Black Pantone 569 U - verde
TRIBUNA
123
Județul Cluj
1,5 lei
Revista de cultura • serie noua • anul VI • 16-31 octombrie 2007
Lecția de poezie
La Maraton, în Sibiu
Florin Vidamski
Francisc Laszlo
„La anul, aștept un ajutor
mai mare din partea
Ministerului Culturii...”
Gerontofobia noastră
selectivă
Supliment Tribuna
Claviaturi
Ilustrația numărului: graficieni din Grecia
Black	Pantone 569 U - verde
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
brevilocviu
Reflecții libere
Ioan Milea
Minunatul, personalist-religiosul diminutiv
folosit de țăranii munteni pe care i-am auzit când-
va în copilărie. Ei li se adresau celor din jur, chiar
și în familie, cu apelativul „tălică" (de la „tale",
formă scurtă a lui „dumneatale"). Nici prin gând
nu le-ar fi trecut să se tutuiască, iar asta într-o
lume a tuturor greutăților și nevoilor. Ei își păs-
trau încă noblețea și sfiala naturală și nu își pier-
duseră sentimentul persoanei. Semenul era înțeles
în mod firesc ca un altul, dar apropiat. „Tălică“ e
expresia unei politeți calde, alcătuite deopotrivă
din respect și tandrețe: acelea datorate celui pe
care îl știi, ca și pe tine, persoană.
Cel căruia clipa i se deschide în acea clipă nu
mai are vârstă.
Minunea disperării care nu lovește în celălalt.
Când arta nu mai purifică, e semn de mare
primejdie pentru om. Iar asta, cu rare excepții,
durează de mai mult de un veac.
Catharsis nu e un cuvânt gol. Fără a-l
redescoperi și impune din nou în artă și în viață
nu va putea fi oprit declinul omului.
Acum ar fi momentul unei schimbări de ritm
pentru om. S-ar cuveni încurajat tot ceea ce poate
frâna dinamismul bezmetic, viteza oarbă, com-
petiția absurdă pentru a redescoperi valorile static-
ului, ale ideii, ale contemplației.
Paul Klee: „Lucrul bun drept călăuză chiar și
în desiș, în crepuscul. Din fericire, noaptea nu
vine înainte de vreme" (în Punct, linie, suprafață,
spațiu).
În viață, ca și în artă, este o mare deosebire
între experiment și experiență. Experimentul îl
faci numai ca să vezi „ce se întâmplă dacă ?" și
duce la o simplă constatare: „asta se întâmplă".
În schimb, experiența, care e pur lăuntrică, nu se
lasă provocată, ci apare adesea spontan, din mai
nimic sau din ceea ce pentru alții este indiferent.
Ea se adresează sufletului și îl transformă.
O experiență îndrumă sufletul spre sine.
O experiență face ca sufletul să-și simtă cele
trei dimensiuni: adâncul, înaltul și largul său.
În viața de zi cu zi, la fel ca în pictura unor
mari coloriști, importantă e calitatea griurilor,
adică a întâlnirii dintre alb și negru.
Vai de cei ce se adaptează mai mult decât e
nevoie.
Violența extremă ca răbufnire a indiferenței
extreme.
fii	Radio România Cultural	K
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
101.0 FM
Violența ca spectacol și distracție în subcultura
atotstăpânitoare a vremii noastre. Poate exista un
simptom mai sigur al decandenței unei civilizații?
Esența Purgatoriului: atâta vreme cât mai simți
păcatul ca păcat mai există încă speranța salvării.
O lume a tuturor experimentelor tinde, în
mod fatal, să facă de-a dreptul cu neputință orice
experiență.
Experiența se asumă, experimentul se con-
sumă.
În experiență, a simți ce înseamnă este egal cu
a înțelege ce înseamnă.
Vizibilitatea mediatică înseamnă orbire poet-
ică. Când totul poate fi văzut nimic nu se mai
vede.
Imaginile mediatice curg întruna. Ele rup
echilibrul necesar între ceea ce se arată și ceea ce
merită să fie văzut.
Mass-media fac posibil un lucru catastrofal și
fără precedent în istorie: ca, în orice clipă și în
nenumărate feluri, ceea ce este periferic să devină
central, ceea ce este fără semnificație să capete
importanță, ceea ce este doar excentric și bizar să
treacă drept esențial.
O viață întemeiată pe conflict și concurență
oarbă nu poate trezi în oameni decât ispite.
Se vorbește tot mai mult de virtual. În poezie
și în artă el nu poate duce prea departe. Poezia
ține de prezență, nu de virtualitate, chiar dacă
imaginația îi este, în parte, numai în parte,
izvorul.
Medierea a ajuns, în lumea noastră, primejdios
de sistematică: a ajuns mediatism.
Lumea devenită mediatică nu poate fi, până la
urmă, decât totalitară, deși pornește de la princip-
iul libertății absolute și a dreptului absolut la
informare. La informare, dar, vai, nu la sens.
Pentru că lumea mediatizată nu oferă sensuri, ci
numai informații.
A reduce larma mediatică. A potoli febra
informatică. A lăsa ca omul să fie persoană și
informația simplu instrument. Mai e posibil oare?
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Lecția de poezie
La Maraton, în Sibiu
Ștefan Manasia
a)	contextul
O convingere persistentă în mediile culturale
pune retardarea culturii române în context
european pe seama aptitudinilor noastre
poeticești: românul s-a născut/ făcut poet, iar nu
romancier, teoretician, filosof ș.a.m.d. Prin urmare
scriitorul român sui generis nu poate scăpa de
plasticitatea propriului său idiom ca de rîie, chiar
mai mult, scrie adesea cu atîta doxă, cu atîtea
văluri & straturi lexicale, încît e practic
intraductibil (la fel ca marele Arghezi) într-o limbă
de circulație universală.
Un alt clișeu e acela că poezia scrisă în ultimii
ani nu mai corespunde sensibilității actuale,
cititorii migrînd spre alte genuri, spre alte
discursuri culturale. Explicație simplistă, adoptată
însă rapid de către un mănunchi de capete
universitare. Chiar jurnaliști locali, practicanți ai
pupincurismului politic și mondenităților de tot
soiul sînt gata oricînd să-ți demonstreze asta.
O a treia convingere, clișeist-romanțioasă, vine
din amintirile de călătorie ale unor „scriitorinci”
români în spațiul occidental. Ne dublăm aici
primitivismul (altminteri adorabil în unele
privințe) cu un infantilism de eterni ascultători ai
basmelor cu zîne și feți-frumoși. De cîte ori nu
am întîlnit în revistele literare descrierea (un pic
invidioasă) a unor seri de lectură reușite, bine
retribuite, susținute pe meleaguri occidentale? De
cîte ori, privind la frații noștri mai mari, mai bine
îmbrăcați și aranjați cu sinecuri, nu produceam,
din plin, doina de jale națională? De cîte ori nu
am făcut din cel care povestea un ales?
b)	evenimentul
N-am să comentez, de aceea, prea mult
performanța live a Maratonului European de
Poezie desfășurat în capitala culturală europeană
din 2007, în 5-6 octombrie, la Sibiu. Am aflat din
ziare și hebdomadare totul, ba chiar și ceva în
plus. Astfel, listele participanților i-au cuprins și
pe autorii care, dintr-o pricină sau alta, n-au putut
onora invitația. Chiar dacă au scris/ înregistrat
totul, amicilor jurnaliști le-au scăpat - sînt convins
- cîteva amănunte: vocea de adolescent, tandră și
șfichiuitoare a lui Alexandru Mușina citind
minunatul poem Budila Express; scamatoria
„mesajului” feminist scris pe un bilet de Simona
Popescu; cosmologiile culturale schițate neglijent
în anticameră, pe hol, de ireconciliabilul &
inclasificabilul Gheorghe Iova; parfumul
puștoaicelor intrate în sală numai pentru lectura
lui Mircea Cărtărescu; dicția maghiaro-
moldovenească a lui Ovidiu Nimigean; patronajul,
aulic & ludic, superrăgușit, al „organizatorului”
Andrei Bodiu; discreția și ironia profesorului
nostru, Ion Pop, mai mereu elegiac; prezența și
grația firească a sibiano-americanului Andrei
Codrescu (cum firească este prezența unui zidar
pe schelă, a tîmplarului într-un atelier de
tîmplărie); vocea aia (de șaman? de urs al
cavernelor? de blînd păstor maramureșan?) a lui
Ioan Es. Pop comunicîndu-ne, cu sfiiciune, că „Și
cei din urmă vor fi cei din urmă”; magnetismul
straniu al portughezului Paolo Texeira și al
poemelor sale („În vreme ce sorbeam limfa
naturii/ timpul, care pentru antici/ era o entitate
vizibilă, se scurgea/ în clepsidră”, în traducerea
dnei Anca Farro); umbletul moldovenesc, de
adevărați maratoniști, al poeților Emilian Galaicu-
Păun și Grigore Chiper pe străduțele medievale;
apariția in black a Ruxandrei Cesereanu; tema
tatălui-tătucăi, alcoolizat și brutal, în poemele
filiale citite, după miezul nopții, de Dan Sociu,
Claudiu Komartin și Radu Vancu; în fine,
videologia poetică, ritmată hip-hop de
postfracturistul Răzvan Țupa.
Nu cred că am uitat prea mult și, oricît aș fi
dorit, nu i-am putut asculta/ vedea/ recunoaște/
fotografia pe toți. Nu vreau să uit însă să copiez
în textul ăsta, un scurt poem al flamandului Jan
Mysjkin, pe care mi l-a recomandat Leac: „Am
observat de asemenea că o pagină albă ar/ fi mai
mult decît suficientă pentru a da o idee
completă/ despre monotonia și golul din existența
mea actuală./ Mă odihnesc, mă odihnesc. Nu mă
plictisesc de-atîta odihnă./ Nu numai că nu mă
plictisesc, dar sînt uimit de rapiditatea/ cu care
viața mea inconștientă îmi regăsește trecutul”
(Odihnă, în traducerea Lindei Maria Baros și a
autorului).
c)	antologia
Vreau să spun, de fapt, că antologia
Maratonului, concepută și manufacturată de
Andrei Bodiu și de excelentul grafician Adrian
Timar, este, în sine, un mic eveniment. O
splendidă lecție de poezie. Ceva care merită și
trebuie arătat nepoților. Din hîrtie și carton
închise la culoare, e legată cu un șiret șiret.
Desfaci fundița și poeziile se împrăștie prin
cameră, în bucătărie, în băi și, credeți-mă, e vorba
numai de poezii grozave! Tipii și tipele de aici
dau un șut în dosul groparilor de azi și de mîine
Alexandru Mușina, Ruxandra Cesereanu și Emilian
Galaicu-Păun, 5 octombrie 2007, la Maraton
ai poeziei, un șut în dosul mortificaților și
împăiaților de vii (ca în Taxidermia). Un șut în
dosul erudiților seci. Sînt unele texte atît de
insolite și de stranii, de mecanice și - totodată -
inteligente, precum această Odă liberei
întreprinderi, de Caius Dobrescu, cu al cărei
început o să-nchei: „Artiști! Pe vremuri știați/ să
ne reprezentați în armuri, cu niște/ coifuri
ciudate pe cap, conducînd/ care alegorice, trase
de/ dragoni, himere, caracatițe și mai ales/ de
acei delfini cenușii, cu țeste/ proeminente,
neobișnuit de/ încruntați, toate acestea/
simbolizînd confuzia, supusă voinței/ noastre, a
energiilor/ primordiale.// Ei bine, astăzi/ ne
arătați mai mult în/ pielea goală, cu ochii/ cît
cepele, cu gura/ pînă la urechi, probabil/ urlînd,
de parcă/ tocmai am fi consumat/ o copioasă
salată de/ anșoa bine condimentată cu/
angoasă...”
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
3
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cvasicritice
Eros și melos
Octavian Soviany
Lorena Lupu
Rondo capriccioso
Bucure°ti, Editura Tritonic, 2007
Promovată cu îndrăzneală de Editura Tritonic,
tânăra prozatoare Lorena Lupu dă dovadă, în
romanul său de debut - Rondo capriccioso,
că stăpânește, cu o remarcabilă maturitate,
resorturile (nu ușor de strunit) ale unei proze care
mizează mult pe sugestie și pe atmosferă.
Repudiind (programatic sau nu) narațiunea veristă
și "jurnalul de sex”, cultivate aproape cu voluptate
de colegii și colegele ei de promoție, autoarea
reușește totuși să ne ofere o carte infuzată de
erotism în sensul cel mai înalt al cuvîntului. Și
aceasta într-un context în care acesta e confundat
cel mai ades cu răbufnirile unei sexualități
dezabuzate, lipsite de juisare, așa cum se întâmplă
în genere în literatura promoției 2000, unde sexul
stârnește mai degrabă repulsie, iar actul erotic se
înscrie în mecanica unei existențe care s-a
convertit în simplu automatism. Puțini sunt într-
adevăr autorii acestei promoții care mai acordă
credit erosului și sexualității, ei făcând mai curând
(ca Adela Greceanu, Mihai Ignai sau Doina
loanid) figură de "disidenți” în raport cu grosul
plutonului. În rândurile lor se înscrie, fără doar și
poate, și Lorena Lupu, cu o carte din care totuși
lipsesc scenele erotice în sensul obișnuit al
cuvântului, iar violențele de limbaj pot fi
numărate pe degete. Am mai avut prilejul să spun
că "noua literatură” este una a corpului abject, că
ea reduce filmul vieții interioare la simple
aglutinări de senzații, iar erotismul la sex. Ei bine,
în răspăr cu toată (sau aproape toată) această
literatură a grupului 2000 (căreia nu-i contest în
niciun caz reușitele), autoarea lui Rondo
capriccioso are îndrăzneala să mizeze (ca în
vechiul "roman psihologic”) pe analiza subtilă a
stărilor emotive și să surprindă frisonările unei
senzualități fluide și vaporoase, ocolind cu
programatică obstinație detaliile fiziologice,
trivialul, vulgaritatea, scabrosul. Căci, în partea sa
Rania Grimaldi-Koromila (n. 1944)
cea mai rezistentă, romanul Lorenei Lupu e un
love story de un soi mai aparte, ce urmărește
relația dintre o tânără actriță și o strălucită artistă
dramatică (idolul și modelul său) cu care are
prilejul să colaboreze la realizarea unui spectacol.
O relație pe al cărei parcurs admirația inițială se
convertește progresiv într-o atracție amoroasă
difuză, în care sunt implicate deopotrivă afectul și
senzualitatea. Avem astfel toate premisele unei
"pasiuni interzise”, care rămâne însă neconsuma-
tă; nimic impur nu maculează până la urmă - în
cartea Lorenei Lupu - dialogul dintre două
feminități tulburătoare, constituit din vorbe, dar
mai ales din gesturi de o infinită tandrețe.
Aluziile sexuale lipsesc cu desăvârșire și cu toate
acestea, multe din secvențele romanului sunt
saturate de erotism, tânăra prozatoare având darul
(astăzi mai rar) de a stăpâni toate meandrele unui
limbaj aluziv, care niciodată nu spune până la
capăt, ci doar sugerează, ducând la configurarea
unor "efecte de atmosferă”, mult mai erotice însă
decât cine știe ce scenă licențioasă: "...rămân s-o
contemplu, să mă înfrupt vizual din făptura Ei
zveltă, elastică. Are brațe sculpturale, grațioase și
mâini expresive, cu degete lungi; gâtul inocent, de
școlăriță, inspirând tandrețea unei mângâieri;
coloană vertebrală unduioasă, de felină; șolduri
bine conturate, rotunde, de femeie pasională;
picioare perfecte, de dansatoare experimentată.
Un trup ca un instrument muzical deosebit de
valoros, mă surprinde gândul, o vioară
Stradivarius, capabilă să recepteze și să emită cele
mai subtile accente ale celui mai capricios rondo
din lume. Un trup menit reflectoarelor, și, în
consecință, modelat cu multă grijă, lucrat până la
forma desăvârșită a fiecărui mușchiuleț. Și
totodată. o amforă a feminității, de carne caldă,
dulce ca pulpa de fructe, de fibre febrile, de sânge
spumos (sau spumant), de oase lungi, zvelte,
toate acestea tăinuite de o piele de culoarea pâinii
proaspăt coapte sau a mierii de tei”. Și, dacă
m-am oprit la acest citat lung este pentru că,
dincolo de voyeurismul ingenuu, el definește
destul de exact ceea ce particularizează proza
Lorenei Lupu (v. comparația femeie - vioară), care
are o structură mai curând muzicală, destinată să
surprindă ritmurile vieții interioare, astfel încât
între eros și melos funcționează corespondențe
secrete, căci în experiența erotică "muzica ființei”
își găsește expresia aproape desăvârșită. Aceste
structuri muzicale devin evidente prin schimbările
de ritm, prin trecerea dintr-un registru în altul,
prin prezența "temelor secundare”, având, fiecare,
propria sa "linie melodică” sau prin cultivarea
valorilor sugestive ale limbajului, activate (ca în
fragmentul reprodus mai sus) cu ajutorul jocurilor
fonetice. Iar o asemenea compoziție pare că se
naște organic din conținutul romanului,
legându-se de misterul erosului și al feminității pe
care, în felul acesta, cartea Lorenei Lupu nu îl
elucidează, ci dimpotrivă, îl face parcă și mai greu
penetrabil. Așa se întâmplă că autoarea reușește
să construiască un personaj absolut memorabil:
"marea actriță” care devine imaginea emblematică
a "eternului feminin”, mai ales prin încărcătura sa
de mister, apropiindu-se astfel de "femeile
celebre” ale romanului românesc interbelic. Dar
reprezintă în același timp (ca la textualiști) și o
imagine a romanului însuși, în mișcarea lui
capricioasă și plină de ambiguitate, care îi
conservă "partea de taină” până la capăt. Inutil să
mai subliniez originalitatea acestui demers în
interiorul unei promoții "veriste” de prozatori,
care folosește, în general, mijloace de expresie mai
apropiate de ale video-reportajului. Spre deosebire
de cea mai mare parte a congenerilor săi, Lorena
Lupu compune muzical și nu cinematografic,
romanul său reușind să fie, efectiv, un "rondo
capriccioso”. Cu rădăcini mai îndepărtate în
interbelic (și mă gândesc mai ales la Concertul
Hortensiei Papadat-Bengescu), această proză
aparține totuși prezentului, prin lipsa ei totală de
patetism, prin ironia și mai ales autoironia care
temperează excesul de sentiment. Chiar dacă (la
fel ca Veronica A. Cara sau Elena Pasima)
autoarea constituie, în contextul promoției sale, o
prezență atipică, înscriindu-se în categoria
"franctirorilor singuratici”.
■
4
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
periplu
Jurnalul unei prostituate
filoloage
■ Bogdan Crețu
Belle de Nuit
Aventurile intime ale unei prostituate de lux
bucureștene
Bucure°ti, Editura Trei, 2007
făcut ceva vâlvă replica românească la cartea
de succes, semnată Belle de Jour, care se voia
JL Xj urnalul unei prostituate de lux londoneze.
Adică să nu avem și noi păsările noastre de noapte
stilate, cultivate și cu acces în high life-ul capitalei?
Nimic mai atractiv pentru un mascul cu pretenții
intelectuale decât să citească notațiile unei femei
care nu numai că se pricepe cel mai bine la ce îi
place lui cel mai mult, dar mai poate susține și o
conversație destul de isteață pe teme care celor mai
multe absolvente de la Litere le-ar dubla apetitul
erotic doar ca să nu fie nevoite să-și etaleze invers
proporționala cultură generală. De fapt, nici nu sunt
sigur cum e mai corect să formulez titlul: avem de
a face cu o prostituată filoloagă sau cu o filoloagă
prostituată? Chestiune de nuanță, și, cum lucrez în
domeniu, vă asigur că mă cam pricep.
Evident, scenariul editorial este cum nu se poate
mai potrivit pentru a ațâța imaginația celor ușor de
stimulat: „În octombrie 2006, am primit un
fragment care se intitula, nici mai mult, nici mai
puțin: Aventurile intime ale unei prostituate de lux
bucureștene. Autoarea ne mărturisea, printr-un
intermediar menit să-i protejeze identitatea,
pasiunea pe care i-o stârnise lectura lui Belle de Jour
și imboldul pe care l-a avut de a crea o replică
românească. (...) Însă nu am încercat să ne
întrebăm: cine este această Belle de Nuit care ne
urmărește din umbră precum un spion, ne citește
cărțile, ne oferă dezvăluiri despre scandalurile
bucureștene de culise, practic, ne seduce până la a
o convinge să o publicăm?” Da, curată dilemă....
Una peste alta volumul a apărut în 2007 la editura
Trei, cea care a pus la cale întreaga campanie de
publicitate și s-a transformat, peste noapte, într-un
best seller. Să deschidem mai bine cartea și să
vedem dacă există niscaiva atuuri literare în ea sau
dacă nu e decât o simplă stimulare specifică a unor
anumite simțuri.
Protagonista (să acceptăm convenția) este o
fostă studentă la Litere reprofilată. Erau vremuri,
recunoaște ea aproape înduioșată de naivitatea de
atunci (deh!, fată mare la 21 de ani, nu e de colo!),
când „tentație însemna pentru mine o carte bună,
un album de artă, un DVD, o conferință a lui
Andrei Pleșu, un autograf de la Breban...” O,
tempora! De când a trecut însă de la „sporturile
minții” la „atletismul sexual”, s-a mai deșteptat, i s-a
luat, vorbă mare, pojghița de pe ochi. „Am renunțat
la Patapievici și Liiceanu, anunță cu destulă
mulțumire de sine, în favoarea lui Dolce și
Gabanna, niște intelectuali la fel de fini dar, parcă,
nu chiar așa de snobi”. Există, firește și umor, dar
și cinism în aceste rânduri, care împrumută, de
altfel, tonalitatea multor alte pagini. Proza aceasta
fură ceva din parodiile lui Ioan Groșan din „Plai cu
boi” sau din alte publicații de satiră. Iată un posibil
autor. Mai ales că întreaga carte supurează de tot
felul de trimiteri livrești, semn clar că e scrisă de o
persoană mai mult decât inițiată în domeniu, de un
literat oricum. Titlurile capitolelor manipulează, de
altfel, sintagme celebre, plasându-le în contexte
dintre cele mai inedite. Efectul comic iese astfel la
conjuncția unor automatisme cu un ambient deloc
ortodox. Despre ce credeți că va fi vorba, de pildă,
într-un fragment ce stă sub titlul, eminescian, nu e
așa?, O călărire în zori? Da, ați ghicit și sunt sigur
că veți deschide cartea drept acolo. Nu, nu e cazul
să vă precipitați, căci astfel de scene hard nu sunt
deloc rarități. Numai că ele trebuie luate ca exerciții
de virtuozitate narativă, nu altfel. Nimic nu este
brutal aici, ci ține de o anumită intenție de a șoca
amuzând totodată.
Poate mă dau de gol, dar risc: cred că
imaginarul erotic al nostru, al românilor este, după
jumătate de secol de comunism, destul de vlăguit
pentru a mai putea șoca o minte deschisă oricăror
încercări; cine l-a citit pe Sade nu se mai poate
emoționa parcurgând niște însemnări, niște cronici
ale unor partide de sex în care felația reprezintă
punctul cel mai intens de lezare drastică a
moralității sexuale. Ei, aș, de aproape două decenii
încoace spațiul public a fost, dintr-o compensație
prost înțeleasă, într-o asemenea măsură invadat de
astfel de imagini, încât cred că orice licean cu puful
abia mijit sub buză ne-ar râde în nas dacă ne-ar
observa cabrarea etică. Prin urmare, nimic nu m-a
șocat în jurnalul isteței Belle de Nuit. Dacă nu ar fi
vorba de o carte cu umor subțire, care mai
derapează uneori (vezi, de pildă, minima oralia sau
Suferințele tânărului penis), nimic nu m-ar face să
citesc astfel de relatări ale unor isprăvi care nu au
cum să-i fie străine unei persoane adulte, care și-a
consumat minimul de fantezii până la data fatidică
a încheierii celibatului.
Dar cartea atrage mai ales atunci când juna
nimfomană își face timp și pentru a-și da cu
părerea despre tot soiul de lucruri. Adică atunci
când, între două orgasme, mai are răgaz și să pice
pe gânduri. Bunăoară, declară cu ironie că ar fi
dispusă să renunțe la sex pentru „propria lene” și
justifică astfel: „sexul implică, adesea, mai mult
efort fizic decât datul cu sapa sau lectura unui
roman gros de Breban”. Mereu am spus că Breban,
un mare romancier, de altfel, are un defect: scrie
mult mai mult decât pot citi majoritatea
studentelor de la Litere. Parcurgerea Buneivestiri le-
ar putea stoarce de orice aplomb mai dihai decât
efortul de a face față unei cete hămesite de soldați
care de mult nu au mai pupat permisie. Un indiciu
tot extrag de aici: Groșan nu ar fi putut niciodată
să scrie așa ceva despre maestrul său... Dar să
culegem alte și alte perle de înțelepciune din
nesfârșita și cu greu adunata înțelepciune a focoasei
hiperfoliculinice cu gust pentru metaforă: „La
confluența unui deget cu clitorisul, se produce arcul
voltaic care ar putea electrocuta definitiv lumea”.
Dixitt. Asta nici lui Dan Sociu, cel care semnează
postfața, nu îi putea trece prin cap! Căci atingerile
catifelate fac plăcerea femeilor, bărbații le practică
dintr-o obligație dătătoare de speranță. Cel puțin
așa cred...
Altfel, înduioșătoare sunt înclinațiile către stânga
ale acestei contemporane hetaire. Orice ar face,
oriunde ar avea acces grație meseriei (artei?) sale, ea
nu uită de unde a plecat și abia își reprimă
dezgustul față de ariviștii vremurilor noastre. Ba
uneori e capabilă de mirabile gesturi caritabile (ca
să vezi, hop și rima!), corijând cumva nedreptățile
sociale. Desigur, oricât de mare ar fi apertura sa
(sufletească, nu altfel), tot nu ar putea alina atâta
suferință câtă e în lumea noastră. Dar măcar
încearcă: „Degeaba, am preferat să i-o sug
dezinteresat unui pictor fără atelier sau să fac fericit
un student de la filologie, decât să mă las
batjocorită la un gang bang de către moștenitorii
unui imperiu imobiliar și de amicii lor, cu toții
pulbere”. Ce pot să zic? Trăiască adeziunea de
clasă!
În fine, dintre toate experiențele descrise cu lux
de amănunte, nu este exclus ca cea mai mare
plăcere să i-o producă junei literate chiar aceea de
a-și povesti isprăvile demne de o epopee veche de
când lumea. Scriind, face parcă pace cu ea însăși,
proiectându-se într-un personaj dezinvolt (pentru că
și un jurnal creează, se știe, un personaj, fiind tot o
operă ficțională) ce își mai îmblânzește cine știe ce
drame ori căderi psihice prea puțin trădate. Pe care
musai că le are, căci orice târfă le are, cel puțin în
literatură și în cinematografie. De ce ar fi altfel
această Belle de Nuit? Iată și confirmarea: „Pe de
altă parte, cu povestitul e ca și cu sexul: pe măsură
ce faci mai mult vrei să încerci tot felul de procedee
noi, devii tot mai curioasă și, parcă, vrei să ceri
părerea cât mai multor oameni (fără să vrei
neapărat să te și fuți cu ei). Cred că, povestind
altora despre tine, reușești să fugi de singurătate
(a ta sau a altora, dar asta are prea puțină
importanță), fiindcă, probabil, și alții îți vor povesti
ție, iar tu, la rândul tău, te vei regăsi în poveștile
lor”. Sensibilă tare biata prostituată... și parcă deja
ademenită pe canapeaua unui norocos psihanalist.
În final, nu-mi rămâne decât să o spun răspicat,
ca să nu dezamăgesc: această carte nu se adresează
onaniștilor disperați, ci cititorilor cu timpanul
format, mereu la pândă, în căutarea unui foșnet
livresc. Una peste alta, Aventurile intime ale unei
prostituate de lux bucureștene prilejuiește o
agreabilă lectură, întrucât nici nu intenționează să
depășească nivelul în care a dat lovitura: acela al
literaturii de consum.
Depinde cum va fi consumată, căci excesul
poate dăuna.
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Capodopera maxima, un final
mai periculos decît moartea
Șerban Axinte
Cititorii nefamiliarizați cu poezia lui Nicolae
Tzone au fost probabil foarte surprinși la
vederea titlului volumului ce tocmai s-a
încheiat prin versul: „și-acum să fim cuminți să
ștergem prefăcîndu-ne că nu știm nimic poemul
acesta și cartea aceasta de la un capăt la altul”. Un
final mai periculos decît moartea. O „ștergere” a
cărții în chiar momentul desăvîrșirii ei e ca o
moarte ce nu lasă în urmă niciun cadavru.
Existența e anulată prin derularea filmului vieții,
pînă înainte de concepție. Capodopera maxima ne
apare ca o încercare de evadare din limitele
naturale, biologice și ideatice, un mod de a fi peste
conceptele și inerțiile legiuitoare.
Cei care au citit nicolae magnificul cunosc deja
principiile după care Nicolae Tzone își construiește
acestă lume extinsă, dincolo de „eu”, dincolo de
hotarul flexibil dintre „viața aceasta și moartea
aceasta”. Dacă volumul din anul 2000 era centrat
pe anatomia cuplului autocombustiv, suficient sieși
în toate formele de agregare, nicolae magnificul -
dona huana, în cartea de față paradigma este mult
lărgită, se transced contururile unor ființe numite.
Instrumentarul suprarealist se diversifică, se dorește
parcă instituirea unei lumi cu adevărat noi, în care
obiectele cunoscute funcționează doar ca repere.
Pentru ca universul să poată fi altfel ordonat, în
„capodopera maxima” e obligatorie o schimbare
radicală a perceperii. Din acest motiv, „am spart
ochiul cu piatra și abia după aceea am privit /
retina distrusă fața rănită masca de spînzurat
fîlfîiau ca niște drapele / dar ochiul spart privea
clipa în ochi prin spărtura scobită cu piatra” (ochi
spart cu piatra). Autorul pare a explica suprarealul,
imaginile ce se imprimă pe noua retină se nasc și
dintr-un act de voință ce nu dăunează deloc
revelației ulterioare: „dacă săpai după apă dădeai de
buzele morții dacă săpai după fructe dădeai de
mațele pietrei” (idem). Timpul verbal (imperfectul
cu valoare de condițional optativ) nu e ales
întîmplător. Ne aflăm, cumva, la granița dintre
trecut și prezent, dintre posibilitate și certitudine,
acolo unde viața e croită după chipul și asemănarea
morții: „oasele mele fără măduvă mă fac ușor ca un
schelet de înger”.
Poeții nu mai au măduvă pentru că au lăsat-o
„să curgă fiebinte... în poeme obeze gravide de
sensuri”. Acest enunț ar părea oarecum comun,
dacă autorul nu ar strecura vizibilă autoironie în
discursul său tumultuos: „pentru cine să-ți antrenezi
poemele deștepte supramusculoase”. Ar mai fi de
adăugat aici că ironia (sau autoironia) are o
funcțiune specială, atipică, în textele lui Nicolae
Tzone. Mesajul trebuie înțeles, nu de puține ori,
chiar literal. Convențiile se stabilesc de la bun
început, se pornește la drum cu recuzita la vedere.
Cum am spus și mai sus, scriitorul recurge la o
extindere a procedeelor de poetizare, dincolo de
contururile unor anumite figuri retorice. În cazul de
față, considerarea poemelor proprii drept „deștepte”
sau „supramusculoase” e o consecință firească a
felului în care este percepută lumea și creația, prin
ochii „capodoperei maxima”. Acest fapt se verifică
cel mai bine prin textul ființa poem domnul
poezie măscăriciul nenăscutelor încă generații
poetice. Aici, scriitorul afirmă despre sine, nici mai
mult, nici mai puțin: „poet mare am fost azi de la
orele nouă la zece cînd străpungîndu-mi cu pumnul
cutia craniană / mi-am scos creierul la lumina
soarelui ca pe un trofeu de lux”. Deși am fi tentați
la început să credem că poetul se ia surâzând în
zeflemea, ne dăm seama imediat că el este cît se
poate de serios. Momentul de iluminare de fix un
ceas este descris în amănunt. Autorul are viziunea
viitoarelor sale volume de versuri și începe să le
transcrie cu migală în memorie. Dar aici misteriosul
proces psihic capătă concretețea trupului omenesc,
ba mai mult, a organelor interne ale acestuia.
Versurile umplu tot corpul, adică „le-am transcris pe
osul omoplaților le-am mîzgălit pe miezul vaselor
de sînge le-am încrustat pe pielea genunchiului pe
stofa roșie a plămînilor pe fildeșul argintiu al
dinților mai precis al caninilor / devenind astfel
din extremitatea călcîielor pînă-n ultimul strat de
ozon al creierului ființa poem domnul poezie
mielul de sacrificiu ori de ce nu de ce nu
măscăriciul nenăscutelor încă generații poetice”.
Observăm că identificarea întregii ființe cu poezia
are mai multe grade de spiritualizare; cele înalte,
sobre („ființa poem”, „mielul de sacrificiu”) intră
într-un contrast fertil cu altele („domnul poezie”,
„măscăriciul nenăscutelor încă generații poetice”).
Nicolae Tzone dovedește o abilitate rar întîlnită
de a jongla cu registre aparent incompatibile. Altfel
spus, reușește să așeze în armonie disonanțele cele
mai vizibile. La asta se referea probabil și Gheorghe
Grigurcu, atunci cînd afirma că „violența nu este,
după cum s-ar părea, o emblemă a nihilului, ci una
a refuzului locurilor comune, a sintagmelor tocite,
deci de afirmare a vieții ce se cere periodic
reabilitată expresiv. Grație scăpărărilor unor cuvinte
silite să se ciocnească, a organizării lor în structuri
spontane, aceasta din urmă își descoperă o
complexitate inedită, conținînd adesea factori
antitetici”.
Poemul teribil ca viața și durabil ca moartea
amplifică temele deja conturate prin radicalizarea
interogațiilor orientate către sine. Înțelegem că
poetul se confundă cu creația sa, disoluția ființei
însemnînd desăvîrșirea operei: „vinovat și cărunt
de-atîta vină mă retrag în pămînt și ard năvalnic
pănă devin cărbune pur sînge antracit rarisim cel
mai scump cel mai căutat cel mai greu de găsit de
sub toți munții de bazalt”.
Lumea nu poate fi văzută decît prin ochii
ascunși ai poemului, nu mai trebuie cunoscută, ea
se află în fiecare celulă-silabă a trupului-poem. Cînd
ochiul privește în afara sa, ceea ce el vede nu e
altceva decît un spectacol „teribil ca viața”, dar cînd
ochiul „înlăuntru se deșteaptă”, universul pare
„durabil ca moartea”. O relație ciudată se stabilește
între două entități antinomice. Unul pare a fi
replica celuilalt, dar regnurile din care se trag rămîn
diferite. Îi unește doar „poemul fără asemănare”
prin care „te simt te văd și te îmbrățișez și te sărut
fără să te sufoc / fără să te strangulez ei da cine-
ar putea crede fără să te ating”. Nimeni altcineva
nu poate fi „teribil ca viața și durabil ca moartea”
în afară de poemul însuși, care ia ființă și se
dezvoltă pe măsură ce acceptă noi și noi definiții.
Foarte rar mai poate fi întîlnită în istoria
literaturii române recente această obsesie a numirii
(în sute de feluri) a unuia și aceluiași lucru: creația.
„Capodopera maxima” e, pe rînd, „obsesie”,
„capcană”, „culoar pentru alergarea iadului prin sine
însuși”, „eternitate pentru sinucigașii sublimi”, „rug
infernal pentru imbecilitatea omenirii”, „praf de
iasomie pentru conștiințele și inteligențele în
putrefacție avansată”, „miel alb zbenguindu-se pe
zăpada roșie”, „elefant cît un șoricel”, „zimbru cu
opt picioare pe cale de dispariție”, „scaunul de ceară
al lupului rău topindu-se la foc ascuns din capra cu
trei iezi povestea fără nici un pic de humor a lui
creangă” sau, și mai percutant, „cîrtița albă din
infern și cîrtița neagră din paradis scriind împreună
cu mine poemul secret”. Toate exemplele fac parte
din textul de deschidere al cărții, capodopera
maxima, care și împrumută, de altminteri, titlul
întregului volum.
Există însă și poemul capodopera maxima (2),
menit să articuleze, mai clar, mai apăsat punctul de
plecare sau cel de continuă reîntoarcere. Definițiile
conduc spre o poetică a contrastelor mari, a lumilor
diametral opuse ce-și pun reciproc în valoare
dominantele. Numele metaforice ale „capodoperei”
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
devin ulterior ample dezvoltări poematice, prin ele
se întemeiază imaginarul fabulos, tentacular al
poeziei lui Nicolae Tzone. Cîrtița albă din infern și
cîrtița neagră din paradis anunță că lumea nu se
mai întemeiază pe o entitate minimă (atom sau
electron, în funcție de teoria la care ne raportăm),
ci pe un fenomen dual: „întunericul are două guri
are două țeste sexul are două patrii... / ora are
minutul dublu și ea este dublă și timpul este plin
de secunde secționate în două” (iată iată ce frumos
strălucește cuțitul de vînătoare de tauri).
Nu am amintit foarte multe pînă acum despre
stuctura volumului (compus din două cărți, prima,
care reia titlul general, fiind urmată de viața aceasta
și moartea aceasta) deoarece Capodopera maxima
se pretează și la o lectură ce poate să înceapă de
oricunde și să continue arbitrar, fără a se ține cont
de organizarea auctorială a materialului. Poemele
sînt egale, echilibrate, fiecare text conține în el
schema întregului. Mă refer la dozarea imaginarului
personal și la textura originală, mereu aceeași. De
pildă, în nicolae tzone scrie un poem poate chiar
poemul acesta găsim toate elementele unei arte
poetice, dar știm deja că autorul se împotrivește
tuturor formelor de prizonierat. Mai știm că poetul
se rescrie la fiecare pagină, din ce în ce mai
pătimaș, mai autocontemplativ și mai inventiv.
Imaginea de ansamblu nu se modifică însă
fundamental, indiferent din ce unghi privim. Se
schimbă doar temperatura, concentrația fluidelor
din celulele cărții.
Nicolae Tzone nu pare a avea un alt reper în
afară de nicolae tzone, pe umerii căruia stă cocoțat
ca să poată scrie un poem „pe care vrea să-l bea pe
care vrea să-l mănînce pe care vrea să-l dizolve în
intestinele lui transparente”. Doar prin asimilarea
biologică a poeziei se poate ajunge la trăirea
intensă. Textul trebuie mereu să mărturisească ceva.
Din acest motiv, tranzitivitatea nu trebuie limitată
sau denaturată: „nicolae tzone scrie [ ... ] încet și
meticulos scrie atent și direct fără metafore fără
infectele înflorituri care mai mult ascund decît
mărturisesc”. Autorul vrea să comunice cu cel care
poate citi cartea în chiar momentul scrierii ei. În
acest fel, timpul scrisului devine același cu timpul
lecturii. Creatorul e o prezență continuă. În lumea
lui, toate timpurile posibile (lingvistice și
nelingvistice) există simultan. Nu putem să vorbim
însă despre o zonă ideală, ci despre una în care
starea de echilibru se poate pierde ușor: „merge uite
chiar pe vîrfuri un șir întreg de nicolae tzone
merge pe vîrfurile picioarelor și va fi de ajuns
undeva înaintea lui doar o pietricică simplă pentru
ca primul nicolae tzone să cadă și concomitent
șirul de nicolae tzone desenați pe înălțime să se
risipească”.
Cîteva versuri ale acestui poem trimit direct la
textul de deschidere al cărții, capodopera maxima.
Cele două cîrtițe (cea albă din infern și cea neagră
din paradis) se transformă în cei doi nicolae tzone
(cel „viu și util morții fără întoarcere” și cel, „mort
și util vieții fără întoarcere”). Prin amestecul
identităților se ajunge la confuzie, la imposibilitatea
de a mai distinge ceea ce este real, plauzibil, de
ceea ce este proiecție fantasmatică. Astfel, credibil
rămîne doar poemul, pentru că „el e confortabil
situat totdeauna și la suprafață și în adînc și
deasupra și jos și în părți și în centru și în miezul
cercului și în marginea cercului / poemul bea și
mănîncă viața pentru ca viața să poată încremeni în
cuvinte intraductibile / poemul bea și mănîncă
moartea pentru ca moartea să poată înfrunzi în
cuvinte intraductibile”. Poetul nu poate fi nici el
altceva decît „o entitate intraductibilă”.
Este o definiție cu ajutorul căreia putem descifra
și poemul cu regina peștilor samba legile poeziei
cîntecele secrete. Aici poetul vorbește în limba
peștilor cu poezia și scrie în gramatica limbii
peștilor „pentru regina peștilor”, din sînii căreia nu
bea „lapte de femeie-pește ci cîntece secrete”. Prin
transcrierea acestora ar putea „rămîne nemuritor în
împărăția peștilor de limba română”. Dar, știm
deja, transcrierea/ traducerea e imposibilă. În fiecare
text, „cîntecul secret” poate să anuleze efectele
concertului monumental.
Poemul pentru moartea mea s-au făcut și nu
pentru moartea faraonului piramidele e o perfectă
sinteză a întregii cărți. Toate liniile de forță își
găsesc aici, nu doar rezolvarea semantică, ci și
împlinire formală. Scriitorul mărturisește că pentru
el au fost construite piramidele egiptene, ba mai
mult, că el ar fi construit prima piramidă pentru a
avea un loc al său după moarte: „eu singur mi-am
construit piramidele eu și numai eu am cărat
piatră cu piatră și am așezat piatră peste piatră”.
Dar s-a întîmplat să trăiască mai mult decît o istorie
întreagă, s-a întîmplat ca faraonul să-i ia locul în
moarte de mai multe ori. O serie nesfîrșită de
minuni ale lumii au devenit posibile pentru el,
printre altele, din motivul că „mama mea a uitat ca
de atîtea ori în decursul mileniilor să mă nască la
termen”. El este obligat să trăiască acum „în marea
văgăună nevăzută de sub planturoasa apă
curgătoare dîmbovița” și să compună poeme pe
care să le transcrie „pe dinăuntrul meu, pe
imprimatur
Jaful antisemit de stat:
o poveste interbelică
Ovidiu Pecican
Cea mai recentă carte publicată de istoricul
israelian Jean Ancel, intitulată The
Economic Destruction of Romanian Jewiy
(Jerusalem, Yad Vashem, 2007, 370 p.), reprezintă
o revenire a expertului în fenomenul Shoah din
perimetrul românesc la tema sa predilectă:
investigarea metamorfozelor pe care „soluția
finală” le-a cunoscut la Dunăre și Carpați și a
manifestărilor asociate acesteia. În cărțile sale
anterioare - fie că era vorba despre serii de
documente extrase din arhive secrete de pe
mapamond, fie că erau în joc vaste și detaliate
monografii precum în Contribuții la istoria
României. Problema evreiască (1933 - 1944)
(2 volume, fiecare cu câte două părți, apărute în
original în 2000 și, respectiv, 2002, iar la Ed.
Hasefer, în română, în 2001 și, respectiv, 2003)
sau Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iași,
29 iunie 1941 (ediția inițială în 2003, traducerea
românească de la Ed. Polirom, Iași, 2005) -,
istoricul a reconstituit minuțios accentuarea
măsurilor antievreiești în anii interbelici și ai celui
de-al Doilea Război Mondial până la atingerea
cotei de avarie. Început ca manipulare
politicianistă și exprimat în forma oratoriei sau
publicisticii populiste, antisemitismul românesc
din a doua jumătate a sec. al XlX-lea a ajuns,
imediat după Primul Război Mondial, un punct
forte în programele unor mișcări politice și, nu
mult mai târziu, a devenit chiar politică de stat.
Incidentele de tipul atacării evreilor pe stradă și al
spargerii ferestrelor de la casele lor au fost
ulterior depășite și la noi prin acte mai crude și
mai ample (aruncări din trenuri, omucideri
individuale, pogromuri). La adăpostul unor
ideologii iresponsabile și barbare, radicalizarea
antisemită a condus, tot mai mult, către ideea de
a pune în aplicare proiectul exterminării evreilor,
pentru care omul providențial a fost, aparent
dinăuntrul mațelor mele pe dinăuntrul venelor
mele pe dinăuntrul tuturor celulelor mele”. Totul
trebuie păstrat în sine, în oglinda concavă.
„Capodopera” devine „maxima”, deci. Sursă
esențială a autocombustiei infinite. Muțenia trebuie
să ia locul verbelor și numelor contopite-n discurs.
Pentru ca să-și continue viața, opera trebuie ștearsă
de la un capăt la altul, în liniște, înainte ca autorul
ei să „piară de pe suprafața pănântului”:
„și acum să fim cuminți să așezăm patul direct
în sicriu și sicriul să aibă robineți pentru apă / și
de asemenea să aibă în pereții lui dulapul de lemn
cu haine și pantofi noi noi / baia ultimă să fie
făcută direct între cele patru scînduri așijderi
îmbrăcarea costumului așijderi încălțarea pantofilor
negri / ba mai mult chiar sicriul însuși la rîndul
lui să fie așezat direct în mormînt în groapa
veșnic de unu pe doi și iarăși pe doi adîncime
astfel că atunci cînd va fi să adorm să adorm direct
la locul meu / și să pier de pe fața pămîntului fără
să afle nimeni de veste / și-acum să fim cuminți să
ștergem prefăcîndu-ne că nu știm nimic poemul
acesta și cartea aceasta de la un capăt la altul”.
■
paradoxal, nu liderul Gărzii de Fier, ci un ins
educat în școli de ofițeri din țări occidentale
democrate, mareșalul Ion Antonescu.
În noua lui carte, Jean Ancel întregește însă
tabloul, evocând efectele colaterale ale
fenomenului. El se ocupă de ceea ce numește,
încă din titlu, drept „distrugerea economică” a
evreimii române. Chestiunea îi este deja, în parte,
familiară cititorului român din rapoartele
diplomatice trimise în Franța de la legația din
București, tocmai în anii respectivi (Carol Iancu,
Shoah în România. Evreii în timpul regimului
Antonescu (1940-1944). Documente diplomatice
franceze inedite, Iași, Ed. Polirom, 2001). De astă
dată însă, documentele nu mai vorbesc singure, ci
devin piese de la temelia unui ansamblu care
evocă metodic organizarea spolierii evreilor de
averile pe care le posedau, în temeiul pur și
simplu al apartenenței lor la minoritatea iudaică.
Pentru a pune în lucru un mecanism de
confiscare și „recuperare” al bunurilor evreiești,
birocrația din România a făcut eforturi
considerabile, dovedindu-se - în rapacitatea ei -
incredibil de eficientă. Astăzi știm că acesta era
doar începutul unui proces care s-a întins pe o
durată mult mai mare de timp, continuând și în
anii postbelici, sub o nouă stăpânire, declarat
internaționalistă și proletară. Istoricii elitelor din
Franța, Guz Chaussinand-Nogaret, Christophe
Charles și Catherine Durandin observau foarte
bine, în Istoria elitelor în Franța (1991) că după
revoluția burgheză cu noianul său de decapitări
nobiliare, statul, clasa birocraților, „oficialii” s-au
schimbat prea puțin, prezentând o remarcabilă
continuitate. La fel s-a petrecut, pesemne, și în
România, în pofida masivelor încarcerări staliniste
și a translației de la extrema dreaptă înspre
F
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
7
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^1
extrema stângă. În anii ’60 - ’70 ai secolului
trecut, atunci când exodul către Israel a devenit
posibil, cei care plecau nu aveau dreptul decât la
un bagaj de douăzeci de kilograme. Restul avuției
lor personale ori familiale rămânea rudelor,
prietenilor sau, de ce nu, statului însuși.
Trebuie spus însă că oficialitățile nu practicau,
după război, acest „joc” profitabil doar cu evreii.
Cetățenii de etnie germană - fie ei sași ardeleni,
șvabi bănățeni ori țipțeri maramureșeni - au avut
de trecut prin aceleași măsuri restrictive. În plus,
așa cum se știe, pe seama fiecăruia dintre ei
trebuia plătită o sumă în conturile administrației.
Din acest punct de vedere se poate deci conchide
că deposedarea de bunuri a evreimii interbelice
nu a fost un episod izolat și nu a rămas nici
apanajul statului militaro-fascist dintre cele două
războaie mondiale, apărând, dimpotrivă, mai
degrabă ca expresia intolerabilă, abuzivă, a unui
nou tip de activitate lucrativă a regimurilor
politice succesive românești. Ceea ce a inițiat
guvernul Goga - Cuza în preambulul Dictaturii
regale, sub titulatura de sonorități demagogic-
patriotice de „românizare”, au continuat, în
forme agravate, anarhice (legionarii) sau
sistematice (Antonescu) și succesorii săi, după o
perioadă de suspendare revenindu-se la această
conduită fără eliminarea fizică directă a celor
deposedați, însă în contextul dispariției acestora
din peisajul național prin emigrare. Formulă de
succes, aducătoare de venituri sigure, consistente
și fără riscuri, procedura a fost extinsă și asupra
etnicilor germani, fapt care transformă statul
ceaușist într-un succesor în linie dreaptă, mai
pragmatic și mai puțin lugubru, al dictaturilor
brune antisemite. Desigur, comparația între cele
două epoci de înstăpânire asupra bunurilor unora
dintre minoritari nu poate pune în paranteză
conotațiile specifice fiecăruia dintre cazuri. În
timp ce fascismul și ultranaționalismul românesc
viza retezarea sub toate formele a posibilității de
supraviețuire a evreilor, socialismul își dorea
exclusiv înstăpânirea nestingherită asupra
bunurilor celor ce alegeau dezertarea din mediul
democrat-popular. Era, practic, o taxă extrem de
pipărată pentru libertatea de a opta pentru
capitalism, aproape o sancțiune ideologică.
Am insistat asupra acestor asocieri pentru a
sublinia că, la fel ca mereu, Jean Ancel
inaugurează, și de astă dată, un șantier care este
departe de a fi epuizat prin cartea de față.
Imaginea de ansamblu o vor completa, fără
îndoială, alte contribuții, în viitor. Ceea ce
reușește însă istoricul din Ierusalim, în cele zece
capitole ale investigației sale, este să înfățișeze cu
multă fidelitate, în urma unei explorări
sistematice a surselor arhivistice, una dintre
rușinoasele proceduri ale României interbelice
împotriva unei anumite categorii de locuitori ai
săi, înscriind un capitol nou în cartea prigoanei și
a injustițiilor. The Economic Destruction of
Romanian Jewry nu este deloc o lectură comodă,
lucru care nu s-ar putea spune despre niciuna
dintre cărțile lui Jean Ancel. Și totuși, examinarea
lucidă, critică a acestei zone întunecate a trecutu-
lui nostru e binevenită pentru oricine vrea să
cunoască exact poverile trecutului, asumându-le
responsabil.
■
telecarnet
Pagini de jurnal
Gheorghe Grigurcu
Marin Mincu: poet și critic de seamă al
epocii noastre pestrițe, e, ca om, un
megaloman simpatic (există exagerări
care capătă un aer inofensiv, chiar atractiv!).
Bombându-și mereu pectoralii, emițând
mormăituri de urs stânjenit în timpul siestei, în
fond agitat, interesat, extrem de mobil, ține
morțiș a trece drept un om de curaj. Sângele său
meridional îi dă o alură de muschetar, care mai
curând se joacă cu sabia decât o folosește efectiv
(să menționăm că e o sabie de recuzită în mâinile
acestui personaj pimpant, care, în consecință, nu
poate aplica lovituri reale). Dându-se în vânt după
teorie, după metodă, se pare că vrea prin această
mască impersonală a-și tempera cât de cât
dispoziția umorală acută, implicarea în concretul
vieții. Neîndoielnic talentat, cultivat, laborios, ni
se înfățișează propulsat de mecanismul ambiției
ca de-o elice. Ar fi greu să-l iubești deoarece e
deseori colțos, rebarbativ, imprevizibil la modul
dezagreabil, însă deopotrivă greu să-l detești,
deoarece jocul d-sale e vizibil ca atare,
teatralitatea sa infatuată amuză și cucerește ori
măcar dezarmorsează o polemică prea serioasă.
Gravitatea e temperată de fanfaronadă. Se găsește
un ce copilăresc în sforțările lui Marin Mincu de
afirmare de sine apăsată, în discursul său
flamboiant-amenințător, în fațada sa excesiv
spectaculară. E posibil de trasat o paralelă între
Marin Mincu și Nicolae Breban. Ambii trăiesc
beția autoafirmării, a supremației personale
absolute care nu exclude nenumărate șerpuiri,
alianțe și rupturi conjuncturale, pe un fond de
mefiență asociată însă cu o candoare ce exclude
cruzimile maxime, ura inextingibilă, pamfletul de
venin rânced. Ambii vor să fotografieze
eternitatea, folosindu-se de aparate ce poartă,
foarte la vedere, mărcile de fabricație ale
efemerului.
*
Donjuanismul lecturii. Cu fiecare carte care-ți
place, treci de la o fantasmă la alta, erotizându-le
în succesiunea lor. Mariajul cu o singură carte e,
după cum se știe, teribil.
*
Să fie norocul un talent al vieții ca atare?
„Talent, spune Novalis, pentru istorie sau soartă”.
*
„Inspirat de buna tradiție augustiniană,
retractez ce-am scris în 1996 despre - sau mai
curând împotriva lui - Emil Cioran. Publicasem
atunci un text unde, străduindu-mă cioranian
către o expresie impecabilă, arătam de ce nu l-am
vizitat pe filosof câtă vreme am studiat în orașul
lui adoptiv. Pe scurt, Cioran - taxat drept «Iuda
cochet» - nu era iertat pentru «blasfemiile sale».
Se poate să nu crezi, preferând etica paradoxală a
«neantului». Dar de ce să-i rănești pe cei care
cred? Cât venin a putut acumula acest detractor
al creștinismului dacă a încredințat hârtiei orori în
fața cărora Nietzsche însuși ar fi ezitat? Și
încheiam (amărându-l, din păcate, pe fratele său
Aurel) cu sugestia că Dumnezeu, pe care-l înjurase
necontenit, l-ar fi pedepsit pe Cioran printr-o
simbolică degenerescență finală. Eram sinistru.
(...). Concilierea cu pseudonihilistul din Cartierul
Latin a fost posibilă și pentru că eu însumi m-am
schimbat. Înțeleg astăzi că un destin religios
sucombă în previzivil: dialogul cu Das Ganz
Andre este pulsatil & intermitent, asemenea
luminii. (...).. Creștinul cu etichetă îmi pare
suspect de fraudă. Mă deranjează oportunismul
eshatologic al celor care, rostindu-se într-un veșnic
acord religios, forțează verdictul dreptului
Judecător. Nici chiar marii duhovnici nu-ți spun
ceea ce aștepți să auzi de la ei. Te surprind, așa
cum te surprinde Cioran care, ocupat cu demonia
lui insomniacă, i-a invidiat mereu pe mistici. Deși
flamboaiantă (ca un salon infernal), apostazia lui
Cioran țintește în fond fariseismul pe care
Mântuitorul l-a tratat cu biciul. Budist eșuat,
autor care-și disprețuiește sincer «opera», histrion
care continuă să scrie (deși e inutil) și care
continuă să trăiască (doar pentru că s-ar putea
sinucide), Cioran a fost un om adevărat, plin de
compasiune și de o rară onestitate. Regret acum
că, din cauza unui orgoliu meschin, n-am urcat
niciodată scările până la chilia unde s-a ostenit”
(Teodor Baconsky).
*
Pastișa: un clasicism devalorizat precum o
bancnotă scoasă din circulație.
*
Camil Baltazar, pe care-l cunoșteam încă din
timpul trimestrului unic petrecut la Școala de
literatură, mi-a propus, la apriția volumului meu
de debut, Un trandafir învață matematică, să facă
o recenzie a acestuia. Într-o bună zi însă a revenit
contrariat: „nu înțeleg nimic din acest fel de
poezie, nu știu cum ar putea fi comentată”. Cum
aș fi putut să mă supăr? Un autor ieșit din
paginile unor istorii literare pe care le veneram și
unde era prezentat cu mare considerație, nu m-ar
fi putut „supăra”, orice mi-ar fi spus. De ajuns
că-l vedeam și că stătea de vorbă cu mine...
*
Telescopul și microscopul: unelte ale unui
fabulos tehnicizat, ale unui vizionarism adus la
treapta mijloacelor fizicii. Optimiștii pot exclama:
ce încurajator! Scepticii pot exclama: ce
descurajant! Și ambele categorii au, în felul lor,
dreptate...
*
Februarie 2005. Apar articole consacrate lui
Arthur Miller, decedat zilele trecute. Ciudată
întorsătură a lucrurilor în legătură cu acest destul
de important autor! E mai cunoscut pentru
Andriana Kotsi (n. 1976)
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Zoe Alafouzou (n. 1943)
căsătoria sa cu Marilyn Monroe decât pentru
opera sa. Acest mariaj s-a instituit precum o
splendidă metaforă senzuală a destinului său.
*
„Vestea morții lui Susan Sontag a trecut
aproape neobservată la noi. Dacă îmi aduc bine
aminte, a circulat, doar pe burtiera de la
Realitatea TV, o frază de genul «a murit, la 71 de
ani, Susan Sontag, scriitoare americană...» și alte
câteva detalii minore. Atât. Fraza cu vestea morții
ei s-a rostit de câteva ori în timp ce crainica
splendidă citea, clipind irezistibil, alte știri. Nu
numai aglomerația de știri fierbinți a impus însă
un exil nemeritat pentru vestea morții lui Susan
Sontag (...). Dacă trece la cele veșnice vreun
fotbalist sau vreo pațachină, clientă pe la Teo
PRO TV, desigur că știrea ar fi avut mai mult
relief” (Sever Voinescu, în Dilema, 2005).
*
Ți se recomandă să fii înțelept ca bufnița,
vicelan ca șarpele, curajos ca leul, blând ca
porumbelul etc. N-ai încotro. Perfecțiunea omului
se vede că trece prin zoologie.
*
Funcționează un mit al poetului care încarcă
verbele simple, generale, cu o formidabilă putere
reprezentativă. De pildă Bacovia a spus undeva
cam așa ceva: „e greu să fii poet!”. Propoziție
care se aprinde de la flacăra geniului său,
mistuind nenumărate subiecte ce ar putea
simți/vorbi la fel. În primul caz banalitatea
devine sublimă, în al doilea sublimul se
banalizează.
*
Cele mai intense sentimente tind să adopte
un aspect particular. Credința în Dumnezeu,
dragostea pentru cei apropiați, durerea la
pierderea lor capătă pentru cei ce le trăiesc
profund un aer de unicat. Răspunzând unor
esențe ale lumii, ele implică, paradoxal, prin
cufundarea în adâncimile eului, și o izolare de
lume.
*
După ce m-a dezamăgit cumplit, un vechi și
extrem de apropiat prieten cutează a-mi scrie:
„Prietenii ți-i alegi pe viață”. Ca și cum ar fi rude
de sânge! Ca și cum prietenia n-ar sufla acolo
unde și când vrea, aidoma Sfântului Duh!
*
Tradiția cea mai nobilă cu putință: Dumnezeu
a devenit poet creând Lumea.
■
sare-n ochi
Ce se pierde, atunci cînd
nimic nu se mai cîstigă?
Laszlo Alexandru
Horia-Roman Patapievici a avut, ca nu mulți
scriitori, norocul de a pătrunde triumfal în
spațiul dezbaterilor publice. Poate doar
poetul român de căpătîi să mai fi fost întîmpinat
cu o căldură similară, în secolul al XlX-lea, de
către mentorul Titu Maiorescu: “În fine poet,
poet în toată puterea cuvîntului, este d. Mihail
Eminescu”. În epoca turbulentă de după căderea
comunismului, cînd valorile erau contestate și
certitudinile erau răvășite, vocea prestigioasă a lui
Virgil Ierunca a răsunat cu entuziasm: “L-am
cunoscut, pînă la urmă, pe H.-R. Patapievici. La
Paris. L-am privit îndelung. Așadar el era cel pe
care îl așteptam. (...) Nu i-am zărit decît inima lui
dreaptă. Și mi-a fost (îmi este) de-ajuns”.
O asemenea generozitate manifestă nu părea
totuși susținută prin virtuțile de expresie ale
tînărului publicist. Eseurile sale puneau la încer-
care răbdarea cititorului, prin stilistica rebarbativă,
neologistica ostentativă și echilibristica aulică. Dar
ceea ce se pierdea la suprafață se compensa, oare-
cum, în adîncuri. Gînditorul își proclama viguros
adevărurile. Unul dintre motivele, insistent
denunțate, ale conflictelor sociale sîngeroase din
epoca Iliescu era indicat în ruptura dintre individ
și mulțime. Sloganul proferat de masele resenti-
mentare, “Moarte intelectualilor!”, avea ca rezul-
tat abhorarea elitei, detestarea violentă a omului
înzestrat. În perioada în care purtătorii de
ochelari sau barbă erau vînați cu ciomagul pe
străzile Capitalei, noul profet sublinia energic:
“Numai individualitățile sunt creatoare, iar masele
pot fi, dar numai uneori, păstrătoare” (în vol.
Cerul văzut prin lentilă, Buc., Ed. Nemira, 1995,
p. 36). Personalitatea poate genera progresul, iar
pedepsirea acesteia conduce la degenerescență: “O
societate care reușește să triumfe împotriva
vocației de liberă afirmare a membrilor ei regre-
sează la starea arhaică și neproblematică de cul-
tură anonimă” (ibid., p. 37). Nonconformismul
individului “este o sursă de energie creatoare”, iar
“acele societăți care au păstrat sau au reușit să
reinstaureze principiul uniformizării sociale au
ieșit din competiția pentru prosperitate” (ibid., p.
Anna Mendrinou (n. 1944)
42). Iată așadar, ferm exprimată, în perioada
politică a populismului triumfător, exigența
privind “acceptarea dreptului la diferență, într-o
lume a separației puterilor, deopotrivă umane și
divine” (ibid., p. 43).
Partizanul de-atunci al drepturilor omului
arăta că “marginalitatea nu este o crimă decît
pentru societățile tribale sau, în cazul celor mo-
derne, pentru cele bolnave. (...) O proastă politică
față de marginali (...) transformă o societate
promițătoare într-una menită, lent, sinuciderii”
(ibid., p. 43). Filosoful “cu inimă dreaptă” își
înălța strigătul de revoltă și milita energic pentru
forța de creație, pentru setea de emancipare
socială a oamenilor solitari: “altă esență în afara
libertății nu cunosc” (ibid., p. 157).
Rebeliunea este primul pas, necesar, dar încă
nu și suficient, pe traseul gîndirii fecunde. Nu e
de-ajuns să constați (uneori chiar pe pielea ta scri-
jelită) că individul e îngenuncheat și umilit.
Diagnoza trebuie condusă mai departe: care sînt
soluțiile sale de protecție, în calea acestei agresiu-
ni? Societățile democratice de azi propun soli-
darizarea în jurul unor idei-forță. De la protestul
individual se trece spre constituirea unor grupuri
minoritare militante. “Je me revolte, donc nous
sommes”, era intuiția de odinioară a lui Albert
Camus. Comunitățile de interese - partide, asoci-
ații, organizații, fundații - își ridică vocea tot mai
insistent sub ochii noștri. Promovarea drepturilor
și a libertăților grupului, precum și protecția
minorităților deschid noua pîrtie a evoluției
sociale. Standardele naționaliste și sloganul despre
“cel mai iubit fiu al întregului popor” cad în
desuetudine, bat în retragere. Lupta marelui singu-
ratic tinde a fi cîștigată, atunci cînd el își desco-
peră semenii, atunci cînd învață să facă primii
pași de la solitar spre solidar.
Care este însă poziția fostului profet indignat,
în această ordine a lucrurilor? Energiile cheltuite
odinioară în denunțarea presiunilor colectivității
sînt acum deviate, în mod paradoxal, spre critica
F
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
noilor redute ale solitarilor coalizați. Bumerangul
meditației filosofice s-a întors la expeditor și l-a
plesnit între ochi. Alpinistul epuizat la jumătatea
ascensiunii a făcut stînga-mprejur și a pornit poso-
morît la vale. Efortul e același, decorul se schimbă
la fel de vertiginos, ce mai contează că urcăm sau
coborîm?! Volumul Omul recent (Buc., Ed.
Humanitas, 2001) îi consemnează rostogolirea.
Țintele vituperării devin conceptele de multicul-
turalism, toleranță față de minorități, corectitu-
dine politică, egalitate de șanse etc. Atunci cînd
societatea îl agresa pe individul revoltat, H.-R.
Patapievici îi lua acestuia apărarea, într-un gest de
sublimă solidaritate. Acum, cînd societatea e
modelată de grupurile de indivizi motivați, H.-R.
Patapievici varsă lacrimi de crocodil pe umerii
Tradiției. Colectivitatea castratoare, odinioară
intens detestată, e azi frenetic îmbrățișată, iar
minoritățile naționale, minoritățile sexuale,
minoritățile religioase, minoritățile civice etc.
încasează constant perdaful scandalizat al con-
deierului “cu inimă dreaptă”. O răsucire atît de
sprintenă ar fi de invidiat chiar și la un tirbușon.
Ținta de ultimă oră a ex-liberalului neo-conser-
vator o constituie Asociația “Solidaritatea pentru
libertate de conștiință”. Această harnică organiza-
ție a societății civile a indicat, recent, cîteva
puncte șubrede în mentalul colectiv. În noiembrie
2006, a solicitat cu insistență scoaterea icoanelor
de pe pereții școlilor publice, în numele caracteru-
lui laic al statului român. Același principiu l-a
invocat și în august 2007, cînd a cerut printr-o
petiție eliminarea rugăciunii “Tatăl nostru”, din
programul zilnic al postului național de radio.
Vocea revoltată a lui H.-R. Patapievici s-a făcut
îndată auzită, în articolul Cine ocupă centrul?
(din Evenimentul zilei, 30 aug. 2007). Dar nu
situația solitarului laic, agresat de cutumele
majorității, îl îngrijorează de-acum pe filosoful ofi-
cializat. Ci, dimpotrivă, “fanatismul anticreștin,
deghizat în militantism de drepturile omului”.
Un straniu blocaj obturează universul mental
al eseistului. Lumea sa a rămas intransigentă, beli-
coasă, militarist-ierarhizată. Ar exista un singur
Alexandra Bakalou (n. 1963)
Bufei nțciircfiu p • • •
oax STtoW vcpofi KMOtpCV
per' orir aperavonro
Mc	'
K/	ro fapptjeus ...
*2 tos. Awu a ■
Anastasia Hatziri (n. 1970)
Centru, legitimat de tradiție, de consensul public
și de prestigiu, după cum ar exista diverse
Margini, echivalente unor periferii, fundături, rătă-
ciri. Promovarea drepturilor omului, a societății
seculare, a discriminării pozitive a minorităților
nu reprezintă altceva, pentru gînditorul nostru,
decît eforturi strategice de răsturnare a ierarhiei,
de dislocare a Centrului. Cel care, în 1995, clama
“acceptarea dreptului la diferență, într-o lume a
separației puterilor” și avertiza că “acele societăți
care au păstrat sau au reușit să reinstaureze prin-
cipiul uniformizării sociale au ieșit din competiția
pentru prosperitate”, în 2007 a întors rubașca.
Tremură de grija colectivității, respinge dreptul la
diferență, contestă separația puterilor, aplaudă
uniformizarea socială. În susținerea stagnării, ni-i
laudă pe “acești apărători ai conservării unei stări
de lucruri care nu face rău nimănui”. Protestează
împotriva faptului că “în mod insidios, tradiția
începe să fie denunțată ca fiind o formă de
extremism”. Iată cum bălăceala călduță în turma
pravoslavnică poate constitui o mare calitate, în
schimb clamarea adevărului propriu e privită cu
oroare. Dacă vreun tînăr militant pentru drep-
turile omului i-ar striga în obraz: “altă esență în
afara libertății nu cunosc!”, pe H.-R. Patapievici
probabil că l-ar scutura frisoane de indignare. Ce
greu e să mai privești în urmă, pentru a vedea pe
unde te-ai cățărat! Gîndirea recentă a filosofului
s-a acoperit cu osînză.
Cum sună sofismele noului îmburghezit?
Derapajele sale pe linia aberației sînt nu doar con-
ceptuale, ci și retorice. Să remarcăm, mai întîi,
excesele vocalice de impertinență, atunci cînd
deplînge “activismul unei minorități care militează
în numele drepturilor omului după principii
leniniste.” (sic!). Principiile leniniste pot fi alătu-
rate la activitățile de apărare a drepturilor omului
tot așa cum cafeaua cu nechezol poate ajuta la.
zborul cu parapanta. Înghețata fierbinte reprezin-
tă noua specialitate culinară din bucătăria intelec-
tuală a lui H.-R. Patapievici. De la care aflăm,
uimiți, că drepturile omului sînt foarte diversifi-
cate: unele sînt “fundamentale” și “universale”,
în timp ce altele reprezintă “privilegii de atitu-
dine, discriminatorii în sens invers, care sînt
băgate pe gîtul majorităților, prin culpabilizare
colectivă”. Cele dintîi sînt mănoase și sănătoase,
merită a fi eventual respectate chiar și de Centrul
tradițional. Celelalte, însă, e recomandabil să nu
fie prea des invocate. Iată o frumoasă taxonomie
filosofică dîmbovițeană: drepturi umane “funda-
mentale” vs. drepturi umane “băgate pe gîtul
majorităților”. Iar pentru a le deosebi, va trebui
pesemne să ne înscriem în audiență la Marele
Gînditor, care ne va spune cum mai stăm cu.
quiditatea ipseității.
Demagogia este verișoara preșcolară a sofismu-
lui. După o falsă disjuncție, iată și o crasă
ipocrizie: militanților de azi “nu le reproșez acți-
unea (anticreștinii sînt liberi să fie anticreștini)”.
Păi dacă “sînt liberi să fie anticreștini”, de ce agită
gazetarul spre ei, a amenințare, crucea și
toroipanul? De ce le îndeasă pe gît “Tatăl nos-
tru”? De ce le reproșează, cu voce patetică,
îndrăzneala de a-și revendica libertatea de
conștiință?
Pînă să-i citim luările de poziție mai recente,
noi ceștialalți eram convinși că revenirea pe conti-
nentul civilizat și respectarea individului trebuie
să constituie puncte de reper în dezvoltarea
democrației românești, pe-alocuri încă atît de bal-
canice. Aflăm însă acum de spaima lui H.-R.
Patapievici că Asociația “Solidaritatea pentru liber-
tatea de conștiință” “va șantaja instituțiile noastre
oportuniste și corupte cu «drepturile omului» și
cu «legislația europeană»”. Dar, ce? “Legislația
europeană” și “drepturile omului” reprezintă ele-
mente de șantaj, de care tînăra democrație trebuie
să se ferească, precum diavolul de aghiasmă?
Diabeticul trebuie învățat să refuze insulina?
Pînă și aprecierea stării noastre de fapt este
falsă, atunci cînd H.-R. Patapievici deplînge
“declanșarea asaltului asupra unui centru în mod
normal ocupat de simboluri creștine”. De unde
această normalitate a centralității simbolisticii
creștine, în ochii eseistului? Pînă în decembrie
1989, de-a lungul dictaturii comuniste, religia a
avut un rol ancilar. Era suportată anevoie, în
semiclandestinitate, la marginea societății.
Preoțimea, departe de a reprezenta vreun centru,
avea menirea de a aplauda la dărîmarea propriilor
biserici. În scurta etapă de democrație la care
asistăm, pe fondul confuziei accentuate, crucea,
sfeștania și priveghiul s-au insinuat la festivitățile
publice ale statului, la inaugurarea băncilor, la
dezvelirea statuilor, la începerea cursurilor.
Tragerea unui semnal de alarmă privind sferele
distincte de acțiune dintre Stat și Biserică
reprezintă un minim gest de decență și doar
gîndirea exaltată ori răuvoitoare o poate pune pe
seama “militantismului leninist”. Încă din Evul
Mediu, politologul Dante Alighieri cerea ca
Împăratul să se îngrijească de trupurile noastre,
iar Papa de sufletele noastre. De ce comentatorul
său - diletant - de azi îi uită învățăturile? De ce
ne cere să-i dăm popii ce-i al Cezarului?
Tradiția vîrtoasă a Centrului conservator, de
care H.-R. Patapievici ține cu dinții, pentru a nu fi
“uzurpată” de atitudinile “marginale” ale apărăto-
rilor drepturilor omului va deveni, pe zi ce trece,
tot mai tristă și mai gălbejită. Ce se va face turnul
Eiffel al filosofiei române contemporane, atunci
cînd noua sa jucărie va deveni o periferie? Își va
schimba din nou opiniile?
Atunci cînd nimic nu se mai cîștigă, probabil
că se pierde ceea ce s-a cîștigat deja.
■
1O
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
„Să facem totul”...
Ion Pop
Sub această formulă stereotipă a ideologilor
comuniști °i, mai ales, a „marelui
Conducător” Ceau°escu, își a°ează Mariana
Gorczyca lucrarea (la origine, teză de doctorat),
publicată acum la Editura Casa Cărții de Știință.
Subintitulată Reviste literare și ideologie
comunistă, cartea reunește trei „studii de caz”,
aplicate revistelor ardelene Steaua, Vatra și
Echinox, pe segmente temporale succesive: 1967-
1971, pentru prima, 1971-1982 pentru a doua, iar
pentru Echinox, 1983-1989. Este vorba, așadar, de
incursiuni în spații și momente diferite ale
evoluției regimului totalitar în România, de la
semnele de fragilă liberalizare de după 1964-1965,
la anii de constrângeri mai radicale care au urmat
nefericit-celebrelor „Teze din iulie” ceaușiste, de
realiniere dogmatică la ideologia comunistă, după
model asiatic, apoi la etapa grav marcată de
„național-comunismul” anilor ’80.
„Scormonind în magma sistemului”, cum sună
un titlu de capitol de pe la începutul volumului,
autoarea procedează la excavarea unor straturi
grav poluate ale publicisticii românești din
ultimele vreo patru decenii. Lucrează, cum se
vede, pe eșantioane, fără continuitate în spațiul
aceleiași publicații, „feliind”, cum se exprimă
într-un loc, tema și încercând să recompună din
aceste segmente de trasee diferite diagrama unei
istorii mai largi, unitare în esență. Căci în fiecare
studiu de caz, interesul cercetătoarei merge către
scoaterea la iveală a imixtiunilor ideologiei de
partid unic în peisajul revuistic al acelor ani, iar
această ideologie nu-și schimbă decât, eventual,
anumite nuanțe și accente pe parcursul urmărit,
direcția fundamentală rămânând aceeași. Adică
subordonarea a tot ceea ce se creează în spațiul
literar-cultural proiectului constrângător al
transformării literaturii în simplu instrument de
propagandă.
În acest scop, funcționarea organului de
control ideologic care era Direcția pentru presă și
tipărituri, ascunzând mai prozaicul și mai brutalul
nume al cenzurii, în „epoca cea mai cenzurată din
istoria României”, e elocventă. Mariana Gorczyca
face frecvente trimiteri la diversele rapoarte
trimise de cenzori către superiorii lor, din care
Christos Santamouris (n. 1948)
reiese clar cât de mare era atenția acordată fiecă-
rui material publicat, fiecărei sintagme dubioase,
fiecărui cuvânt chiar, care putea fi interpretat și
altfel decât doreau, în exigența lor de comodă și
conformistă transparență ideologică, inspectorii
sanitari ai textelor. „La semnalarea noastră s-au
făcut modificări” - se comunică într-un astfel de
raport, iar alteori e semnalată direct eliminarea de
pasaje, fraze, de pagini și materiale întregi. La
toate cele trei publicații, se notează gravele
mutilări la care au fost supuse de cenzură, cu o
accentuare a intervențiilor și a dictatului ideologic
în anii ’80, ilustrată de mezaventurile revistei
Echinox, după mazilirea conducerii din prima sa
etapă, din iunie 1983.
Paralel, apare, strident, contrastul dintre
discursul oficial ce exalta libertățile de tot felul
ale „omului nou” în cea mai bună dintre lumi, cu
atât mai frapant și mai demascator pentru
minciunile regimului, cu cât de la un moment dat
se proclamase desființarea cenzurii, trecută
insidios pe seama redactorilor din edituri și a
altor categorii de cititori, printre care chiar
tipografii... Iar în mișcarea de du-te-vino dintre
texte și cenzori, sunt notate necesare elemente de
context politic, social, cultural național și
mondial; nu foarte sistematic, din reticența,
poate, față de un anume convenționalism
„academic” al cercetării, dar expresiv tocmai în
sensul reliefării opoziției dintre sloganul și
ficțiunea ideologice și realitatea nemachiată, de
un cenușiu exasperant.
O bună parte a investigației critice este
consacrată prezentării materialelor publicate în
cele trei reviste, uneori mai descriptiv, alteori ceva
mai analitic și cu un anumite dezechilibru între
cele două modalități de apropiere față de texte.
Faptul cel mai important pus în evidență este
discrepanța dintre materialele „de serviciu”,
tipărite obligatoriu, de obicei în primele pagini,
care afișau cu o ostentație ce nu cunoaște decât
rareori moderația și într-o „limbă de lemn” perfect
acomodată clișeelor propagandei de partid, și, pe
de altă parte, ceea ce se publica după aceste rapid
bricolate scuturi ideologice. Căci tocmai de un fel
de bricolaj verbal era vorba, zisele articole de
fond, de atitudine, de adeziune, fiind în realitate
niște conglomerate de expresii stereotipe,
materiale refolosite în vederea economisirii de
energie gânditoare, ce nu merita a fi cheltuită pe
asemenea artefacte derizorii.
Nu are rost să notăm aici cele câteva tipuri de
sintagme osificate ce reapăreau stereotipic în
„articolele de fond” și diversele materiale de
„reflecție” politică ocazională, ori în tematica
standard a versificărilor comanadate și ele în
funcție de aniversări, „vizite de lucru”
prezidențiale, congrese de partid etc. etc. Ele sunt
inventariate în câteva locuri pe baza celor mai
țipătoare, în conformismul lor, produse de acest
tip. Cercetătoarea are, însă, grijă să atragă mereu
atenția asupra faptului că, în marea majoritate a
cazurilor, asemenea articole sau versificări sunt
publicate fie sub presiunea forurilor ideologice
(revistele nu puteau apărea, pur și simplu, fără
aceste pagini, de altfel foarte atent controlate), fie
dintr-un fel de inerție și resemnare a redactorilor,
care-și plăteau tainul de conformism într-o
ambianță socio-politică despre care era greu de
crezut că nu se va eterniza. În orice caz, nu scapă
inconfortul pe care redacțiile revistelor îl
resimțeau mereu în fața acestor injoncțiuni
permanente, nemulțumirea care transpărea,
scăpând cenzurii, în unele formulări ambigue. În
cele din urmă, se vede destul de limpede diferența
dintre automatismul „limbii de lemn” funcționând
în gol, într-un spațiu necitit de nimeni, și creația
literară din interiorul revistelor. În fața acestei
realități incontestabile, Mariana Gorczyca simte
nevoia să se adreseze în câteva locuri cititorilor
mai tineri, care nu pot înțelege ușor concesiile
ideologice ale vremilor sub care au stat scriitorii
în anii prospectați în lucrare. Ea nu scuză,
desigur, unele evidente oferte ce supralicitează,
poate, cererea „organelor” de control,
compromisuri blamabile, făcute de unii sau alții
dintre redactori sau colaboratori, dar își nuanțează
în mod necesar judecățile, evitând condamnările
sumare, devenite atât de la modă după decembrie
1989. Doar uneori pare a estima că astfel de
materiale de circumstanță ar corespunde unor
credințe sincere în sistem (un procent de adevăr
există, doar pentru momentul Praga 1968, când
România a refuzat invazia Cehoslovaciei).
„Scenariul” identic al acestor „adeziuni”
exprimate în presa scrisă sau vorbită, „dedublarea
și ipocrizia” caracteristice, tot mai accentuate „pe
măsură ce totalitarismul creștea în intensitate”
sunt bine și atent surprinse și comentate. Despre
cele mai multe dintre paginile literare și de glose
culturale din cele trei reviste s-ar putea spune ceea
ce remarcă autoarea în legătură, de exemplu, cu
niște traduceri de poezie dadaistă apărute în
Vatra, adică faptul că reprezintă o „evadare din
lexicul permis de propaganda comunistă”.
Problema reală era, de fapt, a reducerii gradului
de mutilare a fiecărui număr de către numitele
comandamente ideologice, care cereau adesea
spații disproporționate de acoperit, în dauna
poeziei, prozei, comentariilor critice specifice.
Ca unul care a fost prezent pe această scenă
câțiva ani buni, pot atesta - și nu sunt singurul -
că articolele de pagina 1-2, de „angajament”
politic, erau o corvoadă de la care majoritatea
autorilor lor se sustrăgeau cât puteau, lăsând-o pe
seama câtorva politruci, dascăli de „socialism
științific” ori cadre de partid din organele
Universității, nici ele întodeauna fericite să
semneze pagini de jenant conformism. Iar când
erau obligați s-o facă (mai spun o dată că revista
nu putea apărea fără asemenea articole), le
confecționau din acele materiale refolosibile, cu -
uneori - supralicitări voite, împinse până în pragul
caricaturii. Duplicitatea funcționa, evident,
comprosmisul era la ordinea zilei, și nu putea să
nu aibă urme, conștientizate sau nu, asupra
scrisului „liber” al fiecărui colaborator al
publicațiilor, dar era vie și voința de evitare,
sustragere, evadare din sistem, și nu lipseau nici
reacțiile, fie și timide, de împotrivire. Mariana
Gorczyca are onestitatea de a nu se afilia - cum
ne spune spre final - „vreunui curent de opinie
acuzator” și nu subscrie „în totalitate la
etichetarea revuisticii sub comunism ca ,fișă de
patologie literară’”, cum o caracteriza, de pildă,
M. Nițescu. Între „schematismul ideologic”
exterior și „autenticul artistic”, lucrarea sa
discerne echilibrat, invitând la nuanțarea
judecăților de ordin etic-estetic. Este un bun
exemplu de explorare a publicisticii românești din
perioada comunistă și o invitație de a continua
investigațiile pe un teren a cărui cercetare a dat
deja, la noi, câteva rezultate încurajatoare.
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
11
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
analize critice
Mopeteiana lui
Mircea Ivănescu
Daniel Clinei
ircea Ivănescu este, în vastul val de poeți
care au ocupat perioada literară de
patruzeci de ani (' 60-' 00), o figură aparte
prin poezia pe care o practică printr-o refacere a
canoanelor literare anterioare. Distincția lui
Ivănescu este provocată de absorbirea a diferite
modele poetice care ajung în final să devină un
mare model ivănescian al poeziei noastre moderne.
Se poate deci fixa o limită a unui model poetic la
Mircea Ivănescu, bazat, după cum am amintit, pe
reformularea fundamentală și aproprierea unei
genealogii a poeziei și a literaturii în general, mai
ales a celei moderne.
In aventura căutării formulei poetice proprii
Ivănescu parcurge o mini-istorie a poeziei, pornind
cu cea a modernismului european. Prima fază,
aceea a primei manifestări a modernității europene,
romantismul, este strâns legată de o modelizare
care, la Ivănescu, devine coexistentă cu alte urme
de tip simbolist și neosimbolist. De asemenea,
primul volum Versuri (1968), conține in statu
nascendi și formula textualistă pe care o va aborda
mai apoi. Acest prim volum este, deci, o căutare
printre diferite modele pe care poetul le va încerca
pentru a renunța la ele sistematic, totdeauna în
favoarea a altceva. Observând aceste trăsături pro-
fund romantice, simboliste, neosimboliste și
textualiste, înțelegem că traiectoria poeziei lui
Ivănescu se intersectează inevitabil cu aceea a
poeziei anglo-americane moderniste, reprezentată
mai cu seamă de Pound și Eliot, Wallace Stevens, e
e cummings etc.
Este cazul corpusului intitulat în antologia din
2003, Mopeteiana, o grupare a poeziilor din volu-
mele din 1970 (este vorba despre poesii și poeme).
Aici descoperim o poezie care țintește să aducă la
noi modernismul anglo-american, prin preluarea
uzanțelor acesteia. Ivănescu redescoperă utilizarea
în poezie a personae-lor, a măștilor lirice, preluate
de modernism din poezia clasică a lui Sextus
Propertius și aplicate de Pound. Deși avem un alt
poet autentic care utilizează măștile lirice, Emil
Brumaru, Ivănescu aplică la poezie strictele canoane
moderniste, devenind un neomodernist cu accente
textualiste în condițiile în care textualismul își
revendică originile în poezia lui T. S. Eliot.
Actantul liric mopete este pus într-o serie de cir-
cumstanțe urmându-i-se întreg firul evenimențial al
proceselor sale fizice și psihice. Acest mopete se
textualizează pe sine, pornind de la sine, pentru a
oferi imaginea textului care se autoscrie. Aceste ca-
racteristici generale ale poemelor despre mopete
izolează un complex hermeneutic mai curând
heideggerian, în sens ontologic, discernabil încă din
numele personajului: mopete înseamnă muppet, o
existență ambiguă și ontologic determinată care nu
se poate manifesta în afara unor stereotipii, afir-
mându-și statutul de ființă aruncată în lume prin
granițele impuse de limbaj.
Limbajul poetic devine astfel o modalitate de a
fi în lume, o modalitate hermeneutică-ontologică.
Fie că discutăm de mopete, fie de v înnopteanu sau
de nefa, personajele lui Ivănescu sunt entități
mecanizate care execută acte ritualizante, deci textu-
alizante, prin acțiunea inexorabilă a timpului, obser-
vat heideggerian.
Spre exemplu, în poezia mopete și ipostazele
beneficiem de mostra evidentă a unui textualism
pur-sânge, prin acțiunea actantului liric de a se sub-
scrie unui poem. In poemele ipostaza blândă a
câinelui de aer și nocturnă putem observa mecani-
cizarea personajului, așa cum în bufetul termita-ade-
vărata prezentare este vorba despre ființa văzută
heideggerian ca aruncată în lume și în temporali-
tate. Această temă subiacentă a temporalității per-
cepută heideggerian este recurentă în acest ciclu,
fiind prezentă aproape obsedant în, mai mult sau
mai puțin, toate poeziile.
Ceea ce atrage atenția în mod deosebit la poezia
lui Ivănescu este utilizarea conștientă a unor dispo-
zitive care sunt menite să atragă din partea lectoru-
lui așa numite plimbări inferențiale (cu un termen
al lui Eco), intertextualizări voluntare ale textului
care fac ca lectorul să necesite informații supli-
mentare în legătură cu anumite subiecte, cum este
cazul în mopete °i ficțiunile, unde avem prezentată
analiza lui mopete asupra teoriei estetice despre
lumile heterocosmice a lui Baumgarten. Deși nu
este unicul exemplu de acest gen am ales acest text
deoarece ne oferă posibilitatea de a observa parcur-
sul modernist al poeziei lui Ivănescu. Preluarea și
inserarea în textul poetic a diferite idei sau formule
care trimit la un alt text prin intertextualizare este
un artificiu specific modernismului (un exemplu de
marcă este Ulysses al lui Joyce). Aici, tânăra nefa
este percepută de mopete ca pe o serie de ficțiuni
imposibile (figmenta heterocosmica) în cadrul aces-
tei lumi. Linia textualizantă se manifestă și aici prin
această integrare a personajului în teoria științifică,
fapt care denotă un program poetic axat pe reface-
rea voluntară a unor semioze.
De fapt, acesta este unul din elementele care îl
diferențiază pe Ivănescu de poeții textualizanți ai
anilor ’80 (un exemplu ar fi Cristian Popescu),
deoarece la Ivănescu, ca și în cadrul experimentului
modernist, textul se fundamentează pe aceste
inserții ale unor elemente extratextuale și nu se
închide în sine.
Poezia practicată de Ivănescu este astfel o
poezie în care recunoaștem efortul de construcție al
romancierilor moderniști, în frunte cu Joyce. Cu un
termen ambiguu am putea caracteriza acest tip de
scriere ca pe o poezie narativă, în care există o pale-
ostructură narativă cu mesaj simbolic și reacționar.
Individualizarea lui Ivănescu în poezia noastră arată
recuperarea valorilor occidentale care au modelat
cultura europeană în secolul trecut și această poezie
narativă este unul din factorii decisivi pe care mo-
dernismul l-a oferit postmodernismului, în care a
fost posibilă trecerea la formule narative în poezie
sub impulsul teoriilor culturale ale lui Lyotard și
Baudrillard. Deci, Ivănescu permite totuși o oare-
care anticipare a criteriilor postmoderniste prin jus-
tificarea hermeneutică a ontologiei textuale. Pe linia
Heidegger - Vattimo - Baudrillard putem susține că
poezia lui Ivănescu este un început al sfârșitului
modernității și al postmodernismului. Acele diva-
gații subiacente cu accente heideggeriene au ca bază
hermeneutica ontologică și prelungirile sale cultu-
rale care au declarat moartea modernismului.
Conștiința existenței și a ființei în condiția sa esen-
țială de a fi aruncată în lume, cu tot ce presupune
aceasta, și mai ales conștientizarea proceselor de ra-
portare a ființei la lume prin intermediul limbajului
sunt caracteristici deductibile în poezia lui Ivănescu.
In consecință, Ivănescu nu este exclusiv un mo-
dernist, ci este ceea ce era și Baudelaire la timpul
său, o intersecție de formule poetice care prefigu-
rează o modificare radicală a modului general de a
percepe lumea și istoria. Prin aceste trăsături poezia
sa trebuie să ocupe o poziție majoră în ierarhiile
realizate pe diferite criterii axiologice.
Din alt punct de vedere, poezia lui Ivănescu din
Mopeteiana poate fi echivalată acelor Cantos ale lui
Pound, posedând aceeași tehnică, aceea pe care
Pound o descoperă depășind imagismul și vorticis-
mul. Relațiile stabilite de limbajul narativ-poetizant
cu o lume posibilă dau senzația unui text în
întregime narativ, însă avem aici de-a face cu o
mitologizare poetică de cel mai înalt grad. Dacă
Pound pune în aplicare această tehnică referindu-se
la Metamorfozele lui Ovidius, Ivănescu își
generează prorpia sa epopee mopeteiană care struc-
turează hermeneutic și ontologic o mitologie poeti-
că autentică, provenită din punctul de vedere al
experimentului literar din tentativele mitologizante
ale poeților șaizeciști (cum este Ion Gheorghe), o
practică care reflectă faptul că poezia se constituie
acum ca semnificanță exclusivă. Mitologia poetică a
lui Ivănescu se generează pe baza acțiunilor și a
personaelor pe care poetul le introduce. Un astfel
de exemplu este animale heraldice, unde forța
mitologizantă a poeziei precum și practica semnifi-
cantă ating un climax asigurat de nivelul formal și
de cel semantic pe baza realizării unor figuri exis-
tente strict în cadrul unui limbaj propriu poeticii lui
Ivănescu.
Tentativele de generare a unei mitologii poetice
se desfășoară reușit pornind de la simpla sintaxă,
fapt care ne amintește de modernistul cummings:
avem figuri de tipul lui pisicâine, vorbitorele pisi-
fone (pisifonensis sonans), broscoporcul, bufnița
blondă °i delicată etc. Dacă experimentul limbajului
poetic este împins de cummings și de Williams la
nivelul acesta vizual - perceptiv al poeziei, la
Ivănescu se observă strategii asemănătoare prin care
construcția limbajului pornește de la sintaxă,
mergând apoi în registru semantic pentru a stabili
semnificațiile termenilor uzitați. Ivănescu oferă
definiții în poeziile sale pentru toate entitățile care
o populează, astfel stabilind un ground zero de la
care poate începe construcția propriei mitologii. La
Ivănescu textualizarea este un act prin care entitățile
poetice se autogenerează în limbaj, pe baza her-
menuticii ontologice a lui Heidegger.
Sub aspect pur formal Ivănescu utilizează un
continuum al versului, neelidat de niciun fel de ele-
ment decât cele semnificative. De asemenea scrierea
în totalitate cu caractere minuscule migrează la
ceilalți poeți din generațiile viitoare datorită
efectelor pe care le obține, poezia devine mai uni-
tară și semnificațiile sunt ajustate cerând lectorului
un efort mai mare în procesul lecturii.
In concluzie, Ivănescu este un adevărat model al
poeziei noastre actuale, în urma sa manifestându-se
atât textualismul anilor ' 80, cât și modulațiile for-
mulelor posterioare acestuia. Ivănescu este probabil
unicul care se sincronizează cu un tip de literatură
provenit din conștientizarea culturală a hermeneu-
ticii lui Heidegger și a descendenților săi, precum și
cel care recuperează la noi un model aparent inac-
cesibil, cel al modernismului anglo-american al
anilor ' 30-' 40. Deși decalajul în timp dintre cei doi
termeni este considerabil, efortul lui Ivănescu este
decisiv pentru sincronizarea poeziei române cu cea
europeană în anii ' 80, precum și pentru avansarea
poeticității posterior acestei perioade, cel mai impor-
tant element aici fiind introducerea de către
Ivănescu a mentalității heideggeriene și a derivatelor
sale care au permis afirmarea postmodernismului în
filosofie și apoi, cu oarecare dificultăți, în litera-
tură.	■
12
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
accent
Reforma educației
Diagnoză si aplicație
Vasile Chis
Lucrarea „Anii reformei” se define°te limpede
ca proces °i produs de auto-evaluare asupra a
ceea ce s-a proiectat °i realizat în învățământ,
pe durata mandatului Ministrului Andrei Marga.
Este prima și singura lucrare în care se prezintă
onest și comprehensiv ceea ce s-a realizat în
Ministerul Educației într-o perioadă determinată.
Notăm că anii reformei acoperă o perioadă deloc
ușoară în educație, marcată de nevoia instalării
unor politici și strategii consecvente, de nevoia
racordării la realitățile social-economice și
culturale din țară și la valorile europene.
În evaluările internaționale, performanțele
sistemului de învățământ plasau România în afara
țărilor europene comparabile, alături de state ca
Albania, Macedonia, Bosnia-Herțegovina.
Sistemul opera cu criterii locale de
performanță, iar marea performanță alimenta cu
iluzii mai toate școlile la noi. Pretutindeni se
vorbea numai de bine, de pedagogia succesului,
vreme in care în alte state educația era
chestionată și criticată sever, era supusă unor
ameliorări și inovații continue.
Într-o perioadă însemnată ca timp (1990 -
1997) sistemul românesc de învățământ nu s-a
dezvoltat semnificativ, dimpotrivă în multe
componente s-a instalat o criză adâncă: uzura
spațiilor și a echipamentelor didactice, lipsa noilor
investiții, îmbătrânirea corpului profesoral, lipsa
de motivație a tinerilor pentru cariera didactică,
lipsa studiilor de diagnoză și de dezvoltare în
domeniul învățământului etc.
Conceptul reformei 1997 - 2000 a fost
fundamentat pe un studiu de diagnoză intitulat
„Învățământul românesc azi”. Studiul a fost
publicat la editura Polirom în 1998. Au fost
identificate disfuncțiile școlii la acea vreme: un
învățământ rigid, de tip „uni-formă”, o școală de
tip didacticist, cu profesori solitari și materii
insulare, o școală care supralicita conținuturile,
împovăra memoria elevilor și nu-i învăța să
Iris Xyla-Xanalatou (n. 1941)
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
gândească, o școală nu mult schimbată față de
Pedagogia lui Comenius de acum mai bine de 350
ani, o școală care funcționa încă după spiritul
colectivist, în care elevul era prezent doar ca
individ modal, ca medie statistică, individ lipsit
de nevoi și cerințe personale de dezvoltare.
Pe considerentele arătate mai sus, Proiectul
din 1997 al reformei propunea dezbaterii publice
o reformă comprehensivă, o reformă neamânată,
o reformă acum, cu orice dificultăți în față.
Trebuie să se recunoască faptul că opțiunea
pentru a urni tăvălugul încremenit a fost un act
de mare curaj, chiar temerar, dar un curaj asociat
cu documentare din surse multiple, cu analize în
adâncimea fenomenelor, cu înțelepciunea
deciziilor și colaborare în echipe de profesioniști.
Anii reformei 1997 - 2000 s-au focalizat pe un
ansamblu de șase capitole de măsuri:
1.	Reforma curriculară (plan de învățământ,
programe, manuale) și compatibilizarea europeană
a curriculumului național.
2.	Trecerea de la învățarea reproductivă la cea
creativă, prin rezolvare de probleme și relansarea
cercetării științifice în universități.
3.	O nouă conexiune între școli, licee și
universități, pe de o parte și mediul lor înconjură-
tor economic, administrativ și cultural, pe de altă
parte.
4.	Ameliorarea infrastructurii și conectarea la
comunicațiile electronice ale lumii.
5.	Reforma managementului școlar și acade-
mic prin descentralizare și crearea autonomiei
instituționale a unităților de învățământ.
6.	Inițierea unor forme avansate de cooperare
internațională.
Anii reformei nu au operat cu jumătăți de
măsură în niciunul din domeniile asumate. Dar se
poate vedea cu ușurință că focalizarea majoră a
fost și ar trebui să fie, pe mai departe, reforma de
curriculum. Se cuvine să menționăm că abia după
1997 conceptul de curriculum a început să
pătrundă în limbajul școlii la noi, deși el era
utilizat pe scară largă pe plan internațional, de
mult timp, cu aproape 100 de ani mai devreme.
De aceea, pe baza faptelor, spunem că în
domeniul curriculumului nu se poate vorbi de o
reformă propriu-zisă, ci mai degrabă de un proiect
de curriculum cu totul și cu totul nou, un
curriculum național conceput de la un capăt la
altul. Practic, Ministrul și Profesorul Andrei
Marga aduce pentru prima dată în România
aplicația pedagogică a curriculumului, care, la
acea dată, în țările civilizate se afla în stadiul
reformei avansate.
Dată fiind noutatea provocării la inovație în
educație, lipsa totală de cultură și experiență
românească în materie de curriculum, nu este
deloc de mirare că au apărut controverse, neînțe-
legeri și greutăți pe durata elaborării programelor
cadru și a segmentelor de curriculum școlar.
Să spunem, doar ca exemplu, fără a supăra pe
cineva, că în unele dezbateri ale școlii termenul
curriculum era greșit pronunțat: curi-cumul, ceea
ce reflecta greutatea instalării noțiunilor noi în
limbaj și în sistemul de gândire. Se știe, totodată,
că dificultățile de conceptualizare antrenează, în
continuare, dificultăți de gândire și mai ales de
aplicație. Aceste dificultăți au marcat buna așezare
a reformei în școli.
Controversa pedagogică esențială este
următoarea: care sunt tipurile de curriculum
validate internațional și potrivite la noi?
Abordări ca la noi, fără susținere în conceptul
reformei au spus așa: un curriculum la decizia
școlii (CDȘ) și un curriculum opțional (CO) ar
permite școlii să decidă ce dorește în orarul său.
Așa s-a instalat clientela orelor și a catedrelor pe
extensiuni ale trunchiului comun.
CD este în fapt un curriculum de dezvoltare
locală. El definește nevoile de educație ale
comunității. Deci, ancorarea școlii în realitățile
sociale și economice imediate nu este posibilă
prin programe la decizia școlii, ci prin programe
adecvate cerințelor sociale și economice aflate în
proximitate.
Trebuie să accentuăm, să repetăm chiar: școala
modernă nu este una egocentrică, nu asumă
curriculum pur și simplu la decizia sa, aceasta ar
fi un non-sens.
În sfârșit, opționalele definesc nevoile și
posibilitățile individuale de studiu, curriculumul
individual. Experiențele de învățare țin acum de
opțiunea familiei și a elevului, nicidecum de
decizia școlii sau a profesorilor, cum se întâmplă
frecvent la noi.
Fără îndoială, reforma comprehensivă a
învățământului și noul proiect de curriculum au
fost acțiuni de referință în societatea românească
a anilor 1997 - 2000 și continuă să fie repere în
prezent. Rezultate notabile au fost comentate în
mass-media acelor timpuri și sunt evocate astăzi:
elaborarea de noi manuale; o nouă structurare a
anului școlar și academic; evaluarea didactică și
evaluarea instituțională; formarea cadrelor didac-
tice; reorganizarea rețelei școlare; extinderea șco-
lilor profesionale; reorganizarea învățământului ca
rezolvare de probleme; crearea noii interacțiuni
învățământ - mediu înconjurător economic și so-
cial; implicarea familiei în stabilirea proiectului
școlii; ameliorarea infrastructurii și conectarea la
tehnologiile informaționale; investiții locale în
unitățile școlare; relansarea învățământului rural
etc. Profesorul, catedrele și școala, părinții și
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
comunitatea au fost pu°i în fața limitelor
habitusurilor educaționale vechi, dar schimbările
prefigurate și rezultatele ce prindeau contur au
fost total și ilogic blocate imediat după anul
2000.
Este de remarcat că pierderile datorate
blocajului în reformă sunt enorme pe termen
lung, dar acestea sunt deja vizibile.
Mass - media este bogată în semnale care
apreciază personalitatea profesorului clujean.
Între cele mai recunoscute prefaceri în educație,
Eleni Kaprou (n. 1960)
datorate profesorului Andrei Marga sunt
menționate următoarele:
Profesorul Andrei Marga este singurul
ministru al educației care se bucură în sistemul
de educație de o mare notorietate și încredere în
rândul cadrelor didactice, chiar și acum după 10
ani de la debutul mandatului său.
Profesorul Andrei Marga a pus în funcțiune o
reformă multidimensională a învățământului,
menită să compatibilizeze și să integreze sistemul
educațional românesc în cel european.
A construit curriculumul național, operă care este
recunoscută în toată lumea ca una dintre cele mai
complexe și pretențioase teme de pedagogie
aplicată.
A dat o nouă dimensiune învățării școlare,
condițiilor de activitate școlară, raporturilor
școală - comunitate, condițiilor de pregătire
profesională a cadrelor didactice.
A introdus și a promovat autonomia școlară:
autonomia pedagogică, autonomia administrativă,
autonomia financiară.
A elaborat politici educaționale multiculturale
și multilingvistice, a sprijinit programele
educaționale pe linii de studiu, a creat rețeaua
inspectorilor școlari pentru Rromi.
Profesorul Andrei Marga este printre puținii,
dacă nu singurul care are obiceiul consecvent de
a pune la vedere și în dezbatere deschisă tot ce
este concepție sau proiect de interes public. Este
deschis spre comunitate și este deschis la
diversitatea opiniilor, a ideilor și a argumentelor.
Cartea profesorului Andrei Marga, „Anii
reformei 1997 - 2000” constituie, fără îndoială,
un manual de bune practici în conceperea și
managementul reformelor în educație. Orice bună
intenție și bună intervenție în educație, trebuie în
mod necesar și obligatoriu să încorporeze
analizele profesorului Andrei Marga.
■
opinii
Gerontofobia noastră selectivă
Francisc Lăszlo____________________
Pentru unii, pensionarea este o soluție
convenabilă, dacă nu chiar o țintă râvnită
încă din primii ani de muncă. A nu mai
avea șefi, a nu mai trebui să faci nimic decât
ceea ce-ți face plăcere, a te scula, a mânca și a te
culca când vrei, a putea sta toată ziua în fața
televizorului, eventual chiar în pijama, a mai
trăncăni câteva ore pe o bancă din parc și a face
niște partide de table cu vecinii de bloc, iar
pentru acest trai de vis a mai primi și o rentă
lunară: eu am cunoscut nu puțini oameni pentru
care această perspectivă a fost o atrăgătoare
imagine de viitor. Bineînțeles, cu dorința ca
pensia să fie cât mai mare. Tot respectul pentru
pensionarii care, după obținerea acestui statut,
încep o a doua viață, încropind o firmă sau chiar
și numai lucrând câte ceva la negru, pentru cei
care se mai ocupă de educația nepoților sau se
dedică unor îndeletniciri creative incompatibile
cu modul de viață al unui om al muncii, ca de
exemplu machetarea vasului Titanic din bețe de
chibrit sau înregistrarea pe casete video a tuturor
trenurilor care intră și ies în și dintr-o gară de
cale ferată!
Pentru alții, oamenii creativi pentru care
munca nu este o povară, ci sensul existenței,
pensionarea este o condamnare dureroasă. Cum
adică? Să-ți abandonezi cariera profesională când
te simți tocmai la apogeul experienței și
disponibilităților tale, numai pentru că ai
îndeplinit un număr de ani, socotit de legiuitori
limita productivității tale profesionale?
Concetățeanul nostru clujean, medicul Zoltan
Ovari, stabilit în Occident încă înainte de
declanșarea celui de al Doilea Război Mondial,
ajuns în SUA o somitate a imunologiei moderne,
a consemnat în autobiografia lui intitulată
„Nouăzeci de ani în jurul lumii”, tipărită la New
York: „faptul că am împlinit vârsta de 90 de ani
nu înseamnă că aș avea vreun motiv de a nu mă
mai deplasa zilnic la institutul meu de cercetări și
de a nu lucra acolo alături de colaboratorii mei”.
Normal! Imaginați-vă vreo autoritate care să-i fi
reproșat eminentului sculptor Ion Irimescu,
Anastasia Charokopou (n. 1975)
Dimitris Karlaftopoulos (n. 1971)
decedat harnic și sănătos la mai bine de o sută
de ani, că de ce nu a depus dalta și eboșoarul la
cei șaizeci și cinci, prevăzuți de legiuitori ca
limită a competenței și utilității umane!
Fiind fiu de preot calvin, deci credincios al
unei religii protestante sinod-presbiteriale, am
fost crescut în spiritul respectului nemărginit
pentru bătrânii bisericii noastre. Bineînțeles, cei
care s-au dovedit depășiți de îndatoririle lor față
de comunitate după un timp nu au mai fost
realeși în presbiteriu. Dar parohia tatălui meu de
pe strada Kogălniceanu a avut o galerie de
gerontes demni de toată admirația. Am mai avut
și un unchi ales curator al comunității reformate
de pe strada Horea. La 90 de ani, onest, s-a
retras din funcție, invocând vârsta sa înaintată.
Demisia a fost acceptată. Dar, peste doi ani, el a
fost rechemat. „Fără dv. nu merg treburile” - i-au
spus cei din delegația condusă de preotul-paroh.
„Chiar și dacă numai pentru un an, vă rugăm să
acceptați realegerea dv.”
Nu aș face caz de această problemă dacă nu
aș fi citit deunăzi în ziare că inventivul nostru
politician, viitor candidat la președinția
României, domnul Gușă, propune ca și
„presbiterii” țării, parlamentarii, să fie trimiși la
jucat table, precum toți oamenii muncii din țară,
potrivit baremelor stabilite de actuala lege a
pensionării. Eu înțeleg că Domnia Sa ar dori să
curețe Parlamentul, cu un singur paragraf de lege,
de toți foștii nomenclaturiști și delatori, de toate
fosilele regimului vechi. Dar să fim serioși: acolo
nu stau oameni de rând, pe care să-i poți declara
expirați prin măsuri administrative globale!
Bunăoară, pentru a se bucura de aprecierea țării,
academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici nu
are nevoie de titlul de senator; invers: Senatul
României are nevoie de prestigiul distinsului
moșneag, mentor și autor prolific al unui ziar
central de mare tiraj, deși se știe despre el că în
regimul vechi a colaborat cu Securitatea. Același
lucru se poate spune despre colegul său de
generație, regretatul Alexandru Paleologu, scriitor
răsfățat de cititorii români, până de curând
personalitate emblematică a elitei politice
românești.
Personal, mă tem că proiectul domnului Gușă
de salubrizare a Parlamentului dă apă la moara
(Continuare în pagina 26)
14
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puncte de vedere
Topografia arheologică
O disciplina la început de drum?
^|| Florin Fodorean
In urmă cu puțin timp citeam o culegere de
studii grupate sub titlul „Cercetarea
arheologică pluridisciplinară în România.
Trecut, prezent, perspective”, apărută la Ed.
Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2004-2005. Primul
studiu care deschide această carte este cel al
regretatului profesor Radu Florescu, unde ne sunt
expuse câteva Considerații teoretice privind
arheologia ca știință. Legat de studiile de
topografie arheologică, autorul remarcă (p. 9):
„Astfel, nu există încă o preocupare constantă și
sistematică pentru topografia arheologică, ba
chiar, nici pentru asigurarea bazei topografice -
adică plan de situație și sistem de referință
topografic - pentru săpăturile în curs din fiecare
an, ca să nu mai vorbim de lipsa unei asistențe
topografice permanente, prin specialist integrat
instituției, sau printr-un cadru permanent de
colaborare cu instituții de specialitate (d.e. oficiile
de cadastru județene). Cu atât mai puțin sunt
cunoscute și folosite procedurile și tehnicile
moderne în topografia arheologică - teledetecție,
aerofotogrametrie, prospecție geofizică, geo-
radar...”.
Aceste rânduri ne-au determinat să scriem un
scurt punct de vedere în legătură cu situația și
rolul topografiei în cercetarea arheologică.
Topografia, disciplină utilizată preponderent în
anii trecuți de specialiștii geografi, a pătruns în
prezent destul de puternic și în mediul arheologic,
datorită unor schimbări pe care le vom analiza în
cele ce urmează.
În primul rând este vorba de dezvoltarea, în
ultimii ani, a ceea ce se numea arheologia de
salvare, sau, mai corect, în prezent, cercetarea
arheologică preventivă. Ritmul rapid în care se
construiește astăzi (autostrăzi, parcuri industriale,
complexe și ansambluri comerciale sau de
locuințe) a făcut necesară colaborarea între
specialistul topograf și arheolog. Rezultatele au
apărut: planurile topografice ale unor situri
arheologice care se întind pe sute sau mii de
metri pătrați, realizate în urma acestor cercetări
preventive, sunt nelipsite din rapoartele privind
descărcările de sarcină arheologică. De asemenea,
schimbările din legislație i-au obligat pe arheologii
care conduc șantiere de cercetare sistematică să își
reînnoiască planurile topografice, acestea trebuind
să fie realizate în sistem de proiecție Stereo 70.
Și la nivel instituțional lucrurile s-au schimbat.
Au apărut în ultimii ani laboratoare de topografie
arheologică (Universitatea din Iași) sau Institutul
de Arheologie Sistemică din cadrul Universității
din Alba lulia. În cazul ultim amintit rezultatele
nu s-au lăsat așteptate. O serie de articole sau
studii apărute reflectă activitatea specialiștilor din
Alba lulia (ca exemplu cităm contribuția lui
Marius Breazu, Tudor Borșan, lonuț Maican,
Aplicații ale tehnicilor și metodelor moderne în
cadrul cercetărilor arheologice de salvare -
topografia digitală, în Patrimonium Apulense, IV,
2004, p. 111-127). La Timișoara se remarcă
studiile și contribuțiile lui Dorel Micle în ce
privește arheologia informatizată, metodele clasice
și mai ales cele moderne în cercetarea
arheologică, utilizarea sistemelor geo-
informaționale (GIS) în arheologie, utilizarea
fotografiei aeriene (cităm doar o contribuție
recentă a domnului Micle, în colaborare cu A.
Bejan, Arheologia - o știință pluridisciplinară.
Metode clasice și moderne de lucru, Timișoara,
2006, 220 pag.). De asemenea, merită pomenită
aici și recenta contribuție semnată de Alexandru
Morintz și Cristian Schuster, Aplicații ale
topografiei și cartografiei în cercetarea
arheologică, apărută la Târgoviște în anul 2004.
Chiar dacă lucrarea abordează doar câteva aspecte
privind planimetria, altimetria, realizarea unei
ridicări topografice și întocmirea planului
topografic, precum și realizarea planului tri-
dimensional al unui sit arheologic, și cu toate că
exemplele oferite nu sunt mai numeroase,
interesante ni s-au părut încercările de realizare a
unor modele tridimensionale ale unor situri
arheologice pe baza informațiilor mai vechi și a
ridicărilor topografice mai recente. Este un pas
bun în direcția familiarizării cititorului cu aceste
metode și, de asemenea, o contribuție în ce
privește utilizarea cartografiei digitale în
cercetarea arheologică. Subliniem acest fapt
întrucât asemenea probleme nu ne sunt străine
(vezi în acest sens: Aplicații ale geomorfologiei și
cartografiei digitale în cercetarea drumurilor
romane: tronsonul Cluj-Napoca - Gilău, în Cum
scriem istoria? Apelul la științe și dezvoltările
metodologice contemporane. Actele
simpozionului „ Tinerii Istorici”, ediția a IV-a, Alba
lulia, 28-30 noiembrie 2002, Alba Iulia, 2003, p.
59-80; Drumurile din Dacia romană, Cluj-Napoca,
2006, cap. VII - Concluzii. Metodologia cercetării
drumurilor romane. Aplicarea metodelor și
perspective, în special p. 379-382: Utilizarea GIS
și a cartografiei digitale în studiul arterelor rutiere
romane). Nu am dori să încheiem această
succintă trecere în revistă a contribuțiilor legate
de topografia arheologică fără a nu pomeni
numele topografului Dorin Ursuț, care a
Tonia Nikolaidi (n. 1927)
manifestat preocupări constante, începând din
anul 1977, legate de drumurile romane, și a
realizat ridicări topografice la numeroase situri
arheologice în țară (între contribuțiile dânsului
amintim Colaborarea dintre topograf și arheolog
în diferite etape ale lucrărilor de ridicare de
topografie arheologică, în Potaissa, II, 1980, p.
307-311; Pentru o mai mare precizie a ridicărilor
expeditive de topografie arheologică, în ActaMN,
16, 1979, p. 785-789 - ambele studii scrise în
colaborare cu Paul Petrică).
Aceste scurte observații reflectă, credem noi,
faptul că topografia arheologică nu este la început
de drum. Dacă ne uităm puțin la situația din alte
țări, vedem însă că încă mai avem de reflectat la
experiența specialiștilor străini. Nu am vrea decât
să menționăm faptul că în multe facultăți de
profil din Italia disciplina „topografie arheologică”
sau „topografie antică” nu lipsește din planul de
învățământ, iar profesorii care o predau reprezintă
nume importante în domeniu (Lorenzo Quilici,
titularul cursului „ Topografia dell’Italia antica” în
cadrul Facultății de Litere și Filosofie a
Universității din Bologna și directorul revistei
„Atlante Tematico di Topografia Antica”, care
apare la Bologna începând din anul 1992; Stefania
Quilici Gigli - profesor la Universitatea din
Napoli, și care împreună cu profesorul Lorenzo
Quilici coordonează publicația amintită mai sus;
C. F. Giuliani de la Universitatea din Roma „La
Sapienza”; Giovanna Bonora Mazzoli, de la
Universitatea din Genova). Contribuțiile lor sunt
esențiale pentru a înțelege metodele de cercetare
specifice acestui domeniu și rezultatele la care au
ajuns. Trebuie menționată, în acest sens, lucrarea
Introduzione alla topografia antica, il Mulino,
Bologna, 2004, 210 p., semnată de profesorii
Lorenzo Quilici și Stefania Quilici Gigli, un
adevărat manual de topografie, unde autorii
discută probleme precum Cercetarea topografică:
izvoare și contribuții, p. 23-61 (capitolul II); Harta
arheologică, p. 63-80 (capitolul III); Elemente
pentru studiul orașului și al teritoriului, p. 81-178
(capitolul IV); Topografia antică în cadrul
societății contemporane, p. 179-186 (capitolul V).
Așadar există premise să putem învăța din
experiența altora și să realizăm o cercetare
pluridisciplinară în domeniul arheologiei
românești. Poate încă nu există infrastructura
necesară (costul unei stații topografice totale este
încă destul de ridicat, la fel și al
ortofotoplanurilor) dar începutul a fost deja
realizat. Numeroasele cercetări arheologice
preventive realizate în ultimii ani, într-un ritm
susținut, au condus la apariția unor puncte noi,
importante, pe harta arheologică. Depinde doar
de specialiști în ce măsură vor valorifica aceste
noi informații.
Încet, încet, lucrurile se mișcă, credem noi,
într-o direcție bună. Rămâne de văzut cât de mult
se vor apropia, în viitor, cele două științe, cât de
mult vor avea nevoie una de alta. La felul cum
evoluează lucrurile, ne declarăm cât se poate de
optimiști că în viitorul apropiat arheologul și
topograful vor colabora, așa cum au făcut-o până
acum, cu succes, iar topografia arheologică se va
cristaliza ca disciplină autonomă, cu principii de
lucru și rezultate specifice.
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
oameni °i locuri
V. G. Paleolog
Trepte din spectacolul prieteniei
Dumitru Velea
(urmare din numărul trecut)
3.	Întâmplarea face ca în 1910, după escapada
din clădirea unde ținea adunarea cu caracter
“anarhist”, să ajungă, traversând orașul și noaptea,
în Villa Falguiere din Rue des Plantes, în atelierele
din Montparnasse, locul cosmopolitei republici a
artiștilor. “Eu dacă ar fi să fundez o religie - îi
spune Sânzianei Pop - , i-aș așeza ca Jupiter
întâmplarea, într-atât a fost de mare rostul ei în
viața mea.” Vecin îi este Amedeo Modigliani.
“Alături de mine ședea unul care tot bocănea.
Sculpta în prag să nu se dărâme șandramaua.
Bocănea și ziua și noaptea și mă cam deranja. Era
Modigliani. Toată averea lui erau două cuie
bătute-n perete, de care atârnau o jimblă lungă și
un salam însemnat. Făcuse semne pe el cât are
voie să mănânce pe zi, ca pe-un răboj. Era italian,
originar din Livorno. Eu știam italiana de-acasă,
dar crezând că este sicilian am vorbit cu el în
“pidgin”, limbajul internațional al marinarilor.”
Amedeo Modigliani se născuse la Livorno, în
12 iulie 1884, într-o familie de evrei, tatăl său
fiind un comerciant “cu piei și cu cărbune”, iar
mama se pare de origine franceză și înrudită
îndepărtat cu Spinoza. Amedeo era cel de-al
patrulea copil, după Giuseppe Emmanuel, “un
mare avocat și un și mai mare deputat”,
Umberto, inginer electrician, și Margherita,
profesoară de franceză. Amedeo își împletește
încă din Italia destinul cu conaționalii săi,
Giovanni Papini, autorul celebrului Un om sfârșit,
și Ardengo Soffici, pictor și critic de artă, ale sale
comentarii despre primele două decenii ale
secolului al XX-lea, Meditații artistice (trad.
Editura Meridiane, în 1981), cuprind atât reflecții
asupra artiștilor plastici cât și “Principiile de bază
ale unei estetici futuriste”, dând o imagine a
epocii și adevărata măsură a criticului. Iar, după
1906, la Paris, până la tragica sa moarte din 25
ianuarie 1920, pricinuită de tuberculoză și alcool,
de “pastila verde” și de frumusețea absorbantă și
epuizantă a femeilor, dar, mai ales, de mâna
invizibilă eliberând explozia de geniu a culorilor
din ultimii 6 ani, Modigliani, acest frumos efeb,
născut parcă de sub pana lui Dostoievski, și-a
purtat pașii prin cea mai efervescentă și
tulburătoare epocă și lume pariziană, nimic din
aceasta nefiindu-i străin, privind-o scufundat în
sine, aristocratic ca un prinț și demonic ca un
romantic. El a venit la Paris să-l cunoască pe
Picasso, dar s-a împrietenit cu Brâncuși,
devenindu-i, după mutarea din Montmartre în
Montparnasse, ucenic într-ale sculpturii; a avut
prieteni pe Andre Salmon, cel care va scrie Viața
pasionată a lui Modigliani, în 1957, pe Max
Jacob, Kisling, Ortiz de Zarate, Leopold
Zborowski; vecini și prieteni pe Fujita și V. G.
Paleolog. Dar și aici și în cer l-a avut prieten și
călăuză pe Dante Alighieri. V. G. Paleolog îmi
spunea că Amedeo era omul unei singure cărți,
după Biblie cea mai mare, Divina Comedie, pe
care o știa în întregime pe de rost și din care, în
cele patru chei: literală și alegorică, simbolică și
morală, recita în cafenele, la Rotonde, Libion-
patronul, în pofida greutăților ce i le făcea,
ținându-l la loc de prețuire, pe străzile
Montparnasse-ului, ca răspuns celor de jos, umili,
femei, artiști, oameni ai ordinei, și, în lupta cu
aparențele, ca rugă amestecată cu țipăt, către Cel
de Sus. “Amedeo citea Divina Comedie pe care o
va ști aproape pe de rost - scrie și Andre Salmon
- și al cărei cânt cumplit se va ridica în fața
tuturor faptelor sale, până la moarte.”
V. G. Paleolog îl descrie: “Frumosul Amedeo,
în adevăr un efeb bine legat, pășind, săltând zilnic
mlădios, ca și Lohengrin din năvioara lui, cu ochi
ca cicoarea într-un aer și alură de pirat”; în acești
ani de început în Villa Falguiere, “Modi nu era un
ageamiu în pictură, judecând după cele ce se
vedeau pe pereții atelierului său, și nici în
sculptură ca mulți alții”. În atelier, pe două benzi
de hârtie albastră erau scrise cu cretă galbenă
lozincile: “ Una dintre ele informa cititorul prin un
vers al lui Dante că: (...) dopo l pasto ho piu
fame (dell'arte, adăugase pictorul-sculptor) che
pria. Pe cel de-al 2-lea îl împrumutase sonetului
lui Michelangelo: (...) vorrei voler, signor, che io
non voglio (...) adresându-l celor care, într-un fel
ca mine, încercau să-i pună la îndoială munca lui
de artist. Cel dintâi vers, pe românește voia să
spună că, după ce mănânc (nespunând după ce
mă satur..) îi este și mai foame (de artă)..Cel de-
al doilea vers, scris ca pentru mine, nu spunea
decât de bine despre cei ce-l contraziceau;
românește dar: ”Ai vrea vroire, doamne, (ca eu să
vreau) ce nu vroi (...) adică, pe șleau: să nu scot
Vasso Katraki (n. 1914)
și pe celalt ochi, al chiorilor, că doar pe el singur
îl au.”
În pofida nobleței și ținutei aristocratice, a
tăcerii lui Amedeo, V. G. Paleolog nu-l slăbea de
aluzive împunsături, evocându-i-l pe Michelangelo,
sau fandosindu-se cu erudiția după lecțiile de la
Sorbona. Totuși, de la Modigliani a aflat, spune el
“că Le Balzac opera lui Rodin, așa cum el arăta, a
fost întâi văzut de practicianul său conațional,
Medardo Rosso, căruia îi purta stimă, cu toate că
milanezul “meneghin” fusese inspirat de Guerin
Meschino, eroul lombard. Tot așa, Gânditorul de
același Rodin apăruse întâi în Ugolino evocat de
Dante și transpus de Buonarotti pe zidul Capelei
Sixtine, în Judecata din urmă. Tot așa și Gândirea
tot a lui Rodin, întâi nefiind decât un cap de
scrib egiptean pierdut într-un bloc de piatră.
Meritele convingerii și ale sincerității lui Modi se
apropiau de absolut încă din toamna anului 1910.
De la întâiul nostru contact, proclama calm și
fără emfază că geniul lui Brâncuși va schimba și
însemna în istoria artelor un drum nou, intuind
viitorul și desăvârșind mintea celor mai clar-
văzători ai timpului, Rugăciunea și Sărutul fiind,
după părerea sa, doar simple întâmplări. ”
Încă de la începutul vecinătății și prieteniei,
din 1910, Modigliani era “vestit scandalagiu din
vina băuturii, luat în ochi răi de polițiștii cărora,
în urma intervențiilor deputatului prețuitor și
protector al artiștilor, li se recomandase
mansuetudine și treceri cu vederea.(.) Cu Modi
lucrurile se petreceau mai greu, fiind arțăgos de
fire și neferindu-se a se război. La simpla vedere a
impelerinaților în negru, a celor cu călcat rar și
apăsat (Modi pretindea că se simte pălmuit de
întâlnirea lor), se zburlea până la neputința de a
se stăpâni, mai ales dacă băuse ceva și multe ori
cei ce din întâmplare îi întovărășeau trebuiau să-i
convingă pe polițiști că sunt treji. Uneori însă,
dovedirea trebuia să fie făcută la postul din strada
la Gaiete, ceea ce nu era, cum arată numele
străzi, chiar a veselie.” În interior, călăuzit de
Dante, tăcutul Modi era în căutarea artei
supreme; în exterior, explozivul alcoolului și al
aromelor verzi, era permanentul scandal și
fântâna terținelor din Divina Comedie și a
versurilor din Vita Nouva. “Pe câți sfinți oare - se
întreabă prietenul monograf, Andre Salmon - nu
i-a împins spre sfințenie numai această grea
încercare, scandalul?”
De la venirea în Montparnasse, Modigliani s-a
împrietenit cu Brâncuși, trecând să ucenicească
întru sculptură sub ochiul și mâna de mamoș ale
acestuia. Piatra și-o aducea noaptea, în taină dar
cu peripeții, din apropiatele cariere de calcar
moale. Andre Salmon în cartea închinată vieții
pasionate a pictorului scrie pagini întregi despre
această prietenie, Brâncuși fiind cel ce și-a deschis
atelierul și sufletul aristocratului și posedatului
prinț de Livorno, l-a ajutat, după putință, să
depășească mizeria zilelor pentru ziua cea mare,
i-a dezvăluit o parte din tâlcurile artei, dar nu a
putut să-l smulgă de sub fascinația marei doamne
apărută prea grăbit din absorbanta noapte. Ea îl
urmărea încă din adolescență, privindu-l și
poruncindu-i dope le spalle, peste umăr. Brâncuși,
presimțindu-i ambele sensuri ale destinului,
însemnarea vieții cu scurtime și a artei cu
lungime până dincolo de orizont, îl somează să se
decidă: “ - Ești pictor sau sculptor? Ar trebui să
se știe. Vreau să spun: ar trebui ca tu s-o știi.” Și
mai departe, spre sondarea adâncurilor, îi spune:
“ - Etruscii îți ajung.” Tânărul vecin, V. G.
Paleolog, i-ar fi zis: “ - Sculptura nu-i de tine.
Apucă-te de pictură!” Nedecisul până atunci, dar
16
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
bântuitul Modigliani a ales: pictura. V. G.
Paleolog i-a vorbit despre ce a văzut în Ciclade,
îndeosebi, despre “Insula Diavolului”, despre
etruscii din muzeul Barracco din Roma, dar
Amedeo se pătrunsese de acestea. Civilizațiile
Cicladelor și Etruriei, a Amazoanelor din insulele
de peste ape și din vremi feciorelnice și feminine
și cea a misterioșilor etrusci, din criptele de sub
picioarele sale, de dincolo și de dincoace de
vremi, și-au spus cuvântul în spiritualizarea
hieratică și aproape senzuală a durerii în arta
unică a lui Modigliani. “Omul se prăbușea, iar
artistul se elibera, se înălța! îmi povestea bătrânul
V. G. Paleolog. Modigliani dintr-o singură mișcare
a mâinii arunca pe hârtia din albumul cu coperțile
albastre precum cerul, nelipsit cu sine, cele mai
frumoase cururi de femei pe care le oferea pentru
un franc celor de la Rotonde, sau pe stradă. ”
Andre Salmon: “În fiecare seară, Modigliani
apărea la Rotonde, deja destul de beat, cerând
prietenilor săi să-i pozeze și desenând neobosit,
continuând totuși să-și ofere minunatele-i desene
pentru un franc.” V. G. Paleolog mi-a zis: “În
Parlamentul italian, fratele său Giuseppe
Emmanuel, marele deputat socialist și una din
mințile cele mai luminate ale Internaționalei a Il-a
- ce își uitase fratele - clama despre drepturile
omului; în nopțile mizere din Montparnasse, din
Cite Falguiere, Amedeo înălța versurile lui Dante,
prin disperare și iubire încerca să atingă cu
pensula și cu sângele ce îi țâșnea pe gură și nas
trandafirul cel alb de sub picioarele lui
Dumnezeu.. La vestea morții, înainte de a sosi la
Paris, trimite telegramă lui Kisling: Îngropați-l ca
pe un prinț. Și astfel prietenii l-au trecut pragul
cimitirului Pere-Lachaise. ” Cel mai tăcut om a fost
înconjurat de prieteni și a cunoscut în final
dragostea nevinovatei Jeanne Hebuterne, Nuca de
cocos din legenda montparnasse-iană, care,
nesuportându-i moartea, s-a sinucis cu copilul în
pântec, căci iubirea, cum zice Dante, “mișcă
soarele și celelalte stele”.
Amedeo Modigliani îi mijlocește lui V. G.
Paleolog întâlnirea de sub “mâna de sus” cu
Brâncuși. Auzise vorbindu-se despre sculptor încă
de la Craiova, în termeni de ispravă, din
București, “pe la Kubler, la Jubileu, unde erau
întâlnirile noastre de berărie” - îi preciza lui
Victor Crăciun - și “în redacție la Vocea dreptății”.
Dar se cuvine să-l lăsăm să povestească Sânzianei
Pop: ”Într-o zi m-am dus să iau apă de la robinet.
Proptit de ușiorul lui Modigliani era un om cu
barbă. Când am trecut, l-am auzit pe Modigliani
zicând: “Eccolo!”. Am dat din cap, mi-am luat apa
și când m-am întors, Modigliani zice: "Ecco, lei e
rumeno. ” “No, non sono rumeno!” am zis eu,
care țineam să fac o impresie mai puternică,
zicând că sunt direct bizantin. “Ma cosa e?”
“Sono constantinopolitano!” am spus, cu lustrul
împrumutat de la Macedonski. Brâncuși s-a uitat
la mine, așa cum s-a uitat mai târziu, când am
devenit crescător de vite la Corlate. S-a uitat la
mine ca un geambaș. Dumneata știi cum se uită
geambașul la vită? Cântărește un dobitoc dintr-o
privire. Așa s-a uitat și Brâncuși la mine atunci.
“Eu sunt Brâncuși, din Oltenia”, a zis și de-odată,
auzind eu acestea, m-am înmuiat. (...) Am recu-
noscut că și eu sunt oltean și, dintr-una într-alta,
zicând el pe cine cunoaște, mai zicând eu, am
ajuns și la tata. Îl cunoștea.” Să transcriem
cuvintele lui Brâncuși din textul lui V. G.
Paleolog, Întâmplarea întâiei mele întâlniri cu
Brâncuși: “El, săracul, ierte-l Dumnezeu, mi-a
trecut dintr-un condei clasele lipsă de la școala
primară - rostuindu-mi certificatul fără de care nu
puteam fi primit în școala de meserii..” și când,
înduioșat de pomenire nu m-am putut abține să
nu mă laud că sunt rubedenie lui Dom’ Badea,
m-a bătut pe umăr zicându-mi: “Bată-te norocul!
Dintre ai lui Dom' Badea ești!” Ca și când și-ar fi
găsit o nemenie.” Iar Sânzianei Pop, îi precizează:
” Așa că vezi ce legături tainice sunt pe lume și ce
rol poate juca întâmplarea într-o viață de om.
Eram legat de Brâncuși înainte de a-l ști. ” Pe
acest om “puțintel de trup dar vânjos, cu ochii
albaștri și jucăuși ca de veveriță, părul ca ariciu cu
țepi culcați” îl văzuse venind în turnătoria lui
Guillaume. Brâncuși îi invită: “Să mergem
împreună!” Trec întâi pe la portăreasa din strada
Vaugirard, în Impasse Rosin, mai mult de a-i arăta
tânărului locul unde își va muta atelierul, apoi se
opresc în cel din Strada Montparnasse nr. 54,
amenajat într-un grajd. Amedeo luase pe drum un
“fiaschino” cu Chianti alb, iar V. G. Paleolog, ca
să impresioneze, un ananas, nefle și banane. Însă
atelierul îl dezamăgește, nu este ceea ce aștepta.
“Am văzut întâi o vătruliță - îi spune Sânzianei
Pop -, pe care gătea. Pe urmă un banc tâmplăresc,
pe care era Sărutul. În șurubul de la bancul
tâmplăresc am văzut un guguloi de bronz. Era
Muza Adormită, în lucru. În firida grajdului, pe o
cârpă sta un alt guguloi. A văzut că m-am oprit în
fața lui gata să întreb: ăsta ce e? și atunci a luat
șervetul care era sub guguloi și l-a acoperit. “Ăsta
nu se vede, se pipăie!” a zis. Pe ziduri, erau tot
felul de lozinci: ”Crăpi, dar rabdă!” O lozincă
mare, pe hârtie albastră, cu creta: "MEMENTO
MORI” scris cu litere capitale și dedesubt: “DAR
NU DE FOAME!” Nu mi-a plăcut deloc.” După
puținul ospăț are loc “lecția de baros”, pe care o
deschide V. G. Paleolog, adică “ritmicul ciocănit,
cu repetiri sincrone și cu pauze punctate, când, la
încingerea la alb a fierului, “fiertul” cere
intervenția barosului ajutător pentru
omogenizarea celor două capete de fiert” și o
continuă cu Brâncuși, acesta surprins și bucuros,
intonând amândoi “cea mai răsunătoare ritmie a
fiarelor fierte”. După aceasta, crede că este timpul
să încheie cu judecățile sale și, umflat de trufie,
tânărul sorbonard, începe să-i vorbească despre
marea artă, despre Michelangelo, declamând în
stilul lui Macedonski. Brâncuși îl taie brutal: "Ia
ascultă, mă, dacă te-ai găsi într-o noapte cu Moise
al lui Michelangelo, ce-ai zice? La tonul ăsta eu
m-am redeșteptat din beția mea de cuvinte, în
care intrase tot vocabularul meu filosofico-
științific, dar era prea târziu. Nimic n-a mai
împiedicat catastrofa. “Ia ascultă, mă, puță, mi-a
zis, să știi de la mine (și s-a bătut cu degetul în
piept, după gestul bine știut din cartierul Madona
Dudu din Craiova) că arta nu-i făcută a speria!” și
ca să îndulcească reducția ce i-o aplicase, Brâncuși
îi invită la Libion, adică la cafeneaua La Rotonde,
“locul de întâlnire al întregii omeniri artistice, de
la scandinvi și nemți, până la italieni și japonezi”.
Pe drum, lui V. G. Paleolog i se înlesnește prilejul
de a-și lua revanșa: se întâlnesc cu “fachirul”,
adică cu Kharym Maharadjahul, cea mai
impozantă personalitate a lumii aceleia, și îl
salută, spre mirarea celorlalți doi, mai întîi pe el,
fiindcă îl întâlnise cândva; după puțin timp,
găsindu-i în cafenea, Maharadjahul, care avea la
Libion masă rezervată și plătea în bani de aur,
iarăși i se adresează lui, deși cu Brâncuși era
prieten. La plecare îi strânge mâna și-i lasă “să
cadă în ea o pietricică - un cristal de culoarea
ametistei - care în simbolica nestematelor
însemna (...) cumpătare și stăruire. Mi-a șoptit
recomandarea și tot în șoaptă i-am răspuns că nu
voi uita. După plecare mi-am adus aminte - mai
precizează V. G. Paleolog - că aceleași preocupări
de a dărui ieftine pietre pseudo-nestemate erau
gesturi plăcute ale Maestrului Macedonski, omul
care unea în el și magul și poetul - dacă te
abțineai a chicoti cu vulgul.” Faptul că apăruse a
fi în grațiile “celui ce însemna poate mai mult
decât toți laolaltă”, îl ridică în ochii lui Brâncuși.
Câteva citate din cuvintele spuse Sânzianei
Pop, care nu mai au nevoie de parafrazare:
Brâncuși nu credea în virtuțile miraculoase ale
plantei Rauwolfia, că ți-ar da o inimă
nemuritoare, precum “Fachirul”, și nici în “pastila
verde”, precum Amedeo; nu avea cărți multe, “dar
ce urechi bune avea! știa să te facă să naști, să
spui tot ce știi, un adevărat mamoș socratian. Așa
îl poreclise Erik Satie: Le petit Socrate!”; nu prea
era comunicativ, “ca toți înțelepții, mai mult
asculta”, dar “avea un farmec extraordinar”;
“tipologie de trapu mediteraneean, cu ochi
albaștri, nu prea înalt dar vânjos, fizionomie
foarte bine păstrată la noi în zona carpatică”; “era
îmbrăcat decent, dar din țesături alese (...) toată
viața lui a trăit așa cum se spune, în salopetă și
papuci”; “în privința gătitului a fost un bucătar
neîntrecut. În permanență pe vatra lui se afla o
oală cu fasole. Gătea în oale de pământ și fiece
oală avea destinația ei - de fasole, de linte, de
varză. Spunea că oala se îmbibă de suavități
culinare care nu se pot amesteca”; putea să imite
“toate animalele și păsările din cer”; “avea ideea
că mariajul îndepărtează creatorul de artă, că te
absoarbe și te subție și te înstrăinează”; a iubit cu
adevărat și a fost iubit: de pildă, pe domnișoara
Pogany, care “avea pleoapele străvezii”, pe
irlandeza Ileen Lane, care era o “Sancta Diana cu
corp superb și zâmbet vag, chinezesc. Ea a fost
marea lui iubire, cu care a și rămas 15 ani”, “dar
cea mai mare iubire a lui, neștiută de nimeni, a
fost o Ioana, spălătoreasă de lux la Craiova, în
vremea când era elev la școala de meserii, o
descendentă sărăcită din boierii Socoteni. A vrut
să plece cu ea în lume dar ea n-a vrut”
Adevărata revanșă a avut loc mai târziu,
spune V. G. Paleolog, “prin înfățișarea zarurilor
mele, al căror tâlc și importanță îl vor înlemni,
aflând astfel cu cine avea a face, și cine era
“puțoiul”, mânjit în trufia sa.” Numai că trufia
începe să se topească precum pânza de ceață la
ivirea soarelui, după ocolul fără sens pentru
“peticul de hârtie” al unui doctorat prin
Germania, zburătăcit în furtuna, stârnită fără
noimă, a vremii. Se întoarce, ca un vas gol, ce-
așteaptă să se umple cu lumină, și definitiv, spre
Brâncuși. “Prietenia dintre noi - îi va spune lui
Dan Ciachir în Convorbire cu V. G. Paleolog (în
Orizont, 11 nov. 1976) - nu a prins rădăcini
decât doi ani după și numai în urma ocolului ce-
mi impusesem pentru o mai bine cumpănită
așezare în apus, acesta contrazicându-mă - și unul
și altul stând pe gânduri cu tocmele, de multe ori
cu da tot ca și cu un nu, până ce hotărâtorul s-a
pronunțat alegându-mi-l, tot ca pe un frate mai
mare, căruia trebuia - cum nu mai făcusem - să-l
ascult. Nimic neclătinându-se în credința mea
nouă că prin el vorbea țărâna multimilenar-
străbună amândurora, pe care prea repede o
uitasem.” Astfel gândirea lui V. G. Paleolog, prin
Brâncuși, în primele decenii ale secolului al XX-
lea, de primenire și de foc ale artei, primește
temelii, atât prin înțelesurile operei, cât și prin
tâlcurile aforismelor de adânc, numite dodii. Să
transcriem doar două din aceste sibilinice: “Azi e
mâine!”, “E mai greu ușorul decât greul”. La
acestea se adaugă modul de viață auster și insolit
al sculptorului în consonanță cu aventura de
răscruce a artei și cu nemiloasa sa exigență.
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
1
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
scrisori din Veneția
Iurie Bojoncă, noi toți, pe
malul râului Zero
Eugenia Bulat
La început a fost un fel de frică
apoi un fel de rușine
a urmat o grabă stranie
și neaflarea locului
oriunde nu te găseai
apoi veni o ură
amestecată cu o mare iubire
pentru tot ce-i în jur
și abia atunci (...)
Iurie Bojoncă
Prietene drag, zilele acestea, când tocmai mă
gândeam cum să-ți scriu mai bine despre
lucruri dureroase, pe care le știi, mă împiedicai
de un gând paradoxal: Nu citesc niciodată o carte
despre care trebuie să scriu. M-aș lăsa prea mult
influențat (Oscar Wilde). Mi s-a părut surprinzător
și... ilogic. Poate că, mai curând, o carte pe care
trebuie/ trebuia să o scriu?... În orice caz, eu una,
în fața acestei dileme mă aflam de ceva timp.
Cartea pe care a scris-o Iurie Bojoncă, Râul Zero
și plopul fără soț (Timișoara, Ed. Augusta, 2007),
lansată în 15 iunie la Casa Română din Veneția,
este cartea pe care ar fi trebuit să o scriu eu, cartea
pe care am trăit-o, o trăiesc continuu, gonind ca pe
niște fantome, ca pe niște sperietori de sub pensula
lui Goya, ideile sub care aceasta, cu timiditate,
încearcă uneori să prindă contururi înafară. Am
ezitat îndelung, scârbită cumva de tematică, precum
la vederea unor alimente prea vechi, apoi am întins
mâna, conștientă de necesitatea terapiei ce trebuia,
într-un final, așa sau altfel, să mi-o impun. Am citit
și am recitit cartea. Cu pixul în mână. Și asta acum,
când am evadat în autori fundamentali, când am
ajuns să nu mai pot citi ziare. Nu greșisem: era
parte integrantă din ceea ce a ars, maladiv și
mocnit, în mine toți acești ani. Lava sugrumantă a
dezamăgirii, prăbușirea sistemului de iluzii,
depresia, oboseala, conștiința clară a unei lupte de
iroseală, oarba neputință de a schimba ceva, - toate
revărsate în stări de sfâșietoare angoasă și claustrare
(greu ascunse, de altfel), într-un manuscris
autoexorcizant, rămas în suspans, în câteva explozii
poetice nepublicate, și, în final, - autoexilul, ca un
protest, ca o necesitate de izolare, ca o șansă de
salvare. Fizică, psihică, în primul rând.
La început a fost un fel de frică/ apoi un fel de
rușine (...), - citește, amice, încă și încă o dată
motto-ul acestei scrisori. Este expresia matematică a
ceea prin ce treci din momentul când ceva mai
presus decât tine, din interiorul tău venit, te
împinge înainte, spre necunoscut, chiar și cu prețul
vieții fiind, nu mai contează, pentru că... până aici
a fost, pentru că s-au închis toate orizonturile,
pentru că ți-a rămas să alegi între prăbușirea de aici,
sigură, și cea de dincolo, potențială. Dar despre
aceasta poți scrie numai după, numai după ce ai
ajuns la limita aceea regeneratoare, firavă încă, când
ura se retrage, amestecându-se de-a valma, cu o
mare iubire pentru tot ce-i în jur și, de aici încolo,
începe travaliul cel mare al sinelui regăsit. De aici
încolo începe ieșirea din criză, perceperea clară a
gustului adevăratei libertăți și, în depărtare, la
orizont, după o perspectivă de muncă silnică,
conștient asumată, salvarea.
Nu știu cum se face că, până la urmă, cei de-
același suflet se întâlnesc, totuși. Mesajul cupins
între pereții de lumină difuză ai acestei cărți au
făcut să se întâlnească Editura Augusta, de la
Timișoara, prin editorul acesteia, criticul și
profesorul Adrian Dinu Rachieru (un ministru al
culturii pentru scriitorii români din Basarabia, este
adevărat), dna Svetlana Paleologu Matta, distins
scriitor și merituos cercetător eminescolog, și Iurie
Bojoncă, - poetul, profesorul, autoexilatul. Așa se
face, prietene drag, că volumul lui Iurie Bojoncă,
român basarabean, editat în Țară și prefațat de
Svetlana Paleologu Matta, româncă, domiciliată
acum în Elveția, lansat la Casa Română din Veneția,
este prin însăși acest cerc victorios un eveniment în
sine. Un argument că se poate. Un argument în
plus că spiritul umblă prin lume nestingherit chiar
și în aceste contorsionate timpuri.
...Griurile suave de pe coperta cărții facilitează
plonjarea în spațiul spiritului, iar Svetlana Paleologu
Matta introduce prompt în miezul acesteia:
„Autorul își înserează poemele într-o carte, de fapt,
epistolară. Scrisorile către un prieten au rolul de a
reda, prin ochiii unui „străin”, aspectele civilizației
Occidentale și, în special, ale Italiei contemporane,
în care trăiește Iurie. Acestea îi par stranii. Scrise cu
mult haz la început (...), scrisorile evoluează spre
un ton foarte grav la sfârșitul cărții, acesta fiind
dedicat angajării autorului în drama României prin
raptul istoric al Bucovinei și Basarabiei.”
Cu un echilibrat sentiment al măsurii, Svetlana
Paleologu Matta va aprecia cartea lui Iurie Bojoncă
drept un mesaj de intelectual, revărsat în cauza
comună de integrare europeană, demers ce
cadrează, la ora actuală, cu necesitatea unui efort
civilizator, impus românității, oriunde în lume s-ar
afla aceasta.
Admirator vădit al reputatei autoare a opului
Eminescu și abisul antologic, dar și al marelui
nostru poet, Iurie Bojoncă se relevă, la rândul său,
drept apărător al idealurilor poetului nostru
național. Mai european ca Eminescu nici că a fost
vreodată alt român, va scrie autorul chiar în prefața
cărții sale, pe care o conturează (și nu doar prin
titlul acesteia), drept o replică la adresa
demolatorilor Poetului, reactualizând demersul
politic al acestuia, cu atât mai actual astăzi pentru
Basarabia.
Demersul publicistic al lui Iurie Bojoncă,
(pentru că în acest gen se revarsă, până la urmă,
epistolele autorului), va aminti cu tristețe despre
podurile noastre de flori, prea dulcege, în opinia sa,
pentru a ne scoate și din labirintul politicului (O fi
chiar așa? mă întreb întotdeauna atunci când aud
asemenea opinii, amintindu-mi, cutremurată, de
acele zile. Nu vor fi fost oare podurile noastre de
flori un prim efort, magistral, de dărâmare, a
hotarului dintre noi și noi, de deschidere,
strangulată apoi... de către cine?...) El va medita cu
amărăciune asupra dorului nostru etern de nuntă
ancestrală, făcând trimitere la mitul fundamental al
românității, balada Miorița, în care suntem
autoreprezentați ca locuitori ai capătului lumii, ai
unei margini existențiale paradisiace, pusă însă sub
semnul acceptării senine a iminenții morții (Mihai
Cimpoi). Iurie se va lua de piept cu proverbele
noastre, din care răzbat uneori trăsături de caracter
lamentabile, păgubitoare, apelând la genul epistolar
după ce a eșuat într-o tentativă de proză, intitulată
sugestiv Memoria genetică, care, ne spune, nu a
mers. Și asta după ce, se confesează poetul, timp
de doi ani n-am scris nici un rând, pentru că mă
blestemasem să nu scriu. Dar Iurie își încalcă
cuvântul, argumentându-și clar revenirea: Mi-e frică
să nu-mi pierd echilibrul. Mă tem de o eventuală
orbire a minții
Teama de dezechilibru, teama de o existență gri,
pur vegetativă, teama de o eventuală orbire a
minții... Mie-mi spui?... dialoghez imaginar cu
autorul. Nouă ne spui?... aud aievea conturând
amar aceeași replică zeci, sute de intelectuali
basarabeni, primii în rândurile militanților pentru
cauza națională, ajunși, într-un final, să sfâșie
cămașa pe sine: de deznădejde, de disperare, de
sărăcie.
În anul 2000 (dar nici după 2002 și nici după 4
aprilie 2005, nu-i așa, amice?...) nu a avut loc,
totuși, potopul lumii, va scrie Iurie, așa cum se
profețea. De data aceasta sfârșitul lumii avea să
înceapă în inima fiecărui muritor. Poetul trăiește
clipe cumplite, realizând că traversează, în esență,
calea spre dezechilibru, spre nebunie. Clătinat, dar
încă plin de speranță, Iurie se mai aruncă încă o
dată, ca înspre o ultimă șansă de salvare, în
vâltoarea anului 2002 (Mie-mi spui?... nu-i așa,
amice că aceasta e fraza de serviciu, care-ți vine
imediat pe buze?...). Luciditatea ce avea să-l
cutremure la puțin timp după aceasta, era iminentă
(iată că nu pentru toți atât de repede, prietene drag,
... dar și altora, să știi, tot de la poezie li se trage: i-
a ținut în mrejele ei până-n cel de-al doisprezecelea
ceas...). Și poetul se autoexpulzează în lume, pe
urmele soției plecate la muncă în Italia, golul lăsat
de lipsa mamei copiilor săi începând să ia contururi
clinice.
Doi ani de muncă fizică brută, printre străini și
blestem de tăcere. Dar un banal accident la picior
relevă pericolul în care se află sinele spiritual
suprimat și Iurie se abandonează scrisului precum
unui remediu tămăduitor, regăsit: Un calmant
eficient poate fi și scrisul, ca oftatul, ori ca plânsul,
ca număratul până la o sută, ca o plimbare în aer
liber printre rândurile de cuvinte, ascultând
freamătul textelor literare ca pe un codru plin de
păsări și miresme. Scrisul care te face să confunzi
realitatea cu visul e mai mult decât un calmant. E o
magie a cuvintelor nestudiată până la capăt. E
plăcută senzația când se rup barierele rațiunii Când
poezia este confundată cu teiul ori cu plopul, când
muntele e un fel de nimă a pământului, ieșită afară
din piept, dar încă bătândă și vie. Acest fel de scris
e ca un drog pe care nimeni și niciodată nu il va
putea interzice. Iată una dintre cauzele interioare
care mă fac să revin la scris.
Revenirea e anevoioasă, dar necesară, impusă de
însăși miezul ființei; exercițiul memoriei decantează,
limpezește, esențializează: În ultimele decenii,
excesul de modestie al unei bune părți din
intelectualitatea basarabeană a fost utilizat doar ca
decor pe scena politică, ori ca forță de protest
pentru jucarea mendrelor unor lideri de-o veșnicie
în opoziție (...). Pline de amărăciune, incursiunile în
timp sunt, din când în când, voit suspendate,
poetul îndemnându-și, sictirit, cititorul: „Hai, mai
bine, să vorbim despre floricele pe câmpii, iar
floricelele să fie metaforice, să le putem transfigura
în flori de pus la ureche, să ne pară viața floare la
ureche. Și câmpiile să fie, de asemenea, metaforice.
Să ne vină gândul de a apuca câmpii și să nu știm
unde, buimăciți fiind de atâta fericire și de atâta
foame n plină civilizație postmodernă. Să apucăm,
în cele din urmă, drumul străinimii și să ne
aruncăm ca într-o piscină fără apă în abisul
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
neosclavagismului la care suntem supuși în
adevăratul sens al cuvântului de către făuritorii de
civilizație modernă. Am fost robi acasă, căci la noi
drepturi au străinii. Suntem robi aici, căci la ei
drepturi au băștinașii și nu tot felul de „urmași ai
Romei” de pe aiurea. Străinii care au venit la noi,
au venit să ne stăpânească și ne-au stăpânit. Noi,
străini fiind, am venit la ei să-i slujim și i-am slujit.
Mă tem de această dură succesiune atunci când îmi
privesc în ochi copiii pe care i-am născut.”
Comentariile nu-°i mai au locul....
Reflecțiile poetului sunt, în mod firesc,
stimulate de plopul ce-i „pozează” în geam și de
râul Zero (sugestivă și cutremurătoare coincidență;
de ce nu am putea spune același lucru și despre
Basarabia, suspendată și ea în timp, ca și noi toți,
de altfel, pe malul râului... Zero?...). Și autorul,
continuă firul narator, lunecând fluent în apele atât
de dragi ale poeziei, întrebându-se, la un moment
dat, acolo, pe malul râului Zero, cine e om și cine e
plop? (pentru că vine, iată, un timp când nu se mai
știe/ și atunci te întrebi omenește/ Cine oare stă în
mine și scrie?/ Cine oare stă întrânsul și crește?). Și
aici, iată, se produce mult-așteptata deschidere, -
luminișul acela ozonat care vine după frică, după
rușine, - oaza aceea de lumină blândă, vitală, de
care vei fi impregnat doar trecând vamele suferinței
și urii, ca să ajungi la dragoste și înțelegere față de
tot ce-i în jur, oriunde te-ai afla, pentru că, până la
urmă, înțelegi, ești un privilegiat, față de acest plop
stingher, de exemplu, pentru că, zice poetul:
eu pot vorbi despre toate acestea
oriunde aș fi
dar el tace trist și tace singur
pe un pământ străin
asemeni unui exilat aici
precum suntem noi toți
cu tot cu acest cântec sfânt
„Pe lângă plopii fără soț”...
Iurie Bojoncă va analiza la rece poziția sa de
autoexilat pe pământ străin, întru supraviețuire, dar
și întru cunoaștere: Sunt aici pentru a simți pe
pielea mea proprie procesul de robie modernă la
care este supusă populația străină, indiferent de
țară, nație ori culoare a pielii. El va descrie cu
durere imaginea comună a conaționalilor noștri
imigrați în țara măslinilor, obișnuit, bărbați scunzi
și îndesați („fărădegâturi”, le va spune autorul
foarte exact), cu mâini scurte și degete gesticulând
rigid, care nu se sfiesc a-și gefui proprii consângeni;
a celor care, țărani în esență, au lăsat baltă
pământul (dar mă întreb, amice, n-o fi având oare
chiar mai multă dreptate țăranul simplu de la noi
să procedeze anume așa?...), ca să pornească la
drum lung și, de atâtea ori, ruinător de case; a
conaționalilor noștri limitați, pentru care adevărata
muncă nu este decât cea care pute a sudoare.
Spectrul celor plecați însă nu e deloc
monocrom, dimpotrivă, pentru că, iată, „profesori,
medici, savanți își sacrifică sănătatea în numele
copiilor, prestând munci umilitoare în diverse țări
ale Europei”, din vina „patrioților de meserie”,
vorba lui Eminescu, oameni fără de responsabilitate
față de lumea încrezătoare care a avut nenorocul să
se nască în spațiul dintre Nistru și Prut. Cei mai
nedreptățiți au fost și rămân lucrătorii din
învățământ, medicină și cultură, va concluziona
Iurie Bojoncă, care nu s-au putut bucura nici de
cota de pământ, din grija lui Moțpan ca să nu
părăsească clasa ori masa de operație și să plece la
prășitul porumbului. Aceștia însă și-au părăsit țara.
Concluzia se impune de la sine: Un stat improvizat,
supt din deget, nu poate să-ți ofere decât o viață tot
improvizată.
Și, totuși, proza, care n-a mers, a ars cu rod în
viscerele poetului, esențializându-se în cel mai greu
poem al cărții, Memoria genetică, lucrare în care
autorul culpabilizează lumea occidentală,
descendentă a Imperiului Roman, lume care, adânc
în istorie, a invadat, devastând și inhalând în sine,
popoare pașnice, precum strămoșii noștri, dacii.
Ajuns, la rândul său, sub această ghilotină istorică,
Iurie Bojoncă nu poate ierta: „Dacă tu ai tăiat capul
lui Decebal/ și ai stropit cu sângele lui/ pajiștea
noastră,/ dacă tu ne-ai călărit femeile/ și le-ai lăsat
cu pruncii în brațe,/ dacă tu ne-ai cărat aurul din
Apuseni/ și te-ai îmbogățit sărăcindu-ne,/ dacă tu
ne-ai civilizat în plină istorie, furându-ne,/ noi te
vom barbariza în apogeul modernității,/
vandalizându-te (...).”
... Dar nu ura este partea poetului, amice,
pentru că, așa cum îți spuneam mai devreme,
deschiderea cea mare, necondiționată, dragostea
față de tot ce-i în jur, față de viață în esență, s-a și
produs. Și atunci blestemul, viguros încă, crescut pe
matricea înstrăinării și suferinței, se topește, fluent,
în rugăciune, într-un Tatăl nostru, adresat
atotputernicului Occident:
Dușman al notru
carele ești în monumente (...)
dă-ne nouă astăzi
libertatea cea de toate zilele
și nu ne duce-n ispită cu ea
precum noi ispitim
animalele noastre
când dintr-o cușcă mai mică
le punem în una mai mare (...)
(Rămânem, până la urmă, tot noi, amice, cei
din Miorița, cei din 1989, îngenuncheați în Piața
Marii Adunări Naționale... Nu ai cum să te
autoexilezi din sinele tău genetic...)
... Și iar și iar, autorul va reveni la drama
Basarabiei, căreia i s-au jucat atâtea nunți și tot
văduvă a rămas, la anul 1989, - rezultat al unei
febre afective (vorba lui Eugen Lovinescu despre
orișice revoluție), la apărarea intelectualilor plecați
la muncă peste hotare, de mii de ori mai
îndreptățiți, decât cei care au ales să-și câștige
pâinea vânzându-și aproapele, la liderii de bună
credință, cu o mare audiență în societate, care s-au
retras din farsa politică, fie din cauza atacurilor de
cord, fie a atacurilor din culoare, ori chiar a celor
fizice, dar mai mult îndemnați din interior de
atacurile de conștiință, lăsând în prim-planul scenei
politice pe „specialiștii în opoziție”, care, până la
urmă, au izbit de fapt, lumea nevinovată și
încrezătoare cu capul de zid. Eram în stare, în
numele libertății, să sparg și vitrinele, să răstorn și
casele, să merg la pușcărie, va confesa Iurie,
dezamăgit, într-un final de farsa care s-a developat.
(O, mie-mi spui, amice?!... au nu mă văd, în
nebunia anului 2002, luându-mă de piept cu
polițiștii, ca să trec dincolo de cordonul acestora
cortul Clipei Siderale? Au nu acest sentiment, unic
în esența lui, a rămas conservat în poemele mele
„Scrisori de dragoste din Orașul Libertății”?...),
Poetul va învinui de toate poezia, or, mai
curând, lipsa acesteia, faptul că nu a citit, la timpul
său (ca și majoritatea dintre noi, de altfel), poezia
de calitate, lucru care l-ar fi făcut, poate, să nu
ajungă pe drumurile Chișinăului, strigând ca un
prăpădit, cerând libertate lui cutare, pe când nu
aveam o libertate a mea personală.
Suferința este dureroasă și dură, dar suportabilă
atunci când de partea noastră este dreptatea, va
concluziona autorul, mai ales acum, când s-a făcut
clar, că a cam trecut vremea jongleriilor politice și a
manipulărilor electorale. Nu mai vrea nimeni înapoi
în comunism nici cu pâine de 16 copeici și nici cu
vodcă de 3 ruble și atunci, chiar dacă la începutul
mișcării de eliberare națională sunt chemați acasă
toți românii basarabeni, rătăciți prin diferite colțuri
ale URSS-ului, ca doar peste un deceniu să-i pună
în situația de a-și părăsi din nou țara, până la urmă,
tot ne vom întoarce acasă, așa ca Stroici și
Spancioc, s-o ajutăm pe „sora mezină” să dea
paharul cu otravă muribundului sistem comunist, în
caz contrar, s-ar putea să ne prefacem în niște
„rarități istorice” fără de limbă și fără de identitate
națională.
Iurie Bojoncă va evalua cu amărăciune faptul că
Basarabia, din fiica mezină a Țării a ajuns vecina ei
și trebuie să se comporte ca atare, or Europa nu se
joacă de-a politica ori cu țara în bumbi, ca cei de la
Chișinău, și că ar fi păcat să lăsăm pe seama
vânzătorilor de neam un pământ unic în Europa la
coeficientul fertilității, ba mai mult, să lăsăm la
cheremul acestora și un potențial uman care de
veacuri s-a consacrat muncii, dar, din cauza unei
politici antiumane și antinaționale, mai mult de un
milion de basarabeni au ales calea exodului. Dacă
nu am fi suferit de această boală a copilăriei, adică
de comunism (...), va mai opina autorul, ar fi ajuns,
poate și Basarabia o Veneție a României, mai ales,
dacă își păstra cele trei ținuturi: Cetatea Albă,
Tighina și Chilia, care erau echivalente cu tot restul
Moldovei și stăteau în relații directe cu Geneva și
Veneția pe timpul lui Ștefan cel Mare și Sfânt.
Trăit la limita unei experiențe umane, mesajul
lui Iurie Bojoncă este o vatră, încinsă încă, de zgura
metalică, consistentă, - esență prețioasă, rezultată
din arderea fără de rest a sinelui poetic și existențial
într-o realitate dură și nemiloasă în care măria sa
Cronos își devorează proprii copii. Spre finalul
cărții, comunicăm deja cu un autor salvat din
iminentul colaps al lumii, cu poetul regăsit în sinele
său (ca parte integrantă din sinele lumii, dovadă
contopirea sa cu plopul singuratic), cu ascetul
înțelept de pe malul râului Zero, care veghează
lucid asupra destinului propriilor copii (mă tem de
această dură sucesiune...), asupra propriei integrități
într-o lume aflată în declin (mă tem de o eventuală
orbire a minții), cu romanticul incurabil, care nu a
încetat să viseze cel de al nouălea cer, spre care însă
(e conștient acum) are a traversa, poate, întreg
infernul lui Dante: ca să ajung în altă parte, râvnită,
trebuie să trăiesc cu adevărat aici, să știu că cele
două ceruri au fost deja devorate. Să fiu cerșetor,
apoi rege. Să fiu rege, apoi cerșetor. Să fiu în stare
a vedea opt ceruri ca să mă pot gândi la cel de al
nouălea.
Nimic din cele ce, în urma lecturii, devin
secundare (redactarea deficientă, divagațiile, pe
alocuri, clacante, tonul, adeseori didactic), nu
diminuează, până la urmă, valoarea mesajului
lucrării. Este una dintre puținele cărți despre
realitatea imediată din Basarabia, scrise după
trezirea noastră dureroasă din... Marea Transă
Poetică. Este și una dintre primele care au început
deja să se scrie, departe de casă, prin haltele unui
autoimpus exil, preferabil, totuși (în acest timp al
mediocrității și trădării), unei iminente prăbușiri,
fenomen care face ravagii astăzi în rândul
intelectualilor de bună credință din Basarabia.
Asta am vrut să-ți povestesc azi, prietene drag.
Despre cartea lui iurie Bojoncă. Despre exodul lui.
Despre noi. Pe curând.
Veneția, 3 iulie 2007
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dezbateri & idei
Ce loc are extremismul în
Uniunea Europeană?
George Jiglău
La sfârșitul lunii august, în Ungaria a luat
ființă mi°carea paramilitară „Magyar Garda”.
La înființarea sa au luat parte peste 3000 de
persoane, majoritatea purtând asupra lor
simbolurile regimului fascist, care a condus
Ungaria în perioada interbelică și în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial. Paramilitarismul nu
este o noutate în zona de sud-est a Europei, însă
este asociat de regulă cu războaiele civile din
fosta Iugoslavie sau Kosovo, sau cu și mai
îndepărtata zonă a Caucazului, și în niciun caz cu
un stat care se bucură deja de statutul privilegiat
de membru al Uniunii Europene și al NATO. Un
alt paradox legat de această mișcare este
expunerea publică pe care și-a asumat-o încă de la
înființare. Este cunoscut faptul că astfel de
mișcări se feresc de ochii publicului, se
antrenează în tabere izolate, iar informațiile
despre ele sunt limitate. O explicație pentru
această vizibilitate asumată a „Gărzii Maghiare”
este asocierea sa directă cu partidul de extremă
dreapta Jobbik, care, deși a ratat intrarea în
Parlamentul de la Budapesta în ultimele
legislaturi, deține o poziție bună în mai multe
administrații locale și ține de multe ori prima
pagină a ziarelor prin declarațiile șocante ale
liderilor săi.
Principalul scop al „Gărzii Maghiare” este
„autoapărarea națională”. Astfel, liderii mișcării
s-au declarat „gata de război” cu România și
Slovacia, care, conform lor, ar avea în intenție să
atace Ungaria. Membrii Gărzii vor fi antrenați în
tehnici de luptă și mânuirea armelor, iar mii de
persoane vor mai fi înregimentate în mișcare,
conform liderului Jobbik, Gabor Vona, până la 23
Octombrie, când Ungaria comemorează revolta
antisovietică din 1956. Menționarea acestei date
nu este întâmplătoare. În aceeași perioadă se
împlinește un an de când Budapesta a fost
martora manifestațiilor prelungite organizate de
partidele și de formațiunile de dreapta împotriva
prim-ministrului socialist Ferenc Gyurcsany,
manifestații care au durat aproximativ o lună și
au degenerat în dese confruntări de stradă cu
forțele de ordine. Prin urmare, „Garda Maghiară”
ar putea invoca „autoapărarea națională” și
împotriva guvernului socialist, care de altfel a fost
catalogat drept „comunist” și „trădător al
națiunii” în timpul ciocnirilor de acum un an. De
altfel, Gyurcsany a sesizat deja pericolul, cerând
Justiției să ancheteze formarea și activitatea
acestei mișcări.
Punți peste conflicte
O parte nesemnificativă numeric, dar foarte
vizibilă prin activitățile sale publice, trăiește încă
în trecut, cu nostalgia unei perioade istorice în
care maghiarii se regăseau, în bună măsură, în
interiorul acelorași granițe (având în schimb o
problemă enormă cu minoritățile naționale!) și cu
amintirea unei pedepse nemeritate din partea
comunității internaționale, întruchipate prin
Tratatul de la Trianon, din 1921. Fără îndoială,
acestea fac parte din istoria Ungariei și elemente
asemănătoare se regăsesc în istoria fiecărui stat, în
special într-o Europă unde naționalismul a
provocat conflicte majore de-a lungul secolelor. Pe
de altă parte, Uniunea Europeană, Consiliul
Europei, OSCE, NATO, precum și alte organizații
regionale vizând cooperarea economică, politică
sau militară au luat ființă după Al Doilea Război
Mondial tocmai din intenția de a stabili noi punți
de comunicare între foști dușmani, de a crea, în
timp, noi identități, sau cel puțin pentru a aduce
în prim-planul mentalului colectiv elemente
identitare care să le înlocuiască pe cele
adversariale.
Trebuie amintit aici și aportul esențial pe care
comunismul, de altfel o ideologie blamabilă sub
marea majoritate a aspectelor sale, l-a jucat în
suprimarea naționalismului în statele aflate la est
de Cortina de Fier. Identitățile construite pe
naționalism, care au generat în conflicte care au
răvășit Europa Centrală, au fost înlocuite de
identități construite pe o singură ideologie
unificatoare. Pe lângă acest lucru, era evident că
mâna de fier a Moscovei nu ar fi permis unor
state aflate în sfera sa de influență să se angajeze
în conflicte teritoriale. Singurele manifestări
naționaliste, precum cele din Ungaria lui Kadar
sau din a doua parte a regimului Ceaușescu în
România, nu au depăsit propriile granițe și au
avut ca scop principal întărirea dominației
regimului comunist asupra societăților. De aceea,
dispariția comunismului în estul Europei a avut ca
efect nefast re-emergența unor conflicte în această
zonă la începutul anilor ’90, precum cel român-
maghiar, cele dintre minoritățile ruse și
populațiile majoritare din statele baltice și mai
ales conflictul sângeros care a dus la destrămarea
Iugoslaviei.
Totuși, în contextul unei lumi și în special a
unei Europe din ce în ce mai integrate,
majoritatea statelor din fostul lagăr socialist au
ajuns acum din nou sub cupole comune, în
special NATO și UE. Printre aceste state se
numără Ungaria, dar și posibilii săi „invadatori”,
după cum au fost ei identificați de „Garda
Maghiară”, România și Slovacia. În acest cadru, în
care România, Slovacia și Ungaria sunt parteneri
egali, fenomenele care se petrec în Ungaria pot fi
catalogate drept cel puțin anacronice. Cu toate
acestea, Ungaria nu este un caz unic în UE, ci
doar o altă dovadă că forul pan-european nu
deține încă pârghiile interne necesare pentru a
neutraliza ideile extremiste sau naționalismul
agresiv și iredentist.
Extremismul cu față
europeană
Aproape fiecare stat din UE are forțe
extremiste semnificative în interiorul său,
majoritatea exprimându-se activ în cadrul
sistemelor de partide. Le voi menționa rapid doar
pe cele mai celebre. Franța se confruntă, în
special în ultimul deceniu cu extremismul lui Jean
Marie Le Pen, dominat de discursul său xenofob,
anti-imigraționist și anti-European. Apogeul
acestui personaj a fost atins în 2002, când a intrat
Yorgos Grekas (n. 1974)
în turul doi la alegerile prezidențiale, provocând o
mare îngrijorare la nivelul societăți franceze, dar și
al comunității internaționale, ceea ce în ultimă
instanță i-a oferit pe tavă al doilea mandat
prezidențial lui Jaques Chirac. Austria s-a
confruntat cu emergența lui Jorg Haider și a
partidului său în preajma anului 2000, ceea ce a
adus-o în pragul izolării în cadrul UE. În aceeași
perioadă, Pim Fortuyn a construit un partid
extremist care a intrat rapid la guvernare. Poate
singura țară importantă din cadrul UE unde
extremismul, în special cel de dreapta, nu a fost
niciodată cu adevărat puternic, în special datorită
istoriei recente dureroase, este Germania. Ideile
fasciste în această țară, de altfel fără prea mare
priză la public, au murit odată cu promotorul
acestora, Jurgen Molleman, care s-a sinucis în
2003. Totuși, Germania se confruntă cu prezența
semnificativă a extremismului de stânga, Partidul
Democrației Socialiste, un promotor deschis al
ideilor comuniste, având o poziție puternică în
estul Germaniei (parte a țării care are majoritatea
atributelor unei țări postcomuniste). Cu toate
acestea este evident că, în acest moment,
extremismul se află pe o pantă descendentă în
Europa. Le Pen nu a impresionat la recentele
alegeri din Franța, Haider și partidul său au
devenit doar o prezență regională, iar partidul lui
Fortuyn a dispărut în absența unui lider puternic.
În ciuda insuccesului politic pe plan național,
extremiștii din Europa au căpătat, paradoxal, o
voce europeană, după înființarea în Parlamentul
European a grupului „Identitate, Tradiție,
Suveranitate”, care reunește câteva partide
extremiste din statele Uniunii Europene. Astfel,
Frontul Național al lui Le Pen, „Vlams Belang” din
Belgia, Partidul Libertății din Austria, Partidul
„Acțiunea Națională cu Alessandra Mussolini” din
Italia, Ataka din Bulgaria, dar și PRM, au decis să
fondeze un nou grup, pe baza unor principii
precum recunoașterea identităților diferite în
cadrul UE și a intereselor naționale ale fiecărei
țări sau opoziția față de o Europă unitară și
birocratică. Prin formarea acestui grup, partide
anti-europene (să ne amintim doar de declarația
lui Le Pen conform căreia va scoate Franța din UE
când va deveni președinte), decid să acționeze
împreună chiar din interiorul său. Aceasta nu este
însă singura contradicție. Rămâne de văzut, de
exemplu, cum vor putea conlucra PRM și bulgarii
de la Ataka, care, prin prisma propriilor programe
politice, ar trebui să se afle într-un conflict
permanent. România Mare, așa cum o dorește
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
"2ăj
Black Pantone 253 U
PRM, nu poate exista fără o parte din teritoriile
de nord ale Bulgariei, în timp ce Bulgaria Mare
presupune °i preluarea unor teritorii din
Dobrogea. La fel, extremi°tii austrieci °i partidul
nepoatei lui Mussolini au puncte de vedere
contradictorii în ceea ce prive°te Tirolul de Sud.
pharmakon
Ricoeur după Ricoeur (I)
(interpretarea (in) interpretabilului?)
Nevoia de pragmatism
Extremismul rămâne o prezență constantă în
politica europeană. Chiar dacă în vestul Europei
acesta pare să piardă teren, cel puțin pentru
moment, iar grupul din Parlamentul European va
exista doar câtă vreme partidele din interiorul său
vor reu°i să obțină reprezentare (lucru care nu
pare u°or de realizat în vederea alegerilor
europene din 2009), estul Europei cunoa°te din
nou o cre°tere îngrijorătoare în intensitate a
discursului naționalist. În România, steaua lui
Vadim Tudor pare să apună, însă pe turnantă
apare un alt personaj îngrijorător, prin perspectiva
averii pe care o are °i a popularității de care se
bucură. În Bulgaria, Ataka s-a dezintegrat practic
după alegerile din 2005, însă un nou partid
populist, condus de un fost body-guard al lui
Todor Jivkov, a reu°it să câ°tige alegerile europene
din acest an. Și, poate cel mai îngrijorător, în
Ungaria s-a înființat prima unitate paramilitară
din interiorul UE, iar ciocnirile de stradă dintre
extremi°ti °i forțele de ordine sunt mereu o
amenințare reală. Cauzele care stau la baza
mi°cărilor extremiste din cadrul fiecărei țări
europene reprezintă un amalgam de nostalgie față
de un trecut perceput drept glorios, nemulțumire
legată nivelul de trai °i frustrarea că apartenența
la UE nu a adus bunăstarea dorită, proporțiile
acestor elemente diferind de la țară la țară.
Rămâne de văzut în ce măsură aceste mi°cări vor
deveni în vreun moment periculoase cu adevărat
pentru stabilitatea propriilor țări, dar °i pentru
întregul angrenaj economic °i de securitate din
Europa. Această problematică trebuie abordată
însă dintr-o perspectivă pragmatică, lipsită de
patimi inutile, o perspectivă bazată pe ideea că
dreptul la liberă exprimare trebuie să primeze,
concomitent cu respectarea drepturilor °i
libertăților fiecăruia.
■
Christodoulos Galdemis (n. 1953)
Cătalin Bobb
Cu o oarecare aviditate (nu exagerată)
trebuie citiți exegeții lui Ricoeur. Motivul,
unul foarte simplu: cum poți să-l
comentezi pe Ricoeur fără Ricoeur. Altfel spus,
care sunt modalitățile prin care Ricoeur devine
material interpretabil, depozit infinit de
semnificații nespecificate de Ricoeur însu°i. Acolo
unde Ricoeur dispare, interpretul devine autor pe
câtă vreme acolo unde Ricoeur este identificabil
mereu, autorul nu este decât un comentator mai
mult sau mai puțin autorizat. Analog, dar cu
totul diferit, exemplul care îmi vine în minte
datorită inepuizabilei game de semnificații pe care
le deschide este textul lui Leo Strauss despre
Spinoza. Acolo Spinoza nu mai e Spinoza, ci e
Leo Strauss. Aceea°i strategie interpretativă vom
încerca să o regăsim în exegeții lui Ricoeur. Un
soi de interpretare a lui Ricoeur fără Ricoeur.
Regulile minime de lecturare/interpretare a lui
Ricoeur presupun cel puțin patru distanțări. Mai
întâi Ricoeur nu poate fi citit/interpretat fără un
punct fix, o metodologie monocoloră care trebuie
mereu să-°i regăsească centrul prin orice periferie
s-ar plimba. De°i complexitatea operei sale pare
să ne spună tocmai contrariul, anume că nu
există o metodologie monocoloră, că varietatea
subiectelor atinse nu suportă constrângeri
unidimensionale, totu°i, °i poate tocmai de aceea,
Ricoeur nu poate fi interpretat fără un punct fix.
Apoi, în al doilea rând trebuie găsită o „terapie”
interpretativă. Adică un „ceva” care ar sparge
discursul sufocant pe care Ricoeur îl poartă cu
fiecare cititor al său. În al treilea rând, problema
cu adevărat importantă care se manifestă la
Ricoeur este lipsa unei posibile cadrări într-o
tradiție. La început fenomenolog, apoi hermeneut,
de ce nu psihanalist sau, mai bine, filosof al
acțiunii. Să complicăm u°or lucrurile:
fenomenolog teolog sau hermenut filosof ?
Psihanalist al culturii sau psihanalist semiotician?
°i încă, tradiția franceză sau cea germană stau în
spatele discursului său? Apoi locul ocupat de
tradiția analitică este major sau minor? În fine, în
al patrulea rând, ultima precauție, ține de
vastitatea domeniilor în care Ricoeur lucrează.
Astfel de la Filosofia voinței trecută prin
Failibilitatea umană până la Simbolistica răului
am putea spune că maniera de tratare a
problemelor rămâne una profund
fenomenologică. Însă ultima carte, din această
triadă, Simbolistica Răului anunță o turnură spre
hermeneutică. Apoi de la Eseu asupra lui Freud
până la Metafora vie trecând prin Conflictul
interpretărilor Ricoeur, hermeneutul, mereu
prezent, prizează °i puțină
semiologie/structuralism fără a uita de
psihanaliză. Dar poate mai grav, în sensul unei
noi complicări, Conflictul Interpretărilor (1)
anunța o dublă depă°ire a lui Husserl prin
Heidegger. Identificând prima mi°care în distanță
pe care Ricoeur o ia față de Husserl prin
Heidegger vom spune că, în a doua mi°care, nici
Heidegger nu-l mulțume°te pe deplin încercând o
nouă depă°ire, una care, am putea spune, scoate
din ascundere un nou proiect ontologic, unul pe
care l-am putea numi, fără nicio rezervă, pe
deplin ricoeurean (pentru a fi pe deplin one°ti
vom spune că discursul de față „uită” ultima
Mary Schina (n. 1948)
parte a exegezei ricoeureiene, aceea care vorbe°te
despre Timp și povestire, despre Soi-meme
comme un autre sau despre Memoria Istoria
Uitarea, însă nu uită să se uite peste toate
acestea).
Prima decizie operațională este fără îndoială
distanța critică. Înțelegem prin distanța critică,
foarte prozaic, până la ce punct interpretul
opinează că Ricoeur are dreptate. O cu totul altă
modalitate de a lua distanță față de autorul
studiat stă în masiva încercare de a determina
sursele nespuse, prejudecățile ascunse (în sens
gadamerian desigur), influențele decisive, pe care
autorul discutat le mărturise°te sau nu. Apoi,
stabilirea locului ocupat într-o anumită tradiție (să
spunem cea hermeneutică), dezvoltările
inovatoare pe care le aduce, pot face subiectul
unei critici constructive. În fine, descoperirea unui
„ceva” încă nedescoperit, un ceva care modifică
fundamental întreaga lectură a autorului discutat
stă sub semnul unei critici inovatoare.
Din păcate °coala românească nu poate fi
luată în considerare. În ciuda masivei traduceri a
lui Ricoeur în România, el, practic, nu există.
„Interpretările” române°ti la opera lui Ricoeur ar
fi numai ale traducătorilor. O singură excepție,
din cât °tim, mai poate fi luată în considerare.
Poate părea nederept a lua în considerare „cuvinte
înainte” °i de a analiza modul în care traducătorii
îl receptează respectiv interpretează pe Ricoeur.
Însă faptul că singura cale mediată de acces la
Ricoeur în cultura româna stă în aceste texte ne
îndreptățe°te, oarecum, să le luăm în considerare.
Acest fapt respectă °i criteriul unei maturități
culturale. În alte cuvinte, oare nu interpretările
infinite la autorii considerați adevărate
monumente culturale dau dovada maturității unei
culturi?
Sorții, dacă nu cumva structura interioară, ar
decide astfel unde interpretul autorizat al operei
ricoeureiene s-ar putea plasa. Să presupunem
astfel că Ricoeur trăie°te exclusiv prin interpreții
săi, care la rândul lor trăiesc exclusiv prin
Ricoeur. Discursul de față se plasează în marginea
trăirii exegetice fiind mereu atent la trăirea
efectivă, cea a lui Ricoeur însu°i.
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
Black
Pantone 253 U
corectii
Statele iluzorii ale
DacoRomaniei
Sorin Nemeti
Istoria spațiului nord-dunărean («daco-roman»
sau românesc) este marcată de lipsa realităților
politice autohtone. De aceea, momentele
apariției unor «state» au fost salutate de
istoriografia noastră, glorificate și valorizate
intens. Să ne amintim doar de primul stat dac
unitar și centralizat al lui Burebista. Cum pentru
multe secole singura realitate «politică» a fost
tribul sau cnezatul de vale, se resimte în scrisul
istoric o anumită frustare vizavi de absența
realității statale. Acest sentiment conduce la
apariția unor teorii insuficient argumentate
științific cum este cazul aceleia care îl consideră
pe regele sarmaților Limigantes din secolul IV p.
Chr. (din Res Gestae ale lui Ammianus
Marcellinus) un daco-roman, sub numele de
Sarmates Limigantes trebuind să înțelegem
romanicii din fosta Dacie organizați politic și
luptând pentru a ieși de sub tutela stăpânilor lor
alogeni Sarmates Arcaragantes (M. Rusu, în
Istoria Transilvaniei...). Obsesia statalității se
manifestă, însă, mai pregnat în literatura
diletanților situată la periferia scrisului istoric. În
această categorie trebuie integrată și recenta
lucrare a d-lui Laurențiu Nistorescu, Statele
DacoRomaniei, Ed. Waldpress, Timișoara, 2005.
Cartea d-lui Nistorescu se vrea o carte de
istorie. Studiile, așa cum mărturisește autorul, au
fost prezentate în cadrul sesiunilor Asociației
Istoricilor Bănățeni - Timișoara în anii 2004 -
2005. Mai mult chiar bibliografia citită (și uneori
citată) conține lucrări de referință ale unor istorici
de valoare ca H. Daicoviciu sau Zoe Petre.
Înaintând în lectură, cartea pare o carte de istorie,
autorul însușindu-și prin lecturi limbajul
istoricului, jargonul istoricizant. Sub acest machiaj
superficial găsim o carte care are puțin de-a face
cu istoria scrisă cu metode științifice. Ideile sunt
cele care construiesc demonstrația, nu sunt
generate de analiza și interpretarea surselor. În
fapt, o singură idee, cea a existenței unor realități
politice autohtone: cauconii homerici, geții
culturii Basarabi, coloniile grecești de la Pontul
Euxin, statul regelui Zalmoxis, satrapia persană
Skudra, statul „tardeno-dacic” al gepizilor,
„autonomiile politice carpato-dunărene” dintre
anii 971 și 1241. În protoistorie sau în „mileniul
întunecat” sunt găsite o întreagă serie de
formațiuni politice locale care acoperă un interval
multe secole (sec. XII a. Chr. - sec. XIII p. Chr.),
interval de continuitate statală tracică / getică /
daco-romană / românească multimilenară.
Cartea d-lui Nistorescu nu este, în mod
lămurit, o carte de istorie. Prin ce metodă
științifică se poate susține teza existenței vreunei
legături între neamurile dacice menționate de
Ptolemeu (sec. II p. Chr.) și „constelația de
autonomii locale din spațiul vechii Dacii” dintre
anii 971 - 1241 p. Chr. ? (v. harta de la p. 8).
Adică între cele 15 triburi menționate de
Ptolemeu (teuriscii, anarții, costobocii, racatensii,
buridavensii, potulatensii etc.) și cnezatele și
voievodatele menționate în Gesta Hungarorum
sau Diploma Ioaniților. Autorul însuși sesizează
dificultatea susținerii unei asemenea teze: „Se
poate obiecta că mileniul scurs între consemnarea
de către Ptolemeu a neamurilor Daciei și atestarea
suveranităților politice daco-române (sic!) ... nu
putea favoriza supraviețuirea instituțională - căci
aceasta este teza pe care o formulăm aici.”
Sustrăgându-se, în fapt, de la obligativitatea
demonstrării acestei teze prin aducerea de
argumente concludente și prezentarea lor într-o
manieră convingătoare, autorul se mărginește să
amețească cititorul cu un truism „vom semnala
pentru început faptul că supraviețuirea ... a
constituit pretutindeni în spațiul european regula
(...). (p. 9). O fi poate prin Franța vreun
departament în care supraviețuiește tribul lui
Dumnorix și Divitiacus de care noi nu avem
știință. Apoi, tot în loc de demonstrație, autorul
evocă „câțiva dintre indicii de cea mai mare
notorietate”, enumerând reorganizarea provinciilor
Dacia - Porolissensis, Apulensis și Malvensis (pe
care le numește „autonomii etno-politice”și
consideră, în mod eronat, că acestă reorganizare a
fost făcută de Hadrian în 123 p. Chr.), existența
în secolul IV p. Chr. a sarmaților Limigantes
„exact în spațiul saldensilor”, existența în spațiul
muntean a șefilor sclavini din a doua jumătate a
secolului VI („Pyragast ... în arealul cotensilor
berladnici”, „Mousokios ... în spațiul siensilor
brodnici”) și altele asemenea. Între „autonomiile”
enumerate nu putem sesiza altă legătură decât
suprapunerea forțată pe o hartă modernă a unor
realități antice și medievale timpurii a căror
localizare geografică este insuficient precizată.
Ptolemeu nu ne spune că Sensioi (siensii la dl.
Nistorescu) locuiau în Buzău, iar Theophanes
Confessor ne spune doar că Mousokios locuia la
30 de mile distanță în nordul Dunării (situarea pe
malurile Buzăului o datorăm istoricilor moderni
care fac legătura între antroponimul șefului barbar
Mousokios și numele râului în care a fost înecat
Sava Gotul, Mousaios, identificat - ipotetic - cu
Buzăul). Ce justifică atunci sintagmele siensii
brodnici sau cotensii berladnici? Ce autorizează
alăturarea unor etnonime apărute în izvoare la
distanță de un mileniu? Observația neprobată
cum că supraviețuirea ar fi regula?
Autorul merge mai departe și identifică statul
originar „daco-român”: cauconii pomeniți în
epopeile homerice ar fi de situat în Carpați,
datorită faptului că Munții Carpați erau numiți cu
termenul generic pentru munte - Caucas - în
izvoarele antice. Stabilește aceleași legături bazate
pe omofonie - Cauconi (epopeile homerice) /
Caucoensioi (trib la Ptolemeu, sec. II p. Chr.) /
Ba-caucis (localitate la Geographus Ravennas) /
Caucalandesis locus (la Ammianus Marcellinus,
sec. IV p. Chr. / Bacău (derivat din Bacaucis după
autor). Acești strămoși îndepărtați, cauconi, sunt
situați la nord de Dunăre, în geografia fantastică
construită de autor. Având pretenția de acreditare
a ideilor în câmpul istoriografiei tradiționale,
autorul stabilește și „corespondențe arheologice”:
cauconii ar fi purtătorii culturii Monteoru. H. J.
W. Drijvers spunea că istoria e o formă de story-
telling cu puncte comune cu literatura. Istoria
politică a cauconilor, așa cum o vede dl.
Nistorescu, este literatură de ficțiune fără puncte
comune cu istoria: „Cândva, în penultimele secole
(sic!) ale mileniului III a. H., în bazinul Siretului
inferior și al principalilor săi afluenți, în urma
«șocului indoeuropean» suportat de populația
neolitică autohtonă, ia naștere (se
individualizează) formațiunea tribală a cauconilor
- purtătorii culturii Monteoru. Populație de
agricultori și crescători de vite, cunoscători ai
prelucrării bronzului, cauconii își impun
autoritatea, înainte de jumătatea mileniului II a.
H., și asupra triburilor vecine, în special asupra
celor purtătoare ale culturii Costișa. La puțină
vreme după aceasta în spațiul carpato-dunărean
pătrund dorienii nord-pontici, ... cu care cauconii
stabilesc un modus vivendi; astfel, în umbra
hegemoniei doriene, ei își extind autoritatea
asupra câmpiei dunărene ... și a spațiului
intracarpatic, generând sinteza etno-culturală
Noua - Coslogeni. În această perioadă, mai
curând spre sfârșitul ei, în lumea cauconilor se
afirmă autorități politico-religioase care devin
prototipuri ale legendarilor Orfeu și Musaios ...”
(p. 21-22). Acceptă ideea că acești cauconi nu
aveau un stat propriu-zis, dar consideră că ne
aflăm „în fața unei manifestări ... specific statale”
(p. 25).	’
Pentru a ilustra „starea de statalitate” autorul
tratează problema coloniilor ioniene de la Pontul
Euxin, considerate un „laborator socio-
organizațional”, care au influențat evoluția
politică a populațiilor locale, satrapia Skudra
(satrapia persană din Tracia) și regatul gepid al
secolelor V-VI p. Chr. Nu calitatea de organism
politic al coloniilor ioniene, al Imperiului Persan
sau al regatului gepid trebuie aici chestionată, ci
modalitatea în care acestea sunt anexate unei
istorii a „statalității daco-romane”. Regatul gepid
este numit „stat tardeno-dacic” și se spune chiar
că ar continua „statul provincial Dacia Augusti”
(sic!), pentru că „rețeaua localităților proto-urbane
ale regatului gepid este exclusiv daco-romană” (p.
110).
Continuitatea este omniprezentă în lucrare ca
motor ordonator al datelor. Iată, deci, cum vede
autorul continuitatea denumirii municipiilor din
Dacia romană: Drobeta - Turnu Severin, Apulum
- Alba Iulia, Romula - Caracal, toate trei păstrând
numele împăraților din dinastia Severilor:
Septimius Severus, Iulia Domna și Caracalla
(p. 89-90).
Ar mai fi de semnalat istorizarea completă a
personajului herodotean Zalmoxis, care devine un
rege din Dacia (p. 40 sqq.) și supralicitarea
datelor din Strabo despre călătoria egipteană a lui
Deceneu, astfel încât autorul își permite
„formularea ipotezei că politica Sarmizegetusei
era aliniată celei a Egiptului până la nivelul a ceea
ce astăzi numim «stat satelit»” (p. 70).
Lucrarea d-lui Nistorescu este accesibilă
publicului larg și în format digital pe site-ul
www.enciclopedia-dacica.ro/statele/statele.html.
Putem spune că fantoma statalității daco-romane
bântuie pe Internet. Cui servește inventarea
acestor forme de organizare politică autohtone
„daco-române” înșirate din epoca bronzului până
în Evul Mediu? Cui servește acest patriotism â
outrance care „naționalizează” în folos propriu
colonii grecești, satrapii persane și regate
germanice? Poate doar acestor diletanți cu un
ochi în cartea de istorie și cu celălalt pe linia
orizontului misterului istoriei românilor.
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
bloc-notes
Apel către poeți!
Poezia cu riff (cu o exemplificare pe
Jim Morrison)
Adi Dohotaru
Motto: „...poezia tinde spre senzații ne-
definite, iar pentru aceasta muzica este mijlocul
esențial. Muzica, atunci cînd se combină cu o
idee care produce plăcere, este poezie; muzica
fără idee este doar muzică; ideea fără muzică este
proză...” Edgar Allan Poe
Poate să pară paradoxal, însă, în ultima
jumătate de secol, muzica este mai aproape
de poezie decît poezia însăși. Poezia pare să
se fi piedut în abstractizări, în turnuri de fildeș
sau, mai banal, în grafomanii. Foarte adesea nu
intră într-un contact real cu publicul. Rămîne
într-un sertar, într-o bibliotecă sau pe un site, e
consumată individual, anemic (în sensul lipsei
unei extensii în spațiul public). În schimb, muzica
de calitate, de la melodie la versificație, este
dependentă de public, de agora, pare să fi furat
de la poezie capacitatea de a transmite mai
autentic emoții, idei...
Muzica generației contraculturii șaizeciste, cu
cîntăreți de folk precum Bob Dylan sau Joan Baez
și formații rock ca The Doors, Jefferson Airplane,
Creedence Clearwater Revival etc. au schimbat
macazul. Au încheiat-o cu sacharinele de
maximum 3 minute despre fete sau băieți plecați
și dorul mistuitor al celui părăsit, specifice
muzicii mainstream din decada precedentă, și au
compus melodii mai complexe, cu o versificație
net superioară producțiilor culturii pop, însă fără
a se rupe de această cultură.
Potrivit cercetătorului Edward Macan
abordarea muzicală tradițională neglijează relația
dintre muzică și audiență și se concentrează
exclusiv asupra sunetului, care este limitat oricum
la următoarele elemente: „armonie, melodie,
metru, organizare structurală” specifice unei
abordări de secol XIX, potrivite muzicii clasice și
unei orchestrații ample (Edward Macan, Rocking
the Classics: English Progressive Rock and the
Counterculture, Oxford University Press, New
York, 1997, p. IX). Problema e că astfel sunt
excluse subtilitățile timbrale, inflexiunile vocale și,
în special, nuanțele legate de ritm, specifice
muzicii non-occidentale sau culturii pop. Potrivit
acestei metodologii, muzica clasică va fi
întotdeauna superioară muzicii „populare” (rock,
blues, etc). Studiindu-se sunetul în sine și nu
efectul său asupra oamenilor (segregare a
obiectului cunoașterii de subiect, specifică
modernității secolelor XIX și prima parte a
secolului XX - vezi M. Foulcault în Cuvintele și
lucrurile), cunoașterea problematicii abordate
devine destul de îngustă, căci spontaneitatea și
reacția empatică, trăirea emoțională, participarea
sufletească a ascultătorului mediu la un concert
de blues sau rock e clar diferită de reacția mai
„țeapănă”, interiorizată a ascultătorului aflat
într-un fotoliu la un concert de muzică clasică.
Studierea relaționării oamenilor cu muzica pe care
o ascultă arată că muzica clasică nu e atemporală
și nici acontextuală și este percepută diferit și cu
o intensitate diferită de la o epocă la alta. Tot
astfel, nu se pot realiza judecăți (tranșante) de
valoare folosind instrumentarul critic specific
pentru poezia de salon în ceea ce privește
presupusa diferență calitativă dintre poezia
„clasică”, intelectuală și cea aparținînd culturii
pop și care se găsește îndeobște în versurile
melodiilor.
Așa cum arată definiția clasică de dicționar
poezia este o modalitate a literaturii care exprimă
mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive, al
unui limbaj concentrat, al afectivității, al rimei, al
ritmului etc. Versurile unor melodii din zona
„bună” a rockului experimental sau nu, a acid-
jazz-ului sau chiar a hip-hop-ului par să se
încadreze foarte bine la definiția clasică a poeziei.
Nu întîmplător folosim sintagma clasic, întrucît în
antichitate poezia era mult mai apropiată de
muzică datorită cîtorva caracteristici esențiale: se
recita sau se declama în public, ceea ce
presupunea un anumit ritm, apoi repetarea unor
cuvinte, a unor versuri, așa cum se întîmplă cu
reluarea anumitor motive în muzică, avea efectul
eufonic al unei incantații, iar poemele erau
întotdeauna acompaniate de anumite instrumente.
Poezia în Antichitatea greacă nu se consuma
nicidecum individual, în spațiul restrîns al
bibliotecii, așa cum se întîmpla în modernitatea
tîrzie și nici nu era un gen de sine stătător, căci
așa cum a categorizat Aristotel în Poetica ea
putea fi epică, lirică, dramatică, chiar retorică...
Deci nu ar fi chiar o erezie susținerea apariției
unui alt tip de poezie în anii 1960, și anume rock
poetry. Poezia muzicii rock pare să ia locul
vechilor imnuri și psalmi, adică poemelor antice
care aveau un rol liturgic, iar cînd muzica nu avea
vreo conotație atît de gravă, muzicienii erei pop
par un fel de „barzi” medievali, aflați în fața unor
„curteni” mai democratici: dezlănțuiți, cu părul
cam zburlit și în straie de-o etichetă cam
noncomformistă.
Exemplificăm cele spuse mai sus cu poezia
rock aparținînd lui Jim Morrison. Poemele lui
Morrison în An American Prayer par un fel de
imnuri dedicate unor zeități neopăgîne. Astfel,
unul dintre „Apostolii” contraculturii crează în
poemele sale un ceremonial și rugăciuni noi,
dionisiace, necreștine pentru „monștrii pielii” care
prin dragoste fac moartea uitată și reinventează
universul: „I pressed her thigh and death smiled”
(Lament), „We need great golden copulations”;
zeii și toate miturile veacurilor trebuie reinventați,
căci tații nu mai sunt o voce a a Autorității, ei
„flecăresc” prin copaci, iar mama șade dusă pe
fundul mării. Tinerii narcisiști nu sunt chiar de
sine stătători, ei cer divinității un crez în care să
creadă, deși aspirațiile lor nu sunt de ordin
transcendental, ci imanent: „A night of lust” (An
American Prayer). Versurile sale au un efect
incantatoriu, muzical. Cadența sa aparent
monotonă, cumulată cu o voce de o tonalitate și
o limpezime rar întîlnite, transpune ascultătorul
într-un soi de transă, apoi izbucnirile și
schimbarea bruscă de ritm în poeme muzicale ca
Wake Up! are rolul de a-i deștepta la o nouă viață
pe membri iconoclaști ai contraculturii. De ce un
nou paradis, însă Aici și Acum? Pentru că hipioții
se proiectau ca un fel de „trib” preadamic, căci
eliberarea spirituală depindea de bascularea
sentimentului de vinovăție provocat de conștiința
păcatului originar. Logicii rațiunii de tip modern i
se opune logica libidoului sau „logica satisfacerii”,
a dorinței, a plăcerii, termeni a-logici în contextul
occidental al dihotomiei clasice între simțuri și
rațiune (Herbert Marcuse, Eros °i civilizație,
Editura Trei, 1996, p. 122). Contracultura acuză
tradiția occidentală că a subjugat simțurile
rațiunii, că efortul de a-ți securiza propria viață
domină asupra plăcerii de a trăi (arta vieții).
Tinerii mulțumiți de ei înșiși fredonează (Choose
they croon), dansează extatic într-un decor
natural, departe de restricțiile și convențiile
comportamentale din spațiile urbane, împotrivesc
principiilor realității, randamentului și efortului, o
realitate de vis, în care „predica”, ce vine pe note
muzicale, dă tonul petrecerii. Orga electronică
Hammond, atotprezentă pe fundalul poemelor lui
Morrison, are ca sunet o trimitere liturgică
evidentă. Merită observat că în arta vieții pe care
o profesează hipioții genurile se blurează (un
lucru specific avangardei dintotdeauna), se
împletesc - dans, rostire/fredonare, muzică:
The music and voices are all around us.
Choose they croon the Ancient Ones
The time has come again
Choose now, they croon
Beneath the moon
Beside an ancient lake
Enter again the sweet forest
Enter the hot dream
Come with us
Everything is broken up and dances.
Poemele și versurile din piesele lui Morrison
nu sunt cu siguranță cele mai bogate în metafore,
cele mai chibzuite în exprimare, cele mai
profunde ca simbolistică, însă solistul formației
The Doors are calitatea deosebită de a ști să își
împărtășească emoțiile într-un mănunchi de
planuri. Foarte importantă pare îmbinarea mai
multor suporturi, căci poemele sale nu se
desfășoară doar pe o foaie, ci se răsfrîng
deopotrivă auditiv și vizual în sălile de concerte.
Astfel, intensitatea trăirii poetice, ce derivă din
ritmul dat de muzică, dar și de versuri, din
repetarea unor teme/motive muzicale, dar și a
refrenului sau din intonație, e mult mai prezentă
în poezia rock al cărei reprezentant de frunte este
și Jim Morrison (poezia ne încîntă!), decît în
poezia intelectuală din cea de-a doua parte a
secolului XX, care e lipsită oarecum de vlagă, în
descendență modernistă, tributară unui singur
suport - cel scris. Deci, ceea ce am scris în
rîndurile precedente sper să fie mai degrabă un
apel pentru poeți: ieșiți în stradă sau urcați pe
scenă, luați legătura cu niște muzicieni și puneți-
vă pe treabă!
■
Eva Vasdeki (n. 1973)
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
Black
Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
meridian
Față în față cu angajarea
Fatou Diome
Fatou Diome este scriitoare de origine senegaleză, dar trăiește în Franța. A publicat volumul de
nuvele La preferance naționale (2001) și romanele Le ventre de l’Atlantique (2003) și Ketala (2006).
Autoarea s-a aflat în această primăvară la Cluj, la invitația Centrului Cultural Francez, care a organizat
cu acest prilej și un concurs de traduceri din creația sa. Câștigătoarea competiției a fost Adela
Mureșan, studentă în Litere a Universității din Oradea. Tribuna vă prezintă versiunea românească a
nuvelei Le visage de l’emploi.
O mulțime de fețe, de limbi, de accente, de
ținute și de valize cu greutate variabilă.
Sute de inimi bat în ritmul viselor lor. Un
difuzor vorbește în limbile cele mai importante,
sau cel puțin cele mai imperialiste, ale planetei.
Vocea pătrunde în creierele celor care o înțeleg și
trece pe lângă cele care nu o pricep. Se aud
pantofii cum șterg de pavaj mizeria sau norocul
purtătorilor lor. Îmbrăcat pentru iarnă, aeroportul
Roissy Charles de Gaulle se trezește cu brațele
deja desfăcute, ca o curvă așteptând vreun client
bogat. În spatele zâmbetului său se ascund o
mulțime de destine. Dar nu poți judeca o casă
după ușa de la intrare.
Franța în care am intrat eu nu e cea pe care o
înfățișează Parisul: Strasbourgul este un oraș viril,
care își etalează catedrala ca pe o erecție către cer.
Acolo am hibernat din ianuarie până în mai.
Ieșeam numai atunci când nu aveam de ales.
Afară totul era uniform.
Egalitatea nu și-a ilustrat nicicând mai bine
înțelesul. Nimeni nu rămânea fără ambalaj:
paltoanele, mănușile, fularele și cizmele creau
spațiul unei rase artificiale, de încotoșmăniți.
Doar ghemuri de lână și culori industriale. Rasele
purtau măști. Odată, în drum spre facultate, o
bătrână ce mergea înaintea mea se asemăna atât
de mult cu bunica, încât m-am abținut să o
depășesc, de teamă să nu stric tot farmecul odată
ce aș vedea-o la față.
Pășea cu grație, mărunt și încet. În spatele ei,
zâmbeam în mine la gândul de a-i povesti bunicii
că am văzut o albă care-i semăna, sau de a-i
spune acelei alsaciene că îmi amintește de bunica
mea neagră ca abanosul.
Vara a sosit după luni îndelungate în care s-a
lăsat așteptată. Își dezvelea formele fără pic de
pudoare: în trupurile frumoase se arăta cu
aroganță, iar în cele diforme se prefăcea rușinată.
Toți erau dichisiți cu o carte de identitate
organică. Nimeni nu își mai plimba paltoanele,
mănușile, fularele sau cizmele, ci întreaga origine:
pielea. Unii o purtau ca pe un trofeu, alții ca pe o
cruce.
Înzestrată cu a mea, eu treceam prin oraș
gândindu-mă la argumentele cu care aș reuși să
farmec persoana cu care urma să mă întâlnesc.
Era unsprezece și aveam un interviu pentru un
post de baby-sitter. Pășeam repede pe stradă, însă
aveam impresia că oamenii mă privesc mai
insistent ca de obicei. Deodată mi-am dorit să fiu
invizibilă. Mă întrebam ce-i cu privirile acelea
insistente care parcă mă alungau și mă interogau
în același timp.
- Unde să mă mai ascund? mă întrebam eu,
grăbind pasul.
Învelișul comun și discret pe care îl oferea
iarna se topise o dată cu ultimele boabe de
grindină sub privirile arzătoare ale soarelui. De-
acum toate își arătau propria față: siluetele,
casele, totul. Ce e o față? Fața este un aeroport, o
intrare a cărui decor nu dezvăluie pe de-a întregul
labirintul ce se ascunde în spatele ei. E o
încrucișare de gene și cultură, un număr de
înmatriculare rasială și etnică. De aceea mă pri-
veau atât de insistent: Africa toată, cu atributele
ei adevărate sau închipuite, zăcea dintr-o dată în
mine, iar fața mea nu mai era altceva decât hu-
bloul ei spre Europa. Așa că atunci când am ajuns
la interviu, mi-am dat numai prenumele. Să mai
adaug că sunt africană ar fi fost un pleonasm. În
orice caz, potențialul meu angajator avea deja o
idee despre situație.
După ce mi-a deschis fetița ei, m-a măsurat
din priviri pe când eu intram, în timp ce ea stătea
așezată comod.
-	Ai reușit să găsești casa? m-a întrebat.
-	Bună ziua, doamnă, am spus eu, strângându-i
mâna.
Fără să-mi dea răgaz să-i răspund la întrebare -
care de altfel nu era demnă de vreun răspuns - a
continuat:
-	Aveam dreptate, am înțeles că ești africană
încă de la telefon, cu accentul ăsta al tău. Ce
drăguț!
Începeam să-mi pierd încrederea. Prin drăguț
se înțelege groaznic, atunci când aceste stimate
doamne îl rostesc pe un ton nazal.
Văzând că tăceam, mi-a răspuns pe un ton
aspru, dând din cap cu o expresie tâmpă:
-	Tu înțeles bine pe doamna?
-	Da, doamnă, am zis eu, abținându-mă să
râd.
Apoi, ca pentru a se asigura de spusele mele,
m-a întrebat de cât timp eram în Franța, cu
aceleași gesturi care n-aveau nimic de-a face cu
limbajul semnelor.
Ca să descriu cât mai bine ridicolul
comportamentului ei, aș ezita între clovnul fără
umor și dansatoarea împiedicată. Apoi, arătându-
mi o valiză, s-a postat înaintea mea, cu degetele
bondoace depărtate și scânteind din priviri, cu
scopul de a mă lumina:
-	Tu, în Franța, de câtă vreme? m-a întrebat
iar.
Ca să întregesc imaginea de idioată pe care și-
o făcuse despre mine, m-am mulțumit să-i indic
doar luna.
-	Ianuarie, doamnă.
S-a întors discret spre fiica ei, pentru a nu da
impresia că vorbește despre mine și i-a spus cu o
mutră de dispreț:
-	Cu asta ne-am pricopsit, fata mea!
S-a deschis apoi ușa de la intrare. A apărut o
prăjină înclinată înspre dreapta de o geantă
diplomat.
-	Bună, dragelor.
Doamna și fetița s-au agitat să îmbrățișeze
scheletul ambulant: va să zică domnul cap-de-
familie se întorcea de la birou. Mă aflam în raza
privirii circulare pe care o arunca. Doamna a
rostit:
-	Soțul meu, domnul Dupont.
- Bună ziua, domnule, am zis eu, ridicându-
mă. Însă nici n-am apucat să-i întind mâna, că
domnul urca deja în grabă scările spre etajul
superior. Am auzit-o pe soția lui anunțându-l
după ce l-a ajuns din urmă:
- Dragule, a venit o fată pentru postul de
baby-sitter.
Deasupra capului meu, parchetul gemea sub
greutatea explicațiilor femeii care cu siguranță nu
mai auzise de Slim fast sau Weight Watchers1.
Mă gândeam că la mine acasă, unde bărbații
preferă plinuțele, cu siguranță ar valora cât
greutatea ei în aur. Și precum sunetul blând al
unei tama alături de zgomotul surd produs de un
Djembe2, pașii soțului urmau ritmul pașilor
femeii durdulii. Pe urmă, vocea de castrat a
scâncit:
- Ei, și?
- Nu prea știe de când e în Franța, dar pare să
înțeleagă esențialul din ce-i zic, a răspuns doamna
Dupont.
Vocea domnului a prins un pic de vigoare:
-	Și ce vrei cu asta?
Ochii mei, care hoinăreau prin bucătăria
americană, s-au ațintit asupra unui cuplu de
muște grase care făceau prostii pe mormanul de
farfurii din chiuvetă. Cu toate că era trecut de
amiază, familia Dupont nu părea să se
pregătească pentru prânz. Marie3 era cu siguranță
la dispoziția lor. În câteva clipe, doamna va
deschide congelatorul, un ambalaj de carton va fi
sfâșiat cu promptitudine, se va ivi staniolul,
micro-undele își vor oferi serviciile, iar familia
Dupont va fi hrănită. Dar asta nu era treaba mea.
Mi-am amintit de întrebarea domnului:
-	Și ce vrei cu asta?
Așa deci. De aceea mă priveau în felul acela.
Nu eram eu, cu prenumele meu, și nici măcar
doamnă sau domnișoară, eram asta. Eram asta, și
nu cealaltă. Probabil că spunându-mi asta,
domnul simțea pentru mine același lucru pe care
mi-l inspirau muștele ce se reproduceau în
farfurie.
După un scurt moment de liniște, doamna a
revenit asupra problemei.
-	Și-atunci? i-a spus ea soțului.
-	Ai putea să angajezi o altă fată!
- Dar pe care? a urlat ea. Știi că am dat
anunțul acum două săptămâni și până când tot
așteptăm, eu trebuie să-mi bat capul cu copiii.
Căci soții Dupont erau la a doua progenitură.
Cel mai recent copil al lor avea un an, iar în ziua
aceea doamna îl lăsase la creșă.
- Ar fi trebuit s-o angajezi pe cea de
săptămâna trecută, a zis domnul.
Doamna a izbucnit:
- Măcar știi ce vorbești? N-ai văzut ce mutră
avea? Ziceai că atunci a ieșit din vreun lagăr de
concentrare. Nu zâmbea, dădea impresia că are
ceva cu toată lumea. Nu îmi las copiii pe mâna
unui asemenea monstru!
Cuvintele acestea mă făceau să zâmbesc.
Înțelegeam de ce fata aceea se prezentase
doamnei cu o mască mortuară și cu un zâmbet
inexistent. Trebuie spus că persoanele care caută
un baby-sitter se iau atât de în serios de parcă ar
face recrutări pentru NASA. În fond, ca să-i ștergi
la fund pe îngerașii lor blonzi, trebuie să dispui
de toate calitățile imaginabile, de un sac de
diplome și să fii suficient de sărac ca să accepți
un salariu de mizerie.
Peste câteva minute, domnul Dupont și-a
reluat replica:
- Puteai s-o angajezi pe fata de alaltăieri!
- Ei, asta nu! a rostit doamna răspicat. Are un
copil și pe deasupra mai e și însărcinată. N-ar
putea fi pe deplin disponibilă pentru copiii mei.
24
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
De altfel mă °i întreb cum se va descurca cu doi
copii în gaura aia de locuință socială. Dar asta nu
mă privește pe mine. Trebuia să se gândească
înainte de a se apuca de turnat copii, în loc să-și
imagineze că eu voi risca să o prind furând
lucrurile copiilor mei pentru a le duce la ai săi.
Tăcerea domnului Dupont după această tiradă
mi-a dat de înțeles că era în pană de argumente.
Doar întrebarea lui de la începutul conversației
era clară, așa că a revenit asupra ei fără ezitare:
- Nu-mi spune că..., dar, Geraldine, ce vrei cu
asta?!
- Ascultă, Jean-Charles, a strigat ea, tu de
mâine pleci la serviciu o săptămână întreagă și pe
mine vrei să mă lași în situația asta? Am și eu
munca mea. Și apoi, oamenii ăștia sunt harnici și
ascultători, nu ca scârbele de aici. Ți-aduci aminte
de cea de anul trecut, care ne-a târât pe la
protecția muncii ca să ne stoarcă de bani? Cu
asta măcar nu trebuie să ne batem capul. Am s-o
angajez. Prietena mea Anita are una la fel; îi
poruncește numai din priviri și face totul în casă.
Deci asta era: pentru doamna Dupont, african
era sinonim cu ignoranță și supunere. Domnul
Dupont ar ști acum ce-i de făcut cu asta: o slugă
bună-la-toate. Mă gândesc că, în mod sigur, din
această cauză în Franța chiar și meseriile au fețe.
În special cele mai grele și mai prost plătite. Când
auziți un ciocan pneumatic, n-are rost să vă
întoarceți, căci cu siguranță cel care îl manevrează
e un negru, un turc sau un arab - un străin, în
orice caz. Cât despre zgomotul de aspirator, el
întotdeauna semnalează prezența unei africane,
unei portugheze sau unei asiatice. Pentru
angajarea propusă de doamna, eu aveam fața
potrivită, iar ea un avantaj dublu: africană
rimează cu prostovană, adică îi permitea să aibă o
angajată care nu își cunoaște drepturile, ușor de
manipulat și de exploatat. Totodată, mai putea
conta pe rasismul soțului pentru misiunea de a o
elimina pe dădacă din poziția de rivală.
Când doamna Dupont a coborât să mi se
alăture în salonul în care muștele băzâiau în jurul
meu, era aproape ora unu. Mi-a afișat un zâmbet
mecanic și mi-a zis:
- Tu început mâine dimineață, treizeci de oră
pe săptămână, salariu minim pe economie, plată
cu cec. Tu jumătate de oră mai devreme, doamna
arătat ce ai de lucru.
- Da, doamnă, am spus eu și i-am strâns
mâna înainte de a pleca.
A doua zi dimineața m-am prezentat la 7:30.
După scurte formule de salut, doamna Dupont
mi-a arătat ce era mai important de știut. Fetița
avea să-mi explice traseul spre școală. Ca să poată
merge la serviciu, doamna Dupont a colorat
cadranul ceasului și sticla cu biberon, pentru ca
dădaca africană să fie în stare să urmeze
indicațiile despre orele și porțiile de mâncare ale
bebelușului.
Zilele treceau. Eu și cu doamna ne intersectam
dimineața devreme și seara târziu. Dimineața avea
timp doar pentru a adăuga câteva ordine la
indicațiile legate de copii:
-	Tu călcat pentru doamna.
Iar în alte zile:
-	Tu la aspirator.
Sau în altele:
-	Tu spălat pe jos etc.
Dimineața rosteam invariabil:
-	Da, doamnă.
Iar seara, când sosea:
-	Bună seara, la revedere, doamnă.
Într-o seară, mi-a reproșat:
- Fetița mea nu mulțumită, tu trebuie jucat cu
domnișoara.
Într-adevăr, micuța era mai rezervată față de
mine, în ciuda zâmbetelor și demersurilor mele
diplomatice. La amiază, se închidea în camera ei,
unde eu trebuia să-i duc prânzul. Nimic nu e mai
insuportabil decât un țânc de burghezi, mai ales
atunci când i s-a băgat în cap ideea că toate
celelalte popoare ale planetei sunt primitive.
Aveam însă nevoie de slujba asta, dat fiind faptul
că fața mea întâlnea de cele mai multe ori refuzul
angajatorilor. Mi-am propus deci să o mulțumesc
pe fetiță și să fac ceea ce se aștepta de la mine:
maimuțăreli pentru a intra în grațiile domnișoarei
Dupont. Peste o săptămână eram deja dădaca ei
africană cunoscută de toți colegii de clasă. Într-o
zi, m-a întrebat la masă:
-	Tu de ce ești neagră?
-	Pentru că mănânc prea multă ciocolată.
S-a uitat la mine și a zâmbit. Vedeam că nu
fusese convinsă dar n-am mai adăugat nimic. Îmi
ziceam că după ce-i va povesti mamei sale
discuția noastră, aceasta mă va considera încă și
mai proastă decât mă crezuse prima dată.
Asemenea unui amant, vara a venit și a
plecat, a revenit și a plecat apoi din nou. Pe
urmă, parcă pentru a-și aminti cu precizie de tot
ceea ce lăsase în urmă, s-a reîntors. Eram tot la
familia Dupont, schimbând scutece, pudrând un
funduleț roz, făcând de patru ori pe zi traseul
spre școală, plimbând cu căruciorul un bebeluș
alb - și nici măcar nu puteam să mă prefac că ar
fi al meu -, dând cu aspiratorul, călcând, spălând
pe jos în bucătărie în fiecare dimineață și
blestemând rahatul membrilor familiei Dupont
care se încăpățâna să rămână lipit de pereții wc-
ului și care nu mirosea tocmai a trandafiri. Toate
astea pentru un salariu de îngrijitoare de copii.
Doamna era mulțumită de mine. Într-o zi, mi-
a dat o rochie mai veche de-a ei, acum mult prea
strâmtă. Nu-mi trebuia. Era urâtă și data cel puțin
din anii șaptezeci. Trebuie menționat că doamna
Dupont se îmbrăca în stilul reginei Angliei și avea
grijă ca totul în aspectul ei să fie în același ton:
coafura îi dădea un aspect de zarzavat iar hainele
aduceau a conopidă. Privind-o, îmi ziceam că
dacă acestă femeie a reușit să-l excite pe domnul
Dupont, cu siguranță există bărbați care o găsesc
sexy pe maica Tereza. Am acceptat rochia din
politețe și am scăpat de ea la prima colectă
anuală pentru săraci. Banii pot cumpăra o bonă,
dar nu și bunul gust. Mii de mulțumiri, doamnă.
Doamna Dupont făcea pe intelectuala și
pusese la cale civilizarea mea. Odată, când cuplul
patronal s-a întors mai devreme ca de obicei,
fetița mi-a cerut să-i pun o casetă video. Vroia să
se uite la blestemata aia de Cenușăreasa, din
pricina căreia generații de femei sunt complexate
din cauza mărimii de la pantof. Mă feream să mă
ating de caseta video, căci în ziua în care
spărsesem o vază făcând curățenie, doamna mi-a
scăzut cinci sute de franci din salariu pentru o
bucată de ceramică. Așa că, în ciuda insistențelor
domnișoarei, am refuzat să mă ating de aparatul
video.
-	Tu știut pornit video? m-a întrebat doamna.
-	Nu, doamnă, i-am răspuns.
M-a privit cu un amestec de compasiune și
dispreț:
-	Tu gândit cu capul?
Apoi s-a întors triumfătoare spre soț, și înainte
de a mă cataloga din nou, a rosit cu voce tare:
-	Cogito sum, sau cum ar spune Descartes,
„sunt cuget”.
Bineînțeles că astfel, doamna stabilea o
complicitate cu soțul ei și pe mine mă excludea
din discuția ce urma să aibă loc. Dar de data
aceasta, s-a mers prea departe. Ultrajul era grav:
era amenințată moștenirea spirituală a lui
Descartes. Nu o puteam împiedica să facă pe
savanta pe seama mea, dar aveam pretenția să o
facă așa cum trebuie. I-am dat deci replica:
- Nu, doamnă, Descartes spune Cogito ergo
sum, ceea ce înseamnă „cuget, deci exist”, așa
cum se poate citi în lucrarea sa, „Discurs asupra
metodei”.
Doamna a scăpat caseta din mână, iar domnul
a rămas încremenit într-o tentativă de a duce un
biscuit la gură. Era prima dată când formulam o
propoziție întreagă de față cu ei. După ce și-a
revenit din șoc, domnul mi-a zis:
- Cine te crezi să îi răspunzi așa Geraldinei?
Noi nu suntem ca tine, să știi că soția mea a
trecut un examen de bacalaureat înainte să se
angajeze, iar eu, cum poți să observi, am studiat
la universitate.
Nu scoteam o vorbă, dar zâmbetul meu calm
avea efectul unui bisturiu asupra domnului
Dupont. Doamna s-a făcut mică de tot când m-a
întrebat:
-	Ești cumva în ultimul an de liceu?
- Nu, doamnă, i-am răspuns eu, mi-am luat
licența în Litere acum două luni. Stimată doamnă,
copiii coborâți din cocotieri sunt astăzi învățați.
Apoi, în gândul meu, am adăugat: „și asta vă
cam ia piuitul”.
Domnul Dupont a luat drumul scărilor înspre
etajul superior, ca și în timpul primei mele vizite.
Pun pariu că iar se întreba, dar de data aceasta
din alte motive:
-	Și ce vrei cu asta?
Doamna a urcat să i se alăture. Sărmana fetiță
își aștepta încă Cenușăreasa în fața aparatului
video. Într-o zi va înțelege ca și mama ei că nu
există niciun prinț și că piciorul mic și drăgălaș al
Cenușăresei nu dă pe spate pe oricine. I-am spus
la revedere micuței bosumflate și am strigat bună
seara din josul scărilor pentru soții Dupont,
înainte de a închide ușa în urma mea. După un
week-end liniștit, luni dimineața m-am prezentat
la serviciu la ora opt. Hotărâsem să elimin
jumătatea de oră în plus care de doi ani nu-mi era
plătită.
-	Bună ziua, doamnă, am salutat eu.
- Bună ziua, vă așteptam. Cea mică trebuie să
meargă la școală. Dacă o duc eu, voi întârzia de
la serviciu. Sunteți de acord să păstrați jumătatea
de oră în plus dacă v-o plătesc?
-	Desigur, am răspuns.
Credeam că visez. Doamna și-a regăsit
politețea, ea, care mă tutuise din primele minute
ale întâlnirii noastre, acum era preocupată de
convenții. Săptămâna aceea a fost plină de răceală
dar cu timpul, sentimentele de jenă și ranchiună
au dispărut. Câteva luni mai târziu, dădeam din
când în când meditații gratuite doamnei Dupont,
care se pregătea pentru un concurs. Nu îmi mai
vorbea în limbajul acela infantil și primitiv, ne
tutuiam și ne adresam cu prenumele. Chiar și
Jean-Charles a preluat acest obicei. Câteodată
mâncam împreună. Păreau să aprecieze
specialitățile senegaleze, iar când vorbeau despre
negri nu le mai spuneau „oamenii ăștia” ci mai
degrabă „africanii”.
Doar că există o problemă: de când Jean-
Charles a aflat că l-am citit pe Descartes, își
imaginează că fesele bombate și ciocolatii trebuie
să fie plăcute la atingere.
Traducere de
Adela Mureșan
1	Companii care oferă metode și produse de slăbit
(n.tr.)
2	Instrumente africane de percuție (n.tr.)
3	Numele unei companii ce comercializează produse
alimentare semi-preparate (n.tr.)
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
15
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
de la lume adunate
Barba lui Bin Laden
Monica Ghet
Muncile lui Hercules, isprăvile lui Făt
Frumos, Prîslea, Harap Alb sunt laolaltă
nimica pe lîngă strădaniile pîndacilor și
gonacilor lui Bin-Laden. Iar El, “teroristul șef” al
Planetei ce făcea? Se poza pe internet cu barba
vopsită. Altă barbă, același nărav. Fie barba
albastră, neagră, spoită, cănită, boită, sulemenită,
finalmente tot se trezește expediată în ilaritate și
curînd, de-or voi-o americanii, în uitare, aidoma
basmelor unde invariabil fiara/ dragonul e învins
de junele mesager al Binelui, împreunat, drept
răsplată, cu fecioara-victimă-prizonieră a maleficei
creaturi. Spuneam ilaritate? Ei da, abstracție
făcînd de tragedia familiilor celor prea numeroși
morți degeaba, Bin Laden și categoria lui
“profesională” formează - deloc inocent! - un
eșantion al clasicului “țap ispășitor”. Zice el ceva
în barbă, replică “ei” bolboroseli la Casa Albă,
fraze, frăzulețe, “franzele” de asigurare a
pupulației (scuzați precizarea, dar e vorba de
“prostimea”- pur sînge transatlantic).
Necazurile Terrei sunt în ordine ierarhică: 1.
Schimbarea climei, cu sau fără participarea
reziduurilor industriale. 2. Clivajul civilizațiilor -
că le place unora sau nu de Huntington -
realitatea seamănă cu descripția lui, DAR ... 3.
Bătălia pentru dominarea resurselor de energie
depășește imaginația adulților de orice culoare și
civilizație...
Osama Bin Laden viu ori mort e o țintă
abstractă și un camuflaj pentru mai groaznicele
capete ale “Gorgonei” Al-Qaeda din care face
parte nominal Zawahiri și întregul corp de
rezistență anti-invazie a Aliaților occidentali,
fenomen anunțat și de D.I, John Negroponte. La
o adică, nici Abu Ghraib ori Guantanamo n-au
dovedit “lumii a treia” intențiile pașnice ale
civilizației profitului. Abu Ayyub al Masri
(Egipteanul), sucesorul lui Abu Musab al Zarqawi
Gerontofobia
noastră selectivă
(urmare din pagina 14)
gerontofobilor noștri crescuți în spiritul
egalitarismului comunist. Trăim într-o societate
care își simpatizează bătrânii cu condiția ca ei să
fie pensionari bravi și blajini, „fără probleme”,
votanți ai partidului care, din când în când, le
mărește pensia. Dar: „ Jos cu excepțiile!” „Dacă
mama și tata trăiesc dintr-o pensie mizeră, de ce
alții, tot așa de bătrâni ca ei, să câștige zeci de
milioane de lei vechi pe lună!” - gândesc și chiar
zic unii oameni ai muncii de vârstă medie.
Viscerala antipatie - pentru a nu spune:
disprețul și chiar ura - a unora pentru elita de
seniori ai societății pare să fie încurajată și de
legiuitori. Ca profesor universitar, am fost
decepționat când am aflat că, potrivit actelor
normative în vigoare, profesorii consultanți nu
pot fi aleși membri ai senatului universitar, deși
această prelungire a mandatului academic
presupune ab ovo că titularul este un cadru
didactic performant, depozitarul unei experiențe
indispensabile sensus verbi. Decepția mea a
crescut când am aflat că nici cei care în următorii
patru ani vor putea atinge vârsta pensionării nu
mai pot fi aleși sau realeși în senat și că, de
controlează mișcarea Al-Qaeda din Irak. Un alt
“cap de pod” acționează în Afganistan: Abu
Ubaydah al Masri, și tot așa, numele se înșiră
precum cîrnații la afumat ... după explozie!!
Ce este amuzant și ce de temut în
desfășurarea evenimentelor? Amuzant e falsul!
Direcția temerilor fățiș eronată. Nu “baciul” Bin
Laden - probabil deja mort sau neinteresant
pentru confrați - e spaima zilelor noastre, ci
succesorii lui, învățeceii lui laolaltă cu “miturile"
în circulație despre “Terorism”.
I-	Cică terorismul ar fi acțiunile întîmplătoare
ale unor entități iraționale care detestă stilul de
viață occidental.
Românii ar fi un bun exemplu în acest sens.
Glumesc. Căsăpelile lor, fie și internaționale, prin
Spania ori Italia sunt fenomene marginale,
rezultatul disperării unor marginali ... Terorismul
global are ținte globale și nu e motivat de ura
concentrat direcționată: terorismul vrea să
instaureze spaima în mijlocul disciplinei
civilizației spre a crea haosul și a intimida politica
unei țări. Calculul politic e prioritar.
II-	Teroriștii sunt criminali de rînd. Fals.
Criminalii de rînd sunt îndeobște oameni fără
educație, resentimentari la nivel social și
economic. Teroriștii depistați în ultimii ani sunt
“academici”, practicanții unor profesii trudnice
precum medicina, etc.
III-	Terorismul e răspîndit prin Islamn. Fals
din nou: Nicio religie nu deține monopolul
terorismului. Altminteri, n-am termina cu dosarele
incriminatoare ale creștinismului.
IV-	Terorismul nu are șanse de izbîndă. Ba da!
Prin neprevăzut, nebănuit, arbitrariul locului de
atac-surpriză își face de regulă efectul răspîndind
spaima și neîncrederea în structurile de protecție
ale Statului. Exemplu elocvent: 9/11 la New York
câțiva ani încoace, profesorii consultanți nu mai
pot primi doctoranzi noi, indiferent de numărul
acelora care ar dori să-și elaboreze teza sub
îndrumarea lor. Pe când o lege care să interzică
preoților trecuți de 65 de ani să mai oficieze
liturghii și să spovedească? Pe când un proiect de
lege care să-i trimită la plimbare pe academicienii
pensionabili din motive de vârstă?
Reamintesc clujenilor că singurul muzician
care are statuie în parcul orașului (și merită cu
prisosință s-o aibă!), Antonin Ciolan, s-a stabilit
în urbea noastră, venind din Iași, la aproape 65
de ani. A întemeiat orchestra Operei Maghiare,
apoi orchestra simfonică a Conservatorului
„Gheorghe Dima”, unde a introdus predarea
dirijatului de orchestră. Regretatul Erich Bergel
sau Emil Simon n-ar fi putut studia dirijatul la
Cluj dacă nu trecea el Carpații pentru a inaugura
la noi o nouă și fructuoasă perioadă a carierei
sale, pe care a încoronat-o ca director artistic
fondator al Filarmonicii din Cluj. Să fi fost
România mai înțeleaptă în era Gheorghiu-Dej
decât este acum în era Băsescu?
Un ultim exemplu. În perioada doliului
pentru Preafericitul Teoctist, patriarh al
României, decedat la 91 de ani, unii publiciști,
scormonitori zeloși în trecutul său, l-au făcut fost
legionar și securist, alții homosexual sau părtaș la
dărâmarea unor biserici ortodoxe. Treaba lor. Dar
din câte am citit despre el în aceste 40 de zile,
Yiannis Papadakis (n. 1934)
a transformat radical lumea și stilul de viață
american. În defavoarea înrădăcinatului cult al
individualității performante din care s-a născut
spuma bogăției occidentale.
Iar pe noi cetățeni fericiți/ nefericiți ai
națiuniii-stat în care am făcut ochi pe lume, ce ne
mișcă? O moțiune?! Cenzurarea unui guvern sau
decuplarea unei țări întregi de la evoluția pan-
europeană?! N-avem destul “terorism” mesianic
pentru a face o evaluare corectă . Ne desfătăm
doar cu “terorismul” politicii interne.
■
nimeni nu a încercat să conteste faptul că, până
în preziua nefericitei sale operații de prostată,
soldată cu decesul său, el a condus destinele
BOR ca un întâistătător lucid, autoritar, suveran.
Sapienti sat est!
■
Jenny Markaki (n. 1939)
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rezonanțe
Sub zidurile lumii libere
Marius Jucan
Imaginea unui Mihail Gorbaciov, retras în
interiorul limuzinei care se deplasează de-alungul
zidului scorojit deopotrivă de paragină °i grafitti-
uri, un zid între două civilizații antagonice, de-acum
sortit muzeului, nu ne duce cu gândul doar la
metamorfoza atipică a fostului prim secretar al
PCUS, personaj iconic al sfâr°itului războiului rece,
inegalabil om politic care supraviețuie°te, făcând
printre altele, °i reclamă pentru casa de modă Louis
Vuitton. Legenda ilustrației spune: „o călătorie ne
aduce față în față cu noi în°ine. Zidul Berlinului.
Reîntoarcere de la o conferință”1. Într-adevăr, fie °i
fără drumul spre casă de la o conferință între
puternicii lumii, călătorind de la un deceniu la altul,
de la o lume la alta, dinspre o epocă spre alta,
putem afla mult mai multe despre noi în°ine, decât
dacă am sta locului. „Călătoriile sunt pentru tineret
o parte din educație; pentru oamenii maturi, o
parte din experiență”, scria mai ieri, Francis Bacon.
Pentru Timothy Garton Ash, unul din
observatorii fideli ai reformei societății civile °i
regimurilor politice în Europa Centrală °i de Est,
călătoriile s-au materializat într-o hartă a
evenimentelor din 1989, ale cărei cote de nivel
diferite pot fi constatate de cetățenii cei noi, ca °i
de cei vechi ai bătrânului continent, devreme ce
locuiesc cu toții acum în aceea°i casă (europeană).
Nu e vorba doar de un „strop” de culoare aruncat
în cerneala analizelor politice, ci de ilustrarea ideii
liberal-conservatoare că între politică, cultură °i
libertatea omului modern există un °ir de
intercondiționări, care dau un relief aparte vieții
libere, democratice, față de dictaturi ori regimuri
autoritare. Cunoscător al Europei °i Americii,
autorul care a insolitat evenimentele cu participarea
sa afectivă °i intelectuală, cum scria George F.
Kennan, salutând semnificativele volume, Foloasele
prigoanei °i Lanterna magică, Garton Ash °i-a
continuat jurnalul său de idei, privind de data
aceasta peste zidul Berlinului, spre Vest, spre
realitățile unei istorii recente, centrifugate după
9/11/2001 de zborul singuratic al vulturului
american.
În Lumea liberă. America, Europa și viitorul
surprinzător al Occidentului, divergențele crescânde
dintre Europa °i America, dintre culturile °i
discursurile lor politice, înrudite cândva,
inconfundabile azi, ating probabil pragul cel mai
înalt. Stridența dintre „scrâ°netul dur al america-
nizării” °i „farmecul blând al europenizării” (p.19),
ciocnirile identităților europene cu excepționalismul
american, lupta făți°ă dintre realpolitik-ul european
°i idealismul politic american °i a sa pretenție de
universalism (alimentată de altfel de vechi principii
politice europene), duc toate spre întrebarea dacă
un viitor comun al lumii libere mai poate fi
întrevăzut printre perdelele de foc ale campaniei din
Afganistan, Irak, °i posibilitatea (dezastruoasă!) a
unei intervenții în Iran. Existența unui număr fără
precedent de state libere în lume ar putea pune sub
semnul întrebării viitorul vechiului Occident ca
reprezentare unică a lumii libere.
Se °tie că America a fost cândva Noua Europă,
°i că ideea unei uniuni supra-naționale în Europa a
pornit de la exemplul american. De asemenea, că
„splendida” izolare americană a fost posibilă
datorită zidului Atlanticului, după cum atlantismul
(nu însă de unul singur) ar putea fi zidul împotriva
terorismului. Nu se poate ignora faptul că America
de Nord funcționează de aproape un secol ca
putere mondială, iar Uniunea Europeană nu e în
multe privințe decât un set de rețete administrative,
politice, economice a căror testare de-abia urmează
să primească girul practicii. Se vede limpede că în
timp ce Uniunea Europeană urmăre°te asigurarea
redistribuției bogăției ei, Statele Unite doresc
producerea de bogăție, de unde direcțiile diferite ale
investițiilor lor strategice în cercetarea avansată,
învățământ °i promovarea unei etici a muncii °i
fidelității civice. Ținând seama de interpretările
diferite date ideii de libertate în Europa °i în
America de Nord, nu e greu de admis că partizanii
lumii libere europene se numără doar printre
urma°ii legendarilor Churchill °i de Gaulle, pe când
dincolo de ocean, există o competiție tradițională
între hamiltonieni, jeffersonieni, jacksonieni,
wilsonieni, pentru a valida democrația °i
republicanismul.
Există, probabil, mai multe feluri de a fi
oriental. Dar, deocamdată nu sunt decât două
moduri de a fi occidental, ceea ce este mai mult
decât suficient. Andrei Ple°u, citat de Garton Ash,
mărturise°te că atunci „când spuneam Occident nu
ne-a trecut niciodată prin minte că [...] Europa
Occidentală °i America de Nord ar fi entități
diferite” (p.87), o opinie care arată în mod genuin
credința intimă a elitei est-europene în unitatea
Vestului. A°adar, există două viziuni despre Vest,
două discursuri despre putere, religie °i ecologie,
încălzirea globală °i multiculturalism, media °i
sisteme universitare. Na°terea Europei moderne a
fost asistată de simbolurile unei dualități evidente,
de la ideologia societății civile, ideea de partid °i de
democrație, la cea de revoluție ori evoluție politică.
Simbolurile au devenit în timp ziduri. Ziduri
europene împotriva barbarilor, bol°evismului,
nazismului, emigranților. Ziduri americane
împotriva dictaturii, neo-totalitarismului,
naționalismului, terorismului. Sub noile ziduri ale
lumii libere, ideea de libertate în democrație este
desigur infinit mai protejată decât în orice altă parte
a lumii. De°i protejată mai bine ca oricând, de
europeni, °i americani, deopotrivă, ea ar putea însă
să nu mai fie apărată de acelea°i valori.
„Noi cei liberi, ne confruntăm cu o oportunitate
cople°itoare. Cei din generația anterioară, chiar dacă
au trăit în ceea ce se cheamă ,lumea liberă’, puteau
doar să viseze la o lume liberă. Acum putem începe
să o realizăm. Din ce în ce mai mulți oameni sunt
liberi ca niciodată până acum. Posibilitățile pe care
le avem de a le reda °i altora libertatea sunt, tot
a°a, mai mari ca niciodată. Dacă europenii,
americanii °i alte popoare libere de pretutindeni nu
vor conlucra în direcția acestui obiectiv °i vor
rămâne blocați într-un narcisism al diferendelor
minore, el va rămâne imposibil de atins” afirmă
Garton Ash, cu ton un patetic poate, dar cu o miză
realistă (p.231).
Eseistul britanic nu pare îngrijorat de adâncimea
conflictului dintre cele două dimensiuni ale
libertății, îndepărtarea oricărei ingerințe exterioare,
față de dorința de a fi proprii no°tri stăpâni, despre
care scria Isaiah Berlin. El are în vedere o „rațiune”
a libertății, ori mai curând o pedagogie a acesteia,
de unde pledoaria pentru existența a ceea ce
numim încă (din inerție, din respect, din speranță?)
o lume liberă.
Merită amintit că un autor american, E.R.
Dodds, profesor de greacă veche °i studii clasice,
explica prăbu°irea democrației antice prin teama de
libertate a grecilor mai degrabă decât prin puterea
reală a inamicilor lor.
O parte din zidurile lumii libere trebuie să fi
fost ridicate cu ciment furat din această străveche
teamă.
1	Tne Economist, September 15th-21st, 2007.
■
ferestre
Lecția
Horia Bădescu
L-am descoperit pe Paul Eluard destul de târziu.
Pentru cei din generația mea acest deficit de
lectură poetică nu are nevoie de explicații. Și
nu aceasta are importanță aici. Ceea ce vreau să
spun e doar faptul că poezia lui nu se prenumără
printre tărâmurile lirice a căror explorare m-a ajutat
să-mi aflu propria perspectivă, propriul orizont. De
altminteri nici nu am siguranța că, dacă lucrurile s-
ar fi petrecut altfel, rezultatul ar fi fost diferit.
N-a° putea spune că universul său, viziunea sa
poetică îmi sunt apropiate. Poate pentru că nu
m-am lăsat niciodată sedus de experiențele lirice
consumate doar ori mai ales la nivel formal.
Fiindcă nu cred că revolta împotriva spiritului
burghez sau, mai degrabă, a spiritului profan, dacă
mi se îngăduie acest oximoron, î°i află cea mai
potrivită exprimare în pulverizarea
«instrumentelor» lingvistice sau în ontologia
haosului sau derizoriului °i în delir verbal.
De altmiteri Eluard însu°i o probează din plin.
Cunoa°terea operei lui poetice °i a destinului lui,
fie ea târzie, n-a făcut decât să-mi confirme justețea
unei căi pe care am descoperit-o singur: calea spre
Ființă, însă într-un context, poezia românească, în
care indicatoarele care să te îndrumă spre ea sunt
clare, citibile cu ochiul liber. Calea spre Ființă,
calea către descoperirea acelei limbi comune
tuturor alcătuirilor din univers, cea pe care Coelho
o numea atât de inspirit «limbajul Lumii».
Parcursul urmat de Eluard de la logica disoluției
la «logica» Ființei, de la negația care desparte la
iubirea care une°te, această iubire atât de spirituali-
zată, atât de plină de umilință, atât de aproape de
ceea ce am putea numi iubirea divină, pe care o
găsim în poezia sa de maturitate, mi-a dat
încredere. Încrederea că propria mea viziune poeti-
că e o cale dreaptă.
Pentru cei care °tiu să-l citească cu adevărat pe
Eluard, lecția pe care ne-o oferă el este, mai
degrabă, destinul poetic decât noutatea expresiei.
Nu e puțin lucru. E poate, chiar, esențialul!
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Epidemia hikikomori
Adrian Țion__________________________________
Succesiunea „generațiilor pierdute” continuă.
Dezamăgirile societăților occidentale venite
după ieșirea din Primul Război Mondial,
apoi după ieșirea din al Doilea Mondial, după
cum ieșirea din totalitarism pentru cei lipsiți de
noroc au generat valuri-valuri de tineri
nemulțumiți, alienați, neadaptați, mereu în
conflict cu vârstnicii dezavuați din capul locului,
aceștia, vârstnicii găunoși, egoiști și iresponsabili,
fiind mereu condamnați pentru tot răul din lume.
Generația pierdută a Japoniei de azi sunt
tinerii hikikomori. Ei s-au claustrat din proprie
inițiativă în propria cameră sau în bucătăria
părinților, refuzând orice contact direct cu lumea
din afară. Dependența materială față de părinți,
acceptată tacit, le trădează întrucâtva
cabotinismul jalnic. Mănâncă de la părinți, dar
trăiesc izolați de ani de zile. Unii de 2 sau 3 ani,
alții, mai încăpățânați, de 7 sau 10 ani. Este un
fel de „sinucidere socială”, o nouă maladie a
secolului. Nouă? Refugiul în natură al
romanticilor, „spleen”-ul englezesc,
comportamentul bizar al personajelor din
literatura rusă care se simțeau de prisos, acei
„licinâi celovec”, au fost considerate la timpul lor
abateri de la normele societății, tot boli ale
secolului. Epidemia hikikomori de azi îmbracă
forme ceva mai agresive, în strânsă legătură cu
moștenirea istorică și cu mentalitatea niponă.
Fenomenul se bucură de mediatizare din 2000 și
statisticile arată că peste un milion din
adolescenții Japoniei sunt hikikomori, adică
pustnici moderni. Din 126 de milioane, cât
numără populația Japoniei, un milion sunt lipsă la
apelul nominal social. Vegetează, se uită la
televizor, navighează pe Internet. Documentarul
BBC, difuzat pe Antena 3, se numește chiar așa:
Milionul lipsă.
Psihologii, printre care Henry Grubb, analist
al fenomenului, au stabilit printre cauzele
autoexilării adolescenților în propriile camere
dezamăgirile amoroase, o notă proastă la școală
sau presiunile exercitate de un coleg bătăuș.
Hipersensibilitatea și fragilitatea pshică nu fac față
jocurilor năbădăioase ale diavolițelor excedate de
hormoni, după cum și competiția școlară în
societatea japoneză duce la epuizare intelectuală.
Despre violența adolescentină din Tokio sau din
alte orașe nipone stau mărturie o serie de
documentare la fel de șocante.
Ca în romanul Vertij de Randy Taguchi, sora
unui hikikomori îl însoțește pe realizatorul
documentarului prin câteva familii care
adăpostesc sau ascund (ca să nu se facă de rușine
față de vecini) câte un hikikomori. Cei ai casei se
comportă cu mănuși, cu exagerată înțelegere,
pentru a nu-l deranja pe însinguratul din spatele
ușii. Henry Grubb spune că el, dacă ar avea un
astfel de copil, ar sparge ușa, l-ar scoate cu forța
afară, învățându-l sau obligându-l să lupte cu
realitatea ostilă. Orice tânăr trebuie să se
integreze în societate, să-și găsească propriul loc și
rost. Sună bine, dar... De la vorbe până la
punerea lor în aplicare e lanțul sentimentelor
parentale care ține totul pe loc. Statu quo un an,
doi ani, zece ani... Poate va ieși până la urmă din
cameră.
Într-o școală din Tokio, elevi de 14-16 ani dau
examen începând de dimineața și până noaptea la
unu. Incredibil! Un sistem criminal de-a dreptul!
Cei care iau examenul din prima încercare scapă
mai repede. Cu ceilalți se repetă testarea de atâtea
ori până când și ultimul elev întrunește punctajul
necesar pentru a fi considerat promovat. Între
testări, învață de zor până obosesc, până nu mai
dau randament. Competiție acerbă, zice-se. Toată
ziua învață, fără pauză. Sunt filmați după trecerea
examenului, epuizați, buimaci de cap, la miezul
nopții strecurându-se printre cei adormiți mai
devreme, înghesuiți pe saltele, într-un dormitor
comun. A doua zi, de la capăt. În fața acestui
surmenaj deliberat organizat e de înțeles de ce
unii preferă să o ia razna, adică să refuze
competiția școlară și alergarea după bani a
adulților care nu mai au timp să se ocupe de
problemele lor sufletești, covârșitoare,
insurmontabile chiar pentru labilitatea psihică,
specifică vârstei, a multora dintre ei. Milionul
lipsă explică anomaliile dintr-un sistem social care
și-a afirmat succesul economic, neglijând factorul
uman până la eludarea lui.
Poate că Bărbatul-cutie al lui Kobo Abe, un fel
de jurnal al unui personaj care locuiește într-o
cutie, e o prefigurare simbolică a epidemiei
hikikomori. Bizareriile lui își găsesc o nedorită
concretizare în societatea japoneză de azi și poate
și în alte părți ale globului, în viitorul apropiat,
societăți confruntate deja cu alienarea individului,
cu lipsa comunicării dintre semeni, extinsă mai
ales în marile aglomerații urbane. Căci tot Kobo
Abe spunea în Femeia nisipurilor că picturile cu
peisaje luxuriante au apărut în zone deșertice, așa
cum ziarele au apărut în marile aglomerații
urbane, adică tocmai acolo unde relațiile dintre
oameni sunt aproape inexistente.
■
scrisori către președinte
Scrisoarea a optsprezecea
Radu Țuculescu
Stimate domnule președinte,
A venit toamna, ați observat? S-au cules
strugurii, se scot cartofii, se produc
numeroase festivaluri de toamnă întru
bucuria cetățenilor, dospește mustul, se prăjesc
castanele, micii și cîrnații, sărbători peste
sărbători, că așa-i toamna, plină de veselie
rumenă, curge berea, se întărește pastrama, arde
țuica, urlă muzica pe podiumurile din aerul liber
al patriei iar printre consumatori se amestecă,
plini de modestie și aproape anonimi, politicienii
noștri cei mai de seamă, conducătorii noștri aleși
pe sprînceană. Un populism duios, lichidos și
unsuros emană în jurul lor. Împart zîmbete, strîng
mîinile, gustă lichidele, halesc prăjelile. Unii
vorbesc la microfon pe-un ton mobilizator, de
parcă toate piețele ar fi din cele în care s-au
produs revoluții și se mai produc încă, se atacă
unii pe alții, discret ori grobian, se laudă și se
acuză. Un adevărat cor al denigrărilor pe mai
multe voci, zbierat în fața mulțimii. Mă rog, în
fața celor care mai au chef să-i asculte... ori să-i
creadă. Dosarele unor actuali și foști miniștrii sînt
prinse într-o horă săltăreață, ba intră ba ies din
ea, hopșașa și hopșașa, nimeni nimic nu va
pățea. Nu-i corect gramatical dar în această
chestiune, nici dracu nu mai știe ce-i corect și ce
nu-i.
Cea mai mare nedumerire a mea este
Constituția noastră atît de mult amintită. Fiecare
o folosește drept scut, drept, armă, drept
motivație. Fiecare îl acuză pe celălalt că nu
respectă Constituția! Cîte fețe are constituția
asta?! Cîte sensuri, cîte înețelesuri? Conform
Constituției am dreptul!... conform Constituției
nu are dreptul!... a încălcat Constituția!... eu
respect Constituția!... acționez în numele
Constituției!... Personal nu mai pricep nimic.
Adică cărțulia aia colorată frumos, o poate folosi
oricine după cum îl taie capul? Așa se pare că a
fost concepută, interpretabilă la nesfîrșit. Albă
pentru unii, neagră pentru alții și invers. E
folosită pe post de ciocănel. Își dau cu ea în cap,
unii altora. O folosesc pe post de scut, de vătrai,
de ciomag. Vai de ea, ajunge ferfeniță. Varză. O
varză de constituție. Niciun respect nu mai poți
avea față de ea, cînd e în asemenea hal de
terfelită. Acum, că și părintele ei Antonie s-a dus
la cei care n-au nevoie de nicio constituție și de
niciun politician, poate fi manevrată în fel și chip.
Noi, cetățenii ăștia de rînd, nici nu avem
nevoie de constituție. La ce să ne folosească? Nici
de cald, nici de rece, nici de foame nu ține. Și,
după cum se vede cu ochiul liber, nici nu ține
nimeni cont de ea. E ca o fantomă, ca o iluzie, de
neatins. Ceva lipsit de concretețe. Ceea ce-i tare
concret pentru noi este că uleiul s-a dublat, pîinea
și restul alimentelor urmează, s-a scumpit gazul,
normal, vine iarna și apartamentele trebuiesc
încălzite și atunci, normal, crește binișor
întreținerea, cot la cot și mînă-n mînă cu hrana și
restul. Normal. Doar salariile nu se aliniază,
normal. E ceva atît de cunoscut încît devin
penibil dacă scriu despre asta. O banalitate
înfiorătoare. Mai bine să vorbim despre starea
vremii, cică va fi o toamnă lungă și destul de
călduroasă, poate ne ajută natura, se-ndură de
noi, o să putem culege ciuperci multe care sînt
foarte hrănitoare și nu produc colesterol... Nu
mai aștept să-mi bată vecinii în calorifer, închei
repede, poate mă atacă vreunul cu cărțulia aceea
frumos colorată, așa că mă semnez ca-ntotdeauna,
cu curaj și demnitate: un om din țară.
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember
Înapoi, pe unde am mai fost!
Tudor lonescu______________________________________
Adică în Piața Timotei Cipariu. Domne, cum
se pot schimba lucrurile! Că cu cățelu’ te
duci, că cățelu’ rămâne acasă, schimbarea e
tot cam pe-acolo. Dar ce se întâmplă în «zonă» e
mult mai complicat! Mult-mult mai complicat!
A apărut Capela «Sfântul losif». Jos, sub
neviitoarea catedrală greco-catolică. Adică în
centrul pieței despre care e vorba. (Nevastă-mea
zice că nu-i urâtă - capela.) Alături, o parcare
primitoare, binevenită și, cred eu, bine alcătuită.
Ce să mai vorbim (eu deloc) despre
schimbările intervenite în ce privește traficul,
sensul mersului cu mașina, ba chiar și al aceluia
pe jos, de-a pietonul! Amețeală! (Așa zice nevasta,
care-i cu mașina, așa zic eu - care... pardon, pe
jos.)
Stați așa!
«Întâmplări» în Cipariu?
A dispărut pizzeria Regal Alături de ea era o
farmacie (cu o farmacistă foarte faină, cu ochi
verzi). Nici acestea nu mai sunt, pe-aici, prin Piața
Cipariu. Mai era și o mică Alimentară (nicicum
n-am izbutit să-i țin minte numele: începea cu S
și se termina cu A; dar... între astea două...? N-are
importanță: nu mai e.). Cred că au mai dispărut
ceva magazine: de ciorapi, chiloți și sutiene, iar în
locul coaforului unde puteai să-ți alegi
aranjamentul părului pe calculator, este ceva de
genul brutărie. Nu mai umblăm la bucle, umblăm
la burți! Mai încolo: De închiriat. Apropo: Nu pot
să nu spun; în urmă cu vreo două-trei săptămâni
- să fie patru - pe strada Braniște, care o ia la
vale de pe Titulescu spre fosta «locație» a lui
Dostoievski, am văzut un afiș - manuscris - care
m-a uluit! Ce scria pe el? Scria «De Ânchiriat».
Așa cum vedeți, așa cum am scris: cu Â la
început! Acum, pe relativ același anunț, scrie cu Î.
Dar, totuși... Adeseori ne umflă râsul văzând și
constatând cum și în ce fel vorbitorii altor limbi
se poartă, ortografic, cu limba lor, a lor, la care ei
țin. Dar noi? Cred că multe învățătoare (doamne
sau domnișoare învățătoare) sunt destul de
cătrănite când observă asemenea «isprăvi». Le
înțeleg.
Să ne întoarcem în Cipariu (nu demult a fost
sau ar fi fost să fie aniversat).
Pricep dar regret două lucruri: a dispărut leul
cel galben de pe gazonul dintr-o curticică! Ce s-o
fi întâmplat cu el? A fost mutat sau belit?
A dispărut și rrom-hauzul topaz de la colțul
cu Calea Turzii; era cam jalnic dar haios, cu rufe
puse la uscat, cu puradei îmbrăcați până la brâu
(luând-o de sus în jos) și cu o populație canină
diversă, gălăgioasă, precum și redutabilă. Gata;
nimic. Ba da: un loc pustiu în care, pot să jur, va
apărea o vilă. Au mai apărut prin zonă. Haideți
să vedeți! Un perimetru de toată jalea se
transformă, încet-încetișor, într-un perimetru de
un alt soi de jale. De unde, naiba, atâția bani? De
la căpșuni și măsline? De la furat?
Oricum, în piața Cipariu, peisajul se schimbă.
Firește, și poliția contribuie. Logic. Au pus la
semne și semnale de nu mai pricepi. Trecerile de
pietoni s-au tocit dar mai pot fi ghicite. De
funcționat, funcționează cam aiurea: când se face
verde pentru pedeștrii, când aceștia se pornesc
spre dincolo, vin și mașinile din stânga. Dacă eu,
pietonul, calc pe BMW-ul lui ăla, cine-i de vină?
Voi, cei de la volane - ca să nu zic «volănașe» -
deschideți bine ochii la curbele de luat (am zis
curbele) spre a nu vă trezi cu surprize aducătoare
de te miri ce pagube în buget! Băieții cu veste
fosforescente sau luminiscente sunt pe-acolo (pe-
aici?) mai tot timpul. Foarte bine. Unde să fie?
Mai nou, adică de vreo doi-trei ani, în Piața
Timotei Cipariu, aproape că nu mai încapi de
bănci. De bănci de-alea unde-i vorba despre bani,
nu de-alea tricolore. Era într-o vreme o vorbă
românească: «Lac să fie, că broaște sunt destule!».
De unde, în sărăcia noastră, sunt atâtea «broaște»,
deoarece «lacuri»... precum ziceam...? (Cel mai
“tare” mi se pare a fi tot «lacul» Banca Carpatica!)
Ca cum aș vrea să închei, vă reamintesc că, ca
la colț, înainte de clădirea pornită ca catedrală,
este o parcare vizavi de care sunt magazine de
închiriat. Parcarea, pare-mi-se, e pe bani.
Magazinele? Cred că pe mai mulți.
■
Amaryllis Siniosoglou (n. 1963)
epiderma de bazalt
De toamna, cu arpagic si
soacră
Mihai Dragolea
Din nou, s-a făcut toamnă - e concluzia la
care a ajuns căscatul Sebastian, aflat
singur la o masă, pe o terasă, privind cu
gura larg și neîntrerupt căscată un zid pe care
iedera a luat foc; de fapt, a rămas singur, mai
fuseseră la aceeași masă doi „consumatori"
grăbiți, au servit rapid câte două beri de căciulă,
au plecat repede, să ajungă la o întâlnire de
afaceri, și-au și șoptit ceva detalii, atenți să nu le
audă Sebastian, clar că nu prezenta încredere, în
ciuda figurii de tâmp pe care o avea. Dar unul
din cei doi afaceriști tocmai venise în oraș, cu
trenul, acolo, pe culoar mai băuse o bere, cu un
țăran foarte violent, asta după o scenă care l-a
îngrozit. El, micul afacerist ieșise din
compartiment din cauza căldurii, duduiau
caloriferele de sub banchete aiurea, nu era frig
deloc; la capătul culoarului mai era un individ,
poate la fel de încălzit precum el; și a mai ieșit
unul, din compartimentul vecin, cam amețit, dar
cu chef de vorbă; asta până când, brusc, a început
să înjure groaznic, a scos din buzunar un briceag
enorm, l-a împins și l-a lipit de geam pe el, micul
om de afaceri și s-a năpustit spre cetățeanul de la
capătul culoarului; au urmat țipete, urlete,
blesteme, nu se prea înțelegea nimic, de la un
moment dat au început îmbrânceli, pumni, o
luptă de culoar în toată regula; speriat, micul om
de afaceri a văzut prin aer și briceagul nervosului
care avea chef de vorbă; când trenul a ajuns într-o
stație, lupta s-a mutat chiar la capătul vagonului,
combatanții nu se mai vedeau; se mai auzea
urlete, dar, după ce trenul s-a pus în mișcare, a
reapărut pe culoar numai violentul cu briceagul;
s-a apropiat de micul om de afaceri zâmbind, era
transpirat și își ștergea câteva picături de sânge de
pe obraz; a intrat în compartiment, a reapărut cu
două doze de bere și i-a explicat mărunțelului
cum a fost cu scandalul: banditul pe care l-a
aruncat din tren era un consătean de-al lui, în
primăvară i-a cerut împrumut un sac de arpagic,
i-a promis, s-a jurat că i-l aduce înapoi într-o
săptămână, dar de unde!, nu l-a mai văzut, nici
arpagicul, nici pe bandit, de atunci și până acum,
în tren; de-asta l-a luat la pumni, de-asta l-a dat
jos din tren și - aici a scos din nou briceagul pe
care era destul sânge, să vadă că nu minte! - i-a
tăiat o ureche. De-acum s-a liniștit, banditul a
plătit un sac de arpagic furat cu o ureche, de
bucurie i-a făcut lui, măruntului om de afaceri,
cinste cu o bere acolo, pe culoarul vagonului!
Acum Sebastian e din nou singur, cască gura la
peretele cuprins de iedera în flăcări și ascultă o
manea cu un refren de toată minunea: „Nu sparg
masa, nici cuptorul,/Numa-i smulg la soacră
părul!" Cât de mult i-ar fi plăcut tăietorului de
urechi asemenea refren!
Cluj, 10 oct. 2007
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Noi romane canadiene,
americane si englezești
Ing. Licu Stavri
Cunoscutul autor canadian Michael
Ondaatje, autor al popularelor lucrări The
English Patient (Pacientul englez) °i Ani’
Ghost (Obsesia lui Anil), ambele traduse la
Polirom, a publicat anul acesta un remarcabil text
romanesc nou, Divisadero, un roman complex, cu
o intrigă mozaicată, în care se intersectează un
mare număr de biografii ficționale. Titlul oarecum
straniu al romanului este dat de o stradă din San
Francisco pe care a locuit cândva Anna, una
dintre protagonistele intrigii, devenită scriitoare și
portavoce a autorului. El trimite, firește, și la una
dintre problemele importante ale condiției umane
tratate în carte: distanța dintre ființele omenești,
dificultatea comunicării. Întrebat de ce a ales
acest titlu, Ondaatje a răspuns: “Sugerează
despărțirea, ideea de a contempla lucrurile de
departe, așa cum procedează scriitoarea mea,
Anna. Este o carte a separărilor și despărțirilor, a
două povești legate între ele.” Prima poveste
începe în California anului 1970, unde un văduv
și cele două fiice ale sale, Anna și Claire, lucrează
la fermă, ajutați de un tânăr enigmatic, Coop,
aciuit pe lângă casa lor. Anna are o legătură
sexuală cu Coop, descoperită de tatăl ei, care
aproape îl omoară în bătaie pe băiat. Anna își ia
lumea în cap, iar mai târziu aflăm că a studiat la
Berkely, a devenit expertă în literatura franceză și
s-a stabilit în cosmopolitul oraș San Francisco.
Intriga primei părți se concentrează mai mult
asupra lui Claire și Coop, ale căror biografii
evoluează spectaculos, ducându-ne în lumea
cartoforilor din Nevada și cea a tribunaleleor din
California. În partea a doua, adică în a doua
poveste, legată de prima, o regăsim pe Anna în
Franța meridională, unde cercetează cu pasiune
biografia unui scriitor din prima jumătate a
secolului XX, Lucien Segura, autor de romane
populare în stilul lui Dumas, cu personaje
feminine modelate după iubita lui, Marie-Neige.
La rândul ei, Anna are o aventură cu un localnic,
Rafael, prieten pe vremuri cu autorul cercetat. Un
subiect pe placul lui Julian Barnes sau al lui A. S.
Byatt, s-ar zice. Numai că biografiile ficționalizate
constituie doar unul dintre firele împletite în
Bartholomew Papadantonakis (n. 1931)
această vastă saga poetică, considerată o adevărată
panoramă a Americii sfârșitului de secol XX,
precum și o elegantă demonstrație a modului în
care arta narativă ne poate compensa pentru
pierderea trecutului. Louis Menand, care
recenzează romanul lui Ondaatje în The New
Yorker, crede că sacrificarea simetriei și a intrigii
este acceptabilă, date fiind stilul superb și
capacitatea de evocare, dar că personajele sunt
schematice și neconvingătoare. După el, cele mai
bune pasaje din Divisadero sunt cele ce descriu
lumea cazinourilor de la Lake Tahoe și viața
periculoasă a lui Coop, într-o proză asemănătoare
cu romanele “hard-boiled” ale lui Elmore Leonard.
■ Nu puțini sunt cei care îl consideră pe Philip
Roth cel mai de seamă romancier american al
timpurilor noastre. Nu de mult, el a publicat la
editura Jonathan Cape un nou roman din ciclul
Nathan Zuckerman, intitulat, shakespearean, Exit
Ghost (Strigoiul iese). Doar că titlul nu se lasă
ușor tradus, fiindcă trimite direct la romanul lui
Roth din 1979 The Ghost Writer, iar în limba
engleză un ‘ghost writer’ este un ‘negru’, adică
un scrib care nu semnează ca autor. Nathan
Zuckerman este - mai e nevoie s-o spunem? -
alter-ego-ul lui Roth, protagonistul multor romane
înscrise în paranteza temporală marcată de The
Ghost Writer și Exit Ghost, cele mai notabile
dintre ele fiind, probabil, American Pastoral și
The Human Stain (Pata umană - vezi și filmul lui
Robert Benton cu Anthony Hopkins și Nicole
Kidman). În romanul recent, Zuckerman revine la
New York, după zece ani de recluziune undeva în
munți, și este imediat absorbit de vârtejul social-
monden de care încercase să fugă. Orbitând în
jurul întâlnirilor protagonistului cu o femeie care
a fost cândva frumoasa muză a mentorului
decedat al lui Zuckerman, El Lonof, precum și în
jurul poveștii unui cuplu tânăr și (evident!) a unui
biograf literar rapace, Exist Ghost este, ca și Pata
umană sau Animal pe moarte, cunoscute
lectorilor români, un roman al senectuții,
combinat cu meditația autorului despre natura
creației artistice, rivalitatea scriitoricească,
inspirația și, firește, iminența sfârșitului. Poate nu
e greșit să considerăm Exit Ghost, pe un anumit
palier, un frate geamăn al acelui cântec de lebădă
al lui Saul Bellow care a fost Ravelstein.
■ Tot un strigoi găsim și în titlul noului roman
al britanicului Robert Harris, The Ghost. În
ultimii ani, Robert Harris - cândva redactor
politic la The Guardian - și-a delectat cititorii cu
thrillere plasate în Antichitate, precum Pompeii și
Imperium, devenite prompt best-seller-e și
vorbind, de fapt, prin analogie cu întâmplările din
Roma imperială, despre lumea contemporană,
dominată de “pax americana”. Iată însă că de
data asta el atacă direct contemporaneitatea,
punându-și eroul, un fost Prim Ministru britanic,
Adam Lang, retras acum în noua Anglie, la
Martha’s Vineyard, să-și scrie memoriile, cu
ajutorul unui ... ghost writer. Există multe
similitudini - insistă recenzentul romanului din
The Guardian - care ne permit să vedem în Adam
Lang un doppelgănger literar al lui Tony Blair și,
Maria Spyrou (n. 1969)
în orice caz, cartea va fi citită ca un roman a clef
despre sfârșitul epocii Blair și controversata
moștenire a guvernării laburiste. Un alt personaj
luat din viață este Richard Rycart, în care cititorul
avizat îl recunoaște - cu toate încercările autorului
de a-i modifica profilul și fizionomia - pe fostul
ministru de extrene Robert Cook, un om care s-a
opus, într-o oarecare măsură, linei asumate de
guvernul Blair. Marea minciună a acestui roman -
scrie Peter Millar în recenzia din The Times - îți
sare în ochi de pe prima pagină: “Orice
asemănare cu persoane reale, vii sau dispărute, cu
evenimente sau spații reale, este o pură
coincidență”. E straniu cum un autor de romane
captivante plasate în timpul celui de Al Treilea
Reich (Enigma, Fatherland) sau în Imperiul
Roman a simțit nevoia să compună un pamflet
narativ atât de străveziu, dar e sigur că el a dorit
să-și îmbrace în cuvinte ideile anti-laburiste
cristalizate în timp ce lucra la ziar, ca redactor
politic.
■ Alice Sebold este un nume mai puțin
familiar cititorului român, deși cel mai important
roman al ei, The Lovely Bones (Minunatele oase)
a fost transpus în limba română de Liviu Cotrău
și publicat la Polirom. Având un debut tragic în
viață, autoarea americană s-a impus prin abilitatea
de a combina obișnuitul cu extraordinarul,
umorul cu tragicul, violența cu poezia. Un fel de
Sarah Kane a romanului. Această caracteristică
este și suportul noului ei roman, The Almost
Moon (Aproape lună), considerat o “macabră
descindere în iad”, care începe cu propoziția-șoc
“Toate fiind zise și făcute, n-a fost prea greu s-o
ucid pe mama”. The Almost Moon relatează viața
unei tinere femei de senzualitate medie, care trece
dincolo de hotarul normalității, făcând din oroare
o normă de viață. Un roman gotic de mare
intensitate, care va fi devorat de admiratorii
realismului murdar practicat de Alice Sebold.
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
“La anul, aștept un ajutor mai
mare din partea Ministerului
Culturii...”
de vorbă cu Florin Vidamski, directorul TAM din Sf. Gheorghe
Radu Țuculescu: - Florine, ești absolvent al
facultății clujene. Ai plecat la teatrul „Andrei
Mureșanu” din Sf Gheorghe unde, pe lângă
activitatea de actor, ai condus și educat tineri
elevi, dornici de a face teatru. Cu trupe de acest
fel ai avut chiar succese remarcabile, mai ales cu
spectacole bazate mult pe mișcare, spectacole la
care a contribuit și Fatma. Acuma... de câteva
luni, ești directorul teatrului din Sf Gheorghe. Ce
înseamnă asta pentru tine (din cât mai multe
puncte de vedere)?
Florin Vidamski: - În cele câteva luni de când
sunt director, s-au întâmplat atâtea lucruri, că nici
nu am avut timp să mă gândesc ce înseamnă
pentru mine poziția asta, pentru care am ajuns să
candidez forțat de împrejurări. Tot ce pot să-ți
spun este că, în momentul în care Horațiu
Mihaiu și-a dat demisia, și eu și Fatma ne-am
gândit serios să plecăm, am început să căutăm
teatre care scot posturi la concurs, dar ofertele nu
erau mai breze și m-am trezit că întreb și eu ca
Ilie Moromete: Fatma, unde mergem noi,
domnule?! Hai să așteptăm, să vedem cine va fi
noul director, poate Teatrul „Andrei Mureșanu”
(TAM) va intra în sfârșit în normalitate. Nu știu
cum s-a întâmplat, dar treaba asta cu așteptatul
m-a speriat brusc. Și eu și prietenii de aici, ne-am
întrebat ce așteptăm noi, domnule, de șapte ani
de când sunt în teatrul ăsta tot aștept salvatorul
TAM-ului și uite că salvatorul nu mai vine. În loc
să stau pe margine și să mă văicăresc, poate ar fi
bine să schimb ceea ce tot am așteptat de la alții
să schimbe. Așa am ajuns să candidez pentru
postul de director al TAM. Să nu-ți închipui că
am făcut-o cu entuziasm, nu aveam cum să fiu
prea entuziast, din moment ce știam foarte bine
că toți directorii pe care i-a avut TAM au ajuns,
mai devreme sau mai târziu, în situația de a
demisiona, de a da bir cu fugiții, cum s-ar zice.
Odysseus Annitsakis (n. 1965)
Situație destul de descurajantă pentru orice
candidat la postul de director al TAM, trebuie să
recunoști, mai ales pentru unul care vine din
interior și cunoaște toate problemele care macină
această instituție. În ciuda faptului că știam foarte
bine la ce treabă mă înham, m-am hotărât totuși
să intru în competiție și să încerc să valorific în
avantajul meu cei șapte ani de confruntare directă
cu defecțiunile de funcționare ale TAM. Revenind
la întrebarea ta, nu prea știu ce înseamnă pentru
mine, actorul Vidamski, funcția asta de
conducere, știu doar că tot ceea ce fac în calitate
de director poartă amprenta actorului din mine,
mai precis a felului cum actorul din mine vede
relația cu teatrul. Și amprenta asta înseamnă
următorul lucru: m-am format ca om de teatru de
pe poziția actorului care a experimentat relația
directă cu spectatorii, și tot ce am învățat în
această experiență se resimte, se regăsește și în
felul cum vreau să reconstruiesc relația
spectatorilor cu TAM.
- Anul acesta ai inițiat un „festival” de teatru
mai aparte. De fapt, tu nu-l numești festival...
Despre ce este vorba?
- Păi este vorba de ce tocmai ți-am spus, de
obsesia asta de a construi o cât mai bună relație
cu spectatorii, cu, ceea ce mie îmi place să-i spun,
comunitatea spectatorilor. Tot ce am început să
fac, în cele câteva luni de când sunt director, este
gândit din perspectiva actorului care a
experimentat pe pielea lui ce este bun și ce este
rău/ de evitat în relația teatru-public. În ultimul
timp, întrebările care mi se tot pun sunt: De ce
are nevoie TAM de TAMper2 sau de ce am simțit
nevoia să încep aventura de director al TAM cu
un astfel de proiect, de ce anul acesta și nu mai
târziu, adică după ce am rezolvat alte probleme
grave cu care se confruntă TAM. După cum știi,
anul acesta TAM a împlinit 20 de ani de la
înființare, toată lumea aștepta să sărbătorim
într-un fel anii ăștia, problema era că nu prea
aveam ce să sărbătorim. Ce să sărbătorim, faptul
că, după 20 de ani de existență, Teatrul „Andrei
Mureșanu” nu are un sediul al său? că se zbate
într-o sărăcie exasperantă? că dotările sale sunt la
limita supraviețuirii și că nu dispune de
elementele tehnice absolut indispensabile oricărei
reprezentații decente, de pildă reflectoare cât de
cât performante. Ce să sărbătorim, că după 20 de
ani de existență TAM nu a reușit a-și forma un
public al său, oricât de restrîns ar fi el, dar să fie
dispus a veni la teatru de bună voie și nesilit de
nimeni, și nu aduși în grup sub diverse forme și
pretexte. Crezi că era ceva de sărbătorit când
TAM se confruntă cu probleme atât de grave?
Bine, tu acuma ai putea să mă întrebi, dacă TAM
are atâtea probleme, la ce bun TAMper2? și eu îți
spun că am pornit TAMper2 din disperare,
tocmai pentru a rezolva toate gravele probleme de
care ți-am vorbit. Să fiu mai clar: pentru a
determina autoritățile locale și pe cele de la
București să investească în TAM, trebuia făcut
Marian Poescu și Florin Vidamski
ceva pentru a le convinge că suntem o instituție
culturală în care merită investit, iar acest ceva este
TAMper2. După cum te-ai putut convinge singur,
TAMper2 este o construcție foarte strâns legată
de specificul spațiului multicultural în care
funcționează TAM. De ce TAMper2 este o
Întâlnire teatrală și nu Festival am încercat să
explic la deschiderea acestei prime ediții la care ai
participat. Am spus că prin deschiderea acestui
spațiu de întâlnire, numit TAMper2, accentul cade
nu pe ideea de sărbătoare a teatrului, cum se
întâmplă într-un festival, ci pe provocarea de a
descoperi sau redescoperi ce înseamnă teatrul
timpului în care trăim. Și când pui față în față doi
artiști din spații culturale diferite și cu discursuri
teatrale de certă valoare, există toate șansele ca
descoperirile sau redescoperirile astea să se
producă și să lase urme în felul nostru de a privi
teatrul, ca formă de comunicare. Apoi, am optat
pentru conceptul de Întâlnire teatrală și nu
Festival, tocmai pentru a nu copia ce s-a făcut și
se face, în diverse formule, prin multe orașe din
țară și pentru a-mi impune de la început niște
criterii de valoare care să mă împiedice a face
compromisuri. Mă refer la faptul că oferta tuturor
festivalurilor de la noi tinde să includă cât mai
multe spectacole, din care, valoric, contează doar
câteva. Restul este umplutură și eu nu înțeleg cui
folosește să aruncăm atâta praf în ochii
spectatorilor de teatru.
- Ideea celor două limbi, a celor două culturi,
în fond, care se „confruntă” în mod cât se poate
de loial, mi se pare excelentă. Este și un nou
câștig pentru cei care consumă această artă atât
de efemeră?
- Ideea despre care vorbești este nu doar
excelentă, cum zici, este și un fel de strigăt către
autoritățile locale și, mai ales către cele de la
București: aceasta este confruntarea pe care noi,
cei din Secuime, ne-o dorim, aceasta este
confruntarea din care putem ieși cu toții
câștigători și prin care putem câștiga respectul
lumii civilizate. Din aceste motive merită să
investiți în TAMper2, în teatrul din Secuime,
indiferent în ce limbă se face el.
- Poate este și un mod de a atrage publicul...
de ambele limbi la... ambele spectacole, adică și la
cele în română cât și la cele în maghiară. Cât
public tânăr vine la asemenea manifestări? Cam
F
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
31
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
ce procent și care ar trebui să fie „câștigul” lui?
- Ai văzut °i tu care a fost structura publicului
TAMper2, 95 la sută tineri, °i nu-ți pot spune ce
satisfacție am avut, atunci când vedeam pe
chipurile lor bucuria și emoția stârnite de
întâlnirea cu ofertele artistice ale lui Schilling și
Afrim. Nu am controlat originea etnică a
spectatorilor, nu știu câți erau români și câți
maghiari, contează doar că limbile română și
maghiară au devenit prin teatru mijloace firești
de exprimare și schimb cultural, contează doar că
ne bucuram de teatru împreună. Și câștigul este
acest “împreună”, mica comunitate a spectatorilor
multietnici pe care am format-o împreună în
zilele Tamper2-ului.
- Cine te ajută sau... cine ar trebui să te ajute
în asemenea situații?
- M-au ajutat oameni din TAM și din afara
lui. M-au ajutat autoritățile locale printr-o reacție
neașteptat de promptă. A funcționat entuziasmul
de început, dar la anul va fi mai greu, știu foarte
bine asta. La anul, aștept un ajutor mai mare din
partea Ministerului Culturii, pentru că sursele de
finanțare locale sunt puține și trebuie împărțite cu
Teatrul „Tamasi Âron”. Sper ca Bucureștiul să
înțeleagă cât de important este să investească în
acest proiect, pentru că, în zonă, există o
tendință de izolare culturală pe criterii etnice.
Unii consideră că normalitatea poate fi regăsită și
în această izolare, adică în proiectele prin care
românii și maghiarii își cultivă, fiecare cum știe,
valorile care le definesc identitatea etnică și
culturală. Dar eu cred că normalitatea mai poate
fi regăsită și trebuie regăsită și în proiecte ca
TAMper2, care, pur și simplu, îi provoacă pe
români și maghiari a se întâlni în jurul unor
artiști cu care se mândresc. De pildă, TAMper2
este un proiect care, la urma urmelor îi provoacă
pe români și maghiari a se aplauda reciproc. Asta
e rostul acestei Întâlniri teatrale. Să recunoaștem,
nu prea avem exercițiul ăsta, de a ne aplauda
reciproc, suntem în schimb campioni la exercițiul
denigrărilor reciproce.
- Care sunt planurile pentru anul viitor?
- Un TAMper2 2008 cât mai aproape de
nevoile culturale ale comunității spectatorilor din
zonă. Un nou spectacol marca Radu Afrim, după
Visul unei nopți de vară al lui Shakespeare, care
să provoace un adevărat turism cultural la Sf.
Gheorghe. O școală de vară cu David Esrig la
Centrul de Cultură Arcuș, la care să dorească să
participe oameni ai scenei interesați de evoluția
lor artistică. Mă opresc aici. Eu zic că e mai bine
să vorbesc despre toate aceste proiecte atunci
când voi reuși să le urnesc, când vor deveni
realitate. Până atunci e mult de muncă. Pot doar
să-ți spun că eforturile mele și ale echipei sunt
îndreptate cu prioritate în direcția rezolvării celei
mai mari probleme cu care se confruntă TAM:
găsirea unui spațiu alternativ de joc și repetiții,
având în vedere faptul că TAM nu dispune de un
sediu propriu iar spațiile de joc, care trebuie
împărțite cu Teatrul „Tamasi Âron”, sunt
insuficiente și creează serioase probleme în
activitatea ambelor teatre.
Interviu realizat de
Radu Țuculescu
■
Unchiul Cehov și familia
Teodora Păcurar
Cei care au avut onoarea, norocul, sau
poate... accidentul de a fi prezenți la
premiera spectacolului Unchiul Vania de
la Teatrul Maghiar din Cluj, regizat de Andrei
Șerban, au avut, inevitabil, și bucuria de a
experimenta cum e să fii membru al unei familii
întemeiate de Cehov. Timp de aproximativ trei
ore - ca să nu spunem supra-ore, având în vedere
glisajul temporal pe care l-au parcurs spectatorii
pe durata întregii reprezentații - fiecare privitor a
fost martorul momentului de criză al unei familii
rusești de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Încă din prima clipă a primului act, specta-
torului i se dă de înțeles că are de-a face cu o
piesă cu totul specială. El nu se va așeza pe
scaunele din sală: are un loc rezervat nicăieri
altundeva decât... pe scenă, tot restul încăperii
fiind dedicat interpreților. Un prim beneficiu al
inversării perspectivei scenice ar fi, astfel, o mai
bună comunicare dintre personaj și privitor, acce-
sibilizând o delicată apropiere între cei care joacă
și cei care asistă. Actorii fac din jocul lor un canal
comun, al lor și al spectatorilor, prin care cu toții
reușesc să se transpună într-un alt timp, într-un
alt spațiu și într-o altă problematică decât cea
cotidiană.
Unchiul Vania este, se poate spune, specta-
colul unei ratări dinamice. Totul se petrece alert.
Personaj cu personaj, fiecare membru al familiei
cehoviene e un exemplu al eșuării. Ei nu sunt
modele pentru societate, provoacă mai degrabă
compasiunea decât admirația, dar și empatia,
nereușitele lor fiind pe cât de banale, pe atât de
aproape de realitate. Sunt crâmpeie de viață în
care nimănui nu-i e prea greu să se regăsească.
Vania, excelent interpretat de Hathazi Andras,
trăiește o triplă frustrare: munca asiduă pentru
cumnatul său, Profesorul Serebreakov (Biro
Jozsef), pasiunea pentru tânăra și frumoasa soție
a aceluia, Elena (Kezdi Imola) și ura față de pro-
pria mamă (Kato Emoke), care-l idolatrizează pe
Profesor. Un rol foarte simpatic este înfățișat de
Biro Jozsef, Hathazi Andras și Kato Emoke în Unchiul Vania.	Foto: © Biro Istvan
Petho Aniko, prin personajul tinerei Sonia, nepoa-
ta lui Vania, căreia nu-i lipsește niciuna din cali-
tățile unei fete ideale, mai puțin frumusețea fizi-
că, în contrast cu mama sa vitregă, Elena, care
stârnește pasiunile fulgerătoare ale tuturor băr-
baților din jur. Din păcate pentru Sonia, care e
îndrăgostită până peste cap de medicul familiei
(Bogdan Zsolt), acesta nedându-i însă mai multă
atenție decât unei fetișcane imature, pentru că,
evident, e absorbit de frumusețea Elenei. Totuși,
cu toți bărbații roind în jurul ei, frumoasa soție a
lui Serebreakov nu este fericită, deși singura sa
preocupare pare a fi sucitul minților.
Spațiul scenic e mereu altul, dar de fiecare
dată la fel de surprinzător. Nu există centimetru
din teatru unde să nu se joace: pe scaunele stalu-
lui, la balcon, în spatele scenei, în pod, printre
spectatori; drept dovadă că spectacolul regizat de
Andrei Șerban nu e nicidecum dependent de o
scenă propriu-zisă. În schimb, performanța
actoricească și regia sunt elemente care garan-
tează, fără doar și poate, calitatea excepțională a
spectacolului.
Durata neobișnuit de lungă a reprezentației,
după cum am spus, de trei ore, nu trebuie să
îngrozească pe nimeni. Singurul regret în privința
timpului nu poate fi altul decât dorința ca specta-
colul să fi ținut cel puțin o veșnicie.
Mai mult decât o poveste despre plafonare,
dragoste, panică interioară, Unchiul Vania este,
înainte de toate, o experiență de viață, un specta-
col care trebuie văzut.
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
4 luni, 3 săptămîni °i 2 zile
Lucian Maier
Pe vremea cînd Nae Caranfil realiza
Filantropica °i încă visa la Restul e tăcere, pe
ecranele noastre apăreau două proiecte
interesante: Marfa și banii °i Occident. Am privit
filmul lui Puiu cu sprînceana stîngă ridicată
imediat ce am nimerit în scena de familie în care
o bunică era animată precum în Eraserhead, de o
altă persoană. Însă m-au liniștit parcursul plin de
suspans, în genul road-movie cu imberbi în
misiuni de curierat și rakeți pe urmele lor, finalul
deschis și, mai ales, siguranța conducerii
proiectului avînd camera de filmat în mișcare (!)
de la un capăt la altul. Filmul e bun, chiar dacă
eu nu am priceput de ce era nevoie să trimită
spre o întîmplare din Lynch. Occident venea cu
povești. Precum P.T. Anderson (din Magnolia) sau
în genul lui Iriarritu, Mungiu spune o poveste de
dragoste ancorată în tranziția autohtonă și
prezentată în trei istorii alternate care ajung la
numitori comuni pe parcurs. Fiecare regizor
convingea în felul său și promitea ceva sănătos.
Cristi Puiu era un fin artist, lucra cu posibilitățile
genului și ale artei, viza criticul și estetul. Cristi
Mungiu era un abil narator, lucra cu istorii și viza
sensibilitatea spectatorului.
În timpul Festivalului de la Cannes, în 2007,
legat de povestea lui Mungiu, citeam zilnic
articole elogioase în presa străină. Dincolo de
apropierea văzută de criticii de film din vest între
Mungiu și Puiu, dincolo de amintirea lui
Ceaușescu și de felul în care ei înțelegeau
atmosfera din film ca fiind specifică acelei epoci,
cei mai mulți descriau 4, 3, 2 ca fiind o poveste
despre un avort.
Poate că, mai repede, 4, 3, 2 vorbește despre
valori uitate în Epoca de Aur. În primul rînd
despre solidaritatea pe care o naște o decizie
precum aceea de a avorta în condițiile legale din
acele timpuri. Dincolo de dramatismul soluției la
care Găbița apelează, e vorba despre
devotamentul pe care o prietenă i-l arată. E o
extraordinară afirmare a valorilor umane, e un
Logodnicii din America
Ioan-Pavel Azap
Nicolae Mărgineanu este, poate, regizorul
român cu cea mai coerentă, mai unitară
operă, atât înainte cât și după 1989 (mă
refer la regizorii generației ’70). De fapt, este și
singurul regizor care după 1989 nu și-a pierdut
busola, nu s-a arătat dezorientat, știind să-și
gestioneze în continuare talentul fără excese nici
stilistice, nici, mai ales, ideologice, revanșarde.
Dimpotrivă, în 1993, realizează capodopera sa -
Privește înainte cu mânie -, totodată unul dintre
cele mai bune filme românești ale deceniului. Din
păcate, cel mai recent film al său, Logodnicii din
America (România, 2007; r. Nicolae Mărgineanu;
sc. Eva Sârbu; cu: Tamara Crețulescu, Monica
Ghiuță, Marcel Iureș, Horațiu Mălăele, Maria
Ploae, Andrei Runcanu, Oana Maria Mărgineanu)
poate fi asimilat doar vag operei lui Nicolae
Mărgineanu. Dacă este de înțeles că filmul se
înscrie în aria preocupărilor artistice, o dezbatere
morală defel ostentativă dar percutantă despre
lumea de azi, încă resimțindu-se după tarele
comunismului, este de neînțeles modul de tratare
cinematografică. Logodnicii din America are aerul
răspuns decisiv dat unor întrebări dure: cît de
departe ai putea merge pentru un apropiat? Ce
sacrificii ai putea face?
Nu știu dacă diferența dintre lumea de atunci
și cea de acum stă în imposibilitatea de a mai
ajunge într-o asemenea situație. Mai repede aș
crede că deosebirea dintre lumi ar face-o
imposibilitatea de a mai găsi acel tip de
devotament, încrederea și valorizarea supremă a
celuilalt. În scena finală din Das Leben der
Anderen, fostul Ministru al Culturii din Germania
Democrată, unul dintre călăii lui Dreyman,
reîntîlnindu-l pe dramaturg cîțiva ani după
căderea Zidului, face o scurtă caracterizare a celor
două epoci: atunci puteai scrie cu litere mari
adevăr, dreptate, libertate și om, acestea erau atît
de însemnate încît, pentru afirmarea lor, nici
sacrificiul suprem nu putea însemna un „prea
mult”, acum valorile s-au împrăștiat pe teren,
pierzîndu-și strălucirea - într-o lume în care
valoarea devenea relativă la (propria) persoană, se
risipea și coeziunea umană și interesul față de
soarta aproapelui.
4,	3, 2 însă nu moralizează, nu judecă, nu
pune în balanță atitudini și epoci. Mungiu doar
povestește, cu o siguranță dezarmantă. Dacă ar fi
să îl apropii de un alt regizor, din punct de
vedere al meticulozității construcției, acela ar fi
Stanley Kubrick. În stilul său, al hiper-realismului
cinematografic, Mungiu este un căutător de
perfecțiune. Și fiecare secvență a filmului asta
denotă: o muncă desăvîrșită. Mungiu a știut ce
vrea de la actori și a știut cum să folosească
întregul sistem de creație pentru a-și spune
exemplar povestea. E o îmbinare perfectă între
ceea ce trebuia exprimat și forma exprimării.
Filmul nu are niciun cuvînt, gest sau cadru în
plus, la fel cum nimic nu-i lipsește.
Lăzărescu și 4, 3, 2 sînt cele mai bune filme
românești (și tot acolo e și Hîrtia va fi albastră).
Dacă e să compar prin Lars von Trier tipul de
unei improvizații politicoase pe o temă dată.
Respectiv, ideea confruntării dintre două vechi
prietene, una dintre ele, Maria (Tamara
Crețulescu), „fugită” în SUA cu ani în urmă, cea
de-a doua, Sanda (Maria Ploae), rămasă în țară,
deloc inocentă în drama primeia - pe care mai că
a forțat-o să plece din țară, după care i-a furat
logodnicul văzându-și bine-mersi de viață. În
intenție, confruntarea dintre cele două caractere
se vrea una puternică, exemplară. Din păcate,
personajele sunt abia schițate, asemeni unor
umbre, lipsite de personalitate, fără „carne”, iar
conflictul este unul meschin; că nu cade în
derizoriu, în penibil este meritul regizorului, care,
cu un bun simț funciar, se „mulțumește” să
ilustreze plat replicile de cele mai multe ori
neinspirate, false, didacticiste. Și interpretarea lasă
de dorit. Tamara Crețulescu este total pe lângă
rol, zîmbind cu și (mai ales) fără rost, asemeni
unei gospodine care tocmai și-a făcut dantura de
care este foarte mândră și ține să observe acest
lucru tot restul lumii. Dezamăgitoare este Maria
Ploae, o actriță sensibilă și rafinată; aici, din
acțiune artistică recentă al celor doi Cristi, aș
spune că Puiu trudește actorul (Ion Fiscuteanu),
iar Mungiu torturează spectatorul.
Pentru mine, filmul creat de Cristi Puiu are
valoarea unui studiu. Dacă ar fi să fac o analogie
cu două tipuri de scriitură, prin construcție, prin
modalitatea în care implică spectatorul în poveste,
prin ceea ce propune, Lăzărescu se apropie de
forma tratatului științific: e demonstrativ, rece și
distant, observă. Puiu face din spectator martorul
unei treceri, observator alături de camera de
filmat. Lăzărescu e un tratat cinematografic
despre „murire”. 4, 3, 2 e mai aproape de opera
literară și lucrează în partea cealaltă: cu aceleași
mijloace de a spune povești, Mungiu înghite
privitorul în istoria de pe ecran și-i servește
problema celor două prietene. Cînd Dante
Lăzărescu se pregătește să moară, spectatorul nu
îl urmează, rămîne la distanță urmărindu-i ieșirea
din scenă. Puiu vizează întelectul fiecărui
spectator. Mungiu ațîță simțirea privitorului. Cînd
lasă camera secunde în șir în fața fătului avortat,
problema este deja a privitorului, întrebările cad
asupra lui, ceea ce se petrece pe ecran îl privește.
Povestea lui Mungiu dăinuie zile în șir, lumea lui
Lăzărescu se închide odată cu personajul.
Despărțind superlativele cinematografiei
autohtone, eu prefer 4, 3, 2 fiindcă în scrieri
merg la cinema, unde sînt spectator. Și acolo îmi
place să fiu chinuit, îmi place să fiu furat de
poveste, îmi place să uit că odată făceam științe la
școală.
■
păcate, nu-și poate stăpâni și defini cu niciun chip
personajul. Marcel Iureș este o simplă prezență,
dând impresia mai degrabă că face un serviciu
prietenesc decât un rol. Promițători sunt cei doi
tineri actori debutanți, cu toate stângăciile
inerente: Oana Maria Mărgineanu și Andrei
Runcanu. Singurul care izbutește un rol onorabil
este Horațiu Mălăele (Willy), o reabilitare după ca
și inexistenta prestație din Ticăloșii (Șerban
Marinescu, 2007). Poate că n-ar fi stricat o mai
mare libertate a regizorului față de un scenariu
simplist, chiar rudimentar pe alocuri; din păcate,
„scriptul” a fost transpus rigid, iar rezultatul se
vede cu ochiul liber.
Logodnicii din America este primul - să
sperăm că și ultimul! - rateu al unui regizor mai
mult decât onorabil.
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Blier fiul
Alexandru Jurcan______________________
Dintr-o superficialitate inexplicabilă (încă
mai cred că nu mă caracterizează) pe
coperta cărții Les Valseuses (Ed. Robert
Laffont, Paris, 1972) am citit numele autorului
BERNARD (în loc de BERTRAND) BLIER.
Repede la drogul nostru cel de toate zilele:
google! Nu se poate, îmi zic. Bernard Blier...
actor... a trăit între 1916-1989. Stai! A avut, deci,
un fiu, care a devenit regizor. Fuga la coperta
cărții. Aha! Deci... Bertrand Blier, născut în 1939,
fiul lui Bernard Blier (care a jucat în filmele fiului;
vezi Buffet froid - 1979 sau Calmos - 1976). Fiul
a scris cartea Les Valseuses în 1974 și a bătut
recordul la vânzări. Tot Bertrand și-a ecranizat
propriul roman, distribuind actori importanți:
Gerard Depardieu (Jean-Claude), Miou-Miou
(Marie-Ange), Patrick Dewaere (Pierrot), Jeanne
Moreau (Jeanne), Brigitte Fossey (tânăra mamă).
Filmul a fost interzis celor sub 16 ani. Critica l-a
numit „rușinos, scandalos, imoral, șocant”.
Blier critică moravurile burgheze, adoptând un
stil anti-conformist. A mai realizat Buffet froid
(1979), Merci la vie (1991), Un, deux, trois, soleil
(1993), Les Acteurs (2000) etc. Filmul Ținută de
seară / Tenue de soiree (1986) a reprezentat
marele scandal al anilor ’80 (triolism,
Gerard Depardieu, actor fetiș al lui Bertrand Blier
homosexualitate). Temele lui predilecte sunt:
prostituatele, travestiții, marginalizații, vagabonzii,
delicvenții. Aceștia caută libertatea, plăcerea
imediată. Bertrand Blier a făcut din Gerard
Depardieu actorul său fetiș. În Le Valseuses
(1974) există două personaje masculine (Jean-
Claude și Pierrot) de un șarm mai mult decât
irezistibil. Afirmând frenezia eliberării sexuale, cei
doi vagabonzi tind spre tandre întâlniri și spre o
fericire efemeră. Ei terorizează cartierul, fură
mașini și fug. Autorul (și regizorul) adoră
adevărul social, fiind atras de umorul acerb. La
un moment dat ni se pare că răul pe care îl
provoacă e atenuat de farmecul lor.
Între două fugi, asistăm la secevențe care se
pot constitui „filme” unitare. În tren, ei tracasează
o tânără mamă, care nu țipă, totuși, deși soțul o
așteaptă într-o gară. Fata pe care o inițiază în
viața sexuală se bucură în final. Antologică e
scena (de triolism), în care Jean-Claude și Pierrot
fac amor cu Marie-Ange, impasibilă. Faptul că
femeia nu ajunge la euforia finală îl complexează
pe Pierrot. Cu atât mai mult va izbucni umorul
când eroii noștri o lasă pe Marie-Ange cu băiatul
neînsemnat (ieșit din închisoare). Deodată ei aud
țipetele voluptoase ale femeii. Aleargă năuciți spre
camera plăcerilor și, după ce s-au lămurit complet
că slăbănogul a reușit imposibilul, cei doi izbesc
cu picioarele în stânga și în dreapta, de parcă ar fi
ratat un tren important.
Secvența cea mai incitantă e aceea în care
apare Jeanne Moreau. Ar putea fi un film
independent, cu nuanțe de Buriuel. Actrița știe să
reducă gravitatea situațiilor printr-o prezență
electrizantă. Personajul interpretat de ea e „vânat”
de cei doi boemi. Și ce fac ei? O plimbă cu
mașina, o duc la restaurant, o reînvață viața (ea
tocmai ieșise din închisoare). Și ea le oferă o
noapte de dragoste totală, după care se sinucide.
În film, scenele de amor sunt febrile, precipitate,
pasionale. În carte, autorul insistă în fraze
poematice, persistente: „Ceafa ta apare fină, lungă
și el te sărută în cuta aceea. Rămâi cu ochii
închiși, sub sărutul lui Pierrot... Aveai geniu,
Jeanne!”
Ceea ce n-a reușit regizorul (nici n-avea cum
să-și propună) e transpunerea propriului său stil
abrupt, argotic, sincopat: „Vaca! A trebuit să
aleagă chiar dimineața aceea ca să iasă din
închisoare! Calm! Calm! Vom vedea! Vom
improviza! Tâmpită e viața! Rahat”.
O carte și un film-eveniment pentru acei ani,
din care reținem neapărat anticonformismul,
cruditatea extremă a unor situații, plus insolența
dialogurilor.
■
Forspan
loan-Pavel Azap
Fără îndoială, David Lynch este - și nu de
puțini ani - “marcă înregistrată”, un regizor
care impune, un nume care atrage publicul în
sala de cinema. Dar, vorba ceea, nu tot ce zboară
se mănâncă sau la pomul lăudat e bine să nu
mergi întotdeauna cu sacul. Este și cazul celui
mai recent film al lui Lynch Imperiul minții
(Inland Empire, Franța / Polonia / SUA, 2006; sc.
și r.: David Lynch; cu: Laura Dern, Jeremy Irons,
Harry Dean Stanton, Karolina Gruszka, Jan
Hencz, Krzysztof Majkchrzak).
Ca în majoritatea filmelor sale - inclusiv în
celebrul serial de televiziune Twin Peacks (1990-
1991) - și aici Lynch deconstruiește cu voluptate,
dar și cu o indiferență demnă de cauze mai
nobile. O actriță, Nikki Grace (Laura Dern)
primește un rol într-un film american care este un
remake după un film polonez din anii ’40, rămas
neterminat din motive de război (filmul polonez).
Actrița o ia oarecum razna, viața personală
confundându-se, suprapunându-se tot mai mult cu
viața personajului din film. Mai apare și Jeremy
Irons în rolul unui producător (sau regizor? -
n-are importanță!). Cam asta e ce se poate desluși
„printre rânduri”. Laura Dern pare cea mai
derutată, abordând o mină uimită, crispată,
aproape tâmpă uneori. Explicabil, dacă ne gândim
că nu e primul film al lui Lynch în care
„prestează”...
În general, poveștile lui David Lynch lasă
impresia de profunzime, pot păcăli foarte ușor
spectatorul printr-o falsă metaforă, prin sugestia
unei simbolistici care, de fapt, nu (prea) există,
lipsește aproape cu desăvârșire. Din această
perspectivă, Imperiul minții frizează perfecțiunea,
în sensul că rar ne este dat să vedem un film mai
lipsit de semnificație, mai vid de conținut decât
acesta. Este ceva asemănător unui rebus la care
avem doar definițiile - și acelea false - dar nu
avem careul, acel dreptunghi cu pătrățele în care
trebuie să înscriem răspunsurile. Mă rog, putem
interpreta asta și ca pe un avantaj, respectiv:
fiecare spectator își poate construi pe baza acestui
haos de imagini care este Imperiul minții,
propriul său film (nu mă îndoiesc că în
majoritatea cazurilor mai bun decât ceea ce
vedem pe ecran). Dar până să ajungem aici
trebuie să suportăm aproape trei ore de film scris,
regizat și montat de David Lynch.
David Lynch
Spectatorii curajoși care intră în sala de
cinema trebuie să se înarmeze cu câteva
sandviciuri, o sticlă cu apă și multă, multă
răbdare...
■
34
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
48. Nicolas Ray
Marius Șopterean
(Continuare din numărul trecut)
Sistemul numit Cinemascop era o cucerire
recentă a cinematografului american °i urma
ca filmul lui Ray Rebel fără cauză să fie al
treilea film american care împrumuta această
tehnică în parte nu lipsită de anumite riscuri. Jean
Negulescu, singurul român care a penetrat cu un
succes neobișnuit cetatea filmului american și
care în 1954 realizează al doilea film american în
sistem cinemascop - este vorba de How to marry
a millionaire, spune, în cartea sa autobiografică
Drum printre stele: „În acel an, 1953, industria
filmului era amenințată de faliment pe toate
meridianele. Spre a o salva trebuia întreprins
urgent ceva. Și din nou Darryl [Francis Zanuck] a
fost acela care a găsit panaceul: a lansat
cinemascopul. Așa cum de-a lungul anilor reușise
să retrezească periodic interesul marelui public
promovând mai întâi sonorul, apoi ciclul de filme
“cu gangsteri”, implicându-se ulterior în
campaniile succesive împotriva antisemitismului
(filmul Gentleman’s Agreement) și a discriminării
rasiale (Pinky) ori atacând subiectele la ordinea
zilei precum odiseea crizei economice a
fermierilor (Grapes of Wrath și Tobacco Road) -,
acum el îmbrățișase cauza cinemascopului care
propunea ceva deosebit, ceva cu totul nou față de
tot ceea ce știa publicul. Pe scurt, un experiment.
Copleșitor, procedeul în sine putea ține el singur
loc de vedetă. Dar, ca de obicei, mai întâi trebuia
rezolvată o problemă cheie, ridicată de
necruțătoarele legi ale succesului: dacă publicul
apuca să fie atent la perfecțiunea sau
imperfecțiunea noului mijloc de expresie, atunci și
story-ul și toată priza lui la spectatori se putea
duce pe copcă. Din fericire The Robe a constituit
un vehicul ideal pentru experimentarea
cinemascopului. Grandioasă, povestea crucificării
lui Christos era plasată într-un amplu tablou
evocator al lumii păgâne. Aproape toate cadrele
erau populate cu sute de figuranți purtând pe
umeri amfore sau ducând în mâini ramuri de
palmier.”
Sigur, acest format al peliculei presupunea noi
și noi formule regizorale. Te puteai desfășura ca
regizor în mizanscene largi desfășurate pe
verticala și orizontala cadrului cinematografic. În
cazul producțiilor de anvergură, în special istorice,
de desfășurare amplă a figurației acest format
părea a fi binevenit. De aici înainte vor apărea
beneficiind de această nouă tehnică filme
importante: de la Spartacus la Cidul, de la
Antoniu și Cleoptara la The Ten Commands. Anii
’60 și ’70 au însemnat astfel o revigorare a
genului istoric, o resuscitare a mitului în film și,
nu în ultimul rând, o revenire spectaculoasă a
ideii de box-office.
Lucrurile stau puțin mai complicat atunci când
vorbim de filmul lui Nicolas Ray, Rebel fără
cauză. Cu excepția câtorva secvențe de figurație -
a se vedea secvențele din Planetarium și a unui
exterior aferent acestuia și, poate, secvența
concursului de mașini -, întreg filmul stă sub nota
unei partituri compusă mai aproape de un studiu
cameral decât de unul orchestral. Povestea
dramatică a prieteniei dintre trei tineri (sub
semnul delicvenței juvenile), îndepărtați de
mediul ostil familial până aproape de periferia
societății, prizonieri aflați la ora unor puternice
afecte, frustrări și revolte părea a nu se potrivi cu
cu ceea ce era până la urmă sistemul cinemascop.
Alungați din sânul familiilor lor incapabile să
judece corect relația părinte adolescent, Jim
(James Dean), Judy (Nathalie Wood) și Plato (Sal
Mineo) par să-și formeze propria lor familie
văzută ca un univers poetic și lipsit de
prejudecăți. Ray a dorit să realizeze un portret
cinematografic al unei familie ideale, utopice, un
portret colectiv adolescentin plin de vis și
idealism romantic. O lume depărtată de realitate
dar nu încă suficient de apropiată de perfecțiune.
Ori tocmai din această contradicție între interzis
și permisiv, între ideal și material se naște tonul
compoziției regizorale a acestui film.
Încă de la primul cadru, cel al genericului,
efectul cinemascopului tulbură, eficacitatea de
sens a unei astfel de opțiuni tehnice fiind pe
deplin motivată. Pe o stradă pustie, parțial
adâncită în noapte, Jim, aflat într-o vizibilă stare
de ebrietate, se apropie dinspre planul doi și cade
în fața camerei unde se va juca, printre gunoaie,
cu o păpușă găsită acolo jos pe caldarâm. Privirea
spectatorului se mută înspre cele două laterale ale
cadrului. În dreapta, într-o lumină blândă dar
totuși neclară vedem fațada unei clădiri înalte,
sprijinită de coloane, o casă ce se presupune a
aparține unei familii înstărite. În stânga cadrului,
aflat într-un subtil unscharf și totodată mai puțin
luminat, vedem un panou pe care scrie cu roșu:
Danger. Keep out! Prin urmare filmul începe cu
un avertisment aproape cât o interdicție. Ceea ce
urmează să vedem se va desfășura dincolo de
lumea reală, socială, cea guvernată de și prin
Lege. Aceasta va fi înlocuită cu o lume interioară,
alienată și frustrată, aflată într-o sfâșietoare
confuzie și rătăcire.
Aceasta este starea care se regăsește în cea de
a doua secvență a filmului - cea de la sediul
poliției. Aici îi vom vedea pe cei trei viitori
prieteni având fiecare câte o poveste de spus,
fiecare aflat în așteptarea părinților. Principalul
personaj pare să fie Judy - îmbrăcată într-un
costum de un roșu violent - care într-un
monumental monolg vorbește de relația dintre ea
și tatăl ei acuzându-l cu virulență („Mi-a spus că
arăt ca o târfă”), pentru ca mai apoi să nege tot
ce a spus. La începutul acestui cadru o vedem pe
tânără iar în dreapta cadrului, afară, pe holul
secției, îl vedem pe Jim răsturnat pe un scaun de
lustruit pantofii. Imediat, în următorul cadru, la
capătul confesiunii adolescentei, se construiește
pe orizontală și verticală un cadru care anunță
stilistic întreaga construcție arhitecturală a acestui
film. În stânga cadrului o vom vedea pe Judy -
aflată în același birou transparent -, în dreapta pe
Jim iar imediat în plan-întreg pe Plato, așezat pe o
bancă, având privirea îndreptată în jos. Triunghiul
relațional este format încă din acest debut al
filmului iar de aici înainte vom vedea alunecarea
narațiunii către sfârșitul tragic din final, când
Plato, fiul adoptiv al celor doi, va fi împușcat
mortal de către poliție.
Mai există o secvență pe care aș dori să insist.
Este secvența confruntării dintre Buzz - cel care
va muri în urma concursului de mașini - și Jim.
Acesta din urmă se află pe platforma superioară a
Observatorului Griffith în compania lui Plato
când grupul de tineri conduși de Buzz se apropie
de cei doi. Pentru a-l întărâta și provoca pe Jim
acesta îi va sparge cauciucul luxoasei sale mașini.
De aici până la confruntare nu este decât un pas.
Deși se opune încă de la început duelului până la
urmă Jim va ceda. Va ridica de jos cuțitul aruncat
lui de către Buzz. Există în această secvență o
cinematograficitate ieșită din comun. Spațiul vast
al observatorului și platforma pe care se găsesc
actanții, planul general al orașului Los Angeles
văzut din înălțimile clădirii, raportul care se
creează între planurile compoziționale ale
secvenței (prim-planurile celor doi având în planul
doi, departe, orașul), racursiurile violente (în
planul I apare oglinda în care se aranjează Judy
iar în planul doi, aflat într-un violent contra-
plonje, se vede Jim sau cuțitul în detaliu ținut de
Buzz și în planul doi sus chipul îngrijorat a lui
Jim) creează o dimensiune temporală stranie.
Sigur toată această secvență a confruntării, iar mai
târziu a concursului de mașini, sunt de fapt
încercări ale lui Jim de a intra într-un club select,
confruntările dintre tineri dovedindu-se a se
încadra în limitele unui joc ritualic. Vizualitatea
definită de verticalitatea barocă a clădirii
observatorului și primitivismul confruntării
potențează o stranie metaforă. În planetariumul
observatorului tinerii primesc lecția nașterii și
devenirii universului. Ei stau întinși pe spate iar
de-asupra lor întreg universul prinde viață. Tinerii
par pe moment să nu facă nicio legătură între
viața lor și cea a universului. Râd și spun glume
deocheate. Abia în momentul confruntării dintre
cei doi înțelegem. Ritualul luptei sau jocul, cum
va afirma Buzz, dislocă momentul prezent al
acțiunii și-l aruncă într-un ancestral trecut. Ca și
cum timpul a rămas în loc, ca și cum omenirea
nu a evoluat ci a rămas încastrată într-un timp al
splendorii primitive. Cu atât mai mult cu cât
planurile generale ale orașului mort, înghețat,
frizează absurdul. În niciun film american (cu
excepția, desigur, a peliculelor SF sau horror) nu
am văzut imagini cu orașul Los Angeles mai gol
și mai lipsit de sens ca în pelicula lui Nicolas Ray.
Dincolo de subiect, dincolo de gigantica
desfășurare de sensuri, dincolo de arhitectura
epică, asemănătoare construcțiilor dramelor
antice, concluzia lui Nicolas Ray, fixată în această
secvență și apoi legiferată la finalul filmului, pare
una cu adevărat șocantă. Și foarte actuală la peste
cinzeci de ani de la realizarea acestui film.
Niciunde ca în acest moment al existenței ființei
umane cerul nu a fost populat mai mult cu stele
și nicăieri ca acum marile metropole, marile
aglomerări urbane nu au fost mai pustii. Pentru
că, peste tot și peste toate, prezentul trăit pare a
se refugia, prin individ, cu repeziciune către un
timp al negânditului, al continuului început. Un
timp prezent care trebuie să reînceapă, să se
regândească, să se revendice, pentru a câta oară?,
din acel timp al primordialității. Timp din care,
eronat, ființa umană și-a revendicat dreptul de a
se naște.
■
TRIBUNA • NR. 123 • 16-31 octombrie 2007
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 569 U - verde
sumar	
fals Jurnal de călătorie Ștefan Manasia Atelierele de creație de la Săvârșin	2
editorial Ștefan Manasia Lecția de poezie. La Maraton, în Sibiu	3
cvasicritice Octavian Soviany Eros și melos	4
periplu Bogdan Crețu Jurnalul unei prostituate filoloage	5
comentarii Șerban Axinte	Capodopera maxima, un final mai periculos decît moartea	6
imprimatur Ovidiu Pecican Jaful antisemit de stat: o poveste interbelică	7
telecarnet Gheorghe Grigurcu Pagini de jurnal	8
sare-n ochi Laszlo Alexandru	Ce se pierde, atunci cînd nimic nu se mai cîștigă?	9
incidente Ion Pop	"Să facem totul"...	11
analize critice Daniel Clinci Mopeteiana lui Mircea Ivănescu	12
accent Vasile Chiș Reforma educației. Diagnoză și aplicație	13
opinii Francisc Laszlo	Gerontofobia noastră selectivă	14
puncte de vedere Florin Fodorean	Topografia arheologică O disciplina la început de drum?	15
oameni și locuri Dumitru Velea V. G. Paleolog Trepte din spectacolul prieteniei	16
scrisori din Veneția Eugenia Bulat Iurie Bojoncă, noi toți, pe malul râului Zero	18
dezbateri & idei George Jiglău Ce loc are extremismul în Uniunea Europeană? pharmakon Cătălin Bobb	Ricoeur după Ricoeur (I)	20 21
corectii Sorin Nemeti Statele iluzorii ale DacoRomaniei	22
bloc-notes Adi Dohotaru	Apel către poeți! Poezia cu riff (cu o exemplificare pe Jim Morrison)	23
meridian Fatou Diome	Față în față cu angajarea	24
de la lume adunate Monica Gheț	Barba lui Bin Laden	26
rezonanțe Marius Jucan	Sub zidurile lumii libere	27
ferestre Horea Bădescu	Lecția	27
zapp-media Adrian Țion	Epidemia hikikomori	28
scrisori către președinte Radu Țuculescu	Scrisoarea a optsprezecea	28
remember Tudor Ionescu	Înapoi, pe unde am mai fost!	29
epiderma de bazalt Mihai Dragolea	De toamnă, cu arpagic și soacră	29
flash-meridian Ing. Licu Stavri	Noi romane canadiene, americane și englezești	30
teatru de vorbă cu Florin Vidamski	"La anul, aștept un ajutor mai mare din partea Ministerului Culturii..." Teodora Păcurar	Unchiul Cehov și familia	31 32
film Lucian Maier	4 luni, 3 săptămîni și 2 zile Ioan-Pavel Azap	Logodnicii din America	33 33
colaționări Alexandru Jurcan Blier fiul	34
Ioan-Pavel Azap	Forșpan	34
1001 de filme și nopți Marius Șopterean 48. Nicolas Ray	35
plastica Ovidiu Petca	Portofoliu elen	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
plastica
Portofoliu elen
Ovidiu Petca
Grație doamnei Aria Komianou, am primit
recent o amplă antologie lansată de
Asociația Gravorilor din Grecia, o ediție
valoroasă, care pune în evidență potențialul creativ
al unei grupări de circa 75 membri.
Asociația Gravorilor din Grecia este o
organizație nonprofit, fondată în 1987 de un grup
de artiști merituoși ca: Vasso Katraki (n. 1914),
Kostas Grammatopoulos (1916-2003), Fotis
Mastikiadis și Vasilis Charos (1938-2000) - primul
președinte. Scopul grupării este raspândirea artei
grafice contemporane în rândul publicului
autohton și străin prin intermediul expozițiilor și a
mass-mediei. În acest scop a fost alocat un spațiu
expozițional permanent în centrul Atenei pentru a
permite un contact direct între artiști și public.
Desele workshop-uri vin să întărească acest dialog.
Asociația are o permisivitate largă pentru toate
curentele artistice și tehnicile grafice fiind un
acoperiș pentru spiritele independente, ca să citez
plastica expresie din textul introductiv al antologiei.
În concluzie, este vorba de un mănunchi de artiști
profesioniști care n-au nevoie de instruire, în
schimb sunt dornici de dialog. Portofoliul tipărit cu
sprijinul doamnei Komianou a fost editat sub
forma unei mape, o colectie de planșe volante,
câte una pentru fiecare membru al asociației, cu o
ilustrație color pe față, pe verso având date
biografice în greacă și engleză. Textele critice sunt
semnate de domnii Nikos Dessekopoulos, actualul
președinte al asociaței, și Thanos Christou, istoric
de artă.
Thanos Christou recurge la o clasificare
schematică a graficienilor prezenți în catalog
propunând cinci categorii stilistice și tematice,
evitând cu bună știință o prezentare temporală,
istorică. Începe totuși cu tradiționaliștii:
Bartholomew Papadantonakis (n. 1931), Giorgos
Keifalinos (n. 1931), Magda Vamvatira (n. 1946),
Mia Perivola (n. 1942), Rena Anousi-Elia (n. 1934)
și Yannis Gourzis (n. 1953), cei care au pus bazele
asociației fiind totodată dascălii generațiilor
succesive de artiști, astăzi membri activi, unii cu
renume internațional. Un al doilea grup îl
constituie peisagiștii care combină elementele
descriptive cu cele abstracte fără o distanțare
evidentă de realitate: Amaryllis Siniosoglou (n.
1963), Anna Mendrinou (n. 1944), Betty Karoussi
(n. 1964), Christodoulos Galdemis (n. 1953),
Christos Santamouris (n. 1948), Irene Podimata-
Stefanaki (n. 1946), Lizzy Kalliga (n. 1943),
Marianna Xenaki (n. 1938), Mimi Petropoulou-
Dimitraki (n. 1945), Nikos Dessekopoulos (n.
1956), Odysseus Annitsakis (n. 1965), Rena
Tzolaki(1933). Din categoria a treia fac parte
expresioniștii care recurg la distorsionări accentuate
ale formei, punând accent pe culoare. Ei sunt:
Anastasia Hatziri (n. 1970), Dimitris
Karlaftopoulos (n. 1971), Eleni Economidou (n.
1940), Liana Papaioannou (n. 1941), Maria Patsi
(n. 1967), Maria Spyrou (n. 1969), Marina
Maravelaki (n. 1966), Nektarios Kontis (n. 1961),
Nikos Stavrakantonakis (n. 1964), Vasilis Kazakos
(n. 1945), Vicky Tsalamata (n. 1948), Xenis
Sachinis (n. 1954), Yannias Papadakis (1941),
Yannis Kolios (n. 1964), Yannis Stefanakis
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
Aria Komianou (n. 1938)
(n. 1951), Yannis Papadakis (n. 1934), Zoe
Alafouzou (n. 1943). A patra este categoria
stilistică, reprezentată de abstracționiștii lirici: Dina
Kotsiou (n. 1958), Eleni Kaprou (n. 1960), Eva
Vasdeki (n. 1973), Iris Xyla-Xanalatou (n. 1941),
Mary Schina (n. 1948), Rania Grimaldi-Koromila
(n. 1944), Tonia Nikolaidi (n. 1927), Voula
Moulou-Douli (n. 1943), iar din ultima categorie
fac parte artiștii cu înclinații descriptive și
neodescriptive. Pentru aceștia subiectul este un
pretext în dezvăluirea propriei personalități:
Alexandra Bakalou (n. 1963), Anastasia
Charokopou (n. 1975), Andriana Kotsi (n. 1976),
Aria Komianou (n. 1938), Dimitra Koumantaki
(1954), Elisavet Dionysopoulou (n. 1970), Ines
Piqueras-Garcia (n. 1977), Jenny Markaki (n.
1939), Leoni Vidali (n. 1945), Manolis
Emmanuelides (n.1924), Manolis Giannadakis (n.
1954), Maria Goritsa-Papadimitriou (n. 1967),
Roubina Sarelakou (n. 1950), Yorgos Grekas (n.
1974), Yorgos Vlassopoulos (n. 1967).
Această prezentare schematică nu trebuie
înțeleasă ca un corset. Chiar și cu o minimă
atenție se pot desluși afinități stilistice între
diferitele grupuri, iar dacă ținem cont de subiectele
abordate, și mai ales de tehnicile utilizate,
întrezărim preocupări comune, interconexiuni, în
concluzie, o preocupare pentru a da personalitate
grupării. În acest sens trebuie subliniată contribuția
artiștilor greci pentru dezvoltarea peisajului tehnic.
Ca invenții tehnice aș aminti folosirea lemnului
dur ca suport pentru xilografiile lui Hristos Daglis,
și în mod special gravurile în piatră dură albastră
de Creta ale lui Vasso Katraki.
Având în vedere că revista noastră a mai
prezentat inedite grupaje ale unor artiști din
diferite colțuri ale lumii, am profitat de această
ocazie, pentru a ilustra un număr al Tribunei cu
grafica din Grecia. Consider că este necesar acest
scurt periplu, pentru că arta grafică din Grecia este
o necunoscută pe meleagurile noastre. Nici măcar
cele cinci ediții ale bienalei de grafică mică din Cluj
n-au beneficiat de o prezență reprezentativă.
Sperăm ca acest gest de apropiere va deschide căi
de comunicare între artiștii greci și români.
■
~36|
Black Pantone 569 U - verde