-0- Black PANTONE albastru 266U
TRIBUNA
129
Județul Cluj
2 lei
Pierduți prin Europa
Revista de cultura • serie noua • anul VII • 16-31 ianuarie 2008
Ion Pop
“Memoria este un
act etic”
Ilustrația numărului: losif Stegaru
Alexandru Vlad
Traduceri din poeții
Irlandei de Nord
Radu Preda
Miza dialogului
inter-cultural
-0- Black PANTONE albastru 266U
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
info
CONCURS NAȚIONAL DE POEZIE
Primăria Municipului Gherla și Casa Municipală de Cultură Gherla, în colaborare cu Mănăstirea
Nicula, organizează Concursul Național de Poezie "ProVERS", ed. a II-a, mai 2008. Concursul se va
desfășura pe două secțiuni:
I.	Volum de debut: scriitorii care au debutat în volum, la orice editură națională sau internațională
(condiție unică - ISBN), pot trimite, într-un plic A4, volumul de debut, în 4 exemplare, căruia îi vor
atașa un CV. Va exista un singur premiu național. Volumele necâștigătorilor vor fi expediate: BCU
Cluj-Napoca 1 ex., Bibliotecii Facultății de Litere a UBB Cluj-Napoca 1 ex., juriu 2 ex.
II.	Grupaj de poezie în manuscris: tinerii poeți cu vârsta maximă de 30 de ani, nedebutanți în
volum și (implicit) nemembri ai USR, pot trimite, până la data de 1.IV.2008, minim 7 și maxim 10
texte poetice, tehnoredactate față-verso, în 5 exemplare, la 1 rând, font Times New Roman,
losif Stegaru	Nut-fragment
dimensiune 12. Într-un plic format A4 se introduce grupajul de poeme; pe prima pagină a grupajului
este scris un motto; în același plic A4 se introduce un plic mic, închis, cu același motto scris pe verso;
înăuntrul plicului concurentul va pune un CV care va cuprinde: a. motto-ul pus pe plicul mic și pe
grupajul de poezii; b. nume și prenume; c. dată/loc de naștere; d. studii, premii/distincții/activitate
culturale/literare; e. un crez poetic de maxim 10 rânduri; f. o fotografie tip buletin. Adresa la care vor
fi trimise lucrările este Casa Municipală de Cultură Gherla, P-ța Libertății nr. 1-2, mun. Gherla, jud.
Cluj, cu mențiunea "Pentru Concursul de Poezie ProVERS - grupaj de poezie". Grupajul de poeme
poate fi trimis și pe adresa concursulprovers@yahoo.com. În acest caz se atașează mesajului și CV-ul.
Juriul: 4 persoane - scriitori și critici literari de marcă! Juriul va fi anunțat la 1 aprilie 2008.
Festivitatea de premiere va avea loc în cadrul ÎNTÂLNIRILOR DE LA NICULA, ed. a IlI-a, mai,
2008. Premii: Premiul național ProVERS pentru volum de debut: 1000 RON; Premiile pentru grupaje
de poezie: Marele Premiu - 700 RON, Premiul I - 500 RON, Premiul II - 400 RON, Premiul III - 300
RON, Mențiune I - 200 RON. Vor fi acordate premii suplimentare, acordate de instituțiile culturale
clujene, de publicații și edituri și de persoane fizice: cărți, abonamente, publicații, bani. Drumul,
cazarea și masa vor fi asigurate de către organizatori.
Contact:
Luigi MUREȘANU - 0742-699.745 / luigi.muresanu@yahoo.com
Iulian DĂMĂCUȘ - 0747-170.326
concursulprovers@yahoo.com / www.concursulprovers.ro
Radio România Cultural	K
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
101,0 FM
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
În
mașina fiului meu
O călătorie imaginară cu președintele
Academiei Române
Francisc Laszlo
Veneam din Budapesta, cu cursa de seară, de
la o conferință a Societății Ungare de
Muzicologie, unde am susținut un referat
despre „Întâlnirile Transilvaniei cu Arnold
Schonberg și școala sa”. Ne-am îmbarcat în avion,
ne-am legat centurile și am așteptat decolarea.
Care întârzia. Dintr-o dată a apărut domnul
profesor Ionel Haiduc, președintele Academiei
Române, care avea locul chiar în fața mea. Ca și
cum ar fi trebuit să-și ceară scuze, mi-a explicat:
avionul său de la Munchen a întârziat, de aceea a
trebuit ca al nostru să-și amâne câteva minute
decolarea.
Impresionat de situație, în timp ce rumegam
sandviciul oferit de simpatica companie Carpatair,
mă tot gândeam ce i-aș spune acum distinsului
demnitar dacă Providența l-ar fi plasat pe scaunul
de lângă mine și nu pe cel din fața mea. Drept
ultimă șansă, când, la Someșeni, ne-am dezlegat
centurile și ne-am ridicat în picioare, l-am întrebat
dacă îi pot oferi ca fiul meu, care mă așteaptă cu
mașina, să-l ducă acasă. Pe drum am mai
povesti... Mi-a răspuns amabil că are și dânsul un
fiu cu mașină, care îl așteaptă. La revedere!
Dacă domnul Președinte nu ar avea un fiu sau
fiul său nu ar avea o mașină, după pornirea cu
mașina fiului meu, întâi, i-aș fi spus cât de
recunoscător îi sunt Academiei Române pentru
faptul că, în 1923, a susținut financiar săpăturile
arheologice ale bunicului meu, care a dezgropat,
dincoace de Carpații Orientali, la Ariușd și
Olteni, cea mai frumoasă ceramică de tip
Cucuteni. Ca bartokolog, știu să apreciez faptul
că marele compozitor și etnomuzicolog, în 1913,
și-a tipărit cartea de debut, cea dedicată muzicii
populare românești din Bihor, în prestigioasa serie
de volume Din vieața poporului român a
Academiei Române, și că acesta a fost și ultimul
său volum de folclor românesc pentru care a
primit un onorariu, celelalte, „Maramureșul” și
„Colindele”, apărute după Primul Război
Mondial, fiind nevoit să le tipărească pe speze
proprii, în Germania, respectiv la Viena. Admir
înțelepciunea postrevoluționară a acestui for care,
în 1990, l-a ales pe Bartok membru post mortem.
În ceea ce privește modesta mea persoană, nu pot
să uit că prima distincție a vieții mele a fost
premiul Academiei Române, primit pentru un
volum de studii bartokiene, apărut în 1980.
Dar Academia Română este pentru mine și o
instituție „cu probleme”, începând chiar de la
acest premiu. El se numește Premiul „Ciprian
Porumbescu” și se acordă anual unei cărți de
muzicologie. Or, ce are autorul celebrei Balade
pentru vioară și pian și a epocalelor cântece
patriotice Pe-al nostru steag și Tricolorul (acesta
din urmă devenit imnul RSR) cu muzicologia?
Înțeleg că în momentul instituirii acestui premiu,
cel mai mare muzicolog român, Constantin
Brăiloiu, care se stabilise la Paris și Geneva, era
considerat un „fugar”. I se tipăreau scrierile la
Editura Muzicală, nu era interzis să-l citezi, dar
totuși... Azi, în aprecierea lumii, Brăiloiu este
cotat ca Enescu în compoziție sau Lipatti în arta
pianului, un „cel mai mare român” și mai mult
decât atât: o autoritate universală. Nu credeți,
Domnule Președinte, că ar crește valoarea morală
a acestui premiu dacă el ar fi rebotezat în Premiul
„Constantin Brăiloiu”?
O altă problemă: ca muzicolog, resimt lipsa
unui Institut Român de Muzicologie, instituție
bugetară, coordonată de Academia Română,
unitate de cercetare bine înzestrată, cu
departamente specializate, planuri de cercetare
substanțiale și de perspective strategice, cu
publicații proprii, atât în limba română, cât și în
limbi de largă circulație, în relații de colaborare cu
celelalte instituții de acest profil din lume. Colegii
mei de generație bucureșteni știu mult mai bine
decât mine de ce, în timp ce institutele de folclor
ale Academiei Române din București și Cluj au
supraviețuit într-un fel sau altul tuturor valurilor
de restructurare, firavul sector de muzică al
Institutului de Istoria Artei din capitală nu a
putut deveni plămada unui centru de sine stătător
de cercetări muzicologice. Eu știu doar atât: că în
anii ’50-’70 au existat și la Cluj posturi de
muzicologi-cercetători ai Academiei, ocupate de
profesorul meu de istoria muzicii, Ștefan Lakatos,
și de Romeo Ghircoiașiu. Probabil că, din punct
de vedere administrativ, ei s-au achitat de
îndatoririle lor de serviciu - folosind o locuțiune a
epocii: și-au îndeplinit planul -, pentru că
altminteri nu și-ar fi primit salariul, dar, de pe
urma statutului lor de cercetători ai Academiei
Române nu pare să fi avut niciun folos
semnificativ nici Academia, nici muzicologia.
Trebuie să recunoaștem că în anii ’50, când
predarea muzicologiei ca disciplină academică era
abia inaugurată în România, încă nu existau
condițiile de personal propice pentru funcționarea
eficientă a acestor centre. Dezvoltarea
instituțională o luase înaintea celei științifice. Dar
azi, când atâția absolvenți ai claselor de
muzicologie de la București, Cluj și Iași își caută
un cadru propice de manifestare profesională,
problema se poate pune și trebuie să se pună cu
totul altfel. De ce - pentru a mă limita la cazul
unor țări vecine, cu capitale ale căror nume
începe cu consoana B de la București - Belgradul
și Budapesta au institute de muzicologie și noi nu
avem!
Un alt of al meu: doctoratele. Domnule
Președinte, faptul că Academiei Române i s-a luat
dreptul de a acorda titlul de doctor a fost o
nedreptate strigătoare la cer. Niciodată nu ar fi
fost nevoie mai mare de dezvoltarea doctoratului
academic decât tocmai acum! Americanizarea
învățământului superior din Europa, privarea
doctoratului de statutul său tradițional
postuniversitar și transformarea lui în cel de al
treilea ciclu al învățământului universitar, inflația
de PhD-uri de duzină care se acordă în zilele
noastre au erodat fatal prestigiul titlului științific
superior. Înțeleg că toți universitarii vor să
acceadă cât mai repede la grade didactice cât mai
înalte și că azi-mâine nici asistent n-ai să mai poți
deveni fără a avea un PhD, dar mie mi-e dor de
doctoratele vechi, adevărate, bazate pe o
îndelungată și bogată experiență științifică
personală. Înainte, când te prezentai la un
Iosif Stegaru	Balaurul
profesor universitar pentru a-l întreba dacă te-ar
accepta ca doctorand, el te întreba: ce ați publicat
până acum, Domnule Coleg, care sunt rezultatele
cercetărilor dv., despre care credeți că sunt destul
de importante pentru a putea constitui tema unei
teze de doctorat? Nu încerc să sap procesul
bolognez și PhD-ul globalizat și globalizator,
aceste zaruri fiind deja aruncate. Dar mă gândesc
că în condițiile actuale ar fi imperios necesar să
existe în România și un altfel de doctorat: al
acelora care nu „se doctorează” pentru avansare
în ierarhia universitară și plusul de 15% la salariu,
ci pentru a accede la o onorabilitate științifică
superioară PhD-urilor acordate pe bandă rulantă.
Titlul științific „Doctor al Academiei Române”,
care s-ar acorda numai excelențelor, pentru
performanțe științifice cu adevărat excepționale,
ar putea deveni o distincție științifică de maxim
prestigiu, o treaptă firească spre demnitatea de
academician.
Mai avem timp, Domnule Președinte, până
ajungem la poarta dv.?
Ca istoric al muzicii, retrăiesc cu emoție
momentul solemn al primirii lui Enescu, în 1933,
în Academia Română. În prezența regelui Carol
II, Enescu și-a terminat discursul inaugural cu
următoarele cuvinte: „Astăzi, pentru întâia dată,
Academia Română, sanctuar al cuvântului, își
deschide porțile spre a primi muzica sub cupola
sa. Este o zi de-o însemnătate deosebită. Este o zi
de dulce bucurie, când, în templul cugetării și
înțelepciunii, solemn pășește Euterpe, muza
mândră și binefăcătoare!” Dacă nu mă înșel, de
atunci, acest for al nemuritorilor români a avut
întotdeauna un membru muzician. Îl are și azi pe
Ștefan Niculescu, iar printre membrii săi
corespondenți, pe Cornel Țăranu: doi
compozitori-muzicologi de elită, care au
binemeritat această distincție. Mă întreb doar
dacă nu este prea puțin pentru Academia Română
să aibă, din lumea muzicii, doar un singur
membru plin și un singur membru corespondent.
Slavă Domnului, ar mai fi și alți merituoși. Până
se ivește și la noi ideea creării unei Academii de
Muzică, cum au suedezii, sau a unei Academii de
Artă, cum au germanii, nu s-ar putea ca Academia
Română să fie mai generoasă față de slujitorii lui
Euterpe?
Am sosit? Domnule Președinte, mulțumesc că
m-ați ascultat. Noapte bună!
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cărți în actualitate
Fantasmele lui Dan Coman
Octavian Soviany
Dan Coman
d. great coman
Bucure°ti, Editura Vinea, 2007
Poemele lui Dan Coman (d. great coman,
Vinea, 2007) par să aparțină, la prima vedere
unui spirit fantast, care are voluptățile
ludicului sau ale caricaturii subțiri și știe să îmbine,
în câtimi inefabile, burlescul și grațiosul,
ipostaziindu-se, pe urmele lui Radu Stanca, într-un
Corydon pe jumătate tragic, pe jumătate grotesc, ce
își refuză însă tocmai pasiunea barocă a "arătării”,
devenită aici, dimpotrivă, dezabuzare a mimului
ce-și repudiază condiția: “tulbur peste măsură. nu
cunosc pe nimeni care să-mi reziste./sunt un bărbat
cum nu vă puteți imagina./ca să nu pleznesc de
spaimă mă izbesc de o mie de ori de peretele
camerei,/însă nu vă arăt. nu arăt nimic
nimănui”.”Suspendarea” spectacolului e provocată
de o stare de "greață”, astfel încât autorul va cultiva
o lirică a dezgustului (de lume, de sine și celălalt),
în care spectacolul sordid al cotidianului, nu mai
stârnește, ca la poeții din școala Fracturilor,
revărsările de mânie, ci strâmbătura de scârbă ce
declanșează gustul pentru caricatură, căci în lirica
lui Dan Coman, el, cotidianul, este spațiul de
manifestare al unei corporalități în exces, unde
acționează forțe gravitaționale pline de stranietate
care tind să anuleze granița dintre oameni și lucruri,
rezultatul acestui proces de osmoză fiind
marionetele umanoide care au aerul unor personaje
urmuziene: “sunt la bistrița de treizeci de ani. nimic
nu mi-a luminat trupul/ așa că acum cântăresc cu
8o de kilograme în plus: ca un porc/ umbra mea
Cartografii din imaginarul
lagunei
Ștefan Manasia
Ruxandra Cesereanu, Călin Stegerean
Veneția cu poduri de cuvinte/ Venezia con
ponti di parole
Cluj-Napoca, Max Media, 2007
a sfîrșitul anului trecut apărea Veneția cu
poduri de cuvinte/ Venezia con ponti di
I Jparole, volum gîndit și realizat de clujenii
Ruxandra Cesereanu și Călin Stegerean, fiind
cunoscută sensibilitatea artiștilor și intelectualilor
ardeleni, greco-catolici sau nu, pentru spațiul italian
în general, pentru Orașul Dogilor și-al Lagunei în
special. Românul ardelean venerează calm tradițiile
și vestigiile peninsulare, mai mereu mîndru de
performanțele culturale ale acelui „fratello” de gintă
latină, așezat de bunul Dumnezeu cu cîțiva pași
mai aproape de Grădina Edenului. Dacă adaugi
acestui amor fratern condimentele postavangardei,
ale „picto-poeziei” (fericită umbra, în acest volum, a
poetului Ilarie Voronca!), ale unei frenezii anarhic-
senzuale, rezultatul nu poate fi decît o carte-obiect,
o carte specială, de păstrat pe unul din rafturile
bibliotecii printre alte - nu foarte multe - asemenea
excentricități.
Proiect finanțat de ICR și de Institutul Român
de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția,
scormonește prin mine și mi se freacă de oase/ (...)
de treizeci de ani aici ca un lemn lăcuit;/frigul nu
mă face să tremur puterea luminii e neînsemnată/
(...) și tot ca un lemn lăcuit ea izbindu-se noaptea
de mine/speriindu-i cu exactitate pe vii”.
Caricaturile lui Dan Coman se întemeiează pe
trucarea proporțiilor, în virtutea unui regim al
amplificărilor și al minimalizărilor, al exaltării și al
banalizării, care sfârșește prin a genera monștri mai
puțin benigni decât par la prima vedere, inserați în
paginile unui aparent "roman de amor”: “sunt la
bistrița și aici în fiecare dimineață un soare nou/ se
desprinde din tavan și după ce lovește scurt aerul
încăperii/ scârțâie ore în șir printre pereți/ și ghinga
aplecându-se cât să nu depășească statura unei pisici
și/plimbându-se așa aplecată toată
dimineața/ mustind între brațele ei trupul meu
pocnește iute din capete”. Căci, cu facies-ul său de
Pinocchio sinistru, ghinga, protagonista acestui love
story în cheie parodică și absurdă este o figurare a
morții, iar erotikonul lui Dan Coman e în realitate
o abil disimulată carte a agoniei, consemnând, în
spiritul apocalipticului bacovian, thanatizarea
progresivă a fibrei umane: ”dă-i înainte și dă-i
înainte și pe la miezul nopții/ doar capul ieșindu-mi
la suprafață/ și alături de câțiva căței negri/ schelălă-
ind la fiecare scurtă lovitură a acestui soare de
iarnă/în toți acești ani ghinga mi-a pus ordine în
mișcări; un bărbat impecabil/ fluturând la intrarea în
bistrița ca un steag negru”. "Obiectivat”, ca la
Bacovia, thanatosul ia aici forma pestilențialității
colcăitoare, devine o duhoare porcină,
"metastaziază” insinuându-se în profunzimile
țesutului viu. Se ajunge astfel la o lirică a carnalității
consecutiv expoziției de picto-poezie semnată de cei
doi artiști, volumul descrie „ansambluri
arhitectonice, văzute ca elemente expresive a căror
plasticitate este relevată de Călin Stegerean”, legate
între ele, înlănțuite de „podurile de cuvinte” ale
Ruxandrei Cesereanu, mici poeme dense, cu
sîmbure metaforic și delicioasă imagerie.
Așadar pasteluri cu ferestre și arcade, portice și
uși, turnuri, creneluri, piloni și columne
„desemnate” de artistul Călin Stegerean relaționează
prin intermediul podurilor ce taie laguna mîloasă și
seducătoare, nu o dată amenințătoare, oripilantă.
Titlul Ponte San Felice ascunde, oximoronic, o
sugestie demonică: „mic, scorojit, nemaimirosind a
nimic, ruginit pe alocuri,/ podul pe care am trecut
cel mai des spre infern și/ paradis, apă smolită
ducîndu-se în plata domnului,/ copii, căței, părinți,
miros de pește stricat”. Fără prea multe intarsii
livrești, poemele au prospețimea unor notații de
jurnal. Imaginile sînt pregnante, îți rămîn o vreme
pe retină grație unei metafore bine alese: „o singură
pisică tărcată și ochioasă, în loc de sînge/ și limfă
casele au urină în vezicile lor de piatră” (Ponte dei
Greci) sau „avînd la capăt o madonă cu ochiul
învinețit/ de lovituri, clădiri roșii, jupuite de piei,
depozite goale/ din cărămidă smucită” (Ponte San
Gioachino) sau „mușchi verde pe trepte, înotători
agonice și a "sfârșitului continuu” văzut aici în
aspectele sale abjecte, de vreme ce moartea
deconcertează tocmai prin obscenitatea ei
paroxistică: “aici de treizeci de ani soarele înțepenit
deasupra mea și trupul meu mirosind deja puternic
a friptură de porc/ și ghinga purtându-mă-n brațe și
pălind la fiecare pas/și dându-și capul pe spate.../
(...) atârnând ca un mare covor de lână în afara
ferestrei/ trupul meu se aerisește în numai câteva
ore și/ în numai câteva ore lumea mirosind deja
puternic a porc”. Din acest moment, poemele își
pierd aerul de "balet grațios”, iar teatrul de
marionete al lui Dan Coman își dă la lumină fața
adevărată, dovedindu-se în realitate un abator uriaș,
un depozit de cărnuri umane contaminate cu
germenii morții, în timp ce erotica aberantă se
integrează în scenariul unei apocalipse sanguinare:
"înfășurată în celulita de gală ghinga vine în urma
mea și/bucată cu bucată își adună umbra într-o
cămașă de noapte,/din două-trei mișcări curăță
fiecare/ de resturile de carne care atârnă din ea.
când obosește/ gura i se deschide numai atât cât să
crape aerul/și să se simtă mirosul”. Ca și la Teodor
Dună, grația și ingenuitatea, aerul de feerie
grotescă, reprezintă în aceste poeme doar "stratul
de suprafață”, care are rolul unui "rezonator”,
destinat să amplifice neliniștile ce colcăie în
subteranele textului, căci Dan Coman e (ca
majoritatea colegilor săi de promoție) un homo
apocalipticus, un poet cu fibră bacoviană care
denunță obscenitatea unei lumi prin excelență
desacralizate. Dar dacă alți reprezentanți ai "noului
val” descoperă obscenitatea în tabloul "mizerabilist”
al socialului sau în actul erotic, poetul "cârtiței
galbene” e oripilat de abjecția morții, care,
pierzându-și orice dimensiune metafizică, a devenit
(ca și dragostea, ca și sexul) porcină și trivială.
■
ratați privind o/ familie de lei de piatră, un ceas
solar nerăsucit de/ decenii” (Ponte de l'Arsenal o
del Paradiso).
Cîtă vreme lirismul hipertrofiat metaforizant nu
se va fi răcit în cavoul poeziei românești, cititorul
va gusta mai degrabă poezia frustă, epică,
descărnată, obiectivistă. Precum în poeme ca
acestea, ieșite parcă dintr-o Antologia palatină:
„strîmb, firav, cu haine de mîna a doua vîndute de/
bisericoși” (Ponte Storto) și „pod de tranziție cu
mulți zgomotoși, fumători, morfinomani/ chiricți
ori stînd într-un picior” (Ponte de rOlid).
Dar preferatele mele sînt acestea trei, vii și
acide: „un turn babel la orizontală, Iisus ar fi
dărîmat/ tarabele și aici, zicînd că mărgăritarele nu
trebuie/ aruncate porcilor. AVANTI POPOLO!”
(Ponte di Rialto); „fier cîrlionțat, carne rece de om”
(Ponte del Ghetou); „lipit de el este zisa stradă a
morților, o fată cu/ picioarele goale lipăie
înnebunită de plăcere, bărci/ cu motor ca niște
viespi în călduri” (Ponte de la Chiesa)
Veneția cu poduri de cuvinte (și Veneția
începutului de mileniu 3) seamănă cu un uriaș
supermarket în care, prin conductele din aluminiu
cu aer condiționat, pătrund încă parfumul și
miasmele Evului Mediu, ale Renașterii, ale
decadenței. Nimic nu mai e la fel și totul pare din
altă epocă, stagnat.
■
4
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Gânduri întârziate la Miezul
lucrurilor
Viorica Răduță
Irina Petra°, Cartea vieții,
Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de știință, 2004
A fi, cu patos și „sec”. Miezul lucrurilor, titlul
„convorbirilor cu Irina Petraș” (Editura Pallas, 2006),
dintr-o serie publicată de Alexandru Deșliu, are un
multiplu tematic, pliat pe scrisul cu multe capete al
Irinei Petraș. Răspunsurile domină întrebările, sunt
ființe. Ne aflăm pe o cale, cu fragmente dintr-o
carte a locuirii/ ființării, diferită, dar nu fără
izvorâre în acele „însemnări” „de muritor” ale lui
Ioan Pavel Petraș. De altfel, regăsim în Miezul
lucrurilor postfața Irinei Petraș la Cartea vieții (Casa
Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004). Aflăm acolo,
ca într-o mică arhivă demnă de luat în seamă,
stenograma vremurilor trăite de Ioan Pavel Petraș pe
durata copilăriei, adolescenței, chiar maturității,
până în 1947. Punct până în 1947. Ceea ce invită
anume, în tipar cronicăresc, la ducere mai departe a
vieții în Carte. Moștenitoarea
știe/ promite/ construiește din mersul exegetic și
memorialistic chiar „creșterea limbii”.
Evenimente variate, uneori spectaculoase, dar
nu vizate spectaculos de Ioan Pavel Petraș, de la
cele personale la momente cu adevărat istorice,
sunt nedramatic prezentate, cu acea obiectivitate de
cronicar fără intenții literare, lucid, de studiat
pentru istorici, dar în pagini care se desfășoară cu
meșteșugul obiectivitătii, al ironiei abia zărite, la
vremuri, locuri, oameni, mentalități, la propria
persoană. Totul e rânduit/ fișat sub tăietura dură,
seacă, dar anatomică, transmisă Irinei Petraș tocmai
când la scrisul acesteia se creează o stare de
empatie, o trăire de proximitate.
„Răspunsurile” acesteia, date marilor chestiuni,
atitudinilor umane, scripturale, amintirile Locului
„făcut” din locuri, galeria de portrete devoționale,
pe o culme stilistică și axiomatică dătătoare de
viziune-înțelepciune, au, adesea, aceleași lovituri
iuți, lucide, cu care se face „un lucru” sub
privirea/ de mâna, mintea, visul omului. Lecția
paternă dă roade acolo unde ficțiunea se infiltrează
Spectacole în imagini
n general, activitatea unui regizor de teatru
rămâne consemnată în cronicile spectacolelor
sale, în fotografii ale acestora sau în
monografii ce-i sunt dedicate. Destul de rar apare
un album care să fixeze pe retina privitorului
secvențe din montările regizorului în cauză, în
desfășurare diacronică. Deși un asemenea album
poate fi mai convingător decât cel mai solid
studiu monografic.
Un astfel de op, recent publicat de Editura
clujeană Koinonia, condusă de scriitorul Visky
Andras, care e și redactorul cărții, îl are drept
„subiect” pe unul dintre cei mai importanți
creatori de teatru din România ultimelor decenii,
Tompa Gabor.
Albumul se numește Viziuni scenice, e editat
în versiune trilingvă - maghiară, română, engleză
- și cuprinde spectacolele de după 1990 ale
regizorului (din păcate, aș zice eu, deși o
„integrală” Tompa ar fi o provocare uriașă pentru
orice editor). Cartea are 180 de pagini, o
iconografie impresionantă, care induce nostalgie
celui familiarizat cu marile montări ale lui Tompa
mai aluvionar (matern) decât se crede, dar cu ironie
subțire, pe muchia stenografierii, mereu ivită din
Cartea... subintitulată Însemnările unui muritor, cu
patosul cel de autoficțiune dat. Echilibrul e la
vedere, prin urmare. Cu luciditate se minunează un
spirit precum al Irinei Petraș, aflat între patos și
rigoare, în egală măsură. Virtuozitatea cea
hermeneutică a Irinei Petraș, înțelepciunea
meditațiilor pe cele trei teme, deja numite, chiar
„literatura” paginilor memorialistice și onirice nu ar
avea atâta impact în momentul adevărului, lecturii
(să mai citească și scepticii!), fără securea cea
moștenită care taie scurt, dar mereu dintr-o carte de
învățătură, amintiri-vise sau problemele
contemporane nouă, de la apartenența la vreo
generație literară la ierarhiile cu tușul proaspăt în
ele, de la criza literaturii, criticii, la relația centru-
margine. Chestiunile sunt croite din nou, dar și
asamblate într-un „port” sever, ardelenesc, dar cu
lărgimea sfătoasă, încăpătoare a privirii critice. Mai
vine din rădăcini și distanța față de spectaculos ori
kitsch-ul de toate tipurile, fie că-i vorba de
evenimente din familie, fie, la Petrași, de
momentele de criză socială, politică, morală etc.
Dacă în Cartea vieții o simplă
contabilizare/ prezentare nudă distruge gonflarea
vreunui subiect, chiar istoric, la Irina Petraș se
adaugă multe: livrescul, un moderato cantabile
stilistic, asumarea ficționalului în locuri umblate de
amintiri și vise, chipuri vii încă, o meditație amplă
asupra „eternităților” noastre cu acea transformare a
chiar „zidului neisprăvit” în adevărat meșteșug. Re-
organizarea materialului critic sau memorialistic
într-un alt volum e mai construită/isprăvită decât
pare. E un altfel, tatonat „dincolo”, o proiecție. Este
ca vederea care se trezește, ultimă, atât cât poate
„muritudinea” de noi. Meditațiile au o marcă
abisală din cauza privirii peste. limită. Situație
mult păgână. Altfel nici nu s-ar putea instala
tăcerea, muțenia, ca la Blaga, de fapt adevărata
rostire, mai incitantă decât rostitul Modelul tatălui
stă aici, în părțile „pământului” nost’, dar
luciditatea grea a finitului are și sete de vorbire,
Gabor, un cuvânt înainte empatic al lui George
Banu, o consistentă secțiune de referințe critice
(alcătuită un pic prea. subiectiv-interesat, după
părerea mea; Visky Andras recunoaște, pe de altă
parte, dificultatea selecției, în „nota redactorului”
de la final), și o notă biografică a lui Tompa.
Designul luxosului album a fost realizat de
Timotei Nădășan, iar Administrația Fondului
Cultural Național a sprijinit financiar apariția
acestuia.
De departe, cea mai spectaculoasă parte a
volumului este cea cu fotografii din spectacole.
Grupate după autori, acestea dau seamă de
programul estetic al regizorului, focalizat mai ales
pe valorizarea dramaturgiei absurdului. De la
spectacolul-cult Cântăreața cheală, realizat în
1992 la Teatrul Maghiar din Cluj și care a
bulversat teatrul românesc al vremii, până la
Rinocerii din 2006 (Teatrul Național „Radu
Stanca”, Sibiu), se pot inventaria nu mai puțin de
11 spectacole pe texte de Ionesco sau Beckett,
unele în dublă sau chiar triplă versiune
(Așteptându-l pe Godot, de pildă, are trei
solaritate. Tocmai de aceea se vorbește de stilul
artist și prezența numinosului (alchimie Jung),
placat cu rigoare, dar și cu transpunere, de Irina
Petraș în clipurile critice, în amintiri și vise, în
meditații la moarte, locuire, feminitatea limbii
române (de situat în singurătatea, asumată, cea
înalt scripturală, tipică unei meditative puse pe
veghere continuă).
Între atâtea figuri, tăiate direct din/în viață,
Prințul cel nevăzător din basmul parabolă, așezat
chiar în Miez.., are mai degrabă o fizionomie de
om tăcut, cu „misterul” inexistenței. la vedere, dar
simțit continuu în fiecare text, amintire, vis, ca un
dincolo de a fi. De care e plin și ochiul fetiței din
’49, strecurat în fotografii până târziu, oricât ar fi
plusul văzător, nostalgia, curiozitatea, înțelegerea,
„greul”. Prințul se află în tăcute, așa cum există și
perioada lipsă din Cartea vieții, așa cum e și obsesia
de a o umple. Din (con)știința limitei, a unui
departe de noi, care nu vede, Irina Petraș se mișcă
în spațiul memoriei sau viselor ca într-o ficțiune,
explicită, în ființă, ar trebui spus. Lucidă ca „elipsa”
existențială cea în și din „miez” meșterită. Oricâte
fente artistice și de argumentație ar fi în
retrospective, vise, în luări de poziție la actualități,
fie și literare, din translația rostitului spre substanță
tăcerea tot rămâne. E palpabilă. Arta nespusului
între isprăvi/te/le rostiri(i) și fotografii din „viață în
imagini” creează „Prințul”, cel care nu vede/iubește
frumusețea, dar i se alătură în destinul, miezul
cărții/ devenirii. E ne-rostitul, zisul „fior”. De aici
vine impresia de. profetism al scrisului Irinei
Petraș. Chiar și în cazul retrospectivelor, des proze
onirice sau realiste.
Spirit meditativ, cu o afirmată distanță tocmai
față de festivități, mulțimi, Irina Petraș dispune de
arta conversației, dar o face și drept, și stilist, sec și
cald, ceea ce indică o apropiere la distanță și o
distanță în apropiere, așa cum îi sunt și textele
critice. Își păstrează o anume singurătate ca pe o
altă „ispravă”, organizează textele în/ din alte texte,
reordonează într-o continuă meditație propriile
amintiri, vise, perspective critice, expune logica
fragmentului pentru a surprinde cu o nouă
asamblare. Din raftul mult ridicat peste făptura de
carne se ridică ochiul cu o luciditate a vederii. S-ar
trezi nopțile dacă n-ar fi și aici vorba de loc, el
supremul. Ca și textul, amintirile, gândul, culorile.
■
variante, la Belfast, în 1999, la Winnipeg, în 2001,
la Sfântu Gheorghe, în 2005).
Despre spectacolele „absurde” ale lui Tompa
se poate scrie oricând un volum de spectacologie
și hermeneutică teatrală, dar preocupările
regizorului au o deschidere remarcabilă.
Viziuni scenice dovedește acest lucru,
alăturând montări cu piese de Shakespeare sau
Moliere altora, mai speciale, cum ar fi Gândacii
de Witkiewicz (Teatrul „Radu Stanca”, 2003),
Medeea-cercuri după Euripide (Teatrul Maghiar
din Novi Sad, 2005) sau O scrisoare pierdută
(Teatrul Maghiar din Cluj, 2006).
Un loc aparte, care inaugurează o nouă linie
de căutare teatrală, îl ocupă spectacolele după
piese sau dramatizări de Visky Andras - Julieta,
Discipolii, Vinerea lungă -, montări ce înscenează
experiențe liminare de viață.
Toate aceste imagini conturează anvergura
unei personalități teatrale de mare mobilitate,
dispusă și să creeze construcții solide, și să
experimenteze ghiduș, cu o tinerețe artistică
uimitoare. (Claudiu Groza)
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ascensiunea (ne)obiectivâ a
universitarilor români
Gratian Cormos
Lucian Nastasă
“Suveranii” universităților românești
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007
Continuând excursul prin mecanismele de
selecție și de promovare a elitei intelectuale
românești, început cu: Intelectualii și
promovarea socială în România (Editura Limes,
2004) și Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din
spațiul românesc la studii în străinătate (1864-
1944) (Editura Limes, 2006), Lucian Nastasă se
ocupă în prezentul și masivul volum de dinamica
integrării în câmpul universitar în cazul
Facultăților de Filosofie și Litere. Demersul
domniei-sale încearcă, de fapt, să deslușească
“cum și cât au servit interesele proprii
(individuale sau de grup) diversele pârghii
instituționale deținute la un moment dat, cam în
ce măsură prestigiul a avut la bază componente
reale sau improvizate, cum și prin ce mijloace
mediocritățile pot deveni «oamenii zilei», iar
veritabilii creatori de bunuri culturale pot muri în
anonimat etc.” (p. 9)
Trecerea timpului îi oferă istoricului clujean
posibilitatea detabuizării trecutului unor nume
mari din lumea academică, care sunt acum văzute
cu plusurile și minusurile lor, într-o lumină nepar-
tinică. Sunt analizate, așadar, cu detașare, anti-
semitismul și implicarea universitarilor în activi-
tățile extremei drepte, celebre fiind cazurile lui A.
C. Cuza, P.P. Panaitescu, Sextil Pușcariu ș.a.
Numeroși alții au făcut parte - tot din nevoia de
legitimare - din francmasonerie. Dintre cei mai
cunoscuți sunt amintiți aici: Bogdan Petriceicu
Hasdeu, Titu Maiorescu, Mihai Ralea, Octavian
Goga sau Lucian Blaga.
Relația universitarilor interbelici cu politica ne
dovedește că sinecurile au fost dintotdeauna
vânate de către membrii corpului academic, care
sperau să câștige mult mai mulți bani din activi-
tățile extrauniversitare. Poetul-filosof Lucian Blaga
este unul dintre cele mai bune exemple în acest
sens. Iată ce îi scrie - printre altele - logodnicei
sale în 1920: “Mi se vor da și alte slujbe în Cluj,
bineînțeles slujbe din care încasezi fără muncă”.
(p. 121). Bineînțeles că Blaga nu este singurul în
această ipostază. Ca el procedează majoritatea
universitarilor “deștepți”, care încercau să-și con-
vertească prestigiul public în beneficii personale.
Volumul dezvăluie și o mulțime de alte amă-
nunte picante ale vieții universitarilor români: de
exemplu, Blaga era acționar la Bancă, Dimitrie
Gusti ocupa și funcția de președinte la Casa
Autonomă a Monopolurilor de Stat, iar George
Călinescu dădea bacșiș șoferului câte 100 de lei,
în vreme ce soția sa avea doar o singură pereche
de pantofi!
Lucian Nastasă trece în revistă în cotinuare
procesele de formare ale elitei universitare: strate-
gia educației, fenomenul de “peregrinatio academi-
ca” și relevanța acestuia în formarea elitelor,
planificarea carierei, aspecte ce prezintă multe
conexiuni cu volumele sale anterioare, dar aduc și
informații proaspete din arhive.
Mai importantă ca formarea, era - ca și în
ziua de azi - promovarea universitară ce pre-
supunea multiple servicii și servituți aduse poten-
taților momentului. Îl aflăm, astfel, pe Onisifor
Ghibu în postura de îngrijitor al bibliotecii, casei
și afacerilor lui Nicolae lorga, în perioada absenței
acestuia din țară. Ca urmare, peste un deceniu de
“aplecare a spinării”, Onisifor Ghibu va fi “uns”
de către comisia controlată de maestrul său, ca
profesor la universitatea din Cluj, cu toate că -
obiectiv vorbind - existau contracandidați mai va-
loroși! Se pare că valoarea individului a fost uti-
lizată atunci - ca și acum - doar ca fundament al
puterii. Adesea, însă, valoarea chiar supăra pe
“maeștrii” orgolioși precum lorga, portretizat
remarcabil de către Eugen Lovinescu, un perdant
al competiției pentru postul universitar:
“Iritabil, autoritar, dominator, d. lorga nu
rabdă în jurul său nici talentul, nici independența
caracterului, nici măcar demnitatea omenească;
meritând, prin atâtea calități remarcabile, să fie
înconjurat de alți oameni, el s-a mulțumit cu
mediocritatea sau inocența”. (p. 277)
Ne conving și mai mult de acest lucru cazurile
celor care nu au reușit să pătrundă - în ciuda
meritelor incontestabile - în spațiul universtar
românesc. Printre ei s-au numărat o mulțime de
tineri studioși, precum amintitul Eugen Lovinescu
sau Eugeniu Sperantia, al căror concurs pe post
era viciat și trucat de “electori” în beneficiul unor
apropiați ai acestora. Deasemenea, factorul etnic
era foarte important, România find dominată și la
acest capitol de elitele naționale, evreii spre exem-
plu, neavând nicio șansă de integrare.
În final, Lucian Nastasă aruncă o scurtă
privire anticipatoare asupra destinului univerista-
rilor din perioada postbelică, scoși după 1945 din
viața publică, interziși, întemnițați și adesea ostra-
cizați pentru 2-3 decenii. Alții, dimpotrivă, au
pactizat cu puterea, fiind puternic recompensați
cu funcții extrauniversitare: Tudor Vianu, director
al Teatrului Național din București, ambasador în
Iugoslavia, director general al bibliotecii
Academiei Române și secretar al României la
UNESCO, George Călinescu - deputat în Marea
Adunare Națională sau lorgu Iordan - ambasador
al României la Moscova.
■
cartea străină
Nega Mezlekia: între Canada
si Africa
Mihaela Mudure
Printre multele cazuri de identitate multiplă din
lumea noastră post-modernă și globalizantă,
scriitorul Nega Mezlekia, originar din Etiopia
și stabilit în prezent în Canada, prezintă
caracteristicile intelectualului dornic a-și valorifica
rădăcinile etnice beneficiind și de avantajele oferite
de o limbă internațională de anvergura englezei.
Nega Mezlekia și-a câștigat celebritatea cu
memorialul său Notes from the Hyena’s Beily
(Note din pântecul hienei) care a câștigat o impor-
tantă distincție literară canadiană: Governer
General’s Award (Premiul Guvernatorului General).
Mezlekia vorbește despre copilăria sa petrecută în
societatea înstărită a Etiopiei, de încrederea sa nețăr-
muRită în împăratul Haile Selassie și de contactul
brutal cu realitatea. Prieteniile cu alți colegi de
școală proveniți din medii mai puțin favorizate l-au
ajutat să își dea seama că în țară există și oameni
care se culcă flămânzi după o zi de muncă, există
și multă injustiție socială. Autorul este extrem de
mândru de trecutul glorios al Etiopiei, de regina din
Saba și de bogăția etnică, religioasă, culturală a țării
sale. Apartenența la clasa de mijloc nu îl împiedică
pe Nega Mezlekia să adere la grupurile de stânga și
să salute cu entuziasm, în 1974, răsturnarea negusu-
lui de către grupările comuniste. Instabilitatea
politică, teroarea roșie instaurată de junta militară
care preia puterea îl determină să își ajusteze din
nou opiniile politice după o realitate atroce care,
după propria expresie, “mânca copiii Etiopiei mai
ceva ca hienele care dădeau târcoale orașului meu
natal”1. În 1983 părăsește Etiopia pentru Olanda,
unde primise o bursă pentru a face studiile
inginerești. Apoi cere azil politic în Canada. Întrea-
ga sa familie pierise în timpul revoluției etiopiene.
Una dintre cele mai bune cărți ale lui Nega
Mezlekia este The God Who Begat a Jackal
(Dumnezeul care a zămislit un șacal). Roman
istoric de mare rafinament, The God Who Begat a
Jackal (Dumnezeul care a zămislit un șacal) este
plasat într-o Etiopie tradițională, se nutrește din fol-
clorul african și răstălmăcește, în mod original, unul
din marile mituri europene, mitul lui Romeo și a
Julietei sale.
Mezlekia se inspiră din realitățile istorice ale
Etiopiei anilor 1750-1880. Este o perioadă în care
țara suferă din cauza lipsei unei autorități centrale,
pradă conflictelor tribale și religioase. Pe de altă
parte, autorul vorbește despre o lume în care istoria
și mitul coabitează pașnic. Copiii trec prin pereți
până li se spune că un copil bine educat nu face
așa ceva. Stăpânii și robii sunt supuși legilor naturii
și dorințelor omenești și, mai presus de toate, sunt
sclavii iubirii. Folosind din plin virtuțile ontologice
ale povestirii așa cum sunt ele înțelese în societățile
tradiționale, autorul etiopian creează o lume care
refuză atât un centru coordonator, cât și fanatismul
religios, o altă modalitate de a impune o unică per-
spectivă asupra lumii și sentimentelor.
Vorbitor de Amharic, o limbă extrem de veche
care are propriul ei alfabet din peste 300 de semne,
Mezlekia scrie în limba engleză folosind adesea
construcții neobișnuite, inhibante pentru vorbitorul
obișnuit de limbă engleză. Tot o dovadă a lipsei de
inhibiții cu care autorul se “învârte” în spațiul de
limbă engleză este abundența neologismelor folosite
pentru a caracteriza situații istorice care privesc
epoci revolute. Astfel, Gudu are ideea primei școli
integrate (164). Termenul împrumutat din perioada
luptei americanilor de culoare pentru drepturi civile
se referă la o școală unde ar învăța împreună copiii
oamenilor liberi și ai robilor. Același Gudu se
întâlnește cu ... “formatorii de opinie” (167) din
comunitate: “bătrânii, diecii celor două temple, pro-
rocii, ghicitorii” (167). În general, aceste neolo-
gisme, stridente stilistic, urmăresc a ușura
înțelegerea romanului de către cititorul occidental,
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
răsfățat °i curtat de către autor cu ajutorul acestor
inadvertențe.
Deși scris, evident, pentru cititorul din afara
Etiopiei, romanul are un univers etnic bine definit.
Remarcabil pentru simpatiile de rasă ale autorului
este faptul că albeața pielii este percepută de către
personaje ca o boală. Aster își închipuie, altfel, o
boală misterioasă, care i-ar albi pielea și l-ar înduple-
ca pe tatăl ei să îi accepte iubitul rob.
Ambiguitatea lingvistică a autorului are probabil
de-a face și cu preferințele literare ale lui Mezlekia.
După propria sa mărturisire expatriatul etiopian îi
iubește pe Dostoievski, Tolstoi, pe Isabel Allende,
dar și pe autorii africani, precum Ben Okri sau
Chinua Achebe, maeștri în crearea unui fantastic și
a unui mitic care irumpe în lumea mundană. Spre
deosebire de cultura occidentală marcată odată pen-
tru totdeauna de limpiditatea separărilor carteziene,
în cultura africană nu există o limită evidentă,
limpede și ineluctabilă între lumea reală și cea a
spiritului/ spiritelor. Mezlekia folosește din plin
această fermecătoare ambiguitate ontologică.
Vocea narativă este a lui Teferi, fiul unui
funcționar care adună birurile pentru unul dintre
stăpânii locului. Copilul înregistrează cu prospețime
evenimentele fără a se mira sau a le pune sub sem-
nul întrebării, chiar dacă ele depășesc limitele logi-
cului. Uneori autorul uită de Teferi, cel care trăiește
în interiorul culturii pe care o narează, și prezintă
evenimentele din perspectiva unui ins care trăiește
povestea de dragoste a lui Aster și Gudu din exteri-
or, ca el însuși. Această înstrăinare de sine și de
materia narativă este relevantă pentru procesele
identitare din care izvorăște acest roman.
Semnificative, din acest punct de vedere, sunt mai
ales episoadele erotice care, prin intimitatea pe care
o presupun, subminează, parcă mai mult ca altele,
poziția aparent împăcată cu sine a vocii narative.
Spune Teferi: “Exprimarea deschisă a iubirii și afecți-
unii nu au fost niciodată parte din cultura noastră”
(96).
Este interesant că ficționalul lui Nega Mezlekia
se inspiră din realitatea etiopiană într-o manieră
aproape documentară în care transfigurarea artistică
înseamnă notarea cu precizie a detaliului crud.
“Trecând pe lângă o colibă pe jumătate terminată,
am văzut o femeie despăduchind un copil. Ea se
uita la părul băiatului pe măsură ce aduna păduchii,
pe care îi storcea de unghiile degetelor mari. Alt
băiat stătea pe o grindă răsturnată și cu picioarele
într-un lighean cu apă. La fiecare prag păreau să fie
una sau două siluete respectând același ritual al
udării cu apă a picioarelor. Anii când merseseră des-
culți le distruseseră picioarele; purici de nisip
intraseră sub pielea degetelor de la picioare. Apa
fierbinte cu sare ușura nu numai înlăturarea pure-
cilor ieșiți din ouă, dar și stoarcerea puroiului acu-
mulat” (9). Ni se prezintă concepțiile unei societăți
tradiționale, patriarhale, se fac aluzii la moravuri și
întâmplări care pot marca viața unei tinere pentru
totdeauna. “Virginitatea este considerată un etalon
în educația, valorile și meritul social ale unei femei
necăsătorite. Unei fete dezvirginată în timp ce
culegea lemn de foc sau lua apă de la râu, cum se
întâmpla uneori cu fetele de țăran, i se reproșa des-
frânarea mult timp după ce se căsătorise” (32).
Autorul insistă asupra restricțiilor vieții femeilor
producând pe alocuri un discurs aproape feminist.
“Plimbarea este un ritual în viața unei femei mări-
tate, pentru multe este singura alternativă care le
stă la îndemână în afara unui duș sau a unei băi. În
timp ce își aruncă apă pe părțile intime ale trupului,
femeile tândălesc, înșfăcând și un alt lux: conver-
sația cu alte femei. Plimbarea este, într-adevăr, sin-
gurul moment în rutina zilnică a unei femei în care
ea poate, cu adevărat, obține un moment de liber-
tate” (85). Viața femeilor de țăran este, cu deose-
bire, dificilă. “Mama unei fete de țăran trăiește ca o
cloșcă cu pui de o zi, temându-se tot timpul de
vreun animal de pradă care pândește din umbră să-i
înșface puiul, deoarece căsătoria prin răpire este
norma pentru majoritatea celor truditori” (120).
Dar duritatea este norma și pentru femeile din înal-
ta societate. Aster este atât de elocventă în a-și
exprima iubirea pentru robul Gudu încât “în unele
zile, tatăl ei era obligat să îi umple gura cu
cocoloașe de bumbac, împiedicând astfel ca acest
scandal să ajungă la urechi nepotrivite” (129).
Întocmai ca în multe alte culturi tradiționale,
animalele joacă un rol extrem de important în viața
oamenilor. Nu rareori ele sunt, ironic apreciate, ca
fiind mai oneste decât omologii lor umani. “Trebuia
să fii tot timpul atent, nu numai din cauza rătăcito-
rilor cu patru picioare, dar și din cauza bestiilor cu
două picioare” (86).
Pe de altă parte, de la început autorul se joacă,
combinând cu dezinvoltură mitul, legenda și reali-
tatea. Ca în multe alte basme, contele Ashenafi - a
se remarca titulatura occidentală a aristocratului
etiopian - e victima infertilității. Contele Ashenafi
nu are copii și ar face orice pentru a avea măcar
unul, băiat bineînțeles. “Într-o țară bântuită de
spiritele văduve - spiritele femeilor văduve și sterpe
- copiii erau o pradă ușoară dacă erau aflați singuri.
Ca o turmă de impala sau de gnu împresurați, sigu-
ranța lor nu putea fi asigurată decât prin număr”
(13). Dar nici fertilitatea excesivă nu e de dorit, ea
joacă feste și duce la apariții monstruoase. “Era un
bărbat în Kersa, de exemplu, care s-a luat de o haită
de lei cu mâna goală, a ucis pe masculul de acolo
cu o rapidă mișcare a brațului, le-a lăsat grele pe
toate femelele lui și a așteptat luni întregi în savana
deschisă pentru ca să fie de față la nașterea a opt
pui cu ciudate trăsături umane pe un tors de fiară”
(89).
Scriitorul dezvoltă un umor involuntar com-
binând verbe tipice lumii moderne, cum ar fi “to
apply” (“a cere, a solicita”) cu scenarii tipice unei
societăți tradiționale. Contele Ashenafi invocă zeii
să îi rezolve problematica infertilitate. El obține
copilul dorit, dar odrasla este o fetiță. “Aster [fiica]
îl costase unsprezece vaci, șase boi, nouă capre, un
bivol (rănit și care costa, deci, doar jumătate), pre-
cum și cinci oi. Cum era un om care nu se lăsa
ușor dărâmat de adversitate și șanse precipitate, el a
dublat ofranda zeului și a solicitat un băiat. Apoi a
așteptat liniștit să se declanșeze miracolele” (15).
Cu mult umor, autorul ne povestește despre
copilăria excepțională a fetei... contelui etiopian care
va depăși, mai târziu, barierele sociale îndrăgostin-
du-se de un sclav: “nimeni nu îi spusese că a trece
printr-o barieră solidă, precum era și vorbitul cu
păsările, toate acestea nu erau lucruri de făcut pen-
tru o ființă omenească” (16). Soluția este educația,
constrângerea care îi învață pe copii să devină la fel
de banali ca oricine. “Creșterea copiilor este, în
mare parte, strivirea limbilor care îmbobocesc din
esența copilului, făcând loc doar uneia să crească.
Este vorba de o serie de atacuri metodice și coordo-
nate asupra capacității corpului de a îndeplini un
act interzis - cum ar fi mersul prin zid” (16-17). Cu
același umor, menționat deja, Nega Mezlekia
vorbește despre petrecerea organizată cu prilejul
unui important ritual de trecere pentru tânăra
Aster. La vârsta de șapte ani, șapte luni și șapte
zile, Aster e prezentată Înțeleptului înțelepților pen-
tru a fi instruită și pentru a i se revela strălucirea
Celui de-al Treilea Ochi. Este și o ocazie excelentă
pentru o petrecere. “În total, și-au făcut apariția
două mii de oaspeți, fără a mai menționa o familie
de șacali și două haite de hiene în război care au
apărut pe neașteptate” (18).
Pe alocuri, discursul narativ este asezonat și de
proverbe și expresii specifice traduse în englezește.
Mai ales proverbele sunt fermecătoare prin exotic,
dar și prin reconfortantul sentiment că toți trebuie
să facem față acelorași mari întrebări existențiale.
Spune, de exemplu, Înțeleptul înțelepților: “În
mijlocul vieții suntem în moarte” (19). Ce reconfor-
tantă identitate existențială în ciuda alterității cultur-
ale! Nu mai puțin importantă este o altă caracteris-
tică a stilului lui Nega Mezlekia: plasticitatea inspi-
rată tot din limba sa natală din care traduce expresii
specifice. Uitarea, de exemplu, este un fel de azvâr-
lire neglijentă a unor fapte în “colțurile mucegăite
ale creierului” (23).
Romanul The God Who Begat a Jackal
(Dumnezeul care a zămislit un șacal) este o poveste
de dragoste influențată în zicerea ei de către prin-
cipiile liberale ale societății canadiene, un document
istoric și unul antropologic despre puterea mitului
și a povestitului. Aster, fiica nobilului Ashenafi, și
Gudu, fiul unei sclave, fac schimb de epistole
amoroase scrise cu cerneală simpatică pentru
evitarea privirilor indiscrete și lucrează împreună la
o carte alcătuită după modelul complex de auctori-
alitate al narațiunilor de sclavie. Deci, Aster, știu-
toarea de carte, va nota propriile ei idei, dar și
comoara de cunoștiințe orale deținută de Gudu.
Experiment elitist, cartea lui Aster și Gudu va
deveni și obiect al culturii de masă cultivată de ...
călugări. Nega Mezlekia nu ezită a folosi noțiuni și
practici post-moderne - distincțiile dintre cultura de
masă și cea elitistă - într-o poveste care se vrea
foarte tradițională, dar care utilizează și noțiuni de
ultimă oră, foarte comode cititorului occidental cu
o instrucție medie. Un bun exemplu în acest sens
este Aster și autorlâcul ei cu totul special. “Ea își
închipui o armată de călugări din nu știu ce mână-
stire îndepărtată, aplecați asupra manuscrisului ei,
reproducând fiecare cuvânt pentru consumul de
masă. Și pe măsură ce înțelegea că ea era o
deschizătoare de drumuri, lucrând la prima carte
din națiune scrisă vreodată de o femeie și de un
om în sclavie, hotărârea lui Aster crescu dinți și
gheare formidabile” (72).
Același limbaj modern poate deveni, sub pana
lui Mezlekia, poem în proză. lată-i, de exemplu, pe
Gudu și pe Aster bucurându-se trupește de
dragostea lor și de ei înșiși. “Când își ridică ea
capul, ochii rugători ai lui Gudu îi întâlniră pe ai ei.
Ca într-un vis fermecat - mai ușoară ca un pescăruș
alunecând peste o caldă briză de mare - ea alunecă
spre el, până ce buzele ei le întâlniră pe ale lui, și
ea renăscu în iubire” (79). Plasticitatea exprimărilor
este remarcabilă chiar și atunci când narațiunea
devine violentă. Campania militară devine, astfel,
“un monstru cu o viață a lui proprie” (103).
Dincolo de conflict ca atare, romanul lui Nega
Mezlekia pune și o problemă foarte importantă
pentru epoca noastră: în ce măsură identitatea
noastră este determinată de locul și timpul creșterii
noastre ca indivizi? Etiopian de baștină, european și
apoi canadian prin adopțiune, scriitorul acesta ține
atât de Canada succesului literar cât și de Africa lui
de baștină. El apar-ține ambelor spații, este în și în-
tre cele două spații. Scrisul lui Nega Mezlekia este,
fără îndoială, simptomatic pentru o tendință care se
va accentua tot mai mult în lumea globalizantă a
secolului al XXI-lea.
Referințe:
Mezlekia, Nega. The God Who Begat a Jackal.
Londra: Phoenix, 2002
1	Toate citatele sunt traduse de către Mihaela Mudure.
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
ordinea din zi
“Memoria este un act etic”...
Ion Pop
°a suna o propoziție dintre cele înregistrate
în interviul pe care i l-am luat în 1998 la
JL XGeneva Marelui Rabin Alexandru Șafran.
S-ar putea glosa îndeajuns numai pornind de la
aceste cuvinte pline de învățătură și de acută
actualitate, într-un moment în care România
noastră bâjbâind în arcanele atâtor tranziții
reușește încă cu greu să-și aducă aminte de unele
prea urâte fapte ale trecutului apropiat. Or, fostul
șef spiritual al evreilor din România, mai întâi
rabin de Bacău, din 1935, ales apoi, la o vârstă
foarte tânără (douăzeci și nouă de ani!) în fruntea
ierarhiei religioase a etniei sale, și-a dedicat
întreaga, îndelungată existență (a murit în 2006,
la vârsta de 96 de ani) întreținerii memoriei vii, a
credinței sale, în condițiile unei istorii frământate
și adesea tragice cu care a fost nevoit să se
confrunte el însuși, de timpuriu.
Despre „viața de luptă” și viața - „mănunchi
de lumină” a acestei remarcabile personalități
vorbește încă o dată studiul monografic publicat
de profesorul Carol Iancu de la Univerisitatea din
Montpellier, în primăvara anului 2007, Alexandre
Safran, cu - în subtitlu - sintagamele citate.
Înscrisă pe fondul unor cercetări mai ample ale
istoriei evreilor din România și nu numai,
substanțiala carte dedicată lui Alexandru Șafran
are în primul rând meritul unei foarte serioase
documentări. Autorul pare a ști totul despre
trecerea prin timp a comunității din care s-a ivit
viitorul rabin-șef al României, într-un oraș precum
Bacăul, unde o treime din populație era alcătuită
din evrei în perioada interbelică; utilizează cu
profit numeroase documente de arhivă, românești
și străine, publicații din țară și străinătate, un cor-
pus important de corespondență. Cunoscându-l
îndeaproape pe protagonistul cărții sale, Carol
Iancu a avut, pe de altă parte, posibilitatea unor
dialoguri directe, a obținut prețioase mărturisiri
orale, care s-au adăugat amplei bibliografii
cercetate. Contactul nemijlocit cu Marele Rabin îi
permite istoricului și pagini de evocare umană
sensibilă, de portretizare expresivă a unei
personalități care e și un personaj descins parcă
din povestirile hasidice cu înțelepți de pe vremuri.
Propria mea întâlnire cu Alexandru Șafran
mi-a lăsat amintiri de neșters. Aproape nonagenar,
cu silueta subțire și barba albă de profet,
venerabilul bătrân îmi părea coborât de-a dreptul
dintre patriarhii Vechiului Testament, fără, însă,
nimic rece-hieratic în făptura fragilă, ci
dimpotrivă, cu o căldură și o omenie ce se
exprimau imediat în vocea blândă de sfetinc senin
și într-o limbă română frumos mlădiată, cu
îndulciri sadoveniene, nealterată în niciunul dintre
sunetele ei de vreun accent străin. Câte-o vorbă
sunând cumva mai arhaic amintea de generația
bunicilor noștri interbelici, adăugând rostirii o
mișcătoare nuanță de vremi trecute.
În evocarea tânărului mentor spiritual din anii
’40, profesorul Iancu reușește să creioneaze un
portret intelectual în mișcare, al unei personalități
care s-a impus de la început prin cultura profund
asimilată (a studiat teologia ebraică la Viena, a
fost unul dintre cei care l-au cunoscut bine pe
Freud) și printr-o ținută etică exemplară.
Descrierea colaborărilor sale de tinerețe la
revistele evreiești din țară, ce ilustrează o ferventă
„angajare religioasă și sionistă” (vezi capitolul II),
convinge deja în privința dăruirii totale în
serviciul comunității căreia îi aparținea. Retrasarea
principalelor momente ale biografiei sale, după
alegerea ca Mare Rabin al României, se face tot
atât de pacient, cu belșug de informații
revelatoare și mereu incitante.
Căci Alexandru Șafran n-a avut o viață de om
obișnuit. Nu doar fiindcă a fost înălțat în ierarhia
marilor conducători spirituali ai momentului, ci și
pentru că acel moment istoric - anii 1940-1947 -
n-a fost ici el unul comun. A însemnat,
deopotrivă pentru evreii români și pentru toată
țara, o epocă de mari tensiuni și de evoluții
dramatice, de la dictatură la dictatură - cea regală,
cea antonesciană, apoi cea a regimului comunist.
Biograful umărește pas cu pas implicarea, adesea
patetică, a eroului său în ceea ce a însemnat, într-
adevăr, o luptă îndârjită și curajoasă pentru
apărarea drepturilor mereu amenințate ale
conaționalilor săi, în timpul teribilelor pogromuri
de la Iași, din vara 1940 și, respectiv, București,
din ianuarie 1941, cu atrocitățile legionare
cunoscute, culminând cu atârnarea cadavrelor
celor asasinați în cârligele abatorului din
Capitală... Memorii și proteste îndrăznețe au fost,
din partea Marelui Rabin, reacțiile la aceste
netrebnice isprăvi criminale, acompaniate adesea
de limbajul fin diplomatic prin care s-a străduit să
îmblânzească asprimea unor decizii autoritare ale
guvernanților din acei ani, în frunte cu generalul
Ion Antonescu însuși. Cu o mare vibrație sunt, de
asemenea, evocate, intervențiile lui Alexandru
Șafran pe lângă Casa Regală a României (la care a
găsit o lăudabilă înțelegere) și ierarhii ortodocși
români, în legătură cu tragicele deportări din
Transnistria ori cu cele din Transilvania de Sud,
acțiuni cu efecte benefice, de reducere a
consecințelor acelor groaznice represiuni și,
uneori, chiar de anulare a lor (vezi capitolele VI-
VIII).
Foarte instructivă e secvența, încă o dată
excelent documentată (capitolele IX-X), în care
autorul are în vedere perioada instalării puterii
comuniste în România, interpretând, pe de o
parte, eforturile lui Alexandru Șafran de a obține
„reparațiile” firești pentru comunitatea evreilor
persecutată de regimurile precedente și, pe de
alta, reacțiile sale ferme față de deciziile noului
regim care instalase în fruntea comunității
evreiești din țară un așa-zis Comitet Democratic,
în întregime subordonat politic și vizând
eliminarea tuturor organismelor anterior create.
Este unul din capitolele care merită, astăzi, o
particulară atenție, fiindcă el demonstrează că
politica partidului comunist de la noi a fost la fel
de brutală indiferent de etnie, la fel de
dictatorială și de inclementă. Unul dintre clișeele
după care, la instalarea regimului comunist, evreii
s-au alăturat fără rezervă noii puteri, beneficiind
apoi, fără distincție, de schimbările politice,
trebuie să cadă. Chiar această parte de biografie
a Marelui Rabin atestă, cu documentele sub ochi,
că, indiferent de etnie, comuniștii au fost în egală
măsură necruțători cu cei ce nu li se subordonau:
mărturie - acțiunile zisului Comitet Democratic
Evreiesc contra propriilor coreligionari, reprimări
care au dus la expulzarea, de la o zi la alta, și a
lui Alexandru Șafran.
Cartea profesorului Carol Iancu nu uită, nici
pentru această perioadă istorică, să prezinte și
Carol Iancu
ALEXANDRE SAFRAN
Une vie de combat, un faisceau de lumiere
Collection Sctn - Erudet juive» et hcbmquct n" 13
Universitc Paul-Valcry - Montpellier III
comenteze atent scrierile și cuvântările lui
Alexandru Șafran pe teme religioase, istorice,
etice, care ilustrează aceeași dedicare pasionată
crezurilor sale umaniste. Este studiată, în final,
epoca exilului genevez, în care meritele eminente
ale fostului Mare Rabin al României sunt
recunoscute prin alegerea sa în fruntea
comunității evreiești din orașul elvețian, pe care a
păstorit-o între anii 1948-1997. Edificatoare sunt,
pe acest ultim parcurs, numeroasele conferințe
susținute în Europa și în Israel, opera de susținere
și apărare a statului evreu și a iudaismului, și nu
mai puțin eforturile susținute de apropiere iudeo-
creștină, cu Vaticanul ori cu lumea protestantă.
Un capitol special este dedicat întoarcerii
Marelui Rabin în România, vizitei sale din 1997,
recunoașterii marilor sale merite ca savant și ca
păstor religios, prin acordarea titlului de membru
de onoare al Academiei Române ori de cetățean
de onoare al orașului său de baștină, Bacăul. În
fine, descrierea analitică a principaleleor sale
opere religioase și filosofice precum și - în Anexe
- a „dialogului asupra marilor întrebări ale
timpului nostru”, rotunjește imaginea acestei vieți
și opere exemplare.
Pentru actualitatea imediată, o evocare ca
aceasta are însemnătatea ei aparte: printre atâtea
dezordini ale istoriei și ale zilei prezente, ea aduce
un model de viață situată consecvent în miezul
căutărilor unui sens mai înalt, al unei geometrii
limpezi a spiritului, a unor soluții de viață demnă,
rezistentă la agenții patogeni care le pun și le vor
pune mereu în pericol. În interviul pe care l-am
amintit la începutul acestui text, Marele Rabin
vorbea tocmai în acest sens, pe care îl regăsim
sugerat în cartea de față: „Memoria este un act
care ne face, ne obligă să retrăim, în toată
autenticitatea lui, un eveniment pe care l-am trăit
noi sau înaintașii noștri, așa încât, în lumina
învățăturii sale sau a avertismentului său, să
acționăm în prezent, astăzi și mâine, aici și
acum”. - Cine are urechi ar trebui să audă...
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
Est modus in rebus
Gheorghe Grigurcu
Mă văd pus în situația dezagreabilă de-a da
o nouă replică prețuitului meu prieten
Laszlo Alexandru, care perseverează a se
ocupa polemic de comentariile ce i le-am consa-
crat recent lui Mihail Sebastian, în România
literară. Utilizînd verbul a persevera, recunosc
că-mi vine în minte un faimos dicton latin ...
Întrucît postura polemicii absolute, astfel cum o
schițam în riposta mea anterioară, e o demonie,
insațiabilitate a contrazicerii care nu mai ține
seama de niciun obstacol cînd se dezlănțuie,
improvizîndu-și o figură pseudorațională cînd
o
obstacolul din fața sa are o natură rațională, după
cum s-a spus că Diavolul se poate folosi la nevoie
de citate din Sfînta Scriptură. Reprezentantul său
e un posedat al unui simțămînt de justiție ce se
compune deseori din contururile aburoase ale
unei subiectivități exacerbate sub imperiul unui
orgoliu fără limite. Nu o dată, din păcate, se
autoiluzionează în permanenta-i agitație ce poate
oferi un spectacol atracțios în felul său. „Cînd
sufletul este prea zbuciumat de diverse lucruri,
ochii nu văd realitatea”, băga de seamă Publius
Syrus. Întocmai ceea ce i se întîmplă criticului
clujean care, străduindu-se a-mi respinge
propozițiile referitoare la Sebastian, are aerul a nu
fi citit textul intitulat Replică unui polemist
absolut, apărut în Tribuna nr. 125 /2007. Pur și
simplu pare a nu-l fi citit. Altminteri cum se
explică aceleași incriminări pe care mi le aduce
privitoare la pretinsa contradicție dintre rîndurile
ce i le-am închinat autorului Jurnalului în
România literară și cele din volumul editat cu un
deceniu în urmă, A doua viață? Pretextînd că aș fi
apelat la “sofisme”, distinsul meu amic iese în
fugă din perimetrul a ceea ce, în termeni juridici,
s-ar numi o “dezbatere pe fond”, strict necesară.
Pentru a nu-i plictisi pe cititori nu mai reiau
demonstrațiile din menționatul text. Ocolindu-le,
interlocutorul meu nu procedează altfel decît un
iluzionist, unul lipsit însă de umorul subiacent al
“magiei” practicate ca reprezentație. În loc de-a le
lua în considerare punctual, polemistul absolut
continuă a-și desfășura imperturbabilul monolog,
neevitînd a stigmatiza o „duplicitate”, o “ciudată
contradicție”, niscaiva “antagonisme flagrante”, o
lectură “exact pe dos”, o seamă de “frapante
contradicții”, faptul că m-aș fi contrazis “flagrant
și stupefiant” etc. etc. Dar unde sînt dovezile?
Unde se ascund dacă există de-a adevăratelea? În
realitate e vorba de un joc de ondulații
speculative firești, de mici schimbări de intonație,
de o alternanță de nuanțe pe fundalul unei
profunde considerații , a unei prețuiri rămase în
vigoare. Explicabile variațiuni pe aceeași temă
literară și pe același unghi axiologic, care intervin
în aproape fiecare lectură critică reluată după un
număr de ani și care sînt departe de-a echivala un
“negaționism”, așa cum poate constata orice ochi
imparțial. E amuzant că polemistul absolut ne
mustră pentru că nu idealizăm un autor! Poate că
între timp am sesizat cu mai multă claritate unele
complexități ale importantului scriitor care a fost
Mihail Sebastian, al cărui profil psihologic
asociază termeni a căror coabitare sau succesiune
îl îngrozesc pe dl. Laszlo, precum inteligență și
suspiciune, finețe și anxietate, modestie și orgoliu,
sub semnul estetic ce permite - scandal, nu-i așa?
- concilieri între sinceritate și poză. Poate că, în
acest fel, în loc de a-i “relativiza”, după cum
socotește Laszlo Alexandru, “autenticitatea,
onestitatea și credibilitatea operei”, le-am scos în
mai pronunțat relief. Îl asigur că maniheismul
care-i este atît de drag nu e procedura critică
optimă. Însă la ce bun să repet argumentația?
Criticul clujean e hotărît nu doar să nesocotească
finețurile morale ale scriitorului în chestiune pe
care ne-am străduit a le stabili, ci și a aborda
percepțiile critice cele mai rezonabile sub specia
monstruosului. Aidoma lui Don Quijote, se avîntă
cu bravură împotriva morilor de vînt luîndu-le, pe
cont propriu, drept uriași...
Cu orice preț, Laszlo Alexandru vrea să mă
scoată un detractor al lui Mihail Sebastian. Și spre
a-și atinge scopul cît se poate de nerealist, nu șo-
văie a recurge și la instrumentarea unei acuzații
care mi s-ar potrivi, în contextul a ceea ce gîn-
desc, a ceea ce am scris o viață, ca nuca-n perete:
“determinarea unei perspective etice”, vai, încăl-
cate. Cu preciziuni amenințătoare cum că “judeca-
ta etică răstălmăcită” e deja “o infracțiune semni-
ficativă”. Ne trec fiori pe șira spinării. S-ar afla în
cauză nu mai puțin decît participarea subsemna-
tului la un ocult scenariu antisemit, potrivit căruia
atitudini
Scrisoare deschisă
Scrisoare deschisă adresată doamnelor și
domnilor A. Blandiana, C. Ticu Dumitrescu, R.
Rusan, I. Voicu-Arnăuțoiu, L. Hossu-Longin, S.
Pogorilovschi-Covaci, E. Munteanu, F. C.
Pavlovici, I. Varlam, F. A. Stănescu, E. Mihăilescu,
T. Stanca, M. Boilă, A. Mihalcea, P. M. Băcanu,
M. Creangă, I. Panican.
Doamnelor și domnilor. Ar fi fost poate mai
simplu pentru noi să ignorăm textul asumat de
Dumneavoastră și găzduit de „România Liberă” în
numărul din 11 ianuarie a. c., în continuarea
campaniei de presă declanșată împotriva noastră
de acest ziar. Întâi de toate, pentru că textul este
plin de ofense gratuite și neadevăruri, printre care
și atribuirea nouă a unor reprobabile articole de
presă. Apoi, pentru că vom fi acuzați din nou,
pentru a câta oară, că ne-am permis „să ne
ridicăm împotriva academicianului Zub”. Din
păcate, nu putem ignora însă „apelul”
Dumneavoastră. Dacă am tăcea acum, ar însemna
să abdicăm de la credința noastră în Adevăr. Ar
însemna să acceptăm ca, într-o Românie a anului
2008, o instituție a statului să fie practic somată
să reprime protestul unor cercetători față de
arbitrariul ce domnește într-un institut al
Academiei Române.
Am dori să credem în continuare că idealurile
noastre coincid cu ale Dumneavoastră. Lucru nu
tocmai ușor, de vreme ce ne refuzați dreptul de a
gândi și decide liber, și aceasta doar pentru că
suntem tineri și „necunoscuți marelui public”.
Dacă ar fi așa, înseamnă că ar trebui să așteptăm
și noi, încă două-trei decenii, până am putea
proceda la fel cu generația de istorici ce ne va
urma. Am ști, cel puțin, că și alții, prin simplul
argument al vârstei și al unor merite adevărate
sau imaginare, au ignorat și anulat voința liber
exprimată de către majoritatea covârșitoare a
cercetătorilor, anume aceea de a avea la Institut o
dacă în 1997 opera lui Sebastian mai putea fi
receptată ca “un document tulburător oferit de o
conștiință lucidă”, putea fi judecată ca “o imagine
a victimei solitare”, în 2007 a fost întoarsă foaia:
sancționarea sa pozitivă ar fi ajuns “incomodă”,
deoarece coincidea cu “reconstituirea destinului
tragic al minorității evreiești din România”. O fi
adevărat în raport cu altcineva, dar pentru cel ce
scrie prezentele rînduri asemenea vorbe sună pe
cît de anapoda pe atît de insultător. Ca unul care
a luat apărarea unor etnii pe care nu toți con-
cetățenii noștri le văd cu ochi buni - și Laszlo
Alexandru știe prea bine acest lucru - consider că
am dreptul de a respinge cu indignare o astfel de
insinuare nedemnă de pana fie și a unui polemist
absolut, care, în penurie de argumente, recurge la
tușe pamfletare, descoperind un mecanism
umoral - nu mă pot reține de la această întristată
observație - analog cu cel oglindit în sinistrele
coloane ale României Mari. Cu toate că ipocritul
filosemitism afișat de C.V.T., urmînd unui viru-
lent și de largă notorietate antisemitism, ar putea
- cine știe? - să-i inspire lui Laszlo Alexandru mai
multă încredere decît scrisul subsemnatului.
Extremele se întîlnesc iar un polemist absolut
riscă a deveni un extremist sui generis.
(continuare în numărul următor)
■
nouă conducere administrativă. Vom putea avea
astfel și noi satisfacția de a ne răzbuna pentru
răul pe care l-am trăit în viață. Satisfacție care, și
ne doare să spunem acest lucru, pare a fi un
blestem pentru țara noastră.
Purtăm, vă rugăm să ne credeți, un respect
profund față de toți cei care au luptat împotriva
totalitarismelor de orice fel. Inclusiv din acest
motiv, temele noastre de cercetare, luările publice
de poziție față de chestiuni de primă importanță
pentru realitățile românești, afilierile
instituționale, cooperările interne și externe sunt
expresia acestei atitudini sincere. Nu din pricina
unor beneficii mediatice sau veleități
administrative, cum încercați să insinuați, ci
pentru ca experiențele traumatizante pe care le-au
trăit cei mai mulți dintre Dumneavoastră să nu se
repete, credem că societatea pe care dorim să o
construim trebuie să aibă la bază principiile
probate în democrațiile consacrate, iar unul dintre
acestea este respectarea Legii de către toți
cetățenii, indiferent de originea socială, statutul
economic sau poziția administrativă.
Pentru că noi și domnul Zub tratăm diferit
acest principiu, cel puțin în cazul alegerilor
pentru Consiliul științific de la Institutul „A. D.
Xenopol”, mediul academic și opinia publică
asistă în continuare la atacuri mediatice împotriva
noastră, care tind să ia tot mai mult forma unor
execuții simbolice. Dacă mai există lucruri pe care
ni le putem reproșa în toată această dispută,
atunci și faptul că nu am știut să reacționăm mai
ferm atunci când activitatea noastră de până
acum a fost umbrită de afirmații fără niciun fel
de acoperire. Tocmai de aceea, va trebui să
punem la dispoziția celor interesați toate
informațiile legate de volumele pe copertele
cărora domnul Zub apare alături de noi în calitate
de editor, de simpozioanele pe care le-am
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
organizat, de bursele °i premiile pe care le-am
obținut, de activitatea în „Comisia Tismăneanu”
°i poziționarea față de trecutul comunist.
Până atunci însă, rămânem cu regretul că,
înainte de a vă fi pronunțat cu atâta vehemență
împotriva noastră, ar fi trebuit să vă îngrijiți de o
minimă informare. Ați fi aflat astfel că noi nu am
pus sub semnul întrebării anvergura intelectuală a
d-lui academician, că domnul Zub invocă
prestația academică a domniei sale ca argument
într-un conflict administrativ, unde mai mult
decât prestigiile simbolice contează regulile, că
refuză să recunoască un Consiliu științific format
acum din oameni cu care a lucrat mai bine de un
deceniu, că de-a lungul anului trecut ne-am expus
punctul de vedere în memorii și scrisori deschise,
în care am definit, civilizat, doleanțele noastre,
iar în locul unor explicații pe același ton, am
primit doar calomnii și amenințări. Fiecare își
trăiește însă adevărul așa cum crede că este mai
bine. Într-un interviu despre comunism și
credință, Doina Cornea spunea că acesta,
adevărul, alături de binele și dreptatea,
„înmulțindu-se de la individ la individ, devin
spiritul națiunii”. Lupta noastră este chiar pentru
triumful acestui spirit.
Iași, 12 ianuarie 2008
Semnează: Liviu Brătescu, Mihai Chiper,
Cătălina Chelcu, Marius Chelcu, Adrian
Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Alexandru Istrate,
Cătălina Mihalache, Andi-Emanuel Mihalache,
Paul Nistor, Leonidas Rados, Flavius Solomon,
Petronel Zahariuc
■
imprimatur
Poze °i atitudini scriitoricești
Ovidiu Pecican
Ion Cucu este fotograful prin excelență al
literaturii române contemporane. Nemulțumirii
noastre că nu avem păstrate chipurile
cronicarilor, al lui Ioan Budai-Deleanu, al atâtor și
atâtor artiști ai cuvântului și mânuitori dibaci ai
limbii, el îi dă, de decenii, un răspuns adecvat nu
doar prin valoarea documentară a pozelor pe care
le face, ci și prin cea artistică. I-am văzut și eu, ca
atâția alții, fotografiile - instantanee, nu portrete
dinainte premeditate în decoruri convenționale -
prin Luceafărul și prin almanahuri ale vremurilor
mai vechi și mai noi, dar procedeul micilor grupaje,
oricât de adaptat vieții și circulației periodicelor, nu
poate satisface la fel de bine ca un volum
consistent, de sine stătător.
Probabil de la o frustrare de același fel a pornit
și Gavril Țărmure, dedicatul editor bistrițean, când
i-a publicat lui Ion Cucu primul volum din ceea ce
a primit numele de O istorie literară a privirii
(Bistrița, Ed. Charmides, 2006, 338 p.). Desigur,
lucrurile stau tocmai pe dos decât ar părea, tot așa
cum și volumul se întinde pe orizontala privirii,
fiind un autentic album. Conținând instantanee cu
scriitori, te-ai fi așteptat să se cheme - cu siguranță
mai adecvat - O istorie în imagini a literaturii
române contemporane. Lui Ion Cucu i se va fi
părut însă mai potrivit cu aspirațiile sale altfel, așa
că antologia lui fotografică se cheamă cum se
cheamă, măcar că la așa titlu, conținutul trebuia să
fie o surprindere cu mijloace literare, și într-o
perspectivă diacronică, a privirii; fie și a scriitorilor.
(și, Doamne, ce diferite priviri mai au scriitorii...)
Deja coperta e de zile mari. Acolo, ca privind
către numele în majuscule al omului dindărătul
camerei, poetul Ioan Alexandru ridică privirile spre
un cer ghicit, din care cad fulgi mari de zăpadă. E
un extaz de o sinceritate contaminantă în gestul
deschis al bardului, anunțând o posibilă îmbrățișare,
un elan ecumenic sau chiar cosmic, de care, cu
siguranță, autorul imnelor nu s-ar fi ferit.
Ceea ce poate oferi însă albumul fotografic al
lui Ion Cucu și nu se poate găsi în nicio carte
alcătuită din texte este însă inefabilul unor atitudini
și priviri, deliciul descifrării unor împrejurări,
contexte și vecinătăți, detaliile unor prezențe,
diverse chestiuni ținând de aparența „fizică” a
literaților, de locuirea spațiului, de relaționare și
comunicare. Cu alte cuvinte, deliciul stă în
descifrarea pe îndelete a pozelor, atâta cât se poate,
mai cu seamă că, parcimonios, autorul consemnea-
ză numai numele celor fotografiați; ba, uneori, nici
măcar pe ale tuturor acelora, neștiindu-le, pesemne.
Un prim-plan încruntat, transpus, cu ochii închiși și
gesticulând cu degetele răsfirate pe lângă obraz îl
surprinde pe Nichita Stănescu „oficiind”. Ce e
interesant e că seamănă, ca atitudine, cu Ioan
Alexandru, surprins ca atare două pagini mai
încolo. Cine s-ar fi gândit că „prezentarea poeziei”
le-ar putea dezvălui apartenența la o tipologie
comună?... Pe p. 30, într-o poză de grup, istoricul
literar Stancu Ilin apare numit greșit „Elin”. Imediat
alături, într-un alt cadru, Paul Anghel, protocro-
nistul, și Constantin Țoiu, ne-protocronistul,
notează cu sfințenie zilele unui moșneag mustăcios
în costum popular, semn că vremurile sunt ale
„vizitelor de documentare” la țară (model rimând
cu vizitele „de lucru” ale Ceaușescului). Pe p. 37,
Demostene Botez și Marin Preda privesc în
obiectiv, unul chinuit, celălalt zâmbind de
circumstanță, vegheați de inscripția ce permite
datarea momentului: Plenara C.C. al P.C.R. din
noiembrie 1971. E bun și instantaneul din sala de
ședințe a Uniunii Scriitorilor de pe pagina
următoare: acolo, Zaharia Stancu și E. Jebeleanu
par să comploteze ca doi mafioți bătrâni, în timp
ce Matei Călinescu „face frumos” către Leonid
Dimov. Dinamica microgrupurilor spune multe
despre preferințele și pozițiile ocupate de
protagoniști, deși nu chiar totul. Nu e rău nici
grupul oficialilor de la p. 66, unde E. Simion e
tânărul acceptat de gravul aparatcik Virgil
Teodorescu și de alibiul lui literar întru șefie, Marin
Preda. Memorabil e și grupul reunit în jurul unei
măsuțe joase de la p. 70. Momentul întâlnirii
respective trebuie să fi fost pe la începutul anilor
’70, fiindcă tânărul Petru Popescu, aici zâmbind
angelic și cu brațele încrucișate peste piept, într-o
postură închisă, defensivă, dar formal politicoasă,
nu a apucat încă să plece din țară (eveniment
petrecut prin 73, dacă nu mă înșală memoria). Prin
jur, mahări literari, conducători de reviste, oameni
cu funcții prin U.S.R.: Everac, „răul” Piru, viitorul
diplomat ceaușist Ion Brad, Andrițoiu de la
„Familia”, C. Ștefanache de la „Convorbirile” ieșene
- încă necompromis de afacerea plagiatului -,
Valeriu Cristea, viitorul apologet al comunismului
de după căderea regimului, și M. Iorgulescu,
nedeconspirat încă, și, deocamdată, neplecat la
Paris. P. 93 aduce în prim-plan o consultare rapidă
și secretă între oficialii majoritari și minoritari la un
alt eveniment de rezonanță politică petrecut între
26 și 27 mai 1970 și ceva (ultima cifră nu se vede).
Jebeleanu îi argumentează ceva încruntat lui
Domokos Geza, maghiar de înțeles și îndeajuns de
verificat pentru a prelua conducerea U.D.M.R. la
revoluție, totul sub privirea atentă a aceluiași Virgil
Teodorescu. Nu dă rău deloc nici p. 105, cu divele
Sânziana Pop și Gabriela Melinescu în floarea
tinereții, anturate de Nicolae Velea, sfios și căpos
precum sir Norman Wisdom, comicul britanic
total. La p. 107 asistăm la utopia desfășurată a
„României literare”: ideea echipei critice solidare în
jurul unor valori. Din nefericire, armonia aparentă
s-a spart imediat după revoluție, cum se știe, iar N.
Manolescu și G. Dimisianu nu s-au mai simțit
chemați să îl secondeze pe E. Simion, cum par aici
să o facă, după cum nici cel ce avea să ajungă
prezidentul Academiei Române nu a mai găsit calea
către foștii săi companioni. Deh! Plină de sarcasm
implicit pentru cunoscători este și p. 110, unde
D. R. Popescu privește încântat și încurajator către
junele poet Dinescu, tronând la masa cu pahare
pline, alături de Geo Bogza și C. Țoiu, și avându-l
în spate, ca pe un prim-ministru fidel pe eternul
Jebeleanu (avea masă rezervată numai pentru el la
restaurantul Casei Scriitorilor, spun cunoscătorii, și
numai Ileana Mălăncioiu era admisă la celebrările
lui bahice, altminteri solitare). Nu peste foarte
mulți ani, primul primea interdicție de la Securitate,
datorită pamfletului anticeaușist scris la sfârșitul
anilor ’80, în timp ce D. R. P.-ul, ajuns președinte la
Uniune, se făcea că plouă spun unii (în timp ce
amicii lui spun că, de fapt, pleda pentru clemență
în fața autorităților, încercând să îl salveze pe
Dinescu de la consecințele catastrofice ale actului
de demnitate civică).
Ehe, multe poze și-ar merita comentariul, până
la nivelul celor mai îndepărtate implicații și detalii.
Dar zic numai atât: albumul lui Ion Cucu - din
care a apărut abia primul volum - face toți banii.
■
10
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Sfîntă tinerețe legionară (I)
Laszlo Alexandru
La intervale de cîțiva ani, cu o ritmicitate
imposibil de explicat în lipsa unui proiect
deliberat, numele lui Constantin Noica revine
în discuția culturală. Această prezență obstinată are
motive să-i nedumerească pe cunoscătorii istoriei
recente. Opera lui Noica, ideile sale sînt departe
de-a fi cucerit sufragiile marelui public. (Dacă nu
credeți, faceți o mică experiență: opriți oricînd un
intelectual umanist și rugați-l să vă precizeze trei
concepte fundamentale, care l-au îmbogățit
spiritual, după ce l-a studiat pe sihastrul de la
Păltiniș. Răspunsurile din categoria “mda”, “hmm”,
“păi” nu se vor pune la socoteală.) Iar cît privește
urmele lăsate de trecerea sa efectivă prin lume, e
jale mare! Etapele lui biografice mai importante au
fost marcate de compromis, ambiguitate sau
trădare. Și totuși, iată că figura sa discutabilă a fost
preluată, răsucită și transformată în punct de
referință.
În prima tinerețe, C. Noica a fost legionar păti-
maș, chiar prim-redactor al oficiosului Buna Vestire.
Arestat ulterior, în perioada represiunii comuniste,
filosoful a cedat în anchetă, colaborînd umil cu
torționarii, sub privirile îndurerate ale prietenilor:
“Șeful [Noica] vorbește pe un ton supus, prompt,
concentrat, care evocă un lung și dureros dresaj.
Așa vom ajunge cu toții. Nu contestă nimic, confir-
mă totul, numele mi-l pronunță cu nepăsare,
înșiruit. (...) Examenul e scurt și candidatul a
răspuns repede și bine. Candidatul se și înclină de
cîteva ori” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii).
Reeducat în timpul detenției, scriitorul se propune,
la ieșirea din pușcărie, în funcția de... “antrenor de
marxism” pentru tineret. Surîsul disprețuitor al gar-
dianului e îmbrățișat spontan, într-un zîmbet de
iubire (vezi vol. Rugați-vă pentru fratele Alexandru).
Condeiul lui se încolonează apoi în șirul celorlalți
propagandiști care, în publicația Glasul patriei,
intonează muzica sferelor către exilații fugiți de
prea mult bine: “Adevărul lumii noastre poartă
numele de socialism. Îi cunosc chipul din cărți, îi
cunosc versiunile istorice și îi văd acum fața
românească” (20 aprilie 1965).
Iosif Stegaru
Apis
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
Prietenii din Occident aveau toate motivele să
rămînă perplecși. În anii lui de pușcărie, se mobi-
lizaseră și făcuseră chiar o chetă pentru ca, din
banii obținuți, să-l răscumpere din ghearele
Securității. Îndată ce situația politică s-a mai relaxat,
iar filosoful a primit permisiunea de a călători,
enormă le-a fost mirarea să-l vadă transfigurat în
agent de influență al ceaușismului. Scriitorii români
de vază ai exilului se așază roată în jurul mesageru-
lui, îl ascultă respectuos și își iau notițe, în timp ce
Constantin Noica le explică. farmecul colabo-
raționismului. “După prima călătorie, Noica a ple-
cat refuzat de toată lumea. De Cușa cu violență. De
noi cu curtoazie (dar la limită). De Mircea Eliade
cu tărie. De Cioran cu rîsul lui enorm cînd dădea
de ceva incredibil și exclama, trecîndu-și mîna prin
păr, «Cest pas possible!»” (vezi Monica Lovinescu,
La apa Vavilonului, vol. 2). Abia întors în țară,
filosoful își dă întîlnire cu reprezentanții Securității,
le descrie cu lux de amănunte situațiile cunoscute
peste graniță, le dă sugestii privind neutralizarea
exilului anticomunist etc. (vezi, de pildă, fragmente
din dosarele C.N.S.A.S. publicate în Adevărul literar
și artistic din 29 iulie 2006, p. 4-5). În anii apocalip-
tici ai ceaușismului agonic, “magistrul” se retrage
blazat în creierul munților: “Noica nu s-a dus la
Păltiniș ca să scape de frică, să se căiască de anii de
lașitate și trădare; s-a dus ca să transforme în stil
acest mod de a ignora esențialul (.). Arde țara,
arde Europa, Noica se desparte de Goethe; piere
limba română, el pledează pentru deschiderea care
se închide, limita care nu se limitează, unicul care
se divide fără să se împartă. (...) Are loc o impos-
tură, e vorba totuși de cultură, de cultura noastră,
teatrul continuă, sînt lăsați în pace, cine se teme de
niște fricoși care se joacă cu baloane nemțești și
grecești și nu se ating de popor și de drama lui nici
cu o floare, ei sînt sus, au și creat o limbă atît de
subtilă, că mă simt, citindu-i, ca un chinez care nu
are acces la ideogramele marțiale” (vezi scrisoarea
lui Ion D. Sîrbu către Mariana Șora).
Maturitatea tristă și senectutea controversată ale
Iosif Stegaru	Don Quijote de la Cernobil
lui C. Noica au fost deja puse în lumină de măr-
turiile contemporanilor. Mai rămînea de clarificat
tinerețea lui, care a prefigurat atingerea acestor
“înalte idealuri”. Un răspuns ni-l oferă apariția
recentă a lui Sorin Lavric, Noica și mișcarea
legionară (Buc., Ed. Humanitas, 2007). Care a fost
chipul de adolescent al viitorului “constructor” de
intelectuali? Cum a fost posibil ca o întreagă
pleiadă a intelighenției românești (Mircea Eliade,
Emil Cioran, Constantin Noica, Radu Gyr, Aron
Cotruș, Horia Stamatu, Sextil Pușcariu, Ion Barbu,
Traian Brăileanu ș. a.) să capituleze sub atingerea de
foc a doctrinei Arhanghelului?
Investigația urmărește două planuri, care pe
alocuri se intersectează, se suprapun, iar alteori se
îndepărtează: destinul colectiv al mișcării legionare
și destinul individual al lui C. Noica. În ambele
direcții, autorul dublează expunerea faptelor cu un
bagaj consistent de răstălmăciri, omisiuni, falsificări
flagrante sau exaltări suspecte. Trecutul e rescris sub
ochii noștri, cu o pană tendențioasă, muiată în
cerneala - deloc simpatică - a finalităților prefabri-
cate.
Din două, una: Sorin Lavric e ori un mare naiv
(dar atunci de ce s-a apucat să scrie studii critice?),
ori un mare viclean (dar atunci de ce îi consideră
naivi pe cititorii săi?). Fapt este că îl vedem
îmbrățișînd pînă la sufocare mitologia legionară a
perioadei interbelice, pe care ne-o servește azi,
reîncălzită la incandescență și deloc asezonată.
Garda de Fier - ni se povestește cu mare seninătate
- combătea trei ținte din epoca respectivă: evreii,
politicienii corupți și comuniștii. Dar autorul se
limitează la o prezentare a ideologiei criminale, nu
o dublează de o evaluare critică. Nu ne comunică
în ce măsură, din punctul său de vedere, ura anti-
semită a legionarilor era legitimă sau nu? În ce
măsură invectivele împotriva corupției politicianiste
nu ascundeau oare incompatibilitatea față de însăși
ideea de democrație? În ce măsură Partidul
Comunist, scos în afara legii încă dinainte de
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
apariția Legiunii Arhanghelului Mihail, reprezenta
un pericol, sau nu era decît o altă țintă fictivă,
inventată ad-hoc pentru uzul activismului fascist?
Toate aceste “detalii” Sorin Lavric uită să ni le
explice.
Grija de căpătîi a hagiografului improvizat e să
ne învețe cum să privim istoria. Tot la douăzeci de
pagini sîntem îndemnați să adoptăm o perspectivă
simpatetică, de înțelegere a vremurilor: “Articolele
filosofului nu pot fi judecate decît în raport cu
această stare de spirit. A le scoate din context și a
le analiza în sine, în virtutea unei logici aseptice de
examen de laborator, înseamnă a face exact greșeala
pe care o fac mai toți istoricii români: a judeca tre-
cutul după criteriile prezentului” (p. 215). Îi mulțu-
mim lui Sorin Lavric pentru noutatea referitoare la
existența unui singur tip de analiză, etern înțepenită
în momentul comiterii gestului. Nici evoluția tim-
pului, nici cea a mentalităților, nici clarificarea per-
spectivelor nu ne-ar permite, așadar, modificarea
aprecierilor, redispunerea luminilor și a umbrelor,
reexaminarea faptelor. De unde acest absolutism
arbitrar?
Și care ar trebui să fie intervalul cronologic
optim pentru cercetarea adevărului istoric? Iată, de
pildă, atunci cînd oamenii mor mitraliați pe străzi
(ca în decembrie 1989), ni se spune că faptele sînt
prea apropiate de prezent ca să le putem aprecia
obiectiv. Atunci cînd oamenii mor spintecați pe
străzi, iar apoi sînt atîrnați în cîrlige la abator (ca în
ianuarie 1941), ni se spune că faptele sînt prea înde-
părtate ca să le putem aprecia obiectiv. Departe -
aproape: care e perspectiva potrivită pentru a con-
damna crima colectivă, în România?
Iar cronicarul tinereții noiciene, în ciuda efor-
turilor sale de-a mima neutralitatea, stă în mod clar
nu de partea victimelor, ci a propagandei extrem-
iste. Elogiile sale înflăcărate la adresa legionarilor se
revarsă cu generozitate, pe cînd rezervele abia dacă
i se întrezăresc ici-colea, timid schițate. Sorin Lavric
amintește șirul de asasinate care au punctat ascensi-
unea politică a lui Corneliu Zelea Codreanu, dar nu
demontează principiul violenței extreme, care con-
stituie motorul de propulsie al Mișcării. El constată
antipatia generalizată (“frontul de ostilitate creat de
apariția legionarilor a strîns aproape toată clasa
politică românească în jurul regelui”, p. 91), dar nu
vrea să-i identifice cauzele: legionarii erau mișcarea
teroristă care, prin intermediul manipulării, al vio-
lenței sociale și al crimelor rămase nepedepsite,
atenta la înseși temeliile statului.
losif Stegaru
Elefant
Există pagini greu suportabile în această carte.
Litaniile encomiastice la adresa Căpitanului, înălțate
din paginile unei publicații a zilelor noastre, sînt în
măsură să ne stîrnească uluirea: “Zelea Codreanu
nu putea fi imitat, iar de subordonat nici atît.
Privirea lui se îndrepta spre un orizont la care nu
ajung decît nebunii și vizionarii mistici. El nu voia
conturi în bancă și vilegiaturi în străinătate, ci ima-
teriala mîntuire a neamului românesc. Persecuțiile
concertate la care aveau să fie supuși legionarii,
arestările prin care trecuse el și prin care avea să
mai treacă, toate acestea nu erau în ochii lui decît
semne că prin gura lui se rostea adevărul...” (p. 93).
Patetismul de prost gust și fervoarea stilistică dile-
tantă n-ar avea ce căuta în descrierea unui criminal
notoriu.
Avocatul fascismului scoate uneori din tolbă, cu
dezinvoltură, comparații care ne taie respirația:
“Fenomenul legionar ia amploare. Mișcarea se
întărește o dată cu ilegalizarea, iar simpatia față de
legionari sporește cu cît sînt mai persecutați.
Mecanismul istoriei din catacombele creștine ale
Romei lui Nero se repetă: persecuțiile căzute asupra
celor de jos macină temelia pe care se sprijină cei
de sus” (p. 94). Paralela dintre mișcarea teroristă,
antisemită și antidemocrată a Gărzii de Fier și
creștinii inocenți, prigoniți în catacombele anti-
chității, e, fără doar și poate, scandaloasă.
Pe măsură ce înaintăm în lectură, înțelegem că
rătăcirile tînărului Noica par să rămînă undeva
deoparte, ca pretext de spălare și apretare a celei
mai violente organizații ucigașe din istoria
României. Nu există demagogie, fărădelege sau
crimă legionară care să nu fie atent “șlefuită”, cize-
lată, explicitată, în cartea lui S. Lavric. Iată povestea
lui Mihai Stelescu, fost adjunct al lui Zelea
Codreanu, care îndrăznește să-și conteste șeful. Deși
internat la spital, el e atacat acolo de un comando
sinistru. Decemvirii îl ciuruiesc de gloanțe și îi
ciopîrțesc cadavrul, cu topoarele. Credeți că această
faptă, de extremă oroare, stîrnește azi vreo disociere
în mintea “istoricului” publicat de Editura
Humanitas din București? Nici pomeneală! El se
mulțumește să consemneze predarea benevolă a
Decemvirilor (ale căror nume - în semn de omagiu?
- ni le înșiră) și notează grandilocvent: “Codreanu
este atît de afectat de trădarea lui Stelescu, încît își
pedepsește lipsa de discernămînt cu care îl accep-
tase pe lîngă el printr-un ordalițiu nocturn: timp de
șase luni, va dormi pe dușumeaua goală pentru a-și
ispăși greșeala” (p. 133). Sorin Lavric vădește un
straniu analfabetism etic în judecarea realităților.
Isis
losif Stegaru
Pentru el e mai semnificativ că ordonatorul căsăpirii
nu doarme o vreme pe moale, decît că o haită de
zece pitecantropi ciuruiesc și ciopîrțesc un om într-
un spital! Citind această carte, putem vedea strînsa
înrudire dintre imbecilitate și asasinat.
Hagiograful nu își propune și nu realizează o
dezbatere critică matură, referitoare eventual la
strategiile de comunicare publică și de recrutare a
aderenților Mișcării Legionare. Comentatorul ia
fapte istorice punctuale - cum ar fi moartea “cama-
razilor” Moța și Marin pe frontul din Spania - și le
înfășoară în patetisme lacrimogene de cel mai ridi-
col prost gust: “La vestea morții lui Moța,
Codreanu a izbucnit în plîns. Își pierduse cumnatul
(Moța era căsătorit cu sora lui, Iridenta [sic! - L.A.]
Codreanu) și mai ales își pierduse mîna dreaptă, cu
care-i condusese pînă atunci pe legionari. Se pare că
pierderea l-a marcat profund pe Codreanu, schim-
bîndu-l: a devenit mai interiorizat, mai chibzuit, iar
înfățișarea lui a căpătat șlefuirea pe care suferința o
dă de obicei oamenilor” (p. 136). Puhoiul de
neghiobie reușește uneori să mai descrețească frun-
tea cititorului.
Și dacă tot n-a scăpat Căpitanul necompătimit,
pentru supliciul de-a fi dormit pe jos în vreme ce
dușmanul lui era hăcuit ca-n preistorie, cu atît mai
vîrtos se cuvenea tămîiată doctrina care a condus la
asemenea grozăvii: “Legionarismul este trecerea de
la ordinea interioară la ordinea exterioară, este
închegarea treptată a unei frumuseți externe pe
baza unei iradieri spirituale ce vine din interior.
Căci nu poți schimba lumea dacă nu te schimbi
mai întîi pe tine, dacă nu devii un altul, cu totul
nou, un altul înfiorător de bun a cărui atitudine să
transfigureze România și a cărui prezență să-i oblige
pe ceilalți să-ți imite comportamentul” (p. 192). Cu
alte două-trei asemenea “imitări de comportament”
pe stilul Decemvirilor, deveneam cu toții “înfiorător
de buni” pentru societatea canibalistă multilateral
dezvoltată...
(va urma)
■
12
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Azilul
Teodora Gălățean
Aerul serii împră°tia arome de primăvară. Era
martie °i la azilul de bătrâni. Am coborât
din ma°ină trântind portiera mult prea
zgomotos pentru liniștea de acolo. M-am îndreptat
spre clădire cu pași mici și rari, ezitând, privind
ușa și ferestrele, încercând să deslușesc o cât de
puțină animație în spatele lor. Dintotdeauna mi-a
fost teamă de locurile necunoscute. Prima mea
întâlnire cu un spațiu străin era emoționantă și
înfricoșătoare totodată pentru că urma să pătrund
într-un univers despre care nu știam nimic, nu-i
știam capriciile, nu știam cum mă va primi, ce
culoare are, din ce lumini și umbre sunt alcătuite
ungherele lui. Aveam nevoie să regăsesc ceva
familiar, poate o perdea, culoarea unui perete, un
tapet, o carte din bibliotecă de ca și cum numai în
felul acesta aș putea stabili o legătură cât de cât
prietenoasă cu spațiul în care urma să intru. Ușa
era de sticlă cu rame de lemn proaspăt vopsite în
alb, contrastând puternic cu restul clădirii căreia de
veche ce era îi căzuse tencuiala. Era ciudat și
interesant să văd o clădire englezească cu tencuială,
de obicei clădirile lor sunt lăsate în cărămidă, o
cărămidă maro-închis, tristă, perfect aliniată una
față de cealaltă, iar acea culoare maro a clădirilor
masive de o formă geometrică perfectă îmi provoca
o senzație de claustrare. Încercam să evadez,
căutând cu privirea mereu și mereu cerul albastru
sau cenușiu, călăuza mea spre ieșirea dintrun
spațiu labirintic parcă. Aceeași senzație de claustra-
re mi-o provocau și gardurile vii, verde-închis, tăiate
regulamentar și foarte înalte încât nu-ți permiteau
să vezi nici ce e dincolo de ele, dar nici drumul pe
care înaintai bezmetic spre o țintă oarecare. O
fereastră la demisol era deschisă, iar când am ajuns
în dreptul ei am zărit capul unui bucătar tânăr, cu
chip frumos, creol, de italian sau de spaniol,
încadrat șic de pălăria albă, bufantă. Am dat bună
seara, dar el, deși se uita spre mine, nu mi-a
răspuns. O negresă mă privea curios din spatele
ușii de sticlă, cu trupul ușor încovoiat, gâtul lungit
și capul înainte, cu ochii căscați și gura întredeschi-
să. Când privirile noastre s-au întâlnit, și-a retras
repede capul sperând poate că nu am observat-o.
Am intrat în clădire și am întâlnit-o tot acolo,
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
prefacându-se mirată de apariția mea și arătându-mi
că e ocupată și că tocmai a coborât scările.
De fapt știam că eram așteptată. Auzisem de
acest azil, că îngrijitoarele vin și pleacă, bătrânii par
că s-au oprit la vârsta de optzeci de ani de cel
puțin cincisprezece ani și se încăpățânează să nu
mai moară, că nopțile sunt atât de lungi încât
dimineața este cel mai așteptat moment al zilei
când femeile, una câte una, ies pe ușă afară, fără să
privească înapoi și fără să se mai întoarcă vreodată.
Iar în acea seară de martie eram și eu o nou
venită.
Figura negresei despre care ulterior am aflat că
o cheamă Theresa și e din Zimbabue era cel puțin
simpatică dacă nu chiar agreabilă. Scundă, cu
trupul plin, bine proporționat, cu dinții foarte albi
(la o privire mai îndeaproape, dinții ei erau destul
de galbeni, dar impresia de alb imaculat era dată
de contrastul cu pielea neagră, mai ales dacă-i
priveai chipul de la o oarecare distanță) părea o
fetișcană de nouăsprezece ani mișcându-se agil cu
trupul plin și vorbind foarte repede făcând în
același timp gesturi bruște cu mâinile-i viguroase,
tăind aerul pe diagonală ori de câte ori spunea
ceva. Apoi își răsfira degetele, ca cinci crenguțe de
copac crescând brusc dintr-o ramură noduroasă.
Theresa mă luă de braț, gest prea familiar pentru o
primă întâlnire, conducându-mă spre demisol unde
se afla șefa de echipă. În dreapta era bucătăria. Îl
căutam din priviri pe bucătarul de adineauri, dar
nu se zărea nicio mișcare în încăperea plină de
vase frumos aranjate pe rafturi și cu cele trei
cuptoare pe unul dintre pereții laterali. „Unde e
bucătarul?” am întrebat eu mirată. „A plecat mai
devreme” mi s-a răspuns, dar nu am apucat să
explic că tocmai îl văzusem înainte de-a intra pe
ușă, că Theresa mă și întrebă contrariată: „De unde
știi că e bucătar și nu bucătăreasă?” „Pentru că l-
am văzut” „Ei, e imposibil, pentru că el pleacă la
șapte, iar tu ai venit la nouă”. Dar în timp ce mă
pregăteam să-i răspund, cea de-a doua femeie se
apropie de noi, grăbită, întinzând spre mine o
mână albă, pistruiată, cu degetele lungi și groase,
prezentându-se imperativ printrun gest ferm,
bărbătesc: „Eu sunt Sid!” Apoi zâmbi larg, cu toată
gura, introducându-mă într-o încăpere mică, fără
scaune, cu pereții tapetați cu hârtii cu fel de fel de
anunțuri și informații: despre meniul săptămânii,
activitățile săptămânii, personalul de serviciu din
care deslușeam numele Theresa și Sid, alături de
multe alte nume care apăreau doar o singură dată.
„Deci e adevărat ce se zvonește”, gândii eu,
neîncrezătoare totuși. „Oare femeile astea nu dorm
niciodată?” și probabil că pe fața mea se văzu o
grimasă de mirare, iar cuta dintre sprâncene mi s-a
adâncit și mai tare de vreme ce Sid s-a grăbit să-mi
prezinte programul din noaptea respectivă,
abătându-mi atenția de la acel orar ciudat. „Mai
întâi se merge la infirmerie unde Theresa și cu
mine vom completa un raport despre activitatea de
peste zi. Apoi ne întoarcem și punem hainele la
spălat. In timp ce mașinile spală, noi vom face o
primă vizită prin toate camerele să verificăm dacă
totul e în regulă. După de terminăm punem
hainele la uscat. Vizitele se vor face din două în
două ore până la șase dimineața, iar între timp
călcăm hainele care s-au spălat peste noapte și le
aranjăm după numerele înscrise pe etichete.
Fiecărei persoane îi aparține un număr, astfel știm
ale cui sunt hainele.” Spusese totul dintr-o singură
suflare, păstrând aceeași intonație de la început la
sfârșit, coborând din când în când vocea, acolo
unde era sfârșitul unei propoziții. Apoi relua pe
același ton neutru, impersonal, poate ușor obosit,
de ca și cum repetase aceleași și aceleași fraze de
atât de multe ori, încât și-au pierdut adevărata
semnificație, transformându-se în niște cuvinte
goale, întocmai cum ai citi o listă nesfârșită de
nume necunoscute din cartea de telefon sau ai
învăța pe de rost o poezie într-o limbă
necunoscută. „Câți oameni sunt în azil în
momentul de față?” am întrebat. „Șapte
deocamdată, dar poate ai văzut în curte clădirea
cea nouă, vrem să ne extindem și, bineînțeles,
avem nevoie de mai mult personal. Și așa suntem
prea puține la șapte oameni. Toate fetele care vin
se sperie și pleacă. Nu înțeleg de ce. E curat, e o
atmosferă caldă, iar Theresa e foarte prietenoasă,
în felul acesta nu știu dacă vom reuși să punem în
funcțiune clădirea cea nouă.” Folosea pluralul de ca
și cum și ea era implicată în conducerea azilului.
După cum știam eu șefii erau Berry și Izabelle, un
cuplu la vreo șaizeci de ani care de vreo
douăzecișicinci de ani încoace țineau acest azil de
bătrâni considerat o afacere profitabilă de vreme ce
ei erau cei care administrau banii celor internați
aici. „Oamenii vin la noi destul de sănătoși și
independenți, apoi, încet, încet se sting și mor. Au
nevoie de sprijinul nostru”, îmi spusese Izabelle la
interviu.
Începea prima vizită de noapte în care se
verifica cine doarme și cine nu, cine are de luat
medicamente sau cine trebuia schimbat de scutece.
Urma să-i cunosc pe cei șapte oameni, șapte
destine închise în tot atâtea camere, șapte vieți
venite aici să moară, iar casa aceea a cărei primă
impresie de curățenie mai stăruia încă înaintea
ochilor mei, deveni dintr-o dată tristă așa cum era
învăluită în semiîntuneric, cu becurile reglate să
ardă doar pe jumătate, cu covoare acoperind
podeaua peste tot, nelăsând la vedere niciun colț,
cu mirosul amestecat de detergent, urină, sudoare
și medicamente și cu ușile toate la fel, închise
ermetic și cu un geam deasupra situat destul de
sus, încât nu puteai ajunge decât cu scara și a cărui
utilitate nu o înțelegeam. Prin ferestre nu puteam
zări decât noaptea, foarte neagră, ca un văl ce
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
acoperea casa izolând-o de restul satului ca °i cum
ar fi fost situată undeva în pustiu °i mă simțeam
atât de departe de cele două femei care îmi
prezentau încăperile, atât de departe de ușile încă
închise în spatele cărora încercam să-mi imaginez
că sunt oameni care respiră, care dorm sau citesc,
oameni ce-și așteaptă resemnați sfârșitul. Și în
întunericul acela necunoscut, mă simțeam aproape
ca atunci când, copil fiind, am petrecut prima mea
noapte singură în casă. Încercam să tai întunericul
închipuindu-mi exact locul și culoarea obiectelor
din casă și imaginându-mi vecinii din stânga,
dreapta, deasupra, de care mă despărțeau doar doi
pereți și un tavan, iar dacă mă concentram bine, le
puteam desluși respirația ritmată din timpul
somnului și doar așa am putut adormi liniștită că
nu sunt singură. Dar această casă îmi era total
necunoscută, obiectele nu aveau încă nici formă
nici culoare, iar oamenii din spatele ușilor închise
încă nu existau.
Zgomotul unei uși scârțâind mă trezi din reve-
rie, iar Sid îmi făcu semn cu mâna să intru.
Theresa era deja în cameră când am intrat închi-
zând ușa grijuliu după mine, căci bătrânul lungit în
pat, dar fără să fie acoperit însă, părea să doarmă.
„El e John”, spuse Sid cu o voce șoptită în timp ce
trăgea ușor plapuma de sub el pentru a-l acoperi.
Camera era destul de mare pentru a încăpea patul,
un dulap, televizor, o măsuță pentru ceai, un
fotoliu și niște rafturi pe care erau aranjate meticu-
los, după mărime, câteva cărți. Pe o altă măsuță,
lipită de perete, se aflau fotografii: una înfățișând
un cuplu la vreo treizeci de ani, o alta de familie
în care se puteau vedea patru generații de la
străbunici la nepoți, o alta cu un bărbat și o
femeie, aceiași din fotografia precedentă, dar încon-
jurați de trei copii, un băiat de-o parte, iar de
cealaltă un alt băiat și o fată. Fotografii alb-negru,
cu câteva dungi care le segmentau semn că fus-
eseră păstrate aiurea înainte de a fi înrămate și
trimise la azil. O altă fotografie color înfățișa un
alt cuplu, îmbrăcat în mire și mireasă, iar o alta tot
color, portretul unui copilaș durduliu, cu obrajii
încadrați de cârlionți aurii. Pe un perete erau fixate
câteva medalii. „A lucrat în armată”, preciza Sid,
surprinzându-mi privirea asupra medaliilor. Atât a
mai rămas dintr-o viață de om: câteva haine înghe-
suite întrun dulap rânced, câteva cărți citite și răsci-
tite cine știe de câte și de câte ori, fotografii de
familie și medaliile asupra cărora plutea în aer
replica impersonală a lui Sid: a lucrat în armată.
Nimic altceva. Nici ce fel de om este sau a fost, ce
fel de viață a dus, dacă a fost sau nu fericit, de
câte ori a zâmbit sau a râs în hohote în viața lui,
de câte ori a plâns sau a fost umilit, de câte ori și-a
sărutat soția sau și-a îmbrățișat copiii, ce a lăsat în
urmă? Și ușa se închise lăsându-l dormind în patul
lui anonim, în camera lui anonimă, la fel ca toate
paturile și camerele anonime din acel azil. „Toate
camerele sunt la fel”, spuse Sid ghicindu-mi parcă
gândurile: „un pat, un dulap, televizor, fotoliu și
măsuță pentru ceai, câteva rafturi.” Apoi am con-
tinuat să intrăm în camerele rămase, Sid făcând
aceeași prezentare impersonală: Mary a fost medic,
Dolores a fost bucătăreasă, Bart a lucrat într-o fab-
rică, Jim a fost inginer, Paul avocat, Jill a fost sin-
gură toată viața, a fost foarte bogată, se trăgea din
familie de baroni; și-a lăsat toată averea azilului.”
Sid rostea cuvintele pe același ton, fără nicio
inflexiune, nicio nervozitate, o femeie cu gesturi
precise, calculate, nelăsând niciun mușchi să se
clintească pe fața ei, în timp ce eu abia îmi contro-
lam greața care mă apucase de la mirosurile din
camerele neaerisite cine știe de când. Privind-o mai
atent i-am observat fața întinsă, fără riduri chiar
dacă părea să se apropie de patruzeci de ani. Apoi
mai târziu, când ne-am retras în camera de zi, îmi
povestise că practica această meserie de peste
treizeci de ani, deci presupunerea mea asupra
vârstei ei era greșită. Camera de zi nu se deosebea
cu nimic de o sufragerie tipic englezească:
canapele, fotolii, televizor, bibliotecă, măsuță de
ceai, picturi pe pereți. Era ora de pauza și ne-am
retras în acea încăpere cu aceeași lumină obscură,
același miros amestecat de urină, detergent,
sudoare și medicamente, aceeași tristețe în cameră
și la geamurile dincolo de care se întindea nesfârșit
întunericul nopții. Minutele se scurgeau unul după
altul cu o încetineală oloagă abia târându-și pașii
schilozi prin camerele întunecate.
La a doua vizită i-am observat mai bine pe
pacienți. Deși nu erau bolnavi, decât de bătrânețe,
erau numiți pacienți. Probabil că era normal în lim-
bajul medical despre care nu aveam nici cea mai
vagă cunoștință. Bătrâni cu fețe zbârcite, cu gurile
înțepenite întrun zâmbet abia deslușit, din care li
se scurgea câte un firicel de salivă făcându-și drum
prin cutele adânci ce le încadrau bărbiile, curgere
întreruptă uneori de închiderea gurii, semn că zgo-
motul produs de cele trei infirmiere ce pășeau tiptil
în cameră, le întrerupseră somnul liniștit. Atunci
gura li se închidea, sforăitul înceta, iar pleoapele se
deschideau pe jumătate dând la iveală ochii curioși
cercetând intrușii. Privirile lor se opreau invariabil
asupra mea, întrebând printr-un gest al
sprâncenelor cine sunt, ce caut acolo, de ce am
îndrăznit să le tulbur somnul? Sid avea grijă să le
spună că sunt nou venită, că de poimâine voi intra
pe zi, că mă voi familiariza repede cu regimul și că
în curând voi ajunge să-i cunosc foarte bine pe toți.
Atunci privirile lor se linișteau și, îndreptându-se
spre cele două femei cunoscute, se ascundeau din
nou în spatele pleoapelor ce atârnau grele de-o
parte și de alta a nasului, ca două cortine de cati-
fea ce separau lumea lor de lumea noastră. În
spatele pleoapelor se vedea mișcarea globilor ocu-
lari, când spre stânga, când spre dreapta urmărind
cine știe ce fantasmă ivită de sub gene, capturând-o
și ținând-o lipită de retină, ca pe un vis frumos din
care nu vrei să te trezești degrabă. Iar în întuneri-
cul obscur al camerei, toate chipurile acelea păreau
la fel; bărbați și femei cu părul alb, transpirat și
zburlit în toate direcțiile, cu ochii visând într-o
mișcare continuă, cu bărbia umedă de salivă și
colțurile gurii înțepenite întrun zâmbet amar.
La a treia vizită ceva se schimbase. Lumina era
mai puternică, iar mirosurile grețoase de adineauri
se topiseră în neant, instalându-se un miros de flori
de măr de la copacii înfloriți de afară. Bătrânii nu
mai dormeau, ci ne așteptau treji, ridicați în capul
oaselor cu ferestrele deschise larg. Când am intrat
în prima cameră, John ne întâmpină cu un zâmbet
șmecheresc, făcând stânga-mprejur cu rapiditatea
unui adolescent și începând să defileze prin
cameră: „stângul, stângul, stâng, drept, stângul”.
Ce-o fi asta, mă întrebam nedumerită, dar celelalte
două femei nu păreau să se sinchisească de energia
bătrânului. Am ieșit pe coridor, iar în urma noastră
bătrânul patrula cu pași mici și picioarele perfect
întinse, strigând cât îl ținea gura: „Afară! Toată
lumea afară! Stângul, stângul, stâng, drept, stân-
gul.” Ușile se deschiseră rapid, iar coridorul se
umplu în scurt timp de pacienții care patrulau în
susul și josul holului, în stânga și-n dreapta,
depășindu-se unii pe alții de parcă aveau cine știe
ce misiune despre care toată lumea știa cu excepția
mea. Am rămas înțepenită în mijlocul coridorului
în timp ce toți ceilalți treceau pe lângă mine, inclu-
siv Theresa și Sid care râdeau cu poftă dându-mi
câte un brânci de fiecare dată când erau în preajma
mea. Încet-încet defilarea lor mă înconjura și mă
aflam cuprinsă într-un cerc de oameni care pășeau
tot mai repede, cu mâinile fluturând pe lângă corp
înainte și înapoi, iar cercul deveni din ce în ce mai
strâns până când absolut toți începuseră să mă
atingă, mai întâi cu vârfurile degetelor, apoi cu
toată palma, apoi cu tălpile care mă călcau parcă
dinadins. Mișcările lor fără nicio direcție mă
amețeau. Am început să-mi fac loc printre ei,
sperând să ies din cercul acela de oase, riduri și
chelii hidoase din care se ivea câte un fir alb,
zburlit. I-am dat Ia o parte cu brutalitate reușind
să mă eliberez, dar ei mă urmăreau pășind în
același ritm cu mine. Coridorul obscur devenea din
ce în ce mai îngust, iar de la zgomotul provocat de
pașii lor care zguduiau podeaua, pereții începură să
se crape. Tencuiala cădea la pământ transformată
în praf în timp ce din spatele pereților se iveau
niște bârne de lemn ars din care atârnau niște
pânze lungi de păianjen care mi se amestecau cu
părul despletit și pe care nu reușeam nicicum să le
dau la o parte. Bătrânii se înghesuiau în spatele
meu și îmi atingeau părul, gâtul, brațele, spatele,
iar senzația degetelor noduroase frecându-mi-se de
piele, îmi provocau senzații de arsuri. Unghiile lor
mă zgâriau țâșnind din rănile proaspăt provocate
un sânge roșu-aprins, ce mi se scurgea pe piele,
amestecându-se cu pânzele albe de păianjen și
pletele murdare de praful ce se așternea pe jos
umplând covoarele pretutindeni. Căutam disperată
ușa, dar tot ce reușeam să fac era să intru din
cameră în cameră, cu ceata de bătrâni după mine,
urmărindu-mă, atingându-mă, strigându-mă pe
nume cu voci pițigăiate și râzând în rafale ce-mi
biciuiau auzul din toate părțile. Ochii mei zăreau
în sfârșit ușa de sticlă pe care intrasem cu o seară
în urmă și pe care abia așteptam să ies și să nu mă
mai întorc vreodată. Am apăsat pe clanță și-am
pășit afară fără să întâmpin nicio rezistență din
partea celor care mă urmăreau. Am urcat grăbită în
mașină, tremurând din tot corpul, iar mâinile ce se
vedeau pe volan parcă nu erau ale mele, atât erau
de zbârcite și de străvezii. Am privit înspre clădire,
iar în spatele ușii de sticlă se îngrămădeau chipurile
unor oameni pe care nu-i mai văzusem și totuși
fețele lor îmi erau oarecum familiare, reușind să le
identific cu chipurile din fotografiile de tinerețe ale
pacienților pe care îi cunoscusem în seara aceea. în
prim plan, Theresa, Sid și bucătarul cu pălărie albă,
bufantă, îmi zâmbeau arogant, iar mâna lor dreap-
tă, ridicată la nivelul umerilor, îmi făcea semn de
adio. Theresa chicotea cu mâna dusă la gură, ca o
copilă, iar bucătarul o înlănțuia pe Sid între brațele
lui, sărutând-o pătimaș pe gât, pe sâni, pe brațe,
mușcând-o de sfârcuri prin uniforma vișinie de
infirmiera, în timp ce corpul ei rămânea inert,
neclintit, iar privirile ei mă fixau obsedant.
Am pornit în viteză și am părăsit curtea în
câteva secunde, privind în oglinda retrovizoare
clădirea care se făcea tot mai mică în urma mea
până a dispărut fără urmă, iar în locul ei, tot în
oglindă, apăru chipul unei femei în vârstă care mă
făcu să tresar. Nu am recunoscut decât cuta dintre
sprâncene care acum era mult mai adâncă și pletele
curgând în valuri pe umeri care acum erau aproape
albe. Îmi pipăiam pe îndelete fața și-mi smulgeam
părul din care speram că voi reuși să înlătur pânza
albă și groasă de păianjen în timp ce mașina alerga
în noapte pe drumuri labirintice, încadrate de gar-
dul viu, verde-închis, foarte înalt dincolo de care
nu vedeam nimic, iar ochii mei căutau cerul
dimineții care să mă ghideze spre o altă ieșire...
■
14
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
reverberații
Materia pe care sunt clădite
visele
Radu Stegăroiu
(urmare din numărul trecut)
Adela — un vis uitat
Marele Premiu al Festivalului Internațional al
Filmului de Autor de la San Remo-Bergamo, un
număr al prestigioasei reviste franceze de
specialitate “Cahiers du cinema” dedicat în
întregime acestui superb film de atmosferă
cehoviană, precum și o telegramă de trei pagini
adresată de conducerea festivalului conducerii
studioului din Buftea au salutat cu promptitudine
venirea pe lume a filmului Adela. Telegrama - din
care în cele de urmă am primit și eu o copie cu
care am “decorat” dosarul filmului - era adresată
studioului Buftea pentru că, mai peste tot în lume,
filmele sunt produse de studiouri iar existența ca
subiect producător a caselor de filme părea tuturor
atât de neverosimilă încât a fost, fără nicio ezitare,
neglijată. Textul ei era atât de plin de elogii încât
îți venea să roșești nu numai de mândrie ci și de
jenă, fiindcă niciodată în România un film nu mai
fusese elogiat cu atâta generozitate dar, mai ales,
cu atâta competentă prețuire a valorii. În
România, filmul avea să fie premiat într-un târziu
cu extremă zgârcenie: doar un premiu pentru
imagine și unul pentru scenografie. De regizor nici
pomeneală! El încercase, în zadar, vreo trei ani de
zile să-și vadă filmul intrat în producție și sunt și
acum mândru că eu sunt cel ce a izbutit această
performanță, în ciuda opoziției lui Ion Traian
Ștefănescu, imposibil de clintit din convingerea sa
sumbră și încăpățânată că scenariul propunea “un
film static”. Ori poate era vorba doar de repulsia
oficială generalizată față de ecranizarea unor opere
clasice în care individul uman mai avea încă
importanță și valoare? Oricum, eu m-am pus
chezaș că filmul ne va aduce un important premiu
internațional.
Când acest premiu a fost obținut, eu am
considerat revanșa pe deplin satisfăcătoare dar nu
și Mircea, care s-a apucat să-l hăituiască pe fostul
vicepreședinte prin Zalău, unde fostul șef al
Culturii fusese avansat și, totodată, exilat ca prim
secretar județean al P.C.R. După cum se poate
vedea, C.C.E.S. și P.C.R. făceau frecvent
transferuri reciproce de personal, așa cum era de
așteptat între două domenii de activitate pe care
conducerea P.C.R. se tot străduia să le
“înrudească”. Ulterior Mircea - încă ațâțat de
această vânătoare - mi-a spus că omul își trimisese
la premieră întreg comitetul județean P.C.R. însă el
personal se ascunsese pe undeva prin județ, unde
s-a dovedit imposibil de depistat.
Cred și eu că nu voia să dea ochii cu regizorul
deoarece - în plină perioadă de filmare - își
arătase încă o dată resentimentele admițând ca
singura cameră de care dispunea echipa filmului
Adela să fie transferată (timp de o lună!) pentru
filmarea, cu două camere și cu tot dichisul, a unui
film “de actualitate” pe care Ion Traian Ștefănescu
îl considera, desigur, mult mai important! Mai ales
că filmul urma să fie semnat de un regizor
privilegiat, foarte agreat de conducerea P.C.R.,
care-și începea întotdeauna filmările cu câte un
discurs “simțit” despre “politica culturală a
partidului”. Dacă nu mă înșel, în film era vorba
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
despre eroismul secretarului P.C.R. al unui mare
șantier naval care, în ciuda faptului că era bolnav
de inimă, mobiliza, prin putere de convingere și
exemplu personal, toată suflarea șantierului pentru
o spectaculoasă performanță în întrecerea
socialistă după care - obiectivul odată atins și
personajul devenit, în consecință, inutil din punct
de vedere dramaturgic - el murea dramatic și
pilduitor, ispitindu-i astfel imprudent pe spectatorii
inocenți la sacrificiul suprem în beneficiul
economiei socialiste. Căci există pe lumea asta
sisteme economice pentru care e mai bine să mori
și sisteme economice pentru care, dimpotrivă, e
mult mai bine să trăiești, nu-i așa? În rezumat,
filmul era un soi de Traviata masculinizată și
cardiacă - nu feminină și pulmonară cum o știm -
diferențiere dramaturgică esențială întrucât
permitea ideologiei să preia “bărbătește”, fără
complexe, rolul de seducător al muzicii lui Verdi,
exaltând altminteri performanțe profesionale nu
cu totul străine celor ale arhicunoscutei eroine
clasice Marguerite Gautier. Cine era această
Traviată masculină nu vă spun. Ghici, ciupercă,
cine!
Acum, după trecerea atâtor ani, nu mai sunt
cu totul sigur că filmul pentru care ne-a fost
confiscat aparatul de filmat era chiar acesta, dar
cu siguranță era un film al personalității narcisiste
de care am pomenit. Iar filmele sale aveau
prioritate absolută asupra oricărui alt film. Aveau
atunci, au și azi și - cu siguranță - vor mai avea
cel puțin 10-15 ani de-aici încolo. Doar discursul
inaugural, poate s-o mai fi “europenizat” nițel. Â
bon entendeur salut! În fața unei astfel de
concurențe greu de egalat și, oricum, imposibil de
depășit, numai amenințarea mea că voi concedia
echipa de filmare fiindcă nu pot admite să o
plătesc degeaba timp de o lună a grăbit restituirea
camerei și reluarea filmărilor. Știam prea bine că -
la refuzul de-a plăti pe cineva ca să stea degeaba -
nimeni n-ar fi avut curajul să obiecteze. Și nici n-a
obiectat.
La acea vreme era în uz refuzul consecvent al
șefilor politici față de ecranizările de opere clasice
fiindcă acestea dizlocuiau tot atâtea filme “de
actualitate”, liniștitoare pentru high-life-ul
comunist prin sforăitoarele demonstrații de
atașament ideologic ale populației prezentate pe
ecran drept beneficiara răsfățată a realizărilor
societății socialiste multilateral dezvoltate. Și, nu
în ultimul rând, fiindcă astfel de filme permiteau
“evadarea” în artă a regizorilor de valoare, lăsând
astfel - cu rare excepții - propaganda
cinematografică în seama mediocrilor breslei,
ahtiați după importanță personală și bani. Ceea ce
se vedea deslușit pe ecran!
Cu toate acestea, nici acum nu reușesc să
înțeleg de ce un film atât de poetic, atât de suav, a
putut produce atâta vrăjmășie. Căci resentimentele
s-au transferat la următorul film al lui Mircea, o
ecranizare după Jocul ielelor de Camil Petrescu,
film pe care n-am mai izbutit să-l facem, deși între
timp aveam un nou vicepreședinte “de resort” (nu
știu de ce îmi tot vine să zic “cu resort”). Mihai
Dulea primise, fără îndoială, instrucțiunile de
rigoare fiindcă a respins unul după altul toate
locurile de filmare propuse de Mircea fără să
etaleze măcar un argument (valid ori invalid!) dar
Mircea Veroiu
cu o consecvență ieșită din comun. Ba avea un
argument: cică acest film - care avea să vorbescă,
fie și indirect, despre începuturile mișcării
socialiste în România - era în centrul atenției
conducerii superioare a P.C.R. sub toate aspectele,
începând de la dramaturgie până la locurile de
filmare. Pentru mine era limpede că omul “făcea
metaforă” fără pic de jenă, dar Mircea se săturase
până peste cap să fie vânturat de colo-colo ca un
amărât de băiat de mingi. Prospecțiile se
terminaseră de mult, dar intrarea în perioada de
filmare se tot amâna de la o zi la alta. Se vede că
plutonul de conducere al P.C.R. gândea în
continuare și, după cum știm deja, gândea greu!
Drept pentru care Mircea a cerut aprobarea să
plece în Franța, în concediu, până când
conducerea P.C.R. se hotărăște să aprobe locurile
de filmare. Spre stupoarea lui, dar și a mea, nu
numai că plecarea i s-a aprobat în regim de
urgență dar s-a aprobat și plecarea soției lui, adică
a întregii sale familii, fapt fără precedent care -
chiar luat în sine - mărturisea destul de explicit că
regizorul Mircea Veroiu era, pur și simplu,
îmbrâncit peste hotare. Cei doi nu aveau copii,
deci nu lăsau statului comunist niciun ostatic
drept garant al întoarcerii lor. Mircea era, așadar,
pur și simplu invitat să nu se mai întoarcă, fiindcă
nimeni nu-și amintea ca P.C.R. să mai fi fost
vreodată chiar atât de culant cu muritorii de rând.
A înțeles și Mircea, care mi-a făcut o vizită ca să-și
ia rămas bun pour toujours și - cu politețea lui
obișnuită - să se scuze că nu-mi mai putea face
filmul.
Nu m-am mirat, deci, că prima lui vizită, chiar
a doua zi după întoarcerea sa în noua Românie
(capitalistă și multilateral dezvoltată) a fost în
biroul meu. Era limpede că-i lipsise țara și-i
lipsiseră prietenii. Era același Mircea și nu era. Își
pierduse predispoziția ludică, acea bucurie
copilărească de-a se juca cu cuvintele ori cu
imaginile. Ridurile - altă dată aprope insesizabile -
i se adânciseră; pe obrajii și pe fruntea lui,
Moartea începuse să-și sape tranșeele.
Despre vechiul nostru proiect nu mai putea fi
vorba: încă din prima zi după plecarea lui Mircea,
noul vicepreședinte insistase ca filmul să fie dat
altui regizor deoarece, zicea el, se cheltuise o
grămadă de bani pentru căutarea locurilor de
filmare ce trebuiau justificați prin finalizarea
filmului. Și surpriză! Numeroase locuri de filmare
15
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
găsite de Mircea fuseseră aprobate imediat după
plecarea lui! Noul vicepreședinte mi-a impus până
°i regizorul dar n-a izbutit să mă convingă să
acționez pentru a “despăgubi” statul din contul de
la bancă al lui Mircea, deși m-a presat de mai
multe ori, pentru simplul motiv că - în calitate de
reprezentant al persoanei juridice “păgubite” -
eram unicul ins autorizat legal să cer deblocarea
contului respectiv și restituirea costurilor perioadei
de filmare. Printre altele mi-a spus - cu titlu “strict
informativ” - că, dacă nu recuperez banii din acest
cont, s-ar putea să ajung până la urmă să-i plătesc
din buzunarul propriu, deoarece statul socialist nu
glumește cu interesele sale. N-a reușit să mă
sperie; tatăl meu era unul din cei mai buni avocați
din țară - mare iubitor de astfel de încăierări cu
Puterea, căci nu degeaba fusese până atunci de trei
ori exclus din P.C.R. - și eram convins că ar fi
preluat un astfel de proces cu voluptate. Și l-ar fi
câștigat.
Mircea și-a găsit, așadar, toți banii dar - după
câte îmi amintesc - n-a mai recuperat niciodată
apartamentul gata mobilat și decorat pe care i-l
confiscase pentru uzul propriu un ofițer de
securitate. Acesta a rămas - în plin și original
capitalism românesc - stăpânul apartamentului, în
timp ce adevăratul proprietar și soția lui au locuit
vreme îndelungată pe la prieteni până când
primăria le-a repartizat un alt apartament. Pe care,
curată bătaie de joc, au trebuit să-l cumpere! Căci,
vorba tovarășului Ion Ilici Iliescu: “Proprietatea e
un moft!” De acord, dar numai cu această
corectură: doar proprietatea celorlalți, nu și-a
căpeteniilor politice, era și continuă să fie un moft
în România, iar locuința lui Mircea e una din
nenumăratele dovezi ale acestui fapt.
Trebuie să-l amintesc aici - cu o tristețe și o
nedumerire încă vii - pe prof. univ. dr. Pompiliu
Marcea. Acesta, un campion al istoriei literaturii
române și un feroce apărător al rigorii informației
în domeniul său de activitate, era pesemne privit
de Ion Traian Ștefănescu - datorită reputației sale
de erudiție intolerantă - drept ultimul obstacol
eficient în calea intrării în producție a filmului
Adela, fapt pentru care vicepreședintele ni l-a
impus drept consultant științific. I-am dus, deci,
scenariul și i-am propus să devină consilierul
nostru. Spre uimirea amândurora, domnul
profesor s-a arătat deosebit de cooperant și nu s-a
împiedicat de cele câteva invenții aparent eretice
ale scenaristului Veroiu, reușind să citească textul
așa cum trebuia, ca pe o partitură vizuală care
impune o dramaturgie specifică. Acordul său ne-a
asigurat intrarea rapidă în producție dar, la puțin
timp după aceasta, profesorul a fost găsit mort în
lacul din parcul de lângă Casa Scânteii, în apa
prea puțin adâncă de la mal, peste care ultimul ger
al iernii așternuse o pojghiță subțire și străvezie de
gheață. Practic n-ar fi avut ce căuta pe acolo,
deoarece erudiții, mai ales cei trecuți de vârsta
tinereții, preferă să stea acasă la căldură și să
citească decât să hoinărească fără țel prin parcuri
periferice, pustii și despuiate, din care frumusețea
fusese alungată. Era martie, luna în care m-am
născut și acesta a fost cel mai negru “cadou” pe
care l-am primit vreodată de ziua mea. Cercurile
intelectuale ale Capitalei au făcut repede legătură
între această dispariție ciudată și un articol
publicat de curând, în care profesorul demonta
necruțător - cu argumente imbatabile și citate
substanțiale din surse istoriografice și literare
ungare - istoria nostalgică și - tocmai de aceea -
foarte subiectivă a Transilvaniei semnată de o
importantă personalitate politică din Ungaria.
Cum Elena Ceaușescu interzisese atari “dialoguri”
cu ungurii, foarte mulți bucureșteni “inițiați” au
tras concluzia că profesorul fusese de fapt
executat. Convingere care s-a întărit ceva mai
târziu, atunci când Petre Enache - secretar cu
propaganda al C.C. al P.C.R. - s-a sinucis, cu un
pumn de Diazepam și o sticlă de whisky, în urma
unei încăierări cu “academiciana” numai pentru că
aprobase pe cont propriu publicarea unui articol
pe aceeași temă în timp ce stăpânii României se
vânturau prin străinătate. Deoarece amestecul de
somnifere cu băuturi alcoolice fusese mai întâi
“testat” pe scriitorul Marin Preda, tot românul știa
deja că acesta e letal. Știa, deci, și tovarășul
secretar.
M-am gândit încă o dată că Dumnezeu nu
bate cu parul, fiindcă omul mai apucase - doar cu
câteva săptămâni înainte - să mă amenințe cu
pușcăria pentru filmul Sezonul pescărușilor. Cum
trăiam într-o democrație care se tot “democratiza”
fără încetare - ceea ce demonstra concludent că
nivelul ei rămânea fără încetare nesatisfăcător -
amenințarea nu mai privea, cel puțin aparent,
conținutul absolut neconvenabil sub aspect
ideologic al filmului, ci faptul că “aruncasem”
necugetat “banii poporului” român pe un film
“inutilizabil”. Infracțiunea ar fi fost, deci,
economică, nu politică. Asta chiar că m-a liniștit:
vasăzică politică era doar pușcăria. Oricum, dacă e
să facem o comparație cu moartea cuplului
Ceaușescu, se poate spune că moartea ideologului
lor a fost de-a dreptul confortabilă.
În astfel de vremuri sau, mai degrabă, sub
astfel de vremuri și-a trăit Mircea partea cea mai
mare din viață, încercând să facă artă împotriva
lor atunci când actul de creație putea fi prea ușor
considerat un contraatac pe câmpul de luptă
ideologic - acolo unde monotonia însemna
disciplină iar originalitatea pericol - sau, măcar,
dovada unei neobrăzate încrederi în viitor pe care
niciun detaliu al realității amenințătoare
dimprejurul nostru n-o justifica. Poate de aceea
făceau coadă la filmele lui chiar și oameni de
condiție modestă, care ieșeau din sala de cinema
revalorificați și reconfortați de afirmarea de sine
pe care tocmai o împărtășiseră cu regizorul și,
astfel, răzbunați pe lipsa de însemnătate personală
la care îi condamnase destinul.
Deși n-a mai apucat să vadă filmul, profesorul
(fie iertat!) se odihnește pe genericul acestuia, sub
strălucirea unui premiu internațional demn de
prestigiul său. Dar câtă plăcere ne-ar fi făcut lui
Mircea și mie să i-l comunicăm noi înșine!
Mă bate uneori gândul că filmul acesta va fi
fost blestemat căci, după revoluție, Dan Pița și
Lucian Pintilie au primit premii compensatorii
pentru filme care n-ar fi putut fi premiate la data
apariției. Nici Adela n-ar fi putut fi premiat atunci,
având în vedere că autorul lui rămăsese în
străinătate. Dar filmul a fost uitat și regizorul lui
n-a primit un astfel de premiu. Ori, poate că
judecata de valoare a Uniunii Cineaștilor se va fi
rafinat, cu vremea, într-atât încât marele premiu
străin primit de Adela nici c-a mai contat în
România!
Ai zice că relația mea cu acest film s-a oprit
aici, dar nu: în 1986 (sau 1987?) o mătușă și doi
prieteni, toți trei pasionați ascultători ai postului
de radio “Europa liberă”, mi-au spus că numele
meu fusese amintit într-o emisiune a acestui post,
în care se comenta că sunt singurul director de
casă de filme care se mai împotrivește conducerii
comuniste a cinematografiei. Am fost convins că-i
datoram asta lui Mircea, atât de convins încât nici
măcar nu l-am întrebat vreodată, mai ales că știam
că ar fi fost în stare să nege, numai din delicatețe.
De această notorietate - pe cât de flatantă pe atât
de primejdioasă - puțin mi-ar fi păsat dacă, în
condițiile României comuniste, ea nu s-ar fi
dovedit uneori un adevărat “bilet de
supraviețuire”. Probabil tocmai de aceea nu P.C.R.
m-a înlăturat din producția de filme (de altfel nici
n-ar mai fi apucat!) ci oameni pe care mă
obișnuisem să-i consider prieteni. Pedeapsă pe
deplin potrivită - mi-am zis eu rezonabil - pentru
cei ce se împrietenesc cu astfel de oameni!
Odată schimbat câmpul de activitate, mi-am
solicitat transferul în provincie și, astfel, întâlnirile
mele cu Mircea s-au rărit considerabil. Memorabile
sunt doar cele două, prilejuite de primele sale
două premiere de după întoarcerea în România.
Premiera filmului Somnul insulei, despre care
am scris o cronică entuziastă, a fost o astfel de
ocazie. Am fost profund emoționat când - în fața
unei săli pline ochi cu ziariști și studenți ai
universității clujene, într-o tăcere profundă,
exprimând respectul lor pentru acest artist de
excepție - Mircea a încheiat prezentarea filmului
său menționând cât de mult ne datorează arta sa
profesorului Iulian Mihu și mie, care - zicea el -
am fi exercitat asupra lui o “influență formativă”.
Cum nu cred să existe un elogiu mai înalt pentru
un producător, datorită lui m-am simțit dintr-o
dată consolat pentru toate trădările suferite și, în
sfârșit, împăcat cu mine însumi.
Premiera filmului Craii de Curtea Veche a
constituit un alt moment emoționant; Mircea mi-a
dăruit o fotografie de la filmări pe care a scris:
“Lui Radu, prieten și producător, atâtea nostalgii!”
Fotografia stă acum, înrămată, pe peretele
bibliotecii mele. În timpul agapei de după
premieră, Mircea m-a tras deoparte ca să-mi spună
că acum lucrează în fostul meu birou și ar vrea să
știe ce părere am despre asta. Privirea lui și nevoia
însăși de a-mi cunoaște opinia păreau de-a dreptul
patetice, încât îmi pare bine și acum că am reușit
să-i ofer destul de spontan un răspuns liniștitor.
I-am spus că - dacă mi s-ar fi cerut părerea - el ar
fi fost singurul regizor pe care aș fi avut curajul
să-l recomand ca director de casă de filme,
amintindu-i cât de rapid și categoric eliminase
dintr-unul din propriile sale filme o secvență
superbă numai pentru că era digresivă și, astfel,
sabota ritmul acțiunii. Ori, cine e în stare să-și
aplice sieși o critică atât de eficientă, cu siguranță
o va aplica și altora, cu aceleași bune rezultate.
Apoi, la puțină vreme după premiera bucureșteană
a filmului Femeia în roșu, am auzit că Doamna în
Roșu l-a luat din această lume.
*
Noi existenții suntem - de la firul de iarbă la
individul uman - o uriașă colecție de unicate, de
forme care n-au să se mai repete niciodată căci
Dumnezeu este singurul creator fără limite: El nu-
și copiază succesele, le depășește. Astfel, moartea
apare ca o uriașă risipă și - în vecinătatea ei - te
simți împuținat, mai ales când îți dispare un pri-
eten. Rămas bun, prietene!
În dialogurile unui film neisprăvit, scriam că
fiecare individ uman e moralmente crucificat,
existența lui desfășurându-se pe acești doi vectori
esențiali: “verticala aspirațiilor decapitată de
orizontala posibilităților”. De bună seamă, odată
eliberat de povara materiei, spiritul lui Mircea
Veroiu se află acum undeva pe verticală, laolaltă
cu toate visele pe care n-a mai apucat să le viseze.
Adică sus. Foarte sus.
*
Atenție, Pământul e un loc primejdios! Aici se
moare.
■
16
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
meridian
Alexandru Vlad traduce din
poeții Irlandei de Nord
Derek Mahon
S-a născut în 1941 în Irlanda de nord și a fost
educat la Royal Belfast Academical Institution și
Trinity College, Dublin, unde a urmat secția de
limbi moderne. Trăiește în Dublin, Belfast,
Londra, Statele Unite și Canada, și are o multitu-
dine de meserii, de la magaziner și barman la cea
de profesor. Se reîntoarce după o vreme la
Londra. Primul lui volum de versuri, Traversarea
nopții (Night Crossing, 1968) atrage atenția cer-
curilor literare. E editor fondator al revistei Ariel.
Cum trebuie să fie
L-am hăituit pe nebunul acela zălud
Prin noroaie, mlaștini, steiuri, spre-apusul înstelat
și l-am secerat într-un fundac de curte
Între zece camioane adormite
și un generator de curent.
Să nu mai auzim nici un fel de vorbe
În dodii prin Yellow River;
Aerul circulă mai liber de când el nu mai e.
L-am încredințat valurilor în timp ce copiii erau la
școală
și de-atunci micuții n-au mai avut coșmaruri
și țipetele lor răsună vesele cât e țărmul de lung.
și lucrurile așa trebuiau să fie.
Ei ne vor mulțumi când vor crește
Într-o lume cu ordine în ea.
Sărbătoarea Zăpezii
lui Louis Asekoff
Basho, venind
În orașul Nagoya,
A fost invitat la sărbătoarea zăpezii.
E clinchet de porțelanuri
și ceai în ceșcuțe,
Se fac introduceri.
Apoi toți
Se-nghesuie la fereastră
Să vadă cum ninge.
Zăpada s-așterne peste Nagoya
și mai departe spre sud
Pe țiglele din Kyoto.
Spre răsărit, dincolo de Irago,
Aceasta cade
Ca frunzele pe marea cea rece.
În altă parte sunt arși
Eretici și vrăjitoare
În piețe încinse,
Mii au murit de la crăpat de zori
În serviciul
Unor regi barbari -
Dar e liniște
În casele din Nagoya
și colinele din Ise.
Jurnal de pușcărie
Câteva zile am fost sub
Arest la domiciliu. Masa mea devenise
Un cadran solar cu sticle goale.
Prevăzători
Iubită și prieten m-au lăsat.
În geamul de vizavi
O bătrână s-așază în fiecare după-amiază
Vorbind singură. Eu țip.
Fie e surdă
Sau nu-i proastă.
Am cărți, provizii, apă curentă
și-o sobă micuță. N-are importanță
Dacă trec mașini în linște noaptea
și nici o lumină, nici un râset
Nu se-aud din casele din josul străzii.
Durează mai mult decât orice -
Dar știu, când se va temina
și prietenul și iubita vor veni,
Voi uita totul ca pe un coșmar
Din copilărie sau o noapte albă.
Hugo Williams
Hugo Williams s-a născut în 1942 și a fost educat
la Eton. În 1963 și 1964 călătorește mult prin
Asia, Australia și Pacific, scriind acum multe din
primele sale poeme, adunate în volumul
Symptoms of Loss (1965). În 1970 publică al
doilea volum de poeme, Sugar Daddy. Lucrează o
vreme la The London Magazine.
Perechea de la etaj
Pantofi am auzit și nu papuci pe scări în jos,
Ea alergă afară cărându-și hainele
Și ușa din față se trânti, apoi am văzut-o
Pășind chircită, parcă goală, spre o mașină.
Nu era totdeauna cu el la etaj,
Și păreau candizi, ca noi,
Iubirile noastre se simpatizau. Fuga ei
Ne-a agitat și ne-a speriat. Ne-am trezit
Ș-am vorbit agitați despre noi, ca niște oaspeți.
Paul Muldoon
S-a născut în 1951 în Co Armagh. A crescut în
The Moy, Co Tyrone. Face studiile la St. Patrick’s
College, Armagh și Queen’s University. În 1972
ia premiul Eric Gregory. Apoi e producător la
BBC, studioul din Belfast.
Vânt°icopac
Așa cum vântul se iscă
Mai ales acolo unde sunt copaci,
Și lumea se concentrează
În jurul nostru.
Adesea când vântul adună
Copacii laolaltă,
Un copac îl ia
Pe celălalt și-l strânge în brațe.
Ramurile lor care se macină
Nebunește laolaltă
Fără a fi un foc adevărat.
Se frâng doar reciproc.
Adesea mă gândesc c-ar trebui să fiu
Ca și copacul singuratic, fără șansă,
Câtă vreme brațul meu n-atinge
Și nu frânge un altul. Și totuși
Oasele mele rupte
M-anunță schimbările vremii.
■
Iosif Stegaru
Somnul Voievodului
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
1
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Moștenirile mișcărilor
contestatare din SUA
anilor ’60
Adi Dohotaru___________________________________
În legătură cu anii ’60 lumea tinde să se
poziționeze categoric. Pe de-o parte sunt
nostalgicii care romantizează perioada, fetișizează
mișcările de protest, glorifică „Vîrsta de Aur” a
demonstrațiilor și a nesupunerii față de o
autoritate instituțională privită ca fiind coruptă.
Pe de altă parte sunt conservatorii care deplîng
dezintegrarea vechilor standarde privind
moralitatea, autoritatea și disciplina. Tăgăduitorii
moștenirilor pozitive ale anilor ’60 pun accentul
pe dezastrul social provocat de droguri, pe rata
mare a criminalității, pe bolile venerice rezultate
ca urmare a autoproclamatei iubiri libere, pe
numărul în creștere al divorțurilor sau pe lipsa de
respect față de autorități. La un nivel mai subtil,
ideatic, se reproșează stîngismul utopic al
adepților perioadei sau retorica marxistă uzată de
unii rebeli. În schimb, cei care regretă perioada
valorifică amintirea unor idealuri comune, faptul
că numeroși tineri împărtășeau deziderate
asemănătoare, menite să schimbe/ să zdruncine o
societate considerată deopotrivă egoistă și
conformistă. Ar mai fi poate o a treia categorie, a
„curioșilor”, care nuanțează moștenirile presupus
pozitive ori negative ale decadei. Am să schițez
acum doar principalele cîștiguri ale anilor ’60, cu
referire la spațiul american:
1.	Egalitate socială (rasă, gen, sexualitate).
Negrii și-au pus problema demnității proprii, a
recunoașterii sociale, a stopării discriminării crase
la vot așa cum se întîmpla încă în unele state din
sudul SUA, unde celor de culoare nu li se
permitea să se înregistreze la circumscripțiile
electorale. Mișcarea de emancipare a afro-
americanilor pare să servească drept catalizator
pentru alte mișcări ulterioare, cu o amploare mai
mică și rizibile în ochii conservatorilor și
neoliberalilor, precum feminismul, mișcările
studențești, activismul ecologist, cel al
homosexualilor etc. De pildă, formulări ca
„sexism”, „hărțuire sexuală” ori „viol marital” au
devenit cunoscute societății americane la sfîrșitul
decadei. Dacă problema abuzului sexual al femeii
în căsnicie era un subiect tabuizat anterior,
discutarea statutului femeilor în societate era
expediat înainte de 1960 de mainstream-ul
mediatic și cultural ca fiind neserios. Minoritățile
sexuale devin din ce în ce mai militante către
finele anilor 1960, cînd în unul dintre cartierele
boemei newyorkeze, Greenwich Village, se
petrece prima demonstrație de protest a
homosexualilor la adresa polițiștilor care îi
agresau constant în barul în care se întîlneau.
2.	Stil de viață „deschis”, într-o formulare
bombastică, ușor caricaturală: sex,
drugs&rock’n’roll. Se desparte în bună măsură
sexul de procreație, devenind autonom, plăcere
pură. În ajutorul activităților sexuale
nerestricționate vine noua descoperire de la finele
anilor ’50: pilula contraceptivă sau „pastila
magică”, cum i s-a mai spus. Todd Gitlin își
expune în cartea The Sixties. Years of hope, days
of rage rezervele în privința activității sexuale
nerestricționate, întrucît dorința nestăvilită nu
înseamnă neapărat și dorință satisfăcută.
Profesorul american de sociologie de la
Universitatea Berkeley constată că, din păcate,
dorința sexuală este întreținută mediatic,
manipulată abil de producătorii de filme ori
muzică (a se vedea defilările hedonice de sîni și
pulpe la MTV...). Un lucru similar s-a întîmplat și
cu folosirea neprohibitivă a drogurilor. Dintr-o
experiență mistică, devoțională, pomenită, de
pildă, de Aldous Huxley în Doors of Perception,
consumul drogurilor s-a transformat într-o
activitate zilnică, strict senzorială, lipsită de
implicații metafizice, șamanice. Ușile percepței
pot deschide nu numai camerele-„biblioteci” cu
esențe tari ale cunoașterii, ci și antecamere ce
propun o lungă așteptare, o întîlnire ratată, o
amorțire spirituală. Cu toate acestea, ar fi falsă
impresia că tinerii din anii șaizeci ar fi
preponderent egotici și narcisiști, așa cum insistă
detractorii perioadei. Concertele rock propuneau
nu numai o accesibilitate crescută la fete și
droguri, ci ofereau și un cadru propice pentru o
experiență comunitară, iar contracultura, în
general, presupune și o artă a gestului voluntar,
gratuit și boem, a unei trăiri de viață explozive, a
lipsei de inhibiții sociale.
3.	Limitarea violenței armate și grija pentru
natură. Protestele societății civile declanșate de
invazia trupelor americane în Vietnam au
determinat administrația americană, cel puțin
pînă la atentatele de la World Trade Center din
2001, să nu mai declanșeze războaie ce necesitau
desfășurări largi de trupe. Războaiele din
Afganistan și Irak se diferențiază categoric de cel
vietnamez, datorită unei tehnici mult mai rapide
de a răsturna regimurile adversarilor: cel taliban și
cel al dictatorului Saddam Hussein. Însă, dacă
obiectivul războaielor e chiar cel vehiculat de
oficialii guvernamentali, adică stîrpirea
terorismului și implementarea democrației și nu
stăpînirea unei zone bogate în petrol, atunci
dușmanul americanilor e chiar mai invizibil și mai
greu de învins decît țăranul vietnamez din jungla
asiatică. În privința „pactului de neagresare a
naturii”, datorită best-sellerului Silent Spring scris
de biologul marin Rachel Carson, opinia publică
occidentală e nevoită să ia act de fragilitatea lumii
în care trăim, de faptul că progresul societății de
consum are și efecte negative evidente. Se
legiferează în acea perioadă și în cea imediat
următoare din ce în ce mai multe măsuri pentru
a contracara pericolul poluării industriale.
4.	Răspîndirea practicilor democratice. Pe
nimeni nu mai scandalizează un marș, un protest
antiguvernamental, iar unor activități de genul
acesta nu li se mai dă în Vest, și prin extensie în
întreaga lume, o coloratură marxistă, de
răsturnare a sistemului sau neserioasă, de
huliganism, așa cum a susținut, spre exemplu,
puterea fesenistă în ceea ce privește fenomenul
Pieței Universității din 1990. E drept că abuzul de
astfel de manifestații ce preced negocierile dintre
părți poate conduce la o retorică romantică ori
revoluționar-marxistă sau chiar nihilistă, cum se
întîmplă uneori cu revoltele aproape ritualice ale
studenților francezi. Revoluția șaizecistă
preconizată de contestatarii sistemului, dacă a
existat vreodată, ar fi una metaforică. Se poate
invoca o eventuală revoluție culturală, a
schimbării stilului de viață, a libertăților personale
sporite, a implicării directe a cetățeanului de rînd
în problemele cetății, fără a delega pe altcineva.
Cele două concepte cheie ale contraculturii ar fi:
împuternicirea cetățenilor, care trebuie să-și decidă
singuri problemele și nevoile într-un sistem politic
federalizat, a autonomiilor locale egalitare și ideea
de eliberare mai curînd interioară decît exterioară,
mai curînd spirituală decît politică.
Mișcările sociale contestatare presupun o
neîncredere critică în raport cu instituțiile statului
ori cu cele corporate. De asemenea, presupun un
scop comun, dorința de a schimba o situație
nefavorabilă și deseori legile sunt schimbate ori
îmbunătățite ca urmare a acțiunii acestor mișcări.
Ele nu sunt necesarmente revoluționare, adică nu
își propun să schimbe regimul politic al unui stat.
Mișcările sociale contestatare sunt „o trăsătură
fundamentală a lumii contemporane ca și
organizațiile formale, birocratice, cărora li se opun
adesea” (Anthony Giddens, Sociologie, Ed. All,
Buc., 2000, p. 549). Un termen sociologic pentru
mișcările contestatare ar fi cel de „instituții
bastarde”. Acestea echilibrează întrucîtva balanța
dintre mecanismele instituționale cu blocajele
inerente pe care le presupun sistemele vaste,
birocratice de organizare socială și dorințele
indivizilor.
Revoltele anilor 1960 par a fi primele mișcări
protestatare postmoderne. Spre deosebire de
grevele și protestele anilor anteriori, acestea nu
erau extrem de ideologizate și nu erau
instrumentate de vreun partid, sindicat sau vreo
organizație anume. Protestatarii nu aveau o
ideologie clară, de stînga sau de dreapta, de aceea
și istoricii preferă o denumire mai laxă pentru a
caracteriza curentul protestatar - the movement
(expresie care are și conotații mistice, căci nu
deveneai membru al mișcării neapărat prin
înscrierea într-o organizație, ci prin simpla
participare la un marș de protest, ceea ce
presupune un anumit simț al urgenței,
comuniune, un scop împărtășit de un număr
mare de semeni). Mișcările de protest au lăsat în
principal ca moștenire „dorința de a interoga și de
a provoca orice instituție socială care eșuează să
întîmpine nevoile umane; și capacitatea de a te
organiza” (Sara Evans, Personal Politics, Vintage
Books, New York, 1980, p.100). Chiar dacă exista
în epocă o retorică revoluționară, cu accente de
stînga, protestatarii nu invocau neapărat crearea
avangardei proletare, ci crearea unei voci autentice
a societății civile, nu încercau neapărat să
cucerească puterea, ci să o limiteze, să o
„deconstruiască” pentru ca aceasta să se exercite
cu o forță diminuată. O cerință, poate utopică, a
protestatarilor șaizeciști era ca societatea să nu se
bazeze, așa cum se întîmplă de multe ori în
interacțiunile dintre indivizi, pe relații de putere și
concurențiale, îndeobște rigide și ierarhice, ci pe
relații de cooperare.
Fragment din studiul Anii ’60: Mișcări
contestatare în SUA, în curs de apariție.
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dezbateri & idei
România, la un an de la aderare
Pierduți prin Europa
George Jiglău
n urmă cu un an, România sărbătorea cu mare
fast aderarea la Uniunea Europeană (UE), în
prezența a numero°i oficiali europeni. Traian
Băsescu °i Călin Popescu-Tăriceanu apăreau
pentru ultima dată braț la braț, înainte ca
pre°edintele să scoată la iveală celebrul bilețel
incriminator. Timpul de a°teptare la granița
româno-ungară se scurta considerabil, din vechea
vamă Bor° rămânând doar un schelet de metal.
Românii sperau, în sfâr°it, să pună mâna pe o
felie din bunăstarea europeană. La un an de la
aceste momente festive, România se află mai
degrabă într-o incertitudine continuă legată de
calitatea ei de membră a UE. În plan politic,
economic °i social, puține par să se fi schimbat,
singurul sentiment palpabil fiind acela că „mâna
invizibilă” de la Bruxelles ține autoritățile române
în alertă permanentă °i le atrage discret atenția
atunci când lucrurile scapă de sub control.
Politica rămâne la standarde
dâmbovițene
În 2007, partidele politice din România au
continuat lupta de uzură, premergătoare alegerilor
din 2008. Fără îndoială, discursul politic nu este
neapărat mai civilizat în alte state cu vechime în
UE, însă aderarea a devenit în România o temă
suplimentară de dispute dâmbovițene, toate
partidele importante revendicându-°i meritul
suprem în respectarea termenului de 1 ianuarie
2007 (el însu°i unul întârziat): PD prin efortul
mini°trilor Blaga °i Macovei (°i al pre°edintelui
Băsescu), PNL prin coordonarea acestor eforturi
asigurată de premierul Călin Popescu-Tăriceanu,
PSD prin încheierea negocierilor de aderare în
2004. După mimarea consensului în zilele din
preajma aderării, conflictul PD-PNL °i Băsescu-
Tăriceanu s-a acutizat. Au ieșit la iveală bilețelele
- cel legat de intervenția lui Tăriceanu pe lângă
Băsescu în cazul Patriciu, dar °i nota pre°edintelui
privind situația de la ALRO, democrații au fost
eliminați de la guvernare, PNL s-a scindat oficial,
în timp ce în PSD au continuat scandalurile
interminabile între diversele grupuri de influență.
losif Stegaru	Osiris
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
Referendumul pentru demiterea pre°edintelui a
confirmat reputația extrem de proastă pe care
Parlamentul, dar °i partidele, o au în rândul
populației.
Momentul care a adus anumite clarificări în
politica românească a fost reprezentat de alegerile
europarlamentare de pe 25 noiembrie, cuplate cu
referendumul privind votul uninominal. Temele
europene au fost abordate mai degrabă sporadic
în timpul campaniei, în care majoritatea
partidelor s-au îngrămădit să facă promisiuni de
ordin intern, mai ales legate de protecția socială,
cu care Parlamentul European are prea puțin de a
face. În plus, disputele personale au continuat
nestingherite, determinându-i pe mai mulți oficiali
europeni să recomande diplomatic politicienilor
români să nu uite care este scopul acestor alegeri
- votarea primilor europarlamentari români ale°i
direct. După jumătatea de victorie obținută de PD
°i înfrângerea (prin prisma prezenței la vot) lui
Traian Băsescu în referendum, anul 2008 se
anunță unul extrem de disputat pe plan intern,
unde o politică de alianțe reu°ită a PSD °i PNL ar
putea duce pierderea de către nou formatul PD-L
a alegerilor parlamentare, în acela°i mod în care
PSD a pierdut în 2004. În plan politic mai trebuie
remarcat °i e°ecul PRM °i al PNG în alegerile
europarlamentare. Cele două partide nu au reu°it
să treacă pragul electoral, scutind România °i
întreaga UE de prezența unor personaje exotice în
Parlamentul European.
Ciolos a scăpat Agricultura de
clauză
Din perspectivă economică, primul an al
României în UE nu a fost nici el mai reu°it. Țara
noastră a trăit pe muchie de cuțit a doua
jumătate a anului, cu sabia clauzelor de
salvgardare deasupra capului. În Agricultură,
mini°trii Gheorghe Flutur °i Traian Reme° au fost
incapabili să pună sistemul românesc în acord cu
cerințele europene, România riscând să piardă
peste 100 de milioane de euro, bani
nerambursabili, care trebuiau să meargă la
fermieri sub formă de subvenții. Din această
perspectivă, scandalul de corupție în care a fost
implicat Reme° a fost o adevărată binecuvântare
pentru agricultorii români. La °efia ministerului a
venit Dacian Ciolo°, un tehnocrat prea puțin
interesat de luptele politice, care a reu°it în două
luni ce nu au reu°it Flutur °i Reme° în aproape
trei ani. Ciolo° a pus pe picioare sistemul de plăți
°i i-a convins pe oficialii europeni să nu activeze
clauza care devenise aproape o certitudine.
Absorbția fondurilor comunitare a rămas în
continuare o problemă majoră a României.
Posibilii beneficiari ai acestor fonduri fie nu au
capacitatea de a scrie proiecte, fie nu au
informațiile legate de această sursă de finanțare,
fie nu au banii necesari pentru procentul necesar
de cofinanțare. În orice caz, o mare parte a
banilor rezervați României de către Comisia
Europeană, au rămas în visteria UE sau au fost
alocați altor țări capabile să le folosească. Situația
este °i mai gravă pentru că aceste fonduri nu se
losif Stegaru	Aripă de înger
reportează pentru anii următori, ceea ce înseamnă
că ace°ti bani sunt pur °i simplu pierduți.
Comisia Europeană a căpătat °i o imagine
negativă în ochii publicului când a pus sub
semnul întrebării una din marile „afaceri” ale
Guvernului de la Bucure°ti din 2007: vânzarea
Automobile Craiova, fabrică deținută până nu
demult de Daewoo, către Ford, care °i-ar face
astfel intrarea în forță pe piața Est-Europeană.
Procedura aleasă de executiv pentru această
privatizare, adică negocierea directă cu cel mai
bun ofertant, a ridicat semne de întrebare la
Bruxelles, Comisia urmând încă să decidă dacă
această tranzacție respectă legile europene ale
concurenței.
Politica externă, la fel de
incoerentă
Una dintre cele mai reu°ite acțiuni pe plan
extern ale României în 2007 a fost programul
„Sibiu - Capitala culturală a Europei”. De°i
această acțiune nu este patronată de UE, Sibiul s-a
bucurat de simpatia oficialilor europeni, mulți
dintre ei venind să viziteze ora°ul pe parcursul
anului. În plus, numărul turi°tilor din țară °i
străinătate a fost unul mulțumitor, calitatea
acțiunilor culturale a atins standarde înalte, iar
Sibiul a beneficiat din plin de fondurile europene
pentru a-°i renova infrastructura.
Pe de altă parte, la nivelul politicii externe în
ansamblul ei, în particular în cadrul UE, vocea
României a fost prea puțin auzită. Conflictele
dintre pre°edinte, pe de o parte, °i premier °i
ministrul de externe, pe de altă parte, au
împiedicat România să vorbească pe o singură
voce. Gafele repetate ale ministrului Cioroianu °i
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
corecțiile publice pe care i le-a aplicat acestuia
președintele au transformat fiecare vizită externă
a delegației României într-un examen. Singurul
moment în care cei trei au reușit să se afișeze
zâmbitori în fața Europei a fost semnarea
Tratatului de la Lisabona, de la sfârșitul anului.
Până la semnare însă, România s-a implicat prea
puțin în creionarea acestuia și nu doar că nu și-a
apărat interesele, dar nici măcar nu și le-a definit,
așa cum au făcut-o polonezii sau britanicii.
Poziția relativ favorabilă pe care România a
căpătat-o prin acest tratat în viitoare arhitectură a
UE provine mai degrabă din suprafața ei mare și
din populația numeroasă decât din capacitatea
autorităților de la București de a-și impune
punctul de vedere.
O sincopă majoră a politicii externe a survenit
în momentul crizei românilor din Italia sau mai
degrabă înaintea acesteia. Momentul efectiv al
crizei a fost abordat într-o manieră destul de
eficientă de autoritățile române. Tăriceanu l-a
vizitat imediat pe omologul său italian Romano
Prodi, mai mulți polițiști români au fost trimiși în
Italia, iar ministrul de Externe, dar și
președintele, au luat legătura cu oficialii europeni
pentru a le cere să prevină escaladarea măsurilor
anti-imigranți ale guvernului de la Roma. Totuși,
criza a demonstrat lipsa de viziune din politica
externă a României, autoritățile fiind incapabile
să prevină astfel de situații, deși era evident că
infracționalitatea în rândul românilor din Italia
este o problemă care frământă guvernul italian.
Mai mult, România a fost incapabilă să se
folosească măcar în parte de statutul său de stat
membru al UE pentru a încerca să
îmbunătățească situația cetățenilor săi din alte
state europene.
România încă îsi caută identi-
tatea europeană
Anul 2008 va fi dominat de cele două
momente electorale: alegerile locale și cele
parlamentare, posibil chiar de mai multe, ținând
cont că președintele a lăsat să se înțeleagă că ar
putea convoca câteva referendumuri pe parcursul
lui 2008. Anunțul a fost făcut, ce-i drept, înainte
ca electoratul să arate că nu împărtășește apetitul
pentru consultări publice al președintelui. În acest
context, este puțin probabil ca românii să se
familiarizeze mai bine cu problematica UE,
partidele urmând să se concentreze chiar mai
intens asupra bătăliilor interne decât au făcut-o la
alegerile europarlamentare. În plan economic,
accentul va cădea tot pe măsurile electorale de
protecție socială, obișnuite în anii electorali, și
mai puțin pe întărirea capacității de absorbție a
fondurilor comunitare, o sursă de bani
neexploatată de autoritățile române. Cât despre
politica externă a României și poziția acesteia în
cadrul UE, este puțin probabil ca situația să se
modifice până la schimbarea actualului guvern
sau cel puțin până la preluarea guvernării de
politicienii preferați ai președintelui. Astfel,
România dă impresia în continuare că rămâne
pierdută undeva în spațiul Uniunii Europene,
încercând fără prea mare vlagă să își redescopere
identitatea europeană.
■
remarci filosofice
Protestele sociale si greva
gândirii
Jean-Loup d’Autrecourt
Franța are o lungă tradiție în mișcările de
protest, de contestație, de revoltă, de grevă a
diferitelor categorii sociale, împotriva politicii
guvernamentale, de stânga sau de dreapta, fără ex-
cepție. Nici regii, nici împărații nu au fost scutiți.
Iar când a fost nevoie s-a făcut apel chiar și la
ghilotină. Mișcările actuale de revoltă sunt
declanșate anual, cam în aceeași perioadă, toamna
după culesul viilor, la numai câteva săptămâni după
începerea anului școlar și universitar. De ce? Pentru
că în vacanța de vară oamenii sunt plecați în
concedii, în călătorii în țări exotice, în croaziere sau
la țară în rezidențe secundare. Au altceva mai bun
de făcut.
Aceste mișcări sunt regulate, constante,
conform unor norme precise, după ritualuri
stabilite și respectate cu sfințenie, în ton cu modele.
Rolul lor social și terapeutic este enorm, pentru că
astfel se evacuează o bună parte din energia
explozivă de protest, de revoltă împotriva puterii, se
calmează nevrozele și psihozele mulțimii, se
filtrează elementele perturbatoare. Adevărate țevi de
eșapament, ele au mai multe consecințe negative,
dintre care amintim aici doar câteva: mai întâi, se
conferă iluzia guvernanților că sunt la putere, că au
probleme de rezolvat și că democrația continuă;
apoi se menține iluzia că sindicatele nu sunt doar
forme de colaborare cu puterea, dar și mijloace de
apărare a intereselor diferitelor categorii sociale;
deasemeni, se împiedică orice acțiune directă de
reformare a societății, a vieții civile și a instituțiilor
statului; în fine, se ocultează adevăratele probleme,
pentru care cetățenii ar trebui să protesteze, cele
care sunt legate de libertatea indivizilor și de viața
lor privată, care amenință chiar sistemul
democratic. Pe scurt, societatea civilă este
paralizată, în timp ce statul își întărește dominația.
Nu Kant spunea că bunăstarea statelor crește odată
cu mizeria cetățenilor!
Și în această toamnă au izbucnit, ca de obicei,
astfel de mișcări. Greva feroviarilor (SNCF) este
aproape simultană cu „mobilizarea” studenților. Ele
vor fi urmate în mod sigur de alte mișcări de
protest, din partea funcționarilor de stat și a altor
categorii sociale. Voi rezuma mai întâi greva
feroviarilor, care are ca motiv reforma „regimurilor
speciale ale pensiilor”, iar în partea a doua
„mișcarea de protest” a studenților, care are ca
pretext legea Pecrasse de autonomie a
universităților. Pe de o parte, protestul mai mult
sau mai puțin îndreptățit al salariaților, iar pe de
altă parte, greva intelectului, refuzul gândirii din
partea studenților.
1.	Revolta feroviarilor
Când transporturile în comun sunt în pană, o
bună parte din circulație este paralizată. Bineînțeles
că există forme complementare de deplasare.
Fiecare familie franceză dispune de cel puțin un
autoturism, iar în multe cazuri fiecare membru al
familiei, de la nepoată până la bunică, are o
mașină. Deci francezii reușesc să găsească o soluție
pentru astfel de situații. Totuși, multe mărfuri sunt
blocate, iar persoanele în vârstă și tinerii liceeni, ba
chiar o parte din studenți, se află în imposibilitatea
de a circula; deasemeni poșta nu poate funcționa
corect. Or, știind că practic majoritatea problemelor
administrative se rezolvă prin corespondență (plata
facturilor, impozitele, chiriile etc.), grevele perturbă
o bună parte din populație, ca să nu mai vorbim
despre întreprinderi. Pentru acestea din urmă
transporturile sunt vitale. Dar chiar acesta este și
scopul urmărit, altfel mișcarea nu ar mai avea
niciun fel de audiență în fața autorităților.
În săptămâna (12-17 noiembrie) au avut loc
negocieri între sindicatele feroviare și guvern. Aceste
negocieri sunt o formă eficace de aplanare a
conflictului și de lansare a manipulării prin mass-
media scrisă și mai ales televizată. Astfel în ziarul
La Croix (15 noiembrie) se publică vestea că
guvernul „acceptă” propunerea de negociere a
sindicatelor. Ceea ce este contradictoriu, cum se
precizează și în editorial, cu anunțul făcut de
sindicate cu o zi înainte (14 noiembrie), de a
continua greva. Bernard Thibault, secretar general al
CGT (mișcare sindicală de extremă stânga), ar fi
propus marți seara „cicluri de negociere cu direcțiile
întreprinderilor și reprezentanții statului pentru
fiecare dintre regimele speciale de pensii”.
Ideea de bază a sindicaliștilor era o negociere
globală, în timp ce guvernul dorește o negociere în
interiorul fiecărei întrepinderi. De ce? Foarte
simplu, pentru „fărâmițarea”, pentru
descompunerea mișcării. Această atitudine din
partea lui Bernard Thibault riscă să intre în conflict
cu baza sindicală, ba chiar să fie contestată de
filiala CGT a SNCF. De aceea Didier Le Reste,
secretarul acestei organizații SNCF, a confirmat
continuarea grevei. Într-adevăr, baza sindicală a
respins și va respinge în mod constant principiile
„reformei” regimelor speciale de pensii (adică o
înrăutățire a condițiilor pensionarilor). Greva va
continua cel puțin până luni 19 noiembrie (radio
RCF, 16 noiembrie).
Pe de altă parte, în lipsa compromisurilor
inevitabile dintre guvern și sindicate, consecința cea
mai gravă, rezultată din repetarea și prelungirea
conflictelor sociale, este automatizarea rețelelor de
transporturi. Trenurile și metrourile automate apar
ca o „soluție” ideală anti-grevă. Sau mersul cu
bicicleta ca în China! De ce nu? Populația ar fi
probabil de acord, din motive ecologice, numai că
faptul acesta încurcă socotelile lobby-urLor
petroliere.
Multiplicarea mișcărilor de protest în mod
abuziv și orientat echivalează cu banalizarea
acestora, cu un fel de inflație grevistă, cu o pierdere
de valoare a gestului de revoltă civică, cu atât mai
mult cu cât protestele și vociferările sunt mai dese.
Nu întâmplător anglo-saxonii privesc cu ironie și cu
o oarecare deferentă, aceste bizarerii „a la
franțaise”. În SUA și în Marea Britanie, de
exemplu, „politica guvernului nu este dictată de
stradă”, cum spunea Tony Blair în urmă cu câțiva
ani, cu ocazia grevei camionagiilor din Anglia.
De aceea, pentru britanici, comparația între
Margaret Thacher (doamna de fier) și Nicolas
Sarkozy nu este plauzibilă, deoarece „acesta nu este
un adevărat liberal”; chiar dacă el este numit
„pușcă-mitralieră” de către Philip White, cercetător
la Center for European Reforms (La Croix, 15
noiembrie). Cum declara ironic, miercuri seara la
telejurnalul BBC, prezentatorul Jeremy Paxman:
„Franța este încă o dată în grevă!” Întrebarea pe
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
Black
Pantone 253 U
care °i-o pun englezii este „dacă ar fi posibil să se
rezolve conflictele din Franța cam în acela°i fel în
care au fost rezolvate de Margaret Thacher în
Anglia (1984-1985)”. Cu acea ocazie, primul
ministru britanic a câștigat în fața sindicatelor
minerilor. Britanicii cred că Nicolas Sarkozy va
reuși să pună capăt politicii Mitterand-Chirac, a
statului-providență, și prin urmare acest conflict ar
putea avea o urmare „favorabilă” asemănătoare
celei din Marea Britanie a anilor ’80. Rămâne de
văzut, deoarece nici condițiile și nici mentalitățile
nu sunt aceleași.
Iar Daily Telegraph, ziar de dreapta, afirmă în
mod exagerat în editorialul său, că „viitorul
economic al Franței depinde de victoria lui Nicolas
Sarkozy”. Însă Denis McShane, deputat laburist,
crede că situația nu este asemănătoare cu cea din
Marea Britanie, că sindicaliștii francezi nu practică
decât corporatismul, deoarece nu fac decât să apere
interesele propriilor membri. Deasemeni acesta îl
acuză pe Nicolas Sarkozy că duce o politică prea
costisitoare, deoarece „la Bruxelles s-a zbătut pentru
a continua să crească datoria Franței; acesta este un
semn rău”. Or, amintesc pentru cei care ignoră,
datoria externă a hexagonului este de peste 1.000
de milarde de euro, o supra-îndatorire pe care
națiunea franceză nu are cum să o plătească
vreodată.
Întâlnirea de vineri 16 noiembrie, dintre
sindicate și președintele țării nu a fost de bun
augur. Este imposibil, în această situație ca să se
amelioreze pensiile, când dimpotrivă toate aspectele
vieții sociale și economice s-au degradat vertiginos
în ultimii ani, de la securitatea socială până la
creșterea prețurilor de până la șase ori (cu trecerea
la euro). Pe acest fond, criza universității franceze,
greva intelectualilor, apare ca un fenomen normal,
complementar grevei salariaților.
2.	Greva intelectualității
Puternic ideologizată, către extrema stângă,
Universitatea franceză este pe marginea
falimentului, aflată în imposiblitatea de a se auto-
gestiona. Renumele acestei instituții de învățământ
superior este un fals renume. Într-adevăr este vorba
de o Universitate populară, cu învățământ de masă,
unde se poate înscrie orice absolvent de liceu, care
a obținut diploma de bacalaureat, fără niciun fel de
selecție (la Sorbona ca și la Nanterre). Însă ceea ce
este extraordinar în Franța, este formarea elitelor,
care nu are loc la Universitate, ci în marile școli
superioare, școlile normale (ENS), școlile de
ingineri, școlile politehnice (învățământul de stat) și
deasemeni în Universitățile catolice (învățământul
privat). În aceste instituții de stat admiterea se face
prin concurs, după doi ani pregătitori! Iar cei doi
ani se efectuează în „clasele preparatoare” ale celor
mai reputate licee, unde studenții sunt selecționați
după dosar, în funcție de rezultatele obținute
anterior.
Altfel spus avem de-a face cu un învățământ
superior francez cu două viteze: pe de o parte, cel
universitar, de masă; iar pe de altă parte, cel din
marile școli superioare. Univesitatea nu asigură
locuri de muncă absolvenților, este mereu în criză,
are situație financiară precară, au loc greve și alte
mișcări de protest. Este un fel de pubelă socială, un
fel de iluzie culturală. În schimb, în marile școli
superioare (normale sau de ingineri) nu sunt nici
greve, nici altfel de probleme, iar după absolvire
locurile de muncă sunt practic asigurate pentru
toată lumea. Această grijă pentru formarea eficace a
elitelor, într-o țară în care opinia publică este
încurajată în sens anti-elitist pentru a fi mai ușor
dominată, există de pe vremea reformelor efectuate
de Napoleon.
Adevăratelor cauze ale degradării învățământului
universitar francez datează din perioada mișcărilor
din mai ’68, în urma cărora mediile universitare și
ale cercetării CNRS au fost ocupate de tinerii
comuniști, bolșevici, troțkiști, maoiști, staliniști,
castriști etc. Foștii revoluționari sunt acum oameni
așezați, serioși, cu familie, cu copii, cu situație, cu
privilegii etc. De aceea, orice formă de protest de
acest tip, care le amenință situația materială și
cariera, îi neliniștește, ba chiar îi revoltă și îi face
agresivi. Exemplul devenit celebru prin violența
protagonistului și difuzat de France 3 pe Internet, al
profesorului Olivier Ihl, merită amintit deoarece
este simptomatic. Directorul Institutului de Studii
Politice din Grenoble (IEP) a încercat să spargă
barajele de grevă ale studenților din proprie
inițiativă. A pus mâna pe un par metalic și a lovit
cu el în studenți rănindu-i în mod grav. Sloganelele
acestor foști revoluționari și actuali nababi sunt: „Să
salvăm cercetarea; să salvăm universitatea!”, altfel
spus: „Să ne salvăm privilegiile, scaunele!”.
În prezent „protestul studenților” împotriva legii
Pecrasse vine din teama anumitor grupuri
minoritare de presiune, că întărirea autonomiei
universităților o să fie echivalentă cu dezangajarea
statului în finanțarea acesteia. Iar în spatele
studenților se află sindicatele personalului
administrativ, care este exagerat de numeros și care
dorește să păstreze locurile de muncă chiar dacă
instituțiile de stat sunt falimentare. Consecințele
autonomiei ar fi: creșterea taxelor de înscriere
(peste 300 euro); amenițarea liberului acces la
universitate (cei care au bacalaureatul ar fi obligați
să treacă un concurs de admitere); și bineînțeles,
reducerea posturilor administrative, ocupate de o
armată de funcționari, un monstru birocratic, care
mai mult împiedică activitățile de învățământ și
programele de cercetare în loc să le ajute.
Guvernul s-ar fi angajat să furnizeze, prin
introducerea acestei legi, un buget care ajunge de la
10 miliarde la 15 miliarde de euro. Astfel investiția
publică pe cap de student (6.500 euro) ar trece la
10.000 de euro pe an. Însă ceea ce nu se
precizează, și se știe mai puțin, este că pentru elevii
de colegiu și de liceu investițiile sunt cu mult mai
mari, aproape duble față de cele pentru studenți. Pe
de altă parte, capacitatea economică a Franței nu
este suficientă pentru astfel de cheltuieli. De aceea
Jean-Pierre Finance, președintele conferinței
președinților universităților (CPU) crede, într-un
interviu acordat ziarului La Croix (16 noiembrie) că
ar fi stupid să fie refuzate finanțările private pentru
universitățile franceze.
Valerie Pecrasse „condamnă orice formă de
violență și de degradare; blocajele sunt contrare
intereselor studenților” (Le Figaro, 18 noiembrie). În
fața „temerilor” studențești, guvernul se angajeză să
sporească bugetul. Însă temerile sunt consecința
îndreptățită a neîcrederii în universitate înțeleasă ca
instituție fiabilă. 100 de milioane de euro vor fi
consacrați creșterii burselor și 50.000 de studenți
suplementari vor beneficia începând cu acest an.
Cu precizarea importantă că bursele sunt mizerabile
și insuficiente pentru studenții francezi. Ministra
declară că legea autonomiei le va permite
universităților: să utilizeze în mod eficace propriile
fonduri; să ia decizii locale (de angajare a
personalului); să facă apel la fonduri private
(fundații și întreprideri), chiar dacă majoritatea
finanțării va fi din fonduri publice; să-și
administreze propriul patrimoniu imobiliar și
funciar ca o întreprindere privată. De aceea
principalele organizații studențeti, doresc negocierea
cu autoritățile (Le Monde, 23 noimbrie). Însă
majoritatea studenților și a profesorilor sunt
împotriva acestor greve; doar o minoritate violentă
și extremistă perturbă practic în fiecare an
activitatea universitară.
Concluzie
Perturbările continuă chiar și în decembrie cu
toate că majoritatea universităților și-au reluat
cursurile; pe ici, pe colo anumiți studenți continuă
greva ocupând în mod abuziv săli de curs; altfel
spus, în loc să se absenteze ca de obicei, vin la
Universitate fără să meargă la curs. Într-un fel faptul
este de înțeles deoarece nici profesorii lor nu prea
au mare lucru de predat; pierderea nu este
importantă. Tot pe ici pe colo, câte un grup de
polițiști fugărește un alt grup de studenți, iar când
aceștia se refugiază în bibliotecă, loc sacru, polițiștii
rămân paralizați la intrare datorită protestului
bibliotecarelor, fete altruiste, dar și datorită faptului
că forțele de ordine nu au obiceiul să penetreze în
astfel de localuri; nu face parte din antrenamentul
lor.
Această situație a Universității franceze apare ca
fiind excepțională în contextul Uniunii europeene.
Pe 15 noiembrie a avut loc reuniunea miniștrilor
învățământului la Bruxelles, care a promovat tocmai
această politică de liberalizare a universităților
europeene în sensul autonomizării acestora: la nivel
financiar și la nivel administrativ. O consecință
importantă a acestei reforme este modernizarea
învățământului superior și bineînțeles eliberarea
acestuia de sub influența ideologiilor populiste.
Mai semnalăm că legea nu prevede dreptul la
grevă al studenților sau al elevilor. Grevele sunt
dreptul salariaților față de patroni sau de
conducerea întreprinderii în care lucrează. Dar
dincolo de situația ilegală a acestor blocaje, este
absurd să facem greva studiului, greva gândirii,
greva învățării, pe scurt, greva intelectului. Tocmai
în astfel de situații limită trebuie să gândim mai
mult, mai sistematic, mai profund, să ne pregătim
să facem față adevăratelor crize care trec
neobservate, să nu ne pierdem vigilența și să ne
dezvoltăm inteligența. Nu mai spun că cei care-i
incită pe tineri la revoltă (este la modă acum ca
elevii de liceu să manifesteze deasemeni) sunt lipsiți
de responsabilitate. Tinerii nu știu ce vor și nici nu
înțeleg pentru ce motive protestează. Însă li se
conferă gustul puterii, al importanței acțiunii lor,
care poate paraliza circulația, instituțiile. Li se
zgândără orgoliul. Nu este extraordinar? Abia o
mică parte dintre adulți sunt capabili să priceapă ce
se întâmplă în jurul lor. De aceea recuperarea
tinerilor elevi, care încă nu sunt suficient educați și
deci nu sunt total responsabili, mi se pare un act de
mare iresponsabilitate politică. Devierea opiniei
publice către false probleme permite puterii să
acționeze în toată impunitatea.
Altfel s-a întâmplat în cazul validării legii Brice
Hortefeux (ministrul imigrației) a testelor ADN de
către Consiliul constituțional (cei 9 înțelepți). Legea
fusese deja votată de Parlament. Ziua de vineri 16
noiembrie 2007 a fost o zi nefastă pentru drepturile
omului! Ministrul dorise chiar și aprobarea
ultimului articol n°65 (efectuarea statististicilor
etnice ADN pe populația emigrantă). Însă Consiliul
constituțional a refuzat ultimul articol după ce le
aprobase pe celelalte 64. Propunerea venea de la
doi membri ai Comisiei naționale de informatică și
libertăți (CNIL). Aceasta este chiar comisia care are
rolul „apărării” libertăților cetățenești. Oricum acest
eveniment este atât de grav încât va necesita
modificarea Constituției. Grevele și protestele de tot
felul au ocultat foarte bine acest eveniment
catastrofic pentru libertatea cetățenilor. Acum
urmează să fie aplicată aceeași politică și în restul
Europei!
Paris, decembrie 2007
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
Black Pantone 253 U
religie
teologia sociala
Miza dialogului inter-cultural
Radu Preda
După ce anul trecut a fost dedicat, la nivelul
instituțiilor europene, chestiunii egalității de
°anse, 2008 este concentrat pe tematica dialogului
inter-cultural. Comisia Europeană cultivă de câțiva
ani încoace această formă de agendă comună
tuturor țărilor membre, cumva deasupra
priorităților politice și culturale locale. Nu ar
trebui să fim mirați să constatăm că la noi aceste
teme nu sunt luate în serios și nu reușesc să
producă mai mult decât o strategie ministerială,
formulată în termeni birocratici și lipsită de
viziune, postată eventual pe internet. Cu toate
acestea, mai ales problematica generică a anului
care abia a început ar trebui să intereseze
cercurile noastre culturale și academice din cel
puțin trei motive.
Primul rezidă în chiar schimbarea subtilă de
vocabular: în loc să se vorbească, așa cum eram
obișnuiți, despre multi-culturalism, iată că
accentul este pus acum pe inter-culturalitate.
Trecerea de la multi la inter este semnificativă.
Timp de decenii, formula societății multi-culturale
părea să descrie, să explice și să orienteze mersul
unei umanități marcate de un masiv fenomen
migraționist - început imediat în epoca post-
colonială, continuat în timpul războiului rece și
ajungând marca definitorie a globalizării de azi -
similar poate doar celui din zorii Antichității
tardive. Dimensiunea și densitatea valurilor
imigraționiste dinspre Est spre Vest și dinspre Sud
spre Nord au dus la mutații profunde ale
profilului societăților mono-culturale sau modelate
de variantele aceleiași paradigme. Raportul
majoritate-minoritate, înțeles până de curând doar
în perspectivă etnică, va fi redefinit în termenii
celui dintre statornici și alogeni, dintre cei cu
drepturi depline și cei tolerați, dintre purtătorii
unei culturi a locului și cei care aduc forme noi
de viață comunitară. Multi-culturalismul oferea
acestei noi realități un concept, însă nu și o
soluție la crizele pe care le vedem mocnind sau
chiar explodând cam peste tot în Europa
occidentală: de la asasinarea regizorului olandez
van Gogh la anarhia din periferiile pariziene, de la
ghettoizarea religioasă a comunităților musulmane
din Germania la resurecția naționalismului și
xenofobiei în rândurile populațiilor „istorice”. Pe
acest fundal, marcat de eșecul unei multi-
culturalități pur descriptive și în consecință
neputincioase, dialogul inter-cultural are o
trăsătură dinamică și preventivă. Premisa de la
care se pleacă nu este simpla punere a culturilor
una lângă alta, ci a tuturor în dialog cu toate.
Culturile noilor populații care formează societatea
noastră postmodernă nu pot fi considerate doar
niște apariții exotice, așa cum toleranța nu poate
fi confundată cu ignoranța. În ceea cei îi privește
pe non-europenii Europei, nici aceștia nu pot la
nesfârșit să clameze lipsa integrării atâta vreme
cât nu depun niciun efort notabil de cunoaștere a
lumii noi în care au decis în mod liber să își
construiască o viață. Dialogul inter-cultural
provoacă întreaga țesătură socială.
Al doilea motiv de interes îl constituie
reafirmarea la nivelul voinței politice a
importanței valorilor culturale. Or, una dintre
marile carențe ale proiectului de unificare
europeană era și este încă slaba articulare
culturală a acestuia, faptul că Uniunea Europeană
pare să fie înainte de toate un spațiu comercial și
prea puțin unul al schimbului de idei. La
Bruxelles se uită prea repede că Europa este
rezultatul unei sinteze de culturi și convingeri, că
spațiul dintre Marea Nordului și Mediterană este
punctat de turlele catedralelor, de aulele
universităților și de coloanele muzeelor. Slăbirea
resorturilor identitare și agravarea amneziei
impuse de corectitudinea politică, pe fundalul
dezechilibrului demografic și a crizei statului
social, au adus Europa de azi în situația de a se
simți amenințată tocmai de către cei care au găsit
în țările ei adăpost și bunăstare. Apariția sub-
culturilor corespunzătoare comunităților formate
în ultima vreme ridică de la sine întrebarea dacă
Europa mai are la rândul ei o cultură capabilă să
ofere puntea de legătură dintre „ei” și „noi”,
dintre „europenii vechi” și cei „noi”, precum și
necesarul liant al unei conștiințe publice dincolo
de particularismele fiecărui grup în parte. Refuzul
obstinat, motivat ideologic de o presupusă
neutralitate valorică, de a conferi elementului
cultural și identitar locul cuvenit, dincolo de
retorica având drept metaforă centrală Europa
popoarelor, nu mai poate ține loc de strategie. În
alți termeni, mai mult decât oricând până acum,
succesul proiectului politic este legat de succesul
proiectului cultural. Așa cum ne arată ethos-ul
fondatorilor, înainte ca Uniunea Europeană să
intermezzo clujean
Remember: T.D. Savu
Petru Poantă
Chiar așa voi începe, ca într-o poveste, deși
evoc un timp recent: a trăit în Cluj, pînă în anul
2000, ultimul dintre marii povestitori ai literaturii
române. Literații vor ști imediat că această marcă
inconfundabilă o avea Dumitru Tudor Savu.
Venea din Călimănești, dintr-o familie de intelec-
tuali și, față de congenerii săi Liviu Petrescu și
Horia Bădescu, își conservase, aproape explozivă,
o sensibilitate sudică, emergentă în oralitatea
spumoasă a umorului, dar și în modul mai păti-
maș al situării în cotidian. Brunet, mic de statură
și îndesat, cu o mustață tăiată scurt, care-i accen-
tua figura luminoasă, Tudor avea în societate
farmecul indicibil al unui histrion rafinat și culti-
vat. Spațiul public chiar și cel domestic devenea
un soi de scenă în care el juca cu strălucire un
rol, de predilecție pe cel de colportor de povești
și snoave savuroase. În anii ’80 imita, în registru
terifiant-parodic, discursurile lui Nicolae
Ceaușescu. Avea harul oralității expresive și al
imitației scînteietoare. Verva lingvistică, mereu cu
surprinzătoare jocuri intertextuale și cu ingenioase
juxtapuneri de limbaje, era modul său “natural”
de a vorbi, dar fără a lăsa impresia de artificiali-
tate. Nu-i plăceau atît ambiguitățile calamburului
ori finețea ironică a sofismului, cît expresia
sățioasă și mirobolantă, abundența scintilantă a
lexicului imaginant, metamorfozele spontane și
devină o realitate, ea a fost o viziune.
În fine, ultimul motiv de interes decurge din
cel anterior și poate fi văzut în modul în care
dialogul inter-cultural se completează cu cel inter-
religios, valorile culturale fiind direct înrudite cu
cele spirituale. Confruntarea cu situații inedite și
crize neașteptate au repus pe agenda europeană
chestiunea religioasă. Aceasta nu este reinventată,
ci doar redescoperită. Relevanța ei publică se face
simțită nu numai la nivelul dialogului inter-
cultural ca atare, ci în egală măsură în dezbaterile
din ce în ce mai serioase pe marginea dilemelor
pe care le ridică de pildă noile tehnologii
medicale, iminența unei catastrofe ecologice sau
urgența identificării condițiilor dezvoltării
durabile. Argumentele religioase le secondează
fidel pe cele morale și etice, acestea din urmă
fiind decisive în mecanismele opțiunilor sociale și
politice ale unor comunități întregi. Nu este deloc
o întâmplare că atât dezbaterile din cadrul
Convenției Europene pentru formularea Tratatului
de instituire a unei Constituții pentru Europa
(2003), cât și cele de după aceea, inclusiv în jurul
Tratatului simplificat (2007), au fost marcate de
problematica religioasă, dorința Bisericilor de a
preciza în articolele preliminarii marca identitară
europeană fiind în cele din urmă onorată doar
parțial. Acest eșec instituțional trebuie văzut în
semnificația lui reală: refuzul de a defini Europa
din perspectiva elementului religios constitutiv
este compensat din plin de regăsirea acestuia în
absolut toate marile teme care preocupă pe
termen mediu și lung continentul nostru. Inclusiv
dialogul inter-cultural a căruia miză ar fi practic
inexistentă fără componenta spirituală.
■
briliante ale cuvîntului. Cu toate că nu există un
clivaj radical între omul oral și cel scriptural, e de
spus că universul fictiv al scriitorului, structural
baroc, n-are tangențe cu realitatea imediată și e
construit după un ceremonial și un cod complicat
al povestirii. T.D. Savu se naște în 1954, face
Facultatea de Filologie la Cluj, iar după absolvire
devine redactor la Tribuna. Debutează cu volu-
mul de nuvele Marginea imperiului, într-o serie de
tineri prozatori patronată de D.R. Popescu la edi-
tura “Dacia”. Fusese însă descoperit mai devreme
de criticul Liviu Petrescu, atunci asistent la
Filologie, și ținut de acesta în afara grupării
“Echinox”. Oricum, Tudor apărea integrat mișcării
literare optzeciste, deși scrie cumva împotriva
curentului general, refuzînd fățiș tehnicile narative
la modă. Chiar cu prima carte își configurează un
spațiu epic original, fabulos imagistic, saturat de
întîmplări stranii și fantastice. Nu e totuși o
geografie pur imaginară, căci în această lume mis-
terioasă, acvatică și vegetală, recunoști Delta, cu
fluviul și vecinătățile sale. În literatura română se
constituie astfel un topos pregnant, mai consis-
tent estetic și oricum diferit de al povestirilor lui
Sadoveanu. E amplificat, apoi, și nuanțat în
romanele următoare, cinci la număr. Titlul unuia
îi dă chiar un nume generic: Cantacuzina. În anii
’80, succesul acestor romane a fost extraordinar.
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Marginea imperiului °i Treizecișitrei le citise
Mircea Eliade, care, într-o scrisoare trimisă
autorului, se arăta încîntat de “misterul arhaității”
°i de “rafinamentele stilistice” ale acestor proze.
În anii ’80 ai secolului trecut, prozatorul sur-
prindea într-adevăr prin limbajul fastuos și
seducea printr-o anume atmosferă ezoterică a
ficțiunilor sale subtil ritualizate. Fiecare volum se
editase în tiraj de best-seller care se epuiza imedi-
at. Scriitorul intra, astfel, în deceniul de după re-
voluție “potopit de glorie”, cînd însă orizontul de
așteptare al cititorului se schimbă brusc, cu
declinul interesului pentru ficțiune. Cele două
romane publicate acum, Cantacuzina și Echipa
Generalului, trec aproape neobservate. În com-
pensație, autorul se dedă, ca de altfel mulți scri-
itori, unei agitate și adeseori turbulente cariere de
publicist. Devine simpatizant al stîngii, respectiv
al social-democraților, precum și un efervescent
promotor al ideii naționale. Este o vreme redactor
șef al unui cotidian clujean, apoi, pînă în 1997,
director al Studioului local de televiziune, însă
publicistica sa pamfletară, de opoziție la
Convenția Democratică, explodează frisonant
după 1997, în revista bucureșteană “Timpul în
șapte zile”. Ajunsese contestatorul radical al
regimului Emil Constantinescu, excelînd în ima-
gistica terifiantă, enorm-caricaturală, a unor politi-
cieni de dreapta, îndeosebi țărăniști. Era un fel de
Mircea Mihăeș de stînga, pentru care prima exi-
gență morală a intelectualului o constituia senti-
mentul patriotic. Nu-i o vorbă în vînt. Tudor
suferea cumva visceral pentru derapajele elitei
cosmopolite și pentru subminarea parodică a
miturilor naționale. Patriotismul său, deloc con-
junctural, se nutrea în principal din doctrinele
tradiționalismului și, probabil sub influența lui
Liviu Petrescu, din resursele încă active ale orto-
doxismului autohton. Nu cultiva retorica infla-
mată a lui C.V. Tudor, delimitîndu-se net de
naționalismul xenofob, și totuși vocea sa părea
alterată de un anume anacronism. Era excesiv și
pătimaș în loialitățile partizane, însă militan-
tismul său civic și ideologic avea consistență prin
ingenuitate și onestitate intelectuală. Avea, pe
scurt, etica devoțiunii inflexibile, dar dezvoltată
nu dintr-un sentiment ascetic al existenței, ci
dintr-un vitalism frenetic. Fusese mai toată viața
un gurmand pitoresc, mesele sale transformîndu-
se în vesele dezmățuri culinare. Fusese de fapt un
hedonist cu complexul celebrității, legitimat
printr-o cultură solidă și un talent viguros.
■
losif Stegaru
rezonanțe
Timpul unei restituiri
Marius Jucan
O antologie de poezie preromantică1, al cărui
editor este criticul și italienistul Alexandru Laszlo,
recheamă la rampă, la începutul acestui an, figura
unuia dintre cei mai interesanți oameni de litere
clujeni, Teodor Boșca, ilustrul tălmăcitor din
poezia clasică universală, comparatist, profesor la
Universitatea clujeană. Gestul reparator de a
repune în circulație un manuscris considerat
pierdut, redeșteaptă involuntar amintirea
vremurilor când cultura avea chipul unei
cenușerese uvriere, ținută departe de baluri de
caznele documentelor de partid. Traducerile aveau
atunci aura unor evenimente miraculoase,
cutezând a transmite, peste crenelurile
propagandei, mesajul spiritului liber. În deceniile
de prizonierat al rațiunii, doar sentimentul culturii
hrănit de ficțiune și poezie, apelul la clasici și
itinerariile alegorice în alte geografii literare decât
cele natale, mai puteau salva tinerele generații de
sterilitatea ideologică din fabrici și uzine, dar mai
cu seamă din facultățile ale căror caraule
dogmatice deveniseră uneori, chiar profesorii.
Autorul traducerilor cuprinse în prezenta
antologie de poeți preromantici, „cel mai poliglot,
mai aristocrat și mai ceremonios din profesorii
noștrii”, împrumut epitetele editorului, credea
desigur, cu totul altceva despre educație. Pentru
domnul Boșca, expertul traducător, fascinația
pentru poezia clasică a fost singura educație
validă, după care și-a alcătuit cursul existențial,
petrecut în erudiție, gust critic, sens sapiențial, și
fandare demi-ludică, demi-tragică în fața soartei.
Să te ocupi de poezia secolelor uitate era un
refugiu față de prezent, o depășire a acestuia
printr-o aparent benignă pasiune arheologică. Dar
să o faci cu performanțele traducerii Sonetelor
shakespeareene ori a poeziei truverilor, însemna
transformarea refugiului într-un avanpost înaintat
al faptului de a fi modern. Față de alți intelectuali
navetând între bibliotecă și cotidianul agrest,
Teodor Boșca s-a distins prin intuiția unui stil de
a racorda modernitatea cu admirația pentru
sublimul clasicității. Cursurile sale de literatură
universală au purtat marca acestei nobile
diferențe.
T.S.Eliot, modernistul călăuzit de poeții
Pasărea Phoenix
metafizici, scria într-un eseu despre talent și
tradiție că dacă aceasta din urmă se
fundamentează pe un simț al istoriei, simțul
istoriei presupune „perceperea trecutului nu
numai ca trecut, dar și ca prezent; simțul istoriei
te obligă să scrii având nu numai generația ta în
sânge, dar și sentimentul că întreaga literatură
europeană de la Homer și, în cuprinsul ei,
întreaga literatură a țării tale au o existență
simultană și alcătuiesc o ordine simultană. Acest
simț al istoriei - care este simțul atemporalului și
al temporalului totodată, și de asemenea, al
temporalului și al atemporalului în unitatea lor -
este ceea ce îl face pe un scriitor să fie legat de
tradiție”2
Un înțeles al restituirii de față, pe lângă cel de
restaurare, reparație, îndreptare, restabilire, este
cel de „rechemare din exil”. Un exil al tăcerii,
ignoranței, uitării circumstanțiale. Deși este
îndoielnic că restituirea poate recompune
impactul pe care apariția de care vorbim ar fi
avut-o „atunci”. Aventura de a scoate la lumină
un ultim volum alcătuit din triumful și osârdia
unui cărturar irepetabil, povestită laconic de
editor, arată că dacă restituirile editoriale trec în
cele din urmă peste obstacolele care le-au
despărțit de cititori, acestea nu merită să fie
uitate. Cu atât mai personală va fi, poate,
recompensa lecturii. Un vers din Young, poetul
reprezentativ al antologiei, ar putea reda mai bine
decât orice comentariu morala lăudabilei restituiri:
„....Nu clipa s-o cumperi, ci din prețul ei te-
nfruptă”.
1	Poezia preromantică în Anglia, Franța, Germania, Italia
și Spania. Antologie poliglotă, traduceri, cuvânt înainte,
prezentări și note de Teodor Boșca, ediție realizată de
Alexandru Laszlo, Editura Tribuna, Cluj, 2007.
2	T.S.Eliot, Eseuri, traducere de Petru Creția, cu o
prefață de Ștefan Stoenescu, Univers, București, 1974,
pp. 22-23.
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
Black
Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
accent
O istorie locală a evreilor din
Brașov
Carmen-Florentina Olteanu
Debutând cu câteva cuvinte ale lui Tiberiu
Roth, pre°edinte al comunității evreie°ti
bra°ovene, volumul de față îmbogățește
istoriografia cu privire la minoritatea evreiască din
România. Există numeroase lucrări consacrate,
dedicate problemei evreiști precum cea a lui Carol
lancu, Evreii din România de la emancipare la
marginalizare (București, 2000), Gabriel
Asandului, Istoria evreilor din România 1866-
1938 (Iași, 2003), sau cea a lui Ladislau Gyemant,
Evreii din Transilvania (Cluj-Napoca, 2004). De
asemenea există cărți care tratează istoria
comunităților evreiești locale, precum cea a Anei-
Maria Caloianu, Istoria Comunității evreiești din
Alba lulia (București, 2006), sau I. Kara Obștea
evreilor din Bacău (București, 1995). Înscriindu-se
în șirul sintezelor și monografiilor punctuale
menționate, lucrarea de față reprezintă prima
abordare sistematică și științifică a istoriei
comunității evreiești brașovene.
Cartea este structurată pe 6 capitole, fiecare
având mai multe subcapitole și anexe, iar la
sfârșitul lucrării regăsim un Glosar și o serie de
planșe. Glosarul facilitează înțelegea textului,
explicând termeni și noțiuni fundamentale de
iudaism. Planșele conțin imagini variate, de la
documente oficiale din arhiva comunității
evreiești brașovene, portrete ale celor mai impor-
tanți președinți ai comunității, sinagogi și cimitire
evreiești brașovene, școala israelită în anii ’40, cer-
emonii religioase, activități în cadrul comunității,
până la poze ale unor familii de evrei brașoveni
sau personalități culturale și cărți poștale ilustrate
cu Brașovul de la începutul secolului XX până în
zilele noastre.
Capitolele abordează viața și istoricul
comunității evreiești brașovene de la primele
atestări ale prezenței evreilor pe teritoriul
Brașovului până în zilele noastre, sub diferite
aspecte: demografic, economic, social, cultural,
religios. Ultimul capitol prezintă câteva informații
cu privire la familii evreiești brașovene actuale sau
care au emigrat. Acest ultim capitol are și un
subcapitol, intitulat In memoriam, unde ne sunt
prezentate date cu privire la evrei brașoveni
emigrați ce au murit în timpul războiului de lom
Kippur (p. 210 -217). Observăm că informațiile
sunt scrise și în limba ebraică și sunt însoțite de o
poză a celor decedați. Anexele, pe care le regăsim
la sfârșitul fiecărui capitol, completează
informațiile din text sau le sistematizează, cum
este cazul celei care ne prezintă numele
președinților comunității evreiești brașovene, de la
întemeiere până în zilele noastre. Altele conțin
statistici demografice, liste cu cei decedați în
Holocaust din județele Harghita și Covasna sau
cei ale căror imobile au fost expropriate, precum
și numele croitorilor, medicilor, farmaciștilor,
avocaților, profesorilor, inginerilor, fotografilor
evrei brașoveni din anul 1942.
Drept bază documentară pentru elaborarea
acestui volum s-au folosit numeroase surse: presă,
colecții de izvoare edite, date inedite din Arhivele
Naționale ale României, Direcția Județeană
Brașov, de la Direcția de statistică a județului
Brașov, însă cele mai valoroase sunt informațiile
din Arhiva Evreilor brașoveni.
Această lucrare poate fi citită de specialiști și
de simpli lectori interesați deopotrivă, deoarece
oferă o bogată gamă de informații referitoare la
toate aspectele vieții unei comunității evreiești.
Este de remarcat eleganța stilului și rigurozitatea
informațiilor mai ales cele cu privire la primele
familii de evrei stabilite la Brașov și evoluția lor
demografică la începutul secolului XIX (p. 20-24).
Volumul conține detalii cu privire la viața
spirituală (desfășurarea ritualului religios, p. 124-
153), culturală (școala evreiască și oameni de
cultură evrei, p. 168-176), socială (cele mai
importante societăți filantropice și activitatea lor,
p.161-168), cât și informații despre contribuția
economică a evreilor la dezvoltarea Brașovului, (p.
84-104) și date despre activitățile cele mai recente
ale acestei comunități (baluri mascate, mese
festive, concursuri de dans etc (p. 175-176).
Așa cum am precizat, lucrarea este valoroasă,
însă am remarcat o serie de erori de exprimare
precum repetițiile de la pagina 14,
prestigioasa....prestigioase; prețioasă...prețioase sau
cea de la pagina 25 crește....creșterea. De
asemenea, semnalăm situații de ambiguitate
precum cea de la pagina 23, Din anumite motive
în cronică nu sunt amintiți... (din ce motive?).
Am sesizat unele erori în redarea datelor oficiale,
precum cea de la p. 32, unde se afirmă că evreii
ar fi reprezentat la Brașov, în 1930, 4,3% din
populația orașului, când de fapt conform
Recensământului General al populației României
în 1930, întocmit de Sabin Manoilă, p. 84 și
potrivit lui Ladislau Gyemant, Evreii din
Transilvania, Ed. Institutul Cultural Cluj Napoca,
Cluj, 2004, p. 110, reiese clar că numărul evreilor
din orașul Brașov în 1930 era de 2438, ei
reprezentând 1,5% din populația acestui oraș.
O altă informație asupra căreia zăbovim este
cea de la p. 170, unde se afirmă că mulți
absolvenți ai școlii evreiești urmau cursurile
secundare la liceele și școlile profesionale
existente în Brașov, „făcând față cu succes
acestora ca urmare a unei bune pregătiri
dobândite la școala israelită”. În primul rând
observăm că afirmația nu ne trimite la nicio sursă
bibliografică, în al doilea rând este ambiguă
pentru că nu ni se precizează la care din școlile
secundare brașovene mergeau cei mai mulți evrei.
Acest lucru este important, deoarece, studiind
statistici ale prezenței evreilor la liceele brașovene
„Liceul Ortodox de Băieți” (Andrei Șaguna) și
„Principesa Elena” (Unirea), am constatat că
numărul lor reprezenta cel mult o pătrime din
numărul total de elevi, iar cei mai mulți dintre
elevii evrei nu reușeau să promoveze cursurile!
(vezi registrele matricole ale celor două licee la
Arhivele Naționale ale României, Direcția
Județeană Brașov). Mai mult decât atât, spre
sfârșitul anilor ’30 a fost promovată o politică de
excudere a acestor elevi din cele două licee. De
exemplu, în 1939 nu mai era prezent niciun elev
evreu la cursul inferior sau superior al Liceului
A. Șaguna (vezi Anuarul LXXVI al Lic. Ortodox
Român “Andrei Șaguna”, pe al 90-lea an școlar
1939-1940, p. 92).
Pe parcursul lecturii acestei cărți am observat
că și la paginile 49, 131 sau 177-178, sunt redate
Iosif Stegaru	Gladiatorul
o serie de informații fără a se preciza sursa. O
altă situație este aceea că unele surse nu se găsesc
la paginile indicate cum este nota 35 de la p. 52.
De asemenea am constatat că sunt indicate surse
unde nu regăsim informațiile prezentate în text,
de exemplu, pagina 110, nota 78. Cele mai
numeroase erori se întâlnesc la Bibliografie. Aici
se impun mai multe observații. Manuscrisele și
memoriile trebuiau citate separat la izvoare, nu la
lucrările speciale. Dicționarele se citează separat la
bibliografii, nu amestecate cu lucrările speciale.
Operele citate trebuiau scrise cu italic, la fel idem
și ibidem. De asemenea, după citarea fiecărei
surse se pune punct. Aceleași observații sunt
valabile la citarea notelor bibliografice, unde
op.cit. trebuia scris cu italic. Aici trebuia să fie
dat și numele articolului de unde a fost preluată
informația. O altă observație se referă la
amestecarea lucrărilor generale cu cele speciale.
De pildă, lucrarea Philippe Aries și Georges Duby,
Istoria vieții private, este citată în categoria
lucrărilor speciale.
Printre sursele prezente, ne-a atras atenția
citarea unui manual la lucrări generale; este vorba
de Istoria evreilor. Holocaustul, Manual pt. liceu
de Florin Petrescu, apărut la Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2005. Surpinde alegerea
unei cărți școlare deoarece există suficiente lucrări
care abordează problema Holocaustului. Aici
menționăm volumul semnat de Sabin Manuilă și
W. Fildermann, Populația evreiască din România
în timpul celui de-al doilea război mondial sau
Lya Benjamin, Prigoană și rezistență în istoria
evreilor din România. 1940-1944. Studii.
Atragem atenția asupra felului particular de
citare a presei, unde publicațiile trebuiau scrise
între ghilimele ori cu italic, iar localitatea unde au
apărut să fie scrisă între paranteze rotunde. Nu în
ultimul rând trebuie făcută observația că unele
surse indicate nu se regăsesc citate în text. De
exemplu, lucrarea semnată de Ioan Scurtu și Gh.
Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX. De
asemenea unele lucrări citate la note nu se
regăsesc în bibliografie, precum cea de Matias
24
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
losif Stegaru	Orga de la Mărișel
Carp, Cartea Neagră. Suferințele evreilor din
România (1940-1944).	’
Cu toate aceste neglijențe și confuzii,
apreciem lucrarea de față ca primă sinteză a
comunității evreilor brașoveni sub toate aspectele
și modul de analiză a informațiilor de arhivă,
felul în care acestea au fost îmbinate și
completate cu cele din lucrările generale sau
speciale. Volumul este un important și
documentat punct de reper și poate deschide
calea unei cercetări a comunității evreiești
brașovene și din alte alte perspective.
Camen Manațe, Sami Fiul, Viorica Oprea,
Comunitatea evreilor din Brașov secolele XIX-
XX,
Brașov, Editura Transilvania Expres, 2007,
271p. + planșe
■
corecții
La piu pura tradizione...
Sorin Nemeti
Tradiția esoterică românească are forța de a
iradia, de a fascina și alte medii culturale. Un
exemplu al mitografiei românești exportate în
Italia este lucrarea lui Giorgio Copiz, Zalmoxis. Il
Saturno dacico, Vetrina Ciociara, s. a., publicată
sub egida asociației culturale „Terra di Saturno”.
Autorul, Giorgio Copiz, este fiul lui Beppo Copiz,
campion al României la bob în 1938, parte a unei
comunități italiene care rezida în Sinaia în
perioada interbelică. Este din copilărie familiar cu
zona Munților Bucegi, cu vârfurile Omu și
Caraiman depozitare ale „simulacrelor megalitice
pelasge” - Sfinxul și Babele. Prin intermediul
lucrării lui Geticus [Vasile Lovinescu], La Dacia
iperborea, face cunoștință și cu simbolistica
esoterică pelasgo-hiperboreană.
Titlul lucrării, Zalmoxis - Saturnul dacic, ne-a
făcut să credem că între coperți se află o încercare
de punere în relație a celor două divinități, în
continuarea ideii lui N. Densușianu din Dacia
Preistorică. Conform lui Densușianu, Saturnus
este al doilea suveran al Imperiului pelasg și era
numit de latini deus vetus, adică Zeul Moș.
Pornind de la identificările târzii ale lui Zalmoxis
cu zeul Kronos (Saturnus) la Mnaseas din Patrae
și Hesychius, Nicolae Densușianu ajunge la
următoarea etimologie: Zal - mox -is, Zeul Moș,
- is fiind „un simplu sufix grecesc” (Dacia
Preistorică, București, 1986, p. 169). N.
Densușianu găsește și alte epitete pentru acest
Saturnus în tradiția literară Dokius filius Caeli sau
Omolos. Bucegiul „a fost în antichitatea
preistorică muntele cel sfânt al triburilor pastorale
pelasge”; ..."vârfurile cele mai înalte ale acestui
munte poartă azi numele, unul de Caraiman și
altul de Omul, și amândouă au fost odată
consecrate divinităților supreme ale rasei pelasge,
unul lui Cerus manus, megas Ouranos, și altul lui
Saturn numit și Omul” (op. cit., p. 177).
Saturnus este prezent, după N. Densușianu, și în
folclor, fiind identificat cu Novac din balade sau
„Crăciun Bătrânul” din colinde. În ciuda titlului,
cartea d-lui Copiz conține puține idei referitoare
la aceste probleme (doar în capitolul „Il Saturno
dacico”, p. 37-53). În linii mari, lucrarea este
inspirată de Dacia hiperboreană lovinesciană. Sunt
preluate organizarea și demonstrațiile sintezei
esotericului român.
Lucrările mitografilor sunt caracterizate,
printre altele, de cascade de idei ce survin vijelios
pentru a umple paginile. Niciunde nu se vădește
intenția de demonstrare logică a unei probleme.
Sunt enumerate idei care, din motive ce ne scapă,
sunt considerate relevante pentru problemele a
căror abordare este propusă. Este semnul unei
gândiri fulgurante și anarhice, departe de logica
științei.
Capitolul „Tradiția dacică” se deschide cu o
punere în temă asupra sursei principale de inspi-
rație (Geticus, La Dacia iperborea), menționarea
lui Zalmoxis, „Zarathustra dacico, il riformatore
religioso e civile, il profeta del monoteismo pre-
cristiano...” pentru ca apoi să treacă la biografia
lui Mihail Vâlsan, binecuvântat de Petrache Lupu
din Maglavit, devenit exeget tradiționalist și
muqaddim de Paris. Pentru G. Copiz în acea
epocă era încă operant spiritul tradiției dacice și
acest spirit este reprezentat de „il Vecchio”
(Moșul). Mai mult crede că „binecuvântarea”
primită de Vâlsan ar fi avut sensul unui mandat
și convertirea sa la Islam ar putea semnifica „l’as-
sorbimento della residua elite dacica nel contesto
musulmane” (p. 13).
Capitolul “Dacia iperborea” e o trecere în
revistă a știrilor antice despre hiperboreeni și insu-
la Leuke, enumerare pe care o regăsim la N.
Densușianu, V. Locinescu și A. Dumitriu, fără
mari diferențe. Polul Getic, cardines mundi,
Hiperborea țara lui Apollo, insula Leuke - Insula
Fericiților etc., totul completat cu colindele
românești despre “Mănăstirea Albă cu nouă
altare”. Suntem cufundați în universul lui N.
Densușianu. O idee repetată de G. Copiz este cea
a conservării Tradiției în Dacia, datorită moder-
nizării tardive (idee regăsită la V. Lovinescu):
“sembrerebbe ben documentato che la Dacia ebbe
un ruolo rilevante, se non preminente, nella con-
servazione, in tutti i suoi aspetti, della piu antica
tradizione e che forse fu,..., il Centro Supremo di
tale tradizione."(p. 34). Nici mai mult, nici mai
puțin. Discutând problema lui Saturnus dacic
(respectiv Zalmoxis, văzut doar ca reprezentant al
zeului suprem dacic, o funcțiune, ca Zoroastru)
(p. 42), revine cu aceeași idee: "la tradizione itali-
ca e celtica dovrebbe quindi essere piu tardiva e
meno pura della tradizione dacica” (p. 51).
Rezumând “contribuția” lui V. Lovinescu în
domeniul numismaticii dacice (monedele cu le-
gendele ARMIS - SARMIS etc.) în capitolul
“Simbologia dacica” (p. 55-65), revine cu aceeași
remarcă: “Quale contrasto con la Dacia!
Quest’ultima e stata il Centro din una tradizione
assai piu forte e piu pura della tradizione celtica”
(p. 61). Ar trebui să ne simțim măguliți de
această admirație - fascinație pentru Tradiția daci-
că? Probabil că nu, deoarece acestă tradiție există
doar în lucrările esotericilor români, iar fascinația
lui Giorgio Copiz se traduce doar într-un rezumat
al Daciei hiperboreene lovinesciene. Nu este
nimic măgulitor în faptul că România modernă
din secolul XIX “era vergine di storia” și “si
trovava. nel medesimo stato che ai tempi in cui
regnava su di essa Ler - Împărat” (p. 62).
Ultimele trei capitole rezumă și ele problemele
atacate de V. Lovinescu “românii negrii”,
“voievozii negrii” (Negru Vodă și Iancu “Corvin”),
“capetele de arabi” din stema Țării Românești,
“Sarabii - Basarab - Filip Sarabul ”, Harap Alb.
Zalmoxis. Îl Saturno dacico nu este nici măcar
o traducere a Daciei hiperboreene a lui Vasile
Lovinescu (lucrare ce a cunoscut o ediție italiană:
Geticus, Dacia iperborea, Edizioni all’insegna del
Veltro, Parma, 1984). Este o adaptare pe
neînțelesul tuturor.
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Românii, seduși de proza
franceză
Ing. Licu Stavri
■	Românii sunt sedu°i de proza franceză. Cel
puțin, la această concluzie ne îndeamnă lectura
unei statistici publicate în Le Monde des livres,
privind traducerea romanelor franceze în
străinătate în anul 2006. Iată, pentru amatorii de
cifre, baza de date de la care se pleacă: Numărul
de titluri noi publicate în Franța în 2006: 6.351.
Numărul de contracte pentru traduceri în limbi
străine: 2.026. Cesiunea drepturilor de traducere
pentru 2006 se ridică la 30% din totalul de titluri
publicate. Graficul pe țări, schițat pe baza
numărului de traduceri, situează pe primul loc
Italia, cu 187 de titluri traduse, pe locul doi,
Spania, cu 174 de titluri, pe trei, Rusia, cu 133, pe
patru, Coreea de Sud, cu 124, pe cinci, Germania,
cu 105 titluri, iar pe șase ... România, cu doar un
titlu mai puțin, adică 104. Poziție mai mult decât
onorabilă, fiindcă observăm că Polonia, cunoscută
pentru francofilia ei, se află abia pe locul zece, cu
71 de titluri, iar țările anglofone își confirmă și de
data asta lipsa de apetit pentru traducerile din
literatura străină: în Marea Britanie s-au tradus
numai 43 de cărți franțuzești, iar în Statele Unite
doar 31. Pe ultimul loc, India, cu 0 traduceri. Se
mai pot afla multe alte lucuri interesante din
această pagină oarecum tehnică. De pildă, că a
fost creată revista Fiction France, difuzată de
birourile cărții din Berlin, Londra, New York, în al
cărei cuprins se regăsesc medalioane despre autori
și largi extrase traduse în engleză sau germană.
De asemenea, că cel mai bine se exportă romanul
construit pe linii relativ tradiționale, cu intrigă,
peripeții, umor și personaje credibile. Dintre
autorii de la Gallimard, bunăoară, au fost mult
tălmăciți Daniel Pennac, Jean-Chrisophe Rufin,
Marc Dugain. Alți romancieri de export sunt
Michel Houellebecq, Amelie Nothomb sau Fred
Vargas. Dar, atenție!, ne previne revista. Faptul că
ești tradus nu este, per se, o garanție a calității.
Nu posedăm statistici despre numărul de
traduceri din literaturile de expresie engleză
publicate în România în respectivul an. Fără
îndoială că sunt mult mai numeroase. Probabil că
situația seamănă cu cea din Italia, unde din
literaturile engleză și americană se traduce de
patru ori mai mult decât din proza hexagonală.
■	Peter Hreg, cel mai mare scriitor de export
al Danemarcei după Hans Christian Andersen, a
publicat un nou roman intitulat O fată liniștită,
apărut și în Marea Britanie în traducerea Nadiei
Christensen. După succesul din 1988 al best-
sellerului internațional Cum simte domnișoara
Smilla zăpada (tradus în românește, pentru
“Univers” de Valeriu Munteanu, în 1997),
romancierul danez a rămas tăcut timp de un
deceniu și jumătate, întreținând suspansul și
emoția cu care era așteptată o nouă operă
romanescă a sa. O fată liniștită, ne informează
Mark Lawson în The Guardian, seamănă
superficial cu Smilla: este un thriller cu elemente
solide de realism magic, care ia forma unei
călătorii inițiatice. Eroina cărții, Klara Maria, o
fată orfană, i se adresează celebrului clovn danez
Kasper, ca să-i dea lecții de ‘comedie fizică’, un
fel de terapie. Reticenta fată îi înmânează
clovnului un bilet, înștiințându-l că va fi victima
unei crime. După dispariția ei, Kasper, care ar
dori să se dea și el la fund din cauza unei anchete
agresive a fiscului, se încurcă imediat cu un ordin
de călugărițe și cu un misterios grup de călugări
care, crede el, l-ar putea conduce la Klara Maria,
undeva departe de fruntariile geografice ale
Danemarcei. Ca Smilla, Kasper are unele însușiri
mistice, în special perceperea muzicală a lumii și
a fenomenelor. Pe lângă șamanismul sonor și
straniile ordine religioase, Hreg include în carte
un fel de teologie feministă, în care Dumnezeu
este o femeie și o misterioasă Doamnă Albastră
este martora tuturor evenimentelor. Scenele de
acțiune alternează cu intervențiile editoriale ale
autorului, având adeseori o încărcătură politică.
Talentul lui Hreg de a crea atmosferă salvează
romanul de la confuzia totală, iar priceperea lui
de a crea tensiune îl face pe cititor să dorească să
continue lectura. Oricum, conchide Lawson,
strania fabulă O fată liniștită, de o densitate și
ambiguitate joyceene, nu poate năzui să repete
succesul thriller-ului arctic de acum aproape
douăzeci de ani.
■	Romancierul Daniel Alarcon s-a născut la
Lima, dar trăiește în Statele Unite. Prestigioasa
London Review of Books îi recenzează ultima
carte, Lost City Radio (Radio din orașul pierdut),
un text consacrat de autorul peruviano-american
‘războiului civil’ dintre gruparea maoistă Sendero
Luminoso și guvernul din țara sa natală. Lost City
Radio este, de fapt, primul roman al lui Alarcon,
autor și al unei culegeri de nuvele cu titlul War
by Candlelight (Război la lumina lumânărilor). În
acest roman, acțiunea are, evident, loc în America
Latină, dar există orașe și regiuni ficționale, astfel
încât cititorul nu se orientează prea bine în
spațiu. Orașul e descris în nemiloase culori
naturaliste, iar în afara lui domnește sălbăticia
junglei. Romanul începe cu Victor, un copil de
unsprezece ani, care apare la postul de radio
național ca să-i înmâneze Normei, amfitrioana
unei emisiuni foarte populare, o listă a
persoanelor din satul lui dispărute în timp de
război. După încetarea ostilităților se constată că
sute de mii de oameni sunt dați dispăruți și în
fiecare duminică Norma citește un pomelnic,
sperând ca unele familii să poată fi reîntregite. Nu
o face chiar dezinteresat, întrucât nici despre
soțul ei, Rey, nu se știe nimic, iar Norma nu
încuie niciodată ușa casei, așteptându-l să se
reîntoarcă. Prezența lui Victor îi evocă Normei
vremurile fericite petrecute alături de Rey, dar și
durerea de a nu fi putut concepe un copil cu el.
Romanul orbitează în jurul acestei absențe,
dându-i posibilitatea lui Alarcon să exploreze
politica războiului de guerillă și consecințele ei.
Ideea că războiul funcționează cel mai bine prin
depersonalizare este încarnată de Rey, personaj
fantomatic chiar și în flash-backuri: o serie de
umbre, un lanț de roluri, o secvență de reacții.
Lost City Radio demonstrează ideea lui Ryszard
Kapuscinski (a cărui influență este recunoscută de
Alarcon) despre ‘incomunicabilitatea războiului’.
În război, pare să spună autorul, oamenii riscă să
se detașeze de adevăratele probleme ale vieții,
fascinați fiind de filosofie. Ceea ce spune romanul
Iosif Stegaru	Tronul Voievodului
despre zbuciumatul Peru al secolului XX este
valabil și pentru Gaza sau Darfour de astăzi.
■	Arturo Perez-Reverte, autorul
senzaționalelor thrillere cultural-istorice Clubul
Dumas și Harta Sferică face furori în Anglia, unde
i s-a tradus cel mai recent roman, Pictorul de
bătălii (Widenfeld & Nicholson). În The
Guardian, Steven Poole își intitulează recenzia
“Portret al artistului ca samurai”. Un om locuiește
singur într-un turn aproape ruinat, pe țărmul
mării. Pe peretele interior al turnului, pictează o
vastă frescă despre război, amestecând epocile
istorice și locațiile geografice. Într-o zi, apare un
străin și-l amenință că-l va ucide. Se crează o
situație gen O mie și una de nopți.
Continuându-și netulburat opera, pictorul îl
găzduiește în fiecare seară pe asasinul prezumptiv,
purtând cu el lungi discuții filosofice, în special
despre natura artei și a războiului. Faulques, omul
cu penelul, a fost cândva corespondent de război,
iar amintirile lui de pe front sunt adevăratul
material al romanului (se pare că Perez-Reverte își
ficționalizează propria experiență). Scenele de
bătălie din Beirut, Croația, Ciad, Kuwait, desenate
cu teribilă precizie, dar golite de căldura umană,
devin material pentru artă. Povestirea-cadru - cea
a conversațiilor din prezent dintre Faulques și
străin - explicitează problemele estetice, etice și
morale izvorâte din transformarea suferinței și a
morții în artă, temă ilustrată de bogatele secvențe
de război descrise de pictor. Aflăm că vizitatorul
care intenționează să-l ucidă pe artist este un
croat, fotografiat cândva de Faulques. Publicată în
ziarele din toată lumea, fotografia le-a dat
inamicilor croatului posibilitatea de a-i lua urma
și de a-i ucide soția și fiica. În modul acesta sunt
introduse în roman motivele culpabilității și
responsibilității față de aproapele tău. Perez-
Reverte este autorul unor romane-enigmă
construite în jurul operelor de artă sau al jocului
de șah, precum și al unei serii de galante aventuri
avându-l ca protagonist pe Căpitanul Alatriste.
Romanul Pictorul de bătălii este scris, însă, într-o
cheie mai gravă, mai puțin ludică.
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
de la lume adunate
Anul șobolanului
Monica Ghet____________________________________
După chinezi, Anul °obolanului - vasăzică
2008, pe care tocmai ni s-a îngăduit să-l
începem - ar fi un an al prosperității, etc.,
bla, bla.. Amin! - în privința zodiacului ultra-
oriental! La “zodiacul” românesc ni se îmbîrligă
noroacele, mai ales ale studenților dintr-un cămin
zis universitar ce-au descoperit rozătoare la
cablurile web, instalații sanitare - tot numai ochi,
urechiușe și boticuri pofticioase de internautică.
săpun și prosoape. Administrația e demisă, dar cu
șobolanii cum rămîne?! Ar trebui să privim spre
cer “ca intelectuali ce suntem” nu la
dedesubturi. Or, dacă-i “precum în cer, așa și pe
pămînt”, a jale se-ntrupează viața în “pîinea de
toate zilele”: mereu mai scumpă și mai dubioasă.
precum mîinile ce-o plămădesc.
Una toacă vorbe-n plus să asorteze Rodica,
pardon Ridichea cu Leberwurstul, de mult ce se
scofîlcește invidiindu-i pe prosperii voioșiei
nepopești, alta, un fel de Mocăniță a Popii orga-
nizează gazete de perete jurnalistic înrămate,
supărată pe sat după ce s-a îngrijit să-i dea foc;
babe și moși înainte de vreme, nepotriviți plă-
madei conceptelor de la grădiniță la academie, în
false roluri de șobolani pituliți să atace bunul
meritat al celor grațiați de stele. De jur împrejur,
politicieni nici măcar buni să ne lustruiască
pantofii, miliardari proaspăt insomniaci, pîndiți de
umbra gratiilor reale, deloc fictive precum drumul
averilor pogorîte din magia “panem et circenses”
a părinților misiei ideologice de odinioară.
Oameni și fapte de pe aici, suferind mai îngă-
duitoare accidente de parcurs decît majoritatea
celor de pe harta lumii. Cu excepția morților fără
rest ori justificare, tot mai dese la pragul deceni-
ilor maturității ca și cum vîrsta se refuză
înțelegerii devenirii. Se moare pe rupte, în neștire,
în iluminare sau prostie - nicio discriminare de
sex, doar vîrsta alcătuiește o bolgie a constantei:
în jur de 50 de ani. Aidoma veacurilor mistuite
de taina ucigașă a bacililor, românii se sting pe la
maximum 50 și ceva de ani. Țărînă ușoară tutu-
ror și memorie înaripată doar creatorilor de inspi-
rație!
Nu știu dacă fumatul e un obicei asasin, chiar
și pachetele previn pericolul introducînd dubita-
tivul “poate”: “Fumatul poate să ucidă”, dar se tot
insistă că fumatul favorizează șansa dezvoltării
cancerului și a impotenței - așa scrie pe ambalaje!
- de unde și rugămintea unora să li se vîndă
pachetul ce anunță cancerul iar nu impotența!! În
România se moare însă la egalitate: fumători și
nefumători.
Mă rog, ce-i de făcut? De interzis orice
plăcere, aidoma dictaturii funcționăresc-adminis-
trative a Uniunii europene conform străvechei
anecdote că tot ce place e fie imoral, nesănătos
ori îngrașă, sau a mai recentei abisale meditații
aparținînd unui prelat autohton și ardelean trezin-
du-se rostind la TV că tot răul se trage din
plăcere?! Suntem, iată, neobișnuit de aproape de
avertismentul lui Eco din Numele Trandafirului:
cine nu rîde n-are milă! Alungați rîsul și lumea se
losif Stegaru	Spiritul pădurii
va umple de cenușă și de chițăiala voioasă a
șobolanilor (prosperi!- zice astrologia chinezească).
În lipsa altor “mesianisme”, echipele media de
pretutindeni revin cu obstinație la anchete pe
teme milenariste: ce-o fi dac-o păți??!! Dar la
urma urmei, “stimați toa'și și pretini”, who cares?
Cu o moarte tot suntem datori!
Așa că la anul și la multi ani cu Veselie și -
vorba unui minunat prieten, mutat printre stele:
Inimă bună!
■
rânduri de ocazie
Pavel, poetul ploilor de
altădată...
Radu Țuculescu
Pe terasa unui restaurant cu mese rotunde,
scaune verzi și umbrele vișinii, Pavel așteaptă
să vină noaptea, sorbind din pahar cu
înghițituri mici un lichid de-o nuanță vag
introvertită. Cu privirile discret ascunse în spatele
unor ochelari fumurii, privește cum plutesc, lin,
vapoarele pe Canalul Morii, vapoare pe care doar
el are privilegiul de a le vedea. Deasemenea,
ciulește urechile să prindă cuvintele vîntului sau
măcar o șoaptă atunci cînd se înnoaptă. Îi place
rima, nu-i pasă de reguli. Îi pasă, în schimb, de
ploaie atît de mult încît aceasta poate deveni o
adevărată obsesie („...scriu iarăși despre ploaie nu
că n-ar fi subiecte/ ci fiindcă, vezi potopul,
diluviul de efect e...”; „...plouă ca-ntr-un poem - al
meu? - mai vechi...”). Discret umor, discretă
autoironie. El scrie poezie noaptea, cînd fluturii
stau la pîndă. Dar asta nu se întîmplă în fiecare
noapte, fluturii au un program imprevizibil
precum le este și zborul, prin urmare Pavel are
timp și pentru a sta sub umbrele vișinii și a
urmări viața străzii imaginînd scenarii de film ori
trăgînd cu urechea la dialogurile săltărețe din jurul
său, la poveștile rostogolite printre stropi etilici,
numai bune de frămîntat într-o pagină de proză.
Pavel șade pe scaunul verde la masa rotundă și
este, încă, singur. La celelalte mese consumatorii
se duelează în replici și zvonuri. Aude că un
tramvai a sărit de pe șine și a pornit-o pe alături
spre disperarea unor călători și spre amuzamentul
altora. Pavel notează și zîmbește la gîndul cum
i-ar sta unui asemenea zvon într-un oraș în care...
nu există tramvai. În aer plutește adierea ploii...
Are să vină curînd. Și atunci va ploua din nou în
culori, va ploua vertical, va ploua în mansarde,
peste umbrelele vișinii, în buzunare, va ploua în
cuvinte, ba chiar și-n computere va ploua căci
ploaia nu ține seama de nicio tehnică, fie ea cît
de avansată, picurii vor cădea peste tot și peste
toate cu aceeași indiferență ca și altădată...
Ioan-Pavel Azap este o ființă discretă, de un
bun simț considerat „demodat” de mulți dintre
viețuitorii acestui secol. Chiar și atunci cînd
reușește să se enerveze, să ridice tonul, rămîne
uluit de propria sa reacție și își cere scuze, dacă
nu prin cuvinte, prin gesturi și tăcere, precum
într-un film mut. O pantomimă a omului
sentimental care nu întotdeauna reușește să se
ascundă în propria-i carapace. Soarta (scriu așa
pentru a nu da nume...) l-a lovit, uneori, nu cu
evantaiul peste față, ca o femeie drăgăstoasă și
jucăușă, ci cu pumnul drept la țintă. S-a încovoiat
puțin dar a reacționat cu un soi de înțelepciune
pe care noi, ăștia mai realiști, mai agitați, mai
bărbătoci, n-am înțeles-o și am catalogat-o drept
slăbiciune. Corăbiile sale, poezia, proza, îl salvau,
în cele din urmă, azvîrlindu-l pe mal. Lui Ioan-
Pavel Azap îi place să stea mai mult în con de
umbră, să nu atragă neapărat atenția asupra sa
prin gălăgioase tertipuri cum fac alți confrați de-ai
săi. Poate, de aceea, iubește întunericul din sălile
de cinematograf unde camuflajul anonimatului e
perfect. Acolo se simte în siguranță. Dar și în
mijlocul prietenilor căci îi place să cultive
prietenia, o adevărată artă practicată, pe bune, tot
mai rar. Scrisul său e tivit cu melancolie, cu umor
și puseuri de ironie, cu amărăciune și veselie, cu
țipete și șoapte, cu transcrieri realiste dar și cu
transparente voaluri romantice.
Peste umbrele cad primii picuri. Odată cu ei
își fac apariția și prietenii, așezîndu-se zgomotos
lîngă Pavel, în jurul mesei. Încep dansurile
paharelor, cuvintelor, rîsetelor, fumurilor de
țigară, ale mîinilor, ale degetelor... Într-un tîrziu
Pavel se ridică, își trage umbrela-n jos peste urechi
și pleacă. Afară l-a lovit ploaia în față. O vreme.
Apoi a stat. Și, deodată, a descoperit cu uimire
deasupra orașului un curcubeu. În miez de
noapte. Iradia o lumină difuză, palpabilă. S-a gîn-
dit că poate ajunge la el, dacă întinde mîna, să
taie o bucată, să o ducă acasă, să o cioplească,
să-i dea o formă de bibelou, de brățară... Ceea ce
a și făcut. În noaptea aceea, fluturii stăteau la
pîndă.
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
anestezii de larg consum
Nod de cale ferată cu călugăr
°i televizor
Mihai Dragolea________________________________
Chiar de Bobotează, duminica, s-a nimerit de
am călătorit cu mereu exoticele noastre
trenuri; între un personal °i un accelerat
am avut parte de o pauză consistentă, de două
ore. La acea oră, în gara marelui nod de cale
ferată nu cuno°tea mi°care înafară de vânt °i fulgi
rari, dansând în aer domol; nici sonor nu era mai
vioi, doar de la chio°cul care vinde CD-uri cu
manele mai aflai cât de trecătoare este viața °i că
el nu °tie ce e iubirea ei curată; în peisajul destul
de auster mai figurează un călugăr tânăr, ro°cat,
a°ezat de un credincios pe o bancă, cu grijă, căci
fața bisericească nu se mai poate baza pe
propriile picioare, e praf de beat; binevoitorul îi
a°ează cele două saco°e la picioare °i pleacă.
Când trec prin dreptul lui, călugărul mă oche°te
cu un imperativ: „Dă, mă, o țigară, nu fii porc!”
La a°a somație mă fâstâcesc, sunt fumător °i am
la mine țigări, dar mă decid să rămân „porc”,
doar sunt păcătos profesionist.
*
De°i e zăpadă °i „s-a format polei”, mă
încumet să pornesc spre centrul nodului feroviar,
două ore în compania călugărului tânăr, ro°cat,
zdrobit de un viciu °i râvnind la satisfacerea altuia
- ar fi prea mult. Centrul, mic °i modest, e
aproape pustiu, toate magazinele sunt închise,
perechi rare de vârstnici se îndreaptă către
biserică, atenți la fiecare pas, să nu alunece pe
zăpada înghețată. Totu°i, văd două persoane
intrând într-un local, are firmă albastră, fond pe
care stă scris „XL”; sună destul de ciudat, îmi
evocă articole de îmbrăcăminte, cred că visează
dimensiuni mai puțin obi°nuite, cumva ie°ite din
normă. Pe urmele celor doi, intru °i eu în „XL”, °i
pe dinăuntru e la fel de albastru zugrăvit, plin de
mese joase °i negre; interiorul mai cuprinde °i
barul propriu-zis, stăpânit de un tânăr care, atunci
când nu prepară cafele, cite°te dintr-un ziar; locuri
sunt din bel°ug, consumatori suntem doar trei; pe
un ecran mare °i lat defilează, se frământă
vedetele postului MTV; atmosferă agreabilă,
lini°tită, fără evenimente; dar °i u°or plictisitoare,
nu am de ce să mai rămân.
*
Peste drum de localul „XL” se ive°te altă
firmă: „Bar Giovanni”; mai am timp, abia a trecut
o oră, pot intra, sunt curios cât e de diferit de
albastrul „XL”; la „Giovanni” e altfel, mobilierul e
din scânduri °i bârne groase, lăcuite într-un brun
închis, spre negru; °i aici sunt puțini consumatori:
doi cetățeni povestesc despre porci °i curcani, un
altul, singur, lucrează cu pixul la integrame; °i aici
merge televizorul, dar nu pe un program muzical,
ci pe unul de °tiri; se poartă nămeții, o
surâzătoare blondă se întreține cu reporterii din
teren, toți cople°iți de măreția omătului °i de
defecțiunile în transport, aprovizionare etc.; după
relatări, ai senzația că a nins pentru prima dată în
țară, ca °i cum am locui undeva la ecuator. La un
moment dat, blonda jurnalistă se întreține cu un
reporter bucălat °i agitat, e undeva, pe o °osea,
bineînțeles cu o coloană de ma°ini înțepenite în
fundal, sigur că a paralizat circulația °i cei aflați
„în trafic” tremură, înjură °i sunt nefericiți; cât
pe ce să scap paharul din mână când o văd °i aud
pe blonda din studio întrebându-l pe reporterul
frenetic: „Sunt °i femei °i copii acolo, în
coloană?” N-am mai urmărit răspunsul
freneticului, mă gândeam ce putea fi în mintea
surâzătoarei blonde, cum vedea ea un baraj de
poliți°ti care se îndeletniceau cu scoaterea
femeilor °i copiilor din ma°ini, să se formeze o
coloană de kilometri întregi de ma°ini locuite
doar de bărbați! Mai lipsea doar să pornească ea
„în teren”, să alunece gale° prin dreptul ma°inilor
înțepenite, în admirația hămesită a °oferilor
„blocați în trafic”! După asemenea întrebare
blondă n-am mai rămas la „Bar Giovanni”, m-am
întors în gara pustie. Călugărul amețit, numai el,
era tot pe bancă, cu barba ro°ie în piept, aproape
adormit, din când în când rostind, moale, acela°i
îndemn: „Dă, mă, o țigară, nu fii porc!”
9 ianuarie 2008, Cluj
■
losif Stegaru	Ciclop
zapp-media
Deszăpezirea acum!
Adrian Țion
nainte de a ninge, canalele de °tiri difuzau tot
felul de prostioare jenante. Astfel am aflat de
la înțelepții unui sat din Bistrița-Năsăud
noutatea zdrobitoare cum că „iarnă grea, cu
multă zăpadă, înseamnă vară bogată”. Sau
penibilele explicații ale unei babe (Dochia?) care
„cite°te” în foile de ceapă starea vremii. Chiar nu
mai au subiecte reporterii ă°tia? m-am gândit
compătimitor. Pentru a lua în serios un „calendar
meteo” cu 12 foi de ceapă a°ezate în cerc îți
trebuie o minimă vocație antropologică pe care
recunosc sincer că n-o am.
Dar lucrurile s-au schimbat brusc după venirea
nămeților. Blocaje în traficul rutier, aerian,
feroviar. Din cauza inocenților fulgi de nea. Ce te
faci însă când blocajele se mențin °i la nivelul
mentalităților sau al speculațiilor mercantile?
După un an în UE, sesizabile transformări n-au
avut loc în mentalul balcanic ținut peste
fierbințeala verii în secrete congelatoare
anacronice. Dovada? Peste o mie de turi°ti români
care °i-au petrecut revelionul în Grecia, la
întoarcere au fost blocați de nămeți în Bulgaria.
Partenera noastră întru aderare scoate la iveală
vechi antipatii. Bieții turi°ti înzăpeziți au cerut
ajutorul autorităților. Cum altfel? Li s-a pus în
vedere să plătească pentru deszăpezire. Hotelierii
s-au repezit imediat asupra prăzii. Au băgat
groaza în români că zăpada e tot mai mare, că
sunt TIR-uri răsturnate pe traseu care blochează
accesul spre casă. A°a că bieții înzăpeziți au mai
scos bani din buzunar pentru încă două-trei
nopți de cazare. Avantaj gazde, mai ales că abilii
comercianți bulgari au vândut lanțuri pentru
anvelope la suprapreț. Dar calvarul nu s-a
terminat pentru ei. La frontieră, din nou blocați.
Cozi de câțiva kilometri, taman acum când prin
vămi suflă de un an vântul călduț al dezghețului.
Care dezgheț?
La Ruse, un °ofer român de microbuz a fost
agresat, trântit în zăpadă °i lovit cu picioarele de
poliți°ti bulgari revoltați că... n-a reu°it să
parcheze ma°ina la locul indicat de ei. Degrabă
încătu°at, a ajuns în arestul poliției din Ruse din
motive necunoscute de pasagerii consternați ai
microbuzului. Astfel de scene mai au loc la
granița dintre două țări membre în UE! Să ne
mirăm sau să ne ru°inăm? Situațiile limită,
greutățile naturale în loc să trezească
„întrajutorarea reciprocă”, stârnesc ranchiuna °i
comportamentele reprobabile. Asta se întâmplă
chiar pe „Podul Prieteniei” dintre cele două țări °i
popoare (țări cu aceea°i soartă ingrată până în
’90). Dar astea sunt °abloane comuniste ie°ite din
uz.
După cum spuneam, adevărată mană cerească
pentru presă (°i alți profitori de moment) zăpada
căzută în Balcani! °tirile despre nămeți au umplut
canalele, paginile de ziar, eclipsând personajele
vânate asiduu de reporteri pentru bârfa cotidiană.
Poate că „dalba nea” va ajunge să primenească pe
ici pe colo °i să împingă spre canalul de scurgere
dejecțiile electronice adunate mai an, împreună cu
personajele compromise °i cu mentalitățile încă
deficitare.
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ferestre
Arheologia cuvintelor
Horia Bădescu_________________________________
«Limitele limbii mele sunt limitele lumii mele».
Adevărul lui Wittgenstein depășește însă caracterul
vernacular al limbii. Mai mult ca sigur aserțiunea lui
îl ignoră. Ea nu are în vedere, cu precădere, nici
dimensiunea cantitativă a vocabularului, deși
importantă și aceasta, ci, mai cu seamă,
proprietatea cuvântului din perspectiva posesiunii
straturilor de transcendent pe care Verbul creator, în
ființarea sa, le depune în interiorul acestuia. Cale de
acces și devenire întru Ființă, ontologia cuvântului
este fascinantă.
Așa cum nu mai puțin fascinantă este
arheologia acestuia. Fiindcă acea coborâre spre
infinitele înțelesuri, spre nucleul iradinat al
cuvântului, traversează, deopotrivă, șisturile lui
transcendente ca și pe cele istorice, argila tăcerilor
succesive ale Ființei ca și zgura pe care a risipit-o
pasul istoriei. Căci limitele limbii mele, cele care
așează limitele lumii mele, nu vin doar din reducția
orizontului transcendent al acesteia, ci și al unui
«orizont existențial redus, fără relief verbal»,
conducând la realitatea unei limbi «agonică prin
restrângerea la bilanț negustoresc și injurie oacheșă».
Iar dacă realitatea unei asemenea limbi, care, vai.,
tinde să devină realitatea noastră cea de toate zilele,
ne înspăimântă, «atunci avem nevoie de o politică
pe termen lung a limbii române. Ceea ce presupune
și o redescoperire a mentalului românesc pe care
expresiile, zicalele, idiomatismele ca «abstracțiuni
convenționale» cu rădăcini ființiale uitate îl
reprezintă strălucit», cum scrie în argumentul unei
cărți fermecătoare: Povestea vorbelor, autorul ei,
criticul și istoricul literar Ioan Adam. Fermecătoare,
fascinantă și necesară pentru arheologia cuvintelor,
tot atât pe cât sunt necesare cărțile lui Noica pentru
ontologia acestuia.
Necesară pentru că ne restituie bogăția și
conștienta cuvintelor, ne scoate din uitarea de noi
pe care au îngropat-o, odată cu înțelesurile pierdute,
zăpezile veșnice ale tăcerilor în care se învăluie
cuvântul mestecat fără noimă, precum prescura
cotidiană a chewinggum-ului. Necesară pentru că
pune în balanță bogăția semantică, savoarea
lingvistică și eufonia cuvântului cu vechi drepturi de
cetate, cu un poliglotism, adesea semn de
semidoctism «mai ales în cazul celor care știu rău...
românește», cum scria cândva George Călinescu
citat de autor, păgubos prin excesul de anglicisme
îmbinate cu trivialitatea cea mai joasă și cu ceea ce,
ne mai fiind limbaj de lemn, a deveni, prin aceeași
lipsă de imaginație și mimetism funciar, limbaj de
beton. Necesară pentru că acele sensuri și contexte
vechi se vădesc, Doamne., atât de actuale.
Fascinantă pentru că ne dezvăluie și,
dezvăluind, ne face părtași nu numai la istoria
cuvintelor și expresiilor, zicalelor și idiomatismelor
care fac bogăția și savoarea românei, ci la însăși
istoria românilor, la acele contexte și întâmplări
istorice care le-au dat naștere și cetățenie în spațiul
graiului latino-dunărean și pe care, în bună măsură,
nu le mai știm. Povestea vorbelor este cu adevărat
ceea ce spune titlul ei: o poveste a poveștilor, a
aventurilor acelor cuvinte în istoria lor care este
deopotrivă istoria românilor, spusă nouă prin
intermediul unor pagini memorabile de cronici,
poeme și proză, de către un spirit de întinsă și
excelentă cultură, mișcându-se cu aceeași ușurință și
acribie prin universurile literaturii, istoriei și
lingvisticii.
Fermecătoare nu mai puțin, căci povestitorul
este unul cu har și cu scriitură artistă, bogat în
limbă și savuros în expresie, cu judecata dreaptă și
înțelepciunea nesmintită de oportunitățile clipei.
Cu ceva vreme în urmă, exasperat de sărăcia și
plebeismul prestațiilor parlamentarilor noștri, Ioan
Adam încerca să-i invite, spre educație și instrucție,
în Panteonul regăsit al discursurilor marilor oameni
politici români. Câți vor fi dat curs acelei invitații
nu știu dar pot presupune. Cu Povestea vorbelor el
încearcă să propună un panteon regăsit al
cuvântului, paradigmatic și exemplar, unei limbi
primejduită în însuși fondul ei «prin pragmatism
atroce, trivializare, marșandizare, cultul cursului
valutar și al graficului bursier», prin schimbarea
accentului și minarea topicii și sintaxei, prin robirea
față de «un vocabular restrâns și un discurs public
previzibil, repetitiv, alcătuit din vocabule cu
respirație scurtă, întretăiată, asmatică, abandonarea
în fața locului comun și a refrenului». Mă tem însă
că, dincolo de speranță, umbra modelului nu va
acoperi prea mult.
■
remember
Un cvartal ascuns
Tudor lonescu
Se găsește, se află, îl puteți găsi în centrul
orașului. Nu e mare, deci nu-i putem spune
quartier sau faubourg cu care este echivalat
într-un dicționar român-francez. În același dicționar
ni se mai propune pâte de maisons, groupe
d’immeubles. Să fie clar: pâte de maisons nu
înseamnă “pateu de case” Ci, din același dicționar
preluând traducerea, aglomerare de case, grup
compact de case, asta dacă “pateul” este de
maisons. În franceză (zic francezii) este ensemble
de maisons formant bloc, iar bloc d’habitations
înseamnă... pâte de maisons entre des rues
perpendiculaires. Ei, da, definiția începe să semene
cu părticica din Cluj despre care ar fi să fie vorba.
Dar, până una-alta, să mai vedem cum e cu
cvartalul; mă voi uita în două dicționare «despre»
limba română. În primul (mai vechi un pic, are
cincizeci de ani): A patra parte dintr-un oraș.
Cartier, mahala. Trebuie să-mi spun părerea: 1. «A
patra parte dintr-un oraș»... Vă dați seama cum ar
arăta un cvartal din New York, din Rio de Janeiro,
Tokio sau Bombay?.? Mai mare decât o țară
mititică. Nu? Pe de-altă parte, „chestia” cu «cartier»,
«mahala».... Cum adică, n-am înțeles: «cartier» este
cam același lucru cu «mahala»? Nicicum nu merge;
cartierul e cartier, mahalaua e mahala.
Eu vreau să zic câteva cuvinte despre un cvartal
formând bloc, ceea ce să însemne pâte de maisons
entre des rues perpendiculaires. Ei, dar într-un alt
dicționar, din 1975, cred că am găsit definiția,
descrierea care se potrivește cu zona despre care aș
vrea să fie vorba. La punctul 2 în acest dicționar stă
scris: Porțiune unitară dintr-o localitate,
reprezentînd o suprafață de teren străbătută de
străzi pe care sînt construite locuințe, magazine sau
alte clădiri, grădini etc. Cu caracter socialcultural;
microraion. Cu asta aproape că sunt de acord. Nu
prea sunt de acord cu acel etc. Într-un dicționar,
într-o definiție, te folosești de etc.? Părerea mea este
că nu e recomandabil.
Dar acum, dacă îmi amintesc bine și trebuie
să-mi amintesc, tata îmi spunea că respectivul
«cvartal», “pateu de case”, se numea, se numise
înainte de război (de al doilea...) cartier, Cartierul
florilor și că, de fapt, era cartierul... curvelor. Ia te
uită. Al florilor și, de fapt, al... (Dar tata, de unde
naiba o fi știut?)
Cred că ar cam fi cazul să și explic despre ce
cartier/ cvartal/ pateu este vorba. Bun: se află în plin
centru al orașului și este format din niște străzi pe
care n-aș fi sigur că le știți foarte bine doar așa,
după nume. Aceste străzi (nu multe și nici mari)
sunt: Potaissa, Inocențiu Micu Klein și Fortăreței. Pe
dinafară, pateul/ cvartal/ cartier se află între străzile
Universității, Napoca, Republicii și Avram Iancu.
Acestea sunt ceva mai cunoscute, nu?
Pe partea stângă a străzii Potaissa, cum te duci
spre vest, adică pe partea din sud, poți vedea o
rămășiță destul de mare și destul de bine păstrată
din fostul zid de incintă al cetății medievale (cred
că de-aia îi și spune străzii Potaissa, care e oarecum
paralelă cu Napoca). În timpul din urmă, acest
fragment de zid a cunoscut destul de multe. O
parte din el închide curtea din dosul fostului cămin
Avram Iancu, acum sediul unei facultăți, cea de
Drept, pare-mi-se. În continuare, același zid a
format și mai formează peretele dinspre sud, cel
din dos, al mai multor case. Din păcate, nu e deloc
îngrijit, păstrat, avut în vedere. Asta, probabil, până
când se va surpa aproape cu totul. Tot aici, pe
Potaissa a fost (sau mai este?) un birt „minimal”, o
crâșmă de doi bani, devenită decor, locație într-o
carte a Marianei Bojan. Sau sală de expoziții ale
unui portretist cam zăpăcit sau «sediu» al unui
filosof plecat dintre noi de foarte tânăr. Pe aceeași
stradă mai poți găsi una-alta, până nu demult chiar
și un anticariat. Un anticariat adevărat, nu ca acela
de pe strada paralelă, de pe Inocențiu Micu Klein,
care e «anticariat» prevăzut cu bere, vodcă și rachiu,
populat din vreme în vreme de câteva figuri clujene
din zona culturii. Pe Micu Klein mai sunt încă vreo
două baruri/localuri. Pe Fortăreței (perpendiculară
pe Napoca și pe Avram Iancu) încalte sunt vreo
două. Să nu credeți că sunt pe cale să elaborez un
ghid al barurilor; spun numai cam ce este pe cele
trei străzi. Mai sunt și vreo două-trei firme.
Deci, aș putea spune că «pateul» meu de case,
cvartalul, cartierul este chiar ascuns printre străzile
măricele care îl înconjoară și, cumva, îl pun la
fereală. Practic, cele trei străzi sunt cvasi-pietonale,
adică pietonii merg mai degrabă prin mijlocul
străzii, automobilele mai rărișoare și deloc grăbite
fiindcă nu preau au loc. Dacă treceți pe-acolo,
uitați-vă la case, imaginați-vă anii treizeci din veacul
trecut, intrați printr-un bar sau... grăbiți-vă. Cu toate
că e în centru, în acest cvartal pitit nu ai prea
multe de făcut. Cred eu.
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Efulgurații scenice în
Interferențe
Adrian Țion
ansa pe care ți-o dă organizarea unui festival
de a te sălta nițel din capcana mereu
torturantă a provincializării n-a fost ratată
nici de această dată de Teatrul Maghiar de Stat
din Cluj. La finele anului trecut, când a sărbătorit
215 ani de la înființare, onorabila instituție
culturală clujeană a ieșit din nou în față cu un
proiect remarcabil, materializat între 30 noiembrie
și 10 decembrie: Festivalul Internațional de Teatru
„Interferențe”. 11 zile dăruite artei scenice
(spectacole strălucitoare, dar și vag trenante,
vernisaje pentru cine le-a mai apucat, lansări de
cărți, evident de teatru, decernarea unor
distincții), 11 zile de atmosferă când solemnă,
când laxă, dar întotdeauna specifică acestui tip de
manifestări, 11 zile de agitație întreținută sub
emblema revigorantă a Thaliei și sub egida unor
gazde mereu greu de egalat în ospitalitate și
profesionalism managerial.
În astfel de situații, atenția și curiozitatea
cronicarului se îndreaptă îndeosebi spre
producțiile necunoscute venite din afară, asupra
cărora voi insista. Și acestea n-au fost puține.
Trupe renumite, remarcabile, teatre cu tradiție
europeană și-au deșertat pe scândura scenei
clujene sacii doldora de inovații în materie de
limbaj teatral, scenografie, concepție de joc și
strategie de a capta și vrăji publicul, dovedind cât
de conectat este Clujul la mișcarea teatrală
internațională actuală. S-a constatat cu acest
prilej, dacă mai era cazul, că inițiativele,
propunerile venite din partea forțelor autohtone
nu sunt cu nimic mai prejos de îndrăznelile celor
din afară, ba dimpotrivă. Inițiatorul proiectului,
Tompa Gabor, adevărat om-orchestră al
manifestării (manager, mediator, regizor
participant, prezentator, ba chiar translator), a
mizat tocmai pe fluxul „figurilor vii” ale scenei,
pe apropierea și intersectarea forțelor artistice din
culturi diferite întru cunoaștere și dialogare.
O prezență dintre cele mai plăcute, o
adevărată strălucire de profesionistă desăvârșită, a
fost Magda Stief, actrița născută la Cluj, fostă
angajată a Teatrului Maghiar, soția lui Vlad
Mugur, actualmente evoluând la kleines theater -
KAMMERSPIELE Landshut din Germania. Jocul
ei în Ce zile frumoase! de Samuel Beckett, în
regia lui Sven Grunert, nu a rămas fără ecou.
Deși static, rolul Winnie i-a permis actriței să
sugereze ceea ce critica a denumit „zvârcolirile
unui pește pe uscat”. Extrapolarea monologului în
plan vizual (cu amintirile alunecând „ca nouri
lungi pe șesuri” pe un ecran adiacent) a dus la
melancolizarea discursului axat pe simplitatea
emoțională a rememorărilor. Pe bună dreptate i s-
a decernat titlul de Membru Onorific al Teatrului
Maghiar.
Din trei reprezentații Cehov, două i-au
aparținut lui Andrei Șerban: Unchiul Vania
(Teatrul Maghiar din Cluj) și Pescărușul (Teatrul
Național „Radu Stanca” din Sibiu). A treia,
Ivanov, în interpretare Teatrului „Katona Jozsef”
din Budapesta, (regia Ascher Tamas) a fost și cea
mai „cuminte”, așezată pe factologia stabilă a
universului provincial, ostil realizării cu orice chip
a individului, în care pulsează răceala, ura,
inactivitatea, umorul negru, plictisul. În jurul
replicii „Omul e ca samovarul” se țese atmosfera
rafinat cehoviană, din care regizorul elimină
nostalgia auto-compătimirii. Prestația lui Fekete
Erno în Ivanov asigură avansarea spre „maniera
sarcastică” dorită, în vreme ce decorul cu pereți
scorojiți, de spital, aparținând lui Khell Zsolt,
adâncește senzația de purgatoriu al sufletelor
năpăstuite de soartă. Într-un clasament recent
făcut de Evenimentul zilei, două din piesele
festivalului sunt ocupantele primelor două locuri
între cele mai mari realizări autohtone ale anului
2007. E vorba de Unchiul Vania (deja pomenit și
analizat într-o altă cronică) și Gianni Schicchi de
Giacomo Puccini în viziunea lui Silviu Purcărete.
Primind atributele unui spectacol total (vizual,
muzical) executat fără cusur, Gianni Schicchi este
mândria cea mai recentă a Teatrului Maghiar din
Cluj care reușește în acest fel să cucerească
publicul cu producții prestigioase, de anvergură
europeană indiscutabil. Mărturisesc sincer că după
Cumnata lui Pantagruel, recenta punere în scenă,
valoroasă, de excepție, nu m-a ridicat în tavan de
admirație, asta pentru că știam la ce să mă aștept
din partea lui Purcărete, dar justifică pe deplin
frumoasa faimă a montării. Pescărușului sibian
fără Maia Morgenstern i s-a frânt o aripă.
Sobră, solidă, abordare aproape realistă, fals
tradiționalistă, nu lipsită de accente postmoderne
mi s-a părut a fi montarea cunoscutei piese a lui
Moliere, Tartuffe, propusă de Stary Teatr din
Cracovia în regia lui Mikolaj Grabowski. În
decorul somptuos, tip salon din vremea lui
Moliere, pătrund personaje contemporane care se
confruntă cu aceleași metehne umane: bigotismul,
ipocrizia, naivitatea, fățărnicia, escrocheria.
Spectacolul pune accentul pe actori. Prestația lor
e ireproșabilă. Astfel că ni s-a servit un Orgon
obez și prostănac (până la un punct) adorabil în
interpretarea lui Krzysytof Globisz și un Tartuffe
acru în voluntarismul lui fără limite în persoana
lui Zbigniew W. Kaleta. Încântătoare apariții
feminine au colorat intriga în roluri ca Elmire
(Katarzyna Gniewkowska) și Mariane (Olga
Boladz).
Un suflu nou, cu adevărat nou și antrenant au
adus cu ei spaniolii. Colajul de texte și melodii,
mișcare liberă, la incidență cu improvizația, dans,
replici axate pe șocul iconoclastic al dezvăluirilor
din lumea artei, a biografiilor neromanțate au
umplut scena vorbind dintru început despre
temperamentul hispanic, vulcanic, ludic,
sentimental, contagios. Cu un astfel de puzzle
extrem de viu, derutant, fermecător, asamblat sub
titlul O să-mi amintesc de voi toți s-a prezentat
Teatro de la Abadia din Madrid. Regia Ana Valles.
Este o formulă extrem de ofertantă în ciuda
absenței unui subiect bine închegat. Ca spectator
te simți parte a emoțiilor trăite direct pe scenă de
actori. Domnesc pe scenă și în sală veselia,
memoria artiștilor trecuți contrasă în citate
ironice, mușcătoare, cu tentă de teatru absurd,
îndulcit prin cântec, joc și voie bună. O
compoziție postmodernă de un dinamism
cuceritor, o structură scenică proaspătă,
dezinhibată.
Înrudit oarecum cu spectacolul spaniol s-a
derulat Bucătăria adusă din Franța. Mladen
Materic, regizorul și conducătorul de la Theatre
Iosif Stegaru
Clepsidra
Tattoo din Toulouse, decupează din cotidian
secvențe semnificative pentru a le asambla în
tema bucătăriei, devenită în mâna sa o sursă
generoasă, inepuizabilă de simboluri. Venind
dinspre neconvențional, Materic uzează cu
aplicație de sugestive scene coregrafice, „dans
delicat”, pantomimă, artefacte emblematice,
multifuncționale. Percepută ca „o adevărată
deschizătoare de drumuri” în SUA (Stanley
Kubrick), coregrafa Yolande Snaith, împreună cu
Ross MacGibbon (regie) din San Diego a adus la
Cluj spectacolul de dans contemporan Grădina
iubirilor interzise. O feerie în trei părți cu
personaje inspirate din filme și partituri muzicale
adecvate transmiterii mesajului poetic cuprins în
tablouri de un discret expresionism scenic.
În comparație cu amintitele structuri de o
fragilă consistență textuală și de aceea percepția
generală se îndreaptă spre senzația de aerisire a
limbajului, Opera de trei parale în viziunea lui
Victor Ioan Frunză a dat impresia unui
conglomerat de intenții corect dirijate, dar trenant
pe alocuri. Un spectacol baroc, prea încărcat,
excesiv construit în cele mai neînsemnate detalii.
Trupa Teatrului German de Stat din Timișoara își
pune în evidență valoarea începând de la
protagoniști și până la figuranți. Totuși, se cuvin
amintiți Georg Peetz, Simona Vintilă, Ioana Iacob
(familia Peachum), Boris Gaza (Macheath), Balazs
Attila (Brown), maratoniști scenici de nădejde de-
a lungul celor trei ore de spectacol. Atitudinea
prea serioasă în tratarea subiectului îndepărtează
învelișul parodic inițial aplicat de Brecht însuși
piesei lui John Gay. Să fie o Frunză în cădere
liberă din pomul mult lăudat odinioară?
Trecând peste confruntări excesiv critice,
ajungem la truismul că orice valoare artistică
trebuie să circule. Festivalul Interferențe tocmai
asta își propune. Deschide la Cluj un nod de
comunicații valorice în cadrul mai larg al
interculturalității. Pentru că - nu-i așa? - dacă ne
luăm după spusele unui personaj din Opera de
trei parale „Numai artiștii mai reușesc să zguduie
lumea”. Aserțiunea rămâne valabilă în conjunctura
actuală? Susținătorii programelor interculturale -
printre care se înscrie și Teatrul Maghiar din Cluj
- spun că da.
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
"30j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Muzică românească la
Lisabona
Virgil Mihaiu
Final de an fast pentru muzica românească la
Lisabona. Institutul Cultural Român din
capitala Portugaliei a organizat, în perioada
dintre ziua națională a României și Crăciun, câteva
concerte de real succes. Primul dintre ele a fost
inclus în ciclul de 27 de programe dedicate
Culturilor Muzicale ale țărilor din Uniunea
Europeană, patronat de către Muzeul Muzicii pe
durata președinției portugheze a UE. Serata
românească i-a avut ca protagoniști pe mezzo-
soprana Liliana Bizineche și pe pianistul Nicolae
Dumitru (prima, absolventă a Academiei de Muzica
din Cluj, cel de-al doilea, al Conservatorului Gnesin
din Moscova). O fericită îmbinare de temperamente
muzicale - tonice, luminoase, echilibrate.
Programul, alcătuit în cea mai mare parte din
lieduri ale compozitorilor români, a reușit să țină
trează atenția unui auditoriu preponderent
autohton. Pe lângă convingătoarele lucrări semnate
de George Dima, George Enescu, Constantin
Brăiloiu și Tiberiu Brediceanu, cei doi artiști au
oferit și două surprize, neanunțate în program: mai
întâi, o piesă a compozitorului portughez Pedro
Sousa pe versuri originale de Mihai Eminescu,
pentru care interpreții și compozitorul, aflat în sală,
au fost îndelung aplaudați. Apoi, Nicolae Dumitru,
inspirat de faptul că pianul pe care cânta fusese
donat Muzeului de către compozitorul Freitas
Branco, a interpretat un Preludiu al clasicului
lusitan. Concertul - pentru pregătirea căruia
referenții Roxana Ripeanu și Rui Pedro Nunes au
depus eforturi considerabile - a fost moderat de
către directoarea Muzeului Muzicii, Maria Helena
Ferray Trinidade, împreună cu directorul ICRL.
Conform aprecierilor direcțiunii Muzeului, dintre
cele 25 de recitaluri prezentate deja în ciclul
Culturas Musicais da Uniăo Europeia acesta s’a
bucurat de audiența maximă, fiind necesară
aproape dublarea numărului de scaune din sală.
Duminică 2 decembrie 2007, cel mai în vogă
complex cultural din Lisabona - Brațo de Prata - a
găzduit un recital al pianistului Nicolae Dumitru,
organizat cu maximă velocitate, în stilul impus de
directorii Nuno Nabais și Jose Pinho (acesta din
urmă, totodată și administrator al Librăriei Franceze
ce funcționează în același edificiu cu ICRL). Atunci
când am fost întrebat de către dl. Nabais în ce mod
propunerile repertoriale ale pianistului român ar
putea rima cu caracterul alternativ al inițiativelor
multiartistice promovate la Brațo de Prata, am
răspuns: „În cazul de față, alternativ înseamnă în
răspăr [ață de prostul gust și comercialismul
agresiv.’’ La finele recitalului, ținut la miez de
noapte, mi-a dat dreptate, împreună cu ceilalți
spectatori - cosmopoliți și obiectivi în judecăți -
plăcut surprinși de prestația pianistului nostru.
După două zile, în sala cu oglinzi de la Palacio
Foz (edificiu rococo din secolul 18, situat în plin
centru al capitalei portugheze), Institutul Cultural
Român, Cabinetul pentru Mediile de Comunicare
Socială din Portugalia și Radioteleviziunea
Portugheză-Antena 2 au patronat recitalul
pianistului Nicolae Dumitru. Din partea instituției-
amfitrion, directoarea Anabela Martins Baptista a
relevat în discusul introductiv excelentele relații de
colaborare dintre GMCS și ICRL. Programul a
cuprins o fericită îmbinare de piese ale unor
compozitori portughezi și români: Carlos Seixas
(1704-1742) - Sonata; Sousa Carvalho (1745-1799) -
Toccata; George Enescu (1881-1955) - Preludiu,
Adagio și Finalul Suitei în stil vechi (compusă la
finele secolului 19, pe când autorul avea doar 17
ani); Freitas Branco (1890-1955) - Preludiu nr. 1;
Antonio Fragoso (1897-1918) - Preludiile IV și V
Sigismund Toduță (1908-1987) - Passacaglia. În
plus, Valsuri de Frederic Chopin (1810-1849) și (în
egală măsură cuceritoarele) Variațiuni pe o temă de
Corelli, op. 42 de Serghei Rahmaninov (1873-1943).
Având la activ studii la înalta școală pianistică rusă,
dar evitând capcanele „perfecționismului cu orice
preț”, Nicolae Dumitru își valorifică tehnica bine
cizelată în beneficiul comunicării conținuturilor
muzicale. O face fără încrâncenare, cu o lejeritate
în care transpar totuși atât spiritul meditativ, cât și
humorul. Preferințele sale estetice privilegiază
direcția neoclasică/neoromantică, mizând pe
capacitatea „muzicii serioase” de a-i captiva pe cei
mai diverși auditori, indiferent de epocă. E în acest
demers și o bună doză de exercitare a unui anume
șarm personal, dar și o voință de cultivare a
valorilor majore ale artei sunetelor, într’un timp al
progresivei dezorientări și confuzii axiologice. Nu e
de mirare că numerosul public aflat în prestigioasa
sală a primit cu ovații prestația artistului român.
Recitalul a fost înregistrat de către o echipă a
postului RTP/Antena 2, sub conducerea redactoarei
Zulmira Holstein, pentru emisiunea Concerto
Aberto.
În ziua de 13 decembrie 2007, la Basilica da
Estrela din Lisabona, a avut loc primul dintre cele
trei concerte de muzică sacrală ortodoxă, colinde de
Crăciun și cântece tradiționale, susținute de Corul
de Cameră Psalmodia Transylvanica al Facultății de
Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, sub
conducerea prof. univ. dr. Vasile Stanciu. Părintele
paroh Miguel Ponces de Carvalho a reiterat
mulțumirile sale pentru buna colaborare cu ICR
Lisabona, ce organizase în aceeași înălțătoare
ambianță și concertul de anul trecut, ca parte a
proiectului pan-european România în Advent, girat
de Institutul Cultural Român. Impunătoarea
catedrală barocă din secolul 18 (între altele, lăcașul
de cult predilect al poetului Adrian Popescu,
redactor-șef al revistei Steaua), a fost arhiplină.
Publicul a rămas impresionat de frumusețea
cântărilor, ca fericită îmbinare între substratul
eclesiastic de sorginte bizantină și vestmintele
melodico-armonice românești. Corala - alcătuită
actualmente din tenorii Aurel Someșan, Cristian
Timar, Daniel Frumos, Florin Simionică, Vasile
Soporan, Dan Andrei Leuștean, baritonii Gavril
Varva, Sergiu Stanciu și bașii Ioan Popa Bota,
Cristian Turc și Daniel Mocanu - a luat ființă în
anul 1990, cu ocazia reactivării Academiei Teologice
Ortodoxe din Cluj. De atunci, Psalmodia
Transylvanica a efectuat turnee de succes prin
Europa centrală și occidentală. După repetiția din
dimineața zilei de 13 decembrie, tinerii cântăreți
clujeni au cântat în limba latină la slujba catolică de
la ora 12 din Basilica da Estrela. Părintele de
Carvalho a ținut să reveleze în fața asistenței
participarea la serviciul religios a “fraților ortodocși,
reprezentați de episcopul vicar Vasile Someșanul de
la Arhiepiscopia Clujului, de părintele Marius Pop
de la Parohia Ortodoxă Română din Lisabona și de
La finele concertului de la Palacio Foz Anca Doina
Milu-Vaidesegan, Nicolae Dumitru, Liliana Bizineche,
Virgil Mihaiu
membrii corului de cameră”. Sacerdotul lisboet a
elogiat “generozitatea și solidaritatea fraților din
România, al căror gest poate fi considerat un
omagiu adus semnării tratatului Uniunii Europene,
realizat în aceeași zi în capitala portugheză.”
Radioteleviziunea Portugheză - RDP Antena 2 - a
fost de asemenea prezentă la eveniment, cu o
echipă coordonată de redactoarea Andrea Lupi.
Următorul concert s’a ținut în impozanta Igreja
da Lapa din Porto, la 15 decembrie 2007. În
cuvântul de deschidere, superiorul catedralei, dr.
Augusto Ferreira dos Santos, reputat muzicolog și
compozitor de muzică sacră, a mulțumit ICR
Lisabona pentru această inițiativă, menționând că
este pentru prima dată când în prestigiosul lăcaș de
cult din Porto are loc un concert de muzică
ortodoxă. Ca și la Lisabona, concertul de la Porto s-
a bucurat de un succes remarcabil. Au fost
prezentate lucrări corale de Gh. Danga, Paul
Constantinescu, Francisc Hubic, Ioan D. Chirescu,
Nicolae Lungu, Radu Antofie, Nicu Moldoveanu,
Vasile Stanciu, precum și compoziții de Crăciun din
repertoriul clasic portughez și internațional. Bine
rodat în timp, ansamblul vocal dispune de un
admirabil echilibru între registre, dublat de o
delicată țesătură cromatic-timbrală. Spectrul expresiv
nu se limitează doar la solemnitatea proprie
cântului bisericesc, ci abordează cu naturalețe și
competență diversitatea afectivă a repertoriului
tradițional-folcloric. Un public estimat de către
amfitrioni la peste șapte sute de spectatori i-a
aplaudat călduros pe tinerii muzicieni după fiecare
piesă interpretată, precum și la finalul încununat de
O, ce veste minunată. Tot cu ocazia deplasării la
Porto, ÎPS Vasile Someșanul a vizitat și Dioceza
Romano-Catolică din Porto, grație diligențelor
depuse de consulul onorific al României la Porto,
dr. Emilio Leite Lopes.
Printr’un adevărat tur de forță, cei 14 oaspeți
clujeni au revenit la Lisabona cu primul tren din
duminica de 16 decembrie 2007, spre a oferi un
frumos concert de Crăciun și membrilor
comunității române. Aceștia sunt în majoritate
enoriași ai Bisericii Ortodoxe Române din Lisabona,
păstorită de temerarul preot maramureșan Marius
Pop (același care contribuise, cu trei luni în urmă, la
succesul grupului Iza, despre care am relatat în
paginile Tribunei). Indubitabil, emoțiile generate de
ecourile pământului natal sunt exacerbate datorită
rigorilor vieții în diaspora. Dar ceea ce primează în
opțiunile repertoriale ale ICR este calitatea actului
artistic, în speță, muzical. Succesul concertelor
românești de fine de an în Portugalia, indiferent de
proveniența spectatorilor, e un argument forte în
acest sens.
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
31
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
“Muzica nu poate fi plătită
cu bani”
de vorbă cu baritonul Marian Pop
Ciprian Rusu: - Marian Pop, nume emblematic
al tinerei generații de cîntăreți, te-ai întors recent
din SUA unde ai interpretat în premieră absolută
la Opera din Detroit, rolul principal din lucrarea
“Cyrano” a compozitorului David di Chiera,
directorul și fondatorul Operei din Detroit. Poți
să ne oferi mai multe amănunte legate de acest
eveniment?
Marian Pop: - Neexistînd nici un precedent,
munca nu a fost deloc u°oară; trebuie să
descoperi pas cu pas toată construcția operei, e°ti
deschizătorul de drumuri, nemaivorbind că este o
operă lungă, dificilă, cu o scriitură modernă,
durează circa trei ore iar personajul principal este
prezent de la început pînă la sfîrșit.
- Ce ne poți spune despre compozitorul David
di Chiera, mai puțin cunoscut la noi dar un autor
important dincolo de ocean?
- Atunci cînd eu mă nă°team, David di Chiera
înființa la Detroit opera din acest centru de
prestigiu. Este o mare presonalitate, foarte
apreciat în SUA; roadele muncii sale situează
Opera din Detroit pe merituosul loc °ase între
operele de dincolo de ocean. Acum la venerabila
vîrstă de 72 de ani °i-a pezentat prima sa mare
operă, “Cyrano" - despre care vorbim. E prima sa
mare lucrare în domeniul liric, iar după succesul
repurtat cred eu că ar fi tentat să scrie °i alte
lucrări de operă. Stilul lucrării este neoromantic,
nu e o scriitură ostentativ modernă, este un stil
pentru toate gusturile, iar tema este romantică,
generoasă - astfel că succesul a fost pe măsura
a°teptărilor.
- În lumea muzicii sunt mai multe categorii de
premiere, unele prime audiții absolute sunt
cîntate ca premieră de două ori: prima și ultima
dată. După succesul de la Detroit, vei mai cînta și
în alte teatre lirice din SUA?
losif Stegaru
fragment
- Această premieră a fost realizată în
coproducție cu alte două teatre americane, celebra
Operă din Philadelphia °i Opera din Miami
Florida, °i sunt solicitat să cînt °i în aceste teatre.
Din păcate nimeni nu a mai acceptat dificilul rol
principal, a°a că voi cînta fără dublură, ceea ce
este destul de greu. Dar dat fiind faptul că am
rezistat la momentul de punere în voce °i în rol a
personajului, nu mă mai sperie repetarea
spectacolului °i pe alte scene. Punînd cuvintele
cap la cap, pe aripile lor puteam să vin pînă acasă
din America, °i asta datorită scriituri partiturii.
Epoca descrisă în operă este cea a lui Ludovic al
XlII-lea când exista un curent, un manierism
căruia îi aparținea °i Cyrano dar °i iubita lui
Roxanne, unde se punea un accent deosebit pe
folosirea a cît mai multor cuvinte, pe
întrebuințarea întregului vocabular cunoscut în
epocă, încercînd să coloreze în toate culorile
curcubeului intonația cuvîntului.
- Cum a fost colaborarea ta cu compozitorul?
Au existat „frecușuri”? Te-a sprijinit?
- A fost o colaborare mai mult decît amiabilă
°i revelatoare. Mi-a cerut întotdeauna părerea °i
trebuie să mai spun că eu activez la Detroit de
mai mulți ani, am fost pezent chiar în perioada
cînd se crea opera, am citit-o în manuscris, mi-am
spus părerea iar dînsul a ținut cont de părerea
mea ceea ce, cred, a fost esnțial în dorința lui de
a interpreta eu rolul principal.
- Am înțeles că premiera s-a bucurat de o
primire rezonabilă din partea publicului. Care a
fost opinia criticii?
- Publicul a fost în delir - domnul di Chiera
este foarte iubit °i apreciat în Detroit. Prezența la
premieră a principalilor investitori, a sponsorilor
ce susțin opera a fost un punct major °i nu au
existat critici negative la adresa premierei. Desigur
au mai fost cîteva inadvertențe de balans între
personajele de pe scenă °i orchestră, dar deja s-au
inițiat cîteva schimbări, se vor șlefui cu timpul °i
puținele inadvertențe. Una peste alta, premiera a
fost un mare succes.
- Ești angajatul operei din Bassel, ai cîntat în
foarte multe teatre lirice europene celebre și din
cele două Americi. Ce planuri de viitor ai, îți
dorești un anumit repertoriu, vrei să dai viață
unui anumit personaj?
- Nu-mi doresc anumite roluri sau personaje,
dar visez la ele, le creez în minte, îmi imaginez
cum a° interpreta un personaj sau altul însă nu
mă apuc fizic să-l pregătesc. A°tept solicitări din
partea celor care mă cunosc °i apreciază calitățile
mele, nu pentru că îmi doresc un anume rol sau
să cînt doar dacă sunt plătit, pentru că plata pen-
tru un muzician este prea puțin materială, muzica
nu poate fi plătită cu bani, există alte căi, mai
subtile... Dar să revenim la întrebarea dumneav-
oastră. Mi s-a oferit ocazia de a aborda repertoriul
verdian - Contele de Luna din Trubadurul - °i a°
vrea să menționez că atît Manrico cît °i Contele
de Luna sunt personaje tinere, iar tendința actuală
este de a combina tinerețea personajului cu ceea a
losif Stegaru
interpretului.
Răsfățata
- Cum spuneam, ai cîntat și în Europa și în
America. Există deosebiri esențiale între publicul
european și cel american?
- În America am întîlnit acea lume pe care o
întîlnim noi în filme sau o savurau părinții °i
bunicii no°tri, o lume mirifică, în care cîntăreții
sunt ridicați pe piedestaluri, ovațiile sunt foarte
sincere, spontane °i viguroase. Pentru noi
cîntăreții aceste manifestări sunt “hrana zeilor”,
este suprema răsplată pentru toată truda de
dinainte de spectacol. În America publicul este
spontan, reacționează la ceea ce-i place imediat,
nu ține cont de cadență sau sfîrșit de frază,
susține lumea operei cu multă bucurie - °i
financiar vorbind. Nu am cîntat decît în săli
arhipline, cu spectacole vîndute cu ani de zile
înainte. În Europa este altceva. Printre ultimele
tendințe este încercarea de a aduce noutăți, chiar
de a °oca publicul. Cei din Est suntem mai
tradiționali°ti, ancorați încă în lumea de dinainte
de război, iar tendințele actuale nu °tiu dacă ar
prinde aici. Cred că ar trebui să rămînem pe calea
noastră dar asta nu înseamnă că lucrurile nu ar
putea să se schimbe cu timpul. Revenind la
repertoriul verdian, am fost invitat la Bassel să
cînt în Don Carlos într-o regie foarte modernă
semnată de Calixto Bieito, un regizor de origine
bască, unde personajele spaniole din operă au fost
prezentate după o idee °oc: violență dusă la
extrem, nuditate, explozii, execuții pline de
cruzime. Publicul a fost oripilat, dar criticile
aduse spectacolului au atras lumea °i succesul a
fost asigurat, niciunul dintre cele 16 spectacole
nu s-a jucat cu sala goală.
- Îți mulțumesc!
Interviu realizat de
Ciprian Rusu
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
32
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Quo vadis, Hannibal?
Ioan-Pavel Azap
n cei peste 30 de ani de când am descoperit
cinematograful - mai corect spus: filmul - am
văzut / revăzut mii și mii de filme. Dacă m-am
întrebat nu de puține ori care este cel mai bun film
văzut de mine (răspunsul fiind de fiecare dată altul
am concluzionat că cel mai bun film pe care l-am
văzut e... mai multe!), nu m-am întrebat niciodată
la modul serios care este cel mai prost film pe care
l-am văzut vreodată. Asta până de curând, când nu
atât întrebarea cât răspunsul mi s-a impus de la
sine: cel mai prost film pe care l-am văzut până
acum este Hannibal: În spatele măștii (Hannibal
Rising, Marea Britanie / Cehia / Franța / Italia,
2007; sc. Thomas Harris; r. Peter Webber; cu:
Gaspart Ulliel, Aaran Thomas, Gong Li). Demarând
onorabil cu Tăcerea mieilor (The Silence of the
Lambs, SUA, 1991; r. Jonathan Demme),
continuând lamentabil cu Hannibal (Hannibal,
Marea Britanie / SUA, 2001; r. Ridley Scott),
supralicitând banal cu Dragonul Roșu (Red Dragon,
SUA / Germania, 2002; r. Brett Ratner), celebra
serie care îl are ca personaj central pe doctorul
canibal Hannibal Lecter se încheie catastrofal cu
acest Hannibal: În spatele măștii. Sper că se încheie
din două motive de bun simț: 1. ceva mai prost
este imposibil de făcut și 2. despre o reabilitare a
serialului nici nu poate fi vorba. Povestea este
incredibilă, aberantă și fascinantă în tâmpenia ei
perfectă: copil, Hannibal asistă la ororile celui de-al
Doilea Război Mondial, undeva într-o țară sovietică.
El este nici mai mult nici mai puțin decât martor la
asasinarea surorii sale mai mici, care este apoi
mâncată de un grup de nici nu știi prea bine dacă
nemți sau sovietici. (De precizat, în treacăt, că
aceștia o mănâncă din cauza foamei, nu ca
Pistolarul, ursul si fata
Lucian Maier____________________________________
Există mai multe lumi paralele cu a noastră,
spune prologul filmului de față, iar cea în care
pătrundem în The Golden Compass are o
particularitate - sufletul are o existență fizică și, sub
forma unui animal, însoțește trupul uman în viață.
Trupul și sufletul (sau spiritul) apar ca
individualități oarecum distincte, fiecare avînd o
conștiință proprie - dictată de existența fizică a
fiecărei părți constitutive - fiecare întreprindere a
unui personaj fiind rezultatul unui conflict ce se
naște între cele două laturi ale ființei sale (este o
idee fascinantă, din păcate foarte puțin exploatată
din punct de vedere psihologic în film; din păcate,
această dualitate fizică a unei persoane apare mai
mult pentru a desăvîrși spectaculosul mijlocit de
posibilitățile tehnice actuale). Lumea respectivă are
în vîrful piramidei o instituție asemănătoare
Bisericii, numită Magisterium, care caută să
„cumințească” setea de cunoaștere, de explorare,
curiozitatea, pentru că toate acestea ar fi izvoarele
îndoielii față de preceptele sale. Magisterium pare
un fel de Putere din 1984 al lui Orwell, a cărei
țintă ar fi aceea de a obține o lume docilă. Are în
slujba sa și un fel de Inchiziție, condusă de
frumoasa doamnă Coulter (Nicole Kidman). Țintele
primordiale sînt copiii, sufletul lor este în continuă
metamorfoză în primii ani de viață, astfel că este
mai ușor de manipulat... un procedeu care merge
pînă la operația de sciziune a trupului de suflet
urmată de o eventuală plantare a unui suflet deja
rafinament culinar gen purceluș de lapte cu măr în
gură, ceea ce este ilogic: dacă le era foame, normal
ar fi fost să-l sacrifice pe Hannibal care avea câteva
kilograme bune în plus.) De aici, vezi Doamne, i se
trage tipului canibalismul și sadismul de mai apoi.
Pentru că aici, în Hannibal: În spatele măștii, eroul
nostru crește mare, războiul trece, el se înscrie la
facultatea de medicină și îi lichidează, sadic cât
cuprinde, rând pe rând pe canibalii de ocazie de
odinioară. Dacă scenariul este aberant, apoi nici
prestația actorilor nu este mai prejos. Este suficient
de amintit Gaspard Ulliel în rolul lui Hannibal
Lecter tânăr: un monument de penibilitate, de un
comic involuntar absolut mai ales în intenția
compunerii unor grimase languros-fioroase (vezi
foto alăturat). Partea proastă e că actorul nu joacă,
nu interpretează penibilul, ci chiar este penibil în
stare pură. Cum de altfel întreg filmul.
Englezul Ridley Scott debutează în 1977 cu
Dueliștii / The Duellists, ecranizare după Joseph
Conrad de o frumusețe plastică (și nu doar)
neverosimilă - film cult și, deocamdată cel puțin,
capodopera regizorului. Foarte repede, Scott
traversează oceanul și în 1979 realizează în Statele
Unite Alien, iar în 1982 Vânătorul de recompense /
Blade Runner (ecranizare după Philip K. Dick) -
repere ale genului SF. Ulterior, opera lui Ridley
Scott devine tot mai inconsistentă, culminând cu
absolut indigestul Hannibal (2001). De remarcat
totuși două excepții: Thelma și Louise / Thelma &
Louise (1991), care amintește de debut prin
problematică (destinul - mai mult sau mai puțin
implacabil), și Gladiatorul / The Gladiator (2000) -
un onest film de aventuri. Tot ca onest poate fi
„prelucrat” într-o formă acceptată de Magisterium.
Lyra (Dakota Blue Richards) învață la Colegiul
Jordan. Într-o zi unul dintre prietenii ei este răpit
pentru a fi „cumințit”. Lyra îi promisese că va face
orice pentru a-l salva în cazul în care va fi săltat.
Prilejul este oferit chiar de către madam Coulter,
care-i propune să o însoțească spre ținuturile
nordice, tărîmurile unde exploratorii se avîntau
pentru că acolo putea fi găsit îndeobște Praful,
materia care asigura comunicarea între lumi. Unul
dintre opozanții Magisterium-ului, el însuși un
explorator, lordul Asriel (Daniel Craig), îi oferă
Lyrei o busolă-oracol, un obiect pe care
conducătorii doreau să-l distrugă pentru că oferea
răspuns oricărei întrebări, ajutînd astfel la citirea și
modificarea viitorului. Binele și Răul sînt clar
delimitate, aventura începe! De partea Lyrei întră în
echipă un bătrîn pistolar din vestul sălbatic, ursul
lorek, adevăratul rege al urșilor polari, învins și
alungat prin viclenie din regat de către Ragnar,
gipții, recuperatori (de copii) aflați în afara
sistemului, un fel de ilegaliști din (afara) matrix-ului
fraților Wachowski și un batalion de vrăjitoare al
căror pedigree încă nu e deplin vizibil. Savuroasa și,
mai ales, spectaculoasa aventură a Lyrei trebuie să o
descoperiți singuri, la cinema.
Paradisul imaginar al copilăriei mele se hrănea
în aventuri din seria cu muschetari scrisă de
Dumas. Acum oferta de servicii literare pentru
copii e mult mai largă și judecînd în spiritul seriei
Penibilul în stare pură: Gaspard Ulliel în Hannibal
În spatele măștii
caracterizat și cel mai recent film al lui Scott,
Gangster american (American Gangster, SUA, 2007;
sc. Steve Zaillian; r. Ridley Scott; cu: Denzel
Washington, Russell Crowe, Cuba Gooding Jr.,
Lymari Nadar). Filmul reconstitue, mai mult sau
mai puțin romanțat, biografia unui personaj real,
Frank Lucas (Denzel Washington), care - la sfârșitul
anilor ’60, începutul anilor ’70 -, pe fundalul
războiului din Vietnam, devine unul dintre cei mai
puternici, dacă nu chiar cel mai puternic traficant
de droguri de pe piața americană. „Inovația” lui?
Marfă de calitate - preț decent. Totul îi merge din
plin până când pe urmele sale începe să
„amușineze” un polițist incoruptibil, Richie Roberts
(Russell Crowe). Duelul dintre cei doi, corect
(citește profesionist) cinematografiat, atrage atât
prin schema polițistă/ detectivistică în sine, cât și
prin mai subtila similitudine dintre destinele celor
doi; evident, o similitudine cu semn inversat. În
ciuda lungimii, aproape două ore și jumătate,
Gangster american nu plictisește, are ritm și
suspans (și datorită modelelor asumate: Coppola,
Scorsese, De Palma), o morală discretă - cu alte
cuvinte este un film onorabil ce merită să fie văzut.
■
Lord of the Rings, al seriei Harry Potter, sau a
jocurilor video de aventuri, un roman precum Cei
trei muschetari poate fi destul de greu de digerat
azi, fiindcă prin paginile sale nu răzbate niciun fior
al unei întîlniri exemplare cu „lumea de dincolo”
sau cu ființele monstruoase ale unui inconștient
aprins. Romanul lui Dumas ar putea fi considerat
prea uman pentru vremurile actuale. Văzînd filmul
realizat de Chris Weitz mi-e destul de clar că și
volumele scrise de Philip Pullman (trilogia His Dark
Materials) mizează pe același tip de construcție
fantastică precum Tolkien, unde aventura
înrădăcinată în istoria umană este înlocuită de
aventura produsă de imaginarul uman. Doar că în
cazul lui Pullman, relația poveștii sale cu societatea
actuală este mult mai elegantă în critică și mai
actuală în propuneri (astfel că filmul poate fi
considerat o jucărie adresată copiilor și un
pandantiv pentru adulți). Dincolo de prelucrările
mitologice și folclorice specifice oricărei scrieri de
gen, Pullman are meritul de a aduce în povestea sa,
neostentativ, fără scăpări didacticiste, cîteva idei
care au făcut carieră în filosofie: daimonul poetic
din Grecia antică, lumile posibile și comunicarea
monadologică ale lui Leibniz sau critica instituției
creștine realizată de Nietzsche. Acest specific se
menține și în produsele cinematografice care au
crescut din scrierile literare pomenite. Față de
suratele sale de gen, The Golden Compass este o
peliculă mai bogată atît la nivelul structurării
universului în care acțiunea se desfășoară, cît și la
nivelul conflictului intern al poveștii.
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Duras si Resnais la
Hiroshima
^|| Alexandru Jurcan
In luna noiembrie trecut Centrul Cultural
Francez Cluj a organizat un ciclu Alain Resnais.
Proiecțiile au avut loc la Mediatecă. Spectatorii
n-au preferat Smoking / No Smoking (1993), ci
Hiroshima, mon amour (1959), după un scenariu
de Marguerite Duras, cu Eiji Okada și Emmanuelle
Riva. Smoking / No Smoking e o adaptare de Jean-
Pierre Bacri și Agnes Jaoui după un text de Alan
Ayckbourn. Filmul a obținut cinci premii Cesar,
însă și Hiroshima, mon amour s-a ales cu Premiul
Criticii Internaționale. Resnais a mai realizat Anul
trecut la Marienbad (1961), Providența (1977),
Unchiul meu din America (1980), Viața e un roman
(1983) ș.a. Intransigența regizorului pendulează
între clasic și modern, structuralism și realism
poetic. Opera sa e deschisă multor interpretări.
Lirismul personal se bazează adeseori pe exerciții de
stil, aplecându-se asupra întâlnirilor ratate; sau se
oprește la scurta intersectare a unor destine. Ca
filosof al percepției, fan al lui Bergson, Resnais
încearcă să citească viețile pe dos dar și să insiste
asupra întrebării: „Dacă aș fi aprins o țigară în acel
moment, viața mea ar fi fost diferită?”
Unii nu suportă vorbăria din Smoking / No
Smoking. Personajele discută ca să nu spună nimic,
ori să ascundă ceva. O politețe artificială într-un
sistem teatral, cu cadre statice, cu reveniri, cu
explicații de tipul „cinci ani mai târziu”, cu variante
posibile - iată schema filmului. De la un spleen
cehovian se trece brusc la o agitație în care domină
ironia, dar și absurdul dialogurilor. Stabilitatea
peisajului se opune degradării relației cuplului („E
gata cu noi, nu?”). Casa e opulentă, frumusețea
zilei încântă, însă micul dejun al celor doi stă sub
Anul cinematografic 2007
Lucian Maier
Formula ierarhizării filmelor lui 2007 în serii de
cîte trei îmi pare potrivită fiindcă poate acoperi mai
multe genuri deodată. Au fost filme care m-au
impresionat zdravăn, dar în mod diferit, fiecare prin
altceva. Și cum nu găsesc o modalitate fericită de a
umbla în sînul meu pentru a măsura mai bine can-
titatea emoției create de fiecare film în parte, mi-am
spus că tripticele ar fi o alegere fericită în a stabili,
în distincții academice, un top al vizionărilor cine-
matografice din anul tocmai încheiat...
Summa cum laude
1.	4 luni, 3 săptămîni și 2 zile - rezultat al unei
lungi decantări, o perfectă îmbinare între dorința de
a spune o poveste și forma spunerii acelei povești;
un film cutremurător despre responsabilitate, priete-
nie, alegeri în viață. 2. Babel - sau „confesiunile
unei puști: despre globalizare”, un film care prin
căldură și umanism poate lega laolaltă o lume
dezbinată de interese politice. 3. El Laberinto del
Fauno - despre viață în proporții mitice, un film
care hrănește din plin nevoia de visare și un film la
al cărui final mi-am dorit enorm să fiu mai bun!
Magna cum laude
1.	Das Leben der Anderen - filmul abordează o
temă dificilă, redempțiunea în totalitarism, și în
acest context reușește să fie curat, echilibrat. Are o
construcție, are sensuri și o putere asemănătoare
romanului Crimă și pedeapsă; și îl are pe regretatul
semnul prăbușirii. Și totuși, nimic dramatic în
gradația mereu reluată și demolată.
În Hiroshima, mon amour demonstrația
eposului are o logică întemeiată, fără cusur.
Scenariul scriitoarei Marguerite Duras (perfectat în
lunga ei corespondență cu Resnais) înseamnă o ga-
ranție a vocilor. În primul cadru, trupurile celor doi
îndrăgostiți desenează mișcări poematice, într-un
dialog tulburător: „- N-ai văzut nimic la
Hiroșima!”/ „- Am văzut totul!” Mai apoi,
imaginile victimelor exploziei atomice, din
documente emoționante. Filmul se constitue într-un
eseu ce mizează pe rechizitoriul antinuclear.
Bărbatul este arhitect japonez, cu frunte înaltă,
buze pronunțate. Are soție și doi copii. Femeia are
32 de ani. Dragostea o aruncă în răvășirea
sufletului. Se pierde în dragoste spre a nu se mai
regăsi niciodată. Dacă nu se moare din dragoste,
atunci iubirea se degradează. Anne Desbaresdes
(din Moderato cantabile) seamănă cu ea. Adică își
ratează șansa, poartă un vis prea mare și nu se
poate ridica la înălțimea lui. La ce asistăm? La o
poveste plasată în nenorocirea altora. În ce se
aseamănă Hiroshima, mon amour cu Amantul lui
Jean-Jacques Annaud, după aceeași Duras? În
iubirea care se opune celorlalți. În Hiroshima, mon
amour auzim un telefon insistent, apoi orăcăit de
broaște. În Amantul pătrund zgomotele străzii.
Muzica lui George Delerne dă o notă solemnă
filmului. Japonezul apare în prim-planuri clasice și
știe că „tu ești ca mii de femei împreună”. Replica
ei nu întârzie, într-o notă de dezabuzare: „Pentru că
nu mă cunoști”. Pentru că „sunt de o moralitate
îndoielnică”. Și chiar de-ar fi așa, el dorește să fie
Ulrich Muhe într-o formă exemplară. Pentru spațiul
românesc, datorită subiectului, este o poveste nece-
sară! Din păcate a avut doar două proiecții, una în
București, alta în Timișoara. 2. La science des rpves
- bucuria de a vedea jocuri ale imaginarului în clipe
legate de amor. O poveste despre teamă, tandrețe și
atracție. Inventivitate și exprimare marca Michel
Gondry. 3. The Banishment - aventuri mafiote în
contra stilului psihedelic american gen Mean
Streets, cu violență pe ritmuri muzicale, cu h-eroine
și alte derivate. Un film fără eroi legendari, fără
confruntări între familii, fără mize materiale. O
sarcină (maternitate) este în prim plan, în jurul ei
descoperim fiecare personaj, gîndurile fiecăruia și
întreprinderile sale. O impetuoasă revărsare poetică,
filmul lui Andrei Zviagintsev a rulat doar în cadrul
Festivalului Anonimul.
Cum laude
1.	300 - noua formă a filmului politic, în care
umanul și digitalul merg mînă în tastatură (ca să
zic așa). Propagandă și manipulare prin excelență,
subtil mascate în poveste, ciocnirea civilizațiilor în
datele și înțelesurile zilelor noastre, văzută prin
fapte de mii de ani trecute, de aceea mai ușor de
întors către nevoile politice actuale. 2. California
dreamin’ - o poveste neaoșă care, fără a beneficia
de un final cut, te ține în priză peste două ore, în
mare parte cu gura pînă la urechi. 3. Zodiac - un
cu ea. Trecutul ei dă prospețime poveștii (a iubit un
soldat neamț, care a murit). Apoi, deodată, cei doi
asistă la serbări contrastante, la comemorarea
ororilor. Ea joacă într-un film. „Ce fel de film?” -
întreabă el. „Ce film crezi că s-ar face la Hiroșima,
dacă nu despre pace?” Au trecut 14 ani de la
nefericitul eveniment. Și strigătul ei în noapte?
Căderea în prăpastia deznădejdii, urmată de
revenirea la viață. Într-un film alb-negru, Resnais ne
răsfață și cu tonicitatea continuității. O singură
viață, numai că e tot ce avem mai bun - vorba lui
Marlaux - și n-avem voie s-o ratăm, chiar dacă... Cei
doi acceptă aventura, efemerul, libertatea relației. La
atâția ani de la apariția filmului, fiorul a rămas
intact, deși pe alocuri tema Hiroșimei pare
ostentativă. Între Smoking / No Smoking și
Hiroshima, mon amour se întind diferențe enorme
de tratare cinematografică, însă credibilitatea
estetică și emoțională rămâne la Hiroshima, mon
amour.
■
film care mută caracteristicile genului thrileer de pe
ecran în mintea spectatorului: tensiunea rezultă din
suprapunerea unei realități pe care privitorul o știe
(criminalul e încă liber, el sau alții ca el ar putea
acționa și azi!) peste imaginile de pe ecran; iar acele
imagini în primul rînd explică modalitatea în care
un sistem juridic nu ajunge la un rezultat pozitiv
din cauză piedicilor pe care și le montează el însuși.
Rite
1.	Den brysomme mannen - o critică susținută
a dezumanizării în era capitalismului, realizată
printr-o inversare a polilor normali ta te-alienare min-
tală universal acceptați. 2. Inland Empire - David
Lynch nu și-a pierdut cunoscuta vervă contra-sis-
tem, însă în acest film pare că nu a fost interesat
decît de propria persoană, abandonînd chiar ele-
mentul cheie al operei sale: cinematografia (pentru
un video-art pătrunzător, dar specific mai repede
galeriilor de artă contemporană decît cinematogra-
felor). 3. Stardust - film de la care ieși mai îndră-
gostit. O poveste care se menține ca tonalitate între
tenebrele unui E.A. Poe și ironiile unui O. Wilde.
Improbatur
1.	Severance - un film fără noimă, pe seama
căruia nici măcar nu te poți distra; te poți doar
enerva că nu ai ales să faci altceva cu cele nouăzeci
de minute aferente. 2. The Fountain - o zeamă
new-age în care Darren Aronofsky își ostoiește pu-
ternica iubire, un film inspirat parcă din diabetica
piesă Ți-am dat un inel a formației Holograf.
3.	Ticăloșii - pentru că realizatorii filmului se
comportă precum personajele prezente în film:
halesc aiurea bani publici.	■
34
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
54. Milestone
Marius Șopterean
ntr-o zi a unui aprilie înflorit, anul 1916, pe
strada Arborilor, la numărul 9, este mare
agitație. Impunătoarea casă a respectabilei familii
Milstein, una dintre cele mai cunoscute și avute
familii din orașul Chișinău, fierbea - în ciuda liniștii
ce domnise până atunci în acel mic paradis uitat
parcă de timp. Tânărul și unicul fiu, Lev Milstein,
urma să fie înrolat în armata țaristă. Tatăl, Igor
Milstein, un comerciant de stofe și blănuri, dorea
pentru Lev altceva. Tânărul era prea slab și prea
puțintel la făptură pentru a face față unui război.
Pasionat de literatură și fotografie Lev întruchipa de
departe fizionomia intelectualului și a pacifistului
convins. Încă din primii ani ai adolescenței văzuse
toate filmele europene și rusești care apăruseră la
Chișinău, Moscova sau Sankt Petersburg. Văzuse
producțiile timpurii ale lui Leon Gaumont, primele
imagini ale lui Lev Tolstoi -filmate în 1908 de
operatorii de la Pathe și Edison - și ale reședinței
sale de la lasnaia Poliana, se încântase în fața
primelor episoade ale lui Fantomas și vizionase
entuziasmat primul film rusesc, Stenka Razin
realizat de V. Romanchkov, a cărui premieră a avut
loc la Sankt Petersburg în data de 15 septembrie
1908. Râse mai apoi cu poftă la filmele unui Max
Linder, Charlie Chaplin sau ale francezului Victorin
Jasset. Tatăl știa că fiul său, odată plecat pe front,
nu se va mai întoarce. Nu avea cum să reziste într-
un război al Rusiei contra Rusiei. Profitând de
relațiile pe care le avea sosește la Constanța pe
ascuns și-l îmbarcă pe Lev pe un vapor comercial
care transporta cherestea la Constantinopol. Acolo
este preluat de unchiul său, frate de-al mamei și, în
vâltoarea evenimentelor Primului Război Mondial,
reușesc, după aproape două luni de călătorie, să
ajungă pe coastele Americii. Aici tânărul Lev trebuie
să aștepte în celebra insulă Ellis pentru a intra în
State. Dar, surpriză! America este și ea în război.
Tinerilor abia ajunși pe tărâm american li se
promite cetățenia americană cu o condiție: să se
înroleze de urgență în armata Statelor Unite. Fără
știrea unchiului său și, mai ales, a părinților, Lev,
beneficiind de experiența fotografică de acasă,
semnează înrolarea în armată în funcția de operator
cinematografic. Este trimis imediat în Franța unde
participă activ filmând dar și luptând cu arma în
mână în celebra regiune de la Verdun1. Faptele sale
îl vor umple de glorie dar și de o formidabilă
repulsie față de tot ce înseamnă război, stare pe
care o va exprima grăitor în multe din filmele sale.
Prin urmare, Lev Milstein se întoarce în
America unde producătorii de la Hollywood,
beneficiind de aura de erou de război a acestuia,
încearcă să-l propulseze în lumea filmului, mai întâi
ca monteur apoi ca secund în diferite echipe de
filmare. La finele anului 1919 primește cetățenia
americană și va purta de acum înainte numele de
Lewis Milestone. Cel dintâi care îl remarcă pe
tânărul basarabean este regizorul și producătorul
Howard Hughes care, profitând de vasta experiență
de război a acestuia, îi încredințează proiectul
filmului Two Arabian Knights - o comedie de
război care va avea un mare succes de casă și de
critică. În anul 1929 va obține pentru acest film
premiul pentru cel mai bun regizor de comedie,
alături de William Wellman (Epopeea aerului) și
Frank Borzage (Al °aptelea cer).2
În urma succesului repurtat marele magnat de
la Hollywood Carl Laemmle3 îi propune lui
Milestone scenariul-adaptare a romanului lui Erich
Maria Remarque All quiet of the western front.4
Romanul se bucurase în acel prim an de la lansare
(1929) de un extraordinar succes fiind tradus
imediat în 25 de limbi străine într-un tiraj, în
primele 18 luni de la apariție, de aproape trei
milioane de exemplare. Laemmle intuia că Paul
Băumer, eroul romanului și al filmului, este un fel
de alter ego a lui Milestone, experiența regizorului
suprapunându-se aproape perfect peste tragica
experiență a personajului principal din romanul lui
Remarque.5
Acest film pacifist clasic - probabil cel mai
adevărat film de război din istoria cinematografiei
universale - denunță militarismul, naționalismul
fanatic și absurdul războiului. Prima secvență este
cea în care profesorul Kantorek abandonează lecția
de latină pentru a convinge tinerii elevi să se
înroleze în armata germană. În timpul pateticului
discurs ochii acestuia, mimica, gesturile par să
convingă tânăra audiență. Curând tinerii vor pleca
la război iar întreg filmul prezintă experiența
acestora văzută prin ochii lui Paul Băumer. Există în
acest film o impecabilă tehnică de filmare pusă în
slujba realizării mai ales a secvențelor de masă.
Admirator declarat al lui Ince și Griffith dar și al
francezului Abel Gance, germanului Murnau și
rusului Eisenstein, Milestone, în anii premergători
realizării acestui film, a studiat la masa de montaj
operele celor pomeniți reușind să descopere, să-și
formeze nu numai propria sa poetică
cinematografică dar și înțelegând că fără o tehnică
superioară de filmare lucrurile dorite de el sunt
imposibil de realizat. Înaintea lui Wyler, Milestone
realizează mișcări de aparat, planuri secvență care
leagă planul doi de planul unu al mizanscenei la un
nivel aproape de neimaginat în acei ani. Prima
secvență a filmului începe cu un plan general care
surprinde festivitatea plecării pe front a trupelor
germane întâmpinate cu mult fast și entuziasm de
populația orașului. Unghiul de filmare, străzile din
oraș prin care convoiul militar curge amintesc de
perfecta geometrie a unor secvențe din Crucișătorul
Potemkin. Camera urmărește această formidabilă
înaintare a trupelor pentru ca într-un final să se
retragă printr-o fereastră în clasa în care Kantorek
îndeamnă tinerii să plece la război. Dincolo de
această adevărată bucurie vizuală de o unică
amploare imagistică, descoperim în film un simț al
realității care șochează. Fiecare detaliu - decor,
costum, machiaj, recuzită - este atât de fidel redat
încât întreg filmul pare o reconstituire, pare a fi
ceea ce numim astăzi docu-dramă. Văzând fiecare
secvență din film - în comparație cu producțiile de
război, artificial înpinse spre un facil spectaculos,
realizate în cinematografiile contemporane -
senzația este de participare efectivă la realitatea pe
care Milestone o așază în fața privirii noastre.6
Există o secvență celebră, des copiată în alte filme
de război. Regimentul primește ordin să atace.
Soldații ies din tranșee și încep să alerge către zona
în care se ascunde inamicul. Dar imediat începe un
bombardament devastator care pune la pământ
asediul german. Camera vede acest asalt printr-o
mișcare de travelling dreapta-stânga care durează
aproape două minute, aparatul de filmat dând
senzația de participare efectivă la aceste fapte de
război. Fidelitatea reconstituirii luptei de pe front
amintește izbitor de imaginile de arhivă ale acelor
nimicitoare zece luni de la Verdun. Doar că la
Milestone alegerea mișcării camerei în locul
statismului creează o realitate extraordinar de
Lew Ayres în rolul lui Paul Băumer
percutantă. Și tragică în același timp.
Dar Milestone nu este doar un regizor al
scenelor de amploare. El știe să creeze atmosferă,
tensiune și, mai ales, poezie. În roman Paul Băumer
moare din pricina unor gaze otrăvitoare. La
Milestone tânărul, nematurizat până la capăt, vede
în fața lui un fluture. Este liniște și, pe moment,
armele par că au amuțit. Se ridică din tranșeu și
întinde mâna după acesta. Este soare iar lumina
pare să fie o certă promisiune că în acea zi nu se
va întâmpla nimic rău. Vedem mâna lui Băumer în
apropierea fluturelui. Apoi se aude un foc de armă.
Glonțul nimerește în plin. Dar noi nu vedem decât
mâna tânărului într-un ultim moment de crispare.
Apoi aceasta înțepenește. Acest detaliu simplu - în
comparație cu structura aglomerată a primelor
secvențe și, de fapt, a întregului film - este ultimul
cadru al filmului. La momentul premierei finalul a
șocat dar a și entuziasmat deopotrivă public,
producători și critici. Câteva săptămâni mai târziu
Milestone primește Oscarul pentru cel mai bun
film american realizat în anul 1930. All Quiet of
the Western Front este considerat astăzi cel mai
realist și percutant film de război realizat vreodată.
Fapt care a aruncat această peliculă în elita filmelor
cinematografiei universale.
1	Chiar dacă marea înfruntare de la Verdun s-a încheiat în
decembrie 1916 (luptele începând în februarie același an),
înregistrându-se un milion de victime de partea armatei germane
dar și franceze, lupte sporadice dar încleștate, cu multe victime,
au avut loc practic până în momentul Păcii de la Versailles din
1919.
2	Acest eveniment are loc la data de 16 mai 1929, zi în care
profesioniștii cinematografului american vor recompensa pentru
prima dată cele mai importante realizări ale anilor 1927, 1928 și
1929. Statueta primită ca semn al distincției, concepută de
sculptorul Cedric Gibbons, va purta, începând din anul 1931,
numele de Oscar (sursa: Cronique du cinema, France Loisirs,
1992, Paris).
3	Carl Laemmle este unul dintre pionierii cinematografiei
americane, el fiind întemeietorul companiei cinematografice
Independent Motion Picture Company of America în 1901 și,
mai ales, al companiei Universal în 1912.
4	Romanul descrie experiența personală pe care Erich Maria
Remarque a avut-o pe frontul german în cei doi ani cât a fost
înrolat. Traducerea exactă în angleză a titlului, apărut în ianuarie
1929, este Nothing New in the West (Im Westen nichts
Neues).
5	Remarque avea 20 de ani când a fost înrolat, eroul
romanului său 19, iar Milestone 21 - vârsta actorului Lew Ayres,
cel care l-a întruchipat perfect pe Paul Băumer.
6	Apropo de privire. În momentul în care tinerii soldați,
foștii elevi de mai ieri, se îndreaptă spre linia frontului întorc
rând pe rând privirile. Par a privi la ceva rămas în urmă ca semn
de bun rămas, de lasciate cgnii speranza... Ceea ce șochează este
că, la o cercetare mai atentă, acești încă copii par a privi în
obiectivul camerei de filmat. Adică par a se uita la noi; ca semn
al unei posibile dramatice atenționări. Nu putem să nu ne
aducem aminte de aceeași privire aruncată înapoi de soldatul
necunoscut din filmul lui Liviu Ciulei, Pădurea spânzuratilor,
ecranizarea după Liviu Rebreanu realizată în anul 1965.
■
TRIBUNA • NR. 129 • 16-31 ianuarie 2008
35
Black
Pantone 253 U
Black PANTONE albastru albastru 266U
info
CONCURS NAȚIONAL DE POEZIE	2
editorial
Francisc Laszlo
În mașina fiului meu
O călătorie imaginară cu președintele Academiei Române 3
cărți în actualitate
Octavian Soviany
Fantasmele lui Dan Coman	4
Ștefan Manasia
Cartografii din imaginarul lagunei	4
Viorica Răduță
Gânduri întârziate la Miezul lucrurilor	5
Grațian Cormoș
Ascensiunea (ne)obiectivă a universitarilor români	6
cartea străină
Mihaela Mudure
Nega Mezlekia: între Canada și Africa	7
ordinea din zi
Ion Pop
"Memoria este un act etic"...	8
telecarnet
Gheorghe Grigurcu
Est modus in rebus	9
atitudini
Scrisoare deschisă	9
imprimatur
Ovidiu Pecican
Poze și atitudini scriitoricești	10
sare-n ochi
Laszlo Alexandru
Sfîntă tinerețe legionară (I)	11
proza
Teodora Gălătean
Azilul ’	13
reverberații
Radu Stegăroiu
Materia pe care sunt clădite visele	15
meridian
Alexandru Vlad traduce din poeții Irlandei de Nord 17
Adi Dohotaru
Moștenirile mișcărilor contestatare din SUA anilor '60	18
dezbateri & idei
George Jiglău
România, la un an de la aderare. Pierduți prin Europa 19
remarci filosofice
Jean-Loup dAutrecourt
Protestele sociale și greva gândirii	20
religie
teologia socială
Radu Preda
Miza dialogului inter-cultural	22
intermezzo clujean
Petru Poantă
Remember: T.D. Savu	22
rezonanțe
Marius Jucan	Timpul unei restituiri	23
accent
Carmen-Florentina Olteanu
O istorie locală a evreilor din Brașov	24
Sorin Nemeti
La piu pura tradizione...	25
flash-meridian
Ing. Licu Stavri
Românii, seduși de proza franceză	26
de la lume adunate
Monica Gheț
Anul șobolanului	27
rânduri de ocazie
Radu Țuculescu
Pavel, poetul ploilor de altădată...	27
anestezii de larg consum
Mihai Dragolea
Nod de cale ferată cu călugăr și televizor	28
zapp-media
Adrian Țion	Deszăpezirea acum!	28
ferestre
Horia Bădescu	Arheologia cuvintelor	29
remember
Tudor lonescu	Un cvartal ascuns	29
teatru
Adrian Țion	Efulgurații scenice în Interferențe 30
muzica
Virgil Mihaiu
Muzică românească la Lisabona	31
de vorbă cu baritonul Marian Pop
"Muzica nu poate fi plătită cu bani"	32
film
Ioan-Pavel Azap	Quo vadis, Hannibal?	33
Lucian Maier	Pistolarul, ursul și fata	33
colaționări
Alexandru Jurcan
Duras și Resnais la Hiroshima	34
Lucian Maier	Anul cinematografic 2007	34
1001 de filme °i nopți
Marius Șopterean	54. ’Milestone	35
plastica
Zidiri în lemn	36
plastica
Zidiri în lemn
„Iosif Stegaru este, nu încape îndoială, un
poet al reveriilor materiei, stimulate prin
mângâierea îndelungă a adâncurilor în care
lemnul și piatra, dar și metalul, își relevă
misterul. Stegaru reușește să vadă lumea precum
o vedeau autorii anonimi ai capodoperelor
preistorice, creându-și, totodată, propriul univers
artistic. [...] Marele merit al lui Iosif Stegaru
constă în faptul că știe unde să caute adevăratul
„izvor” al formelor pe care se simte în stare să le
recreeze. Artistul nu reproduce după model,
materia în care lucrează îi sugerează dintru
început subiectul, într-o calmă solidaritate
structurală. Ceea ce ajunge la noi spre a fi
contemplat este rezultatul acestei formidabile
comuniuni între natură și artist. [...] Lucrările lui
Iosif Stegaru compun o lume fastuoasă și
fantasmală celebrând ideea, reevaluând smerenia
ca emoție și reverența la natură în gestul suprem
și heraldic al creației. De o virilitate artistică
exemplară prin transferul de stări și semantic,
amplu infuzat cu delicate irizații ale sfielii, Iosif
Stegaru își întemeiază opera artistică - dantelărie
imaginativă de mare rafinament - pe generoasa
recuperare a resturilor mirifice, pe care natura, în
freamătul ei peren, le lasă la îndemâna doar
acelora care le pot contempla sufletul.
Metamorfoze ale firimiturilor, lucrările sculpturale
ale lui Iosif Stegaru sunt revelații ale miezului
misterios al lumii lutnice. Îndemnul pentru a
pătrunde în intimitatea lucrărilor lui Iosif Stegaru
este asemenea celui cuprins în aforismul
brâncușian: ’Nu căutați formule obscure sau
mistere. Eu vă dau bucuria curată. Priviți
sculpturile până ce le veți vedea. Cei care sunt
mai aproape de Dumnezeu le-au văzut.’”
(Dumitru Cerna)
„Iosif Stegaru nutrește o convingere profundă
că arta trebuie să înfățișeze misterul vieții; ea nu
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 12 lei - trimestru, 24 lei - semestru, 48 lei - un an Cu expediere la domiciliu: 21 lei -
trimestru, 42 lei - semestru, 84 lei - un an. Persoanele interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției
(Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr.
R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
este un fenomen didactic, elitist sau conjunctural,
ci unul de admirație în fața naturii. Artistul pare
atras de formă, de mijloacele plastice ale
sculpturii, dovedind un potențial de sensibilitate
nebănuită. Fireștile momente de nesiguranță în
depășirea pragului de modelare strictă și corectă a
trăsăturilor majore ce definesc caracterul unui
portret, sunt o confirmare a dorinței lui de a
pătrunde în partea nevăzută a sufletului.”
(Dana Deac)
„Pentru mine, dialogul cu lemnul este de fapt
o retrăire a timpului copilăriei mele. Toate
lucrările mele apar dintr-o împletire de trăiri: una
sentimentală și cealaltă rațională. Nu eu am ales
sculptura, ci ea m-a ales pe mine. Parafrazându-l
pe poetul Marin Sorescu: cred că m-am
îmbolnăvit de sculptură din ziua în care m-am
născut. Fiecare ființă umană are un dat al ei, un
destin al ei și numai al ei. Universul întreg stă în
fața noastră, iar în adâncul nostru există acea
forță creatoare care tinde să plăsmuiască ceea ce
este necesar, imperios necesar să fie plăsmuit și
care nu ne dă pace și liniște până ce într-un fel
sau altul n-am ajuns să-l înfăptuim. Datul meu
este o temerară aventură tridimensională în lemn,
mai exact în RĂDĂCINILE lemnului. Spun o
aventură deoarece EL, lemnul, ELE, rădăcinile
există într-o asociere spontană, într-o diversitate
de forme materiale în natura înconjurătoare, ele
Iosif Stegaru	Cuplu
trebuie doar a fi descoperite, a fi „văzute” și
eliberate din forma veche, perisabilă și înzestrate
cu o viață autonomă. [...] M-a preocupat în ultima
perioadă ideea de a înnobila acest material,
LEMNUL. Am început prin a folosi o patină
policromă și terminând cu a utiliza combinația de
lemn-metal, de la inox la alamă, cupru, aluminiu,
fier. [...] În fiecare lucrare dăltuită în lemn, eu mi-
am pus o picătură de suflet, ca într-o sinceră și
adevărată ZIDIRE.” (Iosif Stegaru)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black PANTONE albastru albastru 266U