Black Pantone violet
TRIBUNA
127
Județul Cluj
1,5 lei
Revista de cultura • serie noua • anul VI • 16-31 decembrie 2007
Investigații masonice transilvane
Însemn al Trezorierului Lojii din Bra°ov, sec. XVIII
Virgil Stanciu
Unde ne sunt
shakespeareologii?
Vitalie Ciobanu
Despre
libertatea presei
în Basarabia
Supliment Tribuna
Claviaturi
Black	Pantone violet
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
fLA	Radio România Cultural	K
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
101.0 FM
info
Cluj-Kolozsvar-Klausenburg
Album istoric
Lucrare de colecție oferită de editura Tribuna
Toamna aceasta la editura Tribuna a apărut
Cluj - Kolozsvar - Klausenburg. Album
JL. istoric, un proiect realizat cu sprijinul
Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca. Album-
ul este însoțit de pertinente studii de arheologie
(Virginia Rădeanu), de istorie (Tudor Sălăgean),
de arhitectură (Mihaela Sanda Salontai) și de
cultură (Ovidiu Pecican) dedicate așezării de pe
Someșul Mic. Studiile sînt traduse în limbile
maghiară, germană și engleză.
Bogat ilustrat, Cluj - Kolozsvar - Klausenburg.
Album istoric cuprinde un amplu capitol de
fotografii în sepia dedicate Clujului vechi, puse cu
amabilitate la dispoziția editurii de către
Biblioteca Județeană „Octavian Goga”. Fotografii
din Clujul contemporan au fost realizate de
artiștii Szabo Tamas, Ioana și Ștefan Socaciu.
„Arhitectura civilă din faza gotică este
reprezentată de casele din piatră ale patriciatului,
alcătuit din meșteșugari și comercianți. Casele
erau construite cu subsol și parter, mai rar cu
etaj, și erau acoperite cu șiță. Patrimoniul
construit în această perioadă este alcătuit dintr-un
număr restrâns de structuri gotice păstrate, în
majoritatea cazurilor acestea fiind integrate în
imobile transformate mai târziu. Printre exemple
se numără casa din str. Matei Corvin, nr. 6
(Academia de Arte Vizuale), un fost han databil
înainte de 1440, care prin tradiție este considerat
locul de naștere al regelui Matia Corvinul.”
(Mihaela Sanda Salontai)
„Opera Română din Cluj, înființată la 19
septembrie 1919, este cea mai veche instituție
lirico-dramatică din România. Sub conducerea
unor personalități artistice de marcă, tenorul
Constantin Pavel, dirijorul italian Egisto Tango,
compozitorul Tiberiu Brediceanu, baritonul
Dimitrie Popovici-Bayreuth, ea a depășit, în
decurs de numai cîteva luni, dificultățile legate de
alcătuirea efectivă a unui ansamblu de operă. De-
Concurs de creație literară
Casa de Cultură "Mihai Eminescu" din Oravița - cu sprijinul Consiliului Județean Caraș-Severin, al
Primăriei și Consiliului Local al orașului Oravița - organizează, în perioada 15-16 ianuarie 2008, Zilele
"Eminescu la Oravița", ediția a XVIII-a. Manifestarea cuprinde și Concursul Național de Creație
Literară, organizat pe trei secțiuni: poezie, proză și eseu/critică (5-7 poezii, până la 10 pagini de proză
și eseu-critică). Lucrările vor purta un motto, iar într-un alt plic închis, semnat cu același motto, vor fi
trecute datele personale: anul nașterii, profesia, domiciliul și, după caz, nr. de telefon. Lucrările pot fi
trimise până la sfârșitul anului 2007, pe adresa: Casa de Cultură "Mihai Eminescu", str. 1 Decembrie
1918 nr. 5, loc. Oravița jud. Caraș-Severin, cu mențiunea "pentru concurs". Vârsta de participare - până
la 35 de ani. Informații suplimentare la telefon: 0255-571248 sau 0742-952617.
Lucrările pot fi trimise până la finele lunii decembrie 2007
CLUJ
KOLOZSVAR
KLAUSENBURG
album istoric
a lungul celor aproape nouă decenii trecute de la
înființare, pe scena operei clujene s-au perindat
artiști de marcă precum Lia Hubik, privighetoarea
Ardealului, și Ioan Piso.” (Ovidiu Pecican)
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Alegerile europene, un eșec al
clasei politice
George Jiglău
Alegerile europarlamentare de pe 25
noiembrie din România au confirmat
atmosfera de apatie existentă în această
parte a Europei față de chestiunile de interes
european. Deși ne situăm pe locul doi între țările
central europene, după Ungaria, la capitolul
prezență la vot, cu aproape 30%, România nu se
poate prezenta cu fruntea sus în fața Europei
după aceste alegeri. În continuare, voi argumenta
că scrutinul care tocmai a trecut a slăbit și mai
mult poziția României în Uniunea Europeană și
că responsabilitatea principală pentru acest fapt
este clasa politică și nu electoratul și mentalitățile
sale.
Parlamentul European, neînțe-
les de români
Parlamentul European are o influență din ce în
ce mai mare asupra vieții de zi cu zi a românilor,
chiar dacă acest lucru nu este perceput la nivelul
populației. Să ne gândim de exemplu la fondurile
pentru agricultori, alocate prin intermediul
Parlamentului European pentru fiecare stat mem-
bru. Un alt exemplu care demonstrează modul în
care deciziile luate la nivel european influențează
ceea ce se întâmplă la nivel național este recenta
decizie privind reducerea tarifelor la telefonia prin
roaming. Chiar mai important pentru noi, aș
aminti hotărârea luată în plenul Parlamentului
European referitor la decretul Guvernului italian
prin care românii erau amenințați cu expulzări pe
criterii mai degrabă arbitrare. Parlamentul
European a cerut Italiei să nu încalce dreptul la
liberă circulație a oricărui cetățean european și să
nu facă judecăți colective pe baza naționalității
sau a etniei. Apelul Parlamentului European este
mult mai eficient decât orice intervenție a
Guvernului de la București pe lângă omologii ital-
ieni, dovadă că valul de expulzări de români din
Italia s-a domolit brusc după apelul venit de la
Strasbourg.
Nivelul scăzut de informare pe teme europene
de la nivelul societății românești nu mai este de
mult un element de noutate. Deși euro-optimis-
mul românilor s-a redus drastic, după ce atingea
80% din jurul anului 2000, asta nu înseamnă că
gradul de informare a crescut, ci doar că românii
au căpătat o percepție mai realistă asupra Uniunii
Europene. Mai exact, au realizat că aderarea nu
va face să curgă râuri de lapte și miere printr-o
Românie ai cărei cetățeni stau liniștit acasă și
culeg roadele muncii altora. Deși această idee
poate părea nerealistă prin idealismul ei, princi-
palul rol în „educarea” românilor cu privire la
temele europene ar trebui să revină partidelor
politice și abia apoi presei sau sistemului edu-
cațional. Partidelor le revine sarcina de a-și infor-
ma în primul rând membrii și simpatizanții. În
loc să se concentreze pe o campanie de informare
a românilor, pe lângă sloganele inerente, partidele
din România nu au făcut decât să se folosească
de primele alegeri europarlamentare din istoria
României pentru a amplifica disputele dâm-
bovițene dintre partidele și persoanele de pe scena
politică. Disputele dintre președinte și premier au
continuat, gafele ministrului de Externe au contin-
uat nestânjenit, fiind speculate la maxim de adver-
sarii politici, războiul fratricid dintre cele două
partide liberale s-a întețit, în timp ce ideile cu
rezonanță europeană au răzbit rar și timid în
prim-planul campaniei. Din toate părțile a plouat
cu afirmații injurioase. În acest peisaj, modul în
care Parlamentul European influențează viața
românilor a rămas aproape complet neexplicat.
Lipsa de interes are surse °i
în Europa
În aceste condiții, argumentele unor lideri de
partid, care au pus prezența redusă la vot pe
seama dezinteresului românilor și a lipsei lor de
conștiință civică, se justifică doar în foarte mică
măsură. Ultimele scrutinuri din România,
începând de la alegerile 2000, pot fi interpretate
cel mai bine ca un vot de blam la adresa clasei
politice, iar acest lucru este îngrijorător pentru o
democrație. Este normal să existe o parte pasivă a
populației, dezinteresată de politică, dar nu este
normal ca și o bună parte a populației care
dorește să se implice să boicoteze alegerile din
cauza certurilor interminabile și fără rost dintre
partide și liderii lor. În ochii Uniunii Europene,
alegerile de duminică par că nu au avut miză
pentru români.
Trebuie remarcat faptul că și anumiți lideri
politici europeni au contribuit la această atmos-
feră „ne-europeană” creată în jurul alegerilor din
România. L-aș aminti aici pe vicepreședintele
Partidului Popular European (PPE), spaniolul
Antonio Lopez Isturiz, care a fost prezent la Cluj
la lansarea candidaților PD pentru euroalegeri și
care a avut un discurs care părea apropae copiat
din cel al liderilor PD. Isturiz nu a făcut decât să
atace PNL, să prezinte meritele democraților la
integrarea României în Uniunea Europeană și să
încurajeze populația să voteze cu PD. Într-o anu-
mită măsură, această atitudine poate fi justificată,
ținând cont că liderul PPE se afla la un miting
electoral, însă nu trebuie trecut cu vederea faptul
că o astfel de atitudine venită de la nivelul elitei
politice europene nu poate contribui în niciun fel
la mobilizarea electoratului la vot și nici la o mai
bună înțelegere a problematicii europene la
nivelul acestuia.
Maghiarii °i-au urmărit
interesele
Singurul segment electoral care a părut să își
cunoască mai bine interesele a fost reprezentat de
minoritatea maghiară. Pe fondul unei prezențe
scăzute la vot a românilor, mobilizarea mai bună
a maghiarilor a făcut ca și UDMR și independen-
tul Tokes Laszlo să intre în Parlamentul European.
Astfel, maghiarii au devenit marii câștigători ai
alegerilor europarlamentare din România, după ce
dezbinarea de la nivel politic îi făcuse pe mulți să
afirme că vor rămâne fără reprezentare la nivel
european și că UDMR nu va reuși să treacă prag-
ul electoral de 5% pentru prima dată. Totuși,
alegerile au demonstrat că maghiarii au simțit în
cea mai mare măsură că Parlamentul European îi
poate ajuta să își rezolve problemele legate de
existența lor ca minoritate. De altfel, în legisla-
tivul Uniunii au existat de-a lungul timpului po-
ziții dintre cele mai radicale în favoarea drep-
turilor minorității maghiare, multe dintre ele
venind de la europarlamentarii FIDESZ, din
Ungaria, și de la PPE. Paradoxal, deși au concurat
ca adversari în alegeri, europarlamentarii UDMR
și Tokes vor fi afiliați împreună la grupul PPE.
Este de așteptat ca vocea maghiarilor în
Parlamentul European să devină astfel și mai pu-
ternică, ținând cont că, pe lângă Tokes, care are
un discurs pro-autonomie pronunțat, și europarla-
mentarii UDMR Frunda Gyorgy și Sogor Csaba
sunt cunoscuți pentru inițativele lor în favoarea
autonomiei maghiarilor. Frunda a redactat, ca
lider al delegației României la Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei, o directivă
privind conceptul de națiune pe baze etnice și nu
pe baza cetățeniei, în timp ce Sogor a fost unul
dintre parlamentarii UDMR care a promovat activ
în Parlamentul României proiectul de lege privind
autonomia Ținutului Secuiesc. Maghiarii vor bene-
ficia astfel de pe urma faptului că UDMR și
Tokes au știut să explice comunității importanța
reprezentării în Parlamentul European, dincolo de
atacurile reciproce din timpul campaniei elec-
torale.
Românii au avut șansa să demonstreze la aces-
te alegeri că își respectă statutul de cetățeni
europeni, obținut cu greu și mai degrabă din
bunăvoința europenilor decât din cauza propriilor
merite. Era de așteptat că nu vom avea o
prezență scăzută la urne, ținând cont de scăderea
masivă a interesului cetățenilor pentru alegeri,
locale sau generale, dar și de gradul scăzut de
informare al electoratului cu privire la Parlamentul
European sau la instituțiile europene în ansamblu.
Cu toate acestea, românilor nu li s-a explicat
îndeajuns faptul că votul lor reprezintă o formă
de respect față de Uniunea Europeană și o moda-
litate de a ajuta România să iasă din corzile
clauzelor de salvgardare, cu care este amenințată
încă de la aderarea de la începutul acestui an. Din
cauza conflictelor dintre partide și liderii lor,
primele alegeri europarlamentare din România pot
fi considerate un eșec.
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
3
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cartea
Moralismul în
postmodernitate:
o problemă „licențioasă”
Valentin Derevlean
Alex Tocilescu
Eu et al.
Iași, Editura Polirom, 2007
n anul 2005, când debuta la Polirom Alex
Tocilescu (Colecția Biblioteca de duminică),
disputele mai mult sau mai puțin literare privind
așa-numita „generație 2000” erau pe sfârșite,
consumându-se ultimele riposte moralist-
conservatoare împotriva sus-numitei „degenerații”.
Într-un astfel de peisaj, mai degrabă războinic decât
entuziast, mai mult mediatic și mai puțin susținut
teoretic (încă există o lipsă acută a unor manifeste
care să reclame dreptul la existență a acestei
generații), cartea lui Alex Tocilescu apărea într-o
colecție mai „ascunsă”, mai puțin periculoasă - cea
de duminică. Inevitabil, titlul colecției duce cu
gândul la destindere, repaos și invită, prin urmare,
la a trata cărțile cu o mai lejeră critică și cu rezerve
subînțelese. Acest fapt a dus și la o mediatizare
calmă a volumului Eu et al., un volum cu nimic
mai prejos decât congenerele douămiiste (chiar mai
bun decât altele), cu aceeași doză de inovație,
dezinhibiție și „gură spurcată” - mai precis, tot atât
de pasibil de a fi „licențios” pe cât fuseseră
romanele lui Ionuț Chiva, Ioana Baetică, Claudia
Golea sau Ioana Bradea.
Alex Tocilescu scrie proză scurtă, fără a-și
menaja personajele sau subiectele. De la stereotipuri
identitare și tabuuri românești până la crize nipone,
remușcări elvețiene ori întâlniri mai mult sau mai
puțin patriotice pe planuri americane, nimic nu
scapă îndosarierii autorului. Orice zvon, orice bârfă,
basm, banc sau știre senzațională sunt pasibile de a
fi ficționalizate, sunt suficiente pentru o scurtă
narațiune, scrisă lejer, fără perdea, ba chiar
îndrăzneț și deseori cu-n umor pe care-l resimți în
substrat, un umor acid, pișcător și deloc comod
cititorului. Pentru că Alex Tocilecu este un autor la
fel de incomod cu cititorii săi, cât și cu povestirile
sale. Nu e nici o diferență. Lumea e un subiect
perpetuu pentru ironist, pentru caricaturistul de
situație, portretistul de birou. Nu există o limită a
kitschului, a melodramaticului, romanțării,
licențiosului, precum nu există o limită a ironiei, a
sancționării în modul cel mai ipocrit și mai pervers
posibil. De la povestiri cu titlu prevestitor (suficient
de clar cât să țină pudibonzii afară) - Menuet cu
pulă sau Pula fermecată, până la scurte scenete cu
basme revizitate postmodern (o Scufița Roșie prinsă
în jonglerii interlope sau un urs ecologist, dornic să-
și salveze căminul: „cum îți permiți tu, bă
nenorocitule, să te piși pe copacul ăsta!? E pădurea
lu’ mă-ta, bă? M-ai văzut pe mine pișându-mă în
patul tău, fiți-ar dracii să-ți fie de nemernic!? Ă?
Aud?”), povestiri monolog despre violatori filosofi,
criminali prinși în absurdul realității alternative sau
veceuri japoneze, ultraperformante, care se sinucid
din onoare, cartea lui Alex Tocilescu își plimbă și
uimește cititorul fără drept de apel. Folosind drept
background orice spațiu convenabil, creând situații
din două-trei gesturi sau fraze - unele de-a dreptul
dezarmante prin nonșalanță și umor: „BUM! făcuse
avionul, rupându-se în două bucăți: cea din față și
cea din spate. Eu eram în a doua.”, povestirile din
Eu et al. își revendică în deplinătate un precursor al
absurdului și al autoironiei precum Slawomir
Mrozek. În fond, Alex Tocilescu nu e decât un
continuator al acestei filiere, doar ceva mai libertin
și mai prins în jocurile social-politice. Mai mult
decât narator, moralist. Și aici e cheia întregii cărți.
În ciuda unor secvențe puternic licențioase, a
limbajului plin de înjurături, dezlânat și fără perdea,
Tocilescu e un pudibond, un scriitor conservator
care-și acoperă intenționalitatea mesajului prin
forma excesivă: moralismul lui Slavici din Moara cu
noroc își găsește perechea în naratorul din spatele
povestirilor In Heaven (Evetything is Fine) și
Evanghelia după Marinescu. Critica cinică și
necruțătoare pe care o manevrează Capek (cel din
Fabrica de absolut) seamănă cu ironia cenușie,
mușcătoare din povestirea despre Policolor - fabrica
de sticlă („comuniștii au hotărât că griul este cea
mai bună culoare pentru scopurile lor; oamenii care
trăiesc înconjurați de gri sunt docili, proști, adică
prostiți, lipsiți de orice impuls al schimbării sau
sentiment al dreptății și fair-play-ului” ). Nu
imaginea șocantă, nu limbajul „realității din stradă”
e ținta povestirilor lui Tocilescu. Raiul românesc,
locuit doar de 5 indivizi: Ștefan cel Mare, Mihai
Ianuș nu mai dansează!
Octavian Soviany
Marius lanuș
Ștrumfii afară din fabrică!
București, Cartea Românească,2007
C
u Ștrumfii afară din fabrică!, poezia lui
Marius Ianuș trece de la "discursul mânios”
' din Manifest anarhist către o lirică mai
interiorizată, cu mai puține gesturi de frondă
spectaculoase, consemnând, ca într-o fișă de
observație clinică, mortificarea progresivă a fibrelor
sufletești. Tonul e dezabuzat, marcat de o teribilă
oboseală, iar resemnarea ia locul revoltelor de
odinioară: ” O să fiu un alcoolic părăginit/ pe un
balcon din Bucureștii Noi/ care nu mai vrea să vadă
pe nimeni/ care nu mai vrea să știe nimic//Un
alcoolic părăginit, un ghem de tăcere,/un om fără
bani și speranțe” ( Cântec elementar 2). Poetul se
simte acum solidar cu oamenii singuri, cu destinele
fără noimă, cu existențele deraiate: ”dacă vedeți un
om singur/ să-i dați să bea, deși/ e deja beat./dacă
vedeți un om singur să-l/ duceți la cinematograf/deși
e deja acolo și,/cum spuneam,/urmărește un film
mut dereglat/în care sunt el și viața lui fără
noimă.//și eu am fost un om singur pe stradă/ și
dumitru crudu a fost singur-singur/ ca un gândac pe
o felie de pâine/ (și întunericul arunca în jurul
lui/limbi de foc și foi polițiste/ ca o imensă floare
carnivoră)” (Războiul oamenilor singuri). Privirea
pare să fi dobândit o extrem de acută percepție a
golului, pe care îl descoperă răspândindu-se
pretutindeni, astfel încât viziunile lui Ianuș sunt
marcate, în aceste poeme, de prezența "albului
vampiric”, care, ca și violetul bacovian, e
echivalentul cromatic al morții: "M-am dus cu
Viteazul, Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân și Ecaterina
Teodoroiu, restul populației făcând cerere de
mutație la sectorul roman, imaginea tradițională a
Dochiei uimită de România în flăcări și grănicerii
unguri asistând la același incendiu național ascund
în spate mecanismul reciclării tuturor orgoliilor și
miturilor identitare pentru a fi trecute printr-o
mașinărie ingenioasă în care materialul ideologic
este detabuizat, este dezbrăcat până la nuditatea
originară. De aici rezultă absurdul atâtor situații,
jena scenelor patriotic-naționaliste, pudibonderia în
fața cotidianului casnic cu metehnele sale.
Elegant, insinuând de la începutul micilor
narațiuni intenționalitatea criticii subtextuale („dacă
cei doi astronauți americani și cosmonautul rus care
se aflau pe stația spațială ISS s-ar fi uitat pe
fereastră, ar fi văzut poate uluitoarea întâmplare pe
care o voi povesti. Dar cei trei bărbați stăteau la
masă jucând cărți” sau „avea 54 de ani, o casă, un
televizor, părul gri, unsuros, obrajii supți și nerași,
dinții galbeni, semăna cu Robert de Niro, dar nu
știa asta.”), Alex Tocilescu își revendică dreptul de a
fi unul dintre cei mai acizi critici ai modernității
noastre (cu sau fără particula „post”). și, în același
timp, unul dintre prozatorii cu adevărat talentați ai
generației de după apocalipticul 2000. Cei care se
cramponează în forma excentrică (tehnici narative
simpliste, limbaj excesiv, uneori licențios, deseori
de-un minimalism obsedant) ratează din plin
întâlnirea cu scriitorul. Ceilalți au șansa unei
postmodernități pe care nici „bătrâniciosul”
Habermas nu a reușit să o livreze mai cinic
împachetată!
■
Zveruța la circ/ ea s-a bucurat, a râs, a
aplaudat,/mie tot circul ăla nu mi-a spus nimic -
/ eu mă uitam ca la o pânză albă.// M-am dus cu
Zveruța la teatrul de păpuși - / ea s-a bucurat, a râs,
a aplaudat.../eu n-am înțeles nimic din toată
comedia aia,/ea m-am uitat ca la o pânză albă.//
M-am dus cu Zveruța în parc, printre jucării/ ea le
vroia pe toate, țipa, aplauda/ eu nu vroiam nimic,
eu mă uitam/ ca la o pânză albă” (Cântec
elementar 1). Cu încă și mai mare acuitate este
resimțit golul interior; când e introspectivă, fixată
asupra propriilor mișcări sufletești, privirea poetului
devine anxioasă, căci se mișcă în vid, descoperă o
identitate incertă, alcătuită parcă din cioburi și din
crâmpeie: ”Ce-am făcut în 30 de ani?/ Cine sunt,
după 30 de ani de viață//(...)Am 30 de ani și mi-ar
fi plăcut/ să construiesc o șosea,/Sau casa
poporului, ca Pop./Sau să fiu un tehnician, un om
simplu,/o rotiță în angrenaj, care nu întreabă/ pe
nimeni nimic//(...) Cine e Marius Ianuș? Hainele
mele/înaintează spre mine. Eu înaintez către
ele./Am un copil minunat./O soție uluitoare. O
mamă/ care plânge, plânge întruna. Nu știu/ cine
sunt” (Cel bun, cel rău, cel urât). Erodată de
atotprezența golului, lumea capătă dimensiunile
unui balet iluzionist, iar reveriile erotice își vor lua
ca obiect femeia-imagine, femeia-afiș, decupată
parcă dintr-un videoclip publicitar: ”Am fi un cuplu
irezistibil - /tu - o covergirl, eu - un poet
sălbatic.//Dar acum suntem îngrozitor de departe -
/ și așa vom rămâne./Eu - un poet sălbatic din
lumea a treia,/tu - o covergirl, o imagine/într-un
carusel de zgomote, un fetiș/ pentru douăzeci de
milioane de onaniști” (Sherilyn Fenn). Această
4
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
mi°care de carusel, de la realitate la iluzia ei,
sfârșește prin a genera o stare de vertij ontologic,
accentuând până la paroxism con°tiința deficitului
de identitate; de aceea poetul va începe să
interogheze trecutul, căutând, în muzeul memoriei,
amprentele propriei sale personalități, iar viziunile
sale devin retrospective, încărcate de nostalgie:
”Când eram mic/îmi plăcea oriunde și
orice.../Camera bunicii era un palat/ Castanul din
față era un om magic// Ce-ați făcut din mine/ după
asta? (Versus - Versus M ). Trecutul se dovedește
însă doar un depozit de relicve prăfuite, "timpul
pierdut” este unul mort cu desăvârșire, iar actul
poetic, departe de a se defini ca o "artă a
reanimării”, nu face decât să constate distanța
incomensurabilă dintre "atunci” și "acum”: "Am
mers împovărat prin ploaie/ ca un om sărac
încurcat/într-o droaie de pungi/către cămine și
către/ tot ce a fost atunci./Și am văzut luminile
încețoșate/în care erau fetele. Și/ armele lor/și
băieții. Și banii./ Și Răul./(.) Am stat și mi-am ros
amintirea/ cu delicatețe./Cum își roade un om
sărac/sendvișul lui uriaș/făcut multă vreme uitat.”
(Road to Perdition 30). Boala care mistuiește
deopotrivă locurile și oamenii este o bătrânețe
precoce, sordidă și insidioasă, iar paradisurile
bahice de odinioară, trec sub regimul
metamorfozelor monstruoase, capătă culoarea
stridentă a kitsch-urilor, care subliniază încă și mai
pregnant stigmatele timpurii ale senectuții: "Într-o
zi o să intru în Argentin/ și o să găsesc un pub
înecat de lampadare//(.)Într-o zi o să-mi lipesc
nasul/ de geamurile năucitoare ale lui Argentin/ și o
să văd două studente extraterestre/ etalându-și
ștrampii ireal de lungi.//Într-o zi o să deschid
încet ușa lui Argentin/ ca un bătrân profesor
mucegăit/ cu mâna clănțănind bezmetică pe
clanță/cu lecția înnodată în gât/cu inima goală” (O
zi din viața mea pe pământ). Și, din acest moment,
poemele lui lanuș capătă modulații de baladă
villonescă, încep să invoce zăpezile de odinioară ale
fracturismului și chipurile prietenilor, peste care s-a
depus aceeași bătrânețe insidioasă și care au
dobândit aerul oglinzilor vii, în care poetul își
contemplă parcă propria-i silă și oboseală: "Blea
Adi, mi s-a spus c-o fâlfâi prin crâșme/cu toți ratații
pe care îi urai/(.) O s-o dai gata ca Ezra Pound
într-o cușcă/ țipând inepții ultraintelectuale/ sau ca
Haricleea Darclee într-o cameră de hotel/ imundă,
invadată de șoareci (Ștrumfii se întoarce). Odată cu
cartea ștrumflor, poezia lui Marius lanuș trece
astfel pe coordonate vizibil distincte de cele din
cărțile de până acum. Cu mai multă sau mai puțină
îndreptățire, autorul numește această formulă
"lirism elementar”; oricum detașarea de
paradigmele "fracturiste” (mai ales dacă vom
înțelege prin "fracturism” starea de perpetuă
contestație, de perpetuă sfidare a clișeelor sociale și
estetice) e evidentă. Rebeliunea a fost înlocuită
acum de oboseală și lehamite, dar, chiar și în
absența gesturilor de frondă spectaculoase, poetul
rămâne convingător. Nu împărtășesc, de aceea,
părerea că Ștrumfii e o carte mai puțin împlinită
decât volumele anterioare ale lui lanuș, ci e doar
altfel, atât de radical altfel în poemele cele mai
rezistente, încât a reușit să surprindă critica de
întâmpinare, care a încercat să acrediteze ideea
"anarhistului îmburghezit” și pierdut oarecum
pentru poezie. În realitate, chiar dacă nu mai
"dansează”, lanuș e tot viu și adevărat, mult mai
viu decât cei care încearcă să-l minimalizeze sau cei
care nu l-au creditat niciodată. A fost și va rămâne
"vârful de lance” al promoției 2000 și se cuvine să
fie respectat, dacă nu de dascălii prăfuiți de
literatură, atunci măcar de autorii generației sale,
pentru care lanuș a defrișat câteva iugăre bune de
poezie.
■
Romanul unui jurnalist
Elena Abrudan
Nicolae Melinescu, Deșertul de fier,
Editura Ecumenica Pres, 2007,
Postfață de Dumitru Borțun
n cele ce urmează vreau să semnalez apariția
unui roman inedit. Trebuie să mărturisesc că
m-am apropiat de cartea lui Nicolae Melinescu
datorită titlului incitant și pentru că înțelesesem
că este vorba despre Africa. Știind că autorul este
jurnalist de televiziune, am presupus automat că
citirea cărții îmi poate oferi o viziune diferită
asupra Africii față de cea descoperită în cartea
jurnalistului polonez Rusyard Kapuscinski,
«Abanos».
Demersul jurnalistic al lui Kapuscinski,
asumarea concomitent a condiției de jurnalist și
de om simplu, înarmat cu curaj, sânge rece, dar și
cu sensibilitate, o nestăvilită curiozitate și dorința
de a descoperi Africa Septentrională are ca
finalitate dezvăluirea feței Africii, ascunse lumii
printre nenumărate știri contradictorii. Călătorind
incognito jurnalistul polonez reușește să surprindă
pulsul vieții care se încăpățâna să palpite printre
lupte interminabile, torturi publice, gândaci
nefiresc de mari, prostituate, narcomani...
Deosebit de impresionant mi s-a părut finalul
Abanosului, sugestia supraviețuirii prin puterea
cuvântului, prin intermediul miturilor și
poveștilor spuse pe înserat la umbra unui arbore
bătrân, lângă focul pâlpâind târziu în noapte.
Contrar așteptărilor mele, cartea lui Nicolae
Melinescu se înscrie de la început în orizontul
ficțiunii. Întâmplările care populează spațiul părții
de sud a continentului african sunt relatate de un
participant direct la luptele pentru putere în
statele din sudul Africii, în perioada războiului
rece. Instalarea în ficțiune se petrece brusc.
Romanul începe cu prezentarea copilăriei și
adolescenței descendentului unei vechi familii
nobiliare englezești din sudul Angliei. În ciuda
impresiei de calm, confort și lux care se degajă
din descrierea vieții lui Mike la conacul părinților
săi, inițierea în tainele vieții, descoperirea iubirii și
dezamăgirii nu sunt lipsite de tensiune și
neliniște, de sentimentul acut al singurătății care
va marca dureros viața eroului. Studiile
universitare sunt abandonate în favoarea hotărârii
de a pleca în Africa de Sud urmându-și părinții
aflați acolo ca urmare a misiunii diplomatice a
tatălui său. Alegerea unui drum ce promitea
aventură este desigur responsabilă de acutizarea și
permanentizarea stării de solitudine a eroului.
Tânărul englez se înrolează în trupele care luptau
împotriva pericolului creării unei noi sfere de
influență a sistemului comunist în sudul
continentului african. După un scurt stagiu de
pregătire, Mike este nevoit să se călească în
luptele contra comandourilor teroriste.
Dar proiecția luptei surde dintre puterile
emisferei nordice a planetei în zona fierbinte din
sudul Africii nu ține de imaginar. Experiența
dobândită de autor în îndelungata sa activitate de
jurnalist, accesul la informații și prezența sa în
anumite momente cheie în spațiul amintit
determină o anume presiune a genului jurnalistic
asupra ficțiunii. Elementele de reportaj, descrierile
exacte ale locului acțiunii, ale locurilor dragi de
acasă sau a așezărilor băștinașilor, desenele
diferitelor mijloace de deplasare a trupelor,
schițele și hărțile, legendele explicative ale
ilustrațiilor, care aparțin autorului, se combină
firesc cu ficțiunea având și meritul de a conferi
veridicitate acțiunii romanești.
Impresia de autenticitate, participare directă,
implicare se îmbină cu expresia unei înțelegeri
profunde a cauzelor conflictelor și problemelor
existențiale din spațiul Africii meridionale. Eroul
descoperă iubirea și ura, dobândește înțelegerea
naturii umane, dar și a cauzelor conflictului în
care este angrenat : lupta acerbă pentru
acapararea bogățiilor naturale ale zonei, indiferent
de alibiurile ideologice folosite de cele două părți.
Deși a fost prezentată în media ca
segregaționism, naratorul are grijă să arate că linia
ce desparte binele de rău nu trebuia confundată
cu cea dintre albi și negri, că eroii luptelor
crâncene aparțineau și unora și altora, deopotrivă.
Iar această înțelegere a lucrurilor este servită cu
succes de insistența asupra figurilor de
combatanți din cele două tabere și a interselor
mai mari sau mai mărunte ale diverselor grupuri
sau indivizi, indiferent de culoarea pielii. Autorul
reușește să împletească în ochiurile acțiunilor
militare scopurile mărunte ale unor
întreprinzători pe care nu-i interesa să ia partea
unora sau altora, ci să profite cu ingeniozitate de
bogăția zonei, spre exemplu adunând din propria
curte diamantele culese de păsările crescute de el,
atrase de strălucirea pietrelor prețioase dintr-un
site apropiat.
Dincolo de aceste aspecte care țin ba de genul
jurnalistic, ba de cel romanesc, « Deșertul de
fier« este un roman politic, iar resoneur-ul istoriei
prezentate este un mercenar englez angajat în
lupta contra teroriștilor. Tinerețea eroului nu
afectează corectitudinea evaluării situației pentru
simplul fapt că povestirea se face la o vârsta
matură, când naratorul beneficiază de privirea
retrospectivă de după încheierea ostilităților,
așezarea lucrurilor și retragerea într-un post
liniștit, într-o rezervație.
În ciuda succesului taberei lui Mike, cartea se
termină cu un sentiment de tristețe nemărginită.
Și nu e de mirare. Ce altceva poate rămâne în
sufletul unui om după confruntarea cu gesturi
extreme, cruzimi nenumărate, dezamăgiri și chiar
insensibilitate față de suferința aproapelui.
Romanul este o demonstrație a faptului că
violența naște violență. Naratorul reușește să
transmită cititorului dramatism, suferință, maxima
încordare a energiilor în lupte dure și zbucium
sufletesc în nenumărate momente de tensiune
exacerbată la maximum. Este încă o reușită a
romanului lui Nicolae Melinescu. Cititorul nu
poate să uite zbuciumul în care-l aruncă pe
neașteptate naratorul și, prin urmare, nici eroii
sau situațiile care l-au provocat.
E ceva în romanul acestui jurnalist care nu se
uită ușor. E ceva care rămâne și te marchează.
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ordinea din zi
Cine si ce ne mai aduce cartea
Ion Pop
Cartea, în primul rând cea literară, a revenit -
s-ar zice - în actualitate. Când scriu aceste
rânduri, Târgul „Gaudeamus” de la București
e în plină desfășurare, drept care interesul comercial
se poate întâlni, în fine, cu cel cultural și, ca atare,
se vorbește ceva mai mult despre scriitori și operele
lor, și la Radio (organizatorul manifestării din
Capitală), și la Televiziune. De la distanță, auzim că
a crescut semnificativ numărul participanților cu
standuri proprii, inclusiv străini, vor fi și câteva
figuri notorii invitate cu acest prilej, printre care
laureatul turc al Premiului Nobel, Orhan Pamuk și
fostul vicepreședinte american Al Gore (acesta cu
un volum-semnal de alarmă despre schimbările
climatice în curs), iar cu o substanțială expoziție
aniversară va fi prezent, în premieră europeană,
Gabriel Garcia Marquez. Editurile românești anunță
numeroase lansări de titluri noi, care de care mai
atrăgătoare, probă că se lucrează serios în câmpul
tipăriturilor. Iar dacă ne uităm și la imaginile din
micul cartier al Târgului, ne face plăcere să
constatăm prezentarea a foarte multor standuri la
nivelul standardelor europene: bunul gust nu le
lipsește, așadar, nici românilor, știm să facem lucru
bun și frumos când vrem și când avem, desigur,
mijloace.
Ceva se schimbă, iată, mereu, și jumătatea plină
a paharului - cum se spune - nu poate trece
neremarcată. De adăugat, tot în acest context, că
Institutul Cultural Român a avut buna inspirație să
invite pentru o dezbatere-consultare la București, un
număr important de editori francezi, însoțiți de
câțiva traducători, cu gândul de a-i cointeresa
pentru difuzarea literaturii noastre în Hexagon.
Foarte importantă îmi pare și inițiativa, venită în
fine, a Asociației editorilor români, de a sprijini
înființarea uni Centru Național al Cărții. Modelul
francez, și nu numai el, exista demult, e bine că are
ecou și la noi, - doar „aleșii” noștri să-și plece finele
urechi la îndemnurile venite dinspre această
margine a societății românești așa de neglijată în
ultimii ani. Dacă ideea va prinde, Cartea va ieși cât
de cât mai în față din conglomeratul confuz de sub
umbrela „Patrimoniului Național”, cu grupuri de
lucru în schimbare de la un an altul, deci instabile
și incapabile, prin forța lucrurilor, să pună o
anumită ordine în universul tiparului literar.
Dar, pentru ca nu cumva să fim excesiv de
optimiști, tot în aceste zile ni se comunică și
rezultatele unui sondaj din care reiese că jumătate
dintre români nu deschid niciodată nici o carte,
după ce vor fi închis manualele școlare și minimul
de pagini solicitate cândva pentru "lecturi
particulare”. E un obiect care se vede că nu mai
trezește, pentru prea mulți, nici un interes, „cetitul
cărților” invocat solemn pe vremuri de Cronicar, nu
mai este pentru aceștia o „zăbavă” plăcută și de
folos, „viața omului” poate curge netulburată de
oile negre de pe câmpul alb, din ghicitorile
învățăceilor de odinioară. Mai ales că ne-am cam
săturat și altfel de miorițe și de plaiurile prea
muzical ondulate în viziunea unor idealiști care mai
credeau că există un centru al lumii deschis spre
zariști cosmice, către destin și veșnicie. Unuia dintre
ei, celui mare, i s-a închis, cum știm, și după
moarte orizontul și stilul, blocate acum de o
trainică sală de sport, lipită de zidul cimitirului
sătesc unde se odhinește și din care Filosoful-poet
spera să poată vedea fără obstacol, de Dincolo,
puțină veșnicie...
Că situația cărții nu e prea roză s-a putut
deduce și din dezbaterile inițiate de revista
„România literară” și Clubul „Prometheus” sub
titlul expresiv-întrebător „A cui este literatura
română”, cu ecouri și în alte publicații precum
Ziarul Financiar cu al său Ziar de Duminică. E un
subiect imens de discuție, acesta, într-un moment
când prea multe rămân încă neașezate sau rău
gândite. Literatura română - s-ar răspunde imediat -
e desigur a românilor, dacă am privi lucrurile global
și „esențialist”. Numai că, iată, nu prea este. Cum
nu prea e nici a celui care a scris-o ori o scrie. Cum
nu mai e nici a majorității librăriilor din țară, care
se împuținează de la un an la altul, lăsând loc altor
comerțuri mai lucrative. Suntem, nu-i așa, în plin
avânt al economiei de piață... și, ne mai întrebăm,
cât din această literatură a noastră este și a altora,
de peste granițe.
Că o mare parte din scrisul românesc literar nu
mai este, încă, al românilor se vede cu o tristă clari-
tate din starea de fapt pe care am semnalat-o în
mai multe rânduri, ca atâți alți „observatori” ai
dezordinilor zilei. Repetiția fiind, poate, mama
studiilor, e de repetat mereu că mica-marea noastră
Bibliotecă are, la această dată, prea multe rafturi
incomplete sau chiar goale. Editarea științifică, cu
acuratețe critică, chiar a unor mari scriitori, ne
lipsește grav în ultimii ani de prăbușiri dramatice
ale unor instituții specializate în domeniu. Jenanta
întrerupere a unor serii de autor care-i includ pe un
Sadoveanu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen
Lovinescu, Cezar Petrescu, Adrian Maniu,
dificultățile ediției Ion Vinea, G. Călinescu și ale
atâtor altora, ca să nu mai vorbim de nume și cărți
de raft secund sau mai îndepărtate în timp, arată
cât de puțină atenție s-a acordat în acești ani
valorilor reprezentative ale literaturii noastre și în ce
paragină dramatică se află acest „ținut”. Ce s-ar fi
întâmplat dacă tradiția scrisului românesc frumos ar
fi depășit cele vreo două sute de ani - se sparie
gândul...
Este, la urma urmei, o chestiune de demnitate
națională buna așezare, de data asta în rafturi, a
valorilor. N-o mai avem? Motivul că moștenitori
abuzivi se opun tipăririi unor texte nu e cel mai
serios, se pot duce „tratative” inteligente cu ei, se
pot reciti legile drepturilor de autor, - oricum, cauza
întârzierilor nepermise nu e aici, ci în „sistem”, în
politica culturală a momentului. Dacă se va înființa,
cum e de dorit, Centrul Național al Cărții, el va
trebui să fie foarte atent structurat și organizat,
pentru ca aportul financiar să vină în întâmpinarea
altor structuri instituționale care să ia în mână
această operă de imprimare exigentă: reorganizare,
prin Academia Română, Universitate, Uniunea
Scriitorilor, edituri, a unor echipe de specialiști
demn remunerați, încurajați să se „înhame” la o
asemenea trudă deloc simplă. În absența lor și a
unui control responsabil, legal, nu va putea fi
evitată nici improvizația sub semnul căreia mai stau
destule ediții deloc „îngrijite”, piratarea unor texte
etc.
Dacă mai este și cât mai este literatura a
scriitorului ei se poate vedea - am mai spus-o - și
din realitatea nu foarte luminoasă a „onorariilor” ce
i se acordă. Tirajele prevăzute în contract și
subvenționate nu sunt respectate de toți editorii,
cele vreo zece procente convenite prin contract sunt
achitate aleatoriu și nu tocmai la termenele
prevăzute, un număr de exemplare de autor sunt
socotite a acoperi, nu o dată, suma datorată ca
onorariu, lăsându-l pe scriitor să-și vândă, și nu are
cum, „produsele”... și, pentru că veni vorba,
chestiunea difuzării e încă în suferință, nu doar din
pricini bănești - prețul inaccesibil pentru mulți
dintre cei interesați - ci și din cauza, majoră, a
proastei organizări a „rețelei” specializate. Prea
multe edituri, îndeosdebi cele „mici” nu reușesc să-
și vadă tipăriturile în librării - costă și asta, dar mai
ales înseși librăriile pun piedici intrării unor cărți
considerate drept mai greu vandabile sau despre
care, pur și simplu, nu știu mare lucru. Sub
oblăduirea firmei „Diverta”, de exemplu, spațiul
cărții de literatură, și nu doar acesta, s-a tot redus și
se mai reduce. Clujul, grav mutilat din acest punct
de vedere, prin dispariția unor librării din centrul
orașului, stă se pare, din nou, sub amenințarea
evacuării chiar a Librăriei Universității, și așa redusă
la o treime din ce era. Dacă și aceasta va trece în
cine știe ce fund de curte sau pe la periferie, însăși
inima simbolică a cărții va fi atacată grav, poate
iremediabil.
Sunt locuri, în acest oraș, care, dacă sunt
compromise, să zic așa, simbolic, vor afecta
profund și pentru multă vreme însăși ideea de
cultură, cum s-a întâmplat cu nefericita decizie de a
scoate, în urmă cu câțiva ani, Filarmonica
„Transilvania” din spațiul Colegiului Academic. Sunt
incinte a căror mică sau mare „mitologie” ar trebui
păstrată cu sfințenie, și unul dintre ele e Librăria.
Dislocată, ea va avea, cum spuneam, efecte foarte
rele asupra atmosferei culturale a ceea ce se
pretinde a fi Capitala culturală a Transilvaniei.
Reiau, în acest context neliniștitor, ideea de a
(re)înființa librării ale Uniunii Scriitorilor, un fel de
librării-cluburi sau cafenele literare, cum e
bucureșteana „Cărturești” - acum cu filială și la
Cluj , dar în uriașul magazin Mall, dintr-un cartier
cam departe de centru.
De ce n-ar deveni, de exemplu, cafeneaua
„Arizona”, cu amprentele ei „istorice”, legate de
revista „Echinox” o astfel de librărie-cafenea
literară? Cineva cu imaginație și spirit întreprinzător
ar putea transforma acest spațiu cam neglijat și
inexpresiv acum, într-un loc foarte atrăgător. Aș
vedea aici, remodelată de un arhitect cu gust, o
ambianță amicală, cu afișe, postere, portrete de
scriitori, fundal muzical discret, poate cu texte
poetice cântate de interpreți îndrăgiți, în care să se
citească destins și „boem”, să se lanseze cărți la
modul mai neconvențional, să se închege dialoguri
cu scriitori și alți oameni de culltură dispuși să
comunice mai „democratic” cu un public mai ales
tânăr... Nu cred că ar fi prea greu.
S-ar putea spune, însă, atâtea despre cărți și
despre „cetitul” lor. Dacă, de pildă, „omul care
aduce cartea” ar apărea pe mai multe ecrane TV,
adică pe dreptunghiul ce imobilizează ore întregi un
public foarte larg, poate că și literataura și autorii ei
ar fi mai cunoscuți și mai citiți. Fiindcă am auzit,
chiar de la Dan C. Mihăilescu, omul cu pricina, că
s-a trezit salutat pe stradă ori servit mai atent în
cutare local, fiind recunoscut de te miri cine, ca...
omul care aduce cartea. Poate că - și asta am mai
spus-o - prezența în mass-media, la televiziune și
radio, a scriitorilor și cititorilor lor specializați ar
face să crească, măcar cu câteva procente, numărul
cititorilor și, odată cu ei, și respectul pentru scriitor
și pentru cultură în general. Am mai face poate, în
felul acesta, dar și în altele, ceva mai multă ordine
în noi și în zilele cam prea dez-ordonate pe care le
trăim.
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Dificultatea împrospătării
privirii
Ovidiu Pecican
O aniversare °i o comemorare, rotunde
ambele, au readus în acest an în atenție
numele lui Pavel Dan, prozatorul născut în
1907 și decedat la vârsta timpurie de treizeci de ani.
Ca un adevărat Raymond Radiguet al literelor
române, înzestratul autor născut în podișul vestic al
țării, s-a afirmat repede și a beneficiat mereu de
stima și prețuirea contemporanilor și urmașilor.
Acest lucru poate fi socotit, desigur, benefic, dar el
e și „periculos”, fiind constatat statistic că e mult
mai greu să părăsești zona podișului modest pentru
piscuri decât să urci intempestiv dinspre negările
absolute către modă. De decenii, Pavel Dan rămâne
posesorul unui succes de stimă. I se recunosc
meritele, întrezărite ca promisiuni care nu au mai
apucat să se realizeze, și se regretă destinul nemilos
care a întrerupt o carieră ce putea fi spectaculară.
Dar nu se regăsește în canon, nu face parte din
proza manualelor și nici nu este obiectul unei
fervori speciale a cititorilor. Dificil, datorită epocii
în care a scris, este să desprinzi partea vie a artei
sale de contextualizările care au consacrat-o: autorul
făcea parte din generația tânără a Marii Uniri -
fiind din același „leat” cu Mircea Eliade -, iar dacă
autorul lui Maitrey și al Istoriei ideilor și credințelor
religioase a trăit destul pentru a-și vedea realizate în
planuri vaste, paralele și intersectate, multe dintre
proiecte, beneficiind și de aerul proaspăt, alimentat
de curenții contradictorii, fertili, ai capitalei (și apoi
ai lumii), fiul de țărani săraci din Triteni a rămas
legat, ca destin scriitoricesc, de metropola regională
care era Clujul. Nu poți, în aceste condiții, decât să
te întrebi ce s-ar fi întâmplat cu exact aceleași proze
și articole dacă ar fi fost scrise și publicate în
capitală, unde forța rețelelor culturale formale și
informale este mai puternică, și dacă Pavel Dan nu
ar fi beneficiat de gloria clișeistică de a fi socotit
una dintre vocile autorizate ale țărănimii din
provincia întregitoare de patrie?
Cred că o asemenea privire, eliberată de mila
față de destinul brutal întrerupt al prozatorului și
de compătimirea față de sărăcia lucie în care a trăit,
scăpată de imperativele patriotice ale unei
recunoașteri „politicește corectă” (în felul ei) - de
tipul: și ardelenii au avut prozatorii lor - și, în al
treilea rând, scăpată de prezumția că opera
scriitorului trebuia să fie, necesarmente, o
continuare a lui Slavici și Rebreanu (prospectarea
vieții țăranului ardelean) s-ar cuveni să aducă
receptarea proaspătă a lui Pavel Dan și, poate, și o
judecare mai puțin subîntinsă de clișee a moștenirii
lui. Pentru ca acest lucru să se petreacă, ar trebui
însă ca în acest an aniversar - confiscat, cum era de
așteptat, mai cu seamă de povara clasificării,
sortării, clarificării și asimilării lui Eliade -, opera lui
Pavel Dan să se discute, cel puțin. Datoria aceasta o
asumă editorii a două volume recente de studii,
rememorări, dar și conținând - unul dintre ele - o
antologie tematică. Astfel, Petru Poantă și Victor
Cubleșan adună un mănunchi de studii mai vechi și
mai noi sub titlul Pavel Dan. 1907 - 1937 (Cluj-
Napoca, Ed. Tribuna, 2007, 172 p.), oferind oricui
vrea să-și facă o idee, o antologie a receptării critice
dedicate acestui autor nedreptățit numai în măsura
în care clișeistica epocilor parcurse și a momentelor
istorice date au părut să oblige la ancorări ce nu au
neapărat de a face cu substanța intimă a textelor
sau care au supralicitat anumite raportări. Din
totalul de 22 de texte care alcătuiește cuprinsul
părții principale a volumului, doar câteva, mai puțin
de jumătate, sunt recente, două fiind însoțite de
mențiunea „inedit”. Suficient pentru a asigura o
continuitate la zi a discuției critice, dar prea puțin
pentru a relansa cu succes tema și pentru a
împrospăta radical viziunea asupra lui Pavel Dan.
Cu toate acestea, germenii unei reconsiderări
capitale a locului și rostului autorului sunt prezenți
printre rânduri, și asta nu este deloc puțin. Într-un
loc, se menționează gândul himeric la latifundiile
creației visate de tânărul scriitor: „... voi face din
toată viața mea, din toate zbuciumările sufletului
meu o operă, o lucrare uriașă care să cuprindă totul
în sine: satul, școala, lumea și pe mine, și această
operă va fi numai a mea, a sufletului meu uriaș”.
Este declarația unui adevărat Ion rebreanian
transpus în planul creației literare și prefațează
jubilația muncitorului-țăran Cupșa din finalul
Franciscăi brebaniene. Nimic vanitos în acest
pantagruelism al creației și posesiei prin creație
literară, care ar merita să dea mai mult de gândit
celor ce analizează textele lui Pavel Dan.
Interesează și profesiunea de credință
regionalistă din 1938 a prozatorului - „... o carte în
care se închide o parte din sufletul Ardealului” -,
inclusă într-o epistolă către Ion Chinezu, și care
survenea într-un moment când bătălia pentru
posesia provinciei se apropia galopant de un
deznodământ manifestat ca o criză istorică și o
destrămare. Ceea ce îl interesa pe prozator care,
pesemne, intuia cu antenele sale fine ceva din ceea
ce urma să se petreacă, era cum poate fi salvat prin
carte sufletul Transilvaniei, dincolo de avatarii care
implicau schimbul de proprietari asupra
pământului.
În fine, promisiunea că „După ce mă voi
întoarce voi scrie o carte mare (o văd în două
volume) din viața bolnavilor de cancer, a tuturor
bolnavilor pe care i-am văzut, între care am trăit; și,
Doamne, mulți sunt”... Este programul unui cititor
din Dostoievski și din Cehov (Salonul nr. 6), dar
mai cu seamă un proiect care anunță Pavilionul
canceroșilor de Al. Soljenițîn. Un cu totul alt Pavel
Dan decât cel rămas să mărturisească, deși același,
recognoscibil.
Pentru astfel de deschideri, frumoasa carte
alcătuită de cei doi critici clujeni trebuie socotită
utilă, binevenită, oportună.
Celălalt volum, coordonat de Ion Buzași, Sergiu
Pavel Dan - fiul protagonistului - și Aurel Podaru
(scriitor născut în satul celui celebrat) se intitulează
Pavel Dan și Blajul (Beclean, Clubul Saeculum,
2007, 286 p.). Deja dintru început, ingeniozitatea
legării numelui prozatorului de un topos
identificabil pe harta localităților românești și pe
cea a spiritualității ardelenești îndeplinește rostul
ambiguu de a sugera, pe de o parte, calitatea de
corifeu al „Micii Rome” a lui Pavel Dan -
revendicată îndeobște doar pe seama membrilor
Școlii Ardelene și a unora dintre pașoptiști -, dar și
pe aceea de autor cu o tentă confesională bine
definită (știut fiind că Blajul a devenit glorios în
istoria noastră modernă grație ierarhilor Bisericii
Greco-Catolice). Avantajul unui asemenea decupaj,
dincolo de tezele ce se ghicesc îndărătul lui, ca și
de calitatea simpatică de manifest afectiv în
favoarea scriitorului, este acela că, de bine, de rău,
comută receptarea din zona încremenirii în clișee
generice, către o situare mai țintită în peisaj. Chiar
și textele de autor republicate aici sunt selectate
după criteriul apariției într-un periodic blăjean, ceea
ce oferă argumentele unei abordări „teritorializate”
a prozei și permite discuții noi, altminteri decât
până acum, despre Blajul lui Pavel Dan sau despre
proza blăjeană a scriitorului profesor, așa cum alții
discutau - la cote mai ambițioase, dar nu neapărat
și mai revoluționare, despre „Viena lui
Wittgenstein”. Legarea de glie a talentului, fie și în
forme simpatetice, prezintă avantaje - inclusiv
pentru turismul cultural și exemplificările din
procesul instructiv-educativ -, dar, în același timp,
uzează de teorii încă insuficient demonstrate ca
argumentație de fundal (legătura dintre creativitate
și mediul care a generat-o). De la antici, medievali,
trecând prin Herder și istoricul englez al civilizației
Henry Thomas Buckle, ajungând pe această filieră
și în opera lui Hasdeu, teza că omul este produsul
epocii și al mediului natural unde s-a născut și a
trăit nu a depășit încă stadiul intuițiilor romantice,
așteptându-și pe mai departe demonstrarea. La
urma urmei, dacă nu suntem determiniști
mecaniciști, trebuie să admitem că Pavel Dan putea
poposi în Blaj prin simplu accident biografic,
putându-și scrie la fel de bine textele și la Turda,
Cluj, Dej sau în oricare altă locație.
Și totuși, apariția celor două volume - nu cu
mare vizibilitate, din păcate, în librării, nici măcar
în zona unde sunt active editurile - reînvie interesul
pentru prozatorul îndrăgit ca „icoană”, dar cam
expediat. Dincolo de observația că lumea țărănească
pe care o pune el în pagină are reverberații
psihologice și fantastice novatoare s-ar putea trece
numai printr-o reluare a sondajelor după sanitara
despovărare de greoaiele hlamide ale tradiției și ale
clișeisticii critice moștenite. Repunerea lor în
circulație în summum-ul livresc de la Ed. Tribuna
are aerul unei salutare recapitulări înainte de
despărțire și ar putea însemna începutul reevaluării.
Dar aceasta se va întâmpla numai dacă noua
generație de critici va reîncepe să îl recitească pe
Pavel Dan. În acest moment aniversar ar mai fi, de
aceea, de oferit publicului o ultimă, necesară, piesă:
o antologie zgârcită, severă, cu cele mai bune pagini
ale autorului; o ediție de buzunar, strălucitoare,
decantată.
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
7
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
O mentalitate secularizantă
Gheorghe Grigurcu
Una din temele majore aflate în prezent în
dezbatere pe meleagurile noastre este
desigur cea a religiei. Întrucât până la
urmă religia se vede pusă în chestiune °i nu
numai Biserica, în speță cea ortodoxă, cu trena ei
de vulnerabilități, cu seria ei de clerici care au
colaborat nu odată cu vremurile de restri°te în loc
de-a se situa, a°a cum s-ar fi cuvenit, deasupra lor.
Religia, adică relația omului cu sacrul, vector
străvechi, inalienabil al umanității care nu trebuie
confundat cu o instituție ecleziastică °i care se
bucură de-o masivă confirmare a românilor: la
ultimul recensământ, doar 0,1 la sută din
populație s-a declarat fără religie, în timp ce 94 la
sută din repondenți °i-au afirmat credința. Curios
că la finele regimului comunist, adversar decis al
concepției religioase, aceasta e din nou pusă în
dificultate, hărțuită cu o tenacitate demnă de o
cauză mai bună. Socotim a nu gre°i stabilind aci
o anume continuitate, căci ideologia marxist-
leninistă constituie o aripă a ateismului modern,
fenomen ce tinde a dobândi, în Occident,
proporții de masă, necunoscute în trecut. Abia
tolerată de un stat abuziv care a căutat a se
infiltra în rândul preoțimii spre a-°i satisface
interesele, credința suportă acum asaltul unei
mentalități secularizante, cu veleități
restricționiste. Proiectul acesteia e unul cu orizont
spiritual retezat, strict pragmatic. Un gen de
iluminism agravat, o pripită exaltare a °tiinței, o
naivă feti°izare a tehnicii - factori care de
altminteri e de presupus că vor progresa mereu pe
planul lor intrinsec, astfel încât ceea ce stârne°te
azi entuziasmul va fi în curând demodat -
percepând în religie un obstacol ce se cade rapid
dat la o parte. Ce însemnătate mai are, dacă nu
valoarea religioasă în sine, acel numinos înfățișat
de Rudolf Otto, sădit în firea omului, măcar
uria°a semnificație culturală a religiei? Ce
contează că rădăcinile spiritului european, de care
se face atâta caz, sunt, după spusele lui Valery,
filosofia greacă, dreptul roman °i cre°tinismul?
Orbiți de reflectoarele prezentului ma°inist, sedu°i
Manusi de loja, Cluj, sec. XIX
de „nuriturile terestre" realizate ori in spe ale
societății de consum, de ce să mai ținem seama
de operele literare °i de meditație, de
monumentele, de tablourile °i de sculpturile
câtorva milenii? Sentimentele de pietate ce le-au
inspirat, în afara cărora nu le-am putea înțelege,
nu se cuvine oare înlăturate precum un balast
stânjenitor?
Dl. Cristian Pîrvulescu, invocând „situația
libertății de expresie", se arată totu°i ofuscat de
„propaganda în favoarea credinței" ce i se pare -
scandalos! - a fi devenit la noi o „prioritate
guvernamentală" (Propaganda fide, în România
liberă din 21 august 2007). „Cel puțin a°a
transpare din noua variantă a reformei educației",
se lamentează d-sa. Voind de bună seamă ca
religia să nu facă parte din formația intelectuală a
noilor generații, polemistul ia atitudine în concret
față de „noua variantă a legii învățământului",
potrivit căreia - oroare! - religia nu doar că se va
preda în °coli dar va deveni „°i disciplină de
studiu obligatorie". Argumentele pe care le pune
în joc sunt dintre cele mai bizare. Ele mimează
incultura °i afectează congruența conceptelor, din
dorința emitentului lor de a-°i atinge obiectivul
pseudorațional. „Dacă în °coală propaganda
politică e interzisă, prozelitismul religios e nu
doar tolerat, ci °i încurajat", afirmă dl. Cristian
Pîrvulescu, echivalând politica, prin forța
lucrurilor mundană, mobilă, efemeră, cu religia
care e o invariantă a con°tiinței °i un capitol
fundamental al culturii întregii umanități. Și
pentru a-°i acutiza rechizitoriul, recurge la o
năstru°nică paralelă. Dacă până deunăzi, statul
comunist „ca °i inexistent" (sic!), era substituit de
propaganda comunistă, fire°te „omniprezentă",
azi, statul, încă neconsolidat, s-ar retrage spre a
face loc „bisericilor, organizațiilor private, în
domeniul educației". A°adar o echivalare a două
„organizații private", partidul comunist °i cultele,
care deopotrivă „folosesc statul ca pe un
instrument în atingerea propriilor lor obiective".
Iată unde poate ajunge raționalismul în stare de
demagogie! O altă aserțiune a politologului se
referă la obligația statului de-a facilita „egalitatea
cetățenilor asigurând neutralitatea spațiului public,
pe când cultele, chiar °i în cazul ecumenismului,
nu pot neglija diferențele confesionale". I s-ar
putea răspunde, pe de-o parte, că predarea religiei
în °coli poate avea ca obiect - ar fi ideal - istoria
religiei, ceea ce ar suprima incompatibilitatea
dintre învățăceii aparținând la confesiuni
eterogene, particularitățile acestora putând fi
aprofundate la cursuri specialitate. Iar pe de altă
parte, ce este această alarmă absurdă cum că,
întrucât există în România mai multe religii,
predarea religiei, în principiu, ar contraveni...
„egalității tuturor" cetățenilor? E ca °i cum ar
susține cineva că cetățenii nu pot beneficia de
egalitate în fața legii, deoarece unii sunt
muncitori, alții medici, alții contabili, alții militari
°.a.m.d.!
Observând, măcar de astădată cu justețe, că
„vechea dispută dintre religie °i °tiință este astfel
revigorată", evident °i cu aportul d-sale, dl.
Cristian Pîrvulescu se plânge că „în aceste
condiții, °coala nu se mai poate revendica de la
știință, iar spiritul critic, fără de care libertatea nu
are sens, nu se mai poate dezvolta". Oare!? Mai
întâi de toate °coala e datoare a-i înzestra pe cei
ce-o urmează cu un bagaj de cultură generală, nu
doar cu cel strict al °tiințelor, iar religia intră, cu
sau chiar fără voia preopinentului nostru, în sfera
unei culturi fie °i elementare. În al doilea rând,
între religie °i °tiință nu se cască un abis a°a cum
lasă a se înțelege unii pozitivi°ti obstinați. Chiar
dl. Pîrvulescu binevoie°te a aminti enciclica
Humani generis a lui Pius al XII-lea, din 1950,
conform căreia nu există opoziție între
evoluționism °i doctrina credinței. Însă, vai, nu
are dreptate când spune despre creaționism că nu
ar fi „o teorie științifică", deoarece oamenii de
°tiință contemporani înclină tot mai mult spre un
creaționism sui generis, care exclude hazardul
devenirii cosmice, relevând că apariția unor
structuri °i cu precădere a vieții corespunde unui
proiect inițial conținut în masa materiei ce s-a
organizat mirabil. Se înregistrează °i alte destule
punți între cele două domenii doar aparent
incomunicabile. Ne mulțumim a aminti aci
fructuosul dialog purtat între cardinalul Ratzinger,
ajuns ulterior papă, °i Jurgen Habermas, probabil
cel mai de seamă filosof în viață, care schițează o
sumă de posibile contacte între ele. Dar „spiritul
critic"? Să fie prejudiciat acesta de cunoa°terea
religiei sau, dimpotrivă, e astfel fructificat? Cum
ar fi posibil să ne revendicăm exclusiv de la
°tiință fără a cunoa°te °i zona spiritualității? Și
cum ar fi cu putință un „spirit critic" valid, străin
de principiile moralei? Cum ar fi posibilă o
educație fără morală? Din punctul de vedere al
filiației istorice, morala noastră actuală decurge
din religia cre°tină, iar din punctul de vedere al
filiației ontologice, derivă din iubire, piatra de
temelie a cre°tinismului. Religia modelează
caracterele, îl face pe om mai bun °i mai drept,
apt de integrarea în societate, dezvoltându-i
simțământul responsabilității nu numai în fața
instanțelor pământe°ti, relative, ci °i în fața celor
transcendente, absolute. Relația cu o lume ce
devansează materia dă na°tere unei energii morale
benefice, orice ar spune °i orice n-ar spune dl.
Cristian Pîrvulescu, a cărui rea-voință față de
religie, după cum vedem, e departe de-a fi
convingătoare.
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
“ O formă a exagerării ”
Laszlo Alexandru
(urmare din numărul trecut)
Scriitorul de la Tîrgu Jiu îmi repro°ează apoi
insistența cu care resping mereu ideile inaccep-
tabile. Astfel procedînd, aș fi devenit un
“cultivator al polemicii pure” și un “fanatic al
impulsului”. Rămîne de văzut în ce măsură a
denumi lucrurile pe adevăratul lor nume și a te
încăpățîna să distingi albul de negru poate
reprezenta un defect, în mentalitatea românească.
În ordinea disciplinei gîndirii, însă, marcarea
diferențelor specifice constituie un instrument
superior pentru cunoașterea corectă a universului
înconjurător. Ea este, în orice caz, infinit
preferabilă, în locul unei ambigue contopiri a
extremelor, a incompatibilităților. O asemenea
păguboasă întreprindere stă, din nefericire, tot mai
frecvent în năravul persiflatorului meu. Nu doar pe
Mihail Sebastian îl vede ca fiind sincer și ipocrit,
sensibil ca un seismograf și anxios, modest și
orgolios, nobil și afectat etc. Dar și pe mine mă
consideră un tip rațional, care se lasă totuși călăuzit
de patimi (“lucid pentru că e polemist, un pic
lunatic pentru că se pierde înfrigurat-voluptuos în
fixația ce-l stăplnește”). Aș fi în stare să încarnez
“un maniheism static” și, totodată, să-mi modific
atitudinea “cu 180 de grade”. Mă învîrt fără a mă
mișca și mă deplasez, stînd pe loc. Ce fel de
animale ciudate și imposibile zugrăvește Gheorghe
Grigurcu în fanteziile sale?!
Nu numai descrierile sale individuale devin, pe
zi ce trece, o galerie de absurdități aiuritoare, ci
chiar taxonomiile sale sînt forțate. lată-l pe
Sebastian plasat “în societatea, măgulitoare foarte, a
unor mari spirite afine precum Kierkegaard, Proust,
Kafka, Cioran”. Nu discut acum despre categoria
(filosofică?, literară?) în care Kierkegaard, Proust și
Kafka s-ar simți în largul lor. Dar cum ar trebui să
arate “societatea măgulitoare foarte” în care victima
și călăul conversează subțire, picior peste picior?
Căci, pe vremea cînd evreului Mihail Sebastian i se
confiscau telefonul și aparatul de radio din casă,
antisemitul Emil Cioran exalta, de pildă la Radio
București, în 27 noiembrie 1940, Profilul interior al
Căpitanului: “Pe un plan absolut, dacă ar trebui să
aleg între România și Căpitan [Corneliu Zelea
Codreanu], n-aș fi ezitat nici o clipă. După moartea
lui ne-am simțit fiecare mai singur... Cu excepția lui
Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent între vii.”.
În timp ce evreul Mihail Sebastian era evacuat din
propria locuință, antisemitul Emil Cioran se lamen-
ta incendiar: “Care sînt motivele mai adînci care ne
determină a nu ne întilni cu evreii decît prin ură și
dispreț? De ce nu există nici un om pe pămînt care
să iubească pe evrei în mod naiv, spontan, fără să
știe? (D) Dacă aș fi evreu, m-aș sinucide pe loc”. În
timp ce evreul Mihail Sebastian era concentrat la
Compas de Loja, Sibiu, sec XVIII
lopătarea zăpezii și la aplicații militare pe coclauri,
antisemitul Emil Cioran era trimis în diplomația
occidentală. Iată cum este relatată scena, în chiar
Jurnalul cu pricina: “Îl întâlnesc azi-dimineață pe
Cioran pe stradă. E radios. - M-au numit. A fost
numit atașat cultural la Paris. - Înțelegi - zice -, dacă
nu mă numeau, dacă rămîneam pe loc, trebuia să
mă duc la concentrare. Primisem ordinul de con-
centrare chiar azi. Dar nu m-aș fi prezentat cu nici
un preț. Dar așa, totul s-a rezolvat. Înțelegi? Sigur
că înțeleg, dragă Cioran. Nu vreau să fiu rău cu el.
(Și mai ales nu aici - la ce ar servi?) E un caz
interesant. E chiar mai mult decît un caz: e un om
interesant, remarcabil de inteligent, fără prejudecăți
și cu o dublă doză de cinism și lașitate, amuzant
reunite”. Peste decenii, însă, iată că victima și agre-
sorul sfîrșesc îmbrățișați, sub bagheta magică a lui
Grigurcu, în aceeași... “societate, măgulitoare foarte,
a unor mari spirite afine”. Tăvălugul viclean al
inocentizării strivește totul. Scheletul din dulap
rînjește plin de cinism. Cu o asemenea logică strîm-
bă, și lui Gheorghe Grigurcu i se poate prezice că,
în deceniile postumității sale, va fi perceput ca frate
de cruce al lui Adrian Păunescu (întrucît, mari
spirite afine, ambii s-au născut în Basarabia).
Lansat în elogierea la scenă deschisă a dupli-
cității - “«Poza» nu e decît un procedeu al elaborării
estetice, o ipostază a eului creator stilizat, care-și
statuează chipul intrinsec” -, Gh. Grigurcu își
plasează discursul sub mantia înșelătoare a lui
Oscar Wilde: “Lipsa sincerității este un lucru atît de
teribil? E, simplu vorbind, o metodă care ne per-
mite să ne multiplicăm personalitățile”. O fi - pe la
ei! Dar la noi esteticul s-a văzut constrîns a se
împleti cu eticul. Scriitorul era învățător, duhovnic
și sfetnic. Îi las criticului din Tîrgu Jiu întreaga
plăcere de a defila sub portretul irlandezului cinic,
azvîrlit în pușcărie pentru ultraj la moralitatea pub-
lică și mort de tînăr în mizerie, uitat și disprețuit.
Spune-mi pe cine citezi, ca să-ți spun cu cine votezi.
Însă dacă vine vorba despre înțelegerea realităților
românești, eu unul prefer să ascult cuvintele lui N.
Steinhardt: “Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi
bun la Ziirich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se
oprește trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e țara lui
Ion, a Fanarioților și a lui Soarbe-zeamă, aici Vlad
Țepeș i-a tras pe solii turci în țeapă, nu le-a spus
«trageți întîi dumneavoastră, domnilor englezi», iar
Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porum-
bul se mănîncă cu mîna, aici e pe viață și pe
moarte, aici nu e decor sofisticat și suprem de neb-
unatic, nu-s draperii și delicii, nu-i paradis ori iad
artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la
obor, ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaeri-
cale, e cu pietre, cu bolovani”.
Împins de admirația sa pentru dedublarea per-
sonalității, Gheorghe Grigurcu nu putea să-l uite din
catastif tocmai pe Paul Goma. Se știe că proeminen-
tul disident al dictaturii ceaușiste a încarnat, în
ultimii ani, o scandaloasă schimbare la față. Din
apărător al drepturilor omului, a devenit un insultă-
tor al minorității evreiești. Din aliat al politicii occi-
dentale, de la care aștepta ajutor în perioada antico-
munistă, a ajuns un virulent denigrator al
democrațiilor în acțiune, odată cu etapa sa anti-
semită. Din contestatar al totalitarismului - un
negaționist al Holocaustului. Din persiflator al lui
Ceaușescu - un apologet al lui Antonescu. Din
inamic al lui C.V. Tudor - un amic al lui Ion Coja.
La picioarele unui asemenea titirez reacționar își
depune azi Grigurcu mirtul și tămîia, declarîndu-l
“un reper moral de prim ordin”. Să vezi și să nu
crezi.
M-am numărat și eu, în anii ‘90, printre admira-
torii nonconformismului revoluționar al lui Paul
Goma. L-am susținut cu scrierile mele polemice.
I-am îngrijit editarea Scrisorilor întredeschise (1995).
I-am prefațat primul volum din Jurnal (1997). I-am
lansat public vreo două cărți (1997). Am avut cu el
o intensă corespondență, timp de aproape un dece-
niu. După 1999, însă, am înregistrat cu o stupoare
crescîndă convertirea sa la antisemitism, intoleranță
și extremism. Mi-am exprimat rezervele, întîi în
scrisori directe, apoi în polemici și intervenții din
presă, în cărțile mele. Credeam că particip la o dez-
batere despre principii și verosimilitate documen-
tară, informație și realitate istorică, citare corectă și
transparență a surselor, bună-credință în argumen-
tație etc. În loc de toate acestea, fostul meu parten-
er epistolar, autorul editat și prefațat de mine a
înțeles să mă răsplătească prin cele mai variate min-
ciuni și insulte. Am aflat, de pe o zi pe alta, că sînt
un tip lipsit de onestitate, întrucît i-am cenzurat o
carte apărută la Polirom (în realitate, nu-i cen-
zurasem nicio carte, în schimb îi prefațasem una, îi
îngrijisem alta și îi lansasem altele două, la Cluj și
la București). Am aflat că sînt incompetent, întrucît
scriu despre volume pe care nu le citesc (în reali-
tate, niciodată n-am scris despre un volum pe care
nu l-am citit). Am aflat că sînt un om servil,
întrucît mă plasez în serviciul altora (în realitate,
niciodată n-am scris pe vreo temă impusă ori suger-
ată de cineva). Am aflat că m-am vîndut unor forțe
oculte, care mi-au pus la dispoziție “fonduri, local,
secretare, automobile (și benzină!), șoferi” etc. (în
realitate, niciodată n-am beneficiat de asemenea
facilități, în schimbul scrisului meu).
Iar la sfîrșit de tot, ca să fie buchetul complet,
am aflat că Paul Goma m-a chemat și în instanță.
Pe mine, alături de alte personalități și instituții care
și-au exprimat consternarea publică în legătură cu
deriva sa naționalist-antisemită: Administrația
Prezidențială, Gabriel Andreescu, Editura Polirom
Iași, Federația Comunităților Evreiești din România,
Alexandru Florian, Horia Gârbea, Mihai Dinu
Gheorghiu, Radu Ioanid, Ion Bogdan Lefter,
Nicolae Manolescu, Boris Marian, Mircea Mihăieș,
Carmen Mușat, Andrei Oișteanu, Revista 22,
Revista Observator cultural, Revista Realitatea
evreiască, Revista Timpul, Michael Shafir, William
Totok, Ion Vianu, Elie Wiesel, Ziarul Cotidianul.
În capodopera sa Jurnalul fericirii,
N. Steinhardt consemnează lașitatea vicleană a int-
electualilor care ocolesc adevăratele subiecte ale
zilei, căutînd un pseudo-refugiu în estetic. “A spune
că doi și cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca
Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie și Adevăr, că
Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
un realist romantic. Sau a ține, ca George
Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viața
și opera lui Eminescu. Cînd alături de tine oamenii
sunt tăiați cu fierăstrăul, dacă vrei să enunți că doi
și cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cît te
ține coșul pieptului: este o nedreptate strigătoare la
cer ca oamenii să fie tăiați în două cu fierăstrăul”.
Adaptînd aici ideea lui N. Steinhardt - care ne
cere să aritmetizăm formula algebrică “doi și cu doi
fac patru” °i să identificăm temele dramatice ale
momentului, fără a ne ascunde în spatele frazelor
sforăitoare - voi spune în felul următor: adevărata
problemă de azi nu este dacă Paul Goma are sau
nu talent literar, domnilor, ci faptul că Paul Goma,
după ce-a făcut o masivă campanie de publicistică
antisemită agresivă, °i-a permis, pe deasupra, să-i
cheme sfidător la tribunal pe aceia care au
îndrăznit să-i repro°eze masiva campanie de pub-
licistică antisemită agresivă.
Într-un asemenea context, a-l vedea pe fostul
intransigent Gheorghe Grigurcu - e°uat pe nea°tep-
tate în doctrina “multiplicării personalităților” °i a
“lipsei de sinceritate” - că îl proclamă pe antisemit-
ul Paul Goma drept “un reper moral de prim
ordin” al națiunii, tocmai în ziarul dalmațianului
Dan Voiculescu (alt reper moral al națiunii!), e de
natură să ne proiecteze con°tiința la granița dintre
disperare °i indignare. Trăim în România °i asta ne
consumă toată energia.
Cît prive°te repro°ul pe care noul colaborator al
gazetei dan-voiculesciene mi-l adresează - anume că
a° dovedi “o prea mare încordare a actului moral”
-, doar versul dantesc îi poate da răspunsul: “non
ragioniam di lor, ma guarda e passa” (Inf., III, 51).
Îl a°tept pe Gheorghe Grigurcu să redescopere
că vorbele sclipitoare nu pot înveli pe termen lung
adevăruri corupte, în aceea°i măsură în care un
antisemit înver°unat nu poate constitui “un reper
moral de prim ordin”. Șoricioaica degustată
dimineața, pe stomacul gol - fie °i dintr-o cea°că de
porțelan rafinat - strică nu numai dantura °i tenul
ci, după o vreme, chiar viața toată.
■
Colan de Mare Maestru, Sibiu, sec XVIII
Vagabondul în fața
marelui oraș
Marius Nenciulescu
Dimitrie Stelaru a fost un scriitor căruia i-a
plăcut să se mărturisească, opera sa
(poezie, proză, teatru) conservând diverse
întâmplări din viața reală, ca °i multiplele
ipostaze ale felului său particular de a fi. Direct a
făcut-o în Zeii prind șoareci (1968), singura carte
din afara poeziei ce a reu°it să atragă atenția
criticii, lucru, de altfel, de așteptat, deoarece
interesul față de biografia autorului - de la a cărui
na°tere s-au împlinit, iată, 90 de ani - a fost unul
constant, dispariția sa, în 1971, nemodificând
deloc perspectiva.
Memorialul, care relatează cronologic, pe
episoade, întâmplări cuprinse într-un interval ce
începe undeva în a doua jumătate a anilor ’30 °i
se sfâr°e°te în momentul anunțării armistițiului, e
o epopee a istoriei personale. Debutând abrupt
sub semnul unei obsesii specifice (foamea), el ne
face în acela°i timp cuno°tință cu eroul a cărui
înfăți°are pare a fi desprinsă din filmele cu
Chaplin sau Raj Kapoor: „Desculț, cu pantalonii
rupți la spate, dar acoperiți cu trei rânduri de
ziare, cu o vestă fără nasturi, decolorată °i numai
un piept de căma°ă, prăfuit [...]”. Cine vede aici o
invenție făcută din rațiuni „strategice”, de
autolivrare sau măcar o exagerare se în°eală. Vlad
Mu°atescu ne oferă în amintirile sale un portret
al poetului, foarte grăitor pentru felul în care
acesta înțelegea să-°i ducă viața pe la începutul
anilor ’40:
„Odată, către seară, ne-am pomenit în chițimia
noastră [unde lucra ca și corector pentru Curentul
literar-magazin, împreună cu Ion Vlad] c-un
individ fantastic, realmente halucinant. Nu prea
înalt, dar nici mărunțel, famelic serios, cu ochii
sticlind incendiar, nici una nici două s-a repezit ca
din praștie la Ion Vlad, l-a îmbrățișat disperat, și-a
pornit să orăcăie plângăreț:
Frate, scoate sticla, nu mai sta, că-mi vine să
mor!...
Știam prea bine că Ion Vlad se mai abțiguia,
din când în când, cu niște verde. Nu verde de
Paris, ci rachiu de izmă, o băutură populară și
ieftină pe atunci. Dar de unde știa și intrusul?
Ion Vlad emoționat, suflet mare de altfel,
aproape tremurând, l-a așezat într-un scaun, cam
forțat totuși, la masa unde-și creiona desenul
pentru pagina teatrală, și l-a domolit cu glas
prietenos:
Omule drag, liniștește-te! Sticla-i în dulap... Dar
de mâncat, ai mâncat ceva?...
Nimic! - a răspuns fantoșa aceea dejghinată
din încheieturi. De două zile... N-am niciun franc,
nicio lețcaie, sunt pe drojdie, frate Vlad! Până una
alta, dă-mi mai bine o gură de verde, nu mă
lăsa...
Sculptorul și graficianul de Vlad nu l-a lăsat. A
apelat la mine, știind că posed mai totdeauna în
sertarul biroului o bucată de pâine și-o fărâmă de
brânză uscată. Apoi a scos și el din buzunarul
hainei o ceapă vânătă, de apă, și vreo câțiva căței
de usturoi, după care i-a așternut „muribundului”
să mănânce pe o pagină de ziar, ruptă și-aceea
dintr-o colecție aflată la îndemână. Abia după ce
l-a văzut înfulecând ca un dulău flămând pe
năvălitor, sfărâmând între măsele ceapa și
posmagul de pâine, s-a îndurat de el și-a scos la
iveală sticla de verde. [...].
[...] după vreo jumătate de oră, ne-a privit rătăcit,
cu ochii lăcrimoși, căscând obosit de moarte, și
ne-a întrebat rugător:
-	N-ați putea să mă culcați undeva? Pic de
somn!...
I-am oferit imediat dormitorul meu. Baia de
lângă odăița redacției. În care mă culcam pe
ziarele din cadă, depozitate acolo din lipsă de
spațiu.[...].
Pe când il instalam în baie, poetul și-a scos din
buzunarul interior, de la piept, al hainei două
cărțulii [Abracadabru și Preamărirea durerii]
ferfenițite și zdrențuite, mi le-a înmânat și-a ținut
să-mi atragă atenția:
-	Sunt ultimele exemplare pe care le mai am!
Citește-le, până mă scol... Însă nu uita, dacă ești
și tu poet, cum zice Ion Vlad, și trezește-mă pe la
două! [...].
La două fix am pătruns în cușca unde dormea
poetul. Nu dormea! Scosese teancurile de colecții
din cadă, zvârlindu-le pe dalajul scăldat de zoaie,
și-și clătea cămașa și ciorapii pe fundul vanei. ”
Zeii prind șoareci etalează °i explică, acolo
unde este cazul, momentele devenirii acestui
individ care, părăsind Turnu-Măgurele, ora°ul
natal, vine în Capitală cu scopul de a-°i făuri un
destin pe măsura aspirațiilor. Aventura e ghidată
temperamental, oscilând permanent între frenezia
trăirii, febricitatea experienței °i spectrul ratării,
depresii de natură diversă. Vagabondul doarme în
câmp, se hrăne°te cu struguri furați, cu ce a
rămas din farfuriile altora, cară bagaje în Gara de
Nord. Cu banii luați se tunde °i se bărbiere°te la
frizer, î°i cumpără haine, pe care mai târziu
foamea îl va determina să le schimbe cu altele
mai vechi. Doarme în gară la clasa a III-a, la
„Palatul Știrbei”, între etaje la ziarul „Curentul”,
iar când are ceva în buzunar mai °i închiriază
câte o cameră: în Ferentari, în Banu Manta, pe
strada Vânători. Merge la un prieten (Costel,
poet) pe care-l pune să-i anunțe moartea la ziar.
Pleacă la mare unde încearcă să se sinucidă.
Revine în Bucure°ti °i își caută prietenii. Aruncă
în foc o Mein Kampf, spre disperarea unui soldat
german. E arestat ca dezertor, însă scapă. Fuge
din cauza bombardamentelor la Călăra°i, dar se
reîntoarce în Capitală.
Relațiile cu familia sunt reci. Mama („etern cu
întrebarea ce fac de nu-mi mai aflu rostul”),
atunci când prime°te telegrama care anunță că
fiul său e pe patul morții, trimite ca să vadă ce se
întâmplă „un văr cu inima închisă” care, la
plecare, nu-i lasă niciun ban. Tatăl vitreg, adus în
scenă prin rememorarea unui episod petrecut
atunci când autorul avea 6 ani, e descris ca un
monstru: pedepse°te copilul vârându-i scobitori
sub unghii °i punându-i pe spate fierul de călcat
înro°it.
Astfel de relatări în care senzaționalul se
îmbină cu ficțiunea se întâlnesc peste tot în text.
Un exemplu elocvent îl oferă episodul în care
Stelaru, aflând că prietenul său, poetul Claudiu
Moldovan, fusese arestat ca dezertor °i
condamnat la moarte, telefonează comandantului
închisorii °i, dându-se drept ministrul justiției, dă
ordin să fie eliberat, ceea ce se °i întâmplă.
1O
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Găsim, însă, în Zeii prind șoareci și destule
fragmente autentice, unele de o sinceritate
dezarmantă, cum ar fi scena despăduchierii sau
aceste gânduri ce răbufnesc în el în timp ce
privește spectacolul Orașul fără avocați, de la
Teatrul „Maria Filotti”, ale cărui încasări i-au fost
cedate: „Jos, pe scenă, Maria Filotti,
îngenuncheată, se roagă de avocatul Ion
lancovescu. Radu Beligan în zdrențe așteaptă
verdictul [...]. Ninetta Gusti, Erastia, alții... / [...] /
Maria Filotti iar îngenunche în fața avocatului din
piesă - lancovescu. Pentru mine îngenunche? De
la balcon privesc alături de Gion, inițiatorul
spectacolului. Mi-e rușine de ce n-am dat până
acum, de lenea mea spirituală. Mi-e rușine de
lumina artiștilor risipită pentru fărâma de om cu
numele meuT
Privațiunile vieții de boem îl fac să intre în
contact cu diferite persoane, unele mai ciudate
decât altele. Coana Floarea e cerșetoare la
biserică, dar are un cufăr plin cu paltoane, rochii,
mătăsuri, genți de femei, țigări și, mai ales, bani,
„hârtii de-o sută, de cinci sute”. Coana Xaxa ține
pungile cu bani sub cămașă și, deși bogată, ia
unui client, fără nicio remușcare, piciorul de lemn
ca zălog pentru consumație. În afara avariției,
viața acestor ființe e guvernată de băutură: coana
Xaxa bea țuică și-și plânge fata moartă imediat
după absolvirea Facultății de Drept; hamalul
Suditu, ce câștigă ziua în gară, bea noaptea;
primul om care-l întâmpină pe autor la intrarea în
București e un zugrav beat mort; arestat ca
dezertor, scapă de sub escorta sergentului țigan,
deoarece acesta se îmbată.
Și lui Stelaru îi plăcea băutura, într-atât încât
a devenit alcoolic. Petre Stoica - care în timpul
studenției l-a găzduit „cam un an” (1952-1953) -
își amintește în legătură cu poetul de două
persoane total diferite:
„În zilele fără exacerbări alcoolice, Stelaru se
purta ca o fată mare. Prezență de fulg legănat în
aer. Intra pe ușă încet, foarte încet, cu lunecări de
felină, înclina ușor capul, de câteva ori la rând,
apoi murmura: <Bună seara, băieți... Ce faceți?
Ce faceți?>. Ne menaja clipele destinate lecturii.
[...]. Sub imperiul alcoolului, dădea din aripi
zgomotoase. Vorbele-i mânioase, împletite din
gâlci și buruieni otrăvitoare, nu cruțau pe nimeni
- dușmanul principal îi rămânea însă
francmasoneria mondială, o adevărată cutie a
Pandorei din care, zicea el, s-ar revărsa toate relele
lumii. [...]. Ne-am pomenit odată cu el, secondat,
de actorul Vasile Nițulescu. Intraseră pe ușă în
patru labe, cu câte-o lămâie prinsă în dinți.
Stelaru era pus pe distrugeri totale. Cu bisturiul,
instrument de care nu se despărțea niciodată, se
repezise să-mi sfâșie plapuma. Implorări, proteste.
Se lăsa greu înduplecat: <Plapumă, he! ca
burghezii... Ce, tu ești poet sau burghez?...
Rușine... Dar acum?! Ce dracu, lasă-mă să-ți
sfârtec plapuma, te rog!>. În cele din urmă,
amărâta mea de învelitoare scăpase nevătămată. ’i
Dar și cînd era treaz, existau destule fapte care
să contrazică purtarea de „fată mare”. Al. Raicu
relatează o întâmplare nostimă, petrecută în
perioada la care face referire memorialul. Stând cu
Stelaru la Cafe de la Paix, sunt anunțați de doi
prieteni că la Societatea Scriitorilor or să se dea
niște ajutoare. Auzind aceasta, „îngerul vagabond”
se strecoară ușurel afară și o ia la fugă cât îl țin
picioarele ca să ajungă primuliv. De altfel, și Petre
Stoica îi consemnase câteva scorneli (a fost
student la Litere; l-a cunoscut pe Bromfield la
Paris) sau înșelăciuni (vrea să-i vândă un desen de
Pallady făcut, în realitate, de el etc.)v.
Dimitrie Stelaru are șansa - după cum s-a
putut vedea și până acum - să aibă alături
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
Dimitrie Stelaru, într-un desen făcut de Ion Vlad și
publicat în Timpul (1942)
prieteni de nădejde, mai toți cu preocupări
artistice. Zeii prind șoareci îi consemnează,
printre alții, pe Ion Vlad, Costel, Dardar
(regizor). Mai presus de toate aceste legături se
află, bineînțeles, Olivia (Maria-Maria), prima
iubire, fata care-i semăna atât „la inimă”, cât și la
destin: gonită de stăpân (un fotograf din
Constanța), hoinărea prin București fără bani și,
în plus, bolnavă. Stelaru o întâlnește la „Palatul
Știrbei” și o ia cu el. Închiriază un fel de magazie,
din banii luați ca hamal în gară, se despăduchiază
la o groapă cu var, se iubesc: „Viața pe care n-o
știusem s-a revărsat. Degetele ei în carnea mea au
prins rădăcini, au înflorit apoi. Și-a scos
veșmântul. Devenise lumină. Intra cu brațele albe,
cu pletele negre, cu pieptul, în soare. Era soare.
Sufletul mi s-a dus în ea. Niciodată n-o să
plutească lira stelelor în mări ca ochii mei în ochii
ei. O simfonie pură, sfântă. Groapa cu var s-a
schimbat într-o întindere fără desnădejdi. [...]. /
Nu mai sunt vagabond, nici hamal. Am și vis.
[...]. Fata asta [...] mi-a dat viață. M-a dus într-un
arbore verde”. Moartea va destrăma însă curând
promisiunea unei fericiri de durată, a unei viitoare
căsnicii.
Lirismul nu se reduce la astfel de interludii, o
anumită insistență pe plasticitatea imaginilor,
unele vădit onirice, regăsindu-se peste tot („îmi
umblau gheare de ciori prin stomac, mă zgâriau”,
„încet, intram în malurile mele, sufletul mi se
potolea și lumina cobora ca de var peste ochii
tulburi”, „Spre răsărit un nimb roșiatic sare ca un
arc prin întuneric”), ca și reflexul poetic al
cultivării asocierilor insolite („somn dințat”, „sora
vitregă mi-a luat plapuma, fântânile și râurile
inimii”). Dincolo de acestea, un ritm interior al
textului cât se poate de evident: „Trebuia să
mănânc totuși. Să mănânc pământ galben, clisos,
fără nisip, nu mi-a priit. E bun pământul, dar o
rădăcină smulsă din adânc îți aduce prospețime,
lumină. O mănânci cu poftă. Seamănă cu viața.
Lutul e searbăd, ca ochiul felinarului, ziua”.
Alteori, însă, desfășurarea evenimentelor aduce cu
sine secvențe ale unor realități dure, halucinante,
în care mijloacele descrierii sunt cele ale
naturalismului ori, mai aproape de noi, ale
neorealismului cinematografic italian.
Vagabondul care se îndreaptă spre „marele oraș”
poartă cu el „ascunse în sân petice de hârtie
mâzgălită cu versuri”. Boema apare, astfel, într-o
altă lumină, memorialul dezvăluindu-și adevărata
semnificație: aceea de a prezenta un destin ce
joacă totul pe o singură cartevi. Stelaru insistă
asupra începuturilor, drumul spre literatură
însemnând colaborări cu diverse publicații
(Adevărul Literar și Artistic, România literară,
Universul literar), dar și lecturi publice ca aceea
de la Teatrul Național, pentru care este
recompensat de directorul Liviu Rebreanu.
Interesante sunt referințele la climatul literar-
artistic al epocii. Sunt menționați, printre alții,
Ionel Teodoreanu, Jebeleanu, Geo Dumitrescu,
Corlaciu, Simion Stolnicuvii, care-i cântă autorului
la vioară un concert de Paganini. Acasă la Costel
dă peste ultimele traduceri din Maugham,
Merejkovski, Kipling, colecția unu, manifestul
Dada, revista Șantier, Raza literară. E rememorată
apoi celebra vizită la „casa cu scriitori a lui Eugen
Lovinescu”.
Valorile spiritului, arta, poezia sunt mereu
exaltate, reprezentând unități de măsură pentru el
și ceilalți. Stelaru vrea să plece la Constanța, dar
mai întâi trebuie să se tundă, să se îmbrace
frumos, să se aranjeze, deoarece nu poate privi
marea „decât de la înălțimea curată a poetului”.
Tot de acolo privește - „eminescian” - spre
„confrații” (gen „poetul național” Gheorghe) care
„își desfac în presă parfumul batistelor numindu-l
artă; lăudând cu insistență o pramatie ajung
directori, subsecretari de stat, apoi fondurile
revenite titularilor și le împart”.
Zeii prind șoareci e, prin anumite pasaje, și un
jurnal de creație. Relatarea felului în care a
debutat (cu versuri, în Adevărul Literar și Artistic)
scoate la iveală dimensiunea profund existențială
a poeziei sale („Eu nu scriam, trăiam”). În alte
părți, suntem introduși - din aceeași dorință - în
intimitatea unor poeme, arătându-se felul în care
s-au născut: ca transcriere (cu transfigurările de
rigoare) a unor evenimente biografice (cum s-a
întâmplat cu Poem cerșetor, vol. Noaptea geniului
și Maria-Maria, vol. Ora fantastică) sau a unor
viziuni, facilitate de băutură (Dragostea zorilor,
vol. N.g.). În ambele cazuri, radiografierea stării
privilegiate arată ea însăși ca un poem: „Am fugit
la o farmacie. Prafurile, sticluțele, pastilele în
mintea mea erau supreme. O să fie sănătoasă de
mâine! Barurile strigau din tobe prin ușile date în
lături. Mâini demonice mă îmbiau cu pahare. Mai
departe! Înainte! Ea așteaptă viața...”; „Beau un
pahar și toate vinele simt că-mi trosnesc. Al
doilea e pentru Ariel, al treilea pentru Hecate - și
tac. Îi las și pe eroi să bea: e rândul lor. Iar ei
beau mai repede ca mine și îi ajung, îi întrec,
ochii mi se deschid ca în fața unei prăpăstii peste
care trebuie să trec. Dedesubt sunt largile neguri,
trebuie să trec dincolo. Limbile de stânci îmi dau
ocol, aburii morții îmi înveșmântă ochii - și cad,
cad, cad!... Nu, n-am căzut, am ajuns dincolo, mă
cert cu domnii din cărți: ei, surzi, nu-mi răspund.
Cine dracu m-a pus în haos? E un haos dincolo
de prăpastie? Aici stă Nimeni? Roți se întrec
nevăzute, din ceară, din culori, din ape. Și e
supremă chemare endemică, muzică albă de flori
și trăsnete, de care mă prind. Îmi înfig ochii în
nedumerire, norii îmi dau lacrimi, gata! Și e, ce?
Că de sus, de pe stâncile albe sugerate, o voce mă
strigă: / - Unde ești? Vino, te-am așteptat. /
Mâna prinde creionul firav, sufletul e clocot, mai
beau cu cineva de-acolo. Aici, la masa asta a mea,
scriu pe hârtia albă și mă înec parcă; îmi aud
numele strigat de peste stânci. Cine mă strigă? / -
Eumene, eu sunt Eumene! / Scriu:”.
Anecdotica e presărată și în acest sector cu
„stelarisme”. Autorul nu uită de ideea năstrușnică
de a-și anunța moartea în presă, arată cauzele care
au determinat-o, notează reacțiile ziarelor, ale
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
unor instituții (Banca Națională a oferit pentru
înmormântare suma de 2000 de lei), ale
neamurilor (la Turnu-Măgurele s-au strâns ca
pomană trei căruțe cu bucate). Revine apoi cu
acelea de după aflarea faptului că totul a fost o
farsă: „Citesc în prima pagină: De ce a murit și-a
înviat poetul. / Alte ziare comentau nu apariția
mea după întâia moarte, ci durerea tânărului poet
zvârlit de societatea secolului douăzeci. Altele mă
înjunghiau, mă moralizau”. În alt loc e povestit
felul cum a reușit să publice poemul Omul
nou™: profită că cenzorul Mircea Streinul merge
să iscălească registrul și aplică repede ștampila cu
„Bun de imprimat” peste el.
Critica a manifestat rezerve față de valoarea
documentară a cărții. Piru o numește „povestire
autobiografică, probabil cu elemente de
ficțiune”®. Petre Stoica afirmă că Stelaru și-a
stilizat anumite traiectorii ale viețiix, de aceeași
părere fiind și Marian Popa, care trage concluzia
că informația biografică, când nu e înlocuită de
fantezie, e estompată de abundența lirismului®.
Că autorul a recurs la retușuri sau adaosuri e un
lucru evident. Exemplelor pe care le-am dat până
acum merită să le adăugăm și plasticul
autoportret de boem, schițat în primele rânduri
ale scurtului fragment introductiv: „Atunci, prin
1945, când am început însemnările de mai jos,
eram în Sighișoara și îmi căutam azurul rătăcit.
Mâncam ce lăsase războiul, dormeam într-o fostă
școală germană părăsită de morții copleșiți de
tifos exantematic (își săpaseră găuri unii altora în
curte) - eh! și iubeam. Am scris atunci, dar mai
mult iubeam - iubeam o blondă (Herta), o stradă
de pe vremea lui Paracelsius, țigara”. Se
conturează, însă, în acest fel - aparent paradoxal -
o imagine mai clară, mai cuprinzătoare a celui
care a fost Dimitrie Stelaru, reveria aducându-și
un aport deloc neglijabil.
Problema sincerității a dat naștere, încă din
momentul afirmării cu Noaptea geniului (1942),
unei divergențe a punctelor de vedere critice.
Valoarea volumului e identificată în „tonul sincer,
familiar al confesiei”xii, în atitudinea antipuristă,
văzută ca veridic și potent nonconformism la
moda zileixiii. Ambele calități fuseseră observate
încă din 1939 de Eugen Jebeleanu care, analizând
Preamărirea durerii, califica sinceritatea ca un dar
remarcabil „în această perioadă de lirism invadat
de zorzoane și false brățări”™.
Alte voci, însă, se manifestă vehement în
favoarea unui Stelaru cabotin. Una dintre ele este
cea a colegului său de generație Geo Dumitrescu
care, într-un articol din Timpul, își direcționează
întregul demers critic pe ideea că Stelaru
„simulează”, „joacă”, „fac[e] pe nebunul la un
mod artistic”™. O impresie de „mistificație” îi lasă
această poezie și lui George Călinescu, care
încetățenește, practic, teza prin introducerea sa în
compendiu: „Din acest fel de existență
somnambulică ar trebui să iasă o muzică mai
viforoasă. Impresia totală este de tenuitate,
mistificație și fragment”™. Numindu-l „boem
adevărat”, recunoscând chiar că „are nota lui
personală”, marele nostru critic era, totuși, de
părere că ingenuitățile sale sunt în mare parte
„fabricate”xvii.
Critica postbelică continuă disputa, prin luări
de poziție ce câștigă în complexitate. În favoarea
sincerității, autenticității se pronunță Dumitru
Micu, care identifică la Stelaru o „ingenuitate
dezarmantă”™®. De aceeași părere e și Petru
Poantă, care observă o identitate absolută între
ins și poezia sax®.
Alți comentatori pun, însă, accent pe ideea de
„mască”xx, de „poză poetică”xxi, trecând la evi-
dențierea ipostazelor în care apare eul: „înger
vagabond”, „profet”, „noul Christos”xxii,
„Prometeu”, „Hamlet”, „saltimbanc”xxiii, înger săr-
man, diavol flămând, veșnic neînțeles, visător sus-
pect, golan zăpăcit, geniu nocturn, umilit mânios,
străjer fără somn, trubadur extatic, poet conștient
de valoarea sa, la acestea adăugându-se
nenumăratele identificări: cu astrele, arborii,
păsările-stele, cerul etc.xxiv. Ion Pop interpretează
poezia saltimbancilor, clovnilor, paiațelor ca pe o
variantă a teatralității suferinței din poemele în
care apar „îngerul vagabond”, „cerșetorul”, osândi-
tul. Lumea se preschimbă atunci într-un „teatru”,
circ, spațiu scenic, în care feeria apare derizorie,
actorul dezvăluindu-și precara condiție de
clovnxxv.
O poziție conciliantă manifestă în această
problemă Alexandru George. El vede în artificiu
adevărata față a poetului, masca fixându-se
prematur, fără a mai putea fi smulsă™®. Este și
părerea lui Eugen Simion care, revenind de mai
multe ori asupra ideii, ne oferă, în chip de
rezumat, următorul portret al lui Stelaru: „[...]
acceptând o convenție literară, face din ea o
rațiune proprie de viață și de artă. [...]. Masca
devine propria lui expresie. Spiritul nostru este la
început surprins, iritat de atâtea clișee [...], apoi
vedem că sinceritatea confesiunii le dă viață”3®™.
Memorialul dezvăluie și el aceeași tentativă de
armonizare a realului cu aparențele, reliefarea
gesturilor excepționale coexistând cu o cruzime a
sincerității ce poate fi întâlnită, de regulă, doar în
jurnalele intime. Zeii prind șoareci își demonstre-
ază, astfel, actualitatea, încadrându-se perfect în
perimetrul memorialisticii ultimilor ani, al cărei
scop principal este acela de a seduce, de a ului.
NOTE
i Vlad Mușatescu, Memorii aproximative. Întâlnire de
gradul III - extraterestrul Dimitrie Stelaru, în Scânteia
tineretului, supliment literar- artistic, 1983, nr.1 și nr.3,
p.11
ii Emil Manu (Dimitrie Stelaru, ediția a II-a, revăzută și
adăugită, București, Editura Profile Publishing, 2003,
p.65) afirmă că autorul face, de fapt, o confuzie:
„Maria Filotti îi cedează în 22 martie 1942, ora 10, un
spectacol, Frumoasa aventură, și nu în 1940, Orașul
fără avocați”
iii Petre Stoica, Dimitrie Stelaru, Îngerul vagabond, în
Amintirile unui fost corector, București, Editura Cartea
Românească, 1982, pp.35-36. și Lucian Teodosiu ( în
Dimitrie Stelaru așa cum l-am cunoscut, Iași, Editura
Junimea, 1998, p.37) vorbește despre acest viciu
blestemat, care l-a torturat aproape toată viața: „[...]
Dimitrie Stelaru s-a zbătut îngrozitor la Turnu-
Măgurele, între 1957-1967, într-o disperare neagră [...].
În acea perioadă, Stelaru a parcurs toate suferințele
imaginabile Și a devenit, pur și simplu, alcoolic. Se
îmbăta dintr-un mic păhăruț <de drojdii>, ca să poată
uita cine este. Acesta este purul adevăr. Se îmbăta și eu
îl duceam acasă, îi scoteam hainele, pantofii, îl înve-
leam cu o pătură [...].”
iv Al. Raicu, Noi, Dimitrie Stelaru.., în Luminile
oglinzilor, București, Editura Minerva, 1974, p.256
v Petre Stoica, op. cit., p.37 și p.38
vi Acest fel de a fi, Stelaru și l-a păstrat până la finalul
vieții. Iată o relatare, cât se poate de edificatoare, a
Anghelinei, cea de-a treia soție (cu care s-a căsătorit în
1964): „Uneori [...] când nu aveam bani, vara, vindeam
cireșe și struguri de masă. Eu aveam o vie de 25 de ari
pe care o lucram singură. Mitea [Dimitrie Stelaru] nu
se pricepea măcar la săpatul și stropitul ei. [...]. El
rămânea sub un nuc ori un cireș bătrân și scria.” (apud
Al. Raicu, op. cit., p.276)
vii Acesta dă referințe la rândul său despre Dimitrie
Stelaru, în cap. IV. 2. Ravagiile bahice, din Printre scri-
itori și artiști, București, Editura Minerva, 1988, pp.111-
112. Poziția sa e una singulară, în sensul că evocarea nu
e făcută dintr-o perspectivă simpatetică, confraternă, ci
detașat critică. Dacă ceilalți memorialiști se mulțumeau
doar să puncteze defectele poetului sau să relateze
episoadele neplăcute în cheie umoristică (cum face, de
exemplu, Petre Stoica în op. cit., p.47: „Râd și azi
amintindu-mi spaima trăită cu prilejul unei vizite la o
cucoană, o bacantă, fostă amică a poetului; aveam
sarcina expresă să-i recuperez un manuscris prețios.
N-au ajutat la nimic nici vorbele mieroase, nici gravul
argument că stăpânul manuscrisului zace cu piciorul în
ghips. Bănuit din tagma lui Stelaru, a devenit agresivă:
m-am ales cu zgârieturi și cu crătiți în cap. [...].
Episoade triste? Mai degrabă inocente, vesele aventuri
ale unei tinereți azvârlite pe caruselul anilor cu flori și
nepăsări.”), Stolnicu îi amendează dur alcoolismul,
„tendința lui permanentă de mistificare”, imoralitatea:
„Mai întreb: s-a căit băiatul acesta, nu s-a rușinat el,
când reportajele faptelor diverse i-au dat în vileag
masive înstrăinări de bani ai unui prieten?”
viii În volum, poate fi găsit în Noaptea geniului
ix Al. Piru, Confesiunea unui poet, în Luceafărul, nr.22,
1968, p. 3
x Petre Stoica, op. cit., pp. 24-25
xi Marian Popa, Dimitrie Stelaru, în Dicționar de liter-
atură română contemporană, București, Editura
Albatros, 1971, p. 573
xii Pompiliu Constantinescu, Dimitrie Stelaru: Noaptea
geniului (poeme), în Scrieri, 4, București, Editura
Minerva, 1970, pp.654-655 (reprodus din Vremea
războiului, nr.659, 1942, p.7)
xiii v. Mihai Niculescu, Noaptea geniului poeme de
Dimitrie Stelaru, în Universul literar, nr.16, 1942, p.5
xiv Eugen Jebeleanu, Un nou poet, în , nr.1, 1939, p.20
xv Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, în Timpul,
nr.1772, 1942, p.2
xvi G. Călinescu, cap.XXIX: Alte orientări, Poeți provin-
ciali și „tineri”, în Istoria literaturii române, compendiu,
București, Editura pentru Literatură, 1963, p.386 (repro-
duce ediția a II-a, din 1946)
xvii ibidem, p.385
xviii Dumitru Micu, Ingenuitate, frondă, angajare, în
Modernismul românesc, II: De la Arghezi la suprareal-
ism, București, Editura Minerva, 1985, p.203
xix Petru Poantă, Dimitrie Stelaru, în Scriitori români
(mic dicționar), coordonator Mircea Zaciu, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1978, p.438
xx Al. Piru, Dimitrie Stelaru, în Panorama deceniului
literar românesc 1940-1950, București, Editura pentru
Literatură, 1968, pp.136-137 și Mihail Petroveanu,
Dimitrie Stelaru, în Traiectorii lirice, București, Editura
Cartea Românească, 1974, p.127
xxi Adriana Mitescu, La curțile poeziei, în
Contemporanul, nr.8, 1970, p.3
xxii ibidem
xxiii Al. Piru, Dimitrie Stelaru, în Panorama..., pp.136-
137 Pentru Nicolae Baltag (Dimitrie Stelaru: Mare
incognitum, în Viața românească, nr.11, 1967, p.185),
hamletismele sunt, de fapt, fantasmele acestor eroi
lăuntrici ce vizează scena, după cum se poate vedea, de
exemplu, în Miezul nopții, vol. N.g.
xxiv Mihail Petroveanu, op. cit., pp.127-128
xxv Ion Pop, Nonconformismul spectacular: Geo
Dumitrescu, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, în
Jocul poeziei, București, Editura Cartea Românească,
1985, p.217
xxvi Alexandru George, Dimineața geniului, în La
sfârșitul lecturii, I, București, Editura Cartea
Românească, 1973, p.247
xxvii Eugen Simion, Evoluția poeziei, Momentul 45-
’46. Poezia boemei. Exotism și ironie. Poetica apoeticu-
lui. Desacralizarea poemului. Prelungiri ale suprarealis-
mului. Resurecția baladei, Dimitrie Stelaru, în Scriitori
români de azi, I, ediția a doua revăzută și adăugită,
București, Editura Cartea Românească, 1978, p.97
■
12
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Investigații masonice
transilvane
Clujul în istoria masoneriei
moderne
Tudor Sălăgean
Asemeni întregii masonerii transilvănene a
secolului al XVIII-lea, masoneria clujeană
este legată, în mod firesc, de activitatea
lojilor din spațiul central-european și în special
din capitala Imperiului German. Una dintre cele
mai vechi familii nobiliare atrase către masonerie
este Kemeny de Mănăstireni, originară din
comitatul Cluj. În 1743, baronii Ladislau și Ioan
Kemeny făceau parte dintr-o lojă din Viena, al
cărei nume nu este însă cunoscut.
Una dintre marile personalități ale masoneriei
secolului al XVIII-lea, puternic legată și de istoria
Clujului, a fost contele Gheorghe Banffy de
Losonc, guvernator al Transilvaniei (președinte al
Guberniului provinciei) între anii 1787 și 1822. În
1779, contele Gheorghe Banffy era deja atestat în
calitatea de mare maestru deputat al lojii sibiene
a „Sfântului Andrei la cele trei foi de nufăr”,
așadar al treilea demnitar în ierarhia acesteia,
după K. F. von Schmiedburg, marele maestru
provincial și după vicarul acestuia, principele
Mavrocordat. Câțiva ani mai târziu, în 1782,
Gheorghe Banffy se impusese deja în calitatea de
președinte al Capitlului Provincial al Transilvaniei,
cea mai importantă structură masonică a
provinciei. De pe această poziție, Banffy a
sprijinit înființarea, în 1782, a primei loji
masonice clujene, aflată sub conducerea baronului
Francisc Fritsky Fekete. Printre membrii acesteia
se numărau atât reprezentanți ai înaltei
aristocrații, cum erau baronul Farkas Banffy,
contele Adam Teleki, contele Janos Esterhăzy,
contele G. Bethlen, contele Ladislau Teleki,
baronul Anton Domokos, cât și intelectuali de
prestigiu, între care trebuie amintiți dramaturgul
și animatorul cultural Gyorgy Aranka, pianistul
Johann N. Schneider, profesorul de filosofie
Jozsef Pakay, matematicianul Pal Sipos sau poetul
Janos Gyongyossy. Activitatea culturală
promovată de-a lungul timpului de membrii lojii
clujene a fost una remarcabilă. Gyorgy Aranka a
susținut înființarea și susținerea primului teatru
permanent din Cluj (1792), găzduit în impozantul
palat al familiei Rhedey, din piața centrală a
orașului. A fost înființată o „Societate pentru
cultivarea limbii (maghiare)” și o „Societate de
editare a manuscriselor”. Cele două societăți pot
fi considerate nuclee premergătoare ale viitorului
„Muzeu Ardelean” create în condițiile emulației
stimulatoare produse de exemplul sibian al
baronului Samuel von Brukenthal. Nu mai puțin
semnificativă este activitatea constructivă
finanțată de frații din loja clujeană. Astfel, contele
Gheorghe Banffy este cel care a ridicat cel mai
important palat al Clujului, palatul Banffy (în
prezent Muzeul de Artă). Este posibil ca
arhitectul Johann Eberhardt Blaumann (1733-
1786), constructorul palatului Banffy din Cluj,
dar și a turnului bisericii franciscanilor minoriți
(în prezent Catedrala greco-catolică „Schimbarea
la Față”, de pe str. Eroilor) să fi fost de asemenea
mason. Contele Adam Teleki, un alt component
al lojii clujene, a finanțat, la rândul său,
construcția reședinței sale de pe strada Lupilor (în
prezent Mihail Kogălniceanu), cunoscută sub
numele de palatul Teleki.
După intrarea în adormire a Lojii Sf. Andreas
din Sibiu (20 martie 1790), Gheorghe Banffy l-a
adăpostit la Cluj pe medicul român Ioan Piuariu-
Molnar, inițiat în loja sibiană încă din 1781,
căruia i-a asigurat obținerea unui post de profesor
la Colegiul Academic. Trebuie să spunem că, încă
din 1789, Gheorghe Banffy sprijinise inițiativa lui
Piuariu Molnar de a publica o gazetă destinată
țăranilor români din Transilvania, inițiativă care se
înscria în spiritul reformator al epocii iosefine.
Împrejurările obiective din imperiu au făcut însă
imposibilă materializarea acestei inițiative, în
pofida aprecierii manifestate față de aceasta de
către împăratul Iosif al II-lea. Este demn de a fi
remarcat faptul că Ioan Piuariu Molnar a fost
trimis în Munții Apuseni de către autoritățile
imperiale pentru a purta negocieri cu răsculații
conduși de Horea, Cloșca și Crișan, răscoala din
1784 fiind, după cum bine se știe, presupusă a fi
fost inițiată de către cercurile masonice
reformatoare din Imperiu. Piuariu-Molnar a
continuat să se bucure de sprijinul lui Banffy și în
anii de după 1790, în pofida participării sale la
redactarea Supplex-uYui din 1791, document prin
care reprezentanții națiunii române solicitau
egalitatea în drepturi cu celelalte națiuni ale
Transilvaniei. Ioan Piuariu-Molnar a fost, dealtfel,
și unul dintre editorii Supplex-ului, pe care l-a
tipărit probabil în tipografia lui Martin
Hochmeister, având însă grijă să treacă pe pagina
de titlu, ca loc fictiv de apariție a volumului,
orașul Iași. Acesta a fost, cu siguranță, motivul
pentru care Dieta nobiliară de la Cluj, din anul
Însemn de Lojă, Unio, Cluj, 1886
Crucea Sf. Andrei, însemn al Lojii din Sibiu, sec. XVIII
1791, a cerut pedepsirea lui Martin Hochmeister,
acuzat de a-i fi instigat pe români împotriva
stăpânilor lor de pământ.
În 1793, Piuariu-Molnar a încercat să
reactualizeze inițiativa publicării, de data aceasta
la Cluj, a unei reviste destinate românilor.
Datorită climatului politic tensionat al unei epoci
dominate de spaima autorităților imperiale față de
răspândirea ideilor revoluționare franceze, acest
proiect nu a putut fi nici acum materializat.
Conexiunile între frații săi din Sibiu și cei din
Cluj erau însă, cu siguranță, mult mai ample.
Alături de reprezentanții aristocrației, membrii
comunității germane din localitate, negustori,
meșteșugari sau intelectuali, par să fi fost atrași
de idealurile promovate de masonerie. Această
comunitate întreținea legături strânse cu Sibiul,
principalul centru de propagare a ideilor masonice
în Transilvania. Tipograful și editorul sibian
Martin Hochmeister cel Tânăr, care primise
inițierea masonică de la o vârstă fragedă, deținea
una dintre cele două tipografii existente în Cluj
(cealaltă fiind a Colegiului Reformat) și, de
asemenea, cea mai mare librărie a orașului.
F
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
13
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
3
Printre masoni - sau apropiați ai acestora - trebuie
amintit tapițerul Tauffer, cel care a ridicat casa
Tauffer din Piața Muzeului. Familia Tauffer,
venită în Transilvania la chemarea guvernatorului
Samuel von Brukenthal, s-a stabilit la Cluj în
1790, după intrarea în adormire a lojii sibiene.
Aflați sub protecția contelui Gheorghe Banffy,
Taufferii au deschis în reședința lor clujeană un
salon frecventat de așa-numiții „iosefiniști”,
susținători ai politicii reformatoare a fostului
împărat losif al Il-lea. În casa Tauffer a fost
găzduit și medicul francmason român Ioan
Piuariu-Molnar.
În 1795, printr-un edict imperial, masoneria a
fost interzisă în întreg Imperiul, și, prin urmare,
și în Transilvania. Structura masonică românească
afiliată lojii Sf. Andrei funcționa, în această
perioadă, sub paravanul Societății filosofice a
națiunii române din Marele Principat al
Transilvaniei. Trebuie menționat în acest context
faptul că guvernatorul Banffy a sprijinit ridicarea
semiconspirativă a primei biserici românești din
Cluj de către episcopul greco-catolic Ioan Bob.
Deschiderea manifestată de Gheorghe Banffy față
de aspirațiile românești nu este pusă, de regulă, în
legătură cu apartenența sa la masonerie. Totuși,
având în vedere contextul epocii și atitudinea
generală a contelui față de problema românească,
o asemenea legătură nu trebuie pierdută din
vedere.
După efervescența înregistrată în preajma
anului 1800, masoneria din Cluj a intrat într-o
relativ înelungată perioadă de inactivitate,
punctată doar de evenimentele din perioada
revoluției de la 1848-1849. Unele dintre
personalitățile acestei revoluții, între care trebuie
amintit generalul polonez Iosif Bem sau
revoluționarul român Nicolae Bălcescu, ambii
aflați în trecere prin Cluj, au aparținut masoneriei.
O nouă și foarte importantă etapă din istoria
masoneriei clujene este legată de activitatea lojii
Unio, înființată la 14 noiembrie 1886, la inițiativa
avocatului Albert Deaky, cel care a fost și primul
ei conducător (Venerabil). Albert Deaky primise
inițierea masonică cu câțiva ani mai devreme, într-
o lojă din Budapesta. Loja Unio aparținea
masoneriei simbolice de rit ioanit, predominantă
în acea epocă în spațiul central-european, aflându-
se în subordinea Marii Loji Simbolice a Ungariei.
Ceilalți șase membri fondatori ai lojii au fost
Șorț de Maestru, Sibiu, sec. XVIII
Carol Haller, profesor universitar, Eduard
Herczog, inginer, I. Incze, avocat, Ludovic
Kacsoh, secretar la Calea Ferată și I. Kovacs,
directorul Băncii de asigurări Gresham.
Între 1886 și 1889, întrunirile lojii Unio s-au
desfășurat în locuința lui Albert Deaky, situată pe
strada Kossuth (în prezent 21 Decembrie). Potrivit
principiilor formulate de Albert Deaky, loja Unio
urmărea să atragă „oameni întregi”, care
dispuneau de o bună reputație în viața literară,
științifică sau publică. „Dintre aceștia - credea
Albert Deaky - trebuie introduși cât mai mulți în
consiliile comunale, pentru ca acolo să poată să
apere cât mai bine principiile noastre
umanitariste”. În 1889, anul inaugurării templului,
loja clujeană Unio a început să se extindă către
alte orașe ale Transilvaniei. În colecțiile Muzeului
Național de Istorie a Transilvaniei sunt păstrate
câteva piese de mare valoare care țin de
activitatea lojei clujene: colanul de Venerabil al
Lojii Unio, cu o somptuoasă panglică albastră din
mătase, pe care este brodat sibolul lojii; un etui
din piele maron cu închizătoare de aramă pentru
păstrarea decorului masonic, pe care este
inscripționat numele lui Albert Deaky; o decorație
masonică acordată lui Albert Deaky de Marea
Lojă Simbolică a Ungariei și mai multe însemne și
medalii de asiduitate.
Templul lojii Unio din Cluj - cea dintâi clădire
din Transilvania construită cu această destinație -
a fost inaugurat la 21 Decembrie 1889, ziua
solstițiului de iarnă, cu o semnificație specială în
calendarul masonic. Aceasta a fost prima clădire a
unui templu masonic din Transilvania construită
anume cu această destinație. Templul era situat în
Piața Trencsin (astăzi Piața Avram Iancu nr. 7), nu
departe de clădirea Camerei de Comerț și
Industrie, care adăpostește în prezent Prefectura și
Consiliul Județean Cluj. După modelul tempului
regelui Solomon din Ierusalim, una dintre clădirile
emblematice pentru masonerie, arhitectul
templului clujean a conceput o intrare străjuită de
două coloane, reprezentând stelele polare, cea a
nordului și cea a sudului. Semnificația primeia
este „forța” în timp ce a doua semnifică
„statornicia”, alăturarea lor fiind considerată o
garanție a stabilității.
Rațiunea așezării lor la intrarea în templu este
chemată să ilustreze metafora omului, care vine
din lumea existenței cotidiene și intră în lumea
superioară care i se deschide odată cu primirea
luminii.
Compas de Lojă, Sibiu, sec. XVIII
Loja Unio a avut, în general, un program
progresist, susținând modernizarea sistemului
educațional, înființarea societăților teatrale,
organizarea de spectacole teatrale pentru tineret.
Loja a contribuit la organizarea unor școli libere
pentru muncitori, dar și pentru tinerele mame.
Loja Unio, prin reprezentantul acesteia, teologul
Carol Nagy, a fost una dintre marile apărătoare
ale învățământului confesional, față de care Marea
Lojă Simbolică a Ungariei avea o poziție
intransigentă, pledând pentru desființarea
acestuia. După dezbateri prelungite, reprezentanții
lojii Unio au fost nevoiți, în anul 1910, să se
supună punctului de vedere al Marii Loji
Simbolice din Budapesta, eveniment cunoscut în
istoria masoneriei central-europene sub numele de
„Pacea de la Oradea”. În anul 1914, potrivit
statisticilor internaționale ale masoneriei simbolice
de rit ioanit, masoneria transilvăneană de filiație
ioanită avea un număr total de 739 de membri,
152 dintre aceștia aparținând lojii Unio din Cluj.
În perioada care a urmat unirii Transilvaniei
cu România loja Unio a intrat în „latență”,
reducându-și activitatea datorită plecării din Cluj a
unui mare număr de membri ai săi. Activitatea sa
a fost reluată în anul 1926, loja intrând în
legătură cu organizațiile masonice din România și
stabilind relații de colaborare cu acestea. În 1936,
cu prilejul semicentenarului lojii Unio, a fost
tipărit volumul omagial 50 de ani de muncă,
publicat în limbile română și maghiară. În 1939,
datorită persecuțiilor antimasonice din anii
dictaturii regale a lui Carol al II-lea, loja Unio a
intrat în adormire, iar templul acesteia a fost
vândut.
■
14
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Obiectele masonice din
muzeele României
Un patrimoniu necunoscut
Virg il Ștefan Nitulescu
Francmasoneria reprezintă un fenomen social
insuficient studiat în România. Reintrarea
masoneriei în adormire, în iunie 1948, și,
mai ales, prigoana declanșată, în 1950, prin
aruncarea în închisori a mii de francmasoni, ca și
menținerea unei atitudini constant agresive la
adresa masoneriei, pe întreaga durată a regimului
comunist, au constituit cauze suficient de
puternice pentru ceea ce s-a întâmplat, în primii
5-6 ani, după 1989: reticența istoricilor de a
aborda un domeniu cu puține surse de
documentare solide și, pe de altă parte, invazia
unei literaturi paraistorice de consum (în general,
traduceri de proastă calitate după volume de
popularizare sau după lucrări declarat partizane -
pro sau antimasonice). Putem spune că, în
general, în ultimul deceniu al secolului trecut,
lucrările serioase despre istoria masoneriei din
România și despre rolul unor masoni în
desfășurarea unor momente importante sunt
puține, detașându-se studiile lui Dan Berindei,
Horia Nestorescu-Bălcești1 și Dan A. Lăzărescu2.
Așa după cum se știe, la închiderea lojilor, în
iunie 1948, arhivele masoneriei au fost preluate,
inițial, de Ministerul Agriculturii, odată cu
localurile în care erau adăpostite templele. Mai
devreme sau mai târziu, însă, ele au ajuns în
mâinile ofițerilor de Securitate, pe baza lor fiind
fabricate actele de acuzare ale proceselor din anii
1950-1953. Aceste arhive nu au putut fi
recuperate după 1989, decât în proporții
insignifiante. De asemenea, documentele
transportate de masonii refugiați, după 1944, în
Occident, sunt cu totul nesemnificative, în raport
cu volumul și importanța celor rămase în țară.
O parte din cărțile aflate în fosta bibliotecă a
principalului templu din București a fost
identificată în fondurile Bibliotecii Naționale a
Medalion cu însemne masonice, Brașov, sec. XVIII
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
României. Muzeele s-au dovedit, însă, în toți
acești ani, principalele instituții, cu acces public,
deținătoare de bunuri de proveniență masonică.
Două au fost cauzele care au favorizat
conservarea lor, de-a lungul perioadei de dictatură
comunistă: pe de o parte, muzeografii conștienți
de importanța lor, pentru istoria României, nu le-
au făcut publică existența în colecții, tocmai
pentru a nu atrage atenția asupra lor, protejându-
le pe această cale; pe de altă parte, în unele
situații, simbolurile masonice au fost greșit
interpretate, respectivele obiecte trecând drept
reprezentative pentru mișcarea muncitorească,
fapt care nu trădează decât ignoranța respectivilor
muzeografi. Este vorba, evident, despre ciocane, a
căror reprezentare a fost considerată specifică
mișcărilor muncitorești, deși ele sunt unele dintre
cele mai cunoscute unelte masonice.
În muzeele din România, obiectele masonice
se concentrează în zonele în care a existat o
mișcare masonică importantă sau care sunt legate
de istoria unor personalități care au fost masoni.
Căutările ar trebui, așadar, să țină cont de ambele
posibilități. Desigur, nu putem avea în vedere
ipoteze riscante, de genul celor care îl consideră
pe Vlad Dracul inițiat în masonerie3. În schimb,
existența lojilor, documentar atestată pentru sec.
al XVIII-lea nu putea să nu lase urme. Astfel, loja
St. Andreas zu den drei Seeblatten, înființată la
Sibiu, în 1767, a avut o activitate extrem de
bogată4, fiind atelierul din care au făcut parte,
între alții, baronul Samuel von Brukenthal,
oculistul Ioan Piuariu Molnar și prințul Alexandru
Moruzi. Este, așadar, firesc să găsim, în colecțiile
Muzeului Național Brukenthal, obiecte masonice,
unele dintre ele aparținând chiar baronului
colecționar. Câteva dintre acestea au fost expuse,
recent, pentru prima oară, în expoziția temporară
Imperiul la periferie. Urme austriece în
Transilvania. De altfel, se pare că Palatul
Brukenthal a și adăpostit, într-o anumită perioadă,
pe timpul vieții baronului, un templu. Este,
desigur, regretabil că nu s-au păstrat obiecte legate
de masonerie, provenind de la un celebru
contemporan al lui Brukenthal, Horea5, dar, în
schimb, este de așteptat ca activitatea lojei clujene
Unio să fi lăsat urme, chiar și până la ordinul
suspiciosului Francisc I, din 6 iulie 1795, de
interzicere a francmasoneriei. Situații
asemănătoare se regăsesc și în Moldova de
dincolo de Prut, până la interzicerea
francmasoneriei, în Rusia, din ordinul țarului
Alexandru I, la 1 august 1822.
Cu siguranță, puțin cunoscute și cercetate sunt
obiectele masonice provenind de la generațiile de
revoluționari și de boieri luminați din Principate,
în prima jumătate a sec. al XIX-lea. Lojile
bucureștene și ieșene, cu activitate intensă,
începând de pe la 1830, au lăsat urme de aflat în
casele memoriale și muzeele județene și locale. O
parte dintre aceste obiecte masonice sau obiecte
de interes pentru istoria francmasoneriei, pentru
că au aparținut unor personalități a căror
activitate se explică și prin inițierea în masonerie,
se regăsesc, poate, într-o stare ceva mai precară
(ca la Muzeul din Bălcești, de exemplu), altele, cu
siguranță, ceva mai bine conservate (la Complexul
Muzeal Golești, Muzeul Municipiului București
sau Muzeul Național de Istorie a României).
Desigur, perioadele de avânt și dezvoltare a
activității masonice au alternat cu cele de
prigoană, peste tot, în teritoriile românești, dar
lojile au continuat să lucreze, chiar dacă, nu
întotdeauna, la vedere.
Eforturile francmasoneriei române, de
constituire a unui ordin suveran, pe teritoriul țării,
după dobândirea Independenței - eforturi
concretizate în constituirea Marelui Orient al
României (în 1879) și a Marii Loji Naționale din
România (în 1880) -, ca și reluarea oficială a
activității masonice în Austro-Ungaria, în 1886, au
constituit, probabil, momentul de început al
apogeului activității masonice în teritoriile
românești. Din acel deceniu, până la momentul
jenant al autodizolvării Marii Loji Naționale, la 26
februarie 1937, activitatea masonică a fost extrem
de intensă. Documente, planșe de arhitectură,
publicații, decorații, medalii, paramenți, bijuterii,
însemne masonice sunt de găsit printre obiectele
rămase de la membrii lojilor sau printre cele
ajunse în gestiunea autorităților, după 1937. Puțin
documentate și puțin cunoscute, ele nu sunt,
întotdeauna, asociate masoneriei, adeseori, din
ignoranță. Probabil, șorțurile masonice și diversele
obiecte decorate cu echerul și compasul, așezate
pentru diverse grade, fac parte dintre obiectele
evident masonice, în vreme ce numeroase altele,
decorate cu simboluri mai puțin cunoscute sau
care au aparținut unor masoni mai puțin
cunoscuți, trec neobservate. Despre bogăția
patrimoniului existent în muzee stă mărturie
expoziția de medalii și însemne masonice
deschisă la Muzeul Național de Istorie a
României, în decembrie 2 0 066, expoziție care, în
afară de obiecte provenind din câteva colecții
private, a inclus, mai ales, bunuri de la trei muzee
importante (Muzeul Național de Istorie a
României, Muzeul Național de Istorie a
Transilvaniei și Muzeul Național Filatelic), ca și
de la Cabinetul Numismatic al Bibliotecii
Academiei Române. Departe de a-și propune un
inventar al bunurilor de proveniență masonică,
expoziția a demonstrat cât de variat este
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
patrimoniul care poate fi asociat istoriei
francmasoneriei °i a rolului pe care masonii l-au
jucat în istoria României.
Desigur, pentru perioada de după 1937,
colecțiile muzeelor sunt ceva mai sărace. Motivul
stă în faptul că obiectele nu au mai ajuns decât
cu totul întâmplător în muzee, succesivele
dictaturi îngrijindu-se, mai degrabă, de distrugerea
acestor bunuri. Iar perioada de după reaprinderea
Luminilor, în 1990, chiar dacă, extrem de agitată,
nu constituie, deocamdată, obiectul de interes al
muzeelor, chiar dacă numeroși masoni și, chiar,
nemasoni colecționează, deja, bunuri simbolice
aparținând diverselor obediențe din România sau
din străinătate.
Fără îndoială, pentru cunoașterea și punerea
în valoare a acestui patrimoniu este nevoie, mai
întâi, de o documentare solidă, atât în arhive, cât
și în afara lor, documentare care trebuie să
pornească de la un nivel de cunoștințe minim al
cercetărilor. Dincolo de „mistere", istoria
masoneriei presupune o bună cunoaștere a
faptelor, care este accesibilă oricărui cercetător
serios. Acest demers va trebui să se desfășoare în
paralel cu reluarea cercetărilor asupra colecțiilor
muzeale, din perspectiva acestei cunoașteri, cu
privire nu doar la activitatea masoneriei din
România, ci și la apartenența la masonerie a unor
personalități care au marcat istoria politică,
economică și culturală a României, pentru
ultimele trei secole. Momentul este unul propice
pentru societatea românească, fiind marcat de un
recul al atitudinii bazate pe ignoranță și
intoleranță, deschise de celebra expoziție
antimasonică, inaugurată în iulie 1941, și
continuate, până recent, de articole
senzaționaliste din presa tabloidă. Ceea ce vom
recupera, ca urmare a unui asemenea demers, va
fi o parte importantă a istoriei naționale.
Note
1. Lucrarea lui Horia Nestorescu-Bălcești, Ordinul
Masonic Român, Casa de Editură și Presă „Șansa"
S.R.L., București, 1993, a fost, fără îndoială, primul
volum rezervat istoriei francmasoneriei din România,
bazat pe o documentare serioasă și care, deși scris din
perspectiva unui mason declarat, păstrează instrumen-
tarul unui studiu istoric, evitând orice ton apologetic.
2. Studiul său, Românii în francmasoneria universală,
publicat, cu Note și bibliografie de Horia Nestorescu-
Bălcești, la Centrul Național de Studii Francmasonice,
București, 1997, constituie un foarte util excurs istoric
asupra activității politice a unor francmasoni care au
jucat un rol important în istoria României, de până la
Marea Unire.
3.	Teșu Solomovici, România masonică, Ed. Teșu,
2005, p. 221.
4.	Emil Sigerus îi consemnează încetarea activității la
22 martie 1789 (Emil Sigerus, Cronica orașului Sibiu,
Ed. Imago, Sibiu, 1997, p. 50), deși Horia Nestorescu-
Bălcești (Op. cit., p. 43) constată că loja a făcut inițieri
și în 1790.
5.	Chiar dacă nu avem informații privind inițierea lui
Horea, absolut toate datele pe care le avem converg
spre această concluzie, chiar și numai dacă am lua în
considerare discursul rostit de Horea în loja vieneză
„Adevărata înțelegere" (I. Chindriș, Horea și
Masoneria?, în Francmasoneria Magazin, nr. 1, 1999,
p. 5.
6.	Catalogul expoziției, Medalii și Însemne Masonice.
Istorie și Simbol, editat de Cătălina Opaschi, Katiușa
Pârvan și Ernest Oberlander-Târnoveanu, și publicat de
Ed. Cetatea de Scaun, realizat în condiții ireproșabile, a
rămas un câștig autentic al acelei expoziții.
■
Alexandru Vaida Voevod si
francmasoneria
Daniela Comsa si Tudor Sălăgean
Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei
deține un valoros fond documentar
referitor la activitatea politică a lui
Alexandru Vaida Voevod. Printre aceste
documente se numără și câteva mărturii
referitoare la activitatea de mason desfășurată de
Alexandru Vaida Voevod în cadrul lojei masonice
Ernest Renan din Paris, în timpul Conferinței de
Pace din 1919. Dintre acestea pot fi amintite
următoarele: o „Carte d'identite mațonnique”,
emisă de Marele Orient al Franței, Loja Ernest-
Renan, Paris, pe numele lui A. Vaida-Voevod; o
scrisoare adresată lui Vaida Voevod de către G.
Peydavi de Tangeres, Venerabilul Lojii „Ernest
Renan”, la 28 februarie 1928; o scrisoare
dactilografiată, în limba franceză, semnată cu
inițialele E. V., expediată din Tunis, la 4 februarie
1924, avându-l ca destinatar pe Victor Sterea,
trimisă în copie și lui Alexandru Vaida Voievod în
calitatea sa de mason; o lucrare intitulată Istoria
Francmasoneriei în România, publicată sub
semnătura lui G. Pascu, profesor la Universitatea
din Iași, în Revue Internationale des Societes
Secretes, nr. 3 din 1 februarie 1936, Paris; câteva
articole din ziarele Curentul și Sfarmă piatră
(șpalturi) ale lui Alexandru Vaida Voevod, în care
își prezintă activitatea ca mason.
În Memoriile sale. Alexandru Vaida Voevod
prezintă unele informații despre activitatea sa ca
mason la Paris. „Huard era redactor la „Le
Temps” și Venerabilul lojei francmasonice Ernest
Renan. În înțelegere cu Brătianu, am făcut
cunoștință cu dânsul și am intrat în lojă,
împreună cu C. Brediceanu, M. Șerban,
Gh. Crișan, I. Pilat, Tr. Vuia și V. Nițescu. După
îndeplinirea formalităților rituale am participat de
4-5 ori la „lucrările” lojei. La „templul” din Rue
Cadette au fost abonate ziare și reviste anglo-
americane, când trupele aliate, retrase de pe
fronturi inundaseră Parisul. Dar la scurt timp
după aceea nu a mai pus piciorul în acel local
nici un soldat aliat. Cauza a fost destul de
stranie. De la conducerile anglo-americane sosise
ordinul care interzicea promiscuitatea. Francezii
erau sub altă obediență decât anglo-americanii. Mi
s-a explicat. Francmasoneria franceză urmărea
scopul de a răspândi, în toate clasele sociale,
educația gândirii politice prin discuții libere în
ședințele săptămânale ale lojelor. Englezii erau
obligați să evite discuțiile publice și datori să se
ocupe cu opere caritabile”.1
O explicație a apartenenței sale la masonerie o
oferă însuși A. Vaida Voevod într-un articol din
ziarul Curentul2 intitulat O scrisoare a d-lui dr.
Alex. Vaida Voevod. Rostul prezenței într-o lojă
francmasonă a fostului prim ministru, articol în
care oferă un răspuns lui Toma Petrescu, autorul
cărții Francmasonerie și Creștinism. Redăm câteva
fragmente semnificative din această scrisoare,
precum și din răspunsul lui Toma Petrescu,
publicate în același număr din ziar:
„Stimate Domnule Petrescu,
În cartea Dvs. “Conspirația Lojilor,
Francmasonerie și Creștinism” este publicat ca
francmason și Alex. Vaida Voevod, fost prim
ministru. ... Trebuie să constat și să vă rog să vă
documentați că, eu, niciodată n’am făcut parte
din francmasoneria română (care a fost un mare
moft, lucru constatat de mine în calitatea mea de
fost ministru de interne), n’am cerut niciodată
înscrierea mea, n’am fost niciodată primit în
sânul ei, astfel că n’am putut fi în situația de a
presta vreun fel de jurământ, sau de a dobândi
merite spre a fi avansat la vreun grad fie 1, fie
33, ca demnitar francmasonic.
În schimb am făcut parte ca simplu membru
din loja Ernest Renan la Paris, timp de 5-6 luni,
pe vremea Conferinței de Pace din 1919, cu
aprobarea, dacă vreți din însărcinarea șefului meu
de atunci, president al consiliului de miniștri și
prim delegat al României la acea Conferință, I. I.
C. Brătianu.
Acest fapt era dealtfel îndeobște cunoscut,
deoarece în Campania mea dusă ani de zile
contra jidovismului în România și pentru
primatul elementului romnesc, am subliniat nu
odată în fața a zeci și sute de mii de români, că:
„Eu am văzut multe în viață și pe toate le-am
studiat cu ochii mei, nu din auzite. Am fost și
francmason. Eram cu Ionel Brătianu la Paris și
pentru că majoritatea delegaților la Conferința
Păcii erau masoni a trebuit, de circumstanță, să
îmbrac și eu pielea lor. Acolo am văzut cu ochii
mei că francmasoneria franceză este jidovită, că
ea trăește în frăție de cruce cu Moscova și cu
marele capitalism internațional evreesc”. (Din
Cuvântarea către Națiunea Română 1937)
Dacă acest fapt este de calificat ca
antinațional, anticreștin și antipatriotic, ori ca un
real serviciu adus intereselor noastre de Stat și
Neam, rămâne să fie stabilit de erudiții, cari vor
scrie istoria critică a acelor timpuri, fără
preocupare și liberi de orice pornire patimașe,
când se vor fi împlinit vremurile.
Primiți vă rog, asigurarea considerației mele.
Alexandru Vaida Voevod
14 iulie 1941
Răspunsul d-lui Toma Petrescu
D. Toma Petrescu răspunde astfel la scrisoarea
d-lui Vaida:
„D. dr. Alex. Vaida Voevod afirmă prin
scrisoare de mai sus că n’a făcut niciodată parte
din francmasoneria română. D-sa recunoaște că a
16
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
fost membru într’o loje masonică din Paris „5-6
luni de zile” în timpul Conferinței de Pace din
1919, cu aprobarea fostului președinte al
consiliului de miniștri I. I. C. Brătianu.
Să-mi îngăduie d. Vaida Voevod să-i
reamintesc că data exactă a inițierii d-sale nu a
fost în timpul Conferinței de Pace în 1919 - ci cu
doi ani mai târziu în 1921, după cum ne
informează buletinul oficial al Marelui Orient
Francez în:
„Compte Rendu des travaux du Grand
Orient” din 1921 pag. 9 unde citim: “Fr.: Marcel
Haurt, semnalează că L.: “L’elfort” al cărui
Venerabil este, a inițiat mai multe personalități
importante din România, în special pe Fr.:VAlDA
VOEVOD fost ministru.
A doua afirmație a d-lui Vaida Voevod, că n’a
făcut parte din francmasoneria română e
desmințită de documentul oficial al Marei Loji
„Naționale” care este publicat în lucrarea mea
„Conspirația Lojilor” și din care se constată că a
fost învestit pe viață cu titlurile și gradele
câștigate în francmasonerie în calitate de membru
„Emerit”.
Acest document datat din 1923 - sub formă
de Decret - și de care d. Vaida nu amintește
nimic în scrisoarea d-sale ne face să regretăm că
nu putem trage o concluzie precisă asupra
motivelor și sincerității cu care a intrat și părăsit
francmasoneria.”
Tot într-un articol din ziarul Curentul3,
intitulat Francmasoneria română, un mare moft,
A. Vaida Voevod afirma: „Francmasoneria română
a fost și a rămas un mare moft. Nu se achitau
taxe, nu se adunau membrii în număr
reglementar spre a ține ședințe... Concluzia este:
Din 1920 am rupt orice legătură cu loja Ernest
Renan, din Paris, singura lojă unde mersesem în
condițiile arătate și din care lojă, în 1923 am fost
radiat, după ce din 1920 nu mai dădusem nici un
semn de viață pentru ei și nu mai achitasem nici
taxele reglementare. Nu am mai fost în altă lojă
franceză. În francmasoneria română n-am fost
niciodată.”
Între declarațiile lui Alexandru Vaida Voevod
și documentele existente în Fondul Vaida există
Compas de Lojă, Sibiu, sec. XVIII
însă unele inadvertențe care ar putea lăsa loc altor
interpretări. Astfel, acea Carte d’identite
Mațonique eliberată de loja Ernest Renan din
Paris pe numele lui A. Vaida Voevod este timbrată
și ștampilată pe trei trimestre din anul 1921.
Scrisoarea adresată lui Vaida, de către Cabinet Du
Venerable al lojei Ernest Renan, este datată Paris,
22 februarie 1928. De asemenea, și celelalte
documente din Fondul Vaida lasă a se înțelege că
legăturile cu francmasoneria au fost mai
îndelungate decât era dispus Vaida să recunoască.
O serie de informații despre activitatea de
mason a lui A. Vaida Voevod sunt prezentate în
lucrarea Ordinul masonic român a lui Horia
Nestorescu Bălcești4. În această lucrare este
prezentată, printre altele, fotocopia chitanței
emise de Marele Orient al Franței pe numele lui
Al. Vaida Voevod pentru primirea taxei de
inițiere, la data de 28 iulie 19195.
Inițierea lui Vaida Voevod în loja Ernest Renan
pare să fi avut loc așadar în iulie 1919, și nu în
anul 1921, așa cum credea Toma Petrescu. Este
însă la fel de evident faptul că cel puțin una
dintre contraafirmațiile lui Vaida - „am făcut
parte ca simplu membru din loja Ernest Renan la
Paris, timp de 5-6 luni, pe vremea Conferinței de
Pace din 1919” - nu poate fi întrutotul reală.
Documentele din Fondul Vaida contrazic, de
asemenea, și alte declarații ale sale mai târzii, în
care acesta afirma că fusese „radiat” din loja
pariziană în anul 1923, pentru că din 1920 nu
mai dăduse nici un semn de viață și nu își
achitase „taxele reglementare”. Carnetul de
membru al lojei Ernest Renan, eliberat în anul
1921, atestă achitarea de către Vaida Voevod a trei
cotizații trimestriale, iar corespondența sa cu loja
pariziană este atestată documentar până în anul
1928. Avem de-a face în acest caz, se pare, cu o
ocultare a adevărului, cu o afirmare parțială a
acestuia, menită să arunce o umbră de
incertitudine asupra întregii chestiuni. Astfel,
afirmația făcută de Vaida și reprodusă în rândurile
de mai sus („am făcut parte ca simplu membru
din loja Ernest Renan la Paris, timp de 5-6
luni..!’) trebuie interpretată, cu siguranță, doar în
litera sa, în sensul că Vaida Voevod a fost un
membru „simplu” al lojii doar în cele „5-6 luni”
ale perioadei sale de ucenicie, înainte de a i se
deschide drumul către gradele superioare.
Ascensiunea sa în structurile masonice trebuie să
fi fost una rapidă, de vreme ce alegerea sa în
calitatea de membru emerit al Suveranului
Sanctuar al României, în iunie 1923, pare să ofere
o confirmare indirectă a faptului că Vaida se
număra deja la această dată printre deținătorii
gradului 33.
Este, în schimb, cu mult mai dificil să
reconstituim împrejurările în care a avut loc
ruptura dintre Alexandru Vaida Voevod și
francmasonerie, dacă aceasta se va fi produs cu
adevărat vreodată. Declarațiile cele mai categorice
împotriva masoneriei românești - calificată ca
fiind „un mare moft” - și a aceleia franceze -
caracterizată ca fiind „jidovită” - au fost făcute, să
nu uităm, în iunie-iulie 1941, adică în perioada
extrem de tensionată a intrării României, în
alianță cu Germania și cu puterile Axei, în
războiul împotriva Uniunii Sovietice. Este
adevărat, urmele activității masonice ale lui Vaida
Voevod nu mai pot fi urmărite și argumentate
documentar dincolo de granița anului 1930, când
revenirea în țară a regelui Carol al Il-lea - de care
cercurile masonice nu au fost nici ele străine,
după cum o arată și studiul d-nei Cătălina
Opaschi, publicat în volumul de față - a produs o
adevărată bulversare în activitatea masonică din
România. Rămân, astfel, în afara oricăror
posibilități de argumentare istorică pozitivistă
supozițiile adeseori rostite, dar niciodată scrise,
potrivit cărora inexplicabila îngăduință
manifestată de autoritățile comuniste față de
Vaida Voevod, în pofida „calităților” acestuia de
fost ministru de interne, conducător al unui
partid aparținând dreptei radicale și - mai mult
decât orice! - de prim-ministru care ordonase
declanșarea represiunii împotriva greviștilor de la
Atelierele Grivița, ar fi fost legată anume de
relațiile acestuia cu francmasoneria mondială.
Spre a ne menține însă în zona certitudinilor,
vom concluziona doar spunând că Alexandru
Vaida Voevod, om politic și patriot român
transilvănean, nu a ezitat să adere la o lojă
masonică subordonată Marelui Orient al Franței
pentru a își crea un avantaj față de celelalte
delegații cu care România avea divergențe
teritoriale în perioada Conferinței de Pace de la
Paris. Despre activitatea sa masonică se cunosc
foarte puține date. Nu este, de fapt, foarte clar
nici dacă aceasta a debutat cu adevărat în Parisul
anului 1919, sau dacă a avut precedente legate de
masoneria central-europeană; este la fel de puțin
evident când a încetat această activitate, în caz că
acest lucru s-a întâmplat vreodată. Documentele
aflate la dispoziția cercetătorilor arată însă, fără
urmă de îndoială, că Alexandru Vaida Voevod a
fost, în perioada 1919-1929, un membru marcant
al Masoneriei din România, recunoscut ca atare
de frații masoni din Europa și de dincolo de
Atlantic.
Note
1 Alexandru Vaida Voevod, op. cit., vol II, p.119-120
2 Curentul, anul XIV, nr. 4793, 21 iunie 1941
3 Fond Vaida, C4 171
4 Horia Nestorescu Bălcești, Ordinul masonic român,
Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București,
1993, p. 573
5 Ibidem, p. 147.
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
1
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Stereotipuri si erori de
atribuire privitoare la
francmasonerie în
documentele securității
Cristina Anisescu
Introducere în diagrama represivă a Securității.
Securitatea și partidul comunist au folosit în
mod abuziv noțiunea de conspirativitate și
secret în
« acțiunile acoperite», ceea ce face ca decodifi-
carea textelor document aflate în arhiva CNSAS-
ului să devină o operațiune dificilă pentru cei care
s-au angajat într-un astfel de demers.
Studiile și cercetările recente au demonstrat că
„regimurile totalitare au avut o slăbiciune pentru
tema conspirației și complotului”1, fie că era
vorba de tema expansiunii puterilor imperialiste,
de cea a Occidentului împotriva celei sovietice sau
comuniste, fie că tema viza organizațiile
subversive ale „dușmanilor interni ai poporului”
ce urmăreau răsturnarea guvernului. În România,
întreg angrenajul conspiraționist, elaborat de cele
două instanțe, s-a dovedit a fi expresia slăbiciunii
sistemului. Planul conspirativ a fost strict
direcționat în vederea cuceririi și menținerii
puterii și viza doar controlul și represiunea,
ignorând dimensiunile afectiv-inductive și
supralicitând prin abundența superlativului,
expresie a complexului de inferioritate. S-a reușit,
astfel, să se transfere întreaga cauzalitate a
declinului și atipiilor sociale și politice asupra
unor forțe străine - imperialiste, dușmănoase și
potrivnice, favorizând dezvoltări paranoide în
toate articulațiile spațiului social românesc.
Tema complotului și a secretului au
reprezentat pentru structurile politice comuniste
din România o fascinație cu totul aparte.
Mitologia conspirației păstra în centrul ei
imaginea înspăimântătoare a organizației -
subversive, temă centrală, invocată de organele
represive pentru condamnarea a mii de români în
primii 15 ani de comunism. Oricare ar fi natura și
motivația aparentă a conspirației, pentru cei ce o
conduc, ea însemna satisfacerea unei nepotolite
voințe de putere, împlinirea acelui vis al unificării
lumii sub aceeași autoritate deplină. De aceea nu
putem ignora rolul fundamental al ideologiei
comuniste care a asigurat vehicularea
reprezentărilor simbolice ale Puterii și ale
raporturilor de forțe, a aplicat schemele mentale
de construcție și de acțiune în câmpul social. De
asemenea, nu putem ignora faptul că bazele
ideologiei comuniste și-au extras principiile din
corpul credințelor, prejudecăților și idealurilor
umane, asigurând astfel consistența inconștientă a
imaginarului social. Dinamica ideologică și-a găsit
imediat - după instalarea structurilor sovietice în
România - concretețea și actualizarea în mitul
vârstei de aur (care stă la baza unei structuri
sociale fără clase, eliminându-se astfel orice
conflict sau tensiune) și în mitul mesianic (în care
alesul, Mesia, poartă lupta între Bine-Rău și își
salvează poporul).
Mitul Securității fusese din start proiectat de
liderii comuniști ca o organizație ocultă,
„însărcinată” să controleze și să „stârpească” prin
intermediul forței fizice și presiunii psihologice,
prin intermediul dosarului și al informatorilor
orice manifestare contrară regimului comunist.
Gabriel Liiceanu îl denumea marele Proiect
represiv, în care „ toată lumea este preluată în
Proiect. Cine refuză - moare, este exterminat”2, în
care „toată lumea este prostită”3. Acest mit al
puterii „ascunse”, conspirate, îl regăsim și astăzi;
el dăinuie „încremenit” în același proiect, și de
această dată legendat.
Masoneria - tema predilectă a Securității.
Masoneria devenea, așadar, o temă predilectă
pentru autoritățile comuniste și un „pericol” real
pentru structurile serviciilor secrete. În mod
voluntar sau involuntar, ele au afirmat un tip de
competiție în privința managementului secretului,
precum și o vigilență crescută în privința
reprezentărilor colective, reluând sau amplificând
teoriile conspirației imediat după „reconstituirea”,
în anul 1945, a Marii Loji Naționale Române și a
forului ei conducător, Supremul Consiliu Român.
După mai puțin de trei ani de activitate, în iunie
1948, Marele Secretariat al M.L.N.R. a primit
doar o înștiințare prin care lojile masonice
trebuiau închise - conform unei circulare a
Ministerului de Interne prin care masonii erau
chemați la „munci de folos obștesc”4. Structurile
Siguranței și ulterior ale Securității au consemnat
acest fapt, atribuindu-i o cu totul altă semnificație
Spadă de Ofițer al Lojii, Sibiu, sec. XVIII
și anume: „Pentru a nu atrage atenția asupra
acțiunilor sale anticomuniste, în 1948, Supremul
Consiliu a semnat un «act de punere în adormire»
a lojilor, „care nu a fost însă o lichidare a
masoneriei, ci un act de înșelare a vigilenței
autorităților, cu scopul de a trece la activitate
masonică pe baze noi, mai conspirative”5.
Începuseră deja operațiunile de „curățire” a
comunității de „rivalii imperialiști”. Franc-
Masoneria se înscria într-o astfel de categorizare,
fiind „interzisă” și forțată să intre „în adormire”,
fără să fi avut loc „o abatere de coloane” sau o
închidere definitivă. Nu a existat nicio lege sau
vreo hotărâre a guvernului în acest sens. Au
urmat arestările, anchetele sub tortură și constrân-
geri fizice și psihologice severe, confiscarea arhi-
vei, rechiziționarea localului din strada Bursei,
condamnările și procesele vendetă. Documentele
organelor de Siguranță și, ulterior, ale Securității
definesc caracterul acestei organizații ca fiind
unul „antinațional, anticreștin și contra intereselor
statului”, care „a desfășurat și desfășoară ilegal o
activitate de subminare a regimului din țările cu
democrație populară”6. Motive suficiente pentru
ca ea să devină obiectiv/problemă „de interes”
pentru organele de securitate °i să se demareze
„programul” măsurilor de urmărire informativ-
operativă a membrilor ei °i crearea unei evidențe
specifice.
O parte a masonilor au pactizat imediat cu
autoritățile bolșevice, au colaborat cu acestea fie
din oportunism, fie din teamă de represalii, fie
din convingeri ideologice. Alții au reușit să
emigreze la timp, cu predilecție în Franța, unde
au constituit imediat o lojă, denumită „România”,
apoi „România Unită”, sub tutela Marii Loji a
Franței, singura lojă românească din Franța care a
asigurat continuitatea Masoneriei române la
nivelul lojilor albastre. Cei care au rămas și au
continuat să activeze în „clandestinătate” până în
1951, când a avut loc și cel mai mare val de
arestări din rândul masonilor - din unele surse,
aproximativ 1000 de persoane, au suferit
pedeapsa pentru nesupunere prin internare
administrativă în coloniile de muncă, arestare și
condamnare în închisorile comuniste.
Reprezentanți de marcă ai Masoneriei române,
cum ar fi Constantin Bellu, Mircea Ciupercescu,
Mihai Arțăreanu, Paul Brătășanu, George Grigoriu,
Alfred Cerchez, Constantin Ștefănescu și alții, au
fost arestați în 1951 sub acuzația de „trădare și
spionaj desfășurată pe teritoriul R.P.R. în cadrul
Francmasoneriei și în favoarea statelor imperialiste
S.U.A., Anglia și Franța, precum și pentru crimă
de amenințare a păcii popoarelor” și condamnați
pe viață în 1953, în „procesul francmasonilor”7.
O astfel de strategie de „anihilare” și
demonizare a „dușmanului de clasă”, asumată
îndelung și prin forță, a fundamentat „mentalul
totalitar”, conferindu-i patternuri de gândire și
comportament extrem de închise, intolerante la
schimbare și la pluralism8.
Procesul și condamnarea francmasonilor prin
Sentința nr. 1270 din 19 noiembrie 1953 a
Tribunalului Militar Teritorial București, nu a
închis problema pentru Securitate. Prin Hotărârea
pentru deschiderea dosarului de evidență în
problema francmasonică emisă de Direcția
Generală a Securității Statului, din 1 octombrie
1956, Francmasoneria este asimilată ca „organiza-
ție burgheză internațională, secretă și reacționară,
având la bază o doctrină idealistă antimarxistă...
organizație tipic de clasă, a claselor exploatatoare;
de la începutul existenței sale, ea și-a îndreptat
activitatea împotriva clasei muncitoare”9.
După amnistiile din 1962-1964, organele de
Securitate au continuat urmărirea masonilor prin
acțiuni individuale de urmărire sau supraveghere,
problema Franc-Masoneriei. Raportul Unității
Speciale „S” din cadrul Comandamentului de
Tehnică Operativă și Transmisiuni (D.S.S.) din 7
septembrie 198110 aducea o serie de argumente
privind intensificarea legăturilor anumitor oameni
de știință, artă și cultură din țară cu „elemente
francmasonice” aflate în exil. În cea mai mare
măsură, materialele interceptate (scrisori, reviste,
cărți etc.) făceau referire la problematica
masonică, iar personajul principal vizat era Marcel
Schapira - în acea perioadă, Mare Comandor al
Supremului Consiliu al Ordinului Masonic
Român11 în exil, astăzi, Suveran Mare Comandor
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
18
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
de Onoare ad vitam al Ritului Scoțian Antic °i
Acceptat din România12 .
Interceptarea corespondenței lui Marcel
Schapira adresată unor nume sonore din spațiul
social românesc, cum ar fi: Vasile Florescu,
Constantin Bărbulescu, Nicolae Edmond Petrescu,
Panait Stănescu-Bellu (ginerele lui Constantin
Bellu), Alexandru Bilciurescu a fundamentat
deschiderea acțiunii „SIMBOLUL” în 1982.
Planul de măsuri „SIMBOLUL” viza
identificarea persoanelor din țară care întrețineau
legături cu cercurile francmasonice sau cu masonii
din străinătate, identificarea descendenților
foștilor francmasoni pentru a cunoaște pozițiile
acestora față de centrele din exterior, racolarea și
infiltrarea informatorilor în vederea desfășurării
acțiunilor operativ-informative și nu în ultimul
rând, descoperirea arhivei Franc-Masoneriei din
România și confiscarea acesteia - marea frustrare
a organelor Securității. Imediat după 15 iunie
1948, când Marele secretariat al M.L.N.R. primise
înștiințarea că trebuie să închidă lojile, Constantin
Bellu (devenit Suveran Mare Comandor după
moartea lui Noradunghian și a lui Pangal) a salvat
o mare parte a documentelor valoroase, pe care a
reușit să le trimită la Paris13.
Doi ani mai târziu, organele de securitate
deveniseră din ce în ce mai îngrijorate de faptul
că nu puteau avea acces la informații importante
din interiorul lojilor masonice care activau în exil
și care întrețineau legături cu cei din țară și nici la
documentele de arhivă. Astfel, orice contact cu
persoane cu trecut masonic, descendenți ai
masonilor sau care activau în exil, evocarea
numelor unor masoni renumiți sau a lucrărilor
acestora, reprezentau doar stimuli pentru
declanșarea unor operațiuni complexe de
investigare, supraveghere sau urmărire
informativă.
„Planul de măsuri pentru cunoașterea și
contracararea acțiunilor ostile țării noastre
preconizate de francmasonerie” în conformitate
cu ordinul conducerii departamentului Securității
Statului nr. 00150466 din 2.08.1984, indică
deschiderea dosarului problemă nr. 1780,
cunoscut sub denumirea de „OCULTA”, la
Centrul de Informatică și Documentare, dosar
rămas operativ și pe parcursul anului 198914.
În evidența dosarului „OCULTA” erau incluse
persoane cunoscute ca fiind francmasoni înainte
de 1948, inițiate ca francmasoni, persoane care
păstrau legătura cu organizații, asociații sau
„elemente” francmasonice din exterior sau venite
din străinătate cu misiuni în România,
descendenți ai foștilor francmasoni și orice altă
persoană „în ale cărei preocupări se regăsesc
simboluri, expresii ori idei francmasonice”.
Măsurile specifice de investigare, culegere de
informații, dirijare a rețelei informative,
centralizare, analiză și sinteză a informațiilor și de
evidență intrau în atribuțiile Direcției a III-a
(Contraspionaj), Direcției I (Informații Interne),
Unității 0544 (C.I.E.- Centrul de Informații
Externe) și Unității Speciale ”S” (pentru
interceptarea corespondenței).
Erori de atribuire și stereotipuri cognitive și de
limbaj privind Franc-Masoneria în documentele
Securității. Cum se reflectă imaginea
Francmasoneriei în discursul Securități? De ce
Francmasoneria reprezenta un „real” și „potențial
pericol” pentru regimul comunist?
Documentele incluse în dosarele de urmărire
informativă și în dosarele de problemă
„OCULTA” întocmite de organele de Securitate
reflectă intenția vădită de argumentare a
mesajelor acuzatorii. În spatele excesului de
intenție probatorie nu se aflau decât stazele unei
imense temeri de pierdere a controlului, a unei
competiții mai mult sau mai puțin conștiente cu
principiile francmasonice. În aceste condiții se
poate vorbi despre erori de atribuire, de vreme ce
„evaluatorul” a distorsionat în mod sistematic și
intenționat prin subestimarea valorilor pozitive și
supra-accentuarea celor negative. Eroarea
fundamentală de atribuire se datorează nu numai
factorilor de constrângere ideologici și normativi,
ci necesității impetuoase de a distruge orice urmă
a atributului pozitiv sau concurențial.
O altă eroare de atribuire este reflectată în
asimetria de poziționare Securitate -
Francmasonerie în raport cu puterea - supremația
și omnipotența Securității ca instrument al puterii
politice, precum și opoziția ideologică și
axiologică (prin contrast).
De asemenea, un alt factor facilitator și
distorsionant în procesul de atribuire depinde de
cantitatea de informații deținută de „evaluatorul”
Securitate și de modalitățile de dispunere a
practicilor de control și pedeapsă. Și, nu în
ultimul rând, prezența stereotipurilor în calitate
de scheme cognitive, au influențat modalitățile de
decodificare, interpretare, înțelegere a
informațiilor culese prin toate mijloacele operative
ale Securității cu privire la Francmasonerie și
membrii ei, cu privire la obiective, forme de
organizare, ritualuri, simboluri, modalități de
acțiune etc., cu intenția de le utiliza în scopul
represiunii și controlului social.
Textele-document întocmite de serviciile
secrete ale regimului totalitar referitoare la
problema Francmasoneriei și la care ne raportăm
în studiul de față, condensează seria stereotipiilor
de gândire și de limbaj specifice structurilor
totalitare prin: utilizarea eufemismelor în care
sunt incluse expresii de manipulare prin
discreditarea altor sisteme sau valori - „dușmanii
poporului”, „elemente dușmănoase”,
„compromise” sau „imperialiste”, „mentalități
burgheze”, „grupuri subversive, propagandă
contrarevoluționară”, „reacțiune internă”,
„dușmanii și trădătorii de patrie”, „demascarea
uneltirilor imperialiste”. De asemenea, la o
persistentă inversare semantică a „democrației”, a
„libertății” și „drepturilor omului” și impunerea
mesajelor de tip atenționare, ordin, obligație,
măsură informativ-operativă sau pedeapsă ne
aduc în prim plan starea de intoxicare, minciună,
frică și teroare a unei națiuni aflată sub dictatură.
Lexicul ne propune: o viziune imagistică
„războinică”, de transpunere sau traducere în act
al unor ordine, instrucțiuni, decizii sau indicații, o
invitație urgentă și permanentă la „luptă și
rezistență”, la desăvârșirea operațiunilor de
urmărire sau de „lichidare” a „dușmanului”.
Trecerea la act se regăsește într-un număr
impresionant de formule: „muncă de prevenire,
depistare și lichidare a dușmanului de clasă” sau
de „demascare a activității criminale” ș.a.m.d.
În aceste condiții, realitatea empirică era
redusă la „pericol”, „potențial pericol” sau
„dușman”. Chiar dacă nu se cerea explicit
acceptarea unei astfel de realități, însă, prin
repetare și repetare, se ajungea la asimilarea ei.
Repetiția devine astfel un procedeu pedagogic,
sugerând invincibilitatea ideii, a omnipotenței
autorității suverane - cuvântul repetat a golit
sensul sau semnificația, până la „paralizarea”
rațiunii.
Prin negarea sau constrângerea libertăților
fundamentale ale individului se urmărea obsesiv-
compulsiv integrarea acestuia în societate prin
coerciție externă, transformând actele de crimă,
traumatizare extremă și intruziune în viața
personală în acțiuni justificate, motivate, în
numele „luptei pentru libertate, fraternitate și
Șorț de Maestru, Cluj, sec. XIX
egalitate”. Înverșunarea până la obsesie a
organelor de Securitate de a „controla” o societate
secretă care funcționa ca o alianță universală,
bazată pe solidaritate, care promova ideea de
libertate, fraternitate și egalitate, toleranța și
respectul față de ideile altuia și ale cărei principii
reprezentau un „real pericol pentru politica de
stat” prin „redeșteptarea” și „incitarea elementelor
masonice vechi din țară, racolarea și atragerea de
noi adepți ori generarea altor fapte sau fenomene
negative de către Francmasoneria internațională”.
În cea mai mare parte, textele Securității transmit
această idee, chiar dacă ea este subtil articulată
sau semnificată. Conținutul lor nu se
îndepărtează de marca codului secret și nici de
cea a înlemnirii în stereotipii și îndemnuri pentru
a traduce în act schema ideologică comunistă,
invocând o liniștitoare obiectivitate a faptelor și
evenimentelor. El ar putea deveni un subiect al
pragmaticii și al semanticii discursului stăpânului.
1 Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor,
Editura Humanitas, București, 2003, p. 182
2	Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, Editura
Humanitas, ediția a III-a, 2005, p. 49.
3	Ibidem.
4	Radu Comănescu și E.M. Dobrescu, Franc-Masoneria.
O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol.1,
București, Editura Europa Unită, 2001, p. 290-291.
5 Maior Dumitru Oproiu, Unele aspecte ale activității
ostile desfășurate de organizația francmasonică în
România, revista „Securitatea”, nr. 1 (77), 1987, f. 65,
editată de Ministerul de Interne, Departamentul
Securității Statului - A.C.N.S.A.S., fond Documentar,
dosar 2558, vol. 49.
6 A.C.N.S.A.S, fond Informativ, dosar 1325, f. 26.
7 A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar 178.
8 Alfonso Montuori, How to Make Enemies and
Influence People: Anatomy of the Anti-Pluralist,
Totalitarian Mindset, Journal „Futures”, vol. 37, 2005.
9 A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar 8796, vol. 2,
f. 2.
10 A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar 124, vol.6, f.
279-288.
11 A.N.S.A.S., fond Documentar, dosar 124, vol.6, f.
271.
12 Revista „Forum Masonic”, Nr. 3, ianuarie 6001.
13 Radu Comănescu și E.M. Dobrescu, op. cit., p.
292.
14 ACNSAS, fond Informativ, dosar 5340, vol 2, f. 3
și ACNSAS, fond Documentar, dosar 8796, vol. 9, f.
72 și 73.
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puncte de vedere
Unde ne sunt
shakespeareologii?
^[Virgil Stanciu
ntre 15 - 18 noiembrie 2007, s-au desfășurat la
Iași lucrările conferinței bianuale a Asociației
Europene Shakespeare. Este vorba de o
conferință itinerantă, organizată din doi în doi ani
într-un alt oraș cultural important al
continentului. Următoarea ediție, bunăoară, va fi
la Parma. Timp de trei zile, capitala Moldovei a
fost gazda unui grup mai puțin obișnuit de
cărturari, proveniți din toate țările Europei, mici
sau mari, de la Estonia în extremul nord-est până
la Portugalia sau Marea Britanie în extremitatea
vestică. Frumoasa sală a Senatului, amfiteatrele și
celebra Sală a Pașilor Pierduți de la Universitatea
“Al. I. Cuza” au răsunat de discursurile docte ale
participanților, dar și de glumele și bârfele
benigne ale acelei specii rare de angliști
specializați, shakespeareologii. Ținute în plen,
contribuțiile majore au fost oferite de specialiști
renumiți din diferite țări europene: Michael
Hattaway (Marea Britanie), despre noțiunile de
stat, imperiu și națiune la dramaturgii elizabetani,
Ton Hoenselaars (Olanda) despre Shakespeare și
prizonierii de război, Alexander Shurbanov
(Bulgaria) despre recartografierea Europei de către
Shakespeare, Marta Gibinska (Polonia) despre
locația exactă a tragediei Hamlet, John Douglas
Gillies (Marea Britanie) despre “Shakespeare pe
bulevardul crimei”, Mădălina Nicolaescu
(România) despre trans-naționalitatea lui
Shakespeare, Carla Dente (Italia) despre
explorarea de către dramaturg a diferențelor
etnoculturale. Lista ar putea continua, dar vom
mai menționa numai amuzanta satiră academică
scrisă de profesorul ieșean Ștefan Avădanei pe
motive shakespeareene (“Hamlet Reloaded”), care
a oferit nota de relaxare și umor bine-venită la
finele acestui încordat maraton al erudiției. Nu
putem trece cu vederea faptul că în majoritatea
alocuțiunilor Shakespeare omul, opera și epoca lui
au fost privite dintr-o perspectivă modernă, post-
structuralistă și multiculturală, numeroase
prezentări urmărind difuzarea motivelor
shakespeareene în cele mai exotice culturi, cum
ar fi, bunăoară, cinematografia din Madagascar.
Din partea românească, au participat la
Conferință membri ai catedrelor de engleză, mai
mult sau mai puțin specializați în literatura
Renașterii engleze și în Shakespeare: Odette
Blumenfeld (aplaudată și pentru excelenta
organizare a evenimentului), Mădălina Nicolaescu
(București), Monica Matei-Chesnoiu (Constanța),
Emil Sârbulescu (Craiova), Ioan A. Popa (Cluj),
George Volceanov (București) etc.
Ascultând, privind și discutând, mi-a fost
imposibil să nu fac unele comparații, nu numai
între contribuțiile europene și cele autohtone, ci și
între shakespeareologii de azi ai României și cei
de ieri. Mi-am zis că, în primul rând, nu ar fi
corect să-i includ în termenii comparației pe
cărturarii din țara natală a Bardului elizabetan,
care discută despre Shakespeare cu dezinvoltura
cu care literații și universitarii noștri îl comentea-
ză pe Eminescu. Apoi, că din Europa fără Marea
Britanie, cel mai mare expert în Shakespeare
rămâne polonezul Ian Kott, al cărui studiu,
Shakespeare, contemporanul nostru (1971 )
a fost des citat și la conferința de la Iași. Dar în
România?
Shakespeare a devenit o prezență culturală
masivă în țara noastră abia în frumoasa epocă
dintre cele două războaie. Firește, se poate vorbi
despre începuturile shakespeareologiei românești
în secolul XIX, în special sub forma primelor
traduceri (adesea prin intermediar francez sau
german) și a diseminării cunoștințelor primare
despre dramaturgul elizabetan și opera lui. Se
poate vorbi, însă, cu adevărat de o
shakespeareologie românească abia după anul
1900 (de altminteri, Monica Matei-Chesnoiu a
editat, la “Humanitas”, în 2007, un interesant
volum colectiv de studii pe tema Shakespeare în
România, 1900 - 1950, care acoperă, nu fără
lacune, perioada în chestiune. Oricum, primele
cercetări temeinice, cu ambiții holistice, ale
canonului shakespearean aparțin lui Haig Acterian
(volumul Shakespeare, Fundația pentru Literatură
și Artă Regele Carol II, 1938) și Dragoș
Protopopescu (prolific traducător, dar și autor al
unei monografii, Shakespeare, viața și opera,
editată abia în 1998. Mai sunt menționabile
cercetările de pionierat pe tema care, în mod
natural, este abordată cel mai frecvent de
cărturarii noștri: receptarea operei lui William
Shakespeare în România. După studiul de
pionierat al clujeanului Petre Grimm, Traduceri și
imitațiuni românești din literatura engleză (1923),
Iancu Botez publică la Iași, sub egida “Vieții
românești”, mai multe eseuri ample, dintre care
se desprind “Hamlet în tragedia shakespeareană”
(1925) și “King Lear și concepția dramatică a
teatrului shakespearean” (1927), iar la Londra
apare o carte a lui Marcu Beza, Shakespeare in
Roumania (1931). Nenumărate recenzii, eseuri și
cronici dramatice vin în întâmpinarea prezenței
tot mai substanțiale a dramaturgului elizabetan pe
scenele românești, în traduceri din ce în ce mai
bune, realizate, acum, după originalul englez.
Shakespeareologia română ia un deosebit
avânt după 1950, o dată cu înființarea unui
'comitet' pentru realizarea unei traduceri integrale
a operei dramatice a Bardului, una dintre acțiunile
de anvergură ale culturii române din acea epocă
în care scriitorii contemporani erau tabuizați, iar
clasicii erau ținuți la mare cinste. Din grupul
astfel constituit făceau parte, printre alții, Mihnea
Gheorghiu, Dan Grigorescu, Virgiliu Ștefănescu-
Drăgănești, Leon Levițchi, Tașcu Ghoerghiu, Dan
Duțescu. Profesorul Leon Levițchi de la
Universitatea din București se va desprinde de
pluton, devenind, indubitabil, cel mai mare
shakespeareolog român al perioadei. El reia, în
anii optzeci, publicarea seriei de opere complete,
cu multe traduceri noi, în volume întocmite cu
mare rigoare științifică, afixând prefețe,
comentarii stilistice, discuții ale variantelor,
contribuții de istorie literară și de literatură
comparată. Leon Levițchi este și autorul unui
volum, Studii shakespeareene, apărut la Cluj în
1975. Un alt membru al colectivului publica, în
1958, o bio-bibliografie a lui Shakespeare cu mare
rol introductiv și formativ: Mihnea Gheorghiu,
Scene din viața lui Shakespeare. În privința
receptării sunt de amintit cărțile lui Al. Duțu,
Shakespeare în România (1964), Dan Grigorescu,
Shakespeare în cultura română modernă (1971),
Aurel Curtui, Hamlet în România, dar și
monumentala Introducere în shakespeareologie a
lui Dan Amedeo Lăzărescu. Apar cărți scrise din
perspectiva psihologiei sau psihiatriei, a
sociologiei vulgarizante de tip marxist (Andrei
Roth, Shakespeare, o interpretare sociologică),
eseuri ale unor regizori (Mihai Măniuțu),
traduceri din opera non-dramatică, precum
Sonetele tălmăcite în 1974 de către Teodor Boșca
(a căror reeditare e imperios necesară) sau cartea
lui Ioan Andrei Deleanu Doamna brună din
sonete (1978), în care traducerea interliniară este
însoțită de un bogat și savant comentariu
filologic. Unii universitari români contribuie
regulat la întocmirea bibliografiei universale
Shakespeare (Mihail Bogdan, corespondent al lui
The Shakespeare Quarterly), sau participă la
Congresele mondiale Shakespeare.
La începutul anilor 1990, puternica falangă de
traducători și comentatori români ai lui
Shakespeare se dezintegrează, prin petrecerea din
viață a lui Leon Levițchi, Dan Duțescu și
Ștefănescu-Drăgănești și deplasarea interesului
altora (Dan Grigorescu, Mihnea Gheorghiu) spre
alte sfere ale literaturii și artei. O nouă generație
de shakespeareologi pare a se forma destul de
anevoie. Catedrele de engleză din țară, cu
onorabile excepții, nu reușesc să pregătească
adevărați specialiști în acest domeniu ce
presupune cunoașterea nu doar a operei așezate
de Harold Bloom în centrul canonului occidental,
ci și a zecilor, poate sutelor de contribuții
importante ale exegeților străini, în speță anglo-
americani. Comparată cu perioada 1950 - 1990,
shakespeareologia românească pare anemică. Ce-i
drept, emulația produsă de necesitatea traducerii
integrale a dramei shakespeareane s-a stins. Apar
totuși contribuții importante, dar cu circulație
internă restrânsă, ele fiind redactate în limba
engleză: Monica Matei-Chesnoiu, William
Shakespeare - Knowledge and Truth (1997),
Mădălina Nicolaescu, Meanings of Violence in
Shakespeare’s Plays (2001), Ana-Maria Tupan, The
Mirror and the Signet. The Shakespearean Search
for Archetypes (1992). Persoana care se afirmă cel
mai convingător - și a cărei ambiție mărturisită
este de a umple golul lăsat de Leon Levițchi - este
George Volceanov, eminent filolog, traducător și
lexicograf (ca și modelul său). Volceanov a tradus
ultimele texte netranspuse până la el în
românește, Doi veri de stirpe aleasă și Edward
III, piese a căror paternitate este pusă sub semnul
întrebării, realizând totodată un impresionant
studiu filologic menit să completeze și să
modifice canonul shakespearean existent, The
Shakespeare Canon Revisited (2005), secondat de
alte două volume de specialitate, “Methinks You
Are Better Spoken. A Study in the Language of
Shakespeare’s Characters (2004) și The Eye Sees
not Itself but by Reflection. A Study in
Shakespeare’s Catoptrics and Other Essays
(2007).
Participarea destul de numeroasă a
cercetătorilor din universitățile noastre (mulți
dintre ei tineri excepțional dotați, în plină
formare) la Conferința de la Iași și diversitatea
temelor și unghiurilor de abordare folosite de ei
ne întăresc, totuși, speranța într-o viitoare
redresare a shakespeareologiei românești.
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
20
Black
Pantone 253 U
interviu
Despre libertatea presei în
Basarabia
de vorbă cu Vitalie Ciobanu, președinte PEN Club Moldova_
Patricia Fedorenco: Domnule Vitalie Ciobanu,	Până în 2004 Moldova se plasa în Raportul
cvasitotalitatea publicațiilor din Republica
Moldova se autodeclară independente. În ce
măsură se poate vorbi despre un jurnalism obiec-
tiv, echidistant în Moldova?
Vitalie Ciobanu: Într-o măsură relativă, evi-
dent. Presa din Moldova este dependentă de
sursele de finanțare. Așa e peste tot în lume. Însă
la noi e mai rău. Nu avem investiții occidentale în
mass media, avem doar investiții rusești, care nu
pot contribui la consolidarea independenței presei,
ci o fac să servească agenda intereselor rusești,
opuse celor europene.
O altă problemă o constituie calitatea demer-
sului jurnalistic propriu-zis. Avem în Moldova
foarte puțini jurnaliști cu adevărat profesioniști,
care să respecte deontologia meseriei lor, să fie
culți, onești, principiali, talentați, perspicace etc.
Multe dintre aceste lucruri se învață, nu este
vorba de niște handicapuri insurmontabile. Totuși,
presiunile asupra presei, piața mică - adică inexis-
tența unor alternative suficiente pentru cei ce se
trezesc în stradă la un moment dat, ca urmare a
unor conflicte administrative - încetinește foarte
mult creșterea, evoluția jurnaliștilor.
Presa în Moldova cade adeseori victimă
răfuielilor politice - cazul cel mai recent al „priva-
tizării” celor două posturi municipale de la
Chișinău, Antena C și Euro TV, printr-o decizie
absolut abuzivă a fostului Consiliu Municipal
Chișinău, este o dovadă certă în această privință.
Jurnaliștilor li se intentează deseori procese pen-
tru „calomnie” sau „lezarea imaginii” din partea
unor demnitari ai puterii, ziarele sunt obligate să
plătească amenzi foarte aspre, de pe urma cărora
sunt nevoite practic să-și întrerupă activitatea -
toate astea demonstrează caracterul extrem de
precar al condițiilor în care funcționează presa
basarabeană.
Cât despre echidistanță și obiectivitate - sunt
o „avis rara” în Moldova, și asta se vede mai ales
în toiul campaniilor electorale, când nu rămâne,
practic, nici un organ media care să-și prezerve
credibilitatea: toată presa devine partizană, apoi o
„întoarce din condei”, cum se spune, la primul
semnal pe care îl primește din partea patronilor
săi oculți.
Raportul Freedom House cu privire la
“Libertatea presei în lume” plasează Republica
Moldova printre statele cu o libertate a presei
inexistentă. Sunteți de acord cu această afirmație,
având o viziune „din interior” asupra sistemului
mediatic?
Sunt perfect de acord cu aceste aprecieri. Cel
mai flagrant argument în sensul definiției
atribuite presei din Moldova de către Freedom
House o oferă Compania Publică Teleradio-
Moldova, unde nu există dezbateri libere, infor-
mația este “filtrată” după gusturile partidului
comunist de guvernământ. Televiziunea rămâne
principala armă de manipulare politică în
Basarabia.
Freedom House la categoria țărilor „parțial
libere”. Rezultatul din acest an denotă pentru a
doua oară consecutiv o înrăutățire a libertății pre-
sei. Credeți că acest fapt se datorează prezenței
comuniștilor la conducerea statului moldovean, în
ultimii 7 ani, sau unor alți factori de natură insti-
tuțională?
Vina este în primul rând a puterii comuniste,
care menține un regim de frică, cenzură și auto-
cenzură în media moldoveană. Există apoi de mai
mulți ani în Republica Moldova o „lege a presei”,
anacronică, prohibitivă, limitativă, adoptată încă
în 1995, care ar trebui abrogată, pentru că vine în
contradicție cu prescripțiile europene în domeniu,
iar Moldova, cel puțin la nivelul declarațiilor pu-
blice, vrea să adere la Uniunea Europeană.
Același raport Freedom House relevă o
polarizare a mass-media moldovenești în două
tabere adverse: una de partea puterii, iar cealaltă
de partea opoziției. Ce forțe motrice sau interese
determină această sciziune?
Polarizarea de care vorbiți se explică prin ima-
turitatea clasei politice și a societății basarabene
în general. Politica de intimidare a presei aplicată
de actuala putere a condus la proliferarea parti-
zanatelor politice și de afaceri în media și la sacri-
ficarea poziției obiective și echidistante. Or, toc-
mai obiectivitatea și echidistanța reprezintă apana-
jul unui mediu jurnalistic evoluat, care se știe pro-
tejat prin lege de abuzurile puterii executive și se
simte, realmente, o forță. Nu este cazul Moldovei,
unde nu funcționează sindicate în presă.
Raportul amintește de cazul lui Ghenadie
Braghiș, angajatul PRO TV Chișinău, care a fost
arestat în septembrie anul trecut, ca urmare a
difuzării unor relatări „extrem de critice” potrivit
Freedom House, la adresa ministrului de Interne.
În ce măsură este presa din Moldova aservită
politic?
Am răspuns deja la această întrebare.
Imaturitatea societății basarabene și lipsa investiți-
ilor occidentale în mass-media - iar Republica
Moldova este o excepție din acest punct de
vedere în întregul spațiu post-sovietic -, a condus
la aservirea politică și economică a presei, care
este văzută nu ca un mijloc de informare a popu-
lației și de apărare a interesului public, ci ca
“trambulină” pentru diverse interese politice și
corporatiste.
Cine sunt principalii patroni de presa din
Republica Moldova sau cine sunt „păpușarii” care
trag din culise sforile nevăzute ale „jocului” pre-
sei?
Nu-i cunosc pe toți, n-am cum. Vă dau câteva
nume doar: Val Butnaru (Jurnal de Chișinău),
Constantin Tănase (Timpul de dimineață) -
ziariști independenți; Dmitri Ciubașenko
(Moldavskie Vedomosti - patron: Nicolae
Andronic, lider PPR, de orientare pro-rusească).
Moldova Suverană și Nezavisimaia Moldova deși
s-au de-etatizat, continuă să promoveze viziunea
partidului de guvernământ și o retorică „statal-
istă”, adică violent agresivă la adresa României.
Viorel Mihail - Săptămâna - arondat, de aseme-
nea, puterii sau diferitelor cercuri de afaceri aflate
în relație cu puterea comunistă. Literatura și Arta,
condusă de Nicolae Dabija - un săptămânal de
orientare națională, însă de factură protocronistă
și conservatoare, intolerant cu intelectualii critici,
„cosmopoliți” și „postmoderniști”.
În ce măsură jurnaliștii din Moldova au acces
la informațiile de interes public deținute de ofi-
cialități sau de persoanele publice?
În Moldova există o Lege privind accesul al
informație, dar ea nu este respectată de către
funcționarii publici cărora această lege li se
adresează. Presa obține cu mare greutate infor-
mații de la Guvern, din judecătorii sau de la
diverse departamente, chiar și de la Parlament.
Pentru că nu totul este afișat pe Internet.
Secretomania la nivel de stat este o realitate în
Moldova și apare ca un rudiment al epocii sovie-
tice.
Dar și jurnaliștii își au partea lor de vină. Pentru
că nu cunosc întotdeauna prevederile legii și nu
au curaj sau puteri să lupte pentru respectarea ei
- fatalismul e o stare de spirit larg răspândită în
Basarabia. Însă principala responsabilitate revine
autorităților, care se comportă discreționar și aro-
gant, sfidându-și statutul de instituții aflate în sluj-
ba cetățeanului.
Ce relație se stabilește între politic și mass-
media moldovenești în condițiile în care ultima
este vădit dependentă financiar de șefii săi prin,
de exemplu, deținerea Casei Presei, a întreprinder-
ilor de distribuție a presei, a multor tipografii
etc.?
O relație de subordonare și de nesiguranță.
Ce „relație” poate stabili o fiară încolțită cu vână-
torii săi?
Transformarea radiodifuziunii și a televiziunii
de stat “Teleradio Moldova” într-o instituție pub-
lică a generat îmbunătățiri la capitolul libertății
presei și a informării obiective a publicului, susțin
±
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
Black
Pantone 253 U
experții afiliați puterii. Sunt credibile aceste afir-
mații?
Îmbunătățirile la compania Teleradio-Moldova
sunt minuscule, insesizabile cu ochiul liber. Poate
odată cu alegerea noului primar de Chișinău - un
liberal - să se mai dea la brazdă și televiziunea de
stat sau măcar să apară o geană de pluralism la
celelalte televiziuni. În Moldova degeaba adopți
legi de tip european dacă nu ai „europeni” care să
o aplice. Compania Teleradio-Moldova ilustrează
într-un mod cât se poate de convingător cazul
„formelor fără fond”.
În ce măsură și-a educat și își educă mass
media moldovenești cititorii în sensul însușirii
valorilor democratice după mai bine de jumătate
de secol de oprimare comunistă?
Apar destule articole pe această temă, însă
impactul lor e limitat de tirajele mici ale presei
naționale. Dacă după mai bine de o jumătate de
secol de oprimare comunistă, din 2001 și până
azi, în Moldova avem un partid comunist nere-
format, antiromânesc la conducere, se vede cu ce
succes au fost implementate valorile democratice
în societatea moldoveană.
Un sondaj al 1PP din aprilie-mai 2006 relevă
că majoritatea populației din Republica Moldova
este îngrijorată cel mai mult de sărăcie (60%) și
prețuri (56%). În ce măsură presa reflectă princi-
palele probleme cu care se confruntă cetățenii
moldoveni?
Într-o măsură flagrant insuficientă. Aproape că
nu avem investigații jurnalistice, reportajele sunt
diletante, superficiale.
Un alt sondaj al 1PP, dat publicității în noiem-
brie 2004, sugerează faptul că doar 11% din pop-
ulația Moldovei citește zilnic presa. Cum explicați
această statistică? Sunt cititorii de rând nesatis-
făcuți de calitatea informației furnizate, a modu-
lui în care sunt reflectate realitățile politice, socio-
economice ale țării, sau există o neconcordanță
între cererea și oferta informațională?
Moldovenii nu se prea rup cu cititul - a obser-
vat-o încă Dimitrie Cantemir, iar după 50 de ani
de rusificare și deznaționalizare, lectura este ceea
ce îi preocupă cel mai puțin. În rest, toate
cauzele pe care le-ați enumerat își au partea lor
de greutate în stările de fapt basarabene.
Cum a fost reflectată ziua mondială a li-
bertății presei în instituțiile mediatice din
Moldova?
Au fost ceva materiale și activități publice con-
sacrate acestui eveniment, dar cel mai bine vă pot
răspunde la această întrebare colegii de la CIJ
(Centrul Independent de Jurnalism din Chișinău),
pentru că ei se ocupă de mai mulți ani de organi-
zarea manifestațiilor prilejuite de Ziua mondială a
libertății presei. În orice caz, e bine că această dată
este marcată în Moldova, pentru că li se atrage
atenția - și autorităților, și publicului consumator -
că libertatea presei este esențială într-o democrație,
că fără o presă independentă și nestingherită în
acțiunile ei societatea degenerează, se transformă
într-o comunitate decerebrată, condusă de scelerați.
Cluj - Chișinău,
Octombrie 2007
Interviu realizat de
Patricia Fedorenco
■
rezonanțe
Susan Sontag și
de-familiarizarea suferinței
Marius Jucan
(urmare din numărul trecut)
„E desigur posibil ca limbajul despre cancer să
evolueze în anii ce vin. El trebuie să se schimbe
decisiv, când boala va fi în sfârșit înțeleasă și rata
vindecărilor va crește. Deja se schimbă, odată cu
descoperirea unor noi forme de tratament [...].
Cum limbajul tratamentului evoluează de la
metaforele militare ale stării de război agresive la
metaforele prezentând ,apărarea naturală’ a
corpului (ceea ce se numește ,sistem imuno-
defensiv’ sau - pentru a rupe definitiv cu metafora
militară - ,competența imună’ a corpului), cancerul
va fi în parte de-mitizat; și e posibil să putem
compara ceva cu un cancer fără să implicăm niciun
diganostic fatalist, nicio însuflețitoare chemare la
luptă cu orice preț, indiferent cît de mortal și de
insidios ar fi dușmanul. Abia pe urmă va fi
probabil permis, din punct de vedere moral, ceea ce
nu e permis astăzi - să folosim cancerul ca
metaforă”17.
Spre sfârșitul eseului despre SIDA și metaforele
ei, autoarea reia cele spuse mai sus, într-o formulare
apropiată:
„Chiar faptul că o apocalipsă poate fi făcută să
pară un fragment al orizontului obișnuit de
așteptare constituie o violență fără precedent la
adresa simțului realității, al umanității noastre. Dar
e perfect îndreptățită dorința ca o boală tipic
temută să ajungă să pară obișnuită. Chiar boala cea
mai încărcată de semnificație poate deveni doar o
boală. S-a întâmplat astfel cu lepra, deși aproape
zece milioane de oameni, simplu de ignorat din
moment ce trăiesc în Africa și subcontinentul
indian, au ceea ce se numește astăzi, ca parte
dintr-o viguroasă dedramatizare, boala lui Hansen,
(după medicul norvegian, care în urmă cu peste un
secol, a descoperit baciul). E obligatoriu să se
întâmple același fenomen cu S1DA, din moment ce
boala e mult mai bine înțeleasă, și, mai presus de
toate tratabilă”18.
Insolitarea limbajului despre boală și suferință
reliefează în racursiului epistemic a lui Sontag (cu
referință la cele două eseuri despre boală și
metaforă) evidențiază următoarele abordări:
excursul etimologic, psihologizarea bolii, și impactul
imageriei ei politico-sociale:
„ O istorie a gândirii metaforice despre corp, la
acest puternic nivel de generalitate, va include
multe imagini luate din alte arte și din tehnologie,
cu deosebire din arhitectură. Unele metafore sunt
anti-explicative, asemenea predicii sau poeticului,
noțiune formulată de Sfântul Apostol Pavel prin
imaginarea trupului ca un templu. Altele au o
remarcabilă rezonanță științifică, asemenea ideii cor-
pului ca o uzină, o imagine a funcționării corpului
sub semnul sănătății și a trupului ca o fortăreață,
imagine care pune în prim plan catastrofa”.19
Pornind de la percepția corpului ca recipient al
bolii, și de asemenea limită a acesteia, Sontag arată
că imaginarea omului ca natură creată,
asemănătoare unui templu, așadar purtând
semnătura divinității, nu este singura percepție a
corpului uman. Alături de aceasta, ori mai degrabă
în concurență cu ea, există aceea a agregatului
mașinist ori uzinal, la care adaug și pe cea a
„corpului” politic, ca și corp necesar guvernării.
Triada reprezentării corpului redată în imaginile
templului, agregatul mașinist-uzinal, și cel al
guvernării consună cu trei moduri de gândire, din
nou, metaforică. Cea a sacrului, cea seculară a
autonomiei (și suficienței) rațiunii, cea a politicului
care guvernează natura umană. Religiosul, raționalul
și politicul sunt reunite în multitudinea de imagini
care se intercondiționează, în exemplele luate (prin
racursiu) din poezia metafizică britanică, predicile
puritanilor americani, proza lui Thomas Mann,
scrisorile lui Kafka, notele lui Trotsky despre
stalinism, ș.a.m.d.
Ce vedem în anatomia tripartită a acestui corp?
Corpul-templu condus de asceza virtuții creștine,
corpul-agregat de funcționalitate, de la creația
artistică la mașina sexuală, corpul politic în
variantele liberală, conservatoare, socialistă, ori doar
liberală și dictatorială, de o administrare a puterii.
Dând la o parte hainele gândirii metaforice, am
putea oare întrezări adevărul său, reprezentarea sa
de-corporalizată, sediul ultim al manifestării esenței
sale? Răspunsul autoarei este afirmativ. Se pot
recunoaște în această confirmare a unui adevăr
lipsit de metafore urmele unei vulgate filosofice a
„emanării” adevărului, a nevoii de răsturnări
„dialectice” pentru a repune adevărul în drepturi, a
unui activism al „drepturilor” la adevăr, care să-i
apere pe suferinzi de autoimolarea indusă de
cruzimea societății.
Într-o ordine a importanței, a victimizării
cauzate de clișeele bolii, sunt metaforele bolii
folosite recurent în câmpul semantic al politicului,
pentru demonizarea dușmanului (politic, religios,
etnic, rasial), și asertarea naturii lui biologice
inferioare. Să ne reamintim că „omul nou” al epocii
totalitaritare vindeca lumea de toate contradicțiile,
pornind, de la cele de clasă. Devalorizarea celuilalt
prin impuritatea bolii ori a degenerescenței nu a
ocolit însă societățile liberale, deși nu a avut rolul
unei politici de stat. Exemplu mai vechi al ideii de
inferioritate biologică cu care au fost considerați,
sclavii, negrii, evreii, emigranții, ori în interiorul
aceleiași etnii, membrii regiunilor mai puțin
defavorizate, ilustrează acțiunea „virală”20 a
stereotipului despre boală care merge departe, în
timp, spre casta celor care nu trebuiau atinși.
Invizibilitatea străinului din societatea primitivă21 se
transformă în societatea modernă în vizibilitatea
dușmanului ca purtător al morții, vânarea și
excluderea acestuia. De remarcat, că dacă în
folosirea metaforelor bolii în câmpul politic,
rezultatul vizat este cel de a ocaziona violența
pentru exorcizarea răului, vehemența în sine nu
poate legitima normalitatea politicului, decât doar
în starea de urgență continuă a regimurilor
totalitare. Rostul de a folosi metafora bolii în
semantica puterii este să denunțe corupția răului,
așa cum pentru un celebru personaj shakespearian,
suspiciunea faptului că „e ceva putred în
Danemarca” e semnalul că minciuna trebuie
denunțată cu orice preț, mai ales cu cel al violenței.
Sontag nu are în vedere însă în mod prevalent
asemenea uzitări. Ea nu face deosebire între o
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
violență motivată de nevoia denunțării răului, °i cea
gratuită, care se transformă în cruzime, în
metaforele bolilor despre care scrie. Pentru ea
condamnabil este orice gest care recurge la violență,
ca și cum voga contestării din anii ’60 la care a
participat din convingeri reale (contestare a
Americii tradiționale, democrației americane,
canonului cultural american, heterosexualității,
clasei de mijloc, etc.,) ar fi fost o activitate igienică.
„Bolile au fost întotdeauna folosite ca metafore
pentru a anima învinuirile de corupție și injustiție
aduse societății. Tradițional, metaforele bolii sunt,
în principal, un mijloc de a fi vehement; ele sunt
comparate cu metaforele moderne, relativ lipsite de
conținut. Sheakespeare realizează numeroase variații
pe o formă standard a metaforei, o infecție a
,corpului politic’ - nefăcând distincție între o
contagiune o contaminare, o inflamație, un abces, o
ulcerație, °i ceea ce noi am numi o tumoare. ”22
Interpretarea psihologizantă a bolii reprezintă
partea cea mai fertilă, cultural vorbind, a ocurenței
metaforelor în discursul despre suferință în lumea
modernă. Sensibilitatea seculară a modernității a
moștenit, în pofida diluării fundamentelor ei
religioase, ori poate tocmai de aceea, modul
antitetic al viziunii moderne de a da autenticitatea
vieții falsurilor ei. Credințele seculare în
raționalizarea modului de trai, de la dietă și body-
building la un „management” al calității vieții,
certifică preocupările, dacă nu chiar angoasa unui
veac în care terapiile se multiplică, fără să
diminueze lanțul hipertrofic al bolilor. Arhetipurile
clasicului „sănătos” și romanticului „maladiv” se pot
recunoaște în extremele unor atitudini post-
avangardiste, în conservatorismul de a salva
canonul și ierarhia culturală, ori în nihilismul post-
valoric, supra-politizat al altora de a dizolva tradiția
în numele unei justiții a drepturilor.
Boala ca și condiție însăși a civilizației a fost
tema en titre a unor autori care anunțau la sfârșitul
romantismului decadența ca apocalipsă a
mundanului: Baudelaire, Dostoievski, Strindberg,
Flaubert. Sfârșitul unei lumi, accelerarea acestuia
prin revoluție (Marx), a devenit o formă de
reprezentare a „corpului” social ca fiind suferind
tocmai datorită injustiției, pentru întreaga perioadă
a secolului XX. Filosoful crizei spiritului european,
Nietzsche, deplângea falsitatea moralei, deruta
civilizațiie europene, menindu-i reîntoarcerea la
izvoarele pre-creștine, cerând un mod eroic al vieții.
De la o viziune metafizică asupra bolii, analizele
freudiene au instituționalizat mai târziu suferința
psihică ca formă de depersonalizare și reprimare a
individului modern, iar mai târziu, critica școlii de
la Frankfurt a folosit societatea americană ca model
al criticii societății de consum. Erich From a
formulat câteva din criticile cele mai directe asupra
stării de sănătate (mentală) a societății, folosind
instrumentarul marxism-freudianismului23. A stabili
între caracterul, rasa, profesia, caracteristicile
psihologice ale bolnavului și bolile respective o
relație deterministă, atestă tocmai pericolul
alegorizării despre care avertizează Sontag.
Mecanismul psihologizant al bolii este însă
probabil și mai rezistent tocmai în condițiile în care
confortul social se ameliorează, inclusiv pragul lor
informațional, astfel încât diferența socială în
posibilitatea de accces la cele mai performante
tratamente ale bolilor sunt resimțite și mai acut de
cei care nu pot să beneficieze de ele. Inegalitatea
socială atinge unul din cele mai șocante aspecte
prin limitarea de facto a dreptului la viață, prin
clivajul economic al societății, a societăților lumii.
Oricât de informat ar fi omul postmodern,
suferința nu poate fi scutită de personalizarea
conferită de către acesta, circumstanțială de rețeaua
de reprezentări culturale ale momentului și locului.
Individul nu poate fi apărat de imaginarea corpului
său în suferință, în schimb poate fi educat,
antrenat, inițiat în practici terapeutice care să îi
controleze tentația de a transfera bolii trăsăturile
personalității sale, crede Sontag.
Tocmai de aceea, accentul explicativ trebuie să îl
substituie pe cel interpretativ, iar excursul
etimologic trasat bolilor descrise, adnotează pe foaia
de temperatură a catacrezei bolilor abuzurile ei
fictive. Suferința nu este totuși mai mică, dacă
cunoaștem sensurile originale ale cuvintelor
tuberculoză, cancer, sifilis, ciumă, SIDA. Bolnavul
poate fi mai cultivat, iar calvarul său mai ușor
comunicabil. Dar altfel, reacțiile individului ca și
cele mediului nu sunt prea diferite față de cele ale
oamenilor din timpurile ciumei, dovadă efortul
nobil al unei supraviețuitoare de a relativiza
maniheismul în care au fost percepute bolile
secolului. Suferința se încifrează în interiorul
conștiinței celui bolnav în termeni dinainte stabiliți
ca finali, deoarece boala aparține unui eveniment
personal intraductibil altui individ, ca anticipare a
propriei vieți, în jocul liber al imaginației. Diferența
dintre corp și persoană, o distincție neobservată de
Sontag, este cauza probabilă pentru care corpul și
suferința nu pot exista decât într-un mod
personaliza(n)t.
Originalitatea viziunii lui Sontag despre boală,
pledoaria ei pentru salvarea bolnavului de producția
Marina Evelina
Cracană
Premiul revistei Tribuna la
Concursul Național de Poezie „Nicolae
Labiș”, ediția a XXXIX-a, octombrie
2007, Suceava-Mălini.
Făcând abstracție de
simțurile carnale...
am săpat lumea asta cu gândurile mele
în pământ, pe pământ și-n ceruri cu păsări
altfel propriul meu rost m-ar fi ucis
precum dinții netociți omoară iepurii
am săpat lumea asta cu gândurile mele
ca o cârtiță nebună
am făcut tuneluri pe care vor merge liniștiți
alții
cuvintele îmi cresc în unghii
semnele de întrebare sălbatic mi se-nșiră pe
cornee
am săpat lumea asta cu gândurile mele
ca să văd
și ca o cârtiță
nu am văzut nimic...
***
ți-am dus dorul dincolo de tălpi
pașii mei au renăscut din vechiul drum
lângă mine merge un pom
e un nuc hrănitor de corbi
ți-am dus dorul într-o nucă târzie.
de ficțiuni interpretative, a sa, a societății ar putea
ori fi evidențiată prin comparație contrastivă cu
meditațiile lui Simone Weil despre nenorocire24,
pentru a testa ideea de boală, suferință, și ideii de
suferință în nenorocire, în diferența dintre
conștiința seculară și cea a Absolutului. Experiență
personală aflată sub zodia relativului, pentru Sontag
boala nu poate fi decât explicată, decelată în
limitele unei imanențe terapeutice, recompensate de
un eroism lipsit de aură eroică.
Note
17	ibidem, p. 71.
18	ibidem, p. 135.
19	ibidem, p. 77.
20	A se vedea comparația ilustrativă între teoriile lui
Virchow și virușii computerelor.
21	Clifford Geertz,
22	Ibidem, p. 61.
23	Erich Fromm, Societate alienată și societate sănătoasă,
fragmente, în Texte alese, Editura Politică, București,
1983.
24	Vezi, Simone Weil, Greutatea și harul, traducere din
limba franceză și prefață de Anca Manolescu, Humanitas,
București, 2003, pp. 122-127.
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
Black
Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
religie
teologie sociala
Ortodoxia: noul limes al
Europei
Radu Preda
Luna trecută s-a desfășurat la Cluj al XVIII-lea
Congres al Societății pentru Dreptul Bisericilor
Răsăritene (în prezent cu sediul la Viena).
Organizată anul acesta de Facultatea de Teologie
Ortodoxă a Universității “Babeș-Bolyai” în
colaborare cu Institutul Român de Studii Inter-
Ortodoxe, Inter-Confesionale și Inter-Religioase
(INTER), întîlnirea a avut drept temă “Rolul
Bisericilor în procesul de unificare a Europei”.
Prezentă pe scena academică mondială din dece-
niul al șaselea al secolului trecut, Societatea pentru
Dreptul Bisericilor Răsăritene a numărat printre
membrii ei personalități ecleziale de marcă precum
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al
Constantinopolului și mari figuri ale exegezei
canonice, artizani, precum regretatul Ivan Zuzek, ai
unor opere legislative de genul lui Codex Canonum
Ecclesiarum Orientalium (dreptul canonic al
Bisericilor unite cu Roma). Întîlnirile din doi în doi
ani ale Societății sunt legate de specificul tematic al
țării-gazdă. Astfel, dacă în 2003, la Erevan
(Armenia), atenția a fost îndreptată spre situația cul-
telor religioase în Caucaz după destrămarea Uniunii
Sovietice, în 2005, la Urbino (Italia), tema a fost
caracterul canonic al raporturilor inter-confesionale.
În aceeași logică, întîlnirea din 2009, la Veneția, va
aborda aspectele ecleziologice ale sinodalității ca
formă genuină a vieții ecleziale.
Onorată de participarea unui număr de peste 50
profesori și experți romano-catolici, greco-catolici și
ortodocși din Europa, Orientul Apropiat, India și
Statele Unite ale Americii, conferința ținută anul
acesta la Cluj a reprezentat un moment care confir-
mă statutul european al României și faptul că
putem participa, de la egal la egal, la marile dezba-
teri internaționale ale momentului. Diversitatea
geografică a participanților a pus chestiunea euro-
peană aflată în discuție într-un context de alteritate
cum rareori se întîmplă la dezbaterile de acest fel,
cele mai multe cu un pronunțat caracter eurocen-
tric.
Formulată neutru, problematica abordată și-a
dezvăluit potențialul treptat, de la o analiză la alta.
Pentru prima dată la noi, referatele supuse dezba-
terii de către reputați specialiști în drept canonic,
drept european comparat, relații internaționale și
teologie socială au acoperit practic toată granița de
Est a Uniunii Europene, din Finlanda și pînă în
Cipru, fără să ignore situațiile paradigmatice din
Kosovo și Turcia. Avînd drept punct de reper
dinamica raportului dintre cultele religioase și stat,
așa cum aceasta se articulează la nivelul legislației,
prezentările au reușit să demonstreze legătura pro-
fundă dintre granița politică și cea cultural-spirituală
a unui continent care se unifică fără a se uni-
formiza.
Odată cu aderarea, la 1 ianuarie 2007, a
României și Bulgariei la structura politică și eco-
nomică a UE, harta este redesenată inclusiv din
punct de vedere religios. Pentru prima dată în isto-
ria europeană, granița politică răsăriteană nu mai
este în același timp și una culturală, Europa
nemaifiind identică doar cu statele de confesiune
catolică și protestantă apusene. Formula unui min-
istru austriac, des citată în anii ’90 ai secolului tre-
cut, potrivit căreia Europa încetează să mai existe
acolo unde începe Ortodoxia, nu mai are suport.
Confesiune majoritară în Rusia și de stat (alături de
lutheranism) în Finlanda, prezentă masiv la granița
Poloniei cu aceeași Rusie, majoritară atât în
România cât și în Moldova și Ucraina, confruntată
cu Islamul minorității turce din Bulgaria sau cu situ-
ația nou creată în Kosovo, fiind la baza diviziunii
cipriote, jucînd un dificil rol integrator între Grecia
creștină și rămășițele bizantine din Turcia -
Ortodoxia este într-un fel noul limes al Uniunii
Europene.
Reinterpretat și adaptat, conceptul de limes pre-
supune în cazul acesta posibilitatea ca prin inter-
mediul unei identități împărtășite de o parte și de
alta a unei granițe, aceasta din urmă să fie împiedi-
cată să devină un zid. În contextul dat, Ortodoxia
se află în ipostaza de a transporta și intermedia va-
lorile europene de o parte și de alta a unei limite
formale, adică de a mijloci coagularea unui ethos
care precede unitatea de facto a unor popoare care,
fără să aibă în comun mereu același ideal politic, îl
au pe cel spiritual. Această constatare este cu atît
mai prețioasă cu cît ea vine în momentul în care
Europa se confruntă cu una dintre cele mai consis-
tente puneri sub semnul întrebării din partea iden-
tităților extra-comunitare. Motiv în plus de a vedea
proiectul european în complexitatea lui și de a
reafirma urgența și legitimitatea unei relecturi a
acestuia inclusiv în cheie religioasă.
■
atitudini
Victime colaterale
Ovidiu Pecican
Stimați redactori de la Tribuna,
Cu câteva zile în urmă expediam ziarului
Monitorul de Cluj următoarele rânduri pe care vă
rog să aveți bunăvoința de a le publica:
“Distinși colegi redactori ai Monitorului de
Cluj,
V-aș fi îndatorat dacă ați face loc în paginile
stimabilului dvs. ziar rândurilor de mai jos.
Cu mulțumiri,
O reacție
Stimată redacție Monitorul de Cluj,
Stimată Florentina Tătar,
În articolul publicat de dvs. în data de
27.11.2007 cu titlul „Acuzații anonime la adresa
lui Bocșan” survin inexactități, ambiguități și
injustiții; poate involuntare, dar lesne calificabile
drept calomnii. Cu îngăduința dvs. le voi semnala
și, acolo unde știu, le voi corecta, sperând că în
acest fel opinia publică va fi mai bine informată.
Trimiterea la volumul al II-lea al sintezei mele
Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania
(1990 - 2005) - observați că titlul real diferă de
cel publicat de dvs. -, în proximitatea acuzelor la
adresa maestrului meu, prof. Pompiliu Teodor, un
respectabil și demn de prețuire membru al
comunității academice clujene, lasă impresia că
incriminările provin din paginile sintezei mele,
ceea ce este cu totul fals. Nutresc față de
profesorul Teodor, plecat prea devreme dintre noi,
în 2001, numai respect și recunoștință pentru
rolul uman și profesional jucat în formarea mea.
Datorită acestui fapt, mă socotesc direct și
personal atins de informațiile dubioase lansate în
legătură cu prezumtiva lui colaborare cu
Securitatea și solicit cu tot respectul, dar și
imperativ, în numele demnității lezate a celui
dispărut, publicarea dovezilor în sprijinul
afirmațiilor din articol. Sunt convins că la mijloc
s-a strecurat o manipulare sau o eroare. Pledez
pentru ipoteza manipulării datorită contextului -
o scrisoare anonimă atribuită unor colegi
universitari - în care insanitățile respective apar,
regretând întoarcerea la obiceiul din timpul
dictaturii de a da curs anonimelor.
Același tip de suspiciuni - date drept fapte
sigure - au fost emise cu puțini ani în urmă și
referitor la marele cărturar clujean Adrian Marino,
dar documentele publicate în cel mai recent
număr al Suplimentului de cultură de la Iași,
desprinse din depozitele CNSAS indică fără dubiu
că, exact invers, Marino era urmărit, și nu
colaborator, „agent de influență” ori ofițer sub
acoperire al Securității.
Asocierea, în acest context, a fostei mele
calități de purtător de cuvânt al UBB pare să
insinueze că informațiile pe care le inserați în
articol s-ar întemeia pe „revelații” obținute de
mine în virtutea acestei poziții. Precizez aici că o
asemenea interpretare ar fi abuzivă, falsificând
realitatea.
Manipulate sunt și informațiile referitoare la
nășiile rectorului UBB, dl. profesor N. Bocșan. La
urma urmei, în virtutea tradiției și în respectul
obiceiurilor, orice om din România poate năși sau
poate deveni finul cui dorește. Instituția aceasta a
rudeniei spirituale - despre care folcloriștii și
antropologii culturali pot vorbi cu competență -
este menită să apropie și să într-ajutoreze
oamenii. De ce s-ar recurge la ea pentru a
compromite pe cineva? Profesorul și-a recunoscut
nășiile într-o declarație recentă - ceea ce mă obligă
și pe mine să corectez, la reeditare, lista din
volumul la care trimiteați -, așa încât nu înțeleg
de ce i s-ar atribui și altele, inexistente, punându-i-
se cuvântul la îndoială într-o manieră care nu îi
acordă o minimă bunăcredință. Nu obiceiurile
sunt o problemă, ci, adeseori, ce anume știm face
cu ele. Există obediențe necuantificabile în
24
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
termenii rudeniei, °i care funcționează totu°i cu o
precizie de metronom. (Amintesc aici, în acest
sens, colaborarea dintre mareșalul Ion Antonescu
și Mihai Antonescu, ori pe cea dintre Hitler și
Goebels). Așa că...
În fine, regret că apropierea alegerilor din
universitate, în loc să prilejuiască discuții
principiale, referitoare la strategie și soluțiile cele
mai bune pentru gestionarea instituției
intelectuale care face de mult timp gloria
Clujului, dă loc unor asemenea joase răfuieli.
Cu respect și cordialitate,
Prof. univ. dr. Ovidiu Pecican,
UBB, membru al Uniunii Scriitorilor”
Cum era poate de așteptat, prin accident ori
decizie redacțională, textul nu a fost publicat, în
pofida relațiilor mele îndeobște prietenești cu unii
dintre jurnaliștii de la Monitorul de Cluj. Nici
alte redacții nu au găzduit textul, deși l-am trimis
și Informației de Cluj, Evenimentului zilei și Zilei
de Cluj. Pesemne s-a considerat că lucrurile
trebuiesc reglate direct cu gazeta care publicase
articolul la care mă refeream, ceea ce, în
principiu, rămâne rațional și corect. Dar când
vezi că acolo nu se întâmplă nimic nu s-ar cuveni
să contribui, chiar lucrând la o altă publicație, la
punerea lucrurilor la punct? Cum obiectivul
oricărui periodic care se respectă ar trebui să fie
corecta informare a publicului, corectarea unor
erori de acest fel s-ar cere făcută de oricare
jurnalist, în principiu. Noroc că între timp alți
colegi de profesie - domnii Toader Nicoară și
Doru Radosav - și-au luat misiunea de a
reacționa la injustiția comisă la adresa creatorului
de școală care a fost profesorul universitar
Pompiliu Teodor.
În ce mă privește, nu m-aș grăbi deloc să
asum - ca profesorul Radosav, în articolul
intitulat riscat „Onoarea de a fi «securist»”,
publicat în Făclia din 29 noiembrie a. c. -
calitatea de securist atribuită maestrului nostru de
niște anonimi, pe baza simplei aboliri a
prezumției de nevinovăție și a unei rele credințe
patente. Nu ca „securist” ne-a fost dascăl, ci ca
un eminent expert în istoria istoriografiei, drept
care nu văd niciun motiv pentru a accepta, fie și
sarcastic, polemic, o asemenea etichetă. Într-o
lume civilizată, democrată și într-un stat de drept
cu cetățeni responsabili, asemenea atribuiri care
nu beneficiază de dovezi irefutabile intră sub
incidența legii, dobândind statutul de calomnie.
Dincolo de verdictul unui tribunal, rămâne însă
dezbaterea etică, iar ceea ce am încercat trimițând
replica mea la Monitorul de Cluj și ceea ce încă
încerc, propunând aceste rânduri revistei de
cultură Tribuna este o reacție în această ordine,
cel puțin la fel de importantă. Nicio cauză nu
este suficient de nobilă pentru a îngădui în mod
legitim defăimarea și manipularea.
Mai adaug doar atât: că oamenii ne pot fi
simpatici sau antipatici și că putem fi de acord
sau nu cu acțiunile și verdictele lor. Dar adevărul
despre toate acestea se cuvine, pe cât posibil,
respectat, iar nu deformat.
■
dezbateri & idei
Europa minorităților
Sergiu Gherghina
Reacții extreme, violențe, fluierări ale
imnurilor, repatrieri, injurii și morți. Acestea
au reprezentat principalele raportări la
români ale mass-mediei internaționale în ultimele
săptămâni. Au fost suficiente două evenimente
pentru ca atitudinile a trei popoare europene, unul
dintre ele fiind cel român, să se ciocnească violent
și să dea glas prejudecăților. Prim planurile cu
acțiunile italienilor împotriva românilor și violențele
dintre români și bulgari în Sofia pot apărea
surprinzătoare dacă luăm în calcul apropierea dintre
România și fiecare dintre aceste state. Italia a
reprezentat în ultimii ani destinația preferată a
românilor ce muncesc în străinătate, țara cu care ne
asemănăm cultural poate cel mai mult din UE și
care ne-a sprijinit mai mereu necondiționat pentru
aderare. De cealaltă parte, de Bulgaria ne leagă
istoria comunistă relativ comună, performanțele
tranziției, precum și faptul că cele două state au
fost mereu considerate împreună “gemeni” (de
efect!) în procesul de aderare la UE.
Declanșate de atacul unui român asupra unei
italience, manifestările xenofobe din Italia sunt
susținute de o parte semnificativă a partidelor
italiene, în special de cele de dreapta.
Culpabilizarea generală a unei națiuni indică
limitare, transformarea imigranților în vinovați
pentru aspectele negative din societatea italiană nu
reușesc decât să promoveze un climat de anxietate
generală. A fost nevoie ca un polițist italian să
împuște un suporter de fotbal pentru ca italienii să
își amintească de latura lor umană, supusă greșelii.
Au existat mai mereu probleme cu imigranții în
Italia, iar autoritățile au greșit de două ori. În primă
fază, au greșit pentru că au tolerat șederile ilegale și
munca la negru ce caracteriza o bună parte a
imigranților. Societatea italiană beneficia de pe
urma forței de muncă ieftine și care se preta la
munci adesea ignorate de italieni. În a doua fază,
aceleași autorități se mută la cealaltă extremă a
continuum-ului permisivitate-restricționare și decid
să expatrieze imigranți (în baza unui decret-lege
contestat vehement de către oficialii europeni). Pe
lângă această măsură, aceleași autorități au permis
atacuri asupra imigranților astfel încât aceștia din
urmă să părăsească de bunăvoie Italia, securitatea
personală scăzând dramatic.
Toate acestea nu sunt însă decât porțiuni ale
unui tablou mai mare și mult mai viu colorat. UE
reprezintă un agregat de minorități, în cele 500 de
milioane care trăiesc pe teritoriul Uniunii
neexistând vreo națiune majoritară. Sunt puțin
peste 80 de milioane de germani, 60 de milioane
de britanici (divizați la rândul lor), francezi și
italieni, aproximativ 40 de milioane de spanioli și
polonezi, puțin peste 20 de milioane de români și
lista se încheie cu cei 400.000 de maltezi. La nivel
comunitar, se încearcă acomodarea acestor
minorități și conviețuirea într-un spațiu comun.
Când elementele de la nivel național se manifestă
cu violență, construcția europeană are de suferit.
Omițând faptul că Italia nu a reprezentat niciodată
un exemplu de practică bună de urmat în domeniul
abordării imigranților (criticile venite de la Bruxelles
la adresa acesteia au fost numeroase), această țară
nu reprezintă o excepție. Sentimentele anti-
migraționiste sunt prezente în multe state și
izbucnesc din ce în ce mai des în ultima perioadă,
pe măsură ce UE se apropie de un grup cu
numeroase familii. În alegerile din 2002, al doilea
partid din Olanda a devenit unul de extremă
dreapta, Lista Pim Fortuyn, care avea un puternic
discurs anti-minorități. Succesele lui Haider în
Austria, LePen în Franța și a partidului extremist în
Belgia sunt exemple sugestive. Argumentul pe care
îl lansez este că actuala construcție a UE va
continua să genereze astfel de situații. Și să vedem
de ce...
Există cel puțin trei motive pentru care UE nu
poate stăvili manifestările anti-migraționiste. Primul
dintre acestea se referă la faptul că UE reprezintă o
construcție a guvernelor statelor membre, deciziile
fiind luate foarte departe de cetățean. Libera
circulație a capitalului prezintă foarte multe
avantaje, dar și unele riscuri identificate, în special,
pe piața muncii. Cetățenii vechilor state membre
percep o amenințare la adresa propriilor locuri de
muncă. Sunt celebre de acum posterele utilizate în
campania franceză împotriva Constituției europene
ce reprezentau instalatorul polonez, simbol al
accesului esticilor pe piețele de muncă din Vest.
Astfel, cetățeanul apreciază mult mai mult
stabilitatea personală decât realizările de la nivelul
politicilor europene prin care cetățenilor comunitari
li se oferă oportunitatea de a lucra în diverse medii.
În al doilea rând, instituțiile europene nu au
potențialul de a reacționa în fața unor astfel de
manifestări. Pentru a lua un exemplu concret
cunoscut marii majorități a cititorilor să vedem
implicarea instituțiilor europene în problematica
expulzărilor românilor din Italia. Acel decret ce
permite expulzarea imigranților români fără prea
multe dovezi a atras atenția oficialilor de la
Bruxelles și Strasbourg care trebuie să se limiteze
doar la a atrage atenția guvernului italian că actele
sale nu sunt convergente cu politicile europene.
Însă nu poate face mai mult. Atât timp cât UE nu
are un control asupra statelor din componența sa,
nu se poate discuta despre coordonare la nivel
european. În cel mai fericit caz, UE oferă cadrul de
discuții la nivel interguvernamental care trebuie să
promoveze politici bilaterale de acomodare a unor
astfel de situații. În plus, instituțiile comunitare ar
trebui să elaboreze politici aplicabile în toate statele
membre, dar se ajunge din nou la discuția legată de
aplicabilitate și control.
Un al treilea aspect problematic constă în
absența abordărilor a priori la nivel inter-
guvernamental. Această recentă situație de criză
între două state ale Uniunii pe problematica
imigrației a scos la iveală incapacitatea guvernelor
de a elabora la nivel național politici sociale și
culturale integratoare. În condițiile în care sunt
cunoscute valurile de migrație ce au precedat
aderarea statelor din Estul Europei, astfel de politici
sunt necesare. Nu trebuie după ce problema a
apărut, ci trebuie încercată evitarea ajungerii la o
astfel de situație. Dacă tot este creat un precedent,
sunt necesare metodele eficiente pentru a preveni
evenimente viitoare. Numărul abordărilor înainte de
evenimente trebuie să crească, iar conlucrarea
guvernelor statelor cu potențiale probleme să
sporească.
(Continuare în pagina 32)
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
corecții
Teohari Antonescu
°i Dacia ariană
Sorin Nemeti
Editura Limes din Cluj-Napoca a publicat în
anul 2005 jurnalul profesorului de
arheologie ieșean Teohari Antonescu, dintre
anii 1893 - 1908 (Teohari Antonescu, Jurnal,
1893-1908, studiu introductiv și note Lucian
Nastasă, prefață Alexandru Zub, postfață Camil
Mureșanu, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2005, 318 p.).
Jurnalul în sine este un document interesant
pentru reconstituirea vieții culturale și universitare
din Iașii sfârșitului secolului XIX și începutul
secolului XX, pentru surprinderea atmosferei de
idei din jurul lui Titu Maiorescu și a
„convorbiriștilor”. Notițele zilnice din carnetele lui
T. A. sunt centrate preponderent pe descrierea
vieții personale, a timpului petrecut la
universitate. Relativ puțin spațiu este acordat în
jurnal proiectelor științifice aflate în derulare sau
viitoare, astfel că pentru istoria arheologiei
românești valoarea intrinsecă a acestui document
este destul de redusă. În perioada 1893 - 1908 T.
A. nu a condus nicio cercetare arheologică de
teren, interesul său viitor pentru Tropaeum
Traiani și Columna lui Traian nu prinsese încă
contur. Demne de menționat, așa cum reiese din
jurnal, sunt relația sa cu profesorul său Alexandru
Odobescu și conflictul mocnit cu Gr. Tocilescu
(informații suplimentare despre evoluția acestui
conflict aflăm din scrisorile lui T. A. către soția
lui Eugenia Vârgolici din anii 1904-1909, discutate
de către profesorul Camil Mureșanu în postfață).
Mort tânăr, Teohari Antonescu nu a fost
reținut de istoriografia Antichității acestui spațiu
decât ca autor al unor lucrări de valoare inegală.
Preocupările sale se îndreaptă în special spre
Antichitatea clasică (cultul Cavalerilor Danubieni,
identificați de el cu Cabirii din Samotrake,
columna lui Traian etc.), dar frecventează și unele
teme legate de preistoria acestui spațiu.
Scriind despre lucrarea lui N. Miulescu, Dacia
- țara zeilor, ne întrebam de unde le vin
mitografilor ideile. Ideea lui N. Miulescu - anume
că Dacia ar fi Urheimat-ui popoarelor indo-
europene - este extrasă din laboratorul istoricilor.
Căutarea leagănului primitiv al popoarelor „indo-
ariene” era foarte la modă printre lingviștii și
istoricii sfârșitului secolului XIX. Teohari
Antonescu, la rândul său, este autorul unui studiu
intitulat Dacia. Patria primitivă a popoarelor
ariane, publicat în Convorbiri literare, XXIX,
1895, p. 426-445. Ideile de acest tip migrează în
operele istoricilor diletanți, cum ar fi cartea lui G.
Ionescu - Nica, Dacia sanscrită. Originea
preistorică a Bucureștilor, București, 1945.
Jurnalul lui T. A. oferă informații importante
referitoare la geneza ideilor istoricului despre
patria primitivă a arienilor. Deja în 31 octombrie
1894 autorul notează o discuție cu profesorul P.
Rășcanu, în care îi mărturisește ideea sa asupra
patriei primitive a arienilor, pornind de la ideea
că „hellenii” - micenienii au venit din nord în
Grecia (p. 93). Este redată apoi o discuție cu D.
Evolceanu, prilejuită de predarea la revistă a
manuscrisului articolului Manifestările artistice în
raport cu rasa la Helleni (în Convorbiri literare,
XXIX, 1895, p. 938-955), care îi transmite
obiecțiile lui M. Dragomirescu și T. Maiorescu.
Obiecția principală a fost că amestecă în același
articol trei subiecte, dintre care unul - prezentarea
teoriei lui Schraeder asupra temperamentelor
diferitelor rase - ar merita un articol separat (p.
106 - 107). T. A. se justifică în jurnal: „Pentru
mine nu era deloc superfluu să arăt de unde au
venit hellenii, căci îmi este absolut necesar să știu
aspectul naturii unde și-a trăit rasa copilăria sa
(...). Dacă era obligatoriu pentru mine căutarea
originilor și leagănului primitiv al arienilor, căci
un trai al hellenilor în Africa, ori pe Pamir sau în
Dacia, avea să înzestreze pe helleni cu o anumită
stare fizică și psihică” (sic). (p. 107) Reținem o
idee în vogă în epocă - influența naturii și a
climei asupra rasei dar și hotărârea autorului de a-
și susține și dezvolta ideile. T. A. își repetă
argumentația, folosind aceiași termeni și într-o
discuție cu Titu Maiorescu din 13 ianuarie 1895
(p. 126-127).
Aduce și argumente arheologice în sprijinul
teoriei sale. Deși arheologia se afla în zorii
afirmării sale ca știință auxiliară istoriei și își
căuta încă metodele, nu poate să nu frapeze
naivitatea argumentației lui T. A. În vizită la T.
Maiorescu, scoțând din buzunar un ciob găsit în
Iași „care poartă desenuri și are tehnica
particulară a olăriei din epoca de piatră”, îi spune
acestuia: „știți d-le M. că Iașii a fost locuit în
epoca de piatră de oameni și că acum 5000 de
ani, adică 3000 a. Ch. arienii cutreierau părțile
acestea. (...) vezi d-ta, teoria mea expusă în
Convorbiri se adeverește pe zi ce merge”. Adaugă
că un contra argument pentru situarea patriei
primitive a arienilor în Dacia a fost că aici nu s-au
găsit dolmene, „caracteristice mormintelor arice”.
Găsește în C. Bolliac „o relație făcută asupra
unor pietroaie uriașe puse în formă de casă
pătrată” și intenționează să meargă acolo și să
facă săpături și dacă se adeverește, atunci „ce
frumusețe pentru părerea susținută”. (p. 163)
T. A. notează și teoriile istorice exotice ale
profesorului de greacă de la Universitatea din Iași,
Ion Caragiani: toate numele de divinități sunt
nume de popoare care au trăit odată. Suntem
aproape de ideea lui N. Densușianu, inspirată de
Euhemeros, după care zeii păgânismului clasic
sunt regii unor popoare trecute (Uran și Saturn ai
Imperiului Pelasg). În acest context vedem că
ideile pluteau în atmosfera epocii, iar ideile din
Dacia Preistorică nu mai par atât de stranii și
singulare. Ion Caragiani continuă însă: toate
popoarele Europei și o mare parte din cele ale
Asiei și Africii sunt celți și vin din Dacia. Aici
concordă cu T. A. și teoria acestuia despre
originea în Dacia a popoarelor arice. Nu prea este
însă de acord cu „filologia absurdă” și ea o
specialitate a epocii. De exemplu, Caragiani,
susținând că Homer a fost celt și a scris în limba
celtă, argumentează astfel: „Homer nu este
altceva decât scăderea din forma Ghomer, cu Gh.
Din Ghomer însă recunoaștem o formă mai
primitivă, Komer, din care a ieșit Cimer și Cimir;
apoi prin dispariția lui e sau i am dobândit Cimr
și Cimri; întotdeauna însă din Cimri, prin
alăturarea unui b, avem Cimbri, deci Ghomer și
Homer este născut din cimbrii. Asociațiile bazate
pe transformări de consoane și vocale îl speriau
puțin pe T. A. care observă că preopinentul său
nu ia în seama perioada de timp când există un
nume în mai multe locuri și notează următoarele:
„mie mi se pare că asemănările de cuvinte proprii
nu trebuiesc făcute așa de fără rezerve”.
Consideră, însă, concluziile probante și
convingătoare, deși „sunt făcute în ciuda ideilor
admise de toată lumea științifică în ce privește
legile fonetice ale limbilor și transformărilor pe
baza unor norme ale filologiei comparate”. Asta
deoarece se „izbește” de teoria lui: orice divinitate
„ascunde numele unui popor dispărut de pe fața
globului, popor odată izvorât din plaiurile noastre
dacice...” (p. 183-186).
T. A. a fost un istoric al epocii sale: tributar
teoriilor rasiale și climaterice, uzând de metodele
filologiei comparate și argumentând cu
descoperiri arheologice atunci când arheologia de-
abia se descoperea ca știință exactă. Dacia, patria
primitivă a popoarelor ariane este un studiu
științific, în limitele științei de atunci. Lingvistica
comparată descoperise asemănarea dintre limbile
popoarelor numite azi indo-europene. Ideea
„leagănului primitiv” i-a fascinat pe istorici care
l-au căutat „în plaiurile munților Himalai”, în
câmpiile Iranului sau în sudul Rusiei. T. A. adoptă
metoda cartării terminologiei faunei și florei indo-
europene și constată că arienii au trăit într-o zonă
cu climă temperată, că erau un popor agricol care
a locuit într-un ținut muntos acoperit cu păduri,
dar și în apropierea mării. Dintre plante au
cunoscut mesteacănul, fagul, pinul, teiul dar și
vița de vie, datorită prezenței termenilor cu
radical identic care le desemnează în mai multe
limbi indo-europene (de exemplu - mesteacănul:
germ. Birke, engl. Birch, lit. Berzas, serb. Bhurja,
osset. Barse, dial. Pamir furz). Au aceleași cuvinte
pentru leu și albine. Concluzia acestei anchete a
fost „că Arienii primitivi s’au născut și au trăit în
Dacia, căci numai pe acest teritoriu se întâlnesc în
chip fericit și complet fauna și flora primitivă
cerută de filologia comparată” (Convorbiri
literare, XXIX, 1895, p. 426-440, p. 441).
T. A. și-a stabilit de la început concluzia:
Dacia este patria primitivă a arienilor. Totul apoi -
indiferent de gradul de relevanță - se ordonează
pentru argumentarea acestei teorii. Cioburi și
dolmene din epoca de piatră (reducând
„preistoric” la „arian”) sau elucubrațiile
evhemerizant - filologice ale lui I. Caragiani toate
sunt bune pentru demonstrarea teoriei. Singurul
ținut din lume cu climă temperată, agricultură,
munți, mare, mesteacăn, fag, viță de vie, lei și
albine este Dacia. „Ce frumusețe pentru părerea
susținută....”.
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
"26|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
de la lume adunate
O, sole mio
Monica Ghet_________________________________________
Hai să dăm la o parte cortina de fum
mediatic: s-au mai liniștit? Se mai omoară
între ei? Mai urlă politicienii și plîng
amarnic cetățenii - cuminți, harnici și devreme
acasă? Mai dau buzna carabinierii, în toiul noții,
peste celebrități “made in Romania”? Se pare că s-a
instalat calmul tensionat al armistițiului. Actorii
dramaticelor întîmplări din Italia par anesteziați,
putem deci purcede la vivisecție...
Vreme de cîteva săptămîni, Italia n-a mai fost
pentru români țara soarelui, a lămîilor în floare și
canzonelor. Nu, ea a reprezentat leagănul mafiei, a
politicienilor fără scrupul, al “durilor de extremă
stîngă”, lupii roșii în blănuri de oaie europeană,
prigonindu-i pe sărmanii noștri concetățeni, loviți
în golul pungii de democrația originală și plesniți
în moalele capului de stigmatul etnic. A cui e
vina?! A italienilor, țipă românii; a valurilor nestă-
vilite de lăcuste scăpate din România, violîndu-ne
statutul de “veche Europă” și siguranța locuitorilor
magnificelor cetăți ale Romei eterne - zbiară ofi-
cialitățile italiene. Ca de obicei, avem a face cu
vina ambelor părți ... nu încape îndoială. Ei, ital-
ienii s-au arătat prea permisivi cu haosul nomad,
pînă ce a fost atins pragul fundamentelor cotidian-
ului capitalismului post-industrial, respectiv enti-
tatea de bază a societății occidentale: burghezia
producătoare și profitoare. Românii, pe de altă
parte, fac apel la calitatea recent dobîndită de
europeni cu acte în regulă, la libera circulație, drep-
turile omului, ș.c.l.
S-au purtat discuții cu dinții strînși, s-au mobi-
lizat ambasade, forțe ale politiei, vedete TV - s-au
publicat declarații, unele aberante, altele rău voitoa-
re, s-a fluturat încă o dată istoria milenară și sim-
bolurile “top ten”: Brâncuși și Enescu, au curs
injurii deopotrivă cu analize ceva mai lucide. S-au
luat măsuri extreme cu argumentele rațiunii supe-
rioare de stat și partid, s-au inflamat fotolii în
Parlamentul european. În fine, armistițiul greu
creat, fiindcă alte obiective bat la poarta vremii, a
luat drept etalon individualizarea abaterilor de la
norme și evitarea blamărilor de grup social, etnic
etc.
Bine, și atunci cum rămîne să ne facem socote-
lile? Rămînem cu adevărul din negura timpurilor:
fiecare pădure cu uscăturile ei! Cert este că românii
nu pot fi considerați imigranți în spațiul comuni-
tar, care este acum și al lor ... în tratate, mai
rareori în fapte. Concret: sunt competitive cele
două lumi - Italia, ca inimă a civilizației europene -
cea a Occidentului, vrem nu vrem, totuși suveran,
și țara de la marginea imperiilor, mereu bîntuită de
provizorat, dar uluitor de stabilă, chiar monadică
în identitatea ei preponderent rurală? Mă tem că
avem cu toții un răspuns al bunului simț: Nu! Cele
două lumi nu sunt și nu vor fi multă vreme de
acum încolo competitive. Indiferent de circulația
Est-Vest și invers a grupurilor de populație.
Diferențierile nu sunt doar de ordin economic -
nici pe de parte! Sărăcie, mizerie, murdărie aflăm
din plin în ambele “tabere”. Românii n-au atins
nici pe departe nivelul uriașei migrații italiene în
Lumea Nouă la sfîrșit de secol 19 și prima jumă-
tate a secolului 20. Nu bunăstarea de acasă i-a
“mînat în luptă” pe unii și pe ceilalți. Dar.
Dar, secole de cizelare în exercițiul puterilor rivale
supravegheate/ încurajate de papalitate, pe fondul
structurilor rezistente ale fostului (mare) Imperiu
Roman, formidabila și unica explozie a culturii,
științei și artei în momentele de răgaz, acea avan-
gardă (în sens etimologic) a formelor manifestării
tradițional numitei culturi europene: temeritatea
descoperirilor, muzica, arhitectura, pictura, religia
militantă și cotropitoare - catolicismul de pînă mai
ieri, rafinamnetul loisir-ului, etc., n-au purces din
codrii și cîmpiile carpato-danubiene. Doar existența
organizat urbană, interdependența economică și
culturală a cetăților, răgazul oferit de urbanitate,
ajunse modele și pentru comunitatea rurală au
întemeiat un stil de viață și un comportament/
maniere (fie și la suprafață) ce disting izbitor țările
în discuție. Ce vreți mai ilustrator decît gesturile și
limbajul oficialităților autohtone ... Cioroianu în
declarații și limbaj corporal defectuos cam peste
tot, mai ales în Spania (exemplu izbitor, fiindcă el
aparține unei elite tinere, bine hrănite, bine edu-
cate, talentate și inteligente), despre alții inutil să
mai vorbim.
Departe de mine gîndul recursului la umilință.
Dar o repliere în luciditate e totuși necesară, și o
grabnică învățare a normelor “civilizației acreditate”
pretutindeni, ne vor justifica integrarea. Nimic
altceva.
■
Erată
Titlul articolului doamnei Monica Gheț
din numărul anterior era Libertatea bătrînei
doamne înnobelate și nu înnobilate cum, dintr-o
regretabilă eroare a apărut.
scrisori către președinte
Scrisoarea a douăzeci °i doua
Radu Țuculescu
Stimate domnule președinte,
Aceasta este ultima scrisoare pe care o mai
scriu. A fost de ajuns, timp de un an de zile.
Acum mă pot întreba, precum o face adesea
un prieten de-al meu, și la ce a folosit? A citit
cineva scrisorile mele? Poate numai redactorul de
serviciu ori corectorul, dar nici de asta nu sînt
sigur. Doar vecinii care-mi băteau în calorifer sînt
siguri ... Au auzit ce scriam! E bună chestia, nu? E
așa, cum s-ar zice, aluzivă. Simbolică.
Iar prietenul meu m-a întrebat odată, la care
președinte-i scrii tu scrisorelele ălea? Dacă e cel din
fruntea patriei, ar trebui să scrii cu literă mare.
Altfel ce-o fii? Președinte de bloc, de consiliu, de
partid, de bancă de ... ? E cam în coadă de pește,
mai zise rînjind șmecheros. Asta-i bine, i-am zis,
mie-mi place la nebunie peștele. Chiar dacă se
împute de la cap. Mă pricep și eu să ocolesc
răspunsurile incomode.
Familia este cea care răsuflă ușurată că voi
termina cu „tembelismele” ălea de scrisori, cum
zice nevasta, care-i sperioasă din fire și nicicum n-o
mai pot schimba. Eu i-am spus de la bun început să
nu fie fraieră. Nimeni nu le va citi. Iar cine , totuși,
apucă să le parcurgă, nu v-a avea nicio reacție. Este
ceea ne caracterizează, printre altele. Mutismul ca
rod al indiferenței. Mamă, ce inspirat sînt chiar
acum la despărțire! S-a văzut clar la recentele votări.
Poporului a început, cam de multișor, să-i pută
urnele. Să nu le mai suporte. Să considere că orice
schimbare promisă e doar de formă. De fapt, nu se
îmbunătățește nimic. Totul e o mare cacialma. Ce
de bani se duc de-a moaca, pe gîrlă, cu propaganda
prevotare! Ca și cum ai arunca bani la coșul de
gunoi. Doar că ăștia nu pot fi refolosiți...! Bani
negri pentru zilele albe ale unora dintre noi. Restul,
marea masă, adică poporul, o trage cum poate. Nici
nu merită osteneala de a vorbi despre asta. Puțin îi
pasă cuiva de popor. Un cuvînt aproape penibil,
lipsit de orice greutate. Un cuvînt care se flutură,
precum o batistă, din cînd în cînd pe la nasul ...
poporului! O batistă care se vrea parfumată, care
dorește să năucească, să aiurească, să păcălească.
Adesea reușește. După prea multă folosință, batista
aceea arată ca o zdreanță și pute! Dar să las naibii
mizeriile. Să trec la zi.
Se apropie sărbătorile iar românii se pregătesc
de zor pentru asta. Fac mii de cumpărături și
planifică unde-și vor petrece sfîrșitul de an. În
Brazilia, Cambodgia sau Kenya sau, cei mai slabi de
înger, în Tunisia, Egipt ori Turcia ori pe vreo insulă.
Acuma se poate închiria chiar și o insuliță întreagă.
Mă bate gîndul să fac chestia asta. O insulă pe care
să fim doar noi doi, eu cu soția, și un elicopter, din
cînd în cînd, care ne aduce cele mai grozave
mîncăruri și cele mai grozave băuturi.
Cadouri mai trebuie să cumpăr. Am auzit că ne
dă primă de Crăciun. Mă gîndesc la un set de
bijuterii, adică colier, brățară și ce mai trebuie, din
aur cu diamante veritabile, pentru soție, că-i place
tot ce strălucește, iar fiicei, dacă tot a trecut de 18
ani, să-i cumpăr o mașinuță sport de două locuri,
poate Ferrari, decapotabilă, cum le place tinerilor
din ziua de azi. I-o pun sub brad. Revelionul să-l
facă-n Japonia, am să-i propun, deoarece știu cît
adoră zona și obiceiurile de acolo, îi fac o mică
surpriză, să se bucure și ea de viață, acuma cît e
tînără și fără soț ori copii. Și pe urmă să mergem
vreo cîteva zile la schi, undeva unde e sigur zăpadă,
în Elveția, de exemplu. Ce tare, să treci de la
călduri babane la pîrtia de schi! Sportul nu poate
face decît bine organismului. Iar de Bobotează să
dăm o raită pe la cazinourile din Monte Carlo, cine
știe ce noroc ne poate lovi. M-am hotărît să-ncep
pregătirile pentru aceste sărbători chiar acum, așa
că voi ieși să cumpăr niște icre negre pentru cina de
seară. și-o sticlă de whisky scoțian autentic. Ne
integrăm tot mai dihai în Europa. Căci, vorba
românului, La nave va...
Mă aud vecinii ce scriu. Acum nu mai bat în
calorifer. Îi aud și eu pe ei ... cum rîd în hohote.
Tipic românesc. Orice s-ar întîmpla, se rîde. Adesea,
ca prostu-n tîrg. Doar ici colo se mai sinucide cîte
un tînăr. Dracu știe de ce. Drept pentru care mă
semnez pentru ultima oară, iremediabil și definitiv:
un român din țară. Sau, hai să fiu măcar acuma, la
despărțire, mai puțin ambiguu: un român de pe
navă ...	■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
epiderma de bazalt
Concurs în ceață, lecturi si o
ironie pedepsită
Mihai Dragolea_______________________________
Nici nu bănuia căscatul de Sebastian unde
avea să ca°te gura cât °ura, până la
durerea din încheietura maxilarelor! Asta
s-a întâmplat când a asistat °i el la un concurs de
lectură, era curios să vadă tineri, elevi de liceu
care, la începutul acesta de mileniu zbuciumat, se
mai îndeletnicesc cu dulcea zăbavă a cititului, care
mai îndrăznesc să scoată în lume câte o carte.
Curiozitatea aceasta l-a împins în sala unde se
desfășura finala concursului; s-a așezat pe un
scaun oarecum ergonomic, nu prea erau
spectatori, ceva tineri - probabil colegi cu unii
dintre cei șapte concurență, cinci fete și doi băieți;
între cei șapte, cuminți stând la o masă lungă cât
o zi de post, și firavul public spectator, mai era o
masă, mult mai mică, a juriului și a moderatoarei,
acolo ședeau două doamne, una tânără, alta -
ceva mai coaptă, în haine cernite; ca un făcut,
moderatoarea, ca vârstă, se situa între cele două,
numai că ea n-avea astâmpăr, nu se oprea o clipă,
organiza, discuta, frunzărea hârtii și da sfaturi
colaboratorilor, deloc puțini; cu o gesticulație
destul de avântată, doamna jurnalistă (căci așa s-a
prezentat!) s-a pus pe dirijat concursul; a început
prin a-i prezenta pe cei șapte - deloc "magnifici",
evident stânjeniți, dar cuceritori tocmai prin
tăcerea lor, iritată și sfioasă totodată. S-a trecut la
concursul propriu-zis, format din trei probe;
primele două, până și Sebastian și-a dat seama, nu
erau foarte grele, dar presupuneau lecturi destul
de temeinice din partea elevilor, dar și abilități de
genul dicției sau intonației; nu erau la fel cei
șapte tineri, la unii ieșea în evidență maturitatea,
la alții un soi de naivitate; a venit și rândul celei
de-a treia probe, cea mai spectaculoasă, cea a
creativității; doamna jurnalistă a citit cinci
cuvinte, tinerii aveau misiunea să le amestece, să
facă un coctail de o jumătate de pagină cu
ajutorul lor, doamna moderatoare le-a spus că
lucrările pot avea orice formă, proză, eseu, poem
chiar! și tinerii s-au pus, cuminți, pe scris legat de
cuvintele târg, reporteri, carte, Gaudeamus,
cititor; în timp ce junii compuneau contra
cronometru, șturlubatica moderatoare a conversat
cu prezidenta juriului, chimistă, pe teme variate.
A sosit și momentul când tinerii au fost invitați
să-și citească grăbitele compuneri; mai toate
"creațiile" descriau senzația, vecină cu leșinul, a
tinerelor reporterițe nimerite între atâtea cărți și
edituri, mai toate descriau cât de copleșite sunt;
cum citeau, cum primeau notele; zece - de la
doamna chimistă și doamna librărească, nouă - de
la exigenta jurnalistă; dar s-a produs și un
accident în corul laudelor: unul din concurenți,
un băiat înalt, subțire, ardelean ceva mai pletos și
calm, a citit un text plin de ironie, aranjând cu
totul altfel, mai ingenios și mai personal cele cinci
cuvinte, semnalând câtă formalitate poate însoți
intonarea celebrului imn; asta chiar nu le-a plăcut
celor trei cucoane din juriu, l-au depunctat toate
trei; în momentul înmânării premiilor, de pe listă
a lipsit tocmai tânărul care dovedise umor și
sensibilitate, singurul care probase originalitate;
lui Sebastian nu-i venea să creadă, dar la ce să te
aștepți când "creativitatea" e apreciată de o
chimistă, o librăreasă și o jurnalistă?! La finalul
concursului, Sebastian l-a așteptat pe tânărul
persecutat de cele trei cucoane, să-i spună că
ironia e o marfă specială, pentru posesorul ei sunt
obișnuite sancțiunile, nu aprecierile, și mai ales
din partea celor fără darul umorului, după cum
s-au dovedit cele trei cucoane din juriu.
Cluj, 3 decembrie 2007
■
zapp-media
Weekend cu Freddie Mercury
Adrian Țion
n loc de funebre acorduri festivist-naționaliste,
care-i mobilizau pe cetățenii „României
socialiste” să iasă la vot, în ziua scrutinului
europarlamentar, cuplat artificial cu referendumul
pentru uninominal, pe posturile de radio, prin
mall-uri și autogări au răsunat hiturile lui Freddie
Mercury. Politicienii s-au pus la țol festiv și
cravată îndungată, cetățenii serioși ai României
democratice le-au întors politicos spatele, acriți
până în suflet de minciunile lor poleit ambalate și
s-au dus la cumpărături, luându-l de braț pe unul
dintre idolii tinereții lor, nimeni altul decât liderul
formației Queen.
La 16 ani de la dispariția lui Freddie Mercury,
Europa FM și-a încântat auditorii pe parcursul a
trei zile cu melodiile celebrului cântăreț și cu
informații despre viața și cariera lui fulminantă.
Așa că îndemnul desuet „Hai la vot!” s-a
transformat numaidecât în opțiunea „Rămân cu
Freddie” pentru cei cât de cât melomani. Cei fără
ureche muzicală, opriți pe la crâșma din sat
înainte de a-și exprima opțiunile electorale, votul
a reprezentat obolul rutinier acordat clasei
politice. Ciudată este declarația unor consumatori
de votcă „Genocid” care, chipurile, ar fi votat cu
PCR-ul (după cum ne informează Adevărul). Să
fie adevărat? Asta e ca și cum ar fi votat cu Lulu
pe vremea partidului unic. În 16 ani de bâjbâială
politică, plus unul cu două referendumuri s-a
ajuns la compromiterea totală a exprimării
dreptului la vot. Dacă în 1990 stăteam la cozi
imense pentru a vota, acum era îmbucurător când
intra o persoană la o oră în sala de vot.
Dar ziua cu pricina a trecut muiată în penibilă
stânjeneală și furtunosul tribun Vadim (nevalidat
de electorat) a declarat iar că partidul său a fost
furat și, în consecință, demisionează din
Parlament. Ghidușii de la Europa FM, treziți subit
din euforia aniversării, au propus un joc tip „ghici
ghicitoarea mea”: dacă parlamentarii reprezintă
câte o piesă de pe tabla de șah (pioni, ture etc.)
cel care și-a trâmbițat demisia ce piesă e?
Întrebare încuietoare, desigur. Dar bucuria de a
scăpa de scandalagiu a fost de scurtă durată.
După doar două zile a revenit asupra deciziei:
„N-au ei (mafioții) norocul să scape de mine!”.
Dar noi ce vină avem să-l mai suportăm?
Referendumul a costat 13,5 milioane de euro.
Ar fi interesant să aflăm câți kilometri de
autostradă se puteau construi cu acești bani.
Președintele a recunoscut inițial că „uninominalul
este o lecție inclusiv pentru mine”. „O lecție”
prea costisitoare însă pentru un popor sărăcit și
batjocorit mereu. Mai bine să facă băi de mulțime
decât băi de referendum, dacă tot vrea să se
îmbăieze cu popularitatea în scădere. Ca și
tribunul ofuscat, Băsescu a rămas cu cenușa pe
chelie doar două zile. A treia zi a ieșit la rampă
reluând refrenul obsesiv și dovedind că nu a
învățat nimic din „lecția” notată cu 4 de poporul
devenit surd la chemările lui.
În vremea asta Petre Roman, reintrat în
politică, dar nu oricum, ci vizibil întinerit,
dansând demonstrativ cu Silvia în fața camerelor,
membru al Consiliului Editorial Foreign Policy
România, se preocupă de teme majore; una dintre
ele ar fi „cum să reclădim credibilitatea
internațională a României”. Ce sună bine nu prea
are acoperire în fapte, dar asta nu-i treaba mea. În
vremea asta legionarii se întâlnesc nestingheriți
prin păduri și jură că mișcarea lor nu va fi ștearsă
din istorie, Hyssam e sănătos tun, a scăpat subit
de cancerul cu numele România și se drăgălește
cu o amantă prin Egipt, Sarkozy are o nouă
parteneră în persoana unei vedete de televiziune
de 41 de ani, Laurence Ferrari, cunoscută în
timpul campaniei electorale din Franța și pe tabla
de șah din Rusia, tot în vremea asta de chin și
jale, Putin îi dă șah campionului internațional
Kasparov, condamnându-l la cinci zile de
închisoare pentru că a participat la o manifestare
neautorizată a opoziției. Câte se pot întâmpla în
timpul unui scrutin electoral fără incidente
majore!
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ferestre
Misterul
Horia Bădescu_____________________________________
N-am °tiut niciodată dacă misterul începe
dincolo sau dincoace de fereastră.
Dacă orizontul lui bântuit de părelnicii
întrupate °i de tăceri vorbitoare își leapădă ninsorile
sub geamul prin care copii se uită - sau ar trebui să
se uite sau, mai de grabă, se uitau cândva - cum
cade duminica luminii peste lume. Ori dacă el se
întrupează, în toată splendoarea misterului său,
dincoace de transluciditatea acelui prag fără de
prag, în adâncurile din care se umilește să învețe
lumea să se sărbătorească, și pe noi odată cu ea.
N-am știu și probabil nu voi ști niciodată dacă
purtăm misterul în noi sau dacă el ne poartă în
sine. Acesta-i un lucru pe care-l aflăm doar atunci
când nu mai este nimic de aflat în afară de asta.
Atunci când taina se dezbracă de sine pentru a ne
îmbrăca pe noi, cei mulți și cei goi.
Nu știu dacă luminile pe care le aprindem, încă,
în casele noastre uneori dar tot mai ades în
fugoasele și înfriguratele amintiri ale iernilor de
mult apuse, mai au puterea să străbată până la
ochii osteniți ai Magilor și până-n sufletele copiilor.
Nu știu dacă înnămolită-n sclipici și zorzoane
lumea mai are timpul și puterea de-a se împodobi
de ea însăși, puterea de-a afla care sunt adevăratele
daruri așezate dinaintea ieslei sărace în care
misterul ni s-a dăruit și ni se dăruie în fiecare an
tuturor.
Nimeni nu ne mai spune, în marile noastre
orașe și, Doamne, preacurând nici în satele în care
ne-am născut cu toții cândva, noi sau unul dintre
cei din care venim, la ceasul la care se cuvine să ne
deșteptăm întru noi, să ne trezim și să ne înnoim,
de noi și de lume, nimeni ori aproape nimeni nu
ne mai curmă noaptea ferestrelor cu zorile unui
«Bună dimineața la Moș Ajun!» sau cu împărătes-
cul «Sculați, sculați boieri mari!»! Sculați și așezați-
vă în boieria ființei voastre!
Mă tem, însă, că singurii boieri pe care ni-i mai
îngăduie veacul sunt copiii. Câtă vreme se vor mai
naște copii cu suflet de copil. Câtă vreme, pe
undeva prin lume, fie și doar în amintire, colindele
vor fi argintate de glasurile copiilor în ochii cărora
se botează Dumezeu cel Mititel.
Câtă vreme Crăciun Bătrânu încă n-a fost
neguțat on-line, pregătiți pe mesele utopiei
îmbujorate mere și sunătoare nuci pentru cântecul
lor. Cum ar fi zis o voce din alt veac: “Tineți cu
pruncii ca să nu rătăciți!”.
■
remember
Un cartier puțin frecventat
Tudor lonescu
n unele orașe sunt cartiere în care lumea nu se
calcă în picioare. Cei cu locuințe pe-acolo vin
acasă, ori, dimpotrivă, pleacă la slujbă sau, mai
rar, la ceva cumpărături. Fără motive, mai rar.
Oare în cartierul ușor trist să fie vorba și despre
piața Karl Liebknecht - fostul extremist de stânga
și comunist neamț? Nu cred, bănuiesc, sunt
aproape sigur că nimeni nu știe ceva despre el.
Această piață, de fapt, nu e doar piață: acolo nu
dai de un morcov, de o roșie sau de altceva
pentru bucătărie. Doar de un nume ciudat, rătăcit
printre flori și personaje (Rosa) mai mult sau mai
puțin renumite. Ah, prinprejur mai sunt și păsări:
privighetori, cuci, cocori și alte aripate, printre
care mie cel mai mult îmi plac sitarii. Ați mâncat
vreodată mațe de sitar prăjite? Nu? Presupun că
dacă aflați că se pregătesc negolite de conținut,
nu vă veți îmbulzi să vă faceți rost și să le
pregătiți! Este? (Apropo de zburătoare și aripate:
pană de somn. Ați mâncat o pană făcută din
somn? Dacă nu, vă sfătuiesc s-o faceți. Singura
problemă este cum găsiți un somn care poate fi
jumulit de pene! Desigur, este vorba despre
somnul care înoată prin râuri și nu de cel adus de
Moș Ene (Diazepam) printre gene, iar pana nu
semănă cu cea de cioară sau de automobil. Cu ce
seamănă? Uitați-vă într-o carte de bucate! Doar
lectura nu e de ajuns; mai trebuie și somnul sau
măcar o bucată remarcabilă.)
Înapoi în Iris! Cine a fost Eufrosin Poteca?
Dar Simion Balint? Aron Florian? știți? Eu habar
nu am. Să-mi fie rușine! Mă voi informa și am să
vă spun. Până atunci să ne mirăm că sunt două
străzi care ai zice că duc în același loc: spre
colonia Breaza. Nu asta e surprinzător, că două
străzi duc în același loc, ci că se numesc la fel.
Tot lipsă de imaginație dovedește și prezența
străzilor Bârc I, Bârc II și Bârc III, paralele și dând
năvală peste Pintea Viteazul. Ce este un „Bârc” și
de ce sunt trei care să-l toace pe Pintea? Vom ști?
Iată un alt subiect de meditație și o altă
necesitate de a te informa.
Pașii clujeanului chiar și plimbăreț ajung destul
de rar în cartierul Iris, relativ cam departe și nici
nu-l caracterizează vreun farmec deosebit. Pe
vremuri, în acest cartier aveai de văzut celebra
fabrică de porțelan „Iris”, fabrica „Mucart”, CUG-
ul, de la un moment dat încoace, depoul de
tramvaie (liniile 100 și 102), ori fabrica „Cero”.
Acum, dintre toate astea destule, cărora li s-a
adăugat „Sinterom”-ul, s-au contopit, au dispărut,
multe s-au lăsat înlocuite de blocuri - mai ales de
garsoniere. Depoul de tramvaie mai stă în
picioare, undeva pe malul stâng al Someșului, nu
departe de noul Oser, talcioc.
Pe lângă cele câteva blocuri, vezi mai degrabă
case și căsuțe, cu grădinițe înflorite: liliac,
trandafiri, crini colorați și iriși, adică stânjenei
(oare de pe aici să vină numele fostei mari fabrici
de porțelan și, consecutiv, cel al cartierului? Cel al
formației care a împlinit treizeci de ani,
reprezentată de Cristi Minculescu, și care în
octombrie a concertat și la noi în oraș, sigur nu
vine de la cartierul de nord al Clujului, în ciuda
melodiei „Floare de Iris”).
Irisul, cartierul, este străbătut de Someș și de
Nădășel, ceea ce face ca zona să fie de multe ori
învăluită în ceață, iar tot străbătută este și de
calea fertă, de linia de tramvai, ceea ce cam
umple locul de ticăitul roților pe șine și de
șuierăturile locomotivelor. Prin Iris și în jurul lui
sunt străzi cu nume ciudate: Câmpul Pâinii,
Bulevardul Muncii, Strada Fabricii de Zahăr,
strada Căii Ferate...
Maria, prietena lui Ildi, stă pe Strada Oașului,
Virgil - amicul meu, pe Cosminului. Și-au
cumpărat case și s-au mutat cu familiile, deoarece
casele erau ceva mai ieftine pe-aici decât în alte
părți ale orașului. Au mai făcut ei ce au mai făcut,
au mai dres ce era de dres și accesibil bugetului
disponibil, de pildă apă curentă, refacerea
instalației de curent electric, cea de gaz,
„înlocuirea” instalației de încălzire - inexistentă -
printr-o centrală de apartament. Și, uite așa, prin
modificări și modernizări succesive, cartierul Iris
se mută dinspre Satul Chinteni spre orașul Cluj,
trecând prin valea Chinteni și nu numai datorită
autobuzelor 39 și 39 barat. Prin punerea la punct
a căsuțelor de odinioară și prin forfota studenților
de la Mecanică (această facultate a Politehnicii
este foarte bine plasată, zic eu, pe Bulevardul
Muncii; mult mai bine decât ar fi fost, de pildă,
pe Strada Oașului. La cele două nume, imaginația,
conexiunile o iau în direcții ușor diferite (asta nu
înseamnă că oșenii n-ar munci!). Dar să te pui pe
muncă venind din Oaș poate fi primejdios!)
Așadar, cartierul se află mai degrabă pe malul
stâng al Someșului, fiind parțial străbătut de
năbădăiosul pârâu Nădășel. Pârâul acesta, în
general, abia de-l zărești; dar, și dacă se impune
vederii, o face unde ți-ai dori cel mai puțin, adică
se revarsă în draci și cu înverșunare.
(Continuare în numărul viitor)
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Scene românești, scene
europene (II)
Claudiu Groza
Doar trei spectacole românești din cele văzute
de mine la Festivalul Național de Teatru se
înscriu în categoria „memorabil” evocată în
prima parte a comentariului de față. Două din ele
ar putea fi socotite cel puțin minimaliste, de nu
„jucărele”, de către colegi de-ai mei, însă din
punctul meu de vedere, tocmai spiritul extrem-ludic
ce le hrănește existența și pregnanța pe care o au în
valorizarea unor texte clasice le îndreptățesc poziția
în această categorie.
Nasul, o prelucrare după celebra nuvelă
gogoliană, în regia lui Alexandru Dabija (sub egida
Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu), a fost
un soi de musical cu totul irezistibil. Mizând pe o
formulă de joc relativ statică, dublată de imagini
video în fundal (concepția scenografică îi aparține
lui Andu Dumitrescu), cei doi interpreți - Ada
Milea și Bogdan Burlăcianu - au reușit să încarce
„povestea” cântată cu întreaga doză de absurd,
rizibil și satiră care există în textul originar. Partitura
a fost relativ schematică, redusă în complexitate, în
stilul Adei Milea, dar modulațiile vocale ale
protagoniștilor, „refrenele” pe care îți venea să le
fredonezi și anumite „idiosincrazii” ale eroilor
conturate de Ada și Bogdan au făcut din Nasul o
reprezentație de calibru, gustată deopotrivă de
publicul avizat și de „marele public”. Indiferent de
opiniile altora, care nu acceptă acest gen de
„adaptări”, consider că maniera în cauză poate
permeabiliza structura de receptare a unor generații
pentru care textele clasice nu prea mai au sens,
oricât de amuzante și fine ar fi. Iar dacă mă
gândesc la Quijote și la succesul său de public, cred
că putem avea încredere și în Nasul, mai ales că
toți cei trei creatori implicați aici sunt și niște buni
cititori.
Tot o prelucrare, de astădată după o faimoasă
poveste clasică națională, a fost și OO!, creație
colectivă după Punguța cu doi bani de Creangă, în
regia aceluiași Alexandru Dabija. Spectacolul a avut
premiera chiar la FNT, dar este o producție a
Teatrului Tineretului din Piatra Neamț.
OO! nu este vreo capodoperă. Dimpotrivă, e o
„jucărea” teatrală ce probează linia recentă,
impregnată de o viziune ludică, a creațiilor lui
Dabija. Totuși, și OO! are, dincolo de anumite
stridențe de punere în scenă, aceeași calitate
relevantă de a demonstra valoarea unor texte
literare prea lesne „etichetate” și puse la prăfuit
într-o bibliotecă nefrecventată.
Spectacolul e gândit în tușe groase, hâtre, ba
chiar vulgare uneori (aici a existat și stridența de
care pomeneam, în folosirea ușor ostentativă a
unor expresii tari, altfel potrivite în context),
conturând o comunitate venală, pragmatică, nu
prea diferită de cea de-acum, deși o lectură în cheie
„moralist-actuală” a producției ar fi abuzivă.
Nota structurală de fabulă a poveștii crengiene a
fost bine marcată de actorii nemțeni, iar regizorul a
îngroșat trăsăturile de caracter ale eroilor prin
pantagruelica risipă de ouă a babei ori
încăpățânarea stupidă a boierului dispus să cheltuie
oricât pentru a păstra punguța. Accentele satirice
n-au lipsit nici ele.
De remarcat evoluția de grup a „culegătoarelor
de ouă”, dar mai ales buna condiție de „pivot” a lui
Cezar Antal (Cucoșu') și resemnarea înțeleaptă a
Moșului (Tudor Tăbăcaru)
OO! este un gest onest de re-livrare culturală a
unui text socotit prea adesea drept un basm
didactic-moralist inofensiv.
Mica mea revelație de la FNT a fost un
spectacol care se joacă de câțiva ani buni, cu același
succes: Forma lucrurilor de Neil LaBute, într-o
producție a Teatrului Act, în regia lui Vlad Massaci.
Revelația nu stă în faptul că avem de-a face cu
un spectacol de foarte bună calitate, interpretat
impecabil și care rezistă de vreo patru ani, ci în
faptul că un astfel de spectacol s-a construit pe un
text lipsit de dinamism, un text cu valențe mai
mult literare ori cinematografice decât scenice. De
altfel, un film a și fost făcut în 2003, chiar în regia
autorului.
Iar meritul bunei calibrări a reprezentației
aparține lecturii atente și proiectiv-empatice a lui
Massaci, ca și jocului susținut, nuanțat al celor
patru actori.
Merită să fac și schița intrigii. Adam, un student
cam banal și timid, face o pasiune pentru Evelyn,
studentă în arte, voluntară și misterioasă. Relația lor
îl transformă radical pe tânăr, care devine
strălucitor, trendy și sigur pe sine, spre uimirea
prietenilor lui, un tip cam bădăran și logodnica
speriată și complexată a aceluia, fostă prietenă cu
Adam. La un moment dat, după diverse mici
conflicte și flirturi între cei patru, Evelyn îi spune
lui Adam că el a fost doar subiectul viu al tezei ei
de licență.
În sine, piesa are o dimensiune demonstrativă,
cu o anume „morală” subsecventă, iar dialogurile
sunt de aceea uneori eseistice, ba chiar naiv-
adolescentine.
Din acest schimb de replici, care sunt
expozitive, mai puțin interactive, actorii reușesc să
construiască un conflict viu, autentic, de afect și
nu cerebral, așa cum transpare el în text. Totul în
scenografia modulară imaginată de Andu
Dumitrescu, a cărei simplă modificare putea să
reconfigureze sugestia spațiului de joc.
Vlad Zamfirescu a fost un Adam cu aparență
inocentă și uimit-recunoscător-naivă, Mihaela Sârbu
- o reală femeie fatală, manipulând personalități,
Irina Velcescu a conturat admirabil tânăra
complexată și prostuță, ce are nevoie de ocrotire, în
complement cu dominatoarea Evelyn, iar Șerban
Pavlu s-a făcut excelent antipatic în rolul de macho
sigur de sine, bădăran și atotștiutor.
Faptul că Forma lucrurilor este prizat încă de un
public tânăr - sala a fost plină, după patru ani de la
premieră! - se datorează unei intuiții regizorale
remarcabile și unui spirit profesional actoricesc de
invidiat.
P.S. Am de făcut un singur reproș extraartistic.
Ori spectacolului îi trebuie o pauză, ori sălii îi
trebuie alt sistem de ventilație. Pentru că, în frigul
pătrunzător al începutuui de noiembrie, la Act
trebuia să stai în tricou și să transpiri precum astă-
vară timp de aproape două ore și jumătate, cât
durează spectacolul. A meritat, dar m-a cam
dezhidratat, neprevenit fiind. Iar stresul fiziologic
duce la scăderea acuității spectatorului, dragi colegi.
Seria spectacolelor străine a inclus și ea
producții diverse, și repertorial, și valoric, cu două
puncte de vârf care au depășit cu mult orice
spectacol românesc jucat anul acesta la FNT - Nora
de Ibsen în regia lui Tomas Ostermeier și Filosofii,
după Bruno Schulz, într-o versiune de Joseph Nadj.
Despre acestea însă mai târziu, pentru a păstra
suspansul.
Cunoscuta actriță Magda Stief a jucat la
București într-un spectacol pe o piesă cu totul
specială: Ce zile frumoase! de Beckett, în regia lui
Sven Grunert (Kleines Theater Kammerspiele,
Landshut, Germania).
Textul este arhicunoscut și e un adevărat prag
pentru actori și regizori. Un prag pe care l-au trecut
și Magda Stief, și - mai greu - partenerul ei de
scenă, Robert Spitz, dar de care Grunert s-a cam
împiedicat.
Ca s-o spun foarte scurt spectacolul e plicticos,
obositor, lent. Ador piesa lui Beckett, deci nu pot fi
acuzat de inaderență. Doar că de această dată
regizorul n-a reușit să identifice ritmul și tonusul de
care era nevoie pentru o reprezentație suportabilă.
Paradoxal, Magda Stief, secondată de Spitz, a
reușit să suplinească parțial această lipsă regizorală,
printr-un joc de aproape disperată expresivitate, cu
o creștere memorabilă în partea a doua, al cărei
ritm potrivit i se datorează în întregime. Aceasta ar
fi trebuit să fie viteza de croazieră a întregului
spectacol, care și-a pierdut, prin mersul au ralenti,
spectatorii.
Admirabilă a fost scenografia lui Helmut
Sturmer, cu o movilă pregnant-materială, dar
sprijinită de o structură de oglinzi ce deruta, voit,
cred, spectatorii din primele rânduri.
Un text despre care auzisem opinii elogioase,
Povești de familie de Bljana Srbljanovic, înscenat de
Mihai Fusu la Teatrul Național „Mihai Eminescu”
din Chișinău, a fost subiectul altui spectacol invitat
la FNT. Piesa, trebuie să recunosc, nu mi s-a părut
pe măsura laudelor auzite, deși e o construcție
coerentă și reușită, cinică și emoționantă.
„Poveștile de familie” traumatice ale unor copii
trecuți prin războiul spațiului ex-iugoslav au fost
citite de Mihai Fusu cu un soi de voluntară
cruzime. Maidanul indefinit dintre niște presupuse
blocuri, unde se joacă cei patru copii, interacțiunea
brutală de multe ori a acestora, conturează, la scară
infantil-derizorie, promiscuitatea unei lumi cu osia
ruptă. Imitându-și părinții, copiindu-le ticurile,
meschinăriile, intoleranța, avaria destinală, micii eroi
devin niște grotești-sinistre animale umane în
creștere.
Gregaritatea micului grup de copii este oglindită
în spaima onomatopeică a altuia, Nadejda, ținta
batjocurii acestei micro-comunități de maidan.
Abuzurile vor provoca și un catharsis final, în care
fetița își va reveni din abulie pentru a dezvălui
drama pe care, involuntar, o provocase: uciderea
propriilor părinți, prin declanșarea accidentală a
unei bombe.
Mihai Fusu a construit un spectacol onest, deși
tușele prea stridente uneori ale interacțiunii
dramatice au estompat ceva din orizontul de
profunzime al piesei. Parcă suprafața a fost mai
importantă decât miezul, în reprezentația de la
București, ceea ce-i o scădere a spectacolului.
Actorii au jucat rezonabil, cu o mențiune
specială pentru extraordinara expresivitate
traumatică a Snejanei Puică în rolul Nadejdei.
Decorul, creat de Victor Grușevan, a imaginat
inspirat un soi de țarc îngrădit, semănând și cu un
loc de joacă, dar și cu un lagăr, în spiritul piesei.
Povești de familie e un spectacol de
văzut/revăzut, dincolo de conjuncturalele sale
deficiențe.
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
"30j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Arad și omul-spectacol
Alexandru Jurcan
A 15-a ediție a Festivalului Amifran de la Arad
urmează drumul știut, bătătorit, însă
platitudinea nu amenință nicio clipă. Cei
vreo 300 de liceeni, însoțiți de aproximativ 40 de
profesori se năpustesc asupra elegantelor broșuri-
program, să se vadă la pagina ... cutare, să știe sigur
că figurează în festival. Florin Didilescu apare pe
prima pagină, încoronat cu efigia continuității. El
afirmă că noutatea ediției e tocmai puterea de a nu
întrerupe un orizont de așteptare al unui public
constant și sigur. Nimeni nu-și poate imagina că
festivalul ar putea ființa fără inimitabilul Florin
Didilescu: organizator, „șef” histrionic, debordând
de calambururile limbii franceze, atent la cazare,
spectacole, repetiții, un „zeu” atotputernic și magic
(am subliniat părerea majorității), un vrăjitor înspre
labirinturile artei teatrale.
În acest an au participat Belgia, Rusia, Cehia,
Franța, Ungaria, Austria, Italia, Spania și,
bineînțeles, trupele din Arad, Baia Mare, Dej,
Huedin, Suceava, Timișoara, Târgu Mureș,
Constanța, Corabia, Slobozia, Târgu-Jiu, Iași. Nu e
suficient?
Festivalul a început sâmbătă, 20 octombrie, cu
piesa regizată de Jerome Lecerf - Si loin tango si
proche - Asociația Roeland din Gand (Belgia), un
text bazat pe mărturii reale. Teroarea dictaturii
militare devine pretext pentru poematic tensionat și
sobru. Acordeonul crea atmosfera anilor ’70.
Costumele în roșu și negru sugerau sânge și delir.
Cele nouă interprete s-au sincronizat într-o manieră
profesionistă. Un spectacol unitar, original și
tulburător.
Duminică, 21 octombrie, a avut loc deschiderea
propriu-zisă, adică un adevărat spectacol de
improvizație, prezentare a trupelor, suspans,
artificii, aplauze. Papa Didi (Didilescu) trebuia să fie
o „absență”, iar până la apariția lui s-a creat un vid
provocator și incitant. A urmat spectacolul Salut,
Jeannot de Noel Piercy, prezentat de Mini Amifran
Arad și regizat de Gabriela Pavel și Ioana Lung. Un
O sută de „cereri în căsătorie”
Adrian Țion
Sintagma discret pleonastică „tânăr și
neliniștit” poate suporta în cazul lui Sorin
Misirianțu o sensibilă modificare: „tânăr și
încăpățânat”. Să mă explic: indiferent că e vorba
despre artă sau nu, ceea ce ține de tinerețe
implică automat neliniștea și încăpățânarea. Spun
asta pentru că Sorin Misirianțu s-a încăpățânat de
câteva stagiuni să monteze tot felul de ciudățenii,
Richard al IlI-lea și Pasărea Ibis (opere rock) fiind
două dintre acestea. Prima continuă să adune fani
în sala teatrului, cu a doua va zbura peste hotare.
Al treilea spectacol nu e câtuși de puțin o
ciudățenie și nici extravagant avangardist precum
cele amintite - e vorba despre Cerere în căsătorie
de/ după Cehov. Fapt e că acest spectacol a ajuns
la reprezentația cu numărul 100. Doar trei actori,
Cornel Răileanu (Stepan Stepanovici Ciubukov),
Adriana Băilescu (Natalia Stepanovna) și Sorin
Misirianțu (Ivan Vasilievici Lomov) pun de o
scenetă comică adorabilă ce a încântat de o sută
de ori publicul din sala Euphorion a Teatrului
Național. Trebuie spus că de-a lungul anilor
partenera de joc a celor doi s-a schimbat din
motive obiective, fiziologice, de viață, în
reprezentația cu numărul 100 ajungând Adriana
maraton fermecător prin fabulele lui La Fontaine,
dar și verva inedită a micilor interpreți. Pur și
simplu s-a creat senzația că actorii alcătuiau un
mecanism ludic fără precedent. Trupa din
Timișoara (Liceul „Jean-Louis Calderon”) a
prezentat o piesă de L. Touati în regia Gabrielei
Năsăudean. Personaje-simbol, în folii de plastic,
înglodate în întrebări existențiale. Poate că textul era
prea pretențios, iar regia unilaterală.
Suceava a prezentat un text de Pascal Martin,
Paradis Blues, în regia Luminiței Moldovan. O serie
de jocuri criminale și idioate, unite în tonalitatea
unei comedii debordante. La început statică, iar mai
apoi vioaie, reprezentația a cucerit aplauze grație
interpreților, care aveau simțul delicat al
parodicului.
Franța a adaptat texte de Goldoni sub titlul
Fantezii venețiene. Regia (Martine Baunaix et
Nathalie Sartori) a insistat asupra nuanțării jocului,
neglijând în totalitate spațiul scenic (scaune inutile).
Un succes imens l-a constitui spectacolul Rusiei
(Smolensk), unde patru interpreți infailibili servesc
textul conceput de Marcelle Berquier-Marinier
(regia: Elena Kuryanova). În rolul amantului,
Andrey Kurganov marchează o performanță greu
de egalat. De altfel, întreg spectacolul e lucrat cu
grijă pentru nuanță, detaliu. O adevărată lecție de
actorie.
Trupa din Szentes (Ungaria) a prezentat un
spectacol colectiv (Noul star). O actuală emisiune
populară de succes devine pretext pentru mișcare,
cântec, umor. Trupa lui Nicolae Weisz din Baia
Mare („Dramatis Personae”) a uimit din nou prin
calitatea regiei, dar și a pronunției. Folosind texte
din Pascal Martin, Wurtz și Chamblain, regizorul
are puterea să-și controleze fantasmele, să
echilibreze umorul și lacrima. Exelenți Gemenii
strălucitori ai trupei din Viena (o piesă de Rene de
Obaldia) - regia Franțoise Babits și Anne-Marie
Bauer. Toate încurcăturile legate de gemeni și iubire
conțin un potențial excelent pentru parodic. Un
Băilescu. Bărbații, statornici ca întotdeauna, au
rămas aceiași.
Longevitatea spectacolului atrage atenția
asupra unui succes de public indiscutabil. Sala a
fost plină și la spectacolul aniversar. Lumea râde
sănătos, aplaudă spontan, savurează replicile,
gesturile, răsturnările de situație. Atmosfera e
destinsă, buna dispoziție inundă fețele.
Inițiala cerere în căsătorie se transformă subit
în dispută revendicativă între proprietari, redevine
pețit până când se ajunge din nou la terenul aflat
în litigiu între vecini. Un subiect savuros, a la
Cehov, care amintește prin comicul de situație și
prin verva interpretării de alt text cehovian, Ursul.
Cele două scrieri ale lui Cehov au un dialog atât
de suculent încât le este asigurat succesul din
start. Mai trebuie ca actorii să fructifice situațiile
comice. Sorin Misirianțu (în dublă postură de
regizor și interpret) dovedește că știe să o facă.
Poate că e mai bun aici ca actor. Cornel Răileanu
se lansează în joc fără rețineri, cu o plăcere
amuzată, aș zice, iar Adriana Băilescu
întruchipează pe rusoaica voinică și hotărâtă,
prinsă inocent în capcana măritișului grabnic.
Jocul e dinamic, scenele se succed cu repeziciune,
umor revigorator stârnește aplauze prelungi,
întrucât convenția are relevanță și progresie. Trupa
din Iași a prezentat un text poetic și colorat în regia
Mirei-Maria Cucinschi. Trupa din Dej l-a atacat pe
Giradoux (Război cu Troia nu se face),
modernizând excesiv, însă știind să selecteze cu
rigoare (regia: Ligia-Elena Clinciu și Olimpia
Buhățel). Trupa „Assentiment” din Huedin a ales
fabule și farse din Evul Mediu (Câinele care și-a
făcut testamentul). Un producător, un regizor și un
scriitor se ceartă pe un platou de filmare. Acesta
era pretextul lui Alexandru Jurcan și al lui Doru
Ioan Rus pentru a uni farsele, în intenția de a
sparge convențiile. Un spectacol vizual, cu variante
de filmare, cu interpreți mobili și carismatici. Trupa
Mariei Andreșoiu din Constanța n-a convins în
acest an (un text de Phillipe Dorin). De la erori de
distribuție, s-a ajuns la o regie statică, monotonă,
neconvingătoare.
Florin Didilescu și-a asumat la această ediție
câteva ipostaze dificile: organizator, regizor, dar și
„producător” al unei expoziții de „erotism în
Secolul Luminilor”. Fiind director al Bibliotecii
Municipale, a selectat ilustrații pe tema dată din
cărți de prestigiu din secolul al XVIII-lea. În acest an
Florin a realizat un spectacol-coupe, pe texte de
Sylvie Chenus (Frumoasa și bestia cântă blues) și
de Israel Horovitz (un poem teatral despre relațiile
interumane de-a lungul unei palpitante probe
sportive). Primul text și-a așezat fluxul narativ în
aria comediei muzicale, bazându-se pe umorul
(recognoscibil) al regizorului. Tot orașu' știe
(oaspeții la fel) că Florin Didilescu nu face rabat la
calitate, că va inova pe trunchiul stilului său
inconfundabil. Pentru al doilea text, el a folosit și
proiecții de imagini, care aici au o funcționalitate
precisă (să creeze senzația de mișcare, fugă).
Și pentru că fiecare tort trebuie să aibă o
cireașă, festivalul a găzduit concertul-spectacol al
grupului „Empoigne” din Saint-Malo (Franța).
Aradul a rămas un spațiu de invidiat al întâlnirilor
anuale francofone și teatrale.
■
pulsând de savoare comică, spre deliciul
spectatorilor care vin la teatru să se amuze, nu să
se întâlnească pe scenă cu filosofia lui Kant sau
cu sofisticării jenante. Așa stând lucrurile, Cerere
în căsătorie ar putea să ajungă la mai multe sute
de reprezentări. Ceea ce-i dorim din suflet, pentru
că merită!
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Leverkuhn si Hannenheim
Francisc Laszlo
„Oare există viață înainte de moarte?”
Nu știu cine este autorul acestei butade frivole
până la cinism, știu doar că nu eu, întrucât îmi
amintesc prea bine cât de consternat am fost
când am auzit-o prima oară. Dar când citesc liter-
atura muzicologică dedicată compozitorului
Norbert von Hannenheim (1898-1945), chiar că
îmi vine să mă întreb dacă viețuirea lui de înainte
de a fi murit a fost o viață de om.
Fiu al unui medic primar sibian, descendent al
unei familii nobiliare, el a venit pe lume cu șanse
de viață optime - doar că tatăl său a murit când
el nu avea decât șase ani. Când și-a descoperit
vocația de compozitor modern, Hannenheim nu a
găsit în Transilvania niciun exemplu demn de a fi
urmat. În provincia noastră istorică, romantismul
național de aură cvasi-pașoptistă a unui Tiberiu
Brediceanu (1877-1968) corespundea perfect, în
plin secol al 20-lea, unor așteptări reale din partea
publicului. Și compozitorul român de frunte al
Transilvaniei, Gheorghe Dima (1847-1925), a fost
un romantic întârziat, precum și Paul Richter
(1875-1950), cel mai important simfonist ardelean
al deceniilor interbelice sau Ernst Irtel (1917-
2003), decedat de curând, creatorul însemnatei
Elegii transilvănene pentru cor mixt, pe versuri de
Adolf Meschendorfer. Cu Consolațiunile sale pen-
tru pian, și Ârpad Laszlo (1864-1960) a perpetuat,
la Târgu Mureș, stilul lui Liszt, al cărui elev fuse-
se în tinerețe. Astfel, orfanul de tată Hannenheim
nu a putut avea în Transilvania, fatal defazată față
de istoria muzicii europene, niciun părinte într-ale
creației muzicale cu adevărat contemporane.
Compozitor autodidact, el a publicat pe speze
proprii un triptic de lieduri pe versuri de Max
Dauthendey (1867-1918), care au fost recenzate la
Brașov de competentul critic muzical Egon Hajek
(1888-1963). Acesta le-a atribuit epitetul - parcă
mai mult negativ decât pozitiv pe atunci -
„schonberghian”. Zece ani au trebuit să treacă
până când Hannenheim a putut realiza această
predicție, devenind, la Berlin, elevul lui Arnold
Schonberg, care l-a introdus în secretele dodeca-
foniei.
Din păcate, tânărul compozitor nu a avut talentul
de a face altceva decât să compună: nu a dirijat
vreun cor (precum făcuse maestrul său!), nu a
corepetat cântăreți, nu a scris articole. Fără vreo
ocupație lucrativă, Hannenheim a flămânzit cu
adevărat, întâmplându-se ca mai multe zile con-
secutive să nu mănânce nimic. Schonberg, care îl
încuraja și îl considera ca făcând parte din elita
pleiadei de compozitori crescuți de el, a scris epis-
copului luteran de la Sibiu o memorabilă scrisoare
în care l-a rugat pe acesta să-i trimită tânărului sas
niscai ajutoare. La Berlin, s-a organizat chiar o
chetă pentru ajutorarea lui. (Fără a-l cunoaște per-
sonal, Hindemith i-a trimis 50 de mărci.)
Subnutrit și amărât, Hannenheim a început să
fie din ce în ce mai cântat, nu numai la Berlin, ci
și la Basel, Viena și Londra, inclusiv la festivalurile
Societății Internaționale de Muzică Contemporană
(unde el, berlinezul, apărea ca reprezentant al
României!), dar drepturile de autor încasate nu
i-au ameliorat simțitor sărăcia. După instalarea
regimului național-socialist în Germania, dis-
cipolul „ovreului” Schonberg a devenit, împreună
cu toată muzica dodecafonică, non grata. În plus,
el avea un comportament din ce în ce mai ciudat,
Norbert von Hannenheim
transformat cu timpul într-unul aberant.
Deși înconjurat de un cerc de prieteni fideli, care
aveau încredere în geniul său, el a devenit inabor-
dabil și asocial. Când cercul lui de prieteni a aflat
că el își arde, una după alta, compozițiile, ei au
salvat câte au mai rămas dintre acestea, închiriind
pentru ele un seif bancar, nebănuind, bineînțeles,
că banca va cădea pradă bombardării Berlinului,
iar ruina ei va fi devastată de eliberatorii sovietici.
În 1935 i s-au mai cântat la Berlin două părți din
Simfonia a VlI-a, dar știrea acestei premiere a fost
și ultimul semn de viață al lui Hannenheim,
recepționat de lume. El a dispărut fără urme.
Legenda susținea decenii de-a rândul că el a
murit în timpul bombardării Berlinului, când a
dispărut și mai toată opera sa. Un cercetător
asiduu al biografiei sale, Peter Gradenwitz, a aflat
că el a avut parte de un destin mult mai trist: ca
alienat mintal, potrivit uzanțelor naziste care nu
le-au permis psihopaților să procreeze, pentru a
nu degrada prin urmașii lor rasa superioară, a fost
închis într-un ospiciu berlinez, apoi l-au mutat
într-altul, într-o localitate mică din Silezia. Recent,
în volumul său masiv, dedicat persoanei și operei
lui Hannenheim, Herbert Henck a dovedit că el a
supraviețuit tratamentului de exterminare lentă
din spital, a apucat eliberarea ospiciului de către
sovietici și a fost preluat viu de către autoritățile
noi, poloneze. Se pare că Hannenheim nu mai
știa cum îl cheamă. A murit pe 29 septembrie
1945. În extrasul său de deces, numele a fost tre-
cut drept „Robert Hammerheim”. Numai
menționarea exactă a datei nașterii dovedește
identitatea certă dintre cadavru și fostul compozi-
tor Norbert von Hannenheim. Mormântul nu i se
cunoaște.
Viața lui postumă este bogată în evenimente
pozitive. Este cercetat, se publică masiv despre el
- chiar dacă, deocamdată, numai peste hotare.
Biograful său recent, pianistul și muzicologul
Herbert Henck, i-a înregistrat pe un CD patru
sonate pentru pian și un fragment relevant din
Concertul pentru pian nr. 2, din care se cunoaște
numai partida instrumentului concertant. „Toate
bune și frumoase”, dar eu mă întreb: traiul trist
dinainte de moarte al acestei rude prin alianță
(prin Schonberg!) a lui Adrian Leverkuhn poate fi
numit viață umană? Citind cartea lui Henck nu
pot să nu-mi pun întrebarea dacă nu cumva,
înainte de a-și scrie romanul Doktor Faustus,
Thomas Mann a cunoscut destinul acestui dis-
cipol al lui Schonberg, condamnat la nefericire și
demență? Deși paralelismele sunt evidente, între-
barea rămâne pur retorică, întrucât, scriind
Romanul unui roman, Thomas Mann a lăsat pos-
terității o consemnare cvasi-exhaustivă a surselor
care l-au motivat când a zămislit Doktor Faustus
și pe eroul acestuia.
Dincolo de retorică și romantism, Norbert von
Hannenheim a fost singurul elev direct al lui
Arnold Schonberg din România, primul și cel mai
autentic compozitor din țara noastră care a com-
pus muzică dodecafonică. El merită cu prisosință
să intre în memoria colectivă a țării sale de
baștină și ca opera sa, pe cât mai poate fi recupe-
rată, să-și ocupe locul în repertoriul vieții muzi-
cale românești.
■
Europa minorităților
(Urmare din pagina 25)
Toate cele menționate mai sus indică faptul că
UE nu are capacitatea de a stopa manifestările anti-
migraționiste. Principiile democratice ale Uniunii
sunt nefuncționale în astfel de situații și este
oarecum de înțeles. Eterogenitatea populației UE
este una foarte ridicată, iar o analiză obiectivă ne
conduce la concluzia că în raport cu aceasta
lucrurile funcționează foarte bine. Exprimările
extremiste nu își au locul decât izolat, iar ele sunt
normale pentru actualul format și proces de
integrare. David Hume identifica, în urmă cu un
secol și jumătate, diferența dintre ceea ce “este” și
ce “ar trebui să fie”. Aceleași concluzii le putem
trage și despre UE. În acest moment, este o Uniune
în care multiple minorități conviețuiesc și unde
izbucnesc fricțiuni obișnuite pentru acest mediu.
Dacă la aceasta adăugăm imperfecțiunile
administrative și instituționale prezentate mai sus,
avem o imagine apropiată de realitatea europeană.
Observația este nuanțată de faptul că acest gen de
conflicte există și între minoritățile din interiorul
statelor ce împărtășesc mult mai multe elemente
comune decât o pot face cetățenii a două state
membre ale UE. Însă, perspective a ceea ce ar
trebui să fie indică acțiune atât la nivel național, cât
și european. M-am axat asupra elementului
instituțional evitând analizele individuale, de la
nivelul cetățeanului. Atitudinile individuale, deși la
fel de importante, sunt cele ce necesită timp
îndelungat pentru a suferi modificări și care, de
foarte multe ori, sunt și cele ce fac diferența reală.
Iarba nu este neapărat mai verde în altă parte, dar
poate este mai deasă și mai moale.
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
M de la Moarte, Metafora, Mit
Lucian Maier
n afara peliculei în care Jim Morrison e
portretizat, realizarea lui Oliver Stone din 1991,
doar două filme au în interior o piesă The
Doors. Unul e Apocalypse Now, unde „The End”
susține forța de lucru a napalmului, celălalt e Cold
Waves (Război pe calea undelor), unde „Riders on
the storm” contribuie la realizarea unui sugestiv
profil al angajaților români ai postului de radio
Europa Liberă. Dincolo de înfățișarea Europei
Libere, Alexandru Solomon mai oferă o bomboană:
interviul (prin telefon) cu faimosul Ilich Ramirez
Sanchez, a.k.a. Carlos Șacalul, mercenarul
venezuelean angajat de Ceaușescu în vederea
calmării definitive a postului din Munchen, un
terorist închis astăzi într-un penitenciar de maximă
siguranță din Franța. Două motive suficiente pentru
ca filmul să fie incitant!
Cei buni, cei răi, cel urît - despre
realizare
Pe tarlaua socio-politică actuală, prin demersul
său, Alexadru Solomon ar putea ajunge imediat în
postura lui Tuco, complexul personaj din filmul lui
Sergio Leone, și asta datorită rolului său din propria
poveste: el ia interviurile, el pune totul la cale, el
trebuie să cîștige încrederea celor două lumi
beligerante, el ar trebui să păstreze echilibrul
raportării. Pe cei Buni, evident, nu e dificil să-i
mobilizeze; potențial, filmul (cinematografia în
genere) îi poate transforma în legende! Dar odată
convinși, dacă privim dinspre genul documentar, e
dificilă menținerea unui ton distant față de istoria
acestora, în multe momente dramatică, dureroasă.
Ceilalți, cei Răi, pot pune întotdeauna probleme, nu
e taman ușor să le oferi spațiul în care să își poată
desface fără rezerve amintirile, avînd în vedere că
istoria însăși îi așează în tabăra celor de condamnat.
Alexandru Solomon, cel de pe ecran, este destul
de echilibrat, întrebările sale spre un răspuns
previzibil în avans... ci sînt suficient de largi,
suficient de generale, de inocente chiar, încît să
reprezinte doar un bun punct de plecare într-o
direcție pe care o va alege cel care răspunde. Ceea
ce se desprinde din aceste discuții, însă,
problematica filmului adică, are o cu totul altă
natură din punct de vedere al importanței și al
complexității. Filmul nu este unul obiectiv, totuși.
Angajamentul realizatorului în susținerea uneia
dintre cauze reiese din modalitatea în care prezintă
istoria respectivei tabere, iar aici mă refer la
mitizarea pe care o degajă folosirea piesei Riders on
the storm în film.
O poveste necesară
Filmul caută să fie edificator pentru ceea ce
trăim noi astăzi. România are o clasă politică adînc
înrădăcinată în solul comunisto-ceaușist, sînt situații
neelucidate încă, moartea a mii de oameni (la
Revoluție, de exemplu), mii de familii zdruncinate
cărora nimeni nu le-a făcut propriu-zis dreptate pînă
acum, în optsprezece ani de rulaj democratic.
Pentru toate familiile nenorocite, povestea lui
Solomon, alături de Memorialul durerii sau
Decrețeii, alături de Hîrtia va fi albastră sau 4 luni,
3 săptămîni și 2 zile, dacă mergem și în zona
ficțiunii, este un pilon pentru recuperarea morală a
unui destin pe care o viziune politică bolnavă l-a
încarcerat. Cold Waves este un demers necesar!
O problemă de introducere în temă
Filmul se așează greu, însă, iar asta se datorează
dimensiunii cuprinzătoare pe care realizatorul își
propune să o construiască: filmul are patru linii pe
care înaintează, ele sînt inter-dependente în poveste
- pe de o parte e vorba despre instituția Radio
Europa Liberă (REL) și despre importanța sa pentru
România, apoi e vorba despre relația Securității cu
REL, despre societatea românească în epocă și
despre societatea actuală, cum a crescut ea pe
bazele instituite de lumea de atunci. Pînă se
limpezesc cele patru albii filmul e cam încîlcit; și
are nevoie de mai bine de jumătate din durată
pentru a își delimita clar cursul. Pentru a aștepta cu
încredere ca filmul să-și închege forma, am avut
impresia că e destul de important să știi că REL a
fost un spațiu vital în România acelor vremuri.
Pe deasupra, autorul se întoarce adesea la o
metaforă, a ascultătorilor orbi. Ca interludii în
cursul acestei povești, imaginile respective par o
alegere inspirată și sînt sugestive în ceea ce privește
calitatea celor care stăteau pe ascuns cu urechile
plecate spre emisiile REL. Dar, în același timp,
pentru cei care nu sînt familiari cu relația dintre
societatea autohtonă și REL, momentan, soluțiile
acestea încarcă expunerea și pot deveni obositoare.
Pentru cei care nu cunosc mai nimic despre REL
și legătura sa cu România, printre care mă puteam
afla și eu dacă nu le-aș fi cerut detalii părinților,
încă din copilărie, toată această definire a cursului
poate fi văzută ca o introducere în temă. O astfel
de introducere poate fi anevoiasă: multe personaje
lipesc bucăți de istorie personală, precum într-un joc
puzzle, pentru ca spectatorul să obțină o imagine
elocventă despre acea epocă. Astfel că devine
important ca privitorul să găsească atenția și
răbdarea cuvenite deslușirii unui caz de această
factură. Căci deslușirea o va obține, pînă la urmă.
În film este vorba despre...
Filmul nu oferă o imagine despre întreaga istorie
a REL. Nu detaliază, de exemplu, primii ani de
funcționare ai postului, unul creat în 1950 printr-o
hotărîre a Congresului SUA pentru a fi organ de
opoziție în fața totalitarismului din estul Europei.
Cold Waves desprinde o perioadă anume, cea în
care REL devine din ce în ce mai important pentru
România, fiind singura formă de împotrivire la
comunism larg percepribilă, una clandestină în
același timp, o gură de aer necesară populației
prizoniere între granițele țării: cea dintre 1977 - 4
martie, mai exact, cînd un cutremur puternic
prinsese autoritățile naționale pe picior greșit... sau
în absență (familia Ceaușescu fiind într-o vizită
oficială în Nigeria); lipsa de reacție imediată a
acestora va transforma REL într-o unică sursă de
informare precisă cu privire la dezastrul din sud-
estul țării, - și 1990, cu o prelungire spre anul 1995,
cînd REL și-a încheiat misiunea inițială și s-a mutat
din Munchen la Praga.
Alexandru Solomon îi aduce laolaltă pe
redactorii secției române a radioului, Neculai
Constantin Munteanu, Nestor Ratesh, Emil
Hurezeanu, Ioana Măgură-Bernard, exact în spațiul
în care funcționa instituția media. Ceea ce reușește
să inducă extrem de bine Alexandru Solomon este
senzația de prietenie cu personajele. Parcă m-au
vizitat acasă și ne-am așezat în fotolii pentru a
depăna amintiri. Prin ceea ce rememorează cei de
mai sus, avem prezent în față drumul spre căderea
regimului comunist din România și o analiză a
situației sociale actuale. Dar, mai ales, avem în față
dimensiunea criminală a acelui regim, așa cum
reiese din particulara relație a Securității cu angajații
români ai REL: amenințări cu moartea, atentate
teroriste asupra Radioului. Oribila față a acelei lumi
e întregită și prin istorisirile emoționante ale
Monicăi Lovinescu sau ale Doinei Cornea. Moartea
lui Noel Bernard sau moartea lui Vlad Georgescu,
directori ai secției române a REL, ca urmare a unor
posibile asasinate puse la cale de Securitate, sînt de
asemenea puncte fierbinți ale filmului.
Fața întunecată a regimului iese exemplar la
lumină prin cuvintele celor care luptau împotriva
REL: una dintre sarcinile Securității era de a nimici
postul, iar o parte dintre cei implicați în afacerea
respectivă sînt prezenți pe ecran. Ilie Merce, privind
cu condescendență povestea lui Solomon, din
fotoliul său de parlamentar, sau Nicolae Pleșiță, un
fost securist prezent în film prin intermediul unei
intervenții de pe OTV, unde scuipa o serie de
„regrete” care-l încercau (faptul că nu a reușit să
ucidă toți angajații REL, de exemplu). Ramirez
Sanchez întregește tripticul cu niște caracterizări ale
foștilor săi asociați, familia Ceaușescu și grotescul
Pleșiță.
Despre Eroi...
Într-o astfel de ecuație este evident cine
reprezintă Binele. Nu o dispută de acest gen trebuie
căutată după vizionare. Dacă mă detașez de
subiect, observația mea (interogativă) ar fi aceasta:
de ce politica din spatele existenței REL nu e
discutată mai deloc pe ecran? Povestea nu e privită
prin prisma ciocnirii dintre cele două blocuri
politice, democrația occidentală și comunismul-
stalinist cu deviațiile sale ulterioare, pe fondul Cold
War, unde REL era atuul celui dintîi. Toată
istorisirea lui Solomon are un caracter personal,
centrat pe individualitățile care au jucat în acea
istorie, cei din Radio în mare măsură. Dacă privim
astfel lupta lor, individual, o mînă de oameni în
fața unui regim politic totalitar, evident că cei dintîi
apar ca victime, temerari porniți să înfrunte
furtuna! Însă cîtă vreme aveau de partea lor
guvernul american, o anumită protecție din partea
acestuia, nu știu dacă angajații REL erau chiar
temerari, riders on the storm. Celor din Memorialul
durerii cred că li se potrivește mai bine această
caracterizare poetică, în Cold Waves ea capătă
valențe ideologice, mai degrabă. Scopurile înființării
REL sînt juste. Dar, în același timp, angajamentul
celor care au lucrat acolo conține și o miză
deontologică: ca actor în media, acoperirea
nelegiuirilor unui astfel de regim este o crimă
morală în sine într-o asemenea perioadă. Or
cinematografia nu trebuie neapărat să mitizeze o
misiune corectă, prin recurs la descrieri poetice.
Punerea în balanță a celor două lumi - cea venită
prin eter, dinspre Europa Liberă, și cea oferită de
regimul ceaușist zi de zi -, împreună cu reliefarea
laturii deontologice pomenite mai sus, cred că
aceste aspecte i-ar fi fost suficiente spectatorului
pentru a stabili corect ierarhiile valorice!
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Un urlet destinat să dureze
Alexandru Jurcan
ntre anii 1972-1975 Pasolini ținea o cronică
literară în „Il Tempo”, unde își confrunta
obsesiile cu cele ale scriitorilor prezentați
(Moravia, Sciascia, Marquez, Celine, Flaubert etc.).
Ce propunea Pasolini? Un fel de enciclopedie
literară, un jurnal intelectual. Descriindu-i pe alții,
se descria pe sine. Ce căuta în lecturi? Să vadă cum
se scrie cât mai bine (regizorul a conceput poezii,
eseuri, teatru, scenarii) și să-și regăsească temele
preferate (ura împotriva burgheziei, întoarcerea la
lumea țăranilor, homosexualitatea etc.). Munca de
critic să fi fost mărturia unei frustrări?
L-am mai prezentat pe Pasolini tot în această
rubrică. Filmele sale au devenit celebre
(Decameronul, Medeea, Mama Roma, Cocina,
Accatone, Povestiri din Canterbury etc.). În 1968 a
realizat Teorema (interpreți: Luigi Barbini, Laura
Betti, Silvana Mangano, Terence Stamp, Massimo
Girotti). În paralel cu filmările, scria cartea
Teorema, care a apărut și la noi în 2007, la
Polirom, în traducerea Alexandrei-Maria Cheșcu.
Cartea urmărește cronologia faptelor din film, însă
conține și pasaje poematice (de exemplu, capitolul
„Ah, picioarele mele goale ce mergeți...”).
Care sunt personajele din Teorema? Mama,
tatăl, fiul, fiica, bona, vizitatorul și mesagerul.
Pasolini construiește o parabolă creștină, acționând
într-un sens inedit: religia se opune extazului sexual,
însă regizorul tocmai aici își plasează comparația
(credința mistică - extazul sexual). Fascinația
vizitatorului declanșează o energie care dezinhibă.
Pasolini, ateu convins, își plasează parabola
transparentă în domeniul credinței, pornind și de la
fraza biblică „și cuvântul s-a prefăcut în carne”.
Anunțat de un „mesager” (îngerul,
Bunavestire...) vizitatorul bulversează cele cinci vieți
Forspan
Ioan-Pavel Azap
Este aproape superfluu să mai scrii despre 4
luni, 3 săptămâni și 2 zile, iar să-l mai și lauzi
poate părea de-a dreptul comic - pentru unii,
iritant - pentru alții. Aproape mi-aș fi dorit ca
filmul să nu câștige Palm d’Or la Cannes pentru a
vedea cum ar fi fost atunci receptat, mai ales de
publicul și de critica autohtonă. E aproape amuzant
faptul că mulți, sau în orice caz nu puțini, și-au
amintit dintr-o dată că Mungiu a mai făcut un
lungmetraj, Occident parcă, și că și ăla ar fi luat un
premiu pe undeva. Da, a câștigat Trofeul
Transilvania la întâia ediție a TIFF-ului clujean, în
2002, acordat de un juriu internațional. Am prieteni
care refuză și acum să vadă filmul din cauza
subiectului, de fapt mai mult din cauza vâlvei care
s-a făcut pe marginea unui film cu un asemnea
subiect: avortul în vremuri de ciumă! Chiar medici
care au trăit acele vremuri pe pielea lor și le ajunge,
sunt sătui, nu vor neapărat să uite dar nu cred că
pot să afle ceva nou de la scenaristul-regizor
Cristian Mungiu. Și tocmai în acest punct, din
această perspectivă poate fi înțeles atât talentul
excepțional al lui Mungiu cât și succesul neobișnuit
al filmului, mai ales pe plan internațional. Nici eu
nu am crezut în potențialul unui asemenea subiect,
în pofida faptului că - nu de puțină vreme - sunt
convins că nu există subiect minor sau motiv, temă,
dramă / tramă inabordabile. Poate m-a păcălit și
Occident-ul (n-aș fi primul!), cu umorul lui „social”
ordonate. Un fel de Dumnezeu „trecător” (sau
înger? profesor?) permite fiecăruia decoperirea
adevărului interior. După plecarea lui se instaurează
panica. Servitoarea se întoarce în satul natal și
refuză să mănânce, fiul pictează vertiginos, știind că
lucrările sale sunt mediocre, mama devine
nimfomană, fata are o depresie nervoasă, tatăl
renunță la fabrică, la bogăție, se dezbracă în gara
din Milano și străbate deșertul vulcanic.
Cu o luciditate de invidiat, Pasolini stăpânește
fabula socială în cele mai mici detalii, bătându-și joc
de religia catolică. Muzica lui Ennio Morricone
(plus „Recviem”-ul lui Mozart), accentele
suprarealiste, importanța corpurilor filmate - toate
elementele contribuie la supremația gradației. Titlul
are vreo legătură cu Theos, care înseamnă zeu în
greacă?
La început e un prolog, apoi apare culoarea
(adevărata viață?) odată cu apariția frumosului
tânăr. Revelația adevărului refulat zguduie morala
burgheză a acelei familii. Fiecare își realizează
dorința, scoate din subconștient umbre bizare.
Pierderea lui Dumnezeu declanșează declinul
fiecărui personaj. Strigătul final, inimitabil nu
înseamnă o exteriorizare a frustrării?
Într-un univers plastic inedit, asistăm la o
paradă carnală. Ușile apar în prim-plan și închid ori
deschid secrete nebănuite. Din când în când,
acțiunea e stopată de o imagine recurentă, obsesivă,
care vine, de altfel, din final, ca o premoniție, între
sacru și terestru. Imaginea unifică și transmite o
emoție transcendentală, unică. Despre ce e vorba?
Despre deșertul vulcanic, din care se ridică nisipul
într-un văl ca un fum ușor, paralel cu deșertul, care
vine spre noi într-o mișcare supranaturală. O
imagine antologică, de neuitat, la fel ca strigătul
(pe alocuri pe muchie de cuțit, e drept). Pentru că,
și aici este „miezul tare” al filmului, 4 luni, 3
săptămâni °i 2 zile nu este un film politic, nu este
o pledoarie pentru liberalizarea avortului nici un
gest acuzator la adresa societății comuniste din
România (să nu uităm că avortul a fost interzis, și
mai este încă și în țări care n-au mirosit niciodată
comunismul - țări occidentale, leagăne și modele
ale democrației); dacă asta ar fi intenționat Cristian
Mungiu (și, mai grav, ar fi și realizat), filmul era
ratat din start. Perspectiva strict, rigid politică cea
mai proastă abordare posibilă, care însă nu poate
veni decât din partea unor inși tendențioși sau
ignoranți într-ale artei cinematografice. De ce a
impresionat Mungiu? Pentru că filmul este
convingător prin realismul frust, prin tipologiile,
caracterele pe care le propune (și impune!). Atât
Anamaria Marinca (Otilia, prietena „victimei”, a
Găbiței) - despre a cărei interpretare s-a vorbit /
scris la superlativ -, cât și Laura Vasiliu (Găbița, cea
care este însărcinată) și Vlad Ivanov (Bebe, insul
care face avortul) sunt perfecți în rol, iar personajele
sunt mai mult decât plauzibile, sunt universale:
Otilia - prietena voluntară, cea care oferă din plin,
până la sacrificiul de sine; Găbița - prietena care
știe, intinctiv, doar să primească, de o candoare, o
inocență și o inconștiență năucitoare, de care nu
poți decât să te crucești; Bebe - adaptatul perfect,
lipsit de scrupule, „monstrul nonșalant”. Bebe este
Pier Paolo Pasolini
tatălui gol, avansând în deșert. Un strigăt ca un
semnal de alarmă, ca o eliberare, ca o durere. În
cartea Teorema Pasolini scrie: „Oricum, un lucru e
sigur: orice ar vrea să însemne acest urlet al meu, e
destinat să dureze dincolo de orice posibil sfârșit”.
Apropo, un vecin de-al meu și-a înregistrat pe
telefonul portabil strigătul soției lui, ca să aibă o
alarmă perfectă. Un strigăt cotidian, banal,
angoasant, care n-are nimic din accentele metafizice
ale strigătului din Teorema. Pasolini a declarat că în
filmul său există o intruziune a metafizicului. Iar
acum, în final, îmi amintesc de copilărie. Deasupra
patului meu era o icoană cu Adam și Eva. Mama
mă amenința: „Dacă nu te rogi, Adam o să-și
scoată frunza și va fi vai de tine!”. De frică, mă
rugam. Frumosul Adam n-a exercitat nicio fascinație
asupra mea. În Teorema, însă, el ar fi fost rege.
■
Cristian Mungiu
probabil cel mai complex personaj din tot filmul.
Să ne amintim de Vera Drake (eroina lui Mike
Leigh din filmul omonim), care era un „monstru
angelic”: ea nu făcea avorturi pentru bani, ci pentru
a ajuta, nu avea conștiința culpei, dar a ajuns să
ucidă tot din cauza unor interdicții sociale. Nici
Bebe nu are conștiința culpei, dar din cu totul alte
motive: nu fiindcă nu știe, nu înțelege că ceea ce
face el este o crimă, este ceva rău, ci pentru că
tratează toată situația ca pe o afacere care implică
anumite riscuri dar și unele mici avantaje colaterale
(vezi partida de sex cu Otilia). Toate aceste
personaje sunt puse în situații și într-un mediu
verosimile, „întâmplător” România comunistă a
anilor ’80. Cristian Mungiu nu ignoră acest fapt,
dar - cum am spus - nu aceasta este miza filmului
său, ci o dramă universal valabilă. Ieșind din sală,
eu unul cel puțin nu acel trecut - prezentul
filmului, în care am trăi și eu -
l-am „problematizat”, ci prezentul.
■
34
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
52. Miracolul Crăciunului sau
It’s a Wonderful Life
Marius Sopterean
n anul 1945 lumea întreagă ie°ea, terifiată °i
împuținată, dintr-un lung °i uluitor război
mondial. Milioanele de morți încă nenumărați,
orașele afundate în cavernele lăsate de
bombardamente duceau culpa colectivă către
insuportabilitate. Singurătatea răscolea teribil iar
bucuria unei păci mondiale era înnăbușită de o
grandioasă neputință. Lecția istoriei era una
teribilă. Cinematograful era chemat să facă ceva,
să spună acele povești de care individul avea
nevoie ca spectacol de cinema și nu ca spectacol
al vieții. Viața, așa cum se prezenta ea, trebuia
uitată. Dintre toate artele doar cinematograful
beneficia în acei ani de o splendidă facilitate de a
pătrunde repede și decisiv în inimile oamenilor.
Marile companii cinematografice americane au
angajat sute de scenariști, de scriitori, de
tehnicieni ai scrisului filmic având datoria de a
descoperi acele lucrări literare - romane, povestiri,
piese de teatru - sau acele idei de aur care să
refacă demnitatea pierdută a omului. Ce se
întâmplase în toți acei ani de război trebuia
degrabă uitat iar comediile, feeriile, filmele
pozitive trebuiau urgent descoperite.i
Poate și de aceea munca la scenariul filmului
despre care vom vorbi a fost intensă. S-a lucrat
mai multe luni cu mai multe echipe de scriitoriii,
structura acestuia îmbrăcând rând pe rând mai
multe variante™. Regia a fost încredințată lui
Frank Capra, pregătirea filmului durând o
jumătate de an, filmările întinzându-se pe durata
a patru luni, între 15 aprilie și 27 iulie 1946.
Povestea filmului It’s a Wonderful Life este
următoarea. În ajunul Crăciunului George Bailey
se hotărește să moară. De aceea îngerul său
protector trebuie să-l salveze, „misiune”
încredințată lui Clarence Odboy, un înger de
mâna a doua. Odboy nu are aripi de 200 de ani.
Pentru a intra în normalitate, adică pentru a primi
o pereche de aripi, este trimis să-l salveze pe
George Bailey. Dar trebuie pregătit, sarcină ce
cade pe umerii îngerilor Joseph și Franklin care-i
vor povesti lui Odboy - și prin aceasta și nouă,
celor care vedem filmul - întreaga viață a lui
Bailey, din momentul nașterii până în acea
nefastă zi a Crăciunului. În mod surprinzător™,
întreg filmul este traversat de flash-back-uri în
care vedem nașterea lui George, modul în care
acesta, salvându-l de la înec pe fratele lui din
apele înghețate ale unui lac, își pierde auzul la o
ureche, cum visează să plece din orășelul său,
Bedford Falls, pentru a vedea întreaga lume și
cum acest vis, crescând, nu se poate împlini. Tatăl
său are o bancă de credit, Bailey Building & Loan
Association, iar aceasta trebuie condusă de
George deoarece fratele lui a plecat la studii și,
până se întoarce, cineva trebuie să aibă grijă de
afacere. Dar timpul trece, George se căsătorește,
apar copiii și începe războiul. Falimentul băncii îl
duce pe George la disperare. Hotărăște să se
sinucidă aruncându-se de pe pod în apele
învolburate ale unui râu. Acum intervine îngerul.
Acesta sare în apă înaintea lui Bailey pentru ca
mai apoi să strige după ajutor. George sare la
rândul lui de pe pod și, dintr-o victimă sigură,
devine salvator. După ce ani de zile a construit
case pe credit pentru oamenii simpli, George
Bailey salvează acum un înger, și își salvează
astfel propria viață. Dar George se lasă greu
convins că Odboy este un înger. „Dacă ești un
înger salvator, plătește-mi tu datoriile”, îi va spune
îngerului. Dar Odboy nu poate să facă acest
lucru. George izbucnește: „Mai bine nu m-aș fi
născut!” Îngerul zâmbește: „Asta se poate
rezolva!”.
Practic filmul acum începe. După mai bine de
o oră și jumătate abia acum se întâmplă cu
adevărat ceva. Și ce se întâmplă este neobișnuit.
Orașul Bedford Fall a dispărut. În locul lui se
întinde insalubrul oraș Pottersville. Prin urmare,
tot ce au construit de-a lungul vieții George și
tatăl său nu mai există. Nu mai există nici familia
lui, nici copiii, nici prietenii. Nenăscându-se, un
om face ca multe lucruri, fapte și oameni să nu
existe. În Pottersville nimeni nu-l recunoaște pe
George iar disperarea devine insuportabilă. Mai
bine să fii dator la bancă, mai bine să faci
pușcărie decât să fii un nimeni. Îngerul îl ascultă.
Se pare că și asta se poate rezolva. Bedford Fall
apare din nou. Acasă îl așteaptă familia și
prietenii îngrijorați de dispariția lui. Printr-o chetă
comună datoria la bancă este achitată de toți
aceia care au fost ajutați de firma lui George
Bailey. Bucuria revederii este maximă. Noaptea
Crăciunului poate să înceapă.
James Stewart este George Bailey. Frank Capra
l-a distribuit înfruntând opoziția producătorilor de
la RKO. Aceștia l-ar fi vrut pe Cary Grant sau
chiar pe Garry Cooper. Capra cunoștea
performanțele lui Stewart, mai ales cele de pe
Broadway. Cu siguranță că George Bailey trebuia
să fie întruchipat de James Stewart.
Regizor de situații și mai ales creator de prim-
planuri, Capra credea în multiplele posibilități ale
actorului. Știa că Stewart era unul dintre puținii
actori care putea să treacă cu ușurință de la
dramă la comedie, iar povestea din It’s a
Wonderful Life cerea acest lucru cu prisosință. Și
Capra a avut dreptate. Există trei secvențe de
magistrală interpretare actoricească (amintind de
școala lui Stanislawski) asupra cărora aș dori să
mă opresc.
Înainte de a dori să se sinucidă, George bea
câteva pahare la un bar din orășel. Ochii îi sunt
dilatați iar întreaga lumină a feței este estompată
de o cruntă deznădejde. Cere implorare de la
Dumnezeu: „Știu că nu cred în tine, Doamne, dar
ajută-mă!” Își duce mâna ușor la gură ca și cum
ar mușca din ea și atunci ochii aproape îi
încremenesc în gol. Știe ce are de făcut. Este
ultima soluție. Se va sinucide.
Al doilea moment îl constituie secvențele când
realizează că George Bailey nu există, că Bedford
Fall nu există și că tot ce a trăit el cândva nu va
exista niciodată. De data aceasta încremenirea și
dilatarea interpretării la nivelul prim-planurilor
sunt înlocuite de uluială și apoi de o haotică
disperare. Ochii lui Stewart joacă nu hotărârea
unui om care va muri, ci a unuia care nici măcar
nu a trăit. Care pur și simplu nu există. Crucea
fratelui său din cimitir arată clar că acesta a murit
în copilărie, înecat. Și atunci deznădejdea este una
cumplită iar durerea ne-existenței capătă proporții
ascetice.
Al treilea moment îl reprezintă finalul
filmului. George Bailey este redat timpului său,
familiei, prietenilor. Este noaptea de Crăciun iar
miracolul Crăciunului este tocmai această
constatare: viața trebuie trăită ca un dar, în
fiecare clipă de la naștere până la moarte. Omul,
în unicitatea lui, este de neînlocuit. În mijlocul
bucuriei generale Bailey va constata că ține în
mână o carte. O carte dăruită de îngerul Odboy:
Tom Sawyer. O deschide. Pe prima pagină este o
dedicație: „Niciun om nu este pierdut dacă are
prieteni. Mulțumesc de aripi!”.
Puține filme ale cinematografului universal
sunt făcute pentru a celebra viața, pentru a te
bucura că exiști și că ai dreptul - și acesta poate
fi un mare privilegiu - de a-i cunoaște pe cei care
îți sunt contemporani, împreună cu care îți
împarți viața, te bucuri de ea ca de o minune.
Datoria ta este de a dărui compasiune și fericire
celor din jurul tău.
Viața este minunată este unul din acele rare
filme care ar trebui să existe în toate farmaciile
lumii pentru a fi împărțite oamenilor bolnavi de
singurătate, bolnavi de disperare, acelor suflete
rătăcite care cred că o viață în plus sau în minus
nu înseamnă nimic și că destinul ține de un
hazard absurd în fața căruia suntem cu toții
absolut netrebuincioși și neputincioși.
■
Viorel Nimigeanu la
galeria UBB - Audi
Max
(urmare din pagina 36)
„concentrat de sens” clipei - iar petele de culoare
anterior fragmentate se aglutinează în mase tot mai
dense, conferind un neașteptat grafism imaginii
create. O anume vibrație tragică își face simțită
prezența în pânzele artistului mărturisind despre
jertfă și creație, despre iubire și limită în destinul
creatorului de artă, dând consistență sporită și o
tulburătoare aură ritualică actului artistic. Erudiția
plastică, experiența artistică și de viață se citesc în
eleganța și libertatea comportamentului pictural,
dezvoltat în imediata vecinătate a gestualismului
liric abstract. Traiectul pensulației, deloc străin de
spiritului zen al artei tradiționale extrem-orientale -
transcrie mișcarea ca latență, facilitând șansa unor
posibile desfășurări, practic nelimitate, direcționate
și structurate, însă, de infra-rețele compoziționale
armonice, mizând pe secțiunea de aur.
Deloc receptiv la mode, dar resimțind cu
acuitate variile seisme acuzate de evoluția artei
contemporane, Viorel Nimigeanu dezvoltă în cele
mai inspirate din lucrările sale, o pictură
„originală”, de mare forță de iradiere, profund
muzicală în esența sa inefabilă având mereu în
subtext structuri plastice paradoxale marcate de o
vizibilă spontaneitate și directețe a gestului pictural.
Mereu tentat de prospectarea limitelor, pictorul
nu promite nici pe departe a se instala confortabil
într-o „formulă de succes”, ci, acceptând pariul
vocațional cu sine și cu publicul său, în final cu
arta, ni se dezvăluie, și astăzi, la fel de deschis către
zările incomode ale veșnicului experiment.
■
TRIBUNA • NR. 127 • 16-31 decembrie 2007
35
Black Pantone 253 U
Black Pantone violet
flash
Cluj-Kolozsvar-Klausenburg Album istoric
Lucrare de colecție oferită de editura Tribuna	2
editorial
George Jiglău
Alegerile europene, un eșec al clasei politice
cartea
Valentin Derevlean
Moralismul în postmodernitate: o problemă "licențioasă" 4
Octavian Soviany
lanuș nu mai dansează!	4
Elena Abrudan
Romanul unui jurnalist	5
ordinea din zi
Ion Pop
Cine și ce ne mai aduce cartea	6
imprimatur
Ovidiu Pecican
Dificultatea împrospătării privirii	7
telecarnet
Gheorghe Grigurcu
O mentalitate secularizantă	8
sare-n ochi
Laszlo Alexandru	"O formă a exagerării"	9
eseu
Marius Nenciulescu
Vagabondul în fața marelui oraș	10
Investigații masonice transilvane
Clujul în istoria masoneriei moderne
Tudor Sălăgean	13
Virgil Ștefan Nițulescu
Obiectele masonice din muzeele României
Un patrimoniu necunoscut	15
Daniela Comșa și Tudor Sălăgean
Alexandru Vaida Voevod și francmasoneria	16
Cristina Anisescu
Stereotipuri și erori de atribuire privitoare la
francmasonerie în documentele securității	18
puncte de vedere
Virgil Stanciu
Unde ne sunt shakespeareologii?	20
interviu
de vorbă cu Vitalie Ciobanu, președinte PEN Club
Moldova
Despre libertatea presei în Basarabia	21
rezonanțe
Marius Jucan	Susan Sontag și
de-familiarizarea suferinței	22
religie
teologie sociala
Radu Preda
Ortodoxia: noul limes al Europei	24
atitudini
Ovidiu Pecican
Victime colaterale	24
dezbateri & idei
Sergiu Gherghina
Europa minorităților	25
Sorin Nemeti
Teohari Antonescu și Dacia ariană	26
de la lume adunate
Monica Gheț
O, sole mio!	27
scrisori catre președinte
Radu Țuculescu Scrisoarea a douăzeci și doua 27
epiderma de bazalt
Mihai Dragolea
Concurs în ceață, lecturi și o ironie pedepsită	28
zapp-media
Adrian Țion	Weekend cu Freddie Mercury 28
ferestre
Horia Bădescu	Misterul	29
remember
Tudor lonescu	Un cartier puțin frecventatr 29
teatru
Claudiu Groza
Scene românești, scene europene (II)	30
Alexandru Jurcan
Arad și omul-spectacol	31
Adrian Țion
O sută de "cereri în căsătorie"	31
muzica
Francisc Laszlo
Leverkuhn și Hannenheim	32
film
Lucian Maier
M de la Moarte, Metaforă, Mit	33
Lucian Maier	Vampirul decăzut	33
colaționări
Alexandru Jurcan
Un urlet destinat să dureze	34
Ioan-Pavel Azap	Forșpan	34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean
52. Miracolul Crăciunului sau It's a Wonderful Life 35
plastica
Livius George Ilea
Viorel Nimigeanu la galeria UBB - Audi Max	36
plastica
Viorel Nimigeanu la galeria
UBB - Audi Max
■ Livius George Ilea
O expoziție retrospectivă marchează, în egală
măsură, atât un capăt de drum, cât și un
nou început. Deschisă în prezența și prin
directa implicare a Președintelui Colegiului
Academic al Universității Babeș-Bolyai, Andrei
Marga, galeria de artă AUDI MAX reprezintă o
necesară fereastră deschisă spre dimensiunea
culturală a noii construcții europene, o generoasă
inițiativă vizând excelența instituției de învățământ
clujene, a centrului artistic din prestigioasa capitală
culturală transilvană. Prezența pictorului Viorel
Nimigeanu pe simezele galeriei, cu această restrânsă
expoziție retrospectivă, impune câteva succinte
(re)evaluări.
V. Nimigeanu ajunge foarte curând la o sinteză
picturală proprie, determinată în esență de
predilecția sa pentru peisaj - domeniu în care își
asumă în cheie proprie lecția tradiției picturii
europene și românești moderne -, atracție
accentuată de o adevărată „fascinație a nordului
transilvan”. Catalogat în pripă ca bard al poeziei
vitaliste generate de acest tip de peisaj, aparent
ferm ancorat stilistic într-un figurativ de sorginte
post-impresionistă, cu viscerale inserții neo-
expresioniste, artistului i-au fost inițial subevaluate
tocmai acele elemente contradictorii ale artei sale
picturale care dădeau seama de tensiuni și
combustii interioare - de firea sa revoltată și
imprevizibilă, mereu sfâșiată între ireconciliabile
extreme.
Absorbit de provocarea toposului
maramureșean, iradiind încă vii energii arhaice,
Nimigeanu pictează - am spune, în transă extatică -
sondându-și adânc și lucid propriul eu emoțional și
îmblânzind geniul locului grație unei credințe
nestrămutate în capacitatea naturii - inclusiv a
naturii umane - de a deveni oglindă/ receptacol
frumuseții divine. Astfel, artistul își construiește
opera concentrându-și eforturile către spiritualizarea
materiei picturale, condus prin labirint de meditația
asupra acestor zone saturate de spiritualitate
creștină care îl îndeamnă să-și apropie temeinic
tainele icoanei și ale frescei de tradiție bizantină -
meșteșug pe care nu-l va părăsi niciodată și care-i va
strălumina din interior căutările.
Din această perspectivă, pictura de șevalet a lui
Viorel Nimigeanu, ne apare ca fiind pandantul
faustic al unui spirit religios în esență, de certă
vocație demiurgică, condamnat însă la a-și pune
toate întrebările existențiale cu penelul în mână,
alăturând rigorilor și kenozei - în accepția golirii de
sine, asumate în pictura religioasă - avatarurile și
prea-plinul unui „eu” în perpetuă expansiune.
Pictura sa, ajunsă la punctul de maximă
fierbere, țâșnește, își face loc către suprafața pânzei,
spre privitor, prin succesive straturi de culoare,
având de trecut cumplite „vămi” ce ordonează și
structurează avalanșa de tușe febrile căutând să
aproximeze absolutul unei stări de grație. Materia
picturală își pierde treptat densitatea specifică,
primind o nouă vibrație, părând că nu mai reflectă
lumina ci o emană modulat, dinspre înăuntrul ei.
Figurativul își revendică hegemonia, iar pictorul -
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
prolific, mereu în tranșee - se luptă la baionetă, pe
viață și pe moarte cu abstracția pură. Formele și
culorile tind, când să se autonomizeze cu violență,
când să se plieze pe geografia/geometria conferită
de artist obiectului reprezentării. Față în față cu cu
subiectul său, V. Nimigeanu provoacă datele
realității să-i încredințeze/ dezvăluie elementele
consonante propriei sale stări interioare, traseele de
culoare lăsate de penel pe pânză instituindu-se
consecuent ca „urme însângerate” ale confruntării.
Ductul tensionat al liniei și vibrația intensă a
materiei picturale condensează un quantum
energetic-dinamic furibund, susținut de ample
sonorități cromatice - mișcarea și sunetul fiind
deopotrivă miraculos convertite iconic. Spațiul
plastic însuși reiterează arealul în care se înfruntă
dezlănțuite stihiile din săptămâna Facerii pentru a
zămisli armonia, și asta pentru că artistul Viorel
Nimigeanu se revendică din acea stirpe rară a celor
care au văzut idei ...
Ciclul Pentagonul sacru - templu românesc -
face ca locul templului să devină templul locului,
iar locul, în esență, nu mai are o conotație spațială
ci devine efigie a unui mod de a simți și a trăi
autohton, proiectat în etern. Limbajul plastic al
pictorului transgresează o perioadă de asceză și de
decantare, figurativul retrăgându-se în sine până la a
deveni simbol, în așteptarea unor energii
izbăvitoare care să-l repună în drepturi.
Ciclul de Balerine desferecă uși ce păreau, până
mai ieri, închise și odată cu el imaginea picturală
câștigă în dramatism și intensitate. Conflictul
interior conținut, departe de a se fi atenuat, apare
din nou, insurgent; gama coloristică se restrânge
drastic, vastele țesături de armonii cromatice în
tonuri delicate, minore cedează locul contrastelor
maximale, sonore. Linia evoluează către cea a
scrierii ideografice în efortul de a smulge un
(continuare în pagina 35)
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
36
Black
Pantone violet