Black Pantone 137 U portocaliu
TRIBUNA
Revista de cultură • serie nouă • anul V • 16-30 aprilie 2007
Ilustrația numărului
Dorel David Morar
(foto: Istvan Feleky)
Ștefan Fay
Horia Lazăr
Mircea Eliade - Ultima scrisoare
Ion Cristofor
Puterea birocrației
111
Județul Cluj
1,5 lei
Socio-istoria imigrării
interviu
Gianni Vattimo
(|) Black Pantone 137 U portocaliu
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Virgil Mleșniță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
actualitate
Caravana Gaudeamus, pentru
a opta oară la Cluj-Napoca
Daniel Mosoiu
În perioada 28 martie - 1 aprilie, la Cluj-
Napoca s-a desfășurat cea de-a Vlll-a ediție a
Tîrgului de carte GAUDEAMUS - Carte de
învățătură. Evenimentul, organizat de Radio
România - Echipa GAUDEAMUS și Radio Cluj, a
avut loc în incinta unui pavilion expozițional
amplasat în Piața Unirii.
Miercuri, 28 martie, Cluj-Napoca. Ora 11.
(Să zicem, 11 și ceva fix, ca la noi...) S-a
întîmplat cam așa. Un cort uriaș în Piața
Unirii. Abia se mai zărea statuia lui Matei Corvin.
Din fericire, nu s-a trezit nimeni să protesteze.
Anul trecut, parcă, organizatorii n-au băgat de
seamă că toaleta ecologică fusese amplasată în
singurul loc mai puțin vizibil, adică undeva lîngă
soclul statuii. Un ziarist în vîrstă, cu pălărie din
paie, a amenințat cu Uniunea Europeană, cu poze
și reportaje în marile cotidiene ungurești și
germane. Adică ce căuta toaleta taman sub coada
calului? Ziaristul cu pricina n-a plecat pînă cînd
n-a văzut dulapul din plastic mutat lîngă săpătu-
rile arheologice, față în față cu Librăria Universi-
tății, acolo unde s-a aflat și anul acesta, din cîte
am observat. Dar ce naiba caută aici toaletele
ecologice și ziaristul cu pălărie din paie?! Măcar
să fi vizitat și dumnealui Tîrgul, pentru că, la
urma-urmei, despre asta vorbim. Cum zic, cam
așa s-a întîmplat. Deschiderea oficială ar fi trebuit
să aibă loc pe aleea dintre catedrală și statuie.
Acolo au fost amplasate microfoanele. Pînă cînd
cineva a constatat: cum, domnule, tocmai în (să
mă iertați) curul calului?! Așa încît, s-a admis că e
Trofeele Gaudeamus
Premii acordate prin Votul Publicului: 1.
Editura Humanitas; 2. Grupul Editorial RAO; 3.
Grupul Editorial Corint;
Cea mai râvnită carte a Târgului: Arta de a
muri de Mircea Eliade, Editura Eikon (Cluj-
Napoca);
Trofeul Presei: “Adevărul de Cluj” - secțiunea
publicații; postul Radio Impuls - secțiunea radio
(ca organizator, Radio Cluj nu a participat); pos-
tul Antena 1 - secțiunea TV;
Premii acordate prin Votul Presei: Trofeul
GAUDEAMUS - Editura Humanitas; Premiul pen-
tru Cea mai râvnită carte a târgului nu a fost
acordat, întrucât rezultatele votului jurnaliștilor
nu au fost concludente;
Premiul Educația, acordat de către organiza-
tori: Academia de Studii Economice din
București.
Premii acordate vizitatorilor: Premiul Miss
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
bine și în fața intrării principale în Pavilionul
expozițional... Chiar exista. N-a mai băgat nimeni
de seamă că în buza intrării, lăsate vederii, se
lăfăiau un aspirator uriaș și un balot cenușiu de
vată sticloasă. Plus cîteva mărunțișuri. De unde
am tras concluzia că cei de la Expo Transilvania
(instituție care s-a ocupat de amenajarea cortului)
nu-și terminaseră încă treaba. În prima zi,
expozanții s-au plîns organizatorilor că e curent în
cort și le e frig. Anul trecut le-a fost prea cald...
În fine, în a doua zi a Tîrgului, totul a fost fără
cusur, chit că, pentru asta, inclusiv directorul
Expo Transilvania a fost nevoit să dea cîteva găuri
cu burghiul în planșeele din plastic. Să revenim.
Poate vîntul tăios, poate soarele cu dinți, poate
inspirația organizatorilor și a oficialităților au
făcut ca deschiderea oficială să nu depășească
20-25 de minute. Au vorbit, pe rînd, Florin
Zaharescu, directorul Radio Cluj, Vlad Epstein,
coordonatorul Echipei Gaudeamus, prefectul de
Cluj, Alin Tișe, și primarul Emil Boc. Startul
oficial l-a dat d-na Irina Petraș, Președintele de
onoare a celei de-a 8-a ediții a Tîrgului. Apoi, a
răsunat imnul Gaudeamus și trompeta poetului
Paul Daian, năstrușnicul, excentricul purtător de
vorbe al Tîrgului. Dar, mai ales, de sunete. S-a
desfăcut o sticlă de șampanie, s-a ciocnit, s-au
strîns mîini, s-au făcut fotografii, vreme în care
vizitatorii se familiarizau deja cu structura ușor
labirintică a cortului. Cu labirintul cărților, dacă
vreți.
(Continuare în pagina 16)
Lectura - Camelia Haiduc, studentă în anul I la
Facultatea de Sociologie a Universității “Babeș
-Bolyai” Cluj-Napoca; Marele Premiu al Tombolei
GAUDEAMUS (adresată cumpărătorilor de carte
de la târg și derulată pe baza buletinelor pentru
Votul Publicului), constând într-un laptop perfor-
mant oferit de Caro Group - Liliana Adelina
luhas, studentă la Institutul de Științe Economice
din Cluj-Napoca.
În cadrul târgului a fost organizată finala
zonală a celei de a patra ediții a Concursului
Național de Lectură “Mircea Nedelciu”, la care
au participat elevi ai celor mai prestigioase licee
din Cluj-Napoca. Câștigătorii concursului, desem-
nați de un juriu format din profesori de limba
română, sunt: Mihai Dragolea - locul 1, Ionel
Bănuț - locul 2 și Anca Oltean - locul 3, elevi ai
Liceului Teoretic “Onisifor Ghibu”. Ocupantul
locului 1 va participa la finala națională a concur-
sului, care va avea loc cu prilejul ediției a pais-
prezecea a Târgului Internațional GAUDEAMUS
- Carte de învățătură (București, 21-25 noiembrie
a.c.).
101,0 FM
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Puterea birocrației
Ion Cristofor
Pare paradoxal să vorbe°ti despre o așa-numită
putere a birocrației într-o țară în care
funcționarul continuă să rămână, în
confortabilul mental colectiv, un “scârța-scârța pe
hârtie” - spre a folosi binecunoscuta expresie a lui
I.L. Caragiale. O întreagă literatură, de ieri sau de
azi, descrie de obicei caricatural corpul
funcționarilor publici, văzuți ca o adunătură de
inși depersonalizați, cu gesturi mecanice, de ființe
mediocre și adeseori abuzive. S-ar părea că
percepția e determinată de un specific local, dar
viziunea negativă asupra funcționarilor poate fi
găsită și la alte popoare. E suficient să constatăm
că în limba franceză termenul de birocrat
(bureaucrate), înregistrat pe la 1792, are un
sinonim ironic, apropiat de expresia lui Caragiale
(gratte-papier). Sensul de bază al termenului
bureaucrate este, conform dicționarului Petit
Robert, cel de “funcționar”, iar cel secund indică
o “persoană plină de sentimentul importanței și
abuzând de puterea sa asupra publicului”.
Un autor precum Ludwig von Mises consideră
că “termenii birocrat, birocratic și birocrație sunt
în mod clar invective”. Nu e nevoie de o cercetare
sociologică pentru a constata că aproape peste tot
în lume, funcționarul e departe de a se bucura de
simpatia mulțimilor. El este privit, în cel mai bun
caz, ca “un rău necesar”, nicidecum ca o entitate
aparținând unei categorii sociale ce ar deține în
mână o anume putere. Același Ludwig von Mises
constată că “toată lumea pare să fie de acord că
birocrația este un lucru rău”, dar că puțini sunt
dispuși să explice într-un limbaj fără echivoc ce
anume este birocrația.
Inerentă unei societăți democratice, după cum
socotește Max Weber, birocrația face parte din
ecuația puterii, chiar dacă nu are decât un rol
secundar în luarea deciziilor politice ale unui
regim. Deși funcționarii nu-și pot aroga o
legitimitate similară celei a oamenilor politici, care
sunt validați de votul mulțimilor, contribuția lor
la luarea unor decizii ale guvernelor este suficient
de mare pentru a se putea vorbi, cu justificare, de
o anume “putere birocratică”. Această putere este
asociată la noi, adeseori, cu persistența unor
maladii ale societății, după cum remarcă un
cunoscut analist politic precum Stelian Tănase.
Prozatorul dâmbovițean constata, într-un articol
intitulat “Republica de la Weimar” (1999),
existența unei “simbioze” între birocrație și clasa
politică. Această simbioză ar fi fost bazată mai
ales pe corupție: “Birocrația s-a folosit și se
folosește de segmentul politic. Nu fără foloase.
Simbioza aduce destule beneficii și politicienilor.
Ei își întrețin partidele cu fonduri procurate de
birocrație. Tot ei devin oameni cu afaceri,
colindând culoarele administrației”. Un
comentator de peste Prut, Mihai Iurașcu, publică
în revista Contrafort un articol în care se
vorbește, din nou, despre “birocratizarea excesivă”
și despre existența corupției, pusă în legătură
directă cu corpul funcționarilor, dar remarcă
faptul că un aparat administrativ extins este una
din caracteristicile statului modern. Sunt
enunțate, în cazul acestor doi comentatori, teme
și obsesii tipice societății românești actuale, care
nu fac decât să sublinieze legătura dintre
birocrație și politică, o legătură inevitabilă.
Desigur, forțele politice nu pot face abstracție
de o anume putere a birocrației, funcționarii
fiind posesori ai unui bogat bagaj de informații,
acumulate în timp. Fluctuația personalului din
domeniul admnistrației este mai mică decât cea
din domeniul politic, unde ciclurile electorale
aduc în general pe scenă alte și alte personaje.
Astfel că birocratul are, de cele mai multe ori,
în comparație cu omul politic, o experiență și
o pregătire de specialitate superioare, dat fiind
accesul său permanent la un depozit de informații
precum și faptul că posedă un set de cunoștințe
practice referitoare la actul guvernării. Astfel că
“simbioza”, de care vorbea Stelian Tănase, este
obligatorie până la un anumit nivel, indiferent de
coloratura partidelor care se succed la putere.
Simbioza dintre putere și corpul funcționarilor se
bazează, teoretic, pe o negociere în care birocrația
are, ca principale atuuri, profesionalismul și expe-
riența în actul guvernării și administrării.
Observația e desigur, valabilă, mai ales pentru
înalții funcționari. În sferele de jos, schimbarea
paradigmei politice duce, prin partea locului, la
adevărate cutremure în rândul funcționarilor
obișnuiți, care se văd adeseori înlocuiți peste
noapte cu oamenii noii puteri, interesată, de obi-
cei, să-și instaleze acoliții. De la Caragiale până în
zilele noastre, au fost impuși, mereu și mereu,
oamenii de la “centru”. Aceștia provin, în general,
din rândurile sponsorilor campaniei electorale sau
din medii ale afacerilor. Ca un specific local, bal-
canic, trebuie admis că fiecare câștigător al com-
petiției electorale are dreptul la detașamentul său
de blonde și animatoare, ce trebuie, desigur,
plasate în posturi cât mai lucrative.
Fenomenul acestei recrutări interesate a
funcționarilor publici nu a fost și nu rămâne
singular, vârfurile birocrației de la noi fiind
selectate mai ales după culoarea politică, după
culoarea ochilor sau după alte criterii decât strict
cele ale competenței profesionale. Aceste
mentalități balcanice, coroborate cu un nivel
scăzut al salarizării, vor duce în timp la o
deprofesionalizare a corpului funcționarilor
publici, a cărui putere reală stă în competența
profesională, în capacitatea de a rezolva
problemele din ce în ce mai complexe ale
procesului administrativ. Un studiu sociologic ar
putea demonstra o mare fluctuație a funcționa-
rilor la ora actuală, ceea ce este în detrimentul
partidelor aflate la putere și, în fond, al societății.
Sursa puterii birocratice derivă și dintr-o
anumită stabilitate căci formarea unui bun
funcționar solicită ani buni de experiență. Nu e
suficient ca tânărul nou angajat în corpul
funcționarilor să aibă o bună pregătire teoretică
de specialitate, e nevoie și de o anumită
experiență, care se câștigă în timp. O dezvoltare
armonioasă a societății presupune o anumită
continuitate în aplicarea strategiilor politice, care
nu pot fi duse la capăt într-o singură legislatură.
Poate că impasul în care se află România, după
17 ani de tranziție, se datorează și faptului că
fiecare guvernare a ținut să “revoluționeze”, să
schimbe din rădăcini tot ceea ce a construit
guvernarea anterioară. Continuitatea e o condiție
obligatorie a dezvoltării economiei, a culturii și
civilizației, iar continuitatea se asigură prin
planificări gândite pe termene medii și lungi.
Această planificare solicită un volum mare de
informații, capacitatea de prelucrare a acestora
fiind proprie mai degrabă funcționarilor decât
oamenilor politici, ce provin din medii eteregone,
adeseori cu o pregătire precară, dar cu
popularitate în rândurile electorilor. În plus,
marea parte a funcționarilor publici se postează
în poziții de neutralitate politică, nefiind
angrenați în competiția electorală, afișând prin
mișcările lor sindicale o relativă unitate în fața
dispersatului spectru politic.
Grupurile de interese sunt legate prin fire
puternice de zona birocrației, constituind aliați în
negocierile cu factorii de putere. Într-o economie
dinamică, formarea grupurilor de interese e la fel
de firească precum existența valurilor mării, a
fluxului și refluxului. Situația e identică la noi și
pretutindeni în lume. În Japonia, de pildă,
deciziile majore luate de ministerele de la Tokio
sunt puse în aplicare de guvernele prefecturale și
municipale. Existența unei multitudini de licențe,
permise și aprobări solicitate de instituțiile
guvernamentale, dar și a tot soiul de edicte
neoficiale numite “îndrumări administrative”, face
să se vorbească în Japonia de o putere abuzivă a
birocrației. La această realitate, se adaugă presiu-
nile unor organizații cu funcții semiregulatorii. O
reformă a administrației japoneze a fost preconi-
zată încă din 1998, dar în practică aceasta n-a
avut loc. Aici, cercurile de afaceri mențin legături
foarte strânse cu birocrația și cu cercurile puterii
(Continuare în pagina 11)
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea
Peregrinările
bursierilor
români
Grațian Cormoș
Lucian Nastasă
Itinerarii spre lumea savantă
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006
Lucian Nastasă reu°e°te, în cel mai recent
volum al său, Itinerarii spre lumea savantă, să
aducă în atenția publicului, într-o manieră
obiectivă °i academică, peregrinările românilor
plecați cu burse de studiu în Occident în perioada
1864-1944. Studiul domniei-sale se situează într-o
continuitate vizibilă a preocupărilor anterioare
pentru dinamica spațiului universitar românesc °i
pentru formarea elitelor academice, preocupări
prefigurate de volumul Intelectualii și promovarea
socială. Pentru o morfologie a câmpului universitar
(Editura Limes, 2004).
Cercetarea de față vizează contribuția centrelor
universitare apusene la formarea elitelor culturale
române°ti în perioada mai sus amintită. Fără
pretenția exhaustivității, lucrarea lui Lucian Nastasă
nu intenționează analiza în detaliu, deoarece e
evident că lipsesc studiile prosopografice, precum
°i o bază de date cu multiplele variabile care
circumscriu acest fenomen universitar. De aceea,
cartea concepută la “limita dintre analiză °i
descriere” constituie o “introducere în
problematică, menită mai degrabă să stimuleze
cercetările viitoare, punând în discuție o sumă de
aspecte ce trebuie avute în vedere în cazul unor
demersuri aprofundate”.
Autorul, el însu°i beneficiar al unor stagii de
pregătire profesională în Occident, consideră că
masivele mobilități studențe°ti de la sfâr°itul
secolului XIX °i din prima jumătate a secolului XX
au fost determinate, în egală măsură, de mirajul
Europei Apusene, dar °i de o serie de factori
obiectivi, mobilizatori precum: deschiderea
orizontului intelectual, nevoia acută de specializare
în anumite domenii, dorința de a achiziționa titluri
academice “de legitimare”, ultimele fiind strâns
legate de posibilitatea unei ascensiuni mai rapide
în ierarhia socială.
Itinerariile formării academice ale unor
personalități de excepție ca Lucian Blaga, Tudor
Vianu, A.D. Xenopol, lorgu Iordan, Ion Petrovici,
Constantin Rădulescu-Motru, Simion Mehedinți °i
a multor altora sunt urmărite cu interes de
cercetătorul clujean care reu°e°te să îmbine
excelent detaliile preluate din lucrările de
memorialistică sau din corespondența studenților
de odinioară °i a colegilor lor de generație cu
numeroase date statistice referitoare la evoluția
învățământului universitar din România sub
influența sincronizării cu Europa. Pe lângă alte
avantaje circumstanțiale, cel mai mare câ°tig al
acestor călătorii universitare, reunite în formula
peregrinatio academica, efectuate de bursierii
români s-a concretizat - în opinia autorului - într-o
modificare de durată a mentalității acestor tineri
intelectuali care “de°i crescuți în cultul unui
naționalism desuet °i uneori agresiv, odată ajun°i
peste hotare la studii, au început să vadă °i altfel
lucrurile, să înțeleagă că închistarea în
tradiționalism nu poate aduce nicidecum
progresul”.
Cartea răspunde indirect °i la întrebarea Ce
însemna elita?, aducând în prim-plan, pe lângă
figurile bursierilor români, °i portretele celor doi
mentori a două generații diferite, Titu Maiorescu °i
Nae Ionescu, indiscutabili factori de coagulare a
unor valori universitare care au lăsat urme perene
în solul academic românesc.
Lucian Nastasă are deja în pregătire pentru
tipar un nou volum legat de dinamica °i tendințele
câmpului universitar din acela°i interval de timp
(1864-1944), care ar urma să completeze lucrarea
de față pentru că istoricul clujean crede că:
“Universitatea a fost °i este singura instituție cu o
reală putere socială °i spirituală, ce pregăte°te
intelectuali profesioni°ti”.
■
Bruscarea
cititorului
Mihai Vieru
Marius Pârlogea
Primul meu volum de poezie
Editura Pontica, Constanța, 2007
Din punctul de vedere al pudibonderiei
literare române°ti, tînărul poet Marius
Pârlogea, cu al său debut, nu va scăpa de
eticheta pusă pe curentul poeziei tinere de porno-
lirism, °i asta în cel mai bun caz, pentru că există
un sentiment de alienare venit dinspre
establishmentul cultural °i un altul de vădită oaie
neagră, complex care a depă°it de mult orice
valență freudiană, nutrit fiind de o perioadă lungă
de anarhie socio-politico-economică în care tînăra
generație s-a format. A°adar, exemplul poetic al lui
Marius Pârlogea înfăți°ează cum nu se poate mai
bine „complexul lui porno”, vorba lui Robert
Șerban, versus labirinticul complex al oii negre. El
deține toată scara de complexe psihanalitice,
viziuni jungiene °i explicitări bachelardiene.
Are puseuri de Traian T. Co°ovei, fără a fi
neapărat o pasti°ă, cît o mulare pe aceea°i
structură de sensibilitate pe care lunedistul o
afi°ează în Înhăitarea cu fripții sau în Monotonia
spălătorilor de parbrize. Marius Pârlogea, aka
Maparlo, se gripează stilistic °i poematic într-o
boemă gavrochiană de Banu Antonesii colț cu
istoric C. Aricescu: „Lansez ultimul look, inventez
un nou mod de /a fi; cluburile îmi țin isonul,
/Strada e luminată pentru mine, îmi strigă ,La
/mulți ani!’/Am auzit un copil strigînd, Mă pi° pe
Mo°/ Crăciun! Kac parai?!’ dar tot nu am plîns/
ora°ul era prea viu”. Într-o vervă nedisimulată care
ne apare mai mult a hiperexcitabilitate nervosă, ca
o curgere de adrenalină în exces, poetul mixează în
propriul malaxor, în propriul blender, de care
nimeni nu are voie să se atingă, sentimente
convulsive, puseuri de mînie, debu°euri afective
care pot detona la o simplă coliziune cu prima
imagine apărută în față: „°i turnul ăla de la C.E.T.
ca o pulă imensă care/fute cerul”.
Altfel stau lucrurile în registrul relației cu
metafizicul, pe care fiecare poet, de altfel, și-l
mulează pe fiecare structură a lui pînă la nivel
celular, complet necanonic °i pasibil de afurisenia
instituției. Există în scriitura poetului constănțean
o zonă, cum altfel dacă nu amestecată, emoții °i
bucurii simple directe unde se vede imposibila
trucare a lor. Aceea°i hiperexcitabilitate nervoasă
converge în viziunea neîndoielnică, undeva
amintindu-ne de excentricitatea milenarismului
unui William Blake, fără a °i aplica prozodia
acestuia din urmă °i generoasa canonadă a unei
cosmogonii de tip Auguries ofInnocence, dar
vădite țâ°niri ascuțite sînt lejer observabile la
lungimea lor.
Bă°călia de sud nu este numai o stare a
vagantului, nu este un afi°aj al ostentativului
hormonal adolescentin, cît este o criză a
interiorității, autentică, sinceră °i destul de bine
zguduită; ironia, °i ea, din amară devine tristă.
Poezia tînărului Pârlogea are două curgeri distincte:
una serioasă, cu note foarte grave, cu tristeți
amestecate cu erotism labil °i tulburat, dar foarte
bine înstăpînite °i încadrate („tot ce scriu aici
începe cu o tîmplă./ Focul ce mi-a fugărit sîngele
mai devreme își/ atîrnă acum cenu°a pe la
colțurile gurii mele și/ mă urîțe°te, mă obose°te °i
mă părăse°te în frig/ ca pe un câine jigărit °i
pedepsit; ...Dar eu vreau/ doar înainte, a°a că îmi
las blana °i rup poarta”), iar cealaltă cople°ită de
foarte multă copilărie bine rezolvată poetic. Și,
bineînțeles, nu rezistă tentației de a le amesteca °i
pe acestea, în cele din urmă ca soluție perfectă
pentru o scurtă vexare a lectorului, pînă cînd va
mai vedea el ce stil va ie°i din povestea asta:
„...stau °i mă întreb, pe bune cum ar fi... Legea nr
xxx, din data de xxx - la articolul xxx stipulează ca
inculpatul cutărică să fie condamnat între cinci °i
zece ani pentru săvîrșirea infracțiunii de, frîngere
de inimă’!”
Există la Pârlogea °i o fascinație a faunei, a
unui imaginar °i imaginal al bestiarului, tot
aruncat într-un blending heraldic, dar cu nuanțe
naive °i copilăre°ti întrucît prin aceste inscripții la
stea cu imagini de heraldă care sînt poemele lui,
nu caută să denote puterea cît frumosul mic,
detaliul, °i le încadrează într-un registru de stil care
ne duce cu gîndul la Nichita Stănescu. Mai precis
la poezia pentru copii, la Marțianul °i Libelula, la
jocul °i la joaca pe care ace°tia le implică în relația
lor fantastică cu animalele: „...ce animal ți-ai dori
tu/să fii? Tigru, leu, iepure...?/ - Ăăăăă, inorog,
na!/ - °i ce pasăre?/ - Ăăăăă, păi tot inorog, că
parcă avea °i aripi în/dotare.../- Da, e clar! Ești un
inorog cu suflet de inorog...”. Rezolvarea ludică
stănesciană îl salvează pe Maparlo, întrucît
universul imaginar al copilăriei are rețete unice fără
a fi °i standard. Marius Pârlogea nu are un stil
distinct, dar amestecul de stiluri îl face cu
siguranță distinct, elementele ar putea curge din
toate părțile sugerându-ne amprenta lor pentru un
comparatism cît mai riguros.
Marius Pârlogea regurgitează universul
postmodern al urbei cu toate sistemele ei
informaționale aglomerate de o manieră
impresionistă. Impresia pe care i-o provoacă
endroitul, cu bombardamentul de informație °i
excesul de informație, presează pe ie°irea
contorsionată a sentimentelor sub imperiul unei
poetice perplexități de genul „°i acum ce (mă)
fac?”	’
Un pic irascibil pînă la perplexarea lectorului,
pulsînd °i mimînd organic °i psihologic o isterie
mascată de o disperare pe care o brodează în stil
cu un oximoron brut, Marius Pârlogea se văde°te
o intrare de bun augur în poezia tînără, la care ar
trebui să stăm un pic, să zăbovim, să cercetăm.
■
4
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Farmecul
prozei satirice
Ilie Rad
Valer Hossu
Miorel n-a prins viza Schengen
Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007
O figură interesantă în peisajul literar și
cultural clujean o reprezintă Valer Hossu
(n. în 1938), “nobil de 7 pruni și un
castel din P.F.L (plăci fibro-lemnoase) în Valea
Chintăului”, după cum se autoprezintă pe coperta
recentei sale cărți (Miorel n-a prins viza Schengen,
Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007). Jurnalist
de profesie (sau “oarece mincinos la ziare”, după
cum se autocaracterizează, folosind
nomenclatorul bunicului), Valer Hossu a profesat,
în viață, meserii diverse, din mediul sanitar sau
administrativ-funcționăresc, pensionându-se ca
ziarist la Scutul patriei. Profesiile pe care le-a avut
de-a lungul anilor nu au rămas fără urmări în
cariera lui de scriitor. Recunoașterea sa tardivă în
mediile scriitoricești se datorează prejudecății
încetățenite de multă vreme la noi, anume că un
autor nu poate fi valoros decât într-o singură
specie sau într-un singur gen literar. Or, din acest
punct de vedere, Valer Hossu a avut grijă să își
deruteze puțin cititorii: după o carte de istorie
savantă, el vine cu un volum de schițe sau
parodii, care îi pot șubrezi statura de om de
știință! Pe de altă parte, urmărind apariția
volumelor sale, poți avea sentimentul că fiecare
carte de ficțiune este ca un respiro după travaliul
produs de ducerea la bun sfârșit a unui studiu de
istorie.
După două volume înscrise în perimetrul isto-
riei propriu-zise (Răstoci. O istorie într-un sat,
Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1996; Maramure° -
pecete de țară, Editura Pro Maramureș, Cluj-
Napoca, 1998) și după colaborarea la câteva
lucrări de aceeași specialitate (Mihai Viteazul °i
Sălajul, 1975; Memorandul românilor, 1996),
Valer Hossu a debutat editorial și în domeniul
literaturii propriu-zise, cu un volum de schițe
umoristice: Promovarea boului (Editura Casa
Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2000). Pentru cei
care cunosc preocupările lui Valer Hossu, volumul
de debut în lumea ficțiunii nu a constituit o sur-
priză. Să reamintim faptul că autorul a debutat,
încă în 1967, în gazeta Some°ul, din Dej, cu un
pamflet, în același an publicând proză satirică în
revista bucureșteană Luceafărul. Mai mult decât
atât, numele său a figurat în numeroase volume
colective de literatură: Vârstele primăverii (1962),
Manuscris de dimineață (1965), Zbor întrerupt
(1967), Arpegii (1970), Perpetuum comic (1976),
Umorul reformei, reforma umorului (2001),
Destăinuirile fazanului Rudolf (2005). De aseme-
nea, poate fi considerat un ctitor de ziare, fiindcă
a întemeiat (sau revigorat, după caz), în colabo-
rare, publicații precum Năzuința din Zalău
(1968), lancule mare (1992) sau publicația cu pro-
fil militar, Scutul patriei (1992), al cărei redactor
a fost până la pensionare.
Volumul de față este o parodie la Cartea
Facerii (Făcuta Lumii, în expresia parodistului).
Ideea autorului, lansată chiar în primele rânduri
ale cărții, este aceasta: “Conform învățatului trac
Moisilă per Scorilă, mai înainte de toți vecii și-a
văzutelor și nevăzutelor a fost... Dracul. Că după
cât e de veselă lumea, numai el îi putea fi
autorul”. Toată epopeea omenirii, văzută ca o
“scurtă istorie a unui marș pe magistrala lumi-
noasă a sclavagismului”, este astfel tratată într-un
registru umoristico-parodic. Ceea ce conferă deli-
ciu acestui demers este arta autorului de a utiliza,
de-a lungul povestirii sale, cele mai cunoscute
clișee ale epocii comuniste și postrevoluționare.
Eva, creată din coasta lui Adam, este considerată
“cel dintâi, dar și cel mai eficient instrument de
corupție”. Ea suferă de celulită, vrea servicii cos-
metice și de chirurgie estetică, implantul de sili-
coane fiind la modă încă de pe atunci. Deplasarea
prin deșert are loc cu cămile de ultimă generație.
Animalele lui Araram “aveau semnalizatoare de
ceață și, sub cozi, generatoare de aer recondițio-
nat”. La curtea Faraonului (“interimar”!) se con-
sumă Nefertiti Coca-Cola, dar și gumă de meste-
cat. Faraonul face jogging, bocitoarele de profesie
sunt studente la Conservator, se lansează chemări
mobilizatoare la întrecere și la depășirea planului,
are loc rotirea cadrelor. Se vorbește la un moment
dat despre taxa de celibat, dar și despre posibili-
tatea unei noi revoluții, ca soluție pentru
scoaterea țării din marasmul economic (“Unica
soluție, încă o revoluție”). Încă de pe atunci aveau
loc răpiri de creiere, se vorbea despre criza de
materii energetice și de spiritualizare a fron-
tierelor. Sunt la mare modă directorii de imagine,
se poartă CV-urile după modelul european. Pe
măsură ce avansează tehnologia, caii sunt
împușcați, iar potcovarii trimiși la Universitatea
Politică și de Conducere, pentru perfecționare.
Totul este utilizat în registru parodic: Corabia lui
Noe este un “transoceanic de croazieră”, fertiliza-
rea in vitro era cunoscută încă de pe atunci,
numai că ea se produce într-un .tub de trestie!
Apar, la un moment dat, chiar și teroriștii lui Bin
Laden. Se vorbește mult despre transparență,
nomenclatură, abandon familial, mijloace contra-
ceptive, pensie alimentară, mamă-eroină, linie
politică deviaționistă, genocid, dosare de cadre,
revoluționar de profesie, sobor de preoți. Moisilă,
în deșert, ține călătorilor un discurs de orientare
liberală, formula succesului fiind “Prin noi
înșine!”. Drumul prin deșert se face cu intonarea
unor cântece revoluționare (Porniți înainte,
tovarăși!). În timpul Exodului, ca să evite criza
de alimente, luliasaf Minkuriel (aluzie la fostul
ministru Iulian Mincu) propune programul de
“alimentație științifică”. Uneori limbajul este voit
arhaizat, aidoma celui religios: “Numai la suflarea
nărilor sale de patriot neîntrecut liniștitu-s-a valul
mării și pornitu-s-a curent favorabil spre Limanul
Salvării nației celei mai favorizate”. Se parodiază
și textele clasice, întâlnite prin manuale școlare:
“E preafrumosul Iad lumină de amiază, în epoca
de glorii și visuri de păcat./ De la-nceputul lumii,
dezmățu-n el vibrează, căci Belzebut e-n frunte,
brav bărbat. / <<Să urce lumea-n piscuri, la chef
și dezmățare!>> în cercuri largi Satana a strigat
cuvânt. / Și-și făurește zborul ăst DRAC cu cuget
mare, purtând în suflet Iadul și scopul lui cel
sfânt” etc.
Amestecând în mod voit discursul totalitar
comunist cu cel postrevoluționar, textul obține
resurse comice nebănuite. La moartea lui Abel,
Cain îl îngroapă “în picioare, după toate regulile
eficienței economice” (ne amintim cu toții de
splendiduul poem anticeaușist, Îngropați în
picioare, publicat de Ileana Mălanciou în revista
Tribuna, în semn de protest față de politica lui
Ceaușescu de utilizare a fondului funciar, care a
dus la distrugerea unor sate, la legumicultura
făcută printre blocuri etc.). Imaginația scriitorului
este aici la ea acasă. La un moment dat, de pildă,
el vorbește despre un interesant concurs din
cortul moașelor: “expulzarea plodului la țintă,
punând un coș cu salteluță la o anumită dis-
tanță”!
Cum spuneam, autorul amestecă discursurile,
registrele, stilurile, epocile, personajele, teritoriile,
imaginând personaje noi, ca acest Miorel (un fel
de Badea Mior al lui Ion Druță), vorbind chiar în
necunoscuta limbă tracă (“Hai să dăm noi brânză
la rânză, de să necheze ca o mânză”), care
explică și amănuntul că bârfa specifică românilor
ar proveni de la “rezematul secular în bâte,
înapoia turmelor”.
Miorel n-a prin viza Schengen este o carte
suculentă, care relevă un scriitor de talent, cu
mari resurse expresive. Ea ne aduce aminte de
serialul O sută de ani la porțile Orientului, al lui
Ioan Groșan, iar în plan revuistic, de articolele
din revista Academia Cațavencu.
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Poezia menține echilibrul
între rațiune °i corp
Bogdan Crețu
Ion Mure°an reprezintă prin excelență optzecistul
atipic, neascultător; discret, preferând
semianonimatul boemei inteligente tapajului
heirupist, pragmatic al unor colegi de breaslă,
publicând rar, dar nimic călduț, el nu concepe
poezia ca pe o convenție care ascultă de
comandamentele zilei ori ca pe o nobilă preocupare
artistică, plătind obol ticurilor și convențiilor
recurente, ci ca pe adevărata și, poate, singura cale
de a aproxima mirajul existenței.
Autorul Cărții de iarnă este obsedat de această
prindere a realului în insectarul labirintic al textului,
de transferul nu lipsit de dramatism al existenței
fastuoase în poem. Acesta este sensul unui succint
Poem despre poezie, din volumul de debut: „Toată
viața am adunat cârpe să-mi fac o sperietoare/ îmi
amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi
desăvârșeam/ lucrarea grămada de pantofi vechi pe
care îmi rezemam capul uneori/ când adormeam
iar acum când e gata noapte de noapte/ sting
lumina și numai bănuind-o acolo încep să urlu de
spaimă”. Prin urmare, ce este poezia decât un
artefact menit a-l menține pe om atent la
provocările vieții, a-l forța să rămână în permanentă
veghe și să nu se lase cotropit de comoditatea de a
nu mai percepe acut realul? De aici motivul
existenței ca permanentă încordare, ca tensiune a
spiritului, ca antrenare a simțului exactității. Nu de
puține ori acest deziderat este atins prin
intermediul stărilor etilice, căci alcoolul nu e un
banal narcotic ce relaxează și favorizează reveria, ci
simplifică, până la esență, receptarea, deci
înțelegerea; doar astfel, scuturat de patimi, de
inerții, de prejudecăți ori de automatisme, individul
are acces la adevărurile absconse, tulburătoare,
grave ale vieții; doar astfel percepe moartea, ca pe
un exigent judecător care penalizează arbitrarietatea
manifestărilor în lume ale omului comun; nu
întâmplător un text elocvent se intitulează Poem
pedagogic: „Ca după o lungă noapte de beție/ când
în locul soarelui răsare pe cer o glandă vânătă,/
când în locul soarelui deasupra verzilor munți/ se
ridică pe cer un ficat și o secreție luminoasă/ face
ca lucrurile/ să fie nu atât limpezi cât supărător de
exacte./ / Un exces de exactitate. Trupul iubitei e
țeapăn/ și secretă un exces de exactitate,/ (...)/ e
curată tâmpenie să vorbești despre/ misterele
creației,/ după cum curată tâmpenie este și să bei/
în continuare./ Dar iată ce poți face: ghemuit în
colțul camerei/ pipăie-ți cu disperare corpul/ cu
ochii holbați la fârcurile mici și cenușii ca două/
sigilii ale morții”. Alcoolul nu sedează, nu amorțește
simțurile, ci, dimpotrivă, le ascute, până acolo încât
să perceapă esențialul: moartea, care rămâne cel
mai sever reper. Toate acestea devin un act maieutic
prin intermediul poemului, apt să discearnă în
materia păstoasă ce se amestecă între „draperiile
existenței”.
Poemele lui Mureșan adoptă, din necesități de
decantare a trăitului, piruete vizionare. Patosul
rostirii poetice a imprimat textului o retorică amplă,
efervescentă, cu rădăcini pornind din expresionism.
În poezia aceasta nu trece nimic dacă nu e asumat
până la capăt, dacă nu face parte din ființa
autorului; acesta devine el însuși un fel de efect al
scriiturii sale, prin care se înscrie în lume. Dacă în
Poemul de iarnă poetul se ipostazia în nebun,
mutând realul în ficțiune pentru a-l putea domina,
în amplul text Ridicarea la cer elementele ce
configurează o inedită ars poetica se amestecă în
mod voit cu cele ale unei visceralități care nu mai
are valoare în sine, ci își recapătă autenticitatea doar
ca sursă inepuizabilă a textului. Poemul țâșnește
parcă din rărunchi, din vintre, topind în el întreaga
ființă, pentru a o recompune într-o ordine mai
pură: „Vorbesc din propria-mi piele, singura care îmi
stimulează/ ambiția de a huzuri oferind cuvintelor
un fel de demnitate cu pori și delicate firicele de
păr”. După care urmează condiționarea ontologică
a poemului și, simultan, condiționarea textuală a
existenței: „Oricum, eu stau în fața crezului poetic
ca în fața unei femei/ fără piele ce își pudrează
venele, iar dacă o sărut uneori/ cu ce sunt eu mai
presus decât măcelarul ce după închiderea prăvăliei/
plângând își îngroapă fața în hălcile de carne care
i-au rămas nevândute”. Fără proiecția în logos, în
text, trăitul este simplă mecanică, iar trupul devine
materie amorfă (halcă de carne), cerând urgent
intervenția poetului de a imprima existenței o
traiectorie care să traverseze spațiul amniotic al
scriiturii; altfel spus, după cum sintetiza Iulian
Boldea într-un eseu din Vatra, „identitatea eului liric
este dependentă de gradul de asimilare a realului în
structurile poemului”. Nu e nimic fals în toată
această sforțare a eului de a se adăposti în text, ci
totul ține de asumarea până la capăt a condiției de
poet: „Adică eu îmi pun grumazul între lucru și
cauza sa/ adică grumazul stă între poem și cauza
sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid și
ovul”. Doar această garanție susține textul, după
cum doar expansiunea acestuia asupra realului
poate da coerență vieții. Poetul își arogă, pentru a
îmblânzi o asemenea condiție tragică, rolul
bufonului, maimuțărind gestul mesianic; el se
smulge, astfel, cu riscul alunecării în anodin, dintr-
un cotidian sordid, despiritualizat, al celorlalți, care
„stau cu un/ sâmbure de adevăr în gură și îl tot sug
ca pe o bomboană”: „He, he, mâine dimineață voi
prinde un câine roșcat de un picior și rotindu-l
deasupra capului/ ca pe o elice cu adevărat am să
mă înalț la cer”.
Pentru Ion Mureșan o condiție sine qua non a
nașterii poemului este conectarea directă la
elementaritate, la miezul existenței. De aceea, de
pildă, bețivii devin frumoșii unei lumi anoste,
grăbite, superficiale. Lor le arată Dumnezeu calea
către rai, către mântuire, pentru că ei își mai fac
timp să prizeze miracolul simplu, direct al vieții,
meritând generozitatea divină prin implicarea lor
nemediată, nemăsluită în existență. Un deja celebru
Poem al alcoolicilor, deși nu a intrat în alcătuirea
nici unuia din cele două volume ale autorului, a
făcut deja școală. Retorica angajată a lui Mureșan
ține de aceeași decantare a esențelor lirice: eul liric
își face simțită prezența prin atitudinea de
compasiune (care, remarcă Al. Cistelecan, devine
viziune): „Vai săracii, vai săracii alcoolici,/ cum nu
le spune lor nimeni o vorbă bună!/ Dar mai ales,
mai ales dimineața când merg clătinându-se pe
lângă ziduri/ și uneori cad în genunchi și-s ca niște
litere/ scrise de un școlar stângaci.// Numai
Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o
cârciumă,/ căci pentru el e ușor, ca pentru un
copil/ ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri.
Ion Mureșan
Și/ numai ce ajung la capătul străzii și de după
colț,/ de unde înainte nimic nu era, zup, ca un
iepure/ le sare cârciuma în față și se oprește pe
loc./ (...) Dar Dumnezeu, în marea Lui bunătate,
nu se oprește aici./ Imediat face cu degetul o gaură
în peretele Raiului/ și îi invită pe alcoolici să
privească./ Și chiar dacă din cauza tremuratului nu
reușesc să vadă decât un/ petec de iarbă,/ tot e
ceva peste fire./ Până când se scoală unul și strică
totul. Și zice:/ «În curând, în curând va veni seara,/
atunci ne vom odihni și vom afla împăcare
multă!»/ Atunci unul după altul se scoală de la
mese,/ își șterg buzele umede cu batista,/ și le este
foarte, foarte rușine”. Acces dincolo, în „lumea
alcoolurilor tari”, nu au decât cei care au sondat,
mai întâi, în ei înșiși. Și pentru acest nobil scop,
beția e o cale de acces, oricum preferabilă apatiei,
superficialității celor mulți.
Această autolivrare în poem a devenit, pentru
tinerii poeți ai anilor 2000, un reper, un model, de
la care se revendică nu fără orgoliu. Ceva din histri-
onismul lui Claudiu Komartin, din dandysmul cu iz
tragic al lui Dan Coman, din terapeutica poeziei
din textele lui Radu Vancu de aici pornesc. Nu e
cazul unei demonstrații riguroase; mă mulțumesc să
transcriu, cu voluptate, un poem al lui Radu Vancu,
o replică de fapt la cel mai sus citat: „Vai, săracele,
vai, sărmanele neveste de alcoolici!/ Cum nu le
spune lor nimeni o vorbă bună când noi,/ întorși
acasă înmiresmați/ și cu pielițe pe ochi ca ale
păsărilor când dorm,/ le vorbim cu elocință și
clarviziune/ despre lucrurile cu adevărat impor-
tante./ Și sărmanele neveste ascultă și aprobă,/
înjghebând cu răbdare în inima lor curată/ discursul
pe care, cu remarcabilă elocință,/ ni-l vor dărui
dimineața,/ când ziua cu pânza ei ghimpată ne va
însângera ochii./ Însă noi, înduioșați de propria
bunătate,/ nu băgăm de seamă aceasta. Dimpotrivă,
le vorbim necurmat/ despre ordinea ideală a
lucrurilor, fără să observăm/ că din republica
dăruită lor/ tocmai nevestele noastre iubite mai
mult decât vodca,/ tocmai ele lipsesc. Dar ele simt
și inima li se face/ și mai apăsătoare, se chircesc
sub povara ei/ și se fac tot mai mici./ Până când
vine dimineața cu elocința ei neîndurătoare./
Sărmanele noastre neveste abia mai supraviețuiesc
propriei inimi./ Cu mare viclenie trebuie atunci să
începem să ne târâm/ spre inima lor și să constru-
im iar,/ fără să prindă de veste. Sărmanele noastre
neveste,/ prea mult le iubim ca să nu le dăruim
perfecțiunea./ Firește că pentru asta e nevoie ca,
dimineață după dimineață,/ să ne fie foarte, foarte
rușine”. Nu e nimic ireverențios aici, poemul nu se
dorește o parodie care să-și dilueze modelul, ci,
dimpotrivă, un fel de omagiu de ucenic. Ferice de
poeții care au astfel de ucenici...
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Socio-istoria imigrării
Horia Lazăr
n raport cu constituirea națiunii, SUA au cu-
noscut o emigrare precoce, în vreme ce imigra-
rea franceză e, istoric vorbind, un fenomen
tardiv, survenit în sînul unei națiuni deja
existente; fapt ce explică caracterul în același timp
arhaic și deschis al celei dintîi, și cel modern,
orientat spre muncă și producția de bunuri al
celei din urmă. Pe de altă parte, imigrarea ameri-
cană e indisolubil legată de urbanizare: în anii
1920 deja, % din imigrați erau instalați în marile
orașe, în condițiile în care populația urbană a
SUA reprezenta doar 48% din total. În Franța,
dimpotrivă, imigrarea are o implantare
diversificată. Inițial frontalieră, ea se dispersează
la răscrucea veacurilor XIX-XX, ducînd la
formarea simultană a „cetăților muncitorești”,
expresie a unei „urbanizări degradate”, și a
coloniilor rurale (1). În sfîrșit, în zilele noastre
SUA practică, ca și în urmă cu un secol, o imigra-
re descentralizată, neînsoțită de măsuri adminis-
trative specifice. Principiul ei de bază e stabilirea
cotelor etnice de noi veniți, ceea ce favorizează
comunitarismele și apariția frontierelor etnice
interne. Urmărind crearea unei categorii aparte,
cea a „cetățenilor-producători” (2), Franța propune
ca orizont al imigrării asimilarea națională: proiect
de inspirație iacobină, fie că realizarea lui e
încredințată școlii și educării civice (în politicile
de stînga) sau poliției și controlului administrativ
(în politicile de dreapta).
Adevărată nebuloasă intelectuală, imigrarea a
fost abordată în Franța, pe rînd, de demografi,
geografi, juriști, medici, sociologi, antropologi și
istorici, devenind totodată, îndeosebi în ultimele
decenii, o miză electorală majoră. Lucrările lui
Gerard Noiriel propun o perspectivă înnoitoare
asupra fenomenului și o reașezare a lui, printr-o
investigare socio-istorică suplă, în istoria timpului
nostru.
1.	Metoda. Socio-istoria se situează între
istoria socială și cea politică. Imigrarea nu se
reduce la o simplă translație spațială ci are o
semnificație juridică precisă: proaspeții imigrați,
încă nenaturalizați, sînt, în sens propriu, „străini”
în țara ce-i primește, ceea ce definește rolul
statului ca dispozitiv de integrare/excludere, cele
două elemente fiind interdependente. Răsturnînd
interogația istoricilor instituțiilor și a politologilor
(în ce fel identitatea valurilor succesive de
imigranți a contribuit la constituirea națiunii
franceze ca abstracție politico-juridică?), G. Noiriel
încearcă să arate modul în care Statul-națiune,
apărut odată cu Revoluția franceză, a introdus,
prin medierea unor instituții precum dreptul,
moneda, tehnologia, variații desfășurate în timp
în țesătura fină de particularisme ce constituie
identitatea de moment a francezilor (3). Preluînd
doar parțial achizițiile istoriei economice și sociale
promovată de școala Analelor (totul e social) și
pe cele ale istoriei politice și politologiei (totul e
politic iar istoria politică rezumă practicile de
cucerire și de exercitare a puterii, 4), G. Noiriel
utilizează cu predilecție cercetările sociologiei
franceze și germane (Emile Durkheim, Max
Weber, Norbert Elias), și de asemenea obsedanta
explorare de către Michel Foucault a temeiurilor
și funcționării puterii. Printr-o nouă inversare a
argumentelor, istoricul arată că „problema”
imigrației nu e „originea” imigraților; ea trebuie
detectată în transformările actuale ale societăților
noastre - nu „cine” sînt acești oameni și „de
unde” vin, ci cum îi privim noi înșine. Studierea
tensiunilor, conflictelor și presiunilor sociale va
putea fi asociată cu folos, în acest gen de investi-
gație, clarificărilor privind „imaginea străinului”
vehiculată de opinie și de mass media - singura
soluție pentru a ieși din cercul vicios al denunțării
militante a xenofobiei și al reabilitării comple-
zente a străinului prin intermediul narațiunilor de
„autentificare”, ambele fiind expresia „logicii de
aservire” descrisă de M. Foucault ca obstacol în
reflecția asupra mecanismelor puterii.
Problematizarea istoriei întreprinsă de Anale,
în cadrul „duratei lungi” și cu instrumente canti-
tative, într-un climat intelectual de pluridisciplina-
ritate, se cere revizuită. Ea pune în evidență, în
mod just, printr-un anumit tip de întrebări puse
arhivelor, ponderea trecutului în „genealogia pre-
zentului”; prin aceasta, ea se opune „istoriei-me-
morie” cultivată de experți, de jurnaliști și de ana-
liști ai opiniei, a căror referință e trecutul apro-
piat, cu traumatismele și încărcătura lui emoțio-
nală (colonizarea, războiul din Algeria etc.). Cu
toate acestea, pluridisciplinaritatea, asumată atît
de adepții istoriei sociale cît și ai celei politice, ris-
că să eșueze într-un eclectism generat de iluzia că
metodele elaborate de unele discipline pot fi utili-
zate neabătut de altele. Apoi, „filosofia înrădăci-
nării” a lui Braudel de pildă, pune trecutul în lo-
cul prezentului și geografia în locul istoriei. Istori-
cizînd socialul, Braudel instituie ca repere ale for-
mării poporului francez spațiul, frontierele și teri-
toriul, coordonate ce nu pot explica evoluțiile
istoriei contemporane, desfășurate într-un „trecut-
prezent” ce comprimă și telescopează cronologia
(5).
Observator atent al societății, M. Weber
dislocă entitățile politice (clasa, națiunea, statul)
în grupuri sociale ale căror activități sînt
interdependente. Statul devine astfel un grup
social cu caracter politic, iar ideologia
reprezentării democratice un joc a cărei miză e
dominarea celor mulți. Istoria puterii politice se
eclipsează în fața istoriei relațiilor de putere socio-
istorice, prin care aceasta se manifestă ca act de
dominare ce creează solidarități de grup. Dubla
apartenență a subiectului, legat de „celălalt” (în
cazul nostru de stat, ce posedă, arată Weber,
monopolul violenței fizice legitime) și de propria-i
identitate, introduce imaginea subiectivității
divizate, traversată de reprezentările colective, și a
socialului transversal. În acest fel, asimilarea apare
ca un proces dublu: integrare a străinilor și, de
asemenea, a acelora dintre autohtoni care „și-au
reușit viața” (îndeosebi săracii), iar istoria - ca
asumare a evoluției societății dar și a individului
ce reface mental itinerarul civilizator, în
ansamblul lui. Tocmai în acest sens, N. Elias, care
face din civilizație un fapt istoric ce debutează în
Renaștere, definește „caracterele naționale” ca pe
un raport variabil de forțe între aristocrație și
clasele de mijloc (burghezia), subliniind
interdependențele ivite, în Franța, prin apariția
„societății de curte”, veritabil liant social și
creuzet asimilaționist în care conflictele se
amortizează și diferendele se șterg. Integrarea
socială o precedă pe cea națională.
2.	Între protecție și excludere. Cuvîntul
„imigrare” e atestat în franceză abia în 1878, în
Dicționarul științelor medicale al lui Bertillon.
Utilizat inițial de statisticieni și demografi (juriștii
foloseau noțiunea de „străin”) iar mai apoi de
economiști, specialiști în drept internațional și
antropologi (de exemplu în antropometria fizică
inspirată de Lombroso), termenul însoțește istoria
celei de a doua industrializări sub A Treia
Republică. Nevoi convergente de „contabilitate
socială” într-o națiune privită ca o imensă uzină
și de dezvoltare militară în vederea revanșei
asupra imperiului german ce tocmai anexase
Alsacia și Lorena îi explică frecvența și
eficacitatea. Putere învingătoare, Germania avea
un grad de naturalizare a străinilor de șapte ori
mai mare decît Franța. Cum străinii erau scutiți
de serviciul militar, nevoia franceză de soldați
trecea prin naturalizarea lor. Faptul avea și
avantajul că punea capăt clandestinității prelungite
a „nucleelor alogene” ce trăiau în Franța de mai
multe generații, suprimîndu-le prin acordarea
cetățeniei.
Autonomizarea industriei grele în Franța anilor
1880 (în fapt, o criză socială ce a dus la deplasări
masive de populații) reclamă o mînă de lucru
numeroasă. Avînd în vedere penuria de muncitori
generată de rezistența populară la industrializare
și de exodul rural, imigrarea apare, în acei ani, ca
o soluție economică la problemele sociale, și nu
ca un fapt demografic. În scopul protejării pieței
muncii, străinii sînt obligați, începînd cu 1886,
să-și declare rezidența la primărie plătind o taxă
fiscală : e începutul controlului identității.
Transformînd conjunctura economică într-o
practică instituțională durabilă, un decret din
1888 încredințează poliției eliberarea hîrtiilor de
identitate, pentru ca în 1889 „legea naționalității”
să codifice naturalizarea și drepturile noilor
cetățeni (6).
Modernă și republicană, legea din 1889 trece
sub tăcere apartenența rasială și ereditatea etnică
a postulanților, instituind însă o „frontieră
internă” între francezi și străini. Admiși pe piața
muncii, ultimii primesc, prin naturalizare, și
„dreptul” deloc de invidiat de a efectua serviciul
militar. Totodată, ei sînt excluși de la eligibilitate
și de la funcțiile publice în primii zece ani de
cetățenie. Pe de altă parte, încă din 1890 distincția
dintre imigrați-muncitori și imigrați fără loc de
muncă accentuează tensiunile. Primii fac de acum
obiectul unei înmatriculări la primărie sau la
poliție, în vreme ce ultimii (nomazi, inactivi,
turiști), a căror mobilitate neliniștește autoritățile,
vor fi introduși în curînd în registre de
„vagabondaj” și obligați să solicite un „carnet de
identitate antropometric”, sejurul temporar
putîndu-le fi refuzat.
Într-o ambiguitate ce oscilează între
populaționism și xenofobie, legislația naționalității
din 1889 se instalează într-un ansamblu juridic în
care protecția economică se învecinează cu
discriminarea socială. O seamă de legi sociale din
acea perioadă sînt franc discriminatoare: cea
privind sindicatele, asistența medicală (gratuită
doar pentru francezi), accidentele de muncă,
infirmitatea, bătrînețea. De asemenea, e de
semnalat faptul că „soluția” legală a creat
„problema” politică a „identității străinilor”, ce va
fi amplu exploatată de regimul de la Vichy și de
extrema dreaptă contemporană (7). Cît despre
regularizarea imigrării, ea a pus, în termeni noi,
problema sejurului clandestin, devenit, în
condițiile existenței legii, un delict. În perspectivă
socio-istorică, naturalizarea protejează și exclude
E
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
7
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
în acela°i timp. Pe lîngă „bunii” străini există
străini refractari, „răi”, „indezirabili” sau, cum
arăta deja legea din 1889, „nedemni” de a fi
acceptați ca cetățeni (8).
3.	Xenofobia. Dacă în zilele noastre excluderea
imigranților se estompează prin promovarea unei
legislații sociale tinzînd la o discriminare zero,
controlul administrativ al nerezidenților și al
străinilor se intensifică. Supravegherea apropiată
se transformă în control la distanță iar
identificarea nu se mai reduce la verificarea
deplasărilor spațiale. Administrativ, persoana ce se
deplasează nu mai prezintă interes, cu excepția
călătoriilor internaționale, în care cetățeanul,
devenit străin prin ieșirea de pe propriu-i teritoriu,
beneficiază totuși de protecția pașaportului, act ce
consfințește apartenența sa la un corp politic
suveran. Obsesia supravegherii directe și a
omniprezenței polițienești a dispărut. Controlul
informatizat al identității e însă tot mai subtil și
mai sofisticat iar proliferarea fișierelor ca și,
uneori, absența informațiilor privind utilizarea lor,
creează neliniște în legătură cu respectarea
drepturilor omului.
Pe acest fundal de neîncredere mocnită, în
care „controlul blînd” efectuat de instanțe
invizibile transferă violența din domeniul realului
în cel simbolic, cum ne-o arată lucrările lui Elias
și Bourdieu, xenofobia e încă larg prezentă. În
formele ei incipiente, imigrația s-a născut din
muncă iar naturalizarea, formă juridică a
sociabilității, a fost de cele mai multe ori un
punct de trecere obligatoriu spre un statut social
superior sau spre obținerea unor servicii de care
nu puteau dispune străinii (sănătate, asistență
socială). În vreme de criză imigrarea s-a dovedit,
în mod neașteptat, un „stabilizator al căderii
economice” (9) prin sporirea afluxului de
imigranți și absorbția lor omogenă în populația
autohtonă. După 1900 asistăm la o tendință la
egalizare numerică pe sexe (știut fiind că
imigranții sînt o populație preponderent
masculină), și de asemenea la o creștere a
ponderii imigrației de a doua generație (420.000
din 1,1 milioane), ceea ce face ca împărțirea dintre
„naționali” și „străini” să fie practic
nesemnificativă. În sfîrșit, în anii 1931-1936
numărul imigraților scade - nu însă din lipsa de
noi aporturi ci în urma accelerării naturalizărilor.
În ciuda acestui tablou liniștitor, xenofobia
franceză interbelică e foarte activă. Ea a devenit
politică de stat sub regimul de la Vichy,
îmbrăcînd în zilele noastre forme noi și
insidioase.
Dacă la sfîrșitul secolului al XlX-lea xenofobia
se focaliza asupra muncitorilor de aceeași origine
etnică (belgienii din nordul Franței, ce reprezentau
75% din lucrătorii în mine, numiți „flamanzii”;
italienii din sud, agresați sălbatic după ce
președintele Republicii, Sadi Carnot, e asasinat la
Lyon de un italian, în 1894), emergența
antisemitismului generat de afacerea Dreyfus
precipită lucrurile. Analizele lui G. Noiriel pun în
evidență, în acest proces, un moment fondator
dublu: al democrației parlamentare și al
antisemitismului politic (10). Imens mediatizat și
mobilizînd ca atare atît interese partizane cît și
fantasme greu de stăpînit, episodul judiciar
cunoscut sub acest nume, ce a hrănit
antisemitismul naționalist francez al primei
jumătăți a secolului XX, e produsul mai multor
factori: neîncrederea față de parlamentari,
articularea confuză, prin intoxicare mediatică, a
maselor cu națiunea și „delocalizarea
apartenențelor” (11) combinată cu utilizarea lor
dirijată (în 1888, deputatul Pradon identifica deja
într-un raport parlamentar străinii cu germanii!).
Ambianța de depresiune economică
antrenează, pentru francezii „de viță”, o declasare
prin împuținarea activităților salarizate,
confortabile, ceea ce-i obligă să lucreze, în locul
străinilor, în sectoare penibile precum
construcțiile, minele, lucrările publice. Pe de altă
parte, clasele mijlocii (comercianți, meșteșugari),
la origine salariați, se simt vulnerabile din cauza
concurenței străinilor: fapt ce explică xenofobia
lor cronică, ce se va extinde, în anii 1930, la
profesiile liberale (juriști, medici, avocați).
În sînul acestor profesii, xenofobia se
organizează corporatist și ia forme în același timp
subtile și hilare. Mobilizarea oamenilor legii, de
pildă, îi ia ca țintă nu pe străini ci pe naturalizați,
al căror acces la funcțiile publice e întîrziat cu
zece ani - perioadă în care ei sunt excluși de pe
piața muncii, lucru foarte convenabil autohtonilor
deoarece în 1934 fuseseră naturalizați 300 de
juriști refugiați germani. La rîndul lor, medicii,
simpatizanți ai grupării de dreapta antisemite
«L’Action franțaise» sînt lipsiți de clientelă din
cauza decalajului dintre perioada lor de formare
(expansiune economică) și cea de exercitare a
profesiei (criză). Ca urmare, în anii 1930 apar
puternice grupări medicale de presiune care, în
1933, impun legea Armbruster, prin care
practicarea profesiei e interzisă celor ce nu au
naționalitatea franceză. Iar pentru a-i îndepărta pe
proaspeții naturalizați de medicina publică,
medicii vor impune votarea unei legi ce-i obligă
pe aceștia să efectueze serviciul militar în Franța,
integrarea lor profesională urmînd să mai aștepte
cinci ani! (12).
Xenofobia zilelor noastre, de inspirație
comunitaristă, ia aspectul „apărării diferențelor”.
Afirmînd ireductibilitatea „distanței culturale” ce
se opune „solidarităților organice”, de grup,
interiorizate în timp prin educație, cum arată
Durkheim, noua ideologie a integrării sugerează,
de fapt, că ea e imposibilă. Apărarea imigranților
(proiect politic) se substituie definirii istorice a
obiectului (imigrarea), cantonîndu-i pe aceștia în
comunități închise, substanțializate. Într-un
pervers război al cuvintelor, prin manipularea
imaginilor și inversarea semnelor, „tinerii de
origine străină” (fr. d’origine immigree) fac
obiectul unei stigmatizări abil orchestrată politic:
„diferența de origine” devine indice al inadaptării
și al inferiorității - obstacole la integrare (13). Se
uită, astfel, că diferențele sînt construite,
condiționate social, de exemplu de războaie:
francezii nu au fost niciodată ostili negrilor, ci
germanilor (îndeosebi după 1870) și, mai recent,
magrebienilor (în spatele cărora se profilează
algerienii). Problema „distanței culturale” e așadar
falsă, iar „tinerii de origine străină” „nu există”,
cum arată G. Noiriel într-un studiu din 1989 (14).
N O T E
(1)	Gerard Noiriel, Etat, nation et immigration.
Vers une histoire du pouvoir, Paris, Gallimard, 2005, p.
340.
(2)	Gerard Noiriel, Le creuset franțais. Histoire de
l’immigration. XIXe-XXe siecles, Paris, Seuil, 1988, p.
340.
(3)	G. Noiriel, Etat..., op. cit., p. 20.
(4)	Istoria politică e reprezentată în Franța de Rene
Remond și de Marcel Gauchet, și de un număr
important de tineri grupați în centrele lor de cercetare.
(5)	„Trecutul-prezent” e, de fapt, trecutul apropiat,
consecutiv „istoriei contemporane”. Validitatea lui e
fluidă, sprijinindu-se în mare măsură pe mărturii
personale, anchete jurnalistice și expertize ale
analiștilor. În perpetuă criză de legitimitate, el se
întemeiază pe voința de chestionare a cercetătorului și
pe riscurile imposibilei lui neutralități.
(6)	Le creuset.., op. cit., p. 84 și urm. Juridizarea
conjuncturii economice în cadrul Statului-națiune și
normalizarea imigrării (de fapt o normativizare a ei)
pune în joc o epistemologie indiciară ce interpretează
semnele și descifrează „caracterele”, numită de Carlo
Ginzburg „paradigma urmei” (Carlo Ginzburg,
Mythes, emblemes, traces. Morphologie et histoire,
trad. fr., Paris, Flammarion, 1989, p. 170 și urm.).
(7)	În 1940, revizuirea naturalizărilor efectuate în
1927 a însemnat reexaminarea a 15.000 de dosare.
(8)	Le creuset.., op. cit., p. 92.
(9)	Ibid., p. 251.
(10)	Ibid., p. 278.
(11)	Ibid., p. 281.
(12)	Ibid., p. 285 și urm.
(13)	Etat., op. cit., p. 320 și urm.
(14)	G. Noiriel, «Les jeunes d’origine immigree?
n’existent pas», în Etat., op. cit., p. 325-337.
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Printre falduri, în clarobscur
Ovidiu Pecican
Fără a se ignora, scriitorul Mihai Măniuțiu
se neglijează, dând întâietate regizorului
care este. Practica aceasta, întinsă pe ani și
decenii, a condus la o mare distanță între
receptarea primului și receptarea celui de al
doilea. Debutând în 1982 cu o suită de
povestiri, el a revenit cu alte volume de proză -
poezie abia începând cu 1998, publicate, și ele,
în tiraje mici, pe la edituri mai mult sau mai
puțin marginale în raport cu circuitul cărții din
România. De aceea, paradoxal, în timp ce
volumele publicate de autorul clujean le
obțineam în deceniul negru al dictaturii din
librăriile orașului meu de baștină, după revoluție
am ajuns în posesia câtorva numai ca urmare a
cererii mele exprese și a generozității autorului,
măcar că între timp devenisem și eu un cetățean
al orașului lui. Chiar și așa, însă, tabloul
complet al evoluției scriitorului întârzie să se
recompună, câtă vreme unele piese lipsesc în
continuare din mozaicul meu personal.
O altă strategie de marketing, nu tocmai
fructuoasă, este aceea a apariției mai multor
cărți de autor cvasi-simultan, ceea ce pune
cronicarul literar în situația de a opta: să scrie
despre toate în același text, en passant, sau să
aleagă una dintre ele, sperând într-o revenire,
mai mult ca sigur dificilă, datorită afluxului de
apariții ale momentului actual. În asemenea
împrejurări, nu este de mirare că - prozator de
o tonalitate inconfundabilă și poet ce așteaptă
încă să fie descoperit - Mihai Măniuțiu
condeierul rămâne, pe mai departe, o
promisiune amânată.
Nu și pentru mine, totuși, fan al autorului
de la debutul acestuia, pe când citeam, cu mari
savori, povestirile borgesiene care par să se
numere printre cele ce planează ca o vrajă
asupra universului din primele proze ale lui
Măniuțiu (cele din Un zeu aproape muritor,
reluate astăzi, parțial, în Povestiri cu umbre,
Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2006,
111 p.). După mai bine de două decenii de la
prima lor apariție, aceste piese - fără urmare în
panoplia scriitorului, care a preferat să exploreze
ale modalități și stări de spirit - își păstrează
deplin farmecul de hârtie, mucava și lumini de
reflectoare care creează o scenografie densă, de
factură fantast intelectualistă, într-o dicțiune
manieristă și calofilă demnă de Secolul de Aur
spaniol. Cu trimiteri subiacente notabile la
versiunile pentru marionete ale pieselor
shakespeareene adaptate pentru televiziune de
un canal occidental faimos, trimițând și la
teatrul de umbre, refugiindu-se orgolios în
cutiuța etanșă visată de naratorul din Roman
teatral al lui Bulgakov și hrănite de lecturi
asidue parafrazate subtil, povestirile lui
Măniuțiu oferă câteva piese rafinate de proză
scurtă românească din vremea dictaturii. Pe
atunci, iată, refugiul în livresc și punerea în
paranteze a urâtului cotidian puteau conduce la
cărți și tărâmuri de basm, la mitologii
compensatorii și la un onirism princiar ce
amintește de reculurile din diurn ale lui Mateiu
Caragiale și Emil Botta. Cazul nu era defel
singular. Practica s-a întâlnit și în romanele și
jurnalele de creație ale lui Eugen Barbu, saturate
de dantelărie brodată în marginea atmosferei
fanariote în Princepele și Săptămâna nebunilor,
dar și, la capătul celălalt, în culegerea de
parabole Mozaicul a prozatorului oltean Aurel
Antonie.
Volumul Il rauco suon (Cluj-Napoca, Ed.
Casa Cărții de Știință, 2006, 116 p.) este însă,
de astă dată, unul de poezie, mai exact, de
„poeme și prozopoeme”, după cum specifică
autorul în subtitlu. Alcătuit din mai multe
entități lirice și liric-prozastice - uneori cicluri
poematice, alte dăți texte asamblate din
fulgurații sau „fâșii” de proză ce alcătuiesc o
singură unitate -, florilegiul atrage atenția nu
numai asupra largheței unei palete scriitoricești
ce însoțește o disponibilitate proteică, ci și
asupra alchimiei scrisului lui Măniuțiu, care se
poate dezvolta într-o zonă a metaforicului și
simbolicului cu acoperire atât în teritoriile
prozei, cât și pe domeniile poeziei; cu o zonă
de trecere în sfera de intersecție a
prozopoemului. Din acest punct de vedere,
noua asamblare livrescă se oferă amatorilor de
înțelegere a procesului de creație literară ca un
adjuvant binevenit. Constați astfel că Mihai
Măniuțiu își dezvăluie cu mai multă putere aici
decât în prozele propriu-zise atuurile care îl
califică printre confrații într-ale scrisului atât ca
poet, cât și ca prozator „corintic”, cum ar zice
N. Manolescu. Metafora prețioasă, simțul
stranietății, atmosfera încărcată de un anume
baroc - ce provine nu atât din recuzita pusă în
scenă, cât din „dicțiune”, din retorica specifică -
sunt elemente suficiente pentru a califica
această poezie cu un aer artificios, elaborat, ca
pe un eveniment de lectură aristocratic, în cheie
simbolist-expresionistă sau suprarealist-
funambulescă... (Precum în politica noastră
actuală, calificativele sunt în egală măsură
operante și inoperante în încercarea de a măsura
și clasifica relevant produsele expuse.) Dar nu
este atât de important cum vom numi efectul
Măniuțiu, care se lasă în egală măsură asociat
cu zicerea din poezia lui Emil Botta, alt om al
scenei, ori cu cea a lui Octavian Soviany, liric și
critic de poezie congener cu autorul. Mai
important se dovedește să i se constate
existența, iar aceasta este indubitabilă.
Poezia lui Mihai Măniuțiu impregnează pe
cititorul sătul de vulgaritate și amator de
anticariate, muzee ale farmaciei, decoruri
fastuoase depozitate în culisele teatrelor de
provincie, cărți liliputane acoperite cu rune ori
parfumuri grele ca niște draperii, însă flotante
precum niște figurine de amporă pe mări de
sirop, șampanie sau bere din care nu va bea
nimeni, niciodată... Ceea ce afli despre scriitor
citindu-le, este că pudoarea acoperă supapa prin
care, altminteri, marile combustii ale vocii
auctoriale le-ar dezvălui nud. În fața nevoii de a
spune învinge stilul.
Rămâne, totuși, realitatea că, prea ocupat ca
regizor, Măniuțiu poetul și Măniuțiu prozatorul
amână prea mult revenirile. Înscris într-un șir
ilustru de scribi ai istoriei literare românești de
ieri, de azi și, probabil, de mâine, el se
mulțumește să ne amintească, la răstimpuri, că
există și că are o excelentă vocație. Nu ar fi rău
ca, de aici înainte, să încerce să își ritmeze
respirația literară cu o frecvență sporită,
construindu-și mai activ profilul de scriitor
byronian într-o vreme de apus al
postmodernismului, pe care ne-a lăsat să i-l
întrezărim.
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
telecarnet
Filosoful în oglindă
Gheorghe Grigurcu
Ziarul Ziua, din 27 februarie 2007, ne-a
oferit o „bombă”. Dl Gabriel Liiceanu,
numit ocazional (oricum impardonabil!)
„Liicheanu”, e cu brutalitate acuzat că „a furat
din Heidegger, și-a inventat disidența, și-a
cosmetizat opera ante-decembristă și, în general,
are mari probleme de morală”. Chestiunea cu
plagiatul ni se pare puerilă, provocând rapida
replică a d-lui Andrei Pleșu (Dilema, nr.
160/2007) cum că ne-am afla în „țara lui Caion”,
publicistul rămas în analele istoriei literare pentru
că l-a învinuit de același lucru dezonorant pe
Caragiale. Mai mult decât puerilă, ni se pare chiar
antiproductivă pe terenul unei discuții
neconvenționale asupra aproape tabuizatului
domn Liiceanu. „Am rămas fără obiectul muncii”,
îmi spunea la telefon, amuzat, un mai tânăr
confrate. Într-adevăr, scuturându-se lesnicios de
un atare blam (e ca și cum cineva l-ar socoti pe
remarcabilul cărturar drept un hoț de buzunare
prin troleibuzele Capitalei!), autorul Ușii interzise
poate striga panicat că e victima unei „execuții în
piața publică” (România liberă din 28 februarie
2007). Așa încât „problemele de morală” riscă a fi
acoperite de vacarmul stârnit de primul punct,
atât de stânjenitor, al rechizitoriului. Dar avem
simțământul că ele există. Și dincolo de felul în
care am putea interpreta „disidența” eseistului ori
„cosmetizarea” la care și-ar fi supus opera de
dinainte de decembrie 1989, apasă energic asupra
imaginii d-sale prezente.
Despre ce e vorba? Imaginea d-lui Gabriel
Liiceanu e violent duală. Pe de-o parte avem a face
cu o personalitate ce se complace în postura de cap
de listă al filosofiei indigene actuale, de mentor al
opiniei civile, care monitorizează cu strictețe,
lansează apeluri incendiare, excomunică fără
complexe „în piața publică”. Așadar cu un ins
exponențial, prezumat a poseda postamentul unei
mari autorități. Al unui om care nu s-ar putea rosti
altminteri decât în virtutea unui declarat ori
subînțeles statut pozitiv, al unui program
constructiv. Pe de altă parte luăm cunoștință cu un
negaționist plin de superbie, care nu ezită a
respinge nu altceva decât... mai toată filosofia lumii
ce i se arată nevrednică de la Platon încoace.
Aceasta îi produce senzația unui obstacol în calea
desfășurării eului propriu: „O dezabuzare stupidă -
și totuși explicabilă? - a pus stăpânire pe mine:
majoritatea cărților mă plictisesc, filosofia mi-a
devenit demult greu suportabilă, tonul scrierilor
edificatoare mă irită. În cercetarea academică nu
mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am
avut norocul să fiu. Singura formă de scris care mă
interesează ar urma să rezulte din mișcarea
neîngrădită pe teritoriul eului meu”. Nu rațiunea îl
ghidează, așa cum ne-am fi așteptat în cazul unui
filosof en titre, ci, după cum singur admite,
„umorile insuportabile”. Putem presupune că, în
rândul dacă nu în fruntea lor, se află cea a unei
extraordinare grandori personale (chit că aceasta se
drapează, paradoxal, sub motivul unei „neputințe”).
În temeiul unui astfel de impuls, căci o minimă
deferentă culturală este exclusă, sunt respinse marile
nume, făcându-se apel, spre a îngroșa atitudinea, la
registrul sarcastic: „Cărțile edificatoare sunt
monotone și își propun experiențe de care nu ești
în stare; Kierkegaard pălăvrăgește enorm; Hegel e ca
o flașnetă; Levinas e mediocru; Hesse e plicticos;
Cioran e minunat, dar previzibil și îți taie și mai
mult pofta de mâncare”. Nu credem a greși văzând
aci un reflex al discreditului de care avea parte, în
reflecția lui Noica, „Germania untului”, simbol al
întregii culturi vestice, lovite, în vederile sale, de
blestemul sterilității. Fie și pe un traseu aflat sub
pragul conștiinței, discipolul magistrului de la
Păltiniș ilustrează astfel izolaționismul cu iz
protocronist pe care gânditorul cu bască îl cultiva,
deși într-un cu totul alt context temperamental și de
gesticulație a intelectului. În același timp nu putem
a nu semnala - cum să zicem? - poziția delicată în
care se plasează dl. Liiceanu, care păstrează exclusiv
pentru sine, cu gelozie, dreptul contestării de
anvergură. Cum poți să-i înlături fără remușcare de
pe soclurile lor pe zeii filosofiei și să te răstești la
contemporanii tăi cu un set de refuzuri negreșit
mult mai modest, acuzându-i drastic de
„resentimente travestite teoretic”, de „frustrări”, de
„invidie”? Cum poți armoniza, în bună conștiință,
propria ta colosală negație cu negarea negației la o
scară incomparabil mai mică, practicată de semenul
tău? Unde e ... minima moralia?
L-am amintit pe Noica de la care dl. Liiceanu se
reclamă perpetuu, a cărui reputație se străduiește a
o întreține inclusiv prin respingerea acrimonioasă a
oricărei, fie cât de reținute abordări critice. Trece
drept principalul legatar al aceluia de care s-a
asociat prin atât de rezonantul Jurnal de la Păltiniș.
Dar oare nu joacă și aci în dublă partidă? Nu vom
insista pe imputarea pe care i-o aduce unul din
semnatarii libelei din Ziua, cum că ar fi profanat
memoria lui Noica, editând la Humanitas opul
Alexandrei Lavastine, în care înaintașul e pus, în
treacăt fie spus justificat, în relație cu ideologia
Gărzii de Fier. În schimb, găsim în Ușa interzisă
destule rânduri în care Noica e indicat drept un
exponent al „limbajului filosofic”, abstras, rupt în
chip culpabil de viață, urcat pe un pisc inuman, de
la altitudinea căruia propunea nu fără perfidie
discipolilor săi o „îndopare culturală”, menită a le
anihila personalitatea adâncă: „Aceasta era etapa
finală a unei programate uitări de sine, a definitivei
despărțiri de tine pe drumul împlinirii
«performanței culturale» a topirii eului în spațiul
impersonal al «spiritului obiectiv». Acesta era
capătul inițierii paideice, punctul terminus pentru
mântuirea prin cultură”. În locul glorificării în
numele căreia se lasă aplaudat și în numele căreia îi
cenzurează implacabil pe alții, dl. Liiceanu dă glas
unei teribile mustrări, mustind neîndoios de regret
personal: „Când am înțeles asta era târziu. «Vreau
să fiu un întârzietor», așa își definea Noica rolul pe
lângă noi. În cazul meu a reușit în exces. Și mai
spunea: «Vreau să vă învăț dezvățul». Dar uitase să
spună: dezvățul de el”.
Dar schizoidia personalității în chestiune merge
și mai departe. Indenegabil, dl. Gabriel Liiceanu a
preluat de la Noica discursul elevat, o acută
capacitate analitică, aparatul cultural ce i-a îngăduit
nu numai strălucitele eseuri închinate tragicului,
simbolului, limitei, prieteniei etc., ci și traducerile
din Platon, Heidegger, Schelling în românește. I-a
fost de folos, după toate probabilitățile, și „dopajul
cultural” în duhul căruia a încercat a-l educa
maestrul. Din păcate, învățăcelul s-a îndepărtat
categoric de aerul abstragerii aristocratice al lui
Noica, aflat, măcar aparent, deasupra contingentului
istoric, deasupra vălmășagului temporalității. N-a
moștenit eleganța resignată, fin ironică de la care
predecesorul nu se abătea. Funciar, dl. Liiceanu e
un intemperat, un pătimaș, un tip balcanic care,
prin puseuri de expresivitate barocă, „vede enorm și
simte monstruos”, în bine sau în rău. Cutare
publicist ar fi un arheu al poporului român, un
eseist amic ar fi un Kierkegaard dâmbovițean, astfel
încât nu ni se pare chiar inoportună supoziția unui
critic că dl. Liiceanu însuși s-ar resimți drept o
întrupare a lui Socrate ori a lui Kant pe derizoriul
nostru meridian! Fire aprigă în notă plebeiană, d-sa
nu ezită a se pronunța și pamfletar, plonjând în
regretabile vulgarități ce rimează cu Mircea Dinescu
și cu... România Mare, de al cărei limbaj se arată
scandalizat. Pagina orgolioasă a eseistului se umple
de o înciudare valahă, de grobianism și de veninuri
locale. Sub condeiul d-sale, Adrian Marino devine
„nevrotic și libidinos”, „se gudură” și „latră”, ieșind
la iveală și o „scrisoare pierdută”, într-un stil
caragialesc fără cusur. Câțiva critici tineri nu tocmai
lipsiți de vocație și de ținută profesională, apar
asimilați unor scandalagii, care sparg sticle noaptea,
deranjându-i pe locatari ș.a.m.d. De unde rezultă că
autoritatea d-lui Gabriel Liiceanu cu atâta ambiție
montată nu e decât o armură ce învăluie o ființă
esențialmente controversabilă. Dacă, așa cum ne
îndeamnă d-sa, „vibrează și citește ce vrei” (consiliu
cioranian, cu toate că, așa cum am văzut, Cioran îi
taie pofta de mâncare!), coarda d-sale intimă
vibrează variabil, când sub mâna unui muzician de
performanță, când sub cea a unui lăutar dintr-un
local de periferie.
■
1O
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
Viceversa!
Laszlo Alexandru
Publicistul Dan Culcer de la Paris, incluzînd
“Roata țiganului” printre exercițiile sale
sportive preferate, se gîndește să ne
comunice cum se văd lucrurile cînd stai cu capul
în jos. Dacă îi luăm bîlbîielile din Ziua (de
sîmbătă, 3 martie 2007) și le răsucim pe invers,
poate că ne mai apropiem oarecum de
normalitate.
Tema antisemitismului delirant din ultimii ani
al lui Paul Goma nu mai avea oricum nevoie de
nuanțări suplimentare, din partea dubioșilor săi
ciraci de dată recentă, care încearcă să picteze
chipul realității în culorile războiului. Aceleași
lucruri s-au tot spus și respus pînă la sastiseală.
Citatele reprobatoare din gîndirea contorsionată a
fostului disident au curs grindină, cu zecile.
Studiile, polemicile, intervențiile clarificatoare și-
au făcut pîrtie largă în publicistica de toate
nuanțele și orientările, în țară și peste hotare. Nu
mai lipsea și un Dan Culcer, care să ne explice
doct cum foaia albă de hîrtie are culoarea
cărbunelui, sau cum undele Begăi transportă
aromă de ghiocei.
Că primăria din Timișoara l-a ignorat pe Paul
Goma, în toți anii cînd scriitorul susținea idei
civice, în schimb a sărit să-l premieze onorific
îndată după virajul său antisemit, îi pare lui Dan
Culcer un lucru firesc. Viceversa! Ocara pentru
fapte de slavă și slava pentru fapte de ocară sînt
reacții absurde. Timișorenii au tăcut chitic în anii
’90, cînd marile cărți ale lui Paul Goma erau în
sfîrșit tipărite la noi și cînd autorul se cățărase
temerar pe baricada luptei democratice. În schimb
la prima adiere de aberație supraetajată a
istoricului de mucava, primarul țărănist Ciuhandu
a pescuit din fundul sertarului medalia onorifică.
(De dragul adevărului trebuie totodată precizat că
nu timișorenii l-au premiat mai întîi în țară, după
decembrie 1989, pe “scriitorul și omul de valoare”
Goma, așa cum ne aburește Dan Culcer din
depărtări. Viceversa! Premiul Uniunii Scriitorilor
i-a răsplătit încă din 1992 romanul Obstinato
apărut la Editura Univers.)
Că ambasadorul statului Israel, exprimîndu-și
Puterea birocrației
(Urmare din pagina 3)
tocmai pentru a putea învinge mai ușor hățișurile
legislative. Situație deloc întâmplătoare, căci
marile companii sunt sponsorii electorali cei mai
importanți și oferă, de asemenea, posturi extrem
de lucrative pentru marii funcționari, o situație
similară cu cea a posturilor oferite politicienilor în
consiliile de administrație de la noi. Se vorbește,
în cazul Japoniei, de un paternalism birocratic ce
împiedică jocul liberei concurențe și apariția unor
alte companii mari pe piață. Mai mult, unii din
funcționarii de rang înalt se retrag în poziții cheie
din cadrul unor companii, practică destul de
răspîndită, numită “amakudari”. Aici ei
îndeplinesc funcții de consultanță sau de efectuare
a lobby-ului pe lângă ministerele și agențiile din
care s-au retras. Companiile străine sunt private
de asemenea canale privilegiate de comunicare cu
structurile înaltei birocrații japoneze, fiind
dezavantajate în eforturile lor de înțelegere a
legilor și reglementărilor în vigoare.
Deși se vorbește de simbioza birocrației și
protestul împotriva premierii de la Timișoara a lui
Paul Goma, ar fi “crezut de cuviință să intervină
chiar în mersul justiției la români” este o altă
halucinație din recuzita fumigenă a zgomotoșilor
cu tupeu. Viceversa, domnule Culcer! Să așezăm
lucrurile în ordinea lor cronologică. Ambasadorul
Israelului a intervenit pentru a restabili imaginea
socială perturbată, pentru a corecta ofensa
publică. Primarul Ciuhandu a fost de fapt cel care
a încercat, anterior, să influențeze mersul justiției,
atribuind cetățenia de onoare unui om contestat.
Căci ce altceva înseamnă să-l feliciți călduros și
să-l premiezi duios tocmai pe insul acuzat pe o
duzină de voci că e antisemit?!
“Presa dă de știre că ambasadorul s-ar fi
adresat Ministerului de Interne. Ce-are a face
acest Minister cu decizia, în cunoștință de cauză,
a unor deputați [de fapt: consilieri - notă L.A.]
municipali, aleși de cetățenii orașului Timișoara și
pe care îi reprezintă?”, se miră cu feciorelnică
inocență amicul antisemitului. Păi tocmai asta e
dovada că protestul ambasadorului - adresat
Ministerului de Interne - nu intervenea în afaceri
ale Justiției (căci ar fi greșit adrisantul!), ci viza o
problemă de administrație publică și de imagine
socială.
Atît Maurice Papon cît și Paul Goma sînt
“două personalități acuzate de antisemitism” și
“implicate într-un proces”, ne asigură Dan Culcer.
Non idem est si duo dicunt idem. În timp ce
francezul a fost deja acuzat și condamnat,
românul a recurs la trucul ieftin de a se propulsa
(el însuși!) ca acuzator. În timp ce Papon “a făcut
o vreme pușcărie, apoi pentru rațiuni de sănătate
a fost lăsat să-și sfîrșească zilele la casa lui”,
Goma pozează cotidian, dintr-un profil, în victimă
demnă de compătimit, din celălalt profil în erou
care strînge cu grebla volume scandaloase tipărite
și onoruri publice decernate. Deh, schizofrenia
antisemitismului românesc.
Nici pomeneală că Paul Goma ar fi scris “o
carte de reconstituire istorică, un studiu bazat pe
informații obiective dar integrînd în final o
ipoteză” discutabilă, cum ne minte Dan Culcer de
puterii de la noi, în practică funcționarul e
adeseori victima politicianului abuziv. În ultimii
ani se practică la lumina zilei o târguială a
posturilor de conducere din diverse instituții de
stat pe baza așa-numitului principiu al
“managerului algoritmic”. Managerii, inclusiv în
școli sau instituții de cultură, sunt numiți pe baza
înțelegerilor dintre partidele din structura coaliției
aflate la putere. E inutil să adăugăm că mulți
dintre acești manageri se dovedesc incompetenți
și corupți.
Nesiguranța, stresul, faptul că funcționarul
este slab retribuit sunt fenomene în măsură să
creeze un vid de competențe în corpul
funcționarilor publici. Din păcate, actuala Lege a
funcționarilor publici nu a fost aplicată în toate
instituțiile administrative, ceea ce lasă un vast
câmp de manevră politicienilor abuzivi și permite
apariția unor conflicte de interese, cum ar fi de
pildă angajarea unor patroni în diverse posturi
administrative - o situație mai des întâlnită decât
se crede. Desigur, pe acest fond, corul celor care
acuză birocrația de corupție nu este total
nejustificat. Din păcate, controlul pe care puterea
la obraz. Viceversa! Încă din prima frază, din
primul alineat al cărții Săptămîna Roșie... se
proclamă ca axiomă culpa evreilor, care ar fi
provocat prin “agresiunile” lor Holocaustul.
Celelalte sute de pagini vin doar ca un apendice
la aberația inițială. Problema foarte gravă a
volumului nu stă în concluziile neadevărate, ci în
premisele mincinoase.
Calificarea drept antisemită a activității din
ultimii ani a lui Goma n-a venit mai întîi din
partea “unor activiști evrei, dintre care unii foști
activiști de partid comunist” și nici a unor
scriitori “care aveau motive personale să nu-l
agreeze pe Paul Goma”. Viceversa, domnule
Culcer! Cel dintîi care l-a acuzat deschis în
România, cu dovezi și citate, pe Paul Goma de
antisemitism am fost eu însumi, încă din 2002.
Pînă atunci treceam în ochii “binevoitorilor” drept
un avocat al lui Goma, întrucît îi dedicasem zeci
de comentarii elogioase, îi prefațasem Jurnalul și-i
îngrijisem Scrisorile întredeschise. De unde
această răsucire a mea? Nu cumva din prealabila
piruetă scandaloasă a obiectului analizelor mele?
Atunci cînd Paul Goma (acreditînd după o
jumătate de secol propaganda antonesciană) pune
vina Holocaustului din România pe seama
agresiunilor antiromânești din Basarabia, acestea
nu mai sînt “efecte de stil” și “metonimii”,
domnule Culcer. Viceversa! Roman Jakobson și
lingvistica americană nu sînt cîrpă de șters pentru
gîndirea rasistă. Degeaba încercați să minimalizați
enormitatea. Stilistica nu are puterea de a ascunde
minciuna, iar metonimia nu constituie pardesiul
de primăvară al neadevărului.
“Nimeni dintre acuzatori nu a făcut vreo
demonstrație temeinică”, ne plictisește spre final
gimnastul încărunțit. Viceversa, domnule sofist!
Aruncați o privire (inclusiv pe internet) asupra
intervențiilor mele (Paul Goma antisemit, Păcală
învață istorie, Un protest avortat, Goma la
tribunal etc. etc.) și apoi mai vorbim. Dacă, din
crasă rea-credință, la “Paul Goma Fan Club” nu se
citesc și nu se citează decît scrieri cu savoare de
aghiasmă, nu înseamnă că realitatea se pliază pe
castelele de nisip din Belleville.
Ajunge cu explicațiile, domnule Dan Culcer,
sau trebuie s-o luăm iarăși de la capăt, pînă pricep
și oamenii grei de cap și cu obrazul gros?
■
îl efectuează asupra administrației prin
intermediul Curții de Conturi echivalează adeseori
cu o reglare de conturi, cu o luptă, mai mult sau
mai puțin mascată, între diverse facțiuni politice.
Depolitizarea birocrației este una din măsurile
pe care guvernul ar trebui să le ia de urgență,
printr-o lege care să precizeze funcțiile din
administrația publică în care pot fi numiți
politicieni. Atât de des invocata lealitate a
funcționarului trebuie înțeleasă ca un act de
respect față de lege, față de hotărârile guvernului
și Constituție, față de cetățeni. În fond, guvernele,
politicienii și birocrația sunt cele care trebuie să
rămână în serviciul populației, nu invers. Se poate
vorbi de o putere reală a birocrației doar în
măsura în care această putere acționează în
folosul contribuabilului, al binelui public.
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
11
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
centenar Mircea Eliade
Mircea Eliade - Ultima
scrisoare (I)
Ștefan J. Fay
Despre Mircea Eliade s-au scris °i se vor
scrie încă multe pagini - °i astăzi -
comemorându-se centenarul na°terii sale, -
dar și în deceniile și, desigur, în enciclopediile
secolelor viitoare - căci el face parte din norocul
omenirii de a naște personalități de anvergură
universală.
Există cel puțin un domeniu în care numele
său domină cu maximă strălucire: acela al istoriei
miturilor și religiilor lumii. Mai există însă un
domeniu în care Mircea Eliade și-a dovedit
puterea de inovare a creației: literatura -, scrisă
întotdeauna în limba română - cunoscută azi,
prin traducerile ei, în Franța, Anglia, Germania,
Italia, Spania, Japonia - unde există un cult
pentru opera întreagă a acestui celebru român.
Pe la vârsta mea de 16-17 ani mi-a fost dat să-l
cunosc, să stau la aceeași masă cu dânsul, printre
prietenii adunați săptămânal în casa lui Mircea
Vulcănescu, tatăl meu de suflet, unde puteau fi
întâlniți poetul Dan Botta, dramaturgul încă nu
atât de celebru Eugen lonescu, iconoclastul Emil
Stefan J. Fay
Cioran, criticul de artă Petru Comarnescu,
sculptorul Mac Constantinescu - care, toți făceau
parte din ceea ce se numea prin 1935 „Generația
de aur” a României întregite.
Pentru mine - și pentru o mână de tineri
adunați în jurul lor - a trage cu urechea la
dezbaterile care se iscau a fost un privilegiu, un
adevărat dar a cărui patină nu și-a pierdut
strălucirea în ciuda celor 70 de ani care au trecut.
În afara culturii pe care o asimilam la școală,
ei ne aduceau, de dincolo de granițele noastre,
cultura europeană modernă, pe un Andre Gide,
Leon Bloy, Paul Valery, pictura lui Claude Monet,
a lui Cezanne și Van Gogh, sculptura lui Rodin -
din care „Vârsta de bronz” domina o sală a
Muzeului Simu din București.
Efectul cultural cel mai puternic trăit în
adolescența mea, datorat întâlnirilor din casa lui
Mircea Vulcănescu, a fost efectul Gide, și efectul
Eliade.
Efectul Gide a izbit cumințenia elevilor silitori
- între care nu mă număram însă - prin
răsturnarea parabolei evanghelice din Le retour de
l’enfant prodique, dar și prin căile deschise de Les
nouritures terrestres, Les caves du Vatican, Les
Faux-Monnayers, mai târziu prin vastul său
Journal editat de Gallimard. Gide zguduia
adolescența noastră parcă strigându-ne: Treziți-vă!
Aleagă fiecare calea propriei lui autenticități!
Și parcă arăta cu degetul către Mircea Eliade
care, cufundat în fotoliul de lemn de sub
bibliotecă, ne privea prin ochelarii lui cu ramă
neagră, strângând în pumn pipa stinsă. Era un
autentic!
Mircea Eliade pregătea - tinerilor de atunci - o
altă carte decât Gide, pentru citirea destinului.
Puternica fascinație pe care o trezea în noi era
dubla sa înfățișare: de savant și de scriitor. Pe de
o parte era savantul miturilor și religiilor lumii -
de la marile religii brahmană, budistă, creștină,
musulmană, până la religiile tribale siberiene,
asiatice, africane, indo-americane, australiene, a
zecilor de schisme și erezii care - fiecare - căuta
un drum spre mântuiri reale ori iluzorii. Nu pleda
pentru nicio credință: ni le explica precum un
istoric filosof.
Apoi ne fascina inteligența blândă prin care da
înțeles faptelor folclorice din orice cultură, și
dintre acestea atât de bogate în peisajul românesc.
Efectul Eliade, întors din aventura sa indiană,
a fost prodigios. Datorită lui - India, Yoga,
budismul, Calcuta, Himalaia, Gangele - se mutau
în saloanele bucureștene, în discuțiile profesorilor
de filosofie, în cafenelele în care se întâlneau
scriitorii, - Capșa, Cafe de la Paix.
Se întorsese din India cu celebra sa lucrare de
doctorat: Yoga, essai sur les origines de la
mystique indienne (apărută întâi în limba
franceză, 1936), care-l făcuse cunoscut în lumea
savanților din întreaga lume, pentru ca Revista
ZAMOLXIS (1939) să-i consolideze prestigiul
internațional (M. Handoca).
Yoga închidea două experiențe fundamentale:
una de cultură sanskrită, sorbită direct din
documentele gândirii indiene, sub îndrumarea
profesorului și filosofului Dasgupta - la care
locuia invitat și apoi propria sa sihăstrie între
călugării Indiei, cufundat în lungi meditații
ascetice yoga.
Pe de altă parte, Mircea Eliade era la acea
vreme, scriitorul cel mai prolific și original din
București, romancierul, nuvelistul, eseistul prezent
în fiecare săptămână în librării cu noutăți care se
epuizau de cum apăreau.
Ani de zile mai târziu, prin 1990, deci la altă
generație!, am văzut de-a lungul străzii Academiei,
o coadă de o sută de metri, care începea de la
Librăria HUMANITAS, unde sosise un stoc din
Istoria Religiilor. Portretul lui Mircea Eliade era
viu!
Avea cam 30 de ani când ținea conferințe în
Amfiteatrul „Titu Maiorescu” de la Universitatea
din București. Am fost la câteva din prelegerile lui
și, într-o scrisoare din 1978 îi aminteam de
atmosfera acelor conferințe:
Mircea Eliade
„Amfiteatrul era ticsit, băncile din aulă
gemeau, oamenii își strângeau umerii ca să mai
fie loc pentru unul în plus, treptele dintre bănci
erau ocupate, se stătea pe jos, pe estradă, în jurul
catedrei, studenți în picioare până la ușă. Tineri,
oameni în vârstă, cucoane cu pălării mari, un
straniu amestec de straturi să vă asculte. Era ceva
care aducea cu un elan mistic, poate fiindcă
multe lucruri neclare, idei confuze, amenințări
grave apăsau asupra noastră și instinctiv căutam
luminișuri, nu de odihnă dar de direcție către
certitudini. Aveam nevoie, în primul rând, de
lecții de universalism împotriva curentelor
sălbatice care ne amenințau. Obiectul și cuvântul
de toată ziua căpătau, prin explicațiile ce le
aduceați (focul, apa, perla, sacrificiul implicat în
construcție - Meșterul Manole - un sens evident -
și, cine v-a uitat. Fiecare întâlnire cu o carte de-a
Dumneavoastră reconfirma necesitatea ca
lucrurile să aibe un sens. Ne descopeream pe noi
înșine în conferințele și cărțile Dvs. Nu se poate
uita șocul aproape demascator al marelui roman
«Huliganii», tâlcul volumului «Meșterul Manole»,
«Alchimia Babiloniană», «Insula lui Euthanasius»,
romanele «Nopți la Serampore», «Doctorul
Honigberger», «Șarpele». Deveneam posesorii
unor bogății neștiute până atunci...”
La 12 decembrie Mircea Eliade mi-a răspuns:
„Amintirile D-tale «universitare» m-au îmbinat
din nou în acea blândă melancolie în care mă
trezesc la răstimpuri: și anume, de câte ori
«succesul» unei conferințe publice atinge «granița
delirului», atât de caracteristică sălilor
Criterionului și Amfiteatrului «Titu Maiorescu».
Îmi aduc mai ales aminte de o conferință
(Mitologie și destin) pe care am ținut-o în
noiembrie 1973, la Palmer House, în Chicago, cu
prilejul Congresului anual al Asociației
Profesorilor Americani de Istoria și Filosofia
Religiilor. Acea imensă sală, în care puteau asculta
cuvântările 2500 de persoane, primise atâtea alte
sute, încât, pe estrada de pe care vorbeam, le
simțeam respirațiile... Mi-am amintit atunci de
Bucureștii anilor 1933-’37, și mi-a părut rău că nu
era decât un singur român în sală.”
Acel singur român de care pomenește Eliade
era prietenul și colaboratorul său apropiat: Ioan P.
Culianu care, la 21 mai 1991 avea să fie asasinat
în incinta universității - încă nu s-a descoperit de
cine, cu toate că se bănuiește de ce...
12
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Biografia lui Mircea Eliade începe în mica lui
Mansardă, din strada Melodiei - o odaie °i o
cămăruță de-o masă °i un scaun - în care părinții
lui l-au lăsat să se instaleze pe la 13 ani. Este
MANSARDA despre care va scrie multe pagini,
un bogat Jurnal, și spațiul în care se va desfășura
Romanul adolescentului miop - prima sa carte
scrisă la 15-16 ani.
Mansarda nu va fi un rai cum și-ar dori orice
adolescent ca să iasă de sub tutela părintească, ci
un laborator în care tânărul Eliade avea să se
construiască pe sine, prin constrângeri uneori de
o asprime de necrezut, înconjurat de piesele lui
de predilecție din domeniul științelor naturale:
insectare, ierbare, colecții de minerale, eprubete,
prafuri pentru experiențe de chimie. De jur
împrejur rafturi pline de cărți de știință, istorie,
literatură românească - Eminescu în frunte, apoi
Hașdeu, Cantemir, Cronicari, Bălcescu, corifeii
Ardeleni; alături literatură franceză, italiană, rusă.
Mansarda nu era un rai ci un purgatoriu al
muncii, în care 24 de ore erau prea puține pentru
câte voia să facă într-o zi acest adolescent al cărui
cap clocotea de gânduri, întrebări, poate și
răspunsuri. Ca să câștige timp de citit și pentru
scris, Eliade reduce zilnic orele de somn cu câteva
minute, cu ceasul deșteptător la cap. În câteva
luni ajunge la un ritm de 6 ore de somn pe
noapte - ritm pe care, cu mici oscilații, îl va
păstra toată viața. Se culcă obosit, se trezește
obosit. Se spală cu apă rece pe față, pe ceafă, se
așează la masa de citit, de scris. E noapte încă dar
iese în stradă, face o tură pe strada Mântuleasa,
pe Popa Soare, pe lângă casa prietenului său
Mircea Vulcănescu. Cunoaște tot cartierul, și la
suprafața străzilor: casele, curțile, maidanele unde
se întâlnește la joacă cu copii cartierului, dar și
subteranele care legau între ele pivnițele vechilor
case de negustori, acele tunele misterioase care
duceau până în Piața Sfântului Gheorghe...
Înainte să plece la școală trece în revistă
lecțiile. La liceu notele lui oscilează între cinci și
zece, între premii și corigențe. Dar calul
galopează biciuit de un tânăr care și-a pus în cap
să poarte un nume mare. A mărturisit-o încă de
pe atunci. Vrea să fie un savant ca Fabre, un
scriitor ca Balzac!
Face rezumate din tot ce citește. Trimite câte
o recenzie cu recomandări de lectură la reviste de
popularizare a științei. Este premiat și invitat la
redacție să-și ridice premiul. Uimirea redactorilor
de a avea dinaintea lor un tânăr de 14 ani! Este
cooptat „colaborator”! La 16 ani, în clasa VI,
încheie manuscrisul Romanul unui om sucit.
Zeci de ani mai târziu romanul va fi publicat de
Muzeul Literaturii Române sub titlul: Romanul
adolescentului miop.
Îl admiră pe Giovanni Papini pentru Un uomo
finito și pentru verva sa polemică. Îi scrie. Papini
îi răspunde și-i trimite volumul cu dedicație.
Învață singur italiana ca să-l citească în original.
Vrea să-l citească și pe Dante, în vechea limbă
italiană. Caută dicționare. Începe să-i cunoască pe
librarii și anticarii Bucureștiului, dar și aceștia pe
liceanul răscolitor de noutăți. Ani de zile mai
târziu va purta strânse prietenii cu patronii
librăriilor Cartea Românească, Alcalay, Hachette,
Haseffer, Ciornei, Delafras. Pe rafturi, pe jos, în
odăița-laborator se adună teancuri de reviste și
maldăre de cărți pe care părinții lui îl ajută să le
cumpere. Anatol France, Selma Lagerloff,
Dostoievski, Blasco Ibanez, London, Stendhal,
Goncearov, Balzac, mult Balzac, Fabre cu celebra
lui Souvenirs entomologiques, Dante în
traducerea lui Coșbuc, Dicționarul filosofic al lui
Voltaire, Erasmus. Adolescentul miop are o
propulsie irezistibilă spre universalism. Învață
singur engleza ca să-l citească pe Frazer. La 17 ani
se scufundă - dincolo de programul școlar - în
literatura latină și descompune cuvintele grecești
pentru a-i înțelege mai ușor pe filosofii antici.
Dicționare, enciclopedii, cărți de istorie, de științe.
Citite și adnotate. Descoperă religiile orientale.
Începe să gândească religiile în paralel - nu în
concurență. Este vrăjit de misterele ascunse în
gândirea religioasă. Simte atracția irezistibilă
pentru India. Un univers pe care vrea să-l
cunoască, să-l descifreze. Începe să se apropie de
limbile orientale cu dicționare greu de găsit. Le
comandă în străinătate.
La 17 ani începe pasiunea pentru opera căreia
i se va dedica timp de peste cincizeci de ani...
A locuit în „Mansarda adolescentului miop”
12 ani. A transformat Mansarda în laborator,
Laboratorul l-a transformat pe el în om de
cultură.
Zeci de ani mai târziu, sora lui, Corina
Alexandrescu, împreună cu profesorul Mircea
Handoca - biograful român al lui Eliade - avea să
deschidă ceea ce se va numi „Arhiva din
Mansardă” și vor descoperi într-o ladă și în cutii
zeci de Caiete-Jurnal, ciorne de articole, eseuri
necunoscute, scrisori primite din Italia, Franța,
Spania - de la somități cărora tânărul Eliade le
scria, le supunea gânduri, deschidea ipoteze, iar
aceștia îi răspundeau, probabil fără a-și da seama
cât era de tânăr acest adolescent miop! Un clocot
intelectual de-o bogăție cu adevărat promițătoare.
*
Plecând din Mansarda de pe strada Melodiei -
viața lui Mircea Eliade se desfășoară pe
meridianele pământului, într-o înverșunată muncă,
învingându-și momentele de slăbiciune, învingând
orele de zi și de noapte adesea, căci la 20 de ani
el știe ce vrea, și vrea să știe tot. „Traectoria mea
biografică și culturală - va scrie el - trece prin
București, Calcuta, Lisabona, Paris, Chicago”
(apud M. Handoca). Ea va cuprinde o vastă
activitate științifică și o tot atât de vastă activitate
literară. Biografia lui va cuprinde câteva sute de
titluri și este încă incomplet inventariată. Într-o
scrisoare din Chicago mi-a scris: „Jurnalul meu a
ajuns la 40.000 de pagini - ce editor s-ar angaja să
publice așa ceva?!”
*
Era miop dar se uita drept în ochii tăi și te
asculta cu întreaga atenție impusă de respect. Nu-i
plăcea să spună nimic rău despre cineva, lăuda cu
autoritate ceea ce i se părea bun și, în orice
dezordine căuta sensul adânc al ordinei.
Era, adică, ceea ce numim „Un om bun”. Un
prieten bun pentru oricine se apropia de dânsul
cu discreție și nevoie culturală. Era mereu
înconjurat de studenți.
Într-o discuție pleca de la un gând - perla, de
exemplu - și-n jurul perlei desfășura un întreg
sistem de înțelesuri, tradiții, legende, superstiții,
mituri, magii și ajungea la complexul religiei.
Ascultătorul - doi, trei studenți, ca la banchetele
lui Platon, - sau întreaga aulă universitară -
asculta fascinat. Explicațiile lui erau ca o vrajă,
perdelele banalului erau date în lături, în fața
ascultătorului apărea pulsația milenară, imuabilă,
a ceea ce este mai etern în noi, acea realitate care
l-a făcut pe om să supraviețuiască, din epoca de
piatră până azi pentru a ajunge să stăpânească
zborurile cosmice, fără ruptură în natura sa
esențială, în firea sa de om.
Opera sa literară, ușor accesibilă oricui,
rămâne un exemplu de originalitate. Câte titluri
cuprinde ea? E greu de spus fără fișier. Maitrey,
Nopți la Serampore, Domnișoara Cristina,
Șarpele, Nuntă în cer, Secretul Doctorului
Honigbetger, La Țigănci, Strada Mântuleasa,
Uniforme de general, Bătrânul °i ofițerul... și câte
încă! Au apărut volume cuprinzând texte
disparate, povestiri și eseuri la un loc. Drumul
spre centru cu 22 de texte, Fragmentarium cu 34,
Insula lui Euthanasius cu 27, La Curtea lui
Dionisios cu 16. Iată o sută de texte! Azi, când
aveam în rafturi pe Dino Buzzati, pe Gabriel
Garcia Marquez, pe Jorge Luis Borges - vedem că
toți aceștia - cu sau fără premiu Nobel! - se
înrudesc în originalitate cu Mircea Eliade. Este
însă de făcut o corectură: Pe când scria Eliade
romanele și povestirile sale - „de realism magic” -
precum spune un critic, Buzzati, Marquez și
Borges nu existau!
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
13
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Un nou început?
Claudiu Komartin
Virajul semnificativ pe care literatura română l-
a înregistrat pe la sfâr°itul anilor ’90, la
aproape un deceniu de la Revoluție, arată
cum literatura a urmat foarte fidel regula unei
societăți care s-a hotărât foarte, foarte greu să se
urnească și să se desprindă de un trecut care a-
nsemnat, timp de patruzeci de ani, involuție și
distrugerea sistematică a reperelor culturale și a
tuturor valorilor normative. Nesfârșita perioadă a
“tranziției” încă nu dădea semne că se va termina
când s-a petrecut “explozia”. Nu a fost o explozie
care să mute munții din loc, dar trecerea de la un
sistem comunist de rit bizantin la o lume a
capitalismului “sălbatic” trebuia să-și găsească (să
producă) în mod natural un răspuns în artă. Și mai
ales în literatură. Timorați, marginalizați,
neadaptați, scriitorii încetaseră cam de mult să mai
reacționeze la ceea ce se întâmpla în jurul lor.
Clamând adesea confuzia valorilor și deriva
imaginilor, deplângând pierderea statutului lor din
perioada comunistă (care, dacă e să fim drepți, știm
bine astăzi ce compromisuri și ticăloșii presupunea
la origine), scriitorii s-au arătat incapabili să-și refacă
(sau să-l reinventeze, la o adică) un statut care, în
lumea ce începea să prindă contur, nu mai avea
cum să semene cu cel vechi, în care ei și-ar fi dorit
să lâncezească la nesfârșit. Previzibili și “elitiști” (în
sensul dat acestei sintagme prin anii ’30), literații
români nu s-au schimbat esențial după Revoluție.
Este un fapt. Chit că au apărut uimitor de mulți
disidenți, cu jurnale, memorii și interminabile lecții
televizate de rectitudine morală, când noi nu am
avut o mișcare de disidență reală în România...
Cum nu am avut niciun scriitor-terorist care să
arunce în aer cu o carte mare, în care să recunoști
o conștiință indignată, rănită, necruțătoare, toate
minciunile în care intelectualii noștri - cocoloșiți și
auto-victimizați și înainte, și după 1989 - continuau
să creadă. Lor le-ar fi plăcut să se lase legănați mai
departe în iluziile căldicele cu care erau obișnuiți, și
pe care tare mult și-ar mai fi dorit să le perpetueze
și în perioada post-decembristă. Perioadă care știm
prea bine acum ce a însemnat: stagnare (sau chiar o
accentuare a declinului din ceaușism), un regim
democratic incert și subzistența culturii într-o lume
în care de multe ori “artiștii” au demisionat,
renunțând și la ambițiile, și la exigențele fără de
care, se știe, o conștiință critică cu greu poate
supraviețui.
Scriitorimea noastră (aceeași, în linii mari, cu
cea care astăzi le întoarce spatele și îi umple meto-
dic și organizat cu noroi pe toți reprezentanții ei
care reușesc să fie traduși în străinătate, și să se
bucure de avantajele ce decurg din această încă
rarisimă oportunitate - și recunoaștere a valorii) a
fost incapabilă să aibă reacție la un regim monstru-
os și “ilegitim”, să creeze un front masiv și solidar
împotriva, mai întâi, a dictaturii ceaușiste, iar mai
apoi, a degringoladei instituționale și morale care a
fost indusă de regimul iliescian, în esență o formă
de Restaurație a bolșevismului defunct în toată
Europa civilizată. Scriitorimea pre- și post-decem-
bristă a oferit, cu câteva excepții care ar merita o
mai mare recunoștință din partea noastră, o imag-
ine fidelă a lipsei de curaj și de voință ce a caracter-
izat acea întreagă societate. Scriitorii noștri - niște
catastrofe morale, indivizi castrați sau imbecilizați
de elixirul puterii, care s-a dovedit, de altfel, o
poșircă ordinară. Noi nu am avut nici vreun Nagy
Imre, nici Revoluție de catifea, nici samizdat, ce să
mai vorbim de Solidaritatea, de Kundera sau de
Vaclav Havel... Ne lăudăm cu marile gesturi de
curaj ale unor Breban și Buzura, care știm bine
acum ce soi de “protest” au făcut pe dedesubt... Iar
după ’90, ce bine s-au plasat între amnistie și
amnezie...
Pe de altă parte, știm că grupul sau direcția
literară care s-a afirmat cam între 1990 și 1997
(continuând ceea ce se contura de la sfârșitul anilor
’80) nu a dat naștere unei schimbări majore de
paradigmă. În plus, aproape în întregime apolitici și
refugiați într-o tipică resemnare mioritică, scriitorii
apăruți la începutul deceniului 10 au absentat ca
figuri și conștiințe modelatoare. Nu au fost, adică,
mai curajoși, mai implicați sau mai deciși să facă o
diferență decât fuseseră glorioșii '80-iști, care la
capitolul curaj nu au prea excelat. Acești autori, care
Și ca vârstă făceau parte din generația 80, sau erau
o prelungire a acesteia (precum Grupul de la
Brașov, alcătuit din câțiva scriitori altfel foarte
onorabili, și ceva mai îndrăzneți, s-ar părea) nu au
reușit să se impună decât în cercurile ultra-
specializate, “profesioniste” și universitare. Astfel
încât câțiva poeți foarte importanți, precum
Cristian Popescu, loan Es. Pop sau Daniel
Bănulescu, și cel puțin doi prozatori de calibru -
Al. Ecovoiu și Radu Aldulescu - nu au intrat în
conștiința publică în felul în care o făcuseră, în
plină dictatură, Mircea Cărtărescu și congenerii săi.
Și, ceea ce este poate mai important, deși au vorbit
mereu despre ei înșiși ca despre o generație
separată, opusă cu totul “dogmei” '80-iste (fiindcă îi
preocupau nu postmodernismele sau ironia sans
rivages, ci erotica subtilă și un discurs literar cu
accente mistice), autorii ’90-ului nu au reușit - în
ciuda eforturilor apreciabile ale unor Laurențiu Ulici
sau Dan-Silviu Boerescu - să lase impresia (nici
măcar pe termen scurt) că s-ar fi detașat pe deplin
de generația afirmată în zorii anilor ’80.
Revanșa ’90-ului literar românesc, atâta cât este,
se vede astăzi tot datorită autorilor apăruți după
2000, care par în majoritatea lor foarte atașați de
cei mai buni nouăzeciști (în principal de Cristian
Popescu, poet ce are o faimă comparabilă în unele
privințe cu cea de care se bucură de 25 de ani
încoace Virgil Mazilescu). În timp ce publicitatea
jenantă pe care le-o face Alex. Ștefănescu, un Dan
Diaconescu al criticii actuale, le aduce mai degrabă
un deserviciu.
În numai 3-4 ani, ceea ce între 1990 și 1999 nu
se întâmplase - apariția unui “val” numeros, cu
centre reprezentative în toată țara, și foarte decis să
se impună cât mai repede - a început să prindă
formă. Mai întâi în poezie, apoi imediat în proză,
eseistică și critică literară. Tinerii 2000-iști au
început să-și facă loc, ultragiind sensibilitățile mai
vârstnicilor combatanți, lăsându-le unora impresia
de nerozie, de incultură, și mai ales, speriindu-i pe
bătrânii usr-iști cu violența lor retorică. Pentru unii,
bătăioși și teribiliști, pentru alții “pornografi” nuli
din punct de vedere literar, câteva lucruri în
legătură cu tinerii scriitori au părut de la început
clare: nu recunosc ierarhiile create exclusiv în și
pentru breasla scriitoricească, nu mai acceptă
preponderența esteticului (pe care uneori îl exclud
de tot din discuție), iar cei mai mulți dintre ei
doresc să facă o literatură scoasă direct din “venele
existenței”. Fără limbaj esopic și fără menajamente,
fără “burți” intelectualiste și fără jumătăți de
adevăruri: pe scurt, fără edificiul răbdător al lenei
Claudiu Komartin
balcanice.
Nu vreau să spun că douămiiștii au avut o
apariție providențială. Că fără ei, secolul nu ar fi
putut începe sau alte asemenea prostii. Nici nu îmi
fac iluzia - pe care alții încearcă în van să o-ntrețină
- că vocile cele mai originale și mai puternice din
literatura generației noastre s-ar putea compara în
viitorul apropiat, ca celebritate sau expunere publi-
că, cu vocile unor Tucă, Turcescu sau Turturică.
Lumea în care trăim nu e constituită astfel încât, de
exemplu, un poet - chiar unul important - să mai
fie un personaj foarte popular (Dinescu este tot
timpul la televizor, dar evită întotdeauna oportun
să spună că în junețe a fost poet - și încă unul
bun!). Însă cred că generația începutului de secol
XXI a apărut la fix. Și a arătat-o foarte repede,
odată ce prejudecățile stupide și atacurile sub
centură s-au transformat în acceptarea (uneori al
naibii de comodă) a tot ceea ce vine din zona
literaturii “tinere”. Vedem acum ce rezultate
nefericite dă refluxul atitudinii inițiale de respingere
a douămiiștilor: de când cei mai buni dintre ei au
început să fie publicați la editurile importante, să
fie traduși, invitați și premiați în țară și în
străinătate, cam toate debuturile sunt brusc ok, le
acceptăm, îndosariem și vorbim despre ele în așa
fel încât să nu supărăm pe nimeni.
O asemenea atitudine, ne dăm seama acum, nu
este acceptabilă. În literatura ultimului val există
mai multe direcții concurente, voci distincte care nu
seamănă câtuși de puțin între ele (poate cu excepția
câtorva contaminări de context), poeți, prozatori și
eseiști valoroși care vin din zone foarte diferite - iar
asta se vede din fiecare rând pe care-l scriu - și care
nu dau semne că ar fi deranjați de uniformizarea
forțată pe care unii critici au operat-o (de obicei fără
să ne citească), doar ca să-și facă viața mai ușoară.
Deocamdată, indiferent de calibrul lor (și de
reușitele pe care le-au avut în acești 7 ani), cred că
scriitorii tineri împărtășesc “gustul pasionat pentru
obstacol”, despre care vorbea Baudelaire. Adică
sensul literaturii lor se naște dintr-o luptă, dintr-un
efort de a împinge limitele discursului și de a tranșa
cât mai rapid și mai eficient disputele care ne
împiedică să evoluăm. Născuți cu o acută conștiință
a cataclismelor cu care sunt contemporani, membrii
acestei generații au refuzat cântecele de flaut ale 60-
iștilor, fofilările iscusite ale 80-iștilor, și nici nu vor
să-mpace, ca 90-iștii, sexul cu rugăciunea.
Să vedem însă ce alegeri vor face 2000-iștii mai
departe.
■
14
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
“Fără Constituție, Europa este
doar un vis”
de vorbă cu Gianni Vattimo
foto: Aida Ilie
În 17 martie 2007, Gianni Vattimo, unul
dintre cei mai importanți filosofi ai Europei
contemporane, a devenit Doctor Honoris Causa
al Universității “Babeș-Bolyai”. Cu această ocazie,
el a ținut o prelegere publică, dedicată doctrinei
sale filosofice, dar a răspuns și întrebărilor
Tribunei, vorbind despre cariera sa politică, UE și
România.
Claudiu Groza: - Domnule Gianni Vattimo,
sunteți filosof, dar și politician. Cum merg împre-
ună cele două preocupări, aparent atât de diferite?
Gianni Vattimo: - Da, e-adevărat că, din punct
de vedere profesional, sunt filosof, iar pe lângă
asta, ca un cetățean din sistemul democratic, sunt
politician. Timp de cinci ani am fost membru al
Parlamentului European... Dar în acest moment
pot spune că am revenit la studiile mele, chiar
dacă nu tocmai în mod spontan. Relațiile unui
filosof ori ale unui om de cultură care nu e de
“meserie” politician cu partidele politice sunt
întotdeauna problematice. Pe de o parte, nu ne
simțim foarte “legitimați”, pentru că nu suntem
profesioniști ai politicii. Pe de altă parte, vrem
mereu să ne păstrăm libertatea de opinie, ceea ce
creează probleme în raportul cu un partid.
Aș spune că sunt politician în sensul că sunt
un cetățean preocupat de problemele politice.
Din bibliotecă în Parlament
Gianni Vattimo s-a născut în 1936, la Torino. A
studiat filosofia cu profesori celebri, ca Hans-
Georg Gadamer și Luigi Pareyson. A elaborat doc-
trina “gândirii slabe”, care l-a impus în prim-pla-
nul filosofiei contemporane. Este profesor al
Universității din Torino, autor al mai multor
studii fundamentale în domeniul filosofiei. Face
politică din tinerețe, iar între 1999 și 2004 a fost
deputat în Parlamentul European.
- Știți, cu siguranță, că România tocmai a
devenit membru al Uniunii Europene. Care cre-
deți că e viitorul uniunii, cu actuala componență
de 27 de membri? Care sunt șansele României în
UE, ca o țară cu situație economică inferioară
altor state membre?
- Cred că toate țările care intră în Uniunea
Europeană - așa cum s-a întâmplat și cu Italia la
început - au o oarecare întârziere pe anumite pla-
nuri: monetar, economic etc. Aderarea la UE
reprezintă pentru țările nou-intrate obligația de a
se pune la punct în anumite domenii. Personal,
foto: Aida Ilie
nu cred că România s-ar afla foarte departe de
uniune din punct de vedere economic. Evident că
vor apărea niște probleme.
Cred însă că, din perspectivă culturală, e
important că România aparține Europei, accen-
tuând dimensiunea latină a acesteia. Nu există,
firește, o “rivalitate” între Europa latină, adică
Europa de Sud, și Europa de Nord, dar prezența
Europei latine trebuie întărită. România poate fi și
un foarte bun mediator în raporturile cu alte țări
din Est.
Însă problema mea, în acest moment, este fap-
tul că Europa nu are încă un statut constituțional,
ceea ce-i dă o fizionomie de vis, de utopie. Nu
avem o Constituție colectivă, ceea ce înseamnă că
europenii iau Uniunea în serios doar până la un
punct. Când am fost deputat european, până în
2004, am sperat că vom avea o Constituție euro-
peană. Dar acum nu mai am acea speranță.
- Sunteți un catolic declarat, dar aveți o
viziune critică asupra rolului religiei în lumea
contemporană. O viziune pe care ați și exprimat-o
în mai multe cărți. Care mai poate fi rolul religiei,
al credinței, într-o lume secularizată, laică, așa
cum e cea de azi?
- Eu vorbesc adesea despre secularizare, dar
recunoscând dependența filosofiei contemporane
de tradiția creștină. Este limpede că nu putem
reveni, pur și simplu, la o “disciplină pontificală”,
dar trebuie să recunoaștem originile creștine ale
civilizației noastre, chiar dacă nu le vom marca în
Constituția europeană. Va trebui să păstrăm con-
ceptul de caritate, de exemplu, dar reducând pre-
tențiile dogmatice ale religiei. În acest moment,
fanatismele și fundamentalismele care domină
lumea contemporană se bazează tocmai pe
această pretenție absolutistă.
Interviu realizat de
Claudiu Groza
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
pharmakon
Tânguiri despre rău (I)
(eșecul filosofiei?)
Cătălin Bobb
„Faptul că lumea se află într-o situație proastă
este o tânguire la fel de veche precum istoria, ca
și mai vechea arta poetică, ba tot atât de veche
precum cea mai veche dintre toate creațiile” ne
spune, deloc poetic, Kant. Blocat în a tângui
situația lumii (aș fi vrut să deplâng umanitatea)
nu-mi rămâne decât să arunc o privire asupra
răului fără religie, asupra răului fără speranță,
asupra răului nud. Putința unei interpretări asupra
răului ruptă de religie vizează răul care rămâne,
răul de aici și acum fără un acolo și mai târziu.
Nuditatea răului (răul nud nu există, tipologia
cunoscută respecta doar trei domenii: răul
metafizic, fizic și moral, din aceste trei doar cel
moral constituie un subiect pe deplin plin de
implicații, cel puțin într-o tradiție care pornește de
la Augustin și foarte actuală astăzi în studiile
teologico-religioase din America) se blochează în
fața fragilității umane care-și propune mereu un
înainte, un în față, o, de ce nu, eshcatologie
practică, aproape la fel de practică ca și rațiunea
practică. Adică un viitor unde răul va dispărea.
Însă cum să dezbari răul de speculații religioase,
atâta vreme cât nici Ricoeur (desigur în acest caz
faptul e ușor de înțeles) nici Derrida (fapt mai
greu de înțeles) nu o fac? Mai exact; poate
funcționa o teorie asupra răului fără a da o
soluție cel puțin contaminată de religie?
Una din afirmațiile cu adevărat
cutremurătoare, conform căreia ființa umană ar fi
fragilă, îi aparține tot lui Kant ( Religia în limitele
rațiunii pure , Ed. Humanitas, Buc, 2004, p.51 ).
Cutremurătoare tocmai pentru că o spune Kant
și pentru că nu ne-am aștepta ca omul
responsabil ghidat de principiile rațiuni pure să fie
fragil (ce se întâmplă cu omul fragil, omul
cavernelor cum ar spune Gusdorf, omul care nu
are incredibila șansă de a-l fi întâlnit pe Platon).
În limitele unei minime decențe logice fragilitatea
umană înseamnă carență, lipsă, nevoie, în fine, un
întreg arsenal de dispoziții, la o primă vedere, nu
tocmai pozitive, dar nu întru totul negative.
Fragilitatea despre care vorbește Kant este desigur
una controlabilă, recunoscută, însă nu acceptată
ca și condiție elementară a ceea ce ar însemna să
fii uman. Așa cum atunci când vorbește despre
“răul radical” din ființa umană sau “binele”
radical o face doar pe jumătate ca și calapod al
magistralei construcții a principului datoriei pure
dătătoare de activități dintre cele mai morale cu
putință, toate fără scop, perfecte, în sine etc.
Sensul foarte concret al „fragilității naturii
umane” se construiește, în acest caz, datorită
răului înțeles ca „stricăciune”, „perversitate”,
„răutate sufletească”, rău care aparține naturii
umane doar ca înclinație, posibilitate, și nu ca
natură. Însă nici binele nu-i tocmai „natură” și el
sălășluiește în noi tot ca posibilitate, înclinație,
demers, în fine, ceva mai degrabă de înfăptuit,
decât de aflat înăuntrul nostru.
Logica acestor posibilități, în cazul lui Kant,
urmează o strategie simplă și simplu de înțeles;
Dumnezeul creștin este Dumnezeul cu adevărat
moral care funcționează fără cerere și ofertă. A
înfăptui acțiuni morale stă sub incidența legii ca
atare, fără daruri și pedepse, ci de dragul lor, de
dragul rațiunii teoretice. O astfel de posibilitate
răstoarnă cuplul rău/eshcatologie,
suferință/speranță, într-o activitate zilnică,
prozaică, la îndemână și conformă principiilor
rațiunii. O a doua implicație a acestei răsturnări
învinge și grija păstrării lui Dumnezeu în viață.
Adică răul radical din natura umană primește o
lovitură, nu foarte de succes, din partea rațiunii
practice care înțelege la modul deplin rațiunea
teoretică pură. Numai că vrerea conștiinței de a-și
proiecta în fața ei un viitor neproblematic, bun,
perfect, fericit nu respectă regula realității
(coordonata de rațiune) care vorbește mai degrabă
despre rău, suferință, nefericire. Tratarea
problemei în acest sens rupe speculația teologică
(asa cum Berdiaev nu o face în încercarea sa
asupra unei eshcatologii filosofice) transformând-o
într-o reflecție de gradul al doilea, o reflecție fără
piedestal, fără motivații religioase. Astfel că bunul
Dumnezeu ar trebui să funcționeze ca și salvare
pentru cei slabi care nu înțeleg necesitățile unei
rațiuni practice pure. Însă blândul gând că
fragilitatea umană este numai o întâmplare (și-i
lovește pe cei slabi în aceeiași măsură ca și pe cei
puternici), nu nesocotește capriciile unei
constanțe în ceea ce privește răul. Eradicarea
absolută a răului, utopia eternă a umanității,
mărturisește crezul într-un soi de eshcatologie, cel
puțin, psihologică.
■
Caravana Gaudeamus,
pentru a opta oară la
Cluj-Napoca
(Urmare din pagina 2)
Nu încape discuție că despre un astfel de
eveniment cum este Târgul Gaudeamus se
vorbește și în date statistice. Să le luăm pe rând și
pe scurt. Suprafața tîrgului a fost de peste 350
mp, cu aproape 15% mai mult decât la ediția
precedentă. Numărul expozanților a ajuns la 96
(participanți în cadrul a peste 40 de standuri),
reprezentând cîteva dintre cele mai importante
segmente din domeniile editorial și educațional:
edituri românești cu stand propriu - 24, edituri
străine reprezentate la tîrg de agenții de difuzare
românești - 40, edituri românești prezente în
standuri comune sau reprezentate de agenții de
difuzare - 17, instituții de învățămînt - 5, agenții
de difuzare de carte românească și străină - 8 etc.
Programul de manifestări al ediției a cuprins 53
de evenimente. Numărul vizitatorilor a fost de
aproape 19.000. Unii ar spune că e mult, alții că
e prea puțin pentru un centru universitar și
cultural cum se pretinde a fi Clujul... Valoarea
vînzărilor directe realizate cu prilejul tîrgului a
depășit suma de 160.000 RON (1.600.000.000
lei). E ceva, nu?
Acum un deceniu, la Muzeul de Artă, se
desfășura ceea ce avea să fie, dacă nu mă înșel,
ultima ediție a Salonului Național de Carte.
Veneau atunci la Cluj, pentru a primi premii sau
pentru a-și lansa cele mai proaspete volume,
printre alții, Alexandru Paleologu, Cornel
Regman, Alexandru Vona... În locul defunctului
Salon Național de Carte, care, din cîte știu, nu a
mai putut fi susținut financiar, a apărut Tîrgul
Gaudeamus, organizat de Societatea Română de
Radiodifuziune. Începutul a fost timid. Cu toate
acestea, marile edituri nu ratau evenimentul.
Propuneau standuri proprii, veneau cu editori
cunoscuți, organizau lansări de carte în prezența
autorilor. Numai că Tîrgul se desfășura într-un
capăt al Clujului, la Expo Transilvania, iar clujenii
sunt, probabil, comozi, se deplasează greu, chiar
și cînd li se pun la dispoziție gratuit mijloace de
transport, cum s-a întâmplat. Mulți le foloseau să
ajungă acasă, în Mărăști. Așa a apărut soluția din
Piața Unirii, în buricul tîrgului, după un periplu
de două ediții prin Parcul Central. Foarte bine, de
la o ediție la alta se stabilesc noi recorduri, de
participare, de vizitatori, de vânzări. Numai că
rămâne aerul acesta provincial, de improvizație,
de librărie uriașă înghesuită sub un cort și mai
uriaș. Nu este vina organizatorilor (în numărul
următor al Tribunei, un interviu cu dl. Vlad
Epstein, directorul Tîrgului Gaudeamus). E
păcatul Clujului că nu are nici astăzi un centru
expozițional pe măsura orașului, amplasat într-un
loc ușor accesibil. În plus, editurile mari s-au cam
văzut, de câțiva ani, cu sacii în căruță. Așa încât
își trimit la Tîrg doar... cărțile, în speranța
(confirmată, de altfel) că le vor vinde. Nu se mai
obosesc să vină cu editori, să lanseze autori și
cărți etc. Probabil consideră Clujul neinteresant
sub acest aspect... Totuși, merită lăudate editurile
clujene Eikon și Limes, plus Paralela 45 care an de
an au înviorat Tîrgul cu lansări de carte sau
prezentări de ediții. Din păcate, fondurile
organizatorilor nu le permit acestora să
organizeze ei înșiși astfel de evenimente, să-i
aducă la Cluj pe, să zicem, Petru Cimpoeșu sau
Mircea Cărtărescu. N-ar strica, în acest sens, ca
autoritățile locale să se implice mai mult, asta
dacă vrem ca Tîrgul Gaudeamus să capete câte
ceva din anvergura marilor evenimente similare
din capitală și să nu se transforme într-un loc
unde doar se vând și se cumpără cărți.
Deocamdată, efortul acestora, al autorităților,
constă într-o semnătură pentru instalarea
cortului... Uite-așa, Clujul se bucură de un
eveniment servit la cheie. Iar clujenii, cu atât mai
mult. Mă rog, cei aproape 19 000...
■
16
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Includerea socială a tinerilor
cu dizabilități
n urma Dezbaterii publice care a avut loc pe
tema Includerii °colare °i sociale a copiilor °i
tinerilor cu dizabilități, în data de 26 ianuarie
2007, la sediul Facultății de Asistență socială,
participanții au formulat întrebări și recomandări
pe care doresc să le aducă în atenția opiniei
publice.
Principiul care a fundamentat discuțiile celor
120 de participanți - cadre didactice, asistenți
sociali, părinți, tineri, studenți și copii cu și fără
dizabilități - a fost cel care statuează dreptul
persoanelor cu dizabilități de a participa în mod
egal, ca cetățeni ai unui stat democratic, la toate
aspectele vieții sociale și de a beneficia de servicii
de educație, de asigurare a sănătății, de recuperare
etc. Pornind de la dreptul fundamental al
nediscriminării persoanelor cu dizabilități, precum
și de la dreptul copiilor și al tinerilor cu
dizabilități de a participa la educație alături de
toți ceilalți, statuat de legea educației în vigoare,
participanții la dezbatere au analizat modalitățile
prin care este sprijinită includerea lor în școala de
masă.
Propuneri si recomandări
S-a pus în discuție și s-a apreciat că legislația
din domeniul educației permite și chiar
favorizează incluziunea copiilor cu dizabilități, la
solicitarea părinților. Totodată, s-a constatat că tot
părinților pare să le revină și responsabilitatea
acestei decizii, care trebuie să se confrunte cu
problemele și consecințele ei concrete.
Participanții au considerat necesară o politică
educațională mai fermă care să ofere facilități
copiilor cu dizabilități, pentru îmbunătățirea
accesibilității școlilor de masă. Ei au considerat că
se impune creșterea rolului inspectoratului școlar
în creionarea unei politici educaționale județene
pentru promovarea învățării copiilor cu dificultăți
în școala de masă și în viața socială a comunității,
prin care să se fixeze concret cine răspunde
pentru punerea în practică a principiului
accesibilității clădirilor și a programelor școlare.
Această politică educațională locală trebuie să
mobilizeze resursele umane și materiale care pot
crește capacitatea de integrare a copiilor în școli și
în viața socială a comunității. Ea trebuie să țină
seamă de opinia specialiștilor, opinia părinților
dar și a copiilor cu dizabilități. Ea urmează să se
refere la formări, resurse financiare, editarea de
materiale didactice, promovarea de metode de
îmbogățire a capacității de învățare și a
performanțelor școlare și altele, ținându-se cont
de instituțiile educaționale locale: școli, grădinițe
și centre de resurse.
Pentru scopul enunțat la primul punct se
impune creșterea numărului cadrelor didactice de
sprijin din școlile de masă, o mai bună pregătire-
specializare a lor, ca și accentuarea parteneriatului
dintre profesorii de sprijin și cadrele didactice din
clase prin activități care să îi sensibilizeze reciproc
în privința problemelor copiilor cu dificultăți din
clasele școlii de masă.
De asemenea, se impune valorificarea acelor
metode de educație a capacității de învățare care
își dovedesc eficiența în cazul copiilor cu nevoi
speciale: manuale, fișe, caiete de exerciții, tehnici
de educație cognitivă; se resimte nevoia unei mai
bune colaborări cu specialiștii medici, psihologi,
psihopedagogi și asistenți sociali, dar și antrenarea
în mai mare măsură a studenților acestor catedre,
care ar putea participa mai consistent la acordarea
unui sprijin psihopedagogic copiilor cu dizabilități
din sistemul de învățământ.
Formarea cadrelor didactice trebuie să înceapă
din perioada studenției. Participanții la dezbatere
atrag atenția asupra nevoii includerii în programa
modulului pedagogic a unor cursuri obligatorii de
psihopedagogie specială, însoțite de o practică
pedagogică care să includă copii cu cerințe
speciale de învățare, pentru a face față cerințelor
de a deveni pedagogi într-o școală deschisă
tuturor copiilor; participanții au solicitat Centrului
de Formare a Cadrelor Didactice să promoveze
acest deziderat prin planul strategic al Facultății
de Psihologie și Științele Educației și să transmită
Ministerului Învățământului această solicitare.
Să fie o colaborare mai bună între
inspectoratul școlar, directorii școlilor de masă,
psihopedagogii specializați și părinți, pentru a
putea găsi cele mai bune soluții pentru toți copiii
care au dificultăți de învățare; aceasta presupune
organizarea unor întâlniri de lucru periodice cu
participarea categoriilor menționate, după caz
incluzând participarea copiilor.
Participanții cadre didactice au considerat că
una dintre obstacolele incluziunii școlare este
modul de realizare a evaluării școlare, respectiv a
evaluării profesorilor. S-a arătat că evaluarea are la
bază raportarea performanțelor elevilor la
standardele naționale și nu conform eforturilor
școlilor sau a profesorilor de includere a unor
largi categorii de copii cu dificultăți de învățare.
Aceasta nemulțumește cadrele didactice, care se
confruntă cu astfel de copii și face să scadă
gradul lor de acceptare față de copiii cu nevoi
speciale. De aceea participanții la dezbatere
solicită ca evaluarea cadrului didactic și a școlii să
se facă în funcție de efortul cadrelor didactice
depus pentru includerea copiilor cu cerințe
speciale de învățare, respectiv cu dizabilități, nu
în funcție de performanțele acestor copii
raportate la testele naționale. Există modele de
evaluare a performanțelor instituțiilor de
învățământ care iau în considerare eforturile școlii
și ale cadrelor didactice de includere a copiilor cu
nevoi speciale educaționale (un astfel de
instrument de evaluare este Indexul de
incluziune, conceput în Anglia, de către T. Booth
și M. Ainscow, folosit astăzi în numeroase state
ale lumii, tradus și editat de Catedra de Asistență
socială a UBB, 2006). Participanții cer
inspectoratului școlar și Ministerului
Învățământului să revizuiască modalitatea de
evaluare a performanțelor și să înglobeze în
indicatorii de performanță pe cei care rezultă din
munca educațională cu elevii cu dificultăți de
învățare.
Nemulțumiri au fost exprimate legate de
curriculum-ul școlar actual, apreciat ca fiind prea
încărcat pentru o largă categorie de copii și care
ar trebui mai mult adaptat. Practica școlară
demonstrează un procent considerabil de copii cu
dificultăți de învățare, care nu fac față cerințelor
testelor naționale. A fost apreciată pozitiv
prevederea privind posibilitatea opțiunilor pentru
o curriculă adaptată și planuri individuale de
educație pentru anumite categorii de copii cu
dizabilități, dar ele impun și o evaluare (notare)
adaptată la cerințele speciale ale copiilor. Ca și
principal criteriu pentru evaluarea copiilor cu
dificultăți de învățare recomandăm progresul
realizat de copil față de propriul său nivel. Părinții
și cadrele didactice doresc să știe cine răspunde
pentru efectuarea PIP, respectiv de adaptarea
programei școlare la nevoile copiilor cu
dizabilități din fiecare școală, inclusiv din acele
școli unde în prezent nu există specialiști
psihopedagogi sau cadre didactice itinerante.
Egalitatea de șanse a copiilor cu dizabilități cu
ceilalți copii presupune sporirea șanselor lor de a
avea acces la forme superioare sau profesionale de
învățământ și impune necesitatea asigurării unor
locuri speciale la admiterea în licee teoretice, licee
și școli profesionale pentru copiii cu diverse
dizabilități și dificultăți de învățare.
Participanții la dezbatere sunt de acord cu
recomandările ministerului de învățământ după
care este nevoie de existența unor centre de
resurse pentru incluziune și apreciază că la nivelul
■■■■■■■■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
1
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
^
°colilor speciale pentru deficienți mental
funcționează un astfel de centru... Considerăm
însă necesar ca școlile pentru copiii cu deficiențe
de auz și de vedere să se transforme și ele în
astfel de centre de resurse, pentru ca profesorii
specializați din aceste școli să poată împărtăși din
experiența lor cadrelor didactice din școlile de
masă care găzduiesc și educă copii cu astfel de
deficiențe. Prin crearea unei baze cu informații
centralizate la nivel de județ, informația deținută
de aceste centre ar trebui diseminată.
Participanții la dezbatere au subliniat că
incluziunea nu este simpla integrare fizică a
copiilor în școlile de masă, ceea ce se întâmplă
încă adesea în lipsa cadrelor didactice de sprijin,
mai ales în școlile din mediul rural. Se resimte
nevoia ca centrele de resurse să poată mobiliza
un număr mai mare de echipe de specialiști
psihopedagogi, logopezi, asistenți sociali,
psihologi, eventual medici care să colaboreze cu
părinții, copiii și cadrele didactice pentru a crește
șansele includerii copiilor cu dizabilități în toate
școlile de masă, inclusiv în școlile rurale. Sugeram
implicarea unor echipe de voluntari cu pregătire
multidisciplinară formate din studenți/
masteranzi/ doctoranzi de la secțiile UBB
(asistență socială, psihopedagogie, pedagogie,
metodică).
Părinții resimt acut lipsa de informații privind
drepturile copiilor lor cu dizabilități și
modalitățile lor de educare pentru atingerea unor
performanțe maxime și asigurarea unei cariere
profesionale. Participanții resimt nevoia existenței
unei rețele de incluziune, care să cuprindă
specialiști (medici și psihopedagogi) și părinți, în
care să circule informații cu privire la diferitele
forme de dizabilități și deficiențe, dar și posibile
căi de acțiune și educare. În această ordine de
idei, o astfel de rețea are nevoie de un web-site și
de resurse materiale și umane proprii ale căror
accesibilitate să fie cunoscută de părinții care se
confruntă cu dificultăți de adaptare școlară a
copiilor lor.
Se impune o activitate mai organizată, mai
coordonată a societății civile pentru a putea oferi
sprijin pentru toate persoanele cu dizabilități, mai
ales a acelora aflate în situații dificile; implicarea
bisericii și a confesiunilor; prelucrarea și
promovarea modelelor de bună practică din alte
societăți și culturi. Rețelele de incluziune propuse
mai sus au menirea facilitării unei astfel de
coaliții largi.
Este necesară organizarea unor întâlniri
periodice pentru un parteneriat mai eficient și
înființarea unei rețele în sprijinirea incluziunii la
toate nivelele. Sugeram ca acestea sa aibă loc în
cadrul Observatorului Social organizat de
facultatea de Sociologie și Asistență Socială, prin
formarea unui nucleu de persoane interesate
provenind din societatea civilă, specialiști și
instituțiile abilitate.
Participanții la simpozion propun ca asistentul
social să fie managerul de caz, care coordonează
întregul proces de incluziune, fiind atent la toți
actorii procesului: copilul inclus și familia
acestuia, pedagogii, colectivitatea de clasă și de
școală a instituției de primire, activitățile de
sprijin, accesibilizarea mediului. Propunem
înființarea unor posturi de asistenți sociali la
nivelul instituțiilor educaționale, care să medieze
procesul de incluziune, facilitând comunicarea
dintre părinți, cadre didactice, directori,
inspectorat școlar și copii.
Pentru ca incluziunea școlară să fie completată
de incluziunea socială a copiilor și tinerilor cu
dizabilități, se propune înființarea unor centre de
servicii la nivel comunitar (parteneriate: primărie,
ONG, Universitate) pentru elaborarea și
asigurarea tuturor serviciilor care vin în sprijinul
integrării sociale și societale: cluburi, centre de
informare și de consiliere, etc.
Practica discriminării pozitive a absolvenților
de liceu cu dizabilități la admiterea în instituții
superioare de învățământ, prin asigurarea de
locuri special asigurate a fost un pas important
în egalizarea șanselor, dar trebuie continuat cu
asigurarea materialelor didactice și bibliografice
adecvate, cu accesibilizarea reală a instituțiilor de
învățământ superior, prin forme de examinare
care să respecte specificul fiecărei dizabilități. E
nevoie ca Universitățile să dispună de centre de
resurse și de consiliere pentru studenții cu
dizabilități, care să dispună de materiale didactice
adecvate, traducători în limbaj gestual, programe
speciale pentru nevăzători, cărți înregistrate audio
etc.
Participanții au apreciat măsura legislativă de a
sprijini angajatorul în asigurarea condițiilor
speciale de muncă, dar au propus și o a doua
modalitate de a stimula angajarea, prin acordarea
unor finanțări persoanei cu dizabilități, pentru ca
aceasta să investească în propriile sale resurse de
muncă și de deplasare. De asemenea, primăriile și
Direcțiile de Asistență socială sa organizeze
campanii de sensibilizare a angajatorilor, cu
exemplificarea unor modele de buna practică.
Se observă în comunitatea clujeană o tendință
pozitivă în schimbarea mentalității față de
persoanele cu dizabilități. Așa cum au demonstrat
datele Inspectoratului școlar și cercetările
prezentate de L. Berszan, E. Zorgo, datele
organizației Caritas, ca și unele lucrări de licență
sub conducerea M. Roth, a crescut numărul
copiilor cu dizabilități din școlile de masă și
totodată acceptarea cadrelor didactice și a
colegilor față de ei. Acest progres trebuie susținut
prin campanii de informare/instruire/training a
personalului instituțiilor de învățământ începând
de la nivel preșcolar și gestionarea promptă a
tuturor problemelor ivite în practica incluziunii.
E nevoie de dezvoltarea cercetărilor pentru
adunarea unor date privind calitatea vieții și
educației persoanelor cu dizabilități (cu accent
asupra copiilor și a celor tineri, dar nu numai)
precum și asupra tematicii multidimensionale a
incluziunii în toate formele de învățământ, până
la nivel universitar. Propunem ca centrele de
resurse ale Inspectoratului școlar și rețeaua de
incluziune, ca și toate celelalte organizații ale
societății civile interesate în promovarea
incluziunii sociale și școlare să stimuleze
colaborările interdisciplinare orientate spre
accesarea de fonduri în vederea asigurării bazei
materiale necesare cercetărilor.
Se impune formarea unor grupuri de presiune
asupra politicienilor și autorităților, pentru a
promova proiecte în mai mare măsură favorabile
celor cu dizabilități. Ele trebuie formate din
persoane (inclusiv copii și tineri) cu dizabilități,
aparținători și specialiști; astfel de echipe mixte
trebuie să evalueze modul în care cei cu
dizabilități au acces la resurse educaționale și în
clădirile care organizează diferite modalități de
învățământ; rețeaua favorabilă incluziunii,
Observatorul Social al UBB și toate celelalte
organizații ale societății civile interesate în
promovarea incluziunii sociale și școlare vor iniția
formarea unui astfel de grup de presiune.
Observatorul Social al Universității Babeș-
Bolyai Cluj
Prof. Dr. Maria Roth
■
Despre
incluziune
Cazul unui elev cu
sindrom Down
Cristina Felea
Obiectivul principal al acestei intervenții
este de a contura contextul care face
prioritară o acțiune concertată de sprijin
profesional oferit cadrelor didactice de către
specialiștii UBB, în colaborare cu toate celelalte
organisme și organizații implicate, nu numai prin
programe de training sau educație permanentă,
campanii de informare și sensibilizare ci și prin
demararea unor studii interdisciplinare care să
ofere date concrete pe baza cărora cadrele
didactice și specialiștii angajați în procesul de
incluziune să poată implementa metode clare și
un management superior al tuturor cazurilor de
elevi cu nevoi speciale.
Țin să precizez că fac acest apel din
perspectiva părintelui unui copil cu sindrom
Down, parte a unei populații cu deficiențe de
învățare reprezentative statistic2, pentru care
există un corpus atît de redus de studii în limba
română (efectuate de cercetători români), încît
oricine e dispus să pornească o acțiune de
documentare se lovește de bariera lipsei acute de
informație. Aș menționa aici eforturile deosebite
depuse de Asociația Sindrom Down Oltenia și de
Centrul Educațional Teodora din Băilești care au
pornit o acțiune de identificare și monitorizare.
Din păcate, accesul la informațiile produse de ei
și de alte asociații de profil este extrem de greoi,
din lipsa unei rețele naționale de informare care
să centralizeze datele.
Contextul în care s-au succedat etapele de
școlarizare coincide cu o Românie în tranziție,
după cum bine știm, cu tatonări și încercări de
ordin legislativ, cu dificultăți de implementare a
noilor prevederi legale datorate unor factori care
variază de la lipsa de experiență a autorităților,
deficitul de resurse financiare și umane, lipsa
studiilor de specialitate, pînă la un excesiv de lent
proces de maturizare a societății civile, a
transformării ei în instrument de presiune
constantă. Nu în ultimul rînd, ceea ce - prea
generalizant - numim mentalitate (un
conglomerat de comportamente și atitudini
stereotipe, prejudecăți, inerții de gîndire) a
reprezentat în toți acești ani un factor de frînare,
dar și o justificare bună la toate. Aceasta cînd de
fapt, în realitate, ar trebui să fie obiect de
cercetare și analiză pentru a se găsi soluții
pertinente.
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Mă voi referi acum la cîteva aspecte concrete
care au jalonat experiența de incluziune a lui
Mihai. Pot spune că Dumnezeu mi-a luminat
mintea pentru a face alegerile corecte din
momentul în care am aflat că Mihai are sindrom
Down. Extraordinar a fost, de asemenea, faptul că
- deși l-am născut în mai 1988, deci în vechiul
regim - am fost sfătuită corect, astfel că am
aplicat intervenția timpurie și stimularea cognitivă
intensă din primii ani de viață. Trebuie să
recunosc că am intrat în vîltoarea școlarizării fără
o pregătire prealabilă, bazîndu-mă pe lectura
cîtorva texte de ultimă oră - la acea dată - și pe
simțul comun, precum și pe sfaturile medicului
neurolog și ale psihologului, care m-au îndemnat
să îl școlarizez în învățămîntul de masă.
Menționez că numeroși părinți întîlniți în acești
ani nu au avut acest „noroc” și au fost sfătuiți,
uneori cu cinism, să-și instituționalizeze copiii.
În mare parte însă, acțiunea mea a fost una
solitară în care a trebuit să-mi asum constant
roluri diverse și să mă documentez intens pentru
a le susține. O simplă înșiruire a lor: mamă,
kinetoterapeut, tovarăș de joacă, cadru didactic,
logoped, psiholog, etc. dă măsura consumului
enorm de energie și a stresului aferent.
Admit că am refuzat instinctiv învățămîntul
special care mi se părea o cale sigură spre stigma-
tizare și marginalizare socială . În fapt, acestei
variante i se contrapunea, în viziunea mea, o
formulare de tip „dacă e să imite, măcar să imite
normalitatea” - la vremea respectivă, după cum
spuneam, încă nu citisem și nici nu discutasem
conceptul de incluziune, eram mulțumită că am
reușit să conving cîteva persoane că fiul meu
poate face față și integrarea va fi în cîștig din
punct de vedere comportamental și intelectual
prin imitarea modelelor corecte dintr-un mediu
școlar normal.3
Pe scurt, Mihai a trăit experiența pre-școlară
un an în grădiniță tradițională cu program
normal, un an și jumătate în sistem alternativ
Waldorf și un trimestru, cel dinainte de clasa
întîi, în grădiniță specială deoarece am vrut să mă
asigur că va fi evaluat corect și vom obține
certificatul de orientare școlară aferent intrării în
învățămîntul de masă.
Școala primară și gimnaziul le-a efectuat în
școala de cartier unde am beneficiat de experiența
integrării cu succes a unui alt băiat cu sindrom
Down - conducerea școlii a știut să determine
colectivul de profesori și populația școlară să aibă
o atitudine pozitivă față de acești copii. Examenul
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
de testare națională a fost dat în condițiile
prevăzute de lege, cu comisie separată și
rezultatele au fost mulțumitoare, astfel că Mihai a
fost repartizat, după medie, la un liceu
tehnologic. Aici, însă, a intervenit din nou decizia
mea de a căuta un mediu prielnic incluziunii și
am obținut transferul la Liceul Teologic Emanuel,
unde, în ciuda faptului că nu exista un precedent,
nici psiholog sau cadru didactic de sprijin4,
conducerea școlii și cadrele didactice și-au asumat
responsabilitatea de a-l primi.
Acum voi schița cîteva idei care au jalonat
acest parcurs și pe care, de altfel, le-am regăsit
ulterior formulate în studii referitoare la populația
Down din Marea Britanie și Statele Unite.
Cel mai mare cîștig, aș zice inestimabil, a fost
în planul acceptării sociale și al cîștigării
autonomiei în ceea ce privește deprinderile de
supraviețuire cum ar fi autoservirea, deplasarea,
mînuirea banilor, comunicarea.
Din studiile la care am avut acces, efectuate
asupra relației dintre copiii cu dizabilități (cu
osebire cei cu Down) și grupul de vîrstă rezultă
că factorii determinanți sînt comportamentul și
limbajul.
În ceea ce privește comportamentul, Mihai a
prezentat, mai ales în clasele primare, simptomele
cele mai frecvente: deficit de atenție accentuat,
imaturitate, hiperactivitate alternînd cu pasivitate,
uneori nevoia de a fi centrul atenției.
Dezvoltarea mai lentă a deprinderilor motorii,
perceptive, cognitive, de limbaj și comunicare
creează un retard în dezvoltarea competențelor
sociale. Prin urmare, dificultățile de exprimare/
limbaj caracteristice sindromului Down (de la
nivel fonologic la cel de expresie) pot cauza
dificultăți majore în relaționarea socială. Dacă
acest lucru a fost mai puțin vizibil în perioada
preșcolarizării și a școlii primare, începînd cu
gimnaziul s-au manifestat în incapacitatea de a
participa la temele principale de acceptare cum ar
fi bîrfa și tachinatul, iar apoi în schimburile
verbale intense dintre colegii adolescenți din liceu.
Desigur, pe măsură ce grupul de vîrstă a trecut de
la copilărie la pubertate și adolecență, au apărut
și disfuncții datorate în primul rînd psihologiei
adolescenților, angajați în căutare identitară sub
presiunea grupului. Mărturie în acest sens o pot
aduce colegii lui Mihai care, în plus, s-au plîns de
lipsa informației și a unei instruiri privind
metodele de a comunica mai bine cu el.
Prin urmare, comportamentul nu a creat
bariere semnificative, însă gradul de
acceptabilitate a rămas relativ scăzut datorită
limbajului. Astfel, în ciuda faptului că Mihai se
exprimă în propoziții corect, e coerent, și are un
vocabular relativ bogat față de medie, lipsa
temelor și preocupărilor aferente grupei de vîrstă,
persistența gîndirii magice, creează o comunicare
anevoioasă.
De asemenea, în pofida unui număr relativ
mare de activități cu clasa (excursii, serbări, ieșiri
în oraș) în care colegii au arătat o disponibilitate
și o maturitate deosebite, Mihai nu e solicitat să
participe în activități informale repetate, nici în
vreo relație de prietenie unu la unu. Sînt sigură că
lucrurile ar fi mers mai bine în prezența unui
consilier specialist care să poată media și oferi
sfaturi pe partea comunicare, relaționare.
Un al doilea cîștig major a fost dezvoltarea
intelectuală care, în prezența unei stimulări
cognitive constante, a rezultat în achiziționarea de
cunoștințe și abilități/ deprinderi intelectuale
peste media populației Down. În această arie,
însă, frustrările noastre au fost majore în ceea ce
privește lipsa sprijinului specializat și a
informației privind profilul educațional al
persoanei cu Down. Dacă acum lucrurile stau
puțin mai bine fiindcă prezența cadrelor didactice
de sprijin începe să-și facă efectul, pe parcursul
școlarizării lui Mihai a trebui să dublez cu o
activitate intensă acasă ceea ce copilul, prin
deficit de atenție, lentoare, pasivitate, nu putea
achiziționa la școală. Cu toate acestea, o mamă,
oricît de educată, nu poate ține locul tuturor
specialiștilor, nu are energia, timpul și
competențele să acopere toate ariile curiculare.
Fără teama de a exagera, pot spune că coșmarul
acestor ani a fost reprezentat exact de acest
sentiment de neputință și frustrare: am putut
identifica problema, am intuit corect sau am găsit
parțial soluția, dar nu am posibilitatea și nu am
cu cine colabora ca să o rezolv.
Aici fac o paranteză. Recent, am partcipat la
un seminar național dedicat persoanelor cu Down
care a prilejuit și constituirea Federației
Asociațiilor Down din România. Participanții,
activiști în organizații și părinți, au subliniat o
carență majoră a sistemului care se leagă direct de
experiența împărtășită dvs. și de apelul pe care
l-am schițat la începutul prezentării. Acel grup
format din specialiști care, teoretic, ar trebui să se
afle la baza punerii în practică a planului
individual de intervenție elaborat de comisia de
acordare a Certificatului privind încadrarea într-un
grad de handicap, nu funcționează! Nu există
verigi funcționale de legătură între acești oameni,
instituțiile pe care le reprezintă și școli.
Comunicarea e anevoioasă și, cînd e, se reduce la
partea birocratică și/ sau statistică unde se bifează
itemi abstracți.
Această observație face trecerea spre ultimul
aspect pe care vreau să-l menționez, legat de
corpul profesoral implicat în școlarizarea elevilor
cu cerințe speciale. Cercetări în acest domeniu au
relevat efectul/ influența pe care o au atitudinea
și așteptările profesorilor asupra elevilor în modul
în care se percep pe ei înșiși și îi percep pe
ceilalți. Recent, s-a avansat ideea că aceste
elemente sînt un ingredient indispensabil pentru
incluziune, ba chiar întrece în importanță gradul
sau tipul de dizabilitate. Un covîrșitor număr de
studii evidențiază așadar că incluziunea este
dependentă de filosofia școlii și de atitudinea
cadrelor didactice5. Crearea unei așa numite
„culturi incluzive” este prin urmare esențială. Am
trăit aceste adevăruri cît se poate de concret în
timpul diverselor etape de școlarizare ale lui
Mihai. Dacă în ceea ce privește „filosofia” școlii,
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Pedagogul, părintele și elevul
Tabelul nr. 1: Părerea cadrelor didactice în
legătură cu factorii perturbatori ai integrării
Eva Raduly Zorgo
î
Al
n anul 2006, împreună cu studenți de la
psihologie, am realizat un studiu comparativ
privind atitudinile pedagogilor, părinților și
elevilor față de integrarea copiilor cu nevoi
speciale, care relevă anumite tendințe din
domeniul studiat. Fără pretenția de
reprezentativitate, ele ne dau posibilitatea de a
reflecta asupra posibilităților de a interveni
constructiv în formarea acestor atitudini. Studiul
s-a efectuat în trei localități, în care se aplică
diferite forme ale integrării copiilor cu dizabilități.
Am aplicat chestionare special întocmite pentru
părinți, pedagogi (educatori și învățători) și elevi
(media de vârstă 9,6 ani). Cele trei categorii de
subiecți au fost implicați fie în educația fără
integrarea copiilor cu dizabilități, fie într-o formă
de integrare locală, fie într-una funcțională. Pentru
o înțelegere mai clară a acestora, prezentăm un
tabel sintetic al formelor educației integrate.
Conform Kopatakine, 2004, în cazul integrării
locale s-a observat că educarea elevilor cu nevoi
speciale se desfășoară în aceeași instituție cu
ceilalți elevi, dar în clase separate, ei neavând
activități comune. Din perspectiva integrării
sociale, în cadrul lecțiilor instruirea elevilor cu
nevoi speciale se desfășoară în grupuri separate,
dar în afara orelor școlare ei desfășoară activități
comune cu ceilalți copii. (activități sportive,
artistice, mese comune etc.). Integrarea
funcțională: toate activitățile din școală se
desfășoară în comun. Doar în cazuri foarte
limitate se organizează instruirea diferențiată
(individual sau în grupuri) pentru elevii cu nevoi
speciale.
Dintre rezultatele obținute, remarcăm o
atitudine pozitivă semnificativ mai mare față de
incluziune din partea cadrelor didactice care
aplică integrarea celor cu dizabilități în practică,
față de cei care nu lucrează direct cu copiii cu
dizabilități.
În cazul părinților, integrarea funcțională pare
să genereze cele mai pozitive atitudini. Pentru
cadrele didactice, cel mai ușor de integrat par a fi,
în ordine ierarhică, copiii cu tulburări de vorbire,
cei cu deficiențe motorii, cei cu deficiențe
auditive, apoi cei cu deficiențe vizuale și cel mai
puțin cei cu deficiențe mentale. Dintre elevi,
atitudinea cea mai pozitivă față de integrare au
avut-o aceia care au trăit deja experiența
coeducării laolaltă cu elevi cu dizabilități. De
asemenea, ne-a interesat părerea cadrelor didactice
cu privire la sistemul de învățământ optim pentru
copiii cu nevoi speciale. Rezultatele relevă o
diferență între opiniile învățătorilor și ale
educatoarelor, învățătorii acceptând în mai mare
măsură copiii cu dizabilități incluși în formele de
educație de masă. Astfel, 44,4% dintre învățători
optează pentru integrare totală și 55,6 % pentru
integrare locală.
Cu privire la factorii perturbatori ai educației
integrate, se manifestă o diferență clară între
opiniile cadrelor didactice implicați în integrare și
cei care nu sunt implicați în integrare. Cei care au
în clasă și copii cu dizabilități consideră că
impedimentul cel mai important al integrării este
lipsa de pregătire specifică a cadrelor didactice. În
schimb cei care nu sunt implicați în integrare cred
că obstacolul cel mai de seamă este lipsa
condițiilor materiale. Tabelul 1. prezintă aceste
diferențe.
Categoria de cadre didactice	Factori perturbatori			
	Lipsa condițiilor materiale	Lipsa de pregătire a cadrelor didactice	Rejectarea celor cu dizabilități de către colegi	Incapacitatea de adaptare a celor cu dizabilități
Cadre did care aplică integrarea	25%	62,5 %	12,5 %	
Cadre did care nu sunt implicate în integrare	66 %	8,3 %	16,7 %	9%
Concluziile studiului nostru:
1.	Cadrele didactice (învățători și educatoare)
care au experiență cu elevii cu nevoi speciale,
manifestă atitudine mult mai pozitivă față de
educația integrată.
2.	Cadrele didactice care aplică integrarea
consideră că factorul perturbator cel mai de
seamă privind integrarea este lipsa de pregătire
specială a cadrelor didactice.
3.	Învățătorii consideră că sistemul de
învățământ optim pentru copiii cu nevoi speciale
este integrarea lor locală și cea totală.
4.	Atitudinea cea mai tolerantă față de
integrarea copiilor cu nevoi speciale se manifestă
la părinții copiilor care frecventează școli cu
integrare funcțională. Aceeași tendință se
manifestă și la copii.
■
^
am avut norocul să am de-a face cu conducători
de școli care erau preocupați să asigure cele mai
bune condiții de educație și învățare pentru TOȚI
elevii, deci și pentru cei cu cerințe educaționale
speciale, celelalte ingrediente care ar fi asigurat
fiului meu un mai mare grad de incluziune au
lipsit parțial sau cu desăvîrșire. Acestea ar fi
încrederea în capacitățile proprii ale dascălului de
a soluționa nevoile individuale ale copiilor, o
atitudine optimistă vizavi de succesul tuturor
elevilor, luarea unor măsuri pentru sprijinul
cadrelor didactice care lucrează cu copii cu cerințe
speciale, angajamentul de a oferi o programă
adaptată și flexibilă pentru toți elevii, precum și
adoptarea unor proceduri sistematice de
monitorizare și evaluare a progresului.
Cu toată bunăvoința întîlnită la majoritatea
cadrelor didactice, am observat că nevoile și
atitudinile celor de care depinde incluziunea au
rămas în mare parte neidentificate și neglijate. Un
pas important în sensul acesta a fost făcut prin
elaborarea și publicarea în 2005, prin eforturile
RENINCO, a Ghidului pentru cadrele didactice
de sprijin (CDS), precum și a Raportului de
studiu privind funcționarea CDS (2006). În acest
spirit, cred că este imperios necesară elaborarea
unui pachet informațional de sprijin pentru toate
unitățile școlare care să țină seama de nevoile
cadrelor didactice. Consider că, datorită
numărului relativ mare de copii cu sindrom
Down (pentru care un corpus mare de studii
recomandă incluziunea ca cea mai bună metodă
de recuperare, socializare, etc.), trebuie elaborat
un capitol special referitor la profilul educațional
al acestor copii. Acest lucru însă nu se poate
realiza decît prin introducerea pe agenda de lucru
a catedrelor de Psihopedagogie Specială, respectiv
a Departamentului de metodică a unor studii
(nivel licență, master, doctoral) privind atît
populația Down cît și nevoile cadrelor didactice.
Aș încheia spunînd că, în pofida textelor
manifest, precum și a recentei Legi pentru
persoanele cu dizabilități, extrem de generoasă în
această privință, incluziunea ca filosofie a practicii
didactice este departe de a se realiza. Desigur, ea
presupune o serie de mutații de ordin social și
cultural pe de o parte și de măsuri concrete pe de
alta care trebuie să vizeze transpunerea în practică
a principiilor care îi stau la bază.
Îmi place însă să cred că pașii concreți care
s-au realizat - training-uri, educație permanentă,
campanii de sensibilizare și informare - au dat
naștere la un efect în lanț și la modificări
perceptibile la nivelul atitudinilor. Dar, în viziunea
mea, care are la bază observarea evoluțiilor din
alte țări, un pas mare înainte se va putea realiza
doar atunci cînd universitatea, prin cercetătorii și
cadrele didactice, vor intra în parteneriate
eficiente cu școlile și organizațiile
neguvernamentale pentru realizarea de programe
și studii care să creeze premisele unui
management superior al cazurilor de elevi cu
nevoi speciale.
Note:
2	„In România starea de fapt a persoanelor cu sindrom
Down este greu de definit. În primul rând nu se
cunoaște numărul lor exact. Am constatat că în
România Serviciile de asistență socială și autoritățile
publice au publicat statistici efectuate doar pe
categoriile principale de dizabilități (mentale, motorii).
În anumite documente se menționează incidența de
1 la 800-1000 de născuți vii.” (Maria Vislan,
http://www.impreuna.arts.ro/impreuna aprilie2006.pdf
).
3	În contextul începutului anilor nouăzeci și acest gest
era, de asemenea, un risc asumat.
4	În ciuda numărului relativ mic de elevi integrați la
nivel liceal, Ispectoratul Școlar nu finanțează posturi de
cadre didactice de sprijin pentru această categorie.
Efortul cade, din nou, în sarcina părinților și a
profesorilor.
5	Petty, Heather and Jane Sadler
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
20
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezia
Eminescu la tot cartieru’

poeme de Adrian Suciu
îmblînzitorul de cai
în ghetouri în oricare stație de metrou
la oricare oră în piața de vechituri
în bordelurile clandestine
oriunde găsești un îmblînzitor de cai
trec prin mine ca printr-o
gară pustie
zic
de ce scuipă lumea pe jos
domnișoară de ce scuipi pe jos
îmblînzitorule de cai de ce
n-ai cumpărat batiste
zic mîine
mi-e frig de mîine
poți tu rezolva să fie mereu astăzi
amintirea marilor ierburi
cu mult efort vom deveni cîndva
exact ceea ce sîntem
desăvîrșiți în ceea ce sîntem/ nepătați/ vomitîndu-i
necontenit pe ceilalți
în fața ochilor tăi trăiesc indiferența voluptății
pe largile pajiști
cutreierate de amintirea marilor ierburi
tu vei avea un fiu care nu va ști numele meu
tu vei avea un fiu care nu va
primi nici o jucărie de la mine
nici o recunoștință nu-mi va purta
nimic
cîinele din ceruri
dacă aș fi cîinele cel mare din ceruri
aș ura bun venit
cohortelor de potăi înecate
aș cere să se traducă pe limba lor
și-a iepurilor sfîșiați pe șosele
sfînta scriptură și
poate
filocalia
trăim
îți spun
vremuri pe care alții
abia au cutezat să le profețească
am îngropat lumea devorată de pești
luminată de îngeri dezabuzați
de incendii
dacă aș fi cîinele cel mare din ceruri
aș fi imposibil de trist aș tremura
ca o frunză
aș tînji după ghearele tale
m-aș ruga către tine
mușcă-mă
tu
femeie
pinguini prin piane
ce bine că sîntem împreună
ce fericire că trăim laolaltă
ce turmă fierbinte sîngerată
vom crește pinguini
prin pianele bechstein
din visele femeilor noastre
vom inventa casa perfectă
acoperișul cu roți
sandviciul care se mănîncă singur
bisturiul care sărută
prin ferestrele sparte
biberoane roz
în fiecare zi o mie de mame
nasc țînci neiubiți îi vezi atîrnînd de țîțele vinete
cu
disperarea vulgară a celor ce simt respirația morții
le vezi tații trași la față pe coridoare țepeni străini
mimînd fericirea incredibil de prost
aceeași viață începe confuz în fiecare zi sufocată
de stolurile de toamnă/ iarnă/ vară/ primăvară
publicațiile destinate părinților tineri/ bătrîni/
bogați/ săraci/ tîmpiți
se vor vinde în continuare
cărțile despre cum să schimbi scutecul și să bagi
biberonul la locul lui vor face tiraje amețitoare
voi rîde și eu precum prea-nefericitul van gogh
arzîndu-și
mîna la flacăra lămpii din dragoste curată pentru
o vacă
nici măcar sentimentală
...scriind asta, parcă văd mîntuirea ...biberoane
roz între labiile fetițelor ...votcă de pufoaică în
locul șampaniei vulgare ...cimitire aseptice... fraieri
tăindu-și venele în toate blocurile la toate etajele...
anda adam în fustiță și colanți roz făcînd artă
pentru artă... fuck you allllllllllllllllllllllllll
andrei si javrele nimănui
pe andrei îl urmau javrele nimănui
ai fi jurat că are un balonzaid invizibil
cu care le ferește de ploaie
un neam întreg de andrei n-a aflat
de ce e crucea tot una cu semnul plus
sigur
andrei nu e einstein
andrei e numai vînăt de frig
și-l primesc în bețiile lor femei noduroase
caută oameni vii
Adrian Suciu
cunosc un miliardar excentric din sighet
vinde cartoane și caută oameni vii
el spune au murit mulți pe-aici
ar fi echilibru dacă aș găsi unul viu de fiecare
mort
numărat
el gătește pentru poeți
și le sponsorizează cărțile
la firma lui mîngîie facturi femei cu degete subțiri
dulci ca poemele scrise în apnee
ele sînt supravegheate de doi moși înțelepți
dintre care unul a fost securist
el spune e greu
sînt puțini vii
el o spune
cu aerul înduioșat cu care semnează contracte
și acceptă felația secretarei
el e singurul înger cu cont în bancă
pe care îl știu
eminescu la tot cartieru'
e mai rău să ai suflet decît să fii mahmur și gol
sufletul se hrănește cu animale ciudate
care nu sună nu miros și nu se-mperechează la
TV
în cișmigiu am văzut că unu’ eminescu dă apă la
tot cartierul
vin țigănci cu cărucioare cu bidoane de plastic
cu țînci mucoși aninați de aerul putred
vin domni doamne domnișoare
și se-adapă la izvoru’ lu’ eminescu ăsta
luat individual cred că nici un primar n-a dat mai
multă apă
la bucurești decît băiatu’ ăsta eu zic să-i facem
statuie
să-i facem una din piatra cea mai tare
mică micuță rotundă să știm sigur
că se topește ultima cînd explodează soarele
să fie eminescu ăsta cu apa lui
ultimul semn că am umblat p-acilea
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
traducere
Poezii de Gerardo Vacana
Poet, traducător °i eseist, Gerardo Vacana s-a născut în 1929 la Gallinaro (Frosinone), unde trăie°te
°i în prezent. Licențiat în Litere la Florența, a predat limba și literatura italiană în Franța, la Lyon.
Poezia sa, așa cum a observat critica literară, este fină, puternic ancorată în real, în sentimentele
intense și sincere generate de o trăire autentică a cotidianului. A fost tradus în franceză, engleză, ger-
mană, rusă, greacă, suedeză, spaniolă și esperanto.
În 1976 a fondat Premiul literar “Val di Comino”, iar din 1993 organizează și prezidează reuniunile
internaționale de poezie de la Alvito.
A ocupat diverse funcții în administrația statului italian, apoi s-a retras în satul natal, promovând
neobosit valorile culturale ale unui ținut de vis: Val di Comino.
Viața la țara
Viața la țară nu-i somnolentă,
în lentoarea ei
e mai împărtășită, mai vie.
Ce gusturi, ce miresme, ce culori!
și iubirile (ce îmbrățișări,
închipuiți-vă, domnilor),
și ura, și patima.
Timpul îl oprești
ca pe taur, de coarne
și-ți faci rând pentru toate.
Ce mese, ce ospătări,
ce de băutură la nunți,
iar de când se trăiește mai lesne
și la botezuri, la confirmări bisericești,
la comuniuni.
Ce plăcute osteneli la alegeri:
ce pantomimă, ce fraude,
ce corupție (dar și alese bucate
făcute în casă, cu
vin, ulei, macaroane).
Cât loc pentru uimire,
pentru distracție: până și zborul unui elicopter
aduce bucurie,
îi scoate în stradă
și pe cei mari și pe cei mici.
Și câtă răbdătoare atenție
pentru rarele întâmplări,
pentru răutățile și mai arare.
Ce de povești fără capăt
din faptul cel mai neînsemnat.
Deschid ochii ma uit
Deschid ochii mă uit
Ce petreceri la plăcute prilejuri:
recolte, nașteri,
succese, avansări
(puțin contează de-s ale tale
ori ale vecinilor).
Câtă unire dinaintea necazului,
câtă compasiune pentru bolnav
și bucurie când trece năpasta.
Ce priveghiuri, ce petrecanii,
ce laude, ce făgăduieli
celui ce pleacă pe drumul din urmă.
și ce îmbărbătare
pentru rudele mortului.
Câtă lume la slujbe,
la procesiuni.
Ce muzici, cântări, artificii
la sărbătorile sfinților.
Dușmani?
Dacă ne-am întâlni într-un pustiu
ori în locuri și mai cumplite,
am fi desigur fericiți,
am învăța de îndată
să ne zâmbim
să ne dăm mâna,
poate chiar să ne iubim.
Într-o lume comună,
prin mulțimea celor ca noi
ne întoarcem spatele
ori ne ferim unul de celălalt
cu vrăjmășie amarnică,
neîndurători
unul cu altul.
cum doarme soția mea.
și iată că surprind o expresie
pe care nu i-o știam
și-mi place nespus.
Surâd bunei ursite.
Sunt ostenit, însă ochii
nu-i mai pot închide la loc.
Ore-n șir veghez...
Ore-n șir veghez somnul fetiței mele.
Ziua alung muștele,
noaptea țânțarii,
care-s mulțime în sud
aproape de mare.
Mă lupt cu larma.
Smulg receptorul din furcă
la primul țârâit,
țâșnesc spre ușă
când aud soneria.
Pe oaspeții prea guralivi,
cârduri de cumetri, cumetre,
îi opresc la intrare
ori îi rog smerit să revină.
Deosebesc falsele treziri
de cele adevărate; uneori
o mângâiere ajunge
ca să adoarmă din nou.
Muncitor bun la toate
Muncitor bun la toate
emigrat în Statele Unite
scapă din criza lui douăzeci și nouă
meșterind cu mâinile lui
coșuri de nuiele, coșulețe,
panere după care americanii
se dau în vânt.
Traduceri și prezentare de
Doina Opriță
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
flash-meridian
Romane noi de Ian McEwan
si Marina Lewycka
Ing. Licu Stavri
P
opularul romancier britanic Ian McEwan,
intens tradus °i apreciat în țara noastră, a
publicat la editura Jonathan Cape un nou
roman, intitulat On Chesil Beach (Pe plaja
Chesil). Este o narațiune de mai mică întindere
(166 pagini), dimensiune cu care ne-au obișnuit
unele din scrierile sale timpurii, precum Grădina
de ciment sau Amsterdam. Totodată - consideră
Natasha Walter, care recenzează cartea în The
Guardian - este o poveste “low key”, adică în
cheie minoră. Într-un ritm lent (prea lent, poate,
pentru scurtimea lui), romanul descrie noaptea de
nuntă a unei perechi aparținând clasei de mijloc,
într-un hotel din Dorset, la începutul anilor ’60.
Dacă lipsește bogăția epică din Câinii negri sau
Ispășire, On Chesil Beach este scris în stilul
matur, speculativ și meditativ, cu care McEwan
ne-a obișnuit odată cu penultimul său roman,
Sâmbătă, mai puțin comentat în Anglia și a cărui
traducere românească (la Polirom), a trecut cvasi-
neobservată. “Un stil rafinat, civilizat, foarte
diferit de tacticile de șoc din primele sale
romane”, observă recenzenta. Judecând după
cronică, autorul pare preocupat, în primul rând,
de evocarea exactă și sugestivă a calității vieții
cotidiene din anii șaizeci ai secolului trecut, prin
aluzii la tot ce poate caracteriza epoca, de la
maniere, trenduri și tabuuri sociale, până la
calitatea mâncărurilor și serviciilor de la hotelul
ce servește drept ambianță. Cele două personaje,
Florence și Edward, au așteptat cu nerăbdare și
emoție momentele acestea, doresc mult să se
apropie și să-și consume cununia, dar își dau
seama că hotelul de la Chesil Beach a devenit un
decor al solitudinii, mai degrabă decât unul al
comuniunii. “Ce le stă în cale?”, se întreabă
naratorul. “Personalitatea și trecutul fiecăruia,
ignoranța și teama, timiditatea, lipsa de
experiență, rămășițele de prohibiție religioasă,
apartenența de clasă, educația britanică, istoria
însăși.” O mare parte a romanului se ocupă de
trecutul celor doi, dar, dacă viața de familie și
educația lui Edward pot fi reconstituite ușor de
către cititor, trecutul lui Florence rămâne cețos,
autorul mulțumindu-se să sugereze că undeva, în
trecutul femeii, este îngropat un secret inavuabil,
probabil de natură sexuală. Florence și Edward,
remarcă recenzenta, sunt încarnarea inocenței
bazate pe ignoranță tipică pentru Anglia de
dinainte de 1960 (Philip Larkin spunea că
dezinhibarea sexuală a început în 1963). Inocența
lor e de natură sexuală, dar și politică (în
studenția lor, la Oxford, cei doi au participat la
manifestațiile pacifiste, cu o naivitate care
amintește de cochetarea cu marxismul a lui
Bernard și June din Câinii negri). În ciuda
scurtimii și a formalismului romanului, crede N.
Walter, McEwan insuflă viață și credibilitate celor
două personaje, explorând cu o candoare gravă
importanța și imposibilitatea dragostei și
comunicării și dovedind o certă evoluție față de
romancierul care se amuza în secret descriind
jocuri crude de violență și sex. Un roman
“intimist”, care, într-o manieră nu tocmai
caracteristică autorului, pledează pentru
înțelegere, răbdare și iubire.
Părintelui animației japoneze, Hayao Miyazaki
- autor al peliculei de succes mondial Prințesa
Mononoke - pe ai cărui umeri s-a sprijinit în
ultimele decenii reputația internațională și puterea
financiară a studiourilor “Ghibli”, i s-a găsit un
succesor în persoana fiului său de 40 de ani,
Goro, de formație peisajist, care, până în prezent,
s-a mulțumit să conducă discret Muzeul Ghibli de
la periferia Tokyo-ului, nerealizând niciodată
filme. Lui Goro i s-a încredințat realizarea unui
proiect mai vechi al tatălui său, Gake no ue no
ponyo, prin care se va asigura supraviețuirea
spiritului și esteticii “Ghibli” după retragerea lui
Miyazaki. Fiul a fost ales să filmeze acest episod
din saga științifico-fantastică a romancierei
americane Ursula K. LeGuin - ne informează
cotidianul Liberation - în ciuda protestelor extrem
de energice ale tatălui. Povestirile din Terremer
(Earthsea, în cărțile americancei) ne poartă într-o
lume a viitorului fragmentată și învrăjbită, în care
domnește dezacordul și o epidemie necunoscută
omoară tot ce e viu. În principatul Morred,
tânărul prinț Arren își omoară tatăl, monarhul
absolut, îi fură spada sfântă și fuge de acasă,
angajându-se într-o serie de aventuri de natură
heroic-fantasy. Obsedat de paricidul comis (cu
valoare ritualică) și de posibilitatea propriei
dispariții, Arren ajunge să se angajeze într-o luptă
pentru salvarea imperiului. Uciderea monarhului
este simbolică, ne arată cronicarul lui Liberation,
dar filmul nu e în mai mică măsură un omagiu
respectuos adresat lui Miyazaki-tatăl, al cărui cod
grafic rămâne recognoscibil tuturor celor
familiarizați cu realizările sale în domeniul
manga. Pe parcursul lunilor de producție, Goro
Miyazaki a ținut un blog, în care, printre altele,
dezvăluie că a iubit întotdeauna animația și
manga, dar că, din considerație pentru tatăl său, a
preferat să-și reprime dorința de a face filme. Mai
puțin baroc și flamboiant decât peliculele lui
Hayao Miyazaki, Povestirile din Terremer se
revendică mai mult din goticul englez, este lent,
nelipsit de umor și elegant. Presa niponă a
întâmpinat producția cu cronici nimicitoare, iar
Ursula K. LeGuin însăși a spus că ar fi preferat ca
romanul ei să fie ecranizat de Miyazaki-tatăl. E
greu să intri în pantofii unui tată vestit. Oricum,
poate că o casă de distribuție își face pomană și
de noi.
Aproape nebăgată în seamă a trecut traducerea
la Polirom a unui roman semnat cu un nume de
prin bucata noastră de Europă, Marina Lewycka.
Titul: O scurtă istorie a tractoarelor în limba
ucrainiană. Cei care au avut curiozitatea să
deschidă cartea au aflat că autoarea este originară
din Ucraina și scrie literatură în limba țării de
adopțiune, Marea Britanie. Cu mult umor,
romanul narează viața în emigrație a unei familii
de ucrainieni, cu un tată semi-senil pentru care
istoria fabricării tractoarelor a devenit un hobby.
Săptămânalul The Observer semnalează apariția,
la editura “Fig Tree”, a celui de al doilea roman al
Marinei Lewycka, Two Caravans (Două rulote).
Eroina este Irina, o tânără muncitoare agricolă
sezonieră, care, după o călătorie de 42 de ore cu
Ian McEwan
autocarul, sosește de la Kiev în țara visurilor sale,
excitată de promisiunile unei existențe
aventuroase și de posibilitatea unei legături
romantice. Ceea ce urmează este ușor de ghicit
pentru noi, cinicii de dincoace de fosta Cortină
de Fier. În locul englezului romantic, Marina e
așteptată de un gangster balcanic, care-i confiscă
pașaportul și actele și o duce la o colonie pestriță
din Kent, unde, în două rulote, locuiesc culegători
de căpșuni din câteva continente: polonezi,
chinezi, ucrainieni, malawieni (deși nu se vorbește
de români, poate că romanul ar fi bun de
recomandat ca bibliografie căpșunarilor noștri din
Spania). O serie de incidente se produc între
imigranți și localnici, legături de prietenie sau
iubire se fac și se desfac. Mai serios decât primul
roman al autoarei, Două rulote încearcă să
dezvăluie și fațetele negre ale condiției de
emigrant, ale muncii ilegale, ale traficului cu ființe
omenești. Punctul forte al lui Lewycka rămâne,
totuși, umorul, obținut cu aparentă ușurință din
registrele diferite de limbă engleză folosite de
personaje. Limba engleză este stricată în mod
creator de autoare, observă recenzenta din The
Observer. Umorul negru este una dintre cele mai
eficace modalități tragice, dar, consideră
recenzenta, în cazul de față probleme prea grave
sunt tratate uneori cu prea multă frivolitate. Cele
mai puternice întâmplări din roman sunt cele
văzute cu ochii copiilor. Două rulote, conchide
recenzenta engleză, e un roman comic încântător,
dar ușor dezechilibrat de încercarea de a trata, cu
un ton neadecvat, probleme sociale extrem de
actuale și de serioase.
Că tot vorbirăm de Editura Polirom, mult
apreciată de subsemnatul, în ultimul timp ea -
parcă urmând exemplul lui “RAO” - a început să
scoată pe piață noile traduceri (de romane
altminteri run-of-the-mill), în ediții legate, cu
hârtie splendidă și tipar odihnitor, la prețuri
exorbitante. Parcă, totuși, e cam mult să dai
aproape o jumătate de milion (ROL) pe un
roman de Chuck Palahniuk, ori chiar și pe
galonatul Maestrul de Colm Toibin. N-o să ne
mai delectăm cu volumele frumoase și lucioase,
în format de buzunar?
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
Black
Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
intermezzo clujean
Reverii cu Nicolae Prelipceanu
si Mihai Dragolea
Petru Poantă
Dintre tribuni°ti, o figură emancipată a
anilor ’70 era Nicolae Prelipceanu. Îl
cunoscusem pe la începuturile
Echinoxului, cînd el absolvise deja Facultatea de
Filologie. Dar a fost coleg cu cei din generația
Ana Blandiana, Ioana E. Petrescu, Liviu Petrescu și
Ion Pop. Cînd apărea revista Echinox, își publica
al doilea volum de versuri, cu un titlu foarte
șocant în epocă: Antu (1968). Existența lui stă,
predestinat, sub semnul itineranței și al
mobilității: se naște la Suceava, își petrece
copilăria și face școala gimnazială în Crasna din
județul Sălaj și în Marghita din județul Bihor,
apoi liceul la Curtea de Argeș, iar Facultatea de
Filologie la Cluj. După absolvire, e șef de club al
Universității și un an (1968-1969), redactor la
ziarul Unirea din Alba lulia. Din 1969 vine la
Tribuna, pînă în 1986, cînd pleacă definitiv în
București, unde, în prezent, este redactor șef la
Viața românească, după multe alte funcții, mai
mult sau mai puțin pasagere și aventuroase. A
publicat 21 de cărți, dintre care doar 5 după 1989,
una fiind o antologie de autor. În anii din urmă s-
a consacrat cu precădere ziaristicii, fiind în
principiu un militant de orientare liberală. În
fond, liberalismul, ca atitudine intelectuală, i-a
fost structural încă din perioada tribunistă.
Citadin prin origine și educație, are o sensibilitate
cosmopolită de cetățean al planetei. E tipul
civilului “fundamentalist”, al cărui ideal îl
reprezintă societatea deschisă și libertatea
individului. Deși în existența sa a cedat la unele
mici oportunisme nu i-a fost străină nici plăcerea
unei boeme decente. Îi lipsește cu desăvîrșire
instinctul mutonier și îi repugnă naturile gregare.
Este în mod “natural” un om modern, dezinhibat
în orice mediu, mereu relaxat și volubil și avînd,
cumva în aparent contrast cu sensibilitatea sa
fantast-ironică, o riguroasă etică a datoriei și un
rafinat simț al confortului domestic. Una peste
alta, are personalitate; se remarcă fără ostentație,
în orice situație, cu grația și umorul omului de
spirit veritabil. Așa îl vedeam și în anii ’80, cînd,
pentru Dicționarul scriitorilor români, i-am
desenat acest portret: “În literatura actuală,
Prelipceanu reprezintă tipul scriitorului complex:
trece cu dezinvoltură de la poezie la proză, de la
comentariul critic la reportaj sau interviu. Are
mobilitatea spiritului, conștiința relativității,
finețea selecției și o vervă adeseori scînteietoare.
Omul este jovial și ironic, de o nonșalanță
studiată în comportament și, tocmai de aceea,
manierat cu naturalețe. A substituit rigiditatea
unui cod al bunelor maniere prin spontaneitatea
lor; un rafinat așadar, cu simțul cultivat al
umorului, dar și cu o reală sensibilitate a
dramaticului”. Ne întîlneam în acele vremuri
aproape zilnic, risipitori și magnifici în veselia
nepăsătoare la lumea posacă din preajmă. Erau cu
noi mai tot timpul Tudor Dumitru Savu, Marcel
Runcanu și Adrian Popescu. Învățasem să trăim
livresc, avîndu-i tovarăși de veselie pe Caragiale,
dar mai ales pe bravul soldat Svejk, despre care
Nae credea că este un Don Quijote al secolului
XX. Nae știa pasaje întregi pe de rost din
uimitoarea carte a lui Hasek și ni le reproducea
cu o nesfîrșită bucurie copilărească. Euforia
noastră nu mai cunoștea margini și ne credeam
atunci zeii voioși ai unui Olimp comic. Altădată,
în serile reveriilor sentimentale, ne citea eclatantul
poem eminescian Umbra lui Moș Dabja Voevod,
stîrnind un soi de solemnitate ludică a unui ritual
de inițiere în marele mister bahic. Nu-s acestea
doar niște amănunte picante, ci mai curînd semne
concentrate ale unei ciudate fericiri abulice pe
care o întreținea sentimentul prieteniei
dezinteresate. Nae a lăsat o urmă luminoasă în
ambianța literară clujeană a anilor ’70. Acesta a
fost de fapt și intervalul înfloritor al creației sale,
al poemelor care deveniseră emblematice pentru o
anume stare de spirit: Clinica rațiunii pure ori
Noaptea Sfîntului Bartolomeu. Dincolo de
multele posibile nuanțe, de ambivalența unei lirici
consistente, el era poetul ironic; avea, adică, o
marcă a diferenței epatante și a unei identități
singulare.
*
N-am încă sentimentul neliniștitor al
declinului, deși “timpul crește-n urma mea....”
Lipsit de complexul frustrării, mă bucur de fiecare
zi, uneori lenevind, alteori jubilînd în adăpostul
meu scriptural și asta atunci cînd îmi găsesc acel
ritm melodic al respirației care face posibilă
misterioasa alchimie a cuvintelor. Deși sînt un
rațional, eu scriu cu întregul corp. Expresivitatea
limbajului meu depinde de starea lui emoțională.
Are o meteorologie variabilă și imprevizibilă și
randamentul e maxim în regimul termic răcoros
al zilei. Sugestia frăgezimii și a înfloririi devine
atunci foarte activă și fecundă. Pielea fierbinte
predispune la reverii cețoase care nu cristalizează
decît în sintagme insulare. Dar cel mai expresiv e
cazul volatil. Senzația aceasta dă o distincție
clasică limbajului. O asemenea stare o am în
special dimineața și numai pe inima goală, cînd
corpul nu are decît memoria alimentației livrești.
Seara, înainte de culcare, citesc cel puțin o oră. E
un aliment rafinat, dar și un soi de fitness
spiritual pentru corpul care scrie și care, astfel, își
conservă tinerețea. Spre sfîrșitul lui 2006 am
recitit Muntele vrăjit, deși îmi place mai mult
losif °i frații săi, pentru abundența “exotismului”
său rafinat-arhaic. Respiram cîte două ore pe seară
aerul alpin și pur de la Davos și, în mod straniu,
aveam senzația densă, brutal-materială, că aud
zgomotul ușilor trîntite de fascinanta doamnă
Schoscha ori că mă înfrupt din meniurile
copioase ale tuberculoșilor. Citeam adică de
plăcere, cu întregul corp. Mă hrăneam cu acest
limbaj romanesc de subtilă compoziție, ca și cum
te-ai hrăni cu niște sofisticate și baroce meniuri
pămîntești. Pentru cititorul inițiat, marile cărți
devin niște alimente ritualice. Lectura nu e mereu
agresivă, critică, hermeneutică. Semantismul
limbajului poate atinge corporalitatea fragedă și,
concomitent, eterică a unui aliment care întreține
celălalt metabolism, al trupului spiritualizat.
Există o aristocrație a corpurilor care se
alimentează astfel, o aristocrație care a descoperit
gastronomia spirituală și rețeta pentru elixirul
tinereții veșnice. Fiecare mare cititor își alcătuiește
în timp o “carte de bucate” proprie, cu rețete
extrem - rafinate sau chiar numai modest-
delicioase. Îl auzeam adeseori pe Alexandru
Paleologu că a recitit de peste zece ori romanul
Război °i pace al lui Tolstoi. Conu Alecu se
hrănea exclusiv regal. În momentele mele de
paradoxală melancolie euforică, îmi ofer
întotdeauna, ca un desert de lux, prospețimea
virginală a acestor versuri eminesciene: “Acolo
lîngă izvoare iarba pare de omet/ Crengi albastre
tremur ude în văzduhul tămîiet”. Corpul
asimilează imaginea delicat, cu un soi de tandrețe
nostalgică și se frăgezește parcă, metamorfozîndu-
se pentru o clipă într-o stranie vegetație fluidă. Se
înțelege că nu toate trupurile știu să citească. Cele
mai multe înghit fără a digera. Nu se hrănesc de
fapt și sucombă prin inaniție spirituală.
*
Prima mea colaborare la seria nouă a revistei
Tribuna, de sub conducerea lui D.R. Popescu, a
fost un articol despre romanul Matei Iliescu al lui
Radu Petrescu. Era în 1970, eu atunci terminasem
facultatea, iar cartea abia apăruse. Îmi făcusem
lucrarea de diplomă la profesorul Ion Vlad avînd
ca temă o încercare de tipologie a romanului
românesc contemporan, astfel că modalitatea
narativă din Matei Iliescu nu m-a luat chiar prin
surprindere. Se pare însă că nici n-am intuit întru
totul noutatea experimentală a formulei
romanești, pe care, de altfel, n-au surprins-o nici
criticii consacrați ai momentului. Romanul va
beneficia de o lectură adecvată ceva mai tîrziu,
respectiv după ce vor fi identificate elementele
24
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
reversul medaliei
Totdeauna se găsește o soluție
Alexandru Vlad
Un olandez, care °i-a găsit fericirea
extraconjugală venind cu ajutoare într-un
sat de lângă Cluj prin anii ’90, s-a gândit
să aducă de data aceasta coșuri încăpătoare de
gunoi pentru toate casele din sat. Să le pună
omul la poartă. El a observat ceea ce primarul de
atâția ani refuză să observe: că lumea pur și
simplu nu știe unde să se descotorosească de
gunoiul menajer. Cojile de cartofi se dau la porci,
cocenii de porumb se pun pe foc, penele de gâscă
se mai pun în perne, dar ambalajele de plastic,
cutiile goale de conserve și pungile în care a fost
cafea invadează peisajul. Ca urmare a lăsat o stivă
enormă de pubele în curtea preotului și a parcat
tirul la poarta unei fete, dăscăliță trupeșă și
ochioasă, așa cum sunt de altfel și olandezele din
picturi. Camionul e acolo și astăzi, parcat de zile
întregi și gol-goluț, iar mustăciosul olandez e
undeva înăuntru, scump la văzut. Am intrat odată
cu treabă în casa oamenilor și l-am găsit în
bucătăria aglomerată și prost luminată, unde se
simțea, culmea, în largul lui. Bătea cu telul un
blat de tort și, văzându-mă cât sunt de uluit, mi-a
tras cu ochiul. Fuma pipă ca și mine, doar că, din
păcate, tutunul olandez de pipă încă nu se înscrie
printre ajutoare: nu e ceva neapărat necesar
țăranului care tușește pe întuneric atunci când se
întoarce de la crâșmă, noaptea târziu.
Imediat ce au aflat de norocul care dăduse
peste ei, oamenii au început să curgă spre centrul
satului, de unde unii deja se întorceau cărând într-
o mână voluminosul recipient și în cealaltă capac-
ul. Întotdeauna am fost uimit de telefonul fără fir
care funcționează aici fără greș. Cum află oamenii
că în dimineața asta sosește comisia silvicolă, sau
ajutoarele olandezilor? Se dă de știre la lăptărie,
se anunță vecinii peste gard, se răcnește peste
pârâu. Pentru că telefoane nu prea sunt, nu mai
există nici toboșarul care se plimba în lungul satu-
lui convocând cândva cu vocea lui spartă lumea
la primărie. De fapt nici primărie nu mai există,
decât în satul vecin.
În containerul de plastic, cu capac, se mai afla
câte ceva, ca surprizele din oul Kinder: căni, sol-
nițe, hârtie igienică, farfurioare și alte jucărele cas-
nice. Femeile în negru s-au împovărat degrabă cu
uriașul obiect, galben la culoare, arătând ca niște
furnici mărunțele care transportă greutăți dispro-
porționate. Fiecare se grăbește să dispară cu
comoara în curte și apoi în casă, de parcă ar fi
existat primejdia ca donatorul să se răzgândească,
să le cheme cineva înapoi și să le explice că n-a
fost decât o greșeală.
În unele case containerul acesta de plastic
urma să fie obiectul cel mai nou și mai arătos.
Parcă vedeam, ca în desenele animate, cum dispar
toate gunoaiele din curte și de pe uliță intrând
aproape magic toate sub capac și lăsând bătăturile
mai curate decât fuseseră ele vreodată. Cum
fuseseră în copilărie, pe vremea când nu existau
ambalaje de unică folosință, când fiecare cutie
goală își găsea un rost undeva prin bufet sau prin
dulap. Bune să ții în ele nasturii, sarea, actele
casei, mărunțișul, acele și degetarul, cheile de la
ușile care nu mai existau.
Rujița venea gâfâind pe uliță, strângând în
brațe prețioasa ei povară. Dolofană Rujița, volumi-
nos bidonul. Din fața casei mele urma să ia pote-
ca șerpuită spre casa ei cocoțată deasupra cimiti-
rului. Se opri să-și tragă sufletul. Ce-ai acolo? am
chestionat-o eu nedumerit. Mă informă de
norocul ce dăduse peste ea și peste întregul sat,
datorită generosului olandez, și mă sfătui să mă
duc și eu cât mai degrabă, să nu rămân fără
obiectul ce mi se cuvenea. Uită-te aici, mă lămuri
ea, cât e de încăpător și cât de bine se fixează
capacul. Te-așezi pe el și se închide la fix. Cică e
coș de gunoi. Doar nu-s nebună! E cel mai nou
obiect pe care-l am în toată casa. Va fi foarte bun
să pun în el carnea sărată de Crăciun, slănina și
cârnații. Și-mi arătă din nou cât de bine se
închide, ca la o demonstrație ad-hoc de market-
ing.
Gunoiul e murdar, e murdărie. Pentru acesta
trebuie găsit ceva vechi, o ruină mâncată de rugi-
nă, o pungă spartă, o căldare scoasă din uz, fără
capac și fără toarte. Sau să te descotorosești de el
cum știi, aruncându-l drept în uliță, seara când nu
te vede nimeni. Ce, nu fac toți la fel?
Și parcă ar fi auzit ce vorbim, porcul din coci-
na aplecată într-o rână începu să guițe disperat,
protestând zadarnic cât îl țineau puterile.
■
esențiale ale unei posibile poetici a ceea ce se
numește “școala de la Tîrgoviște”. Mi-am amintit
acest episod acum cînd a apărut ediția a doua a
cărții lui Mihai Dragolea În exercițiul ficțiunii,
carte care, în 1992, la prima ediție, fusese cea
dintîi sinteză asupra unei grupări literare din
regimul comunist. Lucrarea e scrisă de fapt
înainte de 1989, însă n-a putut fi publicată, deși
operele comentate apăruseră atunci și avuseseră
un formidabil succes de critică. Dar important
rămîne faptul că Mihai Dragolea descria, în
întunecatul deceniu nouă, un fenomen literar în
plină desfășurare și afirmare. Și o făcea expresiv și
deloc inhibat de ideologia oficială, căci fenomenul
însuși se afla în flagrantă disjuncție cu această
ideologie. Criticul își începe cariera în gruparea
“Echinox”, aparținînd promoției care, în jurul
anilor ’80, se afiliază mișcării literare a
optzecismului, de orientare postmodernistă. Noua
mișcare impune un alt mod de a înțelege și de a
practica literatura față de generația anilor ’60-’70,
găsindu-și corespondențe, și afinități, printre
altele, cu reprezentanții “școlii de la Tîrgoviște”.
“Școala” însăși își relevă constantele definitorii în
orizontul poeticii configurate de scriitori
optzeciști. E unul dintre precursorii optzecismului
și, totodată, un contemporan al lui în viață. Într-o
asemenea ambianță, pentru Mihai Dragolea
scriitorii “tîrgoveșteni” reprezintă arhetipuri ale
noii literaturi și constituie tradiția modelatoare și
legitimatoare a propriei existențe literare. Cartea
are întrucîtva aspectul unui caleidoscop
scînteietor. Protagoniștii grupului (Radu Petrescu,
Mircea Horia Simionescu, Al. George, Costache
Olăreanu, Tudor Țopa, Petru Creția) sînt
comentați “fragmentar”. Compoziția cărții se
coagulează din temele constitutive ale școlii, teme
nu neapărat inedite, dar care devin, prin tehnici
narative originale, niște mărci identitare ale
acesteia: dicționarul (lista, “catalogul”), jurnalul,
relația de călătorie (într-o geografie reală sau
imaginară ori pur și simplu în literatură),
dragostea, scriitura și viața ca text, autobiografia.
Operele convocate nu ilustrează aceste teme, ci,
dimpotrivă le transformă în profunzime
semantismul originar în conformitate cu o poetică
relativ comună și totuși specifică fiecărui autor.
Analizele lui Dragolea urmăresc chiar această
poetică a formelor, relevînd asemănările și
diferențele, cu nuanțări subtile și, mai ales, cu o
remarcabilă expresivitate conceptuală. Nu voi
intra în detalii, căci am sentimentul că,
reconstituindu-i traseele demonstrației, eseul se
deșiră. În fond, deși riguros conceptualizat,
discursul critic are o fluiditate și un dinamism de
natură narativă. În ultimă instanță, consistența lui
constă într-o atmosferă de un farmec aparte.
Demonstrațiile aduc a ingenioase scenarii epice,
cu intarsii confesive ale criticului. El însuși
prozator, proprietar subtil-umoristic al unei
mitologii derizorii a universului cotidian și a
faptului divers ca enormitate caricaturală, Mihai
Dragolea a configurat în eseul său imaginea
tulburătoare a unui fel de societăți secrete care
locuiește esențial un spațiu scriptural. Pentru
scriitorii acestui grup din “Papirosferă“, practica
textuală (scriitura) reprezintă într-adevăr un mod
de existență. Ei au scris în regimul comunist cu
sentimentul că inventează literatura. Deși
debutează editorial abia în anii ’70, încep să-și
scrie cărțile încă din anii ’50, într-o polemică
tacită și radicală cu exigențele ideologice ale
realismului socialist. N-au constituit o grupare, cu
un program estetic și cu o ideologie literară
articulată, așa ca în cazul “Cercului literar de la
Sibiu”, însă s-au solidarizat plasmatic într-o
confrerie literară subversivă și inovativă. Și, cum
spuneam, cărțile lor au contribuit decisiv la
schimbarea de paradigmă din anii ’80.
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Vae victis
Horea Bădescu
Nimic mai pilduitor decât Istoria. Și nimic
mai inutil; cel puțin așa pare.
Pilduitor pentru că așează alături cauzele
și efectele pe care doar curgerea veacurilor le face
vizibile, pentru că, dând seamă despre poetica
istorică a timpurilor verbale, restituie adesea
prezentului îndoiala existențială a optativului, a
lui ar fi fost să fie dacă... ba, uneori, ne trimite în
perplexitate, ghilotinând negația fatidicului n-a
fost să fie. Pilduitor prin ceea ce spune dar, mai
ales, prin ceea ce nu spune, fiindcă mintea ne-a
fost dată spre înțelegerea și judecarea văzutelor și
deopotrivă, ori mai cu seamă, a nevăzutelor. De
aceea principii și bărbații de stat din toate
timpurile erau îndemnați, ba chiar obligați, nu
numai în junețea lor dar chiar și mai apoi, a lua
seama la întâmplările și întâmpinările istoriei iar
modernitatea a căutat a face din ea o disciplină
școlară obligatorie.
Inutil pentru că rareori acei principi și bărbați
de stat au ținut seamă de văzutele și nevăzutele
istoriei, prea rareori pildele de la care s-au
împărtășit au rodit în faptele lor. Cât despre
popoarele modernității... cu cât mai școlite cu atât
mai fară memorie, mai uituce de istoria lor și a
altora, adică de sine. Se pare că, dincolo de
fudulia intelectului, pilda nu valoarează nimic și
poate cel mai adevărat dintre noi rămâne Toma
necredinciosul.
Și totuși, poate din aceast răsfăț al spiritului și
din infantila credință că omul e capabil să învețe
ceva din greșelile ori, mă rog, faptele celorlalți, nu
ne putem dezbăra de plăcerea de a ne întoarce la
trecutele vieți de oameni și seminții, căutând
semne și înțelesuri. Căci fascinant este nu numai
acel ce-ar fi fost dacă, cel care l-a împins pe Titus
Livius să-și imagineze, în prima ucronie a
umanității, ce-ar fi fost dacă Alexandru cel Mare
ar fi pornit nu spre Răsărit, ci spre Apus, ci și, și
mai cu seamă, jocul dintre efectele aparente și
cele reale ale unui fapt istoric.
Așadar iată: la anul 390 înainte de Hristos,
galii conduși de Brennus îi înfrâng pe romani la
Allia și ocupă Roma. Nicicând Cetatea Eternă
n-avea să se afle într-o situație mai disperată. Nici
măcar atunci când câmpiile italice se cutremurau
sub pașii elefanților teribilului Hanibal. Trecută
prin foc și sabie. Jefuită. Doar un pumn de ostași
mai rezista în fortăreața Capitoliului, acolo unde
se află templul lui Zeus. Deși părea că toți zeii își
întorseseră ochii de la ea. Zeii, da, nu însă și
gâștele, aceste fascinante palmipede, a căror
vigilență avea să zădărnicească asaltul decisiv al
galilor asupra fortăreței și să-i aducă, până la
urmă, la masa tratativelor, ca să folosim un
termen politiquement correct. Care tratative s-au
soldat din partea romanilor cu plata unei
răscumpărări de 1000 livre de aur, în schimbul
retragerii galilor. O impresionantă balanță a fost
așezată, deci, în piața forumului pentru a cântări
aurul. Numai că galii cei sălbatici și neiubitori de
romani au așezat pe talger greutăți măsluite. Ba
încă la protestele acestora, spre totala lor umilire,
Brennus și-a aruncat sabia în același talger,
deasupra ticăloaselor greutăți, rostind trufașele
cuvinte: Vae victis! (Vai de cei învinși!).
De-atunci încoace lucrurile se repetă cu o
uimitoare constanță. Cineva ține să dea viață
totdeauna vorbelor lui Brennus: Vae victis! Numai
că ar trebui, poate, ca acel cineva să ia în seamă,
totuși, Istoria: Peste numai două veacuri Galia
dispărea, devenind provincie romană și nu invers!
Cu ceva vreme mai înainte, etruscii învingători îi
obligaseră pe romani să treacă în genunchi pe sub
furcile caudine. Etruscii au dispărut din istorie.
Roma, nu!
Poate că la toate acestea și la multe altele se
va fi gândit același Titus Livius când, redactând a
sa Ad urbe condita, în chiar triumfalele vremi ale
marelui Augustus, a făcut necesara corectură
scriind: Gloria victis!
Dar Titus Livius era istoric iar Istoria n-o fac
istoricii. Ei doar o scriu.
■
subcooltura
Creierul și angajatorul său
Oana Pughineanu
ud tot timpul de la prieteni și de la
cunoștințe despre o stare de fapt pe care cu
JL Jkg reu mi-o pot explica. E vorba de job-urile
disponibile în România, mai ales pentru șomerii
cu studii superioare în domeniul umanioarelor: în
principiu secretară sau web-designer. Ceea ce e
uluitor la acest gen de servicii e în primul rând
durata lor: de la 8 dimineața până pe la 5-6 după-
masa. În unele cazuri se explică: frecatul foilor
din stânga în drapta, semnături, tăiatul de slănină
pe ele, cafeluțele și alte alea. În alte cazuri e
aproape imposibil de aflat ce dumnezeu poate
face angajatul atâta timp, mai ales la o firmă
mică. Oricum zicala absolută a angajatorului e
invariabil aceasta: „Eu am nevoie de cineva care
să stea.” Păi bine, bine, ar putea răspunde cineva.
Decât să stăm, nu mai bine facem ceva? Se pare
că nu, și asta pentru că angajatorul are pur și
simplu alergie la ideea de timp liber, cel puțin
când vine vorba de timpul angajatului. Acesta din
urmă nu trebuie să privească munca superficial,
ca pe ceva ce-i asigură traiul, ci ca pe un fel de
mântuire personală, iar pe angajator ca pe un
dumnezeu ale cărui cărări sunt foarte
necunoscute. Se știe că în România cel mai
eficient mod de a-ți arăta puterea stă în crizele de
isterie, în capricii și în tot soiul de alte incoerențe.
În plus, după cum am mai spus și cu alte ocazii,
de obicei se confundă „deținerea de sclavi” cu
noblețea... că de, domn înseamnă să fii servit.
Fie-mi permisă o paranteză pe care o ocup cu
genialul Gogol care a pus în gura lui Cicikov
această minunată distincție: diferența între un
gentleman și un boier rus e că primul își scoate
cizmele singur. Acuma, pe plaiurile mioritice
circulă și-așa destul de multe cizme și nu-i de
mirare că nu se descurcă singure.
De ce se mai plângeau prietenii mei? De
faptul că dumnezeul-angajator are și el rare
momente de efuziune sentimentală, dar în mod
bizar și le arată numai la sfârșitul programului,
cam atunci când păcătosul se pregătește să o ia la
goană. De obicei această ședință de descărcare a
sufletului mai durează vreo două ore, astfel încât
ziua să se încheie cu lista completă a peripețiilor
pe care le-au făcut copiii, soțul angajatorului sau
chiar angajatorul însuși. Eu personal cred că
acește ședințe de „bonding” nu sunt de fapt decât
niște tertipuri: vrea și el, angajatorul, să
demonstreze că are o viață personală, că de fapt
nu se ocupă toată ziua cu urmărirea vieții altora
și cu atât de istovitorul teatru în care joacă rolul
de șef.
Ce nu știu însă angajatorii? S-ar schimba oare
comportamentul lor dacă li s-ar explica în cel mai
științific mod posibil că nu trebuie să aibă spaimă
de timpul liber al angajatorului? Descoperirile
neuropsihologiei au demonstrat că unul dintre
modurile de a obține satisfacție ale creierului
uman este puternica concentrare, efortul de a
depune atenție pentru un rezultat reușit... și că în
fond oamenii se simt mai împliniți mai degrabă
când muncesc decât atunci când pierd vremea. De
fapt, pentru creier nici nu prea are sens sintagma
de a „pierde vremea”. Diversitatea (de orice tip)
este una dintre cele mai puternice surse de
fericire, dependența de nou fiind programată
genetic. Însă cel mai desăvârșit șiretlic al naturii e
legat de faptul că întotdeauna creierul reține
numai „punctele culminante ale unui sentiment și
ultimele minute înainte ca acesta să dispară”.
Amintirile sunt aproape imposibil de urmărit în
mod „obiectiv” tocmai din această cauză. Cel care
se retrage în culmea gloriei sau cel care pleacă de
la o petrecere când ea e în toi, pare să procedeze
corect. În mod evident, și o stare de stres
continuu, prin intensitatea emoțională face ca în
creier să se cimenteze doar anumite trasee între
neuroni, celelalte rămânând anchilozate. „Creierul
trist seamănă cu un picior care a stat mult în
ghips” (Formula fericirii, Stefan Klein). Ceea ce
pentru angajatorul-dumnezeu reprezintă
perfecțiunea, adică rutina și „statul”, pentru
creierul-angajat reprezintă ruina. În mod ciudat
această contradicție, ba chiar acest „conflict de
interese” nu pare să-i supere pe mulți. De unde și
celebra apostrofare: „Eu nu te-am adus aici să
gândești, ci să execuți ordine”. S-ar părea că
angajatorul are nevoie de un automat, dar aceasta
ar reprezenta varianta optimistă. De fapt, el are
nevoie de un „pet” (animal de casă) sensibil la
factorul „frică”, un „pet” căruia i se îngăduie,
când și când, în mai sus amintitele momente de
efuziune sentimentală, să aspire la titlul de
„cameristă”.
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Febra autostrăzilor
Adrian Tion
Lipsa evidentă a autostrăzilor din peisajul
Estului european e o mo°tenire nefastă a
regimurilor comuniste. Grija guvernelor din
aceste țări pentru „bunăstarea poporului” nu
includea și mofturi de proveniență capitalistă.
Dovadă e că pe harta rutieră de azi a Europei
diferența dinte est și vest e izbitoare, jenantă
chiar în această privință. Țările estice dau zor
acum să reducă din handicap. Construiesc în
disperare, dau năvală la materiale de
construcție, modernizează drumuri de pe
vremea romanilor, devenite impracticabile.
Agitație ca înaintea unei invazii. Desigur,
invazia mașinilor care nu mai încap pe șoselele
noastre înguste. Și ce mașini! Numai una și una!
Nici în Germania nu vezi atâtea merțane
sfidătoare, bmv-uri de agățat gagici sau opeluri
de evidențiat nivelul de trai al familiei. Ce mai
tura-vura, toată suflarea e prinsă în această
psihoză a progresului automobilistic. Șoferii
așteaptă cu nerăbdare autostrăzile „să poată
goni după pofta inimii”. Așa s-a exprimat,
deunăzi, primul vitezoman motociclist al țării,
acum potolit oarecum după experiența
proptitului în cârjă. Nu, domnule Tăriceanu, nu
pentru bezmetici sunt necesare autostrăzile, ci
pentru ca și românii să circule civilizat, nu ca în
Camerun sau Uganda!
Cei miruiți de destin pentru că autostrada
trebuie să treacă peste tarlaua lor fac planuri
pentru investiții profitabile. Unii, nemulțumiți
de cât li se oferă, se ceartă ca să primească mai
mult. Vor căpătuială cu orice chip. Alții suferă
că piciorul de susținere al viitoarei construcții
trebuie ridicat chiar pe locul actual al casei.
Dacă e o dărăpănătură, nu le prea pasă.
Dimpotrivă, se bucură că Dumnezeu le-a pus
mâna în cap și i-a mutat în casă nouă. La fel se
simt și cei angajați. A spune „lucrez la
autostradă” înseamnă deja a-ți permite să trăiești
cât de cât omenește. Ca să nu mai vorbim
despre angajații cu funcții mai mult sau mai
puțin importante transportați zilnic în jeepuri
elegante spre locul de muncă. Asigurarea
transportului, organizarea șantierelor trebuie
făcute după standardele internaționale. Costurile
sunt pe măsură, dar construcția înaintează
anevoie. Aici avea dreptate primul mistru când,
observând cât de lent avansează lucrarea, a spus
că autostrada Oradea - București va fi gata abia
în 2020, nu în 2012, după cum scrie în
contract. Încă un număr de ani și se vor
termina și rezervele de țiței și atunci vom avea
autostrăzi-muzeu numai bune să ne făloșim cu
ele în întreaga lume. Americanii nu se vor da
bătuți nici atunci. Vor găsi ei soluții, doar nu
vor sta liniștiți acasă, punând lacăt aprigei
dorințe de hoinăreală. Vor construi tobogane
gigantice și vor da drumul în jos la mașini fără
a avea nevoie de vreun combustibil. Noi o vom
lua din nou de la capăt.
Deși s-ar părea că Radu Berceanu, ministrul
transporturilor, cunoaște toate șmecheriile
ascunse sub justificarea scumpirii materialelor
după semnarea contractelor, ba chiar și alte
motivații fanteziste, neașteptate, ceea ce duce la
modificarea costurilor inițiale, domnia sa
dovedește prea multă clemență în privința
prelungirii datei de dare în folosință a lucrării.
Naivitate de diplomat român? Proiectanții
trebuie să câștige și câștigă mult. Constructorii
de asemenea. Mă întreb ce au câștigat voluntarii
din trecutul repudiat azi, care au dus la bun
sfârșit o lucrare extrem de dificilă în defileul
Jiului, de pildă. Heirupismul „Bumbești -
Livezeni” sună penibil azi, pentru mulți. Dar a
tăia drum de fier prin stâncă e mult mai dificil
decât a întinde asfaltul pe loc oblu. Afacerea cu
autostrada trâmbițată, dorită și hulită,
tergiversată și ciupită de fonduri se dovedește în
primul rând o vacă de muls pentru constructori,
proiectanți, politicieni și alții ca ei. Adevărații
beneficiarii mai au de așteptat.
Între timp, au avut loc pe șantiere primele
accidente de muncă, printre care și unul mortal,
din păcate. O macara s-a răsturnat peste un
muncitor. Mitul meșterului Manole se
prelungește până în prezent. Basculantele de
tonaj mare strică drumurile și casele oamenilor.
Alte sacrificii colaterale. Până în final cine știe
câte victime vor mai fi?
De parcă stresul ăsta nu ne-ar fi de ajuns,
aflu că în Ungaria s-a semnat un proiect pentru
o nouă lucrare de anvergură europeană. Țările
interesate au pus de o construcție „mult mai
luminoasă/ și mult mai frumoasă”. E vorba
despre autostrada care va face legătura între
Marea Neagră și Marea Baltică. Să vă țineți,
meșteri mari!
■
scrisori către președinte
Scrisoarea a opta
Radu Tuculescu
Stimate domnule președinte,
Iarăși am aflat o veste care îmi produce
gînduri negre pentru un viitor nu chiar
îndepărtat. Neliniști pentru toată familia și
toți prietenii și, pînă la urmă, pentru toți
cetățenii patriei noastre europene. Pleacă cadrele
medicale, domnule! Pleacă medicii și asistentele
și asistenții, în grupuri masive. Se duc într-alte
țări, să îngrijească bolnavi străini, oameni și ăia,
ce-i drept dar... Se plătește mai bine munca pe-
acolo, ca și culesul de căpșuni ori ridichi dar nu-
i chiar același lucru. Aici e vorba de sănătatea
noastră. A copiilor, a maturilor, ba chiar a
bătrînilor de care... nu prea mai are nimeni
nevoie. E vorba de sănătatea cetățenilor. De
sănătatea patriei, în cele din urmă, nu-i așa
domnule? Păi, odată plecați, cei mai mulți nu se
mai întorc, așa am auzit și așa este. Normal,
cine naiba se întoarce unde-i merge mai rău?
Mult mai rău. Și atunci, în cîțiva ani, basta cu
medici și asistenți! O să ne tratăm singuri. Ne
întoarcem la babele vindecătoare pe bază de
vrăji, descîntece, bolboroseli și prafuri produse
de ele din cine știe ce plante și mortăciuni!
Dacă nu vor pleca și ăstea! Că nu toți vom
putea merge să ne tratăm ori să ne operăm în
străinătate.
Am auzit într-un discurs televizat afirmîndu-
se, sus și tare, că stăpînii Uniunii Europene sînt
nu statele ci cetățenii! Ei, cetățenii, sînt stăpîni
pe hotărîrile ce le iau în comun, se mai zicea.
Eu sînt cetățean european, prin urmare și eu
sînt unul care hotărăște... Să te prăpădești de
rîs, nu altceva. Cînd naiba am fost noi întrebați,
înainte de a se lua o „hotărîre”, dacă sîntem ori
nu de acord, dacă avem alte propuneri ori alte
idei și așa mai departe? Asta miroase foarte tare
cu textele de pe vremea epocii de aur cînd
poporul era suveran, poporul era „stăpîn pe
destinul său”, totul se făcea în slujba
poporului!!! Acum se zice cetățeni. Același rahat
în alt ambalaj. Nu mă mir că cea de a cincizecia
aniversare a Uniunii Europene s-a ținut la Berlin.
Capul meu de cetățean face conexiuni spontane.
Acolo, domnule, a murit nenea lancu! Știu
politicienii? Își dau unii seama că fac politică pe
baze... caragialiene?
Vărul meu a turbat în ultimele zile. Zice că
am ajuns să fim conduși de străini, de
minoritari, adică de unguri. Așa ceva nu și-a
imaginat nici în cele mai sălbatice vise ale sale.
L-am potolit, în cele din urmă. I-am amintit că
țara asta a fost condusă și de români puri, cum
sîntem noi, cetățeni români de origine română,
și tot la dezastru a ajuns. Ba, dacă ne amintim
puțină istorie, au fost perioade cînd aveam regi
care nici nu știau românește și totuși... N-are
importanță ce-s ăia din conducerea superioară,
pot fi, din partea mea, și din Insula Paștelui,
oameni cinstiți să fie și cu cele mai bune
intenții. Dar unde naiba găsești oameni cinstiți
și cu bune intenții care să dorească să conducă?
Asta-i problema, nu alta...
Iarăși îmi bat vecinii în țeava caloriferului,
semn că aud ce scriu. Drept pentru care închei
și mă semnez: un om din țară.
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember
Regele Ferdinand și cu Horea
ne duc la gară
Tudor lonescu
Până nu demult, de dusul nostru la gară se
ocupau Gheorghe Doja °i Horea. Lucrurile
(unele) se schimbă. Doja - nu °tiu din cauza
cui; oare tot a nobililor? - a sfeclit-o din nou și,
din plin centru al orașului, a fost transferat taman
printre Calea Turzii și Bună Ziua (altmineri într-o
zonă onorantă, nu departe, prin preajma lui
Nicolae lorga, Ady Endre, Pop Reteganul, Eftimie
Murgu... Este că nu ar fi cazul să te rușinezi de o
asemenea vecinătate?).
Poate vom ajunge și noi pe-acolo cândva,
acolo - mai către sud, către Turda.
Clujul nu e chiar foarte-foarte mare dar e
«intens», e destul de «plin», de «populat». Dacă
vrei să vezi și să știi cât mai multe despre acest
oraș, ai nevoie de o seamă de timp și de ceva
interes. Eu, după ani și ani, n-aș putea spune că
am apucat și nici că nu mai duc lipsă de
cunoștințe.
Să ne întoarcem la Regele Ferdinand,
continuat de Horea (firește - după trecerea unui
pod). Părerea mea? Este unul dintre cele mai
dificile trasee din Cluj, cu toate că e aproape în
linie dreaptă. Asta, desigur, și doar dacă vrei și
apuci să te uiți pe stânga și pe dreapta, mai în
sus, mai în jos. Deoarece sunt multe, multe,
foarte multe lucruri de văzut, de observat, de luat
în seamă. Case frumoase, blocuri urâte, balcoane
reușite, altele aproape condamnate, locuri
“celebre” ale orașului (de pildă, prin mobilierul
său, farmacia de pe colțul cu strada Barițiu, toată
clădirea în care acum ani și ani a fost crama
Metropol - cu Mongolu și domnul Tudor, cealaltă
clădire - sobră și impresionantă - a Facultății de
Litere, Sinagoga, «Urania», fostul cinematograf «23
August» devenit “Cinema Favorit”, apoi fost
cinematograf, cea mai constantă prăvălie de
«Ziare»... și... și multe-multe altele: magazine și
dughene care se tot schimbă, se modifică, apar,
dispar... nici nu le-ai putea număra, nici ține
minte sau descrie).
Pe măsură ce se apropie gara, calea aceasta
formată din două străzi, devine din ce în ce mai
puțin interesantă (după ce treci de «Filo»!). Ceea
ce e bine. De ce? Fiindcă, logic, dacă vii de la
gară spre oraș, impresia este din ce în ce mai
bună - asta de nu cumva ești deja prea amețit de
taximetristul-pirat care te-a păcălit în gară și te
golește de bani din juma’ în juma’ de metru.
Rezultă că, venind cu trenul în Cluj, orașul începe
să-ți placă din ce în ce mai mult și că, plecând
din Cluj (tot pe cale feroviară sau cu mașina
spre... Zalău), îți pare din ce în ce mai puțin rău.
Cum stăm acum: plecați sau veniți? Vă veți
uita pe unde treceți? Nu?
De ce?
Note explicative:
1.	Ferdinand: Regele României (28 Septembrie
1914 - f 20 Iulie 1927). Născut în 24 August
1865 în castelul familial din Sigmaringen în
Germania. Fiu al prințului Leopold de
Hohenzollern și al Antoniei, sora regelui Pedro al
Portugaliei. Cele dintâi instrucții de bună
învățătură le primește în familie de la profesorul
Grobels. O influență deosebită a avut asupra lui
F. educația dată de mamă-sa, care era de o
bunătate excepțională, de înaltă concepție morală,
profund religioasă și cu un gust artistic fin.
Calități eminente, cari s’au imprimat în sufletul
micului prinț. [...]
2.	Horia: Conducătorul răscoalei țăranilor
români din Transilvania în 1784.
Adevăratul său nume este Vasile-Nicola Ursu din
Albac, născut în 1730. Om deștept și îndrăzneț,
se interesa foarte mult de situația nenorociților săi
frați iobagi, căutând s’o îmbunătățească prin
multele sale intervenții la înalții dregători ai
statului. Știind nemțește s’a dus de patru ori la
Viena, în fruntea unor delegații de țărani, cerând
dreptate pentru neamul său de la Împăratul
însuși. Aici, în acțiunea sa a fost mult ajutat de o
societate românească „Frăția de cruce”, din Viena,
care-și făcuse, după moartea lui, idol din acest
“rege al Daciei”. [...]
3.	Dozsa (Doja) George, comandantul
Curuților. Vladislav al II regele Ungariei, cu
aprobarea papei Leon al X, a pornit cruciată
împotriva păgânilor, în fruntea căreia a ajuns
săcuiul D. (1514). Nobilii, prin participarea
numeroasă a țăranilor la această cruciată, se
vedeau lipsiți de brațe de muncă, de aceea s’au
opus, comițând acte de cruzime. Atunci cu
această armată D. s’a îndreptat împotriva
nobililor, câștigând câteva lupte, îndreptându-se
asupra Timișoarei, apărată de Șt. Băthori, această
cetate scapă numai în urma ajutorului prompt
primit dela princ. Ardealului, Zăpolya. D. e prins
împreună cu mai mulți și executat în mod barbar
de nobili (pe un scaun înroșit, iar soții săi siliți
să mănânce bucăți rupte cu cleștea din carnea
lui). [.]	’
Toate citatele sunt din Minerva - Enciclopedie
Română, Cluj, 1929, Editura comitetului de
redacție al Enciclopediei române Minerva.
■
epiderma de bazalt
Florile dintre Ica si Erica
Mihai Dragolea
Doamne, și ce bine s-au mai înțeles ele când
erau colege și lucrau împreună la fabrica
de lapte și produse lactate, parcă erau
surori! și acum nu se mai suferă, au ajuns de nici
nu se mai salută, deși sunt vecine de firmă, perete
în perete! Pe Ica (de la Viorica) și Erica le-a dispo-
nibilizat deodată, ce să faci, așa sunt vremurile,
fiecare a trebuit să-și vadă de viață separat; vreo
doi-trei ani au mai făcut revelioane împreună,
apoi nici măcar atât, Ica a lucrat prin străinătate,
Erica s-a făcut administratoare de bloc; Ica e
destul de scundă, lată în șolduri, blondă; Erica -
mai înaltă, roșcată, cu o carnație nervoasă,
definitiv suplă. Totul a început când s-a întors Ica:
economisise câteva mii de dolari, se săturase de
străinătățuri; destul de repede după reîntoarcere,
plimbându-se pe la magazinele-gheretă din cartier,
a văzut ceva flori în vase încăpătoare, așezate pe
caldarâm și păzite de nimeni alta decât fosta ei
colegă și prietenă. Erica, cu un pahar de plastic cu
cafea într-o mână, cu o țigară - în cealaltă; ce s-au
mai pupat, ce s-au mai îmbrățișat, ca în vremurile
bune! Ica a constatat că Erica arată foarte bine,
poate chiar prea bine, din ceea ce povestea reieșea
că e așa datorită florăriei pe care a înscris-o pe
numele ei, soțul, Ghiță, doar o ajută la transport,
că numai de asta e bun! După prima întâlnire, Ica
a mai dat târcoale locului, până a văzut că era
posibil un spațiu comercial chiar în vecinătatea
Ericăi; după runde grele de convorbiri cu Niculiță
al ei (Iță - pentru intimi!), a decis să deschidă și
ea o florărie, precum fosta colegă, Erica. Și a
reușit, numai și numai datorită insistențelor ei, că
pe Iță nu se putea baza!; când a preluat spațiul și
au venit muncitorii să lichideze micul magazin de
jucării și lenjerie intimă, să pună firma ei, „S.C.
Florăria Ica”, Erica tremura în așa hal încât mai-
mai să i se verse cafeaua din paharul de plastic
alb! Evident că nu mai aveau ce să-și spună una
alteia, nici bărbații lor (ce mai beții trăgeau
altădată împreună!) nu se mai salutau, treceau
unul pe lângă altul ca două momâi! Pe fiecare o
aproviziona bărbatul din dotare, ăștia țineau
secret total de unde și cum se aprovizionează cu
flori, la ce costuri; și-au stabilit orare
concomitente, nu cumva să câștige una mai mult
decât cealaltă; diminețile, devreme, și le petreceau
spionându-se în timp ce făceau curățenie pe
asfaltul din dreptul celor două firme: „S.C.
Florărie Ica” și „S.C. Florărie Erica”; fiecare udă
cât mai artistic, doar până la granița dintre
gherete, nici un centimetrul în plus; apoi - fiecare
cu mătura ei, fiecare cu spray-urile din dotare,
fără nicio replică, fără niciun salut. Când Ica a
observat că Erica câștigă mai mult din coroane
mortuare, ea s-a profilat pe nunți și botezuri.
Durdulia Ica servește vii, tot mai ascuțita Erica
- morții! Câștigă amândouă, îmbelșugat; în ultima
vreme, după ce deretică fiecare în dreptul firmei
sale, după ce-și sorb cafelele și țigările proptite în
ușile firmelor vecine și înlocuite scurt de soții
aferenți, dispar să-și cumpere o gustare; nici aici
nu mai e ca înainte!: scunda și energica Ica
consumă „iaurt zdravăn”, nervoasa Erica -
„smântână gospodar”; și uite așa trec zilele, una
privind buchetele vesele care nu se vând toată
ziua, cu iaurtul în mână, cealaltă - așteptând să
moară cineva, să vadă și ea o față înlăcrimată,
degrabă și generoasă cumpărătoare de coroană cu
panglică, tricolor, neagră sau albă, elegant
inscripționată. Ica și Erica nu își mai vorbesc, dar
își continuă viața împreună, elegant separate de
florile pe care așteaptă să le vândă fiecare.
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
28
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Avânt valencian
Virgil Mihaiu
Grație generozității Institutului Valencian
de Muzică (IVM), personificat prin
domnii Jorge Garcia și Julio Almenar, am
intrat în posesia unui valoros set de discuri
reprezentative pentru jazzul produs actualmente
în acea provincie a Spaniei. Consecvența cu care
e susținut jazzul acolo, ca expresie a politicii
culturale promovate de Generalitat Valenciana,
nu face decât să confirme ceea ce se știe deja:
acest gen muzical a devenit un argument forte
pentru afirmarea viabilității unei culturi (fie și
regionale) pe tot mai aglomerata scenă
mondială.
Multitudinea talentelor jazzistice lansate în
Comunitatea Valenciană face dificilă o tentativă
de sistematizare în spațiul tipografic atât de
restrâns al rubricii de față. Dintr-un articol scris
de Frederico Garcia Herraiz pentru revista
portugheză O Papel do Jazz (nr. 4/1998) știam
că fenomenul are rădăcini profunde. Încă din
perioada interbelică existaseră la Valencia
tentative, mai mult sau mai puțin timide, de a
implementa muzica de sorginte afro-americană
în peisajul cultural local. Din păcate, rebeliunea
armată din 18 iulie 1936 (urmată de teribilul
război civil) avea să întrerupă brutal activitățile
Hot Club-ului de Valencia, înființat în 1935
după modelul stabilimentelor omonime din Paris
și Barcelona. Herraiz precizează că, de-a lungul
celor trei ani de conflagrație, în Spania franchistă
a politicii de autarhie și izolare pe plan
internațional, muzica de jazz, considerată
„negroidă” și „decadentă” de către autoritățile
politice și eclesiastice ale regimului fascist, și-a
pierdut șansele de difuziune. Același autor
amintește că atare atitudine era împărtășită și de
regimurile lui Hitler și Stalin. Pasionații genului
supraviețuiau ascultând emisiunile radiofonice
transmise de BBC, Voice of America și alte
posturi străine.
Adevărata înflorire a jazzului pe plaiuri
valenciene avea să se producă abia după căderea
funestei dictaturi a lui Franco. În 1974,
ghitaristul Carlos Gonzalbez (n. 1957!)
înființează împreună cu pianistul Donato Marot
(n. 1955) și cu basistul Ignacio Gonzalbez (n.
1952) trio-ul Valencia Jazz. Alt trio influent în
zonă apare în 1976 sub titulatura Triple Zero
(Miguel Benet / pian, Luis Lario / bas, Paco
Aranda / baterie). Cele două trupe, alături de
Ximo Sanz Caffarena, formează așa-numitul
„prim val al jazzului valencian”. Un rol major în
promovarea acestei muzici va fi jucat de Julio
Marti, devenit impresarul numărul unu al
Spaniei, fondator al Colectivo Promocion del
Jazz și al importantului festival internațional de
jazz de la Valencia (ediția princeps - nov. 1980).
„Cel de-al doilea val” apare pe la începutul
deceniului nouă. Trăsătura stilistică dominantă:
bop și hard-bop, agrementat cu dezvoltările
ulterioare ale jazzului modal, datorate lui John
Coltrane și Miles Davis. Critica de specialitate
locală militează activ pentru păstrarea acestui
caracter, să-i zicem purist, al jazzului în arealul
respectiv. Cum modalitățile de perfecționare erau
limitate, mulți tineri jazzmeni din regiunea
Valencia pleacă la studii aiurea. Saxofoniștii
Perico Sambeat, Ramon Cardo și Eladio Reinon
preferă cea mai apropiată destinație: Taller de
Musics din capitala Catalunyei, Barcelona.
Înființează formația A-Free-K, obțin premiul
pentru cel mai bun grup al festivalului din San
Sebastian 1984, apoi înregistrează, în numai doi
ani, trei LP-uri (ultimul avându-l ca invitat pe
trompetistul Jack Walrath). Printre nenumărații
reprezentanți ai instrumentului specific hispanic,
Carlos Gonzalbez se afirmă drept cel mai
important ghitarist de bop din Spania. Într-un
plan mai eclectic, poate și mai comercial (dar tot
în sensul modelului american), evoluează
ghitaristul Ximo Tebar, cu turnee prin toată
Europa și colaborări cu personalități precum
Johnny Griffin, Jorge Pardo, Lou Bennett, Idris
Muhammad, Lonnie Smith.
La data scrierii articolului antemenționat,
autorul constata un fenomen straniu (similar
situației din Portugalia): criza de instrumentiști-
suflători, deși Valencia e un ținut cu vechi
tradiții în muzica de fanfară. Herraiz deplângea
numărul insuficient de clarinetiști, tromboniști,
trompetiști, tubiști, în timp ce ghitara și
contrabasul erau abundent reprezentate. Că
situația s-a ameliorat între timp o demonstrează
albumul realizat de Ramon Cardo Big Band sub
titlul Per l'altra banda (discul anului 2003 în
Spania, conform prestigioasei reviste Cuadernos
de Jazz). Sonoritățile ample, solare, evocatoare
ale epocii de glorie a marilor orchestre din patria
jazzului, se datorează unui ansamblu de 18
muzicieni, în majoritate valencieni. Compozițiile
și aranjamentele sofisticate, semnate de patru
asemenea localnici - Jose Luis Granell, Jesus
Santandreu, Daniel Flors și Ramon Cardo - se
mențin în perimetrul stilistic al unui post-
ellingtonism moderat. Lipsesc aproape total
experimentele combinatorii prin care s-au
afirmat audacioase ansambluri precum cele
conduse de Mathias Ruegg (Austria), Vladimir
Cekasin (Lituania), Willem Breuker (Olanda),
Milan Svoboda (Cehia), Klaus Konig (Germania),
Pierre Dorge (Danemarca), Per Henrik Wallin
(Suedia), Orchestre National de Jazz din Franța,
Italian Instabile Orchestra etc. În schimb, aflăm
la RCBB o meticulozitate quasi-benedictină în
definirea premiselor teoretice ale pieselor. Astfel,
trama armonică a celebrei Donna Lee de Charlie
Parker (preluată la rându-i din standard-ul
Indiana) e utilizată de Cardo spre a pune în
valoare virtuțile solistice și de ansamblu ale
orchestrei sale. Desenul melodic se susține prin
tensiunea contrapunctică a progresiei de acorduri
din tema originară, chiar dacă nu se ajunge
nicicând la citarea ei în clar. Deliberat sunt
introduse clasicele „dueluri” de virtuozitate,
implicând succesiv două trompete, respectiv, doi
tromboni. După un respiro datorat solo-ului de
contrabas, finalul con tutti e atacat printr-un
tratament vertical al acordurilor peste o linie
melodică tradițională de big band. Proceduri
similare sunt întrebuințate și în celelalte piese
ale albumului.
Figura emblematică a jazzului valencian
rămâne Perico Sambeat (n. 1962). Am avut șansa
de a-l cunoaște personal, pe când făcea parte din
cvartetul contrabasistului portughez Carlos
Barretto (cu care a realizat antologicul album
Olhar, în 1999). Ulterior i-am dedicat un portret-
eseu, intitulat Când valencianul devine universal,
în paginile Jazz Context pe care le girez în
revista Steaua (nr. 11-12/2000). Talentul
proteiform al lui Sambeat - manifestat prin
intermediul saxofoanelor alto/ sopran și al
flautului - menține un echilibru asumat între
pasionalitatea uneori excesivă a tradiției
„cântului adânc” și luciditatea presupusă de
idiomul hard-bop. Formula canonică, mult prea
uz(it)ată a acestuia din urmă, este revigorată
prin inventivitate muzicală și prospețime
afectivă. Întreaga carieră a lui Sambeat stă sub
semnul prolificității și al unei versatilități
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Chitara - instrumentul
îndrăgostirilor de frumos
de vorbă cu chitaristul Constantin Andrei
Instrumentul îndrăgostirilor de sub balcon,
chitara, a cunoscut de-a lungul istoriei o soartă
cel puțin interesantă. La un moment dat aproape
uitată, a cunoscut un nou reviriment odată cu
apariția muzicii rock, ba chiar s-a amplificat cu o
nouă descoperire (chitara bas), însă fratele mai
mare, chitara clasică, a rămas să vegheze alături de
alte piscuri muzicale, discretă dar neclintită. Dacă în
vremuri de tristă amintire nici nu putea fi vorba să
studiezi un atare instrument la Conservator, după
’90 cel care a impus studiul chitarei clasice la Cluj a
fost Constantin Andrei. Palmaresul său include
concerte atît în țară cît și în străinătate (amintesc
aici doar participarea la ediția din 1990 a
Festivalului “Primavara muzicală de la Praga”). A
urmat cursuri de măestrie cu John Duarte, Costas
Cotsiolis, Michael Sadanowsky, Pablo Marquez și
Claire Stancu Delerue, fiind invitat să concerteze
sub bagheta unor dirijori ca Horia Andreescu,
Ilarion lonescu-Galați, Petre Sbârcea și Robert
Houlihan. După ce a dat o pleiadă de discipoli,
acum cîțiva ani, cu un lăudabil efort a reușit să
impună la Cluj un festival național de chitară
clasică, devenit repede internațional, iar melomanii
clujeni au descoperit, cu uimire îmi place să cred,
un univers muzical de o puritate neasemuită.
Ciprian Rusu: - Domnule Constantin Andrei,
să aflăm, mai întîi, cît e de greu să cînți la chitară.
Constantin Andrei: - Ca la orice alt instrument,
a cînta bine, a face muzică, a te exprima cît se
poate de profesionist, comportă un anume grad de
complexitate, de tehnică interpretativă. În două
cuvinte, nu-i ușor, dar pasiunea, dragostea pentru
instrumentul preferat și satisfacția lucrului bine
făcut te îndeamnă să învingi dificultățile inerente și
să creezi momente unice, să învingi dificultățile
punîndu-ți tot sufletul în ceea ce faci, la orice
instrument ai cînta, aici și acum fiind vorba despre
chitară.
-	Ce ne puteți spune despre ediția din acest an
a Festivalului Internațional de Chitară clasică
“Transilvania”?
-	Anul 2007 aduce unele modificări în
calendarul festivalului și vă mulțumesc că-mi dați
posibilitatea să fac aceste precizări. Festivalul
Internațional de Chitară clasică “Transilvania” din
acest an se desfăsoară între 22 și 25 noiembrie, și
după demersurile de pînă acum această a IV-a ediție
va reuni nume sonore din universul muzicii de
chitară, profesori și instrumentiști deosebit de
valoroși, cum ar fi Thilmann Holschtok din
Germania, profesor și interpret recunoscut, Ulrich
Muller, chitarist și dirijor, absolvent al celebrei
“Hochschule fur Musik und Darstelende Kunst“ de
la Viena, care ne-a onorat cu prezența și la
precedenta ediție, Duo-ul Bandini-Chiacchiareta, un
duo de bandonion și chitară care va concerta, ca și
la ediția precedentă, în ultima seară de recitaluri.
De asemenea avem promisiunea să-l avem printre
noi pe reputatul David Rassel, sper că și noi vom
avea posibilitatea financiară de a-l răsplăti cum se
cuvine. Din Italia îl așteptăm pe Giovanni Grano,
absolvent al Academiei de Muzică “G. Verdi” din
Milano și al Academiei “Chigiana” din Siena, unde
a urmat cursuri de măiestrie cu Oscar Ghiglia.
Concursul din cadrul festivalului și-a păstrat cele
patru secțiuni, criteriile fiind cele de vîrstă, ultima
rezervată celor avansați, fără limită de vîrstă. Ne
bucură faptul că pe întreaga perioadă a festivalului
se vor desfășura și cursuri de măiestrie ținute de
invitați. Ca un punct de atracție deosebit, vă pot
spune că în fiecare seară vor avea loc recitaluri cu
invitați din țară și din străinătate, camerale sau
solo, care au făcut deliciul publicului și la edițiile
precedente, ceea ce a ridicat nivelul și prestigiul
acestui adevărat regal de muzică clasică.
-	Să nu uităm să amintim despre concertistul
Constantin Andrei, a cărui virtuozitate a făcut
furori la fiecare apariție, și despre Trio-ul "Andrei"...
-	Acest trio este alcătuit din trei chitariști, trei
frați Constantin: Aurel, Adrian și Andrei. A luat
ființă în anul 2000, are deci și cei "șapte ani de-
acasă”. Am avut numeroase succese și ne dorim să
ramînă așa, chiar dacă unul dintre membri săi este
de cîteva luni în Canada. Noi sperăm să reunim
cele trei chitare, cele trei spirite într-un tot unitar și
de-acum înainte și să putem concerta pe mai
departe, pentru că ne simțim bine împreună, avem
o legătură nu numai de sînge ci și una obținută din
experiența cîntului împreună, iar repertoriul nostru
se întinde de la muzica renascentistă pînă la cea
contemporană. Mă bucură fiecare întîlnire cu
publicul și sper că și de-acum înainte relația
statornicită în atîția ani să rămînă la fel de
fructuoasă ca și pînă acum.
-	Vă mulțumesc!
Interviu realizat de
Ciprian Rusu
■
^
pozitive, dacă mă pot exprima astfel. Lista
colaborărilor sale de prestigiu este prea lungă
spre a fi aproximată măcar aici. Producția
realizată de Perico Sambeat Sextet pentru IVM
în 2005 se intitulează Ziribuye și
conceptualizează într-un limbaj post-bop adus la
zi inspirații de factură... science fiction. Din
grup mai fac parte Raynald Colom / trompetă,
flugelhorn, Toni Belenguer / trombon, Jose
Reinoso / kb, Paco Charlin / bas, Marc Ayza /
baterie.
În 2002, revista Cuadernos de Jazz din
Madrid a desemnat ca disc al anului Pearsonally
Speaking, un tribut adus pianistului,
compozitorului și aranjorului american
Columbus Calvin „Duke” Pearson (1932-1980)
de către Fabio Miano Septet Atmosferă densă,
dinamică, mustind de savorile deceniului 1960,
pe care Miano le resuscită, cum just constată
Jorge Garcia, printr-o „sinteză personală a
eleganței bluesy a lui Tommy Flanagan cu
lirismul lui Bill Evans și energia lui Hugh
Lawson”. În acest demers, pianistul născut în
Italia beneficiază de aportul integral și empatic
al unei echipe preponderent valenciene:
trompetistul David Pastor, saxofoniștii Sambeat
și Santandreu, ghitaristul Carlos Gonzălbez,
basistul Mario Rossy, bateristul Esteve Pi. Două
alte omagii similare sunt dedicate lui Wes
Montgomery (de către ghitaristul Miquel
Casany) și lui Charles Mingus (de către cvintetul
contrabasistului Jordi Vila). La rândul lor,
grupurile conduse de trompetistul David Pastor
și tenoristul Enric Peidro consolidează impresia
că Valencia reprezintă astăzi un avanpost al
americanismului în jazzul european actual
(preocupat - așa cum rezultă din antecitata listă
de orchestre iconoclaste - de definirea unor
parametri cât mai originali în raport cu tradițiile
transatlantice). Pe aceeași linie acționează și
ghitaristul Timo Xebar, în sesiunea sa
suprasaturată de swing împreună cu americanii
Joey DeFrancesco/ orgă, trompetă și Idris
Muhammad/baterie (Jazz Guitar Trio, vol.
4/2004).
În fine, o creație mai puțin obedientă față de
modelele afro-americane ne propune grupul
ghitaristului Daniel Flors (Therapy). Personaj
central al unei noi generații, Flors și-a efectuat
studiile la Conservatorul Superior din Valencia,
Școala Creativă de la Madrid și la Berklee
College of Music. Criticul Eduardo Hojman
observă că Daniel Flors „împărtășește cu ceea ce
e mai bun în third stream (acea tentativă eșuată
dar totodată fructuoasă de a uni jazzul cu
muzica clasică contemporană) și ceea ce e mai
bun în fuziunea jazz-rock, două influențe
incontestabile asupra muzicii sale, un simț al
deschiderii, al modernității și libertății, dificil de
întâlnit în timpurile conservatoare pe care le
trăim.” (text apărut în broșura CD-ului Atonally
Yours / Xabia Jazz, 2005). Înseși opțiunile
timbrale manifestate de ghitaristul-compozitor în
acest album sunt elocvente pentru o muzică
sustrasă „curentului dominant”. Ghitara lui Flors
își întrețese sunetele nu doar cu saxofonul tenor
(Jesus Santandreu), dar și cu savantele dozaje
dintre pian și sintetizatoare (Moises Bautista),
ghitara bas (Cesar Giner) și harpă (Luisa
Domingo), baterie (Juanjo Orti) și un cvartet de
coarde.
După cum se vede, un efect colateral al
concurenței culturale dintre provinciile Spaniei
este și dezvoltarea fără precedent a muzicii de
jazz - fapt întotdeauna de bun augur.
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
”30j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Zăvoiul lui Caragiale. Cu teatru
Sejur dramatic vâlcean
Claudiu Groza
Prima mea vizită la Râmnicu Vâlcea, acum
vreo 14 ani, a constat într-o jumătate de zi
de flanare pe străzile °i prin piața centrale,
într-un scurt popas între două autocare. Amintirile
s-au legat greu, a°a că la a doua vizită în ora°ul
subcarpatic - la finele lui martie, dând curs unei
invitații din partea Teatrului Municipal „Ariel” -
eram de fapt un neofit avid de senzații °i
experiențe.
Iar sejurul meu vâlcean de trei zile n-a fost
doar o acumulare de „informații” teatrale, ci °i un
periplu relevant în ordine afectivă.
Gazdele de la „Ariel” - directoarea, regizoarea
°i „eminența cenu°ie” a instituției, Doina
Migleczi, secondată de directoarea economică
Aura Popescu, de scriitorul Doru Moțoc °i de toți
ceilalți, buni prieteni ai mei, de-acum - au oferit
criticilor invitați la Vâlcea o copioasă porție de
teatru, dar au lăsat loc °i necesarei socializări -
din perspectiva mea, cel puțin - cu o trupă
dramatică dinamică, proaspătă °i promițătoare.
Programul a inclus o „integrală” a comediilor
caragialiene, pigmentată însă cu alte două
reprezentații, fiecare aparte în felul său:
Giocondele, o piesă scrisă °i regizată de Brigitte
Louveaux (Belgia) - despre care am scris în
toamna trecută -, °i Textul înainte de toate de
Doru Moțoc - un spectacol-bonus, jucat de actorii
vâlceni la cererea expresă a lui Ion Cazaban.
De dragul istoriei anecdotice a teatrului
românesc, merită înregistrat °i contextul acestei
reprezentații, neintegrate în program, cu rezerva
invitaților, ce l-au cam „probozit” pe „vinovatul”
Cazaban fie din rațiuni „orare” - a fost ultimul
spectacol, a°a că toți se gândeau deja la ce-i
a°teaptă pe acasă -, fie din scrupule pentru actorii
care au „tras” o săptămână ca de turneu, cu 12
spectacole în 7 zile, fără pauză (microstagiunea
teatrului a durat o săptămână). Încăpățânarea
colegului nostru a fost însă de bun augur,
montarea fiind alertă, alegră °i cu-tâlc-amuzantă.
Veți afla mai la urmă de ce.
Dan Constantin în Conu’ Leonida...
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
Trebuie să precizez că, spre uimirea °i plăcerea
mea, clădirea Teatrului „Ariel” nu seamănă cu nici
un alt lăca° de gen din țară. E o casă, ceva mai
răsărită, dar nu chiar o vilă, a°ezată în mijlocul
parcului Zăvoi. De aici avantaje - exploatate de
„rezidenți” - °i dezavantaje - resimțite acut °i ele.
Scena minusculă, cu spectatorii a°ezați la un braț
de spațiul de joc, împiedică actorii să uzeze de
„subterfugiile” îngăduite de o sală mai generoasă.
De aceea, scăderile de tonus scenic sunt mai
evidente. Pe de altă parte, numărul mic de locuri
poate fi transformat - °i este - în atu, creând un
flux-reflux scenă-sală de care profită ambele părți.
Mai mult, ca marketing, un spectacol jucat cu 50
de spectatori - cam câte locuri are „căsuța”
vâlceană - poate fi promovat cu succes „din gură-
n gură” de favoriții premierelor, aducând °i alți
curio°i la teatru.
Opțiunea gazdelor noastre pentru o
„integrală” Caragiale poate fi surprinzătoare, în
contextul unei spectacologii abundente din piesele
scriitorului. Totu°i, în ciuda unei aparențe de
„cumințenie” °i respect pentru convenția clasică,
spectacolele s-au dovedit ni°te propuneri de luat
în seamă, accentul special, inovația, căzând pe
cuvânt, pe replică, pe dimensiunea textuală a
montărilor, în lipsa unui orizont vizual musai
ieșit din tipare. Efectul, general apreciind cele
patru spectacole, este unul de prospețime a
partiturii, de „bricolaj” actoricesc minuțios -
inegal, e-adevărat, dar vom vedea cauzele - °i de
„aderență” totală a publicului la ni°te piese cu un
anume „balast” de receptare.
Oferta „arielescă” a debutat cu un
performance desfă°urat în fața clădirii, la care au
luat parte, încetul cu încetul, cam toți vizitatorii
din Zăvoi. Un scurt moment caragialesc, cu
replici °i secvențe din comedii sau din schițe,
susținut vivace de actorii costumați în burghezi,
funcționari, chivuțe, turmentați, ba chiar
„aurolaci”. Ceva cam ca-n Moșii, totul augmentat
de trecerea prin fața spectatorilor a unui tractor -
autentic - al Administrației Parcurilor, din care s-a
de°ertat la „locul faptei” un morman de gazete
(!). Au asistat la savurosul moment - ca să
păstrăm atmosfera: critici, fani, cetățeni, copii de
țâță, adolescenți, țigănci cu poale înflorate,
domni, doamne, fotografi. Maestru de ceremonii:
Doina Migleczi. Aferim!
O scrisoare pierdută °i O noapte furtunoasă,
ambele în regia Doinei Migleczi, au apelat, după
cum scriam mai sus, la o punere în valoare a
textului, ca °i a câtorva secvențe de bună actorie,
pe o canava scenică (citește decor) deloc
ostentativă, ba chiar banală, pentru un privitor
cârcota°. S-a mizat pe o schimbare de registru a
replicii, prin simpla - dar semnificativa -
transformare a semnelor finale de punctuație.
Întrebarea a devenit astfel exclamație, cu
consecințele de rigoare. O lectură „literară”,
absolut în spiritul textului, fără stridențe. Câteva
opțiuni speculare au întărit această lectură aparte.
Trahanache (Dan Constantin), în Scrisoarea...,
este „sforarul” întregii intrigi, °tiind tot ce se
întâmplă °i manevrând situațiile dramatice. El
păstrează însă aparențele, astfel că orizontul
consacrat al piesei nu e fracturat prin această
transformare. Complementar, Dandanache (Alin
Păiu°) e °i el un „sforar”, mai estompat, întrucât,
totu°i, ramolit, posedând însă o nativă °tiință a
propriei bunăstări... politice. U°or stridentă, dar
susținută de datele propuse regizoral, a fost în
Scrisoarea... ambiguitatea erotică a lui
Dandanache, acesta flirtând deopotrivă cu Zoe °i
cu Tipătescu. La rigoare însă, această „sexualizare”
a personajului poate semnifica disponibilitatea sa
de a folosi orice mijloace °i „măști” pentru a
profita de situație. Remarcabil decorul scenei de
„descălecare” a lui Agamiță: o seră cu multă
verdeață °i colivii cu păsări, care au dat culoare
ansamblului în general neobservabil.
Actorii au evoluat cu inegalități de tonus,
trecând de la scene cu prezențe estompate la
altele extrem de vii, cum a fost cea a întrunirii, de
pildă, ori cea evocată mai sus. De remarcat,
pentru „cre°terea” de ritm, Gabriel Popescu, un
Cațavencu umoral, savuros în destule secvențe,
Zoe (Ariana Șerban), cu o prezență ritmată °i
vizibilă spre finalul piesei, °i Cetățeanul
Turmentat (Roger Codoi), irezistibil, cu o
prezență greu de descris, bine compusă, de°i cu
tendința de a °arja uneori. Foarte bună mi°carea
de grup din scena întrunirii, cu o „figurație” ca de
gag a „alegătorilor” Emil Șerban, Mircea Nadolu,
Dumitru Ghiulțu °.a. Tot aici, de evidențiat
partitura lui lonuț Mocanu, un Farfuridi „de top”
prin verva intelectualist-resemnată contrapusă
spumegelii cațavence. Pristanda (Alin Holcă) °i-a
depă°it aici evoluția °tearsă din rest (slabă scena,
antologică, a „steagurilor”), cu un „puseu”
autoritar de ținută.
Schimbarea registrului unor replici,
completată de scene cu racursiuri grote°ti, a fost
mai evidentă în Noaptea furtunoasă. Memorabilă,
aici, de°i vag îngro°ată de protagoni°ti, scena
dintre Veta °i Rică Venturiano, articulată din
miopia junelui °i deruta Vetei. O altă secvență
ritmată a fost cea de grup de după fuga lui
Venturiano, cu devălmă°ia urmăritorilor. Un
spectacol parcă mai agreabil-relaxat decât
Scrisoarea..., dar cu acelea°i oscilații de tonus al
interpreților. Bine, dar cu anumite opinteli, a
evoluat Emil Șerban (Ipingescu). Într-un u°or
dezechilibru s-au manifestat Cornel °erban (Rică)
°i dubletul Alin Holcă °i Roger Codoi (Ipingescu).
Primul a avut câteva artificiozități de intonație în
monoloage, ceilalți doi au părut să nu se
„întâlnească” pe alocuri. Egal cu sine, dar prea
estompat pentru „vâna” rolului, s-a dovedit
Gabriel Popescu (Chiriac), altfel un
temperamental pur-sânge. Cele mai bune evoluții
le-au avut Veta (Julliet Attoh) °i Zița (Ariana
Șerban), prima blazat-depresivă, în nota rolului,
dar °i viclean-feminină în a doua parte, avizată de
încurcătura creată, a doua romanțios-isterică, nu
lipsită însă nici ea de un „ce interes” matrimonial.
Umorul situațiilor, ca °i o dinamică scenică
bine condusă în momentele de grup au
caracterizat D’ale carnavalului, regizat de Aurel
Palade. Dacă secvențele premergătoare balului au
conturat abia intriga, cu un demaraj destul de
ezitant °i cu sclipiri ale interpretării pe spații
reduse - savuros, de pildă, debutul, cu un cântec
auzit din fundal, fredonat frenetic de Iordache
(Alin Păiu°), ori cel al fugii Catindatului (Roger
Codoi, cu °arje a la „Turmentat” în partea a doua,
din păcate), cu tot cu uria°ii clești de scos măsele,
pe u°ă afară -, „dezmățul”, consumul vital
furibund, specific caragialian, este redat expresiv
în partea a doua, a balului, consumată în trei
planuri scenice, primul destinat interacțiunii
31
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
În sfârșit!
Florian-Rareș Tileagă
De vreo doi ani a°teptam a°a ceva, convins
că un moment bun vine întotdeauna ca
sărbătoarea după post. Ca °i când îl
simțeam că pânde°te din umbră, m-am umplut de
încredere și m-am dus să-l văd.
Momentul bun la care mă gândesc e
spectacolul de teatru-forum jucat în 16 martie în
sala de balet a Facultății de Teatru și Televiziune
din Cluj, cu public format exclusiv din actorii-
studenți. Păcat, fiindcă spectacolul fusese
organizat cu gândul să adune cât mai multă lume.
Să o implice, mai bine zis. Pentru că ce
înseamnă „teatru-forum”? Cel mai posibil, teatru
interactiv - un capitol destul de recent în istoria
teatrului și pe nedrept neglijat teatrologic, cu
toate că e decisivă influența practicii de teatru-
forum a regizorului brazilian Augusto Boal,
dezvoltată de-a lungul deceniilor trecute sub
celebra și exemplara denumire de „Teatru al
oprimaților”. Adică teatru de intervenție socială,
încă practicat în zonele de opresiune socială
(Africa, America de Sud sau cartierele sărace ale
unor metropole americane), rămânând influent și,
de aceea, cenzurat. Însă oriunde ar fi nevoie de
el, teatrul oprimaților își păstrează structura
conflictuală agresor-agresat-adjuvanți, pentru a
putea contura cât mai convingător o situație
bazată pe o temă provocatoare, resimțită de
majoritate ca fiind problematică. Iar situația,
conform legilor de joc ale spectacolului, poate fi
oricând ameliorată de spectatori, care sunt liberi
să participe la spectacol, înlocuind personajele și
improvizând replicile în folosul personajului
^
personajelor, al doilea „chibiților” și trecerii prin
scenă a altor eroi, al treilea - cel mai colorat, vital
și ofensiv - al balului propriu-zis, cu negustori,
belferi, popor etc. O secvență redutabilă prin
efectul său vizual.
O anumită inhibiție a marcat, însă, din nou,
evoluția actoricească. Foarte bune au fost unele
momente, precum cel al „lămuririi” lui Pampon și
Crăcănel (Gabriel Popescu și Dan Constantin), ori
cel final, „instrumentat” de Nae Girimea (Liviu
Cheloiu), autoritar, cumințindu-i și pe cei doi
amanți încornorați, dar și pe cele două dame
nebune (Mihaela Mihai și Cătălina Sima - foarte
„vizibile” într-o scenă de încăierare). Nu lipsit de
culoare rolul Subcomisarului (Alin Holcă), cu
tabachera aferentă, dar actorul putea să-și facă
rolul mai pregnant, tocmai uzând de
„idiosincrazia” personajului.
Conchizând evaluarea acestui triptic, aș afirma
că - din varii motive, contextuale mai degrabă -
oboseală, emoție, spațiu de joc limitat -, cele trei
spectacole s-au susținut foarte bine în secvențele
de grup, unde se atenua inhibiția individuală.
Jocul ezitant și inegal a lăsat însă, limpede, să se
vadă personalități actoricești de bună calitate, ce
ar putea face față provocărilor de orice gen.
Prezența mai multor regizori, cu temperamente și
„rețete” diferite - prezență dorită de „arieliști”,
mai puțin concretizabilă, din rațiuni financiare -
ar cataliza și evidenția energiile creative ale
actorilor vâlceni.
Aceste energii încă latente s-au văzut, într-o
„răbufnire” de vitalitate scenică, umor și auto-
ironie, în Textul înainte de toate de Doru Moțoc,
„citit” impecabil de Doina Migleczi. Piesa e o
parodie a „metehnelor” teatrale românești, cu
emfaze regizorale, toane actoricești și „pretenții”
agresat, respectiv împotriva agresorului. De aceea,
un spectacol canonic de teatru-forum s-ar
compune din alternarea scenelor de ficțiune cu
cele de implicare fizico-polemică a spectatorilor în
situația scenică, rezultatul fiind o cât mai
dezinhibată și variată intervenție a acestora.
La Cluj, toate astea și-au găsit locul în
spectacolul de care vorbeam mai sus, intitulat Tu
și eu... până unde?. La bază, însă, stă un proiect
mai larg, coordonat de psihologul Judit Piroska:
„Teatru social - spectatori pentru non-
discriminare”, implementat de Asociația Artemis
(Asociația Femeilor împotriva violenței), în
parteneriat cu Fundația CHANGE FOR LIFE,
Inspectoratul Școlar Județean Cluj și Teatrul de
Păpuși „Puck”, cu susținere financiară și tehnică
din partea Fundației Vodafone România.
Cele câteva „probleme” scoase la iveală prin
situațiile spectacolului au țintit cu precădere
violența și sexualitatea în rândul cuplurilor de
adolescenți, fără a uita de comoditatea și
inconștiența sistemului de învățământ cu privire
la tot ceea ce-i depășește rutina, adică la natura
tot mai problematică a relațiilor între elevii din
ziua de azi. Chiar dacă erau studenți, cu vârste
ușor detașate de convulsiile adolescenței, pot
spune că spectatorii studenți au fost cât se poate
de nerăbdători să intervină în aplanarea
conflictului dramatic, până la „a se arunca” în
spectacol, cu o determinare care le-a stimulat
atitudini în primul rând mature și îndrăznețe.
Nici nu puteau răspunde altfel, și asta pentru că
spectacolul a fost o spunere fără ocolișuri a ceea
hermeneutic-scenice. Un pretext dramatic
vizualizat cu toată doza de umor necesară și
interpretat cu mare poftă de actori. Trimiterile la
personaje reale, ușor de recunoscut de cei avizați
prin elemente subtile și definitorii (cum ar fi... o
jachetă cu multe buzunare, de pildă), s-au
amestecat cu situații ficționale - plauzibile însă -,
într-un spectacol alert, încheiat cu o secvență de
cabaret ce a pus în valoare excelent
disponibilitățile fizice ale trupei „Ariel”.
Am lăsat la urmă spectacolul cel mai „special”
- lemnos denumindu-l așa - al microstagiunii
vâlcene: Conu’ Leonida față cu reacțiunea,
înscenat de aceeași Doina Migleczi. Cea mai
reușită mostră, după părerea mea, din oferta
Teatrului din Zăvoi.
O montare tot în cheie clasică, desprinsă însă
parcă dintr-o altă eră teatrală prin atmosfera pe
care-o degajă. O „privire pe gaura cheii” în alte
vremuri, în case demult fărâmate de vântul
Bărăganului, antreprenori ori chiar buldozere.
Puține spectacole caragialiene mă fac să le
ador, să împărtășesc - ca și când ar fi a mea -
„lectura” altora. A fost Năpasta, regizată de
Cristian Juncu, și este, iată, această propunere a
Doinei Migleczi.
Permiteți-mi să schimb și eu registrul:
În casa cufundată în obscuritate se intră cu
precauții, ca furii noaptea. Te întâmpină miros
persistent, înțepător, de fum de lemne, lumină
mică, de lampă cu petrol, dar și un iz de nu știu
ce, acrișor-familiar. Dai cu ochii de camera casei,
cu peretare ce străjuiesc două paturi înalte, cu
poclat de pânză aspră. În prim-plan, un fier de
călcat încins, de la care, de bună seamă, vine și
mirosul de tăciune. În alt colț, un borcan mare,
mare, mare, plin, plin, plin. și recunoști mirosul,
acrișor, familiar. Murăturile, bre. De-aci încolo,
tragi încetișor cu ochiul pe gaura cheii. La Efimița
ce ne doare pe toți: prieteniile artificiale,
„grăbite”, agresivitatea verbală, incomunicarea și,
de ce nu, prostia. Mi-au plăcut în special
intervențiile de moderator („joker”, în limbajul
specific al teatrului-forum) ale actriței Anca
Doczi, capabilă să stăpânească, cu o răbdare de
invidiat și suficient tact oratoric, propunerile de
joc ale publicului. Ce mai, a fost genul de
spectacol în care a contat, până la urmă, nu
grosimea rândurilor de spectatori, nu calitatea
estetic-actoricească a intervențiilor, cât utilitatea
acestora.
Ceea ce au făcut voluntarii Asociației Artemis
- amintesc aici doar prenumele lor, care erau de
fapt numele personajelor, precum Ema, Ramona,
Raul, Ghiță, Ala, cu toții studenți în Cluj - poate
constitui un început de drum (perfectibil) pentru
un fenomen teatral cu impact social verificabil, cu
care Clujul să se laude de acum încolo. Era și
timpul, am mai spus-o, era timpul să apară și la
noi luciditatea de a simți nevoia acestui tip de
acțiune civică, ce seamănă tot mai mult cu terapia
socială propusă de criticul Marian Popescu, atunci
când vorbea de teatrul de comunicare, de teatrul
utilitarist.
Chiar nu mă așteptam ca niște studenți să fie
primii care să pună mâna pe tehnicile teatrului-
forum și să schimbe ceva în lumea asta anapoda.
Așa că, ori de câte ori se anunță un nou
spectacol, du-te, spectatorule, acolo ca la o apă
bună. Du-te, fiindcă e primitor, provocator, util
(chiar și gratis...) și nu știu, sincer, unde
altundeva ai putea să măsori mai rapid eficiența
teatrului.
■
și Leonida, la ciorovăiala lor de mic-burgheji de
mahala „centrală”, la discuții despre politică, la
ritualul spălatului pe picioare, la culcatul în paturi
separate, că nu e oricând rost, mă-nțelegi, de
datorie conjugală. Și la somnul năclăit de aburul
încins al fierului și odoarea tare de tăciune doar
ce stins, după iuțeala ardeilor mestecați cu ciudă
ori a cepei murate îmbucate cu legumire, pe
îndelete, ca un medicament.
Și fandaxia-i gata! Și-apoi vine Safta, și
dimineața răcoroasă risipește umbra coclită a
nopții, cu „rivuluția” ei cu tot. A fost lăsata,
secule!
Cam asta e atmosfera cuceritoare, prost narată
de mine, a spectacolului, susținut excelent de un
cuplu de actori versați, Camelia și Dan
Constantin. Meșteșugărește, ca-n teatrul ăl’ vechi
și bun, ei pun la cale o „farsă” pe cinste. Ajutați
de inepuizabila fantezie de lectură a Doinei
Migleczi, care nu sare niciodată din spirit în litera
calpă a textului. O reprezentație savuroasă, în
ciuda micilor imperfecțiuni de „rulaj”, precum
scena paturilor sub care erau ascunși eroii,
ridicate-n cap - scenă nu destul finisată, ori cea a
invaziei Saftei (Mădălina Floroaica) - încă nu
contrapunctul de care ar fi nevoie în spectacol.
Dincolo de asta, Conu’ Leonida... e o montare
pe care eu unul aș revedea-o oricând. În turneu
național, și nu neapărat la Vâlcea, deși am devenit
un prieten, recunosc, al Teatrului „Ariel”.
Deși prietenii mei vâlceni se pregătesc de
renovare, „casa” lor urmând să „crească”, eu sper
să regăsesc la ei același „hogeac” ce mă-ndeamnă
să redevin actor - cum am fost cândva, licean -,
dar și, „fioros”, critic, să descopăr o „creștere” a
anvergurii artistice pe care o exersează. Pentru că
au cu ce.
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Nu lăsați copiii nesupravegheați!
Lucian Maier
1971, Uganda. Poporul celebra pe străzi
răsturnarea regimului Milton Obote de către Idi
Amin Dada, unul dintre apropiații fostului
conducător.
Nicholas Garrigan, medic scoțian, tocmai
ajunsese pe acele meleaguri africane. El va fi un
Rasputin al lui Amin, sfetnic de taină, tămăduitor
al trupului său și amant al uneia dintre soții;
celălalt sfătuitor al generalului-președinte îi este
propriul vis, acolo i se arată viitorul lumii în
elemente de înfăptuit, ceea ce mi-a amintit de
Emil Constantinescu, de fantoma lui Coposu din
visul său și de călugărul Vasile. Idi Amin joacă în
aceeași echipă cu Stalin, Pol Pot, Ceaușescu ,
Mao, Kim Ir Sen și Castro, iar la capitolul
pedepse aplicate trădătorilor de neam, este o
sursă de inspirație pentru un personaj cu nume
de Vadim.
Pentru mine, cinematografic, personalitatea lui
Idi Amin se conturează la intersecția imaginii ce
reiese din filmul pus în scenă de Macdonald
(Ultimul rege al Scoției / The Last King of
Scotland, Marea Britanie, 2006; r. Kevin
Macdonald; cu: Forest Whitaker, James McAvoy,
Kerry Washington, Gillian Anderson) cu cea din
Autoportret-ui pe care președintele ugandez și-l
conturează în documentarul realizat de Barbet
Schroeder în 1974. Idi Amin-ul construit de
Whitaker îl întîlnește pe cel real, din proiectul lui
Schroeder, în replica pe care Gariggan i-o
adresează în timp ce e torturat: „Ești doar un
copil!”.
Poate că ați văzut concertul Pink Floyd
înregistrat în turneul PULSE din 1994. În a doua
parte a interpretării, britanicii cîntă piesa „Brain
Damage”, avînd în fundal imagini sugestive din
lumea politică mondială; versurile melodei
surprind excelent existența doctorului în relație cu
intrigantul militar, politician și vizionar Idi Amin
Dada (pe scurt, I.A.D.). Din acest punct de
vedere, pe istoria piesei Pink Floyd, desfășurarea
filmului poate fi astfel rezumată:
The lunatic is on the grass - după ce în
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
prealabil îl vede ținînd un discurs care aprinde
mulțimea strînsă pe cîmpie la marginea unui sat,
doctorul pansează mîna președintelui, rănită ușor;
The lunatic is in the hall - Amin îl așteaptă pe
Garrigan în palatul său din Kampala pentru a-i
oferi onoarea de a-i deveni medic personal;
The lunatic is in my head - medicamentul pe
care Amin i-l administrează doctorului e un
amestec îmbietor de forță, haz, joc și
responsabilitate, importanță și... teroare! Sedus,
Garrigan devine una dintre jucăriile generalului.
Dar acest aspect îi va deveni clar doctorului abia
către final.
În atitudinea lui Garrigan față de Idi Amin din
filmul lui Kevin Macdonald, mi-am văzut
sentimentele din timpul vizionării autoportretului
pe care generalul și-l face în povestea lui
Schroeder: „Amin e fascinant”, îmi spuneam
urmărindu-l în acțiune în documentar! O
fascinație morbidă pe care o emană personalitățile
diabolice care își asumă lucrări mesianice în
numele cărora, cu o candoare năucitoare, pun la
cale sute de mii de crime: deși ești conștient că ai
în față un monstru, ba zîmbești la glumele lui, ba
îl crezi, ba te înduioșează.
Amin este un fanatic al adevărului, în special
al adevărurilor pe care le simte, iar el simte
deplin, în special prin intermediul visului... știe
exact ora, ziua, anul morții sale, cunoaște deja
soarta poporului israelian, chiar vrea să ajute la
îndeplinirea ei, suferă alături de foștii colonialiști
britanici aflați în recesiune, încearcă să-i ajute...
dorește să mobilizeze populația afro-americană să-
și ia soarta în mîini, conform politicii lui de nișă,
nici capitalism, nici comunism; iubește discuțiile
deschise, mai ales cînd îi confirmă teoriile și
presupunerile, iubește ideea de familie, doar că nu
dorește să aibă făpturi nesănătoase într-a sa...
astfel, Amin este un profet, un umanist, un
revoluționar, un prieten, un cap de familie! De
asemenea, este un tip care patronează execuții în
public.
Ultimul rege al Scoției e marcat de prezența
actorului Forest Whitaker. Acesta e atît de
posedat de personajul pe care-l interpretează încît
abia foșnetul pungilor de popcorn în cinema, sau
un telefon uitat deschis în sală îți amintesc faptul
că vezi un film și că pe ecran nu e însuși
dictatorul în viață. Totuși, povestea lui Macdonald
este una romanțată, realitatea și ficțiunea se
împletesc, rezultă o țesătura nouă, unde imaginea
lui Amin nu e chiar aceea a unui megaloman
exersînd fețele răului, ci e aceea a unui bolnav
psihic rămas nesupravegheat. În film, Amin pare
bolnav... cumva, are o scuză!
Barbet Schroeder povestește cum, noaptea, în
timpul șederii sale în Uganda, se-ntîmpla să pice
tensiunea electrică în Kampala, din cauză că
băieții aruncau atîtea cadavre în Nil că nici măcar
crocodilii nu mai răzbeau să le mănînce, așa că
trupurile ajungeau să blocheze turbinele
hidrocentralelor. Această față a dictatorului o
vedem prea puțin în istoria lui Macdonald.
1979. În urma unui conflict militar cu
Tanzania, Amin e nevoit să fugă din țară. Anul
următor au loc alegeri. Le cîștigă Milton Obote.
Poporul sărbătorea pe străzi...
■
Forspan
Ioan-Pavel Azap
Viață de patru stele (Quatre etoiles, Franța,
2006; sc.: Olivier Dazat, Christian Vincent;
r. Christian Vincent; cu: Isabelle Carre, Jose
Garcia, Franțois Cluzet, Jean-Paul Bonnaire) este
un film la care n-aș zice să nu meargă spectatorii,
din cel puțin două motive: în primul rând pentru
că este un film european și, în al doilea rând,
pentru că este chiar amuzant, respectiv o comedie
spumoasă, fără mari pretenții, ușor euforică -
precum o șampanie franțuzească sau chiar
mioritică, dar nu la fel de rafinată ca prima și nici
la fel de răsuflată precum a doua.
Povestea este extrem de simplă, de “con-
formistă”: o tânără moștenește de la o mătușă o
sumă de bani considerabilă și, nepreaștiind ce să
facă cu ea, se hotărăște să petreacă o vacanță de
câteva zile la Cannes. (În treacăt fie spus, pentru
oamenii cu bani Cannes-ul este mai renumit ca
stațiune decât ca loc de desfășurare a celebrului
festival de film, drept pentru care realizatorii Vieții
de patru stele nu fac nici cea mai mică aluzie la
acesta.) Aici, Franssou (Isabelle Carre), așa se
numește juna, îl întâlnește pe Stephane (Jose
Garcia), un escroc simpatic și păgubos, pentru
care o face pasiune instant, adică de care se îndră-
gostește la prima vedere, definitiv și iremediabil.
Numai că Stephane nu vede în Frassou decât o
pradă ușoară, cu alte cuvinte o - iertată fie-mi
expresia, departe de mine orice urmă de misogin-
ism, dar așa e povestea din film - vede, deci, doar
o vacă bună de muls. Că Frassou nu este nici pe
departe o inocentă iar Stephane un ins atât de
veros pe cât pare la prima vedere - ni se demon-
strează, sau încearcă să ni se demonstreze mai
mult sau mai puțin convingător, în tot restul fil-
mului, adică vreme de mai bine de șaizeci de
minute.
Ca o pată de culoare, vreau să mai adaug că
fabuloasa sumă moștenită de Frassou se ridică la
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Paris, je t’aime
Alexandru Jurcan
Un film de două ore, compus din 18 „mici
pove°ti de dragoste din cartier, după o idee
de Tristan Carne. Toate episoadele se petrec
la Paris. Actori de marcă susțin evoluția mai mult
sau mai puțin consistentă a întâlnirilor din film
(Fanny Ardant, Julie Bataille, Juliette Binoche,
Willem Dafoe, Gerard Depardieu, Ben Gazzara,
Bob Hoskins, Nick Nolte, Miranda Richadson,
Gena Rowlands). Ceea ce unește poveștile e cerul
Parisului, mereu misterios, mișcător, unic. Muzica
retro învăluie imaginile turistice într-o aură
cinematografică. Orașul infinit, etern, dă naștere
unor istorii formidabile, ireversibile, simpliste,
neinspirate, emoționante - o serie de posibile
epitete, deoarece fiecare poveste are o altă miză.
Și unde este literatura? Unde (ne) sunt scriitorii?
În fragmentul Pere-Lachaise de Wes Craven,
unde se petrece o confruntare în cimitir, cuplul e
măcinat de neconcordanțe. Atunci se trezește din
mormânt însuși Oscar Wilde și îl moralizează pe
bărbatul cârcotaș: „Dacă o lași să scape, vei muri
înăuntru”. Adică acolo în mormânt.
Și ce mai vedem? Un Montmartre realizat de
Bruno Podalides, despre un individ cu simțul
umorului, cu bani, însă „mizerabil de singur”. O
femeie anunță un accident și el se opește lângă ea.
Exact: nevoia de comunicare, de abolire a inerției.
El observă că „ai pantofi frumoși”, iar ea
recunoaște că „mâna ta pe gât mi-a făcut un pic de
bine”.
Gurinder Chadha a regizat Quais de la Seine, cu
băieții ce acostează fetele, cu studentul sensibil, care
cunoaște o fată cu eșarfă și o așteaptă în fața
moscheei.
3
50.000 de euro, iar în final eroina se alege cu doar
10.000 de euro și tot se consideră bogată. Rămâne
la aprecierea cititorilor să decidă dacă în România
s-ar (putea) considera bogați având în cont 10.000
de euro...
Îndrăgostită de un masai (Die weisse Massai,
Germania, 2005; r. Hermine Huntgeburth; cu:
Nina Hoss, Jacky Ido, Katja Flint, Nino Prester,
Janek Rieke) ponește de la un caz real, petrecut în
Nina Hoss Jacky Ido
DIE WEISSE MASSAI
Fine wahre Ceschkhle nach dem Bestseller von Corinne I iofmann
Ein Film von Hermine Huntgeburth
Gus van Sant în Le Marais ilustrează ideea
sufletelor pereche: „Ne-am mai cunoscut? Ai o
înfățișare mistică. Ne-am întâlnit în alt timp?”.
Violența e prezentă în episodul Tuilleries (Joel și
Ethan Coen). Totul se petrece în metrou. Un străin
privește un cuplu care se sărută și scandalul e gata.
Dar ce se întâmplă când un bărbat a încetat să-
și mai iubească soția? Vrea s-o anunțe despre
dispariția sentimentului, însă ea îi spune că are
leucemie în stadiu terminal, iar el se ocupă asiduu
de ea (Bastille de Isabel Coixet).
Juliette Binoche apare alături de Willem Dafoe
în Place des Victoires de Nobuhiro Suwa, un episod
fantastic, cu un cowboy ireal, care o ghidează pe ea
și pe Justin.
Fragmentul Tour Eiffel de Sylvain Chomet
conține imagini demne de Magritte. Mimul și
mima colorează existența într-un mod fenomenal.
Regizorul Oliver Schmitz în Place des Fetes
prezintă povestea a doi negri (el și ea). Ea îi
oblojește rana; el o întreabă: „Pot să-ți masez
picioarele, deoarece te dor... pentru că ai fost toată
noaptea în visele mele.”
Vampira din Quartier de la Madeleine de
Vincenzo Natali ne duce cu gândul la o metaforă a
iubirii reciproce.
Tom Tykwer (care a realizat filmul Parfumul)
colaborează aici cu Faubourg Saint-Denis. Apetența
lui pentru cazuri-limită e flagrantă (aici avem un
orb care își rememorează trecutul).
Te poți îndrăgosti și de un oraș? Exact, de Paris.
De aceea filmul poartă titlul Je t’aime, Paris !
Ultimul episod (14 arrondissement) e realizat de
Alexander Payne. O voce din off - o turistă
anii ’80-’90, trăit de Corinne Hofman, poveste
transpusă într-un roman autobiografic de mare
succes, intitulat chiar Îndrăgostită de un masai. O
tânără elvețiancă, în film numită Carola, petrece o
vacanță în Kenya, alături de logodnicul ei. Aici,
întâlnește un bărbat, un războinic masai, de care se
îndrăgostește. Dar lucrurile nu se opresc aici.
Carola rupe logodna și se căsătorește cu tânărul
masai. Mai mult, se mută în satul acestuia,
renunțând la confortul și la avantajele așa-zisei vieți
civilizate. Până aici, poate, nimic neobișnuit. Ce
impresionează în această poveste este, de fapt, nu
contactul dintre două persoane, dintre două
personaje, ci relația - aproape incompatibilă -
dintre două civilizații. Chiar dacă protagoniștii
acestei „exotice” povești de dragoste fac eforturi, -
aproape imposibilul -, pentru a trăi împreună,
după câțiva ani inevitabilul se produce: Carola se
întoarce în Elveția, dar nu singură ci împreună cu
fiica sa. Acolo, ni se spune în finalul filmului,
trăiește și în prezent.
Dincolo de, repet, „exotismul” poveștii, filmul
are o semnificație mai adâncă. Respectiv, faptul că
sunt momente în viața fiecăruia dintre noi, când
trebuie să luăm o decizie, când putem da curs
pornirilor interioare, dincolo de convenții, de reguli
sociale mai mult sau mai puțin formale, mai mult
sau mai puțin ipocrite. Cu alte cuvinte,
Îndrăgostită de un masai este un film care, chiar
dacă nu îți schimbă radical viața, te îndeamnă la
introspecție, la o sinceră revizuire a propriei
persoane, a propriului comportament. Ceea ce, să
recunoaștem, nu este puțin.
englezoaică. O franceză cu accent de Londra. Cum
vede ea Parisul? Merge la mormântul lui Sartre și
Simone de Beauvoir. Înmormântați împreună,
pentru că s-au iubit. Dar ea, femeia, cu cine să
împartă bucuria călătoriei? O singurătate rarefiată o
bântuie. Frazele ei par luate dintr-un manual de
conversație. Deodată, departe de slujbă, singură,
într-o țară străină, are o revelație: frustrarea! N-a
avut o relație, dar este „vie”, trăiește, se bucură de
lucruri simple. Și, într-o clipă, înțelege că, în lipsa
unei persoane, s-a îndrăgostit de un oraș. De Paris.
„Paris, je t’aime!” Nu e puțin lucru: existența ei
pare justificată.
■
Oase fragile (Fragiles, Spania, 2005; sc.: Jaume
Balaguero, Jordi Galceran; r. Jaume Balaguero; cu:
Callistra Flockhart, Richard Roxburgh, Elena
Anaya, Gemma Jones) este un film pe care mai
bine nu l-aș mai fi văzut. Pelicula se dorește a fi un
horror terifiant, mai pe românește spus un film de
groază, dar, din nefericire, apelează la (prea multe)
locuri comune, la trucuri răsuflate - cu alte cuvinte,
la minima rezistență a genului. Totuși, filmul poate
păcăli spectatorul naiv, pentru că beneficiază de o
muzică "pleonastică", de o mizanscenă destul de
bună, de o interpretare populistă - ceea ce mărește
artificial suspansul. Eu unul, trebuie să recunosc că,
la vizionare, am fost mai speriat de faptul că în
sala Arta-Eurimages din Cluj eram doar patru
spectatori, raportat la o capacitate de aproximativ
300 de locuri, decât de ceea ce se petrecea pe
ecran. Dar, după ce am ieșit din sală, și acești
patru spectatori (printre care, evident, și eu) mi s-
au părut cam mulți. Cred că se cuvin câteva
cuvinte și despre acțiunea filmului. Deci: într-un
spital pentru copii cu diferite afecțiuni s-a istalat
un spirit malefic, o fantomă care vrea să-și impună
voința. Ciudat e faptul că atât fantoma cât și
personalul spitalului iubesc copiii - așa că de la un
moment dat nu mai înțelegi care e, de fapt,
conflictul poveștii... Filmul este recomandabil doar
celor care nu au ce face cu banii, cu timpul sau cu
propriii neuroni.
■
34
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
36. ...acum 50 de ani
Marius Șopterean
(Continuare din numărul trecut)
Neorealismul italian °i influența acestuia la
nivelul cinematografiilor europene au fost
de excepție. Iar, dintre toate
cinematografiile europene, cea care a resimțit cel
mai mult acest lucru a fost - așa cum încercăm să
dezvoltăm în prezenta demonstrație -
cinematografia poloneză. Curios este faptul că,
mai ales prin aceasta, celelalte cinematografii (cu
precădere cele din lagărul socialist, dar nu
numai1) au fost la rândul lor contaminate de
acest neorealism, repet: fenomen cinematografic
de excepție.
Apariția celor opt centre de creație a fost
principala „responsabilă” a personalizării celor
două arii stilistice în filmul documentar polonez:
black și glas, tendințe stilistice și tematice care
acoperă o perioadă cuprinsă, cu aproximație, între
anii 1955-1965, glorioasă perioadă de așezare și
dezvoltare a industriei cinematografice poloneze.2
În multe privințe, Munk a fost primul. Și asta
nu numai pentru că a influențat enorm tinerii
cineaști care i-au urmat - ne gândim la un
Polanski, asistentul său la filmul Noroc sașiu
realizat în 1960 -, dar prin activitatea sa
cinematografică a pregătit terenul apariției celui
de-al doilea cinematograf polonez. Totodată a fost
acel reper necesar, acel fundal obligatoriu de
referințe, care a dus în anii ’70 la formarea unei
veritabile școli de documentariști polonezi,
compusă îndeosebi din trioul Krzysztof
Kiezlowski, Andrezj Lozinski și Marek Piwowski.
Andrezj Munk, proaspăt ieșit de pe băncile
noii facultăți de film de la Lodz3, realizează în
anul 1954 filmul documentar - de fapt un
documentar cu elemente de ficțiune (ceea ce
numim astăzi docu-dramă) - Stelele trebuie să
strălucească, un film simptomatic pentru tot ce
s-a întâmplat ulterior în documentarul polonez.
Acest film este considerat astăzi ca fiind primul
care a spart tiparul propagandistic stalinist - ne
găseam în zorii destalinizării hrușcioviste! -, în
care portretul vieții și muncii minerilor din Silezia
Superioară era văzut, departe de cromatica
propagandistic-eroică a vremii, în tonuri gri, dure,
amare, naturaliste. Filmul se dovedea a fi o operă
care înceta să mai fie o încercare de cosmetizare
sau fardare a realității. În interviurile sale de mai
târziu, cineastul declara că voia să arate omul
„...în natura sa adevărată, cu obiceiurile sale,
omul și nu actorul...”4
Această nouă viziune asupra realității,
adevărată operă de cercetare antropologică, Munk
o va continua în anul următor printr-o altă
peliculă, Oamenii crucii albastre, o reconstituire a
activității șoferilor de pe ambulanțele serviciului
de Salvare al Varșoviei celui de-al Doilea Război
Mondial, utilizând figurație dar și personaje reale.
De altfel, experiența sa de documentarist a avut o
influență puternică chiar pentru propriul său
debut în filmul artistic, lung metrajul de ficțiune
Jertfa supremă, considerat primul film neorealist
polonez (se știe mai puțin că această apartenență
la mișcarea neorealistă - spre deosebire de un
Wajda bunăoară5-, Munk nu a acceptat-o pe
de-a-ntregul niciodată).
Antropologia este o știință relativ nouă. Ea s-a
constituit abia pe la mijlocul secolului XIX, dar
marii creatori de sisteme antropologice (Frazer,
Claude Levi-Strauss, Mircea Eliade, Georges
Dumezil) au trăit și au creat în secolul XX. Astfel,
știința care se ocupă cu originea, evoluția și
diversele tipuri fizice ale raselor umane s-a
deplasat, odată cu apariția structuralismului, încet
dar sigur, către antropologiile conexe, cele socio-
culturale, teologice, filosofice și chiar criminale.
Există antropologii ale imaginarului, ale gândirii
virtuale, ale subconștientului etc.
Practic antropologia tinde să acapareze totul,
să devină știința generală despre om și despre
mediului din care face parte. Astfel,
G. Fleischmann, pe linia unui Levi-Strauss, crede
că: „...antropologia se ocupă de manifestările cele
mai elementare dar totodată și cele mai universale
ale umanității. Ea tinde spre înțelegerea globală și
coerentă a omului încercând, pe cât este posibil,
să depășească modul propriu de a-l privi al
diferitelor științe umane, pentru a le înlocui în
cadrul unei științe a naturii. Ea devine astfel o
infrastructură a acestora, oferindu-le datele
fundamentale pentru cunoașterea omului.”6
Încă de la începuturile sale, cinematograful era
prin excelență o astfel de infrastructură, iar
Lumiere, prin reportajele sale, s-a dovedit a fi
primul cineast antropolog din istoria cinematogra-
fului mondial (și totodată cel care are meritul de
a fi pregătit „operatori Lumiere” care au născut și
dezvoltat - prin activitatea lor cinematografică -
genul filmului documentar, cu toate sub-genurile
acestuia, de la filmul științific la filmul de
călătorie).
Într-o carte fundamentală pentru înțelegerea
genului documentar, About documentary -
Antropology on film, teoreticianul american
Robert Edmonds spune undeva, reducând la
maxim concluziile sale: „Documentarul este
antropologie. Antropologia este documentar.”7
Asemenea unui Fleischman, Robert Edmonds
crede că filmul documentar este, în esență,
surprinderea omului atât în relațiile cu ceilalți cât
și cu mediul din care face parte. Ca și
antropologia. Pentru că, spune Robert Edmonds,
pe bună dreptate: „Aparatul de filmat nu poate să
surprindă relații ca idei abstracte. Imaginea
vizuală surprinde oamenii așa cum trăiesc și cum
muncesc, într-o permanentă inter-relaționare.”8
Dar acest lucru nu poate fi înțeles decât dând
ocol altui gând al aceluiași autor: „Să fim de
acord că și cuvântul documentar denotă un fel de
film care prezintă într-o manieră sau alta
realitatea, actualitatea - indiferent ce înseamnă
aceasta. Dar dacă această realitate sau actualitate
nu reflectă într-o manieră clară umanul, cum să
ajungem la sensul ultim al realității sau
actualității? Întotdeauna îl vom cita pe Paul
Rotha. Desigur, este un punct sensibil, dacă nu
prea sensibil de a vorbi de lumea care ne
înconjoară fără să ne fundamentăm temele
noastre pe relațiile omului cu lumea în care
trăiește. Cum spune Rouch, cum trăiesc oamenii,
ce vor, °i cum pot să obțină acest lucru. Sau, cum
conchide Uniunea Europeană, problemele și
soluțiile lor (ale oamenilor) în sfera economicului,
culturii și relațiilor interumane. Aceste puncte de
vedere demonstreză punctul nostru de vedere:
PUR șl SIMPLU, DOCUMENTARUL ESTE
ANTROPOLOGIA ÎN FILM!”9
Filmul documentar, indiferent de genul pe
care îl abordează, ne vorbește despre lumi, lumile
noastre, cele socio-cultural istorice, lumile
trecutului și ale prezentului cu oameni
reprezentând tipuri de existență care, la rândul
lor, reprezintă culturi și civilizații. Este vorba, în
cele din urmă, de o imensă arhivă antropologică,
adevărată arheologie în imagini, pentru că prin
aceasta se poate oricând restitui și reconstitui
modul de viață al unui popor10. Dacă este
adevărat că pentru antropologie scopul final este
studiul spiritualității umane, documentarului i-ar
fi și lui îngăduit studiul subconștientului colectiv,
și, poate, din punct de vedere istoriografic, ar fi
îndreptățit într-o măsură mai mare s-o facă decât
filmul de ficțiune.
(Urmare în numărul viitor)
Note:
1	Se știe de covârșitoarea influență pe care filmele
de început ale lui Wajda au avut-o printre tinerii
regizori americani ai vremii: Scorsese, Lukas, Spielberg
și Coppola.
2	Referitor la această explozie, mai ales de ordin
logistic, Georges Sadoul consemna, în a sa Istorie a
cinematografului mondial, existența, în 1950, a unei
rețele de săli destul de importantă: „1200 de
cinematografe și peste de 1000 de instalații ambulante”
(p. 417). Dar, mai relevantă și extrem de interesantă
este statistica pe care o face Stanislaw Janicki, care
arată că, urmare a acestei politici culturale, dacă în anii
1948, 1949, 1950 se făceau în medie 40 de
documentare pe an, între 1958-1961 media se
stabilizase la aproximativ 70, pentru ca apoi să se
fixeze, până la declanșarea crizei Legii Marțiale, în jurul
cifrei de 60 de pelicule (Film Polski od a do z,
Wzdawnictwa Artzstzczne I Filmowe Warsawa, 1973,
p. 278).
3	Absolvă Facultatea de Film de la Lodz în anul
1950.
4	Bren, Frank, World Cinema - Poland, Fliks
Books, London, p. 53.
5	ibid. p. 53. Se cuvine totuși să amintim de o
declarație recentă a lui Wajda, privitoare la statutul
formației sale ca artist: „Formația mea a depins în mare
măsură de cinematograful european și, în special de cel
italian, prin Zavattini și Rossellini, al căror neorealism
m-a marcat decisiv.” (La Republica, venerdi 4 febbraio,
2000, p. 48)
6	Strauss, Claude-Levi, Gândirea sălbatică, Editura
Științifică, București, 1970, p. 6.
7	Edmonds, Robert, About documentary -
Antropology on film, Pflaum Publishing, Dazton, Ohio,
1974, p. 15
8	idem, p. 57.
9	Idem, p. 15.
10	Inegalabilul Joris Ivens spunea: „În munca mea
de documentarist cer întotdeauna spontaneitate și
adevăr (...) Vreau întotdeauna adevărul.” (Grelier,
Robert, Joris Ivens, Meridiane, București, 1968, p. 28).
Iar în altă parte adăuga: „Unui realizator de filme
documentare îi este imposibil să mintă, să nu spună
adevărul. Materialul său nu suportă trădarea...” (Idem.
p. 144)
■
TRIBUNA • NR. 111 • 16-30 aprilie 2007
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 137 U portocaliu
actualitate
Daniel Moșoiu
Caravana Gaudeamus, pentru a opta oară la Cluj-Napoca 2
editorial
Ion Cristofor Puterea birocrației	3
cartea
Grațian Cormoș	Peregrinările bursierilor români	4
Mihai Vieru	Bruscarea cititorului	4
Ilie Rad	Farmecul prozei satirice	5
comentarii
Bogdan Crețu
Poezia menține echilibrul între rațiune și corp	6
incidente
Horia Lazăr	Socio-istoria imigrării	7
imprimatur
Ovidiu Pecican	Printre falduri, în clarobscur	9
telecarnet
Gheorghe Grigurcu Filosoful în oglindă	10
sare-n ochi
Laszlo Alexandru Viceversa!	11
centenar Mircea Eliade
Ștefan J. Fay
Mircea Eliade - Ultima scrisoare (I)	12
eseu
Claudiu Komartin
Un nou început?	14
interviu
de vorbă cu Gianni Vattimo
“Fără Constituție, Europa este doar un vis”	15
pharmakon
Cătălin Bobb Tânguiri despre rău (I)	16
Includerea sociala a tinerilor
cu dizabilități
Maria Roth	Propuneri și recomandări	17
Cristina Felea	Despre incluziune	18
Eva Raduluy Zorgb	Pedagogul, părintele și elevul	20
poezia
Poeme de Adrian Suciu
Eminescu la tot cartieru’	21
traducere
Poezii de Gerardo Vacana	22
flash-meridian
Ing. Licu Stavri
Romane noi de Ian McEwan și Marina Lewycka 23
intermezzo clujean
Petru Poantă
Reverii cu Nicolae Prelipceanu și Mihai Dragolea 24
reversul medaliei
Alexandru Vlad
Totdeauna se găsește o soluție	25
ferestre
Horia Bădescu Vae victis	26
subcooltura
Oana Pughineanu Creierul și angajatorul său	26
zapp-media
Adrian Țion	Febra autostrăzilor	27
scrisori către președinte
Radu Țuculescu	Scrisoarea a opta	27
remember
Tudor lonescu
Regele Ferdinand și cu Horea ne duc la gară	28
epiderma de bazalt
Mihai Dragolea
Florile dintre Ica și Erica	28
muzica
Virgil Mihaiu Avânt valencian	29
de vorbă cu chitaristul Constantin Andrei
Chitara - instrumentul îndrăgostiților de frumos	30
teatru
Claudiu Groza
Zăvoiul lui Caragiale. Cu teatru	31
Florian-Rareș Tileagă
În sfârșit!	32
film
Lucian Maier	Nu lăsați copiii nesupravegheați! 33
loan-Pavel Azap	Forșpan	33
colaționări
Alexandru Jurcan	Paris je t’aime	34
1001 de filme și nopți
Marius Șopterean
36. ... acum 50 de ani	35
plastica
Livius George Ilea
Ciclul Răstigniri	36
plastica
Ciclul Răstigniri
Livius George Ilea
După donquijotescul său periplu spaniol,
Dorel David Morar revine cu o părelnică
intemperantă, în orașul anilor săi de liceu
(Academia a urmat-o în Capitală) pentru a
înscena o incitantă expoziție de sculptură.
Alegerea inspirată a locației - vreme a
propensiunii rituale în timpul sacru, al reiterării
Drumului Crucii din Săptămâna Mare - îi oferă
șansa unei libere, plenare desfășurări a ciclului
Răstignirilor. Aflat la prima sa personală, artistul
își orchestrează cu acribie elementele
investigației sale plastice, de etapă, precum și
resorturile conceptuale implicite, confesându-se
cu naturalețe în pagina rafinatului său pliant de
expoziție: “Când am început ciclul Răstignirilor,
am dorit să numesc aceste lucrări Răstigniri
pentru Spațiul Mioritic. Mai apoi, în timpul
elaborării, am început să le percep ca pe niște
Răstigniri pentru un posibil nou Ev Mediu ...
Acum, când le expun, m-am hotărât să le
numesc pur și simplu Răstigniri sau Alcătuiri,
lăsând libertate totală privitorului cinstitor sau
cârtitor, să guste cu privirea lemnul, piatra și
fierul, accidentalele pete de culoare, peretele alb
și arcadele, în încercarea lor mută de a exprima
bucuria, frumusețea ascunsă a tragediei și a
suferinței umane.”
Materialele umile, sărace, susțin priincios
spiritualitatea temei sale în actualitatea pre-
ocupărilor formale emergente câmpului con-
fuzionist oferit de spectacolul artelor contempo-
rane.
Umbrele iscate de lucrările sale prin efecte
luministice (prea puțin exploatate însă) con-
tribuie, prin formidabilul lor potențial grafic,
la intuirea unui abstras alfabet al formelor,
apropriat din varii unghiuri optice, la imaginarea
sensului unei scrieri în filigranul configurațiilor
tridimensionale.
Muzicalitatea profundă a acestor instalații -
pe care legitim și cu oarecare oroare se ferește a
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
le denumi astfel D.D. Morar - se dezvoltă dis-
cret din coerența ansamblului, ritmată savant de
relevanța și impactul unor detalii revelatoare, de
accentele de umbră și petele de culoare aduse de
materialitățile elementare ale pietrei, fierului, și
lemnului, supuse diverșilor factori de risc, dar
convertite de către artist la “împreună lucrare”
întru sens.
Simbolistica unor “objets trouves”, integrate
cu îndurerata parcimonie impusă de rangul lor
estetic aduce în conștiință masa crucificărilor
anonime, răscumpărate nu printr-un îndepărtat
gest reparator ci prin speranța re-alcătuirii. Un
jug de boi, cu lemnul vechi, dar neputrezit, o
roată de fier salvată de cangrena ruginii, o piatră
de moară amar trudită și încă în putere dau
mărturie nu atât despre arealul etnografic
devastat al reperelor noastre existențiale - cât
despre calvarul asumării destinului tragic al
neamului și eroismul tăinuit al ființei precare
angajate în încercarea sa de a-și reface rădăcinile
sacrului, cvasi-aneantizate de vitregia Istoriei.
Astfel, rememorând străvechi modele
originare, artistul oficiază, pătruns de
beatitudine, servicii de re-sacralizare a materiilor
și materialelor umile, adormite, ignorate sau
doar uitate, prin iscarea de noi, austere selecții
stilistice, reînsuflețindu-le prin suflul poetic
inconfundabil al autenticității co-participative.
Obstinația senină, neîncrâncenată, plină de
bucurie care-l poartă pe Dorel David Morar în
demersul său artistic imaginativ-recuperator
reinstaurează firesc misterul tulburător al unui
Ev Mediu criptic, operând în memoria materiei
martirizate sensibile/vibrante deformări
expresive.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
Black Pantone 137 U portocaliu