Black PANTONE 711 roșu
TRIBUNA
132
Județul Cluj
2 lei
Revista de cultură • serie noua • anul VII • 1-15 martie 2008
Un cenaclu literar românesc la New York
Claudiu
Komartin
Poezie
Ovidiu Pecican
Prefața
prefețelor
Sorin Lavric
Blazonul
cu rotițe
Ilustrația numărului: Ciprian Chirileanu
-0- Black PANTONE 711 roșu
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
primim la redacție
Clujul meu
Viorica Lascu
n sfârșit, cartea de suflet pe care mi-o doream!
Clujul, așa cum îl văd/vedeam de multe
decenii, sau cum mi-l închipuiam. Cuvinte și
imagini, împreună, îi redau viața pe oare o avea,
încă multe secole înainte de zilele noastre. Clujul,
așa cum ni-l prezintă Tribuna, este o
surprinzătoare întâlnire cu Clujul de totdeauna. Îi
felicit pe cei ce au realizat albumul1; dar să nu se
supere dacă notez unele lipsuri: eu trăiesc Clujul
din 1919 ...
BISERICA BOB, spre deosebire de Bisericuța
din Deal, a fost atunci prima biserică românească
de piatră; dublă cutezanță a Episcopului Bob, în
sfidarea legilor timpului. Lipsește fotografia
bisericii.
Lipsește, între numele mari, acela al
Protopopului greco-catolic al bisericii, 1847-1862,
Ioan Fechete Negruțiu. De origine din Sucutard
(Gherla), a venit de la Blaj, unde fusese profesor;
în 1853 și-a deschis porțile primei școli primare
românești din Cluj, pe lângă biserica Bob. Pentru
buna funcționare a școlii, a contribuit cu o serie
de manuale. În 1850 fusese încadrat profesor la
Gimnaziul Superior romano-catolic, la catedra de
limba și literatura română, „unul contra o falangă
de profesori maghiari” (V. Borgovan) El le făcea
elevilor și educația național-politică. În acel mediu
a înțeles că, pentru a putea conviețui, trebuie să
ne cunoaștem (formulă de Mileniul III). A
redactat un manual de limba română pentru
vorbitorii de limbă maghiară, ajuns la 5 ediții. Tot
din acest motiv a fost printre membrii fondatori
ai ASTRA, dar și al MUZEULUI ARDELEAN.
Tovarăș apreciat al lui George Bariț în
evenimentele legate de 1848, a fost crunt bătut, a
asistat pe condamnații la spânzurătoare români;
apoi a fost membru al Dietei Transilvane
(participase și la Adunarea de la Blaj, la 3/15
mai). În legătură cu Dieta, îi relatează lui Simion
Balint : „... am fost la Sibiu pentru a mă oști și
lupta cu toată aristocrația maghiară adunată aici
...”. În 1862 a fost mutat la Blaj, avansat canonic.
Anul acesta - 2008 - comemorăm 120 ani de la
moartea sa (1817-1888).
Ciprian Chirileanu
Noduri 11
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
BISERICA MINORIȚILOR figurează cu o
fotografie fără comentariu. Nu e menționată
dezvoltarea ulterioară fotografiei: în 1930 a
devenit Catedrala Greco-Catolică, prin
strămutarea la Cluj a Episcopului - Cardinal
IULIU HOSSU. Întinerită, prin iconostas, a primit
hramul SCHIMBAREA LA FAȚĂ.
Sunt amintite diferite institute - instituții care
au completat rolul cultural al Universității; o
fotografie prezintă Institutul Botanic, fără
comentariu. Dar nicio vorbă despre GRĂDINA
BOTANICĂ, nu „loc de promenadă”, ci manual
viu, complex, unul dintre obiectivele culturale ale
Clujului cu care și azi ne mândrim. Și numele
întemeietorului merita să fie menționat.
Mulțumesc pentru răbdarea cu care m-ați
urmărit: cred că ați înțeles că doresc o și mai
bună fixare a Clujului meu ...
1	[Trimitere la datele volumului]
■
101,0 FM
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Despre Cluj ca metropolă
Claudiu Groza
Nu-mi pot reprima, de câte ori cobor Dealul
Feleacului, întorcându-mă spre casă, o
tresărire de uimire văzând cum orașul
meu natal devine, pe zi ce trece, mai mare și mai
mare, precum în basmele pe care le citeam în
pruncie.
Frecvența - destul de mare - a călătoriilor
mele nu are nicio importanță. Și dacă ele se
petrec o dată la două săptămâni, să spunem,
mirarea e la fel de mare, ca și când dezvoltarea
Clujului ar depăși puterea mea de cuprindere,
surprinzându-mă de fiecare dată.
În ultima vreme, despre dezvoltarea orașului
au răsunat în numeroși decibeli tastaturile
computerelor din media, locală, națională sau
internațională; megabiții internetului au defilat
frenetic prin nevăzutele conexiuni tehnologice;
hectolitri de cerneală au consumat tiparnițele
pentru a înregistra un fenomen de o emergență
fără precedent în istoria - cel puțin recentă -
clujeană.
Se poate spune, de-acum cu certitudine, că
orașul-comoară al Transilvaniei devine, încet-încet
(sau repede-repede, mai degrabă), o metropolă.
Economică, în primul rând, acest titlu
adăugându-se renumelui de puternic centru
academic pe care Clujul îl are de o bună bucată
de vreme. Ceva mai precar, prin comparație - dar
acceptând aserțiunea cu un anume relativism,
vom vedea de ce - se dovedește statutul orașului
ca important pol cultural.
Poate că o analiză a momentului actual al
istoriei Clujului este rapid perisabilă, câtă vreme
procesul dezvoltării își atinge acum ritmul cel mai
intens. Totuși, cred că merită discutate câteva
elemente ce pot dinamita - ori cel puțin periclita
- dinamica acestei emergențe.
Ne mai încape Clujul?
Recensământul din 2002 înregistra pentru
municipiul Cluj-Napoca o populație stabilă de
circa 320.000 de locuitori. La aceștia se adăugau,
prin estimare, cam încă 150.000 - studenți,
„locuitori sezonieri” sau persoane ale căror date
n-au fost recenzate. Acum, populația reală a
orașului depășește, cred, cifra de jumătate de
milion, deși un comunicat oficial din iulie 2007 al
Institutului Național de Statistică avansa doar un
număr de 310.000 (!) de locuitori stabili.
Clujul este un oraș aglomerat, care tinde să se
sufoce sub propria sa presiune de creștere. Nu
trebuie să faci studii științifice pentru a vedea
acest lucru: e de-ajuns să călătorești, la ora
prânzului, dintr-un cartier spre un alt capăt al
urbei. Dezvoltarea concentrică a orașului, în jurul
vechii cetăți medievale, fără zone-tampon, cum
există, de pildă, în jurul centrului din marile orașe
ale Cehiei (Praga sau Plzen sunt bune exemple, în
care între orașul vechi și cartiere există ample
spații de protecție, care permit, la rigoare, și
edificarea unei infrastructuri-debușeu), face ca
potențialul turistic formidabil al Clujului să sufere
din cauza traficului prea intens - nu doar
motorizat, ci și pietonal - din zona centrală. E
greu de crezut că această arie ar putea fi
decongestionată, cel puțin în perioada următoare,
datorită, pur și simplu, structurii urbanistice a
centrului, care permite minime devieri de
circulație și interzice aproape orice extindere a
rutelor de trafic auto. Reconfigurarea piețelor
Cipariu și Ștefan cel Mare - un proiect
semnificativ - a fluidizat circulația o perioadă,
însă și acum, în orele de vârf, cozile de pe
bulevardul Titulescu se întind pe câțiva kilometri.
Firește, lucrurile se vor rezolva, pe acest segment,
după construcția centurii ocolitoare, însă ce se va
întâmpla cu circulația de pe axa est-vest - și nu
mă refer aici la traficul de tranzit, ci la cel
„indigen”?
Ne va mai încăpea Clujul peste doi-trei ani? E
o întrebare de neofit pe care mi-o pun în fiecare
zi, ca simplu locuitor al orașului.
Noi si ceilalți
O altă chestiune relativ spinoasă care va trebui
asumată de administrația locală este cea a
apariției unei noi comunități în zona Clujului:
muncitorii străini. Deocamdată, existența sa este
doar o ipoteză, avansată în media după
concretizarea unor mari investiții în proximitatea
orașului. Dar o strategie de dezvoltare pe termen
lung nu poate fi realizată fără evaluarea unui
astfel de impact social. Din nou, nu trebuie să fii
sociolog ca să realizezi că investitorii au o
dinamică managerială mult mai rapidă decât orice
administrație, iar comunitățile „muncitorești” sunt
mult mai inerțiale, prin forța lucrurilor. Și, dacă
autohtonii beneficiază de un „background” care le
înlesnește nu doar mobilitatea profesională, ci și
„supraviețuirea” temporară în caz de blocaj
economic, străinii sunt complet dezarmați în fața
unei atari situații. O problemă individuală, ori
profesional-colectivă, ar putea deveni - și nu vreau
să fiu prăpăstios, ci doar precaut - o problemă
socială. E încă una din provocările dezvoltării
Clujului de care „managerii” orașului ar trebui să
țină seama.
Afaceri în cultură?
Revenind la domeniul cultural, trebuie să
remarc un paradox ce caracterizează Clujul din
acest punct de vedere.
Ultima perioadă a înregistrat câteva inițiative
culturale punctuale, de bun augur. Un om de
afaceri girează cea mai nouă galerie de artă,
„Preview” - al cărei program expozițional este de
cea mai bună calitate -, un important centru
comercial colaborează cu Muzeul de Istorie a
Transilvaniei pentru promovarea unor descoperiri
arheologice deosebite, majoritatea cluburilor din
oraș găzduiesc concerte sau spectacole de teatru,
la mall-uri au loc nu doar alte concerte - inclusiv
de muzică clasică -, ci și expoziții de diverse
feluri. Din nou, putem vorbi de o dinamică a
dezvoltării greu de imaginat până de curând.
Iar asta se adaugă implicării unor oameni de
afaceri în alte segmente cu impact comunitar, de
la sport la proiecte sociale, acestea din urmă
girate, e-adevărat, de personalități marcante ale
Clujului, precum Mitropolitul Bartolomeu.
Repet însă, toate sunt inițiative punctuale,
vizibile, însă nu suficiente pentru a da orașului
anvergură metropolitană și din perspectivă
cultural-comunitară, înțeleasă în sensul cel mai
larg al termenului.
Trei exemple sunt grăitoare, cred, pentru a
trage un semnal de alarmă în privința lipsei de
strategie managerial-comunitară pe anumite
elemente.
Una din echipele de fotbal reprezentative ale
Clujului traversează o perioadă economică nu
tocmai invidiabilă. Proiectul unui nou sediu
pentru Filarmonica „Transilvania” - una dintre
cele mai bune instituții de profil din Europa -
pare să fi intrat într-un nedorit ralanti.
Desfășurarea la Cluj, în acest an, a celui mai
important eveniment teatral european - Festivalul
Uniunii Teatrelor Europene - este (sau pare, cel
puțin, pe moment) periclitată de un parcurs
deficitar al comunicării între părțile
“contractante”.
În toate cele trei situații sunt implicate
structuri administrative publice, care ar trebui să
catalizeze un parteneriat public-privat în
beneficiul comunității. Poate că o rezervă a
oamenilor de afaceri să provină fie din
neîncrederea într-o colaborare cu administrația -
or aici managerii comunitari trebuie să dea
semnalul -, fie dintr-un calcul pragmatic, de genul
„e treaba lor, să se descurce”, pasând, adică,
întreaga răspundere aceleiași administrații.
Vreau să fiu bine înțeles, nu condamn
autoritățile. E limpede că proiecte de o asemenea
anvergură sunt greu de prins în exercițiile
bugetare, că oficialii își bat capul cu ele și chiar
doresc să le rezolve. Dar nu ar fi acesta un
impuls tocmai pentru a edifica un nou tip de
comunicare și colaborare cu comunitatea de
afaceri sau chiar cu marea comunitate locală? Nu
cred că, printr-o bună campanie de promovare, un
proiect de contribuție publică pentru diverse mari
proiecte ale Clujului n-ar avea succes. Recenta
demonstrație a unui post tv arată că mentalitățile
se schimbă, iar ceea ce acum câțiva ani părea
irealizabil poate fi azi o inițiativă reușită.
Pe de altă parte, oficialii comunitari ar trebui
să profite din plin de „know-how”-ul numeroșilor
specialiști pe care-i are Clujul, în toate domeniile
profesionale. Asta ar grăbi luarea unor decizii cu
impact public, beneficiile revenind întregului oraș.
O informare limpede și avizată, de pildă, despre
mai sus invocatul festival european de teatru,
cerută unui specialist, ar fi ușurat poate
considerabil luarea unei hotărâri, mai ales că
proiectul e de mare anvergură, foarte costisitor,
iar organizarea sa durează destul de mult. Dacă
vorbim de „productivitatea muncii” în economie,
de ce n-am putea extrapola termenul și la nivel
administrativ? Sunt convins că orice teatrolog
clujean - și avem destui profesioniști reputați aici
- ar fi ajutat administrația pentru luarea unei
decizii prompte în cazul de față. E o formulă ce
ar putea fi aplicată cu succes, cred, oricând și
pentru orice fel de proiect important al Clujului.
Sunt clujean, țin la orașul meu și-mi doresc,
de bună seamă, ca el să devină o metropolă în
toate sensurile cuvântului. Pentru asta, însă, cred
că fiecare membru al comunității trebuie să facă
ceva, cel puțin conștientizându-și statutul de
cetățean al Clujului. Ce am scris mai sus nu
denotă scepticism, nici persiflaj, nici îndoială
asupra a ceea ce va deveni orașul meu. Sunt doar
niște simple însemnări de om care merge pe
stradă cu ochii deschiși, încercând să-și vadă casa
comunitară nu cu o privire nostalgică, nici
fantasmagorică, ci realistă. Atât.
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Yo-yo man de la capătul
sforicelei bordo
Ștefan Manasia
Florin Partene
reverența
Bucure°ti, Editura Vinea, 2007
De subțirimea unui biscuit, volumul lui
Florin Partene, reverența, e scris special
pentru criticii noștri de întîmpinare:
hiperaglomerați, suprasolicitați, în dese rînduri au
timp numai pentru a răsfoi cărțile ceva mai
groase, asta cînd nu copiază de-a dreptul
prezentările de pe site-ul editurii sau ideile și
gîndurile confraților. Partene, spirit concis și adept
al notației rezumative eliptice, le oferă - iată - o
cărticică de scurte poeme unde pînă și punctuația
și ortografia sînt solicitate ad minimum. Textele,
fără titlu, încep cu virgulă și trei puncte de
suspensie ca să se încheie cu punctele de
suspensie și virgula. Sînt scene și fragmente din
discursul unui ventriloc care gustă din plin
absurdul comediei existențiale. În ton cu
parcursul de pînă acum - apariții sporadice în
revistele literare - Florin Partene își conturează
deja o poetică a discreției (rudă bună cu poetica
unui Constantin Acosmei), autistă, cu iluminări și
depresii etilice, o retorică minimalistă abia
inteligibilă pentru cititorul grăbit de azi: „ ,...sunt
slăbănog și umblu cu slăbănoaga/ toată lumea ne
știe/ de treizeci de ani/ ne iscodim unul altuia
măruntaiele/ cu degetul nemilos/ scărpinăm
pîinea aceasta fierbinte...,” (p.6).
Am citat dintru început unul din poemele cele
mai frumoase și mai enigmatice ale cărții, teatral,
comprimat, cu o mecanică ingenioasă creată din
acribia folosirii verbelor, cu un nu știu ce
suprarealist naumian, de apariție totemică în
mlaștina Neajlovului. Poemul (și alte cîteva
asemenea, care alcătuiesc nucleul dur al operei)
îndreptățește premiile obținute pînă acum și
succesul oarecum paradoxal al cărții: manuscrisul
a fost distins cu Marele Premiu al editurii Vinea
pentru debut, iar volumul a primit Premiul
„Mihai Eminescu” acordat, la Botoșani, unui tînăr
poet, precum și premiul pentru debut al revistei
Cuvântul. Dacă despre 2007 nu se poate
nicidecum afirma că a fost un an fast pentru
poezie, debuturile Cristinei Ispas, al lui Andrei
Doboș și Florin Partene (dintre cărțile citite pînă
acum) mai șterg din mohorîta impresie.
reverența e gestul ușor cabotin prin care ne
întîmpină, text după text după text, personajul
acestei cărți: „de fiecare dată la această oră/ văd
ca printr-o femeie/ cum alta asemenea ei/ iese
puțin dezamăgită din baie/ pentru că și trupul ei
se înmoaie și curge// tristețea o însoțește doar
pînă la pat/ unde eu o aștept îmbrăcat în
bărbat...,” (p.11). Scenariile prelucrate poltron de
Florin Partene țin de modernismul crepuscular,
parodiat însă cu minuție. Înfloresc pînă la
implozie într-un mod „dezacordat și clasic”, cum
aflăm din puținele și leneșele vorbe ale poetului.
Partiturile sînt atribuite unei voci avînd vocația
teatralității într-o lume de goluri și plinuri. Insul -
cînd blecherian cînd beckettian - primește (abulic,
etilizat și cafeinizat) splendorile și moliciunile
diurne, urdorile și viziunile nocturne: „tot numai
lumină distilată” (19), „cu o lumină zglobie/ ca
un clitoris pus pe căpătuială” (34), „zi de zi
îmbuteliem noaptea” (37). Pînă la versurile
acestea, printre cele mai izbutite, mai
„parteniene” ale volumului: „cobor în zilele noi/ e
ca atunci cînd te-ai îmbătat/ și oriunde te-ntorci/
cineva se uită la tine și-ți zîmbește// un pește
gătit/ pe drumul acesta de făină/ o carne
aromată/ din care n-a mai rămas nimic/ e ziua ce
vine” (48).
Ce-mi place, în definitiv, la poezia lui Florin
Partene? Ce mă convinge să-mi cheltui dimineața
îndeplinind exercițiul de cronicar? Pe de o parte,
eleganța cu care poetul îmi oferă senzația că mă
introduce într-un mister, într-un sofisticat inel cu
enigmă ursachian, ca să mă insoliteze apoi cu
finalul de limericks, cu efectul de joc secund,
fecund și comic. Pe de altă parte, senzația de yo-
Portret în mișcare
Gratian Cormos
Constantin Ciopraga
Interviuri,
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007
A apărut de curând o nouă ediție din seria
“Interviurile scriitorilor români”, colecție
inițiată de Ilie Rad și realizată cu studenții
domniei-sale de la Catedra de Jurnalism. Prezenta
antologie este dedicată reconstituirii traseului
literar și uman al celui care este academicianul
Constantin Ciopraga, unul din marile nume ale
culturii române încă în viață.
Relația de stimă și afecțiune reciprocă a celor
doi oameni de litere a început în urmă cu 35 de
ani când Ilie Rad era elev la Liceul Teoretic Nr. 1
din Luduș. Pe atunci, plăcuta lectură a mono-
grafiei consacrate de profesorul Ciopraga
Hortensiei Papadat-Bengescu, l-a îndemnat pe ele-
vul entuziast să îi scrie autorului câteva rânduri
de prețuire. Îngrijitorul prezentei ediții a rămas
până astăzi marcat de răspuns, pe care îl conside-
ră revelator “pentru omul, profesorul și savantul
Constantin Ciopraga, pentru omenia și generozi-
tatea sa, manifestate chiar și față de un anonim
elev de liceu, dintr-un modest orășel de provin-
cie”. (Prefață)
Dialogul neîntrerupt de-a lungul anilor a ali-
mentat dorința elevului de atunci de a-l omagia
sincer pe mentorul său - al cărui student la “fără
frecvență” se consideră - printr-o ediție care să
reunească aproape toate interviurile acordate în
timpul vieții de academicianul român.
Interviurile adunate aici de cei doi îngrijitori ai
ediției, Ilie Rad și Raluca Deac se constituie în
piese de puzzle deosebit de utile pentru “citirea”
omului și a operei, devenind parte complemen-
tară a scrierilor lui Ciopraga. De fapt, antologia
de față, ca și celelalte ediții ale colecției, dedicate
lui Edgar Papu, Cella Serghi ș.a., relevă multiple
aspecte ale personalității celui vizat, aducând
informații despre copilăria petrecută la Fălticeni,
anii de formare, zbuciumul primelor opere, matu-
ritatea și seninătatea textelor ulterioare, dăinuirea
în timp a unor constante caracteriale etc.
yo man deambulînd alcoolizat prin ruinele și
pliurile parfumate ale zilei, erotismul calin și
ceremonios, desuet - dintr-o dată simpatic. Felul
grațios în care cărnurile noi și moi, vertebrele și
inima sînt tractate/ unificate de „sforicica bordo”.
Într-o poezie inflaționar tehno și electro, într-o
lirică cyberpășunistă (așa cum e trendy azi în
România!), prefer să pierd cîteva ceasuri în
compania poemelor de autentică vibrație,
prietenoase, © Partene.
Păcat că a trebuit să întîlnesc, printre atîtea
texte reușite, și expresii necontrolate, versuri de
un umor îndoielnic, împerecheri silnice de
cuvinte: ce înseamnă „ningea ca tîmpitul”? Dar
„suntem două măsele/ dar de fapt suntem două
sulfamide”? Oricît de clasic și dezacordat ar
umbla, poetul trebuie să se ferească de rimele și
calambururile facile, inerte expresiv și supărătoare
vizual.
Una peste alta, un volum bun, cu destule
piese de „rezistență”, un debut care mai spală din
imaginea cenușie a poeziei apărute în 2007.
■
Dar, mai presus de toate, se degajă din intervi-
uri coordonatele portretului moral al Omului
Constantin Ciopraga - „doctor în oameni" după
formula consacrată de George Pruteanu.
Dialogurile ni-l dezvăluie pe literatul român ca pe
un om delicat “care are o «încredere nețărmurită
în oameni», dar care se confruntă prin întâm-
plările destinului, cu lumea războiului, o lume a
brutalității, a violenței și a morții. Se subliniază
rolul anilor de formare în destinul unui om,
aflăm explicația toleranței sale etnice, nevoia con-
tactului permanent cu oamenii din jur”.
Crestomația este importantă pentru că aduce
informații detaliate despre proiectele literare ale
lui Ciopraga, despre geneza unora din textele sale,
despre “ale vieții valuri”, cu pierderi, reușite, stag-
nări etc. Ceea ce rămâne relevant pentru continui-
tatea condiției morale a cărturarului ieșean este
similaritatea atitudinilor sale atât înainte, cât și
după 1989. Cele 38 de interviuri reunite aici
reprezintă din acest punct de vedere un tot unitar
care vorbește de la sine despre parcursul unui om
vertical.
Nu se putea să ne scape acuratețea cercetării
și documentarea cu pasiune a celor doi îngrijitori
ai ediției, elemente vizibile atât din nota asupra
ediției, cât și din întregul aparat critic. Demersul
lor de restituire este amplificat și de publicarea în
condiții grafice costisitoare a câtorva fotografii ale
lui Constantin Ciopraga, incepând din anii ’30,
când era elev în clasa atreia la Liceul “N. Gane”
din Fălticeni și terminând cu cele mai recente.
Valoarea florilegiului de interviuri este cu atât
mai mare, cu cât Constantin Ciopraga însuși a
revăzut stilistic, înainte de publicare, interviurile
acordate de domnia-sa, îndrumând și supervizând
munca de cercetare și redactare a celor doi îngriji-
tori. Volumul se prezintă ca unul dintre cele mai
consistente ale colecției “Paraliteraria”, de la editu-
ra Limes, colecție ce încearcă să continue demer-
sul inițiat cu ani în urmă prin celebrele
“Restituiri” de la editura Dacia.
■
4
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Stand-up history
■ Adriana Stan
Ioan Gro°an
O sută de ani de zile la porțile Orientului
ediția a III-a, Bucure°ti, Editura Cartea
Românească, 2007
Insula, ca pagină scrisă, locuită de un cuplu ce
are revelația dragostei ca re-lectură rămîne
probabil una dintre cele mai frumoase și
sugestive puneri în ramă ale formulei optzeciste, a
cărei similaritate (nu neapărat identitate) cu
postmodernismul stătea în asumarea literaturii ca
atmosferă afectivă. Imaginea lui Ioan Groșan a
devenit între timp material didactic, iar gustul
pentru demontarea textului s-a mai perimat,
cedînd locul poveștilor rotunde sau ego-ficțiunilor
autenticiste. Cu excepția rezonanțelor din
narcisismul via Cărtărescu sau paradoxala
spontaneitate livrescă din lirismul unor Brumaru
sau Foarță, textualismul și spiritul livresc al
optzecismului par să-și fi jucat cartea epuizării.
La a treia ediție de la Cartea Românească, O
sută de ani de zile la porțile Orientului de Ioan
Groșan este așadar o ficțiune „istorică” și prin
faptul că dă prilejul revizitării unei formule în
bună măsură datată. Groșan și Agopian au fost
oricum încă de la început, prin comparație cu
fetișiștii radicali ai textului ca Gheorghe Iova,
Gheorghe Crăciun sau Mircea Nedelciu,
practicanții unui textualism soft, ce îmbina
experimentalismul cu plăcerea pură a fabulației,
din care pricină narațiunile lor sînt și acum
lizibile, nu numai re-citibile la nesfîrșit (ca să
vorbesc în termenii teoriei aferente). În cazul
tuturor însă, obișnuința privirii laterale, critică și
ironică, față de procedeul literar și iluzia
reprezentării, nu se potrivea cu macrostructura,
inevitabil organică, a romanului, în raport cu care
proza scurtă mai ales căpăta semnificația frondei.
Falsul „roman” istoric al lui Groșan are într-
adevăr o organizare multi-compartimentată, pe
episoade-foileton cu autonomie narativă și adesea
cu o asemenea pregnanță dramatică încît se
impun și fără legătură necesară cu întregul epic.
Firul narativ care le unește aparține tradiției
romanului istoric convențional - peregrinările
domnitorului mazilit și ale însoțitorilor săi, pe de
o parte, respectiv, ale doi călugări în misiuni
diplomatice, pe de altă parte, corespunzător
intrigilor de curte țesute în jurul guvernării
Moldovei și al hegemoniei otomane - dar dincolo
de această linie firavă, punctele de reper ale
acțiunii sînt nomade, iar articulațiile narative
insistent debilizate, pe măsura unei lumi ce cu
savoare postmodernă se știe și se clamează de
hîrtie. Nu degeaba etichetat drept „umorist”, Ioan
Groșan are alura pișicheră a unui stand-up
comedian alegîndu-și clișee pe care le descoase
spre extazul publicului ilarizat. Tema cu care se
joacă acum, „structura sadoveniană” a narațiunii
istorice, beneficiază de toată recuzita cunoscută,
de la voievozi plini de importanță la domnițe
nestatornice, de la sfetnici credincioși la turci
alunecoși, însă în locul unei semnificații simbolice
care să lege ițele acțiunii, fiecare scenă, fiecare
personaj devin prilej de nestăvilite șicane din
partea autorului, tot așa cum nu în temporalitatea
apăsătoare a eposului originar se desfășoară
aventurile, ci într-un fel de instantaneitate
spectaculară, de genul jocului cu refrenele
evergreen dintr-o partidă de karaoke; nu supt
vremi, prin urmare, ci cu toate timpurile laolaltă,
pe la „1600 și ceva”, dar și „astăzi”, cînd se scrie
foiletonul. În logica gagurilor din comedii, ce
succedă expectativei surpriza, textul înaintează de
multe ori prin palinodie, contrazicînd așteptările
cititorului de ficțiune istorică pe măsură ce le
dezvoltă. Narațiunea nu are o curgere calculată în
ramificațiile ei spre un deznodămînt și o
semnificație unificatoare, ci e un mecanism cu
ritm și lentori cu totul imprevizibile, ce se dilată
sau se împleticește exact cînd credeai că te-ai
prins de un anumit fir. Ești tentat, pe de o parte,
să concluzionezi că, în circularitatea teoriei cu
practica narativă postmodernă, un astfel de
roman a cărui miză principală nu este acțiunea
sau evoluția personajului, ci întoarcerea pe dos, ca
în cazul unei mănuși, a propriilor mecanisme
narative, nu mai este roman, ci un quod erat
demonstrandum, o teoretizare ad-hoc. Vizavi de
autorul slab ce renunță la privilegiile omniscienței
și conviețuiește în același plan ontologic cu
personajele sale, respectiv de cititorul inclus,
obligat să colaboreze pentru a umple multele
lacune din desfășurarea acțiunii.
Dacă împarte această redundanță a teoretizării
cu orice alt meta-roman, ficțiunea lui Ioan Groșan
are, pe de altă parte, neîndoielnice virtuți
fabulatorii, pe alocuri cu totul irezistibile, deși
rămîn diseminate pe spații mici. Este adevărat că
O sută de ani... prisosește în pliuri prin care
autorul intervine informîndu-ne despre lipsa lui
de chef în a continua narațiunea, sau atrăgînd
atenția asupra faptului că totul este procedeu
literar, că iluzia realistă e un construct. Și este
adevărat că are toată migala, obositoare uneori,
nu atît de a furniza o cronică istorică prin
mijloace tipice, ci mai ales de a submina ironic
prestigiul acestor mijloace. În cazul lui Ioan
Groșan însă, exhibarea efectului mecanic al
literaturii este departe de a rămîne un scop în
sine, sau cel puțin nu singurul scop, cîtă vreme
prin suprapunerea sa cu efectul de viu pe care îl
produc personajele și dialogurile acestora, rezultă
cel mai pur comic, exact în linia definiției
bergsoniene a genului (du mecanique placque sur
le vivant). Daniel Cristea-Enache observa bine în
acest sens că Groșan reușește să manevreze
excelent și o perspectivă epică mai tradițională,
care „concurează starea civilă”. Chiar dacă
narațiunea e ruptă în franje de comentariu
autoreferențial, aproape toate personajele au un
uriaș potențial anecdotic și fantasmatic, bula
personală de mici tabieturi, vise și megalomanii a
fiecăruia făcînd în multe rînduri lectura un
deliciu. Bătrînelul Toto, ce ar trebui să fie un
aristocrat venețian decadent, de senil și lihnit ce
e, visează că îl asasinează pe Cezar cu furculița,
pe care o ținea la îndemînă în eventualitatea unui
ospăț; călugării sînt, ca la Creangă, mai puțin
sensibili la fiorul sacru decît la asaltul farmecelor
femeiești, sau pur și simplu, în cazul cardinalului
Damiani, pofticioși la... miere. Ca oameni perfect
normali, deci plini de slăbiciuni hazlii, ai unei
cronici ce ar trebui să fie, tipic și convențional,
despre oameni gravi și adînci (potrivit brevetului
sadovenian), eroii lui Groșan sugerează
deconstrucția topos-urilor cunoscute ale
romanului istoric, însă de o manieră subtil-ironică,
nicidecum forțat-demonstrativă. La ospățul
Ciprian Chirileanu	Torța 1.9
domnesc, în loc de măcel politic sau sfat de taină,
un boier „joacă geamparalele pe masă”, iar altul
„aruncă cu cocoloașe de pâine”, ba chiar avem
răgazul să-l surprindem pe Ramza-pașa
„descoperind în ciorba de potroace un cui de
opșpe”. Slujnicuța ce se îndrăgostește de boierul
„balcâz” „simbolizează conștiința de clasă, a
evoluției de jos în sus, care va duce și la o
răscoală țărănească”. Iar Barzovie-Vodă se arată
mai interesat de traducerea din Tacit decît de
rațiunile mazilirii sale, susținînd totodată că
„femeile ar trebui stârpite de mici prin cantonarea
în zonele culturii minore: tricotat, cusut, cîrpit.”
Parodia din interior, de la nivelul personajelor
- atipice pentru funcțiile fixe în care sînt plasate -
e mult mai convingătoare și mai simpatică decît
parodia explicitată, din inserturile autoreferențiale
prin care unul sau altul dintre naratori (căci sînt
patru) face comentarii asupra tehnicii narative sau
a orizontului de așteptare al cititorului.
Obișuința aceasta de a duce povestea pe două
cărări apare în special în jumătatea secundă a
romanului, ce e mai degrabă digresivă decît
spontană și vivace. Altminteri, talentul lui Groșan
de a simți literatura e, cum anticipam și la
început, neîntrecut, pînă într-atît încît un dialog
pur livresc să îți pară realmente cules din
realitatea cea mai netrucată. Personajele au o
poftă neostoită de a vorbi, chiar și sărmanul
Broanteș, cel cu limba tăiată, se fălesc mereu cu
priceperile lor retorice și execută cele mai
aiuritoare degringolade de sens: „Iovănuț se
întreabă ce legătură există între lucruri - micul
gândac ce intră sub poalele doamnei Potoțki și
sinodul ecumenic de la Niceea”. Bineînțeles,
paradoxul „stării civile” marca Groșan este că
aceasta nu mai înregistrează o biografie, ci o
bibliografie: toate personajele se conduc după
repere scripturale, tătarii au o tiparniță în loc de
sală de tortură, Barzovie înlocuiește „birul pe
stupi” cu „birul pe cărți”, Cosette are „miros de
palimpsest”, toți vorbesc din cărți și despre cărți,
ba mai mult, mobilul aventurilor e borgesian-
culturalist, și nu politic: „luminarea” Moldovei cu
învățătură de la izvoarele latinității, respectiv
regăsirea bibliotecii pierdute și a lucrărilor în curs
de traducere de către domnitorul mazilit.
Referințele literare sînt practic inepuizabile, însă
cîtă vreme ele rămîn filtrate prin dialog sau prin
comicul de limbaj și de caracter, putem vorbi de
o intertextualitate colocvială, prin excelență
lizibilă și prietenoasă față de cititor. Marea magie
a ritualului și eposului sadovenian devine
spectacol luminiscent de vodevil, magie de music-
hall.
De la postmodernism citire, despre
bizantinism și descompunere „la porțile
Orientului”, pe limba însă a unui „popor ludic” și
tăifăsuitor.
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ordinea din ;
“Să nu vă faceți iluzii”...
Ion Pop
Urmărind, mai zilele trecute, jurnalul de seară
al canalului public TVR 1, am avut încă o
dată ocazia să mă minunez de felul cum
unii dintre jurnaliștii „presei vorbite” de la noi caută
cu orice preț, nu numai să creeze un „eveniment”
din nimic, ci și să inducă telespectatorului o stare
de mic șoc, să-l scoată dintr-o presupusă, comodă
stare de inerție. Lucrul n-ar fi prea grav, și ar putea
trece printre mijloacele firești de a ține trează
atenția celui ce urmărește respectiva oră de știri.
Ce se comunica, însă, de fapt în acel moment,
care era al... informațiilor despre starea vremii și a
circulației pe drumurile țării? Doamna jurnalistă se
afla undeva pe șoseaua București-Ploiești, la o oră
de trafic intens, cum e, de obicei, în această parte a
țării, sub o ninsoare cu fulgi mari, destul de liniștiți,
care se topeau aproape imediat pe asfaltul care nu
le dădea timp să se depună. Dar „informația”
spunea, în mod surprinzător, cu totul altceva decât
ceea ce se petrecea la doi pași de reporter și sub
ochii telespectatorului: erau „descrise” mari
dificultăți de circulație, ambuteiaje teribile, o
atmosferă aproape de catastrofă. Meteorologul de
serviciu, tot o doamnă, era însă departe de a
confirma, neliniștile închipuite ale femeii care
vorbise înaintea ei, și se exprima pe un ton absolut
normal și calm... E firesc, nu-i așa, să mai ningă și
să scadă temperatura sub zero grade și în luna
februarie... Nu părea a fi fost auzită, însă, nici
măcar de prezentatorii știrilor...
A fost doar o paranteză de normalitate, căci,
întrebată din studio ce mai poate comunica despre
situația de pe alte artere rutiere ale țării, discursul
agitat al celeilalte doamne a fost imediat reluat, cu
îngroșări de ton, hieperbolizări sumare ale stării de
fapt. Și, ca nu cumva să ne simțim în largul nostru
și să sperăm că dezastrul poate fi depășit, reportera
de lângă Ploiești a încheiat cu prognoze proprii,
deduse din cine știe ce proiecții coșmarești ale
fanteziei domniei-sale: „Să nu vă faceți iluzii”, căci
în următorul interval va fi îngrozitor de frig, nu se
promite încălzirea vremii, așa că să vă îmbrăcați cu
haine groase etc. etc.
Este, desigur, un exemplu, în fond minor, de
deformare a informației. El ar fi putut trece
neobservat, dacă n-ar fi decît o variantă a unui tip
aproape generalizat în mass media românești, de
manipulare a publicului, în efortul, la urma urmei
hilar, de a produce cu orice preț „senzație”. Ritmul
cât de cât normal vieții pare a nu mai fi luat în
considerare de acești căutători cu lumânarea ai
insolitului și de inventatori ai lui. E ca și cum
românii nu știu că au fost și sunt ani în care o
temperatură chiar de minus 20-30 de grade C0 se
înregistrează măcar în cîteva zone ale țării, la
Întorsura Buzăului, prin secuime și mai știu eu pe
unde, iar expresii precum „gerul Bobotezii” par a fi
fost și ele uitate de când, poate, cu încălzirea
planetei și cu evadările mai recente, în plin îngheț
național, pe sub palmierii din cutare insulă de la
tropice.
Cred, însă, că nu e numai atât, și că explicația
unor asemenea fenomene de presă, neînsemnate la
prima vedere, ilustrează o mentalitate să-i zicem,
catastrofistă, încurajată de dereglări de fond ale
„stării națiunii”. Atâta nesiguranță și instabilitate
acumulate în timp, și în cel al istoriei îndepărtate, și
- mai ales - în urâta perioadă de „tranziție” post-
dictatorială, în care s-au prelungit destule sechelele
ale recutului regim, nu au cum să nu se răsfrângă
până, uneori, și în cele mai mărunte date ale vieții
noastre de fiecare zi. Cum aproape nimic din ce se
petrece în sfera politică, economică, socială, în
genere, nu a fost și nu este „normal”, de ce am citi
cu ochii deschiși chiar termometrul și ne-am aduce
aminte că, clima României e în realitate, temperat-
continentală, deci că nu exclude cu totul nici
gerurile extreme și nici anotimpurile de secetă
estivală gravă?
Nu e lipsită de expresivitate, în același domeniu,
nici așa numita „avertizare” cu diverse „coduri”, a
autorităților de la noi - cod roșu, cod galben... -
împrumutată limbajului înspăimîntat și insinuant
de spaime al stărilor de criză și de urgență. Încă
echilibratul și prea puțin angoasantul „cod galben”
începe să producă fiori teribili la simpla rostire a
cuvântului cod. A devenit aproape o plăcere
masochistă de a avea ocazia să fie pronunțat și
comunicat poporului timorat. Precum în vremurile
de invazie tătară ori hunică, bietul cetățean ar
trebui să-și caute cât mai repede un adăpost sub
pământ ori în cazemate...
Dacă schimbăm obiectivul camerei de filmat și
ne uităm la cei doi crainici din studioul TV central
(de televiziunile private nici nu mai vorbesc),
imaginile nu sunt mai reconfortante. Și domnul și
doamna care-și împart, de altminteri destul de
stângaci, frazele de la Telejurnal, afișează aproape
după fiecare știre rostită un fel de grimasă ori
măcar de zâmbet trist și compătimitor pentru
nefericitul care stă să-i vadă și să-i asculte. „Nu vă
faceți iluzii” - par să ne comunice și dânșii -, ceea
ce s-a întâmplat astăzi, aseară sau alaltăieri, e floare
la ureche față de ceea ce se poate întâmpla, ba nu,
se va întâmpla sigur... Vântul a rupt o creangă de
copac, a smuls niște țigle, o cărămidă s-a desprins
din zid, o tablă de tinichea a alunecat de pe un
acoperiș în capul cuiva ori pe caroseria unei mașini,
- prin urmare, fiți atenți, oricând vă paște și pe
dumneavoastră nenorocirea, o plimbare vă poate fi
fatală, o vizită la prieteni se poate încheia cu un
dezastru.... Un accident minor de mașină, făcut de
un ministru, chiar dacă s-a dovedit ca n-a fost unul,
va ține pagina ziarelor interesate zile în șir.
Înfundarea unui canal de pe o stradă din Capitală
seamănă cu sfârșitul lumii, devierea circulației din
cauza unor reparații absolut necesare, altminteri
mereu solicitate, devine scandaloasă și e un semn
de dezinteres al autorităților față de cetățeanul-șofer.
Și așa mai departe, - am mai scris nu o dată despre
asemenea lucruri... - În numele acestor alerte se
taie ori se mutilează inutil și inestetic arbori perfect
sănătoși, până și în cimitire - cum s-a întâmplat și
se întâmplă frecvent, de exemplu la Cluj -, au loc
alte intervenții nelalocul lor și, mai ales, se
transmite acea stare de neliniște ca și generalizată,
programată să nu-ți dea pace, să-ți inducă
sentimentul de nesiguranță și vulnerabilitate, chiar
atunci când nu e deloc cazul.
Va trece și iarna asta „teribilă”, se vor topi
zăpezi și ghețuri, câte un pârâu până atunci
susurând idilic va deveni furios, murdar și agresiv,
râuri vor ieși din albia lor cuminte, mereu
neîndiguită, inundații grozave s-ar putea produce,
cum s-au mai produs. Dar mai rapide decât toate
aceste posibil-sigure nenorociri vor fi, fără îndoială,
relele prevestiri, prognozele de cataclisme pe care
purtători de buzdugane ale zmeilor, din presa
vorbită sau scrisă, le vor face ca să ne readucă
mereu și mereu aminte că nu e cazul să fim nicio
clipă încrezători și senini, ci încruntați, posomorâți
și nervoși până la isterie.
Nu de puțină vreme, chiar succesele evidente și
dătătoare de speranță pentru multe de-ale vieții
noastre colective sau personale, nu mai sunt
reținute ca demne de interes. Iar atunci când ecoul
lor mai larg obligă, totuși, la o consemnare
pozitivă, se găsesc mai întotdeauna voci care să le
minimalizeze. Sau se așteaptă, cum fost cazul
foarte recent al mult răsplătitului cu premii film al
lui Cristian Mungiu, momentul în care o frunză din
cununa de lauri pare a fi căzut. S-a semnalat, astfel,
de curând, de către un condei rezonabil, ciudata
întâmpinare patetic-melodramatică, de către mulți
jurnaliști, a veștii că filmul în cauză n-a mai fost
reținut pentru competiția americană Oscar-urilor
etc. O mare catastrofă națională, nu-i așa... Ca și
cum gloria deja câștigată n-ar mai conta deloc și
soarta operei ar fi compromisă definitiv... și
exemplele s-ar putea înmulți.
Am citit, de asemenea, undeva, tot recent, o la
fel de îndreptățită mirare a cuiva care constata, în
schimb, aproape totala lipsă de interes, în mass
media de la noi, pentru aspecte și momente ale
vieții normale, pentru oameni obișnuiți, care au
totuși biografii exemplare în felul lor, cu împliniri
sau suferințe mai puțin afișate de dragul
spectacolului și al senzaționalului ieftin. Ca să nu
mai vorbim despre personalități creatoare de
excepție, talente de răsunet de pe alte meridiane,
opere de valoare rămase, din neatenție, în
nemeritate conuri de umbră. Se petrec în imediata
noastră apropiere atâtea fapte vrednice de luat în
seamă, de la simpla, bună gospodărire a unei
proprietăți la cele mai înalte performanțe
intelectuale, cărora nu li se acordă pe ecranele TV și
în ziare niciun procent din ecoul pe care îl au
starletele de un anotimp ori criminalii și bătăușii de
cartier care, fie că generează efemere miraje de
glorie, fie, mai ales, induc acea stare de insecuritate,
întrețin atmosfera cenușie, apăsătoare și posomorâtă
de care dorisem, parcă, până nu de mult, să ne
eliberăm. Dacă adăugăm viciul luării în râs, al
bășcăliei devenite trăsătură de spirit națională, în
raport cu ceea ce se petrece în plan politic, social,
cultural, aplecarea spre compromitere și defăimare a
prea multor inițiative și înfăptuiri individuale, vom
avea un tablou încă departe de a fi complet al
actelor de informare viciată, de dezinformare în
fond, a cetățeanului de rând. Despre acestea a scris
tulburător, nu demult, Ana Blandiana...
Se face, nu-i așa „totul” pentru ca nu cumva „să
ne facem iluzii”. Să fim avertizați că ne așteaptă
numai mizerii, că nu vom putea ieși niciodată din
ele, că așa ne este dat. Numai că acest „dat” e, prea
adesea, și pre-fabricat în laboratoarele
senzaționalului mărunt de presă joasă, de minți
mediocre și iresponsabile, pe orizontul vederii încă
obosite de spectacolele altfel cenușii ale dictaturii și
al celei a unei generații tineree care nu știe încă
prea bine încotro trebuie să se îndrepte. Nu par
suficiente motivele de dezamăgire oferite la atâtea
nivele ale vieții noastre de fiecare zi. Mai e nevoie
și de imaginația catastrofică a unor jurnailși care
văd dezastre acolo unde nu sunt ori, când se
produc efectiv, par să le întâmpine cu o neagră
satisfacție. Au, în fine, când au, dovada că alarma
lor e îndreptățită și că nu trebuie, într-adevăr, să ne
mai facem nicio iluzie...
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Literatură negro-africană
Mircea Muthu
O pledoarie pentru cunoa°terea literaturii
sud-sahariene sau, mai exact, a celei nord-
africane este antologia lui Constantin
Carbarău (De la basm la roman, Domino, 2006),
„coleg întru africanitate” cu Radu Cârneci și alți
temerari care, prin traduceri de poezie și proză,
au introdus, la noi, câteva dintre valorile culturale
din Africa secolului XX. Deceniul al optulea
oferise - tot prin traduceri - ancadramentul
istoric, ideologic și estetic, atât de necesar unei
evaluări contextualizate ce întârzie totuși să apară
la meridianul românesc. Astfel, sinteza lui
Jefferson Murphy, Istoria civilizației africane
(1981) și, mai ales, manifestul lui Leopold Sedar
Senghor, De la negritudine la civilizația universală
(1986, an în care nigerianul Wole Soyinka obținea
primul Nobel pentru literatura continentului)
familiarizează întrucâtva media receptoare de la
noi cu geografie istorică, politică dar și rasială a
continentului. Caracterizările în tonalitate
apoftegmatică, de genul „emoția este neagră, așa
cum rațiunea este elină” (Care este aportul
omului negru?) sau dezvoltările ce păstrează
același accent, precum „rațiunea europeană este
analitică prin folosire, rațiunea africană, intuitivă
prin participare” (Estetica negro-africană) au șocat
fără-ndoială, uitându-se totuși faptul că autorul
poemelor din Jertfe negre (1948) a fructificat
observațiile unui savant elogiat, Leo Frobenius.
Autorul Istoriei civilizației africane (1936) lansase
deja culegerea de folclor Decameronul negru
(1920). Poetul și, mai târziu, șeful de stat Senghor
utilitează aceleași formulări tranșante în interviuri
sau discursuri, așa cum va consemna Malraux în
Antimemorii. „Eu cred, îi spune interlocutorului
francez în 1966, în aptitudinea noastră de a
descoperi supranaturalul în natural”. Toate acestea
intră în structura unui ideologem - negritudinea -
ca și „umanism al secolului XX”, definit în acest
mod în alocuțiunea lui Edgar Faure la primirea lui
Senghor în Academia Franceză (1984). Mișcarea
negritudinii, lansată în Cartierul Latin în anii '30
de către Aime Cesaire („primul mare poet negru
de limbă franceză” - Gaetan Picon), antilez, Leon
Damas, guianez și Senghor, senegalez, circumscrie
așa-numita „rațiune intuitivă” și anticipă, pe
dimensiune culturologică, procesul decolonizării
Africii din anii '50-60. De altfel în temeinicul
studiu introductiv (și nu doar „simple
considerații”) Constantin Carbarău, cunoscător de
visu al acestui spațiu, fixează ca primă
determinantă în crearea literaturii culte tocmai
aspirația/ lupta anticolonialistă ilustrată, de pildă,
cu un fragment din romanul Se năruie o lume al
nigerianului Chinua Achebe. Creația nescrisă,
perpetuată de către grioți sau djeli (echivalentul
rapsodului homerid din spațiul european) explică,
în al doilea rând, recursul la mit și respirație
epopeică. În Soundiata, epopee mandingue, scrisă
de guinezul Djibril Tamsir Niane, un djel face
elogiul oralității: „suntem niște saci plini cu vorbe,
suntem sacii care ascund secrete seculare. Arta
vorbirii nu are secrete pentru noi. Fără noi
numele regilor ar cădea în uitare, noi suntem
memoria omenirii”. Nu e de mirare că un scriitor
din Mali, Hampate Bâ, axiomatiza adevărul că „în
Africa atunci când moare un bătrân arde o
bibliotecă”. Al treilea factor determinant, respectiv
influența exercitată de culturile franceză, engleză
și portugheză (cu însușirea, implicit, a limbilor
respective) particularizează aceste literaturi chiar
dacă - abstracție făcând Senegalul, Nigeria,
Camerunul sau Mali - nu se poate vorbi încă de
literaturi naționale propriu-zise. „Până în anii 60
ai veacului trecut, adică până la independență,
constată autorul antologiei de proză, se vorbea de
o literatură negro-africană (diferită de aceea arabo-
africană, situată la nord de Sahara - n.ns.) în mod
global, general, pentru că se pornea de la ideea
unei culturi comune întregii Africi”. Periodizările
propuse de Lilyan Kesteloot, atent inventariate, de
asemenea, schițarea, după Jaques Chevrier, a unei
tipologii romanești, (romanul contestării, al
formării, proza istorică, romanul angoasei și al
dezamăgirii postcoloniale) conferă prefeței
calitatea de veritabil studiu introductiv într-un
imaginar debordant, ilustrat de câteva eșantioane
selectate din universul basmului și din lumea
romanului ce tratează dramatismul poligamiei (O
scrisoare atât de lungă - Marianna Bâ, Senegal)
războiul civil din Biafra (Anotimpul anomiei -
Wole Soyinka), problemele misionarismului
creștin în Camerun (Misiune îndeplinită - Mongo
Beti) sau evocarea Africii tradiționale (Copilul
negru - Camara Laye, Guineea). Fără să aibă
amploarea florilegiilor lirice publicate în România,
respectiv O șoaptă care cheamă vântul (1977) sau
Efigii în abanos (1978), selecția din proza negro-
africană a lui Constantin Carbarău invită la
descoperirea, în continuare, a unui spațiu ficțional
și a cărui complexitate doar o bănuim.
■
cronica traducerii
Zona de frontieră
Mihai Mateiu
„Poate sună a poveste de adormit copiii,
dar nu este deloc așa. Sub nici o formă. ”
Haruki Murakami - Kafka pe malul mării
Kafka pe malul mării e un bildungsroman în
stil japonez, o carte a timpului și a
transformărilor aduse de el. Un adolescent
care-și spune Kafka hotărăște să fugă de-acasă în
ziua-n care împlinește 15 ani. Sfătuitorul său e
„tînărul numit Corbul”, care rămîne pe tot
parcursul cărții o apariție fantomatică, greu de
definit între un alter-ego al personajului, prieten
imaginar sau voce exterioară. Părăsit la 4 ani de
mama și sora sa, Kafka încearcă să lase-n urmă un
loc în care, rămînînd, riscă să fie ireversibil mutilat
sufletește. Personificarea răului e chiar tatăl său, un
sculptor celebru care-i prezisese în repetate rînduri
un destin oedipian - mai degrabă un blestem, de
care băiatul încearcă să fugă, părăsind Tokyo-ul și-
ndreptîndu-se spre vest. Refugiat în orașul
Takamatsu din provincia Shikoku, ajunge să
locuiască-n camera de oaspeți a unei biblioteci
private, prin bunăvoința administratorilor, doamna
Saeki și tînărul Oshima. Asasinarea tatălui la scurt
timp după plecarea sa îl transformă pe Kafka într-
un suspect urmărit de poliție, iar pe Oshima, care-l
adăpostește în cabana sa din munți, într-un
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
complice. Deși aflat la distanță, Kafka nu se simte
complet străin de această crimă - în noaptea
respectivă își pierduse cunoștința, trezindu-se după
cîteva ore în grădina unui templu, cu hainele pline
de sînge. E convins că „răspunderea începe în vis”.
Timpul petrecut în bibliotecă și izolarea din munți
aduc și alte schimbări în viața lui. Îndrăgostindu-se
de doamna Saeki, cunoaște pentru prima dată
iubirea - o iubire stranie, fiind sedus prin
intermediul unui tablou, al unui cîntec intitulat
Kafka pe malul mării și-al unei fantome care-l
vizitează în fiecare seară. Relația sexuală cu
doamna Saeki poate fi împlinirea vechiului
blestem, teoretic ar putea să fie mama lui. La
finalul cărții, încercînd să-și urmeze iubita dincolo
de moarte, Kafka trece pragul unei alte lumi - la
rugămintea ei se-ntoarce însă, acceptînd lumea
reală și viața sa de-abia începută.
Pe-ntreg parcursul romanului, povestea ui Kafka
Tamura se-mpletește cu aceea a bătrînului Nakata,
cedîndu-și locul capitol după capitol. În urma unui
episod straniu din copilăria sa (leșinul colectiv al
unui grup de elevi în timpul celui de al Doilea
Război Mondial), Nakata a rămas fără amintiri,
văduvit de intelectul sclipitor de care dăduse
dovadă pînă atunci. Nu mai știe să scrie sau să
citească, nu mai înțelege multe lucruri, în schimb
are niște puteri mai ciudate. Aceea de-a vorbi cu
pisicile îl transformă, la vîrsta pensiei, într-un
detectiv de feline. O serie de-ntîmplări stranii dau
peste cap viața sa, dusă pînă atunci într-o
monotonie desăvîrșită într-un cartier al Tokyo-ului -
pentru a salva viața unei pisici, Nakata e silit să-l
ucidă pe însuși Johnnie Walker, cel de pe eticheta
sticlelor de whisky. Ignorat cînd merge să-și
raporteze crima la poliție, Nakata e prins într-un
curent care-l poartă dincolo de voința lui -
părăsește la rîndul său orașul și, urmînd o chemare
secretă, se-ndreaptă spre vest. Călătoria lui e
marcată de semne, din cer plouă cu pești sau
lipitori. Ultimul dintre șoferii de tir care-l iau la
autostop, un tînăr numit Hoshino, se oferă să-l
ajute pentru că-i amintește de bunicul său și se va
trezi implicat în cele mai ciudate întîmplări din
viața lui. Odată ajunși în Takamatsu, ținta
inconștientă a lui Nakata, Hoshino e agățat pe
stradă de un proxenet, nimeni altul decît Colonelul
Sanders de pe emblema KFC, care-i oferă o femeie
în schimbul unui serviciu. În felul acesta ajunge să
descopere „piatra de intrare” pe care-o căuta
Nakata, reușind împreună să deschidă „poarta”. E
poarta prin care va păși doamna Saeki în cealaltă
lume, prin care va trece de două ori și Kafka, spre
care se-ndreaptă și groaznicul Johnnie Walker.
Nakata moare înainte de-a apuca să o-nchidă, așa
că răspunderea-i va reveni lui Hoshino. Șirul
transformărilor interioare suferite de-acesta se-
ncheie cu o preluare simbolică a rolului lui Nakata,
dezvăluită de puterea subită de-a comunica cu
7
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
pisicile. Finalul cărții pare să aducă totul înapoi în
realitate, Kafka Tamura revine la Tokyo, hotărît să-
și reia școala - toate-ntîmplările cărții pot fi
interpretate ca expresia metaforică a luptei din
sufletul unui adolescent înclinat spre visare, aflat
în pragul maturității.
În Kafka pe malul mării, la fel ca-n toate
romanele sale, Murakami vorbește despre viață și
moarte, iubire și prietenie, realitate și vis. N-o face
într-un stil eseistic, nici univoc - metaforele sale
înfloresc mereu în sute de sensuri noi. Nu oferă
răspunsuri ci chestionează permanent, din cele mai
neașteptate unghiuri. Uneori lasă impresia că este
el însuși depășit de „ideologia” cărții, nu are
aroganța de-a înțelege totul, nici măcar în „lumea”
pe care-o creează. Din cauza asta, scrierile lui sînt
profund neliniștitoare. Te fac să dai față cu
propriile fantasme, cu fricile și nebuniile personale
cuibărite-n cine știe ce ungher al minții. Nu e aici
nicio dorință de-a șoca - Murakami e unul din
puținii scriitori capabili să-ți ridice părul pe ceafă
cu blîndețe, supunîndu-te unui supliciu diafan.
Iarăși la fel ca-n toate celelalte cărți ale sale,
acțiunea din Kafka pe malul mării debutează în
plin real, chiar banal cotidian, pentru a se deplasa
apoi pe nesimțite înspre un limb ciudat, greu de
definit - un fel de zonă de frontieră dintre realitate
și fantastic, între un „aici” al lumii noastre și un
„dincolo” nedefinit. Oricît s-ar afunda de adînc în
fantastic, povestea își păstrează însă perfecta
coerență interioară, neofensînd nicidecum logica
cititorului - nimic nu este lăsat la voia-ntîmplării,
fiecare fir este legat acolo unde trebuie în urzeala
complicată a cărții. Murakami nu e un scriitor
„realist”, nici un autor de „literatură fantastică”, ci
mai degrabă un maestru al graniței dintre ele.
Stilul său este perfect adaptat nevoilor acestei
„zone” - un scris epurat de orice metaforă, adus la
o simplitate desăvîrșită. Citindu-l pentru prima
dată poți avea impresia unei sărăcii de mijloace,
perseverînd începi să-nțelegi necesitatea și
avantajele acestei scriituri - fiind perfect neutră
trece neobservată, se autocamuflează și, lipsindu-l
pe cititor de repere stilistice, îl face să alunece fără
putință de oprire în „filmul” cărții - metaforele se
nasc acolo, în interior, din imagini și trăiri.
Cuprins de frenezie arzi de nerăbdare să afli ce se-
ntîmplă, lectura devine o adevărată cursă - după o
anumită vîrstă și-o seamă de lecturi, numai cărțile
foarte bune te mai pot aduce la gradul ăsta de
ingenuitate. Kafka pe malul mării e cu siguranță
una dintre ele.
Deși au mereu alte nume, naratorii din
romanele lui Murakami par să fie ipostaze ale
aceluiași personaj - după ce te-ai obișnuit cu vocea
lui, cu felul în care vede lumea și-și duce viața, cu
obsesiile și tabieturile lui, îl recunoști imediat. E un
bărbat care-și petrece mult timp acasă, scutit de
obligațiile unei slujbe convenționale - are mult
timp pentru el și gîndurile lui, îi place să gătească,
să facă treburi casnice, să meargă să-noate. Ascultă
mereu muzică și știe extrem de multe despre
aceasta. Iubirea e pentru el o chestiune care nu
poate fi rezolvată de o căsnicie, care-l seduce
mereu prin alte și alte forme, aruncîndu-l în noi și
noi aventuri. E bîntuit de obsesia altor lumi. În
adolescentul Kafka Tamura se pot ghici trăsăturile
care-l vor defini pe-acest adult: gravitatea și
sensibilitatea extremă, preferința pentru
alternativele realității, viața ordonată prin ritualuri.
Deși e singurul lucru pe care nu-l face niciodată,
scrisul pare să fie meseria care i s-ar potrivi cel mai
bine naratorului lui Murakami. Destul cu
insinuările!
■
imprimatur
Prefața prefețelor
Ovidiu Pecican
După scandalul legat de ipostazierea
disimulată de colaboraționist și impostura
profesională a doctoratului său fictiv, Sorin
Antohi a renunțat - cel puțin temporar - la vechea
sa poziție din capitala Ungariei și a păstrat, o
vreme, tăcerea. Valul dezvăluirilor succesive care l-a
adus în discuția publică în calitate de țintă are,
privit de la distanță, ceva romantic, în tumultul său.
Una dintre consecințele neașteptate pe care le pune
însă în joc este că discuția din jurul intelectualului
ieșean a dezvăluit imprevizibil, cu o anume
brutalitate, faptul că poți fi un excelent profesor
universitar și fără doctorat (o știam deja de la unii
dintre monștrii sacri ai culturii franceze din ultima
jumătate de secol) și că diplomele, în general,
rămân niște simple formalități și petice de hârtie
atât atunci când ești un imbecil, cât și când
cunoașterea și aptitudinile tale depășesc media
contabilizabilă. Pe mine m-a uimit decizia lui Sorin
Antohi de a părăsi vechiul lui loc de muncă. De ce
ar fi făcut-o? La Budapesta nu prea conta vechea lui
înțelegere - obținută, din câte am înțeles, prin
constrângere - cu Securitatea, nemaifiind de mult
timp funcțională, iar discipolii pe care îi girase nu
se dovediseră niște nonvalori. Așa încât, lectura
transversală a acestei duble inadecvări (pe care,
desigur, nu aș recomanda-o nimănui ca un model
de moralitate, dar nici nu aș împinge ipocrizia mai
departe decât a ajuns prin retorica indignării
convocată deja în acest caz) pare să sugereze că
pilda lui Sorin Antohi trebuie citită în seria marilor
farse ale jurnaliștilor autohtoni, neobosiți în a mai
încerca să demonstreze o dată, fără pic de
imaginație, cât de permeabile sunt cordoanele de
securitate pe aeroporturile noastre...
Ultima carte dinainte de marile dezvăluiri l-au
privit pe acest autor a fost cea de convorbiri cu
savantul israelian Moshe Idel. Prima de după anul
de penitență autoimpus este una de eseuri proprii,
ordonate sub titlul comun de Războaie culturale.
Idei, intelectuali, spirit public (Iași, Ed. Polirom,
2007, 376 p.). Împrumutând conceptul german de
Kulturkampf - pe care l-aș fi tradus mai degrabă
prin “confruntare culturală” (“bătălie culturală”,
poate și mai precis, rămâne legat, parcă, de arealul
francez, nu mai puțin prestigios, unde o asemenea
înfruntare între școli s-a petrecut odată cu lansarea
la apă a piesei Hernani a lui Victor Hugo) -, Antohi
diagnostichează în turnirele de berbecuți din arealul
culturii românești postdecembriste, într-o viziune
amplificată de un duh epopeic absent fără dubiu
din realitate, niște adevărate războaie. El se așează
astfel în șirul deschis de Sorin Adam Matei, care
vorbea despre confruntările dintre “boierii minții” și
alte grupuri de prestigiu intelectuale, și ar dori să
aprofundeze cunoașterea peisajului dinamic al
culturii noastre combatante prin noi sondaje și
estimări. Cel puțin așa se poate înțelege din spusele
autorului în prefață, cărora li se adaugă și decla-
rațiile din cadrul unui interviu găzduit de ziarul
Cotidianul îndată după ieșirea de sub tipar a cărții.
Din păcate, în această linie tematică, tocmai
prefața rămâne textul cel mai relevant. Ceea ce îi
urmează sunt șase eseuri tipărite inițial ca prefețe
sau studii autonome și deci mai legate de cărțile pe
care le însoțeau ori de contextele concrete ale
apariției publicistice decât între ele. Nu îi reproșez
nicidecum procedura punerii împreună a acestor
texte. O mulțime de autori o practică, salvând
astfel contribuții, nu o dată, remarcabile, la
înțelegerea unui autor sau a unei teme. Cu toate
acestea, așa cum între confruntările și războaiele
culturale există diferențe cantitative și calitative, tot
astfel și între o demonstrație construită riguros și o
asamblare mozaicată de piese disparate se cască un
interval ce ar fi putut fi umplut cu ceva relevant.
Anul de asceză parcurs de Sorin Antohi nu a
fost folosit, se pare, pentru a produce o carte
autentic originală, care ar fi avut, odată scrisă, și
efectul - poate secundar, în ordinea premeditării,
dar sigur principal la nivelul receptării - de a fi
demonstrat într-o manieră convingătoare calitățile
intelectuale și savante pe care eseistul realmente le
are. Lucrând, probabil, la alte proiecte dintre cele
multe anunțate nu cu mult timp în urmă, el nu
pare, totuși, să fi avut răgazul - ori timpul interior -
de a fi scris o carte nouă, eventual compactă, de
aspect monografic, preferând alăturările menționate
deja. Ar fi nedrept să i se reproșeze autorului, al
cărui prestigiu de scriitor vine numai și numai din
cărți cu o structură similară acesteia și din interviuri
cu mari spirite (A. Marino, M. Șora, Al. Zub), că
nu scrie acum monografii, de vreme ce nu a făcut-o
niciodată. Într-o vreme marcată de un anume
fragmentarism postmodern - în virtutea convingerii
multora că “marile narațiuni” s-au dus și că altele
noi nu mai sunt posibile -, procedura trebuie
socotită legitimă. Amploarea cantitativă a unei
demonstrații trebuie că este o simplă prejudecată
modernistă, demnă de a fi lăsată în urmă.
Oricum ar sta lucrurile la nivelul programului
auctorial, Războaiele culturale ale lui Sorin Antohi
m-au prins pe picior greșit, căci așteptam o viziune
originală și am găsit în ele reciclări ale textelor de
vechime diferită, dar rămase oarecum prizonierele
contextelor precise pentru care au fost pregătite.
Eseistul ar fi pregătit cu asupra de măsură pentru
așa ceva, dacă ar avea răbdarea și rigoarea necesare
jocului. (E o meserie ce necesită oase tari, deh!)
Peste tot, conștiința priorităților și capacitatea de a
le detecta este prezentă în text: “Nu pot acoperi în
acest cadru întreaga scenă a publicisticii
românești...” (p. 30), “... nu pot examina aici
programele și performanțele editurilor românești,
care merită o discuție minuțioasă, legată și de
evoluția sistemului universitar...” (p. 31). Dacă este
adevărat că o prefață oferă un ancadrament prea
precar dezvoltării pe care o merită asemenea
subiecte, este păcat, totuși, că Antohi nu le dedică
studiile substanțiale pe care ar putea și ar merita să
le scrie. Din nefericire, însă, nici textele ce
alcătuiesc întregul sumar al cărții nu se ocupă de
așa ceva, doar unul dintre cele șase referindu-se
direct și țintit la realitățile românești. În epoca
globalizării și a europenizării structurale a României
ar fi însă, probabil, nepotrivit să se reproșeze
această opțiune. Comparatismul, punerea în ecuații
complexe a lumii intelectuale actuale, preferința
pentru subiecte recoltate din experiența occidentală
nu sunt nicidecum un neajuns. Ele apar astfel
numai pentru că Sorin Antohi socotește potrivit să
le aducă, oarecum silnic, la un numitor comun,
vorbind despre impactul chestiunilor pe care le
discută asupra fenomenului cultural-intelectual
românesc. Coagularea întregului e precară,
monadele plutesc oarecum în derivă unele în raport
cu altele, structura ansamblului nu prinde cheag.
Dar, la urma urmei, această obiecție se referă la
structura și construcția cărții, neimpietând cu nimic
asupra interesului paginilor propriu-zise.
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Tradiționalism versus
modernitate.
O eroare estetică
Șerban Axinte
Indiferent care ar fi strategia de sintetizare °i de
analiză a gândirii teoretice asupra romanului
românesc, nu se poate evita raportarea la
clasicul binom tradiționalism — modernitate.
Majoritatea celor interesați de evoluția curentelor
literare, de metamorfoza sau devenirea doctrinară a
genurilor și, mai ales, a speciilor literare au încercat
să răspundă la întrebările privitoare la specificul
național aflat sau nu într-o opoziție cu ideea de
înnoire sau de regândire a valorilor trecutului.
În perioada interbelică au fost exprimate cele
mai multe puncte de vedere în marginea
problematicii amintite mai sus. Temperatura
dezbaterilor a stimulat apariția unor texte cu
caracter teoretic, unele conținând intuiții
remarcabile, compatibile cu marile idei vehiculate
în spațiul european, altele, dimpotivă, retrograde,
nefundamentate, dovedind o dezarmantă sărăcie a
spiritului critic și autocritic.
Se știe că fiecare moment istoric major își lasă
amprenta în viața culturală a unei națiuni. O lume
aflată în derută face eforturi pentru regăsirea unei
stări de echilibru; se impune o reconștientizare a
identității, fie printr-o adâncire în sine, urmărindu-
se conservarea unor date definitorii, fie printr-un
salt în afară, adoptându-se niște modele din
exterior, considerate de la bun început viabile și
infailibile. Și într-un caz și în altul se poate observa
o tendință de radicalizare, cel puțin la nivel
teoretic, a punctelor de vedere. Ne propunem să
vedem cum anume aceste două mari tendințe își
respectă dezideratele proprii și care sunt punctele
lor de convergență ce au apărut în ciuda tuturor
divergențelor ideologice și practice.
Vorbind despre modernizarea literaturii, G.
Ibrăileanu o găsea posibilă doar după un proces de
„revitalizare demografică”, pentru că, noua
literatură nu ar fi putut să-i aibă drept creatori pe
„cei formați în mentalitatea antebelică”1. Criticul
ieșean se mai pronunțase o dată în legătură cu
acest subiect: „Acum asistăm la lichidarea literaturii
dinainte de război. Dar ceea ce se lichidează e
marfă de mâna a treia, sunt resturi, articole
disparate și, evident, ieșite din modă”2. Probabil că
semnele schimbării, din ce în ce mai vizibile, nu
puteau fi percepute în chiar momentul apariției lor.
Ibrăileanu proiecta într-un viitor relativ îndepărtat
imaginea prezentului.
E. Lovinescu nu avea în 1919 o opțiune fermă.
Pleda pentru un „eclectism luminat”3, o formulă
permisivă din punctul de vedere al doctrinelor, dar
intolerantă față de nonvaloare. În același an, B.
Fundoianu își formula opinia sa despre „literatura
de mâine”, ce nu putea fi decât literatura
războiului: „Războiul a adus, firește, prefaceri mari.
A răsturnat sufletele și zăcămintele din el. Vom
avea deci o nouă concepție despre viață. Concepția
aceasta se va manifesta în artă”4. Ideile lui
Fundoianu sunt asemănatoare, dintr-un punct de
vedere, cu acele ale lui Ibrăileanu, dar, în același
timp îl anunță pe E. Lovinescu, cel aflat „la cârma”
modernismului românesc.
Z. Ornea a comentat în lucrarea sa,
Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea,
cele mai importante opinii referitoare la ideea de
înnoire, în raport cu acea de conservare cu orice
preț a valorilor promovate de fosta grupare
sămănătoristă. Alături de convingerile opinatorilor
Ibrăileanu, Lovinescu și Fundoianu se remarcă și
cele ale viitorului „gândirist” Nichifor Crainic și
cele ale criticului sămănătorist, mult mai autoritar
ca lingvist, Sextil Pușcariu. În anul 1919, Crainic
dovedea o pronunțată deschidere spre „prefacerea”
literaturii, lucru oarecum surprinzător pentru
cineva care publicase cu doar trei ani mai înainte o
carte cu titlul șesuri natale. Așadar, descendența
pur sămănătoristă nu l-a împiedicat pe poet să
afirme că „Literatura noastră a ajuns la o răscruce.
O lume proaspătă, frământată de pasiuni și de idei
îi stă înainte. E vremea de ales un drum nou. Acela
al simplei povestiri patriarhale s-a bătut și răsbătut.
Vor trebui să vină ideile pentru a-i da acestei
literaturi o coloană vertebrală”5. Mai mulți foști
sămănătoriști au acceptat, ușor sau greu,
necesitatea unei schimbări majore în straturile de
adâncime ale mentalității scriitorilor români.
Sextil Pușcariu dădea impresia că acceptă ca pe
o fatalitate noile tendințe. Se simte un regret al
celui silit să recunoască o evidență ce funcționa
totuși împotriva naturii lui: „Mai greu ne orientăm
noi cei crescuți la școala Sămănătorului. Învățați să
umblăm pe drumuri drepte, ducând la țintă și
bătute de talpa solidă a câtorva vânjoase talente,
ne deprindem anevoie cu rețeaua de poteci
întortocheate, marcate timid de niște pași care-și
caută încă direcția. Dar dacă ai inimă să te scuturi
de idei preconcepute și să întinerești cu tinerețea,
nu vei regreta că te-ai abătut din când în când de
la calea cunoscută, pe care atât de rar mai calcă
tovarășii de odinioară, puținii tovarăși rămași în
viață și în putere”6. Pușcariu reacționează destul de
târziu. Până la acea dată (1928) apăruseră câteva
dintre capodoperele romanului românesc interbelic.
În ciuda celor susținute de Z. Ornea, „Sextil
Pușcariu considera și el că o cale nouă sau mai
Ciprian Chirileanu	Noduri 4
multe trebuie acceptate și încurajate”, textul
marelui lingvist ne apare ca o reafirmare a
adeziunii la sămănătorism. Acele „drumuri drepte”
răspund „drumului drept” de pe frontispiciul
revistei „Ramuri”, preluată de Nicolae Iorga în anul
1922. Acesta din urmă a fost poate cel mai
vehement susținător al cauzei sămănătoriste,
singura cale posibilă, în viziunea istoricului și
literatului român.
Dacă gândirea lui Nicolae Iorga era una de
anvergură și credo-ul său, expresia unei viziuni
ample și profunde asupra istoriei și culturii, nu
același lucru se poate spune despre cei mai mulți
dintre aghiotanții acestuia. Preluarea necritică a
unor formule vehiculate în presa culturală și
relansarea lor prin același mijloc au dus de multe
ori către niște confuzii inacceptabile. De exemplu,
D. Tomescu, prin cele câteva intervenții ale sale,
ilustrează foarte clar nebuloasa terminologică și
superficialitatea înțelegerii curentului literar în
slujba căruia se afla: „suntem și astăzi, ca și acum
20 de ani, în plină mișcare sămănătoristă...
Acțiunea, vie și răscolitoare, de acum 20 de ani a
fost numai începutul unei propagande care,
biruind, își așteaptă acum rezultatele. Căci, iată,
după război, când oricine putea să creadă că
sămănătorismul a trecut definitiv în lumea
trecutului, ne-am trezit cu o întreagă producție
literară care dovedește nu numai actualitatea, ci și
puterea de a evolua a ideii sămănătoriste”7.
Indiferent cât de ridicole par aceste afirmații, ele
trebuie luate în serios și tratate ca atare. Poate că
efectele acestui mod de gândire devin din ce în ce
mai puțin vizibile în timp. Noi suntem însă
interesați și de impactul pe care l-au avut în epocă
pseudo-teoriile de genul celei de mai sus
D. Tomescu apăra o redută cucerită de mult.
Apărând-o inutil și excesiv, nu făcea altceva decât
să creeze o senzație de derizoriu în jurul propriilor
convingeri și, ca o consecință, să ajute
modernismul în a-și consolida poziția. În viziunea
criticului craiovean, orice scriere care avea atingeri
cu lumea satului era sămănătoristă. Liviu Rebreanu
nu făcea excepție. Creatorul romanului românesc
modern era, firește, un sămănătorist de primă
mărime. Alături de acesta, figurau printre scriitorii
de „mare talent” nume ca Lascarov-Moldoveanu,
Sandu Teleajen, Dongorozzi, Eugen Boureanu,
Volbură-Poiană. În legătură cu „opera” acestora nu
vom adăuga nimic, credem că Z. Ornea a găsit
formula caracterizatoare cea mai adecvată și în
spiritul adevărului critic: „în loc să fie
recunoscători că există publicații și edituri care le
suportă compozițiile, erau agresivi, vociferând
împotriva literaturii adevărate și instituindu-se în
paznici ai tradiționalismului salvator. La urma
urmei, ne-am putea întreba dacă această pretenție e
legitimă. Altfel spus dacă tradiționalismul de care
ei și mentorii lor făceau atâta caz e și o realitate.
Nu, firește, estetică, pentru că aceasta e aici total
inexistentă, ci tematică. Pusă astfel chestiunea,
tradiționalismul lor e incontestabil. Găsim aici
toate componentele vechiului sămănătorism, deși
foarte mult degradate prin lipsă de talent:
paseismul, lirismul, duioșia compasivă, eticismul,
dezrădăcinarea, ostilitatea față de orașul care ucide
aspirațiile tinereței, tema înfrântului, edulcorarea
universului campestru, haiducia. Iar toate aceste
motive sunt muiate abundent în pasta dulceagă, cu
limbă silnic arhaizată, utilizată de bătrâni ramoliți
care, la o cafea sau la un pahar de vin, evocă
nostalgic la nesfârșit vremurile apuse. E o lume
încremenită în habitudini agonice, fără suflu și
±
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
perspectivă, zăvorâtă în ea însă°i, neputând depă°i
vegetativul. Nu de aici putea veni viitorul literaturii
române”8.
Nici în 1927 D. Tomescu nu părea perturbat în
vreun fel de prefacerile „literelor române”. În
primul număr al revistei „Scrisul românesc”,
articolul Înnoirea literaturii se voia a fi vehicolul
direcției ideologice a publicației. Încă din primul
paragraf „școala zisă modernistă” era considerată
incapabilă „de a determina o nouă producție
literară”. Tomescu reafirmă ideea conform căreia
sămănătorismul s-ar fi întărit, „sporit și fortificat”
prin condițiile de viață determinate de război.
„Nicicând nevoia de a ne cunoaște și de a adânci
fondul vieții noastre naționale n-a fost mai întinsă
și mai activă decât tocmai în această vreme de
după război”. Ne aflăm, cum lesne se poate
observa, în interiorul unei discuții din care este
exclus din start criteriul estetic. După ce criticul
recurge la niște metafore agrotehnice pentru a
explica de ce în primă instanță curentul literar
pentru care milita „s-a oprit mai mult la suprafața
vieții tărănești și deci la temele mai simple, mai
ușoare și mai la îndemâna tuturor”, afirmă ca
literatura română se coboară de la suprafață spre
adâncimi, „prin impulsiunea dată de
sămănătorism”. În același articol D. Tomescu
susține că sămănătorismul nu înseamnă o ruptură
cu literaturile străine: „cu cât suntem mai ancorați
în realitățile pământului nostru, cu atât și
activitatea noastră literară poate fi mai deschisă la
influențele venite dinafară”. Această opinie e
fundamentată pe afirmația lui Andre Gide
„L’influence ne cree rien : elle eveille” ce devine la
Tomescu: „influența exercitată de ele (literaturile
străine, n.n.) nu poate să însemne mai mult decât
o deschidere de drumuri spre propria noastră viață
interioară”. Afirmația pote fi considerată corectă,
dar nu justifică necesitatea continuării direcției
sămănătoriste.
Gravele erori ale lui D. Tomescu la care ne-am
referit și mai sus ne orientează spre ideea că
discuțiile despre tradiționalism versus modernitate
au pornit greșit de la bun început. Nicio dezbatere
serioasă nu poate să excludă criteriul estetic.
Conservatorismul cu multiplele sale fațele,
poporanismul, sămănătorismul, gândirismul, e
rezultatul unui transfer nefericit al unor doctrine
politice în spațiul valorilor cultural-literare. Esteticul
presupune anumite metamorfoze, revoluții în zona
limbajelor artistice care au drept rezultat
descoperirea de noi posibilități de expresie.
Note
1	P. Nicanor & Co. (G. Ibrâileanu), Literatura nouă,
„Viața românească”, XIV, 12, 1922, p. 447.
2	I. L. (G. Ibrăileanu), Mișcarea literară, „Însemnări
literare” I, nr. 27, p. 15.
3	E. Lovinescu, Tabla de materie, „Sburătorul”, I, nr.
26., p. 594.
4	B. Fundoianu, Literatura de mâine, „Rampa”, 21
ianuarie 1919, apud. Z. Ornea, Tradiționalism și
modernitate în deceniul al treilea, Ed. Eminescu,
București, 1980, p. 474.
5	Nichifor Crainic, cronică la volumul O iubire de
Eugen Todie, Dacia, I, nr. 181, 1919, apud. Z. Ornea,
Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Ed.
Eminescu, București, 1980, p. 474.
6	Sextil Pușcariu, recenzie la Scrisorile unui răzeș de
Cezar Petrescu, „Conștiința românească”, I, nr. 1, 1928.
7	D. Tomescu, Actualitatea sămănătorismului, „Ramuri -
Drum drept”, XIX, nr. 10, 1925, p. 301-302.
8	Z. Ornea, op. cit. p. 490.
9	D. Tomescu, Înnoirea literaturii, „Scrisul românesc”, I,
nr. 1, 1927.
■
dreptul la replica
Blazonul cu rotițe
Sorin Lavric_____________________________________
Eo bucurie să vezi cum, după ce îți apare o
carte, recenziile oneste nu întîrzie să apară.
și e o nefericire să constați cum, dintr-o
potriveală anapoda și sîcîitoare, dorința de a avea
parte de ele rămîne neîmplinită. Mărturisesc că,
timp de cîteva luni, am trăit cu teama că așa se
va întîmpla cu cartea Noica și Mișcarea
Legionară. Ei bine, m-am înșelat. Am citit o
cronică în fața căreia rezervele mele s-au
spulberat. Am găsit în sfîrșit un autor care e mai
bun decît mine. E o mare satisfacție să te declari
înfrînt de un concurent a cărui înzestrare te
paralizează întru totul. Elevația de ton a dlui
Alexandru Laszlo și seninătatea caldă cu care mi-a
recenzat cartea m-au transpus într-o stare de
catalepsie admirativă. Nu știam ce să prețuiesc
mai întîi: pertinența obiecțiilor aduse sau politețea
cordială cu care le-a formulat. De aceea, dacă
îndrăznesc să-i răspund, nu o fac pentru a-i da o
replică (nu te poți lupta cu un titan), ci pentru a-i
pune mai apăsat în relief calitățile cu care a fost
dăruit de Dumnezeu.
De altfel, prestigiul cultural de care domnia sa
se bucură îmi taie orice pornire beligerantă.
Handicapul ce mă desparte de pragul de
notorietate la care a ajuns domnia sa e prea mare
pentru a spera la o competiție propriu-zisă. Cine
nu a auzit de dl. Laszlo? Cărțile i-au fost
recenzate, ieșirile în public i-au fost aplaudate, iar
ideile i-au fost împărtășite. Astăzi numele dînsului
este atît de ferm și durabil întipărit în memoria
culturală a românilor încît putem vorbi de dînsul
ca de un reper cultural. Plutește în aerul epocii și
e ubicuu. Numai amnezia mea cronică și numai
fîstîceala pe care mi-o dă gîndul că am de-a face
cu un om superior mă împiedică să-mi amintesc
acum, chiar acum, titlul vreunei cărți semnate de
domnia sa. Și îmi vine să mă înroșesc de rușine
recunoscînd asta, cu atît mai mult cu cît nici
apropiații mei nu au o memorie mai bună. Și
totuși, parcă din dorința de a mă pedepsi pentru
impardonabila lacună, am întrebat în stînga și în
dreapta de dl. Laszlo. Reacția pe care am primit-o
de la cei care intraseră în cîmpul lui de fascinație
a semănat cu reverența medievală în fața
mlădițelor princiare: și-au dus degetul arătător la
tîmplă și l-au învîrtit ca pe un burghiu, semn că
Ciprian Chirileanu
Din expoziție
blazonul mental al dlui Laszlo se sprijină pe
simbolistica heraldică a rotițelor bine unse,
întocmai ca în planșele lui Piranesi comentate de
Marguerite Yourcenar. La așa spirit, așa mecanism
subiacent.
Convins pe deplin că am de-a face cu un
aristocrat al spiritului, mi-am spus să singura mea
grijă este să mă ridic la înălțimea lui, arătîndu-i
totala mea adeziune la paginile pe care le-a scris
în revista Tribuna. Scriitorii sunt în genere ființe
ingrate: nu le mulțumesc celor care îi critică cu
temei și, în schimb, le poartă recunoștință celor
care i-au lăudat aiurea. Cum nu vreau să mă
număr printre aceștia, mă voi strădui să pun în
lumină subtilitatea neașteptată a dlui Laszlo,
alături de maniera distinsă și de justețea criticilor
aduse. Cred că fiecare autor păstrează undeva, în
suflet, dorința secretă de a nu fi cruțat. Vă
închipuiți ce voluptate am trăit văzîndu-mi
dorința întrupată în rîndurile sale.
Să scoatem așadar din besacteaua cu
giuvaericale retorice ale dlui Laszlo probele
incriminatoare ale rechizitoriului său. „La
intervale de cîțiva ani, cu o ritmicitate imposibil
de explicat în lipsa unui proiect deliberat, numele
lui Constantin Noica revine în discuția culturală.
Această prezență obstinată are motive să-i
nedumerească pe cunoscătorii istoriei recente.
Opera lui Noica, ideile sale sînt departe de-a fi
cucerit sufragiile marelui public. [...] Etapele lui
biografice mai importante au fost marcate de
compromis, ambiguitate sau trădare. Și totuși,
iată că figura sa discutabilă a fost preluată,
răsucită și transformată în punct de referință."
Da, de o mie de ori da, dl. Laszlo are dreptate. E
agasantă frecvența cu care numele lui Noica apare
în presa noastră culturală. Trădătorul de Noica
(pe cine a trădat Noica, dle Laszlo?) are o
posteritate nemeritată. Nu-i nimic, nedreptatea
poate fi remediată, cu rugămintea ca dl. Laszlo să
ne indice profetic cu cine ar putea să-l înlocuiască
românii pe Noica. Dată fiind actuala degringoladă
ideologică în care trăim, Noica se încăpățînează
să fie pentru români un simbol, iar simbolul
acesta - nu am ce face, trebuie s-o spun - este un
simbol național, chiar dacă în urechile dlui Laszlo
noțiunile de „național" și „națiune" au un
1O
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puternic iz fascist. În rest, indignarea dlui Laszlo
e îndreptățită: în comparație cu unda de
celebritate ce răzbate dinspre numele de Laszlo,
plăpînda notorietate a lui Noica e insignifiantă;
dovadă e chiar faima heraldică a rotițelor mai
mult sau mai puțin unse din blazonul cultural de
care pomeneam adineauri.
De la înălțimea infailibilă a blazonului său, dl.
Laszlo mă învinuiește de cîteva mici „fleacuri": 1)
că nu pomenesc de episodul abatorului din
ianuarie 1941, 2) că nu suflu o vorbă de cei 125
de evrei uciși în zilele de 21-23 ianuarie 1940, 3)
că scriu pagini encomiastice despre legionari, greu
suportabile pentru ochiul domniei sale, 4) că
recurg la cele mai descalificante viclenii și
diversiuni pentru a rescrie faptele istorice, 5) că
așez pe același cîntar partide și personalități
istorice, care și-au asumat programe politico-
economice de guvernare a României, pe de o
parte, și o mișcare anarhistă, antisemită, pe de
altă parte, 6) că nu iau exemplul doamnei
Alexandra Laignel-Lavastine, a cărei carte este o
mostră de abordare precisă, riguroasă și lucidă a
filozofiei lui Noica, 7) că mă străduiesc să-l
deculpabilizez pe filozof, insistînd că orbirea lui
fascistă a fost de scurtă durată deoarece a fost
provocată de circumstanța crezului religios, 8) că
îi transform pe legionari în victimele predilecte
ale opresiunii comuniste, 9) că afirm că articolele
lui Noica nu pot fi judecate decît în funcție de
contextul interbelic și că dovedesc un absolutism
arbitrar, 10) că refuz să demontez principiul
violenței extreme, care constituie motorul de
propulsie al Mișcării Legionare, 11) că nu precizez
că legionarii au fost o mișcare teroristă care, prin
intermediul manipulării, al violenței sociale și al
crimelor rămase nepedepsite, au atentat la înseși
temeliile statului, și că 12) trec sub tăcere
antisemitismul lui Noica.
E impresionant galantarul cu acuze ale dlui
Laszlo. Privit din afară, el sună bine; privit de
aproape, sună și mai bine, căci dovedește
infailibitatea opiniilor sale. E vorba de
convingerea solidă, compactă și definitivă a unui
om care știe că singurul mod de a controla
discursul despre perioada interbelică este să
ascundă adevărul. Pentru un asemenea om,
principala grijă este să păstreze nealterat stratul de
falsuri pe care propaganda comunistă l-a inoculat
în mintea noastră timp de 50 de ani. De aici
neliniștea pe care o încearcă în clipa în care vede
că istoria recentă începe să fie scrisă după reguli
ce nu ascultă de obediența ideologică. Să analizez
însă succint exemplele dlui Laszlo. Cum nimeni
nu se îndoiește că legionarismul a fost o mișcare
antidemocrată, antisemită, totalitară și
fundamentalistă - defecte pe care, deși le-am
prezentat pregnant în cartea mea, dl. Laszlo uită
să le remarce -, mă voi mărgini aici să-i răspund
punctual.
1)	Abatorul. Nici cei mai încrîncenați vînători
de legionari nu mai pomenesc azi de episodul
abatorului, și asta fiindcă se știe că a fost o
înscenare a SSI-ului condus de Eugen Cristescu.
Dl. Laszlo nu dă semne că știe de acest fals
istoric, și atunci îi sugerez alte cîteva falsuri pe
care le poate folosi după voie: echipele morții,
Legiunea ca agentură hitleristă, sau Codreanu
fluturînd pistolul în Parlament. Cum poți să scrii
că „atunci cînd oamenii mor spintecați pe străzi,
iar apoi sînt atîrnați în cîrlige la abator (ca în
ianuarie 1941), ni se spune că faptele sînt prea
îndepărtate ca să le putem aprecia obiectiv"?
Numai un ignorant sau un impostor poate să mai
susțină azi veridicitatea abatorului, și cum
infailibilitatea dlui Laszlo exclude din capul
locului posibilitatea ca dînsul să fie ignorant sau
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
Ciprian Chirileanu
impostor, nu mai rămîne decît varianta ironiei: dl.
Laszlo a vrut să facă o glumă inversă, reliefînd un
fals istoric cu aerul că îl dă drept adevăr. Da,
chiar așa stau lucrurile. Preopinentul și-a arătat
virtuozitatea retorică printr-o strălucită piruetă
interpretativă. Îl rog să-mi confirme că i-am
demontat cu pertinență subtila volută retorică.
Altminteri e fie ignorant, fie impostor.
2)	Victimele rebeliunii. E inutil să-i explic dlui
Laszlo de ce „rebeliunea" e un termen impropriu
pentru ce s-a întîmplat atunci. Ar însemna să-i cer
să renunțe la o dogmă, or principiul minții sale
Ciprian Chirileanu
Deochi 1
Noduri 1
este acela că nimic din ce s-a spus pe vremea
comuniștilor despre legionari nu trebuie revizuit.
Sau oricum, revizuirea trebuie să aibă un singur
sens: diabolizarea lor și mai accentuată. Rebeliune
sau ba, eu nu am dat cifre în privința victimelor
pentru simplul fapt că ele variază de la o sursă la
alta. Nu se știe exact cîți oameni au murit în
București în acele zile. Cifrele variază de la cîteva
sute la cîteva mii. În al doilea rînd, majoritatea
omorurilor au fost catalogate drept crime cu
autori necunoscuți. E drept că pe dl. Laszlo nu-l
interesează toate crimele, ci numai pe cele ale
căror victime au fost cetățenii de etnie evreiască,
și-mi impută faptul că nu precizez acest amănunt.
Mărturisesc că nu am judecat victimele după etnie
și nici după număr, ci ca victime umane pur și
simplu. Se pare că omisiunea aceasta nu poate fi
tolerată de dl. Laszlo. Îl rog atunci să-mi precizeze
cine au fost făptașii crimelor din Dudești și
Văcărești, căci e limpede că domnia sa, mult mai
cunoscător decît mine, se află în posesia unor
date pe care istoricii actuali nu le dețin. E în
interesul dlui Laszlo să aducă această precizare
istorică. În felul acesta ar pune capăt unei discuții
pe care, nu mă îndoiesc, este cel dintîi care o vrea
încheiată.
3)	Dl. Laszlo îmi reproșează că scriu pagini
greu suportabile de hagiografie legionară. Pentru
ochiul domniei sale, obișnuit cu clișeele
propagandei comuniste, nu mă îndoiesc că
paginile mele nu corespund așteptărilor sale. Dar
dl. Laszlo știe ce știu și eu: că există o memorie
selectivă în privința fenomenul legionar. De
această memorie se izbește orice autor care vrea
să se apropie fără prejudecăți de perioada
interbelică. Mai mult, el se trezește prins într-o
situație paradoxală, și anume aceea că, chiar dacă
nu are intenția de a lua apărarea legionarilor, ci
doar de a spune adevărul despre ei, el se va trezi
învinuit că le face propagandă. La început nu va
pricepe de unde această suspiciune, apoi va intui:
discrepanța dintre realitatea istorică a Mișcării
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Legionare °i imaginea pe care o avem astăzi
despre ea este atît de mare, încît orice încercare
de a atrage atenția asupra ei este interpretată ca o
tentativă de a le face propagandă. Pot să spun de
o mie de ori că Mișcarea Legionară este un
capitol încheiat ce ține de istoria secolului XX, că
degeaba. Dl. Laszlo nu mă crede, și asta deoarece
am scris o carte în care am îndrăznit să spun
adevărul despre legionari. Altfel spus, s-a mințit
atît de mult pe seama legionarilor încît, pe acest
fundal endemic de minciună colectivă, cel mai
mic adevăr spus în privința lor echivalează, prin
contrast, cu o apologie. Ce-l supără pe dl. Laszlo
sînt adevărurile pe care le spun, iar nu pretinsa
propagandă legionară, căci, în cazul acestor
nenorociți care și-au petrecut tinerețea în
închisori, adevărul e cel mai bun avocat cu
putință. Tocmai de aceea a fost el ascuns, și
tocmai de aceea dl. Laszlo se străduiește să-l
păstreze în continuare ascuns.
4)	Mi se impută că recurg la cele mai
descalificante viclenii și diversiuni pentru a rescrie
faptele istorice. Poate îmi precizează punctual dl.
Laszlo care sunt acestea, cu toate că intuiesc că
ceea ce-l irită pe preopinentul meu e altceva:
faptul că prezint filmul coerent al perioadei
interbelice și că cititorul poate afla ce s-a
întîmplat cu adevărat atunci. Și astfel scapă de
confuzia care a fost întreținută decenii de-a rîndul
de comuniști. De aceea, istoria recentă trebuie
rescrisă nu dintr-un capriciu al unui autor sau
altuia, ci în virtutea simplei constatări că s-a
mințit enorm în privința secolului XX. Iar pe dl.
Laszlo îl îngrijorează tocmai faptul că stratul de
minciună începe să fie îndepărtat.
5)	Mi se impută că judec cu același cîntar
partidele istorice și legionarii. Mărturisesc că
subtilitatea dlui Laszlo mă depășește. Dînsul îmi
cere să folosesc dubla măsură în judecarea
partidelor interbelice, ceea ce nu m-ar deranja
dacă domnia sa ar avea răbdarea să-mi explice de
ce trebuie să fac uz de această reprobabilă
procedură.
6)	Mi se impută că nu iau exemplul
Alexandrei Laignel-Lavastine, a cărei carte
(Filozofie și naționalism. Paradoxul Noica) este o
mostră de „abordare precisă, riguroasă și lucidă" a
filozofiei lui Noica. Îi mărturisesc că am citit
cartea cu pricina și m-am lămurit. Lucrarea este o
dovadă crasă de obtuzitate intelectuală din partea
unei autoare care face din corectitudinea politică
etalonul unic de apreciere a filozofiei lui Noica.
Concluzia la care ajunge Lavastine este
următoarea: filozofia lui Noica este, de la un cap
la altul, expresia unei gîndiri fasciste. Dacă dl.
Laszlo e de acord cu acest verdict, îl rog s-o
spună. Ne-am lămuri de tot cu cine avem de-a
face. Altminteri, nu pot să nu apreciez tactul cu
care mă măgulește ridicîndu-mă la înălțimea unui
„Pinocchio al istoriei romanțate", precum și
gentilețea cu care ia în rîs prenumele „ilariant"
(Iridenta) al surorii lui Zelea-Codreanu. E un
semn de educație elementară să nu iei în
batjocură numele oamenilor, indiferent cum sună
ele, iar decența protocolară a dlui Laszlo este în
această privință ireproșabilă.
7)	Dl. Laszlo îmi reproșează că mă străduiesc
să-l deculpabilizez pe filozof, insistînd că orbirea
lui fascistă a fost de scurtă durată deoarece a fost
provocată de circumstanța crezului religios. Dacă
aș fi vrut să-l deculpabilizez pe Noica, nu aș fi
scris cartea. În rest nu-mi retractez nimic din ce
scriu în paginile ei. Noica a intrat în Legiune nu
dintr-un calcul politic, ci dintr-un act de credință,
iar ca el au fost atîția alții. Dacă dl. Laszlo crede
că Noica a rămas legionar, îl rog s-o dovedească.
8)	Preopinentul îmi reproșează că îi transform
pe legionari în victimele predilecte ale opresiunii
comuniste. Ar fi trebuit să spun că, și aici îl citez
pe dl. Laszlo, „represiunea comunistă a acționat
împotriva unor întregi categorii politice, sociale
sau profesionale, printre care s-au aflat și
legionarii, dar nu cu preponderență. Acest
Pinocchio al istoriei romanțate aruncă în
derizoriu, cu un singur gest, detenția politică
suferită de țărăniști, liberali și social-democrați, de
boieri, chiaburi, și țărani, de greco-catolici și
protestanți, de intelectuali și de... jucătorii de
bridge." Fraza e antologică, îi cer permisiunea dlui
Laszlo s-o pun ca moto pe ediția a doua a cărții.
E prea tare ca să nu intre în istorie. În rest, avem
două soluții: ori facem amîndoi pe proștii și
jucăm teatru, ajungînd să spunem că, pe vremea
comuniștilor, legionarii au avut parte de același
regim ca țărăniștii, liberalii și jucătorii de bridge,
caz în care suntem niște impostori simpatici și
nimic mai mult, ori spunem adevărul, caz în care
suntem ceea ce dl. Laszlo nu vrea în ruptul
capului să fim: niște intelectuali onești. Dacă
spunem adevărul, atunci trebuie să recunoaștem
că legionarii au fost exterminați la propriu, iar
represaliile pe care le-au trăit nu pot fi comparate
cu ale altor defavorizați politic. Atunci, ca și
astăzi de fapt, cea mai bună trambulină socială
era să-i înjuri pe legionari. S-au clădit cariere din
vînarea legionarilor. Dl. Laszlo scrie: „A revendica
prioritatea suferințelor legionare în detenția
comunistă reprezintă mai mult decît o
impertinență: o impietate." Nu, dl. Laszlo, nu este
o impietate, ci este constatarea unui adevăr.
9)	Mi se impută că afirm că articolele lui
Noica nu pot fi judecate decît în funcție de
contextul interbelic și că, în felul acesta, dovedesc
un absolutism arbitrar. De ce Dumnezeu vrea dl.
Laszlo să-mi stric părerea mirifică pe care o am
despre el? Un principiu elementar al cercetării
istorice spune că trecutul nu poate fi judecat cu
criteriile prezentului decît dacă suferi de morbul
corectitudinii politice. Și cum știu că dl. Laszlo
este ferit de o asemenea boală, îi iau remarca ca
pe o glumă iscată de umoarea rafinată a spiritului
său olimpian.
10)	Mi se impută că refuz să demontez
principiul violenței extreme, care constituie
Ciprian Chirileanu
Deochi 3
Ciprian Chirileanu	Noduri 7
motorul de propulsie al Mișcării Legionare. Cred
că secvența aceasta e din alt film, dintr-un film de
Sergiu Nicolaescu, dar nu din cel al istoriei
interbelice. Motorul de propulsie - fina și foarte
sugestiva analogie a dl. Laszlo o preiau din rațiuni
de scurtare a răspunsului - a fost credința
creștină, iar nu interesele politice, și în niciun caz
violența extremă. Clișeul acesta nu poate fi al
domnului Laszlo, un prea lucid și critic scrutător
al falsurilor istorice pentru a se lăsa păcălit de o
asemenea gogoașă. Un geniu rău i-a șoptit la
ureche șablonul acesta falsificator și dînsul nu a
fost atent.
11)	Mi se impută că nu precizez că legionarii
au fost o mișcare teroristă care, prin intermediul
manipulării, al violenței sociale și al crimelor
rămase nepedepsite, au atentat la înseși temeliile
statului. Of, e pentru prima oară cînd nu pot fi
de acord cu dl Laszlo, și asta de-a lungul unui
articol în care i-am dat tot timpul dreptate.
Legionarii nu au fost o mișcare teroristă, dl.
Laszlo. Da, Traian Boeru (cel din cazul omorîrii
lui lorga și Madgearu) a rămas nepedepsit. Mai
știe dl Laszlo alții? Dar ideea că legionarii au
atentat la temeliile statului e mirobolantă. Și nu
mă pot abține să nu-l întreb: care stat? Și al cui?
12)	Mi se impută că trec sub tăcere
antisemitismul lui Noica. Nu aș fi avut niciun
motiv să trec sub tăcere antisemitismul
filozofului, dacă el ar fi existat. Noica nu a fost
antisemit. Nu toți legionarii au fost antisemiți. În
plus, nu legionarii au creat antisemitismul, ci
antisemitismul i-a creat pe legionari.
Antisemitismul a fost o stare de spirit endemică
în epoca interbelică, iar legionarii nu au făcut
decît să dea o tentă radicală acestei stări. De ce
simte nevoia dl. Laszlo să depisteze antisemiți
acolo unde nu sunt? Iar Noica nu a fost
antisemit. Daca ar fi fost, aș fi spus-o fără
reticențe.
Acum dau fuga la bibliotecă să caut cărțile
dlui Laszlo. Într-o țară care freamătă sub impactul
răscolitor al numelui său, să nu știi ce-a scris este
o impietate. Ba nu, m-am răzgîndit. Mai bine
citesc ce scrie Yourcenar despre planșele lui
Piranesi și despre blazonul rotițelor învîrtindu-se
în gol.
■
12
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezie
La Heliade
după Anatolida
Claudiu Komartin_________________________________________
Fiul cel blând cade ucis de Ale sexului mii grații, dizgrațiatul
ucizător frenetic și sorii îi spăimântă!
Întreci sau te-ntrec, Doamne Căci capul cade pe-
obiectul adorabil.
Cu mâini, În mare neastâmpărată, a mamelor strămater!
Pe cine-aveți d-a putea vrodată O astfel de urare, decât un singur filiu
Ucizător de frate!, părinții în durere?
omul e un pământ suav.
Pacea ce-mi propune este o sclavie pentru un mundifer. Mai bine
scumpii voștri filii la oricare spectacol!
Acolo, cu mărire, oglinda le vorbește: nu mă-ndoiesc c-așa-I
dizgrațiatul suflet Damnat de sine însuși sau pe unde?
Va să facă țara lui Până ce Moloh
să se bată știe.
vă lamentați și plângeți, vă smulgeți în cap părul, țipați, Oribil
zdrăngănit de dinți Părinți căci zeci de filii Uciși
de mâna morții râd (de se încheagă mâne și stă
strâmb). Durerea îl deșteaptă... și când îi vine lovitură Răsună
Doamne,-acolo lacrimi și grația ta toată,
Împacă (de se poate) urgia - Sughițele-l îneacă, își pierde răsuflarea,
dezmoștenit de zeii ficțiunii.
Ciprian Chirileanu
Labirint 1
Cu ritul dimpreună, cu observări de forme, Nu mult
și supravine și o credință-absurdă
o teamă, o speranță, Obiectele inerte și pân’ la degradare
Să uite ale rugii și să observe numai, Când focul
se aprinde, Când drept se suie,
sau când apucă-n lături, Când bate vântu-n dreapta
Sau dacă bate-n stânga, când păsări trec De inimă,
de suflet sau svoală d-o parte sau de alta, Când, oarbă de lumină,
victima se lasă pășind l-altar voioasă
Sau face vro mișcare, ori înapoi se ține;
Când măruntaiele cuprind cutare semne, Cât mai vârtos
și-nseamnă ori dezastre, ori fericire mare; Să
mai acuze încă pe cel care ofere D-a lui bunăvoință
sau de vro coditură. Nu poate omul prevede duloarea lumii și
va și el să știe, și cum flăcările joacă
S-afundă-n superstiție și n-are cum să afle,
observă și întreabă, ș-atât cele-ntâmplate, pe sine; Căci n-are de la cine,
din sânul solitudinii
Se forță-a-și da cuvântul de tot ce-aduce-azardul,
De jocul întâmplărilor, a tot ce e materie și n-are voie liberă,
nici rația drept duce; Voind prea mult să știe,
în supraștire-ajunge, și-n loc de veritate,
să-nvăluie-n insecte venite din tânăra soție.
Palpită caldă carnea în gestele-i naive O dulce-nfiorare
Săltând din floare-n floare Tresare, se retrage
înamorată de bella ei figură. În somn,
Blând, plin de bucurie răsfiră-se mirosul virtuții
virginale. Lumină, întuneric, puteri și elemente, Stă verginea
în dulce reverie.
Pe toți petrece. La toți clipește, Pe toți provoacă, la toți se-ntinde,
Cu toți e dulce, ochii îi vorbesc; Spre-eterna propagare
și varia-nmulțire
la creare sculați! Voi, notători, jucați-vă în ape să
umpleți tot abisul Pe generi și pe speții, vă reproduceți semeni,
Nutriți, vă creșteți puii ce își așteaptă cuibul
sub tinda-omnipotenței. Se umple tot de glorie, de laudă, mărire,
Oribilă durere de frunte îl cuprinde
și fruntea i se umflă, nu-l mai încape loc;
În cugetu-i Turbează apostatul, o spumă e, un foc. Negrindu-se-n tăcere
Plesnește al lui creștet. prin ură concepe și aruncă
în olocaust corpuri
Cu scobitoru-n mână. i se deseacă pieptu și buzele îi crapă
în numele credinței. În murgul serii, în mijlocul tăcerii,
cu inima dolente,
Expatriat e omul în lipsă d-instrumente.
și frica, figură fatală al căreia pilotul Nu știe unde fuge,
când repezit la dreapta, Când altfel
zdrumicat căci remușcarea-l împinge ca o tempestă
Ce-ai tu cu el că peste valuri tresare Un vas
lipsit de cârmă? și-n minte A fratelui la stânga. Îi pare că
pământul Îi fuge sub
picioare. Stătut cu corp, cu mintea, Jos cade
și e nebun de spaimă, acolo-i detună și creierii ca lumea;
E mort aci într-al lui suflet;
O, patrilor ca pe cărbuni se simte și sare plin d-ardoarea
să-l mai revază-o dată: Aleargă și de multa-ntârziere,
volvoare din volvori Mult lăcrimoasă ajunge
la locul de păcate acolo cade peste corpul abandonat când Plânge?
La pieptul său îl trânge, și țipă, se lamentă, Curg
lacrimi, Turmentele eterne și fierbinți
îi ard vederea, șiroaie cad, de suflet. pe justul ce trepasă,
Sau pe durerea mai mult și pietatea ucizătorul Ca tată te întreb
mai hâd chiar decât crima,
Oribil de cutremur, de spaimă, Sau de repentiri Căci unul,
ca și altul, sunt scumpii voștri filii. Doamne, al totului părinte,
Pe cine vrei răscumpărat cu Capete fierbinți?
Bubuie cerul, duduie eterul. Atoatecreatorul operator devine.
Fulgere, vâlvoare în spațiu șerpuiesc Ca niște pompe
atrase de candida bellețe
și sânul d-alabastru, în mâna Fecundării se leagănă dilecta
divinei frumuseți
Toți popolii din lume conservă suvenirea D-o stare foarte naltă
din care căzu omul și nici o consolare, și nici o bucurie.
obiectul unei ure Ci fără preștiință sau fără prevedere
Nu știu!... n-am fost custode!
căci rupt de fatică, bătut de remușcare Acum el nu mai știe a sexului
valoare
și de suprema luptă să-și apere copiii, O, mizerabil Cain!
Așa fug fratricizii, așa fug criminalii: că cherubimi de flăcări
Stau custodind intrarea
Un viitor ferice frumoșii-i ochi ofer. cu corpul și cu mintea
în travaliu, se deteră la arte: în Armonia d-arome lumea reîncepe...
Junețe, re-nnoire, viață în splendoare —
Măciucă, lance, gladiu, Rug, furci și roată,
cruce, salpetră și pucioasă, Plumb, fier, bronz, acioaie,
jug, carcere și bende, Cepi, fiare și verige, sclavie, servagiu, glebă,
Impozite, uzură...
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Un cenaclu literar românesc la
New York
Adriana Listes
Cenaclul literar "Mihai Eminescu” a fost
înființat în 1993, odată cu Institutul Român
de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă.
Antologia editată de Theodor Damian și Aurel Sasu
(Lăuntrul și departele, 2007) cuprinde operele a
paisprezece membri, scriitori consacrați și amatori:
M.N. Rusu, Mircea Săndulescu, Theodor Damian,
Constantin Virgil Negoiță, Liviu Georgescu, Mihaela
Albu, Timotei Ursu, Ion Burcin, Alex Amalia Călin,
Valentina Ciaprazi, Pamela Ionescu, Constantin
Zisu, Domnitza Carmen Belecciu și Grigore Sandul.
M.N. Rusu a scris în țară la revista Luceafărul,
Viața studențească, Amfiteatru și Săptămâna. După
ce se stabilește în SUA (1992), activează ca
redactor-șef al publicațiilor Lumină lină și Lumea
liberă românească.
Criticul analizează documente juridice elaborate
de Dumitru Demetrescu-Buzău, grefier la Curtea de
Casație și Justiție din București între anii 1921 si
1923 (Urmuz necunoscutul. La început a fost
magistratul). Procesele, cu largă audiență în acea
perioadă, privesc personalități ca filosoful
Constantin Rădulescu-Motru, baronul Samuel
Teleki, arhitectul Ion Mincu. De ce sunt atât de
interesante aceste procese? Pentru că grefierul care
le-a redactat, Dumitru Demetrescu-Buzău, este, de
fapt, suprarealistul Urmuz. Acestea sunt "procese cu
implicații care afectează nu numai destinul antum
ori postum al protagoniștilor ci și pe acela al artei
și literaturii noastre naționale". Istoricul literar
merge pe urmele suprarealistului și descoperă una
dintre casele în care scriitorul-grefier a locuit "pe
strada Antim nr. 8 într-o casă cu două etaje, al
doilea dintre ele fiind probabil o supraetajare
ulterioară". O altă surpriză postumă pe care ne-o
oferă Urmuz este că avea talent muzical: "Cine ar
fi crezut că viitorul primsolist al suprarealismului
românesc activa în corul denumit «Cântarea
României» din anul 1921? Legenda unui Urmuz
izolat și ursuz începe să se destrame".
Mircea Săndulescu a fost redactor la revista
Viața Românească. Din 1985, trăiește în Statele
Unite, fiind cadru didactic la un liceu.
Fragmentul din romanul Un loc bun să te
sinucizi descrie o lume halucinantă, în care
singurele repere sacre sunt date de erosul târziu:
"dragoste - de om - bătrân - care - a - pus - mâna -
pe - o fată". Pentru a supraviețui aici, unde
"imaginația e o cățea", iar masturbarea poate fi "cea
mai pură formă de iubire", e nevoie de "viagra
pentru curaj". Soluția rămâne tot iubirea, pentru că
atunci "când iubești, ți-e greu să distrugi viața, parcă
tot îți vine s-o sporești".
Theodor Damian conduce Institutul de Teologie
și Spiritualitate Ortodoxă și Cenaclul literar "Mihai
Eminescu" din New York. Este profesor de
filosofie, etică și sociologie la Metropolitan College,
din același oraș. În antologie, publică dintr-un Ciclu
inedit de poezii
Iată imaginea New York-ului reflectată în
imaginația poetului:
"Poate acolo se face totul/ Invizibil/ Prin satelit/
Sau altfel/ De nici nu vrei să mai știi". New York-ul
este un oraș mare și rece, unde nu contezi "tu și
drama ta/ Fie că poți/ Fie că nimic nu poți spune".
În acest spațiu, erosul devine o luptă "în care
unul din doi trebuie să moară
nu se știe când"; imaginea angelică a iubitei este
imperceptibilă:
"Ce fel înger ești tu/ Că nici aeropagitul nu
vorbește/ De categoria aceasta".
Chiar dacă rătăcești în spații necunoscute, te
poți simți acasă dacă ești protejat de divinitate:
"Contează că oriunde te afli/ Varșovia, New York
Munchen sau Botoșani/ Cineva acolo sus/ Te
iubește".
Constantin Virgil Negoiță, informatician trăiește
în SUA din 1982, unde lucrează ca profesor de
informatică la Departamentul de Științe ale
Computerelor, Hunter College, City University of
New York.
Meditatorul, fragment din romanul Concert la
Carnegie Hall, este o poveste din trecut, când
oamenii trăiau simplu și nu știau de existența
televizorului: "la ce ne trebuie, dacă totul se
întâmplă la colțul străzii, doar să dai fuga", în care
realitatea este percepută ca "lume a văzutelor,
obositoare, unde nimeni nu știe ce va fi mâine, care
vor fi victimele și care călăii".
Băiețelului, personajul principal, i se spune:
"așteaptă să crești, numai atunci ai să înțelegi ce
periculos este să fii mare".
Liviu Georgescu este medic în SUA din 1990,
practică medicina internă și reumatologia în
cabinetul său privat din New York.
Poemul Turnuri descrie turnurile gemene ale
World Trade Center, simbolul New York-ului:
"Trei avioane, trei lănci/ Centrul vital al
economiei globale.../ Creierul armelor..."
Iubirea devine un roi de "lăcuste albe tremurând
printre tulpinile gemene
Printre colapsuri & explozii & viziuni".
Oglinzile creeează iluzia realității:
"Eu/ cu irealul din mine/ încât realitatea/
turnurile - oglinzi absorbind".
Urmează o serie de șapte psalmi; ultimul dintre
ele ilustrează coborârea Logosului sacru în profan:
"și Cuvântul s-a prăvălit printre ierburi/ și oameni".
Mihaela Albu s-a stabilit în SUA în 1999; este
redactor-șef al revistei Lumină lină.
Darul este povestea nașterii unui roman de
dragoste. Personajul, Sabina, are o revelație, ea
înțelege că, "dacă nu-i este hărăzită dragostea, viața
omului se petrece fără strălucire". Iubirea devine
ancoră existențială, iar prin extensie, tânăra Sabina
este punctul de susținere a universului: "New-York-
ul fără tine n-ar mai fi același".
Pentru autoare, poezia este "o dragoste târzie"
când "te lași copleșit și înveți cuvintele să trăiască".
Ea descrie decorul orașului imens și neprimitor:
"nu e petecul de cer pe care eu îl caut/ De la
fereastra etajului 45, 49, 54, 60/ (cândva l-am
căutat și de la 109,/ Dar acela s-a dus, s-a
duuuuus.../ Într-o dimineață de septembrie/ Când
praful și strigătele au izgonit înaltul)".
Timotei Ursu este regizor, scenarist, jurnalist și
scriitor, stabilit în 1987 în SUA.
Nuvela Plecarea colonelului aduce în prim-plan
viața unui colonel de securitate, evoluția sa în
LĂUNTRUL ȘI
DEPARTELE
Antologia Cenaclului literar
„Mihai Eminescu” din New York
Volum editat de
Theodor Damian și Aurel Sasu
| TIPO

carieră și privilegiile de care se bucura: "transfer în
capitală, două steluțe-n plus la epolet, figura pe
statul de plată, de hoha, la o companie de pompieri
din Pipera; dar plicul îi venea alăturea, la casieria
clubului. Aducea lunar o caschetă plină cu treizeci-
și-cinci de sute-n casă, pe vremea când franzela era
doi lei".
Singura condiție impusă colonelului în acest "vis
devenit realitate" este tăcerea, simbol al muțeniei
solicitate de sistem. Interdicția vorbelor rostite
declanșează un act sacru, zborul magic al copiilor:
"cei doi copilași, odată săriți în sus, în loc să... cadă
la loc, cu zgomot și veselie, au rămas așa. Plutind,
neauzit, prin aer. Neatingând podeaua".
Povestea se sfârșește cu informații despre
situația postrevoluționară a colonelului: "Acum
Nuță are un debit de tutun și ziare lângă Obor, nu
plătește impozit; trăiește cu o țigancă... Merge la
meciuri și trage cu pușca la tarabă, pe pariu. Are și
pensie și permis gratuit pe tren, c-a suferit".
Poemele aceluiași autor abordează teme diverse,
în registru ușor ironic:
"...Meseria asta de miner, măi băieți,/ A trecut -
hotărât - spre mirare:/ Cui să-i pese, aici, de-o
surpare/ Când poți cumpăra, cu-n pahar, trei
pereți/ și-un kil de uitare?!"
Erosul este perceput ca etern, figurat prin
chemarea atemporală a iubitei:
"...Hai, iubito,/ hai!../ -țipă din mine răgușit și
străin/ Cel ce-ar fi trebuit să te cheme/ Acum nu-
știu-câte-decenii,/ Ca azi să m-auzi,/ Sau poate/ Să/
Nu".
Ion Burcin trăiește în SUA din 1982. Din
tinerețea bunicii este un fragment de memorii în
care autorul zugrăvește portretul bunicii, doftoroaia
satului. Povestirea impresionează prin oralitatea
stilului popular. Bunica era "una dintre puținele
doctorițe ale satului", o apariție zeiască matriarhală
într-un prezent descompus. Dotată cu o intuiție
foarte fină, ea percepe problemele societății: "Nu
știu, dar câteodată cred că aici, pe la noi, s-au aciuat
14
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
niscai duhuri rele. Dumnezeu °tie mai bine ce °i
cum. Acum, fie vorba între noi, cum să nu se
întâmple câte se întâmplă, dacă sunt atâtea păcate;
dacă oamenii se au ca lupii”.
Lumea mitică a satului se întrepătrunde cu cea
magică a basmului, iar bunica-copil din amintiri,
îmbrăcată în bluza roșie devine o Scufiță Roșie a
plaiurilor argeșene. Doar că acestei Scufițe nu-i iese
în cale un lup, ci un taur. Corida este o metaforă
transparentă a comunismului: ”Să nu apari
niciodată în fața taurilor îmbrăcat în roșu. Ei devin
nervoși când văd roșu și se reped cu coarnele,
împung. E bine să-i ocolești, sunt periculoși”.
Alex Amalia Călin se află în SUA din 1983.
Versurile ei denunță incapacitatea de adaptare la
un spațiu existențial degradat, în care "trupul ni-l
prostituăm/ Rușinea se-ascunde sub pleoapa zilei/
Voința zace/ În jurăminte drogate”.
Refuzul realității este evident în gestul de
retragere: "anunță că locuința nu mai are fereste/
Sunt închise pentru inventar sufletesc”.
Valentina Ciaprazi locuiește de trei ani în SUA,
unde își câștigă existența ca profesor de franceză la
liceul "Clara Barton” din New York.
Versurile ei recompun un univers urban
degradat și respingător, marcat de desacralizarea
erosului, devenit marfă expusă în baruri: "Muzică
rock, lichioruri colorate,/ șatene, blonde, brune
dezmățate,/ Brățări, mărgele și pantofi cu toc/
Sudoare-nfierbântată, damfuri de parfum/ șoapte
de-amor îmbătrânite-n fum/ mănuși, cravate, broșe
și fulare/ voci răgușind minciuni în celulare/
bătrâni bețivi, adolescenți drogați/ peruci, implant
de țâțe, dinți stricați”.
Totuși, metropola rămâne deschisă miracolului,
simbolizat de figura apolinică care îi străbate
străzile: „Era înalt și blond/ Purta/ O iluzorie
manta/ Din spice galbene de aur”.
Pamela lonescu este traducătoare, absolventă de
studii la Nothingham și Oxford. Ea trăiește la New
York, din 1993.
La fântâna cunoașterii propune o serie de
amintiri de un farmec deosebit, din perioada
studiilor la Oxford, la "țarcul sau vadul boilor”: "Pe
aceste locuri, probabil că mai mult de un mileniu în
urmă au fost țarcuri de vite, întrucât cuvântul
Oxford înseamnă chiar "țarcul sau vadul boilor”.
Englezii, care sunt atât de conservatori, nu au
schimbat această denumire, chiar dacă a devenit un
for al culturii”.
Ea studiază în Marea Britanie între anii 1939 și
1941, împreună cu "flușturaticul ei soț”, Prim, care
prezenta știrile în limba română la Radio BBC.
Din memoriile Pamelei lonescu, aflăm cum se
desfășura viața unei familii britanice interbelice:
"Corectă, exactă ca un ceasornic, fără concesii, fără
abateri de la programul stabilit.... Miercurea se
mânca pește, joia venea o femeie care ajuta la
gospodărie, vinerea se făceau prăjiturile pentru toată
săptămâna, se și numea "baking day” iar
duminicile, zi completă de relanche, mergeam la
biserică”. Aflăm cu surprindere că lipsa de coeziune
între români în străinătate este o poveste veche:
"Constatam cât de puțin solidari cu noi înșine
suntem, cât de puțini uniți și într-ajutători suntem
în comparație cu alte popoare care formează
jointuri de ajutorare când se află în țări străine”.
Constantin Zisu a fost grafician, desenator
caricaturist la Flacăra, Scânteia și Viața studențească.
Din 1974, lucrează la un studio de publicitate din
New York.
Versurile sale îndeamnă la descoperirea
magicului camuflat în banal: "Apleacă-ți urechea,
lipește-o de trunchiuri/ Minune! Ai s-auzi copacii
cum cresc”.
Limbajul poeziei este accesibil doar celor puri,
înlăuntrul cărora dimensiunea copilăriei s-a
conservat intactă:” Le adunasem într-un sertar,/
Cuvintele/ Erau multe și felurite/ Ca într-un joc de
copii”.
Domnitza Carmen Belecciu este o tânără
matematiciană care cochetează cu poezia. Licențiată
în științe matematice la Hunter College New York,
ea este în prezent lector suplinitor la catedra de
matematică a aceleași instituții.
Incapacitatea de adaptare la un spațiu ostil este
perceptibilă și în versurile ei: "Adolescentină,/
Exilată/ Printre Electre și Madone moderne/ Unde
inocența se vinde cu 99 de cenți la kilogram”.
Poezia Univers New-Yorkez. Parcul central
creează imaginea unui colos urban în care
elementele naturii sunt captive: "Stâncă.../ Îi simt
colțurile și neliniștile/ Iarbă.../ Îi simt seva și
mirările/ Arbore/ Îi simt eternitățile încătușate în
lumină./ Cerul/ Îi simt îndoielile/ Eu .. simt cum
devin zăpadă...”.
Grigore Sandul, inginer, stabilit în SUA din
1996 povestește câteva amintiri despre o Tentativă
nereușită de trecere a graniței plantată de Stalin pe
pământul românesc
Memoriile sale aduc informații interesante
despre istoria evenimentelor petrecute în Basarabia
înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.
În acele timpuri, noua graniță trasată de Stalin
"a despărțit gospodăriile în două, casa la ruși și șura
cu grajdul la români”. Viața tihnită a satului devine
haotică. Schimbarea începe de la vârf, primarul este
înlocuit cu un ucrainiean, iar adjunctul său este
numit "un român, unul dintre cei mai bătăuși din
sat și cel mai sărac și bețiv, recent venit din
pușcărie”.
Foarte repede, satul începe să simtă teroarea
stalinistă: "După două săptămâni a început
arestarea sătenilor care au făcut politică, care au
avut munci administrative sau care erau mai
bogați”. Pentru a evita tragedia, sătenii se refugiază
pe teritoriul românesc: "coloana de oameni în
căruțe și pe jos se întindea kilometri întregi, lăsând
agoniseala de-o viață și tot ce aveau mai scump,
numai să scape de bolșevici și de Siberia”.
■
Theodor Damian:
"Lăuntrul și departele sunt
două ceruri..."
- Părinte Theodor Damian, a apărut recent
antologia lirică a Cenaclului „Mihai Eminescu”,
Lăuntrul și departele (scoasă în colaborare cu
Aurel Sasu). Care este semnificația acestui volum?
Vorbiți-ne despre autorii prezenți în paginile ei.
- Lăuntrul și departele este o lucrare deosebit
de importantă pentru diaspora literară româno-
new york-eză. Este nu numai prima lucrare de
acest fel în istoria de 15 ani a Cenaclului „Mihai
Eminescu” din New York, dar, probabil, unica în
diaspora română, la acest nivel. Ea reprezintă și
înregistrează evoluția și diversitatea creației
literare a acestui nucleu literar din comunitatea
amintită.
Am stat mult pe gânduri, cu prietenul meu
Aurel Sasu, când a venit vorba de titlul ce urma
să-l dăm volumului. În final, considerațiile de
ordin psihologic au avut prioritate față de altele.
Lăuntrul și departele sunt două ceruri, două
oceane, fiecare cu taina lui, dar împreună
marcând, pe multiple planuri, experiența de
emigrant a tuturor celor ce ne aflăm departe,
adânc în labirintul ființei neamului nostru.
Vorbisem cu Aurel și de un lăuntru al departelui
și de un departe al lăuntrului, fiecare sintagmă
având conotațiile ei specifice, dar, în final, am
decis pentru forma mai generală indicată de titlul
antologiei.
Scriitorii cuprinși în volum sunt de diverse
categorii, de la poeți și prozatori consacrați,
membri ai Uniunii Scriitorilor din România și ai
altor organizații profesionale din țară sau din
S.U.A., cu premii literare primite pentru creația
lor, până la debutanții în Cenaclu și în revista
acestuia, Lumină lină, de la cei care s-au format și
au crescut în Cenaclu, până la debutul absolut în
volum, în această antologie. Trebuie să menționez
aici și aportul criticului și istoricului literar M. N.
Rusu la fazele incipiente ale plămădirii
proiectului.
-	Vă rog binevoiți să enumerați, pentru cititorii
români, reperele cele mai importante ale
Cenaclului „Mihai Eminescu” din New York
(momentul apariției, program, realizări).
-	Am înființat Cenaclul literar „Mihai
Eminescu” în primăvara anului 1993, odată cu
Institutul Român de Teologie și Spiritualitate
Ortodoxă și cu Biserica „Sf. Apostoli Petru și
Pavel” din New York. Cenaclul funcționează, la
fel ca Biserica, sub egida Institutului. L-am
înființat ca o continuare a celui pe care l-am
organizat, între 1980 și 1983, la Lausanne, în
Elveția, unde mă aflam cu o bursă de studii din
partea Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Tot aici,
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
am înființat parohia ortodoxă româna „Sf. Trei
Ierarhi” și revista de cultură și spiritualitate
Adusu-mi-am aminte, din dorința de a menține și
întări rolul Bisericii de promovare și creatoare de
cultură, de participant activ la actul cultural, așa
cum a făcut-o prin veacuri, dar n-a mai putut-o
face în cei 50 de ani ai regimului comunist. Se
cunoaște, de altfel, rolul esențial și clar al Bisericii
în menținerea și dezvoltarea conștiinței
apartenenței etnice a celor pe care-i păstorește
(mă refer aici la cazul specific al Bisericii
Ortodoxe Române).
În virtutea acestor intenții, programele de
început ale Cenaclului care, din 1993 și până în
prezent, s-a întrunit la fiecare două săptămâni, cu
excepția vacanțelor de Crăciun, Paști și cele de
vară, constau în lecturi din literatura română
clasică și contemporană. Textele erau propuse, fie
de cei ce participau la întruniri, fie de mine.
Aceste evenimente bilunare, la care participau
membri ai comunității românești din New York,
dar și din alte părți, erau popularizate prin
Buletinul Institutului Român de Teologie și
Spiritualitate Ortodoxă, patru pagini editate
săptămânal, apoi opt, apoi șaisprezece, până când,
în 1996, datorită activității crescânde a Cenaclului
și a materialelor primite spre publicare, am
transformat Buletinul în revista Lumină Lină,
apărută la început lunar (60-80 pagini), apoi
trimestrial (150-300 pagini), avându-l ca redactor-
șef, între 1996 și 2000, pe criticul literar M. N.
Rusu.
Încă de la început, am citit în Cenaclu din
propria mea poezie, încurajând și pe alții, care au
flirtat cu scrisul, să se producă și să citească. Așa
se face că, cel puțin doi membri de azi ai
Cenaclului, Constantin Zisu și Amalia Alex Călin,
au început să scrie și s-au ținut de scris, și de la
încercări timide, la început, au evoluat
semnificativ, având astăzi, fiecare, volume
publicate, despre care s-a scris, fie în țară, fie în
diaspora română.
Faima Cenaclului s-a răspândit deja, fiind
acum frecventat de numeroși scriitori și oameni
de cultură deopotrivă din țară, America și
Canada. El a devenit, de mai mulți ani, o
adevărată vatră de cultură, în jurul careia
gravitează nu numai comunitatea română din
New York, ci și din alte orașe, pentru că
reportajele evenimentelor de cenaclu sunt
publicate în toată presa română de peste Ocean.
Pe de altă parte, mulți scriitori români din alte
zone ale Americii și Canadei trimit materiale
pentru a fi citite în Cenaclu sau publicate în
revista Lumină Lină.
O altă realizare a Cenaclului, prin Institutul
Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, e
organizarea simpozioanelor speciale „Mihai
Eminescu”, cel din ianuarie ajungând la a XV-a
ediție. La aceste simpozioane (cel din ianuarie
2007 s-a ținut la Harvard University, Boston)
participă, an de an, tot mai mulți intelectuali ai
diasporei române sau din țară, scriitori, jurnaliști,
profesori și cercetători, un adevărat pod viu peste
Ocean între românii de acasă și cei plecați.
- Care este impactul pe care Cenaclul l-a avut
asupra vieții spiritual-culturale a românilor din
Statele Unite?
- Despre impactul Cenaclului asupra vieții
spirituale a românilor din Statele Unite am vorbit
în rândurile de mai sus. Poate mai trebuie adăugat
faptul că atât de mult a intrat acesta în conștiința
și reflexul vieții zilnice al românilor din New
York, încât cei ce solicită să-și prezinte opera
depășește numărul „întâlnirilor de vineri”. Am
auzit de mai multe ori afirmația că acesta ar fi
printre puținele - unii spun singurul - cenaclu
românesc, neluând în considerare pe cele din țară,
care se poate mândri cu un asemenea record. E
adevărat, efortul organizatoric este uriaș, dar
Cenaclul a devenit într-adevăr o instituție, în jurul
careia gravitează viața unei întregi comunități.
Acest lucru este evident din volumele Întâlnirile
de vineri (2005) și Căile luminii (2005), ambele
realizate de criticul și istoricul literar Aurel Sasu și
Carmina Popescu.
- În ce fel participă personalitățile din diasporă
și din România la susținerea acestui act de
cultură?
- Susținerea personalităților din țară și din
diasporă a activităților Cenaclului este de ordin
moral, și această susținere nu este deloc de
neglijat. Aproape că nu există revistă literară,
uneori și neliterară, de la România Literară, până
la cele județene, care să nu fi scris despre
Cenaclul de la New York. Scriitorii români, veniți
să-și lanseze cărțile aici, odată întorși acasă, de
asemenea, scriu despre experiențele avute la noi.
- Numele unor scriitori români mai apropiați
Cenaclului...
- Cum spuneam mai devreme, mi-ar fi aproape
imposibil să-i numesc pe toți cei care au trecut
prin cenaclul româno-new york-ez. Oricâte nume
aș menționa, tot aș face nedreptate altora pe care
i-am scăpat în acest moment. Totuși, cu riscul de
rigoare, voi înșira câteva nume ale unor scriitori
mai apropiați Cenaclului: Aurel Sasu, Gellu
Dorian, Lucia Olaru Nenati, Vasile Andru,
Grigore Vieru, Cassian Maria Spiridon, Veronica
Balaj, Ilie Traian, Elena Liliana Popescu, Mircea A.
Diaconu, Bedros Horasangian, Doina Uricariu sau
alte nume ale unor scriitori care ne-au vizitat și
au vorbit sau și-au lansat cărți aici: Nicolae
Manolescu, Lucian Vasiliu, Magda Cârneci, Sorin
Comoroșan, Dan Cristea, Eugen Șerbănescu,
Andrei Vartic, Ioan Ciuntu, Augustin Ioan,
Mariana Codruț ș.a
- În ianuarie 2003, la New York, poetul
Grigore Vieru spunea: „Limba noastră e ființa
noastră”. Reușește Cenaclul „Mihai Eminescu” să
mențină trează conștiința culturii și a limbii
românești, pe tărâm american? Cum s-a născut
revista Lumină Lină? Cum o priviți, acum, la
peste un deceniu de la apariția ei?
- Din cele spuse până acum, reiese convingerea
mea clară că Cenaclul „Mihai Eminescu” și revista
Lumină Lină și-au atins țelul propus inițial și l-au
depășit, astfel că adevăratele sărbători literare pe
care le organizăm sunt și vor rămâne bucuria mea
de viitor. Împărtășirea culturală de care avem
parte aici, prin cele două foruri, cenaclul și
revista, precum și continuarea colaborării între
noi cei de aici și colegii noștri de acasă reprezintă
visul meu de viitor. Un vis prea frumos pentru a
dori să-l schimb.
- Aveți un mesaj pentru cititorii
dumneavoastră din țară?
- Invitația pe care am făcut-o până acum
scriitorilor din țară rămâne deschisă. Le adresez
rugămintea să nu-și piardă nicio clipă interesul
pentru frații lor de peste Ocean.
Interviu realizat de
Dona Săsărman
■
Ciprian Chirileanu
Noduri 10
16
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
religie
philosophia christiana
Filozofia si credința creștină
Relevanța unor întâlniri inaugurale
Nicolae Turcan____________________________________
O întâlnire tensionată. Întâlnirea dintre
filozofie °i credința cre°tină n-a fost una
ideală. Ivit în istorie nu doar ca o nouă
religie, ci ca revelația universală și adevărată a
unicului Dumnezeu, creștinismul a avut de
înfruntat provocările autonome ale gândirii
umane (la fel cum trebuia să se justifice și să se
apere în fața monoteismului iudaic sau a
politeismelor de tot felul). Rațiunea și credința -
deși nu gândite în termenii aceștia, pe care
modernitatea i-a polarizat radical - poartă în spate
o istorie frământată. Sintagme celebre precum
„Credo quia absurdum” („Cred pentru că este
absurd”) - atribuită pe nedrept lui Tertulian - sau
„Credo ut intelligam” („Cred pentru a înțelege”),
a lui Anselm de Canterbury, sunt relevante
pentru tensiunile ce trebuiau rezolvate între cele
două instanțe, iar rezolvările nu s-au redus doar la
argumente culturale, puterea politică având mereu
un cuvânt de spus. A reduce însă la politic
ierarhia dintre cele două, care s-a modificat fără
încetare, cunoscând nuanțe, supremații și sclavii,
atât de o parte, cât și de alta, înseamnă însă a
vedea lucrurile într-o manieră improprie, deloc
favorabilă adevărului. Dovadă stă istoria primelor
secole creștine, când martirii preferau moartea
pentru adevăr, promisiunilor veacului, înfruntând
împărații, iar apologeții apelau la metodele
filozofiei, chiar când o criticau vehement, pentru
a susține, uimiți, o credință ce nu-și prezenta doar
fascinația universalității, ci și patosul noutății
absolute. E perioada în care filozofia și credința
creștină se întâlnesc pentru prima dată, în texte
ce trebuiau, pe de o parte, să justifice, în fața
celor necredincioși, valoarea revelației lui
Dumnezeu în istorie, iar pe de altă parte, să
întărească în credință pe cei care credeau,
oferindu-le argumente.
Condamnarea filozofiei. Dacă ne apropiem de
textele apologeților acelei perioade, vom constata
că nu există între ei un consens față de
provocările gândirii păgâne. Deși Filon
Alexandrinul încercase o sinteză între iudaism și
filozofia greacă, propunând soluții pe care le vom
găsi dezvoltate în gândirea ulterioară a Părinților
Bisericii, nu toți apologeții au fost de acord cu
această metodă recuperatoare. Refuzul filozofiei
părea întemeiat în distincția pe care Sf. Ap. Pavel
o trasase între „înțelepciunea lumii” și
„înțelepciunea lui Dumnezeu”: „Unde este
înțeleptul? Unde cărturarul? Unde e cercetătorul
acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună
înțelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce
întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a
cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a
binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred
prin nebunia propovăduirii” (1 Co 1, 20-21).
Multiplele referiri la puterea propovăduirii, care
nu se desăvârșește în înțelepciunea din afară a
cuvintelor omenești, culminează cu textul din
Epistola către Coloseni: „Luați aminte să nu vă
fure mințile cineva cu filozofia și cu deșarta
înșelăciune din predania omenească, după
înțelesurile cele slabe ale lumii și nu după
Hristos”(Col 2, 8). Dacă se ține cont însă de felul
în care „apostolul neamurilor” și-a rostit predica
în Areopagul Atenei, în fața grecilor, făcând
referire la adevăruri despre care înțelepții lor
vorbiseră deja, atunci textele de mai sus trebuie
considerate cu oarecare nuanțe, chiar atunci când
supremația înțelepciunii lui Dumnezeu - care se
manifestă ca putere pentru cei ce cred, deși ca
nebunie pentru cei ce nu cred (1 Co 1, 18) - este
afirmată fățiș.
Există însă scriitori care au preluat această
atitudine în radicalitatea ei, atacând orice drept al
filozofiei de a fi considerată premergătoarea
revelației. Cei doi T, Tațian, în spațiul culturii
grecești, și Tertulian, în spațiul latin, sunt probabil
exemplele cele mai cunoscute pentru o atare
atitudine. Pentru exclusivistul Tațian, tot ce
dețineau grecii în materie de adevăr era preluat
din scripturile iudaice, de aceea nu li se
recunoștea acestora nici măcar faptul de a fi
inventat filozofia! În plus, filozofia însăși era
lipsită de valoare, de vreme ce filozofii se
contraziceau fără încetare. Pentru Tertulian, care
nu se sfia să se folosească de metodele și
vocabularul filozofiei, între Atena și Ierusalim nu
putea exista niciun fel de asemănare, nici
înțelegere: „Întrucât se aseamănă Atena cu
Ierusalimul, Academia cu Biserica, ori ereticii cu
creștinii? Învățătura noastră vine din înțelepciunea
lui Solomon, care ne-a învățat că Domnul trebuie
căutat numai întru curăția inimii noastre. Iar alții
cred mai nimerit să dea la iveală un creștinism
stoic, ori platonic, ori dialectic! Noi, însă, nu mai
avem nevoie de curiozitate după Iisus Hristos și
nici de cercetare în afară de Evanghelie. Odată ce
am crezut, nu mai năzuim la ceva dincolo de
credință. Căci, înainte de orice, noi suntem
pătrunși de adevărul că nu mai e nimic în afară
de ea, în care să fim datori a crede” (De
prescriptione, 7).
Recuperarea filozofiei. În disputa lor contra
gândirii păgâne, apologeții au trebuit să
recunoască totuși că în doctrinele pe care le
combăteau se găseau multe elemente care nu
contraveneau învățăturii Evangheliei. Aceste
elemente creștine avant la lettre trebuiau
considerate a avea legătură cu Dumnezeu și
obligau gândirea creștină să accepte, într-o
oarecare măsură, filozofia, mai ales că „mirarea”
din care, după Aristotel, se naște filozofia putea
conduce și la convertire - după mărturia lui
Aristide, din prima apologie care s-a păstrat
(Apologia), mărturie ce susținea că „armonia
naturii l-a condus la unicul Dumnezeu, Care
mișcă toate”. Filozofia nu numai că n-a fost
repudiată, de unii dintre apologeți, dar ea a
reprezentat, schimbată la față, chiar calea
desăvârșirii creștine.
Este interesant modul în care s-a argumentat
legătura dintre filozofia greacă și „adevărata
filozofie” (care chiar când primea atributul
adevărului, își pierdea natura ei autonomă), atunci
când se depășea discutabila asumpție a influenței
pe care Vechiul Testament l-ar fi avut asupra
filozofilor greci (Aristobulos). Pentru Sf. Iustin
Martirul și Filozoful, adevărurile conținute de
filozofia antică se datorează Logosului preexistent,
la care participă toți oamenii, de aceea a vorbi
despre creștini înainte de Hristos (precum
Heraclit, Socrate etc.) nu ar constitui o impietate
(superbă preluare a ideii în pictura exterioară a
mânăstirilor moldovenești, unde filozofii greci își
găsesc locul!). Datorită „seminței Cuvântului, care
este înnăscută în tot neamul oamenilor”
(Apologia a doua, VIII), cei ce au vrut au putut
săvârși faptele bune chiar înainte de întruparea lui
Hristos. Ba mai mult, „...toate acelea care se spun
corect de către toți, sunt cele ale noastre, ale
creștinilor” (ibidem)!
Deschiderea către alteritate. Nu e locul să ne
întrebăm cum au evoluat, în istorie, raporturile
între credință și rațiune. Cel mai la îndemână
răspuns este că amândurora li s-a dat câștig de
cauză, pe rând, în funcție de dominantele epocii.
Importantă este însă învățătura pe care o putem
trage din atitudinea recuperatoare a celei de-a
doua poziții. E un fapt destul de larg acceptat că,
astăzi, religia și filozofia nu se mai pot ignora -
dovadă problemele pe care comunitățile islamice
le pun Europei contemporane. Gândirea trebuie să
le discute, nu doar în termenii sociologiei și
politicii, ci și în cei ai filozofiei. De aceea
perspectiva asupra adevărului, pe care o conține
proclamația Sf. Iustin, rămâne o provocare, atât
pentru gândirea seculară, cât și pentru cea
creștină, fiindcă ea conține o deschidere
impresionantă: aceea a înțelegerii alterității, chiar
când aceasta pare de neînțeles, doar în baza
adevărului care s-ar putea ivi în și între frazele
rostirii ei. Aceasta doar dacă nu ne închidem cu
scepticism, ca altădată Pilat, în întrebarea „Ce este
adevărul?”...
■
Ciprian Chirileanu
Picuri 5
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
1
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
intermezzo clujean
O biografie Brâncuși
Petru Poantă
n 2007 s-au împlinit 50 de ani de la moartea
lui Constantin Brâncu°i. Comemorarea a fost
discretă °i fără impact în conștiința publică.
Deși în România s-a scris destul de mult despre
opera și viața sculptorului, românii nu l-au
asimilat pe Brâncuși în profunzime. Atît cît există,
cultul său este mai degrabă formal și se referă cu
precădere la notorietatea sa, cum observă
Alexandru Buican, cel mai recent biograf în cartea
Brâncuși. O biografie, apărută anul trecut la
editura “Artemis”. E un volum monumental la
propriu, cuprinzînd 600 de pagini, în format A4.
Judecînd după consistența textului și după
bibliografia și abundența notelor puse în joc,
avem de-a face cu o cercetare extrem de riguroasă
și de minuțioasă, una, să-i spunem, de factură
tradițională, în care accentul cade pe valorificarea
pozitivă a surselor bibliografice. Dar lucrarea nu-i
deloc montajul plicticos al unor informații, ci o
construcție bine articulată, cu o fluență de natură
narativă și, de aceea, antrenantă la lectură. La
prima vedere, cel puțin, documentația pare de-a
dreptul fabuloasă, cu explorări meticuloase atît în
bibliografia brâncușiană, cît și în aceea a
constituirii și creșterii artei moderne din mai bine
de o jumătate de secol. Autorul este familiarizat
cu lumea în care a trăit și a creat Brâncuși, se
mișcă dezinvolt și aplicat printre evenimentele și
limbajele modernității artistice; pe scurt, domină
imensa materie convocată în încercarea de
interpretare a unui destin singular. Cartea are o
structură ambivalentă, în sensul că, într-o
succesiune cronologică, vîrstele vieții și creației
artistului sînt urmărite într-o firească și strînsă
conexiune. De fapt, una dintre temele lucrării
constă chiar în relevarea unui anume determinism
cu un dublu sens între viață și operă. Astfel, pe
măsură ce se radicalizează procesul de
spiritualizare, respectiv de stilizare a sculpturii,
sculptorul se izolează tot mai insistent în spațiul
sacru și ocrotitor al atelierului care reprezintă un
univers arhaic, sugestie a descinderii în
primordialitate și a sfidării miturilor cotidianului.
Alexandru Buican nu este însă un speculativ.
Ponderea decisivă a cercetării sale aparține
evenimențialului, semnificațiile de adîncime
ivindu-se din abundența și compoziția dinamică a
acestuia. Există, așadar, o biografie a persoanei și
una a operei, amîndouă spectaculoase și
intercondiționîndu-se reciproc. Imposibil de
rezumat aici, ele se constituie ca niște trasee
mereu imprevizibile și avînd, fiecare în felul său,
un sens inițiatic. Viața lui Brâncuși, din copilărie
pînă la sfîrșit, dezvăluie semnele și itinerarul unui
destin tare, destin a cărui predestinare copilul
Brâncuși o intuiește foarte devreme, urmînd apoi
un îndelung și eroic proces al autoconstrucției.
Iată tema centrală a “Biografiei”: Brâncuși nu este
“țăranul” din Hobița care a parvenit intuitiv la
modernism. Structural un nonconformist, el
evadează din locul său originar, sedus obsesiv de
exigențele unei genialități care cristalizează
definitiv abia în urma unei foarte temeinice și
constante educații profesionale. Sculptorul
parcurge toate treptele învățămîntului specific, de
la școala de meserii din Craiova pînă la una
superioară de artă din București, specializîndu-se,
apoi, un an la Paris, precum și în atelierele lui
Rodin. În cazul său, însă, inițierea aceasta în
cultura artistică majoră are însemnele unei
aventuri extraordinare, conservîndu-se pentru
posteritate într-un anume regim al legendarului.
De la Hobița la Paris, respectiv în Montparnasse:
drumul unei devoțiuni care se desfășoară sub
semnul unei etici a muncii și al unei morale a
datoriei față de un destin excepțional. Dar cartea
excelează nu doar în construcția personajului, ci
și în descrierea mediilor și ambianțelor pe care
acesta le traversează. În tușe expresive sînt
evocate în special cele două locuri legendare ale
Parisului artistic și boem: Montmartre și
Montparnasse. Existența lui Brâncuși se
intersectează aici cu aceea a mai tuturor artiștilor
avangardei. Nu lipsesc scenele pitorești ale
boemei și nici dramele ori tragediile individuale,
unele provocate de Primul Război Mondial. Prin
numărul și notorietatea lor sînt impresionante
numele care populează acest spațiu în care
Brâncuși ocupă mai tot timpul o poziție centrală.
El insolitează cel mai vizibil un univers deja
insolit; și o face atît prin comportamentul său
nonconvențional, cît și prin radicalismul
experimentelor artistice. Cu toate că organic
£ «V
Filonul de fum 2
Ciprian Chirileanu
rămîne un singuratic, exhibînd imaginea unei
existențe arhaice, Brâncuși are totuși o psihologie
de cuceritor, neignorînd deloc anturajul celorlalți
și nici succesul personal. E interesant de observat
că, deși în mediul artistic avangardist este aproape
pe deplin agreat, Parisul oficial îi devine ostil. A
doua descoperire a lui și consacrarea propriu-zisă
le datorează Americii. Aici va avea și prima
expoziție personală și tot aici își va vinde mai
multe lucrări, la prețuri remarcabile. Franța îi va
recupera integral notorietatea abia în posteritate,
oricum cu profesionalism și înaintea României. Ar
mai fi multe de spus, dar deocamdată am vrut
mai curînd să semnalez apariția cărții decît să o
comentez pe îndelete; și asta mai ales că autorul
nu pare să ocolească nimic din ceea ce se știe ori
se poate imagina despre viața și opera
sculptorului de la temele mari, privind existența
și creația, pînă la evenimentele conexe care țin
oarecum de sfera senzaționalismului. Redutabilă
rămîne însă configurarea psihologiei complexe a
artistului, precum interesantă este și ipoteza unui
Brâncuși filosof ce “transcende sculptura”, căutînd
“ideile” lucrurilor, adică “adevărata realitate”
aflată dincolo de aparențe. Prin aceasta, Brâncuși
“a fost un platonician”. Perspectiva e îndrăzneață
și poate fi luată în considerare.
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dezbateri & idei
Progrese invizibile
Criticile UE asupra evoluțiilor reformei
Justiției în România
Sergiu Gherghina
nceputul anului 2008 aducea în prim planul
cotidian românesc Justiția nu datorită
reformelor efectuate în acest domeniu, ci prin
prisma dezbaterilor referitoare la persoana care
urma să ocupe această funcție. Perioada post-
Macovei a fost marcată de instabilitate și
incertitudine, succesorul acesteia rezistând doar
câteva luni în funcție. La momentul respectiv,
într-un articol apărut tot în Tribuna, deplângeam
inspirația prim-ministrului Tăriceanu de a
propune un guvern minoritar cu nume prăfuite
sau necunoscute cu slabe șanse în luptele politice,
în inițierea politicilor sau resuscitarea/ dezvoltarea
domeniilor de activitate. Fără a dori detalierea
parcursului miniștrilor de Justiție sau a soluției de
compromis propusă de premier la începutul lui
2008, accentuez percepția pe care UE o are față
de Justiție, un capitol problematic în momentul
aderării.
Conștienți de slăbiciunile sistemului juridic
românesc, oficialii europeni erau sceptici referitor
la potențialul celor ce au succedat Monicăi
Macovei de a face față provocărilor. Raportul UE
referitor la progresele realizate de România și
Bulgaria în domeniul Justiției și combaterii
corupției de la începutul anului 2008 reflectă
opinia europeană actuală. Însă, așa cum UE ne-a
obișnuit, aspectele menționate explicit în rapoarte
sunt mult mai blânde decât evaluările reale,
acestea din urmă fiind vizibile din declarațiile ce
urmează emiterii documentelor. Acest raport are
două caracteristici ce trebuie menționate înainte
de a ne axa asupra analizei sale propriu-zise. În
primul rând este unul preliminar, versiunea finală
fiind așteptată în luna iunie. Din această cauză,
activarea clauzei de salvgardare era puțin
probabilă în cadrul acestei versuni și, de altfel,
nici nu a avut loc. În al doilea rând, acest raport
este unul tehnic, vizând tendințe. Însă,
importanța raportului nu trebuie minimizată.
Acesta vine pe fundalul unor scandaluri prelungite
și acuzelor reciproce din interiorul și între
Consiliul Superior al Magistraturii și Direcția
Națională Anticorupție, a confuziei din jurul
Agenției Naționale pentru Integritate și a
instabilității politice ce a caracterizat România
ultimelor nouă luni.
Așa cum majoritatea celor conștienți de
standardele și mecanismele europene puteau
anticipa, România este criticată în cadrul acestui
raport pentru ritmul lent în combaterea corupției
și reformarea juridică. Astfel, România este
criticată atât pentru întârzierile în ceea ce privește
mijloacele, cât și pentru absența rezultatelor
finale. Întârzieri sunt sesizate în mod explicit și
particular în ceea ce privește punerea în aplicare a
recrutărilor din sistemul judiciar și înființarea
Agenției Naționale de Integritate. Referitor la
rezultatele finale, Direcția Națională Anticorupție
(DNA) nu a produs rezultate concrete în ceea ce
privește corupția la nivel înalt. Aceleași probleme
în cadrul acestei instituții fuseseră sesizate și de
ministrul Chiuariu în lunile premergătoare
demisiei sale. Criticile la nivel punctual au vizat și
modificările/amendamentele aduse de către
Parlament Codurilor Penal și de Procedură Penală.
Dacă acestea vor fi promulgate, eficiența
anchetelor penale din România, anchetele comune
cu statele membre, lupta împotriva terorismului și
urmărirea în Justiție a criminalității
transfrontaliere vor fi afectate?
Datorită aspectelor procedurale evidențiate,
raportul permite interpretări deloc favorabile
României. În primul rând, lupta împotriva
corupției a fost în mod evident încetinită față de
perioada pre-aderare, activitatea DNA
reprezentând principala problemă. Această
instituție a avut rezultate bune înainte de 1
ianuarie 2007 și este responsabilă pentru
îmbunătățirea performanțelor României
(eliminarea stegulețului roșu în domeniunl
corupției). Însă, după un început promițător, au
existat restituiri de dosare și decizii ale Curții
Constituționale surprinzătoare. Astfel, în afara
deciziei curioase de necesitate a avizului pentru
cercetarea foștilor miniștri, Curtea
Constituțională, după opt ani de existență a
Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor
Securității (CNSAS), a declarat legea de
funcționare a acestuia neconstituțională.
Rezultatul direct este nu doar în plan juridic, ci și
politic. Persoanele care doresc să dețină funcții și
demnități publice nu sunt supuse controlului
CNSAS, deși o lege prevede acest lucru în cazul
candidaților pentru alegerile locale și legislative. În
plus, cei care ocupă deja functiile publice
beneficiază oarecum de tratament privilegiat,
existând posibilitatea cercetării acestora doar în
situații speciale. În acest sens, fără o activitate
intensă a DNA și CNSAS, în condițiile în care
ultimul a oferit numeroase verdicte de colaborare
cu securitatea ce vizau politicieni, corupția la
nivel înalt și accesul în funcții publice al celor cu
trecut roșu vor continua să reprezinte realități
cotidiene.
În al doilea rând, este vizibilă relaxarea
reformelor solicitate de către UE. Odată cu
aderarea și cu conștientizarea imposibilității
pierderii statului de membru al UE, promisiunile
făcute înainte de aderare au fost lăsate în plan
secund. Importante sunt luptele dintre Palate,
replicile acide în conferințe de presă, moțiunile
eșuate împotriva guvernului, referendumuri
pentru demiterea președintelui și introducerea
sistemului de vot uninominal. Acest raport este
un nou avertisment dat României și oficialii de la
București ar trebui să îl ia serios în considerare.
Evoluțiile lente din reforma Justiției nu sunt doar
reflectarea unei activități guvernamentale precare,
ci și o reflectare a unei opoziții cu alte
preocupări.
În ceea ce privește viitorul, perspectivele nu
sunt pozitive în acest moment. UE a reprezentat
o temă prioritară a campaniei electorale din 2004,
dar nu va mai fi cazul în 2008. Aflați în an
electoral, politicienii români au alte priorități. Una
dintre acestea a fost reprezentată de efortul
bugetar de creștere a pensiilor la finalul anului
2007 fără a ține cont de afirmațiile oficialilor
europeni care au avertizat referitor la posibilitatea
inflației. Dacă cele două sunt corelate, rămâne de
văzut în urma unor studii specializate, dar
experiența europeană oferă mai multă siguranță
decât populismul electoral autohton. În plus,
unele partide au avut deja de suferit de pe urma
acțiunilor DNA și CNSAS și nu sunt interesate de
continuarea cercetărilor politicienilor. Absența
aceasta de voință este complementată de
instabilitatea la care UE nu se referă explicit în
rapoarte, dar care este îndeaproape cunoscută. Un
guvern minoritar depinde de voința politică a
opoziției pentru a-și promulga legile în Parlament.
Această situație, prezentă în România, este în
oarecare blocaj, cel puțin declarativ. Aproape
săptămânal liderii opoziției afirmă că nu vor mai
susține nicio inițiativă guvernamentală fără ca
anumite condiții să fie îndeplinite. Cum acestea
din urmă nu converg la partidele de opoziție,
prioritățile și orientarea ideologică diferind,
guvernul nu ar trebui să poată face vreun pas.
Totuși, nicio moțiune de cenzură nu a destituit
Guvernul. Discrepanța dintre declarații și acte este
una vizibilă, iar aceasta nu poate decât crea
confuzie în exterior. Nu în ultimul rând,
politizarea instituțiilor și efectele produse de acest
proces conduc la scăderea încrederii în capacitatea
de reformare a Justiției. De exemplu, deciziile
diferite date de Curtea Constituțională în cazuri
asemănătoare (Adrian Cioroianu și Norica
Nicolai) nu fac decât să ridice semne de întrebare,
justificate sau nu, la adresa acesteia.
Raportul negativ elaborat de către UE la
adresa României pare însă a îngrijora mai mult
analiștii decât politicienii români. Aceștia din
urmă au primit cu detașare raportul, observând
mai curând discrepanțele dintre noi și vecinii
bulgari decât cvasi-inexistența progreselor făcute
pe plan intern. Semnalele din partea Bruxelles-ului
vor continua să vină, dar absența unei reacții din
partea oficialilor români nu este de bun augur.
Astfel, în locul unei strategii care să vizeze
corupția instituțională, alegem să avem ca
ministru de Justiție un surogat, o soluție de
urgență. În locul unui profesionist cu reforme
propuse după model european, avem certuri între
președinte și liberali. Problema României constă
în absența responsabilității statutului de membru
al UE. Cadoul politic nu este apreciat pe măsură,
iar beneficiile sale vor scădea considerabil dacă nu
vom răspunde cu măsuri proporționale. Raportul
elaborat de UE este atât pentru statele vizate, cât
și pentru ca celelalte membre să realizeze situația
noilor veniți. Privind ultimele evaluări, nu sunt
motive de bucurie nici pentru români și nici
pentru europenii ce ne-au acordat o șansă.
i www.bbcromanian.com, 4 februarie 2008, accesat la
6 februarie 2008.
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
19
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ist BHdung Freiheit?
^|| Vlad Mureșan
Intr-un sens antropologic (deci total), cultura
este -extensiv- cam totul. Altfel spus: totul este
cultural. Dar intensiv ea nu mai este astfel
nimic, deoarece se dizolvă în social. Tot ce este
social este deja cultural. Abia o definiție elitară
poate diferenția cultura înaltă (rafinată, instruită,
educată) de o sumă de habitus-uri inerțiale
consuetudinare.
Altfel spus: doar pentru că metoda impune
amplificarea extensivă a termenului de descriptiv
de cultură (cu diluarea intensivă corespunzătoare),
nu înseamnă că trebuie să renunțăm la o definiție
normativă, axiologică și aristocratică a ei.
Cultura ca aparat al
supraviețuirii
Cultura este pentru Malinowski un aparat al
supraviețuirii, care amplifică strategiile de răspuns
adaptativ ale societăților la propriile lor nevoi:
cultura este o funcție a nevoilor fundamentale,
funcția lor rezolutivă, răspunsul lor de
supraviețuire, un mecanism adaptiv care
deservește, finalmente selecția naturală: „Cultura
răspunde nevoilor naturii și nu este decât
prelungirea lor organizată. Cu cuvintele lui: ea nu
Îl împinge pe om într-o direcție care-l
îndepărtează de propria lui natură”'. Pentru el
cultura este expresia însăși a acestor nevoi, iar nu
aparatul lor cenzorial.
„Omul trebuie să răspundă suficient nevoilor
organismului său, să se îngrijească de alimentație,
îmbrăcăminte, locuință. Astfel el dezvoltă pentru
satisfacerea acestor necesități întregul aparat
cultural (...) Forma concretă care se naște odată
cu satisfacerea unei nevoi, Malinowski o numește
instituție. Există deci pentru nevoi diferite,
instituții diferite, al căror întreg, este cultura
privită ca totalitate coapartenentă
(zusammenhangendes Ganzes)”.''
În spatele oricărei instituții observăm acum
ritualizarea (deci instituționalizarea) unor strategii
ale satisfacerii necesităților. Structurile sociale sunt
elaborate pe baza funcțiilor antropologice, va
spune Parsons mai târziu. Totuși, funcționalismul
nu este ușor reductibil la biologism: nevoi, deci
funcții, nu înseamnă numai nevoi biologice: există
și nevoi spirituale, sau, în termenii lui Parsons,
„expresive”:
Această concepție funcțională s-a într-un divorț
explicit cu interpretarea psihanalitică a culturii, și
polemica lui Malinowski cu Freud a făcut carieră.
Cultura ca aparat represiv
Pentru Freud (Totem și tabu), cultura este din
contra, o suprastructură impusă bazei pulsionale a
sinelui, acest rezervor anarhic de vectori volitivi.
Supraeul, ca totalitate culturală (axiologică)
introectată este dizarmonic cu infra-eul
inconștient (Sinele). Astfel că normativele culturii
sunt tot atâtea baraje edificate împotriva „nevoilor
naturale”. De aici, potențialul protestatar al
oricărui individ, care pare, în retrospectiva foarte
modernizantă și occcidentalizantă a lui Freud,
mereu pe punctul de a dinamita societatea.
Altfel spus, supraeul încruntat și dictatorial ar
fi „de dreapta”, iar sinele pulsional anarhic ar fi
„de stânga”. O dictatură psihanalitică de dreapta
ar produce psihopatie, o anarhie psihanalitică de
stânga ar produce sociopatie. Abia homeostaza
psiho-vectorială ar garanta sănătatea.
Faptul că tensiunea individ/societate nu este
fundamentală rezultă însă din
complementaritatea, iar nu disjuncția culturii cu
baza deziderativă a individului. Individul pierde
deci vocația anarhiei și nu mai suferă de nevroza
„revoluționară” a perpetuei emancipări.
Pentru Freud cultura este aparatul de
reprimare a tuturor acestor nevoi, extensia inter-
subiectivă a unei structuri axiologic-normative. În
spatele fiecărei instituții observăm ritualizarea
unui interdict. Evitând apariția sociopaților,
supraeul (acest polițist al gândurilor și
impulsurilor, gardian interior al ordinii publice)
nu face decât să producă psihopați. Dar când
„polițistul interior” este debordat, anarhia umple
strada, și trebuie să intre în acțiune „polițistul
exterior”, organul vizibil al legii publice...
Rămâne să subliniem solidaritatea
funcționalismului cu universalismul. Aceleași
funcții sunt expresia unei platforme antropologice
unitare, specia umană.
Cultura ne reprimă sau ne
eliberează?
Dacă pornim deci de la primul sens, cultura
ne ajută să supraviețuim. Dacă pornim de la al
doilea sens, cultura ne poate bloca individuarea.
Abia cultura spirituală (deci dincolo de sensul
antropologic sau psihanalitic) poate evoca sensul
unei libertăți interioare majore.
Evoluționismul cultural, care pare atât de
discreditat, are totuși o presupoziție
originarmente egalitaristă la care ar subscrie cel
mai virulent neostructuralist: toți sunt
potențialmente (ab origine) egali. Doar că unii
trebuie să actualizeze egalitatea, scufundată sub
un retard istoric (discutabil desigur, dar imposibil
de anulat ca problemă, printr-un decret politic).
Pentru postmodern, toți trebuie să fie egali in
actu, hic et nunc, sub scutul politicii corecte,
evitând aprioric o dezbatere asupra dezvoltării
structurilor retardative în istorie.
Malinowski o spune el însuși, însă destul de
vag: „Toți oamenii sunt egali dar diverși, și toate
diversitățile sunt egale/iii Afirmația poate fi
precizată astfel: „El a plecat de la ideea că toți
oamenii au aceleași nevoi fiziologice și că, pentru
a le satisface, ei au construit o varietate de
sisteme, din care fiecare dovedește, prin chiar
existența lui, capacitatea de a le asuma. Pentru că
toți oamenii sunt moralmente și fizic egali,
societățile în care ei trăiesc trebuie să fie și ele
egale, deasemenea.”iv
Prin urmare, deși toți oamenii sunt egali (ceea
ce evoluționismul atât de discreditat presupune
deja fără crispare), totuși, inegalitatea rezidă în
adversitățile de traseu care au diferențiat expresiile
adaptive ale oamenilor, fără să infirme omogeni-
tatea lor valorică de principiu. Putem deci spune,
încălcând (evoluționist) rigorile abstinenței politic
corecte, dar și orice egalitarism orb: toți oamenii
sunt egali, dar nu neapărat și sistemele
(introecțiile) lor culturale. Astfel, deși Malinowski
expune ceea ce I.C. Jarvie a denumit „metafizică
a egalității”, nu e mai puțin adevărat că el
păstrează niște criterii funcționale de ierarhizare a
capacităților diferențiale de a actualiza sisteme
inteligibile adaptive. Acestea, culturile, deservesc
Ciprian Chirileanu
Deochi 2
ele însele diferențial, deci în varietăți ierarhice ale
eficienței, necesitățile fundamentale egale ale
speciei umane. Observăm că funcționalismul nu
este antievoluționist, ci conține doar o
neutralitate: dar de fiecare dată când o cultură nu
satisface suficient necesitățile funcționale ale
indivizilor (biologice dar și expresive), se deschide
problema ierarhizării sistemelor culturale după
criteriul eficienței lor funcționale.
Prin urmare, chiar dacă am fi la origine egali
(și suntem într-un sens axiologic - nimeni nu are
mai multă îndreptățire să trăiască decât altul),
inegalitățile apar din modul diferit cum abordează
cei egali propriul lor destin (asta ca să nu
menționăm dotația diferențială).
Cultura nu este deci automat eliberatoare. Ea
poate și trebuie să funcționeze inhibitor, ea este
un instrument de supraviețuire. Abia ideea
cultivării unor virtualități ascunse (adormite)
trimite la sensul eliberator al culturii. Și
iluminismul care a masificat și standardizat acest
proces de trezire prin cultivare sistematică a ratat
caracterul excepțional și aristocratic al cultivării
sinelui.
i Lombard, Jacques, Malinowski. Culture et
fonctionnalisme, în L’anthropologie britannique
contemporaine, PUF, 1972, pg. 13.
ii Peter Marwedel, Funktionalismus und Herrschaft.
Die Entwicklung eines Theorie-Konzepts von
Malinowski zu Luhmann, Pahl-Rugenstein Verlag, Koln,
1976, p. 26-27.
iii Bronislaw Malinowski, cit. în Lombard, Jacques,
Malinowski. Culture et fonctionnalisme, în
L’anthropologie britannique contemporaine, PUF, 1972,
pg. 28.
iv Lombard, Jacques, op. cit. pg. 28.
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
"2ăj
Black Pantone 253 U
remarci filosofice
Logos, mit °i adevăr (II)
____________
Am constatat deci că logos-ul pare
neputincios atunci când trebuie să
definească adevărul, să răspundă întrebării
„Ce este adevărul?”. Este motivul pentru care am
propus, conform cu a doua parte a tezei noastre,
să vedem dacă putem afla mai multe despre
adevăr cu ajutorul discursului mitologic. Voi
utiliza binecunoscuta alegorie a peșterii, din
dialogul Republica a lui Platon. Deci aparent, nu-i
nimic original în acestă considerare a raportului
mit-adevăr.
2.	Raportul mit-adevăr
a) Alegoria peșterii
Ceea ce ar putea fi inedit, ar fi susținerea unei
teze secundare: în această alegorie putem
identifica, la fiecare nivel al ascensiunii efectuate
de filosof, diferitele teorii ale adevărului
cunoscute în prezent: coerentistă,
corespondantistă, realistă, absolutistă, utilitaristă
ș.a.m.d. Alegoria se află chiar la începutul cărții a
VlI-a din dialogul lui Platon. Este vorba despre o
discuție filosofică între Socrate și Glaucon. Iată ce
spune Socrate:
„— Iar acum Glaucon, reprezintă-ți natura
noastră, i-am spus, după cum aceasta este sau nu
este iluminată de către educație, conform
tabloului următor. Reprezintă-ți niște într-o
încăpere subterană în formă de cavernă, a cărei
intrare deschisă luminii se întinde pe toată
lungimea fațadei. Aceștia se află aici din copilărie,
legați de picioare și de gât astfel încât să nu poată
mișca sau privi în altă parte decât în fața lor,
deoarece legăturile îi împiedică să întoarcă capul.
Lumina unui foc aprins în depărtare, la înălțime
strălucește în spatele lor. Între foc și prizonieri se
află un drum ascendent; de-a lungul acestui drum,
între prizonieri și foc, se află un zid sub forma
unui paravan, pe care-l montează actorii de
păpuși între ei și public; iar deasupra zidului,
aceștia își exibă minunățiile.
— Văd toate acestea, spune el.
— Reprezintă-ți acum, de-a lungul acestui zid,
oameni purtând instrumente de tot felul, figurine
umane și animale, din fier, din lemn și tot felul
de corpuri, care depășesc înălțimea zidului. În
mod natural, printre acești purtători de marionete
care defilează, unii vorbesc, iar alții nu spun
nimic.
— Iată, spune el, un tablou ciudat și niște
prizonieri ciudați.
— Este o lume care seamănă cu a i-am
răspuns. Și înainte de toate, crezi tu că în această
situație au văzut prin ei înșiși altceva decât
umbrele proiectate de foc pe peretele cavernei,
care se află în fața lor?
— Ar putea să fie altfel, spuse el; dacă sunt
constrânși să rămână cu capul imobil toată viața
lor?
— Iar cu obiectele care defilează, nu se
întâmplă la fel?
— Fără îndoială.
— Atunci, dacă ar putea să converseze între ei,
ești de acord că aceștia cred că se referă la obiecte
reale, atunci când discută despre umbrele pe care
le văd?
— În mod necesar. ”
Dialogul continuă, însă fragmentul este
suficient pentru interpretarea de față. Deci avem
o peșteră, imagine dramatică a lumii noastre,
unde sunt înlănțuiți oamenii, muți și imobili, cu
spatele la intrare, pe acolo pe unde intră lumina.
Ei percep niște umbre proiectate pe peretele din
fundul cavernei și aud sunete proferate de actorii
din spatele zidului de pe înălțimi. Filosoful
reușește să se elibereze de aceste iluzii, mai
puternice decât lanțurile adevărate și iese afară
din cavernă pe drumul ascendent. Cum a reușit
acest lucru?
b)	Eliberare °i ascensiune
Foarte simplu. Prin instrucția filosofică, prin
educație am putea să ne dezlegăm de lanțuri și să
ieșim din peșteră pe drumul ascendent. Textul
este deci foarte simplu. Însă sub aparența de
simplitate, fragmentul prezintă mai multe nivele
hermeneutice, mai multe fire conducătoare,
împletite, care conferă bogăție simbolică și
semantică acestei alegorii. Într-adevăr, avem o
variantă pur literală, adică lectura textului pe are
am făcut-o deja, care este anecdotică; o putem
povesti copiilor, cărora le-ar place și pe care ar
înțelege-o fără probleme. Există un alt nivel care
este mitologic; un altul care este științific; unul
care este magic și bineînțeles există un nivel
mistic.
Atunci când Socrate afirmă despre cei din
cavernă că „este o lume care seamănă cu a
noastră”, cuvintele lui au o perenitate evidentă;
sunt mereu adevărate. Cei care „păcătuiesc” prin
ignoranță se află în obscuritate, în tenebre, sunt
înlănțuiți. Peștera este o închisoare; este metafora
omului ignorant care nu reușește să se elibereze.
Însă în majoritatea miturilor societăților arhaice,
Ciprian Chirileanu	Deschideri 7
pre-moderne, caverna este deasemeni simbol al
pântecului matern; altfel spus, locul de naștere al
copiilor. Ieșirea din peșteră este deci o eliberare,
pe care o putem realiza prin educație și în același
timp o naștere, pământul fiind simbol de
fertilitate.
Dar în același timp, grota, adâncurile
pământului sunt un simbol negativ, acela al
mormântului, al morții! Dealtfel, în alt dialog al
lui Platon, Phaidon, întâlnim această idee a
sufletului ca prizonier al corpului: „corpul este
mormântul sufletului” spune Platon. Ideea de
obscuritate, de tenebre se asociază în mod
normal cu această interpretare. Mitul converge
aici cu practicile filosofice de pedagogie și de
inițiere, într-un fel de naștere mistică. Deci cu
ajutorul filosofiei, prin maieutică, am putea
renaște. Trei idei trebuie reținute: de naștere, de
eliberare și de inițiere.
Într-adevăr, în societățile tribale, educația era
înțeleasă ca o inițiere, care opera un pasaj al
neofiților de la ignoranță către cunoaștere.
Trecerea se făcea printr-un fel de moarte, deoarece
neofitul părăsea lumea copilăriei, lumea
ignoranței pentru a penetra în lumea societății
adulților, a celor care știu, care cunosc. Educația
produce frică, din cauza morții simbolice, pentru
că este o inițiere. De unde și suferința. Orice
naștere este un act de suferință. Venirea pe lume,
intrarea în ființă se face prin suferință. Este ca și
cum lumea nu ne dorește, ca și cum existența
refuză tot ceea ce vine spre ființare. Or statutul
ontologic al neofiților se schimbă prin inițiere, ei
vor fi alții după inițiere, căci aspiră la o altă
existență, la o nouă lume. În același timp,
filosoful suferă în sens propriu pentru că abia a
reușit să se elibereze din lanțuri: corpul îl doare,
lumina îl orbește, panta este dificilă, drumul care
urcă este greu; viața este o povară.
Tot la acest nivel întâlnim mai multe tipuri de
adevăruri. Primele două tipuri, cel mai ușor de
detectat, apar atunci când oamenii sunt închiși și
privesc peretele din fundul peșterii, ca la un
spectacol, ca la cinema. Ei văd imagini și aud
sunete asociate acestor imagini, fenomene
coerente. Iată adevărul coerență apare aici în
cavernă. Deasemeni întâlnim adevărul
corespondență, deoarece sunetele auzite
corespund imaginilor percepute. Iar prizonierii
sunt convinși că ceea ce văd și aud este coerent și
corespunde realității! Iată cele două teorii de mai
devreme cu toate inconvenientele lor.
c)	Lacul primelor reflectări
Deci filosoful liber începe să urce și ajunge la
lacul primelor reflectări unde se văd formele
platonice, Ideile. Formele ideale se află în lumea
inteligibilă și se reflectă în acest lac din lumea
sensibilă. Ideile de adevăr, de justiție, de frumos,
de bine sunt reflectate de acest lac. Sunt lucruri
bine cunoscute. Dar, într-o interpretare mai
personală, pot afirma că acestea sunt adevărurile
de tip științific. Reflectare înseamnă și gândire. La
fel ca în științe, putem observa raporturile
invizibile, dar inteligibile ale lucrurilor și
fenomenelor sensibile. Dau exemplul ecuațiilor
fizicii. Acestea sunt expresii formale ale
raporturilor sau relațiilor care există între lucruri,
procese, fenomene sensibile, dar care sunt
invizibile. Trebuie un fel de oglindă, ca expresia
lor formală, care să le reflecteze, să le expliciteze.
Expresia formală a legii atracției gravitaționale ne
permite să vedem ceva care este inteligibil, dar
care altfel ar fi rămas invizibil, implicit. Deci
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
Black Pantone 253 U
avem aici un tip de adevăr realist propriu °tiinței,
care trece prin experiență. Realismul teoriilor
științifice își găsește sursa în realismul platonic.
Oamenii de știință nu sunt conștienți de acest
lucru, iar opiniile lor sunt desemnate de
epistemologi ca un fel de realism naiv.
d)	Zidul magic
Drumul continuă, filosoful ajunge la nivelul
zidului unde sunt ascunși manipulatorii de
marionete; este zidul magic. Aceștia se agită, emit
sunete, cuvinte, fac tot felul de gesturi pentru a
comunica mesaje și imagini celor care sunt
prizonieri în grotă. Despre ce este vorba? Foarte
simplu, principiul de funcționare a mass-mediei
este chiar acesta; principiul cinematografului.
Exemplul nu este vulgar și nici anacronic,
deoarece cinematograful înglobează celelalte arte.
Lista este mult mai lungă (televiziunea,
învățământul, politica etc.), dar este suficient să
precizez că toate formele de exersare a puterii se
conformează acestei scheme.
Cine sunt acești manipulatori din spatele
zidului? Niște filosofi care au cedat tentației, care
s-au întors din drumul ascendent și s-au oprit aici.
Dar despre ce tentație este vorba? De putere! Dar
de ce puterea ar fi o tentație? Pentru că filosoful
nu are putere (pouvoir), însă are potență
(puissance). Este o altă teză secundară care poate
părea scandaloasă și provocatoare. Potență și
putere sunt două lucruri diferite. Când își
prezervă potența, pe drumul ascendent către
lumea inteligibilă, el rămâne un filosof.
Dimpotrivă, dacă este tentat de putere, adică de
acest sistem de comunicare, de manipulare, atunci
devine un simplu actor, artist, jurnalist, politician,
om de afaceri. Toți cei care se află în spatele
zidului au acceptat tentația magiei. Faptul de a
acționa, de a transforma și de a manipula lumea,
de a comunica și de a exersa puterea la distanță
în mod ocult este chiar magia.
Pentru a înțelege mai bine această diferență
între potență și putere, trimit la Aristotel care
făcea distincție între potentă și act. De exemplu,
dacă ridic în acest moment brațul drept, el este
ridicat în act; dar înainte de a-l ridica, atunci când
atârnă liber pe lângă corp, pot afirma că
„potențial brațul este ridicat”. Potențial, brațul
meu poate executa o mulțime de lucruri, câmpul
posibilelor este foarte vast, ba chiar infinit. În
schimb, puterea pe care o exersez în act este
limitată. Deci potența este infinită, fiindcă ține de
lumile posibile, în timp ce puterea este finită
pentru că ține de actualitate. Ceea ce câștig în
putere prin actualizare, pierd în potență, căci
reduc câmpul de posibilități. Mecanismul este
foarte simplu, se întâmplă ca atunci când energia
potențială se convertește în energie cinetică sau
lucru mecanic; și vice versa. Atunci când filosoful
decide să se oprească în spatele zidului magic, are
acces la putere, la glorie, la bogății, însă pierde
potența spirituală. Cei mai mulți filosofi cedează
acestei tentații utilitariste, pragmatice. Or filosofia
nu este utilă, căci nu este mercantilă; adevărul nu
conferă câștiguri. De aceea filosoful nu acceptă să
fie plătit pentru învățătura sa; iar în antichitate
aceasta era una din regulile care-l distingeau de
sofiști.
e)	Ascensiunea mistică
Drumul ascendent continuă pe lângă focul
magic, de tip prometeic; este focul care
furnizează celor din peșteră lumina iluzorie, sursă
a manipulării. Dacă reușește să depășească și
această etapă inițiatică, filosoful a ales drumul
mistic. Cum așa? De când este filosofia mistică?
Dintotdeauna. Dacă dorim cunoașterea
adevărului, ne aflăm într-un demers de tip mistic.
Pentru că orice tip de cunoaștere este cunoaștere
totală, altfel nu are sens ca și cunoaștere. Cei
ascunși în spatele zidului magic doresc puterea
totalitară, în timp ce filosoful aspiră la
cunoașterea totală. Acesta este chiar demersul
mistic. Întreaga istorie a filosofiei occidentale este
deșirată între aceste două posibilități: ascensiunea
sau cunoașterea mistică pe de o parte și căderea
magică sau cunoașterea luciferică pe de altă parte.
Deci filosoful își continuă drumul încercând
să-și prezerve potența, domeniul posibilităților,
virtualitatea. În franceza veche, cuvântul
virtualitate are ca rădăcină termenul vir, care
înseamnă „om”. Om în sensul de „bărbat viril”,
potent; un bărbat adevărat. Deci ce se întâmplă
cu filosoful care cedează tentației de magie și de
putere? Foarte simplu, își pierde virilitatea, deci
devine impotent. Dar această rădăcină a dat în
latină virtii, de la care s-a format virtute; în fond,
exact ceea ce filosoful dorește să obțină și să
conserve cu fiecare etapă inițiatică. Filosofia
morală își are rădăcinile în această idee.
Ultima etapă este zborul mistic către cerul
Ideilor, către lumea inteligibilă. Escalada de pe
muntele magic se transformă în ascesiune mistică;
astfel filosoful are acces la adevărul absolut,
adevăr de tip mistic. În toate curentele mistice,
oricare ar fi epocile istorice sau culturale, avem
de-a face în acest caz cu ideea de revelație, de
împărțire și de comuniune. Cei care stau ascunși
în spatele zidului se ocupă cu comunicația magică
și cu comunitarismul tribal; pe când aici avem
comuniune și participare de tip mistic. Nu este
un simplu joc de cuvinte; cei doi termeni au
aceeași etimologie: comuniune și comunicare
înseamnă la origine „a pune lucrurile împreună, a
împărți, a schimba, a transmite, a împărtăși”.
După aceea urmează contemplația și revelația,
care sunt inexprimabile.
f)	Drumul de coborâre
După această experiență mistică, filosoful se
întoarce, deoarece trebuie să împartă ceea ce
cunoaște cu cei închiși, trebuie să-i elibereze. Este
o datorie, datoria oricărui filosof. Cu ce
instrumente, cu ce unelte o împlinim? Prin
predarea filosofiei. Dar „predare” sau
„învățământ” înseamnă prea puțin. Este ceea ce se
întâmplă în prezent în sistemul de învățământ
național: instruirea și predarea. Este prea puțin,
ba chiar insuficient, pentru că s-a uitat că
educația înseamnă mult mai mult; aceasta include
educația morală. Simpla predare, transmiterea
cunoștințelor este insuficientă. El trece din nou pe
lângă zidul magic și constată cu tristețe că aceștia
se ocupă de educația de masă, de sărăcire
intelectuală, de nivelare și uniformizare populară.
Filosofii sunt dimpotrivă angajați într-o
perspectivă mai profundă, de educație
perfecționistă, adică de educație morală.
Să ne amintim că dialogul dintre Socrate și
Glaucon a început cu noțiunea de „educație”.
Reiau prima frază: „Iar acum Glaucon, reprezintă-
ți natura noastră, i-am spus, după cum aceasta
este sau nu este iluminată de către educație,
conform tabloului următor”. Educația este deci
esențială. Cei mai importanți filosofi, care s-au
ocupat de educație (Socrate, Platon, Montaigne,
Locke, Rousseau, Kant, Spencer etc.) au insistat
asupra faptului că educația morală este baza
predării, a transmiterii cunoștințelor. Însă avem o
sarcină foarte dificilă ca filosofi. De ce? Pentru că
educația este o investiție de decenii, prin care se
câștigă puțin și se pierde mult și repede. Putem
pierde într-o singură noapte tot ceea ce a fost
obținut ani de-a lungul. Deci educația nu pare a fi
foarte utilă; însă rămâne singura metodă
nepericuloasă de ameliorare a omului.
Ajuns în peșteră, atunci când filosoful vrea să
mărturisească în mod direct ceea ce cunoaște, să
divulge misterele care sunt indicibile, el provoacă
violență volens nolens celor înlănțuiți. Faptul de a
dezvălui adevărul (a-letheia, ceea ce este ascuns,
dar care poate fi văzut) este un act violent. De
aceea filosoful riscă să plătească cu viața.
Inefabilul nu poate fi comunicat. Lucrurile cele
mai importante nu pot fi spuse. Dar să nu facem
confuzii. Există pe de-o parte cele nerostite, care
par importante, dar pe care nu se vrea să fie
spuse. Magicienii, sofiștii le cunosc deasemeni,
pentru că întregul lor demers constă în ocultarea
acestor lucruri „importante”. Prin această
disimulare, ei sugerează că dețin un adevăr
absolut; în realitate nu au acces la el, însă astfel îi
împiedică pe filosofi să răspândească iubirea de
înțelepciune.
Această iubire este percepută de prizonieri ca
o agresiune, ca un fel de viol. Ceea ce nu este
decât activitate intelectivă, de fecundare spirituală,
în acest dute-vino, mișcare ascendentă-
descendentă, de jos în sus, de sus în jos, seamănă
în mod evident cu un act erotic de fecundare
naturală. Actul intelectiv, în sens etimologic, are
ca principale ocurențe: fecundare, concepție,
creație, graviditate, generare. Însă doar ignoranța
captivilor duce la confuzia între intelecție și
fecundație. În acest act intelectiv, care ține de
lumea inteligibilă, converg toate firele
conducătoare, toate simbolurile pe care le-am
întâlnit pe drum; deci este foarte important și
explică deznodământul tragic: sacrificiul
filosofului.
Toți marii filosofi au avut un destin tragic; fie
au fost condamnați la moarte, fie la închisoare,
fie la exil, fie au fost interziși, persecutați și
cenzurați. De ce? Foarte simplu, deoarece potența
filosofului intră în conflict cu puterea sofiștilor
ascunși în spatele zidului magic. De aceea
filosoful care este întotdeauna singur este zdrobit,
distrus de acești stăpâni ai actualității. Doar
filosofia rămâne perenă!
În concluzie doresc să insist pe faptul că
riturile de inițiere specifice societăților arhaice au
precedat demersul filosofic. Filosoful este
moștenitorul magilor, șamanilor, înțelepților
tribului; iar riturile de ințiere au fost transformate
de filosof în metode de educație. Cu ce scop?
Pentru ameliorarea oamenilor. Pentru a-i conduce
către adevăr, având încredere că vor reuși singuri,
prin ei înșiși să urmeze un drum de același tip.
Adevărul este ascuns, ocult, ezoteric; însă poate fi
dezvăluit, poate fi în foarte rare ocazii exoteric.
Adevărul este o valoare și ca orice valoare acesta
sugerează imaginea unei comori. Nu întâlnim
comori la tot pasul, acestea sunt ascunse. Tot ceea
ce este prețios este misterios și rar. Dar nu tot
ceea ce este ascuns este prețios. Atunci filosoful
are rolul de a indica drumul cel bun, pentru ca
oamenii să se descurce singuri și să descopere
comori! „Fiindcă nu există nimic ascuns care nu
va fi descoperit, nimic tăinuit care nu va fi
cunoscut și nu va veni la lumină”.
15 ianuarie 2008, Grenoble
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ideal si generație
Revista Tribuna publică opiniile mai multor tineri despre idealul (idealurile) vârstei și ale generației
lor, uneori văzute și de alții. Întâmplător, autorii sunt studenți (Facultatea de Științe Politice,
Administrative și ale Comunicării), liberi, prin urmare, mult mai liberi și mai sinceri cu visele,
decepțiile și utopiile lor. Sinceritate care presupune, implicit, o invitație la dialog. Pe o temă și mai
multe întrebări trecute, uneori cu indiferență, în subsolul paginilor de istorie și cultură românească.
Faptul că toți vor absolvi foarte curând poate fi de bun augur pentru schimbarea de optică privind
abordarea mai direct-pragmatică a ideilor de valoare și succes. Fără să fie, deocamdată, un grup de
creație, autorii, găzduiți acum de revistă, aspiră deja la o identitate proprie. Câțiva sunt, de puțină
vreme, inițiatorii unei publicații cu program. Sub un titlu (Contact Cultural/Light), sugerând litera și
spiritul civilizației fast-food, ei propun reactualizarea modei pop-art șaizeciste din perspectiva
realităților contemporane românești. În ultima instanță, tot un dialog între forme culturale și generații.
Le spunem bun venit!	(Aurel Sasu)
Exista lucruri mai importante
decât idealurile
Mark Racz
Este foarte greu să vorbe°ti despre idealuri
într-o societate partajată. Împărțită între un
murmur de fond (încă prezent) al nostalgiei
predecembriste și între școala de vară a
capitalismului self-made, societatea românească
nu pare a avea răbdare pentru retorica, adeseori
contraproductivă, a idealurilor. Acestea sunt
biologic legate de arealul cultural și de jocurile
sociale ale grupului sau comunității în care
individul se afirmă. Astfel, pentru a căuta idealuri
(sau ce a mai rămas din ele) trebuie să ne uităm
la devenirea României. O cultură în cel mai bun
caz speculativă, așa cum e văzută de mulți cea
română, nu poate găzdui idealuri forte. Cu atât
mai mult cu cât trăim în plină mozaicare a
culturii lumii, în plină „industrie a culturii”.
Destinele sunt din ce în ce mai puțin autonome,
„narațiunile” oamenilor prea asemănătoare cu
marile gag-uri ale divertismentului contemporan,
pentru a avea încredere în intermitența unor
idealuri. Din jocul aerat al marilor idei, care,
pedante, se țin mereu departe de puzzle-ul unei
perioade istorice propriu-zise, trebuie coborât în
eveniment, adică acolo unde individul se
amestecă cu timpurile pe care le trăiește.
M. are 23 de ani și urmează să se mărite. E
dintr-un oraș de provincie (în măsura în care mai
avem provinciali în ziua de azi) și a studiat la
Cluj Literele. Auzind de idealuri, spune că nu s-a
simțit niciodată pregătită pentru o astfel de
întrebare. ”M-am luat cu școala și cu serviciul
(lucrează în presa clujeană n.r.) Și nu m-am gândit
vreodată la asta prea mult. Am crezut că
idealurile se ating prin experiență și că, de fapt,
acesta ar fi un ideal cât de cât realizabil: să exiști
astfel încât să îți îndeplinești dorințele fără să-i
vătămezi pe alții, dacă se poate. Ținând cont de
ritmul vieții mele, acum, dacă ar fi să aleg, ideal
mi s-ar părea să am posibilitatea de a jongla cu
obligațiile și timpul pe care îl am pentru mine”.
Politica actuală nu poate, în niciun fel, să fie
sursă de inspirație pentru un ideal. „Nu avem
nimic de învățat de la politica actuală
românească. Știu că toată lumea critică până peste
cap, dar, rațional vorbind, nu ai alternative viabile
din punct de vedere ideologic”, observă M.
Aceștia, politicienii, nu au habar, de multe ori,
despre idealurile partidului pe care îl reprezintă,
fiind ghidați doar de simplificarea „rutelor
comerciale”, și nu de îndeplinirea promisiunilor,
ajunse mai degrabă exerciții de stil decât
angajamente reale. „Am citit mult în facultate, nu
se putea altfel, dar nu cred că am rămas marcată
de vreun roman sau de un eseu sau orice altceva.
Am dat la Litere pentru că vroiam să predau
limba română, nu dintr-o atracție intimă față de
literatură. Așa că nici din cărți nu am avut de ales
idealuri. Poate procedee de a-i citi, înțelege pe
ceilalți și însușirea unei anumite chei a lumii”,
recunoaște franc M. Nu am putea trăi, oricum,
într-o lume plină de romancieri.
De citit nu a avut chef niciodată C. A
terminat o facultate de profil comercial pentru că
diploma e necesară, iar admiterea a fost ca și
inexistentă. ”Cred că dacă nu începi de mic, nu
prea ai cum să te ții de carte”, spune el. Pentru el
e mai importantă existența practică, mai bine
spus munca. La fel ca M, el se va căsători în
curând, fapt care îl face să gândească în cheia
satisfacerii nevoilor unei familii. S-a angajat ca
militar în noul val de „soldați profesioniști”,
pornit anul trecut, atras de stabilitatea postului și
plata bună. Totuși, încearcă să consume cultură,
mai ales cinema și programe TV. Politica e o
mare necunoscută pentru el, deși merge de fiecare
dată la vot, mai mult din simț civic, decât din
discernământ politic. Cineva ne conduce, crede el,
dar nouă ne e foarte greu să îi controlăm pe ei,
așa cum s-ar cuveni. Lecția democrației e astfel
parțial învățată, asta pentru că știe că are puterea
cetățeanului plătitor de taxe, dar nu are
instrumentele necesare pentru a-și pune în
practică forța.
De altă părere e M., un tânăr absolvent de
Matematică-Informatică. El a fost membru activ
al fostului Partid Umanist, actualul Partid
Conservator, asta la nivelul grupării de tineret.
Crede în puterea fiecăruia de a schimba partea de
lume pe care o poate ține în căușul palmelor și că
totul ține de dorință. Dorința lui cea mai mare e
să își „facă o firmă” în domeniul programării pe
calculator. Nu exclude totuși, plecarea în
străinătate, unde meseria lui e mult mai bine
plătită. Până la urmă, patriotismul nu ține de
foame și, de fapt, nu ar trebui să se ajungă în
postura în care ar face-o. Cultura sa se identifică
aproape total cu marea ofensivă pop americană
începută în anii ’80 (de la Rambo la Gloria
Gaynor). Literatura, cinema-ul, muzica americană
sunt toate consumate cu aviditate de M., asta și
în măsura timpului avut la dispoziție. Filmele
sunt produsul cultural cel mai accesat de el, în
special cele dinamice, de acțiune sau război,
sau/și comice; nu dă o prea mare șansă culturii
europene, pe care o consideră plicticoasă și lipsită
de sevă. Consideră un calvar orele pe care le
petrece la cinema privind un film francez, obligat
fiind de prietena sa. România nu face excepție: e
o țară depășită, spartă în bucăți, fără coloană
vertebrală sau valori clare. În cazul unei crize
reale, crede M., românii ar cădea în genunchi,
cerând ajutorul vreunui frate mai versat în ale
apocalipsei. Nu-l atinge deloc faptul că românii
sunt creativi și isteți, atâta timp cât nu au poftă
de muncă. Tocmai de aceea, crede că va avea
șanse minime să aibă o afacere de succes care să
includă doar români. Auzind de idealuri, M. râde
puțin. Nu crede în idealuri, ci doar în capacitatea
individuală și practicarea acesteia. Un lucru
devine important pe măsură ce îl realizezi și nu
există fericire mai mare decât îndeplinirea unui
plan bine pus la punct din punct de vedere
teoretic. Sigur, trebuie luate în considerare și
unele principii morale, dar acestea sunt mereu
argumentele celui învins. „Tot timpul concurez cu
cineva”, socotește M. Nici el și nici adversarul său
nu se vor da în lături de la nimic pentru a-și
atinge scopurile. Despre relații sentimentale,
numai cuvinte bune, funcționale. O prietenă/soție
„trebuie”, e nevoie de cineva care să te susțină în
momentele copleșitoare ale vieții profesionale.
Acest misoginism totuși temperat și care oferă
multe drepturi consoartei e dublat de atitudinea
prietenei lui, care tolerează această existență-
relație comodă, accesibilă și total superficială, ea
fiind, după vorbirea curentă, post-feministă.
Atitudinea lui M. față de societate sau celălalt,
deja superfluul celălalt, nu diferă prea mult de cea
a tatălui său, de exemplu, fost maistru la
Năvodari. În viață trebuie să aduni bob cu bob,
puțin câte puțin (deși îmbogățirea peste noapte,
fabulă extraordinară a filmelor care l-au format,
nu e exclusă și chiar dorită). Pe lângă asta, e bine
să te și însori (nu e „sănătos” să trăiești singur,
îmi spune M) și să tratezi ca atare ideile sau
categoriile sociale deja bătătorite și pe care nimeni
nu se sinchisește să le pună la îndoială (ungurii,
homosexualii, Dumnezeu - enumerarea îi aparține
eroului nostru). Nu departe de atitudinea lui față
de familie se află C., care vede în căsnicie un
ideal al românului. După ce te însori, poți face
mai multe decât înainte, asta pentru că ai
certitudini, știi că ai la cine și la ce te întoarce.
Fidelitatea e un mit și trebuie tratat ca atare.
Pentru C., care va împlini 26 de ani în iunie, viața
adevărată începe la 30 de ani. E clișeul lui
preferat și îl absolvă de orice gânduri groaznice
legate de timp, bătrânețe sau chiar moarte. Idealul
său e să trăiască „mult și bine” - chiar dacă e o
doză însemnată de prozaic în această expresie, ea
sintetizează destul de bine idealul generației
contemporane. Consumismul nu e neapărat rău,
atâta doar că în stagiile incipiente, în fazele virale
de acomodare la o societate, tinde să sufoce.
Astfel, consumul nu lasă loc pentru alternativă.
„Generația tânără” e una a marilor descoperiri ale
posesiei de obiecte și a faptului că plăcerea nu e
interzisă, ci doar costă bani sau „discurs”.
Comoditatea și serialitatea existenței e scop în
sine, iar dinamica social-politică și culturală a
celor care caută să concretizeze aceste lucruri se
orânduiește după polaritatea consumului.
Cumva atipic pentru această serie e B. El are
29 de ani și a absolvit Facultatea de Filosofie. A
predat câțiva ani prin școli clujene, iar acum
traduce cărți din germană și engleză pentru o
editură bucureșteană. Lumea politică de la noi
(sau de pretutindeni) nu îi e ceva complet străin,
deși se ține departe de la a lua partea unui partid
sau altul. Idealurile și modelele nu-și au locul în
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
Black Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
politică, dar asta nu doar la noi, ci în general.
Politica nu e un lucru frumos, nici măcar politica
făcută corect, crede B. Lectura e un element
central al existenței sale. Aria de interese e una
foarte variată, de la lecturile filosofice de
specialitate la ficțiunea „douămiistă” românească,
în măsură în care aceasta există.
Se consideră mai degrabă un „mercenar”
literat decât un intelectual. Cinismul său
deranjează, dar impune respect - și distanța care
vine odată cu acesta. Nu s-a putut, mai bine spus
nu a dorit, să fie doar profesor sau să încerce
ceva în sectorul privat, deși a avut ocazia să o
facă. Uneori, acest tip de existență, generic
numită boemă, îi displace și ar vrea să se întoarcă
la catedră, dar spiritul critic dezvoltat îl oprește
mereu. Știe că nu ar rezista prea mult în confreria
școlară locală, evidență care, pentru el, se extinde
și în mediul academic. „Oamenii nu mai fac
proiecte cu cei meritorii, cu cei studioși, ci cu cei
pe care îi găsesc la îndemână. Nu se fac selecții
serioase, nu se caută potențiale reale, dar încă
necunoscute. Îi preferăm pe cei pe care i-am
strâns în jurul nostru, pe cei care ne sunt și
prieteni, și colegi, chiar amanți”. El nu simte că ar
aparține unei generații clare, ci că e mai mult
suma lecturilor și experiențelor de până acum.
Lecturile i-au dizolvat mare parte din conștiința
națională; astfel, naționalismul, patriotismul sau
orice alt fel de trăire exaltată la adresa unei țări i
se pare o mare pierdere de timp și dovada unui
spirit slab. Un om inteligent nu se poate concepe
decât ca un cetățean al lumii, iar nu ca un ins
între înși, cetățean între cetățeni.
L. nu ar fi chiar amic cu B. E un tânăr
inteligent, cu viitor academic și politic, crede el.
Studiază chimia, dar interesele sale depășesc total
limitele cercetării științifice. A fost membru, încă
din liceu, al multor grupuri ecologiste, organizații
ale maghiarimii tinere și multe altele. O vreme a
avut dorința de a îmbrățișa viața de preot, dar,
pragmatic fiind, și-a dat seama că nu poate fi un
„agent al schimbării” doar vorbind de la amvon.
Așa că a ales să studieze chimia, una dintre
pasiunile sale principale, dar să aibă în vedere
foarte clar ceea ce are de făcut pentru „frații” lui.
El e unul dintre cei care ar vrea să vadă o
comuniune reală între maghiari și români, din
care să dispară orice fel de disensiune. Pe de altă
parte, nu e dispus la nicio concesie în ceea ce
privește identitatea maghiarilor din Ardeal. Orice
încercare de a ajunge la un numitor comun, de a
negocia, de a renunța la ceva i se par lui L. tot
atâtea încercări de a pune cu capul pe butuc „o
cultură milenară”, după cum numește el cultura
maghiară. Politica e principalul motor prin care
problemele etiniei sale pot fi cunoscute și
rezolvate, așa că L. are convingeri și interese
politice clare. Este membru UDMR și inițiator al
unei obscure, aș adăuga eu, comunități online
dedicată literaturii maghiare contemporane.
Unidirecționalitatea opțiunilor sale e reflectată și
de consumul de cultură. A epuizat toți marii
clasici maghiari, a fulgurat puțin prin literatura
universală și s-a declarat complet străin de
scriitorii români - Rebreanu e un necioplit, un
„misogin” (am rămas puțin surprins), iar, mai
încoace, Cărtărescu e un folkist care a avut
norocul de a scrie când nimeni altcineva nu o
făcea consecvent în România. Citește, pe lângă
cărțile de specialitate de care are nevoie pentru
facultate, multă politologie - aici se vede nevoit să
citească și clasici ai domeniului, nu doar maghiari,
iar, la nivel de ficțiune, consumă romane peste
romane pe care le primește din Ungaria cu o
regularitate mecanicoidă de la prietenii lui. Mereu
vorbește despre câte un „autor capital”, aflat la
început de drum în scris, dar care, aș risca eu să
spun, nu depășește nivelul celor de la noi, care
publică o dată la un an sau doi câte o
„autoficțiune”, cum se spune. Muzica mare e cea
a lui Liszt, Strauss și a lui Beethoven. Recunoaște
geniul lui Enescu, cu ponderație totuși, acordând
poporului român politețea unei gene aplecate spre
creație artistică, dar vede același popor ca fiind
bolnav de lene, de inconsistență socială și morală,
obscur din punct de vedere politic sau viciat de
ideologii de buzunar. Ca să nu mai ne ascundem
după vorbe, L. ar vedea o Românie mai bună
dacă ar fi condusă de unguri. Faptul că acum
România nu e un model pentru mai nimic e un
motiv destul de bun pentru Lajos de a lupta
pentru întâietatea nației sale în fața celei
românești. Practic, și-a trăit până acum zilele
sperând că va veni clipa în care se va afirma
maghiarimea din Transilvania, un fel de castă
eleată în ochii lui, care e nedreptățită pentru că
nu are putere de decizie. Nu-i atacă direct pe
români, dar nici nu se dă în lături de la a spune
că aceștia ar fi mai eficienți, mai oameni între
oameni, dacă ar fi „administrați”. Acestea sunt
nișele pe care gândirea totalitaristă, care nu are
nevoie de prea multe resurse pentru a ființa, le
găsește în apatia generală a oricărei „societăți în
serie”.
Nu am avut niciodată abilități, prea multă
îndemânare în a trage concluzii. Cu atât mai
puțin când e vorba de un subiect atât de
alunecos. Idealurile țin mereu, cum am mai spus,
de context, iar în această perioadă suntem, ca și
„tânără generație”, într-un moment lipsit de
substrat ideologic. Cred cu tărie, deși e deja
superfluu, că suntem prinși în jocul oglinzilor
numite media, cultură pop, stringența consumului
și obligativitatea de a fi proactivi din punct de
vedere economic. Toate acestea au ca scop final o
existență comodă, luxuriantă, reconfortantă - deși
rar ajunge să fie așa, ținând cont că suntem
stresați, frustrați, obosiți, nervoși. Apartenența la
un grup și identificarea cu acesta e un deziderat
care poate duce la acte (cel puțin declarații)
extreme, cum e cazul lui L. Pe de altă parte e C.,
care e fericit pentru că a învățat regulile dansului
social, a reușit să „găsească o fată bună”, că are
un viitor asigurat, deși nimic nu e sigur nici
pentru el. Ar fi bine dacă proporția oamenilor
„salvați” de cultură ar fi de 1 la 5, cum e în
cazul acestei prezentări. B e printre puținii
oameni de vârstă relativ apropiată pe care îi
cunosc și care reușește sau tinde spre o existență
autentică, chiar dacă asta atrage după sine multe
excentricități, uneori deloc plăcute. Oricum, la
urma urmei, cu ce ajută un ideal, asta după ce ne
lepădăm de orice valențe care pot fi patetice?
Cum acestea, de regulă, își propun să opereze cu
categorii imateriale, ce țin de conștiință, etică,
idealurile nu au aplicare asupra vieții cotidiene a
omului modern (ca și cum s-ar putea să fie altfel
decât cotidiană). Aceasta e o evidență, nu o
replică pesimistă ori malițioasă. Omul își trăiește
satisfăcut viața, bucurându-se de acum-ului și nu
de „ce ar trebui să fie” sau „cum va să fie”. Cum
„zeul e consumul”, religia acestuia e una a
imediatului. Categoriile, printre care și idealurile,
există în măsura în care pot fi cunoscute și
consumate. Astfel, în concluzie, idealul nu poate
fi azi altfel decât fictiv și tratat ca atare, poate ca
o ficțiune bună, care te acaparează atât cât
durează. Are o perioadă de ardere scurtă și uneori
strălucitoare, dar fără posibilitatea de a influența
decizii însemnate.
■
Eu, tracul
Sorin Nemeti
După marea descoperire modernă că dacii
sunt strămoșii românilor și nu ai sașilor
transilvani atitudinile istoricilor români au
oscilat periodic în privința rolului care le trebuia
atribuit în ecuația etnogenezei.
Apexul negativ al acestei atitudini a fost atins
de purismul latin al „doctorilor ardeleni” care
susțineau că „s-a golit Dakia de toată vița
Dakilor” și considerau nul aportul lor la formarea
poporului român. Reacția nu a întârziat să apară:
B. P. Hasdeu, „fantasmagorico-galvanicul înviitoriu
al dacilor”, critică excesele latiniste de pe pozițiile
filologului în celebrul articol „Perit-au dacii?”.
Înaintea lui Hasdeu, C. Bolliac se pronunța
pentru necesitatea definirii rolului dacilor, a
începutului, credințelor și civilizației lor. La
sfârșitului secolului XIX și începutul secolului XX
numeroși istorici și literați percep ca esențial
modul cum se raportează românii față de acești
strămoși îndepărtați și enigmatici. Putem să-i
amintim pe D. Onciul. A. D. Xenopol, N. lorga,
M. Eminescu, L. Blaga etc. Această etapă e
depășită odată cu apariția primelor studii
științifice despre Dacia, sinteze importante și
opere de erudiție excepțională, anume lucrările lui
Gr. G. Tocilescu (Dacia înainte de romani, 1880)
și V. Pârvan (Getica. O protoistorie a Daciei,
1926).
V. Lica considera că tracomania și dacomania
au generat ulterior, în spațiul științific, tracologia
și dacologia (De la thracologie la thracomanie.
Glose marginale, în Fontes Historiae. Studia in
honorem Demetrii Protase, Bistrița - Cluj-Napoca,
2006, p. 1012). Este dificil de acceptat opinia
conform căreia interesul romanticilor și al școlii
critice pentru daci ar putea fi calificate drept
„thracomane”. Operele științifice ale unora ca
Hasdeu, Tocilescu sau Pârvan care marcau
redescoperirea dacilor au inspirat mitografii și
diletanții autohtoniști ai epocii (N. Densușianu,
C. I. Istrati, N. Portocală, M. Bărbulescu-Dacu și
alții). Nu e imposibil, deci, ca tracologia să fi
născut tracomania.
Autohtonismul tracoman a servit ideologiei
dreptei interbelice și a fost reluat în plină epocă
național-comunistă, la mijlocul anilor ’70. Un
jalon important este lansarea revistei Noi, tracii,
1974 și publicarea volumului omonim în 1976 de
către Iosif Constantin Drăgan. Înainte de tratarea
ideilor întâlnite în opera lui I. C. Drăgan. este
semnificativă reproducerea portretului pe care i l-a
schițat, în 1997, Lucian Boia (Istorie și mit în
conștiința românească, p.113-114): „Să mai
24
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
amintim,..., °i influența deloc neglijabilă exercitată
de divagațiile științifice ale foarte controversatului
om de afaceri stabilit în Italia, losif Constantin
Drăgan. Legionar în tinerețe, Drăgan s-a apropiat
de regimul Ceaușescu, translație caracteristică
inclusiv pentru mitologia dacică. (...) el a animat
o întreagă mișcare vizând amplificarea rolului
tracilor în istoria europeană, la care au aderat tot
felul de amatori... ”
Opera drăganiană, așa cum apare ea azi, este
organizată într-un triptic: Noi, tracii (Ed. Scrisul
Românesc, Craiova, 1976), Mileniul imperial al
Daciei (1986) și Imperiul romano-trac (2000).
Ideea principală așa cum apare formulată încă din
Noi, tracii, cea care ordonează întreaga materie
este că istoria tracilor a fost uzurpată de greci și
romani, că tracii, popor cu istorie multimilenară,
populația de bază a întregului centru și sud-est
european au fost dați uitării, deși au contribuit
substanțial la formarea culturii și civilizației
europene (Noi, tracii, p. 20-21). În consecință,
„întreaga lor istorie trebuie rescrisă, reluând
părțile corespunzătoare din istoriile celorlalte
popoare și civilizații și recompunându-se lumea
lor...” (p. 23). Și chiar asta face dl. I. C. Drăgan,
tracizează istoria Antichității: făuritorii lumii
grecești sunt „tracii Achei și Dorieni”, imperiul lui
Alexandru Macedon este „imperiul traco-
macedonean”, Homer este primul istoric al
tracilor etc.
O constantă a demersului său este
continuitatea multimilenară: o continuitate
străveche în spațiul pe care l-au locuit strămoșii
traci de milenii, încă din epoca bronzului (p. 25),
astfel că nu se poate pune problema „venirii de
undeva” a românilor (p. 26). Românii sunt în
principal traci, nu romani, autorul neînțelegând
de ce se vorbește de formarea poporului român
din anul 106 p. Chr. „câtă vreme românii, în
sensul de Traci romanizați, au existat și înainte...”
(p. 23). În plus, stabilește că pierderile dacice
după războaiele daco-romane nu au putut depăși
10 % din populația totală, acest procent fiind
înlocuit de romani și coloniști. „Cum a putut oare
această sevă de 10 % să modifice radical structura
biologică a localnicilor?”.
La fel ca Teohari Antonescu sau N. Miulescu
și I. C. Drăgan crede că originea popoarelor indo-
europene este în spațiul carpato-dunărean: „sunt
suficiente dovezi de natură arheologică și
antropologică pentru a îngădui afirmația că în
epoca neolitică, în spațiul tracic și într-o arie
limitrofă a acestuia, exista o populație autohtonă
din care își trag unele rădăcini popoarele istorice
europene, iar această populație poate fi
considerată din punct de vedere lingvistic ca
preariană” (p. 67).
Reperul fundamental pentru I. C. Drăgan
rămâne Dacia preistorică a lui N. Densușianu.
Deși afilierea este doar parțial mărturisită și
întregul discurs densușianist este deturnat în
favoarea rescrierii istoriei ocultate a tracilor se
regăsesc îndulcite ideile - forță din Dacia
preistorică. Și pentru I. C. Drăgan spațiul
dunărean este locul unde rezidă personajele
tradițiilor mitice și utopiilor grecești
(hiperboreenii, amazoanele), unde se află Insula
Leuke - Insula Fericiților, mormântul lui Ahile etc.
„Lâna de aur” e adusă de aici iar expediția
Argonauților se desfășoară pe Dunăre. (p. 74, 138-
140). Ideea dragă lui N. Densușianu cum că limba
latină era identică cu limba dacilor ca
moștenitoare a limbii pelasge plecate din Carpați
este reținută de I. C. Drăgan și explicată
istoricește: limba tracilor derivă prin evoluție din
fondul lingvistic european sau arian, astfel că la
integrarea spațiului tracic în Imperiul Roman nu
s-au ivit dificultăți de comunicare. Ca argumente
sunt reluate observațiile lui N. Densușianu,
anume că în scenele columnei lui Traian, unde
dacii cer pace împăratului, nu este înfățișat vreun
interpret și textul lui Cassius Dio care ne spune
că ambasadorii lui Decebal „rostiră oarecare
cuvinte” apoi consimțiră la pace. În ce lume și în
ce logică pot acestea fi considerate argumente
pentru a susține identitatea dintre limba latină și
cea dacică, nu vom înceta să ne întrebăm. Nu ar
fi mai simplă explicația după care solii daci știau
ceva latină. Și azi ambasadorii sau oamenii de
stat vorbesc uneori fără interpret. Un șef de stat
român știa să spună în limba engleză chiar că
„the Ducks came from the Trucks”.
Ca să simplificăm putem spune că I. C.
Drăgan vede traci peste tot. Pentru că troienii
(tracii - dardani, fondatori ai Troiei) și aliații lor
din Asia Minor sunt traci iar în Iliada (cântul X)
apare istoria tracului Rhessos care avea cei mai
frumoși cai văzuți vreodată, Homer este primul
istoric al neamului trac: „Homer nu mai poate fi
socotit altfel decât primul istoric al Tracilor și al
Europei în genere, eliberându-l astfel de
captivitatea pe care i-au creat-o Elinii, prin simțul
lor exagerat de proprietate asupra culturii antice”
(p. 131). Imperiul lui Alexandru cel Mare este
„traco-macedonean” pentru că macedonenii „greci
nu puteau fi din moment ce însuși Alexandru
Macedon n-a fost admis la Jocurile Olympice,
tocmai pe motivul că nu făcea parte din neamul
grecilor, mamă-sa fiind din Epir și Epirul fiind
locuit de Traco-Illiri numiți Epiroți. Tatăl său era
de asemenea din Macedonia, ridicat din triburile
locale trace”. (p. 192).
Cu excepția acestor identificări exprese cu
tracii a diferitelor personaje și popoare, Noi, tracii
este o schiță istorică generală a preistoriei și
Antichității spațiului sud-est european. Informația
este extrasă din sinteze și lucrări de specialitate și
asamblată, nu fără talent literar. Vorbind despre
mitul întemeierii Romei, autorul ne spune cum
Rhea Sylvia „prefăcându-se a dormi pe malul
Tibrului, se pare că l-a ispitit prin formele ei
virginale pe zeul Marte” (p. 221), iar Alexandru a
murit „datorită ostenelilor sale, adorărilor excesive
ale zeului Dionisie, bachanalelor și însurătorilor
numeroase” (p. 240). Și iată cum îl descrie pe
regele get ce i s-a opus diadohului Lysimah:
„Dromihete avea Înfățișarea omului de la șes, ars
de soarele dogoritor al Bărăganului, care aurea
spicele de grâu în timpul verii, brăzdat de crivățul
aspru al iernii, ce-i încărca obrajii rași după moda
timpului cu omeți (sic!). Lunile de toamnă
petrecute pe dealurile subcarpatice, la culesul
viilor, îi descrețeau fruntea, după grelele momente
de încordare prilejuite de conflictele și disputele
cu alți șefi de triburi, în numeroasele călătorii
făcute prin țară. Părul negru îi întregea figura cu
trăsături alese, iar cei patruzeci și doi de ani îi
încoronau fruntea cu firele albe ale maturității și
înțelepciunii. (...) Ochii săi negri, mari și
pătrunzători, ascundeau în adâncul lor hotărârea
și puterea de comandant. Privirile lui tăioase și
pătrunzătoare deveneau adesea blînde și calde.
Fără a fi un uriaș, avea o statură de om robust,
cu mișcări energice. Învățat cu vânătoarea și
exercițiile militare, era întotdeauna gata să
înfrunte drumuri lungi la șes sau potecile
anevoioase de munte. Având cunoașterea
oamenilor și a manifestărilor lor colective, știa să-i
pună pe cei buni în valoare și să-i răsplătească pe
cei merituoși. Dromihete știa să-și păstreze
măsura și echilibrul. Ducea o viață îmbelșugată,
dar fără exagerări, fără luxul ce-l rezerva îndeosebi
oaspeților săi“(p. 241-242). Dromihete este
aproape numai un nume într-o cronică. Ne putem
întreba ce conducător ideal descrie aici I. C.
Drăgan.
I. C. Drăgan afirmă că studii adâncite de
antropologie istorică, corelate cu cele etnografice,
folclorice, geografice, arată că dăinuirea tracilor și
în zilele noastre - prin români - se demonstrează
și pe cale biologică. (p. 21) Pentru încheiere con-
semnez un cântec de tabără din anii ’80: De mii
de ani pe-acest pământ / Trăiau fericiți geto-dacii
/ Un rege tânăr visa mereu / Să fie uniți toți ca
frații / (refren) Hei, hei, Sarmizegetusa Trăiește-n
inimi peste ani / Hei, hei, aici-a luat ființă /
Popor din daci și din romani. Cântat de noi, pio-
nierii traci.
*
Celelalte două lucrări semnate Josif
Constantin Drăgan (Mileniul imperial al Daciei,
Ed. științifică și Enciclopedică, București, 1986 și
Imperiul Romano-Trac, Ed. Europa Nova,
București, 2000) încheie trilogia dechisă de Noi,
tracii. Toate trei volumele sunt scrise sub semnul
destinului imperial ocultat al tracilor. Gintă
semnificativă și esențială pentru dezvoltările
civilizatorii ale lumii mediteraneene, tracii sunt
puși într-un con de umbră prin voința autorilor
greci și latini. Astfel, noi modernii suntem la
rândul nostru puși în imposibilitatea de a
recunoaște rolul important jucat de traci, văzuți
de I. C. Drăgan ca strămoși esențiali ai românilor.
Minimalizarea componentei latine a spiritului
românesc cunoaște la I. C. Drăgan proporții
delirante, ajungându-se chiar la anularea
componentelor grecești și latine ale civilizației
Antichității. Grecii și latinii nu sunt decât niște
impostori care și-au arogat meritele celui mai
numeros neam, după indieni, ale tracilor. Pornind
de la echivalări tranșante de tipul macedonean =
trac, I. C. Drăgan scrie o istorie tracică a
cuceririlor lui Alexandru Macedon (în Noi, tracii).
Volumul al doilea al trilogiei drăganiene conține o
istorie generală a provinciei Dacia între anii 107-
305 d. Hr. compilată după sinteze, în timp ce
“Imperiul Romano-Trac” se dorește a fi o istorie a
“împăraților traco-romani” între anii 313-610 d.Hr.
Punctul de plecare și de rezistență al teoriilor
lui I. C. Drăgan este originea tracică a unor
împărați precum Constantin cel Mare, Galeriu,
Iulian Apostatul. Cu această simplă I. C. Drăgan
sugerează implicit că aceștia ar fi purtătorii unei
tradiții culturale tracice care se reflectă în acțiunile
lor după ce ajung la conducerea Imperiului
Roman. Dar chiar dacă aceasta ar fi situația reală,
dacă Constantin sau Galerius s-ar fi purtat ca
niște traci, sintagma de Imperiu romano-trac este
falsă, insidioasă și imposibil de utilizat. Imperiul
Roman între anii 244-249 nu a fost numit de
nimeni Imperiu Romano-Arab, chiar dacă fiul
unui șeic arab a serbat 1000 de ani de la fundarea
Romei.
Concret, Mileniul imperial al Daciei și
Imperiul Romano-Trac nu sunt decât istorii pe
scurt ale Imperiului Roman și Bizantin, de la
fundarea Romei la Dioclețian (1986) și de
Constantin la Heraclius (2000), istorii generale,
școlărești, compilate conștiicios după sinteze mai
noi sau mai recente (v. “Bibliografia selectivă”).
Lucrările nu au nimic neștiințific în afara acestei
presupoziții implicite care fondează demersul
autorului, anume că istoria Imperiului Roman și
Bizantin este o istorie a tracilor, datorită originii
balcano-dunărene a unor împărați.
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
15
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Centenar Herbert von Karajan
Ing. Licu Stavri
■ Dacă ar mai fi în viață, celebrul dirijor
Herbert von Karajan ar împlini o sută de ani
(născut în 5 aprilie 1908) În imaginarul colectiv,
von Karajan este încarnarea perfectă a
muzicianului, un perfecționist îndârjit, care s-a
identificat întreaga viață cu muzica, neșovăind să
înregistreze și de patru-cinci ori capodoperele
compozitorilor clasici sau moderni, pentru a le
aduce cât mai aproape de perfecțiunea la care
visau compozitorii. Mâinile sale fermecate dădeau
naștere unui flux orchestral unic, cu un sunet de
neconfundat - peste 800 de înregistrări depun și
astăzi mărturie geniului său. Considerat și un
stăpân al tehnologiei moderne, von Karajan a
produs o cotitură radicală în receptarea muzicii
clasice, reușind s-o facă accesibilă și iubită
publicului larg, identificându-se cu simfonismul și
ajungând, chiar, să se substutuie, ca interpret,
creatorilor, întrucât melomanii ziceau adeseori “e
von Karajan”, în loc să zică “e Beethoven”.
Revista Le Figaro magazine îi consacră un dosar
special acestui mare muzician al secolului XX.
Născut, ca și Mozart, la Salzburg, într-o familie
de origine macedoneană (al cărei nume real era
Karajannis), Herbert absolvă în 1928 Școala
Superioară de Muzică din Viena. Devenit un
dirijor apreciat și un mare interpret al lui Wagner
- a cărui operă, Tristan, o dirijează și la Viena,
dar și în Parisul ocupat, în 1941 -, Herbert von
Karajan se lasă ademenit de ideologia nazistă,
înscriindu-se în partidul nazist, dirijând Horst
Wessel Lied și Fidelio, în 1938, la aniversarea lui
Adolf Hitler. Se pare că una dintre cauzele acestui
angajament față de nazism a fost gelozia
profesională: von Karajan era gata la orice pentru
a lua locul favoritului lui Hitler, compozitorul și
dirijorul Wilhelm Furtwăngler. Cei doi, de altfel,
au devenit pioni în jocul de influențe dintre
Goring și Goebbels. După prăbușirea celui de al
Treilea Reich, wunderkind-ul von Karajan a fugit
în Italia, reușind să revină la Viena în 1946,
datorită producătorului de discuri englez Walter
Legge, care-l ia sub aripa sa, denazificându-l.
Urmează perioada cea mai fastă a carierei:
înregistrează discuri de Mozart, Richard Strauss
sau Humperdinck, dovedindu-se eteric, eruptiv,
senzual; în 1955, Filarmonica din Berlin îi
propune postul de dirijor șef pe viață. În plus,
dirijează des la Opera din Viena, la Scala,
înregisterează la EMI, Deutsche Grammophon,
RCA, Decca. Cuprins de un fel de bulimie
muzicală, construiește o discografie colosală -
printre altele, zece versiuni ale Simfoniei a șaptea
de Beethoven, Simfonia a noua de Mahler.
Continuă să fie fascinat de Wagner. Când i se
închid porțile festivalului de la Bayreuth,
înființează, în 1967, propriul său festival, la
Salzburg, unde montează și dirijează Inelul
Nibelungilor. Acest festival, ținut în fiecare an de
Paște, este apoteoza “sistemului von Karajan”. El
se dovedește a fi, în același timp, un bun
impresar și promotor al propriei sale imagini.
Alege cu grijă fotografiile penntru presă, apelează
la cei mai buni regizori pentru a-i filma concertele
(Henri-Georges Clouzot), pozează în fața
mașinilor, velierelor și avioanelor pe care le
colecționează. Cu toate acestea, după 1980,
careira sa intră în declin. S-a încheiat epoca
marilor demiurgi: în muzica simfonică soliștii și
interpreții devin mai importanți decât dirijorii, la
operă începe epoca marilor și fastuoaselor
montări, care-i aduc în prim plan pe regizori și
scenografi. La 23 aprilie 1989, von Karajan dă
ultimul său concert la Salzburg, cu Simfonia a
șaptea de Bruckner, muzică difuzată de stațiile de
radio germane la moartea Fuhrer-ului. În 16 iulie,
cu patru luni înainte de căderea Zidului
Berlinului, von Karajan părăsește această lume. Ca
omagiu adus lui Herbert von Karajan, Seiji
Ozawa dirijează Orchestra Filarmonică din Berlin
cu Patetica de Ceaikovski și Concertul pentru
vioară de Beethoven, la Berlin, Paris și Lucerna.
Între 15 - 24 martie, Festivalul de Paște de la
Salzburg își va omagia fondatorul. Este așteptată
publicarea, în martie, a cărții de memorii a lui
Eliette von Karajan (cea de a doua soție a
maestrului), intitulată LArchipel.
■ În noul său roman Timpul cenușii, autorul
mexican Jorge Volpi povestește căderea
comunismului prin intermediul destinelor unor
femei. Romanul a fost recent tradus în franceză și
publicat la editura Seuil, iar Le Figaro magazine îi
consacră câteva pagini (o recenzie și un scurt
interviu). Recenzentul, Sebastien Pol, nu ezită să-l
compare pe Volpi cu Douglas Kennedy și cu Tom
Wolfe, pentru abilitatea de a țese o tapiserie epică
vastă, cu o mulțime de personaje diverse și
credibile. Timpul cenușii se vrea un “roman
total”, în care istoria mare se amestecă armonios
cu istoriile mici. Personajele lui Volpi sunt de
două categorii: conducătorii politici și dizidenții
secolului trecut (Stalin, Hrușciov, Brejnev,
Kennedy, Gorbaciov, Soljenițân, Reagan, Elțîn) și,
pe de altă parte, oameni simpli prinși în vârtejul
istoriei, majoritatea femei. Din Est: Eva Halasy, o
Ciprian Chirileanu
Deochi 6
unguroaică emigrată în Statele Unite, specialistă
în bio-informatică, Irina Granina, soția unui
ilustru savant sovietic, care, înainte de a fi
deportat, lucrase la arma bacteriologică, și fiica
ei, Oksana, poetă și cântăreață. Din Vest: surorile
Moore, Jennifer, funcționară la FMI, preocupată
de convertirea Rusiei la capitalism și Alison,
militantă antimondialistă. Legătura dintre toate
aceste eroine este făcută de un bărbat, Iuri
Mihailovici Cernicevski, naratorul romanului, fost
combatant în Afganistan, actualmente jurnalist
care intreprinde anchete asupra oligarhilor ruși.
Împletind destinele acestor personaje, Volpi face
incursiuni în culisele istoriei, scriind despre
impactul asupra lor al unor evenimete majore din
secolul XX, de la moartea lui Stalin la căderea
Zidului Berlinului. Timpul cenușii, declară Jorge
Volpi în interviul publicat de revistă, este partea a
treia a unei trilogii despre secolul XX, precedată
de romanele În căutarea lui Klingsor și Sfârșitul
nebuniei. Deși nelegate între ele prin personaje,
aceste cărți sunt concepute după aceeași formulă:
un melanj de istorie și ficțiune, roman și eseu,
știință și politică. În Timpul cenușii, romancierul
mexican (născut în 1968) a intenționat, după
propriile sale declarații, să compare căderea
Uniunii Sovietice cu distrugerea Troiei). Jeorge
Volpi a petrecut perioade mai lungi de timp în
Statele Unite (informația științifică din cărțile sale,
în special cea din domeniul biologiei și al
geneticii, provine din cercetările intreprinse la
Universitatea Cornell) și în Franța (unde a
funcționat ca atașat cultural la ambasada
Mexicului), iar situația din Mexicul condus de
președintele Salinas de Gotari (la sfârșitul
deceniului nouă al secolului trecut) l-a făcut să
găsească multe paralele cu procesul de liberalizare
din Europa de Est. America latină este, însă, o
prezență mult mai pregnantă în al doilea roman
al trilogiei. Volpi a preferat să aibă femei ca
personaje principale fiiind încredințat că revoluția
feministă din a doua jumătate a secolului trecut e
la fel de importantă ca și transformările politice.
Soarta unuia dintre personaje, Eva, este de altfel
modelată după aceea a lui Marie Trintignant,
ucisă accidental de un camarad al ei, militant
pentru drepturile omului.
■ Memoriile lui Lucette Lagnado, The Man in
the White Sharkskin Suit: My Family’s Exodus
from Old Cairo to the New World (Omul în
costum din plastic: exodul familiei mele din
vechiul Cairo în Lumea Nouă), este, ne
informează The Guardian, abia a doua carte
distinsă cu premiul Sami Rohr, înființat în 2006
de către familia unui bogat om de afaceri evreu și
menit “să stimuleze interseul în subiectele tipic
evreiești”. Premiul, unul dintre cele mai
substanțiale din lume, se decernează alternativ
unei cărți de beletristică și uneia non-ficționale.
Anul trecut, el a încununat romanul de debut al
lui Tamar Yellin, The Genizah at the House of
Sheper, considerat un “Cod Da Vinci în stil
iudaic”. Povestind istorii de familie, Lagnado,
reporter de investigație la Wall Street Journal,
proiectează un fascicol de lumină asupra
destinelor neglijate ale miilor de evrei obligați să
plece din Egipt după războiul arabo-israelian din
1948. Omul din tilu este chiar tatăl autoarei, care,
deși după exil a devenit un cetățean american de
substanță, a continuat să fie credincios toată viața
orașului său natal, Cairo.
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
26
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Femei celebre pe divan:
Marlene Dietrich (1901-1992)
Catherine Siguret__________________________________
În toamna anului 2007 a apărut la cunoscuta editură pariziană Seuil cartea semnată de Catherine
Siguret, Femei celebre pe divan. Autoarea e o cunoscută jurnalistă franceză, care a mai publicat
romane, eseuri și biografii ale unor vedete. De această dată, Siguret analizează pe un ton dezinvolt
evoluția personală și cariera profesională a unor prezențe de prim-plan din lumea literaturii, a specta-
colului, a politicii: Colette, Virginia Woolf, Marlene Dietrich, Josephine Baker, Simone de Beauvoir,
Edith Piaf, Maria Callas, Jackie Kennedy, Dalida, Franțoise Sagan, Lady Diana. Descrierea documentată
- dar și ușor senzaționalistă - a vedetelor e urmată de intervenția cîte unui psihiatru, psihanalist sau
psiholog, care detaliază portretul abisal al respectivei personalități. Pe ansamblu rezultă o carte vie,
antrenantă, care ne ajută să descoperim, cu surprindere, multe din culisele lumii care ne înconjoară.
Propunem în continuare fragmente din versiunea în limba română a cărții, aflată în curs de apariție la
Curtea Veche Publishing din București. (L.A.)
Mama isterică °i brutală
Cine era Marlene Dietrich? Asta e întrebarea
pe care i-ar fi plăcut să vadă că ne-o
adresăm, o enigmă pe care s-a străduit s-o
construiască de-a lungul întregii vieți, controlîndu-și
sever propria imagine, măsurîndu-i impactul în
sufletul celor apropiați, inclusiv al fiicei sale, Maria.
Îngerul albastru își mai pierde din pene, de-a lungul
celor opt sute cincizeci de pagini ale biografiei pe
care Maria Riva i le consacră după moartea ei, dar
misterul rămîne. De parcă fiica Marlenei nu se mai
putea desprinde de ascendentul legendei Dietrich.
“Mama mea, această autoritate a vieții mele”, a
meditat ea deasupra sicriului defunctei. Iluzionistă
și actriță chiar în relațiile omenești, Marlene a
interpretat rolul de mamă; fata ei era să moară din
cauza asta.
Voința unui destin special
Marlene s-a născut în 1901. Un secret atît de
bine păstrat, încît doar la moarte a putut fiica să-i
cunoască adevărata dată a nașterii. S-a născut sub
numele de Magdalena Dietrich la Schoneberg, în
districtul Berlin, într-o familie înstărită unde ea e
cea de-a doua fată. La 7 ani își pierde tatăl, despre
care va vorbi puțin, mai degrabă amintindu-l pe
tatăl vitreg, care se instalează în casa familiei pe
cînd ea are 11 ani. Încă din adolescență, rămîne fas-
cinată de bărbați, printre care în primul rînd de
tatăl vitreg, ofițer prusac, la fel ca părintele mort.
Dar dispare și acesta, ucis în luptele din 1916.
Marlene nu plînge după el. Deja îi e groază de lacri-
mi, de slăbiciune. Va munci toată viața pentru a se
arăta puternică și va reuși - pînă la punctul în care
forța se confundă cu asprimea, ca să nu spunem cu
monstruozitatea. Afișează foarte devreme un tem-
perament afurisit și vrea să fie altfel decît restul
familiei. La 13 ani, le pretinde tuturor să-i spună
“Marlene”, tot așa cum la 25 de ani la va impune s-
o cheme doar pe numele de familie “Dietrich”,
vorbind de ea însăși la persoana a treia. Sora sa e o
fetișcană placidă, mama o văduvă demnă, în
schimb Marlene visează de timpuriu la un destin
măreț și la amoruri pătimașe. Jurnalul intim de la
15 ani arată că e îngrijorată de problema eternității
sentimentale: “Nu reușesc să mă bucur de clipele
rare de fericire, fiindcă îmi spun mereu: de ce să
începi să iubești? Oricum n-o să dureze, iar apoi o
să fiu încă și mai tristă”. Rezolvă rapid ecuația, acu-
mulînd pasiuni fulger, urmate de despărțiri
prompte. La 18 ani, șederea la Weimar, patria lui
Goethe, nu rezolvă nimic, din păcate pentru mama
ei: profesorul de vioară destinat să-i deschidă cariera
muzicală devine primul amant. “Un eveniment care
mi se părea deja penibil”, îi va spune Marlene fiicei
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
sale, care va ști mereu totul despre intimitatea
mamei, precum și despre dezgustul ei paradoxal
pentru “chestia aia obligatorie”. Marlene își va
învăța amanții să aibă cu ea “relații ca între lesbi-
ene”, ca să reluăm termenii scriitorului Erich Maria
Remarque, care i-a promis asta, cu multă amabili-
tate, după ce-a înțeles despre ce e vorba... prin forța
lucrurilor, ce-i drept. Marlene îi va povesti fetei:
“Cînd mi-a zis că-i impotent, m-am gîndit pe loc: ce
bărbat delicios!”. Delicii care explică cei trei ani ai
legăturilor dintre ei, nu lipsiți de infidelități din
partea actriței. A fi un model sexual și a rămîne ast-
fel a constituit o prioritate pentru Dietrich, chiar
dacă familia devenea singura ei oglindă.
Mamă din calcul
Josephine Dietrich, fata cuminte a unui giu-
vaergiu, măritată cu cine trebuie, știe prea bine că
fiica Marlene nu e ușă de biserică: la 20 de ani,
după ce-a picat la examenul de muzică, se îndreaptă
spre teatru, fără a reuși să urmărească integral cele-
brele cursuri ale lui Max Reinhardt, spre deosebire
de ceea ce va spune ea însăși, de-a lungul întregii
vieți. (Întrucît nu trebuia să se rușineze de această
elevă fictivă, interesatul nu va dezminți niciodată în
mod oficial.) În Berlinul anilor de exaltare, Marlene
plutește prin mediile artiștilor, în căutare de roluri
mici și plăceri mari: stau mărturie rochiile transpa-
rente și eșarfele cu pene care i se revarsă din dula-
puri! Atunci cînd îl întîlnește pe regizorul Rudolf
Sieber - nu un aristocrat, dar un bărbat relativ con-
venabil, spre deosebire de numeroșii amanți prece-
denți -, Josephine încurajează insistent măritișul, în
speranța că fata ei se va cuminți. Dar, vai! La data
de 17 mai 1923, Marlene, de 21 de ani, și Rudolf,
de 27, se căsătoresc într-adevăr, însă numai pentru
a petrece mai vîrtos împreună prin cabarete, pînă în
zorii zilei. Se mai întîmplă ca Marlene să doarmă
pe la alții; Rudolf înghite în sec, deja depășit de
situație, conștient că s-a însurat cu o imagine, mai
degrabă decît cu o parteneră. Exigentă, capricioasă,
debordantă, îl obligă să recunoască faptul că deca-
dența echivalează aproape cu o acțiune militantă, în
contextul cultural al Germaniei din acea epocă.
Marlene îl iubește pe Rudolf, așa zice ea, dar are o
concepție foarte personală despre relația conjugală.
Josephine, care privește cuplul destrămat cu un ochi
sever, o încurajează să devină mamă: dacă rămîne
gravidă, responsabilitățile o vor liniști pe fata ei.
Maria se naște la 13 decembrie 1924, dată care de
asemeni va cunoaște modificări fiindcă, mințind în
legătură cu propria sa vîrstă, Marlene va trebui să
întindă înșelăciunea și asupra fiicei. Maria învață să
tacă din gură, atunci cînd mama o prezintă ca
“foarte matură pentru cei 5 ani ai ei”, cînd ea de
fapt are 8. Învață de asemeni, încă de tînără, să se
simtă vinovată: pentru pieptul căzut al mamei,
pretins rezultat al alăptării, ca și pentru cezariana
oribilă, care era cît pe ce s-o pocească.
Marlene joacă pentru scurtă vreme rolul de
mamă burgheză, în frumoasa locuință unde e suver-
ană, apoi își reia locul de muncă, în lumea
crîșmelor de noapte berlineze, uneori împreună cu
soțul, alteori fără. E începutul unei relații materne
furtunoase: ba e mamă posesivă (își strivește fata
sub sărutări), ba e mamă fantomă (trece pe fugă),
Marlene e mereu devoratoare. Declară în 1926:
“Acest copil e singura mea comoară. Nu posed
nimic altceva pe lume”. Îi urăște pe psihologii și
psihiatrii care pe-atunci fac primii pași în meserie.
Ușor de înțeles: ar fi luat-o la întrebări, fără
îndoială, în legătură cu această ciudată “posesie”.
O mamă hermafrodită
Marlene dovedește încă din adolescență o
energie debordantă și o sexualitate la fel de
dezlănțuită: trăiește ca o furtună, adoră fără a avea
timp să iubească, le spune tuturor “iubirea mea”,
pentru a-i uita îndată. Seducătoarea dinainte de
Îngerul albastru (1930) își încearcă norocul în toate
direcțiile, dar nu se menajează cîtuși de puțin pen-
tru rolul de prim plan: acela de regină a nopții și a
ambiguității. Măritată dar liberă, burgheză dar
destrăbălată, inaccesibilă dar damă de lux, nu-și
ascunde fascinația pentru travestiți și prostituate,
colegii de serviciu din subterană. Rudolf se resem-
nează, mai mult sau mai puțin complice; Maria nu
se va mira decît mai tîrziu că a văzut-o pe mama ei
întorcîndu-se acasă în zori, cu o blană de vizon pe
braț, în vremea cînd toată țara moare de foame.
Pînă la urmă, se va întoarce cu alt bărbat la braț,
într-o bună dimineață: regizorul Josef von
Sternberg. El îi oferă primul rol, cel mai bun, acela
din Îngerul albastru. Urmează șapte filme banale,
pînă la despărțirea lor din 1935, iar Marlene
Dietrich va rămîne femeia unui singur film, chiar
dacă luptă împotriva acestei evidențe, și se va dedi-
ca pînă la urmă exclusiv cîntatului. A fost cu atît
mai grozavă în Îngerul albastru și în ochii mentoru-
lui, cu cît a hotărît ea însăși costumația, a ales port-
jartierele și celelalte accesorii, strînse în grabă de
prin spelunci. Mai adevărată decît în viață, i-a făcut
plăcere să încarneze această prostituată manipula-
toare, în fața camerelor lui Sternberg. Întorcîndu-se
de la vizionare, ea declară solemn: “Dietrich e min-
unată.”! Foarte rapid, îl instalează pe Josef acasă,
pregătește niște ospețe pantagruelice, care vor
rămîne în istorie, cucerindu-și atît soțul cît și aman-
tul, ambii obligați să se acomodeze cu viața în trei.
Rudolf își ia totuși urgent o amantă, Tamara, pe
care o va găzdui tot acasă. Ea va fi un înlocuitor de
mamă pentru Maria, crescută de patru părinți, dar
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
știința și violoncel
Cancer mutant
Mircea Oprită________________________
Asta ne mai lipsea! După ce că nu prea dăm
de capăt cancerelor normale, descoperim
brusc că boala asta exasperantă își găse°te
soluții de complicare și travestiuri ce o fac încă mai
greu de înțeles și, în consecință, mai dificil de
abordat terapeutic. Din fericire pentru noi, nebunia
asta biologică încă nu s-a constatat la om în forma
ei cea mai gravă, ci la o specie animală din emisfera
sudică, botezată cu percutantul nume de „diavol
tasmanian”.
Europenii descinși odinioară în zonă l-au
denumit astfel din două motive. Întâi, pentru că
marsupialul respectiv trăiește doar în Tasmania,
insula din sudul continentului australian. În al
doilea rând (care devine de fapt primul în ordinea
importanței), pentru că fiara, de dimensiunile unui
câine, are blană neagră, lansează țipete care îți
îngheață sângele în vine și mușcă teribil,
încununând astfel toate celelalte atribute ale unui
comportament fioros. În ciuda acestor trăsături
dezagreabile, animalul își are locul propriu în
natură, iar apetitul său carnivor joacă un rol
important în echilibrul biologic existent în mediul
unde s-a răspândit el cu zeci de milenii în urmă.
Faptul că acum specia îi este subminată de o
boală necruțătoare constituie, bineînțeles, un
semnal de alarmă pentru cercetători. Primele
diagnostice indică o stranie formă de cancer,
întrucât animalului îmbolnăvit i se umple fața de
tumori respingătoare, iar în maximum șase luni de
la apariția primelor leziuni corpul victimei
putrezește cu totul. Maladia e transmisibilă în
cadrul speciei, se răspândește prin mușcături,
pentru care diavolul tasmanian - cum am văzut
deja - e destul de renumit, împărțindu-le cu dărnicie
în stânga și în dreapta, inclusiv din prea multă
iubire, în timpul actului de împerechere. În 1996,
când s-a constatat pentru prima dată boala aceasta
sinistră, ea a fost comparată cu SIDA, care macină
la fel de cumplit și de iremediabil organismele
umane atacate. Chiar dacă baza celor două maladii
rămâne distinctă, perspectiva e în continuare
sumbră pentru marsupialul din Tasmania: niciun
exemplar îmbolăvit n-a putut fi vindecat și niciun
tratament încercat până astăzi n-a reușit să-i
prelungească viața dincolo de limita pomenitelor
șase luni. Răspândirea galopantă a bolii îi determină
pe unii să estimeze că în următorii zece ani
întreaga specie va pieri. Există, deci, riscul să
vorbim curând despre ea numai din amintiri.
Fără a-și putea explica integral mecanismul bolii
australe, biologii înclină să creadă că are un suport
genetic și se declanșează în urma unei mutații cu
efect letal. Deocamdată nu s-au observat cazuri de
contaminare a altor specii animale cu care diavolul
tasmanian conviețuiește în insula sa de baștină. Nu
s-au constatat, din fericire, nici la om forme
similare de cancer mutant. Deși suportul genetic al
unora dintre cancerele umane este și el limpede.
Dovedit până într-atâta, încât s-a putut găsi chiar și
o genă implicată în diminuarea riscului unei
îmbolnăviri de cancer. E tot o genă mutantă, dar
mutația asta „sună a bine”, coboară cu 13 procente
eventualitatea ca femeia care o posedă să dezvolte
un cancer de sân, în comparație cu cele lipsite de
gena mutantă. Gena se cunoaște sub indicativul
CASP8, iar echipa de cercetători care, pentru a
ajunge la ea, a analizat nu mai puțin de 33.000 de
cazuri a fost constrânsă și la niște constatări
surprinzătoare. Una dintre acestea susține că
majoritatea americancelor purtătoare a genei de
protecție sunt de origine europeană. Ce altă
concluzie putem trage de aici, decât că Vechiul
Continent, pe lângă calitatea sa de sursă a tuturor
relelor răspândite în lume, de la colonialism și până
la dictaturile (brună și roșie) care au aprins fitilul în
revoluții și în războaie mondiale, mai aduce și
lucruri folositoare în zestrea lumii contemporane.
Există, bineînțeles, și mutații negative, generatoare
de cancer, ca în cazul diavolului tasmanian. Dar
CASP8, cum pretind cercetătorii din echipa condusă
de Dr. Angela Cox la Școala de Științe Medicale a
Universității din Sheffield, determină celulele
defecte să se autodistrugă, împiedicându-le astfel să
devină canceroase. Asta în vreme ce genele mutante
BRCA1 și BRCA2, care inițial făceau același lucru,
în urma mutației ajung să se comporte exact pe
dos, stimulând procesul de cancerizare.
Toate aceste observații contribuie la identificarea
timpurie a riscurilor și la fixarea unui tratament
preventiv. Alte cercetări, în care tot genele par să
dețină rolul hotărâtor, stabilesc, de pildă, că urmașii
bolnavilor de cancer care au reușit să
supraviețuiască minimum zece ani de la declanșarea
și tratarea bolii sunt mai avantajați, în caz că fac și
ei cancer, decât copiii bolnavilor ce n-au fost dotați
biologic pentru a ajunge la capătul unei asemenea
probe de rezistență.
Oricum, cercetările amintite nu mai pot fi de
folos diavolului tasmanian, care a intrat deja într-o
cursă contracronometru a extincției sale ca specie.
Și tocmai de aceea se încearcă unele soluții aproape
disperate de salvare, cum ar fi izolarea unor mici
colonii de indivizi sănătoși în condițiile de
recluziune pe care le permit grădinile zoologice de
pe continentul austral. Ar mai rămâne deschisă, în
felul acesta, perspectiva ca specia să fie
reimplantată în arealul său natural, după ce urmele
enigmaticei epidemii se vor șterge cu totul.
■
^
singură Marlene fiind cocoșul în casa aia.
Îngerul albastru e mai mult decît un film, e o
carte de vizită. Dietrich a devenit simbol sexual
internațional cîntînd “Sînt făcută pentru iubit din
cap pînă-n picioare”. Își consideră libertatea sexuală
ca pe-un corolar strîns legat de carieră, ceea ce soțul
ei acceptă, cu atît mai ușor cu cît are deja o parten-
eră fidelă. În 1930, Marlene se duce să trăiască ală-
turi de Sternberg la Hollywood, unde studioul
Paramount i-a propus un contract, în ideea că îi
poate face concurență Gretei Garbo, de la M.G.M.
Firește că Rudolf și Tamara rămîn să aibă grijă de
casa din Berlin, împreună cu Maria, pe-atunci în
vîrstă de 6 ani. Marlene o copleșește pe fiică-sa de
poze cu ea în rochii de seară, avînd explicațiile
scrise cu mîna proprie: “Aici e vedeta fermecă-
toare”. Are grijă totodată să-și mențină, la fața locu-
lui, imaginea de soție respectabilă. Rudolf, tip cum-
secade, cooperează pentru a salva aparențele, în
timp ce nevasta îi trimite mereu copii trase la indi-
go după scrisorile ei adulterine, pătimașe și por-
coase.
Micuța Maria vine să stea cu Marlene la
Hollywood, un an mai tîrziu, împreună cu tatăl ei
și cu Tamara. O vor urma peste tot, pînă cînd
actrița hotărăște să se stabilească definitiv la Paris.
În 1934, pentru a-și sublinia antinazismul
înverșunat, Marlene Dietrich cere și obține cetățenia
americană. Atunci cînd Maria, copil, firește în lipsa
unor repere, o întreabă care e adevărata sa patrie,
actrița îi răspunde fără să se șifoneze: “Tu ești a
mea”. Din case luxoase în palate, Maria își vede
mama trecînd dintr-un pat în altul, cu atît mai mult
cu cît Marlene nu ascunde nimic, se expune, cu
femei la fel de frecvent ca și cu bărbați. Maria va
avea nevoie de ceva timp pînă să priceapă că nu
toate mamele sînt ca și a ei. “Nici bărbat, nici
femeie, Dietrich era Dietrich”, scrie Maria, căreia un
amant al mamei îi va mărturisi într-o zi: “Mama ta
avea sex, dar n-avea nici un gen”. Marlene îi explică
după o vreme Mariei că preferințele i se îndreaptă
incontestabil spre raporturile sexuale dintre femei,
dar recunoaște totodată că nu poate să reziste în
fața bărbaților înnebuniți de dorință, care leșină în
fața mitului în carne și oase care a devenit ea.
Tactica lui Dietrich e să cedeze după unul sau două
asalturi, înainte de a-i converti pe bărbați la practi-
cile safice. În palmaresul bogat al iubirilor sale, se
remarcă două figuri mai durabile, căci erau cu sigu-
ranță mai înțelegătoare, Josef von Sternberg (între
1929 și 1935) și Erich Maria Remarque (între 1937
și 1939; ulterior s-a însurat cu Paulette Godard).
Dar au fost și Douglas Fairbanks Jr., Maurice
Chevalier, Frank Sinatra, James Stewart (în 1939),
Jean Gabin (în 1941), Brian Aherne (care s-a însurat
cu Joan Fontaine), Richard Barthelmes, John Gilbert
(care a murit în patul vedetei), Yul Brynner (în
1951), Michael Wilding (tot în 1951; s-a însurat cu
Liz Taylor), Kennedy tatăl (în 1938) și fiul (în
1962), o miliardară canadiană, Mercedes de Acosta,
o scenaristă spaniolă, fostă parteneră a lui Garbo,
delicioasă răzbunare (în 1932), Piaf, după cum s-a
spus uneori (în 1952) și mulți alți celebri și
necunoscuți, pentru care nu ne-ar ajunge o carte
întreagă să stabilim lista completă.
N-ar prea conta, dacă Marlene nu i-ar povesti
pînă în cele mai mici detalii totul fiicei sale,
amestecînd-o în intimitatea ei, încă din adolescență,
și urmărind-o în viața adultă pînă la măritiș: întor-
cîndu-se de la Casa Albă, unde l-a “văzut” pe John,
i-a pus ginerelui sub nas chiloții strigînd: “Ia vezi
cum miroase un președinte!”. Ar fi sordid, dacă n-ar
fi mai întîi de toate tragic. De la toți amanții și
amantele, ea pretinde patimă și supunere, chiar și
atunci cînd are trei sau patru relații în paralel, îi
batjocorește atunci cînd îndrăznesc să se căsătore-
ască, pînă la urmă vindecați de ea. Erich Maria
Remarque și-a pierdut alături de ea inspirația, ba
chiar și aproape mințile: “Scumpa mea pumă, se
vorbește de tine pe toate străzile...”, îi transmite
acest scriitor rămas - ca prin minune - un mare
romantic, care i-a găsit astfel și cea mai bună pore-
clă! Marlene i-a consumat și i-a ronțăit pe toți, cu
excepția lui John Wayne. A încercat să-l cumpere cu
cadouri și l-a copleșit pînă la urmă cu ura ei eternă,
fiindcă i-a rezistat. El își va explica mai tîrziu sto-
icismul, în confruntarea cu “puma”: “Niciodată nu
mi-a plăcut să fac parte dintr-o herghelie”. Maria, în
schimb, n-a avut altă posibilitate decît să se supună.
traducere și prezentare
de Laszlo Alexandru
(continuare în numărul următor)
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rezonanțe
Nostalgia fiului
Marius Jucan_____________________________________
Best-seller internațional, romanul Întoarcerea
acasă al germanului Bernhard Schlink,
reușește în tonul unei proze sobre, cu accente
minimaliste, să configureze pe fundalul de-acum
cvasi-monden al crizei de identitate, o parabolă a
omului postmodern1. Puține romane recente, de
aiurea, ori de la noi, ar putea aspira la un „ce”
romanesc mai ambițios și mai bine construit, care
să nu exihibe în răspăr tehnicile romanului
postmodern, pentru a suplini lipsa unei
problematici romanești, ori să nu hărțuiască
„-ismele” ideologice din vecinătatea literaturii,
pentru un plus de vizibilitate. Vocea cărții lui
Bernhard Schlink te convinge însă că nu totul se
poate așterne pe hârtie. Mai mult, că scrisul nu e
doar o oglindă a memoriei, temă pivotală a
romanului, ci și un examen etic al ei. A descrie
ficțional întâmplările vieții, explorând cauzalitatea și
hazardul lor nu înseamnă doar a te întoarce în
trecut, trecutul Germaniei naziste în acest caz,
pentru a înțelege și accepta prezentul, îndepărtând
aluviunile mistificărilor, ori efectele capacității de
auto-iluzionare a eroului romanului, ci de a da relief
confruntării cu relativismul moral și demonii
acestuia. O luptă și o judecată deopotrivă, la care e
îndreptățit orice ins ce dorește să guste libertatea
conștiinței, odată cu asumarea faptelor sale.
Aventura unei „conștiințe” ficționale nu depinde
doar de adâncimea registrului moral, ci de
anvergura stilistică a autorului. Bun cunoscător al
contrapunctului, dar mai ales al povestirii unui eu,
Bernhard Schlink dezvoltă tema centrală a
romanului său, în tradiția bildungsromanului, fin
parodiată aici, anume cea a peripețiilor omului
virtuos într-o lume în care minciuna și adevărul
sunt inseparabile. Dincolo de tiparul unei „ich-
Erzahlung”, atuu-l lui Schlink constă în
ingeniozitatea de a precipita spre deznodământ,
după minuțioase pregătiri și amânări, străduințele
lui Peter Debauer, protagonistul romanului, de a-și
lua în propriile mâini cârma vieții. Moment în care
tânărul Debauer, navigând sub pânzele imaculate
ale adevărului, binelui și frumosului, se ciocnește de
stânca ascunsă a biografiei sale: Debauer-tatăl.
Dorința de a suplini, explica, răzbuna, și în cele din
urmă, de a se împăca cu absența tatălui e gata să-l
facă pe fiu să șteargă cu buretele vina celui a cărui
destin ambiguu îi fusese interzis, ori îi scăpase ca o
coadă de șopârlă abadonată în ultima clipă. Dar
Peter Debauer refuză gestul uitării.
Conflictul dintre tată și fiu poate fi urmărit în
cheie freudiană, generațională, (cearta dintre două
generații despărțite de tranșeele războiului și
consecințele morale ale acestuia), ori
deconstructivistă, cum sugerează Liesl Schillinger în
„International Herald Tribune”. Nu trebuie uitată
referința directă la mitul lui Odiseu, pe care
mizează Bernhard Schlink atunci când răstoarnă
perspectiva clasică, punându-l pe Telemach în
centrul ei. Drama fiului care se hotărește după o
tinerețe de așteptare să își cunoască tatăl, eternizat
pe țărmuri străine, este prilejul de a scoate la
lumină diferența dintre cei ce produc suferința și cei
care supraviețuiesc suferinței, căutând în numele
dreptății, răscumpărarea răului. Discuția despre
banalitatea răului dintre tată și fiu, dintre un
Telemach răzbunător în vizită la un Odiseu
mincinos și vanitos, iluminează asupra culpei lui
Debauer-tatăl, prins pe picior greșit, rămas fidel
credinței că celor puternici, așadar strategilor iscusiți
(cum odinioară Odiseu) le este permis totul, în
sensul că libertatea lor nu poate fi ancorată decât în
suveranitatea nemărginită a voinței lor.
Peripețiile lui Peter Debauer încep premonitoriu
cu căutarea luminii, întrevăzută epifanic și ironic în
casa bunicilor, larii protectori ai unei copilării
maturizate înainte de vreme. Ele sfârșesc în
confruntarea finală cu străinul ascuns sub
înfățișarea paternă. Revolta fiului împotriva tatălui
merită aplauze. Nu în ultimul rând pentru faptul că
autoritatea lui Debauer-tatăl era doar o mască
(fisurată) a puterii ce refuza responsabilitatea. Cu
toate acestea, laurii care încununează darea în vileag
a tatălui, îi aduc fiului învingător nostalgia pentru
figura ideală a tatălui, a celui din nefericire,
nenăscut. Refuzată de realitate, imposibil de a fi
încarnată, ea îl victimizează în continuare pe
Debauer-fiul. Pasiunea dreptății nu simplifică deloc
viața fiului cîștigător. În ultimul moment, când
porțile trecutului sunt definitiv închise, refulatul,
adică arhetipul patern, se reîntoarce, eliberat de
similitudinea cu tatăl natural, pentru a locui în
inima celui care l-a salvat de orice asemănare.
1	Întoarcerea acasă, traducere de Hertha Spuhn, Polirom,
Iași, 2007, 393 pagini. O apariție anterioară semnată de
Bernhard Schlink, Cititorul, care s-a bucurat de asemenea
de un ecou consistent. Romanul Întoarcerea acasă a fost
primit elogios în The Economist, ianuarie 12-18, 2008,
International Herald Tribune, ianuarie 11, 2008, The
Observer, ianuarie 20, 2008, pentru a menționa câteva
repere jurnalistice, altele decât cele din țara autorului.
■
Datul în mintea copiilor
Horia Bădescu
“A da în mintea copiilor” nu e o printre expre-
siile care ne bucură auzul în vesela și colorata
noastră existență. Ba, dimpotrivă.
Atunci când nu presupune o reducție
categorică, ea traduce, în cel mai bun caz, o
îngăduință ironic-amuzată. Care te scoate, oricum,
din rândul lumii. Al lumii credibile, serioase,
cumsecade! Al lumii în de regulile ei cele de toate
zilele: trasate, așezate, precizate. Reguli cercate
care te feresc de surprize. Care sunt corecte nu
numai politic, ci și, și cum încă!, existențial. Care
sunt fair, n’est pas?, care sunt cool! Care sunt, ce
mai..., fără de care nu se poate și care, nu-i așa?
imposibil, mai ales când vine de la cineva care se
pretandă! Doamne, ce bogăție la casa omului
nenea Iancu!
Cel mai ades, incriminatoria zisă de mai sus
își revarsă disprețul sau îngăduința asupra
bătrânilor, pentru care căderea din paradisul
gândirii pe care un mare poet și prieten o numea
«balizată și banalizată» e infinit mai spectaculoasă
și mai frecventă decât a altor vârste. Cu excepția
copiilor, care oricum nu pot da în mintea lor
decât dacă dau mai întâi în mintea altora. Ceea ce
nu se prea întâmplă. Așa că ar fi de tot hazul să-i
spui unui copil că a dat în mintea copiilor.
Fiindcă mintea copiilor.
A da sau a cădea în mintea copiilor înseamnă
a cădea în mirare și a decădea din certitudine;
înseamnă a cădea în minune și a decădea din
obișnuința, din rutina, din osificarea sufletului;
înseamnă a cădea în întrebarea perpetuă și a
decădea din eterna preconcepție. În mintea
copiilor lumea e bolnavă de inocență și vindecată
de paradox. Mintea copiilor e locul în care lumina
se joacă de-a v-ați ascunselea și Dumnezeu umblă
în vârful picioarelor. Locul în care se scrie cu
alfabetul firelor de iarbă și se vorbește în graiul
păsărilor și al vântului; sau se vorbea sau se mai
vorbește, încă. Până când oamenii îi vor fi învățat
pe copii, chiar mai înainte de a se naște,
inutilitatea și ineficiența minții de copil.
Însă a cădea în mintea copiilor nu înseamnă,
cel puțin în acest context, a decădea din
demnitatea vârstei, nu înseamnă a-ți uita vârsta,
ci doar a-ți reaminti de ceva pe care viața te-a silit
să-l ascunzi în adâncul ființei tale, acel ceva atât
de ridicol și de inutil în lumea și pe pământul
oamenilor mari: mintea copiilor. Acel ceva pe care
înțelepciunea târzie a asfințitului, din care
iradiază zădărnicia frământărilor și lucrurilor de
prisos și fără de însemnătate, cărora ne-am robit
viața, o face coleșitor de prezentă, unind cele
două capete ale liniei, care n-a fost niciodată
altceva decât un insesizabil cerc.
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rânduri de ocazie
Mona si nocturna
Radu Țuculescu______________________________
Așa se întîmplă și la Praga, la Viena, la Berlin
ori la Paris. Teatrele de păpuși au în
repertoriul lor spectacole pentru adulți
programate la ore de seară, în general cam pe
cînd copiii se duc la culcare. Se numesc Nocturne
și sînt apreciate datorită complexității lor de
expresie scenică. Aceste spectacole folosesc, în
mod firesc, și elemente specifice teatrului de
păpuși și marionete, îmbogățind, astfel, imaginea
scenică, amplificînd puterea de comunicare cu
publicul spectator. Pretutindeni, Nocturnele s-au
dovedit a fi de succes. La noi, de exemplu, teatrul
Ariel din Tîrgu Mureș și-a amplificat faima
datorită spectacolelor pentru adulți jucate în beci
ori în alte spații neconvenționale. Cu asemenea
spectacole sînt organizate chiar și mini-festivaluri
la care, pe lîngă public, participă cronicari de
teatru din întreaga țară.
Iată, în sfîrșit, se „întîmplă” ca și la Cluj,
fenomenul să-și facă apariția, dovedind că nu am
intrat, degeaba, în Europa. Nu e vorba de a
„imita”, cum prost ar înțelege unii (penibili
cîrcotași, incapabili de a-și depăși limitele), ci de a
te alinia (o expresie cam „milităroasă” dar...
practică și explicită) la realitatea artistică
europeană, a ajunge la nivelul acesteia și chiar a
încerca să o depășești. Că așa-i în artă, talentul
poate apare în orice spațiu geografic. Fie el chiar
și mioritic...
La Teatrul de păpuși „Puck” au început
Nocturnele. De cînd talentata regizoare Mona
Chirilă a preluat conducerea acestui teatru, întreg
colectivul (români și maghiari la un loc) respiră
alt aer iar munca de creație se desfășoară într-o
atmosferă cu adevărat artistică, fără crispări ori
„terori” directoriale. Faptul se poate vedea, cît se
poate de concret, în spectacole de „profil” de
înaltă ținută artistică, cu un impact imediat și
benefic asupra micilor spectatori.
Nocturnele inițiate de Mona Chirilă au un alt
public „țintă” așa cum îl au și pe alte scene
europene. Eu cred că cei mai „chemați” la aceste
spectacole sînt studenții, dar nu doresc a face...
discriminări! Măștile, pantomima, marionetele,
participă și ele la aceste spectacole pentru adulți.
Chiar și datorită spațiului în care se desfășoară
(mai intim decît celelalte), ele emană un parfum
aparte. Cel mai recent spectacol se numește
Camera oglinzilor (tratat despre femei...) și este
un colaj pe texte de Ovidiu, Vergilius, Carmina
Burana și Villon. O singură interpretă: Ramona
Atănăsoaie care nu „se pierde” pe parcursul
spectacolului nicio clipă. Umor, satiră, grotesc,
lirism, parodie, poezie... Un spectacol marca
Mona Chirilă, îi poți recunoaște personalitatea de
la primele scene. O personalitate artistică și nu
numai, care-i poate deranja pe veleitari, pe
indivizii care au intrat în artă precum oiștea în
gard, dar se cred cel puțin geniali. Asemenea
specimene regizează delațiuni, amintindu-și cu
duioșie de epoca aurită în care turnătorii (de bună
voie și nesiliți de nimeni...) sperau nu doar la
avantaje „cotidiene” ci și să fie catalogați drept
talente mărețe...
Alături de excepționalele spectacole ale
Teatrului Maghiar și de cele ale Teatrului
Ciprian Chirileanu	Incursiuni interioare 4
Național, Nocturnele micului teatru „Puck”
completează profilul unui oraș care are nevoie și
de artă teatrală adevărată. Părerea mea.
■
zapp-media
Cu ochii pe șarpe
Adrian Țion
Deși așteptată de americani și dorită de
cubanezi de decenii bune, căderea lui
Castro n-a făcut rating pe canalele de știri
și nici ravagii pe străzile Havanei. Mai mult chiar,
știrea despre retragerea lui de la putere a intrat
imediat în conul de umbră al craterului care ținea
latent vulcanul Kosovo. Acesta a explodat din nou
în momentul când SUA credeau naiv că se va
stinge. Așa că și Castro a fost împins deoparte,
împreună cu o serie de știri senzaționale precum
descoperirea, după o jumătate de secol de
cercetări, a faptului că nu toate femeile au
„punctul G”, adică țesutul acela fin din vagin
care... Când ne uitam la emisiunile zvăpăiatei
Gianina Corondan cu un „G” mare pe generic nu
știam ce căutau de fapt cercetătorii străini. Acum
am aflat, dar la ce ne folosește.
Nici Pedro Fuentes-Cid, dizidentul cubanez ce
și-a scos nasul din cenușa uitării cu această
ocazie, nu reușește să trezească atâta interes în
media internațională cât proaspătul Hashim
Thaci, zis șarpele albanez, pornit în cursa de a-și
legitima trecutul tenebros oferindu-le kosovarilor
o țară pe tavă. Se pare că El Lider Maximo le-a
castrat cubanezilor pofta de revolte pe încă multe
decenii de azi înainte. Dar ce moare în America
Centrală se ridică în Europa (aproape) Centrală ca
o stupidă lege a compensației nedorite. Se
evidențiază că relieful politic și social e fluctuant
și supus în prea mare măsură găștilor paramilitare
în continuă agitație.
Emisarii zeului Video au pus numaidecât „pe
sticlă” politicieni și analiști așezați în jurul
craterului cu lava deja spumegândă. Au făcut
spume la gură și unii și alții. Au reînnodat
alianțele, au restructurat strategiile diplomatice.
Degeaba, Hashim Thaci n-a mai putut fi oprit.
Din hăuri dubioase, din măruntaiele pământului
pline cu țiței de contrabandă, din traficul cu arme
și din acte de terorism trecute cu vederea se ridică
în plină și blândă lumină falnica făptură, subit
purificată, a liderului kosovar pozând inocent și
responsabil în prim-ministru legitim instalat în
funcție. E înalt, atipic pentru albanezii mărunței,
văzut tocmai de aceea ca un exemplar biologic
ideal (pentru a-i domina?). E zvelt, elegant, se
mișcă lejer, calculat, pare făcut pentru a fi
diplomat. N-ai spune că are mâinile pătate cu
sânge.
E limpede că pășește în scenă un alt tip de
lider separatist. Mai viclean, mai subtil, mai
carismatic, mai tenace. Nu degeaba i se spune
șarpele! Drept, cu ochii fixați pe țintă, a și reușit
să hipnotizeze câteva capete luminate care acuma
îi joacă în strună. Cu kalașnikovul sub manta,
semnează declarația de independență a noului
stat de mărimea Olteniei. Dacă Putin tremură a
îngrijorare pentru Transilvania (majoritar
maghiară, zice el - ce notă o fi avut președintele
Rusiei la istorie?) iar Băsescu a și dat o fugă în
Covasna să ia pulsul populației, pe forum au
apărut reacții de tipul „Județul Dolj și-a declarat
independența”. Ironia, s-a mai spus, salvează
România. Pănă când?
Dar să revenim la portretul-robot al noului tip
de lider secesionist. Fața-i voluntară, încordată,
atinsă de paloarea trăirii cu înfrigurare a
momentului solemn, e desenată în linii reci și
dure; nu are mustața tușinată și cănită a
separatistului Igor Smirnov, „arhitectul”
Transnistriei. Nici mustața stufoasă a lui Abdullah
Ocalan, liderul PKK, susținător al Kurdistanului,
care se albește în închisoarea de pe insula Imrah
din Marea Marmara; nici fața hirsută a lui Yasser
Arafat. E pur și simplu neted și spilcuit la obraz
ca Gilles Duceppe care luptă pentru „statul”
Quebec. Transnistria e un stat sprijinit pe șenile
rusești, în conflictul dintre PKK și autoritățile
turce au murit 37 000 de oameni din 1984 până
azi, iar separarea Quebecului pare, din multe
puncte de vedere, o forfotă artificială. Dreptul
popoarelor la autoguvernare dă frâu liber mereu
naționalismului extremist. Oare n-ar trebui să fie
clar în ochii tuturor că naționalismul de această
factură e o maladie anacronică și periculoasă?
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
"30j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
anestezii de larg consum
Piața si viata
11	1
Mihai Dragolea_____________________________
Nu e nimic excepțional să faci piața pe la
amiază și pe la mijlocul unei săptămâni.
Și totuși, ceva de toată mirarea mi s-a
întâmplat: după ce am luat niște mere, am dat să
cumpăr și o salată verde. O precupeață ceva mai
trecută, înfofolită bine și veselă, m-a invitat să
cumpăr de la ea: “Hai, domnu’, vă servim salată
sexy - feminin - 1,50 lei, masculin - 2 lei,
morcovi Cioacă și varză Elodia, excelente!” La așa
anunț am încremenit în dreptul tejghelei, să pot
râde după poftă; am luat o “salată sexy
masculină” și am pornit spre casă repetând
anunțul femeii, să nu cumva să uit ce e drept,
“morcovii Cioacă” arătau bine, spălați bine, virili
nevoie mare, “varza Elodia” era proaspătă și
dolofană. Am senzația că asistăm la un fel de
triumf al confuziei generalizate, cu consecințe
uluitoare; pentru simpatica precupeață, polițistul
aflat când după gratii, când înafara lor,
mediatizatul Cioacă, a devenit o emblemă a
virilității, iar dispăruta lui soție, madam Elodia,
una a feminității. Acum, cu “morcovul Cioacă”,
nu sunt mari probleme, căci și polițistul e
pomenit, arestat și eliberat, anchetat și solicitat
zilnic; dar cu “varza Elodia” nu mai e același
lucru, căci eroina trăiește fabulos tocmai din
dispariție, nu din prezență fizică, iar precupeața
pusese la vedere chiar și o jumătate de “varză
Elodia”, să vadă clientul cât de proaspătă este.
Cât despre “salățile sexy“, cred că, în mintea
năzdrăvanei precupețe, rămâne valabilă vorba
“mărimea contează”. Cum se știe că numele
cheamă lucrurile, nu este exclus ca, într-o bună zi,
Elodia, deghizată în precupeață, să stea la o
tejghea să-l servească și să facă conversație chiar
cu polițistul Cioacă, fostul și dubiosul ei soț sau
cu celebrul lui avocat, cel cu pălării care se poartă
în western-uri. Ar fi și altă variantă: într-o razie
sănătoasă, poliția pieții să o descopere pe Elodia
bine împachetată chiar sub o tejghea.
***
Au fost, deja, înregistrate cereri de a boteza
Ciprian Chirileanu	Din expoziție
nou născute cu numele Elodia, spre gloria mass-
media! Dacă nu va fi descoperită actuala protago-
nistă din viața lui Cioacă, peste vreo douăzeci de
ani, una din micuțele acum botezate așa și
semănând cu dispăruta, să fie confundată cu
Elodia de acum. Și cum tot m-am distrat cu “mor-
covul Cioacă” și “varza Elodia”, am servit, pe
post de desert “Sebastian Căldură - antrenor de
ski”, un fel de rece și cald împreună.
■
remember
Tristețe-naripată
Tudor Ionescu
Nu, nu e o metaforă poetică, nici ceva legat
de psihanaliză. Este o tristețe care îmi
aparține, pe mine mă apucă, așa - ca
vechi clujean, și e legată de ceva cu aripi, care nu
este avionul. Așadar e legată de păsări, de păsările
Clujului, ale momentului actual și ale momentelor
de altădată. Nu, nu mă gândesc la găini, la gâște
și curcani, nici la papagali sau canari. Ci la cele
libere, la cele care zboară pe sub nori și printre
copaci, la cele care își fac un cuib pe unde pot și
unde le tihnește.
Demult, pe la «începuturile» mele, am fost în
strânsă legătură cu păsările. Atât din pricina
familiei (din care făceau parte doi ornitologi,
prieteni cu Dan Munteanu - marele orintolog
clujean și al țării), cât și fiindcă la noi în curte
(adică în curtea Fabricii de Țigarete) erau multe,
foarte multe păsări (printre care și cei peste două
sute de porumbei - proprietate personală!). La fel
și prin oraș. Cam ce păsări am văzut eu în Clujul
copilăriei și al tinereții? Să-mi amintesc: ciori,
stăncuțe, porumbei, guguștiuci, mierle negre,
pițigoi, vrăbii și vrăbiuțe, rândunele, huhurezi,
coțofene, ba chiar și lebede, rațe și pescăruși,
ciocănitori, câteodată un florinte sau vreo acvilă
venită în control de la Cheile Turzii. Pe când
astăzi...
“Pe când astăzi... ce?” mi-ar putea spune
cineva. ”Nu vezi păsări în Cluj? Ești chior? Uită-te
pe fereastră în zori sau la apus și vezi la păsări
mai ceva decât în filmul americanului ăla! Sau
prin piețe, pe străzi, pe pervazul de la bucătărie...
Nu vezi păsări?”
Ba da, văd, dar ce păsări? Mii și mii de ciori și
mii de porumbei. Atât. Abia câte o vrabie, ca să
nu mai vorbesc despre rândunele sau guguștiuci.
Sau niște mierle negre, în Parcul central, în curte
la Spitalul Militar, ori printre copacii de la
Facultatea de Litere. Ce frumos fluieră ele chiar la
răsăritul sau pe la asfințitul soarelui! Dar unde e
gunguritul de vară al guguștiucilor (pasărea
îndrăgostirilor!)? De fapt, de guguștiuc pe mine
mă leagă două amintiri destul de ciudate! Pe de-o
parte, de după-amiezele de duminică în care
mama, deseori, mă obliga să mă culc pe divan,
lângă ea fiindcă îi eram drag și ca să mă țină
culcat. Era duminică, era liniște, cumplit de
liniște. Nu auzeam decât tropăitul cailor de la
trăsuri și... gunguritul gugușticilor aciuiți în pinii
din fața casei. Dacă nu reușeam să evadez de pe
divan, pe acest fundal sonor zăceam vreo oră:
«uu-u, uu-u» și «trop-trop, trop-trop», «uu-u, uu-
u»... Mai târziu, prin clasa a noua, din pricina
guguștiucului am avut un mare scandal cu
tovarășa de biologie care îmi era și dirigintă (o
chema Iliescu!), fiindcă la o oră, arătându-ne și
poze, a susținut că e vorba despre turturică. i-am
spus că nu e adevărat, că turturica este
Streptopelia turtur turtur iar ceea ce ne arată și ne
descrie ea este Streptopelia decaocto decaocto
Frivalschi - guguștiucul. Bâlci mare, terminat mai
apoi cu mutarea mea la un alt liceu. Dar unde e,
unde e astăzi streptopelia decaocto de atunci? De
ce ne-a părăsit? Rândunele, despre care să zicea
că nu e voie să le vânezi cu praștia deoarece ți se
va usca mâna, unde sunt? Pițigoii atât de
simpatici, acvilele sobre și de zărit numai în slava
cerului, rotindu-se agale și amenințător,
ciocănitorile ușor enervante dar mișto, lebedele
frumoase, leneșe dar, mi se părea mie, cam
toante... unde-s? Numai ciori! O mulțime de ciori,
ca lăcustele: nori de ciori! Pescărușii de pe Someș,
din preajma podului spre gară, rațele de pe lacul
din Gheorgheni (am văzut și pe Someș câteva, în
dreptul Teatrului Maghiar), huhurezii din
întuneric? (Familia Strigidae mai este reprezentată
pe două fațade interioare de la Litere, de câteva
zeci de bufnițe, sub formă de... basoreliefuri!
Deh, simbol al științei, al înțelepciunii, nu?).
Dar, totuși: unde-s păsările Clujului? Le-au
Ciprian Chirileanu
Incursiuni interioare 1
alungat avioanele, gazele de la mașini și cele
slobozite de hornuri, gălăgia constantă a
motoarelor, noi înșine prin altceva? Ciorile,
puzderia de ciori?
Să fiu bine înțeles: nu am nimic anume
împotriva ciorilor! Decât că sunt prea multe și
triste la arătare. Știu că nu-s proaste deloc. Dar
nici arătoase ori simpatice. Pe mine mă indispun,
mă întristează, oricum le văd, fie zburând în stol,
fie adunate ciopor pe blocurile de pe Titulescu -
haltă de reajustare.
Vreau să văd și să aud guguștiuci, pițigoi și
rândunele! De ce aceste păsări nu ne mai bucură
și pe noi, clujenii? Mă cuprinde o... tristețe-
naripată.
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
31
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Jocul specular al aparențelor
Claudiu Groza
„Totul e altceva” pare să fie replica „de boltă” a
piesei Societatea de vânătoare de Thomas Bernhard,
cea mai nouă premieră a Teatrului Maghiar din
Cluj.
Montarea îi aparține regizorului Dragoș
Galgoțiu, care a reușit să dea dinamism unui text
destul de greu de „agățat” scenic. Piesa nu are o
acțiune propriu-zisă, care să poată fi rezumată și
povestită. Este mai degrabă o înlănțuire de situații
dramatice care, în final, duc către o „concluzie” a
spectatorului. Thomas Bernhard e un autor foarte
aparte în peisajul dramaturgic european din secolul
20. În textele sale se îmbină o tendință eseistică,
accente absurde - mai ales în construcția
personajelor - și un soi de ironie la adresa chiar a
teatrului. De aceea, și în Societatea de vânătoare
există o adevărată „dezbatere” despre teatru, arta
care servește aparențe. Iar aparențele sunt,
întotdeauna, înșelătoare.
Acțiunea piesei are loc într-un pavilion de
vânătoare pierdut într-o pădure imensă. Pădurea
este însă copleșită de carii, așa că toți copacii vor
trebui tăiați. Și la fel ca arborii bolnavi ai pădurii
sunt și locatarii pavilionului, refugiați aici ca într-un
soi de agonie ce nu se mai sfârșește. Un scriitor
care vinde iluzii, vorbe, imagini, idei, un general
care-și evocă apusa glorie, clamând primatul acțiunii
Nominalizările la Premiile
UNITER 2008
uriul de nominalizări al UNITER, format din
criticii de teatru Magdalena Boiangiu, Ion
Cocora și Doru Mareș, a făcut publică în 19
februarie lista propunerilor pentru Gala Premiilor
UNITER 2008.
Spectacolul Unchiul Vania de Cehov, regizat de
Andrei Șerban la Teatrul Maghiar din Cluj ocupă
primul loc în „topul” nominalizărilor. Montarea
este propusă pentru titlul de „Cel mai bun
spectacol”, Aniko Petho concurează la secțiunea
„Debut”, pentru rolul Sonia, Hathazi Andras a fost
nominalizat drept „Cel mai bun actor în rol
principal”, pentru partitura titulară din spectacol,
iar Carmencita Brojboiu figurează în listă la
secțiunea „Cea mai bună scenografie” pentru
decorul și costumele din Unchiul Vania. În fine,
Andrei Șerban a fost nominalizat a doua oară
consecutiv pentru „Cel mai bun regizor”, după ce,
anul trecut, a ocupat aceeași poziție pentru
spectacolul Purificare de la Teatrul Național din
Cluj.
Lista completă a nominalizărilor este
următoarea:
Debut: Cristina Casian, pentru rolul Amalia din
spectacolul Amalia respiră adânc, la Teatrul Act,
București; Orsolya Jakab, pentru rolul Electra din
spectacolul Electra, la Teatrul Tomcsa Sandor,
Odorheiul Secuiesc; Aniko Petho, pentru rolul Sonia
din spectacolul Unchiul Vania, la Teatrul Maghiar
de Stat, Cluj-Napoca;
Cea mai bună actriță în rol secundar: Florina
Cercel, pentru rolul Stepanida Rozanova din
spectacolul Istoria comunismului povestită pentru
bolnavii mintal, la Teatrul Național, București; Dana
Dogaru, pentru rolul Mama/ Chelnerița japoneză
asupra cuvintelor, prinți, prințese și miniștri ca niște
umbre, păpuși mecanic-dezaxate care bântuie prin
casă și pădure zvâcnind din când în când cu
aparentă vitalitate. Toți aceștia mor și învie ca-n
teatru, unde se poate întâmpla orice. Dar atmosfera
e una lugubră, apocaliptică, iluziile sunt evident
false, ba chiar periculoase, pare să spună textul lui
Bernhard. Pădurea bolnavă e doar oglinda lumii
bolnave și ea.
Regizorul Dragoș Galgoțiu a pus foarte bine în
valoare acest orizont de sugestie al textului,
suplinind trama discursivă a piesei cu momente de
„coregrafie mecanică” a personajelor. Acestea sunt
grimate strident, ca niște „zombies”, ori ca niște
ființe străvechi, ocolite de moarte, dar marcate de
„ieșirea din viață”. Galgoțiu a avut parte de o
garnitură admirabilă de actori, și probabil că într-o
altă formulă spectacolul ar fi fost mai puțin
limpede. Aici însă, indiferent de anvergura rolului,
toți protagoniștii au fost expresivi și vizibili.
Dimeny Aron, în rolul Scriitorului, a făcut un cuplu
scenic remarcabil atât cu Generalul (Biro Jozsef), cât
și cu Generăleasa (Peter Hilda). Confruntarea dintre
cei doi a fost evidentă, cu „terapia verbală” a
Scriitorului și duritatea inflexibilă a Generalului, în
timp ce Generăleasa era un soi de mediator al celor
două universuri atât de diferite.
din spectacolul În rolul victimei, la Teatrul
Metropolis, București; Anca Hanu, pentru rolul
Bufonul din spectacolul Regele Lear, la Teatrul
Național “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca;
Cel mai bun actor în rol secundar: Gabriel
Duțu, pentru rolul Medicul din spectacolul
Recviem, la Teatrul Bacovia, Bacău; Ovidiu Ghiniță,
pentru rolul Tatălui din spectacolul Vis Toamna, la
Teatrul “Ioan Slavici”, Arad; Dan Glasu, pentru
rolul Șamraev din spectacolul Pescărușul, la Teatrul
Național “Radu Stanca”, Sibiu;
Cea mai bună actriță în rol principal: Coca
Bloos, pentru rolul Tanti Hanek din spectacolul
Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate
zilele, la Teatrul Tineretului Piatra Neamț; Emilia
Dobrin, pentru rolul Stevie din spectacolul Capra
sau Cine e Sylvia?, la Teatrul Act, București; Ofelia
Popii, pentru rolul Mefisto din spectacolul Faust, la
Teatrul Național “Radu Stanca”, Sibiu;
Cel mai bun actor în rol principal: Constantin
Cojocaru, pentru rolul Pată din spectacolul Povestiri
despre nebunia (noastră) cea de toate zilele, la
Teatrul Tineretului Piatra Neamț; Andras Hathazi,
pentru rolul Ivan Petrovici (Vania) din spectacolul
Unchiul Vania, la Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-
Napoca; Marcel Iureș, pentru rolul Martin din
spectacolul Capra sau Cine e Sylvia?, la Teatrul Act,
București;
Cea mai bună scenografie: Carmencita Brojboiu,
pentru scenografia spectacolului Unchiul Vania, la
Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca; Adriana
Grand, pentru scenografia spectacolului Deșteptarea
primăverii, la Teatrul “Maria Filotti”, Brăila; Helmut
Sturmer, pentru decorul spectacolului Faust, la
Teatrul Național “Radu Stanca”, Sibiu;
Cel mai bun regizor: Laszlo Bocsardi, pentru
regia spectacolului Don Juan după Moliere, la
Prințul (Gallo Erno) și Prințesa (M. Kantor
Melinda) au întruchipat cel mai bine condiția de
păpuși a personajelor. Foarte expresivi, poate cu un
exces de acrobație al lui Gallo, ei au reușit să
asigure „fundalul” acțiunii din prim-plan, adâncind
semnificațiile. Niște personaje de film mut, cu
gagurile aferente, dar și cu mecanicismul
marionetei, au fost și cei doi Miniștri (Sinko Ferenc
și Molnar Levente). Slujnica Ana (Gyorgyjakab
Eniko) și tăietorul de lemne Asamer (Salat Lehel)
au constituit contrapunctul uman al acestui spațiu
lipsit de orice pulsație vitală, în timp ce, sugestiv,
Varga Andrea și Kollo Csongor au fost „umbrele”
celorlalte umbre, Generăleasa și Scriitorul.
Costumele Doinei Levintza - simple în cazul
celor doi oameni simpli, opulent-tenebroase în cazul
Generălesei și dublului ei, ca de păpuși la Prinț și
Prințesă, violent militărești la General - au conturat
fiecare caracter, fără a fi stridente sau șterse.
Decorul lui Andrei Both, un plan înclinat, cu trofee
de vânătoare pe un perete, o sobă înclinată ca
Turnul din Pisa și un alt zid translucid, lăsând să se
ghicească în spate copacii bolnavei păduri, oglinda
societății patologic-muribunde, a alternat inspirat
convenția cu parodia și cu sugestia.
„Societatea de vânătoare” este un spectacol de
bună calitate, bine conceput regizoral și bine jucat,
cu o scenografie de bun-gust. Ce i se poate la
rigoare reproșa este că se adresează unui public mai
special. Mai dispus, adică, să râdă, la teatru, de
teatru.
■
Teatrul “Toma Caragiu”, Ploiești; Alexandru Dabija,
pentru regia spectacolului lonesco - Cinci piese
scurte, la Teatrul Odeon, București; Andrei Șerban,
pentru regia spectacolului Unchiul Vania, la Teatrul
Maghiar de Stat, Cluj-Napoca;
Cel mai bun spectacol: Faust - producție a
Teatrului Național “Radu Stanca”, Sibiu; lonesco -
Cinci piese scurte - producție a Teatrului Odeon,
București;
Unchiul Vania - producție a Teatrului Maghiar de
Stat, Cluj-Napoca;
Teatru radiofonic: București - underground de
Saviana Stănescu și Toma Enache, în regia lui Toma
Enache, la SRR București; Dumnezeul de a doua zi
de Cornel Mimi Brănescu, în regia lui Claudiu
Goga, la SRR București; Întâlnirea de Gabriela
Adameșteanu, în regia Cătălinei Buzoianu, la SRR
București.
Senatul UNITER a acordat în ședința sa din 18
februarie 2008 premiul de excelență actorului Radu
Beligan. Premiile pentru întreaga activitate au
revenit actriței Dorina Lazăr, actorului Ion Besoiu,
scenografei Florica Mălureanu, regizoarei Sanda
Manu și criticului Ion Cocora. S-au mai acordat
diverse premii speciale.
Începând cu această ediție a Galei Premiilor
UNITER, la propunerea juriului de nominalizări,
premiul criticii pentru activitate curentă nu mai face
parte din palmaresul premiilor UNITER.
Gala Premiilor UNITER 2008 va avea loc în 14
aprilie, la Teatrul Național din București. (Claudiu
Groza)
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
În slujba regelui Angliei
Ioan-Pavel Azap
in Menzel este (iertat fie locul comun pe care îl
implică afirmația) o legendă vie, un monstru
sacru al cinematografului ceh(oslovac), unul
dintre - alături de (îi amintesc aici doar pe) Milos
Forman și Vera Chytilovă - reprezentații cei mai
importanți ai noului val de regizori afirmați în
Cehoslovacia deceniului șapte al secolului trecut. La
doar 30 de ani, în 1968, obține Oscarul pentru cel
mai bun film străin cu Trenuri strict supravegheate,
ecranizare a unei proze de Bohumil Hrabal, scriitor
de care se va apropia și a cărui operă o va ecraniza
constant - începând cu scurtmetrajul de debut
Moartea domnului Baltazar, difuzat împreună cu
scheciuri semnate de Jan Nemec, Evald Schorm,
Vera Chytilovă si Jaromil Jires (toate adaptări ale
unor proze de Bohumil Hrabal) ca film de
lungmetraj, sub titlul generic Perle din adâncuri
(Perlicky na dne, 1965), trecând prin amintitul
Trenuri strict supraveghate (Ostre sledovane vlaky,
1966), Amintiri (Postriziny, 1980), Serbarea
ghioceilor (Slavnosti snezenek, 1983) sau Ciocârliile
pe sârmă (Skrivănci na niti, 1969), până la recentul
În slujba regelui Angliei (Obsluhoval jsem
anglickeho krăle, Cehia, 2007; sc. și r.: Jiri Menzel;
cu: Ivan Barnev, Oldrich Kaiser, Julia Jentsch,
Martin Huba).
Dar, în ciuda faptului că are ca bază literară una
dintre cel mai bune cărți ale lui Hrabal, L-am servit
pe regele Angliei nu este unul dintre titlurile de vârf
ale filmografiei lui Menzel, nu este unul dintre cele
mai bune filme ale sale. În primul rând pentru că
Jiri Menzel, care semnează și scenariul, se oprește -
Frații Coen sfîsie thrillerul...
Lucian Maier
Ordinea aduce satisfacție
Din textele de teorie cinematografică am
învățat că o narațiune filmică realizată
după carte are trei puncte esențiale în
interior, aceste puncte reducînd acțiunea de pe
ecran la o anumită schemă: e un moment inițial
în care lumea filmului e în deplină ordine, apoi
ceva se petrece și ordinea e deranjată, restul
filmului devenind o cursă pentru restabilirea
ordinii; această cursă va deosebi clar binele de
rău, sau, ca abordare individuală, pe cel bun de
cel rău. În zona filmului cu suspans și fiori
(thriller) există doi piloni la baza acestei
dezvoltări narative: femeia și banul, iertați-mi
exprimarea. Fie că e vorba despre o afacere
amoroasă, fie că e vorba de ceva bani sau de o
îmbinare a celor două, dacă lucrurile o iau razna
cîndva, este esențial să apară pe ecran un
Javier Bardem în Nu există țară pentru bătrîni
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
în mod surprinzător, de neînțeles - la suprafața
prozei lui Bohumil Hrabal, tratează superficial,
expozitiv, ilustrativ splendidul roman al scriitorului
ceh, mulțumindu-se să ofere o imagine comună,
aproape banală prin conformism, a unui trecut nu
foarte îndepărtat și a unor tipologii umane perene.
Totul însă cinematografiat cu multă tandrețe într-o
formulă clasică, amintind de anii în care
cinematograful era un candid divertisment popular,
pur și inocent. Din păcate, în cazul de față formula
deranjantă, dat fiind faptul că o lecție, fie ea chiar
de nivel academic, are o inerentă doză de
ostentativitate, este în primul rând o demonstrație
de virtuozitate tehnică și nu un act autentic de
creație artistică - cum este de bănuit că și-a dorit
Menzel.
Nimic din tragicul prozei lui Hrabal nu
transpare în film, măruntul chelner Ditie este un
personaj de benzi desenate, bidimensional, un
simplu contur lipsit profunzime (în ciuda nasului
proeminent la actorului Ivan Barnev!). Filmul este o
însăilare umoristică, de vodevil, a episoadelor
romanului, neinspirată, cu simpificări abuzive, ce
deturnează sensul cărții și intențiile artistice ale lui
Hrabal. Este absolut inutilă inventarea de către
Menzel a unui Ditie bătrân, ieșit din închisoare
după aproape cincisprezece ani de detenție,
personaj care-și rememorează trecutul în timp ce se
bucură de „avantajele” muncii de jos - mijloc de
recuperare morală aplicat în tot lagărul socialist.
Este complet eludat, în film, deturnând esențial
miza romanului, episodul detenției, grotesc-
deznodămînt care să respecte partea a treia a
schemei de mai sus. Restabilirea ordinii
(pedepsirea elementului care a perturbat liniștea
inițială a lumii, a face dreptate) este esențială
pentru că întărește dorința spectatorului de a
vedea necontenit cum îi este garantată siguranța
în confruntarea cu realitatea din afara sălii de
proiecție. Faptul ăsta oferă o satisfacție
eliberatoare; prin imaginile și rezoluția de pe
ecran setea de dreptate a fiecărui spectator
primește un fel de medicamente care
funcționează în sistem placebo (măcar pînă la
următoarea vizionare).
Vînezi o geanta plină cu bani?
Anii ’80. Sudul Statelor Unite. Llewelyn Moss
(Josh Brolin) iese la vînătoare; urmărește o
antilopă rănită și dă peste locul unui măcel în
care fuseseră implicați traficanți de droguri
mexicani. Găsește geanta cu bani și o ia cu el.
Ajuns acasă își amintește că unul dintre mexicani
nu era mort și îi ceruse apă, are junghiuri morale,
așa că se întoarce să-i ducă de băut. La locul
carnajului vor ajunge și niște recuperatori
mexicani care-l vor repera pe Moss. Acesta scapă
momentan, însă e clar că vor porni cu toții pe
urmele lui (și pe urma banilor). Banii sînt rîvniți
nu numai de mexicani, cei care aduseseră
drogurile, ci și de americanii care doreau să le
cumpere, erau banii lor în fapt, așa că Anton
Cadru din În slujba regelui Angliei
fantastic, de un umor macabru, cu un mesaj totu°i
extrem de lizibil: într-un sistem totalitar
(comunismul în cazul de față), închisoarea poate
oferi o mai mare libertate morală, spirituală, decât
lumea dinafara zidurilor ei. Este, evident, doar una
din sugestiile romanului, abandonată nonșalant de
Jiri Menzel.
Paradoxal, dacă faci abstracție de romanul lui
Bogumil Hrabal, În slujba regelui Angliei (este de
neînțeles de ce nu s-a optat pentru titlul sub care a
fost tradus romanul în limba română, L-am servit
pe regele Angliei, mult mai potrivit; sau este prea
de înțeles dacă acceptăm că traducătorii filmul
habar nu au de existența versiunii în limba română
a cărții) poate fi un film cuceritor, care poartă
amprenta unui mare regizor, un film care îți
amintește de vremea în care autori și spectatori
deopotrivă aveau mai mult timp, puteau să
savureze un film. Din păcate, întrebarea de bun
simț care se impune este: de ce a avut nevoie, în
acest caz, Jiri Menzel de romanul lui Bohumil
Hrabal? Doar pentru a-l compromite?!
■
Chigurh (Javier Bardem), criminalul absolut, este
angajat de către aceștia din urmă pentru a
recupera geanta cu două milioane de dolari. No
Country for Old Men / Nu există țară pentru
bătrâni. Ecranizarea romanului omonim scris de
Cormac McCarthy.
O problemă de principii
Anton îi omoară pe cei care îl angajaseră,
luînd asupra sa afacerea, îl omoară și pe Carlson
Wells (Woody Harrelson), cel care fusese tocmit
pentru a-l nimici pe Anton, după ce acesta din
urmă își ucide angajatorii... în fapt, Anton
omoară tot ceea ce îi iese în cale. Forța acestui
personaj stă în modalitatea sa de a opera. Anton
e un fel de random access memory (ram) din
lumea computerelor: plăcuțele ram pot oferi
răspuns imediat solicitărilor de accesare ale unor
date, indiferent dacă ele se află stocate în spații
diferite ale aceluiași sistem sau dacă nu au nicio
legătură între ele. Așadar, pentru memoria activă
a unui sistem IT, după cum o afirmă și numele,
ram, principiul de selecție al datelor este aleator.
Un astfel de principiu aplică și Anton în
activitatea sa cotidiană, doar că în locul datelor
sînt oamenii, în locul accesării e moartea, iar
sistemul este întreaga lume. Anton devine o
mașinărie de ucis care, în raport cu conștiința
proprie, datorită principiului selecției aleatorii
(sau, altfel spus, selecție prin forța destinului), nici
nu poartă responsabilitatea faptei comise, nici nu
se înșeală vreodată. El ucide pe cineva fiindcă îi
iese în cale. Și fiecare astfel de întîlnire are în sine
o doză de absurd: pentru Anton întîlnirea cuiva
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
O cafea cu Pasolini, Boccacio
°i Sadoveanu
Alexandru Jurcan
Dacă spectatorii ar intra în universul lui
Pasolini prin poarta Decameronului,
atunci nu s-ar opri stupefiată în fața
“coșmarului” SALO. Cu alte cuvinte, ar ști AB
INITIO că regizorul poate fi hâtru, chiar
cameleonic în registru balcanic, ca să nu mai
vorbim despre știința măsurii, a detaliului ori a
reconstituirii medievale.
Pasolini a realizat Decameronul în 1971,
pornind de la opera lui Boccacio. Suita de sche-
ciuri uimește prin calitatea artistică a evocărilor
medievale, dar și prin precizia dialogurilor unor
personaje care au un singur scop: căutarea
plăcerii. Joacă în film însuși Pasolini, alături de
Franco Citti, Ninetto Davoli etc. Marele umanist
italian Boccacio s-a născut tocmai la Paris, în
1313, deoarece tatăl său cunoscuse o franțuzoaică.
Oricum a părăsit-o, după ce a conceput L-a îndru-
mat pe Boccacio spre comerț și l-a trimis la
Napoli. Scriitorul s-a împrietenit cu Petrarca, a
stat în Florența, a trăit spaima ciumei... Între
1352-1354 a scris Decameronul, ca să pregătească
o lovitură concepției teologice. Ca să fugă de
teroarea evului mediu, ridiculizându-l. Scrie “o
sută de povești istorisite în zece zile de către
șapte doamne și trei cavaleri”. O sută de nuvele
despre frumusețea unei lumi laice, păgâne. În
1966 Eta Boeriu a tradus la noi Decameronul
(Editura pentru Literatură, București), utilizând o
limbă arhaică, cu arome sadoveniene. Să nu uităm
de înlănțuirea epică din Hanu-Ancuței, întrucât
structura narativă a Decameronului se bazează
pe un șir de povestitori (“începu Fiammetta,
căreia îi venise rândul să povestească”). La baza
scenariului lui Pasolini stă calitatea dialogurilor,
^
este alegerea destinului și pentru că este împlicat
în acest joc al sorții și destinul celuilalt, Anton îi
oferă uneori posibilitatea de a evita moartea -
pariind pe una dintre fețele unei monede. Chiar
dacă jocul îi este refuzat, el își duce la capăt
ideea...
Mizele filmului
În No Country for Old Men frații Coen
mătură ecranul de ceea ce înseamnă reguli
narative clasice ale genului sau ale construcției de
caracter în gen. E destul de înspăimîntător să vezi
că personajele poveștii nu evoluează de-a lungul
istoriei lor, nu se schimbă deloc, că fiecare este
din start dat (formatat) și se reprezintă pe sine la
nesfîrșit. Asta nu face decît să sporească
anxietatea dată de conștientizarea fiecărei rupturi
de ceea ce era deja stabilit ca gen în
cinematografie. Într-un fel, precum caracterele
comediei de moravuri din clasicismul literar,
fiecare personaj de aici îngroașă o trăsătură
umană clară - încăpățînarea, trufia sau moartea;
spre deosebire de filmul care abordează structura
thrillerului în mod clasic, unde personajele
parcurg o istorie care îi transformă din punct de
vedere psihic și moral, în No Country for Old
Men niciun personaj nu iese din propria axă.
dar și mesajul proverbului care afirmă că orice
nenorocire are și o parte bună. Cu ce-și începe
Pasolini filmul? Cu povestea a cincea, unde
Andreuccio din Perugia, venind la Napoli să
cumpere cai, de-a lungul unei singure nopți, din
trei primejdii scapă teafăr și până la urmă se
întoarce acasă cu un rubin. Mai precis, el este
escrocat de o tânără, care se dă drept sora lui. O
credulitate pitorească, un demers picaresc, lucid,
alambicat, moralizator - da, pentru că regizorul
nu trădează nicio clipă spiritul lui Boccacio, ilus-
trând cu fidelitate câteva pagini din Decameronul,
încât știm bine ce va urma după ce Andreuccio se
va pregăti de culcare: ”Apoi trebuințele firești
cerându-i să-și descarce prisosul adunat în pântec,
îl întrebă pe băiețaș pe unde ar fi putut să facă
treaba asta”. Mai apoi, în secvența cu sarcofagul
Pasolini se servește de vivacitatea dialogului: “-
Cine-o să intre înăuntru?/ - Eu unul, nu./ - Nici
eu. Să intre Andreuccio./ - Nici să mă pici cu
ceară!/ - Cum, n-ai să intri? I-auzi vorbă! De nu
te vâri numaidecât, te altoim cu fierul ăsta până
ai să pici grămadă jos.”
Violența satirei atinge apogeul în povestea gră-
dinarului care face amor cu toate călugărițele de
la mănăstire, dându-se drept surdo-mut. Măicuțele
uită de virginitatea promisă lui Dumnezeu și se
aruncă în vâltoarea carnală a simțurilor, stând la
coadă, așteptându-și rândul. De câteva ori Pasolini
aplică un mixaj sonor (un oftat erotic) peste
imaginea mănăstirii. Fiorul sacru e iremediabil
compromis.
În Decameronul fiecare povestire are un titlu,
care trădează mai mult sau mai puțin epicul. De
exemplu: “Într-o noapte, Tofano își încuie nevasta
Fiecare gravitează în jurul sensului său, întărind
cu fiecare pas ideea pe care o înfățișează. Apoi,
față de structura clasică, chiar dacă întîlnim o
dinamică de tip vînător-vînat, nu există o
confruntare între personajele principale opozitive.
Apărătorii legii privesc întîmplările cu detașare
filosofică și admit constant că sînt cu un pas în
urma evenimentelor (de unde și titlul filmului, în
același timp titlul fiind și o ironie la adresa
genului cinematografic cuprins în peliculă); apoi
nu există o confruntare între cei care își dispută
prada (banii), Anton și Llewelyn nu se confruntă
decisiv, diferendul lor e rezolvat prin intervenția
unor terți. Iar pentru a sublinia dimensiunile
absolute ale Implacabilului, Anton este înzestrat
cu niște arme fabuloase (o nouă ironie față de
istoria personajelor de gen): el ucide cu un aparat
cu aer comprimat folosit la sacrificarea vacilor -
ceea ce înseamnă că trebuie să se apropie la cîțiva
centimetri de victimă -, și cu o pușcă prevăzută
cu un amortizor cît toate zilele, o armă care ar fi
rivnită de orice creator de jocuri video violente.
și, cum am mai spus, lipsește punctul final al
oricărui demers filmic clasic - restabilirea ordinii.
Astfel, Frații Coen, într-unul dintre cele mai crude
și clare exerciții postmoderne, sfîșie istoria genului
thriller. Asta nu înseamnă că nu mai pot exista
astfel de filme, însă în fața lui No Country for
Old Men toate ar putea fi privite drept comedii
involuntare.
DECAMERONE
afară”, “Călugărul Rinaldo se culcă cu cumătra
lui”, “Un soț gelos, deghizându-se în preot, își
spovedește nevasta”, “Trei tineri îi trag izmenele
unui judecător”, “Pietro cinează la niște prieteni,
iar nevastă-sa își aduce în casă un tânăr” etc.
Avem senzația unui carusel inepuizabil, unde o
povestire generează altele, într-un vârtej epic de
proporții. Cum era și firesc, Pasolini a selectat
câteva pentru filmul său - suficiente pentru a
înțelege perfect un univers credibil, funcțional,
colorat, fascinant și, mai ales, tonic, adică atât de
departe de viziunile sumbre din alte filme ale
sale. Orice aisberg oferă surprize, de aceea vreo
superficialitate a abordărilor tinde să devină peni-
bilă în fața întregului...
Ca să mă dau mare, spun: am scris rândurile
de față la Salsburg, la cafeaua de dimineață, cu
imaginea muntelui înzăpezit, în întâia zi a lui feb-
ruarie.
■
Bye bye Happy-End...
Vladimir Nabokov spunea într-unul din
romanele sale (i.e. Pnin) că nu-i plac deloc happy-
end-urile. Că întotdeauna se simte înșelat cînd
vede unul fiindcă el conștientizează că unitatea
de măsură a lumii este răul. Chiar dacă acest fapt
putea fi intuit în fiecare proiect cinematografic al
fraților Coen (mă refer la proiectele în care
centrală este natura crimei - Blood Simple, Fargo,
The Man Who Wasn't There), pînă acum ei
niciodată nu au mers pînă la capăt în afirmarea
acestei simțiri. No Country for Old Men este un
proiect deschis, povestea lui Anton nu se termină
odată cu filmul. Anton este un proiect nesfîrșit,
nu primește o replică decisivă pe ecran (precum
Frank Booth din Blue Velvet, să spunem), astfel
că poate opera continuu. El rămîne viu în
imaginarul spectatorului, iar durabilitatea sa ca
personaj nu lasă loc altei apariții de aceeași
natură. În regnul criminalilor, Anton este un
personaj fără cusur și, mai ales, este un personaj
în plină desfășurare. Fiind un personaj peren,
Anton nu poate fi depășit. El va rămîne un
standard al criminalului în cinematografie, iar
această statură a sa poate nimici (chiar a priori)
orice termen care va intra într-o comparație
alături de el.
■
34
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
57. Lubitsch
Marius Șopterean
A devenit aproape loc comun a spune că
dincolo de burlescul american (Buster
Keaton, Max Linder, Charles Chaplin)
adevăratul mare constructor de comedie rămâne
berlinezul Ernst Lubitch. Toți contemporanii lui
(Frank Capra, George Cukor, George Marshall
etc.) au învățat de la acesta, iar comediile
posterității (ale lui Stanley Kramer, Peter
Bogdanovici sau Billy Wilder - el însuși unul din
scenariștii filmului de care ne vom ocupa în
rândurile ce urmează) au fost atinse de ceea ce se
numește spiritul Lubitsch.
De altfel conceptul de Lubitsch touch - un
adevărat brand al cinematografului lui Lubitsch -
a devenit materie de studiu obligatorie pentru toți
aceia care doresc să afle modul în care apare și se
dezvoltă în structura unei comedii comicul de
situație, construcția și evoluția personajelor,
relația dintre imagine și replică, rostirea acesteia
din urmă, precum și amplasarea și izbucnirea gag-
ului ca efect al tuturor acestora.
Există un paradox al creației acestui cineast de
origine germană, care până în anul 1921 realizea-
ză filme în Germania pentru ca apoi, trecând
oceanul, să se dedice în întregime muncii la
Hollywood.
După ce o vreme, în adolescență, evoluează în
diferite vodeviluri pe scenele germane, Ernst
Lubitsch se formează mai apoi la teatrul lui Max
Reinhardt unde, dacă la început primește roluri
mici, în scurt timp va fi distribuit în texte ale
unor dramaturgi importanți: Cehov, Strinberg,
Wedekind. Dacă, așa cum am arătat în alte capi-
tole, pentru Friedrich W. Murnau, Carl Meyer,
Carl Freund sau Fritz Lang - marii corifei ai cine-
matografului de esență expresionistă - întâlnirea
cu Reinhardt a fost decisivă, mizanscenele compli-
cate realizate de acesta și, mai ales, o anumită
esențializare dată construcției personajului l-au
îndepărtat pe Lubitsch după doar un an de
Deutsches Theater.
În 1912, după despărțirea de Reinhardt,
Lubitsch descoperă cinematograful german, mai
ales cel care anunța revoluția expresionistă. Cu
toate acestea preferă să joace în mai multe
comedii dezvoltând un personaj pe nume Meyer.
Doar Ochii mumiei, realizat în anul 1918 și, mai
ales, Păpușa, realizat un an mai târziu, printre
primele filme de nuanță expresionistă. În urmă-
torii ani se dedică aproape în totalitate așa
numitelor filme în costume (Kostumfilme):
Carmen, The oyster princess, Anna Boleyn.
Aceste filme de mare succes în Germania erau,
după spusele lui L. Eisner, “nevoia de evadare pe
care o simte un popor sărăcit și dezamăgit”1.
Comediile realizate în Germania s-au dovedit a fi
expresia unei opulente înclinații către comic, a
unui acut simț de observație și de caracterizare, a
unei extraordinare capacități de a crea subînțe-
lesuri și de a da un dublu sens imaginii. Toate
aceste atribute vor fi ulterior perfecționate ducând
la nașterea inconfundabilului cinematograf comic
al lui Lubitsch. Începând cu anul 1922 acest “cel
mai puțin germanic dintre regizorii germani”
(Andrew Sarris)2 se stabilește în SUA, unde va
lucra fără încetare (comedii dar și ample drame
istorice) până la moartea sa survenită în 1947.
Tocmai aici se manifestă paradoxul de care
aminteam. Crescut în plină afirmare a cine-
matografului expresionist, a spectacolului de
teatru de esență expresionistă, el însuși creator de
cinema expresionist, Ernst Lubitsch nu a fost
atins în operele ulterioare de respirația acestui
curent. Dacă pe ceilalți colegi de generație expre-
sionismul i-a marcat în operele realizate după exil
(în Franța - cum este cazul lui Lang - sau în
America - Murnau, Meyer sau Freund), Lubitsch,
la Hollywood, se distanțează complet de acest
curent. Comediile sale ulterioare (Parada iubirii,
Monte Carlo, A fi sau a nu fi, Ninotchka) vor
aminti mai degrabă de spiritul cabaretului și a
music hall-ului frecventat de el în prima tinerețe3.
În anul 1939 realizează capodopera sa
Ninotchka, film care devine piatră de hotar în
istoria comediei cinematografice. Aici amprenta
stilului lui Lubitsch este atât de evidentă încât
acest gen de comedie, numită impropriu comedie
sofisticată, a fost imitat ani de-a rândul dar nicio-
dată egalat.
Comisarul sovietic Ninotchka (Greta Garbo)
este trimis de KGB la Paris pentru a rechema la
ordine trei mesageri ai Moscovei - Iranoff,
Buljanoff și Kopalski. Aceștia fuseseră mandatați
de către Razinin (comisar la camera de comerț
din Moscova) să ducă la Paris bijuteriile confiscate
ale ducesei Yakusova, pentru a le vinde. Dar sis-
temul capitalist îi orbește pe cei trei, vigilența le
scade și aceștia sunt pe cale să piardă banii atât
de necesari poporului sovietic. La rândul ei,
Ninotchka, odată sosită la Paris, uită misiunea
care i-a fost încredințată și se îndrăgostește de un
aristocrat francez pe nume Leon. Prin urmare este
rechemată la Moscova și mai apoi trimisă la
Istanbul, acolo unde cei trei rebeli - figuri
desprinse parcă din memorabila galerie de person-
aje construite de Ilf și Petrov - par a păta iarăși
imaginea omului nou comunist: aceștia și-au
deschis un restaurant dezertând astfel de la prin-
cipiile luptei de clasă. Dar la Istanbul pe
Ninotchka o așteaptă nimeni altul decât francezul
care dovedește că iubirea nu poate fi distrusă de
două sisteme sociale aiuritor de diferite.
În acest film comicul lubitsch-ian se dezvoltă
și ia amploare cum nu s-a mai întâmplat în alte
filme ale lui. Nu se poate analiza acest lucru și
nu se pot înțelege până la capăt mecanismele de
creștere și dezvoltare a comicului lubitsch-ian fără
a vorbi de mizanscenele la care apelează
regizorul: simple, statice, dar desenate într-o vervă
comică, într-un șuvoi de replici și gesturi, toate
concretizate în acțiuni care, de cele mai multe ori
frizează paradoxalul, ilarul. De aici și râsul.
Burlescul născător de aiuritoare cavalcade comice
al lui Buster Keaton sau al fraților Marx este
înlocuit acum de o energie a interpretării, de o
explozie a acesteia în episoade scurte dar de mare
efect. Într-un cadru sau cel mult câteva cadre,
comicul lui Lubitsch se revarsă într-o asemenea
calitate și cantitate încât pentru a percepe
subtilitatea ironiei sau a umorului rezultat filmul
trebuie văzut de mai multe ori. Aproape fiecare
secvență se constituie într-un astfel de demers al
unei impecabile construcții comice. De imagine
dar și de dialog.
Întâlnirea dintre cei trei cheflii și Ninotchka
este precedată de un episod consumat într-un
singur cadru. Iranoff, Buljanoff și Kopalski cred că
văd pe peron pe tovarășul trimis de la Moscova.
Îi studiază ținuta, chipul atârnat de o mustăcioară
stalinistă, mersul sigur. Când sunt gata să-l
întâmpine acesta se oprește în fața unei doamne
și ridică brațul strigând sec: „Heil Hitler!”.
Tot într-un singur cadru, la nivelul unui plan
mediu - în fața unei mese - se petrece acțiunea de
la restaurantul clasei de jos, acolo unde se vor
întâlni Ninotchka cu viitorul ei iubit, Leon.
Acesta, contrariat de aparenta lipsă de sentimente,
de imobilismul feței ei, de lipsa ei de comunicare
reală, umană îi va spune bancuri. La finalul
fiecărui banc el va râde. Vor râde și mujicii de la
alte mese. Doar ea rămâne împietrită mai departe.
Intervine un mic accident penibil. Leon cade cu
scaunul. Atunci Ninotchka râde. Râde în valuri
succesive, tot mai tare. Tot mai de nestăvilit. Râde
din tot sufletul. Aici, în această secvență Greta
Garbo râde pentru prima oară în film. Masca ei,
fermecătoare în rigiditatea ei, cade. Astfel ea
devine o femeie simplă, departe de Moscova, într-
un oraș tulburător de frumos, în fața unui bărbat
fermecător, a unui posibil amant. Acum este clipa
în care Ninotchka se îndrăgostește. În secvența
următoare o vedem pregătindu-se de culcare. La
capul patului fotografia tovarășului Lenin o
privește cu seriozitate. Ninotchka se urcă în pat.
Se întinde. Zâmbește larg apoi îl privește pe Lenin
și șoptește: „Zâmbește tăicuțule...!” În clipa
următoare figura lui Lenin se destinde, apoi
acesta va zâmbi...
La finalul filmului îi vedem pe cei trei prieteni
care și-au deschis un restaurant. Sunt hotărâți să
nu se mai întoarcă niciodată în URSS. Ninotchka
nu îi poate convinge să nu recurgă la un astfel de
gest, mai ales că află că totul a fost o înscenare
pusă la cale de Leon pentru a o scoate din
Uniunea Sovietică. Dar pentru cei trei abia acum
vor apărea adevăratele probleme ale capitalismului
aflat pe marginea prăpastiei... Ultimul cadru al
filmului prezintă un detaliu al firmei
restaurantului celor trei prieteni: Serviți masa la
Buljanoff, Iranoff & Copalski. Primele două nume
sunt luminate. Pe al treilea lumina este stinsă.
Camera execută o mișcare de macara până îl
vedem pe stradă, în fața restaurantului, chiar pe
Copalski. Neluminatul! Acesta poartă o pancartă
pe care scrie: Buljanoff, Iranoff nedrepți cu
Copalski.
Premiera filmului are loc la două luni după
invadarea Poloniei și a Franței de către Germania
(întâi septembrie 1939). Al Doilea Război
Mondial începea dar dimensiunile dezastrului
provocat de acesta încă nu puteau fi bănuite.
Filmul va fi lansat sub sloganul publicitar „Garbo
râde” și este prima operă cinematografică ce paro-
diază sistemul politic și social, viața de fiecare zi
din Uniunea Sovietică. Europa se pregătea de
război dar, deocamdată, America râdea. Râsul lui
Lubitsch, râsul Gretei Garbo păreau să acopere
zgomotul armelor.
În fond, totul se dovedea a fi doar o chestiune
de timp...
1	Petre Rado, Labirintul umbrelor, p. 321, Ed.
Meridiane, 1975.
2	Idem.
3	Deși provenea dintr-o familie înstărită, Lubitsch lucra
ziua ca bibliotecar - în prăvăliile tatălui său - iar noaptea,
pentru a-și rotunji veniturile, juca ca actor de cabaret și
music-hall pe scenele de profil ale Berlinului.
■
TRIBUNA • NR. 132 • 1-15 martie 2008
35
Black Pantone 253 U
Black PANTONE 711 roșu
sumar
primim la redacție
Viorica Lascu
Clujul meu	2
editorial
Claudiu Groza
Despre Cluj ca metropolă	3
cărți în actualitate
Ștefan Manasia
Yo-yo man de la capătul sforicelei bordo	4
Grațian Cormoș
Portret în mișcare	4
comentarii
Adriana Stan
Stand-up history	5
ordinea din zi
Ion Pop
"Să nu vă faceți iluzii"...	6
incidențe
Mircea Muthu
Literatură negro-africană	7
cronica traducerii
Mihai Mateiu
Zona de frontieră	7
imprimatur
Ovidiu Pecican
Prefața prefețelor	8
eseu
Șerban Axinte
Tradiționalism versus modernitate. O eroare estetică 9
dreptul la replica
Sorin Lavric
Blazonul cu rotițe	10
poezie
Claudiu Komartin
La Heliade după Anatolida	13
Un cenaclu literar românesc la New York
Adriana Listeș	14
Theodor Damian:
"Lăuntrul și departele sunt două ceruri..."	15
religie
philosophia christiana
Nicolae Turcan	Filozofia și credința creștină
Relevanța unor întâlniri inaugurale	17
intermezzo clujean
Petru Poantă
O biografie Brâncuși	18
dezbateri & idei
Sergiu Gherghina Progrese invizibile. Criticile UE
asupra evoluțiilor reformei Justiției în România	19
Vlad Mureșan	Ist Bildung Freiheit?	20
remarci filosofice
Jean-Loup dAutrecourt
Logos, mit și adevăr (II)	21
ideal °i generație
Mark Racz
Există lucruri mai importante decât idealurile	23
corecții
Sorin Nemeti
Eu, tracul	24
flash-meridian
Ing. Licu Stavri
Centenar Herbert von Karajan	26
femei celebre pe divan:
Catherine Siguret
Marlene Dietrich (1901-1992)	27
știință și violoncel
Mircea Opriță
Cancer mutant	28
rezonanțe
Marius Jucan	Nostalgia fiului	29
ferestre
Horia Bădescu	Datul în mintea copiilor 29
rânduri de ocazie
Radu Țuculescu	Mona și nocturna	30
zapp-media
Adrian Țion	Cu ochii pe șarpe	30
anestezii de larg consum
Mihai Dragolea	Piața și viața	31
remember
Tudor Ionescu	Tristețe-naripată	31
teatru
Claudiu Groza
Jocul specular al aparențelor	32
Nominalizările la Premiile UNITER 2008	32
film	.
Ioan-Pavel Azap	În slujba regelui Angliei	33
Lucian Maier	Frații Coen sfîșie thrillerul...	33
colaționări
Alexandru Jurcan
O cafea cu Pasolini, Boccacio și Sadoveanu	34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean
57. Lubitsch	35
plastica
Livius George Ilea
Exploatarea Filonului de fum	36
plastica	
Exploatarea Filonului de fum
Livius George Ilea
Mereu grăbit, transfigurat de sentimentul
urgenței unor presimțite acțiuni decisive,
Ciprian Chirileanu trece prin lume val-
vârtej marcându-și arealul cu indelebilă grație,
invocând sublimul micilor-mari „gesturi” artistice
gratuite. Intervențiile sale în realitatea imediată
stârnesc evanescente dâre de fum, scrieri pe vânt
și pe apă, urmărite parcă cu sufletul la gură,
salvate de la disoluție printr-un ultim efort al
rigorii formale remanente în conștiința
plasticianului profesionist.
Artist bănățean (născut în Timișoara, pe 25
februarie 1966), absolvent al secției Grafică a
Universității de Vest-Timișoara (1998), inițiator și
curator al Bienalei de Gravură Mică Graphium,
autor de cronică plastică, Ciprian Chirileanu
găsește suficiente rezerve de combustibil interior
pentru a se angaja și în numeroase proiecte
sociale, sensibilizând responsabilitatea civică a
concitadinior săi. Inițiator și coordonator al
Cercului de Pictură deschis la Penitenciarul din
Timișoara, membru activ al asociației umanitare
„Sf. Petru și Pavel”, mereu în prima linie, el se
„risipește” cu generozitate, infirmând - conform
spiritului generației sale - mitul artistului retras
într-un iluzoriu turn de fildeș.
Neresemnat în fața adversităților inerente
viețuirii în „cea mai bună dintre lumile posibile”,
plasticianul Ciprian Chirileanu se întreabă
revoltat/exasperat în registrul umorului negru:
„Cum naiba să-i fac pe călăi să râdă?!”. Survolând
cu un umor subminat de note grave tematicile
angajate social, prezente în desenele sale satirice
de început, din revista Râsu’Plânsu’ - Ciprian
Chirileanu își deplasează ulterior investigațiile
plastice înspre zona predilectă experimentului
modernist vizând corespondențele/ contaminările
dintre structurile materiei și cele generate de
ordinea rațională a reflecției, acuzând hiatusul
aparent dintre datul natural și semnul/ simbolul
său.
Deloc surprinzătoare în contextul polimorfiei
caracteristice nisipurilor mișcătoare ale peisajului
artistic contemporan, această modificare radicală
de paradigmă estetică marchează însă, în planul
personal al artistului autenticitatea unei opțiuni
vocaționale. Incitat de revelațiile formale și
structive ale materiei surprinse prin intermediul
microscopului, fascinat de ritmurile și dinamica
secretă a acesteia, plasticianul descoperă fervoarea
„vânării” tainicului „alfabet al spiritului lumii”.
Necontenitelor reconfigurări din domeniul
vizibilului artistul le răspunde nu prin imagini
plastice izolate, ci cu serii de lucrări (Filonul de
Fum, DeOchi, Noduri, etc.) - apte, în viziunea sa,
să aproximeze grafic mutații semnificative pe axa
temporalități.
Destructurând informația vizuală până la
elementele sale constitutive (punctul, linia, pata)
pentru a o restitui apoi metamorfozată, încărcată
de propriile emoții/stări/reflecții, Ciprian
Chirileanu include strategic în economia lucrărilor
sale jocul hazardului, acceptând selectiv
„sugestiile” materialelor utilizate. Deplin stăpân
pe tehnicile clasice/ tradiționale de gravură și
grafică de șevalet, artistul își permite să inoveze
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 12 lei - trimestru, 24 lei - semestru, 48 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 21 lei -
trimestru, 42 lei - semestru, 84 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr.
R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
Ciprian Chirileanu
tehnologic, exploatându-și cu nedisimulată
seninătate filonul ludic, recuperând mirări fertile
din orizontul magic și ingenuu al copilăriei.
Iscodind mirajul unor pete de cerneală de gravură
straniu difuzate de ploaie, graficianul Ciprian
Chirileanu își dezvoltă o tehnică proprie, pe care
o numește „hidromonotipie”, a cărei miză constă
în generarea (în regim cvasi-controlat) de efecte
plastice inedite.
Un virtuoz al liniei, desfășurată spectacular
între gracila mlădiere a unui fir de păr și
agresivitatea compactă a unei crose de basse-ball,
artistul își conduce cu profesionalism discursul
plastic sub semnul unui mereu restabilit echilibru
între termeni: actual/virtual, alb/negru, plin/gol,
vibrat/uniform, difuz/tranșat, ș.a., upgradându-și
continuu arsenalul expresivității plastice. Deși
interesat de bogăția și „estetismul” spectacolului
vizual oferit, C. Chirileanu nu alunecă într-un
decorativism steril, repertoriul formal în
expansiune, varietatea texturilor sugerate și
complexitatea schemelor compoziționale
aproximând labirintul eu-lui interior al artistului
în căutare de sine - fapt indicat explicit în ciclul
Incursiuni interioare, prin care operează o fericită
deschidere către conturarea fermă a identității sale
artistice plastice.
Tentat deopotrivă de exprimarea prin verb,
(debut literar în revista Orient Latin, Timișoara,
2006), Ciprian Chirileanu nu ezită să
instrumenteze concomitent și semne/simboluri
inducând evidente corespondențe cu sfera
semanticului. Lucrările sale pun întrebări-capcană,
iscă răspunsuri surprinzătoare, structurându-se pe
paliere succesive a căror decodificare/interpretare,
nu de puține ori, se dezvăluie doar la o lectură
secundă, vădindu-și cu sfiiciune, în filigran,
complicitatea cu poeticul, inefabilul și magia.
Bun manager al propriilor resurse, un izbăvit
de penitența atelierului, dar purtând crucea unui
„aici” și „acum” în termenii unei activ -
responsabile implicări sociale, artistul se simte
atras de locații expoziționale inedite (seria
înscenată în spații neconvenționale -
Penitenciarul, Peștera, Aeroportul), manifestându-
se însă la fel de liber și în sălile galeriilor sau
muzeelor de artă, rămânând în orice împrejurare
viu și inovativ, exercitându-și libertatea alienată,
protejată totuși cu îndârjire, cu un incurabil
nonconformism.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black PANTONE 711 roșu