Black Pantone Pantone 247U - violet
TRIBUNA
118
Revista de cultura • serie noua • anul VI • 1-15 august 2007
Horia Lazăr
Francisc Laszlo
1,5 lei
Hiperrealitatea
lui
Jean Baudrillard
Demnitatea
postuma a
compozitorului
Roland Reutenauer
Cu stiloul în
mâna pâna la ultima
suflare
Ilustrația numărului: Stefan Socaciu
Black	Pantone Pantone 247U - violet
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
agenda
Viața Românească sau despre
“nonconformism”
| Ștefan Manasia
O apariție elegantă și substanțială, deloc în
ton cu proverbiala apatie estivală a presei
literare, este și Viața Românească, nr. 6-7
/ 2007. Mărturisesc a o fi citit cu plăcere și
surprindere: Nu prea des întîlnești (atîta)
literatură de calitate în gazetăria culturală de la
noi, ocupată, de la o vreme, tot mai mult cu
excursuri critice placide, înfundată într-o eseistică
politică în tradiția limbii de lemn ori în polemici
enervante, cu mize minore și nutrindu-se din
zona de jos a vocabularului.
Fraza de mai sus este, de fapt, o invitație-
argument. Invitație adresată cititorului să pună
mîna pe ultimul număr din V.R. și să-l răsfoiască
de la chiar primele pagini, pentru că revista se
deschide cu o foarte utilă anchetă asupra Limbii
române vorbite. Rețin din editorialul lui Nicolae
Prelipceanu, intitulat - provocator - Eu nu sunt în
tendințe: „Atunci (n.m., în anii comunismului),
mă simțeam un rezistent dacă evitam pe cît
puteam, chiar în fața «organelor», limba de lemn,
care făcea parte din instrumentarul puterii. Acum,
rezistăm numai dacă ne continuăm existența fără
«marfă» sau «nașpa», folosind acuzativul cu
prepoziție în locul celui, mult mai uzitat în
prezent, fără prepoziție”. Dacă, în loc de sînt în
tendințe, vom spune cum am învățat la școală,
sînt la modă. Așadar, sugestia autorului este aceea
de a practica nonconformismul agresiv al unei
limbi expresive, bogate, cu doze uriașe de
literaritate, în defavoarea conformismului noii
limbi de lemn, a lui marfă și nașpa, a
vocabularului redus la 2-3 cuvinte, pare-se absolut
suficiente pentru întreținerea unui dialog în buza
night-club-urilor din marile orașe. Mai semnează,
în acest dosar, nonconformiști prestigioși ca:
Ștefan Borbely, Diana Câmpan, Gheorghe
Grigurcu, Andrei lonescu, Liviu Ornea sau Mihai
Zamfir.
Pentru iubitorii de poezie adevărată nu poate
trece neobservat Memorialul Virgil Mazilescu, cu
atît mai mult cu cît se împlinesc anul acesta 65
de ani de la nașterea poetului. Iar dacă nu ne
numărăm printre fericiții posesori ai exemplarului
din Opere, tipărit în 2003 de Editura Muzeului
Literaturii Române, grupajul îngrijit de poetul
Marian Drăghici ar putea fi o prețioasă consolare.
Sînt aici cîteva proze memorialistice scrise cu
gheara în inimă, confesiuni ale celor care l-au
cunoscut, poeți și prieteni (Liviu Ioan Stoiciu,
Șerban Anghelescu, Marian Drăghici, Nichita
Danilov, Cristian Simionescu), interpretări de
bună calitate ale acut-originalei lirici mazilesciene
(Paul Aretzu, Ion Buzera, Ruxandra Cesereanu).
Teatrologii cei docți, ca și spectatorii sau
cititorii diletanți, vor parcurge fără îndoială cu
delicii textul ultimei piese de teatru semnate de
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
fondat* in 1906
Viața Românească
Uniunea Scnilontor din România	Redacția Publicațiilor pentru Străinătate
Ioana și focul
avanpremieră
limba română vorbită
memorial - virgil mazilescu
cornel ungureanu - generația ezoterică
alexandru vlad - suntem obscuri!
liviu antonesei - a doua mărturie a mariei
*7/2OO7
Matei Vișniec, ambițioasă sondare a mitologicului
și istoricului, intitulate Ioana și focul. Că autorul
încearcă să-și croiască un stil și să abordeze o
tematică noi o dovedesc notele inserate de sine
însuși în finalul piesei precum și interpretarea
Danielei Boboiciov Magiaru, Comentariu la Ioana
și focul, de Matei Vișniec: „Piesa propune,
asemenea mitului, o reiterare a unei realități.
Istoria Ioanei d' Arc este refăcută ca într-un ritual,
cu scopul declarat de a obține atît povestea cît și
trăirea autentică. Poate și din această pricină
timpul și spațiul sînt dinamitate, oricînd aici și
acolo, acum și atunci sînt interșanjabile. O altă
breșă de susținere a acestor salturi e dată și de
cîntecele în limba franceză intercalate în text,
amintind de distanțările brechtiene. Registrele
poetic, comic, grav se succed firesc în textele lui
Matei Vișniec. Ceea ce e important de remarcat e
că personajele au plăcerea de a (se) povesti”.
O revistă cît o carte, densă, de bun gust și
deloc scumpă (256 de pagini = 7 lei), Viața
Românească poate fi un partener ideal al
concediului dumneavoastră.
■
101,0 FM
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Beneficiile ridicolului
Oana Pughineanu
n mod bizar, ceea ce e cu totul firesc, dacă stau
să mă gândesc mai bine, primul lucru care mi-a
trecut prin minte vis-â-vis de ridicol a fost o
amintire. urmată de alta. și de alta. și de alta.
Ridicolul s-a dovedit a fi mai memorabil decât
multe alte momente infatuate care se doresc a fi
astfel. Am și acum senzația de furnicătură în
obraji, când refac în minte scena căderii într-o
inexplicabilă îmbrățișare și rostogolire cu coșul de
gunoi lipit de ușa de la Croco. Retrăiesc aproape
intact „demnitatea” cu care m-am șters pe
pantaloni, nerenunțând la planul meu de a mânca
o prăjitură în mijlocul spectatorilor mei. Poate am
făcut pașii puțin prea mari în drumul spre
tejghea. poate n-am aranjat îndestul de bine coșul
de gunoi la loc, dar cred că am reușit totuși să
salvez ceva din grația momentului.
Trecând însă peste toate astea, mărturisesc că
tema aceasta, a ridicolului, m-a obosit cel mai tare.
În principiu cam încheiasem cu subiectele dragi
mie. așa că după ce m-am „dedicat” plictiselii,
ratării, prostiei, lenei și tăcerii, să mă ocup de ridi-
col mi s-a părut prea mult. Am luat-o ca pe o in-
truziune în intimitate, un atac la dreptul meu și al
fiecăruia de a fi regele gol în propria cocioabă.
Cine cataloghează ridicolul ca fiind doar acel mo-
ment în care numai altul poate râde de cel în cau-
ză se înșeală (a se vedea Jitterburg Boy, pag. 18-
19). Că doar nu e asta marea învățătură a filoso-
fiei, aceea de a-i învăța pe oameni să râdă singuri
de ei, fără niciun ajutor, să le arate cum să-și trans-
forme dramele în comedii, iar pe cei mai buni din-
tre ei, cum să le pună în scenă? Dacă întrebarea
n-ar fi retorică, filosofii înșiși s-ar încurca răspun-
zând: ba sunt ridicoli cei care nu suportă ironiile,
ba cei care și le aplică prea des, ca pe un fel de
autoflagelare. Oricum ar fi, ridicolul, pare uneori
a fi un alt nume pentru pacifism. Nu poți avea
niciun gând rău atunci când îi inviți pe alții să
râdeți împreună de tine. Numai că trebuie să fii
un măscărici iscusit - aici intervine educația -, căci
concurența e mare și în plus, măscăricilor li se
mai întâmplă să-și piardă capul. E drept, nu în
România. Aici măscăricii n-au stăpâni. Ba uneori
li se mai șterg și imense datorii de la buget.
Dar ridicolul are și alte beneficii. Dacă îl
privești în apariția sa intensă și punctuală, vezi
cum fiecare individ supus momentului ridicol, are
capacitatea de a deveni un personaj, fără a ieși
totuși din anonimitate. Insul ridicol se bucură
instant de atenția pe care nevroticul o cerșește de
la ceilalți cu atâta insistență, folosind strategii atât
de complicate și lipsite de orice proustianism,
pentru readucerea trecutului în prezent (mai bine
spus, pentru a se readuce în prezent, a se salva ca
unic obiect valoros, pe care privirile celorlalți nu-l
șlefuiesc îndeajuns de mult). Îmi închipui un
psihanalist revoluționar, luptând cu plictiseala de a
auzi aceleași și aceleași baliverne ale
inconștientului, explodând în următoarea rețetă:
„Dar fiți ridicol, domnul meu! Ridicolul e forma
cea mai intensă de acces la prezent. Trăiți clipa!
Uitați-vă! Nu mai aveți nici timp, nici bani ca să vă
tot căutați. O să vedeți. veți trăi mult mai bine
fără dumneavoastră. Și eu la fel.”
Cu riscul unei incoerențe, revin la amintiri, e
drept, din cele culturale. Mi-am dat seama recitind
de curând proză interbelică de cât de des folosea,
spre exemplu Holban (dar nu numai) în O moarte
care nu dovedește nimic cuvântul acesta („ridicol”)
care îmi pare uitat, care are miros de naftalină, și
se transmite fantomatic de pe vremea când
românii serioși, preoccidentali și albi își permiteau
bătăi cu flori la șosea. Unii o să-mi aducă aminte
de Aristofan și Moliere, dar îi găsesc ridicol de
îndepărtați. și oricum, la fel de încâlcit precum
vorbeau prețioasele lui Moliere, nu mai vorbesc în
ziua de azi nici oamenii de cultură. Bietul Hegel
s-ar răsuci de mai multe ori în mormânt decât
spirala lui către spiritul absolut de-ar ști că acum
maeștrii ridicolului nu mai sunt servitorii. Filosoful
ținea nespus de mult la a institui o formă de
suveranitate care să excludă subiectul. Stăpânul nu
este un subiect, doar sclavul lui este. Și totuși, ce
binecuvântare să te afli pe o scară inferioară în
evoluția spiritului: „Un individ oarecare se
înfățișează ca ridicol numai atunci când se
dovedește că seriozitatea scopului și a voinței sale
nu este luată în serios de el însuși. [.] Pentru acest
motiv comicul se produce mai curând în păturile
sociale de jos ale realității prezente, printre oameni
care sunt așa cum tocmai sunt și nu pot și nu vor
să fie altfel, fiind incapabili de orice pathos
autentic, dar care n-au nici cea mai mică îndoială
în ceea ce sunt și ceea ce fac. Dar, în același timp
acești oameni se revelează ca naturi superioare prin
faptul că nu sunt serios legați de finitul în care au
intrat, ci sunt mai presus de el, rămânând ei înșiși
fermi și siguri de sine în fața nereușitei și a
pierderii”. Sau: „personajele care pun la cale astfel
de intrigi sunt de obicei în comedia modernă,
oamenii de serviciu și fetele de casă - în comedia
romană erau sclavii -, care nu au niciun respect
față de scopurile stăpânilor lor, ci promovează ori
distrug aceste interese având în vedere propriile lor
avantaje, oferind spectacolul ridicol conform căruia
în realitate stăpânii sunt slugile, iar acestea sunt
stăpânii sau oferind cel puțin ocazie pentru alte
situații comice.”. Sluga le-ar nega pe cele
spirituale, iar stăpânul pe cele materiale. Doamne,
de s-ar putea uni cumva! Ce bucurie! De unit nu
s-au unit, dar au ajuns totuși la un numitor
comun: „E regretabil ca o parte a comunității
trăiește practic în sclavie, dar a-ți propune să
rezolvi problemele prin transformarea întregii
comunități în sclavi e ridicol” (Oscar Wilde,
Sufletul omului în socialism).
În plus, dacă sclavul este așa cum este, și n-ar
putea fi altfel, ce poți face altceva, în calitate de
stăpân decât să îl contempli, să privești extatic la
măreția inferiorității lui? Orice alt amestec e
nepermis, căci, se știe, acordarea de prea multă
atenție sclavilor, provoacă greve, sindicate și
lărgirea nepermisă a hidosului „timp liber”. Între
stăpân și sclav, trebuie să se interpună cel puțin
geamul despărțitor de la limuzină, astfel încât
stăpânul să rămână netulburat, nici măcar de
gândul luminii, în „noaptea conștiinței sale de
sine”. Stăpânul e stoic, sclavul sceptic, iar cel mai
bun lucru care li se poate întâmpla ambilor e ceva
și mai ridicol decât puteau imagina fetele de casă
ale lui Hegel: ca sclavul, sătul să se tot prostească
într-un travesti dialectic de doi bani, rămânând de
fapt pe loc, ca o blondă în sensul giratoriu, să
devină sceptic chiar în privința stăpânului (cine-i
garantează lui că există cu adevărat cineva în
spatele geamului fumuriu?). Astfel ar deveni, pe cât
se poate de simplu, proprietarul unei limuzine fără
stăpân. Cine să-i mai stea în cale? De fapt, la ce
i-ar mai folosi chiar calea? De-acum e vedetă!
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea
Enantiodromia
nimigeniană
I Șerban Axinte
O. Nimigean
nicolina blues
București, Ed. Cartea Românească, 2007
Să scrii despre O. Nimigean nu e tocmai u°or.
E aproape la fel de greu ca atunci când vrei
să discuți despre un clasic și nu dorești în
ruptul capului să reiei ideile și perspectivele de
interpretare consacrate. Cum să hermeneutizezi
în marginea unei opere ce se confundă ea însăși
cu o hermeneutică? Țin să afirm încă de la
început că poezia lui O. Nimigean este, în opinia
mea, forma cea mai complexă, cea mai rafinată
și, în același timp, cea mai seducătoare la care a
ajuns lirica românească după ieșirea din
„întunecatul deceniu literar nouă” (mă refer la cei
ce au debutat după 1990). Îmi asum întrutotul
riscurile acestei declamații.
Activitatea literară a scriitorului bistrițeano-
ieșean a stat, până nu demult, într-un con de
umbră, nemeritat, dar motivat de caracterul și de
personalitatea celui pentru care a face cel mai mic
compromis a echivalat și echivalează cu o trădare
de sine, cu o capitulare definitivă în fața unei
entități dezgustătoare, vermiforme. Din fericire,
canoanele nu sunt tocmai rigide. Avem suficiente
exemple de scriitori ce au făcut saltul de pe raftul
trei pe raftul unu. Mircea Ivănescu, Ion Mureșan
nu erau în perioada lor de maximă capacitate
creatoare decât niște nume amintite la grămadă
de cei dornici să-i lustruiască și mai bine pe eroii
literari ai zilelor respective. Nimigean a fost
mereu un autor incomod (a se vedea postfața
semnată de Nichita Danilov la week-end printre
mutanți), lucrând parcă împotriva intereselor sale
sociale (legenda spune că și-ar fi dat demisia de la
universitate pentru că ar fi fost trimis de un coleg
mai vârstnic la cumpărat de covrigi!!!). Nu e de
mirare că „factorii de decizie” nu s-au grăbit să-l
primească cu onoruri în lumea literară. Cu toate
astea, scrierile sale au circulat, bucurându-se de
apreciere, în underground. Cartea sa, adio adio
dragi poezii (1999), figurează în majoritatea
topurilor întocmite de revistele de specialitate, în
ciuda tirajului confidențial (100 exemplare) și a
distribuției/ promovării inexistente. Din lipsă de
spațiu, nu o să pomenesc nimic despre „Club 8”,
instituție alternativă la „climatul cultural ieșean”,
pe care O. Nimigean a înființat-o împreuna cu
Dan Lungu și alți scriitori bahluvieni. Să trecem la
nicolina blues (Cartea Românească, 2007),
volumul ce ne oferă prilejul acestor rânduri.
Textul de deschidere (exceptând preambulul
semnat de Șerban Foarță) pare un poem al
discursurilor contrarii (în fond asta înseamnă
enantiodromia, dacă simplificăm mult), numai că,
din punctul meu de vedere, scrierea nu
sintetizează manierele poetice la care recurge
Nimigean pe parcursul cărții, ci, mai degrabă,
asistăm la interpretarea propriului discurs, la o
atitudine calculată a unui autor față de natura sa
scriptică (pe care o și dejoacă uneori). Trecerea în
revistă a obiectelor din jur, obsesiva enumerare,
transcrierea cvasinudă a decorului ar putea să
însemne transcenderea cotidianului aluvionar prin
chiar mijloacele specifice acestuia. A te citi și pe
tine după ce ai terminat de citit toate cărțile, o
lectură a sinelui prin gesturi mărunte și defulări
lirice supravegheate. O. Nimigean depășește
practica poetică optzecistă, asimilând-o, păstrând
din ea (la vedere) doar disponibilitatea pentru
autoreferențialitatea livrescă. Cel care a debutat în
1992 cu Scrieri alese nu face comedia literaturii,
nu găsește în ludic decât forma predilectă pentru
evidențierea maximei gravități a lucrurilor despre
care vorbește. Totuși, comedia e un soi de
personaj ce-i stă în coaste poetului și-l îndeamnă,
din când în când, la tertipuri poznașe. E cu totul
admirabilă disponibilitatea scriitorului de a-și
construi scenariile lirice după reguli atât de
diverse. Există în carte mai multe texte ce
funcționează ca arte poetice, [Foarte întortocheat,
foarte greoi ...], [Cheia. Formula ...] sau tu să scrii
altfel, deși, credem noi, majoritatea poemelor lui
Nimigean gravitează în jurul ideii de definire de
sine, prin raportare la contexte contrastive și
interșanjabile. Foarte întortocheat, foarte greoi
pare drumul către un topos nou, nefrecventat
(sau nefrecventabil?).
Dorința de a spune altceva, altfel conduce
spre „un scris căzut pe gânduri, apoi scos din
minți, mâzgăleală neputincioasă”. Dicteul automat
pare a fi o soluție, dar chiar și asocierile
involuntare dintre cuvinte sunt „false iluminări”
ce nu depășesc cu mult etapa liniuțelor,
cerculețelor și bastonașelor, preliminară
deprinderii scrisului: „uneori simt că aș putea, în
smerenie, să îmi tai, neclintit, calea prin oniria
fără sfârșit a imaginarului, anihilând locurile
comune, ideile primite, fantasmele monstruos
ridicate din viscere”. Toposul de care vorbeam ar
trebui să fie unul „care dizolvă cuvintele. Care le
încearcă”. Dacă îndeobște se spune că „la început
a fost cuvântul”, la Nimigean situația e cumva pe
dos. Nu cuvintele clădesc o lume, ci lumea deja
existentă probează cuvintele, le validează sau nu
capacitatea de a desemna ceva. Poetul se obligă să
nu facă nimic din reflex, nu se încrede în
coordonatele spațio-temporale, nu le acceptă ca pe
un dat: „oare timp se cuvine să numesc durata
vidă a respirației mele?” Interogația continuă, se
extinde la nivelul întregii cărți, îmbrăcând haine
cameleonice. Dar deghizarea nu e cumva forma
cea mai potrivită petru conservarea esenței? „întâi
treci prin foc focul nu e așa cum îl ții tu minte/
un caras auriu cu aripi lungi înotând în sobă” (nu-
ți garantează nimeni nimic). Cum am mai spus,
Nimigean e propriul său hermeneut. Notează
atent, ca mai apoi să interpreteze tot ceea ce vede
sau presimte ca fiind unghi mort al psihologiei
proprii. Uneori își prescrie repaosul, cufundarea în
sine: „dacă mai poți - când stă să ți se-nfunde -/
rostește lucruri simple& profunde/ iar dacă nu -
și poate-așa-i mai bine -/ rămâi tăcut& cufundat
în sine” (inscripție caligrafiată în fumul unei țigări
L&M albastru). Alteori își avertizează cititorul că
„nu, revolta nu a pierit”.
Din suma acestor atitudini contrastive, dar de
o uimitoare coerență în adâncime, din gama largă
de procedee retorice nimigenianizate, se
„caligrafiază” o operă cu adevărat valoroasă și,
sunt convins, pregătită să facă față celor mai
severe și capricioase canoane literare.
■
Miriapoemul
I Ioana Cistelecan
Șerban Axinte
Lumea ți-a ieșit așa cum ai vrut
București, Editura Vinea, 2006
De diagnosticări critice nu s-ar putea plînge
că duce lipsă recentul volum de poeme
semnat de Șerban Axinte: coperțile sunt
presărate, ca să nu zicem înțesate!, de trei opinii
scriitoricești, iar prefața se întinde generos și
pertinent sub penelul lui Doris Mironescu.
Referenții converg toți spre punctarea plusului
constructiv liric al cărții, amplasînd-o fără doar și
poate pe podium, într-o axiologie individualizată,
vizînd debuturile junelui ieșean într-ale poeziei.
Astfel, ceea ce Liviu Antonesei numește „un
lirism mult mai atașant” pare a cumula „o trecere
din cotidian spre spațiile neguroase ale
inconștientului” și o „dependență (...) de o lume
care i-a ieșit așa cum a vrut”, conform lui
O. Nimigean, respectiv lui Florin Lăzărescu.
Maturitate, comunicabilitate, substanță - ar fi
coordonatele prefațate conștiincios și onest de
ochiul tînărului critic, admițîndu-se, în fapt, o
voce personalizată, un poet brav, alias Șerban
Axinte.
De seriozitatea viziunii și a argumentării
criticului Șerban Axinte nu ne îndoiam și iată
aceste mărci respirînd în cel de-al treilea volum
de poezie al său, în trei cicluri ce „istorisesc”
despre o călătorie a sinelui înăuntrul și înafara
lui, scenografiind un traseu diurn micronizat,
aruncat în pattern-uri fals obvioase, conglomerînd
gesturi rutinate-gesturi camuflat miraculoase,
îngropînd și dezgropînd un real deja consumat,
hiper-gustat, niciodată saturat/saturînd nucleul
universului minimalizat deliberat de poet; acel
acasă magnetizează periplurile auctoriale, le
umple, le arde, le dă un sens („plec iar în
călătorie/ mă întorc fără pâine/ nu mă plictisesc
în fața televizorului”; „să iau o gură de votcă,/ să
plec în oraș,/ să mă întorc acasă”; „gata, azi spun
o rugăciune, (...)/ pornesc mașina de spălat,
închid aragazul (...)/ desenez un elefant pe o
frunză”).
Chiar și oniricul este redistribuit în cotidian, e
analizat și plasat într-un real plauzibil, unde
obstacularul din poveste nu mai are forța să
zădărnicească ițirea substanței, unde ecuația
canonică se zbîrlește, răsturnîndu-și termenii
4
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
înspre un alt fel de esență, maniacal ironizată °i-n
speță auto-ironizată, oarecum temperat dulce-
amărui asezonată cu o nepăsare apropriată
nedisimulat de sinele mîhnit mocnit: „nu-mi pasă
dacă în ghearele ei/ se zbate un pește piranha”;
„să-ți văd masca, nu chipul”; „știi foarte bine,/
lumina nu prinde, lumina nu agață;/ îmi croiește
drum/ prin fereastra zidită”; „care în visul meu
de noaptea trecută/ nu erau fixate în beton,/ ci
pe spatele trecătorilor/ mai scunzi decît mine”.
Poemul și poetul articulează o sensibilitate
abrutizată, pietrificîndu-se în și din cauza realului
ingrat. Poetul devine colportor pseudo-docil al
exteriorului încifrat și descifrat prin prisma unui
interior moderat apăsat. El pozează inspirat într-
un soi de master of disaster jucăuș, simpatic,
debarasat de traume, neamenințător, subversiv,
instaurînd un balans al contrariilor și al
contradicțiilor evidente și nu tocmai, posedînd
perspectiva-reper ce adulmecă și redă interpretativ
frînturile celorlalți; el este bagheta magică ce
patentează controlabilul și incontrolabilul. Poetul
stăpînește incalificabilul și-l moșește, îl zvîcnește
în poem; acesta din urmă ia forma unui glob de
sticlă schițînd și înghețînd miniatural o lume
crepusculară, însă defel agresivă, reflectînd
aidoma unei oglinzi uriașe intersectări ale
probabilului, posibilului, imposibilului, selectivului
și ale revelării („abia la sfîrșit îmi dau seama/ că
trebuie să-mi lipesc urechea de un lemn scobit/ ca
să pot asculta această muzică/ atît de dăunătoare
oamenilor”; „acestea sînt orașele și satele mele,/
dacă vreau pot să le aprind ca pe niște țigări”; „eu
sînt criminalul, iată, mărturisesc acum”; „vreau să
înțelegi că viețile lui/ ei sînt variante, reproduceri/
mai mult sau mai puțin reușite după viața mea”;
„frica asta nu are cum să-mi facă rău, am o cheie
(...)/ deschid cu ea doar ușile desenate pe
cearșaf”).
Asemenea unui miriapod ce se agață de esența
dindărătul derizoriului, poemul lui Șerban Axinte
se mișcă lent, atent închegat, abandonîndu-se
voluptuos unui timp așezat, răbduriu; treptat,
tonalitatea se acutizează, permițînd intruziunea
categoriei dureros-suportabilului, inserînd
simbolistici aparent clișeizate, ce țes o plasă a
corespondențelor oximoronice, relativ familiare,
valsînd pe ritmuri cu izuri recognoscibil
nichitastănesciene, bacoviene ori blagiene,
derulînd filmul unui extraordinar tot mai
estompat, filigranat, al nostru, al tuturor.
■
Un vortex
informațional
si afectiv
I Andrei Doboș
Robert Mîndroiu
Efectul de peliculă
București, Editura Vinea, 2006
Debutul lui Robert Mîndroiu, Efectul de
peliculă, este o încercare tranzitorie de a
marca mesajul poetic cu un context
(i)mediatic, plasînd textul în proximitatea
vertijului informațional și învestindu-l cu valențe
cinetice. Cartea este, în miniatură, un tratat
despre om, articulat și dezarticulat sistematic.
Mediul este mesajul, zice McLuhan, iar R.M. îl
urmează docil, pe un drum prea puțin circulat în
poezia românească, afară, firește, de cazul
metadiscursivitei cronice. Poate prea explicitul
„malaxor pelicular” are un incipit cu sonoritate
trubadurescă, un mic și diamantin Pound redus la
motivele și ritmul atît de dragi milenarissimei
poezii mioritice: „să-ți povestesc despre amețeală/
și frică/ rămîi conectat ecranul/ în care aluneci/
dizolvă în jur obiectele/ efectul de peliculă/ e o
apăsare dureroasă...” ( să-ți povestesc despre
amețeală). Este aici o asumare de bun augur, la
nivel ideatic, a unei sensibilități videologice acute,
poemul fiind un construct cinematic, prin
calchierea formelor iconice diverse folosite în
tehnologia video.
Cele trei părți ale volumului, spasme
nostalgice, strada radu popescu și se încheagă se
usucă se întărește, pot fi niște bune cronici
pentru ce s-a scris în poezia de limbă română în
ultimul deceniu. Aceasta fiindcă unul dintre cele
mai mari atuuri ale lui R.M. este spiritul de
sinteză. El reușește, așadar, să sintetizeze în
aceste trei secvențe ale volumului - fapt oarecum
explicit, avînd în vedere că fiecare dintre
secvențele amintite circumscriu o anumită latură a
poeziei de ultimă oră - atît la nivel de limbaj, dar
și mai departe, la nivel de poetică: mizerabilism,
expresionism, personism.
Un alt palier identificabil la lectura acestui
volum este acela în care R.M. face puțină muncă
de explorator în interiorul domeniului
subiectivității umane. Aici este, dacă se poate
spune astfel, punctul forte al cărții, unde cel
despre care se vorbește își duce existența în
parametri mediatici. Omul din poezia lui
Mîndroiu este o scînteie nesemnificativă care se
aprinde între două evenimente ale istoriei recente,
sau între două știri cotidiene: „Mîinile ni se
atingeau lîngă un cico în cofetăria Bujorul/ și-n
timp ce urmăream cum îi alunecă o picătură
aurie/ pe cămașa cu pătrățele albastre/ în piața
Tienanmen primul foc de armă, despicînd primul
piept tînăr/ anunța în depărtări neclare cozi la
McDonald-s și vînzări record la Coca Cola.// Prin
2004 cînd, terminînd facultatea, m-am întors de
la Brașov/ am aflat că Ileana și-o pune cu toată
Tîrgoviștea, mi se pare că am zărit-o într-o zi,
tocmai cînd/ era anunțat un atac terorist la
Madrid, mai blondă parcă decît mi-o aminteam.
(Cofetăria Bujorul); sau și mai concludent: „între
buzele tale și berea pe care pășești/ ca pe-o plajă
cu nisip înflorit/ între gura ta și-a sticlei/
civilizațiile se nasc, fac războaie și mor,// la
televizor, undeva în Kampala/ se împart ajutoare
umanitare, iar asta/ umple de brațe uscate și
negre/ suprafața sticlelor de bere din bar și
atunci/ te gîndești să mergi acasă”. (Starea de
vierme).
Textura Efectului de peliculă este în general
aridă și prozaică, suflul mediu al poemelor
trădează mai degrabă precauția și un calcul, nu
știu dacă sănătos, minuțios al efectelor de limbaj.
Am resimțit, totodată, și o scădere, deloc de
neluat în considerare. La nivel estetic, construcția
poemelor este prea evidentă, sutura sensurilor
este vizibil cicatrizată, iar asta se observă cel mai
bine în deranjanta adjectivită poetizardă sau în
comparațiile făcute de amorul „tehnicii”: „există o
apropiere care ne tulbură/ ca răsuflarea unui
animal suprafața apei de care își lipește botul/ un
soi de așteptare cu ochii uscați/ (...) tăcerea se
face atunci/ o felie de pîine pe farfurie într-o
cameră goală”(urme de sînge). Felul acesta de
precizie a scriiturii, cu efecte deseori șoc, este
lipsit de orice voluptate și astfel, ca o constatare
sumară, poezia parcă își pierde organicitatea în
favoarea mecanicității.
Nu pe o poetică a voluptății sau a căldurii
mizează însă R.M., ci pe una a sincronicității (nu
în sensul consacrat de Jung sau, mai tîrziu, de
Fellini) care exprimă tensiunea în termenii unei
simultaneități informaționale. Poetica lui
Mîndroiu pornește de la premisa tardo-modernă
că textul singur poate fi în stare să constituie un
vortex informațional și afectiv, idealul poematic
fiind, în acest caz, vortext-ul, ca să folosim
termenul consacrat de Louis Armand.
Unul dintre cele mai bune poeme ale
volumului, care dă și titlul primei secvențe,
spasme nostalgice, exprimă coerent emoția
șoca(n)tă și anamneza cu ajutorul biților.
Personajul acestor poeme nu vine, cum poate ar
fi fost de așteptat, să dea seama despre o
tipologie a puștilor digitali, ci a celor televizuali
(poetul, de altfel, are o apetență deosebită pentru
acest domeniu, vezi, printre altele, poemul
senzații tv); poemul înscriindu-se astfel într-un
specific, forțînd, oarecum, o identitate: „iunie
1993, am plonjat/ fenomenal/ cum văzusem la/
televizor/ și am înscris,/ iarba transpirase odată
cu noi,/ răvășindu-ne nările cu mirosul ei/
demențial,/ pe-același loc/ iunie 2005 se întinde o
stradă/ asfaltul pare încă proaspăt,// mă întind în
această noapte/ apropiindu-mi urechea/ de firele
verzi/ ca de-o cochilie de melc/ înăuntru foșnesc-
copilăriile noastre, rîsul tău/ cînd mi-am rupt
pantalonii albaștri/ urcîndu-mă pe garajele înalte,
Mihaela,/ pleoapele mele se închid// la capătul
străzii se mișcă un cîine”.
Impresia generală după lectura Efectului de
peliculă este aceea că în modul de a concepe
poezia se întîmplă ceva. Îți lasă această impresie
tocmai formele tranzitorii ale acestei poezii: o
trecere de la stereotipiile poemului douămiist la o
poezie semi-cibernetică a vitezei și conciziei,
semn că grupurile virtuale de poeți din Ro. se
desprind, încet-încet, de tirania lumii literare
cenacliere.
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Poezia lui Radu Vancu
| Antonio Patras_____________________________
„Per speculum et in
aenigmate”
Poetului Radu Vancu îi prie°te de minune
atmosfera liniștită, discret melancolizată, a
provinciei - spațiu privilegiat, de fapt, cel puțin
pentru naturile înclinate spre solilocviu și
contemplație. Deprins mai mult să asculte decât să
vorbească, el a căpătat încredințarea că fiecare
cuvânt are un loc al său, care trebuie căutat cu
îngrijorată atenție: nu cumva să se producă cine știe
ce, vinovate, confuzii. Ardelean până în măduva
oaselor, dar fără să fie fălos numai pentru atâta
lucru, poetul nu cultivă ambiguitatea nici în scris,
nici în viață. Nu îi este rușine să-și mărturisească,
deschis, sentimentele, și debutează în volum cu
poeme de dragoste închinate soției (Epistole pentru
Camelia, Ed. Imago, Sibiu, 2002). Bineînțeles,
asemenea gesturi cavalerești pot părea ridicole în
lumea de azi, obișnuită cu alt gen de confesiuni.
Dar Vancu nu ține neapărat să fie în pas cu moda.
Nu crede că artistului i se poate permite orice, în
virtutea unei pretinse superiorități față de celelalte,
muritoare, făpturi. Meprizează așa-zisa amoralitate
cu care destui „refuzați” mai încearcă încă, din lipsă
de ocupație, să sfideze burghezul. Nu vrea să
evadeze în paradisuri artificiale, să se arunce în
vârtejul a tot felul de experiențe îndoielnice.
Tolerant cu slăbiciunile altora, omul (nu numai
acela din spatele textului) se dovedește în schimb
foarte sever cu sine, convins fiind că poezia cere
anumite exigențe (dintre care cele estetice nu vor fi
fost nici singurele, nici cele mai importante), o
necesară asceză preliminară, deloc la îndemâna
oricui. Atașant, cultivă prietenia ca pe o stare de
grație, părăsind cu mare greutate oamenii și locurile
de care se simte legat. Și e normal să fie așa, având
în vedere că nici Sibiul nu e chiar un târg prăpădit.
Dimpotrivă: „cetate a umbrelor” (după vorba lui
Radu Stanca, trubadurul de legendă al vechiului
burg), Sibiul e deja de mult timp un mit literar. Un
mit în care și Radu Vancu trăiește de ceva vreme.
Cu tot cu Camelia și prietenii săi, cu Dragoș, Silviu
și Moni, cu Mircea Ivănescu, cu berăria Ciuc,
Universitatea și celelalte.
Departe de a epuiza formulele exersate anterior,
volumul apărut nu demult la Editura Vinea
(Biographia litteraria, 2006) consacră același topos,
pe fondul căruia se proiectează însă acum alte
experiențe, trecute printr-un filtru mult mai eficient
decât precedentul. Eficiența se măsoară aici în
cantitatea de literatură „pură” furnizată de propria
biografie. Pentru că, spre deosebire de majoritatea
colegilor din generația sa, Vancu înțelege să fie
autentic în cu totul altă manieră. Ceea ce-l distinge,
înainte de toate, este privirea indirectă, în oglindă
(pe un traseu al cunoașterii „per speculum et in
aenigmate”, după cum repetă adesea), medierea așa-
zicând culturală a faptului trăit, dar fără să dea
impresia artificiului și fără să uzeze de efecte facil
literaturizante. Autorul nu „textualizează”,
entuziast, ca un neofit cultivat în pripă, după
modelul acreditat la noi de câțiva critici cu ambiția
teoretizării. Ori de câte ori sunt utilizate, procedeele
intertextualității (aluzia, citatul, parafraza ș.a.m.d.)
funcționează ca un mecanism stereotip, în capcana
căruia cad ca niște nătăfleți căutătorii de sensuri
ascunse. Nu că acestea ar lipsi cu desăvârșire (vezi
prețuirea arătată genului polițist), dar importanța
lor nu e nici pe departe atât de mare pe cât se
crede. Interesantă cu adevărat rămâne doar
modalitatea încifrării. Metoda. Sau, mai exact,
discursul asupra metodei.
Retorica profunzimii furnizează de altfel și cel
mai la îndemână mijloc de a transforma poezia într-
o banală „fabrică de absolut”. Inteligent, Radu
Vancu evită indigestul produs strecurând în corpul
discursului tot felul de substanțe menite să
anihileze elanurile prea riscante, răstoarnă
perspectivele și le amalgamează într-un ingenios joc
de specularități, în acord cu dezideratul rimbaudian
al lecturii „litterallement et dans tous les sens”. Într-
adevăr, mutatis mutandis, poezia lui Vancu reușește
dificila performanță de a satisface și apetitul pentru
decodificări savante al șoarecelui de bibliotecă, și
setea de emoții a cititorului genuin, cu sensibilitatea
nepervertită de cultură.
„Je” est un autre
Prima parte a volumului (amintiri pentru tatăl
meu) conține o suită de texte construite pe tipar
dialogic, în care interlocutorul imaginar joacă un rol
pasiv, de simplu pretext al confesiunii. Toate
episoadele trimit, obsesiv, la secvența cumplită a
sinuciderii tatălui, faptă ale cărei resorturi
misterioase sunt proiectate la diapazonul unor
emoții cu atât mai sfâșietoare, cu cât inutilitatea
investigațiilor de orice fel devine mai evidentă, cu
anii, umilind spiritul. Dar procesul rememorării nu
vizează, detectivistic, descifrarea enigmei,
cunoașterea mai exactă a trecutului, ci
reactualizarea, retrăirea lui, pe altă treaptă calitativă.
În plus, distanța temporală facilitează inserția
ficțională. Imaginea tatălui este învestită, astfel, cu
funcția de simbol privilegiat, de oglindă a sinelui:
„acum ești din ce în ce mai real, cu fiecare an care
ne depărtează de noiembrie 97, / îmi ești tot mai
aproape, poate pentru că semăn tot mai mult cu
tine. / cum să-ți zic - timpu-și târăște piciorul bălos
de melc peste mine și viața mea / e arabescul
filigranat de mucilagiile lui, și abia privind în urmă
văd deslușit urma / materială (amintirea, cum ar
veni, însă, repet, materială, adică reală, nu?) a
sufletului / meu, deci și a ta. De asta, oricât de
scârbă mi-e de melcul ăsta, / îi trăiesc pătimaș
târâielile” (97). Așa se explică și paradoxul absenței-
prezență, leit-motiv al poeziei lui Vancu, care
rezumă, de fapt, paradoxul literaturii înseși.
„Absența plină” (sintagmă predilectă) definește
regimul ontologic al lumilor imaginare,
subsumabile, toate, universului lui als ob: „iar
absența ta era, așa cum am scris odată într-un
poem despre cami, una plină. / nu știu cum naiba
să spun asta mai bine și mai pe înțeles, dar așa era”
(singurătăți de lectură).
Sentimentul inconsistenței propriului eu
marchează totodată instituirea dublului, care face
necesară lupta cu îngerul, mai întâi anticipată: „de
fapt, în 97 a început pe bune lupta mea, cum stam
(ca și acum) lângă leșul cald, / cu gura plină de
sufletul tău coborând în mine, prea fierbinte ca să-l
pot înghiți” (viața săpunarului cornel vancu,
povestită lui însuși de fiul său radu). Izbânda
(artistică) vine abia la sfârșit, după înfruntarea
decisivă, soldată cu un soi de paricid simbolic: „se
vedea per speculum cum gângurești fericit, / cum
îți porți degețelele străvezii, prea timpurii în moarte,
/ prin fața ochilor nedeprinși cu noua lumină, și
îmi erai departe, / nu înțelegeam, repet, ce naiba
făceai în oglinda aia purtată peste sicriu / către
groapă. Așa că am spart-o, izbind-o cu bulgări rupți
din pământul zbicit, / plângând de frică, până te-
am omorât iar, și după asta m-am întors acasă mai
viu” (per speculum et in aenigmate).
Intrată în literatură, moartea devine și ea o
formă de viață (ca absență prezentă, „plină”), al
cărei rost e însă mereu pus sub semnul întrebării.
Arta nu oferă suficiente compensații și nu se poate
substitui vieții. Dar poate și să salveze, uneori, câte
ceva: „vei spune - asta nu e viață, ce scrii tu aici nu
sunt decât vreascuri / în care ochiul tău disperat de
singurătăți vrea să vadă formele vuitoare / ale
frunzișului care au fost, sau vei spune, mai
plauzibil, / că să las dracului aiurelile astea care
cariază până la rădăcină mintea” (basmul pe care
mi l-aș spune mie).
Căutându-și glasul lui autentic, eliberat de
constrângătoarele influențe („satis est cu
ivănescianismele”, își zice sieși, mustrător, la un
moment dat), poetul conștientizează, după
nenumărate eșecuri, imposibilitatea evaziunii din
apăsătorul prizonierat al literaturii: „și în kaddishul
ăsta aș mai putea zice cum pe masă stătea cuțitul
cu care, / plin de speranță, de fapt convins că mai
trăiești, îți tăiasem sfoara / (perversă-i, mă,
literatura asta - cercul purpuriu din jurul gâtului tău
/ mă dusese cu gândul la misterul cercului purpuriu
al lui edgar wallace; / nesimțită mai poate fi
memoria - dove sta memoria), și cum ochii /
iscodeau fricoși și lacomi lama lui lucioasă și rece,
plină de putere, / de singura putere, dar asta n-ar fi
decât tot un rahat de literatură (s.n.)” (alte
amintiri).
Capcana literaturii
Odată acceptat inevitabilul, se întrezărește și
soluția unei mai pașnice (dar deloc facile)
conviețuiri, care se impune de la sine, firesc, în
partea a doua a cărții (studii de iubire). Este
evidentă, astfel, unitatea de concepție a volumului,
în ciuda mefienței comentatorilor care s-au
pronunțat favorabil doar în privința primului grupaj
de texte. Intenția autorului a scăpat, se pare,
agilității celor grăbiți să împartă bile albe sau negre
după simple impresii de moment, sau în funcție de
preferințele lor personale. Vancu putea foarte bine
să adune material pentru două cărți și să împace pe
toată lumea. Dacă nu a făcut-o, înseamnă că a avut
motive suficient de întemeiate. În ceea ce mă
privește, înclin să dau dreptate mai degrabă
autorului decât prea exigenților săi interpreți.
Acum, în aceste versuri „de dragoste”, deși mai
păstrează încă pe limbă gustul cenușii, poetul își
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
îmblânze°te discursul radical de la început °i
redescoperă cu entuziasm farmecul literaturii, în
care înclină să nu mai vadă un lucru chiar atât de
urât. Din contra. Stăpân pe toate tainele
meșteșugului, Vancu se dezlănțuie, cu drăcească
dezinvoltură, ca un virtuoz împiedicat multă vreme
să exerseze, într-o paradă de măiestrie care te lasă
cu gura căscată. Atât în compozițiile simple cât și
în „studiile” mai complicate, autorul manifestă
aceeași vervă ludică uluitoare, de menestrel pus pe
șotii, o înclinație pronunțată către experiment și
jocul livresc, ce-l plasează în trena lui Șerban Foarță,
ca să dau doar exemplul cel mai la îndemână. Iată
o villanellă în care apare din nou metafora
comprimată oximoronic a „absenței pline”,
transferată aici imaginii femeii iubite: „nu poți ști
când lumina e-ntr-adevăr lumină / ori numai
moartea dulce-ntunericului când / absența ta se
face din ce în ce mai plină. / / deși coboară-n mine
privirea cea satină / a ochilor tăi verzi, întunecat
arzând, / nu poți ști când lumina e-ntr-adevăr
lumină. / / goi, sânii tăi noptateci în mână îmi
suspină / și trupurile noastre se-ngemănează blând
- / absența ta se face din ce în ce mai plină -, //
apoi, sânii noptateci de suflet mi se-anină / și-l
sfâșie. Lumini țâșnesc din el cântând. / (nu poți ști
când lumina e-ntr-adevăr lumină.) // iei sfâșiatul
suflet în mâna cristalină / și-l sorbi ca pe un abur,
din doi unul făcând. / absența ta se face din ce în
ce mai plină. // pe pielea ta e noaptea o spumă tot
mai fină. / sub ea, sufletul meu lucește ca un gând.
/ nu poți ști când lumina e-ntr-adevăr lumină. /
absența ta se face din ce în ce mai plină.”.
Procedeu recurent, oximoronul trădează o con-
cepție sui generis în care contradicțiile se atenuează
iar antinomiile se resorb, topindu-se într-o viziune
hieratică, de calmă contemplativitate. Luminată de
flacăra iubirii (ce pune în mișcare, după cum se
știe, „sori și stele”), sub vraja Selenei, ființa de car-
ne devine străvezie, dezvăluind ochiului peisajul ha-
lucinant al unei abisalități speculare, răsfrânte în
noaptea obscură a sufletului: „luna plânge lacrimi
blânde de lumină peste noi, / însă-n noaptea infi-
nită e lumina în zadar: / ploaia cade-n forme negre
peste gesturile-ți moi. / decât noaptea mai adâncă e
lumina din noi doi” (a doua villanellă de amor).
Și totuși, în ciuda uimitoarelor performanțe, nu
cumva e vorba tot despre același „rahat de
literatură”? Dar nu s-a împăcat deja autorul cu
ideea că de aici nu există ieșire? Ce îl mai
nemulțumește, atunci? Ei bine, tocmai senzația de
impostură, de falsitate dată de poemele sale „de tot
prefăcute”, în oglinda cărora își vede sufletul
strâmb. Deși câștigat de partea credinței în
atotputernicia artei, sau poate tocmai de aceea,
poetul ajunge în cele din urmă să se îndoiască de
propriul talent: „doamne, și cum mă mai uit, cu
ochii pociți de gelozie, / cum mai râvnesc la
sufletele-nchise în alte poeme, / henryul lui
berryman, mopetele lui ivănescu, prietenii mei. /
doamne, fă din sufletul meu un poem adevărat, /
dă-mi puterea să fiu sufletul vorbelor mele, /
degetele mele plouând pe keyboard să scrie /
trupul și sufletul aceluia care aș fi dacă aș fi eu, /
eu să îți fiu poemul de toate zilele, doamne, / tu
să-mi citești cu ochii holbați de invidie ființa. /
pieptu-mi lucește vânăt de gândul sălbatic la asta”
(psalm).
Expresie a unui proiect ambițios, care nu are
nimic în comun cu insurgența futilă a manifestelor
generaționiste, poezia lui Radu Vancu ilustrează
foarte convingător că dialogul cu marile modele nu
e niciodată lipsit de noimă. În lupta cu îngerul,
poetul și-a rupt până acum doar cîteva coaste.
Rămâne de văzut cine va birui, până la urmă. Și cu
ce preț.
■
in memoriam
Stan Velea
| Nicolae Mareș
Dacă viața celor morți se află în amintirea
celor vii, atunci viața scriitorului,
polonistului și comparatistului Stan Velea
rămâne neștearsă în amintirea mea, vreau să cred
că și a sute de mii de cititori români, care i-au
citit lucrărilor și traducerile sale, toate ridicându-
se la peste 1 milion de exemplare. A fost v i a ț a
unui intelectual desăvârșit, modest și harnic cum
tot mai rar poate fi întâlnit, cercetător care a slujit
cu dragoste și devotament cultura românească,
poloneză și universală până în ultimele sale clipe.
Cu numai câteva săptămâni în urmă m-am
despărțit de el, plecând de la ultima noastră
întâlnire, cu proaspăta sa transpunere în limba
română sub braț. Sunt două volume superb
editate din creația romancierului Henryk
Sienkiewicz, care i-a fost atât de drag și de
apropiat, e vorba de Cavalerii Teutoni. Se vor
împlini în 2010 șase sute de ani de la bătălia
petrecută pe câmpurile de la Grunwald, la care au
participat și oșteni ai lui Alexandru cel Bun,
eveniment cu un impact major pentru istoria
Europei Centrale, pe care romancierul polonez le
evocă cu patos și cu mare har scriitoricesc. Stan
Velea a transpus, îi spuneam, la timpul potrivit, și
această scriere în limba lui Sadoveanu, ca pe un
legământ parcă de a nu îi scăpa nimic din ceea ce
s-a realizat trainic în literatura vistulanilor. Îi
mărturiseam, totodată, cu admirație, că devine
printre puținii traducători din lume care realizea-
ză prin zecile de titluri transpuse în românește o
integrală sienkiewicziană. - Am făcut ce-am putut,
Nicolae - a fost răspunsul modest pe care mi-l
dădea întotdeauna, când remarcam efortul său
singular în materie de cunoaștere și răspândire a
literaturii polone în spațiul românesc.
Pleacă dintre noi Stan Velea, în acest iulie
fierbine, când se împlinesc 50 de ani de la data
repartizării tânărului absolvent al polonisticii din
București, îndrumată de profesorul și
comparatistul Ion C. Chițimia, pe post de
cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară
“George Călinescu”. A fost o repartizare fericită,
un loc pe care îl va ocupa să pună în valoare
literatura polonă, cât și raporturile bilaterale,
pentru istorie. Aici avea să facă o carieră
strălucită.
Nu se cunoaște - sau nu s-a spus până acum -
că, în planul cunoașterii relațiilor culturale
româno-polone, prin cercetările sale Stan Velea a
ridicat pe culmi noi investigațiile de odinioară ale
lui Hașdeu, Iorga, P.P. Panaitescu, I.C. Chițimia,
Stanislaw Wldkiewicz, Stanislaw Lukasik, Danuta
Bienkowska sau Juliusz Demel etc., ilustrând
bogăția convergențelor dintre cele două literaturi
și culturi. Domeniile în care s-a manifestat, în
ciuda faptului că toate vin dinspre polonistică, se
înrudesc strâns cu critica literară, cu stilistica, iar
printr-o comparatistică novatoare practicată de
exeget, acesta plasează convingător, încă de la
începutul formării sale, fenomenul literar
românesc în universal.
Acum, când se vorbește tot mai apăsat despre
o Europă a culturilor, în care generațiile viitoare
sunt chemate să demonstreze și mai pregnant
sferele ce ne leagă ca națiuni formatoare de
cultură în acest spațiu, temele de mare finețe pe
care Stan Velea le-a abordat se constituie în repere
demne de urmat pretutindeni de cercetătorii care
vor veni.
În context sud-est și central european,
Stan Velea nu trebuie văzut doar ca un specialist
de marcă al fenomenelor literare de pe Odra și
Vistula din Evul Mediu timpuriu până la zi, dar și
pentru universalismul românesc, dovadă grăitoare
fiind studiile sale de referință din domeniul
istoriei literare, al comparatisticii, cât și prin
traducerile și monografiile publicate, aducând în
plus, an de an, în circuitul românesc valori
europene incontestabile. Nu știu de câte generații
va fi nevoie pentru a sări peste ștacheta pe care a
ridicat-o autorul monumentalei Istorii a literaturii
polone (în trei volume), premiată de Academia
Română în 1995. Trebuie spus apăsat că puține
culturi pe mapamond beneficiază de o sinteză de
asemenea anvergură, elaborată într-o structură
croceană, pe plai românesc. Mai mult, acest
compendiu nu își găsește o lucrare similară nici
chiar în Polonia. Istoriile literaturii polone
aparținând unor mari somități precum
Chrzanowski, Krzylanowski sau Kleiner n-au
cuprinderea sau viziunea prezentată de autorul
Paralelismelor și retrospectivelor literare, Stan
Velea. Să nu mai relev că la atâtea decenii de la
elaborarea lor, compendiile autorilor enumerați
mai sus, care au fost pentru generația mea și
altele de dinainte și din urmă puncte de referință,
sunt, acum, în parte, depășite. Ar fi de datoria
polonezilor să traducă istoria întocmită de Stan
Velea, tocmai pentru a surprinde o viziune
pertinentă, proaspătătă, revigoratoare venită din
afară culturii polone, făcută cu mare respect și
obiectivitate.
Mai ales că lipsa unor asemenea abordări o
resimțeau în anii ’60 până și poloniști de renume,
precum: Krzylanowski, Libera, Sawrimowicz etc.,
care nu pregetau să îl dea drept exemplu pe cehul
Krejci, cel care avea doar un modest compendiu
la activ. Din câte cunosc, acum, cred că nici la
Cracovia, nici la Poznal sau Varșovia nu s-a
născut cel care să o poată transpune în limba lui
Mickiewicz această operă!
La această carte monument, ce poate fi
comparată doar cu Istoria literaturii române a
mentorului său de la Institutul George Călinescu,
a plecat cercetătorul român de la preliminariile
strălucite cuprinse în volumele: Scriitori polonezi
(1972), la care a adăogat suita de
micromonografii despre mari literați polonezi:
Wladyslaw Reymont, Adam Mickiewicz sau
Henryk Sienkiewicz, venind în contemporaneitate
cu Ipostazele europene ale romanului
contemporan. Romanul polonez (1984). Ca totul
să aibă substanță și cuprinderea cea mai largă,
Velea adaogă acestora numeroasele traduceri din
marii scriitori clasici și contemporani polonezi:
Krasilski, Sienkiewicz, Prus, Reymont, Zeromski,
Iwaszkiewicz, Milosz, Mrolek, Mylliwski etc. și
ce nume. Cu un raft de volume traduse cu
dăruire și har, Stan Velea a umplut un mare gol
în receptarea literaturii polone în limba română.
S-ar mai putea adăoga că exegetul român a avut
cultura și capacitatea de a surprinde, așa cum și-a
dorit de altfel, “reliefurile ideatice și artistice” ale
capodoperelor literare poloneze. Stan Velea a
explorat mai tot ce a fost cu adevărat mare în
această literatură, mergând din pisc în pisc. Le-a
lăsat urmașilor șansa de a-i admira și de a-l
admira de la poalele culmilor pe care le-a pus ca
imagolog în lumini noi și în pagini de referință.
(continuare în pagina 29)
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
7
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Neobalzacianismul bănățean
| Ovidiu Pecican_________________________________
Există spații care dau contururile unor opțiuni
literare, așa după cum nu e totuna dacă o
croială stradală de mare îngustime te
constrânge să circuli mai mult pe lângă ziduri
sau, dimpotrivă, piețele ample și bulevardele largi
îți îngăduie ezitări, meandre, abordări transversale,
îndelungi sincope contemplative. Chiar dacă nu
este același lucru cu acea condiționare geografică
despre care vorbește Cornel Ungureanu într-una -
sau mai multe - dintre sintezele lui istorico-critice,
geografia urbană este, și ea, un spațiu generativ
cu consecințe literare. Au constatat-o alții când a
fost vorba despre calificarea și clasificarea
imperiului de hârtie al lui Honore de Balzac, un
adevărat decalc - s-a spus - după Franța
Restaurației cu capitala și orașele ei burgheze în
plină ecloziune, dar lucrul se aplică, peste timp, și
altor împrejurări istorice și citadine.
Prozatoarea timișoreană Dana Gheorghiu
publică un volum de povestiri pus sub semnul
toponomasticii urbane din capitala Banatului,
trimițând cu precizie la un cartier: Die Fabrukler
(Povestiri din Fabric), apărut în Timișoara, la Ed.
Marineasa, 2007, 176 p. Cartier de obârșie al
prozatoarei, evocat oral de Ioan Holender, magul
de la Opera din Viena, și memorialistic de către
filosoful Mihai Șora, Fabric-ul ajunge astfel să își
ocupe locul în geografia literară românească.
Formula prozastică aleasă este cea a tipurilor
umane întâlnite aici, resuscitate din amintire sau,
poate, pretutindeni ori numai uneori, conturate
de un imaginar propriu, atent la verosimil și la
culoare. Este o lume pestriță, cu etnii amestecate
(Raika, Johanna, Erwin, Rozsi neni, dar și nea
Sandu, Vanda, Mihai...), în care nici săracii, nici
cei mai puțin expuși nu sunt lipsiți de o latură
himerică. În oglindă, între capitole, autoarea și
editorul au potrivit fotografii alb-negru cu detalii
de pe fațade de clădiri, dar și, în deschidere, cu o
perspectivă aeriană asupra toposului configurat de
carte. Intenția și fascinația se dezvăluie astfel fără
rest, într-un autoportret mediat, însă nu mai puțin
emoționant. O sensibilitate arhitectonică atică,
prin urmare clasicizantă, în versiune Art
Nouveau, așa cum o redau pozele și cum o
conservă (de astă dată color, însă!) cartierul
însuși... Dar un decupaj cu intenție, o privire
stăruitoare care umple de sens, dublând imediatul
cu liniatura spirituală de care avea nevoie pentru
a urca și pe firmament cultural, astfel încât să
permită prozelor și figurilor umane care le animă
să se rezeme pe un suport ferm, altfel decât pur
literar.
Fericită împlinire rezultată dintr-o sensibilitate
feminină a visului poetului caligramelor, în
canonul de desene din cuvinte tipărite al căruia
intră un alt contemporan timișorean, când dorește
(deci uneori), anume Șerban Foarță. Același
instinct al condeierului care simte că după cuvinte
și înainte de ele apar alt fel de imagini, născute, și
ele, din realități la îndemână, și, prin urmare, prea
adeseori insesizabile în repetabilitatea lor, nevoia
de a picta cu vocabule cum pictorii, în
contrapartidă, includ în câmpul pânzelor lor câte
o literă sau un șir întreg de grafeme... Ceea ce
rezultă nu are, orice ar spune Cornel Ungureanu,
răceala metodică și impersonală a vreunei
„sociografii”, ci mai curând caracterul unei
mărturii dispuse în forma deghizată a prozei
ficționale. Fără retorism, sentimentalism ori
magic, nefăcând excese baroce și necăzând în
tentația explorării grotescului, naturalismului,
extraordinarului, Dana Gheorghiu izbutește să
mențină pe parcursul lecturii atenția cititorului
trează. Poezia vine din întâlnirea unei lumi cu o
ambianță, dar medierea fericită o face mereu
conștiința estetică și subiectivitatea atent
supravegheată a prozatoarei.
Orice s-ar crede din cele de mai sus, Dana
Gheorghiu nu face parte din cercul de prospectare
central-europeană „A Treia Europă”, cum nu
încearcă nici să ilustreze teza lui Lucian Blaga
despre Banatul înțeles ca „baroc al etnografiei
românești”. Accentul nu cade nici o clipă pe
orhamental, pe faptul divers din jurnalele de
scandal. Te gândești câteodată la existențele umile
din Flaubert și Maupassant, dar numai ca la niște
rețetare pe cât de exemplare, pe atât de
îndepărtate. Ceea ce găsești în Povestirile din
Fabric este, neîndoielnic, sunetul tot mai clar și
mai sigur pe sine al unei voci de prozatoare din
vestul României. Cred că în cazul Danei
Gheorghiu, întețirea ritmului publicării ar
precipita decantarea de care are nevoie pentru a
se impune atenției criticilor și a publicului.
■
telecarnet
Pagini de jurnal
| Gheorghe Grigurcu
Cred că m-a citit Eugenio Montale! La sfârșitul
anilor ’60, cu prilejul apariției unui volum de
traduceri din marele poet italian, i-am
închinat un comentariu despre care Dragoș
Vrânceanu mi-a spus că l-a tălmăcit în italiană și l-a
trimis lui Montale pe care-l cunoștea din tinerețe.
Nimic mai incert decât gratitudinea. N-o
aștepta! Las-o să se ivească în miracolul său
cvasimaterial, odată la mulți ani precum curcubeul.
(Când ai văzut ultimul curcubeu? Poate cu
douăzeci de ani în urmă, boltindu-se peste o lume
deja stigmatizată de puzderie de blocuri cenușii și
de mașini încrâncenate ce pare a atesta
imposibilitatea lui.)
Dragoș Vrânceanu, așa cum l-am cunoscut, la
finele deceniului șapte: un bărbat marcat de vârstă,
înalt și osos, cu protuberanțele feței (nas, buze,
urechi) proeminente, delicat și curtenitor. Însă
marcat și de un complex, să-l numim ideologic (se
pare că a fost apropiat de dreapta fascizantă), care-i
inducea note de timorare precum și disponibilitatea
de a scrie articole „pe linie”. Un tremur ușor al
cărnii obrajilor îi dădea un contur nesigur, la
propriu. Își potrivea mereu (cu limba!) dantura
falsă, gata a i se disloca, vădind un aer stânjenit pe
care se silea a-l combate printr-o amabilitate
„camaraderească” față de tânărul din fața sa. Îl
consideram subestimat ca poet (are un volum de
versuri închinat Italiei, excelent), dar și ca eseist cu
frază subtilă, ca evocator atașat al scriitorilor italieni
contemporani pe care i-a cunoscut în bună parte în
tinerețea sa studioasă ce l-a purtat prin Peninsulă
(acum, în 2007, când transcriu prezenta însemnare,
e, din păcate, cu desăvârșire uitat).
„Ieri, întreaga omenire a sărbătorit Ziua
Internațională de Combatere a Insomniei. Cum
anume? - Aceasta este o chestiune de ordin
personal, notează publicația rusă «Utro». Unii
cetățeni insistă asupra dreptului lor inalienabil de a
moțăi vreo 15-20 de minute în mijlocul zilei, chiar
la locul de muncă, reamintindu-le șefilor lor că
specialiști din cadrul Fondului pentru problemele
somnului din statul american Pennsylvania vorbesc
despre marea utilitate a unei asemenea relaxări. De
asemenea, se spune că cei mai progresiști patroni
au început deja să creeze pentru angajații lor
«camere speciale de dormit». Este important de
subliniat că somnul diurn este util în special
persoanelor a căror activitate presupune existența
stresului: managerilor, vânzătorilor, profesorilor,
actorilor. La final de articol, «Utro» urează cititorilor
săi un somn odihnitor măcar de Ziua Internațională
de Combatere a Insomniei!” (Adevărul, 2005)
Intoleranța dichisită, cosmetizată cu ajutorul a
felurite pretexte „nobile”, e mai reprobabilă decât
fățișă, deoarece cuprinde încă un păcat: lașitatea.
Intoleranța regimurilor comuniste constituie un
exemplu edificator.
Despre Eugen Simion: „Prea plin de sine,
convins că n-are egal în critica și istoria
contemporană (vezi obstinația în a scrie prefețele la
edițiile inițiate și apărute în seria gen «Pleiade» sub
egida Academiei Române), că funcția deținută de
opt ani i-ar fi încredințată pentru vecie, s-a
autoconvins că apariția și aportul său sunt chiar
providențiale și că totul i se datorează. Incredibil
cum s-a putut transforma un om apreciat pentru
echilibru, știință de carte și respect față de valorile
literaturii naționale într-un bătrân măcinat de
ambiții nemăsurate, dornic să-și arate nu puterea
spiritului, ci pe aceea administrativă, prin
manifestări cuprinse pe o scară largă de la vorbitul
pe ton ridicat la bătutul cu pixul în pahar când îi
displace vreo intervenție, de la afișarea unor
obiceiuri cazone (controale inopinate ale
subalternilor și convocarea de urgență a unor
ședințe inutile chiar în zile de sărbătoare creștină) la
un narcisism greu de calificat (la împlinirea vârstei
de 70 de ani a condiționat participarea la două
emisiuni radio ce i se dedicau de apariția în
programul tipărit, pe copertă, a fotografiei Domniei
Sale)...” (Liviu Grăsoiu, în Luceafărul, 2005).
„Să iubești adevărul înseamnă să nu accepți ca
el să te întunece” (Gide).
Final de septembrie 2004. Aflu cu surprindere,
din România literară, că a murit, la cincizeci de ani
neîmpliniți, poetul Ion Chichere. Nădăjduiam să-l
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cunosc personal, într-o bună zi. Îmi trimitea de la
Re°ița cărțile lui din ce în ce mai convingătoare,
conținând un vibrant lirism de boem ros de o joasă
provincie, de parcă s-ar fi aflat mereu într-o sordidă
sală de așteptare a miracolului. A fost, din câte am
auzit, factor poștal, purtând în geantă de
bunăseamă scrisori adresate unei eternități
ipotetice. Îmi mărturisea într-una din dedicațiile
sale jucăușe (una era adresată poetului Gheorghe
Grigurcu din partea... eseistului I.C.!, poate în
ultima) că se dedă unei «beții înalte». Cât de
«înaltă» a trebuit să fie această «beție» dacă l-a
absorbit ca un vârtej, ridicându-l intempestiv în
ceruri! Desigur o «beție» care-l înfrățea cu ființele și
cu lucrurile, cu lumina și cu văzduhul acestei lumi
provizorii care constituie totuși o promisiune a
veșniciei. L-am prețuit și mi-a fost drag de la
depărtări care, iată, au căpătat un caracter
definitiv...
„Viața socială evoluează în ceruri. Numai cei
bântuiți de câte o suferință anume se înțeleg între
ei. Prin forța naturii, ei creează în jurul suferinței
lor un cerc. Alunecă pe marginea interioară a
cercului lor, își acordă prioritate sau, la înghesuială,
se împing blând unul pe altul. Fiecare îi vorbește
celuilalt cu speranța că influența celor spuse are să
se-ntoarcă asupra lui însuși și - asta se întâmplă cu
pasiune - gustă nemijlocit un asemenea ricoșeu”
(Kafka).
„Conform unei recente monitorizări, referirile
lui Nicolae Ceaușescu în mass media continuă cu o
frecvență neobișnuit de mare, deși au trecut mai
bine de 15 ani de la moartea sa. La aceasta se mai
adaugă cărți cu amintiri de familie, comemorări
organizate de nostalgici, documentare despre Nicu
Ceaușescu sau șezători televizate în care foștii lui
prieteni rememorează cu duioșie toate petrecerile,
bătăile cu milițieni sau iubirile «prințișorului»,
capitol la care nu omit să adauge și faptul că Nicu
era bine «dotat». O amestecătură derutantă și
degradantă ce nu are nimic în comun cu restituirea
istoriei. Pentru că, dincolo de toate aceste referiri,
fie negative, fie nostalgice, nimeni nu-și mai aduce
aminte (cu foarte rare excepții) de tragismul vieții a
douăzeci de milioane de români din timpul «epocii
de aur». Nimic despre cozile interminabile la
«adidași» de pui, despre rația de 50 de grame de
unt pe lună, despre cele două ore zilnic de osanale
televizate, despre frigul îngrozitor din locuințe,
despre serile nenorocite când se «tăia» curentul
pentru economii sau despre uciderea cu sânge rece
a mii de femei pentru că refuzau să spună cine le-a
provocat avortul (generația «ceaușeilor» a fost
subiectul unui documentar remarcabil, dar și acela
destinat televiziunilor din străinătate). (...) Nu-i de
mirare că, într-o asemenea promiscuitate morală
generalizată, un fost șef al Securității se laudă și
astăzi, la televizor, cum bătea el disidenții, iar
despre alți lucrători ai sinistrei instituții încă se mai
discută dacă e bine sau nu să fie promovați în
funcții-cheie ale statului român democratic”
(Bogdan Ficeac, în România liberă, 2005).
O propoziție «științifică» e una, în principiu,
foarte elaborată. O propoziție «poetică» e una, în
principiu, spontană. Dar se întâmplă și invers.
Elaborarea (ascunsă) capătă atunci un aer cuceritor
de spontaneitate, iar spontaneitatea (asimilată) are
alura de temeinicie a elaborării.
■
brevilocviu
Reflecții libere (III)
| Ioan Milea_________
Abia în poezie limba arată că este maternă.
Un ton tandru și totuși hotărât.
Vorbesc întotdeauna în numele unui anume
om sensibil. Dacă el acceptă înseamnă că mai am
o identitate.
Cuvintele își află noi înțelesuri prin simpla lor
modulare. De pildă, da și nu pot fi rostite în
multe feluri, de fiecare dată vocea fiind aceea care
le dă un anume înțeles. Asta înseamnă că vocea
însăși e purtătoare de sens.
Cuvântul există și în tăcere și în vorbire.
Vocea îl poartă de la una la alta.
Vocea și privirea: două imponderabile, în viață
și în poezie.
Omul pe care îl privești în timp ce tace minus
omul pe care îl auzi în timp ce vorbește dă de
cele mai multe ori o valoare pozitivă. Asta fiindcă
omul este mai mult decât știe.
Poemul: un moment trăit pe toată întinderea
lui.
Nu imaginația îl face pe poet. Nu fantazarea.
Ci știința de a culege imaginile lucrurilor și mai
ales de a vedea cum se înnoadă ele.
Poezie: încercarea de a trăi mai în prezență
decât prezentul.
Adunat în sine, adică în capacitatea sa de a
exista, poetul e atent la ceea ce vine dinspre
realitate spre el. „A gândi cu tot trupul", cum
spune Mallarme, asta înseamnă.
Până la urmă, în acest cuvânt se ascunde
misterul artei: transfigurare.
Nu cred că suma tuturor părerilor despre un
om îi recompune chipul adevărat. O singură
privire poate uneori să-l înțeleagă mult mai bine.
Nu poți ieși din labirint decât încercând să-l
privești de sus.
O idee e ca o navă cosmică: momentul ei cel
mai impresionant e când se desprinde de pământ.
Talentul e foarte important. Dar esențialul
începe de la talent în sus.
E grăitor că nu Bacovia, nici Blaga, ci chiar
Arghezi spune că nu are talent.
Baudelaire a văzut exact: progresul înseamnă
creșterea treptată a materiei și descreșterea
treptată a sufletului. Dovadă că în zilele noastre
materiei îi aparține și informația.
Deunăzi am văzut o femeie care purta pe
deget un mic ceas-inel. Era grotesc. Ca la Dali.
Eugenio Montale: „te costă scump un suflet
modern."
Lucru esențial: a înțelege marginea ca orizont.
Inconștientul lingvistic al poetului. Se întîmplă
ca în jurul câte unui cuvânt să se adune poemul,
cristalizând parcă. E exact acel cuvânt pe care
apoi, la lectură, îl regăsești în inima lui și îl înveți
poetic. Dar învățarea poetică a unui cuvânt se
poate petrece și în fața unui text de alt fel: o
proză, un eseu, un text științific chiar.
Îmi sunt apropiați mai cu seamă acei poeți în
ale căror cuvinte se poate întrezări, dacă nu
cumva izbucnește pur și simplu, un orizont al
tăcerii.
Visul poetului ne veghează.
E interzis, prin legea poeziei, să se vadă că
scrii pentru alții. Și asta tocmai pentru a nu-i
dezamăgi.
Poezia presupune o depășire a nivelului etic.
Dar a depăși un lucru nu înseamnă a-l părăsi, ci
a-l integra și a merge mai departe cu el cu tot.
Poemul te face să simți că ești toți.
Poetul e, mai mult sau mai puțin, un solitar
care știe că nu e nevoie să fie în mijlocul
oamenilor, ci înăuntrul lor.
Emily Dickinson: „După o mare durere
urmează o senzație solemnă."
Ritmurile confuze ale muzicii moderne și,
adesea, ale poeziei moderne. Un ritm adevărat
presupune însă nu haos, ci geometrie a
sensibilității.
Omul și mai ales omul modern are de făcut
asta: să transforme un haos de posibilități într-un
cosmos de posibilități.
Spune, spune, înțeleptule, cum să răspunzi
unei întrebări cu trup de leu și cu aripi de vultur?
Vai de cel care crede că lumea nu-i decât
propria lui extensie.
Unamuno nu greșea: „Nici un mincinos nu
poate fi poet."
Despre un om îți formezi o părere sau ai o
imagine. Prima ține de proză, a doua de lirică.
Vocea unui om e aproape întotdeauna mai
expresivă decât cuvintele sale. La fel, chipul.
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Obiecte si simulacre.
“Hiperrealitatea” lui Jean Baudrillard
| Horia Lazăr________________________________
Născut în 27 iulie 1929 °i decedat în 6 martie 2007, Jean Baudrillard a fost traducător din germană,
sociolog, critic literar, filosof al modurilor comunicării °i al istoriei °i analist de mare subtilitate al soci-
etății contemporane. Voit marginal într-o lume a consumului derapant, provocator și iconoclast, cu un
angajament critic de o virulență ce-l aduce uneori în vecinătatea anarhismului, Baudrillard a publicat
peste cincizeci de volume - o operă imensă, polimorfă, de o originalitate cu totul excepțională.
ncepînd cu Renașterea, omenirea trăiește într-o
stare de explozie permanentă și de „eliberare” în
toate domeniile (politic, economic, psihologic,
sexual, artistic). Eliberarea forțelor productive sub
dublul semn al valorii de întrebuințare și al valorii
de schimb, codificată în economia politică
marxistă, se completează cu eliberarea forțelor
destructive prin revoluții; cea a claselor sociologice
„oprimate” (femeile, copiii, săracii, minoritățile)
merge împreună cu inflația de noi modele artistice
și culturale, în care „creșterea” nu face decît să
mascheze o criză de creștere. Actualmente trăim
într-o „stare de după orgie” (1), de accelerare în gol
și de indeterminare sporită a raporturilor sociale.
Fatalitatea legii, străvechi dispozitiv specular și
magic, e supusă unei logici conform căreia totul
vine de altundeva prin instituirea unei distanțe
constitutive. Ea stă la baza funcționării economiei,
a valorii lingvistice a semnului și a refulării
psihanalitice, însă cedează locul, în zilele noastre,
simulării fractale prin regulă - ultima etapă în
aventura valorii, sortită unei „metastaze interne” și
unei „autovirulențe” în care, prin potențializare
extremă, obiectele își joacă propria lor dispariție (2).
Eliberarea obiectelor sub semnul producției și al
satisfacerii nevoilor prin revoluția industrială și
tehnologică e apoteoza valorii de întrebuințare și a
funcționalismului. Ni se pare totuși potrivit să ne
punem întrebări în legătură cu semnificația acestei
„revoluții”.
!. A produce, a consuma, a arunca. Economia
politică clasică îmbină dialectic producția cu
consumul prin mijlocirea unei „teorii a nevoilor”. În
această perspectivă, obiectul e un referent real,
rezultat al procesului de producție; rațiunea de a fi
a acesteia e existența nevoilor primare, definite ca
„minimum vital antropologic” (3) - noțiune fluidă
avînd în vedere faptul că e greu să distingem între
primar și secund, necesar și superfluu, vital și soci-
al; în sfîrșit, producția nu e o activitate gratuită sau
ludică ci austeră, „serioasă”. În ea, utilitatea și
funcționalitatea își răspund iar consumul apare ca
un complement simetric al producției. Ambele
trimit la valoarea de utilizare a obiectelor, a căror
moarte (pe care o numim „consum”) semnifică
dispariția nevoii. Producția și consumul se
articulează prin urmare într-un proces tranzitiv, în
interiorul căruia valoarea obiectului e definită prin
referire directă la cantitatea de muncă necesară
fabricării lui - „postulat bio-antropologic” ce
întemeiază o metafizică energetistă a muncii și o
morală optimistă a omului, prin esență autonom și
inalienabil (4).
Această concepție tradiționalistă despre obiect,
apărută în epoca industrială, a fost reluată și
dezvoltată de economia politică marxistă. Dacă în
capitalism munca e instrument de alienare,
golindu-l pe om de propria-i substanță (ca și cum
umanitatea ar fi cantitatea de muncă depusă de
oameni), imaginea socialistă a muncii ca „eliberare”
și ca interiorizare a conștiinței politice a
lucrătorilor nu e mai puțin ambiguă. Într-adevăr, în
economia politică marxistă producția (în același
timp rațiune istorică a umanității și model
antropologic de împlinire) face obiectul unei
„autonomizări religioase” (5) sau „fantasmatice” (6)
prin mijlocirea criticii modalităților succesive de
constituire a mărfii. Defectul acestei abordări
romantice a producției e faptul că nu o explorează
ca pe o formă sau ca pe un principiu de socializare.
În epoca noastră, producția nu mai are finalitate
economică (satisfacerea nevoilor, stăpînirea fluxului
de mesaje, acumularea valorilor și a bogățiilor) -
altfel spus sporirea unor conținuturi ce preexistă
propriei lor forme): ea face să funcționeze raporturi
sociale de reproducere codificată a unui imens
scenariu de integrare și o vastă rețea de structuri de
mobilizare, de control și de reprimare în sînul
corpului social (7).
Deoarece a crezut în inocența mașinilor și a
tehnicii, ca și în mitul creșterii răsfrîntă în folosul
muncitorilor - cu toate că a presimțit, prin noțiunea
hibridă de muncă-capital, nașterea unui principiu de
excludere și hegemonia muncii moarte asupra celei
vii -, Marx nu analizează munca „improductivă”
prin excelență, care în zilele noastre invadează
scena economică: serviciile. Formă tulburătoare a
reproducerii sociale, „indexare personală” prin
identificarea prestației și a prestatarului și „trecere
spre dominarea reală, spre solicitarea și
rechiziționarea totală a persoanelor”, acest gen de
muncă nu se deosebește de alte practici, în special
de categoria opusă, timpul liber (8). Noțiunile
clasice de proletariat, uzină sau muncă dispar. Ceea
ce rămîne e „o lume cu față de uzină”: un nou
spațiu carceral - loc de izolare și de concentrare - în
care „eliberarea” forțelor productive maschează
discriminările și recompunerea ierarhiilor.
Minimumul vital nu poate fi determinat pozitiv
ci rezidual, iar nivelul nevoilor ce definesc pragul
de supraviețuire e obiectul reflecției ideologice. În
societățile arhaice ca și în lumea contemporană,
mecanismele productive sînt puse în mișcare nu
pentru a asigura supraviețuirea consumatorilor ci
pentru a crea condițiile unor prelevări gratuite, ce
apasă asupra întregii societăți: cheltuieli somptuare,
sacrificii rituale ale beneficiilor, risipă de profituri în
afara circuitului economic - totul în pofida logicii
acumulării patrimoniale. Oricare ar fi volumul
obiectiv al resurselor, cheltuielile sociale se
eșalonează în funcție de excedente și de deficite
structurale, nu reale: „Pragul de supraviețuire nu e
determinat niciodată de jos ci de sus [...]. Există o
corelație strînsă între subdezvoltare, numărul sporit
al săracilor și dezvoltarea tentaculară a domeniului
religios și militar, a personalului domestic, a
sectorului costisitor și inutil” (9).
Conform aceleiași legi de generare a surplusului,
pragul consumului obligatoriu e plasat deseori cu
mult deasupra minimumului necesar, fiind definit
prin referire la producerea plusvalorii și la „apariția
consumativității”. În țările dezvoltate, scrie
Baudrillard cu umor, „nimeni nu e liber să trăiască
cu rădăcini crude și cu apă rece”. Nevoile nu mai
sînt, prin urmare, o forță de consum eliberată de
lumea belșugului ci „o forță productivă necesitată
de însăși funcționarea sistemului” (10). Nimeni nu
s-a gîndit vreodată să prezinte cumpărarea cîtorva
mașini pentru uz familial ca pe o nevoie riguros
determinată ca prag minimal de supraviețuire!
Din acestea rezultă că producerea obiectelor nu
are ca orizont eliminarea nevoilor, care, la rîndul
lor, nu se sting prin consum. Constrângerea
nevoilor nu e lineară ci exponențială: efect de
escaladă și de supralicitare, acolo unde consumul
nu mai e o cheltuială ci o investiție rentabilă, cum
ne arată mecanismul creditului. „Cine se
îndatorează se îmbogățește”, ne aruncă în față un
slogan publicitar, iar un altul: „A cumpăra
înseamnă a ne îmbogăți”. Ipotecă asupra viitorului,
creditul, adevărat „drept economic al cetățeanului”,
atestă dispariția simultană a nevoilor și a obiectelor.
Cumpărătorul obiectului luat pe credit, mereu în
întîrziere, se bucură de acesta ca și cum ar fi „al
lui”. Cu toate acestea, perioada de rambursare a
creditului (scadența bancară) reprezintă adesea
timpul de folosire a obiectului. Obiectul cumpărat
pe credit trăiește în viitorul anterior (timpul în care
va fi fost plătit), în vreme ce bucuria consuma-
torului de a poseda obiectul dorit se învecinează cu
decepția de a-l pierde, uneori înainte de a-l plăti:
adevărată reîntoarcere a feudalismului ca sistem al
muncii aservite, în care șerbul îi datorează
stăpînului dinainte o parte a muncii sale; pe de altă
parte „iluzionism” al timpurilor noi, ce ne face să
credem că sîntem beneficiarii creditului, în vreme
ce beneficiarul lui real e societatea în globalitatea
ei, pe care fiecare dintre noi o îndatorează
alienîndu-și, în folosul ei, propriul viitor (11)!
Obiectul produs e astfel un obiect reprodus prin
mijlocirea unui cod social ce face ca obiectul-simbol
tradițional (unelte, mobilier, casa de locuit),
mediator al unei situații de viață, să devină obiect
de consum, altfel spus semn exterior, așadar
arbitrar, al nevoilor (12). Medierea abstractă prin
obiectul-semn face ca „împlinirea” acestuia să fie, în
același timp, propria-i abolire, și ca „personalizarea”
lui, atît de lăudată de publicitate, să fie doar ecoul
propriei lui dispariții.
Marx socotește că munca și producerea de
bunuri sînt marile repere ale integrării sociale și ale
satisfacțiilor personale. Această mitologie
productivistă e temeiul ideologiei egalitariste
occidentale, care identifică creșterea economică cu
abundența de bunuri, iar pe ultima cu democrația
(13): nu există bogăție fără creștere și nici
democrații sărace. Dacă privim însă lucrurile mai
de-aproape, vom vedea că între creștere și belșug se
interpun structuri sociale de discriminare și de
dominare, și că mitul creșterii indefinite nu e, de
fapt, decît un compromis între visul egalitar și
imperativul menținerii privilegiilor. Legătura dintre
creștere și abundență slăbește iar vechile inegalități
se reproduc, prin creștere și din cauza ei (14). În
această optică, consumul nu mai poate definit prin
referire la valoarea de întrebuințare a obiectelor ci
ca un cod de comportament ce-l afiliază pe
consumator unui grup, sau care, dimpotrivă, îl
demarchează prin referire la alt grup, în general
superior celui căruia îi aparține. Cît despre raportul
dintre privilegii și penurie (sărăcie), trebuie să
remarcăm faptul că, în logica ei socială, creșterea e
„reproducerea unei penurii structurale” care nu are
nimic de-a face cu raritatea obiectelor (nu se
produce deoarece obiectele ar fi insuficiente): ea e
„sistematizată ca funcție de relansare [economică] și
ca strategie de putere” (15). În sfîrșit, progresul
tehnologic nu mai e nici el un vector al creșterii:
obiect insolit, e produs și el ca instrument și
10
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
vehicul al puterii. O democrație fără tehnologii ar fi
slabă, prin urmare săracă, pîndită de riscul căderii
în totalitarism.
Dacă în economia socialului constrîngerea de a
consuma precedă producția, sociologia timpului
liber participă, la rîndul ei, la „ideologia muncii
alienate”. Dacă timpul simbolic al societăților
primitive încarnează ritmul activităților colective și
al schimburilor din sînul comunității - timp fără
nume și fără viitor, neizolabil la modul abstract -,
„timpul liber”, ce concretizează libertatea de a nu
munci, e, de fapt, un reziduu și o excrescență a
timpului de muncă. Într-o lume întemeiată pe
principiul referendumului și al mobilizării
permanente, timpul liber e timpul eliberat ca un
capital și ca „obiect cronometric”, manipulat prin
operații ce aduc prestigiu social. La fel cum
consumul nu eliberează obiectul decît în funcția lui
abstractă (semnificarea nevoilor), timpul liber ne
readuce, simetric, la nevoia de a ne elibera de
timpul viu. Dacă munca nu produce obiecte ci
semne ale dorințelor, timpul liber aduce nevoia de a
consuma simulacre de libertate. Punîndu-l pe
utilizator în situația de libertate obligatorie, el
devine forță productivă, asemănătoare cu banii și cu
fluxurile monetare. Prin timpul liber consumăm -
social, nu economic - surplusul de muncă. Preferată
răgazului, munca e un mobil de satisfacție nevrotică
(să muncim tot mai mult), în vreme ce, la drept
vorbind, timpul liber nu poate fi „pierdut” sau
cheltuit cum ne taie capul: nefiind niciodată
„vacant” ci doar rezidual (restul unei munci
niciodată efectuate), nu poate fi decît „cîștigat”,
extras din timpul de muncă, într-o spirală a
redundanței și a „supraexpunerii” care face din el
marca, „afișul”, spune Baudrillard, (16) acelei
servituți voluntare generalizate care e munca. Avînd
la origine criza economică din 1929, producerea
cererii, simetrică și contrară producției mărfii,
rezumă operațiunea foarte costisitoare a producerii
socialului ca simulare a producției și a consumului
de obiecte printr-o inversare a procesului economic
în care raportul logic al celor două e rupt (17).
Eliberarea muncii prin timpul liber, a producției
prin consum, a patrimoniilor prin fluxurile bancare
și a sexului prin pornografia spectrală - vastă
operațiune de derealizare a valorilor - reactivează
interogația asupra realității lumii și istoriei. În acest
sens, Crima perfectă e „istoria uciderii realității” și a
„exterminării unei iluzii - iluzia vitală, radicală a
lumii” (18).
Revoluția sexuală, un capitol important al
mișcărilor feministe, vrea să restabilească
demnitatea femeii prin egalitatea sexuală. Ideile de
bază care o inspiră sînt convingerea că femeia e
supusă oprimării masculine și voința de eliberare a
dorințelor și a energiei sexuale feminine (ultima ne
face să ne gîndim inevitabil la dezlănțuirea
productivistă a economiei politice marxiste). Or,
sexualitatea nu a fost niciodată reprimată ca fapt
material, ci supusă unor constrîngeri de exprimare,
„de producere a sexului” - nu de utilizare a lui
(19). Istoria sexualității seamănă întocmai cu cea a
nebuniei, descrisă de Michel Foucault: ambele au
fost izolate, „oprimate”, întemnițate în interdicții
verbale și în instituții specifice , eliberîndu-se, în
zilele noastre, într-o banalitate care nu e decît
începutul propriului lor sfîrșit (20). Sexul fără
mister, proferat, afișat, exhibat în fascinația
pornografică a proximității absolute își pierde
realitatea prin exces de vizibilitate, devenind
„hiperreal” și resorbindu-se, ca obiect, în propria-i
imagine. „Indiferența sexuală” a „sexului
hipersexual”, derealizat, e întruchipată de Madonna,
„condamnată să întruchipeze succesiv sau simultan
toate versiunile sexului (mai degrabă decît
perversiunile lui), deoarece pentru ea nu mai există
alteritate sexuală” (21).
În mod paradoxal, eliberarea energiilor nu
antrenează libertatea persoanelor; dimpotrivă,
întărește socializarea, cu diferențierile ei ierarhice.
Odată „eliberată”, femeia invadează prin imagini
retorica publicității: obiectele primesc atribute
feminine („căldură”, „fidelitate”, „supunere”), iar
schemele de persuasiune publicitară confirmă
subordonarea socială și erotică a femeii. Astfel, un
automobil e asemănător unei femei-obiect de
cumpărat, ce generează vise de manipulare și de
solicitudine - proiectare în același timp falică și
narcisistă, „putere imobilizată în propria-i imagine”
(22).
Eliberarea binelui e totodată și eliberarea răului
iar eliberarea totală înțepenește obiectele în
simulacre și omenirea în virtualități. Realitatea lumii
e așadar de natură reziduală: un deșeu ce se
detașează pe fondul unei istorii virtuale. „Cel mai
rău e faptul că, pe măsură ce reciclarea universală a
deșeurilor progresează, specia umană începe să se
producă pe ea însăși ca deșeu și să continue, asupra
ei, operațiunea de dejecție [...]. Așezînd funcțiile
superioare pe orbită, planeta e transformată în
deșeu, în teritoriu marginal, în spațiu periferic.
Construirea unei autostrăzi, a unui supermagazin, a
unei metropole aduce transformarea a tot ce le
înconjoară în deșert. Crearea unor rețele de
comunicare ultrarapide preschimbă imediat
contactele umane în reziduuri [...]. Nu se poate face
nimic împotriva acestei reguli implacabile prin care
virtualul produce realul ca pe un deșeu. Nicio
ecologie nu i se poate împotrivi. Ar fi nevoie de o
ecologie malefică, care să trateze răul cu alt rău”
(23). Supralicitînd semnificația „eliberărilor”,
Transparența răului vede în orice emancipare „o
formă de regresie”, și în alienare (faptul de a fi
controlat de altcineva, nu de noi înșine) un
„beneficiu” (24) - adevărată bucurie a aservirii
neconsimțite și a conștiinței treze ce deschide calea
contestării sistemelor ce anunță subversiunea
„gîndirii radicale”, nedialectice.
Marile complexe comerciale, publicitare și ludice
ale epocii noastre nu se instalează într-un decor
urban preexistent; dimpotrivă, apariția lor o precedă
pe cea a orașelor, care, astfel, sînt doar „sateliții”
lor: gigantică anexare a lumii, naturii și spațiului la
un model cibernetic. La fel stau lucrurile cu
megalopolele americane, oglinda „virulenței
schimbării” și a violenței tehnologice ce produce
„propriu-i scenariu permanent”. Ele se aseamănă cu
un deșert nesfîrșit sau cu spațiul interstelar, a căror
substanță se epuizează în mesaje și imagini
amețitoare (25). Teritoriul urban (cetăți industriale,
centre de afaceri, orașe de vacanță și de jocuri)
cucerit pe seama deșertului natural creează, în jurul
lui, vidul social.
Confortul vestimentar popular al costumelor de-
a gata, semn al uniformizării produsă de societatea
industrială și al ralierii materiale și culturale la
societatea de consum cedează locul, în zilele
noastre, unei largi panoplii de obiecte gata de
aruncat, fără determinări fizice, biologice,
psihologice, sexuale, economice, politice sau
culturale. Aceste obiecte, practici și activități aflate
la limita umanului sînt înscrise sau proiectate într-
un spațiu „hiperreal” sub semnul diseminării
orbitale a lucrurilor și al satelizării realității, și de
asemenea al proliferării dispozitivelor protetice și de
apărare, ce se substituie mecanismelor defensive
naturale ale trupului. Închis într-o bulă aseptică de
imponderabilitate, corpul cosmonautului nu
aparține unui subiect istoric ce vrea să se impună ca
un cuceritor al spațiului extraterestru, ci un simplu
„terminal al unor rețele multiple” ce simulează
propriul său zbor. Odată cu extinderea zborului în
spațiu, Pămîntul, devenit „un mare corp inutil”,
ajunge să fie un reziduu telematic al cabinei
călătorului spațial, imobilizat într-un spațiu virtual
și condamnat la un zbor perpetuu, a cărui oprire ar
antrena căderea și zdrobirea pilotului „pe planeta
pe care s-a născut” (26). Copiii cu deficiențe, izolați
și ei în acvarii etanșe, asemănătoare vitrinelor de
magazin sau costumelor utilizate în zborurile
spațiale - spații imunitare artificiale, perfect
igienizate și golite de orice substanță, precum
atmosfera extraterestră -, sînt prefigurarea existenței
în vid prin eliminarea tuturor germenilor de viață.
Total vulnerabile, victime ale unei înverșunări
medicale ce face din ele versiunea umană a
produselor supracongelate, lipsite de orice apărare
și supraprotejate, aceste ființe sînt doar o „sferă
purificată” și un „înveliș transparent”: simplă
suprafață de reflectare a informațiilor, dincolo de
care nu există nimic, sortită unei „transfuzii
perpetue” și unei imunodeficiențe programate ca
virtualitate absolută a speciei. Capitalul, ce se află
de acum dincolo de economia politică și de legea
valorii, se autonomizează și se transpolitizează,
plasîndu-se la rîndul lui pe o orbită financiară
aleatorie, sustrăgîndu-se finalităților economice și
funcționînd într-un mod „ireferențial”, cum o
dovedesc criza din 1929 și crahul din 1987 (27). La
fel, datoriile statelor explodează și se satelizează
sub chipul convertibilității instantanee a monedelor,
asemenea războaielor, din care subzistă doar
amenințarea nucleară - război virtual, violență
blîndă, „fără consecințe”, cea mai bună apărare
împotriva războiului real. Mai rămîne să găsim
simulacre ale timpului liber și ale vacanțelor,
precum și o soluție orbitală la suprapopulație,
notează sumbru Baudrilllard (28), avînd în vedere
că natura, omul, dorința, sensul, valoarea, politica și
arta sînt doar obiecte menite a fi reciclate prin
consum, proiectate în hiperrealitate sau aruncate în
lada de gunoi a istoriei.
(continuarea în numărul următor)
N O T E
(1)	La transparence du mal. Essai sur les phenomenes extr^mes,
Paris, Galilee, 1990, p. 11.
(2)	Ibid., p. 13.
(3)	Pour une critique de l’economie politique du signe, Paris,
Gallimard, 1972, p. 84 și urm.
(4)	Ibid.
(5)	L’echange symbolique et la mort, Paris, Gallimard, 1976, p. 25.
(6)	Le miroir de la production ou FUlusion critique du materialisme
historique, Paris, Galilee, 1985, p. 9.
(7)	L’echange symbolique..., op. cit., p. 28. Acest unanimism al
mobilizării se rezolvă în imobilism - obiectivul ultim al oricărui proiect de
manipulare: „Oamenii trebuie fixați pretutindeni: la școală, la uzină, la
plajă sau în fața televizoarelor”.
(8)	Ibid, p. 33. Ca formă golită de sens, reificată în timpul liber,
„munca e pretutindeni, deoarece nu mai există muncă” (Ibid., p. 36). Într-
un slogan publicitar, textul „De mîine voi lucra” e însoțit de un surîs larg,
ce se potrivește mai degrabă cu timpul liber: viziune ubuescă, adevărată
„oglindă a indiferenței publice” ce integrează, prin erotizarea oricărui
conținut, o gamă amplă de practici sociale: cumpărarea, consumul,
participarea, votul etc. V. Simulacres et simulation, Paris, Galilee, p. 136-
137.
(9)	Pour une critique., op. cit., p. 85.
(10)	Ibid., p. 87 [s. Baudrillard].
(11)	Le systeme des objets, Paris, Gallimard, 1968, p. 220 și 224.
Ipoteca asupra viitorului e prețul libertății formale, într-un sistem în care
“consumatorul e complicele ordinii de producție, neavînd nici un raport
cu producătorul” (Ibid., p. 224, s.n.).
(12)	Ibid., p. 277.
(13)	La societe de consommation. Ses mythes. Ses structures, Paris,
Denoel, 1970, p. 62.
(14)	Ibid., p. 66.
(15)	Ibid., p. 89.
(16)	Ibid., p. 251.
(17)	A lombre des majorites silencieuses ou la fin du social suivi de
L’extase du socialisme, Paris, Denoel / Gauthier, 1982, p. 31.
(18)	Le crime parfait, Paris, Galilee, 1995, p.10.
(19)	Oublier Foucault, Paris, Galilee, 1977, p. 21 [s. Baudrillard].
(20)	“Refularea nu e niciodată refulare a sexului în folosul a ceva
misterios ci refulare prin sex - controlarea discursului, a trupului, a
energiilor și a instituțiilor de către sex [...]. Sexul refulat nu face decît să
mascheze refularea prin sex” (Ibid., p. 26).
(21)	Le crime parfait, op., cit., p. 175.
(22)	Le systeme des objets, op. cit., p. 99.
(23)	Lillusion de la fin ou la greve des evenements, Paris, Galilee,
1992, p. 115-116. În același registru de imagini, La societe de
consommation face din om „un excrement al banilor” și al timpului de
muncă (p. 245).
(24)	La transparence du mal, op. cit., p. 173.
(25)	Amerique, Paris, Grasset, 1986, p. 23 și passim.
(26)	Lautre par lui-mșme. Habilitation, Paris, Galilee, 1987, p. 15-17.
(27) La transparence du mal, op. cit., p. 19.
(28)	A lombre., op. cit., p. 16 și La transparence du mal, p. 35.
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
“Ce minte, ce minte...!” (I)
| Laszlo Alexandru
ntr-un banc politic (subversiv) din Epoca de
Aur, zelosul activist de partid, în timp ce îl
soarbe din priviri pe secretarul-general perorînd
la tribuna unui congres, mormăie admirativ
împrejur: “Ce minte, ce minte...!”. Zîmbetul
schițat la auzul bancului nu e totuși în măsură să
clarifice ambiguitatea fundamentală: dictatorul
peltic era apreciat pentru mintea sa, ori pentru
capacitatea de-a minți fluent? Sau poate că cele
două se intersectează: cine are minte știe să
mintă?! Sau admirația afișată ascundea oare
defăimarea mascată?
Această situație mi-a revenit în memorie zilele
trecute, pe cînd pescuiam din presa culturală noi
semne flagrante ale inteligenței în acțiune. N-am
fost surprins să reîntîlnesc impresiile impertinente
ale unui Ciprian Șiulea, care se ițeau din
co(t)loanele unor publicații de prestigiu. Firește că
mă refer la același C. Șiulea care, acum doi ani,
cu grobianism și fără scrupule excesive, punea
semnul egalității între lupta împotriva cancerului
și cancer, între judecarea crimei și crimă, atunci
cînd scria: “Ceea ce face din anticomunismul și
comunismul românești fenomene esențial identice
este demagogia”. Junele detractor avea încă de-
atunci o măsea veninoasă împotriva intelectualilor
care-și iau libertatea (ori își asumă datoria!) de a
da în vileag crimele comunismului. Dar vanitatea
lui țîfnoasă mai căuta staniolul colorat, pentru a
înfășura otrava conținutului în sclipirile ambalaju-
lui. Neputînd justifica în mod transparent ostili-
tatea sa la adresa discursurilor anticomuniste,
eseistul o dădea pe după vișin: ba că ele sînt
anacronice, ba că sînt resentimentare, ba că nu
sînt... analitice (?), ba că sînt ipocrite.
Văzînd cu cît zel îi persiflează Ciprian Șiulea
pe adversarii totalitarismului, mi-am zis că poate
deține el secretul discursului anticomunist ideal:
unul care să nu fie ranchiunos, să fie adînc con-
ceptualizat, de o mare finețe interpretativă și cu
bogate exemple istorice. Așteptam, așadar, cu
vagă nerăbdare, să ne arate în sfîrșit C. Șiulea
cum ar fi trebuit, noi toți, să dezbatem și să com-
batem regimul criminal care a batjocorit vreo trei
generații de români. Eu am rămas cu așteptarea,
el cu oțăreala.
Apariția Raportului asupra ororilor comunis-
mului, realizat de un colectiv de cercetători coor-
donat de Vladimir Tismăneanu, i-a dat însă ado-
lescentului întîrziat noi prilejuri de a-și arăta
poalele în public. Făcîndu-se că uită de crimele
rezultate din întîlnirea întîmplătoare dintre o
seceră și un ciocan pe spinarea unor nefericiți,
opiniomanul rupe stoluri de lănci împotriva spe-
cialiștilor. Acestora, vezi Doamne, “în afara anti-
comunismului retardat (sic! - L.A.), de serviciu al
tranziției, le lipsește o opțiune și o viziune clară
asupra comunismului românesc” (vezi Timpul, nr.
2/2007, p. 3). Să trecem deocamdată peste “anti-
comunismul retardat”, care constituie pesemne un
concept mai nou, ale cărui valențe complexe ne
scapă. Dar în limba română predicatul ar trebui
să se acorde, măcar în zilele de sărbătoare, cu
subiectele sale (“le lipsește o opțiune și o
viziune’”). Noroc cu lampadoforul nostru, care a
răgușit gramatical de la chibițatul pe tușa mică!
“Intelectualii români au ratat condamnarea pos-
tumă a comunismului, așa cum rataseră și
momentul rezistenței față de comunismul real” -
își marchează vanitos un autogol Șiulea, ajutîndu-
ne să pricepem că el, unul, nu e intelectual
român, căci la capitolul rezistenței la comunismul
real a absentat cu brio, iar cît privește con-
damnarea postumă a dictaturii, contribuția lui e
consemnabilă doar la subparagraful “Năbădăioși
firoscoși”. “Cred că românii ar trebui să se simtă
indignați de acest Raport care vituperează inutil
comunismul”, ne transmite c-o falcă-n cer și una-n
pămînt comentatorul. Acuma, deh! Dacă în cate-
goria “românilor” intră, pentru alde Șiulea, doar
torționarii, doar securiștii, atunci într-adevăr aceste
categorii au de ce să fie indignate că se “vitu-
perează inutil comunismul”. Dar noi ceilalți,
nedreptățiții, victimizații, parcă sîntem ceva mai
mulți de două-trei milioane. Pentru cine și în
numele cui vorbește Ciprian Șiulea?
Care, dîndu-și imense ifose aristocratice, pare
a coborî cu hîrzobul direct din ceruri: “Discursul
public despre anticomunism al lui Vladimir
Tismăneanu (...) este foarte plat și clișeistic, ceea
ce e o banală evidență (.). Nu mult diferit, de
altfel, de discursul primitiv intelectual al celorlalți
lideri marcanți ai anticomunismului românesc de
tranziție” (vezi Observator cultural, nr. 379/5-11
iulie 2007). Acești “lideri marcanți ai anticomunis-
mului românesc”, indicați repulsiv cu degetul în
public pentru “discursul primitiv intelectual”, ar fi
nimeni alții decît Gabriel Liiceanu, Traian
Ungureanu și Cătălin Avramescu! Sînt convins că
celor trei nu le-au murit încă lăudătorii. Se pot
reproșa diverse lucruri, de pildă, celui care a scris
glose Despre limită: de la patetismul artificial și
violența verbală uneori nejustificată, pînă la sider-
anta lipsă de scrupule. Dar totuși vin și zic, din
colțul meu neutru de polemist, că a-l izgoni pe
Gabriel Liiceanu din spațiul intelectualității, luînd
ca pretext de recriminare legitimele sale convin-
geri anticomuniste e, vorba cuiva, mai mult decît
o crimă: o imbecilitate!
În rest avem aceeași neobosită înșirare de aber-
ații stîlcite și încîlcite, din partea mai tînărului
Ciprian, omul cu mîrțoaga: “Anticomunismul este
un discurs ideologic și politic față de care mi se
pare absurd să soliciți fidelitate. El se poate baza
pe valori, deși în cazul românesc ar fi de discutat
despre ce fel de valori e vorba, dar chiar și dacă
anticomunismul românesc ar fi întemeiat direct
pe anumite valori în sine incontestabile, între el și
acestea rămîne totuși o diferență fundamentală,
aceea dintre conjunctural și esențial”. Încerc să
traduc, din congoleza moftangiului de Brazzaville,
pe limba noastră, a muritorilor de rînd: anticomu-
nismul ar fi un curent conjunctural, chiar dacă,
aparent, operează cu valori esențiale. Ce mai atîta
unduire stilistică din șolduri, cînd tot cazaciocul e
dansul de bază al pădurarului? Iar cît privește
îndreptățirea “logică” a deducțiilor sale, diferența
dintre premise și concluzii e la fel de evidentă
ca-n experimentul științific relatat de I.D. Sîrbu:
“Un savant face un purice să sară la ordinul său.
«Sari!», îi spune savantul, și el sare. Îi rupe un
picior. «Sari!», îi ordonă, și puricele sare. Îi rupe al
treilea picior - și puricele continuă să sară. Ajunge
la al patrulea picior, ultimul, îl rupe, și, deodată,
puricele refuză să mai sară. / Ceea ce dovedește -
declară savantul experimentator - că dacă unui
purice i se rup toate picioarele, acesta nu mai
aude!”.
Ciprian Șiulea ar face bine să rămînă mai
departe, cu halucinantele sale experiențe de labo-
rator, în domeniul vivisecției pe purici. Fiindcă,
îndată ce-și scoate nasul în aerul încins al realității
cotidiene, cu pretenția de a cloci diagnoze și cu
iluzia de a oua analize, intervențiile lui ne leagănă
între iritare și plictiseală. Iritare - ori de cîte ori
echivalează obraznic demersul cercetării științifice
asupra ultimei jumătăți de secol dictatorial, cu
însăși dictatura cercetată (“A impune obligații
morale de natură publică față de altceva decît față
de valori în sine (...) înseamnă a încălca libertatea
individului într-un mod compatibil cu cel predicat
de regimurile comuniste însele”). Plictiseală - ori
de cîte ori asimilează fantasmagoric eforturile de
demontare a trecutului totalitar cu eventuala
îngrădire a libertăților cetățenești (“atunci cînd
girează o condamnare a comunismului aproxima-
tivă și inefectivă, intelectualii anticomuniști și pro-
Băsescu de azi au toate șansele să reducă, mai
degrabă decît să sporească, posibilitatea ca soci-
etatea românească să asigure, în viitor, cetățenilor
ei, mai multă libertate decît azi”).
După toate aparențele, Ciprian Șiulea încă se
mai proiectează, prin wishful thinking, în epoca
în care, crăcănat într-o Volga neagră, ar fi putut
efectua vizite de lucru, la orașe și sate, printre
aplauzele și aclamațiile de entuziasm ale mulțimii
de sclavi de pe cele două trotuare. Latura indecen-
tă a visului său adolescentin e că titularul se iden-
tifică doar cu mutra porcină a ștabului venit în
inspecție, dar niciodată cu mațele lihnite de
foame ale proletarilor de pe marginea drumului.
Ce minte, ce minte.!
(continuare în numărul viitor)
■
12
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Câteva ore din viața ta
| loan-Pavel Azap
Ti-ai imaginat de nenumărate ori cum te vei
apropia de poartă, te vei prezenta la punctul
de control, îi vei întinde lui Jeny,
locotenentul cu mutră de °oarece de la compania a
IV-a, ordinul de deplasare, permisia, vei saluta,
după ce vei asculta cu prefăcută seriozitate sfaturile
lui înțelepte: vei promite că nu te vei îmbăta pe
tren, nu vei povesti cu străinii, nu vei face de râs
uniforma, vei ajuta bătrânele să treacă strada, în
autobuz vei ceda locul persoanelor în vârstă (“și
domnișoarelor, tovarășe locotenent?” “și, și...”), la
întoarcere nu vei încerca să introduci băuturi
alcoolice în unitate, nu te vei abate de la traseu și
nu vei întârzia, vei saluta deci și vei întreba dacă îi
plac țigările de contrabandă, pumnul lui Jerry te va
ajuta să găsești mai repede poarta, vei ieși în pas de
voie, primul lucru pe care îl vei face va fi să-ți
deschei copca și să-ți aprinzi o țigară, apoi vei porni
spre oraș, pășind agale pe marginea drumului...
...Un ARO verde, ai crezut în primul moment
că e al armatei, oprește brusc în dreptul tău; nici nu
l-ai auzit venind. Șoferul se apleacă și deschide
portiera:
“Hai, băiatu, urcă.!”
Eziți, privești înainte, până în oraș sunt doi
kilometri, abia ai părăsit unitatea, abia l-ai salutat
pe Jerry, n-ai apucat să tragi decât două, trei
fumuri... Arunci țigara, îți scoți boneta și o agăți la
centură, urci și trântești nemulțumit portiera. Omul
nu pare grăbit.
“Nu trebuia să o arunci, și eu sunt fumător...”,
și îți întinde un pachet de Snagov, îl scutură până
când filtrul unei țigări se saltă peste marginea
desfăcută: “Ia câte vrei...”
Râde parcă fără nici un chef. Își aprinde și el
una, după ce te servește cu foc de la o brichetă cât
palma, cu feștilă, simți mirosul de benzină, apoi
demarează fără să te întrebe nimic. Conduce încet,
cu grijă, nu are mai mult de treizeci de kilometri la
oră. Abia la intrarea în oraș ți se adresează fără
curiozitate:
“Învoire.? Permisie.?”
“Permisie...”
“Cât?”
“Cinci zile.”
“Oho, ești boier, și râde iar. Mergi la gară?”
Dai din cap fără să-l privești.
“Te duc până în centru, eu merg la Oradea...”
Nu mai schimbați nici o vorbă. Fumezi. Începe
să plouă.
“Gata, am ajuns, te las în stație...”
Îi mulțumești, cobori fără grabă, de parcă i-ai
face un hatâr, saluți:
“Să trăiți!” ’
Te corectezi imediat:
“Bună ziua!”.
“Salut! Armată ușoară...”
Îți treci mâna prin păr, îți pui boneta pe cap și
te adăpostești sub refugiul din stație. Plouă tot mai
tare. Privești la ceasul din turnul bisericii. Mai ai
aproape o oră până la tren. Lași să treacă primul
troleibuz. Te urci în următorul și până la gară
încerci să nu te gândești la nimic.
...Intri în compartiment, spui bună ziua, îți cauți
locul, scoți din raniță cartea cumpărată în gară, de
la o tonetă (Cinghiz Aitmatov - Cântecul stepei,
câtecul munților), îți pui ranița în plasa pentru
bagaje, îți scoți mantaua, n-are agățătoare și o
înghesui peste raniță, te așezi, încerci să faci
abstracție de conversația din compartiment. Eviți
privirile celorlalți călători, nu ai chef să intri în
vorbă.
“Până unde mergeți?”
“La Hunedoara, trebuie să schimb în Simeria...
Dumneavoastră?”
“Până la capăt...”
“Măcar nu vă mai mutați cu bagajele...”
“Nu, și mă așteaptă ginerele în gară, cu mașina
și cu nepoțica. Nu i-am văzut de la Crăciun...”
“Bună ziua, aveți liber?”
“E o doamnă aici, a coborât să-și cumpere
ceva...”
“Pot să pun măcar bagajul în plasă?”
Fără să mai aștepte răspunsul, bărbatul saltă de
pe umăr o geantă uriașă, de fâș, și o așază în plasa
din dreapta, lângă ușă.
“Mulțumesc!...”
Închide ușa și se sprijină cu spatele de geam.
Tăcere. Trenul se pune în mișcare, locul de la ușă
rămâne gol.
“Femeia asta, săraca, a pierdut trenu’...”
“Nu e nimeni, i-am zis așa ca să avem mai mult
loc. E tânăr, să-și caute în altă parte...”
După ce fumează o țigară, bărbatul de pe culoar
deschide ușa, se așază, precizând, fără a se adresa
cuiva anume:
“O să stau eu aici până vine doamna...”
“Își întinde comod picioarele, nu pare supărat,
scoate dintr-un buzunar al hanoracului un ziar și
începe să-l citească de la ultima pagină.
Privești o vreme peisajul mohorât, cenușiu, ud -
ploaia pare să se fi instalat pentru totdeauna -, cu
gândul aiurea. Răsfoiești cartea cumpărată în gară.
Nu te poți concentra, citești de două trei ori o
frază, revii, nu poți să urmărești narațiunea.
Renunți. Ieși pe culoar și rămâi în picioare o vreme,
fumând. După ce trece nașu încerci să dormi.
Reușești într-un târziu să ațipești și visezi un vapor
alb, un copil alergând după un camion, același copil
înotând spre vaporul care devine tot mai mare și
mai alb... Te trezește o zdruncinătură puternică
însoțită de un scrâșnet de fiare. Privești buimac în
jur... Cineva a tras semnalul de alarmă. Auzi voci
agitate pe culoar.
“A sărit din tren!...”
“Da’ de unde, l-a călcat pe unu’...”
“Nu, dom’le, a sărit, l-am văzut eu. Era un
bărbat, așa, înalt...”
“Faceți loc, faceți loc!...” - vocea nașului.
“Ce e? Ce s-a întâmplat?...”
“Nimic, nimic, nu vă faceți griji...”
“Am plătit biletul, puteam să mor de spaimă,
trebuie să ne spuneți, avem dreptul ăsta...”
“Nu știu, cucoană, mă duc să văd, lăsați-mă să
trec...”
“Îl crezi? Eu nu dau doi bani pe ce spune...”
“Tovarășa, alo! Cefere-ul e a doua armată, nu
știați? Insinuați că tovarășul controlor minte?! Nu
aveți încredere în autoritatea uniformei? Ia spuneți,
de unde sunteți, unde călătoriți?...”
Femeia rămâne fără glas.
“Știți, eu...” Vocea îi tremură, se bâlbâie...
...După douăzeci de minute trenul se pune în
mișcare. Comentariile continuă, pe un ton mai
potolit.
“A lovit un camion, zob l-a făcut...”
“Ce vorbești, dom’le?! Păi, dacă lovea un
camion, nu mai plecam noi de aicea până
dimineață...”
“Mi-a spus unul din primul vagon, a văzut cu
ochii lui. Capul șoferului a sărit prin parbriz, s-a
rostogolit peste câmp. Nu l-au mai găsit...”
“Nu vă supărați, da’ chiar i-a tăiat capul?...”
“Tinere, te rog să fii serios, să nu-ți bați joc. Aici
au murit oameni!...”
“În fiecare zi mor oameni, n-ați văzut ce
înfloritoare sunt cimitirele?...”
“Poftim! Tineretul de azi. Vai de părinții tăi, o
să-i lași să moară de foame...”
“N-am cum. Sunt orfan, nici nu mi-am cunoscut
părinții...”
“Ce să spun! Blugii blugi, geaca geacă, adidași.
Muncesc, bieții, pentru tine, iar mata’ tai frunze la
câini și-ți bați joc de oamenii cu părul alb.
Nesimțitule!... Aș putea să-ți fiu tată!...”
“De ce nu bunic.? Da’ vedeți dumneavoastră,
că nu suntem per tu deocamdată, eu lucrez la
morgă, și-acolo pică banul... Mai speli un mort, mai
furi o haină, o verighetă... Cel mai bine câștigi însă
de la studenții mediciniști. Dacă ai un cadavru
proaspăt, rezultatul coliziunii unei ființe umane cu
o mașină, la automobile mă refer, sau cu un tren,
plătesc ăștia pentru o mână, o ureche, un penis, o
gambă o droaie de bani. Cu un craniu îți iei
mașină...”
Omul cu părul alb rămâne cu gura căscată.
“Ce-i drept, n-am avut curajul ăsta până
acuma... De-aia mă interesează capul șoferului; dacă
mă ajutați să-l găsesc, împărțim banii...”
(Fragment din volumul Câteva ore din viața ta,
în curs de apariție la Editura Galaxia Gutenberg)
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
13
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Jurnal școlar
Diana Geacăr
26 septembrie 1995
Tanti Anda a venit la noi să mergem cu
ma°ina ei la mama, a°a doar în plimbare.
Jk. Eu eram încă răcită, adică îmi curgea nasul
și tușeam. Tanti Anda a convins-o pe mami să
rămân la țară și de-aici încep peripețiile.
Cum am ajuns acolo am început să mă joc cu
copiii. După ce a plecat mami și m-a pupat
m-am dus pe la Mihai.
Peste câteva săptămâni a venit și Simona cu
Olga.
Vai ce frumos a fost. Mă jucam cu Olga în
fiecare zi. Noi, Eu, Diana, Mihai și Simona am
început jocul cu păpușile.
Dar eu, care făcusem tratament înainte m-am
îmbolnăvit iar: mi-au apărut iar nesuferiții de
furunculi.
Așa că m-am întors înapoi acasă. Și am făcut
o săptămână numai injecții. Când am venit iar la
mama, Simona nu mai era, dragă jurnălașule și
mi-a părut tare rău.
Apoi m-am dus pe la Mihai și de-aici începe
nenorocirea. La Mihai era și Steluța pt că am
uitat să-ți spun că eu, Diana și Mihai și Steluța
am fost la școală să facem curat. Așa că ne-am
gândit să mergem în Gease să luăm niște mâncare
pt pești, căci scosesem peștii școlii. Niculae
(fratele lui Mihai) ne-a spus unde. Pe Diana n-am
luat-o pt că ea n-a vrut. Am mers. Am căutat cu
înfrigurare balta cu verdeață când deodată vedem
o baltă cu totul și cu totul verde. Am luat din ea
când, deodată Mihai a exclamat:
-	Ia uitați, cânii ciobănești cu oile!
Eu, de frică, am răsturnat borcanul și m-am
urcat într-un copac.
De frică, mă rugam la Dumnezeu să nu mă
mănânce câinii, căci auzisem că sunt mai răi
decât lupii! L-au sfâșiat mai demult pe un băiat.
Ne-am urcat toți, l-am urcat și pe lonuț
(fratele mai mic al lui Mihai). Mihai zise:
-	Stați aici, mă duc eu cu Steluța să vedem
unde sunt!
Dar eu, de frică, nici nu mă gândeam la asta:
-	Nu, pt că dacă plecați, eu leșin și cad din
copac și mă mănâncă câinii!
lonuț zise:
-	Lasă că arunc eu cu mere în ei!
Jurnălașule, aici întrerup pt că trebuie să învăț
la geografie.
Eh, iată căci am revenit. Am o durere de burtă
îngrozitoare.
Hai să revenim la povestea noastră.
Atunci Mihai tot nu a plecat. Ne-am uitat și
am văzut că drumul este liber așa că am fugit cât
am putut spre casă. Acasă am primit o ceartă!
Mamăăă ! Pt că pârâcioasa de Diana ne-a pârât.
A mai trecut un timp și apoi am aflat că
Andra are un prieten. Eu cu Diana i-am spionat,
bineînțeles căci erau și Silviu și Niculae.
Când am vrut să mă joc cu păpușile am dat
peste un diafilm. Atunci am căutat și aparatul și
l-am găsit. Am făcut diafilme cu Silviu. Pe cele-
lalte le-am găsit la Mihaela.
Fiecare avem câte o poreclă. Eu „Mimi Gât”,
Diana „Pielmuș” și Andra „Țiți”.
Dar cea mai mare bucurie a fost când am
venit.
Peste o săptămână ghici cine a venit, dragă
jurnălașule? Chiar Carmen! Vai dar ce bucuroasă
eram!
Dar iată c-am început școala. E seară și mi-e
tare somn, dar eu continui să scriu. Mi-am scris la
toate. Mai am de învățat, dar învăț dimineața.
Azi am vorbit de 3 ori cu Diana la telefon.
Prima dată eu am sunat-o:
-	Alo?
-	Da.
-	Dă-mi-o și mie pe Diana la telefon.
-	Cine e?
-	Eu, Diana!
-	A, tu ești? Diana nu e acasă.
-	Unde e?
-	În piață! Trebuie să vină.
-	Bine! Tu ce faci?
-	Bine! Tu?
-	Tot bine! Pa.
- Pa!
Apoi am găsit-o pe Diana și-am vorbit de
filme, „Santa Barbara” și „Dracula” care va fi
vineri la 12:35.
Apoi ea m-a sunat. și vorbeam așa fără să
judec. Nu știam ce să vorbesc.
Jurnălașule, acum mă culc! Mi-e atât de somn!
Pe mâine dimineață.
(.............)
3 noiembrie 1995
Astăzi ne-aduce lucrările la fizică! De-abia
aștept, deși mie mi-a corectat-o, dar vreau să văd
notele celorlalți! Uf, iar am engleză intensiv, încă
2 ore! Trebuie să plec. Ah, am uitat să-ți spun
ceva! Am aflat aseară! A murit nășicu și-mi pare
tare rău! Nu știu de ce-a murit! Cu el mă distram
eu cel mai bine! Da ce să-i faci, asta-i viața! Pa,
pa, jurnălașule, pe mâine!
A, am revenit! Ah, ce înspăimântată sunt! și
nici nu știi de ce! Mami s-a dus să scrie crucea
mortului și mi-e așa de frică pt că e noapte!
Acum a plecat! Oh, ce frică m-a cuprins! Vino,
mami, mai repede! Aș vrea să te întorci cât mai
curând! A, dar o bucurie totuși am! Carmen se va
muta, dar în micro XI, așa că pot s-o văd. Sâc,
sâc! Dar totuși nu pot uita că mami a plecat
acum să scrie crucea! Dar de ce tocmai pe ea au
ales-o? Zău dacă mai înțeleg ceva! Mămicuțo,
vino mai repede, te rog frumos!
Ah, scumpițo! Vino, te rog! A mai venit și nea
Costel și stă la noi și mă enervează. Mâine o să
merg la teatru! Și am pregătit și o poezie! Ne-a
aduc lucrările la fizică și am aflat și notele
celorlalți: 2,50; 3,50; 3; 4; 5; 7,50; 7; 8; 7-8; 10 și
10, unul al meu și unul al Loredanei. Adriana a
luat 7,50 și Carmen 4. Ce să le fac! Dacă n-au
învățat!
23 septembrie 1996
Sunt singură.
Carmen a plecat. Eu ce să fac aici așa singură?
Am prietene destule dar ca, Carmen nici una,
cu ea am copilărit ani minunați.
Întoarce-te, Carmen, te rog mult de tot.
Diana Geacăr
Cu drag eu te-am iubit.
Cu dragoste te-am umilit.
Cu iubire te-am părăsit.
Uneori sunt furioasă c-ai plecat, deși TE
IUBESC. Poate o să-ți scriu o scrisoare și o să mă
liniștesc.
Amintiri nu știu dacă ți-am dat, dar de la tine
am destule.
Poate că n-ai. Dacă nu, scrie-mi, te rog, și-ți
voi trimite.
Sunt așa de frumoase zilele de școală! De ce-ai
plecat, Carmen? Aici e foarte frumos.
Te distrezi în fiecare recreație.
Dacă te-ai întoarce ar fi și mai frumos.
Sper că n-o să mă uiți, ființă imaginară!
Nu mă uita!
(........................)
28 septembrie 1996
Azi, Sâmbătă seara, m-a plimbat Ciprian cu
bicicleta pe la Cristi, unde bineînțeles că era și el.
Aoleu, mamă, ce mi-a făcut! M-a băgat prin toate
băltoacele, m-a zdruncinat de mă doare și acum
fundul. N-a mai vrut să mă întoarcă înapoi și i-a
spus lui Cristi să mă ducă el găsind scuza că nu
merge portbagajul. Partea distractivă a fost că
Lidia și cu celelalte au crezut că Ciprian e
14
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
prietenul meu! Doamne, ce-am mai râs. Până la
urmă, Ciprian m-a întors. Cristi a venit °i el pe la
bloc pe-aici, dar l-a luat repede Ciprian cu el
numai ca să nu stea aici ca să mă oftic eu. Până
să plece, Cristi mi-a aruncat o privire °i-a fugit cu
bicicleta. Doamne, țin la băiatul acesta, de°i
el...nu °tiu.
Toate acestea le scriu, deoarece sentimentele
mele pentru el sunt acelea°i °i în privința
scrisorilor cred c-o să-i spun adevărul sau, dacă nu
vrea să ne împăcăm °i caută ceartă, îl mint, chiar
dacă o am pe con°tiință, dar °tiu că m-am
împăcat. În zilele precedente am mai cunoscut un
băiat de la lonuț din clasă, un tip simpatic care
m-a apucat de picior °i mi-a pus mâna pe fund. A
văzut că nu mă interesează °i acum, de°i îl mai
interesez, caută să mă facă să mă simt prost, de°i
eu râd de ce face el. L-am văzut de mai multe ori
de°i el nu mă mai bagă în seamă. Tipul, am mai
spus, e simpatic și-l chiamă Radu.
Și cu acestea eu nu mai am ce să spun, decât
că mi-e gândul la Cristi °i a°tept o nouă zi să văd
ce se va mai întâmpla.
Acum mă simt singură, dar cred că în curând
nu voi mai fi.Sper. Dac-o vrea Dumnezeu, va fi
ca mine. Lucrurile pot lua o întorsătură plăcută
sau neplăcută. La mine a început plăcut.
A, am uitat să spun că am dat de Ciprian care
stătea cu soră-sa lui Cristi, dar aceasta vorbea
foarte urât, ceea ce nu-mi puteam închipui.
Omul trebuie cunoscut pe dinăuntru, nu pe
dinafară, de°i mulți fac invers.
CUM FACE PROSTUL!
(Nu e prost! M-am răzgândit!)
Mai prost e Radu! De mii de ori!
(..............)
4 noiembrie 1996
Luni
Au avut loc alegerile. Nu °tiu încă rezultatul.
Sper să iasă Constantinescu sau Roman, măcar.
Iliescu Nu în orice caz.
Am pus-o pe Mihaela să-i dea telefon lui Radu
°i să-i spună de ce nu mai vorbe°te cu mine. Eu
de-abia a°tept răspunsul de°i tare mi-e că ori nu-i
merge telefonul ori răspunsul o să mă îndurereze.
Eu sper ca Domnul Dumnezeu să fie mereu cu
mine, chiar °i acum °i să mă ajute. AMIN.
Sigur nu pot spune ce dore°te Dumnezeu pt
mine. Eu cred că-mi vrea binele °i mă îndeamnă
să a°tept cu răbdare, căci totul se va sfâr°i cu
bine. De-ar da Dumnezeu, lisus °i Maica
Domnului să fie adevărat.
Pe Radu l-am visat sâmbătă °i duminică toată
noaptea. Azi n-a fost la °coală. DE CE? Cine °tie.
Eu tot țin la el, de°i nu prea mai am curajul
să-i vorbesc din cauză că m-a° simți ridicolă în
fața lui (din cauza stânjenelii, cel puțin a°a cred
eu). Poate el mă crede slabă de înger °i moale. Eu
°tiu sigur că nu-i a°a. Trebuie să i-o demonstrez.
Cu timpul °i cu ajutor.
(...............)
10 noiembrie 1996
Sâmbătă
Ieri a fost sf. Mihaiil °i Gavriil. Ce frumos a
fost! N-am făcut ore °i a adus Ovidiu casetofonul.
A trebuit să-l pup! Apoi băieții au început să
arunce fetele în sus. Pe mine m-au aruncat de 3, 4
ori °i a fost frumos! Am dat pe Minisat °i am
ascultat muzică. Deoarece numai noi ne distram
(a fost ziua dnei diriginte, °i deoarece ea plecase
devreme, am putut să ne facem de cap) toți
veneau, ne deschideau u°a (care s-a rupt de nu
°tiu câte ori) °i se uitau la noi. Pe mine m-au
surprins dansând bluese cu Ovidiu °i când am
făcut hora. A fost bestial, ce să mai!
Pe Ovidiu l-am pupat în fața lui Radu, de care
mi-am bătut joc trimițându-i o foaie scrisă cu tot
felul de prostii. Făcea fețe - fețe! Dana (vede-o-a°
chelie) °i cu una de la 8 C vorbeau de Radu în
fața mea (că îi place de nu °tiu cine etc). Eu m-
am făcut că nu aud, bineînțeles.
Totul a fost perfect. I-am spus Angelicăi să-i
spună că mă piș pe el °i tot ce are °i ea mi-a zis
că a dat-o dracu pe ea în loc să mă dea pe mine!
asta nu °tiu ce-o mai fi însemnând.
Ionuț m-a lăudat că mi-am bătut joc de Radu
că era prea prea. Când i-a dat Andrei H foaia, el a
luat-o °i a început s-o citească. Ceilalți jucau
fotbal °i când i-a venit mingea la spate s-a speriat
°i a început să alerge ca prostul după ea. Prost, ce
să mai zic!
AZI AM SCRIS „O ÎNTÂMPLARE DE
CRĂCIUN”! Prima (de fapt am făcut mai multe,
dar asta este cea mai reu°ită) capodoperă! E
frumoasă, într-adevăr.
Luni vreau să văd ce-o să se întâmple.
Oricum, vreau să-mi bat în continuare joc de el. E
prea îngâmfat! °i alea pot să vorbească cât vor
despre el că puțin mă doare! Chiar am să le-o
spun data viitoare!
O să ne distrăm când o să dea toată °coala
bani pt stație radio! O să avem muzică °i-o să
dansăm când vrem! Abia a°tept!
Am terminat „La Medeleni”. Ce bine!
22 noiembrie 1996
Vineri
Poate că nu °tiu nimic, poate că da. Oricât a°
putea înțelege, un singur lucru nu-l înțeleg: Cum
de nu-l mai văd pe Radu? Toți pro°tii îmi ies în
cale ( de la 8 C), dar numai el nu. Nu că îmi
place de el, dar nu l-am mai văzut.
Am vorbit cu Diana °i mi-a spus să vin la
Ghirdoveni, deoarece ne jucăm de-a °coala °i o să
mergem la Revelion la ea (apoi la Geo). M-a rugat
să nu-i spun Simonei °i nu i-am spus. Cred că o
să fie foarte frumos. Sper °i presimt.
Ieri am tras o sperietură groaznică. Au venit
(dimineața) ni°te oameni (nu °tiu cine) °i l-au
bătut pe taică-su Georgetei, furându-i ma°ina.
Totul a fost din cauza a 500 de mărci pe care le
datora omul acesta celor 4 care l-au atacat. M-au
trezit țipete pe la 7:30. M-am trezit înfrico°ată.
Știam că nu au nimic cu mine, dar eu m-am
încuiat în casă după ce a plecat mami cu Cristi la
°coală. Noaptea a fost iar un °oc pt mine. Orice
zgomot îmi provoca frica, iar inima îmi pulsa
puternic. Azi m-am lini°tit. Totul s-a uitat.
A°a, acum vreau să revin la Ghirdoveni. O să
fie nemaipomenit de frumos. Eu o să predau
Engleza °i Franceza (poate °i Geografia). Simona,
Religia °i Geografia la a III-a (de-aia nu °tiu dacă
predau eu °i Geografia), Diana Româna °i Mihai
Matematica. Trebuie să scriu la Franceză pe un
caiet. Am o carte frumoasă, este a Aurei °i nu pot
s-o țin mult. Pt. Engleză am cărți destule, dar să
învețe numai. O să fie bine, dacă ne înțelegem. Și
eu sper că da.
I-am trimis °i scrisoarea Simonei, mamei °i lui
tătăică. Multe nu le-am scris, decât că noi suntem
bine °i alte chestii, pe Simona am întrebat-o ce
mai face Olga °i s-o pupe din partea mea. Mi-e
dor de ei f mult. În special Olga este preferata
mea. I-am mai întrebat de Rex, Doina °i PURCEL.
Berbecul care m-a provocat la luptă astă vară a
fost °i el menționat prin scrisoare. Mi-e dor de
locurile acelea, acolo inspirația pt a putea scrie
îmi vine cu mult mai u°or. Am scris deja 2
pove°ti pt copii. Sunt frumoase, bineînțeles. Și o
să mai scriu că nu mă opre°te nimeni. Ba chiar
sunt liberă, în largul meu, al aerului de toamnă -
iarnă. Totul mohorât, plouat °i ple°uv. În curând
totul va fi alb °i eu de-abia aștept. O să ne
distrăm f bine. Mai ales dacă va ninge acum.
Ghețu°ul o să fie direct făcut când voi merge la
Ghirdoveni. E a°a de frumos când mă gândesc
acolo. Totul o să fie perfect. La Revelion o să-mi
fac părul codițe, o să mă îmbrac cu blugii mei
albi °i largi, cu bluza LOVE °i o căma°ă pe care o
să mi-o cumpăr. Și de-abia aștept. Acum mă duc
să mănânc semințe, nu înainte să spun că azi
Andrei H. s-a ofticat că vrem să-l dăm jos să nu
mai fie consilier, spunând că el nu mai scrie pe
nimeni. Toți s-au supărat, l-au amenințat, deoarece
scria fără nici un motiv grav. Raluca a °i plâns din
cauza lui, deoarece a scris-o pt că s-a întors la
banca Georgianei. Acum trebuie să plec. Pa!
Draga mea verișoară
(Diana)
Încă de la început eu îți spun că sunt bine,
sănătoasă ceea ce îți doresc și ție. „I am fine
thanks. How are you?” Să ști că nu am putut să-
ți scriu că am foarte mult de scris și de învățat.
Să ști că mama nu poate să-ți scrie pt că îi
tremură mâinile, așa că ți-am scris eu. Sper să nu
te superi. Ce zici? Să stau eu cu oile? Doamne
ajută-mă. Eu nu am timp de ale mele și să mai
stau și cu oile. Rex e bine, latră mereu. Olga până
acum 3 săptămâni a umblat cu câinii. Florin a
mai crescut, e bine. Oile sunt bine. Simona și
Florina au crescut, sunt mari. Porcul sănătos
mare. Am cumpărat un porc mic și este așa
frumos și mănâncă. Berbecul l-a tăiat, nu mai e.
Am scăpat și noi de el. Să știi că nu prea a fost
bună ideea ta. La noi vremea este urâtă, plouă, nu
a nins deloc până acum. Diana să știi că eu sunt
de geografie și de religie. Abia aștept să vii de
ziua mea că dacă nu vii mă fac foc pe tine.
Mama e bine, o cam doare mâna. Și pe tătăică la
fel. Adu-mi cartea aia de religie. Eu aici închei nu
înainte de a-ți spune că te iubesc. Pa.
Petrică a plecat în Izdrael. Și Dănuțu pleacă la
Crăciun. Să știi că în vacanța de iarnă când o să
vii și tu aici vom dormi amândouă și cu mama în
patul ei. Iar tătăică doarme în patul ăla mic unde
plângeam eu în nopțile acelea că mă dădeai jos
din pat. Doina nu mai dă lapte. Chiar de Crăciun
sau după, fată. Pa! Simona.
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Ridicolul
"Niciun lucru nu este ridicol dacă te aștepți să dai de el."
(Montesquieu)
Câte ceva despre ridicol
| Ion Pop__________________________________________
De°i e foarte răspândit în lumea noastră -
cum a fost, de fapt, în toate „lumile” -
ridicolul nu e foarte u°or de „abordat”.
Definițiile de „dicționar”, dacă e să recurgem la
ele în momente de mică criză de înțelepciune,
vorbesc despre ceva - o situație, un limbaj etc. -
care provoacă râsul, și cam tot așa se exprimă și
în privința comicului. Acesta din urmă e
considerat, în genere, sub unghi oarecum pozitiv,
fiindcă presupune o bună stare de spirit, marcată
de un soi de superioritate a celui care privește, cu
ochi senini, efectele „mecanicului placat pe viu” -
cum sună formula cunoscută a lui Bergson. În
cartea sa despre râs, filosoful spune: comicul „se
adresează inteligenței pure”. E, la cel care râde, o
superioritate „critică”, neagresivă totuși, pe care o
dă conștiința unei anumite distanțe, a unei
detașări ce permite conștientizarea a ceva de care
cutare om sau personaj literar nu-și dă seama.
Comicul ar conține un fel de umor involuntar,
sesizat, evident, doar de cel care ascultă sau se
uită la omul ce se dă în spectacol, mai degrabă
îngăduitor: nu în sensul că acceptă necondiționat
ceea ce vede, făcând concesii față de anumite
exigențe de comportament contrariante fără să
tensioneze, ci de la înălțimea unui spirit eliberat
de grijile grave și tentat de gratuitatea jocului. În
fond, se petrece ceva ca în fața jucăriilor
mecanice: le întorci resortul și ele își dau drumul,
dar tu le stăpânești secretul „tehnic” și te amuzi,
eventual, însă doar în măsura în care le raportezi
la omul „mecanic”, și invers: râdem de individul
cu „resort”, acționat de instanțe care, „reglându-l”
ca mecanism, îl dereglează ca ființă. Biciul antic,
subînțeles în formula „castigat ridendo mores”, e
împletit, totuși, din materiale nu prea usturătoare,
tocmai fiindcă e mânuit de un autor
condescendent fără crispare, în stare să se amuze
de ceea ce vede și descrie.
Ridicolul, în schimb, îmi pare mai puțin
„inocent”. Omul ridicol provoacă, desigur râsul, e
și el „comic”, dar într-un chip aproape jignitor și
care cere din partea spectatorului și o anumită
doză de dispreț. Poți fi, desigur, involuntar ridicol
- „nu-ți dai seama că ești ridicol?” -, dar gradul de
inconștiență, ignoranță, chiar nesimțire, e în
această situație mult mai ridicat și mai grav.
Amuzamentul comic se degradează în râs
batjocoritor, ridicolul e, s-ar zice, o formă alterată
a comicului. La granița dintre comic și ridicol
apare, poate, acea stare de inconfort a conștiinței,
care afectează calmul și detașarea spectatorului la
comedia umană. „Prețioasele ridicule” molierești
nu sunt pur și simplu comice, ci merită, măcar
parțial, și disprețul. Un politician agramat care se
ia drept mare bărbat al patriei e nu doar comic, ci
și ridicol; distrându-ne până la un punct, ne și
indispune. O țață cu pretenții de eleganță,
costumată strident și fără gust e mai mult decât
comică, este comică în mod... indecent, pentru că
schematizează „viul” modei autentice și rafinate
până la un nivel care afectează sănătoasa
înclinație spre râs a semenilor. Un moșneag
decrepit care-și dă aere de june prim, imitând
mecanic o vitalitate și o grație radical
contrasatante cu starea sa reală, e mai degrabă
ridicol decât comic. O vedetă de la televiziune,
sub ale cărei gesturi pretențioase și vorbe de duh
îndoielnice, orice om de bun simț identifică ușor
„gâsca”, e îngrozitor de ridicolă. Și exemplele ar
putea continua. La aceste joase nivele, s-a
constatat mereu că „ridicolul nu ucide”. Adică
nu-l afectează, de fapt, pe cel ce se expune, pe
drept cuvânt, râsului disprețuitor, cu o stupidă,
sfidătoare seninătate. Cutare proprietar de vilă
din lumea noastră „nouă”, care și-a instalat în fața
casei statuia din plastic, albastră și „americană”, a
Libertății lângă o anemică fântână țâșnitoare, nu
știe că e ridicol prin kitschul afișat, după cum nici
cazul unanim cunoscut al „ranchului” balcanic de
prin Bărăgan, cu Turn Eiffel în curte, face din
proprietarul lui un personaj de un ridicol...
exemplar.
Dar în lumea noastră literară? Legiunea de
veleitari care publică, te miri unde, carte după
carte, cu morgă de autori importanți, nu e
ridicolă? Dar foarte serioasele dezbateri din cutare
ziar, despre cui se cuvine acordat premiul Nobel,
de a cărui absență românii suferă cumva
melodramatic de atâta amar de vreme? Cine să
fie, oare, mai vrednic de marea cinste, - se tot
întreabă, neostenit, unii și alții, printre cuțite și
pahară, uitând de Academia suedeză. Se poartă ca
în Mizilul lui Caragiale, pentu care Regina era
Madam Carol.
Există, însă, și un ridicol fals, constatat și
calificat ca atare printr-o răsturnare de raporturi
prea frecventă, și ea, în România de astăzi. O
remarcase, mai ieri, și un Eminescu, și nu doar el,
vorbind despre situația scriitorului într-o lume
pentru care valorile spiritului au o întristător de
puțină însemnătate. Exemplul clasic, european, e,
desigur, al lui Don Quijote, visătorul idealist,
disprețuit ca ridicol de cei mai mulți. Schimbând
ce e de schimbat, se vede prea limpede că, în
realitatea noastră imediată, scriitorul, artistul în
genere, constructorul de lumi fictive și „gratuite”
e privit de la mari înălțimi, echivalente, de fapt,
cu cele ale pseudo-turnului Eiffel din Câmpia
Română. De pe asemenea culmi de bricolaj
kitsch, comicul preseverenței ca și inerțiale și
mecanice în munca scrisului, în ciuda tuturor
„realităților”, trage mai curând către ridicol. „Viul”
este, desigur, dintr-o atare perspectivă pragmatic-
prozaică, doar producția de obiecte strict utlitare,
activitățile imediat profitabile, în vreme ce operele
făcute să educe pe termen lung spiritul, să
civilizeze moravurile, după formula cunoscută,
sunt mai mult sau mai puțin direct depreciate; iar
insistența încăpățânată, totuși, a „umanistului”, ce
nu prea se dă bătut și continuă, mânat desigur de
un „resort” interior, corespunde - nu-i așa? -
perfect definiției bergsoniene a comicului. Atât
doar că eternii „coate goale și scârța-scârța pe
hârtie” nu le mai provoacă recentelor minți
„realiste” și bine așezate în noua lume nouă doar
râsul benign și dezinteresat, ci acestuia i se
adaugă procentul de dispreț care-i înghesuie în
rubrica „ridicolului”. De ce, într-devăr, să-ți mai
piezi timpul cu lectura, cu muzica de calitate, cu
vizitarea unui muzeu, când poți trăi foarte bine și
la modul strict „vegetal”? Dacă se poate viețui și
așa, cum să nu ți se pară ridicole preocupările
„gratuite”, perseverența cu care un poet mai scrie
versuri în timpurile nevoiașe, obstinația cu care
romancierul compune sute de pagini și
inconștiența cu care filologul își scoate ochii
comparând manuscrise pentru ediții critice din
confrații înaintași ori descifrează texte latine,
grecești, slavone? Nu sunt, oare, toți acești
anacronici, niște indivizi ridicoli?
Acestor priviri batjocoritoare nu le scapă, mai
nou, nici domeniul studiilor umaniste din
institutele de învățământ universitar. Nu doar la
noi, ci în toată lumea sumar și rapid
„globalizată”. Cutare prieten din Germania știe
că, dacă se desființează un post academic de la
Litere, șansele de a nu-l vedea transferat unui
„științific” sunt ca și nule. În Elveția, lucrurile nu
par a sta mult mai bine etc. La noi, lucrurile se
cuvine să fie împinse și mai departe. Decizia
tranșantă a economistului, chimistului,
fizicianului, contabilului, care compun majoritar
orice „staff” actual cu puteri decizionale în
materie de finanțare a studiilor academice, se cere
însoțită de discursul clar minimalizator, atingând
chiar un nivel de un pitoresc sui generis al
limbajului jignirii și umilinței. Indivizii ridicoli,
producători de „nimicuri” precum niște cărți din
care câteva generații de elevi au învățat sau vor
învăța, de pildă, limba și literatura română, e
logic să fie taxați ca paraziți pe spinarea bugetului
obținut cu sudori mai vizibile de autenticii
producători de bunuri. Visătorii cu capul în nori,
care văd, totuși, adesea, mult mai bine pământul
pe care calcă și vor mai călca și cei de după ei, nu
mai au nicio îndreptățire să sugă din sângele
științific al adevăraților muncitori cu mintea.
Sunt, toți, evident, ridicoli, au depășit cu mult
comicul. Să se hrănească, așadar, cu visele lor,
să-și vândă versurile, prozele și studiile critice pe
unde vor și pot, statul și staff-ul nu au aproape
nicio obligație să-i ia în seamă. Pot să și dispară.
Din nefericire pentru atâția, acești „ridicoli” nu
vor dispărea, totuși.
■
16
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Exersând ridicolul
| Cătălin Bobb
Cum să scrii un text cu adevărat prost (a)
[manual practic (b) cu multiple consecințe (c)]
esimt de cele mai multe ori vacuitatea
fiecărei afirmații (d) pe care mă hotărăsc să
o fac (e), iar acest text mărturisește tocmai
acest fapt (f). De aceea imboldul textului de față
îmbrățișează toate elementele discutate (g). A scrie
un text cu adevărat prost despre cum se scrie un
text cu adevărat prost (h) probabil, așa cum am
auzit într-un alt context de la Kant (i), ar fi o
reușită genială (asta în măsura în care genialitatea
ar putea fi comensurabilă (j)), însă să nu ne lăsăm
înșelați (k), textul de față dovedește tocmai ceea ce
are de dovedit (l). Dar, poate că „închiderea care
deschide (m)” despre care atât de frumos vorbește
Noica (n) ar putea să schimbe radical întreaga
poveste (o); sau, precum afirmă Gerardus Dorneus
(p), „despre viața spiritului și a naturii se pot spune
foarte puține lucruri”(q)i.
(a)	condiția elementară, îndeobște foarte
vizibilă, a unui text cu adevărat prost stă în lipsa
spusului (de obicei titlul rezolvă chestiunea), mai
exact nu are nimic de spus; de aceea grija
elementară pe care orice autor de texte proaste
trebuie să o aibă este următoarea: să creadă la
modul absolut că are ceva de spus, indiferent ce,
despre ce sau cum.
(b)	enormitatea subiectului: realizezi că există
inevitabil și întrebări proaste (ce este Dumnezeu,
Omul, Lumea, Ideea, Adevărul, Moartea, etc.) ceea
ce te determină să secționezi cu mare finețe și
eficacitate subiectul, vorbind despre: „Esența
tehnicii asupra omului modern”, „Criza simbolului
și sarcina gândirii”, „Facticitate și experiență”,
„Sens și semnificație în postmodernitate”, etc.
(c)	grija delicată în manipularea argumentelor:
întrucât subiectul în discuție îți este perfect străin,
încălcarea planurilor se impune cu necesitate;
sociologia, literatura, psihologia, etc. toate aceste
domenii furnizează exemple cu adevărat delicate
pentru a spune ceea ce nu ai de spus.
(d)	sentințe infailibile: trebuie, de bună seamă,
să-ți închei sau începi textul înlemnind umanitatea
prin precizia gândirii tale, altfel spus trebuie să
încremenești gândirea actuală printr-o întrebare
deschisă, pe care exegeții tăi ar putea s-o continue,
spre exemplu: „dacă simbolul dă de gândit, precum
afirmă Ricoeur, înseamnă că sarcina originară a
gândirii contemporane este regândirea în totalitate
a simbolului, prin și în simbol”.
(e)	tragismul afirmațiilor: așadar, adică pe cale
de consecință, patetismul trebuie să năvălească în
fiecare propoziție pe care hotărăști, din bunăvoință
față de umanitate, să o folosești.
(f)	banalitatea afirmațiilor: știind că vizibilul cel
mai vizibil e de cele mai multe ori genial, te
hotărăști să-l faci și mai vizibil: „tehnologia
împovărează umanitatea impunând o reconsiderare
a umanității ca atare”.
(g)	lipsa clarității: pentru că, în esența ta,
poezia stă să se răstoarne asupra fiecărei pagini
scrise, excesul metaforizării este binevenit: „limba
de foc a simbolizării inocente, metamorfozează
cuvântul transformându-l în exces de viață”.
(h)	ironia declarată: știi că ironia joacă un loc
fundamental în orice text de calitate de aceea
improvizezi situații inexistente unde măiestria
propriei tale ironii își face loc, spre pildă: „Jung se
înșeală atunci când spune adevărul, deși Kant nu
stă nici el mai bine ” sau „de la natură la nutriție”.
(i)	textele cu adevărat proaste sunt despre și cu
autori celebrii: Heidegger e recomandabil în orice
situație: situarea întru ființă, limita existenței ca dat
existențial, scoaterea din ascundere etc. toate
acestea sunt subiecte cu adevărat importante, deci
trebuie examinate cu maximă acribie.
(j)	îndepărtarea de subiect: deoarece nu ai
nimic de spus, poți să spui orice.
(k)	sentimentul tragicului: realizezi că lumea în
care trăiești este de departe cea mai rea lume
posibilă (lecturile din Kierkegaard ți-au dovedit
acest fapt), de aceea îți revine sarcina de apostol al
minciunii în care trăim.
(l)	implicarea sentimentală totală: prejudecățile
nechestionate care stau în spatele argumentației
tale vor rezolva această dificultate. Astfel, orb în
fața subiectului de discutat, toate eventualele
piedici conceptuale vor fi surmontate.
(m)	dacă impresia e că un autor celebru mai
mult ar încurca lucrurile, trebuie ales un citat,
maximă, aforism, sentință, cugetare, dicton cu
adevărat ilustru, spre pildă: You don’ have to have
a soul unless you really want one. Dincolo de
suplețea (dată de alegerea citatului) afinităților tale
Jitterburg Boy
| L. Gruenstern______________________________
Motto (2): „O teorie a cunoștinței care nu
include posibilitatea ghiciturii nu e demnă de
încredere” (Walter Benjamin)
*
...ridicol, spui? Greu de crezut? De la ridicol
pînă la sublim nu e decît un pas. Și ăsta e numai
un exemplu. Ridicol e să facem cunoștință etc. Fii
atent mai departe:
*
Așa pot să spun și io că-l cunosc pe David
Copperfield.
*
Motto (1): De la sublim la ridicol nu e decît un
singur pas.
*
Comentariu la Motto (1):
Nu am reușit să aflu dacă Napoleon sau
Alecsandri a produs trivialitatea asta. Să zicem că
sublimul și ridicolul sunt atribute ale anonimității,
că sunt anonime.
*
Lemă (2) și corolare, precum și viciile Lemei (1).
Fiecare cunoaște pe fiecare. Fără intermediari.
Dintotdeauna, ceea ce înseamnă că a face
cunoștință e doar a lua act de acest adevăr, iar nu o
manufacturare a unui eveniment social, fie și în
forma unui dosar penal. O cunoștință de-ale mele
îmi povestea această întîmplare: În avionul cu care
călătorea era vărul maseurului psihiatrului tipului
care curăță piscina lui Sylvester Stalone. Și trebuie
să ajungă în L.A. rapid, spunea el cui voia să-l
asculte, fiindcă „Sly are nevoie de el”.
*
Ridicolul e să facem cunoștință cu
imposibilitatea de a numi, adică de a indica
proveniența, sau a amesteca pînă la confuzie
relațiile, sau de a le duce pînă la limita lor de
funcționare. În ridicol suntem anonimi, fără vîrstă,
fără cauză, dintotdeauna. Asta stîrnește rîsul, așa
cum sublimul te poate face să izbucnești în lacrimi.
Dacă vrei să scrii povestiri trebuie să înțelegi că
imposibilul e singurul lucru de la sine înțeles, adică
acceptarea fără rezerve a unei conexiuni bruște
între personaje care asigură legătura între povestitor
intelectuale, rămâne și posibilitatea comentariului,
în exces, a citatului ca atare.
(n)	prosternarea absolută în fața
personalităților: dacă argumentația ta se
împotmolește, cum de altfel se întâmplă, apelează
la autori care nu au nimic de a face cu subiectul
tău, care într-o manieră imaginară ar putea să
rezolve problema.
(o)	sentimentul adevărului: dacă impresia că
nedreptatea cosmică plăsmuită de toți cei care au
atins subiectul vizat devine insuportabilă, îți revine
ție în totalitate șansa să o îndrepți.
(p)	autori necunoscuții (desigur este vorba aici
de texte cu adevărat pretențioase): folosirea unor
personalității marginale, dar evident ilustre, dă
impresia cunoașterii unei bibliografi absconse și,
din acest motiv, de neocolit.
(q)	parafrazări neclare: nu îți mai aduci aminte
foarte clar despre ce anume este vorba, dar poți
oricând să improvizezi.
(r)	ascunderea surselor: adică știi că ai mai
auzit/ citit undeva faptul pe care tocmai vrei să
ni-l livrezi, însă nu pare a fi o chestiune atât de
importantă încât s-o mărturisești.
■
și public. Gradul zero al povestirii e magia
adevărată, cea în care imposibilul devine realitate,
fapt pe care basmul doar îl mimează, punîndu-l
însă la adăpost de ridicol, așa cum adăpostește
copiii de frică.
*
Lemă (1): Orice persoană poate ajunge la orice
altă persoană, formînd un lanț de maxim trei
cunoștințe intermediare.
*
Se zice că Nastratin se trezi într-o bună
dimineață neștiind cine este. Întrebînd în stînga și
în dreapta, află că l-ar chema Nastratin. Ușurat,
puse să i se graveze numele acesta pe o plăcuță de
aramă, pe care o atîrnă la cingătoare cu un lănțișor.
Pe cînd umbla prin tîrg, cineva îi fură plăcuța.
Observînd asta, Nastratin începu să strige: Nu l-ați
văzut pe Nastratin? Are o plăcuță cu numele la el.
Prindeți-l și duceți-l deîndată în fața cadiului, căci
este un hoț.
*
Un om ajunge într-un oraș. Orașul îi era
necunoscut, iar el însuși era necunoscut în acel
oraș, așa încît nimeni nu voia să aibă de-a face cu
el. Pasămite, acolo toți se cunoșteau între dînșii.
Neștiind cum să-și facă vreun rost, se gîndi întîi că,
așa nebăgat în seamă cum era, ar putea trăi
îmbelșugat furînd. Dar oamenii locului l-ar fi prins,
poate, și l-ar fi alungat. Se duse atunci în piață și,
oprindu-se în fața unui negustor, începu să strige:
Noi ne cunoaștem. În urmă cu mulți ani mi-ai furat
vitele, iar pe mine m-ai bătut să mă smintești, de
port și acum urmele. Acum te-am găsit, și nimic nu
te va scăpa de răzbunarea mea. Cu adevărat ești
smintit, au spus târgoveții, de spui acestea despre
Cutare, căci este un om de ispravă. Omul nostru o
ținu însă una și bună, spunînd că are a se înfățișa
scaunului de judecată, pe cînd va fi să treacă prin
oraș. Ba mai aruncă niște vorbe și despre un
negustor de vite, al cărui nume nu-l știa prea bine.
Să nu-mi spuneți mie Nastratin de nu dau de capul
poveștii ăsteia, zise, căci arareori mă înșel.
±
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
1
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
*
Intră în scenă Devid Copelfil
Mi s-au relatat următoarele: Pe cînd eram în
China, am putut să văd cele mai ciudate lucruri.
Puțini știu, de pildă, că, scufundați în cea mai
sordidă carnalitate, chinezii poartă niste tichiuțe
care înfățișează cerul, de un albastru minunat.
Voiam să vizitez una din piețele lor, care are
dimensiunea unui orășel de pe la noi. Pe loc mi-a
ieșit înainte un omuleț, care mi-a spus într-o
engleză stîlcită că îmi va fi ghid. Vreme de cîteva
ore, am umblat cu acest ghid prin piață ca printr-un
carusel, prin locuri și prin magazine pe care nu le-
aș fi descoperit niciodată. Un negustor a vrut să-mi
vîndă pancreas de balenă, altul mi-a dat să gust
supă din oase fosilizate de dinozaur, care întărește
vederea interioară, ba puteam, chiar, să-mi cumpăr
drept slujnică o maimuță care vorbea dialectul
mandarin și știa să pregătească opiumul. Începea să
însereze, ieșisem din niște subsoluri, l-am întrebat
pe ghidul meu cum îl cheamă, și cît îi datorez.
Refuzînd banii, mi-a răspuns: Devid Copelfil.
*
Catre,
Biroul de Evidenta a Populației
Va aduc la cunoștința ca nu port, nu
am purtat, si nu voi purta niciodata
numele de Laszlo Gruenstern. Faptul ca
sunt retinut pentru acest lucru aici mi
se pare la fel de ridicol ca in Max
Frisch. Am fost instiintat asupra
faptului ca exista o persoana cu acest
nume, in legatura cu care este în curs
investigarea unei plingeri care indica
posibile fapte penale. Aceste basme imi
sint indiferente. Daca cineva se da drept
Nastratin sau Gruenstern sau ministru de
interne pentru a obtine foloase
necuvenite e pentru mine ca si cum mi-as
fi furat propria masina: nu inteleg
diferenta dintre a fura si a fi furat. De
asemenea, nici nu-mi trece prin cap sa ma
legitimez. Imi duc traiul aici si acolo,
atunci si acum, prin orase si sate, prin
piete si pe sub poduri. Vara adun coji de
varza de pe la aprozare sau din piata de
alimente, cu care ma hranesc destul de
bine, desi acest aliment imi produce mari
disconforturi la nivelul tubului digestiv.
Iarna se poate face faina din coji de
copac si din jir, nu sunt un tip
pretentios. Dumneavoastra si colegii
dumneavoastra sunteti intr-o mare eroare.
Scriitorii si detectivii, ca si
politistii, sunt prizonierii unor relatii
dintre oameni care ii consuma in cele din
urma, ca la Paul Auster. Ordinea de drept
si povestile imi sint totuna, asa ca nu
imi pasa cum ati ajuns la mine, cita
vreme, oricum, toata lumea cunoaste pe
toata lumea. E o chestiune teologica de
divinatie. Cind am vizitat Beijingul, la
invitatia consulului francez, Excelenta Sa
Georges Bataille, Belmondo s-a imbatat
atit de tare, ca incepuse sa sustina ca
sitele de arama gravate de 3 dolari
bucata nu pot sa fie folosite decît
pentru a prinde broscutele acelea care ne
placusera atita, si ca povestea ca ele ar
fi cazut din cer, cum ne spunea
interpretul, nici nu-i o minciuna atit de
mare. De fapt mersesem in China sa-l
vedem pe Copperfield cum trece prin
marele zid. Pe urma am nimerit intr-un
fel de mlastina in care puteai sa-ti vezi
viitorul cu ochii si placerile erau atit
de intense ca puteai sa te saturi doar
privind. Mai declar ca nu detin in
proprietate vehiculul abandonat de pe
Strada Electrolizei de unde am fost
ridicat, si nu inteleg de ce va spune
ceva faptul ca este inregistrat pe numele
Laszlo Gruenstern.
Adio, ridicole așteptări
| Aurel Bumbas__________
„Ridicoli să fim dacă Evropa o cere, dar să știm și
noi.”1
Tocmindu-ne ca țintă a acestei scurte incursiuni,
din perspectivă filosofică, atât de vasta
problemă a ridicolului, cred că ar fi de dorit să
ne îndreptăm demersul către chestionarea condițiilor
de posibiliate a ridicolului. Ca imersiunea să ne fie
facilitată în mod deosebit, propun să începem prin
relatarea unei situații ilustrative, care ar putea
constitui un patern de interpretare dezirabil în ceea
ce privește contextul în care se poate actualiza
ridicolul. Altfel spus, scoaterea-din-ascundere, în
deschisul înțelegerii, a condițiilor de posibilitate a
ridicolului în genere propun să o pro-ducem prin
intermediul unui fapt ilustrativ, nu a unui exemplu.
Faptul ilustrativ are rolul de a ne aduce în prezență,
de a ne trans-pune în prezența condițiilor de
posibilitate a ridicolului, pro-punându-ne un efort de
dezvăluire prin care putem aprehenda nivelul genezic
al ridicolului, evitând calea puternic ideologică a
exemplificărilor, care doar re-prezintă particularul,
umbrind coprehensiunea fenomenului ca întreg
constituit, iar în același timp putem surmonta
incompletitudinea și alte neajunsuri ce însoțesc
metoda inductivă, ce ar trebui aplicată pentru a
putea ajunge la o concluzie general probabilă. În
consecință, nu voi începe prin a da o definiție
ridicolului sau prin a da exemple, ci cu relatarea unei
situații imaginate din analiza căreia vom putea
desprinde condițiile de posibilitate ale ridicolului în
genere. Iată relatarea:
Într-o noapte călduroasă de vară, Ion, care locuia
într-un bloc cu zece etaje și curte interioară, spre care
avea și ferestrele, după ce oprește cu ajutorul
telecomandei aparatul tv. cu plasmă, de curând
achiziționat, și e gata să ațipească aude un glas
șoptindu-i: „Ioane, îți fură hoții televizorul!”. Se
trezește pune mâna pe telecomandă și verifică, tele-
vizorul era la locul lui și funcționa perfect, ațipește
iar. La scurt timp aude din nou vocea, de data asta
ca și cum ar veni din fața ferestrei. Se ridică furios,
pune mâna pe telecomandă, pornește aparatul, mer-
ge la fereastră și o închide. Oprește aparatul și ați-
pește din nou, dar se trezește plin de sudori reci și
auzind de data acesta țipetele din curtea blocului:
„Ioane, tu nu vezi ca-ți fură hoții televizorul?!”.
Enervat de data asta deschide fereastra și se uită în

curte. Nimic, curtea goală, dar în momentul în care
ridică ochii observă că în corpul de vis-a-vis la același
nivel cu apartamentul lui se găsește o fereastră
deschisă și luminată, unde vede o siluetă neagră cu
fața acoperită. Într-un elan civic impropriu lui până
atunci, lasând aparatul tv. pornit, iese în fugă,
coboară scările și urcă la apartamentul unde a văzut
lumina, descoperă ușa întredeschisă, lumina aprinsă,
bate, sună, nu răspunde nimeni, intră, pătrunde în
cameră, un televizor identic cu al lui, nou nouț,
funcționa cu sonorul dat la minim. Se uită în jur și
nu vede nimic suspect, dă să iasă, dar merge până la
fereastră totuși și privește spre apartamentul lui.
Stupoare, prin fereastra larg deschisă vede cum doi
indivizi îmbrăcați în negru și cu cagule ies cu
televizorul pe ușa camerei sale. Zice înciudat: „Ptiu,
Doamne ferește, avea dreptate, de aici chiar așa se
vede!”. Se întoarce în apartamentul lui, stinge lumina
și se culcă.
Ridicolul, fiind rodul unui act de interpretare, ia
naștere în urma momentului de evaluare a unei
situații în care sunt implicate cel puțin două
persoane, una din ele provoacă apariția ridicolului și
prezintă un deficit, are capacitatea de reflecție
atenuată momentan, iar celaltă deține accesul la
normalite și dreaptă măsură, posedând certitudini
din perspectiva cărora își formulează evaluarea.
Totuși nu posedarea unor certitudini ne ferește de a
deveni ridicoli, ci mai curând conștiința că
certitudinile pe care le posedăm sunt pândite
continuu de caracterul efemer. Poate luciditatea ne
ferește de neajunsul de a deveni ridicoli. În același
timp tot luciditatea ne poate face ridicoli atunci când
ea nu e adaptată contextului din perspectiva căruia
se face evaluarea situației. Cu alte cuvinte
posibilitatea apariției ridicolului presupune
coprezența unei inadecvări între o situație creată și
contextul care o conține; a unei persoane care
generează situația și care este în incapacitatea de a
înțelege inadecvarea produsă de ea și a unei persoane
care poate sesiza inadecvarea produsă, persoană care
este în posesia unei grile interpretative și căreia
momentul respectiv îi stârnește râsul.
Domnilor, consider că am fost destul de ridicol
până aici ca să nu mai simt nevoia să continui și să
vă dau certitudinea că sunt și prost, asta pentru
simplul motiv că repetata stârnire a ridicolului, de
una și aceeași persoană, ne alimentează certitudinea
existenței prostiei, transformând râsul agreabil în
enervare și dezgust. Oricum, ridicoli până la prostie
ne apar de obicei dogmaticii, care posedă certitudini
de nezdruncinat și care în virtutea unei lucidități
ideologice au o percepție viciată a contextelor în care
se exprimă.
Nu mi-am propus decât să par ridicol, pentru
a-mi confirma apartenența la un popor care a
așteptat americanii peste 50 de ani și care a rămas
blocat în așteptarea marelui izbăvitor, chiar dacă
fondurile europene de dezvoltare au sosit deja și
rămân încă neaccesate. Poate numai ieșirea din
certitudinea venirii izbăvitorului ne va putea face să
spunem: „Adio, ridicole așteptări!”. Ori se potrivește
mai bine vorba lui Brucan ...?
1 Elemente de istorie orală cu privire la așteptarea ameri-
canilor pe teritoriul României, din cele mai vechi timpuri
până la „California Dreamin”, crestomație în curs de
apariție la editura Humanum transit.
■
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ridicolul în mărime naturală
| Ana Enache__________________________________
Se pare că există în jurul nostru o mulțime
de lucruri pe care nu le putem controla.
Deși de cele mai multe ori suntem
conștienți de ele și de impactul pe care îl au
asupra imaginii noastre sociale - cea mai
disputată -, avem scăpări pe care psihologii le
numesc cu tot soiul de termeni, de cele mai
multe ori lăsând numai impresia că ar ști despre
ce tratează, rolul lor fiind de a asigura o fragilă
stabilitate psihică. Ei bine, iată că atunci când
tratăm cu noi înșine despre reacțiile, emoțiile și
sentimentele noastre, descoperim o gamă mult
mai largă de nuanțe, care de cele mai multe ori
scapă până și celor mai fini analiști. Există o
„aură” personală, așa cum o înțelegea Walter
Benjamin în cadrul căreia putem înscrie aceste
răspunsuri psihice umane, modulată de
experiențele culturale, sociale, artistice, de fapt,
de tot bagajul intelectual și intelectiv care
ajunge să-i ofere individului contur. Liniile cele
mai fine ale acestui contur le vom urmări într-o
formulare a emoției care ne scapă, ca acțiune a
ridicolului.
O posibilă definiție a ridicolului mi se pare a
fi: starea de impotență emoțională, spațiul liber
dintre individ și subiectivitatea sa. În acest
spațiu se desfășoară o pierdere a simțului de
sine, a ceea ce e cunoscut ca „simț al
ridicolului”. În acest punct voi fi nevoită să pun
la îndoială corespondența acestei expresii cu
realitatea. Cu alte cuvinte, există cu adevărat un
„simț al ridicolului” sau e acesta doar un
mecanism psihologic pe care nu-l putem
delimita și nici specifica între anumite limite
(pentru a fi în asentimentul academic care
presupune că un concept există în măsura în
care poate fi demonstrat ca acceptabil, ca
definibil, încadrabil)? Sentimentul, simțul nu
presupune de asemenea capacitatea de a primi o
definiție, iar eu tocmai asta am pretins a fi
făcut mai devreme în ceea ce privește ridicolul.
Prin urmare nu-mi rămâne de făcut decât să
specific și să subliniez motivele pentru care
consider ridicolul a fi o impotență, astfel încât
să poată deveni tolerabil pentru instanțele
judiciare ale lumii academice, care se întrunesc
în punctele fundamentale de orientare într-o
legislație specifică și o normativitate regulativă.
Am întrebat o mare varietate de prieteni în
ultimele zile ce părere au despre ridicol, dacă îl
pot defini sau dacă pot relata un moment în
care s-au simțit astfel. Răspunsurile urmau
aceleași variabile, cu slabe diferențieri și
contradicții atunci când venea vorba de cel mai
important punct: „simțul ridicolului”, existența
și sesizarea lui.
Punctul de vedere în cadrul căruia se
întruneau toți era acela că există în mod sigur
ridicol și că este diferit de ceea ce numim în
mod obișnuit „penibil”. Ridicolul ar trebui să fie
starea sau acțiunea care conduce la umor, la un
haz general, mai puțin în ceea ce-l privește pe
cel care e actant în respectiva situație. Penibilul,
în schimb este acea stare solicitantă, în cadrul
căreia intervine o emoție mai puternică și ține
mai degrabă de dezaprobare. Penibilul survine și
corupe o stare obișnuită care devine scena mai
multor tipuri de reacții care variază de la
curiozitate la enervare. Cel mai des totuși, apare
stânjeneala publicului față de cel care se
instalează în această stare. Putem concluziona
că ambele țin ca acțiune de un singur personaj
care dacă nu era până în acel moment central,
impactul îl transformă în subiect al unei situații.
Paradoxul survine din intervenția publicului.
Acesta este cel care ia decizia de a îl transforma
pe actantul ridicol sau penibil în obiect. El iese
din sine și se așează în fața unor spectatori,
spectatori care, prin însuși faptul că de cele mai
multe ori nu acționează pentru a pune capăt
situației sunt complicii perverși ai ridicolului și
ai penibilului. Cam atât despre punctul comun.
Trebuie să revenim la ridicol pentru a-l putea
defini în specificitatea sa.
Un al doilea punct la care mi s-a răspuns
ținea de senzația acestei stări și de posibilitatea
de a numi cu oarecare precizie un moment în
care ridicolul a fost simțit cu acuitate. Aici
părerile au devenit divergente, existând glasuri
potrivit cărora în urma unei analize serioase și a
unei cunoașteri de sine îndeajuns de bune e
necesar să ne dăm seama de acel moment și să-l
putem neutraliza. Partea cealaltă susținea cu la
fel de mult entuziasm că nu putem fi siguri de
„clipa” care totalizează senzații, reacții din
partea spectatorilor și re-acțiuni de imunizare a
momentului.
Cum putem așadar lectura situația în
dinamica sa? Pentru că, prin caracteristica sa de
acțiune, ridicolul presupune existența unei
mobilități, a unei mișcări de accentuare sau de
încetare. Paradoxal, putem face acest lucru
numai prin starea de totală imobilitate, prin
denumirea de „act ratat”, așa cum este el definit
în psihologie. Sau prin termenul pe care l-am
preferat aici, acela de impotență. Impotența
presupunând desigur, actualizarea nefinalizată a
unei potențialități, starea de „între” ca spațiu
nedefinibil al subiectivității care se împiedică,
care face un ocol pentru a ajunge la acțiunea pe
care o are de îndeplinit. Acest ocol înseamnă că
acțiunea nu e total dizolvată, tocmai pentru că
ridicolul presupune propria sa existență în
cadrul unei acțiuni, el constituie o acțiune, dar
aceasta va fi dusă la îndeplinire cu întârziere, cu
un repaos funcțional în care eul greșește în
măsurătorile pe care le face asupra sa.
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
eveniment
Îngerul de la San Francesco
| Claudiu Groza
De oră°elul italian Cividale di Friuli nu
auzisem niciodată până la sfârșitul lui iulie,
când chiar m-am aflat acolo, la Festivalul
Internațional „MittelFest”, alături de prietenii mei
de la Teatrul Municipal din Baia Mare, care au jucat
Îngerul electric de Radu Macrinici. Mica localitate,
aflată în proximitatea mai cunoscutului oraș Udine,
respiră un aer de uimitoare frumusețe arhitecturală
și o veselă vitalitate umană.
Unul dintre cele mai speciale monumente din
Cividale, un soi de emblemă modernă a vechiului
oraș, este Geniul tragic, un omagiu adus teatrului.
Pentru că la Cividale di Friuli se joacă teatru încă
din epoca medievală, când nobilii locului se adunau
în câte o casă mai mare și puneau la cale
reprezentații sau jucau ei înșiși, arta dramatică
fiiind pe atunci un fel de „agrement” ce ținea
spiritul treaz și alunga plictiseala.
Nu mai puțin acum, orășelul este înviorat în
fiecare vară de larma și febrilitatea ce acompaniază
orice eveniment de anvergură, așa cum e
„MittelFest”. Organizatorii aleargă dintr-o parte în
alta, trupele își montează decorurile și repetă în
noile spații de joc. Înainte de spectacol se face
oarecum liniște, actorii fumează cu trac undeva în
culise, voluntarii stau la intrare pentru a verifica
biletele, spectatorii se adună în grupuri mici și
așteaptă răbdători începerea reprezentației.
„MittelFest” e un festival relativ nou, există doar
de 16 ani, dar deja se bucură de prestigiu. Dovadă
stă și faptul că evenimentul se desfășoară sub
înaltul patronaj al Președintelui Republicii Italiene,
iar programul, cel puțin anul acesta, reunește trupe
de teatru foarte bune, orchestre faimoase și
celebrități artistice, precum, acum, Isabelle Huppert.
Printre participanți s-au aflat Cvartetul „Borodin”,
care a colaborat cu Sviatoslav Richter, și trupe de
teatru din numeroarse țări europene, de la Bulgaria
la Franța și de la Austria la Serbia. Ediția din acest
an, desfășurată între 14 și 22 iulie, a fost dedicată
drepturilor omului. De altfel, spectacolul de
deschidere, în care a jucat și cunoscuta actriță
franceză mai sus-pomenită, s-a intitulat, sugestiv,
chiar Natură moartă pentru drepturile omului.
Contextul a fost foarte potrivit și pentru un
spectacol ca Îngerul electric, realizat de teatrul
băimărean în coproducție cu Centrul Cultural
“Liviu Rebreanu” din Aiud. Piesa lui Radu
Macrinici, scrisă în 1999 și nominalizată atunci la
Premiile UNITER, cunoaște în ultima vreme un
destin scenic fericit. A fost deja montată de patru
ori în țară și o dată în Italia, în răstimp de doar doi
ani. Versiunea regizorului Gelu Badea, este una din
cele mai bune lecturi scenice ale acestui text tulbu-
rător, în care se vorbește și despre istorie, cu balas-
tul ei împovărător, dar și despre oameni, pur și sim-
plu. Badea a mizat foarte bine pe text, punându-l în
valoare cu atenție și fidelitate, dar cu o bună
coordonare a actorilor și o dinamică scenică
inspirată, evitând alunecarea în „teatru radiofonic”.
Destinul celor trei tineri care vor să se sinucidă
într-o cameră de hotel sordid, în lipsa unei direcții
existențiale, este pretextul acestui text. Parodia se
împletește cu drama, părinții marcați de traumele
comunismului sunt un fel de exemple ale ratării,
tinerii sunt blazați, cinici, îmbătrâniți înainte de
vreme, niște martori ai entropiei sociale. Acțiunea
are loc în România, dar întâmplările sunt universal
valabile, cel puțin pentru noua generație de cetățeni
ai planetei.
Unul din elementele-cheie ale spectacolului -
familiar publicului băimărean - este cel interactiv, în
care spectatorii joacă ei înșiși roluri. O astfel de
implicare directă provoacă și o mai mare atenție și
participare emoțională, iar acumularea de tensiune
dramatică are astfel un efect extrem de puternic.
Nu altfel s-a petrecut la „MittelFest”.
Reprezentația s-a desfășurat în vechea biserică „San
Francesco”, o sală superbă, deși acustica nu e foarte
potrivită pentru spectacole teatrale. Scena e
mărginită de picturile și statuile vechiului altar, iar
pe pereți mai există încă fragmente din vechile
picturi murale. În acest spațiu aparte au jucat cei
cinci actori, Arian Presan, Gabriela del Pupo,
Monumentul Geniului Tragic foto: Claudiu Groza
Sebastian Bădărău, Sorin Miron și George Costin.
Cu aplomb și naturalețe, învingându-și tracul și
adaptându-se perfect noului spațiu, diferit de cel de
acasă, ei au reușit să-i angreneze în joc pe cei peste
o sută de spectatori prezenți. Aceștia au urmărit cu
atenție spectacolul, trecând peste inconvenientul
supratitrării, care cerea atenție în plus, iar cei patru
care au și jucat efectiv au făcut-o cu atâta
dezinvoltură, acuratețe și plăcere încât i-au încântat
pe tinerii actori români. Amuzamentul la replicile
„tari” ale piesei a alternat cu emoția sesizabilă în
momentele grave. În final, protagoniștii din Îngerul
electric au fost aplaudați și ovaționați de spectatori,
unii mergând chiar la cabine, ca să-i felicite
personal.
La Cividale nu se dau premii, dar acest succes
de public al unui text românesc contemporan este
o probă că dramaturgia de azi merită jucată. În
România, înainte de toate.
■
foto: Claudiu Groza
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
~2ăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
insomniile globalizării
Norul galben spre Oz
| Delia Zahareanu
După Cernobîl, norul de fosfor galben. Când
lumea aproape se obi°nuise să privească
spre Ucraina doar pentru a vedea ce s-a mai
ales de Revoluția Portocalie în țara condusă de cei
doi Viktori, o surpriză monstruoasă sosește pe post
de duș rece. Într-un accident de proporții, un tren
care transporta fosfor galben dinspre Kazachstan
spre Europa deraiază pe 16 iulie în apropierea
orașului Liov, din vecinătatea graniței ucrainene cu
Polonia. Incendiul izbucnește ca într-o poveste de
coșmar, iar cerul este sufocat pe 90 de km lungime
de un nor format din fosfor galben. Otrăvitor,
mortal, un Zyklon-B ad-hoc ce amenință să
transforme ultimele clipe ale celui care ar inhala
miasma într-o tortură de neimaginat. Spre norocul
României, preocupată să nu se topească de căldurile
care au cuprins-o pe la mijlocul lui iulie, norul
ucigaș nu s-a îndreptat spre teritoriul nostru. A
emigrat spre Polonia, urmând ca dozele sale de
substanță otrăvitoare să fie treptat diluate de
vânturile și ploile atmosferice până când pericolul
va trece. Între timp, zeci de mii de oameni, atât din
Ucraina cât și din Polonia au fost evacuați și puși
pe drumuri din cauza acestui incident de proporții.
Însă ceea ce a șocat iarăși pretutindeni, de la
vecinii imediați ai Ucrainei, la țările europene mai
îndepărtate, dar care ar fi posedat mult mai multe
instrumente și experți pentru a interveni în vederea
remedierii catastrofei a fost tăcerea sfidătoare și
plină de iresponsabilitate a ministerelor de resort de
la Kiev. Ministrul mediului din capitala ucraineană
a refuzat să comunice cu omologul său de la
București, autoritățile române fiind informate din
presă despre această catastrofă ecologică, în vreme
ce vicepremierul ucrainean compara explozia care a
dat naștere norului de fosfor galben cu odiosul
moment Cernobîl.
Birocrația tăcerii. Cu rădăcinile în teroarea
aproape mistică cu care administrațiile succesive și
de varii culori ideologice ale Maicii Rusia tremură la
gândul că o infimă greșeală poate duce la pierderea
tuturor privilegiilor și, în ultimă instanță la moarte.
Și amenințarea este cu atât mai interiorizată de
membrii birocrației fostelor țări sovietice - implicit
și a Ucrainei - cu cât posturile de conducere aduc
privilegii la care cetățeanul obișnuit nici nu visează.
Somnul liniștit și îndestulat al birocrațiilor
Imperiului nu poate fi deranjat decât de Marile
Epurări, de Cernobîl, de puciuri, de asasinate care
răsună mai degrabă pe plan internațional decât
intern, iar exemplul Annei Politkovskaya a fost edi-
ficator în această privință.
De ce multe dintre fostele orașe vasale ale
Moscovei, rămase în continuare cu reflexul
prosternării aproape religioase către Răsărit, tac?
Unii ar spune, din comoditate, din impertinența
unei culturi birocratice care nu are niciun fel de
respect pentru drepturi și obligații, ci doar pentru
ierarhii autoritariste, violent construite și gestionate
mai mult sau mai puțin cu spectrul unui
Kalașnikov îndreptat spre ceafă. O posibilă expli-
cație rezidă în teroarea de a vorbi pe care birocratul
post-sovietic o resimte în situații de criză în care
singurul lucru pe care îl mai are de făcut este să
ofere informații și explicații. A vorbi, în cultura
atent extirpată de personalitate de către NKVD,
după care KGB, după care FSB, înseamnă a te
expune ca persoană anti-sistem, într-un sistem în
care regula numărul 1 este să taci și să participi la
compromisul general închizând ochii, pentru că
numai așa sistemul poate continua să-și învârtă
nestingherit rotițele agendei sale. Rusia a înțeles de
la bun început că jocul său funcționează numai
atunci când ia aparența surprizei. În fapt, totul,
absolut totul este programat și gândit în spațiul
slavilor de est, de la portița prin care un tânâr
inginer chimist se strecoară cumpărând acțiuni la
ceea ce mai târziu avea să devină gigantul Yukos,
până la jocul de șah al diplomaților moscoviți ca
test de intrare în rândurile uneia dintre cele mai
temute și dorite ierarhii de înalți funcționari ai CSI.
Iar Rusia Kieveană, punctul de formare al Rusiei
medievale, ulterior al Imperiului sau al URSS,
spune cam tot ce trebuie știut despre felul în care
administrația ucraineană își gândește paradigma
lumii: mai întâi de toate, suntem noi, sistemul nos-
tru, lumea noastră care trebuie protejată de ochi
străini, greșelile noastre sunt ale noastre, ca atare nu
trebuie să răspundem de ele în fața nimănui. Iar
dacă greșelile noastre sunt atât de infiorătoare încât
nu putem să ne prefacem că nu există o să încuvi-
ințăm scurt că ele au avut loc, vom zidi sarcofage
peste ele, până când radioactivitatea lor se va
înjumătăți. Și gata. Sau vom muta oamenii, vom
evacua orașele amenințate de norii otrăvitori și,
dacă povestea răsuflă în presă, anunțăm, în ultimă
instanță, și vecinii. De ce nu a răspuns ministrul
mediului ucrainean la telefoanele insistente ale
omologului său de la București? Pentru că frica,
teroarea, amenințarea pieirii depline nu vin decât de
la Răsărit. Frica, teroarea și pierderea tuturor privi-
legiilor sunt singura “sperietoare” pe care fostele
birocrații ale Imperiului Roșu o recunosc ca legitimă
și eficientă. După moartea a zeci de milioane de
oameni, din toate păturile sociale și profesionale în
decursul celor peste 70 de ani de URSS în arhipe-
lagurile exterminării programatice, imaginarul post-
sovietic e bântuit, printre alte spaime, de către
demonii cu stele roșii pe epoleți și AK-47 în pumni
sau de demonii cu fețele ascunse, fără identitate,
fără morală care execută asasinate la comandă. Ei
sunt singurii care îl pot face pe ministrul ucrainean
al mediului să pună mâna pe telefon, să răspundă
și să rostească adevărul, știind că și dacă minte sunt
tot atâtea șanse de supraviețuire.
■
translații
Scrisori din Țara Gerului
| Alexandru Jurcan______________________________
Din nou literatură belgiană la Fundația
Culturală Libra, de data aceasta romanul lui
Caroline Lamarche, în traducerea ambițioasă
și percutantă a inconfundabilului Tudor Ionescu.
Autoarea a mai publicat Ziua câinelui (1996), Două
elemente (1997), Am o sută de ani (1999), Ursul
(2000), Visul secretarei (2002) etc.
Scrisori din Țara Gerului (2003) oscilează între
literatură și metaliteratură, într-un echilibru
constant și neostentativ. Romanul scrierii unei cărți,
punerea în abis a câtorva situații conferă stilului
limpezime și eleganță. Scriitoarea-personaj își
studiază prototipul (Alexis), determinându-ne la
interpretări intertextuale. Însuși numele (Alexis) ne
trimite cu gândul la personajul lui Yourcenar, iar
structura homosexuală a băiatului ne amintește de
Ochi albaștri, părul negru de Marguerite Duras.
Sinucidere, dragoste, creație, prietenie,
descumpănire - iată câteva teme într-o osatură din
ce în ce mai fragilă. Caroline Lamarche se ferește de
verdicte, de ton moralizator, însă registrul narativ se
diluează spre final, ca și cum creatorul ar fi scăpat
hățurile din mână. Alexis devine pentru scriitoarea-
personaj un catalizator, un “strigoi” misterios,
capabil să definească existențele din jur. “Viața lui
era pustie. Un puț în care spera că mă va trage
împreuna cu el” (p. 20).
Alexis îl iubește pe Franz. Pentru el a vrut să se
sinucidă, aruncându-se din vârful imobilului.
Impactul asupra imaginației scriitoarei se transmite
astfel: “Am văzut trupul cel lung al lui Alexis
prăbușindu-se, căzând, trecând cu capul în jos, prin
dreptul tuturor etajelor”.
Tudor Ionescu, traducătorul romanului, caută
limpezimi lexicale, ordonează cuvintele, clasează,
defrișeză incertitudinile și atinge un nivel de
invidiat referitor la calitatea versiunii: “Își agitau
degetuțele manichiurate, fiecare falangă semănând
cu un balonaș, și mimau zborul de rândunică.
Bucile lor alcătuiau niște platouri protuberante pe
care ar fi putut sta două servicii de ceai, picioarele
li se storceau în pantofi gata să pleznească”.
Culmea “găselnițelor” constă în augmentativele de
tipul “cărnărie” sau “pipăibilă”. Tudor Ionescu
păstrează echilibrul între neologisme și cuvinte
esențiale: “genunchiul devine un caltaboș
cvadruplu, o suită de ondulații insondabile, ca și
cum aceste femei cu sex inaccesibil, pe vecie înecat
sub pântece, ar purta câte un vagin în fiecare
mădular, anunțat de acele fante nevinovate și totuși
călduțe, adânci, strâmte, care nu freamătă
niciodată”.
Referitor la traducerea dialogurilor, Tudor
Ionescu nu omite explicațiile necesare evitării
echivocului, confuziei de persoane. Frazele eliptice,
brutale, enunțiative sunt rezolvate de traducător
printr-o selecție riguroasă de termeni. În enumerări
traducătorul uluiește prin contraste lexicale:
“Pardosele pline de sânge, paturi murdărite cu
ultimele dejecții, limbi atârnând, albastre ca niște
bucăți de carne stricată, pansamente obscene, burți
umfate, duhoare, creieri pe pereți, carne răvășită,
siluete dezmembrate în poziții bizare” (p. 89).
Nu putem rămâne indiferenți la o traducere care
utilizează sintagmele “statui ivorine”, “blănile
podețului” etc. Caroline Lamarche și-a găsit
traducătorul perfect pentru demonstrația unui
pesimism lucid, amenințător: “Viața rosese
dragostea până la os, mă găseam dinaintea unui
craniu neted și rece, acesta rânjea ca orice craniu,
aerul îi trecea prin orbite, prin bortele nasului,
printre dinți” (p. 100).
În Tribuna, nr. 102/2006, am scris despre
Patima Savinsen de Francois Emmanuel (București,
Libra, 2006), tradusă tot de Tudor Ionescu.
Afirmam atunci că Tudor Ionescu e un magician al
traducerilor dificile. Astăzi și mereu voi crede la
fel.
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dezbateri & idei
România în UE
Nedescifrarea unui joc politic
Sergiu Gherghina
Uniunea Europeană este pentru România
precum codul bunelor maniere - toată
lumea îl apreciază, dar aproape nimeni nu
l-a citit sau, dacă au făcut-o, nu îl respectă.
Foarte puțini români știu ce înseamnă UE, la
nivel instituțional și funcțional, printre aceștia
regăsindu-se marea majoritate a reprezentanților
politici de la nivel central și național. Pentru
aceștia din urmă, dacă UE ar rămâne la nivel de
idee, de concept sau de ideal spre care să tindem,
ar fi mult mai frumos decât realitățile cotidiene.
Politicienii ar continua să ne hrănească cu
discursuri despre cât de bine va fi, nu ar avea
angajamente de respectat, nu ar comite erori și
gafe diplomatice sau discursive (vezi
comportamentul unor europarlamentari români),
nu și-ar dezvălui atât de ușor limitele și, probabil,
ar fi realeși la următoarele scrutinuri.
Primele șase luni după aderarea României se
anunțau dificile prin prisma a două procese a
priori majore. Primul dintre acestea este
reprezentat de experiența nefastă a unora dintre
statele care aderaseră în 2004 și care s-au
confruntat cu crize interne majore care au dus la
demisiile premierilor (vezi cazurile Cehiei și
Ungariei) sau la rezultate neașteptate în alegerile
care au urmat aderării (Polonia în 2005). Al
doilea aspect constă în faptul că România a
început cu un deficit de încredere la nivelul
Bruxelles-ului și Strasbourg-ului datorat
reformelor slabe din domeniile justiției și
concurenței, primul dintre acestea concretizându-
se în amenințarea activării clauzei de salvgardare
(amânarea datei de aderare până în 2008).
Auspiciile relativ nefavorabile sub care ne
începeam experiența europeană erau puse în
umbră, pentru majoritatea cetățenilor români, de
libertatea circulației capitalului (uman și
financiar) și de noile perspective care se profilau
în afara granițelor. Normele, standardele și
prioritățile impuse de către Uniunea Europeană
reprezintă primele contacte ale mediului
economic și politic românesc cu elemente
generatoare de disfuncționalități ale unor
așezăminte tranzitorii devenite obișnuință. În
primele zile după aderare au existat deja decizii
îngrijorătoare pentru viitorul nostru în Uniune.
Un exemplu ilustrativ este taxa impusă în luna
ianuarie de către municipalitatea Giurgiu pentru
autovehiculele care părăseau România prin acel
punct vamal, aspect care contrazice politica de
liber schimb economic în interiorul UE. Efectul
de domino al copierii deciziilor fără cap a
continuat prin adoptarea aceleiași politici și în
alte vămi până în momentul în care autoritățile
locale românești au înțeles că UE nu reprezintă
cadrul în care deja celebrul „merge și așa”
funcționează fără cusur. A fost necesară o
intervenție la Curtea de Justiție Europeană
pentru a stopa avântul aleșilor care nu aveau idee
despre legislația europeană și care ignorau
avertizările premierului Tăriceanu.
La nivel politic, România a reușit să
demonstreze europenilor că este încă departe de
maturitatea politică dorită. Situației unui premier
devenit, simultan, și ministru de externe ca
urmare a neînțelegerilor cu un președinte cu care
se află în conflict încă din 2005, i-au urmat
înlăturarea Partidului Democrat de la guvernare
(unul dintre cei doi membri ai coaliției de
guvernământ Dreptate și Adevăr care a ieșit pe
locul II la legislativele din 2004) și decizia
parlamentară de suspendare a președintelui ales
în iarna lui 2004. Toate acestea aveau loc pe
fondul unei absențe a dialogului politic între
președinte și partide (inițiată de primul om în
stat), mascată până în momentul aderării pentru
a da senzația unui mediu politic stabil. Deși
niciunul dintre aceste gesturi nu contravine
spiritului democratic sau constituțional, fiecare
indică un anumit nivel de instabilitate la nivel
politic. Dacă acestor aspecte le adăugăm
existența unui guvern minoritar care se bazează
pe voturile partidului social-democrat și
legitimitatea scăzută a guvernului alcătuit din
liberali și uniunea minorității maghiare, obținem
dinamica politici românești în prima jumătate de
an „europeană”.
Toate aceste aspecte sunt cunoscute de către
oficialii și aleșii europeni (europarlamentarii) care
au avut, în dese rânduri, intervenții ce sancționau
gesturile mai sus menționate. Acestora li se
adaugă un blam venit din partea UE referitor la
schimbarea ministrului Justiției din perioada de
pre-aderare, Monica Macovei, considerată a fi
promotorul reformelor în acest domeniu. Criticile
europene sunt justificate și de amânarea
alegerilor pentru Parlamentul European, inițial
programate pentru luna mai în România și fiind
deja organizate în țara cu care am aderat,
Bulgaria. Deși cu o creștere economică apreciată
la nivel european, România are încă multiple
carențe la capitolul legislație economică,
atractivitate pentru investiții străine sau politici
fiscale.
Tendințele opuse manifestate la nivel
european și românesc sunt cel mai bine ilustrate
de evenimentele semnificative de pe agendele
politice. La nivel european s-a înregistrat o
acțiune de stabilizare și de încercare a
acomodării unor opinii divergente (Franța și
Olanda în 2005, Polonia în 2007) prin adoptarea
unui Tratat care să înlocuiască o Constituție
eșuată, pentru a acorda forță juridică și unitate
politică unei UE ce părea a fi divizată între vechi
și noi membre. Mediul politic românesc a fost
preocupat, în primele 5 luni ale anului aderării
de sancționarea unui președinte incomod pentru
mulți parlamentari, care ignora uneori instituțiile
statului și care juca pe marginea
constituționalismului. Tendința a fost de
întrerupere, de distrugere, de fragmentare a unei
coaliții guvernamentale cu care România a aderat
la UE. Simplificat, aceste două evenimente
sumarizează diferența atitudinilor și practicilor
naționale în raport cu cele europene. Cauzele
acestor diferențe sunt multiple (experiența,
comportamentul aleșilor, nivelul de abordare,
dimensiunile problemelor), dar ceea ce contează
în contextul actual este lipsa de adaptare
instituțională și comportamentală a clasei politice
românești, relativ ermetică și rigidă, la ceea ce
înseamnă familia europeană. Pedepsirea
incompetenților, asumarea responsabilității,
evitarea instabilității politice sunt elemente care
au rămas la stadiu discursiv, fără a fi transpuse
în practică. Faptul că partidele nu au învățat
nimic din mediile internaționale în care activează
de ceva vreme poate fi analizat prin intermediul
a două procese relativ recente: neasumarea
responsabilității de către partidele care au condus
campania anti-președinte la referendumul din mai
2007 și incapacitatea liberalilor și UDMR de a
propune figuri noi într-un guvern care avea, deja
înainte de formare, șanse puține de supraviețuire.
Acestora li se opun, în Europa, demisiile
premierului francez după eșecul referendumului
constituțional în 2005 și asumarea răspunderii de
către miniștrii individuali în Olanda pentru
același eșec. În plus, România nu este unicul stat
cu guvern minoritar, dar exemplele anterioare,
din statele europene, ne indică faptul că acestea
nu erau alcătuite din persoane deja semi-
compromise politic sau arhi-necunoscuți în
domeniile în care au fost numiți (cazul multor
miniștri din actualul cabinet Tăriceanu II).
Aceste tendințe contradictorii se regăsesc în
nivelul de încredere exprimat de populația
României în cadrul ultimului Eurobarometru, dat
publicității în luna iulie 2007. Continuitatea și
seriozitatea UE la nivel de politici și instituții
este ilustrat și de o încredere constantă a UE în
ochii românilor (aproximativ 65%). De cealaltă
parte, încrederea în Parlament și Guvern a scăzut
în ambele cazuri la 19% (de la 24 și 27 de
procente în precedentul Eurobarometru), fiind
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sub media înregistrată pentru statele care au
aderat în 2004 (21% pentru legislativ °i 25%
pentru executiv).1 Eurobarometrul indică, de
asemenea, o frustrare a românilor față de poziția
ocupată de România în contextul dezvoltării UE.
Acest sentiment este accentuat nu doar de
tendințele contrare ale comportamentelor
politice, ci și de faptul că aproape jumătate
dintre români consideră situația economică a fi
cea mai mare problemă a țării și o treime
consideră că prețurile și inflația sunt
problematice.
Același Eurobarometru din 2007 indică faptul
că perdanții și câștigătorii români ai aderării
încep să se autoidentifice (aspect relevat de
încrederea pe care o manifestă față de UE). Dacă
translatăm această problemă în plan politic și
întrebăm dacă România este un perdant sau un
câștigător politic în urma aderării, nu vom putea
oferi un răspuns satisfăcător. Activitatea de
membru a României a fost redusă la nivel politic
(în contextul unor atribuții relativ limitate) și nu
ne-am implicat în negocierile importante de la
summit-ul din iunie când a fost discutat viitorul
UE. România nu a pierdut nimic la nivel politic,
până în prezent, din aderare, crizele sale interne
neavând legătură cu statutul de membru UE.
Dacă întrebarea este pusă invers, urmărind dacă
UE a avut de câștigat sau de pierdut în plan
politic, în aceste 6 luni, răspunsul este mult mai
tranșant. UE a pierdut, în primul rând, la
capitolul imagine, metodele sale de evaluare fiind
chestionate din interior după ce România a
înregistrat șirul de lupte politice interne
menționat. Faptul că aceste tensiuni au trecut
sau au fost lăsate neobservate până la 1 ianuarie
2007 nu poate fi o scuză pentru oficialii
europeni. În al doilea rând, Curtea Europeană de
Justiție a fost deja sesizată de 2 ori în cazul
României, prima dintre sesizări fiind făcută în
timp record de la aderare - trecuseră doar câteva
zile. În al treilea rând, luptele dintre Palate și
cele dintre partidele românești au condus la
poziții și discursuri severe ale grupurilor din
Parlamentul European. Astfel, exista o nouă
dimensiune de dezbatere la nivel european. Dacă
la toate acestea adăugăm acea prezență firavă în
plan politic, obținem o perspectivă destul de
negativă a raportului dintre România și UE.
Nu doresc să întreb ce au înțeles politicienii
sau cetățenii români din prima jumătate de an în
UE. Este destul de clar ce nu au priceput și cum
au înțeles să își mute problemele naționale la
nivel european. Cultura romană nu a reușit
colonizarea celei grecești pentru că cea din urmă
era cel puțin egală, dacă nu superioară primei.
Nu este cazul în acest context. Statutul de
membru al UE implică deschidere, învățare,
capacitate de receptare și copiere a modelelor
pozitive. Privind în trecut vom înțelege cum state
precum Grecia, Portugalia sau Spania s-au
dezvoltat urmând modelul european și devenind
membri ai acestei familii și vom pricepe cum
Italia și Austria au renăscut după dezastre
economice. Locul României este privilegiat și ar
trebui conștientizat pentru a folosi la maximum
șansele oferite, însă comportamentul nostru
politic actual nu ne permite să sperăm.
1 Datele sunt preluate din Eurobarometrele 66 și
67 din 2006, respective 2007.
■
filosofograme
Caracterul pozitiv al
relativismului valorilor (II)
Imperativul utilului imediat
| Aurel Bumbas__________________________________
Așa cum am putut vedea deja mitul utilului
direct legitimează o paradigmă în care putem
produce ceea ce nu putem cunoaște. Pentru
a spulbera orice îndoială, vreau să atrag atenția
asupra faptului că producerea unui artefact sau
efect nu este o simplă ocupare de spațiu sau un
eveniment izolat, nicicând, a produce ceva implică
indiscutabil deschiderea unei dispoziții de devenire,
a unui lanț întreg, care depășește simpla comandă
pe care utilitatea imediată a emis-o. În sensul acesta
mitul utilului imediat ne predispune la o miopie în
ceea ce privește efectul, pe considerente ce țin de
satisfacție imediată și confort. Neajunsul pe care îl
poate purta deschiderea unei dispoziții de devenire
rămâne inobservabil atâta vreme cât nu ne putem
acorda răgazul de a reflecta asupra consecințelor
deficitului de cunoaștere pe care îl asumăm tacit
atunci când producem. Iar această reflecție apare ca
un act gratuit din perspectiva utilului imediat, deci
indezirabil într-o lume unde mitul utilului operează
cu eficiență sporită.
Critica mitului utilului pornește în analiza lui D.
D. Roșca, de la reconsiderarea condițiilor care stau
la temelia utilului, într-o formulare nostalgic
metafizică putem spune că mitul utilului determină
uitarea esenței utilului, esență care este asigurată de
capacitatea omului de a creea în mod gratuit,
eliberat de imperativul necesității imediate. Pentru
a-și argumenta poziția personală autorul folosește,
fără a indica exact, o concluzie referitoare la
momentul nașterii cugetării filosofice în Grecia
antică. Mă refer aici la un text din 1931, în care
afirmă: „Acesta este caracterul fundamental al
speculației eline: gândirea care știe să facă abstracție
de utilul imediat. Gândirea [...] care apare ca
exteriorizarea intelectuală liberă a unui imbold
intern. Exteriorizare ce vine în lume, am zice, în
mod gratuit.” Această schimbare reprezintă unul
din momentele saltului ontologic pe care l-a
suportat ființa umană. Argumentarea din Mitul
utilului curge în continuarea acestei considerații,
arătând că posibilitatea menținerii producțiilor utile
este condiționată de existența cunoașterii de dragul
cunoașterii, iar menținerea creației sub semnul
valorii gratuitului asigură omului prezervarea unei
poziții privilegiate, de creator de cultură.
Argumentația lui D. D. Roșca poate fi dusă mai
departe asumând evenimentele majore care au avut
loc în următoarele peste opt decenii. În acest sens
putem arăta că: știința ca și cunoaștere pură a fost
înlocuită de tehno-știință (Habermas); universitățile
au devenit un mediu supus logicii capitalului,
pentru a putea supraviețui (Lyotard); efectele
industrializării masive, furia consumului, folosirea
unor tehnologii cu efecte indezirabile pe termen
lung au dus la dezechilibre ecologice; globalizarea
economică pune în criză resursele statelor
dezvoltate și capacitatea lor de asistare a cetățenilor
(Giddens); transferul de tehnologii în spații cu
potențial mare de conflict; asumarea unor
tehnologii ce subîntind o necunoaștere a efectelor și
scăderea costurilor pe seama cercetării efectelor de
lungă durată, din cauza creșterii exponențiale a
concurenței; înțelegerea biotehnologiile umanului ca
o amenințare de nestăpânit, în lipsa unei bune
cunoașteri a genomului uman, sunt evenimente ce
stau sub imperativul utilului imediat, iar capacitatea
și cerința de hiperaccelerare a schimbării scade
dezirabilitatea răgazului reflexiv și recunoașterea
caracterului său necesar. Dacă necesitatea reflecției
și cunoașterii eliberate de sub cererea insistentă a
utilului imediat are pentru D. D. Roșca
dimensiunile amintite mai sus, având în vedere
evenimentele ultimelor decenii putem spune că lor
trebuie să le adăugăm o a treia dimensiune, aceea
care ne aduce la conștiință faptul că nu e dezirabil
ca relativitatea procesului de cunoaștere,
delegitimarea oricărui ultim temei, imposibilitatea
de a ieși din spațiul ideologicului, apetitul exagerat
pentru „hiperturarea generatorului de endorfine”, să
stea sub soluția tehnologicului, adică a obținerii
efectului dorit, fără cunoașterea și recunoașterea
consecințelor indezirabile pe care le poartă
dispozițiile de devenire pe care centrarea pe
producerea efectului le deschide.
Cunoașterea și recunoașterea consecințelor
indezirabile ale centrării pe producere de efecte își
găsește resursele în cunoașterea de dragul
cunoașterii, cunoaștrea dezinteresată, numai că o
astfel de cunoaștere poate fi ușor delegitimată în
condițiile în care știința este tributară paradigmelor
de cercetare (Thomas Khun), adevărul științei e
condiționat de discreția instrumentelor de
înregistrare și măsurare (Heisenberg), teoriile
științifice sunt falsificabile, niciodată confirmate
definitiv (Popper), posibilitatea de a ieși dintr-un
cadru ideologic este exclusă (Ricoeur), piața
economică este amorală și e obligată să respecte
logica capitalului (Soros). În consecință accentul
major trece de pe experimentul care confirmă
teoria, dar prin intermediul căruia nu se poate
stabili cu certitudine adevărul ei, pe obținerea unui
efect dezirabil, altfel spus pe plusul tehnologic pe
care teoria îl susține. Obținerea de efecte la nivelul
realității poate submina importanța cunoașterii de
dragul cunoașterii, poate masca foarte ușor
consecințele pe care cunoașterea le-ar descrie ca
întrebări la care nu poate răspunde încă, dar care ar
putea anunța efecte indezirabile sau în absența
răspunsului la ele ar desemna producerea efectelor
ca ilegitimă.
Dacă mitul utilului poate deveni o amenințare
pentru existența umană, tocmai datorită legitimării
utilului imediat, salvarea de acest neajuns ne vine
din reconsiderarea terenului în care el se originează,
reconsiderarea utilului din perspectiva valorii
gratuitului.
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
Black
Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
interviu
Cu stiloul în mână până la
ultima suflare
| de vorbă cu Roland Reutenauer
Autor al unei duzini de volume de poezie,
laureat al premiilor Artaud și Arthur Praillet,
Roland Reutenauer aparține unei generații de
poeți care a redescoperit pentru lirica franceză, în
descendența unui Daumal sau Guenon, valoarea
transcendentului ca imanență existențială și ca
stare fundamentală a omului.
De aici acel sentiment de cordialitate, mai
mult încă, de fraternitate cu lumea în profuziunea
formelor ei și în unitatea semnelor cu care această
infinitate formală se reclamă de la identitatea
Ființei, aceeași în care omul se recunoaște în
umanitatea sa, acel sentiment, deci, pe care il
întâlnim în poezia lui Roland Reutenauer; dar și
în poezia lui Gerard Bayo, Francoise Hân,
Dominique Daguet, Max Alhau ori Jean Joubert.
(H.B.)
Horia Bădescu: Conversațiile noastre telefonice
înregistrate și stocate, cărți de identitate
biometrice ca să putem călători, cenzura
«politiquement correct» pe post de libertate de
gândire, dictatura media pe post de libertate de
expresie, intoleranța drapată în toga exercițiului
democratic... Ce crezi dragă Roland Reutenauer,
poet și locuitor al veacului 21, despre umanitatea
noastră?
Roland Reutenauer: Cred că umanitatea
actuală nu e nici mai bună, nici mai rea decât
cele care au precedat-o. Mi se pare chiar că ea se
înscrie într-o continuitate remarcabilă. Fără să
învețe nimic din trecut, continuând să-și regleze
diferendele prin războaie și genocide.
«La ce bun poeții în vremi de restriște?»,
spune un celebru vers de Holderlin. Întrebare
străveche mereu actuală. Dar are omenirea, cu
adevărat, nevoie de poeți? Ce pot face acești bieți
«profeți» pe care nu-i ascultă nimeni, niciodată?
Am ieșit noi, cumva, din vremi de restriște?
Nu încă. Poetul are un rol fundamental de jucat
dar nu scoțând strigăte de virtute înspăimântată,
ci punând în evidență umanitatea din noi,
aducând vreascurile care să întrețină, încă și
mereu, această flacără. Da, poezia se află mereu
de partea vieții, a fraternității, de partea lui Eros
nu a lui Thanatos.
Este, atunci, poezia o cauză de apărat? Poate
ea, încă, servi la ceva?
A servit ea vreodată la altceva decât, repet, la
a umaniza? Aud uneori spunându-se că refuzul ei
de a fi utilă îi va aduce pieirea. Dar să nu uităm
că ceea ce nu ne folosește imediat, ceea ce nu ne
este util pe moment, nu e mai puțin necesar.
Trebuie apărată poezia? Are ea, dealtminteri,
nevoie de fi apărată? Aș fi tentat să spun nu,
adaugând că se apără destul de bine și singură.
Numai că asta ar însemna să mă dau după deget,
în contextul în care marile mijloace media o
ignoră aproape în totalitate. Trebuie făcut în așa
fel încât poezia să fie prezentă, prezentă în
librării, în biblioteci, rostită în public, trebuie să
convingem că poezia este de neînlocuit.
Cum știi, pentru mine poezia este «memoria
Ființei», memoria esențială a omului și prin el a
umanității. Dar dorește omul să se reamintească
pe sine?
În realitate, eu nu sunt pesimist cu privire la
perenitatea poeziei, ea care a existat
dintotdeauna, de la începuturile cuvântului;
«memoria Ființei», subscriu acestei definiții. O
mare parte de umanitate, ca să nu spun întrega
umanitate din noi ar dispare o dată cu ea. Și
uitarea ne-ar alunga afară din noi, spre umbra
noastră, nelămurită și goală.
Cred că una dintre cele mai frumoase definiții
ale poeziei a fost formulată de Mallarme: «Poezia
este exprimarea, cu ajutorului limbajului omenesc
redat ritmului lui esențial, sensului misterios al
aspectelor existenței». Această exprimare vine,
cred, dintr-o nevoie irepresibilă care nu se va
sfârși decît odată cu umanitatea însăși.
Crezi că poezia poate ignora transcendența ?
Nu știu ce-aș putea face cu acest cuvânt:
«transcendență». Dar ți-aș răspunde, dacă-mi dai
voie, dragă Horia, cu un poem din ultima mea
carte:
E nevoie din nou să-ți greblezi
grădina ta de nisip
și de ierburi rare
să deslușești amprentele păsărilor
precum o scriere sacră
astăzi când bombe explodează
în inima orașelor
fără ca masca s-acopere
chipul cuvintelor.
Ce valoare mai are cuvântul poetic într-o lume
dăruită vacarmului și flecărelii?
Sunt nevoit să mă repet: o valoare de
neînlocuit. Poate că acest cuvânt va avea din ce în
ce mai multă importanță în această «lume dăruită
vacarmului și flecărelii». Asistăm de câțiva ani,
chiar și în Franța, la recâștigarea interesului
pentru lecturile publice, ceea ce se încadrează,
mai mult sau mai puțin, sunt nevoit să admit
asta, în tot mai pronunțata înclinație către
divertisment în domeniul literaturii. În ceea ce mă
privește, continui să cred că cea mai bună cale
spre înțelegerea cuvântului poetic o constituie
cartea și lectura, care necesită singurătate și
tăcere.
Cum crezi că se poate ieși din această comă
profană în care zace lumea modernă?
Fără îndoială, printr-o lectură mai puțin
mioapă a marilor texte fondatoare.
Ar fi poate necesar un alt raport între știință,
artă și religie, de un alt mod de a gândi acest
trinom esențial pentru interioritatea umană?
Da. În afara oricărei relații de concurență și de
pretenție de exclusivitate. Știind că e vorba de trei
modalități de abordare a realității, raporturilor,
misterelor..., fiecare la fel de legitimă ca cealaltă,
că niciuna nu deține adevărul în detrimentul
celorlalte două.
Nu mai știu care filosof a spus că spiritul
științific poate fi unul dintre cele mai dificile
obstacole pe drumul cunoașterii. Dar oamenii de
știință, cercetători de vârf în disciplina lor nu se
dezinteresează de artă și de poezie în particular,
ci, din contră, mărturisesc faptul că au de învățat
de la această gândire intuitivă, asociativă,
pasionată... Iar religia, dincolo de manifestările ei
uneori înguste, simpliste sau totalitare se
întâlnește adesea cu poezia; mă gândesc la
misticii creștini sau la marii sufiști.
Cum să trăiești ca poet, ca veghetor și ca voce
menită să deștepte umanitatea?
Cufundat în timpul tău, înscris într-o istorie
singulară și comună. Scriind poeme, rămânând
sensibil la puterea evocatoare a cuvintelor, la
frumusețea lor, la misterul lor, la aceste cuvinte
redate lor înșile în poem, la substanțialitatea lor,
la aceste cuvinte trăite. Scriind pentru a-l întâlni
pe celălalt, în preocupările noastre comune:
dragostea, moartea, prezența noastră în lume,
felul în care ne raportăm la celălalt, la ceea ce
există... Cu speranța de a ne îmbogăți conștiința,
percepția vieții. Făcând posibil accesul la o altă
viziune a lumii, despuiată de reprezentările banale
și utilitare.
Revendicând libertate, dreptul de-a hoinării, în
mii de locuri ale înțărcuirii și dogmelor, a oricărui
fel de restricție.
Logodind visul cu rațiunea, dorința cu intuiția.
Uimiți de-a ne afla aici, pe acest Pământ, în
mijlocul a tot ceea ce există.
Știind că poezia n-a mișcat niciodată
mulțimile, în Occident cel puțin, că importanța ei
i-a depășit totdeauna audiența. Fără să cobori
brațele, cu stiloul în mână până la ultima suflare.
Interviu realizat de
Horia Bădescu
■
24
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
corecții
Celtomania și folclorul
românesc
Sorin Nemeti
Cartea Virginiei Cartianu (Urme celtice în
spiritualitatea și cultura românească, Ed.
Univers, 1972) frapează de la început prin
ineditul ei: înscris în peisajul istoriei
permanențelor acest demers încearcă să izoleze
nu ceea ce românii au moștenit - frânturi de
mituri, imagini, atitudini - de la cei pe care scrisul
istoric i-a consacrat drept strămoși, «autohtonii»
geți sau «cuceritorii» romani, ci de la niște
«alogeni» periferici, respectiv de la celți.
Se începe cu prezentarea pe scurt a istoriei
acestui popor, punctându-se și relațiile celților cu
spațiul dunărean, mai ales cu zona transilvăneană.
Nu se poate contesta prezența celtică în
Transilvania, înțesată de descoperiri arheologice
aparținând civilizației celtice clasice, din epoca La
Tene, sau la Dunărea inferioară, unde izvoarele
înregistrează etnonime (Britolagii - Britogallii) sau
toponime (Aliobrix, Noviodunum, Arrubium).
În ceea ce privește destinul acestor celți nord-
dunăreni s-au adoptat două atitudini diferite: 1)
istoricii tradiționali postulează asimilarea celților
emigrați în masa autohtonilor daci și 2) persoane
din afara cercurilor academice care supraevaluează
locul celților și germanilor în istoria acestui
spațiu, considerând că dacii înșiși sunt celți sau
germani veniți din Occident («adevăr» ocultat de
istorici).
Fără ca Virginia Cartianu să fi susținut explicit
această a doua versiune, prin simpla abordare a
acestui subiect exotic - posibilele moșteniri celtice
în cultura română, cartea «Urme celtice în
spiritualitatea și cultura românească» a devenit un
centru de referință pentru exponenții curentelor
celtomane și germanomane (goticiste, în special).
Este limpede că prezența grupurilor de
populații vorbitoare de idiomuri celtice și
germanice s-a făcut simțită în acest spațiu în mai
multe rânduri în intervalul secolele III î. Hr. - III
d. Hr. Nu prezența în sine trebuie pusă sub
semnul întrebării, ci posibilitatea concretă de a
identifica urme ale acestei prezențe în «cultura °i
spiritualitatea» românilor din epoca modernă.
Metoda pe care autoarea pretinde că o utilizează
este metoda «comparativă», în fond fiind vorba
despre un comparativism naiv și reductiv care
scoate temele mitice și simbolurile din contextul
care le este specific. Altfel spus, compară termenii
făcând abstracție de relațiile dintre termeni.
De exemplu, capitolul «Corespondențe celtice
în ornamentica românească» este dedicat analizei
a două motive iconografice - crucea celtică (cruce
cu brațe egale înscrisă într-un cerc) și spirala.
Apariția acestor motive în ornamentica populară
românească este văzută ca o moștenire directă,
fără să se țină seama de faptul elementar că un
simbol creștin apărut în spațiul celtic la sfârșitul
Antichității când s-au creștinat celții occidentali,
nu avea cum să fie moștenit de la celții dunăreni
din secolele anterioare, sau de faptul că spirala
este un simbol cu răspândire universală. Putem la
fel să pretindem că țăranul român a moștenit linia
în zig-zag de la vechii greci, rozeta de la romani,
decorul vegetal de la avari și astfel de exemple
pot continua.
În capitolul „Asimilări de motive celtice în
literatura populară românească” este urmărit rolul
acordat de gândirea mitică - celtică și românească
- unor animale ca mistrețul și corbul. Sunt, astfel,
alese din bestiarul două simboluri centrale și este
subliniat rolul lor, adeseori minor, din producția
orală a poporului român. Este un decupaj arbitrar
deoarece bestiarul fantastic românesc este
dominat de alte animale-simbol (e.g. calul, câinele
și lupul, pajura, ariciul). Prezența în creațiile
literare populare a mistrețului și corbului este
justificată, deoarece sunt prezențe efective în
fauna acestor zone cu climă temperată.
Următoarele trei capitole părăsesc definitiv
câmpul cercetării comparative și analizează
atitudini fundamental umane sau complexe mito-
logice universale, presupunându-se implicit, dato-
rită existenței acestora „simultan” în lumile celtică
și românească, că ar fi vorba de „influențe”.
Această obsesie difuzionist - istorică este contra-
zisă și anulată de chiar materialul analizat. Cum
ar putea fi moștenită de la celți „atitudinea față
de natură”, „atitudinea omului în fața morții”,
„căutarea idealului” sau „sacrificiul de funda-
ment”? Dacă autoarea și-ar fi îndreptat, fie și
numai în fugă, privirea spre alte spații culturale,
ar fi observat că basmele în care eroul este „în
căutarea idealului” au o răspândire universală.
Păcatul principal al acestei lucrări este acela de
a-și fi stabilit o referință prea rigidă - lumea
celtică - ca punct de plecare pentru explicarea
unor teme cu difuziune cu adevărat universală,
prezente, printre altele și în cultura populară
românească. Viziunea Virginiei Cartianu este
excesiv reducționistă, iar rezultatul principal este
producerea unor idei false care legitimează
construcțiile autorilor de istorii esoterice
încadrabile în curentul goticist.
■
ferestre
Scribul
| Horea Bădescu_______________________________
«Nu mi se cade mie să aprețuiesc. Eu adun,
rânduiesc, împărțesc în părți, un slujitor umil în
casa științei; tălmăcesc și încerc să înfățișez starea
lucrurilor și să însemnez mersul lor. Totuși vorba
își are viața ei proprie: nu poate fi apucată,
ținută, strunită, este cu două înțelesuri, ascunde și
dezvăluie, amândouă deopotrivă; și îndărătul
fiecărui rând te paște primejdie.»
Cu aceste vorbe cumpănite și pline de miez
s-ar fi putut încheia șirul întâmplărilor pe care
mi-am îngăduit să vi le relatez mai deunăzi. Dacă
ele ar fi fost scrise de mine. Și, mai ales, dacă
n-ar fi dat înțeles unor întâmplări dacă nu mai
uimitoare, știut fiind că viața bate literatura,
oricum mai dramatice. Dacă nu ar veni, ele,
vorbele acestea, dintr-un orizont de timp tot atât
de vast cât istoria umanității. Cu ascunderea și cu
neascunderea lor, cu năravul lor de armăsari
neînvățați cu frâul și hățurile, cu primejdiile
labirintului de înțelesuri din care se și cu care
alcătuiesc lumea. Fiindcă dacă adevărat este că
lumea-lume bate uneori lumea cuvântului, nu e
mai puțin adevărat că nu numai lumea
cuvântului, ci și lumea-lume fără de cuvânt n-ar
exista. Înțelegeți cum veți vroi, aceasta.
Habent sua fata libelli. Și cărțile au destinul
lor, nu numai oamenii. Acele vorbe cumpănite și
pline de miez, care povestesc despre vicleniile
cuvintelor și despre primejdiile care îi pândesc,
din spatele alcătuirilor acestora, mai cu seamă pe
nesăbuiții care le-au dat și le dau viață și le
slobod în lumea-lume, vin dintr-o carte, pe care
nepriceputul care sunt într-ale retoricii critice o
așează printre opurile de căpătâi ale minunatului
veac pe care abia de l-am lăsat în urmă, pentru a
intra, cu hotărâre și osârdie, într-unul care se arată
deja demn de înaintașul său. Relatare despre
regele David se cheamă fascinanta poveste a
scribului, pe care ne-a dăruit-o scriitorul german
Stefan Heym. Povestea scribului dintotdeauna și
din toate timpurile, a scribului universal,
crucificat între vorbă și realitate. A scribului din
Regatul Ur și a celui din umbra piramidelor, a lui
Etan ben Hosaia, scribul lui Solomon, și a lui
Procopius din Cezarea, a șirului nesfârșit de scribi
care urcă dintotdeauna până la noi pentru a trece
mai departe. Se chema ar fi poate mai corect
spus, fiindcă acea carte, care ne-a luminat cândva
ochii și sufletul, pare să fi rămas așezată, ca și
autorul ei, doar în memoria acelui timp.
Până când răsuflarea altor vremi va scutura
pulberea uitării de pe filele cărții, îngăduind iarăși
vederii să citească și cugetului să-și reamintească
acel straniu adevăr: «Totuși vorba își are viața ei
proprie».
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember
Pe Feleac
| Tudor lonescu_________________________
La deal sau la vale? Oarecum e tot atât. Dar
nu tocmai. De ce?Eram mic-mic (vreo cinci
ani) când tata m-a dus la începutul
Feleacului (Calea Turzii), la ceva cursă
automobilistică, unde concura și un Jean nu-știu-
cum (Cu ceva... Calcianu, cred). Erau niște mașini
ciudate, nu știu cine a câștigat, habar nu am cine
s-a răstrunat, dar știu că tata mi-a spus că la o
altă întrecere de același soi (viteză pe coastă?
Adică la deal, nu?), principele Nicolae s-a supărat
pe un bătrânel care dădea să treacă drumul taman
în momentul startului, și principele s-a răstit la el
numindu-l sale Valaque. Pare-se că lui tata nu i-a
plăcut deloc și supărărea nu i-a trecut.
Întotdeauna își aducea aminte de asta când
treceam pe-acolo.
Eram, apoi, ceva mai “mare” mare - când
m-am dus cu Jul, prietenul meu, să ne dăm cu
sania, asta la vale. De unde până unde? Din
vârful Feleacului până jos, la Teatru. Cu sania!
Pe-atunci se putea. Ca și pe Crișan ori pe Tăitura
Turcului. Nici sare, nici nisip pe tot drumul. Era
o aventură: treceai prin Curba morții, prindeai o
viteză de nu-i drept, era iarnă, era întuneric... era
tare. Ce-i drept, mașini nu erau. Dar a fost tare
de tot. De dreapta și de stânga (acolo unde erau),
erau căsuțe de gospodari de la țară, printre care și
casa lui Nea Vasile Corcea, grădinarul de la
Fabrica de țigarete. Cu sania, se venea către seară,
adică mai pe întuneric. Țipam toți, care mai de
care și ne răsturnam pe capete. Dar, din câte îmi
aduc aminte, nu se prea lăsa cu necazuri mari:
una-două vânătăi și... cam atât. Pe lumină, adică
în vacanță ori duminica, tot pe-aici treceam în
drum spre schi, spre Făget. Valea Căprioarei,
Valea Vulpii... La întoarcere, rebegiți de frig, tot la
Nea Corcea și la fiul său (care a ajuns inspector al
învățătorilor), tot acolo ne opream să ne încălzim
puțin, poate și cu... un păhărel de țuică; deh, mai
crescuserăm, mai era cu noi și Țuțucu (patru ani
mai mare decât Jul!). Într-o duminică de-asta la
schi - un frig de pe vremuri, de-ăla de sub 20 de
grade - ne-a luat o sete cumplită; știam că nu e
bine să mănânci zăpadă, așa că Țuțucu a tăiat o
tulpină de trestie și, printr-o gaură spartă discret
în ghiața pârâului, am putut beam apă toți trei.
Apa aia nu pot s-o uit: mijloace de supraviețuire,
nu?
Seara, uneori, tot cu Jul mergeam să schiem
pe... Rât; adică pe niște răzoare din locul unde e
acum ISE-ul, până în lacul Georgheni, care pe
atunci era o mlaștină unde, primăvara, veneau
rațe sălbatice și vânători.
Cam așa arătau pe-atunci unele locuri. Acum,
cu Feleacul acelor timpuri, acesta mai seamănă
prin pantă și cimitir. Până nu demult, mai era în
zonă o casă, acolo nu departe de intersecția cu
strada Brașov, mai era casa aceea despre care îți
venea să crezi că e un magnet pentru camioane și
TIR-uri. Una-două dădeai peste o măgăoaie intrată
pînă la jumătate sau aproape în clădirea
blestemată. Un camion dintre acestea fusese
încărcat cu putini cu brînză. Telemea. Doamne,
ce-a fost vreo oră pe Calea Turzii! Mai ales că
acolo, la doi pași, era cartierul Texsas. (Ultima
dintre aceste alcătuiri, un verzui-albastru-topaz,
ne-a “părăsit” abia de curând, de curând de tot).
Ah, îmi mai aduc aminte trei “faze” despre
coborârea Feleacului: un camion cu portocale care
a dat buluc tot în casa pomenită, și altele două,
în care șoferii vrând să evite cunoscutul impact,
unul dintre ei s-a dus taman în cofetăria de lângă
Avicola, adică dincolo de Catedrală, iar celălalt s-a
proptit în parterul Casei roșii (Casa învățătorului).
Feleacul, CaleaTurzii au văzut, au trăit și au
cunoscut multe.
Acum, din unele puncte de vedere, parcă și
mai multe: câte firme, reprezentanțe, birouri,
benzinării, hoteluri, retaurante, vile, viluțe...! Mie,
personal nu-mi place tare mult, dar cine ce poate
avea sau face împotrivă? Să mă mai dau cu sania
pe Feleac, în toiul ierni? În primul rând că nici nu
mai am sanie! Pe de-altă parte, mă întristează
singurătatea în care stă și-și vede bine de treabă
Liceul de Coregrafie (să învețe și ei ceva de la
vecinii de după colț, de la Colegiul G. Coșbuc! și-
a pus Coșbuc o clădire, și repede și destul de
reușită!).
Ce aș îndrăzni să spun este că, totuși, pe
Feleac sunt vreo două chestii (altele decât panta)
care nu s-au schimbat prea mult: “poziționarea”
auto-stopiștilor, intrarea pe Bună Ziua și cea spre
Făgetul care la rândul lui e cu totul altul/ altfel
(mai bine? mai puțin bine?). Nici Bună Ziua nu
mai e cum a fost. Oricum, astăzi îți vine mai greu
să te duci să te plimbi pe-acolo. Mai bine ar fi
dacă ai avea mașină, nu?
■
epiderma de bazalt
Aniversară cu năbădăi și
„salam demisec”
| Mihai Dragolea____________________________
Tânărul domn Nicu (după cum l-a apelat la
fel de tânăra Nuți) călătorește cu troleibuzul
deja încins spre centrul orașului; deși sunt
destule locuri libere, a rămas în picioare, lângă
scaunul pe care s-a așezat Nuți, amica lui cu nuri
glorioși; corpolent, domnul Nicu e tuns perie și
într-o ținută adecvată căldurii mari, instalată de
câteva zile: bermude, șlapi, un maieu alb, foarte
sumar, lăsând la vedere ample tatuaje: pe
omoplatul stâng figurează un dragon, pe cel drept
- un fel de mușchetar: încadrată de cei doi,
surâde o sirenă-vampir, cu dantură de tip
compostor. Domnul Nicu beneficiază și de două
lanțuri de aur, tot de două brățări la fel de
prețioase, dar și de câte un ghiul pe fiecare inelar.
După voioșia care i-a cuprins la neașteptata
întâlnire, e evident că nu s-au mai văzut demult și
că se știu bine, chiar foarte bine și amănunțit;
sigur că Nuți e tare curioasă să afle ce a mai
isprăvit Nicu de la ultima lor întâlnire. Și Nicu
atât așteaptă, are poftă de istorisit și are material
proaspăt: „Tu, am fost plecat, că am fost invitat la
unchiu-meu, de fapt au fost toate rudele, că ăsta
e singurul unchi bogat, a făcut 75 de ani, n-are
copii și toți vor să se aleagă cu ceva din
moștenire, am priceput eu că nu de dragul lui au
venit, ci să se asigure că vor ciupi ceva de la
bătrân. Dar sunt niște proști, că nu el comandă,
ci mătușă-mea, cu baba trebuie să te pui bine,
dacă vrei să primești ceva. Numai eu am reușit
să-i fiu pe plac, n-a fost deloc ușor, e o scorpie,
o mare teroristă, obsedată de ordine și curățenie,
n-aș putea să rezist o singură zi cu asemenea
obsedată! Ca și acum, la cheful lui unchiu’,
numai chef n-a fost, și asta numai din cauza ei:
când am ajuns eu, erau deja veniți câțiva, în
frunte cu bou’ de văru-meu Tavi, cu nevastă-sa,
și aia la fel de tâmpită ca el! Când am intrat toți
aveau mutre de înmormântare, că - am aflat -
deja o înfuriaseră pe tanti Mărioara, mai ales
Tavi, că ăla a intrat în bucătărie, să fumeze, și
gagicile pregăteau platourile cu aperitive, și Tavi,
cretinul, a văzut cum tanti Mărioara tăia felii
subțiri de salam, l-a umflat râsul, când a văzut că
pe eticheta vișinie scria „Salam demisec”, a cerut
o felie, că era curios să vadă el ce gust are un
salam ca vinul, că numai pe sticlele de vin scrie
„sec”, „demisec”, sau „dulce”, că o fi salam făcut
din vin! Fraierul a crezut că mătușa înțelege de
glumă, pe dracu!, aia s-a enervat și n-a mai tăiat
nicio felie, ba și pe cele gata tăiate le-a luat de pe
platouri, l-a porcăit și pe unchiu’ Vasile, când a
rugat-o să le pună la loc! Nuți, adevărul e că era
chiar de râs, dar nu așa, la vedere! Pentru că eu
m-am abținut, nu crezi că mie mi-a dat, la
plecare, două rude de „salam demisec”?! Au mai
fost multe faze, îți povestesc la telefon, trebuie să
cobor la prima! Te-am pupat! Hai, uite că o am la
mine, am păstrat eticheta, ți-o dau ție, poate
cumperi și tu salam de-ăsta, să știi că e destul de
bun! și tânărul domn Nicu, plin de aur și tatuaje,
scoate dintr-un buzunar eticheta „salamului
demisec”, i-o dă tinerei Nuți, ea râde copios, în
timp ce domnul Nicu se grăbește să coboare.
Cluj, 12 iulie 2007
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Cursa pentru minuni
| Adrian Țion______
Nimic nu e ve°nic. Minunile îmbătrânesc °i
ele, sunt scoase la pensie. Bine zice
românul că o minune ține 3 zile. Cele 7
minuni au ținut mai mult. Din Evul Mediu până
acum le-a fost destul. S-au umplut de glorie, s-au
lăfăit prin cărțile de istorie, după ce marele
arhitect olandez Maerten von Heemskerk a
propus lista, cea cunoscută de toată lumea. Acum
gata cu ele. Le-a fost de-ajuns! Generația actuală
nu mai crede în minuni. inexistente. Din cele 7
construcții celebre ale Antichității au rămas în
picioare doar piramidele. Celelalte 6 or fi fost ele
grozave de-ți tăiau răsuflarea, dar erau pentru cei
care azi nu mai răsuflă. Lumea de azi vrea
minuni palpabile sau cel puțin vizibile cu ochiul
liber. Nu reconstituiri, nu povești sau basme
pentru molâi care înghit tot ce li se spune, deși
cifra 7 ne menține încă în mrejele basmului.
Minunile devin tot mai concrete sub apăsarea
imperativă a prezentului. Să știe și să vadă omul
“minunea”. Urci pe Acropole și zici satisfăcut:
“Am văzut una din minunile lumii.” Dar nu, din
păcate, Acropole n-a intrat în noul top al elveția-
nului Bernard Weber, care s-a finalizat la 7 iulie,
(luna a 7-a), din anul 2007. Să mai spună cineva
că numărul fatidic 7 e lipsit de profeție sau pre-
destinare. O predestinare căutată cu lumânarea,
desigur, pentru a convinge, pentru ca justețea
alegerii să pară cât mai obiectivă. Cu toate astea
scepticii au acuzat că nu sunt criterii serioase de
alegere. Chiar așa! De ce piramidele nu au fost
supuse deliberării și au fost excluse din noua
listă? Li s-a păstrat un loc onorific, ni se spune.
De ce s-a sărit din Antichitate până în epoca
modernă? și altele de acest fel.
Răspunsurile la sondaj au fost date de 60, 70
sau, poate, 100 de milioane de oameni. Pare un
joc pe Internet asemănător cu “10 pentru
România”, “Mari români” sau alte rebuturi de
acest fel trâmbițate ca succese mediatice.
Campaniile respective s-au dus și oamenii au
început să uite numele celor ieșiți pe primele
locuri. Noile “minuni” vor rezista mai mult? Dar
apropo de români, trebuie spus că și la această
campanie ne-am situat la loc de cinste. Sculptorul
român Gheorghe Leonida (1893-1942) a lucrat
capul statuii lui lisus din Rio de Janeiro, emblema
metropolei braziliene, sculptură realizată împre-
ună cu artistul francez Paul Landowski după un
proiect al brazilianului Heitor da Silva.
Cursa pentru minuni s-a încheiat deocamdată
prin festivitatea organizată cu prilejul citirii noii
liste pe un stadion din Lisabona, din 7 iulie a.c.
Disputele din jurul acestei liste vor continua.
Multe se vor mai spune “de septem orbis mira-
culis”, mai ales că au ajuns în noul top construcții
monumentale ridicate mult după perioada
Antichității. Parcurgând noua listă fiecare va mur-
mura în sine: “Da, cu “minunea” asta sunt de
acord. Astalaltă nu știu dacă merita să urce print-
re primele șapte.” Va exista câte un top indivi-
dual, personal, mai mult sau mai puțin serios.
Vorba unui forumist cu gândul la un top obez: “a
opta minune a lumii este monica gabor și a noua
super irinel columbofilul”. Și a zecea, umorul
românesc, aș fi tentat să adaug în acest context.
Nimănui nu i se va interzice să aibă în vedere și
să considere ca atare și alte miraculoase edificii.
Primul impuls spre numărarea “minunilor” dat de
olandezul Maerten van Heemskerck s-a limitat la
lumea antică, reprezentată prin construcțiile de pe
trei continente. Următoarele “minuni” le vom
număra dintre construcțiile ridicate pe Lună sau
pe Marte, ca să nu mai vorbim despre stațiile
interplanetare, ele însele niște minuni ale tehnicii.
Lista de la Lisabona cuprinde Marele Zid
Chinezesc, orașul antic Petra din Iordania, statuia
Mântuitorului din Rio de Janeiro, ruinele incașe
de la Machu Pichu, fosta cetate mayașă Chichen-
Itza din Mexic, Colosseumul din Roma și
Mauzoleul Taj Mahal din India. Au căzut statuile
din Insula Paștelui, Kremlinul din Moscova,
Statuia Libertății, turnul Eiffel și alte impunătoare
monumente ale inteligenței și cutezanței
omenești. Bine că n-a căzut Colosseumul, pentru
că, după cum spunea enciclopedistul Beda
Venerabilis în Evul Mediu, venerând civilizația
romană, “Quamdius stabit Colosseum, stabit et
Roma; Quando cadet Colosseum, cadet et Roma;
Quando cadet Roma, cadet et mundus”.
■
scrisori către președinte
Scrisoarea a cincisprezecea
| Radu Țuculescu___________________________________
Stimate domnule președinte,
Se topește țara, se topesc creierii. Am auzit că
ne vom transforma într-un deșert. Cel puțin
o parte din patrie. Vor crește palmieri,
cactuși uriași, cămile și struți... Rezistă cine poate.
Selecție naturală. Foarte tristă perspectivă, taman
acuma cînd ați terminat gîlceava pe tema
pensiilor iar pensionarii își văd speranțele
crescînd, odată cu mercurul termometrelor. Dar
vremea e cînd așa, cînd altcumva, se schimbă
brusc, o dă pe ploi, pe grindină, pe distrugeri, în
general. Nimic bun la orizont, eu nu mă prea
încred nici în noile promisiuni bănești că și ele-s
precum vremea. Precum toate promisiunile. Cele
care intră în categoria minunilor ce țin trei zile. Și
trei nopți. Ca-n povești. Mamă, ce de povești
auzim noi din gurițele umede ale politicienilor. Și
mi-am dat seama că, pe lîngă altele, au și pierderi
de memorie, li se spune amnezii. Amnezii locale.
Uită ce-au spus cu un an în urmă, ori cu mai
mulți. Se contrazic pe ei înșiși cu seninătate. Ori
senilitate? Cunoașteți problema, sînteți în temă.
Se întîmplă, mai ales de la o anumită vîrstă. Și
nouă, chiar.
Apropo, oare de ce politicienii, în general, sînt
de vîrste mai înaintate? Politica trebuie să fie
gerontofilă? Trebuie. Numai după o puternică
experiență de viață, poți conduce pe alții. Să-i
conduci cu înțelepciune spre mai bine. Așa cum
se întîmplă la noi de vreo șapteșpe ani încoace.
Încoace și-ncolo. Tinerii rămîn o veșnică speranță.
În ei, se zice, ne sădim speranțele și întrezărim
viitorul luminos. Asta se întîmplă de ani de zile.
De sute de ani. De mii de ani, tinerii sînt
speranța omenirii. Din epoca de piatră, bag de
seamă. Și tot așa vor rămîne. Păi, și boșorogii din
politică, au fost odată tineri. În mod logic, au fost
și ei odată niște speranțe. Iar acuma, speranțele li
s-au împlinit. Speranțele lor... Deja mă încurc în
propriile mele... cuvinte. Adevărul este că am
văzut și oarece tineri printre politicieni. S-au
integrat repede, s-au adaptat și... au acționat în
consecință. Așa se întîmplă și în alte țări, mai
dezvoltate decît noi din punct de vedere al
democrației. Diferența este că acolo nivelul de trai
este mult mai ridicat iar corupția și furtișagurile
aleșilor nu au amploarea și anvergura de la noi.
Nu sînt atît de nesimțite, de ordinare.
La noi, poți să-i arăți cu degetul, nu le pasă.
Poți să scrii în presă, cu argumente și documente,
nu le pasă. Ba, le mai crește popularitatea, faima,
ca la maneliști. Devin vedete iar vedetelor li se
permit multe, nu?
O cunoștință de a mea face parte dintr-o
familie de unguri nobili. Ei, descendenții, au
rămas săraci și au tras tare ca să-și cîștige
existența. Urma să li se dea înapoi cincizeci de
hectare de pădure. Ani de zile au tot purtat
dosare voluminoase prin tribunale. Pînă cînd a
apărut în ograda lor un politician cu mustață
groasă și ochi jucăuși care le-a spus verde-n față:
vă rezolv să primiți hectarele împădurite înapoi
cu condiția ca, apoi, să mi le vindeți imediat mie.
Toate. Descendenții de nobili au acceptat, măcar
s-au ales cu niște bani în conturile goale. Iar
politicianul a mai pus mîna pe cinzeci de hectare
de pădure. Evident, s-a apucat s-o taie, altfel ce
profit ar fi avut de pe urma ei? Și uite așa,
dealurile noastre devin tot mai chele iar puținele
păduri rămase au început acuma, cu arșița asta,
să ia foc. Cum dotările noastre în privința unor
asemenea focuri sînt aproape nule, ele ard
molcom și temeinic, în timp ce unii săteni
încearcă să oprească focul, lovindu-l cu cîrpe ude.
Pe unde pot și pe unde apucă.
Au început și vecinii să-mi lovească în țeava
caloriferului, semn că aud ce scriu. Pe nădușeala
asta care dospește în încăperile noastre din beton,
nici nu mai prea ai chef de nimic. Trebuie să-mi
șterg, încontinuu, șiroaiele de transpirație, drept
pentru care mă semnez: un om din țară. PS.
Poate va trebuie să mă semnez, în curînd, un om
din deșert. Cine știe? Mi-ar place să văd gașca de
politicieni porniți în vizite de lucru pe cocoașele
cămilelor...
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Între New York si Avignon
| Ing. Licu Stavri_______________________________
S-a stins din viață soprana americană Beverly
Sills, interpretă incomparabilă a marilor
eroine din operele lui Bellini, vedetă de
televiziune, președintă a Lincoln Center și,
ulterior, a Metropolitan Opera. Născută în 1929
la New York, Beverly Sills (pe numele adevărat
Belle Silverman) a debutat la numai zece ani, într-
un program radio al CBS. După o carieră
strălucită în lumea spectacolului, la Scala și
Metropolitan Opera, cântăreața, considerată cea
mai mare specialistă în roluri de bel canto după
Maria Callas și Joan Sutherland, și-a încheiat
brusc, la numai 51 de ani, cariera, consacrându-se
activităților de manager cultural. Ca directoare a
New York City Opera, a reușit să tripleze bugetul
acestei instituții. În 1994 a devenit președinta
foarte influentă a Lincoln Center. În 2002 a
acceptat postul de director al Metropolitan Opera
din New York, gest considerat surprinzător,
întrucât cariera ei fusese legată de casa rivală,
City Opera. Deși debutul la Scala din Milano, în
1969, a fost impresionant, soprana de coloratură
americană a cântat relativ puțin în Europa,
făcându-se cunoscută mai ales prin înregistrări.
Acasă, a fost adesea invitată la cele mai populare
emisiuni de televiziune, cum ar fi “Tonight
Show” a lui Johnny Carson, fiind ea însăși
amfitrioana unei emisiuni hebdomadare intitulate
“Lifestyle with Beverly Sills”.
Fondată în 1977, din inițiativa pianistului,
șefului de orchestră și compozitorului Mathias
Ruegg, Vienna Art Orchestra (VAO) a devenit,
după numai câțiva ani, una dintre formațiile de
referință ale marilor ansambluri de jazz.
Aniversarea celor treizeci de ani a fost marcată
prin punerea pe piața muzicală a unui album
format din trei CD-uri cu melodiile cele mai
apreciate ale orchestrei: American Dreams;
European Visionaries și Visionaries & Dreams.
Într-un interviu acordat ziarului Le Monde,
conducătorul orchestrei recunoaște că, la început,
se cânta mai puțin jazz clasic, ideea fiind că
muzica de jazz înseamnă în primul rând
improvizație. Cu vremea, instrumentiștii s-au
sudat, dându-și seama de importanța unui sound
specific, a unui stil și a unei interpretări
conjugate. În repertoriul de azi al orchestrei
coexistă jazz-ul clasic și free-jazz-ul, rock-ul și
melodiile contemporane, acest eclectism putând fi
numit postmodern. Deși jumătate din membrii
oldus
*
orchestrei nu sunt austrieci - Ruegg însuși este
elvețian - VAO este percepută drept ambasadoarea
muzicală a Austriei în străinătate.
Din domeniul animației, revista Femme
Actuelle semnalează apariția filmului Persepolis,
de Marjiane Satrapi și Vincent Paronnaud, cu
vocile lui Catherine Deneuve, Chiara Mastroianni,
Danielle Darieux. La origine, Persepolis a fost o
BD vândută în lumea întreagă. Dar filmul de
acum nu este o simplă adaptare, ci o operă
autonomă și un mare spectacol. Ne aflăm în Iran
în 1978. Marjiane are 8 ani. Fiica unor părinți
moderni și cultivați, ea se lasă în voia reveriilor
ore întregi. Petrece mult timp discutând cu bunica
(vocea lui Danielle Darieux), o femeie înțeleaptă,
plină de umor. O dată cu instalarea Republicii
Islamice, fetița se vede silită să poarte voal. Asta
n-o împiedică să aibă limba ascuțită, ceea ce
incumbă riscuri pentru întreaga familie. Războiul
din Irak îi va convinge pe părinții lui Marjiane
să-și trimită fiica la Viena, unde își va petrece
adolescența în alternanțe între primele amoruri și
dorul de casă. Nu este un film cu teză, explică
realizatoarea, dar dacă lumea va sfârși prin a-i
privi pe iranieni ca ființe umane, iar nu ca noțiuni
abstracte (islamiști, teroriști), își va fi atins scopul.
Persepolis a primit Premiul Juriului la Festivalul
de la Cannes.
Inepuizabilul Beatle Paul McCartney a scos un
nou album, unul dintre cele mai bune din
întreaga sa carieră, intitulat Memory Almost Full
(Memoria aproape plină). El a încetat colaborarea
cu casa de discuri tradițională, EMI, cu care
avuseseră contract băieții din Liverpool și cu care
el însuși colaborase după destrămarea formației,
trecând la Starbucks Entertainment și Concord
Music. “Dance Tonight”, primul single de pe acest
album, a fost folosit la realizarea unui clip șic de
către Michel Gondry (clipper-ul lui Bjork), lansat
pe YouTube, în care apare Natalie Portman. Este
o frumoasă baladă acompaniată la mandolină,
care reînvie sunetul Beatles, de mult așteptat de
fani. Paul se dovedește același creator entuziast
care-și transformă experiențele personale în
melodii, scrie cronicarul muzical de la Liberation.
“The Ever Present Past”, un fel de tribut închinat
vechii sale formații, are toate șansele să se claseze
pe primele poziții din top.
Romancierul englez Sebastian Faulks și-a
câștigat popularitatea prin cărți ca Birdsong sau
Charlotte Gray (a cărei ecranizare a fost
prezentată și la Cluj, la un Festival al Filmului
Britanic) în care soarta unui individ este urmărită
pe scala marilor evenimente istorice. Cel mai
recent roman al său, Engleby, recenzat de Peter
Parker pentru The Sunday Times, se îndepărtează
de formula epică obișnuită, realizând o explorare
mai sistematică a psihicului uman. Ca și
precedenta operă a lui Faulks, Human Traces,
Engleby se inspiră din probleme de psihiatrie: doi
psihiatri investighează cauzele schizofreniei și ale
psihozelor. Povestea începe la Cambridge în anii
1970, unde naratorul, Mike Engleby, este student.
Primele capitole abundă în flash-back-uri înserate
în descrierea vieții cotidiene de la colegiu,
descriind copilăria protagonistului în localitatea
muncitorească Reading și viața lui searbădă la o
școală publică. Conflictul începe cu adevărat în
momentul când Jennifer Arkland, o studentă
pentru care Enderby are o anumită atracție,
dispare și Enderby devine, în ochii poliței,
suspectul principal. Ancheta nu este, însă,
concludentă, iar după absolvire protagonistul
devine un ziarist de succes. Romanul ia forma
unui jurnal ținut de Enderby cu intermitențe, prin
care citiorul este informat despre adevărata
desfășurare a evenimentelor. Făcând din eroul-
povestitor nu numai un narator necreditabil, ci o
adevărată “personalitate dizlocată”, Faulks își
creează probleme tehnice, pe care nu întotdeauna
le rezolvă satisfăcător. Pentru a prezenta
comportarea protagonistului într-o lumină ceva
mai obiectivă, el îl pune pe Enderby să reproducă,
într-o manieră destul de primitivă, un lung raport
al poliției, pasaje din jurnalul intim al lui Jennifer
și o complicată evaluare psihiatrică despre el
însuși, lucruri reținute datorită unei memorii
prodigioase, de tip autistic. Încarcerat, Engleby se
amuză încercând să fie mereu cu un pas înaintea
psihiatrilor și anchetatorilor. Sebastian Faulks este
și moderatorul emisiunii “The Write Stuff” de la
Radio Four, calitate în care citește multă literatură
contemporană. O parte dintre rețetele utilizate de
autorii de succes - abuzurile ritualice din școlile
engleze, crime misterioase de la Oxbridge - sunt
folosite cu intenție parodică în acest roman care,
în opinia recenzentului, e scris inteligent, dar cu o
compoziție ciudat de eclectică și cu o tematică
neangajantă.
Festivalul de teatru de la Avignon, inaugurat
în 1947, a împlinit șaizeci de ani. Le Monde des
livres îi consacră un “Dosar”, în care sunt
consemnate câteva cărți apărute la aniversară.
Una singură dintre ele a avut ambiția de a
îmbrățișa întreaga istorie a Festivalului: Histoire
du Festival d'Avignon de Antoine de Baeque și
Emmanuelle Loyer, operă înscrisă în tradiția
cercetării academice combinată cu albumele
elegante. Autorii și-au concentrat atenția asupra
istoriei culturii, privind Festivalul de la Avignon
ca pe o oglindă a timpurilor, arătând cum acesta
a îmbrățișat - sau chiar devansat - marile mișcări
estetice și instituționale, cum s-a făcut ecoul
evoluției social-politice a Franței de după 1947. O
altă carte interesantă consacrată evenimentului
pare a fi Avignon vue du pont: 60 ans de festival
de Bernard Faivre d’Arcier.
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
atelier
Tudor Ionescu
Table de matieres
| Letitia Ilea__________________________________
l cunosc pe profesorul Tudor Ionescu de
aproape de douăzeci de ani, de pe vremea
când, studentă fiind, uceniceam în cercul de
traduceri al facultății de litere condus de domnia
sa. Admirația mea față de tânărul profesor care
nu semăna cu nici un altul dintre cei pe care îi
aveam la vremea aceea nu a încetat să crească
de-a lungul anilor. Am descoperit succesiv
nenumărate fațete ale lui Tudor Ionescu, una mai
ieșită din comun decât alta. E traducător dăruit
cu un har aparte, prozator ce se îndepărtează de
drumurile bătute, profesor care nu are nevoie să
facă prezența, iar de curând l-am descoperit și
poet de taină. Dacă adăugăm la toate acestea
veritabila vocație a prieteniei pe care o are Tudor
Ionescu, s-ar putea crede că schița este aproape
completă. Nici vorbă.
Iată că acum ni se revelă ca plastician și,
personal, nu aș fi deloc surprinsă dacă aș afla că
în retortele sale secrete Tudor Ionescu lucrează
acum la cine știe ce elixir miraculos, sau poate la
o simfonie sau ecuație de fizică moleculară...
Spunând toate acestea, gândul mă duce la o
teorie a semanticianului polonez Alfred
Korzybski, care, la începutul acestui secol, se
declara dușman al logici aristotelice, afirmând în
același timp că toate numele ar trebui să poarte
un număr, de exemplu Popescul, Popescu12, etc.,
pentru a facilita determinările ulterioare ale
aceluiași obiect. Dacă mă gândesc bine, cred că,
dintre prietenii mei, Tudor Ionescu ar purta mii
de astfel de numere: Ionescu-1- profesor, Ionescu-
2-traducător, Ionescu-3 prozator și așa mai
departe, pentru a stabili o ierarhie absolut
aleatorie.
O teamă de încremenire, de stagnare și
pietrificare în locuri și atitudini comune este unul
din instinctele sale fundamentale, după părerea
mea. Mărturie stă și această “tablă de materii” ai
cărei umili cititori suntem astăzi.
Am fost deosebit de onorată când Tudor Ionescu
mi-a propus să vorbesc despre această expoziție,
dar apoi m-a cuprins o teamă enormă, aceea că
nu voi reuși să spun cu exactitate, să descriu
lucrările pe care le avem în față astăzi. Privindu-le
cu atenție, mi-am dat seama că ele pot fi tot
atâtea oglinzi, în care fiecare vede ceea ce poate
să vadă. Un biolog le-ar considera poate o
surprinzătoare sinteză a viului, a organicului cu
mineralul. Un filosof ar fi poate de părere că ele
sunt o mărturie a deșertăciunii îmbinărilor lumii
acesteia, o exprimare a acelui “vanitas vanitatis”.
Un dentist ar considera că lucrul de căpetenie din
această expoziție este o anume măsea, ce s-a
săturat să tot mestece zgura acestei lumi. Și
exemplele ar putea continua.
Pentru mine însă, lucrurile stau altfel. Trebuie
să spun mai întâi că l-am regăsit pe Tudor
Ionescu în postura de temut profesor într-o
comisie a literelor clujene ce examina referatele
doctoranzilor. “Dacă ai trecut de Tudor Ionescu, e
OK”, îmi spunea un prieten. Și îmi mai amintesc
de asemenea teama mea de judecățile
profesorului, ale cititorului de literatură, care, de-a
lungul anilor, a taxat așa cum se cuvenea
“rătăcirile” mele literare și nu numai. Nu în
ultimul rând îmi amintesc de umorul său ce știe
adesea să fie mușcător până la dizolvarea
interlocutorului.
De aceea, această expoziție este pentru mine o
mare surpriză. Îl regăsesc aici pe acel Tudor
Ionescu ce, cu ani în urmă, vorbea cu atâta
duioșie despre micuța - pe atunci - Zelda. O
anume tandrețe în tratarea materialului plastic, în
îmbinările elementelor, în alăturarea organic-
anorganic. Tandrețe, duioșie, căldură, în selecția și
potrivirea obiectelor sale. Și mi-l imaginez pe
Tudor Ionescu pregătind această expoziție cu un
zâmbet hâtru pe buze, imaginându-și cum va da
de furcă cronicarilor plastici, în căutarea a te miri
ce sensuri ultime. Și nu pot să nu mă gândesc la
un critic literar, care, referindu-se la Beckett,
afirma că dacă Beckett ar fi știu cine este Godot,
ar fi spus el singur. Parafrazând, cred că dacă
Tudor Ionescu ar fi știut ce carte anume poartă
această tablă de materii, ne-ar fi oferit poate
cartea, nu doar cuprinsul ei. Norocul nostru: de
la această tablă de materii putem fiecare
reconstitui cartea proprie, pe măsură priceperii
noastre de cititori și visători.
■
Stan Velea
(Urmare din pagina 7)
La fel, în Interferențele literare româno-polone
(1989) Stan Velea a pus corect în valoare tot ceea
ce s-a realizat în planul receptării operelor literare
românești în Polonia, după cum, la îngemănarea
celor două milenii ne-a adus exegeza privind
Receptarea literaturii polone în România. Lucrări
care pe alte spații au antrenat catedre sau colecti-
ve largi de cercetători. El le-a făcut singur. Toată
opera lui Stan Velea demonstrează nu numai o
muncă asiduă în mai toate planurile umanisticii,
dar și faptul că a știut să ia de la principalul său
îndrumător, prof. dr. I. C. Chițimia, spiritul
investigării operei pe toate palierele și în toate
substraturile ei, la care istoricul literar aduce un
comentariu bogat, chiar dacă pe alocuri baroc,
însă tocmai pentru a surprinde valoarea textului
sub toate aspectele. Umbra și anvergura lui
Călinescu se simte și ea în abordarea și în
pluridisciplinaritatea pe care a îmbrățișat-o și în
care se manifestă. Monografiile despre marii
clasici polonezi: Mickiewicz, Sienkiewicz sau
Reymont sunt mărturii ale faptului că tot ce a
abordat, a șlefuit sau a meșteșugit, cum ar spune
Arghezi, într-un laborator al său, unic. A făcut-o
cu finețurile unui meșter ceasornicar, chiar și
atunci când a pus în mișcare mari orologii, care
își au locul numai în turnuri înalte. Un stil sobru,
scientifist, incofundabil velean în exegeza
literaturii universale, croit ca pentru secolul al
XXI-lea, caracterizează scrierile exegetului Stan
Velea.
Iată, cât de firesc, scriitorul îl analizează pe
autorul lui Pan Tadeusz în primul rând în context
european; îi surprinde emergențele patriotice,
reperele artei poetice, incidențele poeticii
populare, luciditatea romantică, îl plasează între
Faust și Prometeu; în același timp ne prezintă și
principalele texte, împreună cu receptarea lui în
România. Așa își dorea eminentul polonist,
Zdzislaw Libera o lucrare despre bardul polonez.
În cazul lui Reymont, comparatistul care se
prefigura la începutul anilor ’60 ca o speranță în
materie, a demonstrat până în cele mai mici
amănunte originalitatea lui Rebreanu în Ion și
Răscoala și cea a lui Pavel Dan în nuvelistica sa,
comparate cu Țăranii lui Wladyslaw Reymont,
care a obținut Premiul Nobel.
Calitatea analizei și instrumentarul bogat cu
care operează dintr-o ipostază de critic și analist
echidistant o remarcăm și în prezentarea pe care
o face în cele 31 de medalioane consacrate
Universaliștilor și comparatiștilor români
contemporani. Astfel, de la Tudor Vianu și Zoe
Dumitrescu-Bușulenga până la Dan Grigorescu și
Ion Ianoși sau Marian Popa, surprindem
manifestarea unei pleiade întregi de profesioniști
care și-au consacrat activitatea cunoașterii
literaturilor străine în România, pleaiadă din care
un loc de frunte îl ocupă și autorul volumului,
Stan Velea. Cutremurat de pierderea sa, nu pot
spune decât ca Dumnezeu să îl odihnească în
pace, iar opera lui să dăinuie și să inspire cât mai
mulți urmași.
2 iulie 2007
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Chef de teatru, chef de
Baia Mare
| Florian-Rares Tileagă
Vara parcă le face pe toate mai bune. Nu
degeaba-s atâtea nunți °i concedii, în lunile
▼ cu soare, atunci când până și o întâlnire, o
bere la terasă sau o plimbare prin centru devine o
sărbătoare.
Cam aici „bate” și Festivalul Internațional de
Teatru „Atelier”, de la Baia Mare, ajuns la ediția
XV (17-24 iunie). Nici n-ar însemna altceva un
festival de teatru, pus la final de stagiune, când
toți așteaptă un fel de sărbătoare, care să
răsplătească munca de peste an. Plus că
„Atelierul” nu s-ar potrivi altcândva decât... vara.
și asta pentru că vara parcă tot omul e mai curios
și tolerant, ceea ce-i pică de minune unui festival
care vrea să surprindă prin tot felul de
experimente teatrale, unele nu ușor de înghițit.
Spun asta știind cât de nonconformist și
neconvențional și-a propus „Atelierul” să fie, încă
din 1992, când dramaturgul Radu Macrinici l-a
inițiat la Sfântu Gheorghe. Iar dacă festivalul s-a
mutat, recent, la Teatrul Municipal din Baia Mare,
va avea de dus o muncă sensibilă de formare a
publicurilor de acolo. Ceea ce îl și ține în viață, la
fel ca și ideea - de la care a pornit totul, în ’92 -
de a aduna cât mai multe forme de expresie
teatrală, ale cât mai multor trupe din lume,
pentru a schimba ceva în viața cât mai multor
publicuri românești. Știu, sună fantezist rău de
tot, dar ăsta e „Atelierul”: a fost gândit, cumva,
„să lucreze”, să fie folositor atât producătorilor,
cât și consumatorilor de teatru.
Cât despre aerul (insuportabil de cald...)
respirat în festival, n-am uitat încă neastâmpărul
general, dat de forfota elevilor, studenților,
criticilor, presei, în fine a publicurilor de toate
vârstele, în jurul singurului loc de manifestare a
tuturor momentelor din festival: Teatrul
Municipal. Ceea ce n-a fost un dezavantaj. Se știe
cât de bine îi șade unei sărbători de teatru, când
are un spațiu unic de desfășurare a evenimentelor.
E cea mai bună cale de a coagula energii, într-un
puls cât mai intim. Chiar Macrinici a spus-o, la
final, referindu-se, de fapt, la calitatea publicului
din Baia Mare: „e greu nu să faci un festival, ci să
găsești un loc pentru festival...”
Chef de teatru
Nici nu știu cu ce să încep. Oferta de
eveniment a festivalului a fost atât de mare, și
totuși atât de clar împărțită pe cele opt zile, că nu
puteai rata nici măcar unul din spectacole,
workshop-uri, conferințe, colocvii, lansări de
carte, expoziții, concerte sau discuții cu autorii
spectacolelor. În sfârșit, să o luăm școlărește,
pomenind și premiile câștigate de fiecare, la
finalul festivalului.
La Istoria comică a doctorului Faust (premiu
pentru cel mai bun spectacol) am intrat ca la
cinema Republica, în Cluj. Ca la o
supraproducție, fiindcă asta a și fost cel mai nou
spectacol al directorului de scenă Victor Ioan
Frunză: o armată cu zeci de actori și figuranți,
orchestră live, cu decoruri, efecte copleșitoare,
pentru care au lucrat câteva zeci de tehnicieni
(spectacolul e producția teatrului băimărean). Iar
ce a ieșit din proiectul dramaturgico-regizoral al
lui Frunză (adaptare după textele lui J. Variot,
Marlowe, Goethe, P. Valery și Jarry) a fost un fel
de crucișător teatral, care a spus povestea lui
Faust altfel de cum am tot văzut. Adică insistent
de comic, cu o vitalitate și interactivitate de circ,
printr-o împletire năucitoare de lumini, fum,
flăcări, recuzită și motive plastice neașteptate,
culese din zona futurismului și
constructivismului. Toate au fost adunate într-un
discurs, cu tot tacâmul de song-uri și intermezzo-
uri, peste care cel mai mult a contat reciclarea
de-a dreptul savantă a resturilor, a deșeurilor. La
fel de mult nu mi-am putut lua ochii de la
recitalurile actorilor (c-așa e la Frunză, cam toți
actorii au solo-uri), care m-au convins că regizorul
lor a rămas vechiul descoperitor de talente:
niciunde nu-i mai văzusem, la acele grade de
virtuozitate, pe tinerii George Costin (premiu
pentru cel mai bun actor), Sorin Miron, Gabriela
Del Pupo și Ovidiu Mihăiță. Sau pe Richard
Balint (al doilea premiu pentru cel mai bun
actor), ale cărui monoloage pline de contrapunct,
cântec și gaguri ne-au convins să iertăm multe
excese ale spectacolului. Ca să nu mai zic de
muzica originală (Cari Tibor), cavalcadă de
tempo-uri, melodii și tonuri, unele mai apăsătoare
și energizante decât altele.
Bun. Credeam că-mi ajunge Faust. Nici vorbă,
după așa ceva, în care m-am simțit ca băgat în
scaun, la 190 km/h, aveam și mai mult chef de
viteză, de culoare, de muzică, de actori. Așa că
m-am dus la Visul unei nopțide vară, culmea,
regizat tot de Frunză și cu o scenografie tot de
Adriana Grand, dar fără să găsesc, acolo, un al
doilea Faust. Visul... n-a avut nimic din gălăgia
savantă a hiperbolelor din Faust. Aici m-a cucerit
ritmul potolit, mai aerisit, cu dozări mai rafinate
de grotesc, cu folosiri mai limpezi de contrapunct.
Umorul a fost divers, acțiunile au crescut polifo-
nic; discursul a fost și mai brechtian, culminând,
bineînțeles, cu festinul parodic de clișee din final
- bomba de râs a „Atelierului”. Dincolo de asta,
Visul... mi-a confirmat că ceea ce știam despre
Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, care l-a și
produs, fusese adevărat. Au acolo o echipă de
actori, cum multe, foarte multe teatre caută.
Nu la fel de puternic a fost primit Scaunele,
creat de același cuplu Frunză-Grand. Jucat în
germană (Teatrul German de Stat Timișoara),
spectacolul n-a reușit să-și depășească bariera
lingvistică, rămânând destul de rece. Nasol,
deoarece, fiind vorba de un text ionescian, au
contat mult replicile și rostirea lor. De exemplu,
tăria spectacoului era dată de climax-urile repetate
ale monoloagelor, semnificând astfel desele
alunecări în paroxism și emfază caricaturală ale
personajelor ionesciene. A fost, deci, meritul
actorilor (Ildiko Jarcsek-Zamfirescu și Boris Gaza).
Ca și al decorului (A. Grand a obținut premiul
pentru scenografie), care a refăcut, ca niciunde
altundeva, ambianța reciclantă și apocaliptică din
filme ca Mad Max sau Underground. De reținut
compozițiile plastice ale fiecărui scaun, cu toată
dezordinea lor voluntară, încât îmi vine să cred
că, în teatrul lui Frunză, obiectele nu-s niciodată
la locul lor.
Nu și în teatrul moldovenesc. Povești de
familie - producție a Teatrului Național „Mihai
Eminescu” din Chișinău, pe un text de Biljana
Srbljanovic - a venit cu o poveste în care cuvântul
de ordine era... ordinea. Nici o idee ratată, nici o
scenă încâlcită, nici urmă de confuzie în acest
superb discurs despre putrefacția lumii sârbești
postcomuniste. Totul era o joacă a trei copii, de-a
mama și de-a tata, care devenea cu atât mai
amară cu cât reflecta, subliminal, furiile,
angoasele, nebunia, violența din care sârbii și-au
făcut un trai, în ultimii ani. De neuitat
scenografia, de feerie grotescă, în care evoluția
eroinei mute, de la câine la copil, captiv în lanț
(Snejana Puică, premiu pentru cea mai bună
actriță), a fost un delir de soluții regizorale și
actoricești, care de care mai intense (Mihai Fusu,
premiu pentru cea mai bună regie). Uneori prea
stridente, totuși.
N-am știut niciodată franceză. Și, totuși, m-am
bucurat de Ubu cocoțat pe masă (premiul special
al juriului) aproape la fel ca toți ceilalți, care se
împrăștiau de râs cam la fiecare replică spusă de
cei doi actori canadieni (Olivier Ducas și Francois
Monty) ai Teatrului „Pire Espece” din Quebec. De
fapt, nu cred că vlaga spectacolului consta în
scenariul vorbit - de altfel plin de improvizații la
fiecare reprezentație, în funcție de împrejurări, de
feedback -, cât în cel întâmplat, spus prin gesturi,
obiecte, urlete. Pentru că asta a fost Ubu cocoțat
pe masă: comedia lui Jarry, explodată în ditamai
ospățul de obiecte culinare, toate cocoțate pe o
masă care era, pe rând, salon regal, câmp de
luptă, pădure. Totul, într-un vârtej interactiv de
clișee din film, animație și circ, cu viteză și cu
umor de zile mari. Ce mai, preferatul festivalului,
fiind spectacolul care ne-a convins cel mai bine că
teatrul nu-i decât o joacă cu obiecte. Savantă...
Mă număr printre puținii care au gustat Inimi
cicatrizate, dramatizare de Radu Afrim după Max
Blecher, de la Teatrul Național Constanța
(Compania Ovidius). Însă m-a ținut în scaun nu
atât povestea - aventura cicatrizantă a unui tânăr,
bolnav de tuberculoză osoasă, într-un sanatoriu -,
cât spunerea ei lentă, cu viteza picăturilor de
perfuzie. A contat, aici, pulsul tot mai penetrant
al poveștii, dat de inserturi fotografice poetizante,
de monoloage introspectiv-descriptive, de detaliile
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
"30"|
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
din muzică °i actorie, care au interiorizat, până la
inflamare, receptarea acestui spectacol mai
degrabă epic decât dramatic. O receptare, însă,
chinuitoare, pentru cei sătui de ambițiile literare
ale teatrului...
Cred că pensiunea în care am stat, la Baia
Mare, era sătulă de câte faze și replici ne tot
aminteam din Geniul morții. A fost spectacolul
Teatrului 74, din Târgu Mureș, regizat de Th.
Cristian Popescu și jucat la „Atelier” cu atâta
încredere în umorul nebun al textului (G.F.
Walker), încât actorii au cam pierdut controlul.
Ok, era în ideea spectacolului ca scenele să
escaladeze din orice, cu agitație, paranoia,
caricatură tipologică și comic de limbaj, dar atâta
grabă a sufocat tot farmecul. Excelent decorul
minimalist al lui Andu Dumitrescu, potrivindu-se
piesei prin înghesuirea acțiunii într-un colț de
cameră, sporind tensiunea.
Tot din Târgu Mureș a venit și Monoloagele
vaginului - Teatrul Ariel Underground. Montat de
Alina Nelega, textul lui Eve Ensler încă o dată i-a
dat pe spate (că ăsta e cuvântul) pe români, cu
cele unsprezece monoloage ale vaginului. Între
relatările, confesiunile și pledoariile celor trei
femei (Monica Ristea Horga, Roxana Marian,
Elena Purea - al doilea premiu pentru cea mai
bună actriță), a încăput mult umor, caracter și,
mai ales, multă prezență feminină. Am văzut un
spectacol atent la detalii, antrenant fără pic de
acțiune, deci un foarte asumat manifest feminin,
vindecător de traume și răzbunător pentru atâtea
tabuuri și abuzuri. Dezarmant, profund, frumos.
Au fost câteva performance-uri în „Atelier”,
inedite ca formulă scenică. Între ele - In-fi-ni-te-zi-
mal, recitalul coregrafic conceput și jucat de
Jozsef Trefeli („Compania Jozsef Trefeli” din
Geneva), în tradiția contemporană a coregrafiei
bazate, în mare parte, pe mișcări aritmice, pe
contactul intim cu solul, pe contorsiuni și smuciri
ale corpului, fără nici un soi de poveste la bază.
Adică puteam înțelege cel mult unele repetiții de
gesturi, care mai limpezeau mișcarea. În rest,
ambiguu și rece.
Tot așa a fost primit și Joc fără cuvinte 1, după
Samuel Beckett, dar cred că nu Beckett a fost de
vină. Produs de Clastic Theâtre din Paris,
spectacolul a fost, de departe, cel mai rece, sec și
nearticulat experiment dintre experimentele
„Atelierului”. Dar, fiindcă asta își propuseseră
Aurelia Ivan și Francois Lazaro, realizatorii lui,
sunt nevoit să-l consider, în limitele genului lui, o
reușită estetică. Nicidecum comunicațională. Cu
recuzita lui dezolant-schematică și cu staticismul
lui insistent, Joc fără cuvinte a trecut drept o
compoziție plastică, cubistă in motion. Măcar
atât.
Am ieșit de la Firul de păianjen cu emoția cu
care aștepți să intri la grădina botanică. Senzația
era de mirare și tăcere, căci văzusem acest
spectacol de dans-butoh, în care timpul avea,
parcă, altă chimie. Creat de Compania Koto-
Otsubo-Butoh, jucat de Hikaru Otsubo (veteran al
„Atelierului”), spectacolul nu putea fi gustat fără
să fie cunoscut mitul pe care era bazat, căci
dansul convențional al lui Otsubo se lega din
coduri esențializate de mișcare interiorizată, din
sugestie și dilatarea timpului.
Mulți așteptau să meargă la Bal, spectacolul de
coregrafie de la Teatrului Național de Operetă
„Ion Dacian”, din București. Dar n-a fost decât un
discurs coregrafic lucrat ca ansamblu, cu mici
momente de virtuozitate individuală, cu slabe
adieri de situații dramatice, deși s-a vrut o
reeditare a celebrului Bal cinematografic al lui
Ettore Scola. A fost gândit și regizat de Yvette
Bozsik, nume sonor în coregrafie, și totuși lumea
a cam ridicat din sprâncene. Asta e.
La Angajare de clovn (regia Louise Dănceanu,
Teatrul Tineretului Piatra Neamț), lumea s-a simțit
bine. Eu nu. Cel puțin la început, când nu știam
cum să mai scap de saturația de Vișniec. Mai
apoi, am intrat în joc, nu zic nu, și m-am bucurat
de salturile între amărăciune și bonomie, pe care
actorii de la Piatra le stăpâneau credibil și
antrenant. Dar, pe bune, ne-am cam îmbuibat de
atâtea „angajări”. Să mai vină și pensionările...
A fost și un moment mai special. În piața mare
a orașului, copiii s-au putut bucura de
performance-ui exotic, cam hippy, al Companiei
Lita C-Y din Singapore, Doamna din Balonul
Renașterii. Doamna a fost Chow Yuen Lita,
balonul a fost din latex și s-a spart de vreo două
ori iar renașterea... hm... a fost renaștere pentru
că Lita ne-a spus așa, în timpul spectacolului (!).
Ceea ce mi-a adus aminte de proloagele
indispensabile ale lui Andrei Șerban.
Am lăsat la urmă cele trei spectacole ale
Companiei „Aăuleu” Teatru de Garaj și Curte din
Timișoara. Toate, în regia lui Ovidiu Mihăiță.
Stăteam întinși pe pat a fost povestea unei idile
ruinate în timp record, cu isterii, singurătăți și
conflicte comice. Ca în Crize. Ideea sună bine și
spectacolul ar fi plăcut mult, dacă ritmul nu era
distrus de alternările inegale de monoloage, de
heblurile clișeizate și tăcerile care au înecat scena
în redundanță.
Umbrele pentru lacrimi a fost și mai
dezamăgitor. Încercând să exprime etapele
semnificative din viața unui tânăr, spectacolul s-a
blocat în tot soiul de efecte repetitive și, deci,
previzibile, de la slow-motion la rewind și fast-
forward. Ca un casetofon... Spectacolul a fost
mut, fără să fie pantomimă, ci un fel de teatru
fără sonor, cu mișcări agitate fără rost.
Dar Ubu rege le-a întrecut pe toate în clișeu.
Din start, spectacolul a început nu în picioare, nu
în genunchi, ci târâș, printre cele mai vechi și
enervante clișee de animație și teatru de bâlci.
Recuzita era uitată pe scenă, actorii se
scălâmbăiau la greu, urlau, se împingeau,
oboseau. A fost o lipsă iresponsabilă de concept,
care a ciopârțit spectacolul în ceva de speriat... În
momente nedefinite și nespecifice stilistic, ca să
fiu elegant. Nimeni, din plătitorii de bilet, nu
merita atâta gălăgie. Nici măcar Jarry, care a
făcut, din stridență, un concept, pe care „Auăleii”
n-au știut să-l mânuiască. Oricum, ar trebui
înființat un festival al teatrului de bâlci. Serios!
Fiindcă așa ceva, în „Atelier”, e ca nuca-n perete.
Foarte ciudat că „Aulăeii” îi consideră pe
spectatori vinovați de eșecul spectacolelor lor.
Normal, când nu mai ai argumente, nici rușine,
te apucă dramatismul respinsului. „Auăleu” e un
teatru suspect; de asta m-am convins citindu-i
descrierile pretențioase și prețioase din caietul-
program al festivalului. Pe cine păcălesc ei?
Aoleu...
Chef de Baia Mare
Iată că, și de data asta, s-a păstrat concursul în
festival. Păcat. A fost o frână a sărbătorii, pentru
că, de obicei, așa ceva îi încurajează pe concurenți
să vadă, în premiu, o răsplată mai apetisantă
decât încrederea publicului. Unde mai pui că
premiile au stârnit, inevitabil, unele dezamăgiri,
așa încât mulți s-ar fi bucurat să existe discuții
publice finale, cu motivații, argumente, observații,
păreri, lămuriri etc.
Cu bune, cu rele, „Atelierul” s-a oprit din
lucru. Până la anul. Ideea e că statutul lui ne
obligă să medităm la ceva ce ne doare: nu-i
cumva mai sănătos un festival internațional, decât
unul național? Vezi festivalul de la Sibiu sau
„Man.In.Fest”-ul de la Cluj. Nu-i oare mai bine să
avem și ceva străini printre noi, dacă nu ca repere
valorice, măcar de formă? Nu de alta, dar sunt
destui regizori români gata să se mănânce între
ei, dacă-s lăsați singuri în festival. Pe când, cu
străinii de față, se abțin; orgoliile de genii
neînțelese nu le permit decât să-și roadă unghiile,
așa, în particoler. O știm cu toții și ar fi fost
necinstit din partea mea să nu o spun aici.
Oricum, la „Atelier” n-am prea văzut orgolii la
orizont, poate pentru că e în concepția lui să nu
fie invitați regizori „geniali”, „tiranici”. Sau poate
pentru că, aici, spectatorul de rând nu e jenat să
stea de vorbă cu regizorul... de rând. Deci mi-am
dat seama că Baia Mare e un oraș în care cu cât
ozonul e mai poluat, cu atât publicurile sunt mai
curate. Mai gata de teatru. E o constatare la care
țin, pentru că rar am putut vedea așa
disponibilitate în raport cu forme de teatru atât
de inegale între ele, atât de solicitante la nivel de
mentalitate a receptării. Tocmai din acest motiv,
la Baia Mare se va putea naște o părticică din
acea alternativitate universală a limbajului teatral,
care va desțeleni, din temelii, teatrul românesc.
Cam asta am văzut la Baia Mare. Faza e că
începe să-mi placă tot mai mult orașul, din cauza
festivalului. Și invers.
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Demnitatea postumă a
compozitorului
Instantanee de la București, Cluj,
Budapesta si Viena
| Francisc Lăszlo_____________
„Non omnis mariaj’
(Quintus Horatius Flaccus)
ntâmplarea face să fi fost prezent, în
noiembrie anul trecut, la actul de investire a
Laurei Manolache în postul de director al
Muzeului Național „George Enescu” din
București, care a pus capăt unei situații
scandaloase și nedemne de memoria celui mai
mare muzician român. De atunci, bucurându-se
de încrederea ministerului de resort, prestigioasa
reprezentantă a noii generații de muzicologi
români a început să relanseze instituția. A dublat
numărul angajaților (în care, până atunci,
ponderea personalului de pază și de serviciu față
de specialiști a fost de 4:1!), a reamenajat
expoziția permanentă și, ceea ce este mult mai
important, cu ajutorul noilor colaboratori, a reușit
să inventarieze bunurile avute în custodie. Recent,
instituția s-a îmbogățit cu încă două unități
muzeistice de mare preț și de inestimabilă valoare
morală: vila Luminiș a lui Enescu de la Sinaia și
conacul de la Tescani al soției sale, descendentă a
familiei boierești Rosetti-Tescani.
Primele succese ale noii directoare nu fac
decât să mărească așteptările față de ea. Căci,
făcând abstracție de Festivalul Internațional
„George Enescu”, care, prin dimensiunile și
strălucirea lui, se numără printre marile
manifestări de acest gen ale Europei, posteritatea
are datorii imense - în parte chiar rușinoase - față
de compozitor. Editurile pariziene cărora el și-a
vândut operele nu fac mai nimic pentru
propagarea acestora, nici măcar în România, deși
aici ele ar putea să aibă o vânzare profitabilă, dat
fiind numărul mare de muzicieni și muzicologi,
interesați să cunoască moștenirea lui artistică,
nemaivorbind de marile noastre biblioteci,
obligate moral să posede toate partiturile sale.
Presa dâmbovițeană (în speță Ziua, al cărei abonat
sunt) a reflectat cu zel evenimentele
contenciosului „Muzeu versus Uniunea
Compozitorilor”, „Ilinca Dumitrescu versus
Adrian lorgulescu și Octavian Lazăr Cosma”, dar
nu a sesizat, de exemplu, faptul, nu scandalos, ci
chiar tragic, că în capitala României nu găsești în
magazine nici o singură partitură a celui mai
mare compozitor român. Problema unei ediții
complete critice a creației sale este, deocamdată,
un deziderat îndepărtat. Din Catalogul tematic al
creației lui George Enescu, operă a reputatei
enescologe Clemansa Liliana Firca, în 1985, a
văzut lumina tiparului doar volumul I, dedicat
lucrărilor de copilărie. Pentru a putea continua
această operă muzicologică de maximă
importanță, autoarea nu s-a mai bucurat de
încrederea și solicitudinea depozitarului principal
al manuscriselor enesciene, recte ale Muzeului
Enescu.
Pentru asigurarea demnității postume a
oricărui compozitor, prima condiție sine qua non
este elaborarea și publicarea a două instrumente
de lucru indispensabile: a acelui registru al creației
care cuprinde, într-o succesiune cronologică sau
sistematică, cu succintele comentarii de rigoare,
toate datele de identitate ale tuturor opusurilor
(cum este celebrul „Kochel” pentru Mozart),
precum și cea a ediției critice Opera omnia, care
să conțină textul muzical de maximă autenticitate
a tuturor partiturilor, cu prezentarea minuțioasă a
întregului „lanț de surse” aferent, începând de la
„memo”-uri și schițe tematice răzlețe, prin
concepte, autografe definitivate pentru tipar și
edițiile autorizate de compozitor până la
eventualele modificări introduse de acesta în
exemplarele tipărite, pe care le folosea. Va fi în
stare noua directoare să creeze în cadrul
Muzeului un institut de cercetări enesciene, care
să facă față - desigur nu de azi pe mâine, ci într-o
perspectivă strategică realistă - pretențiilor sub al
căror semn lucrează instituțiile similare din alte
țări, un lăcaș unde să se formeze - poate sub
directa îndrumare a doamnei Firca - o tânără
echipă de elită a filologiei enesciene? Aceasta este
întrebarea arzătoare la care așteptăm de la
doamna Manolache un răspuns prin fapte, dar
poate și prin avansuri, sub formă de declarații de
intenție.
Ce mă face să scriu acum, la început de iulie,
despre schimbarea de director din noiembrie
trecut?
Până acum câteva zile, pentru mine, etalonul
în materie a fost Arhiva Bartok de la Budapesta,
pe care nu încetez a o considera o instituție
model. Directorul ei providențial, academicianul
Laszlo Somfai, fost președinte al Societății
Internaționale de Muzicologie, intrând în
categoria great old man, ea este condusă azi de
discipolul, apoi asistentul său, pe care l-a pregătit
pentru a-i prelua postul, Laszlo Vikarius, el
rămânând doar să coordoneze Ediția Critică
Completă. M-aș bucura dacă cât mai mulți
muzicologi români ar repeta, din când în când,
experiența mea de mai multe decenii, legată de
acest lăcaș de păstrare și de studiu al întregii (!)
documentații a moștenirii muzicale și teoretice
bartokiene, secție mai mult sau mai puțin
autonomă a Institutului de Muzicologie al
Academiei Ungare de Științe. Arhiva este nu
numai leagănul Catalogului Operei și al Ediției
Critice Complete, ci și susținătoarea eficientă a
tuturor cercetărilor bartokiene de pe Pământ, un
centru informațional și de cercetare care țintește
completitudinea și perfecțiunea.
De curând însă am fost oaspetele unui
simpozion organizat la Centrul Arnold Schonberg
de la Viena și am fost copleșit de adevăratul lux
de care se bucură această instituție, întreținută de
o fundație înființată de Municipalitatea Viena și
Societatea Internațională Schonberg. Situat în
Palatul Fanto din Piața Schwarzenberg (adică în
inima Vienei), cu o suprafață totală de 1300 metri
pătrați, acest complex are în componență o
cameră memorială, o arhivă, o bibliotecă, o sală
de concerte, o sală pentru expoziții temporare,
săli de seminar, sediul Institutului Schonberg al
Universității de Muzică și Artă Dramatică și un
shop, unde se vând partituri ale lui Schonberg și
sute de cărți dedicate lui. Centrul este înzestrat cu
cele mai moderne aparate electroacustice și
electronice. Sala de concerte, unde a avut loc și
simpozionul nostru, are sofisticate dispozitive de
modelare a acusticii. Am numărat pe tavanul ei
25 de reflectoare cu deschidere și poziționare
variabile. Mai important decât aceste utilități
tehnice este faptul că personalul științific al
Centrului a creat și întreține un site internet
inepuizabil pentru cercetători și oamenii de
cultură interesați de viața și opera lui Schonberg,
care cuprinde nu numai o bogată biografie și
iconografie, ci și toate compozițiile, inclusiv
sursele lor autografe. Așa cum Muzeul Enescu de
la București are în custodie cele două imobile
moștenite de la soții Enescu, și Centrul Schonberg
are o anexă: casa memorială din Modling, unde
locuia Schonberg cu familia sa (cam la 15 km de
zona centrală a capitalei) și unde, de asemenea, se
pot vedea obiecte semnificative care îi aparțineau
(de exemplu, pianul său Ibach sau șahul pentru
patru jucători, creat de el), unde au loc concerte,
seminarii și cursuri dedicate lui și școlii sale.
Simpozionul internațional „Receptarea școlii
vieneze în Europa de Est și de Sud-Est”, la care
am susținut și eu un referat, intitulat „Întâlnirile
Transilvaniei cu Arnold Schonberg și elevii săi”,
mi-a oferit prilejul de a face cunoștință cu acest
paradis al părintelui dodecafoniei. Făcând o vizită
de informare la Viena și la Modling, noua
directoare a Muzeului Enescu ar putea vedea ce
se poate întreprinde pentru demnitatea postumă a
unui clasic al modernismului muzical, cu
susținerea financiară a unei fundații foarte-foarte
bogate.
Cine vrea să vadă cât de mult se poate
întreprinde în acest sens chiar și când o fundație
este una dintre cele mai sărace, dar animată de
un fervent atașament filial al foștilor discipoli și
altor apropiați ai defunctei somități, să poftească
la Cluj, pentru a cunoaște Fundația și Casa
memorială Sigismund Toduță. Păstrez în cartea de
oaspeți a familiei noastre o însemnare de Dr.
George Toduță, unicul copil și, ca atare,
moștenitor general al marelui compozitor,
muzicolog și profesor, el însuși medic în
Germania, care începe cu următoarele cuvinte:
„Moartea uneori dezleagă gândurile, naște amiciții
și înțelegeri comune...”. Este adevărat: înainte de
„7.7.91”, cum consemna el data celei de a doua zi
de după înmormântarea maestrului, nu prea ne-
am întâlnit noi, deși locuisem mulți ani pe aceeași
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
32
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
stradă cu tatăl său. La cimitir, uitându-mă la
sicriu, am avut viziunea obsesivă a posterității
nedemne a unor mari, foarte mari compozitori
români, uitați de toată lumea: Alfonso Castaldi,
Ion Nonna Otescu, Alfred Alessandrescu, Marțian
Negrea și atâția alții. (Mă autocitez:
„Compozitorul român când moare, moare de tot”
- am scris odată, nu mai știu despre care dintre
ei.) Cine le mai cântă, cine le mai ascultă
operele? Mi s-a părut că la Cluj există premize
reale pentru ca să nu se întâmple la fel și cu
Toduță. Când l-am îmbrățișat pe fiul său, drept
semn al compasiunii mele, l-am invitat, scurt,
pentru a doua zi dimineața, pentru a-i prezenta
proiectul unei Fundații „Sigismund Toduță”. La
ora 9, i-am pus pe masă textul întocmit peste
noapte. Regretatul Alexandru Fărcaș, rectorul de
atunci al Academiei de Muzică „Gheorghe
Dima”, a îmbrățișat ideea cu tot dinamismul care
îl caracteriza și a convocat pentru a doua zi,
ședința de constituire, care a decurs armonios.
Ideea a câștigat imediat aprobarea și chiar
sprijinul Primăriei, al Prefecturii și al Ministerului
Culturii. Înscrierea la Judecătorie a fost meritul
președintelui ales de plen, Hans Peter Turk. Anul
următor, când, la 17 mai, se sărbătorea prima zi
postumă de naștere a maestrului, ne-am putut
bucura împreună de ideea întrupată: Fundația
avea statut de persoană juridică și a fost
promotorul evenimentului festiv. Au semnat în
cartea noastră de oaspeți, dintre foștii discipoli,
Dieter Acker (care s-a stins din viață anul trecut,
la Munchen), Hans Peter Turk și Dan Voiculescu,
acesta din urmă viitorul președinte, apoi
președinte de onoare al Fundației, precum și
domnul Dr. George Toduță.
De atunci, ziua de 17 mai este o zi fixă în
calendarul vieții muzicale clujene. Se ține un
concert comemorativ, de cele mai multe ori și un
simpozion de muzicologie. Desigur, organizarea
acestora nu este unica activitate a Fundației, care
a obținut din partea forurilor abilitate ca ultima
locuință a maestrului să dobândească statutul de
casă memorială, și ca strada lui, precum și Liceul
de Muzică din Cluj (al cărui cor, dirijat de Mihai
Guttman, i-a realizat numeroase prime audiții
absolute și, încă de când compozitorul a împlinit
cincizeci de ani, i-a dedicat, periodic, concerte
omagiale!) să-i poarte numele. Devotații săi
discipoli, întruniți în Fundație, au inventariat
întreaga lui moștenire și tipăresc lucrările sale
inedite. Se acordă burse, se organizează
concursuri de interpretare dedicate memoriei lui.
În persoana muzicologului Mihai Ghircoiaș,
Fundația are un secretar științific, care
coordonează Fundația ca centru de documentare
pentru cei care doresc să studieze moștenirea
maestrului. Din 2001, atribuțiile președintelui
sunt exercitate de prestigioasa pianistă și
profesoară Ninuca Oșanu-Pop, interpretă de elită
a operei pianistice a maestrului. Momentan,
Fundația se pregătește să marcheze cu
evenimente festive centenarul nașterii lui
Sigismund Toduță (2008).
Fără cea mai mică exagerare, Clujul muzical
poate fi mândru de aceste realizări pilduitoare.
Cu excepția lui George Enescu, niciun
compozitor român nu a fost onorat cu asemenea
măsuri menite să-i perpetueze memoria și opera.
Ceea ce nu înseamnă că pentru doamna director
Manolache nu s-ar putea dovedi utilă, chiar
profitabilă, înainte de Budapesta și Viena, și o
vizită de informare la Cluj!
■
film
Ostrov: cu credința la cinema
| Lucian Maier____________________________________
Vreau să vă spun o poveste. Mă bîntuia în
serile în care, licean fiind, lăsam din mîini
proza fantastică a lui Eliade. Se făcea că eram
în Cluj-Napoca, anul 2005. Doream să cumpăr un
cablu audio și mergeam spre un magazin de profil
pe strada luliu Maniu. Am trecut pe lîngă o
doamnă care întreba pe cineva dacă nu știe unde se
află magazinul Cosmorom. Era o firmă care atunci
dispăruse de pe piață. I-am spus doamnei că eu știu
unde i-ar putea găsi... probabil în sediul
Romtelecom, care s-ar afla într-un anume loc.
Doamna dorea să o duc acolo fiindcă nu realiza
exact cum s-ar descurca. Pe drum mi-a povestit
toată istoria: fiul dumneai nu plătise o factură în
urmă cu cinci ani, ea nu primise pînă atunci vreo
înștiițare, ci doar factura pe care o avea atunci în
mînă, iar pe aceasta suma de plătit era de vreo
patruzeci de milioane de lei. Tremura și aproape
plîngea. Mă ruga să o ajut. Încercam să o calmez și
să îi arăt că e absurd să îi pretindă acea sumă după
atîția ani în care firma nu îi anunțase restanța. A
insistat să merg să vorbesc în locul ei. Am făcut
asta și angajații firmei au fost de acord ca doamna
să plătească doar factura inițială, nu și penalizările.
Doamna mi-a mulțumit, m-a chemat deoparte,
afară, și mi-a zis că dimineața găsise factura în cutia
poștală. Se speriase și habar nu avea ce să facă; fiul
ei era plecat din țară. Ea era o fire cucernică, așa că
a ieșit în centrul Clujului și i-a înșirat întreaga
istorie unui călugăr, pe care-l afla într-un loc anume
strîngînd bani pentru refacerea picturii unei
mănăstiri. Călugărul i-a spus femeii să meargă pe
strada luliu Maniu, că acolo va întîlni un tînăr care
îi va rezolva necazul.
Am trecut prin acel loc, să îl văd pe călugăr.
Acela nu era Anatolie, monahul din filmul lui Pavel
Lunghin. Călugărul din fața magazinului Central nu
avea nimic bombastic în atitudinea sa, vreo mină
căutată... nu avea nimic teatral în privirea sa. Era
umil, retras. Și părea blînd.
Vorbind despre rațiunea umană și despre felul ei
de a forma și de a lucra cu idei, Kant formula o
suită de antinomii. Una dintre ele privește existența
lui Dumnezeu, iar ceea ce arată filosoful german e
că astă idee poate primi o demonstrație logică în
ambele sensuri: și al existenței divinității și al ne-
existenței sale, fiindcă nu există o realitate obiectivă
pe care să se întemeieze o certitudine în acest sens.
De aceea, acceptarea uneia dintre cele două teze
ține de credință, de o raportare intimă față de o
anumită prezență posibilă.
Cea mai intimă formă de transmitere a unui
mesaj este cea literară. Mesajul literar are
consistența și credibilitatea pe care cititorul i le
oferă. Scrierea literară prinde imagine și se însufle-
țește în mintea cititorului. Vocile din scriere sînt
voci sădite de cititor în personaje. Și consistența le
este dată de cititor. De aceea personaje precum
părintele Serghei al lui Tolstoi, sau Zosima lui
Dostoievski au o însuflețire aparte: în lectură, prin
ele, fiecare se apropie de sine în spirit religios... în
măsura în care dorește.
La cinema, măsurile sînt altele decît cele ale
experienței literare. Cinematografia este o artă
violentă. Impune imaginile cu forța, iar ecranul
cinematografic face imposibilă fuga. Priponit în fața
ecranului, imaginile pătrund spectatorul și fără voia
sa. Iar dacă închide ochii, oricînd o face e deja prea
tîrziu: mecanismul imagistic al filmului îl va fi
străpuns. În cazul filmului religios intimitatea e
anulată: odată că sînt imagini pe care le creează
altc(in)eva decît propria credință, apoi ele sînt
dictate cu forța și sînt trăite în comun cu alți
privitori, astfel că ideea de intimitate și nuanțele ei
se sting. Cum ar putea salva aparențele filmul
religios? Poate venind înspre spectator precum
Biserica, oferindu-i icoane. De obicei o face în viața
de zi cu zi, de la Marilyn la Nicole, de la BB la
Monica Belucci, însă o ratează adeseori în filmul de
gen. Icoana religioasă nu este imaginea divinității,
nu este un idol, o reprezentare, este însăși prezența
divinității în fața credinciosului. Ochii albaștri ai lui
Robert Powell m-au făcut atent, la fel simplitatea și
umanismul lui Iisus văzut de Pasolini. Pe de altă
parte, Mel Gibson eșuează cu ale sale Passions
fiindcă exprimă paradigma divină printr-o raportare
la suferința umană... ori există multe alte cazuri în
care oameni au suferit crunt... ce îl deosebește pe
Iisus de aceștia? Mel nu o spune.
Ostrov propune drept caracter principal un
personaj parcă izvorît din măreția realismului literar
rus, părintele Anatolie. Prins pe un doc de trupele
germane, între niște grămezi de cărbune, prin 1942,
viitorul părinte trebuie să își împuște superiorul
pentru a scăpa cu viață... ceea ce, mai din greșeală,
mai din dorință, chiar face. Nemții lasă o bombă
pe una dintre grămezi, aceasta explodează, suflul
exploziei îl aruncă pe tînăr în apă. E recuperat de
unii călugari din apropiere. Cumva el primește o a
doua șansă, așa că își dedică Domnului viața.
Construcția sa ca personaj e un amestec între
scrierile tîrzii ale lui Tolstoi, cele de după 1880, în
care figurile și motivele religioase abundă, imaginea
lui Raskolnikov din a doua parte romanului „Crimă
și pedeapsă” - redempțiunea -, și un Călugăr Negru
al lui Cehov încă nediagnosticat ca nebun, așadar
în afara urmăririi medicale. Anatolie-i un fel de
sfînt: face minuni, e vizionar, scoate diavolul din
femeie și moare după voie - însă, evident, într-un
final a la „Ivan Ilici”, abia după ce își află
împăcarea sufletească într-o întîlnire cu un fost
căpitan, acum pensionar. De asemnea, acțiunea este
ornată cu personaje de susținere sau în opoziție cu
Anatolie, astfel încît exemplul său să glăsuiască
optim: un frate călugăr îl privește cu pizmă, în
vreme ce starețul mănăstirii e pătruns de
înțelepciunea sa ghidușă.
Pentru un pravoslavnic filmul poate fi plin de
viață, pentru un psihanalist poate fi un bun caz de
studiu. Ca film e o poveste previzibilă în detaliu,
care își ratează ținta: deși construiește un personaj
aproape literar, nu îl poate aduce în intimitate
datorită formulei narative - în imagini -, apoi mai e
o problemă: Anatolie devine adesea un stand-up
comedian, or’ Seinfeld nu e în biserică.
Trecerea prin literatura pomenită mai sus,
știrbește filmului majoritatea nuanțelor. Iar ca
pildă... ca pildă vreau să las o istorie de-a lui
Haneke: în Funny Games, cuplul Paul & Peter
chinuie o familie a middle-class-uiui austriac - păi
nu e normal să o facă? Doar membrii acelei familii
nu știau nicio rugăciune!
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Thomas Mann °i Visconti
la Veneția
| Alexandru Jurcan_______________________________
Era în luna mai, iar Aschenbach hotărî să plece
la Veneția. Astfel începe Moarte la Veneția de
Thomas Mann și cam tot așa debutează
filmul lui Visconti, realizat în 1971. În distribuție:
Dirk Bogarde (Gustav von Aschenbach), Bjorn
Andersen (Tadzio), Silvana Mangano (mama lui
Tadzio). E anul 1911 și Gustav se instalează la
hotelul Lido din Veneția. Imediat după aceea îl
remarcă pe adolescentul polonez Tadzio (14 ani) și
este fascinat de farmecul și frumusețea lui.
Visconti a mai realizat Obsesie (1943), Pământul
se cutremură (1948), Senso (1954), Rocco și frații
săi (1960), Ghepardul (1963), Căderea zeilor (1969),
Ludwig (1973), Inocentul (1976) etc. Ni-l amintim
pe Bogarde din Servitorul, Viziunea, Daddy
Nostalgie, însă în rolul lui Gustav atinge o
perfecțiune greu de definit.
Vuietul mării, arșița soarelui, atracția tinereții -
„mintea lui simțea zbuciumul creației, cultura lui
începu să clocotească, iar memoria făcu să-i
Bjorn Andersen și Dirk Bogarde în Moarte la Veneția
Forșpan
| loan-Pavel Azap
Un film cu Peter O’Toole, unul dintre ultimii
adevărați monștrii sacri ai cinematografiei
mondiale, este oricând un eveniment. Nici
Peter O’Toole
țîșnească din adîncuri idei străvechi” (Moarte la
Veneția, traducere de Alexandru Philippide, Lazăr
Iliescu, Alice Voinescu). Visconti centrează culorile
ca un pictor autentic, secondat de operatorul
Pasquale de Santis. Mann s-a gîndit la Gustav
Mahler cînd a scris cartea. Visconti a folosit în film
două compoziții de Mahler. Ca în Ghepardul, pe
lîngă opulența sinuoasă, se strecoară ideea unei
lumi aproape de prăbușire. Amenințarea holerei e
un simplu simbol, iar Tadzio devine reprezentantul
unei iubiri imposibile, dar și îngerul ce anunță
moartea inevitabilă. lată-l pe Tadzio în fața mării.
Mai apoi se îndepărtează în apă, desenînd o iluzie,
un vis destrămat spre infinit. Gustav privește de pe
plajă prin ochelari, așteptînd sub albul pălăriei
invazia abjectă a morții. Metafora imposibilului
domină povestea oarecum deranjantă a iubirii
interzise. Mann prezintă moartea ca o forță de
seducție. În fond, dorința de a muri are reverberații
stenice. Thomas Mann nu și-a dorit accente
Venus, (Marea Britanie, 2006; sc. Hanif Kureishi; r.
Roger Michell; cu: Peter O’Toole, Leslie Phillips,
Beatrice Savoretti, Philip Fox, Lolita Chakrabarti),
nu face excepție. Dar este un eveniment, în primul
rând, pentru că în rolul principal evoluează Peter
O’Toole. Povestea - delicată, pe muchie de cuțit (o
relație aproape de dragoste dintre un actor
octogenar care mai primește doar roluri de
figurant, de obicei de cadavre, și o tânără aproape
adolescentă) - este salvată de la obscenitate, de la
ridicol, de jocul nuanțat al lui O’Toole care, cu o
fină ironie, se autopersiflează în anumite secvențe.
Nu cred că poate fi vorba de elemente
autobiografice în Venus - altele în afara faptului că
Peter O’Toole își acceptă vârsta, fără a ignora, din
comoditate sau de la înălțimea statutului său de
vedetă, nicio clipă faptul că este în primul rând
actor. Merită subliniat și demersul regizoral al lui
Roger Michell, care se apropie de subiect, de
personaje, cu discreție, pe alocuri chiar cu
rafinament, reușind să confere veridicitate unei
povești care putea foarte ușor să cadă în penibil
sau în dizgrațios. Fără a egala, amintesc aici
aproape la întâmplare, performanța actoricească
din Lawrence al Arabiei (Lawrence of Arabia,
Luchino Visconti
homosexuale. A povestit altfel ultima iubire a lui
Goethe, la 70 de ani, pentru o micuță din
Marienbad. În final, Gustav urmărește mișcările
băiatului - „fața vlăguită și lipsită de expresie
căpătase o înfățișare ciudată, ca aceea a unui om
căzut într-un somn adînc”.
Camera de filmat are răbdare, străbătînd spațiile
în ritmul premonitoriu al muzicii, fixînd prim-
planuri ambițioase, captînd gesturi estompate, în
volute atipice. La fel se desenau spațiile și în
Ghepardul, doar că acolo caruselul de imagini avea
altă traiectorie. Visconti încearcă o reconstituire a
Veneției așa cum și-a imaginat-o Mann,
„lingușitoare și dubioasă - oraș pe jumătate
închipuire de basm și pe jumătate capcană pentru
străini”. Dezordinea „amoroasă” iubește orice
tulburare apărută pe pămînt, sperînd că aceasta i-ar
fi de folos.
Visconti a realizat un film magnific, perfect
dozat în glisajul pulsiunilor tutelare. Atent la
cuvintele lui Mann a înțeles „lumina roșiatică,
dulce, vestitoare a clipei”. Cerul, pămîntul și marea
sunt înfășurate într-o lumină „cețoasă, alburie,
nehotărîtă”.
■
1962), Becket (1964), Cum să furi un milion (How
to Steal a Million, 1966), Leul în iarnă (The Lion
of Winter, 1968) sau Noaptea generalilor (The
Night of the Generals) Venus nu va putea fi evitat
într-o eventuală filmografie selectivă Peter O’Toole.
Iluzionistul, (The Illusionist, Cehia / SUA,
2006; sc.: Neil Burger și Steven Millhauser, după
proza scurtă „Eisenheim the Illusionist” de Steven
Millhauser; cu: Edward Norton, Paul Giamatti,
Jessica Biel), ne prezintă o poveste cu o structură
calsică, plasată în Viena începutului de veac
douăzeci. Ingredientele sunt arhicunoscute: un
tânăr dintr-o familie plebee se îndrăgostește, în
adolescență, de o contesă, care îi răspunde la
sentiment. Peste un număr de ani, tânărul ajunge
un iluzionist celebru și revine în Viena. Evident,
drumurile celor doi se intersectează din nou. Aici
lucrurile se complică, intervine și o conspirație
politică, bietul iluzionist - aparent inocent - este
urmărit asiduu de inspectorul de poliție Uhl și așa
mai departe. Finalul este imprevizibil, deși nu
original. Iluzionistul este un film pur și simplu
frumos, care te face să simți cu adevărat că
cinematograful este, vorba lui Rene Clair,
„automobil și poezie în același timp”. Mai trebuie
spus că toți cei trei actori principali își onorează cu
prisosință partitura, cu o mențiune specială pentru
Paul Giamatti, care este impecabil.	■
34
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
34
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
43. Hitchcock
| Marius Șopterean__________________
(Urmare din numărul trecut)
Norman °i mama lui sunt una °i aceea°i
persoană. Constatarea dublului este fără
echivoc. Dizertația psihiatrului din finalul
lui Psycho este una clară. Aproape ca o rețetă. Nu
există nimic ambiguu, nimic nespus până la
capăt. În această lumină Psycho pare o lecție de
psihiatrie cinematografică. Un fel de capitol al
unei enciclopedii vizuale care are în centru ca
personaj un criminal în serie. Din acest punct de
vedere nimic nu pare surprinzători. Și asta chiar
dacă în finalul filmului pe chipul lui Norman
auzim vocea mamei. După explicația psihiatrului
al doilea final nu face decât să celebreze imaginea
voluptății de a ucide sub masca nebuniei. Dar al
doilea final ne orientează definitiv către ideea
dublului. În acest sens Norman Bates pare a fi un
fel de Dr. Jekyll și Mr. Hyde.
Curios este faptul că Strangers in the train
pune pe tapet aceeași problemă dar dintr-o
perspectivă mult mai originală. Ideea de dublu
este aici mult mai subtilă iar povestirea pare mult
mai rafinată.
Într-un tren se întâlnesc două personaje.
Tenismenul Guy Haines și Charles Anthoni
Bruno. Acesta din urmă a aflat din presă că
sportivul vrea să divorțeze pentru a se căsători cu
o altă femeie pe nume Anne Morton. Se pare că
soția actuală, Miriam, nu dorește acest lucru. Guy
este oarecum deranjat de discuție dar având în
vedere că este un VIP acceptă această situație.
Curajos, Bruno insistă. Miriam poate fi ucisă dacă
ea este singura lui piedică pentru viitorul mariaj.
Mai mult, el, Bruno, poate să o ucidă pe soție în
schimbul uciderii de către Guy a tatălui său. Și
asta pentru că și el vrea să scape de nesuferitul și
bătrânul său tată. Vor fi două crime perfecte.
Nimeni nu va bănui mobilul acestora și, prin
urmare, nici pe asasini. Firul celor două crime
nu-i va duce nicăieri pe polițiști. Căci ce motiv ar
fi avut Guy să-l omoare pe tatăl lui Bruno și, la
rândul lui, ce motiv ar fi avut acesta s-o omoare
pe Miriam!? Propunerea îl ia pe Guy pe
neașteptate. Se revoltă și-l numește psihopat pe
celălalt: fără îndoială nu va cădea în capcana
întinsă de acesta. Dar peste câteva zile Bruno se
va ține de cuvânt. Soția lui Guy va fi strangulată
într-un parc de distracții. Acum, pretinde Bruno,
este rândul lui Guy să ucidă. Susține că acolo în
tren Guy a fost de acord cu acest plan. Guy se
revoltă dar nu suficient. Sportivul este cu adevărat
încolțit când este amenințat că dacă nu realizează
crima, Bruno va lăsa la locul crimei bricheta
personalizată a lui Guy uitată de acesta în tren.
Într-un final adevăratul criminal este încolțit în
același parc de distracții și va muri înainte de a-și
pune planul în aplicare. Poliția, în timpul
confruntării dintre cei doi, va crede că Guy este
criminalul dar cineva va spune: „Nu este el... este
celălalt”. Ideea dublului abia acum, pe final,
apare, deși ca imagine filmul este traversat de
câteva momente vizuale revelatoare. Dar pentru a
analiza mai amănunțit această disecție a temei
dublului în Strangers in the train va trebui să mai
facem un ocol pentru a afla adevărata genealogie
a acestui subiect. A devenirii acestuia pe traseul
roman, scenariu, film.
Romanul este scris de Patricia Highsmith
(autoarea romanului Talentatul domn Ripley) și
până la un punct respectă viitorul plot al filmului.
Doar că aici, de la un moment dat, lucrurile iau o
altă turnură. Guy (de meserie arhitect), în urma
unui permanent șantaj întreținut de Bruno, îl va
ucide pe tatăl acestuia iar între cei doi criminali
se va stabili o strânsă relație. O atât de puternică
legătură încât atunci când Bruno cade în valuri în
timpul unei croaziere, Guy, cu riscul vieții, îl va
salva. În cele din urmă, chinuit de remușcări, Guy
își va autodenunța ambele crime poliției.
Această poveste va cădea pe mâna altor doi
scriitori celebri pentru romanele lor cu crime și
detectivi: Raymond Chandler și Czenzi Ormonde.
Sub conducerea lui Hitchcock aceștia vor prelucra
romanul și-i vor da o cu totul altă formă.
Principala schimbare este că ciudata prietenie
dintre cei doi criminali va dispărea ca poveste dar
se va regăsi într-o altă formulă mult mai inedită.
Iar această formulă îi va permite lui Hitchcock să
valseze strălucit pe claviatura unui uimitor thriller
imagistic. Cu alte cuvinte, s-a scos o poveste -
relația de complicitate între cei doi (bazată pe o
celebră anecdotă iubită de Hitchcockii) - și a fost
înlocuită cu imagini încărcate ele însele de sens.
Sens pe care eu îl citesc ca imagine a dublului.
Un alt fel de dublu decât în Psycho. În filmul
făcut în 1960 dublu este relevat în același om. În
Strangers in the train dublul apare în mod straniu
și paradoxal în... doi oameni. Bunul și răul devin
astfel părți complementare și, pare a spune
Hitchcock, ele devin jumătățile obligatorii ale
făpturii umane.
Ceea ce este interesant ca drum de la
scenariul cinematografic scris de Chandler și
Ormonde la filmul realizat de Alfred Hitchcock
este că, deși fiecare secvență scrisă se regăsește în
fiecare secvență cinematografică, totuși există
câteva detalii majore care fac diferența și care îi
permit lui Hitchcock să realizeze primul - și
probabil ultimul, până acum - thriller filosofic al
istoriei cinematografiei.
Voi încerca să discut câteva secvențe în care se
ascund aceste detaliimajore de care vorbeam în
rândurile de mai sus.
În prima secvență, întâlnirea dintre Guy și
Bruno se realizează prin intermediul filmării
picioarelor acestora, picioare care coboară din
taxiuri și intră pe ușa gării. În scenariu, Bruno
poartă o pereche de pantofi închiși la culoare în
timp ce Guy - în roman arhitect, în film un
tenisman de succes - poartă o pereche de pantofi
tip sport. În film, Bruno va purta pantofi albi în
timp ce Guy pantofi închiși la culoare. În film,
picioarele lui Bruno străbat spațiul gării dinspre
dreapta spre stânga în timp ce ale lui Guy sunt
văzute stânga-dreapta. Tot timpul ai senzația că
cele două personaje se vor întâlni. Acest lucru
chiar se întâmplă pe tren, în vagonul restaurant
acolo unde, din greșeală, pantofii lui Guy îi ating
pe cei ai lui Bruno.
În arta regiei de film se știe, aproape ca o
axiomă, că nu este nevoie de a arăta picioarele
unui personaj aflat în mers. Acestea sunt
inexpresive și imaginea ca atare denotă un
decupaj simplist și, prin urmare, o gândire
regizorală primară. Mult mai interesant este să
filmezi fețele personajelor aflate în mișcare. Ele
au expresivitate și, până la urmă, alegem un actor
și nu pe un altul tocmai pentru că ne interesează
chipul sau ochii acestuia. A filma picioarele unui
actor pare aproape lipsit de bun simț. Și totuși
există pelicule importante care apelează la această
filmare a picioarelor în mers. Acest lucru este
făcut întotdeuna cu un scop precis. Adică cu un
scop dramaturgic. La fel se întâmplă și în filmul
de față. Nu știm care este personajul pozitiv și
care este cel negativ. Vom afla în secvența imediat
următoare atunci când Bruno îi propune lui Guy
schimbul de crime. Faptul că aceste picioare sunt
filmate îndreptându-se una către cealaltă pare a
sugera o eventuală confruntare. Aici, în debutul
filmului, pare doar o ipotetică confruntare. Dar
ea se va concretiza efectiv în uluitoarea secvență a
confruntării celor doi, căzuți sub căluții de lemn
ai caruselului merry-go-round. Acolo, cei doi
protagoniști se vor lupta efectiv sub amenințarea
copitelor de lemn când albe când negre -
întocmai culorii pantofilor din prima secvență -,
camera insistând atât pe aceste detalii cât și pe
chipurile eroilor descompuse în tensiunea luptei.
(Continuare în numărul următor)
Note
i Nu doresc a așterne o pecete negativă asupra
înțelegerii acestui film. Fără îndoială Psycho este o
capodoperă a filmului noir și din pricina subiectului.
Dar suprinzător în această peliculă este însăși
construcția acestui subiect. Aici mi se pare genial
Hitchcock. Conform rețetei filmului american, în
primele zece minute este obligatoriu să apară
protagonistul și antagonistul. Adică personajul bun și
personajul rău. Surprinzător este că în acest film
personajul rău (Norman Bates), criminalul psihopat
apare aproape la mijlocul filmului. Până aici asistăm la
fuga în urma unui furt a unei secretare, Marion Crane.
Aceasta dispare cu 50.000 de dolari și, în rătăcirea ei,
ajunge în cele din urmă la motelul lui Norman unde va
fi ucisă. Secvența crimei din baie este cu atât mai
surprinzătoare deoarece - dincolo de oribilul în sine -
rămânem oarecum frustrați. Bănuiam că Marion este
personajul pozitiv al filmului. Până la apariția lui
Norman nu există secvență fără ea. Și deodată aceasta
dispare. Iese din scenă. Moare. Aici pare să se
sfârșească povestea. Dar nu. Apar alte personaje care o
caută pe Marion. Și ele vor sfârși prin a fi ucise.
Senzaționalul stă tocmai în acest tip de a povesti
răsturnând adevărate canoane ale filmului de suspans.
ii O tarantulă dorește să treacă o apă. Nu știe să
înoate și prin urmare caută o soluție. Vede într-un
sfârșit o broască țestoasă care și ea la rândul ei vrea să
treacă apa. O roagă pe aceasta să o treacă. Sceptică
țestoasa îi va răspune: "Crezi că sunt proastă? Suită pe
carapacea mea cu siguranță mă vei ucide..." Tarantula îi
răspune: "Cum să fac așa ceva? Voi muri și eu
înecată..." Răspunsul o convinge pe țestoasă să o treacă
pe tarantulă dincolo. La mijlocul apei țestoasa simte în
gât o înțepătură. Și înainte cu câteva clipe ca otrava
să-și facă efectul mai apucă să o întrebe pe cea pe care
tocmai încerca să o ajute: "De ce m-ai înțepat?"
Răspunsul a venit aiuritor de prompt: "Pentru că sunt o
tarantulă..."
■
TRIBUNA • nr. 118 • 1-15 august 2007
35
Black Pantone 253 U
Black Pantone Pantone 247U - violet
sumar
agenda
Ștefan Manasia
Viața Românească sau despre "nonconformism"	2
editorial
Oana Pughineanu
Beneficiile ridicolului	3
cartea
Șerban Axinte	Enantiodromia nimigeniană	4
Ioana Cistelecan	Miriapoemul	4
Andrei Doboș	Un vortex informațional și afectiv 5
comentarii
Antonio Patraș	Poezia lui Radu Vancu	6
in memoriam
Nicolae Mareș	Stan Velea	7
imprimatur
Ovidiu Pecican	Neobalzacianismul bănățean	8
telecarnet
Gheorghe Grigurcu Pagini de jurnal	8
brevilocviu
Ioan Milea	Reflecții libere (III)	9
incidente
Horia Lazăr	Obiecte și simulacre.
"Hiperrealitatea" lui Jean Baudrillard	10
sare-n ochi
Laszlo Alexandru "Ce minte, ce minte.!" (I)	12
proza
Ioan-Pavel Azap Câteva ore din viața ta	13
Diana Geacăr	Jurnal școlar	14
Ridicolul
Ion Pop	Câte ceva despre ridicol	16
Cătălin Bobb	Exersând ridicolul	17
L. Gruenstern	Jitterburg Boy	17
Aurel Bumbaș	Adio, ridicole așteptări	18
Ana Enache	Ridicolul în mărime naturală	19
eveniment	,
Claudiu Groza	Îngerul de la San Francesco	20
insomniile globalizarii
Delia Zahareanu	Norul galben spre Oz	21
translații
Alexandru Jurcan	Scrisori din Țara Gerului	21
dezbateri & idei
Sergiu Gherghina
România în UE. Nedescifrarea unui joc politic	22
filosofograme
Aurel Bumbaș
Caracterul pozitiv al relativismului valorilor (II)	23
interviu
de vorbă cu Roland Reutenauer
Cu stiloul în mână până la ultima suflare	24
corecții
Sorin Nemeti Celtomania și folclorul românesc 25
ferestre
Horea Bădescu	Scribul	25
remember
Tudor Ionescu	Pe Feleac	26
epiderma de bazalt
Mihai Dragolea
Aniversară cu năbădăi și "salam demisec"	26
zapp-media
Adrian Țion	Cursa pentru minuni	27
scrisori catre președinte
Radu Țuculescu	Scrisoarea a cincisprezecea	27
flash-meridian
Ing. Licu Stavri	Între New York și Avignon	28
atelier
Letiția Hea	Tudor Ionescu Table de matieres 29
teatru
Florian-Rareș Tileagă
Chef de teatru, chef de Baia Mare	30
muzica
Francisc Laszlo Demnitatea postumă a compozitorului
Instantanee de la București, Cluj, Budapesta și Viena 32
film
Lucian Maier
Ostrov: cu credința la cinema!	33
colaționări
Alexandru Jurcan
Thomas Mann și Visconti la Veneția	34
Ioan-Pavel Azap Forșpan	34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean
43. Hitchcock	35
reactiv
Oana Pughineanu
Piticii și conducătorul lor	36
reactiv
Piticii si conducătorul lor
| Oana Pughineanu
Era odată un orășel populat de mii de pitici.
Dar piticii aceștia nu semănau deloc cu cei
din Albă ca Zăpada, deși uneori încercau din
răsputeri. Asta nu se putea întâmpla, în primul
rând, datorită faptului că trăiau într-un oraș
extrem de prăfos, iar spațiile verzi unde piticii din
întreaga lume preferă să trăiască, au fost mazilite
aproape în întregime. Cu alte cuvinte, orașul
acestor amărâți pitici era cam chel. Câte unii mai
reușiseră să găsească câte un loc răcoros prin
boscheții căsoaielor unor bogătani. Dar nu mai
erau apreciați la adevărata lor valoare, căci au
început să fie nevoiți să-și împartă zgârcitul spațiu
cu rațe, care „alegorice” cu flori și tot felul de alte
bizarerii. Iar câinii, ce să mai spunem! Când
scăpau din lanț, oricât de scurtă le-ar fi fost
pauza de zbenguială, nu îi ocoleau niciodată. „Îi
udau”. Așa se exprimau câinii, cu o ironie de care
nimeni nu i-ar fi crezut capabili.
Dar într-o zi, piticii noștri n-au mai suportat,
tot acest tratament inuman. Au stat ei ce au stat
pe gânduri, iar într-o noapte s-au adunat la sfat.
Puteau să facă asta numai noaptea, căci stăpânii
lor nu le permiteau nicio mișcare în timpul zilei.
Trebuiau să rămână paralizați, ca într-o vitrină,
spre plăcerea sau dezgustul trecătorilor. Da! Mai
existau și ciudați, care nu apreciau statura și
conformația lor atât de gingașă. Unii chiar
deveneau violenți, exclamând: „I-aș sparge pe
toți!”. Desigur, asta nu se întâmpla des, dar orice
amenințare cu moartea trebuia luată în serios.
Așa că piticii s-au hotărât în noaptea cu pricina
să-și facă un sindicat. Problema era că aveau
nevoie de un conducător, unul impunător, unul
care să sară în ochi, și pe care nimeni să nu-l
poată trece cu vederea, suplinind astfel micimea
lor. Erau gata să renunțe la cea mai importantă
caracteristică a rasei, preferând un conducător pe
cât se poate de înalt, dar care să le înțeleagă
problemele și care să-i reprezinte în „spirit”.
Așa că piticii au început să colinde nopțile
orașul. Și-au dat seama că ar exista o puzderie de
pretendenți la postul pe care ei îl ofereau. Nu mai
știau între ce să aleagă. Pe chelia orașului lor, se
ițeau tot felul de monstruozități din bronz sau
din alte metale. Fiecare suferea cumplit. Piticii își
spuseră că soarta lor e încă bună. Cu udăturile
câinilor mai rezistă, dar n-ar fi suportat deloc tot
felul de mâzgălituri cu sprai. Copiii ăia ce-și
pierdeau vremea cu niște scânduri pe care se tot
alunecau în sus și în jos erau mai răi, chiar decât
câinii răi. Au văzut piticii ce i-au făcut bietului lor
confrate de lângă Telefoane, pe care se pare că îl
chema Kill Bill. O altă hidoșenie care le-a atras
atenția și-a făcut apariția printr-o dubioasă lucire,
când treceau podul peste Someș. Era o formație
bizară. mai văzuseră așa ceva pe pereții caselor
și pe unele clădiri. Erau două linii care se
întretăiau, încercând să imite prost crucea de pe
salvări. Formațiunea era cocoțată pe vârful unui
deal în fața unui hotel și piticii au auzit că
reprezintă ceva formă de cult pentru oameni.
Piticii n-au înțeles prea bine ce căuta ea acolo, dar
le-ar fi plăcut să-i propună postul de președinte al
sindicatului lor. Nu prea știau însă dacă se poate
comunica cu formațiunea, iar de urcat până acolo
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
nici nu se punea problema. Se știe că piticii au un
mers greoi.
Tot colindând însă așa, deznădăjduiți de
mulțimea pretendenților și de propria lor
indecizie, aproape crezând că totul e pierdut.
brusc, unul dintre pitici, strigă din toți rărunchii:
„Am găsit!”. Ajunși cu greu cu toții în fața
Teatrului, piticii rămaseră înmărmuriți, cu gura
căscată de admirație, privind cel mai înalt pitic
care le-a fost dat să-l vadă vreodată, mai înalt
decât cel dintr-o țară care nu mai exista, dar unde
se spunea că trăiește cel mai mare pitic din lume
(URSS). Semăna într-atât de mult cu ei, iar mâna
ce părea să-i liniștească patern, îi făcuseră să
creadă că au intrat într-o altă lume, una bună.
Ideologia pândea amuzată de după colț. Dialogul
se înfiripă pe loc și curgea mai lin decât un izvor
de munte. Piticul, pe nume Avram Iancu, căzu pe
loc la învoială. Își puse și sabia în joc, sabia aia
care dintr-un anume unghi semăna a cu totul
altceva. oricum, tot cu ceva fal(n)ic. Singura con-
diție pusă de marele conducător a fost aceea de a
avea un ajutor, un vicepreședinte și câțiva funcțio-
nari. Îl alese desigur pe bunul său prieten cu care
mai dialoga în zilele ploioase, plângându-și unii
altora măreția însingurată. Era vorba de „forma-
țiunea” la care piticii nu ajunseră și care era de
fapt un monument. Cine ar fi zis? În privința
funcționarilor, piticii au găsit rapid ceea ce
căutau. Spate în spate cu Avram Iancu, piticii
descoperiseră a doua minune. Era chiar protec-
toarea lor, Albă ca Zăpada, pe care oamenii o
despuiaseră. Din disperarea de a nu-și mai vedea
odoarele a înfiat alți pitici (sau ceva asemănător
piticilor) cu care își petrecea și-și mai alina urâtul.
Povestea nici că se putea termina mai frumos,
iar piticii noștri simțeau acum o înflăcărare
nemaipomenită, înflăcărare cu care sperau, de
data asta, să câștige definitiv lupta pe care o duc
de atâta amar de vreme. Lupta cu oamenii.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36|
Black Pantone Pantone 247U - violet