miloslav Nevrly.
■
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
accent
Arhitectura Clinicilor
Universitare din Cluj
1886-1903
Adrian Grănescu
oștenirea arhitecturală a ora°ului nostru
este foarte bogată °i variată iar
popularizarea ei, cît °i, mai ales,
conservarea ei este o datorie a celor îndreptățiți să
o facă. Unul dintre aceștia este domnul Gheorghe
Vais (autor al încă unei lucrări din aceeași sferă
tematică, Biblioteca Centrală Universitară Cluj,
1906-1909, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, pe
care am avut ocazia să o parcurgem cu multă
satisfacție). Complexul arhitectural al Clinicilor
Universitare este o unitate distinctă în orașul
nostru. Dacă prima lucrare a autorului își depășea
scopul ei (noi o consideram utilă și în afara
profesioniștilor, anume pentru istorici, istorici de
artă dar și pentru bibliotecari, manageri de
bibliotecă puși în situația de-a iniția, sau extinde
propria clădire, cercetători ai istoriei locale și nu
numai...) aceasta se adresează mult mai pregnant
arhitecților, prin profesionalismul ei, totuși,
considerăm, că ea nu poate fi trecută cu vederea de
cei interesați de istoria orașului...
În Prefață, istoricul de artă Kovacs Andras face o
necesară și binevenită prezentare a epocii (perioada
dualismului austro-ungar, sfîrșitul secolului al XIX-
lea și începutul secolului al XX-lea) cînd Clujul se
transformă dintr-un orășel de provincie într-un
centru urban modern. Încă de la luarea hotărîrii
construcției Universității Maghiare Regele Francisc
Iosif s-au putut întrezări auspiciile (noi) sub care
orașul nostru se va dezvolta. În final ni se arată,
subliniindu-se intenția autorului în sensul că acesta
„formulează însă și un mesaj direct, adresat în
primul rînd celor de care depinde soarta acestui
ansamblu deja secular de clădiri, și anume
îngrijorarea generală de reamenajările și adăugirile
nefaste, lipsite de exigență, făcute sub presiunea
momentului, care degradează, provincializează,
uneori chiar ridiculizează un concept arhitectonic
exigent. Este evident că ansamblul în sine -
desprindem din concluziile autorului - proiectat
acum un secol, nu poate să facă față provocărilor
prezentului, dar poate să păstreze rolul central de
mult dobîndit și necontestat în pregătirea și
exercitarea actului medical.”(p. 4).
Autorul Gheorghe Vais își începe lucrarea prin
capitolul I, Instituția, foarte potrivit după prefață;
aici descoperim un scurt istoric al învățămîntului
medical clujean (început în 1775) cînd la Colegiul
Academic Universitar (fost iezuit) se preda
chirurgie, anatomie și obstetrică. Prin secolul al
XVIII-lea funcționau doar spitale temporare. Cu
toate că problema înființării unui spital permanent
s-a pus din 1799, punerea în practică a durat. În
timpul vizitei la Cluj a împăratului Francisc Iosif și
a împărătesei Carolina Augusta (1817) capetele
încoronate donaseră 10.000 de florini pentru
înființarea unui spital. În 1820 acesta funcționa deja
sub numele de Spitalul Național Carolina. El a
funcționat în piața Muzeului (Carolina) în case
temporar ocupate. Pînă la construcția unui astfel de
lăcaș mai avea sa treacă vreme: exista o frînă
obiectivă, un impediment birocratic anume prin
faptul că spitalul era subordonat Ministerului de
Interne iar Universitatea (unde se pregăteau
specialiști) Ministerului Cultelor și Educației. Fiind
vorba de o bază spitalicească (unde să se trateze
bolnavi, în special nevoiași) legată de învățămînt
(pregătirea viitoarelor cadre) s-a hotărît ca
răspunderea, responsabilitatea să se treacă (numai)
asupra Ministerului Cultelor și Educației. În opinia
autorului această importantă decizie a constituit
actul de naștere al singurului spital universitar din
Transilvania.
Capitolul II, Amplasarea ni se descrie alegerea
locului, undeva la „marginea” de atunci a orașului
practic în două entități: Complexul spitalicesc de jos
(cel de „deasupra” străzii Clinicilor, de acum, la
nord, flancat la est de actuala stradă Victor Babeș și
mărginit la sud de strada B. P. Hasdeu și, ce-a de-a
doua entitate, Complexul spitalicesc de sus,
apropiată, învecinată flancată de strada Ion
Creangă, de azi, inexistentă, netrasată pe atunci, în
continuarea lui V Babeș și L. Pasteur spre vest.
Urmează capitolul III, Planul general, unde
autorul, intră (practic) în descriere, arătîndu-ni-se
începuturile. În Complexul de jos primele clădiri
construite au fost Institutul de Fiziologie și Igienă
precum și Institutul de Anatomie, Anatomie
Patologică și Medicină Legală, situate, oarecum la
extremități, prima la cea nord-estică, a doua la cea
sud-vestică. Realizator al acestora a fost arhitectul
Hauszmann Alajos, profesor la Universitatea
Tehnică din Budapesta. Se pare că proiectul
(proiectele) lui Hauszmann nu au convenit
majorității profesorilor de la Facultatea de Medicină
drept pentru care Ministerul învățămîntului îi va
desemna pe Korb Floris și Giergl Kalman (arhitecții
de mai tîrziu a Bibliotecii Centrale Universitare) să
realizeze celelalte clădiri (anume Chirurgia,
Direcțiunea clinicilor, Medicala, Ginecologia,
Dermatologia, Oftamologia, Pavilionul Gospodăresc
și Sala mașinilor etc.). Tot cei doi vor căuta soluții
originale construcției Clinicii de Psihiatrie și
Neurologie, din Complexul de sus.
Interesant ne apare capitolul IV, Realizarea
construcțiilor în care cititorul ia cunoștiință de
etapele punerii în operă, problemele survenite la
fața locului, antreprenorii angajați etc.
În capitolul V, Capacități, ni se oferă prin
limbajul sec al cifrelor capacitățile totale și pe secții,
precum și suprafețele ocupate de acestea. Aici cel
interesat de istorie locală află: „Datorită caracterului
său public și universitar Spitalul Carolina avea o
prevedere interesantă legată de finanțarea de la
bugetul statului a tratamentului bolnavilor. Astfel la
punctul 5 din statutul său prevedea: „Caracterul
public al spitalului (...) se va păstra în continuare în
ceea ce privește cele 113 paturi din secțiile publice
ale spitalului (...) iar bolnavii care necesită
tratament, și numai aceștia, vor fi internați fără
restricții, dacă sînt potriviți pentru activitatea
didactică. Bolnavii care ocupă aceste paturi vor
contribui la activitatea didactică cu acordul lor sau
al rudelor. ”
Analiza programului arhitectural - schemele
funcționale, este titlul capitolului VI, un capitol
exclusiv dedicat arhitecților, extrem de profesional
și, de aceea, nu vom insista asupra lui.
La fel și capitolul VII, Unități funcționale
definitorii cu subcapitolele: Unitatea funcțională a
spațiilor didactice: amfiteatre și săli de curs;
Unitatea funcțională a spațiilor de cercetare:
laboratoare, săli de disecții și autopsii; Unitatea
funcțională a camerelor de spitalizare: saloane
pentru bolnavi; Unitatea funcțională a spațiilor de
diagnoză și tratament: cabinete de consultații, săli
de tratament (săli de operații) și băi; Unitatea
funcțională a spațiilor de documentare: biblioteci și
muzee; Unitatea funcțională a anexelor
gospodărești: bucătăria, spălătoria și etuva de
sterilizare; la fel de profesional, capitolul fiind un
studiu de arhitectură (comparată dar și de istorie a
arhitecturii) analizînd unitățile, motivînd opțiunile
făcute.
Următorul capitol (VIII) este la fel de specios,
profesional, Limbajul arhitectural cu secțiunile:
Limbajul decorativ exterior: eclectismul fațadelor;
Elemente decorative semnificative (și) Limbajul
decorativ interior. El conține secțiuni reprezentînd:
Travee și ancadramente; Portalurile intrărilor
principale; Decroșul scărilor; Cornișele; Frontoanele;
Diverse detalii; Acoperișurile; Zidul de sprijin.
Foarte interesante pentru cititorul curios de
istorie locală sînt cele zece anexe: 1. Analiza
schemei funcționale a Clădirii Institutelor de
Anatomie, Anatomie Patologică și Medicină Legală;
2. Analiza schemei funcționale a Clădirii Institutelor
de Fiziologie și Igienă; 3. Analiza schemei
funcționale a Clnicii de Nașteri și Ginecologie; 4.
Analiza schemei funcționale a Clădirii de Boli
Interne; Analiza schemei funcționale a Pavilionului
Direcțiunii; Analiza schemei funcționale a Clinicii
de Chirurgie; Analiza schemei funcționale a
Clinicii de Boli de Piele și Sifilis; Analiza schemei
funcționale a Clnicii de Oftamologie; Analiza
schemelor funcționale ale Complexului
Gospodăresc; Analiza schemelor funcționale ale
Clinicii de Psihiatrie și Neurologie, lectura lor
constituind o perfectă descriere a acestora, o
înțelegere a epocii și a progresului care au
însemnat...
În Postfață vom găsi caracterizarea cea mai
corectă a complexului de spitale, așa cum o descrie
Gheorghe Vais: „Proiectele după care s-au construit
pavilioanele se bazau pe scheme funcționale
specifice programelor spitalicești europene, iar
aplicarea lor la Cluj a însemnat un salt calitativ
excepțional în ceea ce privește spațiul medical
F
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^1
autohton. Schemele amintite asigurau fiecărei
specialități medicale o clădire proprie în care îi erau
asigurate condiții de funcționare după cele mai noi
concepții ale timpului, transpuse în partiuri simple
și foarte clare, care facilitau o exploatare eficientă.
Cu această ocazie s-au înregistrat și niște premiere
absolute la nivelul orașului, prin realizarea unor
unități funcționale foarte moderne, ca amfiteatrele
anatomice, sălile de operații și nașteri, laboratoarele
divers specializate, saloanele de toate tipurile,
ascensoarele pentru bolnavi, sălile moderne de
disecții și autopsiere etc.”(p. 199)
Lucrarea este completată, fericit, de 183 de
ilustrații (alb-negru), din epocă, foarte multe inedite
și (separat) de o listă a acestora, cu explicații și cu
proveniența lor. De asemenea urmează o
Bibliografie, de presupus a fi, exhaustivă.
Reluînd ideea mea de la început, recomad
cartea, în primul rînd arhitecților activi, dar și celor
interesați de istoria arhitecturii clujene. În același
timp lucrarea poate constitui o lectură plăcută
pentru cei interesați de istoria orașului, cei care-l
iubesc cu adevărat și care-i doresc păstrarea,
conservarea, în bune condiții, a trecutului...
Tocmai de aceea sîntem alături de autor atunci
cînd spune: „Complexul de jos s-a păstrat în forma
inițială mai bine de 90 de ani, rezistînd satisfăcător
diverselor presiuni generate de ambițiile ctitoriale
ale unor profesori care s-au perindat pe la
conducerea clinicilor. Pînă în 1990, singurele
intervenții mai importante fuseseră extinderea
Pavilionului Anatomiei, construirea Amfiteatrului
de la Clinica de Dermatologie și ridicarea clădirii
Clinicii de Nefrologie, înghesuită la capătul dinspre
str. V. Babeș al primei terase. După 1990 situația
s-a schimbat radical prin apariția pe teritoriul
ansamblului a unor clădiri de mari dimensiuni:
Centrul de Diagnostic și Tratament în curtea
interioară a clădirii Institutelor de Fiziologie și
Igienă, Secția de primire a Urgențelor în părculețul
din spatele Pavilionului Direcțiunii și gigantica
clădire turn a Rectoratului UMF. Acestea au violat
grav imaginea și structura complexului spitalicesc
de jos, în ciuda faptului că acesta figura pe lista
monumentelor istorice.[...] Cu toate acestea, trebuie
menționată longevitatea funcțională a marii
majorități a pavilioanelor, care și-au păstrat în mare
funțiunile inițiale pînă în zilele noastre.” (p. 16-17).
Observațiile, criticile sînt justificate, ne alăturăm lor
căci dragostea, mîndria pentru a fi locuitorul unui
oraș ca și Clujul ne obligă la aceasta. De asemenea,
mă văd obligat să-l citez iarăși, atunci cînd se referă
la clinicile de sus: „Incinta Clinicii de Psihiatrie și
Neurologie a suferit o degradare permanentă prin
amplasarea pe teritoriul ei a unor construcții anexe
amplasate haotic, ce au anihilat în mare parte
caracterul ei de spațiu verde. Garaje, ateliere de
reparații auto, numeroase depozite, o bucătărie etc.,
adăpostite în construcții de cea mai proastă calitate,
au invadat în mod parazitar zona sudică a incintei,
creînd astăzi o atmosferă de industrie abandonată.
[...] Această situație a fost rezultatul concepției
greșite, aplicate de autoritățile medicale, potrivit
căreia grupele funcționale de intreținere au fost
amplasate în incintele spitalelor, generînd grave
incompatibilități, cu repercusiuni asupra spațiilor
naturale, atît de necesare în recuperarea bolnavilor
în general și a celor psihici în special.”(p.41).
Observații care ar fi bine și chiar necesar să se
constituie în îndemnuri pentru cei ce s-au născut în
Cluj și care își iubesc, sincer, orașul, faima sa.
Gheorghe Vais, Arhitectura Clinicilor
Universitare din Cluj, 1886-1903, U.T. Press, Cluj-
Napoca, 2007, 221 pag.
■
intermezzo clujean
Jurnal de primăvară
Petru Poantă
18	martie
Mai mult ca niciodată la venirea primăverii
simt o dorință viscerală după vegetația fragedă.
Copilăria mea păduratică mă invadează cu sen-
zațiile fruste ale frunzelor acrișoare de fag și de
măcriș sălbatic. Nu e doar o nostalgie, căci am
sentimentul carnal al reversibilității timpului. Ca
într-o metamorfoză miraculoasă trupul meu e
locuit de copilul de odinioară cu universul lui
îmbibat de miresme. E o stare adamică de jubi-
lație corporală care nu are de-a face cu gustul
estetic al naturii ori cu dieta ecologistă.
*
După 18 ani de la Revoluție nicio idee mare
și fondatoare nu a apărut în cultura românească.
Energiile intelectuale constructive s-au concentrat
asupra recuperării și asimilării, eventual sincro-
niste, a ideilor, respectiv a ideologiilor occiden-
tale. Cele cîteva minți sclipitoare ale elitei, culti-
vate înainte de 1989 în aerul pur de la Păltiniș,
își consumă resursele într-o eseistică seducătoare,
dar iradiantă într-un plan secund. Spiritul crista-
lizează în subtilitatea nuanțelor, fermecător însă
nu și întemeietor. Gabriel Liiceanu și Andrei
Pleșu par niște paradoxali crepusculari din
perioada, totuși inaugurală, a culturii noastre.
Dar ei au încercat și să scoată filosofia din
Universitate, aducînd-o în spațiul public.
Impactul unor idei descendente în esență din
modelul și tradiția platoniciană nu a fost însă
semnificativ într-un context al ofensivei relativis-
mului. În afara unei gîndiri într-adevăr proiective
și modelatoare se află și H.R. Patapievici.
Idealismul său, inspirat tot din tradiția filosofiei
platoniciene și avînd ca suport ideologic un li-
beralism “conservator”, se dezvoltă ca o replică
la materialismul și relativismul societății de con-
sum postmoderne. “Omul recent”, contra-mod-
elul uman configurat de el, este “omul unidi-
mensional” al acestei societăți incontestabilă și
necesară în logica istoriei. Ideea e că politicile
corecte ale sistemului au drept consecință
degradarea individului “substanțial” și duc la
destructurarea organizării piramidale a societății,
situație în care elitele intelectuale sînt pe cale de
a-și pierde prestigiul și puterea de influență.
21	martie
L-am întîlnit ieri pe Ion Simuț. Venise de la
Oradea fiind într-o comisie de doctorat. E mereu
plin de energie și conectat firesc și definitiv la
viața literaturii. Lipsit de morga și aroganța uni-
versitarului parvenit, are mai curînd aerul unui
breslaș de lux care a făcut o artă din nobila sa
meserie. Critica sa exhibă tocmai priceperea
orgolioasă a meseriașului absolut. Scrie riguros și
temeinic, conformîndu-se arhitectonicii presta-
bilite a textului, cam așa cum ai construi un
artefact. E însă alert, cu o expresivitate glacială,
lăsînd impresia impecabilului. Îmi place la el în
special fermitatea opiniilor, întotdeauna de bun-
simț. Nu are obsesia adevărului unic, ci simțul
dreptății și al dialogului civilizat.
*
Astăzi este echinocțiul de primăvară. Frig, de
dimineață sub zero grade. Este ziua onomastică
a revistei Echinox, probabil singura publicație
care are o asemenea zi, și încă de două ori pe
an. Ea chiar a fost fondată pe ideea de echilibru,
idee sugerată de acest fenomen cosmic al echi-
noxului. Echilibru, așadar, între solaritatea cla-
sică și noaptea romantică, între regimul diurn și
cel nocturn al imaginarului. Dar ea conține și
simbolismul celor două anotimpuri, acela al
fecundității și fertilității. Între cele două onomas-
tici ale revistei se consumă un ciclu întreg al veg-
etalului, de la sămînță la rod. De altfel, ca școală
literară ea este un fenomen de reproducere
ciclică, urmînd ciclul de desfășurare a învățămîn-
tului universitar: încă de la începutul istoriei
sale, cam la 4-5 ani a rodit cîte o nouă promoție
de scriitori.
23	martie
Am văzut la televizor un documentar în care
era discutat destinul și rolul lui Iacov în istoria
creștinismului. Iacov este fratele lui Isus și, după
moartea acestuia, a continuat să-i răspîndească
învățătura în lumea iudaică. El a fost, se spune,
și primul episcop al comunității creștine ori-
ginare. Evangheliile consacrate l-au exclus însă
din conținutul lor, cum au exclus, de altfel,
întreaga familie a lui Isus. Ideea e că a existat o
luptă pentru putere în interiorul creștinismului
incipient, iar în cele din urmă au devenit
învingători Pavel și Petru, cei care au modificat
esențial mesajul cristic inițial. Doctrina creștinis-
mului învingător are ca axă principală mesajul
lui Pavel, care constă în iertarea păcatelor și în
mîntuire. Evanghelia acestuia a făcut posibil
saltul de la Învățătură la Teologie, adică de la un
cod moral la o doctrină. Tot astfel, Noul
Testament a consacrat natura dublă a lui Isus:
pămîntească și divină, în vreme ce în Evanghelia
lui Iacov, Isus nu este recunoscut drept fiul lui
Dumnezeu. “Celălalt” Isus este o ființă umană
care, în numele lui Dumnezeu, propovăduiește
credința dar și moralitatea, denunțînd în special
inegalitatea dintre săraci și bogați. Creștinismul
în forma actuală consfințește în fond inegal-
itățile, acceptînd tuturor dreptul la iertarea
păcatelor și la mîntuire. Există astfel prezumția
că el s-a născut printr-o “conspirație”.
25	martie
Numărul dublu (1-2, 2008) al revistei “Vatra”
este consacrat aproape integral poetului Ion
Mureșan. Cel puțin prin amploarea lui, e un
eveniment revuistic singular în viața literară con-
temporană și, înainte de orice, el relevă faptul că
scriitorul român are încă disponibilitatea de a-l
admira pe celălalt. 66 de nume au răspuns soli-
citării redacției. Scriitori (critici, poeți, prozatori)
din trei generații succesive (pre-optzecistă, optze-
cistă și post-optzecistă) participă nu doar la un
ceremonial de valorizare a operei unui autor, ci
la reconstrucția unui mit al poetului vizionar și
inspirat, mit pe care postmodernismul l-a elimi-
nat din ideologia sa literară. Dincolo de con-
venționalismul ușor sărbătoresc al unor articole,
impresionant rămîne consensul atîtor scriitori
importanți; imaginarul lui Ion Mureșan are den-
sitatea, consistența și complexitatea marii poezii.
El a impus o marcă puternică în lirica actuală,
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
"2ăj
Black Pantone 253 U
iar sistemul său imagistic transcende
stereotipurile datate ale optzecismului de obedi-
ență postmodernistă. Într-un regim oarecum
oniric, Ion Mureșan dezvoltă o imaginație ana-
morfotică, de o concretețe halucinantă. Viziunile
sale plastic-terifiante au cîteodată echivalentul în
“coșmarurile” lui Dali. Unii comentatori pun
problema locului său într-o posibilă ierarhie a
poeților contemporani în general, sau a celor
optzeciști. Al. Cistelecan, absent în acest grupaj,
îi atribuia mai demult gradul de comparație
superlativ. Dar asemenea calificative (“este cel
mai mare poet de azi”) mai degrabă decît val-
orizări sînt niște provocări cu subiect polemic.
Ele vizează o ierarhie constituită într-o anumită
grupare la un moment dat. Optzeciștii postmod-
erniști l-au fixat definitiv în capul listei pe
Mircea Cărtărescu. Dar pe Ion Mureșan îl expe-
diază chiar Cărtărescu, în Postmodernismul
românesc, într-o rubrică extranee întrucîtva
nucleului dur și inovator al mișcării. Există însă
opinii că Mircea Cărtărescu e în bună parte un
produs mediatic al criticii. Poezia lui pare deo-
camdată datată. A lui Ion Mureșan, în schimb,
rămîne mereu în vogă. Continuă să fie fascinan-
tă și catalizatoare. Are prodigioase resurse de
“adaptare” la orice mediu poetic și satisface cele
mai divergente sensibilități. E metafizică și
ludică, oraculară și naturalistă, subvertivă și idi-
lică, neliniștitoare și încîntătoare, narativă și con-
centrat-metaforică, ermetică și tranzitivă, ironică
și sentimentală. Un asemenea polisemantism sa-
turat de contraste și tensiuni este inepuizabil și
specific, într-adevăr, marii poezii.
28 martie
Despre Cluj se spune că nu are miliardari în
euro, cel mai bogat clujean abia reușind să ago-
nisească vreo patru sute de milioane amărîte.
Dar asemenea milionari modești sînt destul de
mulți. Ei se arată într-un top al lor o dată pe an
spre mîndria și admirația tuturor pîrliților. E
uimitoare și enigmatică această psihologie a
săracilor care-și transferă frustrările profunde
într-un respect aproape sacru față de oamenii
bogați. Marii proprietari de averi devin pentru
sărac niște figuri legendare care îi întrețin o
stranie plăcere a umilinței. În imaginarul
mulțimii bogatul are prestanța învingătorului.
Avem de-a face, desigur, cu un stereotip indus în
mentalitatea colectivă de cei care dețin puterea,
dar este atît de organic asimilat încît constituie
criteriul infailibil de valorizare al omului civi-
lizat. Mai mult decît în alte părți, în România de
azi bogații de top par niște apariții miraculoase.
S-au ivit și trăiesc parcă după o logică a
poveștilor. Pentru omul obișnuit, averile lor sînt
în primul rînd emergențe ale norocului, ori la
români norocul este echivalentul unui destin
irațional, dar și legitimator. Este logica lui “așa a
fost să fie”. Ea pune sub semnul fatalității și jus-
tifică astfel orice formă de exces.
*
Aseară a decedat George Pruteanu, aflat la al
treilea mandat de parlamentar. Născut în decem-
brie 1947, era la apogeul unei cariere spectacu-
loase și de o originalitate cu totul specifică, căci
a fost construită pe combinația aproape stridentă
dintre un nonconformism libertin și un opor-
tunism obedient. Imun la doctrine și principii,
s-a înrolat, pe rînd, în trei partide politice dis-
juncte, fiecare asigurîndu-i un loc în Parlament.
Deși fusese o perioadă asistent universitar și
redactor la două reviste din Iași, ieșise din
regimul comunist cu o aură de victimă. După
Revoluție, inteligența flamboiantă și limbajul
sclipitor, erudit și ironic, l-au propulsat rapid în
publicistică și mai apoi în viața politică. A
susținut un timp cronica literară la “Dilema”,
dar fără un impact semnificativ, avînd, în
schimb, un mare succes de televiziune cu o
rubrică despre “cultura limbii”. Făcea aici o fi-
gură luminoasă de apărător și salvator al limbii
române, denunțînd derapajele lingvistice din
presă și din vorbirea orală. De pe poziția unui
conservatorism imprudent și anacronic, a încer-
cat ulterior să promoveze o lege împotriva
invaziei de terminologie străină. Acesta a fost,
de fapt, începutul virajului său spre naționalism
și al colaborării cu partidul lui C.V. Tudor.
Vizibilitatea publică de parlamentar l-a pus în
umbră întrucîtva pe scriitor, cu toate că, printre
altele, a publicat o carte substanțială despre G.
Călinescu. Oricum, el rămîne unul dintre foarte
religie
philosophia christiana
Dumnezeul plagiat
^|| Nicolae Turcan
In Omul din subterană, Dostoievski afirmă prin
gura personajului principal că un om serios nu
poate vorbi decât despre sine. Acesta este și
pretextul, de altfel, care pune în mișcare
„spovedania” cărții. În calitate de om
dostoievskian, Cioran urmează această maximă,
atunci când recuză orice patos al obiectivității,
declarându-se, ca gânditor organic și subiectivist,
secretar al propriilor senzații. Face însă și un pas
mai departe, fiindcă în desfășurarea eului auctorial
include pe încă cineva: pe Dumnezeu. Un om
cinstit, susține el, nu poate vorbi decât despre sine
și despre Dumnezeu. Cum apare însă Cel Preaînalt
în textele acestui „sceptic dezlănțuit”? Paralela
dostoievskiană ne îndeamnă să-l lecturăm ca pe un
alter ego al scriitorului. Până unde se poate susține
o asemenea ipoteză?
Incompetențe. Raporturile lui Cioran cu
Dumnezeu sunt tensionate și belicoase. Excesul
care-l caracterizează pe Cioran în tot ceea ce scrie
se manifestă în acest punct ca negare a credințelor
acceptate îndeobște, a teoriilor corecte religios, a
viziunilor optimiste ce vorbesc despre un
Dumnezeu al iubirii. Dumnezeul lui Cioran e tot
atât de înăcrit pe cât este Cioran însuși și, în plus,
incompetent. În încercarea de a explica unele
paradoxuri legate de suferință, autorul ajunge la
concluzia gnostică a unui „demiurg rău” (pe lângă
un altul presupus bun, dar retras, cadaverizat), care
n-a fost în stare să facă o lume mai bună.
Incompetența divină recognoscibilă în această
„creație de mântuială” consună cu incapacitatea lui
Cioran pentru acțiune, competențelor sale stilistice
opunându-li-se un violent refuz al acțiunii de orice
fel. Aidoma Dumnezeul său, Cioran este
neputincios. Orice voluntarism îi e străin și orice
acedie îi este afină. Să fi transferat oare locatarul
mansardei pariziene propria incapacitate asupra
creatorului divin? Deși pare insidioasă, întrebarea
rămâne deschisă, mai ales că existența lui pare
utilă din punct de vedere terapeutic, de vreme ce
un asemenea zeu tarat asigură omului un punct
către care să-și îndrepte ura și insultele (v.
Demiurgul cel rău, Humanitas, 1996, p. 11).
Singurătatea și vidul. Pe Dumnezeul cioranian îl
găsim stând de strajă singurătății umane. Cioran și
zeul său apar adesea ca doi mari singuratici aflați
de o parte și de alta a unei legături pe care
gânditorul refuză s-o intituleze „credință”, deși,
puținii politicieni care au reușit să dea credibili-
tate discursului demagogic despre moralitate și
corupție. Avea o dezinvoltură seducătoare în arta
ipocriziei și subtilitate în promovarea imaginii
proprii de persoană integră. Altfel, a fost un om
învățat, dar în multe privințe, în adecvare cu
lumea sa politică, adoptîndu-i moravurile exact
în măsura în care lăsa impresia că se dezice de
ele. Era tipul “omului amfibian”, după expresia
lui Andrei Cornea. Scriitorul nu a lăsat o operă
în sensul tare al cuvîntului, ci cîteva cărți impor-
tante într-o bibliografie de nișă.
■
prin patosul cu care sunt înălțate blasfemiile, nici
de necredință pură și simplă nu poate fi vorba.
Trăsături comune îi unesc, oglindindu-i unul în
altul. „De și-ar așeza Dumnezeu fruntea pe umărul
meu ce bine ne-ar sta nouă așa, singuri și
nemângâiați”, scrie Cioran în Amurgul gândurilor
(Humanitas, 1991, p. 49). Partener al dialogurilor
ultime, Dumnezeu este prezent și absent în același
timp, căci el, deși alungat prin negație, nonsens și
blasfemie, „supraviețuiește evidenței că nimic nu
merită să fie gândit” (Despre neajunsul de a te fi
născut, Humanitas, 1998, p. 45). În ciuda acestei
supraviețuiri, esența lui seamănă cu cea a vidului,
fiind doar un „abis privit de jos” (Amurgul
gândurilor, p. 139), o vacuitate care e „totuna cu
ce era fostul Dumnezeu” (Caiete II, Humanitas,
2005, p. 20). Vidul acesta nu este însă lipsit de
profil, căci altundeva Cioran îl va defini pe
Dumnezeu drept „starea de eu a neantului”
(Amurgul gândurilor, p. 131). Eul cioranian, care
creează un Dumnezeu nou, altul decât „fostul
Dumnezeu”, ne îndreptățește și în acest caz să
susținem parternitatea cioraniană a Dumnezeului
atât de criticat, atât de... cioranian.
Maladia mortală. Cu toate că îi recunoaște
importanța - „cea mai practică și mai periculoasă
idee din câte s-au conceput vreodată”, pe care „se
salvează și se prăbușește omenirea” (Lacrimi și
sfinți, Humanitas, 1991, p. 6) - Cioran îl aduce pe
Dumnezeu, încet, încet, în câmpul bolilor,
susținând că este „modul cel mai favorabil de a ne
dispensa de viață” (Amurgul gândurilor, p. 126).
Dumnezeu este o obsesie, ergo el produce boala.
Cea mai bună dovadă rămâne faptul că orice ins
cu mintea zdruncinată este interesat de el,
argumentează Cioran. Deși nu poate să nu se
gândească zilnic la Dumnezeul lui, Cioran îi cere
mereu socoteală, considerându-l „mic cât un
plutonier”, spionându-l neîncetat, pentru că nu e în
stare să-l implore, și fiind nemulțumit atât de
absența, cât și de prezența acestei idei ivită odată
cu omul. Maladia mentală apare oricum indiferent
dacă Dumnezeu este sau nu este: „Doamne, fără
tine sunt nebun și cu tine înnebunesc!”, răsună
strigătul. O idee reluată în Caiete, atunci când e
afirmată imposibilitatea de a trăi și cu Dumnezeu
și fără el.
Observăm cum în acest punct Cioran refuză
F
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
Black
Pantone 253 U
^
sensul pe care cre°tinismul l-a dat suferinței. Dacă
după cădere, totul s-a modificat, alunecând întru
moarte, de la cosmos la natura umană, atunci
suferința și „dispensarea de viață” rămân ultimele
căi de recuperare a adevăratei firi. Chiar când
recunoaște suferinței, fie ea și mentale, un sens
majusculat, Cioran va evita s-o considere, aseme-
nea Simonei Weil, calea însăși („Nu calea este
suferință, ci suferința este calea”, spunea, într-o
butată celebră, gânditoarea evreică). De aceea
Dumnezeul scepticului rămâne fără explicație, el
fiind neputincios, căci neadevărat. Cioran ereticul
(după cum l-a numit Patrice Bolon) duce lupta
împotriva Dumenzeului pe care „erezia” lui îl
creează - un zeu în care pot fi recunoscute
fragmente din Dumenzeul cel adevărat, fără ca
acestea să-i schimbe statutul de zeu cioranian. Dar
poate fi creat Creatorul?
Dumnezeul creat. În puținele afirmații la
adresa lui Dumnezeu, atunci când acesta nu mai
reprezintă doar punctul de fugă pentru negațiile și
nemulțumirile cioraniene, Dumnezeu este creat de
jos în sus. Cazul cel mai celebru este cel al muzicii
lui Bach, care îl înființează, Dumnezeu fiind ceva
de ordinul unei „halucinații sonore”, iar Bach
supremul argument pentru existența lui: „...și când
te gândești că atâția teologi și filozofi și-au pierdut
zilele și nopțile în căutarea argumentelor pentru
existența lui, uitând singurul argument valabil:
Bach” (Lacrimi și sfinți, p. 79). Fără muzicianul
german, obiectul teologiei nu ar exista, Facerea ar
fi o simplă ficțiune, iar neantul ar fi cu totul și cu
totul necesar, spune Cioran în capitolul „Despre
muzică” din Silogismele amărăciunii, și continuă:
„Dacă e cineva pe lumea asta care să-i datoreze
totul lui Bach, acela e Dumnezeu” (op. cit., p. 94).
Dumnezeu mai poate fi creat și de credința în
el, altfel comportamentul ascetic al călugărilor ar fi
pentru Cioran de neînțeles. „El trebuie să existe,
altminteri sacrificiile acestor creaturi de carne ce-și
scutură lenea ca să-l adore ar fi atât de nesăbuite,
încât rațiunea nu le-ar putea îndura. Dovezile
aduse de teologie sunt nimicuri pe lângă toată
această osteneală ce-l uluiește pe necredincios,
silindu-l să atribuie atâtor strădanii sens și utilitate”
(Tratat de descompunere, Humanitas, 2002, p.
153).
În sfârșit, existența lui Dumnezeu poate fi
inaugurată chiar de strigătul ce i se adresează,
încheindu-se odată cu dispariția ultimului sunet:
„Când strig: Doamne!, atâta timp cât durează
strigătul meu, El există. E suficient: ce mi-aș putea
dori mai mult?” (Caiete II, p. 70).
E greu de susținut până la capăt ipoteza că
Dumnezeul criticat atât n-ar fi decât un alter ego
cioranian. Ne stau împotrivă referințele
bibliografice ale celui adevărat, numirile,
fragmentele pasionale care pot conduce la
convertiri chiar atunci când mustesc de negații
vehemente. Dialogul lui Cioran cu Dumnezeu, sau
mai bine zis rechizitoriul pe care omul i-l face
zeului, are loc la temperaturi afective atât de înalte
încât inexistența interlocutorului divin, chiar când
e afirmată fățiș, rămâne fără tărie. Dumnezeul lui
Cioran există, iată un adevăr ce rezultă din
scrierile filozofului, și are multe din atributele
Dumnezeului tradiției iudeo-creștine. Cu toate
acestea el nu este, în opinia noastră, Dumnezeul
acestei tradiții, ci mai degrabă un zeu personal,
creat din cioburile celui vechi și înviat de insultele
ce i se adresează. Un zeu plagiat, la urma urmei,
căruia i s-au adăugat, într-un stil desăvârșit,
trăsăturile lui Cioran.
■
corecții
Istorie getică în plumb
Sorin Nemeti
Actori cu rol episodic în istoria Antichității
geții, strămoșii acceptați ai românilor
nord-dunăreni, apar rareori în scrierile
grecești și latine. Atunci când sursele îi
menționează informația este deformată datorită
percepției alteritare (geții cei mai viteji și mai
drepți dintre traci, Getai athanatizontes „cei care
știu să se facă nemuritori”, excursul getic
herodotean despre Zalmoxis pitagoreul, figura
lui Deceneu descris de Strabo). Când intră în
conflict cu lumea macedoneană sau romană în
descrierile istoricilor pătrund topoi pereni în
literatură: „banchetul inversat” al lui Dromihete,
pilda lui Scorylo din Frontinus, Stratagem., 1.
10. 4, tezaurul dacic ascuns în albia râului
Sargetia la Cassius Dio. Uneori avem numai
informații lacunare, scoase din context, cum
sunt cele din Pompeius Trogus - lustinus
(incrementa Dacorum per Rubobostem regem
sau luptele cu bastarnii ale regelui Oroles) care
conduc la apariția unor figuri noi în panoplia
regilor daci: Rubobostes și Oroles (primul,
metateză pentru Burobostes / Burebista, al
doilea, o coruptelă din numele regelui get
menționat de Cassius Dio - Rholes). În această
penurie de informație, aproape un teren viran,
falsarii sunt bineveniți. Documentele pe care le
publică dl. Dan Romalo în cartea sa Cronică
getă apocrifă pe plăci de plumb?, București, Ed.
Alcor Edimpex, 2005, sunt rodul unui fals
patriotic din România modernă. Documentele
propriu-zise sunt 79 de plăci de plumb,
majoritatea rectangulare, care au pe o față figuri
în relief înconjurate cu inscripții scrise în
alfabetul grec, cu câteva semne chirilice sau în
alfabete indescifrabile (characteres). Dintre
acestea 71 de plăci se aflau între anii 1944-1946
în colecția Muzeului Național de Arheologie din
București și au fost fotografiate atunci de
tânărul Dan Romalo, fotograf amator, la cererea
d-nei Maria Golescu. Alte 8 plăci se aflau în
diferite colecții: col. dr. Severeanu (publicată ca
fals de M. Gramatopol în 1982), col. Ion Lucian
Murnu, col. N. Pulopol și la Institutul de
Arheologie „Vasile Pârvan” din București (26
dintre plăcile prezentate în lucrare, fotografiate
de dl. Romalo, au fost regăsite în colecțiile
Institutului „Vasile Pârvan”). Pentru a proba
autenticitatea plăcilor au fost efectuate analize
metalografice comparative pe eșantioane
prelevate din placa nr. 23 și dintr-o „scoabă de
plumb” de la Grădiștea Muncelului de către dr.
Peter Northover (Departement of Materials,
University of Oxford), cu concluzia că plumbul
din cele două artefacte are cantități de
impurități în proporții egale (p. 291-293). Alte
analize efectuate la Institutul de Fizică și
Inginerie Nucleară în 2003 pe mostre extrase din
35 de piese „au demonstrat, fără putință de
tăgadă, că plumbul este modern - rețeta tipică a
plumbului tipografic din sec. XIX” (p. 314).
Proveniența pieselor este învăluită în mister,
știindu-se doar că existau „mai multe sute de
astfel de plăci” în depozitele Muzeului Național
de Antichități (p. 27, n. 1). Într-o scrisoare din
1865 către autor, d-na Maria Golescu îi
comunica faptul că Ioan Nestor îi ceruse în
perioada interbelică să publice aceste plăci
primite de Gr. Tocilescu de la „o doamnă din
Bulgaria”, pentru a se lămuri „problema
falsurilor din Rusia meridională și din Balcani
care se infiltrau până la noi” (p. 259). Există și
informația după care plăcile de plumb sunt copii
făcute la fabrica de cuie din Sinaia, în preajma
anului 1875, din ordinul regelui Carol I, după
niște piese originale din aur (!?). (p. 313)
Printre cei care au fost suspectați ca fiind
autori ai acestor falsuri au fost N. Densușianu
sau B. P. Hasdeu.
În ce privește textele scrise pe aceste plăci
trebuie spus că dl. Romalo identifică trei sisteme
de scriere distincte: cel „clasic” (majusculele
alfabetului grec, V latin și trei semne aparte,
chirilice, care notează palatalele [ci] și [gi]), cel
“preclasic” (characteres bizare, descifrate de dl.
Romalo prin echivalențe ale semnelor cu literele
alfabetului grecesc) și un al treilea („semne
complexe”) nedescifrat. În addenda, d-na Aurora
Pețan găsește patru tipuri: A (Helis 1) - alfabetul
grec ionian, B. (Burebista) alfabetul grec cu
semnul latin V și cele două semne chirilice, C.
(Ceneu / Helis 2) și D. (Decebal). (p. 318-321).
Pentru descifrarea scrierii plachetelor se pornește
de la izolarea unor secvențe cunoscute din
izvoare istorice - etnonime, toponime,
antroponime și teonime, și de la ipoteza că sunt
scrise într-o limbă necunoscută și unitară, „limba
vorbită cândva de geto-daci” (p. 40-41). Cu
acestea și sub rezerva segmentării textelor în
cuvinte dl. Romalo citește majoritatea textelor
plachetelor. Pentru traducerea / interpretarea lor
adoptă ipoteza de lucru că „limba română
primitivă s-a dezvoltat direct din geto-dacă, sub
puternica presiune a latinei populare”. Astfel
sunt separate cuvintele „care să prezinte un
maximum de asemănare etimologică, deci, atât
ca formă cât și ca sens atribuit, cu cele din
limba română în primul rând...” (p. 41). Cu alte
cuvinte, citește textele „geto-dace” direct în
română. De exemplu: Zurasieo ontumpieno poe
Rosieno chiliarchiu skito = Zyraxes il întâmpină
pe Rosieno hiliarhul scit (p. 328), dite ce nosteo
Daceo to ceo Rumunu so stop to ace on poserea
nostio Daceo... = ziceți asta dacilor noștri,
tuturor celor proromani să se oprească toți aci,
în stăpânirile dacilor noștrii... (p. 50) etc. În
opinia mea această limbă necunoscută este o
păsărească prin care cineva a vrut să ia în râs
posteritatea.
Nu voi încerca mai departe să demonstrez că
„plachetele de plumb de la Sinaia” sunt falsuri
pentru că aparțin majorității, majoritate care este
convinsă de acest lucru. Cred că ar fi o inversare
în firea lucrurilor, eforturi de a le acredita drept
genuine trebuie să depună dl. Romalo sau d-na
Pețan și toți cei care sunt convinși de
autenticitatea acestor documente. Vreau doar să
revelez un aspect particular care arată limpede
că textele din cronici reflectă informația din
izvoarele literare și cartografice și nu o realitate
antică, getă. Apar așa cum am spus mai multe
cuvinte cunoscute, în forme corupte: etnonime
-Bastarnuo / bastarni, Daceo / daci, Gieta /
geți, Rumunu / romani, toponime - Dinogeetho
/ Dinogetia, Genioklo / Genucla, Sarmigetuso /
Sarmizegetusa, teonime -Pietagoruo / Pitagora,
Abari / Abaris, Zamolxiu / Salmoxis și
antroponime - Antoneo / Antonius, Boeribusto
/ Burebista, Bezino / Vezina, Ceneo / Deceneu,
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Dakebalo / Decebal, Dromihto / Dromihete,
Fusku / Fuscus, Kotisonio / Cotiso, Lisumaku /
Lisimah, Oktabio / Octavian, Orolio / Oroles,
Zourazieo / Zyraxes.
Dintre antroponime vom lua ca exemplu
doar Deceneu °i Vezina. Dl. Romalo susține că
tăblițele au înregistrat forma originară a acestor
nume istorice dacice. Asta ar fi o dovadă a au-
tenticității tabletelor ale căror texte nu conțin
formele corupte ale acestor nume păstrate de
tradiția literară manuscrisă. Numele lui Deceneu
se păstrează în manuscrisele lui Cassius Dio în
forma Dekafneos (VII. 7. 3. 5.) și Dekineos
(XVI. 16. 2. 39). Forma originală în Strabo tre-
buie să fi fost Dekineos, transmis de lordanes
ca Dicineus. Inscripțiile antice atestă formele gr.
Dekinais / lat. Decineus, deci forma originară a
numelui era Dekinais (deki-, ca în Dekibalos, -
nais ca în Diurpanais, Diernais). Și în niciun
caz Ceneo, formă coruptă care apare în unele
manuscrise ale operei lui Cassius Dio, în acuza-
tiv : B dc kae neon, AW kaineon, C kae neon.
(D. Dana, The Historical Names of the Dacians
and Their Memory: New Documents and
Preliminary Outlook, în Studia Universitatis
Babeș-Bolyai. Historia, 51, 2006, 1, p. 104-105).
Mai ilustrativ este numele lui Vezina redat
pe plachete ca Bezino și alte forme asemenea -
Bezuno, Biesino, Bisuno, Bizino. Este limpede
că sunt decalcuri după Vezina atestat în izvoare.
Forma numelui în Cassius Dio este Ouezinas,
ceea ce în latină este scris Vezinas. Așa i-a
rămas numele acestui nobil “al doilea în rang
după Decebal”. Numele este însă o formă
coruptă, cum au demonstrate inscripții și ostra-
ca recent descoperite la Didymoi (Khashm al-
Minayh) și Krokodilo (al-Muwayh), castella din
deșertul oriental al Egiptului. Numele original
este atestat în formele gr. Auizina, Aouizinas
sau lat. Avizina, deci începea cu litera A, literă
pierdută de copiștii medievali. (D. Dana, Notes
onomastiques daco-mesiennes, în U Mar Nero,
5, 2001-2003, p. 76-80).
Știm că toate acestea nu înseamnă nimic
pentru cei convinși de autenticitatea tăblițelor
de la Sinaia. Nu sunt decât argumentele unor
istorici obtuzi care ascund adevărul.
Ar fi un indiciu pentru descoperirea autoru-
lui acestor falsuri, indiciu la îndemâna bibli-
ologilor. Este limpede că forme aberante ca
Ceneo sau Sarmigetuso nu vin direct din edițiile
critice ale operelor lui Cassius Dio sau Strabo,
ci din vreo istorie medieval-modernă. D-na
Aurora Pețan crede că a identificat o sursă în
lucrarea lui Philippe Briet, Parallela geographiae
veteris et novae, din 1675 (utilizate formele
Sarmigethusa și Ceneus). Sunt probabil puțini
cei care au avut acces la această raritate bi-
bliofilă în Bucureștii secolului XIX. Ca în
Numele trandafirului, cartea ne va conduce la
falsificator.
■
dezbateri & idei
Identitatea naționala în
secolul 21
Ce legătură e între Kosovo °i Costel Busuioc?
George Jiglău
Ecourile și reacțiile stârnite de declararea
unilaterală a independenței de către statul
Kosovo s-au mai domolit. Fiecare anunț despre
o nouă țară care recunoaște acum independența
noului stat nu primește spațiu mai mare de o știre
într-o coloana de ziar sau la rubrica de știri pe scurt
în jurnalele televizate. În treacăt fie spus, o astfel de
atitudine din partea mijloacelor media românești nu
este deloc benefică pentru buna informare și scapă
complet din vedere și ușoara schimbare de atitudine
a autorităților românești, atât de vehemente
împotriva noului stat în momentul anunțării inde-
pendenței. La fel, s-a domolit și entuziasmul, dacă
nu chiar isteria, care a cuprins întreaga națiune
română, din România și din afara ei, după victoria
românului Costel Busuioc într-un concurs muzical
televizat pentru imigranții din Spania. Victoria lui
Costel și independența unilaterală a Kosovo s-au
întâmplat cam în același timp și au acaparat atenția
televiziunilor și a ziarelor, dar cele două evenimente
pot fi analizate împreună și dintr-o altă perspectivă.
Ambele au scos la iveală, din nou, nevoia perma-
nentă de redefinire a identității naționale a națiu-
nilor din această parte a lumii. În absența altor
succese pe plan internațional, economic sau politic,
suntem tentați să ne agățăm de orice, fie că e vorba
de o bucată de pământ sau de un individ născut în
aceeași țară care a avut succes în altă țară. Parado-
xal, acest fenomen vechi de secole persistă chiar și
în contextul extinderii Uniunii Europene către Est,
proces de la care se aștepta o sucombare a identită-
ților și a granițelor naționale în favoarea identității
europene. E drept, cazurile României și Serbiei sunt
diferite din perspectiva procesului de europenizare,
dar ambele sunt la fel de utile discuției noastre.
Un teritoriu sinonim cu o națiune
Sârbii sunt recunoscuți pentru patima cu care își
privesc propria istorie, propria identitate și teritoriul
pe care îl locuiesc. După dezintegarea violentă a
fostei Iugoslavii, în care sârbii erau considerați
națiunea dominantă, problemele legate de provincia
Kosovo au ținut capul de afiș și au menținut vie
flacăra naționalismului în Serbia. Merită amintit
modul în care poporul sârb s-a strâns în jurul lui
Slobodan Milosevic, un dictator contestat de altfel
de o parte însemnată a poporului sârb la momentul
respectiv, în momentul în care NATO a bombardat
Serbia din cauza încălcărilor drepturilor omului
asupra albanezilor din Kosovo. Mizând din plin pe
cartea naționalistă, Milosevic a pozat în apărătorul
integrității teritoriale a Serbiei. Desigur, asta nu l-a
mai ajutat câteva luni mai târziu, când era forțat de
amplele proteste populare să părăsească puterea în
favoarea unor mișcări politice percepute ca fiind
reformiste. Totuși, deși s-au arătat hotărâte să
întoarcă Serbia către Occident, noile forțe politice
de la Belgrad nu au abandondant niciodată cartea
naționalistă, astfel că un compromis asupra Kosovo
a fost imposibil de atins.
În absența oricărei deschideri spre negocieri
reale, situația din Kosovo a evoluat către un rezultat
nedorit și care pune numeroase probleme pentru
sistemul de relații internaționale, în forma lui
clasică, și pentru dinamica relațiilor din această
regiune a Europei. Pe lângă aceste efecte, care vor fi
observate în timp și care sunt încă destul de greu
de evaluat, merită observat impactul pe care
declarația unilaterală de independență a autorităților
de la Pristina l-a avut asupra poporului sârb și
asupra sentimentului de identitate națională a
acestuia. Kosovo este considerat de sârbi „leagănul
civilizației sârbești”, iar mitul bătăliei de la
Kosovopolje, din 1389, rămâne un simbol al
rezistenței creștinătății împotriva otomanilor.
Independența unilaterală a Kosovo și mai ales graba
cu care multe state, dintre cele mai importante,
s-au grăbit să recunoască noul stat, i-a făcut pe sârbi
să resimtă extrem de puternic pierderea controlului
asupra acestei bucăți de teritoriu. S-au înmulțit din
nou marșurile de protest în marile orașe sârbești,
dar și în comunitățile de sârbi din provincie/ stat.
Personalitățile de toate felurile, de la politicieni la
sportivi, s-au deplasat în Kosovo pentru a-i asigura
pe sârbii de acolo că nu vor fi abandonați.
Contextul este cu atât mai interesant dacă ne
gândim că independența Kosovo a urmat imediat
după închierea unei campanii electorale extrem de
aprige pentru președinția Serbiei, în care s-a dat o
luptă dură între fostul și actualul președinte
reformist, Boris Tadic, și ultranaționalistul Tomislav
Nikolic. Practic, s-a dat o luptă dură între
rămânerea Serbiei pe drumul către democratizare și
reorientarea către Rusia. Paradoxal, problema
Kosovo nu a fost o temă de campanie, pentru că
ambii candidați se opuneau vehement independen-
ței provinciei. Manifestațiile comune ale fostelor
tabere adverse, care au urmat alegerilor și anunțului
făcut de autoritățile de la Pristina, au demonstrat
din nou capacitatea sârbilor de a trece peste orice
diviziune politică sau socială atunci când vine vorba
de identitatea și integritatea lor teritorială.
Un succes personal confiscat
Să trecem acum de la o chestiune de maximă
importanță națională pentru vecinii noștri sârbi la
una care poate părea mai degrabă trivială, dar din
care putem trage învățăminte și concluzii la fel de
importante. Aproximativ în aceeași perioadă
românul Costel Busuioc făcea furori la un concurs
muzical de televiziune din Spania, deschis exclusiv
imigranților. Atenția mediilor de informare
românești - presă scrisă, radio și televiziune - a fost
captată cam în aceeași măsură de parcursul
fulminant al lui Costel, ca și de evenimentele
îngrijorătoare din Kosovo. După ce Costel a reușit
să și câștige concursul, au urmat câteva zile de
mare efuziune spirituală a românilor din țară și din
străinătate. Ziarele s-au întrecut în titluri care de
care mai triumfătoare despre victoria acestui român
asupra propriului destin și încercau parcă să ni-l
ofere tuturor drept un exemplu de reușită.
Televiziunile relatau despre bucuria românilor din
Spania, care reușeau parcă să demonstreze țării lor
de adopție de ce sunt în stare. Mesaje de genul
„Suntem mândri să fim români!” veneau din toate
E
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colțurile țării °i ale lumii. Ceea ce i s-a întâmplat
acestui român reprezintă, înainte de orice, un
succes personal al său, care i-ar putea schimba viața
lui și familiei sale. Un talent descoperit întâmplător,
ignorat de conaționalii săi câtă vreme s-a aflat în
România. Și totuși, am putut remarca modul în
care un succes personal al unui singur român este
„confiscat” practic și transformat într-un succes
național, care duce la un sentiment de mândrie
națională. Construirea unor identități naționale pe
baza unor succese personale este extrem de
instabilă. Confruntați zi de zi cu problemele
societății în care trăiesc și stigmatizați de multe ori
în afara țării, românii au demonstrat că sunt dispuși
să se agațe de orice pentru a se putea simți mândri
de originea lor. Un impact similar cu cel al victoriei
lui Costel în concursul televizat din Spania poate fi
o victorie a naționalei de fotbal sau a gimnastelor.
Din nou însă discutăm în esență de succese
personale, obținute prin munca și efortul unor
persoane care se întâmplă să fie de naționalitate
română și care nu au înregistrat succesele de care
vorbim din cauza originii lor. De îndată ce efectul
acestor victorii trece, revenim la propria noastră
realitate.
Incapacitatea de definire a iden-
tității naționale prin forțe proprii
Cele două cazuri sunt extrem de grăitoare
pentru pericolul pe care îl presupune legarea
identității naționale de elemente care nu pot fi
controlate de națiune în sine. Considerând națiunea
drept o entitate aflată la nivel mezo, exemplul
Serbia-Kosovo arată cum chestiunile de
teritorialitate, atât de importante pentru identitatea
sârbilor, sunt influențate de nivelul macro, adică
dinamica relațiilor internaționale din regiune.
Indiferent cât s-ar opune sârbii, ei nu pot influența
cu nimic decizia autorităților de la Pristina și
decizia Statelor Unite ale Americii, a Franței sau a
Marii Britanii de a recunoaște noul stat. La fel,
cazul românului Costel Busuioc arată cum
identitatea națională este influențată de nivelul
micro, al individului, din întâmplare membru al
națiunii. Națiunea română, în ansamblul ei, nu are
niciun merit pentru victoria lui Costel Busuioc în
concursul muzical din Spania, dar totuși și-a
revendicat succesul acestuia ca pe unul care îi
aparține din oficiu.
În contextul extinderii Uniunii Europene și a
gradului de integrare tot mai mare din cadrul ei,
ne-am fi așteptat ca astfel de „trăiri naționaliste
pătimașe” să înceapă încet-încet să dispară. E drept
că Serbia nu este încă membru UE sau NATO, în
principal chiar din cauza inflexibilității sale față de
problema Kosovo. În cazul României însă,
sentimentul de apartenență la Europa nu s-a mate-
rializat încă (sau se materializează foarte lent) într-o
transformare a acestor patimi naționaliste într-un
pragmatism identitar european. Perpetuarea unor
identități naționale de genul celor din Serbia, din
România sau din celelalte țări din regiune
demonstrează că aceste națiuni, și membrii lor care
își asumă aceste identități, nu sunt capabile să se
definească prin ceva actual, care să fi fost construit
prin propriile forțe, nu prin cele ale strămoșilor. Sau
dacă aceste elemente reale și pozitive există,
înseamnă că nu se găsesc resursele pentru a le
promova, pentru a le aprecia la adevărata valoare și
pentru a le pune la baza identităților comune.
Ambele explicații sunt la fel de triste și nu dau prea
mari speranțe pentru viitor.
■
Cuba în conștiința românilor
Gabriel Andreescu
Acum cinci ani, între 18 și 20 martie 2003,
circa 100 de disidenți cubanezi au fost
arestați de regimul lui Fidel Castro. Nu mai
puțin de 75 dintre ei au fost condamnați la pedepse
mergând de la 8 ani la 20 de ani închisoare.
Lovitura brutală căreia i-au căzut victime liderii
principalelor grupări independente din țară a
determinat o reacție internațională la adresa
regimului cum nu se mai întâmplase de foarte mult
timp. Presa din Occident a prezentat pe larg
evenimentele din Insulă. Uniunea Europeană a
anunțat boicotarea economică, asociindu-se Statelor
Unite ale căror embargo durează de decenii. În
toamna aceluiași an, inițiatorul proiectului Varela,
cel mai cunoscut protestatar cubanez, Oswaldo
Paya, a primit premiul Saharov din partea
Consiliului Europei?
Începând cu 2003, în marile capitale din lume
au avut loc acțiuni menite să păstreze vie memoria
victimelor și tema regimului autoritar castrist.
Italieni, spanioli, germani, dar și cehi, slovaci, polo-
nezi au protestat în fața ambasadelor cubaneze. În
anul 2005, Praga a devenit centrul opoziției europe-
ne față de regimul autoritar în Cuba. Sub președin-
ția lui Vaclav Havel și în prezența unor personaje
importante precum fostul premier spaniol, Jose
Maria Aznar, a avut loc reuniunea Comitetul
Internațional pentru Democrație în Cuba.
Manifestațiile în sprijinul rezistenței cubaneze
au continuat și în aceste zile de martie 2008.
„Femei în alb”, asociația mamelor și fiicelor prizo-
nierilor politici, la rândul ei premiată cu premiul
Saharov, au manifestat din nou la Havana cerând
regimului eliberarea a circa 60 de rezistenți aflați în
spatele gratiilor. Presa din Occident a reluat tema
celor circa 330 de prizonieri aflați în detenție pen-
tru motive explicit politice. Mici manifestații au
avut loc din nou în capitale precum Bratislava și
Praga.
Dar România? Oare există ea pe această hartă a
simpatiei pentru libertatea cubanezilor supuși unuia
dintre ultimele regimuri totalitare comuniste?
Despre Cuba s-a vorbit foarte puțin în presa
românească. Absentează aproape în totalitate și
cultural. Publicarea a două-trei cărți - Cuba revoluți-
onară și România semnată de Aurel Pantea, volu-
mul despre Cuba a lui Adi Cristi; oare e de trecut
și Ghidul turistic despre Cuba al lui Ioan Sbarna? -
spectacolele unor artiști la București, precum
Omara Portuondo, Edith Piaf a Cubei, cum a fost
numită, înseamnă prea puțin.
Ceva mai multe referiri la Cuba s-au făcut doar
în ultimul timp. Boala lui Fidel Castro, apoi
preluarea oficială a mandatului de președinte de
către Raul Castro au trezit atenția mai multor
mijloace de presă. Despre Cuba postcastristă a scris
și fostul ambasador român la Havana, Constantin
Simirad.ii Dar schimbarea poate cea mai importantă
este prezența mai nouă a Cubei în presa
electronică: prezentările făcute de Realitatea TV,
apoi, o excepție de asemenea, documentarul
Andreei Marin, „Cuba secretă”, pregătit pentru
Televiziunea Română.
Pe 24 martie a.c., Jurnalul Național a oferit
cititorilor o incursiune în Cuba lui Fidel Castro
semnată de Paul Cristian Radu. Autorul nu era
doar un simplu jurnalist. În momentul când
colonelul Juan Carlos a sosit la locuința unde se
afla, avea cu el „materiale compromițătoare:
denunțuri ale unor disidenți, poze cu jurnaliști
independenți, statutul unui partid ilegal și altele.™
Nu este primul ziarist care a călătorit în Cuba
în scopuri multiple. Ajunseseră acum câțiva ani,
printr-un program internațional, mai cunoscuții
Mircea Toma și Cornel Ivanciuc. Au luat și ei
contact cu disidenții ori cu familiile acestora, au
distribuit cărți, au oferit mijloace electronice utile
mai ales pentru comunicarea între cei din insulă
sau cu cei din afara ei. Toma și Ivanciuc au fost
reținuți, chestionați de autorități, puși să-și facă
bagajele și să părăsească Cuba.
Despre curiozitățile acelei aventuri a vorbit pe
19 martie a.c., la sediul Grupului pentru Dialog
Social, chiar Mircea Toma. Întâlnirea a fost prileju-
ită de o acțiune în sprijinul rezistenței cubaneze
organizată, împreună, de Fundația slovacă Pontis și
Centrul de Studii Internaționale. Venit de la
Bratislava, în numele Fundației Pontis, Martin
Pasiak a adus cu el un documentar a cărui figură
centrală era Oswaldo Paya.
Între cei doi organizatori apare, am amintit, și
Centrul de Studii Internaționale. Numele Centrului
este mai des asociat cu scandalul din jurul studiului
„Relațiile României cu Republica Moldova”, devenit
subiectul unor confruntări politice și media la
mijlocul anilor ' 90, nestinse în totalitate nici astăzi.
Dar CSI a fost implicat, tot în mod spectaculos, dar
mai puțin cunoscut la nivelul opiniei publice
românești, în inițierea primei distincții interna-
ționale oferită unor rezistenți cubanezi. Centrul a
imaginat susținerea unui premiu al organizațiilor
din Europa Centrală și de Est purtând numele
eroului cubanez Pedro Luis Boitel, decedat după 53
de zile de grevă a foamei într-o închisoare havane-
ză.iv În 2001, ceremonia premiului s-a desfășurat la
... București, partea centrală fiind dezbaterea
telefonică între cei prezenți în capitala României,
Miami, de unde Radio Marti transmitea evenimen-
tul și Havana, unde fusese adus de prieteni primul
beneficiar, Juan Carlos Gonzalez Leiva. După cere-
monie, cei prezenți s-au deplasat în fața Ambasadei
Cubaneze, unde s-a protestat împotriva regimului
Castro.v
La cinci ani de la acțiunea împotriva disidenților
cubanezi, tema Cubei și a regimului ce o conduce
apare din ce în ce mai des în opinia publică.
Implicarea românească nu a lipsit, cum am arătat,
niciodată. Totuși, de abia acum pare să ne apropi-
em de masa critică capabilă să ducă la conștienti-
zarea publică a dramei cubaneze. Ca și a faptului
că suntem datori să-i ajutăm pe alții, măcar pentru
felul în care am fost ajutați, la rândul nostru, când
acest lucru conta enorm.
i Proiectul Varela, inițiat de Oswaldo Paya, a constat în
strângerea a peste 10.000 de semnături în favoarea unui
proiect de lege menit să asigure exercițiul libertăților fun-
damentale precum libertatea de asociere, exprimare, cre-
dință, cele economice, ca și amnistierea deținuților politici.
Inițiativa, care punea în valoare o prevedere a Constituției
din anul 1976, a permis colectarea, într-o primă a fază, a
11.020 semnături, depuse la Adunarea Națională. Cum era
de așteptat, prevederea constituțională nu a fost respectată.
ii Constantin Simirad, „Cuba postcastristă, încotro?”,
Ziarul de Iași, 24.03.2008
iii Paul Cristian Radu, „Cuba ilegală”, Jurnalul Național,
24.03.2008
iv Ceea ce a fost posibil prin colaborarea cu Directorio
Democratico Cubano, organizație a cubanezilor din
Miami,
v În al doilea an, premiul Premiul Pedro Luis Boitel pentru
Libertate a fost acordat într-o ceremonie desfășurată la
Miami lui Angel Moya Acosta, liderul unei organizații din
Matanzas, Cuba. La al treilea eveniment de acest gen,
beneficiarul a fost Roberto de Miranda, președinte al
Asociației Cubaneze a Cadrelor Didactice Indepndente.
(http://www.directorio.org/history/index.phpinote_idM1
30).
■
24
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ideal si generație
Revista Tribuna publică opiniile mai multor tineri despre idealul (idealurile) vârstei și ale generației
lor, uneori văzute și de alții. Întâmplător, autorii sunt studenți (Facultatea de Științe Politice,
Administrative și ale Comunicării), liberi, prin urmare, mult mai liberi și mai sinceri cu visele,
decepțiile și utopiile lor. Sinceritate care presupune, implicit, o invitație la dialog. Pe o temă și mai
multe întrebări trecute, uneori cu indiferență, în subsolul paginilor de istorie și cultură românească.
Faptul că toți vor absolvi foarte curând poate fi de bun augur pentru schimbarea de optică privind
abordarea mai direct-pragmatică a ideilor de valoare și succes. Fără să fie, deocamdată, un grup de
creație, autorii, găzduiți acum de revistă, aspiră deja la o identitate proprie. Câțiva sunt, de puțină
vreme, inițiatorii unei publicații cu program. Sub un titlu (Contact Cultural/Light), sugerând litera și
spiritul civilizației fast-food, ei propun reactualizarea modei pop-art șaizeciste din perspectiva
realităților contemporane românești. În ultima instanță, tot un dialog între forme culturale și generații.
Le spunem bun venit! (Aurel Sasu)
ban °i omenie
Mirabela Ghimpu
Lumea în care trăim a cunoscut schimbări
majore de-a lungul trecerii timpului. A°a cum
se schimbă curentele în artă, la fel se shimbă
și modul de gândire al oamenilor. Fiecare curent
literar din istoria culturii a apărut pentru a-l
combate pe cel anterior. În acest fel s-au creat
capodopere de care omenirea este mândră și astăzi.
La fel, idealurile fiecărei generații tinere sunt parcă
în dezacord total cu cele ale părinților sau bunicilor.
Astfel apare continuul conflict dintre generații pe
care, se pare, nimeni și nimic nu îl va putea
înlătura vreodată. Totuși... ce vor tinerii din ziua de
azi? Încotro se îndreaptă și ce așteptări au ei de la
viață? Cum înțeleg să facă o lume mai bună având
în vedere că cei mai mulți sunt atât de nemulțumiți
de cea în care trăim?
Idealuri în schimbare
Cu toate că cei mai mulți dintre părinții și
profesorii noștri par a fi dezamăgiți de copiii sau
elevii lor, eu am aflat lucruri interesane de la tinerii
proaspătului secol XXI. E adevărat că idealurile lor
nu coincid întocmai cu cele de acum 30 de ani,
însă pot spune că mulți dintre ei par a ști ce vor de
la viață. Mai mult decât atât, e frapant să vezi de
câtă maturitate dau dovadă tinerii de 19 ani,
proaspăt ieșiți din adolescență. Se poate spune că
viteza secolului nostru nu se reduce numai la
electronică și evoluție, deoarece și modul de gândire
al oamenilor se transformă într-un ritm alert. Cu
nici patru ani în urmă, tinerii care aveau la acea
vreme vârsta de 19 ani gândeau altfel. E bine sau e
rău? Există riscul ca în câțiva ani să nu mai putem
vorbi de perioada numită atât de frumos
"adolescență”? Sau vom fi bucuroși să nu avem
de-a face cu problemele adolescentine ale copiilor
noștri? Bine sau rău, lumea se schimbă, idealurile se
schimbă și ele, iar noi trebuie să învățăm să ținem
pasul cu aceste schimbări, fără a uita să ne
înțelegem unii pe alții și fără a uita să fim oameni.
Visul spre ascensiune
Dacă în urmă cu câteva zeci de ani tinerii
doreau să-și întemeieze în primul rând o familie,
putem spune că lucrurile au luat o turnură total
diferită în ziua de astăzi. Se pare că țelul principal
al generației tinere este acela de a se realiza
profesional, înainte de toate. Iar realizarea e cu atât
mai mare cu cât veniturile sunt mai ridicate. În
consecință, banii joacă un rol fundamental pentru
sentimentul de autosatisfacție al celor mai mulți
dintre tineri. "Realizarea profesională și banii sunt
cele mai de seamă țeluri ale generației noastre.
Sensul valorilor s-a schimbat, deoarece înainte
familia era pe primul loc”, ne-a mărturisit Andreas
Ghimpu, 24 de ani, student în anul V la Facultatea
de Inginerie Chimică din Cluj-Napoca. Tot el a
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
declarat că se simte solidar cu secolul în care trăim
doar într-o anumită măsură, deoarece pentru el
viața de familie e la fel de importantă și nu ar da-o
vreodată pentru mai mulți bani. "Cu toate acestea,
îmi doresc și bani, deoarece ei au un cuvânt
important de spus în societatea de azi. Eu mi-am
întemeiat deja o familie, însă sunt conștient că
dragostea trece și prin stomac, oricât de sinistru ar
părea, iar țelul meu imediat este acela de a deveni
un chimist de succes”, ne-a mai spuns el. E
adevărat că valorile de astăzi s-au schimbat, iar
tinerii nu fac decât să se adapteze la cerințele
societății actuale. Ei nu vor să devină niște paria sau
să fie arătați cu degetul când sunt în cercul lor de
prieteni. Pe de altă parte, Alexandra Safriuc, 19 ani,
studentă la Uiversitatea Națională de Artă Teatrală
și Cinematografică din București, secția Scenaristică,
este de părere că "tânăra generație este împărțită pe
categorii când vine vorba de ideal, în funcție de
mediul în care un tânăr și-a trăit copilăria și
adolescența. Totuși, un ideal comun al majorității
tinerilor este să reușească să plece în Occident, fie
pentru a studia, fie pentru a se stabili acolo și a-și
asigura o bază materială necesară pentru întoarcerea
în țară”. Înțelegem, deci, că banul este din nou
situat pe primul loc. Cu tote acestea, Alexandra îmi
atrage atenția și asupra excepțiilor, mai ales în cazul
acelor tineri boemi care nu trăiesc decât pentru a
reuși să transmită sentimente, având curajul de a
combate ideea interferenței sistemului artistic cu cel
economic. Dacă reușesc sau nu... asta rămâne de
văzut. Încă nu putem ști. În ceea ce privește
propriul ideal, Alexandra spune că ar lupta pentru
el, oricare ar fi acesta, în orice secol. "Sunt solidară
cu idealul meu și de aceea sunt solidară și cu
secolul XXI. Eu îmi doresc să reușesc să fiu mereu
superioară eului meu anteior, să trăiesc în prezent
reușind să fac alegeri corecte, astfel încât înlănțuirea
evenimentelor din viitor să prezinte o continuă
evoluție. Vreau să nu uit revolta adolescentină care
hrănește dorința de a scrie. Să reușesc să transpun
vizual acel sâmbure de neliniște de care oamenii
fug pentru a-și simplifica, zic ei, existența. Vreau să
fiu un scenarist care nu uită de el.”
De pe scena vieții
După câte se pare, mai există și tineri ale căror
idealuri nu se reduc la un sac de bani fără fund. E
important de subliniat acest lucru, deoarece trebuie
să arătăm că nu ne-am transformat în niște ma-
șinării de făcut bani... Romina Boldașu, proaspătă
studentă a Facultății de Teatru din București, spune
că la cei 19 ani ai săi e puțin confuză, neputând
contura încă un ideal clar. Știe însă ce-și dorește:
"Să pot să țin palmele deschise spre oameni și
dintr-o mie, măcar unul să simtă adevărata pulsație
a vieții, pe care eu să i-o transmit de pe scenă. La
drept vorbind, lumea nu este decât o mare sală de
teatru unde fiecare actor își joacă rolul cum poate
mai bine, ca la finele spectacolului să primească
aplauze (după cum spune La Fontaine). Cred că
fiecare dintre noi vrea să primească acele aplauze”...
De cealaltă parte a baricadei...
De cealaltă parte, Georgeta Safriuc,
reprezentantă a generației formate înainte de 1989,
încearcă să ne explice cum vede ea situația la cei 54
de ani ai săi. Învățătoare de aproape 30 de ani,
Georgeta a interacționat constant cu cei tineri,
încercând să-i formeze, să pună piatra de temelie
pentru educația fiecăruia dintre ei. Ea ne
mărturisește că până și copiii, nu numai tinerii, s-au
schimbat radical și că această schimbare este din ce
în ce mai evidentă și mai alertă. "Acum, cei mici
sunt mult mai maturi decât erau copii mei la vârsta
lor. Au altă mentalitate, iar tehnicile de abordare
sunt mult diferite față de cele din trecut. Ca să te
înțelegi cu ei, ca să îi faci să te asculte, îți trebuie
multă dibăcie, dar e nevoie și de capacitatea de a le
înțelege universul”. În ceea ce privește tinerii
secolului XXI, Georgeta ne mărturisește că aceștia
au cu totul alte priorități față de cele pe care le
aveau tinerii generației pe care o reprezintă.
"Tineretul de astăzi își dorește să se realizeze
profesional. Abia apoi se mai pune în discuție
întemeierea unei familii. E păcat, deoarece mulți
dintre ei ajung să se căsătorească foarte târziu, iar
unii chiar deloc, riscând să rămână singuri”. Cu
toate acestea, "doamna învățătoare” se arată
înțelegătoare, subliniind că progresul societății este
un lucru important și necesar. Ea admiră dorința de
realizare a tinerilor în contextul în care aceasta
aduce odată cu ea evoluția civilizației.
Ne este garantat succesul?
După cum vedem, aspirațiile tinerilor țintesc din
ce în ce mai sus. Ei își doresc să evolueze cu succes
pe scara realizării profesionale, însă cei mai mulți
dintre ei par a fi de părere că actualul context
social, economic și politic nu le este întocmai
favorabil. E oarecum de înțeles, într-o țară în care
aproape fiecare absolvent de liceu face o facultate
pe care o termină și se alege cu o diplomă. În unele
dintre cazuri e vorba numai de o diplomă și atât.
Mai apoi, toți absolvenții își caută locuri de muncă
bine plătite care să fie la nivelul formării lor
intelectuale, iar job-urile par să nu mai ajungă
pentru toți. Într-un studiu realizat recent se
estimează că rata șomajului va crește în viitor, în
special în domeniul jurnalistic, informatic și bancar,
deoarece avem de-a face cu o suprasaturație pe
piața locurilor de muncă în aceste domenii. E de
așteptat ca și celelalte arii de activitate să cunoască
aceeași traiectorie descendentă. Și atunci ce va face
noua generație? De unde va obține banii necesari
unui trai fără griji, așa cum și-l dorește? Sunt
capabili politicienii din România să asigure
condițiile optime de dezvoltare pentru tineri?
Vinovați fără voie...
Alexandru Pop, 24 de ani, Student la Facultatea
de Inginerie Chimică din Cluj-Napoca, se întreabă
"de ce lucrurile nu se fac cum trebuie, având în
vedere că există potențial? Asta se așteaptă de la
noi, tinerii... să producem schimbări în cât mai
bine. Sper să reușim”. În ceea ce privește propriile
idealuri, Alexandru își dorește să trăiască... "într-o
țară precum Anglia sau Franța, dar să se numească
România și sper ca asta să se întâmple până
împlinesc 50 de ani. Vreau să știu că e posibil să
fac orice îmi doresc”. Aici se naște întrebarea: e
clasa politică din România capabilă să sprijine
idealurile tinerei generații? Filip Columbeanu, 19
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ani, student la facultatea de Film din Bucure°ti, este
destul de sceptic. Totu°i, el ne dă de înțeles că de
vină nu sunt numai cei de la putere, ci și
mentalitatea noastră națională, politica nefiind
altceva decât o oglindă care ne vorbește clar despre
principiile ”<dacă nu curge pică> și <mica înțelegere>.
Românul nu are viziune de perspectivă, el este
mulțumit cu improvizații și cârpeli de pe o zi pe
alta. Românul are constantă nevoie de un Despot.
Consider că epoca Dej-Ceaușescu a reușit să reducă
la un stadiu feudal conștiința româneasă și este
nevoie de două-trei generații pentru ca lucrurile să
ajungă, într-un final, la normal”. E indicat însă să
ne complacem cu toții în această stare permanentă
de letargie sperând că timpul este unicul nostru
susținător? Poate că ar trebui să ridicăm și noi un
deget, să încercăm să schimbăm măcar un pic din
această ordine nefirească a lucrurilor.
Imposibilitatea de a acționa
Alexandru e una din persoanele dispuse să facă
acest pas. El e convins că așa-zisele doctrine politice
pe care le împărtășește fiecare partid servesc mai
degrabă unor grupuri de oameni, nu întregii
comunități. E și el de acord că populația nu este
educată în a-și exprima părerea în plan politic, fiind
blocată în sistemul liderului absolut. E conștient,
însă, că de la societatea tânără se așteaptă salvarea
și de aici ar și trebui să vină. Cu toate acestea, el se
întreabă "cum poate societatea tânără să fie
promotorul schimbării, al reformei, din moment ce
trebuie să te compromiți de câteva ori pentru a fi
prezent în anturajul formatorilor de opinie>”. E
interesant faptul că deși părerile referitoare la
politică sunt împărțite, niciunul dintre tinerii cu care
am stat de vorbă nu reușesc să vadă jumătatea
plină a paharului. Iar atunci ajungi să te întrebi
dacă aceasta există, dacă nu cumva paharul este
complet gol.
” Politica e ca un joc de cărți”...
Dezamăgite de turnura pe care au luat-o
evenimentele politice din România, Romina și
Alexandra recunosc că și-au pierdut interesul pentru
acest sector al vieții, unul foarte important, de
altfel. Artiste sau nu, ele sunt în primul rând
oameni, însă această condiție nu pare a fi suficientă
pentru a le surescita interesul față de viața politică
din țară. Putem oare să condamnăm această
atitudine cînd de 18 ani așteptăm să se întâmple
ceva, dar nu se întâmplă mare lucru? ”În urmă cu
doi-trei ani eram de părere că trebuie să-i respectăm
pe cei care au luptat pentru democrație și pentru o
viață mai bună. Urmărind, pentru o perioadă,
evenimentele ce au avut loc în viața politică
românească, mi-am dat seama că între scopul
revoluționarilor și ceea ce s-a reușit să se facă e o
mare și dureroasă diferență. Îmi pare rău să o spun,
dar titlurile pe teme politice din presă nu reușesc
decât să mă amuze”, ne mărturisește Alexandra.
Mai mult decât atât, Romina e de părerea că
politica e la noi "precum un joc de cărți în care
niciunul dintre jucători nu cunoaște regula de
bază”. Având în vedere aceste păreri, nu ne putem
întreba dacă viitorul nostru va fi chiar atât de
sumbru pe cât se anunță.
Cine are carte are parte?
În contextul unui viitor atât de incert, tinerii
mai au și alte preocupări prin care reușesc să se
refugieze într-o lume a lor, departe de toate "relele
vieții”. Fiind vorba de tineri studenți, se presupune
că interesele lor sunt și unle culturale, menite să le
hrănească spiritul flămând de cunoaștere. Cartea
devine, odată cu trecerea timpului, un instrument
parcă nefolositor pentru cei care ar trebui s-o
prețuiască și s-o aprecieze ca pe o valoare de
căpătâi. Georgeta e foarte dezamăgită de faptul că
tinerii citesc din ce în ce mai puțin, motiv pentru
care ea încearcă să le cultive elevilor ei pasiunea
pentru lectură. "Cărțile și-au pierdut din păcate
locul, însă este necesar să și-l recapete. E adevărat
că Intenetul este foarte folositor atunci când vine
vorba de informare rapidă, însă plăcerea de a citi o
carte o poți simți doar atunci când o ai în mână.
Soarta cărților
Unul din motivele pentru care tinerii nu mai
citesc este lipsa timpului, dar și apariția altor surse
de informare. În aceste condiții se pune problema
eficienței mijlocului de informare. Tinerii studenți
care mai sunt implicați și în alte proiecte, abia își
mai găsec timp să doarmă suficient. Este și cazul
lui Alexandru, care este și președinte al
Organizațiilor Studențești din Cluj-Napoca. "Fiind
implicat în foarte multe proiecte, Internetul este
pentru mine cel mai eficient canal de informare.
Din păcate nu am timpul necesar să mă pot bucura
de o carte bună. Din când în când reușesc să
strecor câte un film în programul meu zilnic”, ne-a
spus el. Suntem oare de vină pentru această goană
nebună în care ne înscriem, sau e de vină societatea
care nu ne iartă atunci când stăm pe margine?
De la carte la om și invers
Cu toate acestea, mai există și tineri care pun
cartea pe primele locuri atunci când vine vorba de
sursele culturii lor. Alexandra ne mărturisește că a
fost marcată definitiv de lectura unor cărți, în
această lume care poate fi cunoscută doar în parte.
"Pe de altă parte, internetul a fost singura cale de a
reuși să aflu informații despre cultura
cinematografică înainte de a fi studentă la
Facultatea de Film. Cărțile în domeniu sunt foarte
scumpe, iar informațiile din unele ediții sunt deja
depășite de continua evoluție a cinematografiei”,
ne-a mai spus ea. Pe lângă carte, Alexandrei îi mai
place teatrul și cinematograful, dar recunoaște și
meritul călătoriilor care i-au îmbogățit cultura
generală. Totuși, una din cele mai importante surse
de cultură pot fi oamenii cu care interacționăm zi
de zi, oameni cu care schimbăm idei, opinii și care
reușesc să ne transmită ceva din experiența lor de
viață. Filip ne-a declarat că pe lângă prețioasele cărți,
tatăl lui joacă un rol important, deoarece "el a fost
principala sursă de informații și de valorificare
morală încă din anii copilăriei”. Și Alexandra
recunoaște că discuțiile pe care le poartă la facultate
cu unii colegi reușesc să-i facă spiritul să vibreze, să
se aprindă, ceea ce face ca mintea să stocheze
informația folositoare acolo unde trebuie.
Ideal și generație
Trăgând linie, putem trage o concluzie
referitoare la ceea ce își doresc tinerii de la viață. Ei
vor să aibă succes, să își construiască o carieră care
să le permită să trăiască fără grija zilei de mâine.
Banul joacă, deci, un rol esențial în formarea lor, în
atingerea idealurilor spre care tind. Merităm oare să
fim arătați cu degetul pentru acest lucru? Să fim
acuzați că am schimbat total etalonul de valori la
care se raportează omenirea? Dacă ne gândim mai
bine, banul a fost tot timpul râvnit de oameni. Din
cele mai vechi timpuri până în prezent. Pentru bani
s-au comis atrocități și crime. Important e ca noi să
îl dobândim prin muncă, folosindu-ne cunoștințele
și inteligența, fără a-i răni pe cei din jur. Iar dacă
reușim să facem acest lucru, înseamnă că putem fi
în continuare oameni, preocupați nu numai de
bani, dar și de aspectele mai puțin materiale ale
vieții. Încă mai există tineri care să aprecieze cartea,
care să știe să iubească sincer și să le arate celor din
jur înțelegere și prețuire. Atâta timp cât banul nu
reușește să ne dezumanizeze putem să ne mândrim
cu idealurile și visurile noastre.
■
Maestrul si ceața
(Urmare din pagina 11)
poporului, constituind Partidul, în frunte cu
Comitetul său Central, recunoștința față de glo-
rioasa și invincibila Armată Roșie, eliberatoarea
noastră de sub jugul fascist, recunoștință veșnică
marelui și genialului conducător al popoarelor,
tovarășul Iosif Visarionovici Stalin (avea să se stingă
peste cam jumătate de an), „scriitorii, acești ingineri
ai sufletului omenesc” (un citat binesimțit din
Stalin).
Se înțelege că ordinea de idei a fost cam
amestecată aici, esențialul este însă exact.
Caracterul lapidar al cuvântării Maestrului, repro-
dusă in extenso, vorbește din plin despre can-
tonarea la un alt nivel valoric, despre o datorie față
de o altă tradiție, cea a literaturii române. Cine a
dorit să înțeleagă, a înțeles diferența.
A mai avut cam prin anii 1948-1949 o altă atitu-
dine, azi complet uitată.
Din respect și dragoste față de marele Prieten
de la Răsărit, un grup de intelectuali progresiști a
avut inițiativa strecurării în documentele Academiei
Române a propunerii de se trece de la alfabetul
latin la cel chirilic, acesta fiind mai „în spiritul
tradiției românești”. Inutil de subliniat consecințele
unei astfel de orientări, mai ales dacă ajungea „o
idee care cuprinde masele”. De la înălțimea funcți-
ilor deținute în aparatul Marii Adunări Naționale,
în cadrul Academiei Române, Maestrul a lichidat în
fașă inițiativa. Toate aceste atitudini nu i s-au iertat
nici azi, ceea ce explică metodica acțiune de calom-
niere.
■
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
”26|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Tristețile scriitorului
Josef Skvorecky
Ing. Licu Stavri
■	Scriitorul ceh Josef Skvorecky, emigrat în
Canada în 1969, este un reprezentant de frunte
al romanului central-european și al disidenței
anticomuniste ajunsă la apogeu în anii 1970 -
1980. În România, unii își vor mai fi amintind
de el ca autor al unui roman polițist excentric
(mai apropiat de Svejk decât de Hercule Poirot),
intitulat Tristețile locotenentului Boruvka și
tipărit în faimoasa colecție “Enigma” a Editurii
“Univers”. Născut în 1924 la Nachod,
Skvorecky a petrecut patru ani de muncă forțată
într-o fabrică de avioane germană în timpul
celui de al Doilea Război Mondial. Primul său
roman, Lașii, scris la sfârșitul deceniului cinci,
dar publicat abia în 1958, a fost aspru criticat
pentru a nu fi zugrăvit fața eroică a războiului,
în conformitate cu preceptele realismului
socialist. Ca rezultat, Skvorecky n-a mai putut
publica decât traduceri din literatura americană
până la începutul anilor 1960. După ce a
obținut un doctorat în literatura engleză în
1951, la Universitatea Carol din Praga,
Skvorecky a lucrat ca profesor, traducător și
editor, publicând și cărți originale, dintre care se
remarcă cele patru volume de aventuri ale
Locotenetului Boruvka. A tradus masiv din
Ernest Hemingway, Henry James, William
Faulkner. După invazia sovietică din 1968, a
părăsit Cehoslovacia, împreună cu soția sa,
scriitoarea Zdena Salivarova, stabilindu-se la
Toronto, unde împreună au fondat o casă
editorială a autorilor cehi și slovaci din exil,
“Sixty Eight Publishers”, care a contribuit mult
la perpetuarea spiritului de frondă în literatura
țării sale părăsite. După colapsul socialismului,
în 1990, Vaclav Havel l-a decorat pe Skvorecky
cu Ordinul Leul Alb. În toți anii de exil, Josef
Skvorecky a continuat să scrie, publicând până
la această dată peste treizeci de titluri, cele mai
importante fiind romanul din 1977, Inginerul
sufletelor omenești (titlul reia o faimoasă
definiție dată de Stalin scriitorului) și romanul
Dvorak îndrăgostit (1984). Nominalizat în 1982
pentru premiul Nobel, Skvorecky a fost distins
cu Premiul Guvernatorului General al Canadei
(cea mai înaltă distincție literară canadiană) în
1984 și cu Premiul de Stat pentru Literatură al
Republicii Cehe în 1999. Redăm mai jos câteva
gânduri ale scriitorului ceh-canadian, desprinse
dintr-un interviu ce i s-a luat de către revista
Central Europe Review în urma apariției
volumului antologic de povestiri Când Eva era
goală.
“Henry Miller recomanda ca scriitorii să
trăiască în străinătate, fiindcă atunci limba
natală le devine prețioasă. Îi văd frumusețea pe
care n-au observat-o acasă și posibilitățile.
Adevărul acestei idei este confirmat, cred, de
Hemingway, probabil cel mai influent stilist din
literatura americană, care și-a scris majoritatea
povestirilor și romanelor în străinătate.”
“La început, nu citeam aproape deloc
romane polițiste. Dar în 1960 era să mor de
hepatită B și am stat patru luni în spital.
Prietenii mi-au adus grămezi de romane polițiste
și mi-am dat sema de marea lor valoare
terapeutică. Așa am început să le scriu și eu,
împreună cu Honza Zabrana. Mi-a plăcut. Am
scris cărțile cu Boruvka, iar acum Zdena și cu
mine am terminat al doilea roman criminal pe
care îl scriem în tandem. Ambele au fost
publicate la Praga: Scurtă întâlnire cu crima și
Reuniune cu crima. Cel mai mult m-a influențat
Raymond Chandler. Am tradus The Lady of the
Lake și m-a încântat stilul lui, în special
descrierea mediului urban și dialogurile. M-am
întors la Poe, care este unul dintre autorii mei
favoriți în general. În onoarea lui am scris
romanul Narratio questi sau o istorioară
inexplicabilă.”
“Soția mea a vut ideea să înființăm o
editură. Societatea Cehoslovacă pentru Arte și
Științe din America s-a oferit să-mi publice
romanul Republica târfelor, în 1971, iar Zdena a
spus: ‘De ce? În Canada nu trebuie să obții
licența. Înregistrăm doar firma cu 20 de dolari.’
Așa s-a născut ‘Sixty Eight Publishers’. Prietenii
din Cehoslovacia mi-au trimis, clandestin,
manuscrisele lor. Producția noastră editorială a
crescut în așa măsură că ne-am simțit copleșiți
de muncă și Revoluția de Catifea ne-a salvat, de
fapt. Am dat prioritate prozei, dar am publicat
și poezie, memorii, lucrări de istorie. Am
publicat și autori din afara Cehoslovaciei, cu
condiția să abordeze subiecte cehești. De
exemplu, piesa lui Arthur Miller, The
Archbishop’s Ceiling (Tavanul arhiepiscopului),
care se petrece în Praga ocupată, sau The Prague
Orgy (Orgia de la Praga) de Philip Roth. Milan
Kundera și-a publicat la noi toate primele ediții
în limba cehă ale romanelor sale de după 1968.
Dintre lucrările de istorie, menționez operele lui
Vaclav Cerny, marele istoric și teoretician literar
necomunist, și ale lui Karl Kaplan, care utilizau
materiale din arhivele partidului comunist,
trecute de el clandestin în Occident. Am
publicat și trei autobiografii care au avut mare
căutare: a Martinei Navratilova și a două actrițe
care au fost iubitele notoriului doctor Goebbels,
Adina Mandilova și Lida Baarova. În momentul
de vârf al editurii, aveam o listă de abonați și
cititori de 15.000 de persoane și 500 de autori
din indexul celor cărora le fusese luat dreptul de
semnătură acasă în Cehoslovacia. Un moment
important din istoria editurii noastre a fost
acela când lui Vaclav Havel i s-a decernat titul
de doctor honoris causa de către Universitatea
York din Toronto și, fiindcă Havel era în
închisoare atunci, Zdena, în calitate de editor al
său, i-a luat diploma. Altă ocazie importantă a
fost vizita la sediul editurii noastre din Toronto
făcută de Președintele Havel cu soția lui, Olga,
în 1990.”	’
■	Paul Verhaeghen este un scriitor flamand
care a trăit mult timp în Olanda, autorul
romanului Omega Minor, tradus în numeroase
țări și câștigător al unui “tablou al lui
Mendeleev de premii”, cum scrie, plastic,
hebdomadarul Time. Recent, Omega Minor a
fost publicat și în Marea Britanie și Statele
Unite, beneficiind de o receptare entuziastă -
autorul a fost comparat, valoric, cu Gunther
Grass și W. G. Sebald, precum și cu prozatori
americani cu înclinație spre știință, precum
Thomas Pynchon sau Richard Powers. Așa cum
Einstein s-a trudit în ultimii ani de viață să
găsească o Mare Teorie Unificatoare, prin care
să explice Universul, Verhaeghen creează o
operă literară ce conține între coperțile ei întreg
secolul XX, legând nazismul, fascismul,
Holocaustul, era nucleară și căderea
comunismului într-o mare țesătură de
intercazualitate, intrigă și suspans. Hitler,
Himmler, Speer, Gorbaciov, Honnecker, Reagan
și multe alte personaje istorice apar în romanul
a cărui acțiune ricoșează, ca o minge de ping-
pong, din anii treizeci în anii nouăzeci ai
secolului trecut și înapoi, de la Potsdam la Los
Alamos, de la Auschwitz la Berlinul căderii
Zidului. Un tipic roman de spionaj, de citit în
tren sau avion, se va spune. Dar Omega Minor
nu se lasă digerat ușor: el conține, pe lângă
scene explicite de sex, nenumărate referințe la
mecanica quantică și la psihologia cognitivă,
reflecții despre memorie și istorie. Deși scrie
romane de peste un deceniu, Verhaeghen este,
de fapt, un psiholog de renume, actualmente
profesor în Statele Unite, la Georgia Tech din
Atlanta. Omega Minor are mai multe trame
narative - cea principală urmărește aventurile
unui expert olandez în psihologia cognitivă,
Paul Andermans, care face cercetare la
Universitatea din Potsdam în 1995. După o
ciocnire violentă cu neo-naziștii, el își reface
forțele într-un spital berlinez, unde îl cunoaște
pe Jozef de Heer, un supraviețuitor de la
Auschwitz, care-l convinge să-și scrie povestea
vieții, o relatare palpitantă despre Germania
celui de al Treilea Reich. Ca toate personajele
cărții, de Heer nu este cine pare a fi. Nu este
cine pare a fi nici Paul Goldfarb, un fizician
laureat cu Premiul Nobel care a fugit din
Germania nazistă și a lucrat la proiectul bombei
atomice, la Los Alamos. Nici Donatella, o
fiziciană italiancă, angajată împreună cu
Goldfarb în depistarea particulei subatomice
care ar valida teoria lui Einstein. Verhaeghen se
amuză descriind lumea academică și folosind
jargonul universitar. Pe de altă parte,
Holocaustul apare, în viziunea lui de Heer,
drept adevăratul țel al naziștilor, care doresc să
oprească modernitatea și să dezbare lumea de
rațiune. Potrivit mărturisirii autorului, Omega
Minor s-a născut din dorința de a explora
trecutul apăsător pe care îl simțea pretutindeni
în Germania, în Belgia și Olanda. El s-a
documentat aproape zece ani pentru această
carte, urmând și cursuri de teoria relativității,
cosmologie și literatură idiș, și a tradus singur
în engleză cele 695 de pagini. Ca protest
împotriva politicii administrației Bush în Irak, el
și-a donat drepturile de autor americane
asociației Human Rights Watch. În prezent,
romancierul-psiholog termină pentru Oxford
University Press o carte despre îmbătrânire și
memorie.
■
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rezonanțe
Pastorul °i președintele
Marius Jucan
Dacă părinții fondatori ai Americii ar părăsi
balconul eternității pentru o zi și ar
străbate America, împărtășindu-se din
noutățile cursei prezidențiale, ar rămâne cu
siguranță stupefiați. Indignarea ori dezamăgirea
i-ar face probabil să se întoarcă înapoi în istorie,
reocupându-și postul de santinele ale nemuririi
pentru a medita în tăcere la cât de diferiți sunt
descendenții lor politici. Însă chiar și în acel loc,
pacea solemnă așternută pe chipurile iluștrilor
fondatori ar fi tulburată de discursurile electorale
ale unei femei și ale unui afro-american. Bătălia
pentru nominalizarea partidului al cărui fondator
nu a fost nimeni altul decât Thomas Jefferson e
în toi, iar șansele ca Barack Obama să-și adjudece
victoria par tot mai apropiate de confirmarea
finală. Cunoscute fiind opiniile celui de al treilea
președinte ale Americii despre negri, nimic nu ar
putea întrece perplexitatea patriarhului partidului
democrat față de așteptările electorale ale
americanilor de azi. O dovadă în plus că
moștenirea democrației americane a devenit după
mai bine de două secole cea mai bună încurajare
pentru perfecționarea ei. Nominalizarea unui
candidat de culoare pentru cursa prezidențială ar
reliefa de asemenea faptul că în democrație lupta
pentru drepturi civile a pornit de la o viziune
creștină despre egalitate.
În marginea micului exercițiu de „if-history”
de mai sus, nu doar Jefferson, dar și ceilalți
întemeietori ai Americii ar fi la fel uluiți de voga
unei alte noutăți a lumii americane în acest
început de secol: renașterea religiei și aderențele ei
explicit politice. Ceea ce Părinții Fondatori
considerau a fi „religia publică” (sintagma e
atribuită lui Benjamin Franklin), un ansamblu de
rituri, credințe, speranțe, imagini despre sine ale
comunității americane, diferit de spațiul privat al
credinței religioase propriu-zise, care a coagulat
crezul american, nu mai conține de la un timp
sensurile originare ale respectivei noțiuni. Distanța
dintre cele două religii, cea publică și cea privată,
măsurată prescriptiv de fondatorii republicii
americane s-a redus considerabil, iar după unii
comentatori ea nu mai există, topită într-un suflu
de militantism religios. La vremea sa, Tocqueville
scria că religia (publică) era cea dintâi instituție
politică a Americii, iar cea personală reprezenta
un potențial moderator al materialismului
crescând al unei societăți de egali. Religia, în
ambele înțelesuri de mai sus, era alături de
pluralism și spiritul de asociere, un garant al
democrației împotriva transformării ei într-o
tiranie a majorității. Impresia dominantă că religia
(mai cu seamă cea a sferei personale) ar fi
naufragiat definitiv sub impactul modernizării,
supraviețuind doar în tentativele terapeutice de a
surclasa spaima de moarte, ori în paliativele unei
vieți așa-zis „spirituale” prizonieră a
consumerismului a fost definitiv infirmată în
ultimele decenii. Interesul americanilor pentru
religios, în sensul tradițional al cuvîntului, este
incomparabil mai ridicat față de cel din Marea
Britanie, țara unor legături religioase și culturale
tradiționale cu Statele Unite, considerată a fi azi,
față de America, o lume „post-creștină”1.
America a cunoscut numeroase episoade de
renaștere religioasă, care i-au influențat de fiecare
dată pe americani în acele „obiceiuri ale inimii și
ale minții” lor, cum scria Tocqueville. Cazul
bisericii negre și cel al catolicismului pentru
hispanici este elocvent pentru legătura dintre
religios și identitate. Însă consecința majoră a
spiralei religioase americane s-a evidențiat în
postura publică a pastorului, pe care odinioară
fondatorii îl priveau cu un respect moderat, dacă
nu chiar cu indiferență, și căruia nimeni nu îi
scrisese o partitură majoră în viitorul democratic
și liberal al republicii. Ascensiunea unor Billy
Graham și Jerry Falwell, tele-evangheliștii de-acum
clasici ai Americii postmoderne a pus între
paranteze predicțiile celor care credeau că dincolo
de ocean biserica a fost înlocuită de mall, și că
viața religioasă a americanilor este doar o nevoie
de socializare, satisfăcută printr-un misionarism
simbolic, restrâns la nivelul diversității religioase,
etnice, profesionale a comunităților locale.
Exemplul percutant oglindind noul destin al
pastorului în societatea americană postbelică, cel
al lui Martin Luther King Jr. a venit, nu
întâmplător, din creuzetul de suferințe ale
comunității negre, acolo unde biserica a fost
privită ca singura instituție aparținând în mod
autentic celor care o alcătuiau, cu biografii și
aspirații amânate, înșelate ori interzise.
Aniversarea a patruzeci de ani de la asasinarea
carismaticului lider afro-american (4 aprilie 1968)
găsește lumea americană în pragul unui posibil
conflict privind problema rasială. Prediciile
fulminante ale pastorului de culoare Jeremiah
Wright împotriva dominația unei Americi albe și
segregării rasiale i-ar putea oferi lui Barack Obama
muniția necesară pentru a cuceri investitura
democrată cu un discurs despre rasă2. Deși s-a
demarcat imediat de imprecațiile adresate
Americii de către pastor, Obama nu a repudiat și
nici nu a negat legăturile sale cu cel care este
inspiratorul uneia din cărțile de succes ale sale
despre speranță și îndrăzneala de a spera.
Atitudinea lui Obama, deocamdată precaută, nu
se axează însă pe apelul unilateral al mesajului
rasial. Dar nici nu ignoră frustrările comunității
negre, cu deosebire controversa privind rezultatele
discriminării pozitive. Un observator al evoluției
comunității afro-americane după implementarea a
ceea ce s-a numit affirmative-action, Shelby Steele,
fost consilier al reverendului Jessie Jackson, este
sceptic în privința victoriei lui Barack Obama3. În
eseurile sale despre identitatea neagră de după
anii ’60, Shelby Steele observa că aceasta a
devenit o „identitate a victimizării” ideologic
construită pentru a exploata vina albilor (the
white guilt), și a câștiga în acest mod specific
dreptul la egalitate, constrângând astfel identitatea
indivizilor afro-americani la una de tip colectivist,
similară cu cea din societățile totalitare. Tradiția
emancipării negrilor americani a cunoscut încă
din secolul trecut două căi de obținere a
drepturilor civile, prin segregare ori integrare,
ambele fundamentate pe ideea de egalitate,
conduse însă prin strategii opuse. În termenii lui
Shelby Steele într-un eseu recent despre Obama,
cele două căi sunt negocierea ori provocarea, ceea
ce reamintește rivalitatea dintre Booker T.
Washington și Du Bois, ori Martin Luther King Jr.
și Malcolm X.
E greu de prevăzut dacă Barack Obama va
ține seama de remarcile lui Shelby Steele, ori a
altor intelectuali negri, liberali sau democrați, ori
dacă va urma ecoul profetic al unor predici. Nici
biografia și nici moștenirea culturală a
prezumtivului candidat democrat nu îl legitimează
să se identifice cu cea a afro-americanului
obișnuit. Ceea ce ar sprijini ipoteza că un mesaj
electoral fundamentat pe divizarea rasială ar putea
fi folosit în mod moderat de Obama pentru a
deveni în cele din urmă prezidențiabil. În lipsa
altor explicitări pentru existența unei strategii
post-rasiale, acesta ar fi un compromis pragmatic
între civismul unui american și identitatea unui
afro-american.
1	The Economist, March 29th-4th April, 2008, pp. 39-
41.
2	The New York Times, 4 aprilie 2008.
3	The New York Review of Books, volume 55,
number 3, March 6, 2008, Darryl Pinckney, ”Dreams
from Obama”. Vezi de asemenea articolul lui Shelby
Steele ”The Obama Bargain” din Wall Street Journal,
March 18, 2008, p. A23.
■
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
știința și violoncel
Paznici la fluturi
Mircea Oprită_______________________________________
Există pe Terra o comunitate de fluturi cu
statut special, care se bucură pe bună dreptate
de o deosebită atenție, întrucât °i aspectul, °i
dimensiunile indivizilor, și obiceiurile lor mai puțin
obișnuite au stârnit în decursul timpului interesul
cercetătorilor și al publicului larg. Insecta în cauză
poartă denumirea științifică de Danaus plexippus,
acordată la 1758 de însuși părintele taxonomiei,
naturalistul suedez Carl Linne. Lumea obișnuită o
știe sub numele mai popular de „fluture monarh”.
Și este cu adevărat un principe între fluturi, cu
corpul lui spuzit de picățele albe, cu aripile mari, de
10-12 centimetri, smălțuite în portocaliu și negru. O
asemenea alcătuire în care se întâlnesc delicatețea și
nebănuitele energii vitale ale ordinului Lepidoptera,
ar face fala oricărui insectar. Dar spectacolul cu
adevărat impresionant pentru cine are ocazia să
asiste la el întrece efectul static al exemplarului
admirat în condiții de studiu morfologic, fiindcă e
dat nu de un singur individ, ci de întreaga colonie.
Fluturele monarh este o vietate migratoare, ca
păsările și ca mamiferele care se deplasează la mari
distanțe, acestea din urmă în turme enorme. Cea
mai spectaculoasă concentrare de Danaus plexippus
se întâlnește pe continentul nordamerican, de unde
specia s-a răspândit în ultimele secole pe mai multe
direcții, ajungând în Australia și Noua Zeelandă, dar
și în Argentina, sau în unele regiuni ale Africii. Nu
se cunoaște vreun alt fluture care să poată înfrunta
întinderile oceanice. Fluturele monarh se descurcă
acceptabil în aventura aceasta de excepție, dacă
prinde perioade cu curenți de aer favorabili unei
traversări intercontinentale. În Europa a fost reperat
în sud-vestul Angliei și în Suedia, iar în insulele
Canare și Madeira s-a aclimatizat în așa măsură,
încât trece drept o specie locală.
Migrațiile cele mai consistente, în dublu sens, se
produc însă pe întinsele teritorii ale Americii de
Nord. Toamna, înainte de lăsarea frigului, coloniile
de fluturi monarh își iau zborul din Canada și
nord-vestul SUA spre așa-numitele „sanctuare”,
aflate în sudul Californiei, în special în statul mexi-
can Michoacăn. Primăvara migrația are sens răstur-
nat, coloniile parcurgând această rută temeinic
înscrisă în genele indivizilor până în teritoriile
nordice, unde, din timpuri imemoriale, specia
obișnuiește să-și petreacă vara. Deplasarea e pur și
simplu uluitoare, din cauza imensului număr de flu-
turi care participă la ea. Milioane de exemplare
împânzesc traseul de aproape 5.000 km, de-a lungul
căruia, ca și în „sanctuarele” din munții Sierra
Madre, arborii de popas devin de nerecunoscut din
pricina ciorchinilor de fluturi atârnați în coroanele
lor.
Până aici, în ciuda unor elemente de mare spec-
tacol, încă mai putem admite că avem de-a face cu
un fenomen de înțeles. Mai există specii implicate
în migrații anuale, pe distanțe poate și mai lungi.
Sigur, în comparație cu peștii, păsările și cu unele
mamifere, fluturii sunt mult mai fragili, așa că per-
formanța lor trebuie privită și sub acest aspect. Dar
partea cea mai tulburătoare a fenomenului se reve-
lează atunci când aflăm că durata normală de viață
a fluturilor monarh este mai scurtă de două luni,
pentru cei născuți la începutul verii, în vreme ce
indivizii apăruți mai târziu, ca ultimă generație din
vara respectivă, au la dispoziție vreo șase-șapte luni.
Prețul acestei amânări a morții este așa-numita dia-
pauză, o fază nereproductivă în care profitorii
excepției genetice pot să zboare spre locurile de ier-
nat. Generația care iernează acolo nu se va înmulți
decât în februarie sau martie, când se pregătește
deja migrația inversă, spre nord. Ceea ce înseamnă,
la urma urmelor, că abia a treia sau a patra gener-
ație de fluturi va reveni, pe la sfârșitul primăverii, în
Statele Unite și Canada. Încă nu se știe cum
reușește specia amintită să-și parcurgă fără greș ritu-
alul migrației sărind peste mai multe generații care,
prin forța lucrurilor, n-au cum să participe la expe-
riența comună. Putem doar presupune că mesajele
ei sunt înregistrate adânc în rutina genetică a flu-
turilor monarh, în ritmul lor circadian, pentru care
poziția soarelui pe cer reprezintă un instrument de
orientare tot atât de exact ca o busolă.
Fluturii monarh se hrănesc cu nectarul florilor
de laptele-cucului și de trifoi roșu, parcurgând ciclul
metamorfotic știut al tuturor lepidopterelor: de la
ou, prin stadiul larvar de omidă, spre cel al pupei
și, din nou, la condiția de fluture matur. Coloritul
puternic și contrastant al aripilor, pe care noi îl
apreciem drept foarte frumos, nu face decât să
trimită mesaje de avertizare către prădători. În plus,
o substanță otrăvitoare pe care omizile o ingerează
din laptele-cucului se transmite și în corpurile
adulților, făcându-i respingători și indigești pentru
inamicii lor. Din fericire, omul a stabilit o altă
relație cu fluturii monarh, protejați oficial în mai
multe state din SUA, ca și în Mexic, unde s-a intuit
corect importanța acestor colonii speciale pentru
practica profitabilă a turismului. Un pericolul le
amenință, totuși, și dinspre inconștiența umană:
fenomenul masivelor defrișări ilegale de păduri. În
Mexic, acest dezastru vizează tocmai locurile de ier-
nat ale fluturilor monarh, ceea ce în ultimii ani le-a
redus în mod dramatic populația, iar după unele
aprecieri alarmate pune viitorul speciei în mare peri-
col.
Că lucrurile nu stau deloc bine ne-o spune și o
informație recentă, din care aflăm că însuși
președintele mexican, Felipe Calderon, născut chiar
în Michoacăn, patria mexicană a fluturelui monarh,
s-a implicat energic în protecția acestuia, punându-și
soldații să-i vegheze cu arma „sanctuarele” din
Sierra Madre. Cuvântul de ordine e: „toleranță zero
pentru defrișări”, precum și reîmpădurirea zonei
devastate cu nu mai puțin de zece milioane de
copaci. Pentru asemenea isprăvi prezidențiale, ecolo-
giștii ar trebui să-i ridice statuie.
■
anestezii de larg consum
Afacereza în tren °i pe trotuar
Mihai Dragolea______________________________
Doi polițiști serioși au intrat în prima cafenea
ivită în cale, și s-au așezat la o masă; cel
mai matur, cu ochelari și burtă (ăsta sigur
n-a fost chemat la capitală, la summit!), pune pe
masă un portofel destul de dolofan, negru, îl
desface și începe să scoată diverse hârtii pe care le
pasează celui mai tânăr, să le citească; când femeia
de la tejghea îi îndeamnă să servească “două
cafeluțe tari”, polițistul cu burtă acceptă vesel și
anunță că patrulând ei și fiind vigilenți, au găsit
portofelul, acum vor să vadă al cui este, să-l
recupereze omul; în timp ce explică acțiunea care
i-a adus în cafenea, scoate din portofel și câteva
bancnote, unele de 50 de lei, altele chiar de loc;
“Da’ știu că nu-i sărac nenea ăsta! Uite, aici sunt
cinci milioane!” își dă cu părerea cel mai tânăr;
burtosul nu prea mai are răbdare a golit tot
portofelul, ciudat i se pare că nu dă de buletin sau
pașaport, să-l identifice mai rapid pe posesor; “Da
cine dracu-i Ion Săliceanu ăsta, că nu am mai auzit
pe-aici așa nume?!” “Hai, șefu', îl găsim noi, are
adresa pe o chitanță! Chestia e că nu are la portofel
nicio poză, nu știm dacă e bătrân sau tânăr, înalt,
gras, alb, scund, brunet sau blond.”; “Dar ai
dreptate, mă băiatule, vezi cum apar problemele, că
nu avem niciun portret al lui Săliceanu ăsta, să
avem grijă la identificare, să nu dăm banii la
altcineva!”, trage concluzia burtosul, după care îl
zorește pe mai tânărul coleg să strângă în portofel
hârtiile risipite pe masă; soarbe cafeluța și,
ridicându-se greoi, își mai spune o dată oful: “Cine
dracu’ să fie și Ion Săliceanu ăsta, un tâmpit după
care să umblăm noi, să-mi mănânce mie toată ziua,
să-i dau înapoi portofelu’ în care n-are nici măcar o
fotografie, să-l identifice la sigur!”
****
Cele două domnișoare eleve așteaptă trenul
navetei lor zilnice plimbându-se pe peronul destul
de rar populat; cea mai scundă, cu ochelari și
șolduri late, se confesează celeilalte: “Tu, mie îmi
plac băieții înalți, cu ochelari!”; “De ce cu
ochelari?” - vine nelămurirea celei mai înalte; “Așa,
tu, că ăia cu ochelari au ceva de om de afaceri!”
susține bondoaca, dar nu mai apucă să dea
amănunte, trebuie să urce în personalul ajuns la
peron. Fetele se instalează în compartimentul-
vagon, locuit de un cuplu mai tăcut și de încă altele
două, tinere, grupate față în față, foarte volubile,
referitor mai ales la fiul unuia. Sașa - după cum îl
strigă mama lui, după purtări - un potențial domn
Goe. La cuplul mai tăcut și mai trecut: doamna,
într-o bluză croșetată, galbenă și pantaloni negri, cu
eșarfă mare la gât, croșetează în mare viteză ceva
alb, oprindu-se numai ca să mai tragă de firul
ghemului aflat în poșeta încăpătoare; în fața ei, cu
șapcă gri și pulovăr de aceeași culoare, domnul
croșetează și el - integrame; de cealaltă parte, unul
din tinerii domni își filmează restul grupului,
predilect pe zglobiul Sașa; după ce și cum vorbesc,
sunt sătui de țară și lume, de mizerie și lipsuri,
practică o ironie scrâșnită pentru tot ce le iese în
cale; adolescentele surâd când micuțul Sașa pretinde
că, atunci când va fi mare, se va face cameraman,
să facă filme cu dinozauri; “Lasă, tată, asta nu-i o
afacere ca lumea, mai bine aduci mașini din
străinătate!”, lămurește părintele scârbit de toate,
strângând bagajele, căci tocmai au ajuns în gara de
destinație.
■
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Copii în Mondomedia
Adrian Țion_______________________________________
A fost odată ca niciodată un băiețel pe nume
Matei... Basmele se înfiripă ușor sub ochii
noștri, ajungând instrumente educaționale la
îndemâna dascălilor. Aflăm dintr-un astfel de basm
că Matei era un băiețel obișnuit care se uita cât era
ziulica de lungă la televizor. El nu avea prieteni
adevărați nici la școală și nici acasă, printre vecinii
din bloc. Plăcerea lui era să-și petreacă după-
amiezile în fața televizorului, părinții lui fiind la
serviciu. La școală moțăia, rezultatele la învățătură
devenind tot mai slabe. Când părinții au decis să-i
scoată televizorul din cameră, Matei a ripostat, apoi
a început să butoneze disperat după eroii lui
îndrăgiți de frică să nu-i piardă pentru totdeauna.
Aici se produce declicul. Se știe că acțiunea din
basme se petrece pe două tărâmuri. Și uite așa,
hocus-pocus-preparatus, televizorul îl ia în brațe și-l
duce pe Matei pe tărâmul celălalt, adică în
Mondomedia. Tărâm fascinant, presărat cu
capcane, primejdii, praguri peste care eroul nostru
trebuie să treacă victorios. Ca Prâslea care coboară
în prăpastie, Matei ajunge să cunoască lumea
ciudată a circuitelor electronice care întrețin mirajul
de pe ecranul amăgitor. Ajunge să se lupte cu zmeii
electronici travestiți în imagini hidoase, de a căror
artificialitate se convinge treptat. Învinge tentațiile
malefice care se abat asupra lui și eliberează pe cele
trei prințese ale împărățiilor devenirii întru
normalitate: curiozitatea, cunoașterea, jocul. Ele vor
veghea la formarea armonioasă a personalității lui
viitoare. Nu-l vor lăsa să digere zilnic prea multă
violență de pe ecran, îl vor învăța să discearnă între
real și ficțiune, îl vor informa atât cât trebuie
pentru a se dezvolta în pas cu cerințele societății de
azi. Întors din călătoria lui inițiatică prin
Mondomedia, Matei se duce direct pe terenul de
fotbal la un meci cu băieții din cartier. A reușit să
îmblânzească televizorul, e un învingător. Își va face
prieteni și se va uita doar la acele emisiuni care îl
vor sprijini în instruirea lui pozitivă. Și-am încălecat
pe-o șa și v-am spus povestea așa.
Ce bine ar fi dacă lucrurile s-ar putea îndrepta
în acest fel! În basme totul este posibil. În realitate
este mult mai anevoios. Nu, aventura lui Matei în
Mondomedia nu e un basm. E un material-suport
realizat de Consiliul Național al Audiovizualului
privind „consecințele vizionării de către copii a
programelor de televiziune neadecvate vârstei lor”.
Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului a pus
în circulație această broșură pentru a veni în
ajutorul factorilor educaționali din școli privind
prevenirea efectelor negative ale programelor cu
conținut violent asupra educației copiilor. Statisticile
arată că 79% dintre copii se uită zilnic la televizor
și 22% dintre copiii între 9 și 14 ani au urmărit un
film porno, erotic sau de groază. Cifrele sunt de
natură să ne îngrijoreze. Pe marginea aventurii lui
Matei în Mondomedia sunt propuse teme de
dezbatere cu elevii, precum Nu trăi în lumea
televizorului, Reacționează la violențele din jurul
tău, Televiziunea vinde o imagine de carton sau
Învață să selectezi. Desigur, unele sunt sugerate de
însuși Giovanni Sartori, după Homo videns. Teme
realmente importante, covârșitoare, demne de a fi
luate în discuție chiar de către adulți.
La sondajele realizate în clasele cu elevii din
ciclul primar și clasa a V-a s-a constatat că unii
copii stau până la 5 ore pe zi în fața televizorului.
Copiii sunt inocenți și ajung debusolați în fața
televizorului. Se uită la orice, curioși, se amuză și
apoi cad victime. Urmăresc emisiuni precum
Trăsniți în NATO, Schimb de mame sau Ora
câștigătorilor. Împreună cu părinții suspină la
telenovele ca Secretul Mariei, Inimă de țigan, Vocea
inimii. Desenele animate (cele recomandate pentru
vârsta lor) au trecut pe locul doi în ordinea
preferințelor. Puțini amintesc despre Tom și Jerry
(și aici sunt scene de o violență periculoasă) sau
Prietenii din pădure. Nu ar fi cazul să se editeze o
astfel de broșură și pentru educarea părinților?
Altfel, Matei singur, lăsat de capul lui, nu va ajunge
să îmblânzească televizorul.
■
remember
“Dm tainele cunoașterii”
Tudor Ionescu
Deocamdată, mi-ar fi la îndemână trei
“taine”:
-	de ce nevastă-mea nu montează ea sulul
de hârtie igienică atunci când vine momentul
cuvenit (ci doar îl pune ostentativ lângă locul lui);
-	de ce fiică-mea nu stabilește cu glas tare și
de față cu părinții o oră cât de cât în acord cu
evenimentele, privind întoarcerea sa acasă la
vreme de “seară”;
-	câte poduri (de tot soiul) s-ar afla oare în
Cluj.
Desigur, primele două “taine” nu au nici
legătură cu tematica rubricii (chit că...) și nici
vreo dezlegare conformă cu priceperea umană,
care să fie în același timp conformă și credibilă,
așa că le las deoparte. Pe altă dată. (Pe altădată?)
Dacă eu aș propune pentru a treia “taină” un
număr prin preajma lui cincizeci? Ar zice repede
cineva că e prea mult? Pardon: acel cineva a
trecut vreodată pe fosta stradă Pavlov/ actuala
Cardinal luliu Hossu (haios transfer!)? Păi numai
acolo, peste Canalul Morii, de nu sunt vreo
zece... Da, da: poduri. Casa și podul (nu cel de
sus, de sub acoperiș!). Mă gândesc uneori (mi se
mai întâmplă!) cam cu ce încântare pleacă
de-acasă și vin acasă locatarii, mai ales vara, pe la
amiază și nu numai, atunci când soarele prăjește
tot, inclusiv multe din cele aflate pe fundul
Canalului, sub cei trei centrimetri de fostă apă.
Ca, voilâ, pe vremuri, tovarășu' Prim (secretar de
Partid C.R.), acum - Dumitru Fărcaș & Comp.
Ar rămâne doar vreo patruzeci de alte poduri
(am zis “de tot soiul”!). Foste sau actuale?
(Uite, domle, la ce întrebări mă pot aștepta!).
Păi... și, și. Merge? De pildă, ați auzit de Podul
Hingherilor? Aveți idee cam pe unde vine? Dacă
vă poartă treburile prin zona Fabricii, știți deja
sau puteți afla. Dar podul de sub Calea Turzii îl
știți? Dacă nu, uitați-vă sub șosea când treceți
spre/dinspre Turda, cam prin dreptul străzilor...
Dar de ce să nu vă uitați singuri? Despre „Podețul
blatiștilor” de lângă parcul Babeș (fost) parcă am
mai pomenit. Și pe fosta Dubălarilor mai puteți
număra câteva podețe, nu deosebit de arătoase.
Ei, dar uite și un fel de pod (o pasarelă) care a
plecat dintre noi: este vorba despre pasarela din
gară, de pe care, copil, admiram trenurile și mă
lăsam emoționat de forța și de alura lor, de
intransigența dăscălească pe care mi-o sugerau: un
fluierat vehement, câteva patinări ale roților
enorme și grele, atât. Mai departe, trenul nu
cunoștea nici mamă, nici tată, era atent doar la
șinele lui și la care ochi e deschis, cel roșu sau cel
verde ori la alte semnale de nepriceput pentru
muritorul de rând. Tot aici, pe pasarela din gară,
demult de tot, veneau unii bunici să-și trateze
nepoții de... tuse măgărească! Da, da: o inhalație
zdravănă de abur țâșnit din locomotivă se zice
că-ți tăia cheful de a mai tuși. Mai ales dacă erai
mic.
Ciudat, consider eu, este că n-am auzit
niciodată de tentative de sinucidere petrecute pe
bază de pod (desigur, în Cluj). Someșul, Canalul
Morii nu par să dea serios din acest punct de
vedere! În schimb, destul de „solicitat” aș zice că
a fost podul de peste calea ferată, cel de la fosta
IRA, podul de pe drumul spre aeroport/Gherla,
via Apahida. CFR-ul bate Someșul! (Ce să ne
mirăm: CFR-ul bate orice apucă! Forza Gruia!
“Vajnica echipă de clujeni”, cum ar zice te miri ce
comentator de TV, sau, luându-ne după patriarhul
mioarelor, “Ungurii din Cluj”!).
Înapoi pe poduri. Mie totdeauna mi-a plăcut
cel care face legătura per pedes între Mănăștur și
Grigorescu/Fântânele, sau invers. Podul de la
stăvilar (a nu se confunda cu cel aparținând
“Variantei”!). De ce mi-a plăcut? Habar n-am. Pur
și simplu mi-a plăcut - poate că din pricina
«activității» de dedesubt - valuri, spumă -, fiindcă
de acolo se naște Canalul Morii, fiindcă acolo apa
mai e curățică... Acum îmi place și mai mult.
Deoarece de la stăvilar începând și până la podul
Garibaldi au fost lucrate, prelucrate și aranjate
malurile Someșului (operațiune care continuă - aș
zice - înspre Teatrul Maghiar). Bravos
Municipalitate ce ești!
Vă propun să vă mai gândiți la o chestie:
dinspre orice punct cardinal te îndrepți spre Cluj,
ai treabă cu ceva pod. Nu? Sud - cel de pe Calea
Turzii; Est - cel de la fosta IRA (deja pomenit);
Nord - cel de peste liniile de tren (pe locul unei
bariere de altădată), către Zalău; Vest - cel dintre
Grigorescu și Mănăștur și celălalt - din dreptul
Mănăstirii Calvaria, cel care “a mutat” celebra
mănăstire din pod în beci. Doar din cer dacă vii
spre Cluj nu ai de trecut peste/pe sub vreun pod
(chit că există și... poduri aeriene, deloc mai ușor
de construit decât cele terestre!).
Până data viitoare, vă dau întâlnire... pe un
pod (nu sub!). Rămâne să-l alegeți.
P.S. Scurt, foarte scurt: felicitări Primăriei
(cred!) pentru malurile Someșului. Pe de-altă
parte, îmi exprim curiozitatea în legătură cu
viitorul străzii Eroilor, al “floaștărului”.
■
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Romulus cel Mare
Horea Bădescu___________________________________
A°a am vroit să-mi intitulez cândva, cu mulți
ani în urmă, întâia scrisoare deschisă, adecă
publicată, întâia scrisoare de amor din
prieteșug către Domnia Sa. Atunci nu s-a putut. Cel
Mare nu putea fi decât unul singur. Și acela nu era
el. Acum bănuiesc că se poate. Scrisoarea, însă, i-am
trimis-o; atunci, ca și acum. Ziceam, cum zic
și-acum, că atunci când l-am cunoscut «n-am știut
dacă mă aflu în fața unui zeu sau a unui diavol.
Capul lui neptunian ar fi chemat, în mâna dreaptă,
recea majestate a tridentului dacă de sub măturoiul
bărbii nu s-ar fi zărit coarnele unei legiuni de draci.
Dacă i-ai fi pus rantie, ai fi avut dinainte un faun
dus la liturghie sau un sfânt răstignit în pielea lui
Dyonisos.
Bărbat dăruit, degustător de chiznovate și apel-
pisite picanterii și de umbrite cântece de pahar,
acest bastard răsăritean al «derbedeului» Villon este,
în fond, un senior al spiritului, un rafinat, pentru
care existența nu are preț decât sub zodia esteticu-
lui. Iar sfidarea acestui artist, care face din perfecți-
une o meserie, e reconfortantă și benefică.
Poet mai profund decât vor s-o recunoască cei
pentru care cultura a devenit un obstacol în calea
gângăvelii și improvizației, refuzat de cotidiene și
interesate ierarhii și clasamente, șlefuiește, în aurării
secrete, giuvaericale după care jinduiesc ochii multo-
ra. Căci numele lui pe pagina de gardă a unui op
vestește o sărbătoare a spiritului și un petronian
festin al privirii.»
După un deceniu, într-o altă misivă, adăugam
acelui portret, creionat la cumpăna vârstei, câteva
tușe pe care mâna mea, poate prea grăbită atunci,
uitase să le aștearnă: «Blestemat ca tot ceea ce
atinge să se facă floare otrăvită de carte, înfășat în
pruncie în filigranuri și scăldat în vrăjitorești
cerneluri, Romulus Vulpescu e o făptură de amurg
subțire, într-o lume de mârlane zăpușeli. Cuviincios
în boierie și boier în necuviință, vine, într-un veac
apter și plebeu, dintr-o lume ce nu va mai fi
niciodată. După știința mea locuiește într-un cort de
Buhara și doarme cu capul pe o enciclopedie.
Rostirea lui poetică e o trâmbă de strălucite vedenii.
Încât mă tem uneori să nu aflu că se va fi întors,
din purpura asfințitului, Pașadia. Fiindcă, duh înalt
și împătimită carne, stihar și bărdacă, înflorită
stâlpare și sabatic festin, Romulus cel Mare este o
poveste fară de vârstă.»
Și asemeni rămâne și astăzi, când, în pofida lui
însuși, s-a grăbit, avar, să adune, în podoaba-i
neptuniană, el risipitorul, trei sferturi de veac. Pe
care, iată, strig cu glas mare, eu nu le recunosc!
E o după-amiază sorită, Romulus, aceasta în
care îți scriu și rescriu. Ascult Carmina Burana și nu
vreau să mă-ntreb dimpreună cu acela care-ți datore-
ză pașaportul lui românesc: “Mais ou sont les
neiges d’antan?»
E o după-amiază sorită prin care, totuși,
mă-ntorc într-o toamnă topită în nostalgia luminii,
în care, acum un sfert de veac, îți dăruiam, ție,
orfaur de cuvinte, întâiul ronset ivit pe lume. Și-l
lumesc iarăși de sub pleoapa Septentrionului, acum
când amândoi avem părul nins nu de zăpezile de
anțărț, ci de cele de-acum. Dar dintre noi doi, tu
rămâi, mereu, cel mai tânăr: Va să ne-nghită
toamna, Romulus, /conclavul norilor ne-atestă calea
/dar dacă tot e să ne ducă valea /bibamus hic, in
nihil nihilus! /Hirsuți, abrași, cu greabănul adus,
/de mult ne-om lepăda de alte alea; /cum însă pildă
î avem pe Pralea /bibamus hic, in nihil nihilus!
/De năvârlii libovnice sedus, /dat în scrânciob de
Carmen Meretricis, /până atunci sus cupele ce-aici-
is: /Bibamus hic, in nihil nihilus! /Căci naiba știe ce
mai e pe sus. /Va să ne-nghită toamna, Romulus.
■
muzic
Centenar Sigismund Toduță:
întâiul omagiu lusitan
Virgil Mihaiu_______________________________________
Reputatul pianist român Constantin Sandu,
stabilit în Portugalia la începutul anilor
1990, a avut lăudabila inițiativă de a
prezenta în premieră publicului lusitan o lucrare
de Sigismund Toduță. Cum Institutul Cultural
Român din Lisabona intenționează să consacre o
serată specială aniversării unui secol de la nașterea
acestui semnificativ reprezentant al componisticii
române, am asistat cu maxim interes la recital,
programat în ospitalierul Auditorio Municipal
Ruy de Carvalho, din suburbia lisaboneză
Carnaxide. Tot acolo admirasem cu doar câteva
luni în urmă concertul-școală susținut de același
Constantin Sandu, în compania violonistei Marta
Eufrazio, beneficiind de prezentarea plină de
vervă a șefului de orchestră și muzicologului Jose
Atalaya (după modelul emisiunilor de educație
muzicală realizate pentru televiziune de către
Leonard Bernstein pe la finele anilor 1960). De
astă dată, din motive de senectute, pitorescul
locutor Atalaya a absentat. Dar trebuie să remarc,
cât se poate de obiectiv, că modul în care l-a
suplinit pianistul româno-lusitan a fost superlativ:
într’o portugheză impecabilă, dl. Sandu a vorbit
publicului despre piesele selectate pentru
program, prezentându-le conținutul muzical cu
sobrietate, dar nu fără accente denotând o
agerime de spirit și o propensiune humoristică
tipice spațiului nostru originar. Partenera aleasă
pentru concertul în speță a fost juna și talentata
flautistă Cristina Ioan, formată tot la
Universitatea Națională de Muzică din București,
asemenea protagonistului serii.
E suficient să înșirui titlurile pieselor prezen-
tate, spre a realiza calitatea selecției: Cantabile e
presto pentru flaut și pian de George Enescu; Trei
cântece fără cuvinte, op. 53, pentru pian de
Mendelssohn Bartholdy; apoi două Capricii pen-
tru flaut compuse de Vasile Jianu, adevărat
părinte al școlii flautistice bucureștene; Sonata op.
101 pentru pian de Beethoven; în fine, momentul
festiv amintit la început: Sonata pentru flaut și
pian de Sigismund Toduță.
Deși este vorba despre o lucrare din anii negri
ai stalinismului (începutul deceniului șase al
secolului 20), atitudinea clasicizantă,
imperturbabilă, aproape de sfidare a efemerului
politizat, transpare de-a lungul întregii piese,
perfect echilibrate din punct de vedere canonic.
Compozitorul pare a-și găsi un refugiu în lumea
(încă) nealterată a cântului popular - cu
neașteptate divagații ludice (imitația țambalului
pe clape), dar și cu o cantilenă intonată “doinit”
la flaut, în partea mediană - posibilă aluzie la
universul pastoral ce-i va fi inspirat lui Blaga
teoria spațiului mioritic. Receptată la început de
secol 21, această mică bijuterie sonoră își menține
prospețimea și forța de captare a unor auditori
situați pe cu totul alte coordonate geografice și
temporale decât cele inițiale. Per ansamblu,
Sonata constituie o bună introducere în universul
creației toduțiene, mai ales dacă ne gândim că
prezentarea live a componentei simfonice a
acesteia ar fi dificil de imaginat la o asemenea
distanță și în condițiile actuale (când transportul
anumitor instrumente, îndeosebi pe avion, a
devenit un calvar). De aceea, rămâne de sperat că
opțiunea ICR Lisabona de a sarbători Centenarul
Toduță tot în colaborare cu Constantin Sandu va
Pianistul Constantin Sandu
avea succesul scontat. Deocamdată, pot depune
mărturie că muzica respectatului compozitor
(născut în 1908 la Simeria, mort în 1991 la Cluj)
a fost receptată cu aplauze entuziaste de către
publicul portughez, ca și de cei câțiva melomani
români prezenți în sală, printre care s’a aflat și
excelența sa, dl. Gabriel Gafița, ambasadorul
României în Portugalia.
■
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Visele-țândâri °i buda
supraviețuirii
Claudiu Groza
„Când ai băgat mâna în latrină ai scăpat de
toate spaimele îngrozitoare. E ca °i când ai da
mâna cu un om”, spune unul din personajele
piesei Șefele, de Werner Schwab, a cărei premieră
a avut loc la Teatrul Național din Cluj în 9
aprilie. Spectacolul este regizat de m.chris.nedeea,
într-o coproducție a Naționalului cu Teatrul
Imposibil, și interpretat de Viorica Mischilea,
Maria Munteanu și Maria Seleș.
Textul lui Schwab are o duritate interioară
traumatică, învelită într-un limbaj ironic, crud,
scatologic de-a dreptul, provocând hohote de râs,
dar și un frison dureros. Șefele e o dramă a
fantasmelor, utopiilor și pulsiunilor umane, dar și
a derivei existențiale. Eroinele sale, trei femei
anonime, declasate social, își construiesc obsesiv
o realitate paralelă, trandafiriu-fantasmatică,
pentru a scăpa de traumele acumulate în timp și
a redobândi sentimentul propriei valori omenești.
Personajele sunt construite în tușe marcate, iar
interacțiunea lor este semnul unei nevoi aproape
disperate de „celălalt”. Deși au discursuri paralele,
fiecare hrănindu-se din propria sa utopie, deși se
detestă uneori, cele trei nu se pot despărți. E o
solidaritate a exclușilor, supraviețuitori derizorii ai
unei lumi din care nu mai fac parte. Grete
(Viorica Mischilea) este o „obsedată sexual”, Erna
(Maria Munteanu) - o bigotă ipocrit-cucernică,
adeptă a „onorabilității sociale”. Pentru fiecare,
fantasma, fie erotică, fie burgheză, înseamnă o
cale către recâștigarea unui loc în lumea străină.
În schimb Mariedl (Maria Seleș) e tocmai
portretul în oglindă al celorlalte. De altfel, printr-
un amar paradox, ea e singura tolerată social din
European
Crossroads - Traces
of Being - prilej de
„taifas” european (I)
(Urmare din pagina 36)
- trebuie să faci schițe, scenă după scenă, dacă
lucrezi în publicitate - trebuie să faci proiectul.
Desenul stă la baza tuturor acestora.
-	E important că dumneavoastră stăruiți
asupra aprofundării desenului, deoarece în
universitățile de artă, în ultimii ani, nu se mai
pune accentul pe studierea lui intensivă ...
- Este într-adevăr o situație foarte ciudată ...
avem contacte cu academii de artă din întreaga
Europă și ceea ce constatăm acum este că
profesorii din Vest vin cu studenții lor la
academia noastră pentru a participa la cursurile
noastre de desen. Participă la un workshop de o
săptămână, și observăm că n-au nicio idee cum se
desenează. Ne-am gândit că probabil ei consideră
acest lucru ca fiind de modă veche. În acest sens,
noi ne continuăm buna tradiție a secolului XIX.
Desigur timpurile se schimbă, însă noi selectăm,
nu copiem sau reluăm pur și simplu. Este însă
esențial pentru un începător să înțeleagă
problemele fundamentale ale desenului: cum
cele trei, ca vidanjoare. Mariedl desfundă latrine,
chiar și fără mănuși. Simplă, cu inocența și
inteligența genuin-neșlefuită a copiilor, Mariedl
vorbește firesc despre toate tabuurile lumii.
Simbolurile conținute în piesa lui Schwab sunt
numeroase și pot fi decriptate abia după
„eliberarea” de primul orizont, cel ofensiv-
amuzant-amărui, al întâmplărilor.
Viața celor trei femei curge monoton, cu mici
certuri, împăcări, rememorarea unor clipe de
viață. Grete e supărată pe fiica sa, plecată în
Australia, care nu-i scrie. Erna deplânge boema și
celibatul fiului său. Trimiterile din text sunt
limpezi: fiica Gretei „și-a scos ovarele”, adică
trădează tocmai idealul erotic al mamei, iar fiul
Ernei refuză să devină un „burghez”, un cetățean
onorabil și acceptat social.
Acumularea fantasmelor și amintirilor va duce
la un deznodământ cumplit, derulat însă tot
fantasmatic, utopic, i-real. Aflate toate trei la un
chef - imaginar, evident, dar după unul real, cu
resturi de băuturi abandonate în tomberon -
femeile își proiectează visele. Grete se visează
curtată de un muzician arătos, atras de nurii ei,
Erna dansează cu un măcelar, om așezat, care o și
cere în căsătorie, iar Mariedl este chemată să
desfunde toaletele, înfundate însă anume de
„domnul părinte”, care ascunde acolo o conservă
de gulaș, o sticlă de bere și una de parfum fin.
Cadourile care o fac pe Mariedl fericită.
Caruselul fanteziei dezlănțuite se învârte apoi
invers, și prin glasul „mesagerului” Mariedl
visurile se fac țăndări. E secvența cea mai dură a
piesei, în care trauma se dezvăluie întreagă, în
poate fi reprezentat corpul uman, care sunt
proporțiile juste, ș.a. ... și văd cum revin la noi
toți cei care au mizat inițial pe experiment și vor
să ni se alăture ...
-	Multe din lucrările dumneavoastră au aerul
unei invitații de a urca în caruselul unui imens
bâlci al deșertăciunilor vizualizând nenumăratele
fragmente ale unui puzzle ...
- Aceasta este modalitatea mea de face artă,
eu văd o mulțime de lucruri și păstrez în
memoria și imaginația mea mici fragmente,
amintiri; și-apoi am în minte subiectul pe care
doresc să-l abordez. Îmi place orașul. Orașele sunt
foarte stimulative pentru mine deoarece o
mulțime de lucruri se întâmplă - tramvaiele
circulă, oamenii stau pe străzi, clădirile sunt mari,
și în fiecare clădire ferestrele sunt fiecare altfel
fiindcă au perdele în culori diferite. Mie-mi place
dacă desenez o clădire imensă, cu un milion de
ferestre ... să se vadă și interiorul camerei - ideea
mea este să nu reprezint doar fațade, ci și ceea ce
se întâmplă dincolo de ele ...
-	Vă lăsați purtat și de un flux al conștiinței,
al memoriei afective, al notațiilor instantanee ...
Fragmentarea, tipul acesta de notații - au la
origine și faptul că eu călătoresc foarte mult, deci
păstrez în memorie o mulțime de comentarii
asupra diferitelor elemente ale călătoriilor mele ...
-	Cum s-a reflectat asupra dumneavoastră
deschiderea granițelor în urma căderii
comunismului și integrării în UE?
răspăr cu ipocrizia socială, cu valorile false.
Schwab ascunde aici și o satiră socială acută,
conținută în două elemente: numele măcelarului
„onorabil” - Wotyla, și postura ridicolă a
preotului care ascunde bunătăți în rahat.
După ce monologul crud al lui Mariedl le
readuce în promiscuitatea „realității”, Grete și
Erna o omoară. Doar că și această crimă e pur
fantasmatică, imaginară.
Regizorul m.chris.nedeea a reușit să dea
pregnanță vizuală situației dramatice și să
valorizeze cam toate sensurile conținute în text.
De aceea, spectacolul este amuzant-ironic, dur,
dureros, nebunesc, solar, tenebros, pretinzând
implicarea necondiționată și reacția chiar fizică a
spectatorului. Cele trei actrițe au jucat în forță,
deși ușor timorate la debutul premierei,
transmițând foarte focalizat toate „mesajele”
piesei. Viorica Mischilea și-a exagerat uneori jocul,
dar a reușit să contureze un personaj extravertit,
dominator dar și foarte fragil interior, ascuns în
spatele unei măști. Maria Munteanu a pus în
evidență foarte bine dualitatea personajului său,
ipocrit-onorabil-bigot, dar și dornic de o existență
onestă, de o viață fără minciuni folosite ca
pretexte. În fine, Maria Seleș a întruchipat
admirabil naturalețea frustă și cruzimea
involuntară a personajului său, vidanjoarea cu
suflet de copil.
Decorul lui Arhidiade Mureșan - curtea unei
case vechi, unde-și duc viața cele trei femei - și
costumele Laviniei Ban - haine ponosite, în culori
potrivite alandala de eroine, la Erna și Grete, un
costum de camuflaj, parodic-eroic, pentru Mariedl
- au dat culoare și pregnanță vizuală scenei.
Trebuie remarcată și splendida traducere a lui
Dan Stoica, în care fiecare cuvânt are o sonoritate
specială, potențând structura semantică a textului.
Șefele este un spectacol de văzut neapărat și
de memorat măcar câteva zile. Pentru că dă de
gândit.
■
- Ceea ce m-a fascinat în mod deosebit a fost
posibilitatea de a călători. Acum, a călători în UE
este doar o chestiune de bani. Afară de ei nu ai
nevoie decât de buletin sau chiar numai de biletul
de călătorie. Idealul meu este să călătoresc cât
mai mult și să fac cât mai multă artă ... îmi
doresc o Europă fără granițe defel, și chiar fără
guverne naționale ...
-	Totuși, cum vedeți păstrarea tradițiilor
culturale regionale?
- Cu mai mulți bani alocați pentru educație ...
M-aș simți atras de spiritul acelei Mitteleurope în
sensul comunității culturale medievale care
cuprindea Polonia, România, Moldova, Lituania,
ș.a. - un loc cu totul deosebit în percepția mea, cu
atât mai interesant, mai important, cu cât este un
mozaic de naționalități diferite. Cultura, tradiția,
istoria este ceea purtăm înlăuntrul nostru, ceea ce
avem noi de oferit, de împărtășit cu cei din jur ...
interviu realizat de
L. G. Ilea
■
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
32
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Un acoperiș deasupra capului
Ioan-Pavel Azap
Un acoperiș deasupra capului (România, 2006;
sc. Mara Nicolescu; r. Adrian Popovici) este
unul dintre cele mai triste filme românești
ale deceniului. Dar nu pentru că ne-ar spune o
poveste înduioșătoare, nu pentru emoția estetică
indusă, ci, din păcate, pentru faptul că este un film
neîmplinit, un film ratat - chiar un model, care ar
trebui predat în școlile de profil, a ceea ce înseamnă
să ratezi un film.
Debutul lui Adrian Popovici în lungmetrajul de
ficțiune cu Dracula the Impaler (2002) avea cel
puțin „meritul” de a fi un film pur și simplu slab,
prost la modul onest: măcar știai ce ai văzut, ce e
de (ne)înțeles în biata peliculă. Cu Un acoperiș
deasupra capului lucrurile se complică, și nu în
bine. E drept că nu mai avem de-a face cu
improvizația, cu imitația cusută cu ață albă, cu
amatorismul frapant din Dracula..., Adrian Popovici
virând de la un gen mai mult sau mai puțin facil
(tratat însă în mod cert superficial, cu pretenții
caraghioase de superproducție), spre cinematograful
destinelor mărunte, al eroilor (citește: personajelor)
simpli, modești, anonimi - un cinematograf al
cotidianului sau, și mai exact, un cinematograf
minimalist, atât de în vogă astăzi la noi încât
putem trece nepăsători pe lângă sau să nu „vedem”
o capodoperă precum Restul e tăcere (despre Nae
Caranfil și filmul să în numărul viitor). Ceea ce,
sincer să fiu, eu unul nu m-aș fi așteptat după
debutul din 2002 al lui Popovici. Și, tot sincer să
fiu, Un acoperiș deasupra capului avea toate datele
unei reușite. Din nefericire, a ratat nonșalant
absolut toate oportunitățile.
Despre adolescență, o poveste
morală: Juno
Lucian Maier
Filmul acesta vrea să fie o comedie ușoară și
probabil că își atinge obiectivul. Spun probabil
pentru că rîsul și buna dispoziție vor fi stîrnite
de Juno doar dacă, în prealabil, spectatorii nu vor fi
sugrumați de conformismul peliculei, de aderarea ei
la valorile străvechi ale Hollywoodului: discursul
pro-familie și binele ca final și finalitate, un bine
care transformă istoria de pe ecran într-o pildă
(grosolană).
Juno vrea să privească relaxat problemele
serioase care apar uneori în viața tinerilor de
pretutindeni: împărtășirea sexuală, o sarcină
nedorită, dificultatea de a stabili relații cu cei din
jur, probleme în familie. Doar că relaxarea cool pe
care Juno o îmbrățișează este sinonimă cu
superficialitatea și cu afectarea. Și asta cam zgîrie
retina. La suprafață, filmul adoptă un ton ironic și
vîră ceva pastile acide la adresa imaginii roz despre
societatea americană și celula ei de bază, o imagine
pe care SUA o exportă pe toate canalele posibile.
Doar că după fiecare episod ușor subversiv, în
substrat, filmul întoarce placa și, precum o mînă
blajină pe capul unui copil, ostoiește rana tocmai
creată în puritanismul de fațadă al Americii.
În relația dintre suprafață și substrat (subversiv
și calmant), filmul arată ca un șir de reacții chimice
care produc învățături de tipul așa nu, așa da. Juno
(numele personajului principal, o adolescentă) se
trezește gravidă și ar vrea să facă un avort (așa nu),
dar o vizită la clinica de specialitate o pune pe
În primul rând, scenariul Marei Nicolescu,
ofertant în structură și datele lui esențiale. Două
tinere prietene proaspăt ieșite de la balamuc se
trezesc pe drumuri și își găsesc refugiul în casa de
la țară a bunicului uneia dintre ele, într-un sat
pierdut din Deltă, prilej pentru investigarea unei
comunități mai mult sau mai puțin izolate, mai
mult sau mai puțin tragice, mai mult sau mai puțin
pitorești. Un regizor cu o viziune mai închegată
(sau, pur și simplu, cu viziune!) n-ar fi trebuit decât
să ajusteze ușor începutul - cam greoi, buruienos și
didacticist - și să justifice finalul, care e și
metaforic, și alegoric, și realist, și poetic, și în toate
felurile numai cu noimă nu. Și aici dăm de al
doilea mare bai al regiei: Adrian Popovici nu știe de
fapt ce vrea să facă, abordarea lui se schimbă
aproape de la o secvență la alta: când tragi-comedie,
când film de moravuri, când metaforic, când
alegoric (Vezi casa care nu are, la propriu, acoperiș,
nici măcar tavan - în urma unei furtuni -, dar în
casă totul e la locul lui, nimic nu e putrezit de
ploaie, vânt, soare ș.a.m.d. Și n-ar fi fost nimic dacă
întreg filmul ar fi fost lucrat în această cheie
metaforică, dar nota dominantă este a unui realism
frust.), încât - ca simplu spectator o spun - ești
absolut derutat, dacă nu de-a dreptul iritat.
Și personajele sunt, parcă, fiecare din alt film:
cele două prietene, Mona (Gabriela Butuc) și Cati
(Mara Nicolescu), sunt desprinse dintr-o comedie
dulce-amară; tractoristul alcoolic Panseluță
(Nicodim Ungureanu) și preotul nu mai puțin bețiv
(Alin Panc) și-ar găsi foarte bine locul într-o
comedie-parodie; afaceristul local, personajul lui
gînduri, realizează că cineva tot îi va iubi copilul și
îl va crește cumsecade, așa că renunță la ideea avor-
tului și-i caută viitorului copil o familie (așa da).
Drumul de la așa da la așa nu este presărat cu tot
felul de detalii bizare: clinica ginecologică pare a nu
fi populată de cadre medicale, ci de clubberițe sau
personaje tocmai scoborîte de la vreo petrecere
heavy-metal; la intrarea în clinică, pacienta nu pri-
mește bon de ordine sau detalii privind viitoarea
consultație, ci un prezervativ colorat cu gust de
fructe... Totuși, Juno pare a nu fi deranjată de
aceste ciudățenii, ci de mirosul aseptic de pe cori-
doarele clinicii. Poate că explicația cea mai plauzibi-
lă în ceea ce privește refuzul avortului stă în am-
prenta pe care numele o are asupra personajului
(una dintre subtilitățile filmului, ca să zic așa),
lunona fiind soția lui Jupiter în mitologia latină,
ocrotitoarea căsătoriilor și moașă cerească la naș-
tere. Un alt exemplu din învățătura hollywoodiană:
domnișoara renunță la ideea avortului (așa da), însă
relația ei cu familia e tensionată (așa nu) și, mai
mult decît atît, îl disprețuiește pe tatăl copilului (așa
nu de tot). Treptat însă, direct proporțional cu
înaintarea în sarcină, animozitățile din familie se
sting, tatăl și fiica au o discuție model despre
iubirea veșnică și împlinirea supremă, în urma
căreia cei doi tineri se împacă și își promit că se vor
întoarce în clinică pentru a avea un copil pe care și-
l vor dori cu adevărat (așa DA = dreptate și adevăr,
dacă îmi permiteți).
Valentin Popescu, e desprins parcă din cele mai
sobre și realiste filme de actualitate (e drept că n-
avem așa ceva, doar tentative, dar...); medicul tânăr
(Sorin Misirianțu) pare o replică ratată a lui Mitică
(Mircea Diaconu), medicul din Mere roșii al lui
Alexandru Tatos (unul dintre cele mai bune filme
românești din anii ’70, valabil și azi); Fredi Cornea
(Marius Bodochi) pare de nicăieri, mai degrabă
dintr-o filmare de probă, nu se știe prea bine pentru
ce ș.a.m.d.
În al doilea rând, actorii sunt foarte prost
dirijați, cu foarte puține excepții (Ovidiu Niculescu
ar fi una) - și alea pe cont propriu -, lăsați de capul
lor, să se descurce cum or putea, pedepsiți parcă să
presteze o muncă de corvoadă. Sau, mai poetic
spus, actorii sunt asemenea unei orchestre care
cântă fără dirijor...
În al treilea rând - care decurge, de fapt, din
cele pomenite mai sus -, filmul nu are nicio idee,
nu are stil, povestea se derulează oarecum de la
sine (dar deloc firesc, ci parcă împotriva voinței
regizorului), nu se înțelege practic ce se vrea, este
un film absolut nicicum: fără culoare, fără miros,
fără gust, total aseptic. În ciuda, repet, a
potențialului scenariului și a câtorva secvențe
reușite, în care există atmosferă și veridicitate.
Enervant de-a dreptul este faptul că nu poți să nu
recunoști că ceva talent funciar, oarece intuiție are
Adrian Popovici, însă îi lipsește coerența interioară
necesară unui real demers cinematografic.
Și, atunci, cum naiba să nu te întristeze un
astfel de film, cum să nu-ți pară rău că n-ai văzut
ceea ce era cât pe ce să vezi?!
Sincer vorbind, tânjesc după, regret filmul care
ar fi putut să fie Un acoperiș deasupra capului și pe
care Adrian Popovici și l-a și ni l-a refuzat.
■
O chestiune problematică în ceea ce privește
Juno este producția. Hollywoodul văd că practică
mai nou un soi de phishing, o celebră metodă de
furt din domeniul IT. O persoană are un cont și
card la o bancă anume. Primește un email în care
banca respectivă, chipurile, îi cere datele cardului
pentru că dorește să facă unele modificări în
sistemul de plată sau de siguranță al cardului și prin
oferirea acelor date ar avea acordul respectivului. Ei
bine, mailul este unul pirat, odată dat contul, băieții
din spatele scrisorii electronice golesc cardul. Cam
asta face și Hollywoodul: fiecare mare studio a
înființat una sau mai multe case de producție care
se ocupă de filmul independent (îl maltratează
adică)... E un proiect anume, el nu costă foarte
mult, nu e cu efecte speciale, superstaruri, toane și
fițe. Ok, proiectul nu întră în atenția Fox, ci în
atenția Fox SearchLight Pictures, divizia așa-zis indie
a companiei Fox. Bine, că trebuie să aderi ușor la
conservatorismul hollywoodian e partea a doua,
pînă la un moment dat te lasă să îți faci de cap în
film și primești și nominalizări la Oscar. Astfel, cei
de la Hollywood aplică un phishing celor din latura
cu adevărat independentă din SUA - Larry Clark,
Wes Anderson, Gus Van Sant (cu două sau trei
excepții) sau Vincent Gallo fiind cîteva nume din
zona respectivă. Temele lor predilecte sînt preluate
de Hollywood, sînt îndulcite pe final, îmbrăcate în
ceva umor contemporan cool, ca să fie supărarea
mai mică, să alunece cu spor, și, pentru a
împămînteni practica, e pudrată cu puțin glamour
de pe covorul roșu al Oscarurilor, unde, pînă la
urmă, poate primi și un premiu - pentru scenariu
original, în acest caz: mulțumim pentru morală!
■
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Sărutul ca un rit mortuar
Alexandru Jurcan_________________
Chiar dintr-o pe°teră uciga°ă poți ieși, nu? Dar
din povestea ALTORA? Ce faci, însă, când
povestea e a ta? Iată - te trezești lucid și...
pui de-o cafea. În același timp plămădești un alt fel
de mise en abyme. Diseci povestea ALTORA, apoi
o imiți și nu mai poți ieși din ea. La mine la țară
lelea T., din lipsă de ocupație, dezbătea poveștile de
pe uliță, măcina detaliile, însă nu se implica
maladiv, ci... rustic. Adică ajungea acasă și își vedea
liniștită de găini și de bărbat.
Am reflectat astfel după lectura romanului
Moderato cantabile de Marguerite Duras (traducere
de Alexandru Baciu, Ed. Albatros, 1974), dar și
după vizionarea filmului omonim realizat în 1960
de Peter Brook, cu Jeanne Moreau și Jean-Paul
Belmondo. Dialogurile și adaptarea aparțin lui
Gerard Jarlot și Marguerite Duras. În povestea de
început, asistăm la o crimă din iubire. E un EL care
o omoară pe EA din dragoste. Nicio secundă nu se
instalează briza vreunei melodrame, deoarece Duras
lucrează cu gesturi și sugestii, iar Peter Brook
învăluie totul într-un cinema șoptit, de o calitate de
invidiat. Claude Delmont scria că în Moderato
cantabile gesturile și cuvintele „nevrând să spună
decât ceea ce spun, își denunță imediat
transcendența. Te gândești, citind-o, la cărțile
magistrale în care, printr-o misterioasă osmoză,
fiecare eveniment ne atrage în lumea ideilor”. Da,
ne gândim la Proust și la Melville.
Mai apoi apare Anne cu copilul, pentru lecția
de pian. Vuietul mării intra prin fereastra deschisă.
Se auzea zumzetul înăbușit al motorului unui
vapor. Ca la Prevert, copilul așteaptă, parcă, o
pasăre-liră ca să-l salveze de la monotonia partiturii.
Mai apoi „purpuriul cerului deveni mai aprins” și
„vuietul mării fu spart”. De un strigăt. Amurgul
începea „să măture marea”, în timp ce sonatina de
Diabelli se împotmolea în cheia unui si bemol. Pe
chei, în fața cafenelei, oamenii dădeau buzna.
Sosise poliția. Da, o femeie a fost ucisă. În filmul
lui Brook imaginile în alb-negru sunt însoțite de
zgomotele de afară, plus râsete de copii, sonatina...
Imagini demne de Eisenstein apar atunci când,
privită de sus, mulțimea se îndreaptă spre locul
crimei. Din nou ochii copilului, degetele pe clape,
buzele, zgomote neclare... Muzica nu părăsește
grupurile orchestrate dintr-un plan-doi extrem de
studiat, însuflețit. Cu siguranță, e CINEMA! Așa
cum romanul lui Duras se construiește din cuvinte
care se feresc să spună adevăruri incomode, tot așa
filmul lui Brook adoptă o subtilitate magică. Totul
se derulează sub ochii celorlalți (ca în Amantul -
adaptarea lui Annaud după Duras, unde scena de
dragoste din interior e amenințată de intruziunea
violentă a exteriorului).
Anne și Chauvin revin în Cafe de la Gironde, ca
să înțeleagă povestea celor doi. Ea, victima, era
măritată, avea copii și... începuse să bea. Totul se
repetă? Vrei să știi povestea altora, te implici prea
mult, o diseci, intri în ea, o imiți... Mai poți evada?
Anne își pregătește fuga. Ghicim (în carte) că e
căsătorită, că nu se poate împiedica să nu vină la
cafenea, că adulterul a mijit în creierul ei. În film
apare și soțul, plus serbarea aniversării ei. În finalul
cărții, cafeneaua e plină de lucrători. Se produce
sărutul „ca un rit mortuar”, ca un început al
sfârșitului. Chauvin îi spune: „Așadar, o să
rămânem aici unde suntem?”. Adică... nu vor
continua povestea spre implacabilul final? „Poate
n-am să reușesc”, murmură Anne. „Aș vrea să fii
moartă”, zise el. „Sunt”, răspunse Anne. Peter
Brook preferă un final mai misterios. Cafeneaua e
goală. Anne a băut la aniversare, fuge la cafenea și
strigă. Simte nevoia acelui strigăt ca o provocare la
continuarea poveștii. Și ce dacă va fi un dezastru?
Poate că iubirea aceea îi va justifica existența plată.
După întâlnirea cu Chauvin, o mașină sosește s-o
ducă pe Anne. Supravegheată, deci. Cu un statut
social.
Ce pricepe copilul din povestea lor? În puritatea
vârstei lui, e atras de joacă, de pietre, de zbenguială.
Așa cum săptămâna trecută, la Lacul lebedelor
(trupa din Moscova și Kiev la Cluj) două fetițe
alergau la balcon pe muzica lui Ceaikovski, jucând
șotron. În film, Brook recurge la un vizual de
marcă. Tot timpul se petrece ceva în planul doi.
Trec bicicliști, vapoare, lucrători, poduri metalice,
calea ferată, cer mohorât, apă, mlaștină... Un fular
Uoc produerlo* «s
mm j ieh
4 l|*rn Ir »n Uimii
maiguiki re mu
JEANNE MOREAU .. JEAN.HUI BELMOm
Mlx en uetie ni
riTIK BIOOK
। MARCUIKITl IHIrV’ CEMII JAILOT

în vânt, chipuri văzute prin sticlă, corpuri în cadrul
ușii, renunțări premeditate. „Nu m-am putut
împiedica să vin”, zice ea. Apoi, ca să-și justifice
inerția dorinței, întreabă: „De ieri, mai știți ceva în
plus?”. Un suspinat de vapor, un scrâșnit de frână
și pianul persistent. Scaune goale, vin... Ne gândim
la elogiul vinului, făcut de Omar Khayyam, care
spune: „Morții nu se vor întoarce. Bea vin!”. Jeanne
Moreau știe să fie obosită, fragilă, provocatoare,
frumoasă, prudentă, speriată. În fața posibilei
îmbrățișări, ea mângâie palmele lui Chauvin cu o
expresie pe care Duras ar invidia-o (mai apoi
Moreau va juca rolul lui Duras în filmul Dragostea
aceea). Ca să nu mai vorbim de mersul ei din final,
un recul neconvingător din fața poveștii declanșate
deja. În roman, „mâna lui Chauvin bătu aerul și
recăzu pe masă, însă ea nu-l mai văzu, pentru că se
depărtase de el”. Lucrătorii stăteau la bar, iar
lumina purpurie vestea sfârșitul zilei. Iar eu... am
scris acest articol într-un bar sordid, din subsolul
gării din Cluj, printre țigări fumate pe jumătate, cu
sonor de manele. Cu toate acestea, auzeam
sonatina lui Diabelli (am ales barul... ca să mă
impregnez de... atmosfera acelei cafenele).
■
Forspan
Ioan-Pavel Azap
Fals western, Asasinarea lui Jesse James de
către lașul Robert Ford (The Assassination of
Jesse James by the Coward Robert Ford, SUA,
2007; sc. și r.: Andrew Dominik; cu: Brad Pitt,
Casey Affleck, Sam Shepard, Mary-Louise Parker)
este de fapt un aproape clasic film cu gangsteri.
Jesse James, personaj real de la sfârșitul secolului
XIX, este o legendă, erou al celei mai recente
mitologii: aceea a Vestul american. Spărgător de
bănci și jefuitor de trenuri inteligent și abil, asasin,
filmul ni-l prezintă la apusul carierei ca pe un ins
măcinat de suspiciune, introvertit, paranoic,
frământat de probleme aproape existențiale. Din
păcate, datorită unei abordări manieriste a rolului
și a unui joc plat, lipsit de relief (corect și nimic
mai mult), Brad Pitt nu reușește să dea profunzime
personajului, să-i confere credibilitate. Greul filmul
este dus în spate de Casey Affleck, în rolul
„lașului” Robert Ford, într-un recital actoricesc de
zile mari, eclipsându-l pe Pitt în toate scenele în
care apar împreună. În rest, aproape debutantul
regizor Andrew Dominik (născut în 1967 în Noua
Zeelandă, mai are doar un lungmetraj la activ:
Chopper, realizat în 2000 în Australia) își conduce
filmul cu mână sigură, cu răbdare și minuțiozitate,
reușind să ducă la bun sfârșit o operă
cinematografică „tihnită”, unitară stilistic, de o
frumusețe plastică deosebită și având un ritm
interior persuasiv.
Juno (SUA / Canada / Ungaria, 2007; sc. și r.
Jason Reitman; cu: Jennifer Garner, Ellen Page,
Michael Cera) merită văzut nu atât datorită recen-
tul premiul Oscar adjudecat pentru scenariu, cât
mai ales pentru povestea în sine, pentru curajul
(deși poate curaj e mult spus) de a aborda în cheie
comică o temă gravă: aceea a - s-o numim con-
vențional astfel - natalității juvenile. Juno este o
tânără liceeană de 16 ani ce rămâne însărcinată
(cred că este ușor de bănuit cum) și care alege să
Casey Affleck în Asasinarea lui Jesse James...
ducă sarcina la bun sfârșit. Amuzant cu măsură,
decent moralizator, dezinvolt și dezinhibat Juno
confirmă, sau mai degrabă susține fără a se ridica
la nivelul acestuia, debutul regizorului Jason
Reitman, respectiv Mulțumim că fumați - o acidă
satiră la adresa corectitudinii politice. Dacă primul
final este ușor forțat, finalul propriu-zis - prin
poanta cinic-licențios-erotică - este (aproape) anto-
logic.
■
34
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
60. Ordet/Cuvântul
Marius Sopterean
“Cine este Kierkegaard? El însu°i s-a conceput
pe sine ca o ființă de excepție; un asemenea ter-
men, căruia el i-a explicat sensul, nu poate fi rezu-
mat. Vorbind despres sensul propriei sale vieți,
Kierkegaard socotește că, în fiece generație există
doi sau trei oameni care se sacrifică pentru ceilalți
și care descoperă în teribila lor suferință acea reali-
tate din care ceilalți vor avea de câștigat. Sunt,
spune el, un om care ar putea deveni necesar într-o
criză, un cobai pentru viață. Ca un brad singuratic,
retras egoist în sine și întors către înalturi, mă înalț
fără să arunc umbră și doar porumbelul sălbatic își
face cuibul în ramurile mele”1.
Kaj Harald Leininger Munk a fost una dintre
cele mai complexe și controversate conștiințe ale
literaturii daneze din prima jumătate a secolului
XX. Pastor luteran, a servit cu credință în parohia
sa din Vedersr în vestul Suediei timp de peste 20 de
ani. A doua sa piesă de teatru, Ordet, a fost publi-
cată în anul 1924 dar reprezentată la Royal Theatre
din Copenhaga abia în 1932. Puternic influențat de
Georg Brandes2 dar și de Soren Kierkegaard - ală-
turi de Nietszche foarte des citat de Brandes - Kaj
Munk își concepe teatrul în strânsă legătură cu
convingerile sale spirituale și, mai ales, cu
raportarea sa, în spiritul luteranismului, la
Dumnezeu. Sau mai bine spus, la un anumit
Dumnezeu. În anul 1938 publică în ziarul danez
Jyllannds-Posten o scrisoare deschisă adresată lui
Benito Mussolini în care condamnă persecuțiile
împotriva evreilor. Dar o dată cu ocupația nazistă
în Danemarca este prins și mai apoi ucis, la doar
46 de ani, de Gestapo. Asta se întâmpla la
începutul anului 1944. Pentru opera și, mai ales, ati-
tudinea sa patriotică, este celebrat în fiecare an în
Calendarul Liturgic al bisericii luterane. De fapt el
este unul din acele personalități excepționale în
stare, prin sacrificiul său, să facă posibilă existența
pe mai departe a Omului.
În mica sa parohie obișnuia să mediteze la
diferite teme biblice împreună cu cei câțiva enoriași,
nu mulți, dar extrem de prezenți în viața
comunității. De cele mai multe ori - exact ca în
piesa sa Ordet - slujba religioasă era ținută nu în
biserică ci în chilia anexată acesteia, spațiu în care
Kaj Munk trăia și scria. Geamurile acoperite de
perdele ușoare, albe, dantelate lăsau să se vadă ca
prin ceață exteriorul casei sale. Acolo unde se înălța
în chip misterios un deal ierbos, vârful căruia părea
a se uni cu cerul. Mai era acolo o cărare veche de
când lumea dar niciodată pastorul nu se aventurase
de-a lungul ei. De aceea realitatea care se ascundea
dincolo de această proeminență naturală îi era
străină ca ziua de mâine. De ce să știi astăzi ce se
va întâmpla mâine dacă Dumnezeu este
pretutindeni și se oferă treptat privirii noastre prin
tot ce există în jurul nostru? Mai toate meditațiile
sale spuse cu voce tare în fața oamenilor din
parohia sa erau interogații existențiale
fundamentale: cine este Dumnezeu?, care este rolul
bisericii luterane pe acest pâmânt?, ce este o
minune?, se mai poate întâmpla ea astăzi?, de ce
moare omul și care este, până la urmă, rațiunea de
a exista a omului în acest univers? Cei câțiva
oameni prezenți acolo, mai mulți nu încăpeau, îl
ascultau cu smerenie pentru ca la final să plece
convinși că Dumnezeu le-a mai arătat încă o dată
Chipul în acel loc uitat de lume. Iar după plecarea
acestora Munk închidea ușile și trăgea storurile la
ferestre pentru a se adânci în scrierile lui Brandes
dar și a celui socotit a fi spionul lui Dumnezeu,
„ necredinciosul” Soren Kierkegaard.
Peste ani, după ce a fost arestat, aruncat fiind
într-o celulă umedă, putea vedea printre gratii un alt
deal ierbos - reversul celui de acasă. Ca și cum
închisoarea ar fi fost doar de partea cealaltă a
dealului din fața micii sale parohii. Dacă ar fi avut
răgazul și curajul să treacă la momentul potrivit
acea movilă ierboasă ar fi văzut mai devreme ce
urma să vină. Adică răspunsul. Știa că va muri
chiar dacă ar încerca să ceară clemență noilor
stăpâni ai Danemarcei. În fond puterea germană,
spiritul ei arhaic, era ceva atât de familiar lui. În
anii ’30 și el visase unificarea Nordului într-o
singură mare putere. Hitler era, atunci, un nume
stimat iar unificarea Germaniei devenea un model
pentru agitatele spirite ale Nordului. Țările
Nordului cu ale lor infinite fiorduri înghețate
trebuiau să formeze acea axă în stare să fie cu
adevărat o forță. Dezbinate, cum erau acum, erau
ușor de cucerit și stăpânit. În așteptarea sentinței,
de fapt a morții iminente, o liniște solară îl va
cuprinde pe Munk. Niciodată nu a vrut să fie un
erou sau un exemplu. Istoria năvălise peste el cu o
forță nemaipomenită. În parohia lui avea să fie
numit un alt preot. Toate cărțile și manuscrisele sale
rămaseră aici. Nimeni nu-i dăduse răgazul să-și
strângă lucrurile. Totul se întâmplase prea repede
iar acum era prea târziu. Nu se mai putea face
nimic atâta vreme cât în zori avea să fie executat.
Până în ultimul moment al vieții sale a trăit
conform convingerii sale: „Adevărul nu liniștește și
nici nu poate fi invizibil. El latră, el zgârie, plânge
cu lacrimi... Adevărul nu este pentru timizi. Aceștia
au nevoie de un adăpost călduros și nicidecum de
adevăr. Situația de azi din Danemarca nu se va
schimba atâta timp cât danezii nu vor învăța din
curajul lui Christ”3.
Karl Dreyer realizase până la momentul
reprezentației piesei lui Munk câteva pelicule dintre
care Patimile Ioanei dArc devenea unul dintre cele
mai valoroase filme realizate de un cineast danez,
în continuarea acelor opere de referință create de
maeștrii începuturilor filmului nordic, danezii
Holger Madsen și Urban Gad sau a suedezilor
Victor Sjostrom și Maurice Stiller. Despre sufocan-
tul și ardentul film al lui Dreyer, realizat în anul
1928, criticul Marcel Martin va spune: “Ideea
genială a autorului este de a-și fi conceput drama
conștient de handicapul major al mijlocului său de
expresie, cinematograful mut, și de a fi vrut în mod
deliberat să filmeze cuvântul în acțiune numai prin
imagine. Pentru aceasta, el a condesat admirabil tex-
tul și a scandat filmul printr-o alternanță de planuri
ale fețelor, gurilor, privirilor, gesturilor, mimicilor și
scurtelor inserturi pe care spectatorul le citește câte-
va secunde după ce cuvintele au fost rostite de
către personaje. Pentru prima oară Dreyer face să se
vadă cuvântul”4.
Poate și de aceea în anul 1932 vizionează la
Copenhaga premiera unui autor necunoscut lui -
Kaj Munk -, text și spectacol care produc în
conștiința regizorului mutații esențiale. Pe scenă
cotidianul unei familii îmbrăca aura stranie a unui
miracol. Niciodată până atunci puterea cuvântului
nu părea să fi fost mai mare. Teatrul cu ale lui
ascunse convenții reușea să dea carnalitate ascunsu-
lui spirit. Povestea învierii din morți a delicatei Inge
a avut un impact puternic nu numai aspra lui
Kaj Munk
Dreyer dar și asupra criticii de specialitate sau a
spectatorilor. Atunci se năștea, dacă nu un mare
autor de teatru - e drept nu prea pus în scenă nici
până atunci nici de atunci până astăzi - un text
providențial pentru cultura nordului.
Dreyer a avut mai multe tentative de apropiere
de acest text trebuindu-i, pentru a realiza filmic
acest proiect, să aștepte 13 ani de la data
premierei5, timp în care realizează câteva filme
importante Vampirul (1932), Ziua mâniei (1943) și
Doi oameni (1945). La acestea se mai adaugă câte-
va filme de scurtmetraj, majoritatea dintre ele fiind
documentare. În anul 1955 realizează filmul Ordet
/ Cuvântul 6, film “care atinge o perfecțiune for-
mală, atingând sublimul” după cum se exprimă
Francois Truffaut. Premiera are loc pe data de 10
ianuarie, două săptămâni mai târziu față de un alt
eveniment major al cinematografului universal: pre-
miera filmului polonez Generație, care va lansa și
va consacra unul dintre marii regizori, considerat a
fi un adevărat patriarh al filmului: Andrej Wajda7.
Să mai notăm un lucru nu lipsit de importanță.
Spectacolul de teatru care avea la bază textul lui
Kaj Munk este vizionat și de un coleg de generație
a lui Dreyer, suedezul Gustav Molander care, în
anul 1944, este interesat de valorile spirituale ale
acestui text și îl adaptează pentru marele ecran.
Molander dorea ca prin acest film să celebreze un
alt posibil miracol, politic de data aceasta: cel al
reînvierii Suediei.
(Urmare în numărul viitor)
1	Jaspers, Karl, Cine este Kierkegaard?-, în Secolul XX, nr. 222-223-
224 / 1979, p. 110.
2	Cel care spunea profetic cum că „Omul genial nu este niciodată
un rezumat al civilizației deja existente. El este izvorul și originea
unui nou stadiu al civilizației”. (Georg Brandes, Geniu și civilizație,
secolul XX, nr. 222-223-224 / 1979, p. 123)
3	httpș//agora,blogșome/kai munk.
4	Cristina Corciovescu, Bujor T. Râpeanu, Cinema... un secol și
ceva, Ed. Curtea Veche, București, 2002, p. 91.
5	16 februarie 1932, conform Fișei filmcgrafice nr. 134 realizată
de Institutul de Înalte Studii Cinematografice de la Paris.
6	Conform aceleiași fișe filmografice, Ordet, numit dramă mistică,
este produs de compania daneză Film-Centrallen Palladium din
Copenhaga și a fost realizat între august și noiembrie 1954.
vii Să mai notăm doar că, împreună cu Canalul (1956) și Cenușă
și diamant (1958), filmul mai sus pomenit va face parte din
trilogia wajdiană numită a rezistenței.
■
TRIBUNA • NR. 135 • 16-30 aprilie 2008
35
Black
Pantone 253 U
Black PANTONE 247 - violet
bloc notes
Ștefan Manasia	Ion Mureșan. O pledoarie.	2
editorial Radu Țuculescu	După patruzeci de ani...	3
cărți în actualitate		
Octavian Soviany	La școala Fracturilor	4
Viorel Nistor	Scrisul miriapod	4
Grațian Cormoș ale antichității grecești	Poveștile homosexuale	5
comentarii Adriana Stane	Clarviziunea în literatură	6
ordinea din zi Ion Pop	Dezvrăjirea literaturii	7
structuri în mișcare		
Ion Bogdan Lefter		
Un serial ca un "jurnal intelectual"		8
incidențe Horia Lazăr	Cetățenie și naționalitate	9
revizitări literare Dan Lăzărescu	Maestrul și ceața	11
cartea străină Mihai Mateiu	Realitățile lui Banks	12
polemos Laszlo Alexandru	"Trăiască Căpitanul!"(II)	13
poezie Viorel Mureșan	Cartea arsă	14
Scriitorul Radu Țuculescu la Praga
de vorbă cu Radim Vasinka, directorul Teatrului "Orfeus"
din Praga	"Descopăr mereu semnificații noi în
piesa Grădina de vară"	15
de vorbă cu Dan Mircea Duță, directorul I.C.R. Praga
"Cultura ține capul de afiș în exporturile românești" 16
de vorbă cu scriitorul ceh Miloslav Nevrly
"Dacă aș calcula fiecare ședere a mea în România, ar
rezulta un an întreg..."	17
Ovidiu Pecican
Magia locurilor înalte	18
accent
Adrian Grănescu
Arhitectura Clinicilor Universitare din Cluj 1886-1903	19
intermezzo clujean
Petru Poantă	Jurnal de primăvară	20
religie
philosophia christiana
Nicolae Turcan	Dumnezeul plagiat	21
corectii
Sorin Nemeti	Istorie getică în plumb 22
dezbateri & idei
George Jiglău	Identitatea națională în secolul 21
Ce legătură e între Kosovo și Costel Busuioc?	23
Gabriel Andreescu
Cuba în conștiința românilor	24
ideal °i generație
Mirabela Ghimpu
Între ban și omenie	25
flash-meridian
Ing. Licu Stavri
Tristețile scriitorului Josef Skvorecky	27
rezonanțe
Marius Jucan	Pastorul și președintele	28
știința și violoncel
Mircea Oprită	Paznici la fluturi	29
anestezii de larg consum
Mihai Dragolea	Afacereza în tren și pe trotuar 29
zapp-media
Adrian Țion	Copii în Mondomedia	30
remember
Tudor lonescu	"Din tainele cunoașterii"	30
ferestre
Horia Bădescu	Romulus cel Mare	31
muzica
Virgil Mihaiu
Centenar Sigismund Toduță: întâiul omagiu lusitan 31
teatru
Claudiu Groza
Visele-țăndări și buda supraviețuirii	32
film
Ioan-Pavel Azap
Un acoperiș deasupra capului	33
Lucian Maier
Despre adolescență, o poveste morală: Juno	33
colaționări
Alexandru Jurcan	Sărutul ca un rit mortuar 34
loan-Pavel Azap	Forșpan	34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean
60. Ordet/Cuvântul	35
plastica
de vorbă cu Jacek Szewczyk
European Crossroads - Traces of Being - prilej de "taifas"
european (I)	36
plastica
European Crossroads - Traces
of Being - prilej de „taifas”
european (I)
de vorbă cu Jacek Szewczyk
Organizată de către Institutul Polonez din
București, Academia de Arte Frumoase
din Wroclaw, Universitatea de Artă și
Design Cluj-Napoca și desigur Muzeul de Artă
Cluj-Napoca, între 28 martie și 13 aprilie a.c., în
câteva din sălile de la parter ale muzeului,
expoziția European Crossroads - Traces of Being
ne-a prilejuit întâlnirea cu patru artiști europeni
de marcă: Cristopher Nowicki, Mikael Kihlman,
Jacek Szewczyk și Orjan Winkstrom, și
bineînțeles - un mic „taifas” european.
Livius George Ilea: - Având în vedere
organizatorii acestei expoziții - publicul clujean ar
fi putut crede că este vorba despre o expoziție de
grafică poloneză ...
Jacek Szewczyk (rectorul Academiei de Arte
Frumoase din Wroclaw, Polonia): - Ar fi fost
greșit, fiindcă din grupul nostru, doar eu sunt
polonezul, ceilalți din grup - Chris, Michael sau
Orjan nu sunt cetățeni polonezi ... așa că nu este
în fapt o expoziție de grafică poloneză ... Ceea ce
pot să spun în mod cinstit despre această
expoziție este că lucrările prezente aici sunt
spectaculare și tehnicile pe care prietenii mei le
folosesc se numără printre tehnicile grafice
tradiționale - mezzotinta, point seche, e.t.c.
- Câteva cuvinte despre ceea ce se înțelege în
general prin grafică poloneză ...
- Avem o tradiție foarte veche și puternică în
grafică, și am putea vorbi despre două modalități
sau căi: una ar fi binecunoscuta școală a afișului
polonez, caracterizată prin simplitate, în care
artiștii folosesc unelte umile, precum creionul -
dar pentru a exprima o idee strălucită, și aceasta
la fel de simplă și clară - cealaltă direcție fiind cea
a îndelungatei tradiții poloneze a printurilor,
continuată astăzi prin manifestări precum Trienala
de la Cracovia, care a început prin anii '50. Și în
Academia noastră avem o îndelungată tradiție de
predare a tehnicilor de multiplicare. Peste tot, în
Polonia, orice student la grafică trebuie să
cunoască tehnicile gravurii.
- Predați generațiilor următoare ștafeta
meșteșugului ...
- Studentul la grafică învață încă din primul
an aceste tehnici și continuă și în următorii patru.
Bineînțeles nu predăm numai cum se realizează
un print bun, ci dezvoltăm totodată resorturi ale
creativității, propunem o anumită filosofie...
estetică. Tehnica e deosebit de importantă, dar nu
e totul ...
- În acest sens, ca dascăl, sunteți tentat să vă
impuneți propria dumneavoastră concepție
studenților?
- Nu aceasta e intenția. Nu-mi doresc ca ei să
fie exact ca mine, să copieze ceea ce fac eu.
Încerc să le spun că perioada studiilor în
academie este timpul cel mai potrivit pentru a
experimenta în multiplele direcții spre care s-ar
putea îndrepta și că acești cinci ani constituie
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 12 lei - trimestru, 24 lei - semestru, 48 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 21 lei -
trimestru, 42 lei - semestru, 84 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr.
R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
probabil unica lor șansă de a face tot ceea ce
doresc. Astăzi oferta este foarte largă: există
multi-media, video, grafică pe computer ... Mulți
dintre studenți folosesc foarte mult fotografia. O
prelucrează grafic, folosesc programe specializate
pentru a crea artă digitală ...
- Cum vă raportați la această orientare?
- Nu mă deranjează. Este o expresie a
schimbării generale - computerele sunt
reprezentative pentru vremurile actuale. Deci, nu
sunt de modă veche, nu pedepsesc pe nimeni
pentru că se simte atras de aceste noi oferte
tehnologice și nu preferă linogravura sau gravura
în metal. Încerc doar să le spun că ar trebui să
folosească tot ceea ce este bun pentru arta lor.
- Susțineți în artă o atitudine de implicare
social-politică?
- Sigur că se poate protesta împotriva multor
racile sociale sau, de exemplu, împotriva a ceea ce
se întâmplă acum în China, dar experiența
noastră recentă din perioada artei militante,
realist-socialiste, mă determină să fiu mai
rezervat. Cred că arta n-ar trebui să meargă „pe
mâna” politicii. Îmi amintesc ce s-a întâmplat cu
artiștii care au servit propaganda regimului
comunist. Poți să notezi sau să comentezi
evenimentele timpului tău, dar asta nu este
politică.
- În lucrările dvs. ați ales desenul ca
modalitate predilectă de exprimare, acum, în
plină explozie tehnologică ...
- Pentru mine desenul este fundamental, și de
aceea insist în discuțiile cu colegii mei profesori
cât și în cele cu studenții, să nu uite de desen.
Poți uita de multe lucruri pe care le regăsești în
cărți, însă, desenul este un lucru esențial și
trebuie exersat tot timpul. Dacă vrei să faci filme
(continuare în pagina 32
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36|
Black PANTONE 247 - violet