-0- Black Pantone RTF R(0)G(80)B(0) VERDE CRUD
TRIBUNA
109
Județul Cluj
1,5 lei
Revistă de cultură • serie nouă • anul V • 16-31 martie 2007
InterculturaUtate central-europeană
Attila Bartis, Anamaria Pop, Miloslav Nevrly, Ladislav Cetkovsky
Eseu	Dialog	Petru Poantă
Dan Breaz despre	Jean Bies,	despre
estetica AWOL	Mircea Alexandru Birt Critica feminina
-0- Black	Pantone RTF R(0)G(80)B(0) VERDE CRUD
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mleșniță Virgil
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
reversul medaliei
Internetul anticomunist
Alexandru Vlad
trecut prin Cluj, într-un iureș, unul din
acele personaje cu care ne amestecaserăm
J A.prin anii șaptezeci, în boema prin care
dădeam cu tifla regimului în tentativa noastră de-
a inventa, pentru uz propriu, libertatea pe care
n-o aveam. Zilele erau mai lungi pe atunci și
tentațiile mai puține, așa că trebuiau luate câte
erau, sau inventate. Omul rămăsese și acum tot
atât de gălăgios, de bine dispus și de fericit că ne
vedem ca atunci. Încă sănătoși. Unii au
capacitatea asta - de-a se inflama când se văd
înconjurați de prietenii din tinerețe, de parcă ar fi,
prin această simplă circumstanță, tineri din nou.
Trebuie să menționez că e vorba de un latino-
american, altfel textul de față ar deveni pe alocuri
de neînțeles. Studiase aici istoria sau filosofia, și
sincer să fiu nu știu la ce i-or fi folosit. De fapt,
dacă mă gândesc mai bine, lui trebuie să-i fi
folosit mai mult ca mie. Este acum diplomat de
meserie. Teoretic n-ar fi trebuit să ne amestecăm
în acele vremi, nici măcar să ne cunoaștem,
instrucțiunile erau destul de clare și pentru noi și
pentru ei, dar eram curioși. L-am primit între noi
de parcă ar fi fost Garcia Marquez în persoană.
Ne plăcea să sfidăm regimul, și asta ne dădea un
sentiment al libertății mai tare decât libertatea
însăși, după cum aveam să constat mai târziu,
când nu mai puteam spune că nu sunt liber. Îmi
amintesc cum am intrat la Ambasada Americană
să-i întreb dacă au coca-cola! Când ne întâlnim
infiripăm ceva din atmosfera pe muchie de cuțit
a acelor vremuri. Dar să nu divagăm.
Cert este că pentru el timpul s-a oprit în loc
imediat ce s-a văzut la o masă de restaurant în
vechea formație. A fost diplomat la București, la
Atena și Paris, în Jamaica și în Cuba. După aceea
a ajuns la Moscova și de-acolo în patrie, la
Centrală, după cum se spune. Nu știu dacă se
blazase întrucâtva, nu știu dacă asta li se
întâmplă până și latino-americanilor, dar singurele
noutăți pe care le aștepta puteau veni din partea
noastră. Ori, noi preferam să-l tragem pe el de
limbă, un om atât de călătorit. Moscova era
frumoasă, foarte mare, dar cam rece pentru
epiderma lui șofranie. Atena, ah, Atena era
altceva - dar despre Atena știam și eu destule, nu-
i așa? La Kingston prinsese turbulențe, trecuse
prin momente dificile ca persoană și ca diplomat.
Acolo se trage pe stradă. În plus, dolarul jamaican
este o monedă ciudată, nu știi niciodată câți bani
ai în buzunar. Nici nu-i plăcea să-și amintească.
Le va scrie el însuși cândva. Cuba însă fusese ceva
deosebit. Mai păstrează legătura cu prietenii de-
acolo pe internet? Vorbesc, înainte de toate,
aceeași limbă. Unde mă trezeam, în Cuba nu
există internet, este interzis! Mă rog, sunt
racordate la internet ambasadele, serviciile secrete,
unele agenții guvernamentale, poate Fidel Castro
însuși - Comandante, El Lider Maximo, curios
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
cum știm cu toții că este din fire, o fi navigat pe
internet, să vadă ce se scrie despre el în
Wikipedia, de exempl.
O clipă m-a lovit nostalgia, eu însumi
copilărisem fără internet, natura nu fusese
virtuală și hipercolorată ca pentru copiii mei,
mirosise a fân și pământ reavăn. Ei, poate că nu e
un lucru bun să n-ai acces la internet, dar măcar
există timp berechet să mergi la pescuit. Pardon,
pescuitul este interzis în Cuba! Nu poți merge de
capul tău la baltă să scoți de-acolo peștii statului,
bunul întregului popor. Există pescuitul industrial,
dar nu acela de plăcere, ca fiecare pierde-vară să
stea cu bățul între trestii. Ei, ce are dacă stai cu
bățul între trestii? E trestie de zahăr, dragă! Ochii
lui depărtați, fața ca teracota, imobilitatea de
aztec, nimic nu lăsa să se vadă c-ar glumi. Nu
l-am mai întrebat dacă este permis culesul
ciupercilor.
M-am dus acasă tulburat. Am vorbit cu băieții
mei, care oricum nu prea înțeleg ei cum a fost
„chestia cu comunismul”, și le-am spus noutatea,
care pentru mine nu fusese oricum chiar o
surpriză: nu-mi puteam nici eu imagina România
lui Ceaușescu conectată la internet. Ei bine, pe
asta n-au mai vrut s-o creadă: viața fără internet
este imposibilă! Adică nici jocuri, nici e-mail, nici
discuții nesfârșite în chat, nici furturi de muzică
și filme? Micuții cubanezi sunt chiar la vârsta la
care Che Guevara și chiar Fidel Castro ar putea fi
foarte bine eroii jocurilor interactive. Cum se
comunică acolo? Există telefoane mobile?
Comunicarea este supravegheată, le spun eu
solemn, tocmai aceasta este culpabilă. Simt că le-
am găsit punctul slab, că sunt gata să declare
comunismul ca find un regim nașpa. Abia acum
realizează, în felul lor, deșertul comunist la a
cărui traversare avuseseră norocul să nu participe.
Dacă le spuneam că nu existau mâncare, ei
înțelegeau că nu exista hamburgheri de la
MacDonald și chinese food, dacă le spuneam că
nu exista coca-cola ei îmi ripostau că de fapt s-au
plictisit ei înșiși de ea și sucul de mere e chiar
mai bun. Dacă le spuneam că nu existau nici pe
departe atâtea mașini, și cele care existau aveau o
singură marcă, ei îmi spun triumfători că
atmosfera și apele erau probabil mai curate. Spun
asta cu toată convingerea, deși pescuitul nu-i
interesează nici pe departe.
Mi-a rămas o singură consolare: Fidel este
foarte grav bolnav și s-ar putea ca nu peste multă
vreme cubanezii mai tineri să nu-și înțeleagă nici
ei trecutul și să se retragă în viitorul atemporal al
jocurilor video, spre exasperarea celor care vor
încerca să le spună ce-a fost comunismul.
■
101,0 FM
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Împotriva Molohului comun
Ștefan Manasia
m cunoscut doi francezi, pe Gourvain, care
se afla în mijlocul unei călătorii „inițiatice”
J X.prin statele Uniunii Europene, și pe o jună
antropoloagă, Dennise, sosită în Cluj să studieze
discriminarea romilor, ca reacție - patetică &
empirică - la filmele cu tematică de gen ale lui
Tony Gatliff. Gourvain a hotărît să pornească în
întreprinderea sa aproape fără nici un ban, doar
cu pașaportul francez și convingerea că, din Belgia
pînă în Țările Baltice, din Slovacia și România
pînă în Grecia, va fi găzduit de tineri asemenea
lui, că, mai mult, trăind pentru cîteva luni
pauper, în cele mai variate medii, își va face, de
fapt, o părere cît mai aproape de adevăr despre
viața cotidiană în Europa. Un mail entuziast mă
anunța, acum cîteva săptămîni, de la capătul
expediției sale, Atena, că previziunile i s-au
adeverit și că, da, peste tot în UE viața tinerilor
este la fel. Dennise, s-o numim în continuare
astfel, sosise în România după ce admirase kitsch-
ul cinematografic al lui Gatliff: actori turci și
italieni, plasați în decoruri medievale săsești și
trăind-cîntînd-păruindu-se-omorîndu-se țigănește,
adică așa cum a înțeles Gatliff capodoperele lui
Emir Kusturica. Retina i se umezise. Aflată de
cîteva luni în decorul transilvănean, Dennise își
trăiește dezamăgirea, însă faptul că face muncă de
teren, cercetare, că e prinsă într-un program îi dă
dublul sentiment al utilității și al carității. Vara
trecută aveam să-l mai întîlnesc, la terasa
Muzeului, pe Luiz, un bibliotecar portughez din
Bruxelles, acolo unde a descoperit literatura lui
Cărtărescu și filmele lui Caranfil, dar și muzica
lui Gică Petrescu, manelele și romanțele de pe
www.youtube.com. Un prieten comun îl invitase
în patria „fabulospiritului” iar Luiz n-a ezitat.
Dinaintea unui pahar cu marguerita, pe care o
savura relaxat, cu lentoarea meridionalilor, mi-a
vorbit dezinvolt despre arta contemporană,
literatură, film, întrebîndu-mă - ușor nedumerit -
de ce scriu românii cu „â” și cu „î”, uneori în
interiorul aceluiași cuvînt?
Trebuie să închei acest editorial, am mîzgălit
deja 1999 de semne și încă n-am atins esențialul,
mai am 1500 pînă la ieșirea din text. M-am
hotărît pe nepusă masă să vă vorbesc despre
Clujul văzut de ceilalți, despre videoclipurile de
amator de pe YouTube, unde apar căruțe fumurii
și statuile din epoca Funar, despre restaurantele
ungurești și euforia Clujului estival, de carnaval
perpetuu... Am vrut să scriu despre toposul
ardelenesc în Tihna lui Bartis (despre roman și
contextul lui veți afla, însă, mult, mult mai multe
parcurgînd grupajul de la pagina 14), despre funia
umedă a comunismului care încă ne mai presează
jugulara, despre „rezultatul muncii noastre
comune în istorie”, cum mărturisește scriitorul
acesta etic în interviu. Voiam să vă invit în lumea
făuritorilor de punți culturale, a traducătorilor
care ne pun, de fapt, pe noi scriitorii într-un
subtil dialog: veți găsi, poate, utile interviurile cu
Anamaria Pop și Ladislav Cetkovsky. Voiam să vă
invit în Maramureș, în ascensiunile alpine relatate
de cehul Miloslav Nevrly cu înțelepciune arhaică,
într-o frază bogată, parfumată, amintind jurnalele
de călătorie ale lui Junger. Biologul acesta hirsut e
capabil, în Jocuri carpatice, să imprime cititorului
acel minunat entuziasm adolescentin, pe care, din
păcate, îl pierdem prea lesne o dată cu vîrsta.
Trebuia să îmi iasă o lume a atingerilor și
deschiderilor, a comunicării prin/ pentru/despre
oameni, singura care contează cu adevărat, care
depășește birocrația glacială și decalajele
economice, stereotipurile și vulgaritățile
întreținute de Molohul comun. Pe care îl hrănim
și îl eliberăm din lesă de cîte ori uităm unii de
alții ori obosim să vorbim și să ne citim unii pe
alții.
■
contra-editorial
Întâlnirea cu tihna
Emma Moldovan
n prima zi a târgului Gaudeamus de la Cluj
din 2006 am primit un transport de carte
proaspătă, cu un titlu nou în colecția “Ficțiune
Fără Frontiere”, aparținând unui autor de care nu
auzisem nimic până atunci. Ochiul prea-liniștitor
de pe coperta cărții mă fascina și invita la lectură.
A fost prima mea întâlnire cu Tihna, și, inevitabil,
asemeni tuturor celor care au vorbit despre carte
la lansarea din 2 martie 2007, când Attila Bartis a
ajuns în sfârșit la Cluj, nici eu nu pot da măsura
pregătirii evenimentului decât povestind istoria
personală a acestei întâlniri. Despre Tihna s-a
spus, pe bună dreptate, că este imposibil să
vorbești. Astfel, în mod firesc, aceia care au vorbit
despre roman au simțit nevoia de-a intra oarecum
nemijlocit în universul acestei proze, prin
experiența contactului prim cu ea.
A fost evenimentul pe care l-am pregătit știind
că va fi așteptat de multă lume. La aproape un
an de la apariția traducerii, lansarea în prezența
autorului a venit exact la momentul oportun,
cartea ajungând la o anumită maturitate a
receptării ei de către criticii și publicul din
România.
Primul care a reacționat la ideea unei invitații
a prozatorului și traducătoarei la Cluj a fost
Ștefan Manasia, care, entuziast, a mobilizat
energiile și resursele revistei Tribuna. La scurt
timp ni s-a alăturat doamna Irina Petraș, în
intenția de a-l face cunoscut pe Attila Bartis
scriitorilor de limba română și maghiară din Cluj.
În cele aproape 2 luni de corespondență
zilnică cu doamna Anamaria Pop, cea care a făcut
să sune atât de natural în limba română proza
lui Bartis, am reușit să definitivăm momentele
întâlnirii din 2 martie. Schimbul frecvent de e-
mailuri a ajuns aproape o obișnuință, la fel și
ideea că vom avea ocazia rară să cunoaștem un
prozator tânăr și atât de talentat. Attila Bartis s-a
dovedit atât de mișcat de invitația noastră, de
primirea la Cluj, încât ne-a transmis bună parte
din emoția sa, dublată de altfel de cea a doamnei
Anamaria Pop datorată reîntâlnirii Clujului
tinereții sale. Am întâlnit nu doar un scriitor și o
traducătoare de elită, ci și două personalități
captivante, deosebit de calde și de dornice de a
comunica.
În calitate de organizator al evenimentului și
de redactor al Editurii Paralela 45, am dorit să
ofer doar această scurtă istorie personală a
întâlnirii cu Attila Bartis și Anamaria Pop și să le
mulțumesc din nou tuturor celor care s-au lăsat
prinși în mrejele „Tihnei”: Irina Petraș, Ștefan
Emma Moldovan
foto: Stefan Socaciu

Manasia, Uniunea Scriitorilor Români din Cluj-
Napoca, cluburile Justin’s și Autograf.
Nu aș încheia totuși, fără a spune poate lipsit
de modestie, că publicarea pentru prima oară în
România a lui Attila Bartis este un motiv de
mândrie pentru editură și avem speranța că acest
succes editorial va fi urmat de un altul sub
aceeași semnătură.
■
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea
O critică generoasă
Andrei Simuț
Bogdan Crețu
Arpegii critice
Iași, Editura Timpul, 2005
De câte ori scriu despre vreun volum de
cronici literare (ceea ce se întâmplă
destul de rar, e drept), mă abțin cu greu
să nu citez din Nu al lui Eugen lonescu, carte
care cuprinde câteva intuiții fundamentale
despre critica de întâmpinare, dar și ideea că ar
fi perfect inutilă. Cartea e cu atât mai actuală
cu cât azi resimțim acut inutilitatea cronicii
literare, în contextul marcat de tirania
comercialului. Cronicarii de azi nu mai pot avea
o influență decisivă asupra selecției imediate a
valorilor, iată un adevăr tot mai vizibil azi.
Toată lumea a deplâns decăderea acestei specii a
criticii, cu toate că apar destule volume de
cronici. Daniel Cristea-Enache a trecut la al
doilea volum de cronici (București Far West.
Secvențe de literatură română), Dan C.
Mihăilescu a ajuns la secțiunea proză din
Literatura română în postceaușism, Cristina
Chevereșan a inaugurat cu un volum de cronici
colecția Noua critică la Cartea Românească etc.
Primul risc pe care Bogdan Crețu și l-a
asumat a fost să debuteze cu o selecție de
cronici literare. Al doilea risc pe care și-l asumă
tânărul critic este acela de a practica o critică
simpatetică, afirmativă, de legitimare a valorii.
Iată ce spunea Eugen lonescu despre critica
pozitivă: „orice critică pozitivă este (...) prin
definiție handicapată. Are nu știu ce aer de
complezență, în cel mai bun caz, de naivitate,
de lipsă de subtilitate, de candoare ridicolă sau
de entuziasm necontrolat, în celelalte cazuri.
Critica pozitivă pare a fi lipsită de spirit critic”.
Pe de altă parte, „critica negativă are de la
început un aer inteligent, competent, subtil,
șmecher și profund” (Nu, Editura Humanitas,
1991, p. 125). Nouăzeci la sută din verdictele
criticii de întâmpinare de azi sunt negative.
Există chiar un spectacol al desființării cărților,
desfășurat cu fast și superficialitate, dar care
poate asigura credibilitatea unui tânăr critic,
căruia îi stă bine cu o grimasă cinică, de refuz
și dezabuzare, garantul de azi al spiritului
axiologic. Bogdan Crețu e una din rarele voci
critice ale acestui moment care înțelege să nu
recurgă la trucurile ieftine ale criticii
minimalizatoare, alături de Nicolae Bârna,
Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat sau Marius
Miheț.
Arpegiile capătă alura unor profile critice de
mai mare amploare, care oferă, pe lângă
valorizarea indispensabilă, câteva completări
ideatice, precum și schițarea unui portret literar
cât mai complet al autorului în discuție. O
capcană frecventă în care ar putea cădea critica
pozitivă este descriptivismul. Tânărul critic pare
mereu conștient de acest pericol și evită cu
obstinație orice pasaj rezumativ, găsind totuși
prilejul de a ne informa despre ideile cărții și de
a le completa cu opiniile proprii. Stilul e unul
digresiv, dezinvolt, lipsit de încrâncenarea
penibilă a multor cronicari de azi. Bogdan Crețu
are plăcerea de a introduce lungi paranteze, în
care se știe insera treptat în orizontul criticului
analizat. Odată ajuns la nucleul de premise care
a generat demersul critic în discuție, se pot
sesiza justele adăugiri ce trebuie făcute.
Majoritatea cronicilor din volum au un
implicit verdict pozitiv. Strădania este de a
argumenta justețea alegerii respective. Orice
cronicar ajunge mai devreme sau mai târziu la
concluzia că merită să scrie doar despre cărțile
care îi plac, a căror impresie a fost suficient de
puternică pentru a-i împinge către masa de scris.
Plăcerea lecturii și a dialogului, dorința de nu se
risipi în analiza maculaturii, acestea sunt
premisele de la care pornește criticul. Există și
excepții. Cele câteva cronici negative sunt
marcate de un suculent umor filologic, de largi
volute ironice, susținute de mostre de citate
alese pentru delectarea audienței. Cronicile lui
Crețu fac mereu efortul de a nu-și neglija
cititorul, de a-l ține mereu atent, de a-l distra,
de a-i traduce limbajul scrobit și pretențios al
unora, de a-i face ordine în noianul entropic de
apariții editoriale în care e înglodat zilnic.
Critica postdecembristă nu-și mai regizează
spectacolul de idei doar pentru specialiști. Rolul
care i se potrivește lui Bogdan Crețu este acela
de mediator neobosit între mesajul cărții și
cititor, mai puțin acela de judecător orgolios al
producției literare. Cronicile sunt înșiruite
cronologic, fiind un Bildungsroman al formării
unui critic. Treptat, ocheanul selecției se
îndreaptă spre problemele controversate, spre
volumele care permit breșe în stare să capteze
un anume fenomen literar. Criticul știe să
arunce în jocul polemic întrebările esențiale. E
vizibil efortul de sinteză din antecamera
fragmentelor critice.
Cărțile sunt deseori un mascat pretext
pentru a discuta probleme mai generale ale
literaturii actuale, temele care au ocupat prim-
planul dezbaterilor postdecembriste. Iată câteva
exemple: postmodernismul românesc și
legitimarea generației 80 (Mircea Cărtărescu);
problema schimbării canonului literaturii
contemporane și reabilitarea ficțiunii (Ion
Simuț); destinul și delimitarea corpusului de
texte ce aparțin literaturii de sertar (Dan C.
Mihăilescu), nefericirile meseriei de cronicar și
destinul criticii de întâmpinare (Alex
Ștefănescu), istoria și teoria textualismului
românesc (Marin Mincu), posibilitatea de a scrie
o istorie ale literaturii române (Iulian Boldea),
caracterul marginal, neglijat al sintezei literare și
a criticii ideilor etc. Articolele conțin și o
pledoarie implicită pentru genul cronicii literare
și pentru critica de întâmpinare, contracarând
diatribele lui Cristian Bădiliță împotriva criticilor
literari.
Chiar dacă un volum de cronici nu mai are
aceeași importanță decisivă pentru consacrarea
unui critic ca înainte de 1989, Arpegiile critice
ale lui Bogdan Crețu anticipează o carieră critică
remarcabilă, de anvergură. Criticul posedă o
viziune bine conturată asupra literaturii
postdecembriste, articulând cu mână sigură
sinteza problemelor ei. În final, două propuneri
pentru critica de întâmpinare de azi: o necesară
specializare pe genuri a cronicarului, o ieșire de
sub tutela modelului manolescian, tot mai greu
de urmat în contextul cantității de texte ce apar
azi; o netă despărțire a cronicii literare
(destinată specialiștilor) de prezentarea de carte
(destinată publicului larg).
■
O nouă viziune asupra
poeticului
■ Lucia Dărămus
Rodica Marian
Identitate °i alteritate
București, Editura Fundației Culturale Ideea
Europeană, 2006
Cartea Identitate °i alteritate a cercetătoarei
Rodica Marian, fin eminescolog,
radiografiază hermeneutica ontologică din
opera eminesciană și blagiană, cititorului fiindu-i
explicat fenomenul alterității, așa cum apare în
creația poeților mai sus menționați, numit și
„fenomenul... străinei guri”.
Alchimia alterității, de regulă, este percepută
ca alienantă, sub prefacerea unei scindări a
personalității ea putînd fi chiar salvatoare. În
sprijinul acestei idei, Rodica Marian vine cu un
citat dintr-o lucrare proprie (Luna °i sunetul
cornului. Metafore obsedante la Eminescu,
Pitești, Ed. Paralela 45, 2003), prin care sîntem
avertizați de o posibilă răsturnare a registrului
melancolic după ce va fi trecut de un prim strat
semantic, propunînd o deschidere spre un alter
nealienant, spre un „mister”.
„Stranietatea perceperii propriei morți la
timpul trecut este dovadă a salvării eului într-un
alter, iar acesta din urmă, ca uitare de sine (...),
poate accede la comuniunea cu Ființa”, afirmă
cercetătoarea.
Pornind dinspre semnificațiile dedublării
poetice se identifică două sensuri ale alterității,
alteritatea interioară și alteritatea neconflictuală;
în prima variantă „alterul este coexistent eului”,
pe cînd în cea de a doua variantă „eul își
regăsește alterul” prin descoperirea unei zone de
profundă adîncime, unde eul se poate dezvălui
în calitatea lui de coparticipant la Ființa lumii.
Alteritatea cu dublă funcționalitate este
discret interpretată nu doar din perspectiva
operei eminesciene, autoarea reținîndu-ne atenția
și cu scindarea identității în lirica blagiană.
Desigur, nu uită să ne semnaleze slaba receptare
de către europeni a acestei „noi” percepții,
precum și faptul că nu e tocmai confortabil să
pătrunzi în adîncimile poeticului apelînd și la
surse din alte domenii decît cele umaniste.
„Această grilă de punere în adîncime a
universului liric blagian, ca și a celui eminescian,
pe de o parte, reflectă o stare mai puțin
cercetată și acceptată în arealul gîndirii europene
(ce se poate încadra în ceea ce filosoful Blaga
definea prin paradoxia logică, ori prin statutul
stilistic al metaforei revelatoare, totodată
ascunzătoare de mister), stare de grație
dezvăluită în profunzimea gîndurilor exprimate
uneori de marii poeți.”
Starea mistică este argumentată prin versurile
poeților Mihai Eminescu, Paul Valery, Victor
Hugo, Holderlin, Octavio Paz, Arthur Rimbaud...
Anamneza făcută literaturii blagiene extrage
aceste semnificații ale străfulgerării care se
regăsesc într-o gîndire metaforică, reflectînd
„senine revelații ale transpunerii eu-lui într-un alt
suflet, chiar a scindării personalității creatoare,
respectiv a eu-lui poetic, fie el profetic, fie
modern-narcisiac”.
Cercetarea asupra problemei o poartă pe
autoare prin toate ungherele posibile, inclusiv în
4
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cel lingvistic, oprindu-se, desigur, °i în dreptul
dimensiunii istorice. Scindarea, a°a cum este
dezvoltată °i întrebuințată în expresionism,
consideră Rodica Marian, este programatică,
Blaga făcînd însă apanajul complexității în acest
sens.
Se cuvine să spun că radiografierea alterității
inițiată de cercetătoare trădează profunzimile
creației, creatorul dezvăluit nu doar ca dublu, ci
ca multiplu, oglinda critică nuanțînd fețele
pluridimensionale ale poetului, eternul copil,
reîntors în matca primordială a privirii și
înțelegerii - metafora.
Analiza textelor este realizată minuțios,
științific, distingîndu-se între eu și non-eu, între
transfigurare și non-transfigurare, între
dizanalogie și non-dizanalogie la Eminescu și
Blaga, două stări de grație pentru gîndirea
poetică românească.
Pentru proiectarea în teorie a conceptelor
identitate vs alteritate, exemplele sînt bine alese:
„Oare eu, tu, el nu e totuna” (Eminescu, Ms.
2262); „Dar eu socotesc că a fi mai mulți este
esența omului” (Paul Valery); „Ah, nebun e cel
ce crede că eu nu sînt tu!” (Victor Hugo)...
Identitate și alteritate, dincolo de teoriile
literare sau de cele lingvistice la care se apelează
pe parcursul întregii cărți pentru a se crea un
nou punct de vedere și pentru a propune noi
idei pertinente, are un mare cîștig în măsura în
care Rodica Marian nu ezită să apeleze la tratate
din alte domenii, cum ar fi cel psihologic, pe
care și-ar putea sprijini afirmațiile, aducînd
lumină asupra ființei poetice.
În acest sens se consultă tratatul Diagnostic
și tratament în sindromul de personalitate
multiplă, autor Frank Putnam, dar și Freud,
Taylor, Martin, ori scriitori preocupați de subiect,
în această categorie intrînd George Santayana.
Vizibil interesată de scindarea identității,
cercetătoarea, în lumina teoriilor dezvoltate pe
această temă, va spune:
„Ca și Eminescu, Blaga nu este cutremurat de
grija exacerbată și pozitivă a integrității
personalității, ca o valoare axiologică prin
excelență proteguită în arealul de gândire
occidental. Dezinvoltura cu care circulă
diseminarea eu-lui în <gândirea> sensibilă
blagiană, cea incorporată în opera poetică, apare
evidentă într-o atentă analiză a textelor înseși. În
creația celor doi mari poeți români adesea nu
există limite tranșante între eu și non-eu, cum s-a
observat uneori în receptarea critică, și, de
asemenea, nu apare vreo inhibiție dramatică, nici
înghețul tragic, în fața unor scindări de
<elemente solidare>, cum ar fi trupul și sufletul”.
Am putea crede, pînă la un punct desigur, că
Rodica Marian merge pe același drum teoretic
desțelenit inițial de Henry James, acesta
propunînd termenul ficelle pentru acele
personaje marionetă dintr-o operă, aparent fără
nici o funcție, în lipsa cărora însă textul ar fi
dezlînat. E limpede că H. James propune noi
modalități de mișcare cu privire la text,
accentuînd dizarmonia personajelor și
modalitatea prin care se pot reintegra.
Cercetătoarea clujeană, plecînd dinspre
reflexia textelor poetice, înțelege și explică aceste
dizarmonii nu în intimitatea personajelor, ci în
interioritatea eu-lui scriitoricesc.
Cartea Identitate și alteritate, apărută la
Editura Fundației Culturale Ideea Europeană într-
o ținută elegantă, propune nu doar o nouă
lectură asupra operelor celor doi poeți români,
Eminescu și Blaga, ci și o nouă înțelegere a
poeticului.
■
București, orașul
uimirilor
■ Claudiu Groza
Elena Precupețu
Mahalaua Birjarii Vechi
Pitești, Editura Paralela 45, 2006;
Constantin Olariu
Bucureștiul monden
Pitești, Editura Paralela 45, 2006
Sintagma de mai sus parafrazează, deloc
inocent, titlul unui roman cu mare vogă de
pe la începutul secolului trecut, o localizare a
lui Octav Dessila, dacă nu mă înșel, intitulat
București, orașul prăbușirilor. Un soi de
telenovelă literară, de care mi-am amintit, prin
ricoșeu semantic, căutând un titlu pentru
comentariul la două cărți extrem de semnificative
și real-dramatice, despre destinul Bucureștilor în
secolul XX.
Ambele volume fac parte dintr-o colecție,
„Odiseu/Cartea de București”, coordonată de
istoricul Adrian Majuru, al cărui efort de a
constitui un fel de „istorie rememorată” a
capitalei românești este lăudabil. El însuși un
atent căutător de informații despre identitatea
cotidiană, nu doar politico-macro-socială, a
orașului, Majuru a reușit și să descopere
manuscrise relevante pentru portretul acestuia,
dar și să provoace mărturii în acest sens.
Cartea Elenei Precupețu este o asemenea
mărturie, elaborată chiar sub forma unui
„memori-jurnal”, în care autoarea reface istoria
unui colț pitoresc al Bucureștilor din perspectiva
actualității, dar cu intarsii profunde în tot ce a
însemnat viața de zi cu zi a mahalalei. Autoarea
s-a născut în 1922 și a trăit cam 70 de ani în
Mahalaua Birjarilor. Notele publicate au fost
scrise între mai și decembrie 2005, iar memoria
semnatarei, umorul său și o îndemânatică
scriitură fac din volum un document uman-istoric
de bună calitate, care se citește cu plăcere,
curiozitate și, poate, un pic de nostalgie. Se
împletesc, în discursul Elenei Precupețu, atât
evenimente politice cât și destine umane, atât
fracturi sau convulsii sociale cât și clipe serene, ca
într-o viață de om, pur și simplu. Din copilăria
autoarei, pe când trăsurile muscalilor, ce au dat
numele mahalalei bucureștene, erau înlocuite de
automobile, acestea conduse tot de muscali, însă
de cei din generația mai tânără, și până la
avatarurile existenței în „Epoca de aur”, se
conturează o imagine extrem de unitară a
Bucureștilor, un portret în progresie, relevant,
dincolo de orizontul științei istorice, pentru tot ce
poate fi încadrat sub specia mentalului colectiv
românesc al veacului trecut.
Cartea este completată de o admirabilă galerie
fotografică, dar și de o plină de umor
„autobiografie” a autoarei, prin a cărei concluzie
volumul Elenei Precupețu își justifică pe deplin
prezența editorială.
Așadar: „Ferește-ne, Doamne, de nătăfleți,
neghiobi, nelegiuiți, epoci de aur și prietenii pe
veci”. Aferim!
Bucureștiul monden al lui Constantin Olariu
se subintitulează Radiografia unei prăbușiri (1940-
1970) și dă impresia unei lucrări atent elaborate,
cu un gând ascuns al autorului de a oferi un fel
de studiu asupra istoriei „mici” a Bucureștilor,
într-o epocă de schimbări rapide și traumatice.
Autorul, aflăm dintr-o succintă - poate prea
laconică - notă bibliografică, a publicat poezie și
numeroase traduceri din literatura maghiară. De
altfel, parcurgând cartea, am aflat un detaliu
biografic interesant, ocultat de îngrijitorul ediției.
C. Olariu s-a născut la Târgu Secuiesc, în Ardeal,
însă un necunoscător al acestui amănunt ar fi
convins că el e bucureșten get-beget, într-atât e de
îndrăgostit de București. Autorul e nu o dată
pătimaș în „apărarea” urbei sale de adopție,
copleșită de o populație cu statut social incert,
mai ales în anii 1950-1970, așa cum își dezvăluie,
în capitolele despre perioada interbelică, o
nedisimulată nostalgie pentru atmosfera
înmiresmat-loisiristă a Bucureștilor de odinioară.
Bine integrat în tot ce înseamnă istoria
cotidiană a marelui oraș, Olariu reface, cam în
genul unui Neagu Rădulescu, de pildă, dar cu
extindere și la zonele arhitectonice ori
evenimențial-culturale, radiografia umană și de
moravuri a Capitalei. Rezultatul e un adevărat
roman de atmosferă, cuceritor chiar și când
autorul devine ușor pedant, cum e în capitolul
dedicat Căii Victoriei, unde se reface istoria
„buricului târgului”, pe îndelete, din Splaiul
Dâmboviței și până la Piața Victoriei. Olariu nu
se mulțumește să „inventarieze” clădirile, cu
istoria lor de la construcție și până acum, ci
„sapă” și la temelie, spunând adesea ce s-a aflat
acolo prin secolele de mult trecute. M-am plimbat
adesea pe Calea Victorie, una din zonele
bucureștene pe care le iubesc, dar n-am știut
niciodată, până la citirea volumului scris de
C. Olariu, că în Piața Victoriei s-a aflat cândva
poate cel mai frumos palat urban din România,
cel al familiei Sturdza, oricând comparabil, cum
arată fotografiile, cu marile edificii ale capitalelor
Europei. Așa cum mi-au „trecut” pe sub ochi, fără
să le remarc în mod deosebit, clădiri de mare
frumusețe, precum Casa Caragea - o mai fi
existând, acum?
Constantin Olariu nu este însă doar un
„arhivar” al istoriei monumentale, ci și unul al
istoriei umane. Se perindă prin carte, portretizate
cu finețe și indulgență, „personaje” de toate
felurile, de la celebri scriitori, actori, muzicieni,
întreaga pleiadă a anilor ’40-’70, până la ratați
culturali - mai mult sau mai puțin „celebri” - ai
aceleiași perioade.
E imposibil, pentru oricine s-a plimbat măcar
o dată, în tihnă, pe marile bulevarde, prin
parcurile sau piețele Bucureștilor, ca volumul lui
C. Olariu să nu-i provoace măcar un fior
nostalgic, făcându-l să rememoreze un loc, un
moment, o frântură de imagine.
Ambele volume publicate de Paralela 45 au,
sub aparența lor modestă, de mărturii individuale,
o dimensiune de cărți de istorie ce nu poate fi
negată. Nu pot, clujean fiind, să nu regret că nu
avem și noi un Adrian Majuru, pentru că
„povestea” Clujului este, o știu, la fel de
pasionantă.
Revenind însă la titlul acestui comentariu,
lectura acestor două volume nu m-a făcut decât
să-mi recapăt - ca un bun cunoscător, credeam, al
Capitalei - uimirea ingenuă cu care am parcurs,
pe vremuri, singur, ca proprie-mi călăuză,
fermecătorul și detestabilul București.
■
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Istoria gesturilor mărunte
Mihai Mateiu
Francisc Baja
Porumbelul lui Noe
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2006
n contextul predominant “biografist” al prozei
noastre contemporane, comunismul (trăit,
asumat, digerat și poetizat) e singura perioadă
istorică intens exploatată - pe nimeni nu mai pare
să intereseze istoria „mai veche“. Porumbelul lui
Noe al lui Francisc Baja demonstrează însă că
această temă e departe de-a fi epuizată, fiind
pasibilă de noi și noi abordări, în cele mai actuale
registre. Fără a avea nici o pretenție de document
istoric - convenția ficțiunii e cît se poate de vizibilă
(uneori programatic, alteori lăsînd impresia unor
“scăpări”) - romanul nu se vrea decît o țesătură de
fapte posibile, imaginabile în Clujul anului 1667.
Primul paragraf, atît de aforistic încît poate fi citit
ca un motto al cărții, avertizează asupra acestui
lucru: „Dintre toate faptele posibile, unele s-au
întîmplat, altele urmează să se întîmple”.
Cîteva fire narative la care se revine ciclic pe
parcursul romanului conturează o intrigă: judele
urbei ia decizia de a schimba numele acesteia
precum și pe cele ale străzilor și persoanelor (pînă
și pe ale celor decedate, modificînd pietrele
funerare); un grup de călugări iezuiți se stabilește
la mănăstirea Calvaria, de unde fuseseră alungați
cu 64 de ani în urmă, și abatele lor sugerează
judelui ideea salvatoare a numelor latinești;
pietrarul Peter Bosch, cel care are o legătură
neoficială cu văduva Nyilas, conduce lucrările de
restaurare din cimitir. Aparent desprins de toate
acestea, un fir aparte urmărește viața lui Noe, de la
vestirea potopului pînă la moartea sa; legătura se
face abia în final, cînd unul din personaje (bătrînul
care-și petrece zilele într-un han, dinaintea unui
pahar întotdeauna gol) se revendică a fi ultima
întrupare a lui Noe. În corpul romanului această
intrigă compusă e însă destul de vagă și ambiguă,
părînd pe alocuri un simplu pretext pentru o carte
de atmosferă, preocupată de realizarea „radiografiei
sufletești” a unui oraș și a locuitorilor săi. Clujul
din roman (conturat spațial prin doar cîteva
coordonate: biserica Calvaria, catedrala Sf. Mihail,
vechea Primărie, cimitirul) e învăluit într-o
atmosferă sumbră și apăsătoare (pe-alocuri de-a
dreptul bacoviană) de oraș medieval, a cărui
descriere capătă însă de multe ori sclipiri de
frumusețe pură: „Ca o șopîrlă uriașă, orașul se
întindea sub toropeala soarelui, absorbind în trupul
său cenușiu căldura gelatinoasă, care apoi se
pierdea în umbrele caselor ce retezau ulițele cu
faliile lor întunecate, prăpăstii de tăcere și de
răcoare vremelnică. Fîntînile orașului, ca niște carii
adînci, străpung pămîntul, trupul ce se apleacă
peste marginea lor, captiv în tihna lor, se
oglindește palid, apoi dispare, precum o trezire
dintr-un somn adînc sau precum sfîrșitul unei vieți.
Cînd se înserează, trupurile se întîlnesc în odăile
strîmte într-un aluat veșnic al singurătății,
fredonînd imnul tainic al nopții. În zori ușile se
deschid, iar casele se golesc treptat, în ritmul
șovăielnic al firii, doar cel bolnav rămîne și privește
întinderea albă a ferestrei”. Acest fragment din
prima pagină a romanului conține deja, sugerate,
temele sale majore: moartea, singurătatea,
bătrînețea, deznădejdea. Cea mai intensă dintre ele,
la care se revine obsesiv, e moartea - ea poate fi
privită cu o nesfîrșită duioșie și tristețe (“[...] cînd
își privise bărbatul întins, nu multe lucruri se
schimbaseră la el, era totuși același, poate doar
felul ei de a-l privi, moartea lui era întinsă în fața
ei iar corpul lui neschimbat își închisese în el taina
conviețuirii, trupul acela rigid și nemișcat purta
încă în el amintirea ei [...]”), după cum asupra ei se
poate arunca o privire ironică („ [...] o viață nu se
sfîrșește atît de ușor, trebuie să plătești biserica, să
plătești popa, să plătești dricul, să plătești groparii,
iar acum și notarul, o viață nu se sfîrșește atît de
ușor și abia după ce ai plătit cele necesare poți
spune că ai murit în mod legal, că ești mort pe
hîrtie, căci altfel erai așa mort pentru ordinea
cerească dar aceea nu contează aici printre cele
pămîntești [...]”). Spațiul predilect al morții,
cimitirul, este cel care centrează lumea cărții: el
atrage magnetic personajele în realitatea vieții lor
închipuite, în gîndurile sau în visele lor. Bătrînețea
condamnă la singurătate, deznădejdea pare a fi
starea naturală și firească a oamenilor - multe
pasaje sau capitole se încheie pe tonul unei
zădărnicii totale.
Se face la un moment dat în roman o referire
la istorie, culpabilă de faptul că nu reține niciodată
faptele mărunte, gesturile și amănuntele sensibile
(cum ar fi o durere de măsele de care-ar fi putut
suferi Columb în momentul debarcării în Lumea
Nouă) - o asemenea istorie „mică” (a faptelor
neconsemnate de nici un tratat, a celor mai umili
și nesemnificativi actanți) vrea să realizeze Francisc
Baja în romanul său. O vastă galerie de personaje îl
populează (funcționari publici, felceri, țațele
Mănășturului, cerșetori, văduve, bătrîni, călugări,
negustori etc.) și remarcabilă e perfecta conturare a
unora dintre ele printr-o singură frază sau printr-un
minuscul fragment de monolog interior („[...]
măcelarul Pușcaș niciodată nu s-a priceput la femei
și a le privi în ochi e prea mult pentru el, preferînd
în schimb gestul discret sau mai puțin al
amabilității excesive, seara, cînd opaițul va primi o
ultimă suflare ce va aduce întunericul deplin,
Pușcaș se va gîndi la ea și probabil data viitoare va
îndrăzni mai mult, totuși greu de crezut pentru că
dorințele sale se pierd în adîncimea nopții și rămîn
acolo închise parcă de un blestem”). Există și
cîteva, puține, cărora jocul stilistic le atribuie
perspective sau exprimări improbabile, exagerate,
majoritatea sînt însă foarte reușite. Tehnica care
susține foarte bine această luxurianță de
protagoniști e aceea a romanului polifonic, cu
numeroase voci naratoriale. De fapt e o tehnică
mixtă, existînd și vocea unui narator omniscient,
care are însă obiceiul de a se pogorî de la înălțimea
sa în personaje, începînd să vadă lumea prin ochii
acestora și s-o descrie cu cuvintele lor - o tehnică
ce amintește puternic de Antonio Lobo Antunes
care poate fi citat, alături de Ștefan Agopian,
printre modelele evidente ale autorului. Foarte
reușită în unele capitole, această tehnică alunecă în
altele, unde nu mai e convingător susținută prin
conținut și structură, în manierism.
E sesizabilă în Porumbelul lui Noe o plăcere a
divagării, a alunecării înspre sensuri general-umane,
fără a se ajunge însă la tezisme - se vorbește cu
mult har despre felul în care momentele în care
bătrînețea modifică vocea oamenilor („căci dacă la
tinerețe vocea e un armăsar greu de stăvilit la
bătrînețe ea devine o mîrțoagă neliniștită ce
niciodată nu nimerește drumul și de cele mai
multe ori nici nu vrea să mai pornească, stă cu
picioarele proptite în pămînt și privește cu ochii
tulburi undeva departe sau undeva aproape, nu e
sigur unde”), despre simțul posesiei și obiceiul
oamenilor de a vedea prevestiri în orice, se explică
de ce pedeapsa capitală trebuie să fie extrem de
crudă și se lămurește, cu referiri savante la
Giuseppe Viconti și Giordano Bruno, rolul găinilor
și cocoșilor în mersul lumii. Există de asemenea
frumoase răsturnări de perspectivă, îndeosebi
asupra “celor sfinte” (și Jose Saramago poate fi
intuit aici ca un alt model, nu stilistic ci ideatic, al
autorului, a cărui raportare la religiozitate are ceva
din cinismul umanist al scriitorului portughez,
amintind destul de puternic de perspectiva acestuia
din Evanghelia după Isus Cristos): duminicile
văzute ca păcătoase pentru că atunci toată lumea
se dedă păcatului, neprihănirea lui Noe datorată
urîțeniei soției, concluzia trasă în fața icoanelor
bizantine cum că pe vremuri se proceda probabil la
o măsurare a ochilor și doar cei cu ochi foarte
mari puteau deveni sfinți. O mare savoare aduc
cărții și unele notații eliptice, tulburătoare: „uneori
sub platoșa albastră a cerului lucrurile par liniștite,
apoi ceva se întîmplă”, „din cînd în cînd norii
acopereau strălucirea soarelui iar cerul părea mai
milostiv” etc. În afara „istoricității”,
„atmosfericului” și „polifoniei” sale, Porumbelul lui
Noe este în primul rînd un roman metaforic. Toate
temele sînt tratate în această manieră, descrierile se
desprind de datul firesc pentru a deveni altceva. Pe
de-a-ntregul metaforică e povestea lui Noe care,
obosit și sătul de lipsa de sens a actelor divine,
ajunge să se răzvrătească, mărturisind la bătrînețe
că și-a dorit să scufunde corabia pentru a împărtăși
destinul semenilor săi și ajungînd să nu-și mai
dorească decît o liniște care seamănă cu o moarte
lentă („[...] am să stau nopțile cu ochii deschiși și
am să ascult cum timpul se scurge în mine, pielea
ce se va strînge pe mine și ochii ce îmi cad în
orbite cu un pleoscăit moale, voi aștepta în
întunericul de smoală să vină un nor de pești și să
ciugulească din mine, plutind prin ușa
întredeschisă și răcoarea nopții, ciugulind unul cîte
unul din degetele mele galbene, va fi o noapte
lungă cred [...]”). Finalul romanului aduce sensul
complet al acestei metafore: potopul l-am trăit cu
toții, continuă și acum, unii aleg să se arunce peste
bord, alții să se se exileze în solitudinea camerei,
pentru că „Porumbelul acela nu s-a mai întors din
ținuturile aride ale infinitului și-ale morții”.
Ca minusuri ale cărții aș menționa, alături de
pasajele în care devine manieristă, faptul că multe
idei sînt compromise de artificiile formale, de
parantezele multiplicate pînă la completa lor
uitare, precum și (un aspect foarte deranjant la
lectură) abundența și dimensiunile greșelilor
gramaticale. Cred că această ultimă „vină“ e în
egală măsură și a editurii, care-ar fi avut datoria de
a înmîna manuscrisul unui corector. Dincolo de
aceste scăderi precum și de indecizia, poticnelile și
alunecările inevitabile unui debut, scrisul lui
Francisc Baja respiră acea bucurie a imaginării (unei
lumi, unor personaje, unor trăiri interioare) care fac
un scriitor și care ne-ar putea determina să-i
așteptăm următoarea carte.
■
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
Însemnări despre Mircea Zaciu *7 I
Gheorghe Grigurcu	■
Mircea Zaciu
media
Mitul obiectivitătii jurnalistice
Mihaela Mureșan
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
7
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
imprimatur
Parvenitismul incipient
Î
Ovidiu Pecican
n romanul Ora păianjenului, scris între 1980 și
1982, și apărut în premieră în 1984 (ed. a Il-a:
, Târgu Lăpuș, Ed. Galaxia Gutenberg, 2006,
280 p.), Radu Țuculescu oferă un portret
memorabil de „demon meschin”, vorba lui
Sologub. Prin natură, Miș Dron, personajul în
jurul căruia se răsucește fără abatere narațiunea,
este, în felul lui, un arivist, venind, deci, să
completeze o galerie ilustrată copios în literatura
universală și la noi. El vrea să își depășească, fără
îndoială, condiția, dar nu în ordine existențială -
acolo nu are ce să își reproșeze -, ci în plan
material. S-ar zice, așadar, că este un soi de Julien
Sorel, de Bel Ami, de Dinu Păturică. Dar astfel de
înrudiri se dovedesc îndată false, fiindcă, în
comparație cu Miș Dron, fiecare dintre aceștia
iese mult înnobilat, câștigând în proeminență și
măreție prin simpla proiectare pe fundalul
contrastiv al suburbiei larvare locuite de
„păianjenul” lui Țuculescu, la fel cum autorul
moral al mineriadelor, Ion Iliescu, pare un
politician de marcă atunci când îl compari cu
mahalagiii care i-au succedat, poate mai puțin
periculoși, dar fără nici un dubiu, mai meschini în
performanțe și aspirații, mai degrabă intriganți
scandalagii decât oameni politici autentici.
Locuitor al marii aglomerări urbane în care poți
ghici Clujul anilor dictaturii gri a lui Ceaușescu,
Miș Dron vrea să devină administratorul unui
bloc care nici măcar nu s-a construit încă, dar
unde va urma să locuiască în curând. Obiectivul,
marginal și trivial într-o lume normală, meschin și
ținând de infrastructura vieții sociale - mai cu
seamă că se referă la una dintre clădirile-dormitor
dintr-un uriaș abator uman de tip socialist,
ocupând o poziție ultramarginală pe harta
metropolei zonale, la limita unde civilizația
întâlnește natura -, este întrevăzut de personaj ca
unul capital, urmând să îi inaugureze ascensiunea
socială.
La drept vorbind, în loc să merite disprețul
cititorului, Miș Dron se învrednicește mai degrabă
de stima oricărui cunoscător al epocii și de
respectul fiecărui om lucid venit în contact cu
povestea lui. Fiindcă lui Dron îi este clar ceea ce
multora dintre noi le scăpa în epocă: dacă vrei să
îți vinzi sufletul pentru o poziție remarcabilă în
sistem, ascensiunea nu trebuia să înceapă în
universitate, în marile intreprinderi (expuse din
cale afară la estimările din finalul fiecărui an și la
raportările de cifre realizate) sau chiar în
organizațiile Partidului Comunist, ci cât mai jos și
mai lateral, printre proletari și lumpeni. Acolo
„mustea” realitatea, aceasta era pepiniera favorită
a Partidului și a serviciilor secrete, adevărații
stăpâni ai zilei... Pe de altă parte, într-o lume
înghețată în dezvoltarea ei datorită suflării geroase
a dictaturii, singurul loc unde mai mișca ceva
erau șantierele de blocuri, carapacele ridicate
neobosit spre a satisface nu atât necesitățile unei
industrii oricum falimentare, ci viziunea de
coșmar a Marelui Edil, dornic să mute satele la
oraș și să urbanizeze - spre un mai bun control
ideologic și o mai vizibilă integrare în turma
anonimă a sclavilor zilei, nivelându-i, totodată, -
pe locuitorii lor. Din acest punct de vedere, Miș
Dron apare, orice s-ar crede, drept un analist
hiperlucid al situației de fapt, un realist perfect
orientat în peisajul social al epocii, un ins destinat
unui anume tip de victorie.
Desigur, Austerlitz-ul lui Miș Dron, episodul
începutului său de carieră socială și, poate, de
ascensiune politică, este sordid. Țuculescu
surprinde magistral tensiunea dintre strădania
insului de a-și compune un aspect onorabil
burghez, pe de o parte, și noroaiele șantierelor, pe
de alta, dintre mimarea interesului cordial pentru
pescuitul sportiv și practicanții acestuia, la un
moment dat, și calculele demne de Uriah Heep
care subântind dialogul. La fel, tandrețea dintre el
și mătușa lui, consumată exclusiv telefonic, de la
o distanță aseptică, are, și ea, ceva din
îmbrățișarea unei broaște; dar și privilegiul unei
onestități refuzate celorlalți. Astăzi însă, la
reeditare, răsare cu pregnanță din pagină și ceea
ce odinioară era mai degrabă un mesaj insidios de
domeniul posibilului: faptul că abilitățile - reale -
ale lui Miș Dron rămâneau cele ale unui pigmeu
care nu intuia mersul istoriei. Doar câțiva ani mai
târziu, în decembrie 1989, la noi, iar apoi în vara
lui 1991 în miezul sistemului, la ruși, comunismul
european cunoștea colapsul, lăsându-se înlocuit cu
tranziția proteică și nebuloasă din care parcă nici
azi nu am ieșit.
Se prea poate ca tovarășul Dron, ucis stupid -
în jumătate de pagină - în prima ediție, de cuțitul
castrator al prietenosului editor Mircea
Sântimbreanu, dar rămas în viață ca în versiunea
inițială manuscrisă acum, la reeditare, să își fi
folosit cât se poate de bine, în anii următori,
însușirile de păianjen social. Nu trebuie uitat că
printre mineriade și jocuri de într-ajutorare,
printre prăbușiri de fonduri mutuale și fluctuații
inflaționiste pe piața monetară, un alt Miș Dron,
vânzător de lozuri într-o mică gară din răsăritul
țării, devenea unul dintre cei mai tari oameni de
afaceri ai zilei de azi, deținând concerne media și
acțiuni în diverse sectoare vitale ale micii și
clătinătoarei noastre economii capitaliste.
Și totuși: Miș Dron caută realizarea în viață
prin subteranele sociale care, în anii ’80, își trăiesc
ultima, fadă, strălucire. La drept vorbind, el
V ■
Ciclul Altoiri (fragment)
Adriana Popescu
seamănă cu merceologul din Caransebeș, Traian
Liviu Grobei, mărunta siluetă din Bunavestire de
N. Breban, care și-a găsit limanul, ieșind din
lumea kitsch-ului și a supraviețuirilor minuscule la
remorca unei ideologii de dreapta, imposibilă prin
anii ’70, încă, în România, dar tot mai tare din
1990 încoace.
Romanul Ora păianjenului se citește cu
satisfacție și cu frustrare, dacă ai în jur de cel
puțin patruzeci de ani. El aduce mărturia unor
mize de viață „la firul ierbii”, specifice
comunismului autohton din ultimii săi ani. Cum
spunea istoricul Liviu Rotman, într-un recent
interviu televizat: pe atunci ne reglam viața după
orarul apei calde... În rest, scriitura sigură a lui
Radu Țuculescu - inclusiv ticul personajului „spun
ce zic”, marcând tocmai inversul, că zicerea lui
spune altceva decât gândește - rămâne o reușită a
scriitorului și un prilej de fascinație neagră pentru
generațiile mai tinere de cititori, care nu își
amintesc Raiul roșu și verde al ceaușismului.
■
* *
Ciclul Altoiri
Adriana Popescu
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
accent
Identitatea ca o rană
Monica Gheț
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
incidențe
Cultura între trecut si viitor
Horia Lazăr
n alocuțiunea pe care a rostit-o în 26
noiembrie 2006 la Universitatea din Ottawa
cu ocazia primirii în Academia de arte, litere și
științe a Societății regale din Canada, Patrick
Dandrey, profesor la Sorbona, specialist reputat al
literaturii secolului al XVII-lea francez, cu
contribuții esențiale asupra operei lui La Fontaine
și Moliere, repune în discuție, în mod oportun,
problema culturii (1).
Între „cultură” și „civilizație”, gîndirea
franceză privilegiază ultimul termen, deja activ în
secolul al XVII-lea și amplu explorat în epoca
Luminilor și după Revoluția franceză de filosofi,
literați, ideologi și istorici. Apărut în lexicul
jurisprudenței în secolul al XVI-lea, cuvîntul
trimite la actul de justiție civilă, opus proceselor
criminale (2). În a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea e asociat politeții, desemnînd ca atare
sociabilitatea, urbanitatea și curtoazia, toate
definite ca stăpînire a pornirilor rele (3). În 1771,
dicționarul tipărit la Trevoux de iezuiți corelează
îmblînzirea moravurilor săvîrșită prin educație,
practicarea științelor și a artelor și prin progresul
material (comerțul, confortul, industriile de lux)
cu morala creștină, prima „frînă” a înclinațiilor
rele - prin urmare izvorul civilizației. Puțin mai
tîrziu, ideologii Revoluției, printre care Condorcet,
vor substitui civilizația religiei și poporul Bisericii.
Sub Napoleon, al cărui mesaj expansionist e
reluat, în ecou, de istorici romantici republicani
precum Michelet, civilizația și măreția națiunii
apar ca epifanii convergente. Avangardă a
progresului prin acapararea civilizației, Franța va
fi înzestrată în textele politico-profetice ale lui
Hugo (inclusiv în cele posterioare înfrîngerii din
1870 în războiul cu Prusia), prin jocul opozițiilor
verbale și al figurilor retorice, cu o misiune
sacerdotală: între 1870 și sfîrșitul Primului Război
Mondial idealul republican francez va fi exploatat
intens în dimensiunea lui civilizatoare, asociată cu
vechi reprezentări ale sacralității.
Valorificarea polemică a civilizației se opune,
în parte, concepției germane despre „cultură”. În
secolul al XVIII-lea, cuvîntul Kultur trimite la
limba națională și la geniul popular german, cu
specificul lui poetic - semnificație reluată de
romantismul german și de asemenea de Renan, în
perioada sa de admirație pentru știința germană.
Renan a introdus în Franța cuvîntul german,
integrîndu-l însă într-o viziune liberală a societății.
În accepția lui originară, „principiul spiritual” al
culturii e unificator: o „înălțare” spre universal
care nu are nimic comun cu exaltarea
particularismului etnic vehiculat și manipulat de
naționalismul imperial prusac, în care cultura
devine o afacere de stat iar creația o idolatrie a
artei promovată ca instrument al adeziunii la
statul divinizat.
Deriva birocratică, colectivistă și tentaculară a
culturii etatizate, în care dirijismul și clientelismul
merg împreună, fac din acest cuvînt, simultan, un
„cuvînt-valiză” (în care e loc pentru orice) și un
„cuvînt-ecran” (ce ascunde realități blamabile, (4).
Noțiune fluidă și opacă, cultura invită la o analiză
istorică și sociologică, mai degrabă decît filosofică
sau ideologică. În acest sens, intervenția lui
P.Dandrey în fața Academiei canadiene e
semnificativă.
„Nașterea culturii” îi apare autorului ca un
fapt istoric datat, înscris într-un context de
reînnoire științifică, tehnologică, filosofică, literară
și morală. Apărut în Franța secolului al XVII-lea,
așadar tîrziu, adjectivul „cultivat” se opune
epitetului „savant” în sensul renascentist.
Umanismul Renașterii, „pe jumătate memorial, pe
jumătate înnoitor” rezumă un proiect de erudiție
eclectică, „adăugînd fapte noi celor vechi” și
dezamorsînd cu virtuozitate contradicțiile. Pentru
savanții Renașterii, „a inventa” înseamnă „a
inventaria”, într-un demers epistemologic în care
complicarea și explicarea realității sînt solidare, și
în care revoluția științifică și mentală e, de fapt,
revelația excelenței anticilor. În același timp
retrospectiv și proiectiv (trăgîndu-și energia dintr-o
mitică vîrstă de aur și totodată îndreptat spre
viitor prin proiectul de „transmitere a învățăturii”,
translatio studii), umanismul renascentist
reprezintă o sinteză stufoasă și conciliatoare a
cunoașterii, „un compromis în culori pale” avînd
ca fundal constituirea unei veritabile „biblioteci
universale” a omenirii.
Între Copernic, tolerat, și Galilei, condamnat
de Biserică, vremurile s-au schimbat. Dintr-un
„discurs de convingere și rememorare”, știința
devine o examinare critică a realității. Ofensiva lui
Bacon împotriva idolilor cunoașterii, îndoiala
carteziană și punerea în discuție a autorității
anticilor (acum Antichitatea e descrisă ca o
copilărie a umanității) aduc în lumină
discontinuitatea progresului, rupturile
epistemologice și specificul adult al noii epoci,
rezultat al maturizării spirituale. În 1621, eruditul
englez Robert Burton publica un imens tratat
consacrat melancoliei, tributar formației sale de
savant, în care prezentarea faptelor ia uneori
aspectul reveriei și ficțiunii poetice. În 1628,
compatriotul său William Harvey publică un
scurt tratat despre circulația sîngelui, în care
respinge fiziologia lui Galen și prejudecata
sîngelui ce vehiculează cele patru umori, temei al
credinței în existența bilei negre, asociată
melancoliei. Melancolia e astfel lipsită de
străvechiul suport umoral iar omul de știință ia
locul savantului renascentist, introducînd o falie
între epistemologia antică (cuprinsă în cea
premodernă) și teoria modernă a cunoașterii.
Pe acest fundal, cultura modernă apare ca un
fenomen în același timp savant și monden: dispa-
rată și lipsită de continuitate, ea se dezvoltă în
academii și în saloane, combinînd frecventarea
ideilor cu plăcerea conversației între prieteni și
constituind, ca atare, un important mijloc de so-
cializare. Modelul omului cultivat promovat de
secolul al XVII-lea francez, ce apare în filigran în
paradigma „omului onest” din prima jumătate a
veacului, străin specializării („nici matematician,
nici predicator, nici orator”, va spune Pascal) se
situează, stilistic, între Montaigne și La Fontaine,
între înțelepciune și poezie, între practica citării
savante și visarea barocă. Tocmai de aceea, uma-
nistul învățat e, de acum, un pedant ridicol, în
vreme ce galanteria, calitate mondenă prin exce-
lență, introduce femeile în dezbaterea literară și
științifică. În sfîrșit, noua sociabilitate născută în
saloane și societăți savante întărește plăcerea me-
moriei și a datoriei culturale. Ea presupune o
pregnanță și un „relief al trecutului” pe care în-
mulțirea, în zilele noastre, a vectorilor tehnici ai
comunicării și ai difuzării informatice a mesajelor
îl „strivesc” pe ecran, virtualizîndu-l, golindu-l de
conținut.
Născută din atracția sociabilă pe care
persoanele de calitate dornice de cunoaștere o
simt ca pe un ciment ce le leagă atît de obiectul
curiozității lor cît și între ele, cultura a devenit, în
zilele noastre, o miză politică majoră. Statul
cultural al lui Marc Fumaroli desenează, cu
accente de pamflet, un chip al culturii în care
masificarea se substituie democratizării sub
semnul consumului organizat prin mijloace de
comunicare în masă. Dizolvarea culturii în
practici de petrecere a timpului liber („turismul
cultural”) ipostaziate hagiografic și demagogic ca
drept la cultură pentru toți suscită, în ultimii ani,
rezerve și critici tot mai numeroase. Într-un
număr recent al revistei Le Debat, Nathalie
Heinich face un bilanț al limitelor intervenției
culturale a statului (5). Fără a contesta utilitatea
„acțiunii culturale”, ea propune o mai bună
gestionare a finanțărilor publice a evenimentelor
culturale. Credincios vechilor sale analize,
M. Fumaroli denunță falimentul operațiunilor
culturale megalomanice și ineficacitatea dispoziti-
velor de decizie și de mediere, efecte ale unei
centralizări hegemonice, reclamînd eforturi de
educare culturală a tinerilor și incitări fiscale
sporite pentru finanțarea privată a culturii (6). În
ce-l privește, Jack Lang, fost ministru al culturii
între 1981 și 1993 - cu o întrerupere de doi ani -,
adoptă un ton defensiv: apărîndu-și bilanțul, pe
care-l socotește global pozitiv, el atrage atenția
asupra nevoii de a repoziționa cultura în ansam-
blul vieții sociale în condițiile mondializării (7).
În sfîrșit, bilanțul sprijinit pe date statistice stabilit
de M. de Saint Pulgent combină interogația
asupra eterogenității publicului („ce fel de
public?”) cu cea asupra eficacității investițiilor și a
noilor condiții de acces la actul cultural (8).
Rezultatele acestei anchete statistice sînt
surprinzătoare. Ele confirmă diagnosticul lui
M.Fumaroli din anii ’90 punînd totodată în
evidență tendințe recente, care dau de gîndit. În
ultimii 30 de ani publicul ce nu ia parte, în
Franța, la nici o activitate culturală e constant
(1/5 din populație), în ciuda programelor
voluntariste adoptate după 1980: creșterea
volumului de timp liber și sporirea nivelului
mediu de pregătire prin mărirea procentajului
10
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
titularilor de bacalaureat. „Democratizarea”
culturii ca bun de consum generalizat apare astfel
ca un e°ec. Persistența tenace a unui „non-public”
de bază s-a complicat însă în ultimii ani prin
punerea în practică a unor măsuri de reorganizare
socială cu efecte contrare celor scontate.
Instituirea săptămînii de lucru de 35 de ore, de
pildă, a sporit timpul liber al salariaților din
clasele populare, reducîndu-l pe cel al cadrelor.
Corelația dintre nivelul diplomelor °i practicile
culturale menținîndu-se, noile săli de concert sau
de operă au devenit tot mai goale, deoarece
cadrele, consumatori de cultură costisitoare, nu
s-au înmulțit numeric; dimpotrivă, timpul pe
care-l pot consacra culturii s-a restrîns. Prin forța
lucrurilor, „cultura cultivată”, ce se adresează
prioritar celor cu diplome înalte, nu e accesibilă
decît unei părți a acestora. Cine are bani de
investit în cultură nu are timp să-i cheltuiască! Pe
de altă parte, în pofida cre°terii efectivelor de
studenți °i a numărului de cărți editate (în Franța,
industria cărții continuă să prospere), lectura ca
practică culturală stagnează, existînd riscul ca
faptul să se agraveze în generațiile viitoare.
Derivele politicilor culturale nu înseamnă
e°ecul culturii. Ie°irea din tendința la
deculturalizare nu poate fi însă asigurată prin
activism sau intervenționism cultural al statului ci
prin măsuri educative: formarea tinerilor,
stimularea interesului pentru cultură °i arte, °i
îndeosebi asigurarea accesului egal la lectură -
practica culturală de bază. Răspunderea culturală
majoră le revine, în ultimă instanță, ministerelor
educației.
Etimologic, „cultura” provine din verbul latin
colere, care desemnează meseria de cultivator °i
care, prin deplasări semantice succesive, a primit
semnificații precum „a locui”, „a îngriji”, „ a
vindeca”, „a împodobi”; de asemenea, „a adora”,
„a venera”, „a aduce cinstiri zeilor” (9). Cultivarea
pămîntului a devenit astfel cultura animi numită
de greci paideia - proiectul educativ axat pe
formarea literară a copilului, ce interiorizează
acțiunea asupra naturii. Prin aceasta, nevoia
spontană de cultură se transformă în datorie iar
frecventarea artelor - cult al acestora.
NOTE
(1)	Patrick Dandrey, La naissance de la culture.
Allocution de presentation a la Societe royale du
Canada, Academie des arts, des lettres et des sciences
humaines, 2006.
(2)	V. Jean Starobinski, „Le mot civilisation”, in Le
remede dans le mal, Paris, Gallimard, 1989, p. 12.
(3)	În acest sens, grecii sînt opu°i barbarilor,
locuitorii ora°elor celor de la țară iar curtoazia
moravurilor agreste, sălbatice. Unii autori ridică însă
politețea, apanajul omului de lume, deasupra
„civilității”, pe care o poate dobîndi °i omul din popor.
În sfîr°it, abordarea sceptic-satirică a unor autori
precum La Bruyere °i Voltaire, ostili etichetei
în°elătoare de la curtea regilor °i culturii aparențelor
din saloanele Vechiului Regim francez, descalifică
politețea, pe care ace°tia o reduc la un joc de
ceremonii. Prin reacție, vechii candidați la politețe cu
mari deficiențe în materie (barbarii, provincialii, tinerii)
devin prototipuri mitice ale umanității: bunul sălbatic,
omul rustic apropiat de natură, copilul genial.
(4)	Marc Fumaroli, L’Etat culturel, Paris, Fallois,
1992, p. 194 și urm.
(5)	Nathalie Heinich, „Politique culturelle. Les
limites de l’Etat », in Le Debat, 142, nov.-dec. 2006, p.
134-143.
(6)	Marc Fumaroli, „Le crepuscule de l’Etat
culturel”, in ibid., p. 143-147.
(7)	Jack Lang, „Oser changer”, in ibid., p. 148-152.
(8)	Maryvonne de Saint Pulgent, „Droit ou
marche? », in ibid., p.153-157
(9)	Marc Fumaroli, L’Etat culturel, op. cit., p. 202-
204.
■
Estetica AWOL - o nouă
fizionomie artistică
Dan Breaz
Bienala Tinerilor Artiști - “Arta este
întotdeauna în altă parte” (12.10-16.11.2006),
organizată de Fundația Culturală META, în
parteneriat cu Goethe-Institut Bukarest, la Palatul
Brătianu din Bucure°ti, a fost precedată de o
masă rotundă cu tema: Sfidând gravitația-
(dez)avantaje geopolitice și structurale ale
condiției de a fi tânăr. La discuții au participat
numero°i critici de artă, curatori, directori de
instituții, arti°ti °i consultanți, între care: Rael
Artel, Ami Barak, Giuliana Carbi, Duncan
MacLaren, Jane Neal, Nevenka Sivavec sau Ron
Sluik.
Una dintre ideile directoare ale discuției a fost
aceea că unui tânăr artist i se oferă o dublă
alternativă: fie de a intra pe piața artistică, fie de
a fi vizibil pe scena artistică. Pe piața artistică,
însă, se pătrunde mai greu dacă e°ti un artist
tânăr care nu °i-a câ°tigat încă o recunoa°tere cât
mai largă pe scena artistică. A°adar, există o
intercondiționare între cele două, dar ea nu
funcționează întotdeauna ca o lege imuabilă.De
obicei, tânărul artist este “AWOL”(Absent Without
Leave), adică undeva la graniță, în drum spre, fără
să fi ajuns în mainstream-ul niciuneia dintre cele
două alternative. Conform statement-ului celor
cinci curatori ai Bienalei (Jenny Brownrigg,
Branko Franceschi, Irina Grabovan, Simona
Nastac °i Oana Tănase), termenul califică situația
outsider-ilor în conflict cu “instituția” sau cu cen-
-trul. Este vorba, până la urmă, de ideea de “deze-
rtare”, de părăsire a unor ipostaze consacrate,
eludându-se permisiunea oficială. De aici reiese °i
scopul Bienalei, acela de experimentare °i prezen-
tare a artei în spații °i în situații alternative. Prin
urmare, proiectul curatorial vizează atingerea unei
stări de empatie cu emotivitatea de tip AWOL °i
propune un anumit canal de comunicare. Se
consideră, astfel, că proiectele angajate politic °i
comunitar, precum °i lucrările care critică “insti-
tuția” prin descoperiri °i alăturări neobi°nuite vor
reu°i să ajungă la personalitățile AWOL, comu-
nicându-le ceva specific lor.
O problemă importantă, care se pune în
această situație, provine tocmai din polisemia
acordată de curatori conceptului expozițional de
AWOL. Diseminarea noțiunilor °i a ideilor pe care
acesta le subsumează, respectiv noțiunea de
outsider - deci de non - implicat -, noțiunea de
opozant - dezertor - deci de sabotor al sistemului
oficial -, ideea de absenteism - adică părăsirea
unei poziții”centrale”prin fixitatea consacrării ei,
în favoarea uneia oarecare-°i ideea de experimen-
talism spațio-situațional alternativ (implicit subver-
siv prin posibilitatea eligibilității sale °i, ca atare,
erijându-se într-un posibil detonator al platformei
“instituționale” prestabilite °i inerțiale) - toate
acestea scot la iveală nuanțe neprevăzute prin
simpla proferare a lui “Absent Without Leave”.
În aceste condiții, ne putem pune întrebarea
cum se situează ace°ti arti°ti, în funcție de două
tipuri de comandamente: acela al politicilor
artistice (etatismul instituțiilor care legitimează °i,
deci, consacră) °i acela al “contemporaneității”
artei contemporane. În legătură cu ultima
problemă, s-au consacrat deja două strategii de
câ°tigare a recunoa°terii: pe de o parte, adoptarea
modei internaționale °i fabricarea unor produse
artistice cu aură “contemporană”- modelul
Damien Hirst -, iar, pe de altă parte, practicarea
unei arte tradiționale, de tipul ulei pe pânză, dar
care are darul de a fi “deranjantă”,
"insuportabilă” °i, finalmente, "interesantă” -
modelul Jean-Michel Alberola.
În acest cadru general, putem să grupăm
lucrările vernisajului în funcție de câteva
teme/ probleme generale.
Seria Toilet Ladies (C-print, 2006) a Luciei
Nimcova tratează pierderea identității prin
profesie a acelui personal auxiliar compus, în
general, din femei între două vârste, fără perspec-
tive, captive ale unor spații insalubre, indiferent
de naționalitatea lor. Amplasarea lucrărilor la
parter, într-un spațiu cu aceea°i funcționalitate,
dar aparent dezafectat, în care persistă totu°i
mărci ale fostelor prezențe, prin grija de a pune
flori pe etajera unei chiuvete, este de natură să
reconstituie o atmosferă, un fel de viață care a
fost părăsit temporar pentru a ne oferi un scurt
prilej de contemplare. Piesa "Love Hurts”, care
merge în surdină, sugerează că lucrurile nu au
fost dintotdeauna a°a. Pe aceea°i linie tematică,
Lala Rascic ne oferă Invisible people (print ink jet
pe pânză, 2005), o mostră de invizibilitate
cotidiană în cadrul grupului,subliniată prin
desenul simplu, negru pe alb, al vestimentației
unor persoane, vestimentație din care lipsesc
tocmai persoanele. Astfel încât, avem iluzia unei
străzi aglomerate unde nu e nimeni. La rândul ei,
Visa Suisse (ulei pe pânză, 2002), ca reproducere
cvasi-identică a geometriilor °i a cromatismului
unei vize autentice, e un comentariu la adresa
înserierii °i a formalizării omenescului, pe care ni-
l propune Ivana Jaksic. Kader Muzaqi (Balkan Is
Different, video, 2005) afirmă că în Balcani,
alunecarea înspre banal prin dezindividualizare
este o stare de fapt instituită prin formalismul
instituțional, a°adar chiar °i un artist occidental se
poate “balcaniza” într-un univers în care orice
artist î°i asumă un “dicteu politic”. Retorica sa
este simplă, deoarece juxtapune doar două
imagini: un blank (un ecran negru) pe care scrie”
From the fear I had I lost my brilliant idea that
moment.”, dar °i “I trusted that if I would have
that idea I would be the greatest artist” °i o
imagine în care avem prim-planul mesei pe care
se află un document dactilografiat - mărturie a
implicării instituționale -, la baza căruia scrie, sub
forma unei subtitrări, "and in end he added
<<you are looking as a western artist but don’t
forget that Balkan is different.>>”.
În acest context, probabil că singurii arti°ti
care au propus soluții evazioniste au fost Olga
Bersan °i Marcus Coates. Dreaming of Wings
(O. Bersan, mixed media, 2006) ne propune să
urmărim un întreg ciclu metamorfotic care pleacă
de la o formă geometrică °i ajunge la o formă
feminină ce execută mi°cări de dans sau chiar
zboară. Proiecția video cultivă ambiguități
morfologice comparabile cu ciclul evolutiv al unui
fluture. Filmul video al lui Marcus Coates,
Journey To The Lower World, găzduie°te perfor-
mance-ul artistului, care, în fața unui public, când
sceptic, când amuzat, îmbrăcat fiind în pielea
unui cerb, execută un fel de ritual al regăsirii
E
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
11
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
impulsurilor originare ale omului.
Odată cu Will Duke, spre a continua cu un alt
artist britanic, facem trecerea către un alt palier
tematic: We Fashioned The City on Stolen
Memories (animație pe calculator, 2005).
Cuvântul-cheie este aici “memories”. Simulată
virtual, “creșterea” din pământ a blocurilor de
locuințe ale unui cartier nu trezește nici o asocia-
ție mentală înaintea “maturizării” relative a aces-
tor “ființe”atât de comune, încât au ajuns să se
edifice/autogenereze independent de intervenția
umană. Avem de-a face cu un joc imaginar care
ne direcționează atenția asupra propriilor automa-
tisme perceptiv-intelective. Ioana Marinescu &
Robert Fearns par să facă o aplicație cu un semni-
ficativ substrat istoric și politic asupra ideii lui
Will Duke. Cei doi în schimb, având argumentul
realității palpabile, au mai degrabă acces la senti-
mentul că amintirile dispar nu doar prin digerarea
lor temporală, ci și prin împingerea lor în afara
conștiinței cartografice (Off The Map Bucharest,
video, 2005). Veritabile personalități AWOL,
persoanele obișnuite de pe stradă, care evocau în
fața microfonului locuri și timpuri în care, odată,
jucaseră roluri principale, aveau darul de a
subiectiviza consemnarea istorică a politicii de
demolare a Bucureștiului vechi, începută în 1984.
Văcărești (film, 2006), lucrarea Monei
Vătămanu și a lui Florin Tudor, într-un anumit
sens, duce mai departe efortul de reinstaurare în
conștiința spectatorilor a unei realități istorice.
Fosta închisoare de la Văcărești nu mai face doar
obiectul unei viziuni panoramice și al unei
investigații verbale, precum în cazul lui Off The
Map Bucharest, ci devine centrul de interes al
unei veritabile reinstaurări în conștiința cartogra-
fică, centrul de interes al unei operațiuni de re-
arpentare. Dubla proiecție pe doi pereți ne
propune în permanență o vedere simultană
asupra a două unghiuri de filmare diferite, ce ne
prezintă peisajul aspru, de șes, în care, în plină
iarnă, diferite persoane par să se miște oarecum
arbitrar prin apă și stufăriș, trăgând după ele sfori
care delimitează spații simbolice. Imaginea de
ansamblu nu pare să se întrevadă, dar esențial
este că ea provoacă memoria culturală a acestui
spațiu: Tudor Arghezi, închis la Văcărești, învinuit
de înaltă trădare, deoarece își manifestase opoziția
față de intrarea României în Primul Război
Mondial. Opoziția față de centru creează, deci,
adesea asemenea reședințe AWOL, indiferent de
natura acestui centru.
Ambele lucrări amintite anterior par să devină
soluții pentru imuabilitatea stării de fapt pe care
o descriu următoarele declarații scrise pe fond
negru: ”All The Things You Can’t Forget” & ”The
Shadow Of The Past” (Alejandro Cesarco,
instalație, 2006), probabil cea mai simplă
demonstrație a conștiinței ștergerii memoriei.
Odată cu Borjan Zafirovski (The Portait Of
The Young Artist In The Twentiefirst Century,
video, 2002) intrăm într-o fază intensă a
implicării sociale a artei, fază în care suntem
dispuși să ne aruncăm mucul de țigară în cafea și,
posedați parcă de o voce din off, care sintetizează
și exprimă rapid toate nemulțumirile lui Travis
din Taxi Driver, să trecem la acțiune ... Imaginile
cu distrugerea World Trade Center-ului, în acest
sens, devin, prin impactul lor psihologic și moral
asupra noastră, un semnal-manifest al
imperativului re-responsabilizării societății civile,
în general, și a artistului, în special, în fața
provocărilor lumii contemporane. Așadar, prin
Borjan Zafirovski, începem să vorbim despre
adevărate lucrări-manifest, despre lucrări cu
orientare antisistem sau cu nuanțe underground.
O astfel de lucrare este și instalația lui Alexander
Zika, pe care o putem numi pe scurt News.
Avem de-a face cu un spațiu amenajat în “stil
uderground”, înrudit, prin aspectul dezafectat, cu
Toilet Ladies al Luciei Nimcova. Neoanele
plasate în partea superioară a pereților, sub forma
cuvântului “news”care-și trece litera “s” de partea
cealaltă a unghiului drept al pereților (semn al
improvizației și al aleatoriului, dar și semnul lor
distinctiv de multiplicare) contrasteză cu fondul
negru de smoală care, în prealabil, a curs, lăsând
pereții marcați până la podea cu verticale negre.
Chiuveta fără mască și dulia fără bec, care atârnă
din tavan, duc semnele de improvizație ale
“firmei” News până la consecințele sale
underground. Această instalație pe care o vedem
din pragul unei uși inexistente, de care mai
amintesc doar balamalele, degajă o presiune
claustrofobică: e o cameră de aproximativ 3/2 m,
un spațiu fără ferestre, fără nici un fel de deschi-
dere. Prin concertarea tuturor acestor aparențe,
lucrarea concentrează întregul univers de sensuri
conținut în formula 'Absent Without Leave”.
Dacă noul a devenit un vid în lumea “oficială”, în
lumea “instituționalizată”, atunci ce fel de nou ne
oferă lumea “neoficială și neoficializată”, care ar
putea să dea glas adevăratelor afinități ale lumii
contemporane? Cazul de față mai degrabă
contabilizează și pune în scenă, asemenea subcon-
știentului, problemele cu care, în regim diurn,
omul contemporan se confruntă în spațiile corect
amenajate. Cu toate acestea, deși este subversivă
și critică la adresa sistemului, considerăm că
lucrarea nu se formulează suficient pe sine.
Din acest punct de vedere, tipul de lucrări pe
care le propune Sarah Lucas, o artistă deja
consacrată de multă vreme, oferă un binevenit
contraexemplu de argumentare a propriei
ideologii feministe, transpunând-o în instalații în
care simboluri de uz general sunt puse să spună
povești simple, cu un semnificativ impact vizual.
Aceeași artă de un puternic impact vizual este
realizată prin heraldica sugestivă a imprimeurilor
și a aplicațiilor pe pânză ale Oliviei Plender care
ne propune, probabil, cele mai reprezentative și
mai vizibile lucrări-manifest ale acestei bienale.
Fără a fi vorba despre o convergență perfectă între
titlu și lucrare, ambele ajung să trimită relativ în
aceeași zonă semantică, prin ceea ce am putea
numi “acomodare mentală”, care funcționează și
în cazul pânzei de aproximativ 4/4 m, intitulată
Machine Shall Be the Slave of Man but We Will
Not Slave for the Machine. Deși titlul trimite mai
degrabă la pericolul reificării umanului, realitatea
plastică poate fi interpretată și ca un manifest
ecologic. Tocmai această ambiguitate lasă posibi-
litatea unor diverse interpretări. Centralitatea
accentuată a imaginii marchează monocromia
aproape completă a pânzei verzi printr-un cerc
albastru care conține un fond galben. Limbajul
standardizat ne permite să lecturăm, pe accest
fond,erupția unui vulcan străjuit, în partea
dreaptă de un brad, iar în partea stângă de un
simbol asemănător literei “k”. Acomodarea
mentală, pe care am menționat-o mai sus, este
cea care ne împinge să refacem coerența titlu-
imagine, prin variante interpretative, cum ar fi, de
exemplu, presupoziția că un eventual dezastru
ecologic ar putea fi urmat de o eră tehnologică,
în care omul ar fi aservit mașinii.
Trebuie să subliniem că obiectul unor astfel de
lucrări nu este realizarea acestei acomodări
mentale, ci a tensiunii pe care suntem obișnuiți să
o rezolvăm în cheia unor corespondențe logice.
Chiar în cazul în care tensiunea nu emană din
obiectul artistic, ea emană din contextul în care
este plasat. Așa se întâmplă cu lucrarea neinti-
tulată, pe care scrie în partea superioară “War
Won’t Work”, pentru ca dedesubt să se profileze,
pe fondul albastru, un chip oranj, văzut din profil
și susținut, cu vădită greutate, de mici oameni gal-
beni. Mesajul ei evident este descentrat prin inclu-
derea într-o serie de trei lucrări, așezate pe pere-
tele alb și atârnând de aceeași stinghie de lemn.
În vreme ce “War Won’t Work” ar părea să-și
însușească funcția unui steag, celelalte două
lucrări, care utilizează, în principal, culori primare
organizate geometric, oscilează între funcția de
steag/blazon și cea de replici în miniatură ale
unor piese vestimentare.
Europe Is Always Somewhere Else (banner,
Orsolya Bagala Larsen) deschide zona mentală a
outsider-ului estic care își surprinde uneori
inadecvările spațial-arhitecturale - vezi fotografiile
Veronicăi Zapletalova, Places (Bucharest) -, care se
resimte de fragilitatea propriei individualități
(Kader Muzaqi, Balkan Is Different, video) sau
care descoperă că ferestrele sale spre lume sunt
bătute în cuie (Yuri Lankoff, The Nail, video).
Vernisajul lasă impresia unei tensiuni subtera-
ne. Preluând conceptul curatorial ca pe o cheie de
12
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
lectură, descoperim într-adevăr un conflict între
opozantul-dezertor (activismul de tip Borjan
Zafirovski sau critica acidă a birocrației
instituționale propusă de Kader Muzaqi) și
outsider-ul introvertit și anxios: Mona Vătămanu
și Florin Tudor care meditează asupra recuperării
memoriei ca soluție la uitarea dirijată politic;
Lucia Nimcova care surprinde pierderea identității
ca efect al unor parcursuri profesional-biografice;
Lala Rascic care tratează invizibilitatea în cadrul
grupului; Ioana Marinescu și Robert Fearns care
ne distribuie în ipostaza de spectatori non-impli-
cați ai dispariției memoriei,din moment ce nici
măcar arhitectura, ca depozitar istorico-biografic,
nu mai există pentru a putea evoca un trecut;
impalpabilul, insesizabilul sau chiar vidul noutăți-
lor care ne sunt prezentate îndărătul chipului
persuasiv al unei reclame luminoase - la
Alexander Zika sau ezoterismul heraldic al Oliviei
Plender care trimite un mesaj antisistem
difuz,nefocalizat - sugestie a unui nou concept
ideologic și militant.
Această succintă trecere în revistă ne conduce
la observația că majoritatea artiștilor amintiți mai
sus se grupează mai degrabă în jurul tipului de
outsider introvertit și anxios care, însă, emite
difuze semnale neliniștitoare. Pe de altă parte,
dintre toți artiștii prezenți, cei estici au o fiziono-
mie mai particularizantă: aceștia, de obicei, evită
jocul estetic gratuit sau livrescul și fac referire la
situații istorice și geo-politice concrete. Din acest
punct de vedere, există o diferență clară între Will
Duke (Marea Britanie), Marcus Coates (Marea
Britanie), Alexander Zika (Germania) sau Mathias
Deumlich din Germania - care a expus The Flying
Ships, instalație, 1992/2005, al cărei principiu
funcțional era ca două bărci de hârtie să plutească
aleatoriu pe o suprafață transparentă dreptunghiu-
lară, fiind purtate de un sistem de ventilație -, pe
de o parte, și Kader Muzaqi (Kosovo), Mona
Vătămanu & Florin Tudor (România), Yuri
Lankoff (Repulica Moldova) sau Lucia Nimcova
(Slovacia), pe de altă parte. Nu este vorba, în
aceste cazuri, doar despre “deplasarea” presupusă
de “ruptura de continuitate”, pe care o teoreti-
zează Catherine Millet (L’art contemporain en
France, Flammarion, 1987). Cu alte cuvinte, nu
este vorba doar de preluarea de la arta modernă a
implicării în social, dar amplificată până chiar la
ieșirea din teritoriul artei; de asemenea, acești
artiști estici nu pot fi tratați nici exclusiv din
perspectiva interesului lor antropologic - rezultat
al ambiției generale de cunoaștere a propriei
istoricități din perspectiva culturilor trecutului sau
a unei istorii universale (Hans Belting). Mai
degrabă, în cazul acestor artiști, putem vorbi
despre o subiectivizare sau despre o filtrare
psihologică a repercusiunilor unui trecut social,
antropologic, istoric sau cultural.
Modelul consacrat pentru o asemenea ascen-
dență subiectivă resimțită ca o limită este lucrarea
Balkan Baroque, cu care artista sârbo-muntene-
greană Marina Abramovic a obținut în 1997
Marele Premiu al Bienalei din Veneția. Prezența
unui corp codat extrapersonal (deoarece făcea
referire la experiența războaielor balcanice
recente), dar și inserția referințelor
autobiografice,toate traduse într-un spectacol
vizual puternic conceptualizat, erau menite să
sublinieze, simultan, absurdul și imposibilitatea
răscumpărării totale a crimelor săvârșite în fosta
Iugoslavie. Artista a proiectat pe pereții unei
încăperi imagini cu părinții ei și cu ea însăși.
Simultan cu aceste proiecții, zilnic, timp de mai
multe ore, Marina Arbramovic a curățat și a
dezinfectat un morman de oase animale, în așa
fel încât să se curețe resturile de carne. Artista
propune astfel imaginea unui proces de sublimare
a unei tragedii colective care să se constituie într-
un ritual al purificării - implicit, într-o istorie
alternativă care să înlocuiască o experiență
colectivă traumatică - și al eliberării, fie și parțiale,
de presiunea istoriei.
Totodată, se poate recunoaște în acest tip de
demers artistic o permanentă nevoie de
recuperare a integrității unor facultăți individuale
și, astfel, o nevoie de depășire a unor limite.
Kader Musaqi încearcă să recupereze memoria în
ipostaza sa de receptacul al ideilor creative; Mona
Vătămanu și Florin Tudor propun o veritabilă
reinstaurare în memoria spectatorilor a spațiilor
recluzionare ale Văcăreștiului, spații care funcțio-
nau ca modelatori identitari aflați sub comanda-
ment politic; Yuri Lankoff expune, în câteva scene
de impact, nedesăvârșirea individuală prin îngrădi-
rea posibilității de exercitare a liberului arbitru;
Lucia Nimcova pune problema pierderii identității
prin profesie, iar Lala Rascic, pe aceeași linie
tematică, face vizibilă pierderea cotidiană a
identității în cadrul grupului.
Un alt tip de circumscriere a tuturor artiștilor
prezenți se poate face în funcție de raportarea la
dublul comandament (dublul etatism): piața
artistică, dar și politicile artistice după care ea se
orientează, pe de o parte, și vizibilitatea pe scena
artistică, ce depinde de cât de “contemporane”
(actuale) reușesc să fie producțiile artistice, pe de
altă parte. Aminteam la început de cele două
modele (Damien Hirst și Jean-Michel Alberola),
care pot să asigure vizibilitatea pe scena artistică
și, în timp, succesul și pe piața artistică. Într-un
asemenea context contemporan, Howard S.Becker
(Art Worlds, 1982) observa existența unui
ansamblu de “lumi” implicate în promovarea
operelor (muzeografi, curatori, critici, istorici de
artă, colecționari), care face ca reușita în artă să
nu fie nici rezultat al hazardului, nici consecință
directă a realizărilor individuale. Acestea din urmă
rămân, totuși, cele mai importante elemente care
pot să polarizeze consensul lumilor artei în jurul
lor.
Tactica adoptării modei internaționale poate fi
ușor deghizată, utilizându-se argumentul
sincronizării - un argument utilizat preferențial în
spațiul est-european. Desigur, aura
contemporaneității e un indiciu necesar, dar nu
suficient. El are un mare dezavantaj: tinde să
transforme arta contemporană într-un imens
“muzeu etnografic”, în care există câteva obiecte
produse în serie. În felul acesta, tind să se nască
mai degrabă conformități și mai puțin diferențe.
S-ar putea ca acest pericol al contemporaneizării
artei să înlăture mult temuta “pierdere a măsurii”
(Hans Sedlmayr), prin “rutinizarea noului”
(Arnold Gehlen), eliminându-se astfel “ecart-ul”
artei, capacitatea sa de a se diferenția, de a fi, cu
alte cuvinte, inegalitate, originalitate și disociere
de egalitatea socială transpusă în spirit (Pierre
Bourdieu). Ceea ce scapă, de regulă, din vedere
într-o asemenea situație este că noțiunea de
contemporaneitate este în mod continuu creată
de artiști care reușesc să fie originali. De aceea,
atunci când un artist își propune să fie
“contemporan” până la a regăsi măsura, el își
propune, de fapt, o adeziune la originalitatea
altcuiva, o originalitate, deci, preformată.
Din acest punct de vedere, la intersecția
conceptului de AWOL cu realitatea plastică a
vernisajului, se formulează o propunere riscantă,
în contextul tendinței spre comandamentele
etatismului artistic contemporan. Riscul se naște
din antifrontalismul, descentrarea și nuanțele
oscilante ale mesajului propus. Să fie vorba, oare,
de o formă de autism artistic ca formulă de
exprimare a nonconformismului? Necomunicativi-
tatea izolării și a autocentrării, în paralel cu o
“vorbire” cu sinele, dar care reclamă, totuși,
prezența cuiva, care ar putea fi la fel de bine un
semen sau “instituția” împotriva căreia se
manifestă, presupune deja o mulțime de
determinări. Personalitățile AWOL par a-și face
simțită prezența mai ales prin însemne fizice.
Intruziunea lor în lumea realității obiective se
reduce la semnele pe care le lasă și care presupun
intermedierea unei co-prezențe. Fără a avea o
fizionomie precisă, aceste “ființe artistice
crepusculare” scapă determinării unui contur sau
a unei volumetrii specifice. Mesajul pe care îl
șoptesc în surdină este, pe de o parte, neliniștitor,
dar pe de altă parte, în perpetuă constituire în
raport cu sursa și cu finalitatea. La constituirea
mesajului lor este obligată să contribuie
decodificarea noastră, într-o cheie de lectură ce
reinventează parțial mesajul.
Prezența creatoare a acestor artiști pare a fi
transformată într-o absență simbolică de către
lumea care nu-i acceptă sau de către sistemul artei
care nu-i consacră. Prezența lor devine simbol al
frondei întoarse către ambele instanțe. Iar
atitudinile uneori rebele nu ascund, oare,
frustrările “geopolitice și structurale ale condiției
de a fi tânăr”?
■
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
13
Black
Pantone 253 U
interculturalitate central - europeana
Despre un mare roman european, la Cluj
Între 1 °i 3 martie, revista Tribuna °i editura Paralela 45 i-au avut ca oaspeți, la Cluj, pe prozatorul maghiar Attila Bartis °i pe poeta °i traducătoarea
Anamaria Pop. Am încercat să oferim publicului clujean - în cadrul dezbaterii organizate asupra romanului-șoc Tihna, în sala Asociației Scriitorilor, și în
seara de lectură & discuții libere găzduită entuziast de barul „Justin' s” - povestea scrierii & publicării acestei seducătoare cărți a literaturii contemporane și a
transpunerii sale, impecabile, în românește.
Au fost alături de noi în derularea evenimentului: criticul literar Horea Poenar, poeta și secretarul ASR, Doina Cetea, criticul literar Irina Petraș,
redactorul revistei Korunk Balazs Imre Jozsef, scriitorul Sandor Kanyadi, scriitorii Adrian Popescu, Ion Mureșan, Mihai Mateiu, Rareș Molodvan, Andrei
Doboș, regizorul Chris Nedea, directorul Paralelei 45, Lucian Pricop, Justin (al cărui bar de pe str. Ion Rațiu nr. 10 este, de ceva vreme, deschis cu
generozitate artelor), poeta Ruxandra Cesereanu, prozatorul și realizatorul tv Mihai Dragolea, poetul și omul de radio Daniel Moșoiu, neobosita redactoare
a editurii Paralela 45, Ema Moldovan, actorii Cătălin Herlo și Cristina Ragos și, nu în ultimul rînd, numerosul public român și maghiar care, prin bună
dispoziție și pertinență, ne-a dovedit necesitatea acestei întîlniri și - dacă mai era nevoie - magnetismul capodoperei lui Bartis.
De la Arad, au fost alături de noi poetul Vasile Leac și dramaturgul Ioan Peter. Din București a sosit cronicarul dramatic și jurnalistul Iulia Popovici
(care, între timp a și editat, în Observator cultural, dramatizarea romanului Tihna sub titlul Mama mea, Cleopatra). Lor și altora pe care, fatalmente, îi vom
fi uitat le mulțumim! (Șt.M.)
„Când un scriitor gândește fie
în alb, fie în negru, avem de-a
face cu moartea literaturii”
de vorbă cu Attila Bartis
Attila Bartis s-a născut la Târgu-Mureș în 1968 și din 1984 trăiește la Budapesta. Unul dintre cei mai
importanți autori europeni contemporani, a debutat în 1995 cu romanul A seta (Plimbarea). Au urmat apoi
volumul de nuvele A keklo para (Aburul albăstriu) în 1998, romanul A nyugalom (Tihna) în 2001 și volumul de
nuvele-foileton A Lazar apokrifek (Apocrifele lui Lazăr) în 2005. Tihna a fost dramatizată - sub titlul Mama mea,
Cleopatra - și ecranizată pentru televiziunea maghiară, în vreme ce o televiziune poloneză o va lansa ca teatru tv.
Bartis este tradus în germană, franceză, poloneză, turcă, română, a primit toate premiile literare care contează în
Ungaria. E, de asemenea, un foarte apreciat fotograf. Unul din cei mai buni prieteni ai săi este prozatorul român
Filip Florian, autorul Degetelor mici, alături de care gândește un nou volum, de eseuri. Sobru și delicat, cu o
statură impresionantă, fumător de pipă și băutor de vin, știe să transforme orice conversație în clipe de neuitat.
Ștefan Manasia: Domnule Attila Bartis, vă
mulțumim că ați acceptat invitația Editurii Paralela
45 și a revistei Tribuna din Cluj de a veni în orașul
de pe malul Someșului, de a vă întâlni cu cititorii.
Născut în 1968 la Târgu Mureș, aș putea spune că,
deși un autor tânăr, aveți deja o carieră prodigioasă.
Aveți în spate două romane, mai multe volume de
proză scurtă și câteva traduceri în limbi de
circulație, în mari culturi europene. Cine v-a citit
romanul Tihna, și ar vrea să vă supună unui
„interogatoriu” de tipul interviu pentru o revistă de
cultură, ar putea fi inhibat de atitudinea
personajului narator din roman față de întâlnirile
protocolare cu publicul, de serile de lectură
organizate ici-colo, oricum și lipsite de substanță.
Cum priviți dumneavoastră întâlnirile cu publicul?
Attila Bartis: Aceste întâlniri întotdeauna depind,
în ce mă privește, de publicul respectiv. Am avut
foarte multe întâlniri, dar niciodată n-am avut
atâtea emoții ca astăzi.
Claudiu Groza: De ce ați avut emoții?
Attila Bartis: Pentru că am fost în foarte multe
locuri, de la Madrid la Sofia, dar pentru prima dată
am fost invitat în țara mea. Nu aș vrea să spun
dacă e bine sau rău, dar am fost invitat pentru
prima dată în România, de o editură românească,
de o revistă românească, de către români, lucru de
care mă bucur infinit. Pentru mine această întâlnire
a fost foarte importantă. M-am bucurat foarte tare
că au fost și scriitori maghiari. De exemplu, cu
Kanyadi Sandor m-am întâlnit ultima dată când
eram copil.
Ștefan Manasia: Observam în discuția critică
organizată pe marginea romanului Tihna că, pe
undeva cartea întregește, în memoria mea de cititor
pasionat de roman, un binom cu Grădina, cenușa,
capodopera unui alt autor central-european, Danilo
Kis. Cum vă raportați la un spirit mittel-european,
la o literatură a Europei Centrale, unde etniile
trăiesc diseminate și conviețuiesc de aproape o mie
de ani?
Attila Bartis: De fapt, aceasta este realitatea
mea. Nu pot s-o privesc detașat, din afară. Această
realitate îmi definește existența atât din punct de
vedere al frumuseții și diversități culturale, cât și din
punctul de vedere al cumplitelor conflicte. Europa
Centrală e o noțiune destul de largă, în cadrul
căreia forma de conviețuire din Ardeal este destul
de particulară. La întâlnirea de azi s-a făcut o
paralelă între romanul meu și literatura sud-
americană, o comparație cu Gabriel Garcia
Marquez. Sunt convins că această paralelă este
valabilă, pentru că ultimul Macondo, ținutul magic
din Un veac de singurătate al lui Marquez, este aici,
în Europa.
Claudiu Groza: La un moment dat în cartea
dumneavoastră se spune, și se repetă chestia asta,
„noi, ungurii avem o muzică mare: Bartok, Liszt,
Lehar, toți au fost compozitori care demonstrează
că avem o muzică mare”. Eu v-aș întreba cum vă
raportați dumneavoastră la acest concept al „Mittel-
Europei”, pe care și-l împărtășesc deopotrivă și
maghiarii, și slovacii, și austriecii, și ardelenii? E o
privire ironică, detașată?
Attila Bartis, la USR Cluj	foto: Stefan Socaciu
Attila Bartis: Din citatul pe care l-ați dat reiese
că este o privire ironică, pentru că pe lângă Bartok,
Liszt și așa mai departe apare și orchestra CFR-ului
maghiar, MAV Acolo precis e ironie. În același
timp, acest „mare, mare, mare” nu-și poate nimeni
permite să spună că e numai al lui. Aceste valori
sunt comune, ale tuturor. Este o zestre culturală
comună, deci nu pot să privesc detașat acest aspect.
E la fel de adevărat, pe de altă parte, că nu am
nostalgia Imperiului.
Ștefan Manasia: Tihna are o scriitură extrem de
magnetică, de acaparantă, de seducătoare. Simți, de-
a lungul lecturii, cum îți crește ritmul cardiac. Cred
că acest efect se datorează exercițiului subtil de
ademenire-respingere în arcanele textului, al
revenirii la detaliul semnificativ, la traumele și
adevărurile tandru-amare care vă obsedează. Iar
acestea explodează în imagini foarte puternice. În
ce stare ați scris romanul?
Attila Bartis: Poate că o să pară un răspuns
puțin ciudat, dar starea în care am scris Tihna
poate fi socotită drept o stare de inconștiență.
Prima variantă a textului am scris-o în 2000,
începând din 2 ianuarie dimineața până în
Duminica Paștelui - a Paștelui catolic, evident. A
fost o masă de text, nici măcar nu era fragmentată
în propoziții, dar din punct de vedere al
conținutului și al structurii, textul final nu diferă
radical de cel inițial. Când am ajuns să rescriu
textul, n-am făcut decât să transform în propoziții
14
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
simple niște fraze care se întindeau pe 25-30 de
pagini. Am marcat dialogurile, pe fragmente, pe
mici capitole. Dar din punct de vedere psihologic,
nașterea textului a fost foarte aparte.
Ștefan Manasia: Ceva asemănător cu transa?
Attila Bartis: E foarte greu să definesc această
stare. Felul în care scrie este ceva specific fiecărui
autor. Există scriitori care pot să scrie la un metru
de masa de scris, de la 8 dimineața până la 2 și
jumătate după-masa, sau sunt scriitori care stau trei
zile la masa de scris, după care o jumătate de an
nu se mai apropie de ea. În ambele situații pot să
se nască texte geniale și texte îngrozitoare. Eu fac
parte din a doua categorie de autori, pentru că sunt
un tip emoțional. De multe ori râd în timp ce scriu,
ori chiar plâng - dar asta nu se cuvine să spun.
Claudiu Groza: Plecând de la starea aceasta, cât
e documentare și cât e experiență afectivă filtrată
literar în creația dumneavoastră? În roman se
împletesc și elemente de istorie a Ardealului, și
elemente ce țin de trecutul comunist. Ați citit cărți
de istorie, ați auzit vreo poveste despre neamul
Weer, care apare în carte, sau ați inventat totul?
Attila Bartis: Nu m-am documentat, dar părerea
mea este că ficțiune sută la sută nu există. Nu se
găsește pe fața pământului acel scriitor care să
inventeze ceva fără ca lucrul ăla să nu aibă aderență
la un fapt real din viața sa. Evident, balanța se
mișcă, în ce privește numărul de filtre prin care a
trecut elementul real spre ficțiune. Foarte multe
motive din Tihna sunt autobiografice. Dar acestea
au fost transformate în motive literare, le-am filtrat,
deci nu poate fi, în nici un caz, vorba de un roman
autobiografic. În foarte multe locuri din carte, poți
recunoaște anumite lucruri, dar despre altele îți dai
seama doar la a doua sau a treia lectură, peste ani.
Nu demult mi s-a întâmplat ceva interesant. În
primul meu roman, Plimbarea, se vorbește despre
un tablou. Cartea am scris-o de foarte mult timp,
între 1986 și 1992. Și acum câteva zile mi-am dat
seama că am descris în acest roman acel tablou sub
care l-am scris. E un obiect care-ți sare în ochi.
Apare în carte, dar nu știi de unde apare.
Claudiu Groza: Ați limpezit, într-un fel,
mecanismul de creație pe care l-ați evocat la
început, starea de inconștiență, de transă, în care
aglutinează elemente care-ți sunt atât de familiare
încât nici nu le mai remarci.
Attila Bartis: Într-adevăr, așa e.
De la stânga la dreapta: Irina Petraș, Anamaria Pop, Horea Poenar, Ștefan Manasia, Virgil Stanciu,
I. Maxim Danciu și Claudiu Groza	foto: Stefan Socaciu
Ștefan Manasia: O bună parte a criticii din
România blamează literatura autorilor tineri ca fiind
„mizerabilistă”, excesiv biografistă. E moda
romanelorjurnal intim, promovate cu oarecare
succes de public de marile edituri. Se pare că
dumneavoastră ați găsit o formulă prin care să
împăcați și nevoia de poveste nudă a publicului, și
setea de performanță tehnică a criticii... Cum ați
reușit?
Attila Bartis: Înțeleg întrebarea dumneavoastră,
dar am probleme cu răspunsul. În ce mă privește,
întrebarea are nevoie de o anumită conștientizare.
Nu cred în scriitorii care afirmă că nu-i interesează
deloc critica sau impactul cu publicul. Dar acest
lucru poate să-l intereseze pe un scriitor înainte de
a scrie sau după ce a terminat de scris, nu în timp
ce scrie. Dacă acest lucru îl interesează în
momentul creației, adică scrie pe placul publicului
sau pe placul criticii, atunci el își vinde libertatea
interioară. Folosirea artificiilor se vede. Pe mine nu
mă interesează scandalul, pentru că nu stă în
intenția mea nici să-l provoc, nici să-l evit. N-am
scris niciodată vreo propoziție cu intenția de a
provoca scandal. Am scris o anumită propoziție sau
alta pentru că am fost convins că acolo își are
locul.
“Un roman al schimbării de
regim”
Claudiu Groza: Tihna e un roman în care
planurile sunt atât de diverse, încât oricine poate să
găsească ceva care să-l atragă, începând de la
scenele „tari” până la anumite teme fundamental-
culturale. Ați spus că ați fost la multe lansări. Cum
a reacționat publicul normal, cititorii care au venit
să vă ceară un autograf? Ce v-au mărturisit ei că i-a
marcat în roman?
Attila Bartis: Reacțiile au fost extreme. Cunosc
pe cineva care, citindu-l, arunca volumul de perete
din 20 în 20 de pagini, dar l-a citit până la capăt.
Nu mă mir de această reacție, pentru că știu cât l-a
marcat ceea ce a citit, cât s-a regăsit în carte. E
foarte interesant cu ce ochi citește romanul cititorul
maghiar, cum este receptat de critica din Ungaria și
felul în care e receptat în diverse țări unde a fost
tradus. Critica maghiară nu s-a ocupat absolut deloc
de elementul politic din carte. Au abordat partea
erotică, psihologică, morală. În Germania, în
schimb, a interesat doar partea politică. A fost
considerat un roman al schimbării de regim.
Ștefan Manasia: Există în splendida versiune
românească, realizată de doamna Anamaria Pop, o
fluență a frazelor, împletită cu o asumare excelentă
a limbajului „buruienos”, a argoului, a zonelor pe
care din comoditate sau dintr-o falsă pudoare
scriitorii sunt tentați să le ocolească. Mai există o
privire extrem de umană asupra trecutului politic pe
care l-au avut și România și Ungaria, o desprindere
foarte “ușoară” de trecutul comunist...
Attila Bartis: Aș vrea să precizez că nu există
în mine nici o urmă de nostalgie pentru trecutul
comunist. Dimpotrivă, el mă revoltă. Atâta doar
că istoria comunismului, ca orice mare rușine a
umanității, e rezultatul muncii noastre comune.
Și în toată istoria aceasta, rolurile au fost foarte
diverse, dar niciodată noi, indivizii, nu ne-am
acceptat propriile zoaie. Le punem pe seama
comunismului, de parcă n-am fi fost acolo. Dacă
am înțeles bine, întrebarea dumneavoastră conținea
și faptul că aș privi dinafară, detașat, acest lucru.
Claudiu Groza: Nu neapărat detașat, ci eliberat.
Attila Bartis: La nivel de intenție, acest aspect
există în mine, e clar. Dar se pune întrebarea dacă
această eliberare se petrece în mod total. Nu prea
cred că noi, cei care am trăit în regimul comunist,
vom ajunge să privim complet detașat acest regim,
așa cum l-ar privi cineva care nu l-a trăit.
Claudiu Groza: Răspunsul dumneavoastră mi-a
provocat apelul la o secvență din roman, în care
actrița Rebeka Weer merge la secretarul de partid al
teatrului, după ce și-a „îngropat” fiica fugită în
străinătate, și-i spune că a „rezolvat” situația. Iar
secretarul de partid, politrucul, o scuipă între ochi.
Imediat personajul capătă o culoare umană, o
dimensiune morală. El nu mai e personajul exclusiv
negativ.
Attila Bartis: Aveți perfectă dreptate. Nimic pe
lumea asta nu e doar alb sau negru. Există nuanțe,
iar această trecere de la alb la negru mă interesează
mult mai mult. Mai mult, când un scriitor gândește
fie în alb, fie în negru, avem de-a face cu moartea
literaturii. Acolo, cu siguranță, se intră în minciună.
Claudiu Groza: Vă considerați un scriitor pentru
marele public, sau un scriitor pentru „elite”?
Attila Bartis: Firește, din moment ce scrii, îți
deschizi sufletul, ți-l scoți la mezat, este și un soi de
exhibiționism. Și, evident, ajungând în acest punct,
îți dorești să fii citit de cât mai mulți. Nu cred că
există vreun scriitor care s-ar bucura că îl citește un
grup de 350 de oameni, de exemplu. Nu ai voie să
faci compromisuri. Nu ai de unde să știi ce calibru
au cititorii tăi și de ce îți citesc romanul. Pentru
mine, mult mai mult decât o cronică de carte
contează că în satul Lăzarea, unde stau din când
în când, vânzătoarea de la Alimentara îmi spune:
„Ți-am citit cartea, și tare mi-a plăcut”.
Cluj-Napoca, 2 martie 2007
Interviu realizat de
Ștefan Manasia și Claudiu Groza
Mulțumiri doamnei Anamaria Pop pentru
traducerea răspunsurilor acestui interviu.
■
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
15
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Tihna scriitorului
Mihai Mateiu
Cristina Sărăcuț a fost prima pe care-am auzit-
o vorbind despre Attila Bartis: zicea că-n
opinia ei e singurul din ăștia tineri care-a
scris o carte pentru care merită un loc în rai. Eram
curios să citesc și eu cartea aia care făcea cît o
viață-ntreagă de credință și smerenie, de neucis și
tot restul, iar Cristina a zis să trec pe la ea că mi-o
împrumută. Am ajuns abia peste două săptămîni -
între timp, la un cenaclu, constatasem că Attila
Bartis devenise un trend printre prietenii mei, toți
vorbeau despre cartea lui și despre o posibilă
lansare la Cluj. În aceeași seară, acasă, am citit
primele pagini, voiam să-mi fac o impresie. M-am
simțit ca-n urmă cu 15 ani cînd începusem Străinul
- cred că-n veci n-o să-nceteze să mă cutremure
cineva capabil să scrie atît de sec și cinic despre
moartea mamei, fie ea și a personajului. A trebuit
însă să amîn lectura încă două zile, aveam de recitit
o carte și de scris o cronică. Exact după ce-am
terminat cu obligația asta m-a lovit o viroză
mutantă și mi-am amintit de bucuria aia perversă
de cînd eram mic și mă răceam și nu mai trebuia
să merg la școală și puteam citi îndopîndu-mă cu
sucuri și bunătăți. Tihna părea să se preteze din
plin la așa ceva, așa că m-am apucat cu-ncredere de
ea. N-aveam chef să fac note, deși gîndul mă sîcîia
cu-ncăpățînare - la drept vorbind după vreo 50 de
pagini am ajuns la concluzia că nici n-aș ști ce să
notez. Simțeam niște chestii greu de conceptualizat,
de transformat în idei și notat cu liniuțe pe o foaie,
da m-am gîndit că sînt bolnav și poate de-aia. A
doua zi am stat pînă seara tîrziu să termin cartea.
Citeam cu greutate și nu prea reușeam să mă
concentrez pentru că aveam febră și mă dureau
ochii și-mi fluierau urechile, dar nu m-am lăsat pînă
n-am dat-o gata. Apoi, epuizat, am amînat
meditația și concluziile pentru dimineața
următoare, am înghițit încă un Fervex și m-am
trîntit în pat să dorm. A fost o noapte oribilă, din
alea în care stai proțăpit undeva între somn și trezie
și visezi același vis. Personajele din cartea la care
Un alt anotimp în infern.
Cu Attila Bartis
Mara Stanca
n traducerea Anamariei Pop, Editura Paralela 45
a publicat anul trecut romanul Tihna, semnat de
Atilla Bartis. Un roman și un nume care fac
lumea literară - și nu doar pe cea din România sau
Ungaria - să răspândească zvonul apariției unei
capodopere. Aceasta a fost și sentința emisă în
cadrul întâlnirilor cu autorul și traducătoarea cărții,
organizate la Cluj Napoca, în 2 martie a acestui an,
de către Editura Paralela 45 și revista Tribuna.
Orice tip de prezentare a romanului (cronică,
recenzie etc.) cred că poate veni atât în
dezavantajul destinatarului acesteia, cât și al
autorului ei. Cel din urmă se vede nevoit să
încadreze romanul, dacă nu într-un -ism, atunci
măcar într-o rețea intertextuală de vase
comunicante. De cealaltă parte a prezentării,
cititorul care nu l-a parcurs încă își va crea astfel un
orizont de așteptare limitat și alterat de un discurs
care nu-l reprezintă. Asta în cazul în care nu-și va
contura orizontul de așteptare de unul singur,
pornind de la titlu. Dar chiar și această opțiune
poate reprezenta o capcană.
Romanul lui Bartis nu e un text care se poate
consuma în tihnă și despre care nu poți scrie fără
lucrez și cele din Tihna s-au amestecat, „taică-meo”
juca șah cu pușcăriașii, „maică-mea” încerca să se-
ndese într-un costum de Cleopatră și Weer i-o
trăgea „Manuelei” într-o debandadă totală. Pînă la
urmă totul s-a concentrat într-o singură frază
esențială, pe care-am reformulat-o pînă la 5
dimineața. Abia atunci am reușit să mă ridic din
pat și să merg în bucătărie, așa transpirat cum eram
gîndinu-mă că o țigară o să mă ajute să-mi
limpezesc mintea. Am fumat fixat de ochiul ăla
mare pînă n-am mai suportat și am întors cartea
cu fața-n jos, apoi, după ce-am citit de patru ori că
„este dificil să se comenteze acest roman. Dar după
ce l-am citit de două ori nu mi-e greu să mă
pronunț tare și răspicat: este o capodoperă!”, am
băgat-o sub un Observator cultural M-am întors
în pat dar abia peste vreo oră caruselul din cap
a-ncetinit suficient ca să pot adormi. Dimineața nu
mai eram sigur dacă citisem cu greutate finalul
Tihnei din cauza febrei sau făcusem febră din cauza
lecturii. Și-n cazul în care era posibilă a doua
variantă tare-mi doream să-l cunosc pe Attila Bartis.
S-a-ncăpățînat să arate cu totul altfel decît mi-l
închipuisem: extrem de înalt, cu degete prelungi de
ceară și o broșă de argint la reverul costumului
negru. Lansarea a fost și ea specială, lipsită de falsul
și patetismul obișnuit. Horea Poenar a vorbit foarte
pătrunzător despre carte și am fost de acord cu el
că literatura română contemporană n-a dat încă un
asemenea roman și că tinerii noștri prozatori au
multe de-nvățat din cartea asta. După ce-a ascultat
foarte atent comentariile, Attila Bartis m-a surprins
din nou cînd a-nceput să vorbească, în primul rînd
pentru că a explicat într-o română foarte fluentă de
ce va răspunde la întrebări în maghiară: pentru a
putea nuanța mai bine. (Să fim serioși, toți ne
bucurăm cînd alții ne vorbesc limba, e cît se poate
de normal!) Răspunsurile erau extrem de
concentrate și precise, iar omul dădea o impresie
generală de seriozitate care mă bucură-ntotdeauna
să greșești măcar puțin. E un teritoriu acoperit de
nisipuri mișcătoare care anulează orice inițiativă a
cititorului. Dar odată ce ai ajuns în poziția aceasta
tot ce mai poți face este să te lași subjugat, cu
speranța că vei ajunge cu bine de cealaltă parte a
cărții.
Tihna deschide o lume care se derulează într-un
ritm tensionat și precipitat, pe care-l regăsești doar
în tragedia antică sau la Dostoievski. Scene atroce
alternează cu momente de o trandețe aproape
neumană, captată de imagini încremenite într-o
lumină suprareală. Acestea, la rândul lor, sunt
urmate, cu un firesc aproape nefiresc, de secvențe
de teatru absurd, ca la lonescu sau Beckett.
Imaginile construite cu minuție de Bartis sunt cel
mai adesea imagini trompe-Toeil, iradiind un suflu
baroc; lumile pe care le intermediază nu au margini
precise, ezitând între scriitura lui Andor Weer și cea
a lui Atilla Bartis. Pentru că, la urma urmei, în
spatele lui “...îmi plac florile artificiale legate cu
sfoară de țevile caloriferelor, fâșiile de hârtie
lipicioase pentru muște, care atârnă de tuburile de
neon (...) la fel și mirosul sendvișurilor cu pateu de
ficat, al țuicii de casă și al transpirației.” (pag. 22)
la un artist. De vorbit vorbea ca un creator și nu
ca un critic, de asta-ți dădeai seama pe loc: arta și
pasiunea izbucneau brusc, aprinzîndu-i privirea și
adîncind tonul discursului. La un moment dat m-
am bucurat ca prostul auzind că-și petrece verile la
Lăzarea, de mult vreau să ajung acolo să-l cunosc
pe bunicul prietenei mele. Cînd s-a terminat am
vrut să plec, dar Rareș Moldovan m-a adus de
urechi înapoi și ne-a făcut cunoștință - iarăși m-a
surprins, de data asta prin forța cu care mi-a strîns
mîna, deși, dac-aș fi stat să mă gîndesc mai bine,
era cît se poate de firească.
Seara la “Justin’s”, răspunzînd la alte întrebări,
mi-a confirmat o impresie cît se poate de neplăcută
din timpul lecturii: aia că-mi scapă multe chestii, că
multe subtilități mă depășesc. De exemplu, legătura
dintre titlul cărții și aselenizare-mi scăpase cu totul,
și nu mai eram sigur că pot da vina pe febră. Apoi
însă s-a referit la o stare spre care tind personajele,
fără ca neapărat s-o atingă, și despre titlurile care
pot mărgini o carte, ca un indicator înfipt undeva-n
afara textului și nu în mijlocul lui - de asta mă
prinsesem și-am fost mîndru ca de fiecare dată cînd
mi se-ntîmplă așa ceva. Următoarea întrebare am
pierdut-o pentru că mă gîndeam deja la tihna unui
scriitor - mi-o închipuiam ca pe un morcov atîrnat
în fața ochilor unui măgar de un băț prins pe ceafa
lui, spre care merge cu-ncăpățînare, deși-l
îndepărtează la fiecare pas. În fine, tihna n-o fi
creatoare deloc, mi-am zis. Cînd mi-am luat rămas
bun de la Attila Bartis l-am întrebat cînd mai ajunge
la Lăzarea și-am rămas înțeleși că ne vedem acolo.
Apoi am mai băut o bere într-o stare de bucurie
stranie - parcă tocmai îl întîlnisem pe Vineri și
hotărîsem să mai comunicăm din cînd în cînd.
■
nu există decât un singur ochi pe cristalinul căruia
să fie gravată lumea.
Romanul nu lasă loc respirației, vibrând cu o
senzație de cădere în gol, pe care o mai ai doar
citindu-i pe Joyce, pe Kafka, Dante, Eliot sau
Rimbaud. Personajul central, Andor Weer își
străbate propriul infern, fără un Vergiliu care să îl
conducă, însoțit doar de o Beatrice îmbolnăvită la
rândul său de vertijul propriului infern. E poate o
inițiere a lui Weer în moarte, o moarte care nu se
poate întâmpla, însă, decât ca exercițiu de viață și
astfel ca ultimă tentativă de control asupra
memoriei. E o strategie pe care Andor Weer (sau
Bartis) pare să o fi învățat de la Proust, și anume că
memoria nu poate fi stăpânită decât prin
discursivizare.
Romanul pe care îl scrie personajul din Tihna
este adevărata cronică a infernului. Doar dublul
acestei cronici ajunge la noi, în romanul lui Bartis,
care devine astfel o ipostază a lui Pierre Menard,
autorul lui Don Quijote.
■
16
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„Am gîndit întotdeauna mai
repede decît trebuia”
de vorbă cu Anamaria Pop
Anamaria Pop s-a născut în 7 aprilie 1952, la Turda. În prezent are dublă cetățenie, română și maghiară, și
locuiește în Ungaria, la Szalkszentmărton. După absolvirea cursurilor Facultății de Ziaristică din București, în
1972, lucrează în presă, la ziarul Cronica Sătmăreană, din decembrie ' 89 cariera sa căpătînd o turnură mult mai
dinamică: trece prin redacțiile Gazeta de Nord-Vest, Korunk și Radio Transilvania, e membru fondator - în martie
1990! - al Asociației de Prietenie Româno-Maghiare, al Ligii Pro Europa; în octombrie 1996 devine referent al
Centrului Cultural al Republicii Ungare și consultant-monitor pentru micro-proiecte din cadrul Programului Phare
pentru ONG-uri, pe lîngă Delegația Comisiei Europene, iar între noiembrie 1999 și iulie 2001 funcționează ca
director, cu rang diplomatic de secretar I, la Centrul Cultural al României de la Budapesta. În prezent trăiește ca
scriitoare și traducătoare liber profesionistă (din maghiară în română, respectiv, din română în maghiară).
A. publicat, pînă acum, volumele de versuri proprii: Castelul din siclame albe (1972), Pasul corbilor (1980),
Corida (1983) și Trăgătorul la țintă (1999). A tradus prodigios din maghiară în română un număr de 25 de titluri.
Amintim antologia de poeme Amprente (1988), de Gyzella Hervay, romanele Verbele auxiliare ale inimii (1977) și
O femeie (2002) de Peter Esterhăzy, volumul de nuvele Moștenirea (1998) de Ărpăd Goncz, Sfîrșitul unui roman
de familie (2001) de Peter Nadas, piesele de teatru de Katalin Thuroczy și volumele laureatului Nobel Imre
Kertesz...
Ștefan Manasia: Stimată doamnă Anamaria Pop,
vă mulțumesc pentru că ați acceptat invitația
editurii Paralela 45 și a revistei Tribuna, sosind de
mărțișor la Cluj, împreună cu prozatorul maghiar
Attila Bartis. Ca cititor, vă mulțumesc pentru
splendida „haină” românească în care ați
înveșmântat romanul Tihna, traducere dificilă,
transpunere a unui stilist impecabil, seducător.
Anamaria Pop: În primul rînd eu vă mulțumesc
pentru invitație. Intru în această redacție,
emoționată, după aproape 40 de ani.
- Ați tradus 25 de cărți din literatura maghiară
contemporană, de la - să zicem - Verbele auxiliare
ale inimii de Peter Esterhăzy la Tihna lui Attila
Bartis. Eforturile dvs. și ale infatigabilului Paul
Drumaru ne-au adus (mai) aproape, în ultimii ani,
această minunată literatură maghiară ...
- Da, eu mi-am sacrificat drumul poetic pentru
a traduce. Îl consider pe Paul Drumaru maestrul
meu, am învățat foarte mult de la el, a fost
redactorul de carte al primului volum pe care
l-am tradus. Voi face, deci, un mic exercițiu de
istorie literară. Prima traducere au fost poemele, în
propria-mi selecție, ale Gizellei Hervay, cu o prefață
scrisă de Ana Blandiana, carte trimisă la topit în
anul 1988. Gizella Hervay a fost soția lui Domokos
Szilăgyi, fiul lor, Kobak, a murit la cutremurul din
' 77. Domokos - Szisz, cum îl numeau prietenii - a
fost „obligat”, să zic așa, să se sinucidă, după care
soția lui a plecat în Ungaria, pentru ca în final, în
anul 1982, să se sinucidă și ea. După plecare n-a
mai avut voie să revină în România, aici fiind
considerată persona non grata. Rămășițele ei
pămîntești i-au fost readuse abia după ' 90 în Cluj -
se odihnește în Cimitirul Hăzsongărd. I-am citit
poeziile și... semănăm extraordinar ca viziune
poetică. Precizez asta pentru că e un fapt ciudat
care probabil că se va afla ulterior: exact în
perioada în care scria prefața, Ana Blandiana a fost
și ea interzisă ... pentru că îndrăznise să scrie
Motanul Arpagic. Cartea tradusă de mine și
intitulată Amprente a fost trimisă la topit din două
motive: pentru că mi-am permis să traduc poezii de
Gizella Hervay apărute în Ungaria, în timp ce
autoarea era persona non grata aici, și pentru că
„sora mea întru poezie”, Ana Blandiana, scrisese
prefața. Această carte a fost salvată, după cum
aveam să aflu ulterior, de către Geza Domokos, pe
vremea aceea director la editura Kriterion, care
ascunsese întregul tiraj într-o pivniță ... A fost prima
carte apărută pe piață în primele zile ale anului de
grație ' 90, cu multe recenzii pozitive. Atunci am
decis că eu, chiar dacă nu mă ocup de creația mea
și nu-mi public propriile cărți cît trăiesc,
manuscrisele tot există, ele vor fi editate, dacă se va
considera de cuviință, de legatarii testamentari. Dar
românii nu (prea) cunosc literatura și cultura
maghiară și invers... românii și ungurii se pot iubi
sau se pot urî, dar mai întîi trebuie să-și cunoască
în mod reciproc cultura, spiritualitatea, iar cel mai
accesibil drum al cunoașterii reciproce este cel
literar, traducerea.
- Adevăratul dialog intercultural alungă
demonul naționalismului. Să revenim la Paul
Drumaru. Și, cum ați început aceste traduceri?
- El a fost redactor la această carte. Ca să
scăpăm de cenzură, am făcut următorul artificiu.
Nu am trecut titlurile volumelor din care am operat
selecția, dar cartea tot a fost oprită. Am tot
respectul pentru Paul Drumaru. Ca amănunt
„platonic”, el îi traducea poezia lui Domokos
Szilăgy, iar eu poezia soției lui Szisz, Gizella
Hervay. După care au urmat alte traduceri. Pentru
traducerea volumului Verbele ... lui Esterhăzy, am
primit o bursă de la Fundația Soros. Am bătut
drumurile tuturor editurilor, în ' 94-' 95, dar peste
tot mi se spunea „nu publicăm bozgorf (autori
unguri).
- Exista un climat de suspiciune, de intoleranță
în România acelor ani?
- Exista. Am fost refuzată, cu acest manuscris,
de directori de editură, azi sînt mari democrați, care
dau lecții de toleranță și europenism. Am așteptat
pînă în ' 97, cînd editura Institutul European din
Iași și-a asumat editarea acestei cărți.
- Ați întâmpinat, înțeleg, nenumărate dificultăți
în demersul acesta cultural, care venea - altfel - în
logica mult trîmbițatei noastre „integrări europene”.
Ce v-a dat puterea de a depăși obstacolele?
-.(rîde): Faptul că sînt născută în Zodia
Berbecului. Sînt de-o încăpățînare îngrozitoare,
vorbesc foarte mult, nu sînt deloc agreată ... mai
ales de Attila Bartis pe care îl înnebunesc cu
telefoanele (autorul rîde în surdina reportofonului).
Chiar și venind încoace i-am tot repetat: „nu-ți uita
pașaportul”. În fine, pe noi ne leagă alte relații, de
frățietate. Nu sînt un om comod, singurul care mă
suportă e bărbatul meu.
- Cum alegeți cărțile pe care le traduceți? Vă
gîndiți la impactul pe care l-ar putea avea, la
capacitatea lor de a schimba stereotipurile mentale
în care românii îi încadrează pe unguri și invers?
Aveți, ca țintă, succesul de public?
- Nu, niciodată. La sfîrșitul anului trecut, cînd
unul dintre cele mai europene canale de televiziune
din Ungaria a realizat un film-portret despre mine,
alături de alte 10 personalități culturale din Ungaria,
reporterul mi-a pus aceeași întrebare. I-am răspuns
același lucru pe care am să vi-l „destăinui” și
Dumneavoastră: niciodată nu m-am lăsat
influențată de elementul politic (deși am și eu
simpatiile mele, ca orice om), sînt tolerantă, dar nu
accept jigniri personale, atunci pot deveni foarte
rea. Nu mă las influențată de nimic din exterior,
am - în schimb - un sistem propriu de valori.
Lucrez în conformitate cu acesta, îi sînt fidelă.
- Cum ați decis, atunci, să traduceți toate aceste
cărți importante?
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
- Pentru că mi-au plăcut. De exemplu, Tihna nu
am putut-o lăsa din mînă pînă n-am terminat-o. Nu-
l cuno°team pe Atilla Bartis. Dar lumea e mică, am
făcut rost de numărul lui de telefon °i i-am spus că
vreau să-i traduc romanul Tihna. Acela°i lucru s-a
întîmplat cu Esterhăzy ... nu l-am cunoscut. L-am
sunat °i i-am spus că vreau să-i traduc Verbele
auxiliare ale inimii. Deci, am un sistem personal de
valori, căci sînt - totu°i - scriitoare °i simt valoarea.
Nu pot fi °antajată, nu m-ar putea cumpăra nimeni
cu nimic numai ca să traduc ceva ce nu-mi place,
ce nu se încadrează în propriul meu cod valoric.
Sînt mulți care vin °i îmi fac curte - ba în mod
direct, ba în mod indirect -, îmi oferă diverse
lucruri, dar nu a° putea să fac acest compromis, să
traduc ceva ce nu îmi place mie, în primul rînd.
- Știu că vi s-au decernat în Ungaria mai multe
prestigioase premii pentru traducere. Am citit
despre asta într-o scrisoare, deopotrivă elegantă și
patetică, pe care ați publicat-o, acum cîțiva ani, în
Observator cultural...
- Da, cînd mi s-a sugerat să nu mă mai întorc
în țară. Am două premii Fiîst Milan, din cadrul
Academiei ungare, am un premiu Dery Tibor (cel
mai mare premiu maghiar pentru traducere), am
premiul Pen Clubului Internațional, filiala Ungaria,
am premiul Sindbad acordat de Asociația
Scriitorilor Tineri Maghiari din Transilvania. Și cred
că atît. Acuma se pare că voi primi ceva distincție,
recunoa°tere, medalie ... nici nu °tiu cum s-o
numesc ..., din partea statului maghiar... dar asta e
încă la nivel de propunere, se mai pot întîmpla
multe pînă atunci ... A, încă un amănunt interesant:
nu sînt membră a USR din România, de°i am
depus dosarul de cîteva decenii, dar tot de atunci
mi se tot spune că mai trebuie cercetat...
-	Ce ne puteți spune despre activitatea
Centrului Cultural Român din Budapesta? Au
existat discuții în mass-media din România despre
numirile politice, inconsecvențe în derularea
diverselor programe etc.
- Mie mi s-a propus, dar ... Haide să n-o luăm
chiar de la Adam °i Eva. În ' 79, din mijlocul
Bucure°tiului am fost repartizată la Satu Mare, ca
ziaristă. Am lucrat la un ziar comunist, numai ziare
comuniste existau la vremea aceea. Am terminat
Facultatea de Ziaristică din cadrul Academiei
„Ștefan Gheorghiu”, treabă pe care mi-o asum ...
oricum, aveam acces la o bibliotecă în care existau
toate cărțile puse la index, ceea ce nu-i de colea.
La fel de adevărat este că am intrat la facultate fără
să fiu membru de partid °i că am terminat faculta-
tea fără să fiu membru de partid. Pentru că am
intrat cu nota cea mai mare °i am fost șefă de
promoție ... nimeni nu °i-a imaginat că e posibil a°a
ceva, respectiv, să-mi cerceteze cu atenție dosarul de
candidată °i de absolventă a facultății. Am terminat
secția de artă-cultură °i m-au repartizat inițial la
secția economică (pe mine, care habar nu aveam ce
înseamnă productivitatea muncii etc., care am fost
mereu corigentă în liceu, la matematică), apoi,
ulterior, la secția agricultură, pe mine, care nu am
văzut pîna atunci un tractor.
-	Iată unul din calambururile comunismului
românesc.
-	Pe urmă, Satu Mare, care - în ciuda cîtorva
oameni pe care-i iubesc - a fost pentru mine un
ora° mai închis decît o lojă masonică. Pentru că
mi-am permis să mă îndrăgostesc °i să mă mărit a
.foto: Stefan Socaciu
Justin’s
doua oară cu un om minunat, un medic, care trăise
„hai să mergem acasă să smărolni...” - fiind
înainte zece ani singur, tot divorțat, °i care pentru
mine înseamnă Ardealul: adică are rădăcini în
familia compozitorului Sigismund Toduță, a
contelui de Apafy, a unuia dintre fo°tii rabini din
Budapesta, Isidor Goldberger, a unei servitoare din
Secuime... °i a unui compozitor italian. Eu n-am
prea vorbit, pînă atunci, ungure°te. Mama mea a
fost unguroaică, foarte naționalistă, °i tatăl meu a
fost român, foarte naționalist. Mi s-a permis să
vorbesc ungure°te pînă la vîrsta de 9 ani, cît a trăit
bunica maternă.
La 27 de ani, cînd am ajuns în Satu Mare, am
reînvățat ungure°te datorită soțului meu, care, după
cîteva celebre gafe pe care le-am făcut în înalta
societate sătmăreană, a luat abecedarul °i a jucat
rolul lui nenea învățătorul. De exemplu, mie îmi
place la nebunie muzicalitatea cuvintelor. La un
moment dat am auzit °i eu cuvîntul unguresc, un
jargon ... smărolni. Habar n-aveam că înseamnă a te
mozoli. Cum sînt o foarte mare gurmandă °i ne
aflam într-o societate selectă - unde nu se cuvenea
să mănînci pe săturate, doar să ciugule°ti -, vorba
aceea, numai medici, la patru ace, cu cravată °i
papion, bățo°i de parcă ar fi înghițit țeapa lui Vlad
Țepe°... numai soțul meu, care e °i el medic, avea
la gît un fular de-la meu, de mătase... i-am spus:
Ștefan Manasia, Attila Bartis °i Anamaria Pop în
Justin’s	foto: Stefan Socaciu
convinsă că e vorba de o mîncare pe cinste. Soțul
meu m-a călcat pe picior, pe sub masă, la care l-am
întrebat cît se poate de firesc: „de ce-mi faci semne
pe sub masă, mi-e atît de foame, hai să mergem
acasă să smărolni ...” Bineînțeles că în momentul
acela toată lumea a înghețat, inclusiv aerul °i
paietele de pe rochiile cucoanelor, iar eu din
secunda aceea am devenit curva proastă °i româncă
din Bucure°ti, măritată cu un medic ungur.
“Mi-am permis să invit la
Budapesta crema spiritual-
ității românești”
-	Din pricina acestei gafe lingvistice, ați ajuns la
arta traducerii.
-	Am început cătinel, cu abecedarul, °i am
învățat. Lucrez foarte mult, în jur de 18-20 de ore
pe zi. Dar să revenim acum la întrebare: după ' 89,
eu chiar am crezut că a fost revoluție în țara asta.
Noi aveam un Trabant în doi timpi, se numea Zali,
mergea excelent, dar toată lumea-°i aducea ma°ini
de lux din afară. Bărbatul meu îmi tot spunea: „ar
trebui să mergem dincolo °i să cumpărăm °i noi o
ma°ină ca lumea.” Replica mea era mereu aceea°i:
„vezi-ți de treabă, a fost revoluție, de-acum încolo
intelectualitatea va fi răsplătită după merit, o să
avem suficienți bani să ne cumpărăm °i din
România o ma°ină ...” În noaptea de 21/22
decembrie am făcut ziarul liber patru oameni, asta
cînd în Bucure°ti elicopterul încă nu decolase, am
debarcat vechea conducere, după care am stat 2
săptămîni în tipografie zi °i noapte. Dar patru
oameni nu puteam rezista lucrînd în regim
stahanovist, astfel că am început să angajăm tineri.
Cînd mi-am dat seama că pe lîngă tineri talentați,
în redacție au intrat SRI-i°tii-securi°tii, care încetul
cu încetul, dar foarte eficace, au orientat ziarul într-
o direcție incompatibilă cu sistemul meu de
valori..., ei bine, atunci mi-am dat demisia. Eu chiar
am vrut să pun umărul la structurarea societății
civile, doar nu degeaba am înființat filiala din Satu
Mare a Ligii Pro Europa, condusă la Tg. Mure° de
către Smaranda Enache ..., dar mi-am dat seama că
mă bat cu morile de vînt. Atunci am simțit că în
Satu Mare am două posibilități: sau plec dintr-o
căsnicie ideală, sau mă sinucid. Am plecat cu o
valiză °i cu cele necesare la Bucure°ti. Am dat ni°te
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
concursuri, am ocupat la un moment dat un post
de consultant-monitor la Delegația Comisiei
Europene. Începuseră deja să îmi apară traduceri și
mi s-a oferit un post în diplomația culturală. Am
spus nu, scoateți postul la concurs, poate nu sînt eu
cea mai în măsură să-l ocup. Am așteptat aproape
un an jumate ca să fie scos postul la concurs, am
candidat mai multe persoane, iar pînă la urmă eu
am fost cea care a întrunit punctajul maxim, astfel
am devenit directoarea Centrului Cultural al
României de la Budapesta. - pe vremea aceea se
numea „centru”, nu „institut”, cu grad diplomatic
de secretar I. Și iarăși, ca o tîmpită, am crezut că
România vrea să iasă în lume cu cei mai buni
dintre cei buni. Cu adevărata cultură românească,
astfel că mi-am permis să invit la Budapesta și să
prezint publicului unguresc crema spiritualității
românești.
Aveam două niveluri de activitate la Centrul
Cultural din Budapesta. Pe de o parte, ofeream
cultură românească pentru marele public - de
exemplu, maestrul Dumitru Fărcaș, la un concert
pe care i-l organizasem la Teatrul Thalia din
Budapesta, a ridicat sala întreagă în picioare, cu
taragotul său, fiind îndelung ovaționat. Sau succesul
Sofiei Vicoveanca a fost de-a dreptul inimaginabil,
la fel și prestația Trupei de Balet Contemp Dance
Company condusă de Adina Cezar, a trupei de la
Teatru Masca... Și lista ar fi foarte lungă. Pentru
elite inventam întilniri pe diverse teme, de pildă a
canonul literar în România și în Ungaria, elitele
între est și vest și multe altele. Veneau Peter
Esterhăzy, ex-președintele Ârpăd Goncz, veneau
Gyorgy Kontăd, Peter Nădas, Tamăs Găspăr Miklos
și mulți, mulți alții, toți unul și unul... Din
România participau Andrei Pleșu, Daniel Vighi,
Adriana Babeți, Bogdan Lefter, Mircea Martin,
George Crăciun, Gabriel Andreescu, Caius
Dobrescu, veneau intelectualii să se cunoască.
- Ați reușit să faceți uitate diferende istorice
vechi, prin aceste evenimente culturale de
anvergură.
- Da. De pildă, după concertul său,
inegalabilului Harry Tavitian i s-a oferit să devină
cetățean de onoare al orașului Szeged, pentru că
organizam și turnee prin marile orașe ale Ungariei.
Am organizat un dialog Mircea Dinescu - Geza
Szocs (acestuia tocmai îi tradusesem o antologie de
poeme), într-o sală de asemenea arhiplină. Deci,
chiar am crezut că se dorește o deschidere, a doua
Participanții “serii de lectură” din Justin’s.
foto: Stefan Socaciu
mea mare naivitate. Luasem totul de la capăt,
începînd de la structurarea bazei de date, pînă la
elaborarea unei sigle și a invitațiilor, mă adresam
unui public țintă, făceam conferințe de presă, așa
cum învățasem să lucrez la Delegația Comisiei
Europene.
- Aveați, așadar, abc-ul unor anume „public
relations”, lucru rar în instituțiile noastre publice.
- Neșansa mea a fost că am avut un ambasador
simpatizant fățiș al PRM-ului. Cultura dumnealui se
oprea la un nivel greu de imaginat ... De exemplu,
la vernisajul unei expoziții Țuculescu ... m-a
întrebat, spre totala mea uimire: „Doamnă, dar cine
a fost Țuculescu ăsta? Mă mir că ungurii îl
apreciază...pictează numai ochi!?” Apoi, la un timp
relativ scurt după ce începusem să export cultura
din România în Ungaria, au și început presiunile
din partea Bucureștiului: să-l invit ba pe Adrian
Păunescu, ba pe Vadim Tudor. Și-am zis da, sigur,
cum să nu, peste 5-6 ani, cînd voi avea agenda
liberă. Am reușit un soi de slalom pînă la un punct.
Din punct de vedere profesional nu s-a putut lega
nimeni de mine, pentru că reușisem să trezesc
interesul unor mari personalități din Ungaria față de
cultura și spiritualitatea românească, față de tot ce
trudeam cam 20 de ore din 24. În Ungaria, într-o
țara nefrancofonă, am reușit să deschid Zilele
Francofoniei la Institutul Francez din Budapesta cu
recitalul sopranei de renume european, Carmen
Valesi, din Cluj, al cărei recital de lieduri pe versuri
de Tristan Tzara și Paul Verlaine a impresionat
întregul corp diplomatic acreditat la Budapesta.
Deci, am deranjat Ulterior mi-am dat seama și
unde am greșit: am gîndit întotdeauna mai repede
decît trebuia. Nu aparțineam nici unui partid, nu
aveam susținere, nu aveam spate politic, nu băteam
din călcîie, știam una și bună: cultura din România
are niște valori inestimabile, trebuiesc cunoscute în
Ungaria. Și cum nu mă puteau luxa din punct de
vedere profesional, mi s-a înscenat o luxare politică
foarte cusută cu ață albă. O paranteză: asta în timp
ce eram pe ultima sută de metri pentru obținerea
aprobărilor de la primarul general al Budapestei ca
una dintre aleile Parcului Central să se numească
„Aleea Constantin Brâncuși”, tot acolo urmînd să
fie așezat bustului marelui sculptor român - totul
pe cheltuiala ungurilor. N-am mai apucat..., am fost
rechemată, dar în același timp amenințată că dacă
mă întorc în țară voi avea un accident întâmplător,
dar eficient Ei bine, atunci a început să se trezească
Anamaria Pop și Attila Bartis foto: Stefan Socaciu
în mine instinctul de autoconservare muieresc. Eu,
care n-am plecat înainte de '90 - fratele soțului
meu trăiește în America, puteam pleca legal,
puteam fugi - acum, în 2001, am fost obligată să
aleg exilul... În prezent trăiesc la 65 km de
Budapesta, într-un sat de pe malul Dunării, dar și-n
somn visez România. Pentru mine vizita de acum,
la Cluj, a fost o danie ..., să-l pot îmbrățișa pe Ion
Mureșan (dragul meu Muri, doamne cîte ne-am mai
certat și împăcat la Arizona și la Mongolu ...), să-l
văd pe Alexandru Vlad, pe Adrian Popescu, pe
Chris Nedea, oameni dragi sufletului meu, să-l văd
că vine, cu o gentilețe greu de egalat, tocmai din
Arad... pe poetul Vasile Leac, pe actorul și drama-
turgul loan Peter (tocmai acum i-am terminat de
tradus în limba maghiară excelenta piesă Tot ce se
dă), s-o pot îmbrățișa pe draga mea dragă lulia
Popovici, venită de la București, pe poeta și omul
de suflet al filialei clujene USR, Doina Cetea, pe
marea doamnă a literelor românești, Ruxandra
Cesereanu, pe scriitoarea și pictorița Mariana
Bojan..., s-o cunosc personal pe Irina Petraș, pentru
care am un adevărat cult, pe Horea Poenar, pe
Emma și Rareș Moldovan, niște tineri intelectuali
cu sufletul cît o catedrală ... Și sînt sigură că din
cauza emoțiilor acum uit să-i amintesc pe toți... să
intru într-o redacție care pentru mine odinioară
însemna literatura română ... și despre care să mă
conving că acum, condusă fiind de o echipă de
oameni extraordinari, în frunte cu I. Maxim Danciu
și Ștefan Manasia, deci, să mă conving că revista
Tribuna e pe cele mai bune mîini... dar haideți să
terminăm, încep să fiu patetică, ceea ce nu mă
caracterizează - zic eu ...
Da, aveți dreptate, dorința dumneavoastră
parcă a înțeles-o și banda de reportofon, se apropie
de sfîrșit. Vă mulțumesc, încă o dată, pentru cartea
pe care, în 2006, ne-ați oferit-o și despre care,
fatalmente, am vorbit mai puțin. Vă mulțumesc și
pentru aceste mărturisiri nude, amare, care -
îndrăznesc să cred - vor fi contemporanilor noștri
de folos. Vă mai așteptăm, de data aceasta cu un
nou volum personal, în redacția Tribunei, la Cluj.
Interviu realizat de
Ștefan Manasia
■
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
19
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„Literaturii române îi lipsește
un spărgător de gheață”
de vorbă cu traducătorul ceh Ladislav Cetkovsky
Ioan-Pavel Azap: - Domnule Ladislav Cetkovsky,
cum ați descoperit limba română, cum ați ajuns s-o
învățați? Ce v-a atras spre limba română?
Ladislav Cetkovsky: - Era în anul 1987, când un
prieten a organizat o excursie în munții românești.
Cu câteva luni înainte de plecare mi-am cumpărat
un manual pentru autodidacți și am încercat să în-
văț câte ceva. M-am întors din România cu câteva
adrese și conștient că vocabularul de 200 de cuvin-
te, plus două verbe la modul indicativ prezent, nu
este suficient. Deci, am început un studiu intensiv
de zece luni și în paralel am început să corespon-
dez cu noii prieteni din România.
- Domeniul care vă atrage cel mai mult pentru
traduceri este beletristica. Cum ați descoperit
literatura română, care au fost primii autori citiți?
- Beletristica, e adevărat, cu o mică precizare:
proză și teatru, nu și poezie. Când eram elev de
gimnaziu, mai târziu elev la un liceu tehnic, evitam
din răsputeri literatura clasică, pe care eram obligați
să o citim. Totul s-a schimbat după ce am terminat
armata. Din câte țin minte, întâia carte citită a unui
autor român a fost Enigma Otiliei a lui Călinescu,
pe care am găsit-o în biblioteca bunicii. Pe urmă,
am început să împrumut grămezi de cărți de la
biblioteca municipală. În cehește bineînțeles (ne
aflam în anul 1975). Așa am descoperit Ciuleandra
lui Rebreanu, mai târziu La țigănci și alte povestiri
de Mircea Eliade... Prima carte citită în românește a
fost, după susnumitele 10 luni de studiu, un roman
polițist, cred că se numea Îngerul negru sau cam
așa. Începând cu 1995 mă întorceam din România
cu un braț de cărți, cumpărate sau împrumutate:
Teodoreanu, Istrati, Eliade, Cezar Petrescu, Camil
Petrescu, Caragiale, Patapievici, ba, spre pildă, și
Șocul viitorului sau Castelul din Carpați le-am citit
în românește. În fine, trebuie să accentuez rolul
inestimabil pe care îl joacă, pentru un cititor de lim-
bă română din străinătate, superbul portal LiterNet.
- Dar primii autori traduși?
- Cea dintâi traducere a fost Istoria românilor
pentru clasa a 4-a, făcută pentru uz propriu în
1993. În același an am purces să traduc o carte nu
din, ci în românește. Era o mare nebunie atunci,
însă asta e o alta istorie. Dar, ca să răspund între-
bării dvs., pe locul întâi se află piesa de teatru
Grădina de vară a lui Radu Țuculescu, apoi piesa-
titlu, Ce dracu’ se întâmplă cu tenul ăsta, din
același volum. Acum sunt în curs de traducere două
piese restante, de același autor, Uscătoria de partid
și Cuts..., plus proza foarte greu de tradus a lui
Cornel Ivanciuc - Cartea cuceririlor. Aici trebuie să
precizez că toate activitățile mele legate de limba
română le fac din pasiune. Am o profesie care nu
are nimic în comun, nici tangențial, cu literatura.
- Care este situația traducerilor din literatura
română în limba cehă? Cât de cunoscută / de
necunoscută este literatura română în Cehia?
- Depinde, dacă e vorba de perioada pre-
decembristă sau de cea post-decembristă. În cea
dintâi, deși România juca rolul unui enfant-terrible
printre sateliții sovietici, totuși era taxată ca țară „în-
frățită”, de aceea și literatura română era tradusă,
char dacă sporadic: Stancu, Istrati, Sadoveanu ș.a.
Cu intrarea noului jucător pe terenul post-
decembrist zis „piață liberă”, traducerile s-au redus
în mod dramatic. Din câte țin minte, a apărut în
2001 un Lexicon de scriitori români, realizat de
d-na Libuse Valentova, în „tandem” cu Jirî Nasinec,
traducătorul număr unu din limba română. Nasinec
a tradus apoi Pactul cu diavolul a lui Aureliu Busu-
ioc, iar recent a apărut Jurnalul lui Mihail Sebastian
tradus de Jindrich Vacek.
- Care este situația traducerilor în limba cehă?
Ce caută cititorii? Ce oferă piața?
- Forte similară cu cea românească. Se traduce
foarte mult (și adeseori foarte prost) din engleză. În
afară de asta, se traduc în primul rând autori care
au deja un nume, sunt o certitudine pentru editură,
cum sunt, spre pildă, Umberto Eco sau Paulo
Coelho. E dificil să spui ce are predilecție. Piața
oferă multe titluri și cititorul se orientează cu chiu
cu vai. Unii dintre ei își amintesc cu nostalgie de
„joia cărții”; înainte de 1989 cărțile noi apăreau joia,
un titlu, două, se sta la coadă, și cartea respectivă
circula apoi printre prieteni și cunoștințe. Dar ni-
meni, sper, n-ar vrea să ne întoarcem la situația cu
un titlu pe săptămână.
- Un scriitor român din Cluj se află în topul
preferințelor dvs. Cum l-ați descoperit pe Radu
Țuculescu? Ce va atras la literatura scrisă de el?
- L-am descoperit mai ales datorită faptului că
Radu Țuculescu și-a publicat o parte a operei pe
LiterNet, care este acum sursa mea numărul unu.
Atrăgător e faptul că ceea ce „fabulează” el este
ușor inteligibil pentru orice cititor; cu alte cuvinte
că scrie „istorii”general umane care se pot întâmplă
în orice țară, în orice perioadă.
- Dincolo de pasiunea dvs. pentru limba și lite-
ratura română (nu singura, sunteți poliglot), risc o
întrebare: la ce nivel se situează literatura română
contemporană în raport cu cea europeană?
- Citind proză contemporană, aș zice că nu este
o diferență semnificativă, scriitorii români sunt în
interiorul fenomenului. Nu știu dacă e bine așa sau
nu, adică faptul că Europa se egalizează și în dome-
niul literaturii. Dezavantajul literaturii române
constă în faptul că îi lipsește un „spărgător de ghea-
ță”, care ar deschide un culoar autorilor talentați
dar necunoscuți Occidentului. Nu prea văd pe ni-
meni care ar putea face ce a făcut pentru cehi
Milan Kundera, chiar dacă îl aveți pe (un) Mircea
Eliade. Dar Eliade nu va fi citit niciodată de mul-
țimi, căci Eliade nu este atrăgător pentru consuma-
torii de presă bulevardieră și de telenovele. Cu asta
nu vreau să spun că Milan Kundera scrie literatură
de acest gen. Ceea ce vrea să zic se poate lămuri
printr-un exemplu: Codul da Vinci și Evangheliștii,
piesa de teatru a Alinei Mungiu Pippidi. Un subiect
similar, o „blasfemie” similară, dar care sunt răsu-
netele primului și care ale ultimului în lume?
- Călătoriți foarte mult, aveți un serviciu care nu
este legat de pasiunea dvs. pentru literatură, tradu-
ceți, învățați și vă perfecționați continuu în limbile
Ladislav Cetkovsky
străine. Cum găsiți timp pentru toate, în condițiile
în care una dintre marile probleme ale omului mo-
dern, contemporan este lipsa de timp?
- Ați descris în mod perfect un „om de afaceri
modern”, sau un om modern/ postmodern în gene-
ral. Dar asta nu prea sunt eu. Problema nu este
timpul (sau nu în primul rând) ci faptul că lucrând
la traduceri „printre picături” nu mă pot „cufunda”
cumsecade în materie, cu alte cuvinte nu merg
înainte așa de repede pe cât aș dori. Dar să vă dau
o indicație referitoare la lupta cu timpul: nu am, de
aproape două decenii, în casă, un aparat TV - hoțul
cel mai mare de timp. În plus, sunt foarte
circumspect în ceea privește „jucăriile” pentru adulți
ale tehnicii moderne: unele dintre ele îmi servesc
din timp în timp, dar, cred, eu nu le servesc lor.
- Ce planuri aveți legat de traducerile din
română în cehă și din cehă în română?
- Aștept stagiunea teatrală 2007-2008. Atunci
vom vedea cum va fi primită Grădina de vară a lui
Țuculescu, care va fi montată pe scena unui teatru
praghez. Vreau să am până atunci gata cele patru
piese ale lui, să ofer traducerile editurii LiterNet.
La primul contact cu editura, mi s-a oferit o atare
posibilitate. Întrucât privește proza, încă nu știu.
Este un lucru prea proaspăt. Dar iau în considerare
și posibilitatea unei pagini www sau a unui blog.
- Dacă mai aveți ceva de adăugat...
- Nu am nimic de adăugat în mod special. Doar
că, în intervalul dintre cele două seturi de întrebări
trimise de dvs., am primit o carte poștală de la Jiri
Nasinec cu precizarea că urmează să apară în libră-
riile din Cehia, în traducerea sa, Memoriile lui
Mircea Eliade. Am uitat să menționez faptul că
toamna trecută, în 2006, a apărut în librării Insu-
portabilă ușurătate a ființei a lui Kundera, într-un
tiraj care s-a dovedit insuficient (interesul era
imens!), cum s-a dovedit a fi și suplimentul de tiraj.
Cu Kundera este, în Cehia, o situație cam picantă,
căci autorul refuză să fie tradus în cehește de
altcineva, și el însuși n-are timp... și poate nici prea
mult chef...
Interviu realizat de
Ioan-Pavel Azap
■
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
20
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Jocuri carpatice
Miloslav Nevrly
Miloslav Nevrly s-a născut la 29 octombrie 1933 la Praga. Este absolvent al Facultății de Științe ale
Naturii. Doctor în științele naturii și specialist în etnografie. Are o bogată activitate publicistică și
științifică. A publicat numeroase volume de știință, popular-didactice, etnografice și beletristice.
Volumele sale, Dare de seamă despre călătoria unui vrăjitor-ucenic și Cartea despre Munții Jizerske,
au cunoscut un succes deosebit, atât pentru specialiști cât și pentru publicul larg. Mare iubitor de
natură și de drumeție, Miloslav Nevrly și-a câștigat și o faimă de ocrotitor al naturii.
Jocuri carpatice, din care vă prezentăm câteva fragmente, este un volum de mici dimensiuni, dens
și poetic, scris în urma unei călătorii prin Carpații din România. A avut, până în prezent, numeroase
ediții. Nu este un "ghid turistic", e mai mult un eseu, o adevărată carte de meditații, o filosofie a celui
căruia îi place să trăiască sub cerul înstelat, să doarmă sub cetina brazilor, să simtă libertatea unică a
piscurilor. Cartea unui om pentru care natura înseamnă singura, și ultima, speranță ca omenirea să-și
mai păstreze doza de puritate. (R.Ț.)
Cap. 5: Jocul la pălăria
vastă a cerului
"Cortul meu prin care suflă vântul
este mai frumos decât cel mai splendid castel. ”
(Um-Iessid, mama califului al 6-lea)
Nopțile sunt pietrele unghiulare ale
călătoriilor, jocuri regești. Zilele erau calde
sau ploioase, îndelungate precum o clipă
de mătase, vesele sau monotone. Dar surprizele
zilelor, drumețul le înfruntă veghind. Însă spre
noapte el înaintează fără apărare, e la cheremul
întunericului, e expus primejdiilor. Atunci când
ziua mătură după sine cu coadă vântoasă și seara
este aproape, eu devin neliniștit ca o ciută grea: a
venit timpul să-mi caut un adăpost; este timpul să
mă culc. Cercetez peisajul cu alți ochi, pădurile
capătă înaintea nopții o altă față. Dacă este o
seară călduță, pădurile îmi par amabile și mă
cheamă. Marginile lor se întind ca niște fete
atrăgătoare. Dar mergând sub grindină carpatică
prin munții străini, atunci ceața, la altitudinea de
2000 de metri, stârnește teamă, suflă din ea
nesiguranță și nimicire. O clipă aș vrea să mă aflu
departe, printre oameni, într-o dimineață însorită.
Dar nu am de ales. A venit vremea somnului,
vremea să-mi caut un loc bun pentru dormit. Dar
n-ai teamă, frățioare speriat! Întotdeauna am
dormit și în fiecare dimineață m-am trezit. Cu cât
mai puțin port cu mine, cu atât sunt mai expus
nopții și necunoscutului dar cu atât sunt locurile
de dormit mai frumoase, mai extraordinare.
Având un cort - sunt un milionar. Nepăsător și
stăpân pe mine. Ajung până unde îmi place apoi
întind palatul verde: frica de noapte se
depărtează. Dar e necesar a lua în seamă ordinul
Prorocului, cuvintele lui Mohamed: "Mai întâi
leagă cămila bine de un pom și numai apoi lasă-te
în paza lui Dumnezeu!" Aranjez, deci, bine cortul
și nu mă bizui pe bunăvoința nopții. Noaptea va
fi lungă și este mai de folos a dormi decât a
coase în întuneric pânza ruptă, a alerga pe plaiuri
după obiecte care au prins aripi și a scoate apa
din sacul de dormit. Abia apoi mă culc.
Corturile sunt ca niște fete. Fiecare miroase altfel
și toate splendid. Fiecare lasă lumina să treacă alt-
fel. Înăuntru, diminețile au diferite culori. E ciu-
dat - sunt oameni care niciodată n-au dormit în
palatul verde. Săracii de ei!
Având numai o pânză, sunt încă un om bogat.
Pânza lungă de doi metri și lată tot de doi, un
pachet mic și ușor. E de ajuns ca să nu-ți fie frică
de noapte. Mă culc sub pânză și petrec o bucurie
dublă. A omului bogat și a unui proscris. Am
casă, chiar și vânt, am și stele. Am secetă; ploaia
nu mă deranjează, dacă intră câțiva stropi de apă
- e un cort fără podea - picăturile se filtrează în
pământ, se usucă, dispar. Se oprește ploaia și
stelele apar din nou. Mă cațăr puțin afară de pe
sub pânză. Pe față mai cad câțiva picuri din
crengi dar cine s-ar sinchisi? Trupul este uscat și
ochii privesc spre cerul nocturn. E un lucru ciudat
- există oameni care niciodată n-au adormit cu
ochii fixați la stele. Bieții, săracii de ei !
În cele din urmă vin și călătoriile când nu am
nimic. Fără cort, fără pânză, mă pregătesc de
noapte. E neplăcut a întâmpina o noapte lungă,
ploioasă și întunecată. Acum, prin desișuri,
privirea caută pe cer norii. Este bine. Ultimii nori
de amiază s-au dizolvat spre seară în albastrul
palid, au dispărut. Se răcește brusc. Noaptea va fi
senină dar răcoroasă. Dar răcoarea nu mă deran-
jează: mă obișnuiesc iute. Mă consolez cu
amintirile lui Taras Bulba: "Gerul nopții pe câm-
puri sălbatice emoționează oasele unui cazac."
Dau rucsacul jos. Ziua a rămas în urma mea. Am
timp suficient. Nu mă grăbesc. Globul pământesc
și-a terminat dansul cotidian, a făcut o piruetă în
fața stelei sale. Fața lui se stinge; vine noaptea.
Este ciudat - există oameni care nici nu pot nici
nu știu să poarte cu ei tot ce au nevoie pentru
viață. Arhisăracii de ei!
Crengi de molid sub sacul de dormit.
Binecuvântate ținuturile unde pot să fac asta fără
mustrări de conștiință. Smulgând crengi în
pădurile carpatice e ca și cum aș smulge unei fete
cu părul des, din dragoste, câteva fire de păr și
ea devine mai sălbatică! Un pat de cetină în
pădurile cehe e ca și cum aș smulge ultimele fire
de păr ale unui bătrân unchiaș.
Culeg crengi, pregătesc focul, un foc mare
românesc. Binecuvântate regiunile care încă au
lemne suficiente pentru drumeții nopților.
Focurile își merită un capitol separat, un capitol
despre jocul nocturn cel mai frumos. Sunt vesele
și pure focurile, ore în șir poți să privești la ele.
Aș vrea să le țin minte ca pe amantele mele.
Miloslav Nevrly
Focuri calme făcute din trei butuci lângă care am
dormit în Poloniny. Focuri secrete în văgăuni și
stânci. Focuri parfumate din lemne prețioase în
carst ale Slovaciei de sud. Focuri pâlpâitoare de
pin sub pereții de calcar din Velka Fatra și
dedesubtul surplombelor de gresie a Pereților
Decinean care au luminat și încălzit adăposturile
de piatră. Focurile din lemn adus de ape pe
nisipurile Tisei. Mirosul peștilor, al nămolului și
al slăninii fripte pe o nuia de salcie. Mirosul
câmpiei, mirosul prafului fierbinte, al turmelor,
mirosul libertății! Focurile strălucitoare făcute din
lemnele cetăților castorilor în Lituania Polacă
atunci când în coastele abrupte ale Lacurilor
Mazuriene loveau apele cristaline, iar deasupra se
auzea strigătul rațelor sălbatice. Focurile
ciobănești de jnepeni, ienupăr și de smârdar în
Carpați și în Pirinei. Focul și oile - mirosul cal-
mant de liniște și siguranță! Mii de ani am trăit
astfel; cele câteva sute de ani între ziduri de pia-
tră nu pot să alunge trecutul dulce. Adorm cu
ciobanii lângă turmele liniștite, o oaie behăie în
somn. Își mișcă puțin capul - un sunet firav. Un
câine vine și linge drumețului mâna murdară și
sărată. Calm. Bunătate mare inexprimabilă în
cuvinte aduc ele, focurile. Le-aș putea lăuda la
nesfârșit. Sunt bunătatea cea mai veche care
alungă animalul din om, teama din suflet și
răcoarea din trup. N-aș găsi sfârșitul jocurilor
despre focuri; frumoase și practice. De aceea:
gata. Nici un cuvânt despre ele, frățiorul-meu-
iubitor-de-perne. Dacă te vor plictisi pernele și
paturile, pune-ți pe frunte pălăria vastă a stelelor!
Cine știe dacă idiomul ceh pentru a dormi sub
cer liber "a dormi sub pălăria vastă" nu își are
originea în vremuri de renaștere națională, când
poeții dormeau în călătorii acoperiți doar cu
pălării romantice, imense, sau dacă nu e o aluzie
la vastul cer nocturn sub care se culcau și încă se
mai culcă pelerinii din vremurile străvechi pînă-n
zilele noastre? Culcă-te lângă o stâncă sub lună,
culcă-te pe o paragină din sud! Pământul este
uscat și tare, sub cap ierburile scunde îți miros ca
niște mirodenii. Printre ele țârâitul greierilor.
Deasupra locurilor de înnoptare stau stelele cele
mai strălucitoare și luna plină precum geamul
unei corăbii de pe Marea Neagră. Mă culc pe plai
și repet numele constelațiilor. Odată, pe vremuri,
le cunoșteam pe toate. Cu bucurie le învățasem
dar azi observ că nu-i chiar necesar. În tinerețe
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
este bine °i necesar să cuno°ti multe dar la
bătrânețe e mai bine a uita, con°tient, lucrurile
superficiale, marginale. Rămâne doar esențialul
care dă viață sufletului. E aproape neînsemnat în
ce constelații artificiale au aranjat oamenii antici
stelele. Ajunge a te culca sub ele. A lăsa gândurile
să alerge pe pășunile verzi. Cuvintele cântului de
mulțumire zboară ca niște rândunele de argint.
Să nu te sperie călătoriile nopților. Frățiorul meu
friguros am să te consolez puțin. Și alte locuri
pentru noapte decât sub cerul larg sunt splendide.
Sub cerul liber, deseori mă trezesc sub pale de
vânt să cercetez norii. Și glasul păsărilor de
noapte mă trezește. Sub cerul liber, dorm ușor ca
un animal pregătit oricând să caute un adăpost,
să fugă de o ploaie torențială, de o furtună, de un
pericol. Deci află că cel mai bine se doarme în
fân, pe iarbă uscată. Poate pentru că omenirea își
are originea în stepele calde ale răsăritului. Noi
suntem frații cailor. Într-o fânărie veche cade
lumina lunii. În aer se simte mirosul delicios al
căldurii și al nopții proaspete. Adâncimea sigu-
ranței. Dacă, înainte de a adormi, te îmbrățișează
un braț fierbinte, cu atât mai bine frățiorul meu
voluptos. Fânăria - legătura cea mai splendidă a
naturii și civilizației. De nedepășit! Mă culc oste-
nit și săturat. Tot ce avea să împlinească ziua care
tocmai se termină s-a împlinit, e gata. O ultimă
râgâială gingașă și prin trup se varsă - plin și
maiestuos - gustul zilei care pleacă și bunătatea ei.
Gustul echilibrat al usturoiului și al ciocolatei.
Două gusturi - aparent contradictorii - s-au legat:
"usturo-colată".
Mă culc și ascult: nu dansează cineva în
amurg? Nu dansează; doar iarba fuge înaintea
vântului nopții. E ciudat că eu nu cred în zâne de
iarbă. Oare nu este tot ce e necesar pentru
nașterea lor și pentru dansul lor tocmai sub
stelele cosmosului la îndemână? Poate nu cred în
ele pentru că ele sunt de nevăzut cu ochii, exact
așa cum e cu neputința a crede - fără aparat de
radio - în unde electromagnetice care înconjoară
globul pământesc pătrunzând și în podul cu fân,
inundat de lumina lunei. Mă culc fără gânduri,
copleșit de o moleșeală grea și caldă. Nu mai pot
mișca mâinile, apoi degetele, adormirea este o
moarte ușoară. Din pădure a intrat în fânărie
noaptea - sora întunecată a timpului. Se culcă
lângă mine, se lipește de mine. Nu pot ține ochii
deschiși. În zadar îmi amintesc cuvintele
Prorocului că rugăciunea este mai bună ca som-
nul. Ea râde! Are trupul cald și-ți dă o deplină sig-
uranță. Vine împărăția somnului. Împărăția somn-
nuulluuii...
Cap. 8: Jocul de-a sănătatea
de diamant
Sunt cinci lucruri care îți păstrează
sănătatea trupească și mentală.
Alergare. Usturoi. Minte curată.
Frugalitate. Credința în sănătate.
(Un cioban de pe plaiurile din Etiopia)
n călătorii te vei asemui cu un animal: boala
nu te atinge. Dacă te apucase înaintea
călătoriei, va dispare în depărtare după prima
ploaie torențială, va rămâne culcată neputincioasă
lângă drum. Drumeția te va vindeca, frățioare! Un
joc straniu: cu cât mai puțin te îngrijești de
sănătate cu atât este mai tare, mai de diamant.
Săptămâni întregi umbli în haine și bocanci uzi.
Și nicio picătură nu-ți strălucește pe nas. Noaptea
te cutremuri de frig dar dimineața ești vioi ca un
somon. Acasă așa ceva te-ar fi răpus, ai fi umblat
după pastile, după gargară, ai fi fost bolnăvicios.
În călătorii n-ai timp pentru boală, o neglijezi și
boala nu te ajunge. Poate odată, în viitor, atunci
când va cădea cupola cerească și va începe să te
strângă, dulce, mâna dumnezeiască, atunci poate
toate neajunsurile se vor aduna. Dar până atunci
rămas bun truse medicale, săpunuri, plasturi,
clisme, batiste și pastile. Fără ele ajungi mult mai
departe. Jocul acesta nu este un hazard cu
sănătatea. Dimpotrivă. Fiind departe de oameni,
de bandajele și medicamentele lor, care-ți dau
iluzia siguranței și a puterii, te porți mai prudent.
Nu ești atât de nechibzuit. Te porți mai prudent,
bizuindu-te instinctiv numai pe tine însuți. Ești
singur cu sănătatea ta. Dacă îți fracturezi piciorul,
departe sunt bandajele curative. În caz că îți
răcești rinichii nimeni nu te va compătimi, nimeni
nu-ți va da pastila curativă. Respectă sănătatea dar
n-ai teamă de ea! Știi că nu trebuie să te
îmbolnăvești și nu te îmbolnăvești. Joc de
diamant!
Sănătatea merge cot la cot cu curățenia. O sluji-
toare bună dar o stăpână rea. Așa cum fără rost
este o îngrijire exagerată a sănătății tot așa
dăunează curățenia excesivă, frățiorul meu
spălăreț. Murdăria rezonabilă întărește sănătatea.
Cine trăiește prea curat îl doboară prima boală.
Să câștigi rezistența! Este bine, din când în când,
să mănânci mâncare dintr-o ladă de gunoi, să bei
din balta tulbure a oilor, să lingi din blidul
câinilor. Nu arunca pâinea căzută pe podeaua
sălii de așteptare. Atunci nimic nu te va pieri.
Oare nu este curățenia ceva relativ? Un șir fluent
de la curățenia omorâtoare a cucoanelor de peste
Atlantic ce pulverizează cu dezinfectant fiecare
cameră a hotelurilor luxoase din Paris până la
curățenia unui nord-siberian care locuiește în iurta
noroioasă, printre mațele peștilor ce putrezesc, și
totuși are sănătatea de fier. Eu sunt undeva la
mijloc. Un nord-siberian n-ar recunoaște diferența
dintre mine și un senator, un senator nu m-ar
deosebi pe mine de un nord-siberian când mă
aflu la sfârșitul vacanței. Curățenia e în funcție de
regiune, obiceiuri, de epocă, de educație.
Civilizația omului alb nu e auto-mântuitoare.
Să luăm, de pildă, năravul barbar de a-și depune
flegmele în buzunar, frumos adunate-n batiste.
Oare nu e mai bine a-și sufla, asiaticește, nasul cu
degetele? Liop!! Gata, curat, pentru totdeauna.
Pentru sănătate și pentru curățenie, ajunge puțin.
Înainte de a porni la drum, mergi la dentist și
taie-ți unghiile. Pe drum bea suficient, nu sta
încins pe o piatră rece. Usturoiul și puțin rachiu
îți dezinfectează înăuntrul și alungă gândurile
rele. Rucsacul nu-l încărca cu obiecte inutile. Un
săpun bun la toate, o periuță de dinți. Fără
pieptene. Fără instrumente de ras. Barba începe să
te mănânce doar între ziua a 8-a și a 9-a. Fără
multă lenjerie. Spălarea antică a hainelor pe pietre
calde în râu în ziua când cămașa devine
unsuroasă, de nesuferit și începe a se lipi de piele,
când începi să te urăști pe tine însuți. Când din
tine iese miros de țap. Ziua când este peste
putință să nu te speli. Ca să ai un sentiment
splendid de curățenie și prospețime, trebuie să fii
mai întâi sordid, unsuros și transpirat ca un bivol.
Cu atât mai mult este baia mai plăcută. Cu ea
dispar oboseală, eczeme, erupții - ca o simplă
trăsătură de condei.
Îmi amintesc de cea mai splendidă baie din
viața mea. Mușcat grav de pureci, cu cămașa
despicată pe mijlocul spatelui cădeam de căldură,
de oboseală, de duhoare, de mâncărime, de tran-
spirație, când ajunsei cu autostopul în orașul
Liptovsky Mikulăs. Pe o străduță laterală o tăbliță:
Băile orășenești. O căsuță nu prea demnă de
încredere. O idee nebunească de a face baie.
Cămăruțe vechi cu căzi. Peste tot curate. Săpun și
sare verzuie. Am umplut cada până sus. Apoi am
pus sarea care se dizolva, făcând bule. M-am scu-
fundat dintr-o dată. Ca o lovitură de stilet.
Irepetabil. Strigai. Sutele de mușcături începură să
ardă enorm devenind, în același timp, o ușurare.
Ca într-un orgasm când nu ești în stare a deosebi
ce e durere și ce e voluptate. Strigam, deci, de
durere și de voluptate. Din trup pleca sudoarea
din Munții Slanske, murdăria din Branisko, miro-
sul din șesul Tisei, purecii din Friovce lângă
Preșov. O moleșeală triumfală, spovedanie și
iertare a trupului și a murdăriei. Cada este ca o
confesiune înflăcărată. La piață am cumpărat
brânză de vacă, usturoi și o cămașă nouă - un lux
nemaiîntâlnit.
La ieșirea din oraș, mi-am luat rămas bun de
la cămașa veche. Păcat! Nu-mi place să arunc
lucrurile vechi. Umbla cu mine de mult, la asfinți-
tul vieții se tocise peste tot. Parcă ar fi murit o
bătrânică. Niște gânduri mai vesele: brânză de
vacă proaspătă cu usturoi. O delicatesă cerească,
mâncare de diamant. În cele din urmă, oprii un
camion și mă dusei spre casă. Stam pe platformă
și mă sufocam de sănătate și curățenie, de vânt
cald. În urma camionului, prin valea râului Văh,
flutura după mine steagul aromei de usturoi. Apoi
comitatul Liptovean, masivul Choo, totul înecat
în norul frumos al mirosului metalic. Era salutul
meu de diamant dat Slovaciei.
Traducere de
Ladislav Cetkovsky
■
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
dialog
“Să reinventăm să ne ținem
drepți”(II)
de vorbă cu poetul si filosoful Jean Bies
Horia Bădescu: - Din această perspectivă, avem
noi astăzi nevoie de un nou raport între știință și
religie, de un alt fel de a considera acest binom
fundamental pentru interioritatea umană?
Jean Bies - Chestiunea apropierii între °tiință
°i literatură, în paralel, în această epocă de
deschidere, a apropierii ecumenice între religii,
este dintre cele mai actuale.
Însă îmi mărturisesc incompetența pentru a vă
răspunde. Să nu uităm, însă, că unele spirite "com-
plete" au iubit ambele domenii și au excelat în
amândouă. Cel mai simplu ar fi să evocăm cele
două emisfere ale creierului, a căror existență o
presupunea Pascal vorbind despre "spiritul geomet-
ric" și "spiritul de finețe", el însuși fiind dotat cu
amândouă. Dar la drept vorbind, Valery adora să
"se joace" cu ecuațiile și prietenul lui Henri
Monodor, profesor de medicină, de asemenea. În
orice caz tot ceea ce se învârte în jurul unor prob-
leme precum principiul complementarității,
unității contrariilor, imaginarului si imaginalului,
contradicției aparente face parte dintre acele tenta-
tive recente care nu vor fi neglijate, tentative sus-
ceptibile de a anunța posibile sau evidente
apropieri între cele două, fără a uita puterea "sim-
bolisticii", redescoperită de către savanți. În cartea
sa Noi, particula și universul, Basarab Nicolescu a
consacrat un remarcabil capitol acestui subiect,
arătînd ce desparte știința și religia și ce le-ar
putea uni: "raționalitatea lumii", asigurând o conti-
nuitate între cele două forme de demers. Că Jakob
Bohm și Jean de la Croix au vorbit, unul despre
nevoia de a veni în ajutor "trupului lui
Dumnezeu", celălalt despre "grade ale rațiunii" în
corelare cu diferite "grade ale ființei", nu poate să
nu ne facă să ne gândim la toți acei poeți care au
văzut trupul lui Dumnezeu în Natură și au evocat
scara ființelor. Este vorba doar ca una dintre părți -
oamenii de știință - să nu-i zdrobească deloc pe
ceilalți, cam ca la operă unde o muzică sublimă
înnăbușe total cuvintele, care sunt, de altminteri,
deseori, de o mare mediocritate. Lucrul cel mai
interesant în această întâlnire este faptul că poeții
pot învăța să nu se încreadă atât de ușor în
cuvinte, - în verbiaj, nu în Verb - și că savanții
redescoperă vocile interiorității și prin aceasta
chiar pe cele ale lumii poetico-spirituale.
E posibil ca germenii unei veritabile revoluții să
se dezvolte începând cu ciocnirea pașnică dintre
cele două civilizații mentale. Totul stă aici în
modul în care vor fi aruncate punțile.
- Filsofia mi se pare mult mai aproape în
Orient decât în Occident de sensul ei originar:
iubirea de înțelepciune. Înțelepciunea este un dat
al omului "cosmic". Așa cum sunteți dumneavoas-
tră, un înțelept. Nu credeți ca astăzi avem nevoie,
mai de grabă, de înțelepciune decât de filosofie?
- Că Orientul este mai aproape de filosofie
decât Occidentul, este o evidență. E sigur că dacă
Platon și Plotin, sau Jamblique, ar fi câștigat în
fața lui Artistotel și Descartes și a urmașilor lor,
sau, în Islam, Avicenna în fața lui Averroes, fața
lumii ar fi fost alta. Cum alta ar fi fost și dacă
Darius ar fi învins la Marathon sau Xerxes la
Salamina; sau așa cum, în timpurile moderne,
dacă totalitarismele, pe care le cunoaștem, s-ar fi
impus umanității. Ai la ce visa când te apleci
asupra acestor ipotetice răscruci ale Istoriei, asupra
acestor "momente" care,
acordând, "la mustață", victoria unuia dintre cei
doi adversari, i-au dat umanității o orientare și un
drum total diferite, chiar opuse, celorlalte care ar
fi putut fi.
Este ceea ce într-un fel am putea spune despre
dilema Înțelepciune / Filosofie. Etimologia ne
reamintește că filosofia este "iubirea pentru
înțelepciune" dar această înțelepciune e sigur că a
fost deturnată de la sensul ei originar și intelectu-
alii, savanții, istoricii filosofiei au înlocuit
înțelepții, așa cum ni-i prezintă antichitatea clasică
și, mai cu seamă, Orientul. E vorba de întreaga
opoziție care există între omul posesiunii
cunoașterii și cunoașterii teoretice, pe de o parte,
fără ca nimic din ceea ce acestea îi învață pe alții
să fie așezat la locul cuvenit, pus în practică, și
omul ființării, cel care învață pe alții ceea ce el
însuși a realizat. Cutare universitar poate fi demn
de respect pentru inteligența sa critică și întinderea
erudiției sale dar el nu este un Ramana
Maharashi.
În ceea ce mă privește, îmi faceți onoarea de a
mă plasa într-o elită de înțelepți din care nu
pretind că fac parte: mă mulțumesc, într-o singură-
tate asumată, să transmit câteva adevăruri eterne,
recurgând la o formulare mai degrabă poetică, dar
pe adevăratul înțelept îl judeci după încercările la
care a fost supus iar cele pe care eu le-am cunos-
cut n-au dat niciodată mărturie despre o excepțion-
ală virtus.
- Ați mărturisit deseori cordiala simpatie pe
care o purtați românilor și "românității". Ce
înseamnă, pentru dumneavoastră, românitatea?
- Un concurs de împrejurări în care nu am
niciun amestec a făcut ca românii să fie cei mai
numeroși printre străinii pe care mi-a fost dat să-i
întâlnesc: Basarb Nicolescu pe care l-am pomenit
deja, lonescu, Cioran, părintele Virgil Gheorghiu,
însă nu e vorba doar de o chestiune legată de per-
soane, ci de o afinitate misterioasă care ține în
același timp de gustul meu pentru ceea ce sună a
oriental, a interesului meu pentru subiecte care
nu-i interesează mai deloc pe compatrioții mei
(poate că lucrurile încep să se schimbe), și care, cu
toții, se revendică, mai mult sau mai puțin, din
orizontul mitului, al magiei, al ahetipului. Sensul
tradiției sau, mai de grabă, al "transmiterii" e de
asemenea o noțiune care îmi este dragă și care se
regăsește, în mod evident, în românitate. Un
popor ieșit din păduri și din munți, din mari sin-
gurătăți, dintr-o natură sălbatică, este prin forța
lucrurilor dotat cu o putere de evocare, cu un
lirism, cu o bogăție folclorică de care sunt privați
locuitorii câmpiilor și orașelor.
Există încă la românii pe care am putut să-i
întâlnesc o surprinzătoare disponibilitate pentru
entuziasm și admirație, o căldură cordială, primi-
toare, o vigoare mentală care exista probabil și la
noi, aceea a omului de secol XIX. Când te afli în
compania unui român, care n-a fost denaturat de
Ciclul Altoiri (fragment)	Adriana Popescu
modernism, descoperi foarte repede în el arhetip-
ul: încarnarea a ceea ce este dintotdeauna, princip-
iul sacrului. În acest sens, mai ales prin intermedi-
ul lui Eliade, românitatea manifestă adevărata
vocație a omului, aceea de a sanctifica lumea.
Iubesc, de asemenea, la acest popor arta cu
care a știut să păstreze, integrându-le, miturile
păgâne, proclamând în același timp "credința lui
Abraham". Spre deosebire de Occident, exceptând
aici poate doar creștinismul celtic, Ortodoxia
românească, cu construcțiile ei de lemn pline de
căldură și minunatele ei picturi murale, în care
transcendentul este așa de omenesc, fără a pierde
însă nimic din dimensiunea lui divină, a știut să
boteze arhaicul; vechile mituri sunt aici tot atâtea
"bunevestiri". Este ceea ce a înțeles o Simone Weil
în ale sale "intuiții precreștine" sau un Philip
Sherrard. Creștinismul "cosmic" despre care Eliade
a vorbit în colosala sa operă, relațiile dintre rugăci-
unea inimii și japa-yoga, studiate de părintele
Andre Scrima, sunt două ilustrări a ceea ce vreau
să spun. Românitatea vede în sacru valoarea
supremă în care noțiunile de universalitate, de
intuiție, de percepție sunt inseparabile nu atât din
punct de vedere intelectual cât intuitiv. Moștenirea
cea mai veche a umanității europene subzistă încă
la acest popor în pofida tuturor obstacolelor: în
orice român doarme un Zalmoxis...
Există însă și un ultim motiv al simpatiei mele:
toți românii pe care-i cunosc vorbesc și scriu
franțuzește și, uneori, cu o perfectă stăpânire a
limbii, chiar cu intonații din vechea Franță pe care
noi le-am pierdut de mult timp. Este o admirabilă
lecție pe care ei ne-o dau, la această oră la care
engleza debordează peste tot, în toate limbile, în
timp ce noi, francezii, continuăm, cu o condescen-
dență ușuratică, să ținem la distanță acest popor
plin de simpatie pentru noi.
- Cum am putea să ne îndeplinim astăzi dato-
ria de "a ajuta soarele să se înalțe"?
- N-am să vă recit imnul soarelui din
Chantecler de Edmond Rostand, plin de altfel de
o insuportabilă emfază, nici imnele vedice ale lui
Savitar, "Incitatorul". Dar s-ar putea ca mijlocul cel
mai bun de a ajuta soarele să se înalțe să rămână
acela de a ne înălța noi înșine și de a reînvăța să
ne ținem drepți!
Interviu realizat de
Horea Bădescu
■
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
Black
Pantone 253 U
23
Black Pantone 253 U
„...sunt un personaj atipic si
de multe ori incomod...”
de vorbă cu Mircea Alexandru Birt
Mircea Alexandru Birt este psihiatru, șeful
Clinicii de Psihiatrie, Ergoterapie - Spitalul
Universitar de Urgență „Prof. Dr. O. Fodor” Cluj-
Napoca.
Radu Țuculescu: - Stimate domnule doctor
Mircea Alexandru Birt, deși sunteți laureat al
Premiului „Gh. Marinescu” al Academiei Române °i
autor unic a trei monografii, dintre care Tulburările
comportamentului alimentar, Anorexia nervoasă și
bulimia nervoasă (2003) o premieră în literatura
românească de specialitate, cine sunteți?
Mircea Alexandru Birț: - O întrebare dificilă
întrucât este neplăcut să vorbești despre tine.
Eșuarea mea în psihiatrie a debutat în urmă cu 36
de ani și rămân în continuare un personaj atipic și
de multe ori incomod. Nu sunt nici un Faust și nici
un Mefistofeles, mai degrabă un Don Quijote aflat
deseori în situația „țapului ispășitor” și care a
încercat să supraviețuiască într-o cultură de
fantasme standardizate cu o complementaritate
precisă, cu fortărețe familiale, școlare sau medicale
în care inconștientul este disciplinat prin grila
timpului și anihilat. La rândul meu am acceptat
eșafodaje fragile, decoruri de carton, poluând mai
mult sau mai puțin conștient șantierele existenței,
uitând că Thanatos rămâne marele organizator
intolerant al clar-obscurului. Am avut naivitatea și
mai am tentative de a fi capabil să conștientizez și
să suport realitatea.
-	Căror curente psihiatrice v-ați afiliat?
- Vedeți, dogmele psihiatriei sunt supuse
exigențelor Timpului. Organogeneza, psihogeneza,
sociogeneza rămân actuale în abordarea suferinței
semenilor noștri. Ceea ce ar apărea axiomatic,
imuabil, de nezdruncinat s-ar putea dovedi relativ
într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Am
încercat să profesez în domeniul psihiatriei clinice și
al psihosomaticii fiind adeptul idealurilor umaniste,
respectând drepturile omului deși nu este ușor când
te confrunți cu suferințe psihice care depășesc „aria
normalului”. Cred în drepturile psihiatrului, dar și
în cele ale pacientului; mă revoltă atunci când
principiile confidențialității și accesului la tratament
sunt limitate sub diferite forme, pretexte etc.
-	Cum era văzută psihiatria în perioada
comunistă?
- Simplu: Cenușăreasa disciplinelor medico-
chirurgicale. Condiții de habitat modeste, limitarea
accesului la informație. Unele acțiuni se puteau
înscrie în ceea ce Ion Vianu atrăgea atenția încă din
1976: pericolului „hiperpsihiatriei”.
Dintotdeauna, deci ceea ce afirm nu este valabil
numai pentru această perioadă, trebuie să
recunoaștem că idealurile umaniste, care au animat
cu bună credință psihiatria, au fost afectate de
ideologii totalitare, psihiatria fiind victima și a
propriilor sale excese, derapând fie în psiho-politic,
fie în atitudini represive. Cum am putea justifica
implicarea psihiatriei în genocid sau aservirea sa ca
mijloc de suprimare a libertății și în promovarea
intoleranței? Pe bună dreptate, psihiatrii au fost
acuzați că au încercat să monopolizeze Verbul și
prin aceasta puterea, etichetându-și semenii prin
ștampile a priori precum: paranoicul este incurabil,
psihopatul un inadaptat social permanent, iar
istericul un avid afectiv insațiabil.
-	Cum vedeți viitorul psihiatriei?
- Trebuie să recunoaștem, în ultimii 60 de ani
s-au înregistrat progrese remarcabile în descifrarea
apariției bolilor psihice și în tratamentul acestora.
Introducerea psihotropelor a însemnat o adevărată
revoluție în tratamentul bolii psihice dar mai ales în
cunoașterea modului cum se produc atât tulburările
psihice cât și afecțiunile neurologice. Într-adevăr
achizițiile neurochimiei, mai ales în domeniul
neuro-mediatorilor, geneticii, epidemiologiei, sunt
remarcabile. Să sperăm că programul genomului
uman, inclusiv clonările, nu va depăși performanțe-
le înregistrate de procreerile medicale existente și că
în viitor nici un dictator și nici casele de asigurări
nu vor elimina „subclasele umane”, considerate
ființe inferioare, rebuturi sau indivizi „cu risc
sporit”.
-	Acum, dacă am intrat în Uniunea Europeană...
- Din nefericire, psihiatria continuă să rămână
în rolul de Cenușăreasă; deși se clamează că se vor
face reforme și că asistența psihiatrică se va ridica la
standardele europene, suntem departe de aceasta.
Desigur, am îmbunătățit sistemul informațional,
dispunem de o gamă mult mai bogată de remedii
terapeutice. Totuși bugetul alocat asistenței
psihiatrice este nesatisfăcător, comparativ cu țările
din Uniunea Europeană. Astfel, în 2005 în țările
Uniunii Europene cheltuielile reprezentând
tulburările de adicție au costat 57 de miliarde,
tulburările afective 106 miliarde, tulburările de
anxietate 41 miliarde, schizofreniile 35 de miliarde.
Dintre acestea cele mai mari cheltuieli (80%) sunt
cele indirecte, nelegate de spitalizare și de
tratamentul propriu-zis. În Statele Unite asistența
psihiatrică înregistrează până la 20% din bugetul
alocat sănătății, reprezentând între 200-300 de
miliarde de dolari. Valori mai mici s-au raportat și
în țările din Uniunea Europeană. În România sunt
foarte multe lucruri de făcut, în primul rând
reforma ar trebui să se axeze atât pe sistemul
ambulator cât și pe cel spitalicesc. Vor trebui
construite spitalele sociale, care lipsesc în prezent,
pentru bolnavii psihic grav, fără familie și domiciliu
etc.
- Ce este psihosomatica?
- În biografia psihosomaticii se regăsesc
doctrine, aspecte clinice, procedee terapeutice
extrem de diverse. Doctrina psihosomatică s-a
structurat în două direcții, două concepte majore:
psihodinamică, inspirată de teoria psihanalitică a lui
Freud, și psihofiziologică, tributară teoriei emoțiilor
a lui Cannon și a reflexelor condiționate a lui
Pavlov. Psihosomatica are un caracter
interdisciplinar al cărui obiectiv este depistarea și
tratarea suferințelor psihiatrice apărute la bolnavii
internați în serviciile de medicină internă,
reumatologie, dermatologie, chirurgie, ginecologie,
ortopedie. Psihosomatica studiază individul și
suferința sa dintr-o perspectivă bio-psiho-socială și
ecologică. În realitate, psihosomatica nu se
suprapune cu stresul ci se identifică până la
Mircea Alexandru Birț	foto: Stefan Socaciu
similitudine cu psihiatria de legătură, fiind impusă
în prezent de către Academia de Psihosomatică
Americană ca o subspecialitate a psihiatriei clinice.
- Cum „radiografiază” psihiatrul societatea
noastră?
- Majoritatea dintre noi am sperat că tranziția,
deschizând ușa democrației va aduce bunăstare
morală și materială poporului român. Prezentul îl
trăim cu toții. Suferim în urma exacerbării
agresivității, a violenței, suntem victimele
manipulărilor și intoxicațiilor, promovării
consumismului, hedonismului, valorilor comerciale
în detrimentul celor morale. Consecințele se înscriu
firesc în apostazia morală în care ne aflăm. Uităm
că printre cele opt păcate capitale ale omenirii
enunțate de marele fiziolog și etolog german
Konrad Lorenz, laureat al Premiului Nobel, sunt
menționate disoluția valorilor tradiționale și
hipercompetitivitatea feroce cu tine însuți... Nu mai
omorâm capra vecinului, lichidăm toți vecinii.
-	Există boli psihice care se pot vindeca?
- Surprinzător, da. Rezultatele obținute nu
diferă prea mult față de cele consemnate în celelalte
specialități medicale. Factorul social are un rol
foarte important. Așa se și explică costurile ridicate
pe care le implică asistența bolilor psihice. În
tulburările afective, anxioase, schizofrenii și chiar în
demențe se constată ameliorări până la vindecări.
Totul este momentul începerii tratamentului, cu ce
și cine tratează...
-	Recent ați publicat o nouă carte de specialitate.
Cînd mai aveți timp °i pentru scris?
-	Ziua are 24 de ore... Volumul pe care l-am
scris recent are, ca și celelalte, pe lângă prezentarea
unor concepte teoretice și practice și o valoare
exorcitivă, autoterapeutică.
Interviu realizat de
Radu Țuculescu
■
24
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
puncte de vedere
dezbateri & idei
pharmakon
Penibila „miză”
Cătălin Bobb
ntr-adevăr, una din întrebările, aici °i acum,
oriunde °i aiurea, pe deplin proaste este cea
referitoare la miză. Închiderea textului, fie el de
orice fel, nu se poate realiza mai magistral decât
fluturându-i prin față eterna întrebare: care este
miza ta? Anihilarea oricărui sens al textului vine
împreună cu triumfătoarea și radicala miză, adică,
mai precis și în alte cuvinte, cu pseudo-reflecția
rebarbativă: care este sensul tău? Ce zice, de fapt,
textul ca atare? Nu există o împotmolire mai
adecvată decât aceasta, în fața oricărui text (cei care
au aruncat această întrebare la coșul de gunoi al
istoriei personale sunt rugați să nu se întrebe care
este miza acestui text).
Miza, căci despre ea este vorba, trebuie să
rămână, în cazul autorului, ca ideea directoare,
cumva suspendată, care menține întregul text. Însă,
odată concretizată de un lector posibil, ea are
tendința să se transforme într-o butadă. Și, ca orice
butadă care se respectă, de bună calitate, ea este
goală, secătuită, vidă, fără sens, însă pe deplin
pretabilă predării fără explicații. E vorba de un soi
de îngurgitare, mai mult sau mai puțin mecanică,
care poate face dovada unei minți agere (în sensul
în care găsește ceea ce se potrivește aici și acum ca
citat), nu a unei minți gânditoare (fără pretenții,
adică a unei gândiri care reflectează asupra unui
text) pregătită mai degrabă pentru secvențe și detalii
filosofograme
Etică si destin creator
Aurel Bumbaș
Pentru că aparținem unei „culturi minore”,
dezvoltată într-un spațiu în care există surplus
de geografie, prezența unui sistem filosofic
incomplet, în sens clasic, e mai încărcată de
dramatism decât prezența unui asemenea sistem
într-o cultură mare. Faptul că sistemul filosofic al
lui Blaga nu conține și o etică poate apărea ca un
major neajuns, pe care îl putem formula astfel, într-
o parafrază mioritic-stănesciană: „s-ar fi putut să fi
fost să fie, dar n-a fost, n-a fost așa”. Cum încă
pentru noi viitorul e lipsit de-un trecut măreț,
întemeietor și legitimator, fabulația lui „ce-ar fi fost
dacă...” ne cam stânjenește în a vedea cu exactitate
uneori și consecințele „clare și distincte” ce pot fi
identificate printr-un travaliu de reflecție. Mai
simplu spus, afirmația „Blaga nu are o etică
formulată într-o Trilogie a acțiunii”, nu anulează
prezența unei etici în sistemul lui filosofic, a unei
etici nu diseminate sau camuflate, ci a uneia direct
coborâtoare din ontologia și filosofia culturii pe
care el le propune, cu modestie, ca posibile
interpretări asupra lumii în care ne originăm.
Momentul cheie al eticii sale stă sub semnul
expresiei „destinului creator” pe care omul îl posedă
în mod originar. Iar forța destinului creator se
originează în contextul pe care îl stabilește „cenzura
transcendentă” pe care Marele Anonim o exercită
ab initio și care se fenomenalizează în mod
paradoxal în categoriile matricelor stilistice.
Caracterul paradoxal constă în faptul că ceea ce
este mijloc de revelare a misterului pentru om, este
în același timp și „frână transcendentă” a acestei
decât pentru întreg. De aceea, cererea mizei din
capul locului (a textului desigur) desfigurează (adică
încearcă să-i fure chipul fără a lucra asupra
elementelor care-l constituie: nas, gură, nări etc.)
întregul demers al autorului. Incomparabil, spre
pildă, o pagină din Gogol face de infinit mai multe
ori decât: „opera lui Gogol redă într-un chip
desăvârșit viciile și ridicolul sufletului poporului
rus”.
Lucru mult mai ușor de sesizat, pe același
calapod, cu o pagină de filosofie. Însă, trebuie să
recunoaștem că există o atracție inexplicabilă pentru
mize, sensuri, ca atare(uri), cu adevărat misterioasă.
Cred mai degrabă că e vorba de un viciu de
procedură pe care gândirea noastră îl operează.
Intră cumva în reflecțiile unei gândiri nereflexive,
adică una care cere cu obstinație esențe, nefiind
atentă la nuanțe. Nimic de reproșat, până aici, unei
astfel de gândiri. E cu totul firesc să-ți admonestezi
gândirea cerându-i să-ți ofere puncte tari, de sprijin,
un soi de coloane ale sufletului. E vorba de un
imediat pe care gândirea îl cere la începutul oricărei
analize, însă începutul se dovedește, sau ar trebui să
se dovedească, leneș și, în fond, fără miză sau mai
degrabă cu o miză falsă, pentru că forjează numai
ideea de miză sau de prejudecată și nu spiritul
propriu textului. Un spirit, de altfel destul de
libertin, care ar trebui să-ți ofere tot felul de delicii
revelări. Prin urmare existența întru mister și pentru
revelare, existență specifică doar omului, a cărei
rezultate se acumulează la nivelul culturii, ca
plăsmuiri, are ca mijloc de revelare un instrument
ce poartă pecetea insuccesului dinainte destinat, dar
în același timp acest instrument este unicul
instrument prin care saltul ontologic s-a produs și
care îl poate menține pe om în condiția sa
consecutivă saltului. Rezultatul acestei poziționări
scoate din ascundere o tensiune tragică a existenței
întru mister °i pentru revelare, tensiune tragică co-
originară omului și care nu poate fi lepădată. Prin
urmare destinul creator al omului, este un destin
tragic și măreț în același punct. Până aici avem
coordonatele ontologice ale sistemului filosofic
blagian, ceea ce nu este formulat în mod expres
sunt consecințele etice ale acestui sistem. Contextul
în care ele iau naștere poate fi formulat într-o cheie
carteziană de genul acesta: „Creez, deci sunt om.
Sunt om atâta vreme cât nu încetez să creez. Nu
încetez să creez, deci am un destin creator tragic,
din cauza cenzurii transcendente. Am un destin
creator tragic deci sunt om”. Prin urmare principiile
eticii blagiene sunt originate în ontologia filosofică
a lui Blaga, iar ele se construiesc în jurul actelor de
creație culturală. Ele sunt menite să asigure teoretic
contextul actelor de creație culturală. Aceste
principii etice pot fi formulate doar în măsura în
care putem asuma condiția tragică a destinului
creator originant pentru ființa umană, în măsura în
care acceptăm faptul că pentru om paradoxul este
condiție originară a existenței sale. Neîncetarea
și plăceri purtându-te în cotloane și ascunzișuri pe
deplin plăcute. Mai degrabă, colțurile cele mai
întunecate ale unui text trebuie să devină
importante, decât înspăimântătoarele luminișuri ale
înțelegerii. Unde înțelegerea își face loc (să reținem,
înțelegerea ca butadă) reflecția își pierde orice
dorință de a mai afla ceva, ea se mărginește la a
constata, ca un polițist mereu pregătit să avertizeze,
derapajele de sens. Însă tocmai aceste derapaje și
lucruri greu de constatat țin treaz textul, tocmai
acolo unde constatarea se încheie și neînțelegerea
începe (adică nevoia de explicație) textul devine din
ce în ce mai spectaculos. Foarte clar, acolo unde
butadele nu mai pot fi folosite, textul începe să
lucreze înăuntru, începe să se arate atunci când
mizele sale sunt spulberate, atunci când
împrejmuirea prin care textul este ținut în echilibru
începe să se fisureze, când datele clare (sau crezute
ca fiind clare) încep să se dizolve. Când siguranța
pe care ți-o dă o lectură la adăpostul unei mize
slăbește, abia atunci textul începe să se dezvăluie.
Reflecția de unul sigur în marginea textului devine,
în acest moment, mai importantă decât textul, acea
intuiție pe care trebuie să o lași să se dezvolte fără
a o îngrădi cu precauții (Collingwood).
Dincolo de orice fel de pretenție hermeneutică
pe care textul de față ar reclama-o, aici e vorba doar
de a da seama că, în ceea ce ne privește, rar se va
mai întâmpla să-i cerem textului miza sa.
Dimpotrivă, credem că o gândire ostenită
funcționează mult mai bine decât o gândire
acumulatoare.
■
creației culturale la nivel individual și prezervarea
actelor de plăsmuire culturală din perspectiva
tuturor matricelor stilistice active constituie
principalele caractere ale principiilor eticii blagiene.
Cum pentru Blaga cultura este spațiul omenescului
în interiorul căruia are loc existența întru mister °i
revelare, cuprinzând plăsmuirile din teoriile
științifice, din cunoașterea teoretică, din universul
artei, din domeniul religiosului sau cel al filosofiei,
principiile eticii sale capătă un caracter universal și
promovează o coexistență non-violentă, care
subîntinde ideea egalei îndreptățiri a plăsmuirilor
culturale, a unora în fața altora, pornind de la
caracterul revelator limitat al fiecăruia. Deschiderea
mare pe care o presupune definirea culturii în
filosofia lui Blaga face ca ceea ce amenință existența
omului să poată ataca pe un front larg, iar atacul să
fie la puterea a treia, pentru că în afara violenței ce
se poate naște între diferitele paliere ale unei culturi
și între aceleași paliere ale diferitelor culturi, mai
poate apărea și procesul prin care are loc
absolutizarea unui moment de o anumită
configurație stilistică. Dar așa cum ne spune și
Heidegger, tot de acolo de unde ne vine
amenințarea ia naștere și salvarea, în cazul nostru
din cadrul sensibilității stilistice, cea care constituie
capacitatea noastră de a ne percepe propria matrice
stilistică. Forma sa rigidă predispune la excludere și
violență, iar forma sa elastică, ce ia naștere printr-
un act reflexiv ce asumă condiția tragică a
destinului creator al omului ce trăiește în orizontul
misterului și întru revelare, poate susține doar o
acțiune ce desfide violența și care predispune la o
atitudine reflexivă înțelegătoare, descărcată de
sarcina ambiguă a toleranței.
■
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
intermezzo clujean
Critica feminină(I)
Petru Poantă
n literatura română, pînă după al Doilea Război
Mondial, nu există critici, istorici literari °i esei°ti
femei. Discriminarea încetează în regimul
comunist, avîndu-și însă explicația într-un proces
universal de emancipare a femeii și, încă mai
concret, în democratizarea vieții universitare. În
Cluj, evul mediu masculin al criticii durează pînă
prin anii ’70 ai secolului trecut, cînd încep să
izbucnească întîi în presă, apoi în volume, cîteva
voci feminine ale căror evoluții au spulberat orice
prejudecată asupra genului „slab”. În mai puțin de
treizeci de ani, au apărut o sumedenie de lucrări,
multe devenind repere în exigente bibliografii pe
diverse teme. E ca o explozie formidabilă a unei
energii prea mult timp comprimată. Deși explicabil
sociologic, fenomenul are totuși fosforescența ușor
misterioasă a unui moment genezic. Sună cam
prețios ce spun, însă încerc să dau culoare acestui
răsărit fastuos al femeii în spațiul discursului critic
și reflexiv, răsărit care continuă încă după mai bine
de trei decenii. Dar fenomenul este într-adevăr
semnificativ și iradiant nu atît prin efervescența
existenței sale, cît prin afirmarea lui în perspectiva
unei diferențe metodologice. Critica aceasta, numită
absolut convențional feminină, se naște și evoluează
printr-o delimitare sesizantă de critica estetică și
impresionistă de descendență lovinesciană și
călinesciană. De fapt, cu foarte rare excepții, femeile
nu scriu critică foiletonistică. În revistele vremii,
cronica literară rămîne apanajul bărbaților, ca o
emblemă a puterii. Izolată în castel, femeia-critic se
concentrează asupra studiului academic și va apărea
în public nu palidă de anxietăți sentimentale, ci
radiind de o erudiție înfloritoare. Ea nu coboară
nici din iatac, nici din bucătărie, ci din bibliotecă.
Și o face impetuos, cu o mentalitate masculină de
cuceritor. În ordine stilistică, însuși discursul ei va fi
mai mereu de o virilitate robustă și penetrantă sau,
în orice caz, lipsit de orice dulcegărie decorativă și
de micile arabescuri vegetale de tip rococo. Cărțile
publicate sînt mai întotdeauna eruptive, construcții
cu dichis și centrate pe teme mari. Ele par mereu
scrise pentru a pune ordine într-o anumită
problemă. Vin dintr-o secretă ambiție a
pionieratului. Începutul absolut îi aparține Ioanei
Em. Petrescu, respectiv volumului său loan Budai-
Deleanu și eposul comic (1974). Ioana era asistentă
la Facultatea de Filologie și fiica eminentului
profesor universitar la litere D. Popovici, cel care,
între altele, pusese bazele studiului ideologiei
literare și ale comparatismului, precum și ale
eminescologiei într-o perspectivă diferită de cea a
lui G. Călinescu. Tînăra asistentă, o frumusețe
„creolă“ a vremii, producea în prima sa carte un
model de studiu monografic. Erudiția, copleșitoare
în spațiul universitar de atunci, are efervescența și
frăgezimea unui limbaj critic sensibil și personal.
Autoarea reconstruiește imaginea unui I.B. Deleanu
fascinant punînd-o în relație cu marile epopei ale
culturii europene. Acest comparatism devine însă
un fel de scenariu mirobolant, în care verva
asociativă și finețea disocierilor îi descumpăneau pe
belferii istoriei literare. Dar anvergura metodologică
și creatoare a criticii sale se va adeveri în cărțile
următoare, nu multe, căci Ioana moare prematur,
în 1990, la doar 49 de ani. Urmează, așadar:
Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică
(1978), Configurații (1981) Eminescu și mutațiile
poeziei românești (1989), iar postum, Ion Barbu și
poetica postmodernismului (1993), Modernism /
postmodernism: o ipoteză (2003) și Studii de
literatură română și comparată (2005). Dincolo de
metodologia originară a „modelului cosmologic”,
studiile despre Eminescu și cursurile de la catedră
inițiază în Universitatea clujeană o școală de
eminescologie la care se vor forma mulți dintre
echinoxiștii afirmați după 1980. Nu mă voi ocupa
aici de cărțile amintite. Interpretări concentrate și
expresive ale lor au dat Ioana Bot, Șt. Borbely, Ion
Simuț, Monica Spiridon (poate cu cea mai
inteligentă sinteză în Dicționar general al literaturii
române). Voi spune numai că Ioana a transformat
în profunzime conceptul de critică literară,
îndeosebi prin conjuncția lui cu discursul filosofic și
cu poetica. Ea configurează, apoi, o viziune
personală asupra poeziei românești prin concepția
inedită despre metamorfozele poeticului, începînd
de la preeminescieni și sfîrșind cu lirica lui Nichita
Stănescu. E o altă istorie internă a poeziei
românești, ale cărei momente „coperniciene” le
constituie M. Eminescu, Ion Barbu și Nichita
Stănescu. Colegă de generație cu ea, Doina
Curticăpeanu s-a specializat inițial în literatura
română veche, fiind în anii ’70 asistentă la această
catedră. Nu s-a închis, însă, în specialitatea ei, astfel
că, avînd cuprinderea ansamblului, i-a putut citi pe
cei vechi cu ochiul literatului cultivat și la valorile
modernității. Surprinzător e că, după 1990, ea va
practica, inteligent și cu adecvare la text, chiar
cronica literară. Cele trei cărți ale ei exhibă voința
de expansiune, precum și o anume pasiune pentru
rafinamentul formelor literare mai puțin
frecventate: Orizonturile vieții în literatura veche
românească (1975), Vasile Alecsandri - prozator
(1977), Odobescu sau lectura formelor simbolice
(1982). Puțin mai tînără decît cele două este Rodica
Marian, cercetătoare la Institutul de Lingvistică și
Istorie Literară „Sextil Pușcariu”. Opera ei e ca o
explozie întîrziată și efect al unei ambianțe pline de
vitalitate. Scrie aproape exclusiv și cumva epuizant
despre Eminescu, concentrîndu-se obsedant și
revelator asupra cîtorva teme: „Lumile” Luceafărului
(1999); Mihai Eminescu. Luceafărul. Text poetic
integral (1999, în colaborare cu Felicia Șerban),
Dicționarul Luceafărului eminescian (2000), Luna și
sunetul cornului. Metafore obsedante la Eminescu
(2003), Hermeneutica sensului. Eminescu și Blaga
(2003).
*
Din promoțiile anilor ’70, se va impune în
critica și istoria literară Irina Petraș. Pe la sfîrșitul
deceniului opt, susține, pentru o vreme, cronica
traducerilor la revista „Steaua”. Aproape discret,
față de ce se va întîmpla ulterior, pînă în 1989
publică Proza lui Camil Petrescu (1981), la origine
o teză de doctorat, și Un veac de nemurire: Mihai
Eminescu, Veronica Micle, Ion Creangă (1989).
Imediat după 1990, ritmul de apariție a cărților sale
crește de la an la an. O fecunditate puțin obișnuită,
întreținută de o energie, pentru mulți oarecum
enigmatică, dar, în realitate, consecința unei
personalități active și coerente, legitimată într-o
foarte riguroasă și solidă etică a datoriei.
Debordanta Irinei are grația firească a unei naturi în
perpetuă rodire. Decontextualizată de mitologia
cotidianului derizoriu, însă nu și de domesticul
pozitiv, ea se situează exclusiv în spațiul acțiunilor
fertile. Vitalitatea îi vine din conștiința lucidă și
asumată a „muritudinii”, iar nu din vanitatea
gloriei. Munca este respirația ei intelectuală și
socială. Cine i-a citit confesiunile din Miezul
lucrurilor a putut descoperi această filosofie practică
Ciclul Altoiri	Adriana Popescu
a existenței, care îi este proprie scriitoarei. Cărțile de
critică, eseurile și mai ales dicționarele sale sînt și
ele, într-un sens înalt, utilitariste. Creația este în
mod fundamental umană, avînd astfel, destinal, o
vocație paideică. În descendența marelui proiect
luminist, cărțile sale sînt, esențial, „cărți de
învățătură” și asta e valabil, în primul rînd, pentru
seria de dicționare-antologii: curente literare; figuri
de stil; genuri și specii literare; metrică și prozodie,
în volume separate, dar și compact într-o Teoria
literaturii(dicționar-antologie, 1996; 2002). A urmat
masiva Panorama criticii literare românești.
Dicționar ilustrat. 1950-2000 (2001), apoi Clujul
literar (dicționar ilustrat, 2005) și Cuvinte (2006).
Dar vocației paideice (prezentă și în alte lucrări) i se
asociază o vocație enciclopedică și erudită care
cristalizează eseistic în cărțile ei de idei șocante:
Știința morții (vol. 1, 1995, și vol.2, 2001) și
Feminitatea limbii române. Genosanalize (2002), cu
prima variantă Limba, stăpîna noastră. Încercare
asupra feminității limbii române (1999). „Știința
morții” e, în fond, o pedagogie camuflată despre
știința de a trăi lucid și moral, fără spaima morții.
Eseul pare scris ca o replică indirectă la filosofia
pesimistă a lui Emil Cioran. Îndrăzneață și bine
argumentată rămîne, apoi, contestarea exigenței
genului neutru în limba română, cu relevarea
feminității preponderente și de o expresivitate
fecundă a acesteia. Explorări ingenioase în
mentalități și în constituirea imaginarului literar.
Subtilitatea analitică și asociativă dă substanță și
eseurilor despre Ion Creangă și Camil Petrescu, dar
și studiilor și articolelor despre literatura modernă
și contemporană din Literatură română
contemporană (1994) sau din Cărțile deceniului 10
(2003). A publicat vreo 30 de volume, la care se
adaugă peste 30 de traduceri, din engleză și
franceză în special. Ca să nu mai spun că în ultimii
ani are rubrici permanente în mai multe reviste:
„Apostrof” (cronica literară), „Contemporanul”,
„Ateneu”, în cotidianul „Adevărul de Cluj”. Iar
sporadic e prezentă în multe alte publicații. E un
produs tipic al postmodernității, un prosumator, în
taxonomia lui Alvin Toffler.
(continuare în numărul următor)
■
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Bollywood contra Hollywood
Ing. Licu Stavri
După cum se °tie, capitala economică a
Indiei, Bombay, este °i sediul unui Film
City care funcționează eficient, alimentând
piața cinematografică a subcontinentului cu sute de
pelicule vizionate cu multă pasiune de publicul
autohton. Cu circa 1000 de filme produse annual
(de două ori mai multe decât SUA și de cinci ori
mai multe decât Franța), India este unica putere
cinematografică a lumii care ține piept studiourilor
hollywoodiene, ba, cel puțin în unele țări din Asia
și Africa, le chiar surclasează ca încasări și popula-
ritate. Revista Le Nouvel Observateur l-a trimis
recent la Bombay pe reporterul Claude Soula, care
a scris un reprtaj interesant. La Film City funcțio-
nează 200 de platouri și nenumărate laboratoare
tehnice. Dar și alte orașe și-au făcut studiouri
proprii, pentru a turna filme în limbile regionale:
tamul, hindi, bengali, urdu, în centre ca Bangalore,
Madras, Calcutta. Multă vreme, arta filmului a
rămas într-un stadiu artizanal, inspirându-se din
folclor și din elementele culturii populare
(bunăoară, din spectacolul de circ). În secolul XXI,
însă, producția cinematografică s-a eficientizat și
rentabilizat, aidoma altor sectoare ale economiei
indiene. S-au făcut investiții masive, întrucât câștigul
este pe măsură. Sectorul are o creștere economică
de 25 % pe an, fapt explicabil și prin existența a
150 de canale de televiziune prin satelit și a trei
milioane de cămine abonate la televiziunea prin
cablu. Mai trebuie alimentate și cele 12.000 de săli
de cinematograf ale țării. Spectacolele de cinema
încep întotdeauna cu imnul național, ascultat în
picioare de sutele de spectatori. Filmul tradițional
durează cam trei ore, fiind constituit din două părți,
cu o pauză consistentă în care spectatorul își
cumpără pop-corn și răcoritoare. În mod obligatoriu
povestea este deosebit de dramatică și presărată cu
scene de dans și de muzică. Rețeta e veche, îi
explică Amit Khana, reprezentantul diviziei de film
a conglomeratului industrial “Reliance”,
corespondentului francez. Rețetele au fost testate
timp de 5000 de ani în teatrul indian, fiind acum
adaptate pentru ecran. Pentru indieni, mersul la
cinematograf este o sărbătoare de familie. Pentru
mulți, el constituie unica formă de distracție. 13
milioane de indieni intră zilnic în cinematografe,
ceea ce aduce mulți bani în conturile industriei.
Totodată, filmul indian se exportă bine în
Indonezia, Africa de Sud, Orientul Mijlociu, chiar și
în Statele Unite. Unul din primele zece filme din
box-office-ul săptămânal al Marii Britanii este
indian. Nu același lucru se poate spune despre
cariera indiană a filmelor occidentale: ele își găsesc
destul de greu spectatori, datorită diferenței de
concepție și barierei lingvistice. Aceasta explică
noua strategie a studiourilor hollywoodiene, de a
produce direct filme indiene, în India. Paradoxal,
cinematograful popular francez a avut mai mult
succes în a pătrunde pe piața indiană, cu filme ca
Asterix, mission Cleopatre, dublat în patru limbi ale
subcontinentului, Arthur et les minimoys, Azur et
Aznar. India are, firește, vedetele sale de cinema,
care sunt și subiectele preferate ale tabloidelor:
actori ca Aamir Khan și Shashid Kapoor, actrițe ca
Aishwarya Rai sau Priyanka Chopra.
Am avut mai rar prilejul să oferim în această
rubrică informații și melomanilor îndrăgostiți de
operă. Un tânăr tenor în ascensiune este, după Le
Monde, mexicanul Rollando Villazon, care a cântat,
la sfârșitul lui ianuarie, în Povestirile lui Hoffmann
de Offenbach, la Opera din Paris. După ce a apărut
în Traviata (2000 și 2004), Faust (2003), Manon
(2004) și Boema (2005), Villazon interpretează
pentru a cincea oară un rol pe pretențioasa scenă
pariziană, acela al poetului blestemat, căruia îi
insuflă o deosebită credibilitate dramatică și
prestanță scenică. “Luminos, fremătător, exaltat,
cântecul lui Ronaldo Villazon este concomitent plin
de compasiune și demiurgic, vocea trecând cu bine
examenul diferențelor de registru și impresionând
prin forța și cizelarea ei”, scrie cronicarul
cotidianului. Rollando Villazon, un solist de
urmărit.
Viață și destin a devenit piesă de teatru. La
Festivalul “Le Standard ideal” de la Bobigny, unul
dintre spectacolele așteptate cu deosebit interes a
fost dramatizarea capodoperei lui Vassili Grossman
Viață °i destin, carte de căpătâi a literaturii
europene, considerată un Război °i pace al secolului
XX. Născut în 1905 la Berdicev, în Ukraina, într-o
familie de evrei asimilați, Vassili Grossman a
devenit, în anii 1930, după ce și-a abandonat
meseria de inginer chimist, un scriitor absolut
oficial, vârf de lance al realismului socialist,
promovat cu simpatie de Maxim Gorki. După
izbucnirea războiului, în 1941, ajunge corespondent
de război în cadrul Armatei Roșii. Participând la
marile bătălii din fața Moscovei, de la Leningrad,
din Ukraina și Polonia și relatând evenimentele din
perspectiva ostașului de rând, Grossman și-a
câștigat gloria de cel mai popular reporter militar.
În 1943, este primul care scrie despre lagărele de
exterminare naziste: povestirea sa “Infernul de la
Treblinka” servește de dovadă a acuzării la procesul
de la Nurnberg. Prima sa narațiune vastă inspirată
de experiența războiului, Pentru o cauză justă,
terminată în 1949, nu poate fi publicată decât în
revistă. După moartea lui Stalin, crezând în
liberalizarea vieții culturale, Grossman expediază
manuscrisul romanului Viață °i destin, terminat în
1959, directorului revistei Znamia, care se duce cu
el direct la KGB. Poliția politică îi confiscă
manuscrisul, cu toate copiile dactilografiate, chiar și
panglicile mașinii de scris cu care a lucrat. Opera ar
fi dispărut, dacă Grossman nu le-ar fi încredințat
câte un exemplar dizidenților Saharov și Voinovici.
După multe peripeții, Viață °i destin apare pentru
prima oară în 1980 în Franța, concomitent în rusă
și franceză, mult după decesul autorului, survenit în
1964. Acum, dramatizarea a fost pusă în scenă la
Teatrul Mic din Sankt Petersburg de către Lev
Dodin. Un pasaj al romanului, “Ultima scrisoare”,
fusese adaptat anterior pentru scenă de către
cineastul american Frederick Wiseman. Este însă
pentru prima oară că această impresionantă frescă a
Europei prinse în convulsiile războiului este
adaptată în cvasi-totalitatea ei pentru o
reprezentație teatrală. Romanul narează destinele
unei familii evreiești strivite, în anii războiului, între
nebunia stalinismului și cea a nazismului. El atacă
unele tabuuri ale societății sovietice: Gulagul, isteria
epurărilor din 1936-38, antisemitismul. Cel mai
mare păcat al lui Grossman, în ochii cenzurii
sovietice, a fost identificarea nenumăratelor
asemănări dintre cele două regimuri totalitare.
Dodin a descoperit romanul lui Grossman, pe care
îl consideră de o bogăție umană și filosofică ieșită
din comun, la Helsinki, în 1986 (cartea a fost
publicată în URSS abia în 1988). El l-a ales pe
Strum - unul dintre protagoniștii stufoasei
narațiuni, savant și raisoneur - drept fir conducător
al dramatizării. În diferitele roluri regizorul a
distribuit studenți ai Academiei de Teatru din Sankt
Petersburg, cu care, pentru a-i face să înțeleagă
profunzimile textului, a intreprins “excursii de
documentare” la Auschwitz și la Norilsk, dincolo
de Cercul Polar, unul dintre infamele sedii ale
Gulagului. “Dimensiunile lirice și filosofice ale
romanului trebuie să dea forță narațiunii, care face
să coabiteze pe scenă pe membrii familiei lui Strum
și nenumărate alte istorii individuale, prinse în
reactorul nuclear al istoriei, cu nemaipomenita ei
putere de distrugere și energia ei vitală pusă în
slujba cauzelor bune și rele, după cum ne arată
indispensabila lecție de umanism a lui Vassili
Grossman”, declară regizorul cotidianului Le
Monde. Piesa Viață °i destin a fost prezentată în
premieră mondială la MC93, Bobigny, în limba
rusă, la festivalul susnumit, care a cuprins și
spectacole ale unor teatre din Ungaria și Germania.
■
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Butoiul lui
Horia Bădescu
Dacă filosofia nu mi-a fost niciodată
indiferentă, pentru filosofi am o adevărată
pasiune. Mai ales pentru cei antici, pentru
cei vechi, cei pe care amorul cu înțelepciunea nu-i
făcea, iertat să fiu pentru vorba proastă!,
neoameni, nu-i lăsa în starea aceea de prostrație
lumească pe care o au amanții ideilor.
Chiar dacă filosofii despre care vorbesc au, așa
cum scriam cândva, «prostul obicei de a fi niște
ființe ciudate, de a vorbi despre lucruri ciudate:
despre adevăr, despre simplitate, despre logică sau
despre libertate». (Pe cât de ciudate păreau aceste
lucruri la vremea la care scriam despre proastele
obiceiuri ale filosofilor, încă și mai ciudate ne
apar astăzi cele mai multe dintre ele!), chiar dacă
«au prostul obicei de a trăi, uneori, într-un mod
foarte ciudat».
La vremea aceea favoritul meu într-ale
filosoficeștilor ciudățenii era Diogene. Căruia i se
spunea Cinicul, poate pentru că, «în sibarita
Atenă, radicala lui simplitate era o probă de
cinism», ori Câinele, poate pentru că «avea
prostul obicei de a nu se avea decât pe sine însuși
stăpân». Cum spun, pe atunci favoritul meu într-
ale ciudățeniilor filosofilor era Diogene; Diogene
și butoiul lui, butoiul în care locuia. Atunci
locuirea în butoi mi se părea o ciudățenie; astăzi
ea ar putea fi o miraculoasă și eficientă soluție.
Dar nu acest lucru mă interesează acum, cum nu
m-a interesat nici atunci.
Despre filosofii aceia din vechime se spun o
mulțime de lucruri. Despre Diogene a°ijderi. Ce
mă fascina și continuă să mă fascineze și astăzi,
în cel mai înalt grad, este legendara întâlnire
dintre el și Alexandru cel Mare.
După cum se spune, «aflându-se în Corint,
nemuritorul macedonean, care și el avea prostul
obicei de a fi fost elevul lui Aristotel, ținu
neapărat să-l cunoască pe Diogene. Pe Diogene
Câinele.
Și iată-i, față în față, grecul cel ciudat și
pricăjit în butoiul lui și macedoneanul în
desăvârșita și trufașa-i superbie! Privindu-se și
tăcând. Tăcând și privindu-se.
- Cere-mi orice vrei! se spune că ar fi zis, după
o vreme, divinul împărat.
- Nu-mi lua ceea ce nu-mi poți da! i-ar fi
răspuns flegmatic Diogene. Dă-te mai la o parte,
nu-mi lua lumina soarelui!
Și Alexandru s-a dat la o parte.».
Atunci mă întrebam, pe bună dreptate, «ce s-
ar fi întâmplat dacă Alexandru cel Mare n-ar fi
fost Alexandru cel Mare?!».
Astăzi nu mă mai întreb. Astăzi mă uit cu
stupoare cine sunt cei care, de atâta amar de
vreme, s-au așezat între Diogene și soare. Și nu se
mai dau la o parte.
■
Ciclul Altoiri
Adriana Popescu
subcultura
Poliție vs. Poliție
Oana Pughineanu
n Critica violenței, Walter Benjamin subliniază
că una dintre formele de degradare ale
dreptului, e acordarea unei puteri tot mai
extinse poliției. Ea nu numai că aplică legea, dar
își face simțită prezența și în situațiile ambigue,
care nu pot fi strict definite ca legale sau ilegale.
Fără a mă lansa în comentarii filosofice, observ
că aspecte ale textului benjaminian pot fi reperate
chiar în mrejele subcoolturii, adică a discursurilor
pe care serialele de televiziune le livrează despre
poliție. Primul lucru pe care îl poți remarca e o
diferență uriașă între tipurile de delicvenți
prezentate de serialele americane și cele
europene1. În primele, violentul este prezentat ca
fiind rău de la natură, aproape imposibil de
dresat. Poliția nu poate fi în acest caz decât mâna
destinului care trăsnește supusul rebel față de
zeități. De altfel, introducerea a tot soiul de
profilezi și persoane cu puteri de previziune în
sânul activităților polițienești, tind să prezinte
această „unealtă” a democrației, la fel ca în textul
lui Benjamin, ca pe o putere spirituală, spectrală
adică dictatorială. Polițiștii antrenați în body-
language ghicesc înainte de toate gândurile
ascunse, nu faptele. Benjamin avertizează asupra
„autonomizării” acestei puteri de protecție tocmai
față de ceea ce ea ar trebui să protejeze. Dacă în
cazul totalitarismelor, ideologiei îi erau indiferente
mijloacele, în democrație, mijloacele devin
indiferente față de „ideologii”. Absolută e doar
bântuirea acestei puteri, care pândește „preventiv”
și în mod absolut, adică pe oricine. Profilaxia se
dovedește a fi un soi de khora (receptacol) al
tuturor posibilelor dictaturi. E, într-un fel,
dictatura care anulează dictaturile și dreptul care
anulează drepturile, căci cea mai bună formă de
conduită e cea în care nu trebuie să ajungi
niciodată în momentul în care să ți le ceri, decât
dacă sunt cu desăvârșire insignifiante. Serialele cu
avocați preiau ștafeta din acest punct. Cele
americane excelează în a-i arăta individului, cât de
mult poate să-și permită să nu gândească singur.
Avocații se pot ocupa de absolut orice aspect al
vieții: de la problemele în amor, până la rahatul
câinelui care nu poate deosebi peluza legală de
cea ilegală.
În serialele europene, din contră, domină
delicventul simpatic, criminalul ingenios (nu că
cel american, n-ar fi, dar el e purtat de o forță
malefică, explicată prin desele recursuri la
nebunia temporară, și nu este stăpânul propriilor
strategii), care are în spatele actelor sale puternice
motivații și scopuri extrem de precise. Este, cu
alte cuvinte, focalizat, iar arestarea e oarecum
inutilă, în sensul că odată ce și-a atins scopurile,
respectivul nu mai prezintă o „amenințare la
adresa societății”, iar ancheta aproape că ar putea
culmina în celebra formulă „tout comprendre,
c’est tout pardonner”. Desigur, criminalii sunt
închiși, demonstrând mereu că indivizii din
statele moderne dispun de toate drepturile, mai
puțin de acela de a-și face dreptate. Între individ
și onoarea lui se interpune mereu poliția (fie că i-
o dă, fie că o ia). Cu cât mai multe drepturi, cu
atât mai puțină integritate. Oricum, serialele
europene rămân fidele unui stil cartezian,
deductiv, a la Colombo. Dacă există pe undeva
vreun spirit el va fi rapid urmărit în peripețiile lui
intramundane. Dacă în serialele americane se știe
cum, dar nu de ce, în cele europene primează
căutarea lui cum, motivele fiind primele
dezvăluite. Inexplicabilul e întotdeauna explicabil,
adică se dovedește a fi o simplă șarlatanie (a se
vedea simpaticul serial englezesc Crimele din
Midsumer). Europenii s-au săturat de esențe până
și în violențe, în schimb americanii par să simtă
din ce în ce mai acut nevoia unor forțe obscure,
destinale, de neînvins. La americani, meseria de
detectiv se apropie de cea de misionar. În orice
delincvent rulează un film de groază... sau un
plan terorist pus în mișcare de arabi. Doar o nouă
religie, transparentă și parșivă, precum oglinda-
geam din camerele de interogatorii, poate să le
anuleze pe toate celelalte.
1 Desigur, nu mă refer la toate serialele americane
sau la toate europene, ci la o tendință a lor.
Monk este de exemplu, un serial „european” făcut
de americani.
■
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
28
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Pușcărie de bășcălie
Adrian Țion
S-a făcut frate cu Dracul ca să-l scoată din
închisoare °i Drăguțul de Drăcu°or,
impresionat de soarta sa, milos din fire față
de cei năpăstuiți, i-a arătat drumul spre libertate.
L-a pus la treabă, adică la scris. Și a scris
pedofilul nostru despre Vlad Dracul (cui altcuiva
putea să-i dedice ode?) până și-a dat seama că
mai scrisese despre îndrăgitul personaj istoric al
românilor și atunci a trecut la speculații. A
compilat, a adăugat de s-a spetit muncind și uite
așa, după ce în octombrie trecut a ieșit legea că și
cine scrie o carte în detenție beneficiază de
aceleași drepturi ca deținuții scoși la muncă fizică,
a pritocit din străfundurile lui de cercetător în
istorie medievală lucrarea științifică Viața și
timpurile lui Vlad Dracul. Reverberații asupra
familiei. Nu contează că lucrarea a fost scrisă, în
mare parte, înainte de a fi în pușcărie. Nu
contează că niciun exemplar din valoroasa lucrare
nu se găsește în librării. Nu contează că a mai
fost acuzat de furt intelectual înainte de a fi intrat
la mititica. Contează ce a spus avocatul ilustrului
istoric profesor universitar pedofil, anume că
“este o carte unicat cu privire la istoria
României”. Mare cunoscător în materie de istorie
se dovedește avocatul Liviu Bran! Halal să-i fie!
Procurorul Neculai Butnaru a înghițit gălușca -
pentru că i s-a părut gustoasă și rentabilă - și iată-
l pe marele om de cultură cu cetățenie româno-
americană Kurt William Treptow (îndrăgostit de
frăgezimile carnale ale tinerilor români mai mult
decât de istoria noastră) eliberat din pușcărie cu
491 de zile înainte de finalizarea celor 7 ani de
detenție la care a fost condamnat alături de fosta
lui concubină Tatiana Popovici. “Țeapa lui
Dracula sau țeapa pedofilului?” se întreabă un
forumist cu un ascuțit spirit ironic. Altul adaugă,
supralicitând metoda eliberării înainte de termen
prin... literatură: “Treptow a scris o carte,
Bivolaru a făcut mărțișoare, se pregătesc frații
Cămătaru să scoată o carte de colorat pentru
copii.”.
Păcat că de partea americanului se află perso-
nalități din mediul universitar ieșean, printre care
și academicianul Alexandru Zub, care i-a pus la
dispoziție documente pentru studiul de importan-
ță axială a pedofilului. Întru apărarea pișicherului
vor sări voci ca acestea: sprinteneala intelectului e
una, necesitățile trupului alta. Dați-mi voie să
scuip pe sprinteneala intelectuală a lui Treptow și
să nu dau doi bani pe demersul său în legătură cu
- chipurile! - Vlad Dracul. Există destui istorici și
scriitori români care au atacat subiectul și au real-
izat cărți de căpătâi - nu de căpătuială - în dome-
niu. Pentru Treptow, migrarea spre est îmbracă
formula ubi bene, ibi patria. El și-a găsit un călduț
culcuș în naivitatea românească de a fi luați în
considerare de străini. Demersul lui “științific” nu
e altceva decât un demers pro domo. E o rușine
să-l considerăm pe acest pedofil care a rănit atâtea
suflete nevinovate un prieten al României, după
cum ne-am împopoțonat până acum să-l consid-
erăm pentru serviciile sale. Familiile victimelor nu
au primit până în prezent cei 10.000 de dolari ca
despăgubiri morale. Traumele copiilor violați nu
au dispărut și nu vor dispărea așa ușor. Părinții
victimelor cer reîncarcerarea lui Treptow. Marele
prieten al românilor va avea grijă s-o ușchească la
timp din țară.
Pedofilul Treptow a creat un precedent juridic.
Nu putem decât să dăm o bilă neagră Monicăi
Macovei, cea mediatizată în Occident ca un fel de
Dracula actual care distruge corupția din
Romania. Să fim serioși. Pușcăria a ajuns o
glumă. Dacă deținuții politici ai regimului comu-
nist scriau versuri de calitate pe săpun, pe pereții
celulei sau le memorau pentru a ajunge cândva
mesajul lor anticomunist afară, actualii deținuți de
drept comun s-au pus in corpore să facă rime
pentru a ajunge ei afară mai repede. Nu e o
batjocură la suferința reală a combatanților
regimului dictatorial de până în 1989?
Forumiștii lovesc uneori la țintă, mai ceva ca
jurnaliștii profesioniști, după cum am văzut și
mai sus. Unul dintre ei așteaptă ca Miron Cozma,
“Luceafărul huilei”, să scrie în pușcărie Victoria
minerilor asupra Pieții Universității. Pentru munca
depusă i se vor tăia trei zile din două zile de
detenție. Se pare că numai în pușcărie munca
celui care scrie e răsplătită. Afară e pe gratis.
■
scrisori către președinte
Scrisoarea a șasea
Radu Țuculescu
Stimate domnule președinte,
ntîmplător, tot butonînd telecomanda
televizorului nostru cel de toate zilele, peste
cine am dat? Evident, peste Gigi Becali.
Individul ăsta, nu pot pricepe de ce, cînd îl văd
îmi transmite un soi de neliniște greu de lămurit.
Mă ia și cu frisoane, cînd fruntea i se încrețește a
gîndire și începe a lăsa să-i curgă din gura-i
ciobănească șiruri de cuvinte ce se vor ordonate
în propoziții și fraze, așa cum am învățat în
școala primară. Pe dumneavoastră nu vă ia cu
friguri pe șira spinării cînd auziți de acest
specialist în oi cu nume italian? Bănuiesc că de
aia l-o fi primit Berlusconi la el. După cum afirma
ciobănașul nostru reciclat, Berlusconi i-a dat o
întîlnire cu timp nelimitat ce nici un alt șef de
stat nu a primit. Și discutînd ei în timpul
discuției, după cum zice tot italianul nostru
mioritic, Berlusconi l-a invitat, ba chiar rugat pe
Gigi al nostru să intre în Partidul Popular
European. Printre alte discuții discutate, i-a zis
Berlusconi cu multă seriozitate că el, Gigi, de are
un nume rezonînd a italian, va fi un conducător
mai mare decît Putin și Clinton la un loc. Ori
separat, asta nu mai țin minte exact. Ceea ce pe
băiatul nostru nu l-a impresionat cîtuși de puțin
deoarece el nu are față de nimeni nici un fel de
complexe. El este deja președinte, habar n-aveam
pînă acum. Cică președinte de onoare a Primei
Fundații Europene. Știați asta, domnule
președinte? El se întîlnește cu cei mai mari
oameni ai lumii ca de la egal la egal. Nici un
firicel de emoție nu-l trece, e indiferent ca o
stîncă din Carpații noștri autohtoni. Afirma, cît se
poate de serios și de cutremurător, că el nu are
cum să se compare cu un om, el nu se compară
cu nimeni. Nu simțiți oarece frisoane pe șira
spinării, la auzul unor asemenea afirmații? Poate
da serios de gîndit că pe Gigi, zău, nu cred să-l
doară vreodată capul din cauza gîndurilor. El e
mai cunoscut decît dumneavoastră pe mapamond,
îmi pare rău că trebuie să vă reamintesc acest
fapt. Chiar a declarat-o, afirmînd cu mîna pe
inimă (ori pe buzunar?) că Berlusconi habar nu
are cum vă cheamă și, se pare, nici nu-l
interesează, din moment ce a reușit, în sfîrșit, să-l
aducă la el în elegantele apartamente pe însuși
Gigi Becali. Eleganța respectivă, normal, nu l-a
impresionat deloc pe băiatul cel creț cu
buzunarele umflate dodoloț de euroni. A văzut el
la viața lui și mai multă strălucire. Acum dorește
să se întîlnească cu Bush, trebuie să-i aranjeze
consilierul său personal întîlnirea. Consilierul ăla
al lui, după cîte am înțeles, e un doctor univer-
sitar doctor în doctrine de toate felurile și i-a
conceput lui Gigi o doctrină pe măsura lui. Una
creață, pe înțelesul tuturor. Înțelesul maselor largi.
Și mai vrea să-l întîlnească pe Tony Blaier.
Normal, din moment ce-l cheamă Tony, tot un
soi de italian o fi și ăla la origine, gîndește Gigi,
un om, acolo, iar el nu se compară cu oamenii. El
nu merge, zicea, ca să cerșească ceva, să se
integreze, el e integrat de mult, încă de pe vremea
cînd mulgea oițele și avea înălțimea mielului. Mă
mir cum de nu a amintit de Putin, cu ăsta, te
pomenești, simte că ar trebui să se compare...
Oricum, eu vă mai spun, e un motiv de neliniște
și de friguri individul. Mai ales că în timp ce se
discutau discuții la televizor, pe micul ecran, în
partea de jos, veneau încontinuu mesaje disperate
de la diverși oameni din țară care-l implorau pe
Gigi să-i ajute. Normal, doar mereu se difuzează
imagini cu el aruncînd în populație cu bani,
precum se aruncă lăturile la porci, și mulți amărîți
îl văd ca pe un lisus... Doamne iartă-mă ce-mi
scăpă și mie. Prin urmare, eu zic e momentul să
vă liniștiți puțin, neliniștindu-vă... Mă liniștesc și
eu acum, iarăși mă aud vecinii ce scriu și-mi bat
în calorifer, te pomenești că și ei i-au scris
ciobănelului (disperați) să le arunce oarece
grăunțe... Drept pentru care închei semnîndu-mă:
un om din țară.
■
Ciclul Altoiri	Adriana Popescu
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember
Haideți pe strada I.C.
Brătianu
Tudor lonescu
”Da’ de ce?” m-ar putea întreba unii. °i,
cumva, în felul lor, ar avea dreptate. ”Da’ de ce
nu?” a° putea să-i întreb eu. Poate că și eu, în
felul meu, aș avea dreptate.
Strada I.C. Brătianu nu-i frumoasă, dar nici că-
i urâtă nu-ți vine să zici. Mai degrabă e o stradă
ciudată (nu fiindcă acolo a locuit Aniko, cea ală-
turi de care am participat la demolarea Fericirii,
prin ‘59 și nici fiindcă tot pe strada asta a stat și
Klari, ai cărei tată și mamă lucrau la fabrica de
șprițuri!). E o stradă ciudată în unele dintre aceste
clădiri (pe dinăuntru).
Ei bine, tot oarecum ciudată e și prin
"potriveala” dintre fostul și actualul nume. Adică
suntem pe I.C. Brătianu (1821-1891, prim-ministru
timp de 12 ani și părtaș la instalarea pe tron a lui
Carol I), fosta... 23 August (nume ce i se potrivea
ca nuca în perete sau ca vaca și chiloții)! Tot mai
bine Regele Ferdinand fosta Gheorghe Doja (sau
Dozsa), Dostoievski fosta Plugarilor sau N.
Titulescu fosta Pata.
Strada asta e și interesantă, nu numai ciudată.
Mai ales prin două aspecte. Întâi: deloc spectacu-
loasă sau ostentativă, ceva mai retrasă deși e în
plin centrul orașului, modestă și, parcă, întotdeau-
na îngândurată, cu sens unic și un singur birt, cu
un aer de alte vremi, negălăgioasă dar nici tăcută,
I.C. Brătianu are aerul... unui intelectual bugetar.
La acest aer contribuie și o seamă de clădiri
înlăuntrul cărora se petrec lucruri de excepție.
Cam care? Vă spun (poate nu chiar toate și nu în
vreo ordine anume). Păi, ar fi Centrul Cultural
Francez, la care adresă mai sunt și ceva biblioteci
și centre de studii. Nu vi le înșir aici pe nume;
mergeți să vedeți. La un număr oarecare, este un
anticariat, la altul o editură, la altul Episcopatul
Reformat. Casa Universitarilor; ce-i drept că nu
intrarea, nici una dintre intrări, ci o latură (impor-
tantă, deoarece pe ferestrele de la subsol se
descarcă marfa pentru bucătăria restaurantului, iar
pe cele de la mezanin se descarcă muzica de la
banchete!). Clădirea Administrației Universității
“Babeș-Bolyai”. Ce grilaje la ferestre! (Acestea, gri-
lajele și gratiile de la ferestre, ar constitui al doilea
aspect aparte al străzii; nu doar cele de la
Administrație.) Pe lângă grilaje, clădirea mai e
ornată și de mai multe scuturi de blazon "neocu-
pate”. Acestea nu prea rimeză cu ce e înăuntru;
însă casa nu contabilii au făcut-o! Nici Tudor,
amicul meu.
Ar mai fi și Teatrul de Păpuși. De data asta
nu știu ce să zic, e partea din spate sau cea din
fața a teatrului? Nici una, nici cealaltă. Ai zice
atunci că e cea din mijloc. Nici aia nu-i. Na, e o
parte. Dar e. Apoi mai e și Universitatea “Babeș-
Bolyai”. Aici e clar ce parte: cea din spate. Mai e
și o latură a bisericii de pe strada Universității, cu
niște ferestruici mititele și zăbrelite-zăbrelite, de te
întrebi de ce chiar așa. Să n-o poată șterge hoții
de odăjdii, sau să nu poată intra? Tot cu spatele
la strada stă și Banca. Pe-acolo umblă mașina aia
toată numai oțel, plină de bani și paznici înar-
mați. Niciodată n-am reușit să aflu dacă intră
plină și iese goală, ori invers. De fapt, mi-e tot
atâta. Nu mi-a trecut prin minte să mă dau la ea.
Ce-aș putea face cu atâția bani? Nu pot să fug în
Argentina sau în Siria. Mai am treabă multă la
Cluj și nici medicul nu mi-ar da Ausweiss.
Spre Brătianu se deschid ferestrele (termopan
curat) de la Opera. Nu de la cea cu tenori și
soprane - de la frizerie.
Ce mai stă cu spatele la stradă? Oarecumva,
cinematograful Arta. Adică pe I.C. Brătianu dau
ușile pentru ieșirea din întuneric, cam ca în cazul
Bancii. (și dosul Universității are aici o poartă de
ieșire, pe care îndeobște se intră, cu camioanele.)
Cu fața, în afară de Centrul Cultural Francez,
mai sunt casele locuite și renumitul liceu “Apaczi
Csere Janos” (autorul Enciclopediei maghiare din
1653). În dreptul acestui liceu, destul de des poți
vedea niște domnișoare supărător de drăguțe.
Tot cu fața către Brătianu este și clădirea
Conservatorului (de fapt, Academia de Muzică
“Gheorghe Dima”, dar mie îmi place mai mult să-
i zic Conservator - fără nici o legătură cu vreun
un Dan... sau Dan loan... -, dar n-aș putea spune
de ce). Clădirea asta o poți dibui și cu ochii
închiși: răsună din ea, în același timp, tobe, surle,
viori și voci, de dimineața până seara. Păcat că
nimeni nu cântă: toți repetă. Ești tare dacă poți
sta în loc mai mult de cinci minute. Poate și
fiindcă e vorba de studenți, iar aceștia mai apasă
și pe clapa de alături. Eu n-am reușit.
Cea mai aparte fațadă este cea de lângă
Administrația Universității (la numărul 16 sau 18,
zău ca nu mai țin minte, casa în care locuia Klari
- știe destulă lume unde vine). De ce? Ar fi să
mergeți să vă uitați până nu se dărâmă, altmineri
spus - cât de iute. La vremea ei, cred că era una
dintre cele mai pricopsite din zonă.
Drăguță-drăguță mai e o căsuță, mică-mititică,
ai zice cu frică, pe aceeași parte a străzii, cam
vizavi de Conservator, cu o poartă deasupra
căreia se află un blazon pe care... ghici ce vedem?
O foarfecă! Zău că nu vă mint! Cred că, de la un
moment dat încolo, proprietarul, meșterul, nu
prea avea concurență în târg. Îi îmbrăca pe toți
care... aveau bani. S-a ales blazonul de el. C’est la
vie.
Era sa uit: la colțul străzii I.C. Bratianu cu
piața ștefan cel Mare se bat șoferii între ei care să
te ducă la Turda; te duc aproape chiar cu anasâ-
na, ca în bancul cu elevii care ajută o bătrânică să
treacă strada.
Mai e ceva interesant pe strada asta? Duceți-vă
să vedeți și, dacă veți găsi vreo chestie mai
deosebită, anunțați-mă și pe mine (pe adresa
redacției - e scrisă undeva și în numărul acesta al
revistei). Mulțumesc. Ne întâlnim pe altă stradă,
nu peste multă vreme. Pa, pa!
epiderma de bazalt
Flori ofilite și 14 minute cenușii
Mihai Dragolea
Într-o amiază luminoasă de primăvară doi amici
se întâlnesc pe un trotuar aglomerat cât încape;
animație mare, aerul ceva mai cald, soarele au
produs deja modificări, au răsărit decolteuri
generoase, pântece catifelate se încălzesc între
marginile fustelor scurte și cele ale la fel de
succintelor bluze, se vorbește și se râde copios; un
fel de spectacol gratuit, într-un fel obositor pentru
întristații amici. Drept pentru care, după o scurte
deliberare, cei doi decid să-și continue dezbaterile
într-un local modest, dar aflat chiar în piața mare a
urbei; înăuntru - compartimentele pentru
nefumători (mai mare, dar fără nici un mușteriu) și
fumători (mai restrâns, cu câteva mese cam
înghesuite); la o masă, un individ cu cercei ce scot
scântei lipăie o ciorbă; la alta, mai spre intrarea la
bucătărie, trei cetățeni consumă și convorbesc vesel,
cupă cum îi servește blonzia chelneriță sunt
obișnuiți ai casei; cei doi se așează mai la colț,
comandă câte un pahar de vin cam rozaliu, destul
de gustos și ușor, dar și apă. Povestesc vrute și
nevrute, chiar și tac precum doi înțelepți; apare o
țigăncușă la „dă și mie un leu, să iau o pâine!”,
unul din amici nu reziste insistențelor și asigură
brunetei fictiva bucată de pâine; dar, nu după mul-
tă vreme, apar și un bărbat, tânăr, destul de mărun-
țel, cu nas ascuțit și buze subțiri ca lama, cam po-
nosit, cu privire vicleană, cu o geantă pe umăr și un
buchețel amărât de flori gata ofilite; ajunge întâi la
masa celor doi amici, propune spre achiziție mă-
nunchiul de flori, amicul ceva mai reticent cu dole-
anțele cerșetorilor îl repede pe omul cu buchetul.
Omul îi observă și pe ceilalți trei mușterii, se duce
la masa lor, cu aceeași propunere; mai veseli și
darnici, cei trei fac o chetă, unul îi dă ceva
mărunțiș, buchetul însă, nu-l vor; destul de ciudatul
personaj se rupe de șale mulțumindu-le și se
îndepărtează clamând îndemnul prezidențial „Să
trăiți bine!” Când ajunge la masa celor doi amici, se
uită atent la ei și, cu fața spre cel care a refuzat
buchetul pipernicit, rostește: „Să trăiți, tu numai
paisprezece minute!”; și dispare, în tăcerea generală.
Cel somat nu mai înțelege nimic din spusele mai
darnicului amic, se surprinde uitându-se la ceas, să
vadă ce se întâmplă în ultimele 14 minute de viață
dorite de mărunțelul cu privire vicleană. Înafară de
lichidarea și achitarea consumației nu s-a petrecut
nimic special; au ieșit din nou pe trotuarul
trepidând de viață, și-au luat rămas bun; după
invitația omului pioneză, amicul ar fi răposat cam
de o jumătate de oră. Așteptând autobuzul care să-l
ducă spre domiciliu, amicul cu refuzul buchetului
tot învârte prin mintea-i diverse variante legate de
somația cerșetorului cu buze cât lama; de ce, de
pildă, n-a vrut să mai trăiască decât 14 minute, de
ce nu i-a acordat măcar un sfert de oră, din cel
„academic”?! De ce, când a fost anunțat cât mai are
de trăit, n-a făcut nimic altceva decât să continue să
soarbă din vinul acrișor și să sporovăiască, calm, cu
bunul său amic?! De ce n-a făcut nimic altceva în
cele 14 minute de viață rămase?! și la ce anume ar
fi dat prioritate, ce anume ar fi putut face în nici
un sfert de oră din toate cele pe care le avea de
făcut, cum și pe cine ar fi anunțat că urma să
dispară?! Începe să construiască diverse ipoteze, dar
nu duce nici una la capăt, pentru că tocmai a
apărut în stație autobuzul care să-l ducă aproape de
domiciliul lui stabil.
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
epistolar
Scrisoare pentru Sandu
Niculae Gheran
teatru
Câinele Baudelaire...
Adrian Țion
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
Ciclul Altoiri	Adriana Popescu
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Surprize simfonice la Oradea
Oleg Garaz
Violonistul Florin Croitoru °i dirijorul Cristian Sandu
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Drumul spre Guantanamo
loan-Pavel Azap
Babel - Instrucțiuni de
folosire a pustii
Lucian Maier
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
33
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Parfumul unui bărbat detestabil
Alexandru Jurcan
„În secolul al optsprezecelea trăia în Franța un
bărbat genial și detestabil. Veacul însuși nu era
sărac în acest gen de personaje.” Așa își începe
Patrick Suskind romanul Parfumul, tradus în
românește de Grete Tartler (București, Editura
Univers, 1993). Chiar dacă romanul Porumbelul al
aceluiași Suskind a atins limite sensibile nebănu-
ite, impactul Parfumului ține de Longseller (patru
ani pe lista celor mai bine vândute cărți!).
Regizorul Tom Tykwer a realizat în 2006 fil-
mul Parfumul (Parfume: The Story of a Murderer,
Germania / Franța / Spania, 2006; sc.: Andrew
Birkin, Bernd Eichinger, Tom Tykwer; cu: Ben
Whishaw, Dustin Hoffman, Alan Rickman,
Rachel Hurd-Wood, John Hurt). Grea cutezanța,
și totuși... Tom Tykwer a mai regizat Maria
Malefica (1994), Alergă, Lola, aleargă! (1998),
Prințesa °i războinicul (2000), Heaven (2002),
Paris, je t’aime (2004, segmentul Faubourg Saint-
Denis)
Filmul începe cu ultimele pagini ale romanu-
lui. Spinarea biciuită a lui Grenouille obsedeză în
prim-plan, iar în fundal fierbe mulțimea nepo-
tolită. Sentința e clară: va fi răstignit. Deodată,
vocea din off ne transportă la început de poveste.
Regizorul reconstituie Parisul anilor 1800,
insistând asupra detaliilor, costumelor, piețelor. În
1738 s-a născut copilul Grenouille sub o tejghea.
Detalii naturaliste - vomă, sânge, viermi - pig-
mentează imaginile oricum percutante. Copilul
nou-născut, aruncat peste pești, cărnuri grele,
câini înfometați, cu un piept plin de sânge
matern, va însemna genialitatea "negativă” într-o
lume cu străzi pline de gunoi și bălegar, cu case
mirosind a varză stricată, cu tăbăcării duhnind a
leșii, acolo unde oamenii puțeau a sudoare și a
haine nespălate.
Și duhoarea cea mai mare era la Paris, mai
ales acolo unde vreme de opt sute de ani fuseseră
aduși morții spitalului Hotel-Dieu și ai parohiilor
din împrejurimi. Acolo s-a născut bărbatul care a
inventat parfumul cu irezistibila capacitate de a
inspira oamenilor iubire. De acolo, din paradoxul
"bubelor, mucigaiurilor, noroiurilor” argheziene,
spre Baudelaire citire, a țâșnit cea mai delicată
mireasmă. Actorul care-l interpretează pe
Grenouille nu e diform, nici monstruos. El are o
aură de Crist, cu hipnoze inefabile în privire. Aici
e marea surpriză a distribuției, deoarece în final
regizorul adună o mulțime îmblânzită de un chip,
de un parfum, de o adiere situată între malefic și
diafan. O eșarfă albă plutește peste mulțimea
văzută de sus. Totul se preschimbă în adorație
bizară, încrâncenată, inexplicabilă. Mulțimea
poate fi manevrată prin biruința mirosului,
întrucât Grenouille are un nas care străbate cu
mirosul până dincolo de piele, către adâncul
ființelor. Orice crimă i se pare justificată de scop-
ul suprem: obținerea parfumului. La început,
Grenouille pare o căpușă. Suskind insistă asupra
acestei comparații: "Căpușa mică, urâtă, care-și
strânge ghem corpul plumburiu, pentru a oferi
lumii dinafară o suprafață cât mai redusă”. O
căpușă scârboasă, ghemuită, încăpățânată, care
Michelle Pfeiffer și John Malkovich în Legături primejdioase
(Stephern Frears, 1988)
așteaptă o împrejurare deosebită, adică apariția
sângelui. Era lacom; singura condiție era noutatea:
“Înfuleca totul, sorbea, înglobând totul în sine”.
Din venerație, mulțimile distrug tot ce ating.
Din respect, regizorul filmului lasă multe puncte
de suspensie, fără să aibă pretenția că a extras
întreg “parfumul” cărții. O senzație de neîmplinite
în fața supremației romanului.
Forspan
Ioan-Pavel Azap
Absolut dezamăgitor este Un an bun (A Good
Year, SUA, 2006; sc. Marc Klein; r. Ridley Scott;
cu: Russell Crowe, Albert Finney, Archie Panjabi),
o poveste extrem de subțire, lipsită de minimum
de veridicitate. Pe scurt: un superbogat om de
afaceri londonez moștenește de la un unchi o
proprietate în Franța. Max (Russell Crowe), așa se
numește personajul, este genul de afacerist veros,
lipsit de scrupule, fără prieteni, fără iubită, fără
concedii, fără nimic din ceea ce reprezintă viață
personală - tot ce are și ce știe să facă sunt banii.
Dar odată ajuns în Franța, unde s-a pornit cu gân-
dul de a vinde cât mai repede moștenirea, asistăm
la o schimbare radicală: insul își redescoperă trăsă-
turile umane, se îndrăgostește de o preafrumoasă
a locului - care până atunci pare că nu a avut alt
scop în viață decât să-l aștepte pe el -, îl pălesc
subit gesturi filantropice ș.a.m.d. Ba chiar ajunge
să înțeleagă, în doar câteva zile, că nimic nu val-
orează mai mult decât viața simplă de la țară, mai
ales dacă în spatele casei ai o vie, iar în casă o
soție perfectă. Pentru a pune capac la toate, în
final Max renunță la somptuoasa lui viață din
Anglia și se mută în conacul din Franța...
Un an bun se salvează cu greu de la ridicol,
rămânând un film banal, de un umor previzibil,
cu o acțiune previzibilă, de la care după ce vezi
15 minute poți pleca fără nici un regret; dar pen-
tru un sfert de oră, plus reclamele, nu merită să
arunci banii pe bilet. Cel mai șifonat din tot fil-
mul iese Russell Crowe, care - deși altfel un actor
bun - nu depășește aici nivelul unui amator ce
încearcă fără succes să imite actorii pe care i-a
văzut cândva la cinema.
Însă, pentru cine cunoaște filmografia lui
Ridley Scott Un an bun nu este nici pe departe o
surpriză. După extraordinarul debut cu Dueliștii
(The Duellists, Anglia, 1977), se poate spune o
capodoperă, ecranizare a unei nuvele de Joseph
Conrad, Ridley Scott s-a ridicat de foarte puține
ori la nivelul acestui prim film, a demonstrat de
foarte puține ori că este un mare regizor. A făcut-
o, cu siguranță, în 1991, când apare pe ecrane
Thelma °i Luise. De altfel, Un an bun nu este cel
mai prost film al său, punctul cel mai de jos al
carierei lui Scott fiind Hanibal (2001, făcând parte
din celebra serie ce a urmat Tăcerii mieilor), care
este cu adevărat penibil.
O să încerc să spun câteva cuvinte despre un
film straniu - din păcate nu straniu prin temă,
subiect, tratare cinematografică, ci prin modul în
care a fost ratat: Lemming (Lemming, Franța,
2005; sc.: Gilles Marchand, Dominik Moll; r.
Dominik Moll; cu: Laurent Lucas, Charlotte
Gainsbourg, Charlotte Rampling, Andre
Dussollier). Leming este un exemplu perfect, ideal
aproape, de film ratat, de film care își aban-
donează premisa inițială, în prima parte splendid
pusă în pagină (mă rog, în imagine), pentru a
eșua într-un divertisment aproape facil. Este vorba
despre două cupluri ce interferează, nu are impor-
tanță cum, relație care ne introduce într-o atmos-
feră kafkiană, într-o lume a absurdului mai mult
sau mai puțin cotidian, într-un univers alienant.
În prima oră a filmului - extraordinar “scrisă” cin-
ematografic, cu planuri statice, aproape fără
mișcări de aparat - tensiunea este subtil insinuată,
acțiunea este gradată, este condusă cu mână de
maestru, cu subtilitate, aproape ca într-o piesă
ionesciană. Dar ceea ce inițial părea că va fi un
film despre incomunicabilitate, despre facilul
realțiilor dintre oameni, despre înstrăinare, (nu că
acestea ar fi teme obligatorii pentru un film bun,
un film reușit, dar așa părea să decurgă lucrurile
în contextul dat), este virat, deturnat mai degrabă,
după prima oră într-un fantastic dacă nu facil, cu
siguranță perimat, inducând o supărătoare senza-
ție de deja-vu. Dacă n-ați știut (nici eu n-am știut
până acum) leming-ul este un rozător, asemănător
hamsterului, care trăiește doar în Scandinavia, un
animăluț în jurul căruia gravitează multe întrebări
retorice ale filmului.
34
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
35. ...acum 50 de ani
Marius Șopterean
(continuare din numărul anterior)
Profetic, asemeni lui Kieslowski mai târziu,
Matuszewski va spune: „Fotografierea mi°cării este
o meserie indiscretă, nescăpându-i nici un prilej;
instinctul ei îi permite să fie prezent °i
contemporan cauzelor istorice; încetul cu încetul
curiozitatea spiritului uman °i dorința de afirmare -
două sentimente corespondente - îl vor face mai
inventiv, mai îndrăzneț °i, fără a avea permisiunea
nimănui, cu o forță teribilă va găsi acele locuri °i
ocazii care mâine vor fi istorie...”1
Al doilea moment important îl reprezintă
contribuția lui Stanislaw Wohl - unul dintre cei mai
importanți realizatori de actualități, mai ales a
acelor actualități legate de evenimente ce descriu
campaniile de front. De numele lui Wohl se leagă
acea formidabilă campanie de reutilare a
studiourilor poloneze de la sfâr°itul celui de-al
doilea război mondial. El obi°nuia să povestească
pe un ton amuzant - dar acel ton pe care doar
depărtarea temporală ți-l poate oferi - fapte
extraordinar de dramatice legate de căutarea
echipamentului de filmat, de developat, (în acel
moment exista în Polonia o singură ma°ină de
developat!), prin cenu°a unui Berlin împărțit de
acum între trupele sovietice °i cele americane: „Am
făcut o înțelegere la Berlin cu un ofițer pentru a-mi
permite să intru în zona ocupată °i să caut acolo
echipamentul de care aveam nevoie. Urma, pentru
aceasta, să-i dau 50% din tot ce găseam acolo;
bineânțeles că nu i-am dat nimic... A°a că am adus
de acolo o mulțime de echipamente °i asta pentru
că am întâlnit câțiva germani care, pentru o sticlă
de vodkă sau o bucată de °uncă, mi-au dat toate
adresele la care se presupunea că au fost îngropate
aceste echipamente. Astfel am găsit camere,
obiective, absolut tot ce doreai! În 1946
cinematografia noastră era gata să producă filme de
ficțiune, documentare, de toate...”2
Încet, dar sigur, cinematografia poloneză
renă°tea din propria ei cenu°ă. Jerzy Bossak
poveste°te la rândul lui despre prioritățile imediate
legate de relansarea cinematografiei poloneze: „...era
necesar să se facă documentare despre anii imediați
ai sfâr°itului de război, despre cum era, despre
situația Poloniei °i totodată mobilizarea națiunii în
vederea începerii reconstrucției atâta vreme cât
absolut totul era la pământ. Al doilea pas
important a fost acela de a na°te o °coala de film,
deoarece fără profesioni°ti °i fără o tradiție nu se
putea face nimic. Al treilea pas a fost de a organiza
parteneriate între producători °i realizatori.”
În 1968 un grup de cinea°ti documentariști
realizează filmul de montaj, Pentru liberatea
noastră: „Operatorii de război au filmat Var°ovia cu
un sfert de secol în urmă. Peliculele lor ne
înfăți°ează explozii devorând monumente istorice,
bulevarde largi, cartiere de locuințe cu sute de mii
de locuitori. Urmează apoi vaste întinderi
apocaliptice înecate în cărămizi °i moloz în care
orice urmă de viață pare să fi fost definitiv
nimicită...”3
O sumară, dar crudă °i exactă, descriere o va
face Georges Sadoul: „În Polonia începuturile sunt
mai anevoioase. În 1944, din cele 789 de
cinematografe existente în 1938, doar cinci mai pot
funcționa. Numero°i cinea°ti muriseră pe front sau
fuseseră măcelăriți de nazi°ti în timpul războiului.
La Var°ovia, mai distrusă decât orice alt mare ora°,
chiar °i decât Hiroshima, nu mai există nici un
studio. Întreprinderea de stat „Film Polski” va trebui
să pornească de la început, cu unități formate de
Alexander Ford din rândurile soldaților armatelor
poloneze reconstituite în URSS în timpul
ostilităților.”4
Concluzionând, am putea spune că din aceste
vaste întinderi apocaliptice s-au născut, rând pe
rând, Studioul de producție cinematografică de la
Var°ovia, °coala de film °i televiziune de la Lodz,
precum °i cele opt centre de producție
cinematografică, născute la inițiativa lui Bossak în
1950 °i conduse de mari personalități ale
cinematografiei poloneze. Astfel, KADR era
condusă de Jeryz Kawalerowicz, STUDIO de
Aleksander Ford °i H. Hubert, RYTM de Jan
Rybkowski °i A. Scibor-Rilski, START de Wanda
Jakubowska °i J. Putrament, KAMERA de Jerzy
Bossak °i Jerzy Stawinski, ILUZJON de Ludwig
Starski °i Y. Skowronski, DROGA de Antoni
Bohdziewicz °i A. Braun iar SIRENA era condus de
Jerzy Zarzycki alături de J. Pomianowski. Practic
aceste trei inițiative au creat premizele na°terii
Miracolului cinematografiei poloneze °i implicit
apariția a zeci °i zeci de cinea°ti valoro°i care au
impus filmul polonez în întreaga lume.
Alături de filmul de ficțiune s-a dezvoltat
puternic °i filmul documentar. De fapt tradiția era
precumpănitoare de partea genului documentar iar
influența acestuia la o Wanda Jakubowska -
documentarul Ultima etapă5 (despre care se spune
că este primul film-mărturie6 din istoria
cinematografiei mondiale care arată condițiile de
detenție ale evreilor din lagărele naziste) - sau la un
Aleksander Ford7 (Strada hotarului) a fost decisivă.
Nu de puține ori s-a pomenit de influența
neorelismului italian în filmul polonez al anilor ’55-
’60. Fără a intra în amănunte8 credem că
predispoziția către un anumit tip de sordid, către
dramele existențiale, insalubre, provocate de rănile
fizice sau morale ale ultimului război, reconstituirea
vieții a°a cum se desfă°ura ea la acea dată,
observația minuțioasă, fotografică a decrepitudinii
existenței °i a marginalului social sunt date comune
acestui tip de cinema practicat atât în Italia cât °i în
Polonia. Atât că în Polonia, ca de altfel în mai
multe țări ale centrului °i estului european, această
influență s-a manifestat aproape în exclusivitate ca
dramatică tentativă de salvare documentară9, a unei
realități care î°i cerea - în noile condiții socio-
politice - dreptul la memorie. Dar acest fenomen
nu a fost specific doar Poloniei, °i asta pentru că,
pe bună dreptate, a°a cum afirmă Paul Rotha:
„...cinematografia poloneză ca °i cea iugoslavă,
chiar beneficiind de o mai puțină experiență tehnică
°i de echipament, s-au dezvoltat rapid în filmul
documentar datorită în primul rând temelor realiste
abordate.”10
1Bren, Frank, World Cinema - Poland, Flicks
Books, London, 1990, p. 8.
2	idem., pp.3-4.
3	Mohor, Mircea, în Wtjda ?i colegii s?i, „Cinema”
nr.2 din 1969, p. 17.
4	Sadoul, Georges, Istoria cinematografului
mondial, Editura ?tiin?ific?, 1961, p. 417.
5	...pelicul? care a fost proiectat? pe ecranele mai
multor ??ri ?i despre care un critic francez nota: „Am
venit ?i am descoperit filmul polonez.” (Le theatre -
Le cinema, par. Merz, Irena, Editions „Polonia”,
Varsovie, 1958, p. 34.
6	Polish film title by title, p. 57.
7	Foarte interesant? a fost în epoc? disputa dintre
tinerii Kawalerowicz, Wajda, Haas, Munk ?i Kutz -
care, înc? studen?i pe atunci, îi repro?au maestrului
Ford c? în filmele sale stilizeaz?, c? dore?te efecte cu
orice pre?, c? falsific? realitatea pentru a-l ?oca pe
spectator (aceste capete de acuza?ii, ca o ironie a
soartei, au fost adus? de-a lungul timpului ?i lui
Wajda, lui Zulawski sau chiar ?i lui Kieslowski). Ford
îns? a replicat viitorilor cinea?ti: „Mi se pare c?
tablourile din film, a?ezate în secven?e netede,
translucide, lineare nu ar da o poetic? just? realit??ii.
De aceea în mod con?tient, introduc contraste, sparg
ordinea normal?, m? rup de o anumit? facilitate ?i
banalitate a nara?iunii. Încerc s? men?in spectatorul
încordat prin efecte nea?teptate ?i prin utilizarea de
schimb?ri bru?te.”
8Vorbind despre documentarismul lui Grierson,
Aristarco noteaz?: „Grierson vorbe?te de fapt de o
metod?, ca s? zicem a?a, stenografic?, cu ajutorul
c?reia s? se observe ?i s? se descrie via?a; afirm? c?
micile probleme ale vie?ii cotidiene, simplele
întâmpl?ri ale existen?ei de toate zilele sunt mai
importante ?i mai dramatice decât toate atrac?iile
fictive pe care le pot n?scoci oamenii. Dar, oare, în
unele privin?e, manifestul despre documentar nu se
poate considera un neorealism avant-la-lettre?”,
Aristarco, Guido, Cinematografia ca art?, Meridiane,
1965, Bucure?ti, p. 288.
9	La sfâr?itul ostilit??ilor celui de-al doilea r?zboi
mondial, cinea?tii polonezi s-au reîntors în Var?ovia
venind din toate p?r?ile: Ford, Perski, Wohl, fra?ii
Wladyslaw ?i Adolf Forbert, revenind din URSS,
Wanda Jakubowska din lag?rul de la Auschwitz, al?ii
au sosit din Germania ?i Fran?a. Grupul de cinea?ti
clandestini constitui?i pe timpul ocupa?iei, grup
format din Antoni Bohdziewicz, Jerzy Zarzycki,
Ancuta Kazmierczak au început din nou s? activeze,
de data aceasta legal. Acest grup a reu?it, printre
altele, s? surprind? imagini ale insurec?iei din
Var?ovia ?i s? salveze documente extrem de
importante de la distrugere. De asemenea s-au întors
din Anglia Eugeniusz Cekalski, care filmase în
Polonia ?i Statele Unite pe timpul r?zboiului ?i
imediat dup? întoarcere a realizat câteva documentare
interesante: Marinarul polonez (luptele date
împotriva cruci??torului Garland) sau C?l?toria
neterminat? (un film despre figura generalului
Sikorski).” - Merz, Irena, Le cinema, Editions
POLONIA, Varsovie, 1956, p. 38.
10	The film till now, PRESS LTD HOUSE, London,
1967, p. 41.
(Continuare în numărul următor)
TRIBUNA • NR. 109 • 16-31 martie 2007
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone RTF R(0)G(80)B(0) VERDE CRUD
	
reversul medaliei Alexandru Vlad Internetul anticomunist	2
editorial	
Ștefan Manasia Împotriva Molohului comun	3
contra-editorial Emma Moldovan Întâlnirea cu tihna	3
cartea	
Andrei Simuț O critică generoasă	4
Lucia Dărămuș O nouă viziune asupra poeticului	4
Claudiu Groza București, orașul uimirilor	5
comentarii Mihai Mateiu Istoria gesturilor mărunte	6
telecarnet	
Gheorghe Grigurcu Însemnări despre Mircea Zaciu	7
media	
Mihaela Murețan Mitul obiectivității jurnalistice	7
imprimatur Ovidiu Pecican	
Parvenitismul incipient	8
accent	
Monica Gheț Identitatea ca o rană	9
incidente Horia Lazar Cultura între trecut și viitor	10
eseu Dan Breaz Estetica AWOL - o noua fizionomie artistică	11
interculturalitate central - europeana de vorba cu Attila Bartis	
“Când un scriitor gândește fie în alb, fie în negru, avem de-a face cu moartea literaturii”	14
Mihai Mateiu Tihna scriitorului	16
Mara Stanca Un alt anotimp în infern. Cu Attila Bartis	16
de vorba cu Anamaria Pop “Am gândit întotdeauna mai repede decît trebuia”	17
de vorba cu traducătorul ceh Ladislav Cetkovsky “Literaturii române îi lipsește spărgătorul de gheață”	20
Miroslav Neverly Jocuri carpatice	21
dialog	
e vorbă cu poetul și filosoful Jean Bies “Să reinventăm să ne ținem drepți” (II)	23
remarci filosofice	
e vorbă cu Mircea Alexandru Birț “... sunt un personaj atipic și de multe ori incomod...”	24
dezbateri & idei pharmakon Cătălin Bobb Penibila “miză”	25
1	■ Aurel Bumbaș Etică și destin creator	25
media Mihaela Mudure Investigație și jurnalism	26
bloc-notes	
Dan Popescu Pe malurile Tamisei, acolo șezum...	27
flash-meridian	
Ing. Licu Stavri Despre romanul arab	29
ex-abrupto Radu Tuculescu Românul erectil (2)	30
zapp-media Adrian Tion “Joampa fericirii”	30
subcooltura	
Oana Pughineanu Brueghel de România	31
tutun de pipa Alexandru Vlad	
Sărind peste un secol	31
gulere, manșete, accesorii Mihai Dragolea La plimbare cu karma și carmangeria	32
muzica	
Virgil Mihaiu Jazz timp de o săptămână la Sibiu	33
film	
Ioan-Pavel Azap Azucena - Îngerul de abanos	34
Lucian Maier Crash (Povești din L.A.)	34
1001 de filme și nopti	
plastica
Altoiri esențiale
Livius George Ilea
Adriana Popescu
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
"36]
-($)- Black Pantone RTF R(0)G(80)B(0) VERDE CRUD