Black PANTONE 711 roșu
TRIBUNA
133
Județul
2 ic
Cluj
Revista de cultura • serie noua • anul VII • 16-31 martie 2008
Petru Poantă
Brita Weglin - Fecioara de fier
Supliment Tribuna
Claviaturi
JOHN UPDIKE Mihai
Mateiu
Despre
Updike
Marco De Marinis
Noua Teatrologie
Ilustrația numărului:
Brita Weglin
(Suedia)
Horia Lazăr
Internaționalizarea,
universitatea,
democrația
-0- Black PANTONE 711 roșu
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
agenda
“The poets work for the
future” crede Julian Semilian
Ștefan Manasia
Nu mai sînt de mult, trebuie să mărturisesc,
un fan al show-urilor televizate sau al
emisiunilor culturale strecurate în grilele
programelor tv. Iar pînă la Campionatul European
de Fotbal din iunie nu mă va face nimeni să
reînnoiesc abonamentul la cablu. M-am
dezobișnuit să zappez: se aude, domnule Țion?
Sînt printre puținii fericiți în casa cărora
telecomanda i-un obiect ce trebuie adesea șters de
praf. Pornesc televizorul ca să am de ce-l, peste
cîteva momente, opri. Oarecum în acord cu
observația grafomanului diarist Julien Green:
„micul ecran este fereastra prin care diavolul îți
dă bună dimineața”. (citat din memorie)
Evident că ipohondria mea televizuală e o
chestie subiectivă, pe care nu o recomand, cu
voce tare, nimănui. O opinie, atît. Și totuși, și
totuși, ceva trebuie să vă mărturisesc:
Era acum două săptămîni, într-o vineri, ora
17.00 (parcă). Pornesc televizorul și, cu destul
noroc, prind genericul emisiunii Ecran'n ecran.
Pe care, apoi, cu o minimă și relaxată curiozitate,
am început s-o vizionez. Am recunoscut
prezentatorul-gazdă al emisiunii, pe universitarul
transatlantic Călin Andrei Mihăilescu, autorul
Antropomorfinei. De o erudiție fermecătoare, în
scris ca și în vorbire. De o inteligență invidiabilă
și stimulativă în oricare colțișor academic al
acestei țări. De-am avea zece intelectuali
mediatici, cu inteligența, umorul și profunzimea
gîndirii domnului Călin Andrei Mihăilescu,
peisajul saharian al audiovizualului românesc s-ar
popula instant, reușind chiar să capteze atenția
mult hulitelor - în comentariile media -
gospodine.
Despre ce era vorba? Vorba s-a purtat, mai cu
seamă, în jurul carierei de poet, traducător și
editor de film a domnului Julian Semilian în
SUA. Pentru cine nu știe, Julian Semilian, scriitor
american de origine evreiască, a emigrat din
România în același an și în același avion cu mult
mai cunoscutul Andrei Codrescu. Ambii spre
Israel. Ambii, în escala napoletană, au decis că nu
vor ajunge în Israel, ci peste ocean. Astăzi vocea
lui Andrei Codrescu o recunosc o groază de
americani, datorită emisiunilor sale la radioul
public. Julian Semilian și-a construit cu seriozitate
o carieră de editor de film, lucrînd de multe ori
în folosul producătorilor și mai puțin în al său
personal. În anii ' 70 primește însă, din partea
unei rude rămase în „țară”, cadoul ce avea să-i
schimbe viața: o cărticică de Gellu Naum editată
în colecția „Cele mai frumoase poezii”.
Dimineața, înainte de a porni spre job, Julian
Semilian citește și traduce cîte un poem de
Naum, într-o stare de pace interioară,
asemănătoare cu levitația. Își dă seama că
rădăcinile sale în limba, în cultura și civilizația
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
Brita Weglin
Botwid prietenul meu
românească sînt mai profunde, mai autentice
decît par. Și că nu mai pot fi neglijate. Editorul
de film de succes redescoperă româna
transpunîndu-i în engleza americană pe Gellu
Naum, M. Blecher, B. Fundoianu, Ilarie Voronca,
Gherasim Luca sau (foarte aproape de noi) pe
Mircea Cărtărescu. Devine, incontestabil, cel mai
important traducător de literatură română în
State.
Uneori întîmpină probleme de traducere, de
înțelegere a dimensiunii exacte a fiecăruia dintre
poeții români, probleme ce vor fi rezolvate (și)
grație unor discuții nesfîrșite cu Will Alexander,
poet suprarealist din Los Angeles, deschis către
literaturile europene sau hispano-americane.
Semilian realizează, pe măsură ce traduce, că
engleza e o limbă de suprafață, comercială, lipsită
de nuanțele și adîncimile metafizice ale românei.
Nu poți „săpa” în engleză cum „sapi/ scobești” în
română. Se împotmolește la transpunerea
americană a Levantului, strălucită întreprindere
post-joyceană a poetului Mircea Cărtărescu. În
momentul acela însă, îl ajută chiar soția sa, Laura
Semilian, soprană în L.A. și pasionată de istoria
Balcanilor. Grație Laurei, termenii melodioși, de
un parfum aparte, ai Valahiei turcite și franțuzite
vor fi echivalați prin cuvintele la fel de
melodioase și misterioase ale Sudului american.
Călin Andrei Mihăilescu a strălucit, în
emisiunea aceasta, tocmai lăsîndu-se eclipsat,
tocmai încercînd să ne prezinte miracolul
celuilalt Poziționîndu-se pe aceeași frecvență de
undă cu invitații săi (Laura și Julian Semilian, Will
Alexander), s-a metamorfozat din amfitrion în
complice, într-unul realmente bucuros de izbînzile
culturale ale prietenilor săi. Se cuvine, de
asemenea, felicitat Institutul Cultural Român din
New -York, la inițiativa căruia emisiunea Ecran'n
ecran, ne apropie de oamenii importanți ai
continentului nord-american.
■
101,0 FM
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Geo Bogza °i imaginația
ideilor
Petru Poantă
Despre creația lui Geo Bogza au scris
temeinic majoritatea criticilor noștri,
începînd cu George Călinescu, Tudor
Vianu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu (un
articol al acestuia apare postum, în 1966, dar
conține principalele „definiții” ale universului
bogzian, reluate de aproape toți comentatorii),
continuînd cu Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Vlad,
Nicolae Balotă, mai apoi Nicolae Manolescu,
Mircea Martin, Gabriel Dimisianu, Ion Pop ș.a.
Dincolo însă de succesiunea generațiilor de critici,
problemele rămîn, în mare, aceleași: raporturile
autorului cu avangardismul; definirea reportajului
în relație cu literatura, în general, și cu poezia, în
special. Astfel că cine pronunță astăzi numele lui
Geo Bogza se gîndește numaidecît la întemeietorul
„reportajului modern”. Cert e că autorul Cărții
Oltului are o neobișnuită sensibilitate lirică și că
„prozele” sale stau sub semnul unei „tehnici” de
substanță pe care literatura modernă o
frecventează curent: logopeea, un proces de
intensificare și halucinare a realului. „Realitatea”,
ordinea ei, va fi dictată de realitatea interioară, a
spiritului, mai profundă și mai adevărată. Datele
realului se vor conforma unei nevoi de confesiune,
nu sînt înregistrate pur și simplu, astfel că
„reportajele” lui Bogza rămîn în esență niște
ficțiuni; ele se nasc dintr-o exasperare a
sensibilității, sensul lor ultim este existențial.
„Reportajul” cel mai edificator și cel mai literar,
într-o asemenea perspectivă, este O sută șaptezeci
și cinci de minute la Mizil, o halucinantă percepție
a neantului în banalitatea cotidiană, imagine
terifiantă a solitudinii existențiale. De altfel, într-o
ediție a Țării de piatră din 1970, autorul fixează
tranșant această „poetică”: „Trăind, nu atît în
miezul fierbinte al faptelor, cît în propria-mi
conștiință evenimentele din timpul vieții mele,
obsedat de demnitatea omului și mortificat de de-
gradarea la care a fost supus, cu orice gînd m-aș fi
îndreptat spre realitate, ea devenea mai mult un
prilej de a mă mărturisi pe mine însumi,
necontenita-mi pendulare între revoltă și reverie,
decît de a o cunoaște și a o înfățișa în datele ei
exacte”. Și totuși, opera lui Geo Bogza oferă în
gradul cel mai înalt sentimentul realității:
geologice, economice, sociale, politice. Numai că
este vorba despre o realitate a ideilor. Facultatea
dominantă a scriitorului nu o reprezintă atît
poezia cît imaginația ideilor. El face parte mai
degrabă din familia de spirite a eseiștilor, în speță
din aceea pentru care lumea cărților a fost
înlocuită cu lumea concretă, reală, în care caută a
introduce un sens, a o ordona nu doar prin
„fantezia dictatorială” ci și prin idei. Dincolo de
evocarea marilor singurătăți geologice, a
solemnităților genezei ori a aspectului ritualic al
lumii, evidentă îndeosebi în Cartea Oltului, deci
dincolo de nivelul strict poetic, poate fi relevat în
universul bogzian un veritabil eseu despre o
civilizație autohtonă, o „radiografie” profundă,
uimitoare, intuitivă în „arhitectura” elementară,
naturală și în spiritualitatea poporului român,
amintindu-l întrucîtva pe Emanuel Estrada cu
Radiografia pampei. „Demonstrația” nu se
exprimă discursiv, ci prin imagine. Într-o lucrare
mai modestă, Tablou geografic, un fel de manual
eseistic de geografie, Geo Bogza „descrie” sumar
arhitectonica naturală, cosmică, a peisajului
autohton. Este imaginea superbă a unui amfiteatru
de o perfectă armonie, a unei „construcții” magni-
fice, de o măreție cosmic-paradisiacă, modelată,
„civilizată” mai curînd de benefice forțe naturale
decît de istorie. Armonia acestui peisaj n-are nimic
artificial; este rezultatul unui instinct natural. Aici
pînă și cetățile (așa ca în evocarea Feldioarei) par
emanații ale geologicului, de unde impresia de
stabilitate cosmică, de trăinicie și siguranță. Un
peisaj, prin urmare, nu primitiv, ci „bătrîn”, ,,de
cea mai pură esență cosmică”, în care omul se
integrează organic, este un membru al unui trup
uriaș. Această comuniune dintre ființa umană și
natură devine, în viziunea scriitorului, o fatalitate
(în Țara de piatră, așezarea oamenilor ține de
cataclism). Bogza vrea să surprindă simplitatea și
misterul insondabil al existenței într-o complexă
mitologie a elementelor, drept care omul va fi
naturalizat iar natura umanizată. Oamenii au
destinul elementelor, iar elementele poartă în ele
memoria colectivități, așa ca într-un extraordinar
fragment despre nori, din Cartea Oltului, care este
de fapt un eseu asupra civilizației; norii sînt
imagini enciclopedice ale memoriei umane, pe
cînd bărbații și femeile de pe Hășmaș, imagini
arheologice, enigme ale naturii abia desprinse din
geologic sau vegetal, în Țara de piatră, moții par
„nemișcați, lipiți de piatră, pentru totdeauna”. Dar
această comuniune nu se rezumă la momentul
genezei. Ea închide niște valori morale și estetice,
reprezintă un model de civilizație elementară,
nealterată, sau o civilizație degradată. Țara de
piatră este cel mai grav și mai patetic eseu din
literatura română despre destinul unei colectivități
și, de fapt, el mi-a sugerat ideea asocierii cu Ra-
diografia pampei. Ținutul moților, asupra căruia
forțele istoriei au lucrat malefic, reprezintă tocmai
un asemenea tip de civilizație primară, în care
oamenii sînt mai degrabă un „precipitat” natural,
apariția lor „imitînd” destinul mineral al aurului.
Numai că aurul semnifică înstrăinarea lor, este un
simbol al frustrării. Adevărata lor condiție se
exprimă în piatră. Totul se conformează, de la
fizionomie, comportament, la relații sociale,
acestui element auster. „Pietrificarea” ființei umane
primește un sens moral: ea presupune un clocot
concentrat, subliniat, bănuit în mineral, o
rezistență și o încăpățînare milenare, așa cum apar
acestea în eroii aspri, adevărați sfincși de piatră, ai
Apusenilor, Horea sau Avram Iancu. Notează Geo
Bogza la un moment dat: „Nu priveau munții, îi
sorbeau încet printre pleoape”. În altă parte cineva
afirmă: „Nu putem sta în cîmpie, că ne uscăm de
vii”. Moțul nu are atît sentimentul mitic al
muntelui, cît conștiința eticii lui austere. Ei își
asumă un anumit tip de existență, simplă,
elementară, dar demnă și orgolioasă, rezumată
foarte bine de autor într-o sintagmă: „un om și
un topor”. O singurătate, fără îndoială,
privilegiată, căci ea presupune, în fond, o
comuniune: aceea dintre om și unealta sa, unealtă
care înseamnă nu atît o prelungire a brațului cît
un alter-ego, sau, mai mult, este „limbajul” său
esențial, un mod de exprimare fățișă, directă.
Chiar și îmbrăcămintea moțului are înfățișarea
unei porozități stîncoase, este tot o expresie a
personalității sale, o „reproducere în stofă a
Geo Bogza
peisajului înconjurător”. Nicio prețiozitate, așadar,
în acest destin pietrificat al omului. Piatra însăși
nu are nimic din „promiscuitatea” materiei, devine
parcă abstractă, imaterială, o imagine posibilă,
stilizată, a condiției umane. Ca „emanație” pură a
ei, omul nu va cunoaște decît „o sărăcie care
rezumă viața la cîteva elemente”. Sărăcia este „de
stîncă tare”, ea „nu are material în care să
lucreze”, este „lucie”, primește o funcție aproape
estetică, deosebindu-se de mizerie care presupune
promiscuitate, alterare a caracterului, frustrare.
Sărăcia e naturală, asumarea unei singurătăți
cosmice; mizeria, însă, este consecința unei
proaste intervenții asupra naturii. Ea e exterioară,
publică, colectivă și expresia ei halucinantă o dau
alte elemente: cărbunele și petrolul, elemente
„artificializate” forțat, „produse” în mină sau
sondă. Minerul, față de țăran, este desprins de
peisaj, existența sa nu se mai bazează pe morala
statornică a geologicului; are forma minerală-
ambiguă a cărbunelui, este expresia unei tristeți
telurice. De fapt, în Oameni și cărbuni în Valea
Jiului (1947) însăși natura cunoaște starea aceasta
de carbonizare, copacii sînt scheletici, negri.
Exploatarea capitalistă, irațională, a produs aici
imagini de coșmar. Forma colectivă a mizeriei
minerilor este colonia, corespondentul social al
existenței geologice: „O colonie e locul unde se
desfășoară viața minerilor după ce au părăsit
galeriile, dar nicăieri ca aici nu se simte mai mult
domnia cărbunelui. Nu mai e doar un mineral ce
poate fi evaluat în metri cubi, ci însăși substanța
vieții, substituindu-se celulelor vii, devenind stare
psihică. Dar paginile cele mai cutremurătoare ale
acestei cărți sînt consacrate radiografiei minei.
Mina este, în același timp, mister geologic și
imagine a destinului subteran al omului.
Arhitectura ei e descrisă minuțios, tehnicist, cu o
precizie inginerească. Mina devine astfel un „eseu”
halucinant despre acest destin subteran al omului,
despre condiția sa umidă, precară. Asemenea spații
malefice mai apar în opera lui Geo Bogza, fiind
văzute îndeobște ca degradări ale naturii și ale
umanului. Așa de pildă, în Valea plîngerii întîlnim
o teribilă radiografie a periferiei, un eseu cumplit
asupra pestilențialului. Mizeria apare aici în
aspectele ei economice, sociale, umane, cosmice. E
o lume colcăitoare, în descompunere, imaginea
mahalalei putride. Radiografii acute reușește, apoi,
scriitorul, în cîteva orașe de provincie din cîmpia
(Continuare în pagina 11)
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
3
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cărți în actualitate
Fața lăuntrica a omului
Bogdan Crețu
Nichita Danilov
Centura de castitate
Bucure°ti, Editura Cartea Românească, 2007
Nichita Danilov este unul dintre puținii
poeți (optzeciști) implicați până peste cap
în propriul scris, pe care îl simte ca o
parte integrantă a propriei ființe. Vi se pare că
rostesc prea ușor vorbe mari? Să mă justific,
apelând la unul din eseurile cuprins în Capete de
rând. Întrebându-se, bunăoară, Câtă ficțiune există
într-un text poetic, acesta ajunge la concluzia,
convingător susținută, că materialul pe care îl
modelează nu e deloc neutru: „cuvintele se întorc
împotriva celui care le-a emis”. „Când te apropii
de poezie, adaugă el, trebuie să fii cu trupul și cu
sufletul curate”. E o naivitate să crezi în
potențialul magic al cuvântului? Are limbajul nu
numai capacitatea de a numi lumea, de a o
descrie, ci și pe aceea de a o influența? Nichita
Danilov crede cu tărie că da: „Cuvintele păstrează
înăuntrul lor latențe ascunse și printr-o anumită
așezare, printr-o anumită ordine, intuită de poet,
pot aduce binele sau răul”. Atenție, e vorba doar
de cuvântul esențializat, al poeziei autentice. Nu e
cazul să fim sceptici: realul se lasă manipulat de
text, iar poetul devine un fel de taumaturg. Este
aici semnul unei religii a poeziei, al unei credințe
în propriul har, care nu se mai lasă explicat prin
hazard, ci devine o datorie ce trebuie îndeplinită
cu maximă responsabilitate. Cine nu crede acest
lucru nu e poet adevărat, ci un inginer
conștiincios al textului, un meșteșugar, un artifex
care confecționează cu răceală un obiect lipsit de
spiritualitate. Nu e cazul lui Nichita Danilov, care
susține, împăcat cu sine, că „nu poți să ajungi la
esența lucrurilor fără a nu fi pedepsit”. Prin
urmare, poezia, arta în genere schimbă lumea, nu
micile nemernicii, jocuri, ambiții, interese politice
sau de alt fel. Dar pentru asta e nevoie ca cei
aleși, puțini, foarte puțini, să aibă conștiința
misiunii lor.
Anul 2007 a fost unul extrem de rodnic
pentru autorul Câmpului negru, readucându-l în
centrul atenției în ipostaza care l-a consacrat,
aceea de poet de prim raft. După ce l-a început
cu volumul Centura de castitate (editura Cartea
Românească), l-a încheiat cu grupajul de 40 de
poeme din antologia Băutorii de absint (Paralela
45), alături de Traian T. Coșovei, Ion Mureșan,
Ioan Es. Pop și Liviu Ioan Stoiciu - o provocare
adresată criticii de a rediscuta, cu textele la
vedere, ierarhia poeziei din ultimele decenii. Cum
am avut ocazia și șansa să prefațez această ultimă
ispravă, mă voi opri acum la cartea pe care
scriitorul ieșean o semnează singur. După ce
bifase numeroase antologii în ultima vreme, iată
că el are resurse să demonstreze că nu este un
poet care și-a făcut bilanțul, ci unul întru totul
competitiv.
Ceea ce intenționează autorul în acest nou
volum este să scrie o carte despre vid: motto-urile
din Tao Te Ching și Lao Zi ne pot ghida către
această ipoteză. S-a discutat, în cronicile de
întâmpinare, despre un scenariu al apoteozei,
confirmat de structura cărții: de la Insomnie, prin
scrutarea Feței lăuntrice, către Lumină (sunt
titlurile celor trei secțiuni). Nichita Danilov este
acum mult mai preocupat să descopere acel profil
interior al omenescului, de dincolo de aparențe,
astfel că se retrage strategic din text și
orchestrează situații poetice apte să impună o
paradigmă a investirii cu sens a vidului. Cum
altfel decât prin căutarea dramatică, disperată, a
transcendentului, sub forma divinității? Această
raportare a omului la un reper care să îi asigure
certitudinea unui „dincolo” reprezintă una din
temele constante ale poeziei lui Danilov: de
această dată, ea nu mai devine alibi al confesiunii
nedeghizate, ci morală finală a unor scenarii
apăsătoare, care concurează imaginarul
escatologic. Ce îl împinge, oare, pe bătrânul
Feofan, pictor de icoane, să își denunțe, către
finalul unei vieți exemplare, constrângerea ce-l
condamna (acesta e cuvântul) la sfințenie? Să-l
urmărim, mai întâi: „astfel încât acum, ajuns la
adânca senectute,/ bâjbâind cu mâinile, încerca/
să deschidă, apelând la tot felul de tertipuri,/
chiar și la vrajă,/ propria centură de castitate,/ pe
care o vedea în vis/ cum îi înconjoară coapsele.../
scârțâind în bătaia/ tuturor gândurilor.” Gestul
acesta nu trădează decât o izbucnire tardivă a
omenescului. Ipostaza sa de sfânt nu e decât un
rol pe care și l-a asumat întreaga viață, o mască
pe care o acceptă până îi resimte acut falsitatea:
ea nu face decât să imite stângaci adevărata
vocație a ascetismului, pentru că virtutea constă
în stăpânirea spirituală a năravurilor firii, nu în
priponirea lor mecanică. De aceea, centura de
castitate reprezintă nu un preț al ascezei, ci
dovada unei înscenări a acesteia.
Dar, în pofida acestor tentative de disciplinare
a umanului, mult dorita înțelepciune se câștigă
tocmai prin renunțare: Dumnezeu nu este o țintă
Brita Weglin
Povestea de dragoste
fixă, un capăt de drum, ci pretextul unei
permanente căutări; la El ajungi de oriunde ai
purcede, dar cu o condiție: să-l descoperi în tine,
căci doar fața lăuntrică a omului se poate întoarce
către izvorul dumnezeirii. După ce a cunoscut
eșecul atingerii revelației prin autoconstrângere,
Feofan descoperă că totul este mult mai la
îndemână decât bănuia, dar și mai dificil de atins.
Poemul cu acest titlu (Fața lăuntrică), piesă de
rezistență a volumului, împrumută, strategic,
tonalitățile Apocalipsei lui Ioan. În mod sugestiv,
cunoașterea nu constă în asimilarea unei lecții,
căci sensurile sunt prompt spulberate: „și atunci
am văzut rotindu-se fața mea în afara și înlăuntrul
meu, o față cu mai mulți ochi și mai multe guri,
care-mi vorbeau în mai multe limbi deodată. Ceea
ce spuneau nu auzeam, căci la fiecare silabă, la
fiecare cuvânt se stârnea vântul. Literele izvorau
din aceste guri și se ridicau la cerul multicolor,
astfel că spre seară ochii mei se umplură de
lacrimi”. Imagistica aruncată în joc este una cât se
poate de plastică, de concretă; nu e vorba aici de
o improvizare a unei simbolistici religioase, ci de
o întoarcere fizică înspre adâncimile propriului eu
scindat: „Aplecându-mă ca să privesc lăuntrul
acelui vârtej sau urlet, am simțit deodată că sunt
întors pe dos ca un sac gol de liniștea ce se ridica
acolo și aruncat în aer ca o piatră dintr-un crater
fierbinte. Am fost cuprins de o spaimă rece,
simțind cum tot lăuntrul meu răbufnește ca o apă
în afară și cum tot învelișul trupului meu se
prăbușește într-un hău fără capăt”. Acolo este, de
fapt, salvarea: în hău, în vid. Dumnezeu însuși
abia acolo se lasă aproximat, căci el se află „de
partea cealaltă a existenței”, umplând un gol care
altfel înspăimântă. Marea probă constă chiar în
depășirea limitelor omenescului, în trecerea unei
vămi care e propriul eu. Sfâșierea, ruptura,
smulgerea din sine reprezintă metafore concrete
ale acestei agonice tentative de a migra „dincolo
de lumină”, „mereu dincolo de sine”. Ceea ce
constituie reușita supremă a acestui scenariu
vizionar este concretizarea fiorului mistic,
corporalitatea pe care o capătă această supremă
experiență spirituală. Este o imaginare palpabilă a
extazului, poate cea mai puternică din literatura
noastră, lipsită de mari mistici. Nu întâmplător
acest scenariu al mântuirii prin identificarea, în
vidul absolut, cu divinitatea, este resimțită ca un
tragic divorț de sine însuși. Deloc paradoxal,
pierzându-se de sine, ființa își fixează corect
azimutul. Cu alte cuvinte, supraviețuiește.
Poezia lui Nichita Danilov nu este deloc
explicită, căci lasă totul pe seama acestor scenarii
care cultivă o ambiguitate gravă, dar nu obscură.
Lucru important, autorul nu și-a creat o retorică
specifică unei astfel de tematici, ci a preferat
simplitatea cu alură epică a unor travestiuri lirice.
De altfel, astfel de mize metafizice ar risca să
eșueze dacă ar derapa către zona bravelor truisme
pe care confesiunea nudă nu ar fi putut-o evita.
Una peste alta, Nichita Danilov își
consolidează, prin această Centură de castitate,
locul pe podiumul valoric al unei generații căreia
i-a sosit timpul să dea seama în fața istoriei
literare.
■
4
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Un studiu de caz
■ Octavian Soviany
Dan Lungu
Sînt o babă comunistă
Iași, Editura Polirom, 2007
i în ultimul său roman, Sînt o babă
comunistă, Dan Lungu se dovedește un
realist „pur sînge” care - în spiritul marii
tradiții balzaciene - explorează mediile cele mai
diverse și (re)descoperă, în peisajul policrom al
socialului, caractere și tipologii, privite fără
încrîncenare, cu ochiul relaxat al unui umorist
plin de subtilitate. Și tocmai această privire
relaxată, tolerantă, cîteodată complice, e una din
mărcile personale ale prozatorului; dacă a
moștenit de la maeștrii povestirii veriste fascinația
pentru social și voluptatea de a colecționa
eșantioane reprezentative de umanitate, Dan
Lungu refuză, în schimb, „perspectiva monarhică”
a romancierului-demiurg care privește întotdeauna
lumea de sus, cu detașarea anatomistului, căci el
își tratează personajele „de la egal la egal”, se
plasează în mijlocul lor, propunîndu-ne o viziune
„din interior” care îi dă narațiunii un plus de
autenticitate și de firesc. Această viziune „din
interior” coexistă, în paginile romanului, cu o
perspectivă temporală radical diferită de cea a
vechilor realiști: aici timpul nu mai curge linear,
cronologic, ci e antrenat într-o mișcare de du-te
vino, oscilează mereu, după principiul pendulului,
între „înainte” și „după”, configurîndu-se două
planuri temporale, între care funcționează jocul
contrastelor și al paralelismelor. Timpul-pendul
permite, în felul acesta, trecerea de la filmul
realist al societății comuniste la tabloul realităților
post-decembriste, dar, mai mult decît atît, el e
solidar cu mișcările sufletești ale protagonistei,
care suferă de „răul istoriei”, e „amețită” de
vîrtejul acesteia și determinată să se interogheze
asupra propriei sale identități, descoperind că nu
e decît o „babă comunistă”. Astfel că, din
Când femeile își vând
farmecele...
Gratian Cormos
Adrian Majuru (coord.)
Prostituția. Între cuceritori și plătitori
Pitești, Editura Paralela 45, 2007
Prezenta antologie închinată prostituției face
parte din seria “Bucureștiul subteran”, unde
Adrian Majuru a mai publicat câteva volume
răvășitoare prin concretețea faptelor aduse la
lumină: Bucureștiul subteran. Cerșetorie,
delincvență, vagabondaj și Bucureștiul subteran.
Sinuciderea, care se adaugă monografiei Bucureștii
mahalalelor sau periferia ca mod de existență,
apărută anterior la editura Compania.
Colecția lui Majuru reunește de această dată
texte de la începutul secolului XX, pe alocuri foarte
naive, teziste, misogine și plicticoase pe alocuri,
dacă nu le-am putea înțelege empatic, realizând o
incursiune în mentalitățile specifice vremii lor. Este
exact și ceea ce își propune de fapt coordonatorul
crestomației, în care intră texte foarte eterogene, de
la lucrarea de licență Despre emanciparea femeii,
susținută în 1907 de juristul Dumitru Velicu și
nepublicată integral până acum, la studii mai
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
momentul acesta, romanul lui Dan Lungu se
convertește într-un „studiu de caz”, devine
varianta adusă la zi a studiilor și fiziologiilor
balzaciene, radiografiind, cu umor, dar și cu un
grăunte de duioșie, unul din tipurile „tranziției”
romanești: nostalgicul inadaptabil, căruia i s-a
modificat brusc statutul social și e respins de o
societate aflată ea însăși în plină metamorfoză.
Eroina lui Dan Lungu este, de aceea, un soi de
Moromete feminin, o victimă a timpului „care nu
mai are răbdare”, o expulzată din „paradisul”
(pentru ea confortabil) al comunismului, evocat
în pagini care amintesc de cartea lui Vasile Ernu,
Născut în URSS: „În atelierul nostru parcă eram
pe altă lume. Undeva în spate, într-un fel de
magazie, aveam o cadă în care curgea permanent
apă rece. Acolo stăteau berile și sucurile. Cînd
avea chef, hap! o bere (...) Faină viață am mai
dus. Păi, noi pînă la pauza de masă terminam
treaba pe ziua aia. Asta era pe la unșpe, unșpe
jumate. (...) După pauză, program de voie. Lăsam
mașinile să meargă în gol, ca să zică lumea că
muncim, și treceam fiecare la treaba lui. Care voia
să facă piața, n-avea decît. Dar cei mai mulți,
după un duș, se apucau de tot felul de jocuri.
Parcă îi văd pe nea Ariton și pe Sorin, ei tot
timpul jucau table. Asta era boala lor. (...) Costel,
Radu, nea Pancu și nea Aldea jucau șeptic. Cu
berea la picior, ca soldatul cu arma. (...) Dacă
venea vreun control de la partid, portarii ne
dădeau imediat de veste și eram cu toții pe poziții
la mașini, muncind cu drag și spor”. Acest paradis
burlesc, care seamănă ca o picătură de apă cu
raiul lui Parpangel din Țiganiada, are fauna lui
specifică, de la șeful descurcăreț la secretarul de
partid obtuz și alcoolic, dar și marile sale
evenimente care culminează cu o vizită (anulată
în cele din urmă) a lui Ceaușescu. Un Ceaușescu
a cărui umbră planează pretutindeni, el fiind
evocat permanent în bancurile spuse de nea Mitu,
care accentuează aspectul de spațiu carnavalesc al
serioase care abordează istoria prostituției și bolile
venerice (dr. Dominic Stanca și dr. Aurel Voina) sau
cauzele, combaterea și extensia fenomenului, totul
culminând cu măsurile legislative cum ar fi
Regulamentul pentru privegherea prostituției în
orașul București datând din 1898 și Contractul de
locațiune al caselor de toleranță.
Considerând prostituție ca o dialectică a actului
cuceririi și a favorurilor plătite, Majuru ajunge la
concluzia că în funcție de aceste criterii s-a
desfășurat raportarea tuturor epocilor la fenomenul
în sine:
“toleranță fată de curtezanele cultivate,
înțelegerea pentru situațiile mai nefericite și
cultivarea discreției de alcov au oscilat de la forme
variabile de abordare, la temperaturi de sub zero
grade. Pentru unii, mai puțini, cutezana reprezenta
o extenise în prezentul imediat a unei fantezii, a
ueni creativități dincolo de socialul normal, pe
când, pentru cei mai mulți, casa de toleranță juca
rolul unei «masturbații compensatoare», mult
inferioare onanismului ca «valoare morală»”. (p. 10)
atelierului-paradis, căci, în viziunea lui Dan
Lungu, comunismul stă sub semnul
carnavalescului, e o lume a licențiozității aproape
totale: aici se mănîncă și se bea în exces, se rîde
și se glumește, iar puterea este supusă, într-o
veselie nebună, deriziunii și bagatelizării. În timp
ce societatea post-comunistă se definește, prin
contrast, ca o umanitate care și-a pierdut voioșia,
trăiește sub semnul „alimentației raționale”
(ginerele și fiica eroinei refuză deliciile bucătăriei
moldave, preferînd peștele și salatele), asfel încît
(așa cum se întîmpla și în Amintirile lui Ion
Creangă) expulzarea din paradis este sinonimă cu
explulzarea din spațiul sărbătorii carnavalești.
Acum măștile sunt smulse: campionul bancurilor
cu Ceaușescu se dovedește informator al
Securității și candidează pe listele electorale ale
partidului România Mare, iar de sub masca
bonomă și jovială a protagonistei se ivește chipul
omului meditativ care începe să reflecteze și să se
îndoiască, paradisul însuși își pierde (în ultimele
reflecții ale eroinei) culorile luxuriante și, de sub
sclipiciul său mincinos, prinde să mijească
infernul: „Simțeam cum trecutul meu începe să se
schimbe. În joc intraseră piese noi, care nu se
potriveau deloc, care mă obligau să iau jocul de la
capăt. (...) Fuseserăm cu toții ca într-o familie și
pînă mai adineauri fuseserăm fericiți. Acum...
acum începea să se destrame”. Astfel că studiul
de caz capătă acum fizionomia unui
Bildungsroman, devine cartea trecerii principalului
personaj feminin de la stadiul infantil și
paradisiac (căci nu cunoaște anxietatea) la
reflecție și îndoială, așadar la maturitate. Iar pe
parcursul său Dan Lungu își mai demonstrează
încă odată admirabilele daruri de povestitor,
făcîndu-ne să înțelegem de ce este din ce în ce
mai cunoscut și mai apreciat și în afara României.
și să mai spunem și că așteptăm cu nerăbdare
varianta cinematografică a „babei comuniste” la
care (din cîte cumoaștem) a început să lucreze
Stere Gulea.
■
Confruntarea între imaginarul erotic și
neputință dă cheia de înțelegere a dublei raportări:
cultivarea și sacralizarea prostituției în anumite
perioade ale istoriei sau dimpotrivă, stigmatizarea ei
tocmai de aceia care o “jinduiau” mai mult.
Citind lucrarea de licență a lui Dumitru Velicu,
nu numai feministele, dar și orice alt om al
timpului nostru s-ar ridica revoltat împotriva dozei
de misoginism implicit într-o teză care, stupefiant,
se intitula chiar Despre emanciparea femeii.
Conform autorului, datorită împrejurărilor, “în mod
fatal femeia a devenit vicleană, cochetă și sceptru al
minciunii, numai să placă bărbaților, să scape de
cruzimea lor. Aceste defecte pentru noi - calități
pentru ele - au evoluat și au ajuns la un progres
uriaș în timpurile noastre”. (p. 48-49). Astfel de
păreri, nu sunt - și nici nu pot fi - accidentale. Ele
sunt mostra mentalității începutului de secol XX.
Dumitru Velicu este doar un exponent al “gândirii
progresiste” a generației sale, care concepea educația
femeii ca un mijloc de perfecționare a unor calități
specifice, și nu ca pe o cale de acces către
autonomia ei.
Antifeminist convins, tânărul licențiat consideră
supunerea femeii la obligațiile casnice ca absolut
necesară bunului mers al societății. Fericitea ei
personală nu interesează pe nimeni! Iată un alt
pasaj care demonstrează că istoria avansează
iremediabil, lasând în derizoriu încrâncenările
principiale: “Căsniciile, acolo unde și femeia a
5
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
devenit factor de producțiune, unde femeia a
devenit funcționară, menajul cinstit dispare. Femeia
nu mai are vremea necesară să se ocupe cu
educarea copiilor ce degenerează sub nepăsarea
mamelor moderne la epoca de gestație, este urâtă
grozav, vanitatea le conduce la avorturi și la alte
măsuri, ca cea mai sfântă chemare a lor să nu se
implinească, spre paguba evoluției sociale. Nu vor
să fie mame, nu au timp!” (p. 50)
Trecând peste acestea, este amuzant modul în
care punerau problema medicii perioadei, Dominic
Stanca și Aurel Voina care vedeau în sifilis cel mai
mare pericol național, alături de alcoolism și
tuberculoză. Lucrarea lor oferă pe lângă definițiile,
istoricul și clasificarea prostituatelor chiar și o
evaluare numerică a lor în marile metropole
europene.
Cauzele trecute în revistă de acești doi medici -
care se bazau pe estimările oficiale din Franța și
Germania - atestă că prostituția apare în mediile de
jos ale societății, având mare priză la servitoare,
vânzătoare de flori sau zarzavat, croitorese,
cameriste, și chiar lucrătoare în fabrici. Aceste
femei care trăiesc de mici în mizerie și
promiscuitate, adesea părăsite de amanți constituie
plaja cea mai largă de acțiune pentrun racolatori.
În continuare ne sunt propuse incursiuni
incitante în lumea caselor de toleranță din Cluj,
București sau Brăila adesea comparate în paralel cu
cele din Amsterdam, Berlin sau Zurich. O lume
dispărută ne invadează prin fiecare paragraf. Aflăm
astfel de rigurozitatea reglementărilor prostituției la
Cluj, de dezinvoltura cu care o elevă de liceu din
Bucureștiul interbelic afirmă în fața profesoarei sale
că vrea să devină “cocotă”, când va fi mare, de
ravagiile sifilisului în Brăila etc.
La finalul lecturii, nu putem decât să ne
exprimăm speranța că astfel de demersuri de
recuperare a trecutului, paralele cu istoria
oficializată, dar mai pregnante, nu vor lipsi din
peisajul cultural românesc.
■
Mască și scară
Brita Weglin
comentarii
Noica într-o scrisoare
de dragoste
■ Vianu Mureșan
N-am ajuns chiar acolo, încât să exclamăm
sastisiți - iarăși Noica!? Or fi, nu zic nu,
plictisiți prin natură care n-au altă treabă în
viață decât să cârcotească faptele bune, realizările
vrednice ale altora, la care n-au cum ajunge, pentru
că natura le-a abreviat organele sau le-a împuținat
funcțiile. Cum, de asemenea, or mai fi scopiți fără
vlagă care bolborosesc în dreptul cerului versete
rudimentare, căci asta-i ajută să-și uite infirmitățile,
și care când și când se pomenesc ținând predici
contemporanilor zdraveni, cărora nu le pot înghiți
exuberanța vitală, nu le pot ierta excelența. Ba
chiar, în unele cazuri, spre batjocura lor, astfel de
inși mai ajung condeieri literari, pripășiți pe la
reviste excesiv de generoase, unde, profitând de
câte-o apnee extatică de grup trec neobservați,
nesimțindu-li-se izul pestilențial. Ca să nu mă
obosesc eu, care trebuie să-mi cheltui energia cu
treburi mai puțin savuroase, faceți pe cont propriu
efortul de inventariere, dacă doriți. Sunt slabe
șanse să mă infirmați.
Nu vreau să-i dau emoții Laurei Pamfil, la a
cărei carte - Noica necunoscut (ed. Biblioteca
Apostrof & Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2007) - mă voi referi pe scurt în cele ce urmează.
Nici pe departe nu ar intra în categoria sus
indicată. Dimpotrivă, o recunosc de la început ca
un coregraf excelent al filosofiei noastre tinere, care
a atins performanța unui control exact și rafinat al
pașilor într-un demers de natură abstractă cu miză
dificilă. Ca atare tot ceea ce urmează să spun
despre ea se înscrie în schema unui joc de reflexe
pe un perete, unde umbrele și luminile contribuie
deopotrivă la degajarea conținutului expresiv, și
estetic și ideatic. Peretele fiind Noica, așa cum l-am
priceput până acum și cum îl văd proiectat de
jocul grațios al Laurei. Să nu mi se ia în derâdere
afinitatea cu faptele grațioase, despre care eu cred
că fac parte obligatoriu din stilul unei culturi, a
unei gândiri. Numai că zilierii culturii nu prea
ajung atât de departe. Nici măcar profesioniștii nu
ajung cu toții la grație, chiar dacă unii stăpânesc
rigoarea, controlează argumentul, șofează fără
emoții printre teze și teorii. Grația e un rar atribut
stilistic, și trag nădejde că nu voi fi acuzat de
sexism, dacă susțin că trebuie să fie ceva feminin
în structura sensibilității unui scriitor pentru a-l
atinge.
Să scrii despre Noica a ajuns la noi echivalent
cu trecerea unui test de inteligență. Noica ne
verifică IQ-ul filosofic, ca națiune și ca indivizi,
după cum era o vreme, poate că nici nu a trecut
încă, în care capacitatea de-al citi și înțelege pe
Heidegger te clasa între sau înafara filosofilor.
Sigur că la nivel formal lucrurile par a sta așa, însă
în esență sunt multe, multe nuanțe, sunt diferențe
atât de mari între concurenții la înțelegerea unui
filosof, încât producțiile acestora pot ajunge să nici
nu aibă numitor comun. Unele să strălucească de
inteligență și rafinament, altele să miroase de la o
poștă a îmbâcseală și mediocritate. Se știe, marii
filosofi, și în general marile personalități, sfârșesc
prin a deveni mai devreme sau mai târziu instituții
culturale. Numele lor e repetat ca mantrele, pe
spinarea lor se clădesc cariere, din opera lor prind
cheag sau chiar se îmbogățesc edituri, librării și
biblioteci. Sunt la fel de utili ca golemii din
chibuțurile evreiești, care neavând statut de ființă
umană sunt puși să facă toate treburile gospodăriei
în zilele de sabat (sper că nu și în gospodăria
intimă, cine știe ce-ar putea răsări din atare
dezmierdări delegate). Ori ca duhul necurat din
urciorul arăbesc, odată lăsat slobod poate face tot
felul de isprăvi, unele bune, altele rele. La fel,
pentru a vedea că nu-i o comparație aiurită, un
Noica sau un Heidegger lăsați de capul lor unora
le întremează ființa, le deschid mințile, le ascut
gândirea, în vreme ce altora - cărora aparatul le e
prea mare pentru cât au de gândit cu el - le dau
numai dureri de cap. Pentru unii vor fi mereu niște
repere absolute în istoria gândirii metafizice,
pentru alții vor rămâne un nenorocit de nazist și
un legionar îndrăcit.
Pentru a-mi etala din plin crâncena sobrietate,
aș mai sugera că marii filosofi seamănă cu niște
uriașe care alegorice, pe care stau cocoțați
musculoșii euritmici rași pe piept, prevăzuți cu
tanga și amulete bizare, brazilience fierbinți cu
paiete, posedate de michiduți lascivi și ca atare
deposedate insidios de intimul accesoriu,
împingându-și dedesubturi despicate în plină
performanță prin panopticul public, meniți a vrăji
cu zvârcolirile șoldurilor dragonii fioroși captivi în
artefacte, deopotrivă cu belitorii de ochi
înmănunchiați în mulțimi nesătule. Așa-zișii
specialiști în filosofie, veritabile automate ale
redundanței, nu fac mai mult decât să seducă prin
acrobații retorice, cu mai mult sau mai puțin talent
speculativ, curiozitatea publică vizavi de propriul
car alegoric - fie că-l numim Heidegger, Noica,
Levinas sau Derrida. Se mai pot găsi nume, nicio
grijă, e loc pentru mulți. Eu însumi mi-am dat
ochii peste cap cu morgă specioasă și mi-am expus
infrastructura fizică la vremea mea prin săli de
conferință - cu toate că prea musculos nu sunt și,
dacă-mi studiez mișcările, nici chiar atât de
euritmic - răsfirând gesturi ademenitoare în
favoarea unui astfel de nume. Noroc că vârsta și
accesele de marcionism m-au lecuit de atare
plăceri.
E vremea să m-abat, totuși, la brazdă. Cu
gândul proaspăt scos de sub dușul scoțian al
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
simțului analitic, mă întreb, cartea Laurei Pamfil
realizează o performanță de natură culturală ori
demonstrează doar o virtuozitate speculativă? Să
zicem, pentru început, câte puțin din ambele.
Pentru a fi mai explicit, cred că în perioada de
formare oricine are nevoie să deprindă limbajul,
metodele argumentative, să-nvețe trucurile stilisticii,
să învețe a chestiona și, deloc de neglijat, să-și
compună anumite clișee de exprimare. Până aici,
Laura se achită cu succes. Vorbește dezinvolt, îl știe
pe Noica în esență și la nuanță, are rafinament al
scriiturii, știe să-și urmărească ideea, găsește
garnitura culturală potrivită pentru a împresura un
gând noician de care e interesată pe moment. Să
zicem, asta este o performanță intelectuală proprie,
dovada abilității de-a gândi și scrie. Însă pentru ca
o carte să producă efect cultural, ea trebuie să se
desprindă de conținuturile teoretice gata existente,
să iasă din delta în care s-au colectat studii și
exegeze, să își găsească o direcție nouă și, dacă are
suflu, să sară înspre necunoscut. Dacă vreți, să sară
întru nerostit, că i-ar fi mai drag lui Noica. Găsește
Laura Pamfil acea direcție? Eu o ascult cuminte,
mă fac că n-am nimic de obiectat și răspund ferm:
da, o găsește. Mai târziu poate că, dacă nu uit
între timp, voi face discrete semne de atenționare
cu degetul. Acea direcție, nouă crede autoarea, e
chiar ontologia lui Noica, al cărei înțeles se
sugerează că ar fi fost uitat.
Ce înțeleg eu de aici? Mai întâi, Laura Pamfil
angajează o perspectivă heideggeriană în care
integrează locul cultural al filosofului păltinișan -
om și operă deopotrivă. Posteritatea ar suferi de
uitarea sensului ontologiei nicasiene, privilegiind
istoricul și epicul vieții personale. Din prea multă
curiozitate față de om, s-a pierdut interesul ori n-a
mai rămas timp și energie pentru ascultarea literei
lui. O spune limpede: „Asemenea unui obiect
ascuns la vedere, pe masă, sub ochii noștri,
filosoful Noica a fost ocultat când de carisma
propriului profil de maestru spiritual, când de
umbrele persoanei sale istorice și ale
angajamentelor sale politice, când de confortabila
imagine a unui gânditor izolat în tradiționalismul
său.”(p. 11). Frumos exprimat, dar cred că inexact.
Numai că o atare inexactitate, acceptată de
convenție poate justifica demersul autoarei. Nu știu
un alt gânditor român al ultimei jumătăți de veac
în jurul căruia să se fi făcut mai multe eforturi de
înțelegere, analiză și punere în valoare. S-o fi reușit
sau nu asta, nu-i treaba mea să argumentez, ci a
Laurei să ne explice ce fac toți discipolii școlii de la
Păltiniș, care ne lasă impresia unei seriozități
depline în studierea maestrului lor. Eu cred totuși
că, sub toate aspectele, posteritatea lui Noica îi
onorează prestigiul și, de asemenea, îi valorifică în
sens profund opera. Pe scurt, cred că așa-zisa uitare
a ontologiei nicasiene este un truc metodic menit
să justifice abordarea propriei perspective, în
absența căruia autoarea ar risca să lase impresia că
se scaldă în apele comune. Fără o asumpție
principială, fie întemeiată sau nu, n-ai cum derula
o argumentație, și acea asumpție este de regulă
indemonstrabilă. Deci, irefutabilă. Nu mă
deranjează acest truc, toți cei ce scriu filosofie se
amăgesc cu gândul noutății și, cu un pic de noroc,
își amăgesc și contemporanii. Au câștig de cauză
întotdeauna cei mai buni prestidigitatori, care
izbutesc să-și vândă idiosincrasiile pe post de
revelații absolute. Ajunge campion al gândirii cel
care stăpânește mai bine artele magice, adică
abilitățile de-a induce fantasme, emoții, gânduri de
uz comun.
Dar, odată ce consimțim la ipoteza Laurei, de-
aici încolo discursul merge strună. Fapt foarte
important, care dovedește că o construcție
filosofică poate fi foarte bună, ca structură, ca
Brita Weglin
articulație, ca stil, și atunci când se sprijină pe o
ipoteză falsă. Asta dacă nu căutăm, la modul
desuet și oarecum primitiv, și adevărul în cărțile
noastre. Aici sunt dezarmat. Nefiind atât de
norocos precum Descartes, adică nefiind mobilat
din naștere cu adevăruri supreme înscrise
imemorial de Dumnezeu, mă fericesc totuși că am
dat peste Nietzsche, că am măcar o diversitate de
perspective din care să abordez neștiutul adevăr,
altfel spus o mulțime de erori seducătoare. Dacă
Laura Pamfil știe că asupra ontologiei lui Noica
planează uitarea, eu, care nu mă număr între
specialiști și care pentru nimic în lume n-aș pune
la-ndoială cuvântul unei doamne, nu cutez s-o
contrazic. Dar s-ar putea ca realitatea, mai
specialistă-n toate decât mine și, poate, mai
nepoliticoasă, s-o contrazică. Noroc măcar că
realitatea nu scrie nici cronici, nici cărți.
E adevărat că-n jurul figurii lui Noica se poartă
aprige dispute, că sunt atât detractori cât și
apărători ai lui. Dar, repet, o așa mașinărie
intelectuală cum e școala păltinișană cu toate
mlădițele ei, cu atâta coeziune, constanță și
eficiență nu mai există în cultura noastră. Un mai
somptuos car alegoric nu avem deocamdată, și e
bine că pe el performează și inși cu frunțile
crispate, aureolați de-ndoieli fără leac, și dolofani
puși pe șotii care-ți trântesc când nu te-aștepți câte-
un aforism memorabil, și infanți energici care vor
să descopere lumea gândului românesc, plimbând
pe limbă vorbele lui Noica precum degustătorii de
vinuri. Dacă ar dialoga mai mult cu aceștia, Laura
Pamfil ar putea avea surprize dintre cele mai
plăcute, poate chiar să constate că există o
orchestră - era să mă scap, să zic cor de lăutari -
specializată în interpretarea partiturilor ontologice
ale lui Noica. Și mulți dintre aceștia își cunosc
foarte bine și instrumentul și locul în orchestră,
spre lauda lor și în beneficiul filosofiei noastre.
Dacă a fost uitată ființa din lucruri (Noica), iar
nu ființa prestigioasă și apofantică de deasupra
fenomenelor lumii și gândirii (Heidegger), asta mai
înseamnă și că relația omului cu sine - ca agentul
vinovat al uitării - e prinsă în cercul ființei uitate.
Că, adică, în uitarea ființei se ascunde o, nefericită,
uitare de sine, care ar putea fi tradusă ca efect
istoric prin alienare, inautenticitate, înstrăinare,
îndepărtarea omului de sarcina sa originară.
Folosind un clișeu, asta ar fi căderea în păcat,
văzută nu teologic, ci ontologic. Criza ontologiei,
uitarea ființei lumii și-a lucrurilor ce-o compun,
Dialog tăcut
duce direcționat la o criză antropologică, câtă
vreme omul e împresurat mereu de lumea ființei
uitate. Și, ca speță în discursul Laurei Pamfil,
uitarea lui Noica e consecința uitării mai grave a
ființei, așa cum uneori apostoli sunt uitați
împreună cu zeii pe care-i predică, sau omorâți
atunci când altarele le sunt distruse. Destinul lui
Noica se joacă în relația noastră, ca posteritate, cu
ființa, ar vrea să ne atragă atenția autoarea. Iar
cartea ei face cât îi stă în putință, să ne-amintească
sarcina ce ne revine, resurecția unei poziționări
corecte, de la altitudinea căreia să-i putem recalibra
lui Noica adevăratul loc în ființă, fapt de pe urma
căruia ar reveni în cultură și istorie îmbunătățit,
redat autenticității sale. Asta înțeleg eu și, dacă e
așa, cred că ideea autoarei comportă profunzimi
nebănuite. Aici identific marea miză a cărții. Unele
lucruri le scrii pentru că ai citit ceva, altele pentru
că ai simțit, intuit, gândit ceva, fără a avea
explicația mecanismului ce-a dus la acele gânduri.
Ți s-au întâmplat precum depresiile în zile ploioase
ori euforiile sentimentale prin seninele seri de mai.
Anumite cărți fac să se-ntâmple în tine ceva. Nu
numai că te pun în temă, că îți dezvăluie un gând
sau o mare idee, dar simți că ajută la prefacerea
locului tău în ființă, că te-au prins precum un
curent marin și te-mping într-o direcție
incontrolabilă, care speri să fie conformă marii tale
intuiții despre propriul destin. Nu te simții, după
contactul cu ele o altă ființă, dar îți simți și îți vezi
propria ființă altfel, sporită, luminată din unghiuri
diverse, articulată de calități și atribute neîntrebuin-
țate până atunci. Marile cărți te ajută să-ți realizezi
ființa proprie din perspectiva unor alterități ce-o
împlinesc, asta însemnând că dezvoltă un efect
ontologic. Schimbă modul tău de plasare în ființă.
Așa stând lucrurile, studiul acelor opere, contactul
cu autorii lor nu numai că au rol educativ, nu
numai că-ți luminează mintea, dar, mai mult,
întrucât îți reamenajează ființa proprie, prin tine
acționează asupra ființei istorice și a lumii,
învestindu-te cu calitățile și demnitatea unui
intelect agent. Instrucția filosofică, studiul
modelelor ființei este chiar formă de acțiune a
ființei, după cum rugăciunea omului către
Dumnezeu este ea însăși un mod de acționare al
lui Dumnezeu. Pentru a parafraza, studiul
conștient al ființei devine ființa noastră mai
profundă și, prin asta destinul nostru. Da, anumite
cărți sunt agenți ai destinului nostru, n-am niciun
F
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
dubiu. Și mai suspectez că Noica a scris câteva
cărți care au intrat în destinul filosofilor români
mai tineri, dar nu numai a filosofilor, între care cu
siguranță și Laura Pamfil.
Poate ar fi fost mai util să procedez precum
referenții științifici la doctorate - cu fraze desprinse
din atelierele de cherestea și o pedanterie didactică
tranchilizantă. Să spun ceva de genul: o cunosc pe
Laura Pamfil încă din minunatele ei studii de
revistă, i-am citit cu atenție cărțile - câte or fi oare?
- și am ajuns la concluzia infatigabilă că avem de-a
face cu un real talent filosofic, cu o mare
promisiune a culturii noastre tinere ... Însă sunt
sigur, o inteligență atât de vie precum e autoarea
noastră nu mi-ar ierta în primul rând
mediocritatea, indiferent câte elogii aș disemina în
aerul critic. Cu un ghid exigent și perfect
cunoscător al lui Noica, precum Sorin Vieru, ce-a
coordonat teza de doctorat a Laurei Pamfil, care
stă la baza cărții de față, nu putea să rezulte decât
un material bine orientat tematic, închegat
conceptual, rafinat stilistic, asumând în structura
lui evenimentele, figurile esențiale ce compun
ontologia nicasiană. De observat în chip special,
aici Noica este dezvăluit împreună cu sursele lui
știute sau nu, redat unei tradiții pe care mai apoi o
ia-n răspăr și-o depășește, urmărit în amplele lui
dialoguri și dispute ideatice, înfipt în solul etnic
pentru a țâșni de-acolo, încărcat cu toate sevele,
înspre universalitatea ființei. Poate că, totuși,
autoarea trădează uneori accese de zel, etalând
surse, operând trimiteri, răspândind bibliografii în
prea multe direcții, nerăbdătoare să-și dezarmeze
eventualii critici, iar în asta eu văd un tip de
entuziasm necopt, căci atunci când scrii filosofie
trebuie să găsești măsura, proporția înțeleaptă între
ideea de argumentat și cantitatea de surse folosite.
Risipa de surse poate crea iluzia fragilității analizei,
ceea ce nu e cazul acum, dar ar putea fi. Cum și
sărăcia surselor te poate lăsa să te miști într-o
suficiență ignorantă, care mai poate face câteodată
și gafa de-a croi gesturi magistrale.
Chiar și pentru cineva care nu e întru totul
naiv cartea Laurei Pamfil mai aduce câte-o sclipire
nouă, dezvăluie câte-un palier nestrăbătut. Pentru
mine, cel puțin, abia de-acum relația ontologiei lui
Noica cu o posibilă etică începe să devină proiect
de gândire foarte serios. Nu am primit răspuns, de
ce filosoful de la Păltiniș a ales să elaboreze o
logică în detrimentul eticii, când puteau fi scrise
ambele, însă mi-e mai clar, că există un strat etic
subsecvent ce răzbate din multele lui scrieri. Și
dacă vrem, putem dibui noima profundă a unei
atitudini morale care nu înțelege nicicând să se
formalizeze într-un sistem etic, care ar fi oricum
mai mult o formă de paradă culturală. Singurele
etici puternice în istoria lumii sunt alea religioase,
întemeiate pe un sistem teologic, pe ideea voinței
divine. Când ai înțeles asta, fie te afiliezi moralei
creștine, fie renunți la ipocrizie, lași la o parte
infatuarea rațiunii practice și te recunoști amoral.
Cu tot ce derivă din asta.
Talentul Laurei Pamfil, care deja se exprimă cu
aerul autorității, nu poate să nu fie admirat aici,
unde reușește să rezume filosofia lui Noica într-o
amplă scrisoare de dragoste. Aceasta e atmosfera
empatică a cărții. De fapt orice carte bună despre
un autor este încă o scrisoare de dragoste adresată
postum. Ce modalitate mai tandră de celebrare s-ar
putea găsi? Cum altfel, decât scriindu-i scrisori de
dragoste, ai putea condamna la eternitate un
scriitor ieșit din timp? Astfel că, dincolo de a fi un
tratat explicativ foarte rafinat dedicat gândirii lui
Noica, cartea Laurei Pamfil devine un gest de
tandrețe filosofică oferit postum.
’	■
South Park bolșevic
Adriana Stan
Ștefan Baștovoi
Iepurii nu mor
ediția a II-a, Iași, Editura Polirom, 2007
Crescut într-o familie fidelă cultului ateist al
marxism-leninismului, renunțînd apoi la
filosofie (dar nu și la literatură) pentru a se
călugări în spiritul celui mai pur ortodoxism,
scriitorul basarabean Ștefan Baștovoi -
actualmente monahul Savatie - pare de la bun
început o persoană care să aibă multe de spus,
măcar prin exemplul personal, despre mari nara-
țiuni existențiale bazate pe adeziune și credință,
de la ideologie la religie. Pradă unor turnuri apa-
rent atît de contradictorii, experiența biografică
este cu siguranță permeabilă în proza sa, care, fără
să alunece vreun moment în autoficțiune
transparentă, mixează ecouri din povestea politică,
precum și din cea metafizică. Ștefan Baștovoi nu
împarte cu colegii săi de generație și de spirit etnic
(frații Vakulovski, Dumitru Crudu, Marius lanuș)
furia anti-estetică și puseurile avangardiste. În
schimb, explicabil poate pentru un temperament
pliat pe filozofie și pe religie, opțiunea sa de
poetică vine dintr-o linie mai tradițională și tipic
rusească, în genul romanului dostoievskian al
condiției umane, dar și al minimalismului empatic
cehovian.
Romanul Iepurii nu mor este plasat într-un
segment temporal incert de după Primul Război
Mondial, oricum în plină victorie a socialismului,
și vorbește despre o Rusie dominată încă de un
puternic ferment utopic și mesianic, în care
imaginarul mitico-folcloric fertilizat de tradițiile
narodnicismului de început de secol și profetismul
popular al socialiștilor, arătau deopotrivă înclinația
spontană către stările de spirit paroxistice și
vizionare. Dedicat „copiilor sovietici care au
crescut mari”, romanul îi are ca protagoniști pe
„octombreii” de școala primară care așteaptă să
devină pionieri. Evident, sugestiile legate de
mîntuirea lumii prin inocență nu au cum lipsi. Cu
toate acestea, Ștefan Baștovoi rezistă tentației de a
construi o narațiune cu teză, în care să intervină
direct prin comentarii retroactive. Ironia sa la
adresa propagandei comuniste, implicită deci, nu
explicitată, funcționează în genul formulei pe care
serialul de animație South Park o joacă de cîțiva
ani vizavi de industria divertismentului și
democrația americană: universul infantil este cel
mai puternic revelator al ideologiilor și al miturilor
în care cred orbește adulții. Copilăria ca o retină
sensibilă înregistrează exteriorul, de la obiceiuri,
limbaj, la relații sociale, fără însă a le adînci după
tiparul vreunei interpretări, ci dîndu-le libertatea
unei reprezentări spontane. Romanul lui Baștovoi
e un studiu poematic al sensibilității agresată de
doctrinele în care se aruncă cei mari, varianta
melancolică, emoțională, estică, a stilului crud și
adesea trivial al pastișei americane.
Sașa Vakulovski și colegii săi de școală,
Bohanțov sau Vasea, Sonia sau Stela sînt incluși,
pe de o parte, în întreaga rețea a societății
„multilateral dezvoltate”, cu tot arsenalul de
organizare a interiorității care îi corespunde: codul
de comportament, obligația de a recicla
maculatură, rapoartele de cumințenie în fața
neiertătoarei învățătoare Nadejda Petrovna,
paradele și evenimentele festive ca formă de
raționalizare a entuziasmului, iar toate aceste
chingi disciplinare le impun o narațiune
autosuficientă și atotcuprinzătoare. Povestea
socialismului triumfător li se livrează prin forța
împrejurărilor ca un mesaj transcendent, revelat,
pe care copiii, ca și restul poporului de altfel, sînt
chemați pur și simplu să și-l însușească și să se
modeleze ca atare: „Lenin era atît de bun, a făcut
Revoluția și îi ajuta pe copii”; „Puterea sovietică
ne-a izbăvit de sărăcie, subsoluri și insuportabilele
înjosiri sociale”. Cum universul infantil este un
recipient în permanentă foame de semnificație,
cea mai insistentă identificare simbolică este aceea
cu marea narațiune ideologică, supraeu implacabil
ce întîlnește rezistența unui spațiu fantasmatic
personal. Nu întîmplător, senzația cea mai
frecventă care îl chinuie pe Sașa cîtă vreme se află
în angrenajul școlar este rușinea, cel dintîi
sentiment inculcat, artificial. I se descoperă
păduchi, rămîne în urmă cu lecțiile, ratează
cîntecul despre Lenin, e luat la bășcălie fiindcă
provine dintr-o familie țărănească. De fapt,
proximitatea lui Lenin, care pare că privește în tot
acest timp „cu ochi blînzi” din tabloul de
deasupra clasei, sugerează frapant că proteza
imaginară care dă acum consistență oamenilor este
- orwellian - distanța intimă dintre Tatăl-Stăpîn și
slujitorul său. Decupată din reprezentările
imprimate ad-hoc pe ecranul alb al inocenței,
povestea comunistă își revelează caracterul de
ficțiune, dar și eficiența, extrem de pervazivă prin
mituri despre victoria întemeietoare sau despre
paradisul viitor. Discuțiile imaginare din pădure
dintre Nikolai Arsenievici și Lenin au forma
rotundă, închisă a unor pilde despre „rațiunea care
să învingă nemotivarea umană”, despre fericirea
absolută ce va fi adusă întregii colectivități și mai
ales despre pericolul de a te nimeri a fi, în acest
vis mîntuitor, un om necuminte, eventual unul
„care fură de la stat”. Logica empatiei și a emoției
zgîndărite funcționează pentru naivi sau pentru
copii ca un incubator ideologic ce produce prin
hipnoză colectivă un antrenament psihic adecvat
în slujba „marilor obiective”, pe sistemul „hoardei”
în termenii lui Sloterdijk. Forța acestei coeziuni stă
în principal în faptul că figura paternală, prezentă
în tablourile din școală sau chiar și în reveriile
diurne, a încetat a mai fi un reper istoric la care
să te raportezi în vreun fel, prin fidelitate sau prin
rezistență, devenind un martor fantomatic al
intimității, ca atunci cînd ți-e frică, rușine sau îi
urăști din tot sufletul tău de zece ani pe copiii
capitaliști. „Da, a fost copil și Lenin/ da, a fost și
el școlar” sună refrenul cel mai prizat în școală.
Un soi de efect emoțional de seră pare să-i sudeze
pe membrii comunității și să-i pregătească pentru
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
E
reacții de reflexologie pavlovistă: gîndindu-se cum
capitali°tii l-au ars pe rug pe cel care a observat că
pămîntul se învîrte, Sașa e deja gata să fantazeze
cu încîntare despre cum ar vrea, la rîndul său, să-i
ardă și să-i tortureze pe capitaliști, „să le pună
degetele pe cioburi și să le bată cu ciocanul pînă le
ies cioburile prin unghii”.
Astfel unită în jurul unei construcții discursive
contingente, dar i-mediată în efectul său de
hipnoză colectivă, comunitatea e, în revers, una
care își rupe treptat legăturile organice. În creierele
pe punctul de a fi îndoctrinate mai supraviețuiesc
propensiuni magice: Nikolai Arsenievici încearcă
să construiască scara „cea mai mare din lume”, al
cărei schelet îl găsește Sașa în pădure, convins că e
„scara pitorească” pe care coboară printre oameni
Dumnezeu, urmărit deci cu înfrigurare, doar-doar
o fi prins asupra faptului. Același Sașa se gîndește
„să pîndească pămîntul să vadă cum se rotește”
sau să prindă o morișcă de autobuz pentru ca
acesta să își poată lua zborul. O tensiune de cea
mai pură substanță poetică se stabilește între
marea narațiune în alb și negru a celor buni -
comuniștii vs. cei răi - capitaliștii, și universul
rarefiat dar intensificat pe culori al copiilor
(autobuzul „galben și umflat”, cîmpul strident
portocaliu prin care înaintează Sophie și tatăl ei).
Apropierea pădurii în care Sașa se pierde din cînd
în cînd în visările sale și pe care o cutreieră
Nikolai Arsenievici după brebenei pentru iepuri, și
mai ales marele mister al iepurilor înșiși (sînt de la
natură sălbatici și liberi, dar au fost cel mai ușor
de domesticit - nu le-ar fi oare mai bine înapoi în
pădure?) care străbate întreaga carte sugerează în
toată frustețea ei o viață nudă asupra căreia s-a
produs iremediabil asaltul învățăturilor oficiale.
Cînd li se cere să adune maculatură „ca
albinuțele”, Sașa își imaginează instantaneu „un
cîmp mare de flori pe care bîzîie albinuțele și
colectează polen. În mijlocul lanului erau
așternute o pătură și pe pătură stătea el și mînca
harbuz. Florile erau înalte și-i făceau umbră ca
niște copaci”. Preponderența naturilor statice
trimite, ca într-o suprarealitate, la marele mister al
obiectelor. Microrealismul dominant în epica lui
Ștefan Baștovoi e concurat în astfel de scene de un
stil impresionist aproape faulknerian; pe alocuri,
percepțiile lui Sașa se apropie de limbajul lui Benjy
din Zgomotul și furia, care telescopează sintaxa
realității: de pe fereastra autobuzului „Fugi încet
gardul, fîntîna se roti și-n vale tufarii de pe rîpă au
căzut în dreapta. Trecu primul stîlp, drumul care
coboară peste rîpă, și deodată fereastra se umplu
de merii din livadă și numai undeva deasupra mai
rămăsese loc pentru un strat subțire de pădure și
o șuviță albă de cer. Cum încăpeau toate acestea
într-o fereastră atît de mică de autobuz?”
Toată drama romanului stă într-un spațiu
cumva exterior story-ului și intrigii, anume în
oscilația fin articulată dintre codul de
comportament care produce purtători robotizați
de mesaje, și funcția poetică a copilăriei de a
recepta și a emite spontan impresii - țara lui Sașa
rămîne „frumoasă” pentru că are „copaci înfloriți
și o scară a lui Dumnezeu”, dar deopotrivă
„tristă”, pentru că el „simțea că crescuse mare și
învățase deja tot”. Un roman tulburător, în care
ideile primite de-a gata se amestecă laolaltă cu
imaginile în acuarelă, înainte ca vreun simț critic
conștient să poată face vreo decantare etică.
■
ordinea din ;
Revizuiri și simptome
Ion Pop
Cine a urmărit dezbaterile literare din anii
post-decembriști a putut constata o
adevărată febră a contestărilor și a
revizuirilor de valori. Era firesc: după aproape
cincizeci de ani de dictatură comunistă, literatura
română cunoscuse schimbări și mutații
inevitabile, datorate rupturii brutale, într-un prim
moment, de realizările modernității noastre
împlinite major în epoca interbelică, îngrădirilor
ideologice și constrângerilor cenzurii coresponden-
te, unei dinamici dereglate a mecanismelor de
valorizare. Răsturnările politice au provocat
inevitabil și bulversări ale câmpului literar, dificila
despărțire de trecutul imediat nu s-a făcut deloc
râzând, ci mai degrabă cu o explicabilă înverșuna-
re și într-o stare de tensiune încă nedepășită pe
de-a-ntregul. De aici, judecățile în alb-negru,
radicalismele de tot felul, respingerile lipsite de
nuanță ale unor scriitori și opere, alături de
îmbrățișarea insuficient diferențiată a scrierilor
propuse unor necesare recuperări. Dar și o natura-
lă schimbare a ponderilor unor genuri, într-o
vreme în care evenimentul real, imediat-acaparant,
istoria vie, în curs de agitată desfășurare,
împingeau în plan secund și în zone marginale
ficțiunea, în favoarea documentului de viață
înregistrată în timpul dictaturii sau a
evenimentelor în avalanșă, comentate de presa de
toate calibrele.
Despre asemenea date ale trecutului recent și
ale realității imediate scrie Ion Simuț în cea mai
nouă carte a sa, intitulată atrăgător pentru
cercetătorul mișcării literare vii, Simptomele
actualității literare, publicată în Biblioteca Revistei
„Famila”, Oradea, 2007). Criticul e cunoscut
pentru gradul de implicare pasionată în ceea ce se
petrece, cum spune un alt titlu de carte a sa, „în
arena actualității”, iar „revizuirile” n-au lipsit nici
ele din raza privirii celui care a reeditat în ultimii
ani, printre alte scrieri ale lui E. Lovinescu, aici un
bun număr de pagini, tocmai de „revizuiri”. Este
o lecție deplin asimilată și care e reamintită exact
la timp, perfect adecvată, pe de altă parte, unei
sensibilități în care se conjugă paciența, dacă nu
chiar calmul și seninătatea ochiului de istoric
literar care are nevoie de spații mari și ordonate
Brita Weglin
Vine colecționarul de fluturi
ale perspectivei critice, cu o anume fervoare a
implicării, ce cunoaște adesea și accente
pasionale, polemic-pamfletare.
Schița de „simptomatologie generală” din
preambulul acestei culegeri de publicistică
încearcă să dea seama despre „ce s-a întîmplat în
literatura română în postcomunism”, iar
diagnosticul îmi pare, în liniile sale mari, corect și
exact. Tulburări, schimbări, tensiuni estetice,
„tectonica genurilor literare și a valorilor” sunt
vocabulele și formulele introduse din prima
pagină în comentariu. Criticul reține, astfel, pe
fondul reacțiilor anticomuniste justificate, dar și
al unei atmosfere îndeajuns de confuze și
derutante, ca după orice moment revoluționar,
extremismul contestării fără nuanțe a trecutului
literar imediat. Sintagma cunoscută și radicală a
lui Ioan Petru Culianu, care vorbea despre „o
Siberie a spiritului” sub dictatura comunistă este
pe drept cuvânt pusă sub serioase semne de
întrebare, autorul acestei cărți invitând la un alt
fel de revizuiri. Căci, în ciuda multiplelor mutilări
din perioada cea mai dură a dictaturii, s-a scris
totuși și o literatură valabilă esteticește,
conformismul ideologic a fost adesea în chip
salutar învins, iar micile perioade de destindere au
fost fructificate inteligent și fără putință de
întoarcere, chiar atunci când, în ultima secvență a
ceaușismului, cenzura a revenit în forță.
Constatând că această operă de reconsiderare
critică este în plină desfășurare, criticul observă și
schimbările care au loc în imediata noastră
apropiere: după intrarea în prim-planul atenției
generale a scrierilor non-fictive, din primii ani de
după 1989 - jurnale, memorii, documente,
publicistică curentă - interesul pentru ficțiune (în
speță, pentru roman) revine, nu, însă, și cel
pentru poezie, care își pierde locul relativ central
ocupat mai înainte. În privința situației acesteia,
criticul își mai nuanțează acum părerile exprimate
altădată cam prea tranșant și care conduceau
chiar către o desconsiderare a genului, cu
premoniția eliminării lui din câmpul de interes al
publicului. Marginalizarea scrisului poetic e, însă,
E
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
efectivă, °i nu e doar un fenomen românesc...
„Dictatura pieței °i a divertismentului” sunt °i ele
reale și cu urmări nefaste evidente. La alt nivel,
„revizuirile” înregistrează recuperarea literaturii
scrise în exil și interesul firesc-recuperator pentru
literatura română din Basarabia.
O comparație între ceea ce s-a întâmplat după
1989 cu schimbările generate de instalarea
dictaturii comuniste după 1945 îl conduce pe Ion
Simuț spre concluzia că „istoria se repetă în
forme derutante”, date fiind „similitudinile”
dintre cele două momente de ruptură: „confuzia
valorilor, atitudinea anti-estetică, predominant
politică sau morală, contestarea marilor scriitori ai
perioadei anterioare, dislocarea modernismului -
întâi de către proletcultism, iar mai recent de
către postmodernism -, revizuirea canonului”. În
linii mari, dar numai foarte mari, pot fi făcute
astfel de paralelisme. Dincolo de amintitul
radicalism al negărilor, apropierea celor două
momente istorice și de istorie literară este riscantă
și îndoielnică; din simplul (?) motiv că în primul
contestările au fost impuse silnic, „de sus”, de
către regimul dictatorial dogmatic, că nimic din
dialectica firească a fenomenului literar nu
justifica asemenea respingeri și rupturi.
Intervenția politicului și ideologicului a contat,
desigur, mult și în anii noștri, însă malformarea
perspectivei s-a putut corecta în chip natural, din
interiorul mișcării literare: dislocarea
modernismului de către postmodernism e departe
de a fi, totuși, comparabilă cu ceea ce a făcut
proletcultismul impus din afara spațiului literar.
Iar trecerea pe planul al doilea a „esteticului”,
concurat de concretul faptului trăit nu are nimic
de-a face cu intervenția retrogradă a doctrinei
„realismului socialist”. De reținut, totuși, în
contextul acestor negări mai mult sau mai puțin
Brita Weglin
Obiect străin II
radicale este și componenta, să-i spunem
psihologică, a unor atitudini din chiar interiorul
mișcării literare: relațiile tensionate dintre
„optzeciști” și „neomoderniștii” anilor ’60 atestă
mai curând, aș spune, reciclarea, parțial
explicabilă în context, a unor atitudini neo- sau
post-avangardiste, prelungite, de altfel, într-o
variantă „autenticistă” încă mai marcată, la cei
mai noi actori de pe scena literară, în curs de
afirmare, și care neagă, la rândul lor, cu exces de
vehemențe, valorea predecesorilor imediați...
Probă, poate, și a unui individualism „românesc”
ce nu s-a ilustrat doar pe tărâmul literaturii...
În aria de reflecție a criticului „revizionist”
intră, în consecința problematicii schițate în
paginile introductive, numeroase alte probleme ale
actualității literare. „Bătălia canonică” nu putea
lipsi, și ea e abordată în termeni rezonabili, fără
patimă, cu o privire calmă. Reluând chestiunea
revizuirilor de după 1990, Ion Simuț se întoarce
la reperul lovinescian pentru a putea diferenția
corect două atitudini în etape istorice diferite.
Apreciază că încercările de revizuire canonică
s-au produs și se mai produc haotic, - și o
remarcă importantă îmi pare a fi aceea că nu
trebuie confundat - cum s-a făcut de către spirite
militante - canonul estetic al neomodernismului
cu ceea ce s-a numit abuziv „canonul epocii
comuniste”. Confuzia a fost, din păcate, voită și a
vizat să discrediteze generația anilor ’60,
insinuând ideea unei solidarități cu regimul
comunist, a unor complicități mult peste măsura
negocierilor inevitabile în context cu tot soiul de
cenzuri ideologice niciodată absente. Adevărul
subliniat de Ion Simuț este că scara reală a
valorilor acelei epoci, care rezistă, în esență și
acum, a fost impusă de critica exigentă și
responsabilă, insubordonată ideologic a
momentului, și nu de funcționarii de partid. Cum
foarte bine notează autorul, faptul că s-au scris
opere valoroase în urma unor dificile tensiuni cu
contextul politic al epocii nu le face mai puțin
valide, iar acuzația că unii scriitori au scris „cu
voie de la poliție” e neavenită. „E, datorită con-
juncturii permisive, meritul lor mai mic?” - se
întreabă cu temei criticul. Inventarul învinuirilor
post-decembriste este făcut cu o luciditate vredni-
că de laudă, care respinge exagerările evidente și
nuanțează multe alte situații abordate confuz și
deformate din rațiuni polemice în contextul tulbu-
re din, mai ales, primul deceniu de după 1989.
Ca atare, nu se sfiește să scrie o Declarație de
dragoste pentru generația 60, în care vede, în
acest moment, reperul valoric major, deocamdată
greu de clintit. E de adăugat, însă, de îndată că
Ion Simuț rămâne principial și în apărarea confra-
ților de generație de la ’80, contra unor respingeri
greu de argumentat din partea unor reprezentanți
a generației precedente. El are curajul să afirme că
generația nouă are și ea un număr de scriitori ce
pot fi calificați drept mari și importanți, iar
numele pe care le dă nu pot fi, într-adevăr
contestate.
Cum se vede, ne aflăm încă pe un câmp de
luptă pe care taberele se înfruntă îndeajuns de
dur și cu victorii și înfrângeri relative. Adevărul
rămîne undeva la mijloc, ca de obicei, și autorul
acestor comentarii și reflecții are dreptate să invi-
te la echilibru și luciditate în estimarea fenomenu-
lui literar în desfășurare și a valorilor deja consfin-
țite. Este sensul eminamente pozitiv al „revizuiri-
lor” sale, ca acțiune de lectură reluată de „revizita-
re” (cu un termen față de care are rezerve) a
spațiului literar românesc mai apropiat sau mai
îndepărtat.
Culegerea de publicistică critică a lui Ion
Simuț desfășoară, desigur, un evantai problematic
mai larg. Comentează cărți de critică și istorie
literară, destinul unor prozatori ca Eugen Barbu,
Marin Preda, Nicolae Breban, Dumitru Țepeneag,
scrie despre „provinciile literare”, dă răspunsuri
privind cărțile preferate și premiile literare din
ultimii ani, își pune întrebări despre statulul scrii-
torului în lumea „economiei de piață”, se confe-
sează sub semnul pasiunii pentru literatura româ-
nă și oficiul critic. Mai și polemizează, ca în cazul
replicilor din jurul controversatului Dicționar
„Echinox” coordonat nu foarte atent de Horea
Poenar, cu un exces de acizi, care îmi pare că-i
contrazice seninătatea programatică. Este, cu alte
cuvinte, un critic implicat, pasionat de spectacolul
literaturii și al vieții din jurul ei și care se simte,
în fond, responsabil de destinul scrisului româ-
nesc. Deși a probat calități remarcabile de critic și
istoric literar în cărți solide, cum e, de exemplu,
cea dedicată lui Liviu Rebreanu, Ion Simuț pare a
se simți cu adevărat în largul său în acea „arenă a
actualității” pe care s-a situat, de altfel, cu
precădere în ultimii ani. Faptul că l-a preocupat în
chip semnificativ scrisul lui E. Lovinescu spune
mult despre afinitățile sale elective, iar lecția de
sincronizare necesară a spiritului critic cu
dinamica sensibilității contemporane, oferită de
autorul Revizuirilor, dă, cum se vede, roade. Deși
afirmă, într-o pagină confesivă, că este optimist în
privința trecutului literar și mai degrabă pesimist
în ce privește viitorul, noile „incursiuni în
literatura actuală” arată că criticul găsește mereu
resurse de încredere învestite în acest viitor, în
căutarea unei ordini încă greu de descoperit
printre atâtea confuzii și erori de interpretare ale
zilei.
■
10
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea străina
Credința sîngelui.
Teroriștii lui Updike
Mihai Mateiu
La 74 de ani, John Updike1 publică un roman
care sfidează - Teroristul poate fi interpretat
ca abordare a unui subiect la modă, ca
dorință de publicitate etc., dar și ca un gest de
sfidare împotriva islamismul militant, intolerant și
paranoic. Publicarea acestui roman în limba
română la doar un an de la lansarea lui pe piață
este încă o perlă pe coroana de editor a Denisei
Comărnescu, care și-a mutat talentul și energia în
colecția personalizată a Humanitasului. Graba
traducerii realizate de Iulia Gorzo se simte pe
alocuri, deconcertantă fiind și modificarea titlului
original - prin accentuarea hotărîtă a
americănescului Terrorist se modifică, cred, una
dintre mizele cărții, aceea a anonimatului din care
se poate naște grozăvia. Deși nu se ferește să
spună lucrurilor pe nume, numindu-i explicit pe
bin Laden, Bush și alți actori de pe scena
terorismului internațional, Updike nu face decît să
ofere un context istoric romanului său - Teroristul
rămîne o operă de ficțiune și trebuie judecată ca
atare. Faptul că autorul simte însă că scriind-o “și-
a riscat pielea” e din păcate pe cît de trist pe atît
de adevărat.
Romanul debutează abrupt, în plin tumult
interior al unui tînăr american de origine arabă:
“Diavoli, își spune Ahmad. Diavolii ăștia vor să
mi-l ia pe Dumnezeu.” Diavolii sînt colegii de
școală, profesorii, locuitorii orășelului New
Prospect, statul New Jersey, cetățenii Statelor
Unite și-n genere întreaga lume neislamică.
Conștiința care-i percepe ca atare e a unui tînăr
de doar 18 ani, predispus deci prin vîrstă la o
viziune în contraste puternice și intoleranță - e o
formă de talibanism pe care o manifestă ado-
lescenții de pretutindeni. Pe umerii lui Ahmad
apasă însă și greutatea enormă a unei credințe
(cea a tatălui său egiptean, care și-a părăsit familia
la doar patru ani după nașterea fiului) pe care și-o
asumă cu putere. Updike lasă loc interpretării
acestui gest ca dorință de-a fi altfel - dacă-n urmă
cu 50 de ani tinerii se răzvrăteau afișîndu-și ateis-
mul, într-o lume fundamental atee ca cea a
Americii zilelor noastre tocmai opusul te poate
scoate în evidență. Ahmad e un tînăr inteligent și
sensibil. Învățăturilor profane pe care i le oferă
liceul le opune pe acelea profund spirituale primi-
te de la șeicul Rashid, profesorul său particular de
Coran - lecțiile acestui personaj machiavelic
alunecă subtil în predici asupra necesității jihad-
ului și-a spiritului de sacrificiu pe care trebuie să-l
nutrească orice bun musulman. Deși instinctiv
pune la-ndoială credința profesorului său, pe care-l
bănuiește îndrăgostit mai degrabă de forma artis-
tică a Coranului decît de Adevărul său, Ahmad
crede-n islam cu ardoarea oricărui adolescent aflat
în căutarea unui sens superior al lumii. Pe altarul
acestei credințe sacrifică fără milă și emoțiile con-
fuze pe care i le trezește Joryleen, voluptoasa lui
colegă de liceu.
Urmînd sfatul șeicului care crede că islamul
are nevoie de tineri credincioși cu abilități prac-
tice, Ahmad renunță să urmeze cursurile unui
colegiu și-și dă examenele pentru obținerea unui
permis de șofer pe camion. Decizia asta-l aduce
în atenția consilierului școlar, un personaj tipic
updikean - Jack Levy e un evreu în vîrstă de 63
de ani, anxios și depresiv, a cărui neîmplinire și
nemulțumire a căpătat deja proporții cosmice,
proiectîndu-se pînă dincolo de moarte: “totul va
continua fără el, soarele va răsări și mașinile vor
demara și ființele sălbatice vor continua să se
hrănească pe un pămînt otrăvit de oameni”. Dacă
Ahmad disprețuiește cultura materialistă ameri-
cană din exterior, Levy are toate motivele să facă
acest lucru din miezul ei, și asta pare să-i apropie
pe cei doi. Interesul pe care i-l trezește tînărul se
manifestă printr-o vizită la domiciliu, încheiată
printr-un flirt timid cu mama singură și artistă a
băiatului. A doua întîlnire a celor doi adulți la fes-
tivitatea de absolvire a lui Ahmed constituie
începutul unei relații care va dura întreaga vară.
Perioada în care ei sînt amanți e consemnată prin
două scene debordînd de umor, înțelegere și căl-
dură umană, care-i surprind în pat, după cîte o
partidă de sex - nefericirea cronică și sentimentele
de vinovăție care-l bîntuie pe consilier pînă și-n
patul amantei sale fac un contrast amuzant cu
spiritul radical și libertin al irlandezei pistruiate,
care-i dă pînă la urmă papucii acuzîndu-l de
ipocrizie tipic evreiască.
Prin intermediul șeicului, Ahmad este angajat
după absolvire ca șofer al unei firme de mobilă
aparținînd unei familii de musulmani. În livrările
pe care trebuie să le facă e însoțit de fiul patronu-
lui, Charlie Chahib, care-i oferă tînărului prima
prietenie masculină din viața lui, luînd oarecum
locul tatălui pe care acesta nu l-a avut niciodată.
Cei doi petrec mult timp împreună în cabina
camionului și lungile reflecții ale lui Charlie pe
marginea reclamelor televizate fac deliciul cîtorva
pagini din roman. Îndemnurile cu care-ncearcă să-l
convingă pe Ahmad să-și trăiască tinerețea (“De
ce să nu trăiești pur și simplu? Să respiri aerul, să
vezi norii? Nu-i mai ca lumea decît să fii mort?”)
se vor lovi însă de încrîncenarea acestuia în puri-
tatea credinței sale. Pînă și cadoul pe care i-l face
noul său prieten, plătindu-i o prostituată care să-l
lămurească asupra bucuriilor simple ale vieții,
rămîne fără rezultat - deși fata se dovedește a fi
tocmai Joryleen, întîlnirea lor rămîne castă, în
ciuda încercărilor ei de a-și merita banii. Mai
interesat se arată Ahmad de lecțiile de istorie pe
care i le servește Charlie în călătoriile lor, care de
la trimiteri subtile la necesitatea jihadului vor
ajunge la dezvăluirea unei rețele și-a unor planuri
de luptă, iar dorința de-a juca un rol în acest
război îi vor aduce o promisiune legată de
“aniversarea” din septembrie. Propunerea propriu-
zisă va fi formulată cu stil de șeicul Rashid - e
vorba de-mplinirea unui atentat sinucigaș, pe care
adolescentul o acceptă cu seninătatea credinței
sale sincere.
Ahmad își petrece noaptea dinaintea sacrificiu-
lui singur cu Coranul, într-o cameră pusă la dis-
poziție de șeicul Rashid - ras și-mbrăcat ca un
european, imamul e pregătit pentru propria “dis-
pariție”. Întărit de forța versetelor citite, dimineața
nu face decît să urmeze automat pașii dinainte
exersați, preluînd camionul încărcat cu explozibil
și pornind spre New York - drumul îi este însă
întrerupt de apariția inoportună a lui Jack Levy,
pe care se vede nevoit să-l ia cu el. Bătrînul con-
silier aflase pe căi proprii că se plănuiește ceva și-
ncearcă prin toate metodele să clatine credința lui
Ahmad și să-l abată din drum - nereușind, se
resemnează și hotărăște să-și urmeze elevul în
moarte. În tunelul supraaglomerat pe care trebuie
să-l distrugă, Ahmad are viziunea neobișnuită a
unui Dumnezeu al vieții (“El nu vrea să-I
pîngărim Creația săvîrșind moarte. El săvîrșește
viață.”) și sub impactul ei renunță în ultima clipă
să detoneze încărcătura. Complet vlăguit, își con-
duce camionul afară din tunel, nimerind pe
străzile Manhattanului, cu furnicarul lor de
oameni - diavolii care i l-au furat pe Dumnezeu.
“Am simțit că pot înțelege animozitatea și ura
pe care un adept al Islamului le nutrește față de
sistemul nostru”, declara Updike și romanul său îi
susține afirmația prin profunzimea umană a per-
sonajului, prin intensitatea dureroasă a dramei pe
care o trăiește. Nu e vorba nicidecum de o con-
damnare oarbă a Islamului și-a adepților săi, doar
un semnal de alarmă tras și-o invitație discretă la
toleranță. Dincolo de mesajul său social,
Teroristul e un roman de o mare subtilitate stilis-
tică, ale cărui întîmplări și personaje sînt contu-
rate printr-o migăloasă notare a detaliilor. Paleta
sa emoțională e larg deschisă, trecînd cu cea mai
mare ușurință de la sentimentul tragic la cel mai
copios umor, de la absurd la descoperirea unor
sensuri în cele mai mărunte obiecte. Nu prin
temă ci prin forma ei desăvîrșită, cartea lui
Updike convinge ca literatură!
1 John Updike, Teritoriul, Ed. Humanitas, 2007
■
Brita Weglin	Om cu un picior rupt
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Internaționalizarea,
universitatea, democrația
Horia Lazăr
Legea franceză privitoare la libertățile °i
răspunderile universității, votată în 10 august
2007 și urmată de o serie de manifestări de
protest în cîteva universități readuce în dezbatere
rolul și competențele universităților în contextul
internaționalizării cunoașterii și sub imperativul
exigenței democratice a autogestionării
transparente. Numită impropriu „legea
autonomiei universitare”, ea își propune trei mari
obiective: sporirea atractivității universităților
franceze prin mărirea promovabilității în primul
ciclu de studii, ieșirea din starea de „paralizie” a
deciziilor prin creșterea atribuțiilor președinților
de universitate și amplificarea vizibilității
universităților prin ameliorarea poziției lor în
clasamentele internaționale. Definirea acestor
obiective pleacă de la constatarea procentajului
relativ ridicat de eșecuri școlare în primul ciclu
(dramatizate și intens mediatizate, însă
reprezentînd doar în jur de 20% din numărul
total al studenților, 1), de la ceea ce autorii legii
consideră „insuficiența guvernării duale” în care
paralelismul ierarhiei administrative și a celei
academice, combinat cu rolul de mediator al
președintelui, întîrzie luarea deciziilor, și de la
poziționarea socotită slabă a universităților
franceze în clasamentele internaționale (a căror
concepție, viu și aproape unanim contestată în
universitățile europene, furnizează totuși repere
calitative ce nu pot fi ignorate). Afișarea acestor
obiective e însă însoțită de un proiect de
reorientare a finanțării universităților, prin
încurajarea captării de fonduri exterioare
domeniului public - în fapt o dezangajare
financiară recunoscută a statului, ce introduce în
învățămîntul public elemente private a căror
pondere - și ale căror interese - pot deveni, cu
timpul, determinante în orientarea școlară și în
cercetarea desfășurată în universități. Asociată cu
prezența în viitoarele consilii de administrație a
unui număr tot mai mare de persoane străine de
universitate - ca recunoaștere a partenariatelor și
mecenatelor ce se vor constitui -, finanțarea
încrucișată a universităților suscită temeri privind
autonomia lor profesională, care, susțin oponenții
Brita Weglin
Spiritul mării
legii, riscă să se reducă în loc să crească.
Reformarea structurilor universității maschează
astfel, afirmă detractorii legii, abandonarea de
către stat a învățămîntului superior ca prioritate
publică, aducînd totodată, prin dispozitivul
finanțărilor hibride, pericolul ca universitatea să
devină tot mai dependentă de interese private,
„înfeudată” acestora.
Această neliniște nu e nouă și nici
nejustificată. Presa europeană a semnalat în
repetate rînduri „vampirizarea” universităților
americane de către marea industrie. Pentru a
obține sponsorizări, universități prestigioase fac
cercetări de vîrf destinate, de pildă, industriei
farmaceutice elvețiene. Legate de clauza
confidențialității, aceste cercetări nu pot fi făcute
publice, aducînd în schimb profituri uriașe
finanțatorilor. Într-o asimetrie evidentă a
participării la astfel de proiecte, industria
finanțează inteligența cercetătorilor, dar nu
constituie baza materială a cercetării (clădiri,
laboratoare, cheltuieli de întreținere - toate
asumate de domeniul public), însușindu-și însă în
exclusivitate rezultatele cercetării, cu toate
profiturile și beneficiile ei.
În ciuda rezervelor și temerilor, clasa politică
franceză, cu excepția comuniștilor și a
ecologiștilor, a fost favorabilă reformării
universității. Actualmente, universitatea franceză e
finanțată public cu 83,9%, susținută de familia
studenților cu 9,8% și de structuri private cu
6,4%, în vreme ce în S.U.A. cele trei ramuri de
finanțare sînt foarte apropiate procentual (35,4%,
35,1% și 29,5%, 2). Evoluția societății
contemporane spre cunoaștere, dinamism al
cercetării, performanță și mondializare a
practicilor și schimburilor (materiale, sociale,
culturale), ca și extinderea contractualizării,
creează prin ele însele nevoia participării colective
la finanțarea universităților, partenerii fiind statul,
regiunile în sens larg, întreprinderile și cetățenii.
Cu semnificație incitativă, acest dispozitiv poate
contribui la resituarea universității în centrul
societății contemporane, reabilitîndu-i imaginea și
rolul social de inserție profesională a tinerilor.
În Franța, accesul liber la universitate intro-
duce în mod firesc o proporție inversă între
numărul studenților și valoarea diplomelor.
Adesea victime ale unei „alegeri prin lipsă de
alternative” care face din studenți șomeri absenți
din statistici masați în „facultăți-parcări de auto-
mobile”, tinerii se simt declasați într-un spațiu
social în care diplomele sînt devalorizate și în
care șomajul îi atinge, între 15 și 24 de ani, în
proporție de 18% - situație ce se perpetuează de
25 de ani (3). O posibilă soluție avută în vedere
de promotorii noii legi e regruparea, în jurul
universităților, a unităților de învățămînt superior
cu statut actualmente diferit (universitățile
propriu-zise, deschise și neselective, eliberînd
diplome de toate nivelurile, inclusiv doctorate;
„școlile” de administrație, inginerie și comerț,
selective și extrem de performante, însă neavînd
abilitarea de a elibera doctorate). Îngemănîndu-și
competențele și practicînd o selecție suplă a
studenților (încercînd, în primul rînd, reducerea
disparității dintre cerere și ofertă) combinată cu o
consistentă îndrumare a celor selecționați
printr-un sistem de tutorat flexibil, acestea ar
putea răspunde mai bine nevoilor studenților și
societății. Unitatea-far în acest sens e Institutul de
Științe Politice din Paris, în care, din totalul celor
7000 de studenți, 35% sînt străini iar aproape
1000 sînt bursieri. Îmbinînd misiunile specific
universitare (dobîndirea de cunoștințe și de
competențe de specialitate, difuzarea lor, inserția
socială a absolvenților) cu recrutarea selectivă
caracteristică „marilor școli”, Institutul și-a definit
un proiect îndrăzneț de profesionalizare: configu-
rarea, prin idealul unei „culturi comune” a
studenților (care nu e vechea „cultură generală”
instituționalizată), a unor „umanități științifice” în
care științele umane și sociale sînt tratate prin
abordări inspirate de cele exacte (4).
Regruparea universităților în mari unități
autonome (în ianuarie 2009, cele trei universități
din Strasbourg, Louis-Pasteur, Marc-Bloch și
Robert-Schuman vor fuziona), ce reproduce
schema constituirii concernurilor industriale, e
răspunsul la o stare de fapt: în lumea comuni-
cării, orice elită profesională e deja globalizată și
prinsă într-un proces competitiv. Ca atare, se
impune o nouă conceptualizare a raporturilor
dintre resurse și activități, descentralizarea decizii-
lor și promovarea inovațiilor în modalități prin
care cunoștințele devin practici sociale utile iar
transmiterea lor un schimb intelectual pe fond de
cooperare. În vîrtejul concurenței în care
universitățile, asemenea întreprinderilor prestatare
de servicii, sînt prinse prin goana după finanțări -
ce nu poate decît să se amplifice în situația nedo-
rită în care finanțarea publică se reduce -, unii
dintre corifeii „noii ordini universitare” nu ezită
să vorbească de vocația lor de „industrie de
formare și cercetare la scară mondială”, supusă
unei evaluări mixte vehiculată de mass media, de
clasamentele internaționale și de propria „marcă”
a universității (5). Produse exportabile, obținute
prin secrete de fabricare cărora transparența
comunicării selective, dirijată în funcție de cerere,
nu face decît să le sporească opacitatea - și
interesul -, competențele profesionale dobîndite în
universități riscă astfel să devină, prin
internaționalizarea cunoașterii, un simplu bun de
consum al societății postindustriale, axată pe
circulația persoanelor, pe fluxurile bancare, pe
instantaneizarea schimbului de idei și pe
reversibilitatea timpului de lucru și a timpului
12
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
liber magnific descrisă în lucrările lui Jean
Baudrillard (6).
La acest capitol, importanța cercetării devine
capitală. Izolați de universitate și de structurile ei
de cercetare, cei mai înzestrați tehnocrați din
Franța sînt produși de „marile școli” de inginerie
și administrative. Pregătiți pentru a ocupa posturi
de răspundere în întreprinderi și în administrație,
ei sînt insuficient formați pentru evaluarea
politicilor publice; pe de altă parte absența
cercetării în școlile ce i-au format se răsfrînge în
slăbiciunea aceleiași cercetări în întreprinderile ce-i
angajează: motiv pentru care propunerile actuale
merg, consensual, în sensul integrării marilor școli
și a potențialului lor intelectual în universități,
ceea ce ar antrena printre altele, prin infuzie de
competențe, reabilitarea prestigiului doctoratelor
eliberate de universități, în prezent devalorizate.
În ce privește însă raportul dintre cercetarea
fundamentală și cea „finalizată” (aplicabilă în
procesul economic), opiniile specialiștilor sînt
foarte divergente. Împotrivindu-se politizării
cercetării prin care unele materii, precum cele
literare, devin, în opinia lui Nicolas Sarkozy, un
„lux costisitor”, cercetători prestigioși denunță
stabilirea, în cercetare, de „priorități negative”
(discipline „improductive” ce pot fi eliminate),
avertizînd totodată asupra pericolului
supraevaluărilor - practică recentă și costisitoare,
prin care timpul și mijloacele consacrate
evaluărilor riscă să le depășească pe cele dedicate
cercetării propriu-zise - și al finanțărilor
segmentate, de proiecte pe termen scurt
neintegrate în structuri durabile menite să le
asigure continuitatea. Iar dacă unele voci afirmă
că „politica inovației” (s.n.) nu trebuie redusă la
acordarea de credite crescute cercetării publice, ci
să stimuleze dimpotrivă cercetările private, opinia
majoritară a cercetătorilor e favorabilă
autogestionării și pilotării activităților de către cei
implicați direct în ele, și nu de instanțele
managerial-administrative (7). Combătînd „obsesia
termenului scurt” și a obligației de rezultat
imediat, susținătorii cercetării „fără condiții”, cum
spunea cîndva Jacques Derrida vorbind de
universitate, refuză principiul „gestionării
penuriei” de agenți administrativi, fără
competențe științifice.
Reforma universității franceze preconizată de
legea din august 2007 sporește competențele
consiliului de administrație și puterile
președintelui. Primul e înzestrat, în exclusivitate,
cu capacitatea decizională (echivalentă
legislativului în politică), în vreme ce consiliul
vieții universitare și cel științific (ajuns de acum
pe ultima poziție) vor avea doar rol consultativ,
„de expertiză”. Consiliul de administrație va avea
în componența sa reprezentanți ai colectivităților
teritoriale și socio-economice (directori de
întreprinderi) dar nu, ca pînă acum, delegați ai
organizațiilor sindicale, ai asociațiilor culturale și
științifice sau ai marilor servicii publice. Cît
despre președinte, el e șeful consiliului de
administrație și, totodată, director executiv al
agendei curente: un cumul de competențe care-i
face pe mulți să se teamă de hotărîri arbitrare.
Ales pentru patru ani, cu un mandat ce poate fi
reînnoit o dată (vechea legislație prevedea un
singur mandat de cinci ani), el poate fi profesor
titular, cercetător, cadru asociat sau invitat pentru
o durată determinată. Noua lege îi extinde
competențele în domeniul recrutării personalului
titular și contractual, și de asemenea al atribuirii
primelor. Recrutați de „comitete de selecție” și
nu, ca pînă acum, de „comisii de specialitate”,
noii titulari, a căror alegere e notificată consiliului
de administrație sub forma unei propuneri de
numire, vor trebui confirmați de acesta,
președintele avînd drept de veto. Acceptată,
propunerea comitetului de selecție va fi transmisă
ministerului în vederea numirii.
Încercînd să scape de nepotismele localiste ale
vechilor comisii de specialiști, foarte dispuși să-i
admită la concursuri pe foștii lor studenți sau pe
vechii studenți ai unor profesori iluștri ce le-au
condus cercetarea de doctorat, noua lege îi
conferă președintelui universității, într-o ambianță
de suspiciune generalizată, puteri foarte întinse,
fără a institui însă dispozitive de stăvilire a
clientelismelor sau a eventualelor abuzuri. Din
profesională, democrația universitară devine
managerială, creînd neliniște în opinie. Iar dacă
cele două mari revendicări istorice ale studenților
din universitatea franceză (lipsa selecției la
admitere și taxe de înscriere foarte joase, în jurul
a 200-300 de euro anual în primul ciclu) rămîn în
continuare satisfăcute, problemele majore ale
vieții de student sînt aceleași. Un observator atent
al fenomenului constată că universitatea întîrzie
să se intereseze de propriii ei studenți” (8),
victime ale unor dotări materiale insuficiente
(absența campusurilor veritabile, ce ar trebui să
fie un „loc de viață” și nu „de trecere”) și ale
unor discriminări invizibile (lipsa „capitalului
cultural” înainte de bacalaureat și a celui
economic în timpul studiilor, 9; autocenzura, ce-i
face pe studenții din familii modeste să aleagă
filiere neprestigioase, din cauza costurilor mari ale
celor puternice; selectivitatea ascunsă a
„orientării”, care face, de exemplu, ca fetelor să li
se propună filiera literară în cazul unui dosar egal
cu al băieților; nevoia de a munci pentru a se
întreține la facultate, fapt ce antrenează, la
subiecții avuți în vedere, un nivel al eșecului
superior cu 40% față de cel al celorlalți).
Cei ce contestă capacitatea legii franceze a
„autonomiei universitare” de a dinamiza școala
superioară invocă conținutul ei managerial și slaba
luare în considerare a nevoilor cotidiene ale
studenților. În această lectură, legea consacră
autonomia președinților de universitate grupați
într-o rețea intervenționistă de supraveghere la
distanță, de control și dominare a personalului
prin recrutare, și nu a actorilor de la baza
societății universitare (profesori, studenți,
cercetători, personal tehnic, 10). Pe de altă parte,
climatul de performativitate exacerbată
încurajează excepționalismul și agresivitatea
mediatică a unor vedete, în dauna unei emulații
bine susținută în ansamblul studenților,
susceptibilă de a crea pepiniere din care viitoarele
elite vor apărea în mod firesc. În prezența unor
analize, atitudini și reacții contrastante, uneori
pasionale, nu putem decît să așteptăm ca, prin
aplicare, legea să dea rezultatele pe care
legiuitorul le-a dorit, cu bună credință, pozitive.
Note
(1)	«Le mille-feuille de l’enseignement superieur.
Entretien avec Guillaume Houzel», în Esprit, decembre
2007, p. 27.
(2)	Franșois Coquemas, „Les Etats-Unis et la France :
deux modeles universitaires concurrents?”, în Esprit,
decembre 2007, p. 87.
(3)	Marc-Olivier Padis, „L’acces a l’Universite: une
promesse de promotion sociale?”, în Esprit, decembre
2007, p. 48.
(4)	«Sciences Po: ecole ou universite interationale ?
Entretien avec Richard Descoings», în Esprit, decembre
2007, p. 77.
(5)	„Industria de formare și cercetare” amintește,
prin capacitatea de cuprindere, „complexul militaro-
industrial” din fosta Uniune Sovietică, redutabil și fragil
produs propagandistic de marcă, neutralizat rapid de
ordinea strategică postcomunistă. Cît despre evaluarea
Brita Weglin
Înotători
mixtă, efectuată în mare măsură de experți în
comunicare și nu de profesioniști de rang egal, ea are
deja efecte contradictorii, unde nu lipsesc derivele.
(6)	Dosarul consacrat formării internaționale din
Courrier international no. 902 (14-20 februarie 2008)
evidențiază ambiguitatea folosirii timpului în filialele și
antenele „delocalizate” în Africa, Europa și America
latină ale unor mari universități americane.
Reproducînd peisajul și confortul din universitățile de
origine într-un mediu neprimitor, sărac și slab
dezvoltat, aceste implantări au aerul unor colonii de
vacanță cu servicii excelente și bine plătite (autobuze-
navetă, climatizare, sporturi de vară și de iarnă,
asistență medicală, protecție), evaluarea rezultatelor
școlare fiind adesea foarte complezentă, contrar celei
din universitatea de origine. De altfel, plecînd de la
plîngeri ale părinților, justiția americană anchetează
politica de taxare a acestui gen de sejururi „de studiu”
în 25 de universități prestigioase (printre care Harvard,
Columbia și Yale) pentru a stabili dacă prețul lor nu e
discriminant pentru studenții săraci.
(7)	Claude Cohen-Tannoudji, laureat al premiului
Nobel, e silit de sistemul francez să solicite prin
proiecte reînnoirea finanțării activităților grupului său
de cercetare, întocmind rapoarte anuale citite și
aprobate de instanțe manageriale incompetente în
domeniul lui de cercetare („L’avenir de la recherche.
Entretien avec Marion Guillou et Alain Trautmann”, în
Esprit, decembre 2007, p. 195).
(8)	„Le mille-feuilles...”, art. cit., în Esprit, p.31.
(9)	Ibid. Pentru obținerea bacalaureatului sînt
avantajați tinerii proveniți din familii de profesori și
institutori, în vreme ce pentru obținerea diplomelor
universitare avantajul se deplasează spre cei din
familiile înstărite.
(10)	Dosarul consacrat abuzurilor serviciilor private
de protecție prezentat în Le monde diplomatique din
ianuarie 2008 relatează mărturia unei profesoare de la
Universitatea Lyon-II. În timpul protestelor studențești
din universitate în decembrie 2007, aceste „servicii” au
fost convocate de președintele universității pentru a
asigura ordinea tulburată de persoane „exterioare”
universității. Mărturia precizează însă că era vorba de
lideri sindicali ai studenților, urmăriți prin culegere de
informații și „filare” prealabilă, prin cooperare între
serviciile de protecție, aflate în interiorul universității, și
cele ale jandarmeriei, aflate în exterior, pentru a nu se
crea impresia unei intervenții a forței publice în
universitate. În plus, prestația „serviciilor” a fost
vexatorie și insultătoare față de studenți și profesori.
Acest gen de intervenții cu țintă precisă, menite să
descurajeze protestele sindicale, reintroduc în spațiul
universitar spectrul amenințării polițienești, purtat însă
de forțe interne de supraveghere a ordinii. Tot în acest
sens merg și remarcile președintelui actual al
universității din Tours, ce-și recunoaște vocația
„intervenționistă”, și care se plînge, de pe poziția lui,
de riscurile anarhiei generată în universități de grupuri
de extremă stîngă și „anarho-sindicaliste” (amalgamul
merită subliniat). În opinia sa, dreptul la exprimarea
publică a nemulțumirilor e identic cu „rebeliunea”
permanentă și aduce atingere „democrației
reprezentative” încarnată de persoana președintelui și
de consiliul de administrație (Michel Lussault, «Le
developpement de l’Universite de Tours», în Esprit,
decembre 2007, p. 46).
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
O viziune dialectică si
imaginativă
Ovidiu Pecican
Abia apărută, cartea Războaie culturale. Idei,
intelectuali, spirit public (Iași, Ed. Polirom,
2007, 376 p.) a și intrat - în grabă - în
selecția nominalizată de redacția Cuvântul pentru
premiile proprii la categoria istorie pe anul 2007.
Ea se alătura acolo altor doi autori, Mihail
Neamțu și Sorin Lavric, tot cu titluri fără vreo
legătură directă cu disciplina invocată. Era o
selecție extravagantă și, mai ales, nemotivată,
pentru un an în care cărțile istorice de vârf nu
lipsiseră deloc de pe piața românească (probabil
cea mai importantă dintre ele rămâne lucrarea
colectivă coordonată de Tismăneanu, Raportul
Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii
Comuniste din România, premiată de GDS).
Ideea de a-l nominaliza pe Sorin Antohi la premiu
după ce, numai cu aproximativ un an înainte,
acesta apărea discreditat civic - ca turnător la
Securitate - și intelectual (pentru fraudă
intelectuală) contravenea, cu atât mai mult, ideii
de premiu care, prin excelență, s-ar cuveni - dacă
s-ar lua în serios - să se aplice corect domeniului
unde are pretenția că discerne între valoare și
nonvaloare, să privilegieze, pe cât posibil
exemplaritatea prestației și pe cea morală,
constituind un imbold pentru toți competitorii
reali și virtuali. Am semnalat acest lucru redacției
și mi-am retras colaborarea și ambasadele,
socotind că ideea pe care o slujisem, pledând
pentru ceea ce afirm aici, contravine practicii
redacționale.
Dincolo de asemenea jocuri de echipă - de
fapt, pase grăbite și neglijente ce trădează intenția
de a reface în pripă un prestigiu serios afectat de
dezvăluiri -, volumul rămâne interesant, chiar
dacă serios supralicitat. Analizele ocazionale
întreprinse de autor nu dezvăluie caracteristicile
unor studii de istorie propriu-zisă, fie aceasta
chiar una a actualității imediate. Textul despre
“Navetiștii în Castalia” - unul dintre cele care nu
numai că acredita cu seriozitate perieghezele
câtorva apropiați ai lui Noica la Păltiniș drept
“școală filosofică” (să fi produs ce, această
școală?), ci oferea și modelul unui elitism
Brita Weglin
Miss Chanterelle
desprins de contingent și fără grija actualității
imediate ca pe o opțiune dezirabilă - e, mai mult
decât o analiză, o proiecție ce rimează cu ideea
de “civitas imaginalis”, ilustrată de Antohi în altă
parte. Mitizarea conexă nu oferă deloc o mostră
de scriitură istorico-critică, rămânând, oricâtă
seducție ar exercita asupra amatorilor genului, o
punere în pagină admirabilă pentru alte ținte
decât cea istoriografică. De altfel, încă din cartea
dedicată acelei Civitas imaginalis. Istorie și utopie
în cultura română, Sorin Antohi se declara,
împreună cu Dan Petrescu, un admirator al
“marelui Jurnal de la Păltiniș” (vezi ed. a Il-a
revăzută, Iași, Polirom, 1999, p. 197), chiar dacă o
epistolă a lui Noica însuși, trimisă pe adresa celor
doi după lectura textului lor, și reprodusă în
anexe cu probitate, desființa fără drept de apel,
din multiple unghiuri, cartea frumoasă, dar
supralicitată, a lui G. Liiceanu. Spunea C. Noica
acolo: “Cartea e valabilă prin raportul (aproape
formal) pe care-l obține, între presupusul magistru
și ucenic. Restul sunt vorbe în vânt, care puteau
fi oricare altele” (op. cit, p. 233). Între timp însă
s-a tradus la noi și excelenta succesiune de prele-
geri universitare ale lui George Steiner despre
Maeștri și discipoli (București, Ed. Compania,
2005), care pune în criză atât formula liiceniană
de dezbatere a temei, cât și pe cealaltă,
configurată în eseistica și romanele lui Nicolae
Breban.
Celealte texte, tratând despre “istoria
intelectuală recentă a liberalismului, raporturile
dintre istorie, memorie, ficțiune și ideologie,
comunitarismul ca utopie, atracția intelectualilor
față de tiranie și criza spiritului american”
pornesc, cum s-a spus deja, “de la cărțile și ideile
altora”, autorul analizându-le substanța, dar nu
întotdeauna și “contextele de emergență și
receptare”. Ceea ce rezultă este o participare
personală la dezbatere, oferindu-se cititorului o
perspectivă critică personală asupra unor
«războaie culturale» din România și din lumea de
astăzi”. Sau cel puțin așa visează Sorin Antohi că
se petrec lucrurile. Fiindcă descoperirea,
pretutindeni, nu numai la noi, a taberelor
beligerante aflate în plin conflict - fapt ce
dezvăluie o viziune dialectică (prinos lui
Democrit, Hegel și Marx) și dinamică asupra
fenomenului actualității, însă descoperă și un
sentiment de insecuritate, de fiară încolțită, ce se
simte primejduită în fiecare mișcare a ei - ține de
ceea ce la Antohi vine dinspre o viziune personală
a lumii. Iată cum arată, pentru eseist, cultura
română, într-o intervenție publicată la Chișinău,
în revista Contrafort: “«Cultura română» este o
ficțiune. Când spun asta, nu o fac din
iconoclastie, teribilism sau stigmat (complexul
etno-național-cultural de inferioritate, pe care l-am
tematizat în cartea mea din 1994, Civitas
imaginalis[..J). Mă asociez modest unor critici
culturale radicale deja formulate de alții (între
care regretații I. Negoițescu și Ioan Petru
Culianu), precum și unor analize și interpretări
mai nuanțate, semnate de autori (și prieteni) ca
Adrian Marino, Virgil Nemoianu, Sorin
Alexandrescu, Matei Călinescu, H.-R. Patapievici.
Prin urmare, sugerez că, atunci când vorbim de
Brita Weglin	Superior
«cultura română», ne referim în genere la o vastă
ficțiune simbolică, generatoare de identitate
colectivă, prea complexă pentru a fi ușor
caracterizată, definită, analizată. Avem de-a face
cu o mulțime de «culturi române» interactive,
inegale, eterogene, adesea polare, angajate în
conflicte ireductibile” (Contrafort, nr. 77-78).
Este vorba despre perspectiva unui ideolog -
calitate asumată liber, la noi, până astăzi, numai
de Adrian Marino - ori, dacă se dorește, a unui
analist al ideologiilor; nu necesarmente și a unui
istoric al ideilor, bandiera acestei specii arătând
un pic altminteri, mai apropiat de exercițiul
laborios al unui Alain de Libera, de exemplu. Dar,
la urma urmei, de vreme ce un autor este în
primul rând ceea ce declară chiar el că ar fi, de ce
nu am crede versiunea engleză a paginii dedicate
lui Antohi de Wikipedia atunci când, inspirată,
probabil, de vederile protagonistului însuși, spune
că “Opera lui istorică are în vedere istoria
intelectuală, istoria ideilor, teoria istorică și istoria
istoriografiei și studiile românești în context
european.”?
Să nu se înțeleagă de aici că din analizele lui
Sorin Antohi ar lipsi dimensiunea contextuală, pe
care, de altfel, o și menționează explicit ca avută
în vedere. Adeseori însă, fapt simptomatic, ea se
desfășoară în întreaga ei splendoare mai cu seamă
în notele de subsol, cum se petrece și în n. 4 a
textului despre liberalism, unde evoluțiile lui G.
M. Tamăs de la stânga revizionistă, prin
liberalism și liberalism-conservator către extrema
stângă sunt privite cu îngăduință, întrucât, în
toate aceste tribulații, omul a rămas consecvent
sieși. Nici în descifrarea ițelor codate în romanul
lui Saul Bellow Ravelstein nu lipsesc trimiterile
precise la ambianța socială, de idei, de grup din
campusul american. Ceea ce aș sublinia însă este
că, în principal, efortul intelectual al lui Sorin
Antohi nu-mi pare a fi unul de analiză, ci mai
degrabă unul de reconstrucție. Rezultatul este
mereu o sinteză propriie, în care opiniile
apriorice, intuitive ale autorului își găsesc, într-un
fel sau altul, suportul în ample demonstrații, nu
văduvite de minuție și mereu excelent informate.
■
14
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
D-ale presei
Gheorghe Grigurcu
Să fie presa, a°a cum s-a spus, spiritual-flatant,
a patra putere în stat? Foarte probabil, dacă
ținem seama nu atît de ceea ce s-ar putea
numi, într-un climat democratic, „vocea
poporului”, ci de faptul că ea reprezintă lucrarea
unei grupări distincte, a unei „elite” precum
Parlamentul, Guvernul sau aparatul Justiției, cea a
ziariștilor, investită cu o autoritate specifică. E o
instanță de informare, analiză, sancționare, deci
de modelare a opiniei publice. Mai puțin o
emanație a acesteia, cît o forță acționînd de sus în
jos. Negreșit „o realizare a libertății umane”cum
afirma Marx (dar cît de parodic sună acum vorba
sa!), presa are un cote democratic prin aceea că
poate „să se pună pe ea însăși în cauză”, cum
remarca Umberto Eco, să se examineze, să ia
atitudini față de propriile-i diversități. Dar în
primul rînd breasla gazetărească funcționează ca o
suprademocrație livrînd judecăți gata făcute,
ținînd seama mai puțin de mentalul social, în
schimb revărsînd, din plin, asupra acestuia
propriile sale concluzii, umori, formule. Nu s-ar
cuveni să ne înșele plierea sa pe hazardul
cotidianului pe care o efectuează cu aparentă
fidelitate, întrucît registrul interpretării și al
setului de tendințe îi aparține, avînd un categoric
rol orientativ. Presa e principalul nostru formator
de opinii, nu-i așa?
Putem distinge azi, în mass media noastră,
cîteva tipuri de jurnaliști. Unul este cel al insului
imperturbabil, cu aerul unei omnisciențe și al
unei capacități de decizie asupra cărora n-ar putea
plana nicio îndoială. Acesta taie văzduhul cu
gesturile unei pătrunderi consumate a tuturor
subiectelor, lăsînd a se înțelege că politicienii
comit erori peste erori, că sunt niște neofiți ce nu
se mai maturizează și că dacă ar sta el pe
scaunele lor, ehei, treburile țării ar merge strună.
Mica sa enigmă e că el însuși nu devine om
politic, spre supremul bine obștesc. Exemple:
Andrei Pleșu, Cristian Pîrvulescu, Cătălin
Avramescu, Bogdan Chirieac. Alt tip de gazetar
aparține genului revoltat. Totdeauna „cu capsa
pusă”, vede numai lucruri reprobabile, înciudat nu
numai pentru că ele există, ci și pentru că noi,
nevolnicii cetățeni de rînd, le tolerăm ori pur și
Brita Weglin
Dor de spațiu
simplu nu le remarcăm. Intens participativ,
supraîncordat în fiecare din frazele sale, adoptă
un limbaj pasional, incriminator, care îmbină
robusta probozire (nota amară) cu o senzație de
„descoperitor” a ceea ce, fiind atît de „la mintea
omului”, rămîne totuși obscur, ignorat, (nota de
autosatisfacție) .Poza sa schematică ni-l înfățișează
cu spume la comisurile gurii și cu pumnii
încleștați sau cu un rictus de mirare sarcastică,
trăsături ce deopotrivă îi determină voita,
„demonica” singularizare. Se comportă aidoma
unui vestitor al Răului, al unei Casandre moder-
ne, așteptînd clipa în care va putea exclama:
"vedeți că am avut dreptate?”. Exemple: Cristian
Tudor Popescu, Sorin loniță. Altă categorie e
ilustrată de analistul pitoresc. Destins, bonom,
acesta are aerul că stă la taifas în chip agreabil cu
interlocutori agreabili, gata nu a-i domina ori a-i
mustra, ci a le împărtăși din experiența sa de om
care a văzut multe și care, în consecință, dorește
a transmite, cu naturalețe, moralități. Orgoliul,
dacă se păstrează aici, e foarte bine disimulat.
Pururi zîmbitor, sugerînd o blîndă condescenden-
ță, analistul în cauză nu pare niciodată luat prin
surprindere, în niciun caz nu protestează
vehement, producînd impresia unei resemnate
adaptări la bunele și la relele lumii. Sceptic cu
moderație, cu o vagă sclipire ironică în privire,
povestește viața politică cea atît de agitată,
înscenînd un discurs de alură poporană.
Satisfacția sa nu este expertiza absolută și nici
masacrarea (în efigie) a balaurului, ci una
subiacentă, generată de supoziția că are parte de
ascultători atenți, ce-l urmăresc cu simpatie.
Exemple: Iosif Boda, Ion Cristoiu. Nu putem
omite nici figura pamfletarului furibund, variantă
decăzută a tipului revoltat. Acesta nu mai ține
seama de inserția în real a retoricii sale, pentru a
urmări himera unei justiții tendențioase, într-o
scriitură infatuată, dar și irespirabilă prin
miasmele pe care le degajă. În rostirea sa
precipitată se adună complexele regimului
comunist pe care l-a servit cu fervoare, furia
neputincioasă a perdantului transferată asupra
unui peisaj istoric schimbat pe care nu ezită să-l
împroaște cu toxinele național-comunismului, ale
aversiunii față de eforturile ralierii la standardele
europene. Poziția sa balansează între o tradiție
contrafăcută de totalitarism și un
antioccidentalism de troglodit. Acest soi de
condeier vădește o mentalitate de expirat ce
încearcă a-și alina exasperarea prin imundicii. Mai
e nevoie să precizăm că-i avem în vedere pe
Corneliu Vadim Tudor, pe Adrian Păunescu și pe
cei cîțiva ciraci de care mai dispun?
Deoarece beneficiază de statutul unor societăți
comerciale, ziarele, posturile de radio și de
televiziune au cultul ratingului. Adică al unei
zeități brutale care, urmărind țelul suprem al unui
aflux de cititori, auditori și telespectatori în
număr cît mai mare, se arată lipsită de scrupule
atît cît încape. Așa încît sacerdoții săi se așează de
regulă la coada straturilor înapoiate ale publicului,
le flatează golurile de instrucție, pornirile
meschine, expresia agramată și trivială. Prestația
unor atari jurnaliști se produce în perimetrul
mahalalei, măcar al celei sufletești. La ce bun să
se ostenească deplasîndu-se mai către centru?
Faptul divers e dilatat la modul monstruos, întors
pe toate fețele cu o insistență maniacală pentru a
Brita Weglin
Cardinalul Botwid
obține accepția senzaționalului, pentru a nutri
setea de comeraj a unor oameni îndemnați astfel,
implicit, a rămîne la condiția lor de înțelegere
precară, de interes îngust. O crimă, o sinucidere,
o dispariție, un divorț sau o banală gîlceavă în
familie sunt înzestrate cu o aură de fals patetism,
transfigurate în evenimente de rang național. Nu
constituie oare mondenitățile vulgare o adevărată
mană cerească pentru noul Caracudi? O conside-
rabilă mobilizare de personal, un efort financiar
pe măsură se înscriu în serviciul unor atari
practici ce riscă bagatela de a înfunda în
incultură, în grobianism, în primitivitate mase
mari de oameni, inclusiv generațiile în devenire.
Și mai e ceva. Spre deosebire de ceea ce se
petrece în țările avansate (vezi posturile BBC,
CNN, etc.), agenda jurnalelor de știri românești
neglijează cu nonșalanță datele situației generale,
în favoarea accidentelor de trafic, a măruntelor
dispute politicianiste, a „zvonisticii”locale, pentru
a nu mai vorbi în continuare de baloanele
artificiale ale știrilor „trăsnet”, melodramatice,
care au, garantat, întîietate. Cultivăm astfel un
provincialism de prost gust, într-o dulce, crescîndă
inconștiență. Ratingul e un idol de dragul căruia
sacrificăm nu doar valorile spirituale și
prescripțiile civilizației, ci și informația
semnificativă, începînd cu cea de ordin
internațional. Aproape de fiecare dată aceasta din
urmă apare îngropată undeva în corpul
cotidianelor ori pasată la finele buletinelor de
știri, cînd nu absentează cu totul, aidoma unui
auxiliu neînsemnat, a unui detaliu neglijabil.
Pînă cînd?
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
15
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
JSF: Ucraina lounge & 9/11
Andrei Doboș
onathan Safran Foer s-a născut în 1977 la
Washington DC. A studiat literele °i filozofia la
universitatea din Princeton °i a luat parte la
cursurile de creative writing ale scriitoarei J. C.
Oates (devenită pentru el un fel de mentor într-ale
scrisului și o adevărată pistă de lansare). Romanul
său de debut, Totul este iluminat1 a fost publicat în
SUA de editura Houghton Mifflin și tradus imediat
în 26 de limbi. S-a impus destul de rapid ca
bestseller, atît în SUA cît și în Europa, iar anul
acesta a fost tradus în limba română la editura
Humanitas, de către Fraga Cusin. Cartea a fost deja
ecranizată în regia lui Liev Schreiber, cu Elijah
Wood și Eugene Hutz (solistul trupei punk Gogol
Bordello) în rolurile principale. Foer și-a publicat
de-a lungul timpului povestirile în The New Yorker,
The Paris Review și în Conjunctions. El este
editorul unor proiecte de amploare, cu peste 75 de
autori implicați, cum ar fi A Convergence of Birds
și The Future Dictionay of America (o antologie
de cuvinte de care americanii vor avea nevoie în
anii care vor veni). Cel de-al doilea roman al lui
Safran Foer, Extrem de tare și incredibil de
aproape2, apărut în 2005, este tradus, la rîndul lui,
tot la editura Humanitas, în 2007, de Andra
Matzal.
Alături de scriitori precum Jonathan Frazen,
Colson Whitehead, Ricky Moody și Nicole Krauss
(aceasta din urmă fiind chiar soția lui Foer),
Jonathan Safran Foer face parte din așa numitul- de
către presa franceză - fenomen JENY (jeune ecrivain
new-yorkaise) și care au făcut ravagii pe piața de
carte din Europa.
În romanele lui Foer de pînă acum, atît în Totul
este iluminat, cît și în Extrem de tare..., întîlnim la
tot pasul personaje-spectre, de obicei un membru al
familiei protagonistului (bunicul lui Alex Perciov,
mama, bunica și, iarăși, bunicul lui Oskar Schell),
alături de care descoperim valențele patologice ale
tăcerii: personajele în cauză refuză să vorbească
despre tragediile la care au luat parte (în primul caz
holocaustul, în cel de-al doilea bombardamentele de
la Dresda) fiind convinși că prin această atitudine
vor reuși să își țină copiii departe de aceste
experiențe dezumanizante. (Se pare că există un
motiv autobiografic pentru această stare de fapt
exploatată obsesiv: în copilărie, Foer suferă,
împreună cu cîțiva colegi de la școală, un accident
în laboratorul de chimie, în urma căruia părinții săi
încearcă să-i șteargă din memorie acest eveniment.
Vezi în acest sens interviul luat acestuia de Suzie
Mackenzie în The Guardian din 21 mai, 2005).
Scriitura lui JSF este vivace, electrizantă și
prezintă o minuțioasă dozare a efectelor stilistice. El
nu este genul de autor care să fugă de temele mari
ale timpului său, răsuflate ar spune unii, comerciale
ar spune alții, dar care pe Foer îl prind cum nu se
poate mai bine. Și din care au ieșit pînă acum două
romane foarte bune. Să vedem despre ce este
vorba.
Totul este iluminat
„Numele meu oficial este Alexandr Perciov. Dar toți
prietenii mei, foarte numeroși, îmi zic Alex, pentru că
asta este versiunea mai-comod-de-pronunțat a numelui
meu oficial”.
Romanul de debut al lui Foer este o poveste
dublă, pseudo-autobiografică, care pornește dintr-un
episod, cel puțin interesant, din viața autorului: în
2002 acesta pleacă într-o călătorie în Ucraina pentru
a da de urma rudelor sale. Găsește o micuță
comunitate evreiască, un ștetl, în roman numit
Trachimbrod, în realitate numit Trachenbrod. Un
loc la marginea lumii, distrus succesiv de invaziile
polone și, mai tîrziu, de furia naziștilor
Povestea debutează sub auspiciile epistolare ale
lui Alexandr Perciov, a cărui engleză este destul de
deficitară, dar fiindcă omul are un fel ciudat de
limbariță, încăpățînîndu-se să își scrie povestea în
engleză, stîrnește, încă de la prima pagină, hohote
de rîs. De la acesta aflăm cîte ceva despre familia
lui neobișnuită: bunicul său, poate cel mai marcant
personaj al romanului, un bătrîn misterios, dar
destul de bine integrat în peisajul ucrainean, care se
crede orb, dar șofează și are tot timpul lîngă el un
cîine însoțitor, pe cățelușa nebună Sammy Davis
Junior Junior. Tatăl lui Alexei în schimb nu apare
prea des, prezența lui se simte mai mult în
conflictul latent pe care personajul nostru îl are
permanent cu instanța paternă. Mai are și un
ucenic, pe Micul Igor, Neîndemînaticul, care este
nimeni altul decît puberul său frate.
Familia lui Alex are însă o activitate ieșită din
comun: o afacere numită Călătorii la origini. Se
ocupă cu găsirea rudelor moarte ale evreilor pe
teritoriul Ucrainei.
Romanul pe care îl scrie naratorul Sasha începe
în momentul în care apare Jonathan Safran Foer-
Jonfen, cum îl numește plin de entuziasm hirsutul
june din Odessa - un american cum nu se poate
mai banal, cu ochelari, vegetarian și cu frică de
cîini. Americanul descinde pe meleaguri ucrainiene
ca s-o găsească pe Augustine, o misterioasă femeie
știută dintr-o fotografie și care, se pare, ar fi fost
marea iubire a bunicului său pe cînd acesta încă nu
fugise din ștetlul Trachimbrod, departe de furia
criminală a naziștilor.
Povestea pe care o spune Sasha se mișcă între
nesiguranță lingvistică și un umor (involuntar)
absolut savuros. Vocea acestuia este de o duioșie și
un tragism reușite numai de marii prozatori. El
este, într-un fel, un dublu al personajului Safran
Foer, complementar acestuia în afecte și efecte - atît
de mult se simte acest lucru încît, la un moment
dat, romanul te face să crezi că, dacă n-ar fi fost
diferențele uriașe între cele două spații geoculturale,
cei doi protagoniști ar fi putut fi unul și același. În
fapt, aceasta este și una dintre ideile implicite ale
acestui roman: ce ar fi fost dacă bunicul lui Safran
Foer nu ar fi plecat din Ucraina spre SUA? Atunci
Safran Foer ar fi fost probabil Alexei Perciov, alintat
Sasha, poreclit Shapka, ar fi avut familia pe care o
are acesta, s-ar fi comportat cum s-ar fi comportat
acesta și ar fi avut viața pe care o are acesta.
Așadar o strălucită proiecție a unei posibilități,
reușit joc de lumini al identităților.
Temele identitare la Foer par a veni direct de la
un alt prozator newyorkez, destul de gustat și
acesta la rîndul său la ora actuală, Paul Auster.
Există o anumită atmosferă tensionată care le e
proprie celor doi scriitori și care indică o activitate
interioară intensă, îndreptată spre jocuri ale minții
și ale identității (acesta pare să fie noul cool).
În schimb, romanul naratorului Safran Foer pare
total independent de linia (principală totuși) pe care
o dă Perciov povestirii sale, deși păstrează o
indefinită coeziune afectivă cu tema centrală a
cărții. Jonathan vine în Ucraina pentru a-și căuta
originile, dar și pentru a scrie o carte. O carte
Jonathan Safran Foer
filtrată prin fluxul conștiinței, ca și cum subiectul
s-ar fi cufundat într-o meditație adîncă, unde are
acces la temporalitate și reușește să cunoască și să
reproducă esența acesteia. Lumea cărții lui Foer este
văzută în ghicitură, fantastică și plină de erotism,
primară și totodată finală (asemănătoare cu
viziunile de extracție budistă ale romanticilor),
reținînd în salturi esențialul. Iată un fragment
relevant din acest punct de vedere, extras din
capitolul Cartea viselor care se repetă: „visul în care
te întîlnești cu cel care ești tot tu, dar mai tînăr.
4:523 - visul cu animale, două cîte două. 4:524 -
visul despre cum nu mi-e rușine. 4:525 - visul că
noi suntem tații noștri. M-am dus la Brod, fără să
știu de ce, și mi-am privit chipul reflectat în apă.
Nu puteam să-mi întorc privirea. Ce era imaginea
care mă trăgea înăuntru după ea? Ce era ceea ce
iubeam acolo? și pe urmă am recunoscut-o. Atît de
simplu. În apă vedeam fața tatălui meu și acea față
vedea fața tatălui său și tot așa, mereu, reflectînd
înapoi, spre începutul timpului, pînă la fața lui
Dumnezeu, după chipul căruia am fost noi creați.
Ardeam de dragoste pentru noi înșine, noi toți, cei
care am stîrnit focul pe care l-am îndurat - iubirea
noastră era suferința cumplită pentru care leacul era
numai iubirea noastră...
Cele două fire narative se întîlnesc undeva spre
sfîrșitul cărții, într-un pasaj de-o forță incredibilă. Un
urlet al omului învins de oricînd și de oriunde este
această mărturie a bunicului lui Alexei, un poem
acuzator la adresa speciei umane. În acest loc, se
lămurește atît titlul cît și esența romanului, înfoliată
pînă atunci în straturi succesive de umor protector.
Capitolul se numește chiar Iluminare și orice extras
din acestă parte a cărții, în afară de citatul integral,
ar fi o nepermisă blasfemie.
„Pricepi? Sunt încărcat de fericire și asta este
ceea ce trebuie să fac și o voi face. Mă înțelegeți?
Eu voi merge fără zgomot și voi deschide ușa în
întuneric și voi”
Extrem de tare și incredibil de aproape
Cel de-al doilea roman al lui Safran Foer este
unul deosebit de îndrăzneț deși, după părerea mea,
nu la fel de valoros ca romanul său de debut. El
este aici printre primii care abordează tema
atentatelor de la 11 septembrie 2001 (alături de Ian
McEwan, Michael Cunnigham & alți cîțiva scriitori)
și o face într-un mod cît se poate de onorabil.
Desigur că această carte este una de box office,
probabil una dintre cele mai bune vîndute cărți în
momentul de față.
În acest roman, Foer se joacă incredibil de mult
(asemănîndu-se extrem de tare cu (același) Auster,
cel din Trilogia New York-ului), împingîndu-și
romanul înspre zone hipertextuale unde imaginea
16
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
(fotografie, colaj) are libertate de mi°care. Pînă °i
personajul central al cărții, puștiul minune Oskar,
este conceput după modelul desenelor animate gen
Dexter (aviz criticilor care ar fi tentați să
catalogheze acest personaj drept unul inautentic),
asta nu că un astfel de model ficțional nu s-ar fi
putut imprima în real.
Oskar este un copil de numai 12 ani, pasionat
de revistele de știință, de Discovery Channel și
Stephen Hawking (amuzant-emoționantă scena
cînd acesta din urmă îi răspunde în sfîrșit la
scrisori). El inventează tot timpul, își ocupă mintea
cu proiectarea a tot felul de gadgeturi năstrușnice,
cu modele futurologice și cu un inedit tip de jurnal,
numit Chestii care mi s-au întîmplat. Îl regăsim pe
Oskar într-o multitudine de ipostaze: el este
entomolog amator, designer de bijuterii, francofil,
arheolog în Central Park, mare explorator și
romantic, nu în ultimul rînd actor (joacă rolul lui
Yorick într-un Hamlet executat la școală).
Oskar este însă pus la grea încercare de un
scenariu special: tatăl său moare în atentatele din
11 septembrie, iar propria lui fantezie încearcă să-l
protejeze de șocul întîmplării, astfel că un banal
obiect cum ar fi un plic în care se afla o cheie și pe
care scria Black îl aruncă pe micuțul orfan într-o
palpitantă aventură în adîncurile misterioase ale
New York-ului.
O bună parte din roman așa se petrece: cu
Oskar încercînd să-l găsească pe acel Black la care,
în mod necesar, ar fi trebuit să se afle încuietoarea
problemă. Pînă la urmă totul se dovedește a nu fi
chiar atît de interesant pe cît păruse.
Romanul are însă și un nivel subtil, pe care am
fi tentați să-l punem pe seama curiozității ieșite din
comun a prea tînărului personaj central, dar și pe a
faptului că el nu reacționează în întregime la
tragedia care tocmai i se întîmplă. Instinctul său de
apărare se dedublează astfel și acționează pe două
planuri: unul de suprafață (căutarea lui Black și a
încuietorii) și altul de adîncime (stabilirea unei axe
afective, poate chiar mistice, între tragedii, prin
buna cunoaștere și înțelegere a acestora. Stratul
acesta de adîncime naște o axă New York-
Hiroshima-Dresda, care, în destule rînduri, pare
inexplicabilă (mai ales pasajele, altfel admirabile,
despre Hiroshima).
Toate aceste aspecte fac din Extrem de tare...
un roman nu neapărat mare, în sensul obișnuit al
cuvîntului, ci unul care se plasează dincolo de
categorii, făcîndu-l a must și o lectură absolut
delicioasă.
Odată cu acest roman putem stabili deja cîteva
recurențe tematice în scrisul lui Safran Foer:
războiul, anxietatea, dificultățile umane de
exprimare a afectelor (în special iubirea), tăcerea,
inventivitatea, absența. După modul cum își scrie
cărțile putem spune despre acest autor că își
sacrifică propriile intenții scripturale în favoarea
lectorului. Scrie, adică, nu neapărat cărțile pe care
ar vrea să le scrie, cît cărțile pe care ar vrea cititorul
să le citească. De aici, probabil, și succesul fabulos
de care se bucură. Dar asta, în opinia mea, nu îl
face cu nimic mai puțin valoros.
„El mi-ar fi spus povestea cu Al Șaselea District, de la
vocea din cutie de la sfîrșit, pînă la început, de la „Te
iubesc” la „A fost odată ca niciodată...”
Am fi fost în siguranță.”
1	Totul este iluminat, București, Humanitas, 2008.
2	Extrem de tare °i incredibil de aproape, București,
Humanitas, 2007.
■
Geo Bogza °i
imaginația ideilor
(Urmare din pagina 3)
de sud ori din Deltă. Despre Sulina, ,,un oraș al
nimănui”, se spune, de exemplu, concentrat:
,,Sulina, în spatele ei, nu are nici o realitate.
Sulina, în spatele ei, are un vis: întinderi nesfîrșite
de ape...” În alt oraș, singura „realitate deosebită”
o constituie fastul sinistru al înmormîntărilor etc.
Cartea Oltului, singulară în literatura noastră,
continuă să rămînă momentul fascinant al operei
bogziene. Neintegrabilă în nicio specie literară,
fiind în același timp alegorie, compoziție muzicală,
epopee (Pompiliu Constantinescu o numește o
„Ramayană” a Oltului), povestire în serie (Ion
Vlad), ea scapă de fapt unei definiții exacte. Este,
înainte de orice, un monument de limbă
românească pe latura ei grandios-strălucitoare,
neobișnuit de fecundă în metafore. Dar, pe de altă
parte, se poate afirma, parafrazîndu-l pe eseistul
columbian German Arciniegas, că în Cartea
Oltului România noastră este un eseu.
Capodopera lui Geo Bogza cuprinde aproape toate
aspectele analizate pînă acum, dar întrucît
ponderea o are invenția, literaritatea, nivelul
eseistic e mai greu de surprins. Sigur, cum însuși
autorul mărturisește, Cartea Oltului, la data
elaborării ei, adică în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, reprezenta un mod de protest, o
„retragere” polemică dintr-o realitate monstruoasă.
Era, cu alte cuvinte, o problemă: aceea a
momentului istoric prin care trecea țara.
Personificînd în Olt un „destin eroic și fecund”,
scriitorul reface în fond modelul civilizației
autohtone, în dimensiunile ei cosmice-geologice,
elementar-sociale, primar-spirituale; adică aproape
de momentul nașterii, dar cînd își definitivează
principalele coordonate etice și spirituale:
caracterul sacru, ritualic al muncii, rezistența
minerală a omului, reveria poetică, „fatalitatea”
adaptării la peisaj, bătrînețea statornică a rasei.
Construcția are aici o schemă conceptuală peste
care cresc tumultuoase metaforele. Treptele
existenței Oltului sunt etape ale acestei civilizații.
Cartea se deschide somptuos cu viziunea cetății
cosmice a Ardealului dintr-o perspectivă geologică.
În mineral, în tălăzuirea oceanică (esența vieții
este de natură oceanică, spune Geo Bogza), în
acest „ciclopic rug mineral” care este muntele,
civilizația e văzută prin condiția sa de „fatalitate”
cosmică. Oamenii sînt mistere arheologice, iar
locuințele lor de pe Hășmaș au o „arhitectură”
naturală: „Cînd lucesc în bătaia soarelui, par solzii
unui pește uriaș, dormind în negre străfunduri
marine”. Peisajul modelează totul, inclusiv
singurătatea omului, enigmatică și împietrită
aidoma acestei „matrice” cosmice. Primele forme
ale existenței „artificiale”, vatra, coliba, sînt mai
curînd niște mistere. De remarcat e faptul că
scriitorul interpretează imaginînd și nu poetizează
pur și simplu. El face radiografii pornind de la
observații sociologice: esența naturală și cosmică,
de o profundă originalitate barocă, a civilizației
noastre, o civilizație configurată mai puțin din
valori materiale și mai mult din cele spirituale.
Nașterea Oltului constituie imaginea efortului
uman către o natură naturată; este rațiunea însăși
a lumii, e devenire, o mare idee. Oltul este un
verb, scrie Bogza, adevărata acțiune modelatoare
asupra peisajului și a omului. Viziunii fantastice a
spațiului împietrit îi ia locul fluiditatea timpului,
devenirea. Formele civilizației vor avea de acum o
substanță umană, totul se va conforma acestui
destin eroic și rațional al Oltului: poteca ,,...prima
mărturie despre ceea ce avea să însemne omul în
univers”; moara: „un ținut e o moară. Plină de
înțelesuri ce nu pot fi răstălmăcite, moara îi
organizează liniile de forță, dîndu-i o adîncă
unitate interioară” (ea este momentul sărbătoresc
al trudei umane); podul, cărămidăriile, satele etc.
Chiar peisajul se umanizează, conformația
vegetalului la spiritualitatea poporului apare
evidentă: „în această lume, în dăinuirea căreia cea
mai mică măsură e veacul, arborii sînt și ei foarte
bătrîni [...] fiecare dovedind o aprigă
individualitate”. Ample radiografii sînt consacrate
țării Făgărașului, această civilizație de dîrzenie
olandeză, unică prin orgoliul și frumusețea
locuitorilor săi; cîmpiei de sud, în care rațiunea
pentru moment somnolentă a Oltului produce o
„civilizație” a penuriei, nu lipsită însă de un sens
estetic și moral.
■
Brita Weglin
Fier
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
1
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezie
my last dystopia
(o să revii)
^|~Olga Ștefan
olguvia
noaptea, din fiecare cluj posibil se desprind cojițe de frig/îndoială/doliu
ca dintr-o rană care începe să se vindece. sting lumina și mă simt mai vie
mai eu într-o cameră adăpostind doar oseminte de jucării. adorm și visez
că mă împuținez ca iarna o grămadă de lemne.
my last dystopia (o să revii)
o să revii infirm și flămând
o să revii o să revii o să revii
*
ultimele săptămâni legată cu chingi de casa asta și prin piele
îmi ies toate mizeriile asumate, sunt un preș sub care ai strâns praful
tot praful din camera ta cu multe țipete, acum mă dai la o parte,
și iată.
și se dizolvă în cafelele. ultimul drog. ultimul, ultima dată.
mai e o săptămână și ne gândim la ea,
sub cămășile noastre din vâscoză și in purtăm un fel de bandaje cusute
direct pe piele.
simțim câini și bărbați adulmecându-ne. ei vin uneori, se apleacă
deasupra noastră. atât. vin. atât. la aniversări și mai triste ca asta.
gunoaiele de azi sunt lucrurile importante de mâine
mi-a zis mama, acum ea este un loc gol la concertul de aseară
când tot orașul nădușit își strecura pungulițe cu siliciu sub pleoape și
copiii de la orfelinat pocneau din degete, iar la gâtlejele lor
cineva legase capete de păpuși. sparte. și ochi din plastic
în loc de cruciulițe. andra zicea nimic nu e mai bun decât un loc
suprapopulat, un oraș în care te pierzi.
andra era o linie pe imprimeul rochiilor de banchet cusute una de alta
fără corpuri reale care să le umple
ieși în centru, poșta părăsită și gara din care pleacă doar trenuri de
jucărie înscriu un cerc
în jurul tău, ieși până în centru,
îl împachetezi într-un șervețel ca să-l duci acasă, ca să-l arăți câinilor tăi,
și copiilor tăi
și să le zici „e tot ce-a rămas de la ospăț, fiți fericiți”.
*
iar tristețea de când m-am simțit singură pentru prima oară
și tristețea de când am fost cu adevărat singură pentru prima dată erau
chiar acolo cu mine și mă țineau de mână și mâinile lor miroseau a rahat
asta e ultima tristețe, ultimul meu profil malformat, cu un creștet mai
mic, inactiv,
ieșind din alt creștet,
am știut că de acolo unde mergem
ne vom întoarce aceleași, că orașul stă pironit pe canapele
din care ies gândaci și bilete pe care ți-ai scris numere de telefon
nu te va suna nimeni, aici
toți bărbații au același nume și tu treci dintr-un pat într-altul
ca dintr-o rochie într-alta.
*
ne păstrăm dorințele în buzunare ascunse
și creierele în genți pe care cineva le taie și ia tot
numai mirosul de cafea și de magazin de încălțăminte îți rămâne viu
sub nări, nu trebuie nici măcar să-l ții minte, este mereu acolo,
îți sparge ferestrele, se uită bine la tine, se uită bine la ce a rămas sub
tine, la ce ai pus peste „corpul tău gol nu are gust, e un șablon din care
ies statuete din pastă de dinți”
*
mai e o săptămână și se face anul de când dragostea și-a înfipt alicele
otrăvite
în grumazul strâmb al darlei. azi ea se oprește pe retine și pelicule abia
developate.
*
astăzi telefoanele tale vin ca dintr-un șir
de amintiri cu pântece pline de copii, unul va fi al tău, unul ar fi fost al
tău
și azi te puteai plimba fericit prin cluj cu altă fată
și eu mă puteam simți încă mai mică decât toate mobilele
și m-aș fi urcat încă în pat ca într-un carusel cu care mă învârt
până ce stomacul mi se transformă într-o minge pe apă.
acasă, darla schimbă cearșafurile după fiecare împerechere
a părinților ei simt că șampania aia care le țâșnește din corpuri
ne năclăiește pe toți ne face să ne trezim cu coapsele un pic mai greu de
dezlipit
și palmele mai moi mai adezive- plicuri în care trimiți scrisori
calomnioase
și cântece pe care nu le vom mai auzi nu le vom mai trăi n-am avea cum
și darla simte la fel, iar între măsele îi lucește o capsulă cu cianură.
sub jacheta din vinilin helanca din lycra maieul din bumbac
frumusețea ei crește ca o liană de care mă agăț ca să intru peste tine,
să te găsesc într-o casă ticsită de bibelouri
și fiecare bătaie a inimii mele să echivaleze cu un seism.
și oasele ei sunt bibelouri antice. o să te găsesc îngropat
într-o femeie de porțelan.
*
o să revii și mă simt fericită aici, până merg plină de fiori
și de greață spre castel, până supraviețuiesc cu genunchii lipiți de piept
și aștept altă dragoste din placenta căreia să-mi trag seva, mă simt
fericită.
dar tu nu vezi decât carnea care se stinge ca fiecare bec din casă
până la 5 dimineața, când trebuie să dorm pentru că ziua e îmbrățișare
ziua e sexul umed al fiecărui vis pe care vrei să-l domini și să-l supui
tu nu vezi decât buzele ciobite dinții care mestecă cioburi fata atât de
mică
încăt ai putea-o mânca. nu vezi decât bătrânele care plivesc și seamănă
flori
lângă sufletul meu
ca sarcofagul reactorului din cernobâl.
greoi, fisurat
nesigur
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Povestiri cu Teodora
Teodora Păcurar
Teodora Păcurar s-a născut în 1986, la Carei. Este studentă în pragul absolvirii a secției de
Jurnalism de la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj și redactor cultural la cotidianul Ziua de Cluj.
Textele de mai jos reprezintă debutul său ca prozator.
Prozele Teodorei Păcurar se caracterizează în primul rând printr-o cuceritoare prospețime epică.
Alertețea discursului, firescul “valorificării” experiențelor cotidiene și o înclinație către lirism și un vag
absurd al construcției întregesc structura acestor fragmente. Banalul poate fi emoționant, trist, vital,
ușor derizoriu, dar semnificativ nu doar pentru o singură persoană, demonstrează prozele tinerei
autoare. Filtrul personal, împărtășirea de sine sunt evidente, însă induc și o sesizabilă empatie a recep-
tării. Firește, textele de mai jos sunt deocamdată crochiuri epice, însă dau seama unei fluențe narative
care, cultivată și sistematizată, poate face din Teodora Păcurar un membru al celei mai noi generații li-
terare românești. (Claudiu Groza)
Brothers on a Wednesday
Evening
- Haideți să vorbim. Nu vreți?
- Ba da, te ascultăm.
- Întrebați-mă.
- Da.
- Nu știu cum o să mă ridic din poziția șezut.
Ascult Depeche Mode. Mi-am luat teniși albaștri
deschiși. Și o curea albastră. Mi-am stricat placa de
păr - am călcat-o-n picioare. M-am întâlnit cu Tibi
care a făcut pe deșteptul cu mine. Mă întreb dacă îl
iubesc pe iubitul meu. Mă enervează, dar vreau să
stau nonstop cu el. Am scris despre o expoziție.
Am văzut cea mai proastă piesă de teatru ever.
L-am sunat pe un tip. Era la București. Mi-am pos-
tat ceva pe blog. N-am avut cu cine ieși. Port același
tricou de trei zile. N-am dormit la Moni.
Acum zi tu.
- Mi-am plimbat cățelul. Am vrut să îmi anulez un
card, dar era prea multă lume și m-am lăsat păgu-
baș. Am fost să cumpăr câte ceva. M-am jucat cu
vițelu. Ciocolată, chips, suc și țigări. Și de altundeva
am luat gumă. Mi-am scos iar bivolul la plimbare.
Am călcat într-un căcat. Mi-am dat jos muzică de
pe net. Și am înjurat de numa’ când am călcat în
căcat. Tu vrei să vorbim?
- Da.
- Despre ce?
- Am stat 4 ore degeaba la lucru. M-am uitat pe fe-
reastră 2 ore din cele 4, iar celalalte 2 am stat de
povești cu colegele de muncă. După aceea am mân-
cat niște slănină, am băut un redbull și am început
să-mi strâng ciorapii murdari și să-i pun într-o pun-
gă ca să-i pun în valiză. A trebuit să stau în picioare
până pe Aurel Vlaicu. Am așteptat câteva minute și
s-a oprit o Skoda Octavia. Șoferul a fost foarte dră-
guț și mi-a pus el valiza roșie în portbagaj. Pe
drum, am vorbit despre vreme, Băsescu, unguri,
Nokia, Mercedes, până am adormit. Șoferul, foarte
cumsecade, mi-a dat valiza roșie jos din portbagaj.
Mă săturasem de slănină. De 3 zile numai așa ceva
mănânc, că am rămas fără bani. Așa că am mâncat
ciorbă cu mare poftă.
- Eu știu să fac ciorbă!
- Eu inițial am vrut să mă scol la 7:30. Nu voiam să
întârzii la serviciu. A sunat ceasul, l-am oprit și am
adormit la loc. De la o vreme, nu știu de ce, dar
mănânc repede. Telefoane, povești, negocieri. Așa e
mereu. Ca la tarabele turcilor. Am reușit, după 2
săptămâni de vorbit și plănuit, să mă înțeleg cu
unul să cumpere niște mașini de jucărie. Și mi-am
făcut o papară. Ceapă, puțin usturoi, ciuperci - din
alea de bălegar. Le-am călit puțin. Nu mult, doar
cât să-mi afum bine bucătăria. Am mâncat și mi s-a
făcut poftă de-o cafea. Așa că am băut una.
Teodora Păcurar
Nu m-am scobit între dinți, deși aveam scobitorile
la îndemână. Dar nu avea rost.
Cecil
Parcă te văd. Ai părul puțin ciufulit, în cazul în care
nu e aranjat. Ai o cămașă maro, în cazul în care
n-ai tricoul verde. Cine știe, poate ai început să-ți
porți și tu geaca mai subțire. La fular nu renunți.
Nu numai că abia ai scăpat de răceală, dar ți-a și
plăcut întotdeauna să porți ceva la gât.
Teniși albi, jeanși gri, tricou verde, bluză maro, cu
gâtul în “v”, eșarfă neagră, jerseu verde cu dungi,
palton negru. Păr ciufulit.
Îți petreci de două ori mâna prin păr privindu-te în
vitrina dulapului.
Ușor nebărbierit și de-acum foarte bine dispus.
Ai expresia marcată de concentrare, deși nu durează
mai mult de 3 secunde, după care te și îndrepți
către ușă să o iei înspre serviciu. Te mai întorci,
poate, să-i zici ceva mamei tale. Nu asculți însă ce
îți zice ea. Continuă să-ți strige și atunci când tu
deja ești la etajul doi, coborând câte două, câte trei
trepte deodată. Să zicem că fluieri discret. Și ești
fericit. Drumul spre serviciu mereu ți-a fost un
prilej de contemplație.
Bucuros.
Atunci te simți cel mai bine cu tine. Când faci dru-
mul până la locul de muncă. Ai început să te
obișnuiești, îți zici, deși nu ți-a fost ușor cu rigorile
astea sociale, cum e mersul la lucru după un pro-
gram fix. Și te gândești că până mai ieri nici nu-ți
puteai imagina că o să faci chestia asta zilnic. Și ți-o
spui cu o ușoară mulțumire de sine, deși ești
conștient că în orice moment ți-ai putea băga
picioarele. Lucru care te-ar face și mai mulțumit. Ai
o nebună dorință de iresponsabilitate. Uneori ai
vrea să nu ai nicio preocupare, chiar dacă asta ar
presupune să dormi prin parcuri. Deși nu îl aplici,
gândul ăsta te farmecă la culme. Apoi începi să-ți
amintești că ai 29 de ani. Și că ar trebui să te pui la
casa ta. Ceea ce presupune muncă. Începi să te
ambiționezi un pic, deși cu o urmă de amărăciune
în suflet. Între timp ai trecut de fântâna arteziană
pe lângă care treci zilnic și vezi mașina șefului în
parcare. Îți zici, în timp ce pui mâna pe clanță: Mă
sinucid! Și ziua poate să înceapă.
Colegi
O să-mi iasă bube de la oameni. O să ne iasă bube
unul de la altul. Și măcar de nu-mi uitam căștile
acasă. Să nu îi mai aud. Și, să zicem că le-aș fi luat
totuși, măcar dacă n-aș avea colegi de serviciu.
Niciunul. Stânga mea să fie colegă cu dreapta mea.
Eu și cu mine să încheie negocieri importante. Să
bată palma la un vin demidulce, într-un restaurant
cu pretenții. Pentru noi! Pentru noi proiecte împre-
ună! Să ne felicităm unul pe altul: bravo, Teo! Vai,
mulțumesc, nu credeam că o să pot să o duc la
capăt. Dar trebuie să recunosc, fără tine, Teo, nu
reușeam nici eu. Și serile, după ore îndelungi de
lucru, să ne facem program împreună. Eu și cu
mine să își dea întâlnire în față la Cinema Arta.
Apoi să împărtășim păreri, actorii au fost mult prea
teatrali, să zicem. Mie în schimb mi-a plăcut muzi-
ca, să o scoatem de pe net! Apoi, dacă tot suntem
în zonă, să intrăm la o bere în Insomnia. Să facem
schimb de politețuri, cine să facă cinste. Unul din-
tre noi va trebui să cedeze. Amândoi vom rămâne
până când chelnerii vor începe să spele pe jos în
bar. După care vom începe să ne certăm. Ba nu. O
să ne abținem, pentru că suntem singurii colegi de
beție, pentru că suntem singurii colegi de cameră,
singurii colegi de serviciu și singurii unul pentru
altul. Vom închide ochii din nou, unul pentru altul.
Apoi ne vom așeza într-un taxi. Și ne vom duce.
See you some other time
Noapte bună, mă culc dracu’. Nu prea-mi place mie
să stau trează, așa, în general. Deși uneori mă
trezesc. Se întâmplă să fie iarna sau toamna sau
chiar de două ori în același anotimp. Dar asta rar.
Cam o dată pe an. Cam o dată în același an mă
trezesc de două ori în același anotimp.
Trează mă enervez. Mai ales că de câte ori deschid
ochii, mă apuc să caut prin cameră după nu știu ce
chestie pe care am pierdut-o acum câțiva ani.
Golesc toate sertarele de hârtii, trag dulapul de
lângă birou, mă uit sub fiecare scaun în parte, veri-
fic fiecare raft al frigiderului, aprind până și televi-
zorul, îl închid la loc, nu e niciunde. ‘Tu-ți morții
tăi! Ce urât înjur când sunt trează! Așa că prefer să
dorm până ies din casă, ca să fiu odihnită pe când
ajung în centru, la teatru. Acolo au cele mai
comode scaune, dorm până se termină piesele și
mă scot femeile de serviciu. Dar eu nu mă las! Mă
mai întind puțin pe hol, după care mă întâlnesc cu
careva, cel mai probabil întâmplător, cu câinele pe
care l-am avut în copilărie sau cu mătușa verișoarei
lui maică-mea, o femeie care a murit prin 1900.
Mai stau la un căscat și cu ăștia, mai mult de
politețe, și mă întorc acasă.
Noroc că dorm, că dacă n-aș dormi, sigur mi-aș
aminti de chestia aia pe care nu o găsesc niciunde
și m-aș întrista. Până la urmă, nici nu îmi amintesc
ce era chestia aia și nu înțeleg de ce mă pun să caut
după ea de câte ori mă trezesc. Oricum nu o găsesc
niciodată. Poate că nici n-a fost a mea, cine știe?
Mai bine mă culc dracu’ și mai vedem noi.
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
Noua Teatrologie
O poetică regeneratoare a criticii de teatru
De vorbă cu prof. univ. dr. Marco De Marinis
nul dintre cele mai complexe și revoluționare curente ale criticii de teatru de ultim moment,
recunoscut pe plan internațional, este fără îndoială Nuova Teatrologia, curent generat de
activitatea științifică a lui Marco De Marinis, cercetător al teatrului contemporan, în prezent
profesor de Istorie și Teorie Teatrală la DAMS (Departamentul de Muzică și Spectacol) din cadrul
Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Bologna, Italia. Obiectivul metodologiei promovate de
profesorul De Marinis prin Nuova Teatrologia este desprinderea de formula tradițională de analiză a
spectacolului de teatru cu descendență literară și avansarea unei noi metode, specializată, pornind
dinspre semiologia performance-ului, centrată pe interdisciplinaritatea actului teatral și mai puțin pe
text dramatic. Performance-ul - cu valoare de ideologie teatrală în secolul XX, explozie de experiment și
practici spectaculare inedite menite să reformuleze actul teatral - impune inovația unei metode de
analiză teatrală, flexibilă, capabilă să interpreteze științific și nu literar-descriptiv actul teatral, să se
ramifice prin absorbția de noi științe concomitent cu avansarea complexului spectacular. Curentul face
parte dintr-o rețea de preocupări similare și are ca obiectiv formarea de oameni de teatru, teatranți și
teatrologi, rețea ce se extinde în cele mai importante centre de training în arta spectacolului. Exemplu,
echipa de cercetare transdisciplinară condusă de Jean Marie Pradier și Georges Lapassade, profesori de
științe Teatrale la Universitatatea Paris VIII, sau prestigioasa Tisch School of the Arts, Universitatea
New York, prof Richard Schechner.
Profesorul Marco De Marinis, personalitate marcantă a teatrologiei, aduce importante contribuții
științifice teoriei teatrale prin lucrări de specialitate, fundamentale pentru poetica Noii Teatrologii.
Începând cu prolifica sa activitate publicistică, mai întâi în echipa de redacție la revistele "Versus
Quaderni di Studi Semiotici" condusă de Umberto Eco, "L Annuaire theâtral" (Montreal, Canada) sau
revista teatrală ’XXI" (Buenos Aires), inițiază și coordonează din anul 1999 revista Culture Teatrali,
realizată cu cercetători doctoranzi în teatrologie, unde sunt incluse studii ale unor importante
personalități ale criticii de teatru cum sunt Ferdinando Taviani, Claudio Mendolesi, Juliano Scabia,
George Banu etc. Desfășoară o importantă activitate științifică în cadrul ISTA (International School of
Theatre Anthropology). Publică ample lucrări de specialitate cum sunt Teatro e comunicazione (1977);
Mimo e mimi. Parole e immagini per un genere teatrale del Novecento (1980); Semiotica del teatro.
L'analisi testuale dello spettacolo (1982); Al limite del teatro. Utopie, progetti e aporie nella ricerca
teatrale degli anni Sessanta e Settanta (1983); Il nuovo teatro 1947 1970 (1987); Capire il teatro.
Lineamenti di una nuova teatrologia (1988); Mimo e teatro nel Novecento, Drammaturgia dell'attore
(1997); La danza alla rovescia di Artaud. Il Secondo Teatro della Crudelta (1945-1948) (1999); In cerca
dell'attore. Un bilancio del Novecento teatrale (2000); Visioni della scena. Teatro e scrittura (2004).
Domnul profesor Marco De Marinis are amabilitatea de a prezenta pe scurt obiectivul acestui program
teoretic, etapele de dezvoltare, interacțiunea dintre noile științe ne-artistice și arta teatrală.
Alba Simina Stanciu: Domnule Profesor Marco
De Marinis, puteți indica o dată de naștere, "sim-
bolică", a acestei revoluționare și complexe
metodologii de analiză teatrală, promovată de
dumneavoastră sub numele de "Nuova
Teatrologia"?
Marco de Marinis: Este dificil să indic cu precizie
o dată "simbolică" de naștere. Problema se poate
privi în două modalități diverse. Pe de o parte
"Noua Teatrologie" își edifică rădăcinile pe
refondarea studiilor teatrale făcută de un grup de
istorici de teatru în anii '60, în Italia, pionieri ca
Giovanni Macchia, romanist, Carlo Lodovico
Ragghianti, istoric de artă cu vaste interese
interdisciplinare complexe și clasicist, Mario
Bologno, mare italienist, dar în același timp
cercetător al teatrului, cu contribuții extraordinare
asupra teatrului italian, în particular asupra
commediei dellarte. Această refondare eliberează
studiile teatrale de dependența lor de text, de
literatura dramatică. Înainte de aceasta, studiul
teatrului însemna studiul literaturii dramatice,
studiul textelor teatrale, care sunt baza
mizanscenei spectacolului. Cu această refondare
s-a creat o nouă generație de cercetători, care în
acea perioadă aveau mai puțin de 30 de ani, cum
sunt Ferruccio Varrotti, Ferdinando Tavianni,
Fabrizio Cruciani, Cesare Molinari, acesta din
urmă puțin mai în vârstă decât ei, Claudio
Mendolesi etc. Acesta este grupul care constituie
baza complet nouă, cu un nou specific asupra
spectacolului teatral, asupra literaturii dramatice.
Aceștia nu constituie încă "Nuova Teatrologia".
Putem spune însă că în acest mod apar cercetările
pe care, pe urmă, "Nuova Teatrologia" și le asumă
și pe baza cărora "Nuova Teatrologia" va elabora o
metodologie diversă de abordare a obiectului
teatral. Pe baza acestor cercetări empirice, sub
egida lui "Nuova Teatrologia", se pune problema
definirii unei noi epistemologii teatrale. Astfel că
anul simbolic de naștere e 1988, anul în care a
ieșit prima ediție al Capire il Teatro. De fapt,
"Nuova Teatrologia", noile studii, bazele pe care ni
le explică sunt aici, în Capire il Teatro.
- Care este momentul dumneavoastră de debut ca
analist teatral?
- Trebuie să mă întorc în anii '70, când abandonez
studiile clasice, când intru ca bursier în acest nou
curs, în disciplinele artistice, la DAMS, interesat
de contemporani. Încep să studiez, să înțeleg ce
se întâmplă în acei ani de mari transformări
teatrale, în care sunt fructificate revoluțiile anilor
'60 ale maeștrilor Grotowski, Brook, Kantor, ale
unor grupuri ca The Living Theatre. Când eu
ajung să studiez teatrul, la începutul anilor '70,
există deja o achiziție care în acel moment devine
ceva ce trebuie împărtășit unui public teatral mai
amplu. Erau atâția tineri care au decis să se
dedice teatrului și să o facă în acest mod divers,
să facă training cum face Grotowski sau Barba,
sau să imite modelul de grup The Living Theatre.
Marco de Marinis
Acesta este climatul în care apar eu, când îmi
încep cariera de spectator profesionist și devin
interesat de radicalismul acestor ani. Mă gândesc
la un alt nume extrem de important, filonul care
în Italia se cheamă Animazione Teatrale sau
Teatro di partecipazione, care înseamnă un teatru
ce nu este conceput ca un spectacol în fața
spectatorilor, ci ca proces colectiv, un teatru care
se face împreună cu publicul, nu pentru public,
implicând spectatorii în țesătura dramaturgiei, în
textul care propune tipuri de situații, care
compune de fapt dramaturgia. Deci un teatru
făcut împreună cu oamenii, nu pentru oameni ca
entități pasive, un teatru care se naște ca jocul
pentru copii, cu o didactică activă, nu pasivă. O
didactică ce-l consideră pe copil un subiect activ,
un teatru făcut nu pentru copii, ci cu copiii care
construiesc măști, care își pun creativitatea și
îndemânarea la dispoziția lucrului. Apoi se
extinde și la publicul adult. Un teatru ce avea
tendința de a pune în termeni noi chestiunea
descentrării, cum se ajunge la non-public, cum se
ajunge la oameni care în mod normal sunt excluși
din circuitul teatral, circuit elitist, burghez, cum
să ajungi în cartiere periferice, în orașele mici
unde teatrul nu există, în sate etc. A ajunge la
acele persoane care sunt lăsate afară din circuitul
teatral și cum să ajungi într-o manieră în care să
poată fi protagoniști activi ai procesului, nu doar
pasivi. Aceasta este marea utopie a Animazione
Teatrale care în anii '70 ajunge la un moment de
climax, pentru ca pe urmă să decadă. Animazione
Teatrale devine ulterior o materie scolastică,
importantă pentru înțelegerea începutului
procesului inițial: lucrul cu copiii, tehnici de
interpretare etc. Proiectul inițial era un proiect
mult mai puternic care se nutrea din manifestele
utopice ale anilor '20, cum scrie Walter Benjamin,
cu Asia Lacis, o pionieră a Teatro di Animazione,
teatru de participare activă. Anii '70 arată cam
așa. Eu am intrat în acest climat incandescent
interesat de câțiva protagoniști ai acestei revoluții
teatrale, de pildă de Juliano Scabia, profesor la
DAMS de mulți ani și unul dintre pionierii Teatro
di Animazione, de Odin Teatro al lui Eugenio
Barba, colaborare care se va dezvolta mult în
decursul timpului, de exemplu atunci când Barba
va fonda al său ISTA (Școala de Antropologie
Teatrală). Ca cercetător, la început, m-am ocupat
de ceea ce se întâmpla în acei ani pe de-o parte,
iar pe de altă parte am încercat să fac posibilă o
semiotică a teatrului. Și în al treilea rând, m-a
interesat posibilitatea unei abordări semiotice a
teatrului și descoperirea - mulțumită lui Marrotti,
al cărui asistent eram în acei ani - unei figuri cum
era Etienne Decroux, reinventator al mimului, al
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
20
Black
Pantone 253 U
formei de mim corporal. Am publicat prima mea
antologie, Mimo e mimi, în anii '80, iar înainte
am publicat un ghid bibliografic al semioticii de
teatru care se intitula Teatro e comunicazione
(1977). Iar în '83 am reunit toate scrierile pe care
le-am dedicat în acei ani teatrului contemporan în
Al limite del teatro, care aduna toate aceste
cercetări ce intenționau să meargă "dincolo" de
conceptul de teatru și de practica teatrului.
- Puteți să reveniți ceva mai descriptiv la pașii
importanți ai carierei dumneavoastră, de la debut
până în momentul de punere a bazei Noii
Teatrologii?
- Am o pregătire compozită, pentru că provin
dinspre filologia clasică, studiul antichității, iar
întâlnirea cu profesorul de literatură greacă
Benedetto Marzullo mi-a stârnit interesul pentru
studiul teatrului clasic antic, în special pentru
comedia greacă și în mod particular pentru
Aristofan, cu care mi-am făcut teza de licență, ce
avea un titlu oarecum "abuziv" dar care indica
interesele care se vor dezvolta ulterior, "Probleme
de regie în Aristofan", o nuanță diferită de studiile
de literatură greacă. Pe urmă am avut șansa ca
profesorul cu care am absolvit în acel moment să
fie fondatorul unui nou curs de studii la DAMS,
de fapt și fondatorul DAMS. Am primit o bursă
de studiu și am început această carieră foarte
tânăr, la începutul anilor '70. Cealaltă întâlnire
fundamentală a fost cu Umberto Eco, care vine să
predea și el la DAMS, ceea ce a însemnat
întâlnirea cu o nouă disciplină. Eu făcusem studii
de lingvistică în universitate, dar nu studii de
semiologie, care în Italia s-a afirmat între anii '60
și anii '70. Este foarte important pentru că mă
direcționează pe un drum lung înăuntrul lumii
semiologiei, ce durează cam 10-12 ani și care
înseamnă colaborarea cu Eco. Făceam parte din
redacția revistei sale, "Versus-Quaderni di Studii
Semiotici", făceam seminarii pentru el, dar mai
presus de toate, din punct de vedere științific, am
studiat dacă semiologia furnizează instrumentele
pentru a avansa pe calea analizei actului teatral, a
cercetării asupra teatrului, a funcționării teatrului,
nu doar ca produs finit, ca spectacol, ci ca
procesualitate, ca un complex, ca fenomen
complex ce implică astfel un context, implică
procesualitatea producției ca procesualitate
receptivă în același timp. Evenimentul teatral,
spectacolul, produce efecte de recepție asupra
spectatorului, asupra contextului, asupra culturii
momentului ș.a.m.d. Iar această călătorie a mea
prin semiotică - ca cercetător liminal, pentru că eu
am rămas interesat de teatru, dedicat semioticii
cu o mare pasiune dar mereu menținând ca
obiect de interes teatrul, fără a mă gândi să devin
un semiolog pur - mi-a îndreptat interesul către
alte limbaje artistice pe care se poate aplica. M-a
interesat să văd cum pe baza semiologiei se poate
fonda o "teatrologie nouă". Și ne întoarcem la ce
spuneam mai înainte. Întâlnirea cu Umberto Eco,
cu noua sa disciplină este foarte importantă
pentru a defini bazele disciplinei pe care am
numit-o ulterior "Noua Teatrologie".
- Care sunt cele mai importante momente de
turnură în cariera dv., care construiesc
fundamentul interdisciplinar și totodată pragmatic
al analizei performance-ului?
- Mă nasc clasicist, pe urmă studiez teatrul, mă
interesez mai întâi de toate de teatrul secolului
XX. Practic, specialitatea mea este teatrul
secolului XX. Cum am spus, urmează faza
semiotică, anii '75-'85, cei 10 ani ai mei
semiologici cu Umberto Eco și cu grupul din jurul
lui Eco și ulterior un stadiu pe care eu îl numesc,
mai mult glumind, "post-semiologic", care nu
înseamnă repudierea semioticii ci abandonarea
ideii de a putea elabora o abordare disciplinară
autonomă a teatrului. Am scris un tratat de
semiotică de teatru care apare în 1982, Semiotica
del Teatro, Lanalisi testuale dello spettacolo. Nu
este vorba de analiza literar-textuală, ci de analiza
textului spectacular. Spectacolele sunt concepute
ca texte. Spectacolul este studiat cu instrumente
puse la îndemână de semiotică. Spectacolul este
un text diferit de al unui roman dar nu este ca o
pictură. O compoziție muzicală e un text, ca un
film. Aceasta este ideea textualității care merge
dincolo de cea literară, de cea scrisă. Contribuția
mea cu Semiotica del Teatro este aceea că
furnizează instrumentele și dă o idee cu privire la
tipul de cercetare ce se făcea atunci. După aceea
mă interesează pragmatica, cercetarea a ce anume
se întâmplă în cadrul raportului dintre spectacol
și spectator. Mă interesează analizarea
spectacolului cu instrumentele semioticii, cum
face de pildă prietenul și colegul meu, Patrice
Pavis, care face de asemenea o semiologie a
spectacolului. Mă interesa ce anume se întâmplă
la stabilirea acestui raport între spectator și
spectacol. Vorbesc de o relație teatrală, vorbesc de
o semiotică pragmatică care în mod substanțial se
poate reformula în termeni ca semiotica receptării
teatrale. Încerc de asemenea să elaborez un model
al actului receptiv al spectatorului de teatru.
Descopăr dintr-o dată că teoria pură nu este
suficientă, trebuie să se facă experiențe practice,
trebuie să se lucreze în mod concret asupra
accesibilizării spectatorului, să se facă cercetări,
căutări, folosind instrumente ale sociologiei, ale
altor discipline. Toată această cercetare e
costisitoare, implică colaborări cu teatrele, aruncă
în joc obligații financiare importante fără de care
nu se poate avansa. Între timp, cultiv o nouă
direcție, relația cu Eugenio Barba și cu
antropologia teatrală, până atunci cvasi-
inexistentă. Colaborarea mea cu Barba nu era la
început o colaborare propriu-zisă, doar urmăream
ce făceau. Ea se stabilește la mijlocul anilor '80.
Este invitat la o serie de conferințe la Bologna (el
îmi cere textele) apoi vorbim de participarea mea
în cadrul ISTA. Primele ediții apar în '87, particip
din interior la toate sesiunile. Acest lucru mă
poartă și mai profund în chestiunea Antropologiei
Teatrale. Am scris articole despre Antropologia
Teatrală, unele pe care ulterior le voi include în
lucrarea Capire il Teatro, care se naște ca o
convenție cu privire la teatrul lui Barba. Urmează
alte texte pe care le-am publicat în altă revistă.
Din acel moment mă interesează mai mult decât
abstract definirea funcționamentului semiotic al
teatrului și cercetarea mecanismelor de relație
dintre spectacol și spectator, făcută cu
instrumente pe care semiologia, mai presus de
toate, în versiunea sa pragmatică, le presupune.
Interesul devine revizuirea, să zicem revizitarea
experiențelor maeștrilor teatrului din secolul XX,
în lumina acestui parcurs metodologic-teoretic pe
care l-am făcut. Revizitez experiențele lui
Stanislavski, Artaud în special, Decroux, Copeau,
Grotowski, Barba, Brook, în lumina acestor
probleme, adică ce anume se întâmplă la baza
performance-ului actoricesc înainte de
interpretarea actorului, cât contează acest lucru
pe care Barba îl numește "pre-expresiv", tipul de
relație ce se stabilește cu spectatorul.
- Programul Noii Teatrologii desfășurat la DAMS
este de anvergură internațională. Aceasta
presupune și colaborări cu alte centre de cercetare
teatrală?
- Da. Colaborări ocazionale cu Universitatea Paris
8, pentru că și ei antrenează cercetări. Suntem
vecini în intenții științifice, una dintre ele ar fi
Semiologia Teatrului, iar cealaltă Etnoscenologia,
predată de la mijlocul anilor '90 de Jean Marie
Pradier, care este exponent al abordării antropolo-
gice. Mai colaborăm și cu Universitatea din
Quebec, cu Josette Feral, un teatrolog faimos, care
în ultimii ani s-a dedicat dialecticii regizor-actor, a
scris cărți asupra regiei contemporane, a intervie-
vat regizori, se interesează de studiul jocului acto-
ricesc, al interpretării, întreg aspectul tehnic. Însă
colaborarea cea mai directă, cea mai imporantă
este aceea cu Universitatea din Buenos Aires, care
de mulți ani are un grup de studiu, vor să
reconfigureze istoria teatrului în Argentina, care
începe cam de la finele ottocento-ului, printr-o
muncă de echipă foarte serioasă. M-au coptat pe
mine ca teoretician și metodolog de sprijin.
- În încheierea acestei conversații, puteți detalia
activitatea DAMS, care este în prezent unul dintre
cele mai importante centre internaționale de
cercetare teatrală?
- Acesta este punctul de sosire al unui parcurs
extrem de lung, de mai mult de 30 de ani. DAMS
se naște în '71. Eu am avut norocul de a participa
la toată această aventură de la început, de foarte
tânăr. Mulțumită DAMS-ului, pentru prima dată
artele, limbajele artistice sunt obiecte ale tratării
aprofundate, articulate Universității. Sunt inserate
ca un parcurs de studiu organic. Studenții care
vor să achiziționeze instrumente de înțelegere a
funcționamentului limbajelor artistice o pot face.
Pe vremuri, Istoria Artei era singura disciplină
prezentă în Universitate. Într-o manieră secundară
se studia Istoria Teatrului, adăugată Istoriei
Literare. Nu exista Istoria Muzicii, nu exista
Istoria cinematografului. Acum, toate aceste
discipline intră substanțial în DAMS. Este un
proiect organic. Toate universitățile italiene prevăd
cursuri de teatru, de cinema, însă nu toate au un
departament de muzică și spectacol, un parcurs
organic pentru un student care vrea să studieze,
să dobândească cunoștințe și instrumente în acest
câmp. Acestea se întâmplă doar în DAMS, care
rămâne cel mai important. Tot ce am putut să
facem aici în timp este să ne consolidăm poziția
și chiar să ne bucurăm de ajutorul instituțiilor
locale. De pildă, am cumpărat un teatru nu doar
pentru a face practică, ci și pentru a impune
spectacole profesioniste și pentru experiențele
studenților. În 1988 am achiziționat teatrul La
Sofitta, nume pe care îl mai păstrăm încă.
Începem programe duale, stagiuni alcătuite din
proiecte de spectacole, care nu se limitează doar
la spectacole, ci urmăresc și contactul studenților
cu artiști, grupuri, regizori, actori. Această
încercare îi face să înțeleagă cum funcționează
lucrul teatral privit de aproape, privit din cealaltă
parte a baricadei. Apoi am căutat un alt centru pe
care l-am creat și pe care l-am dezvoltat. CIMES
este un fel de contraparte, este complementul
teatrului La Soffita. În CIMES sunt mai presus de
toate laboratoare, pentru a face experiențe
practice cu studenții. Am înființat în Italia, printre
primii, doctoratul în teatru și cinema. Acest
doctorat în studii teatrale și cinematografice există
de douăzeci și doi de ani, fiind condus în acest
moment de mine. Acum sunt multe DAMS în
Italia, suntem puțin în concurență. Fluxul către
Bologna este în scădere. Noi sperăm că ceea ce
oferim astăzi este dificil de găsit în alte sedii
universitare.
Interviu realizat de
Alba Simina Stanciu
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
Black Pantone 253 U
religie
teologia sociala
O țară si două Biserici
Chestiunea “teritoriului canonic” în criza
moldo-română
Radu Preda
Raporturile dintre România °i Republica
Moldova cunosc o evoluție îngrijorătoare. În
ultimele luni starea aceasta a atins nu doar
palierul politic, ci din ce în ce mai zgomotos și pe
cel eclezial, după ce ani de zile am asistat la lupta
juridică, încununată de succes, dusă la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, pentru
recunoașterea Mitropoliei Basarabiei de către
autoritățile moldovene. Evident, sintaxa geo-politică
este mai complexă, criza moldo-română făcând
parte din rescrierea datelor ce domină raportul
dintre fostul spațiu sovietic, din care Moldova face
parte ca țară-limes, și alianța politico-militară a
Uniunii Europene și NATO. Retorica folosită până
acum de liderii de la Chișinău și de cei de la
Moscova confirmă că episodul în plină derulare se
înscrie într-o serie mai lungă de gesturi politice și
fapte economice menite să demonstreze puterea
unei Rusii stabilizate, ieșite din postura înfrântului,
adică în stare să își reasume un rol activ și
determinant pe scena lumii, inclusiv cu ajutorul
argumentului religios.
Un gest surprinzător și efectele sale
Motivul pentru recenta iritație la Chișinău și
Moscova deopotrivă îl reprezintă decizia din 22-24
octombrie 2007 a Sinodului de la București de a
introduce în structura Bisericii Ortodoxe din
România noi eparhii. Comunicatul Patriarhiei
precizează contextul: „[...] ierarhii Sf. Sinod au fost
informați și despre decizia Mitropoliei autonome a
Basarabiei care a reactivat trei eparhii din cuprinsul
ei, eparhii ce fuseseră forțate să își întrerupă
activitatea de către puterea sovietică. Această
reactivare a fost consecința firească a faptului că
anterior, printr-o hotărâre definitivă a Curții
Supreme de Justiție a Republicii Moldova din 2004
și prin modificările înregistrate la Statutul de
organizare și funcționare a Mitropoliei autonome a
Basarabiei, aceasta a fost recunoscută drept
„succesoare spirituală, canonică, istorică a
Mitropoliei Basarabiei care a funcționat până în
anul 1944 inclusiv”, cu eparhiile ei componente,
Arhiepiscopia Chișinăului, Episcopia de Bălți,
Episcopia Basarabiei de Sud și Episcopia Ortodoxă
a Dubăsarilor și a toată Transnistria. Aceste eparhii
au fost reactivate de Mitropolia autonomă a
Basarabiei și înregistrate oficial de către Guvernul
Republicii Moldova, dispunând de personalitate
juridică de câțiva ani. / Astfel, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române nu a făcut altceva decât
să ia act cu binecuvântare de recunoașterea juridică
a respectivelor eparhii ale Mitropoliei Basarabiei de
către autoritățile de stat ale Republicii Moldova.
Decizia Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în
legătură cu noua configurație bisericească din
Republica Moldova nu se dorește în niciun caz a fi
generatoare de situații conflictuale, ea nefiind decât
o recunoaștere a unei stări de drept. Atât și nimic
mai mult!”
Nu este spațiul aici să intrăm în detaliile unei
istorii dureroase, insuficient asumate, și nici să
oferim o explicație strict paseistă unui demers care
are în vedere comunități actuale. Reținem doar
faptul că gestul ierarhilor de la București a fost
neașteptat, adică nu a fost pregătit prin anunțarea
celorlalte Biserici locale, știut fiind faptul că în
relațiile ecleziale nu funcționează doar raporturile
bilaterale, o decizie majoră atrăgând atenția tuturor
membrilor familiei confesionale. Lipsa de
comunicare a fost exploatată rapid de Patriarhia de
la Moscova, sub a cărei autoritate se află Mitropolia
Moldovei, care a trimis o scrisoare în care solicita
opinia Patriarhilor, Arhiepiscopilor și Mitropoliților
primați. Reacțiile unora dintre aceștia, bazate pe
prezentarea unilaterală a dosarului problemei,
sugerează deja izolarea Bucureștiului la nivel inter-
ortodox. Pentru a ne opri numai asupra unui
exemplu, răspunsul Patriarhului Pavle al Bisericii
Ortodoxe din Serbia este deosebit de dur, iar din
punct de vedere al analogiilor istorice, pur și simplu
injurios la adresa Bisericii din România. Reacția
sârbă poate fi explicată nu în ultimul rând de
existența unui conflict mocnit între București și
Belgrad pe tema pastorației românilor din țara
vecină.
„Teritoriul canonic rus” și limitele unei formule
Argumentul central în polemica politico-
teologică dintre București și Moscova via Chișinău
este respectarea, respectiv încălcarea „teritoriului
canonic rus”. Așa cum recunoștea și Episcopul
Ilarion Alfeev, într-o conferință din 2005, formula
este de dată recentă, însă modelul ecleziologic pe
care se bazează datează din primele secole creștine.
Modelul la care se face trimitere este cel al
teritorialității jurisdicției episcopale potrivit căreia
nu pot exista doi episcopi într-un oraș. Era
traducerea canonică a principiului paulin de a nu
propovădui acolo unde Evanghelia era deja vestită și
de a zidi astfel pe temeliile altuia (cf. Romani 15,
19-20). Apariția ereziilor și a schismelor, adică
destrămarea unității creștine, a dus treptat la
apariția mai multor jurisdicții în același loc,
principiul teritorialității fiind completat din
considerente pastorale de cel personal-ritual. Această
evoluție istorică explică de pildă de ce există astăzi
la Ierusalim nu doar un Patriarh ortodox, ci și unul
latin, alături de cel armean. Când au ocupat, în
1204, Constantinopolul, cruciații au înlocuit
ierarhia bizantină cu una latină, dublarea aceasta
putând fi și astăzi simțită la nivelul cuvintelor prin
purtarea de către Arhiepiscopul romano-catolic de
Veneția a titlului de Patriarh. Anomalia canonică a
dublării ierarhice, recunoscută ca atare de teologii
ortodocși și catolici, a devenit după căderea
Bizanțului (1453) aproape o regulă. Din nefericire,
nu doar ierarhia ortodoxă a fost dublată de una
latină, pentru a fi apoi dublată din nou de cea
greco-catolică (la rândul acesteia o dublare a celei
latine!), ci și jurisdicțiile ortodoxe au început să se
suprapună.
Apariția începând cu secolul XIX a statelor
naționale a atras după sine și apariția a noi
Patriarhii - precum cea sârbă (1922), română (1925)
sau bulgară (1953) - prin emanciparea canonică a
Ortodoxiilor locale de autoritatea Patriarhului
Ecumenic. Cum granițele naționale nu au coincis de
la bun început și nu coincid nici azi cu cele
ecleziale, vechiul principiu al analogiei dintre
structura eclezială și cea a administrației civile nu a
putut fi respectat. Practic, nu există Biserică
Ortodoxă locală fără o problemă rezultată din
istoria mutării succesive a granițelor naționale: din
Finlanda, multă vreme sub autoritatea eclezială și
politică a rușilor, și până în Grecia, nevoită să își
împartă teritoriul național în jurisdicții care țin de
Sinodul de la Atena și cele care țin de
Constantinopol. Teritorialitatea a intrat astfel în
conflict cu etnicitatea, Bisericile-mamă simțind
obligația de a nu îi abandona pe cei care îi aparțin
etnic, dar nu și teritorial. Acest conflict a degenerat
într-un adevărat haos în diaspora americană și apoi
în cea europeană, unde în același oraș există câte
un episcop pentru ortodocșii ruși, români, bulgari,
greci etc. Nu este deloc întâmplător că punerea
diasporei în ordine stă foarte sus pe agenda
viitorului Sinod panortodox amânat, iarăși deloc
întâmplător, tocmai pentru că la genul acesta de
probleme nu s-au identificat soluții consensuale,
starea de fapt fiind în continuare preferată celei de
drept.
Acesta este, foarte pe scurt, contextul în care a
fost pus în circulație, după dizolvarea URSS,
argumentul „teritoriului canonic rus”. Atât în criza
din Estonia, care a dus la dublarea ierarhiei ruse cu
una ținând de Patriarhia Ecumenică, cât și în cea
din Ucraina, unde sunt patru sau chiar cinci ierarhii
ortodoxe paralele, dar și în disputa dintre Moscova
și Vatican pe tema noilor dioceze latine înființate în
Rusia, formula revine insistent. Este și cazul de
acum, când Mitropolia Moldovei stă față în față cu
Mitropolia Basarabiei și când Moscova și
Bucureștiul își revendică autoritatea canonică asupra
unei țări având două Biserici de aceeași confesiune.
Viziunea pe care formula „teritoriului canonic” o
exprimă este cu toate acestea destul de limpede. Ea
se regăsește în definiția pe care Biserica Ortodoxă
Rusă o dă despre sine. Astfel, în Statutul aprobat la
reuniunea din 13-16 august 2000 a Sinodului
episcopilor, Patriarhia de la Moscova se prezintă în
următorii termeni: „Predeveri generale, Art. 1.
Biserica Ortodoxă Rusă este o Biserică locală
autocefală multinațională în unitate doctrinară și de
rugăciune și în comuniune canonică cu celelalte
Biserici Ortodoxe locale. [...] / Prevederi generale,
Art. 3. Jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse include
persoanele de confesiune ortodoxă care trăiesc pe
teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse din
Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova, Azerbaijan,
Kasakstan, Kirchizia, Letonia, Lituania, Tajikistan,
Turkmenistan, Usbekistan și Estonia, precum și
creștinii ortodocși care trăiesc în alte țări și care se
atașează voluntar acestei jurisdicții.”
Argumentând astfel legitimitatea „teritoriului
canonic rus”, Biserica Ortodoxă din Rusia renunță
la principiul teritorialității, așa cum acesta a fost
înțeles și practicat de Ortodoxia mondială încă din
primele secole, pentru a îl înlocui cu principiul,
cunoscut și acesta din vechime, a lui cuius regio
eius religio. Formula structurii multinaționale -
citată în mod sugestiv și de Declarația Sinodului
Bisericii Ortodoxe din Moldova din 29 octombrie
2007 - o regăsim în preambulul Constituției
Federației Ruse, cea care în primul articol stabilește
sinonimia dintre „Federația Rusă” și „Rusia”, Rusia
fiind astfel numele totalizant și înglobant pentru
toate celelalte state mai mici, așa cum „Biserica
Ortodoxă Rusă” este termenul totalizant și
înglobant al Ortodoxiilor locale dintre Karelia și
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Vladivostok, dar °i din Ucraina, Bielorusia,
Moldova, Azerbaijan, Kasakstan, Kirchizia, Letonia,
Lituania, Tajikistan, Turkmenistan, Usbekistan și
Estonia. În timp ce Federația Rusă are granițe clare,
lărgite printr-un sistem de tratate de cooperare
economică și militară cu state care nu fac parte din
ea, teritoriul canonic al Ortodoxiei Ruse este mult
mai întins. În termeni deloc ecleziologici, se poate
spune că „teritoriul canonic rus” este format din
(aproape) toate țările pe unde au trecut cândva
armatele țariste și tancurile sovietice.
Consecințele practice ale acestei viziuni sunt
evidente dacă ne gândim la prezența minorităților
ruse în țările enumerate de Statut. Astfel, potrivit
statisticilor din 1990 (apud Roland Gotz/Uwe
Halbach, Politisches Lexikon GUS, C.H. Beck,
Munchen, 1993), în Ucraina este prezentă o
comunitate rusă reprezentând 22% din totalul
populației, în Bielorusia și Moldova 13%, în
Azerbaijan 6%, în Kasakstan 38%, în Kirchizia
21,5%, în Letonia 34%, în Lituania 9%, în
Tajikistan 8%, în Turkmenistan 9,5%, în
Usbekistan 8% și în Estonia 30%. În țările baltice
minoritatea rusă nu este decât tolerată, membrii
acesteia neavând cetățenie și ca atare fiind excluși
din structurile politice, caz unic până acum în
cadrul Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, prin
supralicitarea „teritoriului canonic rus”, Moscova
evită să accepte ca pe un dat istoric nemijlocit
faptul că rușii din alte țări decât cele care formează
Federația Rusă sunt în situația unei diaspore
(asemeni celei din America, Europa sau Australia) și
nicidecum titularii canonicității peste întreg
teritoriul țării unde se află în evidentă minoritate și
unde în afară de ei s-a dezvoltat o Ortodoxie locală
de altă limbă și cultură decât cea rusă. Efectul
acestei gândiri este din punct de vedere pastoral și
misionar total contraproductiv lăsând impresia că
procesul de asimilare politică de către Rusia se
prelungește astăzi prin intermediul Bisericii
Ortodoxe.
O soluție în etape
Ținând cont de complexitatea și diversitatea
elementelor ce definesc această stare de fapt,
produsul unor sedimentări istorice de durată, este
limpede că soluția nu poate fi decât una în etape.
Am putea să menționăm cel puțin pe prima și pe
ultima. Un prim pas către normalizarea situației ar
fi efortul comun de delimitare atentă și
responsabilă a teologicului de non-teologic, adică a
datelor ecleziologice de considerațiile, mai mult sau
mai puțin inspirate, de natură politico-ideologică.
Instrumentalizarea repetată a ethos-ului Ortodoxiei
de către politicieni - cazul „ateismului ortodox” al
lui Miloșevici și criza kosovară sunt de dată foarte
recentă - ar trebui să fie un semnal de alarmă. Nu
este deloc lipsit de relevanță în acest sens că tocmai
un comunist declarat precum Președintele Voronin
descoperă brusc valențele sociale și culturale ale
unei Ortodoxii pe care el o vede drept liant moldo-
slav și garant al succesului în lupta cu o Românie
europeană tânjind la bogățiile Moldovei, parte a
„teritoriului canonic rus”. În fine, ultimul pas ar fi
promovarea cu aceeași atenție și responsabilitate a
autodeterminării canonice a Bisericii Ortodoxe din
Moldova. Expresie multiseculară a unei comunități
locale de credință, Ortodoxia moldavă trebuie să
ajungă la maturitate prin emanciparea de presiunea
rusească și de tutela românească în egală măsură.
Evident, până acolo mai sunt de făcut alți pași.
■
dezbateri & idei
Implicațiile declarației de
independență a provinciei Kosovo
George Jiglău
Pe plan internațional, capul de afiș al lunii
februarie a fost ținut de declararea
unilaterală de independență față de Serbia a
provinciei Kosovo. Acest eveniment ridică
numeroase probleme, demne de o analiză atentă,
din perspectiva consecințelor asupra ordinii
internaționale, a efectelor asupra stabilității
regiunii, a noii ordini interetnice, dar și din
perspectiva României și a politicii interne.
Baza actualei ordini în relațiile internaționale,
având în centru statul, ca actor suveran, și
egalitatea între state, provine încă din 1648, de la
Pacea de la Westphalia. Tot atunci a apărut
pentru prima dată ideea de stat-națiune. Aceste
principii au fost puse la îndoială de multe ori de
atunci și până astăzi. Existența imperiilor multi-
naționale, războaiele mondiale, dar și rearanjarea
geografică din Europa Centrală și de Est de după
căderea comunismului au pus serios la încercare
ideea de stat-națiune. Totuși, declararea unilaterală
a independenței unei provincii, chiar dacă avea un
statut mai special, bucurându-se deja de o largă
autonomie, ridică poate cele mai mari probleme
pentru ordinea internațională, bazată pe egalitatea
statelor și pe recunoașterea reciprocă.
Un „stat” recunoscut parțial
ca independent
Independenței Kosovo a survenit practic
eșecului negocierilor dintre autoritățile de la
Pristina și cele de la Belgrad. După încheierea
războiului civil în 1999, kosovarii albanezi și
autoritățile sârbe au avut mai multe runde de
negocieri, mediate fie de ONU, fie de Uniunea
Europeană, prin care s-a încercat găsirea unei
soluții de mijloc. Un demers practic imposibil,
deoarece ambele părți au rămas în permanență pe
poziții imposibil de negociat: Kosovo dorea
independența, Serbia o refuza cu obstinație.
La aproape 10 ani distanță, kosovarii nu au
mai avut răbdare. Declarația de independență era
așteptată de mai mult timp, însă ceea ce a
surprins a fost mai ales graba cu care majoritatea
statelor lumii s-au grăbit să recunoască declarația
unilaterală. Această recunoașterea este una
surprinzătoare, mai ales atunci când vine din
partea unor state precum SUA, Franța sau,
probabil, Germania, care sunt, cel puțin cutumiar,
garanții ordinii mondiale. Deși această declarație
nu crează în mod necesar un precedent, așa cum
se tem sau încearcă să inducă în eroare o serie de
politicieni, ea vine practic în contradicție cu
normele create în relațiile internaționale de-a
lungul ultimelor secole. În plus, recunoașterea
parțială pe plan internațional a noului „stat”
crează probleme și la nivelul organizațiilor
internaționale. Va fi primit Kosovo în ONU, în
condițiile în care doi dintre membrii permanenți
ai Consiliului de Securitate - Rusia și China - nu
recunosc această independență? Care ar trebui să
fie poziția oficială a Uniunii Europene, în
contextul politicilor comune de vecinătate și de
securitate?
Sârbii își redescoperă din nou
identitatea
Majoritatea statelor lumii au pe teritoriul lor
minorități etnice, dar această problemă este și mai
stringentă în această regiune a Europei, răvășită
de conflicte cu substrat etnic de-a lungul istoriei.
Se poate spune că principiul de stat-națiune,
impus prin Pacea de la Westphalia, nu a
funcționat în Europa Centrală și de Est, unde
istoria a creat un puzzle de națiuni și etnii,
forțate să împartă aceleași teritorii și să trăiască
împreună. Din nefericire, identitățile naționale au
fost construite de-a lungul secolelor într-un mod
conflictual, prin excluderea celorlalți și prin
legarea artificală cu un „teritoriu-mamă”, ceea ce
a dus la permanența unei stări de tensiune, care a
răbufnit în nenumărate rânduri în confruntări
violente și care nu au făcut decât să perpetueze
cercul vicios al relațiilor interetnice.
Ceea ce este interesant de remarcat în cazul
relațiilor Serbia-Kosovo este că această
independență auto-proclamată a provinciei
majoritar albaneze a reușit din nou să-i aducă
laolaltă pe sârbi, care au o capacitate deosebită de
a trece peste toate clivajele care împart națiunea
sârbă atunci când identitatea și teritoriul le sunt
amenințate. Cu doar câteva zile înainte de
declarația de la Pristina, în Serbia avuseseră loc
alegeri prezidențiale, în care s-au confruntat un
pro-european și un naționalist pro-rus. Deși
campania a fost dominată de subiectul Kosovo,
ambii candidați respingând vehement renunțarea
la această provincie, bătălia electorală a fost una
extrem de dură, în discuție fiind chiar viitorul
Serbiei, aflată la mijloc între aliatul tradițional,
Rusia, și tendința pro-Europeană a tuturor
vecinilor săi. Vocea pro-europeană a triumfat la
limită în cele din urmă. După această campanie
care a divizat societatea sârbă, la doar o
săptămână distanță, ambele tabere rivale și-au
unit eforturile pentru a contesta într-un singur
glas amenințarea la adresa teritoriului Serbiei.
Puternica identitate națională a sârbilor a ieșit din
nou la iveală. Un fenomen similar s-a petrecut cu
ocazia bombardamentelor NATO asupra Serbiei,
din timpul războiului civil de acum zece ani. Deși
președintele de atunci, Slobodan Milosevic, era
puternic contestat pentru tendințele sale
autoritare, iar împotriva sa se creaseră adevărate
mișcări clandestine, în special ale tinerilor, atunci
când teritoriul Serbiei a fost atacat, poporul sârb
s-a raliat în spatele președintelui său.
Se schimbă minoritatea
Declarația de independență a Kosovo schimbă
ordinea interetnică dintre sârbi și albanezi, dar și
din întreaga regiune. Până acum, Serbia se
confrunta cu problema minorității albaneze din
Kosovo, cu aspirații de realizare a unei Albanii
mari. De acum înainte, Kosovo se va confrunta
Black
Pantone 253 U
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
Black Pantone 253 U
cu problema minorității sârbe, care va avea ca
deziderat refacerea Serbiei și nici măcar nu va
recunoaște autoritatea statului kosovar asupra lor.
Felul în care autoritățile de la Pristina vor
gestiona această problemă va influența probabil
în bună măsură atitudinea ulterioară pe care
comunitatea internațională o va avea față de noul
stat. Până acum, autoritățile de la Pristina s-au
bucurat de o largă autonomie în cadrul Serbiei,
beneficiind și de tutelă internațională, și nu au
reușit să rezolve neînețelegerile și ciocnirile,
soldate adeseori chiar cu victime, dintre sârbi și
albanezi. Cu ocazia declarării independenței,
premierul Kosovo a afirmat că sârbii se vor
bucura de o largă autonomie. Rămâne de văzut
însă până unde vor autoritățile noului stat să se
întindă libertatea de exprimare a sârbilor din
Kosovo, o minoritate extrem de vocală, care a
protestat zilnic de când a fost declarată
independența.
UDMR a căzut în capcană
La București, autoritățile române au refuzat
recunoașterea declarației de independență a
Kosovo. Din perspectiva relațiilor internaționale,
această decizie este una corectă. Dincolo de
implicațiile politice ale acestei decizii pentru
România, trebuie discutată atitudinea pe care
avut-o UMDR față de această decizie a
autorităților de la Pristina.
Nu glumesc cu nimic când spun că maghiarii
din UDMR au fost cei mai buni politicieni pe
care i-a avut România după Revoluție. O forma-
țiune politică de 6%, care a obținut aproape tot
ce și-a propus, reușind să stea mai mereu la
guvernare și mizând foarte bine pe potențialul de
șantaj de care a dispus în toate coalițiile în care
s-a aflat. Deși unele obiective, precum autonomia
teritorială, sau măcar culturală, sau universitatea
de stat în limba maghiară, au rămas neîndeplini-
te, UDMR se poate prezenta cu tolba plină în
fața electoratului maghiar, în ciuda scandalurilor
în care sunt implicați mulți dintre liderii săi.
Totuși, UDMR a căzut până la urmă în
capcana propriei politici. Recunoașterea
„unilaterală” a independenței unilateral declarate
de Kosovo a fost o greșeală politică majoră din
partea maghiarilor. Până la momentul declarației,
era firesc ca maghiarii să susțină cauza minorității
albaneze din Serbia, concentrată teritorial în
Kosovo. Dacă autoritățile de la Pristina și-ar fi
menținut statutul de autonomie în cadrul Serbiei
(și dacă sârbii și albanezii ar fi reușit să conviețu-
iască în liniște), UDMR putea prezenta situația ca
pe un model ideal. Menirea UDMR este să
fraternizeze cu minoritatea, dar, prin recunoaș-
terea independenței, politicienii maghiari susțin
cauza unui stat, care nu se comportă tocmai
prietenos cu minoritatea de pe teritoriul său. În
câteva luni, dacă situația va escalada, politicienii
maghiari ar putea să își schimbe brusc discursul
și să susțină cauza sârbilor, lipsiți de drepturi într-
un stat în care cândva au fost majoritari. Asta le-
ar putea crea o roblemă mare de credibilitate,
după ce s-au pus de-a curmezișul în calea firească
aleasă de Președinție, Guvern și Parlament.
■
Ideal si generație
Revista Tribuna publică opiniile mai multor tineri despre idealul (idealurile) vârstei și ale generației
lor, uneori văzute și de alții. Întâmplător, autorii sunt studenți (Facultatea de Științe Politice,
Administrative și ale Comunicării), liberi, prin urmare, mult mai liberi și mai sinceri cu visele,
decepțiile și utopiile lor. Sinceritate care presupune, implicit, o invitație la dialog. Pe o temă și mai
multe întrebări trecute, uneori cu indiferență, în subsolul paginilor de istorie și cultură românească.
Faptul că toți vor absolvi foarte curând poate fi de bun augur pentru schimbarea de optică privind
abordarea mai direct-pragmatică a ideilor de valoare și succes. Fără să fie, deocamdată, un grup de
creație, autorii, găzduiți acum de revistă, aspiră deja la o identitate proprie. Câțiva sunt, de puțină
vreme, inițiatorii unei publicații cu program. Sub un titlu (Contact Cultural/Light), sugerând litera și
spiritul civilizației fast-food, ei propun reactualizarea modei pop-art șaizeciste din perspectiva
realităților contemporane românești. În ultima instanță, tot un dialog între forme culturale și generații.
Le spunem bun venit! (Aurel Sasu)
Există lucruri mai importante
decât idealurile
George Prundaru____________________________________
Amendamente la generația Y
Generațiile au fost întotdeauna legate de
contextul lor cultural și istoric și au rămas
cunoscute pentru posteritate în funcție de
acest concurs de împrejurări: pașoptiștii, generația
interbelică, optzeciștii sau, de ce nu, generația pro.
De obicei aceste denumiri se cristalizează doar
după definirea clară a tipicului care îi unește pe
membrii unei generații. Tinerii de acum, însă,
încep deja să anticipeze o nomenclatură, chiar
înainte de cristalizarea unui specific. Se vehiculează
termeni precum „douămiiștii” sau „milenariștii”.
Dar este generația curentă destul de omogenă
pentru a urmări vechile tipare de generalizare?
Marius Lobonțiu are 22 de ani și este student
în anul IV la Facultatea de Litere, activând și în
presa culturală. El nu este de acord cu o asemenea
extindere a însușirilor unei minorități asupra unui
grup atât de „pestriț”. Dacă însă ar trebui să facă o
„medie aritmetică” pentru a găsi un punct comun
între limita superioară (elite) și cea inferioară a
societății tinere, idealul acestei generații ar fi o
americanizare din punct de vedere material, o
creștere în nivelul de trai, dar care să nu afecteze
stilul de viață, românismul specific. Adică să ai
Jeep care consumă o găleată de combustibil pe
minut, dar să arunci în continuare chiștoacele pe
jos. Sau să poți să scrii o carte din care să obții
venituri considerabile, dar fără să fii catalogat drept
comercial. Un mic paradox.
La polul intelectual opus se află Tudor Coman.
El s-a lăsat de facultatea de Business după primul
an și a activat în diferite domenii, fiind chelner,
distribuitor de produse alimentare, o perioadă a
adus mașini din Germania să le vândă la noi, iar
acum, la 25 de ani, este vânzător de telefoane
mobile. În ciuda mediului diferit în care se învârte,
opinia lui despre idealul generației, mai succint
exprimată, se intersectează cu cea a lui Marius:
„Banii!”. Nici nu a necesitat un timp de gândire.
Răspunsul a venit direct, ca și cum ar fi fost o
evidență indubitabilă.
Un punct de vedere din afara vârstei „studiate”
aici este mai puțin tranșant. Mihai Breazu este
profesor de limba română de 13 ani, și la cei peste
30 de ani ai săi poate oferi o imagine detașată, dar
nu distantă asupra generației tinere. „Ca profesor
de liceu, văd cum elevii își aleg direcțiile. Unii vor
doar să termine școala, sau poate nici atât, apoi să
plece în Spania la lucru. Alții vor să facă o
facultate, dar tot pentru a pleca în străinătate la
lucru, doar pe bani mai mulți. Există însă și o
minoritate cu «scopuri nobile» - să devină artiști,
intelectuali, sportivi de performață, lideri în diferite
domenii.
Mergând și mai departe, am cerut părerea lui
Ioan Pintea, care în prezent este sudor pe șantierul
autostrăzii Transilvania și are un fiu de 24 de ani.
Pentru el distanța dintre generații nu este atât de
mare. Idealurile sunt ca acum 30 de ani: distracție
cât se mai poate și apoi casă, familie, poate
mașină. Singura diferență este abundența
opțiunilor disponibile în capitalism.
Idealurile membrilor tinerei generații nu se
identifică însă întodeauna cu idealurile grupului.
Deși după cum reiese de mai sus, materialismul
domină pe lista năzuințelor, Marius ar vrea pentru
sine o eliberare de această latură a vieții pentru a
putea dezvolta nestingherit o carieră literară.
Bineînțeles că nici evoluția personală nu trebuie
neglijată, dar în cazul lui se confundă în mare
parte cu cea profesională. Trebuie doar compensat
cu puțină aventură și explorare a la Jack Kerouac.
Tudor însă rămâne fidel banilor, pe care el i-ar
folosi în spiritul devizei „live free - die young”.
Șerban Țiclea este proaspăt absolvent de Litere
și profesor de engleză la o școală dintr-un sat de
lângă Cluj. Pare doborât de o zi de școală. El vrea
în viață o familie fericită, stabilitate și liniște. Și
să-i ajute Dumnezeu. Un caz rar. Religia este o
dimensiune a umanității aproape uitată de cei de
20-30 de ani. Nu cred totuși că este o caracteristică
specifică acestei generații. Aceasta este vârsta la
care fiecare este propria lui divinitate. Probabil,
odată cu bătrânețea o să se instaleze și credința.
Nici dragostea nu mai este la mare căutare. Se
caută relații stabile, nu iubiri eterne. Probabil este
considerat un termen prea vag pentru precizia
tehnică cu care avem de a face zi de zi. Doar
Ioana Cristea, o tânără avocată, a menționat-o, dar
în acest stagiu al vieții ei, a pus-o într-un plan
secund, considerând mai importantă construirea
unei cariere.
După 1989 politica românească s-a tulburat și a
devenit foarte confuză. Timp de peste un deceniu
influența a stat în mâinile politicienilor mai
bătrâni, care proveneau din linia a doua a
Partidului Comunist. Deși lucrurile au început să
se limpezească, nu s-au schimbat foarte multe.
Doar acum începe tineretul, cu pași mici, să se
impună pe această scenă a societății. Încrederea
însă este puțină și majoritatea preferă să nu își
murdărească mâinile, nici chiar pentru scopuri
nobile.
Din cei care ne-au răspuns la întrebări, singura
persoană implicată direct în politică este Ioana,
care este membră a PNL. A ales acest partid
24
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
datorită tradiției lui, fie ea °i întreruptă de jumătate
de secol de dictatură, și datorită acordului cu
ideologia liberală. Din păcate, a mărturisit ea,
doctrina nu are relevanță în politica noastră.
Partidul este ca un club, un loc de întâlnire și
complotare.
Se pare că, după mai bine de un secol, tot
legile lui Caragiale se aplică. Viața politică poate fi
privită ca un teatru de caractere, cu un fir narativ
absurd, deseori irațional. Acesta este singurul mod
în care Marius se raportează la cele ce se întâmplă
în paginile de politică ale ziarelor. Pus față în față
cu faptele, fără posibilitatea de a le evita, acesta
alege analiza literară. Provenind dintr-un mediu
asemănător, Șerban crede că politica românească
nu este politică „în sensul internațional al
cuvântului”, ci doar o adunătură de grupuri de
interese (se pare că presa și-a făcut treaba, având în
vedere popularitatea acestei expresii). Fiecare se
ocupă de sine, apoi de grupul lui și poate doar la
urmă de cei pe care îi reprezintă în mod mai mult
sau mai puțin legitim.
Vlad Borlea este student la regie de teatru în
anul terminal. El nu vede politică, ci oameni. „Mă
uit la televizor și văd imaginea omului și poate
rămân și cu un fragment din ce a spus. Față de
acel om pot să dezvolt o simpatie sau o antipatie.
Deseori mi s-a întâmplat să mă înșel. Uneori
rămân în cumpănă. Cum ar fi cu Băsescu: l-am
susținut ferm împotriva lui Năstase, dar s-a dovedit
a nu fi ceea ce a promis. Totuși nu a scăzut atât de
mult încât să contrabalanseze imaginea cu care am
rămas de la alegeri.”
Din păcate, majoritatea tinerilor se vor
identifica cu răspunsul laconic al lui Tudor: „Nu
urmăresc politica.” Dacă nici generația post-
revoluționară nu va învăța să facă politică la
înălțimea standardelor europene, viitorul va
rămâne nesigur.
Cultura tinerilor din ziua de azi este
eminamente o cultură media iar, inevitabil,
principalele surse sunt internetul și televiziunea.
Răspunsurile date de cei intervievați au confirmat
aceste fapte. Fiecare persoană a menționat
internetul printre sursele sale de educație.
Televiziunea însă nu a beneficiat de această
unanimitate. Unul dintre motive este faptul că
studenții, care locuiesc în cămine sau în locuințe
închiriate, nu dispun întotdeauna de televizoare, și
chiar și cei care au televizor preferă calculatorul
datorită unei varietăți mult mai mari de materiale
care pot fi accesate, fără dezavantajele unui
program fix, ale reclamelor etc. Cinematografia
și-a câștigat și ea un loc în cultura tineretului.
Filmele sunt vizionate fie la cinematograf, pentru
cei care își permit un cost suplimentar regulat
pentru a obține o experiență completă, fie în fața
monitorului mai ieftin (dar mai puțin legal) și mai
comod, dar renunțând la ecranul imens, sunetul
copleșitor și atmosfera specifică.
Cinematografia ca punct de întâlnire a
reprezentaților generației poate da o falsă impresie
de uniformitate. Având în vedere numărul filmelor
disponibile, diferențele între preferințele
cinematografice creează adevărate curente în
interiorul vârstei care separă tinerii în mai multe
grupuri distincte, care ar putea fi numite „sub-
generații”. De exemplu, Marius preferă, pe lângă
cele câteva filme „de Hollywood” de calitate,
filmele de artă, în majoritatea lor europene, și este
un cunoscător al genului. El nu se orientează doar
după promovarea americană agresivă, ci urmărește
cariere regizorale și actoricești, conexiuni culturale,
tehnici cinematografice ș.a. Printre regizorii
preferați se numără Andrei Tarkowski, Emir
Kusturica, Tim Burton, Peter Jackson, uneori Lars
von Trier și alții, mai mari sau mai mici. Ca
student la regie, și Vlad este un consumator avizat,
Brita Weglin	Bodyguard II
dar atenția lui se îndreaptă mai degrabă spre
cultura vizuală americană. Aceasta se îmbină cu o
cultură pop vastă. Tudor, în schimb se uită la
multe filme de duzină, care nu necesită un efort
din partea spectatorului. Preferă comediile și
filmele de acțiune ușoare. Rareori apreciază o
dramă, iar filmele de artă sunt excluse din start.
Ioana și Șerban sunt mai puțin preocupați de
presă. Șerban, când are niște timp liber preferă să
citească, iar Ioana, care are un program încărcat, se
uită doar peste ziare dimineața, iar seara stă puțin
la televizor înainte de culcare. Totuși, când are mai
mult timp liber (în concedii), Ioana citește cărți.
Cei proveniți dintr-un cadru mai filologic, adică
Marius și Șerban, citesc constant, lectura fiind o
sursă foarte importantă de cultură pentru ei. Și
Vlad citește mult, dar în special dramaturgie, în
mare parte din interes profesional. În rest, lectura
ca activitate atât educativă cât și recreativă se
regăsește mai puțin printre pasiunile generației.
Deși poate Tudor, care nu a mai citit o carte de
când a fost nevoit, pentru bacalaureat, este o
extremă, media nu se află departe de această
situație. Lectura necesită un efort intelectual și o
investiție de timp relativ mari, pierzând la
concurență cu mediile mai rapide și facile din ziua
de azi: internet, televiziune, cinema.
Există, de asemenea, și surse de educație mai
puțin generalizate. De exemplu, Vlad, datorită
activității lui, se culturalizează la teatru, unde
majoritatea specatorilor tineri sunt tot studenți la
actorie, regie sau teatrologie sau aspiranți și
absolvenți ale acestor facultăți. Marius declară că
discuțiile de la întâlnirile literare la care participă
sunt foarte educative pentru el. În acest caz nișa
este și mai îngustă, fiind rezervată exlusiv elitelor
culturale ale generației.
Termenul de „generație” suferă de o
generalizare imanentă. Cum s-a putut vedea însă
din cele prezentate mai sus, deși membrii unei
categorii de vârstă se aseamană din anumite
perspective, elementele care îi despart sunt mult
mai pregnante. Se poate vorbi cel mult de câteva
generații contemporane paralele. Dacă însă
urmărim folosirea istorică a termenului, generația
este legată de o minoritate care reprezenta însă
zona socială de maximă dezvoltare a perioadei,
elita culturală. Asfel, simplul fapt că cineva este
născut în anii ’50-’60 nu înseamnă automat că este
optzecist. Apartenența la o generație se câștigă prin
dovedirea vredniciei de a fi reprezentantul unui
grup.
Din acest punct de vedere, caracterul generației
curente nu este încă format, dar i se întrevăd, însă,
contururile. Există câțiva autori, ale căror scriitură
este explicit sexuală, care prezintă imagini grotești
ale unei vieți degradate (deseori de droguri), într-un
stil sărăcit, aproape tehnic. Există puținii regizorii
tineri, care încă fac filme cu substrat ideatic,
pentru că sunt mai ieftine. Idealul lor este să
ajungă să facă filme fără restricții bugetare, fără să
renunțe la arta din cinematografie. Regizorii de
teatru sunt descurajați, trăind cu ideea că sunt
ultimii preoți ai unei muze muribunde. Muzica nu
mai ține cont de valențele culturale, ci se numără
în discuri vândute, deci nicio șansă de elită în acest
domeniu. Celelalte arte ocupă în prezent o bucată
atât de mică în conștiința tinerilor, încât nu ar
putea să preia conducerea întregii generații.
Din altă perspectivă, generația reprezintă
Majoritatea, o medie în care clasele sociale
superioare și cele inferioare se anulează. În această
situație se obține o masă amorfă, care, în principiu,
se diferențiază prea puțin de generațiile anterioare
(privite în aceeași manieră). În timpi istorici, se
poate observa o evoluție intelectuală, dar
deosebirile între generațiile consecutive sunt
minore și inobservabile.
Pentru a cunoaște idealurile unei generații,
trebuie cunoscută întâi generația, caracteristicile și
membrii ei, și plasate într-un context social-istoric.
Cred că ne aflăm însă prea aproape de această
generație pentru a vedea imaginea de ansamblu și
aceste informații nu vor putea fi oferite decât de
posteritate. Cu toate acestea, se poate observa o
importantă deosebire de generațiile anterioare, care
este una din însușirile comune ale membrilor gene-
rației: o tehnicizare pe model occidental. Diferența
față de țările dezvoltate este că la noi tehnologiile
au fost introduse foarte repede, nu au evoluat cu
timpul. Și dacă această tehnologizare s-ar reduce
numai la telefonul mobil, influența asupra modului
de viață ar fi destul de mare cât să conteze în
portretul generației. Comunicarea interumană este
facilitată, dar se interpune un mediu dezumani-
zant. La telefonul mobil se adaugă numeroasele
televiziuni, internetul, laptopurile, toate gadget-
urile, cărțile electronice, playerele portabile,
sitemele de localizare prin satelit (GPS) și multe
altele. Toate acestea creează cu timpul o depen-
dență la nivelul întregii populații și îndepărtează
omul în legătura lui primară cu natura.
După părerea mea, din această tendință tehnică
derivă și idealurile excesiv materiale ale tinerilor
din ziua de azi. Chiar dacă nu reiese clar din
frânturile de interviu prezentate, eșalonul nefiind
neapărat reprezentativ datorită dimensiunii lui
reduse, starea financiară ghidează întreaga viață a
omului contemporan. Interesele personale,
culturale, sentimentale sunt alese astfel încât să
contribuie nu doar la subzistență ci, pe cât posibil,
la îmbogățire. Tema spiritualului nu a fost abordată
pentru că este un subiect fie minor (pentru
majoritatea), fie atât de personal, într-o lume care
îl evită, încât pare un tabu a cărui încălcare ar avea
consecințe prea mari pentru a fi „rentabilă”.
În mare, cred totuși că studiul unei generații
prezente se poate realiza doar în viitor, fiind
necesară o vedere de perspectivă, care nu poate fi
avută din mijlocul mulțimii.
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Despre Eristikon
sau hermeneutica inventată a unei reviste
Mihai Ometită
Revistă studențească de filosofie bilingvă -
româno-maghiară
I. Reflexia fiziologiei unei idei în anatomia unei
scrieri: despre împletirea dintre gând și scriitura care
îl împlinește se poate scrie... iarăși. Înseamnă că
sistemul de tip oglindă - deși ades distorsionantă -
dintre idee și întruparea ei în text poate fi dat în
vileag (doar?) prin generarea unei alte scrieri. Deci a
încă unei rețele reflectante. Și mai că n-ai putea
spune cuiva cu adevărat ceva neîntâlnindu-l,
neîncetinindu-l, nezorindu-l, altfel decât lansând în
lume un text - prilej al întâlnirii curioase a reflexiei
cu reflecția. Un poet genial și orb se întreba în fața
unor studenți „ce e o bibliotecă?”. O simplă (?)
încăpere plină cu oameni morți. „Ce e o carte?”,
decât o mână de foi însemnate și legate laolaltă?!
Însă privind prin sistemul de oglinzi înțelegem mai
mult de-atât. Cărțile nu se țin laolaltă doar prin
cotoare, ci și prin trupul scriiturii. Iar anatomia lor
vorbește întotdeauna despre fiziologia unei idei.
Sigur că toate acestea rămân vorbe goale câtă vreme
un om - ființa care poate înțelege atât de bine
vorbirea unui lucru - nu deschide o carte. Așa cu
volumele, dar tot așa și cu ziarele, cu discurile de
ascultat, cu imaginile în cretă de pe colțul unui
perete; desigur, așa cu revistele.
Viața unei reviste e scindată de obicei în doi
timpi complementari - după rațiunea unei maree.
Are loc o desfășurare, așternerea de rubrici care
sunt structuri sau traiecte ale întrupării ideilor.
Ritmul revistei e întors față de cel al scriitorilor ei.
În paginile unui jurnal povestind devenirea unor
oameni cu potecile împletite era o vorbă cum că,
din când în când, la intrarea în viața unui autor de
text, trebuie afișat „Primim marfă!”. De regulă,
acest semn se afișează pe poarta unei reviste tocmai
când autorii ei exportă. Dar nu pentru mult, căci
urmează înfășurarea - revista își strânge rubricile cu
o ardoare de pescar pentru ca apoi să-și expună
conținutul în lume.
Ritmul Eristikon - a se citi deopotrivă „arta de a
(se) întreba” și numele pe care revista îl poartă - e
altul. Îndeletnicirea de a întreba nici nu poate fi
altfel. Cel care întreabă stăruie. În genere, regulile
unei reviste sunt scrise de timp, deși se întinde,
cum știm, în spațiu. Cu Eritiskon nu e așa.
Năzuința-i e o ramificare spațială fără constrângerea
timpului. Un spațiu în neîncetată construcție ale
cărui nivele sunt proptite abia prin trecerea câtorva
luni (de studiu). Bineînțeles că scurgerea ideii
acesteia în act nu putea fi prilejuită decât de spațiul
aparte virtual. Doar aici împlinirea arhitecturii nu e
zorită de consistența materialelor, de costul
continuării ei și, mai ales, de darea în uz. (E bine
că, în general, deși omului nu-i vine ușor a locui în
case pe jumătate construite, poate citi neabătut
reviste cât e viața lor de lungă în construcție.) Doar
într-un astfel de spațiu ideea se întrupează
nestingherit ca arhitectonică și se împlinește
neîncetat - ca în poveste - din și prin trupul mereu
în formare. Și totuși, acest spațiu arhitectonic poate
fi scrutat, la fel ca spațiul structurat și structurant -
teren așternut articolelor și scrierilor înrudite - al
oricărei reviste, în pura înfășurare a rubricilor sale.
Ideea care-i consolidează nivelele e interogația -
expansivă și molipsitoare prin făptură. Implicit deci:
invitația la întrebare. Iar pentru ca gândului ce cară
întrebarea să i se poată urmări mai bine urma:
invitația la întrebare în scris.
Spațiul Eristikon nu se poate desăvârși însă în
epură. La fel ca întrebarea a cărui rost e simbioza
cu gândul care o cară. Spațiul Eristikon se deschide
deci către om pentru că se deschide desăvârșirii.
Când omul răspunde, el poate alege ce să (se)
întrebe. De câte ori însă nu a fost el chemat deja de
întrebarea pe care o cară cu gândul? Nu numai că
nu se știe cine dă și cine primește, dar e la fel de
neștiut și cine pe cine alege.
Așadar, dacă spațiul Eristikon are inițiativa,
geografia lui nu poate fi decât una a deschiderii.
Rostul unuia dintre straturile sale - ce reflectă pe și
se reflectă în celelalte - e de a se desfășura ca
Orizont. Metoda privirii la Orizont e antidotul
pentru două maladii ale vremurilor noastre: fixarea
ochilor în pământ - o recurentă și tautologică
vânzolire în proximitatea a câtorva lucruri pe care
le știi, singurele care-ți par ca acasă; apoi, privirea
dezorientată ulterioară aruncării ei la zenit - un fel
de bulimie gnoseologică, pofta de a îngurgita tot
(cum altcumva decât) fragmentar de ici, de colo.
Nu sunt boli noi sub soare, dar poate că irup ca
epidemii mai ales în era în care orice om poate, în
principiu, afla orice. Din trei, și din păcate, cel mai
probabil alege pe acestea două: fie poposește la
poalele condițional-optativului (Dacă o să aibe
nevoie să afle ceva, o poate face prompt. Deci,
toate la timpul lor!), fie încropește o hartă a
surselor de cunoaștere, realitate semnificantă care îi
ajunge și pe care o poate îmbrăca oricând.
II. În locurile și timpurile care ne înconjoară
oamenii mai degrabă citesc și anevoie scriu. Iar
„mai degrabă” e față de scris, nicidecum față de alte
îndeletniciri. Dacă e adevărat că vremea devorării
cărților a trecut, se îngroașă deopotrivă bănuiala că
acestea nu mai servesc nici drept garnitură (a se citi
și „însoțitoare”). E drept: câte un animator pitoresc
de la catedră trebuie să le dea din timp în timp
culoare și puțin gust.
Poate că nici întruparea ideii nu mai apare
miraculoasă. Cu atât mai mult cu cât ni s-a spus de
atâtea ori și tot mai apăsat că ideea s-a întrupat o
singură dată, dar hotărât, și nu oricum, ci electric
și chimic Că, dacă am ridica privirea științific,
vorba ar trebui să ne fie neurologică și riguroasă.
Că întruparea - în textul care poate fi văzut cu
ochii sau scris cu mâna, în sunetul auzit cu urechile
și rostit din gură, și, de ce nu, într-o sticlă de
parfum ce vorbește mirosului - nu e decât o
convertire dintr-un cod într-altul. Că totul e o
simplă traducere.
Poate că nu ne putem înțelege îndeajuns până
nu ne construim mitul colțului nostru de lume. Sau
o variantă sa. Nu rareori, miturile despre un spirit
al vremii ne spun mai mult decât vrem să ascultăm.
și chiar decât vrem să punem în ele. Să-i dăm deci
un nume: „Plictisitul și plictisitorul (de cunoaștere).”
Întâlnirea dintre cel plictisit și cel plictisitor.
Cine e plictisitorul? Cel care-l plictisește pe plictisit.
Dar plictisitul? Nimeni altul decât cel plictisit de
către plictisitor.
Condiția fiecăruia: Plictisitul se știe jefuit de
timp, stors de răbdare și prizonier al plictisitorului.
Plictisitorul - se pare - are timp berechet, chef cu
nemiluita și deține hamurile într-ale plictiselii, deși
le trage neștiutor.
Evadarea din plictiseală: Dacă plictisitul ar
descoperi cu adevărat plictisitorul iar apoi i l-ar
descoperi lui însuși, plictisitorul, care nu știuse până
atunci plictiseala, ar deveni plictisit de ce
pricinuiește; iar apoi plictisit de el însuși. S-ar da și
peste cap spre a nu mai fi plictisitor, nici pentru el,
nici pentru vechiul plictisit. Plictisitorul și plictisitul,
după vremea întâlnirii, s-ar îndrepta amândoi
plictisiți înspre marginile tărâmului plictiselii, dar ar
ieși din el ne-plictisiți.
Argument. A doua variantă a condiției fiecăruia.
Dacă ar fi priviți altcumva, anume, prin ochelarii
acțiunii, plictisitor s-ar arăta făcând și neștiutor de
făcutul lui, agitând hamurile plictiselii și neștiind
nimic de ele. Iar plictisitul, cum altcumva, decât
stând, absorbit în facerea altuia și de aceea
prizonier al lui. Plictisitorul poartă în el, fără s-o
știe, modelul de urmat al plictisitului, modelul
facerii, al facerii descoperirii celuilalt și al prilejuirii
întâlnirii celuilalt cu el însuși. Iar plictisitul ar face
bine să-și pună ochelarii acțiunii, căci plictisitorului,
în plină agitație, nu i-ar folosi la nimic, de vreme ce
dioptriile mișcării nu se potrivesc mișcătorului...
Morala (unui mit?!): Plictisitul, care vrea să
scape din tărâmul plictiselii, nu știe cum și nici nu
are cum să știe. Plictisitorul, care nu vrea să scape
din tărâmul plictiselii, știe cum, dar nu are cum să
știe că știe.
Lămurirea întâmpină pe cel ce iese din mit.
Acesta din urmă și-a trădat de-a lungul său numele,
cum ucenicul se desăvârșește prin negarea numelui
pe care învățătorul i l-a dat. (Poate noi am uitat că,
în vremuri vechi, darea de nume însemna trasarea
unui destin.) Acum mitul cere un nume nou; unul
despre îndepărtare. Să-i zicem „Ieșirea din plictis”,
dar să înțelegem și „Un model paideic”. Pentru că,
de îndată ce ai construit mitul proximității tale,
rămâne doar să-l depășești prin el însuși și prin
învățătura sa.
Apoi, să nu fie cu mirare că textul vorbește de
două ori: o dată, despre un destin, apoi, prin chiar
destinul său, al vorbirii despre cel dintâi destin, prin
turnura de suprafață a anatomiei sale. Dacă am
spus că scrierea capătă viață în dubla reflexie dintre
idee și text, trebuie acum adăugat că viața textului e
întreținută și de reflexia secundă dintre actul pur al
scrierii și el însuși. Textul spune mai mult decât
vrea să pună în el autorul tocmai pentru că această
din urmă reflexie are loc în nedeterminarea, și deci
autonomia ei.
Sigur că toate acestea pot suna ca în
întâmplarea dintre doi bătrâni într-ale filosofiei de
pe-aici, nu de departe. Unul spune cum stă treaba
cu închiderea care se deschide, celălalt răspunde că
așa ceva nu se poate: de-nchizi ușa, e-nchisă; când o
deschizi, e deschisă... Dar, la urma urmei, care e
mediul unei întâmplări paideice și, prin extensie, a
oricărei întreprinderi într-ale cunoașterii, de orice fel
ar fi ea? De cele mai multe ori (dacă nu de toate),
orizontul logos-ului. Însuflețită de acest adevăr e
emergența unui Cerc de dialog și creație. Cum
esențială în creație e interogația, ce la suprafața
actului creator se manifestă ca desăvârșire în lipsa
încheierii, acest Cerc e centrat nu în adevăr, ci în
suburbiile adevărului - singurul loc în care ceva (își)
poate avea loc(ul) sub arcul paideic. Deschiderea
spre acest orizont e întocmai chemarea pe care
arhitectonica Eristikon o adresa omului. Singurul fel
în care acest spațiu se poate desăvârși e ca omul să-i
răspundă apelului. Răspunsul, orice-ar fi, e curioasa
întâlnire a unui gând cu un altul și, în fine,
întruparea - miraculoasă sau nu - convergentă a
amândurora.
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
26
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Dispariția unui jurnalist
conservator
Ing. Licu Stavri
■	Cunoscutul savant umanist George Steiner
(născut în Elveția °i posesor a trei limbi materne)
a publicat recent o carte autobiografică, intitulată,
oarecum contradictoriu, My Unwritten Books
(Cărțile mele nescrise), pe care critica de
întâmpinare nu ezită să o compare cu cele mai
senzaționale cărți ale unor top-modele, cum ar fi
autobiografia lui Jordan. Motivul este, în primul
rând, capitolul cu titlul “The Tongues of Eros”
(Limbile lui Eros), în care savantul filosof și
filolog își rememorează iubirile avute în diferite
țări cu diferite femei. Scenele de sex sunt descrise
explicit și cu gusto. Justificarea intelectuală pe
care o dă Steiner acestei candori neobișnuite este
că sexul și limbajul sunt strâns împletite.
“Orgasmul masculului este un semn de
exclamare”; chiar și masturbarea “înscenează
paradoxurile monologului interior”. Calitatea
sexului variază și în funcție de limba folosită de
amanți. Steiner descrie cu delicii cum făcea sex cu
o franțuzoaică ce nu renunța în ruptul capului la
pronumele de politețe, cu o vieneză care-i dădea
comenzi guturale, cu o italiancă beată de cuvinte.
Cartea conține și material savant despre iudaism,
civilizația chineză, educație și gelozie
profesională, dar toate acestea pălesc prin
comparație cu pasajele referitoare la sex, ne
asigură Stephen Moss în The Guardian.
■	La sfârșitul lunii februarie a încetat din
viață William F. Buckley Jr., icon al conservatoris-
mului american, fondator, în 1955, al periodicului
de analize politice National Review, amfitrion al
popularei emisiuni TV The Firing Line (între 1966
- 1999) și apreciat comentator de presă. Născut în
1925 în New York City, a fost educat la Paris, la
Londra și la National Autonomous University of
Mexico, luându-și în cele din urmă diploma de la
Yale, în 1950 (după ce participase la război cu
gradul de sublocotenent). În 1951 a fost recrutat
de către CIA, dar, dim motive asupra cărora se
păstrează tăcerea, nu a rămas în cadrul Agenției
decât un singur an. Proaspăt căsătorit, Buckley a
publicat, tot în 1951, prima sa carte, God and
Man at Yale (Dumnezeu și omul la Yale), o
critică a propriei alma mater și a învățământului
superior american, care, după părerea autorului,
deviase de la misiunea sa educativă. În 1954 a
fost coautorul unei alte cărți, McCarthy and His
Critics (McCarthy și criticii săi), încercare de a
apăra reputația senatorului de Wisconsin Joseph
McCarthy - cel care a declanșat în anii 1950 o
mare vânătoare de vrăjitoare roșii, mai ales printre
politicieni și lucrătorii din show biz -
prezentându-l ca pe un patriot și dușman
neîmpăcat al comunismului. În 1955, după ce a
fost o vreme redactor la The American Mercury,
Buckley a fondat National Review, periodic
devenit purtătorul de cuvânt al conservatorilor,
militând pentru fuziunea dintre conservatorismul
tradițional și cel libertarian. Pe scena politică,
Buckley a rămas consecvent cu ideile sale de
dreapta, sprijinind în 1964 candidatura
senatorului de Arizona, Barry Goldwater - un
ultrareacționar - la nominalizarea Partidului
Republican și apoi la alegerile prezidențiale. În
1965 a candidat la primăria New York City din
partea tânărului Partid Conservator, ieșind al
treilea. Rubrica sa permanentă din The National
Review era intitulată grăitor “On the Right”. A
fost de asemenea prietenul personal și suporterul
politic al președintelui Ronald Reagan. În 1983 a
participat la o dezbatere televizată pe canalul
ABC, cu omul de știință Carl Sagan, după
difuzarea filmului The Day After, în care se
arătau fără menajamente consecințele unui război
nuclear. Simptomatic, Sagan a vorbit împotriva
proliferării armelor nucleare, în timp ce William
F. Buckley s-a arătat încrezător în capacitatea
arsenalului nuclear american de a perpetua pacea
prin intimidare. Buckley s-a retras de la
conducerea National Review în 1990 și a cedat
pachetul majoritar de acțiuni în 2004. Și-a
continuat însă activitatea de publicist comentator,
iar pentru americanul de rând a devenit o mare
personalitate de televiziune, datorită emisiunii
The Firing Line de la PBS, căreia i-a imprimat un
stil erudit, dar degajat și plin de umor. Multe
dintre cărțile lui William F. Buckley sunt culegeri
de publicistică sau de cuvântări televizate. A scris
multe volume autobiografice, precum Nearer My
God: An Autobiography of Faith (Mai aproape de
Dumnezeu: o autobiografie a credinței,1997) sau
Miles Gone By: A Literary Autobiography (Mile
parcurse: o autobiografie literară, 2004). În 1975,
după vizionarea filmului Zilele condorului,
Buckley a fost dezamăgit de felul cum era
prezentată CIA în această peliculă și, ca replică, a
scris Saving the Queen (Salvând regina), primul
din zece romane de spionaj avându-l ca
protagonist pe spionul Blackford Oakes, un agent
operativ al CIA care respectă cu sfințenie legile și
regulamentele. Semnificativ este faptul că, deși un
conservator moderat, Buckley și-a exprimat
tranșant convingerea că războiul din Irak este nu
doar o eroare, ci și un durereos eșec al politicii
externe americane. În timpul vieții, W. F. Buckley
Jr. a fost criticat nu doar de reprezentanții stângii,
ci și de extremiștii dreptei, bunăoară de John
Birch Society. A susținut, de asemenea, o
polemică prelungită, cu accente violente uneori,
cu scriitorul liberal Gore Vidal.
■	Noul roman al scriitorului indian Manil
Suri, The Age of Shiva (Epoca lui Shiva), este, ca
și cel precedent, The Death of Vishnu (Moartea
lui Vishnu), o meditație despre India modernă,
sufocată, din păcate, de prea mult detaliu
circumstanțial, ne spune, în The Observer,
Chandrahas Choudhury. The Age of Shiva este o
narațiune despre speranța redempțiunii investită
într-o iubire maternă pasională, temă dezvoltată și
de D. H. Lawrence în Fii și îndrăgostiți, dar una
care își are rădăcinile în mitologia indiană, unde
zeița Parvati își creează un fiu ca să-i țină de urât
în absența afemeiatului ei soț Shiva. Folosindu-se
de vocea unei mame tinere, Meera, Suri este
scutit de nevoia de a comenta despre viețile
personajelor sale, procedeu care-i debilitase
romanul anterior, The Death of Visnu. Din
păcate, conform cronicarului din The Observer, el
nu reușeșete să focalizeze suficient de bine
narațiunea, intervenind prea des cu știri și
comentarii din viața unei Indii care și-a cucerit
abia recent independența. Participând cu sora ei
Roopa și cu prietenul acesteia, Dev, la mitingul de
Ziua Republicii din Delhi, în 1955, Meera are
impresia că Jawaharlal Nehru însuși, părintele
Indiei moderne, o îndeamnă să-i fure surorii ei
iubitul - se va infiripa între ei o relație neliniștită
care va sfârși prin moartea lui Dev într-un
accident de mașină, din cauză că depresia
permanentă în care trăiește îl îndeamnă să se
îmbrace exclusiv în negru și nu este reperat de
șoferul mașinii. Meera rămâne să se consoleze cu
fiul ei. Povestea vieții ei este garnisită cu rezumate
ale problemelor și evenimentelor din istoria
socială a subcontinentului indian: împărțirea
acestuia, conflictul hindus-musulman, războaiele
cu China și Pakistan, exacerbarea naționalismului
hindus. Romanul, însă, nu oferă și o meditație
despre cruzimea și imoralitatea firii umane, cea
care spulberă armonia și înțelegerea dintre
personaje. Acestea - inclusiv tatăl Meerei și
familia lui Dev - sunt dubioase din punct de
vedere moral, dar planează suspiciunea că sunt
simple caricaturi; bănuiala este adâncită de
dialogul plat al lui Suri, care face ca toate
personajele să vorbească la fel. Concluzia
recenzentului este că romanul lui Suri - după
toate aparențele partea a doua dintr-o trilogie - e
plin de material superfluu și nu-i dă cititorului
răgaz să gândească. El se reazămă pe mit și
istorie, dar nu poate să-și ridice prea bine aripile
imaginației.
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Femei celebre pe divan:
Marlene Dietrich (1901-1992)
Catherine Siguret
In toamna anului 2007 a apărut la cunoscuta editură pariziană Seuil cartea semnată de Catherine Siguret,
Femei celebre pe divan. Autoarea e o cunoscută jurnalistă franceză, care a mai publicat romane, eseuri și
biografii ale unor vedete. De această dată, Siguret analizează pe un ton dezinvolt evoluția personală și cari-
era profesională a unor prezențe de prim-plan din lumea literaturii, a spectacolului, a politicii: Colette,
Virginia Woolf, Marlene Dietrich, Josephine Baker, Simone de Beauvoir, Edith Piaf, Maria Callas, Jackie
Kennedy, Dalida, Francoise Sagan, Lady Diana. Descrierea documentată - dar și ușor senzaționalistă - a
vedetelor e urmată de intervenția cîte unui psihiatru, psihanalist sau psiholog, care detaliază portretul
abisal al respectivei personalități. Pe ansamblu rezultă o carte vie, antrenantă, care ne ajută să descoperim,
cu surprindere, multe din culisele lumii care ne înconjoară. Propunem în continuare fragmente din versi-
unea în limba română a cărții, aflată în curs de apariție la Curtea Veche Publishing din București. (L.A.)
(urmare din numărul trecut)
O fiică breloc
arlene și-a privit întotdeauna fata ca pe
obiectul ei propriu. Un obiect considerat
uneori stingheritor, ca atunci cînd Maria a
venit la ea în Statele Unite: simbolul erotismului cu
aureolă perversă nu prea poate să se acomodeze cu
ideea de maternitate. Soluția este de a transforma
“povara” în accesoriu la modă sau în copil al Sfintei
Fecioare. Astfel incarnează Marlene imaginea
mamei exemplare, unul dintre rolurile sale
preferate. In ciuda diletantismului în materie de
prezență și tandrețe, strigă din toți bojocii: “Fiica
mea e iubirea vieții mele”. Maria e dresată să fie
perfectă, ca o demnă reflectare a mamei sale. Dar
mai ales mută: “Taci din gură! Copiii n-au niciodată
lucruri interesante de spus!”. Fata își va semna
multă vreme scrisorile: “Maria, fiica Marlenei
Dietrich” și tot ea trimite fotografiile cu dedicația
actriței, care o roagă astfel: “Scumpa mea, te rog să
fii eu”. Mai clar nici că se poate! Atunci cînd, în
Împărăteasa roșie (de Josef von Sternberg, 1934),
apare rolul unei fetițe, Maria îl joacă pe acela al
mamei copil. Ea călătorește cu Rolls-ul și crește în
studiourile Paramount, fără nici o educație sau
școlarizare; își ocupă vremea fardîndu-și mama în
cabină, o coafează, o îmbracă, îi leagă fașa pe sîni,
pentru a-i sprijini. Dacă tot e fata de vină că s-a
urîțit, actriței i se pare normal ca ea să-și repare
greșeala! Uneori Maria e folosită pentru seducerea
unui viitor amant (“Fiica mea numai de tine-mi
vorbește”, minte Dietrich cu nonșalanță), sau
pentru a-l consola pe ultimul părăsit (Maria petrece
cîteva seri ascultîndu-i și compătimindu-i pe cei
alungați, foarte sincer de altminteri). Tot așa, fetița
e copleșită de cadourile curtezanilor, care se slujesc
de ea ca de-un ambasador. Cînd șusta e rezolvată,
ea rămîne încuiată acasă.
Atunci cînd Maria împlinește 12 ani, Marlene
Dietrich negociază cu îndemînare un viraj în ado-
lescența ei: o trimite la pension în Elveția, iar de
Crăciun o umple de cadouri la Hotelul George al V-
lea, la Paris, departe de ea. Intr-adevăr, să aibă ală-
turi o fiică adolescentă o îmbătrânește și riscă de-a
dreptul să-i trădeze minciunile insistente în ce
privește vîrsta. Astfel anunță ea într-o bună zi, în
fața întregului platou de filmări, că Mariei i-a venit
ciclul, alintîndu-se: “La 9 ani, fetița mea e foarte
precoce”. “Fetița” are de fapt 13 ani și, adeseori, îi
vine să intre în pămînt de rușine.
O adolescentă care contrazice
vremea
Marlene schimbă și data nașterii nepoților ei,
ocupînd locul tatălui în fața sălii de nașteri (“Juca la
perfecție rolul soțului”, scrie Maria); cucerea coperta
revistei Life, care titrează în 1948: “Cea mai strălu-
cită bunică”; lua asupra ei durerea unui nepoțel năs-
cut cu handicap (anunță în ziare: “Pe mine m-a
lovit soarta”). Nu-l va iubi cîtuși de puțin pe acest
băiețel, ea care voia copii perfecți, și nu-i va îndrăgi
nici pe ceilalți doi, mai mari, în special pe Peter,
pedepsit toată viața fiindcă a spus, cînd avea 2 ani:
“De-acuma ești bătrînă”. Ea, care a hotărît că nu va
îmbătrîni niciodată! Sperase atît de mult să nu dev-
ină niciodată bunică! Plecînd din casa “familiei”,
Maria primise, sub formă de cadou... o pompiță de
spălături vaginale, ca să evite sarcina, înainte de
numeroasele sfaturi cum să avorteze și de disprețul
strivitor, după ce catastrofa s-a produs: “Acuma că
ești gravidă n-o să-l mai poți lăsa pe bărbatu-tău”.
Marlene, pe-atunci în Europa, fagocitează prima
sarcină a fiicei sale, instalîndu-se cu ea la New
York, are grijă de copil cîteva zile, înainte de a-i
reproșa Mariei că a imobilizat-o și a monopolizat-o!
Pe cînd are deja 51 de ani, maternitatea fiicei îi sug-
erează Marlenei un capriciu neprevăzut: să-i facă un
copil lui Yul Brynner (care n-a exprimat niciun chef
în direcția respectivă). Ore în șir, la telefon, îi
povestește despre ciclul mentrual și despre toate
speranțele sale Mariei, răbdătoare, dar enervată.
Ajutată de inteligență, Maria nu și-a contrazis
niciodată mama, pentru a-i permite s-o iubească -
înainte de a-și găsi iubirea în altă parte, la 23 de
ani; ulterior, pentru a-și lua revanșa - iar atunci își
lasă mama pe seama mitologiei personale. La 70 de
ani, Marlene, mai legată ca niciodată de feminitatea
sa, își “uită” tampoanele prin cabină, în timpul
turneelor de șansonete, sperînd să convingă lumea
că nu-i la menopauză; în realitate, suferă de inconti-
nență urinară! De la 20 de ani, timpul care trece a
fost pentru ea o idee fixă.
Fata mea, călăul meu
Atunci cînd rolul de mamă model se demod-
ează, Marlene preia rolul de mamă martir a unei
fete căreia i-a “dăruit totul”. Așa vorbește adeseori
în fața presei despre o casă pe care i-a dăruit-o gen-
eros Mariei - în realitate, o moștenire de la
Sternberg! Dar Marlene se plînge mai ales, în pub-
lic, de nerecunoștința familiei: afirmă că n-a primit
nici un cadou de ziua ei. după ce le-a interzis cu
toată seriozitatea s-o felicite; le trimite ziarelor
telegrame ciudate, precum aceasta: “Eram singură
cînd a murit Remarque” (nota bene: a refuzat să
meargă la înmormîntarea lui, dar poartă ostentativ
doliu după acest amant părăsit cu treizeci de ani
mai devreme). Se comportă ca o văduvă a tuturor
fostelor ei victime, fără termen de prescripție sau
respect pentru eventualele aventuri din viața lor de
după despărțirea de ea (căsătoria cu altă femeie, de
pildă): a rămas văduvă și abandonată, inclusiv de
către soțul oficial, de la a cărui înmormîntare “chi-
ulește” de asemeni, nu înainte de-a arunca vina tot
pe fiică-sa! Consemnează în propriul jurnal nere-
cunoștința “copilului”. Refuză orice ajutor medical
sau menajer, în lunga perioadă a bolii sale, începînd
din 1980, dar pretinde ca Maria s-o viziteze în
fiecare zi, să-i golească oala de noapte, ori să-i
asculte ultimele fantezii sexuale, la telefon, cu un
boșorog american. Abrutizată de psihotrope,
alcoolică și violentă, își dorește cu voce tare s-o
găsească cineva “moartă de jeg”, ca să afle toată
lumea cum s-a purtat familia cu ea. In 1992, are
parte de frumoase funeralii în biserica Madeleine,
înainte de-a fi dusă la cimitirul Schoneberg, unde a
fost îngropată propria ei mamă în 1945 (evenimen-
tul n-o emoționase atunci din cale-afară, căci fusese
scurt-circuitat de un amant întîlnit pe drum!).
Maria, fiica supraviețuitoare
Maria s-a construit ca o reacție împotriva
moravurilor mamei sale, din scîrbă și nu din motive
morale, despre care n-a știut multă vreme nici
măcar că există. Ruptura psihologică s-a produs
atunci cînd Maria părăsește continentul american
pentru a veni în Europa, cu ocazia Eliberării.
Marlene se întoarce atunci din celebrul ei turneu
muzical, desfășurat în rîndul trupelor aliate din
Africa de Nord. Lili Marlene, cîntecul german, a
devenit imnul pușcașilor marini, în versiunea
englezească interpretată de Marlene pentru ei,
stîrnind entuziasm în sînul batalioanelor. Actrița va
mărturisi că numai de-un lucru îi pare rău, din tot
anul petrecut pe front: că n-a avut decît un singur
trup pentru a satisface atîția bărbați, care își trăiau
poate ultimele clipe. “Pentru Dietrich, moralul tru-
pelor era o misiune sfîntă”, glumește Maria, care a
avut parte de povestea completă a operațiunilor de
luptă. Atunci cînd fata pleacă, Marlene o îndeamnă
insistent să-și ia și diafragmele: ce altceva să caute
prin Europa? “Măcar ți-ai pus-o?” era întrebarea per-
manentă, atunci cînd se întorcea de la seratele de
domnișoară. Maria nu-și mai face iluzii că mama ei
s-ar putea vindeca vreodată și mărturisește în carte
că acesteia i-ar fi plăcut s-o știe “încă mai decăzută
ca ea”, pentru a-și construi prin comparație propria
sfințenie, sau eventual o “lesbiană”, pentru a se
răzbuna pe bărbații de care fără îndoială considera
că n-a fost destul de iubită.
Intr-o noapte din adolescență, Maria a fost vio-
lată. De o femeie. O amantă de-a mamei, instalată
pentru o vreme la ei în casă. Efracția s-a repetat,
deși Maria s-a dus să-i spună mamei, a doua zi.
Dar, vai! Marlene era tocmai doborîtă de-o migrenă
îngrozitoare și pînă la urmă a ajuns Maria s-o
deplîngă și s-o consoleze, la capul patului.
“Copilul”, devenit mare și lucid, consideră că a fost
victima unui aranjament între cele două amante,
această inițiere forțată reprezentînd fără îndoială
pentru Marlene o formă de a-și dovedi iubirea. și-
apoi o fiică lesbiană prezintă mai puține pericole să
te facă bunică.
Bețivă și cu impulsuri sinucigașe între 18 și 20
de ani, Maria și-a găsit fericirea la polul opus al
spectacolului care i se înfățișa sub priviri: actriță ea
însăși, a renunțat la carieră pentru a se consacra
familiei sale și a trăit patruzeci și cinci de ani de
fericire și fidelitate, alături de un singur soț, de sex
masculin.
Traducere și prezentare
de Laszlo Alexandru
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rezonanțe
Obama, retorica speranței
Marius Jucan_________________________________
Carismaticul Barack Obama, senatorul
democrat de Illinois, părea să fi înclinat
până deunăzi balanța electorală în favoarea
sa, surclasând treptat ambițiile lui Hillary
Rodham Clinton de a cuceri nominalizarea
democraților în cursa prezidențială pentru a fi,
eventual, prima femeie președinte a Americii.
Voturile din Ohio și Texas au adus însă un
avantaj nesperat fostei prime doamne a Statelor
Unite, relansând competiția dintre cei doi
candidați, promițând în același timp, un contrast
decisiv între platforme lor. Aceasta în timp ce
candidatul republican, John McCain, nominalizat
fără dificultăți, are tot timpul să își definească
strategia pentru confruntarea finală, contând, se
poate spune de pe acum, pe îndelungata sa
experiență politică și pe efigia sa strălucitoare de
veteran. Continuarea luptei dintre democrați ar
putea produce o inegalitate de tempo electoral,
expunându-i pe aceștia, pe o durată de timp
îndelungată studiului întreprins de adversar, ori
ducând la apariția unei posibile, nedorite uzuri a
propriului electorat, favorizând divizarea radicală
a bazinului democrat.
Este însă evident că atuul crucial al platformei
democrate, deocamdată disputat de două viziuni
opuse, este schimbarea. Și că port-drapelul aceste-
ia este un nou venit în politică. Un outsider a
cărui prestație, inevitabil retorică, ar putea contra-
zice cele mai serioase pariuri politice, astfel încât
replica (seismică) dată revoluției neo-conservatoare
de la sfârșitul războiului rece să poată oferi șanse
reale pentru reviziuirea istorică a priorităților
americane. Barack Obama a fost comparat în
ascensiunea sa fulminantă, cam devreme poate,
cu predecesori de talia lui Frank Delano Roosevelt
ori John Fitzgerald Kennedy. El reprezintă de
departe „cazul” alegerilor americane din 2008.
Apelul său obsesiv pentru schimbare, în tentativa
de a reînvia credința anesteziată în optimismul
reformist, în dorința de a redefini simbolurile
Americii, a raliat o masă considerabil mai mare
de votanți decât cea previzibilă a afro-
americanilor. „Nu există o Americă albă, ori una
neagră, există doar Statele Unite”, spunea
senatorul, invitându-l pe fiecare american la
„îndrăzneala” de a spera (vezi cartea omonimă
The Audacity of Hope). Zestrea multiculturală a
lui Barack Obama nu transpare doar din biografia
sa, ci este și expresia înțelegerii acordate
conflictelor culturale și rasiale, o interpretare
lipsită însă de radicalism. Mesajele unor
W.E.B.Dubois, Laughton Hughes, Richard Wright,
Ralph Ellison, Martin Luther King Jr. se combină
în pledoaria pentru schimbare a lui Obama cu
nevoia de un echilibru reunificator care să
redreseze prestigiul simbolurilor americane într-un
război cvasi-fantomatic cu terorismul și al unei
creșteri economice zero.
Momentul de a invoca schimbarea în numele
speranței e cum nu se poate mai prielnic. La
finele celui de al doilea mandat al lui Bush junior,
entuziasmul pentru neoconservatori și ideologia
lor se apropie de extincție. Excedată de cadența
marțială a intervenționismului și de repaosul
ideatic vecin cu marasmul intelectual a două
mandate care nu au păstrat beneficiile
guvernărilor anterioare și au clătinat soclul
credibilității Statelor Unite, majoritatea
americanilor pare decisă pentru schimbare. Dar
schimbarea în sine nu este până la proba
contrarie decât o invitație la vis și visare, utopie,
ficțiune oratorică, în cel mai bun caz prilej de
„promisiuni” și „vorbe”, nu de „soluții”, cum
spune Hillary Clinton. Comparată cu experiența
acesteia, ori mai ales cu cea a lui John McCain,
credibilitatea politică a lui Barack Obama e relativ
inconsistentă. Fragilitatea candidaturii lui poate fi
localizată tocmai în factorul care i-a adus
popularitatea: discursul său cu tente populiste,
care ar putea fi accentuate în perioada următoare
când va trebui să fie mai exact în privința a cel
puțin patru teme, pentru a produce un adevărat
„șoc” al recunoașterii. Războiul din Irak,
atitudinea față de NAFTA și crearea unor noi
locuri de muncă, creșterea taxelor pentru anumite
segmente de populație, sistemul de asigurări al
sănătății publice. Frica de schimbare e singurul
lucru de care americanilor le-ar putea fi frică. Așa
ar suna interpretarea actuală a frazei de neuitat a
lui Frank Delano Roosevelt, al cărui nimb de
înger păzitor e invocat de adepții lui Obama,
pentru a accelera constituirea unei mase critice în
favoarea schimbării. Obstacolul major cu care se
confruntă senatorul de culoare în drumul
speranței și al schimbării este întrebarea despre
costul schimbării, cu alte cuvinte, cât ar costa
investirea unui nou venit în mașinăria complicată
a puterii americane? Cum va reuși el să apropie
versanții tot mai îndepărtați dintre idealurile și
instituțiile americane? Cum va asigura securitatea
națională, redeschizând în același timp America
lumii? Cum va gestiona identitatea americană
într-o lume a globalizării și divizării?
Speranța e aliatul etern al oamenilor politici,
mercurul din termometrul care măsoară
temperatura posibilului. Mai vulnerabilă în inimile
celor mulți, decât în cele ale gladiatorilor politici,
speranța poate lesne transforma altarul comun de
la începutul unui mandat în biserica părăsită de la
sfârșitul acestuia. Dincolo de tropii care pot
magnetiza busola opțiunilor, alegătorul trebuie să
vadă clar concretizarea căii alese. Deocamdată
calea lui Obama e învăluită în aburii unei
frumoase dimineți de primăvară.
■
ferestre
Asta-i viața!
Horia Bădescu
Că pragmatismul, ba, mai rău, că
utilitarismul, care este speța cea mai de jos
a pragmatismului, guvernează lumea
modernă, nu mai încape nicio îndoială. Tristă sau
nu, realitatea aceasta s-a înstăpânit și ne
stăpânește. Cu entuziastul și entuziasmantul
nostru concurs, așa cum se instaurează orice
dictatură care se respectă!
Insinuate și încuibate, din arhaice vremuri, în
mentalul umanității, paradigmele acestor
concepte, sanctificate în modernitate, i-au însoțit
cu parșivă viclenie istoria, îmbrăcate în odăjdii
esopice, în convingătoare și aparent benigne
anateme aruncate unor inutile presonaje, precum
trântorii sau greierii. Fără ca cineva să se mai
trudească să explice dascălilor de morală că fără
atât de huliții trântori neamul harnicelor albine ar
înceta să existe și fără de fanotmaticii violonceliști
ai nopților de vară lumea ar fi infinit mai tristă.
Iar cei care s-au grăbit să dea notorietate acelor
atât de necesare și de moralement correcte fabule
au fost artiștii, ei înșiși exemplari în inutilitatea
lor, probată într-o lume nu numai a tuturor
posibilităților, ci și, și mai cu seamă, a tuturor, și
exclusiv, utilităților.
Cât?, deviza obsedatei și obsedantei axiologii
a gămanilor de toate soiurile și din toate
timpurile a fost, în sfârșit, gravată triumfal nu pe
frontispiciul templelor, ci pe frunțile noastre. Nu
zarafii au fost alungați din templu, ci templul a
fost alungat din lumea oamenilor, bolnavi de
zarafie.
Mutat la nivelul artisticului, spiritul pragmatic
s-a însoțit rapid cu teroarea minimului efort și a
kitschului iar arta macaronică a invadat veacul și
sufletele noastre. Facerea poemului despre care
vorbea Valery a devenit facerea poetului! Fie el
scriitor, actor, muzician sau pictor, artistul nu mai
este, el este făcuti Făcut să aducă beneficii; și
doar atâta timp cât le aduce.
Asta e viața! mi se poate răspunde cu
înțelepciune pragamatică și cu o formulă dragă
pragmaticilor moraliști ai zilelor noastre.
Într-o splendidă carte despre “simptomele
actualității literare”, un critic, pe care-l prețuiesc
pentru echilibrul judecăților și claritatea atică a
discursului, demonstra, cu rece precizie
chirurgicală și, prin urmare, cu argumente
incontestabile, inutilitatea poeziei în lumea de
astăzi. Cu inima strânsă îi dau dreptate. Numai
că Domnia Sa știe, la fel de bine ca și mine, că,
acum câteva bune secole poeții înșiși se întrebau:
«La ce bun poeții în vremuri sărace?». Și totuși,
poezia continuă să existe. Fiindcă poeții sunt
inutili; prin urmare, fundamental necesari!
Adevărul, precum zeii, poate sălășlui oriunde.
Până și în emblematica exprimare a gregarității
veacului nostru, numită fotbal. Și, așijderea zeilor,
este deseori cinic. Așa încât, în lumea noastră,
devenită o imensă și perpetuă afacere, afirmația
antrenorului echipei Portugaliei la ultimul
Mundial, brazilianul (!) Luiz Felipe Scolari: «Nu
vreau un meci frumos, vreau rezultat. Cei care au
jucat frumos au plecat deja acasă.», n-a șocat pe
nimeni. Nici pe mine. M-am întrebat doar unde
mai e acasa acelora care, încă, joacă frumos!
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rânduri de ocazie
Aventurile unui englez în
Brusa sud-africană descrise
de către un român pașnic
Radu Țuculescu_____________________________
Oare cum se poate „combina” politicul cu
fantasticul? În alambicul cărei vrăjitoare?
°i ce-ar ieși dintr-un asemenea amestec?
Răspunsul l-am aflat întîmplător, descoperind pe
noptiera unei camere elegante de hotel, o carte
voluminoasă cu un atractiv titlu ce-mi amintea de
cărți celebre: Deșertul de fier, un roman de
Nicolae Melinescu. Am fost destul de surprins,
descoperind numele autorului. Cîte ceva știam
despre el. Om de televiziune, a relatat din locuri
fierbinți (în momente la fel de fierbinți) precum
Rhodesia-Zimbabwe, Republica Sud-Africană,
Namibia, Sudan, Mozambic... Am pornit lectura,
sincer să fiu, cu oarecare neîncredere și din lipsă
de altă activitate. Treptat, paginile romanului au
început să mă prindă în brațele sale nevăzute.
Brusc, am plonjat în anii primei mele tinereți,
cînd citeam, cu nesaț, cărți de aventuri cu
ilustrații, mai ales cele cu acțiuni în locuri exotice,
prea puțin cunoscute mie. În cazul lui Nicolae
Melinescu, îți dai seama, încă de la primele
pagini, că ai de a face cu un expert în ceea ce
privește „decorul” unde se derulează acțiunea
(acțiunile) romanului. Africa războiului rece care,
de fapt, fu extrem de fierbinte. Acolo luptele au
fost crîncene, torturile greu de imaginat,
conspirațiile multiple și încîlcite, trădările
răsunătoare. Tot acest „cîmp de luptă” se născuse
după ce națiunile decolonizate deveniră „atracția”
principală a comunismului care și le-ar fi dorit în
sfera lor de influență. „În Africa n-a căzut un zid
al Berlinului”, afirmă autorul în cuvîntul
introductiv, „dar s-a simțit din plin forța
ciocnirilor înverșunate dintre expansiunea
comunistă și conservatorismul albilor.” Fișele
documentare ale autorului, care deschid
majoritatea dintre capitole, sînt precise, concise,
incitante în același timp, ca niște preludii la
„întîmplările” ce vor urma.
Romanul are toate ingredientele necesare unei
cărți de succes de public, fără a aluneca în clișee.
Eroul principal este un englez pe nume Michael
Nolan Gordon născut într-un conac dintr-un
orășel departe de Londra unde are o copilărie
calmă, aproape idilică, fiind un veșnic premiant
cu perspective de a studia la Oxford. Dar tatălui i
se oferă postul de adjunct al ambasadorului din
Africa de Sud iar din acest moment viața lui Mike
se va schimba radical. De fapt, și bunicul fusese
diplomat în Africa iar jurnalul său fusese o lectură
captivantă pentru tînărul nepot. Și, astfel, Mike
plonjează din tradiționalul spleen englezesc, într-o
viață tumultoasă, dură, plină de primejdii și de
neprevăzut. Devine mercenar angajat în luptele
contra gherilelor naționaliste, intrînd într-un joc
de-a viața și de-a moartea. Imaginea idilică a unui
continent cu elefanți, girafe și lei, a unei Africi
exotice, se evaporă, tranformîndu-se într-un deșert
de fier în care există mai multe tancuri, mai
multă armată decît baobabi ori turme de gazele.
Mike are, uneori, profilul unui James Bond, dar e
mai „uman”, mai credibil în acțiunile sale, mai
„terestru”. Nu tot ceea ce face, cea ce i se
întîmplă, este imaginat, fantazat.
Autorul alunecă, dibaci, din realitate în
fantezie. Scene cutremurătoare de tortură și de
cruzime de-a dreptul sadică sînt contrapunctate
de finețea unor scene de iubire, chiar dacă ele se
termină tragic, precum cea a Annemonei. Nicolae
Melinescu cunoaște arta dialogului dar și a
portretizării, reușind să „personalizeze” multe
profiluri din puzderia de personaje ale romanului
său. Teroriste care-n locul sînilor extirpați au
grenade, tîrfe din bordeluri de lux, circari ajunși
KGB-iști, soldați narcotici, eroi fără nume,
luptători de elită, trădători, escroci, ba apar chiar
și cîțiva comuniști cu față umană... Personajul lui
Melinescu e pornit într-o călătorie, precum cea a
lui Ulise, pe care o face, însă, cu tancul, cu
camionul blindat ori pe jos, acoperit de arme
ucigătoare. El nu are dor de casă, pentru simplul
motiv că nu mai are casă. Nici nu-l așteaptă
nimeni. Poate și numele și l-a pierdut în deșertul
de fier. În confruntarea perversă cu istoria,
individul își poate pierde chiar și identitatea.
Mike își încheie „călătoria”, înconjurat de cercul
nevăzut al singurătății. Unul care se va strînge,
încet și sigur, în jurul gîtului său.
Am plecat din hotel, fără a preda la recepție
cartea găsită, cum ar fi fost normal. Pentru mine
a fost „normal” s-o iau cu mine și s-o duc acasă.
■
zapp-media
Start la cerb...
Adrian Țion__________________________
Cu speranțe redeșteptate. Îndemnul la
vânătoare de noi cerbi e cât se poate de
firesc. Ce nu mai trăiește în pădurile din
Munții Carpați să trăiască în showbiz. Încurajat
de sponsori cam fițoși (asta rămâne între noi),
Alexandru Sassu, președintele STRV, a plusat
bucuros: „Să trăiască de două ori în 2008, an
aniversar! O dată la București și încă o dată la
Brașov.” Când a auzit Scripcarul nostru (nu cel de
pe acoperiș, ci primarul Brașovului George
Scripcaru) că Sassu vrea să mute Cerbul la
București s-a mâniat foc refuzând orice dialog cu
capitala. Doar e și el stirpe de muzician, nu? Cel
puțin după nume. Până la urmă puștile pregătite
pentru prada cea mare a succeselor virtuale au
fost coborâte cu țevile în pământ.
Prima etapă s-a și derulat la 1 martie. La
București. Televiziunea publică a transformat ziua
mărțișorului în ziua Cerbului. Sau a mărțișorului
oferit de Televiziunea Română doamnelor care
acum 40 de ani primeau cu inima deschisă
Cerbul alb-negru în casă. Căci 40 de ani
împlinește Cerbul nostru, doamnele rămânând la
cei 15 câți aveau în 1968 când încornoratul a fost
adus de prin pădurile Brașovului. În 40 de ani au
fost doar 15 ediții. Cum vine treaba asta? Foarte
simplu. Programat o dată la patru ani și cu atâtea
întreruperi e de mirare că a supraviețuit.
Aglomerație mare la showul transmis în direct
pe TVR1 la 1 martie. Aglomerație cu vedete, cu
imagini, cu amintiri. Vedete de ieri și de azi,
imagini de ieri și de azi alternând caleidoscopic
cu evocări, cântece live și înregistrări presate în
album ca florile domnișoarelor de altădată,
nostalgii, ba chiar și un concurs pe deasupra cu
televoting. Multe, prea multe pentru patru ore de
emisie. Din această cauză multor invitați li s-a
cam luat piuitul de aur înainte de a termina ce
aveau de spus. Iurie Darie, de pildă, fost
prezentator la festival, a fost întrerupt brusc de
Horia Moculescu, fapt pentru care a și dispărut
din platou după pauză. Sanda Țăranu s-a ridicat
în picioare ca la școală și din exces de mărinimie
l-a lăudat pe Moculescu pentru calitățile lui de
nemuritor prezentator. Despre calitățile lui de
cântăreț mai bine să nu vorbim. Și alții s-au
ridicat în picioare, de altfel, pentru a face
reverențe în fața „greilor” aduși să decoreze
platoul. Constantin Draghici a cântat melodia
care a deschis festivalul în 1968: Am strâns
toamnă după toamnă. Și toamnele cântecului
românesc înșirate pe două rânduri de scaune
zâmbeau stânjenite, reușind să spună puține
cuvinte. Pentru simpla lor prezență în platou,
pentru imaginile de arhivă răscolitoare, pentru
tezaurul nostalgiilor date liber pe post, TVR a
primit numeroase felicitări din toată lumea. Pe
bună dreptate.
Structura neobișnuită a spectacolului a șocat la
început, ca și textele prezentatorilor (Ruxandra
Gheorghe și Dan Teodorescu), deșuchiate abateri
de la canonul sobru al anilor șaptezeci, mimând
stângaci improvizația citită de pe hârtie.
Segmentarea brutală a secvențelor s-a ținut lanț,
fiecare încheiată cu oprirea orchestrei de către
maestrul de odinioară Sile Dinicu. Concursul
foștilor finaliști internaționali ai festivalului din
ultimii ani s-a încheiat prin televoting. Cea mai
bună interpretare a unei melodii românești a fost
considerată varianta dată de Mike Peterson din
Olanda (nu din Germania, cum a gafat Dan
Teodorescu) îndrăgitei piese Să nu-mi iei niciodată
dragostea. Tot Dan Teodorescu a explicat
precipitat (nu se știe din ce motiv) că „telepat”
înseamnă „mă uit la tv din pat”.
Dar răutățile și observațiile cârtitoare chiar nu-
și au locul aici. Gafe, imperfecțiuni vor fi probabil
și în septembrie când Cerbul își va intra în
drepturi la Brașov. Nimeni nu e scutit de greșeli.
Nici protagoniștii ediției a șaisprezecea pe care o
așteptăm. Spectacolul de la TVR Cerbul de Aur
de la alb-negru la color a pus în lumină brandul
nostalgiei după Cerb. E cazul să trecem la
impunerea Cerbului ca brand identitar în
showbizul românesc.
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
"30j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
anestezii de larg consum
Așteptând fericirea din ciorbă
Mihai Dragolea
Povestesc cu o bună prietenă despre
mâncăruri; când suntem la capitolul ciorbe,
mărturise°te că, deasupra tuturor celorlalte
feluri, este ciorba de fasole cu ciolan afumat. La
final de săptămână, pe când fierbe ciorba, ea și
soțul stau și privesc la televizor; și chiar numai
stau, nu sunt atenți la vânzoleala de imagini de
pe sticlă, așteptând fericirea: să vină mirosul
ciorbei!
&&&
Negătind vreo ciorbă, nu aveam cum să aștept
fericirea, dar așteptam să văd stațiunea Băile
Herculane. Am fost acolo într-o amiază rece, dar
însorită. Hoteluri, pavilioane, clădiri de la 1810
sau 1824 pustii, cu ferestre fără geamuri, cu
intrări fără uși și pereți cojiți, ruinele splendorilor
de altădată; unele dintre ele aveau, totuși, o
particularitate: doar la parter, beneficiau de câte
un cafe-bar, o pizzerie sau un poker-club. Un fost
hotel, acesta cu totul lăsat în paragină, este
înconjurat de niște panouri de tablă, înalte cam
de doi metri; deasupra intrării atârnă o placă
albăstrie, tot de tablă, pe care este descris un
proiect de reabilitare. Intervalul de execuție a
lucrării este 2003-2008; înafara țarcului de tablă
nu se vede decât “lucrarea” ploilor, zăpezii,
abandonului. Unde vor fi fiind banii destinați
reabilitării, livrați în urmă cu cinci ani?! Pe când
mă chinuiam cu răspunsul la întrebarea de mai
sus, sună mobilul, îmi telefonează prietenul Ion
Simuț, va lansa noul lui volum, Simptomele
actualității literare, lansare asezonată cu o discuție
având genericul “Ce s-a întâmplat cu literatura
română în postcomunism”. Ceva asemănări cu
peisajul dezolant al renumitei stațiuni unde mă
aflu există.
&&&
Peste imaginea clădirilor cândva somptuoase,
acum în ruină, se suprapun cele provenite
dintr-un sat din preajma capitalei, plin de palate
țigănești, lucioase, urâte, opulente; s-au luat la
bătaie două clanuri, s-a lăsat cu împușcați și
răniți, o nebunie totală! Oare câte Românii vor
mai fi fiind!
■
Mireasă cu bagaj
Brita Weglin
știința și violoncel
Musafiri din spațiul cosmic
Mircea Oprită
Fața Lunii arată ca ciupită de vărsat din cauză
că într-o vreme au bombardat-o nesfârșite
roiuri de asteroizi de toate mărimile, lăsându-
și fiecare amprenta în solul explodat. Vremea aceea
a fost în urmă cu patru miliarde de ani, pe când
corpurile planetare abia ieșeau din nebuloasa plină
de vârtejuri care a dat naștere sistemului solar.
Sunt, altfel spus, amintiri din copilăria planetelor,
tatuaje durabile, rămase în unele cazuri pe vecie,
bunăoară circurile selenare și craterele de pe
Mercur. Lipsa aerului și a apei le-a ferit de
eroziune, încât putem să le vedem astăzi, pe
fotografii, în toată splendoarea lor inițială, iar
mărimea unora dintre ele ne face să medităm cu
uimire la colosalele forțe intrate în coliziune în
erele acelea primordiale.
Pe Pământ urmele s-au cam șters, măcinate de
intemperii și de nenumărate generații de rădăcini
care s-au înfipt în solul craterelor inițiale. Abia cele
mai mari și, poate, mai recente supraviețuiesc în
câteva locuri (Australia și Arizona). Mai echilibrat
și cu mai multă ordine pusă între corpurile sale
mișcătoare, sistemul solar lasă impresia că și-a
potolit parte din elanurile devastatoare. Ceea ce ne
oferă și nouă, entităților trăitoare pe Pământ, mai
multă siguranță și liniște decât dacă ne-am fi năs-
cut (să presupunem prin absurd) în timpuri mai
crude ale existenței planetare. Asta nu ne scutește
cu totul de griji, firește. Materia cosmică se mișcă
mai departe pe orbitele ei interdependente, iar din
aceste interacțiuni complicate ne putem trezi - nu
oricând, ci la date comunicate cu precizie de
astronomi - cu câte un musafir extraterestru, mai
mult sau mai puțin amenințător.
În luna ianuarie, un asteroid cât două stadioane
de fotbal a trecut legănându-se prin apropierea
Pământului. Purtat de inerție, și-a urmat netulburat
calea prin beznele spațiului interplanetar. Întâm-
plarea a fost norocoasă, permițându-ne și nouă să-l
contemplăm netulburați, întrucât „apropierea” de
care vorbesc astronomii are, în exprimările lor pro-
fesionale, alte conotații decât în limbajul curent.
Astfel, punctul de maximă vecinătate cu planeta
noastră unde a ajuns obiectul 2007 TU24 (cum
figurează asteroidul în cataloage) era dincolo de
orbita Lunii. Enorm pentru noi, un „fleac” după
măsurile astronomice curente. A putut fi admirat
prin telescoape, dar și urmărit la modul profesional
de cei de la Laboratorul Propulsiei Reactive al
NASA, unde există un oficiu special, însărcinat cu
studiul obiectelor periculoase din apropierea
Pământului. După cum evolua, asteroidul în cauză
n-avea nicio șansă să cadă pe Terra. Dar, pre-
supunând totuși că traiectoria sa l-ar fi condus la
un impact, la ora asta o regiune cu diametrul de
zeci de kilometri ar fi fost deja transformată în
crater selenar, cu tot ce exista pe suprafața ei până
ieri-alaltăieri. Calculele spun că o asemenea ciocnire
are loc o dată la 37.000 de ani. Putem răsufla
ușurați: ne aflăm încă undeva, în interiorul acestui
interval de timp protector.
Cam la o zi după întâmplarea din periferiile
cosmice ale planetei noastre, un alt asteroid, 2007
WD5, a trecut razant pe lângă Marte. Traiectoria
sa ajungea mult mai aproape de suprafața
marțiană, încât inițial s-a creditat fenomenul cu
șansa de impact 1 la 25. Apoi, calcule mai exacte
ne-au privat și de perspectiva de a fi martorii unei
ciocniri cu planeta vecină. Am fi putut vedea „pe
viu” ce s-a petrecut în 1908, când un meteorit de
dimensiuni asemănătoare a produs în Siberia o cat-
astrofă echivalentă cu explozia unei bombe
nucleare de 15 megatone, spulberând 60 de
milioane de copaci. Bineînțeles că robotul pe șenile
„Oportunity”, care așteaptă undeva, pe planeta
roșie, dar în afara zonei calculate pentru eventualul
impact, ar fi fost dirijat imediat într-acolo, ca să
avem parte și de imagini televizate „de la fața locu-
lui”. Câtă vreme ciocnirea nu vizează Pământul,
căderea unui asteroid pe suprafața altei planete ar
fi un spectacol instructiv, iar radiotelescoapele
Goldstone din California și Arecibo din Puerto
Rico ar avea numeroase observații interesante de
făcut.
Așadar, musafirii actuali au trecut fără pagube
pentru gazde. Nu știm însă cât va mai dura acest
inofensiv balet cosmic, fiindcă la orizontul anului
2036 se profilează un asteroid mai imprevizibil ca
atitudine: Apophis, despre care se spune că va
putea lovi Pământul în ziua de 13 aprilie a anului
pomenit. Astronomii îl monitorizează încă de pe
acum și circulă tot mai insistent cererea ca
Națiunile Unite să se implice energic în rezolvarea
conturilor cu asemenea vizitatori nepoftiți, dar pe-
riculoși. Nu-i doar Apophis în cauză, fiindcă de la
un nou program NASA de cercetare a vecinătății
imediate a Pământului se așteaptă să fie descoperiți
sute, poate chiar mii de corpuri cerești rătăcitoare
și care ne vor căuta în viitorul nu prea îndepărtat.
Soluția imaginată pentru prevenirea întâlnirilor
dezastruoase se numește Tractorul Gravitațional și
are ceva de science-fiction. Vom trimite lângă aste-
roid o navă cosmică înzestrată cu tehnica de
rigoare, iar aceasta, influențând gravitațional
intrusul, va putea să-i modifice lent traiectoria și
să-l îndrepte pe Apophis spre altă țintă și spre alt
deznodământ. Cel puțin așa arată planurile puse
pe hârtie. Mai sunt nici treizeci de ani până atunci.
Din păcate, și cu timpul avem o problemă: nouă
ne pare o nesfârșire, astronomilor doar o secundă.
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Theodora-cealaltă
Francisc Laszlo
n memoria mea persistă amintirea - recunosc,
■	• w w w	1	• •
vagă - a unei scăpărătoare superproducții
cinematografice din 1954, creație a regizorului
italian Ricardo Freda, o evocare istorică cu
luxoase interioare de palat, mii de figuranți și sute
de cai, despre care se zvonea că este filmul cel
mai costisitor din întreaga istorie a celei de a
șaptea arte. Eroina principală a scenariului era o
parvenită celebră din antichitate: fiica unui
gardian de urși de la Hipodromul din
Constantinopol, actriță și dansatoare care, prin
inteligența și farmecele ei feminine, a izbutit să
ajungă soția împăratului Justinian. Văzând afișele
Filarmonicii „Transilvania” din Cluj, amatorul de
muzică naiv putea să aclame: vasăzică Freda
pășea pe urmele lui Handel! (Sau: Handel -
precursor al lui Freda!) Eroare! În afară de nume,
mucenica Theodora nu a avut nimic comun cu
împărăteasa de o faimă dubioasă pe care o
consemnează toate lexicoanele consultate. Ea
provenea dintr-o familie nobilă din Antiohia și a
fost executată de colonizatorii romani păgâni
pentru credința ei creștină și refuzul de a
participa la o ceremonie de preamărire a zeiței
Venus. Subiectul a fost tratat și de Corneille
(Theodore, vierge et martyre; 1646), iar versiunea
engleză a lui Roger Boyle, care a stat la baza
libretului lui Thomas Morell, The Martyrdom of
Theodora and Dydimus, indică și numele eroului
masculin al tragediei, executat împreună cu
eroina. Dydimus a fost un ofițer roman, care a
trebuit să moară pentru că s-a convertit la
creștinism și, prin eliberarea Theodorei din
închisoare, a trădat Imperiul Roman.
Theodora este unicul oratoriu istorico-dramatic
al lui Handel care nu-și trage seva din
Testamentul Vechi, ci din istoria creștinismului
timpuriu. Nici nu s-a bucurat de un succes
asemănător celui dobândit de Israel în Egipt,
Samson sau Iuda Macabeul Recunoscând în
Israelul antic o metaforă a statului național
Anglia, publicul londonez din timpul lui Handel
s-a identificat plenar cu temele biblice, familiare
lui datorită educației publice anglicane, varianta
engleză a protestantismului. Dar drama unei
perechi de tineri neprihăniți, pentru care
dragostea de Dumnezeu și puritatea morală sunt
mai presus decât viața, nu a fost întâmpinată de
londonezi cu prea multă empatie. Ulterior, și
Handel și-a dat seama că lumea nu se duce la
Brita Weglin
Femeia cea rea
Covent Garden pentru a vedea pe scenă exemple
de fanatism religios și moral, dar a rămas neclintit
în convingerea sa că Theodora este una dintre
vârfurile creației sale și că, de exemplu, corul „He
saw the lovey youth” din acesta este superior
celebrului „Aleluia” din Mesia, devenit un șlagăr
imediat după lansarea sa.
Programarea de către Filarmonica din Cluj a
acestei creații handeliene, în 26 februarie 2008, a
constituit o decizie salutară, judicioasă. Saxonul
Brita Weglin	Cap și picior
luteran Handel, care a făcut mai mult decât
oricine pentru triumful operei italiene la Londra,
după falimentul său financiar ca autor de opere, a
devenit desăvârșitorul suveran al oratoriului biblic
englezesc. Cu tot respectul pentru operele sale
(nu uităm performanța de pionierat a dirijorului
Anton Ronai care, în 1966, a prezentat pe scena
Operei Române din Cluj, cu studenții Academiei
de Muzică „Gheorghe Dima”, în premieră pe țară,
Ariodante!), îmi permit să consider mai mănoasă
cultivarea oratoriilor handeliene, care sunt creații
mai personale și reprezintă lucrări-reper ale
istoriei muzicii religioase, ele fiind nu numai
biblice ca substanță ideatică, ci și veritabile drame
muzicale, pe alocuri chiar mai dramatice decât
„operele propriu-zise” ale lui Handel. Faptul că
antreprenorul Handel nu și-a prezentat oratoriile
în biserici, ci pe scene de teatru (cele mai multe
la Covent Garden) poate fi considerat un fapt
simbolic în acest sens.
Dirijorul Gyorgy Vashegyi, care și-a înscris
numele în istoria vieții muzicale clujene cu
premiera pe țară a capodoperei mozartiene
Idomeneo (1998), după care a avut și alte
colaborări memorabile cu forțele noastre artistice,
a declarat în repetate rânduri că el consideră acest
oratoriu de nivelul artistic al celor două oratorii
biblice Patimile după Matei și Patimile după Ioan
ale lui Bach. Înclin să-i dau dreptate. Ascultând
corul final al credincioșilor, „O life divine”, ochii
mei s-au umezit nu mai puțin decât se umezesc
când ascult „Wir setzen uns mit Tranen”,
respectiv „Ruht wohl”, cu care se termină cele
două pasiuni bachiene. Totuși, cele două orientări
sunt și opuse, sub cel puțin un aspect: în timp ce
pasiunile lui Bach oferă interpreților șansa plenară
a identificării cu textul biblic și comentariile lirice
ale acestuia, interpreții vocali ai lui Handel se
confruntă și cu probe temerare ale agilității
vocale, semne ale unei contaminări a operei
baroce. Frazele expresive ale partiturii sunt
desăvârșite și convingătoare, ca la Bach, dar la
Handel pot fi ascultate și adevărate arii de
virtuozitate, cum Bach nu a compus niciodată în
cariera lui de compozitor.
Distribuția de care a dispus Filarmonica -
Mihaela Maxim în rolul titular, contratenorul
Peter Barany ca Didymus, mezzosoprana
Florentina Onică din Iași, tenorul Laszlo Kalman
și baritonul David Csizmar în celelalte roluri - a
biruit mai mult decât remarcabil dificultățile
partiturii (cei trei tineri oaspeți unguri făcând
parte și din distribuții antecedente ale lucrării,
dirijate de Vashegyi în Ungaria și aiurea). Corul și
orchestra Filarmonicii „Transilvania” s-au adaptat
cu brio la idealul stilistic reprezentat de dirijor,
specialist notoriu al interpretării muzicii vechi.
Personal, regret că instituția nu a exploatat
mediatic mai mult actul artistic ieșit din comun.
Am asistat la ceva mai mult decât la un reușit
concert de vineri seară: la evocarea artistică a unei
acțiuni reprezentative pentru începuturile
creștinismului, când noul crez izbândise deja
întrucâtva în Orientul spațiului mediteranean, dar
încă nu și în Occident, Roma, viitoarea capitală a
creștinismului mondializat fiind încă păgână. În
spațiul spiritual carpatin, unde ortodoxismul
oriental conviețuiește și interferează cu
catolicismul occidental, precum și cu confesiunile
protestante desprinse din acesta din urmă, istoria
Theodorei și a lui Didymus, așa cum a evocat-o
luteranul Handel pentru publicul său anglican,
putea să nu rămână doar un eveniment muzical,
ci să devină și un prilej de pomenire ecumenică a
zorilor creștinismului. Personal, aș fi fost încântat
dacă bisericile i-ar fi îndemnat pe preoții și
enoriașii lor să participe la acest concert și să-l
contemple nu numai cu sensibilitatea lor pentru
frumosul muzical, ci și ca pe un pios act religios.
Pe mine, personal, m-ar fi bucurat dacă, de data
aceasta, programul de sală ar fi fost prefațat de
un teolog, istoric al religiilor, eventual chiar de
mai mulți reprezentanți de seamă ai spiritualității
Clujului pluriconfesional.
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
32
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Interviu cu șeful șefilor pe
Fleet Street
Ioan-Pavel Azap
Mă gândesc cu oare°ce nelini°te la
momentul în care se va deschide
multiplexul de la mall-ul clujean, cu nu
mai puțin de zece 10 (zece!) săli - a câte locuri nici
nu mai contează; adăugându-le celor trei care încă
mai funcționează din vechea rețea... Nu atât fatidica
cifră 13 mă nelinișește, cât numărul premierelor
săptămânale. Dacă acum nu izbutesc să prezint cât
de cât toate titlurile văzute săptămână de
săptămână, pe viitor nu întrevăd altă soluție decât
ori ca „Tribuna” să devină din bilunar bisăptămânal,
ori să-și dubleze numărul de pagini, ori să mă
reprofilez eu pe teatru unde, de bine de rău, deși
Clujul are trei teatre profesioniste, ritmul
premierelor este mult mai liniștitor, ca să nu mai
vorbim de vacanța dintre stagiuni... Până una alta,
mă simt obligat să trec succint în revistă câteva
titluri, fără a putea fi vorba despre o „restitutio in
integrum” a filmelor văzute în ultimele săptămâni.
Șeful șefilor (Direktoren for det hele,
Danemarca / Suedia / Islanda / Italia / Franța /
Norvegia / Finlanda / Germania, 2006; sc. și r. Lars
Gala Oscar 2008
Lucian Maier
O gală fără traduceri aproximative ale glume-
lor gazdei și fără emoția reproducerii în
română a fiecărui discurs de mulțumire
rostit de distinșii Ceremoniei de decernare a
Premiilor Oscar 2008. O ceremonie ajunsă la vîrsta
înțelepciunii, optzeci de ani (unde și-a făcut cadou
un bobîrnac în figură - a premiat un film care
destabilizează the old style).
Jon Stewart, gazda acestei ediții, a menținut
Ceremonia la obiect: prezentări scurte, discursuri de
mulțumire scurte și cîteva glume pe parcurs - la
început, cîteva referiri cu privire la cantitatea de
violență existentă în filmele nominalizate; apoi
cîteva săgeți trimise către Denis Hopper, proaspăt
revenit în lume după o dezintoxicare îndelungată, o
ușoară împunsătură dată lui Cate Blanchett, prea
nominalizata galei, o luare peste picior a politicii și
politicienilor, plus o asigurare, că în timpul
reclamelor, cei din sală bîrfesc telespectatorii
pornind de la ceea ce aceștia poartă prin casă în
timp ce urmăresc Oscarurile.
A fost frumos: fiind o ediție aniversară, înaintea
decernării unui premiu cu rezonanță (actori, regie,
film), rula un colaj prin care erau rememorate unele
momente deosebite din istoria acordării distincției
respective. Primul moment cheie de acest tip a fost
introdus de către George Clooney și a enumerat
cîteva dintre personalitățile cinematografice distinse
pentru întreaga carieră, un grupaj imagistic sfîrșit în
emoția și lacrimile lui Charlie Chaplin. Alte mo-
mente surpriză: premiul pentru animație de scurt-
metraj a fost acordat de către Barry Bee Benson,
albina căreia îi dă viață Jerry Seinfeld în Bee Movie,
iar premiul pentru cel mai bun documentar de
scurtmetraj a fost introdus de o echipă de militari
aflați în Irak prezentată de Tom Hanks.
Surpriza cea mai mare: Tilda Swinton, actriță în
rol secundar. Apoi, deși îmi doream mult, nu mă
așteptam ca No Country For Old Men să
primească (toate) distincțiile importante la care a
fost nominalizat.
Von Trier; cu: Jens Albinus, Peter Gantzler, Jean-
Marc Barr) este o comedie rece, fără a fi scrâșnită
sau forțată, mizând în primul rând pe comicul de
situații. De situații absurde, o inflorescență a
absurdului dezvoltat în nota unui realism și a unei
perfecte logici kafkiene. Într-o mică întreprindere,
deciziile șefului cel mare - care nici nu există de
fapt! - ajung să influențeze destine, să schimbe
ordinea lucrurilor. Finalul, mai mult cinic decât
comic, nu face decât să amplifice aberația, să
anuleze bruma de speranță a zâmbetului oferit în
doze mici, cu zgârcenie, pe parcursul poveștii.
Interviu (Interview, SUA / Canada / Olanda,
2007; sc.: Steve Buscemi și Davis Schechter, după
scenariul original de Theodor Holman; r. Steve
Buscemi; cu: Sienna Miller, Steve Buscemi) este un
remake după filmul omonim al olandezului Theo
van Gogh, celebru mai ales ca descendent al
pictorului și ca victimă, în urmă cu puțini ani, a
unui fundamentalist islamic. Practic un film de
cameră, cu doar două personaje, Interviu nu este
Cele mai deosebite cuvîntări de mulțumire:
Javier Bardem (Oscar pentru rol secundar),
exploziv, în engleză și spaniolă, Daniel Day Lewis
(Oscar pentru rol principal), elegant, distins,
fermecător.
Premiile Oscar întotdeauna au fost un
barometru demn de luat în seamă în ceea ce
privește tendințele politice de la Hollywood. Pînă
acum, cei mai frumoși ani ai industriei americane
de film au fost anii ’70. The Golden Age of
Cinema se terminase. Haye’s Code era istorie, la fel
și monopolul marilor studiouri asupra producției,
distribuției și difuzării filmelor. Cinematografia
pierdea teren în fața televiziunii, veniturile filmelor
scădeau, gîndirea unei noi politici era o necesitate.
Hollywood-ul avea nevoie de oameni entuziaști,
capabili să realizeze filme provocatoare cu bugete
cît mai mici. Martin Scorsese, George Lucas, Francis
Ford Coppola, Steven Spielberg sau Ridley Scott
sînt copiii teribili ai cinematografiei americane din
acele vremuri. Lor li se adaugă Woody Allen și
cîțiva cineaști chemați spre Hollywood din Europa,
precum Milos Forman, Roman Polanski sau Wim
Wenders. Ei vor da un nou suflu filmului american.
Prospețimea și vigoarea sînt însușirile
cinematografiei americane din anii ’70 și din anii
’80, (doar) primii ani ’80, ambele fiind posibile
datorită libertății de creație și datorită lipsei unor
directive ideologice trasate cineaștilor. The
Conversation, Apocalypse Now, Annie Hall, The
Godfather, Raging Bull sau Blade Runner sînt cîteva
dintre producțiile acelor timpuri, filme distinse cu
premii Oscar într-o perioadă în care în
cinematografie accentul cădea pe conținut, iar
aceasta nu era sinonim cu păstrarea valorilor
burgheze: binele triumfător, succesul final sau
menținerea unei ordini drepte în lume.
Partea a doua a anilor ’80, însă, readuce în
prim-plan conformismul clasic hollywoodian, iar
cursul cinematografic de rit conservator va fi
reîmpămîntenit și prin intermediul Oscarurilor.
nici pe departe un film plictisitor, anost. Duelul
dintre ziaristul veros, cinic, lipsit de scrupule și
tânăra actriță de telenovele nordamericane are ritm,
suspans, este motivat psihologic și răstoarnă câteva
preconcepții legate mai ales de statutul actriței-
vedetă, văzută îndeosebi ca o ființă superficială,
lipsită de profunzime și inteligență - un simplu
produs de larg consum. Interviu are structura unui
thriller psihologic, cu răsturnări de situații și un
final chiar neașteptat care face toți banii.
Iritant și plictisitor, musicalul-horror Sweeney
Todd: Bărbierul diabolic din Fleet Street (Sweeney
Todd: The Demon Barber of Fleet Street, SUA /
Marea Britanie, 2007; sc. John Logan; r. Tim
Burton; cu: Johnny Depp, Helena Bonham Carter,
Alan Rickman) se remarcă copios îndeosebi prin
numărul de gâturi tăiate de Todd și artezienele de
sâge rezultate după secționarea jugularei cu un brici
purtat adesea de bărbier asemeni pistoalelor de
către cowboy în Vestul Sălbatic. E greu de înțeles
prezența lui Johnny Depp printre cei cinci
nominalizați la Oscar pentru rol principal, pentru
că în afară de a fi încruntat și tenebros pe toată
durata filmului, jocul său nu se remarcă prin abso-
lut nimic. Din fericire, Depp, spre deosebire de
Marion Cotillard, n-a primit premiul.
Despre restanțele încă nerezolvate (cât și despre
cele ce se vor acumula), în numerele următoare.
■
Singura ușoară scăpare din ultimii douăzeci de ani
a fost American Beauty. Cea mai inspirată,
inovatoare, incitantă și, prin toate acestea, cea mai
interesantă latură a cinematografiei americane din
ultimele două decenii, cea postmodernă (fie
deconstructivistă, fie omagială, fie ironică),
reprezentată în mainstream de către David Lynch,
Quentin Taratino, frații Coen sau Wim Wenders,
și-a găsit o casă bună doar în festivaluri, la Cannes
în special, pentru Hollywood fiind numai un teren
încurajat. Această situație s-a schimbat acum, cînd
frații Coen au învins categoric: cel mai bun
scenariu-adaptare, cea mai bună regie, cel mai bun
film.
Galeria Oscar 2008:
Cel mai bun film - No Country For Old Men;
Cea mai bună regie - Ethan și Joel Coen pentru No
Country For Old Men; Cel mai bun rol masculin -
Daniel Day Lewis pentru prestanța din There Will
Be Blood; Cea mai bună interpretare feminină -
Marion Cotillard pentru rolul din La vie en rose;
Cel mai bun actor într-un rol secundar - Javier
Bardem în No Country For Old Men; Cea mai
bună actriță într-un rol secundar - Tilda Swinton în
Michael Clayton; Cel mai bun scenariu original -
Diablo Cody pentru Juno; Cel mai bun scenariu
adaptare - Ethan și Joel Coen pentru No Country
For Old Men; Cel mai bun film străin - The
Counterfeiters, Austria, regia: Stefan Ruzowitsky;
Cea mai bună imagine - Robert Elswit pentru
There Will Be Blood; Cel mai bun montaj -
Christopher Rouse pentru The Bourne Ultimatum;
Cea mai bună coloană sonoră - Dario Marianelli,
Atonement; Cea mai bună scenografie - Dante
Ferretti și Francesca Lo Schiavo pentru Sweeney
Todd: The Demon Barber of Fleet Street; Cele mai
bune costume - Alexandra Bryne pentru Elizabeth:
The Golden Age; Cel mai bun sunet - Karen Baker
Landers și Per Hallberg pentru The Bourne
Ultimatum; Cel mai bun machiaj - Didier Lavergne
și Jan Archibald pentru La vie en rose; Cele mai
bune efecte vizuale - Michael Fink, Bill
Westenhofer, Ben Morris și Trevor Wood pentru
The Golden Compass; Cel mai bun desen animat -
Ratatouille.
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Să fie dus cățelul pe muntele
Brokebach
Alexandru Jurcan______________________________
Sâmbătă a început o vijelie cu ploaie înghețată.
Eram în fața unui magazin și trebuia să-mi
cumpăr iaurt. Cățelul meu, un tekel mic, se
adăpostea sub haina udă de ploaie. Am intrat în
magazin și mi-am cerut scuze că, undeva, ascuns la
piept, se afla un cățel. „Ieși repede afară!”, a strigat
vânzătoarea cea tânără (să tot fi avut vreo 19 ani).
Am continuat: „Sigur că în Franța e voie cu câinii la
restaurant, dar...”. „Du-te în Franța ta cu tot!”
„Scuze, domnișoară, am greșit, însă cu ce drept mă
tutuiți?” Mă rog... unde vreau să ajung? La filmul
lui Ang Lee - Brokebach Mountain. Când a început
să ruleze la noi, anumite persoane „scuipau” în
vânt, în sân, în neant. Adică? Ang Lee pornește de
la cartea lui Annie Proulx și nicio clipă nu
vulgarizează, nu vizează comercialul sau „moda
gay”. Pur și simplu sugerează o poveste, o relație.
Regizorul (vezi Rațiune și simțire - 1995, Tigru și
dragon - 2000 etc.) a transpus fidel proza care l-a
insirat. Filmul a fost recompensat cu Leul de Aur la
Veneția în 2005.
Scriitoarea Annie Proulx s-a născut în 1935 și a
trăit în Wyoming. A scris Crimele acordeonului, Un
as în mânecă etc. Din culegerea Cu picoarele în
noroi, regizorul Ang Lee a extras nuvela Brokebach
Mountain. În 1963, Ennis del Mar și Jack Twist
păzesc oile pe muntele Brokebach. Se îmbată cu
whisky, se „îmblânzesc” reciproc, se îmbrățișează.
Ei nu vor să-și verbalizeze sentimentele. Lasă
corpurile să vorbească pentru ei. În anii ’60,
homosexualitatea era tabu, mai ales într-un stat
puritan și xenofob ca Wyoming. Povestea lor va
mai dura două decenii. Cei doi se vor regăsi uneori
în week-end-uri de „păcat”. Deoarece fiecare are o
familie. Se întâlnesc într-un peisaj bucolic, își dau
raportul, se iubesc, apărându-se de conveniențele
sociale, luptând cu frustrarea și repetându-și mereu
că ei nu sunt pederaști. Că... pur și simplu se
iubesc, fură puțină fericire, pescuiesc, rememorând
vremea paradisului (când păzeau oile). În fond, ei
trăiesc în minciună. Lunga lor viață cotidiană e
falsă. Scurtele culise conțin adevărul interior.
Trăiesc monoton, așteptând clipa revederii. Ang Lee
știe să filtreze euforia drastică a scriiturii. Cum
apare Jack? Târziu, cu același pick-up verde. Și apoi
„se prinseră de umeri, cu respirația tăiată, apoi, tot
atât de ușor precum o cheie răsucită în broască,
gurile lor se găsiră, se apăsară puternic. Dinții mari
ai lui Jack îl mușcau până la sânge; pălăria îi
căzuse, saliva curgea din gurile lor...” (traducerea ne
aparține). În rolurile celor doi joacă actorii Jake
Gyllenhaal și Heath Ledger (care a murit în 2008,
în condiții suspecte). Și cât timp se vor întâlni acolo
sus pe munte? La patru ani, la pescuit, atâta timp
cât vor putea călări. Tot ce trăiesc ei e un surogat
impus. „Mă ții în lesă... doar în jurul acestui
munte...” Ang Lee e un poet al epicului. Nu omite
ravagiile timpului, tăcerea brazilor, albastrul dureros
al înălțimilor, șoaptele focurilor tainice. Filmul - dar
și nuvela omonimă a Anniei Proulx - păstrează
decența intimă a sentimentelor, fără exteriorizări
facile. La fel cum procedează Stefan Zweig în
Confuzia sentimentelor. Personajul își adoră
profesorul, pentru intelectualitatea sa pură. Atracția
ține mai mult de spiritual. Nemărturisirile sfârșesc
printr-o singură îmbrățișare transparentă în finalul
cărții. La fel se întâmplă și în cartea lui Philippe
Besson Un homm accidentel, care se află acum în
librăriile din Paris. Două ființe se întâlnesc
accidental și trăiesc o inexplicabilă atracție, care îi
smulge din singurătate și din minciună. Tot la Paris,
scriitorul Jaime Bayly (născut la Lima în 1965) a
publicat romanul Nu spune nimănui, în care
Joaquin își descoperă homosexualitatea, și-o acceptă
și nu cade în prăpastia marginalizării. Llosa afirmă
că romanul lui Bayly descrie din interior filosofia
deziluzionării, nihilistă și senzuală, a tinerei
generații.
Lumea modernă se mândrește cu toleranța, e
drept. Deranjează uneori exagerarea, abordarea
frecventă a unor teme care țin de anumite
minorități. Mai ales, tonul ostentativ. Da, din când
în când, merge. Cu nuanțe artistice, cu sugestii
oneste. Să stea cuminte câinele în lesă, să nu intre
în magazin, să nu trișeze, să nu se ascundă sub
paltoanele stăpânilor. Să latre la vedere, scurt și
cuprinzător. Apoi să fie dus pe muntele Brokebach.
Căci vrem egalitate, dar... și pentru căței?
■
remember
Al optulea simț
Tudor Ionescu
Poate că bucureștenii (și cei ce se iau după ei)
ar fi zis al optilea, prin molipsire de la
șaptisprezece și optispreze, foarte “dragi” lui
Gil M., și care provin, cred eu, de la vecinătatea cu
corectul șaisprezece, acesta înrudit fiind cu
paisprezece și cu logicele treisprezece, doisprezece.
Dar, de fapt, nu despre aceste năbădăi ortoepice
și ortografice aveam de gând să scriu câteva
rânduri. Ci despre al optulea simț. Ce simț, care
simț ar fi acesta? Păi, dacă omul are cinci simțuri
(văz, auz, gust, pipăit, miros) plus un șaselea fără
nume, putem spune că există și un al șaptelea,
foarte important și deseori, vai, absent, cel mai bun
dintre toate, anume bunul-simț. Așadar, al optulea
ar fi simțul penibilului care, spre la fel ca verișorul
său primar, bunul-simț, prea adesea nu este prezent
la apel.
Într-o vreme, despre clujeni umbla zvonul
(întemeiat!) că, în mare măsură, sunt caracterizați
de bunul-simț și de veghea constantă a simțului
penibilului, ceea ce îi făcea să nu calce în străchini,
adică să nu se dedea la acțiuni/ activități rușinoase,
degradante, jenante prin lipsa de civilizație. În Cluj,
doamnele și domnișoarele nu erau pipăite pe fund
în plină stradă, radiourile și alte scule nu răcneau în
plin dezmăț sonor nici de prin mașini, nici de prin
case și nici în ștranduri, la iarbă verde sau de pe la
plimbăreții din oraș. De înjurat oamenii se înjurau
mai în șoaptă, certurile erau mai degrabă discrete și
nu în public, tinerii se pupau după colțuri și la
piteală, prin restaurante duduile nu stăteau în
brațele flăcăului (nici invers!)... și aș mai putea
continua dacă m-aș gândi la ce se striga (atunci) pe
stadioane, la invazia estivală și actuală de «buric-
dezvăluit», la fețele de masă scuturate (nu pe
vremuri) de la geamul bucătăriei, la felurimea de
gunoaie băltind (acum) în mijlocul străzii sau la doi
pași de pubelă...
Intenția mea a fost (și este) să insist asupra
unor semne de absență a simțului penibilului de
care fac (sau au făcut) dovadă unele oficialități
decizionare ale urbei noastre. Spun că insist
deoarece, prin alte texte, am mai adus vorba despre
aceste aspecte puțin dorite. La ce mă gândesc? S-o
luăm pe rând (nu voi pomeni decât trei asemenea
dovezi, “în activitate” încă, spre deosebire de
băncile, pubelele și stâlpișorii afișând tricolorul):
1.	Statuia lui Avram lancu, din Piața cu același
nume. Nu am nimic împotriva ideii de a înălța o
statuie a lui Avrămuț. Dar nu această statuie! Nu
doar ciudată, hibridă și cam câș, dar și jenantă. Știți
deja că, privindu-l mai de departe, Avram lancu
pare să se întrebe dacă plouă sau nu, întinzându-și
mâna în căutarea stropilor, deoarece, se poate
vedea, în spate are pitită o umbrelă; se știe și că
văzută de la numărul 18 din Piață statuia oferă un
aspect nebănuit; multă lume a văzut și fotografia
dintr-un ziar local, prezentând eroul pe post de
acrobat, de Strohschneider. Din păcate, la punctul 4
din planurile pe 2008 ale Primăriei, unde e vorba
despre “modernizarea Pieței Avram lancu”, nu se
pomenește nimic despre statuie, doar despre
fântâna aferentă. (Cu adevărat, statuia e cam... în
baltă!)
2.	“Farmacii aurii”! Am în minte “monumentul”
din Piața Unirii, stâlpii aceia înfipți în trotuar drept
omagiu adus eroilor din decembrie 1989. Pentru
mine, acel smoc de pari noduroși contituie mai
degrabă un soi de rebus care, firește, te supune unei
întrebări greu de oprit: “Adică?” Această întrebare
încă nu vrea să mă părăsească; poate că eu stau
mai slab cu priceperea, cu simțul estetic. Dacă acest
ansamblu de piloni ar fi apărut într-un western,
cred că aș fi priceput rostul, dar nu și aluzia,
legătura, semnificația, dedesubtul, metafora.
3.	Poate că o seamă de concitadini se vor
supăra, însă mie nici Capela Sf. losif (cea din Piața
T. Cipariu) nu-mi pare chiar așa cum s-ar cuveni.
Oare, cu adevărat, vrea să ne trimită cu gândul la
catacombele primilor creștini? Ar fi o tentativă
dubios de ghidușă! Când vezi acea semi-construcție,
pe jumătate tencuită și zugrăvită, pe jumătate nu și,
oricum, tot cam pe jumătate (oare?) înălțată, nu
poți să nu fii surprins, și nu foarte plăcut. Te miri,
dai din cap și te duci mai departe. Dar nu poți
uita. Pe mine mă stânjenește și îmi pare rău că
acest ceva există tocmai la Cluj.
P.S.
Aș fi putut adăuga măcar două “monumente”
neonorante din orașul nostru: cel al
Memorandiștilor (din Piața Unirii) și cel din dosul
Catedralei Ortodoxe. Dacă n-am făcut-o este ca să
nu fiu luat drept colaborator al cuplului Huidu-
Găinușă, adică drept cârcotaș.
Nu sunt cârcotaș, ci doar un clujean cu... al
optulea simț.
■
34
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
58.	Frații Marx
Marius Sopterean
Până la comedia rafinată a lui Ernst Lubitsch,
care la rândul lui îl anunță pe un Billy Wilder,
comedia americană de până la un Buster
Keaton se află sub influența decisivă a circului,
teatrului popular, vodevilului sau cabaretului
european. Sigur influența franceză este decisivă1,
dar, așa cum am arătat în alte episoade, importanța
scenelor de profil ale Berlinului și ale Vienei -
pentru Lubitsch, sau ale Londrei - pentru Charles
Chaplin, sunt lucruri care nu pot fi neglijate.
Influența formelor spectaculare enumerate mai
sus este decisivă în conturarea comediei burlești
americane. Comicul mecanic, manipularea
aiuritoare a obiectelor, fugărirea ilară, caricaturizarea
excesivă a costumelor, măștile rigide, fixe, cu
aspecte nătânge, inepuizabila mașină de construit
gaguri, absurdul situațiilor - prin nerespectarea
totală a criteriilor realiste ale credibilității și
posibilității, starea de absolută perplexitate
pigmentată deseori cu confuzii deliberate de limbaj
au făcut posibilă apariția unor filme importante în
cinematografia americană. De la Max Linder, Buster
Keaton, Harold Loyd, Charlie Chaplin până la frații
Marx acest gen de comic se dezvoltă pe măsura
cererii crescânde a publicului.
Cazul fraților Marx2 - cinci frați evrei de origine
germană - este unul atipic. Dacă până în 1933 apar
în diferite filme stabilindu-și fiecare câte un
caracter, funcție de abilitățile personale, comicul lor
era apreciat de public mai ales pe scenă și într-o
oarecare măsură și în film (supremația în filmul
comic deținând-o la ora aceea Charles Chaplin sau
Buster Keaton) ocazia de a juca în pelicula Duck
Soup / Supă de rață regizată de Leo McCarey, unul
dintre cei mai solicitați și inspirați regizori de
comedie de la Paramount, a schimbat complet
destinul acestora propulsându-i în elita comediei
americane.
Într-o țara imaginară numită Freedonia guvernul
cade și în locul acestuia este ales Rufus T. Firefly
(interpretat de Groucho). Dar foarte curând acesta
intra în conflict diplomatic cu ambasadorul
extraordinar al Sylvaniei, Trevitino de Sylvania. Cu
toate eforturile depuse de serviciile secrete ale
Sylvaniei, în care vor fi implicați și cei doi spioni
Harpo și Chico, războiul va izbucni și se va
termina fără a se lămuri de partea cui este victoria.
Povestea este simplă, aproape banală. În schimb
curgerea acțiunii în plenipotențialul ei ilar,
rezolvarea unor situații de un absurd infinit, știința
absolută de desfășurare și izbucnire a gagului,
neobișnuita inventivitate în continua prezentare a
personajelor, toate acestea transformă Duck Soup
în ceva atât de neobișnuit încât - ca la Lubitsch mai
târziu - ai nevoie de mai multe vizionări pentru a
înțelege infinitul imaginar burlesc prin care acest
film a fost construit.
Filmul are 66 de minute și este împărțit în 12
episoade3, într-un mod asemenător oarecum
filmelor lui Melics. Deși, așa cum am precizat mai
sus, există o acțiune în interiorul fiecărui episod
aceasta pare mai întotdeauna a fi uitată. Iar în locul
acestui filon principal se dezvoltă o serie
inepuizabilă de sub-episoade irezistibile, pline de
replici care trimit avant-la-lettre la teatrul absurd
practicat mai târziu de lonescu, Adamov sau
Becket. Sau, la deja existentul - pe acea vreme -
text a la Jarry, Ubu rege. Pentru că amalgamul
patafizic al rezolvării - prin acțiune și dialog - a
situațiilor de orice fel în care intră stufosul-aburos
președinte aproape dictator Rufus T. Firefly pare a
fi desprinse din știința soluțiilor imaginare. Comicul
desprins din dialoguri și din acțiune, cel mai adesea
concentrat la nivelul unor gaguri în salturi4, rezultă
dintr-o perfectă mecanică a contradicțiilor. Ceea ce
nu face altceva decât să confirme crezul lui Jarry:
„Râsul duce la nașterea descoperirii contradicțiilor.”
Pe această linie vom da câteva exemple în ceea
ce privește comicul de dialog și jocurile de cuvinte.
În prima secvență, cea a întâlnirii dintre Rufus
și contesa Teasdeale, susținătoarea acestuia, asistăm
la următorul dialog: Rufus: Unde este soțul
dumneavoastră? / Teasdeale: A murit! / Rufus:
Sunt sigur că se folosește de asta ca de o scuză!
Folosirea jocului de cuvinte: Rufus: Am dansat
în fața lui Napoleon! Nu, Napoleon a dansat în
fața mea... cam cu 200 de ani în urmă!
Sau în secvența în care ambasadorul Sylvaniei
dorește să afle programul de spionaj al celor doi
spioni Chico și Groucho, desemnați să afle date
prin care Rufus trebuie să cadă în dizgrația
poporului: Chico: Luni am pândit casa lui Firefly
dar el nu a ieși afară. Nu era acasă! Marți ne-am
dus la un meci de baseball, dar ne-a păcălit. Nu a
apărut! Miercuri s-a dus el la un meci de baseball
dar l-am păcălit. Nu ne-am dus noi! Joi ne-am
păcălit cu toții. Nu am venit niciunul! Vineri a
plouat toată ziua. Nu a fost niciunul la meci. Așa
că am stat acasă și l-am ascultat la radio!
Aceeași logică a lipsei de logică, mecanică și
paradoxală, o întâlnim în ședința de guvern
prezidată de președintele Rufus: Rufus: și acum,
membri ai cabinetului, să ne ocupăm de problemele
vechi... / Ministrul finanțelor: Vreau să discutăm
despre taxe... / Rufus: Stai jos, astea sunt probleme
noi... Nicio problemă veche? Atunci ne vom ocupa
de problemele noi... / Ministrul finanțelor: ...despre
taxe! / Rufus: Prea târziu. Asta este deja o
problemă veche. Stai jos!
Sau confuzia deliberată. Suntem în plin război.
Rufus este încojurat de tancurile inamicului.
Ministrul de război trebuie să plece să adune
oameni: Ministrul: M-aș duce într-o chestie din aia
care se numește... / Rufus: Tanks! / Ministrul:
Wellcome!
Sau ilarul verbal autopersiflant: Rufus (la un
radio): Suntem înconjurați... Ajutor! Chem toate
națiunile! Suntem trei bărbați și o femeie! Ajutor!...
Mai bine să vină încă două femei... sau mai bine
trei!
La nivelul vizualului gagurile fac istorie.
Secvența cu schimbatul pălăriilor între, pe de o
parte cei doi vânzători de semințe (în fapt spioni
postați în fața reședinței președintelui Rufus) și
vânzătorul ambulant de limonadă, pe de altă parte,
dezvoltă gradat un comic de un absurd total.
Sau tatuajele de pe corpul lui Harpo - cel care
scoate din buzunare absolut orice obiect de la
pistol, foarfeci până la arzătoare de gaz - sunt
arătate lui Rufus gradual până când vedem o cușcă
de câine (desigur, alt tatuaj) la care președintele
într-un mod tâmp miaună. Din cușcă va ieși un
buldog real și va lătra!
Sau obuzele care sparg pereții biroului
președintelui amintind de obuzul care ajunge pe
Lună din filmul lui Melies.
Sau oglinda spartă ce provoacă o formidabilă
pantomimă între cei doi spioni infiltrați în casa
președintelui, îmbrăcați asemeni lui5 - adică în
haine de noapte -, secvență des copiată sau citată
în alte comedii, de la Stan și Bran la Woody Allen.
Hie Marx Brothers
Prin ironia îndreptată asupra filmul burlesc -
genul care de fapt a născut această aiuritoare
comedie - prin autoironie și totală autopersiflare
Duck Soup pare să fie pentru cinematograful
burlesc the film of the films, devenind de neegalat
tocmai pentru că reprezintă sinteza totală a acestui
gen de cinematograf.
Despre acest film, considerat a fi și o satiră
îndreptată împotriva lui Hitler6, criticul și istoricul
de film Derek Winnert spune: „Duck Soup poate fi
considerat apogeul stilului comic exuberant al
celebrului quartet”. Și asta cu toate că, paradoxal,
filmul care a avut premiera în data de 17 noiembrie
1933 nu a fost un succes de public și este
considerat a fi fost unul dintre cele mai răsunătoare
eșecuri financiare de la Hollywood.
1 Dacă un Andre Heuze sau Romeo Bosetti devin spe-
cialiști încă înainte de 1914 în filmul cu fugăriri - de fapt
acest gen de film fiind varianta comică a filmului de
urmăriri a școlii de la Brighton - Luciene Nonguet,
Geroges Monca sau Andre Deed vin din circ sau mussic-
hall, comediile lor fiind de ordin acrobatic, pline de jon-
glerii în care personajul principal este un clovn. Deci o
mască. Acest gen de comedii va naște personaje fixe,
întocmai ca în commedia deil'arte , cum sunt Gribouille,
Boireau sau Cretinetti.
2 Pe numele lor de scenă Grucho, Harpo, Chico, Zeppo
și Gummo. De mici au fost încurajați de părinți să cânte
cu vocea și la diferite instrumente, să danseze, să execute
virtuoase numere de pantomimă și să apară mai ales în
teatrele și cluburile de noapte din pauperul cartier new-
yorkez Yorkville - cartier format dintr-un conglomerat de
imigranți irlandezi, polonezi, italieni și, mai ales, germani
și austrieci.
3 Este vorba de episoade legate de un tot al acțiunii
principale și nu de secvențe, respectiv de locații.
4 Este vorba de acel tip de gag care se dezvoltă în mai
multe secvențe, spre deosebire de cel clasicizat care se
întâmplă aici și acum. Un exemplu: Vehicolul președin-
telui Rufus este... o motocicletă cu ataș. În prima parte a
gagului va pleca motocicleta dar atașul cu președintele va
rămâne. Mai încolo motocicleta pe care se va sui
președintele va rămâne dar va pleca... atașul. Rufus va
spune: "Astăzi am plecat de cinci ori și n-am ajuns
nicăieri!"
5 Aici este vorba de autoironie și autopersiflare căci cei
trei îmbrăcați identic în haine albe de noapte, șepcuță dar
și mustăcioară, sunt tocmai cei trei frați: Grucho, Harpo
și Chico.
6 Se spune că pe la începutul filmărilor echipa s-a oprit
din lucru pentru a asculta la radio unul dintre cele mai
violente discursuri ale lui Adolf Hitler.
■
TRIBUNA • NR. 133 • 16-31 martie 2008
35
Black Pantone 253 U
Black PANTONE 711 roșu
agenda
Ștefan Manasia
"The poets work for the future" crede Julian Semilian 2
plastica
editorial
Petru Poantă
Geo Bogza și imaginația ideilor	3
Doamna de fier din Lulea
^[Ovidiu Petca
cărți în actualitate
Bogdan Crețu
Fața lăuntrică a omului	4
Octavian Soviany
Un studiu de caz	5
Grațian Cormoș
Când femeile își vând farmecele...	5
comentarii
Vianu Mureșan
Noica într-o scrisoare de dragoste	6
Adriana Stan
South Park bolșevic	8
ordinea din zi
Ion Pop
Revizuiri și simptome	9
cartea străină
Mihai Mateiu
Credința sîngelui. Teroriștii lui Updike	11
incidențe
Horia Lazăr
Internaționalizarea, universitatea, democrația	12
imprimatur
Ovidiu Pecican
O viziune dialectică și imaginativă	14
telecarnet
Gheorghe Grigurcu
D-ale presei	15
eseu
Andrei Doboș
JSF: Ucraina lounge & 9/11	16
poezie
Olga Ștefan
my last dystopia (o să revii)	18
proza
Teodora Păcurar
Povestiri cu Teodora	19
interviu
De vorbă cu prof univ. dr. Marco De Marinis
Noua Teatrologie.
O poetică regeneratoare a criticii de teatru	20
religie
teologia socială
Radu Preda	O țară și două Biserici.
Chestiunea "teritoriului canonic" în criza moldo-română 22
dezbateri & idei
George Jiglău	Implicațiile declarației de independență
a provinciei Kosovo	23
ideal °i generație
George Prundaru
Există lucruri mai importante decât idealurile	24
Mihai Ometiță	Despre Eristikon sau
hermeneutica inventată a unei reviste	26
flash-meridian
Ing. Licu Stavri
Dispariția unui jurnalist conservator	26
Catherine Siguret
Femei celebre pe divan: Marlene Dietrich (1901-1992)	28
rezonanțe
Marius Jucan	Obama, retorica speranței 29
ferestre
Horia Bădescu	Asta-i viața!	29
rânduri de ocazie
Radu Țuculescu	Aventurile unui englez în Brusa
sud-africană descrise de către un român pașnic	30
zapp-media
Adrian Țion	Start la cerb...	30
anestezii de larg consum
Mihai Dragolea	Așteptând fericirea din ciorbă 31
știință și violoncel
Mircea Opriță	Musafiri din spațiul cosmic 31
muzica
Francisc Laszlo
Theodora-cealaltă	32
film
Ioan-Pavel Azap
Interviu cu șeful șefilor pe Fleet Street	33
Lucian Maier	Gala Oscar 2008	33
colaționări
Alexandru Jurcan
Să fie dus cățelul pe muntele Brokebach	34
remember
Tudor Ionescu	Al optulea simț	34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean
58. Frații Marx	35
plastica
Ovidiu Petca
Doamna de fier din Lulea	36
Brita Weglin a absolvit în 1974 arheologia,
antropologia culturală și etnologia la
Universitatea din Stockholm. Aceste studii au
fost continuate la Colegiul de Artă (1974-79) și
întregite cu numeroase cursuri aprofundate în
tehnicile gravurii. A practicat pe rând, dar și
împreună, în combinații inedite, gravura în metal,
litografia, serigrafia și arta digitală. Această
formație de bază, axată pe artele grafice, este
lărgită cu studii individuale sau cursuri de
perfecționare în domeniul sculpturii și ceramicii.
S-a impus rapid, fiind considerată personalitatea
cea mai inovatoare a peisajului artistic suedez con-
temporan. Atitudinea ei vizionară, uneori enigmati-
că, totodată simplă și virilă dar mai ales serioasă și
profundă era neobișnuită pentru o tânară artistă la
început de carieră. Demersurile ei aveau o solidă
acoperire culturală, stridențele fiind asumate; gratu-
itățile impuse de tiparele epocii lipseau din opera
ei, mai ales în acestă primă perioadă de creație, pe
care o consider și cea mai valoroasă.
Cercetările în domeniul antropologiei și arhe-
ologiei o ajută să descopere o multitudine de con-
stante comportamentale și culturale ale popoarelor
primitive. Studiind în mod special cultura africană,
descoperă asemănări evidente cu civilizația nordică
primitivă. Creează opere hibride ce poartă în ele
esența spirituală a omului primitiv. Acest melanj
conferă o personalitate aparte operelor sale, mai
ales în cazul sculpturilor, care par a fi aduse direct
de pe șantierele arheologice. Ele se îndepărtează de
tiparele sculpturii tradiționale, având o abordare
formală, caracteristică fierarului sau bijutierului.
Trăgându-se dintr-o veche familie de fierari, Brita
Weglin preia creativ acest filon cultural familial.
Lucrările poartă aparenta amprentă a unor civiliza-
ții apuse, dar în fapt, ne aflăm în fața unor opere
de artă autentice cu marca Britei Weglin.
Gravurile și măștile induc o stare de inconfort,
un șoc vizual penetrant. Ele degajează o atmosferă
de mister, datorită glisajelor temporale și sugestiilor
ezoterice, pseudoștiințifice.
Încă de la începutul carierei, participările la
importante expoziții îi conferă o rapidă
recunoaștere internațională, astfel că marile premii
din anii ’90 (Cracovia, Ljubliana, Tokyo, Cluj,
Sapporo) nu sunt o surpriză, ci o firească recom-
pensă.
Își desfășoară activitatea creatoare în localitatea
Lulea, departe de capitală, orașul din nordul
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 12 lei - trimestru, 24 lei - semestru, 48 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 21 lei -
trimestru, 42 lei - semestru, 84 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr.
R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
Suediei oferindu-i liniștea atât de necesară. Fiind o
persoană curioasă, aplecată spre cercetare, dornică
de cunoaștere, de comunicare, patronează o tabără
de work-shop, care-i permite contacte culturale cu
artiști din lumea întreagă. Este interesată în special
de spațiul Est-European, dar mai ales de statele fos-
tului Imperiu Sovietic. A organizat acțiuni comune
cu grupuri de artiști din Moldova, Rusia și Belarus.
A vizitat fară nicio prejudecată aceste țări, unde a
lucrat cot la cot și a expus alături de artiștii auto-
htoni, realizând prețioase contacte și expoziții
comune.
Opera artistei sexagenare în prezent a devenit
mai puțin masculină și mai puțin gravă. Aceasta
este influențată în parte de colaborarea și cerințele
diferitelor galerii de artă. Temele sunt deseori anec-
dotice, comice, pătrunse de vitalitate, de superstiții
și de capricii inerente vârstei. Barocizarea este
dublată de îmbrățișarea a noi tehnici cum ar fi
porțelanul și pictura cu emailuri, iar în grafică
folosirea serigrafiei și a computerului. Risipa de
culoare, și energie ne arată o vitalitate sesizabilă
doar la marile spirite creatoare.
Cea mai interesantă latură a operei sale actuale,
dar și cea mai îndrăgită de artistă, este cea de biju-
tier, un fir roșu peste timp, o legătură cu tinerețea
și cu pasiunea pentru lucrul cu metale. Refuză
crearea unor serii, toate bijuteriile Britei Weglin
sunt unicate, reluând unele motive din picturile și
sculpturile sale.
Numai că doamna de fier, de acestă dată, este
devotată argintului.
Aș dori ca acest text să fie începutul unor
succinte portrete de artiști plastici din diferite zone
geografice și culturale ale lumii. Numitorul comun
ar fi prezența operei lor, într-un fel sau altul, la
Cluj, mai precis la cele cinci ediții ale Bienalei de
de Grafică a cărei organizator am fost. Bienala a
fost obligată să înceteze, din păcate, devenind
istorie. Îmi pot permite astfel o detașare de
eveniment, de regulamente, de competiție și de
jurizări oficiale dar și o revelare a culiselor. Pe
scurt, îmi pot permite ca după o nivelare impusă
de caracterul competițional să mă bazez pe o
apreciere valorică punând accentul pe opera și
biografia artistului nu doar pe un segment din
operă. Pe scurt, vreau să atrag atenția că au fost
prezente la Cluj personalități marcante ale artei
plastice contemporane.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
-(J)- Black PANTONE 711 roșu