(J) Black Pantone Pantone 137U - portocaliu
TRIBUNA
Revista de cultura • serie noua • anul VI • 16-30 septembrie 2007
121
1,5 lei
Marius Jucan
Profețiile crizei
pentru liniștea
noastră
poezia
Cosmin Perța
Flux afectiv
proza
Leo Butnaru
Ruleta românească
Ilustrația numărului: Gheorghe Ilea
Black Pantone Pantone 137U - portocaliu
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
consemnări
Helion, un sanctuar al fanilor
sf din România
Ștefan Manasia
„Pentru cei curioși să-și vadă «în culori»
fluctuațiile activității cerebrale din cursul unei
zile, compania Hitachi a scos pe piață un
«cefalocromoscop», obiect descris prima dată
într-o carte din 1977 de către Philip K. Dick.”
Culeg știrea dintr-unul din ziarele răsfoite
recent și poate că apelarea numelui lui Philip K.
Dick, scriitorul adulat de mine în adolescență (iar
de universitari serioși și cumsecade, și după
aceea), mă hotărăște să deschid Helion, revistă de
literatură și artă sf editată la Timișoara. Țin în
mînă nr. 3-4, pe iulie-septembrie 2007. Colorată,
hîrtie bună, grafică sprintenă cu „monstruleți”,
sumar variat, prezentare de carte sf (inclusiv de
teoria genului), „lanțul amintirilor” (povestiri
reluate din numere mai vechi), concurs de proză
scurtă, poșta redacției, benzi desenate. La prima
vedere, Helion continuă onest o tradiție întreagă a
sf-ului românesc, cu ce are acesta mai bun sau
mai comun-chicios. Din cele cinci-șase povestiri
pe care am avut răbdarea să le citesc, cea mai tare
mi s-a părut aceea din deschidere, Povestea popei
din Columbari, semnată de Costel Baboș. Autorul
istorisește un șir de întîmplări misterioase și are
inteligența - narativă - să lase, la final, enigma
intactă și suspansul accelerat, ca într-un policier
sud-coreean văzut de curînd. Iar replicile au
verosimilitate și spontaneitate, așa cum în
celelalte povestiri n-am (prea) găsit.
Deși recunosc stilul, arhitectura și recuzita
prozei sf citite extatic în adolescență, mă întreb
de ce nimic magic, nostalgic, paradiziac nu mă
atinge acum (așa cum mi se întîmplă, de pildă,
adesea, cînd recitesc Stendhal sau Andersen,
Twain sau Hemingway). Poate pentru că multe
povestiri sînt tributare limbii papagalicești a
„roboticii” și scrise cu fanatismul și inocența unui
licean.
Foarte interesant în schimb și bine informat
este studiul lui Bogdan Aldea, Mit și science
fiction, de la pagina 34. Acesta încearcă să traseze
granițele temporale dinspre începutul literaturii sf,
discutînd - conceptual - despre „proto-sf” sau
despre science fiction ca „mit al lumii occidentale
moderne”. Sînt analizate, deci, două teorii: una
care consideră că sf-ul ia naștere o dată cu textele
Antichității (Epopeea lui Ghilgameș, scrierile lui
Homer și Lucian etc.) și aceea, canonică,
majoritară, ce revendică genul din operele
secolului al nouăsprezecelea, semnate de maeștri
ca Wells și Mary Shelley. După Darko Suvin,
„dimensiunea cognitivă, o trăsătură definitorie a
sf-ului, este cea care separă acest gen de feerie și
de literatura fantastică, precum și de mit. Deși
toate aceste categorii au în comun tehnica
insolitării, numai sf-ul supune coordonatele
fundamentale ale epocii sale - și nu numai - unei
«investigații cognitive»”. Mitul supraviețuiește,
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
101.0 FM
însă, în marile cărți ale sf-ului din secolul trecut,
„textele vechi” lăsîndu-se citite & interpretate „din
perspectiva convențiilor moderne”.
Sper ca Helion să-și lepede cît de curînd
veșmintele retro și - prin texte asemenea celor
publicate de Costel Baboș sau Bogdan Aldea - să
devină „cefalocromoscopul” fanilor sf din
România.
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Redescoperirea artelor
primare
Horia Lazăr
În iunie 2006, la zece ani de la anunțarea
constituirii unui Muzeu al Artelor și Civilizațiilor
de către Jacques Chirac, Muzeul artelor primare
(Le Musee des arts premiers), instalat lîngă Sena,
pe cheiul Branly, nu departe de turnul Eiffel, își
deschidea porțile. Consacrat artelor de proveniență
străveche din Oceania, Asia, Africa și cele două
Americi, proiectul, superb finalizat, a fost
rezultatul unei voințe politice rezumată de fostul
președinte al Franței: recunoașterea rolului și
ponderii culturilor extra-europene în moștenirea
culturală a vechiului continent.
Expresie a fascinației multiseculare exercitată de
culturile îndepărtate geografic asupra europenilor și
a unei dinamici istorice în care colonizarea a fost
urmată de decolonizare iar aceasta de redefinirea
raporturilor politice și instituționale între popoarele
planetei, noul muzeu e, de fapt, o redistribuire și o
reconfigurare a unor vechi colecții, de acum expuse
într-un cadru ultramodern și multifuncțional. Cu o
vocație simultan culturală și științifică, Muzeul
artelor primare e totodată un centru de cercetare și
de învățămînt, un loc de întîlniri și de conferințe și
un spațiu de comunicare multimedia în care
proiecțiile, filmele și informațiile gravate pe
suporturi variate sînt permanent accesibile.
Franța posedă mai multe colecții de artă
primară: la Paris, într-un pavilion al Luvrului și în
localurile fundației Dapper (un olandez din secolul
al XVII-lea, autor al unei celebre Descrieri a
Africii), la Marsilia, Cannes, Perigueux, Lyon,
Boulogne-sur-mer. La acestea se pot adăuga alte
mari colecții europene - din Geneva, Barcelona,
Bruxelles. Muzeul de pe cheiul Branly, ce expune o
selecție de aproximativ 3500 de opere din cele vreo
300000 repertoriate în colecțiile pariziene, e rezul-
tatul fuzionării a două mari colecții anterioare: cea
de la Muzeul omului, creat în 1937, în care s-au
perindat, pînă în 2006, obiecte ce aparținuseră
Luvrului, în secolul al XlX-lea, și cea de la Muzeul
național al artelor din Africa și Oceania, ce
gestiona colecții ale mai vechiului Muzeu al
coloniilor, constituit cu ocazia Expoziției coloniale
din 1931. Expunerea publică a unei părți infime din
totalul pieselor din colecții a necesitat operațiuni
de recondiționare sofisticate și crearea unui
veritabil „șantier al colecțiilor” în vederea
dezinfectării, fotografierii, informatizării și
prezentării agreabile a obiectelor. Îmbogățit prin
achiziții și donații, muzeul reprezintă actualmente
un vîrf de lance al cunoașterii artelor tradiționale
din afara Europei.
Proiectul originar, care a orientat constituirea
muzeului, a fost postularea universalității geniului
artistic al popoarelor și prezentarea producțiilor
culturale ale acestora prin telescoparea diacroniei,
fără nicio prejudecată estetizantă sau ierarhizatoare.
Obiectele expuse au în majoritatea lor o funcție
dublă: utilitară și rituală (pirogi-relicvarii, ce
adăpostesc efigia sau cenușa defuncților; mici
sculpturi din lemn menite să sprijine capul celui ce
doarme, precum pernele din zilele noastre, dar
care, prin scenele sculptate pe ele, sînt socotite
deschizătoare de vise ce înlesnesc întîlnirea cu
strămoșii sau îi îngăduie celui ce visează să devină
el însuși strămoș; măști și statuete de divinități
prezente în ceremonii festive, în rituri de aducere a
fertilității ori de îmblînzire a spiritelor malefice).
Confecționate cel mai adesea din materiale fragile
(lemn, fibre vegetale, țesături variate, os, tuf
vulcanic, pînză de păianjen) tratate cu pigmenți
naturali - mai rar din piatră sau din aliaje metalice,
cu excepția obiectelor casnice -, piesele expuse sînt,
în bună parte, opere relativ recente, create în
secolele XVIII, XIX și în chiar XX. Tehnica
producerii lor se pierde însă în negura vremurilor,
urcînd în timp la începutul primului mileniu
dinaintea erei creștine. În muzeu întîlnim așadar
puține obiecte precreștine. Ceea ce vedem e, de
fapt, o sumedenie de tehnici artistice și de stiluri
elaborate cu peste 2000 de ani în urmă însă foarte
vii și secolele XIX și XX în comunități al căror
mod de viață s-a păstrat neschimbat de-a lungul
mileniilor. Dacă etnologii, antropologii, sociologii și
specialiștii în spiritualitatea arhaică au semnalat
prezența unor astfel de activități și creații cu certă
valoare artistică încă din epoca Luminilor, impresia
vizitatorului contemporan e că se află în fața unor
minunate obiecte misterioase, produse de popoare
de artiști anonimi în contact permanent cu lumea
invizibilă. Prin semnificații greu de descifrat, ce ne
aduc în vecinătatea cunoașterii esoterice, obiectele
expuse în muzeu atestă pregnanța ritualismului
popoarelor precreștine și înscrierea gesturilor
umane comune populațiilor „arhaice” pe orbita
sacrului. Dublul joc al identităților culturale - prin
închiderea în subtile diferențe grație utilizării unor
anumite materiale sau unor preferințe estetice
specifice, și prin deschiderea la tematica general
umană a morții, a strămoșilor, a visului, a muncii
sacralizate prin ciclicitatea gesturilor - e bine pus în
evidență. De altfel, proiectul universalist al
muzeului tinde să facă din diferențele culturale o
expresie a diversității artistice, ce se manifestă prin
variații stilistice pe fondul comun al unei
umanității îndrăgostită de frumos, în care
conflictele, tensiunile și disparitățile, fapte sociale,
se recompun într-un ansamblu artistic armonios și
deschis.
Arhitectonic, ansamblul muzeului, polimorf și
multifuncțional, e o reușită îndrăzneață și atipică.
O datorăm biroului de arhitecți condus de Jean
Nouvel, care a conceput și clădirea Institutului
lumii arabe din Paris, angajat din 1999 într-o
realizare al cărei preț a depășit, în final, 235 de
milioane de euro. Lucrările pregătitoare de
etanșeizare au constat în ridicarea unui zid
subteran înalt de 20 de metri și lung de peste 750,
ce poate proteja muzeul de orice înfiltrare de apă
sau revărsare a Senei. Construit din lemn, edificiul
se sprijină pe o imensă schelărie metalică invizibilă
iar interiorul e structurat pe cinci niveluri
expoziționale, de cercetare și de învățămînt.
Parterul are 2000 de metri pătrați, rezervele
colecțiilor 6000, la care trebuie adăugate o sală de
concert, un cinematograf și cîteva săli de curs.
Întregul spațiu de expunere e deschis, fără pereți,
fiind accesibil printr-o lungă rampă sinusoidală: o
construcție impunătoare dar nu megalomanică.
Fluiditatea deschisă a interiorului e optimizată prin
utilizarea unei simbolistici a pădurii și fluviului în
vreme ce fațadele, în care lemnul alternează cu
metalul și sticla, sînt parțial acoperite cu un perete
vegetal de 800 metri pătrați, alcătuit din 15000 de
plante, ce respiră prospețime. Un tot eclectic dar
de bun gust, înconjurat de o grădină ce se întinde
pe 18000 de metri pătrați.
Pol cultural, de cercetare și de schimburi
intelectuale între artiști din toată lumea, Muzeul
artelor primare cunoaște o afluență de public puțin
obișnuită fiind mărturia vie a posibilității dialogului
între culturi și celebrînd, așa cum a dorit Jacques
Chirac, „universalitatea geniului uman prin
minunata diversitate a expresiilor culturale”. Cît
despre virajul terminologic prin care „artele
popoarelor primitive” au devenit „arte primare”,
avem de-a face cu un act de dreptate și de
reparație morală. Încetînd de a fi privite, prin
opoziție cu artele „popoarelor civilizate”, strict
codificate estetic în canoane rigide și exclusiviste,
ca manifestări informe, exotice, neîmplinite în
ordinea frumosului, artele primare, prin vechimea
lor respectabilă ce sugerează perenitatea
preocupărilor estetice ale omului, devin parte a
patrimoniului cultural lărgit al umanității. Mai
mult: așa cum ne-au arătat-o artele „culte” ale
secolului trecut, îndeosebi pictura, ele au constituit
deseori o sursă de inspirație pentru acestea.
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea
Autenticitatea
la debut
O poveste adevărată
pe jumătate
■ Valentin Derevlean
Lavinia Braniște
Povești cu mine
Pite°ti, Editura Paralela 45, 2006
Până la un punct mă săturasem de poeziile
poeteselor din ultimii ani. Pline de exhibiții,
handicapuri carnale, tragedii încorporate
până și-n ultimul țesut adipos, marcate de-un
psihologism abundent feminist, condimentate
abuziv cu apocalipse casnice, majoritatea poetelor
au uitat că diferența dintre autenticitate și
comercialitate e a naibii de mică atunci când ți se
servesc pe bandă rulantă poeme preponderent
imagistice, care pun accentul pe imaginea care
șochează, care marchează bruscând privirea. Chiar
și atunci când se trece de la decor la stare, la
impresie, trăire, acestea sunt transpuse poetic tot
prin jocuri vizuale, adesea de-un barochism
nuanțat flower power. Peisajul acesta nu
sugerează „autenticul feminin” (depărtate
vremurile în care Angela Marinescu, Gabriela
Melinescu, Sylvia Plath creau un fel de a vedea
lumea feminin), ba dimpotrivă, impresia
persistentă e cea a unui manierism dus până la
șablonaj, a unei tehnici cu vizibilă prindere la
public, învățată bine de la mentori pentru a fi
aplicată de la caz la caz, cu mici diferențe
specifice. Să nu fiu înțeles greșit. Există și excepții
de la big bandul „feminin” care confirmă faptul
că se poate și altfel. Adică, bine, chiar superb:
Elena Vlădăreanu, Linda Maria Baros fiind câteva
exemple.
Recentul (mă rog, 2006!) debut al Laviniei
Braniște, Povești cu mine, apărut la Editura
Paralela 45, face notă discordantă genului de
scriitură la modă astăzi. Spun asta pentru că
întreg volumul e cel al unei feminități retrase,
uneori adolescentine, al unei feminități de multe
ori asexuate - sentiment deranjant uneori;
niciodată expusă public, vocea feminină din
poezia Laviniei Braniște încearcă să te prindă în
jocul minimalismului, în poveștile cotidiene cu
micile lor iubiri de-o stradă, cu dezamăgirile de
copil și uimirile în fața actelor banale, derizorii.
În intenție, observația minimalistă pare să
predomine în acest volum: „Mergeam ieri mână-n
mână/ Să umplem sifonul/ și tu-mi povesteai
îngrijorat/ Ce-ai mai visat c-o noapte-n urmă./
Trenul de marfă trecea prin spatele caselor/ și
pământul se zguduia ușor...”; „Prin ploaia
măruntă de sărbători,/ Trec pe lângă mine/ Toți
băieții frumoși de care îmi plăcea odată,/ Tot mai
tineri și cu părul lung,/ Lovindu-mă neatenți peste
umăr” sau „În Gara de Nord, la linia 7,/ Băiatul
de lângă mine/ Își plânge la telefon amorul
pierdut./ Vocea lui blândă/ Atrage ca un miros de
mâncare bună/ Călători și vagabonzi,/ câini și
porumbei și vrăbii/ și trenuri care trag la linie cât
mai aproape/ Ca să audă totul.” Dar, ca o
compensație, sau o contrapondere, Lavinia
Braniște nu se poate decide pe ce cale să o ia (e și
firesc, fiind un volum de debut). Așa că printre
versurile minimaliste apare peste tot o ușoară
tendință spre un neoexpresionism - deseori
infantil (cazuri în care naivitatea este explicabilă)
sau de-un patetism și un retorism (aproape
interbelic, tind să văd ceva influențe ale unui
Minulescu, Blaga etc.) care distrug întreg edificiul
poetic. De la voit (sper) pateticul exploatat poetic:
„Tot într-o gară și acum/ Pui de bogdaproste/ Se
strecoară printre oameni/ Cerând din când în
când/ Câte o monedă [...] și atunci au înțeles și
ei/ Că mâna omului din când în când/ Din
lucruri poate stoarce/ Miros de sărbătoare.” sau
neoexpresionismul infantil - „Anul ăsta n-au venit
cu colindul/ Decât niște oameni mari/ Îmbrăcați
în veșminte albe/ Și purtând tobe în care băteau
zeloși/ Ca să sperie duhurile. [...] Așa că ne-am
așezat în genunchi prin unghere/ Și-am murmurat
cântece de leagăn/ Pentru ca ele să se liniștească,/
Să iasă de sub zidurile casei/ Și să stea cu noi la
masă/ De Crăciun.” la versurile-gafe (eufemistic
vorbind) care nu au ce să caute într-un volum de
poezie, de factură recentă: „Ce poate fi mai
frumos, iubitule,/ Decât să ne așezăm pe o
bancă/ și să mâncăm împreună/ Inelul de pâine
caldă/ Frângându-l ca pe un trup/ Care se lasă
sfâșiat din dragoste...”; „Porumbul patriei mele/
Îmi apare în cale/ De-a stânga și de-a dreapta/
Mereu când ies în lume.”; „Câteodată mamele au
puterea/ De a da copiilor lor nume atât de
frumoase/ Încât la Judecata de apoi/ Hristos le
iartă tot/ Doar pentru că îi place cum îi cheamă”.
Problemele volumului țin de acea spargere a
tonului: Lavinia Braniște caută o autenticitate pe
care nu știe cum să o exprime, o autenticitate
care-i îngreunează tonul, îi dublează mesajul,
deseori scriitura devenind redundantă. Minimalis-
mul trebuie să lase tragicul dincolo de expresia
literală, nu mai e nevoie de notarea lui, de a-l
scoate în ochii cititorului, acesta din urmă va știi
să citească printre rânduri. Această lecție, debu-
tanta clujeană încă nu a învățat-o cum trebuie.
Poemele ei tot timpul se termină printr-o
„surpriză” tragică, printr-o remarcă profund-
filosofică, de parcă cititorul are nevoie de aceste
sublinieri cu roșu: „Altfel nu s-ar fi dus acolo,
lângă el,/ Să moară și să pută liniștit sub
fundurile oamenilor/ Câinele acela bătrân/ Care
n-avea decât un trunchi pe lume” sau „Ce cumplit
e acum, scumpule,/ Să deschid ochii/ și-n fața
mea să nu fii decât tu.” Încă debutantă și-ntr-ale
tehnicii, Lavinia Braniște reușește totuși
conturarea unei voci feminine plăpânde în ultima
parte a volumului - zonă ce coincide cu două
cicluri de dragoste, cele mai coerente și valoroase
ca viziune și limbaj: „Uneori mă îndrăgostesc de
Filip/ și atunci el mă cântărește și mă măsoară/
Ca să știe exact cam ce cantitate de ființă vie/ Îl
iubește”; „Mașina mea e corpul meu./ Un pic mai
umflat în dreapta,/ După cum se vede,/ Așa încât
trebuie să fiu mereu atentă,/ Să nu-i lovesc pe cei
care îmi ies în cale”; „Filip mă privește fericit și-
mi zice/ Că duhurile sunt ca vinul,/ Cu cât sunt
mai vechi,/ Cu atât sunt mai bune la împlinit
dorințe.” Momentan, o scriitură incongruentă,
ezitantă, cu rateuri și reușite, dar încă nehotărâtă.
Cu ceva mai multă insistență pe text, pe tehnica
poemelor, neapărat decizându-se care autenticitate
i se potrivește mai bine (eu înclin spre cea
minimalist-narativă), Lavinia Braniște poate oferi
un volum bun și o voce poetică proprie. Mai are
de „muncit” textele, de insistat pe nuanțări, pe
scriitură, dar la viitorul volum s-ar putea să avem
surprize plăcute. Cine știe?
■
Cele două
anotimpuri ale
singurătății
■ Marius Nenciulescu
Nicolae Bosbiciu
Pământ de unică folosință
Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2006
n peisajul poetic postrevoluționar, în care pe
măsura trecerii anilor noii veniți făceau ca miza
pe viață, realitate și biografie să câștige în
amploare și intensitate, oferind șansa coexistenței
unei multitudini de poetici, unele foarte diferite
între ele, Nicolae Bosbiciu și-a marcat un loc al său
prin opțiunea categorică pentru o poezie confesivă,
de substanță elegiacă, expresie a unei personalități
de tip insular.
Trebuie remarcat că încă din primul volum
(Manuscris străin, 1996) ne întâmpină un univers
poetic deja consolidat. Povestea începe cu intrarea
poetului tânăr “în lume” - entuziasm repede evapo-
rat, deoarece acesta își dă seama că damnarea
dintru începuturi nu va putea fi escaladată și, ca
atare, va rămâne de-a pururi în închisoarea singură-
tății, cu trupul “necules”. “Măria-ta neputincioase”
e imaginea emblematică a eului, ea definind exact
atât suferința devastatoare (poetul vorbește de
“răsuflarea întretăiată a tristeții”, de “transpirația”
ei, o serie întreagă de sintagme, mai mult sau mai
puțin directe, îndreptându-ne în aceeași direcție:
“strada nimănui”, “praful și pulberea”, “dulapul
gol”, “s-or lepăda”, “în zadar”, “stinse” etc.), cât și
o anumită complacere, o transformare a posturii
într-un rol, întreținut în scopul epatării. Punctul cel
mai înalt e atins din acest punct de vedere prin
cultivarea cu obstinație a motivului “morții” care,
așa cum ne-o demonstrează ipostazele convenționa-
le în care apare (“o fată cu părul alb/ și înfățișare
hilară”, “moartea ce-o port pe umărul drept”,
“există un chiparos/ sub care eu și moartea ne-am
iubit”), e unul “strategic”, atașat.
Poezia adevărată e inevitabil legată la Nicolae
Bosbiciu de singurătate, de transcrierea “curată” a
suferinței unui suflet pentru care damnarea a ajuns
să fie, totuși, mai mult o obsesie decât o realitate
propriu-zisă. Scurgerea timpului are în vedere me-
reu același scenariu. Noaptea e consumată într-un
perpetuu dialog cu sine (“stau pe mal lângă mine”)
care conduce inevitabil la o invocare a Divinității
(“DOAMNE/ VORBEȘTE-MI”, “Eli, vino să vezi”).
Ziua e trăită ca o stare de asediu, în care e nevoit
să asiste la scoaterea pe tarabă a propriilor vulnera-
bilități și a consecințelor acestora. A fi “cercetat”
devine sinonim cu a fi agresat, în urma unor ase-
menea acțiuni poetul ieșind totdeauna cu sufletul
“schilodit”. Țintuit pe linie moartă, damnatul se
vede nevoit - în interminabila sa așteptare - să-și
umple timpul cu activități nefirești (“hrănesc păsări
împăiate”) care aruncă asupra sa inclusiv o umbră
de ridicol.
Există însă și momente de trăire autentică. Aflat
“în lume”, poetul dă nu numai peste “mâini grima-
se”, “mâini măști”, ci și peste “mâini nu-mă-uita”.
Îndelung așteptată, visată, dragostea intră, în sfârșit,
pe ușa sa: “vine seara/ și femeia îmi vorbește des-
pre culori,/ lucruri catifelate/ apoi se așterne în fața
mea ca o iarbă răzleață/ răscolită de fiare/ beznele
4
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ni se izbesc/ °i miroase a fructe uitate prin cămările
sângelui”. Dar fericirea nu durează. Pe măsură ce
timpul trece, relația devine tot mai distantă, tot mai
protocolară, destrămându-se în cele din urmă.
Poetul asistă, astfel, la confirmarea obsesiei sale de
damnat incurabil (“niciodată n-am să pot intra în
sufletul vostru”). Consecința va fi un refuz brutal al
oricărei iluzionări, deci al oricărui alt început:
"TREZEȘTE-TE, FEMEIE, / ZIUA ȘI-A TRIMIS
LECTICI DUPĂ TINE”.
Abandonul (“mă așez în singurătatea lumii/ ca
într-o sanie”) nu înlătură starea de inconfort, ali-
mentată copios de amintire. Rememorarea e cu atât
mai dureroasă cu cât ea reflectă nu numai eșecul, ci
și o posibilitate nefructificată a evitării lui: “uitate,
lucrurile mi se-așează în poală/ strigând un nume
pe care nu-l cunosc,/ un nume de femeie tăcută/ ca
pe o învinuire”. Deficitul de trăire e implicit unul
de cunoaștere (“sunt o apă/ ce adâncurile nu și le
știe”, “viața n-o știi moartea n-o știi”), poezia ieșind
și ea, inevitabil, afectată. “Cântecele” sunt, astfel,
“sărmane”, dar nu și nevinovate, deoarece se dove-
desc a fi o ispită ce-l îndepărtează pe poet de
“lume”, de o posibilă întâlnire a fericirii. E benefic
și, în consecință, de apreciat felul lucid în care auto-
rul privește lucrurile. Faptul că nu există pentru el
salvare prin artă e reflectat și de dezinteresul față
de dezvoltarea unei laturi “onirice” în scrisul său.
Nicolae Bosbiciu e un confesiv, îi place să vor-
bească despre sine, să se expună, să se definească și
poezia sa va merge covârșitor în această direcție,
excepție făcând câte o caligrafie rătăcită, unde
comunicarea e întreruptă ca pentru o pauză de
respirație: "dumbrăvi cioplite, palid artizan,/ nici o
stare-acum între oglinde,/ îngeri grămătici în fili-
gran/ într-un ceas isopul îți vor vinde”. Exprimarea
acoperă o gamă largă de registre, de la afirmații
directe, patetice (“eu n-am trăit încă// n-am trăit,
n-am trăit”) până la un vizionarism raportabil, pe
alocuri, la tiparele expresionismului (tăcerea poetu-
lui e purtată de fecioare în “salbe întunecate”, “sub
poduri stau melcii/ și-ascultă”, “Un clopot de lut ia
și azvârle în lume/ disperarea unui animal încolțit”,
“vântul îți răscolește cotloanele și scoate în unghii/
mici vietăți nedeprinse cu ziua”).
O notă de inedit aduce și absența revoltei, a
unei atitudini de dispreț sau măcar de reproș la
adresa celorlalți, ca și lipsa oricărei intenții polemice
la nivel estetic. Poezia bosbiciană curge liniștit, lim-
pede, epurată uneori chiar și de orgoliul autorului:
“pentru o mare și încă o mare/ mi-aș fi izgonit la
răspântii/ sufletul/ cum arunci o spadă știrbită din
teacă/ / de ce plângi istorie/ de ce-ți rupi veșminte-
le/ după amanții în zale/ după heruvimii cărunți și
osoși/ ce pragul nu ți-au trecut niciodată?/ / eu am
intrat prin porțile tale/ ca vântul din Nord/ și fără
de rost te-am sărutat”.
Pământ de unică folosință depune mărturie
pentru intrarea autorului într-un alt anotimp, unul
al singurătății absolute (“Demult n-a mai trecut
nimeni pe-aici”), în care nu mai există întâmplări,
nici măcar eșuate, ci doar, foarte rar, vești, și acelea
contradictorii: “Unii spun c-ai murit, alții spun că
trăiești/ Ori c-ai fi fugit cu vreun marinar
pe-ntinsele ape”.
Temele sunt aceleași: damnarea (“ferestre și uși
ferecate mereu”), singurătatea, amintirea dureroasă,
copilăria ca vârstă fericită, interpelarea Divinității,
neputința salvării prin poezie. Speranța apare acum
mult diminuată, asta și datorită faptului că poetului
îi revin mereu în fața ochilor chipul unor oameni
ce și-au consumat viața fără să obțină ceea ce
doreau: “ostenite corăbii se-ntorc/ fără pământul
făgăduinței”. Și, totuși, credința în izbăvire, în
apariția - mesianică - a iubitei e reafirmată.
Lipsa de întâmplări, de evenimente existențiale -
devenită critică în această nouă etapă - îl limitează
pe Nicolae Bosbiciu la ipostaza de “trist croitor”, ce
caută să umple golurile printr-o sporire “barocă” a
imaginilor (“îți scriu pe stâlpul din pridvor despre
faptul/ de a te fi zărit în toamna ce vine
prădalnic,/ în strugurii beți de lumina ca mierea,/
în cântecul trist al pârâului/ [...] // Mă plimb prin
grădina de vânt răvășită și-ascult/ cum se
prăbușește moartea printre firele de busuioc,/ ca un
orb îți caut mâinile,/ înspăimântat de suava
tânguire a mierlei,/ îmi plec tâmplele sub sabia
timpului”), la care putem atașa interesul pentru un
anumit soi de prețiozitate (“Milord”, “Rue de la
Providence”, “Dona Angelicata”), sau printr-o
“eminesciană” transformare a melancoliei în vers (a
se vedea poeziile formalizate tradițional).
Decăzută la stadiul de retorică, poezia bosbicia-
nă se dovedește a fi ea însăși vulnerabilă, deoarece
în interiorul său pot fi ușor reperate contaminări
din autori clasici români, dar și străini. Eminescu
este un prim model, de la tema înstrăinării până la
anumite imagini (“Îți suni dogit arama, o, clopot”),
sintagme (“idealuri deșarte-am durat”, “prigoana de
soarte”) sau inconfundabila muzicalitate (“Din
trupul tău acuma nimic nu mă mai doare,/ Decât o
umbră vie ce cade pe covoare”). Un al doilea model
îl reprezintă lirica expresionistă, din care merită să-l
amintim măcar pe Georg Trakl, spre care ne condu-
ce nu numai un anumit mod de configurare a
viziunii, dar și unele motive tipice cum ar fi
“mierla”, “jivina”, “miriștea”, “glasul însingurat al
tatei” (la poetul austriac: “vocea lunară-a surorii”).
Să mai consemnăm la acest capitol apelul la
elemente aparținând unui imaginar revolut (“vioara-
și dormea neștiuta sonată”) sau preluarea cu
seninătate a unor sintagme clasicizate și reproduce-
rea lor fidelă (“cântece de pierzanie”) sau ușor
modificată (“Înserare de-nserat”). Uluitoare rămâne,
însă, cu toate aceste deficiențe, intensitatea trăirii,
forța de coagulare a stării lirice.
Autorul a ajuns, fără îndoială, la un capăt.
După toamna singurătății în lume și iarna retragerii
într-o singurătate absolută, fără evenimente, e impe-
rios necesar pentru poet ca și pentru om să vină
primăvara. Intrarea în noul anotimp - iată marele
pariu pe care Nicolae Bosbiciu trebuie să-l câștige
pentru el, dar și pentru noi, cititorii, nerăbdători să
vedem cum va arăta, prins în versuri, chipul
proaspăt al realității-atinse-cu-mâna.
■
Anton Holban
între Eros si
Thanatos
■ Grațian Cormoș
Gheorghe Glodeanu
Anton Holban
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2006
ncepând din anii ’70, creația literară a lui Anton
Holban a înregistrat nu mai puțin de 5
contribuții monografice semnate, în ordine
cronologică, de Al. Călinescu (Anton Holban.
Complexul lucidității, Albatros, 1972), Silvia Urdea
(Anton Holban sau interogația ca destin, Minerva,
1983), Mariana Vartic (Anton Holban și personajul
ca actor, Eminescu, 1983), Mihai Mangiulea
(Introducere în opera lui Anton Holban, Minerva,
1989), Ofelia Ichim (Între Eros, Solitudine și
Brahms. Motive literare în proza lui Anton Holban,
Alfa, 2003), toate încercări destul de reușite.
Prezenta monografie, cu titlul complet Anton
Holban sau „transcrierea” biografiei în operă, se
ocupă cum e lesne de ghicit de identificarea tuturor
acelor conexiuni care pot fi făcute între experiența
persoanală a scriitorului și creațiile sale literare. Un
astfel de volum exhaustiv în mai puțin de 200 de
pagini era greu de închipuit și, tocmai de aceea,
reprezintă o semnificativă realizare.
Structura cărții este salutară, acesta conținând
patru capitole, ce reprezintă tot atâtea incursiuni în
compartimentele operei lui Holban: crezul artistic
vizibil în Pseudojurnal, confesiuni, interviuri și
Testament literar, proza scurtă, universul romanesc
și dramaturgia.
Schema de analiză aplicată de Gheorghe
Glodeanu urmează o triectorie lineară, aproape
matematică, fiind ușor de urmărit. Lectura operei,
dar și aceea a „personajului” interbelic care a fost
Anton Holban se desfășoară ca o tensiune continuă
între Eros și Thanatos, cei doi poli pe care eseistul
clujean îi consideră absolut indispensabili pentru a
contextualiza drama continuă a acestui etern
îndrăgostit, individ interiorizat și problematic, ce
„are un dar teribil de a complica lucrurile și de a
amplifica suferința”. (p. 78)
Încercând un succint portret combinat al omului
și prozatorului, Gheorghe Glodeanu susține în
cunoștință de cauză că: „Anton Holban este unul
dintre puținii creatori care nu-și asumă mitul mare-
lui scriitor. Nu își afișează în mod ostentativ profe-
siunea de artist, afirmând, dimpotrivă, că dacă ar fi
avut, de exemplu, posibilitatea de a călători, ar fi
renunțat, în mod cert, la scris. Tot în antiteză cu
ceilalți autori ai epocii, el susține superioritatea nu-
velei în comparație cu romanul «specia-rege»”.(p. 46)
Pentru a descifra omul, personaj literar al pro-
priei biografii, Gheorghe Glodeanu intră serios în
tehnica narativă a lui Holban, dezvăluind câteva
dintre patternurile acestuia, pe care îl consideră
„promotorul unei poetici moderne a romanului, un
adept al esteticii autenticității” (p. 79), asemeni lui
Camil Petrescu, Mircea Eliade, M. Blecher și Mihail
Sebastian. Este evidentă și influența modelelor
proustian și gidian, pe care Holban le urmează
până la un anumit punct, după care propune citito-
rului digresiuni bulversante, care sparg orice tipare
narative și înlătură orice suspiciune de epigonism
facil. Oricâte paralele se pot stabili cu alți roman-
cieri din perioada anterioară sau contemporani lui,
tematica autobiografică și drama individuală
prevalează. Ca de atâtea ori, forma se supune unui
fond plin de vitalitate. O vitalitate a suferinței în
iubire, izvorâtă din pendularea între posibilitatea
iluzorie sau parțială a atingerii idealului și
fragmentările impuse parcă de un destin implacabil.
Povestea cuplului etern, separat însă pentru eter-
nitate, se reia în multiple ipostaze asemănătoare în
aproape toate scrierile sale, așa cum bine exemplifi-
că Gheorghe Glodeanu cu „ciclul” Irinei din care
fac parte: Icoane la mormântul Irinei, O moarte
care nu dovedește nimic, Halucinații, Marcel,
Obsesia unei moarte, Conversații cu o moartă,
Colonelul lancu și Două fețe ale aceluiași peisagiu.
Volumul mai conține și un selectiv dosar de
receptare critică în care intră cei care de-a lungul
timpului s-au aplecat asupra operei holbaniene, de
la Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Mihail
Sebastian, Eugen Lovinescu, George Călinescu, Liviu
Petrescu, Ov. S. Crohmălniceanu la Nicolae
Manolescu și Eugen Simion.
În explozia contemporană de monografii sterile
și obositor de originale, cartea lui Gheorghe
Glodeanu face o puternică notă discordantă. Ea se
înscrie în categoria scrierilor la obiect. Adică simple,
inteligibile, obiective, fără extravaganțe lipsite de
acoperire. O analiză pertinentă a personajului-
scriitor Anton Holban, a cărui operă se
întrepătrundea cu viața personală într-un tot ilizibil
până la apariția prezentei lucrări care tranșează
subiectul, stabilind filiațiile evidente.
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Parfumul discret al orașelor
transilvane
Cartea rîsului si a misterelor domestice
Radu Țuculescu
La prima vedere, Horia Ursu îți dă impresia
unui individ tăcut și sobru, degajînd un vag
aer de universitar conștient de importanța
menirii sale dăscălicești care își studiază gesturile
și își controlează fiecare cuvințel scăpat printre
buze. Dar nu este decît o... diabolică păcăleală.
Dacă poți să-l studiezi cu atenție, vei descoperi că
totul e un subtil joc al ironiei și umorului. O
persiflare fină a realității în care înoată voinicește,
chiar și atunci cînd nu-i face niciun pic de plăcere.
Ochelarii săi rotunzi, parcă legați cu o simplă
sîrmă după urechi, au constante sclipiri, luminițe
jucăușe care se combină cu cele din privirile sale,
într-un dans săltăreț, cu zîmbete străbătute de
fulgere scurte, sarcastice, diavolești. Căci ce
altceva este rîsul decît una dintre armele preferate
ale lui Aghiuță? Așa gîndește și Kundera, unul
dintre marii amici (despre care și-a scris
doctoratul) ai lui Horia Ursu. Kundera zice așa:
„Orice lucru lipsit pe neașteptate de semnificația
sa prezumtivă, de locul care i-a fost stabilit în
ordinea pretinsă a lucrurilor, stîrnește rîsul. La
origine, deci, rîsul ține de domeniul diavolului...”
Asediul Vienei (București, Cartea Românească,
2007) este o carte groasă (peste 400 de pagini),
cu o copertă umbroasă (Ciato) unde se disting
siluete fără chipuri, de un ciudat anonimat. Îți
zici c-o fi vorba despre oarece roman istoric, cu
armate multe și ziduri asediate, cu soldați jertfiți
de generali orgolioși și popoare care tînjesc după
libertate. Foarte departe toate acestea! Este prima
„poantă”, prima „fentă” pe care autorul o face
cititorului. De fapt, Asediul Vienei (aflăm doar în
ultimele pagini ale cărții) e un simplu afiș iar
„importanța” sa în economia cărții se întinde pe...
cîteva paragrafe! La fel de bine poate fi vorba
despre cucerirea unui cartier dintr-un orășel de
provincie.
Poștași, măcelari, crîșmari, poeți, graficieni,
gospodine, aristocrați, pictori, universitari,
vînzători de înghețată, afaceriști, bibliotecari... O
lume pestriță, îndeobște plină de ratați ori de
blazați dar și de parveniți. O lume post
revoluționară a „oamenilor simpli” cu idealuri
ciuntite, cu plictisuri mimate ori reale, cu refulări,
cu iubiri îmbătrînite ori imaginate, cu obsesii și
ticuri, cu obiceiuri, cu mistere domestice, cu
sinucideri plănuite și constant amînate, cu beții
programate ori spontane... Rîsul (aproape
bergsonian...) în care autorul își scufundă
personajele (cu deosebită grijă ca să nu le înece)
este, adesea, condimentat cu momente învăluite
de mister, mai ales cînd este vorba despre
personaje feminine. Sentimentele au contururile
estompate, neclare, din cauza neîncrederii în
propria persoană, a nesiguranței sau derutei
sociale. Iubiri „încrucișate”, gelozii pasive, ură
blînduță, invidie diluată, dorinți mocnite care
explodează galeș... în formă de prăjiturele.
Multiculturalitatea personajelor este evidentă,
chiar dacă avem o „țară tot mai plină de goluri”
din care pleacă sașii și evreii (definitiv) iar
românii și ungurii pleacă și ei dar pe scurtă
perioadă, în speranța că-și vor mării conturile
bancare.
Piața Carolina e un loc al boemei locale, aici
se întîlnesc artiști cu sau fără diplomă, deoarece și
un măcelar poate fi artist în meseria sa, nu? Prin
piață se plimbă, uneori, chiar și „un mic Ahile de
provincie.” De aici pornesc mai toate „acțiunile”
cărții, insinuîndu-se prin ateliere de pictură ori
foto, prin garsoniere ori camere închiriate, prin
apartamente de bloc ori case vechi, aristocrate și
neretrocedate, prin măcelării și biblioteci, berării
și cafenele. Un conglomerat de burg transilvan în
care personajele au profiluri foarte bine conturate,
memorabile.
Poștașul Gheretă vede lumea și „cursul
istoriei” prin corespondența din tolba sa. E un
mic filozof admirat de soția Zorela. El afirmă,
printre altele, că „drumul spre rai este pavat cu
sarmale!” De aici pînă la... protocronism nu mai
e, zău, decît un mic pas! Evreul Cain pleacă
definitiv în Israel (unde nu se știe de va și
rămîne...) iar plecarea sa este tristă pentru toată
lumea, chiar dacă tristețea asta se poate topi
rapid, precum zăpada căzută în urma sa. Petru
Șendrean e universitar, lucrează la teza de
doctorat și o iubește pe lolanda, nici el nu mai
știe de cînd și pînă cînd. lolanda e absolventă de
arte, e muza pictorului Szanto care umple pereții
cu nudurile sale. Uneori trăiește într-un vis, uneori
s-ar sinucide în chip original, lăsîndu-se acoperită
de zăpadă, iubește universitarul dar și pictorul și
poate chiar pe-un vînzător de antene... Marta
Koblicska Moduna e cea mai drăgăstoasă femeie,
iubește mai ales intelectualii însurați, cu aprobarea
tacită a soțului Coriolan Moduna care o viață
întreagă a muncit în cinematografie, adică a
proiectat filmele și a lipit afișe... Fiul lor, Flavius
Tiberius, a absolvit facultatea, și-a încercat
norocul prin străinătate, s-a întors în patria dragă
și e vînzător de antene parabolice, chiar dacă, în
copilărie, a cîntat la vioară. Un alt mic ratat
căruia puțin îi pasă de asta, el nu mai visează
cine știe ce împliniri. Poate tocmai de aceea o va
sfîrși prost, înjunghiat (din greșeală?) precum un
porc de Crăciun. Precum porcul acela spălat cu
șampon și eliberat din laț tocmai de el, lăsat să
zboare spre Steaua Polară, ca-ntr-o pictură de
Chagal. Grațian este personajul care, pe vremuri,
a „dat” de trei ori la IATC, fără nicio șansă. Se
visează, și acum, cel puțin Fellini. Face filmulețe
publicitare, reportaje la televiziunea locală și, mai
speră... Violeta este o fostă studentă la arte, iubita
lui Grațian, fostă iubită a lui Flavius... Eleonora a
fost și ea studentă la litere oarece ani. Apoi s-a
îndrăgostit de un olandez și a plecat cu el în țara
lalelor unde a descoperit că acestuia îi plac mai
mult bărbații. S-a reîntors în țară și este un soi de
servitoare în casa doamnei Ster, o doamnă din
vechea burghezie. Ignat P. Brîndușă a fost
gestionar la Gostat. După Revoluție a întins-o în
străinătate unde a făcut avere. S-a întors acasă iar
afacerile îi merg din plin. Plănuiește, cum nu?, să
înființeze și un partid. Bejan Iustin vinde organe.
Umane. Adică își vinde organele proprii, pe toate,
căci nu mai dorește nimic altceva decît să moară.
Un alt mod de a te sinucide... Iar în timpul
acesta, măcelarul Husvago face același lucru pe
care l-a făcut dintotdeauna: taie carnea cu
supremă măiestrie și prepară cele mai bune
mezeluri din oraș. Iar crîșmarul umple halbele cu
bere...
Pentru a ieși din monotonie ori pentru a-și
reface vechea iubire ori, pur și simplu, dintr-un
amuzament aproape masochist, universitarul
Petru organizează un Revelion mai original, unul
cu o licitație de tablouri. Scoate arta la mezat,
carevasăzică. La acest Revelion se vor aduna
aproape toate personajele. Și numai unul singur
va cumpăra: cel îmbogățit peste noapte, cel căruia
viitorul postrevoluționar i se arată plin de
perspective, fostul gestionar Ignat P. Brîndușă. Un
Revelion și el aproape ratat...
Horia Ursu crestează epiderma realității cu un
bisturiu extraordinar de fin, cu măiestria unui
chirurg de mare rafinament. Rîsul său se ascunde
sub văluri transparente. Ironia e spontană și atît
de firească încît poate trece neobservată. Cu atît
mai mult, îți intră sub piele și te copleșește.
Paradoxal, nu? Lumea noastră postdecembristă e
scrutată cu blîndețe și cruzime, în același timp.
Umorul său are rezonanțe profunde și nu se
dorește niciodată doar de suprafață. Te poți
amuza copios, citind această carte, dar și întrista
și lăsa captat de melancolie. O carte fără „fir
epic”, fără un „fir roșu” conducător da capo al
fine. E ca un puzzle, ca o dantelă de Bruges, în
care fiecare centimetru e filigranat atent și poate
exista și singur, fără ansamblu. O carte atinsă,
uneori, de aripi kunderaniene pe care o poți
deschide la orice pagină, citind-o cu aceeași
încîntare.
...Iar despre viitorul patriei noastre dragi aflăm
în ultimele pagini ale cărții: el stă în mînuțele
Eleonorei (Flavia Tiberia Brîndușă), ale soțului
Ignat P. Brîndușă, plus, evident, în brațele
partidului său. Nimic mai hilar, mai grotesc, mai
trist... dar adevărat.
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
analize critice
“Dansurile” lui Marius Ianuș
Ion Pop
(urmare din numărul trecut)
A doua carte are din nou un titlu sugestiv
pentru programul poetic al lui Marius Ianu°:
Ursul din containăr (2002), subintitulat «un
film cu mine», «interzis bătrânilor libidinoși» ca -
iarăși - în vremurile frondei avangardiste - și cu un
adaos cu adresă politică - «o altă realizare a
guvernului Năstase». Ne putem aștepta, și nu nu
ne înșelăm, să funcționeze cam același tip de
retorică în care vitalitatea primară să fie agresată
de ambianța sordidă, cu gustul pentru înscenare
schematizat în gestică extremă și rostire apăsat
teatrală, cum probează deja prima pagină a cărții:
«Da, sunt Marius lanuș, am revenit / cu versul
meu lătrat, cu mutra mea / și cu ceva mai mult de
apărat și iubit. / Din vârtejuri erotice, din mișcări
cabaline, / tot am ieșit eu! / Sunt eu, mama,
aceeași jivină / stoarsă din demonii vechi și din
Dumnezeu, / crescută să urle demența istoriei».
Așadar, «vers lătrat», «vârtejuri», «jivină» demoniacă
dar și divină, urlet și demență, istorie - mărci
subliniate puternic ale unui angajament existențial,
primar, clamat cu voce tare. Modelul scandării
maiakovskiene, în trepte net tăiate, a versurilor (se
face și o referință directă la autorul energicelor
poeme-manifest ale rusului) e fructificat din plin și
contribuie la accentuarea sugestiei de fermitate a
«programului». Vehemența tonului dintr-un poem
precum Manifestul anarhist cu a sa Românie
interpelată violent se regăsește și în acest ciclu,
mult mai unitar, altfel, decât versurile primei cărți.
O secvență a lui, de rară vehemență, e și cea mai
schematic-trivială din tot ce a pus până acum
Marius lanuș pe a sa «hârtie igienică»: a înșira
cuvântul de argou «muie», scris deobicei doar de
«băieții de băieți» pe ziduri, pentru defulări
elementare, lângă tot ce ar putea însemna, cu bune
și cu foarte rele, România de azi, e cam facil-
iconoclast, de un «anarhism» chiar de tarabă, oricât
am fi de rodați la discursul super-democratic al
zilei; iar alte câteva texte, printre care cel despre
«Maria Tănase văzută printr-o sticlă de horincă»,
depășește cu foarte puțin stricta vulgaritate. Nu e
singurul scris extrem de neglijent și lăsat să se
tipărească doar în numele unei prea puțin
convingătoare «autenticități». Dacă trecem peste
asemenea mostre de prost gust, prezente mai ales
către finalul ciclului, îl regăsim, reluând, pe un
Marius lanuș-anarhistul de calitate, ca să zic așa, în
stare să articuleze un soi de mică narațiune
«picarescă» pe spații reduse, cu titluri mimând
senzaționalul romanului foileton de odinioară: «Mă
recunoaște cineva. Fug ca eroul necunoscut»,
«Sandokan tigrul Carpaților», «Așadar cuiva i se
făcuse milă și mă trântise lângă o tufă într-un fost
mușețel», «Următoarea stație: Speranța», «Jigodia
disperată în care a sperat mama» etc.
Decorul nu poate fi, desigur, decât mizerabilist,
cum sugerează deja titlul cărții: o energie primară e
silită să viețuiască printre gunoaiele citadine...
Ipostaza de declasat, de «paiață», «ca o zdreanță
însângerată în piept» «javră bolnavă înghețată-ntr-o
neagră zăpadă», întâlnind câte-o femeie-«înger
zdrențăros», «inimă spartă, suferință atroce»
reactualizează imaginea din manifestul anarhist a
poetului de tradiție nonconformistă locală, dar,
prin tiparul prozodic mărturisit maiakovskian ce
susține o retorică a patosului individualist decis
cadențată, lectura poetului sinucigaș de la 1930, ca
și a unui anumit Esenin boem, se adaugă
amprentelor deja identificate. A o lua «razna
infernal și de tot», a o porni pe «căi greșite», a
vorbi despre «tâmpitul meu eu», a evoca momente
de beție cruntă, a compune un poem «ca o bombă
atomică» și a te prezenta ca «arătare înfofolită în
dinamită» sunt gesturi și atitudini chemate să
configureze același tip de personaj aflat pe o scenă,
cu o anumită conștiință a înscenării și fructificând
efectele unei asemenea situări. Dar și
personalizându-și subliniat aparițiile, vorbind în
nume și cu nume propriu, pentru a da măștii
certificatul de autenticitate. «Da sunt Marius lanuș,
am revenit / cu versul meu lătrat, cu mutra mea /
și cu ceva mai mult de apărat și iubit / Sunt eu,
mama, aceeași jivină / stoarsă din demonii vechi și
din Dumnezeu, / crescută să urle demența istoriei»
- se scria încă pe prima pagină a volumului. Acest
regim hiperbolic-teatral al eului poetic e de efect,
într-un discurs ce asoiciază sfidarea insolentă și un
soi de megalomanie pe jumătate jucată, pe jumă-
tate gravă, cu un fond de tandrețe rănită: «N-am
loc nicăieri - nici în mine! / Sunt supus unor legi /
de tablă și fier - / unor macarale și unor drezine /
care-și șterg labele / de-o imagine de oțel / (de
imaginea unui miel) / deținută de mine. / / Sunt
supus unor secretare bolnave de supt / sunt dat
afară din orice loc / în care oricum niciodată n-ar
fi încăput / fiara bolnavă din mine! // Lasă. eu
rămân cu săracii pe străzi, / beau și strig toată
ziua, / pot să guvernez orice țară, cu orice legi / și
pot să discut cu Messia”.
E de reținut și un anumit «sentimentalism»,
voluntar-involuntar, al acestor poeme, un strat de
delicatețe și fragilitate sub atâtea armuri războinice.
Va fi nota dominantă din ciclul recuperat - Hârtie
igienică - plasat în volum după Legatul lui Ianuș,
înrudit compozițional cu Ursul din containăr și
mult sub nivelul său, subminat de frivolități
ligvistice și foarte neglijent sub aspect compozițio-
nal. E, în aceste prime poeme, dincolo de inerente
stângăcii de «ucenic», un lirism autentic în nu
puține piese, de un dramatism conținut, cu o tentă
discret-elegiacă, abia sugerând confruntările viitoare
cu lumea brutală: «Bineînțeles că am întins mâna.
Mi s-a părut cald, foarte cald / Bineînțeles că în
spatele meu / și-a arătat colții o întreagă istorie. /
Bineînțeles că în fața mea / alerga surâsul ei
dureros / ca un tânăr cal alb”; sau: «Dimineața
cineva își deschide ochii beți / ca să ne lumineze /
Noi trecem peste asta și ne zbenguim ziua toată /
Iar în apus cineva își deschide venele / Ca să ne
lumineze”. Imediat, în suita Hârtie igienică, își fac
loc duritățile, cu teribilisme ce deviază trivial câte
un tragic vers bacovian, precum: «Când nu e ce
f. / se scrie». Sau «Am o p. destul de mare». Un
Haiku, ironizând, desigur, rafinamentul oriental al
speciei, se aplică unei scene metaforizate (pe
urmele unui celebru «poem invectivă», anti-
mioritic, de Geo Bogza): «Cei care se masturbează
/ sunt niște flori». Un «deosebit vers gândit / pe
veceu, plângând», dă cu tifla, în altă parte,
solemnităților poetizante, nu fără predecesori, cum
am mai notat. Nu lipsesc însă, nici aici, textele-
stanță amintind de Bacovia, notații fugare, de o
anumită concentrare totuși, traducând același
inconfort sufletesc, un sentiment de singurătate și
de revoltă mocnită: «și nu există nici un geam / de
care să-ți lipești mâinile / nici un geam / de care
să-ți lipești fața / nici un geam / pe suprafața
căruia să urli»; «Să nu ieșiți noaptea / Pe stradă /
sunt animale care vor tot»; «Pe fundul sacului nu
mai există speranță / doar o mâță neagră - cea
care doarme / sub chioșcul în care vând pâine / eu
- cel care plănuisem / să mor încet / înfometat».
După cum se vede, «dansul» lui Marius Ianuș e
departe de formele «clasice». Poate fi apropiat mai
degrabă de cel a cărui coregrafie a fost schițată mai
întâi de un Jules Laforgue pentru al său Lord
Pierrot arlechinesc, învățat și în Balada
spânzuratului de Adrian Maniu, cu mișcări bruiate
și șchiopătânde, cu voie și fără de voie. Cu
stridențe calculate sau datorate unor concesii făcute
modei «sexualiste» și limbajului de «gașcă»
minimalist, versurile sale, chiar prinse în ganga
mâloasă a ceea ce trece deocamdată drept
sinceritate, autenticitate, prospețime primară a
sensibilității, oferă suficiente probe de poezie
adevărată.
Placheta acea mai recentă, intitulată (neinspirat)
Ștrumfii afară din fabrică! și vrând, probabil să
sugereze cam același tip de opoziție între poezia
confecționată în atelierele livrești și cea naiv-
autentică, victorioasă mereu printr-un fel de
candoare originară și, ca atare, respinsă de
«fabricanți», stă, și ea, la mijloc de rău și bun, ca și
cărțile precedente. Excelentă și vrednică de toate
laudele este, aici tocmai simplitatea foarte
omenească a discursului din câteva poeme, ce
buclează cercul, făcând legătura cu primele
compuneri și cu o parte din cele cuprinse în Hârtie
igienică. Ea n-a plăcut unor recenzenți surprinși de
«cumințirea» aparentă a fostului insurgent, care
renunță, pentru o clipă, în bună parte la recuzita
spectaculoasă și spectaculară pentru confesiunea și
mai directă a unui spirit «domestic(it)», dar noile
poeme schimbă, de fapt, doar accentul liric,
recuperând cealaltă componentă a sensibilității sale,
mai vulnerabilă, cumva elegiacă, mai meditativă. Se
întâmplă aici ceva similar cu Dragostea lui Mircea
Cărtărescu și cu «optzecismul ușor trecut din copt»
de acolo: o poezie de mai calme recapitulări, cu
deschideri către faptul de viață mai puțin «afișat» și
«teatralizat», mai modest-umană. Îl comparam
cândva pe acel Cărtărescu cu Camil Petrescu din
Un luminiș pentru Kicsikem și, iată, paralela cred
că poate fi extinsă.
Că Marius Ianuș vrea să se «simplifice» ne-o
spune chiar el pe coperta a IV-a, precizând că noua
carte a fost scrisă «aproape în întregime pe net și e
influențată zdravăn de noile moduri de comuni-
care». Ar fi și o desprindere de «fracturism» pentru
un «lirism elementar» și «utilitarist». Câteva
«poeme elementare» cu temă domestică le-ar ilus-
tra, iar altele mărturisesc programatic voința de a
face «o poezie frumoasă și simplă», opusă
«minciunii» care «intră în lucrurile pe care le
numim / de obicei literatură» (Textul tău). La fel
se gândește și în poemul polemic Cei care merg
împreună, ce preia voci ale celor care scriu «poezie
din cărți / cu zdrăngănele frumoase», nespunând
niciodată «eu»: «Am învățat papagaliceasca școlii /
și facem comentarii literare despre noi», «noi
suntem cei care ignoră la comandă», «cenzurează
la comandă», «nu ne asumăm nimic / din tot ce
am scris» - de unde și concluzia spusă pe șleau:
«Pentru că tot ce suntem o să fie împins în canal /
de măturoiul istoriei».
Cum se vede, limbajul e foarte direct, cam
simpluț, saturat de clișee și dator vândut tradiției
antiliterare a avangardei istorice. Problema delimită-
rii dintre literatură și viață preocupă în continuare,
în versuri mai expresive precum: «Să intuim linia
ce desparte literatura de viață / & să stăm acolo să
fulguim / Să jucăm, Copile, să jucăm întruna, / pe
E
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
7
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
terenul echipelor care opresc respirația» (Ștrumfii
își scriu scrisori pe șervețele, 1). E reciclată și
invectiva la adresa «țării de rahat», cu altminteri,
juste reproșuri (minciună, furt, delațiune, dar, din
nou, și cu «acești inventatori de structuri poetice /
care parcă nu ar fi citit alte cărți / decât ale
mele.», în fine, «ceaușeii cenușii»), cu susținere
estetică foarte modestă, dar pe un ton ce menține
un fel de tensiune a revoltei verbale și cu un final
cu bătaie poetică ceva mai lungă, totuși: «și cum or
să se transforme acești avortoni ai Răului, / aceste
șopârle alunecoase ale vorbelor goale, / în
următoarele 999 de vieți, / în niște vertebrate care
să-l vadă pe Dumnezeu?».
Cam așa stau lucrurile în majoritatea textelor.
Programatismul unifică multe note de reportaj
mizerabilist, din care n-a dispărut cu totul un soi
de emfază a damnării: poetul răspunde la
întrebarea De ce scriu ștrumfii, cu faptul de a fi
«bântuit» coridoarele Casei Scânteii «cu o funie de
nesperanță (!) / răsucită de gât», adăugând că a
fost (ceva mai firesc) «disperat în fața bancomate-
lor», și că a «auzit broaștele orașului în aurolaci și
aurolacii în canale / într-un musical-horror adevărat
/ care crapă țeasta literaturii / și face din tot
neoexpresionismul o cârpă». Lepădarea avangardis-
tă de literatură și de orice formă de transfigurare a
urâtului existenței este, iată, mereu prezentă, în
propoziții de o expresivitate minimă, dincolo de
strictul conținut noțional și de ridicarea tonului.
Cât privește «influența noilor moduri de
comunicare», ea nu pare a da rezultate prea
strălucite. «Enervarea» mărturisită în Blog sinistru
blog sinistru e ilustrată de o suită de apostrofe
numai. nervoase, cu pigmenți de vulgaritate
rămasă simplă vulgaritate. Unei fete din alt text,
care-i scrie poetului pe «net, i se dă acest început
de răspuns: «Vrei, dar mă vrei degeaba - / fundul
tău se fâțâie / la zeci de mii de kilometri depărtare
// Vrei degeaba - / nu ne-o putem pune pe net / și
nici prin messenger». Iar din lanuș inside aflăm
doar cum poetul face sex - “ca un artist” - ceea ce
nu e chiar deloc interesant. Ceea ce ni se spune în
chip de motivație a acestui «stil», în Ștrumfii se
întoarce, cu motto teribilist-vulgar - «Ne f. pentru
că ne iubim și tot restul» - nu scuză, oricât am fi
de concesivi, vorbăria de un pitoresc dubios care
precede următoarea apreciere «Cu toate astea cred
că ești genial / cred că până și în prostia asta / ai
ceva uluitor, siderant de uman». Ei bine, e de spus
limpede că simpla «prostie» nu e neapărat genială,
iar uluitoarea și sideranta «umanitate» nu se află
mai deloc în asemenea compuneri, decât cu
numele. Marius lanuș se înșeală amarnic crezând
că soiul acesta de «autenticitate» e mai mult decât
monedă poetică falsă.
Partea cu adevărat rezistentă a cărții rămâne
cea inițială, în care poetul, mai interiorizat aici,
face bilanțul vieții și scrisului său, pe un ton ușor
dezabuzat, cu o tristețe de adolescent de-acum
maturizat, cu vocație de solitar iremediabil, în
căutarea unei minime solidarități omenești. E
«băiatul aiurea, nefiresc», «un băiat împotriva
curentului», speță de Oblio inadaptat și candid
(v. Oblio). Este «cel bun, ce rău, cel urât», din titlul
altui poem, care, în ciuda precisului rezumat
existențial pe care și-l face, constată că nu știe cine
este cu adevărat, că nu e, adică, reductibil la o
singură formulă. E cel care-și vede, fără frică,
hainele înaintând spre el, dezorientat și, în fond,
deznădăjduit și singur, precum prietenul, tot poet,
«ca un gândac pe o felie de pâine», în căutarea
unei identități, dar simțindu-se «apărat toată viața /
de o forță necunoscută, fără limite». Este și «poetul
sălbatic din lumea a treia», de la altă pagină, care
visează la o “covergirl” celebră, dar și tatăl care se
roagă, naiv, ca «Zveruța să nu se mai lovească
niciodată» și cel care-și amintește cu tandrețe de
prietenul cu «mersul de girafă grăbită», devenit
numai amintire. Adică autorul acelei «poezii
frumoase și simple», care rezistă ori iese, totuși, la
suprafața grămezii informe de cuvinte ale fostului
«universal reportaj» adus la zi fără prea mari
eforturi de articulare, transcris fără filtru și fără
selecție, cu «picanterii» ale trivialităților de ultimă
oră; contrazicând, adică, minimul cod estetic.
Această ultimă carte, ezitantă ca la orice răscruce,
nu duce, deocamdată, prea departe decizia de a se
despărți de acele «versuri îngrozitoare», «de
răzbunare», «versuri ca o lamă de cuțit». Dar nu de
despărțire era neapărat nevoie, ci de aprofundarea
și concentrarea expresiei, de o reflecție mai serioasă
asupra procentului de echilibru în dezechilibru pe
care îl presupune, orice s-ar zice, poezia autentică).
Tentația modei - fie ea și cea mai nouă, a «netului»
cu «blogurile» lui de un pitoresc discutabil - e,
însă, prea mare în acest moment.
brevilocviu
Reflecții Obere
Ioan Milea_________________________________________
Principiul noncontradicției religioase:
„Ch’ assolver non si puo chi non si pente,
Ne pentere e volere insieme puossi,
Per la contraddizion che nol consente.“
(Dante, Inf., XXVII, 118-120)
De rău nu te poți îndepărta decât călcând pe
el:
„Attienti ben, che per si fatte scale,
Disse il Maestro, ansando com’ uom lasso,
Conviensi dipartir da tanto male.“
(Dante, Inf., XXXIV, 82-84)
Așadar, ajunși la capătul călătoriei lor prin Rău,
cei doi, Dante și Maestrul său, au de trecut o
ultimă încercare: aceea de a se confrunta cu cen-
trul infernului însuși, cu Lucifer, pe care îl
escaladează împreună pentru a ajunge în
Purgatoriu.
Când are loc, pentru poet, cotitura ? Atunci
când începe să fie drept cu tot ceea ce există.
Atunci își resimte eul ca pe un sine, fie și ca pe
un sine îndurerat al lumii.
Mobilul destăinuit al călătoriei transcendente:
„Quinci su vo per non esser piu cieco.“ (Purg.,
XXVI, 58); „Per morir meglio esperienza
imbarche !“ (Purg., XXVI, 75).
Bine spune Guardini că adesea e mai greu a
primi decât a dărui. Există, chiar, păcatul de a nu
fi în stare să primești. Și el se plătește.
Un „reprezentant" se comportă mai totdeauna
ca un personaj, nu ca o persoană. De aici, multe,
inevitabile și nefericite consecințe.
Știm că oamenii sunt persoane, dar îi privim
cel mai adesea ca pe niște personaje. Iar ei ne
ajută să facem asta tocmai creându-și propriul
personaj.
Personajul nu e chintesența persoanei, ci masca
ei. O formă de ascundere și înstrăinare.
Persoana e un mister care nu poate și nu tre-
buie să fie descifrat, ci numai acceptat ca atare,
pe când personajul e o născocire ce se vrea și este
mereu interpretată.
Făcând socoteala, poezia lui Marius lanuș de
până acum atestă, în secvențele ei cele mai
expresive, un talent nu tocmai comun, un
temperament liric puternic, foarte reprezentativ
pentru «generația» sa, chiar și atunci când cade în
clișeele nonconformismului de ieri și de azi. I-ar
mai trebui, însă, nu puțin spirit (auto)critic pentru
a-și decanta mai exigent producția «autenticistă»
înainte de a-i da drumul la tipar; ajutat, - de ce nu?
- și de editorii săi, deocamdată foarte comple-
zenți. și, poate, ambiția de a fi, cu mult mai mult
și de mai multe ori, altceva decât «băieții de
cartier» în societatea ligvistică a cărora se complace
să trăiască prea adesea, doar transcriindu-i și nu
trans-scriindu-i, cu o îngăduință corectată numai
parțial de reconsiderările elegiace din poemele și
versurile sale cu adevărat memorabile.
■
Ar fi o greșeală să se creadă că persoana se rev-
elează prin personaj.
Persoană și personaj: între acestea se joacă
drama.
Un adevărat creștin nu l-ar privi niciodată pe
celălalt ca pe un personaj, ci numai ca pe o per-
soană.
Ce te poate face să-l privești pe celălalt ca pe o
persoană? Doar fraternitatea și compasiunea.
Întotdeauna rămâne ceva ireductibil uman în
om. A-l descoperi, a fi de partea lui oricare ți-ar fi
starea sufletească sau împrejurările istorice: iată,
omenește, sensul.
Recitind din Pessoa. Extremele lui: „Căci unicul
sens tăinuit din lucruri/ E-acela că n-au nici un
sens tăinuit" (Păzitorul de turme, XXXIX); „Iluzie
- căci lumea e ocultă" (Crăciun). Desigur, versuri
semnate diferit.
Un lucru nespus de greu astăzi: să-ți trăiești
religiozitatea fără sfâșiere.
Dramă a unei nații și a limbii ei: copiii din
flori devin copii ai străzii.
Aproape toată expresivitatea unui chip ține de
privire. Dovadă: ochelarii de soare prefac pe dată
chipul într-o mască.
Poezia nu este simplă autoexprimare. Ea nu
vorbește în numele unui eu, ci a unui eu care
tinde spre sine. Așadar, a unui eu care își asumă
funcția simbolică.
Deși se poate hrăni din oricât concret, ce nu
suportă poezia este vulgaritatea. Ea e obligată,
prin natura ei, să transceandă, să ducă totul spre
simbol. Altfel rămâne simplă autoexprimare.
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
Despre conformism
Gheorghe Grigurcu
O aserțiune a d-lui Ion Simuț ne atrage din
nou atenția: „Anticomunismul a devenit
astăzi, în România, politică oficială de
stat, având drept consecință, pentru cine îl
adoptă, un conformism” (România literară, nr.
27/2007). Devenit componentă a unei
„corectitudini politice unanim acceptate”,
anticomunismul „se devalorizează” - cum
altminteri? - aidoma leului în timpul inflației.
Așadar potrivit numitului critic, lăcașul cald al
conformismului de azi ar fi devenit ...
anticomunismul. Sunt astfel izbăviți cu sapiență
de responsabilitate conservatorii politici,
administrativi, culturali etc., de la Ion Iliescu la
Adrian Păunescu, de la Corneliu Vadim Tudor la
puzderia de activiști PRM, PSD etc., care intră
automat în ceata drepților, din moment ce limba
de balaur a conformismului e ocupată de ...
anticomunism. Ce contează că vârfurile politico-
economice, provenind din Securitate și din
nomenclatura de partid ce-o dirija, alcătuiesc
infrastructura de nădejde a României actuale? De
ce să ne lăsăm pradă idilismului? Nu se realizează
oare astfel mai vechea profeție a lui Edgar Morin,
după care anticomunismul va fi confiscat de
comuniști și îndreptat împotriva anticomuniștilor?
E bine să isprăvim odată cu atât de agasanții
anticomuniști, nu-i așa? Legalizându-se
anticomunismul, scăpăm nu numai de amintirea
unei epoci în care naivitatea unor idealuri și
bagatela unor sacrificii anunțau o schimbare (pe
care, iată, noi, cei abili, am întors-o în favoarea
noastră!), ci și de pretenția unor indivizi defazați
de a-și exprima în continuare niște opinii care nu
ne fac plăcere! Ei sunt adevărații conformiști, nu
noi, cei ce ne aflăm pe creasta valului, așa cum
ne-am aflat prea adesea și înainte de ’89!
Consecvența însăși nu constituie un blamabil
conformism? De ce ne mai bat la cap tipi uzați
precum Paul Goma sau Doina Cornea sau Ana
Blandiana sau Dorin Tudoran cu tot felul de
chestii care ne scot din sărite, acum când ne-am
regăsit cu voluptate în ambarcațiunea
învingătorilor?
Pledant plin de râvnă (Arghezi, „Câd dai
râvnă, când dai țâșnă”) al celor din urmă, dl.
Simuț continuă: „O atitudine de opoziție la
regimul comunist ca societate închisă (controlată
de partidul unic și de securitate), atitudine ce
avusese impresionante ecouri în presa
internațională, se banalizează, simultan cu
literatura care a însoțit-o. Paul Goma, un
Soljenițân român, cum a fost numit acum trei-
patru decenii, s-a multiplicat la scară națională:
toți suntem anticomuniști”. Vasăzică toți, chiar
toți! Ce importanță mai are că preopinentul
nostru săvârșește fără clipire o confuzie între
valoarea estetică și postura politică? Să nu ne mai
gândim la faptul că un șir lung de opere străine și
autohtone, inspirate de-o actualitate mai mult ori
mai puțin ingrată, nu s-au prea „banalizat” odată
cu inexorabila rotire a istoriei. Iar pe Paul Goma
și pe Soljenițân să-i amintim cât mai rar, doar
doar vor aluneca astfel în oportunul abis al
uitării. Cât privește impostura, ea e de bonton.
Vânzându-se în prezent la toate colțurile de
stradă, face parte inclusiv din ținuta d-lui Simuț,
de vreme ce „toți suntem anticomuniști”. Văzut
ca o speță de prostituție, anticomunismul
liberalizat ar forma singura, atât de calmanta
deosebire dintre epoca totalitară și prezent: „O
singură împrejurare (esențială) s-a schimbat: nu
mai înfruntăm interdicția de a fi anticomuniști”.
Mon Dieu!
În comentariul despre care facem vorbire, dl.
Simuț se ocupă de unul din romanele lui Paul
Goma, Din calidor. Strategia perfidă pe care o
aplică fostul discipol al lui Paul Georgescu și
actualul adulator tenace a d-lui E. Simion constă
într-o inițială afectare a obiectivității, id est a
sancționării chipurile favorabile a scrierii. „Cartea
cea mai bună a scriitorului”, „sentiment tragic al
istoriei ultragiate”, „o dramă politică, o traumă
ce-i explică inevitabilitatea atitudinii sale radicale”,
„echivalează autenticitatea și prospețimea faptului
trăit” ș.a.m.d. reprezintă aprecieri menite a câștiga
încrederea cititorului, precum o nadă în cârligul
undiței azvârlite în conștiința sa. Și încă: „Pentru
oricine ar vrea să înțeleagă în profunzime
realitatea situației disperate a Basarabiei (de acum
și de altădată), această carte este esențială”. Dar
foaia e de îndată întoarsă pe cealaltă parte. Fără
teama de a-și anula elogiile de până aci, criticul
declară cu nedisimulat năduf: „Paul Goma devine
succesiv antirus, antibasarabean și antiromân,
pentru că Rusia, Basarabia și România sunt
contaminate de comunism”. Sau îngroșându-și
insolența: „Paul Goma ne e antipatic pentru că ne
urăște pe toți, ca români comuniști (sau ca
urmași aia celora), care i-am refuzat cândva
dragostea și salvarea”. Prin urmare să ne lămurim:
ori autorul exilat exprimă cu adevărat un
„sentiment tragic al istoriei ultragiate”, „o dramă”,
„traumă” ce justifica „inevitabilitatea atitudinii
sale radicale”, ori e „antipatic”, abuziv „pentru că
ne urăște pe toți”? Care e poziția reală a comen-
tatorului? Care e percepția d-sale ce ar trebui să
conteze, întrucât ambele reacții nu încap împreu-
nă, astfel cum nu pot intra două săbii într-o
singură teacă? Nu cumva dl. Simuț însuși se
bizuie (ceea ce îi reproșează lui Goma) „pe o
legică vicioasă a vinovăției”?
În paragraful ultim, criticul de la Familia
revine la teza anticomunismului redus la bani
mărunți: „Anticomunismul e astăzi una din
soluțiile (morale, politice, intelectuale) cele mai la
îndemână. Obligă la un conformism inevitabil”.
Dovadă că nu e chiar „inevitabil” o formează
chiar poziția (vai, „reformată”) a d-lui Simuț, care
a preferat a figura drept conformist pe palierul
unei alte mentalități, trecând (cu dezinvoltură, cu
îndoieli, cu crispări lăuntrice? nu putem ști) de la
un distinct, onorabil inconformism, pe care-l
salutam imediat după răsturnarea din decembrie
(i-am luat atunci apărarea în fața unui poet
vârstnic de notorietate, ce ne da simțământul a-l
fi nedreptățit), în frontul unui oportunism pe cât
de compact pe atât de mănos. Pare să-l fi sedus
exemplul câtorva foști „democrați” căpătuiți din
belșug cu funcții și privilegii de către legislatura
Iliescu și rămași inerțial în stăpânirea acestora.
„Cazul Paul Goma (notoriu altădată) și literatura
lui sunt victimele acestui fenomen de uzură (adică
de uzualitate și banalitate) a anticomunismului”,
conchide dl. Simuț. Neputându-i împărtăși
insolitul punct de vedere, îl încredințăm în
schimb că postcomunismul e cel ce va cunoaște,
nădăjduim că fără o excesivă întârziere, un
„fenomen de uzură (adică de uzualitate și
banalitate)” și că slujbașii săi vor fi victimele
acestuia. Îi suntem datori tânărului aliat de
odinioară măcar cu această notă de rezonabilă
avertizare.
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
sare-n ochi
Mircea Eliade în conștiința
noastră (II)
Laszlo Alexandru
O altă direcție asupra căreia a° vrea să mă
opresc - în analiza mea privind
constituirea brand-ului Mircea Eliade -
este cea referitoare la autorul de opere literare.
Întrucît sîntem în anul centenarului său, a existat
această tendință de a i se atribui, din partea
unora și a altora, diverse performanțe de excepție,
de a fi plasat pe un piedestal de scriitor genial. În
sprijinul celor ce robotesc la edificarea templului
de artist supradotat vine ampla sa producție
literară. Trebuie spus, cu toată franchețea, că
Mircea Eliade a fost un poligraf. A scris mult, a
scris nemăsurat, a scris non-afidabil. Spre
deosebire de alți autori, care își investesc cu
pondere semnătura și vădesc îndelungi scrupule
privind conținutul propriei intervenții, în pagini
de carte sau de ziar, Eliade chiar trăia din scris și
din realizarea diverselor traduceri (o spune
deschis). Ca atare el miza în primul rînd pe
cantitate. Producția sa e extrem de amplă. Însă ar
fi o mare naivitate din partea cunoscătorilor de
literatură să confunde cantitatea și calitatea.
Creația lui Mircea Eliade este, în fapt, extrem de
eterogenă din punct de vedere valoric. Există
cîteva culmi, dar din păcate există și foarte multe
văi. Și e paradoxal de subliniat că tocmai romanul
pe care el însuși a mizat afectiv și pe care l-a
considerat ca adevărata sa capodoperă, Noaptea
de Sînziene, se dovedește azi deprimant și
aproape ilizibil, prin firul epic tortuos și căznit-
misterios, prin personajele insuficient conturate și
prin stilul alambicat, artificial, plicticos pînă la
moarte.
În urma studiilor și a lecturilor mele, consider
că am formația de literat cu ajutorul căreia să mă
pronunț, fără inhibiții, în sfera judecăților estetice.
Dar, ca să nu fiu acuzat de subiectivism, aș vrea
să mă sprijin aici pe aprecierile formulate de unul
din cei mai autorizați critici români ai ultimelor
decenii. Cu puține săptămîni în urmă, Nicolae
Manolescu și-a tipărit în România literară capi-
tolul despre Mircea Eliade, din viitoarea Istorie
critică a literaturii române. N. Manolescu nu face
efortul de a-și atenua decepțiile, exprimate uneori
în cuvinte destul de mușcătoare: “este evident că,
tratînd în Noaptea de Sînziene (1955) războiul,
ideile lui Eliade nu mai sînt pe de-a-ntregul ace-
leași. (...) Romanul de peste șase sute de pagini în
care autorul își va pune mari speranțe, este o
decepție. Eliade n-are evident darul de a crea viață
și încă pe planuri mari”. Iar judecata negativă a
comentatorului se extinde: “nici unul din
romanele lui Eliade nu se conformează ideii de
roman a autorului, cu excepția poate a celui din
1934, Lumina ce se stinge... În mai multe se
protestează contra vorbirii sterile și se proclamă
superioritatea faptei. Dar începînd cu Isabel și
apele diavolului, toate suferă de vorbărie și ne
rețin mai curînd prin febrilitatea ideilor decît prin
obiectivitatea întîmplărilor ori adîncimea carac-
terelor. Afară de oarece stînjenitor esoterism, nu
este nicăieri o mitologie subiacentă îndeajuns de
consistentă”. O altă creație literară șubredă, în
dreptul căreia se oprește criticul contemporan,
este Domnișoara Christina, descrisă în felul urmă-
tor: “O boieroaică de pe la începutul secolului
XX ucisă de un vechil gelos revine sub formă de
strigoi și-și terorizează familia. Domnișoara
Christina dovedește după moarte o nimfomanie la
fel de agresivă ca și în timpul vieții. De altfel,
nuvela, aspru criticată de Nichifor Crainic și de
alți puritani ai vremii, abundă în întîmplări oribile
și în scene de necrofilie, pedofilie, lesbianism,
sado-masochism ori vampirism sexual. Strigoiul
face streap-tease pe versuri din Luceafărul. Mai
totul e de prost gust, inclusiv kitschul folcloric
constînd în țepușe înfipte în inima strigoiului,
roiuri de țînțari setoși de sînge, dini urlînd
lugubru în noapte și așa mai departe”.
Firește că ar fi greșit să alunecăm îndată în
extrema cealaltă și să îl considerăm pe Mircea
Eliade un scriitor lamentabil, lipsit de vîrfuri ale
creației. Nu aceasta e direcția în care merge
comentariul lui Nicolae Manolescu și nici eu nu
cred așa ceva. Voiam doar să subliniez cît de
importantă e privirea detașată, obiectivă, neimpli-
cată, atunci cînd ne referim la creația literară eli-
adescă, iar intervenția pe alocuri nu lipsită de sar-
casm a criticului de la România literară mi s-a
părut demnă de a fi pusă în evidență pentru acest
tip de lectură. În ceea ce mă privește, dacă ar fi
să pariez pe cîteva cărți, o capodoperă indis-
cutabilă este romanul Maitreyi, care a creat senza-
ție încă de la apariție, a fost premiat și reprezintă
cu adevărat o apariție insolită în cultura română.
De asemeni reușite literare notabile, în opinia
mea, pot fi considerate Pe strada Mântuleasa și La
țigănci. Sînt mici bijuterii în proză, unde scriitorul
strunjește cu mare atenție și îndemînare artistică
edificiul, scenariul epic, configurația magic-miste-
rioasă a personajelor etc. Eliade știe să scrie exce-
lent - chiar dacă sînt foarte puține aceste creații
de excepție. Ele trebuie căutate migălos, identifi-
cate cu răbdare. Dar, dacă avem entuziasmul de
a-i aplauda marile performanțe, trebuie să avem și
buna-credință de a-i recunoaște senin eșecurile,
care sînt la fel de răsunătoare. La o privire mai
atentă, scriitorul Mircea Eliade ne oferă iarăși o
imagine amestecată, în alb și negru, inclusiv în
această sferă de activitate. Însă brand-ul - la a
cărui edificare trudesc sub ochii noștri armatele
de dulgheri ai culturii - preia doar imaginile lumi-
noase, pe care le eternizează. Brand-ul falsifică.
Al treilea aspect care se poate discuta e legat
de succesul lui Mircea Eliade ca om de știință, ca
istoric al religiilor, cariera sa universitară occiden-
tală uimitoare. Îndrăznesc totuși să afirm că cei
mai mulți publiciști care s-au năpustit să vor-
bească despre savantul Eliade, în acest an jubiliar,
nu sînt cîtuși de puțin specialiști în istoria religi-
ilor! Nu au o chemare sau o formație științifică
adecvată, pe care să-și sprijine entuziasmul. Există,
în schimb, eterna modă românească de-a te alinia
în corul festiv și de-a elogia ceea ce toată lumea
elogiază. Nu știu dacă avem măcar o mînă de
specialiști autentici în domeniu, care să
dialogheze de la același nivel, sau măcar să se
integreze credibil în sfera de percepție a perfor-
manțelor științifice atinse de Mircea Eliade.
Faptul incontestabil, care se poate confirma și
percepe inclusiv la nivelul publicului comun, a
fost succesul său universitar, cariera strălucită.
Prea puțini au fost intelectualii care, plecînd din
România, în anii tulburi ai războiului, să
pornească de jos și să ajungă în vîrful ierarhiei
științifice mondiale. Performanța ne lasă visători,
ne îndeamnă să sperăm că jocul rămîne deschis,
că indivizii merituoși pot fi oricînd răsplătiți de
soartă. N-aș vrea să par frivol, dar pînă la un
punct victoria lui Mircea Eliade în știință este
echivalentă cu reușita Nadiei Comăneci sau a lui
Gică Hagi în sport. Toate acestea sînt nume
răsunătoare cu care ne mîndrim, pe marginea
cărora visăm: “Am fi putut fi și noi ca ei”. Pe con-
topirea sentimentală cu obiectul venerației se
bazează tocmai edificarea statuii, în ziua de azi.
Mișcarea psihologică de identificare cu modelul
este extrem de ușor explicabilă. A construi brand-
ul este o activitate profesionistă, în compartimen-
tul administrativ al unei culturi. Totodată, însă,
cei care privesc lucrurile din interior, criticii, gîndi-
torii, artiștii înșiși cred că sînt obligați să intre pe
sub “mantia” aceasta de glorie, spre a vedea cum
a fost cioplit bustul. Dacă doi sculptori se opresc
la poalele unui monument, sînt convins că ei
examinează altceva decît doi trecători obișnuiți,
care n-au nimic de-a face cu arta respectivă. Ei
judecă proporții, puncte de echilibru, consistența
materialului și așa mai departe. Putem opta să
fim simpli pietoni și să admirăm gură-cască o sta-
tuie, sau putem încerca să analizăm calitatea
șlefuirii.
N-aș vrea să închei înainte de a schița o
ultimă explicație, legată de receptarea distorsiona-
tă a lui Mircea Eliade. În mod curios, există
grupuri de interese și influențe foarte diverse în
cultura noastră, care l-au îmbrățișat fierbinte pe
gînditorul de la Chicago. Sînt scriitori prestigioși,
care contribuie cu toată deliberarea la creșterea,
formarea și consolidarea brand-ului. În loc să-și
exercite spiritul critic, punînd în balanță luminile
și umbrele subiectului, aceștia descurajează orice
discurs analitic matur despre Eliade. Procedînd
astfel, probabil nu-și dau seama că își trădează
statutul de intelectual, în favoarea unuia, mult
mai palid, de funcționar cultural. Mă gîndesc aici
la o grupare a exilului parizian, animată prin anii
'80-'90 de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul
Goma și alții, care și-au făcut o datorie de suflet
din a sta de strajă și a bloca pe oricine
îndrăznește să emită rezerve la adresa subiectului
declarat de ei tabu. Îmi amintesc cu vie neplăcere
de “marea bătălie de la iazul mic”, desfășurată în
presa subțire de București în jurul eseului Felix
culpa, de Norman Manea, la începutul anilor '90.
Prozatorul exilat a îndrăznit să abordeze subiectul
tinereții legionare eliadești, cu toată deferența și
reverența stilistică, folosind diverse argumente
documentate, susținute de citate. Și iată că însăși
promotoarea est-eticului în cultura română,
Monica Lovinescu, s-a năpustit să abjure de la
propriile ei criterii de judecată și să replice dur
atît împotriva analistului, cît și a revistei (22) care
a “îndrăznit” să-i răspîndească textul. Am asistat,
cu acea ocazie, la decepționanta ilustrare a dic-
tonului balcanic: “știi tu cine sînt eu?!”.
Explicațiile pot fi multe și diverse: datorii de
recunoștință, de prezență comună pe aceleași bari-
cade anticomuniste, de-a lungul deceniilor, obliga-
ții reciproce și așa mai departe. Știu, pot fi arun-
cate numeroase argumente în discuție. Dar care e,
totuși, prețul unei conștiințe?!
O altă grupare ce contribuie zelos la decorarea
brand-ului s-a conturat în jurul Editurii Humanitas
și al lui Gabriel Liiceanu. Aici presupun că intere-
sul financiar joacă totuși un rol determinant. Se
știe că editura cu pricina își exercită, cu toată
autoritatea, dreptul exclusiv de publicare în țară a
1O
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
lui Mircea Eliade. Discutabil rămîne însă faptul că
această popularizare este parțială, nu e filtrată
prin spiritul critic, ba este chiar editorial defici-
tară (vezi desele comentarii în acest sens ale lui
Z. Ornea). Discuția liberă, polifonică, e în mod
activ descurajată, e redusă arogant la tăcere de
către agenții și impresarii ce mișună în jurul
cărților cu prețuri exorbitante. Nu în ultimă
instanță îi regăsim în tranșeele pro-Eliade pe sim-
patizanții extremei drepte. Și nu mă refer doar la
cei din politică, ci inclusiv la actorii agresivi din
presa literară. O decepție amară am avut-o în
ultimii ani cu revista Jurnalul literar de la
București și cu animatorul ei, gazetarul Nicolae
Florescu. Știu că publicația trece acum prin
momente financiare dificile, dar cîrmirea pe care
a efectuat-o și partizanatul lamentabil în favoarea
scriitorilor legionari, recuperați la grămadă și
resuscitați prin respirație artificială, m-au deza-
măgit și m-au determinat să renunț la colaborarea
cu ei.
Însă Mircea Eliade este un drapel de luptă și
pentru instituțiile statului. Cînd spunem Gabriel
Liiceanu, sîntem deja foarte aproape de Horia-
Roman Patapievici și de Institutul Cultural
Român care, prin intermediul fondurilor statale,
contribuie la crearea brand-ului și la exportarea
lui, pe modelul pufului de păpădie suflat de vînt
în toate direcțiile orizontului. Ne pomenim săp-
tămînal cu simpozioane festive, ba în Brazilia, ba
în China, ba în Honolulu. E bine să nu fim mai
creduli decît e cazul, să nu ne facem impresia că
Eliade e adorat în Tanzania și să avem abilitatea
de a recunoaște eforturile deliberate de construire
a imaginii.
Simțeam nevoia de a exprima acum aceste
lucruri. Sînt convins că trebuie să reînvățăm să
fim lucizi și ponderați. E datoria de azi a unor
intelectuali veritabili. Degeaba ne întunecăm rați-
unea și țopăim de bucurie că în America de Sud
s-a mai ținut o conferință jubiliară omagială
despre Mircea Eliade. Eu unul nu cred că trebuie
să-l omagiem pe Eliade, ci sîntem datori să-l
cunoaștem corect, în detaliu, să-l analizăm cu
maturitate și să ne luăm din modelul său cultural
ceea ce ne poate ajuta, acum, în acest moment
de reintegrare și reapropiere de Europa. Poate
setea lui enciclopedică, poate spiritul său de sacri-
ficiu pe altarul studiului înverșunat. Dar mai ales
să nu fim vicleni și să nu ne acoperim intoleran-
țele, încrîncenările, după cum fac unii,
învelindu-le cu numele lui, sau cu anumite citate
stupefiante din naivitățile lui catastrofale.
Am primit cu bucurie invitația la acest sim-
pozion, din partea prietenului nostru, dl. Aurel
Podaru. Ba chiar am contribuit eu însumi, în
oarecare măsură, la găsirea titlului: “Mircea Eliade
în conștiința noastră”. Cred într-adevăr că trebuie
să analizăm cazul Eliade filtrat prin conștiință.
Nu prin frenezie, nu prin viscere, nu prin “mîn-
dria de a fi români” etc. Nu mai sîntem în situ-
ația de a desfășura pompoase și demagogice
declamații naționaliste. Cultura înseamnă, înainte
de toate, o meditație lucidă: luăm ceea ce e bun,
ceea ce ne poate ajuta spiritual, și recunoaștem -
cu tristețe, cu amărăciune - ceea ce e de respins.
Subliniez că în opinia mea Mircea Eliade este, în
mod indiscutabil, o personalitate importantă,
extrem de polimorfă, a culturii noastre. Dar
adaug imediat că trebuie să avem grijă, în aceeași
măsură, să nu contribuim din prea mult entuzi-
asm la edificarea unor statui șubrede sau
găunoase.
(Intervenție în cadrul Colocviilor de la
Beclean, 7 iunie 2007)
■
imprimatur
Vinurile, valurile...
Ovidiu Pecican
Există marginalități și marginalități. Ducându-și
traiul la junețe prin părțile Aradului și popo-
sind ulterior, pentru restul vieții și carierei sale
în capitala Banatului, Deliu Petroiu s-a dovedit, la
nivelul aparențelor, unul dintre cărturarii universi-
tari ce ilustrează provincia românească la nivel de
strălucire și excelență, în timp ce, departe de ochii
publici, în cercurile apropiaților, el a fost un inspirat
poet de inspirație bahic-dionisiacă. Aflăm cu toții
acest lucru abia acum, când fostul membru al
Cercului Literar de la Sibiu, ajuns octogenar, s-a
lăsat convins de mai tânărul bard timișorean Adrian
Bodnaru să-și alcătuiască un florilegiu liric sub
auspiciile Ed. Universității de Vest. Versuri și pahar
este, astfel, un titlu economic, ce descrie cu precizie
oferta celor 64 de pagini ale plachetei lui Deliu
Petroiu, altminteri unul dintre cunoscuții cronicari
ai plasticii bănățene și un memorialist prețios
pentru cei care, neresemnându-se să descifreze
cerchismul doar în siluetele a trei - patru literați, ar
dori să îl înțeleagă mai bine, alăturându-le și
celelalte nume, mai discret consacrate.
Poezia lui Deliu Petroiu, probabil circulând cu
delicii printre inițiați, în cercuri cvasi-închise, îmi
ajunge în fața ochilor pentru întâia dată. Tocmai de
aceea, bucuria de a o parcurge este integrală,
genuină. Credeam că stirpea care l-a dat literaturii
noastre pe Păstorel Teodoreanu s-a ofilit cu totul,
dar odată cu antologia Versuri °i pahar constat că
fenomenul a putut fi mai generos de atât. Ca și
multe dintre isprăvile lui Păstorel, și cele de care se
face „vinovat” Deliu Petroiu au înflorit, culmea, în
plin stalinism, mai cu seamă între anii 1950 - 1960,
din câte se pot desluși (nu toate trimițând la o dată
precisă). Totodată, ele se leagă de ocaziile festive ale
câte unui ospăț care, prin aducerea muzei poeziei la
masă, s-au învrednicit, fără îndoială, de titulatura de
banchete. Nu doar prin aceasta însă. Comilitonii,
tovarășii de pahar și ideație, se dovedesc a fi
chipuri cunoscute ale culturii românești postbelice,
precum criticul Ovidiu (Puiu) Cotruș, poetul Ilie
Măduța, slujbașii Operei Române Ion Piso, Livia
Liseanu și luliu Silaghi ori muzicienii Remus
Georgescu (dirijor), Ștefan Ruha (violonist), Tiberiu
Olah (compozitor), pictorița Lena G.[eorgescu?]...
Recapitularea celor din jurul mesei, protagoniștii
chefurilor prelungite și, totodată, instigatorii la actul
poetic, permite aproximarea contururilor pe care le
putea lua libertatea de conștiință într-o epocă de
constrângeri și presiuni ideologico-polițienești.
Alibiul libațiilor pare un ritual obligatoriu, putând -
la rigoare - feri de complicațiile unei anchete. Nu
pare, totuși, să se fi ajuns până acolo vreodată,
semn că prietenii erau autentici, nelăsându-se nici
unii recrutați turnători.
La așa ocazii și figuri, așa versuri. Neașteptată e
frumusețea lor ce rezultă dintr-o stare exuberantă,
expresia unei pofte nestăvilite de viață, pusă în
contact cu diverse constrângeri poetice și cu o
predilecție pișicheră pentru limbajul decoltat
(vădind o răzvrătire care, dacă nu era manifest
politică, nu putea, totuși, decât să contrarieze
spiritele îngrămădite, filistine, și oficialitatea). În
1955, în crama Miniș - din județul Arad -, la vreme
de degustare de vinuri, câțiva prieteni îi provoacă
bardului măiestria, oferindu-i de-a gata câteva rime
obligatorii, cu ajutorul cărora să improvizeze pe loc
un poem. Deloc speriat de dificultate, Deliu Petroiu
asumă, în plus, și forma fixă a sonetului, mărturi-
sind: „Eu vervă am și, oricând vrei, destulă,/ și de
când mi-e la tâmple părul sur,/ Vorbesc pe șleau și
fără înconjur,/ Fără să-mi pese de-a mulțimii hulă.”
E un autoportret care are aproape valoarea unui
manifest politic, câtă vreme ceea ce se mărturisește
este dispariția spaimei odată cu primele semne
exterioare ale vârstei venerabile. Iar mai departe, în
strofa a doua, autorul pune în abis tocmai situația
în care se află: „Adesea mi se cere câte-un tur/ De
forță - și, adesea, prea credulă,/ Lumea abia
așteaptă-o rimă-n ulă/ Pe când eu ochii-mi plimb
distrat în jur”. Efectul e homeric, fiindcă înțelegi pe
dată ce fel de rime i se propuseseră bardului printre
vinațuri, rămânând să savurezi maniera de mare
dibăcie, diplomație și delicatețe în care, fără a-și
refuza prietenii, Deliu Petroiu îi mulțumește,
lăsându-i însetați. Și simbolul pulsatil al
masculinității străbate mai departe versurile fără a
fi, însă, numit măcar o dată: „De-aceea, astăzi, când
voioasa droaie,/ Acest sonet suspect l-a comandat,/
Cu rime ce se-nalță și se-ndoaie,// Eu fac, în
admirabilul palat,/ O glumă doar din sarcina
vioaie/ Cu care-ntotdeauna m-am jucat” (p. 22-23).
Sunt și alte întâmplări bahice demne de evocare
poeticească. Un întreg sonet din ciclul celor orăde-
ne, al IV-lea, evocă inefabil aerul dens al unei flatu-
lențe în camera plină ochi cu victime ale ebrietății.
Nevoia fiziologică nenumită direct dar evocată cu
pregnanță devine pretext de epica magna în granițe-
le genului fix preferat: „Un taburet pornise încet
spre miază-noapte,/ Al doilea, de sub mine, de îmi
părea o nucă,/ Abia de mai putea să-mi adăposteas-
că-o bucă,/ Lăsând-o pe cealaltă stingheră-n miez de
noapte.// Atunci, simțind căldura cum trupul mi-l
apucă,/ M-am dezgolit la spate și m-am întins cât
șapte,/ În vreme ce amicii de pe divan, în șoapte,/
Se pregăteau să fugă cuprinși de-un dor de ducă.//
știindu-mi toți Elogiul (cu moll-ul și cu dur-ul)/ și
bănuind, firește, poziția ce-nseamnă,/ Ghiceau cu-
nfiorare cam ce îmi poate curul./ Nu-i de mirare,
astfel, c-o anumită doamnă,/ Plimbându-și vag
privirea de la pereți la rochii,/ N-a mai putut de
spaimă să-nchidă-o clipă ochii” (p. 34-35).
În fond, exersând în marginea plăcutelor
aventuri boeme, Deliu Petroiu este un rafinat, un
manierist și chiar un perfecționist, după cum
rezultă din două poeme gemene, concepute în
marginea aceleiași circumstanțe de viață -
transformarea, fără athanor, a banilor rezervați
cumpărării unui loden și unei perechi de pantofi în
cîteva poloboace de vin -, prin utilizarea aceluiași
lexic în alte configurații artistice (Închinare
neuitatului Ilie. Diptic aproape filosofic, p. 36-39).
El dozează cu incredibilă adecvare registrele, în
poemele de cătănie dându-și drumul, slobod, la
gură, iară în cele destinate unui auditoriu ce include
damicele, înfrânându-și magistral lexicul, dar fără a
pierde din tăria esențelor. Referința obligatorie la
Villon pare să îl înfrățească pe Deliu Petroiu și cu
alți rapsozi ai efemerului hedonic din patria
noastră, cum ar fi Topârceanu, Brumaru, Foarță -
care îi deschide volumul cu o prefață-poem) ș. a.
De aici înainte, cred, antologatorii de poezie
românească ce se respectă - Petru Romoșan,
obligatoriu - nu-l vor mai putea trece cu vederea pe
acest rapsod al licorilor și tăriilor din Parțiu și Banat
decât comițând o regretabilă licență.
Închei aici, dându-i autorului vestea bună că,
precis, cineva acolo sus îl iubește de vreme ce
versurile sale „Aceeași inimă în pieptu-mi bate,/
Dar unde-i, oare, magica pilulă/ Să-mi dea din nou
tărie-n cap și-n p...?!” au primit, măcar în parte,
răspunsul concret după care tânjeau...	■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
11
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Figuri feminine în opera lui
Ioan Slavici (II)
Teodora Goldner
Gura satului, este din nou nuvelă în care
“pasivitatea” e la mare cinste? nu doar a
femeii, ci a ambilor tineri ce urmează să se
căsătorească. Deși Marta și Miron se iubesc, cel
care trebuie să aleagă între pețitori este Mihu,
tatăl fetei. Nuvela se concentrează pe oscilările,
pe nehotărârea unui bărbat care “toată viața a
trăit astfel, ca lumea să poată vorbi numai de
bine despre dânsul”. Căsătoria fiicei lui trebuie să
se înscrie și ea în această linie, fiind încă o
dovadă a comportamentului lui exemplar. Scena
pețitului, afișarea zestrei este un spectacol menit
să-i confirme imaginea de fruntaș al satului.
Aflând de pasiunea secretă a fiicei lui pentru un
cioban, adică un pretendent impropriu datorită
stării lui materiale nesatisfăcătoare, Mihu începe
să aibă îndoieli. Pentru prima dată “bucuria
obștească” și “bucuria familiei lui” nu sunt în
acord. “Gura satului” nu face decât să agraveze o
stare de lucruri deja compromisă. Ei nu-i scapă
nimic, iar familia pețitorului află de iubirea
“nepermisă” a Martei. Totul se soluționează
printr-o mică ciocnire a orgoliilor celor doi tați,
care mai decare mai învrăjbit să-și mențină
imaginea de fruntaș și om de omenie. Interesant
este că nu imaginea viitorilor soți e pusă în joc, ci
cea a taților lor. Ei sunt cei care trebuie să iasă cu
basmaua curată prin deciziile pe care le iau. Până
la urmă conflictul este aplanat, nunta mult
așteptată nu mai are loc, iar Mihu hotărăște: “Nu!
își zise, eu tot nu-mi dau fata după un cioban;
mai bine să rămâie fată mare”. Între timp
povestea de dragoste a celor doi se consumă după
un veritabil tipar romantic, asupra căruia nu voi
insista aici. Magdalena Popescu observă că pe
acest plan “evenimentele se desfășoară în falset”,
eroii complăcându-se în “ample gesturi teatrale”.
Miron o expediază pe Marta urmând clasica
schemă a oscilării între datorie și propriile porniri:
“Du-te îi zise apoi. De ce ai venit? De ce mă duci
în ispită? [...] Nu uita că ești fiica Mihului. Ce-ar
zice lumea dacă te-ar vedea aici cu mine?”. Marta
la rândul ei acceptă, resemnându-se: “Da! Mă duc,
zise ea, dar să știi că mă prăpădesc”. Renunțarea
lui Miron nu face decât să-l introducă în rând cu
lumea, chiar dacă acesta va pribegi doi ani
departe de locul natal. Punând datoria mai presus
de orice el face proba cinstei sale, cu care va
câștiga în final mâna Martei. Întrebată de tatăl
său dacă “merge de capul ei” și “ce vrea cu acel
ticălos?” răspunsul Martei va miza tocmai pe ceea
ce ambii bărbați prețuiesc și au în comun: cinstea
și onoarea nepătată: “Taică! nu zice că e ticălos
că-ți batjocorești fata!”. Cu aceste cuvinte ea își
pecetluiește soarta, căci la o a doua venire a lui
Miron un refuz din partea tatălui nu ar face decât
să probeze suspiciunile de batjocură. Ei nu-și mai
pot demonstra acum intențiile bune decât
căsătorindu-se.
Voința Martei se împlinește nu pentru că
aceasta și-ar impune-o, ci pentru că printr-o
întâmplare fericită în acest joc ritualic al
căsătoriei, doi bărbați reușesc să-și demonstreze
respectul unul pentru altul, folosind tocmai
cinstea, neprihănirea femeii drept garanție. Marta
este doar un pretext pentru întărirea și
reconfirmarea unei imagini de sine care devine
mai autoritară și mai puternică decât gura satului.
Marea idee a lui Slavici este de a-l înzestra pe
individ tocmai cu această autoritate față de sine,
mai puternică decât cea a tradiției, dar fără să o
submineze pe aceasta din urmă. Schimbarea
esențială este de la un Mihu care ascultă de “gura
satului” la un Mihu care își e propriul stăpân: “Ei!
Mă fac! Mă fac de rușinea târgului! Mă fac de
rușinea lumii! Mie, urmă el aprins, mie nu-mi mai
poruncește nimeni pe fața pământului! Eu știu cât
amar am răbdat!” Odată cu personajul lui Mihu,
vom găsi în scrierile lui Slavici una din ideile lui
pe care o dezvoltă și o rafinează pe tot parcursul
operei lui: capacitatea unui individ de a asimila
transformările fără a se contrazice sau anula pe
sine. Persida este personajul în care acest
principiu funcționează cel mai bine. Marta nu are
însă această capacitate. Dacă ea are de câștigat, o
face doar printr-o constantă supunere, tradiția
însemnând pentru ea mai înainte de toate
ascultarea bărbatului. Și ascultă într-adevăr de
toți: de Mihu, de Miron, de Toader a Florii
Cosmii, de Manea Vătafului, dar e ca și cum ar
asculta de aceeași voce. Voința ei se împlinește
pentru că, de fapt nu există un real conflict între
bărbați. Conflictul e în interiorul lui Mihu care
trebuie să aleagă între satisfacerea “spiritului de
chiverniseală” sau a unei simple slăbiciuni
sufletești a fiicei lui. Și nici măcar “slăbiciunea”
aceasta nu ar fi o problemă. Mihu știe că “o să-l
uite de dragul altuia. Lumea însă nu o să uite.” El
are de înfruntat această memorie perfectă,
prezentă continuu. Singurul mod în care poate să
o facă este să devină el însuși o autoritate mai
puternică decât ea. Luându-și în stăpânire propriul
destin el nu numai că închide gura satului, dar o
face să și “accepte” realizarea lui. Sfârșitul nuvelei
stă mărturie pentru această integrare: “N-am spus
eu că așa are să fie, zise Floarea lui Ciucur, când
văzu că nunta satului tot se face”. Marta însă nu
ajunge să-și hotărască propriul destin. Este o
“ispită” care are nevoie de girul unui bărbat
pentru a-și legitima propriile simțăminte.
Cu “Nuvelele din popor” Slavici încă nu
abordează cu toată forța “problemele de
conștiință”, cele fără de care în viziunea lui Camil
Petrescu nu se poate face “roman și nici măcar
literatură”. Cred însă că literatura lui Slavici stă
mărturie pentru a demonta (de altfel Călinescu o
face) o echivalență de tipul: “țăran - om
rudimentar, orășean - ființă complexă”. Călinescu
intuiește că ceea ce îngreunează literatura nu este
atât alegerea mediului de inspirație (rural sau
urban), ci oprirea scriitorului la automatisme. Așa
cum pentru aristocrat finețea e un automatism
ereditar și pentru țăran tradiția “se poate
transforma în pură inerție” (Mircea Martin): “vina
scriitorului român este (de) a nu fi ales decât
aspectele automatice ale adaptării țăranului (deși
I. Slavici, în Mara face o valoroasă excepție), nu
de a fi rămas în lumea satelor unde va trebui să
rămână încă multă vreme de vrea să nu se
falsifice”.
Cu Moara cu noroc și Mara, Slavici nu
renunță la automatisme, ci le problematizează,
urmărind oameni, care scoși de forțe fatale din
ele, caută să se reintegreze. Pentru acești eroi
smulși din seninătatea lor aproape copilărească de
puterea patimilor, automatismele tradiției nu mai
au eficiență, sunt insuficiente, dar sunt singurele
la care se pot raporta. În afara lor omul nu poate
duce decât o viață de pribegie (Națl) sau e dus la
pieire (Ghiță).
Pentru intelectualul orășean un exces de
gândire (de jocuri de gândire) care să-l
diferențieze, să-l individualizeze e cel mai de
dorit; pentru țăranii lui Slavici excesele (de orice
fel) sunt fatale. Dar nu e vorba de superioritatea
unuia sau a altuia, ci de două coduri diferite: la
oraș automatismul se confundă cu mediocritatea,
la sat el marchează limita supraviețuirii. Un țăran
dezrădăcinat e pierdut (Giță pleacă într-un pustiu,
rupt de comunitate, rămas la îndemâna
porcarilor, esențialmente nomazi, sălbatici, cruzi;
Persida simte ajunsă la Viena că ar fi mai bine să
fie mustrată de “gura satului” decât să fie
nebăgată în seamă). Și admirația la rândul ei
merge spre figuri diferite: intelectualul admiră
geniul, complicațiile conștiinței, țăranul e atras de
sfânt, de martir. Ambii sparg limitele normalului:
unii prin jocuri intelectuale ce reinterpretează sau
desființează regulile, alții prin viața lor,
însuflețind, întrupând o lege sacră. Slavici nu e
străin de niciunul din coduri și în Mara le face să
comunice, sau mai bine spus să se ciocnească:
Burdea e intelectualul cinic, școlit la Viena, care
aduce cu măiestrie argumente pentru tot ce se
opune “sănătății, cumpătării, datoriei”, fiind
adeptul forțelor nocturne (dionisiace),
dezintegratore ale firii, care ar trebui lăsate libere:
„Ce datorie?! strigă Burdea, scos din țâțâni. O
singură datorie are omul: să nu fie prost”. Națl e
prins între cele două lumi, e un intelectual ratat,
măcelar al propriei vieți, care se “plânge de
datoriile pe care nu și le face și-și petrece timpul
făcându-și mustrări”. Persida este figura martirică,
care-și plătește excesele, corpul ei în suferință
fiind exponentul rușinii pe care trebuie să o
îndure: “Uite! - zise ea - ridicând fără sfială că-
mașa, ca să arate vânătăile de pe pulpi. Așa mi-e
tot trupul. Nu-mi pasă! Are să mă doară câteva și
apoi trece. Carnea de om se drege ea pe ea. N-am
să mai trăiesc cu el, și am scăpat de toate.
Rușinea însă, rușinea pe care mi-a făcut-o trebuie
să o șterg!”. Persida e întruchiparea moralei pe
care Slavici vrea să o transmită: “Așa e bine!
Numai încetul cu încetul, sub bună pază, prin
multe ispitiri, numai după ce s-a lovit cu capul de
toate zidurile și a dat destule dovezi că e des-
toinic de a se povățui însuși pe sine, are s-ajungă
omul stăpân pe capul său și povățuitor pentru
alții”. Națl eșuează pe acest drum, iar femeii în
bună concordanță cu rolul ei tradițional îi revine
datoria de a păstra “legile”.
Cu riscul de a fi moralist, de a abuza de
locuri comune, Slavici e atent la coerența
personajelor sale mai mult decât la orice. El nu
poate pune în gura țăranului sofisticările
intelectualului ce studiază la Viena. Ar fi
neverosimil să o transforme pe Persida într-o
cucoană, o mahalagioaică. Ea e mai înainte de
toate un caracter puternic, un exponent viu al
educației primite și nu se poate mișca decât între
anumite limite. Tocmai aceste limite sunt sursa
destinului ei nefericit, dar și sursa salvării. Dacă
intelectualii experimentează și ajung cu “nopțile
lor nedormite” la un fel de “beție” care îi face
“nepăsători față cu ziua de mâne” și îi aruncă în
“desfrâu”, țăranul e flancat mereu în toate
acțiunile sale de doi mari piloni: binele și răul,
păcatul și curățenia sufletului. Slavici vrea să arate
(Continuare în pagina 27)
12
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Flux afectiv
Cosmin Perța
Cântec pentru Adrian
Prietenul meu stă singur.
Singur °i fix în mijlocul pieței Mără°ti.
Sunt 30 de pași între mine și el, prietenul meu
bun și iubit.
și verdeața îmi acoperă ochii.
Verdeața tare, zemoasă.
Prietenul meu drag,
cu care am crescut și am plâns.
Cu care jucam fotbal și poker,
cu care beam noaptea țuică pe-ascuns
și-o pândeam pe Danuzia cum se-mbăiază
cocoțați pe lăzi în colejnă.
Prietenul meu binecuvântat
cu care mergeam după hribe
și ne-mbătam și ne tăvăleam uzi
alunecând pe pietre în gârlă,
pe mormântul moșului Chifor
proaspăt acoperit de narcise.
El, cu care râdeam la pac-pac
prin iarba înaltă cât gardul
e la doar 30 de pași.
Stă singur și fix în piața Mărăști.
În dreapta are o sticlă de pepsi,
în stânga un pachet de pall mall.
Nici urmă de zâmbet sau de suspin.
Nici o tresărire în ochi,
doar o tristețe inertă, ca un bagaj,
ca o bucată de carne.
Nimic nu-mi vine în minte,
nici urmă de vorbă sau de curaj.
Doar pe mantaua de ploaie mi se prelinge un
strop albicios
și rămân spânzurat la numai 30 de pași.
Cântec pentru Călin
Despre prietenii mei s-ar putea spune
o grămadă de lucruri.
Dar unele
s-ar putea spune mult, mult mai bine.
Așa, în vara lui 2000
petreceam zile întregi la Călin acasă.
Era o lumină tăioasă, adâncă,
ce ne alungea fețele tâmpe,
supte de fericire.
Camerele erau goale, răcoroase și lungi.
și eram doar noi, numai noi,
ascultam nirvana la maxim
și ne fugăream în hohote
cu cuțitul prin casă
fără vreun motiv aparent.
Cântec pentru Doru
Și iarăși,
pe unu noiembrie 2005
Doru avea o față largă-largă,
cu un zâmbet binevoitor
în colțul buzelor.
Nici n-am trântit bine echinoxul
pe masa berăriei,
nici nu l-am trântit bine
și Doru a râs
și parcă a și plâns puțin atunci
văzându-și poemele publicate.
Era o noapte lungă, capricioasă,
cu un cimitir alb și gălbui,
cu mii și mii de lumânări
aprinse doar pentru morți.
Doar eu și Doru
bând bere la crucea lui Sav
într-o întindere de lumini
și cântece pentru bătrâni și copii.
Cântec pentru Vali si-Ariciu
În iunie 2002 aerul era cald
și mintea și mai înfierbântată.
La început nu vroiam decât niște cursuri,
dar aerul era cald
și lumina ni se zbătea în ochi
ca o droaie de viespi.
Am plecat cu Ariciu pe deal
și cu Ana, până la Vali acasă.
Am băut țuică,
ne-am cunoscut cu vecinii,
ne-am bătut cu iarba cosită
și ne-am trântit în căpițe.
Era noapte aproape
când a ajuns Vali
și ne-a deschis ușa
și am cântat la chitară.
Era noapte,
noapte pe bune atunci.
Jos era clujul
cu toate luminile lui
și noi eram sus,
cu greierii și chitara.
Am cântat cântece românești și rusești,
i-am promis că-i aranjăm biblioteca
și am mai băut din țuica ce o aveam.
Nici n-am adormit
până la urmă.
Stăteam doar așa, în fața ușii,
jos, pe beton,
printre zeci de urme sclipicioase de melc,
cuprinși de o dimineață mult prea răcoroasă
pentru vremea aceea.
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Ruleta românească
Leo Butnaru
Premiul revistei Tribuna la ediția 2007 a Concursului Național de Proză scurtă °i Eseu „Pavel Dan”,
organizat de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Cluj, Consiliul Local și
Primăria Municipiului Turda, Casa Municipală de Cultură Turda, Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din
România și Centrul Județean de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare Cluj, a fost
acordat scriitorului basarabean Leo Butnaru. Scriitor „complet” - poet, prozator, dramaturg, eseist -, Leo
Butnaru este una dintre personalitățile proeminente ale literaturii române de azi, fapt confirmat și de
prozele publicate în acest număr al revistei noastre.
mare trebuie să fie peștele, contând doar - să se
Peștișorul de Dâmbovița prindă de cârlig, să fie scos din apă - atât!
Astfel că urmării zborul chiticului strălucitor
Coborând din dealul Mitropoliei, aproape de
poalele sale forfota Bucureștiului mă prinse
din nou, starea mea lăuntrică de evlavie
fiind tulburată, bruiată de trecerea prin preajmă a
tot mai multor persoane, de vuietul mașinilor.
Starea creată, insuflată înlăuntrul firii mele de
reculegerea în lăcașul sfânt și în fața lumânărilor
pâlpâitoare în chivotele „pentru vii”, „pentru
morți”, mi se destrăma încetul cu încetul,
spulberându-se în obișnuita și suportabila deja,
prin obișnuință, agresiune a metropolei.
La început, îmi spusei s-o iau în lungul
Bulevardului Mărășești, dar, la un moment dat,
decizia mi-o schimbă imaginea câtorva undițari ce
se vedeau, la dreapta, prin pânzele fantasmatice
ale „apei morților” ce tremura peste asfaltul
înfierbântat al Splaiului Unirii și, cu un gând
tainic, poate că prea egoist, mă îndreptai pe
trotuarul din stânga, croit pe malul Dâmboviței ce
curgea încet, leneș, împestrițată de sticle de
plastic, cutii de bere, de petice colorate de hârtie,
pachete goale aruncate de fumători și câtă altă
mizerie cu care, deocamdată, nu pot lupta
autoritățile municipale...
În fine, era important gândul meu tainic pe
care chiar acum îl și divulg: îmi spusei că dacă,
până ajung pe la mijlocul bulevardului, se
întâmplă ca vreun undițar să scoată un pește,
înseamnă că cele pe care mi le pusesem, evlavios,
în gând în fața altarului bisericii mitropolitane și
în fața lumânărilor pâlpâitoare în chivote vor fi
primite, acceptate de Domnul, unele din ele chiar
împlinindu-mi-se. Vă dați seama - din proprie
experiență, firește, - că, în atare situații... decisive
- de ce nu? - când se împreunează dorința de...
autopremoniție și ciudatul sentiment de
superstiție că, Doamne ferește, ar putea să nu se
întâmple ceea ce ți-ai pus tu în gând - în cazul
meu, dorința ca vreun undițar să scoată
peștișorul, oricare, nicidecum pe cel de aur, - în
atare situații te cuprinde un freamăt - până la
înfrigurare! - de tensiune, ce te face aprigul
suporter al propriului destin. Îți ții pumnii ție
însuți, te emoționezi nespus de tare acolo, în
lăuntrul tău bântuit de egoista dorință: de a se
îmlini, a se împlini, a se împlini! ce ți-ai pus în
gând. (Ca să folosesc un fel de a spune, dat fiind
că, de mai mulți ani, în virtutea experienței sau,
poate, înțelepciunii vieții, mă cam feresc să
folosesc oarecum frivola noțiune de fericire...)
De la un moment încolo, în vizorul meu deja
nici nu mai intrau pescarii de pe malul
Dâmboviței, ci doar undițele lor, plutele
acestora...
Și - se întâmplă! - în lumina soarelui scăpără,
auriu, el, - peștele! Sau - peștișorul, pentru că,
într-adevăr, nu era decât un chitic pricăjit. Dar,
oricum, în contractul pus la cale cu mine însumi
și, implicit, cu Providența nu specificasem cât de
în bătaia soarelui, ca să văd că el este prins din
zbor de nimeni altcineva decât de o femeie cam
înclinată spre vârsta a treia, înveșmântată pestriț,
intens-colorat. Era o oacheșă-undițară în dreptul
căreia mă oprii, poate că, în sinea mea, să-i
mulțumesc pentru contribuția la înfăptuirea
aievea - auzi, Doamne! - a gândurilor pe care le
gândii, de bine și de frumos. Dar, peste alte
câteva clipe, rămasei năucit... - undițara scoase
bietul peștișor din cârlig, îl înjură birjărește - „De
unde pizda mă-tii te-ai luat și tu! Cine te-a
chemat, găinațule?!” - și unde face - sfâr! - cu
mica înotătoare, aruncând-o peste cap! Peștișorul
ateriză pe asfaltul fierbinte al splaiului aglomerat
și eu mai să țip de uluire. „Gata, s-a zis cu el!”
îmi spusei, dar nu fu să fie - peștișorul încă nu
nimerise sub roțile vreunui automobil, zbătându-
se, strălucitor. „Salvează-l!” îmi urlai în sinea mea
și, ca un dement, mă repezii printre mașini,
culegând - ce îndemânare! - vietatea elipsoidală,
argintiu-aurie și, precum copii de mingi la tenis,
trecui iute în cealaltă margine - a străzii.
Bineînțeles, huiduit, înjurat, claxonat de mai mulți
șoferi care, în definitiv, aveau dreptate. Însă
dreptatea cea mare la Domnul și de la Domnul
este și eu îi mulțumeam Celui de Sus pentru că
m-a cruțat nu numai pe mine, ci și peștișorul pe
care, iată, îl țineam în mână, văzând cum palpită
din branhiile lui micuțe-micuțe. El, peștișorul,
talismanul dorințelor mele, poate că sacramentale,
de bine și frumos...
Brusc, o luai la fugă spre prima zebră, trecui
din nou spre Dâmbovița și, scuipând peste chitic
- „Ptiu-ptiu-ptiu!”, a baftă, - îl aruncai, oarecum
solemn, în apă, urmărindu-i scurtul zbor
scânteios, auriu, în bătaia soarelui. Ce noroc,
poate că chiar fericire - pe capul lui! și ceva
liniște în sufletul meu...
Prin vuietul mașinilor, auzii niște strigăte care,
mi se păruse, parcă m-ar fi vizat. Privii în direcția
de unde răzbeau: striga ceva pescărița exotică,
sucindu-și degetul la tâmplă. Nu mai conta. Eu
revenii la ale mele, în sinea mea, adică, înseninată
de-a binelea...
...De atunci încoace, când mai revin prin
București și văd Dâmbovița, numaidecât îmi
amintesc de peștișorul meu auriu în bătaia
soarelui, zicându-mi că nu, nu se poate ca el să
nu-mi fi influențat spre bine destinul, norocul,
dorințele... Chiar dacă aș fi și eu un om fără
însușiri, ca celebrul personaj al lui Musil... Nu,
nu-mi fac probleme că, într-adevăr, nu am însușiri
și merite extraordinare... Pentru că, la urma
urmelor, cazul cu salvarea peștișorului nici nu
poate fi trecul la... merite... Nu a fost decât o
întâmplare ce nu contează decât pentru mine...
Cu insignifianta ei importanță, ați putea zice...
Însă, în ce mă privește, aș avea motive să vă
contrazic... Dar nu e cazul.
Securitate sută la sută
De la contabilitatea Uniunii Scriitorilor, luai o
anume sumă - nu prea mare - de euro, ce se
acordă cvasi-de-obicei unor autori care întreprind
deplasări de creație peste hotarele țării sau pentru
ceva anume legat de profesia aceasta foarte
abstractă, nepalpabilă - a scrisului și, fără a mă
întoarce la Chișinău, luai din București trenul
Sofia - Moscova, cotind spre Suceava, trecând la
vama ucraineană etc., pentru ca, peste vreo 24 de
ore, să ajung în celebrul oraș N., în care poposise
și Gogol sau, poate, Dostoievski, primul parcă
anume aici fiind surprins de scânteia clipei de
grație ce-i străfulgeră conștiința cu un
nemaipomenit subiect de roman - „Suflete
moarte”, al doilea „pescuind” pe stradelele urbei
în cauză sau că „Demonii” sau că „Idiotul”...
Ceva de genul ăsta plural-romanesc...
Încă de la gară, acest oraș rusesc peste care
tronează turnurile a vreo patru geamii cu
semilunile lor aurii și bi-unghiular-colțuroase care,
prin sugestie, dădu(ră) și forma iataganului, - încă
de la gară urbea euroasiată mă uimi prin forfora
ei, neobișnuită orașelor pur-europene sau pur-
siberiene, secundele - obligator asiate, adică.
Hamali sprinteni trăgând sau împingând
cărucioare cu greutăți potrivite - nici prea-prea,
nici foarte-foarte, - călători plecând de pe peronul
gării sau îndreptându-se într-acolo - abili
șupurindu-se unii pe lângă alții, fără a-și da coate.
Pe scurt, întreaga atmosferă era una energizantă,
ce înviora, îmbărbăta și ținea în formă bună
omul, inclusiv scriitorul care avea în gând lucruri
aproape concrete, ca niște scopuri vizibile sau
distinct-imaginabile: de a făptui întru binele
personal și cel al societății.
Aici, mai vechii sau mai recenții prieteni sau
cunoscuți înde ei, când se întâlnesc, primul lucru
după „Zdrastvuite!” e să-și adreseze fraza: „S
proședșim!”, ceea ce, cuvânt cu cuvânt, s-ar
traduce: „Cu cea trecută!” care, în sensul deplin și
literar înseamnă: „Te felicit cu sărbătoarea
trecută!”, după care nimeni nu-și mai frânge
mintea să-și amintească ce solemnitate anume,
concretă, o fi avut în vedere cel cu felicitarea, dat
fiind că, se gândesc dânșii, dacă nu o săptămână,
apoi acum două-trei săptămâni sigur că o fi avut
loc vreo sărbătoare oarecare, religioasă sau de
14
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
stat, panrusească sau local-tătărească, ortodoxă
sau musulmană, internațională sau strict
personală, astfel că invocarea politicoasă a retro-
motivului e pecetluită în obișnuința și existența
cotidiană încă din timpurile festiviste ale
defunctei uniuni sovietice.
În ce privește viețuirea mea de două zile în
orașul N., n-aș putea spune că ar fi fost
fructuoasă: la biblioteca municipală găsii prea
puține materiale referitoare la viața și activitatea
avangardiștilor ruși, pentru care venisem aici, cu
motivație înscrisă în acordul meu cu Uniunea
Scriitorilor, pentru a încasa acea nu prea mare
sumă de bani, la care s-ar fi putut plusa alte
cheltuieli legate de filmările de arhivă, copieri,
print, xerox ș. cl. Plus la asta - în minus, adică, -
nu-mi veni în imaginație nici barem vreun poem...
bonsai, pitic; mai chitic chiar decât cele japoneze.
Nu prinsei nici vreun oarecare subiect de
nuveletă, putând conta - obișnuință (și... putință!)
conștient cultivate și asumate intrinsec-
profesionist! - pe vreo temă de oarece eseu
(imprevizibil, deocamdată), pentru câteva note de
jurnal...
Două zile trecute și să nu mi se întâmple
nimic ieșit din comun?... Ce să zic, asta e... Plus
vodca pe care n-o poți procura pe dolari sau euro,
lei românești sau basarabeni, decât pe ruble pe
care, de câțiva ani, guvernanții din Moscova se tot
frăsuiec că, iată-iată, o să le facă valută
convertibilă de potență mondială, poate că chiar
devoratoare și umilitoare de alte valute, fapt
perfect logic: imensitățile geografice ale unei țări
presupun obligatoriu iluzii debordante...
Mă interesai unde aș putea afla vreo casă de
schimb valutar. Întreb de unul, de altul, de
celălalt rus, tătar, bașchir sau de alt neam ce-o fi
fost dumnealui, pentru a mă mira de fiecare dată,
când aflu una și aceeași: provizoriu, în oraș
fuseseră închise toate casele de schimb până la o
nouă dispoziție a autorităților. Motivul - legat de
condițiile de insecuritate, care trebuiau să fie
transformate în condiții de securitate. Adică,
asupra caselor de schimb nu mai conteneau agre-
siunile, atacurile armate sau cu gaze paralizante
etc. În acest caz, ce mă fac eu cu euro-uții în
portmoneu? Ceva mai complicat, dar se poate
rezolva: unica instituție autorizată cu schimbul
valutar este banca municipală. Cam durează - mă
rog, o fi și ceva coadă acolo, - în schimb, în ce
privește siguranța, - toată lumea e liniștită, con-
vinsă că nu se poate întâmpla absolut nimic con-
travențional. Securitate sută la sută.
În fine, iată-mă la bancă, în fața mea având
deja doar trei-patru doritori de a-și schimba
moneda. Însă, dintr-o dată, - erup urlete
amenințătoare, în amestec cu bruscările clienților,
personalului băncii! - pentru că dădură buzna trei
inși mascați, doi înarmați cu pistoale, altul - cu o
bâtă de base-ball prinzând a face ordine,
bineînțels - pretinzând bani. Muți bani!
Vânzoleală, țipete, groază, disperare!... Dar și
eroism, s-ar putea spune, - pentru că cineva
dintre funcționarii băncii avu curajul să
declanșeze, discret, alarma! Astfel că, peste două-
trei minute, în domeniile lui Hermes cel cu punga
dau năvală mascații - mascați! Cei adevărați, de la
organele de drept, cu măști de gaze pe ei, pe care,
din când în când ridicându-le de pe nas și gură,
strigă: „Lojis’ Streleat’ budem!”* După care - buf!
cu o grenadă cu gaze lacrimogene, poc! cu o alta
în dreapta, cu cealaltă în stânga! Haț, hap! - de
atacatori, doborându-i la pământ, imobilizându-i.
Gazul acționă, bineînțeles! Cel puțin, pe mine
mă paraliză de-a binelea, încât mă trezii - rău de
tot; nu, nu chiar în sala de reanimare, - ci pe
targa dintr-o ambulanță, unde medicii făceau ce le
stătea în puteri spre a mă readuce în simțire, mai
străduindu-se să priceapă și oarece din bâiguielile
mele în limba română. Cu ceva engleză și câteva
cuvinte tătărești deprinse, verile, în Dobrogea, la
Techirghiol, parcă pusei la cale ceva dialog, abia
după ce efectul paraliziei mai slăbi, re-dumerindu-
mă că - bine, domnilor, până mai ieri - tovarăși,
păi eu vorbesc și rusa! - astfel că aflai de la
doctor că, dintre toți pătimiții, eu mă dovedii a fi
cel mai alergic la gazele mascaților. Oamenii în
halate albe avură amabilitatea de a mă duce până
la hotelul „Iurta” și nu plecară până nu mă
văzură întins în pat. Cina mi se servi în cameră.
Ce lume atentă, domnule, în intermezzo-ul ăsta
euroasiat...
Dimineața, pe când îmi strângeam bagajul, mă
păli gândul să vând, la preț moderat, notebook-ul
- oricum, situația nu-mi oferea teme, subiecte.
Dar, gândindu-mă să trec dincolo, în plin teritoriu
asiat, spre Siberia, îmi zisei că acolo într-adevăr
mi s-ar putea întâmpla lucruri mult mai
interesante. Beton de beton! cum se spune în
Europa.
*„Lojis’ Streleat’ budem!” (rus.) - „Culcați!
Vom trage!”
Decolteul
Sigur că ar fi o banalitate să mai spui iar și
iar ce și cum se întâmplă cu transportul public
dintr-o metropolă post-comunistă, ce se întâmplă
propriu-zis în interiorul acestui transport - tram-
vai, troleibuz, autobuz, maxi-taxi... (Poate că și
ricșe, însă astea ar ține deja de apanajul altui
continent, nu a celui european...)
Însă în cazul nostru nu, nu am avea ce
obiecta autobuzului numărul 23, care se dovedi a
fi aproape liber - e drept, liber era oarecum
spațiul dintre banchete, acestea, însă, fiind
ocupate-full. Dar era suportabil, te puteai mișca
printre cei câțiva călători ce stăteau cu câte o
mână încleștați de barele, verticale sau orizontale.
La stația „Grădina zoologică” urcă o doamnă
cam - cum să vă spun? - ușor... căscată ni se
păruse, pentru că, tăbârcind într-o mână două
sacoșe dolofane, în cealaltă mână ținea o cutie, cu
panglica roză cu care era legată, cutia, trecută
după degetul mare. Ceea ce, însă, nu era tot - în
aceeași mână cu funda trecută după degetul mare
doamna mai avea și o înghețată „Plombir” pe
bețigaș, din care, chiar când urca treapta
autobuzului, lingea oarecum discret, dar nu
suficient de delicat.
În fine, doamna urcă și, până să se găsească
vreun cavaler să-i cedeze locul, se sprijini cu
coapsa de speteaza primei bănci la care ajunse și
duse spre gură înghețata cu bețigaș, dar, firește,
împreună cu asta - și cutia legată cu panglică roză
ce se termina cu o fundă. În clipa următoare -
autobuzul demară, doamna se clătină, făcu un
pas într-o parte, apoi altul - în partea opusă, încât
cutia-i nu prea mare lovi ușor în bărbia bărbatului
ce stătea imediat în vecinătate, ținându-se cu o
mână de bară. Și n-a fost să fie doar atât -
înghețata reprezentantei sexului slab (sau -
frumos) cam împinse ușor în obrazul
respectivului reprezentant al sexului tare.
- Vai, mă iertați, vă rog! unde face, pe bună
dreptate, doamna ce ținea să-și lingă înghețata.
Scoțându-și batista din buzunarul sacoului și
trecându-și-o pe obrazul pătat alb-ciocolatiu,
bărbatul zise:
- Nu face... E reparabil, după care, abil, luă
delicat bețigașul dintre manichiura doamnei, îi
trase acesteia ușor marginea decolteului bluzei,
lăsându-i înghețata în sân, apoi apăsă ușor peste
locul unde se bomba „Plombir”-ul.
- Ah! exclamă doamna, ceea ce păruse a fi un
semnal pentru ca opiniile călătorilor din autobuz
să se împartă aproape egal pro și contra, însă
până să se fi exprimat dintâia părere sau câteva
odată, doamna zise:
- Pe această căldură face bine...
- Sigur, 35 de grade la umbră, spuse șoferul
cu ochii în oglida retorovizoare din cabină.
Galantul bărbat coborî la prima.
Femeia - peste una.
- Asta e: unica salvare a femeilor nesimțite sau
cu picioarele urâte e decolteul cât mai mare, se
auzi o voce din public.
Din volumul în pregătire
Ruleta Românească
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
15
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puncte de vedere
Barca Sfântului Petru
Adrian Popescu
Documentul pontifical “Răspunsuri la
câteva chestiuni cu privire la doctrina
despre Biserică”, nu demult elaborat de
Congregația pentru Doctrina Credinței, a stârnit
pasiuni, polemici, luări de poziții din partea unor
credincioși ortodocși, sau protestanți, care s-au
simțit, în optica lor, jigniți de afirmațiile din
pomenitul document. Era afirmată acolo
unicitatea și universalitatea Bisericii Catolice,
faptul că doar ea este adevărata Biserică a lui
Cristos. La cea de a doua întrebare din document,
,,Care este semnificația afirmației potrivit căreia
Biserica lui Cristos subzistă în Biserica Catolică?,
răspunsul este “Cristos a constituit pe pământ o
singură Biserică...Aceasta este Biserica unică a lui
Cristos pe care o mărturisim în crez, una sfântă,
catolică și apostolică(...) Această Biserică subzistă
în Biserica Catolică, cârmuită de urmașul lui Petru
și de episcopii în comuniune cu el”. Documentul
publicat de Congregația pentru Doctrina Credinței
poartă semnătura cardinalului Wiliam Joseph
Levada și a arhiepiscopului Angelo Amato, este
aprobat de Benedict al XVI-lea, este făcut public
de ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Se citează
mereu din documenele pontificale anterioare,
pentru eliminarea unor confuzii, interpretări
eronate ale unor expresii, folosite de unii azi,
pornind de la unele afirmații valide, dar care sunt
deformate semantic. Citatul de mai sus provine
din “Lumen Gentium”, 8, de pildă, este deci din
anul 1965, anul de încheiere al Conciliului
Vatican II.
“Sumorum Pontificium” celălalt document al
Vaticanului, document ce apare simultan cu
primul, este aprobarea (pentru unele comunități
din Biserica Catolică, grupuri, care doresc expres
acest lucru) liturghiei dinainte de Conciliul din
Trento, unde latina și cântul gregorian dau nota
definitorie. E aprobarea unor excepții, nu o
recomandare generală, sau o revenire la situația
dinainte de 1965. Ambele documente, insuficient
cercetate de comentatori noștri, cu unele fericite
excepții, vezi Alexandru Bogdan Duca, un articol
la obiect, lămuritor, inteligent, în “Cultura” nr.28,
iulie a.c., au fost asociate ca argumente ale unui
presupus autoritarism și exclusivism al Bisericii
Catolice. Mai mult, ca o deteriorare a dialogului
ecumenic, mai ales cu cu Biserica-soră, Ortodoxă,
cu “comunitățile ecleziastice”, nu Biserici, cum
sunt numite, iar nu de ieri de azi, adică
protestanții.
O neînțelegere se află, de fapt, la baza acestor
discuții inflamate, din presa românească, sau de
la tv., rareori pornindu-se de la textul, textele
recente, din 28 iunie, a.c. datorate amintitei
Congregații a Vaticanului. Sunt patru întrebări,
patru răspunsuri clare despre Biserica lui Cristos,
în acest document, sub forma unui dialog. Nimic
nou, jignitor, sau trădând spiritul generosului
ecumenism promovat de regretatul Papă Ioan Paul
al II-lea, așa cum s-a afirmat de unii. Este altceva,
anume o “reînnoire a ecleziologiei catolice”, cum
se spune în preambulul documentului discutat
aici. Dar nu e o virare de sens, de semnificație, ci
este doar o precizare a condițiilor dialogului
Bisericii Catolice cu celelalte Biserici, numite
Biserici particulare, locale, “cărora le lipsește
ceva”, dar nu sfințenia, nu puterea mântuitoare,
ci numai comuniunea deplină cu urmașul lui
Petru.
Dacă mergem la “Catehismul Bisericii
Catolice”, apărut în 1992, tradus în românește, în
1993, la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice
din București, ce putem citi? Lucruri clare, în
capitolul “Biserica este una” la punctul 813. Citez:
“Biserica este una datorită izvorului său”.
“Supremul izvor și principiul al acestui mister
este unitatea, în Treimea persoanelor, a unicului
Dumnezeu Tatăl și Fiul în Duhul Sfânt”. “Biserica
este una prin Întemeietorul Său...”. Apoi, ce
putem citi la punctul 814? “De la început această
Biserică una se prezintă totuși cu o mare
diversitate ce provine atât din varietatea darurilor
lui Dumnezeu cât și din multitudinea persoanelor
care le primesc”. Mai departe, citim: “Totuși
păcatul și greutatea consecințelor sale amenință
fără încetare darul unității”. De ce nu s-a supărat
nimeni, acum un deceniu și mai bine, citind
punctul 816 al Catehismului catolic? “Biserica
unică a lui Cristos este aceea pe care Mântuitorul
nostru, după învierea sa, a încredințat-o lui Petru
pentru a o păstori, dându-i acestuia și celorlalți
apostoli misiunea de a o răspândi și călăuzi (...)
Această Biserică, orânduită și organizată în
această lume ca societate, subzistă în Biserica
Catolică, cârmuită de succesorul lui Petru și de
episcopii în comuniune cu el”. Exact ce spune
documentul papal recent, ce puteam citi și în
2000 în declarația “Dominum Jesus”, aprobată de
Ioan Paul al II-lea, document elaborat de
cardinalul Joseph Ratzinger, pe atunci prefectul
Congregației pentru Doctrina Credinței. Unde-i
noutatea care ne scandalizează, acum, unde e
“trădarea” dialogului ecumenic?
În momentul istoricei vizite a lui Ioan Paul al
II-lea la București, 7- 9 mai 1999, Catehismul
Catolic apăruse de 6 ani, el era deja tradus, iar
documentele Conciliului Vatican II, de unde se
citează, frecvent, idei esențiale pentru articularea
dogmatică a Catehismului, alături de formule ale
unor teologi răsăriteni sau apuseni, erau publicate.
Constituția dogmatică “Lumen Gentium”,
Decretul despre ecumenism “Unitatis
redintegratio” se referă exact la aceste probleme
ale unicității Bisericii Catolice și ale relației
comunionale cu celelalte Biserici. La acest
Conciliu, evenimentul secolului, după unii teologi,
arhiepiscopul de Cracovia, Karol Wojtila,
participase cu dăruire, inspirat, eficient, redactase
chiar articole din documentele finale. El ar fi
chiar “rodul spiritului Conciliului Vatican II”, cum
s-a spus. Alt intelectual de marcă, Joseph
Ratzinger, ia parte la lucrările Conciliului, chiar
dacă nu “in persona”, fizic, dar cu ideile sale de
teolog redutabil. Andrei Scrima, ca observator din
partea Constantinopolui, intelectuali ca Jean
Guitton, teologi eminenți, observatori ortodocși și
protestanți, aceștia în număr de 80, sunt invitați
la discuții. Se asigură astfel Conciliului ecumenic
Vatican II o participare amplă, în numele tuturor
credincioșilor, nu doar al celor catolici (vezi Ion I.
Ică jr, “Conciliul Vatican II, Reforma Bisericii și
dilemele post-conciliare. Reflecțiile unui teolog
ortodox” în “Perspective asupra Conciliului
16
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Vatican II”, Robert Lazu, Alin Tat, Galaxia
Gutenberg, 2004).
Acolo, în Basilica San Pietro in Vaticano, prin
documentele aprobate de părinții conciliari, după
dezbateri pe comisii de lucru, tradiția și înnoirea
se completeză creator. Conciliul marchează o
etapă matură a drumului în istorie, în
contemporaneitate, ca și deschiderea spre viitor, a
credincioșilor din toată lumea, a “poporului lui
Dumnezeu”. Cortina de Fier a împiedecat, se știe
receptarea, cum se cuvine, a acestui “catehism al
vremurilor moderne” (Paul al Vl-lea), a acestui
,,dar făcut de Duhul Sfânt Bisericii" (Ioan Paul al
Il-lea). În culegerea de studii de la Galaxia
Gutenberg, antologate de Robert Lazu și Alin Tat,
arhiepiscopul Ioan Robu constata că, de fapt:
“Conciliul Vatican II a fost pregătit mai bine de
trei ani, a durat trei ani, (1962-1965) iar noi
reușim să-i tipărim documentele la distanță de 25
de ani”. Asta e valabil pentru 1990. Marele
public, ziariștii cunosc prea puțin evenimentul
ecleziologic al secolului al XX-lea.
Conciliul Vatican II, mai sus amintit, este, o
știm aproape cu toții, o adunare a reprezentanți-
lor Bisericii Catolice, adunare care promulgă
orientări, acte dogmatice, “constituții”, “decrete”.
Mai puțin lămurit că este vorba de un conciliu,
nu de o localitate, este un distins eseist,
bucureștean, tânăr de mare viitor, altfel, care
credea, în presă, acum trei, patru ani, că e vorba
de un loc, precum Sorbona II , Paris II, pe unde
studiase el, altminteri cu folos. La acest nivel al
confuziilor nu se poate discuta, bineînțeles, mai
bine evităm răspunsul la întrebarea ce credem
despre recentul document al Vaticanului. Mi se
pare mai onorabil să venim, eschivându-ne, cu
amănunte despre preparativele vizitei lui Ioan
Paul al II-lea, la București, cum face fostul nostru
președinte Emil Constantinescu, la o emisiune tv.
Decât să ne indignăm degeaba, ca fostul ministru
Nicolae Noica, tot la tv, la emisiunea lui Mihai
Tatulici, din 10 august. Domnul Nicolae Noica,
precum alți comentatori, se crede nedreptățit, ca
ortodox, de recentul document vatican, Biserica
Ortodoxă socotită fiind drept “Biserică
particulară”. Dar Catehismul Catolic tot așa zice,
la punctul 814, “în comuniunea eclezială există în
mod legitim Biserici particulare, înzestrate cu
tradiții proprii...”. De ce nu citim mai departe?
“Marea bogăție a acestei diversități nu se
opune unității Bisericii. Totuși păcatul și
consecințele sale amenință fără încetare darul
unității”. Păcatul e cel care a produs, produce iar
diviziunea, ruptura, separarea. “Particulară” în
acest caz nu semnifică inferior, sau personal, ar fi
aberant, cum interpretează un ziarist, ci doar
“nedeplin”, lipsit de calitatea de a fi Biserică
universală. “Numai prin Biserica Catolică a lui
Cristos care este instrumentul general de
mântuire, poate fi dobândită toată plinătatea
mijloacelor de mântuire”. Dar te mântuiești, mai
precis te poți mântui (nu toți catolicii se
mântuiesc, prin simpla lor calitate de catolici) și
ca ortodox, ba chiar și ca musulman. Cum?
Domnul o știe, Duhul lucrează cum vrea El în
lume, în oameni, nu cum vrem noi. De la
Conciliul Vatican I (cu “în afara Duhului nu
există mântuire”, sau “în afara Bisericii nu există
mântuire” propoziții la care s-a renunțat, Duhul
acționând după voia Sa, unde vrea El) la Conciliul
Vatican II, pasul este imens. Ca să nu mai vorbim
despre roadele acestui Conciliu, de pildă,
întâlnirile de anvergură mondială ale religiei
monoteiste, “abrahamice” “Zilele de rugăciune de
la Assisi”, instituite de Ioan Paul al II-lea, din
1983, de reuniunile “Oameni și religii” ale
comunității Sant’Egidio, reuniune care precede
vizita Papei în România, întâlnirea Sa cu
Patriarhul Teoctist, sau de “A treia Adunare
Ecumenică Europeană” de la Sibiu, din
septembrie. Totul se orientează spre deschidere
ecumenică, spre dialogul interbisericesc.
Documentul recent cere nu abandonarea
ecumenismului, ci rigoarea dialogului ecumenic,
stabilirea unor poziții clare, de pe care să
dialogheze Bisericile. Chiar dacă a nedumerit sau
inflamat multă lume, care nu știa cum e privită,
de fapt, documentul a pus capăt, cred, iluziilor
ecumeniste, dar nu comuniunii profunde.
“Spiritul relativist, lipsa rigorii teologice și
atmosfera multicultural-pășunistă a dialogurilor
ecumenice nu făceau în niciun caz bine cauzei
unității tuturor creștinilor” explică Alexandru
Bogdan Duca. Mai mult, adaug, unii dintre noi,
nu doar din vina noastră, desigur, repetăm,
anacronic, idei ale Conciliului Vatican I, 1869-70,
nu ținem cont de cicatrizarea rănilor separării din
1054, prin Conciliul Vatican II, de vizitele
ecumenice ale Papei Ioan Paul al II-lea, unde
principiul unicității și universalității Bisericii
Catolice nu era negat, sau ascuns, dar el invita nu
la separare, la comuniune. Se uită, de asemenea,
de un act important al lui Ioan Paul al II-lea,
enciclica “Ut unum sint” (“Ca toți să fie una”)
din 1995.	’
Insistând exagerat doar pe infailibilitatea
Sfântului Părinte (Pastor aeternus) proclamată la
Conciliul Vatican I, neținând seama de contextul
istoric de atunci (afirmarea impetuoasă a statelor
naționale, care ar fi putut fisura autoritatea
universală a Papei) existent acum mai bine de 130
de ani, unii discută cu aplomb, dar fără rost,
despre o situație demult depășită moral, teologic,
instituțional. Vezi, în acest sens, emisiunile tv, cu
ocazia preparativelor alegerii Patriarhului român al
BOR, emisiuni prea numeroase pentru a le aminti
aici. Cea mai jenantă, cea a OTV-ului cu doar
două zile înaintea sărbătorii Adormirii Maicii
Domnului, cum spun ortodocșii, sau a Ridicării
Sfintei Fecioare cu sufletul și trupul la cer, cum se
pronunță catolicii.
Toate documentele analizate, aici, succint,
rezumativ, de un nespecialist, duc la concluzia
recunoașterii eclezialității Bisericilor Ortodoxe, ca
și a elementelor de eclezialitate ale comunităților
protestanților, dar cu sublinierea universalității
numai a Bisericii Catolice, care precede ontologic
și temporal celelalte Biserici.
Diversitatea riturilor, sau existența diferitelor
Biserici Catolice “de sui juris”, în catolicism, cum
este și Biserica Română Unită, Greco-Catolică, pe
de o parte, ca și existența “Bisericilor
particulare”, în Ortodoxie, autocefale, nu
înseamnă că n-ar exista “legături ale unității” între
ele. Ce spune același Catehism, tot la punctul
815, neabrogat, nemodificat,? “Deasupra tuturor
se află dragostea care este legătura desăvârșirii”
citând din Coloseni 3, 14. Cita și un erou al lui
Marin Preda, e drept, acesta cam aproximativ,
același text, dar noi nu putem să ne limităm la
idei “după ureche”, la reitarea unor comode
prejudecăți confesionale, intervenind aiurea în
dezbateri cu asemenea miză... Desigur că ideea
crucială rămâne, iubirea ca temei al unității, al
mântuirii umanității, unitatea tuturor
credincioșilor, cum strigau și tinerii la Parcul
Izvor, în 1999, strigăte inspirate, pe care marele
pontif de origine poloneză și le va aminti, apoi,
cu diferite ocazii. Dar o anume limpezime
conceptuală apuseană, de origine latină, e, cred,
necesară spiritului creștin, nu doar fervoarea
răsăriteană. Confuzia e oricum respinsă de
ambele.
Nu stă în puterea noastră realizarea visatei
unități a tuturor Bisericilor lui Cristos, dar
“cunoașterea frățească reciprocă, rugăciunea în
comun, dialogul între teologi”, pentru a nu mai
vorbi despre “o înnoire permanentă, convertirea
formarea ecumenică a credincioșilor și în special a
preoților” mi se par mijloace realiste. Citez din
același Catehism Catolic, luat de noi, aici, ca
manual al inimii, în recenta dezbatere despre
ecumenism.
Prin asumarea exemplului dat de Bunul
Samaritean, un om iubitor al celuilalt, chiar dacă
acela e de altă confesiune, iudeul căzut pe drum,
putem învăța cum să fim ecumenici, așa cu ne
învață însuși Isus în Noul Testament. E calea
iubirii, caritas, agape, care singura poate realiza
visata unitate a creștinilor, prin acțiunea Spiritului
Sfânt..
Recentul document este îndreptat nu contra
Ortodoxiei, ci împotriva relativismului religios
actual, al laxismului principiilor, al unui pseudo-
ecumenism iluzoriu. Este reafirmarea clară, astăzi,
în contextul unor cedări, dar și al unor eficiente
reforme, a tradiției religioase creștine. Modelul de
comuniune dintre Biserici este cel al primului
mileniu creștin, spun documentele, ieșite cu
aprobarea ambelor părți, după multele dialoguri.
Iar Biserica Ortodoxă se află cel mai aproape de
izvorul credinței, de Tradiția Sfintilor Părinți, de
aceea ea a receptat, așa cum se cuvine, cu minime
rezerve, recentul document vatican, spre deosebire
de media, alertate inutil.
Nu era vorba nicidecum despre o declarație
belicoasă a Vaticanului, făcută Ortodoxiei, ci de
precizarea unor poziții doctrinare, care nu erau de
fapt noi. Acum știm unde ne aflăm, unii dintre
noi, nu unde am fi vrut, pe mare. Aproape în
barca Sfântului Petru...
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
1
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Câteva reflecții
despre recentul document al Congregației
pentru Doctrina Credinței
Alexandru Bogdan Duca
Cine citea numai titlurile °tirilor °i articolelor
despre Vatican din a doua jumătate a lunii
iulie, ar fi crezut că suntem în pragul unui
război religios. Se vorbea acolo de pretențiile Papei
de a reveni la un alt Ev Mediu, despre jignirea
profundă adusă de Roma tuturor celorlalte Biserici
și confesiuni creștine. Din păcate, chiar înalți ierarhi
și teologi nu au putut să treacă de bariera
senzaționalului și scandalosului, propusă de mass-
media, angajându-se în afirmații fără acoperire.
În fapt, tot acest scandal a fost provocat de un
scurt document emis de Congregația pentru
Doctrina Credinței (autoritate normativă în materie
de doctrină, pentru Biserica Catolică), document ce
reitera învățătura clasică a Bisericii Catolice cu
privire la ecleziologie. Un astfel de document ar fi
trebuit să iște cel mult niște serioase și riguroase
dispute teologice, ar fi putut să fie tema de discuție
a unor colocvii sau conferințe ecumenice. Faptul că
a „scăpat” în mass-media nu a dus însă la dialogul
teologic atât de necesar și de util, ci la crearea unei
atmosfere de scandal.
Mass-media românească nu a ignorat declarația
scandaloasă de la Vatican. Spre uimirea noastră, a
celor care suntem interesați în fiecare zi de
chestiunile teologice, studiourile televiziunilor
românești sau umplut brusc de „specialiști”, care,
de multe ori fără să aibă habar de teologie
fundamentală, se grăbeau fie să dea interpretări
(respectiv, justificări) elucubrante documentului în
cauză, fie să apere anumite grupări de interese (căci
și sărmana lume a credinței este infestată de
morbul grupurilor de interese, al tendințelor și al
partizanatelor).
Un prelat ecumenist din cadrul Bisericii
Ortodoxe îmi spunea la telefon, la trei zile după ce
începuseră discuțiile, că nu mai poate reprezenta
deloc interesele celor ce doresc unitatea în Biserica
sa, pentru simplul motiv că are senzația că Biserica
Catolică „i-a închis ușa în nas”. L-am întrebat,
desigur, dacă citise documentul. Nu îl citise, dar
fusese deja „prelucrat” de mulțimea de analiști,
jurnaliști și preoți ce se grăbeau să își spună părerea
pe diverse posturi de televiziune. În lumea catolică
românească, o declarație diplomatic-ironică, precum
cea a unui înalt prelat ortodox rus din Austria,
fusese interpretată ca „semn pozitiv”. Un preot
romano-catolic, prezent la o emisiune televizată,
căuta disperat calea de mijloc, pe care să poată
înjura documentul rămânând în ascultare față de
Roma.
Acum, după ce s-au mai liniștit apele, este pro-
babil timpul cel mai potrivit pentru a discuta, co-
rect și la subiect, documentul Congregației pentru
Doctrina Credinței. Acest document poartă un
nume plictisitor de lung și tehnic: „Răspunsuri la
unele întrebări privind anumite aspecte ale doctrinei
Bisericii” fiind semnată de cardinalul William
Joseph Levada, Prefectul Congregației pentru Doctri-
na Credinței și de Secretarul acestei Congregații,
arhiepiscopul Angelo Amato. Pentru cititorul
neobișnuit cu textele teologice, cu disputele dintre
Bisericile și confesiunile creștine și mai ales cu miza
reală a disputelor ecleziologice, nici lecturarea
documentului în sine nu poate părea interesantă.
Orice creștin catolic sau ortodox consideră că
„în afară de Biserică nu este mântuire”, așa cum
învață Sfinții Părinți. Biserica, înțeleasă ca instituție
divino-umană, ca Trup tainic al lui Hristos, este
cadrul unic prin care omul poate ajunge la
întâlnirea cu Dumnezeu, la mântuire și desăvârșire.
Biserica este „Una, Sfântă, Catolică (Sobornicească)
și Apostolică”. Această unicitate a Bisericii face ca
subiectul apartenenței la Biserică să fie unul
polemic în contextul în care Creștinătatea a reușit
performanța tristă de a se separa în nu mai puțin
de zece mii (cifra nu este deloc exagerată) de
Biserici, culte și secte. Desigur că toate acestea
aspiră la asumarea titlului de unică Biserică a lui
Hristos.
Practic documentul răspunde la cinci întrebări
cu privire la doctrina ecleziologică a Bisericii
Catolice. Aceste răspunsuri, nu prezintă în nici un
caz noutăți teologice ci reiau învățătura proprie
Bisericii Creștine încă de la începuturile sale. Voi
încerca să prezint mai jos aceste chestiuni, făcând,
pe cât posibil, și o paralelă interconfesională.
Prima întrebare la care consideră Congregația de
la Vatican că trebuie să răspundă privește felul în
care mulți teologi au înțeles să se raporteze la
Conciliul Vatican II. Constituția dogmatică despre
Biserică, formulată la acel conciliu a fost supusă
unor multiple interpretări în dorința sinceră, venită
din partea teologilor creștini, de a găsi soluții care
să permită refacerea unității Creștinismului.
Însă Creștinismul este o credință „în Duh și
Adevăr”. Trădarea adevărului, presupune, pentru
fiecare creștin, trădarea lui Hristos și a Bisericii.
Credința Bisericii Catolice, conform căreia Biserica
este comunitatea credincioșilor cu preoție
sacramentală, ce mărturisesc necesitatea celor 7
Sfinte Taine și care recunoaște ca semn al unității
sale pe acest pământ, pe Episcopul Romei, Papa, nu
poate să fie, din punct de vedere catolic, pusă în
discuție.
Unii teologi au pus însă această perspectivă
ecleziologică în discuție. Provocați de evidentele
„revoluții” pe plan pastoral ale Bisericii Catolice de
după Conciliul Vatican II, catolicii mai liberali, dar
și teologii necatolici au încercat să transforme
documentele Conciliului în surse normative pentru
o „reformă” ce ar trebui să schimbe la față întreaga
teologie catolică. Însă Conciliul nu a fost unul
„reformator”. Scopul Conciliului, ca și al oricărui alt
Sinod ecumenic, este acela de a depune mărturie
despre un Adevăr ce a existat dintotdeauna. În
Scriptură și în Tradiția Bisericii învățăm despre
Hristos care este „heri, hodie et semper”. Nu poți
să inovezi în Creștinism, nu poți schimba
paradigmele.
Documentul Congregației nu face decât să
reafirme, în acest punct, această realitate: Conciliul
Vatican II nu a propus o altă doctrină cu privire la
Biserică, decât cea consemnată deja în toată istoria
Bisericii Catolice.
A doua chestiune privește o problemă cu
adevărat dificilă: care este Biserica cea Una a lui
Hristos? Strict uman privind lucrurile, un catolic va
vedea Biserica cea Una ca fiind Biserica Catolică, un
ortodox, pe cea Ortodoxă, un martor al lui Iehova,
va vedea Biserica cea adevărată ca subzistând în
organizația din care face parte. Ca urmare, departe
de a fi scandalos, răspunsul documentului
Congregației era unul foarte previzibil. Biserica lui
Hristos subzistă în Biserica Catolică.
De aici, se pot începe desigur discuții pe teme
teologice interconfesionale. În ce măsură are o
Biserică sau alta dreptate, numai Dumnezeu și
propria conștiință o poate decide, în niciun caz...
analiștii politici și jurnaliștii.
Dar acest mult criticat document este mult mai
deschis spre dialog decât alte texte corespondente
din restul lumii creștine. Bisericile Ortodoxe nu au
încetat niciodată să învețe că Ortodoxia este unica
Biserică. Biserica Catolică, în schimb, folosind
verbul „a subzista”, arată că dimensiunea eclezială,
deși este proprie doar Bisericii Catolice, se poate
regăsi și în celelalte Biserici și comunități creștine,
lucru pe care nu îl regăsim în discursul radical al
teologiei ortodoxe sau al multor grupări creștine
neoprotestante. Răspunsul la cea de-a treia întrebare
este tocmai menit să arate că, fără a renunța la
asumarea deplinei eclezialități, Biserica Catolică nu
este deloc indiferentă la mărturiile de viață eclezială
din afara Catolicismului.
A patra chestiune privește cumva direct relațiile
dintre Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe. Nu
mică a fost supărarea prelaților ortodocși care s-au
considerat jigniți când au văzut, titrat de mass-
media, cum că „Biserica Ortodoxă este considerată
de Vatican ca Biserică particulară”.
Lectura documentului arată că o asemenea
afirmație este falsă. Însă pentru a înțelege de ce o
asemenea afirmație este falsă trebuie să reflectăm
asupra câtorva concepte cheie: cel de „Biserică
locală”, cel de „Biserică despărțită” („Biserică
schismatică”, în limbaj ecleziologic răsăritean) și cel
de „erezie”.
Biserica cea Una, despre care catolicii cred că
subzistă în Biserica Catolică ce îl are ca Întâistătător
pe Papa, iar ortodocșii (deși aici sunt multe teorii și
linii de discuție) cred că există în Ortodoxie, este
alcătuită din diverse Biserici locale (numite de
catolici, „Biserici sui juris”, iar de ortodocși,
„Biserici autocefale”). Ei bine, despre aceste Biserici
locale vorbește documentul de la Vatican și nu
despre o „Biserică Ortodoxă”.
Dacă până în anul 1054, toate Bisericile locale
alcătuiau singura Biserică, cea Una, unele Biserici
locale, cele din Orient, fără să renunțe la mărturia
adevărului de credință esențial, au intrat într-un
conflict cu Biserica Romei, conflict ce a generat
starea de „schismă”, de despărțire. Această
despărțire face ca Bisericile locale din Răsărit să își
păstreze fără probleme statutul lor eclezial, fiind
însă lipsite de comuniunea cu Biserica cea Una,
Biserică ce continuă să subziste în Biserica Catolică.
Deci, departe de a se aduce o jignire Bisericilor din
Orient, li se recunoaște (cu o nuanță confesională
firească) statutul de Biserici locale legitime.
În schimb confesiunile creștine protestante și
neoprotestante nu mai intră în aceiași logică. Rupe-
rea acestora din urmă de Biserica cea Una a fost nu
numai la nivelul unor învățături relativ minore, ci la
nivelul învățăturii de credință care, pentru catolici și
ortodocși, reprezintă chiar sufletul Bisericii. Cei care
contestă învățătura doctrinară a Bisericii nu pot fi
considerați „frați despărțiți” sau „schismatici”, ci...
eretici. Ereticul, prin propria sa alegere, se exclude
din Biserică ieșind în afara ei. Astfel, folosirea
termenului de „Biserică” pentru comunitățile
protestante și neoprotestante este unul nelegitim.
Departe de a fi un document care să blocheze
dialogul dintre creștini, acest act al Congregației
pentru Doctrina Credinței apare ca o clarificare
necesară ce nu aduce nimic nou, ci readuce în
antenție o învățătură proprie Bisericii dintotdeauna.
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
oameni °i locuri
V. G. Paleolog
Trepte din spectacolul prieteniei
Dumitru Velea
(urmare din numărul trecut)
A doua călătorie
“Acasă - avea să-i spună lui Victor Crăciun -
am primit o oarecare educație aleasă de la mama
mea care a fost o femeie foarte cultă și care
primise educația la un pension în limba franceză”,
iar despre tată spune că “era un om foarte cult” °i
că “a învățat 3-4 limbi”. Începând din toamna
anului 1897, primele clase ale °colii primare le
face la școala “ Obedeanu”, iar pe ultimele, prin
mutarea familiei la București, la școala “Sfinții
Voievozi”, de lângă biserica cu același hram. Intră
prin concurs la Liceul “Sfântu Sava”, unde - își
amintește cu duioșie - îl luase “în dragoste”
bătrânul profesor Ion Lugoșanu. După doi ani
gimnaziali, la sfârșitul anului al Vl-lea, în 1903,
datorită morții tatălui său, se întoarce la Craiova,
urmând studiile la Liceul “Carol I (actualul
Colegiu “Nicolae Bălcescu”).
De precizat că în aceeași perioadă în care V.
G. Paleolog este elev în ultimele două clase pri-
mare și în primele două gimnaziale la București,
Constantin Brâncuși este student la școala de
Belle Arte, București, înscris la 30 septembrie
1898 și luând diploma de absolvire la 24 septem-
brie 1902. Și ca frumusețe a întâmplării, Brâncuși
îl are ca profesor de anatomie pe doctorul
Dimitrie Gerota, la îndemnul căruia face Ecorșeul,
fiul preotului Haiduc, de la biserica Sf. Ilie din
Craiova, care participase la isprava cu vioara și
susținuse schimbarea de soartă. Nici aici pașii ele-
vului nu se întâlnesc cu ai studentului, deși se
întretaie. Școlile și locuințele deseori schimbate le
sunt în apropiere. În cartea Tinerețea lui Brâncuși,
V. G. Paleolog îi descrie profesorii, școala și ate-
lierele, ca și cum el ar fi făcut disecțiile în vederea
Ecorșeului; îi pune în culori vii colegii, colegii de
cameră, fiecare cu sărita sa, în sau peste marginea
ridicolului, dă perspectivă mediului sculptural.
Observația nu lasă niciun detaliu de-o parte, din
detalii este lumea făcută, detaliile sunt ceea ce
apare și farmecă. Ochiul copilului înregistrează,
fără să se mire, doar din curiozitate, lumea din
afară, a unui oraș, care, fără să știe de ce, se
numea “Micul Paris”.
În 1902, când “Dom' Badea” trece pragul
albastru, în Craiova, aici este încorporat și
Brâncuși, la regimentul 26 Rovine; amintirea aces-
tuia și după ani îi umezește ochii. Înainte de a
pleca din țară, pe jos la Paris, Brâncuși ține să se
întâlnească la aceeași masă cu prietenii și cu cei
care îi schimbaseră pașii pe cale. Vine și năpăstui-
ta poloneză, “Jidovchița plângăreață”. Descrierea
ei presupune că elevul V. G. Paleolog o urmărise
ca pe o hieroglifă a suferinței și cu ochi de viitor
psihanalist. Brâncuși îi făcuse cândva o cadră
“mititică cât podul palmei” și acum, la despărțire,
ea a găsit de cuviință să-i dea “o bucată dintr-un
cercel de auf și, privindu-l în ochi, să-i spună:
” Să nu semeni cu nimeni dumneata, Costică, să
semeni doar cu Dumnezeu!” și de atunci nu a
mai plâns.
În perioada 1899-1907, frații Dină și Jean
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
Mihail, milionari și cei mai austeri în viața pri-
vată, ridică, după planurile arhitectului francez
Paul Gottereau, cel mai impunător și somptuos
palat, în stil neoclasic, cu elemente de baroc. De
jur împrejurul acestei opere arhitectonice stă
deschis și iscoditor ochiul elevului V. G. Paleolog,
admirând bravura operei și mirându-se de stoicis-
mul ctitorilor. Se spune că aceștia ar fi vrut să-l
acopere cu galbeni încleiați ca solzi de pește, dar
nu li s-a permis.
Din familie primește o educație aleasă,
învățarea să cânte la pian îi așează pietrele nece-
sare pentru cultura muzicală, dar i se formează și
o atitudine anti-dinastică, tatăl spunea despre rege
“neamțu cotofleanțu”, o educație de substrat
românesc, “singurul portret pe care îl avea în casă
era al lui Cuza“- îi povestește Sânzianei Pop în
interviul Propuneri pentru Paradis, publicat în
Luceafărul, din 16 iunie l973. Dealtfel, părinții
părinților săi, clăcași, fuseseră împroprietăriți, în
1864, de Alexandru Ioan Cuza. Este cunoscut că
în această parte a țării, la alegerile din 1870, deși
Domnitorul era îndepărtat, acesta continua să fie
ales: deputat, în colegiul al IV-lea, al țăranilor, și
senator, în colegiul al II-lea, la Turnu Severin. Ei îi
povestiseră cu haz și despre îngropăciunea de
pomină, de aici, din 1848, a Regulamentului
Organic.
Treptat, tânărul Vasile devine un răzvrătit și
ajunge, fără tăgadă, spiritul cel mai nonconformist
posibil: de la comportamentul social, ideologic și
politic, până la manifestările din spațiul culturii și
ale gustului estetic. Răscoala din 1907 îl găsește
nu doar în ultimul an al liceului, ci, împreună cu
băiatul prefectului și contrar oricăror așteptări, ca
instigator în mijlocul țăranilor disperați, ajunși cu
răzmerița la porțile Craiovei. Fiul fostului secretar
al Primăriei Craiova se expune riscului, luptă la
Podari, sub focurile obuzelor, alături de cei
înfometați. “Era prefect Geblescu, mi-a povestit cu
un înviat surâs, și prima știre sosită a fost că
răzvrătiții au dat foc conacului său din cătunul
Brabova. Era 12 martie, pe la prânz când, parcă la
un semn, s-a aprins tot județul. Cu o săptămână
înainte am luat parte, la Ateneul nostru, la confe-
rința profesorului meu, Vasile Mihăilescu,
Problemele Regatului Român, care sunt în aceeași
vreme și ale Neamului Românesc, conferință nu
de flacără mocnindă, nu-i așa?, ci de pârjol al
conacelor, care pe neastâmpăratul din mine l-a
cuprins. Am trimis prin satele județului, către pri-
mari, preoți și învățători, scrisori pe care să le
citească țăranilor ca să-i ridice să ceară dreptate.
Le spuneam preoților să tragă clopotele bisericilor.
Scrisorile le-am semnat cu cuvintele: “Buni apără-
tori ai Neamului Românesc”. Se vede că a avut
efect, că din Galiciuica mea au fost arestați ca
instigatori și primarul Ion Mitrică, și notarul
Ștefan Nițescu. Aici era Divizia I, a generalului
Vasiliu Năsturel, descompletată că trimisese o
parte din ea în Moldova, așa că țipau din oră-n
oră cu telegrame la București către ministrul de
interne, I. I. C. Brătianu, la prim ministru G. Gr.
Cantacuzino, după ajutor, să le trimită trupe de la
Vâlcea și Pitești. Răscoala era ca o viitură, pornise
din Flămânzii Moldovei, dar apele ei se
adunaseră, parcă, toate în Dolj. Județul era în
flăcări, Craiova asaltată; cei de la Mofleni vroiau
să dea foc abatorului de la marginea orașului.
Spre seara zilei de 24 martie a izbucnit incendiul
la Podari. Generalul Petru Gigurtu a tras cu
tunurile în pălmașii răzvrătiți. Eram acolo, între
răsculați. Ostașii și jandarmii au arestat vreo 20
dintre noi. Dimineața am făcut o comisie care să
ceară eliberarea celor închiși. Armata păzea toate
intrările în oraș: un pluton din 26 Rovine și bate-
ria 9 Artilerie erau postate la bariera Breasta, o
baterie la bariera Calafatului, o alta la șoseaua
Cârcea, 1 Călărași, pe partea dreaptă a Jiului.
Prefectul, după două săptămâni de foc, este
schimbat cu Mitescu. A fost un măcel. Numărul
arestaților era așa de mare că nemaiavând loc la
închisoarea centrală i-au trecut la penitenciarul
Bucovăț, ca apoi să-i închidă în manejul Artileriei.
Prefectul Mitescu a întocmit listă cu instigatorii,
vreo patru sute... au încăput pe mâna procuroru-
lui general Gârleșteanu. Procesele au durat tot
anul.” Răzvrătitul elev, găsit pe listă, este exma-
triculat din școală, ca apoi, în 1908, să fie “elimi-
nat definitiv din toate școlile din țară”. Nu era
durere mai mare, în acea vreme, decât să nu
ajungi la bacalaureat. Vrea chiar să-și schimbe
numele. S-a expus și trebuie să înfrunte efectele
răului. “Dar unde e primejdie, crește și salvarea”,
zicea Holderlin. Răul stârnit va pune în mișcare
procesul prieteniei, cu năzuința sa de împlinire
umană și aspirație către bine. Întâi, ca determi-
nare exterioară. Părăsește orașul și pleacă la
București, cu un mic bagaj și cu 30 de lei, “dar
nu singur - îi spune lui Ilarie Hinoveanu -, ci
urmat de curajoasa mea prietenă, o tânără
elvețiană care, pe acele vremuri, educa copiii unui
important bancher din localitate”. Aici, ea își
găsește imediat de lucru, iar el, după încercarea
de a se face actor, Nottara găsindu-l că nu are
voce, “nu știam să rag”, va zice mai târziu, apoi
prin Andronescu, “un prieten de-al familiei”, cum
îi povestește Sânzianei Pop, “pe temeiul celor
două limbi străine” pe care le cunoștea, “prin
relațiile de familie devotate amintirii tatălui” său,
reușește să ajungă “funcționăraș al vămii din
Vârciorova și, apoi, din Burdujeni”.
Întâmplarea, căreia mai târziu îi acordă un
mare rol, face să se întâlnească la București cu
foști colegi de liceu, Felix Aderca, Mihai Burileanu
(socrul de mai târziu al lui Eugen Ionescu), exma-
triculați din școală, și cu Menelas Ghermani,
nepot al ministrului de finanțe, Ghermani, ulti-
mul introducându-l în cenaclul lui Macedonski.
Așadar, Macedonski (“ne cunoșteam de neamuri”;
“mama și mama lui au fost surori vitrege”),
poetul îi deschide calea gazetăriei la săptămâ-
nalele Vocea Dreptății și Biruința, “o foaie de
excroci petroliferi”, unde “foarfeca era redactor”
Iar la recomandarea actorilor, Petre Liciu, cu care
devenise prieten și vecin, în str. Dr. Marcovici, și
a Mariei Filotti trece, ca reporter de noapte, la
cotidianele Viitorul lui Petre Locusteanu, unde
publică și câteva poezii, și Minerva.
Dar să-l ascultăm, povestindu-i Sânzianei Pop
din această meserie pe apucate anecdota cu știrea
“Papa Mort”: “Aflam ce câine a mai fost călcat, ce
tren a mai deraiat, ce a mai luat foc. Alergam pe
la toate comisariatele de poliție să aflu știri.
Mergeam și la poștă și ridicam telegramele de
presă. În vremea aia se practica pe scară largă
hoția jurnalistică. Povestea cu “Papa Mort” o știi?
Să ți-o spui: ăia de la Țara furau de la poștă, la
înțelegere cu funcționarii, telegramele externe ale
Universului. După ce soseau, le vedeau ei întâi
și-abia pe urmă ajungeau la destinatar. Când
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
apăreau jurnalele, ce să vezi? Toate știrile
Universului se tipăreau mai întâi în Țara. Când au
mirosit ăi de la Universul că nu e lucru curat, au
aplicat o stratagemă foarte ingenioasă. Cum Papa
era bolnav, s-au înțeles cu corespondentul de
presă extern să dea o telegramă cu conținutul
“Papa Mort”, pe care ei nu aveau de gând s-o
publice, dar care, bineînțeles, a apărut în Țara. ”
Prezentarea sa, de către Macedonski, bătrânu-
lui Caragiale venit de la Berlin, în speranța să-i
redeschidă drumul spre actorie, se închide într-un
penibil eșec: "..Macedonski, în stilul lui bombas-
tic, spune: “Îți prezint pe un tânăr de mare
valoare”. Pentru el toți tinerii erau geniali și de
mare valoare. Inventa perpetuu poeți. Caragiale,
după cum îi era obiceiul, m-a dezbrăcat de sus
până jos din priviri. Intimidat, am vrut să îndrug
și eu ceva, acolo, un maestre. dar el: “Ce zici,
mă?”. M-a turtit de tot.”
În fine, ca gazetar, ca unul care participase
direct la luptele țărănești, care văzuse moartea
unora și dezastrul moral al altora, scrie și publică,
la începutul anului 1910, broșura anti-dinastică,
Sfârșitul României (retrasă din circulație). Efluviile
anarhiste din această cărticică au fost firește ali-
mentate și de cunoscuta atitudine a lui
Macedonski, deși poetul nu vrusese să-i citească
manuscrisul.
Cu aceasta, V. G. Paleolog își închide, aici și
acum, după școală, și cariera de gazetar.
A doua treaptă a inițierii.
V. G. Paleolog se consideră “fiul ereziilor” lui
Macedonski, prietenia cu acesta este destinală.
Pleacă la București, “cu lumea-n cap”, de teama
răului stârnit, dar și de dorința lăuntrică de a păși
pe cale cu propria-i soartă în mâini. Este o
problemă a vârstei adolescentine, de curaj și
frumusețe a aventurii, dar și de închidere și
deschidere a acesteia, prin chestiunea răspunderii
de propria ființă. Sentimentul de nesiguranță în
raport cu lumea vrea să-l schimbe, prin
responsabilitatea asumată, într-un raport de
siguranță cu sine. Ceea ce a fost învolburată
situație socială, cu consecințe rele în continuarea
studiilor, îi luminează, cel puțin în ceasul acesta
de auroră, o falie a lumii: de-o parte un real prea
tare și de partea cealaltă, admirabilele Ideale.
Pentru el, lumea își poartă rana cu sine: un
întuneric și-un minunat răsărit de soare. Ceea ce
vede sunt contururile Idealelor, lumea ca
reprezentare, ca spectacol. Îi ies în întâmpinare
actorii Petre Liciu și Maria Filotti, poetul-actor,
Alexandru Macedonski. Vrea să se facă actor, dar
nimerește funcționar la vămi; vrea să demonstreze
că scrie poezii și că este poet, dar se trezește
reporter de noapte. Siguranța de sine este doar
adaptare, desfășurare prin elemente de natură
compensatorie. Siguranța de sine devine aparentă,
sub vălurile ei el simte zbătându-se dezordinea. Și
în această dezordine cu sine și cu lumea caută un
principiu de ordine. Nu în sine, în acest ceas nici
nu s-ar fi putut, ci în afară, chiar dacă acest “în
afară” se prezenta sfâșiat. Și îl găsește. În lumea
ca reprezentare Macedonski era un spectacol. În
jocurile misterioase și de aparențe ale frumuseții
și idealelor, poetul părea un creator de ordine și
genera pentru tinerii din jur admirație. Tânărul
înscris pe cale este prins în mrejele spectacolului
unde Macedonski îi apare ca necesar și unde,
după vorba lui Socrate, ți se dezbracă mai întâi
sufletul. Celălalt, sub ceea ce apare, vrea să-i vadă
cugetul, lumina unui ideal. Caragiale îl dezbracă
“de sus până jos din priviri”. Prea multe zorzoane
îi pusese pe umeri, în clipa aceea, și Macedonski!
În lumea ca spectacol și în spectacolul tinereții,
toți cei care îl înconjurau, erau, pentru poet,
frumoși și geniali. Acestor comori virtuale poetul
le răspundea cu dragoste reală, dar și cu perle
false, de sticlă colorată. G. Călinescu îi descrie
salonul din casa de pe Str. Dorobanților 23, care
se mai păstra prin anii 40: ”În salon, plușuri roșii,
grele sunt aruncate pe mese și pe fotolii. Un tron
special, “jilțul Maestrului”, ideat și pictat de fiul
Alexis, cu trei trepte simbolice ale gloriei, așteaptă
pe Poet. Pe masă ard lumânări și un consiliu de
coroană nocturn, aproape permanent, al Poeziei,
funcționează.(.) Macedonski citește versuri cu
voce sepulcrală, învăluitoare și împarte laude
ditirambice și inele cu pietre false. Critica este
abolită ca o ispită a noroiului diurn. Vorbele
curente sunt Aur, Diamant, Glorie” (Istoria
literaturii române de la origini până în prezent,
Ediția a Il-a, Ed. “Minerva”, Buc., 1982, p. 523).
Tânărul discipol, “Giorgiss Paleolog”, cum îl
numea, îl vizitează pe Maestru acasă, locuia cu
chirie în strada Teilor, dincolo de Calea Moșilor.
Era sărac, dar trăia somptuos. “Macedonski luase
de la simboliștii francezi, care făceau mare modă
atunci, - își amintește V. G. Paleolog - gustul
pentru rafinamente excentrice și lucruri prețioase.
Toată lumea vedea că juvaerele pe care le
împărțea erau sticle, dar gesturile lui aveau în ele
o pătrundere atât de mare, că te lăsai furat. Felul
în care vorbea și se mișca Macedonski era uluitor.
Vorbea afectat. Foarte bombastic. Se afla într-o
perpetuă declamațiune. Toți emulii lui erau genii,
iar el era părintele lor.(.) Avea un farmec
nemaipomenit. Dacă închideai ochii asupra unor
exagerări, omul era admirabil.(...) și era și foarte
generos în marea lui sărăcie. Îmi trimetea în
scrisori câte un pol, cu toate că eu eram foarte
jenat. ”
V. G. Paleolog îl admiră, Macedonski îl
prețuiește. Dedicațiile pe cărți o dovedesc:
Pe Excelsior:
“Lui V. Giotgiss Paleolog,
Iubitul meu discipol și amic, ca unuia ce
pricepe mai bine poate decât oricare altul ce e
versul, limba română și ce sunt versurile mele. Cu
afecțiune sinceră,
A. Macedonski”
Pe Cartea de Aur:
“Prea scumpului meu Discipol, Georgiss
Paleolog”
Pe pagina de gardă a piesei Le Fou!?:
“Prea Scumpului meu Discipol Georgiss
Paleolog
Este un cuvânt francez ce e cu totul profund.
Oricare ar fi împrejurările vieței prin care oamenii
pot să fie chemați să treacă, să stăruiască a urma
dupe acel cuvânt și urcând tot mai sus pe scara
simțirei să spună: Quand-meme. Cel puțin așa
m-am cercat și mă-ncerc să fac eu. Din toată
inima,
Macedonski”.
Tânărul se întâlnea cu Macedonski la Capșa,
la Jubileu, unde a auzit pentru prima oară,
vorbindu-se despre Brâncuși, “pe urmă ne-am
mutat la Curcă, pe strada Imperială”, “mai rar
mergeam la Oteteleșanu”, fiindcă maestrul
“spunea că acolo sunt pușlamale”, adică din cei
ce nu au scopuri precise și idealuri. Aceștia, prin
indistinctul lor uman, nu trebuie să perturbeze
confreria macedonskiană. Acasă îi citea poezii,
prima oară l-a întâmpinat, spre cinstirea sa, cu
Noapte de noiembrie. “Avea o oră a lui când
citea. Se așeza la masa în cinci colțuri, cu vasul
pentru tutun la îndemână, și citea în stilul său
cântat.” Întinderea muzicistă a sufletului lui V. G.
Paleolog era un bun “mediu”, reliefului colorat îi
răspundea sinestezic magicul sonor. Pe Eminescu,
în ediția lui Maiorescu, “il citise cu creionul și,
sub impulsul unor simțiri răscolite, subliniase
inadvertențele limbii cu semne de exclamație.
Găsise și greșeli de rimă și de ritm. Iar lângă
Doină era scris cuvântul - “banală”. Dar epigrama
o tăgăduia.” Acea “gelozie artistică și de situație”
a lui Macedonski față de Eminescu, “un titan prea
mare și care devenise deja idol al publicului”, se
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
20
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
datora lui Maiorescu, fiindcă rămăsese “destul de
rece’’ la volumul său, Prima Verba. Îl admira pe
Bolintineanu, din Legendele căruia recita; îl
descoperise pe Bacovia, “poet bizar, dar POET;
iar la întrebarea: “ Cine credeți că o să meargă din-
tre cei noi mai departe?” îl numise pe Arghezi:
”E un nărod care s-a dus să se facă ceasornicar.
E prin Elveția.”
Este o desfătare în miezul acestei prietenii, de
o parte admirație, de alta prețuire, dar treptat
maestrul vede în prietenia cu tânărul emul o iden-
tificare. Într-o scrisoare îi spune: ”Și-apoi d-ta erai
eu și eu eram d-ta. Prietenie cu contract, pe timp
mărginit nu există. Nici n-a fost vorba așa între
noi. Am aflat în d-ta un alt Macedonski, egal cu
mine.” Diferența de vârstă cu cei 36 de ani se
tocise, Macedonski din vârsta bătrâneții încerca
s-o recupereze pe cea a adolescenței, iar V. G.
Paleolog încerca să-și vadă reflexele adolescenței în
vârsta maestrului. În fundalul imaginii întregului
se conturează chipul “bătrânului”, cel care din
străfunduri vine în sprijin “tânărului”. Ceva se
împlinea pe poarta deschisă a spiritului: trecuseră
de dezbaterile privind familiile (mama tânărului
era soră vitregă cu mama poetului; ambii, înainte
de a intra în adolescență, își pierduseră tații), de
savoarea îmbătătoare a locurilor natale (din
aceeași parte a țării), de fascinația și culorile
muzicii, trecuseră și de cercul mai larg, al încli-
națiilor politice, antidinastice, dar trebuia să fie
ceva, pe un alt plan, care să-i lege. Ceva, altfel
decât al maestrului, pe care emulul trebuie să-l
stăpânească, adică să-l știe, și să insufle încredere.
Acest fapt de a ști ceva, de a fi pe cale să împlin-
ească ceva ce este numai al său, îi dă o anume
libertate față de celălalt și-i cheamă cu adevărat
prietenia. În cazul de față, acest “ceva” îl constitu-
ie zarurile, cu expansiunea lor magică și inițiatică
spre un tărâm tot mai profund, chemat la trezire
de sunetele lor regale. Ele stabilesc raportul de
identitate în inima acestei prietenii, dar tot ele
sunt cele care vor deschide acea perspectivă, a
depărtării, în sensul bun al cuvântului, dintre pri-
eteni, încât emulul să vadă sfâșierea lăuntrică a
maestrului și să constate insidioasa nonidentitate.
Lumea se lărgește, dar abstractul intelect, sub
cupola căruia s-a dimensionat, nu poate s-o țină
în armonie.
“Poate că Macedonski detectase în mine gustul
pentru aventură și pentru speculația fantastică - îi
povestește Sânzianei Pop - și asta l-a încântat. Țin
minte că a fost uimit foarte tare când i-am
prezentat zarurile mele, pe care le făurisem după
model oriental. (...) Macedonski, mare admirator
al lui Mallarme - (’Toute pensee emet un coup de
des / Le hazard en peut faire jaillir un monde”) -
a primit cu mare entuziasm (s.n.) ideea mea de a
inventa un joc de zaruri cu simboluri poetice.(...)
"Ești extraordinar! mi-a spus Macedonski când i-
am arătat zarurile. Nu ești pentru aicea. Du-te!” și
cu zarurile acelea am plecat din țară. ” Acest “Du-
te!” cade ca și șfichiuirea calitativă a acelor cimili-
turi și “frământări de limbă” din incantația
jocurilor din lunca Jiului cu “..Ieși afară...căpi-
tan”, sau “...Pisirichi, / Pichi!”, rupând, irezistibil
ca un fulger neașteptat, vălul cotidianului, cercul
abstract al necesității. Este nebunesc, dar nu mai
are nimic absurd și hieratic. Fiecare om este un
drum pe care calcă Dumnezeu, dar urmele-i sunt
acoperite deseori de albastrele văluri ale fru-
museții artistice, ori ale anecdoticii neluate în
seamă.
Egalitatea de care vorbește în scrisoare pre-
supune și o neegalitate. Fiecare este celălalt și, în
același timp, este și sunt separați. Macedonski
este sfâșiat lăuntric, chiar în ciuda faptului că nu
poate sesiza. Poetul îl acaparase pe om.
“Înscenările lui de toate felurile, privind atât viața
cât și poezia - precizează V.G. Paleolog -, erau de
o mare sinceritate, și exagerările nu veneau din
lipsa de gust, ci din iluzionism. Totdeauna
Macedonski și-a luat dorințele drept realitate și, în
privința aceasta, pot spune că sunt fiul ereziilor
lui. Am deprins de la el grandilocvența visărilor
de care, din păcate, nici până astăzi n-am putut să
mă dezbăr.” Totuși!
Despărțindu-se de poet, prin plecarea din țară,
V.G. Paleolog avea să sesizeze în cazul maestrului
necruțătoarea și perfida falie: prin urmare, să sur-
prindă și nonidentitatea din miezul prieteniei. La
Paris, Nichita, fiul poetului izbutise să breveteze
invenția hârtiei sidefate pentru fabricarea perlelor
false. O doamnă din protipendada română îi
furnizase o sumă importantă. Dar Nichita uitase
să inventeze și fixativul. În fine, Macedonski,
acum cu stare de mână, organizează în casa
Pilaților, Nicolae și Ion, la Paris, citirea piesei Le
Fou !?. “Eu am întrezărit just de pe atunci că
teatrul lui Macedonski nu e teatru și am manifes-
tat rezervă cu toate că el nu înțelegea rezerva
mea. Ei bine, în seara aceea citindu-și cu mult foc
piesa, am observat de-odată că Macedonski este
ca într-un bal de eleganțe apusene unde apare,
de-odată, un cozac. Dând de bani, cu ocazia hârti-
ei sidefate își făcuse rânduri de haine. Atunci
când citea, făcea o apariție extraordinară pentru
că era îmbrăcat în pantaloni romantici, pe picior,
așa cum au baletiștii - îi spune Sânzianei Pop -,
fără de cheutoare, avea o haină care nu era nici
redingotă, nici frac, o lavalieră de trei ori petre-
cută de jurîmprejurul gâtului, manșete cu râuri de
dantele Valanciennes, plus toată sticlăria de pe
degete. Iar la gât, un alt imens smaragd de sticlă.
Cu toate că făceam parte atunci dintre “derbedeii”
din Montparnasse, m-am simțit teribil de jenat.”
S-a despărțit, fiindcă Macedonski era despărțit;
și despărțit, reducea lumea la sine. Tânărul pornit
de cu dimineață pe cale observă cum peste
fascinantul spectacol se trage cortina și că
fericirea nu este decât înșelare și amăgire. Nimic
nu se întindea dincolo de spectacolul propriu:
conținuturile lumii de deasupra rămâneau
nescrutate, ale lumii de jos, neatinse. Și astfel
Macedonski nu a putut să țină locul “bătrânului”,
tot mai retras, din fundalul personalității lui V. G.
Paleolog. Locul acestuia trebuie să-l ia altcineva,
care să poarte pe umeri secole, poate milenii, ca
spirit colectiv. Altfel spus, V. G. Paleolog închide
cercul “Macedonski”, dar îl va păstra deschis ca o
“rimă” într-un cerc mai larg, unde “bătrânul” se
aude spunând întru înțelegerea omului cu
frumusețea sa cu tot: “Vă dau bucurie curată!”
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
scrisori din Veneția
Nu credeam să-nvăț (...) sau
Casa Română din Veneția
Eugenia Bulat
Motto: Ușile sunt deschise,
să intre lumina.
Nicolae lorga
Prietene drag,
de ce oare mesajul acestei scrisori se vrea
declan°at doar în respirație eminesciană,
nesfârșit de nostalgică: Nu credeam să-nvăț a
muri vreodată,/ Pururi tânăr (...); de ce
mă-nvăluie, a câta oară, această undă impalpabilă,
născută de fluidul unei mari gândiri, ca să mă
reabsoarbă, iar, pe mine în mine, cea de
odinioară, împletindu-mi, orice aș scrie, șuvițele
propriilor gânduri în apele acestui mare fluviu,
precum atunci când scriam: Nu credeam să-nvăț,/
va șopti fruntea ta./ Nu credeam, nu credeam.../
tâmpla mea va-ngâna (...). Miracolele gândirii,
căile lor... surprinzătoare, nebănuite...
Îți scriam despre superba Veneție, revelată
mie, de astă dată, iarna, despre apusurile de
soare, roz-violete, irepetabile aici, despre viziunile
asupra cuvântului și limbii, în urma impactului cu
textele vechi latine, despre încântarea de a-mi auzi
poezia redescoperită, despre copii siderali,
protejați, promovați, încurajați să exploreze o
lume a spiritului, răzvrătiți, la un moment dat,
tocmai împotriva libertății acestuia... Nu ți-am
mai trimis scrisorile... Voi continua, firește, firul
acelor gânduri, cu atât mai mult cu cât și așa nu
ți-am vorbit despre biserica de aici, despre cultul
femeii în religia catolică și implicațiile ei spirituale
și sociale, care mă cutremură, vorbindu-mi despre
posibilitatea așezării lumii și pe altfel de
temeiuri... Am scris textul, o epistolă neexpediată
și aceasta, dar nu voi să-ți ofer un mesaj abia
revărsat, exaltat, voi să le cumpănesc pe toate, să
le echilibrez în ființa mea, apoi în pagini și numai
după aceea să ți-l ofer. E posibil oare? Există pe
lume ceva mai greu decât să-ți domini propria
ființă, propria genă? (Cât de mult m-a pasionat
acest subiect! Frământările mele s-au revărsat, în
„Apocalipsă sanguinică”, dar nu numai, pentru că,
orice aș fi scris, tot aici ajungeam: ”Fragilă ca un
crin,/ Să te faci dură,/ ținând în chingi/ eterna
lege-a firii/ și răni să-ți sângereze/ peste gură,/
suite-n ștreang cuvintele iubirii (...)” Ții minte?...)
Azi însă voi să-ți vorbesc despre „Casa
Română” din Veneția (cine zicea: spune orice ai
spune, că tot despre tine vei vorbi?...) și despre
felul în care am sărbătorit acolo ziua de 15 iunie,
ziua Marelui Tei, ziua Marii Plecări. Dar, mai
întâi, despre Veneția și despre „Casa Română”.
Așa cum stau chiar în centrul istoric al
Veneției, iese că sunt o privilegiată. Ponte di
Rialto, cea mai faimoasă punte din acest
incredibil oraș, se află la doar cinci minute de
mers pe jos de aici. Și, de pe „ponte”, peste apa
Canalului Grande, prin labirinturi maronii, cam
20 de minute până la Institutul de Cultură și
Cercetare Umanistică, căci așa se numește acum
„Casa lorga” sau „Casa Română”, cum îi spun
localnicii. Dar nu voi risca să merg, de astă dată,
prin labirinturi. Deși am început să descâlcesc
deja cu îndemânare zonele apropiate, oricând mai
pot avea surpriza de a nimeri în derută (o pățesc
până și vechii venețieni). Voi lua gondola (celebra
gondolă venețiană neagră, dar una mai simplă,
fără jilțuri căptușite cu catifea roșie) de la stația
Santa Sofia, care e chiar alături de Ponte di
Rialto, lângă Piața de pește (Mercato di pesce,
prietene drag, zic italienii, dar ce „mercato”,
Doamne-Dumnezeule, că e un edificiu antic, de
cărămidă roșie, cu coloane albe, sobre până-n
înalt, iar după ora amezii, nici urmă de pește în
acest templu!...). Voi trece apa ușor, mirându-mă
de pălăvrăgeala necontenită și dezinvoltă a
gondolierilor, îmbrăcați în tricouri alb-negre,
dungate orizontal, dar și de echilibrul firesc pe
care-l au în gondolă localnicii - pe aceștia îi
recunoști din prima: sunt distinși și, majoritatea,
au o vârstă respectabilă (Veneția e un oraș
turistic, amice, conservat cu multe eforturi, static
sub un anumit unghi de vedere, tinerii nu prea au
perspective aici și pleacă).
Strada Nova, pe care se află institutul, e
diferită de labirinturile obișnuite ale Veneției:
largă, curată, mai sărbătorească cumva, iar, atunci
când, trecând peste câteva punți, ajungi la Casa
Română, descoperi cu oarecare dezamăgire că
monumentul din fața acestuia nu e deloc cel al
lui Nicolae lorga, precum ți-ai fi închipuit, cum
numai l-ai zărit. Nu reușești să te-ntristezi prea
mult însă, pentru că, iată, toată ființa ta se umple
de un sentiment de mândrie: nu-i bai că e așa,
lorga și-a făcut, cu mâinile sale, un monument
viu, continuu viu, prin însăși această casă,
palazzo, în care se promovează românismul. E
monumentul lui, dar și al tău, al nostru, al
tuturor, simți asta, înțelegi asta chiar de la ușă, de
la programul afișat pe ea, de la nota
comemorativă, dăltuită în placa de marmură albă,
de la basorelieful lui lorga, dar și de la cel al lui
Eminescu, care te întâmpină, modest și tăcut, în
hol. Plianta „Casei Române”, bine ticluită, te
informează clar asupra istoricului instituției. Nu
aș putea spune mai bine de cum stă scris:
Institutul Român de Cultură și Cercetare
Umanistică ia naștere oficial la 2 aprilie 1930,
fiind inaugurat de către istoricul Nicolae lorga
sub denumirea de Institutul Istorico-Artistic din
Veneția. Se împlinea astfel o năzuință nutrită de
mult timp de marele învățat. Noua instituție se
adaugă celor omoloage din Roma (Academia di
Romania) și Paris (Școala Română de la Fontenay-
aux-Roses). Sprijinul unor prieteni s-a dovedit a fi
deosebit de prețios: la Roma a fost ajutat de către
istoricul Vasile Pârvan, discipolul său, iar la
Veneția l-a susținut atât consulul României,
G.B. Bombardella, cât și Eduard Șerban, cel care a
cumpărat primul, în 1928, un apartament în
Palatul Correr din Piața Santa Fosca. În anii
următori au fost cumpărate, prin donații de stat
sau particulare, alte spații în aceeași clădire, astfel
încât, în 1930, s-a ajuns la un total de 25 de
camere. (...) Astfel a devenit posibilă deschiderea
„Casei Române” din Veneția într-un palat din sec.
al XVI-lea, încărcat de istorie.
Palatul Correr a aparținut uneia dintre cele
mai nobile familii din Veneția - familia Correr,
care a dat Serenissimei (așa i se mai spune, cu
pioșenie, Veneției încă de pe vremea când era
republică) zece procuratori, iar Bisericii Catolice
un papă, pe Grigore al XlI-lea.
E lesne să te întrebi, amice, ce cuprindea
„Casa Română”, în cele 25 de camere ale sale, la
1930. Simplu: întâi de toate, locuințe pentru
studenți (!), apoi săli de studiu, un apartament de
onoare, saloane de recepții, conferințe și concerte
și totul decorat și mobilat cu sobrietate și
eleganță, cu covoare românești, gravuri și picturi
ale unor artiști români.
Am spus dintotdeauna: nu se poate muri fără
să vezi Veneția. Au mai spus-o și alții care au
trecut pe aici. Ei bine, Nicolae lorga spera ca toți
cercetătorii români care aveau să stea la Veneția
în calitate de oaspeți ai „Casei Române” să poată
duce cu ei „un pic din Veneția”. Ai noștri vor
veni aici, spunea lorga la 1930 în discursul său de
inaugurare, vor sta în aceste încăperi pline de
amintiri, vor contempla de la ferestrele largi
întinderea roșie a acoperișurilor și întinsele
orizonturi. Vor coborî apoi pe cele mai frumoase
străzi din lume și vor rămâne ore îndelungi în
fața pietrelor în care e întruchipat Dumnezeul
Frumuseții eterne. Iar când vor reveni în patrie,
ceva din Veneția îi va însoți.
În alocuțiunea sa de inaugurare, Nicolae lorga
le vorbea celor prezenți despre relațiile întreținute
de domnitorii români Ștefan cel Mare, Neagoe
Basarab, Alexandru Lăpușneanu, Constantin
Brâncoveanu ș.a. cu irepetabila Serenissima.
Pentru lorga, „Casa Română” din Veneția era întâi
de toate „o mărturie de recunoștință”, în fapt, el
dorind să creeze la Veneția o școală de istorici și
comentatori de artă bine pregătiți și buni
cunoscători ai culturii italiene. Acest lucru i-a
reușit cu prisosință pe parcursul multor ani. În cei
10 ani, adică până la tragica moarte a sa din
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1940, „Casa Română” a găzduit mulți cercetători
români din toate domeniile cunoașterii. Ușile
sunt deschise, să intre lumina, spunea marele
istoric în aprilie 1930.
Izvoarele informative spun că lorga venea la
Veneția în fiece an, ca în fiece an, datorită lui și
colaboratorilor săi, istoriografia română să se
îmbogățească cu noi izvoare și că mulți iluștri
savanți străini erau adesea oaspeți ai „Casei
Române”. Se organizau conferințe, serate
culturale, a fost amenajată o expoziție
permanentă de artă populară și produse
românești etc. Dar... (de ce nu mă miră oare ceea
ce s-a întâmplat mai târziu?...) odată cu tragica
moarte a lui Nicolae lorga, „Casa Română” și-a
pierdut întreaga vitalitate. Imediat după 1945 a
fost complet abandonată. În 1966 „Casa
Română” din Veneția se afla într-o stare avansată
de degradare: tavanele și pereții erau pe cale de a
se prăbuși, lipseau ferestrele, pardoselile fuseseră
smulse, iar instalațiile electrice și sanitare distruse.
În fine, această stare de abandon a durat până la
1988, când Primăria Veneției a cerut în mod
expres guvernului român să rezolve problema
„Casei Române”, care se transforma într-o ruină.
...E inutil, amice, să continui trista notă
biografică a acestei nobile instituții, pentru că
cifrele anilor vorbesc de la sine: abia în 1989, în
sfârșit, statul român începe lucrările de renovare
și, peste alți câțiva ani, la 8 mai 1992 (deja în altă
eră, din câte înțelegi), „Casa Română” din
Veneția a fost redeschisă sub denumirea de
Institutul Român de Cultură și Cercetare
Umanistică.
Nu e cazul, prietene drag, să-ți vorbesc chiar
acum despre ce și cum se face azi la „Casa
Română” din Veneția. Întâi pentru că știu încă
destul de puțin, apoi pentru că voi să ajung, în
sfârșit, să-ți povestesc cum, totuși, l-am sărbătorit
pe Eminescu, în 15 iunie, aici, la Veneția. (Voi
reveni, firește, ca să-ți povestesc despre activitatea
„Casei Române” la Veneția. Poți avea dubii în
acest sens dacă îți spun că, o dată la doi ani,
„Casa lorga”, cum îmi place mie să-i spun, oferă
burse tinerilor noștri doritori să studieze în
universitățile din Italia? Poți avea dubii dacă îți
spun că însuși sensul acestei case, văzut de lorga,
dăltuit azi în placa de marmură albă, fixată pe
zidul măcinat de ploi era și rămâne a fi: In quest’
antico e nobile palazzo Correr, Nicolae lorga,
1871-1940, ilustre storico e amico di Venezia, ha
voluto che i giovani dotti e gli artisti romeni
venisero a maturare la loro vocazione. Adică: În
această veche și nobilă casă Correr, Nicolae lorga,
1871-1940, ilustru istoric și prieten al Veneției, a
dorit ca tinerii dotați și artiștii români să vină
pentru a-și maturiza vocația.
...Clopotele bisericii San Marco anunță surd
miezul nopții și, învinsă de căldură și oboseală,
las pentru prima oră de mâine plăcerea de a-ți
vorbi despre cele promise. Ce minune briza de
aer de mare, care pătrunde prin așa-zisele
venețiene! (jaluzele obișnuite, amice, doar că de
un verde copt, aristocratic, culoare tradițională în
acest oraș, dar aici, să știi, multe dintre lucrurile
obișnuite sau chiar vechi de când lumea, precum
ar fi obloanele sau cozonacul nostru, știut de la
mame și bunici, poartă cu orgoliu acest nobil
calificativ: venețian). Voi reveni numaidecât.
Cu tot dragul,
Veneția, 18 iunie 2007
■
accent
Cercul hermeneutic °i
literatura bibliologică
Ana Maria Căpâlneanu
Afirmarea și consolidarea unei profesii se
face, în primul rând, prin literatura ei de
specialitate, ea fiind cea care îi confirmă și
demonstrează profesionalitatea, îi relevă și
problematizează mentalitățile și, deopotrivă,
evoluțiile sau stagnările. Masivul documentar
produs într-o zonă profesională specifică, poartă
în sine repere ale evoluției și maturității ei, prin
profunzimea discursului, nivelul de analiză și
sinteză sau prin gradul de deschidere spre zone
interdisciplinare. Analizarea unui domeniu de
activitate prin intermediul literaturii lui de
specialitate relevă, întotdeauna, și relația
intrinsecă cu zonele academice mai largi, unde se
desfășoară procesele de inovare și de validare prin
experiment a principiilor, conceptelor și legilor
care îl guvernează.
Pornind de la toate acestea, completarea
peisajului publicistic bibliologic cu noi apariții
editoriale - în special într-un moment în care
profesia noastră înregistrează mutații profunde,
susceptibile de a-i conferi noi valențe și noi
dimensiuni - nu poate decât să stimuleze, să
invite la reflecție și auto-analiză, cu alte cuvinte să
ne capteze interesul, în vederea unei re-evaluări a
„realității” propriei noastre profesii, re-evaluare
gândită, de data aceasta, prin prisma propriei ei
literaturi.
Spațiul nostru publicistic profesional - adică
exact acea zonă care găzduiește dezbaterile
publice de idei, confruntarea deschisă și
argumentată a concepțiilor, problematizarea liberă
a stărilor profesionale și identificarea soluțiilor
optime - nu este frecventat la ora actuală, din
păcate, în măsura în care calitatea profesională a
celor care activează în cadrul acestei profesii ne-ar
îndreptăți să ne așteptăm. În acest context,
apariția volumului III al Antologiei Philobibloni,
atât în format tipărit cât și sub formă de carte
electronică, cu titlul care, de-acum, intră în
tradiție - Hermeneutica Bibliothecaria - este un
bun prilej de reflecție. El nu doar sporește seria
Antologiei cu un nou volum, dar supune atenției:
cercetări, studii, dezbateri, care plasează întreaga
serie pe un nou palier, consecvent cu momentul
actual și cu tendințele care se fac simțite în însăși
substanța profesiei de bibliotecar.
Așa cum ne-a obișnuit deja, volumul III al
Antologiei cuprinde, în covârșitoarea lui
majoritate, contribuții incluse în revista
Philobiblon editată de BCU „L. Blaga” - una
dintre foarte puținele publicații care reușește să
pună în relație nu doar spațiul cultural, academic
și intelectual dar și cel biblioteconomic clujean.
Fiind „o revistă de cultură majoră”, Philobiblon
este axată - așa cum anunță editorii în studiul
introductiv al volumului - pe „valorificarea
potențialului științific și spiritual al centrului
universitar și cultural în care publicația a luat
ființă”. La rândul ei, revista înglobează materiale
prezentate în cadrul Atelierului Philobiblon, acel
for de dezbateri publice - unic în țară, prin
seriozitatea abordărilor, prin consecvența și
regularitatea întâlnirilor - constituit în jurul nevoii
de comunicare culturală și profesională din
interiorul întregii comunități de bibliotecari și nu
numai. Iată, așadar, o triadă: Hermeneutica
Bibliothecaria -Philobiblon - Atelier Philobiblon
care devine extrem de semnificativă și asta pentru
că reușește să pună în relație toate palierele de
manifestare profesională, intelectuală și culturală
a participanților. Și nu doar atât - prin faptul că
revista Philobiblon, apărând în limba engleză, este
destinată exclusiv străinătății, prin schimbul
internațional interbibliotecar, iar Antologia redă
substanța ei și publicului autohton - această
triadă, plasată sub semnul hermeneutic al analizei
și interpretării, ne integrează în circuitul mondial
al ideilor.
Sintagma Hermeneutica Bibliothecaria care,
începând cu volumul X-XI/ 2005-2006 denumește
și rubrica bibliologică principală a revistei, atinge
exact miezul problemelor care se pun în discuție.
Materialele reunite sub această formulă relevă,
explică și tind să determine o înțelegere mai
profundă a realităților profesiei noastre și a
mentalităților care o guvernează, în perfectă
concordanță cu nivelul ei actual de dezvoltare. De
altfel, la o atentă analiză a dinamicii structurii
tematice pe parcursul celor trei volume ale
Antologiei publicate până acum, putem observa o
permanentă raportare la prezent, proprie fiecărui
volum în parte. Studiindu-le în paralel, se poate
constata cu ușurință adaptabilitatea profilului
tematic în funcție de prefacerile din interiorul
profesiei, determinate de procesele evolutive din
ultimii ani. Această pliere pe prezent a fiecărui
volum nu se rezumă, însă, doar la schema
tematică adoptată de editori, așadar ea nu se
reflectă doar sub aspectul formei ci, deopotrivă,
în fondul ei, în conținutul capitolelor.
Formula redacțională a primului volum -
Experiențe și stări ale profesiei; Orizonturi:
formare inițială și continuă; Perspective; Ipostaze
- evocă o perioadă în evoluția bibliotecilor și a
biblioteconomiei românești, după 1989, când
viziunea asupra profesiei suferă profunde
transformări, în urma ofensivei fără precedent a
mijloacelor moderne de informare și a refacerii
rapide a legăturilor cu lumea, întrerupte brutal
timp de decenii. Era perioada în care contactele
tot mai dese ale bibliotecarilor români cu
specialiști din străinătate, vizitele punctuale și
perioadele mai lungi de activitate în biblioteci
străine, au avut ca efect creșterea nevoii de
cunoaștere, de asimilare și asumare a noutăților
din domeniu. Se analizează și se adoptă modele,
se problematizează situații din biblioteci străine
iar nevoia de raportare permanentă la ceea ce
se-ntâmplă acolo este predominantă. Această stare
a profesiei transpare cu ușurință din întregul
peisaj publicistic al acelor ani.
În acest context general marcat de raportări
exterioare și fără fond la modele străine ale
profesiei, revista Philobiblon și antologiile fac
totuși, de la prima lor apariție și în mod
programatic, excepție. Ele se distanțează,
propunându-și de la bun început analizarea
propriilor realități în paralel și comparativ cu
coordonatele străine ale profesiei - fapt ce conferă
autenticitate și credibilitate atât revistei cât și
antologiilor.
Următoarele două volume, care modifică
E
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
Black Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
schema în - Contur; Focus; Orizonturi; Reflexii -
marchează deplasarea spre o nouă perspectivă a
publicisticii biblioteconomice românești, în
concordanță cu evoluția pe care, în mod inerent,
a cunoscut-o domeniul bibliologic pe parcursul
ultimilor ani. Perioada de „ardere a etapelor” în
dezvoltarea biblioteconomiei autohtone, de
studiere și de experimentare a noilor căi de
abordare - urmate deja, de câteva decenii, pe plan
mondial - trece la un nou nivel, în care interesul
și analiza se deplasează, de astă dată, înspre noi
înșine. Este prima și cea mai vizibilă deplasare a
centrului de greutate pe care întreaga literatură
bibliologică o cunoaște, și anume: deplasarea
dinspre nevoia inițială de raportare la
coordonatele străine ale profesiei - și mă refer aici
la biblioteci, învățământ de specialitate,
organizații profesionale, mentalități, context social
și cultural etc., din alte țări - înspre
problematizarea domeniului în spațiul românesc.
Este, așa cum am mai menționat, ceea ce editorii
revistei Philobiblon și ai antologiilor și-au propus
în mod programatic încă de la început.
Pe fondul evoluției de necontestat a
infrastructurii de care instituțiile de informare, de
la noi, dispun la ora actuală - marile biblioteci se
informatizează, își organizează servicii specializate
de acces la informații, își restructurează formula
internă de funcționare, se integrează în rețele și
pun la dispoziția cititorilor surse și mijloace
moderne de informare - așadar, pe acest fond, o
nouă tendință se poate constata, ca un posibil
indiciu al maturizării profesionale. Mă refer aici la
deplasarea dinspre cerințele de creare a unui
cadru modern de desfășurare a profesiei înspre
consolidarea substanței ei.
Câteva zone tematice mai largi se pot
identifica în cadrul volumului al IlI-lea al
Antologiei: de la preocupările strict profesionale
ale contributorilor, legate de bibliotecă - cele
axate pe probleme de informatizare, management
instituțional, creștere și valorificare a colecțiilor -
și până la cele, foarte numeroase de-altfel, cu mai
largă deschidere culturală, despre care voi vorbi
într-o altă secvență a prezentării de față.
Încărcătura tematică a secvenței Focus din
Hermeneutica Bibliothecaria vizează cu precădere
aspecte care țin de trecutul și prezentul bibliotecii
universitare clujene. Gheorghe Vais semnează un
studiu foarte necesar, la ora actuală, referitor la
istoria arhitecturală a bibliotecii, studiu care s-a
materializat, de curând, într-o lucrare cu caracter
monografic - unica de aceasta factură din
literatura autohtonă de specialitate. Această
monografie este, de altfel, prezentă în
Hermeneutica prin intermediul recenziei semnate
de Raluca Soare, inserate în ultima rubrică -
Reflexii - a volumului. De asemenea, Gabriela
Morărescu, Marcela Groza, Luminița Tomuța și
Mariana Falup analizează procesul de reorganizare
a unor departamente și biblioteci filiale, întregind
astfel imaginea BCU Cluj, cu referiri la situația ei
actuală.
Devenită în ultimii ani un subiect care nu
lipsește din aproape niciuna dintre publicațiile de
profil, informația electronică este prezentă, în
volum, într-un studiu extrem de amplu, cu
trimitere precisă înspre bazele de date științifice
abonate de BCU Cluj, elaborat de Carmen Crișan.
La rândul ei, Maria Petrescu explică, definește și
exemplifică procesul de digitizare a documentelor
culturale, oferind deopotrivă, informații utile în
legătură cu etapele unui proiect de numerizare.
Analizând în continuare direcțiile tematice ale
contribuțiilor prezente în volum, o nouă translație
devine evidentă, și anume deplasarea accentului
dinspre aspectele practice ale profesiei de
bibliotecar înspre nevoia de afirmare a identității
°i specificității ei. Identitatea unei profesii se
afirmă nu doar prin alinierea la ultimele direcții
de dezvoltare a tehnologiilor, sau prin adoptarea
mijloacelor moderne în resorturile ei intime,
identitatea unei profesii se afirmă, deopotrivă,
prin corelarea ei cu propria tradiție, prin situarea
(obiectivă) față de propriul ei trecut. Nevoia de a
ne situa în continuarea tradiției biblioteconomice
românești, de a scoate la lumină conexiunile
profunde care guvernează acest domeniu
transpare, în volumul pe care-l prezentăm, din
suita foarte reprezentativă de materiale axate pe
această tematică. Indiferent dacă vorbim despre
restituirea unor documente valoroase dar încă
necunoscute, dacă redăm publicului imaginea
pierdută a unor biblioteci, dacă evocăm mari
personalități ale domeniului, sau dacă organizăm
expoziții omagiale, cu diverse prilejuri - ceea ce se
împlinește, în esență, este restabilirea legăturilor
cu performanțele tradiției.
În sprijinul acestor considerații, se plasează
numeroși autori care, într-un fel sau altul, vizează
apelul la memorie. Astfel, Meda-Diana Hotea
semnalează un manuscris inedit al lui Blaga -
intrat și în tradiția biblioteconomică prin calitatea
sa de bibliotecar - în care face o expunere a
dezvoltării clasificării zecimale. Pavel Pușcaș
întreprinde o laborioasă cercetare comparată, în
cazul unui manuscris muzical original, existent în
colecțiile Bibliotecii Teleki-Bolyai, din Târgu
Mureș. Istvăn Kirăly investighează misiunea,
motivațiile și implicațiile profunde ale bibliografiei
activității științifice a universitarilor clujeni,
inițiate de Ioachim Crăciun și continuate la BCU
Cluj, extinzând spre exhaustivitate investigații ale
sale mai vechi. Într-un alt material, tot Meda-
Diana Hotea face apel la memoria credinței,
prezentând expoziția „Cartea Cărților” alături de
un catalog al exponatelor. Expoziția de
manuscrise aparținând genurilor memorialisticii
din sec. XVI-XVIII, aflate în colecțiile speciale ale
BCU Cluj, este un bun prilej pentru Judith
Kolumbăn să prezinte, alături de un detaliat
catalog, aceste surse importante pentru studierea
epocii respective. În aceeași suită se înscrie și
Gheorghe Vais - despre care am vorbit deja - cu
masivul său studiu despre concepția arhitectonică
a bibliotecii universitare clujene.
Evocările personalităților - bibliotecari și
oameni de cultură - sunt numeroase. Întâlnim aici
figuri marcante, de numele cărora s-au legat
importante momente din evoluția instituțiilor
unde au activat, fie că este vorba de Biblioteca
Universitară, de Biblioteca Academiei sau de
Biblioteca Județeană din Cluj : îi amintesc aici pe
Gyalui Farkas, Tiberiu Iancu, Văczy Leona, Emil
Pintea, Denes Găbor, Andrei Veress și Traian
Brad.
Numeroase și consistente sunt și prezentările
cu caracter critic-apreciativ din cadrul secvenței
Reflexii a Hermeneuticii, recenziile fiind cele care
răsfrâng înspre un public avizat, „reflexii” ale
operelor originale analizate. Prin bogăția de
informații oferite, prin acuratețea cu care acestea
sunt studiate și apoi prezentate publicului, multe
dintre ele reprezintă - în sine - surse importante
de informare sau, măcar, serioase stimulente de a
recurge la operele originale. Semnalarea și
aprecierea critică a noilor apariții editoriale de
specialitate este binevenită - într-un spațiu
publicistic mai degrabă restrâns - cu atât mai
mult cu cât, unele dintre ele, acoperă zone
tematice foarte slab reprezentate în literatura de
profil. Recenzii complexe ale unor monografii
recente, cu analize aprofundate și bogate în idei
sunt semnate de autori precum Adrian Grănescu,
Istvăn Kirăly, Ildiko Băn, Iacob Mârza, Boglărka
Daroczi ș.a.
Aportul cultural al publicației Hermeneutica
Bibliothecaria, al tuturor celor trei volume apărute
până în prezent, este remarcabil. Spațiul de
manifestare oferit de Biblioteca Universitară
clujeană, este apelat cu tot mai multă asiduitate
din exterior, iar valențele sale culturale sunt tot
mai frecvent recunoscute și asumate.
Rubrica Orizonturi grupează cea mai
consistentă parte a studiilor și analizelor culturale
din acest volum. De remarcat este și opțiunea
inedită a editorilor și anume, aceea de a grupa
articole care, aparent, provin din arii culturale
diferite, muzica și literatura. Parcurgând, însă,
conținutul acestora, opțiunea editorilor se
dovedește a fi una legitimă. Astfel, articolele
semnate de Pavel Pușcaș și Ioan Mihai
Cochinescu analizează din perspectivă istorică
limbajul muzical, așa cum s-a păstrat până în
zilele noastre, în notații muzicale mai puțin
cunoscute. Pavel Pușcaș, despre care am vorbit
deja dar dintr-o perspectivă diferită, evidențiază
caracteristicile interne, dar și de interpretare ale
unui manuscris muzical din secolul XVI,
descoperit în biblioteca Teleki-Bolyai. Ioan Mihai
Cochinescu, în articolul său Alchimia °i muzica,
analizează raportul dintre limbajul muzical și
alchimie, ca știință a armoniilor cosmice,
dezvoltată în Renaștere, referindu-se, în mod
special, la muzica lui Michael Maier și la opusul
său Atalanta fugiens. În continuare, Alin Mihai
Gherman face trecerea subtilă înspre literatură,
analizând preferința unor scriitori pentru anumite
bucăți muzicale pe care le preiau în operele lor,
cunoscut fiind, în acest sens, cazul lui Thomas
Mann cu al său Doctor Faustus. Monica Gheț
analizează, în articolul Muzica împotriva ciumei,
rolul pe care muzica îl joacă în marele roman
istoric Imprimatur. Aici muzica, nu este folosită
numai ca un pretext simbolic pentru ficțiune, așa
cum se întâmplă, de pildă, la Thomas Mann, ci -
pentru că acțiunea romanului se petrece într-o
epocă a preferințelor pentru jocurile de limbaj
secrete - textul muzical se inserează în textul
cărții, recompunându-l, în sensul binecunoscut al
ficțiunii postmoderne. Acest articol face pe
nesimțite trecerea înspre știința hermeneuticii, ca
artă a interpretării, dezvăluind, astfel, intenția
autorilor, dar și justețea alegerii lor.
Odată deschise porțile hermeneuticii,
următoarele contribuții inserate la rubrica
Orizonturi îl aduc în scenă pe Adrian Marino,
24
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
personalitate de excepție de care suntem în mod
special atașați, cei din Biblioteca Universitară, dar
nu numai. De altfel, interesul profund pentru
opera lui Adrian Marino se poate constata pe
întreg parcursul aparițiilor Hermeneuticii, iar
studiile consacrate lui pot aduce o valoroasă
contribuție la viitoare incursiuni exegetice.
Studiul publicat de Florina Ilis își propune
analiza conceptului de literatură, din perspectiva
hermeneuticii lui Adrian Marino. În plus, se
evidențiază și faptul că Adrian Marino și-a
conceput întreaga operă în vederea sincronizării
culturii române cu studiile similare produse în
Occident. În epoca în care a scris, subliniază
Florina Ilis, acest lucru poate dobândi semnificația
unui act politic, subversiv.
În studiul său, dedicat traducerii japoneze a
cărții lui Adrian Marino despre Etiemble, Rodica
Frențiu analizează conceptul de comparatism
definit de Adrian Marino, precum și percepția pe
care critica literară japoneză o avea, la vremea
aceea, atât în raport cu acest concept, cât și cu
maniera în care, în general, studiile de literatură
comparată au reușit să pătrundă în Japonia.
Plasată în secvența Reflexii a Hermeneuticii,
dar ancorată în aceeași zonă tematică, recenzia
semnată de Ruxandra Cesereanu evidențiază
importanța studiului lui Adrian Marino, Libertate
și cenzură în România, numindu-l, în lipsa unei
tradiții a istoriei ideilor în România, o acțiune cu
adevărat sisifică. Adrian Marino cunoștea foarte
bine riscul demersului său, dar, subliniază
Ruxandra Cesereanu, își asumă fără rezerve
militantismul critic. De altfel, acesta devine unul
din principiile de bază ale studiului său pe care îl
concepuse ca un fel de preambul la o cercetare
mai amplă, dedicată ideii de libertate.
Ocupându-se de fondul Adrian Marino găzduit
de Biblioteca Centrală Universitară „Lucian
Blaga”, Mariana Soporan îi descrie conținutul,
evidențiind câteva direcții de cercetare pe care
acest bogat fond documentar le-ar putea sugera
cercetătorilor. Una dintre aceste direcții, cea
ideologică, se regăsește în articolul semnat de
Gabor Gyorffy, Adrian Marino: alternativa
autohtonă a culturii libere, unde se subliniază
aportul considerabil pe care, după 1989, Marino
l-a adus la studiile ideologice din România. Tot în
zona ideologicului, dar din perspectiva analizei
unor practici sociale, se înscrie și articolul semnat
de Sidonia Grama, articol în care se subliniază
faptul că, dincolo de festivismul unor comemorări
sau celebrări ale trecutului, pot fi depistate
semnificații sociale caracteristice pentru memoria
colectivă.
Dacă, prin parcurgerea sumară a conținutului
studiilor din această rubrică, am evidențiat
subtilitatea cu care muzica poate ajunge prin
literatură, la hermeneutică - privită ca artă a
interpretării - atunci când ne referim, însă, la
spațiul cultural din care provin autorii acestor
articole, putem spune că, din nou, există o
împletire subtilă a două zone de interferență. Este
vorba aici despre spațiul bibliotecii - pe care
Adrian Marino o vedea ca „o oază de civilitate și
intelectualitate” - și de spațiul academic-cultural,
iar translația dintre ele este bi-direcțională:
biblioteca înspre cultură și cultura înspre
bibliotecă. Aceste două spații nu funcționează în
paralel ci interferează, venind unul în
întâmpinarea celuilalt, așa după cum o
demonstrează conținutul contribuțiilor și calitatea
autorilor. Așadar, Hermeneutica Bibliothecaria III
nu este doar un volum adresat bibliotecii și
bibliotecarilor, ci conține deschideri și orizonturi
care depășesc spațiul destul de restrictiv, al
literaturii profesionale, bibliologice.
La final, aș dori să menționez în special două
aspecte. În primul rând, faptul că prezentarea
mea nu poate fixa, după cum am văzut, concluzii
precise, strict conturate și bine delimitate.
Concluziile acestor incursiuni în literatura noastră
de specialitate, intermediate de apariția noului
volum al Hermeneuticii, conduc de fapt, la
identificarea unor tendințe, a unor deplasări de
accente, la translații care se produc pe nesimțite,
atât sub aspectul cadrului de desfășurare a
profesiei, cât și, mai ales, în ceea ce privește
nevoia de problematizare a proceselor ei
intrinseci, de afirmare, și de creștere a gradului ei
de acceptare ca profesie distinctă și autonomă.
Apoi, chiar și fuga de prezent, despre care
vorbește Istvan Kiraly în Re-introducerea la
volumul III, tinde să se estompeze, să-și
încetinească ritmul. Intențiile noastre de cercetare
și analiză încep să se îndrepte tot mai mult spre
problematici actuale, și, cu cât vom avea mai
multe evenimente de acest gen, cu cât vom aduce
„în prezent” preocupările noastre, cu atât vom
putea fi mai încrezători că cercul hermeneutic se
va închide ...
i Hermeneutica Bibliothecaria: Antologie Philobiblon.
Vol. III. Editori: Carmen Crișan, Istvan Kiraly, Cristina
Popa, Viorica Sâncrăian. Cluj-Napoca: Presa Universitară
Clujeană. Biblioteca Centrală Universitară „Lucian
Blaga”, 2007, 438 p. (Bibliotheca Bibliologica; 29). A
apărut și sub formă de carte electronică.
■
de la lume adunate
Fabulo-sminteala
Monica Ghet
Oamenii cu simțul umorului se cred unanim
prețuiți. Idem popoarele vădind aceeași
calitate. Despre englezi se știe că au
“umorul sec”, francezii îl au fin și incisiv ca o
siringă carteziană, italienii și-l cîntă, spaniolii l-au
mitizat și sublimat prin Cervantes, nemții par să nu
aibă deloc umor ori e prea naiv și grosier,
scandinavii îl pescuiesc prin teritorii crepusculare,
locuitorii Europei Centrale și Răsăritene au umorul
subversiv, care a fisurat letal două mari imperii ale
zonei - cel austriac și cel sovietic. Pentru americani,
umorul e îndeosebi atributul celor “de stînga”, mai
rîdeau ce rîdeau (în copilărie) la Stan și Bran,
priveau stînjenit amuzați la Chaplin determinîndu-i
pînă la urmă re-exilarea; cască de plictiseală la
micro-nevrozele lui Woody Allen prea gustat de
europeni, căci tot ce nu are trecere la “unchiul
Sam” e expediat în “mistica” denigratoare a
subtilității europene, respectiv a presupusei
“decadențe” aburind peste Atlantic.
Cum se încadrează faimoasa dacă nu
salvatoarea bășcălie românească între aceste petice
ale prejudecăților global-simplificatoare? Dificil
răspuns. dacă-l tratăm sub lupă pe clasicul I.L.
Caragiale: a dat el dovadă de umor ori s-a făcut
vinovat de nașterea “curentului” și mentalității
“bășcălioase”? Spre deosebire de Eminescu (anemic
pus în critică discuție și grabnic hulită
dubitativitate), Caragiale are pe cîți adulatori pe
atîția adversari în contemporaneitatea noastră. Ne
amintim, între altele. faimoasele-i rostiri: “sireacul
Bach” - dar era unul dintre cei mai avizați
melomani ai epocii sale! Sau “moftangiul d-tale de
Kant” - pe care , evident îl citise măcar parțial, dar
trebuia (prin fire!!) să demitizeze filosoful german
în ochii lui Eminescu!! Sau nu cumva - Doamne
ferește! - a denigrat Caragiale tocmai denigrarea!!!
O denigrare a denigrării, vasăzică, cu îndelungată
bătaie și rezonanță privitoare la. anumite
afirmări. motivat denigratoare!
Îmi veniră în minte toate cele de mai sus pe
calea magiei ratate a “brandului” de țară propus
(deja uitat!) de către M.A.E.: “ fabulo-spirit”. Ce
para-normale, para-celsius-(i) ce energii au germinat
ipoteticul hibrid de vampiro-basmologie nu vom
afla niciodată. Cunoaștem în schimb efectele hilare
ale undei de propagare: “fabulo-șpriț”, “fabulo-
șpagă”, “fabulo-șperaclu”, “fabulo-sictireala”, “fabulo-
sforăiala”, “fabulo-sforăria”, “fabulo-speteala”, etc., și
cu voia dumneavoastră: “fabulo-sminteala”.
O stare în care se rîde de cele sfinte, ca
bunăoară de unicitatea spiritualității fabuloase. A lui
Dracula, spre exemplu. Se cutează rîsul de fabulo-
starea nativă înfrățită cu basmul (și codrul). O stare
de basm. Cum ar veni:”basmatică” în translare spre
“bezmetică”.
Astfel privite lucrurile, nu vi se pare bășcălia
drept manifestarea unei “fracțiuni teroriste” a
umorului? Terorism al rîsului egalitar ce nu
îngăduie “adevărul revelat” pe calea ironiei
eliberatoare, ci dezvăluie prin mijlocirea bășcăliei
“adevărul surpat”.
Cum interpretați recenta vandalizare a statuilor
Hermann menestrel de la Sibiu, ilustrarea simbolică
a dezvoltării artelor ? În capitala culturii europene
2007, efigia artelor, fatalmente numită Hermann iar
nu Popa, Ionescu ori Popescu a pierdut cap, mîini,
picioare, nas, urechi și de-ar fi avut, duse ar fi fost
și alte cele. Au fost acuzați anonimi localnici beți.
Așa cum unii își imaginează că centrul de
kilometru 0 al Clujului ar fi prin zona Teatrului
Național, adică la buza tulnicelor unei statui
incongruente și nu acolo unde mereu a fost: Piață a
Libertății, nu se știe de ce devenită a Unirii (poate a
unirii în dezbinare!). Mai avem apoi incidente, de
fapt conflicte rustico-armate între localnicii unui sat
și populația rromă la fel de autohtonizată. După un
timp se relatează doar conflictul dintre maghiari și
rromi, căci satul era, mă rog frumos predominant
unguresc!! Ungurii, ei, numai ei și-au apărat (egoist)
culturile, românul, blajinul își împarte codrul de
pîine și cu drumețul (cînd nu e dușman).
Hai să rîdem de alții! Aflăm că ONU (clădirea
din New York) degajă gaze toxice! Originea
emanațiilor ar fi niște reziduuri ale armamentelor -
din, sau folosite în Irak - și depozitate la subsolul
justițiar împăciuitoarei intituții internaționale. Curat
murdar!!!
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dezbateri & idei
Dialogul Mediteranean:
Către instituționalizare sau eșec? (I)
Sergiu Gherghina
Marea Mediterană reprezintă, prin spațiul
civilizațional și economic dezvoltat de-a
lungul secolelor în partea sa de nord,
unul dintre pilonii actualei Uniuni Europene.
Marile imperii coloniale europene ale secolelor 14-
16 au pornit din regiunea Mediteranei, iar două
dintre entitățile politice de referință pentru
Europa contemporană s-au creat în acea regiune -
Imperiul roman și cetățile democratice grecești.
Importanța regiunii poate fi dezbătută intens
utilizând mulți alți termeni de comparație și
revelând alte virtuți ale acesteia. Iată că anul 2007
readuce Mediterana pe agenda publică europeană
(referindu-mă strict la UE) prin intermediul
propunerii franceze de a crea o organizație care
să promoveze cooperarea între statele europene
mediteraneene și cele din Orientul Mijlociu și
Africa de Nord, plus Turcia. Ideea reprezintă o
provocare prin prisma abandonării unui demers
similar la nivel european în urmă cu câțiva ani.
Statutul României de proaspăt membru al UE
implică necesitatea unei dezbateri referitoare la
această idee sau, cel puțin, existența unei poziții
oficiale a țării noastre. Cum până în prezent nu
au existat reacții, sperăm ca această primă parte a
articolului să ofere o imagine a dezvolării ideii
Uniunii Mediteraneene și a actorilor implicați în
acest proces, urmând ca partea a doua, publicată
în numărul viitor să identifice problemele,
precum și avantajele UE și României în cazul
creării acestui organism.
Geneza °i evoluția ideii
Uniunii Mediteraneene
Ideea dialogului mediteranean a fost lansată
încă din 1995 când Uniunea Europeană a lansat
„procesul Barcelona”, cadru ce propunea întâlniri
regulate între toți membrii Uniunii și statele cu
ieșire la Mediterana. Franța a modificat această
inițiativă mizând pe sporirea eficienței prin
micșorarea numărului partenerilor de dialog,
direct interesați în cooperare regională. Inițiativa
Uniunii Mediteraneene a fost subliniată pentru
prima dată de către președintele francez Nicolas
Sarkozy în timpul unui discurs din februarie
2007, moment în care era încă în campanie
electorală. Această idee a fost repetată în timpul
discursului ținut imediat după câștigarea alegerilor
prezidențiale, aspect ce a propus subiectul pe
agenda publică. Propunerea uniunii presupune
cooperare între statele europene, nord-africane și
din Orientul Mijlociu aflate la țărmul
Mediteranei. Deși s-a menționat că o astfel de
uniune se dorește a fi în principal economicăi,
aceasta țintește în mod explicit cooperarea
regională pe probleme legate de emigrația ilegală
din nordul Africii, combaterea terorismului,
securitate.
Șapte state din Uniunea Europeană,
Portugalia, Spania, Franța, Italia, Grecia, Cipru și
Malta, alături de cinci state nord-africane (Algeria,
Egipt, Libia, Maroc și Tunisia), patru state din
Orientul Apropiat (Israel, Iordania Liban și Siria)
alături de Turcia sunt statele pe care președintele
francez le vede membre ale unui consiliu cu
întâlniri regulate și cu rotativă prezidențială, după
modelul UE. În plan economic, același președinte
francez a lansat ideea creării unei Bănci
Mediteraneene de Investiție (după modelul Băncii
Europene de Investiție) care să ajute dezvoltarea
economiilor regionale. Chiar a existat o mutare
concretă, Sarkozy făcând chiar o ofertă prin care
Franța oferă statelor nord-africane expertiză în
domeniul energiei nucleare în schimbul accesului
la rezervele de gaze ale statelor respective. După
cum se va vedea în cele ce urmează, Algeria a
acceptat deja oferta franceză.
Reacții °i actori
Reacțiile la auzul ideii franceze au diferit
considerabil, statele identificând avantaje și
dezavantaje la nivel general și particular. Pe de o
parte, Spania a fost entuziastă, amintindu-și de o
propunere similară în cazul procesului Barcelona
și dorind implicarea întregii UE în crearea
cadrului de dialog mediteranean. În sprijinul
instituției mediteraneene, oficialii spanioli
identificau avantajele pe care aceasta le-ar aduce
în ceea ce privește combaterea terorismului (cu
surse semnificative în statele Orientului Mijlociu),
sporirea securității la Mediterana și scăderea
numărului emigranților dinspre statele nord-
africane. Făcând un prim pas constructiv,
ministrul de Externe Moratinos propunea o
formulă cu 27 de state-membre ale UE și alte 8
state mediteraneene care să lucreze după modelul
experimentat timp de jumătate de veac de către
UE: un consiliu al șefilor de stat și guvern care să
stabilească direcțiile de politică, o comisie
permanentă care să joace rolul unui secretariat,
un legislativ puternic și propria sa bancă. Teoretic,
doar o organizație care beneficiază de astfel de
instituții stabile poate emite pretențiile unor
acțiuni concrete. Însă, atât timp cât rămân la
nivel de idei, aceste formulări sunt demne de luat
în considerare, dar trebuie insistat pe adevăratele
dificultăți ale procesului - aplicarea celor
menționate de Moratinos. Complexitatea poziției
Spaniei este întregită de precizarea adusă
referitoare la aderarea Turciei la UE. Astfel,
Spania a declarat oficial că nu consideră Uniunea
Mediteraneană alternativă la UE sau o anti-
cameră a acesteia din urmă. Din această
perspectivă, temerile Turciei referitoare la
mascarea unui refuz european prin atragerea sa în
dialogul mediteranean părând nejustificate.
Identificând avantaje particulare, Israelul a
avut reacții pozitive, premierul acestui stat
lăudând inițiativa președintelui francez. Foarte
probabil oficialii israelieni sunt interesați de
materializarea acestei idei și datorită posibilității
pe care o oferă acest cadru de a dialoga cu state
ce au reprezentat parteneri dificili până în
prezent. O poziție similară a fost adoptată de
către Egipt care, prin vocea președintelui său
Hosni Mubarak, a menționat că această cooperare
este benefică atât pentru statele nord-africane, cât
și pentru cele europene.ii
De cealaltă parte, Turcia, bazându-se pe un
argument particular, consideră această Uniune un
paravan pentru a o menține departe de aderare la
Uniunea Europeană. Interpretarea Turciei este
justificată de împotrivirea lui Sarkozy referitoare
la posibilitatea ca Turcia să devină membru al
UE. În acest sens, este cunoscut faptul că, în
campania sa electorală, Sarkozy a accentuat
menținerea statului musulman în afara Europei.
Turcia este însă conștientă de rolul major pe care
l-ar putea juca în Uniunea Mediteraneană și
beneficiile care ar putea deriva din participarea sa.
Astfel, guvernul turc nu a exclus posibilitatea
alăturării la proiect, cu mențiunea că nu va fi
acceptat drept substitut al încercărilor de a deveni
membru al UE. În același timp, Turcia a fost cea
care a cerut o propunere mult mai concretă din
partea Franței. Chiar în eventualitatea în care nu
va produce nimic practic, discuțiile referitoare la
Uniunea Mediteraneană au reușit îndreptarea
atenției asupra dinamicii relațiilor Turciei cu
blocul căruia speră să i se alăture.™
În calitatea sa de proponent al acestei structuri,
cu o componență de 16-17 membri în loc de 36-
37 cum se dorea prin intermediul procesului
Barcelona, Sarkozy depune eforturi pentru
atragerea simpatizanților. Pentru stabilirea unor
contacte, Franța și Algeria au făcut un prim pas,
enunțat anterior, cea dintâi oferind expertiză în
domeniul nuclear-energetic și beneficiind de acces
la rezervele de gaze algeriene. Vizitele în Tunisia
și Libia nu s-au soldat cu rezultate definitive și
spectaculoase, dar au deschis calea unui dialog.
Formele de organizare:
Franța vs. Spania
Deși cele două state, Franța și Spania, converg
în ceea ce privește necesitatea, obiectivele și
scopul unei uniuni regionale, mijloacele prin care
aceasta să fie realizată diferă. Sarkozy dorește
limitarea statelor europene participante la proiect,
criteriul luat în considerare fiind cel al accesului
la Mediterana. Astfel, Uniunea Mediteraneană ar
fi eficientă, incluzînd un număr redus de state cu
interese directe în procesul de cooperare
regională. Conform perspectivei franceze,
Uniunea Mediteraneană ar conlucra cu UE și ar
forma instituții comune cu toate statele membre,
dar trebuie să fie o organizație separată, cu
propriile sale mecanisme și principii. Efectele
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
secundare pot fi însă majore la nivel european °i
sunt reprezentate de distrugerea politicii de
vecinătate °i a procesului Barcelona.iv În același
timp, Franța beneficiază de două argumente ce îi
pot ușura misiunea. La nivel național, oficialii
francezi pot câștiga susținerea propriilor cetățeni
prin argumentul sporirii puterii la Mediterana,
urmare a încorporării unor foste colonii franceze
(Algeria, Liban, Maroc, Siria și Tunisia) în
Uniunea Mediteraneană. La nivel internațional,
versiunea franceză ar putea prevala deoarece
permite dialogul între musulmani și non-
musulmani, cu o probabilitate minimă de conflict
intra-musulman datorită coagulării musulmanilor
de rit sunnit în Uniune.
Spania vede acest proces ca pe o extensie a
ceea ce fusese discutat cu mai bine de 10 ani în
urmă în cadrul instituțional al UE drept o politică
a acesteia către statele mediteraneene - Procesul
Barcelona. Obiectivele, asemănătoare uniunii
propuse de Sarkozy cuprindeau un element
suplimentar - crearea unei zone mediteraneene de
liber schimb până în 2010. Parteneriatul euro-
mediteranean a fost dat uitării datorită a doi
factori majori: eșecul de rezolvare a conflictului
arabo-israelian și opoziția regimurilor autoritare
din sudul Mediteranei de a colabora cu statele
europene și de a implementa reforme politice și
economice. În noul context, Spania menționează
că dorește evitarea slăbiciunilor procesului de
acum un deceniu și dorește doar o implicare
sporită a UE în regiune.
Complexitatea obstacolelor existente în fața
formării Uniunii Mediteraneene sunt evidente
încă din faza evaluării ideii și a modalităților de
abordare existente. Problemele concrete care apar
în calea materializării proiectului, în viziune
franceză momentan, precum și avantajele și
dezavantajele pe care organismul nou creat (dacă
va fi cazul) le aduce UE, în general, și României,
în particular, vor fi detaliate în numărul următor.
De asemenea, va fi interesant de analizat și o
eventuală poziție pe care țara noastră ar trebui să
o adopte vis-a-vis de această chestiune de pe
agenda eruopeană.
’ Autorul este membru fondator al Yourope Academic
Group, think tank-ul creat la Cluj pentru a dezbate
problematicile europene. Prima temă abordată în
cadrul oferit de acest grup de reflecție este posibilitatea
formării unei Uniuni Mediteraneene, câteva dintre
aspecte fiind dezbătute în articolul de față. Detalii pot
fi găsite la http://yagro.wordpress.com.
i International Herald Tribune, 10 mai 2007.
ii Southeast European Times, 13 august 2007,
www.setimes.com.
iii Ibid.
iv Aceste aspecte vor fi tratate pe larg în secțiunea ce
abordează problemele unei Uniuni Mediteraneene, în
numărul următor.
■
Figuri feminine în
opera lui Ioan
Slavici
(Urmare din pagina 12)
că nu e nimic mai rău pentru un țăran decât să
învețe fără să înțeleagă (Budulea taichii), să
călătorească fără scop (Națl), sau să sufere fără a
trage învățăminte. Omul trebuie să se acomodeze
cu lumea, iar acest proces de acomodare e
dinamic și dureros. Important e să nu te alienezi.
A te descoperi pe tine, e cea mai grea încercare,
iar această descoperire este pentru Slavici
prioritară, atât în ceea ce-l privește pe individ cât
și în ceea ce privește nația.
Este interesant că până la urmă Slavici alege
figura unei femei pentru a-și expune, prin
caracterul ei, aceste “comandamente morale”.
Persida este un model de jertfă și sacrificiu. Ea
reușește “să își schimbe vederile pentru a se
împăca cu sine” (nu invers). Chiar atunci când
pare să dețină controlul afacerilor făcându-l pe
Națl să se simtă ca și cum stătea “ca-n gazdă la
Persida”, ea nu submină rolul bărbatului, ci doar
îl suplinește până acesta se va îndrepta, adică
până când se va estompa “contrazicerea care era
între părerile lui Națl și faptele lui”, pentru că ea
nu înceta să se întrebe “cum se face că un om
care vede lucrurile atât de bine, să aibă o viață
atât de neorânduită ca a lui”. Persidei nu-i trece
prin cap niciodată să devină independentă pentru
că specialitatea ei constă în a îndura: a îndura
violențele unui bărbat dezorientat, a îndura
oprobiul comunității, a îndura propria slăbiciune
pentru Națl. Căci, ca peste tot la Slavici,
îndrăgostiții știu că “de iubit ne putem iubi și fără
să ne luăm, ba ne iubim și fără ca să voim”. Pe
lângă un “supraeu tiranic” (sau tocmai din cauza
lui) instituit de tradiții, de respectul față de
părinți, “e nespusă durere ce te cuprinde când îți
dai seama că o petreci și pe aceasta chinuindu-te
pe tine însuți.” Ca și Mihu din Gura satului,
Persida se abate de la tradiție doar pentru a se
reintegra în ea, după un lung proces de
maturizare în care devine stăpână pe sine.
“Puterea și orgoliul trebuiesc prin experiențe
echivalente ale umilinței și numai pe acest prag al
cumpătării dintre ceea ce are și ceea ce i se ia,
Persida va dobândi un sentiment al statorniciei și
securității [...] care parcurge un complicat traseu
până la faza umilei mulțumiri de sine și de
ceilalți” (Magdalena Popescu).
De la Popa Tanda până la Mara, observăm o
scoatere din anonimat a femeii, dar nu pentru a o
“emancipa”, ci pentru reafirmarea rolului ei
tradițional, într-o epocă în care era de la sine
înțeles că “femeile sunt neasemănat mai
folositoare prin virtuțile decât prin cunoștințele
lor”. Ana moare tocmai pentru că eșuează în
practicarea virtuților. Ea este atât prada
nehotărârii unui soț orbit de patimă, dar și al
unei proprii senzualități necontrolate. Ana este de
fapt singurul personaj feminin eliberat într-un
anume sens de sub tutela tradiției. Atrasă de forța
magnetică și malefică a lui Lică ea își dă seama că
“Ghiță nu-i decât o muiere”. Dar pentru Slavici în
afara familiei și comunității nu poate domina
decât “împărăția răului”. Spre deosebire de
Burdea, Ana își plătește scump clipa de libertate,
de beție. Pentru femeile lui Slavici nu există
alternativă la rolul pe care trebuie să-l joace. De
altfel, chiar femeile epocii propagă în saloane cu
tărie credința în menirea lor: “Bărbații, dacă
trebuie să-i credem, sunt în stare să împlinească
cele mai mărețe opere, să schimbe ordinea
lucrurilor, să creeze fericirea națiunilor. Un lucru
însă nu sunt și nu vor fi niciodată capabili să
facă: fericirea lor înșile cea mai scumpă și cea mai
durabilă” (Femeia română, 1880). Nici spirite
întreprinzătoare, ca ale Marei și Persidei nu
trebuie să fie puse în slujba a altceva decât a
fericirii familiei, femeia netrebuind să depășească
stadiul de “conducătoare a afacerilor casnice”.
Putea Slavici să acorde o independență mai
mare femeii, putea să o scoată din rolul ei
tradițional? Probabil că nu. Cu o nație formată în
majoritatea ei din țărani, și obsedată de găsirea
unei identități sau a unui “suflet românesc”
probabil că tradiția era singurul ghid pentru o
lume analfabetă, trăind la limita sărăciei. Chiar
Tereza Stratilescu și sora ei Eleonora, importante
gânditoare feministe ale începutului de secol XX
sunt pe deplin conștiente de dificultățile
emancipării femeii în România: “suntem noi
destul de pregătite pentru a utiliza cu folos
drepturile politice? ... avem prea multe analfabete
în straturile de jos, avem prea puține obiceiuri de
muncă intelectuală în clasele de sus, avem prea
puțin interes pentru chestiunile abstracte de
cugetare și în legătură cu asta puțin dezvoltată
puterea de a înțelege interesul general” (1912).
Slavici are meritul de a descoperi în femeie
simțul pragmatic, tăria caracterului, dar el este
doar un deschizător de drum. “Ortodoxia” lui e
prea puternică pentru a acorda femeii și altă
șansă decât cea de a fi integrată familiei sau
moartă. În secolul XIX, “femei și preoți sunt de
aceeași parte a baricadei, oarecum surprinzător
dacă ne gândim că Biserica ortodoxă și nu numai
ea, plasează femeia sub tutela de necontestat a
bărbatului. Prin și cu ajutorul femeilor statul
difuzează o serie de elemente ce au rolul de a
sublinia specificitatea națională românească,
printre acestea la loc de frunte aflându-se și
ortodoxia” (Alin Ciupală, “Femeia în societatea
românească a secolului al XIX-lea”).
În ceea ce privește figurile feminine pe care
Slavici le creionează el este un cunctator: vrea să
fie păstrătorul unor valori și al unui specific
național amenințat de progresul unui Occident
care nouă nu ne poate apărea în optica junimistă
decât ca o falsă colecție de forme fără fond. Nu
este lipsit de interes și nici de logică planul lui,
dar, ca orice ideal și acesta are reversul lui: o
oarecare rigiditate în înțelegerea alterității, a
celuilalt, și până la urmă a “celuilalt feminin”.
Persida, oricât de inteligentă, îndrăzneață și
întreprinzătoare nu este până la urmă decât o
femeie umilită, bătută, ofilită, iar martiriul ei se
confundă de multe ori cu înjosirea. Marele merit
al lui Slavici este de a atrage atenția asupra
acestei realități brutale a însăși tradiției noastre.
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
rezonanțe
Profețiile crizei pentru
liniștea noastră
Marius Jucan
Intr-o scriere cu totul aparte în întreaga sa creație,
recent dispărutul Jean Baudrillard observa :
„Statele Unite reprezintă utopia realizată”.
Autorul volumului America mai opina că, „nu
ar trebui să judecăm criza lor așa cum o judecăm
pe a noastră, criza bătrânelor țări europene. Criza
noastră este cea a idealurilor istorice față în față cu
imposibilitatea realizării lor. Criza lor este cea a
unei utopii împlinite, confruntată cu problema
permanenței și a duratei. Americanii nu se înșeală
în convingerea lor idilică că sunt în centrul lumii,
puterea supremă, modelul lor absolut fiind pentru
oricine. Iar această convingere nu este întemeiată
atât de mult pe resursele naturale, tehnologii și
arme, cât pe premiza miraculoasă a unei utopii
transformate în realitate, cu o naturalețe pe care am
putea-o judeca insuportabilă, ci este construită pe
ideea că este realizarea a tot ce alții au visat - drept-
ate, abundență, domnia legii, bogăție, libertate: o
societate care știe acest lucru, crede în el, și în cele
din urmă, ceilalți au ajuns să creadă și ei”.
Ceea ce m-a determinat să reiau reflecția lui
Baudrillard despre America după mai bine de două
decenii de la momentul când autorul ei o făcea
publică, nu este atât contrastul dintre viziunea pro-
americană a unor ex-marxiști europeni ai anilor ‘80,
prinși pe picior greșit de revelațiile despre Gulag, ori
condamnarea cvasi-generală de acum de către elitele
intelectuale de pretutindeni a războiului preventiv
conceput ca strategie globală în era de după
războiul rece. Nu răsturnarea ideologică provocată
de reintrarea marxismului în biblioteci (mai ales, în
cele universitare), și nici lansarea unor înlocuitori
ideologici reșarjabili care să țină aprinsă flama
protestului anti-occidental, anti-consumerist, desigur,
anti-american, m-a adus la căpătâiul acestui straniu
eseu ironic post-tocquevillian. Ci ingredientul
omniprezent al oricărei discuții despre modernitate,
implicit despre America, cuvântul criză și fascinația
lui. Nu neaparat criza ca trâmbiță a judecății de
apoi, „sfârșit” al istoriei, Occidentului, omului,
statului, națiunii, ori chiar a ideii de sfârșit. Ci criza
ca motor al modernității, în sensul de generare,
anticipare, soluționare, nu doar a conflictelor, ori a
imprevizibilului, ci a unui traseu (r)evolutiv care să
asigure înnoirea civilizației, continuând și
fructificând tradiția iluministă, mai ales prin
coordonatele ei liberale. De asemenea, criza
egalității transformate în egalitarism, criza
socialismului estic, ori eurasian, incapabil să
producă o civilizație. Nu în ultimul rînd, criza
hegemonului în numele căruia America este
inculpată fiindcă în trecutul ei, obligatoriu recent,
nu s-au găsit urme de feudalism, socialism,
totalitarism. Criza care, de la încălzirea globală la
invazia mediei electronice poartă un nume :
America. „Dacă America...”, acest început de frază
condițională sugerează oricui că pentru liniștea
noastră de europeni nu ne putem sustrage, nici
dacă am vrea, profețiilor despre America, oricât de
sumbre ori voioase ar fi acestea.
„Singura revoluție care a reușit”, cum descria
Hannah Arendt revoluția americană, făcând vizibilă
dintr-o singură trăsătură diferența, de la ideea de
Revoluție, la cea de Constituție, față de alte
revoluții, și-a cerut însă chiar de la început tributul.
Un tribut plătit victoriei, veți întreba? Și încă unul
special: siguranța, sau altfel spus, permanentizarea
victoriei. Ideea de permanență și siguranță pe care
democrația americană a investit-o în configurarea
unui rol unic pentru America, s-a arătat neîndoios
în cel mai scurt secol, numit și „cel american”,
început în 1914 și sfârșit în 1989, dar a fost
plantată chiar de la faimoasa Declarație. Câteva
momente, (le aleg la întâmplare), ilustrează felul în
care americanii au răspuns provocărilor crizei,
respectându-și contractul cu propria țară: pacea
Wilsoniană, planul Marshall, sfârșitul războiului
rece, războiul preventiv.
Războaiele Americii au adus de fiecare dată
consecințe favorabile culturii politice americane și
idealurilor ei. Disputa profund divizivă din
momentul de față dintre cei ce condamnă războiul
de tip preventiv, și cei care, dacă nu îl acceptă fățiș,
îl găsesc cel puțin justificat, așează fundamentele
democrației liberale americane într-o perspectivă
universalistă. Ar putea deveni modelul american,
modelul tuturor democrațiilor? Poate fi el exportat
dincolo de granițe prin multiplele canale ale
„modului de viață american”? Vrea America să
devină matricea civilizațională a lumii, ori își
limitează rolul la interese, separate net de
responsabilități? Trăim ca oameni moderni,
modelați de profețiile crizei, având însă prea puțin
timp să verificăm bonitatea teoriilor despre viitor.
Dar chiar și așa, în zgomotul și furia noului
milenarism care este anti-americanismul, se poate
presupune că indiferent dacă vor exista răspunsuri
afirmative ori negative la ipotezele menționate mai
sus, vom percepe și mai clar distanța la care
competitorii Americii, aliații ori oponenții, se așează
în alianțe, ierarhii, uniuni, în funcție de terenul de
manevră îngăduit de puterea americană care,
ferestre
Bruno
Horia Bădescu
Subțire ca un fum de cățuie ori ca frânghia
care leagă largele vase de lemn de grumazul
lui Dumnezeu. O păpădie pe care o poartă
în mâna lor îngerii. O rază într-o dimineață care
se întreabă dacă e copilul luminii sau respirația
apelor. Altfel spus Bruno, adică Ion Mircea.
« Trupul meu întreg e o lumânare», ar putea
mărturisi cu versul unui frate întru poezie, într-
atât e mai aproape de flacăra orfică decât de
consistența brutală a cărnii.
Umblă ca și cum s-ar teme să nu calce pe
umbra cu care-ți acoperă lucrurile ființa și îmi
amintesc că, atunci când l-am cunoscut, în de-
acum depărtatele noastre tinereți, am avut senza-
ția mersului levitat al călugărilor tibetani.
Atâta doar că în această aparentă depărtare de
lume, ochii lui, două mari, întunecate păpădii, se
deschid dincolo de somnie, în orizontul în care
tremură lumina cea adevărată. Așa încât, atins de
răsuflarea abisului își scrie, precum întemnițații,
stihurile pe tencuiala sufletului.
deocamdată, ne place ori nu, monitorizează singură
lumea. Exemplul cursei abandonate de fosta Uniune
Sovietică rămâne extraordinar de semnificativ, deși
încă insuficient explorat. Încă nu știm prea bine
când s-a predat de fapt dogmatica citadelă anti-
liberală: atunci când tehno-știința ei militară nu mai
putea concura America, ori când rusul de rând a
fost copleșit de uriașa corupție morală și materială
a birocrației sovietice?
Cei ce se grăbesc să vadă în noul tip de
confruntare cu terorismul un simptom al sfârșitului
puterii Americii, un „crepuscul” insidios cauzat
tocmai de excesul de putere, care ține de frâie calul
troian al hegemonismului, îndepărtează voit ori nu,
orice analogie cu exemplul sovietic. Ce-ar avea de-a
face dispăruta lumea sovietică cu cultura religioasă,
sacrificială a Islamului?
Un autor persuasiv, cultivat (lucru rar printre cei
care sunt doar analiști), Paul Berman, face o
interesantă paralelă între ultima expresie a
totalitarismului, cel sovietic, și lumea musulmană,
spunând că „revolta împotriva liberalismului”
declanșată de revoluția bolșevică, înflorește în
insulele arhipelagului terorist care stă de pază lumii
ne-liberale (Teroare și liberalism). Nu întâmplător,
Berman se întreabă despre viitorul societății liberale,
ca odinioară Tocqueville. În fond, chestiunea naturii
culturale a liberalismului a rămas și azi la fel de
provocatoare, mai provocatoare decât orice criză,
căci e miezul modernității. Precaut să nu alunece
în optimismul unei utopii pan-americane, dar fără
să adopte tonul funebru cultivat de cioclii liberal
democrației, Berman rămâne încrezător în destinul
liberalismului, examinând cea mai reușită utopie
liberală, cea de peste ocean, în asentimentul celor
care au rămas sensibili la pericolul totalitarismului.
Toutes proportions gardees, nu aș dori să
parcurg crizele care ne-au rămas, naționale și/ sau
internaționale, fără câteva profeții autentice, bine
scrise, bine documentate, pigmentate de un tragism
moderat, care să-mi mențină treaz spiritul utopic.
■
Și-a purtat o vreme pe străzile înserate ale
Sibiului sfiala de ieromonah, distincția oxfordiană,
ironia aristocratică și poate că niciunui alt sti-
huitor, straiul de vedenii al acestui burg întârziat
în amurgurile altui veac nu i s-a potrivit mai bine
pe trup. Fiindcă el însuși vine dintr-o altfel de
lume, o lume incompatibilă acestui secol pedestru
și cinic, o lume care încă mai înțelege glasul vân-
tului și tăcerile ploii.
Ca și pe vremea studenției noastre, îl bănuiesc
umblând și astăzi desculț prin roua din grădinile
Raiului. Sfiindu-se de goliciunea firii și întinzând
șarpelui, cu zâmbet subțire, mărul străveziu al
poeziei. Auguri, serafice prinț!
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
28
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember
Metropol/Mongolu’
Tudor lonescu____________________________________
Al naibii să fiu dacă °tiu cum să încep!
Oricum, locul a fost sau este pe Horea, pe
la început, pe stânga spre gară, pe dreapta
spre oraș, imediat ce treci de Filo și de Sinagogă.
Aproape vizavi de Cinema 23 August vs. Favorit
(pare-mi-se că pentru moment nefucțional).
Oricum, pe vremuri, acum vreo treizeci de ani
(poate patruzeci), acolo, la subsol, aveai de ce să
cobori. Era totdeauna un grătar, era un bifteck, o
bere, un gin, o ciorbă de burtă, domnu’ Tudor,
Lulu, Vasile... N-aveai bani... rămâneai dator...
șefu’ era Mongolu’. Amic al tuturor clujenilor și
cunoscut de către spectatorii de rugby fiindcă era
haios ca naiba. N-a fost el grozav ca jucător, dar a
a fost iubit. Se întâmplă și asta.
La Metropol puteai întâlni tot felul de lume:
ziariști, pictori, sculptori, dascăli de la Filo și nu
numai, studenți, scriitori, prieteni și necunoscuți.
Erau și “zone rezervate” (de pildă sala numită
Mistrețul). Ce nu era foarte plăcut este că, pe
vremea aceea, era cumplit de frig. De fapt, în tot
Clujul și în toată România era frig. Nu atât pe
străzi sau pe vârful Omul, cât la om acasă, la
locul de slujbă al omului, pe oriunde trecea omu’
(de pildă, studentele, la cursuri, stăteau cu
paltonașul pe ele și își luau notițe cu mâinile
înmănușate!). La Operă balerinele, în culise, până
să le vină rândul pe scenă, se ascundeau sub
blănurile sau celelalte veșminte anti-ger pe care le
aveau la îndemână. Atunci a apărut și un banc,
ușor cam trist, care mi-a plăcut mult: “Se face
seară, familia e pe culcare; Ion îi spune soției:
«Mărie, îmbracă-te că ne culcăm!»”. Las’ că era și
beznă. Interdicție să aprinzi becuri. Totuși, soluții
existau: orbecăiala, lumânarea, lampa cu petrol...
Nici pe stradă nu era lumină. Aproape deloc. Vă
spun eu imediat.
După ce se terminau cursurile (la ora patru,
adică 16), joia aveam împreună cu studenții o
reuniune a Cenaclului de traduceri pe care l-am
preluat de la Liviu Petrescu. Aceste reuniuni se
petreceau cam “pe blat” deoarece nu aveam voie
să aprindem lumina. Două asemenea reuniuni le-
am ținut la lumina fitilului, până când
Domnișoara Decan mi-a interzis asemenea
manifestări jenante și mi-a indicat o sală cu
ferestrele spre o curticică interioară, deci de
nesesizat de pe stradă.
Pe la șase (18), o porneam spre casă împreună
cu Letiția. Fiindcă locuiam în aceeași zonă. Mai
întâi dădeam o tură pe la Metropol, să ne
omenim cu o vodcă (măcar). O beam în picioare,
căci dacă te așezai pe vreun scaun, îți degerau
bucile. “Încurajați” de vodcă o luam spre capătul
străzii Pata, care pe-atunci dădea să devină
bulevardul N. Titulescu. Strada nu era decât
gropi, șanțuri și tranșee. În plus - beznă ca-n...
cosmosul întunecat. Firește, ioc troleuri sau
taxiuri. Pe jos, pe jos. Uneori, foarte pe jos! Într-
un an universitar, Letiția a căzut de două ori în
șanț. Am recuperat-o de fiecare dată (lucru ce se
poate constata și azi: Letiția este). Momente de
aventuri urbano-intelectuale!
Înapoi la Metropol. Pe-atunci, de la Metropol
(dacă aveai ceva pile) puteai cumpăra niște chestii
incredibile: portocale, mușchiuleț de porc, cotlet...
Având pe lună un bon de " kg de carne, altul de
doi “frați” cu nume de maramureșeni (adică o
pungă cu doi pui de găină născuți și morți sub
formă de oscioare acoperite de piele), ce puteai
«dobândi» de la Metropol conta enorm. Și nu
numai de aceea. Aici, uneori, ne întâlneam în câte
o după-amiază, după ce, dimineața, unul dintre
noi adusese de la piață un miel sau un purcel, fie
un curcan. Amicii bucătari de la restaurant
pregăteau «aducătura» pe care o ajustam cu
garnituri, salate și... și... ceva prin pahare.
Din când în când, tot pe-acolo era câte un
mini-concert, câte o mică mini-expoziție. Scandal
nu era niciodată. La un moment dat (presupuneți
care!), tot acolo se sărbătorea revelionul. Uneori,
tot la Metropol venea și celebrul Lulu
(odihnească-se în pace) ca să mănânce o ciorbă.
Totdeauna i-am admirat pe chelnerii care îl
serveau ca pe un oaspete de onoare și... pe gratis.
Odată, Lulu s-a supărat rău fiindcă ciorba nu era
destul de caldă. A fost foarte dur cu chelnerii
care, însă, n-au obiectat.
«Mongolul», demult de tot, a făcut prima
acțiune de cattering despre care știu eu că s-a
întâmplat în Cluj: eram într-o vizită cvasi-
protocolară la cineva, nu spun cine - persoană
importantă. Urma să se lase cu așezarea la masă
întru cină. Gazda mi-a cerut părerea asupra
soiurilor de vin pe care le avea în frigider. Fiind
informat despre felurile de mâncare, am îndrăznit
să spun că vinurile nu sunt tocmai cele mai
potrivite. Mi-am dat cu părerea, spunând două
soiuri de vin. «Instant», domnul gazdă i-a dat un
telefon «Mongolului» care, în mai puțin de zece
minute, a trimis un băiat cu două (sau patru?)
sticle de vin. Am fost uimit, mirat și încântat.
De la Metropol, «Mongolul» a plecat la
Melody, apoi la Chios, apoi altundeva. Acum
colecționează tablouri, editează cărți și, anual,
oferă câte un premiu literar.
Domnul Tudor e pensionar, iar Vasile se
«ocupă» de un restaurant din centrul orașului.
Îmi va fi greu să uit vreodată Metropolul, cu
peretele lui din sticle goale de vodcă, cu
personalul său deosebit, cu atmosfera lui aparte.
■
epiderma de bazalt
Domnișoare coapte, canicula
deprimantă, vacanță sfâșiată
Mihai Dragolea
Viviana și Matilda s-au cunoscut demult, în
anii oribilului regim de dinainte de 1989;
Viviana era artistă, Matilda, doar cu doi
mm mai tânără decât prima, aspira să se ocupe
de artă și artiști; și așa s-a întâmplat că, unul din
primii artiști cunoscuți și cultivați de Matilda n-a
fost nimeni alta decât Viviana. Cum foarte rar li
s-a întâmplat amândurora, s-au plăcut de cum s-au
cunoscut, pentru că au priceput că au destine
asemănătoare, pornind chiar de la înfățișare, căci
amândouă erau, încă de la tinerețea lor voioasă,
destul de trupeșe, cum sunt acum fetele cu
castraveți pe ochi, zăcând pe canapele, în
așteptarea „taliei de viespe”. Se potriveau și în
considerarea tuturor bărbaților drept „niște porci”,
dar unii utili, sub mai multe aspecte. Mai mare în
ani, Viviana era mai mare și în dezamăgiri, căci,
într-una din confesiunile încredințate Matildei, a
povestit de primul ei eșec casnic, atribuit exclusiv
mai tânărului artist de care se îndrăgostise
cumplit, un nemernic care a abandonat-o îndată
ce formele ei începuseră s-o ia razna; sub acest
aspect, maturizarea Matildei a venit ceva mai
târziu, dar tot după un amor zglobiu, încheiat cu
fuga partenerului peste hotare și abandonarea fără
explicații a Matildei. Ei, totuși și una peste alta!,
le-a mers la amândouă bine, cu toate schimbările
aduse de regim și vârstă, acum sunt două doamne
onorabile, fără obligații, preocupate intens de felul
cum arată, de diete, se întâlnesc frecvent pentru o
mică bârfă și pentru a vedea ce efecte se
înregistrează reciproc după ședințele de fitness la
care participă cu ardoare. Dar, clar, nici viața asta
nu-i dreaptă, așa cum se întâmplă acum, pentru
că, amândouă în pană de amanți serioși, s-au
hotărât să facă un concediu în străinătate, cu
gândul că achiziționează ceva-ceva; toată
primăvara, împreună și separat, s-au ocupat de
achiziționarea unor toalete estivale atrăgătoare, de
slăbit, căci ajunseseră de le era groază să se uite
la oglinzile artistic înrămate, de suferințele atroce
la ședințe costisitoare de cosmetică și la coafor.
Exista o diferență considerabilă în aceste
preparative pentru vacanța lor estivală: în vreme
ce Viviana se arăta mai interesată de tot felul de
hârtii legate de moșteniri și succesiuni, Matilda
umba pentru locuri și rezervarea lor, de frizuri
tinerești, cât mai avantajoase. Și uite așa, în toiul
preparativelor, s-a instalat canicula, la amândouă
le e teamă să mai iasă din propriile apartamente,
dar să mai umble prin coana Europa! La telefon,
din inițiativa Matildei, au convenit să-și mai
amâne pescuitul masculin estival, undeva la
toamnă, când speră să fie ceva mai bună
meteorologia: Viviana n-are ce face, e singură în
spațiosul și elegantul apartament, s-a apucat să
selecteze bijuteriile pe care le-ar fi luat cu ea în
acest nenorocit de concediu, pus la cale împreună
cu Matilda: cum stă și își privește colecția de
brățări, visează cu ochii deschiși la fiecare, de
unde a luat-o, de unde a primit-o; asta până când
i se face cumplit de somn, rămâne să mai
selecteze mâine dimineață, că n-o să le ia pe toate
în vacanța ofilită pe care o anunță meteorologii și
Matilda.
Cluj, 21 iulie 2007
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Mustața lui Hitler si filmul
lui Sir Laurence Olivier
Ing. Licu Stavri
Mustața cea mai u°or de recunoscut din
istoria omenirii a fost purtată, fără
îndoială, de Adolf Hitler (cu toate că și
Charlie Chaplin ar putea emite unele pretenții).
Corespondentul la Berlin al publicației The
Sunday Telegraph a descoperit, însă, că forma
aparte, de periuță de dinți, a podoabei capilare nu
a fost neapărat cea preferată de Fuhrer. Un eseu
nepublicat, scris de un bărbat care a luptat alături
de Hitler în tranșeele Primului Război Mondial,
dezvăluie faptul că viitorul conducător al celui de
al Treilea Reich n-a făcut decât să îndeplinească
un ordin tunzându-și mustața, dându-i această
formă economicoasă. A fost obligat să o facă
pentru ca podoaba capilară să-i poată încăpea sub
masca de gaze folosită de armata germană ca
protecție împotriva atacurilor britanice cu gaze
toxice. Dacă acel ordin n-ar fi fost dat, imaginea
de astăzi a tiranului ar fi aceea a unui bărbat cu o
stufoasă mustață prusacă, răsucită la vârfuri.
Amănuntul este cuprins într-o biografie dedicată
scriitorului Alexander Moritz Frey, cel care a
descris întâlnirea sa cu Hitler din timpul
războiului în eseul “Soldatul necunoscut -
amintiri personale despre Hitler”, rămas
nepublicat și descoperit de biograful său, Stefan
Ernsting, în arhivele orașului Marbach. Teoria lui
Frey subminează teza general acreditată, conform
căreia Hitler ar fi purtat mustața-periuță ca să fie
la modă. Dar reducera drastică a mustaței pentru
a putea fi vârâtă sub masca de gaze nu l-a cruțat
pe Hitler de o gazare cruntă, urmată de orbire
temporară, în timpul unei ofensive engleze din
1918.
Ne amintim că pe la mijlcul deceniului trecut
s-a bucurat și la noi de un modest succes de
librărie o continuare apocrifă a vesitei saga a
Sudului american Pe aripile vântului, romanul
Scarlett, de Alexandra Ripley. Le Monde des livres
anunță apariția în Franța a traducerii unei alte
continuări, care se bucură de aprobarea legatarilor
lui Margaret Mitchell, intitulată Le Clan de Rhett
Butler (Nu 'Red', cum greșit apare în publicația
franceză), semnată de Donald McCaig, un prolific
povestitor specializat în romane istorice despre
Virginia. Cartea va fi publicată simultan la New
York și Paris, la 5 noiembrie a. c.
Puțină lume știe că Nigeria se plasează pe
locul trei în clasamentul mondial al
producătorilor de filme, după India și Statele
Unite; personal, aveam impresia că poziția
respectivă ar reveni Hong Kong-ului. Iată însă că
“Nollywood” concurează serios atât Hollywood-
ul, cât și Bollywood-ul, ce-i drept mai mult pe
piața africană. Producția cinematografică este unul
dintre puținele succese cu care se poate mândri
acest stat african. Cu o populație de 130 de
milioane, Nigeria produce anual peste 2000 de
filme, devansându-și, ca vânzare, atât rivalii
vestici, cât și pe cei estici. Filmele sunt turnate
repede, în doar câteva săptămâni, în general cu
bugete scăzute, sub $ 15.000. Corespondentul la
Lagos al ziarului The Sunday Telegraph, Colin
Freeman, este ușor mirat de faptul că această
performanță se realizează, în pofida scenariilor
amatoristice, a regiei improvizate și a actorilor
leneși și nepunctuali. El explică succesul
cinematografiei nigeriene prin faptul că ea oferă
publicului ceva ce Hollywood-ul nu i-ar putea da
niciodată: personaje și povești cu care să se poată
identifica. Regizorul David Mackenzie, autorul
thrillerului nigerian The Controllers (în Nigeria,
engleza este limba oficială) a turnat 40 de pelicule
în zece ani. “Atenția acordată detaliilor și
performanțele actoricești nu sunt cum ar trebui”,
i-a mărturisit el lui Freeman. “Dar asta nu-i
deranjează pe spectatori, fiindcă văd povești
realizate dintr-o perspectivă africană.” Scenariile
tratează viața cotidiană din Africa, problemele
corupției și ale rivalităților tribale, dar și vrăjitoria,
voodoo sau folklorul tribal. Boom-ul
cinematografic nigerian a început în anii
nouăzeci, când cinematografele din marile orașe,
precum Lagos, au fost forțate să-și închidă porțile
din cauza escaladării fără precedent a delincvenței
urbane, iar guvernul a impus o serie de restricții
importului de filme străine. Atunci, profitând de
tehnologia ieftină și eficientă, mulți cineaști au
început să facă filme pe CD și casete video,
vânzându-le cu numai 500 de naira ($ 1,50).
Astăzi la Nollywood lucrează peste 300 de
producători, aducând statului un câștig de $
250.000.000 pe an. Cu toate acestea, filmele lor
sunt practic necunoscute dincolo de granițele
Africii anglofone. Printre cele mai apreciate
producții nigeriene din ultimii ani se numără
Osuofia in London, The Serpent in Paradise
(Șarpele din paradis), Evil Finger (Degetul răului).
Mișcătoarea ecranizarei a piesei istorice
shakespeareene Henric al V-lea, realizată în 1944
de Sir Laurence Olivier, menită să ridice moralul
și patriotismul trupelor britanice în timpul celui
de Al Doilea Război Mondial, a fost recent
restaurată și redată publicului, la British Film
Institute, în toată splendoarea ei originală. Olivier
turnase filmul cu ceea ce era atunci o tehnică de
vârf, dar culorile vii și definiția impecabilă a
imaginii au avut de suferit din pricina inexorabilei
degradări a celuloidului, în așa fel încât versiunile
văzute de generațiile mai tinere n-au fost decât
palide imitații ale capodoperei. Acum, grație unei
delicate operații de restaurare cu tehnică digitală,
care a durat un an și a costat 20.000 de lire
sterline, filmul - imagine și coloană sonoră - și-a
recăpătat prospețimea și frumusețea, în așa
măsură încât, conform ziarului The Daily
Telegraph, s-a decis difuzarea lui pe rețeaua
națională de cinematografe. Văduva regizorului-
actor, Dame Joan Plowright, consideră că cea de
a doua premieră a producției Henric al V-lea este
un omagiu adecvat adus lui Sir Laurence, decedat
în 1989, la vârsta de 82 de ani. Fiona Maxwell,
director la Granada International, unde s-a făcut
restaurarea, a declarat că noua versiune digitală
este, din punct de vedere viziual, chiar mai
frumoasă decât filmul original. Henric al V-lea a
rulat în timpul războiului cu titlul complet The
Chronicle History of King Henry the Fift with
His Battell Fought at Agincourt in France și i-a
câștigat regizorului-interpret un Oscar special. În
recenta sa carte One Hundred Shakespeare Films,
Daniel Rosenthal afirmă că Henric al V-lea este
un film iconic, un moment important din istoria
cinematografului, dar și din istoria Angliei.
Iată, pour la bonne bouche, ce regal îi
aștepată pe cititorii francezi o dată cu la rentree,
acel fenomen tipic francez ce ar putea fi
parafrazat drept “revenirea la consumul de
cultură, odată cu sfârșitul perioadei concediilor”.
La rentree 2007 va fi mult mai substanțială decât
la rentree 2006, prezice Le Monde des livres.
După punctajul realizat în fiecare an de publicația
specializată Livres-Hebdo, între august -
octombrie 2007 se vor publica 727 romane (683
în 2006). Dintre acestea, 493 sunt franțuzești
(față de 475 anul trecut), iar 102 sunt romane de
debut (97 în 2006). Sunt programate să apară 234
de romane în traducere. Printre cărțile socotite un
succes sigur de librărie se numără traducerea
volumului șapte din aventurile lui Harry Potter,
Les Enfants de la liberte de Marc Levy, Parce que
je t’aime de Guillaume Musso, Terre des oublies,
de romanciera dizidentă vietnameză Duong Thu
Huong, La Perte en heritage de Kiran Desai
(câștigătoarea Booker-ului de anul acesta), Le
Cheveu de Venus de rusul Mihail Cicikin, Ursua,
un prim volum dintr-o fabuloasă trilogie despre
cucerirea Americii scrisă de columbianul William
Ospina, La Femme en vert a islandezului
Arnaldur Indridason. O perspectivă optimistă, pe
care ar putea-o avea și împătimitul român de
literatură, dacă i-ar zornăi mai mulți creițari în
buzunar, fiindcă și la noi se publică mai multe
cărți excelente decât îți dă mâna să cumperi.
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
corectii
Regele Graalului moldovenesc
Sorin Nemeti
Istoriile esoterice ale mitografilor români se
intersectează într-un punct anume cu „studiile
tradiționale”, anume în opera lui Vasile
Lovinescu. Ilustrativă este lucrarea Monarhul ascuns
(permanență și ocultare), Iași, 1992. Dintre cele trei
studii care compun volumul cel dedicat lui Ciubăr
Vodă este cel mai amplu și cel mai apropiat de
subiectul analizei noastre: personajul analizat,
enigmaticul morosophos Ciubăr Vodă apare
intermitent în istorie, în mit și în literatură, de la
întemeierea Moldovei până în secolul XIX fiind
văzut ca o figură istorico-legendară purtătoare a
„mesajului Tradiției perene” (Florin Mihăescu).
Urmele acestei tradiții primordiale, văzută ca esență
ocultată a vieții în spațiul carpato-danubian, le caută
Vasile Lovinescu în studiile sale. Le regăsește în
tradiția dacică, manifestare târzie a vechii tradiții
pelasgo-hiperboreene, care, la rândul ei, este o
expresie abia întrezărită a vechii tradiții primordiale.
Vasile Lovinescu prin Dacia hiperboreană,
Columna Traiană și Monarhul ascuns („adevărat
triptic despre hieroistoria daco-romană” după
expresia lui Claudio Mutti) unește două linii de
forță ale „studiilor tradiționale” din spațiul
românesc. Practicând analiza simbolic - esoterică a
la Guenon, philosophia perennis, Vasile Lovinescu
caută în cultura și spiritualitatea spațiului românesc
Tradiția primordială. Descoperă un continent nou,
un domeniu bine conturat, edificat de
N. Densușianu prin studiul său asupra tradiției
pelasgo - hiperboreene.
Primul studiu din volum „Mitul monarhului
ascuns (permanență și ocultare)” joacă rolul de
introducere în subiect. Cel ce tradusese în 1932 Le
Roi du Monde trece în revistă cazurile monarhilor
care „trăiesc fără să trăiască”, monarhi ascunși care
așteaptă momentul prielnic pentru a reveni ca
salvatori ai poporului lor. Regele Arthur doarme în
insula Avallon, Carol cel Mare la Unterberg,
Siegfried în fortăreața muntoasă din Geroldseek,
Diedrich în munții Alsaciei, Olger Danezul într-o
subterană a castelului Kronburg, Frederic Barbarossa
în muntele Kyffhăuser din Turingia, Frederic al II-
lea în vulcanul sicilian Etna, regele Wenzel al
Boemiei în muntele Blanik, eroul sârb Marko
Kralevici în muntele Urvina, haiducul Doboș în
munții Bucovinei etc. Acest dosar al monarhilor
ascunși este completat de autor cu un caz
autohton. Pe o icoană din pronaosul bisericii din
Văleni (județul Neamț), păstrată în muzeul
mănăstirii Văratec, Vasile Lovinescu descifrează
același mit transpus în imagini. Icoana îl înfățișează
pe Arhanghelul Mihail sub picioarele căruia apare
un voievod încoronat, înfășurat într-o mantie. Vasile
Lovinescu îl identifică cu Ștefan cel Mare, care vivit
non vivit ascuns undeva pentru a reveni în
momentele critice ale istoriei Moldovei.
Studiul următor, „Frumoasa adormită”
analizează mitul eroinelor basmelor căzute într-un
somn letargic în așteptarea acelui Prince Charmant.
Pornind de la basmele lui Perrault și Grimm, V.
Lovinescu ajunge la o serie de basme românești
care conțin teme similare.
Se reîntoarce la „hieroistoria” Moldovei prin
analiza operată asupra figurii lui Ciubăr Vodă.
Autorul pornește de la menționarea personajului în
cronica lui Grigore Ureche: „după moartea lui Pătru
Vodă, au domnitu Ciubăr Vodă două luni”, dar nu
acordă vreo importanță identificării cu un personaj
istoric, un anume Csupor, comandant al unui corp
de oaste pe care Iancu de Hunedoara l-a trimis
pentru protejarea vasalului său Petru al II-lea.
Prezența reală în Moldova a acestui Ciubăr -
Csupor nu îl preocupă pe Vasile Lovinescu, atent
mai ales la destinul mitic al personajului. Un alt
Ciubăr Vodă, cel intrat în folclor și literatură,
prilejuiește mitanaliza lovinesciană care vede în
acesta un morosophos, un rege-bufon, un rege al
Graalului moldovenesc. Sugestiv este chiar numele
lui vodă, Ciubăr, regele - cupă, regele Graal. Nu
sunt sigur că trebuie să simțim un fior mistic în
fața dezvăluirii acestei tradiții primordiale despre
cavaleri arthurieni căutând Graalul la porțile
Orientului. Mai degrabă este amuzant cum Graalul
moldovenesc devine, nici mai mult, nici mai puțin,
ciubăr: „Deci, în <demnitate>, din punct de vedere
esoteric, cupa și ciubărul sunt egale, cu toată
diferența de aspect și destinație, din perspectivă
profană. Prin urmare, să nu ne lăsăm înșelați de
aparențe. Ciubăr Vodă este în aceeași măsură
deținătorul unui ciubăr și al unei cupe sacre. Este și
Ciubăr Vodă ... și Cupă Vodă!” (p. 78).
Acestea fiind spuse, autorul îl caută și îl găsește
pe Ciubăr Vodă în literatură ca sfetnic malefico-
comic al lui Iacob Heraclide în drama Despot-Vodă,
la Anton Pann în enigmatica formulă „voinic ca
Ciubăr Vodă pe care l-au mâncat guzganii”, în
poemul lui C. Stamati intitulat chiar „Eroulu Ciubăr
Vodă. Fabula fabulelor vechi populare sau Rolando
furiosu moldovenescu”, poem cunoscut sub numele
de „Povestea poveștilor” (publicat 1843, 1868).
Acțiunea poemului lui C. Stamati este plasată
imediat după întemeierea Moldovei, Ciubăr Vodă,
strănepot al lui Papură Vodă, fiind aici tatăl eroului
Bogdan. Astfel, nu poate să nu observe autorul
Monarhului ascuns, care caută cu obstinație sensul
nevăzut al lucrurilor, Ciubăr Vodă se prezintă ca o
prezență misterioasă și intermitentă în istoria
Moldovei: la a doua descălecare - în 1360 - în
poemul lui Stamati, în 1448 la Grigore Ureche și pe
vremea lui Despot Vodă, după Vasile Alecsandri.
Este frapant cum în „hieroistoria” hiperboreano-
moldavă toate „sursele” sunt tratate cu aceeași
unitate de măsură. Poate Ciubăr Vodă al lui Grigore
Ureche este un personaj istoric, de ce nu ar fi și
ceilalți? Este irelevant pentru autor faptul că sunt
personaje din folclor și literatură.
Schimbând optica ne putem închipui că
C. Stamati și V. Alecsandri au găsit acest nume din
cronică tocmai potrivit pentru un rege-bufon, un
rege „hop deoparte” și l-au amplasat în timpul cerut
de subiectul operei literare. Ciubăr Vodă, monarhul
ascuns al lui V. Lovinescu, King Arthur
„moldovenescu”, poate fi prezent, intermitent
totuși, în întreaga istorie a Moldovei doar prin
această derogare de la categoriile realului, anume
ridicarea unor personaje literare la rangul de
personaje istorice. În poemul lui Stamati, fiul lui
Ciubăr Vodă se căsătorește chiar cu Ileana
Cosânzeana. Ne aflăm în punctul de intersecție al
istoriei, mitului și basmului.
Dar în hermeneutica lovinesciană Ciubăr Vodă
istoric nu este important pentru că „mitul primează
istoriei. Mitul îi dă istoriei tâlcul adânc, printr-o
dimensiune ce rămâne ascunsă, dar condiționând
totul” (p. 115). Important devine acel Ciubăr Vodă
primordial, întrezărit doar ce cei ce studiază
Tradiția, ascuns dar totuși prezent, veghind din mit
destinele istorice. Altfel spus, cu vorbele lui Vasile
Lovinescu: „Ciubăr Vodă cel vestit, din <soi vestit>,
a devenit pe parcurs și rege al Graalului în obârșii,
Domnul legitim și vizibil în preistoria Moldovei,
devine invizibil în istorie: <Ciubăr parcă n-a mai
fost>...scrie textul Stamati. Acest <parcă> face versul
afin și solidar cu <vivit non vivit> al regelui Arthur.
Ciubăr devine un tribulant cu funcție ocultă,
nepărăsindu-și însă țara, care s-ar pulveriza fără
actul lui de prezență ascunsă, reapărând din când în
când, în momente grave, pe care le cunoaște numai
el. După caz, când poate, ia ca suport de
manifestare pe unii din marii voievozi moldoveni;
în mod obișnuit însă dă târcoale principilor sub
înfățișarea nemernică de măscărici, mască ce
permite proximitatea și familiaritatea” (p. 116).
Umbra acestui Ciubăr Vodă omniprezent se
întinde, însă, și asupra figurilor istoriei vechi:
pornind de la tradiția care spune că Ciubăr Vodă se
numea așa pentru că bea vinul cu ciubărul,
V. Lovinescu ajunge la templieri și la proverbul
„boire comme un templier”, iar de la îngurgitarea
nemăsurată (printr-o logică care ne scapă) la ideea
că Decebal a băut otravă împreună cu tovarășii săi
(fără susținere în izvoare, oricum). Aceeași logică
particulară îi mai permite o apropiere de interiorul
cupei Graalului, care contemplat aduce moartea
imediată, și îl determină să se întrebe: „au fost
Burebista și Decebal Ciuberi Vodă?” (p. 118). În
condițiile astea, cine n-a fost, ne putem întreba.
Ciubăr Vodă este regăsit și în scrisoarea a XII-a,
„Păcală și Tândală” a lui C. Negruzzi, apărută în
1842. Aici ne aflăm în plină fabulă și în burlesc:
Tândală, bătrân de 200 de ani, este finul lui Păcală,
feciorul lui Strâmbă - Lemne care copilărise cu
Ciubăr Vodă și și-a petrecut tinerețea la curtea lui
Lăcustă, Papură și Pârlea Vodă. Și această snoavă
este citită alegorico-esoteric de V Lovinescu.
Matematica isopsefică a autorului arată că tatăl lui
Tândală, Strâmbă - Lemne, copilărise și învățase
carte cu Ciubăr Vodă acum 483 de ani. Scăzând
această cifră din 1842 (anul apariției operei lui
Negruzzi) se obține anul 1359 „adică mitic vorbind,
ultimul an al lui Ciubăr Vodă stamatin, tatăl
Bogdanului istoric, stirpe a Mușatinilor, care, astfel,
în illo tempore, în mit, descind din precedenții
Graalului”.
Ultimul Ciubăr Vodă literar apare în nuvela lui
Creangă, „Moș Nechifor Coțcariul”, unde la
cumetria lui Moș Dediu din Vânători a fost
cumătru mare Ciubăr Vodă. Așa cum coliba lui
Tândală din pădure este văzută de V Lovinescu ca
o lojă cărbunărească (carbonarii fiind aici un fel de
masonerie forestieră), tot așa cumetria - „inițiere” a
lui Ciubăr Vodă, Ciubuc Clopotarul și Moș Dediu
este apropiată de riturile rosacruciene: „Atunci, la
sfârșitul secolului al XVIII-lea,..., este posibil ca șefii
supremi ai inițierii în Moldova, să fi procedat la o
readaptare a organizațiilor inițiatice, potrivită cu
condițiile acelui moment al ciclului. Căci ternarul
Moș Dediu, Ciubuc Clopotarul, Ciubăr Vodă ... nu
este mai puțin decât triunghiul suprem al ierarhiei
inițiatice” (p. 133). Sau „așa-zisa cumetrie e o Cină
de Taină, în care Regele Voievod distribuie băutura
sacră din <ciubăr>”.
Ciubăr Vodă este un personaj folcloric
împrumutat literaturii. Figura sa enigmatică -
personaj care citea Solomonichia și a fost mâncat
de guzgani - a suscitat interpretări diferite.
Considerat prototip al solomonarului (A. Oișteanu)
sau comparat cu descântătorul de șoareci din
Hameln (Mozes Gaster), personajul își are locul lui
bine stabilit în mit. Transformându-l în Regele
Lumii echivalează cu o colonizare forțată a spațiului
nostru cultural cu idei guenoniste, azi inutile.
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Festivalul de Film Independent
ANONIMUL - 2007
Lucian Maier
1.	În atmosferă de festival
Dacă iubiți marea °i dacă, pe deasupra, vă
interesează și filmul, Sfîntu Gheorghe,
prin Festivalul Anonimul, oferă cea mai
interesantă modalitate de a combina aceste
plăceri, chiar la noi acasă. O plajă suficient de
aspectuoasă încît să te simți prins într-o poveste
de pe alte meleaguri, lume încă puțină, de aceea
poate fi aflată o relaxantă intimitate pe nisip, și,
mai ales, în preajmă nu e plantat niciun megafon
care să umple aerul și să astupe valurile cu
îndoielnice ritmuri estivale. Și nici nu se întrece
nimeni pe plajă în a oferi nimicuri spre vînzare.
Doar nisip, unul foarte fin, îmbietor, numai bun
de a te întoarce prin el în plăcuta voioșie a
copilăriei. Iar marea... pe fund numai nisip, la fel
de fin.
O continuă întrecere a artei cinematografice
cu natura, în urma căreia întotdeauna simți că
ceva scapă, că mai era ceva de făcut, acesta fiind
un serios motiv care să determine pe orice iubitor
al lumii înconjurătoare și al filmului să-și
programeze deja vacanța pentru o anumită
perioadă a anului următor. 13-19 august, anul
acesta. A patra ediție a Festivalului. Pe de o parte:
punctul de întîlnire al brațului Sfîntu Gheorghe cu
marea, o splendoare. Dunărea a depus aluviuni în
gura de vărsare, marea a adus scoici care s-au
fărîmițat și au alcătuit un fel de pod peste care
trec două-trei degete de apă. Are peste o sută de
metri lungime și este suficient de lat încît să poți
alerga încolo și încoace fără teamă. Se formează
necontenit vălurele corespunzătoare adîncimii apei
și, sub fiecare pas, scoicile mărunțite acționează
precum un adevărat masor specialist în
presopunctură. De pe acest pod de aluviuni se
poate pescui și, cu oarecare îndemînare, tot acolo,
te poți apropia de o egretă venită să privească în
zare. Pe de altă parte: trei competiții, una de
lungmetraj ficțiune, două de scurtmetraj, ficțiune
și animație. Toate sub semnul echilibrului. Un
echilibru valoric, existent în competiția
animațiilor: toate proiectele aduse în Festival au
avut ceva interesant de comunicat și, ca semn al
staturii competiției existente la această categorie,
vreau să menționez prezența în concurs a
desenului care a fost distins cu Premiul Oscar în
acest an, The Danish Poet. În ceea ce privește
ficțiunile e vorba despre un echilibru născut prin
forța contrariilor: fiecare film spunea un alt fel de
poveste decît oricare altul și, mai ales, o spunea
într-o manieră diferită. Lungmetrajul meu preferat
a fost The Banishment, o poveste cu intrigă de
Scorsese și un ritm de Antonioni sau Tarkovski,
fără să-i pastișeze vreun moment, însă. Apoi mi-
au plăcut Flandres, Tuya’s Marriage sau
Interview. Reprezentatul României, California
Dreamin’ fiind deja comentat în presă și
consumat pe ecrane de ceva vreme, a fost destul
de evitat de critici, nu și de public sau de juriu.
Pe de altă parte, în Festival, eu am oferit Zmeura
de Aur lungmetrajului care a colectat ovațiile
majorității criticilor aflați în Sfîntu Gheorghe, Vier
Minuten. A fost o competiție puternică, avînd în
program pelicule care au rulat și au obținut
premii importante la Cannes, Berlin, Sundance,
Los Angeles ori Karlovy Vary. Cu doi invitați de
marcă, ultimii încoronați cu Palme d’Or, Ken
Loach și Cristian Mungiu, fiecare prezentînd cîte
un film și purtînd un dialog cu publicul
festivalului.
2.	În competiția de lungmetraj
The Banishment, o poezie între imaginile
căreia plutești două ore și jumătate. Deși pornește
din dreptul unui copac pe care deja îl aveam
încadrat în minte în spațiul poetico-mistic specific
lui Tarkovski (un spațiu pe care nu-l agreez
nespus din cauza părții mistice prezente în
istoriile sale), The Banishment evită cu eleganță
toate peisajele alunecoase pe care simboluri atît
de evidente precum cel din debut le desemnează:
în centrul poveștii este viața, însă cea prezentă pe
ecran este cuprinsă într-un cotidian atît de
usturător încît imediat mi-a depărtat toate
prejudecățile. Alex trăiește împreună cu soția sa și
cu cei doi copii într-o așezare pierdută undeva la
marginea unei păduri, departe de peisajele
industriale specifice orașului în care desfășoară
afaceri. Are un frate, Mark, și împreună cu el e
implicat în istorii destul de dubioase, de
incomode, avînd în vedere că în urma lor se
trezesc cu gloanțe în trup. Soția lui Alex este
însărcinată, dar ea îi spune că nu așteaptă copilul
acestuia. Întregul film poziționează personajele în
jurul acestei vești: cum se simte un bărbat și, în
același timp, un aparent cap al mafiei într-o
asemenea postură, cum se implică fratele, care
este rolul ocupat de femeie în toată afacerea
aceasta (că devine o afacere), cum privește și
acționează femeia în desfășurătorul pus la cale de
ceilalți. Ceea ce-i reușește lui Zviagintsev în cel
mai înalt grad, dincolo de stilistica generală în
tentă Antonioni sau Tarkovski, este să lărgească
timpul atît de mult încît spectatorul să poată
pătrunde în dilemele și întrebările fiecărui
personaj. De altfel, marea bucurie pe care am
resimțit-o în acest film ține de felul în care
autorul lucrează cu timpul în poveste: nicicînd nu
cred că am avut atîta vreme să stau cu
personajele, să le adulmec viața și să le analizez
opțiunile. Iar asta s-a petrecut într-un interior
poetic, descris de lina traversare a camerei de
filmat prin cadru. Un film remarcabil venit de la
autorul care primea Leul de Aur în 2003, pentru
The Return.
Tuya’s marriage. Ați putea să vă imginați un
fel de Kusturica chinez? El ar fi Quanan Wang.
Un realizator care poate să înfățișeze cu umor
obiceiurile de căsătorie, conveniențele și
demersurile sociale care sînt îndeplinite prin
Mongolia pentru a ajunge la fructul dorit - în
acest caz o anumită femeie, Tuya. Dar, în același
timp, trebuie să vă imaginați și un realizator care
reușește să mențină pe ecran un ton sobru, serios,
prin oferirea unor detalii care subliniază
încordarea și conflictele sentimentale care pot
însoți diverse aranjamente matrimoniale. Femeie
harnică, gospodară, mamă a doi copii, Tuya
trăiește într-o comunitate situată într-o zonă care
pare un real middle of nowhere, o zonă
semideșertică, unde creșterea oilor și speranța
găsirii unei comori (petrolifere) sînt singurele
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
îndeletniciri. Soțul ei este suficient de inapt
pentru muncă și suficient de apt pentru băutură
încît femeia să se îngrijoreze: dacă ar trebui să îl
susțină și pe el și să îi finanțeze pasiunile
spirtoase, ar fi putut intra în joc propria
extenuare. După o discuție cu mama sa, Tuya se
înțelege cu soțul ei să divorțeze, promițîndu-i
acestuia că se va căsători doar cu cineva care o va
asigura că îl va accepta și pe el în aceeași casă și-i
va oferi tot ceea ce i-ar fi necesar. De voie, de
nevoie, bărbatul acceptă. Pețitorii încep să curgă
rîuri și e multă ironie fină în prezentarea
întîlnirilor dintre pretendenți și femeie. Apar și
candidați capcană, iar soțul este gata gata să se
sinucidă pentru a o întoarce din drum; plus cîteva
scene savuroase în care întîlnim funcționarii locali
ai statului. Și cum vorba populară spune că acela
care sădește vînt (între pețitori) culege furtună...
nu e de mirare că finalul o prinde pe Tuya în
lacrimi, în timp ce în jurul ei bărbații se bat cap
în cap, precum berbecii!
Interview m-a cucerit cu tactul și grația prin
care formulează o istorie, mai bine spus reface o
istorie, menținînd viu spiritul care a născocit acea
istorie. Numele lui Theo van Gogh, autor, în
2003, al poveștii reluate (omagial) de Buscemi, e
prezent pe ecran ca firmă (van Gogh Movers) ca
nume al unui admirator al actriței intervievate în
poveste (un asiatic pe nume Theodore, dar căruia
i se spune Theo, după cum el însuși afirmă), sau
e prezent ca imagine, într-o fotografie. Prin aceste
referințe omagiale, Steve Buscemi structurează în
fapt și conținutul poveștii, ca teme generale: e
vorba o dată de star-system și cum este el
receptat în societate - presă, public, admiratori -,
e vorba de spiritul și starea interioară a celor doi
protagoniști, un ziarist și o actriță, ambii în
continuă devenire într-un raport interpersonal de
tip vînător-vînat... și e bucuria lui Buscemi de a
realiza acest film, o bucurie vizibilă în căldura pe
care fiecare imagine o degajă. În rolul Katyei
apare Sienna Miller, strălucitoare, debordantă. Ea
este o actriță care pare a se irosi în soap-operas
doar pentru că publicul o iubește enorm. Pierre
trebuie să îi facă un profil, pentru asta dorește să
îi ia un interviu. Totul se transformă într-un fel de
luptă, un care pe care, unde Pierre se arată sigur
pe sine în fața unei actrițe pe care nu o consideră
decît o gîsculiță răsfățată. Interview va veni pe
marile noastre ecrane în luna octombrie. Ca
bogăție a dialogului firesc și de calitate stă alături
de Before Sunrise, ca formulă de lucru minimală
și ca intensitate a trăirii îl văd ca pe o rudă a lui
Tape sau Sex, Lies and Videotapes.
Pentru mine fiecare război are cel puțin un
corespondent cinematografic la care trimit atunci
cînd trebuie să descriu o stare de spirit specifică
unui conflict. Dacă e vorba de război în genere,
sau de ideea de armată, atunci legătura o fac
imediat cu Paths of Glory, un film realizat de
Stanley Kubrick la sfîrșitul anilor ’50. Dacă e
vorba de ororile celui de-al Doilea Război
Mondial, de violența și cruzimea specifică acestui
conflict, primele cincisprezece minute din Saving
Private Ryan, alături de Schindler’s List ambele
realizate de Spielberg, împreună cu The Thin Red
Line al lui Malick oferă o imagine concludentă.
Dacă e vorba de Vietnam, atunci e suficient Full
Metal Jacket, iar dacă vine vorba despre Războiul
Rece din a doua jumătate a secolului trecut,
același Kubrik oferă o savuroasă rețetă prin Dr.
Strangelove. În ceea ce privește luptele de guerilă
specifice unui conflict actual, plasat în Orientul
Mijlociu, să spunem, exemplul cinematografic a
venit de la Bruno Dumont. Flandres este unul
dintre cele mai crude filme de război existente.
Este sec, focalizează fiecare detaliu fără
menajamente. Un exercițiu logic valid care nu lasă
loc discuțiilor: un astfel de conflict chiar așa
arată, precum în filmul lui Dumont. Economie de
muniție cu număr maxim de victime, mine anti-
persoană, violuri și răzbunări ale violurilor. Totul
introdus de o primă parte a filmului în care viața
la țară apare senină și boemă, într-un firesc
nealterat de amenințarea viitoarei plecări pe front.
Vier Minuten. Filmul cel mai aplaudat din
competiție, inexplicabil pentru mine. Să vă spun
de ce. În odiosul film și totul era nimic al
Cristinei Nichituș era o secvență dialogată care se
repeta la fiecare zece minute. Oricine o întîlnea
pe doamna polițistă interpretată de Magda
Catone spunea: „Sărumîna doamna colonel!”, iar
dumneaei răspundea: „Nu sînt colonel!”. E știuta
pornire autohtonă de a măguli pe cineva, printr-o
ridicare în rang... la fel cum unui subinginer din
industria siderurgică îi creștea inima atunci cînd
era apelat ca „domn’ inginer”. O astfel de forțare
face și Chris Kraus în filmul său. El pare a crede
că dacă așează pe peliculă toate nenorocirile care
au cuprins ultimii șaizeci de ani ai secolului
trecut, „împodobește” cu ele două iubiri feminine
cu un personaj comun, gata, obține cea mai
adîncă dramă. Ironia situației: fără să fie atît de
stupid precum și totul era nimic, în Vier Minuten
apare necontenit un fix verbal - pianista este
numită „genială” de fiecare dată cînd vine vorba
de ea, iar despre ea e vorba tot timpul.
Toate scenele filmului sînt silit dramatice.
Acțiunea este construită din detaliu în detaliu în
așa fel încît mi-a dat senzația că realizatorii voiau
să amplifice dramatismul cu orice preț. Din
păcate Kraus devine ridicol în cazna sa de a
aduce pe ecran toate elementele nocive, de la
nenorocirea nazistă pînă la societatea
contemporană unde justiția poate închide un
super talent din greșeală. Necontenit urlă
artificialitatea construcției. Simțeam că urmăresc
o combinație între Îngerul necesar și Orient
Express, primul din cauza subiectului muzical și
din cauza istoriei personale a fetei, al doilea
datorită afectării poveștii. Involuntar, prezentînd o
poveste în care o tînără pianistă, închisă pe
nedrept și maltratată necontenit, se îndrăgostește
de profesoara sa de pian, Vier Minuten e o
parodie nereușită la The Piano Teacher (Elfride
Jelinek, roman & Michael Haneke, film).
3.	Premiile
Lungmetraj
Premiul publicului: California Dreamin’.
Premiul pentru imagine: Mikhail Krichman,
Rusia, pentru filmul The Banishment. Juriul și-a
motivat decizia astfel: „pentru frumusețea
copleșitoare a imaginii.”
Premiul pentru regie: Andrei Zviagintsev,
Rusia, pentru filmul The Banishment. Motivație:
„pentru viziunea cinematografică uimitoare” (iar
eu sînt de acord cu această motivație, deși rareori
îmi cad bine Cuvintele Mari).
Trofeul Festivalului: California Dreamin’,
Cristian Nemescu, România. Motivație: „pentru
reușita excepțională, inclusiv interpretativă, cu o
menționare specială a actorilor Ion Sapdaru și
Răzvan Vasilescu.”
Scurtmetraj
Before the Wind Blows (ficțiune).
Scurtmetrajul cîștigător deconstruiește ideea de
kamikaze - fie el pilotul japonez din al Doilea
Război Mondial, fie sinucigașul musulman
pregătit de Jihad. Înaintea comiterii actului
sinucigaș, tinerii întră într-un studio pentru
imortalizare fotografică. Două dintre studiouri
arată precum cel al lui Porumboiu din A fost sau
n-a fost?, cu tot cu indicațiile de platou din filmul
românesc. Diferența dintre actul pe care tinerii se
pregătesc a-l face și comportamentul lor în
contextul fotografierii anulează în fapt încărcătura
simbolică a gestului care va fi făcut: diferența
dintre felul comun în care participă la ședința
foto, unde comportamentul amenințător este
regizat, și imaginea reală a celor ce urmează a fi
săvîrșite, ca știri deja văzute la TV, precum și cea
mintală, imaginarea celor mai sinistre grozăvii
posibile, sugerează faptul că o stare nefirească a
lucrurilor este aceea din clipa sinuciderii.
Tyger îmbină mai multe stiluri: joc cu
marionete, aranjament în 3-D, desen animat
clasic, film. Cu o morală aparent simplă: lumea e
o junglă, dar numai pasul apăsat al unui
cunoscător (tigrul în acest caz) poate dezvălui
această stare a lucrurilor. Fiecare mișcare a
tigrului transformă oamenii din jur într-o specie
animalieră, în funcție de preocupare: prostituata și
amantul în caracatițe, microbiștii în viespi,
alcoolicii în maimuțe. Tyger a cîștgat competiția
de animații.
(Text publicat cu acordul LiterNet,
www.liternet.ro, mijlocitorii prezenței sus-
semnatului la Anonimul)
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Proust, Wilde, Ackroyd
Alexandru Jurcan
Oscar Wilde avea 46 de ani când a ieșit de la
închisoare. S-a retras la Paris, batjocorit,
simțind că a murit ca artist, că inspirația l-a
părăsit. S-a înhăitat din nou cu Bosie, care însemna
dezastrul, deoarece „și lisus s-a înhăitat cu Iuda
pentru a-și grăbi moartea”. Am citat din cartea lui
Peter Ackroyd Ultimul testament al lui Oscar
Wilde, tradusă de Sanda Aronescu și apărută la
Humanitas (București, 2007). Peter Ackroyd devine
un magician, întrucât își imaginează un jurnal scris
de Wilde. Citind cartea, uiți că nu Oscar își
povestește viața. Substituirea vocilor e perfectă.
Desigur, Ackroyd s-a documentat, a citit opera lui
Wilde, dar și corespondența (care a apărut și la noi
la Polirom, în 2003, cu titlul De profundis), mai
ales lunga scrisoare a lui Wilde către Bosie. Peter
Ackroyd a scris cartea în 1983. A mai scris Milton
in America, The Plato Papers, The Lambs of
London, The Fall of Troy. S-a născut la Londra în
1949. Se spune că la cinci ani citea ziarele vremii,
iar la șapte ani știa deja că e gay.
Oscar Wilde a cunoscut gloria. S-a căsătorit, însă
amorul „grecesc” l-a trimis la închisoare.
„Așteptasem toată viața ziua aceea - secretele ei îmi
fuseseră șoptite în copilărie și îi văzusem imaginea
în visurile mele”. După ce iese din închisoare, simte
că nu mai poate face mare lucru, pentru că „din
închisoare nu ieși niciodată. Toți deținuții știu asta.
Doar retrăiești amintirea ei.”
Ackroyd devenit Wilde realizează o radiografie
profundă a „vânătorii” băieților. Plănuia scheme de
seducție și nu era preocupat de „calitatea
vânatului”. Plăcerea de privi i se părea mai intensă,
deoarece există și un „desfrâu al minții”. Dacă
Alexis al lui Yourcenar își prezintă înclinațiile
homosexuale într-un registru ponderat, discret,
atunci Wilde-Ackroyd e necruțător, cinic, chiar dacă
el consideră dragostea pentru bărbați drept dragoste
supremă. Necesitatea aceea cumplită îl mână
Forspan
Ioan-Pavel Azap
Aflat, dacă nu mă înșel, la cel de-al șaselea titlu
ca regizor - remarcabil fiind, până acum, Rated X,
un film de televiziune din 2000 -, actorul Emilio
Estevez (fratele lui Charlie Sheen și fiul lui Martin
Sheen) demonstrează cu cel mai recent film al său,
Bobby (SUA, 2006; sc. și r.: Emilio Estevez; cu:
Anthony Hopkins, Harry Belafonte, Martin Sheen,
Emilio Estevez, William H. Macy, Demi Moore,
Sharon Stone, Helen Hunt) o reală vocație pentru
regie. Demonstrație cu atât mai elocventă, cu cât
filmul este o reconstituire a unui eveniment cu final
binecunoscut: atentatul din 1968 împotriva
senatorului Robert „Bobby” Kennedy, favorit la acel
moment în cursa pentru președinția Statelor Unite,
care a avut loc în Hotelul Ambasador din Los
Angeles și s-a soldat cu moartea senatorului. Așadar
- nu tu suspans, nu elemente surpriză, nu
răsturnări spectaculoase de situație. Cu toate
acestea, filmul este convingător, are ritm, te ține în
sala de cinema. Bobby este construit polifonic, ca
un puzzle, cu multe personaje, ale căror drumuri se
intersectează la un moment dat, povestea
închegându-se, dobândind coerență pe măsură ce se
derulează, amintind de Robert Altman cel din
filmele lui de vârf, cum ar fi Nashville, MASH sau
înainte, iar „pata stacojie a desfrâului se întindea
peste creierul meu și nu mai vedeam decât siluete
încă necunoscute chemându-mă spre ele”.
Wilde își lasă dominată personalitatea și își uită
poziția de artist. Lui Bosie i-a hrănit toate
extravaganțele, i-a încurajat instinctele josnice, i-a
facilitat accesul la aventură. Lui Wilde îi plăcea să-l
privească pe Bosie și pe partenerii lui făcând
dragoste. „Bosie se uita uneori la mine și îmi
zâmbea - era un zâmbet crud, minunat, pe care eu
însumi îl pictasem pe chipul lui”. În Portretul lui
Dorian Gray Wilde înțelege necesitatea de a pune
capăt dezastrului: „nu puteam dezvălui o asemenea
lume fără s-o urmăresc cum se prăbușește, copleșită
de rușine și de oboseală”. Interesant cum Ackroyd
scrie cu vocea lui Wilde că „dacă cineva ar face
prostia să-mi scrie biografia, ar fi și el atins de
fatalitatea vieții mele”. Wilde consideră că a distrus
toate viețile de care s-a atins (soția, mama, Bosie).
Numai că, încă din copilărie, Wilde era conștient de
genialitatea sa și percepea perfect discrepanța dintre
el și ceilalți.
La un moment dat, Ackroyd scrie: „La fel ca
Sodoma și Gomora, Crown era un loc minunat
pentru a observa lumea”. Recitind Proust, aflăm că
„unirea bărbatului cu bărbatul e stearpă, dar nu e
indiferent ca individul să poată întâlni singura
plăcere pe care e susceptibil să o guste” (Sodoma și
Gomora, traducere de Radu Cioculescu, Ed.
Minerva, București, 1970). În căutarea unui bărbat,
invertiții se mulțumesc adesea cu un invertit tot atât
de efeminat ca ei, dar este de ajuns „că nu aparțin
sexului feminin din care dețin în ei un embrion de
care nu pot profita, ceea ce se întâmplă cu atâtea
flori hermafrodite”. Baronul Charlus trăiește într-o
singurătate perimată, știind că sacrifică totul pentru
niște umbre. În fond, acei damnați caută mai ales
dragostea unui bărbat de cealaltă rasă, adică a unui
bărbat care iubește femeile.
Gosford Park. Interesant este faptul că toate
aparițiile lui Robert Kennedy sunt „live”, adică
înregistrări de epocă, personajul nefiind dublat,
interpretat de un actor. Deși demersul filmic este
aparent detașat, „apolitic” - nu încearcă să explice,
să acuze sau să justifice -, mesajul este cu atât mai
de impact, mai puternic. Sugestia este că istoria
poate fi interpretată și din perspectiva lui: Ce ar fi
fost dacă? Ce s-ar fi întâmplat dacă? În speță: Care
ar fi fost destinul Statelor Unite, dar nu numai!,
dacă Robert Kennedy nu era asasinat și ar fi ajuns
președinte? Este, evident, o întrebare retorică. O
surpriză plăcută ne-o face Sharon Stone, de
nerecunoscut (actriță și nu sex-simbol) în rolul unei
coafeze de vârsta a doua, o prestație probabil mai
bună decât cea din Cazino-ul lui Scorsese sau din
Flori frânte al lui Jim Jarmusch. Dar Bobby este un
film care merită să fie văzut nu doar pentru
distribuție ci, mai ales, pentru ceea ce știe să facă
regizorul-scenarist Emilio Estevez cu aceasta și cu
povestea în sine.
Lista neagră (Zwartboek, Olanda / Belgia /
Marea Britanie / Germania, 2006; sc.: Gerard
Soeteman, Paul Verhoeven; r. Paul Verhoeven; cu:
Oscar Wilde
Revăd filmul Un amour de Swan / O dragoste
a lui Swan, realizat în 1984 de Volker Schlondorff
(vezi Onoarea pierdută a Katharinei Blum, Toba de
tinichea, Homo Faber, Tânărul Torless, Căpcăunul
etc.). Filmul înseamnă o sinteză tematică și
inteligentă a operei lui Proust. Regizorul reconstituie
saloanele vremii și mizează pe actori de absolută
excepție (Jeremy Irons, Ornella Muti, Fanny Ardant,
Alain Delon). De-a lungul filmului se instaurează
imagini percutante. Uneori muzica de pian se
suprapune peste șoaptele crescânde. Auzim o
sonată și privim prin sticlă viermuiala din salon.
Charlus scotocește trecutul Odettei, smulge
informații, anchetează, se autotorturează,
scufundându-se într-un masochism fără scăpare.
Ieșirea de la Operă devine un eveniment. Trăsurile
se îndepărteză, iar Charlus (Alain Delon), asemena
lui Wilde, tânjește după un suflet, știind că toate
muzeele sunt surogate, că singura realitate e
durerea lui Diogene care așteaptă în butoiul său.
■
Carice van Houten, Sebastian Koch, Thom
Hoffman, Halina Reijn) este unul dintre cele mai
ciudate filme văzute în ultima vreme. Pentru
admiratorii regizorului olandez impus la
Hollywood cu superproducții absolute (RoboCop -
1987, Total Recall - 1990, Basic Instinct - 1992),
filmul poate fi o dezamăgire. Nu și pentru cei care
știu că Verhoeven a regizat în Olanda, înainte de a
deveni o vedetă americană, câteva filme „normale”
- adică nu ostentativ comerciale. Dar ce este ciudat
în acest Lista neagră? Acțiunea este plasată în
Olanda, în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, pe fondul rezistenței olandeze împotriva
nemților. Filmul excelează prin veridicitatea
atmosferei de epocă, printr-o distribuție impecabilă
- deși lipsită de vedete - și printr-un scenariu foarte
bun. Dar toate acestea nu sunt decât un fundal, un
pretext pentru un film de acțiune, de aventuri
rocambolești. Nu este nici pe departe o poveste
tragică despre soarta evreilor, despre antifascism sau
despre oportunism - o dramă despre cel de-al
Doilea Război Mondial, așa cum poate părea la
prima vedere. Dimpotrivă. Paul Verhoeven se
folosește de toate acestea pentru o demonstrație de
forță pe, așa cum am mai spus, tărâmul filmului de
aventuri în stare pură. Blasfemie? Teribilism?
Speculație comercială? Sincer - nu știu. Puțin din
toate acestea, posibil, și cu siguranță ceva în plus:
talent regizoral gârlă.	■
34
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
46. Lumet
Marius Sopterean
Celebrul regizor american John Frankenheimer
- care a regizat peste 140 de emisiuni în
direct pentru posturile de televiziune Climax
și, mai ales, pentru Playhouse 90 - se destăinuie
revistei American Film: „Când am intrat în
televiziune în 1953 puteai să ai două tipuri de
emisiuni în acele zile: unul era filmul pentru
televiziune [...] iar celălalt era televiziunea în direct.
Ăsta era singurul lucru care se putea face atunci.”
La data de 4 septembrie 1951 s-a întâmplat un
fapt incredibil care practic a reprezentat momentul
de naștere a perioadei de aur a televiziunii
americane. La această dată președintele de atunci al
Statelor Unite ale Americii, Truman, a rostit o
alocuțiune cu prilejul conferinței tratatului de pace
americano-japonez din San Francisco. Ea a fost
receptată de televizoarele de pe toată întinderea
SUA cu o asemenea claritate a imaginii și sunetului
încât a șocat lumea americană: „Președintele a putut
fi văzut cu o asemenea claritate la capătul celor
3000 de kilometri ca și cum ar fi vorbit din
studioul de la New York și, în orice caz, mai bine
decât dacă ar fi vorbit de la War Memorial Opera
House” - declara entuziasmat un ziarist
newyorkez.ii
Avântul industriei televizuale părea de neoprit.
Lupta cu spațiul și, mai ales, cu timpul începea. Era
ive-ului era propulsată pe piața media cu o forță
nemaiîntâlnită. Lupta pentru acapararea audienței
pe zone întinse de populații se făcea prin
intermediul micului ecran. Televizorul...
Acum se nasc adevărații regizori de televiziune
care devin legendarii pionieri ai începuturilor
televiziunii moderne. Aceasta are o explicație.
Între anii 1947 și 1951 cinematograful american
a pierdut peste o jumătate din spectatorii săi
tradiționali iar până în 1957 peste 75% trecuseră de
partea noilor media: radioul și mai ales
televiziuneaiii. Astfel din 1950 televiziunea devine o
necesitate la fel ca cinematografia. Tinerii cineaști
atrași de miracolul noii invenții și de o tehnică de a
povesti mult mai lejeră și cu rezultate imediate s-au
orientat mai degrabă către studiourile de televiziune
decât către cinematograf. Alături de un
Frankenheimer sau un Arthur Penn apare la
începutul anilor ’50 și Sidney Lumet care începe să
lucreze pentru CBS. Devine unul dintre cei mai
importanți regizori de televiziune și realizează peste
150 de episoade al unui serial noir, Danger, și 26
de episoade al unui alt serial noir, You are there. În
cadrul studiourilor de televiziune o preocupare
constantă a lui Sidney Lumet a fost transmisia în
direct a unor evenimente politice, mondene sau
talk-show-uri. A știut cel mai bine că publicul era
entuziasmat de ideea de live și că de fapt aici, în
această sintagmă, se ascunde diferența esențială
dintre cinematograf și televiziune. Lumet avea o
serioasă pregătire în teatruiv, care și el, ca spectacol,
se oferea publicului tot live, teatrul fiind o artă
care, prin excelență, se oferă în mod direct privirii
spectatorului. Live-ul - ca propunere filmică -
presupunea emoția participării la actul povestirii, iar
acest mod de a nara părea, prin prospețime și
aparenta spontaneitate, să fie superior scenariilor
înghețate, promovate de studiourile de film de la
Hollywood.
Atunci când se aștepta mai puțin, autorul de
mai târziu al peliculelor După amiaza unui câine,
Colina sau Serpico - Sidney Lumet - primește o
ofertă surpriză de la Reginald Rose și Henry Fonda
- producătorii filmuluiv - de a realiza în format de
cinematograf regia artistică a unui teleplay realizat
și difuzat de CBS în 1954 numit 12 angry young
men. Scenariul ca și textul de teatru îi aparținea lui
Reginald Rose iar rolul principal, respectiv
arhitectului-jurat numărul opt, avea să-i fie oferit lui
Henry Fonda.
Filmul începe cu imaginea impunătoarei fațade
a Palatului de Justiție din Manhattan văzută într-un
violent raccourci. Apoi îi vedem pe cei 12 jurați
care urmează să jurizeze un caz în care un tânăr de
18 ani este acuzat că și-ar fi ucis propriul tată.
Cazul pare simplu, dovezile sunt mai mult decât
grăitoare iar verdictul de guilty pare să nu ridice
nicio problemă.
De fapt, odată cu secvența a treia pare să
înceapă cu adevărat filmul. Un cadru în plonjeu
prezintă sala în care are loc jurizarea. Pe acest plan
curge genericul iar la finalul acestuia cei 12 jurați
intră fiecare ocupându-și locul. Directorul de
imagine Boris Kaufmanvi va realiza cu acest prilej
un plan secvență lung de aproape cinci minute.
Timp în care camera înaintează, se retrage, se mișcă
desfășurându-se într-o variată gamă de planuri, de la
gros-planul juraților, la detalii până la planul întreg
al încăperii văzut din diferite unghiuri. Acest plan
secvență este unul dintre cele mai lungi și mai
motivate cadre-secvență ale cinematografiei
americane de până atunci™. Spațiul pare sufocant -
suntem pe durata unei zile de vară iar regulamentul
îi va împiedica pe cei 12 să părăsească sala de
jurizare până când cu toții vor da un singur verdict.
Aceștia nu par îngrijorați de jurizarea pe care
urmează a o da. După comportamentul lor, după
gesturile lor, totul pare să fie doar o treabă de
rutină. Un singur personaj, pe lângă care camera
trece de câteva ori, stă împietrit în fața unei
ferestre. Este juratul numărul opt (Henry Fonda).
Acesta va fi ultimul care se va așeza la masa
juraților în clipa când va spune notguilty în timp ce
toți ceilalți vor spune of course... guilty. La finalul
acestei prime jurizări dar și al planului secvență
începe de fapt cu adevărat filmul 12 oameni furioși.
Sau, mai bine spus, începe dezbaterea. Ea va dura o
oră și jumătate, exact durata reală a filmului. Abia
la finalul peliculei ne vom fi dat seama de logica
acestui plan secvență de la debutul filmului.
Kaufman și Lumet ne atenționează asupra timpului
real al acestei jurizări. Și atunci, sufocați de patima
interpretării, de construcția narativă a conflictului,
de conturarea personajelor, de retorica discursului
audio-vizual vom înțelege că întreg filmul pare să
fie construit pe modelul unui talk-show de
televiziune. Practic avem de-a face cu un singur
spațiuviii, un timp unic și o singură acțiune.
Asemeni celor trei reguli de aur din teatrul clasic
dar și a aceleiași legi-formulă împrumutată ad-hoc
de televiziune numită transmisie live. Era pentru
prima dată când teatrul, televiziunea și
cinematograful se întâlneau într-o emoționantă
poveste despre adevăr, dreptate și justiție.
Paradoxul este altul și ține de o anumită mistică
a poeticii cinematografului. Spre finalul jurizării
începe ploaia. Lumina scade. Câțiva jurați se
chinuie acum să închidă geamurile deschise cu
puțin timp în urmă din cauza căldurii sufocante.
Pentru câteva clipe cu toții privesc în liniște cum pe
geamul ferestrei se preling picurii mari ai unei
binecuvântate ploi de vară. Apoi va urma finalul
jurizării. Toți cei 12 vor rosti de data aceasta... not
guilty. Juratul numărul opt va zâmbi. Lupta pentru
justiție a luat sfârșit. Jurații vor pleca. Vor coborî
scările. Șoseaua udă, magnific filmată de Boris
Kaufman, dă senzația de zori deși suntem undeva
în miezul zilei. Intensitatea dezbaterii în timp real
se transformă pe nesimțite într-un timp ireal. Din
această cauză senzația este aceea a trecerii unui
timp mult mai îndelungat. Pare să fi trecut o seară
și o noapte. Și nicidecum o oră și jumătate. Astfel
întreg filmul pare să devină o realizare de o
simplitate ieșită din comun. Parcă nu există nici
Lumet, nici Kaufman. Ci doar o poveste în care, ca
într-un veritabil western, cei buni se luptă cu cei
răi. Nicio intervenție stilistică, nicio asperitate
formală, nicio prezență agresivă din partea
realizatorilor.
Dar tot Lumet, ani mai târziu, în cartea sa
Making Movies, apărută în 1995 la Los Angeles,
spune despre acest film al său de debut, ca și
despre multe altele ce au urmat lungii sale cariere
în cinematografie: „Adevăratul stil este pentru mine
stilul nevăzut. Stilul este ca și trăirea. Se simte dar
nu se vede...”
i Goldstein Norman, The history of television, Portland
House, London, 1991, p. 104.
ii Ibidem, p. 111.
iii Interesant este că deja în anul 1949 ratingul de audiență
la radio în SUA era de 41% în timp ce la televiziune era de
59%. Iar deja în anul 1954 - an în care se introduce
televiziunea și în Germania - 65 % dintre locuințele
americanilor dețineau cel puțin un televizor. (Gronemeyer
Andreea, Film, a concise history, Laurence King Publishing,
London, 1991)
iv În anul 1947 Sidney Lumet fondează o școală de actorie
alături de Yul Bryner și Eli Wallach. Grupul se desprinsese
dintr-o altă școală importantă - pe nume Actors Studio -
condusă de celebrul Lee Strasberg.
v De remarcat este că amândoi s-au aflat pentru prima oară
în postura de producători și, poate, datorită eșecului de
casă și de critică al acestui film suferit în Statele Unite ale
Americii - a fost și pentru ultima oară în cariera artistică al
celor doi artiști. Paradoxal acest film a câștigat Ursul de
Aur la Festivalul de film de la Berlin și a fost considerat
unul dintre cele mai bune filme produse în cinematografia
lumii în deceniul șase.
vi În cartea regizorului Peter Bogdanovich Who the devil
made it?, scrisă în 1960, Lumet vorbește de directorul său
de fotografie: “Boris este o raritate deoarece nu numai că
deține o extraordinară echipă de tehnicieni - el însuși este
extraordinar - ci în tot ceea ce face are un unic simț artis-
tic. Nu cunosc un director de fotografie care să aibă o atât
de intensă înțelegere asupra interpretării dramatice. Odată
cu Boris camera de filmat devine un character dramatic.
[...] De aceea trebuie să-ți alegi camera (modalitatea de a
lucra cu camera) în felul în care îți alegi un actor pentru
distribuție.”
vii Exceptând desigur volutele secvențiale realizate de un
Wyller sau de experimentul lui Hitchcock numit Funia.
viii O singură dată acțiunea va trece din spațiul camerei de
jurizare în cel al băii de serviciu.
■
TRIBUNA • NR. 121 • 16-30 septembrie 2007
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone Pantone 137U - portocaliu
sumar	
consemnări Ștefan Manasia Helion, un sanctuar al fanilor sf din România	2
editorial Horia Lazăr Redescoperirea artelor primare	3
cartea Valentin Derevlean	Autenticitatea la debut O poveste adevărată pe jumătate	4
Marius Nenciulescu Cele două anotimpuri ale singurătății	4
Grațian Cormoș Anton Holban între Eros și Thanatos	5
comentarii Radu Țuculescu	Parfumul discret al orașelor transilvane. Cartea rîsului și a misterelor domestice	6
analize critice Ion Pop "Dansurile" lui Marius Ianuș	7
brevilocviu Ioan Milea	Reflecții libere	8
telecarnet Gheorghe Grigurcu Despre conformism	9
sare-n ochi Laszlo Alexandru Mircea Eliade în conștiința noastră (II)	10
imprimatur Ovidiu Pecican	Vinurile, valurile...	11
eseu Teodora Goldner Figuri feminine în opera lui Ioan Slavici (II)	12
poezia Cosmin Perța	Flux afectiv	13
proza Leo Butnaru	Ruleta românească	14
puncte de vedere Adrian Popescu	Barca Sfântului Petru	16
Alexandru Bogdan Duca Câteva reflecții despre recentul document al Congregației pentru Doctrina Credinței	18	
oameni °i locuri Dumitru Velea V. G. Paleolog Trepte din spectacolul prieteniei	19
scrisori din Veneția Eugenia Bulat Nu credeam să-nvăț (...) sau Casa Română din Veneția	22
accent Ana Maria Căpâlneanu Cercul hermeneutic și literatura bibliologică	23
de la lume adunate Monica Gheț	Fabulo-sminteala	25
dezbateri & idei Sergiu Gherghina	Dialogul Mediteranean: Către instituționalizare sau eșec? (I)	26
rezonanțe Marius Jucan Profețiile crizei pentru liniștea noastră	28
ferestre Horea Bădescu	Bruno	28
remember Tudor Ionescu	Metropol/Mongolu'?	29
epiderma de bazalt Mihai Dragolea	Domnișoare coapte, caniculă deprimantă, vacanță sfâșiată	29
flash-meridian Ing. Licu Stavri	Mustața lui Hitler și filmul lui Sir Laurence Olivier	30
corecții Sorin Nemeti	Regele Graalului moldovenesc	31
film Lucian Maier	Festivalul de Film Independent ANONIMUL - 2007	32
colaționări Alexandru Jurcan Proust, Wilde, Ackroyd	34
Ioan-Pavel Azap	Forșpan	34
1001 de filme °i nopți Marius Șopterean 46. Lumet	35
plastica Livius George Ilea Celebrări picturale ale identității	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
plastica
Celebrări picturale ale
identității
■ Livius George Ilea
Purtat de aceeași tainică fervoare lăuntrică,
nedezmințită nici în prezenta expoziție,
găzduită de Muzeul de Artă clujean
începând cu data de 6 septembrie a.c., pictorul
Gheorghe Ilea își reiterează - la un grad de
combustie interioară într-un vădit crescendo -
celebrările sale picturale privilegiate legate de
restabilirea conexiunilor profunde cu zarea
stilistică matriceală pe care și-o revendică.
Reinvestirea magico-simbolică a realităților unei
lumi profane, „dez-vrăjite”, sărăcite de sensurile
sale primordiale devine astfel crucială în efortul
de (re)definire a unei identități dezorientate,
amenințate.
Picturi-pasaj cu o tematică specifică (scară,
poartă, cruci, ferestre, grinzi de lemn încrestate
sau porțiuni de fresce parietale) își exultă
corporalitatea plastică într-o instalație evocatoare
a unui spațiu al locuirii, de trecere dintre aici și
dincolo. O întreagă fațadă de veche biserică
maramureșeană de lemn, cea a INTRĂRII,
deschide astfel porțile unui dialog virtual cu
spectatorul, activ pe varii paliere, vizând
raportarea acestuia la valorile invocate, la propriul
său sine lăuntric precum și la opera-obiect.
Paradoxal, redarea deosebit de pregnantă a
materialității acestor fragmente - „probe-martor”
ale unei spiritualități autohtone de esență creștină,
purtând în trupul lor rănile viețuirii în timp -
devine un factor esențial al configurării și
potențării mesajului transmis, stimulând empatia
și memoria arhetipală a privitorului - lemnul,
sticla, metalul, pânza - dobândind vibrații aparte,
modulându-se într-o extinsă gamă de tonalități, cu
rezonanță în zona afectivității pure și a poeticului,
de la o calmă și filtrată duioșie la vehemență
eruptivă.
Instrumentate în a declanșa dileme etice
esențiale precum cea a jertfei de sine, a
neîntreruptei vegheri asupra propriilor fapte, a
fidelității față de sine și față de ceilalți - într-o
vreme în care mirajele erei consumismului
îndeamnă mai degrabă la o existență hedonist-
epicureică cf. cu relativizarea reperelor morale -
lucrări precum cele reprezentând jertfa Sfântului
Ioan Botezătorul, fresca „fecioarelor nebune și
fecioarelor cuminți”, „sărutul lui Iuda” -iau prim
planul orientării estetice, ca trimiteri etico-
religioase re-activând legăturile dintre
raționalitatea lumii greco-romane și rădăcinile
creștin-ortodoxe întrețesute adânc în fibra
originară a spiritualității românești tradiționale.
Provenind dintr-o altă zonă a creației
artistului, lucrările în tehnici mixte, de respirație
neo-expresionistă, impun un desen viguros, liber,
o „îndepărtare” de materialitate în favoarea altor
mijloace plastice de expresie. Sunt exploatate
contrastele cromatice dramatice, alăturările și
juxtapunerile de texturi precum și calitățile
particulare ale materialelor de intervenție plastică.
Autorul simte uneori nevoia unor „grefe” de
text în geografia imaginii - apelând, după caz, la
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
formule dialogale extrem de directe („Unde vrei
să mergi tu?” - „Eu zbor, nu vezi?”), criptic-
simbolice („fânul albastru”) sau la inscripții
slavone preluate de pe icoane bizantine - aceste
„adaosuri” constituindu-se de fiecare dată în
elemente plastice perfect integrate în context,
evitându-se astfel tentația precar-ludică a unei
abordări postmoderne.
Nota distinctivă a acestor lucrări, este dată
însă, de intensitatea de iradiere a unei stări de
„răzvrătită smerenie”, ce răzbate, tacit sau
explicit, prin porii fiecărui centimetru pătrat de
hârtie/pânză, căutând parcă să spargă închistările
corporalității, vrând a se comunica instantaneu și
exhaustiv.
Indiferent de dimensiuni, tehnică, suport, sau
materialele folosite, recentele lucrări ale pictorului
Gheorghe Ilea au în comun o uimitoare
expansivitate reclamând spații ample, poate mai
generoase decât sălile muzeale, pe care să le
impregneze cu prezența lor în beneficiul unei re-
inserții experimentale - benefică în motivația
asumată dar și riscantă în planul prospecțiunii
estetice.
Denumită, deloc întâmplător, de către autorul
ei - în perimetrul unei contextualizări artificios-
repetitive - „Document” - prezenta expoziție
aduce mărturie atât despre persistența filonului
creștin în civilizația rurală tradițională nord-
transilvană, cât și despre arderile și decantările
interioare proprii artistului, derulate pe parcursul
a mai multor etape de creație plastică, condensate
în „eșantioane” care, departe de a ținti către o
neutralitate obiectivă de reporter sau de arheolog,
nu permite nici privitorului opțiunea unei lecturi
„la rece”.
■
~36|
Black Pantone Pantone 137U - portocaliu