Black Pantone Pantone 569 - verde
TRIBUNA
119
Județul Cluj
1,5 lei
Revista de cultura • serie noua • anul VI • 16-31 august 2007
§
R a p o r t u l C o m i s I e i T I s m 3 n e a n u
Documentar literar în Elveția.
Patru scriitori elvețieni
contemporani de
expresie germană
De vorbă cu
istoricul
Denis Deletant
Gratian Cormos
Școala de Vară de la
Sighet
A zecea porție de memorie
(|) Black	Pantone Pantone 569 - verde
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
101,0 FM
rezonanțe
Despre pasiunea transparenței
în democrație
Marius Jucan
La puțin timp după intrarea României în
clubul european, comparația între democrația
autohtonă și standardele democratice euro-
atlantice accentuează problematica democratizării
efective, și în acest sens pasiunea transparenței
care animă noul discurs despre putere relevă
expresia unui paradox spectaculos despre căile
reale ale democrației.
În timp ce polul ideal al „transparenței” tinde
spre infinitul absolut al vizibilității "tuturor”
(„toți” ca reprezentanți egali ai societății civile),
cel realist-pragmatic se reduce la vizibilitatea unui
grup restrâns, oameni politici, eminențe ale
finanțelor, experți, ideologi și terapeuți ai
modernizării noastre întârziate. Primii cred că
virtuțile democrației trebuie apărate cu elanul,
pasiunea, vigilența și sentimente morale înțelese
la nivelul fiecărui cetățean, deoarece fiecare
cetățean este un actor al democrației. Cei din
urmă văd realizarea democrației prin constrângeri
impuse de un model elitist care să protejeze
democrația de numeroasele ei neajunsuri, să
recupereze prin disciplină, ori chiar forță, fatidica
noastră rămânere în urmă.
În prima tabără guvernează idealul egalității,
cenzurând impulsurile libertariene, dar diluând
eficiența acțiunii civice directe prin lipsa
competențelor, naivitate politică, demagogie ori
populism. În a doua, libertatea de a acționa în
numele unor competențe reale se confundă cu
interese de grup, animată de o aristocrație
naturală care așează ierarhii, pregătește excluziuni,
Memorialul de la Sighet
reduce principiul egalității la un element
decorativ. Pasiunea transparenței iluminează faptul
că „obișnuințele inimii și ale minții” cum spunea
Tocqueville, care ar trebui să fie comune ambelor
tabere, sunt divizate, iar societatea românească
este profund scindată. Dacă ne închipuim
transparența ca un mandat dat cetățenilor de a
elucida „misterul” reprezentării politice, de a găsi
figura celui care merită să conducă, ori de a
construi balanța publică care să cântărească
rațiunea încrederii investite într-un lider, vedem că
ea nu identifică în acest moment niciuna din
aceste ținte, ci doar ruptura adâncă dintre sensul
selectiv și cel coeziv al experienței democratice
trăite în tranziție. Paradoxal, pasiunea
transparenței naște, după șaptesprezece ani de
exercițiu democratic, neîncredere, deconcertare,
refuzul participării civice, pasul înapoi, indiferența
civică. Efectul scontat, cel de raliere la idealurile
democrației, de încredințare în reprezentarea
puterii în conformitate cu un crez articulat de
virtuți, nu s-a produs încă. Nobila pasiune este
exterioară forului interior al cetățeanului de rând,
după cum este marginală, întâmplătoare, ori doar
instrumentală sferei elitelor.
Românii, scria Daniel Barbu, nu doresc să fie
reprezentați ci doar guvernați (Politica pentru
barbari, 2005). Dorindu-și o „istorie sistematică și
critică a barbariei politice românești”, tentând să
salveze politicul de divertisment și derizoriu,
(Continuare în pagina 24)
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Despărțirea de comunism
Ion Pop
Comunismul a fost, s-ar zice, oficial °i defi-
nitiv condamnat în România. Cât de oficial
°i cât de definitiv, s-a văzut în chiar momen-
tul verdictului dat, pe baza unui raport analitic
făcut de politologi specializați, de președintele țării,
care aproape că nu s-a putut face auzit în Parlamen-
tul întrunit “solemn”, din pricina bruiajului de
mahala extremistă înscenat cu evidente complicități
PSD, de “tribunul” Vadim. Nu trebuia dovadă mai
clară că drojdiile comunismului pretins defunct mai
fermentează și că, de pe fundul mării în agonie,
emanațiile sulfuroase bolborosesc la cea mai mică
agitare a apelor stătute, cu o violență, ce-i drept de
muribund, însă nocivă încă. Morții ubuești a cuplu-
lui dictatorial, după un proces nedemn și grotesc,
pe măsura protagoniștilor condamnați, ei înșiși foști
regizori și actori într-o farsă tragică pe scena mare
cât țara, i-a urmat, iată, spectacolul de periferie
politică murdară și promiscuă, oferit națiunii
chemate să se “lustreze”. Voci aparent mai cizelate
n-au pierdut, nici ele, ocazia să se exprime, în
context, despre superficialitatea și graba analizei, ca
și cum comisia numită pentru a face sinteza epocii
dictatoriale ar fi stat chiar degeaba. Mai bine ar fi
fost, evident, să așteptăm încă vreo șaptesprezece
ani până ce toate concluziile vor fi trase, toate
notele de subsol puse, și așa mai departe.
Adevărul este că prea puțină lume avea și mai
are dorința reală de a-și aduce aminte, de a
conștientiza ororile trecutului regim, fie din inerție,
din comoditate, fie, adesea, din teama de a da față
cu propriul chip desfigurat, cu propriile
compromisuri de mai mult sau mai puțin „biet om
sub vremuri”. Ceea ce au făcut nemții cu
împovărătoarea memorie a nazismului ori evreii cu
cea a tragediei Holocaustuluui pare mult mai dificil
de realizat pe alunecosul teren mioritic. Prea multă
memorie strică, deranjează, căci - cum a scris, între
alți moraliști ai istoriei recente, Tzvetan Todorov -
nu e deloc confortabil să-ți aduci aminte. E mult
mai sănătos să uiți. Numai că, în aceeași carte,
Omul dezrădăcinat, pe care am tradus-o în 1999,
autorul, care a trăit în tinerețea sa experiența
bulgară a comunismului, spune decis că fără o
„transparență totală” nu se poate ajunge nici la o
limpezire a conștiințelor și la o bună situare în
prezentul post-totalitar: „Cea mai rea dezvăluire
valorează mai mult decât bănuiala și nesiguranța” -
scrie el. Și adaugă că e de dorit nu atât o
responsabilizare legală, legată de participarea la
angrenajul totalitar, cât una morală. Cei vinovați,
într-un fel sau altul, nu trebuie neapărat pedepsiți, -
ceea ce se cere este „restabilirea ideii de adevăr și
de dreptate, într-o țară în care aceasta a fost
batjocorită timp de aproape o jumătate de secol”.
Fiindcă, altminteri, „nimeni nu se simte vinovat”...
Similitudinea e deplină între situația de la noi și
cea din fosta „țară soră” din lagărul socialist. Puțina
aplecare către cunoașterea adevărului despre
regimul totalitar e aceeași și în România de azi, iar
conducătorii care au urmat răsturnărilor
decembriste, etichetați, în mare măsură pe drept
cuvânt, drept „neocomuniști”, au făcut „totul” - ca
să reluăm formula stereotipă - pentru ca aceste
adevăruri să nu fie descoperite și interpretate,
începând cu „groapa de la Berevoiești”, apoi cu
distrugerea sau ascunderea actelor acuzatoare din
dosarele securității și ale Comitetului Central PCR,
cu amânarea cât mai mult posibil, în așteptarea
prescripțiilor, chiar a unor fapte extrem de grave.
„Adevărul despre Revoluție” e printre ele. Este ceea
ce se întâmplă și acum, când amintita condamnare
de principiu rămâne aproape literă moartă.
Ceea ce s-a făcut, chiar cu multă osârdie, a fost,
în schimb, rătăcirea pistelor de cercetare. S-a spus
de o mie de ori deja că puținii „deconspirați”, cu
consecințe asupra carierelor politice sau a „imaginii”
lor, n-au fost adevărații persecutori, ordonatorii sau
executorii-torționari ai acestor ordine, ci mai degra-
bă micii sau marii delatori, informatorii de toată
teapa, fără să se țină seama, nici în cazul lor, de ca-
litatea și gravitatea motivațiilor acelor „urâte fapte”.
Un fost deținut politic, șantajat după o amnistiere,
un om cu funcție de conducere în cutare instituție,
obligat prin lege să facă „rapoarte” despre contacte-
le cu un vizitator străin, un funcționar de la Exter-
ne, condiționat, iarăși, prin statut, să „raporteze”
șefilor ierarhici etc. au fost amestecați fără nuanțe
în grămada denunțătorilor plătiți, în funcție de inte-
rese politice de moment și fără stabilirea corectă a
gradelor de vinovăție. Marilor responsabili, celor din
ierarhia înaltă a statului, li s-a găsit și le se găsesc
mereu circumstanțe atenuante ori li se amână sine
die deschiderea dosarelor, profitându-se de tempora-
re imunități. Pe de altă parte, ideea că are loc doar
o „vânătoare de vrăjitoare” mai este ambiguu susți-
nută chiar de unii intelectuali de certă calitate, iar
pentru foarte mulți o „lege a lustrației” ar fi nu
doar tardivă, ci pur și simplu inutilă. Dintre argu-
mente, nu lipsește, ce-i drept, cel al lipsei de nuanțe
în condamnarea unuia sau a altuia dintre culpabilii
făcători de „poliție politică”. Atât doar că nu sunt
vânate adevăratele „vrăjitoare”, sau prea puțin.
Un nou „sceptic de serviciu” ar putea spune că
numita „despărțire de comunism” atestă
cronicizarea mai generalei, vechii boli naționale a
indiferenței etice, a compromisurilor cu îmbelșugată
tradiție „balcanică”, a sforăriei bizantine. Ceea ce se
petrece în proximitatea noastră i-ar da dreptate,
dacă vedem ce se întâmplă în ultima vreme cu
parlamentul și președinția, cu intrarea în Europa
făcută cu stângul etc.
În spațiul literar, despărțirea de comunism a
avut și are, și ea, mezaventurile ei. Judecățile în alb-
negru n-au lipsit și mai sunt prezente și aici.
Amendarea etică a unor mari personalități din
trecutul apropiat, pentru a nu mai vorbi de scriitori
de al dolilea raft, a fost și este necesară; însă nici în
aceste cazuri nu s-a păstrat dreapta măsură. Noii
justițiari, intransigenți peste noapte, au pus pe
cântare boante fapte de ponderi foarte diferite,
scoase din context și condamnate fără apel. Scrieri
de certă valoare apărute sub regimul dictatorial au
fost sumar blamate întrucât ar fi apărut „cu voie de
la poiliție”, ca și cum respectivii scriitori ar fi lucrat
ca niște informatori și nu, de fapt, în luptă cu
teribila sau mai puțin atenta cenzură. Pe seama
limbajului „esopic”, insinuând o anumită lipsă de
curaj civico-politic, ori sub cea a „estetismului” - de
fapt a esteticului reabilitat - s-au pus destule
vinovății, minimalizându-se chiar latura lor
„subversivă” într-o epocă de constrângeri extreme
și uitându-se, pe deasupra, că, în ultimă instanță,
dincolo de „angajarea” sau ne-angajerea politică,
limbajul, în speță, al poeziei, este prin definiție
aluziv, conotativ, polisemic, și că, astfel, își
depășește strictul calendar istoric. Or, la aceste
capitole, istoricii literari, sociologii literaturii,
cercetătorii interdisciplinari vor mai avea destul de
lucrat, tocmai pentru a analiza în profunzime și
prin cât mai atente raportări contextuale, operele
scrise în foarte complexa și complicata perioadă
comunistă a culturii române. Ea a dus, desigur, la
triste compromisuri, într-un regim de schizofrenie
care era aproape al întregii societăți românești, și ele
pot fi măcar explicate, de nu tocmai scuzate. Câte-
va „explorări în comunismul românesc”, întreprinse
nu prea demult, în care asemenea lucruri apar mai
nuanțat interpretate, sunt de bun augur.
Chiar dacă literatura de ficțiune n-a atacat
imediat problematica epocii comuniste, cum au
crezut idealiștii momentului imediat post-
decembrist, faptul că această epocă nu este
indiferentă literaturii care se face sub ochii noștri
devine, din fericire, tot mai vizibil. Dacă raportarea
la comunism și dramele provocate de el s-a produs,
într-un prim moment, prin publicarea masivă a
scrierilor memorialistice - revelatoarea „literatură
carcerală”-, ori a unor documente istorice propriu-
zise, de o vreme încoace se conturează un salutar
interes pentru numita epocă în literatura de
ficțiune. Un număr de remarcabile romane dau
seamă, mai ales, despre ea, - de la mai „vechii”
Augustin Buzura și Nicolae Breban ori Radu Mareș
la nou-veniții în scenă precum Radu Aldulescu,
Petru Cimpoeșu, Dan Lungu, Dan Stanca și, foarte
recent, Mircea Cărtărescu. Și nu sunt singurii. După
vertijul provocat de dispariția tabuurilor de limbaj
într-o parte a celei mai noi generații scriitoricești, cu
minimalismul mizerabilsto-sexualist în proză și
versuri, lucrurile încep să se reașeze, încât marile
drame și tragedii, ca și viața „normală”, de fiecare
zi, a omului de rând trăitor în „cea mai bună dintre
lumi”, trece în oglinzile realiste sau semnificativ-
deformatoare, laoalaltă cu prelungirile amestecatei
„tranziții” post-totalitare.
N-aș vrea să uit, scriind despre „despărțirea de
comunism”, nici de imensul șantier filologic, cam
abandonat deocamdată, din cauza unor grave erori
de politică culturală, al edițiilor critice sau pur și
simplu necenzurate ale scriitorilor mai vechi sau
mai noi, mutilate de paznicii ideologici ai trecutei
dictaturi. Este enorm de reparat în acest domeniu
în care s-au produs, adesea, adevărate ravagii: de
restabilit texte, de reașezat în contextul lor autentic,
de revizuit o seamă de judecăți critice. Din păcate,
nu prea sunt semne că situația dramatică din acest
moment ar putea fi curând îndreptată.
Ce „concluzii” se pot trage în urma acestor
rapide însemnări și la ce perspective ne putem
aștepta în materie de „reconsiderare” critică a
trecutului politic și literar recent? Mi se pare destul
de clar că mai este mult de făcut. Parte a societății
civile, a „intelighenției” lucid-interogative în fața
lumii în care trăiește, scriitorul nu poate și, aș zice,
nu are voie să rămână indiferent la ceea ce se
întâmplă în jurul său. (Este, desigur, un fel de
slogan, însă el e mereu actual). Între „optimum-ul
etic” la care aspiră și „realismul” adesea cinic al
politicienilor, oglinda stendhaliană pusă de el de-a
lungul drumului sub comunism și dinspre
comunism către ora de față va trebui să rămână cât
mai limpede. Probele adesea teribile la care a fost
supusă lumea românească în ultima jumătate a
secolului XX nu pot rămâne decât în mod culpabil
fără ecou. Iar dacă literatura și „frumosul” nu pot
schimba lumea, cum destul de bine și trist o știm,
ele pot aduce mereu agumente că ea trebuie
schimbată, întreținând memoria vie a devărurilor
umane fundamentale. Situat tot mai puțin în
centrul lumii, unde credea, până nu demult, că se
află, scriitorul poate rămâne, totuși, chiar și acolo,
pe „margine”, o privire deschisă și o conștiință vie.
Sunt semne că va și rămâne așa.
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea
Dezideratul
femeii
emancipate
■ Grațian Cormoș
Margaret Fuller
Femeia secolului al XlX-lea
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2006
Margaret Fuller a fost o femeie de o
erudiție enormă nu numai pentru veacul
său - unul care nu permitea decât ca pe
o excepție dezvoltarea plenară a femeii - ci și
pentru timpul nostru: “la vârsta de șapte ani [...]
îi citea pe Horațiu, pe Ovidiu și pe Virgil în
original. Vorbea latina, franceza și greaca. Mai
târziu va adăuga la aceste limbi, germana și
italiana. Studiază logica și retorica”. (p. 5)
În ciuda scurtei sale vieți (1810-1850), educația
complexă dobândită încă din anii copilăriei, o va
ajuta să ajungă nu numai una dintre cele mai
cultivate și capabile, ci și una dintre cele mai
emancipate femei ale secolului său, care a
îndrăznit să se ridice împotriva tuturor
discriminărilor și a represiunilor sângeroase,
realizate de-a lungul istoriei, în încercarea de a
impune idealul de umanitate al Occidentului
creștin. E evident pentru Margaret Fuller, această
reprezentantă marcantă a curentului
transcendentalist, că “antropologia” europeanului
civilizator al “sălbaticilor” s-a rezumat
dintotdeauna la punerea între paranteze a
alterității și a diversității lumii:
“Dar nu este nevoie să vorbesc despre ceea ce
s-a făcut împotriva omului roșu sau a omului
negru. Aceste fapte sunt bătaia de joc a lumii; și
au fost însoțite de astfel de cuvinte pioase, pe
care nici cei mai buni nu ar îndrăzni să le
folosească: «Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac!»”
(p. 24)
Autoarea eseului de față, una dintre mințile
luminate și luminoase ale vremii sale, ajunge la
conștiința că, fără o educație în spiritul toleranței
și al empatiei, cuvinte ca libertate și egalitate
universală rămân simple deziderate fără acoperire
reală. Contrariată de faptul că marile idealuri de
pace, iubire, progres și armonie pot coexista cu
actele de barbarie împotriva aproapelui, Margaret
Fuller - ea însăși, o mare idealistă - se refugiază
sub încredințarea naivă că mai devreme sau mai
târziu, umanitatea va pune în practică principiile
iluministe. Evident că tot idealismul acestei femei
excepționale se derulează sub impulsul unor reale
câștiguri ale demnității minorităților oprimate
(evrei, negri, femei) pe care presa vremii le
consemna, iar legislația începea timid să le
garanteze.
Cartea este valoroasă în mod deosebit pentru
că reușește să pună în centrul atenției toată
dialectica relațiilor de gen, cu diferențele lor
specifice fundamentate istoric și psihologic. Eseul
lui Margaret Fuller scoate în evidență
discriminarea femeilor, privite ca niște sclave
bune de sacrificat pentru trebuințele gospodăriei,
fără drept la opinii personale sau la dezvoltare
profesională.
Femeia secolului al XlX-lea reușește să îmbine
perfect referințele livrești despre condiția femeii,
din Platon, Euripide sau Shakespeare, cu
exemplele din experiența personală a autoarei,
culese din ziare sau relatate de contemporanii săi,
totul, în fraze simple, dar pline de delicatețe și de
argumente valabile.
Atât în calitate de redactor al publicației
curentului transcendental, The Dial, cât și ca
scriitoare, Margaret Fuller a fost o luptătoare a
vremii sale, pentru drepturile omului, în general,
și ale femeii, în particular. Așa cum o caracteri-
zează pertinent prefațatoarea Mihaela Mudure,
era „o feministă romantică care a căutat emanci-
parea și justificarea drepturilor femeii și din punct
de veder psihologic. Ea a pus accentul pe diferen-
țele psihologice dintre cele două sexe, fiind
conștientă de existența unei anumite «voci»
feminine specifice, care este tot o manifestare a
umanității”. (p. 12) Speranța în posibilitatea
universalizării Binelui, o convingea că lupta
pentru emanciparea femeii nu se făcea în zadar.
Scrierile și activitatea sa militantă au avut un
impact major asupra schimbării de mentalitate,
deschizând ochii asupra discriminării cotidiene a
femeii. Însă, cu tot timpul scurs și efortul depus
de la apariția lucrării de față (1845), a cărei primă
ediție în limba română vede astăzi lumina
tiparului, dezideratul femeii emancipate, egale cu
bărbatul este departe de a se fi împlinit, atâta
timp cât sute de milioane de femei - în special, în
afara ariei occidentale - sunt umilite, căsătorite
fără consimțământ propriu, supuse unor practici
sadice inspirate de violența fundamentalismului
religios etc.
■
Despre
discreție și
alte puneri în
scenă
■ Valentin Derevlean
Rareș Moldovan
Skycam
București, Editura Vinea, 2007
Metoda încadrării genaraționiste e una
dintre cele mai facile moduri de a face
critică literară (fie ea și de întâmpinare).
Cauți câteva repere generale, un autor incipient,
faci o selecție conform unui șablon și ce trece de
sita aranjamentului teoretic e numai bun de
așezat într-un edificiu pompos - numit generația
enșpe mia una, după care se proclamă, se dă cu
manifeste și devize în ochii dușmanilor, se
racolează noi pretendenți și noi teoreticieni,
firește. Ce-i drept, sunt și nenumărați autori care
scriu, coincidența destinului (!), servind pe tavă
ingredientele unei noi generații. Poveștile despre
optzeciști, nouăzeciști și mai noii douămiiști
debarcați în normandia de tranziție nu fac decât
să întrețină la foc continuu teoretizările de orice
chip și fel, numai bune pentru a asigura o gintă
de cultură.
Se petrec totuși, spre furia criticilor, și
anomalii care dau de gândit mult și fac deliciul
Memorialul de la Sighet
picanteriilor literare: volume care se
încăpățânează să rămână pe dinafară, autori mai
discreți, mai fără spirit instigator - revoluționar
care scriu, publică și fac asta fără a aștepta
judecata de apoi a istoricilor literari. Rareș
Moldovan - critic, traducător, lector universitar,
dar mai discret decât toate acestea - poet, poate
părea genul acesta de scriitor din umbră care știe
bine ce face și nu are nevoie de confirmări
externe pentru a nu-și părăsi „locul” de muncă.
Ultimul său volum (de fapt al doilea, după cel
din 2000 - Seara artificierului), apărut la Vinea în
2007 - Skycam nu continuă, dar nici nu se
dezminte de obsesiile cărții precedente. Scriind o
poezie ce-și trage sevele dintr-un optzecism
întârziat (poeme care iubesc jocul, vicleșugurile
formale, trucurile artificialului) și dintr-un
textualism încă în stare incipientă (trecerea se
accentuează dinspre primul volum ce configura
un univers al „nimfelor de celuloid”, al
„apocalipsei de tinichea”, hainelor din hârtie sau
„coroanei de staniol” înspre al doilea, în care
fobia pare mai prezentă în text: „în acvarii
precizia genitală și/ inimile mele de carton/
hămăie la lume dinții lor de/ carton’”), noul
volum e condimentat puternic cu o imagistică
barocă (prezentă și în precedentul volum), dar și
cu obsesiile unei scriituri artificios-postmoderne.
În rezumat, un amestec dens, superb uneori
(„cevafrumoscevadeosebit”), dar și greu de
digerat, abscons și, poate, mult prea eliptic. O
poezie care dezlănțuie jocul, alintă decorul în
detrimentul vocii originare. De altfel, aceasta e
impresia cea mai puternică după lectura
volumului: Rareș Moldovan e un poet care se
ascunde, se teme să spună lucrurile clar, răspicat
lăsând tot timpul un altul să o facă: „kill all
hippies, fără ură, citez doar”. De unde și
abundența de citate, trimiteri (inter)textuale,
mottouri care aglomerează textul conferindu-i o
contextualizare bine construită, dar de multe ori
inaccesibilă cititorului. Există o indecizie a vocii
centrale („să încep cu el să nu încep cu el/ să-l
las pe altădată”) care e subtilizată prin punerea în
scenă a unor voci cascador - care să preia
esențialul, să insinueze replica: „lasă-i pe alții să
spună de aici de sus nimic nu pare real” sau „mai
4
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
am nevoie de-o mie de voci care să spună”.
Amestecuri de montaj poetic („un bufnet dintr-o
cameră vătuită/ când și când ne va folosi drept
fundal”), de puneri în scenă („dacă am avea un
copil și l-am pune să schimbe/ decorurile în timp
ce noi/ am rămâne neclintiți’”), poemele lui Rareș
Moldovan pornesc mai tot timpul de la un reper
peste care se coagulează textul, se construiește
backgroundul necesar lansării piesei: „și-ntr-altă zi
m-am gândit cum ar fi să fii mereu/ într-un tren”
- reperul, urmat de izbucnirea poemului -
secvență: „și numai într-o parte să privești/
niciodată în cealaltă/ să nu ieși niciodată pe
coridor”... sau „noi doi într-o volieră în gangul
herlitz” - reperul și povestea: „please, baby,
please,/ scoate-mă din hotelul ăsta cu pensionari/
împleticiți și tandri/ sub un soare prea nou”...
R. Moldovan resimte puternic fobia deja-
existentului, a deja-trăitului; poezia sa e una în
care nimic nu poate fi descoperit la prima mână.
Totul deja trăit de alții, vocea altuia care a spus
deja ceea ce vreau eu să spun ori, dacă nu a
făcut-o încă, o va face mai bine ca mine: psihoza
reluării altora, universul creat ca o veșnică
raportare către altceva - iată temele ce străbat
volumul la modul dureros („moartea-i când de
toate lucrurile se lipește câte un/ „ca”/ lipitori
nesătule puzderie deschise între o piele vizibilă/
și una invizibilă” ), devenind puncte nodale de
unde se dezlănțuie mecanismul teatralității - al
realității lui ca și cum, cea a folosirii unui decor
pentru a arăta poemul („nu mai ajung, e sigur,
între atâtea capete hohotitoare/ în scenarii
minore, între iubiri lâncede,/ sub scoarțe
râncede/ să fac poezia cacomparația”). Întreg
volumul e dominat de această punere în scenă
obsesivă realizată prin comparație: „your place or
mine, just like in the movies”; „vâslesc ca într-un
serial de televiziune/ după un roman de Jane
Austen”; „cum am putea filma momentul în care
te arunci/ de la balcon/ gritty, ca un Oliver
Stone?” sau „știu c-ai vrea ca lumea s-o
sfârșească/ ca-ntr-un film de Roland Emmerich”.
Dincolo de acest background obsesiv, poemele
de dragoste, un el și-o ea, mereu în căutarea
celuilalt (perpetua joacă de-a „tarzan - jane într-o
feerie tehnicolor în bătrâna europă’”), de-o
imagistică puternică și-o grijă minuțioasă pentru
detaliu, te dezarmează prin simplitatea lor: „trag
după mine o ambră senină/ cioburilentotdeauna/
aș jura, dragostea noastră,/ căreia nu-i nimeni să-i
facă rodajul”. Dar și aici o relație în construcție,
schizoidală, în care sentimentele sunt mono,
așteptând de undeva să fie confirmate. Ca și
vocea centrală care are mereu nevoie de una
pereche pentru a deveni stereo, de încă un decor,
încă un motto, un personaj de care să se lovescă
prin raportare („ am văzut un top de poeți în
ziar/ aș vrea să fiu și eu/ poetul nr. 27 și să-i
cunosc pe nr. 26 și pe nr. 28/ să-l înghiontesc
fără milă pe nr. 26/ pentru că eu sunt mai
calm...’”). Dar cum „ce e vizibil din prima/ nu
folosește la nimic”, ceea ce rămâne după această
cronică teoretizantă e plăcerea de a citi o poezie
bună, care te cucerește prin ingeniozitatea
versurilor și delicatețea minuțioasă a imaginilor.
Un volum dens, poate puțin prea retușat, dar care
nu trebuie ratat. Cum altfel o relație stereo?
■
brevilocviu
Reflecții libere (IV)
Ioan Milea
Un vers îl absoarbe pe cel dinaintea lui,
următorul pe acesta și tot așa, până ce în
ultimul, în care s-au adunat toate celelalte,
apare limpede chipul poemului.
Blaga presimte zarea lăuntrică a cuvântului.
Există un ecran al imaginarului, pe care devin
vizibile nu lucrurile, ci legăturile dintre lucruri.
Imaginile în care ele se încheagă sunt tot un fel
de formule, ca și cele științifice, numai că vii,
sensibile, nu logice, fără definiție și fără
demonstrație, fiindcă în ele e cuprins realul
însuși.
Omul: aleargă, aleargă întruna după un fluture
și când e gata-gata să îl prindă se oprește fulgerat
într-o clipită de meandrele, de arabescul atât de
ciudat al zborului său.
O poezie e scrisă pe de rost. E-adevărat, cu
unele greșeli.
Punctul nostru de vedere e un punct în
mișcare: e o linie de vedere, o linie închisă, un
cerc pe circumferința căruia alunecăm nici noi
nu știm prea bine cum, ațintindu-ne însă
neîntrerupt privirea asupra presimțitului, dar
nezăritului centru.
Există în poem legături inefabile, cum sunt
acelea dintre corp și mers, dintre chip și glas.
Prin ochii cititorului respiră textul.
Când citești, un lucru e esențial: să discerni
între prezența poeziei într-un text și dorința de
poezie dintr-un text.
Poezia, fiind absolutul literaturii, o depășește.
Nu pentru a o trăda, ci pentru a o justifica. Dacă
nu are valoare de existență, nu are nici una.
Înțelepciunea nu se opune poeziei, ci e chiar
poezie reculeasă, împăcată cu sine, devenită pură
contemplație.
Așa cum e mare lucru să sesizezi picturalul
dintr-un tablou, tot așa e mare lucru să sesizezi
liricul dintr-un poem. Desigur, dacă el există.
Liricul e creaturalul din poem.
Speranța e ultima care moare. De aceea, dintre
marile virtuți, ea e cel mai ușor și cel mai mult
pervertită.
Lașul cinism mimetic al vremii noastre.
Expresiile lui: sloganul și reclama.
În poezie, ca și în viața simbolică a naturii,
ceea ce se arată se ascunde, ceea ce se ascunde se
arată.
Discreția e o formă de transparență. Și în
poezie, și în viață.
Limba își are înțelepciunea ei. De pildă în
nemaipomenitul superlativ din expresia: „putred
de bogat".
Decadență: modernii au ajuns să vadă în
mituri complexe psihologice.
Sforăitoarea muzică modernă. Rockăitul ei.
În poezie ideile sunt în stare de grație sau nu
sunt deloc.
Există în poet o primitivitate care-l face să-și
dea pe față, în mod lucid, subconștientul.
Culmea durerii: când nu mai poți purta
recunoștință durerii.
Fotografie lirică desăvârșită: „Copacii albi,
copacii negria"
Cel pentru care scrisul nu-i ecoul unei
experiențe nu are cum să vadă, la capătul
cuvintelor sale, limita de care ele se izbesc, într-o
mortală înflorire.
Momente când taci numai pentru ca să nu
jignești cu prezența ta natura.
Dând tot mai mult, și cu înverșunare,
realitatea drept ficțiune, omului modern îi fuge
pământul spiritual de sub picioare.
Dacă poetul intervine vreodată în viața
societății, el o face din umbră. Sau din umbra lui.
Trăim într-o lume a distanțelor, a
îndepărtărilor. De aceea avem telecomunicațiile.
În viața cotidiană e aproape o lege să rămâi
neînțeles dacă ești prea înțelegător.
E de-ajuns ca un lucru să ți se pară expresiv
pentru ca să te și afli deja, chiar fără s-o știi, în
plină metafizică.
Arta e prin definiție anabazică sau nu e deloc.
În simbol lucrul se întâlnește cu ideea sa.
Între faptul pur de a fi și faptul pur de a nu fi
se întinde arcul unei trăiri în care se întâlnesc
mirarea și grația, suferința și dorul.
Smerenie: privirea celui pe care viața l-a pus la
încercare cu de-amănuntul se mlădiază în jurul
lucrurilor, ca și cum s-ar ivi din ele.
Forța afirmativă a tăcerii în poezie, și nu
numai.
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Limba presei românești
Mircea Popa
Situația limbii române, scrise °i vorbite, a
devenit de multă vreme un obiect de
îngrijorare pentru oamenii din mediul
academic care se ocupă de problemele limbii,
pentru profesori și oameni de cultură care urmăresc
fenomenul prin intermediul mass-media. Cu toții
sunt de acord că odată cu degradarea condițiilor de
viață a unei bune părți a populației după 1989, cu
lipsa legislației privind obligativitatea învățământului
în mediul rural și a unui set de măsuri foarte
precise în domeniu, starea limbii române s-a
degradat an de an, iar procesul coruperii și
batjocoririi regulilor de exprimare corectă, a devenit
în general, începând cu președinția, continuând cu
miniștrii, cu parlamentarii și nu în ultimul rând cu
reporterii și angajații televiziunilor publice, cu
ziariștii și lucrătorii din presă. Ne este dat să
asistăm seară de seară și zi de zi la transmisiuni ale
unor reporteri bâlbâiți și agramați, la interviuri cu
interlocutori care siluiesc limba și produc
dezacorduri gramaticale la fiecare pas, la o lipsă
generală de responsabilitate față de limba națiunii.
Dacă asistăm la discuții cu oameni simpli din
capitală sau de aiurea, înregistrările produse de
reporteri se transformă într-un adevărat coșmar
pentru cei care iubesc limba și țin cât de cât la
respectarea regulilor ei. Vorbirea dialectală, argotică,
schimonosirea neologismelor, pleonasmele, vorbirea
eliptică sau cu mari probleme gramaticale,
ortoepice, lexicale sau sintactice, limbaj devenit
abuziv și primitiv chiar la absolvenți de universități
și de școli superioare ne determină să credem că
fenomenul e mult mai generalizat decât bănuim și
că emisiuni ca aceea a Cârcotașilor, a celor
consacrate exprimării corecte sunt mai mult decât
necesare. Am privit cu interes la timpul potrivit și
emisiunea lui G. Pruteanu pe această temă și am
salutat chiar legea apărării limbii naționale pe care
el a dorit s-o treacă prin parlament, cu toată
opoziția acerbă a reprezentanților UDMR, care, cu
mici excepții, ne vorbesc limba pocit și cu mari
dificultăți. Ajunși la acest capitol am vrea să
observăm că separarea școlilor din Transilvania,
ruperea explicită și tendențioasă a comunității
maghiare la toate nivelele și gradele de cultură de
marea masă de vorbitori ai limbii naționale a dus la
cele mai ilariante și dezamăgitoare situații, de
incapacitate flagrantă sau totală de a comunica în
limba oficială a statului, situație de care se fac
vinovați înainte de toate liderii lor politici, care se
leagănă cu iluzia că ar putea trăi într-o țară în care
limba oficială să fie vorbită mai prost decât o limbă
occidentală și, unde, pentru nevoi de primă
necesitate, ar trebui să se apeleze la translatori.
(Urmarea va fi introducerea obligatorie a unui test
de limbă pentru funcționarul public și pentru
funcțiile de mare contact cu populația majoritară.)
Dar să revenim la problemele limbii române și
la modul greșit în care ea e folosită adeseori în
presă. Conștient de acest neajuns, de mare impor-
tanță pentru viitorii jurnaliști, Ilie Rad, șeful Cate-
drei de Jurnalism de la Universitatea „Babeș-Bolyai”
a luat inițiativa organizării unei ample dezbateri pe
această temă, intitulată Stil și limbaj în mass-media
din România. Este al V-lea simpozion național de
jurnalism pe care îl organizează Catedra clujeană și
el s-a ținut între 27-28 octombrie 2006 la Cluj-
Napoca. Rapoartele, comunicările și intervențiile
care au avut loc cu acest prilej s-au tipărit într-un
frumos și binevenit volum intitulat Stil și limbaj în
mass-media din România la editura Polirom în acest
an. Cum problemele abordate aici au fost nu numai
numeroase dar și importante ne vom permite în
cele ce urmează să abordăm câteva dintre ele, așa
cum au fost ele expuse de către participanți.
Prima parte a volumului a fost rezervată
problemelor de limbaj, secțiune în care au fost
tratate probleme ca: Titlul jurnalistic (Maria
Cavasnîi Cătănescu), Aspecte ale limbii române
contemporane (Daiana Felecan), Cuvânt și context
în presa maramureșeană (Nicolae Felecan),
Mulțumim mass-media locale pentru ajutor sau
Mulțumim mass-mediei locale pentru ajutor? (G.
Gruiță), Structuri pleonastice în presa românească
actuală (Theodor Hristea), Aspecte morfologice și
etimologice ale derivatelor cu sufixe neologice
(Liana Otilia Pătraș), Despre ortografia și ortoepia
siglelor (Ilie Rad), Cuvinte și enunțuri deficitare ca
sens în limbajul mass-mediei de după 1989
(Dumitru Vlăduț ), Norma academică și mass-media
(Ioana Vintilă-Rădulescu). După cum se poate
vedea, problemele sunt foarte diverse și vizează mai
toate sectoarele cu competență lingvistică, având
mai ales în vedere limba normată, supravegheată
academic. S-a constatat că există și astăzi publicații
periodice care nu respectă normele ortografice
stabilite de Academia Română în 1993, că nu se
ține seama de recomandările Gramaticii Academiei
și nici de noile prevederi ale DOOM, ediția din
2005 (cu niciun și nicio), multe dintre prevederi
întâmpinând opoziție chiar din partea unor lingviști.
Chiar dacă suntem sau nu de acord cu aceste
norme, respectarea lor ar trebui să fie obligatorie
pentru toată lumea, deoarece Legea privind
organizarea și funcționarea Academiei Române
stipulează expres „dreptul și obligația Academiei
Române de „a stabili normele ortografice ale limbii
române și că acestea sunt obligatorii”. În ciuda
faptului că doi dintre participanți, George Pruteanu
și Dumitru Irimia, au susținut să păstrăm scrierea
cu î din i, Ioana Vintilă-Rădulescu, cercetătoare la
Institutul de Lingvistică al Academiei Române din
București și coautoare la DOOM, a precizat că
normele de scriere ale limbii române stabilite de
Academie nu pot fi negociate și ele impun respectul
față de lege. De aceea, în discuția contradictorie
dintre Cristian Tudor Popescu și Robert Turcescu pe
tema variantei grizonant-grizonat autoarea se declară
hotărât de partea lui R. Turcescu, pentru că acesta
s-a conformat recomandării date în acest caz de
Academia Română, cuvântul ca atare fiind un
împrumut din limba franceză (fr. grisonnant), care,
în niciun caz nu putea să dea în română decât
grizonant.
Cu mult interes și cu certe rezultate benefice se
poate citi apoi articolul lui Theodor Hristea, care
semnalează o serie de exprimări pleonastice foarte
înstăpânite în limba de neavizați și tocmai de aceea
greu de corectat. Se va evita a se rosti prin urmare:
diurnă zilnică, mărinimie sufletească, alcoolemie în
sânge, durere nevralgică, averse de ploaie, potop
diluvian, fani fanatici, întrecerile turneului, a aduce
un aport, a-și epila părul, pedeapsă penală, urări de
bine, ziar cotidian, marea majoritate, panaceu
universal, protagonist principal, a opune un veto,
spot publicitar, alegeri electorale, bordul de
conducere, bioritmul vieții, conducere managerială,
ceremonie solemnă, decapitat la vârf, greutate
ponderală, mari magnați, muncă laborioasă, înalți
prelați bisericești, platfus la picior, remușcări de
conștiință, sfârșit de weekend, dar însă etc.
Alte greșeli frecvente sunt semnalate de Nicolae
Felecan, care stăruie asupra scrierii și rostirii corecte
a lui stricto sensu, a folosirii corecte a substantivului
penurie, a greșelii de a folosii personificate în loc de
personalizate, a lui placă în loc de plagă, a lui
eșicher în loc de eșichier, a lui oprobiu în loc de
oprobriu, etc., după cum în ortoepia și ortografia
siglelor se comit, conform exemplelor date de Ilie
Rad, numeroase greșeli și opțiuni pentru forme și
variante eronate. Alte greșeli legate de paronime
semnalează Dumitru Vlăduț, aducând numeroase
exemple de confuzii semantice, de enunțuri
deficitare de sens, de imprecizii terminologice și de
formulări argotice.
De bună calitate și pentru latura lor teoretică,
dar și pentru numeroasele exemple aduse sunt
lucrările semnate de Maria Cavasnîi Cătănescu,
Daiana Felecan, Ionel Funeriu și Liana Otilia Pătraș,
dovedind o bună cunoaștere a problemelor
abordate, o tratare explicită și exhaustivă, ca și
folosirea unei bogate bibliografii.
Nici stilul jurnalistic al presei cotidiene sau
mensuale n-a scăpat observației foarte atente a
specialiștilor. Partea a doua a volumului a fost
consacrată analizării unor astfel de fenomene, prin
lucrări semnate de Stelian Dumistrăcel, Oliviu
Felecan, Dumitru Irimia, Luminița Roșca, Rodica
Zafiu și George Pruteanu. Schimbările survenite în
rău în urma libertății de exprimare greșit înțeleasă
au fost sancționate de Dumitru Irimia în numele
„libertății de expresie”, libertate care să fie corelată
cu regulile și normele gramaticale și a respectului
pentru limbă. Contaminarea discursului jurnalistic
cu elemente ale discursului privat, ale limbajului
conversațional, cu încărcătura specifică de oralitate
populară este o altă tendință a ziarelor după 1989,
care trebuie adusă la o formă canonică cât mai
exactă, ne spune Stelian Dumistrăcel. Oliviu Felecan
se ocupă de limbajul tinerilor din presa scrisă
maramureșeană contaminată de numeroase
exagerări și inexactități, pamfletare, colocviale și de
cele mai multe ori teribiliste. Acest tip de limbaj
agresiv și violent este înfierat și de George Pruteanu,
care pledează pentru „dezintoxicare”, pentru
evitarea marasmului și barbariei de stil. În
ansamblu, volumul este un ghid deosebit de
valoros pentru toți cei care lucrează în presă, o utilă
confruntare cu propriile lor păreri și habitudini
lingvistice și stilistice, un veritabil semnal tras
pentru apărarea frumuseții de expresie și a rigorii
gramaticale.	■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
Pro Doina Cornea
Gheorghe Grigurcu
Cam a°a cum a procedat dl. Andrei Ple°u,
îndată după decembrie ’89, disociindu-se fără
regrete de atât de incomozii, inclusiv pentru
legislatura iliesciană, Virgil Ierunca și Monica
Lovinescu, d-na Alina Mungiu-Pippidi nu șovăie,
acum, în toiul canicularei legislații Băsescu, a se
detașa de d-na Doina Cornea. Departe de noi
gândul de-a face un proces de intenții disertei
analiste, președinte fondator al SAR etc. Ne
propunem doar a comenta comentariul d-sale,
apărut în România liberă din 14 iunie 2007, sub
titlul Intelectualii și puterea. Un răspuns pentru
Doinea Cornea, în litera și în spiritul indenegabil al
acestuia. Cu un aer condescendent, d-na Alina
Mungiu-Pippidi crede a se putea referi la „adevărata
dramă, destinul postrevoluționar” al celebrei
opozante la regimul comunist, despre care
taximetriștii clujeni vorbesc „ca despre o vrăjitoare”,
în vreme ce „ceilalți o ignoră”. De unde această
omnisciență? A făcut d-na Alina Mungiu-Pippidi o
statistică a popularității d-nei Cornea? Cum își
imaginează că-i poate avea în vedere pe „ceilalți”?
Ce să înțelegem prin acești „ceilalți”? Prin scăderea
taximetriștilor cu pricina să fie oare vorba de toată
populația României? D-sa ne curmă dubiile, afir-
mând ritos: „Doina Cornea nu are locul pe care-l
merită în stima și afecțiunea românilor de astăzi”.
O aserțiune de tot gravă, care presupune că
emițătoarea sa se rostește în numele cvasitotalității
„românilor de astăzi”, printr-un misterios mandat.
Cum pe de o parte nu știm să i se fi încredințat un
atare mandat iar pe de altă parte avem simțământul
că realitatea e considerabil diferită de această
deplorabilă imagine, nu ne rămâne decât a
consemna injustiția pe care președintele fondator al
SAR etc. o face nu doar d-nei Cornea ci și
poporului, astfel cum e, cu bunele și relele lui,
căruia îi aparținem.
De pe o poziție de superioritate pe care ține a
și-o sublinia mereu, d-na Alina Mungiu-Pippidi o
tratează pe d-na Doina Cornea ca pe un soi de
material didactic, ca pe o planșă a unui trecut mort,
din ale cărui insuficiențe și greșeli ne-am putea
instrui. Convinsă că legendara doamnă din Cluj „nu
e la curent cu politica de zi cu zi” (?),
comentatoarea d-sale denunță „erorile de judecată”,
ale helas, atât de naivei predecesoare. Faptul că d-na
Cornea a propus să se întrerupă ajutoarele pentru
România ale Occidentului, după venirea la putere a
lui Iliescu, ar reprezenta o asemenea impardonabilă
„eroare”, deoarece „embargourile nu funcționează
niciodată”. Chiar de-ar fi așa, latura lor moral-
politică nu contează? Și cu un rictus țâfnos i se mai
reproșează d-nei Cornea nu mai puțin decât „linia
anticomunistă” pe care a preconizat-o: „Ce fel de
lustrație să treci contra unui om care avea 83% din
voturi? Cum să lustrezi voința electoratului?” Într-
adevăr, nu poți „lustra” voința electoratului. Dar
lustrația trebuia să fie cu totul altceva și anume,
astfel cum statua punctul opt al Proclamației de la
Timișoara, o măsură a bunului simț care să elimine
din start participarea la viața publică a indivizilor
compromiși în totalitarism, în speță prin
apartenența lor la Nomenclatură. Asemenea inși nu
s-ar mai fi cuvenit să fie angrenați în alegeri,
precum o premisă a instaurării unei ordini
democratice. Confuzia să țină loc de argument?
În loc de-a încerca să explice „adevărata dramă”
a d-nei Cornea pe care o cârmuire conservatoare a
avut grijă a o marginaliza după ce într-un prim
moment a încercat a o folosi drept fațadă a
manevrelor sale de inspirație comunistă, d-na Alina
Mungiu-Pippidi recurge la un șirag de observații
tendențioase, la o cazuistică în care nu putem a nu
citi o stranie rea-voință personală. Culminația
acestei dizgrațioase manevre de învăluire prin
depreciere fățișă ori măcar subiacentă o constituie o
enormitate. Iată cuvintele strepezite, mustind de-o
umoare pe care ne așteptam a o întâlni exclusiv în
discursul celei mai crunte adversități: „Dacă
doamna Cornea nu e populară, asta e pentru că nu
e din cale afară de democrată”. Merită a le repeta:
„Dacă doamna Cornea nu e populară, asta e pentru
că nu e din cale afară de democrată”. Așa va să
zică! D-na Cornea n-ar fi suficient de democrată!
Personalitate emblematică a luptei împotriva
sistemului comunist în anii în care acesta și-a
mobilizat resursele represive pentru a-și masca
acceleratul declin, d-na Cornea se vede deposedată
de atributul democrației ca și cum unui om i s-ar
confisca actul de identitate. Și cum își susține, mă
rog, președintele fondator al SAR etc. ofensatorul
paradox? Printr-o răutăcioasă transpoziție a discuției
într-un plan abstract, inoportun aci: „Sfinții rareori
sunt (democrați). Voința celor mulți nu e mare
lucru pentru cine deține revelația”. Nu ne
interesează în contextul de față concepțiile d-nei în
discuție asupra sfinților și a revelației. Însă
pretinzând că unor oameni precum d-na Doina
Cornea li s-ar părea „de neconceput” instituția
electorală, „plebiscitul binelui și al răului”, d-sa ar
trebui să mediteze la cel puțin două chestiuni.
Apărătorii principiului democrației în cazul în care
e încălcat au fost, sunt și e de presupus că vor fi și
în viitor, frecvent personalități aparent izolate, fără
suportul „plebiscitului”. Oare Saharov, Soljenițân,
Bukovski, Havel, Goma, Doina Cornea au avut
posibilitatea de-a fi „aleși” conform voinței
majorității? Nu cumva rolul lor el cel de formatori
ai conștiinței acestei majorități, proces dificil, lent,
soldat nu odată cu eșecuri de parcurs? „Revelația” e
însuși crezul democratic indus într-un cadru ostil nu
numai prin rezistența centrelor de putere abuzivă,
ci și prin dezinformarea, deruta, înapoierea „celor
mulți”. „Sfinții” laici pot fi apostolii unei misiuni de
luminare civilă, nu-i așa? Iar în al doilea rând, d-na
Alina Mungiu-Pippidi ar putea reflecta la sofismul
pe care-l lansează, potrivit căruia, odată obținut un
scor electoral, acesta se cuvine a fi acceptat fără
crâcnire, sistându-se discuțiile asupra unei eventuale
rele orientări a masei de alegători, ca și îndrumarea
acesteia spre un orizont adecvat intereselor reale ale
obștii neîndestulător conștientizate. Fără teamă de
contradicție, d-na Alina Mungiu-Pippidi se
lamentează în felul următor: „Popularitatea lui
Traian Băsescu, îmi dau seama, nu înseamnă nimic
pentru Doina Cornea, chiar dacă e obținută integral
pe cale democratică, spre deosebire de predecesorii
săi. Nu înseamnă nimic pentru ea faptul că atâția
oameni și-au pus speranțele în el”. Dacă astfel stau
lucrurile, să facă bine să admită d-na Alina Mungiu-
Pippidi că și dl. Ion Iliescu s-a bucurat cândva de-o
„popularitate” masivă, „obținute integral pe cale
democratică”. Această circumstanță „n-a însemnat
nimic” pentru numita doamnă care, după cum ne
amintim, i s-a împotrivit? „N-a însemnat nimic”
pentru d-sa „faptul că atâția oameni și-au pus
speranțele în el”? Unde e... minima consecvență?
O mai mustră d-na Alina Mungiu-Pippidi pe
d-na Doina Cornea pentru că „ei nu îi plac în
general președinții” (sâc) și că, în particular, „nu îi
place Băsescu”. Un motiv al admonestării aplicate
de președintele fondator SAR etc. căreia îi place
Băsescu, este cel populist, pe care l-am excerptat
mai sus: „luați în considerare și faptul că oamenii îl
vor pe el, și nu pe Voiculescu, Tăriceanu și
Geoană”. Nu mai insistăm pe factura demagogică a
cerinței. Un alt motiv este invocarea pretenției
președintelui „jucător” de-a schimba „aceste reguli
ale jocului”. Tonul devine insinuant, ispititor, ani-
mat de un fragment de bună credință ca o piatră
prețioasă într-o montură de prost gust: „Nu credeți
că mai bine îl ajutăm să facă asta, că nu poți reuși
așa ceva decât de pe o asemenea bază populară,
decât să dăm apă la moară unei mari cârdășii com-
puse din securiști, escroci și frustrați (ultimii cuprin-
zând mulți prieteni comuni de-ai noștri)?”. Numai
că pentru a-l „ajuta” pe dl. Băsescu e necesar să ai
încredere în d-sa, ceea ce n-ar putea fi obligatoriu,
chiar dacă președintele dispune de o „bază popula-
ră”. Să fie dl. Băsescu nu mai puțin decât un erou
dispus a înfrunta și răpune „marea cârdășie” pe
care o ilustrează clasa noastră politică sau e doar un
produs al clasei în cauză, mânat de-o voință de do-
minație proprie? Oricât ne-am strădui, nu izbutim a
desluși nici în trecutul d-sale antedecembrist, nici în
prestația d-sale politică, nici în statura d-sale intelec-
tual-morală altceva decât semnele mediocrității. Ale
unei mediocrități care nu promite nicio ispravă isto-
rică și în niciun caz o ruptură radicală de comunis-
mul pe care l-a condamnat formal, într-un târziu, la
presiuni exterioare, după ce ani în șir respinsese
ideea cu o meschinărie mult mai caracteristică decât
decizia finală. O înțelegem pe deplin pe d-na Doina
Cornea când observă că unii intelectuali, în raport
cu actualul președinte al țării, „fac greșeala căderii
în admirație, acțiune care l-a legitimat și susținut pe
Ceaușescu”. În mult mai mică măsură o înțelegem
pe d-na Alina Mungiu-Pippidi când, după cum am
văzut, d-sa îi aliniază în frontul prezumat al dușma-
nilor președintelui prezumat saurocton pe „securiști,
escroci și frustrați (ultimii cuprinzând mulți prieteni
comuni de-ai noștri)”. Termenul de „frustrați”, utili-
zat, din păcate, și de ex-președintele Constantinescu
atunci când voia a se debarasa de Alianța Civică,
adică de formațiunea care l-a propulsat la cârma
României, e o aluzie la intelectualii rămași fideli
idealului anticomunist, programului realmente
reformator în duh democratic, între care, firește, și
d-na Doina Cornea. Oricât i-ar stânjeni pe unii
paradigma etică pe care o întrupează și faima de
care se bucură, transcrisă deja pe pagina de istorie,
cum de e posibil s-o așezăm pe d-na Doina Cornea
alături de securiști și de escroci?
P.S. Totuși, la un moment dat, d-na Alina
Mungiu-Pippidi dă glas unui adevăr, adnotând o
aprehensiune a d-nei Doina Cornea, care, o
asigurăm că nu e doar a acesteia: „știu, vă e teamă
că asemenea ajutoare nu rămân niciodată
dezinteresate și că, prinși în plasa nevoilor, doar
oameni suntem cu toții, fie că e vorba de o
ambasadă sau de o sinecură mai modestă, o să ne
uităm spiritul critic pe parcurs și vom crea o
problemă mai rea decât cea de la care am pornit”.
E o referință la „ajutoarele” pe care câțiva
intelectuali de notorietate se grăbesc a le acorda
triumfătorului pentru moment Traian Băsescu și
care e prea cu putință („doar oameni suntem cu
toții”) să capete o generoasă recompensă în monedă
administrativă ca și în cea propriu-zisă. Așa cum s-a
întâmplat și cu intelectualii (unii chiar cu un prețios
look de „disident”) care n-au întârziat a i se aservi
d-lui Ion Iliescu. Istoria se mai și repetă... ■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
incidențe
Obiecte si simulacre.
Hiperrealitatea” lui Jean Baudrillard
Horia Lazăr____________________________________
(Continuare din numărul trecut)
2.	A simula și a seduce: masele și mass media.
Proletariatului lui Marx, emanație originară a
socialului, întărit prin lupta de clasă, orientat spre
viitor și înscriindu-și aspirațiile în orizontul
revoluției, Baudrillard îi opune masele, „referent
spongios”, imensă „gaură neagră” a socialului și
„deșeu statistic” al acestuia (29): realitate
implozivă ce se semnalează prin atonie,
indiferență politică și capacitatea de a neutraliza
tensiunile. Actualitatea și nuditatea acestei
prezențe „vîscoase” pe scena publică fac din ea
un soi de aluat moale al istoriei, niciodată
polarizat de conflicte și nici îndreptat spre un
sens ce trebuie cucerit. Definiția maselor nu e
sociologică ci mediatică. Inerția lor nu face decît
să semnifice formidabila lor aptitudine de a se
lăsa traversate de impresiile televizuale și de a
absorbi toate mesajele, fără rest. Niciodată
alienate prin faptul că în ele nu există niciun
„altul”, de o omogenitate și un conformism fără
fisuri, masele nu reflectă socialul, care „se sparge”
în contact cu ele - pînă acolo încît în fizica
socială dimensiunile „se curbează” și involuează
pînă la anulare, desemnîndu-le ca pe „o sferă de
resorbție potențială prin înghițire” (30).
Orice ar spune Marx, proletariatul epocii
industriale nu era o clasă omogenă. Doar
burghezia avea această calitate, ceea ce ne face să
conchidem că, de fapt, proletariatul nu exista ca
și clasă. Definirea lui ca și clasă „exploatată”, ce-și
aștepta eliberarea prin revoluție - simetrică
definirii femeii ca sex oprimat - e, în același timp,
idealistă și utopică. Manufacturile perioadei
industriale reprezintă doar extinderea izolării pusă
în practică în secolul al XVII-lea și generalizarea ei
ca sistem industrial, cu o dublă vocație:
economică și carcerală. În acest fel, producția
industrială e doar reproducerea unor străvechi
raporturi sociale, iar proletariatul încetează de a fi
o clasă jecmănită și oprimată, devenind obiectul
excluderii, discriminărilor și marcării prin semne -
precum nebunii, femeile, animalele, copiii, negrii.
Așa-zisa „luptă a claselor” se îndreaptă prin
urmare împotriva statutului de animal al pro-
letarilor sortiți abjecției prin muncă (31). „Iluzia
producției” din textele marxiste se articulează
perfect cu cea a eliberării. Ambele au inspirat
ideologia revoluționară. Nu e așadar de mirare că,
în zilele noastre, clasa proletarilor, fluidă sociolo-
gic și marginalizată odată cu apariția ei, e recupe-
rată ca masă amorfă , integrată printr-o scurtcir-
cuitare ce abolește polarizările și conflictele și
plasată pe o orbită ce face din ea un simplu
satelit sau suport uman al muncii omniprezente.
Lacome de spectacole în detrimentul sensului
și de semne în care mesajele se dizolvă, masele
sînt în același timp întoarse asupra vieții private,
loc „asocial” și chiar „involutiv”. În epoca în care
politica, activitate pe jumătate sportivă, pe
jumătate ludică, e doar un spectacol ce are loc pe
ecranul privat al fiecăruia, neîncrederea populară
față de ea, văzută de unii ca rezistență la
manipularea prin mass media, e de fapt o
transpolitizare în care „negativitatea”
comportamentelor nu întrupează nicio voință de
depășire sau de schimbare. Departe de a exprima
vreo „speranță escatologică a socialului”,
hiperconformismul utilizatorilor de mass media
rezumă reversia socialului (32). Iar în ce privește
pretinsa „neputință” a maselor în fața marilor
desfășurări mediatice, capcană perfidă pentru
naivi în opinia unor critici ai sistemelor de
comunicare pătrunși de entuziasm, trebuie să
spunem că, prin refuzul absolut al sensului,
masele „învelesc” structurile de mass media, fără
a se lăsa dominate de ele: mediu anonim, mai
puternic decît mesajele mediatice orientate,
„perverse”, ele aduc în stare de implozie prin
transparență și prin „lubrifierea raporturilor
sociale” (33) orice sistem și orice transcendență,
inclusiv politica, care, prin difuzarea maximă și
intensitatea minimă a conținuturilor, nu face
decît să ilustreze „reproducerea nesfîrșită a unei
forme fără conținut” (34).
La drept vorbind, îndepărtarea maselor de
politică e o rezistență la social, la dispozitivele de
control și de reprimare, și de asemenea la mito-
logia negativă a risipei. Primul birou al săracilor
din Franța a fost deschis la Paris în 1544 iar
Asistența publică din secolul al XIX-lea va prelua
această ștachetă. Prin Securitatea socială creată în
secolul al XX-lea, instrument de socializare inte-
grală ce acoperă totalitatea societății, Franța s-a
înzestrat cu un „social lărgit” - în fapt o genera-
lizare a derelicțiunii. De acum, fiecare e exclus și
asistat, dezintegrat și socializat, obiect al unei
„gestionări a reziduurilor” în sînul unei „societăți
patogene” proteiforme în care „pungile ce trebuie
resorbite” (imigrații, femeile, delicvenții), adevăra-
tă dejecție nedegradabilă, sînt tot mai bine izola-
te, pe măsură ce socialul progresează. Iar dacă
mașina de integrat se oprește, întreaga societate
devine reziduală prin inversarea tendinței.
Exemplu: rubrica „Societatea” din marile ziare ale
zilelor noastre explorează doar categoriile sociale
reziduale, de multe ori obiect al admirației
populare (criminali, drogați, stele de cinema),
trimițînd astfel la social ca la un rest (35).
Dacă vocația socialului e producerea și
distrugerea restului, funcția sa de bază constă în
„ștergerea surplusului de bogăție” printr-un fel de
„delapidare controlată” (36). Convertit în spațiu
de primire asemănător unei „nișe ecologice”,
socialul pune în mișcare structuri de risipă dirijată
prin care greutățile vieții trec drept „calitate a
vieții”. Asigurarea pentru toate riscurile, de pildă,
e echivalentul vieții pierdute, dar devine, grație
retoricii publicitare, modelul vieții reale. Prin
confundarea realului și a modelului ce provoacă
un scurtcircuit prin care realul e hiperrealizat,
realitatea e abolită în propriu-i simulacru: socialul.
Împotriva utopiei socialiste a redistribuirii
perfecte, cel ce pare a avea dreptate e cinicul
Bernard Mandeville, autorul Fabulei albinelor
(1714): doar bogații îi pot face pe săraci să
trăiască. Dacă viciile private (risipa bogaților) pot
produce efecte publice benefice (a le da săracilor
de lucru) în vreme ce virtuțile private (spiritul de
economisire, ce se învecinează deseori cu
zgîrcenia) nu dau întotdeauna același rezultat,
sîntem obligați să constatăm că societatea se
perpetuează prin proasta folosire a bogățiilor.
Înlocuirea risipei rituale și cheltuirea simbolică a
surplusului practicate în societățile arhaice ca o
Jean Baudrillard
datorie publică strict supravegheată (versiune
negativă a acumulării primitive, private, a
capitalului și a bogățiilor), care există
dintotdeauna și care nu va fi niciodată resorbită,
nu e, desigur, cea mai bună rezolvare economică
a societăților în criză, destructurate, în care
încrederea reciprocă a cetățenilor a dispărut.
Neutralizate printr-o emancipare ce le
încremenește într-o socializare-scenariu în care
panica se învecinează cu inerția, masele îmbină,
grație imperativelor de transparență, de consens și
de polivalență funcțională, așteptările create de
publicitate și de propagandă. Cum puterea a
dispărut în ostilitatea maselor față de orice putere
politică, acestea trebuie seduse! Asemenea
capitalurilor, democrațiile se descentralizează, se
deconectează, se depolitizează și se
deteritorializează, fără însă a-și propune vreun
proiect de responsabilizare politică a cetățenilor.
Finalitățile majore ale democrațiilor contemporane
se referă, înainte de toate, la integrarea socială
completă prin banalizarea și simultaneizarea
pornografică a tuturor discursurilor. Prefăcîndu-se
că dorește să reînsuflețească voința politică fără
vlagă a maselor, puterea prezintă uneori dreptul
de vot ca pe o „datorie civică”, printr-o punere în
scenă în care contactul simulat cu magma opacă
care sînt masele ce refuză să se lase reprezentate
e sondajul și testul electoral. În sondaje, ca și în
logica de mass media și în cea a
hipermagazinelor, principiul referentului e înlocuit
cu cel al referendumului - răspuns dirijat și
verificare circulară a codului. Expresie a
„tehnologiilor blînde” ce au invadat toate
domeniile (inclusiv cel al puterii), aceste teste
perpetue a căror parțialitate e imposibil de
dovedit dizolvă vigilența masei electorale,
preluînd rolul acidului într-o reacție chimică (37).
Societatea fluidă, „tactilă” (ce solicită pipăitul și
contactul informației) și tăcută e o lume în care
timpul - loc al conflictelor, al contradicțiilor și al
antagonismelor - se dezagregă printr-o „tactică
disuasivă minimală”, ce-l împiedică să se
maturizeze, să dea roade, să se „cristalizeze” (38).
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
În acest gen de ambianță, comemorările,
excrescență a memoriei și instrument de
intoxicare politico-mediatică, adevărată „euforie
sub perfuzie” după Divina stingă, se instalează în
mijlocul indiferenței populare. Sărbătoarea
comemorativă e perfect asemănătoare cu
docilitatea electorilor, puțin interesați de a se face
reprezentați dar repezindu-se cu toate acestea în
cabinele de vot, pentru a scăpa de putere! În
zilele noastre, șefii politici sînt aleși tocmai pentru
motivul că nu reprezintă nimic. Iar discursurile
lor, în care demagogia alternează cu provocările,
justifică neîncrederea generalizată care anunță
ceea ce Pierre Rosanvallon numește valul „contra-
democrației” (39). În acest mecanism insolit,
voturile se îndreaptă adesea spre candidați fără
program coerent, deși ar fi normal să se
focalizeze asupra unui proiect politic viabil,
eventual împotriva puterii! Avem de-a face cu o
enormă demobilizare a maselor - în ciuda paradei
mediatice a mobilizării lor consimțite, întreținută
de mass media -, ce reia în ecou înfrîngerea
istorică a proletariatului. Lucrările economistului
american Thorstein Veblen au arătat cu acuratețe
că, de fapt, vocația „revoluționară” a clasei
muncitoare e doar un mit: proletariatul nu vrea să
ia locul burgheziei, cum declară vulgata marxistă,
ci să se apropie de ea, să-i devină asemănătoare.
Sub entuziasmul revoluționar al lui Marx,
sociologul secolului al XX-lea detectează visurile
de confort și de bunăstare ale viitoarei clase
medii, exacerbate de societatea de consum.
Izvor și vehicul al mesajelor, mass media e un
dispozitiv intranzitiv, „antimediator”, ce produce
necomunicare - dacă comunicarea e definită ca
schimb sau spațiu reciproc al cuvîntului adresat și
al răspunsului. În mass media, expresie a
monopolului cuvîntului adresat, nu există răspuns
- ceea ce face din această instituție întruparea
unei noi puteri: puterea „celui ce poate da și
căruia nimic nu-i poate fi restituit” (40). Mai
mult, mass media instaurează controlul social la
noi acasă - nu ca instrument de supraveghere ci
sub forma interdicției de a vorbi: „certitudinea că
oamenii nu-și mai vorbesc” (41). Pe de altă parte,
ca instrument de decomprimare a tensiunilor și
de contractare a duratei prin expunere televizuală
- un fel de masificare a uitării -, mass media
distrug caracterul unic al evenimentelor și al
acțiunilor în folosul unei imagini generale,
dezincarnate, adevărată „soluție finală a
istoricității oricărui eveniment” (42). În acest sens,
holocaustul, devenit obiect televizat, e doar un
eveniment rece pe care experții în comunicare
încearcă să-l reîncălzească: monstrul înghețat al
exterminării, cu căldura lui artificială, e convocat
pentru mobilizarea mulțimilor în jurul unor
imagini atroce, în scopul de „a reînvia cadavrul
socialului” (43). Cît despre războiul din Vietnam,
în pofida puzderiei de imagini și analize care au
făcut din el o înfrîngere strategică a Statelor
Unite, el a fost un simplu „episod al coexistenței
pașnice” prin neintervenția Chinei, marcînd astfel
trecerea de la visul revoluției mondiale la
alternanța politică pacifică și de la războiul cald la
războiul rece sub semnul unei noi împărțiri a
forțelor și influențelor. Cum ne putem explica
altfel încetarea lui bruscă, „spontană”, dacă nu
prin reciclarea subversiunii în cooperare? Dacă
„adversitatea adversarilor” nu mai există, putem
spune, ca Orwell, că „războiul e pace”. La fel,
grevele din mai 1986 din Franța, sfidare adresată
„morții imediate” a universității și voință de
sacrificiu fără rest al cunoașterii, au fost asfixiate
prin extindere mediatică, devenind un caz
paradigmatic de „involuție violentă a socialului”
prin îmblînzirea energiilor dezlănțuite într-un
spațiu deteritorializat. În urma evenimentelor,
universitatea, aflată în stare de descompunere
avansată, a sfîrșit prin a ajunge o „zonă de
găzduire și de supraveghere” [a studenților],
sortită unei morți lente, cu întîrziere (44). Tot în
acest sens, întîlnirea dintre publicitate și mass
media desenează un spațiu al „publicitudinii” în
care cultura de masă și piața triumfătoare se
conjugă. Centrul Beaubourg seamănă cu un
„incinerator” ce îmbină dezintegrarea culturală a
vizitatorilor cu inducerea unei stări de atonie
politică, în vreme ce Halele pariziene, gigantic
dispozitiv comercial, sînt un adevărat „sarcofag al
mărfii”. În ambele, obiectele erup într-un proces
de accelerare ce pare a dubla elanul neobosit al
consumatorilor, popor în asalt al cărui mod de
manifestare e îmbulzeala: fenomen de masă
specific, ce consacră moartea obiectelor și reversia
lor simbolică. La Beaubourg, cultura încetează pur
și simplu să existe; din ea rămîne doar golul des-
chis al dorinței exprimat în „fascinația activă” a
„masei-proiectil”, ce se repede în expoziții într-un
paroxism al consumului ce ne face să ne gîndim
la efracție sau jaf (45). În sfîrșit, ambele constituie
dispozitive de „retotalizare controlată” în care
masa utilizatorilor e sensibil egală cu cea a
produselor. Stocul de oameni și stocul de mărfuri
își răspund și se echilibrează (cam tot atîta masă
umană cîtă masă culturală sau comercială),
cultura și biologia își schimbă semnele iar
hiperrealitatea simulacrelor aduce prin
„densificare” și mișcare centripetă implozia
obiectelor, a dorințelor, a stărilor sufletești și de
conștiință, a semnificațiilor lingvistice și a
realităților istorice.
Nu vom încheia fără a evoca noua epocă ce se
anunță în istoria mass mediei, cea a „desimulării”
(46), exemplificată la modul cel mai virulent de
„video-producția” revoluției române din decembrie
1989. Înscenarea macabră prin televiziune a
falsului osuar de la Timișoara poate fi interpretat
ca un gest politic: încercarea de a menține
spiritul revoluționar într-un popor debusolat și
terorizat de rumorile privind revenirea serviciilor
de securitate, prin inoculare televizată a unui
veritabil „afrodiziac revoluționar” (47). Privind
însă lucrurile mai de aproape, putem vedea că în
mișcările de masă, strada, devenită o „prelungire a
studioului de televiziune”, sfîrșește prin a ajunge
și ea un loc virtual, „prin confundarea definitivă a
masei cu mediul, a actului cu semnul” (48).
Poporul revoluționar a devenit, prin miracolul
mass mediei, un popor televizual ce se vede
înfăptuind revoluția - nu ca pe o imagine a unor
visuri tainice ci ca pe un obiect mediatic de
consum, în care aparența nu face să apară nimic.
Inutil să căutăm responsabilii acestei dezinformări
de neînchipuit care a făcut înconjurul planetei. În
ceața în care informația se confundă cu propria ei
sursă, „funcția-imagine”, suspectă prin ea însăși,
se preschimbă cu ușurință în „funcție-șantaj”.
„Eliberată”, imaginea are toate drepturile, inclusiv
cel de a minți!
Fuga înainte a consumului față de producție
și, în fabricarea obiectelor, a seriei față de model
(ceea ce, pentru unii, poate constitui un mobil de
relansare economică); apoteoza obiectelor-semne
și a sexului ca suport al eliberării femeii într-o
lume traversată cu toate acestea de feminitate, în
care bărbatul e „marcat” prin sexul lui, fiind
așadar fragil; prestigiul creditului și al modei ca
semnificanți ai fericirii și frumuseții, al publicității
și al mass mediei ca instrument de eliberare a
dorințelor: tot atîtea temeiuri de reflecție pe care
ni le propun cărțile lui Baudrillard, în marea lor
diversitate și deschidere. Nici dialectică și nici
critică, strategia de lectură a evenimentelor
propusă de Baudrillard e definită, de însuși
autorul ei, ca una „catastrofică”. Dacă „toate
energiile își vizează propria moarte” - prin
eliberare -, doar gîndirea catastrofică ne poate
furniza repere de reflecție. „Trebuie să împingem
lucrurile pînă la limita la care, în mod firesc, se
inversează și se prăbușesc totodată”, scrie
Baudrillard în Schimbul simbolic și moartea (49).
Iar dacă, așa cum ne indică Pentru o critică a
economiei politice a semnului, reînnoirea mass
mediei trece prin „distrugerea” lor ca sistem de
necomunicare, tratarea răului (fr. le mal), care nu
e simpla nefericire (fr. le malheur) demarează prin
sfidarea adresată aceluiași sistem: „un dar căruia
el nu-i poate răspunde decît prin propria-i moarte
și prăbușire” (50). Sarcină aspră, pe care o
rezumă superb textul-epilog al Crimei perfecte:
„Ne găsim în fața unei tentative duble: a
împlinirii lumii și a realității integrale - și a
continuării unui Nimic din care cartea de față
face parte. Ambele sînt sortite eșecului. În vreme
însă ce eșecul unei tentative de împlinire e
negativ, cel al uneia de distrugere e vital și
pozitiv. Tocmai de aceea gîndirea, care știe că
oricum va eșua, trebuie să vizeze obiective
criminale. O încercare ce vizează obiective
pozitive nu-și poate îngădui să eșueze. Una care
vizează obiective criminale trebuie să eșueze.
Aceasta e practica, bine temperată, a principiului
răului. Dacă sistemul eșuează vrînd să fie totul,
din el nu rămîne nimic. Dacă gîndirea eșuează cu
voința de a nu fi nimic, întotdeauna rămîne ceva”
(51).’
NOTE
(29)	Â fombre des majorites..., op. cit., p. 11.
(30)	Ibid., p. 14.
(31)	L’echange symbolique.., op. cit., p. 50 și urm.
(32) Â l’ombre des majorites.., op. cit., p. 53.
(33)	De la seduction, Paris, Galilee, 1979, p. 239.
(34) Ibid., p. 245.
(35)	Â l’ombre des majorites...op. cit., p. 79.
(36)	Ibid., p. 81 și 84.
(37)	La gauche divine. Chronique des annees 1977-
1984, Paris, Grasset, 1985, p. 37. Frecvența acestor
consultări, ce fac deliciul poporului, deja obișnuit cu
experiența perversă a voyeurismului politic, face ca
sondajele „să ucidă” alegerile, care „nu mai sînt decît
un caz particular al lor” (Ibid., p. 128).
(38)	Ibid.
(39)	Pierre Rosanvallon, La contre-democratie. La
politique a Page de la defiance, Paris, Seuil, 2006.
(40)	Pour une critique.., op. cit., p. 208.
(41)	Ibid., p. 211.
(42)	Simulacres et simulation, op. cit., p. 77.
(43)	Ibid., p. 80.
(44)	Ibid., p. 111 și 215.
(45)	Ibid., p. 106.
(46)	Ljilusion de la fin.., op. cit., p. 83.
(47)	Ibid., p. 87.
(48)	Ibid., p. 86.
(49)	L’echange symbolique.., op. cit., p. 11.
(50)	Ibid., p. 64.
(51)	Le crime parfait, op. cit., p. 207.
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
sare-n ochi
“Ce minte, ce minte...!” (II)
Laszlo Alexandru
“Nos peches sont tetus, nos repentirs sont lâches;
Nous nous faisons payer grassement nos aveux,
Et nous rentrons gaiement dans le chemin bourbeux,
Croyant par de vils pleurs laver toutes nos taches. ”
Baudelaire
Echilibristica pe firul sofisticii e agreată nu doar
de negaționi°tii Gulagului. O cazuistică
mănoasă putem găsi și dincolo, printre
negaționiștii Holocaustului. Polul Nord și Polul Sud
se află la distanțe egale de Ecuator. Între gogomănia
fandosită a extremei stîngi și monomania acrită a
extremei drepte există înrudiri la fel de strînse ca
între surorile siameze lipite cap în cap: nu mai pot
fi separate nici prin tehnici chirurgicale complexe.
Realitatea permisivă în care trăim garantează
oricui dreptul la vorbirea liberă. Dar liberă inclusiv
de coerență, logică sau decența argumentației.
Aurora Mihacea e un cetățean contemporan, vizitat
de impresii. După ani de pasivitate în fața ideilor,
ea trimite spre publicare un articol de protest (?) în
capitala Franței (“du monde des non padants, des
millions des gens qui ne sont ni des politiciens, ni
des journalistes, je me suis decidee â sortir”).
Frămîntările ei vizează situația scriitorului Paul
Goma, acuzat din toate direcțiile de antisemitism.
Meditația provincială (“je suis professeur de
philosophie â Pitești - Roumanie”) n-a smuls totuși
ziarul Le Monde din zona indiferenței răcoroase,
nestîrnind nici măcar tradiționalul “deocamdată,
nu!”, la Poșta Redacției. Însă, ce noroc, a fost pe
dată îmbrățișată de foaia electronică Asymetria, ani-
mată la Paris de Dan Culcer. Nu zic, respectiva
publicație de cultură, critică și. imaginație, cum se
pretinde încă de pe frontispiciu, e locul potrivit pen-
tru cocoloșirea aberațiilor. Căci e nevoie de multă,
foarte multă imaginație pentru a da tîrcoale evi-
dențelor, fără a te întîlni cu ele.
Să limpezim mai întîi lucrurile, așezîndu-le în
ordine cronologică. Primăria Municipiului Timișoara
a decis, în ianuarie 2007, să-i confere lui Paul Goma
cetățenia de onoare. Măsura a fost imediat urmată
de o serie de proteste din partea Federației
Comunităților Evreiești din România, din partea
Ambasadei Israelului la București, din partea unor
personalități culturale etc., care incriminau pozițiile
antisemite ale proaspătului timișorean. Mihai Dinu
Gheorghiu sublinia uimit, în intervenția sa din
presă, că tezele antisemite profesate de Paul Goma
au fost reluate - incredibil - pînă și în Referatul ofi-
cial pentru acordarea titlului! Onoarea cetățeniei era
justificată prin dezonoarea gîndirii! și într-adevăr,
Referatul Primăriei Timișoara menționează în sens
pozitiv fantasmagoriile paulgomiene, conform căro-
ra exterminarea evreilor constituise un. gest de
reacție al statului român, care în prealabil fusese.
agresat și fusese. jignit de către evrei: “Explicația
autorului pentru fermitatea cu care regimul antones-
cian îi pedepsise pe evrei, după 22 iunie 1941, cons-
ta în răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul
precedent [sic! - L.A.]. Totodată Paul Goma
militează pentru asumarea responsabilității evreilor
pentru crimele comise contra românilor [sic! - L.A.]
și este contra distorsionării istoriei în vederea inven-
tării unui mit exclusiv al genocidului doar contra
evreilor în scopuri politice (de dominație) [sic! -
L.A.], economice (extorcare de fonduri) [sic! - L.A.]
și de culpabilizare a tuturor celorlalte națiuni ne-
evreiești [sic! - L.A.] ”. Situație de două ori scan-
daloasă: primăria unui oraș de frunte al României
nu doar celebrează antisemitismul, dar mai și pune
umărul la susținerea și răspîndirea sa!
Ce ne spune în schimb meditația Aurorei
Mihacea, publicată acum virtual pe la Paris? Că
titlul onorific timișorean a fost acordat datorită
protestelor legate de atribuirea lui!! (“J’affirme aussi
que pour signer la lettre de motivation pour
accorder le titre de citoyen dhonneur â P. Goma
ont ete decisifs: [.] la faussete des theses soutenues
par M.D. Gheorghiu, tout comme par les auteurs
des protestes envoyes â la Mairie de la ville de
Timișoara/” În mintea profesoarei, carul stă în fața
boilor, apele curg la deal, iar scrisoarea primăriei a
fost semnată în ianuarie, din cauza protestelor din
februarie-mai!
Hocus-pocusul filosoafei continuă cu același
aplomb nestingherit de un minim simț al penibilu-
lui. Zeci de comentatori îi reproșează lui Paul
Goma antisemitismul. Aurora Mihacea se
străduiește, pe spații ample, să ne explice teoretic ce
anume este negaționismul. Extrăgînd, din întreg, o
parte și concentrîndu-se asupra acesteia, încearcă să
facă uitat ansamblul. Căci de fapt P. Goma s-a dis-
creditat printr-o sumă întreagă de argumente gene-
ral-antisemite (multe le-am analizat deja anterior și
doar lipsa de spațiu ori teama de monotonie mă
împiedică să le reiau aici de-a fir a păr). Negarea
fățișă a Holocaustului constituie numai unul dintre
capetele de acuzare formulate împotriva sa în presă.
Dar multe altele îi pot fi - și i-au fost deja - impu-
tate lui Paul Goma: falsa explicitare a exterminării
evreilor, prin stabilirea unor legături arbitrare de
cauză-efect cu evenimente anterioare, extragerea
fenomenului criminal din contextul său continental,
contestarea cifrei victimelor, relativizarea inocenței
lor, elogierea deșănțată a dictatorului militar care a
pus la cale Holocaustul, agresarea cu extremă vio-
lență verbală a cercetătorilor profesioniști (în scopul
de a-i intimida și discredita), respingerea chiar a
validității termenilor de “fascist” și “antisemit” (prin
chichițe lingvistice destinate a le smulge realităților
tragice reprezentarea conceptuală) etc. etc. Iar
acuma vine Aurora Mihacea și, cu seninătatea celei
care extrage castraveți din traistă în fața grădinaru-
lui, ne minte de la obraz: “Nulle part dans les
pages de son essai La semaine rouge... Goma ne
nie, mais, par contre, il reconnaît les persecutions,
les pogromes, les deportations de la population
juive”.
Ce ne facem totuși cînd, pe lîngă zecile de stra-
tageme antisemite ieftine ale lui Paul Goma, întinse
pe sute de pagini destinate să relativizeze, să mini-
malizeze, să justifice, să deculpabilizeze crima,
ajungem la pasajul negației fățișe? “Doar știm,
avem și hîrtii[,] și ținere de minte: «Holocaustul
românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie,
o ticăloasă amenințare («Punga sau viața!»)” (vezi
Săptămîna Roșie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau
Basarabia și Evreii, Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, p.
273). Filosoafa nu se tulbură prea tare în fața evi-
dențelor. Cu o șarlatanie de zile mari, scoate
porumbelul păcii din mînecile bufante: Goma,
negînd expressis verbis Holocaustul, contestă de
fapt. terminologia inadecvată, dar nu realitățile
istorice (“en considerant le terme comme inadequat
du point de vue de son contenu â la realite his-
torique respective”) Există, în schimb, o amplă ca-
tegorie de cercetători care văd identitatea dintre ter-
minologie și realitate, considerînd Holocaustul ca o
tentativă de aneantizare a poporului evreu. Ei bine
Memorialul de la Sighet
- o nouă mișcare dibace prin miraculoasele mîneci
bufante ale imaginației - “ceux qui confondent le
terme avec la realite â laqueile le terme renvoie con-
formement â la loi, reussissent â «trivialiser» la real-
ite de la souffrance du peuple juif par sa minimisa-
tion, par la reduction de la plus affreuse realite â
un seul mot/nom”. Iată cum negaționistul flagrant
e spălat de păcate, în schimb respectul legii e taxat
drept culpă. scolastică, “quereile des universalies”,
confuzia dintre termen și realitatea de referință, pre-
cum și alte vorbe mari, umflate cu pompa de la
bicicleta Ukraina. Asta nu mai e filosofie, ci bîlci al
gîndirii, e panaramă de cartier rău famat. Fenome-
nul Pitești s-a dus în vizită la Paris! și cînd te
gîndești că escrocheria pseudo-filosofică se exercită
asupra unor realități adînc tragice, indignarea privi-
torilor are toate motivele să sporească.
După ce-a transformat fără a clipi negrul în alb
și înghețata în ceai fierbinte, e chiar o bagatelă pen-
tru Aurora Mihacea să mai presare două-trei viclenii
de conjunctură. Următoarea ei țintă este Raportul
final al Comisiei Wiesel pentru Studierea
Holocaustului în România, acuzat, cu provincială
fasoleală, de “încălcarea principiului de non-con-
tradicție”. Adică, mai pe românește: că se contraz-
ice. Dar unde, mă rog frumos? Păi, într-un loc ni se
spune despre Paul Goma că “recunoaște, explicit și
repetat, responsabilitatea României și «culpa comu-
nității» pentru «abominabilul pogrom» de la Iași,
pentru deportările în Transnistria, dar afirmă că
atrocitățile au fost exclusiv rezultatul răzbunării, în
condiții de război, pentru crimele comise de evrei”
(vezi op. cit., Iași, Ed. Polirom, 2005, p. 380-381).
Pe de altă parte, se subliniază că același volum al
lui P. Goma “constituie o veritabilă sinteză a
negaționismului și antisemitismului, cum rar se
poate găsi în literatura de limbă română” (vezi
ibid., p. 381). Evrika!, strigă Mihacea: “j'affirme que
le Rapport Wiesel-lliescu [sic! - L.A.] est construit
sur un nonsense, parce que dans ce Rapport on fait
au sujet de la meme personne (Paul Goma), consi-
deree en meme temps et sous le meme rapport (en
tant qu’auteur de Tessai La semaine rouge...) des
affirmations qui se contredisent d’une maniere fla-
grante”. Asta era, va să zică! De parcă nu-i poți con-
cede uneia și aceleiași persoane capacitatea de a
recunoaște detaliile, amendîndu-i totodată reaua-
voință prin care refuză percepția întregului! Sau, ce?
Dacă eu aș afirma că Aurora Mihacea are ochi
frumoși, dar nu vede realitățile din fața nasului și
confundă culorile, ca daltoniștii - ar însemna
neapărat că mă contrazic? Adică, pe limba
piteșteană: “încalc principiul de non-contradicție”?
În contextul unei asemenea logici de fier (cînd
plouă: ruginește!), era inevitabil să scap eu însumi
fără vreo copită servită în plină figură. Ba chiar
titlul unui întreg capitol se revendică de la modesta
1O
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
mea persoană: L’âne de Buridan et Laszlo
Alexandru. Flatantă asociere! Să vedem pe ce se
bazează. “Ce qui arrive â Laszlo Alexandru en
lisant Fessai La semaine rouge... me rappelle l’his-
toire de l’âne de Buridan” - ne asigură filosoafa.
lată-mă pictat în spirit clasic, sfîșiat, asemeni
măgarului legendar, între nevoia de-a mînca și
aceea de-a bea. Teribil! și care ar fi, mă rog frumos,
opțiunile ireconciliabile care mă macină pînă la sa-
crificiul suprem? Citim mai departe. Mais â la dif
ference de l’âne de Buridan, Laszlo Alexandru ne
se permet pas de reflechir une seconde, il n’est pas
desoriente par le fait qu’il lit avec ses propres yeux
les textes” etc. Perfect - dar unde s-a pierdut com-
parația? Animalul buridanic hamletizează și nu
acționează, eu unul, în schimb, nu ezit nicio
secundă în deciziile mele. Și totuși, gîndindu-se la
mine, Mihacea își amintește de acela. Ce avem noi
în comun? Nimic, în afara referinței bășcălioase, a
dorinței subtile a neo-filosoafei de Pitești de a se
hăhăi superior, făcînd cu ochiul spre galerie. E ca și
cum aș afirma, la rîndul meu, că îi citesc produsele
inteligenței și îmi vine sub ochi fața exoftalmică a
broaștei țestoase, înainte de a se lua la întrecere cu
Ahile cel iute de picior. Dar să nu intrăm pe tărî-
mul nobil al filosofiei, să ne menținem doar în
planul referințelor literare: “Sînt zile în care te
îndrăgostești și de o capră cu basma” (Romain
Rolland).
Nimic nu e simplu în gîndirea Aurorei Mihacea
și tot ce-i ne-nțeles se schimbă-n ne-nțelesuri și mai
mari. Enunțul “ANA ARE MERE” poate fi receptat
sub numeroase aspecte, încît “Ana” să devină
“Maria”, “are” să fie “n-are”, iar “merele” să
însemne “prune”, sau chiar “nuci de cocos”. Acolo
ajungem, dacă urmăm sfatul prețios al filosoafei, ca
nu cumva să confundăm “planul subiectiv, gnoseo-
logic în fond (al termenului), cu planul ontologic
(al realității la care termenul ar trebui să facă trimi-
tere)”. Iar dacă nici măcar Ana nu mai are mere, cu
atît mai clar devine că Paul Goma nu neagă de fapt
Holocaustul, atunci cînd scrie, negru pe alb, că
“Holocaustul românesc este o minciună, un fals, o
escrocherie, o ticăloasă amenințare”.
Și nu e vorba de simpla neghiobie fudulă, ieșită
la plimbare pe ulița mare. Următorul pas este un
avertisment explicit, lansat judecătorilor care
urmează să delibereze în procesul de antisemitism
al lui Paul Goma. Realitatea e complexă și înșelă-
toare, omul nevricos intră la o idee, de-acolo fan-
dacsia e gata, iar ipohondria pîndește după colț:
“les magistrats seront, par l’intermede de ce
dossier, en pleine session avec des examens diffi-
ciles, tout comme pendant les annees â
l’Universite, n’ayant pas la possibilite de deliberer
en connaissance de cause qu’apres avoir passe leurs
examens pour Logique, Philosophie, Semiotique,
Psychologie et, pas dernierement leur specialite,
Sciences Juridiques”. Haida-de! Aurora Mihacea își
drege vocea cu gargară, pregătindu-și vocalizele
împotriva “erorii judiciare”, încă dinainte ca tri-
bunalul să se pronunțe!
Situația pare a fi chiar disperată pentru parti-
zana de dată recentă a lui Paul Goma, dacă se agită
să lanseze atîtea sofisme și viclenii grosolane, împa-
chetate în același ambalaj șifonat: transformarea
efectelor în cauze, negarea evidențelor, minciuna
frapantă, inventarea de contradicții, fabricarea de
false dileme buridanice, abstractizarea realităților
celor mai evidente, presiunile retorice exercitate
asupra magistraților etc. Ce minte, ce minte...! Cu
un asemenea avocat improvizat, eu unul, în locul
lui Paul Goma, mi-aș da demisia din meseria de
antisemit.
■
imprimatur
Un imperiu bonsai
Ovidiu Pecican
Mariana Bojan face parte dintre artiștii cu
o vocație plurală. Pictoriță cu un gust al
culorii egalat numai de imaginarul ei
himeric debordant, situat la intersecția dintre
Bosch și Chagall, ea scrie o poezie de mare
prospețime și delicatețe, așa încât ai zice că între
cele două limbaje complementare nu mai rămâne
loc de nimic. Și totuși, iată, nu este o întâmplare:
autoarea acostează repetat și pe tărâmul prozei.
După povestirile din Ultima noapte a Șeherezadei
(1993), titlu ce valorează cât o ars poetica,
sugerând somația absolută resimțită de
„povestașă”, a urmat microromanul Dansul
câinilor (Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință,
2003, 144 p.) și, puțin mai apoi, o întoarcere la
proza scurtă odată cu Povestiri bologheze (Cluj-
Napoca, Ed. Limes, 2007, 128 p.). De acum
opțiunea pentru sintaxa și retorica prozastică nu
mai poate fi suspectată de capriciu ori de
irepetabilitate, statutul prozatoarei fiind la fel de
serios acreditat ca și acelea de plasticiană și poetă.
Nu voi obosi să spun că în critica românească
actuală există o carență fundamentală, datorată
prejudecății oficianților ei că artistul este și trebu-
ie să fie monocord, strălucirea nefiind îngăduită
simultan în mai multe direcții. Și totuși, printre
atâtea alte exemple posibile, Mariana Bojan arată
fără efort, cu grație, de ani de zile, cum se poate
contura un continent al fantasmării, deopotrivă
cu pensula și vopselele, cu harfa în mână și cu
pana pregătită să parcurgă mari distanțe. Prozele
adeseori miniaturale, romanul care - cantitativ
vorbind - s-ar fi putut intitula și povestire, de n-ar
fi decât acest jalon, nu și criteriile de articulare
interioară a prozei, poezia homeopatică (dar nu
scurtissimă în sensul haiku-lui) și pânzele flam-
boaiante, zburătoare, impregnate de seve contu-
rează, toate împreună, un imperiu bonsai care îi
asigură suveranei unse prin voia lui Dumnezeu în
fruntea lui un loc pe cât de excentric, pe atât de
sigur într-o construcție critică mai amplă pe
seama literaturii române contemporane.
Revenind la Dansul câinilor, subiectul pare
cumva neașteptat, venind cumva în linia lui
Mateiu Caragiale și fiind tratat cu o altă stare de
spirit și alte mijloace decât cele din Frumoșii
nebuni ai marilor orașe de Fănuș Neagu.
Memorialul de la Sighet
Cuvântul de ordine este chiar cel din incipit-ul
romanului: „Nu știu ce aveam; ne apucase așa o
nebunie trăiristă... Cu cât eram mai săraci, mai
bătrâni, mai bolnavi, cu atât mai mult zăceam
prin cârciumi, chefuiam, prăpădeam timpul fără
măsură, întindeam coarda de parcă ne dăduse
cineva un ultimatum pentru viață...” (p. 5) Lumea
care foșgăie de „disponibilizați ai vieții” așezați la
mese insalubre, însă pitorești, pălăvrăgind
iresponsabil și simpatic, sau odios-apatic,
depănând povești cu nemiluita într-o paranteză a
biografiilor personale vine pe firul unei tradiții ce
include și Hanu-Ancuței și alte toposuri și
ritualuri ale flecărelii care fac din acest golf în
care se refugiază mulți dintre corsarii prozei
noastre un soi de Tortilla Flat ori Sweet Thursday
(Joia dulce, în traducerea clasică din colecția
„Globus” de la Meridiane) ale lui John Steinback.
Alte meridiane, aceleași tipuri, aceeași savoare,
dar cu alte mijloace. În fond, miza pare să fie
culoarea unui mediu de pierde-vară în care un
clujean poate avea sentimentul - justificat sau nu
- că ici-colo câte una dintre siluete e descifrabilă
în calitatea ei de copie ușor transfigurată după
natură. Interesant este și răgazul evocat, care
poate fi cel al crizei sociale și al derutei de la
capătul comunismului, dacă nu cumva al primului
deceniu al tranziției postcomuniste, nu mai puțin
confuz. Dar accentul nu cade nicio clipă asupra
evocării unor circumstanțe istorice, ci mai
degrabă se distribuie pe figurile pitorești ale micii
oaze de cheflii.
Cu Povestiri bologheze, Mariana Bojan
descinde într-un alt perimetru. Pretextul
organizării narațiunilor provine dintr-un fapt de
viață: prozatoarea și-a procurat un refugiu din fața
citadinului într-un sătuc transilvan pe nume
Bologa. Toposul se înnobilează datorită explorării
lui în dimensiunea micilor reverii și a faptelor
fără relevanță comunitară, prețioase însă pentru
sensibilitatea pe care o provoacă la reverie,
meditație ori consemnare pură și simplă.
Descinderea în rural nu are, astfel, la bază eternul
ethos românesc al depeizării, senzația paradisiacă
vine din mirările artistice ale unei disponibilități
feminine desprinse din modernitatea orașului care
prețuiește, pur și simplu, delicatețea, candoarea,
umorul involuntar, stranietatea detaliului. Este și
motivul pentru care apropierea de alte proze
aparținând, aparent, aceluiași gen - cele semnate
odinioară de I. Al. Brătescu-Voinești ori de Emil
Gârleanu - nu își găsește justificarea. Stările mai
curând lirice ale artistei sunt departe de apologia
satului ori de vreo critică a orașului, circumscriind
numai un mod de a fi propriu sieși, provocat însă
de ieșirile din cotidian datorate expedițiilor „la
țară”. La fel de bine ele puteau avea loc și într-o
casă dotată cu grădină de la periferia orașului, ori
pe potecile riguros amenajate din jurul unui
templu nipon.
Mariana Bojan se dovedește astfel o poetă a
mirărilor și o pictoriță a propriilor stări de spirit,
chiar și atunci când recurge la convenția prozei
populate cu peisaje, oameni și chiar vagi
întâmplări recoltate în ambianța unui sat
ardelenesc.
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Documentar literar în Elveția
Patru scriitori elvețieni contemporani de expresie germană
Tangoul străzilor
J Manfred Gilgien (1948-1993)
Scriitorul Hansjorn Schneider afirmă că creația lirică (poezie și proză scurtă) elvețiană de expresie germană a
secolului 20 se poate împărții în două grupe: o grupă a tradiționaliștilor, la această oră aproape uitată și o altă
grupă a creatorilor izolați, respinși de rigorile societății, trăind prin crîșme și internați în spitale de psihiatrie.
Morți de timpuriu, de moarte naturală ori, cel mai adesea, sinucigîndu-se, din această a doua grupă fac parte cei mai
valoroși poeți. Tot Schneider afirmă, în concluzie: „ Ospiciile ca ținut al poeziei, iată realitatea elvețiană.” Din cea de
a doua grupă face parte și Manfred Gilgien. S-a născut în l948, a fost doi ani student la Universitatea din Basel, secția
filozofie și literatură după care a renunțat (în perioada revoltelor studenților-1968) hotărîndu-se să se dedice literaturii.
Oameni din Basel își amintesc de el ca despre un „cerșetor elegant” un „clochard de viță nobilă.” Un „poete maudit”
în linia lui Robert Walser sau Alexander Xaver Gwerder (care s-a sinucis la 29 de ani). Încă de timpuriu, Manfred
Gilgien devine un statornic consumator de tutun, bere și vin. Trăiește într-o minusculă locuință socială, îl ajută mama
ori prea puținii prieteni, primește și o modestă pensie de invalid. O banală infecție pe care refuză să o trateze, îl face
să-și piardă un ochi. Moare de cancer în l993. La îmormîntarea sa au fost cîteva persoane (mama, sora și fratele, doi
prieteni) iar preotul habar nu avea ce să spună. Cenușa i-a fost depusă în cimitirul din Arlesheim.
Manfred Gilgien a scris puțin și doar o scurtă perioadă de timp. Apoi nimic din ce scria nu-i mai plăcea, cu toate
imboldurile și încurajările primite. În l978, Matthyas Jenny, scriitor, editor și prieten îi publică singurul volum, de mici
dimensiuni, intitulat Tangoul străzilor, cuprinzînd poezie și proză scurtă. Pe Gilgien îl deranja orice „regulă” a artei.
„Nu vreau să nenorocesc un vers doar de dragul unei rime potrivite.” Gilgien nu era creatorul „perfecționist” care
cizelează la nesfîrșit. Desăvîrșirea formei nu era țelul său. Nu credea în desăvîrșire. Credea în clipă, în momentul care-l
capta poetic și-l îmboldea să scrie. „Este imposibil de definit ce înseamnă o bună poezie. Asta se observă la lectură ori
nu se observă.” La unele din crețiile sale se pot întrezări influența unui Brecht, Trakl ori a poeților beatnici. Dar vocea
sa are personalitate. Reeditarea volumului Tangoul străzilor în 2005, îl arată la fel de proaspăt ca și în urmă cu treizeci
de ani. Manfred Gilgien și-a plătit fiecare cuvînt pe care l-a scris.
*
poezia e ceva
ce stă alături
se joacă în parcuri
în veceuri publice
în trenuri
bineînțeles în gări
deseori în cinematografe uneori și
în teatre
dar și în sălile de așteptare
și în paradoxalele propoziții filozofice
poezia este ceva
ce nu se poate defini
poezia este ceva
ce stă alături
*
golesc totul
din buzunarele mele
cine poate gîndi
poate să priceapă
în cel hal
mă aflu
Ghetele poetului
E o pereche aflată pe covorul roșu
șireturile sînt nedesfăcute de parcă
Proprietarul sau drumețul s-a dizolvat în aer
În spate lateral se observă ceva ciudat
La ambele ghete în același loc s-a ros cusătura:
Adică nu la gheata stîngă pe partea stîngă
Iar la gheata dreaptă pe partea dreaptă
Ci la gheata stîngă pe partea dreaptă
Iar la gheata dreaptă pe partea dreaptă
Imediat sub șiruri adică acolo unde șireturile
Sînt vîrîte prin găuri ca gheata să se strîngă pe
picior
Înainte lateral e ceva ciudat de observat
La ambele ghete s-a ros cusătura în același loc:
Adică nu la gheata stîngă în partea dreaptă
și la gheata dreaptă în partea dreaptă
Ci la gheata stîngă în partea stîngă
Iar la gheata dreaptă în partea dreaptă
Dacă ar fi careva pe-aici și ar intra pe ușă și ar ridi-
ca
O gheată va avea norocul dacă ar ridica-o întîi pe
cea stîngă
Să întîlnească o pingea nevătămată
Dacă ar fi careva pe-aici și ar intra pe ușă și ar ridi-
ca
O gheată va avea nenorocul dacă ar ridica-o întîi pe
cea dreaptă
Să întîlnescă o gaură curată în pingea
Această gaură se află în mijlocul jumătății din față
A pingelei deci într-un loc clar delimitat
De care fiecare viitor cît și actualul proprietar
Sau drumeț va urma să țină (respectiv ține)
socoteală
Probabil o și lasă la loc fără să privească gaura
Precum un tablou unul extrem de uman lîngă tele-
fon.
Niciun motiv de disperare
daca intenționat si nu din
întâmplare a° fi aici
Sînt disperat:
Pentru că nu am bani
Pentru că vodka primită s-o dau pe gît
nu o pot savura
Pentru că muzica primită s-o ascult
nu o pot savura
Pentru că filmele primite să le vizionez
le găsesc proaste
Pentru că nu pot face filme mai bune deoarece
Nu am bani
Sînt disperat
Mă roade suferința atît de deznădăjduit sînt în
această clipă
Cît să apreciez EROICA lui Beethoven
Pentru ea fac oarece sărituri caraghioase în fotoliul
cu arcuri
Drăcui dar afară este timp frumos
Primăvara se află în casă
Cum aș putea-o introduce în mine:
Precis nu prin firul telefonic
și subțirile sorbituri de ceai și mersul și neputința
în mers
De gîndit oricît de mult mă străduiesc acum
Mă gîndesc la același lucru: pentru ce merg chiar
aici
Pe această stradă cu acest pietros plasture pe cap
care după cum arată
Ar trebui pentru numele lui Dumnezeu să se scuze
odată
(așa mi-a șoptit Van Gogh în ureche și mi-a dăruit-o
pe a sa învelită în hîrtie argintie)
Nunta
Nunta urma să aibă loc în bucătărie. Acolo se aflau
deja munți de struguri, mere și banane. Ginerele
încă nu apăruse. Mireasa însă dorea să-mi arate dor-
mitorul. Mă luă de braț și mă scoase din bucătăria
care începuse a se umple de aburi oferind o ima-
gine neplăcută. Mireasa a închis repede ușa, s-a așe-
zat pe pat și-n clipa următoare era complet goală.
Ceea ce mă impresionă fu modul ei direct de-a
acționa și sentimentul de-a fi luat prin surprindere.
Ne-am sărutat și ne-am îmbrățișat iar apoi ea aproa-
pe a țipat de plăcere. Ne-am ridicat încet și am
observat că ea a plîns. Și-a apăsat urechea de ușă, a
privit prin gaura cheii apoi la mine - descuie ușa pe
care eu am deschis-o imediat pentru a fugi prin bu-
cătăria acum goală, fără aburi și mirosuri, să scap
de acea companie. Pe stradă m-am întîlnit cu gine-
rele. Era grăbit, totuși s-a oprit, mi-a zîmbit și m-a
invitat la o bere. Eu am făcut cu mîna o mișcare
colțuroasă: mulțumesc dar nu e timp și nu mai e
loc de alte ocolișuri și l-am lăsat în mijlocul străzii.
Mai tîrziu am aflat, de la cunoștințe, că a fost o
nuntă reușită, cea mai frumoasă la care au partici-
pat vreodată.
Prezentare și traducere de
Radu Țuculescu
'	■
12
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Totul merge mai departe,
viața, moartea
^[^Mat thyas Jenny (1945)
Matthyas Jenny s-a născut la Basel în 1945. A practicat diverse meserii, printre altele și cea de consilier
financiar la o mare bancă elvețiană, editor, astăzi manager. A înființat pentru prima oară în limba
germană Telefonul Poeziei. Deasemenea este inițiatorul „Zilelor Poeziei” în Basel. Autor a cinci volume
de poezie, două de povestiri și un roman. Moartea soției sale, Ursula Wernle, (cea mai bună și fidelă parteneră de
viață și de muncă, o fină cunoscătoare a ceea ce înseamnă viața cărților) survenită în primăvara acestui an, l-a
afectat profund, făcîndu-l să se retragă într-o blîndă singurătate. „Matthyas Jenny, un globtrotter, poeta migrans,
un scriitor călător, un tip ce trăiește în forme literare. Modelele sale într-ale scrisului (și nu numai) pot fi
recunoscute printre figuri precum Francois Villon, Jack London și John Dos Passos.” (Suddeutsche Zeitung)
Spectatori
„Un matur, cel mult și-ar fi scrîntit piciorul”,
zise bărbatul și privi, cu palma pusă deasupra
ochilor drept protecție împotriva razelor de soare,
la terasa de la etajul întîi a casei din cărămidă.
„Să fi fost cam tot pe vremea asta, în plină
vară”, zise bărbatul. „Ea bea iar dacă treceai prin
dreptul locuinței sale, simțeai duhoarea ieșind pe
sub ușă. Țipetele gemenilor le auzeam în tot
cartierul.” Clătină din cap.
„Groaznic, vă spun, noaptea zăcea în
restaurant iar acasă țipau gemenii, încă de
dimineață se porneau. Ea urla la ăia mici, prin
cuvinte, zic, prin cuvinte dar nimeni nu lua
atitudine, toți ascultau, unii o înjurau pe ea și pe
gemeni, dar nimeni nu întreprindea ceva, nimeni
nu o ajuta. Pe aici totul e ca și atunci, drumul
pietruit care duce la atelier, pe vremea aceea un
atelier de pictură.
Întîi au căzut ghivecele cu mușcate.
Nu mă întrebați de ce bea, ce știu eu, de
necazuri și griji. Nu bea, precis, pentru că-i era
sete, chiar dacă atunci fusese extrem de fierbinte.
Una dintre acele zile aburite cînd unii oameni își
pierd echilibrul iar cei sensibili cred că nu mai
primesc aer - dar ea a băut tot timpul, nu doar
vara.
Cînd am scos-o din restaurant, era beată bine
și zicea încotinuu, hop, hai sus!
Îi încuiase pe gemeni pe terasă și apoi zăvorîse
ușa locuinței ca să poată merge, liniștită, la
restaurant, cam pe la trei la amiaz, soarele ardea
pur și simplu, ca și acum.
Copiii strigau pe terasă, plîngeau și urlau -
eram deja obișnuiți. Cîțiva ieșiră de prin ateliere,
strigînd: „ Tăceți, naibii, urlătorilor”, sau „ Unde
naiba zace baba, iarăși”, și alte asemenea vorbe.
Micuții au auzit, precis. Trebuie că au găsit un
scăunel pe-acolo ca să privească peste balustradă.
Aveau doi ani, doi ani și jumătate, exact nu știu
nici eu. Se cățărară pe scăunel, întîi căzură
ghivecele cu mușcate, apoi unul și apoi celălalt,
chiar aici zăceau peste mușcate și pămîntul din
ghivece.
Un matur dacă ar fi alunecat de pe terasă, cel
mult și-ar fi scrîntit piciorul”, zise bărbatul.
Lăcomie
„Dada, pune mîncarea pe masă - vino mai
aproape”, o ademeni bătrînul bărbat din scaunul
cu rotile pe micuța fată, „vino mai aproape,
așează-te pe genunchii mei.”
„Eu trebuie doar să aduc mîncarea”, zise fata
care stătea la o bună distanță de scaunul cu rotile,
ca bătrînul să nu o poată prinde. Rulă, cu scaunul,
spre fată: „Dar vino, așează-te pe genunchii mei,
gurițădeaur, vino, putputput, vino odată, nu-ți fac
nimic, o să primești ceva frumos, dacă vii încoa...”
Fata se mișcă repede în spatele mesei: „ Acum
trebuie să plec, mîncarea e pe masă, mîine vin
iarăși.”
„Dada, mîine vii iarăși”, zise, posac, bătrînul și
rupse învelișul pungii din plastic al tacîmurilor
apoi împunse de cîteva ori pireul din legume și
cartofi. Începu să mănînce fără chef, plescăind
zgomotos.
„Dada, pune mîncarea pe masă... vino mai
aproape”, o ademeni bătrînul într-altă zi.
„Nu am voie”, zise fata, „eu vă aduc doar
mîncarea.”
„Știu că nu ai voie”, zise bătrînul, „dar nu
trebuie să spui nimănui, vino, putputput”, o
îndemnă și își mișcă degetele de parcă ar fi hrănit
găini cu grăunțe. „Vino, putputput, vino odată, nu-
ți fac nimic, numai o dată să te așezi pe genunchii
mei, pentru tine e o nimica toată, nu fi prostuță,
gîndăceldeaur, doar o mică bucurie unui bărbat
bătrîn”, zise bătrînul cu voce plîngăcioasă. Împinse
scaunul cu rotile spre fata care se retrase în spatele
mesei. „Încetează să mai fugi de mine, acum ne
cunoaștem de multă vreme, vino odată, așează-te
pe genunchi, iepurașdeaur.”
„Nu am voie”, zise fata.
„Copilaș prostuț, atunci o să te pun eu, dacă
nu vii de bună voie.” Se deplasă rapid în spatele
mesei și îi blocă fetei calea spre ieșirea din
locuință. „Acum vino aici, vino”. Încercă să se
ridice, se prinse de marginea mesei cu o mînă iar
cu cealaltă încercă să o apuce pe fata care fugi
spre fereastră.
„Am să strig de la fereastră”, zise fata.
„Aici nu te va auzi nimeni”, zise bătrînul ușor
speriat și enervat totodată, „vino și lasă prostia,
numai o dată pe genunchii mei să te așezi, ce fel
de fată ești tu, vino, păsăricădeaur, vino,
putputput.”
Plesni din degete. Se aplecă într-o rînă, scaunul
cu rotile îi alunecă de sub picioarele tremurînde,
scăpă mîna de pe marginea mesei și se lovi cu
tîmpla de comoda din lemn de stejar.
Ea continua să-i aducă mortului mîncarea,
curăța farfuriile din plastic neatinse apoi arunca
totul în containerul locuinței.
O poveste de dragoste
Cîteodată e mult mai simplu.
În drumul zilnic spre casă, după terminarea
serviciului, îl vedea stînd în autobuz. Încă de
dimineață începu să se gîndească la el și spera ca
seara, după terminarea orelor de muncă, să-l
reîntîlnească.
Înainte ca autobuzul să oprească în stație, era
încordată și neliniștită. Seară de seară constata, cu
ușurare, că el se afla în autobuz.
Necunoscutul făcea o impresie deosebită
asupra ei. Acum mergea cu plăcere la lucru,
deoarece seara putea să-l întîlnească pe necunoscut
în autobuz. Șeful începu să-i laude capacitățile de
muncă și rîvna. Lucra cu entuziasm și devenea de
la o zi la alta mai fericită.
Uneori își imagina că și necunoscutul o
aștepta pe ea, că și el spera ca ea să urce în
autobuz. Dar așa ceva nu putea fi adevărat. Precis
nici nu o observase. Conta prea puțin. Pentru ea
important era ca el să fie în autobuz.
Spera să nu facă niciodată ore suplimentare.
Doar gîndul că șeful ar putea, într-o bună zi, să-i
pretindă așa ceva, o irita și o făcea nervoasă.
Inevitabil, sosi într-o seară momentul că lîngă
el fu un loc liber. Își ținu răsuflarea, cînd se așeză
alături de el. Precipitată, căută în geantă cartea din
care citise în pauza de prînz.
O întrebă ce citește. Ea îi arătă cartea. El
aruncă asupra coperții doar o scurtă privire și zise
că o vede în fiecare seară și de fiecare dată spera
ca și ea să urce în acest autobuz.
Laura
Și dintr-odată totul se desfășură cu repeziciune.
Începu, într-o după masă, să-și vopsească pereții
camerei în negru. Întîi un perete, apoi celălalt,
apoi marginile ferestrelor și dulapul. Vopsea
repede și cu spor. Vopsi și oglinda împreună cu
notițele și fotografiile care se aflau vîrîte în
marginea ramei. Trecu cu bidineaua peste pat,
vopsi perinile, pătura, tabloul cu flori de alături.
Cînd afară începu să se întunece, începu să
vopsească în negru sticla ferestrelor. Cu mișcări
rapide și sigure își vopsi rochiile care atîrnau afară
agățate pe ușa dulapului, urcă pe scaunul proaspăt
vopsit în negru pentru ca să vopsească și lampa
din plafon și chiar la sfîrșit, după ce vopsise și
interiorul frigiderului și becul mic al acestuia, din
două mișcări agile înnegri și veioza cu bec cu tot.
După ce vopsise totul în negru, camera, micul
coridor, nișa destinată gătitului, începu să se
vopsească pe ea în negru.
Se întinse pe patul cel negru, își vopsi
picioarele, pîntecul, brațele și fața. Cu mîna
rămasă, încă, nevopsită, care se mișca prin aer ca
un pescăruș alb, plutitor, luă tabletele, le scufundă
într-un vas în care mai era puțină vopsea neagră
apoi le vîrî în gură pe toate și le înghiți, bînd
culoarea rămasă în recipient.
Pe lîngă zgomotele străzii din fața ferestrelor
negre, se mai auzeau doar ticăitul negrului ceas
deșteptător și neagra răsuflare precipitată.
Pe podea zăcea, aruncată neglijent, o scrisoare
ale cărei cuvinte fuseseră acoperite cu vopsea
neagră.
Traducere și prezentare de
Radu Țuculescu
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
13
(^) Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Poezii
Erwin Messmer (1950)
S-a născut în 1950 în Bodensee. A studiat filozofie °i literatură germană apoi orgă °i pian la
Conservatorul din Bratislava. Trăie°te la Berna ca muzician, scriitor °i publicist liber profesionist.
Face parte din redacția revistei literare ORTE. Pe lîngă numeroase volume de poezie publicate, a
înregistrat CD-uri cu concerte pentru orgă și pian. Concertează, ca organist, pe numeroase scene
muzicale europene. Este considerat un talent multilateral. În creația poetică, ritmul și muzicalitatea sînt
trăsături evidente, dar și umorul ascuns, seriozitatea nemachiată și concretețea unei limbi ce scrutează
orizontul unei realități imediate. (r.ț.)
Prevestire
Ceața
se înmulțește
Bordelurile
se înmulțesc
Găurile memoriei
se înmulțesc
și toți oamenii încep
să spere
Necontenit
speră și
perechile căsătorite
încă la rostirea lui da
iar în mod progresiv
se înmulțesc și poeții.
Cerșetorul
Sărăcia
pe chipul său
se arată precum o
măiestrită bancnotă falsă
Îi pun în pălărie
una adevărată
Se sperie
Averea mea
Este și ea doar un bluf
Ocrotită însă și ea
precum sărăcia lui
de secretul bancar
Lectură-n pat
Ziua proaspăt tipărită
deschisă în fața
ochilor mei în care
citește descifrînd cuvinte
recunoaște propoziții între care
nu poate face vreo legătură
Sting lumina
Întunericul mă nimerește
imediat
precum o iluminare
Cu precauție se închide
odată cu pleoapele mele
cartea și așteaptă
Supliment pentru mama
Acum doi ani
stăteam în fața ecranului
m-a smuls telefonul
din grava luptă
Real Madrid cu Chelsea
mama era moartă
Moartea mamei a durat mult mai mult
decît transmiterea rezultatului
s-a prelungit peste ani
șocul meu a ținut piept ambelor evenimente
Am rămas fidel lucrurilor bune
am muncit cu vioiciune
la uzarea vieții mele în continuare
am mîncat și băut cu apetit și înțelepciune
am cultivat bunele maniere
Moartea nu a încetat
să opereze în jurul ei
secționă la întîmplare
un nerv al vieți ici colo
și parcelă încet
circumvoluțiunile în creierul ei
Fin de tot a lovit-o
Regulat și chibzuit
În sfîrșit mama avu voie acasă
Preotului îi plăcea să se audă vorbind
Pe gazonul comun al mormintelor
unde într-o gaură de treizeci de centimetri
fu depusă urna din ceramică
N-am înțeles prea multe
mă gîndeam la un cobai mort
Preotul a turnat aghiasmă
iar la pomană a băut mult
Noi i-am stat alături
Dar cu o noapte înainte m-am dus să urinez
Alături somnul evadă prin deschizătura
ferestrei
L-am alungat spre balcon
Marte avea o penetrantă
Dungă galbenă și lumina
precum o lumînare nefolositoare
universul
Aici se termină șocul
Am simțit pentru prima oară tristețea
Scriu toate acestea lîngă sticla cu vin
într-o pizzerie și aud
cu jumătate de ureche
cele două fete de la masa vecină
schimbul lor de păreri despre nimicuri zilnice
în fumul țigărilor
Două fete tinere
în care mama
nu se va mai regăsi niciodată
Rîndurile caselor
Povestirile
Dramele
Romanele
Ar trebui
să se poată citi
printre rînduri
totuși doar mă plimb
O amiază de duminică
mirosul de bucătărie evadează
prin ferestre deschise
Activitatea a încremenit
într-un tablou discret
pictat
de clănțănitul zelos
al tacîmurilor manipulate
Nicio împușcătură
niciun țipăt
nu pune în mișcare
giganticul magazin
Ar trebui
să se poată rîde
printre rînduri
totuși aud în mine
cum strada
pe care o calc
printre rînduri
țipă
SMS
Nu ești aici
nu sînt acolo
Aici e deșert
acolo oază
la jumătatea
drumului
setea mea
Ceasul nostru de nisip
Prezentul picură
Picură continuu
Se vîră prin urechile acului
Răsucește relațiile noastre
în opusul lor
mai încet decît într-o lentilă a timpului
Năpraznic
timpul s-a scurs
Tu sari în picioare
faci ce vrei cu viața mea
apoi o ștergi
Anunț
Ziua are douăzecișipatru de ore
care-mi aparțin și sînt înregistrate
plus cinci minute ale
ceasului meu pus în urmă
Să le folosim
Doar prin oferte serioase
Traducere de
Blanka-Rakhel Cristolțan
■
14
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Texte în proză
J Hans Gysi (1953)
Hans Gysi s-a născut în 1953 în Arosa unde a crescut și a urmat studiile școlare. A absolvit secția de
filologie a Universității din Zurich apoi Academia de actorie din același oraș. După cîțiva ani de
profesorat, se dedică scenei. Întîi ca actor apoi ca regizor și autor dramatic. Publică volume de teatru,
poezie și proză scurtă. Din 2004 întemeiază, în Marstetten, cel mai mic teatru din cantonul Thurgau. Poezia și
proza sa au, adesea, o formă aproape „seacă”, un ton frust și direct, apelînd la jocuri de cuvinte și duble
înțelesuri. Ele sînt străbătute de un umor discret, ascuns, însă nu lipsit de aciditate. Hans Gysi este un actor-
regizor care-și „înscenează” creațiile literare, incitînd imaginația „cititorului-spectator.” (r.ț.)
Marcă de rabat
Acolo zac capturate bucățile nerentabile ale
vieții noastre. Procentaje înșelătoare. Marginile
perforate zbîrnîie și dau hrană instinctului de
lăcomie. Finețea noastră motrică atîrnă de vîrful
degetelor ori de cel al limbii lipicioase; să le
aliniem cu fidelitate în șiruri. Ce pricepere
istorică, ce ordine generală! Sîntem protagoniștii
propriilor consumuri. Ne cumpărăm un noroc de
marcă și îngrămădim caietele cu socoteli pînă-n
ziua plății. O parte are strălucire de aur. Marca
era cît pe ce să-și dea duhul (să dispară din
circuit), totuși acum își sărbătorește renașterea.
Satisfacția, oarecum reținută, produce o neobișnu-
ită încîntare. Numai de-am obține și noi ceva din
toate astea. În alte cazuri importante, există
răsplată, atenție, dăruire. Totuși, multe speranțe se
topesc spre sfîrșitul lunii. Atunci ne răsfrîngem
buzunarele și le golim pînă la capăt. Iarăși
minusuri. Mărcile lucesc din nou ca soarele-n
amurg, radiind confortabil în încăperile interioare.
Ele dovedesc că nimic nu dispare fără urmă, vai
ce pupile mărite de copil! Ele marchează
economiile și ne înșiră într-o ceată de anonimi
mulțumiți.
Toaster
Toasterul rumenește vîrsta cu zeci de
încrestări. Cu un zgomot uscat, îi sare una după
alta cîte o felie. Cu toate astea, sărbătorim. Una
este carbonizată și amară, cealaltă maronie și
crocantă. Pe a treia o retrimitem în gîtlej. Între
timp: mare grabă, să nu se răcească felia. Cine ne
dă aceste numere rotunde și ne lasă, pe jumătate
creduli, să ronțăim și să mestecăm la sistemul
nostru decimal ce ne întregește rotunjimile. Cînd
ne aflăm în toaster, e cald, habar nu avem ce fac
feliile vecine. În scurt timp se simte omul ca
acasă, bine scuturat apoi scuipat afară și ronțăit,
adulmecînd lipsa perspectivei, observînd dispariția
iminentă a celorlalte felii. Din gură în gură, din
despicătură în despicătură. Asta este gluma vieții
noastre. A deschide - a înghiți - a scuipa - a fi
devorat. Există și timpuri scurte și timpuri
îndelungate de prăjeală. Bem mult pentru a
păstra umiditatea, scumpa noastră existență o
subțiem precum o pulbere de polen.
Plock face toasterul, un sunet uscat și trimite
o nouă felie întru digestia noastră.
Ștampila
Ștampila are patru rotițe. Ele ajută la fixarea
datei. Zilnic, ștampila trebuie adusă la zi. Ea
garantează că mereu vei fi proaspăt, gata de
acțiune. Domeniul ei de aplicare este nelimitat,
totuși suprafața ei nu are voie să fie prea netedă.
Foliile există în caz de nevoie. Pericol de-a se
unge. Ștampila modernă depune culorile precum
pernițele colorate și cîteodată imprimă, fără a se
atinge, date pe hîrtie, uneori chiar și scame.
Fiecare ștampilă are pernițe regulate. O pîrghie
veghează distribuția datelor. Ștampila e de ieri dar
datată pînă într-un poimîine îndepărtat. Această
tensiune o suportă, se pare, foarte bine iar asta
înseamnă că are viitor. Cele patru rotițe asigură
schimbarea în constelații. Micile porțiuni flahe se
pot observa dintr-o latură. Cele necolorate se
întovărășesc cu cele colorate.
Se poate pune de-o parte ori se poate folosi cu
mult spor. Depinde de situație.
Cowboy de asfalt
Dați încoace păsările tunetelor și săniile
tumultoase! Sîntem cowboy-ii asfaltului, Coupe,
Limousine, Minicooper sau Overdrive, tot una.
Zburdăm cu lemnoasele noastre șasiuri peste
beton și gudroane, împrăștiind scîntei, ne întîlnim
pe Sunset Drive la ceas de seară. Și aici poți
observa ocheada vecinului în stil american. Sau ia
doi, dar nu rata apăsarea pedalei de gaz, dă-i
bătaie, să pîrîie, să scrîșnească. Să țipe anvelopele,
să trosnească încheieturile, să ardă cauciucul.
Fiecare îl mimează pe James Dean chiar și atunci
cînd se sare peste un colț de stîncă: tant pis, foc
trebuie sub scaune, beția vitezei pînă ce tremură
spînzurătoarea. Huruie rulmenții. Urmărim și iar
urmărim, urme de opt ori patru, oare ne-am
apucat să luăm date despre autostradă?
Ne raportăm la o tradiție de sute de ani,
viteza se scurge din încheieturi. Aproape mai
repede decît glontele, șuierăm pe la urechi. John
Wayne nu mai mișcă din șold, Winchester-ul său
se răstoarnă în nisip iar el mușcă, fără chef, din
trabuc. Armăsarul său de vis nu mai apare. Benzi
Mobus sînt desenate din ciocniri și ruperi de vînt.
Fără înrerupere, duc mereu la același punct inițial
de plecare. Despre economie nici nu poate fi
vorba. A te răzgîndi și a goni cu turbare.
Articulațiile se mută toate jos, la pedale. A ațîța
vaporii, a aprinde materia primă, se ajunge la
amestecul optim între gaz și aer. Mai mult gaz
înseamnă pistoane puternice, scufii pentru tineri
și vîrstnici în Cabrio sau Jeepli, vîntul năuc
periază frizurile. Și de mult nu se mai descifrează
rupturile oaselor, hieroglife vineții scurgîndu-se,
dungat, peste roțile noastre. Chiar dacă oglindesc
un soi de scriere arabescă, mantras pentru cei ce
mărșăluiesc, mătănii pe marginea căștilor noastre
sau călăreți înaripați angajați în acte justițiare:
pneurile noastre zdruncină ascunși hemoroizi pe
care le-a lăsat, chiuind de bucurie, o stenografă de
pe altă planetă.
Blocajul pe autostradă e noua formă a
existenței, dansul societății care-i egalizează pe
toți în fața tahometrului. Intestinul blochează
aerul, aerul blochează apa, apa pămîntul iar
autostrada căruțele. Circulația ia forme furișate,
noi facem pauze între timp și discutăm despre
Ayurverda și alchimie. Eșapamentele scuipă din
țevile lor ultimele urme de metal prețios. Nimic
mai grozav decît un amestec de gaz cu rachiu pe
care-l inspirăm pînă-n creier cu nesaț după ce ne
introducem degetul mare în nas și ni-l umflăm ca
la ursul Yogi. Coatele mîinilor se mișcă cu
nepăsare.
În cabine e o liniște de mormânt, discuțiile
prisosesc.
Gogoși se găsesc doar la ricoșări puternice.
Femeile sparanghel
Femeile sparanghel au un aspect deosebit de
drăguț. Se îndreaptă, precum sparanghelul, în sus
iar jos au un gust acrișor, de tanin. Rufăria le dă
un aspect feminin, nu sîrmos, mai degrabă un
aspect de abanos. Clevetesc despre modă și își
bălăbănesc șoldurile diagonal. Nu sînt înțepate,
uneori umblă parcă pe vîrful degetelor. Țin dietă
și mănîncă legături înțelepte de sparanghel. Părul
stă precum niște căciulițe pe mutrișoarele
grațioase, subțiri. Sînt dinamice și active, zîmbesc
rezervat și sînt o putere cerească ori bestii
inteligente. Totuși e o gravă greșeală să confunzi
forma cu capacitatea: prietenul meu le venerează
de-a dreptul, uneori mi-e teamă să nu le muște.
Peste tot vede doar subțirime, chiar dacă e și
adeptul mușchilor, le dorește, mai ales, cînd sînt
brunete. Ce scurte sînt venerațiile directe,
despuiate: ele sînt de neatins, se răsucesc precum
pisicile, mușcă în replică, intră în călduri iar
uneori au priviri albastre ca apa mărilor.
Coafurile lor, precum niște căciulițe, se
leagănă în vînt.
Traducere de
Blanka-Rakhel Cristolțan
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
15
(^) Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
levitația
Ștefan Manasia
„fac 21 duminică” a spus °i s-a în°urubat în
aerul rece
în brațele gorilei cu dantura din pepite-
agresive.
însera. era liniște. cioara ducea ultimele
crenguțe în cuib,
eu treceam din obișnuință pe sub ferestrele lui
bujan
dar bujan se mutase din oraș de vreo 2 ani.
„sîntem cretini & ratați & frumoși” repeta
întruna, dislexic, felvinți
dar fereastra se deschidea tot mai greu la
parterul de pe strada Bucegi.
însera ultimele pîrîiașe de etil irigau mintea
umezeau grămăjoarele de praf ale sufletului.
„fac 21 duminică” mi s-a împlîntat în golul ăla
fără nume
din stern și colțurile pleoapelor au început să
se umezească.
aș fi băut ceva dar felvinți și bujan se tiraseră
din CJ.
alegînd vidul și paraginile paradisiace, Canalul
Morii
unde acum construiesc un ansamblu
rezidențial.
de cîte ori ceva era în neregulă, de cîte ori ceva
în mine scheuna trist, alegeam sfoara potecii
de pe Canal
străjuită de peturi și de căcații bețivilor
de aurolacii cu ochi mari, cu ochi mari cît ai
libelulelor, adormiți.
Adormit în ierburi scămoase îl găseam
întotdeauna pe Cadmos,
respirînd greu, ca un animal ciuruit, și oftînd
cînd îl mîngîia
lumina amiezii, cînd ultimele lăcuste îi
zbîrnîiau că totu-i ok
că simbioții homorotweiller sînt departe și
totu-i ok, iar practicanții aikido
își țin tălpile goale pe tatami-ul din sălile de
antrenament.
Cadmos îi spusesem Cadmos și era
dintotdeauna acolo
printre marile frigidere Fram și gardurile de
tablă ondulată,
locuitor neștiut al limbului, apariție stranie pe
care o digeram
fără să-ncerc să mi-o explic în vreun fel, de
parcă aparatele de filmat
ale știriștilor n-ar fi putut să-i înregistreze
prezența,
conturul de ciuline bărbos sau măcar aura,
pînă în duminica aia în care Camelia avea să-l
surprindă sforăind
pe retina micului nostru Canon digital:
dădeam ocol marginii dar marginea nu mă
primea înăuntru
nu-mi spunea stai cu noi ia loc pune-ți și tu
ceva în blid
pentru că eram fără îndoială fals și exhalam
duhorile Confortului
cu toate că ălea cinci sute de ani sedimentate în
creier
nu-mi șterseseră cu totul mirosul de fum, ud
și cald
senzația aia de transpirație și floare de fîn
lipită de vertebrele ascuțite
nămolul spîrcîind printre degetele picioarelor
în rutele întotdeauna fericite ale vînătorii.
nu-mi explicam cum n-am să-mi explic, de
altfel, niciodată
de ce marginea mă tîra, în serile ălea, de păr
pînă la margine
pînă la puntea mentală în fața căreia se
dizolvă miligramele de curaj
și memoria aia reptiliană-ți învăluie creierul în
hierofanie & adrenalină:
în Mănăștur la 16:56 PM, 2șC, sau
altădată_____________________
să-mi tai venele ca un puști laș
snopit în bătăile altor puști lași
cînd e aproape gata să atingă nirvana și
levitația
și să coloreze porii de pe obrajii lor tumefiați.
pentru că la 16:56, 2șC, în Mănăștur
în amiazaspreseară de noiembrie (cancer în
stadiu terminal)
am văzut colaje de frunze, ziduri coșcovite,
oameni cu încălțări proaste și umbrele negre,
un cireș umed și viu
lîngă criști de tablă despuiați & înfrînți.
am văzut femei la 30 și ceva cu care aș fi
făcut dragoste,
am atins cu geaca templul iehoviștilor
înăuntru bărbați discutînd afaceri și spunînd
„servus”,
am văzut o gură senzuală sub mustața gri
zicînd
„hai înapoi, trebuie să cumpăr pîine”,
un cățel încolăcit în ploaie care
aducea a găină roșcată,
o fată
sufocîndu-se sub paltonul prea greu sub șalul
imens,
am văzut tipi în salopete albastre schimbînd
programul de cinema
lîngă ceasul electronic de la Minerva,
am văzut apa șiroind în rigolă
și limuzinele șuților scurgîndu-se lent.
mi-au făcut cu ochiul revistele porno,
creierul a eclozat încă o dată celuloză și
coloranți,
am privit cu îngăduință obrajii bucălați ai
clujencelor,
am vagabondat pe străzi care se bifurcau
în străzi care se bifurcau la capătul blocurilor
faraonice,
pînă la casele promiscuurbane
unde aerul e dintr-o dată mai curat iar pomii
însuflețiți,
unde soarele jilav dimineața lovește
în cocoșii de tablă ai acoperișelor,
iar staniolul înghețatei Napolact strălucește
ca o inimă de aur, ca o inimă de aur strivită
de caldarîm.
■
16
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Liniștea și lumina
lonut Chiva
i.m.m.h - 1958-2008
Au fost zile mai bune decît cele de acasă. În
perioada aia începusem să nu prea pot dormi
cum trebuie. Dimineața devreme plecam încet
cu Sașa (Svetlana are un somn ușor cînd doarme în
locuri străine) și făceam plimbări lungi, pînă în Vamă.
Era răcoare. Îmi strîngeam haina în jurul meu și mer-
geam destul de repede, mersul „sportiv” seamănă
cumva cu ritmul în care gîndesc. Sașa se ținea aproape
de mine pînă ajungeam pe plajă, unde își permitea să
uite de frica locului nou și să fugă puțin în față ca o
mică flacără neagră pentru a se întoarce grăbită la
piciorul meu. o mîngîiere ușor distrată, rămînea un
timp alături de mine și apoi fugea din nou zvîrlind
puțin nisip cu picioarele din spate. Dacă mă opream
să mă odihnes-c pe o piatră venea și își împingea
capul în palma mea, ținîndu-se cu o incredibilă și
confortabilă previzibilitate de gestul descoperit
probabil genetic (de cînd era foarte mică și nu ieșise
încă vreodată din casă), acela de a-și strecura botul sub
palma mea și de a o împinge cumva înspre creștetul
ei. Ca să o mîngîi, să o scarpin între urechi. Transa în
care cădea de îndată ce o atingeam acolo era,
recunosc, puțin obscenă.
Îmi place să merg la mare în septembrie, dacă nu
e un septembrie ploios, desigur. Soarele e tocmai bun,
mediteranean cred, în sensul că își dezvoltă căldura
încet, cu o anumită lascivitate și nu trebuie să-ți faci
griji pentru arsuri. Mai e și un fel special de lumină,
foarte odihnitor deși ușor melancolic, dar argumentul
forte rămîne că numărul turiștilor scade drastic.
Preferam să ocolim zonele cu corturi, eu și Sașa.
Să mergi undeva cu cortul mi se pare oricum jegos,
dar mai era ceva. În afară de loserii hipioți, inofensivi
dacă ignori vaga iritare pe care ți-o pot produce, Estul
și-a creat propria specie de melci, tinerii săraci și
sălbatici. Veneau cîte zece pe un cort de două
persoane, cei mai mulți adorm oricum pe masă sau
pe nisip - cortul servește de obicei doar la depozitarea
bagajelor, dacă au. Problema cu tipii e că sunt fără
speranță lipsiți de cea mai vagă urmă de instinct
moral. Lupul învins într-o luptă își oferă gîtul și, oricît
ar vrea să o facă, învingătorul nu-i poate administra
ultima mușcătură, fatală. Vrea, dar un fel de repulsie îl
oprește. Cu scîrbele de care vorbesc n-ar merge never
schema asta. Acum cîțiva ani, cînd erau mai rari
(pentru că asta-i altă chestie, parcă se reproduc intens,
ca gîndacii) am văzut o fază care ar trebui să mă
confirme cît de cît. Era vorba de, să-i zic așa, un cuplu
- ei tind să mimeze vag structuri sociale bazate pe
afectivitate și vorbesc mereu de prietenie și dragoste;
de fapt e vorba de mici haite în care femelele vor fi
poștite și în care conflictele sunt dese pentru că lipsa
banilor îi face pe indivizi să se „fută pe la spate”. Între
alcoolici sau între junkies nu se pot crea decît alianțe
temporare, prietenia sau dragostea, dacă așa ceva
există, necesită o minimă atenție față de celălalt, și
asta nu poate oferi un junkie sau un alcoolic. Așadar,
El s-a întîlnit întîmplător cu doi amici care tocmai
mergeau să mănînce. Au schimbat cîteva vorbe și
lovituri în umăr după care cel mai duios dintre amici
l-a invitat pe tip cu ei. El și Ea au pornit dar amicii
s-au oprit. L-au tras pe tip într-o parte, au vorbit. El i-a
zis ei că nu poate veni. Confuză, Ea a încercat un mic
scandal în care a menționat că-i ruptă de foame și că
l-a ținut de două zile. El i-a tras o palmă și i-a explicat,
ca un soț de clasă mijlocie tinerei sale neveste cam de
la țară, că acei oameni sunt prietenii lui vechi și că pe
El l-au invitat. După a doua palmă i-a mai explicat și
că ea l-a ținut pînă acum pe el pentru că așa a simțit
ea că trebuie să facă. Este însă o grosolănie să încerci
să-ți impui propriul model, propriile alegeri de viață
unor oameni care nu-ți sunt cu nimic mai prejos. Aici
nu puteai să nu-i dai dreptate tipului.
Uneori mă pierdeam atît de tare în niște speculații
ciudate (să-ți plimbi cîinele îți poate face asta, spre
deosebire de plimbatul de unul singur, cînd te simți
mult prea prost pentru situația kitsch în care te afli),
încît nu-mi dădeam seama cînd am ajuns în Vamă.
Aici Sașa era deja prea nervoasă pentru a o mai lua
înainte, așa că se lipea aproape de piciorul meu,
uneori era nevoie chiar să-i pun lesa pentru a nu se
isteriza. Ne opream la o terasă mai micuță și eu
rădeam un coniac. Pe lîngă apă, ea primea și o gustare
de la barmanul care o îndrăgise în mod ciudat, pentru
că, slavă Domnului, Sașa n-a fost vreodată un cîine
care să-și atragă simpatia oamenilor. Avea un aer ușor
autist, nu era ceea ce a-i numi un cîine haios sau de o
frumusețe ieșită din comun. Era neagră, micuță, capul
abia îi trecea de genunchiul meu, cu fir scurt și foarte
fin lucrată, cu ceva de mic ogar în ea. Era, evident, o
corcitură. Acum e pămînt.
Întorși în 2 ne opream la Nudy, unde băgam o
bere, două. Apoi coboram pe plajă. Pe Svetlana o
vedeam încă de pe terasă, îmi plăcea să-mi beau berea
și să mă uit cum înoată. Înota exact așa cum e ea,
fair, ca un băiat. Ca și mine, mergea leneș pînă la mal,
cu pîntecul scos puțin în față, stătea un minut cu
picioarele în apă. Apoi înainta, își uda tîmplele,
încheieturile, mai stătea puțin și se lăsa sub apă. Cînd
ieșea era deja în larg. De acolo începea un craul lejer,
făcut să țină. Nu-mi plac tipii care înoată scurt, brutal,
stropesc dracu tot și tot așa. Nu înotam deodată.
Marea nu era îndeajuns pentru amîndoi:ha-haha-ha.
Intram după ce ieșea ea, în speranța că o s-o țină pe
Sașa. Nu se întîmpla asta, ar fi fost un chin pentru
bietul animal. Era disperată de lipsa apropierii mele și
n-o puteai prosti cu nimic. Dacă încerca s-o țină cu
forța începea să schelălăie grotesc, micile ei urlete îți
dădeau fiori. Fugea pînă la mal, numai că acolo o
copleșea brusc teama. Se oprea și, înțelegînd cumva că
acum doar din vina ei nu mă poate urma, punea
batista pe țambal, începea să plîngă încet și să muște
nervoasă valurile care i se spărgeau în picioare. Cînd
mă întorceam se aventura puțin în apă, îmi ieșea în
întîmpinare, într-o încercare timidă de a institui
raporturi normale între noi, „uite, am venit și eu după
tine, dar nu ca să te scot din apă sau ceva, ci ca să
avem cîteva clipe sportive împreună.”
Stăteam mult la soare. Bietele noastre corpuri se
obișnuiau cu ele tot mai mult, în timp ce, paradoxal
cumva, se degradau tot mai vizibil. Mica umbră
maronie de sub braț începe pe nesimțite să se
transforme într-o cută abia vizibilă, care atîrnă aproape
imperceptibil și de aici încolo știi că drumul ireversibil
duce în jos. Și cu toate astea nu ți-e rușine, ci
dimpotrivă, cum îi place lui Ciprian să spună. În
adolescență și chiar în prima tinerețe mi-era o rușine
paralizantă de cum arătam. Abia de curînd am
început să-mi pot scărpina burtica sau coaiele în
public, uitînd efectiv de mine. Ceea ce nu înseamnă,
desigur, că nu e tragic ce ni se întîmplă fizic de-a
lungul vieții ingrate. Mă rog. e poate singura
suferință susceptibilă de o oarecare profunzime, asta,
degradarea corpurilor. Și totuși poemele s-au scris mai
degrabă despre restul.
Nu vorbeam mult. Tind să cred că Svetlana știa ce
înseamnă zilele astea, în definitiv ea le aranjase. Atît că
eram foarte liniștiți, aproape zen. Pe seară urcam să
aduc două beri pe plajă în timp ce ea intra în apă să-și
facă ultima tură. Apoi stăteam pe nisip așteptînd
seara, privind falșii nori aducători de ploaie, atît de
frecvenți în zona golfului. venind cu o frumusețe
kitsch de tablou marin și retrăgîndu-se apoi, încet,
sterili. Seara era momentul în care începea să ni se
facă frică. Ca și cum ai putea să-ți pui întrebările pe
care nu vrei să ți le pui, cam așa. Atunci îi mîngîiam
umerii și ne ridicam. Strîngeam tot cu o ușoară
febrilitate confuză și mergeam amețiți de soarele de
peste zi în camera noastră ca să facem dragoste cît
mai puteam.
Nopțile erau răcoroase, mișto. Cochetam enorm
cînd ieșeam în sat să mîncăm pește - eu mă rădeam,
ea își lua o fustă lungă și hanoracul, eu îmi luam o
haină ușoară peste cămașa gri și mă uitam ostentativ
la fete peste capul ei și tot așa, de fiecare dată. Pînă și
Sașa își mima jalnic mersul săltăreț din copilărie. Era
mișto.
Ca să bem un vin coboram tot la Nudy, pe plajă.
Janis își urla durerea neîncetat. Ne plăcea să ne uităm
la tipi și să îi bîrfim ordinar, fără milă, seek&destroy.
Cum spuneam, hipioții au ajuns o specie încîntătoare
prin coerența proiectului de a nu vedea nimic în jur,
de a o freca ca și cum nimic nu s-ar mai fi întîmplat
vreodată. Asta ca atitudine, pentru că altfel asimilează
lucruri, însă cu aceeași delicioasă încăpățînare de a nu
vedea că lucrurile nu se potrivesc. E momentul să
spun ceva care rupe filmu’ - e vorba despre un
documentar pe VH1 despre ce s-a întîmplat cu banii
rockerilor morți. Deci, cît am rîs cu Ovidiu (el este
chitarist într-o trupă despre care s-a zis că ar
reprezenta readucerea la rampă a artistului responsabil
din anii *80 occidentali), cît am rîs cu Ovidiu cînd am
aflat unde s-au dus banii lui Jim Morrison, nu pot să
vă zic. DECI BANII S-AU DUS LA PĂRINȚI!!! O
grămadă de bani s-au dus la părinții lui și ai iubitei
sale ancestrale. Eram acasă la Ovidiu cînd am văzut
asta, stăteam în chiloți și ne făcuserăm muci deja. Da,
și cînd am văzut urlam de rîs, ni-i imaginam pe
octogenarii american dream vînătoarea de vrăji și tot
așa trăindu-și în continuare visul, neabătuți, cu cîte un
martini în mînă, cu cămăși hawaiene, lansați într-un
twist nebun și cîntînd beți:
„Peopleeee are straaange
When yooooou’re a stranger.”
și pe Jim răsucindu-se și răsucindu-se și răsucindu-
se-n mormînt! Ne-am ridicat cu sticlele în mînă și am
început să dansăm în chiloți ca neînfrînții părinți
opresori - When the muuuuusic’s over, yeeeeaaaah,
when the music’s oveeeeeeer
turn off the lights!
turn off the lights!
Ovidiu a căzut în fund și îi dăduseră lacrimile,
deci ne-am rîs, asta e ideea. Mai ales că faza avea și
ceva pedagogic, exemplar, un fel de înțelepciune veche
în ea.
Dar gata cu paranteza, asta ține de zilele în care
nici unul dintre noi doi nu muncea.
Și trece timpul și vorbiți despre chestii și deodată
ea are o grimasă necontrolată, lăsînd să iasă la lumină
o tristețe groaznică, suferința atroce ca un putregai de
neoprit a banalității (suferința), mutilîndu-i fața înroșită
ușor de la alcool și ochii altfel clari și verzi, „dar de ce
așa de tristă cînd oamenii sunt totuși amabili",
glumești și-ți aprinzi împiedicat o țigară pentru că nu
ai ce face altceva, ce să faci? Ea se ridică, a obosit
puțin, merge la culcare, s-a făcut așa de frig, te uiți
după ea cum urcă dealul mic, înfășurată în hanoracul
verde, Sașa nu-și dă seama că tu ai rămas și dă să se
ducă după ea dar se întoarce, stingi țigara, îți închizi
haina, bei din pahar o gură mare, te duci să te piși.
Mi-am băgat-o în pantaloni și am văzut un țigan
destul de mare care și-o freca peste pantaloni, cu o
privire ușor pierdută - „mă lași să ți-o sug un pic?".
Mi-am pus capu-n pămînt și am ieșit pe lîngă el.
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
1
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Raportul Comisiei Tismăneanu
în dezbaterea istoricilor clujeni
Toader Nicoară (TN): Stimată asistență, doamnelor, domni°oarelor °i domnilor, stimați colegi, stimați invitați, stimați studenți, această întrunire este un
moment important din perspectiva dezbaterii civice și profesionale. Facultatea de Istorie împreună cu Centrul Ion Rațiu pentru Democrație vă salută pentru
faptul că participați la o dezbatere care, dorim noi, să fie una importantă, profesionistă, provocată, așa cum știți, de raportul Comisiei Prezidențiale pentru
analiza dictaturii comuniste în România.
Sigur, înainte de a începe efectiv dezbaterea, sunt necesare câteva considerații. În primul rând, de ce are ea loc în această Aulă a Facultății de Istorie și
Filosofie din Cluj și de ce în organizarea facultății și a Centrului Rațiu Pentru Democrație? Răspunsurile sunt legate de misiunea pe care cele două instituții
organizatoare și le asumă. Mai întâi, Centrul Rațiu pentru Democrație își propune tocmai să educe publicul larg, să educe societatea noastră în aprecierea
valorilor democratice și în egală măsură, sau dacă vreți și prin contra exemple, și a totalitarismelor - iar comunismul, fascismul sunt contraexemple, derapaje
de la valorile democratice. În al doilea rând, Facultatea de Istorie consideră că are o datorie, înainte de toate profesională, dar nu în ultimul rând o datorie
morală să participe la această dezbatere, care s-a amorsat de o vreme în societatea românească și care are ca obiect o chestiune, totuși, complexă, complicată,
gravă chiar, și care are în atenție o istorie a celor 45 de ani, cea a aproape o jumătate de secol de comunism, care a fost suportat de societatea românească și
care în final, până la urmă, au transformat-o, metamorfozat-o, lăsând amprente puternice asupra a ceea ce ni se întâmplă astăzi, în contemporaneitate.
Societatea româneasca are
încă memoria afectata de
comunism
Vorbind din acest punct de vedere, așa cum
cunoașteți, raportul a fost prezentat public,
fiind elaborat de către o comisie de specialiști
- o să vă prezint imediat și componenții acestei
comisii și experții pentru a discuta în cunoștiință de
cauză. Dar așa cum cunoașteți raportul sau, mai
corect, concluziile acestuia, au fost prezentate și
asumate de către președintele României domnul
Traian Băsescu, în Parlamentul României. El a fost
privit și primit cu aplauze și cu huiduieli, evident că
nici nu era de așteptat altceva. Societatea
românească e și ea complexă, are încă o memorie
afectată, ce suportă consecințele acestui regim,
acestui sistem politic, pe care încă nu a reușit să le
evacueze, pentru că durata de timp care a trecut de
la înlăturarea lui, până la urmă una formală, prin
explozia revoluționară din ’89, este încă scurtă la
scara istoriei. Și, s-a spus mereu, cumva raportul a
împărțit societatea românească în două, dacă nu
chiar în trei, adică partea a treia sunt cei pe care nu
îi interesează și care spun „nu, nu ne implicăm!”.
Dar există cel puțin două părți, unii care spun „da,
raportul este bine venit ! este extraordinar! este
necesar! și sigur este important că s-a întâmplat!”.
Există și o altă parte, care din aproape în aproape,
se organizează și care spune „Raportul este făcut de
nespecialiști! raportul nu era oportun! raportul este
o aberație!” și așa mai departe. Or, din acest punct
de vedere noi considerăm că o aulă academică,
precum cea a Facultății de Istorie, este cel mai
nimerit loc, unde să se dezbată un asemenea ra-
port, în prezența unora dintre membrii Comisiei și
dintre experți, autori ai unor capitole și subcapitole
din el, în prezența unor cadre didactice academice,
care fac din exercițiul lor didactic și de cercetare de
fiecare zi, obiect din acest lucru și anume din
studierea istoriei comunismului în România.(...)
Așadar participă astăzi, la această prima
dezbatere pe marginea Raportului Comisiei
Prezidențiale, cunoscut și sub numele de Raportul
Tismăneanu, din partea Comisiei domnul profesor
Salat Levente. Domnia sa este colegul nostru la
Universitatea Babeș-Bolyai și a făcut parte din
Comisie. De asemenea este prezent și colegul
nostru Virgiliu Țârău, care a redactat, în calitate de
expert, părți ale unor capitole din raport. Este acum
momentul să vă prezint și componența Comisiei
prezidată de Vladimir Tismăneanu: Sorin
Alexandrescu, Mihnea Berindei, I.P.S. Nicolae
Corneanu, Mitropolitul Banatului, Constantin Ticu
Dumitrescu, Radu Filipescu, Virgil Ierunca - care
între timp a decedat -, Sorin Ilieșiu, Gail Kligman,
Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius
Oprea, Horia Roman Patapievici, Dragoș Petrescu,
Andrei Pippidi, Romulus Rusan, domnul Levente
Salat, de asemenea Stelian Tănase, Cristian Vasile și
Alexandru Zub. În calitate de experți au fost
cooptați și au participat la elaborarea acestuia:
Hannelore Baier, Ioana Boca, Stefano Bottoni,
Ruxandra Cesereanu, Radu Chiriță, Adrian
Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Robert Furtos, Armand
Goșu, Constantin Iordachi, Maria Mureșan,
Germina Nagâț, Eugen Negrici, Novăk Csaba
Zoltan, Olti Agoston, Cristina Petrescu, Anca
Șincan, Virgiliu Țârău, Cristian Vasile și Smaranda
Vultur. De asemenea, la redactarea acestui raport au
mai colaborat: Igor Cașu, Adriana Fleancu, Mihaela
Ghimici, Laszlo Klara, Șlomo Leibovici Laiș, Laszlo
Marton, Nagy Mihai Zoltăn, Ion Stanomir, Cătălin
Augustin Stoica și Marian Zăloagă.
În deschidere, o să îi invit pe colegii mei din
partea stângă, pe domnul profesor Levente Salat și
pe Virgiliu Țârău să exprime, să spunem un punct
de vedere, ca o pledoarie în favoarea raportului,
dacă așa ceva domniile lor consideră că pot face, și
anume să ne spună cum se văd lucrurile din
interiorul comisiei, expunând punctul de vedere al
celor care au muncit la elaborarea unui asemenea
document, care a stârnit până la urmă atâtea
dezbateri și atâta patimă, și care cu siguranță încă
nu sunt încheiate.
Aveți cuvântul stimați colegi!
Levente Salat (LS): Stimate domnule decan,
stimați colegi, onorată asistență, permiteți-mi
înainte de toate să felicit Facultatea de Istorie și
Filosofie pentru inițiativa acestei dezbateri, și să
mulțumesc pentru invitația făcută, considerând că
este o ocazie excelentă să vă pot împărtăși câteva
din considerentele care m-au făcut să accept
invitația de a face parte din Comisia Tismăneanu și
cele care m-au îndrumat pe parcursul activității în
cadrul acestei Comisii.
Voi încerca să fac o scurtă introducere,
încercând să plasez în context regional și în istoria
recentă a Europei postcomuniste inițiativa acestui
raport Tismăneanu, după aceea voi face câteva
considerații cu privire la felul în care s-a constituit și
a lucrat Comisia, perspectivă foarte personală, fiind
convins că Virgiliu va completa cu alte observații
importante această parte a intervenției mele.
Înainte de toate permiteți-mi să fac câteva
constatări introductive, care definesc poziția mea
atât în Comisie, cât și în situația de față. Eu,
personal, cred că, sau cel puțin sunt de acord cu cei
care consideră că o dezbatere amplă pe baze sociale
largi, care să utilizeze argumentele oferite de
specialiști privind rolul pe care sistemul comunist
l-a avut în istoria recentă a României este necesară
și oportună. Consider totodată că deși această
inițiativă a raportului Tismăneanu sau a proiectului
politic la care mă voi referi imediat pot fi
considerate oarecum tardive, la 17 ani de la
prăbușirea sistemului respectiv, eu consider că miza
acestor clarificări este încă foarte mare în societatea
românească. Și această miză este dovedită, în opinia
mea, destul de convingător de felul în care se
desfășoară începând din 18 decembrie 2006 încoace
disputele, luările de poziție pe marginea acestui
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
raport. Eu consider că trebuie avute în vedere cel
puțin două motive pentru care inițiativa aceasta
este controversată, și pe bună dreptate poate.
Înainte de toate cred că trebuie să fim conștienți de
faptul că în viața publică din România există încă
foarte multe persoane în poziții influente care au
legături cu fostul regim. Așadar cred că aș putea să
afirm că respectivele structuri care au avut un rol
foarte important în istoria sistemului comunist, într-
un mod firesc le dictează interesele să se opună
oricărei tentative de condamnare a comunismului,
deși aici e o nuanță la care voi reveni în curând. Pe
de altă parte, o componentă esențială a dificultății
inițiativei cred că se trage din faptul că peste
perioada comunismului în România se suprapune o
epocă importantă de realizări privind construcția
națională a României, privind consolidarea statului
național în România, lucru care nu poate fi
contestat. În mod evident orice încercare care poate
fi interpretată că pune la îndoială importanța
acestor realizări stârnește controverse și poate să
întâmpine rezistență din partea unei părți
semnificative a opiniei publice. În mod evident
această etapă de consolidare a statului național
unitar românesc, din perspectiva minoritarului, pe
care eu o cunosc foarte bine, dat fiind faptul că fac
parte dintr-o minoritate, poate fi contestată, sau
minoritățile pot să enumere pierderile sau
suferințele pe care le-au avut din cauza utilizării de
către sistemul politic al comunismului în vederea
acestui obiectiv național, caracterul justificat al
acestuia bineînțeles că nu poate fi pus la îndoială.
Deci după două tratate de pace internaționale statul
român era oarecum îndreptățit să procedeze așa
cum s-a procedat, cu toate consecințele, care în
mod evident, sunt clare pentru minorități și la care
se referă capitolul la care am colaborat și eu. Deci,
eu consider că acestea sunt niște elemente de care
trebuie să ținem cont atunci când ne formăm o
opinie privind ceea ce se întâmplă astăzi în jurul
raportului Tismăneanu.
Proiectul politic de con-
damnare a comunismului și
raportul Tismăneanu
Și ultima premisă de la care v-aș propune să
plecăm se referă la faptul că, în opinia mea, trebuie
făcută o distincție foarte clară între două
componente ale acestei chestiuni: proiectul politic
de condamnare a comunismului și raportul
Tismăneanu, care a stat la baza acestuia.
Despre oportunitatea proiectului politic
bineînțeles că se poate purta o discuție, lucrul
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
acesta se și întâmplă în forurile competente, dar
cred că amestecarea celor două aspecte este
nejustificată și poate conduce la confuzii și la
aprecieri ne la locul lor. Eu sunt convins că raportul
sub aspectul conținutului, sub aspectul formei, al
modului de redactare lasă foarte mult de dorit. Vă
pot asigura că multe din greșelile care au fost
semnalate în decursul luărilor de poziție din
perioada trecută au fost luate în considerare de
către colectivul de redactare și în prezent se
lucrează la îmbunătățirea raportului și foarte multe
dintre observațiile pertinente, justificate, sunt luate
în considerare în versiunea care se pregătește spre
publicare. Dar amestecarea aspectului privind
conținutul raportului și proiectul politic de
condamnare a comunismului, în opinia mea, sunt
două inițiative care trebuiesc disociate. Bineînțeles
că nu neg caracterul justificat al discursurilor și al
disputelor, care își pun întrebarea dacă raportul sub
aspectul conținutului este sau nu o bază bună de
plecare pentru condamnarea regimului comunist,
sau ce anume se poate condamna în privința
regimului comunist. Acestea sunt, bineînțeles,
discuții întemeiate și îndreptățite, dar încă o dată,
nu cred că amestecarea proiectului politic cu
aspectele științifice este una de bun augur.
Acum, permiteți-mi să fac o foarte scurtă trecere
în revistă a contextului central și est-european ca să
putem compara, puțin, acest proiect politic, despre
care în mod evident și eu am, personal, o opinie,
dar nu cred că este momentul să discutăm despre
acest aspect. Dar, totuși cred că pentru aprecierea
fenomenului raportul Tismăneanu în ansamblu,
este foarte util să avem în vedere aceste câteva
exemple spicuite din istoria postcomunistă a
Europei Centrale și de Est.
Mai întâi, trebuie avut în vedere că toate
inițiativele de decomunizare, să spunem așa, sau de
condamnare a comunismului inclusiv prin
consecințe legale, care au avut loc din ’89 încoace
în țările foste comuniste au avut și au lăsat în urmă
o experiență neclară - așa cum a precizat și domnul
decan anterior - în societățile vizate. Câteva
constatări sumare privind ce s-a întâmplat în aceste
țări:
Înainte de toate, aceste țări, deși foarte repede
după schimbare au încercat să inițieze anumite legi
de condamnare a comunismului sau legi de
lustrație, sau de epurare „pe criterii politice” în
aparatul de stat, ceea ce s-a produs a fost destul de
contradictoriu și într-un mod foarte ciudat cei care
au avut de suferit de pe urma acestor demersuri au
fost cei care au avut de suferit și în perioada
comunismului, deci cei care au fost urmăriți de
poliția politică din țările respective. În al doilea rând
aceste demersuri, din cauza faptului că era foarte
greu să fie respectate criteriile procesului legislativ,
prin care s-a procedat la consecințele respective,
aceste inițiative nu s-au bucurat de o mare simpatie
în rândul populațiilor vizate. Din contră au fost
privite cu mare suspiciune și chiar cu reticență
uneori. Motivele pentru care acest lucru s-a
întâmplat sunt multiple. Înainte de toate se spune
că în aprecierea acestei evoluții trebuie avut în
vedere faptul că încercarea de decomunizare s-a
deosebit în mod fundamental de situațiile
comparabile din istoria precedentă și anume de cea
legată de procesul denazificării sau de eliminarea
consecințelor dictaturii lui Franco în Spania, de
exemplu, sau ale altora în America de Sud. În cazul
comunismului, acele crime, care puteau fi puse pe
seama regimului respectiv s-au produs destul de
departe în timp, în perioada luptei de clasă, imediat
după preluarea puterii de către comuniști și impacul
acestora, firește, s-a pierdut în timp. Ca urmare este
mai puțin vie, mai puțin prezentă în memoria
colectivă decât cum s-a întâmplat în cazul
denazificării sau a lichidării consecințelor
dictaturilor amintite anterior.
În al doilea rând trebuie avut în vedere, iarăși,
fără să spunem că toți cei care și-au asumat roluri
publice în comunism pot fi condamnați, în mod
evident ar fi o aberație să spunem așa ceva, dar
trebuie avut în vedere că în aceste țări Partidul
Comunist, a cuprins în organizațiile sale, într-un fel
sau altul, între 30-40% din populația activă a țărilor
respective. Deci într-un context asemănător era
evident că o condamnare susținută de o mare parte
a opiniei publice era puțin plauzibilă.
„Nu a existat în nicio țară
fostă comunistă o mișcare
dizidentă atât de puternică
încât pe seama acelei mișcări
prăbușirea sistemului comu-
nist să se poată pune fără
nicio rezervă”
În al treilea rând, un element foarte important
este faptul că după prăbușirea sistemelor respective
a urmat o perioadă foarte dificilă de austeritate
economică care a generat un fel de nostalgie pentru
vremurile comunismului, observație care poate fi
generalizată pentru toate țările foste comuniste.
Și în ultimul rând, ceea ce este cea mai
interesantă caractersitică, în opinia mea, este faptul
că aceste sisteme nu s-au prăbușit în niciunul dintre
cazuri, în urma rezistenței din interior. Deci nu a
existat in nicio țară fostă comunistă o mișcare
dizidentă atât de puternică încât pe seama acelei
mișcări prăbușirea sistemului comunist să se poată
pune fără nicio rezervă, nici chiar în cazul Poloniei
sau Cehoslovaciei lucrul acesta nu este foarte
evident. Bun, acum haideți să vedem câteva date
concrete, cu privire la ceea ce s-a întamplat în
realitate. Deci, în cazul Cehoslovaciei, spre
exemplu, în 1991 Parlamentul emite o Declarație
politică prin care consideră regimul politic comunist
ilegitim și imoral, aceștia fiind termenii în care
Cehoslovacia condamnă sistemul. În ’93 se adopta
o Lege a Lustrației, care are consecințe destul de
dramatice. Actul respectiv stabilește cinci categorii
de „colaboratori” cu fostul regim, ceea ce conduce
la o extensie socială largă a colaborării, în urma
căreia 100.000 de persoane sunt afectate de
consecințele acestei legi. Este foarte interesant că
OSCE-ul și Organizația Internațională a Muncii
protestează pentru aplicare uneia dintre prevederile
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
legii, prin care se crează discriminare pe piața forței
de muncă în urma aplicării acestei Legi a Lustrației.
Slovacia este un alt caz foarte interesant. În 1993,
după separare, deci după ce Slovacia devine stat
independent, aplicarea legii lustrației este
suspendată foarte repede. În 1996 se adoptă, în
Parlamentul slovac o declarație de condamnare a
comunismului, ca sistem iarăși imoral și ilegitim,
aspectul foarte nostim al acestei condamnări fiind
faptul că din cei 110 parlamentari care au votat
această declarație, 92 au fost membrii ai partidului
comunist.
Albania este un caz foarte aparte, unde
consecințele sunt cele mai drastice. Aici sunt două
inițiative majore, care constituie exemplele cele mai
evidente ale modului în care se produc abuzuri în
cazul când consecințele condamnării regimului se
traduc în efecte juridice. Înainte de toate în 1992
după ce Partidul Democrat preia puterea în Albania
se introduc două amendamente în codul muncii,
care îi împuternicesc pe toți angajatorii din Albania
să facă purificări pe criterii politice în rândul
angajaților, fără drept de apel. Deci dacă un
angajator a considerat că are un angajat care a
colaborat cu sistemul comunist lucrul acesta l-a
îndreptățit sa-l elibereze din funcție pe angajatul
respectiv. Această prevedere a avut două consecințe
majore, bineînțeles că în funcție de punctul de
vedere interpretat în fel și chip. Două exemple vă
pot da. Corpul diplomatic al Albaniei a fost
schimbat într-o jumătate de an în proporție de
90%, iar magistratura Albaniei a fost iarăși
schimbată în proporție de 80%. Bineînțeles că este
inimaginabil ca o asemenea schimbare să se
producă fără abuzuri, în primul rând, și apoi, în al
doilea rând, cei care au preluat posturile au fost
insuficient de pregătiți și au fost recrutați pe criterii
evident politice. Al doilea aspect al modului în care
decomunizarea s-a produs în Albania, este și mai
interesant, în 1996 s-a adoptat o lege privind
crimele împotriva umanității și a poporului pe
perioada comunistă. Aici am avut în vedere că
Albania a fost un caz izolat unde, foarte târziu,
până în anii ’80 au existat lagăre de detenție pentru
adversarii sistemului și, mai mult, cei care încercau
să fugă peste graniță au fost fără avertizare
împușcați. Această lege, practic îi urmărea pe cei
care s-au făcut vinovați sau fuseseră implicați în
astfel de cazuri. Pe baza acestei legi s-au emis trei
condamnări la moarte: fostul ministru de interne,
Memorialul de la Sighet
procurorul șef și încă o altă persoană cu funcție
înaltă, au fost condamnați la moarte. Aceste
condamnări n-au fost executate, iar legea a fost
modificată la intervenția OSCE. Iarăși este de
remarcat un foarte interesant aspect, acela referitor
la OSCE, despre care nu se știe că a avut astfel de
preocupări în regiune.
Acestea sunt câteva exemple ilustrative. Cu
privire la Bulgaria se mai poate spune că au existat -
după arestarea demonstrativă a lui Jivkov - că s-au
făcut tentative de condamnare a persoanelor care
au fost găsite vinovate pentru subminarea
economiei și pe alte motive. Procesele au fost lungi,
s-au tergiversat, și în final se poate constata că nu
s-au făcut condamnări de loc în cazul Bulgariei.
Ungaria este un caz interesant, unde imediat
după schimbare a existat o foarte ambițioasă
inițiativă de lege Zekely-Takacs, care și-a propus
condamnarea tuturor celor care s-au făcut vinovați,
în perioada 1945-1990 în privința unor crime
împotriva umanității și a poporului. Legea a fost
adoptată și a fost invalidată de Curtea
Constituțională, după care a existat o modestă
încercare de adoptare a unei legi a lustrației, care
iarăși nu a produs multe efecte.
Stimați colegi, foarte pe scurt, acestea sunt
câteva elemente, cred interesante pentru a ne pune
în context despre cum trebuie să apreciem, cum
trebuie să judecăm noi diacronic ambițiile acestui
proiect politic de a condamna comunismul, în
cazul României.
Acum în ce privește Comisia, foarte pe scurt,
câteva constatări sumare. După ce președintele
Băsescu s-a lăsat convins că a venit momentul
acestui proiect politic de a încerca condamnarea
comunismului, el a considerat de cuviință să creeze
o Comisie de specialiști care să-i ofere un document
privind o evaluare exhaustivă a istoriei
comunismului, pe baza căruia Președinția să ia
decizia dacă se poate sau nu recurge la acest act
simbolic de condamnare a sistemului comunist.
Vladimir Tismăneanu, profesor la Universitatea din
Maryland a fost nominalizat ca președinte al
Comisiei. Vladimir a acceptat cu două condiții: să
aibă mână liberă la alcătuirea Comisiei și să aibă
mână liberă la modul de elaborare a acestui raport.
Ambele lucruri i-au fost promise, și s-a trecut la
alcătuirea acestei Comisii, care a fost prezentată
anterior de domnul decan. Bineînțeles că felul în
care acest lucru s-a întâmplat, felul în care au fost
omise persoane e discutabil, aici e loc de
comentarii. Din acest moment, după ce s-a
constituit Comisia, pe baza experienței mele, părțile
constitutive ale modului de lucru sunt următoarele.
S-a lucrat foarte eficient. A avut loc o singură
întâlnire a Comisiei în plen, pe data de 19 iunie,
care a fost foarte bine pregătită în care s-a prezentat
metodologia propusă de lucru, structura raportului
și s-a convenit cum se va lucra în continuare. De la
această dată a urmat o etapă de cercetare în arhive,
care au fost deschise pentru cei care au făcut parte
din Comisie, lucrul acesta fiind probabil unul dintre
cele mai importante beneficii ale acestei inițiative.
Cercetătorii care au făcut parte din Comisie au avut
acces la un volum inimaginabil de documente. E
clar că nu la toate, au fost uși care au rămas închise
inclusiv în acest context, dar la ceea ce s-a facilitat
accesul este apreciabil. Există o problemă a modului
în care raportul a fost redactat, și ea se leagă de
faptul că nu s-a reușit asimilarea tuturor
documentelor care au devenit publice pe baza
cercetărilor și, ca atare, raportul nu reflectă într-o
suficientă măsură documentele la care s-a primit
acces. În mod evident nu cred că există posibilitatea
unor schimbări radicale de aprecieri, dar cred că
anumite aspecte pot fi documentate mult mai
convingător dacă aceste documente urmează să fie
prelucrate.
Al doilea merit sau al treilea merit al modului în
care domnul Tismăneanu a coordonat activitatea a
fost felul în care a reușit să asigure coerența
Comisiei și să realizeze acest lucru apreciabil în
cazul unui număr foarte mare de pesoane cu
ambiții, cu personalități foarte puternice și foarte
pregnante, obținând consensul privind forma
actuală a raportului. Până la urmă raportul a fost
asumat în întregime de către toți membrii Comisiei
ceea ce în lumea științifică poate fi considerat o
realizare în sine, pentru că de obicei orgoliile
personale, profesionale sunt destul de greu de
conciliat.(...)
TN: Vă mulțumim și noi stimate domnule
profesor pentru această contextualizare și punere în
temă cu privire la cum s-a lucrat și la ce concluzii a
ajuns Comisia. O să-l invit acum pe colegul nostru,
conferențiarul Virgiliu Țârău să ne împărtășească
experiența domniei-sale și viziunea domniei sale cu
privire la raport.
Pînă acum lipseau sintezele
care să filtreze ceea ce este
important °i esențial în istoria
comunismului românesc
Virgiliu Țârău (VȚ): Mulțumesc mult domnule
Decan! Doamnelor, domnișoarelor și domnilor,
stimați colegi, eu nu o să încerc să vă relatez aici
istoria acestui document, acestui text, acestui
raport, departe de mine gândul, deoarece istoria sa
încă se scrie și se va mai rescrie multă vreme de
aici încolo, într-un ambient politic, academic și
cultural specific. Ceea ce aș dori eu astăzi să vă
propun spre discuție, ar fi să pun întrucâtva în
lumină situația acestui raport din perspectiva științei
istorice, a studiilor care au fost făcute în ultimii 17
ani cu privire la istoria regimului comunist din
România și să arăt, în fond, ce a reușit să realizeze
acest raport, care sunt unele dintre deschiderile sale,
în termeni de surse și metodologie, urmând ca
părțile de conținut să le lăsăm pentru dezbatere,
respectiv pentru momentul în care dumneavoastră
le veți ridica.
Pentru început să constatăm că după 17 ani de
la momentul prăbușirii comunismului în România
nu beneficiem de o sinteză dedicată perioadei,
volumul noului Tratat de Istorie a României,
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
"2ăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
pregătit de Academia Română se lasă a°teptat de
trei-patru ani de zile, iar în momentul în care
pre°edintele a solicitat existența unui astfel de
raport lipseau sintezele care să filtreze ceea ce este
important și esențial în istoria comunismului
românesc. Ca să fiu bine înțeles, nu am susținut că
lipseau sinteze, dar erau sinteze parțiale care vizau
fie istoria Partidului Comunist, fie probleme
specifice legate de evoluția regimului. La presiunea
societății civile, și trebuie să introducem și acest
lucru în dezbatere, s-a constituit Comisia, mai apoi
ea a fost completată cu un corp de experți ce au
desfășurat activitățile de cercetare specifice în
arhive. În acest context se cuvine să remarcăm un
prim beneficiu al activităților de cercetare
desfășurate de către Comisie, anume acela că era
pentru întâia dată, în ultimii 17 ani, în care accesul
la documente a fost cvasineîngrădit și o să vă spun
de ce folosesc cuvântul cvasineîngrădit, pentru că o
mare parte din fondurile solicitate de către
cercetători au fost aduse cu „greu”, mai ales cele
referitoare la cadrele mai vechi ale Partidului
Comunist. Oricum se cuvine să remarcăm această
deschidere, în contextul în care anterior era foarte
greu de obținut accesul la o mare parte dintre
fonduri, aparținând Partidului Comunist Român.
Chiar și accesul la dosare neinventariate, fără a avea
la îndemână instrumentele pe baza cărora să
realizezi cercetarea, a fost un real beneficiu. Ca
urmare s-a lucrat de foarte multe ori la acest nivel,
la care și eu am participat, s-a lucrat cu documente
închise, cu dosare, pe care le deschideam și le
descopeream, fără a putea să facem o activitate de
cercetare care să reflecte un orizont informațional
clar. Cu toate acestea, datorită faptului că s-au
deschis parțial aceste arhive am putut să aflăm
lucruri noi, care introduse în circuitul istoric, în
istoriografie, își vor urma calea spre memoria
publică. Astfel, s-a conturat ideea că, în pofida unor
mituri referitoare la faptul că marile decizii pe care
Partidul le lua cu privire la un lucru sau altul, erau
luate undeva seara, într-un cadru neformalizat, și ca
urmare nu aveau cum să fie consemnate, de cele
mai multe ori deciziile erau luate formal în ședințe
și erau consemnate ca atare. Am aflat, spre
exemplu, că în anii ’50, în secția administrativ-
politică a Partidului Muncitoresc Român, deciziile
se luau sub semnătură de la fiecare dintre membrii
Biroului Politic. Mai mult decât atât, am descoperit
că după 1953, într-o epocă de relativă incertitudine
pentru liderii comuniști de la București în
raporturile lor cu Moscova, deciziile nu mai erau
unanime, fiind introdusă formal posibilitatea pentru
ca fiecare dintre membrii Biroului Politic să spună
da sau nu la o decizie sau la alta. Am dat un
simplu exemplu despre ce s-a putut găsi în
interiorul arhivelor, însă multe alte lucruri au rămas
necercetate, și aici ne putem referi la dosarele de
cadre, la situațiile legate de mecanismele juridico-
polițienești care au stat la baza fenomenului
represiunii: arhivele Tribunalor Militare, ale
Ministerului Justiției sau de Interne au putut fi
accesate doar parțial. Apoi, cu toate eforturile și
diligențele depuse, arhivele marii majorități a
penitenciarelor au rămas închise, fiind destul de
greu să ajungem la acele fonduri, să descoperim
lucrurile și din această perspectivă. Însă, cu toate
acestea s-a muncit destul de mult pe această parte
de documentare, de obținere și procesare a
informației, și aș spune că o bună parte parte din
ceea ce este cuprins în anumite subcapitole din
acest raport este tocmai rezultatul acestor
investigații punctuale. Un exemplu, în acest sens: în
istoriografia română nu a existat până acum un
studiu asupra rolului avut de Uniunea Tineretului
Comunist, niciodată cercetătorii nu au avut
posibilitatea de a cerceta actele create de această
“Imposibilitatea condamnării comunismului
prin justiție cere imperios condamnarea lui
politică °i morală”
de vorbă cu istoricul Denis Deletant
- Domnule profesor Denis Deletant, sunteți
considerat, între istoricii britanici, drept cel mai
bun specialist în Istoria Contemporană a
României. Ați fost coautor la o sinteză privind
Istoria României, coordonată de Șerban
Papacostea, ați scris mai multe lucrări despre
comunismul românesc, și faceți parte din
colectivul condus de tânărul istoric Marius
Oprea, care analizează acum crimele regimului
comunist. Cum apreciați activitatea multor
istorici români de astăzi în efortul lor de a oferi
o imagine cât de cât corectă, în spiritul
obiectivității istorice, asupra perioadei comuniste
din istoria României?
- Cu câteva excepții notabile, majoritatea
lucrărilor privitoare la istoria comunismului au
fost scrise de cercetători mai tineri care se
încadrează într-un nou orizont de cercetare
caracterizat prin încercarea de a se debarasa de
ideologie, prin noutăți informative relevante, și
prin abordări care pun în valoare noi
metodologii și concepte mai clare și sugestive.
Am sentimentul că o parte din istoricii care
aparțin unor generații mai vârstnice întâmpină
greutăți cu noile modalități de lucru cerute de
schimbările survenite în societate. Înțeleg prin
aceasta că ei nu se pot desprinde întotdeauna de
temele unei istoriografii cantonate în sfera
reconstituirilor care pun accentul pe finalitatea
națională și naționalistă a cercetării istorice
tradiționale.
- În acest context, aș dori să vă referiți și la
raportul Comisiei Tismăneanu privind
condamnarea regimului comunist în România,
raport care se dorește elaborat pe baze
științifice, dar care a iscat, pe de altă parte, o
serie de controverse și dispute, mai mult sau
mai puțin calificate, atât între istorici, cât și în
opinia publică românească, tocmai în problema
obiectivității lui. Care este părerea
dumneavoastră despre raportul Comisiei
Tismăneanu ca document sintetic privind
această problematică ce se dovedește nu doar
foarte complexă, dar și foarte actuală pentru
societatea românească de astăzi?
- Imposibilitatea condamnării comunismului
prin justiție cere imperios condamnarea lui
politică și morală. Scopul acestui raport era să
furnizeze o bază informativă care să slujească
condamnării comunismului de către președintele
țării ca reprezentant al națiunii române.
Clarificarea atitudinii societății contemporane
față de flagelul totalitarismului de stânga trebuie
să ajute noile generații să asume o perioadă
instituție. Ca urmare a eforturilor depuse, chiar și
pe un fond neinventariat - și aici se cuvine făcută o
precizare: aceea că după 17 ani de muncă de
prelucrare arhivistică, cea mai mare parte a
fondurilor cercetate la Arhivele Naționale (UTC,
Secția Administrativ-Politică a CC, ISISP) sunt încă
dezorganizate. Deși creatorii le clasificaseră într-o
primă formă, după 1990 a început o „operă” de
reclasificare și reinventariere, nefinalizată nici până
în prezent - s-a reușit o primă discuție asupra unei
problematici sensibile și importante în perioada
regimului comunist din România, legată de
pepiniera de cadre tinere din UTC.
Permiteți-mi, în continuare, să mă refer la
rămasă sub semnul întrebării în istoria României
și să le ofere un reper moral. Raportul
documentează pe baza cercetării obiective a
unei cantități impresionante de material
informativ - o bună parte fiind surse primare
neaccesibile până acum - și constituie o piatră
de hotar în efortul societății românești de a-și
clarifica atitudinea față de această perioadă
întunecată. Chiar dacă unele aspecte nu au fost
complet elucidate, cercetarea viitoare urmând să
acopere aceste goluri, autorii săi au marele merit
de a fi deblocat accesul la un număr
impresionant de fonduri și de a fi deschis calea
pentru noi cercetări și aprofundări.
- Intrarea României în Uniunea Europeană
reprezintă și o nouă provocare mai ales pentru
tinerii istorici români care se ocupă de
cercetarea nu doar a regimului comunist, ci și a
perioadei postcomuniste, și aceasta destul de
contradictorie, născând dispute de tot felul.
Privind temele istoriei recente a României, care
ar fi punctul dumneavoastră de vedere,
prioritățile de cercetare și rigorile metodologice
pe care un istoric al contemporaneității trebuie
să și le asume?
- Lărgirea continuă a documentației prin
introducerea în circuitul cercetării a datelor care
provin din surse cât mai diverse - inclusiv
istorie orală - încercarea de a aborda cu detașare
problematica atât de vastă a istoriei unei
perioade complexe și dureroase în același timp.
Interviu realizat de
I. Maxim Danciu
■
structura și metodologia de lucru în elaborarea
raportului, precum și la evenimentele, procesele și
fenomenele pe care Raportul le scoate în evidență.
Așa cum se cuvine unui asemenea produs istoric,
prima parte este dedicată stadiului cercetării
științifice asupra comunismului românesc, respectiv
unei discuții teoretice privind natura și specificității-
le regimului politic comunist din România. Dorind
să fie un document sintetic, autorii au gîndit
această parte a Raportului, ca o bază pentru ceea ce
urmează a fi expus pe parcursul său, aici fiind
enunțate principiile după care s-au ghidat în
cercetare și elaborare echipa de experți și membrii
F
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comisiei. Necesarele considerații teoretice sunt
completate cu o consistentă dezbatere asupra
principalelor realizări istoriografice dedicate
comunismului românesc. Firesc, în această parte a
Raportului sunt evocate diacronic și discutate critic
lucrările istorice apărute în Occident până în 1990
și cele publicate în spațiul românesc în ultimii 17
ani. În acest fel dezbaterea teoretică a fost
transpusă în termenii succesiunii paradigmelor de
cercetare: totalitară, modernistă, behavioristă, fiind
precizate contribuțiile metodologice și conceptuale
venite din zona științelor sociale în analizarea
subiectului. O atenție deosebită a fost acordată
realizărilor istoriografice din România din ultimii
ani, evidențiindu-se înnoirea agendei de cercetare,
introducerea în circuitul istoric a noi informații de
arhivă, memorialistice, a investigațiilor de istorie
orală, fiind precizate dimensiunile analitice și
metodologice dezvoltate de tânăra generație de
cercetători ai comunismului românesc.
În fond, înnoirea agendei de cercetare, de după
1990, noile concepte și noile metode au stat în
atenția Comisiei și a experților atunci când a fost
realizat elaboratul asupra căruia am să mă refer și
în continuare. Acesta are o primă parte foarte
consistentă, în care găsim o istorie instituțională și
structurală, în care metodologia specifică istoricului
este îmbinată cu elemente care vin dinspre
sociologie, psihologie, socio-psihologie, precum și
din metoda biografică foarte frecventată de
președintele Comisiei noastre.
Această istorie a Partidului Comunist, destul de
condensată vine și ne spune povestea construirii
puterii comuniste în România, a instituționalizării
sale, a evoluției sale în etapa stalinismului
dezlănțuit în anii ’50 și apoi a mutațiilor și
modificărilor petrecute de-a lungul următoarelor
decenii, până la căderea sa. În esență, această parte
vine și valorifică ceea ce deja s-a știut istoriografic,
ceea ce se acumulase pe marginea a ceea ce fusese
Memorialul de la Sighet
scris despre istoria comunismului românesc. Pe de
altă parte, în această porțiune a raportului există și
patru subcapitole integrate acestei istorii a
Partidului. Primul dintre acestea este cel referitor la
rolul jucat de consilierii sovietici în edificarea
regimului comunist din România. Deși mult
vânturat în eseistica istorică, ca subiect distinct,
bazat pe cercetarea empirică, acesta a fost un
subiect tabu - inclusiv în istoriografia rusească
postsovietică, unde au apărut doar câteva studii
referitoare la acest lucru. Deși este începutul unei
cercetări, acest subcapitol pune în evidență rolul pe
care sfătuitorii oficiali sovietici l-au avut pe diferite
paliere de activitate din România, nu doar la nivel
politic, ci și la nivel administrativ sau economic.
Apoi, există alte două subcapitole referitoare la
procesele electorale din România comunistă și la
destructurarea societății civile, din nou subiecte
interesante care vin să explice fenomene legate de
felul în care opinia publică a înțeles sau nu să
coabiteze cu noul regim, în diversele sale etape de
dezvoltare. În fapt, deși doar schițate, aceste
subcapitole arată dimensiunea monopolului pe care
Partidul Comunist l-a instituit asupra societății
românești, desființând structurile de existență și
manifestare liberă a acesteia, prin teroare și
violență. Nu în ultimul rând, subcapitolul deja
menționat anterior, dedicat Uniunii Tineretului
Comunist, vine să explice felul în care s-a format și
s-a dezvoltat pepiniera de cadre a PCR.
Desecretizarea arhivelor insti-
tuțiilor represive — o necesi-
tate
Cel de-al doilea capitol al raportului, cel mai
întins, este dedicat unei dimensiuni centrale a
comunismului românesc, și anume, fenomenului
represiunii. Este un capitol dens, complex elaborat,
în care orizontul referențial al cercetării istorice se
împletește cu abordări din perspectiva memoriei și
a memorializării istorice. În cuprinsul său victimele
sistemului comunist depun mărturie, oferind
argumente calitative care să acopere goluri
referențiale. Din nefericire, și chiar dacă s-a făcut
eforturi considerabile în acest sens în istoriografia
românească din ultima decadă și jumătate, suntem
încă departe de a formula încheieri istoriografice cu
privire la acest fenomen. Arhivele instituțiilor
represive (Securității, Penitenciarelor, Miliției,
Procuraturii, Tribunalelor Militare), prea mult timp
zăvorâte, au început de abia acum să își arate
bogățiile, iar o consistentă muncă de cercetare ce va
urma de aici încolo va conduce la elucidarea
tuturor aspectelor rămase încă neclarificate. Între
acestea și acela al numărului total de victime ale
regimului comunist, subiect destul de larg tratat și
dezbătut imediat după apariția raportului. Criticile
exprimate cu privire la acuratețea cifrelor avansate
de către autorii raportului, implicit a lipsei unei
cifre certe a victimelor, sau a plajei numerice mult
prea largi între care sunt cuprinse acestea, sunt
parțial întemeiate. Însă, în condițiile în care de abia
cu acest prilej au putut fi accesate informații
primare de valoare - precum cele aflate în arhiva
Penitenicarului Aiud - nu suntem încă în stadiul în
care se pot avansa cifre absolute și probabil va trece
multă vreme până acest lucru va deveni posibil. În
acest capitol există, dincolo de cifre, alte elemente
care dezvăluie aspecte extrem de importante ale
represiunii și consecințelor pe care aceasta le-a avut
în societate. În primul există un capitol referitor la
legislația represiunii, cu ample referiri la actele
juridice, administrativ-polițienești, care au stat la
baza celor mai importante acțiuni ale regimului
împotriva societății. Apoi există, firește, două
subcapitole dedicate Securității, felului în care ea a
funcționat ca mînă înarmată a Partidului, în epoca
maximei terori, și mai apoi a felului în care, într-o
altă etapă a dezvoltării regimului comunist, această
instituție a impus societății românești un control
draconic. Nu în ultimul rând, și probabil aceasta
este zona cea mai vizibilă a capitolului, peste 150
de pagini au fost dedicate istoriei, memoriei și
memorializării spațiului concentraționar:
penitenciarelor, unităților de muncă, coloniilor de
muncă, dislocărilor, tuturor acestor fenomene care
au marcat destinele oamenilor, care au distrus nu
doar un sistem de valori. Aici întâlnim mai multe
abordări și perspective de analiză: exponențială
alături de perspectiva memorialistică, este cea
instituțională, dedicată mecanismelor, procedurilor,
instanțelor care au guvernat acest fenomen, fiind
realizate unele studii de caz pe penitenciare sau
fenomene cum a fost cel al “reeducării”. Nu în
ultimul rând, în cadrul acestui capitol și-au găsit
locul analize dedicate unor procese asociate terorii,
generate de către aceasta sau ca reacție a societății
față de inechitățile regimului comunist. Între acestea
cele dedicate rezistenței armate din munți,
diferitelor tipuri și grupuri de rezistență
anticomunistă, mișcărilor studențești din anul 1956,
protestelor muncitorești din Valea Jiului sau Brașov,
sau formelor de dizidentă intelectuală - atât cât a
fost ea - vin să întregească un important capitol de
istorie socială, instituțională și structurală, precum
cel dedicat represiunii în perioada regimului
comunist.
Cel de-al treilea capitol dedicat societății,
economiei și culturii vine să pună într-un alt
context și să analizeze legitimitatea regimului
comunist și felul în care el s-a construit de-a lungul
celor 45 de ani al existenței sale. Aici avem câteva
capitole interesante referitoare la relația Partidului-
stat cu diversele sectoare ale societății, cu bisercile
sau cultele, cu învățământul, cu producțiile
culturale, nu în ultimul rând cu minoritățile, care și
ele sunt o parte a acestei istorii și au fost integrate
acestei istorii, pentru că până acum la nivelul
cercetării istorice de prea puține ori am fost
împreună, români, maghiari, germani, evrei, romi și
alte naționalități. Ca urmare, am încercat depășirea
acestor clivaje etnice în reconstituirea și analiza
istorică.
Scurta mea prezentare pe marginea Raportului a
avut menirea de a semnala, dincolo de tonul agresiv
prezent în dezbaterea publică, firesc afectată de
interese politice, conținuturi și interpretări istorice
asupra perioadei comuniste prezente în documentul
elaborat pe parcursul a șase luni, în cursul anului
2006. Am ales această formă de a interveni și din
motivul că multe dintre vocile care au intervenit cu
opinii pe marginea Raportului au bruiat prin
„etichetări” ideologice, lipsite de spirit analitic,
precum și de necesara reflecție, pe care o presupune
o astfel de analiză. A spune la nesfârșit că
Moscova, rușii, minoritarii, KGB-ul sau mai știu eu
cine ne-a făcut istoria, ne-a determinat-o reprezintă
o formă de a perpetua amnezia socială asupra unei
perioade tragice în care destine umane au fost
frânte - și trebuie să ne gândim cu pioșenie la
victimele care fără o vină demonstrată juridic au
murit, și-au pierdut familiile, și-au risipit agoniseala
în fantasmagoriile aplicării unei ideologii care a
acoperit fărădelegile liderilor comuniști. Iar când
unii încearcă să ne inducă nevoia de a face
distincție între perioada terorii - de până la mijlocul
decadei a șaptea - și cea a „construcției
socialismului de esență românească, național,
modernizator”, de mai apoi, ar trebui să le spunem
că fără prima etapă a doua nu ar mai fi existat, și
că a doua s-a bazat pe oameni formați în prima
etapă și că deși regimul nu și-a mai urmărit
scopurile cu brutalitate, esența sa a rămas aceeași.
Dar pentru a putea să purtăm această dezbatere
Raportul ar trebui să fie citit cu atenție, să fie
judecate faptele istorice cuprinse în el, și nu să ne
limităm la a apăra „ideologic” o perioadă istorică în
care societatea românească a cunoscut transformări
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
multiple, cu efecte traumatice în prezent. Și,
adaptând un celebru dicton care stă înaintea
oricărui istoric să spunem că fără a cunoaște nu
riscăm doar să repetăm trecutul, ci și să ii uităm în
numele unui prezent etern.
Receptarea Raportului în societate este în opinia
noastră primordială mai ales prin efectele sale, și
aici nu vreau să mă refer la efecte politice sau de
natură juridică, ci la efecte pur și simplu în cadrul
dezbaterii istoriografice, a dialogului pe tărâmul
științei istorice. Cu siguranță în masivul text
prezentat public în decembrie 2006 există
imperfecțiuni, însă este extrem de important ca
aceste imperfecțiuni sau aceste puncte care nu sunt
împărtășite de toată lumea să fie dezbătute, să
existe un dialog pe marginea lor, pentru că până în
momentul de față, din nefericire trebuie să o spun
și cu aceasta voi și încheia, au existat doar sențințe
și etichete date pe marginea întregului text. Și
tocmai despre aceasta este vorba în Raport. În
interiorul său nu veți găsi sentințe date împotriva
cuiva, nici consemnarea unor vinovății colective, ci
„sine ira et studio” veți putea cunoaște dimensiuni
specifice, procese, fenomene, persoane - ori tocmai
din acest punct de vedere micile biografii ale
liderilor comuniști, spre exemplu, au stârnit valuri
de proteste - care au contribuit la instaurarea și
menținerea regimului comunist în România. Tocmai
de aceea, și cu asta chiar voi încheia, cred că
dialogul va trebui să fie cel care să așeze în istoria
acestui Raport, viitorul cercetării istorice
românești.Vă mulțumesc!
T.N.: Mulțumesc și eu celor doi colegi ai noștri
participanți la acest elaborat, care fără îndoială ne-
au limpezit o bună parte din problemele care au
condus la apariția lui, dar cu siguranță dezbaterea
este încă la început. Am să invit acum pe câțiva
dintre colegii noștri care au citit, au răsfoit, au
analizat Raportul și am să îi rog să aibă doar
intervenții mai punctuale, pentru ca să lăsăm la
urmă și loc pentru întrebări, răspunsuri, dezbateri.
Colegul lonuț Costea va începe cu câteva puncte de
vedere cu privire la Raport. Te rog !
Metodologii si concepte în
studiul comunismului româ-
nesc
lonuț Costea (IC): Dacă m-aș alinia aprecierii pe
care ați făcut-o, acest Raport ar trebui discutat într-o
primă perspectivă, sub aspectul dezbaterii publice,
atunci consider că este necesară o introspecție în
societatea românească, care chiar și după 17 ani
trebuie să participe la un astfel de proces. Din
cealaltă perspectivă a analizei istoricului, a analizei
istoriografice, eu aș zăbovi mai mult la conținutul
acestui Raport, încercând să punctez, cum spunea
domnul decan, câteva aspecte de natură conceptual-
metodologică. În primul rând, în opinia mea,
angajați sub perspectiva analizei regimului totalitar,
comunismul din România face din perspectiva
autorilor, trimitere spre unele concepte cheie în
analiza acestui cadru. Și aici m-aș opri la punctul de
vedere exprimat de Hannah Arendt într-o cunoscută
monografie în care analizează regimul totalitar, ea
considerând că acest regim introduce în discuție o
atomizare, o izolare a societății, ori autorii, cel
puțin în partea introductivă, își asumă aceste repere
metodologice, aceste repere conceptuale analizând
comunismului românesc. Desigur această lucrare a
lui Hannah Arendt este puțin mai veche. Sunt în
dezbaterea istoriografică niște puncte de vedere,
mai nuanțate, care ar fi interesant de luat în
considerare. Încă din anii ’50 sociologi și istorici
americani au pus în discuție aceste concepte
propuse de Hannah Arendt. În anii ’60 există chiar
un proiect la Harvard care intervieviază o parte a
refugiaților din Uniunea Sovietică și ajung la
concluzia, că de fapt, comunismul nu a divizat
familia, nu a pus față în față membrii familiei în
perspectivă de opoziție. Acel caz, al lui Pavlik
Moruzov, pe care-l cunoaștem toți, copilul care-și
trădează părinții, care suportă consecințele punitive
ale trădării, este unul izolat, care capătă relevanță
datorită propagandei. Războiul Rece va face
propagandă și într-o parte și în alta și în lumea
democrată și în lumea comunistă. Ori această
abordare teoretic-conceptuală, demontată de istoricii
și sociologii americani, o putem proba cu
experiențe din apropierea noastră. Îmi aduc aminte
povestea unui profesor de-al nostru, care în anii ’50
fiind student la Universitatea din Cluj, la Facultatea
de Istorie, povestea că părinții lui au fost închiși.
Colegii au aflat și dintr-o dată în sala de curs s-a
făcut un gol împrejurul său. A rămas lângă el doar
viitoarea sa cumnată. Deci această presiune pe care
societatea din punct de vedere ideologic o
adresează subiecților, vedem că de fapt duce la o
consolidare a raporturilor din familie. Pe de altă
parte, putem recupera exemple și din alte zone.
M-aș opri la cazul lui Lazăr de la Rusca, pe care-l
cunosc mai îndeaproape acum. Chiar în
memorialistica postsocialistă, familia înceară să-l
disculpe pe Lazăr. Acesta este un activist comunist
care moare într-un sat de partizani. În anii ’50
cunoaște un proces public, este instrumentat ca un
simbol al comunismului în România, livrat prin
poeme, literatură, și manuale școlare, intervenind,
deci, în educarea conștiințelor publice. Un alt
concept care cred că ar merita discutat și care se
regăsește într-o mare măsură în societatea
comunistă, în general în societatea din Răsăritul
Europei este cel al delațiunii. Or aici, în Raport nu
mi se pare foarte limpede stabilit raportul dintre
delațiune și informator. Delațiunea, am văzut este
pusă pe seama Securității și a informatorilor, ori
delațiunea are tot așa în istoriografie ...
TN: Vă referiți la delațiunea voluntară ? Pentru
că informatorii erau într-o relație mai complexă cu
...
IC: Dacă ar fi să faci o definire precisă
delațiunea înseamnă un act voluntar, informatorul
este plătit, este plasat într-o rețea, or în acest
Raport, am văzut că nu e foarte clar diferențiată și
cred că ar trebui astfel să discutăm ...
TN: Pentru că fenomenul este prezent, în pro-
porții mai mici și în societățile zise normale, dacă
vorbim așa nu? Există delatori în toate societățile.
Desigur că într-un regim totalitar precum comunis-
mul fenomenul a luat dimensiuni pe care numai le
bănuim, urmează să le decriptăm din ce vom
descoperi din surse.
IC: Sigur. Eu cred că au consecințe punitive
extrem de semnificative pentru ceea ce înseamnă,
„violența” comunistă.
În al treilea rând aș vrea să introduc în discuție
raportul dintre perspectiva optată în cadrul
instituțional pentru redactarea acestui volum și
celelalte programe de cercetare dezvoltate în
România, în cadrul societății civile, în cadrul
academic. Ar fi interesant de văzut în ce măsură
Raportul preia punctele clarificate, cât pot fi ele
clarificate în istoriografie, în structura și în
elaborarea acestui program. Ar fi o serie, mă feresc
să pun întrebări pentru a nu ...
TN: De acord! Deocamdată punem problemele!
Cine intervine în continuare? Domnul Bucur?
Marius Bucur: Intervenția mea va fi foarte scurtă.
Eu am avut un interes general și în special legat de
raport, față de o secțiune anume, aceea privind
politicile religioase ale regimului comunist, din mai
multe motive.
Represiunea împotriva
religiilor — formarea omului
nou
Acest Raport ridică problema politicilor
religioase promovate de România comunistă în trei
locuri, în partea introductivă, mai apoi într-un
capitol ce se încadrează în represiunea din
România, și într-o secțiune în cadrul capitolului
dedicat opoziției și dizidenței. Ca observație
generală aș spune că pe marginea acestui conflict
dintre religie, instituțiile religioase și ideologiile și
regimurile totalitare din secolul XX există o
literatură destul de vastă. Totuși, referirile la această
literatură sunt destul de vagi, și aș accepta acest
lucru din perspectiva menirii Raportului. Până la
urmă el și-a propus tocmai să documenteze natura
represivă a acestui regim și consecințele sale asupra
unei societăți. Așadar, cred că una din premisele
celor care au elaborat această secțiune, putea fi -
desigur e o problemă de opțiune, nu un reproș -
conflictul ce a avut o natură mult mai profundă
între ideologiile și regimurile autoritare ale secolului
XX și religii, respectiv instituțiile religioase. Pentru
că altminteri conflicte între puterea politică și
instituții religioase, întâlnim de-a lungul istoriei
chiar moderne, atât în regimuri liberale, care la un
moment dat au asumat politici anticlericale de
pildă, sau, ca să fiu mai aproape de subiect, de
regimuri autoritare. Ce vreau să spun e că trebuie
să fim atenți, din punct de vedere metodologic,
pentru a putea face diferența între politica religioasă
a unei dictaturi, de pildă, și politica religioasă
promovată de un regim totalitar. Nu este aceeași
chestiune! Din punctul meu de vedere, cel puțin!
Aceasta ar fi o primă observație de fond.
A doua observație mare vizează natura atee a
regimului comunist. Evident că se cunoaște faptul
că ideologia comunistă a avut o dimensiune atee
militantă. În al doilea rând, alături de această
dimensiune atee militantă cred că un rol important
în elaborarea și mai apoi, punerea în practică a
politicii religioase, a politicilor - pentru că eu cred
că au fost mai multe politici în 40 de ani - l-a avut
țelul pe care-l avea orice regim comunist, chiar dacă
vorbim de un țel strategic să spunem, un interes de
durată, adică formarea, plăsmuirea unui om nou.
Din punctul meu de vedere existau două surse: pe
de o parte ateismul inerent și pe de altă parte țelul
final, realizarea utopiei în practică. Or, dinamica
relațiilor dintre aceste elemente constituie un aspect
important în teoretizările comunismului și apoi în
elaboratele politice ce au influențat mereu politica
religioasă dintr-o țară sau alta.
În fine a treia observație de fond are legătură cu
aprecierile formulate de unul dintre autorii acestui
capitol. Și anume: ce factori au influențat politicile
religioase? Studiile metodologice, din acest punct de
vedere, sunt iarăși destul de diverse și au căutat să
evidențieze ce alte elemente, dincolo de ideologie,
au dictat, au condiționat și au influențat politicile
religioase promovate de regimurile comuniste.
Diverși autori au identificat diferite variabile.
Acestea sunt menționate, dar nu sunt valorificate în
interiorul textului.
Prima parte a acestui capitol este o
întreprindere, aș spune novatoare în istoriografia
noastră. Este prima analiză serioasă, din punctul
meu de vedere, articulată, coerentă a unei agenții
specializate, care a jucat un rol cheie în punerea în
practică a politicii religioase. Este vorba de
Departamentul Cultelor din Ministerul Cultelor,
devenit după reorganizare Departamentul Cultelor.
Până în prezent, din rațiuni obiective și subiective,
practic nu s-a știut aproape nimic în legătură cu
±
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
Black Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
^
acest subiect. Cred că primul articol dedicat
profilului lucrătorilor din Secretariatul Pentru Culte
se datorează unui tânăr cercetător de la CNSAS °i a
apărut în 2001, dacă nu mă înșel. Până în acel
moment, timp de 10 ani, nimeni nu a °tiut cum
anume a funcționat, după ce reguli, cum s-a
structurat °i care a fost dinamica propriu-zisă a
raporturilor dintre ace°ti angajați, care trebuiau să
pună în practică politica guvernului °i raporturile
dintre funcționari °i - folosesc °i eu formula din
Raport - deservenții cultelor din teritoriu de°i nu
este una dintre cele mai fericite formule. De ce este
important acest lucru? Din mai multe motive, întâi
de toate pentru că spre deosebire de diferite birouri,
secțiuni, departamente care de regulă reprezintă
guvernul, instituțional vorbind, în raporturile cu
instituțiile religioase °i pe care le găsim în unele țări
acest departament al cultelor avea o miză mult mai
mare, acesta e un aspect. Al doilea aspect ține de
memorie °i istorie, din 1990 până în 2000, de°i
Ministerul Culturii °i Cultelor s-a reorganizat în mai
multe rânduri nu am avut niciodată evaluarea
personalului care a lucrat acolo. De ce este
important acest lucru? Pentru că a°a cum
documentează studiul, mulți - nu °tim deocamdată
câți dintre ei - erau fie colaboratori ai Securității, fie
ofițeri sub acoperire. Practica nu era nouă °i nu
caracterizeză doar o asemenea Agenție, specializată,
cum era cea din România. Practica a fost una
instituită de KGB, care pe fondul reevaluării
raportului dintre stat °i biserică din URSS a creat
două agenții speciale, care aveau menirea de a
supraveghea cultele, una pentru Biserica Ortodoxă,
cealaltă pentru cultele minoritare. Acest model
sovietic a fost transplantat în România °i în toate
țările socialiste după cum °i spune Raportul,
începând cu 1948. Din punctul meu de vedere o
astfel de analiză este binevenită pentru că ne
luminează cu privire la un aspect important. Partea
a doua a acestui capitol se dore°te a fi nu atât o
cronică, cât o prezentare sintetică a dimensiunii
represive a politicii comuniste °i a fost una dintre
secțiunile criticate, repro°ându-se, în principal,
faptul că nu au evidențiat suficient de mult
victimele înregistrate de o biserică sau alta. Nu
vreau să intru acum în detalii, evitând să intrăm în
zona discuțiilor politico-ecleziastice, °i nu cred că e
cazul, însă °i aici au existat probleme, deja evocate
de colegul meu Țârău, unele dintre ele, în legătură
cu dimensiunea, sună cam cinic, cifrelor represiunii:
câți preoți slujitori ai cultelor sau credincio°i au fost
închi°i pentru motive de con°tiință, pentru propriile
lor convingeri, încă nu °tim exact, doar aproximăm.
Apoi desigur, aici se ridică °i o altă chestiune: câți
au fost închi°i pentru motive de con°tiință? câți au
fost închi°i pentru alte delicte? dacă acele delicte de
care au fost acuzați au fost reale sau au fost simple
înscenări? În fine, o altă parte a intervenției mele
vizează un subcapitol a capitolului care trateză
disidența. În acest caz am opinii diferite, întâi de
toate pentru că nu sunt întru totul de acord cu
aserțiunea potrivit căreia a existat o predispoziție în
rândul membrilor unor culte protestante în a nu se
conforma evenimentelor °i ritualurilor politice din
anii ’70-’80 care citită astfel, presupune o implicare
a lor mai activă în rândul disidenței, în general din
România °i mai ales a vizibilității, pe care unii
dintre ei au căpătat-o pe scena internațională, în
opinia publică. Nu împărtă°esc întru totul acest
punct de vedere din două motive, pentru că pe de-o
parte cred că se amestecă două chestiuni care,
desigur se înterpătrund, dar există riscul unor
confuzii. Este vorba de dimensiunea instituțională a
raporturilor dintre stat °i Biserică, pe de o parte, °i
de comportamentele individuale, de măsura în care
un set de valori spirituale, a influențat, a determinat
comportamentul în sfera publică, mai ales, al unei
persoane, al unui individ. A°adar pe partea
instituțională, să revin, ar fi o utopie să credem că
există Biserici predispuse să recunoască, să fie
obediente față de un regim totalitar, °i altele, care
din varii motive ar fi pe o altă poziție, adică mult
mai militante, mult mai combative. Eu cel puțin,
nu împărtă°esc această premisă. Experiența mă
îndeamnă să fiu mai precaut în legătură cu acest
subiect. În momentul în care instituțiile religioase,
asemeni altor corpuri organizate dintr-o societate se
confruntă cu regimuri care aspiră să controleze
întreg spațiul public, toate manifestările individuale
°i colective, se desfă°oară, în mod inerent, a° spune,
diferite strategii de supraviețuire, de adecvare. Nu
întâmplător în anii ’60 pe fondul destinderii
internaționale au apărut multe lucrări despre
„Biserica în socialism”. Era o tentativă dictată de
considerente practice ale unei instituții de a se
exprima altfel într-un ambient cu totul °i cu totul
potrivnic. Că acele formule de adecvare s-au numit
modus vivendi, modus operandi, modus
nonmoriendi, e cu totul altă discuție, dar ca
principiu, repet, eu nu ader la o explicație care
tinde să introducă °i un criteriu ce nu poate fi
justificat pe baza cercetărilor empirice.
Al doilea aspect prive°te comportamentul
individual. Noi nu avem, din câte °tiu eu, studii
care să evalueze comportamentul indivizilor °i
măsura în care valori precum cele religioase
influențau în acei ani, determinau acel
comportament. În al treilea rând mai e o chestiune,
nu cred că doar în comunitățile neoprotestante în
anii ’70 au apărut grupuri care puneau sub semnul
întrebării ierarhiile, structurile de conducere ale
cultelor. Cu alte cuvinte am unele rezerve vis-ă-vis
de argumentul menționat în Raport potrivit căruia
una din cauze a fost generațională, în sensul că au
apărut de pildă în anumite comunități precum
baptistă, penticostală sau altele enumerate acolo,
alți lideri care au pus sub semnul întrebării politicile
pe care °efii instituțiilor cultelor respective în raport
cu autoritățile le acceptau °i le puneau în practică.
Înainte de a încheia a° dori să mai adaug un lu-
cru. Am în vedere un aspect pe care autorii raportu-
lui nu au reu°it, din diferite rațiuni obiective, să îl
clarifice, anume, acela al prezenței Securității în
structurile care gestionau raporturile dintre culte °i
este adevărat, se fac unele afirmații, dar nu există,
aproape nicio referință la sursele de arhivă. Scuze
pentru abuzul pe care l-am săvâr°it consumând
prea mult din timpul Domniilor Voastre.
TN: Mulțumim colegului Marius Bucur pentru
această analiză aplicată asupra unui capitol foarte
special. Îl invit pe tânărul nostru coleg dr. Lonhărt
Tamăs să intervină °i el, dar de această dată chiar
punctual.
(continuare în numărul viitor)
Text transcris °i editat de
Mihai Croitor
■
Despre pasiunea
transparenței în
democrație
(Urmare din pagina 2)
Daniel Barbu se întreabă asupra formelor
democrației, găsind că sub aparența lor se
perpetuează, în afara regulilor modernității, o
tribală luptă pentru putere. Decalajul de
modernitate, absența unui corp politic,
„caracterul” liderilor autohtoni, raportul de
continuă adversitate care înlocuie°te idealitatea
actului politic, confuzia dintre reprezentarea
culturală °i cea politică alcătuiesc fațada ipocrită a
unei democrații alegorice care demonetizează făți°
orice idee de filosofie politică, confundând
politicul cu administrația. Urmându-l pe Charles
Tilly, care afirma că democrația este „rezultatul
contestării sociale”, Daniel Barbu găse°te că
cetățenia democratică nu s-a născut încă la noi,
ceea ce explică de ce guvernarea continuă să fie o
pragmatică a dominării °i a aservirii celor mulți
de către cei puțini, indiferent de stindardele,
banderolele ori insignele lor politice.
Pentru Tony Gallagher, tabloul societății
române°ti după 1990 este întâi de toate cel al
proastei guvernări (Furtul unei națiuni. România
de la comunism încoace, 2004). Incapacitatea de
a conduce țara la viteza de croazieră a Europei se
datorează avatarurilor noastre pre-moderne care
pulverizează, rând pe rând, toate tentativele de
reformare. Tradiția unei civilizații rurale °i
autoritarismul culturii politice desfid cinic însă°i
substanța modernizării, iar dacă °ansa schimbării
apare datorită diligenței instituțiilor internaționale,
ea este sortită e°ecului din pricina practicilor
autohtone de a spune una °i de a face alta.
Scindată, antagonizată, polarizată, „furată” de
simbolurile politice ale modernității, națiunea
română este victima incapacității de auto-
reprezentare, întârziind să devină atât modernă,
cât °i europeană. Pesimismul lui Tony Gallagher
se revarsă din convingerea că despărțirea de trecut
(mentalitatea totalitară) nu s-a petrecut, °i este
improbabil că se va produce, astfel încât
democrația actuală nu e decât carnavalul de mă°ti
al „vechii gărzi”.
Un punct de vedere diferit de cel al lui
Gallagher în privința întârzierii, puterii
netransparente, furtului de reprezentare, ori al
celui de revoluție, este cel al lui Gabriel Liiceanu,
la sfâr°itul unui recent °i percutant eseu despre
minciună (Despre minciună, 2006). Reflecția
densă, epurată de tentația mondenității
intelectuale, stilistic impecabilă, suferă totu°i de o
anumită distensie interpretativă a textelor ilustre
față de lecția de anatomie a minciunii politice din
România de azi. Criza celei de a doua morale °i
impasul „catharsei” întrerupte, puse pe seama
personajului „întârzietor”, recognoscibil în tipul
„omului rău”, corupătorul, alias Spânul din
basmul cult al lui Creangă, nu lămure°te totu°i
impasul moral al democrației noastre. Terapia
răului, ie°irea din „zodia Spânului” sub care crede
Gabriel Liiceanu că stă România, nu e negată, ci
suspendată, ori mai degrabă propulsată într-un
timp al elecțiunii salvatoare, căci „vine momentul
când corupția devine extremă, când ea sare în
ochii tuturor, când toată lumea află că Spânul e
Spânul °i nu Harap Alb”. Șansa ca liderul virtuos
să î°i întâlnească poporul pe care îl merită,
depinde însă prea puțin de procesualitatea
democratizării, ci de un moment kairotic al
timpului, ca advenire a viitorului.
La finalul Democrației în America, Tocqueville
scria: „națiunile din zilele noastre nu pot să nu
creeze în sânul lor condiții egale; dar depinde de
ele ca egalitatea să le ducă la asuprire sau la
libertate, la cunoa°tere sau la barbarie, la
prosperitate sau la mizerie”. Încheierea profetică
refuza determinismul istoric, de rasă ori de clasă,
arătând implicit că pasiunea transparenței în
democrație nu se poate împlini decât în
reflexivitatea actului politic.
■
24
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dezbateri & idei
Cursa partidelor către Europa
între oportunism si afinități doctrinare
George Jiglău
Pe lângă transformările de ordin economic °i
legislativ pe care România, ca orice altă țară
candidată la aderarea la Uniunea Europeană, a
trebuit să le suporte în anii premergători
momentului 1 ianuarie 2007, apropierea treptată de
forul pan-european a produs efecte demne de luat
în seamă și asupra partidelor politice. În cele ce
urmează, voi aborda această temă mai în detaliu.
Particularitățile partidelor
europene
Gradul de integrare continuă între statele
membre în cadrul Uniunii Europene și mai ales
existența și înmulțirea treptată a atributelor
Parlamentului European, au permis crsitalizarea
partidelor politice europene și a unui sistem
european de partide, cu o dinamică internă proprie.
Astfel, tot mai mulți autori în domeniul științelor
politice au redactat studii referitoare la acestea,
comparându-le în permanență cu partidele și
sistemele de partide existente la nivel național. De
altfel, faptul că aceeași autori nu au dezvoltat un
cadru teoretic propriu pentru dimensiunea
europeană, folosind teorii clasice, dezvoltate pentru
partide clasice, naționale, nu a permis până acum
înțelegerea mai bună a modului în care
funcționează partidele europene și modul în care se
raportează acestea la partidele naționale, care le
compun. Trebuie spus de la bun început că
partidele europene și sistemul de partide european
diferă în puncte esențiale și, conform teoriilor
clasice, nici nu ar trebui numite astfel, din cauza
faptului că le lipsesc elemente cheie, precum faptul
că nu au membrii proprii, în sensul că niciun
individ nu semnează o adeziune pentru Partidul
Socialiștilor Europeni, de exemplu. La fel, sistemul
de partide european este nedisociabil de
Parlamentul European; nu există partide europene
„extraparlamentare”. Prin urmare, întreaga dinamică
este diferită de cea a sistemelor de partide
naționale. Dar această chestiune poate fi dezbătută
mai pe larg într-un studiu științific mai amplu. Am
dorit doar să fixez de la început parametrii în care
trebuie privite și înțelese efectele aderării României
la Uniunea Europeană asupra partidelor românești.
Legitimitatea vine din UE
Partidele românești s-au aflat întotdeauna într-o
criză de popularitate, după reintroducerea
pluralismului politic în 1990. Din cauza acestei
lipse de încredere a populației în partide și în
oamenii politici, în general, se poate spune că
partidele au dus lipsă de o bază a legitimității lor,
care s-a construit în special pe câțiva lideri
carismatici, devenite la nevoie locomotive electorale.
Pe de altă parte, Uniunea Europeană și perspectiva
aderării României au fost îmbrățișate cu mare
rapiditate de români, care constituie de altfel cel
mai euro-entuziast popor din Europa și probabil de
pretutindeni. Astfel, partidele politice și-au făcut un
calcul simplu: entuziasmul românilor se va
răsfrânge și asupra instituțiilor și actorilor europeni.
Deși nimeni nu a pus vreodată, în vreun sondaj de
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
opinie, o întrebare legată de încrederea românilor în
partidele europene, putem să fim siguri că
răspunsurile, venite din inerție, ar fi fost mult mai
favorabile omologilor europeni decât partidelor
românești.
Așadar, concluzia a fost trasă de partidele
noastre încă de la finalul anilor 1990 și fiecare a
început demersurile pentru a-și aplica eticheta
europeană cât mai repede. Din acest punct de
vedere, se poate spune că partidele au luat-o cu
mult înaintea statului în sine, intrând într-o cursă a
integrării cât mai rapide în Europa, în timp ce
România trecea prin procese anevoioase de
negociere și de adoptare a legislației impuse de
Uniune. Această cursă a determinat schimbări
semnificative la nivelul spectrului politic, care se
petrec în continuare și astăzi și pe care le voi
prezenta în cele ce urmează.
Partidele românești, în cursă
pentru un loc la masa europe-
nilor
Primele partide care și-au îndreptat privirea către
Europa au fost cele care se revendică a fi de centru-
dreapta. PNȚCD a fost primul partid care a aderat
la Partidul Popular European (PPE), care reunește
partidele creștin-democrate și pe cele conservatoare
de la nivel European. Fiind primul partid românesc
aderat la PPE, a devenit și vocea cea mai respectată
din România, în ciuda eșecului de la alegerile din
noimebrie 2000 și a crizei continue în care se află
de atunci. La scurt timp după PNȚCD a urmat
UDMR. Formațiunea maghiară, ea însăși un
conglomerat de platforme de diverse curente
politice, a fost definită de liderii săi ca fiind una de
centru-dreapta. De altfel, în PPE se regăsesc multe
partide europene etnice sau naționaliste, așadar
constituia de la bun început cea mai potrivită țintă
europeană pentru aceasă formațiune. Pe de altă
parte, această îmbinare a partidelor etnice
minoritare cu partide de un naționalism moderat a
alimentat dispute semnificative, după cum voi
arăta.
Pe partea stângă a eșicherului politic, primul
partid care o obținut recunoașterea europeană din
partea Partidului Socialiștilor Europeni (PSE) a fost
Partidul Social-Democrat Român (PSDR), sub
conducerea lui Sergiu Cunescu, la mijlocul anilor
1990, acesta fiind considerat moștenitorul de drept
al social-democraților români din perioada
interbelică. În urma alierii acestui partid cu Partidul
Democrat, înaintea alegerilor din 1996, democrații
lui Petre Roman au fost acceptați, la rândul lor, ca
membri observatori, și mai apoi asociați, în cadrul
PSE. După alegerile din 2000, care au adus și rupe-
rea alianței mai sus menționate, PSDR a fuzionat
cu Partidul Democrației Sociale din România
(PDSR), aflat acum la guvernare, rezultând Partidul
Social Democrat (PSD). PDSR încercase în repetate
rânduri să obțină calitatea de membru al PSE, cel
puțin cu caracter de observator, pentru a demonstra
că este un partid reformat, însă socialiștii europeni
au refuzat să îi primească, din cauza faptului că
PDSR era privit în continuare ca „fostul partid
comunist”. Însă, în urma fuziunii, noul PSD a
primit rapid statului de membru observator, în
special din cauza faptului că unul dintre cele două
partide fondatoare era deja parte a PSE. Se poate
spune deci că PSDR, un partid mai degrabă
neînsemnat pe cont propriu, a servit ca vehicul
pentru „europenizarea” a două mari partide
românești, primind în schimb acces la guvernare.
Acceptarea PSD în rândul socialiștilor europeni
și îmbunătățirea imaginii sale în cadrul partidului
pan-european a produs un conflict la nivelul
sistemului de partide românesc. PD și PSD se
revendicau ambele ca partide social-democrate, cu
certificat european. Totuși, se aflau în conflict
permanent din punct de vedere al programelor
politice, iar orice posibilitate de fuziune sau cel
puțin de aliere nu putea fi pusă în discuție. Astfel,
după alegerile din 2004, după care PD, alături de
PNL, a intrat la guvernare, s-a produs o schimbare
doctrinară rar întâlnită în cadrul unor state cu o
democrație veritabilă. PD a decis, în iunie 2005, că
va părăsi PSE și toate celelalte foruri socialiste
internaționale, și va deveni un partid popular, de
centru dreapta, urmând a cere acceptarea în PPE.
Un astfel de demers, în cadrul unui sistem de
partide stabil și predictibil, ar fi fost sancționată de
electoratul PD, presupunând că acesta era unul
preponderent de stânga. Totuși, beneficiind de
popularitatea ridicată a fostului lider Traian Băsescu
și de faptul că preocupările doctrinare ale românilor
sunt cel mult reduse, PD a s-a prezentat în fața
opiniei publice cu succes ca un partid de centru
dreapta. În urma acestui pas, PSD a rămas singurul
partid se centru-stânga din România, recunoscut ca
atare și de PSE.
Acceptarea în cadrul PPE a decurs însă extrem
de anevoios. PD a fost acceptat cu întârziere ca
membru observator. PNȚCD s-a opus acceptării
democraților, ceea ce era de așteptat dacă ne
amintim experiența guvernării comune din perioada
1996-2000. Liderii PPE, la rândul lor, au privit cu
circumspecție mutarea democraților de la stânga la
dreapta și au pus la îndoială devotamentul acestora
față de ideile de centru dreapta. În cele din urmă
însă, PD a fost acceptat ca membru observator și
mai apoi ca membru asociat, în special datorită
prezenței sale la guvernare, a popularității sale și a
infrastructurii la nivel local deloc de neglijat. Deși
PNȚCD și UDMR erau considerate reprezentantele
cele mai autorizate ale popularilor europeni în
România, vocea PPE se poate face auzită mult mai
bine prin intermediul PD-ului decât al celorlalte
două formațiuni.
Prezența PD-ului în cadrul PPE a pus probleme
relațiilor din cadrul coaliției de guvernare în anul
2006, cu ocazia dezbaterilor pe marginea legii
minorităților. Știind că în PPE se află numeroși
naționaliști, printre care bunăoară se numără și
FIDESZ-ul lui Orban Viktor, maghiarii au mizat cu
succes pe suportul PPE-ului pentru obținerea unor
drepturi colective ample. Pe de altă parte, atitudinea
naționalistă a democraților, care au exclus orice
drepturi colective, a avut și ea adepții săi. Practic, în
cadrul PPE s-a dat o luptă ideatică între naționaliștii
cu minorități în afara statului-mamă și naționaliștii
din state pe teritoriul cărora se aflau minorități
etnice. Acesta a fost unul dintre episoadele care au
arătat că, deși împart oficial aceeași doctrină,
partidelor românești membre ale PPE le este
imposibil să conlucreze.
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Liberalii au la rândul lor probleme doctrinare
legate de apartenența lor europeană. Liberalismul
din țările post-comuniste este în esența sa unul de
dreapta, în special din perspectivă economică, pe
când cel din vestul Europei este unul de centru
stânga. Cu toate acestea, PNL s-a îndreptat, în
special din motive de etichetă, către Alianța Liberal-
Democraților Europeni (ALDE), fondată ca un
conglomerat al partidelor liberale de centru stânga
din Europa. Această ambiguitate este de obicei
evitată de liderii PNL, pentru că alternativele
europene ale liberalilor români sunt practic
inexistente. Pe centru dreapta există doar PPE, însă
acolo nu se regăsesc partide liberale, iar varianta a
fost vehement exclusă de PNL odată cu respingerea
fuziunii cu PD. Paradoxal însă, liberalii au încheiat
un pact politic cu PNȚCD, parte a PPE, în vederea
coagulării forțelor de centru dreapta din România.
O tactică mai degrabă hilară au avut-o
conservatorii (foști umaniști) și extremiștii, urmași
ai comuniștilor, de la PRM. După ce PUR a devenit
PC, Dan Voiculescu a orientat partidul către PPE,
devreme ce acolo se regăsesc toți conservatorii
europeni. După refuzul PPE de a-i accepta,
conservatorii s-au reorientat către liberalii europeni,
care nu au ezitat să îi accepte. Astfel, după ce
afirmam mai devreme că nu există liberali în PPE,
PC a devenit primul partid conservator din ALDE,
cu toate că între conservatorism și liberalism
diferențele sunt numeroase și semnificative. PRM a
avut la rândul său o tentativă eșuată de a se
apropia de PPE, mai ales în perioada în care își
atașase în denumire eticheta de „popular”. După
revenirea la vechiul și actualul nume, partidul lui
C.V. Tudor a reușit să creeze un nou grup la
nivelul Parlamentului European, care reunește
extremiștii naționaliști din mai multe state
europene. Rămâne de văzut cum vor conlucra în
același partid naționaliștii din PRM, care prin
prisma denumirii lor consideră Cadrilaterul
bulgăresc drept parte a României Mari, cu
naționaliștii bulgari de la Ataka, care consideră
sudul Dobrogei parte a Bulgariei Mari.
Testul alegerilor europarla-
mentare
Așadar, cursa către Europa a partidelor
românești a generat câteva efecte majore la nivelul
partidelor din România. PD și-a schimbat cu totul
doctrina; PSD a devenit dintr-un partid „cripto-
comunist” unul social democrat modern, însă pare
incapabil acum să folosească acest capital pentru a
progresa; trei partide care împart aceeași doctrină
populară se află în conflict aproape constant și au
șanse minime să conlucreze; PNL se află într-o
ambiguitate doctrinară care îi poate afecta
identitatea și îi poate adânci criza în care se află.
Apropierea partidelor românești a fost propulsată
în principal de oportunism și mai apoi de anumite
afinități doctrinare. Apropiatele alegeri
europarlamentare vor ajuta poate la așezarea
acestei nebuloase, însă acest lucru pare greu de
realizat câtă vreme interesul populației față de
subiectele de politică europeană și de activitate
europeană a partidelor românești este la acest nivel
scăzut.
■
filosofograme
Caracterul pozitiv al
relativismului valorilor
Imperativul utilului imediat
Aurel Bumbas______________________________
III.	Între mitizare si
relativizare
Figura salvării care ne vine din regândirea
originii, esenței, sensului unui concept asumă
ca fundal ideea că lumea, înțelegerea și
devenirea umană se găsește într-o continuă
degradare, contrar aparențelor sau prognozelor,
idee dominantă la începutul secolului al XX-lea ce
vine să limiteze avântul pe care îl luaseră în
secolele al XVIII-lea și al XlX-lea ideile de progres
continuu și evoluție pozitivă, care dominau
reflecțiile filosofice, înainte de Primul Război
Mondial. Probabil sub imperativul acestei figuri a
salvării și-a gândit și D. D. Roșca soluția critică
care are în centru cuplul utilul imediat și
gratuitul. Delegitimarea mitului utilului prin
reconsiderarea rolului gratuitului - desemnat drept
condiție de posibilitate a utilului în lumea omului
emancipat de sub strictețea imperativului biologic
și moment declanșator și prezervator al omului ca
și creator de cultură - se dovedește justificată,
însă nu-l ferește pe autor de neajunsul mitizării
gratuitului. Iar mitizarea face din gratuit, prin cele
două sensuri pe care autorul i le asociază, o idee-
forță, răspunzătoare de geneza saltului calitativ ce
susține diferențierea esențială dintre om și animal.
Este de semnalat acest fapt mai ales că filosoful
se pare că știa bine mecanismul prin care are loc
procesul mitizării unei valori sau idei, pentru că îl
va reda cu exactitate în 1934, în Existența tragică.
Îl determină pe cititor să înțeleagă: „Că
pretutindeni unde e vorba de creație și realitate
omenească, raporturile de cauzalitate nu sunt
simple, ci de reciprocitate: imaginația și
emotivitatea omului născocesc idealuri și după ce
le-au semănat în lumea omenească și acestea au
încolțit și s-au copt, lumea aceasta se arată
transformată. Câteodată, o idee este forță mare
când e primită cu credință suficientă. [...] Ca idee-
forță ce este, ea produce efecte de stimulare și
creație întocmai cum, în sfera naturii materiale, o
forță oarecare își produce efectele ei particulare.”
Autorul construiește mitul gratuitului, fără să
semnaleze în mod expres cititorului acest fapt, și-l
opune mitului utilului imediat, lăsând
neproblematizată limita dintre creația ce se
desfășoară sub imperativul utilului și cea ce se
desfășoară sub imperativul gratuitului. Limită în
care se originează lumea omului și pentru care
imperativul sub care se prezervă omul ca și
creator de cultură este recunoașterea continuă a
situării într-o condiție paradoxală, unde
concomitența și interdependența dintre biologic și
spiritual este condiție esențială a diferențierii de
animal.
Este adevărat că preeminența mitului utilului
poate metamorfoza valorile spiritualului, printr-o
explicitare ideologică, fundamentată pe un
imperativ biologic, ce asumă utilitatea imediată ca
adevăr absolut, dar același neajuns îl poate
manifesta și o preeminență a mitului gratuitului.
Această situare paradoxală va deveni totuși obiect
al analizei, în Existența tragică, dar de pe pozițiile
dominanței mitului gratuitului, dintr-o perspectivă
ideologică tare, care estetizează existența, făcând
din viață „operă de mare artă” și nu recunoaște
necesitatea relativizării oricăror valori și asumarea
de pe aceste baze a gândirii critice drept condiții
esențiale a vieții omului, faptul care dă acesteia o
situare paradoxală între biologic și spiritual,
desemnabilă prin formula „și-și” & „nici-nici”.
În cele din urmă atât utilul cât și gratuitul
sunt valori care prin mitizare se pot dovedi la fel
de indezirabile, deși ele funcționează ca un cuplu
ce-și autolimitează extensia valabilității,
trasându-și reciproc limitele regatelor unde pot
stăpâni în voie și disputându-și, totuși, mereu
hărțile de dominanță. Co-prezența mitului utilului
și aceluia al gratuitului menține o poziție de
excludere reciprocă din perspectiva căreia nu
poate fi explicată faza ultimă în care ideea-forță
reușește să transforme lumea în materialitatea ei,
momentul în care lumea omului și carnea omului
se transformă sub sensul pe care îl prescrie
utilitatea imediată prin intermediul și pentru
conservarea spiritualului generat în illo tempore
de recunoașterea gratuitului ca valoare dezirabilă
pentru om. Aș putea ilustra ultima fază a utilului
imediat care a transformat lumea în materialitatea
ei prin două exemple, anume: asigurarea
existenței fizice este condiționată de asumarea la
nivel spiritual a necesității schimbării continue pe
care concurența crescută și supraviețuirea pe piața
economică o cere cu insistență și în mod
justificat, iar alta ar fi aceea după care realitatea
este preponderent o realitate mediată (G.Vattimo,
Z. Bauman, V. Flusser, P. Sloterdijk).
În acest fel critica lui D. D. Roșca ne ajută să
înțelegem că depășirea mitului utilului trebuie să
excludă o simplă punere în opoziție a acestuia cu
mitul gratuitului și schimbarea accentului de pe o
valoare, idee-forță, pe alta, mai ales atunci când
ideea-forță a reușit să transforme lumea în
materialitatea sa. Cred că această depășire este
condiționată de asumarea relativității oricărei
valori, ca pe un fapt cu valențe dezirabile pentru
om, deși extrem de incomodant și neliniștitor.
Așa cum am amintit deja mai sus la o asemenea
concluzie ajunge și filosoful român în cartea sa
Existența tragică, în urma unei analize raționale și
limitată la concluzii ce rezultă cu necesitate,
numai că în articolele sale ulterioare pledează
deseori pentru recunoașterea neproblematică a
valorilor ce sunt subsumate mitului gratuitului,
asumat tacit încă din textul publicat în 1933.
Regândirea sensului originar devine
semnificativă și este un demers filosofic dezirabil
în măsura în care nu se ridică cerința reinstituirii
sensului originar în realitatea imediată, ci se
urmărește înțelegerea sensului și situării în care ne
găsim în momentul analizei, asumând în același
timp caracterul ideologic al locului din care
înțelegerea încearcă instituirea unui sens.
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
corecții
Despre goticism
Sorin Nemeti
Înainte de a ne ocupa propriu-zis de cartea
d-nei Maria Cri°an (Cărturari nordici despre
geți și limba lor scrisă, Ed. Verus, Bucure°ti,
2002), publicul cititor trebuie avertizat că în
ciuda subiectului abordat - poporul istoric al
geților, limba și alfabetul lor - cartea nu este o
carte de istorie. Prin metoda utilizată și
concluziile la care ajunge, d-na Crișan transcede
limitele analizei istorice științifice și se
încadrează în literatura esoterică de extracție
guenonistă, literatură pe care am numit-o
mitografică. Acest fenomen literar - istoriile
esoterice ale spațiului nord-dunărean din
Antichitate - are rădăcini adânci în cultura
română și astăzi cunoaște un avânt deosebit
(ilustrat printre altele și de această carte și de
grupul care se află în spatele editării ei -
societatea Dacia Revival din New York și dl.
Napoleon Săvescu).
Nu este locul aici pentru o istorie a
esoterismului cu teme istorice din România, dar
trebuie menționat că primele simptome se
regăsesc în lucrările unor fondatori ai scrisului
istoric românesc ca C. Bolliac, B. P. Hasdeu iar
formularea definitivă a teoriilor principale care o
inspiră pe d-na Maria Crișan, o găsim în Dacia
preistorică a lui N. Densușianu (apărută postum
în 1913). Ideile - forță vehiculate în aceste istorii
apocrife a românilor sunt: 1) originea civilizației
în spațiul carpato-danubiano-pontic (în vremea
imperiului neolitic “pelasg”), 2) ca un corolar al
acestei teori, apare o fictivă limbă dacă
asemănătoare cu latina, dacii și romanii având
același strămoș comun “pelasg”, 3) continuitatea
civilizației “românești” în spațiul carpato-
danubiano-pontic din cea mai îndepărtată
preistorie (paleolitic, neolitic etc.) până azi;
existența unui destin românesc strâns legat de
acest spațiu, 4) originalitatea și importanța
civilizației geto-dace (tracice) în antichitate; în
consecință, romanizarea nu a modificat structura
intimă a spiritului dac, ajungându-se la
preeminența dacilor în procesul etnogenezei
românilor. Sunt, deci, istorii apocrife ale geților,
dacilor și românilor care folosesc drept surse
mituri și legende antice (pelasgii, hiperboreei,
insula Leuke, expediția Argonauților)
amplasându-le în preistoria regiunii nord-
dunărene și făcând din toate acestea “preistoria”
geților și dacilor. Dintre metodele folosite se
remarcă două aspecte : (1) investirea datelor
mitologiei și folclorului cu calitatea de izvor
istoric, de document autentic și (2) postularea
unor influențe și identități pe baza unor analogii
lingvistice formale (de exemplu, cuvinte sanscrite
și toponime românești)
***
D-na Maria Crișan împărtășește cititorului o
sumă de păreri personale legate de originea
germanică a strămoșilor românilor, păreri care
încadrează lucrarea în curentul goticist.
“Cercetarea” domniei-sale pornește de la
traducerea lucrării Zamolxis, primum Getarum
legislator (Upsala, 1687) a juristului Carolus
Lundius (1638-1725), din latina medievală în
română, la îndemnul d-lui Napoleon Săvescu.
Munca la traducere a determinat contactul cu
alți autori medievali “goticiști”, anume
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
Bonaventura Vulcanius Brugensis cu lucrarea De
literis et lingua Getarum sive Gothorum (Lyon,
1597) sau Joannes Magnus Gothus cu Historia
de omnibus Gothorum Sueonumque regibus
(Roma, 1554).
În capitolul I “Cine au fost geții?”, d-na
Maria Crișan, prin investirea unei mitologii
istoricizate cu calitatea de izvor istoric, identifică
poporul istoric al geților de la Dunăre cu
poporul Gautai din legendara insulă Thule.
Pentru că urmează aceeași tradiție comună
Antichității târzii, ilustrată admirabil de lordanes
cu a sa De origine actibusque Getarum, după
care geții și goții sunt același popor: (p. 17)“
Goții sunt totuna cu Geții care i-au generat”, ne
spune d-na Crișan.
Problema apariției geților în istoriile originilor
și genealogiile germanice sau spaniole medievale
este tratată de Jane Acomb Leake în lucrarea The
Geats of Beowulf, Madison, 1967 (vezi și Mircea
Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han,
București, 1980, p. 81-84) și Alexandru
Busuioceanu, Zamolxis sau mitul dacic în istoria
și legendele spaniole, București, 1985. Totul
pornește de la confuzia între geți și goți în
istoriografia antică, confuzie dezvoltată de
istoricii medievali până la creearea unei mitologii
etnice. Confuzia apare poate pentru prima dată
la Sfântul Ieronim, fiind întâlnită apoi la Iulian
Apostatul, Prudentius, Servius, Claudian (De
bello Getico), pentru a primi expresia sa clasică
la Orosius: Getae illi qui et nunc Gothi.
Omologarea geți - goți, care se datorează în
parte și coincidenței geografice (Dacia, ubi et
Gothia la Orosius), este adoptată și de Rutilius
Namatianus, Iordanes, Isidor din Sevilla etc.
Așa cum a demonstrat Alexandru Busuioceanu,
mitul dacic pătrunde în cronicile spaniole din
secolul XIII: Historia Gothica a arhiepiscopului
Rodrigo Jimenez de Rada și La Cronica General
de Espana a regelui Alfonso el Sabio. În aceste
cronici apar la loc de cinste în genealogia
poporului spaniol conducătorii “goților”: don
Diceneo, don Zamolxen și don Boruista. În Evul
Mediu termeni ca Gothia sau Getia / Dacia se
aplicau Danemarcei sau peninsulei Iutlanda. Îi
mai putem aminti pe Adam de Bremen care
amestecă goți, geți, danezi și daci și îi numește
pe toți hiperboreeni și Guillaume de Jumieges
care vorbește de Dacia, quae et Danamarcha,
țară locuită de goți ce aveau regi pe Zeuta,
Dichineus, Zalmoxis și alții.
Capitolul al II-lea “Insula Thula / Thyle /
Thyla / Tula” de desfășoară pe aceleași
coordonate tradiționale, autoarea rămânând
fidelă metodei tradiționale a mitografilor
moderni inaugurată de N. Densușianu, care
constă în localizarea precisă a locurilor pomenite
în miturile și legendele antice. Astfel, insula
Thule este actuala Islanda (p. 23), aceea terra
glacialis unde “au trăit Gautai, cei mai autentici
dintre Geți și cei mai nobili”. Aflăm apoi p. 25
cine sunt geții, în concepția autoarei, și de unde
au venit ei la Dunăre: “Iată că strămoșii noștri
(ai românilor - n. n.) sau o parte din ei, Geții,
dinspre Polul Nord se trag, iar de la ultima
glaciațiune, în urmă cu 10 - 12 mii de ani,
trăiesc amestecați cu frații lor germanici, printre
care și Dacii de Vest; au ajuns apoi în ținuturile
de azi ale Dacilor de Est....” (anume în Dacia
antică, de la nordul Dunării - n. n.). Inutil să
mai subliniem caracterul hazardat al acestor
supoziții care coboară existența popoarelor
istorice în Paleoliticul Superior (chiar mai
devreme, pentru că la aceeași pagină, d-na
Crișan afirmă, negru pe alb, că “eu cred în
civilizația geto-dacă din urmă cu 20-30 000 de
ani, pentru că este susținută, mai întâi de toate,
de date arheologice.”). Autoarea ne lămurește
care sunt “datele arheologice” care susțin
prezența “Dacilor de Est” la Dunăre de acum
30 000 de ani: monumentele “megalitice” dintre
care Babele din Bucegi “care pot data de
18 - 20 000 de ani (sau chiar mai mult)”, sau un
monument megalitic de tipul piramidelor, ca
Ceahlăul (că acest impresionant munte din
Carpații Orientali ar fi o piramidă - sic!, o
construcție antropogenă, o spune lămurit
autoarea, considerând că acest lucru a fost
demonstrat de geologul Nicolae Țicleanu la cel
de-al doilea Congres Internațional de Dacologie
din anul 2001). Ne-am obișnuit deja cu ideea,
repetată obsesiv de la N. Densușianu încoace, că
Sfinxul și Babele sunt megaliți pelasgi, ne-am
obișnuit datorită altor “cititori în pietre” cu
cultura “micro-megalitică” a d-lui Bugilan, sau cu
statuile Zburătorului sau ale lui Prâslea de Cro-
Magnon văzute de Ion Gheorghe. Dar că
Ceahlăul însuși ar fi o piramidă făcută de mână
pelasgă, asta provoacă chiar frontierele
imaginației literaturii mitografice.
Capitolul III “Scrierea getică’ enumeră
incoerent câteva idei pe care le mai regăsim
disparat în carte: identitatea dintre geți și goți la
Iordanes, teoria lui Iordanes după care
Scandinavia a fost officina gentium este
susținută de autoare prin afirmații de genul
“omul, mai înainte de a fi pământean, a fost
acvatic, apoi amfibie” cu care ne trimite direct la
literatura paleoastronautică de tip E. von
Daniken (p. 28-29), că uriașii folclorului
european sunt geții (!?).
În capitolul IV “Scrierea și noblețea neamului
vlaho-geto-dacilor” se tratează problema așa-
zisului “albabet getic” despre care Bonaventura
Vulcanius Brugensis spunea că a fost creat
înainte de Potop “sau imediat după” (p. 31).
Autoarea readuce în discuție și celebrele tăblițe
de lut descoperite la Tărtăria în Transilvania,
care sunt acoperite cu semne pictografice
corespunzând scrierii sumeriene din perioada
Uruk III - Djemet Nasr. Maria Crișan susține
totuși că această scriere balcanică devansează
“cu cel puțin un mileniu... scrierea sumeriană”,
așadar “scrierea s-a născut în spațiul carpato-
danubiano-pontic”. Lăsând deoparte unicitatea
suspectă a tăblițelor de la Tărtăria, nu putem să
nu semnalăm simptomele curentului
interpretativ a cărui formulare definitivă o
datorăm lui Edgar Papu: curentul protocronist, la
modă în România lui Nicolae Ceaușescu din anii
’80, care susține că tot ce s-a inventat în lume
era deja inventat de români sau strămoșii lor.
Demonstrația autoarei despre vechimea limbii
getice și noblețea vorbitorilor ei (valahi - n. n.)
continuă cu o serie de etimologii elucubrante,
prin care autoarea, fidelă metodei mitografilor
(postularea unor influențe și identități pe baza
unor analogii lingvistice formale) caută să
impună ideea originii germanice a geților prin
găsirea în limba română actuală a unor cuvinte
considerate getice (= germanice). De exemplu,
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
etnonimul “valah” este apropiat de cuvântul
german Wallach (însemnând “cal castrat”) dar °i
antroponimul scandinav Olaf. Concluzia, pe
aceeași melodie protocronistă, este că: “străbunii
noștri vlahi au dat lumii cel mai mare număr de
șefi de stat, de regi, de demnitari, de savanți în
toate domeniile artistice și științifice” (p. 36).
Cât despre alfabetul getic, d-na Maria Crișan
reia o idee dragă lui N. Densușianu și altor
mitografi care l-au urmat, anume identitatea
dintre limba getică, latină rustică și română, ca
moștenitoare ale limbii pelasge primordiale.
Astfel “alfabetul getic primitiv... este aproape
identic cu cel latin rustic, adică cu cel românesc;
(...) este limpede că la început a fost un singur
alfabet, iar acesta a fost cel getic primitiv din
care s-au născut celelalte...”
Care este concluzia acestui demers
protocronist care afirmă primordialitatea unui
presupus alfabet getic? O spune, cu resentiment
amar, d-na Crișan: (p. 37) “Așa că mult mai
firesc ar fi să ni se închine toți europenii, vecini
sau nu, și nicidecum să ne sfideze pentru
motivul că acum, de numai vreo 12 ani, am
devenit tot mai săraci într-o țară atât de bogată
- căci avem păduri (mai avem încă), ape, câmpii,
dealuri, mare și un fluviu despre care glăsuiesc
izvoarele milenare, iar munții noștri mai au
zăcăminte de aur și argint, cu toate hoțiile. Cel
mai de seamă tezaur al nostru însă este
străvechimea civilizației - cultura noastră
milenară - de la care s-au toate celelalte seminții
ale Pământului acesta - incontestabilă realitate.”
Renunț să comentez acest pasaj demn de
tovarășii Burtică sau Chiuzbaian, de “Noi,
Tracii” și național-comunismul anilor ’80.
Capitolul V “Cuvinte getice” (p. 50-68) se
vrea un glosar de cuvinte getice ordonate
alfabetic. În realizarea unor astfel de fonduri de
cuvinte imaginare, fie ele getice sau pelasgice,
excelează mitografii moderni, de la
N. Densușianu la N. Miulescu. Cum o persoană
care traduce din latină, un filolog clasic, poate
considera getic cuvântul aborigen (de la ab
origine), numele zeului fenician Adonis, sau
cuvântul turcesc aga ? Este absurd să mai
continuăm cu exemplele.
Capitolul al Vl-lea este un rezumat al cărții
lui Carolus Lundius a cărei traducere a inspirat-o
pe d-na Maria Crișan. Nu are sens să comentăm
în vreun fel ideile despre geți expuse în această
carte scrisă la sfârșitul secolului al XVII-lea
(pentru textul integral tradus în limba română
se poate vedea și site-ul www.dacia.org).
Trebuie spus doar că autorul - Carolus Lundius -
aparținea curentului goticist, anume făcea parte
dintre cei care considerau că goții (identici, după
lordanes și Isidor cu geții) erau strămoșii
legendari ai neamurilor germanice. În
continuarea acestei idei apare în Germania
secolului al XVI-lea mitul originii getice a sașilor
transilvăneni, mit dezvoltat și în lucrările unor
umaniști locali ca David Hermann, L.
Toppeltinus, J. Troster, Chr. Schesaeus.
■
interviu
“O prietenie definitivă cu
orașul Cluj”
de vorbă cu Frangois Preneau si Nicole Delouche
Tudor Ionescu - Franșois, prima oară tu, din
Nantes, de pe malul Atlanticului, din estuarul
Loarei, ai venit în Cluj, când? De ce? Cum de s-a
întâmplat? Împreună cu cine ai venit? Cum de ai
dat de mine? Îți mai amintești toate astea? Ne spui
și nouă? Dacă te rog eu frumos ...
Franțois Preneau - În februarie1990, trei luni
după căderea lui Ceaușescu, am venit la Cluj în
cadrul unei misiuni umanitare a orașului Nantes,
unde pe-atunci eram consilier municipal. E puțin zis
că gravitatea situației și suferința în care se afla
cufundat un mare număr dintre locuitorii orașului
vostru întemeia acest ajutor, foarte modest, trebuie
să recunoaștem, având în vedere nevoile. Căderea
comunismului deschisese și pofta de putere a
multor oportuniști. Ca dovadă, în 1990 și 1991, am
venit de patru ori în Cluj și de fiecare dată
primarul se numea altfel. Din fericire, începând
chiar de atunci, am avut șansa de a întâlni femei și
bărbați care și-au pus la bătaie întreaga energie spre
a facilita distribuirea ajutoarelor umanitare către cei
care aveau cea mai mare nevoie, în primul rând
spre spitale, spre școli, biblioteci și centre culturale.
Nu are rost să-ți spun că în clipele acelea s-a născut
o prietenie definitivă cu orașul Cluj ... ca dovadă,
începând cu iulie 1990, nevasta mea și cu mine ne
tot întoarcem la Cluj ca turiști.
În ce privește întâlnirea noastră, dragă Tudor,
îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Revăd talia
ta înaltă pe micul coridor al Universității, care
adăpostea micul birou OVR (Operations Villages
Roumains), oferindu-te spontan pentru a da o
mână de ajutor la descărcarea unui camion de
ajutoare venit din Nantes, și punândt-te de-a dreptul
la treabă. Se născuse o preietenie. Ai știut să o
nutrești, mai cu un pahar, cu o cafea la Casa
Universitarilor, și în locuința unde i-am cunoscut pe
ceilalți membrii ai familiei Ionescu.
-	Mai pe urmă, de câte ori ai mai fost la Cluj?
Cu ce prilejuri? Ce mai ții minte? (Totuși, sunt
câțiva ani!)
F.P. - De patru ori cu misiuni umanitare în
1990 și 1991, o dată ca turiști în aceiași ani și încă
de vreo zece ori până când să-mi înceteze
responsabilitățile municipale la Nantes, în 2001.
Această continuitate a relațiilor cu orașul Cluj era
dorită de municipalitatea din Nantes și de primarul
Jean-Marc Ayrault, nu doar din pricina urgențelor
umanitare, dar mai ales pentru a grăbi mersul
României spre Europa. Trebuie să-ți mai spun și că
alegerea Clujului, din partea noastră, nu ținea de
vreo întâmplare, ci de dorința de a ne împrieteni cu
capitala Transilvaniei și cu bogăția ei multiculturală.
-	Între timp, alte legături, contacte cu orașul
nostru? Cu concitadini de-ai mei? Bun, cu românii,
cu ungurii, cu rromii, cu nemții, cu evreii din Cluj?
între muzee au fost mult mai ușor de pus la punct.
Dar istoria - mereu în reconstrucție - a relațiilor
dintre Cluj și Nantes, înseamnă și legătura dintre
cluburile de ciclism și, mai ales, direct dintre
oameni, mai ales crearea unei asociații Cluj-Nantes.
-	Acum, în iulie 2007, ce cauți în Cluj, în
România, împreună cu Nicole? Ați fugit de canicula
din Franța spre a o resimți pe cea românească sau
...?
F.P. - N-am venit în România din 2001 ... O
eternitate. Firește, mulțumită presei, telefonului,
internetului, am fost mereu în relații cu prietenii
noștri români și cu actualitatea română (chiar dacă
trebuie să remarc, și cu regret, că presa franceză
este mult prea discretă și adeseori caricaturală în ce
privește situația din România). Însă nimic nu
înlocuiește legăturile directe, fizice, afective, întru a
nuri prietenia și a favoriza înțelegerea. Ba mai mult,
în 2007, Sibiu este capitala culturală a Europei.
-	Ce părere ai despre așa numita Uniune
Europeană? Va fi doar «europeană» sau și
«uniune»?
F.P. - Intrarea Romniei în Uniunea Europeană
este o dată importantă pentru democrația și pentru
pacea din Europa. 1 Ianuarie 2007 este, din acest
punct de vedere, o dată de care generațiile ce vor
veni vor fi mândre ... totuși cu condiția ca Europa
să nu rămână la tot felul de reglementări bibliblite
și nici să nu amputeze particularități și sensibilități
naționale. Europa nu poate fi decât o piață foarte
largă, care să garanteze o concurență liberă și
neticăloasă între state care nu au nici același nivel
de viață și nici aceleași condiții sociale.
Armonizarea trebuie să se facă de sus, respectând
fiecare popor, sau, așa cum s-a întâmplat în Franța,
popoarele vor zice nu acestei Europe.
-	Franțois, îți mulțumesc foarte mult că ai avut
răbdarea să răspunzi la întrebările mele și, cerându-
mi scuze, aș dori să mai pun o întrebare: Nicole,
pe tine ce aș putea să te întreb despre Cluj, despre
clujeni ...? Nici tu nu ești prima oară pe-aici, pe la
noi ... Pot să te rog să ne spui ceva, ceva care să ne
cadă bine ... sau ...
Nicole Delouche - Cluj înseamnă mai întâi
prieteni, prietenii, bucurii și necazuri împărtășite, o
nădejde mereu alta. Și un oraș care se
înfrumusețează după ce, în sfârșit, sper că pentru
totdeauna, a zăvorât poarta xenofobiei. Loc pentru
tineri, așa cum se spune în Franța.
-	Grand merci pour vos reponses. Â la
prochaine, car vous reviendrez, n’est-ce pas? Eu
sper, m-am obișnuit cu voi, sunteți de-ai noștri.
Merci.
F.P. - O întrebare bună. Să legi niște relații între
Cluj și Nantes înseamnă mai întâi să favorizezi	Interviu realizat de
niște legături concrete, directe, personale între	Tudor Ionescu
locuitori fie ei de orice origine, de orice cultură și	■
de orice stare socială. Desigur, relațiile între
universitățile noastre, între școlile de Arte-Frumoase,
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
28
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Chistoace printre traverse
Adrian Țion__________________________________
Baba cu coasa, deghizată în vară criminală cu
50 de grade Celsius la subsuoara asfaltului,
a secerat viețile unor cardiaci ieșiți la
plimbare pe stradă, în deplin consens cu
guvernul, fericit că nu mai trebuie să asigure
traiul nejustificat prelungit al unor expirați cu
pretenții exagerate. Totuși, președintele a
promulgat până la urmă, scrâșnind din dinți,
legea măririi pensiilor, criticând dur guvernul și
pe miniștrii postați de domnia sa pe site-ul
incompetenței. În egală măsură literat și finanțist,
Vosganian i-a dat peste nas acuzându-l de
necunoașterea legilor economice. Mai muncitor,
ministrul muncii s-a întors la rezultatele muncii
lui arătându-și nedumerirea.
Dacă n-am cunoaște fițele autumnale și
hibernale ale ranchiunosului președinte, am spune
că ele sunt un efect al caniculei. Dar acrobatul
intrigilor de la Cotroceni iscă furtuni mai mult
mediatice decât politice pentru a dovedi prostimii
rezistența la rupere și uzură, deprinsă de pe
vremea când se lupta cu valurile mării. În vremea
asta populația se mai răcorește cu o baie
nocturnă la ștrand sau intră ziua mai des în
biserici, spații sacrale transformate în adăposturi
împotriva caniculei. Șoferii sunt mai nervoși ca de
obicei, circarii de pe litoral intră cu ursul în mare
încasând amenzi, dar nu le pasă, bine că au
răcorit patrupedul în văzul turiștilor. Apa din
fântânile bucureștenilor nu e bună de băut. Asta
îmi amintește de zilele revoluției când eram
avertizați să nu bem apă din fântâni pentru că ar
fi otrăvită de contrarevoluționari. Acum nu e
nicio diversiune. E pe bune și apa trebuie
raționalizată. Ca și diversiunea de altfel. Generația
adultă se emoționează că idolul lor Mick Jagger
pronunță cuvinte în limba română, copiii spun
despre Rolling Stones că sunt niște „bunici
prăfuiți”.
Toate astea sunt repetate papagalicește pe
posturile românești până la exasperare și sporirea
căldurii, fără prea multe nuanțări. Numai când
vine vorba despre pronunțarea numelor
concetățenilor noștri de expresie maghiară, fâțele
din televiziuni pocesc fără să le pese numele
omului de afaceri clujean Paczkany, patronul
clubului CFR ajuns la o sută de ani de activitate
sportivă după o fotografie găsită prin arhivă.
Confuzie mare la noi și nu cred să fie de vină
canicula. Neavând posibilitatea să-și prezinte
trupul ca pe canalele exclusiv erotice, cu îmbieri
on line, fetele noastre își pun trupul la mezat și
mintea la congelat în cele mai obișnuite și
nevinovate emisiuni. Nu trebuie să transformăm
televiziunea în bordel că invadează bordelul
televiziunile. Chiar dacă în preajma lui Măruță
codanele vin la fel de despuiate și grupul
„muzical” invitat e format din doi băieți care bat
ritmic două bețe, realizatorul poate fi iertat de
toate păcatele întrucât a inițiat concursul de
strângerea chiștoacelor de pe nisipul plajei din
Costinești. Realizare colosală ce amețește
concurența, dacă ne gândim la plajele de pe
litoralul bulgăresc. Pe când acțiuni similare pe alte
plaje de la noi sau de prin alte locuri? Așteptând
trenurile întârziate din cauza caniculei care dilată
șinele, oamenii fumează intens. Între traversele
liniilor ferate se strâng sumedenie de chiștoace
acoperind terasamentul cu albul filtrului de la
țigări. Pe acestea cine le ridică?
■
Fugit irreparabile tempus
Horia Bădescu
Fugit irreparabile tempus! și cum încă! Iată,
verile vin și trec; toamnele vin și trec; iernile
și primăverile așijderi. Fiecare cu amintirile și
cu nostalgiile lor. Fiecare cu tristețile și
singurătățile care se fac tot mai lungi și tot mai
pline de umbre. De umbrele celor care au fost,
fiind încă, ale celor ce sunt încă, ne mai fiind.
Toate îmi amintesc. Dar mai ales verile; verile în
care se întorc în memorie, vii, clare, înluminate,
zilele fabuloase ale unui asemenea anotimp pe
care le-am trăit, cândva, alături de prietenul meu.
Zile pe care nu le pot purta în mine la timpul
trecut. Așa cum nu mă pot obișnui a vorbi despre
el, prietenul meu, la timpul trecut, deși s-au scurs,
și nu știu când s-au scurs, cinsprezece ani de
când el s-a topit în zarea himerelor. Și nici nu știu
dacă voi putea face vreodată altfel, dovada fiind
aceste rânduri, care pentru mine vor fi scrise
totdeauna la timpul prezent. În fapt, nici nu aș
avea cum, pentru că timpul în care «viețuiește»
artistul este prezentul. Un prezent perpetuu,
câștigat însă cu trecutul și viitorul fiecăruia.
Consumate, arse în fiece zi cu obstinație. Și
făcându-le, cu fiece zi, să însemne tot mai puțin
din ceea ce sunt. Până în clipa în care, dimpreună
cu el, devin doar prezent. Eternul prezent al
artistului. Fiindcă «Sfânt trup și hrană sieși, Hagi
rupea din el» nu e doar o încântătoare metaforă
barbiană, ci și un profund adevăr existențial.
Iar prietenul meu Mihai, sculptorul Mihai
Barbu avea din plin această stranie voluptate.
Această rară forță a desprindeii de sine: întru sine;
întru alții. Sub înfățișarea fragilă, sfiită de o
bunăcuviință înnăscută, sub aerul de adolescent,
de licean cu barbă ori de matematician ascunzând
sub lentilele ochelarilor pitagoreice utopii, viețuia
un bărbat puternic, un artist rar, un om. Toți trei
înțelegându-se cum nu se poate mai bine și com-
pletându-se. Ne putând exista unul fără altul. Ne
fiind, fiecare, decât același-altfel.
Pipăind cu tandrețe lumea și alcăturile ei.
Uitându-se pe sine pentru ele. Trecând, cu dis-
creția poeziei pe care o purta în el, printre întâm-
plări și lucruri. Căci, poate, poezia era, este starea
lui adevărată de-a fi. Trăia în fabulos, cu hergheli-
ile lui de cai, cu acele patrupede-păsări pe care
Dumnezeu ni le-a dăruit pentru a ne reaminti că
am fost cândva îngeri, cu acele flăcări negre,
telurice, bivolii, cu himerele.
Trăia în istorie dimpreună cu marii bărbați ai
neamului său pe care și-i și ni-i aducea alături în
Memorialul de la Sighet
piatră și bronz.
Era vesel, era fermecător. Fără să fie mai puțin
grav, mai puțin profund.
Am hoinărit împreună pe străzi de vechi
orașe, ne-am dezmierdat cu încurvite licori și cân-
tece de sfâșiat inima. Am privit împreună cum se
îneacă stelele în apa neagră a munților. L-am
văzut câștigând dezinvolt concursuri de poezie.
Ne-a dăruit o operă iar mie o herghelie de cai
zburători, o noapte de Crăciun cu o sanie halu-
cinând pe străzile unui Cluj surpat sub zăpezi și
prietenia lui. Adică ceva mai mult decât totul.
E vară, Mihai! Cu labele pe greabănul
munților, himera îți ascultă pașii. Se duc sau vin?
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember
Mergem în Babeș?
(întrebare estivală curentă acum mulți anișori)
Tudor lonescu_____________________________________
Da, mergem acum.
Pornim, pe jos, de pe la Teatrul Maghiar
(nu-mi place cum arată pe dinafară, dar
înăuntru, da. De ce acolo mai poate funcționa
barul - un loc mai oarecum ca aspect dar foarte
bine venit, unde te mai întâlnești cu unul, cu „alta”,
mai bei o bere, o... Cola... Pe vremuri exista așa
ceva și la Teatrul Național, era și șampanie... Acum
nu prea, așa-i?).
Reiau: adică pornim de la „carfurul” dintre Emil
Isac, luliu Hossu, George Barițiu și Splaiul
Independenței (era să greșesc și să scriu cu i și nu
cu I).
Mai întâi vreau să vă distrag atenția de la mai
mult decât ciudatul „Monument al rezistenței”. Încă
n-am întâlnit pe nimeni care să fi ghicit din prima
că blocul acela de marmură este un „monument”.
De nu mi-ar fi spus un riveran că ăla e monument,
nici nu m-aș fi prins. Aș fi crezut că e ceva material
uitat de la o construcție din zonă. Trebuie să te
duci aproape, să citești, să te duci înapoi, să te uiți/
să te gândești și, până la urmă... tot să nu crezi.
Înspre ciudate locuri picură banii Primăriei, adică ai
noștri! Te împaci cu situația și, eventual, dacă eu îți
atrag atenția, te uiți spre un balconaș care se află
deasupra unui local numit „Caprice”. Pe colțul cu
Barițiu. „Caprice”? Păi chiar așa e și cu balconașul
ăsta. Văzându-l, mi-am amintit un banc, sper că
până acum l-ați uitat: - De ce are elefantul coadă?...
- Ca să nu se termine brusc.
Taman vizavi (oricum, e la modă cuvântul ăsta
- vizavi, folosit cum nu se poate mai brambura și
mai aiurea), deci, vizavi de balconașul meu preferat,
a fost „Rectoratul” de la Poli. Nu cel adevărat, altul,
celălalt - o crâșmă, sau, vara, o grădină de vară,
unde veneau la „una mică” studenții și preparatorii.
Acum e altceva acolo.
O luăm prin parc. Prin Parcul Mare al Orașului.
Păi... prin parc... ce să fie? Bănci, pensionari, iubiței,
pomi... Ce să fie într-un parc? Mai sunt câte unii
care aleargă de-a nebunii (mai ales tineri mânați de
antrenori), ceva alți oameni în strictă trecere... Așa
și trebuie să arate un parc. Nu știu dacă acum mai
este, dar era (jur), în capătul din dreapta spre vest
(adică spre Someș), un copac celebru, cu trunchiul
curbat la 90 de grade taman la vreun metru de
sol... Bun, bun copac! Apropo, mai e? N-a fost rupt
de vreme și de „vicisitudini”? Că de îndreptat,
precis nu s-a îndreptat. Cum naiba?! După câte a
pățit...
Aproape de ieșirea din parc, pe dincolo - în
dreptul lacului (unde pe vremuri erau și vreo patru
lebede, cu cuibul de pe insulă), față-n față cu
fântâna - cea cu naiade și tritoni, a fost un
restaurant-bar - „Casino”. Acuma e doar clădirea,
altceva nu știu ce ar fi (poate este ceva, poate aflu
și eu...). Acolo s-a întâmplat o chestie tare de tot
(părera mea). Vi-o spun:
Într-o bună zi, un fiu de-al meu (unul dintre ei)
și-a zis să dea și el o tură pe la „Casino” (ce l-o fi
apucat?). Ajunge acolo, deschide ușa, dă să intre...
zbang Se izbește cu fruntea de ceva metalic, de
ceva dur, aflat chiar în mijlocul ușii de intrare/
ieșire!! Ce, naiba, era? Era paftaua de la centura lui
Ghiță Mureșan! Na. Domni amândoi, și-au cerut
scuze. OK.
Mergem mai departe spre „Babeș”. Pe lângă
stadion, pe lângă ștrand, o luăm la dreapta, (acolo
veneau circurile; mai vin tot acolo? Lei, trapeziști,
maimuțe și gagici...), apoi la stânga, spre „Babeș”.
Doamne, ce zonă! Nu doar fiindcă acolo era
„România Muncitoare” unde, dacă aveai informații
și inspirație, la ora ieșirii din schimb (fie oricare -
erau trei schimburi) puteai avea „întâlniri”
interesante și cu „urmări”. Dar și fiindcă nu
departe, pe stânga era „Broasca verde”, pe lângă
strada Greblei, loc știut de către cine îl știa. Asta
era în dosul Sălii sporturilor (Horia Demian -
Dumnezeu odihnească-l pe „Gibbonu’ mic” - fratele
lui Radu, rugbystul, era GIBBONU).
Ziceam ceva de Sala sporturilor Pozna
poznelor: abia de se făcuse sala (chiar și eu am
jucat un meci de volei inaugural acolo!!), prin
primăvara lui ’61, când s-a lăsat cu o eclipsă de
soare. De-aia mare-mare. De la liceul G. Barițiu am
tulit-o toți pe Cetățuie să vedem cum soarele nu-i.
Dar ce-am văzut? Buf-buf-buf.. s-a prăbușit sala
sporturilor!!! I.G. Maurer abia plecase. Gațu și cu
echipa lui de aur - așijderea. Nici azi nu cred că am
văzut cu ochii mei cum s-a prăbușit toată măgăioaia
aceea. Dar e adevărat. Era prin primăvară. Aprilie să
fi fost, mai? Ceva teroriști începători? Nu; se pare
că niște constructori idioți. Deh, se mai întâmplă.
Au turnat betonul iarna, iar acesta, odată cu
primăvara, s-a dezmorțit. Dreptul lui.
În Sala sporturilor, o vreme bună mai încolo,
ieșeam de la antrenament într-o seară de noiembrie,
pe la unșpe. Răcnete feminine din Someș! Mă duc
să văd care-i duda: o babă dădea să se înece iar o
tipă o ținea de gulerul halatului. De răcnit, răcnea
aia mai tânără, baba trecuse pe off. Sar în gârlă,
trag de gagici, le scot pe amândouă și ne suim în
autobus (mi se pare că era 38). Ne oprim la...
Spitalul de copii de pe Moților. Livrez baba, las
gagica, dau să plec (eram ud-fleașcă, la miezul
nopții, în noiembrie) dar nu mă lasă: că-s ginere,
aparținător, moștenitor, girant... ce-s?
Ajung acasă pe la două și ceva. Mă spăl cât de
cât și mă prăbușesc în pat. Nevastă-mea: Unde ai
fost până la ora asta? Îi explic în linii mari. Altădată
să-ți găsești niște tromboane ceva mai inspirate!
Noapte bună!
Noapte bună! Altădată vom ajunge chiar în
„Babeș”. Era cu o sută de metri mai încolo. Să nu
uit unde am rămas!
■
epiderma de bazalt
Decrepitudine cu alunițe și
doamnă cu lesă
Mihai Dragolea_______________________________
E destul de puțină lume pe terasa barului
„Leul de aur"; explicabil, e o oră fierbinte a
unei după-amiezi de vară, până și cei doi
chelneri dormitează după tejghea, i-a învăluit și
muzica lentă de la radio „Romantica"; cei patru
mușterii tineri, așezați pe scaunele de metal greu,
privesc mișcarea plăpândă de pe trotuare și stradă.
Singur la masă, domnul Flavius rămâne același
client serios, de multe ori, în lenta retragere spre
domiciliu, prestează un popas scurt la această
terasă, cât să servească o sută de votkă; de data
aceasta, chelnerii constată că popasul e mai lung
ca de obicei, domnul e la al treilea rând de votkă
stins cu bere, dar e evident că ceva-ceva servise și
mai înainte, după cât de mohorât a venit! Așa și
era, domnul Flavius chiar avusese parte de o
dimineață neobișnuită: după ce încheiase
înregistrările pentru programul matinal, după cum
îi era obiceiul, s-a dus la cafeneaua „Studio",
pentru a-și clăti plictisul cu un rachiu anemic,
încăpeau vreo trei până la următoarele înregistrări;
barmana cea nouă, grasă și cam proastă, se și
obișnuise cu el, cum deschidea ușa, cum îi punea
în pahar porția! Așa a făcut și astăzi, numai că s-a
întâmplat ceva neprevăzut: la un moment dat a
apărut în peisaj Coca, nevasta din dotare, îl căuta
pentru că trebuia să semneze ceva hârtii pentru
alt credit, avea ea obsesia asta cu creditele și
asigurările; când a dat să plătească și să plece s-a
produs cutremurul: după ce i-a dat restul, idioata
de la tejghea a strigat după el, în auzul tuturor:
„Ce fiică drăguță aveți!" Bine că n-a auzit Coca
enormitatea, ea deja ieșise din cafenea, dar i-a
pufnit râsul pe toți cei aflați în sală! Adevărul e
că observația oligofrenei l-a afectat puternic,
neașteptat, l-a întristat cum nici nu bănuia, dacă
ar fi spus că e frumoasă - mergea, dar să creadă
că Coca e fata lui, asta a fost prea de tot! De-asta
își prelungește popasul la terasa „Leul de aur", nu-
i mai iese din cap zisa barmanei; se gândește că
observația aceea poate să însemne că el arată tare
bătrân, cu barba și părul albe, cu ridurile adânci,
de la alcool și tutun; întâmplarea a fost și că a
citit cum că persoanele cu multe alunițe trăiesc
mai mult decât cele fără sau puține; păi Coca lui
e plină de alunițe, o să-l îngroape și-i va
supraviețui mult și bine! Asta nici nu e rău, dar,
uite, până una alta, lumea care nu-i cunoaște
crede că el e tatăl propriei sale soții! Mai tânăr nu
mai are cum să arate de-acum încolo! De necaz,
domnul Flavius mai cere un rând și se uită și el la
trecătorii pe trotuar; tocmai când chelnerul îl
servește, vede ceva ce n-a mai văzut: veseli și
sprințari, merg spre centru trei tineri, doi băieți și
o fată, fistichiu îmbrăcați și gălăgioși; numai că
unul din băieți are în dreapta o lesă cu mâner
roșu, o lesă care e prinsă de tricoul negru al fetei,
între sâni! Prin creierul domnului Flavius, ca
fulgerul, trece gândul că, într-o bună zi, Coca s-ar
putea să-l scoată la plimbare cu o lesă, precum
tinerii care tocmai au trecut prin dreptul lui.
Drept pentru care se apucă hotărât de o nouă
vodkă.
Cluj, 16 iulie 2007
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Filmul °i provocările istoriei
Ing. Licu Stavri
Andrzej Wajda filmează Post Mortem.
Povestea de la Katyn, punând pe ecran un
subiect de care este obsedat din copilărie.
Potrivit ziarului italian La Repubblica., premiera
filmului este programată pentru 7 septembrie
1939, dată în care a avut loc, ca urmare a
încheierii pactului Ribbentrop-Molotov, invadarea
Poloniei răsăritene de către Armata Roșie, după ce
Wermachtul atacase țara lui Wajda la 1
septembrie, declanșând ostilitățile în Europa.
Cazul Katyn este bine cunoscut istoricilor celui
de al Doilea Război Mondial, fiind întrucâtva
emblematic atât pentru relația dintre nazism și
stalinism, cât și pentru atitudinea puterii sovietice
față de o “țară slavă soră”, Polonia. În pădurea
Katyn, nu departe de Smolensk, s-a petrecut în
primăvara lui 1940 una dintre cele mai mari
atrocități ale secolului XX: executarea cu sânge
rece a mii de ofițeri polonezi și îngroparea lor
pripită în uriașe morminte comune. Mult timp,
începând chiar din anii de război, când nemții au
dorit ca o comisie internațională să intreprindă o
anchetă, cei doi rivali s-au acuzat reciproc de
această monstruoasă crimă. Toți cei care trăiam în
țările socialiste am știut că masacrul de la Katyn
a fost una din nenumăratele atrocități comise de
Gestapo și de Waffen SS. Abia în 1992, când
URSS încetase să mai existe, Boris Elțân i-a oferit
lui Lech Walesa, pe atunci președinte, ordinul
scris semnat de Stalin prin care NKVD-ului i se
cerea să execute 27.000 de cetățeni polonezi
considerați “dușmani incorigibili ai puterii
sovietice”, privând astfel Polonia de o bună parte
a clasei sale conducătoare tradiționale, eșaloanele
superioare ale armatei, care s-ar fi putut dovedi
un obstacol serios în calea exportului sovietic de
revoluție postbelic. Deși cenzura comunistă nu a
permis exprimarea adevărului istoric, iar dovezile
existente nu au fost publicate, opinia publică
poloneză cunoștea de timpuriu adevărul despre
Katyn. Regizorul Andrzej Wajda avea optsprezece
ani când s-a produs masacrul, iar trupul tatălui
său, ofițer, a fost exhumat după război dintr-una
din gropile comune. “Eu și familia mea știam
exact, ca toți ceilalți, ce se întâmplase, încă din
timpul ocupației germane. Nemții au publicat
informații în jurnalele lor, imediat după
descoperirea mormintelor de la Katyn, în 1943.
Pe o listă publicată de nemți, ai mei au găsit și
Memorialul de la Sighet
numele tatei”, declară regizorul ziarului La
Repubblica. Întrebat de ce turnează astăzi un film
despre Katyn, Wajda răspunde: “Din două
motive. În primul rând, fiindcă până azi
cinematografia poloneză nu a realizat un film
despre acest evniment național important. Un
eveniment capital pentru noi, nu doar din punct
de vedere istoric, ci și din punctul de vedere al
vieții spirituale a întregii națiuni și care, din cauza
aceasta, trebuia să-și găsească expresia
cinematografică. În al doilea rând, din rațiuni
personale: tatăl meu a fost una dintre victimele
masacrului.” Filmul se bazează pe o carte-
document a lui Andrzej Mularczyk. Nici un alt
regizor nu era mai îndreptățit decât Wajda să
realizeze această peliculă-mărturie, nu doar din
cauza implicării personale, ci și pentru faptul că
opera sa cinematografică ilustrează diferite
momente tensionate din istoria recentă a Poloniei:
ocupația și rezistența în Canalul, ghetto-ul în
Doctorul Korczak, tranziția la comunism în
Cenușă și diamant, lupta pentru libertate în
Omul de Marmură și Omul de fier. “Scenariul
surprinde două aspecte ale evenimentelor”,
completează regizorul. “Crima de la Katyn și
minciuna despre Katyn. Astăzi, reconstituirea
minciunii trebuie făcută prin modalitățile narative
proprii unui film psihologic. Așa este construit
filmul meu”. Începutul peliculei arată cum cad
prizonieri ofițerii polonezi după invadarea țării lor
în septembrie 1939 și viața acestora în lagărele
sovietice. Sfârșitul reconstituie masacrul din
pădurea de lângă Smolensk. Mijlocul, partea cea
mai importantă a filmului, se petrece în Varșovia
anului 1945, aflată sub ocupație sovietică, când
familiile ofițerilor dispăruți fac eforturi disperate
să afle adevărul.
Sir Ian McKellen, cunoscutul actor britanic,
atacă guvernul din Singapore din cauza legilor
intolerante împotriva homosexualității. Sir Ian,
care a devenit purtătorul de cuvânt al comunității
gay britanice încă din anii 1980, a fost obligat să
se îmbrace când Royal Shakespeare Company a
prezentat la Singapore un spectacol cu Regele
Lear, în care, în mod curent, el interpretează rolul
titular în ... costumul lui Adam. Invitat la o
dezbatere televizată despre necesitatea modificării
legii anti-homosexuale introdusă pe vremea când
Singapore era o colonie britanică, reputatul actor
a afirmat că pentru el legea este o “insultă
personală”, amenințând cu boicotul artiștilor și
chiar al investitorilor occidentali, relatează ziarul
The Independent.
Un număr crescând de pelicule occidentale se
inspiră din tumultoasa și violenta istorie recentă a
Africii. Spectatorii români care mai frecventează
cinematografele au avut ocazia să vadă, în ultimii
doi ani, filme ca The Constant Gardener de
Fernando Meirelles, Blood Diamond de Edward
Zwick, The Last King of Scotland, de Kevin
McDonald. Avem speranța că în curând vor rula
pe ecranele noastre și Good-Bye, Bafana, de Bille
August, sau Catch a Fire, de Philip Noyce. Aceste
realizări, însă, prezintă, într-o măsură mai mare
sau mai mică, evenimentele din diferite state
africane văzute din perspectiva omului alb
antrenat de ele. În articolul lui Kaleem Aftab
“Africa Tells Its Own Story” din The Independent
se arată că, o dată cu interesul cineaștilor
europeni față de problemele africane, asistăm și la
o renaștere a cinematografului african propriu-zis.
știind că nu pot concura Hollywood-ul în ceea ce
privește bugetul și marketingul, realizatorii
africani preferă să facă filme realiste, în tradiția
existentă, dar și cu un anumit appeal comercial,
care să le facă exportabile pe piața internațională.
Adesea finanțarea vine de la unele organizații și
instituții europene, în special din Franța. Un astfel
de film este Daratt, al lui Mahamat-Saleh Haroun,
regizor provenit din Chad. În timpul războiului
civil din această țară, Haroun a trebuit să se exile-
ze în Franța, de unde s-a întors în patrie, deve-
nind șeful unei școli de cineaști care încearcă, în
filmele lor, să prezinte experiența africană într-un
context global. Plasat în perioada de după
sfârșitul războiului civil de patruzeci de ani din
Chad, Daratt exploatează tema necesității ca foștii
dușmani să găsească modalități de conviețuire
pașnică după încetarea ostilităților. Criminalii de
război sunt amnistiați, dar protagonistul poveștii,
Atim (interpretat de Ali Barkai) decide că are
obligația să-l ucidă pe Nassara (Youssouf Djaoro)
ca să-și răzbune tatăl. Când sosește la N’djamena,
Atim intră în serviciul lui Nassara ca ucenic de
brutar. Fostul criminal de război s-a recăsătorit și
și-a creat o viață nouă; treptat, Antim renunță la
dorința de răzbunare și între cei doi se înfiripează
un nou tip de relație. Intriga se bazează pe
evenimente reale. “Primul instinct”, zice Haroun,
“a fost de răzbunare, dar știm că trebuie să
trecem peste acest instinct și să ne construim un
viitor mai bun.” Prin urmare, Daratt este o
poveste despre iertare și reconciliere, încununat
cu Premiul Special al Juriului la Festivalul de la
Veneția. Realizatorul său, educat la Paris, a avut o
contribuție decisivă la renașterea filmului african,
considerat inexistent la trei decenii după ce
Sembene Ousmane regizase cel mai aclamat film
de pe continentul negru, Black Girl (1966).
Filmele lui Haroun, Bye, Bye, Africa și Abouna,
au cules unanime aprecieri ale criticii
internaționale. Printre regizorii care au un cuvânt
de spus în renașterea cinematografiei africane se
numără Abderrahmane Sissako (membru al
juriului de la Cannes anul acesta, autorul unui
film, Bamako, considerat de Haroun un adevărat
eveniment), Ousmane Sembeme cu noul său film
feminist Moolade, Newton Aduaka, autorul unui
film, Ezra, deosebit de apreciat la festivalul
Sundance.
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
eveniment
Peninsula, între Woodstock si
Radio Erevan
Adi Dohotaru
Festivalul Peninsula de la Tîrgu Mure° (25-29
iulie) este considerat de unii muzicieni și
cunoscători ai fenomenului drept cel mai
important eveniment muzical din România. A
crescut la dimensiuni pantagruelice de la an la an:
aproape 60.000 de participanți, aproximativ 100
de formații, 4 scene (și alte cîteva mai mici),
spectacole de teatru și proiecții de documentare.
și încă vreo 10 sporturi pentru amatorii de
competiții. Formațiile care au atras publicul cel
mai numeros au fost punkerii cu influențe etno
(chiar se poate!) de la Gogol Bordello (cineva a
descris ritmurile drăcești ale trupei drept
rezultatul unei bătălii în Rusia dintre Sid Vicious
de la Sex Pistols și Billy Idol), britanicii de la
Kosheen și legendara formație maghiară
Lokomotiv GT (un corespondent al Phoenixului
de la noi). Un DJ de la un radio local compara
festivalul cu Woodstockul. Cred că acel DJ lucra
totuși la Radio Erevan, căci în loc de de LSD
tinerii se drogau cu flacoane întregi cu sirop de
tuse (pe bune, unii susțineau că are efecte
halucinogene) sau cu bromhexin. În loc de așa-
numitele bad trips (cauzate mai demult de LSD
de proastă calitate) la Peninsula se făceau trips în
cîmp sau la băile ecologice ca urmare a
consumului legal de bere. Cît despre frăția
comunală, care părea reală la Woodstock, ce să
mai zic? Cînd am ajuns la Penisula mi-am lăsat
lucrurile în cortul unei amice. Noaptea cînd m-am
întors să dorm pe lîngă cele cinci sute de corturi
existente au mai apărut încă pe atîtea. Nu am
găsit cortul și nici vreo frumoasă hipioată ori, mă
rog, punkeriță nu s-a oferit să mă cazeze. Așa că
am dormit super straight și yuppie (nu fiți leneși,
căutați în dicționar) la pensiune după ce am
cheltuit cîteva zeci de lei pe taxiuri din hotel în
hotel că nimeni nu vroia să mă primească la
patru și ceva dimineața. Atmosfera era super idili-
că și bucolică dar, amintindu-ne de Radio Erevan,
pînă la un punct. Aveam corturile pe un cîmp în
apropiere de un grajd cu vaci, oi și alte animale
aflate în libertate. Cînd să ne urcăm într-o căpiță
de fîn ca să vedem stelele, luna și alea alea vine
baciul supărat că de ce îi stricăm fînul. Noi
(pentru că suntem cavaleri nu spunem cine...) am
zis că nu stricăm niciun fîn că ne uităm numai la
cer și că de ce face pe bussinesman-ul care-mi
„drink my wine”. Ei, și baciul într-un elan
nostalgic contracultural îmi spune că nu am voie
să-i deranjez freza la paie, dar pe ale vecinului pot
(se pare că și la unguri funcționează faza cu să
moară capra-căpița vecinului) și ne direcționează
spre prima căpiță, tot înainte, apoi la stînga. Și ca
să închei, pentru mine cea mai faină atmosferă a
fost la Zakuska Stage, cea mai mică și mai
cochetă scenă, fără zeci de mii de wați, cu trupe
O bere medievală si o
căsătorie pentru trei zile
Alexandru Jurcan
Festivalul Sighișoara Medievală a ajuns acum la
ediția a XV-a (27-29 iulie 2007). Burgul medieval
a fost declarat patrimoniu UNESCO. Aproape
30.000 de vizitatori din țară și din străinătate
sunt atrași de resuscitarea Evului Mediu, prin
incredibila defilare de cavaleri, vrăjitori, clovni,
prin teatru, expoziții, poezie, muzică folk etc.
Au fost parada Trubadurului îndrăgostit,
concertul de muzică niponă, spectacolele de
commedia dell’arte de la București, spectacolul
renascentist de comedie-balet din Cluj, proiecția
nocturnă de film (Faust de Murnau, din 1926),
atelierul de confecționat păpuși, teatrul
radiofonic, ansamblul „Trei Parale” din București
cu un concert de muzică veche românească,
lecțiile de dans medieval, trupele din Germania,
Croația, Spania, Olanda, Portugalia, concertul lui
Adrian Ivanițchi și Mircea Florian, concertele de
muzică balcanică, cele de orgă sau muzică
renascentistă, expozițiile foto, poezie și chitară
(Irina Movilă, Marius Bodochi). Un program
diversificat, tentant, organizat în trei zile.
Soarele dezlănțuit dinamitează acest ev mediu
„întâmplător”, cu accente aleatorii. Lângă Casa
mai jazzy, mai de chill-out, mai armonioase
oarecum cu Blazzaj, Kumm și Slang în pole
position. În schimb, cea mai ciudată atmosferă
pentru ceea ce se întîmplă în postmodernism bla
bla, respectiv blurarea granițelor dintre „cooltura”
mainstream și cea alternativă, a fost la concertul
formației Implant pentru Refuz cînd solistul Vită
cînta foarte supărat, din toți rărunchii -
„SHOOOOOOT YOUR SEEELF”, timp în care
tinerii pogomani dansau pogo (pentru
handicapații muzical: search wikipedia) și se
loveau unii pe alții, iar pe fundalul scenei scria cu
litere pe care le vedeai din elicopter și, la o adică,
cam de pe oriunde te-ai afla pe glob: „ALWAYS
COCA-COLA”.
■
Hauser commedia dell arte aplică strigăte,
zbenguieli, gaguri. Actorii bucureșteni poartă
costume în combinații de alb și negru. În
fundalul scenei a rămas „servicii iluminat” și
„coca-cola”. Pavajul despicat, colburos, e unul de
tranzit: se spune că va fi scos și înlocuit ori cu
piatră de râu, ori cu un pavaj. modern (însă
UNESCO s-ar putea opune acestuia din urmă).
Mai încolo se află un „birou de vampirizare”,
tomberoane pline, tombola festivalului. Undeva,
de la poala Cetății, urcă fum de fripturi de sub
umbrele „Burger”, dar și pestilențialul miros al
pubelelor. medievale. Adio romantism, hai la
pufuleți!
Bogdan din Timișoara ascultă orchestra „Trei
parale” - „Foaie verde de mohor/ dorul meu e
numai dor. nu l-aș spune la oricine./” și dacă
nu-i place, scoate din rucsac Orbirea lui Canetti.
Zice că n-a pierdut nicio ediție a festivalului.
Lângă Turnul Fierarilor (construit în 1631) poți
vedea expoziția Universității de Artă și Design din
Cluj-Napoca. Pe aproape - delfini-baloane,
animație stradală, șlapi, buticuri, tarabe,
publicitate ad-hoc - „hai să-ți introducem un cui
în deget!” Tinerii care au adormit lângă Turnul
Cositorarilor se trezesc obosiți. Un pui de
labrador face pipi în coșul stăpânei. Pe o fetiță a
năpădit-o sângele. Urcă spre cer baloane cu „Love
You”, se aud celularele, iar paharele de plastic cu
bere rece înaintează cu prudență în folia generală.
„SOS- Sighișoara” - scrie în câteva locuri. O altă
Veneție invadată de turiști nepăsători - „După
mine, potopul!” - hârtii, sticle, înghețată
lichefiată... Mai sus, Liceul German, Biserica din
Deal. Aproape de Casa Dracula, un „cavaler”
oficiază căsătorii „pentru trei zile”. Un tânăr bine
băut cade în genunchi în fața iubitei și îi declară
. nu, nu știe ce să spună, îl ajută cavalerul.
„Rudele” miresei strigă, beau și așteaptă actul
oficial - pentru trei zile! - plătit cu 10 lei. „Ce
haioși ați fost, hai la o bere medievală!” și ARTA
se strecoară printre comercianți, tarabe, căldură,
strigăte, pubele și - în fața oglinzii - își trage o
palmă. medievală.
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
How BIG was the BANG
Rolling Stones în România
Lucian Maier
If you start me up,
If you start me up I’ll never stop.
Salutul plin de viață al lui Mick Jagger (&
Rolling Stones), o promisiune pe care vreme
de două ore rebelii Rock'n'Roll au susținut-o
într-un mod nemaivăzut pe la noi. Oricine iubește
(viața, lumea... ori muzica), sau oricine găsește un
sens al vieții în iubire și caută o declarație de
dragoste deosebită trebuie să treacă prin piesa
care a deschis la București concertul Rolling
Stones. Și, mai ales, trebuie să o primească într-o
reprezentație live!
You make a grown man cry
Ride like the wind at double speed
I’ll take you places that you that you never seen
Start it up.
În formare fiind, anii nouăzeci, înainte de
liceu, căutam repere. Dacă în literatură era destul
de simplu, doar mergeam în camera de zi și
scotoceam biblioteca, în ceea ce privește muzica
situația era mai complicată în orașele de
provincie. Existau încă “studiourile de înregistrări”
unde, nu foarte ieftin, găseai o copie pirat a
oricărui LP important al vremurilor - vremuri
rock! Dar pentru o poziționare cît mai precisă în
sfera muzicală erau necesare mici proptele, un
îndrumător și, în același timp, un spațiu al
informării cu privire la cele ce se petreceau în
universul muzical internațional. Citeam revista
Pop, Rock & Show. Acolo am auzit că cele mai
tari concerte din lume le susțin Rolling Stones,
Pink Floyd și AC/DC. Ultimii nu prea mi-au
plăcut niciodată. Din sfera metal pe mine mă
convinseseră The Four Horsemen (Metallica), pe
la nouă ani. Kill’em’all și acum mă animă, un
veritabil energizant fără efecte secundare. Pink
Floyd mi-au fost un fel de părinți, începînd din
liceu... iar Rolling Stones, oricît am încercat să îi
ascult, rămăseseră doar o trupă de urmărit,
cîndva, live... din curiozitate.
Înainte de concert știam că Rolling Stones au
cea mai impresionantă desfășurare scenică văzută
în istoria muzicii. Și că au avut-o dintotdeauna,
nu doar începînd cu acest turneu (A Bigger Bang
Tour), care vrea să pună în umbră teoria
cosmologică inventată de Georges Lemaître și
adusă în mainstrem-ul literar de Stephen
Hawking, cea a Big Bang-ului.
Blues reunit cu Rock’n’Roll, extravaganță și
solemnitate, siguranță dată de o întreagă istorie
pornită într-o alură anti-Beatles, o impresionantă
industrie (a spectacolului) și un sunet perfect
obținut în condițiile unei mișcări continue pe
scenă... Asta înseamnă Rolling Stones. Pe mine
concertul m-a făcut să descopăr aceste laturi.
Înainte nu eram conștient de calibrul formației. Îi
consideram teribiliști fără substanță...
Cum a fost?
Ioana m-a luat de mînă și mi-a spus încă din
iarnă: trebuie să-i vedem pe Rolling Stones! Eu nu
țineam neapărat să fiu prezent pe stadion fiindcă
nu prea eram în temă la capitolul Rolling Stones.
Apoi, o nouă lovitură aplicată de mine ideii de a
merge la Rolling Stones a fost Roger Waters
(Budapesta, aprilie 2007): după prestația fostului
Pink nu credeam că o să mai pot gusta la cote
înalte o desfășurare muzicală în format live...
O călătorie cu trenul spre București. Am găsit
un oraș atît de încins că mi-a decolorat șepcuța de
soare: dintr-un roșu “pro Michael Schumacher” a
trimis-o ușor spre portocaliu. Un asfalt care ardea
ochii și rumenea picioarele. O trecere ironică pe
la Casa Poporului, să avem proaspăt în minte un
termen de comparație pentru montura
britanicilor. Apoi terase, în vecinătatea
stadionului. Am căutat intrarea după orele 18, Iris
deja se topiseră pe scenă. Două filtre la intrare.
Prin tunel, spre zona A... o primă ocheadă spre
scenă. Mă distram imaginîndu-mi ce ar fi spus
Moromete despre instalația care aștepta să se
aprindă. Apoi: la coadă la apă și suc, precum în
odioasele transporturi de persoane din Schindler’s
List. Pe scenă au intrat The Charlatans, însă eram
deja ascunși în mulțime. Ne tolăniserăm pe
cauciucul care proteja iarba căutînd a ne feri de
soarele serii, încă insistent. Apoi pregătirea intrării
lor. Pe la nouă jumate a început. Proiecții fluide,
artificii, descărcări de kerosen și o bucurie de a fi
pe scenă pe care am văzut-o și în ochii lui Roger
Waters...
Stăteam lîngă pasarelă, îmi imaginam că băieții
vor veni pe catwalk să salute publicul, precum
Depeche Mode o făcuseră cu un an în urmă. Pînă
la urmă ne-au salutat de pe scenă, partea ei
centrală s-a ridicat și a ieșit la plimbare prin
public...
Un Mick Jagger în formă, cu vreo patru
extravieți, precum în videogames... dacă ar fi
ciclist aș zice că a fost dopat... mai agitat decît
Dave Gahan, cald și în același timp maiestuos, cu
o pronunție românească în citirea unui prompter
prin care mi-a amintit de Gary Oldman din
Dracula lui Coppola.
Publicul... am simțit că a descoperit vraja
Rolling Stones înaintînd în concert. Dar poate că
nu am făcut decît să proiectez asupra lui
participarea mea la spectacol! Un prim vers cîntat
timid - You Can’t Always Get What You Want,
dezlănțuirea provocată de duetul Jagger-Lisa
Fischer, of course, Ill Go Crazy, și, ca nivel al
reacțiilor, un jump-cut la Satisfaction... gata:
misiune îndeplinită - It’s only Rock’n’roll but I
Like It! Apoi doar strigătele manifestînd
Sympathy for the Devil și un reconfortant Brown
Sugar final. Aplauze și dorința de a continua, de
a continua... căci și pe mine m-au setat...
If you start me up,
If you start me up I’ll never stop.
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Sade în timpul lui Mussolini
Alexandru Jurcan_________________________________
O operă neterminată a lui Sade a fost
adaptată de Pasolini, rezultînd filmul Salo
sau cele 120 de zile ale Sodomei (1975). La
premieră, J.M. Frodon a remarcat o lumină sublimă
și surdă în „violența civilizată a acestor scenografii
scatologice și macabre, în insuportabila
materialitate, visceralitate, animalitate”. Interpreții
filmului sunt Helene Surgere, Caterina Borotto,
Paolo Bonacelli ș.a. Pasolini a mai realizat: Floarea
celor o mie și una de nopți (Fiore delle mille e una
notte, 1974), Decameronul (Decameron, 1971),
Povestiri din Canterbury (Racconti di Canterbury,
1972), Medeea (Medea, 1969), Teorema (Teorema,
1968), Cocina (Porcile, 1969), Oedip rege (Edipo re,
1967), Evangelia după Matei (Vangelo secondo
Matteo, 1964), Accattone (Accattone, 1961) etc.
Pasolini a fost fascinat de Decameronul lui
Boccacio. Sade a dat o replică a impudorii, pornind
de la Boccacio și ajungînd la un „Decameron
franțuzesc”. Plasînd opera lui Sade în timpul lui
Mussolini, regizorul conduce direct spre dezgustul
pentru fascism. Lecția lui Pasolini e cît se poate de
limpede: să rămînem lucizi în fața ororilor. Dacă
Sade a trecut barierele etice, Pasolini le-a depășit
printr-o provocare de tip auto-distructiv. Sade scrie
despre „extrema sensibilitate a organelor”, iar
regizorul face filosofia anarhiei, inoculînd ideea că
libertinajul e elitist, într-un registru vizionar, reușind
o caricatură felliniană a societății.
Forspan
Ioan-Pavel Azap
După un început înșelător, în care avem
impresia că vom asista la o poveste deja
fumată cu liceeni aflați în criză (mai mult
sau mai puțin erotică) de personalitate, Jurnalul
unui scandal (Notes on a Scandal, Marea Britanie,
2006; sc. Patrick Marber; r. Richard Eyre; cu: Judi
Dench, Cate Blanchet, Andrew Simpson, Tom
Georgeson, Michael Maloney) ne introduce încet
dar convingător în ceea ce se poate numi tema
filmului - respectiv relația mai mult decât de
amiciție dintre două femei, una în vârstă cealaltă
relativ tânără, o relație de homosexualitate feminină
niciodată împlinită, niciodată consumată, cel puțin
pe parcursul poveștii din film. Pentru că, în ciuda
faptului că în prim-plan se derulează relația “ilicită”
dintre o relativ tânără profesoară dintr-un liceu
britanic, Sheba Hart (Cate Blanchet), și unul dintre
elevii săi puberi, Steven (Andrew Simpson),
Judi Dench și Cate Blanchet în Jurnalul unui scandal
Un castel. O ambianță funebră. Fantasmele lui
Sade acoperite de cruzime. Cîțiva burghezi supun
niște tineri la experiențe inimaginabile. Nu există
nicio limită, nicio regulă. Tinerii se regăsesc volens-
nolens în poftele sexuale ale bătrînilor burghezi.
Pălării negre, fulare de mătase, alură de ciocli, în
imagini privite de sus, alături de tineri goi, ca
grupuri statuare, însoțiți de muzica de pian, în
așteptări macabre. Un spațiu închis, violat de
apetitul de voyeur, atît a celor ce pun la cale
lubricitățile sexuale, cît și a spectatorilor.
Experimentul se realizează într-o concepție fascistă.
Pasolini focalizează demersul filmic pe metafora
întîlnirii între uman și ambiția politică. Un fel de
fabulă la limitele suportabilului, un haos de
impulsuri, un sadism neînfrînat , organizat în patru
cicluri: introducere, spermă, rahat, sînge.
Se vorbește de o versiune integrală a filmului.
Se spune că familia regizorului ar fi distrus
bobinele de prisos. Cartea lui Sade e mult mai
lungă, însă filmul lui Pasolini e suficient pentru
demonstrație.
Ne amintim de filmul lui Kaufman despre Sade,
realizat în 2000. Secolul nu-l suportă pe Sade, însă
scrierile lui sunt devorate, din cauza dualității
omului. Scriind, Sade scapă de fantasme. În jurul
lui Sade, toți pretinșii puritani și moraliști au o
latură ascunsă. Sade, Casanova, Freud... Oameni
care au revoluționat gîndirea, au contrariat,
adevăratul subiect al filmului este, de fapt, obsesia,
fixația pe care o face severa și bătrâna profesoară
Barbara Covett (Judi Dech) pentru mai tânăra sa
colegă Sheba. În ciuda atracției sexuale explicite
(univocă: dinspre Barbara spre Sheba), adevăratul
motiv al demersului “bătrânei doamne” nu este de
natură pur sexuală: Barbara caută, în fapt, să scape
de singurătate, să-și “deverseze” afectivitatea prea
mult timp refulată. Atâta doar că demersul ei are
accente patologice. Nu este vorba nici pe departe
de o abordare “corect politică” a temei, a motivului
homosexualității - iritant de la modă astăzi, mă
refer la acest tip de abordare, de prezentare a tot
ceea ce ține de minoritățile de orice fel -, ci de o
dramă puternică, veridică, demersul regizoral al lui
Richard Eyre imprimând filmului acea doză de
ambiguitate care mai mult sugerează, incită, evitând
să dea verdicte sau să impună un anumit punct de
vedere, mai mult sau mai puțin (i)moral. Impecabil
jocul celor două interprete principale, Judi Dench și
Cate Blanchet, fără aportul cărora filmul ar fi putut
să cadă ușor în banal.
La cea de a doua ediție a TIFF-ului clujean,
(adică a Festivalului Internațional de Film
Transilvania 2003), am avut ambiția de a vedea mai
toate filmele franțuzești din festival. Drept urmare,
m-am procopsit cu cinci sau șase pelicule, una mai
anostă decât alta, una mai fadă decât alta. A fost o
experiență pe care nu o regret, măcar pentru
simplul fapt că la următoarele ediții am văzut filme
franțuzești doar accidental, și se pare că nu am
pierdut nimic. Situația se schimbă atunci când nu ai
de ales între o sută de filme într-o săptămână, ci
doar între două, trei premiere pe săptămână. Așa
Pier Paolo Pasolini
polemizînd pe tema „înger și demon”.
Greu de suportat, filmul lui Pasolini devine
indispensabil, într-o lume în care „cine uită trecutul,
riscă să-l retrăiască”.
■
că, - mai de voie, mai de nevoie -, am ajuns să văd
Arta viselor (La science des reves, Franța / Italia,
2006; sc. și r.: Michel Gondry; cu: Gael Garcia
Bernal, Charlotte Gainsbourg, Alain Chabat, Miou-
Miou). [În paranteză fie spus, am mai avut o
motivație pentru a vedea filmul: tot la TIFF, dar la
prima ediție (2002), am văzut un film remarcabil
semnat de Michel Gondry: Natura umană (Human
nature, Franța / SUA, 2001; sc. Charlie Kaufman; r.
Michel Gondry; cu: Patricia Arquette, Rhys Ifans,
Tim Robbins). Și tot în paranteză fie spus, singurul
film franțuzesc cu adevărat bun văzut în ultimii ani
- care nici măcar nu este un film franțuzesc, ci o
(co)producție franțuzească! - este Trăiește! / Va,
vis e deviens, al lui Radu Mihăileanu (Franța /
Belgia / Israel / Italia, 2005), pentru care regizorul
de origine română a primit Premiul Cesar pentru
scenariu - mult prea puțin raportat la valoarea reală
a filmului.] Ca să fiu cinstit, Arta viselor nu este un
film neapărat prost, atâta doar că, în ciuda bunelor
intenții ale realizatorilor, - care vor să ne ofere un
pretins film fantastic sau, mai degrabă, o fantezie
pe tema visului, a aspirațiilor care concurează
realitatea, oscilând între feerie și realismul magic -,
în ciuda, deci, a acestor bune intenții, Arta viselor
este un film șters, neconvingător, artificial, cu prea
puține momente, cu prea puține secvențe care să te
facă să nu regreți timpul irosit în sala de cinema.
Paradoxul este că, în ultimă instanță, - din snobism
sau din alte motive imprevizibile -, s-ar putea ca
filmul chiar să nu displacă.
■
34
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
44. Hitchcock
Marius Șopterean
(Continuare din numărul trecut)
La sfârșitul celei de a treia secvențe Guy iese
din compartimentul lui Bruno pretextând că
trebuie să coboare. Bruno îl va întreba pe
Guy. aflat în ușa compartimentului: „Crezi că
teoria mea este bună? Ce zici?” Guy îi va
răspunde: „Sigur, Bruno, sigur. Totul este OK.”
Aceste replici sunt spuse pe un anumit fond de
ironie. Guy zâmbește. Este cordial. Teoria
schimbului de crime pare a fi o joacă intelectuală,
ceva inofensiv. Ceva de genul unui joc de copii
care începe cu un „hai să ne prefacem că...”
Nicidecum nu-i trece prin gând lui Guy să pună
în aplicare crima propusă. Bruno pare un
gentleman total inofensiv. În acest moment pare
doar un ins cu multă imaginație. Un fel de
scriitor de romane cu intrigă detectivistă și nimic
mai mult. Trenul este un spațiu public unde
oamenii, ca să nu se plictisească, vorbesc vrute și
nevrute. Apoi se despart și cine mai știe ce au
vorbit. Cu siguranță nu se vor mai întâlni
vreodată. Aici însă Guy face prima lui greșealăi.
Sub joviala mască a lui Bruno se ascunde viitorul
criminal. Există un cadru care va trimite nu
numai la gândul că intențiile lui Bruno sunt cât se
poate de reale dar ideea de dublu apare aici
pentru întâia dată expusă cu limpezime. Deci
Guy iese pe ușa compartimentului. Bruno vede că
acesta și-a uitat bricheta. Primul gând este să o
înapoieze. Dar nu. Se răzgândește. Cu bricheta
strânsă în palmă se lasă pe fotoliu. Camera de
filmat execută o complexă mișcare în așa fel încât
la sfârșitul cadrului vedem în planul I fotoliul gol
de pe care abia s-a ridicat Guy iar în planul II, în
profil, pe Bruno. Acesta va spune concluziv:
crisscross (schimb)... Cu o secundă înainte de a
rosti acest cuvânt o umbră venită de afară trece
peste profilul bărbatului. Concomitent cu aceasta
se mai aude un semnal de barieră ridicată. Sunt
două elemente subtile, de imagine și sunet, care
accentuează și mai mult sentința: crisscross...
Astfel la finalul secvenței trei avem senzația că
urmărim un joc de puzzle. Din acel moment este
aproape imposibil să părăsim intriga filmului.
Secvențaii următoare este formată dintr-un plan
larg al trenului care intră în gară, urmat de un
plan apropiat al trenului care oprește. Din tren va
coborî Guyiii care, vom afla puțin mai târziu,
urmează să meargă la soția lui, Miriam, pentru a-i
cere înlesnirea divorțului.
După ce Bruno o va ucide pe Miriam îl va
aștepta pe Guy în fața casei acestuia. Este noapte
târziu. Guy coboară dintr-un taxi. Va urca scările
pentru a intra dar este strigat de Bruno. Guy va
coborî intrigat în stradă și-l va descoperi pe Bruno
în spatele unei porți masive de fier. Cu un aer
firesc, acesta îl anunță pe Guy că are să-i facă o
surpriză. Îi întinde calm ochelarii sparți ai lui
Miriam: „S-a întâmplat totul foarte repede. Nu
avem motive de îngrijorare. Nu m-a văzut
nimeni.” Guy pălește. Abia acum realizează că
atunci, în tren, Bruno nu glumea. Miriam a fost
cu adevărat ucisă. „Maniacule!”, îi va șopti
revoltat Guy. Bruno se apără cu naivitate: „Dar și
tu voiai. Am plănuit totul împreună, nu-ți
amintești?” Până la acest schimb de replici doar
fața lui Bruno este văzută prin gratiile porții.
Când Guy va vrea să plece pentru a suna la
poliție fața lui va fi văzută prin aceleași gratii.
Grilajul masiv al porții va despărți cele două
chipuri. În acest câmp-contracâmp Bruno îi va
argumenta lui Guy de ce nu poate să sune la
poliție. Deoarece „am plănuit totul împreună.
Schimb de crime. Nu-ți aduci aminte?”... În acest
moment chipul lui Bruno este în spatele gratiilor
porții iar cel a lui Guy în față. Este momentul
când sună telefonul. Cei doi vor privi la ferestrele
întunecate ale clădirii. În mod straniu, aceasta va
fi văzută doar din unghiul lui Bruno. Adică prin
gratiile porții. În fața casei oprește o mașină a
polițieiiv. La vederea ei Bruno se ascunde în
spatele porții încadrându-se lângă umărul lui Guy.
Printre gratii vom vedea cum un polițist suie
scările și sună. Firește, nu răspunde nimeni.
Polițistul coboară, se urcă în mașină și pleacă.
Speriat, Guy îi va spune lui Bruno: „M-ai făcut să
mă simt ca un criminal. Idiot nebun!” De aici
înainte aparatul de filmat va trece pe tot restul
replicilor dincolo de gratii; acestea vor dispărea iar
cei doi vor dialoga simplu, față în față. Este
momentul când acel crisscross se întâmplă cu
adevărat. Guy nu numai că pare să se simtă
vinovat de moartea lui Miriam dar intuiește că a
doua crimă, cea încă nepetrecută, îi va aparține
tot lui. Avem în față un inocent, Bruno și un
dublu criminal, Guy. În această lumină, Guy pare
reflectarea în oglindă a lui Bruno și, încolțit,
parcă înțelege acest lucru. Bruno va spune:
„Urmează tatăl meu. Am întocmit deja planurile
casei. Am și un pistol Luger, de la un magazin
din San Francisco...,, Guy arată ca hipnotizat.
Totul pare fără ieșire. Ceea ce părea un joc în
tren, se transformă într-o farsă sinistră. În cele din
urmă se smulge de lângă Bruno, iese de sub
poartă și se îndreaptă grăbit spre casă. Bruno îl
urmează calm, fără să se precipite: „Stai! Trebuie
să vorbim și să aranjăm totul...”
Dacă în acest impecabil thriller dublul se
ascunde în două personaje diferite aflate în viață,
mai există tot aici încă o idee, este adevărat cam
stranie, legată de dublu. Este vorba de existența
acestui concept care leagă două sau, mai corect,
trei personaje, din care unul, Miriam, este mort.
De aici înainte lucrurile par să devină mai
complicate.
Pentru a-l supraveghea mai îndeaproape pe
Guy, Bruno se infiltrează în societatea mondenă a
acestuia. Cu ocazia unui dineu se va apropia de o
doamnă trecută de multișor de prima tinerețe. Ca
în glumă o va provoca la un dialog pe tema
crimei perfecte. Cum se poate ucide fără urme.
Doamna, poate marcată și de un pahar de gin în
plus, enumeră râzând câteva posibilități. Bruno o
va asigura că cel mai sigur este strangularea cu
degetele mâinii. La această discuție asistă și
Barbara, sora Annei Morton. Ea stă în picioare
undeva în spatele doamnei care își oferă gâtul lui
Bruno pentru exemplificare. Bruno va apuca gâtul
doamnei cu mâinile sale. Privirea Barbarei se va
întâlni cu cea a lui Bruno. Fața tinerei, cu
ochelarii ei mari, seamănă leit cu chipul lui
Miriam. Soția lui Guy ucisă în parcul de distracții.
În off se aude muzica de acolo. Degetele lui
Bruno strâng gâtul femeii în timp ce cu privirea o
fixează pe Barbara. Câteva icnete în surdină ne
face să înțelegem că bătrâna doamnă este la un
pas de a fi cu adevărat strangulată. Câțiva invitați
sar și-i desprind degetele lui Bruno de pe gâtul
doamnei. Bruno cade leșinat la podea în timp ce
camera se fixează de chipul uluit și îngrozit al
Barbarei. Două secvențe mai târziu tânăra îi va
povesti surorii sale întâmplarea: „Se uita la mine.
Era cu mâinile în jurul gâtului ei, dar pe mine mă
strângea. La început se uita la ea, apoi la mine.
Parcă a intrat în transă. Credea că mă omoară pe
mine. Dar de ce eu Anne? De ce eu?” Barbara își
scoate ochelarii. Aceștia sunt fixați de privirea
Annei. Din off se aude din nou muzica din parcul
de distracții. Iar în acest moment Anne pare să
înțeleagă cine este cu adevărat Bruno.
Crisscross se transformă în această secvență
într-o tragică și absurdă schimbare de identitate.
Astfel Bruno, Guy, Miriam, Barbara și Anne par
cioburi ale unei oglinzi sparte. Toate aceste
personaje par a fi actanții unor legi ale
hazardului. O banală întâlnire în tren se
transformă prin secvența caruselului într-o luptă
decisivă. Un simplu joc poate deveni cea mai
periculoasă întâmplare din timpul unei vieți.
Trenul din debutul filmului se transformă la final
într-un mary go round amețitor. Aproape nu mai
contează cine scapă. În iureșul cumplit al mișcării
călușeilor sunt prinși la mijloc, alături de Guy și
Bruno, tineri, copii, femei, bărbați. Așa numitele
victime colaterale. Eroii lui Hitchcock sunt
personaje normale aruncate în valurile unor
situații neobișnuite. Neobișnuitul este arma
teribilă a lui Hitchcock. Iar în interiorul acestuia
fiecare dintre noi ne recunoaștem spaimele,
afectele, refulările. Toate acestea au un singur
cuvânt: singurătatea. Iar în interiorul acestuia
tronează - pare a spune Hitchcock - cumplita
posibilitate de a te întâlni cu dușmanul, de a te
întâlni tu cu tine însuți... Crisscross.
iA doua greșeală va fi una care se petrece tot în tren.
Profesorul universitar pe care îl întâlnește în tren în
noaptea crimei nu mai poate fi un alibi. La poliție
distinsul profesor va susține că nu l-a văzut niciodată
pe Guy în acel tren. Va recunoaște însă că era cam
amețit de băutură. Lipsa de alibi va face ca polițiștii să
pună pe urmele lui Guy agenți de urmărire.
“Ascultând sentința prin cuvântul crisscross este
imposibil să nu îți aduci aminte de acea grozavă
enigmă conținută în cuvântul rosebud din debutul
filmului Citizen Kane.
iuÎn momentul în care Guy coboară scările un
figurant, un personaj anonim va urca în tren. Guy va
ieși din cadru lăsând bărbatul corpolent să se întrevadă
pentru foarte puțin timp. Îl recunoaștem: este Alfred
Hitchcock însuși. Este binecunoscut obiceiul lui de a
apărea pentru câteva secunde în planul doi în multe
din filmele sale. De puține ori s-a observat momentul și
locul acestor apariții. După vizionarea multora din
filmele sale se poate observa (deși acest lucru poate
face parte dintr-un alt studiu mult mai competent) că
întotdeauna de la acel moment, cel al apariției lui
Hitchcock, filmul se înscrie pe panta ascendentă a
conflictului și, prin urmare, a tensiunii dramatice.
Hitchcock pare a spune: "Până aici a fost treaba
începutului... de acum înainte este treaba mea...".
ivTelefonul sună pentru a fi înștiințat Bruno de
moartea lui Miriam. Poliția va sosi câteva clipe mai
târziu tocmai pentru acest motiv.
■
TRIBUNA • nr. 119 • 16-31 august 2007
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone Pantone 569 - verde
sumar
rezonanțe
Marius Jucan
Despre pasiunea transparenței în democrație	2
editorial
Ion Pop
Despărțirea de comunism	3
cartea
Grațian Cormoș
Dezideratul femeii emancipate	4
Valentin Derevlean
Despre discreție și alte puneri în scenă	4
brevilocviu
Ioan Milea	Reflecții libere (VI)	5
comentarii
Mircea Popa	Limba presei românești	6
telecarnet
Gheorghe Grigurcu Pro Doina Cornea	7
incidențe
Horia Lazăr Obiecte și simulacre.
"Hiperrealitatea" lui Jean Baudrillard	8
sare-n ochi
Laszlo Alexandru	"Ce minte, ce minte...!" (II)	10
imprimatur
Ovidiu Pecican	Un imperiu bonsai	11
Documentar literar în Elveția.
Patru scriitori elvețieni contemporani de expresie germană
Manfred Gilgien (1948-1993)
Tangoul străzilor	12
Matthyas Jenny (1945)
Totul merge mai departe, viața, moartea	13
Erwin Messmer(1950)
Poezii	14
Hans Gysi (1953)
Texte în proză	15
poezia
Ștefan Manasia levitația	16
proza
lonuț Chiva	Liniștea și lumina	17
Raportul Comisiei Tismăneanu
în dezbaterea istoricilor clujeni
de vorbă cu istoricul Denis Deletant
"Imposibilitatea condamnării comunismului prin justiție
cere imperios condamnarea lui politică și morală" 21
dezbateri & idei
George Jiglău
Cursa partidelor către Europa între oportunism și afinități
doctrinaire	25
filosofograme
Aurel Bumbaș
Caracterul pozitiv al relativismului valorilor	26
corecții
Sorin Nemeti	Despre goticism	27
interviu
de vorbă cu Franșois Preneau și Nicole Delouche
"O prietenie definitivă cu orașul Cluj"	28
zapp-media
Adrian Țion	Chiștoace printre traverse	29
ferestre
Horea Bădescu	Fugit irreparabile tempus	29
remember
Tudor Ionescu	Mergem în Babeș?	30
epiderma de bazalt
Mihai Dragolea
Decrepitudine cu alunițe și doamnă cu lesă	30
flash-meridian
Ing. Licu Stavri Filmul și provocările istoriei 31
eveniment
Adi Dohotaru
Peninsula, între Woodstock și Radio Erevan	32
Alexandru Jurcan
O bere medievală și o căsătorie pentru trei zile	32
muzica
Lucian Maier
How BIG was the BANG Rolling Stones în România 33
colaționări
Alexandru Jurcan
Sade în timpul lui Mussolini	34
Ioan-Pavel Azap Forșpan	34
1001 de filme °i nopți
Marius Șopterean
44. Hitchcock	35
bloc notes
Grațian Cormoș Școala de Vară de la Sighet
A zecea porție de memorie	36
bloc notes
Școala de Vară de la Sighet
A zecea porție de memorie
I Grațian Cormoș
§ coala de Vară de la Sighet a ajuns în acest an
la cea de X-a ediție. Cursurile găzduite ca de
obicei la Memorialul Victimelor Comunismu-
, al Rezistenței s-au desfășurat în perioada 9-16
iulie, reunind 100 de elevi din România și
Republica Moldova, selecționați în urma tradiționa-
lului concurs de eseuri care a avut ca temă raportul
comisiei Tismăneanu.
Anul acesta organizatorii cursurilor (Fundația
Academia Civică și Fundația germană „Konrad
Adenauer”, în colaborare cu Serviciul Cultural al
Ambasadei Franței la București, Institutul Polonez
ș.a) au pus accentul pe elucidarea elementelor
legate de „Cenzura în teatru, film și presă, în
perioada comunistă”.
Invitați de prima mărime
După deschiderea oficială a Școlii de Vară, dez-
baterile au fost animate de specialiști de primă
mărime în istorie recentă din țară și din străinătate
precum: Stephane Courtois, autor al celebrei Cărți
negre a comunismului și rector al Școlii de Vară
(Europa reunificată și memoria comunismului),
Denis Deletant (Dosarul meu de Securitate),
Thomas S. Blanton (Istoria crimelor comunismului
așa cum apare în dosarele poliției secrete), Konrad
Bialecki (Lustrația în Polonia), Svetlana Savranskaya
(Răspunsul sovietic la disidența anilor 1970-1980),
Liviu Țârău (Politica internațională a României în
perioada Războiului Rece), Alexandru Zub
(Decomunizarea între speranțe și realitate), dar și
de scriitori și jurnaliști români: Andrei Pleșu (A
treia zi a comunismului?), Rodica Palade (Istoria
unei reviste: „22’”), Daniel Vighi (Fuga peste frontie-
ră în anii ‘80), Radu Portocală (Inutilitatea răului)
ș.a..
La sfâșitul fiecărei expuneri, liceenii veniți din
aproape toate orașele țării au avut ocazia să se
implice activ în discuții, punând întrebări, unele
foarte mature și pertinente invitaților. În cadrul
uneia dintre mesele rotunde organizate, “Cenzura
în teatru și film in perioada comunistă”, invitat spe-
cial a fost regizorul Lucian Pintilie care a dezvăluit
insuccesul Securității în a-l determina să devină
informator la vârsta de 17 ani. Cu acestă ocazie,
pe parcursul a trei seri diferite au fost proiectate și
cele trei filme de succes ale regizorului român:
ABONAMEN1E: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
Balanța, Reconstituirea și După-amiaza unui
torționar.
Una dintre cele mai incitante comunicări
susținute în fața elevilor, „Trauma post-detenție“, a
aparținut medicului Nicu Ioniță, fost deținut politic
și supraviețuitor al „fenomenului Pitești”.
Memoria ca formă de justiție
Tot în cadrul manifestărilor de la Școala de Vară
a avut loc lansarea cărții cu numărul 1 din colecția
„Ora de istorie”, Cronologia și geografia represiunii
comuniste în România (cu versiuni în limbile
română, engleză și franceză), ediție realizată de
Romulus Rusan.
Participanții la Școala de Vară au avut ocazia să
viziteze zilnic muzeul memorial, asistați de
personalul calificat, care le-a prezentat zecile de
celule amenajate acum ca săli ale memoriei unde
sunt surprinse diversele etape ale celor 45 de ani de
comunism, de la instaurarea torentului roșu prin
alegerile falsificate, la rezistența din munți, repre-
siunea împotriva bisericii greco-catolice și disidența
“Epocii de Aur”. O mare atracție a reprezentat-o
“Neagra” - celula unde erau duși la izolare com-
pletă cei mai înverșunați opozanți ai regimului.
Memorialul Victimelor Comunismului și al
Rezistenței de la Sighet a mai oferit participanților
și vernisarea câtorva săli (“Reprimarea culturii:
Artiști în închisoare”, “Rezistența anticomunistă din
România”, “Femei în închisori” și “Libertatea pe
unde scurte”) pentru a le imprima și mai bine tiner-
ilor de azi memorabilele cuvinte ale poetei Ana
Blandiana, fondatoarea memorialului: “Atunci când
justiția nu reușește să fie o formă de memorie,
memoria singură poate fi o formă de justiție”.
Ediția din anul acesta a Școlii de Vară s-a
încheiat cu o masă rotundă, intitulată “Ce mai fac
foștii elevi ai Școlii de Vară?” la care au participat
câțiva dintre absolvenții edițiilor anterioare.
Evenimentul a culminat cu festivitatea de premiere.
În ultima zi, elevii s-au relaxat, luând parte la
tradiționala excursie cu autocarul care a vizat câteva
puncte-cheie: casa memorială a lui Ellie Wiesel,
Cimitirul vesel și alte obiective turistice din
Maramureș.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36|
Black Pantone Pantone 569 - verde