(J) Black PANTONE albastru deschis 278 U
TRIBUNA
131
Județul Cluj
2 lei
Revista de cultura • serie noua • anul VII • 16-29 februarie 2008
o
0Q
O
&
o
o

<

Horia Lazăr	Ion Pop	Radu Preda
Dreptate	În afara legii	Noul Statut al
pentru	Laszlo Alexandru	Bisericii Ortodoxe
animale	Estetica lui	Dante din România
-0- Black PANTONE albastru deschis 278 U
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
info
Cu calm, despre
Stare de urgență
Un portdrapel al tinerei generații
basarabene?
Ștefan Manasia
Nu știu cîte numere vor mai edita redactorii
revistei Stare de urgență, care apare - din
1 ianuarie - la Chișinău, bilunar, cu
sprijinul asociației Oberliht a tinerilor artiști
basarabeni. Am aflat deja, de pe net, despre
greutățile lor financiare și de difuzare. Dar griul
difuzării presei (nu doar culturale) în România nu
mai miră pe nimeni de mulți ani. Revista condusă
de Marius Ianuș și de Dumitru Crudu pare a fi o
ultimă combustie a motorului fracturist. Rețeta o
cunoaștem: implicare socială, angajare existențială,
biografism, scriitură agresivă, iritantă. Din furia
ingenuă inițială, ce conținea o doză autentică de
insurgență neoavangardistă, a rămas limbajul
ireverențios și acid, cît mai frust.
Stare de urgență (chiar că nu prea mai înțeleg
titlul ăsta panicat! sau poate este o sugestie
livrescă din Frank O' Hara?) stă bine la capitolul
„atitudine”: excelente-s poveștile basarabenești
rememorate de Crudu, reportaje incisive despre
estropiații lumii din stînga Prutului, victime ale
comunismului dar și ale cutumelor tribal-rurale;
textele cumva „dinăuntru”, sumbre și exasperate,
scrise de Iulian Ciocan și Mitoș Micleușanu, ca și
punctele de vedere ale celorlalți, ale „românilor
din România” Călin Torsan și Cosmin
Manolache; bine gîndite și anchetele acestui prim
număr, în special aceea dedicată nobelarzilor
moldoveni, scriitori venerabili bîntuiți zi și noapte
de stafia premiului suedez: dacă „la noi”, de
regulă, anchetele astea reprezintă încununarea
anului literar, Pavel Păduraru concepe o farsă
inteligentă și deloc inocentă. În anticamera
academicianului Mihai Cimpoi, președintele USM,
se regăsesc - fiecare păstrîndu-și cu mari eforturi
propriul secret - scriitorii-victime, convinși că ei
sînt pe bune fericiții nobelizați...
Am reținut, de asemenea, suplimentul artistic
consacrat proiectului Intervenții 2 al asociației
Oberliht: „Încercăm să intervenim în spațiul în
care locuim și care ne formează, preluînd drept
punct de plecare structura socială, administrativă
și economică a urbei. În urma celor 5 călătorii
organizate în cadrul orașului Chișinău am
identificat subiectele și problemele. Artiștii s-au
simțit liberi de a interveni nestingherit acolo unde
au considerat că este necesar”. Pe net, acțiunile
artiștilor basarabeni (Vitalie Iurașco, Ludmila
Bouroș, Diana Draganova, Irina Francova,
Vladimir Us, Andrei Gamarț, Emanuela
Sprînceană, Max Cuzmenco, Mihai Bruma ori
Alexandru Raevschi) pot fi vizionate la adresa
http://www.oberliht.org.md/interventii/index/ht
ml.
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
Dacă la „atitudine” și „artă” stă bine, putînd
deveni portdrapelul unei noi generații de
intelectuali basarabeni, Stare de urgență rămâne
datoare la capitolul „literatură”, deși publică, cu
generozitate, proză și poezie: textele sînt însă
mediocre, par scrise de una și aceeași mînă,
uneori devenind jenante prin numărul mare de
stîngăcii stilistice și lexicale. Apoi, scriitura
absurdă, mimat incoerentă, urmuz-harmsiană s-a
cam „fumat” de pe la mijlocul anilor ' 90 - ceea
ce păruse atunci vitalitatea, farmecul și lipsa de
complexe culturale ale tinerilor literatori
basarabeni, se arată astăzi ca expresia unui
manierism mediocru, fără orizont artistic, fără
miză. „Onoarea” literară a numărului e salvată de
poemele lui Marius Ianuș și Gabi Eftimie (doi
poeti nici ei în cea mai bună formă).
De dragul diversității, m-aș bucura să găsesc la
chioșcul de ziare, sau măcar într-una din librăriile
Clujului, și revista cea mai nouă a românilor
basarabeni. Mi-ar plăcea să o pot răsfoi și să
citesc în ea reportaje și antropologie locală,
articole politice, istorice etc. Am impresia că
basarabenii înșiși vorbesc prea puțin despre
Basarabia, ca și cum povestea asta i-ar stînjeni, ca
și cum originea ar fi ceva în sine rușinos. Ori eu
cred că tocmai istoria recentă e marele lor capital.
■
101,0 FM
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Astm intelectual
| Oana Pughineanu
Pe vremuri am scris că timiditatea e un fel de a
înlocui orice tip de prostituție, orice
repetitivitate obscenă: a zilelor, a oamenilor, a
amorurilor, a propriilor gesturi. Nu că lucrurile ar fi
mereu noi pentru timid, dar intensitatea cu care le
trăiește îl scutește oarecum de rutină, așa cum o
înțeleg oamenii normali & sociabili. El este, mai
degrabă prins într-un soi de rutină a șocurilor, iar în
zilele lui „bune” când probabil e prea epuizat, se
apropie de „normalitate”, reușind să se simtă între
oameni ca între pereți. Sălile de lectură,
cinemaurile, cumințenia și tăcerea militărească a
obiectelor din magazinele non-stop pe care poți să
le vizitezi noaptea îi fac bine timidului. Dacă e
nevoit să interacționaze atunci, ca și snobul, va
depinde total de părerea celorlalți, numai că spre
deosebire de el nu-și va dori centrul atenției, ci
expulzarea din el. De fapt, timidul reușește în
același timp și să atragă toate privirile și să fie
outseider. Oamenii normali & sociabili se simt în
fața unui timid degajați, deconectați de la treburile
mărețe & importante pe care le au de făcut, privind
fâstâcelile lui cu același amuzament cu care se uită
la un filmuleț primit pe net. Timidul este
echivalentul social a ceea ce se numește „spam”.
Dar societățile noastre atât de echitabile, vor să reci-
cleze acest „spam”, să-l upgradeze și să-l facă viabil.
Astfel timizii încep să fie convinși că nu pot deveni
normali & sociabili, decît printr-un management efi-
cient al agresiunii pe care ar fi bine să nu și-o
administreze pe toată lor, ci să mai împartă și
semenilor. Astfel vor deveni competitivi, și - cine
știe? - într-o zi vor deveni poate chiar sales man-
ageri. Desigur, această idee simplă, sau mai bine
spus acest instinct folosit de mama natură de mil-
ioane de ani cu o eficiență de neîntrecut [a fi agre-
siv = a fi luat în seamă] este mascat în tot soiul de
discursuri culturale. Timidul are de ales între
diferite formule, unele hard care îl plasează într-o
zonă de promiscucitate morală, formule de genul:
„oamenii timizi preferă calmul despotismului decât
învolburata mare a libertății” (Thomas Jefferson), și
altele soft, care să-l măgulească: „Timiditatea - un
defect al oamenilor mari, tupeul - defectul oame-
nilor mici” (Maurice Coyaud).
V Shpigov (Rusia)
Nu trebuie să uităm nici personalul specializat care
vine cu o a treia ofertă de discurs, cel „echilibrat”,
între cel hard și soft, accentuând pe rezolvarea
problemei. Cine are curiozitatea poate găsi pe
această temă, la BCU, câteva cărți inepte pesudo-psi-
hologice, pseudo-comunicaționiste, pseudo-clinice,
care recomandă desigur terapia, dar nu orice fel de
terapie, ci una de grup. Timidului i se cere să facă
parte pentru câteva săptămâni dintr-un soi de gră-
diniță pentru adulți, unde să poată cânta, bate din
palme și culege floricele pe câmpii. Se poate plânge
subtil, în fiecare zi, despre cât de grea și insuporta-
bilă îi este viața. Iată primul (și, de fapt, singurul)
pas greșit: eroarea terapeutică (dar nu și financiară)
de a da frâu liber pacientului. Nu există niciun alt
capitol în care indivizii să fie mai competenți decât
în acela de a se plânge de ei înșiși. Dar pentru că
timizii au dificultăți la capitolul verbalizare li se sug-
erează să scrie. Din pana/ creionul/ pixul timidului
nu vor ieși lucruri excepționale, ci doar câteva
eterne banalități literare. Ceea ce e interesant de
urmărit este frecvența cu care utilizează numai un
anumit tip de banalități. Se va constata că timidul
vorbește, de fapt, puțin despre el - sau, mai bine
spus, (v)orbește despre el, dar numai ca fiind
urmărit, vânat de ceilalți. Pentru timid celebra for-
mulă „a exista înseamnă a fi perceput” sună la fel
de încurajator ca un mesaj de pe coroanele mortu-
are. Un timid oprit din fuga de ceilalți plonjează
instantaneu într-o stare de paralizie aproape cadav-
erică. Senzația de „cap gol” (se pare că e un termen
medical) sau de „vid sentimental” se instalează pe
tot parcursul procesului de „vânare”. Dar să-i lăsăm
în pace pe timizii „oficiali” care încă nu înțeleg că a
cere ajutor nu însemnă decât a-și crește numărul de
„vânători” din preajmă.
E absolut incert ce se întâmplă cu timizii din afara
acestei categorii, dar cei mai binevoitori cred că în
singurătate timidul este puțin prea profund, puțin
prea introvertit. Nu o să ne hazardăm la a face o
listă a presupuselor calități ale timidului, căci aces-
tea se comportă paradoxal, asemenea virușilor care
nu există ca forme de viață decât în momentul în
care își găsesc gazda. În afara unui corp pe care să-l
invadeze virușii sunt „morți”... și totuși se transmit.
Silvi Văljal (Estonia)
La fel, calitățile timidului nu sunt detectabile decât
de cel în cauză, de cel „infectat”, devenind „de
neexplicat” în momentul în care timidul trebuie să
le expună/exteriorizeze/expulzeze... de unde și
incontrolabila „bâlbâială”. Ca și în cazul virușilor,
calitățile timidului nu pot fi cercetate „în stare
liberă” și nu devin vizibile decât prin daunele pe
care le produc. Dar asta e doar începutul.
Necesitatea timidului de a fabrica anticorpi îi va
provoca suferințe și mai mari, căci timidul este de
neîntrecut în lupta cu propriul interior. Astfel va
sfârși prin a produce o cantitate mult mai mare de
anticorpi decât ar fi fost necesar, devenind alergic la
el însuși. Timiditatea e un soi de astm intelectual, o
autopercepție gonflată, sau, după cum se exprima
un expert, o „conștiință de conștiință” (Duglas)
care, contrar a ceea ce s-ar crede, nu are nimic de-a
face cu filosofica „gândire care se gândește pe sine”.
Cioran identificase cel mai bine starea, definind
timiditatea ca fiind un „dispreț instinctiv al vieții”.
Și pentru că timidul nu poate vorbi decât cu el
însuși, deși nu poate comunica realmente cu
nimeni. nici măcar cu el însuși, activitatea sa fan-
tasmatică se va intensifica depășind cadrele bovaris-
mului spre a plonja într-un soi de viziune pueril-
omnipotentă. Se va visa în posesia parfumului
descris de Suskind sau având, ca în desene animate,
„crema care te face invizibil”!. Dacă l-ai întreba ce
ar alege între cele două, probabil ți-ar răspunde: „N-
aș putea să aleg. Le vreau pe amândouă. Întâi mi-aș
da cu crema și apoi cu parfumul. Ca să mă
iubească toți și să nu mă găsească nimeni.”
1. Invizibilitatea pare să fie mai mult decît un vis SF.
Pasionații de subiect pot găsi descrierea primelor experi-
mente în acest sens în revista Scienece et avenir,
octombrie 2007, unde se descrie modul în care un obiect
poate fi făcut invizibil înconjurându-l cu un fel de „capă”
care conține mici bucle de cupru. Această „capă” face
posibil ca undele electomagnetice să ocolească obiectul la
fel cum apa ocolește un corp. și aceast nu e unica
teorie.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
3
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cărți în actualitate
O monografie discretă despre
un autor și mai discret
Valentin Derevlean
Radu Vancu
Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute.
Bucure°ti, Editura Vinea, 2007
n ultimii ani am început să avem semne clare
în privința unei noi generații de critici literari,
o generație de mult bănuită (și așteptată), dar
care nu reușea să se concretizeze prin opere care
să mulțumească majoritatea taberelor din cultura
noastră. Adică atât volume de critică și istorie
literară în spirit academic, cu numărul suficient
de trimiteri bibliografice, cu backgroundul erudit
și poza încruntată a judecătorului imparțial, cât și
opere trăznite, scrise în litera lejeră a critificțiunii,
a destinderii canonului și a viziunilor
interpretative. Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache,
Bogdan Crețu, Simona Popescu, Antonio Patraș,
Dragoș Varga-Santai, Gabriela Gavril sunt doar
câteva nume care merită reținute pentru un viitor
portret de familie al criticii românești. Acestor
nume li se adaugă și numele lui Radu Vancu,
critic de un mare rafinament stilistic, dar și de un
spirit justițiar absolut necesar luptei cu meandrele
istoriei literare. Înainte de a discuta volumul de
debut pe tărâmul criticii, trebuie să facem o
mențiune absolut necesară. Cei care-l cunosc pe
Radu Vancu, îl știu din postura de poet, postură
în care a publicat deja două volume (epistole
pentru camelia - 2002 și biographia litteraria -
2006) și care o influențează pe cealaltă, aceea de
critic literar. Dar despre influențe ceva mai târziu.
Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute
(Vinea, 2007) e o monografie nu doar binevenită
în peisajul postdecembrist, ci mai degrabă una
strigător la cer de necesară pentru receptarea
actuală a poetului Ivănescu. În fapt, prima
monografie despre Mircea Ivănescu (mai există o
teză de doctorat nepublicată, cea a lui Daniel
Deleanu, executată rapid de Vancu și pe bună
dreptate) și, totodată, prima lucrare care
urmărește îndeaproape atât mecanismul intern al
poeticii ivănesciene, cât și receptarea autorului,
de-a lungul timpului, așa anevoioasă cum a fost
ea. Între aceste două paliere oscilează monografia
lui Vancu și, tot între aceste două paliere,
oscilează și atitudinea criticului din spatele cărții:
una sfioasă, politicoasă, precaută, ușor afectivă
când vine vorba de a analiza opera lui Ivănescu;
cealaltă, justițiară (Al. Cistelecan vorbește în
prefața volumului de un „temei justițiar”), uneori
violentă, netolerantă și chiar demolatoare cu
opiniile criticilor care au călcat pe din lături în
textele despre Ivănescu. Întreg efortul critic al lui
Radu Vancu se îndreaptă înspre susținerea
tezelor proprii, dar nu mic e rolul acordat în carte
criticii de recuperare - procesului de reechilibrare
a istoriei literare și de desconspirare a erorilor
unei epoci în care trona triada Labiș, Sorescu,
Stănescu, iar restul poeților trebuia să orbiteze
forțat în jurul idolilor criticii. Explicația oferită de
autor pare destul de plauzibilă. Poezia românească
se afla într-un stadiu imediat de recuperare după
perioada puternic doctrinară, proces care a dus la
o reluare a poeticilor interbelice și, fără îndoială,
la o fixare a rigorilor poetice undeva într-o zonă,
să-i spunem generic, a metafizicului. Ori, un
Ivănescu, Brumaru, Dimov sau Ursachi ar fi
deranjat prin discrepanța față de modelele
„metafizice”. De aici și răceala criticilor în primele
cronici, răceală care nu scapă netaxată de către
Radu Vancu. O confuzie persistentă printre
exegeții ivănescieni - aceea a biografismului
practicat de autor, își găsește în sfârșit o lămurire:
biografismul de tip Berryman sau Frank O’Hara
nu e echivalent celui folosit de Mircea Ivănescu, a
cărui biografie e una fictivă, livrescă. Radu Vancu
scrie: „Prietenii lui Henry au nume identice cu
cele ale corespondenților reali: Ezra Pound,
Delmore Scwhartz, Malcom Lowry etc. Cei ai lui
mopete poartă nume bizare și cu rezonanțe
livrești; chiar dacă, uneori, codul prea transparent
te lasă să ghicești cine se ascunde după masca
pseudonimului (cum e cazul lui i negoescu, alias
I. Negoițescu, ori el midoff pentru Leonid
Dimov), o necontenită voință de discreție așterne
vălurile disimulatoare ale ficțiunii peste tot ceea
ce ar putea să semene prea bine cu realitatea
socială a prototipului lui mopete.” Aceasta e una
dintre multele confuzii exegetice pe care Radu
Vancu le clarifică în volum. Și efortul
demonstrativ nu e doar unul retoric, în sprijinul
Yuri Liukshin (Rusia)
afirmațiilor sunt aduse atât argumente teoretice,
cât și o mulțime de analize pe text, destul cât să
mulțumească orice critic obedient trimiterilor
bibliografice sau notelor de subsol.
Cu adevărat incitante sunt însă tezele de
interpretare ale lui Radu Vancu. Discreția prin
care s-ar caracteriza opera ivănesciană se bazează
pe cel puțin două semnificații distincte. Prima,
cea a discreției înțeleasă ca „metodă de
autodefinire prin reprimare”, în termenii lui
Vancu. Adică discreția celui care e obligat să-și
cenzureze anumite trăsături pentru a ajunge la o
identitate de sine veridică. De aici rezultă întreg
mecanismul construirii unei biografii fictive, a
unor detalii intime de natură livrescă: „dacă lui
Nichita Stănescu i se pare indecent să povestească
ceea ce e de natură particulară, lui Mircea
Ivănescu i se pare indecent să povestească ceva ce
nu ține de natura vieții lui particulare și privește
alte existențe sau alte moduri de existență.”
Rezultă un soi de închidere într-o lume a
propriilor personaje (ademenitor de asemănătoare
cu cele reale), dar care nu au la bază decât fapte
fictive. Este suficientă analiza câtorva poeme din
„mopeteiană” pentru a se observa că niciun
detaliu din viața personajelor ivănesciene nu-și
găsește echivalentul în viața reală. Detaliile
pomenite, deși bine așezate în discursul poetic,
țin de o anumită „sfială a poetului” de a se limita
la lumea personală, la o lume bazată pe selecția
memoriei și pe aceea a influențelor. Și, aici, se
află o a doua teză a lui Radu Vancu, teză care
susține substratul prin excelență intertextual al
poemelor lui Ivănescu. O intertextualitate voalată,
subtilă, care-și refuză ostentația tehnică („refuză,
cu o modestie care sfârșește deseori prin a zăpăci
cititorul, să se așeze în orice fel de relație cu
creatorii importanți din literatură și din muzică,
abia arareori numindu-i”), dar care se bazează
puternic pe sugestie, pe aluzie. O intertextualitate
ce se ascunde, discret, în spatele prietenilor lui
mopete și care cere cititorului efortul descifrării.
„Discreția, ca formă de intertextualitate,
înseamnă, pentru Mircea Ivănescu, altceva decât o
simplă tehnică literară - ea este, mai mult decât o
metodă literară, o metodă esențială ce presupune
a cerne neîncetat prin sita textului propriu textele
altora, pentru a putea, într-un prezumat final, a
discerne, în toate sensurile de mai sus, propria
ființă, poetică și nu numai.” Citindu-l pe Vancu
crezi că ai în față un critic puternic ancorat în
tradiția modernă a predecesorilor săi. Și totuși,
undeva, scriitura poetului, astăzi și critic, te pune
pe gânduri. Deseori aforistică („biografia, câtă
este, devine astfel una apocrifă”), cu multe jocuri
textuale, cu ritmuri ce variază de la lentoarea
analizei tradiționale, pas cu pas, până la deruta
mișcărilor scurte, incisive, chiar violente în limbaj
și spirit și cea a ieșirilor din jargonul academic, cu
pauze relaxante în discurs, fraza lui Vancu te
prinde în lectură mai repede decât ai crede. Mult
mai târziu, zărești contrastul, explicabil prin dubla
identitate a autorului: un volum de critică, dar
scris în ritmuri când prozaice, când poetice. Un
contrast care anunță, probabil, un dublu viitor
pentru Radu Vancu. Și o inevitabilă competiție
interioară. Dar să fim discreți.
P. S.
O mare problemă o reprezintă însă distribuția
cărții. Nu discretă, ci inexistentă. Un volum cu
adevărat necesar pentru bibliotecile Facultăților de
Litere, dar și pentru bibliografiile cursurilor de
poezie română contemporană. Și, totuși, lipsește
cu desăvârșire de pe rafturile librăriilor. Ce să mai
vorbim de biblioteci!
■
4
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imbecilizează/pentru că-°i poartă suflet °i chiloți
de schimb în poșetă-pentru că ochii ei sunt
goi/ pentru că urechile ei înghit orașul și străzile i
se lipesc de tălpi și ea le/poartă departe-
departe//pentru că nu mai poate iubi/ / pentru
Alunecarea spre moarte
I Octavian Soviany
Rita Chirian
Sevraj
București, Editura Vinea, 2006
Situîndu-se între documentarismul în cheie
mizerabilistă al școlii de la Fracturi și
himerismul fantast al unui Dan Coman,
poemele Ritei Chirian (Sevraj, Editura Vinea,
2006) amestecă notația frustă cu imaginea
suprarealistă, astfel încît cotidianul devine aici, ca
în picturile „metafizicilor”, teatrul de manifestare
al unei realități suprasensibile, iar peisajul citadin
- configurat cu abundență de imaginar apocaliptic
- îmbracă aspectul unei „cetăți a morților” sau al
locului infernal: „stimații mei surzi, orașul b. e pe
moarte./moartea asta e nouă, moartea asta are
mai multe măsele găunoase/ decît orice noapte, a
început să muște din clădirea prefecturii,/din
spitalul de nebuni, nimic nu tulbură clefăitul ei de
carne, scuipatul ei/cade peste orașul b. ca o
ploaie acidă. strada armeană s-a zbîrcit,/i s-a
ridicat părul pe șira spinării ca unei pisici speriate,
dar eu o mai văd/acum chircită sub garduri ca un
cerșetor, singură îi mai cînt/ să adoarmă”
(povestiri din orașul b). Pe aceeași linie vin
„portretele de familie”, cu personaje care iau pe
nesimțite aerul unor măști pline de stranietate,
dizolvîndu-se, printr-o abilă tehnică a
distorsionării, în fabulos „negru”: „plecasem
departe intr-o vară, tata m-a întrebat cîți ani am
cu o/mină severă de ofițer și era mîndru de toți
cei zece ani pe care mama/mi-i croșetase în
pliurile gîtului, cei zece ani care-mi atîrnau pînă
sub/genunchi împiedicîndu-mi pașii, iar mama se
apleca mereu să mi-i /așeze frumos, apoi se uita
la televizorul care de la o vreme nu-și mai/mișca
poveștile, iar tata mînca toate roțile de rezervă să
nu mai putem/pleca niciodată” (povestiri din
orașul b.). Căci biografismul Ritei Chirian are
evidente accente particulare, experiența trăită este
integrată aici în scenariul autobiografiei fabuloase,
al „mitului personal”, poeta asumîndu-și, cel mai
ades, identitatatea „povestașului” care
reconfigurează realul prin permutații și
aranjemente, ridicîndu-l la coeficientul superior al
fabulei mitice. Iar dispoziția de a fabula se naște
aici din sentimentul unei fragilități existențiale
superlative, e forma prin care „omul agonic”,
atins de germenii descompunerii, încearcă să-și
compenseze deficitul de existență, de vreme ce, în
acest spațiu concentraționar, totul alunecă, încet și
iremediabil spre moarte: „o alunecare înceată și
atentă spre moarte. îți ții/poemul pe brațe ca pe
un copil și țipătul lui nu se aude în
urdorile/ orașului b. îi eliberezi ochii din orbite ca
pe niște fluturi cu aripile/zdrențuite, îți smulgi
fîșii de piele și decupezi aripi colorate pentru/
fluturii orbi, ești un copil cu tălpile afundate în
străzile orașului b., iar/cînd te ridici, orașul te
îngroapă în făină de oase” (cele mai noi povestiri
din orașul b.) Fiindcă, distanțîndu-se de poezia
„viscerală” a colegelor sale de generație, autoarea
scrie o lirică a terorilor existențiale, în care
substanța vitală se metamorfozează aproape
instantaneu în materie sepulcrală, iar existența a
devenit îndoielnică: „venele tale explodează și o
duhoare de hoit îți încovoaie ușile și ferestrele/ ca
pe niște baloane de piele și el îmi spunea ce
teamă absurdă de/ cuvintele mari îmi lua palmele
le așeza cuminte pe pereții/ albaștri nu-ți fie teamă
poți înghiți din toamnă fiecare copac/ pînă la
primăvară totul se va sfîrși” (ce teamă absurdă de
cuvintele mari). O asemenea conștiință acută a
vidului existențial atrage după sine prezența
„confirmatorilor” prin care personajul liric
încearcă să obțină dovada propriei lui existențe:
gesturile, cuvintele, micile automatisme ale vieții
de zi cu zi au, de aceea, în poemele Ritei Chirian,
rolul „argumentelor ontologice”, dar
confirmatorul suprem este, fără doar și poate,
„povestea”: „de fiecare dată cînd deschid ochii mi
se pare că într-adevăr sunt/ am o/ poveste îți spun
tu întinzi brațul printre cănile de cafea
zîmbești/ superior (da e drept întotdeauna am fost
megalomană - îmi trece prin/ cap) se prea poate
să nu am o poveste la fel cum noaptea asta poate
fi o/moarte de cîteva minute densă ca un sirop
(himeneu. de fiecare dată cînd deschid ochii mi
se pare că sunt/am o poveste). Prin urmare,
textul se convertește într-un spațiu
reprezentațional, poemul devine o „comedie cu
măști”, perverse sau liliale, iar poeta își
transformă existența într-o
„poveste”, care nu e atît „spusă”, cît, mai ales,
„pusă în scenă”, „jucată”, cînd cu patetică trucu-
lență, cînd cu autoironică detașare, descoperind în
cele din urmă lipsa de consistentă a propriilor
sale fantasmagorii, căci „povestea” se dovedește,
la rîndul ei, la fel de îndoielnică, la fel de evanes-
centă ca și existența: „pentru că e frumoasă doar
atunci cînd rîde în hohte ca o tîrfă/ cînd își
molfăie spaimele și le scuipă în fețele
celorlalți/pentru că fruntea îi cade în cearcăn/pen-
tru că nicotina îi mortifică degetele pentru că
degetele îi dizolvă/ cele mai bune intenții ca pe
cafeaua instant/pentru că tălpile o strîmbă și o
Raport asupra
protocronismului românesc
I Grațian Cormoș
Alexandra Tomiță
O istorie “glorioasă”. Dosarul protocronismului
românesc
București, Editura Cartea Românească, 2007
Tânăra Alexandra Tomiță, cunoscută ca poetă
și colaboratoare a revistelor Altfel și Verso,
ne surprinde printr-un consistent volum de
debut monografic, situat la intersecția dintre
istoria literară și istoria ideilor. Lucrarea sa aduce
în dicuție problematica protocronismului
românesc, reflectată într-o dezbatere continuă a
deceniilor 8 și 9 și încă neelucidată, doar
radiografiată succint de cercetători precum
Katherine Verdery, Anneli Ute Gabanyi, Lucian
Boia sau trecută în revistă de către criticii literari
de diferite calibre și tabere, dintre care pot fi
amintiți Mircea Zaciu, Mircea Martin, Gheorghe
Grigurcu, Alex. Ștefănescu, Florin Mihăilescu,
Laszlo Alexandru ș.a.
Conștientă de importanța înțelegerii modului
în care propaganda național-comunistă a încercat
să penetreze majoritatea actelor de cultură din
“Epoca de Aur”, Alexandra Tomiță pleacă pe
urmele amintitei Katherine Verdery, pe care o
“copiază” (în sensul bun al cuvântului) ca
manieră și stil de expunere a faptelor. Volumul
cercetătoarei americane, Compromis și rezistență.
Cultura română sub Ceaușescu, constituie doar
punctul de plecare pentru o adâncire a studiului
asupra acestui fenomen politico-literar. Demersul
Alexandrei Tomiță era absolut necesar, în condiți-
ile în care, până la ora actuală nu exista în cultura
toate astea miura nu există” (de fapt miura nu
există). În consecință, specatacolele Ritei Chirian
vor căpăta aerul unei pantomime burlești, se
metamorfozează în propria lor parodie, iar poves-
tașul ia ipostaza unui Sisif condamnat, sau mai
bine zis autocondamnat la încarcerare perpetuă,
în zonele rarefiate ale „mitului personal”, astfel că
„tehnica distorsiunii” produce acum măști în
regim inflaționist, care au aspectul excrescențelor
maladive, trădîndu-și tocmai deficitul de ființă:
„în întuneric sufletul meu poate fi atît de mare că
oriunde îți așezi-palma el poate fi acolo poate pal-
pita ca un fluture. în burta umedă a/întunericului
frica stă zbîrcită ca un fetus hidos roz acolo rîde
și plînge/mă întrebi: spaima îți paralizează
mușchii îți încleștează maxilarul și îți/ spun: frica
mea a crescut odată cu mine și s-a făcut mare-
mare” (sevraj). Prin această tendință de repliere
dezabuzată în spațiul ficțiunii perpetue, Rita
Chirian se integrează desigur în enclava
manieriștilor (Dan Coman, Teodor Dună, Claudiu
Komartin) din interiorul grupului 2000, iar, în
ceea ce privește poetesele din ultimul val, ea pare
a se situa oarecum în vecinătatea Cristinei Ispas.
Dincolo însă de aceste etichetări, autoarea
Sevrajului ni se impune ca apariția poetică cea
mai convingătoare din ultimii doi-trei ani, care a
reușit să treacă peste locurile comune ale pro-
moției și s-a dovedit mai mult decît un talent: o
inteligență.
■
română o “abordare sintetică” a protocronismului
românesc “care să ofere, pe lângă definiții oper-
aționale ale conceptului, și alte informații factuale
celor interesați. Pentru aceasta, am introdus
numeroase citate care să ne susțină observațiile și,
din mulțimea episoadelor litigioase provocate de
dezbaterile în jurul protocronismului, le-am detali-
at pe acelea care ni s-au părut semnificative. Am
dorit să obținem o cartografiere a fenomenului”.
(p. 8)	’
Miza centrală a volumului - care îi sporește și
gradul de interes - mi se pare a fi relevarea iden-
tității, relațiilor și motivațiilor celor implicați în
disputa pe marginea acestui fenomen. Este evi-
dent că ideea profesorului Papu exemplificată cu
textele literaturii române clasice a devenit “calul
troian” al discursului neaoșist care mitiza întreaga
noastră evoluție spirituală, transformând-o într-o
epopee continuă. “Ideea beligerantă” a protocro-
nismului a reușit să scindeze lumea culturală
românească, iar taberele au uzat de proceduri
care confirmă principiul â la guerre comme â la
guerre.
Alexandra Tomiță se apleacă așadar, asupra
imaginarului trucat al ideologiei național-comu-
niste, al cărui avatar principal a fost, fără doar și
poate, teoria protocronistă, deviată din plan lite
rar și științific în cel politic, într-o încercare de a
anexa personalitățile și faptele trecutului în
buchetul unei istorii “glorioase” servită pe post de
desert unui popor flămând și oprimat zilnic.
F
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
De°i încearcă să-și păstreze tonul de obiectivi-
tate pe tot parcursul analizei, în cazul portretizării
lui Edgar Papu, lucrurile nu stau chiar așa.
Căutând echilibrul între inocentarea și demo-
nizarea cărturarului român, Alexandra Tomiță
înclină spre o critică a acestuia, tocmai în virtutea
obiectivității asumate: “Dar considerăm nejustifi-
cate încercările de a impune în ochii posterității
imaginea unui savant distrat (eventual marginal-
izat de autorități), un simbol cultural pe care
regimul comunist și oportuniștii l-ar fi confiscat și
l-ar fi utilizat ilicit”. (p. 179-180)
Alexandra Tomiță nu îi iartă eruditului com-
promisul cu puterea comunistă, compromis în vir-
tutea căruia Edgar Papu a putut beneficia de o
activitate editorială și publicistică de excepție, a
acordat interviuri, a făcut parte din juriile care
acordau diverse premii literare etc. Mai compro-
mițătoare este și colaborarea lui Papu la România
Mare cu articole protocroniste sau elogii la adresa
“talentului” unor scriitori naționaliști precum
Eugen Barbu sau Corneliu Vadim Tudor. Poziția ei
se apropie de cea a criticului clujean Laszlo
Alexandru, însă este mai moderată: “Iată aspecte
care intră în contradicție cu imaginea de savant
inocent, apropriat ilegitim de o grupare ale cărei
opinii nu le-ar fi împărtășit, sau atras și menținut
fără voia lui în mascarada naționalistă”. (p. 181)
Niciodată, critica faptelor, a fenomenelor nu
este de ajuns pentru înțelegerea lor intimă.
Bineînțeles că faptele rămân și ele nu pot fi
schimbate. Colaborarea lui Papu la publicațiile
protocronist-naționaliste dinainte și de după 1989
este un fapt rușinos, regretabil. Alexandra Tomiță,
nepreocupată de aspectul antropologic al
lucrurilor, uită bătrânețea, însingurarea, naivitatea
și boala cărturarului (Edgar Papu suferea de cata-
ractă și își dicta textele publicate în România
Mare, neavând cum să vadă ce conțineau celelalte
pagini ale revistei). Și-a trăit ultimii ani din viață
într-un turn de fildeș tot mai strâmt, inconjurat
doar de cei care îl elogiau, confiscându-l. Mărtu-
riile în acest sens sunt multiple, de aceea nu mai
are rost să insistăm
În final, Tomiță conchide că: “protocronismul,
chiar în faza sa doctrinară, matură nu a fost nicio-
dată mai mult decât o idee falsă care, aruncată pe
un sol politic prielnic, a încolțit rapid și s-a dez-
voltat haotic. Ciulinii și mărăcinii săi au sugrumat
calea regală a culturii române”. (p. 319)
Ceea ce mi se pare inevitabil de adăugat la
orice investigație istorică de acest gen este o
reconsiderare a principiilor care obiectivează în
definitiv o idee sau alta. Rămâne evident că în
istoria omenirii toate teoriile apar într-un climat
cultural-politic, care le stimulează, le sprijină și le
exacerbează în folosul propriei legitimități, com-
promițându-le ca fenomen, dar nu ca idee.
Capitalismul, socialismul, sincronismul, protocro-
nismul și toate -ismele apar la un moment dat ca
paradigme parțiale și circumstanțiale. Ulterior, sau
chiar de la început, ideea este confiscată politic.
Așa este și cazul protocronismului românesc, a
cărui apariție a fost stimulată de regim. Dar ideea
protocronismului (italian, german, portughez,
român, albanez) și recunoașterea dreptului la cre-
ativitate a tuturor popoarelor nu numai că sunt
chestiuni evidente, dar deja au și fost încorporate
la nivelul teoriilor socio-politice, constituind însăși
miza comunicării interculturale actuale, care
pleacă de la premisa admiterii celuilalt drept cre-
ator de valori!
■
Un exercițiu de lectură magică
I Cosmina Berindei
Eleonora Sava
Explorând un ritual
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007
Cartea Eleonorei Sava, Explorând un ritual,
recent apărută la editura clujeană Limes, este
un excelent studiu antropologic, care s-a
închegat pe parcursul cercetării unui ritual de
identificare a hoților și a criminalilor. Despre „datul
cu ciubărul", Eleonora Sava a auzit în septembrie
2005, la Sadu, în județul Sibiu, iar cercetarea s-a
desfășurat pe o perioadă de doi ani. Ritualul, având
o evidentă funcție psihologică, se practica, dar pe
alocuri se practică încă, atunci când cineva este
păgubit, dar și în urma unei crime sau a dispariției
neelucidate a unui membru al neamului. În timpul
războiului s-a practicat pentru a afla vești de pe
front, iar alteori scopul lui a fost de a ușura
chinurile unui muribund. Finalitatea rituală este
aceea de „restabilire simbolică a unui echilibru, fie
el material, social, moral, psihologic sau ontologic"
(p. 30).
Ritualul propriu-zis se practică în fiecare
localitate după reguli precise. Într-o descriere
reducționistă, el constă în pregătirea unui ciubăr cu
apă, în care un grup de fete curate ritual, vor
încerca să deslușească întâmplarea. Miza este aceea
a unei revelații care se arată în apa ciubărului.
Întregul ritual este organizat, de cele mai multe ori,
sub îndrumarea unei femei bătrâne din sat. Aceasta
o instruiește pe femeia păgubită cu privire la
pregătirile ritualului, postește pe tot parcursul
desfășurării lui, conduce rugăciunea comună și
direcționează copiii, punându-le întrebări. Femeia
păgubită sau o fetiță aduce apă pe care o pune în
ciubăr, cel mai frecvent sâmbăta noaptea sau în
zorii zilei de duminică, dar apar variante în care
apa este adusă sâmbăta dimineața sau în timpul
vecerniei. Ritualul se practică, de obicei, duminica,
în timpul slujbei de la biserică, dar există informații
referitoare la practicarea ritualului noaptea sau
marțea. Uneori, preotul ortodox din sat participă la
ritual sau ritualul se desfășoară în biserică, clară
dovadă de sincretism. Astfel, sunt chemate fete
curate ritual (numărul lor diferă de la o localitate la
alta: 3, 5, 7, 9, 12), care, în timp ce un grup de
femei se roagă, privesc cu atenție în ciubăr, urmând
să vadă fragmente din desfășurarea furtului sau a
crimei, uneori chiar pe cel vinovat. În timp ce fetele
privesc în ciubăr, un grup de femei se roagă.
Femeia care conduce ritualul va adresa întrebări
fetelor, iar pe baza răspunsurilor date se va construi
o istorie. „Istoria finală e cea care primește girul
colectivității, și care începe să circule, având valoare
de adevăr" (p. 17).
Eleonora Sava observă ritualul în dinamica lui,
această carte, construindu-se, în bună masură, pe
baza analizei întregii recuzite rituale, nu doar ca un
dat ci și ca un construct social. Astfel, cercetătoarea
este foarte atentă la felul în care satul se raportează
la acest obicei, insistând asupra modului în care
este perceput obiceiul în comunitate în ceea ce
privește eficacitatea sa. Este memorabilă descrierea
nemulțumirii unei actante care pune pe seama
neseriozității fetelor care participă la ritual
ineficacitatea acestuia. Dacă mai demult fetele se
angajau deplin în participarea la ritual, în 2003,
când a apelat din nou la ghicitul în ciubăr, fetele
râdeau și construiau o poveste, fără să spună ceea
ce vedeau în ciubăr: în ciubăr nu li se arăta, de
fapt, nimic, tocmai fiindcă ele nu erau serioase.
Așa, femeia ajunge să afirme: „În veci, să-mi fure
tătă casa, nu mai cot!" (p. 54).
După mărturisirea autoarei, „explorarea"
ritualului s-a dovedit anevoioasă, din cauza absenței
unor informații referitoare la practicarea lui de-a
lungul timpului. Sursele identificate nu au permis
formularea unor concluzii ultime referitoare la
obicei, la aria sa de răspândire sau la timpul în care
s-a practicat. Cartea vorbește tocmai despre aceste
interogații, despre „dinamica raportului observant-
observat", despre felul în care s-au constituit rețelele
de colaboratori, dar și despre strategia folosită,
aceea a plasării proprii în ipostaza de păgubită, în
vederea acceptării ei de către informatori și a
dezvăluirii de către aceștia a amănuntelor referitoare
la ritual. Autoarea ne invită, cu generozitate, în
laboratorul său de lucru, povestindu-ne cum a ajuns
la anumite concluzii sau cum s-au năruit ele. Din
materialul foarte bogat adunat pe parcursul
cercetării ritualului, o parte este publicat în
capitolul Un dosar etnografic. Acesta cuprinde un
corpus de narațiuni inedite, păstrate în Fondul Ion
Mușlea al Arhivei de Folclor din Cluj, transcrierea
câtorva interviuri realizate pe teren și a unor
rapoarte de cercetare întocmite în urma aplicării
chestionarului, dar și ecouri ale practicării ritualului
în presa contemporană sau pe site-uri de blog.
Această carte demonstrează angajarea fermă a
autoarei în demersul de cercetare, propunând, în
același timp, spulberarea iluziei că antropologul este
obiectiv, el consemnând niște date pre-existente,
fără a se implica în construirea discursului.
Eleonora Sava scrie o carte „cu și despre oameni",
bazată pe narațiunile lor, care „se țes în acea zonă
mișcătoare în care real și ficțional glisează și se
întrepătrund, ajungând nu doar la obturarea
oricăror repere delimitabile dintre ele, ci, în multe
cazuri, chiar la substituirea realității cu o meta-
realitate ficțională sau la ficționalizarea realității" (p.
17). Cartea devine astfel fascinantă prin
problematizările pe care le conturează și prin grila
de lectură pe care o aplică ritualului.
Meritul acestei cărți constă, mai ales, în faptul
că aduce în discuție un ritual care nu a beneficiat
încă de atenția cuvenită în literatura românească de
specialitate. Două studii consacrate, semnate de
Keszeg Vilmos, semnalează prezența acestui ritual
la maghiarii din Câmpia Transilvaniei,
considerându-l ca fiind preluat de la români. Totuși,
niciun cercetător român nu s-a ocupat până acum
de obiceiul interogării apei în scop justițiar. Nora
Sava valorifică material inedit referitor la practicile
justițiare tradiționale, existent în Arhiva de Folclor
din Cluj, întreprinde cercetări de teren, dar valori-
fică și relatări din presa contemporană, care se
dovedesc barometre ale unei psihoze culturale și,
nu în ultimul rând, vorbesc despre un orizont men-
talitar. Obiceiul nu a fost cercetat, pe de o parte
din cauză că el nu se referă la obiceiuri cu dată fixă
sau mobilă, care s-au înscris în niște grile mai vaste
de cercetare, dar mai ales fiindcă, aflându-se în
vecinătatea magiei, despre acesta nu s-a vorbit și nu
se vorbește decât discret în orice comunitate.
Propunând un subiect ce se dovedește, în mod
paradoxal, extrem de actual în România începutului
de mileniu trei, cartea Eleonorei Sava este capabilă
să-l confiște deopotrivă pe specialist, cât și pe
oricare alt cititor care este interesat de domeniul
etnologiei, atât prin tema pe care o propune, cât și
prin priceperea cu care introduce în text
fragmentele de discurs etnografic care susțin
afirmațiile.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Despre Lavric
°i alți iscoditori
I Vianu Mureșan
(urmare din numărul trecut)
Există însă °i defecte „constitutive” ale
fenomenului legionar, tot trei la număr în
opinia lui Lavric: fundamentalismul
(asumarea unui proiect politic sub presiunea
paradigmei religioase, idealiste, prototipice, de
extracție biblică), fanatismul (disponibilitatea de-a
muri pentru o idee, dar și impunerea acesteia cu
orice preț) și totalitarismul (reducerea
alternativelor istorice ale țării la proiectele tale,
refuzul pluralismului și democrației). Cel mai bine
cred că e să preluăm de rezumat chiar cuvintele
lui Sorin Lavric: „ Viziunea legionarului era clădită
pe o ierarhie, o scară a crezului creștin, alcătuită
din trei trepte: Legiunea, neamul românesc,
Dumnezeu. Cele trei instanțe erau precum trei
cercuri concentrice în centrul cărora se afla
legionarul, care se raporta la ele în ordine
crescătoare: mai întâi credea în Legiunea al cărui
membru era, apoi credea în neamul în al cărui
spirit trăia și, în fine, credea în Dumnezeul
religiei creștine." (p. 207)
Nu-i musai să cădem în total acord, însă mari
diferențe nici nu poți genera în raport cu
interpretarea autorului. Poate câteva nuanțări n-ar
strica, totuși, sub raportul determinării religioase
a Legiunii. Aici trebuie să vedem care-i deosebirea
între ceea ce se pretinde a fi și, pe de altă parte,
cum e văzută ca fiind din afară, dintr-o
perspectivă exterioară, neutră. Ea se pretindea
creștină patronată fiind, cel puțin în prima
perioadă a existenței ei, de figura Arhanghelului
Mihail. Cu timpul, dar nu foarte departe cultul
Căpitanului, devenit un veritabil brand politic, a
absorbit arhetipul Arhanghelului, sfârșind ca atare
în fanatism idolatru. Adică, exigența puritană a
spiritului biblic a fost deturnată înspre ceva
pervers din punct de vedere religios, închinarea la
idoli. Să nu ocolim adevărul, Zelea-Codreanu avea
toate datele unui VIP ce se lasă adulat, și asta sub
sacrosancta pretenție a slujirii imperativelor
creștinești.
Mișcarea Legionară, deși grupare cu conținut
paramilitar și scopuri politice, funcționa
deopotrivă ca o agenție eschatologică, al cărei
obiect de activitate părea să fie primenirea
urgentă a societății românești în vederea Celei de-
a Doua Veniri. Scop nobil, pe care de altfel toți
preoții creștini, toți călugării și asceții, chiar și
mirenii cuvioși și rugători îl caută de când există
creștinismul în lume. Dacă doreau atât de
insistent mântuirea României și dacă aveau
instrumente atât de eficace în comunicarea cu
Dumnezeu, încât știau că El vrea asta, nu înțeleg
de ce legionarii n-au intrat cu toții în mănăstire
ori, măcar, nu s-au mulțumit să rămână o sectă
pur religioasă - fără ambiții politice, fără voință
de putere, fără alt scop decât acela cerut de
Christos, iubirea și sacrificiul pentru aproapele.
Aproapele fiind și străinul și evreul și țiganul și
îmbuibatul și politicianul corupt și canalia. Dacă
aceștia nu făceau obiectul iubirii legionarului -
foarte selectiv în amorul lui mistic, mai precis
strict filoromân - atunci entuziasmul lui vine din
direcția Celuilalt, nu a lui Christos, atunci
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
pretențiile lui sunt pură retorică și jertfa lui e
irosită. Vrei nu vrei, Christos a cerut iubire totală
și necondiționată, a oprit de la judecarea
aproapelui, a cerut sacrificiu, iertare și jertfă chiar
și pentru cel care crezi că n-o merită. Nu a făcut
El tocmai asta, s-a jertfit pentru o lume care nu
merita? Și n-a ezitat să-și piardă viața pentru
cineva care nu-l înțelege, nu-l iubește și nici nu
vrea să-l urmeze. În cele din urmă, la limită orice
jertfă este pentru cel ce n-o merită, căci dacă ar fi
meritat-o înseamnă că și-ar fi plătit-o în avans, ar
fi cumpărat-o. Ca creștin riguros nu poți fi
xenofob, nu ai dreptul la discriminare etnică, nu
ți-e permis să împarți tu dreptatea. Nu urăști, nu
te răzbuni, nu ucizi, ci înțelegi, ierți și rabzi totul
(vezi I Corinteni). Există o Judecată de Apoi,
unica legitimă și dreaptă. Dacă nu crezi în ea ori
n-ai răbdare să se petreacă toate cele lăsate de
Dumnezeu până ca ea să vină, degeaba te
numești creștin.
Tipul de vehemență agonică a legionarilor,
nerăbdarea lor mesianică aduce mai degrabă cu
spiritul zeloților decât cu cel impus de Christos,
fiind ca atare nu doar străin de creștinismul
ortodox, ci poate chiar contrar lui. Această
agenție eschatologică, Mișcarea Legionară, poate fi
considerată cu indulgență o erezie creștină, dar nu
corespunde moral și comportamental spiritului
evanghelic. Faptul că ea a avut susținere masivă,
precum și acela că mulțimile aderau la ea chiar în
numele unei urgențe religioase, nu dovedește
întemeierea ei ortodoxă. Ideea națională avea o
undă de radiație prea puternică pentru a nu putea
masca sub ea orice altă pretenție. Sigur că, Lavric
arată insistent acest lucru, legionarii aveau cultul
jertfei, al morții și credeau în nemurirea obținută
prin moarte. Dar cauza lor era falsă, cel puțin din
punct de vedere creștin. Nu-i destul să fii gata să
mori, mai trebuie să și știi care e cauza justă.
Printr-o abilă operațiune de spălare a creierelor
poți fi convins să mori pentru orice - o femeie, o
sectă, un partid, o țară, un imperiu, un pretins
ordin divin - dar nu orice sacrificiu este în
vederea mântuirii tale și a lumii. Ori acesta e
unicul just din perspectivă creștină.
Greșeala de interpretare legionară care a
asumat marțial creștinismul, în spiritul
cavalerismului medieval, a declanșat mecanismul
asupra căruia Isus atrăgea atenția - cine scoate
sabia, de sabie va pieri. Marea eroare a spiritului
legionar este aceea de-a nu fi reușit să-și învingă
setea de eroism public, justificându-l prin falsul
argument al slujirii unei voințe divine și al unei
urgențe naționale. Parada publică atrage desigur
adeziuni mult mai entuziaste, beneficiază de
ecouri largi și profită de simpatii măgulitoare,
mult mai mult decât bunăoară recluziunea orației
și devoțiunea isihastă. Nu trebuie uitat, odată
intrat în lume păcatul a adus vrajbă, tulburare,
ură. Christos a venit cu mâinile goale și a învins
armatele prin bunătate și credință. Asta e lecția
lui. Cine pretinde altceva se dedă naiv sau
nerușinat unor mistificări.
În ce-l privește pe Noica, este evident un fapt
întristător. Pentru el era mult mai la-ndemână să
jongleze cu un complex - fratele fiului rătăcitor
sau chiar rătăcitorul - decât să-și asume o vină
concretă, decât să-și identifice un păcat, acesta
fiind termenul corect pentru greșeala unui
credincios creștin. Capacitatea lui de
autojustificare îl atrăgea mereu în seninătatea
unor rațiuni superbe. Asta pentru că era destul de
sceptic, încât să nu pună preț pe pretinsa Judecată
divină; era prea infatuat pentru a admite că
erorile lui constituie propriu-zis acte maligne,
nicidecum simple complexe psihice evoluând în
laboratorul aseptic al conștiinței de sine. Căințele
lui, așa cum apar formulate, sunt de natură
rafinat psihologică, nicidecum mistic-religioasă.
Nu are nici ardoarea unui Pascal, nici
intransigența unui Kierkegaard. Deși cocheta cu
figurile dostoievskiene, nu are patima sfâșietoare
a celui ce simte în carne și sânge păcatul, știe că
nu-i capabil să se auto-salveze și decide să își
închine viața total lui Dumnezeu, pentru a nu trăi
și muri în rătăcire. Noica e prea inteligent pentru
a nu înțelege mecanismele greșelii și reparației.
Dar se pare că nu lua în serios ideea păcatului. O
greșeală o săvârșești și o poți îndrepta singur,
eventual. Însă un păcat nu ți-l poți ierta singur.
Comun greșelii și păcatului este faptul că ambele
sunt tipuri ale răului, dar imediat între ele apare o
diferență semnificativă: greșeala este răul omului
fără Dumnezeu, pe când păcatul este răul
credinciosului, care știe că ceea ce a făcut nu
acționează doar în ordinea orizontală a istoriei, ci
răsună în lumea de Sus, disturbă ordinea care a
fost clădită o dată pentru totdeauna de Logosul
divin spre a rămâne nealterată. Odată săvârșit,
păcatul rămâne veșnic, apasă asupra grumazului
tău până ce Dumnezeu te iartă. Păcatul te leagă
de Dumnezeu, ca unul care-l știe, te judecă și
eventual te poate absolvi; greșeala te lasă în
custodia propriei conștiințe. Păcatul funcționează
într-o etică relațională, heterocentrică; greșeala
face sens și într-o schemă din care lipsește
instanța Justiției divine, singura neutră și cu
adevărat incoruptibilă.
Acest fapt poate fi imputat lui Noica, ezitant
mereu să scrie o etică, anume că nu a înțeles răul
lui și al istoriei ca păcat, ci simplu ca eroare, ca
greșeală, eliminând astfel din ecuație
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
transcendența divină. Ca filosof ți-e îngăduit, dar
ca legionar și creștin n-ai scuză rezonabilă.
Problema e că legionarii și-au compus propria
versiune de creștinism, în care opreliștea
omuciderii nu mai avea temei transcendent, iar
dreptatea făcută haiducește, cu mâna proprie
capătă dezlegare, sfidând atât instituțiile în drept
s-o aplice, cât și eventuala judecată divină. Nu
înțeleg de ce Sorin Lavric se mulțumește să
considere că filosoful a intrat într-o optică a
„confuziilor fatale”, și nu spune direct că și-a
folosit inteligența în scopul păcatului, ceea ce
introduce o mare diferență sub aspect etic. Cel ce
greșește pentru că e confuz, beneficiază în alb de
circumstanța iresponsabilității, e victimă
neputincioasă a unei situații în care s-a întâmplat
ceva rău, fără a fi fost ales explicit răul. Însă cel
ce păcătuiește printr-o distorsiune sistematică,
inteligentă a circumstanței și face răul amăgindu-
se că așa lucrează în numele unui bine mai mare
este agentul responsabil și vinovat, de totalitatea
consecințelor propriilor acte - fie ele
propagandistice, fie practice. Omul confuz este
un somnambul al istoriei, deci nu știe ce face, pe
când omul păcătos lucrează treaz în numele
răutății. Dacă Noica era legionar, înseamnă că
aderase totodată la etosul creștin, sau cel pretins
creștin. Iar creștinul nu greșește pur și simplu, ci
păcătuiește. Ceea ce înseamnă că nu face un rău
numai celuilalt, aproapelui, societății, lumii, ci și
că răul lui strigă în ceruri, e un rău în fața lui
Dumnezeu. Dar, desigur, a-ți vedea păcatul nu e
treabă simplă. Ba chiar, spunea Serafim de Sarov,
e minunea cea mai mare atunci când se produce.
Ca să nu păcătuim noi înșine față de memoria
lui Noica, se știe că el a ispășit, a plătit cu vârf și
îndesat pentru greșelile lui legionare, ani de
domiciliu forțat, torturi, temniță grea, familia
destrămată. Nu se pune problema vreunei
culpabilizări suplimentare, ci doar aceea a aplicării
unei grile coerente de explicație. Cred că la
rigoare e greu de argumentat că filosoful avea
consistență creștină în credință și comportament.
Asta nu schimbă cu nimic natura actelor sale,
doar sensul interpretării lor, făcând ceva mai
dificilă lămurirea tipului de criză în care căzuse.
Eu i-aș zice păcatul excesului de bunătate
abstractă, care nu mai are răbdare să transfigureze
istoria printr-un proces lent și natural, ci o
violentează terapeutic riscând să nu reziste
tratamentului. Alchimistul are răbdare să vadă
plumbul prefăcându-se în aur, chiar dacă procesul
i-ar lua toată viața, convins fiind că natura trebuie
respectată, ajutată să lucreze în felul ei lent, sigur,
secret. Magicianul însă se grăbește, vrea acum, pe
loc să se producă prefacerea și, în nerăbdarea lui,
e dispus să facă pactul cu Diavolul. Legionarii
funcționau sub urgența unei operațiuni magice în
raport cu istoria, doreau să-i schimbe calitatea
printr-un act de solomonie. România era un
bulgăre de plumb pe care și l-au imaginat aur,
neștiind ce să facă pentru a realiza în chip natural
transmutația. E drept că adversarii nici nu i-au
lăsat să opereze în pace. În loc să producă Marea
Operă, n-au reușit decât să topească ceruzitul cu
forfota scandaloasă a unui entuziasm nesăbuit, pe
care adversitățile, tensiunile diagramei forțelor
politice n-au făcut decât să-l ațâțe și mai mult.
În concluzie, două lucruri aș dori să le adaug
celor spuse de Sorin Lavric, în această carte de-o
fluență epică și o expresivitate stilistică ce
concurează literatura cea mai bună, concepută nu
numai ca cercetător, dar și ca iscoditor al unui
moment istoric tulbure și al unei biografii deloc
comune. Primul, legat de Mișcarea Legionară, că
mistica ei nu a fost ortodoxă, mesianismul ei n-a
fost cel biblic, metodele ei n-au fost cele specifice
etosului creștin. Ea a deturnat un cult de origine
biblică, adică religios, înspre o practică idolatră de
natură politică, și în loc să asume o etică pur
religioasă a devenit agenție eschatologică,
bulversând sensul istoriei, predicând un fals
mesianism. În plus este evidentă și incoerența
internă a fenomenului legionar - neputința logică
de-a împăca revendicarea teoretică de la figurile
Arhanghelului Mihail și de la Christos - biblice,
iudaice - și antisemitismul în plan practic. Adică,
toată ideologia religioasă legionară este de
împrumut semit, iar comportamentul este explicit
și vehement antisemit. Cred că justificarea acestei
incoerențe vine dintr-o falsă poziționare - de-o
parte dorința practică de-a elimina evreii din viața
economică și politică românească, iar pe de alta
de-a întemeia biblic ura antisemită. Adevărul e că
naționalismele moderne, care proslăvesc patria și
sfințenia unui pământ, maimuțăresc mai mult sau
mai puțin naționalismul iudaic în care Canaanul
reprezintă visul văzut cu ochii al unui popor scos
din robie, menit să joace rolul principal în
mântuirea lumii. Fie că-i vorba de o Românie
sfântă, de o Rusie sfântă, de o Germanie sau o
Ungarie la fel de sfinte, modelul mistic al patriei
îl reprezintă „pământul promis”, locul unde te
întâlnești cu Dumnezeu și unde continui legătura
cu strămoșii îngropați. Ținând seamă de acest
model iudaic al misticilor naționaliste, e cu atât
mai caraghioasă obsesia antisemită a
naționalismelor moderne, între care și Mișcarea
Legionară. Probabil că intențiile primare ale
legionarilor sunt măgulitoare pentru destinul
istoric al României, pe care o voiau mare,
puternică și curată, dar mijloacele, pe care în
conjunctura specifică le-au folosit, n-au contribuit
la realizarea scopului. Eroarea lor este deopotrivă
ordinea din zi
În afara legii
I Ion Pop
A devenit de-acum un loc comun în opinia
publică de la noi ideea că, în ciuda
formulei cunoscute care spune că nimeni
nu este sau nu trebuie să fie mai presus de lege,
pe plaiul mioritic lucrurile stau tocmai invers:
legile nu funcționează la fel pentru toată lumea,
ba chiar se poate crede, nu o dată, că nici nu
există Lege. Justiția, ca instituție fundamentală a
statului numit „de drept”, rămâne una dintre cele
mai criticate, începând chiar cu organismele
legislative. Magistrații de diferite nivele descoperă
mereu câte o fisură chiar în articolele Constituției
ca lege fundamentală, ambiguități de formulare ce
permit interpretări care se pot bate uneori cap în
cap și care favorizează, ca atare, alterarea gravă a
unor analize și decizii ale organelor de justiție.
Până să putem invoca, însă, Legea legilor, cei
care au de-a face cu Justiția au a se confrunta cu
meandrele și labirintul Codului penal, unde nu
puține capcane îi așteaptă, blocând acțiuni
importante sau răsturnând, uneori în ultimul
moment, sentințe ce păreau inevitabile. De o
bună bucată de vreme, așa-numitele „vicii de
procedură” tind să ia locul în judecarea unor
fapte întregului parcurs al instrumentării
dosarelor, dând peste cap în ultimul moment
hotărârile și trecând cu o ușurință, ea însăși
condamnabilă, peste conținuturi și probe al căror
adevăr sare în ochi.
În spatele tuturor acestor devieri, falsificări,
încălcări ale legii de către înseși organele abilitate
una de viziune filosofică, cât și de strategie. În
perspectivă spirituală, Mișcarea Legionară a fost
tentația unei mari erezii mesianice, inconștiente
de conținutul și semnificația sa, care dacă nu ar fi
fost decapitată pe linie politică și interzisă prin
lege, ar fi ajuns mai devreme sau mai târziu să se
confrunte cu Biserica.
Al doilea, Noica aderase ideologic și psihologic
la spiritul legionar, dar ca atitudine nu asumase
creștinismul, rămânând oarecum paralel și
heterodox în raport cu etosul creștin, de la care
Legiunea în mod ilegitim se revendica. Incapabil
să gândească păcatul, exaltat de falsa conștiință
apostolică s-a izolat în singurătatea și „mizeria
omului fără Dumnezeu”(Pascal). Sorin Lavric are
acest merit, de a ni-l oferi pe Noica cel corupt de
o mare rătăcire fără să-l menajeze, fără să-l
disculpe, și cred că, știută fiind iubirea lui pentru
filosoful păltinișan, numai entuziasmul adevărului
a putut face să aleagă darea-n vileag în locul
complicității tăcute. Cu cel pe care-l iubești ești
sever și îl judeci, tocmai pentru că vrei rațiuni să-l
iubești mai departe. Nu poți sluji în adevăr un
maestru mascându-i erorile, încercând să-i treci cu
vederea josniciile sau vinile, decât dacă te leagă de
el o complicitate ce nu mai are nimic de-a face cu
filosofia. Dacă l-ai scos din inimă, efortul însuși al
judecării pare timp irosit. Se vede, deci, că Lavric
știe să-și onoreze maestrul chiar și în acest fel,
insolit, al expunerii păcatelor lui judecății publice,
astfel sperând să-l poată recupera, dacă nu inocent
măcar îndreptat de buna înțelegere comună. Că,
adică, pasiunea lui pentru Noica este o specie a
erosului filosofic, nicidecum vreun soi de
efuziune infantilă gata să se prosterneze dinaintea
infailibilității unui maestru.
■
pentru a o susține și afirma, se străvăd tot mai
limpede „sforile” trase în culisele politice,
coruperea celor care ar trebui să-i „vâneze” tocmai
pe corupți și să stăvilească fenomenul de
anvergură și de extremă gravitate care tulbură
bunul mers al societății românești actuale.
Formula „monstruoasei coaliții”, refăcută în noi
variante, pare, din nefericire, valabilă și pentru
timpul nostru imediat. Prea multe personaje din
zona Puterii găsesc subterfugii pentru a evita
sancțiuni de mult meritate, dar, mai mult decât
atât, chiar marea „decizie politică” ce privește
zone și probleme de interes național major
lipsește adesea ori este amânată fără termen,
întoarsă din drum.
Au trecut, de exemplu, optsprezece ani din
Decembrie 1989 și patetic invocatul adevăr despre
revoluție nu se lasă cunoscut, capitole esențiale
din dosarul „mineriadelor” sunt blocate din tot
soiul de motive foarte dubioase, vinovății
strigătoare sunt trecute, în mod culpabil și jignitor
pentru națiunea așa de mult și de demagogic
invocată. A mai spune că niciun dosar în care e
implicat cutare mare demnitar, om politic,
industriaș nu și-a găsit soluția după ani și ani de
când a intrat în circuitul Justiției a devenit un loc
comun. Dinspre diverse organisme ale „societății
civile” până la omul de pe stradă se strigă mereu
și mereu în pustiu. De unde și teribila descurajare
a majorității societății românești, pierderea
speranței că ceva va mai putea fi reparat și readus
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
la normaliatate în materie de dreptate °i adevăr.
Zicala după care „adevărul umblă cu capul spart”
se adevere°te în modul cel mai trist cu putință la
mai toate nivelele vieții noastre.
Cea mai recentă probă de sabotare a căutării
adevărului și a reformării - de data asta morale -
a socetății românești este decizia Curții
Constituționale de a scoate în afara legii o
instituție emblematică pentru epoca post-
decembristă, Consiliul Național pentru Studierea
Arhivelor Securității. E o hotărâre atât de șocant
sfidătoare la adresa societății românești în curs de
democratizare, încât pare a nu mai avaea nevoie
de niciun comentariu. Numai că evidența acestui
scandal nu are cum să nu stârnească conștiințele
cât de cât luminate ale momentului, contrariate și
revoltate pe drept cuvânt. Faptul că numita
hotărâre urmează o logică subterană, tenebroasă
și nefastă, a forțelor care s-au opus din prima
clipă reformării societății noastre este, de-acum,
frapant. Se știe foarte bine câte obstacole a
întâmpinat deja cercetarea documentelor
referitoare la epoca comunistă, începând cu
„groapa de la Berevoiești”, continuând cu
sustragerera sau distrugerea prin mijloace oculte a
altor acte compromițătoare pentru cei care n-au
făcut decât să-și schimbe părul și nu năravul,
până la întârzierea înființării înseși C.N.S.A.S.-
ului, cu regulamente de fucționare mutilate cât s-a
putut de către un parlament încă dens populat de
foștii susținători ai regimului trecut sau alde
urmașii lor profitori. Iar după ce, chiar deformată
și redusă la scheletul ei, o asemenea lege a fost
totuși votată și după ce instituția a început să
funcționeze de bine de rău într-un cadru de
relativă stabilitate, s-au găsit tot timpul pricini de
împiedicare și deturnare a concluziilor sale. O
presă în mare parte aservită intereselor de partid
a avut grijă să-i deformeze mesajele și să anuleze
nu o dată posibilele efecte ale dezvăluirilor făcute
prin cercetarea urâtelor documente ale demisiei
morale a atâtor oameni care păreau neprihăniți.
Din nou, justiția n-a vrut să țină seama de
asemenea dovezi, au fost puse în prim plan
Yuri Borovitsky (Rusia)
dosare ale unor oameni constrânși la colaborări
imorale cu organele de represiune, personajele cu
putere de decizie în sistem au trecut în penumbră
prin confuzii calculate de planuri și de ierarhii ale
culpei, plevușca denunțătorilor a luat locul
rechinilor securiști. Torționari dovediți beneficiază
încă de pensii grase, conducători de partide
dovediți ca servitori nedemni ai poliției politice,
cu procese pierdute ca șuvițele de apă în nisip, se
bucură de scauane în senat și în parlament,
cutează să dea lecții de etică națiunii - și așa mai
departe. Momentul solemn al condamnării
oficiale a comunismului a fost bruiat în modul
cel mai grotesc de huligani politici ce se dau
drept justițiarii României și purtătorii stindardelor
moralității generale. Concluziile comisiei
prezidențiale pentru cercetarea crimelor
comunismului au fost contestate de pe tot felul
de poziții, căutându-li-se defecte cu orice preț,
arhivele fostei securități au ajuns cu mari
dificultăți la dispoziția C.N.S.A.S., și numai prin
intervenție prezidențială etc. Nerușinatul gest de
acum al Curții Constituționale nu face decât să
așeze un nou obstacol, cu aere de „legalitate”
demersului ce începuse să dea roade, măcar în
sensul că obliga la o minimă conștientizare a
degradantelor fapte din trecutului imediat. El
probează că forțe retrograde se opun din răsputeri
procesului dificil și delicat ce promitea să conducă
spre o lege a lustrației, amânată și ea sub tot felul
de pretexte. Dacă notăm, însă, că decizia Curții
vine exact în momentul când un număr de
magistrați începea să facă obiectul unor
investigații deloc convenabile, nobilele motive
invocate în favoarea funcționării legale ale
C.N.S.A.S. își cam pierd credibilitatea. Interese de
grup și poate mult mai largi decât acestea sunt
mai degrabă de presupus ca stând la baza unui
asemenea act contrariant, de natură să
compromită serios viitorul societății românești.
Se știe că deciziile privind culpa de a fi
colaborat cu poliția politică, date de organismul
în discuție, nu aveau valoare juridică, ci
reprezentau o sancțiune pur morală, de mare
semnificație, totuși, în măsura în care obligau la
asumarea unor fapte reprobabile, invitând la
necesare procese de conștiință și, ca urmare,
contribuind la purificarea etică a societății. În
absența unui astfel de proces, societatea noastră
riscă să meargă și în viitor pe calea a tot soiul de
compromisuri, eliberarea de răul lăuntric a
cetățenilor ei rămânând o noxă periculoasă pe
termen lung.
Ceea ce a reușit, pentru moment, Curtea
Constituțională, numită sub guvernare P.S.D.-istă,
este, în orice caz, amânarea pentru cele patruzeci
și cinci de zile a activităților Consilului și, mai
ales, deturnarea atenției de la alte probeme
urgente ale țării. Încă o diversiune se adaugă, în
felul acesta, prea bogatei serii de acțiuni chemate
să tulbure apele și să amâne dezbaterea în
profunzime a unor chestiuni vitale, într-un fel sau
altul, pentru România de după 1989, acum intrată
în Uniunea Euopeană.
Nu-i vorbă că ceea ce această Uniune tocmai a
numit „pimpongul instituțional” de la noi, având
în vedere meciul cu prelungiri absurde dintre cele
două palate ale Puterii de la București, nu face
mai mult bine unei asemenea dezbateri. Nici
Cotrocenii, care caută tot timpul nod în papură
guvernării P.N.L., păstrându-și resentimenele față
de un parlament mereu ostil, ce-i drept, și prea
puțin favorabil autenticelor reforme ale orei, nici
actualul guvern nu înțeleg să înceteze sfada sterilă
și să aștepte măcar până la apropiatele noi alegeri
reconfigurarea vieții politice românești. Și o
instituție, și cealaltă vor mai curând să-și facă în
ciudă una alteia, - și cam atât. Până una-alta,
rezultatul e o întârziere a conștientizării situației
reale a țării în noul context unional-european, o
„gripare” absurdă a marelui angrenaj al vieții
naționale, deturnată spre căi marginale, spre
ocoluri ce consumă degeaba o mare parte din
energiile care ar putea fi folosite pentru scopuri
mai productive. A trecut un an de la adimiterea
țării în Uniunea Europeană și derapajele continuă,
sub ochii atenți și critici de la Bruxelles. Slaba
consolare cu gîndul că „europenii” vor face doar
marginale observații critice pe tema justiției
românești în noul lor raport, pe fondul aprecierii
diplomatice a „progreselor certe” înregistrate de
un an încoace, nu poate satisface. A acționa
mereu sub constrângere nu e o notă de seriozitate
și nu promite prea mult pentru viitor. Cu
condițiile de care dispune, favorabile în atâtea
privințe, România ar putea face progrese uriașe
într-un timp relativ scurt. Deocamdată, pierde
timp prețios cu fleacuri, în confruntări de orgolii
și de ambiții personale.
Ceea ce se vede, pe de altă parte, cu ochiul
liber - așa cum reiese și din proaspăta ispravă a
Curții Constituționale - este, în fond prelungirea
nefastă, la nivel de instituții, a unor mentalități
vechi, refuzul clasei politice de a se reforma cu
adevărat, de a se rupe cinstit de un trecut cel
puțin ambiguu, voința, mai degrabă, de a apăra
niște privilegii, dincolo de frontierele de partid.
Diferențele doctrinare - câte vor fi existând -, se
șterg în fața intereselor conjuncturale, prea puțin
„idealiste”. Formula ejusdem farinae a latinilor îți
vine imediat pe limbă, iar cea românească, „tot o
apă și-un pământ”, de asemenea. În astfel de
condiții, neîncrederea populară în clasa politică și
discreditarea câtorva repere fundamentale ale
statului sunt explicabile. Și este limpede că
această stare de spirit nu poate avea decât efecte
nocive în momentul de adevărată cotitură în care
ne aflăm. Prea multe lucruri se află încă ori sunt
împinse în afara legii.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Dreptate pentru animale
Horia Lazăr
Dacă, a°a cum susțin unii, animalele nu au
suflet și sînt lipsite de inteligență, ele au
făcut deseori obiectul urmăririlor penale.
Aduse în fața justiției pînă în a doua jumătate a
secolului al XlX-lea, ele au fost acuzate, executate
prin spînzurătoare, mai rar achitate, prin proceduri
judiciare complexe, identice cu cele ce se adresau
ființelor umane. Un eseu recent al lui Jean Real
face bilanțul proceselor în care inculpații au fost
necuvîntătoare, între secolele XII-XIX (1).
Insectele, rozătoarele, viermii și alte sălbăticiuni
de talie mică, a căror înmulțire sau invazie era
asimilată calamităților naturale prin care
Dumnezeu pedepsea omenirea căzută în păcat,
erau de resortul justiției ecleziastice. Mai aproape
de om și de viața lui de zi cu zi în care aveau un
rol de producător asociat și un statut social
asemănător celui al sclavilor din Antichitate,
animalele domestice (2), a căror «criminalitate» era
diseminată, punctuală, imprevizibilă, atingînd însă
intimitatea căminelor, erau traduse în fața
tribunalelor civile.
Între 1120 și 1866, din totalul de 90 de procese
ecleziastice repertoriate de Jean Real, desfășurate în
Franța, Elveția, Germania și Italia, inculpații cel
mai des întîlniți au fost următorii: gărgărițele (14
procese), lăcustele (11), omizile (10), șobolanii (7),
viermii albi (5), melcii (4), muștele (3), lipitoarele
(2), cărăbușii (2), cîrtițele (1), delfinii (1). În
schema procedurii judidiare, etapele erau somarea,
convocarea la audiere (uneori repetată în caz de
absență) și avertizarea solemnă cu valoare
educativă, exprimată prin imprecații și exorcisme.
Refuzul inculpaților de a răspunde acestor
instrucțiuni putea fi sancționat prin acte de
condamnare: anatema sau excomunicarea. Dacă la
începutul Evului Mediu excomunicarea, soluție
energică și temută, era frecvent practicată (la
Milano, pe vremea lui Ambrozie, împotriva
broaștelor; în secolul al XI-lea la Grenoble de către
episcopul Hugues împotriva viperelor, ce încetează
de a mai fi veninoase; la Froigny, în 1124, unde
Bernard din Clairvaux, inoportunat în timpul
predicii de un roi de muște le-a excomunicat scurt,
făcîndu-le să cadă pe pămînt, (3), blîndele soluții
alternative ale franciscanilor au adus și ele pacea și
siguranța în comunitățile rurale. Francisc din Assisi,
care a îmblînzit lupul din Gubbio, ce și-a trăit
ultimii doi ani din viață în sat, cerînd uneori să fie
mîngîiat asemenea cîinilor, a inspirat gesturi
similare ale discipolilor. Astfel, Anton din Padova a
somat cu succes broaștele prea zgomotoase din
Montpellier, în 1224, făcîndu-le să tacă, iar în 1227
a predicat la Rimini în fața peștilor adunați de-a
lungul plajei pentru a-l asculta.
O particularitate importantă a proceselor
intentate animalelor era prezența obligatorie a unui
avocat al apărării. La acest capitol s-a ilustrat un
celebru jurist și diplomat, Chasseneux (1480-1542),
ce și-a riscat renumele și viața ca apărător în cauze
dificile, cu implicații politice (4). Apărînd șobolanii
inculpați într-un proces la Arras în 1517,
Chasseneux a obținut mai multe amînări ale
procedurii sub motivul neputinței clienților săi de a
se prezenta la înfățișări odată somați (trăiau
împrăștiați, prea departe pentru a putea ajunge la
tribunal în timp util din cauza faptului că aveau
picioare prea mici și că erau vînați de oameni)
combinat cu solicitări de conciliere. În ce privește
definirea competențelor justiției ce ancheta «crime»
comise de animale, Chasseneux a pus o serie de
probleme ce i-a încurcat pe canoniști: e oare
rezonabil să fie traduse în fața legii insectele? cum
poate fi asigurată mai bine apărarea inculpaților:
aducîndu-i la tribunal (lucru foarte greu de realizat)
sau încredințînd apărarea lor unui avocat? care e
tribunalul cel mai potrivit pentru a-i judeca: cel
bisericesc sau cel civil?
Pledînd pentru extinderea drepturilor apărării,
Chasseneux s-a pronunțat pentru judecarea
delictelor animale de către tribunalele ecleziastice.
Competente în administrarea penalizărilor
spirituale, potrivite crimelor insesizabile săvîrșite de
broaște, insecte sau viermi, acestora nu le rămînea
totuși, ca resursă judiciară, decît pronunțarea
anatemelor, avînd în vedere că excomunicările,
pedeapsă canonică arhaică, nu puteau fi
pronunțate împotriva unor ființe nebotezate. Un
secol mai tîrziu, în fața argumentelor întărite ale
apărătorilor (în 1690 aceștia au arătat că omizile
cauzau desigur mari pagube, însă nu făceau decît
să-și urmeze nevoia naturală de a se hrăni, neavînd
nicio intenție de a face rău cuiva), judecătorii ecle-
ziastici încep să îndrepte bucuros procesele cu
animale spre justiția civilă. În ciuda pornirilor mai
accentuat represive, aceasta se va dovedi la rîndul
ei lipsită de putere în fața unor «crime» fără obiect
material, a căror responsabilitate aparține unei
specii de viețuitoare anonime și nu unui individ.
Procese colective, acțiunile în justiție îndreptate
împotriva animalelor nedomesticite ce aduceau
mari pagube gospodăriilor din mediul rural nu
aveau ca scop rezolvarea unui conflict ci aplanarea
panicii populare. Pornite cu greu și fără entuziasm,
procedurile se prelungeau pînă ce flagelul înceta de
la sine. Această terapeutică psihologică, clădită pe
spaime comune (învălmășeala și promiscuitatea
sînt semnele haosului și ale infernului, actualizat
prin proliferarea viermilor, omizilor ori
rozătoarelor) și punînd așteptarea în locul soluției
avea ca obiectiv major protejarea individului, a
muncii și a micii proprietăți. Fixat pe un domeniu,
într-un sat, într-o familie și într-o credință, omul
medieval și cel de la începuturile modernității
percepe stabilitatea ca securitate și mobilitatea ca
nesiguranță. În acest sens, expulzarea animalelor
răufăcătoare prin faptul invaziei, care amînată prin
proceduri sofisticate s-a instalat printre credințele
colective, a constituit un factor semnificativ de
echilibru social (5). Pe de altă parte, integrate într-o
economie providențialistă în virtutea căreia, înainte
de a fi acuzate, necuvîntătoarele sînt martori ai
proiectului divin de populare a pămîntului cu ființe
aflate în slujba omului (6), animalele criminalizate
își afirmă identitatea împotriva justiției umane, în
care pedeapsa apare ca un ultim recurs derizoriu,
confirmat de neputința judecătorilor de a stăpîni
evoluțiile lor.
Din 135 de procese civile desfășurate între 1266
și 1846, 51 au adus în fața judecătorilor porci și
scroafe, 29 cai și iepe, 13 vaci, 8 cîini, 4 tauri, 3
capre și cîte unul o oaie și un cocoș. De data
aceasta, avem de-a face cu procese de drept comun
în care reperarea și definirea actelor înlocuiește
căutarea motivelor. Trăind în vecinătatea omului,
animalele inculpate devin deplin răspunzătoare de
actele lor (de exemplu, uciderea unui copil de către
un porc, care în perioada amintită avea
conformație și apucături de mistreț) iar proprietarii
nu răspund în fața legii decît în cazuri de
periculozitate recunoscută a animalului. În sfîrșit,
în ciuda condamnărilor numeroase, acum avem și
un număr important de achitări și de reabilitări.
Evul Mediu a cunoscut un mare număr de
«crime porcine», ceea ce explică interdicțiile regale -
și de asemenea privilegiile - privind prezența lor în
orașe. Într-o ambianță simultan morbidă și
carnavalescă, în 1385 un porc mînat de foame ce
ucisese un prunc a fost întemnițat în vederea
procesului, iar odată condamnat a fost
împopoțonat cu o mască de om și spînzurat cu
capul în jos, asemenea evreilor. Nepedepsiți,
proprietarii au fost totuși obligați să asiste la
execuție, după care, în amintirea evenimentului, un
pictor a zugrăvit în biserică o frescă ce reprezenta
supliciul (7). Arhivele menționează de asemenea
plata călăului și faptul că, expus intens impurității
animale, acesta și-a aruncat mănușile după
execuție, primind altele noi pentru următoarele.
Alte texte relatează achitarea unor porci
nevinovați (victima, lipsită de mutilări, decedase
din alte motive) dar și scene oribile: spînzurarea
unei întregi turme (motivul: neidentificarea
vinovatului) și chiar îngroparea de vii a animalelor
(practică întîlnită și în procesele umane). Ultima
execuție a unui porc pare a fi avut loc în 1846, în
Slavonia (regiune a Imperiului austro-ungar): un
porc ce mîncase urechile unei fetițe a fost
spînzurat iar proprietarul condamnat la muncă
silnică pentru a-i constitui victimei o dotă (8).
Dacă secolul al XVII-lea a văzut înmulțindu-se
execuțiile de cai și îndeosebi de iepe (foarte
sensibile la apropierea străinilor de mînjii lor),
epoca Luminilor a fost neîndurătoare cu cîinii,
deveniți din animale domestice animale de
companie în urma urbanizării accelerate. În toiul
Revoluției, în 1793, un cerșetor invalid al cărui
cîine lătra la trecerea soldaților Revoluției a fost
ghilotinat iar cîinele ucis. Iar după un an, un
aristocrat denunțat că și-ar fi învățat papagalul să
strige: «trăiască regele!» (fapt ce nu a putut fi
dovedit) a fost și el executat împreună cu fiica lui,
în vreme ce pasărea, socotită slabă de minte, a fost
încredințată soției comisarului revoluționar, în
vederea «reeducării».
Porci spînzurați de picioarele din spate, cai, vite
și cîini gîtuiți în ștreang: tot atîtea dovezi ale
faptului că viața comună a oamenilor și animalelor
e dificilă și că domesticirea, ca «pact de educare» a
sălbăticiunilor e o utopie. Sacralizării totemice a
animalelor i se opune în civilizația iudeo-creștină,
cum a remarcat Michelet, convingerea inferiorității
animalelor, prin care hegemonia omului, nutrită
din izvoare biblice, s-a întărit cu trecerea timpului,
consolidîndu-se în epoca secularizării (9). Dacă
omul contemporan «ocrotește» speciile pe cale de
dispariție și introduce în propria-i casă animale
sălbatice ca într-un proiect de domesticire
generalizată, «globalizată» - altfel spus de aservire a
necuvîntătoarelor-, manipularea speciilor de
viețuitoare în scopuri umane (psihologice, estetice,
etice) e evidentă. Mari stocuri de animale
amenințate de dispariție ce trăiesc în parcurile și
rezervațiile naturale din zilele noastre într-un
prizonierat paradisiac, ca într-o eprubetă în care
nașterea, creșterea și moartea tind să devină
echivalente, sînt create în spiritul societății de
consum și a ambiguităților ei: frustrările,
nesiguranța, singurătatea și lipsa de echilibru iau
înfățișarea blîndeții, solicitudinii, grijii pentru
ființele slabe, din care fac parte și animalele - toate
așezate sub prestigiul etichetei, al standingului și al
tehnologiei triumfătoare. «Eliberate» de propria lor
natură și deculpabilizate, dar reduse definitiv la
tăcere, animalele devin, din ființe supuse omului
1O
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
creat de Dumnezeu °i dependente de el, produse
artificiale ale tehnologiilor postmoderne, re-
produse prin circulație asemenea mărfurilor. Din
sacru (în totemism) și instrumental (în creștinism),
rolul lor s-a transformat în unul strict economic de
satisfacere a nevoilor de consum.
Dacă ar fi să căutăm în imensa literatură
consacrată animalelor texte ce le-ar face dreptate,
ar trebui să ne adresăm poeților, artiștilor și
tradițiilor populare, de multe ori impregnate
religios, mai degrabă decît promotorilor, mai vechi
sau mai noi, ai «spiritului științific». Un exemplu,
printre altele, poate fi un mic text al lui Etienne de
Bourbon, un dominican din secolul al XlII-lea,
intitulat Despre adorarea cîinelui Guinefort, ce
relatează o legendă populară - punct de plecare al
unei remarcabile cărți a lui Jean-Claude Schmitt
(10). Călugărul povestește cum un cîine, ce păzea
leagănul unui nou-născut, a ucis un șarpe ce
încerca să atace pruncul. Mînjit de sîngele șarpelui,
cîinele e omorît de stăpîn sosit la strigătele
servitoarei, fiind socotit ucigașul copilului.
Descoperindu-și însă pruncul nevătămat și
înțelegînd ce s-a întîmplat, castelanul l-a îngropat
pe credinciosul cîine într-o fîntînă pe care a zidit-o,
plantînd totodată în apropiere cîțiva arbori în
amintirea bunului animal. După cîtva timp,
stăpînul castelului și-a părăsit domeniul însă
oamenii din popor, aflînd povestea sacrificării
cîinelui, au început să-i aducă omagii asemenea
unui sfînt. Și astfel credinciosul ogar, ajuns martir,
a devenit obiect de pelerinaj și de cult - «sfîntul
Ogar», vindecător al copiilor bolnavi.
Note
(1)	Jean Real, Betes et juges, Paris, Buchet/Chastel,
2006.
(2)	În franceză, la sfîrșitul Evului Mediu cuvîntul
domestique desemnează ca substantiv slujbașii și
servitoarele din casă; ca adjectiv trimite la animalele din
curte și de asemenea la prietenii casei, ba chiar și la
mobilier (Real, p. 123).
(3)	Fiind foarte numeroase, a doua zi oamenii
locului au făcut curățenie cu lopata, arată legenda. Se
pare că din acele timpuri franceza s-a îmbogățit cu
expresia tomber comme des mouches (a cădea ca
muștele).
(4)	Președinte al Parlamentului din Provența,
Chasseneux s-a opus în 1540 aplicării unui edict regal ce
prevedea distrugerea satelor de valdezi, o sectă
medievală ce-și trăia ultimele zile în secolul al XVI-lea.
În 1542, va muri pe neașteptate în toiul unei sărbători,
otrăvit de miresmele unui buchet de flori oferit de o
tînără fată (Real, p. 34).
(5)	În legătură cu procesul intentat în 1451
lipitoarelor din Berna, judecat de episcopul din
Lausanne, arhivele menționează defășurarea lui dar nu și
efectul (eventuala retragere a dăunătorilor). Faptul însă
că în 1477, 1478 și 1479 procese similare au fost
deschise împotriva cărăbușilor și viermilor subliniază
credința în eficacitatea acestor procese, indiferent de
rezultatul lor.
(6)	În secolul al XVIII-lea, abatele Pluche continua să
afirme că lăcustele au fost create de Dumnezeu pentru
a-i servi ca hrană lui Ioan Botezătorul.
(7)	J. Real, op. cit., p. 109.
(8)	Ibid., p. 117
(9)	Robert Delort, Les animaux ont une histoire,
Paris, Seuil, 1993, p. 180.
(10)	Jean-Claude Schmitt, Le saint levrier. Guinefort,
guerisseur d’enfants depuis le XllIe siecle, Paris,
Flammarion, 1979.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
imprimatur
Invitație la un duel cu lasere
| Ovidiu Pecican
Nu spun noutăți: Cornel Robu practică o
scriitură eseistică ce balansează - mereu
periculos, deci captivant - între
monografia informată exhaustiv, un pic scorțoasă,
și abordarea jurnalistică flexibilă, incitantă prin
directețe și alegrețe. Făcea acest lucru și în vremea
când, în Echinox, traducea și comenta mirabil din
părintele Alisei în Țara Minunilor, unde abordarea
savantă se împletea cu un spirit de Panurge bine
strunit. După mulți ani de travaliu asiduu, în
subsolurile luminate de neoane, ale vieții
universitare și literare românești, mereu
recunoscut - pe bună dreptate - ca o autoritate de
stil main stream a SF-ului românesc, ultimii ani îl
readuc în mod salutar în prim-plan pe autor.
Paradoxurile timpului în science-fiction (Cluj-
Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2007, 318 p.)
continuă șirul prestațiilor critice și istorico-literare
ori editoriale ale eseistului cu un text dens,
provocator, pe alocuri pamfletar și umoristic,
întotdeauna însă bine informat, și care, în plus, se
dovedește și reactiv lamiturile și clișeele zilei,
aducând în discuție nume sonore ale momentului,
cu și fără legătură vizibilă cu materia volumului,
sloganuri publicitare amalgamate în discurs - ca
niște simboluri automobilistice fosforescente ce
marchează o șosea la drum de noapte -, și chiar
dialoguri cu interlocutori imaginari. Senzația este
că Robu practică un exercițiu solitar de taijiquan,
Konstantin Kalinovich (Ucraina)
decupând forme ce se risipesc lent în aer cu o
știință perfectă, invitând la dialog și intrigând,
totodată.
Datorită acestor particularități, nu trebuie să
mire că lectura Paradoxurilor timpului trimite
simultan la mai multe prototipuri scripturistice.
Amintesc dintre ele, de pildă, pe cele semnate de
Solomon Marcus despre timp, Pseudokynegetikos
al lui Al. Odobescu și scriiturile mucalit-savante
ale lui Luca Pițu. Tuturor acestor trimiteri
disparate ca abordare, stil și formațiune
profesională a autorilor li s-ar putea adăuga și
altele, cel puțin la fel de diverse, mărind senzația
de derută, căci ele nu fac decât să expandeze
caroiajul, nicidecum să îl restrângă până la
conturarea proximității oportune în care poate fi
situată lucrarea. Or, dacă este astfel, atunci
aceasta însemamnă, probabil, că deschiderea
încercată de Cornel Robu se face dintr-un unghi
în care devin vizibile intersecțiile mai multor
domenii și discursuri, ca într-un soi de nod
orografic al literaturii critice.
În fine, las deoparte considerentele de natură
tipologică și stilistică referitoare la eseul discutat
pentru a observa - pe urmele precizărilor
auctoriale - că volumul acesta s-a dezvoltat din
materia unui subcapitol al cărții precedente
semnate de același expert al literaturii SF, anume
O cheie pentru science-fiction (2004). Mărturisind
că sfera tematică centrată în jurul jocului cu
timpul a autorilor de SF l-a sedus până la a-l
obliga să extindă textul la dimensiunile unei cărți,
Robu invită, totuși, cititorii ca, după lectură, să
reintegreze acest întreg ancadramentului pentru
care fusese pregătit înainte de expandare. Este, de
fapt, un mod de a spune că volumul din 2004 și
cel din 2007 trebuie citite împreună, fiind solidare
și întregindu-se reciproc.
Există, totuși, și diferențe notabile între părțile
dipticului. În vreme ce cartea mai veche era o
abordare a fenomenului SF dintr-o perspectivă
estetică - pariul fiind pe categoria sublimului, iar
miza întruchipându-se în efortul de a convinge că
SF-ul este compatibil, calitativ, cu marea
literatură, netrebuind sacrificat marginalității -, de
astă dată demersul interesează aporetica, așadar
știința logicii, sau filosofia, în măsura în care
materialul la care se aplică este cronoplastia. Se
poate constata și numai din atât saltul pe care îl
face Cornel Robu înafara criticii literare propriu-
zise, tema învecinându-l cu recentul debut al
discipolei profesorului Sorin Alexandrescu, univer-
sitară bucureșteană de la litere și redactoră la
Observatorul cultural, Lucia Simona Dinescu, cu
o carte despre corporalitate în imaginarul virtual,
pe când studierea aporeticii îl învecinează cu
eseurile publicate în anii ’90 de Marta Petreu
despre manierismul logic.
Nu asupra acestor aspecte, toate meritând a fi
luate în dezbatere, vreau să insist, totuși. La
p. 86, Cornel Robu observă: „Toți am vrea să
ne delectăm, fără a mișca un deget și fără a risca
nimic, cu astfel de istorii alternative sau contrafac-
tuale [este vorba despre versiunile de trecut închi-
puite ca răspuns la întrebarea: „ce-ar fi fost
dacă...?”; n. O. P.], dar nu toți știm să le și
scriem: pentru a face aloistorie e nevoie de cineva
care știe istorie [s.a.]...”. Ceea ce urmează este un
inventar de nume actuale din cultura noastră,
socotite apte să satisfacă această nostalgie după
cultivarea unui gen reprezentat, la noi, doar de
câteva traduceri, iar printre ele - alături de cel al
lui Adrian Cioroianu, Lucian Boia, Ion Bulei,
Florin Constantiniu, Neagu Djuvara, Al. Zub,
Sorin Alexandrescu, Sorin Antohi, Ioan Buduca și
chiar... pseudonimul Ioan Săneculce din Academia
Cațavencu - regăsesc și numele meu. Provocarea,
căci de o provocare în toată regula este vorba („...
Cum altfel... aș putea spera să le forțez mâna și
să-i înduplec la o captatio benevolentiae întru our
common good?”, se întreabă retoric enterteiner-
ul), ar putea să treacă pe lângă nasul celorlalți,
dar eu mă sesizez cu plăcere de existența ei și voi
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
încerca să îi răspund chiar aici.
Motivul pentru care, chiar °i printre iubitorii
fenomenului SF recrutați dintre scriitori, genul
istoriei contrafactuale nu are trecere este
multiplu. Printre cauze se pot enumera unele
exogene, precum: instabilitatea politică uluitoare
a ultimilor optsprezece ani, care nu a permis
minții scriitoricești să o ia înaintea dinamicii
realității la o suficientă distanță, atât în plan
universal (1989: căderea Zidului Berlinului; 1991:
prăbușirea URSS și instalarea hegemonismului
unilateral; 1995-97: apariția internetului în
România; 1998: boom-ul telefoniei mobile la noi
și... în Brazilia; anii 2000: clonarea și apariția...
Viagra; etc.), cât și la noi (1989: victoria
Securității asupra dictaturii lui Ceaușescu; 1991 -
1996: perestroika fără glastnost a regimului
Iliescu I; 1996 - 2000: asedierea Convenției
Democrate și prăbușirea ei în corupție și
derizoriu; 2001 - 2004: duumviratul cu față
Evald Okas (Estonia)
europeană al baronilor lui Năstase pe fondul
revenirii birocrației de extracție comunistă a
regimului Iliescu II; 2004 - 2006: măcinarea
Alianței DA; 1 ianuarie 2007: intrarea României
în UE, cu toate restanțele ei interne; primăvara
2007: fractura Băsescu - Parlamentul celor 322;
ianuarie 2008: desființarea CNSAS; etc.). Altele,
de natură endogenă, țin de disponibilitățile și
indisponibilitățile fiecăruia dintre cei somați. Ale
mele sunt cuantificabile în câteva cuvinte: slujbă,
familie, boli, decese, urgențe civice, fiecare cu
partea sa de solicitare, uneori cu dramatice
suprapuneri.
În același timp, cred că personajul cel mai
potrivit în asumarea unei asemenea sarcini
seducătoare ar fi chiar Cornel Robu. Sunt convins
că prestigiul lui - care a mai dat roade și cu două
decenii în urmă, când a alcătuit cea mai bună
antologie SF românească de până astăzi - ar
strânge în jurul numelui său condeierii necesari
încropirii unui volum de istorie contrafactuală
original, românesc, demn de interes cu atât mai
mult cu cât ar fi girată de un exeget de talia
universitarului clujean. La provocare, răspund,
deci, tot cu o provocare. Cei ce doresc mai multe
informații despre acest gen prea puțin cunoscut
la noi, n-au decât să citească aventura celor
unsprezece paradoxuri temporale scrisă fascinant
de Cornel Robu.
■
sare-n ochi
Estetica lui Dante
| Laszlo Alexandru
Dante Alighieri a reprezentat o piatră de
încercare pentru comentatorii literaturii
italiene și universale. Poetul medieval,
opera sa complexă, multidisciplinară, au stîrnit
curiozitatea de-a lungul timpului și nu i-au lăsat
indiferenți nici pe exegeții români. După George
Coșbuc, important traducător al Divinei Comedii,
dar și autor al unor înflăcărate speculații analitice,
italienistul Alexandru Balaci i-a consacrat o
notabilă monografie. Anul 1965, marcînd șapte
secole de la nașterea poetului, aducea pe piața
românească a ideilor substanțialele Studii despre
Dante, datorate unor buni cunoscători (Alexandru
Balaci, Dumitru D. Panaitescu, Alexandru Duțu,
Despina Mladoveanu, Venera Antonescu, Titus
Pârvulescu, Pimen Constantinescu, Nina Fațon,
Cornel Mihai Ionescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga,
Eta Boeriu, Al. Piru). În acest context favorabil de
receptare, facilitat și de cele cinci versiuni
integrale ale Divinei Comedii în limba română,
precum și de editarea în 1971 a Operelor minore
ale florentinului, se poate include contribuția unui
alt specialist autohton, Edgar Papu.
Scriitorul oferea imaginea rafinată a poliglotu-
lui (în tinerețe a fost profesor de latină, franceză,
germană, italiană, română), prestigiul universitaru-
lui estetician (pentru o vreme a fost asistentul lui
Tudor Vianu), reputația numeroaselor comentarii
despre literatura străină (Giordano Bruno, Charles
Dickens, Kalidassa, John Galsworthy, Virgiliu,
Eugenio Montale, Luigi Pirandello, Giovanni
Papini, Massimo Bontempelli, Umberto Saba,
John Keats, Franțois Villon, Rainer Maria Rilke
ș.a.), bogata experiență de traducător (Epicur,
Lucrețiu, Cervantes, Garcia Lorca etc.). Existau
toate premisele ca studiul despre Dante al lui
Edgar Papu să constituie un punct de referință, în
sfera de specialitate, inclusiv datorită nefericitelor
sale aventuri. Manuscrisul - estimat de cîteva ori
în presa literară la circa 500 de pagini (!) - a fost
reținut la Securitate, o dată cu arestarea autorului
din motive religioase, în anul 1961, cînd i-a fost
confiscată și averea, împreună cu diverse alte
scrieri, ediții și documente personale. Un motiv în
plus de a deplînge destinul nefericit care îl
urmărește indirect pe Dante, chiar și peste secole,
prin tribulațiile comentatorilor săi.
Își au și cărțile soarta lor. Atunci cînd nimeni
nu se mai aștepta, în anul 2005, la Princeps Edit
din Iași, apar pînă la urmă cercetările lui Edgar
Papu cu titlul Estetica lui Dante. Cele 350 de
pagini în format A4 includ nu doar analizele pro-
fesorului, recuperate în sfîrșit din arhivele poliției
secrete, ci și bogate ilustrări foto ale manuscrisu-
lui, precum și utile fișe sintetice biobibliografice.
Contribuția specialistului se află acum sub ochii
noștri, o putem citi, o putem aprecia.
Trebuie spus din capul locului că avem de-a
face cu o carte ciudată. Cel care se aștepta să
găsească aici o tradițională dispunere a ideilor, cu
o anumită evoluție, încununată de o concluzie, va
fi dezamăgit. În fapt, este vorba de juxtapunerea
diferitelor fascicule de însemnări, structurate în
jurul aceleiași teme de referință. Deschizînd volu-
mul, intrăm în atelierul de experimente ale
ucenicului vrăjitor care, îndreptîndu-și privirile
asupra țintei, tatonează diversele căi de-a se
apropia de ea. Aceleași meditații, aceleași expli-
cații, aceleași citate, întinse pe zece-douăzeci de
pagini, sînt repetate, uneori cu expresii doar ușor
diferite, în două sau chiar trei rînduri. Nu de
puține ori “demonstrația” e suspendată la jumă-
tatea frazei, cu neașteptata mențiune: “lipsă man-
uscris”. Ideea se reia, cîteva pagini mai încolo, e
adusă din nou pînă la același punct culminant,
după care găsim iarăși fatidica indicație: “lipsă
manuscris”. Nu doar ansamblul conceptual al
cărții stîrnește un sentiment de frustrare, în sufle-
tul cititorului, ci însuși nivelul de expresie.
Adeseori întîlnim fraze ilogice, fără cap și coadă,
alterate suplimentar de grosolane greșeli
ortografice și de transcriere. Iacopere da Todi (p.
13), Iocopone da Todi (p. 86) sau Icopone de la
Todi (p. 183) se referă, de fapt, la poetul italian
Jacopone da Todi. Con Grande de la Scala (p. 10,
p. 311) e, firește, Can Grande de la Scala. Torroca
(p. 27) e nimeni altul decît comentatorul
Francesco Torraca. Dante n-are nicio lucrare inti-
tulată Companierul (?, p. 133), după cum n-a
scris nici Convivo (p. 60) sau Convivia (citat ast-
fel, de zeci de ori, de-a lungul întregului volum),
ci, desigur, Convivio. Raymundus Lullus, invocat
cu anumite idei la p. 87-90, devine, cu aceleași
idei, Gullus (p. 314). Luigi Tonelli (de la p. 167)
se schimbă în Ruigi Tonelli (p. 208). Aflăm că
“inițiatorul ideii despre cele trei suflete, adică
Palton [sic! - L.A.], este totodată aplicatorul ei...”
(p. 49), sau că cercetarea estetică “nu era cu totul
ignorată în antichitate, așa cum ne arată printre
altele și Ion al lui Palton” [sic! - L.A.] (p. 203).
Bănuim că e vorba de filosoful Platon și de ideile
sale... Dante Alighieri, după cum el însuși declară,
a scris “il poema sacro”, adică poemul sacru, sau,
cu o traducere mai patetică, poema sacră, dar în
niciun caz, după cum ne asigură azi comenta-
Lembit Karu (Estonia)
12
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
torul, “poama sacră” (p. 178, p. 200). Lipsa negli-
jentă a unei singure litere poate conduce chiar la
dramatice răsturnări de sens: “ca în atîtea alte
aspecte ale cugetării estetice dantești, știința teo-
logică, adică instanța supremă a gîndirii cretine
[sic! - L.A.], va avea și de astă dată un cuvînt
hotărîtor de spus” (p. 281).
Dincolo de obstacolul greșelilor ortografice
frapante, care pot stîrni ilaritatea sau confuzia, o
problemă serioasă o constituie citatele. Pentru a-și
susține ideile, Edgar Papu transcrie direct în ital-
iană numeroase pasaje din Divina Comedie, fără
a le mai da traducerea în română, ci doar, cîteo-
dată, interpretarea. În nouă situații din zece, ver-
surile sînt redate cu numeroase erori de limba
italiană, care le fac practic ininteligibile. Și nu e
vorba, din păcate, doar de incompetența editorilor
săi de azi, care stîlcesc cuvinte, care citesc eronat
litere, care habar n-au ceea ce au de transpus, ci
chiar de ezitările autorului. Terținele reproduse
spre ilustrare sînt pe alocuri inexacte, iar citatul
este, sub aspect profesional, descalificat. Celebra
exclamație dantescă adresată lui Virgiliu, “tu duca,
tu segnore e tu maestro” (Inf., II, 140), e stîlcită
de Edgar Papu sub forma: “tu duca, tu maestro,
tu dottore” (p. 157), după care exegetul român se
lansează în divagații inutile privind importanța
termenului dottore, care oricum nu figurase în
pasajul originar. Finalul răsunător din confesiunea
Francescăi da Rimini, în versiunea lui Dante, este
“quel giorno piu non vi leggemmo avante” (Inf.,
V, 138), pe cînd în citarea lui Edgar Papu devine:
“E da quel di noi non leggemmo avante” (p. 95).
Chiar dacă aici alterația e mai puțin semnificativă,
ca sens, e totuși consistentă, ca poeticitate.
Atunci cînd cititorul nu e împiedicat să
priceapă intențiile autorului, din cauza greșelilor
de transcriere sau a citatelor corupte, în italiană
sau în latină, un alt obstacol i se înfățișează în
stilul expunerii. E. Papu nu ezită să-și suspende
adeseori prezentarea, pentru a intercala supără-
toare și superflue paranteze pseudoerudite (vezi,
de pildă, pagina despre diferențele estetico-teolo-
gice dintre substantivul unul și adjectivul unic).
Eroarea multor șoferi începători este că apasă
accelerația cu disperare, dar uită să elibereze
ambreiajul. Turează motorul la maxim și se miră
că mașina stă pe loc. Tot astfel, Edgar Papu apasă
adînc pedala erudiției ostentative, dar lasă inactivă
componenta analitică a discursului. Nu e
suprinzător, așadar, că mecanismul exegetic refuză
pe alocuri să se mai clintească.
Premisa comentatorului este că, pentru a
înțelege corect opera lui Dante, trebuie să-i pri-
cepem ideile estetice. Trecînd în revistă concepția
poetului despre instrumentele artei, se examinea-
ză atît transpunerea practică a acestor intenții, cît
și includerea lor în evoluția gîndirii artistice.
Plecînd de la exigențele pe care Dante și le
asumă, în mod explicit, în Convivio, tratatul de
estetică, precum și în celebra scrisoare către Can
Grande, sînt urmărite consistența, seriozitatea și
perseverența dantescă în aplicarea respectivelor
concepte. E subliniată distincția dintre limba lati-
nă (nobilă, virtuoasă și frumoasă), respectiv limba
italiană “vulgară”, folosită totuși de artistul
medieval pentru a se face înțeles de cît mai mulți.
Ni se vorbește despre scopul călătoriei din Divina
Comedie, anume ieșirea din păcat, despre
antecedentele literare ale acestei teme, precum și
despre diversele înfățișări sub care apăreau
călăuzele în literatură și rolul lor pe traseul de
inițiere. Semnificative sînt remarcile privind carac-
terul clasic al structurii universului dantesc.
Subsumată unor exigențe concrete, de natură arhi-
tectonică (a locurilor străbătute, dar și a diviziunii
versurilor pe cînturi), acțiunea poemului cunoaște
o dinamică alternată: uneori e accelerată, alteori e
încetinită, în funcție de contextul în care person-
ajele se află. Nu se înșală exegetul nici atunci cînd
subliniază evoluția intelectuală și estetică a lui
Dante, de la opera de tinerețe Vita Nuova la
capodopera Divina Commedia, de la pre-tomism
la tomism.
Partea cea mai consistentă a intervenției lui
Edgar Papu se concentrează pe problema celor
patru sensuri de lectură, care au fost explicitate
de însuși Dante. Preluate de la Sfîntul Toma -
care le aplica la decriptarea Scripturilor -, trecute
probabil prin concepția lui Raymundus Lullus
(dar această ipoteză a criticului român e ezitantă
și neconvingătoare), ele au fost utilizate apoi de
Dante nu doar la înțelegerea textului literar, în
general, ci și la temelia propriei sale estetici. Are
dreptate E. Papu să insiste pe caracterul comple-
mentar al celor patru niveluri de lectură, pe dis-
punerea lor paralelă, pe faptul că ele nu se exclud,
ci se îmbogățesc reciproc: “Divina Commedia nu
poate fi, deci, luată decît în integritatea unitară a
semnificațiilor sale pentru a-și dezvălui adevărata
comoară de poezie. Dante este un poet de o com-
plexitate și de o adîncime unică, care-și execută
cîntul pe mai multe registre, atingînd simultan,
printr-un singur acord, toate regiunile realității”
(p. 76-77). Dacă autorul român nu uită să evi-
dențieze importanța sensurilor alegorice ale operei
dantești, el respinge totuși exagerările predeceso-
rilor săi, chiar în direcția respectivă. Demersul
aberant al unui Luigi Valli, analizînd limbajul
“secret” al lui Dante, ce ar fi preconizat împreună
cu pseudo-secta poeților “fedeli d’amore” niscaiva
conspirații politice, sub pretextul elogierii femeii
iubite, este, pe bună dreptate, respins cu iritare,
ca fiind “cu totul fantezist”, întrucît conține
“primejdii [de interpretare] vecine cu grotescul”
(p. 65). Rămînînd, pe cît posibil, aproape de text,
Michail. Verholantsev (Rusia)
Edgar Papu e anti-pozitivist și, în egală măsură,
anti-speculaționist. Interesante sînt și excursurile
sale privind evoluția celor patru sensuri de lec-
tură: uneori ele se reduc la două (ca în scrisoarea
către Can Grande), alteori sporesc la șapte (ca în
comentariul lui Pietro Alighieri, fiul poetului) (p.
77-81).
Rețin atenția pasajele în care cercetătorul, pe
baza remarcilor formulate deja de către Dante,
trece în revistă ingredientele talentului artistic:
fantezia, perspicacitatea, intensitatea trăirii, fon-
dul etic solid, precum și elementele ținînd de
meșteșug. La loc de cinste e plasată cultura cre-
atorului de artă, ca o componentă indispensabilă.
Ne lipsește spațiul pentru a insista asupra
altor aspecte abordate de scriitorul român: sim-
bolistica cifrelor, teologia “negării” din Paradis,
teoria receptării artistice, rezultată din luările de
poziție ale poetului italian etc. Toate pot fi
plasate sub mărturisirea sa, poate involuntară,
dintr-un colț de pagină: “noi n-am descoperit,
deci, nimic nou, nici chiar pe planul delimitat al
dantologiei. În cadrul acestei probleme dezbătute,
noi intenționăm numai să aducem unele explici-
tări” (p. 138). Într-adevăr, fără a revoluționa
domeniul îmbrățișat, discursul lui Edgar Papu se
păstrează la un nivel al prudenței, al evitării stri-
dențelor sau al îndrăznelilor nejustificate.
Circumstanța aventuroasă a publicării sale tardive
nu-i dăruiește un plus de valoare. În schimb îl
văduvește de necesara coerență a unei lucrări
închegate. Ilaritatea gafelor de editare e nemeri-
tată de această cercetare care, altminteri, își pro-
punea din start să nu exceleze.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezie
Ca prin cenușă înaintăm
| George-Bogdan Stoian
George-Bogdan Stoian s-a născut la 29
octombrie 1983 în Comăne°ti, Bacău.A absolvit
toate °colile elementare. A publicat în diferite
reviste, atât electronice cât și în format clasic, și un
carnețel în colecția no name intitulat Sub chiștoace.
Din 2007 editează revista de literatură pana mea.
În prezent studiază dreptul în București și își scrie
volumul de debut.
Andreea
prima dată când am fost într-un club de
striptease
aveam vreo 15 ani, neîmpliniți, cum îmi erau și
creierii
pe-atunci. eram cu tata, victimă a datoriei părintești
de-a fi dus la curve de timpuriu. dar fesele andreei
mi se unduiau între tâmple mai ceva ca-n savoy și
fluturașul tatuat pe sânul ei îmi aluneca prin toate
venele, până-n subconștient, încât când clipeam
îi simțeam sub pleoape aripile trase
prin curcubeu. s-a așezat lângă mine, mi-a sărutat
mâna
și mi-a băgat-o între picioarele ei. câteva secunde
nici n-am mai știut să respir
dar am auzit vocea șoferului tatei: ce spune-acolo
bog?
și-am revenit: n-aud nimic cu muzica asta
atunci să mergem într-o cameră a zis ea
evident că m-am îndrăgostit în noaptea aceea
și-n seara următoare, cu bani furați de-acasă am
consultat-o din nou.
i-am spus c-o iubesc, c-aș vrea să fim împreună
și i-am mai și făcut cadou 830 de dolari. noroc-
a auzit tata și-a exilat-o, că altfel nu mai intram la
liceu.
însă dacă știam unde-i, sigur fugeam după ea.
astăzi, după atâția ani, am zărit-o întâmplător.
stătea pe-o bancă-n copou, alăptându-și fetița.
avea un ochi vânăt, o buză spartă, nicio verighetă
pe deget.
și fluturele care îmi colorase odată visele i-a zăcut
pe țâță ca pironit
într-un insectar. pentru o clipă ne-am întâlnit
privirile,
atunci m-a recunoscut. m-am prefăcut că n-o văd și-
am mers mai departe. acum îmi pare rău
Cap de broască
lui Un Cristian
când eram mic
aveam casa-n pantă
de-aceea nu mă mir că hornul era ca turnul din
pisa
că mingile mele erau cumva mai sferice în stânga
că trupul meu e puțin lăbărțat
când eram mic
tata mă trimitea să bag o piatră sub roata din spate
a dricului
după fiecare înmormântare
ca nu care cumva să creadă lumea
că șofează beat
sau cine știe ce
am băgat o piatră sub salvare după ce l-am bătut pe
Nănău
una sub duba ce-l transporta pe tata la pușcărie
și-acum așez alta sub anvelopa
PIRELLI 275/40ZR20 106Y PZERO ROSSO ZR/XL
cu jantă OZZ 22 Inch CARBON
ce-așteaptă
femeia care m-a părăsit
îmi amintesc de doamna Cap de broască
atârnam cu ea de-un pet de vodcă sub stelele nopții
vara
când de nesomn mă lăsam purtat prin toată istoria
până-n nimic
acolo începea astronomia în ochii mei
deasupra stelele își spuneau povestea
luminand fețele noastre buhăite
acolo mi-am dat seama de cantitatea neglijabilă ce-o
reprezint
prea deșteaptă era doamna Cap de broască
și totuși atât de ratată
căci își băuse cărțile casa mașina odată cu mințile
ultima oară a adormit cu capul sub roata din spate
a unui jeep
nu-ar fi o pierdere dac-aș trânti piatra asta în par-
briz
și știu și ce-aș putea fixa în loc sub anvelopa
PIRELLI 275/40ZR20 106Y PZERO ROSSO
ZR/XL
cu jantă OZZ 22 Inch CARBON
ce-așteaptă
femeia care m-a părăsit
General Gușă nr. 3
ca o schijă tăioasă de obuz, pușcăria se-apropia de
mine în mare viteză.
cu trei cartoane de LM, cu pliculețe de ness, cu
ceva de mâncare
și cu o veste ce-avea să-i întunece tatei cu prea
mult condamnarea,
mă aduceau patru roți, aproape cât cearcănele
care îmi înrămau ochii uscați.
ca prin cenușă înaintam imaginându-mi o scenă
inevitabilă în minutele următoare;
mult prea devreme, totuși, pentru puștanul ce
încă mai zburda prin mine, pe-atunci.
și mai erau și ficații bunicului, vizibili încă pe
poalele mele, și chipul lui vânăt,
crestat cu lama, legat într-o panglică neagră, și 31
decembrie.
îmi apăsam irișii pe firele ruginite de sârmă ghim-
pată care delimitau viețile celor ca tata.
îmi căutam cuvintele, tonul, grimasa, și puțină
tărie în câte-o dușcă de vodcă.
am parcat în fața porților înalte de fier. m-am
trezit
într-o cămăruță îmbâcsită de tutun și de transpi-
rație.
pe fereastră curtea interioară unde ieșea și tata o
oră pe zi,
gratiile prin care întrezăream condamnați.
apoi l-am auzit venind în duduitul ușilor trântite.
i-au desfăcut cătușele și l-au poftit înăuntru.
George-Bogdan Stoian
cinci minute! a zis gardianul. cinci, a repetat după
el tata.
s-a bucurat văzându-mă, dar când m-a privit în ochi,
i-am simțit
bucuria carbonizându-se într-o secundă, ca o țigară
terminată dintr-un fum scurt.
a murit tata... mi-a zis, parcă citindu-mi gândurile.
a murit, am răspuns încleștându-mi maxilarul.
îmi treceau prin cap tot felul de cuvinte pe care nu
le puteam rosti.
cumva și gardianul se făcuse sloi, plutind cu o
mână pe armă,
în tăcerea ce inunda întregul penitenciar.
simțeam că albesc, că timpul se îndepărtează rapid,
că ochii îmi fug peste cap.
nu știu cum s-au scurs cele cinci minute,
cert e că vocea gardianului a sunat ca un ceas
deșteptător:
a trecut timpul! luați-vă rămas bun, c-acuși e reve-
lionul!
La înmormântarea
nemernicului
nu a venit nimeni
nici sora, nici tovarășii de pușcărie, nicimăcar
popa
că tot bântuia prin sat vorba că-și luase singur
mau
sigur, nu-l înghițea nimeni
toți îl blestemau în șoaptă
când se-mbăta ulița rămânea pustie
tremurau casele
ferecate în zornăitul cântecelor și-njurăturilor sale
se zvonea că trăise cu maică-sa și c-o omorâse
se zvonea că-l are pe dracu-n el
mie îmi tot vindea găini așa că nu-l judecam
l-au găsit în veceul din fundu’ grădinii
și după cercetări s-a stabilit că zăcuse acolo peste
patruj’ de zile
și-așa a fost că altfel nu se explică
putoarea ce s-a tot perindat în perioada aia
totuși cu-așa o moarte sigur a prins un loc la
dreapta Tatălui
a avut noroc că nea șoric, groparul, era în toane
bune
că, altfel, cum a zis nea Petre, cre’ că se-ngropa
singur
în sfârșit, la-nmormântarea nemernicului chiar n-a
venit nimeni
dar a venit mama celui pe care-l omorâse
■
14
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Lestăr
| Andrei Mocuta___________________________________
Pentru a-°i ispăși pedeapsa, tânărul venise la
bunicul lui ca să taie lemne. De fapt, nu era
cine știe ce pedeapsă. Nu putea fi legat la
infinit de ombilicul părinților.
Intrând în ogradă, bunicul îl aștepta la poarta
hambarului, cu joagărul cel lung și lucios pe
umăr. Fierăstrăul se unduia pe umărul lui la
fiecare pas, vâjâind într-un grai necunoscut.
Băiatul ducea sub brațul stâng două securi și în
mâna dreaptă ținea o legătură de trei țăruși de
fier.	’	’
Intrară în curtea cu găini, bătrânul primul.
Înspre gardul de sârmă împletită ce dădea în
ograda vecinilor, buștenii erau fixați în pământul
moale. Urmau să taie împreună buștenii cu
fierăstrăul și să îi despice cu securile. Moșul avea
mișcări leneșe, dar sigure. Când se apuca de
treabă, muncea, nu glumă. Cei doi înfipseră
țărușii de fier sub primul trunchi împotmolit în
pământul mâlos, ca să îl răsucească din loc. Se
lăsară cu toată greutatea călcâielor pe coada
țărușilor lunguieți, bătrânul mânuind cu mișcări
sigure lama toporului între doi bușteni
îngemănați, până ce primul dintre ei se clinti. Se
rostogoli de câteva ori până ce fu oprit de o fâșie
groasă, tăiată din cauciucul voluminos al unei roți
de tractor, ce servea ca jgheab pentru hrana
găinilor.
Bunicul lăsă fierăstrăul de una din crăcile
trunchiului. Băiatul îl imită și apucă imediat
mânerul opus al lamei cu zimți. La început,
mișcările lor erau nesincronizate, joagărul se
bălăngănea energic și fără ritm. Doar după ce
omul mai în vârstă îi explică tânărului tehnica
mânuirii, vâjâitul metalic se transformă în sunetul
CXhUBRIS
eXLÎBRÎ s
Yuri Liukshin (Rusia)
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
acela sacadat pe care îl scot lemnele tăiate. Zimții
ascuțiți mușcau din lemn când dintr-o parte, când
din cealaltă, până ce craca se prăbuși cu un
trosnet scurt.
Bătrânul îngenunche și se uită la capătul
crăcii, pipăind cu palma acolo unde lemnul era
proaspăt tăiat și neted.
-	Ehei, cam scump lemnul pentru vârsta care-o
are. E destul de uscat până și în interior.
Sprijinit în coada securii, nepotul, cam ursuz,
asudase de efort.
Bătrânul își șterse cu dosul palmei sudoarea de
pe frunte.
-	Io cred că prea glumeț ești tu în ultima
vreme. Cred că tot cu o glumă ai supărat-o și pe
profesoara aia.
-	Nu înțeleg ce vrei să zici, bunicule.
-	Io totuși cred că glumești un pic prea mult.
De aia te-a trimis și maică-ta încoace. Ce zici?
-	Nu mai zic nimic. Ați luat-o cu toții razna!
Începând cu profesorii.
Moșul așeză craca tăiată cu partea netedă în
jos, pe o buturugă groasă ce servea ca suport
pentru despicat lemne. Înălță securea în aer, făcu
o semiroată cu brațele și tăie craca în două. Câte
o găină mai curajoasă se apropia și ciugulea pe
ici-colo, de prin scorburi, câte un vierme pitit.
-	Da’ păi ce treabă mai ai și cu profesorii
acum? se miră bunicul.
-	Bunule, dumneata pe ce lume trăiești? De ce
crezi că am fost pedepsit de muma pădurii?
-	Aha. Care va să zică te-oi fi luat din nou la
harță cu vreo profesoară.
-	Ei, nu chiar, bătu în retragere nepotul.
-	Ba da, eu cred că te-ai luat din nou la harță
cu o profesoară.
-	Nu!!
-	Sunt sigur că te-ai luat la harță...
-	Bine, bine, m-am luat la harță! și ce dacă?
Oricum, nu avea dreptul să mă pedepsească
pentru un asemenea fleac.
-	Fleac? știi tu ce înseamnă fleac? Ce cuvinte
noi ai mai învățat?
-	Da, un fleac, o nimica toată!
- Aha. Poți să-mi spui și mie despre ce fleac
era vorba? Bătrânul culese una din găteje de pe
jos și o așeză tacticos pe suportul de tăiat. Îi făcu
semn băiatului cu arătătorul, de parcă ar fi vrut
să spună: „E rândul tău acum!”
Nepotul luă securea din mâna bunicului.
-	Nu cred că are rost să îți povestesc despre ce
fleac era vorba. Dacă ai ști cât de cât engleză,
poate că ar merita. Așa însă, îmi răcesc gura de
pomană. Capisci?
-	Care va să zică iar ți-ai făcut de lucru cu
profesoara de engleză. Nu e prima dată.
-	Bineînțeles că nu! Cred că există pe undeva o
dragoste ascunsă între noi. De aia ne tot
împungem!
-	Crezi?
-	Of, Doamne, bineînțeles că nu!
-	Și atunci de ce te-a pedepsit?
Tânărul ridică securea în aer și încercă să
imite mișcările bătrânului, însă nu nimeri decât în
buturuga ce servea drept suport.
-	Bunule, ce rost are să îți explic dacă nu
cunoști o boabă engleză? tună nepotul, vădit
iritat de eșecul său.
- Încercarea moarte n-are, ridică moșul din
sprâncene. Dacă o să mai slobozi încă o dată
securea așa, ai toate șansele să rămâi fără
picioare. Dacă îmi spui ce ai zis pe englezește,
atunci te învăț și eu cum să mânuiești toporul.
Dacă nu vrei, te fac de rușine la maică-ta.
-	Știi ce, ești o vulpe și un șacal la un loc!
Bine, bine, îți spun, numai nu mi te maimuțări
atât. E vorba de un oraș, Leicester.
-	Leicester? Asta cu maimuțăritul ai luat-o de
la maică-ta.
-	Da. E un oraș din Marea Britanie. Mă
gândesc că de Marea Britanie oi fi auzit. Se scrie
Leicester...
-	Cum ai zis?
-	L - E - I - C - E - S - T - E - R !
-	Așa, Leicester.
-	Se scrie Leicester, dar se pronunță lestăr. Eu
nu l-am pronunțat așa cum trebuia, ci așa cum
suna, pe silabe: lei - sis - tăr. Pentru asta am
primit nota doi.
-	Cum ai spus, lestăr sau lăstar?
-	Of, știam eu că îmi bat gura de pomană!
-	Bine, bine, mă las păgubaș. Nu se poate să-ți
fi dat doar pentru atât nota doi.
-	Ei, iată că se poate!
-	Da’ păi, pe vremea mea să știi că era mare
lucru să iei nota doi. Ca să nu mai zic de unu!
-	Ei, chiar unu nu am avut până acum.
- Ce s-a întâmplat după ce ți-a trecut nota? își
șterse din nou cu palma fruntea asudată.
- După aceea am făcut gură, bineînțeles! I-am
zis ceva de genul că nu mai trăim sub dictatură și
că vremurile s-au schimbat. I-am sugerat să își
schimbe puțin atitudinea și am întrebat-o dacă are
habar ce înseamnă un principiu democratic. Și știi
ce mi-a răspuns urâciunea? Știi? Mi-a răspuns că
democrația înseamnă dictatura majorității. Atunci
m-a enervat de-a binelea și i-am zis să își ia lestăr-
ul ei preaiubit și să și-l vâre undeva\
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
- A°a i-ai răspuns, măi bolovane?
- Exact a°a!
- Da’ de unde știi tu ce-i ăla, un principiu
democratic, măi nepoate?
- Există televizor, bunicule...
Moșul se așeză pe o buturugă și cioplea un
ciot din cracă, despicându-l în așchii subțiri și
ascuțite. În spatele gardului din sârmă împletită
își făcu apariția figura vecinei, o femeie bondoacă.
- Ce faci, baci Onu, lucrezi din cur? râse ea
energic.
Moșul își continuă însă opera fără a schița
vreun gest.
- Ce vrei, vecină, tu nu mănânci din cur? i se
adresă el pe un ton grav. Vecina încurcată își făcu
de lucru și dispăru. Nepotul savură scena. Hai,
băiete, să te învăț cum să tai lemne. Trebuie să
înveți și tu, pe urmă să vezi ce mândră o să fie
nevastă-ta de tine.
- Mda. Domnul și doamna Lestăr. Ar suna
grozav.
- Nu trebuie să ridici securea până deasupra
capului că atunci îți dai peste degetele de la
picioare. O ții așa, ca mine, la semiînălțime și o
lași să cadă ușor, fără să izbești prea tare.
- Să trăiți, să lestăr-uiți.
- Te uiți tot timpul să nimerești cât mai înspre
marginea butucului, așa îl despici mai ușor. Ca să
dai în mijloc, îți trebuie mult mai multă greutate
în brațe.
- Deșteaptă-te, rumâne, din somnul cel de
lestăr
- Ce tot bombăni acolo cu lecesteru’ tău? Hai
și încearcă să-l tai așa cum ți-am spus, îi zise
bătrânul, improvizând un paravan în fața ochilor
cu ajutorul palmei, deranjat de soarele dogoritor.
Se sprijină greoi pe o cadă de lemn. Aici e
comoara mea. Butoiul ăsta va da cea mai curată
țuică de prune. Ia spune-mi, nepoate, cum se zice
la țuică pe englezește?
- Bine, acceptă nepotul. Dă-mi lestărul.
- Ce să-ți dau?
- Les - tă - rul, adică securea.
Băiatul schiță un cerc cu toporul în aer și îl
slobozi în așa fel încât reuși să dezechilibreze
butucul ce se răsturnă de pe suport. Bunicul
râdea de el cu gura până la urechi.
- Io te sfătuiesc să te pui cu burta pe carte, că
nu ești făcut pentru tăiat butuci. Nu vrei să te
concentrezi. „Cel ce își stăpânește mintea e mai
presus decât cel ce cucerește o cetate.”
Tânărul azvârle furios securea cât-colo,
împrăștiind o grămadă de găini ce se aciuau
printre găteje:
- Știi ce, dă-le naibii de lemne și fă bine și-mi
dă o lopată.
- Măi, cum vorbești așa? Asta numai de la
maică-ta ai fi putut auzi.
- Îmi dai nenorocita aia de lopată?
- Și ce vrei, mă rog, să faci cu o lopată? De
abia știi să ții în mână o secure.
- Vreau să ajung în America.
- În America?
- Da, chiar în America.
- Cu o lopată?
- Exact.
- Și ce vrei mai exact să faci? Să te sui pe ea și
să îți iei zborul?
- Nu, tăntălăule. Vreau să sap.
- Ei, nu mai spune.
- Chiar așa. Am văzut la televizor că poți
ajunge în America dacă sapi drept în pământ,
până în partea cealaltă.
- Aha.
- Aha.
- Și te încumeți?
Pertti Kaskipuro (Finlanda)
- Ce să fac, bunicule?
- Te încumeți? Crezi că reușești?
- Păi, dacă așa spune la televizor, atunci
oricine o poate face.
- Bine, măi bolovane. Hai să săpăm.
- Mă ajuți?
- Cum să nu. Ce, numa’ tu ai vedea America?
Stalingradul l-am văzut deja.
- Bine, bunicule, dar nu știu cât de mult va
dura.
- Eh, cât poate fi? Imediat terminăm. Unde-s
doi, puterea crește.
Băiatul chicotește. Împinge cu lopata în
pământ.
- Uff, e cam tare pământul.
- Nu e tare deloc. Lasă-mă să îți demonstrez
eu. Pentru asta ai nevoie de hârleț. Cu lopata nu
faci nimic. Știi cum facem, sap eu prima parte, tu
mergi să îi ceri la maică-ta găletușa și aduni
pământul. Batem palma?
- Da. chițăi nepotul și o zbughi.
Mikhail. Verholantsev (Rusia)
Pe când se întoarce cu găletușa, moșul e în
groapă până la genunchi. O umple cu lopata din
trei mișcări.
- Uff, ce grea e, bunicule.
- Nu te grăbi, obosești repede. Uite, am dat
deja de pământ moale. Acuși ajungem la apă.
Poate facem o haltă prin Lecester înainte. Ce zici?
- Chiar așa?
- Ai să vezi.
- Bine, golesc găleata și vin.
- Nu te grăbi.
Pe când se întoarce, bunicul e înghițit de
pământ până la brâu.
- Bunicule. Bunicule.
- Da... da. Vorbește mai tare. Doar știi că-s
mai tare de urechi.
- Da’ tare grea mai e găleata.
- Ți-am mai spus că nu e tare pământul.
- Ah, nu, ziceam că e grea găleata. Tare grea.
Încă n-ai dat de apă?
- Vrei să-i vezi pe americani?
- Da...
- Atunci dă găleata la umplut.
- Dar nu mai pot..., se schimonosește nepotul.
Împlântă hârlețul cu elan și iese din groapă
sprijinindu-se în mâini.
- Ai obosit, soldat? Nu am ajuns încă la
Lecester.
- Da, zise pe nas băiatul. Privirea îi e pironită
mai adânc decât hârlețul în pământ.
- Continuăm mâine? Ce zici?
- Cât mai durează?
- Asta nu știu să-ți spun. Dar sigur nu-i mai
mult decât până la Stalingrad.
- Și cât e până la Stalingrad?
- Cam două săptămâni de mers pe jos.
- Atunci continuăm mâine.
■
16
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Despre timiditate
“Vă transpiră mâinile sau ro°iți când aveți o întâlnire importantă? Sau poate nu puteți mânca sau
dormi înaintea unui astfel de moment? Cercetătorii elvețieni au găsit soluția: un spray nazal care vă vin-
decă de timiditate. Oamenii de știintă de la Universitatea din Zurich au testat această nouă soluție pe 70
de voluntari care sunt neliniștiți înaintea unei întâlniri importante și au obținut rezultate bune, scrie Il
Messaggero online. Spray-ul emană o formă sintetică a oxitocinei, un hormon produs în mod natural de
organismul nostru atunci când suntem îndrăgostiți, au explicat cercetătorii la Congresul Mondial de la
Melbourne (Australia). Se pare că acestă substanță ne ajută să depășim fără timiditate momentele impor-
tante, să trecem cu bine peste obstacolele de fiecare zi, în relațiile cu străinii, colegii sau superiorii. Pentru
a avea efect, produsul trebuie inhalat cu o oră înainte să ne confruntăm cu acele situații stresante care ne
fac emotivi. Acum acest produs este testat la scară largă pentru a se verifica eventualele efecte adverse, iar
cercetătorii spun ca va fi găsit pe piață începând de anul viitor.” (www.somn.ro)
Timiditatea, maladie a
relaționării
| Vianu Mureșan
Orizontul de reprezentări al timidului se
compune din situații neîntâmplate, atitudini
nemanifestate, porniri nefinalizate. Lumea
lui e apăsată, scolastic vorbind, de ființa posibilului
pentru care numai hazardul mai aduce, din când în
când, câte un corespondent actual. Nu știe sau nu
poate face ca formele închipuirii lui să se și
încarneze relațional, distorsionat de prezumția pe
nimic întemeiată a unor consecințe abnorme ale
propriilor inițiative. Ceea ce simte nu manifestă,
înfricoșat de o reacție contrară așteptării lui, iar
ceea ce își dorește nu conduce înspre fapt,
consumându-se în elucubrația redundantă a
aceluiași spectru de aprehensiuni, autoafectate.
Timidul este acela care nu poate afecta lumea
celuilalt cu gama sau nuanțele propriei afectări - nu
poate face pe cineva să-i corespundă simțirilor, să-i
preia ideile, să-i asume crezurile, să-i asimileze
valorile. Inhibat de hiperbola prezumată a efectelor
propriilor atitudini, el se retrage la periferia practicii
comunicaționale, decis că nu e încă momentul să se
afirme, că nu are cadrul cel mai propice
manifestării, că se mai poate amâna, în ideea că
hazardul va reamenaja spațiul în care spectrele
pornirilor lui potențiale și-ar găsi finalitatea.
Îndrăgostitul, căutătorul cunoașterii și
credinciosul ar putea fi trei ipostaze revelatoare ale
timidității, în temeiul evidenței că ele presupun
contact cu anumite alterități - a unui partener, a
unui mediu cultural activ, a unei autorități absolute
transcendente. Ca îndrăgostit, timidul își consumă
drama într-un teatru al fantasmelor pure, unde se
joacă doar ceea ce dorește el, în ipostazierea sterilă
a închipuirilor lui, fără colaboratori reali și fără
spectatori. Privește ochi care nu-l văd, atinge trupuri
care nu-l simt, sărută buze care nu-i răspund, își
risipește retorica declarativă în preajma cuiva care
nu-l ascultă, se devotează unei fantasme. Pasiunile
lui evoluează într-o dramă cathară, în care distanța
favorizează idealizări, inaccesibilitatea creează
madone, iar fantasmele asediază încetul cu încetul
spațiul mintal, impunând o anume autonomie
hipnotică. La modul efectiv nu sunt spuse cuvintele
ce-i răsar în minte, nu sunt comportate gesturile,
eliberate fantasmatic de spontaneitatea propriei
sensibilități, nu sunt angajate inițiativele al căror
răspuns ar putea acorda o alteritate la universul
intențional propriu. Captiv unui vis pe care nu-l știe
împlini, timidul își hrănește glosarul atitudinii
practice cu semnificațiile insuficient exersate ale
propriilor reverii. Inaderent alterității reale, timidul
se iubește pe sine, ipostaziat ca partener al propriei
fantasme erotice, căreia dorințele proprii îi dictează
tipurile de răspuns, îi induc modulul reactiv
complementar.
În ipostaza de căutător al cunoașterii sau
practicant al culturii, timidul nu se crede niciodată
suficient de avizat încât să pună în circulație o
ipoteză, să facă publică o idee, să propună o
perspectivă interpretativă nouă sau un nou stil
creator, chiar dacă s-ar crede posesorul vreunuia
dintre elementele enumerate. Se limitează la a
consuma idei, convingeri și argumentații străine,
sporindu-și complexul periferiei, proporțional cu
vastitatea dezvăluirilor de opere și specii culturale
noi. Infantilismul lui îl menține în stadiul
dependenței ombilicale de crezuri, valori, convingeri
și semantizări gata formulate. Dacă intră-n dispută,
obligatoriu aduce mai devreme sau mai târziu
argumentul autorității, exaltă valori și figuri de
empatie universală, predică elemente de ortodoxie
inerțială, recurge meticulos la ticuri și clișee, se
mișcă în aria locurilor comune, unde se simte
posesorul evident al legitimităților infailibile.
În sfârșit, ca purtător al vreunei identități
religioase timidul nu crede decât în cadrele și între
limitele vreunei predanii autoritare instituționale, nu
caută decât un Dumnezeu oferit de alții, mefient
față de sine și pornirile interogative proprii.
Rațiunea credinței lui este constituită din exemplul
celuilalt, dintr-o tradiție de expresie hagiografică, o
modă sau chiar, la limită, un tic social. Deturul în
timp al unei moșteniri ori, în spațiu, al unei
asumări sociale constituie testul, trecut în
preliminarii de natură mimetică, pentru ca timidul
să-și compună un stil de religiozitate, niciodată
singular, niciodată suficient de propriu și de riscant,
încât să evolueze sub tensiunea vulnerabilității.
Preponent al excelenței străine, lasă întotdeauna
altuia sarcina autorizării unui mesaj ori a instituirii
unei conduite, rezervându-și pentru sine agonia
deriziunii, avocația descalificantă. De teamă să nu
devină eretic, timidul se refugiază în dogmatism;
nefericit în absența vreunei certitudini radicale,
sfârșește prin a radicaliza o convingere
circumstanțială, pe care-o socotește mai apoi
îndrituit nucleu al vreunor adeziuni.
Timiditatea este, spre a utiliza o licență de
limbaj kierkegaardiană, o maladie a relaționării. Nu
există un timid în sine, ci numai în relație cu
celălalt, ipostaziat sau nu, ori în spectrul unor
relaționări posibile. Punându-i în față oglinda
celuilalt, timidul reflectă imaginea sinelui în
Evald Okas (Estonia)
modalități ce-l fac să se simtă failibil, inadecvat,
fisurat, iar complexul propriei incapacități de
manifestare îl face să caute evitarea uzului de
relații. Viciul tactic al timidului constă în orientarea
spre sine a intenționalității relaționale, învinsă de
incapacitatea aderării la celălalt, care e generatorul
activ sau pasiv al acelor specii intenționale ce-i fac
manifestă carența. Timidul este un performer steril
al posibilului, de care este confiscat, în așa măsură
încât sfârșește prin a-l confunda cu actualul. Între
lumea somptuoasă a reprezentărilor lui și cea a
atitudinilor efectiv relaționale există o fractură totală
sau, cel puțin, o discontinuitate, după gradul
suferinței proprii timidului. Există o anume
incapacitate de încarnare a fantasmelor în cazul
oricărui individ sau tip uman, prin simplul fapt al
limitărilor la care este supus, însă timidul își
suplimentează inadvertențele cu lumea actualității
prin inabilități de procedură, neîncredere, rezerve
principiale.
Simptomele comportamentale ale timidității nu
explică totuși esența acesteia, de natură psihologică,
nici nu indică în direcția vreunei cauze. Lipsa
exercițiului social, slaba antrenare relațională
întreține timiditatea, oricare ar fi cauzele ei.
Necesară, explicația psihologică ar rămâne oricum
insuficientă. Adaosul sociologic ar putea să o
completeze, dar nu să-i epuizeze conținutul.
Problema timidului trebuie pusă tocmai în acest
punct, unde se vede ființa lui în felul în care este,
cu limitele și atitudinile precis manifeste. O
raportare ontologică la timiditate nu este, de aceea,
deloc improprie. Ba poate este chiar necesară,
pentru că va trebui să ne întrebăm: ce conținut are
ființa timidului, indiferent care ar fi cauzele carenței
lui. Și încă, dincolo de faptul de-a considera
timiditatea o carență comportamentală, e de văzut
aspectul propriu-zis pozitiv al modului în care ea
configurează un tip comportamental. Desigur,
timiditatea nu e atitudinea ideală pentru cel care se
definește în funcție de efecte obținute prin
modalități pe care ea nu le comportă. Dar ea este
oricum un mod al ființei umane, definit în
circumstanțe sociale precise, de care depinde
traiectoria cel puțin provizorie a unui individ. Ca
atare a găsi orizontul corect al timidului, înseamnă
să-i identifici conținutul de ființă, ceea ce este el așa
cum e, compoziția universului de reprezentări, de
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
1
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
afecțiuni °i porniri proprii, modalitatea situării lui
în relație cu ceilalți și în perspectiva timpului. Pare
pretențios spus, și totuși o ontologie a timidității ar
fi versiunea cea mai cuprinzătoare a realității ei, ca
orizont în care intră insul uman propriu-zis, unde
manifestă atitudini, efectuează gesturi, selectează
valori și adoptă orientări.
O specificare trebuie adusă, e vorba nu atât de
ontologia ființei timidului, cât de modalitatea
acesteia. Între atributele necesare ce țin de ființa
umană nu intră timiditatea, dar în momentul în
care apare ea începe să torsioneze calitatea
manifestă a acesteia, devenind o modalitate sau
gen. Ajustând limbajul la atare idee, corect ar fi nu
să predicăm starea de existență a timidului, ci
numai starea lui comportamentală. Legitim e
așadar să spunem nu că „individul cutare este
timid” ci că acesta „se comportă ca un timid” fără
a forța în vreun fel inferențele. Desigur, pare
consecvent să susținem, că din comportamentul
timidului putem infera o stare de ființă a
timidității, însă ținând seamă de faptul că
manifestarea ei efectivă este socială sau relațională,
niciodată nu ființa este cea care frapează sau
exprimă ceva, ci numai modalitatea
comportamentală. Ontologia modalității admite pe
linie strict abstractă una a ființei, numai că nu e
nevoie de aceasta, deoarece ființa nu se califică prin
contingențele relaționale ale participanților la ea.
În conținutul ei de maladie relațională,
timiditatea comportă câteva trăsături specifice care
trebuie indicate. Timidul este agentul unor situații
relaționale. În cadrul acestora el primește impulsuri,
preia aprehensiuni și își compune reprezentări,
manifestă reacții. Dintre agenții și instanțele sociale
selectează numărul celor importanți pentru el, față
cu care își creează traseele relaționale principale,
manifestând interes, dezvoltând răspunsuri. Față cu
aceștia atitudinea lui este de complexare asimetrică,
elaborată fie printr-o falsă analiză, fie prin diverse
impregnări emoționale. Ceilalți, sau unii dintre ei, i
se reprezintă sub specia unor hiperbole, antrenând
ca atare relaționări stângace, gesturi abnorme,
răzbătând dintr-o intenționalitate vulnerabilă.
Antrenat de situație în contact cu aceștia, timidul
nu reușește să exprime decât aria fredonată a unor
efuziuni dintr-o dată eclipsate. În el sporește
tensiunea inconvertibilității propriului sentiment
relațional la gestul social, capătă proporții
nemulțumitoare finalitatea abreviată a inițiativelor
stângaci manifestate.
În unele situații, comportamentul lui răbufnește
în complementul superior al propriilor complexe,
exercitat de regulă în relațiile cu persoane de grad
secund sau periferice în componența lui societală,
devine infatuat și prezumțios, ca și cum asta i-ar
compensa frustrările înregistrate în vasta panoplie a
nereușitelor lui. Nemulțumirea de sine capătă
atunci forma unei neputințe, incapacitate a
reprezentării și exprimării conforme cu propria
încărcătură psihică, sentimentul manifestării în
răspăr a propriilor intenționalități. Dacă este
conștient de sine cu suficientă acuitate, ceea ce ar
însemna să-și identifice precis ipostaza în ființă,
timidul se recunoaște un inadecvat al manifestării,
un consecvent involuntar al duplicității naive.
Textul reprezentat de figura lui retorică este un
palimpsest, înscris peste șirurile estompate de
umbră ale vechilor și nemanifestatelor versificări.
■
Timidități
| lulia Grad
Ne este dat destul de des să vedem sau să
simțim timiditatea, numită impropriu și
emotivitate sau rușine, această trăsătură de
personalitate constituind, de fapt, eroina rândurilor
care umează. Timiditatea desemnează, la nivelul
simțului comun, manifestări foarte diferite, care
variază de la bâlbâială, roșeață a obrajilor, fâstâceală
la simptome mult mai grave care depășesc simpla
sfioșenie și sugerează tulburarea anxioasă socială
sau fobia socială.
În ceea ce privește cauzele timidității, se
vorbește chiar despre posibilitatea identificării unei
gene a timidității, iar cercetările întreprinse pe șori-
cei sugerează că nimic mai mult decât îndepărtarea
unei părți infime a creierului ne-ar putea face mai
îndrăzneți. Totuși, aceste descoperiri nu absolvă de
vină părinții și mediul socio-cultural, care sunt în
continuare considerați principalii vinovați de “stig-
matul urechilor roșii.”
Timiditatea este unul dintre acele subiecte
despre care nu se poate vorbi decât în cunoștință
de cauză. Fie ești un specialist care a petrecut o
perioadă îndelungată observând cu un ochi compe-
tent sfioși de grade diferite, fie te numeri printre cei
urmăriți. Nicio șansă să fiu specialist, așa că, din
fericire pentru mine sunt una dintre, se pare
numeroasele, persoane care prezintă această trăsă-
tură sau după alții, tulburare de personalitate.
Există mulți factori care îl determină pe timid să
afirme cu tărie că timiditatea nu face bine, ba mai
mult dăunează atât timidului, cât și celor din jur.
Nu cred că este necesar un efort intelectual prea
mare pentru a ajunge la această concluzie. Oricum,
dacă se dorește trecerea peste această fază, ajunge
să îl amintim și să îl credem pe cuvânt pe Aristotel,
care spune foarte clar: “Măreției sufletești e mai
opus spiritul umil decât vanitatea. Căci micimea de
suflet se întâlnește mai adeseori și defectul e mai
rău.” Exemplele în acest sens sunt inutile, având în
vedere faptul că, la cât de răspândit este
“fenomenul” nu cred că există persoană care să nu
sufere din cauza lui sau să nu se fi jenat vreodată
în prezența vreunui rușinos. Căci, din păcate, asta
chiar se întâmplă. Atmosfera stânjenitoare crește
direct proporțional cu intensitatea roșului obrajilor
și al urechilor sau cu stranietatea sunetelor și
fluierăturilor produse de uscăciunea gurii care, la
rândul lor aduc încă un plus de roșu aprins.
Concluzia este clară: timiditatea trebuie învinsă! În
vederea atingerii acestui scop indispensabil unei
vieți cât de cât normale există o sumedenie de tru-
curi oferite de surse mai mult sau mai puțin spe-
cializate. Sfaturile precum: caută contactul cu
ceilalți, poartă-te ca și cum nu ai fi timid, când
interacționezi cu ceilalți încearcă să nu îți ferești
privirea, arată cât de bine poți și fii o persoană po-
zitivă trădează o oarecare urmă de sadism dacă ne
gândim la definiția oficială a timidității: “prezența
inhibiției și disconfortului în situațiile sociale.
Timiditatea include componente afective, cognitive
și comportamentale. Componenta afectivă implică
anxietatea și disconfortul psihologic, componenta
cognitivă frica de evaluare negativă, gânduri auto-
depreciative și conștientizarea excesivă a sinelui, iar
componenta comportamentală implică slabe com-
petențe sociale.”
Dacă însă presupunem prezența unei doze de
masochism în bietul timid, putem afirma că aceste
trucuri trebuie să aibă efect, din moment ce apli-
carea lor înseamnă deja victoria asupra timidității.
Totuși, compasiunea mă obligă să sintetizez ele-
mentele care au contribuit la ivirea unei situații în
care timiditatea a fost, pot să o spun cu mândrie,
pur și simplu ignorată. Efectul, la care se ajunge
fără suferințe și fără reacții adverse este însă de
foarte scurtă durată. Astfel, este nevoie de conjunc-
tura mai multor factori. Mai întâi, o oboseală crun-
tă coroborată cu o foame ajunsă în vecinătatea
leșinului. Apoi, o coadă nu prea mare la casa super-
marketului și o vânzătoare la rândul ei obosită și
nemulțumită de patronii nemți. Probabil că o
importanță oarecare o are și primul trimestru de
sarcină. Toate acestea, plus o replică deranjantă din
partea nemulțumitei și gata, timiditatea este învinsă
fără drept de replică. Ba mai mult, își face apariția,
îndrăznesc să spun, tupeul (care, trebuie să
recunosc, rămâne, la intensitatea tupeului timid!).
Ieșirea din scenă se face pe un ton triumfător, iar
prietenii te privesc uimiți. Pentru a nu trăda impor-
tanța covârșitoare a momentului, spui cu o voce
împăciuitoare că doamna o fi având o zi grea.
Episoadele de acest gen sunt adevărate momente de
glorie în viața unui timid, sunt episoade cu o încăr-
cătură emoțională atât de puternică, încât sunt
povestite dacă nu nepoților, sigur copiilor. Este ade-
vărat, este improbabil să ai des parte de o conjunc-
tură atât de fericită, însă cu siguranță funcționează.
Ei, dar ca să alungăm tonul acesta trist de “sunt
timid, dar nu prea mă pot trata”, nu rămâne decât
să ne gândim la părțile bune ale timidității. Astfel,
timidul are de cele mai multe ori o aură (bănuiesc
că roșiatică) de mister, ceea ce îl poate face intere-
sant. Mai mult, dacă ai norocul să suferi de o
timiditate foarte vizibilă, cu tot tacâmul plus ele-
mente personalizate, ți-ai asigurat simpatia (înrudită
cu mila) din partea grupului, de care însă este greu
să mai scapi. Un alt avantaj important este că nu
poți fi timid și arogant în același timp, așa că tot
nu e chiar așa de rău. Sau cine știe, pentru că une-
ori timidul, retras și tăcut poate părea arogant.
Magicul număr trei este suficient pentru a
menționa câteva avantaje ale timidității.
Însă, din păcate, o altă descoperire importantă
trebuie amintită, cu scopul de a determina timidul
să pună în practică sfaturile utile despre care am
vorbit mai sus: s-a dovedit că șoriceii neofobi, adică,
până la urmă, timizi, mor mai repede decât cei neo-
fili. Și sincer, nu cred că există un motiv mai bun
decât acesta pentru a-i privi pe ceilalți în ochi, pen-
tru a te purta ca și cum nu ai fi timid, pentru a
arăta bine și a fi o persoană pozitivă.
■
Lembit Karu (Estonia)
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Epoca timidității vs epoca
acționismului
| Ștefan Manasia
lui Joseph Beuys, preacinstitului șarlatan
Ca orice furaj-concentrat, °i definiția din
DEX acoperă prea puțin din sfera
semantică, din nuanțele și alungirile
timidității. Apoi, pot înțelege cuvîntul numai într-
un context dat, în istoria propriei vieți, să
spunem. Nu poate fi timiditatea și o carapace
pentru altceva? Nu poate ea compune și
organisme simbiotice? Asta voi încerca să
demonstrez în cele ce urmează.
Începutul inteligibil al vieții mele îl plasez în
anii din urmă ai regimului Ceaușescu. Anii ' 80 ai
secolului trecut. Prins de mic într-o cursă pentru
șoareci (gri, igrasioasă, întunecată, avitaminizată,
radiind rahitism, mirosind a cauciuc ars și clor de
la combinat). Aerul pe care-l întîlnești în
cyberficțiunile lui William Gibson după care toți
cad pe spate. Sînt timid în fața părinților, a
profesorilor, a milițienilor, a maistrului de la orele
de lucru manual, a vînzătorului care mă înșală la
cîntar, a securistului care apare în mijlocul orei de
istorie. Ca să (ne) lămurească ceva. Dar și
timiditatea mea are, la bază, o poveste, o istorie:
n-am fost timid în paradisul meu preșcolar, de
analfabet. N-am fost timid pe maidanele și-n
ostroavele nesupravegheate. Eram, în - ar scrie
Simona Popescu - acel regnum puerile, agresiv și
răzbunător cu sora mai mică, cu dușmanii sorei
mai mici, cu puștimea pe care trebuia s-o tolerez
pe terenul de joacă, pe faleză, pe maidanele de la
marginea orașului, în blocurile din jur. În cazul
meu, alien se-nveșmîntează, cameleonic, cinic, pre-
Timiditatea în societatea
postmodernă
| Ioana Sigovan_________________________________
Lipsa de îndrăzneală și încredere în forțele
proprii, cum este definită această trăsătură
comportamentală este o valoare aparent
negativă, încadrată de psihologia modernă chiar în
sfera patologicului. Caracterul discutabil și relativ al
timidității constă în cauza ei care poate fi, conform
domeniului de studiu menționat anterior, atât un
dat genetic, cât și un produs al mentalității. Dacă
timiditatea cultivată este înrudită cu un cult al
modestiei, o cultură fondată pe respectul față de
tradiție și față de reprezentanții autorizați ai acesteia
(mentorul, părintele, profesorul etc.) sau este
apanajul unei firi introvertite și al unui
temperament melancolic, relația de comunicare pe
care o viciază va spune ceva anume despre
subiectul în cauză.
În funcție de cele două contexte de apariție a
timidității, ne putem referi la ceea ce studiile de
specialitate numesc timiditate amoroasă, culturală și
socială. Timiditatea amoroasă este caracteristică
adolescenței și reacției în fața unei contradicții: cea
dintre instinct și rațiune. Studiile, dacă nu
epuizează acest subiect, cu siguranță îi deschid mis-
terele educând gestul. Interconectată cu mentali-
tatea istorică și etnică, timiditatea amoroasă poate
fi favorizată sau combătută.
Timiditatea culturală este un caz cu totul spe-
cial, referindu-se la raportul omului cu tradiția prin
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
inteligent, în carapacea timidității. A lui: uitați-vă
ce note bune are, cît de cuminte stă la ore, cum
ar putea să-i taie mîna lui Marius Stanciu, să
pocnească o „pălugă” cu 5 ani mai mare, să-i
schilodească, de unul singur, pe golănașii de la
„DubluVe”? Să se lase schilodit în lupte inegale
cu golani aproape adulți, numai pentru a răzbuna
ofensa (de cele mai multe ori verbală)?
Manifestam o timiditate-agresivă, deghizată
isteț. Păstram hangerul ascuns în anteriu,
strămoșește. (Le) păream credul (în iconoclasmul
meu), în acord cu Epoca de Aur, cu „deceniile de
împliniri mărețe” pe care ni le livrau: părinții și
sectoriștii, educatorii și poeții stadioanelor, radioul
și televiziunea, romanele românești
contemporane, CAP-iștii și UTC-iștii - și ei
împotmoliți în aceeași timiditate. În conformism.
În panică. În disoluție mentală. În smerenia
socialist științifică. Dar, oare, cunoșteau ei și
eliberările anarhiei pure, ale fight-club-ului de
maidan, de subsol de bloc, de tatami înțesat de
cuiburi de șobolan? Scăpau ei de bacilul
ideologiei unice prin intermediul băii de acizi a
violenței și animalității? Își scoteau slipul
timidității înainte de a se strecura - solemn - în
cada cu apă călduță?
Mă irită (că trebuie) să fiu în halul ăsta de
retoric. (Fuck și eu ce pot...) Îi văd, îi întîlnesc și
astăzi pe timizii monovalenți, copiii cuminți ai
proletcultismului & pupincurismului. Îi văd și îi
întîlnesc peste tot. Îmbrăcați bine și vitaminizați.
Unsuroși ca orice biluță din rulmentul Puterii. De
la cei mai tineri la cei mai bătrîni, înșirați pe o
educația și formarea lui intelectuală. Diferențierea
de bază apare între civilizația occidentală care
educă în spiritul ambiției absolute, a posibilității
nelimitate și deschise a celui care încearcă, eșecul
fiind raționalizat prin interogarea istoriei, a sistemu-
lui și, pe de altă parte, civilizația orientală care
blamează slăbiciunea de caracter și sancționează
individul pentru insuccese, meritele revenind cadru-
lui de formare a acestuia.
În cele două accepțiuni de mai sus, timiditatea
înseamnă incapacitatea de a acționa spontan, teama
și reținerea față de exprimarea liberă și inhibarea
judecății morale, intelectuale a individului. În con-
tinuare mă voi referi la timiditatea socială ca la o
relație în curs de cronicizare în condițiile în care
capitalismul culturii favorizează propriile-i nevroze.
Spațiul social ca spațiu de joc poate întreține două
tipuri de relații: socializarea și sociabilitatea. Prima
apare în spiritul narativizării experienței empirice a
cotidianului, a doua este o relație omogenă între
anonimi, fără temporalitate narativă, un aici și
acum al măștilor și rolurilor sociale. Dar înainte de
social, timiditatea pornește ca reacție la o prezență
străină relației stabilite între sine și lume.
Deși născută între Renaștere și Revoluție, noți-
unea de individ se definește prin dimensiunea inte-
riorității înainte de a o opune unor spectatori
sociali/ sociabili. Ortega Y Gasset crede că umanul
scară Richter a ticăloșiei sociale.
Timiditatea este, uneori, oximoronul violenței.
Dar:
Timiditatea e, cel mai adesea, costumul
protector al proștilor și incompetenților, al
ipocriților și ranchiunoșilor (aceștia din urmă,
neintrați încă în mecanismul puterii). Ieri ca și
azi. Of, tantiile alea, dramatice și timide,
îmbujorîndu-se în fața unei buruieni lexicale! Of,
masculii ăia care nu te pot privi măcar în ochi
dindărătul ochelarilor cu ramă de firmă
dindărătul ghișeelor securizate! Of, tipii
revoluționari care performează limbajul de
permafrost! Ieri ca și azi. Fuck off!
Slavă Domnului!, din subsolurile răsunătoare
(drum & base, ethnojazz), din rockotecile drapate
în vermină și negru, urcă popoarele adolescenților
șfichiuitori. Internetul îl colonizează, lent, triburi
ale dialogului isteț, guerrilele spiritului civic,
alternativii din toate clasele sociale. Dacă nu
putem extirpa timiditatea și cacofonia structurii
de putere din societatea lor, să ne mutăm cu toții
în lumea - permisivă și polifonică - a rețelei, în
cluburile și asociațiile noastre... Să acționăm!
PS: Post scriptum-ul nu ți-l mai scriu așa cum
am intenționat, dragă Oana, pentru că tu ești
inteligentă și filozoafă și ți-ai dat deja seama că
nu militez - de-amorul artei - împotriva timizilor
adevărați, blocați în propria lor fiziologie,
împotriva timizilor (aș zice) autentici și reci și
retrași în lumea aia a lor. Unde nu știm dacă e
așa cald și așa bine și dacă se poate ajunge în top.
Știm numai că am dona un rinichi ca să intrăm,
fie doar cîteva secunde, în lumea aia autentică și
nonviolentă a timizilor adevărați...
■
se definește prin capacitatea de interiorizare per-
cepută ca o reculegere în sine și contemplare a ceea
ce îi este exterior omului, pentru ca ieșind din sine,
acesta să își proiecteze subiectivitatea asupra lumii.
Denaturarea acestui proces, el o numește pertur-
bare, alterare, în sensul de raportare la alteritate
pentru concluziile legate de experiența vieții. Ori,
umanul înseamnă numai acel rod al convingerilor
dobândite prin meditația introspectivă.
Nesiguranța individului descentrat din sine,
răspunsul lui mecanic și mimetic la stimulii exteri-
ori, fără regăsirea scopului propriu, cred că ajunge
în sfera timidității. Și totuși, teama resimțită ca
expunere dureroasă a propriei decizii unei evaluări
exterioare, presupune încă acea conștiință a valorii,
a responsabilității și a riscului, care sunt cele trei
principii care certifică autenticitatea acțiunii umane.
Societatea modernă supune individul nervo-
zității schimbării perpetue și relativității tuturor val-
orilor, moralei ambivalente care nu mai poate
garanta actele omului. Noua cultură este antiuman-
istă în raport cu caracterizarea umanității făcută de
Ortega Y Gasset, pentru că separă scopul și efectele
actelor umane de premisele lor și de responsabili-
tatea individuală. În același timp, cucerirea libertății
de automodelare nu mai este înțeleasă ca
desăvârșire a sinelui, ci ca posibilitate de a schimba
roluri, de a fi mereu altul.
În cadrul relațiilor interumane, această hete-
ronomie e încadrată de mulțimi psihologice sau
neotriburi, în terminologia lui Baumann, celebrând
izbucnirile spontane și efemere, dar și sociabilitatea
ca joc de măști în care fața este ascunsă.
Neacționând niciodată ca totalitate, individul își
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
pierde justificarea intrinsecă a actelor sale, supunân-
du-se unui bine comun. Lini°tea pe care o câ°tigă
în schimb este cea a non-deciziei, raportându-se la
un cadru fix de reguli. Nici în forul interior arbitrul
conștiinței nu se mai raportează la etica intimității,
ci la cea a anonimatului mulțimii. Dacă etica inti-
mității însemna cunoașterea celuilalt ca alteritate
simetrică dar unică, omul rămâne acum singur în
mulțimea în cadrul căreia devine un element inter-
schimbabil. Modernitatea valorizează prezentul și
prin aceasta, factorul de risc al oricărei relații cu
lumea este ridicat, cu atât mai mult cu cât omul a
pierdut suportul tradiției și al transcendenței.
A fi timid înseamnă a avea rezerve și devine
sinonim cu a fi inadaptabil, incompatibil cu mase-
le, incoerent în discursul sociabilității. Până aici,
această complexitate se poate unifica sub voința
lucidă de opoziție și puterea de a te bucura de sine
fără concursul celuilalt, însă atunci când postura de
vinovat este supusă judecății eticii postmoderne,
timiditatea va fi recunoașterea înfrângerii, sau a
durerii singurătății ca resimțire a unui gol. Cultura
occidentală cultivă sociabilitatea care transformă
intimitatea în singurătate, face din adâncirea în sine
o pierdere de sine prin impresia că acțiunea se
petrece în exteriorul ființei. În schimb, naufragierea
printre lucruri este perturbarea ordinii interioare,
anonimizarea.
Timiditatea culturală presupune insularitate.
Aceasta este receptată negativ pentru că, nu se
încadrează în discursul universal. Subiectivitatea
ezită în a se exprima pentru a nu fi judecată.
Astfel, individul este educat să se teamă de a fi
același cu sine. El poate fi mereu altfel, îi propune
societatea capitalistă, cu condiția ca multiplicitatea
măștilor să substituie expresivitatea complexă a
feței.
Concluzia mea, evocând bolile metaforice ale
epocilor culturale marcante ale istoriei cuprinse în
lucrarea lui Susan Sontag (Boala ca metafora), este
că spre deosebire de perioadele analizate de ea,
boala societății actuale este una mentală
(mentalitară). Paradoxul în epoca libertății de
exprimare este că ea nu oferă niciun instrument
potrivit evaluării intrinseci a individului și că
valoarea acestuia trebuie tradusă în rol social
pentru a nu fi retorică. Acum garanția valorii
umane se găsește în exteriorul subiectului, ba mai
mult, interioritatea trebuie să devină un bun
comun. Timiditatea blochează actul extrovertirii,
dar vindecarea ei denaturează raportul intrinsec
dintre scopul și efectul intenționat. În orice direcție
am merge, comunicarea se falsifică după același
model al “falsei întâlniri” la care se referă Buber.
■
M. Gaickov (Rusia)
intermezzo clujean
Un universitar de modă veche
| Petru Poantă
S-a născut în 1913 și, la vîrsta aproape biblică
a întemeietorilor în Geneză, este încă foarte
viu. Abia adus de spate, îl întîlnești zilnic
prin oraș, mereu dispus să schimbe o vorbă cu
cineva, dar mai ales prezent în mai toate locurile
unde cultural se întîmplă ceva. Are o miraculoasă
dependență de cultură și de evenimente publice
ale acesteia. Bătrînețea biologică e compensată de
o curiozitate intelectuală uimitoare, cumva
nefirească la o vîrstă la care individul își exhibă
de regulă ideile fixe și sensibilitatea posacă.
Crișan Mircioiu, căci despre el este vorba,
ostentează prin vitalitatea sa luminoasă, una ale
cărei surse sînt de natură preponderent spirituală.
Cu siguranță, existența sa nu s-a consumat nici
frenetic, nici apatic, ci în acord cu un proiect
destinal. A avut, adică, ritmul unui om cu destin.
Mai are doar vreo cinci ani pînă la împlinirea
unui secol și nu stă o clipă. Îl vezi la diverse
simpozioane, la vernisaje de expoziții și la lansări
de cărți. Merge la teatru și la operă. Cumpără
cărți și chiar opere de artă, însă nu ca să adune,
ci cu sentimentul tonic al întreținerii ambianței
sale originare. El s-a format în anii ’30 ai
secolului trecut, în atmosfera universitară
îmbibată de cultură a Clujului. Își începe cariera
în medicină, cu specialitatea chirurgie.
Extraordinar și cu un aer de poveste rămîne
faptul că la cununie i-a fost naș poetul Octavian
Goga. S-a căsătorit atunci cu fiica lui Onisifor
Ghibu, unul dintre făuritorii României Mari și
principalul reformator al învățămîntului
românesc. Din 1937 își începe o strălucită carieră
universitară la Clinica Chirurgicală I, dublată de
aceea de chirurg practician. Activitatea științifică
rămîne și ea extrem de fecundă, cristalizînd într-o
operă care numără sute de lucrări și comunicări.
A publicat însă și cîteva studii monografice cu o
vibrație umanistă, depășind stricta specialitate:
Albert Schweitzer (1983), Omagiu luliu
Hațieganu (1985), Omagiu Victor Papilian (1988),
Onisifor Ghibu la a 20-a aniversare a Universității
Daciei Superioare (2001), Theodore Billroth și
chirurgia (2002). Toate acestea constituie
emergențe ale unui fenomen singular în mediul
universitar transilvan. Istoricii vieții universitare și
cei ai culturii l-au numit Școala Medicală
Clujeană. Ca realitate propriu zisă, el denumește
performanțele mai puțin obișnuite din mai toate
disciplinele medicale. După Unirea din 1919 s-au
format aici cîteva somități ale medicinii, multe
dintre ele cu prestigiu internațional. Clujul
devenise locul privilegiat de actualizare a
vocațiilor fondatoare. Parcă aici începea totul și
creștea miraculos într-un timp concentrat. El
atrăgea oameni valoroși de pretutindeni, oferindu-
le șansa afirmării. Crișan Mircioiu, bunăoară,
venea din Cîmpina, dar a devenit în vreme un
clujean “fundamentalist”, cu un sentiment
indestructibil al apartenenței la acest spațiu
cultural matricial. Să mai spun, apoi, că
întemeietorii și urmașii imediați ai Școlii Medicale
n-au rămas niciodată niște riguroși și autiști
profesioniști. Cei mari au mereu deschidere spre
cultura înaltă, spre artă și chiar spre creație. Unii
trăiesc cu nostalgia catalizatoare a omului
renascentist, precum și în orizontul unui
umanism consistent. Sînt specialiști de anvergură
în domeniu, cu o formidabilă morală a muncii și
a datoriei. Modelul arhetipal al unei asemenea
lumi este Victor Papilian, cel care absolvise nu
doar Facultatea de Medicină, ci și Conservatorul
(clasa vioară). A reformat integral anatomia,
elaborînd primul tratat performant, și astăzi
valabil; în interbelic a fost și director al Operei și
al Teatrului, a scris cîteva cărți excepționale de
proză, a înființat Institutul de Anatomie
descriptivă și topografică etc. A creat în Cluj o
ambianță, amprenta căreia o poartă prin ani și
Crișan Mircioiu. Una dintre mărcile acestor
oameni exemplari este modestia dezvoltată dintr-
un anume tip de noblețe sufletească și dintr-o
foarte activă conștiință a comunității. De aici
provine vocația unei vieți utile, structurală
existenței lui Crișan Mircioiu. El refuză starea de
odihnă, de așteptare resemnată a sfîrșitului.
Prezența în lume nu poate fi decît dinamică, iar
Evald Okas (Estonia)
viața personală are un rost în măsura în care o
consacri unui interes obștesc. De zeci de ani,
astfel, Crișan Mircioiu s-a devotat, printre altele,
conducerii Universității Populare din Cluj-Napoca.
Profesorului și chirurgului de odinioară li s-a
substituit pedagogul umanist, conservînd aproape
intactă o specială fervoare a dăruirii. Crișan
Mircioiu, așadar, este în multe privințe un om
exemplar. În ținuta sa ușor desuetă pare că
aparține altei lumi, însă prezența sa plină de o
energie pozitivă desfide orice impresie de
anacronism. În dezacord cu multiplele frustrări
ale semenilor și cu relativismul dezabuzat al
vremii, el reiterează o mentalitate de învingător și
de om așezat în rosturile sale. Reprezintă, în
fond, tipul cetățeanului deplin pentru care
valorile comunitare esențiale nu sînt vorbe în
vînt, ci reflexe organice ale comportamentului
cotidian. Socializarea constituie pentru el o formă
a generozității și a libertății individuale. De fapt,
generația sa a construit civilizația autohtonă a
Clujului contemporan și imaginea emblematică a
orașului universitar. Într-o asemenea perspectivă,
Crișan Mircioiu are calitatea exponențială a unui
întemeietor și a unui model.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
~2ăj
Black Pantone 253 U
religie
teologia sociala
Noul Statut al Bisericii
Ortodoxe din România
| Radu Preda
Intrarea în vigoare, la începutul anului trecut, a
noii Legi a cultelor a atras după sine
necesitatea ca toate cultele religioase
recunoscute să înainteze Guvernului, spre luare la
cuno°tință, statutele °i codurile de canoane după
care acestea se conduc. Nu este cazul aici să
intrăm în miezul chestiunii dacă o astfel de
procedură este sau nu firească, dacă era sau nu
oportun ca statul să își rezerve plăcerea de a
controla simbolic și juridic ceea ce prin conținut
ține oricum de autonomia cultelor respective.
Cert este faptul că, în ceea ce ne privește, această
cerință legală a prilejuit ducerea la capăt a unui
proces de adaptare, modificare și completare a
Statutului Bisericii noastre. Practic, din 1990
încoace, nu a existat ședință a Sfântului Sinod
care să nu aducă amendamente la Statutul din
1948, cel înaintat autorităților de stat de la acea
vreme. Revenirea la libertatea de exprimare și de
acțiune a Bisericii în societatea românească post-
comunistă s-a reflectat într-o multitudine de
precizări, adăugiri și corecturi menite să
armonizeze Statutul BOR cu noile realități. Puțini
consilieri în Patriarhia Română mai aveau o
viziune de ansamblu și cunoștințele detaliate
asupra prevederilor statutare. Hățișul vechilor și
noilor articole, unele schimbări fiind operate pe
marginea unor prevederi modificate deja, obliga la
o abordare complet nouă, adică la alcătuirea unui
Statut. Lucrul la acesta a început în primele luni
ale anului trecut, moartea Patriarhului Teoctist
reușind, așa cum era de așteptat, să pună în
umbră importanța acestui proces legislativ
eclezial. Alegerea succesorului și aprobarea noului
Statut s-au petrecut în mare viteză, de unde și
prima critică: lipsa de transparență.
Practic, proiectul de Statut a fost înaintat
Eparhiilor la începutul verii și, cu excepția
sinoadelor mitropolitane și eventual a câtorva
funcționari din administrațiile locale bisericești,
nu a fost dezbătut public. Prezentarea proiectului
la conferințele preoțești nu poate fi considerată
nici pe departe o dezbatere în adevăratul sens al
cuvântului. Facultățile de Teologie nu au fost
implicate în procesul de redactare și nici
asociațiile și fundațiile care funcționează cu
binecuvântarea Sfântului Sinod. S-a cultivat cu
obstinație ideea că formularea unui astfel de
document este apanajul canoniștilor. Or, aceștia
sunt în număr extrem de limitat: doi-trei pe
întreaga Patriarhie. La cea de-a XVIII-a întâlnire a
Societății pentru dreptul Bisericilor Răsăritene (cu
sediul actual la Viena), care a avut loc în
septembrie 2007 la Cluj, lipsa canoniștilor români
a fost suplinită cu succes de prezența teologilor
sociali și a juriștilor interesați de teme canonice,
fapt sugestiv pentru suferința profundă a unei
discipline pentru care teologia românească era
cunoscută cândva la nivel inter-ortodox și inter-
confesional. Ceea ce ar fi trebuit să fie formulat
din perspectivă ecleziologică de către canoniști și,
în general, de teologi a ajuns să fie fixat în
articole seci de funcționari având nefericita și
păguboasa experiență a formalismului birocratic.
Pe scurt: în loc să fie expresia eclezialității
depline, a trupului Bisericii lui Hristos din
România, noul Statut a eșuat de la bun început
din cauza unei mentalități juridiciste, de castă,
prea puțin deschisă la ritmurile vieții cotidiene a
credinței celor pe care pretinde că îi reprezintă.
Lipsa de transparență a atras după sine lipsa de
legitimitate.
A doua critică fundamentală decurge oarecum
natural din starea descrisă mai sus. Lipsa de
preocupare pentru o minimă transparență s-a
completat cu preocuparea aproape obsesivă de a
asigura și spori prin noul Statut puterea
episcopului în Biserică în detrimentul unei viziuni
sinodale autentice. Mai mult decât atât, prin
eliminarea completă a laicilor de la luarea
deciziilor majore - în primul rând la alegerea
membrilor ierarhiei superioare - și proclamarea
puterii supreme și unice a Sinodului, s-a operat și
o foarte subtilă și periculoasă deplasare a aceleiași
puteri de la multiplu la unu, de la ierarhii care
formează Sinodul la cel care îl prezidează. Prin
restrângereri succesive ale sensului sinodalității, de
la ansamblul corpului eclezial - reprezentat de
episcopi, clerici de mir și laici - la sinodalitatea
strict episcopală, s-a ajuns într-un final la concen-
trarea simbolică a aceleiași sinodalități într-o
singură persoană. Această mutare de accent este
cu bătaie lungă. Fără să anticipăm prea mult,
suntem deja în fața unei formule de aplicarea
căreia va depinde tipologia umană a viitorului
eșantion conducător în Biserică. Într-o perioadă în
care avem nevoie de încurajarea misiunii și a
prezenței sociale a Bisericii, de la parohie la
Patriarhie și de la Seminar la Facultate, adică la
toate palierele vieții ecleziale, noul Statut dă un
semnal, pur și simplu, demobilizator. Faptul că
sinodalii au ajuns la constatarea antropologică
potrivit căreia Adunările parohiale sunt formate
Iurii Liukshin (Rusia)
Evi Tinemets (Estonia)
nu doar din bărbați, ci și din femei, că sunt
prevăzute mai multe sarcini ale Consiliului
parohial și ale Comitetului de femei, că este
acceptat un grad ceva mai mare de autonomie
administrativă - toate acestea sunt practic anulate
de refuzul categoric de a oferi principiului
sinodalității sensul deplin.
Dacă până de curând ecleziologia ortodoxă
critica pe bună dreptate juridicismul și
centralismul din Catolicism, iată că acum, grație
noului Statut al Bisericii noastre, avem un
exemplu la îndemână atât de juridicism fad, rupt
de vitalitatea și dinamica vieții întru Hristos, cât
și de centralism autocrat. Ca de atâtea ori în
istoria Bisericii, nu ne mai rămâne decât să
nădăjduim că spiritul va învinge litera legii, că
vom păstra autenticitatea Ortodoxiei în ciuda
defectelor ortodocșilor.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
Black Pantone 253 U
dezbateri & idei
Susținerea cutumiară
Evoluția cunoașterii Uniunii Europene
de către români
| Sergiu Gherghina
De mulți ani, practic începând cu negocierea
de aderare a României la UE, românii se
situează în primele locuri la două categorii.
Prima dintre acestea este optimismul referitor la
viitor, exprimat de cele mai multe ori în termeni
economici. Cu toate că există și alte state post-
comuniste care au aderat la UE și care au avut
performanțe economice superioare nouă, românii
percep viitorul pozitiv. Cea de-a doua categorie, pe
care voi insista în acest articol, reflectă susținerea
pe care românii o acordă UE: David Easton
diferenția în anii ’70 două tipuri de suport: difuz și
specific. Suportul difuz implică susținerea acordată
sistemului pe ansamblu. Astfel, dacă românii ar
susține în mod difuz UE, atunci ar vedea-o ca pe
un monolit ce acționează în conformitate cu
așteptările lor. Suportul specific se referă la anumite
elemente din cadrul unei instituții care determină
cetățenii să-i acorde susținerea. În cazul nostru,
cetățenii care au suport specific ar putea să nu
susțină UE deoarece percep deficitul democratic de
la nivelul Parlamentului, Consiliului și Comisiei
Europene. Clarificând aspectele conceptuale
referitoare la suport, dilema constă nu atât în tipul
de suport pe care îl manifestă românii față de UE,
ci cum pot face acest lucru ținând cont de gradul
extrem de redus de cunoștințe pe care îl au despre
organizația la care am aderat de peste un an. La
nivelul anului 2001, Eurobarometrul pentru statele
candidate indica faptul că, alături de Bulgaria,
România are cel mai mic procent de cetățeni
informați despre UE. În 2004, când opt state post-
comuniste au aderat, împreună cu Cipru și Malta,
mai puțin de unul din 10 români cunoștea câte
state membre sunt în UE sau dacă europarlamen-
tarii se aleg în mod direct de către cetățenii fiecărui
stat-membru.
Cunoașterea reflectă nivelul general de
informare al românilor referitor la UE. Două
întrebări adresate în Eurobarometrul opiniei publice
sunt menite să surprindă atât informarea la nivel
general, cât și cunoașterea unui aspect specific celei
mai vizibile instituții europene. Întrebarea ce
corespunde primei categorii se referă la numărul de
state membre ale UE, iar respondentului nu i se
cere să menționeze câte state sunt, ci să răspundă
cu „adevărat” sau „fals” la enunțul: „În acest mo-
ment UE are 15 state membre?” (în întrebare se
specificau 12 înainte de 2004). Prin urmare, un
cetățean informat ar trebui să răspundă „fals”.
Întrebarea referitoare la instituțiile europene se
referă la modalitatea în care este ales un
europarlamentar. Respondentul are de ales între
aceleași opțiuni de adevăr sau falsitate, iar întreba-
rea este: „Sunt europarlamentarii aleși în mod direct
de către cetățenii europeni?”. După cum știm cu
toții în urma exercițiului electoral din 25 noiembre
2007, răspunsul corect este „adevărat”. La o primă
vedere, întrebările par a fi ușoare din două conside-
rente principale. În primul rând, cetățeanului nu i
se cere să specifice câte state membre sunt, ci doar
să identifice dacă numărul menționat este adevărat.
Astfel, pot exista repondenți care deși nu au idee
câte state sunt în UE, pot oferi răspunsul corect. În
al doilea rând, cea de-a doua întrebare nu solicită
elaborarea unui răspuns complicat, ci prezintă
modalitatea de alegere a parlamentarilor europeni,
iar cetățenii trebuie doar să o recunoască. Să vedem
însă cum se prezintă situația în cazul românilor.
Am analizat eurobarometrele începând cu anul
2004, momentul în care România ar fi trebuit să
devină membru UE, dar datorită procesului lent de
reformă nu a fost îndeplinit acest lucru. Definesc
drept cunoaștere a UE răspunsul corect la ambele
întrebări. În anul 2004, mai puțin de 3% dintre
români au reușit să ofere răspunsurile corecte la
cele două întrebări, în vreme ce de două ori mai
mulți bulgari cunoșteau cele două aspecte. Nivelul
s-a triplat în toamna aceluiași an ajungând la aproa-
pe 8% pentru, iar anul următor unul din zece ro-
mâni să aibă cunoștințe despre UE. În 2006 nivelul
a crescut cu încă două procente, fapt îngrijorător în
condițiile în care România adera la 1 ianuarie 2007.
imediat după aderare există un salt spectaculos,
procentul respondenților ce identificau răspunsurile
corecte ajungând la 25%. Toate acestea în condițiile
în care pentru același moment post-aderare bulgarii
se situează la 40%.i
În condițiile în care atât de puțini români
cunosc ce înseamnă UE, de ce o susțin? Toate alter-
nativele ce urmează sunt explicații logice ce trebuie
cercetate în detaliu pentru a se dovedi veridicitatea
lor. În primul rând, românii pot avea susținere față
de UE datorită asaltului mediatic la care au fost
supuși din partea politicienilor și oamenilor publici
în ultimii 5-6 ani. Armonizarea pozițiilor elitei
politice a rezultat nu doar în discursuri pro-
europene concertate în timpul campaniei, ci și în
afara acesteia. Au existat multiple emisiuni realizate
despre UE, se discuta despre necesitatea aderării,
despre rolul pe care UE l-a avut în democratizarea
instituțiilor naționale. Toate acestea sunt adevărate,
dar discursurile au fost ținute pe fondul necunoaș-
terii elementelor de bază despre UE. Deși văzută
drept factorul extern de presiune necesar diminuării
corupției, sporirii eficienței în domeniul administra-
ției publice, diminuării birocrației, sporirii responsa-
bilității clasei politice, UE rămâne pentru foarte
mulți români o mare necunoscută. Și după aderare
România este statul european cu cele mai scăzute
rate de răspuns corect la cele două întrebări.ii
Totuși, trebuie remarcat impactul pe care aderarea
l-a produs la nivelul cunoașterii, numărul românilor
dublându-se în acest sens. Vom vedea care va fi
nivelul de informare asupra aspectelor de bază ale
UE după Eurobarometrul ce a succedat alegerile
europarlamentare unde foarte mulți cetățeni ar fi
trebuit să afle răspunsul corect la cea de-a doua
întrebare.
O a doua explicație posibilă este aceea că
românii văd în UE mișcarea liberă a capitalurilor,
portița de plecare spre o viață mai bună. Numărul
emigranților crește constant în ultimii trei ani, iar
oportunitățile de dezvoltare sunt diferite din
momentul în care vizele au fost eliminate. În acest
context, UE este deseori echivalată cu statele vestice
cu un trai de viață ridicat și cu posibilități de evolu-
ție profesională. Deschiderea frontierelor, percepută
în special de studenți și muncitori, este un factor ce
trebuie luat în calcul în evaluarea susținerii români-
lor pentru aderare. În plus, odată cu aderarea celor-
lalte state, există anumite modele pozitive care ne
sunt prezentate prin intermediul canalelor media.
În acest sens, țara ce deține actualmente președinția
UE, Slovenia, a reușit în interval scurt să intre și în
zona Euro, fiind cea mai de succes economie post-
comunistă.
În fine, reflectat și în titlu, este posibil ca româ-
nii să fi înțeles de la bun început că UE este un
aspect pozitiv, iar susținerea aderării României nu
poate fi decât benefică. Poate acesta este și motivul
pentru care românii au fost în permanență primii în
topul optimismului referitor la aderare, indiferent
de anul și nivelul la care s-a situat suportul. Această
explicație a continuării cutumelor, a perseverării în
obiceiurile deja dobândite fără a chestiona foarte
mult o credință de bază nu este atât de ciudată.
Românii au susținut UE indiferent de refuzurile din
Franța și Olanda referitoare la Constituția Europea-
nă. În plus, referindu-ne la nivelul de informare al
românilor, aceștia nu s-au informat mai mult despre
UE în perioada ce a urmat acestor eșecuri instituțio-
nale.
Susținerea unei organizații fără a ști foarte
multe despre aceasta ar suna ciudat pentru mulți.
Însă, există multe exemple din celelalte state
europene ce pot scădea gradul nostru de uimire. De
exemplu, o bună parte a populației olandeze a
votat împotriva Tratatului Constituțional în 2005
fiind siguri că acesta prevedea elemente despre
aderarea Turciei (accentuate de cei ce se opuneau
constituției), iar în respectivul document nu era nici
măcar o aluzie la Turcia. În același timp, românii
cunosc UE prin prisma a ceea ce îi interesează. Se
gândește foarte mult în termeni economici, „cu
stomacul”, iar UE continuă să reprezinte mirajul
dezvoltării. În fapt, pentru mulți dintre români,
beneficiile aduse de aderare se reduc la aspecte
economice. Astfel, un subiect de pe agenda cotidia-
nă este reprezentat de taxa de unică înmatriculare.
Aflată deja la a doua versiune și având candidați
puternici din partea partidelor, această taxă este
vehement combătută de către UE care a și acționat
statul român în judecată. Cumpărătorii mașinilor
din străinătate susțin în acest demers organismul
european deoarece aduce beneficii directe
buzunarului propriu. Exemple de acest gen pot fi
regăsite în trecutul apropiat din mediul autohton
(taxa de frontieră de la Giurgiu), dar și în
experiența altor state care au sfârșit cu sancțiuni
pentru încălcarea normelor comunitare.
Indiferent de cât de multe știu românii despre
funcționarea UE, continuă să o susțină. Chiar mai
mult, românii se situează la antipozi, comparativ cu
celelalte state europene, când este vorba despre cele
două aspecte: cea mai puțină cunoaștere, cea mai
mare susținere. Fiecare își alege ce îi place despre
UE și, comparând-o cu instituțiile autohtone, nu au
decât varianta susținerii. Este mult mai eficientă
decât ce avem pe plan local, are acțiuni coerente,
nu este învăluită în atât de multă corupție și,
uneori, aduce beneficii semnificative (amânăm
dezavantajele pentru un articol viitor). În plus, am
creat o tradiție a susținerii UE, nu putem să ne
declarăm dintr-o dată nemulțumiți după ce timp de
9 ani am încercat să aderăm și, probabil, ne va lua
tot atât pentru a ne integra. Ceea ce nu știm, nu ne
poate afecta sau, în termeni mai duri, „ignoranța
înseamnă binecuvântare”. Prin urmare, slăbiciunile
instituționale ale UE nu ne afectează percepția
despre aceasta și nici nu ne limitează posibilitatea
de a spera la mai bine prin dobândirea statutului de
membru. Ceea ce poate ar trebui să ne îngrijoreze
este durata acestor beneficii.
i Datele sunt luate din Eurobarometrele 2004-2007.
ii Pentru comparare, vezi rapoartele prezentate pe pagina
UE pentru primăvara anului 2007.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remarci filosofice
Logos, mit si adevăr (I)
| Jean-Loup d’Autrecourt
Societatea Alpină de Filosofie (SAP) din
Grenoble a organizat anul trecut un ciclu de
cinci ateliere de filosofie pe tema adevărului.
Am avut plăcerea și onoarea să fiu invitat pe 7
februarie (2007) pentru a inaugura prelegerea de
deschidere cu titlul „Ce este adevărul?”. Succesul
acestei prelegeri filmată, înregistrată și editată de
primăria orașului, a fost atât de mare încât eram
oprit de persoane cunoscute sau necunoscute pe
stradă, care mă felicitau și care îmi cereau
înregistrarea video a prestației mele. Faptul mi-a
făcut plăcere cu toate că nu m-a surprins, deoarece
sunt obișnuit cu succesul cursurilor de la
universtate, când amfiteatrele mele sunt pline de
studenți în timp ce colegii mai bătrâni abia dacă au
doi trei studenți pierduți prin sală. De aceea am să
rezum aici o parte din discursul liber ținut la
Biblioteca muncipală din centrul orașului,
orientându-l pe raportul dintre logos, mit și adevăr.
Ideea de bază a acestui articol este că logos-ul nu
reușește să dea socoteală pe deplin despre adevăr;
în schimb discursul mitologic ne poate revela care
este esența adevărului. Precizare importantă, teza
mea nu susține că adevărul ține de domeniul
mitologiei, al ficțiunii sau al imaginarului. Aici
intervine filosofia, cu rolul ei principal educativ,
pentru a ne elibera de ignoranță și pentru a ne
conferi autonomie intelectuală, astfel încât să
efectuăm singuri ascensiunea către adevăr. Voi
susține această concepție cu ajutorul alegoriei
peșterii din dialogul lui Platon, Republica, cartea a
VlI-a.
1.	Logos °i adevăr
Întrebarea „Ce este adevărul?” este una dintre
cele mai dificile și mai importante din istoria
filosofiei. Miza este multiplă, deoarece răspunsul la
această întrebare presupune: elaborarea unor teorii
ale cunoașterii (importanță gnoseologică);
construirea unor teorii științifice fiabile care să dea
rezultate precise, exacte, corecte (importanță
științifică); elaborarea unor concepții morale
corecte, deoarece nu putem concepe o filosofie
morală fără noțiunea de adevăr (importanță etică);
validarea credințelor noastre, deoarece nu este
interesant să urmăm credințe și idei false
(importanță religioasă și ideologică).
Este o chestiune care prezintă multe dificultăți;
însă voi arăta aici una singură, plecând de la care,
voi construi întregul articol. Atunci când formulăm
întrebarea „Ce este adevărul?”, întrebare de tip
general, dorim să dăm o definiție noțiunii de
adevăr! Nu-i totuna cu a întreba „Care este
adevărul?” Cei mai mulți oameni vor efectiv să știe
care este adevărul în cutare situație sau în legătură
cu un anume eveniment particular. Aceasta din
urmă este o problemă particulară, care nu țintește
generalul; ea este interesantă pentru polițistul care
face o anchetă, pentru avocat, pentru judecător sau
pentru orice alt domeniu particular de cercetare. În
schimb prima întrebare, aceea a definiției, nu poate
fi formulată decât de filosof. Ea o presupune pe cea
particulară; altfel spus, dacă vom reuși vreodată să
aflăm ce este adevărul, am putea pe urmă, într-o
situație particulară oarecare să știm care este
adevărul. Aceasta este subtilitatea care se ascunde
aici. Este deci vorba de o dificultate de principiu. Să
o explicităm în contextul filosofiei contemporane
de factură analitică, așa zisă anglosaxonă.
În acest curent, în urma numeroaselor dispute
și a aprigelor confruntări, s-a ajuns la concluzia
disperată pentru unii, îmbucurătoare pentru alții, că
nu există definiție a adevărului. Altfel spus, ne
aflăm într-un fel de impas conceptual: nu dispunem
de mijloacele necesare pentru a oferi o definiție
fiabilă a adevărului. Într-adevăr toate definițiile
cunoscute sunt criticabile. Astfel, noțiunea de
adevăr, care este cea mai prețioasă, cea mai căutată,
pare imposibil de atins. Dar dacă se întâmplă astfel,
poate că nu este din „vina” adevărului, ci datorită
definiției.
Deci ce înseamnă a defini? A defini înseamnă a
face apel la rațiune, la logos, pentru a enunța un
adevăr. Orice act de definiție este un act rațional,
adică aflat sub semnul logos-ului. Dacă am utiliza
concepția tradițională a definiției, ca simplă
identitate sau tautologie („=”), așa cum a fost
apărată de Gottlob Frege, tot despre un act rațional
este vorba, un act de identificare aflat sub semnul
logos-ului, deoarece face apel la principiul suprem
al gândirii, principiul de identitate (a=a). Faptul
acesta este evident și în cazul concepției lui
Bertrand Russell despre definiție. A defini înseamnă
a stabili o identitate definițională: între ceea ce se
află la stânga semnului de identitate definițională
(„=def”) °i ceea ce se află la dreapta acestuia; între
definiens, cum spun latinii, ceea „ce este de definit”
și definiendum, adică ceea „ce definește” ceea ce
este de definit. Expresia formală implicită este mai
simplă decât forma sa verbală explicită: definiens
=def definiendum.
Deci trebuie să procedăm astfel, să facem apel
la logică, la rațiune, la logos și să spunem că
adevărul „este prin definiție” ceva anume. Dar dacă
actul de definire, act rațional prin excelență,
eșuează în această tentativă, înseamnă că logos-ul
este neputincios în a spune ce este adevărul. Este
prima parte a tezei susținute aici. O teză negativă și
cam prea tare. Deci trebuie atenuată și completată.
A doua parte a tezei este că discursul mitologic
(mithos) ar putea să ne spună ceva mai mult
despre adevăr. Pentru a susține prima parte a tezei
voi discuta două dintre cele mai cunoscute teorii
ale adevărului: adevărul corespondență și adevărul
coerență. Bineînțeles că există o mulțime de alte
teorii ale adevărului, ba chiar avem de-a face cu o
adevărată inflație filosofică contemporană, care-și
are echivalentul și în alte domenii. Însă nu voi
putea discuta aici toate aceste teorii inflaționiste ale
adevărului; pe de o parte acestea prezintă un
interes minor, iar pe de altă parte ele pot fi criticate
foarte ușor.
a)	Adevărul corespondență
Adevărul corespondență se cheamă astfel,
datorită criteriului pe care-l considerăm pentru a da
socoteală de acest tip de adevăr: este criteriul
corespondantist. Ce înseamnă? Este foarte simplu,
ba chiar vulgar: ceva este adevărat dacă corespunde
realității, dacă există relație de corespondență. Deci
trebuie nuanțat. Mai întâi, atunci când vorbim
despre adevăr, trebuie să ne situăm la nivelul
limbajului, al cuvintelor, al rațiunii, al ideilor.
Reformulat, acest criteriu de corespondență afirmă
că trebuie să existe corespondență între ceea ce
spun, ceea ce gândesc, între cuvintele și ideile mele,
pe de-o parte și realitatea obiectivă, pe de altă
parte. Exigența aceasta este atât de cunoscută că ne
apare ca un fel de truism, ca un fel de criteriu
trivial; dar asta este. Atunci când afirm că „este
întuneric afară”, pentru ca enunțul să fie adevărat,
trebuie să corespundă faptului real. Privim pe
fereastră, remarcăm că este întuneric și suntem toți
de acord, deci este adevărat.
Cu toate acestea încă nu știu ce este adevărul,
ce înseamnă adevărul. Dispun doar de acest criteriu
care-mi permite să spun că într-o anumită situație
este vorba despre adevăr corespondență. Este tipul
de adevăr care a durat cel mai mult în istoria
filosofiei, mai mult de douăzeci și cinci de secole. Îl
găsim deja în Metafizica lui Aristotel. Filosoful grec
afirmă: „A spune despre Ființă că nu este și despre
neființă că este, aceasta este fals; și a spune că
Ființa este, iar neființa nu este, aceasta este
adevărat”. Este faimoasa definiție corespondantistă
a adevărului a lui Aristotel, care a marcat istoria
filosofiei.
Regăsim această concepție la scolastici sub
expresia latină bine cunoscută: Veritas est adequatio
rei et intelectus; adevărul este adecvația dintre
realitate și intelect. Este vorba despre același lucru,
adecvație, corespondență, vom vedea mai târziu la
Kant, conformitate. Trebuie să existe adecvație,
corespondență, conformitate între ceea ce gândesc,
ceea ce spun și lumea reală; altfel nu este adevărat.
Kant operează deja o schimbare în teoria
adevărului, deoarece acest criteriu i se pare
insuficient și îi adaugă criteriul de coerență, însă
fără a critica teoria corespondantistă.
Dar Gottlob Frege, filosof german (sfârșitul
secolului al XlX-lea, începutul secolului al XX-lea),
unul dintre cei mai importanți logicieni din toate
timpurile, a făcut o critică radicală a teoriei
adevărului corespondență, în lucrarea sa Scrieri
filosofice. Este un filosof foarte tehnic, dificil de
citit; el ridică probleme chiar și specialiștilor. Există
în aceste scrieri un paragraf important unde Frege
compară imaginea tabloului catedralei din Koln cu
catedrala reală. Pentru ca să fie corespondență între
una și cealaltă (el utilizează termenul de
coincidență), trebuie ca prima să coincidă cu cea
de-a doua. Or, se vede că faptul nu este posibil.
Obiectele respective nu au aceleași forme, nici
aceleași structuri: unul este bidimensional, celălat
tridimensional ș.a.m.d. Deasemeni bacnota de 1
marcă germănă comparată cu moneda respectivă
nu coincid. Cu toate că există aici o confuzie între
„corespondență” și „coincidență”, critica fregeană
rămâne valabilă. Deci nu putem avea
corespondență perfectă între ceea ce spunem și ceea
ce este.
Dar și mai grav, nici nu știm care este relația de
corespondență între limbaj și realitate! De exemplu,
în fraza „La această masă se află așezați doi
conferențiari”, numărul elementelor care o compun
nu este același cu cel al obiectelor din realitate;
deasemeni structura enunțului nu este aceeași ca în
realitate. Atunci despre ce corespondență este
vorba? Or adevărul, înțeles ca adevăr absolut (Frege
era sub influența lui Platon), nu poate tolera
aproximații, confuzii, neclarități; deci criteriul
corespondantist nu satisface exigențele adevărului;
prin urmare trebuie evacuat. Trebuie înlocuit cu alt
criteriu: coerența.
b)	Criteriul de adevăr coerență
Altfel spus, trebuie ca limbajul să fie coerent.
Este adevărat ceea ce spun aici, în fața
dumneavoastră, discursul meu va fi considerat ca
fiind adevărat, dacă voi satisface condiția de non
contradicție, altfel spus, dacă nu mă contrazic.
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
Black Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
S
Dealtfel, primul lucru pe care-l facem atunci când
ascultăm pe cineva sau când citim un text este de a
sesiza contradicțiile; acestea sunt cele mai
importante motive de critică ale cuiva. Este un
criteriu mai tehnic; dar fără a intra în detalii de
logică formală, să reținem că acest criteriu
coerentist funcționează, dacă nu violăm principiul
de non contradicție. Ce este acest principiu?
Este tot un principiu suprem de gândire, un
principiu logic, ca și principiul identității. Tot
Aristotel l-a considerat ca atare. Bineînțeles că
această exigență față de discurs exista deja în
Dialogurile lui Platon, și în mod sigur la
presocratici. Din păcate nu mai dispunem de textele
lor, nu se mai păstrează decât anumite fragmente.
Dar este evident faptul că filosofii încercau să nu se
contrazică. Excepție făceau unii ca Protagoras sau
Gorgias; doar ei puteau să spună „bineînțeles că pot
să afirm ceva și contrariul”. Sofiștii sunt cei care nu
respectă principiul de non contradicție.
Însă Aristotel, tot în Metafizica, îl considera ca
un principiu fundamental: „nu putem afirma în
același timp ființa și neființa, nu putem spune că
ceva este și nu este în același timp”. Știu, ați putea
să contestați poziția mea și să susțineți că este
posibil, că adesea ne contrazicem, că suntem
confruntați în viață cu situații imposibile. Aș putea
să-l citez pe Ludwig Wittgenstein, în Remarci
filosofice și Despre certitudine, ca să vă ajut, care
spune că putem iubi și detesta pe cineva în același
timp; Și sunt de acord cu el. Cunoaștem toți astfel
de stări emoționale, psihologice, sentimente
contradictorii etc. Da, dar acest fapt nu ține de
logică, de logos, ar spune Frege. Adevărul trebuie
considerat în domeniul logicii, al raționamentului,
al enunțurilor, al limbajului. De aceea se exclude
pharmakon
Moshe Idel în exegeza
contemporanilor săi
| Cătălin Bobb__________________________________
Numărul recent al revistei J.S.R.I. (Journal
for the Studies of Religion and Ideologies,
www.jsri.ro) este dedicat profesorului
Moshe Idel și se bucură de participarea unor
specialiști de la prestigioase universități din
America, Israel sau România. E destul aici să
amintim nume precum cele ale lui Michael
Fishbane, Michael Zank, Zehuda Liebes, Maria
Radosav sau mai tînărul Jonathan Garb. Despre
Moshe Idel am mai vorbit cu altă ocazie, într-un
articol anterior în Tribuna, nr. 106, Cât de simplu
poate fi un savant. Eseurile publicate în onoarea
lui Moshe Idel vin să pună în evidență
schimbarea de paradigmă în studiul Cabalei ce are
loc odată cu apariția lucrării Kabbalah: New
Perspective în anul 1988 (traducerea în românește
a apărut în anul 2000 la editura Nemira cu titlul
Cabala: Noi Perspective). Dacă până atunci, a
vorbi despre Cabala însemna a invoca cu
deosebire opera lui Gershom Scholem, după
apariția cărții Cabala: Noi perspective a vorbi
despre Cabala presupune a vorbi despre G.
Scholem, pe de o parte, și despre Moshe Idel, pe
de alta.
Dintre textele găzduite de J.S.R.I. dedicate
operei gânditorului evreu originar din România
vreau să atrag atenția asupra câtorva articole și
mai cu seamă asupra unuia ce mi s-a părut
edificator în raport cu opera și puterea ideilor pe
care Moshe Idel le vehiculează. În articolul Idel
din logică tot ceea ce ține de psihologie; nu putem
confunda cele două domenii.
Din păcate nici acest criteriu coerentist nu este
fiabil. Și adevărul coerență a fost criticat. Dau aici
doar două exemple. Să considerăm un sistem de
propoziții, care trebuie să fie coerent dacă vrem ca
să fie adevărat. Dacă fiecare propoziție este
adevărată și niciuna nu contrazice o alta din același
sistem de enuțuri, în acest caz el este adevărat;
criteriul de coerență este satisfăcut. Dar în același
fel, pot construi un sistem de enunțuri false, care
nu se contrazic și care deci sunt coerente. Prin
urmare pot avea un sistem de propoziții false și
care este coerent! Mincinoșii profesioniști și
mitomanii cunosc foarte bine acest lucru; ei
încearcă să rămână coerenți cu orice preț, chiar
dacă astfel nu fac decât să se afunde și mai mult în
minciună. Au intuiția faptului că coerența este un
criteriu de adevăr care le va permite în același timp
să-i păcălească pe ceilalți. De ce mincinoșii,
manipulatorii au un succes atât de mare? Pentru că
criteriul coerentist este insuficient pentru a garanta
adevărul.
O altă critică pe care o putem face acestui tip
de adevăr, constă în a pune în concurență două
teorii științifice, care sunt considerate adevărate.
Exemplul mecanicii cuantice și al mecanicii
relativiste este elocvent. Enunțurile acestor teorii
sunt coerente. Ambele teorii pot explica fenomene
și experiențe, au o putere explicativă deosebită; dar
în același timp ele sunt concurente. Atunci pe care
să o preferăm, cum să facem astfel încât să alegem?
Pentru că ne este greu să le conciliem. Or acest fapt
introduce o anumită îndoială cu privire la
pertinența criteriului de coerență, înțeles ca criteriu
exclusiv de adevăr.
Poate că este un criteriu necesar, dar nu
on Spinoza, Warren Zev Harvey ne arată modul
în care Spinoza preia de la Abulafia două
concepte fundamentale pentru scrierile sale,
anume: Deus sive Natura, respectiv amor Dei
intellectualis. Harvey aduce argumente în favoarea
analizelor lui Moshe Idel care relevă că Spinoza
nu ar mai fi fost Spinoza fără Abulafia. Desigur,
ne spune Harvey, Idel nu este unicul exeget care
insistă asupra recuperării unei tradiții a literaturii
evreiești medievale în gândirea lui Spinoza, însă
este singurul care identifică similitudini de
neeludat între Abulafia și Spinoza. Mai mult,
atunci când vorbește despre Moshe Idel, unul din
criticii recunoscuți ai acestuia, Isaiah Tishby,
discipol al lui Scholem, propune aproape un
„concept”, acela de pan-abulafism (avînd în vedere
influențele cunoscute, dar mai ales necunoscute
ale lui Abulafia „asupra altor gânditori cabaliști
medievali, asupra cabaliștilor creștini și evrei din
Renaștere, asupra cabalei din Safed, asupra
mișcării lui Sabatai Tzvi sau asupra celei
hasidice”).
Harvey nu contestă nici demonstrația pe care
Idel o face în cazul lui Spinoza, nici obiecțiile pe
care Isaiah Tishby le aduce la adresa lui Idel. El
este mai degrabă preocupat să releve modul în
care Idel răstoarnă orice fel de interpretare
tradițională, clasată, indiscutabilă, atunci când se
hotărăște să abordeze un anumit subiect. Din
acest prea scurt, dar fascinant, articol scris de
suficient. Poate că celălalt criteriu de corespondență
este deasemeni necesar, însă nu este nici el
suficient. Este motivul pentru care Kant, în
manulalul său de Logică, a propus ambele criterii în
același timp. O teorie a adevărului trebuie să
corespundă mai întâi exigenței de coerență, adică de
adevăr formal; gândirea trebuie să fie coerentă cu
ea însăși, spune Kant. Și deasemeni trebuie să
răspundă exigenței de adevăr material; trebuie să
existe conformitate între ceea ce spunem și ceea ce
este. Dar Kant deasemeni poate fi criticat, deoarece
remarcăm că cele două criterii, chiar luate
împreună, nu reușesc să satisfacă exigența de
adevăr. Putem să invocăm din nou exemplul de mai
devreme, cu cele două teorii fizice, deoarece ambele
sunt coerente și conforme realității, însă sunt
concurente.
Din acest motiv filosofii contemporani, în
special cei de orientare analitică, au propus o
mulțime de concepții și de criterii de adevăr; aceste
teorii au apărut în secolul trecut ca ciupercile după
ploaie, una mai criticabilă decât cealaltă. Este deci
suficient să reținem că teoriile cele mai importante,
discutate aici, sunt problematice. Totuși, în
discursurile noastre, trebuie să fim cel puțin
coerenți și conformi cu realitatea, știind că acest
fapt este insuficient ca să ne garanteze adevărul
teoriilor noastre.
În concluzie la această primă parte a articolului,
pot afirma că avem de-a face cu un impas
conceptual în diferitele concepții despre adevăr.
Logos-ul nu poate garanta adevărul, deoarece nu ne
permite să formulăm definiții fiabile despre adevăr.
11 ianuarie 2008, Grenoble
■
Harvey putem inductiv trage următoarele
concluzii. Atunci când Idel publică lucrarea
Cabala: Noi perspective viața culturală a studiilor
cabalistice capătă un nou ritm. Ceea ce se
întâmplă e faptul că nu se mai poate scrie despre
Cabala fără Idel, indiferent dacă ajungi să fii critic
sau apologet al operei sale.
Această stare de fapt este pusă în evidență și
de Daniel Abrams în articolul A critical Return to
Moshe Ide’ Kabbalah: New perspectives: An
Appreciation sau de Ron Margolin în Moshe
Ide’ Phenomenology and its Sources. Un alt
exemplu care vine să nuanțeze și să evidențieze
originalitatea demersului lui Idel și modul în care
acesta reușește să evidențieze filonul cabalistic al
unor opere majore ale gîndirii evreiești este și
articolul lui Sandu Frunză Aspects of the
connection between Judaism and Christianity in
Franz Rosenzweig's philosophy. În The Star of
Redemption, Rosenzweig operează cu trei
concepte fundamentale: creație, revelație și
mîntuire. Analiza filosofică a acestor concepte nu
poate ocoli demersul pe care Idel îl face în
încercarea de a evidenția faptul că modul în care
Rosenzweig formulează aceste structuri este
inspirat din surse cabalistice.
Lărgind puțin lucrurile, aș dori să mai relev
faptul că diferența majoră, sesizabilă, dintre
Scholem și Idel în studiul Cabalei, așa cum ne
apare după lectura acestui număr omagial, este că
Scholem are o viziune monolitică, o metodologie
esențialistă, pe câtă vreme Idel are o viziune
plurivocă, o metodologie „eclectică”.
Ar mai fi de spus că pentru Idel gândirea,
praxisul și scriitura maeștrilor cabaliști trebuie
studiate sub aceeași grilă axiologică. Impactul pe
care îl au analizele lui Idel relevă că gîndirea
acestuia trebuie privită și prin prisma importanței
contribuției sale la studiul fenomenului religios în
general, nu numai în studiul Cabalei.	■
24
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
Sub semnul pentadei
| de vorbă cu academicianul Alexandru Surdu
Academicianul Alexandru Surdu împlinește, pe
data de 24 februarie 2008, vârsta de 70 de ani, o
vârstă a maturității intelectuale și filosofice. Prin
vasta sa operă de investigație filosofică, operă a
cărei armătură conceptuală s-a cristalizat prin
cercetări logice profunde și sistematice, având astfel
platforma necesară elaborării unui sistem filosofic
propriu, fapt unic în peisajul filosofic românesc sub
semnul pentadei. De altfel, a și apărut primul
volum al acestei doctrine «Problema transcen-
denței», Editura Academiei Române, București,
2007. Ne bucurăm sincer să fim contemporani cu
un filosof român în viață.
Teodor Vidam: Dispunem, în mod normal, de
cinci degete la o mână, circumscrisă în cerc, simbol
al perfecțiunii, ființa umană atinge în cinci puncte
circumferința acestuia, dar avem numai cinci
simțuri? Nu cumva unificarea acestora (fondul
aperceptiv) care duce la sine e făcută posibilă de un
al șaselea simț, cel intern?
Alexandru Surdu: Discuțiile despre numere și
semnificația lor au rămas, de la pitagoreici până în
zilele noastre, interesante și chiar captivante, mai
ales după ce au fost puse în joc aplicațiile lor
neașteptate, în arhitectură și estetică în genere
(pictură, sculptură etc. o parte dintre ele fiind
menționate în Pentamorfoza artei), dar și mai
curios, în fizică și astrologie. Nu există încă o
disciplină științifică riguroasă a numerologiei, adică
a numerelor în genere cu semnificațiile lor
categorial-filosofice (Unul primordial etc.),
aritmetice, geometrice, fizice și, firește, a
multiplelor combinații posibile cu tot felul de
numere. Există mai mult lucrări despre
semnificațiile mistice și oculte ale numerelor,
neagreate, firește, de către poziționiștii scientiști.
Oricum, una dintre problemele perene ale
numerologiei a fost aceea a numerelor privilegiate și
apoi, într-o formă sau alta, a consecințelor pe care
le implică acceptarea unor astfel de numere.
Pitagoreicii cunoșteau Soarele și șapte planete, dar
considerau că trebuie să mai existe încă două
pentru a fi zece. Și, începând cu Aristotel, s-a tot
râs de pitagoreici până în 1930 când a fost
descoperită a noua planetă (Pluton), după a opta
(Neptun, în 1846). Ce s-ar mai fi distrat pitagoreicii!
În legătură cu “simțurile”, de data aceasta în
spirit aristotelic, este vorba despre cele cinci care au
organe corespunzătoare și, mai recent, localizări
cerebrale, spre deosebire de simțul orientării,
echilibrului etc. Facem abstracție aici de
considerarea eronată a epifizei (glanda pineală) sau
a timusului ca “organe” ale unor simțuri.
Perspectiva sinergetică a psihologiei și mai ales a
parapsihologiei, adică a cumulărilor energetice,
asociate, exercitării simultane intensive a organelor
de simț în anumite condiții limită (ca moartea
aparentă) care ar legitima stările de conștiință
transpersonală, ar sugera ceva de genul obțineri
unuia sau a mai multor simțuri relativ diferite de
cele obișnuite sau care să aibă o altă funcționalitate.
Ele nu pot fi însă experimentate.
A vorbi despre un “simț” al simțurilor în
accepția curentă nu este altceva decât a pune în
discuție starea de conștiință, care însă nu este
corespunzătoare simultan pentru toate cele cinci
simțuri, prioritare fiind văzul și auzul. De unde și
expresia: “era numai ochi și urechi”.
Logico-metodologic nu contează numărul
degetelor, planetelor sau simțurilor, ci posibilitățile
de combinare a două entități, elemente, forțe etc.,
opuse sau contrare, cu predominanța uneia sau a
celeilalte, cu echilibrarea, anularea sau integrarea lor
în formațiuni binare, triadice, tetradice sau
pentadice. Aici se dovedește că formațiunile cu mai
mult de cinci componente, momente, faze etc. sunt
reductibile la cele pentadice sau subpentadice
(6=3x2; 2+2+2; 4+2; 5+1, ...), fără să ofere alte
posibilități combinatorice. Aceasta, în ciuda faptului
că numerele mai mari de cinci aveau și mai au încă
semnificații mistice. Este cunoscut însă că și misticii
apreciau valențele numerelor mai mari decât cinci
apelând la combinații de numere sau figuri
geometrice subordonate: Steaua lui David = două
triunghiuri; Septenarul = triadă + tetradă;
Octonarul = Unu (divinitatea) + trei (sufletul) +
patru (trupul) ș.a.m.d.
-	Triunghiul semiozei a lui Ch. S. Peirce permite
printr-o înlănțuire logică accederea la adevărul
corespondență a lui Aristotel. Cum se poate ajunge
la un adevăr moral evident prin el-însuși?
-	Referința la pragmatism în legătură cu
adevărul moral este potrivită din mai multe motive.
Cel mai important este legat de faptul că
pragmaticii nu se referă la Existența nemijlocită,
adică la situații obiectuale preexistente enunțurilor
despre ele, ci la Existența Reală, adică la situații care
urmează a fi realizate pe baza unor enunțuri (idei,
teorii etc.). Și, în al doilea rând, se referă la situații
utile, favorabile pentru cel care le înfăptuiește. Din
această cauză se consideră că adevărul este un fel
de specie a binelui. Numai că și minciuna sau falsul
poate să le producă unora binele, ceea ce separă
pragmatismul de moralitatea în accepție
tradițională.
Nici enunțurile morale nu se referă de regulă la
situații preexistente, iar când o fac, presupun
adecvația inversă a situației preexistente la enunțul
moral. Dar situația nu poate să fie adevărată sau
falsă, ci adecvată sau inadecvată enunțului moral,
față de care situația sau fapta este considerată
morală, sau nu. Dar enunțul moral este adevărat
sau nu? Adică, tradițional vorbind, poate fi și el
confruntat cu ceva, căruia să-i corespundă sau să
nu-i corespundă?
Aici se manifestă deosebirile moralității față de
pragmatism. O faptă poate să fie morală chiar dacă
produce (și chiar o face de regulă) mai mult răul
decât binele celui care o realizează, iar adevărul
enunțului nu depinde cu nimic de binele acesta și
nici falsul de contrarul binelui.
Dar enunțurile morale sunt de regulă imperative
și, ca și cele pragmatice, se referă la realizarea unor
situații sau fapte inexistente încă. Cele “adevărate”
pragmatic sunt cele care produc binele. Cele
morale, care nu depind nici de bine, nici de rău, nu
devin adevărate prin realizarea faptelor și nici false
prin nerealizarea lor (indiferent de consecințe). Mai
ales că majoritatea nu sunt îndemnuri de a face, ci
sunt interdicții, de genul celor daimonice care îl
opreau pe Socrate să facă ceea ce nu ar trebui. Iar
acest “ar trebui”, cu referință nedeterminată,
plasează disenția într-un domeniu nu numai
“dincolo de bine și de rău”, ci și dincolo de adevăr
și fals. Căci, “ar trebui” este diferit de trebuie să fie
(bine sau rău), ca și de este sau nu este (adevărat
sau fals).
-	Diferențele calitative dintre limbă și limbaj
readuc în prim plan raporturile dintre național și
universal. Cum considerați Dvs. aceste raporturi în
prezent?
- Generalizarea limbajului simbolic de tip logico-
matematic în domeniul științelor, ca și impunerea
unei limbi (ca engleza) și a câtorva (ca germana și
franceza în sfera occidentală) reprezintă o soluție
firească (nu există geometrie, să zicem, de limbă
engleză sau germană) și chiar tradițională (cazul
limbii latine sau grecești în Evul Mediu). Rămâne
însă filosofia și literatura, mai ales poezia, care au
particularități lingvistice naționale. Dar mai sunt și
alte mijloace de exprimare, mai ales artistice:
muzicale, picturale, sculpturale, arhitecturale,
dansuri, jocuri, obiceiuri, tradiții, vestimentație și,
firește, credințe.
Dacă există tendința universalizării științifice, cu
reflexul globalizării (cel puțin de principiu)
economice, se impune totuși tendința paralelă a
particularizării culturale. Este greu de spus cine
câștigă competiția universalizării, chiar dacă ține de
limba predominant științifică. Pentru moment are
câștig de cauză puterea militară, căreia i se iartă
toate fărădelegile. Ceea ce nu înseamnă că acestea
vor fi și uitate: agresiunea, minciuna, crima.
Dar toate acestea țin, spenglerian vorbind, de
civilizație și nu de cultură. Cine nu prinde trenul
civilizației sau ajunge numai la ultimele vagoane,
scapă mai ușor de obișnuitele deraierii parțiale și are
speranța salvării, dacă sare la timp, de la
catastrofele feroviare periodice. Dacă nu este grăbit,
așteaptă trenul culturii sau, vorba lui Aristotel, mai
bine merge pe jos.
-	Cum ne putem salva de la spusa lui P. Valery
“Intre neant și pura întâmplare / Eu m-am născut
un semn de întrebare”?
- Este tot mai evident că, în ciuda oricărei
aparențe de petrecere a lucrurilor la întâmplare,
Existența Reală, adică ceea ce realizează omul din
Existența nemijlocită cu care l-a înzestrat Divinitatea
sau, pentru atei, pura întâmplare, este o construcție
care se face după un anumit plan. O construcție
grandioasă care se ridică unde trebuie sau este
coborâtă, pe alocuri, unde se dorește. Se face, cum
se zice, cu compasul și cu echerul. Sunt puțini aceia
care înțeleg ce se petrece și chiar mai puțini aceia
care fac planurile petrecerii. Oamenii obișnuiți se
împart astăzi după cum se comportă față de mersul
lumii, intră pe fluxul ei, plutind mai departe sau se
opun, rămânând izolați și dispersați sau fiind
scufundați de valuri. Lingvistic vorbind, trec de la
limba rusă la limba engleză, uitându-și
naționalitatea; de la salopetă la blugi ș.a.m.d.
Ceea ce rămâne ca un semn de întrebare este
țăranul. Care, într-adevăr, nu mai înțelege nimic. El
a stropit cu sudoare și sânge fiecare palmă din
pământul acestei țări, pe care l-a considerat sfânt.
Or, vede astăzi că nu mai are niciun preț. Îl lasă în
paragină și pleacă. Se așterne pustiul peste sate,
doar la răscruci de drumuri nămoloase mai vezi
acele ciudate monumente străjuite de vulturi pră-
fuiți de vremuri, pe care mai poți citi cu greu acea
inscripție bizară: “Spuneți generațiilor viitoare că
noi am dat aici jertfa supremă pe câmpul de
onoare!”. Cu timpul se va șterge semnul exclamării
și va rămâne subînțelesul și, din păcate, atât de
omenescul semn de întrebare.
Interviu realizat de
Teodor Vidam
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ideal °i generație
începând cu acest număr, revista Tribuna publică opiniile mai multor tineri despre idealul
(idealurile) vârstei °i ale generației lor, uneori văzute °i de alții. întâmplător, autorii sunt studenți
(Facultatea de științe Politice, Administrative °i ale Comunicării), liberi, prin urmare, mult mai liberi °i
mai sinceri cu visele, decepțiile °i utopiile lor. Sinceritate care presupune, implicit, o invitație la dialog.
Pe o temă °i mai multe întrebări trecute, uneori cu indiferență, în subsolul paginilor de istorie °i
cultură românească. Faptul că toți vor absolvi foarte curând poate fi de bun augur pentru schimbarea
de optică privind abordarea mai direct-pragmatică a ideilor de valoare °i succes. Fără să fie,
deocamdată, un grup de creație, autorii, găzduiți acum de revistă, aspiră deja la o identitate proprie.
Câțiva sunt, de puțină vreme, inițiatorii unei publicații cu program. Sub un titlu (Contact
Cultural/Light), sugerând litera °i spiritul civilizației fast-food, ei propun reactualizarea modei pop-art
șaizeciste din perspectiva realităților contemporane românești. în ultima instanță, tot un dialog între
forme culturale °i generații. Le spunem bun venit! (Aurel Sasu)
Trecutul, muză pentru
idealuri
| Dona Săsărman
Toată lumea polemizează pe marginea crizei
politice din România, fără să con°tientizeze
că generația de oameni politici din anii ’90
este o epavă incapabilă să propulseze țara spre
democrație și dezvoltare. Ca de obicei, pătura
societății care reprezintă cu adevărat viitorul
României este marginalizată. Studentul este vârful
de lance al noii elite intelectuale, singurul capabil
de a reactualiza cultura, creația artistică și
originalitatea. Tot el își pune la bătaie potențialul
pentru a-și demonstra valoarea în competiții acerbe.
Pentru că la asta se reduce, în secolul XXI,
percepția fiecărui tânăr asupra unui viitor profitabil
- la competiție, pulsată de competență, de
urmărirea intereselor și de o energie debordantă,
care-l ajută să realizeze zece lucruri pe minut și îl
propulsează spre îndeplinirea idealului impus forțat
de către societate: conturarea unei cariere și
achiziționarea lucrurilor materiale menite să-i ofere
confort.
„Idealul generației tinere ține în primul rând de
realizarea din punct de vedere profesional. Este
domeniul care îi interesează cel mai mult pe copiii
noștri, dar și cel mai nesigur la ora actuală, oferit
de societatea noastră. Cultura lor se limitează la
domeniile care țin de specializarea profesională
pentru care se pregătesc, iar politica (mai bine zis
balamucul politic de la noi) nu îi interesează. De
idealuri sentimentale nu se pune problema. Idealul
generației mele, din acest punct de vedere, era
întemeierea unei familii, dar nu cred că îi
caracterizează pe tinerii noștri, cel puțin nu până la
28-30 de ani”, mărturisește Liliana Cleja, cu chipul
bântuit de o umbră de nostalgie, dar cu ochi
abătuți, din care se revărsa o dezamăgire continuă
față de transformările pe care le-a suferit lumea în
două decenii. Când i-am propus tema discuției, a
schițat un surâs amar: „În tinerețe, mi-am permis să
visez fără pregetări. Îmi doream să devin
stewardesă, pentru că îmi plăcea ideea de a zbura și
de a cunoaște meleaguri, culturi și tradiții noi. De
fiecare dată îmi tresărea inima când urmăream cu
privirea un avion trecând cu nonșalanță la mii de
metri în aer. Mai târziu, idealul meu s-a lovit
violent de cel al regimului comunist și am ajuns să
lucrez într-o fabrică, nopți întregi, înconjurată de
praf, mașinării și eprubete. Odată cu anii ’90, m-am
trezit înotând într-o libertate pe care nu știam s-o
mânuiesc, în mijlocul unor idealuri și valori noi cu
care nu mă identificam deloc. Era prea târziu
pentru mine”, povestește rar, cu un ton resemnat,
femeia, din scaunul ei de funcționar public, scaun
pe care nu l-a părăsit de 15 ani. Aceleași sentimente
sunt împărtășite de Ioan Genți, zugravul de la 4,
cum este numit de vecinii lui care îi alimentează
existența financiară. Mărturisește că perioada post-
revoluționară l-a dezorientat, că trecerea bruscă de
la un trai modest al oamenilor la modernizarea și
tehnologizarea serviciilor, schimbarea totală a con-
ceptului de educație și goana oarbă a oamenilor du-
pă agoniseală îl fac să se simtă infim, depășit, în ne-
concordanță cu secolul XXI: „Eu am crescut într-o
familie simplă, la țară, unde învățăturile cele mai de
preț pe care le-am primit de la părinți au fost
bunul-simț, modestia și pofta de muncă. Idealul mi
l-am îndeplinit, am un apartament pentru mine și
familia mea, o slujbă care-mi permite să ofer soției
și fiicei un trai decent și o mașină Dacia care-mi
este un camarad de nădejde de 15 ani. Ce să-mi
doresc mai mult? Să mă simt solidar cu aceste
vremuri? Nu pot ține pasul cu viteza cu care se
schimbă lucrurile în țara asta”.
Am impresia că există o prăpastie
incomensurabilă între generația tânără și cea
precedentă, ale cărei efecte sunt resimțite de
exponenții celei din urmă, iar factorul responsabil
este, încă o dată, pragmatismul și superficialitatea
ca valori absolute ale prezentului, care împiedică
generația actuală să își exploateze plăcerea de a
visa: „Dacă îți permiți sa rămâi idealist, cu valori
morale mărețe, îngropat în straturile abstracte ale
existenței, te descoperi, încetul cu încetul, inutil,
neîncadrat în societate, strâmtorat financiar și în
relațiile sociale”, recunoaște cu un amalgam de
revoltă și resemnare în voce, Paul Haran, care, după
absolvirea Facultății de Teatru din Cluj-Napoca, cu
doi ani în urmă, a rămas liber-profesionist, după
câteva încercări zadarnice de a profesa în domeniu .
„Nu îți mai permiți să ai idealuri nobile și creative
în ziua de astăzi și nu știu de ce m-am încăpățânat
să cred în continuare că voi putea supraviețui
decent urmându-mi visul. Oamenii nu mai au timp
pentru cultură autentică, Guvernul nu investește
suficient în teatru, pentru că toată lumea se axează
pe domenii profitabile, ca publicitatea sau IT-ul.
Cine mă mai bagă și pe mine în seamă, cu
idealurile mele stupide?”.
Confuzia seamănă obscuritate și regres, în care
lumea ajunge să fie altceva decât ceea ce este.
Existând o neconcordanță între cele două straturi
ale ființei umane, cel superficial și cel esențial,
suntem tentați să optăm pentru cel mai simplu de
„purtat” conform modei societății actuale: cel
superficial perceput ca esențial. În contextul vitezei
cu care realizăm totul, al interesului pentru efectul
imediat, dar efemer, pierdem consistența lucrurilor
și profunzimea iubirii în toate formele ei.
Particularizând, iubirea pentru artă, cultură și
valorile lor se pierde în amalgamul de preocupări
lipsite de substanță în care ne lăsăm absorbiți. Se
pare că există din ce în ce mai puțini oameni care
își păstrează intact impulsul creator și îl
materializează. De aceea avem nevoie de câte un
imbold, o reactualizare a acestei valori în interiorul
nostru. Dar prin ce s-ar putea realiza această
reactualizare? „M-am lasat corupt fără să vreau de
atracția realizării palpabile a unei fericiri proxime,
m-am lăsat atras de tendința aceasta a României
spre imitație, spre «americanism». E periculoasă
puterea banilor care primează în fața culturii, însă
am ajuns la concluzia că e de ajuns să mă îndrept
spre bunătate și dreptate singur. Mi-am dat seama
că singurul lucru important în viață nu e cariera și
că ea trebuie percepută ca fiind un simplu mod de
supraviețuire și nu un scop în sine. Idealul pe
termen lung care contează cu adevărat este pentru
mine întemeierea unei familii și umplerea golului
sufletesc, de care generația mea suferă, cu credința
în ceva nesuperficial și lipsit de efemeritate. Oricine
poate ieși din vârtejul activităților care distrug
substanța sufletească. Dacă oamenii nu reușeșc să
găsească resurse în ei, pot căuta oricând ajutor în
exterior”, afirmă cu tărie și convingere Horațiu
Iakab, student la Facultatea de Teologie din Cluj-
Napoca.
Iată încă o dilemă a generației: unde se găsesc
modele care să însumeze aceste virtuți și să ne
deconecteze de la activitățile ușuratice care ne seacă
energia? La televizor, care ne îmbolnăvește psihicul
prin dependența de hrana informațională atât de
vitală omului modern? Zgura care ni se furnizează
pe cale televizată ne pervertește rațiunea, ne
manipulează să venerăm „modelele” propuse de
devoratorii de rating: violență, inepții, sexualitate,
limbaj suburban, imbecilități crase. „O șansă
aparentă de a găsi modele pare a fi presa serioasă,
cotidianele pline de subiecte importante cu care se
confruntă națiunea, realizate de oameni culți,
competenți și credibili. Din păcate, asta ar trebui să
însemne presa în teorie. Însă dacă ești puțin analitic
și nu servești fiecare informație brută dintr-un ziar
fără să o fi trecut prin filtrul minții, realizezi că și
în presă există înșelătorie, manipulare, satisfacerea
intereselor sponsorilor, ascunderea de informații,
perierea lor și multe altele. Eu unul nu pot numi o
singură publicație nepărtinitoare, cu jurnaliști
eminenți din punct de vedere moral, care ar putea
constitui modele reale pentru generația aceasta”,
recunoaște Horațiu, mândru de capacitatea sa de a
intui și îndepărta iluzia adevărului și a moralității
care, din păcate, acaparează tot mai multe victime.
Nici politica de astăzi nu reprezintă o sursă de
inspirație și un exemplu de etică și credibilitate, iar
exponenții ei se întrec în corupție, se pierd în
scandaluri, își pierd responsabilitatea vizavi de
promisiunile făcute electoratului. Istoria statelor
lumii enumeră o serie de personalități politice
marcante pentru evoluția politică și socială. Un
Churchill ori Kennedy și-au pierdut urma demnă de
urmat printre succesori. În prezent, politicienii
demonstrează că sunt doar lideri ai gafelor, ai
compromisurilor și ai șantajului, marionete ghidate
după stereotipuri bazate pe interese meschine și nu
pe motivația de a schimba ceva cu adevărat.
Radu Meza, student la Jurnalism, nu crede în
viziunea apocaliptică asupra scenei politice
românești: „Există de bună seamă modele în
politică, doar că nu sunt scoase în față, fie din
cauză că nu au susținere financiară, fie pentru că
din punctul de vedere al celor ce i-ar putea scoate
în față, ar fi prea greu de controlat, nefiind
atacabili. Un bun exemplu mi se pare Crin
Antonescu, dar nu e singurul. În mod sigur va avea
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
o ascensiune destul de substanțială în anii următori
dacă PNL vrea să câștige credibilitate prin oameni
politici inatacabili și cu o cultură civică și politică
demnă de un politician de vârf, spre deosebire de
amatorii vehiculați în Guvernul actual. După cum
spuneam, mai sunt și alții, oameni ceva mai tineri
care, nefiind legați conjunctural de pete ale
trecutului, pot face politică cu eleganță. Evident
niciun om politic nu va fi niciodată în afara
interesolor vreunui grup sau altul. Nici nu e
normal, până la urmă politica e în strânsă legătură
cu jocul economic. Important este însă că există
oameni educați, care gândesc jocul politic așa cum
ar trebui, cu eleganță, punând accent pe negociere,
respectând liniile de interes ale grupurilor care-i
sprijină fără a se arunca în populisme penibile,
injurii care fac viața politică romanească din ultimii
18 ani să semene cu un bazar al bișnițarilor, care
trebuie purificată de epavele comunismului și
revigorat de tineri cu orizonturi deschise”.
Dacă politica își ascunde elitele-model care ar
putea folosi drept exemplu pentru formarea unei
educații, pentru conturarea principiilor, a moralității
și a idealurilor, probabil că alte domenii ar putea să
înlăture această lacună. A rămas literatura și poezia
ca sursă de cultură, însă și acestea sunt anihilate de
consumism: „Au fost întotdeauna două literaturi și
două publicuri, două standarde artistice care s-au
dezvoltat paralel, însă scrierile comerciale tind să
câștige tot mai mult teren în detrimentul celor
clasice și serioase, care au capacitatea de a forma
din punct de vedere intelectual. Noi, elitele
intelectuale, o disprețuim pe a doua ca fiind
coruptă, făcută pentru bani și pe placul unui public
incult. Dar și în literatura mare se scrie prost, iar pe
de altă parte, la vârf, literatura «populară» a dat
uneori capodopere. Scrierile «comerciale», «de
consum» sunt un gen deosebit de literatură, cu
legile ei proprii. Nici ea nu e mereu stupidă; și ea
se adaptează unor gusturi mereu schimbătoare. Și
problema nu e dacă se mai citește astăzi, ci ce
anume se citește”, opinează Bogdan Caman, un
tânăr scriitor care se gândește să-și modeleze
oarecum idealul de a face literatură perenă și să
opteze în schimb pentru artă de moment,
nepretențioasă, dar cât se poate de profitabilă:
„Dacă un mare scriitor ca Mircea Cărtărescu și-a
încălcat principiile și a consimțit la producerea unui
best-seller, De ce iubim femeile, înseamnă că s-a
săturat să aibă un trai mizerabil de scriitor genial,
însă neapreciat și s-a pretat tendințelor pentru a ieși
la suprafață, din punct de vedere al popularității,
dar și financiar. Chiar dacă îți scade stima de sine
abdicând de la propriul potențial și propriile
principii, faci compromisuri pentru a te adapta la
preferințele publicului. În plus, romanele best-seller
se ecranizează cel mai des”.
Din păcate, nici cinematografia nu mai are
consistența de odinioară, bazată pe un scenariu care
pune inteligența și capacitatea analitică la bătaie,
creionată de replici și personaje memorabile. Totuși,
tinerii au speranța ca întotdeauna va exista câte un
film sau o carte bună care să satisfacă setea de
cultură și artă de calitate: „Un film realizat într-un
mod inteligent poate să comprime câteodată mai
multe idei decât o carte și în plus îți oferă imaginea
care se întipărește în minte mai bine decât lectura.
Dar mi-e greu să le separ, pentru că au fost și mai
sunt amândouă principalele surse de cultură pentru
mine. Nu vreau să discriminez internetul, care
însumează o infinitate de informații valoroase, însă
cultura și educația adevărată mi-au oferit-o
indubitabil autorii clasici, ale căror scrieri
consistente nu se regăsesc în literatura de astăzi și
cu atât mai puțin pe internet. O altă categorie de
lectură importantă este cea a duhovnicilor, care au
așternut pe hârtie o parte din experiența revelatorie
și din liniștea lor sufletească”, concluzionează
Horațiu lakab, un tânăr pentru care dezvoltarea
intelectuală și morală se face preponderent din
sevele creației istorice.
Pătura jună a societății pare debusolată și
decepționată de locul care i se rezervă în sistemul
social actual. Tinerii intelectuali chemați să deschidă
orizonturile culturale ale unui stat care nu oferă sa-
tisfacții materiale și imateriale își simt destinul
șubrezit și incert. Îngropați în nimicnicia existenței
cotidiene, ajung să simtă lipsa substanței spirituale
vitale pentru împlinirea unor idealuri profunde, fapt
care presupune o continuă introspecție pentru
descoperirea esenței sufletești creatoare. Aceste va-
lori se află însă la polul opus stilului de viață puter-
nic promovat astăzi. Secolul XXI tinde spre un
dezmăț mediatic care îl transformă într-o muză pen-
tru pamflet și sădește în tânăra generație senti-
mente de kitsch și mediocritate, marginalizând în
același timp predecesorii copleșiți de valențele soci-
etății aflate intr-o necontenită și haotică reformă.
Atât relația cu propriul sine, cât și relațiile
interumane s-au degradat valoric, și-au pierdut
aievea capacitatea de pătrundere și înțelegere. Într-o
continuă luptă pentru însușirea superficialității -
condiție primară a succesului - și pentru adaptarea
la tehnologizarea și robotizarea continuă a
societății, există momente de luciditate, de revelație
a tragicului în care ne îngropăm conștient și voit. În
aceste momente de revelație ies la suprafață
idealurile reale, râvna către revenirea la natura
internă, ascunsă a sentimentelor, la dimensiunile
inperceptibile nemijlocit ale lucrurilor și, mai ales, la
reîntoarcerea în timpurile care prețuiau creația ca
principală formă de exprimare a individualității și a
valorii umane. Idealul ultim și foarte rar
conștientizat al tinerilor este întoarcerea la trecut.
■
corecții
Cronica lui Groza
| Sorin Nemeti___________________________________
Istoria românilor oferă autorilor moderni
multiple posibilăți de reconstituire. Lipsa
izvoarelor scrise explicite din perioada cuprinsă
între părăsirea Daciei de către romani (sec. III p.
Chr.) și apariția primelor state medievale românești
(sec. XIV p. Chr.) lasă spațiu de desfășurare
istoriilor apocrife. Cronica lui Huru este un astfel
de exemplu de istorie apocrifă: apărută în 1856 în
tipografia lui Gh. Asachi, cronica ar fi fost redactată
în latină de marele cancelar al lui Dragoș, Huru,
preluând un text mai vechi al campodux-ului
Arbure. Exemplarul tipărit la 1856 era o traducere a
vel spătarului Clanău din vremea lui Ștefan cel
Mare. Ni se spune cum în momentul retragerii
aureliene locuitorii s-au îndreptat spre Iași unde o
mare adunare a hotărât întemeierea unei republici
după model roman, rămânerea pe loc și rezistența
în fața barbarilor. Cronica este azi considerată un
fals «rezultat din fabrica de documente a familiei
Sion» (L. Boia, Istorie și mit în conștiința
românească, București, 1997, p. 34-35) și vreun alt
document similar dacă ar fi descoperit azi ar trebui
considerat de asemenea fals și apocrif.
Totuși, există și alte medode pentru popularea
«mileniului întunecat» cu realități istorice românești.
Una ar fi cea urmată de conferențiarul universitar
Andrei Groza în lucrarea O istorie necunoscută a
românilor (secolele III-XIV). Schiță, Ed. Civitas,
Chișinău, 1997. Concluziile la care ajunge
cercetarea sunt formulate încă de la început pentru
că sunt prestabilite. Sunt puse niște întrebări-cheie:
unde a dispărut timp de 700 de ani (sec. III - X) un
popor atât de numeros? și cum de românii și-au
întemeiat state doar în secolul XIV?. Se răspunde
direct și lămurit la întrebările formulate prin
concluziile care preced „cercetarea” istorică. Acestea
ar fi: Dacia nu a fost abandonată în secolul III și a
rămas parte a Imperiului până la începutul secolului
VII, la răscrucea secolelor VIII-IX se constituie
primul stat român pe un teritoriu vast din zona
Balcanilor, Dunărea mijlocie și nordul Mării Negre,
cel mai mare stat din Europa în secolul X; în
secolele VIII - XI izvoarele îi numesc pe români
roșii, bulgari, myssi și vlahi, slavii și maghiarii le-au
fost supuși iar bulgarii și-au însușit o mare parte
din istoria românilor; la sfârșitul secolului XI statul
român dispare și va fi reînființat de frații Asan la
sfârșitul secolului XII (p. 5-6).
Cum ajunge istoricul moldovean la asemenea
concluzii este destul de limpede din înșirarea lor.
Anume printr-o lectură arbitrară a izvoarelor
constând în înlocuirea tuturor etnonimelor din
textele literare (ruși, bulgari etc.) cu cel de „român”.
Să urmărim pașii istoricului în această
Quellenforschung. Considerând că ideea părăsirii
Daciei de către Aurelian este datorată teoriilor
istoricilor maghiari și austrieci de la răscrucea
secolelor XVIII-XIX, autorul reia textul lui
„Vopiscus” (adică Historia Augusta, Vita Aureliani,
39, 7) și îl citește foarte personal. Textul în
traducere română sună așa: „Văzând că Illiricum e
devastat și Moesia ruinată, (Aurelian) a părăsit
provincia întemeiată de Traian peste Dunăre, Dacia,
pierzând speranța de a o mai putea menține,
retrăgând armata și provincialii”. A. Groza crede
însă că „avem de-a face cu o eroare comisă de
istoricii contemporani pe parcursul secolelor (sic)
în timpul transcrierii lucrărilor lui Eutropius și
Vopiscus, sau chiar cu un fals comis cu bună știință
și destul de iscusit. A fost omis un prefix dintr-un
singur cuvânt, anume prefixul ne din cuvântul
nepierzând... ”(p. 11). Și autorul modifică textul
introducând prefixul pierdut: „...Dacia, [ne]pierzând
speranța de a o mai putea menține, retrăgând din
ea armata și pe provinciali”. Mulțumit de punerea
la punct a falsificatorilor conchide: „Cât de mult
contează un singur prefix!?” (p. 12). Trecând peste
faptul că întreaga frază în traducere română nu mai
are sens după corectare/ adaptare trebuie totuși
menționat că cele două texte din secolul IV care
păstrează fraza în această formă și cu aceste
expresii (Eutropius, Breviarium ab Urbe condita, 9,
16 și Historia Augusta) sunt scrise în latină și au
fost copiate și editate în latină. Cum vastatum
Ulyricum ac Moesiam deperditam videret,
provinciam Transdanuvianam Daciam a Traiano
constitutam sublato exercitu et provincilibus
reliquit, desperans eam posse retineri... Cred că
desperans din textul latin nu poate fi nicicum
tradus prin „nepierzând speranța”.
Cu această mostră de critică de text ne putem
face o opinie despre validitatea argumentației.
Alte aserțiuni completează tabloul: în secolul IV
„teritoriul dintre Carpați, Dunăre și Prut este inclus
în componența provinciei Dacia” (p. 13); vorbind
despre hunii veniți în zonă în secolul V autorul ne
F
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
anunță în treacăt că „o analiză mai minuțioasă a
izvoarelor istorice ne permite să conchidem că
aceștia nu erau huni, ci slavi” (p. 14). După ce
aflăm că „romanii, nimeriți sub controlul gepizilor,
practic nu erau strâmtorați cu nimic”, plătind doar
impozite „nu prea mari” (p.17) ajungem la sfârșitul
unității romanice balcano-dunăreano-carpatice, la
începutul secolului VII cand slavii și avarii se așea-
ză la stânga și la dreapta Dunării iar Bizanțul pier-
de definitiv controlul asupra Daciei (p. 20). Tabloul
este în linii mari similar cu reconstituirea istorică
curentă care presupune subzistența nucleelor de
populație latinofonă autohtonă, coexistența cu gru-
purile alogene în migrație și un oarecare control al
Imperiului Roman târziu/Bizantin asupra zonei de
la nordul Dunării. Singura diferență la dl. Groza
este că pune accentul pe această apartenență a
zonei la Imperiu (de facto? din punct de vedere
administrativ?). Ideea este subînțeleasă în text și
indusă cititorului.
Deși în textele referitoare la secolele VII - IX
„românii” nu sunt atestați, dl. Groza susține totuși
în capitolul II că acum s-a constituit primul stat
român. Rezolvă acest paradox prin identificarea
românilor din stânga Dunării cu populația mențio-
nată sub numele de roșii și bulgari. Aceste popula-
ții pomenite la asediul Constantinopolului din anul
813 au fost identificate prin „deplasări deochiate”
de către istoricii ruși și bulgari cu strămoșii lor.
Autorul susține că „nu există nici un izvor care ar
arăta că roșii (rosî) din secolele IX-X sunt de neam
slav” și îi identifică cu românii. Roșii provine de la
culoarea roșie și sunt aduse pentru susținerea echi-
valării român - roșu o serie de toponime și oroni-
me din spațiul românesc (gen Piatra Roșie, Turnu
Roșu, dar și Târgu Mureș = „Târgul din Munții
Roșii”) „Mai târziu, spune dl. Groza, slavii de
răsărit, adică rușii, și-au însușit nu numai numele
strămoșilor românilor - roșii, ci și o parte din isto-
ria lor” (p. 24-27). După o demostrație prea alambi-
cată pentru a putea fi rezumată aici, autorul ajunge
la aceeași concluzie și în ce privește etnonimul
bulgari: sub acest nume erau atestați românii
(p. 27-30). Astfel, misterul primului stat român din
secolul IX este dezvăluit: în 811 „teritoriul dintre
Dunăre, râul Drina și munții Rodopi trece sub
controlul statului român.(...) În urma analizei
izvoarelor istorice scrise, de proveniență arabă și
bizantiniană, publicate și tălmăcite de autori con-
temporani, se poate conchide că acest stat româ-
nesc se numea Rum, iar locuitorii băștinași ai lui
- rumâni (români). Aici putem întrevedea o legă-
tură directă între denumirea Rum, capitala Impe-
riului Roman - Roma și numele primului con-
ducător al statului român - Crumus”. (p. 31-32).
Capitolele III și IV tratează problema „dezvoltării
statului și poporului român” în timpul lui
Simeon (p. 40-46) și Petru (p. 47-50), iar capitolul
V despre destrămarea statului român la în
ceputul secolului XI (p. 51-55). Sunt, în fond,
istoria pe scurt a primului Țarat bulgar. Lucrarea
se încheie cu o prezentare pe scurt a istoriei celui
de-al doilea Țarat, cel al Asăneștilor (p. 56 - 63).
Aceasta ar fi o nouă rezolvare a problemei
„statalității” românești în mileniul întunecat. Este o
cronică apocrifă care uzurpă istoria popoarelor
vecine, cu convingerea că face reparații. Nepierzând
speranța că vom înțelege vreodată sensul unor
asemenea producții vom continua să le
inventariem. Ele sunt sortite oricum naufragiului
cultural, relevant este doar momentul apariției și
proliferării lor în acestă epocă de mutații în
discursul identitar.
■
știința și violoncel
Manipulări demențiale
| Mircea Oprită__________
xi tim și chiar ne pare bine că oamenii de
știință urmăresc prin cipuri viața animalelor
sălbatice, lupi, elefanți, balene, rechini,
zburătoare, în fine, specii periclitate și care, dacă
le cunoaștem obiceiurile, pot fi ajutate să
supraviețuiască și să-și repopuleze vechile arealuri
de răspândire. Unele experiențe, însă, nu prea
înțelegi unde duc și, luând cunoștință de ele, e
greu să eviți o alarmantă neliniște. De pildă: o
echipă de la Centrul de cercetare a tehnologiei
roboților din Universitatea orașului Shandong,
China, a raportat de curând că poate dirija
porumbeii prin electrozi minusculi înfipți în
creierul lor. Poate să-i facă să zboare în orice
direcție, după comanda experimentatorului.
Performanță ce nu le mai servește lor,
porumbeilor, controlați astfel de la distanță și
derutați în simțul de orientare pe care îl au de
când lumea și și-l folosesc, singuri, foarte bine.
Experiențele pe cobai și pe diverse alte soiuri
de animăluțe dirijate mai nou cu computerul se
fac, de regulă, în perspectiva unor rezultate aplica-
bile și pe rasa umană. Totuși, mă îndoiesc că
omul de pe stradă conștientizează cât de departe
ajung și cu ce rafinament se aplică uneori aseme-
nea tehnici de manipulare microelectronică. Poate
că nici nu-i pasă prea mult de existența lor,
socotindu-le un domeniu străin de viața lui
obișnuită. Până când e pus la un moment dat în
situația de a le descoperi pretutindeni în jur, în
casă și pe masă, în pachetul de cafea, în cartea de
credit și în hainele abia cumpărate, atârnate
inofensiv pe umerașele din dulap. Nu e tocmai o
glumă: viziunea pe care o au unii asupra unui
viitor foarte apropiat presupune existența unor
microcipuri încorporate în tot ce cumperi, fiindcă
marile firme producătoare au tot interesul să-și
urmărească marfa până la tine, în calitate de con-
sumator. Să-ți studieze preferințele de moment în
funcție de lucrurile pe care dai banii și, bineînțe-
les, să ți le influențeze discret pe cele de viitor,
înclinându-le pe neobservate în direcția pro-
duselor fabricate de ele.
Vor fi, prin urmare, în această viziune maxi-
malistă, senzori electronici cu antenă în toate
obiectele, de la pereții casei la automobil și cărți,
de la pălărie și ghete la ambalajul produselor ali-
mentare. În tot ce se vinde și se cumpără, cu alte
cuvinte. O rețea nevăzută, globală, va scana locuri
private și spații publice, identificând instantaneu
persoane și contabilizându-le obiceiurile, gusturile,
pentru a le putea trimite direct, sub formă de spa-
muri subtile (și irezistibile), reclama la produsele
ce trebuie cumpărate în continuare. Pentru noi,
cei din Est, imaginea lui Big Brother e dureros de
familiară, având în principal conotații politice.
Pentru occidentali, ea tinde să îmbrace forma
unui totalitarism al producției și consumului, care
nici el nu e tocmai lipsit de conotații politice,
fiindcă tot o putere lumească stă și în spatele
marilor ași ai industriei și ai comerțului mondial.
Lumea de azi e plină de obiectele unei
tehnologii ce permite identificarea lucrurilor și
persoanelor. Altele, noi, sunt în curs de realizare,
iar utilizarea lor în scopuri obscur-interesate e
oricând posibilă, în afara legii, în marginea ei, sau
chiar sub acoperirea unor decizii legale dubioase.
Corporațiile au tot interesul să-și alcătuiască baze
de date vaste și complexe, prin care își urmăresc
eficient vânzările, iar informația obținută prin
senzorii miniaturali computerizați poate servi în
modul cel mai profitabil unui asemenea obiectiv.
Ea este cu adevărat la îndemâna marilor concer-
nuri și depinde numai de ele cât de adânc se vor
înfige dirijorii consumului în viața privată, în
intimitatea noastră tot mai amenințată.
Companiile nu vor susține altceva decât că
acționează pentru stricta protecție a consumatoru-
lui, că-l feresc pe acesta de falsuri și de produse
expirate, că datele „personalizate” vor rămâne per-
manent secrete, necăzând nici din întâmplare sub
ochii unor indivizi neautorizați. Că preocuparea
lor pentru tine, cumpărătorul, e una eminamente
umanitară. Camerele de luat vederi ar fi folosite
doar la monitorizarea pașnică a cumpărătorilor
care trec prin magazin sau prin alte spații unde
au fost instalate. Rețeaua de senzori păzește
marfa de hoți și îmbunătățește fluxul
aprovizionării. Dar listele tale de cumpărături,
acumulate cu anii în memoria calculatorului, îți
descriu profilul mai bine decât o poate face cartea
de identitate. Companiile nu vor recunoaște nicio-
dată că-ți țin contul sub strictă supraveghere, îți
controlează de la distanță și în secret frigiderul,
îți alcătuiesc pe neobservate meniuri la care poate
că nici nu te-ai fi gândit. Te ajută, altfel zis, să
bagi mâna adânc în buzunar, pentru ca mecanis-
mul producție-consum să funcționeze neted și
fără oprire.
Tehnica aceasta de urmărire înregistrează și
prelucrează informații care sunt „aur curat” pen-
tru comerciant: cât timp stai la raft, ce obiecte
cercetezi, când îți ridici sau cobori privirea spre
rafturile vecine și de ce. Îți filmează expresia, în
care se distinge reacția ta la un produs sau altul.
Dar microcipurile „active”, înzestrate cu baterie
internă, sunt capabile să emită semnale până la
sateliți, de unde le pot prelua fără dificultate nu
doar poliția, ci chiar și diverși particulari interesați
să adune informații pentru un dosar compromiță-
tor, pentru vreun mic șantaj, pentru te miri ce. Ți
se pot scana de la distanță locuința, garajul,
mașina parcată pe stradă, servieta și buzunarele.
Pe oriunde te plimbi, emiți semnale de identifi-
care prin „senzorii de consumator” lipiți, sub
formă de etichete, pe obiectele abia cumpărate și
pe care le duci liniștit către casă.
„Acolo unde zornăie banul nu mai încape
viață privată”, constată un critic american al aces-
tei tehnologii miniaturale de urmărire, similară cu
codul de bare pe care și noi îl știm. Banul zornăie
cam peste tot în lumea de astăzi, iar la sute de
kilometri deasupra țiuie continuu un satelit.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
28
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Ofensiva biografiilor
ficționalizate
| Ing. Licu Stavri________________________________
■	Continuă să fie deosebit de gustat genul de
roman care ficționalizează biografiile unor perso-
nalități culturale, de preferință scriitori, practicat,
bunăoară, de David Lodge în Author, Author!
(Autorul la rampă!), de Julian Barnes în Arthur &
George, sau de Colm Toibin în The Master.
Recent, în Marea Britanie, Benjamin Markovits a
publicat cel de al doilea episod dintr-o trilogie
dedicată Lordului Byron, ne informează The
Guardian. Intitulat A Quiet Adjustment (O
ajustare tacită), romanul este continuarea
primului volum, Imposture (Impostură), apărut în
2007. Autorul își concentrează atenția asupra
tinerei soții a poetului, Annabella Milbanke,
imaginându-și viața sufletească a fetei de la țară
care s-a măritat cu cel mai celebru poet al epocii,
continuând să viețuiască în umbra lui mult timp
după moartea timpurie a lui Byron. Cunoscutul
poet romantic, ne încredințează recenzenta cărții,
Stephanie Merritt, este înfățișat în roman cu toate
atributele consemnate de istoria literară:
intempensiv, fermecător, crud, violent, pasional.
De altfel, viața și opera lui G. G. Byron au fost
studiate cu atâta zel încât rămâne prea puțin loc
pentru exercitarea imaginației autorului de
ficțiune. Interesantă, în cazul lui Markovits, este
opțiunea pentru personajul pivotal al episodului.
Byron se hotărăște să o ia de nevastă pe
Annabella cu gândul că virtuțile ei vor distrage
atenția înaltei societăți de la legătura incestuoasă
cu sora sa vitregă, Augusta Leigh. La
nouăsprezece ani, Annabella, deși virgină, nu este
o ingenuă pură, ci o fată relativ calculată,
conștientă de perspectivele pe care o căsătorie cu
Byron le poate oferi unei tinere cu ambițiile ei.
Când acceptă, după multe tergiversări, să se
mărite cu el, ceea ce obține este un rol
subordonat într-un menage-a-trois cu Byron și
Augusta, în care ea îndură purtarea brutală a
soțului, prefăcându-se că nu vede adevărata natură
a relației dintre cei doi frați. Markovits recurge la
o surprinzătoare răsturnare de situație: când
Byron lipsește vreme mai îndelungată, călătorind
prin Europa, Augusta devine total dependentă de
înțelegerea și compasiunea Annabellei, care o
ferește și de scandalul public. Balanța puterii este
înclinată în favoarea acesteia din urmă, care ia
hotărârea s-o 'reformeze' pe sora vitregă a
poetului, folosind-o ca pe un înlocuitor al soțului
pierdut și triumfând, prin ea, asupra lui. Ceea ce
reușește pe deplin autorul este să folosească,
constant, o voce narativă (a Annabellei) ce imită
perfect proza secolului al XlX-lea timpuriu, fără a
emite vreo notă falsă. A Quiet Adjustment nu
este, firește, prima romanțare a unui episod din
viața tumultuoasă a marelui poet romantic englez,
dar e o carte pe care iubitorii de literatură (și
amatorii de can-can-uri din culisele istoriei, fie ea
și literară) o vor citi cu interes, așteptând și
ultimul volum al trilogiei, al cărui subiect nu a
fost încă divulgat de autor.
■	Un alt exemplu de biografie ficțională este
romanul lui David Leavitt, The Indian Clerk
(Socotitorul indian), despre care scrie, tot în The
Guardian, romancierul și criticul D. J. Taylor.
'Indianul' din titlu este Srinivasa Ramanujan, un
geniu al matematicii copleșit cu onoruri la Trinity
College, Cambridge, cu puțin înainte de Primul
Război Mondial. Deși romanul e narat aproape în
întregime la persoana a treia, reprezentantul
autorului este o altă persoană reală, sponsorul lui
Ramanujan, G. H. Hardy, cunoscut acum mai
ales pentru cartea sa de memorii A
Mathematician’s Apology (1940), dar la vremea
respectivă unul dintre cei mai importanți
matematicieni din Europa Occidentală. Hardy,
împreună cu un coleg, Littlewood, pregătește
sosirea triumfală la Cambridge a matematicianului
indian. Leavitt - ne spune D. J. Taylor - reușește
să transmită emoția matematicilor pure așa cum
sunt ele practicate de un talent din prima ligă.
Ramanujan se specializează în demonstrarea
'ipotezei Riemann'. Leavitt realizează unele scene
rare în proza engleză - ceva asemănător ar fi
romanele despre fizicieni ale lui William Cooper -
în care noțiuni rudimentare de matematică sunt
prezentate cititorilor ne-științifici în așa mod încât
să fie nu numai inteligibile, ci chiar pasionante.
Desigur, pe plan universal, nu putem uita
splendidul roman al lui Daniel Kehlmann,
Măsurarea lumii, avându-i ca protagoniști pe
savanții von Humboldt și Gauss. Pe plan uman,
Socotitorul indian e un studiu al contrastelor. Est
versus Vest, imperiu versus metropolă, pacifism
versus atitudine marțială, rațiune versus credință
(Hardy este ateu, în timp ce Ramanujan se
presupune că-și visează teoriile matematice cu
ajutorul zeiței hinduse Namagiri). Alte confruntări
sunt mai nuanțate: relația dintre mizantropul și
homosexualul Hardy și sora lui savantă, Gertrude,
pasiunea secretă a soției unui profesor, Alice
Neville, pentru Ramanujan. Cea mai importantă,
însă, este relația dintre Hardy și protejatul său,
care dă toate semnele că va deveni un matema-
tician mai bun decât mentorul său. Ramanujan
rămâne o prezență enigmatică în roman, foarte
retras și suferindu-și în tăcere declinul. În roman
este surprinsă cu mare exactitate atmosfera vieții
universitare din Cambridge și diferite personaje
istorice își fac apariții 'cameo': Bertrand Russell își
pierde poziția academică fiindcă se opune
războiului, D. H. Lawrence dizertează despre
temnița căsătoriei, J. M. Keynes are opinii
originale despre sex. După părerea lui D. J. Taylor
- care nu prea agreează genul biografiei
ficționalizate, criticându-l, la vremea lui, și pe
Lodge pentru Author, Author! - romanul lui
Leavitt are mai mult aerul unei dramatizări a
materialului istoric preexistent decât al unei opere
de imaginație.
■	Max Gallo, primit anul trecut în Academia
Franceză, unde ocupă locul lăsat liber de Jean-
Franțois Revel, a ținut în luna ianuarie a. c.
cuvenita laudatio pentru predecesorul său, ne
informează Le Figaro. Gallo este un reprezentant
de frunte al istoriografiei franceze, nu foarte
savantă, nici greoaie de detalii precise, care
permite unui cititor obișnuit să comunice cu
trecutul țării. De asemenea, el a apărat și ilustrat
un gen literar în care el însuși excelează: romanul
de inspirație istorică. Pe acesta l-a ilustrat în ciclul
intitulat La Machinerie humaine și printr-o suită
Vive Tolli (Estonia)
de saga istorice: Bleu Blanc Rouge (2000), Les
patriotes (2000-2001), Les Chretiens (“2002),
L’Empire (2004), La Croix de l’Occident (2005).
Un scriitor caracterizat de cotidianul Le Figaro
drept hiperactiv, asupra căruia a planat chiar
bănuiala că ar lucra cu negri. Născut la Nisa în
1932, Gallo, de meserie mecanic, a ajuns la Paris
în 1953 și a lucrat o vreme la căile ferate. Și-a
primit diploma de istoric după ce a urmat
cursurile serale, a predat la un liceu din Nisa și,
după susținerea tezei de doctorat, a fost integrat
în universitate. Fiu de imigranți italieni, și-a
început activitatea publicistică în anii șaptezeci la
LExpress și Le Matin de Paris, impunându-se ca
un mare jurnalist. Pe eșichierul pollitic, a alunecat
de la stânga la dreapta, de la Rosa Luxemburg la
Charles de Gaulle, a cărui biografie, în patru
volume, a publicat-o în 1994. A rămas credincios
ideii că Franța are nevoie de un președinte
puternic și responsabil, o persoană carismatică,
astfel explicându-se și sprijinul său pentru Nicolas
Sarkozy. De când și-a nuanțat atașamentul față de
republică cu simpatia pentru regalitate, Gallo
(biograf și al lui Napoleon) și-a exprimat adeseori
convingerea că președintele Franței nu trebuie să
depindă de nicio facțiune politică, ci să aparțină
'marii coterii a poporului francez'.
Pe piața media românească s-a întâmplat un
lucru bizar: a apărut versiunea românească a The
New York Times Book Review, un săptămânal
care este, de fapt, suplimentul literar al marelui
cotidian american. Cititorul interesat găsește aici
recenzii la cărți din diferite domenii (destul de
puține volume de literatură), clasamente, liste de
best-sellers etc. Nu putem să nu ne punem,
totuși, întrebarea: pe câtă lume interesează
comentariile la lucrări de strictă specialitate, pe
deasupra și greu accesibile? E bine, totuși, că o
incredibilă eroare cu care publicația amintită a
plecat din start - redarea numai în românește a
tilurilor cărților americane recenzate - a fost
corijată pe parcurs. Totuși, parcă era mai bine
dacă editorii ar fi optat pentru mult mai serioasa
și analitica publicație The New York Review of
Books, în care semnează nume mari ale literaturii
americane contemporane.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ferestre
Orion
| Horia Bădescu____________________________________
Cu ani în urmă °i timp de mulți ani, lumea
cumpăra una dintre marile reviste
românești, Contemporanul, pentru a citi,
în colțul din drepta/sus al primei pagini, tableta
cu care ne bucura ochii și sufletele în fiecare
saptămână Geo Bogza. Tableta aceea era ca
pâlpâirea de lumină a farului de pe țărmurile
pândite de naufragii, uitate de lume și de
Dumnezeu: statornică, indefectibilă, necesară.
Cu ani în urmă și timp de mulți ani, acolo se
aprindea lumina farului, despre care scriam atunci
și despre care rescriu acum, lăsând verbelor
îndreptățita și necesara adecvare la timpul care li
se cuvine, lor și farului: prezentul.
«Acolo e farul. Puțini îl știu, puțini îi bănuiesc
înfățișarea. Unii îi văd doar ochiul ciclopic,
deschis pe nesfârșitele tărâmuri clătinătoare.
Cei mai mulți și-l amintesc numai când ceața
și vânturile și haita valurilor îi năpădesc cu
spaimele neființei. Și atunci îl caută cu înfrigurare,
punct de sprijin în nestatornicie. Confirmare a
faptului că lumea are încă sens.
Și mai puțini însă, foarte puțini se gândesc la
acela care urcă, seară de seară, treaptă cu treaptă,
scările reci de piatră ca să aprindă acolo, în turn,
steaua speranței. Între mare și cer, singur în
singurătate, omul acela, aproape de absolut,
mântuie de orbenie corăbiile lumii.
Nimeni nu-i aduce lucruri rare din
îndepărtatele călătorii. Nimeni nu ridică la catarg
marele pavoaz. Corăbiile scăpate de primejdie trec
prin fața lui trufașe și indiferente.
Dar el e acolo. Mereu acolo, aprinzând în
fiecare seară lumina certitudinilor. El însuși o cer-
titudine a adevărului de neclintit: țărmul. Peste el
trec anotimpurile, bat furtunile și se rotesc conste-
lațiile. Peste el vine și pleacă, lunecând cu pânzele
luminii înghețate, Marele Orion. El stă acolo, ve-
ghind cu ochiu-i ciclopic întoarcerea celor rătăciți.
Între valuri și vânturi, stea a speranței.»
Cu ani în urmă și timp de mulți ani, la fiecare
mijloc de ianuarie desemna cu penița unui plop,
pe harta celestă, chipul luceafărului.
Cu ani în urmă și timp de mulți ani, scria, cu
umilință și cu iubire de ei, pe nălucite frunze de
toamnă, epistole prietenilor.
Cu ani în urmă și pentru totdeauna, cel de la
a cărui naștere se împlinește un veac ne dăruia
unul dintre cele mai frumoase poeme închinate
vreodată unei constelații. Constelația care-i
străjuiește somnul sau vegherea cea fără de sfârșit,
Orion:
«Nici o corabie nu s-a întors vreodată
Din mările Sudului sau de la Capricorn
Atât de pură și elegantă fregată
Cum se întoarce toamna Orion.
Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând
Lumina lui albă. Nici peste pajiști de fân.
Tăcut, munții îl văd în Aprilie plecând
și cerul nu-și mai află toată vara stăpân.
Geo Bogza văzut de Valentin Chibrit
Octombrie urcă din nou peste grădini
Înaltele-i catarge cu vârfuri de platină
și toată iarna corabia de lumini
Deasupra lumii uimite se clatină.
Rege al constelațiilor din Septentrion
Mereu lunecând peste lumi înghețate
Așa străbate vremea Marele Orion
Corabie legănată în Eternitate.»
■
rânduri de ocazie
Doamna Kovăcs Ildiko...
| Radu Țuculescu_________________________________
Nici nu se putea altfel să ne cunoaștem
decît în culisele scenei. Eram student în
primul an. Tocmai înființasem o trupă de
teatru și pantomimă la Casa de Cultură a
Studenților. De ce și pantomimă, nu pot să-mi
explic. Poate din cauza filmelor văzute cu Marcel
Marceau. Și, precis, din cauza filmului Copiii
paradisului... După premieră, în culise mă aștepta
o doamnă cu ochelari fumurii, păr scurt și un
extraordinar zîmbet de bucurie pe buze. Era
însoțită de cîțiva tineri care mă priveau cu o
nedisimultată curiozitate. Am dat mîna. Ea era
Kovăcs Ildiko, regizoare la teatrul de păpuși iar
însoțitorii erau păpușari. De aproape un an de
zile pregăteau, în secret, un spectacol de...
pantomimă care trebuia să fie o adevărată
surpriză în oraș. Și... brusc apar afișe cu... un
spectacol de pantomimă exact cu două săptămîni
înaintea premierei lor. Nu s-a supărat, nu-i stătea
în fire, din contră, a fost sincer bucuroasă de
existența noastră. Așa ne-am cunoscut, așa a
început o prietenie de lungă durată. Am colaborat
cu studenții mei la unele spectacole ale acestei
minunate doamne al cărei talent scenic te
impresiona.
Doamna Kovăcs Ildiko a fost un artist
desăvîrșit și, în aceeași măsură, un om de o
moralitate exemplară. Nu suporta compromisu-
rile, veleitarii, fariseii. Nu-și ascundea sentimen-
tele, spunea în față ce avea de spus. De aceea,
unii o ocoleau ori încercau să-i pună „bețe-n
roate”... Unele spectacole de-ale ei fură stopate
după primele reprezentații, de teamă... Cum s-a
întîmplat cu Svejk, spectacol montat la București.
Dar Doamna Kovăcs Ildiko nu s-a lăsat intimidată
niciodată, nici atunci cînd nu era lăsată să
participe la festivaluri în străinătate. Pe ea o
interesau spectatorii iar, în cazul acesta,
spectatorii erau copiii. Ei nu pot fi mințiți. Iubea
copiii iar copiii o iubeau la rîndul lor pentru că ei
sînt singurii care „simt” cînd un matur e fals,
meschin, prefăcut. S-a luptat pînă la sfîrșitul vieții
pentru apărarea teatrului de păpuși, solicitînd
atenție și fonduri din partea oficioșilor. De multe
ori, lupta ei era una cu morile de vînt dar nu a
renunțat niciodată.
Spectacolele ei produceau reacții extraordinare,
așa cum s-a întîmplat, de exemplu, cu Pinocchio
montat la Sibiu, înainte de 1989, cînd copiii din
sală au făcut o adevărată revoluție, în timpul
spectacolului, năvălind pe scenă și încercînd să-i
anihileze pe cei răi...
Pe lîngă talentul ei de excepție ca regizoare,
Doamna Kovăcs Ildiko a fost omul care a știut și
să dăruiască, fără nicio reținere. A deschis
„universități de vară” unde îi învăța pe cei tineri
ce și cum e cu arta aceasta atît de complexă a
mînuirii marionetelor, a modelării vocii, a
gesturilor, a mimicii și a expresivității corporale
căci pantomima a rămas pentru ea vechea și
frumoasa obsesie.
Kovăcs Ildiko
Un artist care-și consuma singurătatea printre
păpuși și marionete, fotografii și cărți, pentru care
scena, cît ar fi fost ea de mică, era singura ei
adevărată casă. Și totuși, nu cred că a fost singură
Doamna Kovăcs Ildiko, căci dragostea copiiilor a
însoțit-o mereu, o dragoste anonimă și cu atît mai
puternică, una care o însoțește și acum, cînd a
părăsit scena asta pămînteană și plutește deasupra
nimicurilor avînd pe buze minunatul ei zîmbet
blînd și înțelegător.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
"30"|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rezonanțe
Nokia la Jucu
Micro-tablou local despre globalizare si
imaginație socială
| Marius Jucan____________________________________
Nokia, celebra firmă a cărei deviză mai
clamează că îi apropie pe oameni prin
comunicare (Nokia, connecting people!), a
adus în poarta Clujului un dar surpriză. Surpriză
egală cu cursa unui meteorit, a cărui cădere în
comuna Jucu a brăzdat cerul integrării noastre
europene. Cu atât mai adânc cu cât se pregătesc, se
pare, noi desantări ale unui „Drang nach Osten”
economic, din partea unor firme de automobile ce
își deschid aripile de condori transnaționali spre
același loc miraculos. Loc unde se credea în
continuare că nu se născuse decât eternitatea, deși
era tot mai greu, dacă nu imposibil, să o crești,
hrănești, să o porți la școală, și mai ales să o măriți
la oraș. Schimbarea a dat deodată buzna în casele
localnicilor, prețul terenurilor, în imaginația
oamenilor, pentru a nu spune nimic despre cea a
mai marilor locali și regionali. Cine s-ar fi așteptat
la acest turnir al capitalului străin pe pământurile
someșene? Cum se vor descurca oamenii locului,
care și-au pus încrederea de veacuri doar în
ritualurile agricole? Vor emigra ei în alte colțuri ale
Europei, ori se vor angaja, dacă vor putea, „la
străini”, peste drum de casele lor? Pașii de dans ai
globalizării sunt greu de anticipat, dar de-i prinzi
sunt greu de oprit.
Cu decenii în urmă, sincronismul lovinescian
susținea că depășirea decalajului civilizațional se
face prin imitație, o imitație condusă însă cu talent,
căci și pentru imitație e necesară multă
originalitate. Nu doar pentru găsirea unui model
cultural care să fie cultivat din admirație, dar și
pentru implantarea lui critică într-un prezent fără
tradiție, astfel ca în cele din urmă „forma să tindă
spre un fond”. Exemplul comunismului iar mai
apoi cel al integrării în Europa a demonstrat că
forma produce un „fond”, chiar dacă acesta nu se
adecvează în întregime credințelor și practicilor
locului. Noutatea primului an al integrării europene
a arătat că am fost aleși de europenii cei vechi din
rațiuni evidente de expansiune, profit, sferă de
influență. La care a contribuit neîndoios cota
minimă a nivelului nostru de trai, indicând faptul
că în România, în lipsa standardelor, orice investiție
străină e egală, musai, cu grădina paradisului.
Comuna Jucu s-a înfățișat nokienilor, acestor
migratori ai „capitalismului de caravană” cum îi
numea un mare cotidian german, în toată
splendoarea ei est-europeană: rurală, tradițională,
conservatoare, săracă și pătată de corupție, la fel ca
țara căreia îi aparține1. Mai mult decât orice altceva
în această alegere a contat pământul, locul gol,
terenul viran, tăpșanul de descălecare, bivuacul în
drum spre alte spații în care profitul ar putea răsări
din aproape nimic, în prezența ori mai ales în
absența propriu-zisă a românilor. Excursia
nokienilor din centrul Europei la periferia ei
demonstrează că deși capitalismul e al tuturora, nu
doar al unora împotriva altora, eligibilitatea
muncitorilor se face după faima țării.
Până una alta, cele petrecute la Jucu se potrivesc
fenomenelor descrise de Arjun Appadurai, profesor
de antropologie și civilizații asiatice la Universitatea
din Chicago, privind interacțiunea globalizării și a
imaginației în viața socială. Relația dintre
cunoașterea globalizării și globalizarea cunoașterii,
scria Appadurai face ca globalizarea să nu fie doar
numele unei noi ere în istoria capitalului, ci un rol
anume scris pentru imaginația existentă în viața
socială2. Imaginația nu mai e doar geniu personal,
fugă din realitate, ori subiect estetic, ci „facultate
care informează viețile oamenilor simpli” în mii de
feluri, tendințe de emigrare, asociații civice, reacții
de apărare împotriva violenței statului3. Imaginația
are o funcție dublă, după Appadurai, pe de o parte,
îi disciplinează și îi controlează pe oameni, creând
un fel de tipar comun, pe de altă parte le cultivă
acestora, depinzând mereu de circumstanțe, „o
sensibilitate” aparte a locului, potențialitate a
diferenței în condițiile fluide ale globalizării. Așadar,
spre deosebire de globalizarea de sus în jos, cea
realizată de firmele transnaționale și de stat, există
o altă formă de globalizare, „de jos în sus” ori „de
la firul ierbii”, care se adresează direct celor despre
care se știe prea puțin, ori deloc, atunci când limba
de lemn a integrării intră în ceața strălucitoare a
politicii românești.
Întrebare: va reuși Nokia să ne conecteze
imaginația la vremurile în care trăim? Până atunci,
mini-globalizarea de la Jucu a început deja să
schimbe obișnuințele locului, începând cu cea
dintâi, obișnuința de a fi de prin părțile locului.
1	De pildă, două titluri din F.A.Z., „Rumanien, billig, aber
korrupt”, 17 ianuarie 2008, „Mit harten Bandagen gegen
die Korruption”, 18 septembrie 2007.
2	Globalization, edited by Arjun Appadurai, A Millenium
Quartet Book, 2004.
3	ibid. pp.6-7
■
zapp-media
Local
| Adrian Țion_____________________
Leul secătuit de puteri se retrage umilit în
simboluri publice. Din piața financiară în piața
de găini. Mai exact în locul unde a fost pe
vremuri piața de găini din Cluj. Nu vreau să fur
pâinea lui Tudor Ionescu, dar aceasta se afla la
capătul străzii Ploiești, fostă lulius Fucik, fostă
Masarik, spre Piața Mihai Viteazul. Tocmai acolo
s-au gândit edilii noștri să înalțe emblema măreției
de altădată a Veneției, pentru că - nu-i așa? -
românii noștri s-au obișnuit să copieze orice. De la
clipuri străine la talkshow-uri cam așa cum se
copiază la teza unică, introdusă din acest an școlar
în locul examenului de capacitate. Elevi corigenți
primesc la teza unică note de 8 și 9. Leul se golește
de sarcini, dar, în paralel, se umflă nota la teza
unică, se umflă factura la gaz și apă ca la toate
prețurile, după o nedezmințită lege a compensației.
Nu te joci cu legile economice, legi obiective!
Evident, nu e vorba despre leul Sfântului Marcu,
ci despre leul sfântului declin monetar. Poate îi
stătea mai bine leului jigărit printre găini. Prindea
cu timpul aripi, se transforma în grifon cu greutate
și mai ridicam și noi capul din necazuri. Așa stă
bietul de el, apatic și trist, cocoțat pe-un stâlp de
lângă Hala Agro și în loc să se umfle în pene de
satisfacție civică, numără acru leii putere care urcă
pe patru roți în garajul suprateran, mândria recentă
a municipalității. Puțini îi trec prin față, căci leii din
buzunarele proprietarilor de Logan nu ajung
niciodată pentru extravaganțe de acest fel. Mai bine
parchează omul pe trotuar. E mai ieftin oricum.
Dar nici asta n-o să mai țină. Nevoită, Primăria
copiază din vest reglementări: abonamente pentru
parcări, taloane, ridicări de mașini parcate ilegal.
Dacă am copia și constanța în respectarea acestor
măsuri am fi cu un picior mai în Europa. Despre
aceste măsuri luate de primar, anemicul post local
NCN informează pe larg și bine face. Când nu
îndeplinește rolul de telefon al primarului, NCN
izbutește să mai oprească zapparea prelungită cu
câte o „povestire altfel” sau cu dialogurile lui
Ovidiu Pecican de la „Clujul trăit”. Trăit, simțit,
evocat sau chiar „sfințit” prin oamenii lui.
Sorin Grecu a ajuns pe drumul cel bun cu
ultimul filmuleț care îl are ca protagonist pe
rapsodul ce nu „cu fluierul”, ci cu frunza „ne zice”,
nimeni altul decât „veselul” Nucu Padrea, cel cu
lipici la prieteni și cu talentul pe buze. O altă lege a
compensației păstrată din moși strămoși. Asta nu-i
obiectivă, ci sentimental-afectivă. În această avalanșă
de scumpiri bezmetice la tot felul de utilități,
frunza codrului rămâne frate cu românul ca să ne
mai aline durerile. Și are Nucu un dar de a capta
auditorul că-ți vine pe loc să-i dai dracului de
politicieni și să-ți încălzești inima la „viersul” său cel
dulce. Nu numai înregistrările cu piese muzicale
cunoscute „zise” din frunză îți ung sufletul, ci și
evocările sale legate de Mănăștur, de casa parohială
unde a copilărit până la 18 ani, de locurile pe unde
mergea cu vaca la păscut (activitate de care nu se
rușinează nici azi), toate au farmecul omului
îndrăgostit cu patimă de viață. De viața simplă,
tihnită, pe cale de a o pierde curând din cauza
stresului cotidian actual. „Că și patetismul face
parte din viață”, zice el cenzurându-și patosul
rememorărilor. Emoțioant a fost momentul filmat
în cimitir, la mormântul lui Călin Nemeș. Poate că
și filmările vor fi mai de calitate în viitor, la
următoarele filme, renunțându-se la cadre în contra-
lumină.
Amenințările la liniștea noastră zdrăngănesc
necontenit din toate părțile. Nucu Pandrea, cu
bonomia întipărită pe chip, e o oază de simplitate
și căldură sufletească de care e bine să ținem seama
și să ne apropiem prietenește. Până una alta, în
conjunctura actuală, leul se prăbușește, dar Nucu
din frunză ne doinește.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
anestezii de larg consum
De la portar la paznic cu
femeie gonflabilă
| Mihai Dragolea_________________________
Domnul Liviu, lăcătușul cu o jumătate de
kilogram de platină prin corp, a ajuns
șomer după evenimentele din decembrie
1989, când fabrica unde muncea și-a închis
porțile; o vreme, uitat de autorități, cu toate că
era atât de prețios, s-a retras la țară și a crescut
porci, trebuia să se descurce cumva. A vândut și
tăiat toți grăsunii când, cu ajutorul unui văr, a
reușit să se angajeze portar la singurul muzeu din
oraș; cât a lucrat acolo, vreo cinci ani, a fost o
perioadă foarte bună pentru el, adevărată boierie:
vizitatori nu veneau prea mulți, directorul și
personalul îl tratau cu respect, mai ales că le făcea
mici servicii; dar, cel mai mult îl plăcea că l-au
lăsat să se ocupe de grădina, destul de mare, din
spatele muzeului; când s-a angajat el, era plină de
bălării și mizerie, abandonată, cu câțiva meri
necurățați, nevăruiți; i-a luat ceva vreme s-o
curețe, să sape câteva straturi, să pună și tot felul
de flori. La un an de la angajare, chiar domnul
director l-a felicitat, nu le venea să creadă ce
minuni făcuse el cu biata grădină a muzeului!
Doamnele cercetătoare, patru la număr, de acolo
serveau ceapă verde și castraveți, ardei și roșii,
mere și flori. Minunea n-a durat decât aproape
cinci ani, s-a hotărât o drastică reducere de
personal, el și două doamne cercetătoare au fost
puși pe liber. Din nou șomer, din nou silit să
plece la țară, să crească porci, după ce fusese
domnul portar și grădinar Liviu.
*
Din portar, domnul Liviu a decăzut în paznic
la o fostă crescătorie de porci; a reușit să se
angajeze, să păzească o ruină, de mai bine de
zece ani crescătoria era închisă, halele, cândva
pline cu grăsuni, se degradau încet și sigur, ceea
ce natura făcea lent era completat de ceea ce
furaseră oamenii - repede. Domnul Liviu știa
acest lucru, la angajarea lui nu mai era nimic,
doar zidurile; ei, dacă s-ar fi angajat devreme, s-ar
fi ales și el cu ceva, acum nu prea mai e de luat
nimic; de la un coleg de pază a aflat că nu mai
trece să scoți decât bucăți din acoperiș, unul din
foi de azbest, le mai solicitau unii, să acopere cu
ele cotețe sau magazii, așa încât nici de furat nu
mai era ce, sta liniștit în baraca lui de paznic, asta
când nu mergea la capătul dinspre râu al fermei,
să mai pescuiască ceva. De plictis, a început să
citească tot felul de ziare cu vedete și viața lor.
Acum, într-una din aceste reviste, a citit că un om
s-a dus la Oficiul pentru Protecția
Consumatorului, să reclame că i s-a vândut o
femeie gonflabilă defectă. Cine știe ce dracu’ a
reclamat nebunul, cum să nu fie defectă dacă nu
vorbește?!
■
remember
Mi-a scris domnul Primar
| Tudor Ionescu_____________________________________
Mai zilele trecute (exact când nu mai știu,
oricum, prin douăzeci și ceva ianuarie)
am fost de două ori mirat, la interval de
o oră-două. Tare mirat. Din motive diferite, însă
înrudite. În ordine cronologică inversată, ar fi
vorba despre faptul că, fiind într-un taxiu (știu și
numărul mașinii și firma aparținătoare, dar nu
vreau să le pomenesc), din vorbă-n vorbă,
povestindu-mă cu șoferul despre realizările recente
ale Primăriei, îi spun și lui că «mi-a scris domnul
Primar», mie ca, probabil, altor zeci de mii de
clujeni și că, în acea scrisoare, printre alte
obiective de realizat în 2008, Primăria își propune
Finalizarea studiului de fezabilitate (sic!) pentru
noul sediu al Filarmonicii și începerea lucrărilor în
vederea amenajării Centrului de Cultură Urbană
în Bastionul Croitorilor, (punctul 9 de pe pagina a
doua), la care șoferul mă întreabă:
- Da’ ce-i aia? referindu-se la Bastionul
Croitorilor.
N-am putut să cred: și clujean, și șofer de taxi,
să nu știi ce-i Bastionul Croitorilor! I-am răspuns:
- Păi, clădirea aia mare și veche, din dosul
statuii lui Baba Novac.
-	Ce statuie?
Prea mult pentru mine! (Vedeți? De-aia n-am
vrut să spun numărul și firma mașinii!) I-am
precizat:
-	Domne, statuia aia, cum vii la vale pe Feleac!
- Aa... No, bine...
Am fost tare dezamăgit; deoarece eu taman că
mă bucurasem mult primind scrisoarea semnată
de Primar. (În fine, e o altă chestie faptul că, pe o
foaie alăturată scrisorii, eram înștiințat că s-ar cam
cuveni să-mi plătesc impozitul pe clădire - adică
pe apartament - dar asta știam, iar “înștiințarea”
era redactată civilizat, după ce mi se mulțumea că
în 2007 am înțeles importanța contribuției mele
la constituirea bugetului local și că mi-am achitat
taxele și impozitele locale, alături de 90% dintre
concetățeni.) Bun; că finalizarea studiului de
fezabilitate, în România fiind, poate să se întindă
«ad calendas Graecas», este de la sine înțeles; vom
trăi și vom vedea ce scrie pe vreo pagină
asemănătoare a scrisorii de primit la începutul lui
2009 (asta de nu se schimbă Primarul, dacă el va
mai scrie scrisori și anul viitor, de nu va uita ce a
scris în 2008...).
La punctul 4 zice că se modernizează Piața
Avram Iancu (nu că schimbă statuia!) și Piața
Unirii, adică “se va umbla” la fântâna arteziană,
respectiv la situl arheologic. Foarte bine, zic eu,
chit că nu prea îmi dau seama cum va fi cu
«modernizarea» fântânii și nici nu văd exact ce
poate însemna modernizarea unui sit arheologic,
În sfârșit, am niște nelămuriri și în privința
celor prevăzute la punctul 11. Adică nu-mi dau
seama ce vrea să fie acel Aqua Park ce urmează a
fi construit (ce fel de parc pe bază de apă? Multe
și mari acvarii cu pești și alte lighioane? Un parc
adăpostind lacuri, bălți, cascade, șuvoaie de apă
cristalină? Mai multe și felurite bazine la un loc
întru înot și/sau scăldare?). Nu știu; să ne
mulțumim cu informația: Aqua Park. Oricum,
ceva pe bază de apă și de taxe/impozite plătite
anual de aproximativ 90% dintre clujeni.
Pe lângă faptul că îmi comunică aceste 11
puncte conținând planuri de viitor, domnul
Primar îmi mai mulțumește pentru răbdarea de
care dau dovadă pe timpul acestei transformări a
orașului (uneori deloc ușoară - citat din scrisoare).
Să-mi dea Dumnezeu transformare grabnică!
P.S.
Ceea ce urmează nu are nicio legătură cu
scrisoarea de la domnul Primar, însă este vorba de
ceva ce mă roade de nu mai pot! Pe zi ce trece,
limba română îmi devine tot mai străină! Adică
încep să cred că ea devine alta decât cea pe care
o știam eu odată. De pildă: mă disperă un (sau
o?) promo de la Realitatea TV, în care este vorba
despre o emisiune a lui Robert Turcescu: Suntem
douăzeci și două de milioane, într-o zi de
douăzeci și două ne-am câștigat dreptul la adevăr,
la ora douăzeci și două... Eu mă întreb ce s-ar fi
întâmplat dacă ne-am fi “câștigat dreptul la
adevăr” în ziua de 21 decembrie și dacă
emisiunea cu pricina s-ar difuza la ora nouă
seara? Ne-am fi “născut” într-o zi de «douăzeci și
una»? Emisiunea ar fi de urmărit la ora «douăzeci
și una»? Dar dacă ar fi vorba despre o dată de 11
și de ora 11? Ar fi ziua de «osprezece»? Ora
«osprezece»? Pe de-altă parte, să știți că, potrivit
unor vorbitori de “pe sticlă”, 12.000.000 de lei se
spune «doișpe milioane», iar ora 12 este de fapt
ora «doișpe». Ăștia-s niște fapți frecvenți cari pă
mine mă disperă!
Olga Samosiuk (Rusia)
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
32
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Oscar 2008
| Lucian Maier
(Urmare din numărul trecut)
Iată-ne în fața episodului doi al discuției în care voi
prezenta preferințele mele dintre cele mai bune filme
propuse de Academia Americană. Clasamentul era
următorul: 1. No Country for Old Men, 2. There Will Be
Blood, 3. Michael Clayton, 4. Atonement, 5. Juno.
Astăzi vom discuta podiumul. Vom auzi numai de
bine!
3.	Michael Clayton
Michael Clayton este un film despre corporații
și procese, pe fondul cărora filmul discută despre
trafic de influență, despre sănătate, greșeli și
repararea acestora. Filme cu subiect juridic am mai
văzut în ultimii ani (unul dintre ele chiar foarte bun
- The Insider), însă Michael Clayton stă destul de
bine în comparație cu ele, fiindcă propune un
punct de vedere diferit!
După cum spuneam, recent au mai fost cîteva
filme în care să fie vorba despre avocați,
amenințări, firme mari și probleme de sănătate.
Cele mai bune care îmi vin acum în minte sînt The
Insider al lui Michael Mann, un film care pleca de
la un caz care a făcut istorie în presă, unde un
chimist vorbea din interior despre matrapazlîcurile
producătorilor de tutun, și Erin Brokovich al lui
Steve Soderbergh (unul dintre producătorii lui
Michael Clayton), portretul cinematografic al unei
femei simple, secretară a unui avocat, care, cu
tenacitate, va apăra o comunitate a cărei sănătate
era grav afectată de funcționarea locală a unei firme
de electricitate și gaze.
Noutatea oferită de filmul scris și regizat de
Tony Gilroy (responsabil și de redactarea
aventurilor lui Bourne) este aceea a caracterului care
leagă povestea. Niciodată nu mi-am imaginat că ar
putea exista un post de reparator de boacăne într-o
firmă de avocatură... Unghiul de vedere inedit,
faptul că personajul care dă numele filmului se
prezintă ca anti-erou mai tot filmul, firul narativ
destul de încîlcit, cîteva răsturnări de situație, toate
acestea m-au ținut în priză pînă către final. Apoi
am realizat că totul se va calma într-o singură
direcție (hoțul păcălit de hoț), însă nu m-am simțit
deloc înșelat: filmul promite acțiune și suspans, iar
pe acestea le oferă din plin, printr-o poveste
intensă, sprijinită de interpretări precise care
derulează un scenariu original bun. Tom Wilkinson
conturează bine un rol grav, febril, al avocatului
Arthur Edens, iar George Clooney - în rolul lui
Clayton - are cea mai reușită apariție a sa într-o
dramă, abătut, melancolic, inteligent, ușor scîrbit de
„datoria” sa. Lui Clooney și lui Wilkinson le țin
isonul interpretativ Sidney Pollak, șeful firmei de
avocatură Kenner, Bach & Ledeen, și Tilda
Swinton, în rolul consilierului pe probleme juridice
al firmei U North.
Un grup de fermieri dă în judecată o
întreprindere uriașă pentru că mărfurile realizate de
aceasta le-ar fi otrăvit animalele. Firma respectivă, U
North, produce tot felul de pesticide și plante
modificate genetic. Animalele hrănite cu ierburi
create sau tratate cu soluții care provin de la
compania respectivă putrezeau de vii, țesut cu țesut.
Arthur Edens este unul dintre avocații de soi ai
firmei Kenner, Bach & Ledeen și, cu toate că este
nevrotic, el se ocupă (deja) de cîțiva ani de litigiul
respectiv al companiei U North. Are o cădere
nervoasă. Nu își mai urma tratamentul
medicamentos și nu mai suporta să apere o firmă
care era destul de clar vinovată. În timpul crizei se
afla în tratative cu avocata părții adverse. Trebuia să
ajungă la o înțelegere care să împace ambele părți.
În toiul discuțiilor începe să urle, se dezbracă și
coboară doar în șosete în parcarea clădirii unde se
aflau cu toții. Începe misiunea lui Michael Clayton.
Fost procuror adjunct și fost apărător, Michael
Clayton e angajat pe post de „gunoier” în firma de
avocatură pomenită mai sus. El trebuie să curețe
„mizeria” făcută de angajații firmei. Însă dorința lui
Arthur Edens de a înfunda firma U North complică
treaba...
2.	There Will Be Blood
Un regizor pe care să-l fi simțit perfect în fiecare
film al său a fost Stanley Kubrick. Au trecut vreo
patru-cinci ani de cînd îi urmăream cu nesaț
filmele, de la The Kiling încoace. Unele dintre acele
filme, 2001 - A Space Odyssey, A Clockwork
Orange, Barry Lyndon sau The Shining sînt
incontestabile piscuri ale genurilor abordate și, prin
aceasta, adevărate piese de colecție din istoria
cinematografiei. Ei bine, prin There Will Be Blood,
Paul Thomas Anderson atinge acel soi de
perfecțiune cinematografică pe care o credeam
apusă odată cu moartea lui Kubrick. Cu acest film,
P.T. Anderson este surprinzător și față de realizările
sale de pînă acum, care, între noi fie vorba, nu prea
sînt la îndemîna multora (mă refer la Magnolia sau
la Punch-Drunk Love). O construcție minuțioasă
care păstrează o cursivitate, o simplitate și o
curățenie dezarmantă. Un scenariu scris tot de P.T.
Anderson, după un roman de Upton Sinclair.
Povestea înălțării socio-economice a lui Daniel
Plainview, la începutul secolului XX, prin afaceri cu
petrol. Un studiu de caracter care, din punct de
vedere uman, se dovedește a fi o forare spre
rădăcinile răului. O evoluție urmărită pas cu pas și,
totuși, nicio scăpare, niciun moment pe care să-l
simți în plus, pe care să-l fi vrut sărit fiindcă nu ar
mai adăuga nimic personajului care ia proporții
cosmice înaintea noastră. Știința de a găsi unghiul
cel mai potrivit pentru a reda tensiunea unei scene,
puterea de a lăsa un cadru să crească minute în șir
fără a opri aparatul de filmat și minisecvențe în
care cadrele se succed parcă derulate pe rapid-
înainte, pentru a exprima absurdul unor accidente
pe care erupția țițeiului parcă le cerea, cu poftă. În
rolul lui Plainview, un Daniel Day Lewis la
superlativ. Și o muzică violentă, înfiorătoare, care
m-a zbîrlit cum numai Requiem-ul lui Ligetti o
făcea în preajma monolitului din Odiseea lui
Kubrick. O muzică originală, compusă pentru film
de către Jonny Greenwood. Nu mai stăruiesc acum
asupra poveștii, voi reveni la There Will Be Blood
în luna martie, cînd va fi lansat în cinematografe.
Pînă atunci, un mic sfat, nu-l ratați!
1.	No Country for Old Men
Filmul fraților Coen este un thriller. Llewelyn
Moss (Josh Brolin) este vînător. Urmărind o
antilopă rănită ajunge la locul unui carnagiu. O
grupare de traficanți de droguri mexicani și
cumpărătorii americani ai mărfii se ciuruiseră
mutual. În urma încăierării armate rămîne o geantă
cu două milioane de dolari și un mexican rănit și
setios. Moss ia banii, ajunge cu ei acasă fără
probleme, dar conștiința îl îndeamnă să îi ducă apă
mexicanului rănit. Doar că acum e reperat și de
către recuperatorii mexicani și de partea americană
implicată în afacere. Astfel că vînătorul devine
vînat. Pe urmele lui pleacă Anton Chigurh (Javier
Bardem), un criminal fioros, care ucide atît proprii
angajatori (pe cei care voiau să cumpere drogurile
de la mexicani) cît și mai toate ființele care-i ies în
cale, respectînd un principiu paradoxal pe care și-l
însușise în relațiile sale cotidiene: el este o armă a
morții aflată în mîna destinului, astfel că tot ceea
ce-i iese în cale trebuie să piară, doar că, atîta vreme
cît și ceilalți au un destin, el le oferă șansa unui joc
- să nimerească partea corectă a unei monede
aruncate în aer! Tot pe urmele sale se află și
recuperatorii mexicani. Pe marginea acestui triunghi
violent, frații Coen mătură genul thriller de toate
valențele sale clasice: nu avem o înfruntare între cei
buni și cei răi, iar poliția urmărește triunghiul sus-
numit cu o detașare de-a dreptul filosofică, nu
avem o confruntare între personajele principale
opozitive (Moss și Chigurh), diferendul lor fiind
rezolvat prin intervenția unor terți; pe lîngă asta,
niciun personaj al poveștii nu prezintă semnele unei
evoluții morale și, mai ales, nici finalul filmului,
prin intervenția autorilor măcar, nu dă o rezoluție
liniștitoare problemei: în film nu e restabilită
aparenta ordine dinspre care am pornit. Criminalii
rămîn criminali, hoții hoți, doar cei care de la
început par a fi fraieri o mierlesc. Cu promisiunea
că voi reveni pe larg asupra modalității prin care
Ethan și Joel Coen destabilizează genul thriller, nu
pot decît să vă dau sfatul din dreptul filmului
anterior: nu-l ratați! Va veni pe ecrane la finele
acestei luni.
Ultimele rînduri
Decernarea premiilor Oscar e programată pe 25
februarie. Să sperăm că greva scenariștilor nu va
transforma fastuoasa ceremonie într-o conferință de
presă, precum s-a întîmplat la Globuri, deși un
învingător precum Atonement nu ar merita să fie
decît unul dintre titlurile lecturate de pe o volantă.
De ce am ales No Country înaintea lui There
Will Be Blood? Pentru că filmul fraților Coen are
de-a face cu cinematografia. Pînă la urmă acest film
discută condiția artei în care se înscrie și, prin
deconstrucția critică a genului thriller, frații Coen
maturizează sfera limbajului cinematografic (chiar
dacă fac asta numai în sfera unui gen anume). De
peste douăzeci de ani cinematografia americană a
intrat sub semnul autoreferențialității postmoderne
și, cu toate că David Lynch, Quentin Tarantino sau
chiar cei doi Coen au fost nominalizați pentru regie
și film la Oscar, nicicare nu a intrat în posesia unei
distincții la acest capitol. Tarantino și frații Coen au
primit premii pentru scenarii, însă un premiu
pentru scenariu nu certifică și nu răsplătește
îndeajuns cea mai originală și, în același timp, cea
mai împlinită formulă cinematografică a
Hollywoodului contemporan.
Dacă There Will Be Blood ar fi distinsul anului
nu ar fi nicio supărare, filmul este foarte bun. Însă
e un film care, pe linia calității cinematografice, ar
fi în aceeași serie cu Schindler’s List, Dances with
Wolves sau A Man for All Seasons. Și chiar dacă
There Will Be Blood e mai bun decît seria tocmai
enumerată, eu mi-aș dori să fi ajuns ceasul în care
aprecierea să cadă pe inventivitate în gen, pe
noutate, nu pe realizarea fără cusur.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Rezonanța macabră a
tunelului
| Alexandru Jurcan_________________________________
n 2002 iese pe ecrane filmul Irreversible în
regia lui Gaspar Noe, cu un trio bulversant:
Monica Bellucci, Vincent Cassel, Albert
Dupontel. De altfel, Noe se gândea la filmul
Deodată, vidul, pe care urma să-l facă în Japonia,
numai că avea nevoie de bani și de un proiect mai
facil. Așa a scris dintr-o răsuflare scenariul pentru
Irreversible și s-a bazat enorm pe cuplul Cassel-
Bellucci, care joacă într-o manieră realistă, lăsând
la o parte orice pudoare.
Filmul se derulează de la coadă la cap, de
parcă astfel coșmarul s-ar disipa, într-o exorcizare
temporală sui-generis. Multe filme apelează la
flash-back, însă aici e altceva: „citirea” invers. Un
spectator neavizat pricepe mai greu demersul
filmic al lui Gaspar Noe. Imaginile sunt violente,
repezi, într-un ritm fulgurant, într-o insațiabilitate
a mișcării nezăgăzuite. Apoi, deodată, camera
„obosește” și asistă la violul insuportabil din
metrou. Niciun alt film nu produce vreun efect
similar. Nicăieri și niciunde vreun viol n-a fost
astfel disecat, demascat, până la cedarea nervilor.
Extrem de acuzator și crud, în același timp, de
parcă un bisturiu ți-ar brăzda creierul. La proiecția
oficială a filmului, vreo 200 de spectatori (din
2400) au părăsit sala. Niciodată la Cannes nu se
mai întâmplase așa ceva. La scena violului, unii au
strigat: „E scandalos. Rușine! Sunteți bolnavi!”.
În cinci săptămâni Noe a pregătit decorul,
distribuția, scenariul. Pentru secvența tunelului s-au
pictat pereții în roșu și astfel ne gândim la culorile
uterine, într-o stare de tensiune majoră. Sexul
poate fi un sindrom de nevroză de putere, crede
Forspan
| loan-Pavel Azap_______________________________
Necunoscuta (La sconosciuta, Italia /
Franța, 2006; r. Giuseppe Tornatore; sc.:
Giuseppe Tornatore, Massimo De Rita;
cu: Kseniya Rappoport, Michele Placido, Claudia
Gerini) descumpănește spectatorul cât de cât
familiarizat cu universul operei lui Giuseppe
Tornatore, autor a cel puțin două dintre cele mai
frumoase filme ale sfârșitului de secol douăzeci:
Noul cinema Paradiso (Nuovo cinema Paradiso,
Italia / Franța, 1988) și Legenda pianistului de pe
ocean (La leggenda del pianista sull’oceano, Italia,
1998) - adevărate, vorba lui D.I. Suchianu,
nestemate cinematografice. Descumpănește nu
prin faptul că regizorul ar căuta o schimbare de
paradigmă, din dorința de a evita manierismul,
cum a făcut în O simplă formalitate (Una pura
formaliti, Italia / Franța, 1994), ci pentru că
Necunoscuta este un film comun, mediocru,
anodin, anost, anonim.	Povestea Irinei
(Kseniya Rappoport), - o prostituată din fostul
imperiu sovietic obligată de super-peștele Muffa
(Michele Placido - cine și-l mai amintește, sau îl
mai urmărește din / în serialul tv Caracatița?) să
facă copii pe care acesta îi vinde spre adopție -,
are iz de telenovelă stilizată, concentrată, la
conservă. După ce iubitul ei de suflet (ca orice
prostituată care se respectă, Irina are un asemenea
iubit necotizant) este ucis de Muffa, care la
rândul lui este ucis de Irina (sau, cel puțin, așa
crede aceasta din urmă!), Irina pornește în
Noe. Ce citește Alex (Monica Bellucci) în parc?
Cartea lui J.W. Dunne - O experiență cu timpul
(pe care Borges o citează ca fiind una din cele mai
vizionare despre timp). Noe, de asemenea, crede
în premoniții. Așa cum percepem feed-back din
trecut, ne trezim și cu feed-forward ale
evenimentelor ce se vor produce. Dacă se
desenează un mare șoc emoțional, atunci niște
valuri trebuie să anunțe acest șoc.
S-a scris mult despre film: că ar fi o experiență
sălbatică, că îți creează o stare bizară, că e visceral,
organic, grețos, monstruos, ultra-violent, ultra-
sexual, scandalos. Că ar aminti de Celine, fără să
aibă, în schimb, vreo scânteie de umanitate. Ba că
ar fi strălucitor, bulversant, necesar, puternic. Că,
ieșind din sală, realitatea pare o ușurare, o salvare.
Înseamnă că Gaspar Noe și-a atins scopul.
Viziunea barului gay îi face și pe homofobi să
roșească. Nici nu ai timp de reflecție, întrucât se
lucrează asupra nervilor tăi cu o agresiune brutală.
Atunci să conchidem: nici violatorii cei mai acerbi
nu suportă scena violului. De ce? Trebuie văzut
filmul și sesizată maniera au relanti de inoculare a
revoltei.
Oare Sade cum ar reacționa? și cum apare
literatura erotică jucăușă și nevinovată pe lângă
această scenă? Ce-i drept, nici finalul cărții Viețile
lui Laulou de Almudena Grandes nu te lasă rece.
Însă povestirile erotice de Anais Nin din Delta lui
Venus (Ed. Humanitas, 2007, traducere de Alina
Purcaru) par niște copii nevinovați pe lângă
rezonanța macabră a tunelului lui Noe. Dacă
Henry Miller a scris literatură erotică (pentru o
căutarea ultimului ei copil. Așa ajunge în Italia, se
angajează - după manevre diabolice - ca menajeră
la familia adoptivă a copilului (o fetiță leit Irina!),
Muffa reapare, Irina comite o crimă, Irina este
închisă... și cam tot așa vreme de vreo două ore -
două ore după care orice spectator de bun simț n-
ar mai intra la un viitor film al lui Tornatore,
mulțumindu-se cu cele două titluri amintite mai
sus, la care se pote adăuga cu sufletul împăcat și
Malena (Italia / SUA, 2000). Cum însă criticii n-
au bun simț, promit că voi vedea și următoarele
filme ale regizorului italian, cu speranța că
Necunoscuta este un accident în filmografia sa.
Dincolo de orice considerații estetice, cel mai
(dacă se poate spune așa!) descumpănitor este
faptul că Necunoscuta este filmul propus de Italia
în cursa pentru Oscar 2008... Deși, după ce
Marion Cotillard concurează pentru cel mai bun
rol feminin la același Oscar 2008 cu prestația
absolut insipidă din La vie en rose (La Mome,
Franța / Marea Britanie / Cehia, 2007) - mai
mult, obținând și premiul BAFTA 2008 pentru
același rol - nu mă mai miră nimic. Pentru că
dacă doar schimbarea fizică / fizionomică a
Marion-ei a contat, și nu adecvarea la rol, atunci
(ca reparație morală cel puțin!) ar merita cu vârf
și îndesat un Oscar și David Prowse, interpretul
lui Darth Vader, pentru uluitoarea schimbare la
față prestată în filmul lui George Lucas Războiul
Monica Bellucci
sută de dolari pe lună, de la un colecționar de
cărți), atunci și Anais Nin, trezindu-se lefteră, cu
facturi neplătite, s-a apucat de registrul erotic. Dar
ce făcea Baronul (personajul lui Nin), de fapt?
Aducea femeile „pe culmile extazului, le urca atât
de sus cu vârtejul farmecelor sale, încât despărțirea
încă mai păstra ceva din zbor. Părea aproape firesc
- nicio parteneră nu-l putea urma în
impresionantele-i zboruri de vultur”. Așa da!
Nimic nociv în aceste voluptăți. Mă gândesc
mereu la lelea T. din Dârja, care a fost violată și,
(compătimită fiind), pășea ca o eroină pe ulița
satului, zicând cu regret: „Numa’ trei au fost...”
Viol-viol, da’ să știm și noi, nu? Să fie o glorie, nu
o rușine! Fără violență! Viol pervers, cu
premeditare.
■
stelelor (Star Wars, SUA, 1977). Și asta pentru a
nu mai vorbi de Peter Mayhew, interpretul lui
Chewbacca din același Star Wars...
■
34
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
56. Jean Renoir
| Marius Șopterean________________________________
Coleg de generație cu Milestone °i Vertov,
Jean Renoir este la rândul lui încorporat și
luptă ca aviator în Primul Război Mondial.
În 1915 este rănit destul de grav și este lăsat la
vatră. Experiența războiului, cu tot ce are acesta
mai dezumanizant, l-a marcat pe Jean Renoir și a
influențat decisiv opera cinematografică a acestuia
sprijinită pe trei creații fundamentale: Iluzia cea
mare, Bestia umană și Regula jocului.
Dar, înainte de război, în perioada copilăriei
iar mai apoi a adolescenței, personalitatea tatălui
său, Pierre-Auguste Renoir, și-a pus decisiv
amprenta pe formarea intelectuală și, mai ales,
emoțională a tânărului Jean. Timpul și l-a împărțit
între locuința tatălui de la Paris, cu celebra pădure
Fontainebleau din satul Barbizon - cu toată
influența mediului impresionist a epocii -, și sudul
Franței (Collettes din Cagnes sur Mer), acolo
unde, la îndemnul tatălui său, învăța în fiecare
minut să se bucure de frumusețea naturii. Tatăl
Renoir, o fire destul de autoritară în relația cu
familia, îl trezea pe viitorul cineast pentru a pleca
la vânătoare. Era o vânătoare ciudată: fără arme,
fără vânat, fără zgomote. Era o vânătoare de
imagini. O vânătoare de lumini. Lumina de
dimineață. Lumina de la orele prânzului. Lumina
de după-amiază. Lumina de amurg. Și din nou
zorii zilei. De aceea Natura este într-o veșnică
schimbare. Vânătoarea se schimba treptat în lecții
de privit. Poate și de aceea Apollinaire va spune în
1913, cu doar șase ani înainte de moartea
maestrului: „Renoir pictează precum respiră.
Pentru el pictura a devenit o completare a vederii”.
În acest mediu crește Jean Renoir pentru care
cinematograful încă nu există. De fapt pentru
impresioniști cinematograful mai că nu exista
defel. Impresioniștii disprețuiau această tehnică de
redare doar a mișcării. Muzica, teatrul, baletul
erau spațiile preferate ale acestora. Și, bineînțeles,
natura. Natura și chipul uman. În ultimii ani de
viață Auguste Renoir a pictat multe portrete. Boala
nu îi mai îngăduia să iasă din atelier iar modelele
sale erau prietenii și rudele. În convalescența dată
de rana de la șold dobândită pe front, Jean Renoir
și tatăl său au stat lungi perioade împreună. Jean
privea cum pictorul se apropia uneori până la
câțiva centimetri de fața modelelor. Încerca să
vadă dincolo de ochii acestora. Privirea omului!
Dincolo de ochi se ascunde un univers halucinant:
făptura umană, întreaga noastră existență.
Totul, până la urmă, pare atât de simplu. Dar
cât de greu se cucerește această simplitate. Jean
Renoir a fost acolo când tatăl său a rostit ultimele
cuvinte înainte de a muri: „În sfârșit, am înțeles”.
Peste ani, marele cineast, în autobiografia sa
Renoir despre Renoir (apărută la Paris în 1989), va
spune: „Simplitatea este absolut esențială creației.
Oamenii spun în timp ce fac dragoste: Vom avea
un copil superb; ei bine, ei nu vor avea un astfel
de copil.Un astfel de copil se naște din șansă, într-
o zi după un râs sănătos, după o joacă în
pădure... doar așa vine pe lume un astfel de
copil...”
Iluzia cea mare apare la o perioadă destul de
mare de la sfârșitul Primului Război Mondial.
Anul 1937 era un moment în care perspectiva
timpului permitea evocarea războiului dar, în
același timp, anunța o a doua mare conflagrație
mondială. Filmul nu este atât o poveste propriu-
zisă - perpetua încercare de evadare din lagărele
germane a doi prizonieri francezi - cât un
minuțios studiu de caractere. Renoir nu vorbea
niciodată de cinema. Vorbea de spectacolul
cinematografic în care portretele personajelor
presupuneau o atentă incizie cinematografică.
Dincolo de portretele unui Von Rauffenstein,
comandantul închisorii Wintersborn (castelul-lagăr
în care se întâmplă mare parte din film),
interpretat de Von Stroheim, și a celor doi
prizonieri francezi, Marechal (Jean Gabin) și
căpitanul De Boldieu (Pierre Fresnay), filmul este
o cronică de război văzută prin prisma
camaraderiei dintre soldații francezi și cei germani.
În acest film, iar mai apoi în toate operele
importante ale lui Renoir, stilul și omul devin
inseparabile. Modul în care Renoir își creează
mizanscena pune în evidență personajele, relația
dintre acestea dar, lucru important, mizează mult
pe autenticitatea spațiilor. Întâlnirea de la
începutul filmului dintre Von Rauffenstein și cei
doi prizonieri francezi se petrece prin câteva
mișcări de aparat care devoalează treptat spațiul
cazon în care, în spiritul onoarei germane, cei doi
prizonieri sunt invitați să ia masa cu Von
Rauffenstein. Există în această secvență - mai apoi
în altele, cum ar fi spațiul închisorii, al
cabaretului, al castelului etc. - un firesc al citirii
dramaturgice a acțiunii unic în contextul
cinematografului francez de până atunci. Dacă un
Epstein sau Gance, pionierii filmului francez, au
dezvoltat bazele limbajului cinematografic, Renoir
ne învață să vedem întocmai cum la rândul lui a
învățat să privească de la tatăl său. Criticul
britanic Tom Milne spune: „Credincios moștenirii
sale de fiu al pictorului Auguste, calitatea luminii
și senzația de tangibilitate a lucrurilor au deținut
întotdeuna o importanță supremă pentru Renoir.
Pentru acest motiv (și împotriva tendinței generale
a epocii), el a insistat aproape fără excepție să
turneze în decoruri reale și nu în decoruri
artificiale de studio. Pentru ca reacțiile
personajului să fie captate corect și corect înțelese
el trebuia să fie văzut în mediul său, ca parte din
ceea ce îl înconjura.”1
Nu o dată Renoir i-a fost recunoscător tatălui
său. Portretele marelui pictor trăiau nu doar prin
chipurile și privirile acestora ci erau caracterizate
prin trăsături născute și din obiectualitatea ce le
înconjura. Spațiul, lucrurile, obiectele personale ale
portretelor defineau și carcaterizau cu exactitate
ceea ce pictorul dorea să transmită privitorilor.
Cineastul Renoir a știut la rândul său să
beneficieze de această moștenire. Pentru prima
dată în istoria filmului libertatea de mișcare a
personajului era garantată de regizorul însuși.
Credința lui Renoir era următoarea: „Eu am mare
încredere în următoarea metodă de repetiție: cer
actorilor să spună cuvintele fără să le joace, nu le
dau voie să încerce să gândească, dacă pot spune
astfel, decât după mai multe lecturi ale textului, în
așa fel încât în momentul în care îi văd că aplică
anumite teorii, sau că au anumite reacții față de
un text pe care-l cunosc și nu față de unul pe care
poate nu l-au înțeles, îi opresc pentru că nu poți
înțelege o frază decât după ce ai repetat-o de mai
multe ori; și cred chiar că maniera de joc trebuie
să fie descoperită de actori; și când au descoperit-o
le pretind să se înfrâneze, să nu-și dea drumul de
la început, să tatoneze, să meargă cu prudență și
în special să nu adauge gesturi, decât la sfârșit de
tot, să fie în sfârșit în deplină posesie a sensului
scenei înainte de a deplasa o scrumieră, de a
apuca un creion, sau de a aprinde o țigară. Le cer
să nu simuleze naturalețea, ci să acționeze în așa
fel încât descoperirea elementelor exterioare să
vină după descoperirea celor interioare și nu
viceversa. În orice caz sunt cu totul împotriva
acelei metode pe care o aplică mulți regizori și
care constă în a spune: privește-mă, voi juca scena:
acum fă ca mine. Nu cred că este bine așa, pentru
că nu regizorul este cel care joacă scena, ci
actorul; trebuie prin urmare ca actorul să
descopere singur scena și să aplice propria sa
personalitate situației și nu pe cea a regizorului.”2
Prin urmare actorii nu mai erau niște
marionete sudate în grila viziunii regizorale ci
ființe vii, atente colaboratoare ale regizorului.
Iluzia cea mare este un film care grăiește în acest
sens. Jean Gabin și Von Stroheim au avut deplina
libertate în construcția personajului. Duși în spații
reale actorii puteau improviza, puteau să-și aleagă
singuri obiectele care să-i caracterizeze sau pozițiile
cele mai firești ale acestora în fața camerei.
Dublele erau, de multe ori, atât de schimbate,
încât deveneau variante. Încadraturile variau
deoarece o replică la prim-plan spunea ceva în
timp ce aceasta rostită într-o altă încadratură sau
mișcare de cameră spunea cu totul altceva. În
spații reale interpretarea trebuia să ajungă la un
înalt grad al firescului. Iar citirea acestuia trebuia
să fie insesizabilă. Spectatorul nu trebuia să simtă
tehnica sau regizorul din spatele camerei ci doar
realitatea surprinsă. Realizarea ca și mai apoi
citirea filmului trebuia să fie una simplă. De aceea
pentru Renoir simplitatea interpretării actoricești a
fost acea redută pe care a căutat-o, asemeni tatălui
său, toată viața. Sensul clasic al operei sale o dă
admirabila sa profesiune de credință: „Mie nu-mi
place câtuși de puțin cuvântul 'artă', ba e chiar un
cuvânt care-mi trezește frica. Fiindcă pe măsură ce
înaintez în vârstă, mă simt tot mai influențat de
formele literare și de limbajul secolului al XVIII-
lea. Or, până în epoca romantică, Arta însemna
pur și simplu a face, modul de a face. Exista o
știință a medicinei, ceea ce însemna că un domn
citea toate cărțile de medicină, că era un profund
cunoscător al tuturor problemelor medicale, după
cum exista și arta medicinei, ceea ce însemna,
pentru un medic, faptul de a îngriji un bolnav,
adică practica acestei științe. Găsesc că această
idee de practică, aplicată artei, înnobilează
cuvântul. Or, în ziua de azi, cuvântul Artă este
foarte adesea folosit de persoane care îi dau un
înțeles destul de vag: ceva ce are legătură cu visul,
cu creația sublimă și neterminată, totul adăugat la
o anumită atitudine de viață, la un anume ton, pe
care-l auzi câteodată rostit despre cineva: 'Ah! E
un artist!...'”3
Note:
1	CDC, nr. 7, Arhiva Națională de Filme, 1966.
2	Leprohon Pierre, Maeștrii filmului francez, p.144,
Ed. Meridiane, 1969. Nu se poate, citind acest text, să
nu ne amintim de celebrele indicații date de Hamlet
trupei de actori venită să dea o reprezentație la Elsinore.
3	Secolul XX, nr. 4-6 / 1986, p. 173.
■
TRIBUNA • NR. 131 • 16-29 februarie 2008
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone albastru deschis 278U
sumar
info
Ștefan Manasia
Cu calm, despre Stare de urgentă. Un portdrapel al tinerei
generații basarabene?	2
editorial
Oana Pughineanu
Astm intelectual	3
cărți în actualitate
Valentin Derevlean
O monografie discretă despre un autor și mai discret 4
Octavian Soviany
Alunecarea spre moarte	5
Grațian Cormoș
Raport asupra protocronismului românesc
Cosmina Berindei
Un exercițiu de lectură magică	6
comentarii
Vianu Mureșan
Despre Lavric și alți iscoditori (continuare)	7
ordinea din zi
Ion Pop
In afara legii	8
incidențe
Horia Lazăr
Dreptate pentru animale	10
imprimatur
Ovidiu Pecican
Invitație la un duel cu lasere	11
sare-n ochi
Laszlo Alexandru
Estetica lui Dante	12
poezie
George Bogdan Stoian
Ca prin cenușă înaintăm	14
proza
Andrei Mocuța
Lestăr	15
despre timiditate
Vianu Mureșan:: Timiditatea, maladie a relaționării
Iulia Grad: Timidități
Ștefan Manasia: Epoca timidității vs epoca acționismului
Ioana Sigovan: Timiditatea în societatea postmodernă 17
intermezzo clujean
Petru Poantă
Un universitar de modă veche	20
religie
teologie socială
Radu Preda
Noul Statut al Bisericii Ortodoxe din România	21
dezbateri & idei
Sergiu Gherghina
Susținerea cutumiară	22
remarci filosofice
Jean-Loup dAutrecourt
Logos, mit și adevăr (I)	23
pharmakon
Cătălin Bobb
Moshe Idel în exegeza contemporanilor săi	24
interviu
de vorbă cu academicianul Alexandru Surdu
Sub semnul pentadei	25
ideal °i generație
Dona Sasărman: Trecutul, muză pentru idealuri	26
corecții
Sorin Nemeti: Cronica lui Groza	27
știință și violoncel
Mircea Oprită:: Manipulări demențiale	28
flash-meridian
Ing. Licu Stavri
Ofensiva biografiilor ficționalizate	29
ferestre
Horia Bădescu	Orion	30
rânduri de ocazie
Radu Țuculescu
Doamna Kovacs Ildiko	30
rezonanțe
Marius Jucan	Nokia la Cluj	31
zapp-media
Adrian Țion	Local	31
anestezii de larg consum
Mihai Dragolea
De la portar la paznic cu femeie gonflabilă	32
remember
Tudor Ionescu	Mi-a scris domnul Primar 32
film
Lucian Maier	Oscar 2008	33
colaționări
Alexandru Jurcan
Rezonanța macabră a tunelului	34
Ioan-Pavel Azap	Forșpan	34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean
55. Jean Renoir	35
plastica
Ovidiu Petca
Kalevala în ex libris	36
plastica	
Kalevala în ex libris
| Ovidiu Petca_______________________________________
Acum zece ani am participat la o amplă
expoziție organizată de asociația finlandeză
de ex libris, la Helsinki, pe motivele epopeii
Kalevala. M-a surprins numărul mare de artiști
participanți, aflând cu uimire că în lumea
colecționarilor de ex libris Kalevala, asemenea lui
Don Quijote sau a temelor erotice, este un motiv la
fel de solid pentru întemeierea unei colecții. Această
constatare demonstrează cât de puternice sunt
asociațiile de ex libris din Finlanda, Estonia,
Lituania, Letonia sau Rusia, pentru că amatorii
Kalevalei se găsesc cu precădere în această zonă
geografică. Trebuie subliniat că la ora actuală
asociația finlandeză de ex libris, datorită prezenței
vii și autoritare a actualului președinte Olly Ylonen,
a devenit un factor de decizie în mișcarea mondială
de ex libris. Chiar dacă sunt puțini autori de marcă
finlandezi, în cadrul asociației s-a constituit un grup
solid de colecționari care mobilizează pe cei mai
cunoscuți artiști din lume să creeze opere dedicate
lor.
Recenta expoziție de la Muzeul de Artă
intitulată Kalevala a adus pe simezele clujene câteva
piese din colecția lui Pekka Heikkila, cu numeroase
lucrări create pentru el de cunoscuți graficieni chiar
cu ocazia expoziției amintite mai sus. Am avut
astfel fericita ocazie de a le vedea în original.
Pe lângă faptul că expoziția ne-a introdus în
lumea eroilor mitologiei nordice și a nostalgiei
lecturilor copilăriei noastre, al căror clasament era
totuși dominat de argonauți, această expoziție a
trezit nostalgia unei bienale clujene de grafică
pierdută și reîntâlnirea, la o scară mult mai mică,
cu nume care parcă sunau familiar.
Centrul de greutate al expoziției a fost o
mezzotintă realizată de graficianul rus Yuri
Borovitsky, cândva căștigătorul concursului clujean
Omagiu Poetului, nume cunoscut de amatorul
clujean de grafică mică. Lucrarea sa evidențiată și
pe afiș poate că merita un plasament mai onorabil
în economia expoziției. Și dacă e să rămânem în
zona creatorilor ruși ar mai fi de amintit încă două
kKKVlÂÂLT*
Petri Aalto (Finlanda)
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 12 lei - trimestru, 24 lei - semestru, 48 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 21 lei -
trimestru, 42 lei - semestru, 84 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr.
R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
nume de mari graficieni: Mikhail Verholantsev și
Yuri Liuksin, reprezentând generații și tehnici
diferite, totuși având ceva comun. Aceștia la
apogeul creației, au reușit să spargă tiparele epocii,
fiind răsfățații mai multor generații de colecționari.
În zona performerilor l-aș mai incadra pe
ucraineanul Konstantin Kalinovich, un gravor
incredibil, cu o virtuozitate tehnică rar întâlnită la
gravorii actuali, prezent cu o singură lucrare, poate
mai puțin spectaculoasă decât cele cu care ne-a
obișnuit. Artiștii din Estonia, prezenți în expoziție,
fac parte din categoria naratorilor, fiind preocupați
de o redare cât mai corectă a subiectului abordat.
Aș aminti în primul rând un veteran al artei
plastice estone: Evald Okas. El este apreciat pentru
simplitatea și firescul compozițiilor, pentru
îmbinarea gestului spontan cu veridicitatea
reprezentării. Fiind educat în spiritul realismului
socialist al fostului imperiu sovietic, reușește și la
ora actuală să trezească nostalgii, cel puțin estetice.
Sunt prezenți în expoziție încă doi artiști
estonieni din aceeași categorie estetică, naratori și ei
dar mai poetici, Silvi Valjal și Lembit Karu. Mai
moderni în viziune sunt Vive Tolli din Estonia și
Pertti Kaskipuro din Finlanda. Poate cea mai
expresivă operă din expoziție este o inspirată
compoziție din 1975 a artistului finlandez Petri
Aalto, tăiată în lemn cu o firească simplitate. Altă
prezență cunoscută nouă este rusoaica Olga
Samosiuk care a pornit pe drumul celebrității de pe
simezele Muzeului de Artă din Cluj cu ocazia
expoziției Orașe Europene.
În încheiere vreau să atrag atenția asupra
prezenței discrete, aproape timide, a domnului
Takacs Gabor în realizarea acestei manifestări,
pentru că fără inițiativa dânsului și a ajutorului său
logistic nu s-ar fi conturat această mică, dar bogată,
expoziție.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
Black PANTONE galben mustar