Black Pantone dark blue (albastru inchis)
TRIBUNA
108
Județul Cluj
1,5 lei
Revista de cultura • serie noua • anul VI • 1-15 martie 2007
Onoarea
în regim de
urgența
Aurel Sasu
ancheta
Știința dicționarului
la români
Mircea Popa
Supliment Tribuna
Documenta
Raportul Tismăneanu
comentariu de Michael Shafir
Black	Pantone dark blue (albastru inchis)
-0- Black
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Ștefan Socaciu
Virgil Mleșniță
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
cum e în U.E.
Final nefericit
Alexandru Vlad
Poate nu scriam aceste rânduri dacă nu
citeam undeva, în presă - desigur, cu ochii
mei cele spuse de un oficial român unui
oaspete occidental care se interesa despre gradul
în care lumea rurală a fost pregătită pentru
viitorul ei destin european. Oficialul român s-a
exprimat în sensul că nu există probleme,
devreme ce populația rurală e atât de îmbătrânită
încât în scurtă vreme va lăsa loc liber, teren adică,
oricărui investitor care se va arăta interesat. Un
cinism birocratic de zile mari. Cinismul cuiva care
nu s-a născut la țară, care nu se duce acolo, decât
dacă nu-și va face curând o vilă pe undeva. Și
atunci va asista, privind peste gardul lui de piatră,
la ultimele clipe ale păturii sociale pe care o
disprețuiște. În ce-l privește pe țăranul român,
acesta s-a exprimat întotdeauna despre cei care
conduc treburile județului cu pronumele personal
de la persoana a IlI-a, adică “ei”. Sau pe ale țării,
adică “Ei”. Ăștia cine-s, ăștia ce ne dau, ăștia ce
ne cer. Nu i-a perceput niciodată pe conducători
ca fiind niște reprezentanți ai săi. Pentru el
aceștia se reprezintă doar pe ei înșiși. Și, ca o
fatalitate, n-au fost aproape niciodată mai buni
decât aceia dinaintea lor.
Iar cei care veneau urmau să schimbe legile, să
dea hotărâri și ordonanțe. În percepția țăranului
legile aduc interdicții, organele locale dau amenzi,
cât despre hotărâri cel mai înțelept lucru e să
aștepți până când ies din uz. De data aceasta,
odată cu intrarea în Uniunea Europeană peste
patru sute de legi vor intra în funcție concomi-
tent, vor provoca o adevărată furtună în sistemul
juridic, se vor redeschide acțiunile dubioase care
nu și-au parcurs tot ciclul, se vor face recursuri
peste recursuri, multe lucruri vor trebui luate de
la cap. Cu ce se va alege țăranul din toate aces-
tea?
Cu birocrația europeană s-ar putea ca lucrurile
să nu mai semene prea mult cu ceea ce știe el.
Porcul, chiar dacă mai poate fi o vreme tăiat în
bătătură, nu va mai putea fi transportat în altă
localitate. Carnea nu va mai putea fi dusă în
portbagajul Daciei eterne la oraș, la copii. Lupta
împotriva pestei porcine va căpăta dimensiuni
apocaliptice și distructive, vor exista probabil și
organe de inspecție mai puțin dispuse să închidă
ochii. Mortul nu va mai putea fi prohodit în casă,
nici măcar în curte. Nu va putea fi ținut trei zile.
O lovitură serioasă dată tradițiilor românești,
memoriei părinților și decenței umane. Dar până
la urmă la țară va trebui să apară un fel de servi-
ciu funerar. Sala va fi probabil fosta sală a cămi-
nului cultural, sau a bibliotecii, iar atelajul va fi o
simplă căruță din cele care mai circulă. Câinii
ciobănești vor fi probabil urmăroarele victime,
transhumanța oilor sibiene va fi o amintire.
Laptele n-are cum să devină brusc igienic și euro-
pean. Oaia nu mai are viitor. Mărunțișuri, de
fapt. Dar reglajele vor avea loc prin șocuri.
Partea cea mai dureroasă este că europeanul rural
Radio România Cultural
În fiecare duminică, de la ora 12.00, cititorii
revistei Tribuna
sunt invitați să devină ascultătorii
Revistei Literare Radio
de cetățenie română va trebui să constate toate
acestea din mers. Plătind costurile. Cine trebuia
să-l informeze, să se ocupe de toate aceste aspecte
ale trecerii, și multe altele. Cine a trâmbițat de
ani de zile că dezideratul nostru este intrarea în
marea familie occidentală. Pentru că n-a fost nicio
clipă vorba că acolo vor intra numai politicienii!
Din aceștia vor fi având ei mai buni și mai
serioși. Sper. Schimbările îl găsesc pe țăran cu
situația proprietății în cele mai multe cazuri
neclarificată. Comisiile rurale au lucrat în dorul
lelii, au făcut nedreptăți atunci când n-a fost
vorba de incompetență sau comoditate. Prețurile
de vânzare vor crește, dar peste legalitatea for-
mală a tranzacțiilor nu se va mai putea trece.
Dacă vii dinspre Europa încoace, în ultima vreme
chiar și în Ungaria, eternul nostru reper, vezi
satele oarecum moarte, îngrijite și parcă pregătite
pentru inspecție sau pentru vânzare. Abia după ce
treci granița în România poți vedea în gospodaria
țărănească o troacă pentru păsari, lemne rezemate
de zidul casei sau o grămadă de tulei, vezi, cu
alte cuvinte, că în curtea aceea trăiește și
muncește cineva. Nu există drumuri vicinale, care
s-o ia prin dos, ca în satele olandeze sau italiene.
Căruța iese drept în șosea, și o căruță cu lemne
pe șosea adună în urma ei, între două sate, o
coloană de mașini lungă de peste un kilometru.
Ei bine, șocurile acestea vor duce la o
îmbunătățire forțată Mă tem că deocamdată nu.
La țară nu există concurență, pentru simplul
motiv că nu există producție. Din același motiv
nu există salarii, care să crească după acele rate
liniștitoare pe care le anunță din când în când
finanțiștii guvernului. Cine va avea grijă ca țăranii
să trăiască pe asistență socială Pentru că în
România nu se poate încă trăi decent din muncă,
la țară cu atât mai puțin. Un descurcăreț la țară
își cumpără azi o drujbă, un cal și o căruță. Cu
acestea muncește, cu acestea și fură, și devali-
zează. Acestea trei de altfel se cam amestecă.
Vom asista la o aderare fără integrare, satele vor
rămâne o vreme probabil așa cum sunt: investi-
torii vin la oraș, aici există infrastructură și facil-
ități. La țară ne vom mai duce o vreme ca să ne
prelungim trecutul.
■
101,0 FM
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Onoarea în regim de urgență
Aurel Sasu
Prin 1993 mă întâlnesc, întâmplător, cu
Mircea Zaciu în Bucure°ti. Nu era în ziua lui
cea mai bună. Trecuseră câțiva ani de la
Revoluție și lumea începuse parcă să-l uite. Erau
anii marilor ascensiuni politice (le detesta,
evident!) și a numeroaselor scenarii culturale
pentru care n-avea nici înclinație, nici timp să le
înțeleagă. N-avea, în fapt, nici un fel de stimă
pentru autorii lor. Își împărțea singurătatea între
Cluj și Bonn, ducând pe drumurile Europei
nostalgii pe care nimeni nu i le cunoștea. Trăia,
paradoxal, după ani de asceză, o apăsătoare
senzație de abandon și oboseală. Vechiul grup
(„Zaciu and his band”) se destrămase: Ion Pop se
afla deja la Centrul Cultural Român din Paris,
Vasile Igna va părăsi Editura Dacia pentru un post
la Ambasada Română din aceeași capitală, Marian
Papahagi, prorector și ministru, se oprea din ce în
ce mai rar la cafeaua de pe „Ortodoxă”, Augustin
Buzura, practic, se stabilise în capitală, proaspăt
director al Fundației Culturale Române, Eugen
Uricaru își trăia pe alte meridiane scurta
experiență diplomatică, eu plecasem, încă din
1990, la Washington. Universitatea, unde visase
cu îndreptățire un post de rector, îl uitase (la
vremuri noi, oameni noi!), de Facultatea de Litere
se despărțise, ideea de partid îl deprima, în vreme
ce interminabilul proces de intrare în posesia
locuinței îl teroriza de câteva decenii.
Se adăuga acestor valuri ale vieții o problemă,
o gravă problemă de conștiință. În 1983,
profesorul se pregătea pentru o confruntare cu
„inerția destinului”, printr-o nefericită despărțire
de țară. Spus altfel, se pregătea să împărtășească,
după ani de interdicții și de ofense intelectuale,
exilul voluntar al altor scriitori. Publicat în același
an, volumul Viaticum era, în intenția autorului,
„hrana de drum” pentru viitoarea călătorie. Nu
era, în această sintagmă, o simplă traducere a
titlului, ci sentimentul premonitoriu al unei
tragedii. Fiindcă, chiar dacă nu și-a mutat
singurătatea în alte teritorii, n-a mai publicat
nimic, timp de zece ani, până la ciclul post-
decembrist al Jurnalului (volumul I, 1993).
Perioadă în care s-a consumat și cunoscuta dramă
a Dicționarului, cu urmări pe care, în totalitate,
coordonatorii n-au reușit să le depășească
niciodată.
Trista realitate este că evenimentele din 1989
l-au găsit pe profesor nepregătit. Primul spre care
am alergat, în 22 decembrie 1989, a fost el.
Cobora dealul cu indiferența și detașarea
obișnuită. L-am îmbrățișat. În atmosfera rece de
iarnă, ghiceam doar încordarea ființei și pânda
ochiului, misterios bătând sub ochelarii fumurii.
Omul era lipsit de reacții și incapabil să
comunice. La câteva sute de metri, în fața
„Continentalului”, sângele celor căzuți nu se
uscase încă. Să fi avut omul din fața mea deja
certitudinea paradisului derizoriu (pe care alții au
avut-o mai târziu)? Lumea dispărută făcea loc
alteia la fel de agresivă! Legământul cu sine,
eliberarea din „regimul închisorii”, devenise peste
noapte caduc: exilul dispăruse ca soluție de
supraviețuire, ca reacție de apărare și ca gest de
intemperanță politică. Vechea „hrană de drum”
nu mai era nici suficientă, nici necesară. Călătorul
îmbarcat pe vas, era obligat să se întoarcă la țărm.
Un țărm deocamdată pustiu, unde nu-l așteaptă
nimeni și de unde, aparent, drumurile nu mai
duceau nicăieri.
Acesta ar fi decorul sufletesc al unei după-
amieze bucureștene, în care l-am întâlnit din nou
sub castanii desfrunziți ai Academiei Române.
Instituția tocmai trecuse prin câteva faze de re-
organizare și de îmbogățire a „compoziției
sociale”: excluderea lui Eugen Barbu și acceptarea
câtorva personalități ale diasporei. Nu și ale
opoziției, blocate de jocul stângii politice din
înaltul for de consacrare. Lui Mircea Zaciu i se
acordă concesiv, în 1997, statutul membrului de
onoare pentru el deja un prea târziu și extrem de
umilitor premiu de consolare. Cine distribuia și
după ce criterii, în acei ani, locurile în acest (alt)
paradis derizoriu se știe foarte bine. În 1993, mai
mulți intelectuali din onorabila instituție,
constatând nedreptatea ce i se face profesorului,
prin izolarea lui de „cel mai important for de
cultură al țării”, propun o soluție inedită pentru
necesarul act de reparație morală. Aceasta e
povestea nostalgicei după-amieze a acelui an,
petrecută împreună cu Mircea Zaciu. Concret, o
secție științifică a venerabilei Academii îl anunță
că cedează, transferă, pentru el, un loc secției
filologice. Aparent, un simplu gest de solidaritate
intelectuală. Putea fi, totuși, gestul acceptat? Iată
marea întrebare căreia cel ce trăia „în cea mai
sordidă singurătate” (1988), se lupta de câteva
zile să-i găsească un răspuns. Erau anii neputinței
de a se regăsi pe sine, anii de cumplită
„dezrădăcinare interioară”. Răspunsul meu a fost
de două ori nu! O dată, fiindcă această intrare
regizată în Academie n-ar fi fost nici onorabilă și
nici n-ar fi îndulcit relația cu cei lezați în bolnavul
lor orgoliu. În al doilea rând, lucru mult mai grav,
el, profesorul, putea fi oricând acuzat de grave
abdicări morale: sub masca imperturbabilă a
directorului de conștiințe, s-ar fi ascuns, chipurile,
personajul frustrat, parvenit, obsedat de prestigiu
social și de recunoaștere oficială. Ceea ce ar fi
fost neadevărat! Eleganța și seninătatea lui Mircea
Zaciu aveau o ascendență aristocratică și culturală,
nu țineau de simulacrele tranziției politice.
Ne-am despărțit pe Calea Victoriei, seara
târziu, cu emoția de altă dată. A fost, probabil,
ultima noastră discuție de taină. Peste celelalte
întâlniri s-au așternut apoi depărtările și anii.
Știam din acea seară că nimic n-o să mai fie cum
a fost: altă lume, alte vise, alte decepții, alte
întrebări. În 1995, apare întâiul volum al
Dicționarului scriitorilor români, la Editura
Fundației Culturale Române. Nu știu în ce
măsură a fost un succes literar (vor judeca alții).
A fost însă, cu siguranță, un eșec uman. Noile
probleme de colaborare și coordonare s-au
înmulțit proporțional cu ceea ce timpul însuși a
complicat în interiorul unei cetăți considerate
inexpugnabile. Strategia stabilită pentru o lungă
bătălie în anii ’80, după două decenii și jumătate,
se dovedea incompletă și săracă. Fiindcă
Dicționarul scriitorilor români a fost, în tot acest
timp, un obiectiv asediat după toate legile
războiului și ale luptei de tranșee. Abia după
1989, ne-am dat seama cât de mult s-au erodat, în
această confruntare absurdă, relațiile umane și cât
de devastatoare a fost, pentru mulți, această
prelungită stare de beligeranță. Nici o clipă nu mi-
am putut imagina, totuși, că, după 1989, în
câteva cazuri, profesorul va jertfi adevărul
propriei tragedii de dragul unor cuvinte. Nu iau
apărarea nimănui, constat doar cu tristețe
neadevăruri ce umbresc multele, foarte multele
momente de excepție, într-o lume guvernată de
ură, mediocritate și violență. Fiindcă oamenii nu
pot fi identificați întotdeauna cu instituția și nici
instituția, fie și a cenzurii, cu o simplă însumare
de nume. Prin oricâte momente de lașitate a
trecut (regretate sau nu) Niculae Gheran nu s-a
purtat nicio clipă ca un „stupid cenzor”
(însemnare din 17 decembrie 1984). Existența
noastră ar fi fost mult mai dificilă fără „trădările”
lui, fără deconspirarea atâtor secrete de editură
(fiindcă exista și așa ceva), fără copia unor
documente comunicate nouă înaintea altora și, nu
în ultimul rând, fără discretele consultări înaintea
redactării referatelor către Consiliul Culturii și
Educației Socialiste. Sigur, a cedat, în cele din
urmă, dar noi înșine am cedat când ultima ușă a
instituțiilor statului ni s-a închis în față. Niculae
Gheran are multe defecte, dar și o mare calitate:
aceea de a transforma în literatură faptul divers și
de a se sustrage, prin imaginație, conjecturalului.
În clipele cele mai absurde ale experienței noastre,
prezența lui a fost reperul de liniște și de confort,
sufletesc în primul rând. Al doilea exemplu e
Martha Bittel, fără ajutorul căreia câteva piese
esențiale din „Dosarul” Dicționarului ar fi lipsit,
cu siguranță. De-ar fi să amintesc doar referatul
denigrator al lui Ion Brad („începutul răului”),
copiat de mine, după ce fusese sustras, în
prealabil, de Martha Bittel din seiful lui Radu
Constantinescu (în timpul unei ședințe de
Consiliu). Ca și alte informații esențiale privind
odiseea Dicționarului, recuperate tot de ea în
primele zile ale Revoluției din decembrie 1989.
Documentele, publicate în primul volum al cărții,
cu explicațiile de rigoare, reprezintă probe
indubitabile că ne aflăm în fața unei realități
umane mult mai complicate, imposibil de redus la
caricatură și pamflet.
Am comunicat, mai târziu, aceste gânduri
profesorului din două motive. Mai întâi, fiindcă
am învățat în preajma domniei-sale să fiu drept și
să judec oamenii după faptele lor (vorbele altora
nu ne-au salvat nici pe noi, nici lucrarea). În al
doilea rând, cunoșteam dragostea ce i-o purtau cei
doi nedreptățiți în Jurnalul, atât de mărinimos cu
persoane și întâmplări fără nici o semnificație în
viața lui intelectuală. Chiar dacă n-au plăcut,
observațiile mă întăreau în convingerea că o
prietenie adevărată fără sinceritate e un non-sens.
Nu fac în aceste pagini o cronologie. Transcriu
pur și simplu o realitate a sentimentelor. În 1997,
pregăteam cu Marian Papahagi volumul doi al
Dicționarului. O muncă peste puterile noastre,
după destrămarea colectivului (un colaborator
mi-a dat de înțeles, mai în glumă, mai serios, că
cedează locul soției) și după marile decepții trăite
pe durata publicării primului tom. Făceam totul:
corespondență, documentare, procurarea
ilustrației, corectură (mii de pagini) etc. Într-una
din aceste zile buimace, după mai multe luni de
absență, drumurile ni s-au întâlnit din nou. Am
trăit bucuria de altădată! Eram în holul Bibliotecii
Centrale Universitare. După un răspuns
protocolar îmbrățișării mele, în loc de alte
întrebări, un șovăitor: „Nu mă feliciți?” Am dat
din umeri. Pentru ce? Aflu atât de puține,
îngropat cum sunt în jungla Dicționarului! Nu se
poate să nu ști, vine replica, puțin supărată. Și cu
adevărat nu știam că tocmai fusese primit
membru de onoare al Academiei Române. Un
important eveniment? Probabil, nu însă și pentru
mine. Cunoșteam vechea poveste spusă în
București, cunoșteam reala suferință a omului
nedreptățit de aceeași instituție și, nu în ultimul
(urmare in pagina 10)
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
3
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea
-ismul anxios reloaded
Ioana Cistelecan
Robert Mîndroiu
Efectul de peliculă
Editura Vinea, Bucure°ti, 2006
Cvasi-nimic nou sub soarele junei poezii
autohtone propune volumul de debut al lui
Robert Mîndroiu, premiat de juriul Mihail
Gălățanu, Octavian Soviany și Nicolae Țone.
Plasat în paradigma unui lirism ce cultivă in
extremis biografismul hiper-sensibilizat și
angoasat, irizînd defulări cu iz de ratare ale unui
sine tumefiat, autorul cîștigă niscaiva puncte la
capitolul strategiei de construcție discursiv-poetică,
insinuînd aerul unei prospețimi reconfortante,
care - pe măsură ce se acumulează și se încheagă
panoramic - cade și ea sub incidența unui amar
deja-lu apropriat senzației tot mai acutizate de
suprasaturație a lecturii decrepind invariabil
aceeași tematică existențial maladivă, strivită de
un real expansiv, tot mai similar unui balaur ce se
cere anihilat cu orice preț.
Și cum anihilarea e improbabilă, măcar o
îmblînzire a sa ar fi oarecum salvatoare...
Mecanismul defrustrării lirice se coagulează drept
un pseudo-deblocaj terapeutic ce-și identifică
dintru bun început coordonatele intrinseci
obsesive, ca declic al demersului, și-și introduce
cotidianul excesiv-fragmentat, redus la esența sa
disturbantă, într-o mașinărie deliberat halucinantă.
Poemul lui Robert Mîndroiu asimilează convulsiile
hiperbolizate ale cotidianului imediat, întotdeauna
răsfrînte asupra eului chinuit, contorsionîndu-l la
infinit într-un susținut exercițiu al plonjării
înăuntru, înspre substanță, precum o gimnastică
de înviorare a cărei finalitate e prestabilită brutal,
căci realul acaparează ostentativ, spațial și
temporal, atît o persona generică, incluzînd
„altruist” lectorul contactat evident, dar nu
strident, cît și obiectul animat al durerii
auctoriale, iubita: „efectul de peliculă/ (...) o
aglomerare/ sub care pielea se usucă/ și crapă”;
„trage aer în piept/ fii gata/ lucrurile vor crește/ și
te vor lovi/ (...) realitatea te va zdrobi/ cu
picioarele goale/ ca pe strugurii copți”; „să-ți
povestesc despre amețeală/ și frică/ (...) ecranul/
în care aluneci/ dizolvă în jur / obiectele”;
„dimineața aceasta/ întinsă peste noi precum un
braț de macara/ (...) mă tîrăsc și pierd sînge/
aproximativ pe la 7”. Mișcarea șerpuit-extenuată
punctează ritmic o înțepenire și o blestemată
pare-se inabilitate de a se sustrage eșecului, o
incapacitate organică de semi-împlinire firească,
împotmolind poemul în parametrii pauzelor de
respirație; nostalgiind frînturi adolescentine
ștanțate de un paralelism vizînd cotidianul arid,
imago-urile concretizate senzorial, mereu
relaționate constitutiv cu subiectul liric, se
balansează între retrospecție ponderat
melancolizată și proxim restrictiv plasticizat,
fluidizînd durerea și pervertind simțurile, erodînd
implacabil sensibilitățile stigmatizate odoric,
prăbușite în real - acesta din urmă strivește și
atacă pînă și ultima fortăreață senzorial-cerebrală,
impactul său fiind într-atît de pertinent încît
sinele este abisalizat și, mai ales, nudificat, într-o
corespondență a imaginilor dinamic febrilizate,
multiplicîndu-se în cercuri concentrice („iarba
transpirase odată cu noi,/ răvășindu-ne nările cu
mirosul ei/ demențial”; „totul în jur s-a mototolit
dintr-o dată/ lipindu-se ca o piele uscată de
cofetăria bujorul/ care astăzi nu mai există”; „ne
permiteam să fim sentimentali/ curățînd
împreună cartofii/ de parcă ne-am fi curățat de
vise”; „această lume crăpată-n călcîiele galbene/
mi-a ronțăit ochii/ pînă în creier”; „amurgul mi se
varsă pe haine ca o tigaie cu ulei încins”; „sunt
întîmplări din care/ rămîne doar liniștea/ și
atunci/ starea care îți dă tîrcoale/ se lipește de
fierul ruginit/ ca un autocolant”). Evocările
trecutului pulsează vioi, mulîndu-se în
organicitatea lor unui prezent predeterminat
exhaustiv și resimțit din plin ca prizonierat al
realității sufocante. Infestarea lirismului de către
real capătă valențele posesiei delirante, poetul
tranzitînd ca semnificat înspre un Ochilă ale cărui
extensii sînt de data asta unghiile, ce zgîrie
neîntrerupt suprafețele sîngerii, obvios viciate ale
aparenței de sens - „port poezia lipită de ochi, pe
interior/ ca o gumă de mestecat pe talpa uzată a
pantofului/ pe care, camuflată de praful străzii,
nu o mai vezi,/ dar știi că e acolo/ apăsînd puțin
cu unghia”.
Efectul de peliculă presară pe ici-pe colo
intertextualități la-ndemînă, clișeizări imagistice,
oscilînd între potență amînată și impotență
cathartică, anesteziind și desțelenind totodată
raționalul simțitor, asemenea unui efect de
parabolă.
■
Ecluza °i urletul de lup
Virgil Stanciu
Radu Mareș
Ecluza
Editura Aula, Brașov, 2006
Radu Mareș a scris un roman despre
condiția intelectualului și a artistului în
ultimii ani ai puterii ceaușiste. Nu este
romanul definitiv, dar este unul care surprinde
exact profilul epocii și atitudinea echivocă față de
ea al celui care dorește să umble pe sârma bine
întinsă, dar subțire, a compromisului. Chiar titul
cărții, de natură a face multe sprâncene să se
ridice de mirare, ne oferă o cheie metaforică de
interpretare. O 'ecluză' este o construcție care
permite trecerea de la un nivel (al apelor, dar
poate nu numai) la altul. Câtă vreme te afli în
ecluză, joci pasiv, așteptarea fiind unica atitudine
posibilă. Așadar, a te afla în ecluză înseamnă a fi
în tranziție, într-un fel de limb, sau purgatoriu, de
unde poți fi ejectat la un moment dat la un nivel
superior, dar și la unul inferior celui din care
provii. Am bănuiala că romancierul a dorit să
asemuiască nișa generatoare de iluzii de libertate
în care și-a plasat personajele cu un lift ce
pendulează între etaje. Sau să-i sugereze
cititorului că totă lumea se află 'în marea trecere',
poate o trecere mai importantă decât cea de la
un regim social la altul.
Un roman cu teză? Dacă este, demonstrația e
atât de subtilă și de neostentativă încât descifrăm
tema îngropată adânc sub adevărul faptelor de
viață și al trăirilor. Mi-am spus, multă vreme, că e
imposibil să scrii convingător despre 'Epoca de
Aur', pentru simplul motiv că orice aluzie la
climatul politic, încă bine ancorat în conștiința
generațiilor vârstnice și a celor mature, ar suna
fie fals, fie naiv, făcând ca opera să devieze de la
traiectoria pre-calculată, înspre demonstrativ sau
trivial. Autorul romanului Ecluza posedă însă
știința de a strecura ideile politice în țesătura
prozei sale comportamentist-analitice fără a le
rosti apăsat, lăsând cititorul să le formuleze
singur la un nivel neliterar de conceptualizare.
Important este pentru el să recreeze atmosfera,
cenușiul uniform și mohorât al stării de
suspendare perpetuă, urâțenia unei realități
paupere, universul placid în care tresăririle de
creativitate sau sentimentele normale - iubirea,
prietenia, lealitatea - sunt timide, considerându-
se, parcă, ilicite. Acest lucru îi reușeșete perfect
lui Radu Mareș, în aparenta lipsă de vigoare epică
a romanului său.
La nivel diegetic, cartea este cronica
existențelor nespectaculoase ale unui grup de
intelectuali și artiști, a căror prietenie, nu ferm
cimentată, orbitează în jurul unor preocupări
comune și care se întâlnesc regulat într-un
improbabil local mizer din marea urbe
transilvană, sau se caută unul pe altul în
momentele când se simt surprinși de
imprevizibilele întorsături ale destinului și istoriei.
Grupul se coagulează în jurul lui Victor Dabija,
pictor, profesor de pictură și raisoneurul central
al romanului (mai sunt și alți raisoneuri, notabil
fiind moldoveanul Sașa Stoicovici, personajele lui
Mareș dovedind o deosebită disponibilitate
pentru introspecție și o mare ascuțime analitică).
Mai fac parte din el un profesor-biolog, Medar,
arhitectul Oncică, medicul Doru Pușcașiu, un alt
pictor, Lucăcel, scriitorul Oprițescu. O adevărată
“echipă cu care trecem prin lume”. Boemi
îmbătrâniți și pescari, ei duc o viață ușor abulică,
în sensul că întâmplările din jur, ba chiar și
evenimentele din viețile personale, nu-i afectează
prea mult. Și-au creat, de fapt, un fel de
insensibilitate, de imunitate la mediul ostil, pe
care-l resping în primul rând fiindcă-l consideră
neautentic. Nu se opun pe față regimului, nefiind
croiți din stofa eroilor sau a martirilor. Ba, într-o
măsură oarecare, profită discret de el: Dabija este
însurat cu Liz, fiica unui potentat comunist
poreclit 'Viziru' (cam stânjenitor acest ecou din
I. D. Sârbu, dar nu găsim în Ecluza nimic din
levantinismul carnavalesc din Adio, Europa) și are
o protectoare sus-pusă, o activistă de partid
denumită 'fata popii Aștilean din comuna Hotar',
soția unui renumit chirurg. Cârciuma “Flora”
este, posibil, tocmai ecluza din titlu, un fel de
cocon în care iluștrii mușterii se simt adăpostiți
de relele prezentului, în așteptarea unui viitor
incert. Victor Dabija, stabilit în Transilvania, este
foarte legat de familia sa rămasă în 'Moldova
nord-estului extrem'. De fapt, două personaje de
culise, activate cu prilejul incursiunilor mentale în
trecut, dar și participante directe la unele
episoade, Sașa Stoicovici (poet și jurnalist) și
Unchiul Ticu (corespondent asiduu și bonom
judecător al faptelor și oamenilor legați de
Dabija) servesc drept instanțe morale. Înduioșător
de demodat uneori, Unchiul Ticu reprezintă în
roman fermitatea încurajatoare a vechilor
etaloane de comportament.
Simțindu-se oarecum neintegrat în
comunitate, protagonistul romanului este
preocupat în mod poate excesiv de problema
alterității. Victor Dabija este obligat, prin condiția
sa de venetic, să mediteze mult la asemănările și
deosebirile dintre caracterul moldovenesc și cel
ardelenesc, la modul de viață al celor două
grupuri de populație, moștenitoare a două tradiții
culturale diferite. Observațiile caustice - dar în
mare parte îndreptățite - despre unii și despre
ceilalți pot să-i indigneze pe mulți cititori, în
special de dincoace de arcul carpatic. Problema se
complică prin prezența inevitabilă a elementului
4
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
alogen unguresc, perceput ca oarecum superior °i
distant, chiar °i ca stimulent civilizator, dar
ilustrat (aceasta fiind poate o scădere a
romanului) prin personaje de plan secundar, ușor
convenționale (chelneri, meșteșugari), cu excepția
studentei Eva, care are într-adevăr un rol
important - deși estompat cu discreție - în viața
personală a protagonistului.
Extrem de sugestive, realizate cu mare forță
evocativă, sunt unele pasaje ale romanului, ca
dialogul dintre Dabija și Stoicovici pe tema
ruralizării orașelor în socialism, descrierea
ultimilor ani, de izolare și nebunie, ai lui Avram
lancu, sau scenele coșmarești ale exodului
populației românești din Basarabia în 1940 și
1944, însoțit de fărădelegile noilor administratori
roșii ai teritoriului. Consecvent sieși, prozatorul
se ferește să adopte o viziune manicheistă,
aruncând pisica moartă în ograda ideologiei
vremelnic triumfătoare; tragedia se datorează în
egală măsură, ne dă el de înțeles, labilității
psihice și lipsei de fermitate morală a celor
obidiți, dintre care mulți sunt gata să jure
credință noilor stăpâni pentru orice fel de avantaj
personal. Amalgamul de Istorie și istorie
personală, omogenizat de savanta ficționalizare a
amândurora, îi iese perfect romancierului nostru.
Cât privește logica internă a povestirii,
motivația acțiunilor personajelor, autorul nu pare
preocupat de dezvăluirea tuturor resorturilor
psihice răspunzătoare de gesturile acestora. Doar
pe jumătate lămurite (ca în viață?) rămân câteva
noduri structurale ale acțiunii, precum sinuciderea
studentei Eva (devorată de o pasiune
consumptivă pentru Victor Dabija) și divorțul
protagonistului de soția sa, Liz. La sfârșit,
consternat de pierderile personale suferite, Dabija
lansează, în liniștea profundă a orașului adormit,
urletul de lup al copilăriei, indiciu al satisirii de
condiția de om suspendat, un semnal “ca o sticlă
aruncată în ocean, fără destinatar”. Îi răspunde
un concert de lătrături. O deșteptare. “Reușise” e
ultimul cuvânt al romanului. Cititorul poate
interpreta cum dorește această reușită.
Radu Mareș își tratează personajele cu
bonomia și amestecul de interes și ironie pe
care i le cunosc cei apropiați.
Ecluza a apărut la o editură prea puțin
interesată de difuzarea produselor sale și va fi, de
aceea, greu de procurat din librării. Corectorul
sau redactorul de carte și-a făcut foarte prost
datoria, astfel că textul, migălit cu grijă de un
foarte bun cunoscător al registrelor limbii
române, este împestrițat - și viciat - de greșeli
incredibile.
După o prea lungă absență din peisajul
romanului contemporan - timp în care s-a
menținut în conștiința consumatorilor de
literatură prin alt tip de scrieri - Radu Mareș
revine cu o nouă dovadă a forței bine temperate
a talentului său narativ.
■
Din Ardeal în Canada
Vistian Goia
Teodor Tanco
Vară canadiană. Jurnal
Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006
Cunoscut în ipostazele de romancier și
dramaturg, prin cartea de față Teodor
Tanco se descoperă ca un călător de
vocație, în buna tradiție a prozatorilor români.
Motivul plecării peste ocean este banal - să-și
viziteze rudele mai apropiate sau mai îndepărtate
stabilite acolo. Însă firea meditativă a
octogenarului, predilecția pentru cunoașterea cât
mai multor oameni, orașe, monumente de artă,
priveliști ale naturii și tehnologii moderne,
curiozitatea de a pipăi mentalitatea și traiul
oamenilor din Montreal și din alte părți ale
Canadei îl determină să fie deosebit de activ pe
plan intelectual.
Călătoria este făcută în vara anului 2005, însă
„Jurnalul” propriu-zis cuprinde și câteva însemnări
din 1993 și 1994, la care se adaugă altele din
2001-2004. Din ele aflăm preparativele pentru
viitoarea călătorie: informațiile trebuincioase,
corespondența cu cei de departe, oscilațiile
scriitorului care se hotărăște cu greutate să-și
întrerupă tipărirea cărților. Apoi își revede nepoții
și strănepoții, se zbate să i se elibereze pașaportul
și viza. Sănătatea îi este zdruncinată pasager, dar
ardeleanul din Monor nu se dă bătut. Precum
țăranul de altădată care-și pregătea din timp carul
cu plugul și celelalte unelte pentru arat și
semănat, la fel scriitorul de acum nu lasă nimic la
voia întâmplării. Își face un control medical
special la Sibiu, consultă dicționare, este conștient
de necesara pregătire psihologică, pentru a nu fi
copleșit și strivit de realitățile întâlnite la distanța
de zece mii de kilometri, iar „evadarea” geografică
să-l mulțumească. Pe de-o parte nu dorește ca
viitorul călător să fie însoțit de suficiență și
aroganță, pe de alta, nici de tăcerea și timiditatea
țărănească proverbială. Vrea, așa cum se
confesează în „Jurnalul” dinaintea plecării, „să mă
găsesc drept în tot ce voi face, voi privi, voi trăi și
aduna impresii” (p. 31). Volens-nolens scriitorul
se autodefinește meditând la ce-l așteaptă, simte
că-l cotropește „bucuria voiajului”, ca pe un
Alecsandri sau Ion Codru-Drăgușanu. Demararea
voiajului o simte ca pe un fel de „pribegie”
încercată de strămoșii săi veniți în Transilvania
după 1572. Nerăbdarea voiajorului ritmează cu
telefoanele neamurilor de la Montreal care-l
supraveghează pe seniorul „aventurier”. Acesta se
urcă în avionul de Viena, via Sibiu, pe 18 iulie
2005, de unde ia alt avion spre destinație. Trecem
peste peripețiile de pe aeroportul vienez, narate în
„Jurnal” cu mult haz, și peste silința scriitorului
de a consemna trăirile călătoriei, mesele
împărătești servite, companionii zborului, cu
notarea numelui personalului de la bordul
avionului. Așadar „turistul” nu este unul obișnuit,
ci unul care va scrie o „carte” despre ce i se va
întâmpla. Aș fi preferat, în calitatea mea de
cititor, să nu aflu încă scopul întreg al călătoriei,
adică să domine în „Jurnal” imprevizibilul,
specific aventurii, și să primeze trăirea și expresia
ei spontană. Însă călătorul Tanco „dansează”
mereu între consemnarea noutății și frumuseții
celor văzute și reținute de memorie și notarea lor
conștiincioasă înainte de culcare, în „Antijurnalul”
de care nu se poate despărți, ca apoi, la sfârșitul
călătoriei, textul să fie revăzut.
Cu toate acestea, așa cum a afirmat criticul
Petru Poantă în prefața cărții, jurnalul de călătorie
este unul autentic pentru că cele mai multe
impresii sunt notate „la cald”. Scriitorul însuși
recunoaște modul său subiectiv de a se comporta:
„Pe unde voi umbla, voi vedea și voi schița, să nu
uit”, apelând și la aparatul de fotografiat. Între
admirație și contemplație, călătorul e dublat
mereu de prozatorul care reține o mulțime de
amănunte revelatoare pentru cititorul care-l
însoțește în peripețiile traversate. Aflăm, de pildă,
cum își reacomodează somnul după schimbarea
fusului orar, ce se mănâncă prin Canada la cele
trei mese, în ce fel de case trăiesc canadienii, ce
fel de slujbe ocupă românii stabiliți acolo, cum se
merge cu mașina pe șoselele lor extraordinare, ce
fel de ziare și reviste în limba română apar la
Montreal sau în altă parte etc.
Dincolo de spațiul parcă fără margini, de
curățenia lor care ne lipsește nouă, de
cumsecădenia și bunul-simț care-i caracterizează
pe localnicii veniți din toate punctele cardinale,
călătorul român nu uită nici o clipă de unde a
venit, cu ce bagaj spiritual și cu ce s-a ales din
periplul canadian.
A doua zi după sosire, își caută la un magazin
o șapcă cu înscrisul „Canada” sau „Montreal”, la
fel o bluză sau un maiou ca suvenir, dar nu
găsește. Dacă Marin Preda s-a înfuriat la Paris
când nu a găsit pălăria mult căutată, Teodor
Tanco doar „strâmbă din nas” și iese fără
comentarii. De Sfântul Ilie își amintește că se află
acolo departe și nu pe Muntele Găina din
Apuseni. Zărind un castel, de pe vaporașul cu
care traversează fluviul Sfântul Laurențiu, i se
pare asemănător castelului Huniazilor de la noi.
Frumoasa stațiune montană „Val-David” este o
„Sinaie” a canadienilor din Quebec. Când
vizitează „Place de la Roumanie” din Montreal,
vibrează sufletește ca tot românul cultivat.
Privește controversata statuie a lui Eminescu de
aici și, pentru a nu supăra pe nimeni, notează
sec: „No comment!” De asemenea, când vizitează
biserici greco-catolice, ortodoxe sau de alt rit,
caută odoare românești, privește critic ori elogios
ceremonialul liturghiei și conduita preoților. Îl
încântă tablourile de Pojar din casa verișoarei
Pușa Neamțu, profesoară de muzică. Împreună cu
soțul ei, geologul Mircea, îl găzduiesc și-l plimbă
mereu pentru a vedea „minunile” Canadei. Dintre
întâlnirile cu oamenii, le preferă pe cele cu
românii stabiliți acolo, iscodindu-i cu întrebări
pentru a afla cum s-au adaptat, ce profesii au,
dacă sunt fericiți ș.a.m.d. „Moralistul” Tanco vrea
să „citească” în conduita oamenilor ceva din
specificul nord-americanului, deosebit de omul
european. Dorește cu orice chip să-l vadă pe
„băștinașul” canadian, însă, spre dezamăgirea sa,
întâlnește mai des un alt reprezentant al multelor
minorități conlocuitoare acolo. Ceea ce-l
caracterizează pe canadianul așezat și-l
impresionează plăcut pe român este acel cumul
de calități printre care respectul pentru
proprietatea privată și dorința de a munci în orice
ramură a economiei, onestitatea spiritului și grija
de a nu leza viața diurnă a semenilor din jur.
Românul din Monor se simte în largul său
stând la masă cu semeni din neamul lui, fie
oșeni, basarabeni, ardeleni sau din alte provincii
ale țării. Preferă băuturile și mâncarea gătită ca în
țară: țuica de Turț și nu whisky-ul, supa de găină
cu tăiței și nu mâncări gătite după rețete străine.
Celor dragi din țară le trimite seturi după seturi
de ilustrate. Când aude că vreun scriitor din țară
se află tot pe meleaguri apropiate face pe „dracul
în patru” să-l întâlnească. Așa l-a revăzut la
Montreal pe scriitorul bistrițean Cornel Cotuțiu.
Cum e firesc, despărțirea de Canada se face la
modul sentimental și nu se putea face altfel după
cinci săptămâni trăite frenetic. Cum se confesează
în final, „trupul i-a fost ars de soare și sufletul ars
de dor”. Nu putem încheia comentariile noastre
fără a consemna sfatul scriitorului adresat
viitorilor călători: „Iar dacă mergi, cititorule, în
Nord-America, nu vei face o bucurie mai mare și
un dar mai prețios alor tăi ca o sticlă de țuică
ardelenească!”. Parafrazându-i acest îndemn, vom
spune și noi românului dornic de alte zări să
citească, înainte de a se urca pe avion, această
carte fermecătoare despre Canada a scriitorului
Teodor Tanco.
■
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
5
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Ioana Em. Petrescu si dialectica
spiritului științific postmodern
Florin Oprescu
„Contraria sunt complementa”
„Herr God, Herr Lucifer
Beware
Beware.”
(Sylvia Plath - Lady Lazarus)
Reprezentarea spiritului
științific (post)modern
Momentele esențiale în postularea unor
idei majore pentru poetica
postmodernismului românesc de către
Ioana Em. Petrescu se succed cu o regularitate
elocventă pentru interesul autoarei de a institui în
România un nou model cultural la sfârșitul
secolului trecut.
Studii precum „Filosofia poststructuralistă a
lui Derrida și soluțiile criticii contemporane”
(1984-1985), „Conceptul de «text» în viziune
deconstructivistă” (1985) sau „Modernism/
Postmodernism. O ipoteză” (1988), republicate
într-un studiu sintetic de către Ioana Boti, dar și
fundamentala cercetare asupra operei lui Ion
Barbu, intitulată Ion Barbu și poetica
postmodernismului (Cartea Românească, 1993),
impun la noi o personalitate culturală de prim
rang, capabilă să provoace o necesară schimbare
de paradigmă în cercetările literare.
„Proiectul critic” de mare anvergură, pe care îl
analizează Ioana Bot în prefața la volumul din
2003, Modernism/ Postmodernism. O ipoteză, ar
putea fi înțeles într-o amplă ecuație, rămasă din
nefericire neterminată prin moartea prematură a
Ioanei Em. Petrescu. Această ecuație are în prim
plan, ca viabilitate practică a teoriilor despre noul
model de gândire al finalului de secol XX, autori
precum Ion Budai Deleanu, Mihai Eminescu,
finalizându-se prin magistralul studiu asupra lui
Ion Barbu. Din păcate, proiectata cercetare asupra
poeziei lui Nichita Stănescu, menită să umple un
gol încă prezent în exegeza stănesciană, despre
care aflăm atât din scrisorile americaneii, cât și
din Jurnal (Paralela 45, 2003) a rămas doar în
stadiul de proiect. Într-o deplină confirmare a
tipologiei lui Gaston Bachelard, creația Ioanei Em.
Petrescu se situează „Deasupra subiectului,
dincolo de obiectul imediat”, confirmând faptul
că „știința modernă se fundează pe proiect.”^
Modelul modern fundamentat pe proiect nu
se regăsește în opoziție cu cel postmodern, în
cazul Ioanei Em. Petrescu, ci aici regăsim una
dintre sintezele esențiale ale autoarei. Termenul
de postmodernism, bon a tout faire în
consumerismul lumii actuale, este investit în cazul
studiilor enumerate cu un fond capabil să asigure
durabilitate și conceptualizare terminologiei, adică
formei. Astfel, a crede în postmodernismul Ioanei
Em. Petrescu înseamnă a înțelege pe deplin
proiectul său și a accepta nu scindarea lumii
actuale, ci restructurarea necesară a categoriei
individualului din perspectiva postmodernă, ca
răspuns la criza modernismului. Completând
celebra convingere a lui Jean-Franțois Lyotard,
conform căreia „o operă poate deveni modernă
doar dacă e, mai întâi postmodernă”, Ioana Em.
Petrescu nu consideră „postmodernismul ca o
etapă ce urmează unei etape moderniste
încheiate, ci ca un model cultural sintetic, apărut
- ca răspuns la modelul cultural modernist - încă
din perioada interbelică și desfășurându-se, până
în clipa de față, paralel modelului modernist, încă
activ.”iv Modalitatea de distincție a celor două
constante culturale este „de-structurarea -
respectiv, re-structurarea - categoriei
individualului”, fapt care o plasează pe autoare în
descendența teoriilor deconstructiviste ale lui
Derrida, preferință justificată de „noua accepție a
individualului, conceput nu ca entitate izolată, ci
ca sistem dinamic, nod structural de relații, prin
care textura întregului există. ”v
Redefinirea subiectului din perspectiva
complexă a criticului are în prim plan constatarea
că deconstructivismul propus de Derrida participă
activ la elaborarea noului model epistemologic al
postmodernismului. Acest nou model este unul
care operează reconstitutiv, încercând să rescrie
modelul cunoașterii, evitând „criza categoriei
individualului”, postulată de modernism.
Postmodernismul înseamnă „modelul cultural care
aspiră spre o nouă sinteză, integrând și depășind
criza modernismului, într-o încercare de
reabilitare (pe baze dinamice însă) a categoriei
individualului”vi. Acestea sunt premisele noului
model al gândirii propus de Ioana Em. Petrescu
„criticii contemporane”, iar „coincidențele care
dovedesc participarea «deconstructivismului» lui
Derrida la construirea”vii acestuia sunt indicii
elementare ce stau la baza studiilor sale.
„Dreptul de cetate între teoretizările
postmodernismului prin originalitatea structurii
propuse acestui model cultural”viii o îndreptățește
pe Ioana Bot să confirme depășirea stagiului de
simplă „ipoteză” asupra postmodernismului teoria
Ioanei Em. Petrescu.
Înțelegerea postmodernismului și a
contribuțiilor teoriilor lui Derrida la definitivarea
acestuia au pentru Ioana Em. Petrescu un rol
major în nevoia de echilibru manifestată de noul
timp. Rezultatul urmărit este acela „de a
reechilibra contrariile și de a le dinamiza”ix cu
scopul de a transforma antinomia ireconciliabilă
„în principiu de structurare a universului”.
Însă constatarea elementară a Ioanei Em.
Petrescu, venind să dea unitate de perspectivă
viziuni sale deconstructiviste asupra
postmodernismului, îl are în prim plan pe
Mallarme care ar prezida „din umbră
deconstrucția filosofiei și textul gramatologic al
lui Derrida”x. Afirmația lui Derrida, prin care
„textele mele nu aparțin nici registrului «filosofic»,
nici registrului «literar». Ele comunică astfel cu
alte texte care operează, toate, o ruptură”xi,
susține intenția mallarmeană a
deconstructivistului de a aborda un sistem dublu,
„cu toate că ambiția ultimă a autorului este aceea
de a transcende ambele sfere textuale”.
Soluția pe care o propune Ioana Em. Petrescu
criticii contemporane este una viabilă în concertul
Ioana Em. Petrescu
postmodern, având în prim plan depășirea
antropomorfismului renascentist, plasându-se
dincolo de perspectiva canonică asupra omului și
a umanismului. Modelul absolut este exemplificat
cu măiestrie în studiul apărut postum asupra
poeticii postmodernismului la Ion Barbu. Scopul
și rezultatele operei lui Barbu sunt acelea de a
marca un „«nou umanism matematic», opus
umanismului retoric, și individualist al
Renașterii.”xii
Studiile critice asupra operei lui Ion Barbu, de
la proiectul fondator al lui Tudor Vianu (1935), la
importanta cercetare a lui Basarab Nicolescu
(1968)xiii, au coagulat o viziune surprinzătoare a
geometrului asupra poeziei, admițând, în
deplinătatea epistemei de secol XX, valabilitatea
unei metode ce conjuga modalități de cunoaștere
care altădată păreau a se exclude. Tudor Vianu
lămurește statutul hermetic al poeziei lui Ion
Barbu prin raportarea la obscur, impunând în
același timp și ritmurile devenirii liricii barbiene
prin punctarea etapelor necesare; Basarab
Nicolescu statutează cercetarea barbiană din
perspectiva transdisciplinarității, „făcând vizibile
nunțile necesare dintre concept și imagine în
lumina sensului”, enunțând în critica specifică
„poduri între diferitele niveluri de Realitate”xiv.
Care este locul exegezei Ioanei Em. Petrescu în
acest sistem tripartit care a marcat cercetarea
operei lui Ion Barbu în secolul trecut?
Exegeza Ioanei Em. Petrescu aduce în prim
planul discuțiilor referitoare la schimbarea de
paradigmă un model absolut de centralizare a noii
episteme. În viziunea sa, trecerea și afirmarea, în
cele din urmă, a tipologiei restructuratoare a
postmodernității este asigurată de Ion Barbu.
Momentul Barbu este fundamental în ceea ce
privește discuția referitoare la postmodernism
deoarece poetica barbiană reface un deziderat
etern al cunoașterii absolute, și anume
„transcenderea individualului din perspectiva
Ființei”. Actualitatea studiului, care vine parcă
natural în completarea celorlalte două discutate
aici, constă în recunoașterea locului privilegiat pe
care îl ocupă poetica barbiană în procesul de
„asumare a trans-individualului modernist”,
abordat totuși ca element „constructiv, definitoriu
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
pentru structura rațională a universului, pe care o
întemeiază în termenii unui «nou umanism,
matematic».”xv
Așadar, studiul Ioanei Em. Petrescu este
fundamental pentru analiza conceptuală a
postmodernismului, depășind statutul unei simple
cercetări monografice. Luciditatea tonică, spiritul
analitic, flexibilitatea hermeneutică, pasiunea
pentru lirica barbiană, stilul aristocratic care vine
în continuarea naturală a celui din cercetările
eminesciene, interesul, respectul și generozitatea
față de cititor ca instanță reactualizată și
reumanizată impun în exegeza românească a
secolului trecut și a timpurilor care vin un nou
model absolut de critic literar. Acest model
instituit de Ioana E. Petrescu trebuie înțeles în
contextul momentului de cumpănă al sfârșitului
de secol XX, în care lectura critică s-a remarcat
prin instituirea unui astfel de nou umanism critic.
Amintirile unei fete cuminți
Reprezentarea jurnalieră a Ioanei Em. Petrescu,
chiar la mai bine de doi ani de la apariția
Jurnaluluixvi, încă mai provoacă tăceri de
receptare aproape inexplicabile. Trecerea bruscă,
poate chiar prea bruscă pentru gustul auster al
criticului român, de la imaginea nemesiană a
hermeneutului intransigent, interesat de lumina
translucidă, apolinică a marii poezii, la cea a
emoționatei sau emoționantei confesoare pare a fi
instituit un veritabil blocaj la noua ipostază a
Ioanei Em. Petrescu.
Jurnalul reconstituie perioada dintre anii 1959
și 1990 și ne descoperă o față surprinzătoare a
Ioanei Em. Petrescu, o imagine care a fost
concepută uneori drept prea intimă pentru a fi
dezvăluită cititorului actual. Raportându-ne însă la
ceea ce am numit noul umanism critic impus la
noi prin exegeza Ioanei Em. Petrescu, putem să
avem înțelegere nemijlocită față de editarea
acestui Jurnal, ba chiar să ne bucurăm de
imaginea complementară criticului care ne este
oferită aici. Scepticismul editorial ar putea fi astfel
spulberat, căci, pentru cei care pot asambla acest
puzzle, deviza lui Niels Bohr, „contraria sunt
complementa”, acceptată și de către autoare, are
ecouri ample.
Așa cum nota Carmen Mușat în Postfața
volumului, sunt distincte aici două etape decisive,
de o importanță majoră în devenirea Ioanei Em.
Petrescu: este vorba de perioada 1959-1964 și de
cea de-a doua perioadă, între anii 1965-1990.
Carmen Mușat observă de altfel că „Diferența
dintre cele două etape nu este dată doar de
raportul de inversă proporționalitate între trăire și
mărturisire, sau de discrepanța stilistică, ci și de
modul în care se raportează autoarea la sine
însăși.”xvii
Lirismul sentimental necenzurat a reprezentat
o constantă a tinerei Ioana Em. Petrescu, fapt pe
care îl putem constata pe parcursul Caietului III
și o bună parte din Caietul IV, în timp ce, în cea
de-a doua parte a Caietului IV și pe tot parcursul
Ultimului Caiet, asistăm la o estompare a
sentimentalului naiv în fața meditației grave,
tragice asupra existenței și a scrisului etc.
Trecerea bruscă prin retina cititorului de
critică literară de la imaginea rece și aparent
detașată a Ioanei Em. Petrescu din studiile de
eminescologie, din cercetările consacrate teoriei și
practicii textuale, din analizele lucide asupra
sistemului novator barbian, la o ipostază sensibilă
și vulnerabilă, deschisă spre sine, confesivă până
la patetism pare a expune o insurmontabilă
incompatibilitate. Această aparență poate fi
evitată printr-o privire de perspectivă asupra
imaginii pe care o conturează Ioana Em. Petrescu
criticului literar actual. Modelul impus de critica
sa este completat de această figură insolită,
subiectivă pe care ne-o conferă Jurnalul, imagine
necesară care vine să umple golul dintre actul
lecturii și cel al trăirii. Actul critic se umanizează
constant și la interferența cu confesiunea.
Cele două părți ale Jurnalului, cea în care
aflăm despre iubirea sufocantă pentru Liviu
Petrescu și cea de-a doua, în care iese în prim
plan suferința, fizică și spirituală (ca ecou la
limitele Ființei) și problematizarea scrisului sunt
reprezentări sensibile ale unei existențe
zbuciumate, aflate într-un continuu proces de
maturizare. Sugestiv pentru a doua parte a
Jurnalului, autoarea nota în 18.IX.1963 că se
simte „intoxicată de durerea mea, de zbuciumul
meu, de așteptările mele, de tot eul acesta scârbos
și lacom care mi-a păpat viața. xii În acest fel,
asistăm la o mutație sensibilă, înspre regiunile
tenebroase ale Ființei, la un asalt agresiv asupra
Eului, aflat într-un proces de descompunere
orfică. Dezmembrarea Ioanei Em. Petrescu în
acest act dramatic confesiv care se numește
Jurnal, vine să adauge ceva la biografia criticului,
reconfirmând, dacă mai era nevoie, și existența
creatoare a criticii literare.
Caietele Ioanei Em. Petrescu și publicarea
lor întregesc o imagine, perpetuată doar de
cunoscuții acesteia, imaginea umană compusă,
printre altele, din disponibilitate, grație, eleganță,
emotivitate, generozitate, atașament prietenesc,
sensibilitate, toate acestea reflectând implicit
vocația sa umanistă. Pe de altă parte, acest text ne
confirmă într-un mod necesar rostul scrisului în
viața Ioanei Em. Petrescu. Vocația de creator este
accentuată și de „nevoia de eliberare”, adică prin
nevoia de a da semnificație și nu numai explicație
sinelui. Acesta este în fond rolul actului confesiv
al jurnalului dar și importanța actului critic în
viziunea autoarei. O mărturisire relevantă din
Ultimul Caiet ne accentuează convingerea că actul
critic, această scriitură aparent tranzitivă,
maschează și epurează elemente intime ale Ființei.
„În sfârșit, va nota Ioana Em. Petrescu, o formă
de confidență epurată, travestită dar exorcizantă,
tot am găsit: e scrisul (și, de fapt, am renunțat la
Jurnal de când am început să scriu cărți).'xix
Renunțarea la Jurnal în favoarea cărților de
critică confirmă valențele umanismului critic,
Ființa exorcizând astfel suferințe dramatice, chiar
de natură fiziologică. Soluția criticii literare nu
este nici pe departe una curativă, însă formula ei
aparent impersonală are efect tranchilizant. Un
Eminescu al Ioanei Em. Petrescu, apărut ca
urmare a unei asemenea suferințe, trecut prin
filtrul singurătății exasperante, deci ca nevoie
acută de a se comunica, vindecă actul critic de
orice orgoliu individualist modern, adică el
ființează „ca o Faptă bună”, după cum ar spune
Blaga. Când criticii actuali vor fi înțeles că
exemplul acesta de existență creatoare, în care
contrariile sunt complementare și în care
asumarea literaturii devine act existențial,
proiectul Ioanei Em. Petrescu va avea o
semnificație deplină. Cât despre mine, cititorul de
azi al Ioanei Em. Petrescu, înțeleg că paginile de
față, ecou al recunoașterii modelelor formatoare,
ar fi trebuit să înceapă altfel: „Asta a fost
nenorocitul meu de Eminescu. L-am gândit și l-am
început în cele șase luni de chirurgie, când îmi
mușcam pumnii ca să nu țip la cele două jupuiri
pe zi; l-am scris acasă, încercând să uit că rana se
redeschide, că cele șase luni de clinică au fost o
Cristian Ruță-Fulger
Fractal shape
încercare eșuată, încercând să uit o disperare prea
adâncă pentru a fi uitată. În cartea asta - pe care
am vrut-o sobră, decentă și intelectuală - fiecare
«concept» (oh, cât de demnele mele modele
cosmologice!) e un urlet depășit. Și sentimentul
de apocalipsă când am terminat-o! [...] Eu
recăzusem în hăul spaimei și al durerii. [.] și am
privit atunci cu ură cartea asta pe care o simțeam
o ființă dușmănoasă, hrănindu-se din mine. „xx
Note:
1	Ioana Em. Petrescu, Modernism/ Postmodernism. O ipoteză,
Ediție îngrijită, studiu introductiv și postfață în limba franceză de
Ioana Bot, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003.
ii Ioana Em. Petrescu, Molestarea fluturilor interzisă, Ediție
alcătuită, postfață și note de Ioana Bot, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1998.
ui Gaston Bachelard, Dialectica spiritului științific modern,
vol. I, Traducere, studiu introductiv și note de Vasile Tonoiu,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 167.
iv Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu și poetica
postmodernismului, Editura Cartea Românească, București,
1993, p. 16.
v Ibidem, p. 17.
vi Ioana Em. Petrescu, Modernism/Postmodernism. O
ipoteză, ed. cit., p. 32.
vIi Ibidem, p. 55.
viii Ioana Bot în „Prefața” volumului
Modernism/Postmodernism. O ipoteză, ed. cit., p. 16. În această
prefață, Ioana Bot face o analiză amplă a modelului instituit de
Ioana Em. Petrescu în cercetările postmodernismului, precizările
fiind menite să afirme și modul de operare al
deconstructivismului la afirmarea valorilor postmoderne.
ix În articolul „Filosofia poststructuralistă a lui Derrida și
soluțiile criticii contemporane” din ibidem, pp. 54-79, Ioana Em.
Petrescu apreciază în definirea postmodernismului principiul lui
Niels Bohr de complementaritate a contrariilor, mod de operare
comparabil cu cel al logicii dinamice a lui Stephane Lupasco,
modalitate de operare opusă dialecticii hegeliene.
x Ibidem, p. 77.
xi Apud Ioana Em. Petrescu, ibidem, p. 77.
™ Ibidem, p. 79.
™ Trebuie reamintite în acest context și alte studii
importante în cercetarea operei barbiene, precum cel al lui Marin
Mincu (1981), Mandics Gyorgy, (1984), Alexandru Ciorănescu
(1996).
xv Pompiliu Crăciunescu în „Postfață” la Basarab Nicolescu,
Ion Barbu. Cosmologia „Jocului secund”, Cuvânt înainte de
Eugen Simion, Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic,
București, 2004, p. 152.
xv Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu și poetica
postmodernismului, ed. cit., p. 18.
xvi Ioana Em. Petrescu, Jurnal, Ediție îngrijită de Rozalia
Borcilă și Elena Neagoe, Cuvânt înainte de Elena Neagoe,
Postfață de Carmen Mușat, Editura Paralela 45, Pitești, 2004.
xvii Ibidem, p. 347.
xviii Ibidem, p. 187
xx Ibidem, p. 255.
xx Ibidem, pp. 255-256.
■
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
7
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
incidențe
Semnificații ale iraționalului
în Existența tragică a lui
D. D. Rosca
Călin Cristian Pop
Orice definiție e o abreviație care nu
reu°e°te să surprindă multiplicitatea
inerentă a determinațiilor unui concept.
Mai mult, conceptele care deschid un orizont
metafizic exprimă sintetic o bogăție de
semnificații care de cele mai multe ori se
articulează antinomic. Definiția are caracterul
unei închideri care stabilizează prin actul însuși
de delimitare a unor granițe logice. Doar
analiticul poate pune în evidență conjuncția
multitudinii de determinații. Această perspectivă
nu coboară însă conceptul de la universalul
sintetic la cel sumativ. Nu se obține totalizarea
forțată a determinațiilor, ci sesizarea modului în
care se articulează „lumea” pe care fiecare
concept filosofic o deschide.
A încerca să definim conceptul de „irațional” e
în mod evident o contradicție, deoarece sensul
iraționalității se constituie prin eludarea unor
determinații invariabil „raționale”. Dar o dată ce
putem înțelege ceea ce se are în vedere atunci
când se angajează acest termen, trebuie să
acceptăm într-o anumită măsură posibilitatea
circumscrierii lui. Cazul limită al iraționalității
genuine rămâne incomprehensibil, deoarece nu
poate intra în sfera noastră de cunoaștere.
Iraționalul este analizat, atunci, doar în
semnificațiile lui relative, mai precis în corelațiile
sale cu raționalitatea.
1.	Raționalitatea ca intenție configuratoare.
Analiza ocurențelor din Existența tragică1 în care
apare termenul de „irațional” va aduce la lumină
câteva din liniile de forță ale acestui orizont logic.
Pentru a angaja semnificații ale iraționalului este
necesar să surprindem legătura internă pe care
iraționalul o are cu raționalul. Contextualizarea
prealabilă a conceptului de rațional angajează
semnificațiile posibile ale iraționalului. Capitolul
întâi, Ideea cunoașterii integrale, indică câteva
sensuri ale raționalului, arătând totodată geneza
acestui concept. Raționalitatea este înțeleasă drept
caracteristica principală a omului. Sensul adânc al
raționalului implică caracterul său absolut.
Raționalitatea nu trebuie să suporte rest, deoarece
și-ar autosuspenda intenția care o definește.
Absența unei raționalități complete lasă deschisă
posibilitatea iraționalului. O rațiune care-și
identifică limite înseamnă o rațiune marcată de
iraționalitate. Sensul tare al raționalității trebuie să
fie unul absolut. În caz contrar, prezența
iraționalului în rațional devine manifestă.
Raționalitatea este modalitatea veritabilă de
raportare la existență, tocmai pentru că rațiunea
exprimă cel mai adecvat și complet omul.
Raportarea la realitate este mediată implicit de
rațiune. În urma cercetării tuturor sistemelor
filosofice o constantă intențională devine vizibilă:
„toate sunt încercări de explicație globală a
realității”(p.41). Sistemul întruchipează cel mai
adecvat esența raționalului pentru că propune
comprehensiunea completă a existenței, asumând
în acest fel dimensiunea absolutului, inerentă
raționalității. Rațiunea exprimă umanul, iar
sistemul explicitează raționalul. Toate sistemele
filosofice concretizează intenția esențială a
raționalului prin ceea ce au comun: „reducerea
ultimă a tuturor faptelor de experiență și a
tuturor legilor parțiale la o lege unică, din care să
poată fi deduse cu necesitate toate formele de
existență, sau cel puțin formele esențiale ale
acesteia”(p.41). Deducția exhaustivă dintr-un
principiu unic înseamnă tocmai articularea
raționalului ca sistem. În fond, orice deducție este
în cele din urmă o reducție la temei. Cu toate că
împlinirea în fapt s-a dovedit iluzorie, e important
să nu depreciem această intenție originară într-o
simplă pretenție accidentală a câtorva spirite
aflate în iluzie. Chiar rămânând un ideal,
proiectul cunoașterii complete are valoare
transcendentală, articulând orice experiență
posibilă. Atât știința cât și filosofia tind către
saturarea acestei intenții de prezentare a unui
„lanț deductiv continuu și unic al tuturor
formelor esențiale de existență”(p.55). Acest
proiect comun se diferențiază doar sub aspect
metodologic. Scepticismului și analitismului
consecvent al științei i se opune urgența sintetică
a filosofiei.
Idealul raționalității totale trimite la „credința
că realitatea, lumea, Universul, [sunt] raționale,
inteligibile în esența lor”(p.56). Raționalitatea
primește explicitări suplimentare: nu este doar
modalitate esențial umană de abordare a realității
ci și caracteristica principală a realității. Latura
subiectivă este completată de cea obiectivă. Realul
însuși trebuie să fie în modalitatea raționalului.
Aceasta înseamnă că natura intimă a realității
trebuie să fie inteligibilă, adică transparentă în
fața subiectivității.
Caracterul intențional al unei raționalități
absolute și integrale este în esență efectul unei
„credințe” iraționale în natura ei. Atât
raționalitatea absolută cât și cea cu rest implică
prezența iraționalului. Raționalitatea este marcată
în însăși structura sa de orizontul iraționalității
corelative.
2.	Iraționalul ca moment originar al
demersului filosofic. Dacă sinteza științifică este
pregătită de o analitică, filosofia angajează sinteza
în mod spontan, „de cele mai adesea ori prin
cuprinzătoare și instantanee intuiții. (Intuiții
prezentate apoi drept rezultate ale unor
investigații întinse și ale unui efort de analiză
ingenios și meticulos...)”(p.55). Demersul filosofic
este unul de întemeiere a unor evidențe anterioare
construcției ca atare. Este doar istoria unui adevăr
care s-a dat deja. Într-un fel, întregul edificiu arată
imposibilitatea simultaneității dintre evidență și
cel care o primește. Evidența se impune ca
fulgurație spontană și sintetică în mod originar.
Discursul filosofic posterior acestei intuiții (cu
toate că această intuiție nu poate fi circumscrisă
temporal) este echivalentul unei desfășurări care
tinde să recupereze ceea ce a fost totodată dăruit
și pierdut. Dacă în cazul științei analiza precede
sinteza, în filozofie sinteza precede analiza.
Semnificația irațională a acestui element se
adeverește prin modul în care se impune
conștiinței. Dacă raționalul este înțeles ca
desfășurare constructivă a unei intenții, atunci
trebuie acceptat caracterul său proiectiv. Voința
este corelatul acestei proiectivități. Această
determinație lipsește intuiției. Instantaneul
acesteia depășește orice proiectivitate posibilă, sau
mai precis, face cu putință orice proiectivitate.
Raționalitatea implică acțiunea de a deduce
întreaga realitate dintr-o „formulă unică”, în timp
ce intuiția dezvăluie caracterul pasiv al
subiectivității. Raționalul se desfășoară
temporalizându-se, în schimb intuiția este
atemporală. Dacă sinteza este scopul construcției
(inerentă raționalității), pentru intuiție ea
reprezintă corelatul său esențial, determinația sa
imanentă. Luciditatea care însoțește raționalitatea
e absentă din actul intuitiv care este irațional prin
natură. Intuiția nu poate fi stimulată, tocmai
pentru că este efectul unei rupturi, a unei
dislocări care nu este dependentă de dispoziția
rațională receptivă a subiectului.
3.	Iraționalul ca origine a raționalului.
Iraționalul își face din nou simțită prezența,
deoarece acest ideal de cunoaștere completă este
efectul unei credințe care depășește angajamentul
pur rațional. Ceea ce produce raționalitatea
trebuie situat dincoace de sfera ei, în irațional:
„Credință atât de adâncă încât, ieșită, în ultimă
analiză, din împărăția obscură a instinctului vital
[s.n.], pare că-i place și azi să zăbovească mai
mult acolo”(p.56). Raționalul este expresia unei
spontaneități tainice, profund întemeiată în
sensibilitatea umană. Pare că ceea ce se dovedise
prim și originar nu este decât derivat și secund.
Această antecedență a sensibilității în raport cu
intelectul (folosind termenii kantieni) va fi
punctată în mai multe rânduri.
Corelația internă dintre raționalitate și
realitate primește caracterul unui postulat: există
armonie definitorie între realitate și gândire.
Această armonie implică faptul că „lucrurile se
comportă între ele întocmai cum se comportă
între ele propriile noastre idei logice; că natura
(realitatea) în formele de existență esențiale ale ei
[s.a.], manifestă raporturi care sunt de aceeași
esență ca și raporturile ce le putem constata între
ideile noastre logice, între elementele componente
ale rațiunii noastre”(p.59). Dacă raționalul se
exprimă prin coerența unui sistem, atunci și
realitatea trebuie să aibă caracter sistematic. S-ar
putea afirma că instituirea asemănării esențiale
dintre realitate și raționalitate trebuie să se
întemeieze pe o origine comună, „ireală” și
irațională. Potrivit explicațiilor de mai sus, singura
calitate a acestei origini ar fi o spontaneitate a
manifestării. Realitatea este o explicitare a
„irealității”, așa cum raționalul e una a
iraționalității. Esența manifestării raționale și reale
trebuie să fie de o natură diferită în mod radical
de manifestarea însăși. În această distincție
transpare într-o oarecare măsură diferența
ontologică heideggeriană dintre ființă și ființare.
4.	Iraționalul ca limită a raționalului. Chiar
dacă idealul raționalității totale n-a fost încă
saturat, aceasta rămâne sarcina viitorului care
poate va integra deducțiile parțiale deja realizate.
Conceptul esențial care focalizează întreaga
tensiune a raportului rațional-irațional este
„inextricabilul” („inextricabila realitate”, p.60). O
primă analiză a pasajului citat indică faptul că
termenul de inextricabil nu este decât o
determinație a realului, care pune în evidență
caracterul său dens, monolitic. Se prefigurează
totodată dimensiunea sa indescifrabilă, rezistența
la o analiză completă. Trebuie asumat paradoxul
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
care transpare. Realitatea este simultan °i
rațională °i inextricabilă. Dacă realitatea este
marcată de aceeași coerență ca și raționalitatea,
rezultă că atributele lor trebuie să fie comune.
Identitatea de esență implică identitatea
atributelor. Această determinație a
„inextricabilului” are caracterul unei non-
determinații, deoarece ea angajează dimensiunea
iraționalului, o dată ce articularea limpede și
totală a unei înțelegeri complete se dovedește
imposibilă. Ceea ce se dă ca realitate debordează
pe cel care-o primește tocmai pentru că acesta
este debordat de propria posibilitate de receptare.
Raționalitatea este circumscrisă de două limite
iraționale în esența lor: propriul temei și
realitatea inextricabilă. Aceasta din urmă denotă
restul coesențial oricărui angajament rațional.
Restul este urma iraționalului atât la nivelul
realității cât și la nivelul raționalității. Iraționalul
se dovedește a fi coprezent raționalului, tocmai
ca limită a sa. Această limită nu este accidentală
ci constitutivă. Deslușirea originii iraționale a
raționalului primește sens deplin o dată cu
înțelegerea iraționalului ca limită. Originea sa este
identică cu limita actualizării sale.
5.	Iraționalul ca efect al asumării raportului
cauzal. Coerența maximă se împlinește odată cu
ridicarea cauzalității la rangul de principiu
explicativ absolut. Deducția pusă în joc de
intenția raționalității integrale se exprimă în mod
adecvat prin relația de cauzalitate. Analiza
riguroasă a acestui principiu arată necesitatea
eliminării timpului ca dimensiune consistentă.
Dacă efectul se găsește potențial în cauză
înseamnă că „lumea nu are istorie, căci nu există
istorie...”(p.66). Această concluzie contrazice
simțul comun, care nu poate exclude caracterul
concret al temporalității. Asumarea consecventă a
principiului cauzalității, sub forma
determinismului universal, implică irealitatea
mișcării și schimbării. Potrivit identității dintre
real și rațional, se poate afirma caracterul
irațional al acestei concluzii. Acceptarea fără
rezerve a determinismului universal (identitatea
de esență dintre cauză și efect) are conotații care
depășesc orizontul raționalității. Nevoia de-a
prevedea viitorul reprezintă nivelul mai adânc al
acestei acceptări. Dar stratul cu adevărat originar
al intenției are „rădăcini adânci în substratul
biologic al facultății noastre de cunoaștere”(p.65).
Ceea ce se manifestă aici este „instinctul nostru
de conservare”(p.65). Din nou apare sensul
iraționalului ca origine a raționalului. Rădăcina
intelectului este sensibilitatea sau, mai precis,
amândouă trimit la originea lor comună:
inextricabilul.
Analiza semnificațiilor iraționalului din
lucrarea lui D.D. Roșca poate deschide drumul
spre regândirea modului în care rațiunea umană
se explicitează în fiecare dintre proiectele sale.
1 D.D. Roșca, Existența tragică. Încercare de
sinteză filosofică [1934], Dacia, col.
«Universitaria», Cluj-Napoca, 1995.
■
dialog
“Să reinventăm să ne
ținem drepți” (I)
de vorbă cu poetul și filosoful Jean Bies
Elenist fascinat de spiritul Orientului,
cunoscut publicului românesc din paginile
admirabilului volum de reflecții asupra
destinului omului contemporan Iluminări pentru
vremurile de pe urmă și, mai recent, din acea
sărbătoare a sufletului care este Athos - muntele
transfigurat, filosoful și, nu în ultimul rând,
poetul francez Jean Bies este, așa cum se poate
vedea și din acest inteviu, nu numai unul dintre
acei extrem de puțini gânditori contemporani
pentru care sensul originar al cuvântului filosofie
(iubirea de înțelepciune) și-a păstrat pe deplin
înțelesul dar și unul dintre rarii străini cu o
cunoaștere profundă, cu o percepție de o
extraordinară acuitate a spiritualității românești,
cineva care poate propune și opera, fără nici o
reticență ori complex, cu termenul de românitate.
(H.B.) ’
Horia Bădescu: - În această carte rară care este
Paroles d’urgeance (Iluminări pentru vremurile de
pe urmă - cum a fost ea tradusă în românește)
menționați la un moment dat opinia lui Bernanos
conform căreia: «putem înțelege civilizația
modernă doar dacă pricepem faptul că ea nu este
nimic altceva decât o conspirație universală contra
oricărei forme de viață interioară». O conspirație
a cui și în ce scop? Vă întreb pentru că, în
prelungirea acestuia, dumneavoastră avansați o
concluzie de o gravitate fără precedent: «Se face
totul pentru a-l separa pe om de originile sale
profunde, de reperele fundamentale cele mai
sigure, de singurele rațiuni adevărate, care să-i
justifice viața».
Jean Bies: - Bernanos consideră ideea de
complot din două perspective: fie a unui complot
organizat și structurat în mod voluntar, - vezi
societățile secrete din secolul al XVIII-lea - fie a
unui fel de nebuloasă în care fiecare individ este
agentul purtător al unor idei și forțe care - culmea
ironiei! - nu sunt în mod necesar și ale sale dar
cărora le face, cu naivitate, jocul. Această formă
de complot «naiv criminală», cum ar fi spus
Peguy, insesizabilă, incontrolabilă și, prin aceasta,
atât de ușor omiprezentă, este cu atât mai
periculoasă. Ea îmbibă pe neștiute conștiințele,
precum ne pătrunde acea umiditate aflată în
suspensie în aer înaintea ploii; ea provine mai
puțin dintr-o certitudine cât dintr-o intenție
deliberată, dintr-o difuzare voluntară cu multiple
ramificații.
Prin urmare, o conspirație a cui și în ce scop?
- A tuturor celor care, conștient sau nu, sunt
schimonosiți de un fel de geniu al răului, înăscut
în ei, ori a celor care, fără să-și dea seama, se
străduiesc să murdărească tot ceea ce există, fie
pentru simplul motiv al apartenenței la ordine și
armonie, fie pentru că poate fi criticat.
Intruchipare celei mai profunde disperări și-a
făcut sălașul în om; căci ucigându-și semenul aflat
dinaintea sa, dinamitând un sanctuar, scuipând pe
o imagine sfântă, acest om sacrifică în realitate o
întreagă parte din el însuși prin intermediul
imaginii unui apropiat, unui seamăn, unui frate
chiar, el distruge lăcașul care este el însuși, își
mânjește autoportretul în care nu-l recunoaște pe
cel care este el în realitate.
De ce? Pentru că ordinea lumii conține în sine
și dezordinea, o cere chiar, uneori, și fiindcă totul
este la locul lui în imensa desfășurare a
universului, chiar dacă asta ne revoltă sau irită
incapacitatea noastră de a o explica.
- Trăim vremuri din care transcendența e pe
cale de a fi alungată, în care evenimentul a luat
locul ființării, vorbăria locul Verbului, în care
informația se proclamă Cunoaștere iar retorica
rațională drept discurs al Ființei. Trăim «vremuri
sărace», după vorba atât de inspirată a lui
Holderlin, în această «eră reziduală», cum o
numesc tibetanii, despre care vorbiți în cartea
amintită. Ne aflăm evident într-o stare de urgență.
Dar care ar fi, pentru Jean Bies, urgența
urgențelor zilelor noastre?
- Cred ca deja cunoaștem răspunsul: urgența
urgențelor este salvarea omului, aici și acum;
fiindcă altminteri, reluând o altă expresie a lui
Bernanos: «Mâine acesta nu va mai vroi să fie sal-
vat». Or noi am ajuns astăzi la acest Mâine.
Singura problemă adevărată, adică singura și per-
manenta lui justificare în fața lumii a încetat să-l
mai inereseze. «Eu ...Cine, eu» Dacă cel care
vorbește astfel este cel care se consideră eliberat,
e pentru că, într-adevăr, el nu mai are un eu și
această problemă nu-l mai interesesează. Dacă e
omul aservit, e pentru că el nu și-a descoperit
încă eul: îi lipsește orice personalitate și pentru el
singurul mijloc de a exista este, în acest caz, acela
de a se alătura altor impersonalități fără de
formă, fără de chip.
Urgența urgențelor este de a spune, în același
timp, că e deja destul de târziu: Pascal reamintea,
pe bună dreptate, că «e mult mai târziu decât
crezi»; dar el nu afirmă că e prea târziu, căci nici
Interviu realizat de
Horea Bădescu
continuare în pagina 16 ±
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Ortodoxie cotidiană
Ovidiu Pecican
n cei peste °aisprezece ani de când îl cunosc,
Ioan Pintea °i-a schimbat chipul destul de
puțin. Pe atunci eu eram redactor la o proaspăt
înființată revistă literară clujeană, iar el un tânăr
poet cu un aer exotic oarecum pentru mine,
fiindcă ne vizita redacția însoțit de un alt student
la teologie, prieten al său și, ulterior, chiar stareț.
În 1990, abia ieșiți de sub ordinea atee, chipurile
celor doi tineri teologi - dintre care unul scria
poezie într-o tonalitate la fel de proaspătă și de
neconvențională ca alți congeneri, mai vizibili -
îmi apăreau ca o promisiune de normalitate; și nu
era puțin acest lucru în vara aceea care a fost cea
a mineriadei din 13 - 15 iunie. Aflam tot atunci
ce rol important jucase părintele Nicolae de la
Rohia, al cărui mormânt încă proaspăt îl văzusem
cam tot pe atunci, în formația intelectuală a lui
Ioan și mă minunam în sinea mea că mitul
maiorescian al criticului ce descoperă și consacră
talente - de nu cumva le chiar zămislește în felul
lui - supraviețuise și în ambianța auster monahală
ortodoxă din zona Târgului Lăpuș, ca una dintre
ispitele laicității de care Nicolae Steinhart nu se
putuse despărți nici atunci când se lepădase de
majoritatea frivolităților dinainte de îmbrăcarea
sutanei.
Pentru mine, o recunosc, Ioan Pintea este
testamentul poetic al lui Steinhart, al cărui eseu
savuros despre Geo Bogza mi-l revelase în anii 80
pe autor ca pe un comentator unic, înzestrat și
relaxat, al avangardistului de odinioară. Cu al său
Mic jurnal discontinuu. Însemnările unui preot de
țară (Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2006, 212 p.),
Pintea oferă o primă carte în proză, ilustrându-se
într-un gen și o manieră mai puțin frecventate
astăzi la noi: jurnalul de inspirație religioasă.
Probabil cel mai cunoscut produs de această
factură din cele apărute la noi în ultimii
șaptesprezece rămâne Jurnalul fericirii al
maestrului de la Rohia al lui Pintea. Ceea ce era
acolo însă se recomanda mai degrabă ca un jurnal
de detenție, de decantare interioară și rememorare
a unei convertiri religioase, toate acestea
configurând o operă literară de o consistență
neîndoielnică și cu paliere multiple. Ar mai fi, din
aceeași sferă a mărturiilor subiective ortodoxe, și
jurnalul lui Cristian Bădiliță Tentația
mizantropiei. Stromate (2000), însă aici
prevalează meditația studiosului angajat într-un
efort de autodecantare.
Nimic din toate acestea la Ioan Pintea, preot
de țară, cum se autodefinește - paroh la Chinteni,
în Bistrița-Năsăud -, dar, în același timp, poet al
generației sale aflat în legături de suflet și de
colaborare literară cu mediile literar-artistice din
întreaga țară, fost parlamentar postcomunist de
centru-stânga, redactor șef al unei publicații
bistrițene cu deschidere națională, fără ceva din
izolarea și însingurarea pe care par să le evoce
sintagma prin care se autodefinește în subtitlul
cărții. Paginile lui, scrise într-un stil curat, fără
formulări abisale și sintaxă asianică, ci, chiar pe
dos, într-un molcom stil atic, de o directețe
salutară scopului submersal textului - împărtășirea
unui orizont și a unei experiențe de credincios
răsăritean altora ca el - răspândesc o împăcare
calmă și aurie cu propria condiție. A nu se
înțelege termenul de „împăcare” ca sinonim al
resemnării. Dimpotrivă, ancadramentul existențial
pe care el îl descrie este condiția propice moșirii
bucuriei descoperirii de orice fel, de la frumusețea
felului uman de a fi, în preajma sătenilor ce îi
sunt autorului enoriași, până la fotografiile
evocatoare de momente faste, întâlniri feerice, și
până la citate de carte ce îi stârnesc jurnalistului
exultări intense, jubilații care nu sunt niciodată
simplu estetice, ci se lasă dublate de o trimitere
înspre orizontul spiritualității creștine.
Printre atâția preoți care cultivă exegeza și
hermeneutica biblică, dedicându-se savanteriilor,
Ioan Pintea alege să se ilustreze în literatură,
continuând unul dintre șirurile nobile ale
ortodocșilor în sutană dintre care se întrezăresc
capetele unor Gala Galaction, Damian Stănoiu,
Sandu Tudor, Bartolomeu Anania ș. a. Este, cred,
un demers important astăzi, când „dosariada”
pune în discuție în cazul clerului bisericii
majoritare, până la urmă, nu știința de carte, ci
tăria și puritatea morală a celor pe care se
reazemă biserica și când marea încercare a
preoțimii pare să fie nu luptele patrimoniale ori
prozelitismul, ci opera socială și demersurile
consolatoare pe seama deznădăjduiților. Aici
câștigă mult, mi se pare, Ioan Pintea, venind cu
inima deschisă și fără etalări bombastice de
erudiție - bună altminteri și ea - ori mofturi
savante, nedând lecții teziste, explicite, nimănui,
ci întinzându-și acolada către oricine vrea să o
accepte. Micul jurnal discontinuu s-ar putea să fie,
de aceea, mai mult decât o biată mărturie
marginală în raport cu marele flux al mărturiilor
Cristian Ruță-Fulger
Dinamică Nr 7
din interiorul bisericii, după cum o sugerează
subtitlul. Nimic paseist, demodat, îmbâcsit în
bucuriile simple și împăcarea senină cu propriul
orizont al preotului de țară de la Chinteni.
■
Onoarea în regim de
urgență
(continuare din pagina 3)
rând, disprețul pe care l-a nutrit, de-a lungul
anilor, pentru compromisul de orice fel.
Cunoșteam politica investirii cu diverse titluri
(„membru de onoare”, „doctor honoris causa”
etc.), după 1990.
Gândind la toate acestea și la altele, i-am scris
profesorului, în ianuarie 1998, din Washington,
D. C., o lungă scrisoare despre oameni și vremuri.
Despre cât de mult suntem și cât de mult ne
place să fim sub ele. Îi spusesem înainte: „Ei,
domnule profesor, sunteți acum, în Aulă, coleg cu
piesele de insectar din Jurnalul dumneavoastră”.
„Asta-i viața, Aurel”, mi-a răspuns cu un zâmbet
amar, de om înfrânt! În parte, i-am dat dreptate.
Nu sunt eu însumi, la peste un deceniu de la
Revoluție, coleg, la un Institut de cercetări, cu cel
mai odios detractor al lui Lucian Blaga? De ce n-
ar fi fost profesorul, membru de onoare al
Academiei, coleg cu Mircea Mâciu, directorul
(tapițerul) care și-a pus semnătura pe actul final al
topirii Dicționarului? Fiindcă, în criza de
inteligență românească (nu-i așa?), Mircea Mâciu,
alungat de la Editura Enciclopedică, a fost numit,
nici mai mult, nici mai puțin decât redactor-șef al
revistei Academica (publicație a Academiei
Cristian Ruță-Fulger	Fractali
Române). Nu e kafkian sfârșitul acestei vieți de
intransingență morală? Ori văd eu altfel viața cu
ochii adolescentului de acum trei decenii și
jumătate?
Avea dreptate profesorul: asta-i viața! și,
simplu vorbind, merge înainte, chiar dacă tot
membru de onoare al Academiei Române este și
un laureat al Premiului Lenin. Nouă ne este dat
doar să murim! Întotdeauna, nu numai metaforic,
groapa ne-o sapă alții. Întrebat de Octavian Paler,
într-o emisiune TV, de ce e numai membru de
onoare al Partidului Liberal, Al. Paleologu a oferit
un răspuns memorabil: „În curând, zicea el, voi
avea optzeci de ani. Onoarea aceasta la care te
referi tu e linia de garaj”. Petrecându-mi cei mai
frumoși ani ai vieții alături de profesor, nu mi-l
puteam imagina pe o astfel de linie. El este și
rămâne viu atâta timp cât mai sunt bătălii de
purtat și victorii pe care ni le putem decide
singuri.
■
10
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
Pagini de jurnal
Gheorghe Grigurcu
Surprinde la D.R. Popescu insuficiența
verbului ce s-ar vrea acid, nimicitor, însă care
nu face altceva decât a-i pune în față oglinda
în care se răsfrânge malformația unui caracter.
Oltean prin origine, deci, s-ar fi putut presupune,
beneficiar al acelei dispoziții către strălucirea
cuvântului spurcat care a specificat încă din
vechime stilul cronicarilor locului, precum și,
ulterior, al altor autori valahi de marcă, fostul
vătaf al tagmei scriitorilor, presupus, până la
modul fanariot al sărutării papucului, față de
dictatorul care l-a numit, s-a arătat meșter mai
mult în scriitura adulatoare decât în cea
pamfletară. Exersată după 1989 (se spulberă
astfel legenda unei tăceri autopenitente), ultima e
doar apă de ploaie. Stângace într-o înverșunare
neputincioasă, incapabilă a se coagula în formulă,
transmite o derută obiectivă și exclusiv prin
aceasta convingătoare. Trivialitatea nu poate
accede nici măcar la propria sa clasă, cea a
trivialității estetizate... Recepția noastră n-ar putea
oscila, în funcție de dispoziție, decât între
compătimire și dispreț. Într-un caz similar,
Arghezi glăsuia: „N-ai nici venin în gușa
dumitale,/ Apăs cu talpa, ies puține bale”.
Una din satisfacțiile adânci ale scrisului rezidă
în lentoarea cu care se compune, în chibzuința
adaosurilor și ameliorărilor asigurate de acest mers
precaut, compensând, s-ar zice, lipsa precauției cu
care ne mișcăm în lume unde, în fapt, săvârșim
greșeli la tot pasul.
I.D.Sârbu ne aduce la cunoștință ce i-a spus, la
Mogoșoaia, lui Preda: „Blaga nu a putut citi până
la capăt volumul I din Moromeții fiindcă îl durea
limba folosită. Limba și mentalitatea. Zicea: ăștia
nu sunt români, cred că sunt sciți, sarmați,
cumani, dar români nu pot să fie”. Oare pentru
că Moromeților le lipsește tulburarea (sau
seninătatea) metafizică?
Presa consemnează împlinirea a 80 de ani de
la nașterea lui Dinu Pillat. L-am văzut de câteva
ori în fugă, o dată în anticamera de președinte al
Uniunii Scriitorilor a lui Zaharia Stancu, în
actualul sediu al PSD. Avea o înfățișare izbitor
orientală, semănând cu părintele său, dar cu o
alunecare de tip semit, apropiindu-l, dată fiind și
calviția-i accentuată, de seria Silvian Iosifescu,
Z. Ornea, H. Zalis. Cu puțin înaintea
prematurului său sfârșit, ședea cuminte pe un
scaun așteptând să fie primit de Stancu, într-un
amplu palton bej (din păr de cămilă?), cumva
prăbușit, cu privirea placidă și bărbia-n piept,
aidoma unei păsări zgribulite de frig.
O amintire cu Petre Țuțea. Pe la începutul
anilor ’80, am avut o întâlnire, într-o seară, la
restaurantul Casei Scriitorilor, cu sculptorul
Constantin S., unul din „craii” cu oareșicare
reputație ai capitalei. Cum îi era obiceiul, a venit
însoțit de vreo patru-cinci fetișcane pimpante, de-o
vulgaritate ce nu putea fi ascunsă, potrivite ca
nuca-n perete cu mediul scriitoricesc. Ne-am
așezat la o masă dublă, în mijlocul localului. La
un moment dat, negăsind pesemne un alt loc
liber, ni s-a alăturat... Petre Țuțea. Și atunci s-a
petrecut un miracol. Gureșele convive, în a căror
ciripitoare locvacitate cu greu se putea strecura
câte-o propoziție, au tăcut ascultând fascinante
speculațiile vârstnicului intelectual, preț de vreo
două ceasuri...
Prin 1978, la Iași, am fost invitat la un prânz
în casa universitarului Ion Apetroaie, alături de
Marin Sorescu. Amfitrionul, ușor snob, relata
impresii de la Paris unde locuise o vreme (detaliu
amuzant: inscripțiile de pe zidurile orașului-
lumină, de tipul: „Jos normalii!”, semnate „Liga
homosexualilor”!). Sorescu, taciturn, plictisit,
șters, cu replici scurte sub stufoasa-i mustață cu
rol vădit de corecție a fizionomiei, prea puțin
interesant. Mi-am amintit o cină luată la
restaurantul Transilvania din Oradea, cu faimosul
actor Birlic, la fel de surprinzător șters, anodin.
Nu știam cum să plec mai repede la o altă masă,
de alături, a poeților, cu o atmosferă electrizată de
verva lui Petre Stoica. Să fie aceasta detenta
marilor comici, care se „odihnesc” în afara orelor
de spectacol, sau pur și simplu o paupertate a
ființei care devine expresivă doar formal, pe
durata spectacolului?
Mi se năzare că deschid un ziar, în care citesc
un anunț privitor la moartea mea, România liberă
sau Adevărul la care sunt abonat. Ce să fac? Nu
sunt din cale afară de uimit, nu încerc o zguduire.
Mai curând o satisfacție ușor malițioasă, ca atunci
când ai pariat cu cineva că se va produce un eșec
care chiar se produce. Nu însă unul foarte grav.
Mai curând decât înspăimântat mă simt stânjenit,
neputincios, incapabil a-mi regăsi echilibrul, a mă
întoarce la treburile mele. Și pe deasupra oarecum
flatat, intrigat la modul plăcut, ca de un fapt
nostim, ațâțător pe moment... Nu știu de ce să
mă apuc. Mai mult decât ideea dispariției, mă
sâcâie consecințele ei în imediat, semnele de
întrebare pe care le plasează în micul meu univers
casnic. Voi mai putea scrie, mânca, citi, deschide
televizorul sau aparatul de radio? Voi mai avea
dreptul de-a ieși pe stradă? Mi se va mai permite
a convorbi cu contemporanii mei? Știu că e o
înscenare măruntă, fără haz, dar dacă, totuși, am
murit cu adevărat, dacă sunt mort chiar în clipa
în care aștern aceste rânduri?
Inteligența nu operează decisiv în sfera
împrejurărilor mărunte, aleatorii, ci la nivel de
Destin. Ultraconjuncturalul Titus Popovici, deși
altminteri un om inteligent, a fost lipsit de forma
ei superioară.
Mă gândesc la plimbările febrile pe care le
făceam, licean fiind, la Oradea, pe Corso, adică
pe strada principală (e un nume care se dădea
adesea străzii principale din orașele transilvane).
Un însoțitor al meu, tânărul farmacist G., îmi
spunea, glumind, că ar trebui să semnăm o
condică de prezență pusă la un capăt al
ispititoarei artere. Aparent, ne fugeau ochii după
fete. În realitate, consemnam, în acel aer himeric,
începutul tandru, așa de copilăresc încă, al
dezastrului, aidoma unor adolescenți momiți să
fumeze o țigară de marijuana. Ne despărțeam de
Lume.
“10 motive pentru care detest fotbalul (un
decagol). 1. Este un joc care implică mari
desfășurări de oameni (în tribune - în timpul
meciurilor, pe străzi - după), iar acest lucru este
Cristian Ruță-Fulger	Dinamică Nr 6
neplăcut. 2. Se bazează pe reguli pe care și un
copil de șase ani le poate înțelege - dovadă și
practicarea lui de către copiii de șase ani. 3.
Simplitatea regulilor ar trebui să-l așeze la baza
piramidei sportive, nicidecum în vârful ei; rațiunea
pentru care este numit «sportul rege» e ocultă,
incultă sau inexistentă. Idolatrizarea jocului, în
general, și a fotbaliștilor, în particular, este
irațională și îl apropie de religie; orice formă de
religie mă lasă rece. 5. Este un teren propice
pentru etalarea etosului macho; orice etalare a
etosului macho îmi este profund antipatică.
6.	Induce comportamente la limita animalității;
«zgomotul și furia» gloatelor asudate, isterizate,
sau ceva primitiv. 7. Este grevat de prea multe
aranjamente de culise și interese financiare pentru
ca noțiunea unui spectacol «curat» să nu fie cel
puțin naivă. 8. Cei care se află în fruntea
cluburilor, a ligilor ș.cl. au, îndeobște, mutre pe
care le asociem periferiilor sau desenelor animate.
9. Deși există oameni inteligenți care iubesc
fotbalul, risc afirmația că ei proiectează asupra lui
propria lor inteligență, cu care fotbalul are prea
puțin de-a face. 10. Mi-e ciudă că reușește să
euforizeze masele (cinematograful nu o mai face)
și îl detest pentru că a confiscat ideea de
gregaritate, transformând-o în ceva rebarbativ”
(Alex. Leo Șerban).
M. Manolescu, la telefon: „Dacă nici la vârsta
noastră nu spunem tot ce credem de cuviință,
înseamnă că am trăit degeaba”.
■
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
11
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ancheta
Știința dicționarului la români	(IV)
Revista Tribuna împreună cu Filiala clujeană a USR plănuiesc să organizeze în viitorul apropiat o masă rotundă, o amplă dezbatere pe tema „Știința
dicționarului la români”. Ancheta de față intenționează să pregătească terenul și să acumuleze un instrumentar. Cu un set de intervenții și opinii scrise
negru pe alb, dezbaterea va avea mai multe șanse să obțină ceea ce-și doresc organizatorii: un decalog al dicționarului (aproape) ideal. O asemenea
discuție își are locul acum și aici (la Cluj, adică) din cel puțin două motive. Mai întâi, chiar dacă suntem atrași, cu oarecare geniu al momentului prielnic, de
mici întreprinderi ușor de dus la capăt și, eventual, cu câștig imediat, iar vocația monumentală e rară în cultura română (destinul nostru de etern începători
își spune cuvântul), au apărut, în ultima vreme, sumedenie de lucrări lexicografice de toate soiurile, unele foarte serioase. Așadar, acum e momentul să
tragem linie și să vedem unde ne aflăm și cum putem face bine pasul următor. În al doilea rând, unele dintre cele mai importante lucrări lexicografice de
interes național au fost elaborate și au chiar apărut, unele, la Cluj. Face bine să le înșirăm din nou: Scriitori români, 1978, și Dicționarul scriitorilor români, 4
vol., 1995-2002 (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu); Dicționar analitic de opere literare românești (coord. Ion Pop), 4 vol., 1998-2002;
Dicționar esențial al scriitorilor români (coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), 2001; Panorama criticii literare românești. 1950-2000, 2001 (Irina
Petraș); Dicționar Echinox A-Z. Perspectivă analitică (coord. Horea Poenar), 2004; Dicționarul cronologic al romanului românesc, 2004, și Dicționarul
cronologic al romanului tradus în România, 2005 (ambele realizate de un colectiv al Institutului de lingvistică și istorie literară „Sextil Pușcariu”); Dicționarul
biografic al literaturii române, 2 vol., 2006 (Aurel Sasu), dar și Romanul românesc în interviuri și Dramaturgia românească în interviuri (volume realizate de
Aurel Sasu și Mariana Vartic), Teoria literaturii. Dicționar-antologie (Irina Petraș), apoi lucrările panoramice și de sinteză despre teatrul românesc semnate de
Doina Modola ori Mircea Ghițulescu, dicționarele poeziei clujene (Petru Poantă) etc., etc. Prin urmare, aici se poate purta discuția (mai) în cunoștință de
cauză și cu respectul cuvenit reușitelor lexicografice apărute în restul țării (de la Dicționarul... până la 1900 al ieșenilor, la Dicționarul general al Academiei ori
la Scriitorii lui I. Bogdan Lefter).
Iată câteva întrebări, mai degrabă orientative. Contăm pe răspunsurile dumneavoastră pline de nerv(i).
1.	Cum ați descrie situația literaturii române din punctul de vedere al dicționarelor care îi țin socoteala și isonul? Răspunsul poate fi și
înșirare de epitete.
2.	Pariați pe marile dicționare realizate de un colectiv ori pe cele de autor? Argumentați.
3.	Care sunt cele mai grave scăderi ale dicționarelor pe care le cunoașteți? Cum ați vedea realizabilă îndreptarea lor?
4.	Numiți cel mai prost, respectiv cel mai bun dicționar dintre cele apărute în ultima vreme. Argumentați, pe scurt, ambele opțiuni.
5.	Ce dicționar lipsește încă de pe raftul literaturii române?
6.	Înșirați câteva reguli de care ar trebui să țină seama ori câteva lucruri de care ar trebui să se ferească oricine și-ar propune să „facă” un
mare dicționar literar
7.	Dacă e cazul, vorbiți-ne pe scurt despre experiența personală de autor de dicționare.
Suntem convinși că dezbaterea vi se pare și dumneavoastră pe cât de necesară, pe atât de utilă. Așteptăm răspunsurile pe adresele:
irinapetras@yahoo.co.uk sau pavelazap@yahoo.com. Vor apărea în revista Tribuna în serial și vor fi punctul de plecare al viitoarei mese rotunde. (Irina Petraș)
Mircea Popa
1.	Punctul de plecare pentru noua epocă a
lexicografiei literare românești trebuie căutat fără
doar și poate în manifestul dicționarist al lui Adrian
Marino din 1967, intitulat Pentru un Dicționar de
idei literare, apărut în „Contemporanul" în luna
august. Reintrat de puțină vreme în viața literară,
după o interdicție de peste două decenii, Adrian
Marino a fost izbit de deșertul informațional al
epocii post-proletcultiste, de lipsa totală a culturii
enciclopedice la români. Dacă înainte vreme a
existat o tradiție bibliografică meritorie (Georgescu-
Tistu, Gh. Adamescu, Ioachim Crăciun, Barbu
Theodorescu, Bibliografia „Dacoromaniei"), dacă
am avut mai multe realizări de tip enciclopedic,
începând cu frumoasa inițiativă a Astrei, realizată
sub îndrumarea lui Cornel Diaconovici, în trei
volume, între 1898 și 1904 (a nu se confunda în
nici un caz cu iluministul Constantin Diaconovici-
Loga, căruia îi e atribuită Enciclopedia de mai sus
de către coordonatorii Dicționarului Scriitorilor
Români, vol. A-C, LXIII, ceea ce nu este deloc
onorant pentru niște specialiști) și atingând acel
nivel superior de informare documentară pe care îl
oferă Enciclopedia lui Lucian Predescu din 1941. În
special în domeniul literaturii se simțea o nevoie
acută de sistematizare și ierarhizare critică. Vidul
cultural, rămas în urma pustiitoarei invazii sovietice,
se cerea înlăturat, căci nu ne puteam adăpa la
infinit dintr-un arsenal de informații trunchiate, de
biografii camuflate, de colportările „după ureche",
într-o perioadă în care numeroși scriitori fuseseră
puși la index, iar cărțile lor retrase din biblioteci sau
ascunse la „Secret". Dorința de a se realiza un
dicționar al scriitorilor români fusese mai veche și
Gh. Bogdan Duică este cel dintâi care s-a adresat
colegilor săi cu un chestionar, în vederea obținerii
de informații necesare predării cursului de Istoria
literaturii moderne, pe care îl deschisese în 1923 la
Universitatea din Cluj. (Din acest Dicționar
autobiografic, cum l-am numit, am dat publicității
mai multe mărturisiri, dintre cele peste douăzeci
câte se păstrează, ele urmând a alcătui chiar în
acest an un volum restitutiv.) I-a urmat apoi un
publicist amator, căpitanul Zavalide, care în 1933,
își anunță intenția de a realiza un Dicționar biogra-
fic al scriitorilor români (iată deci un adevărat pre-
cursor al lui A. Sasu!), adresând și el un chestionar
unui important grup de scriitori (chestionarul se
compunea din trei secțiuni importante: I. Biografia;
II. Opera și III. Bibliografia (despre), adică exact
ceea ce a făcut și A. Sasu acum). A primit și el cca
20 de răspunsuri (un prim lot al acestora îl veți
putea urmări în numărul proxim al revistei „Pro
Saeculum"), dar, cum nu era decât un amator,
munca de realizare a unui dicționar de asemenea
proporții l-a obligat să renunțe. Cel care a încercat
primul să înlăture această lacună a fost Marian
Popa, care, în 1971, a publicat Dicționar de litera-
tură română contemporană, reluat și amplificat în
1977. Tot acum Adrian Marino își publică anunțatul
Dicționar de idei literare, în 1973, anunțând nu
numai o înnoire tematică, dar și metodologică, în
sensul că erau supuse dezbaterii publice subiecte
delicate sau ocolite până atunci de critica
oficializată, precum: decadensismul, avangarda,
antiliteratură, barocul, experimentul, estetismul,
fantasticul, formalismul etc., termeni foarte adesea
ignorați sau repudiați de coriferii momentului.
Succesul său a fost peste așteptări, ceea ce a
atras după sine o preocupare mai insistentă asupra
domeniului, ceea ce a făcut ca, în 1979, să asistăm
la apariția mai multor dicționare literare: Literatura
română, coordonat de Chițimia-Dima, Literatura
română. Scriitori, reviste, curente, coordonat de D.
Păcurariu, Dicționarul folcloriștilor de Iordan Datcu
și Sabina C. Stroescu și, în sfârșit, cel mai impor-
tant Dicționarul literaturii române de la origini
până la 1900, realizat de către un colectiv de cerce-
tători de la „Institutul Al. Philippide" din Iași. A
fost cea mai importantă realizare a noii lexicografii
românești renăscute, dovedind muncă, pricepere,
respect pentru adevăr și cultură românească, infor-
mație bogată, strădanie interpretativă maximă. A
fost un succes pe care cei de la Iași au ținut să-l
sărbătorească organizând o dezbatere națională cu
tema Dicționarele literare și locul lor în cadrul cul-
turii românești contemporane, la care au participat,
cu comunicări, figuri de seamă ale disciplinei noas-
tre, precum Al. Piru, Ion Hangiu, Paul Cornea, Dan
Mănucă, Eugen Simion, C-tin Ciopraga, G. Mihăilă,
Mihai Zamfir, Iordan Datcu, Marian Popa, Mircea
Anghelescu etc. La acel colocviu (din 7-8 dec. 1979,
A. Sasu a lansat ideea unui „Dicționar de titluri
reținute", iar Mircea Popa a vorbit despre Un dicți-
onar cronologic al romanului românesc. Perspective
și metodologie, o idee care i-a aparținut și care a
fost pusă în practică mai târziu cu foarte bune
rezultate. De la acea dată, literatura și cultura
noastră au cunoscut o preocupare mai susținută în
domeniul lexicografiei literare. Au apărut, la scurt
timp, diferite tipuri de dicționare, cum ar fi: cele de
personaje (colective din Cluj și Alba-Iulia au realizat
două asemenea dicționare consacrate personajelor
operei lui Caragiale sau Blaga, demne de toată
lauda), de opere (vezi frumoasa construcție
Dicționar analitic de opere literare, în mai multe
volume, coordonat de Ion Pop la Cluj), de termeni
literari (Mircea Anghelescu, Irina Petraș etc.), de
pseudonime (Mihai Straje), de scriitori (Dicționarul
12
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
scriitorilor români, Dicționarul general al literaturii
române, de tip biografic (Dicționarul coordonat de
A. Sasu), de gen (Dicționarul cronologic al
romanului românesc și Dicționarul romanului
tradus în România, amândouă elaborate la Cluj),
precum și numeroase dicționare regionale. În
momentul de față mai toate județele țării sunt
acoperite cu astfel de dicționare de personalități,
unele mai reușite, altele mai păguboase, dar oferind
în orice caz o imagine mai apropiată de realitatea a
ceea ce înseamnă adevăratul potențial creator al
provinciilor românești. Având în vedere că munca
la perfecționarea și restructurarea acestor dicționare
continuă, ea aflându-se într-o permanentă stare de
creștere, aș spune că situația literaturii române din
punctul de vedere al dicționarelor este bună,
evoluând spre foarte bună, dacă am în vedere că la
noi s-au realizat dicționare de gen, în premieră pe
plan mondial (Dicționarul cronologic al romanului
tradus în România, distins cu Premiul Asociației
din Cluj a Uniunii Scriitorilor, amândouă temele
propuse și coordonate de subsemnatul). Astfel de
lucrări sunt chiar în marile țări dezvoltate din lume
un deziderat de viitor.
La seria de realizări, demnă de a fi luată în
seamă, dar uitată mai mult sau mai puțin intențio-
nat din toate bilanțurile de acest fel, trebuie neapă-
rat adăugată importanta lucrare lexicografică intitu-
lată Enciclopedia exilului literar românesc (1945-
1989) de Florin Manolescu, destinată prezentării
activității exilului românesc, cu scriitori, reviste,
instituții și organizații, până în 2003, ridicând pe un
plan superior munca începută de Aurel Sasu în
2001 cu Dicționarul scriitorilor români din Statele
Unite și Canada. Avem astfel acoperită și activitatea
diasporei și exilului românesc, despre care aveam
până nu demult cunoștințe sporadice și incomplete.
Desigur că într-o nouă ediție, materia se va structu-
ra cu totul altfel, iar referințele critice vor fi
îmbunătățite simțitor. Cât privește încercarea de a
oferi „un dicționar esențial al literaturii române",
eșuat în multe privințe prin lipsa de criterii clare și
o bibliografie de referințe critice depășită (un Radu
Albala n-avea cum să caute într-o asemenea selecție
selectă) e de preferat dicționarul intitulat 100. Cei
mai mari scriitori români, lucrare elaborată sub
egida Uniunii Scriitorilor din România în 2002, la
realizarea căreia au contribuit un important număr
de critici și istorici literari clujeni, între care se
numără Ion Pop, Ion Vartic, C-tin Cubleșan, Mircea
Popa și Valentin Tașcu. Dicționarul este după
părerea mea o reușită lexicografică indubitabilă și
numai tirajul ei redus și editura la care a apărut
(Editura Lider și Editura Star), au făcut ca el să nu
se bucure de recepția meritată.
2.	În ceea ce mă privește am avut doar
experiența lucrărilor colective, supuse de multe ori
fluctuațiilor de umoare și stare temperamentală ale
coordonatorilor, care dovedeau adeseori a nu-ți
cunoaște bine preocupările și scrisul, repartizându-ți
scriitori de care fugea toată lumea și necitindu-ți
măcar cărțile tale esențiale. Ideal ar fi ca
dicționarele să fie opera unui singur autor, dar e
greu de crezut că acest lucru se poate realiza în
practică, cu toate C.V.-urile triise de scriitorii
interesați. Asfel că, trebuie să ne resemnăm și să
acceptăm principiul realizării colective unde
multitudinea punctelor de vedere și unghiurile
diferite de abordare pot crea oaze de interes.
3.	Cele mai grave scăderi ale dicționarelor pe
care le cunosc țin de deficitul informativ. Mulți
dintre autorii de articole sunt critici foiletoniști,
obișnuiți să citească o carte și să scrie despre ea la
comandă, uneori de azi pe mâine (din necesități
redacționale) nefamiliarizați cu bibliotecile, cu
informarea riguroasă și cu parcurgerea sistematică a
întregului. Opinia dominantă este dată de gust, de
fragmentarismul lacunar al izvoarelor, de impresia
imediată. Or, în lucrările de tip enciclopedic sau cu
caracter de instrumente de lucru, se pretinde o
judecată obiectivă, la rece, o oarecare detașare de
patimi personale, fără parti-priuri. Pe de o parte. Pe
de alta, în aceste dicționare mai toți scriitorii ies
bine, sunt lăudați și prezentați ca adevărate valori
naționale, fără să ni se indice, în general, și
scăderile lor. Autorii dicționarelor trec foarte ușor
peste perioada proletcultistă a unor confrați și nu
aflăm mai de nici unde ce funcții importante au
deținut ei în cadrul aparatului de partid, a
sistemului de cultură socialistă și de cenzură la
județenele de partid. Chiar dacă mulți dintre
confrații noștri au răspuns de cenzură ni se
comunică doar în mod fals că au fost „instructori la
Comitetul Județean P.C.R." și că alții au fost
lucrători la Departamentul de Cultură, când de fapt
au fost, bine mersi!, nomenclaturiști adevărați.
Dar să mă întorc la elementul informativ.
Bibliografia aferentă scriitorului, care constă în
aducerea la zi a operei, a edițiilor și reeditărilor
acestuia suferă de un grozav proces de amnezie
critică. La fel în ceea ce privește starea lui critică,
unde s-au produs severe mutații, reinterpretări și
situări valorice. Nu e vorba de articole de
circumstanță, ci chiar de contribuții importante,
care schimbă semnele valorizării unui scriitor. Vă
voi da doar câteva exemple. În 1968 am publicat în
culegerea Folclor literar de la Timișoara studiul
Contribuții noi la biografia lui Ion Pop Reteganul;
în 1972 am scris despre Activitatea lui I.C.
Drăgescu în Italia în Centenar muzeal orădean; în
1978, în „Revista de istorie și teorie literară"
semnalam câteva importante opere necunoscute ale
lui Ion Codru Drăgușanu, preluate de
micromonografia Georgetei Antonescu, dar
nesemnalate nicăieri; în 1978 valorificam altfel
manuscrisele lui Ioan Artemie Anderco
Homorodeanu (nu Honorodeanu cum apare în
DSR!), dar nici în DSR, nici în DGLR și nici în
DBLR aceste contribuții nu figurează (în recentul
DBLR se menține și eroarea de a fi numit
Honorodeanu!), ridicându-se întrebarea firească:
cum este consultată presa literară și culturală și
cum ține ea pasul cu progresul din domeniul
istoriei literare. Multe dezamăgiri (evident, n-avem
pretenția să apărem la „Referințele critice" ale
tuturor scriitorilor și cu tot ceea ce am scris despre
ei), dar măcar acolo unde am adus evidente
schimbări de perspectivă să fim consemnați; e și
cazul lui Ioan Barac, despre care am scris un studiu
fundamental, reluat și în vol. De la iluminism la
pașoptism (2004), după ce apăruse în presă în 1977.
E aproape deranjant să constați că numeroase
volume de ale tale nu figurează în bibliografia
DBLR, căci dacă informația la SRR era oprită în
1989, acest dicționar trebuia să recupereze etapa
1990-2004 (sau 2005, nu ni se spune nicăieri în ce
an se oprește informația). Astfel cred că era
obligatoriu să intre în discuție volumele Estuar
(1995), căci avea în obiectiv scriitori ca: T. Maiores-
cu, Alecsandri, Slavici, Caragiale, Agârbiceanu,
Goga, E. Isac, Pillat, A. Maniu, Aron Cotruș, Ion
Minulescu, L. Rebreanu, M. Sadoveanu, L. Blaga,
Radu Stanca, C. Zarifopol, Marin Preda,; cel intitu-
lat Inserții (2003), cu scriitori ca I. Barac, V. Aaron,
T. Cipariu, Al. Macedonski, V. Eftimiu, Goga, Pillat;
Homo militans , în care am în discuție scriitori ca:
I. Micu-Klein, G. Bariț, M. Eminescu, I. Slavici,
O. Goga, I. Agârbiceanu, L. Rebreanu, L. Blaga,
V. Papilian, Petre Țuțea; Eminescu - contextul
receptării (1999), în care mă ocup de I. Scurtu, Iosif
Vulcan, A.D. Xenopol, Miron Pompiliu, I. Heliade
Rădulescu, Al. Macedonski; Pagini bihorene (2003),
în sumarul căruia se află texte despre S. Vulcan, D.
Meciu, Al. Gavra, Lucreția Suciu etc.; Penumbre
(2004), cu texte despre Artenie Anderco, I.C.
Drăgescu, Gh. Lazăr, I.C. Fundescu, Al. Papiu
Ilarian, I.M. Moldovan, I.Pop Regeganul, Il. Chendi,
Oct.C. Tăslăuanu, Tit Chitul, Al. Ciura, Veturia
Goga, Eugenia Mureșanu sau De la iluminism la
pașoptism (2004) având în sumar texte despre
Budai Deleanu, I. Micu, Gh. Șincai, Vasile Popp,
S. Bărnuțiu, Codru-Drăgușanu, T. Cipariu etc.
A ignora prezența în viața literară a nu mai puțin
decât șapte cărți mi se pare nu numai o nedreptate,
ci, mai mult, o rea voință. Secțiunea „Referințe
critice" ar trebui să consemneze progresul real
realizat în receptarea și valorizarea unui scriitor dar
și evoluția, în general, a criticii românești. Din acest
punct de vedere și bibliografia pe care se sprijină
DGLR, publicată și separat într-un volum intitulată
Bibliografia esențială a literaturii române e plină de
lacune mari și numeroase. Îndreptarea lor n-o
putem vedea decât prin apariția unei adevărate și
informate Bibliografii a literaturii naționale, un vis
al multor generații de cărturari care trebuie încă
împlinită.
4.	Cel mai prost dicționar ar fi Clujeni în sec.
XX, dar și altele de acest fel, fără noimă și criterii
lexicografice bine precizate. Cel mai bun ar fi
Dicționarul cronologic al romanului românesc,
Dicționar analitic de opere literare românești și
Dicționarul literaturiiromânela 1900.
5.	Aș vedea necesar un Dicționar de
personalități românești de renume, Români cu
faimă sau Români celebri, fapt care al înlătura votul
dat aleatoriu și aiurea la concursuri de tipul „Cei
mai mari români". Ar fi necesar și un Dicționar de
asociații și reuniuni literare, culturale și artistice și
un Dicționar complet al presei românești (cele ale
lui Ion Hangiu fac un progres simțitor de la o ediție
la alta, dar unul complet ne lipsește încă).
6.	Aici n-aș vedea altceva de urmat decât
stabilirea precisă a normelor de redactare și
respectarea lor întocmai. În această muncă este
importantă activitatea practică a coordonatorului,
știința alegerii echipei și urmărirea sistematică a
realizării pe etape.
7.	Experiența personală a muncii de lexicografie
literară a venit în cazul meu în chip firesc, prin
încadrarea mea (în 1963) la o instituție care avea ca
scop chiar redactarea unui dicționar, cel al limbii
române, aici existând și o veche și recunoscută
școală bibliografică, reprezentată de N. Georgescu-
Tistu și Ion Breazu, care au realizat „Bibliografia
Dacoromaniei" și de Ion Mușlea, care a realizat ani
de zile „Bibliografia folclorului românesc". M-am
trezit, destul de tânăr, cooptat în colectivul de
redactare a două tratate academice importante:
tratatul academic de Istorie a literaturii române, vol.
II și Istoria teatrului românesc, tratate pentru care
am și realizat unele articole, asemănătoare cu cele
ale dicționarelor, înainte ca proiectele să fie sistate.
Datorez apoi mult dlui Niculae Gheran, care m-a
atras în munca de redactare a unui Dicționar
enciclopedic, la care am colaborat împreună cu alți
clujeni, am și luat ceva bani, dar dicționarul cu
pricina n-a apărut niciodată, iar articolele noastre
cine știe pe unde sunt. Tot dânsul a trasat normele
de bază pentru dicționarul Scriitori români, apărut
în 1978 la Editura științifică și Enciclopedică,
lucrarea prefațată de Mircea Zaciu și care „anunță"
viitorul Dicționar al scriitorilor români. E și aceasta
un fel de dicționar esențial al literaturii române,
cuprinzând 130 de scriitori dintre cei mai
importanți, eu redactând articole despre N. Iorga,
Șt. O. Iosif, Ioan Slavici și G.M. Zamfirescu. A fost
cea dintâi școală lexicografică mai importantă, care
s-a concretizat prin apariția unui dicționar foarte
util și căutat în epocă. A urmat apoi experiența cu
Dicționarul scriitorilor români, unde am redactat
articole diverse, pentru scriitori de diferite categorii,
cu precădere culturali și uitați, scriitori care
necesitau multă muncă de informare și nu
(continuare în pagina 15) ^
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
13
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Clubul de lectură
Că am avut privilegiul de a auzi poezie de calitate, acesta a fost sentimentul majoritar al celor ce
ne-am întîlnit joi, 15 februarie, de la cea mai tînără participantă - Irina - la mereu surprinzătorul Ion
Mureșan. A fost seara poeților bistrițeni, Marin Mălaicu-Hondrari și Florin Partene, care (iaca, putem
spune și așa!) nu și-au dezamăgit fanii, cititorii internauți ori ba.
Scenariile suprarealiste, cu imagini puternice, care îți întîrzie multă vreme pe retină, haloul mistico-
terfiant, acuratețea observației sînt liniile de forță ale poeticii lui MHM. Dimpotrivă, poveștile
deturnate în calambur, în fragmente ale unor posibile Saturnalii (pastelate însă de condeiul unui poet
în care palpită ceva din... anima unui Viorel Mureșan) sînt marca poeziei pe care o scrie, de cîțiva ani
buni, FP.
Ștefan Manasia
Poeme
Marin Mălaicu-Hondrari
Meteahna
ar fi trebuit să o alung.
să îi rup perversele unghii.
să o uit într-o măcelărie.
prefera să rămînă cu mine.
ușa dormitorului era fereastra care dă spre zid.
paloarea noastră se mutase pe fețele de pernă.
muțenia îngloda toată casa,
umplea de furie viscerele.
căzuse zăpadă.
aveam un obiect imaculat
și ne sileam să nu îl răsturnăm.
ea stătea cu burta în sus
ca un pește mort
în mijlocul covorului
unde fermentau niște pere.
mutam pragul în casă.
mă culcam pe prag.
ascultam cuțitele de bucătărie
cum treceau pe întuneric
din sertar în sertar.
Apropierea
adusese o figurină ciobită, un coșuleț
și una nina enferma
(„încetează cu aceste vorbe străine”)
pe un cearceaf sfîrtecat
Mihai Mateiu și Ion Mureșan
încropea o cină.
mi se strîmtaseră mațele cît pribegise.
ay, mi vida, vida mia.
(„încetează”)
„ridică-te. să mergem”
mă prefăceam că umblu.
preferam grămada de moloz.
„dejame en paz, mujer.
găsește-ți un însoțitor mai bun,
o fire mai veselă.
azi-mîine voi șchiopăta
cu adevărat lipsit de inimă”
„încetează. nu știi ce vorbești”
fața îi lucea ca o piatră udă.
urmarea era că fetița sa (o idioată)
la lăsatul nopții va pretinde
un cîntec de leagăn
același împuțit de cîntec de leagăn
iar dinții mei nu vor mai fi în stare
să muște carnea asta stoarsă
care-și făcuse loc lîngă mine.
Smintita
Se întorsese:
rîs de scrum ce întărîta cheflii.
„marcată cu aurul impur al suferinței”,
zicea metodistul Matei și se scutura
cuprins de oroare.
aveam pe atunci o problemă
inexplicabilă cu mîinile
degetele-mi sîngerau din te miri ce.
ea mă aștepta sub un pod de cale ferată
dreaptă-n mijlocul ninsorii ca o lumînare
mă oblojea cu fașă și salivă.
„am 14 ani
14 frați
(paișpe erau farmecele ei la număr)
după paișpe zile nu vei mai știi de mine”.
mă chema în bucătărie
„să n-ai grijă, zicea,
preocuparea părinților mei sînt acum
un guzgan și-o antenă”.
mă învăța fumul în piept și aburul pe creier.
din abdomenul de plastic al unei păpuși
scotea prezervative aromate.
după o vreme o dădeam cu capul de pereți
cu buzele umflate îmi căuta dosul palmei
o plezneam peste gură.
Florin Partene și Marin Mălaicu-Hondrari
„să nu mă mai bați”, se ruga de mine
și-și frîngea mîinile ca dinaintea unui mort.
„să mă lași în pace”, ziceam,
„altfel îți rup gleznele”
a plecat în Corint
degetul pe care port inelul de la ea
nu se mai vindecă,
supurează.
,... înaintam în degete
distanța pînă la tine
se măsura în unghii tocite
Florin Partene
pentru tine
am înghițit pietricele
să iau în greutate pentru că
respirația ta uriașă
mă îndepărta ca un val
ce mai înseamnă toate acum
cînd pe pieptul tău
furnici roșii s-au adunat
și harnice tenace ca mintea
rup din tine bucățele
pe care mie mi le aduc
sub orașul umbros
miroase o dată pe zi a carne
acolo furnicile roșii ajung o dată pe zi
eu fac din ce-mi aduc ele
o femeie subterană
mai am puțin
îi lipsește o geană...,
,... o singură dată am văzut toate zilele
ca pe un fir de lumină pe sub ușă
de atunci în fiecare noapte pîndesc
lumina e tot mai puțină
dar eu mestec atît cît mai e
dimineața înghit întuneric moale
ca spatele tău
cînd prin somn sînt treaz
și vin de pe hol
toți sîntem o pulbere fină
și din delicatețe
plutim în lumină...,
,... am trecut prima noapte cu tine
scaunul care întîmplător a zburat pe fereastră
nu a însemnat nimic
14
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Cristian Rută - Fulger
Dinamică Nr 3
doar inerția l-a luat acolo jos
unde le duce pe toate
cu tine sînii mei au pereche
cînd ne atingem burțile
o foame delicioasă ne înghesuie
patul în care ne săturăm
e o petală de floare carnivoră
iar inima guiță ca o scroafă
în fiecare clipă ne despărțim
ne potrivim ceasurile
aprindem lanternele
și ca în joacă ne sufocăm
cu pernele...,
,... nu poate fi numit cum îl numim noi
doar ascultat ca o muzică rarefiată
și ghicit sub învelișul de lemn
cea mai fină carne împletită cu firicele de zaț
valsează pe scheletul meu
un zgomot cît o picătură de bere
mă adoarme și mă trezește în fiecare clipă
ca într-o oală spartă
curge în mine laptele tău
sînt ca în prima dimineață
cînd noaptea nu se mai risipește
iar sînii tăi ca două fetițe deștepte
pun întrebări...,
,... în liniile din mîini port vorbe
ale tale fierbinți
ale mele ca un șir de rochițe
ca resturile de mîncare
ce rămîn între dinți
plimb cuvintele dintr-o bere în alta
ca pe un ceai clocotit
pielea ta trecută dintr-o mînă în alta
se sleiește și capătă o boală incredibilă
boală de ochi
cu ochii pe lucrurile vechi
seară de seară înțep cu acul încins
cămila din stern
și un singur mac pe o singură apă
țîșnește din ea
ca din dușul cu sită mică
sub mine
în lumina puțină a picăturilor
te speli fericită...,
■
Stiinta dicționarului la
J	1	1
români (IV)
^ (urmare din pagina 13)
presupuneau „revizuiri" spectaculoase. În mod
surprinzător, unii scriitori care-mi deveniseră
familiari, ca V. Beneș, Octav Șuluțiu, Oscar
Lemnaru, Victor Papilian, de care mă ocupasem în
Spații literare, nu numai că mi-au fost distribuiți, iar
uneori nu figurez nici în bibliografia de referință.
Aurel Sasu, colegul meu, nu mă menționează când
se ocupă de Octav Șuluțiu, după cum nu mă
menționează nici Mircea Barga care face o ediție
Oscar Lemnaru; Mircea Zaciu uită de ediția mea
restitutivă din Goga, alții uită altele. În 1977, după
retragerea prof. I. Pervain, am preluat conducerea
colectivului de istorie literară și am ținut să schimb
orientarea temelor, cantonate până atunci în strictă
istorie literară transilvăneană, cu altele de tip
modern. Am abordat mai întâi o problemă de
sociologie literară. Sociologia romanului românesc,
din care s-a născut cartea De la N. Filimon la G.
Călinescu, apoi am propus realizarea unui dicționar
cronologic al romanului românesc, subsemnatul
publicând, încă din 1976, studii despre începuturile
romanului românesc din Transilvania. În calitate de
responsabil de temă am condus această temă și am
finalizat-o prin anii 1985, urmând a fi publicată la
Editura Academiei și având în acest sens și un refe-
rat foarte elogios din partea lui Șerban Cioculescu.
Necazul a fost că ni s-a cerut eliminarea din lucrare
a tuturor scriitorilor care au părăsit țara, lucru care
trebuia făcut și cu autorii de texte critice. Cum era
cu neputință de împlinit un asemenea masacru, am
preferat să ținem lucrarea în sertar. Munca la
finisarea lucrării (care mergea inițial până în 1980)
s-a prelungit până ne-a prins revoluția și când am
găsit de cuviință să o completăm până în anul
1989. Ajunsă în stadiul de a o înainta la tipar,
orgoliile unora și invidiile de tot felul au făcut ca
subsemnatul să nu apară pe foaia de titlu în calitate
de „coordonator", crezându-se cu aceasta că aș
știrbi din gloria unora, care se doreau probabil
singurii campioni ai lexicografiei literare românești.
O nedreptate perpetuată și în cazul celui de al
doilea dicționar, cel intitulat Dicționarul romanului
tradus în România. Am spus acestea, pentru că,
iată, experiența mea de realizator de dicționare
comportă și amintiri dintre cele mai triste. Nu
vreau să intru în amănunte legate de munca la
Dicționarul general al literaturii române, unde am
coordonat munca colectivului de la Cluj și a celui
de la Tg. Mureș, dar și aici au fost destule
probleme de onestitate literară. Cert e că acest
dicționar a ajuns acum la volumul V și calitatea
mea de membru al colectivului de coordonare și
revizie, (cum am fost și anterior, începând chiar cu
primul volum), a fost recunoscută de la volumul al
IV-lea, așa cum se consemnează pe foaia de titlu.
Nu aș fi vrut să colaborez la noul dicționar
numit Dicționarul biografic al literaturii române de
Aurel Sasu, (așa cum stă scris pe copertă!), din
foarte multe motive personale. Aurel Sasu mi-a
preluat articolele din Dicționarul scriitorilor români
și am devenit astfel, în chip straniu, colaborator al
unei lucrări semnate de Aurel Sasu în chip de
autor. În această situație se află și foștii săi colegi
de coordonare, Marian Papahagi și Mircea Zaciu,
dar și personalități ca Paul Cornea, Nicolae
Manolescu sau Eugen Simion. Sunt în total 54 de
„colaboratori" recunoscuți. Dar mai sunt și alții,
nerecunoscuți oficial, dar pe care îi veți putea găsi
lecturând articolele din interior (unii dintre autori
au intrat între timp în eternitate și nu li s-ar fi
putut cere părerea cu privire la „colaborare", Anton
Cosma, Livia Grămadă, Monica Lazăr, Ioana Em.
Petrescu, Liviu Petrescu, Al. Piru, Radu G. Țeposu).
Oare nu sună puțin straniu ca niște critici precum
Nicolae Manaolescu, Eugen Simion sau D. Micu, să
aibă texte într-o carte care nu este a lor și care
aparține, după semnătură, lui Aurel Sasu, în calitate
de autor și nu de coordonator? Ar fi vorba, după
cum o afirmă, de 820 de articole care i-ar aparține,
iar restul, până la 2301, ar aparține altora,
colaboratorilor numiți și nenumiți. Scăzând 820 din
2301 obținem cifra de 1481 de articole care nu
aparțin celui care semnează cartea în calitate de
„autor". Situație absolut stranie! Oare calitatea de
„coordonator" i-ar fi știrbit autoritatea? mai ales că
materialul nou, primit sută la sută de la colabora-
tori (înțeleg prin acest cuvânt de data aceasta pe
scriitorii la care a făcut apel să-i trimită CV-ul lor)
impunea, la prelucrare, un minimum de efort.
Dar mai e o problemă de etică, pe care autorul,
Aurel Sasu, nu o explică în nici un fel. Faptul că
din lista „colaboratorilor", pe care o așează în
fruntea volumului, lipsesc următoarele nume:
Nicolae Coban, Dan Culcer, Virgiliu Florea,
Gheorghe Grigurcu, Mircea lorgulescu, Florin
Manolescu, Ion Marcoș, Călin A. Mihăilescu și
Doina Uricaru. Sunt nouă nume de colaboratori
care nu figurează ca și „colaboratori", dar ale căror
semnături, și, în bună parte și materiale, le regăsim
în paginile Dicționarului. Astfel Dan Culcer (D. Cl.)
continuă să semneze articolele despre Artemie
Anderco, George Bălăiță, Iordan Chimet, Damian
etc.; pe N. Coban l-am găsit semnând articolul
despre Cujbă (e drept, semnat în mod greșit N.G.),
pe Virgiliu Florea l-am găsit semnând articole
despre Adrian Maniu, Monica Lovinescu sau
Al. Lungu, Al. Miran; pe Mircea Iorgulescu l-am
găsit semnând articole despre Dinicu Golescu; pe
Florin Manolescu despre Caragiale, pe Ion Marcoș
despre Paul Servien; pe Gelu Ionescu despre Eugen
Ionescu, pe Călin A. Mihăilescu despre Eugen
Barbu, Ion Ciorănescu, pe Doina Uricaru despre
Băncilă, Biberi, Lucia Demetrius, Mihail Dragomi-
rescu, Eugen Filotti etc. De ce au dispărut numele
lor din lista colaboratorilor nu ni se explică, după
cum nu ni se explică de ce acest volum, care
trebuia să fie o Addenda et Corrigenda la seria
Dicționarul scriitorilor români („Am hotărât să
divizăm materia DSR în patru tomuri, un al cinci-
lea fiind proiectat pentru Addenda et Corrigenda și
Indici" p. XI din Postscriptum) și de ce s-a
renunțat și la Indici și Addenda („Fiecare volum
cuprinde câte un indice de nume; Addenda include
în plus indicele general de nume și un indice
cronologic al scriitorilor, după data nașterii" p. LX),
despre care derogări de la planul inițial nu ni se
suflă nici o vorbă în Prefața autorului la DBLR.
E bine să avem respect pentru orice muncă și
orice operă atunci când ea are la bază o intenție
onestă și este realizată cu mijloace oneste, dar să și
respectăm categoria de scriere despre care vorbim.
De aceea nu voi putea fi de acord la trecerea în
categoria dicționarelor (categorie specială de
întreprindere critică, cu legi și metodologie
specifică) a unor lucrări care aparțin unui alt tip de
lectură, cum ar fi Romanul românesc în interviuri
sau Dramaturgia românească în interviuri, culegeri
sau antologii de interviuri, departe de metodologia
specifică dicționarelor. Desigur că aș putea aduce în
discuție și alte aspecte ale experienței din munca
practică la astfel de construcții critice, dar
deocamdată mă opresc aici (și așa abuzând peste
măsură de spațiul acordat pentru o astfel de
intervenție).
■
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
15
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
“Să reinventăm să ne
ținem drepți”
(continuare din pagina 9)
el, nici nimeni altul nu poate deslu°i ora exactă
de pe cadranul eternității. Se spune în schimb că
nu-i niciodată prea târziu pentru a face bine.
Îmi amintesc că, în cursul unui voiaj în India,
bulversat de tot felul de dificultăți, am alergat
sufocat către un tren. tot atât de părelnic ca și
fumul locomotivei sale. Acel tren avea în reali-
tate o înârziere de o jumătate de zi dar nimeni
nu era supărat, nici măcar nu se știa dacă va fi
vreunul în acea zi. Sfârșitul lumii se află încă în
fața noastră? Este deja în urma noastră fără să ne
fi dat măcar seama că ne-a ocolit? Urgența
urgențelor n-ar putea fi, în realitate, să trăim
intens fiece clipă? În orice caz, dacă memoria este
mai presus de toate fidelitate, indiferența cu care
prezentul refuză să fie prezent și respinge trecu-
tul, este exemplul tipic, extrem, de infidelitate a
fidelității.
- Să denunți precaritatea și urâțenia lumii
noastre, să spui NU, înseamnă doar să-i dezvălui
întreaga mizerie sau să trezești, în același timp,
acel ochi al inimii despre care vorbiți și care
poate să ne facă să vedem minunea lumii care ne
conține și ne implică în această minune?
«Insignifiantul mi se pare anti-uman prin
excelență... Eu nu pot accepta ca insignifiantul să
fie oferit drept obiect de contemplație și de
satisfacție estetică, așa ceva mă revoltă. Înțeleg
prea bine că uneori poate fi vorba de un strigăt
de alarmă lansat de unii artiști împotriva
insignifianței vieții moderne. Dar să repeți la
infinit acest mesaj și să sporești asfel
insignifiantul, nu-mi trezește nici un interes.» scria
Mircea Eliade, cel pe care îl admirați. Iar Blaga,
pentru care știu că aveți atâta stimă, spunea: «Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii»!
- «NU-ul vostru să fie NU!» ar putea fi,
inversînd fraza evanghelică dar păstrând aceeași
vigoare, răspunsul tuturor celor care refuză
îngroparea în înjosire. Altfel spus, refuzul
absurdului, al nedreptății, al scandalosului să fie
total față de puterea manifestă, fără interpretări
«întortochiate», fără «aranjamente cu cerul»! Ceea
ce merită aceste înșelătoare puteri este valabil
pentru tot restul, inclusiv pentru această urățenie
instituționalizată pe care o denunțați și pentru
«precaritatea» legată direct de ideea de rugăciune,
căreia îi este contrariul. Știm că o simplă, infimă
moleculă introdusă în compoziția unui
medicament ajunge pentru a modifica pe de-a-
ntregul viziunea pe care un bolnav o poate avea
despre ființele care îl înconjoară, și pe care el nu
le mai vedea așa cum sunt, sau despre situațiile
cu care se confruntă, și care sunt adesea
deformate, chiar imaginare. Ei bine!, molecula
noastră e N, această ocluzivă dentală, ar spune
foneticienii, comportând o închidere a canalului
bucal: refuzul a tot ceea ce este înjosire și
vulgaritate aici, urmată de o bruscă deschidere:
tot ceea ce, în spatele acesteia, se manifestă ca
pozitiv. Nimic mai mult decât dinții nu semnifică
în același timp ostilitatea și blândețea; incisivii
superiori au dublul rol de a mușca și de a surâde.
Astfel această silabă infinitezimală NU
pulverizează iluzia în care ne aflăm și ne redă
realității miraculoase pe care aceasta o
disimulează.
- «Când nu mai suntem copii, suntem deja
morți!», afirma Brâncuși.
- Este starea de «copilărie» despre care vorbea
Cristos aceea la care, desigur, se gândea Brâncuși.
Copilul despre care e vorba e omul a cărui
dimensiune interioară a făcut din el o ființă mult
mai adultă decât «adulții», dar care a păstrat, în
același timp, o puritate nativă și un fel de
candoare naturală, o inocență care nu-i de loc
naivitatea superstițioasă a «bunului sălbatic», ci
maturitatea omului pe deplin evoluat. Că
înțeleptul se uimește de toate, aceasta nu-i pentru
el o vorbă oarecare, ci adevăr verificabil fiindcă e
trăit și integrat. Dacă înțeleptul preferă tăcerea nu
e pentru că el e un infans, un copil, ci pentru că
știe că tăcerea e cuvântul suprem, Tatăl tuturor
cuvintelor. Cotrar acestuia, cel care sub efectul
vorbăriei, traumatismelor, «stresurilor» de toate
felurile, atât fizice cât și psihice sau sociale, a
coruperilor devenite pe nesimțite o a doua natură,
își pierde treptat propria natură, dacă nu esențială
- căci Ființa ființează totdeauna în el - cel puțin
originară, dacă o pierde, o refuză ba chiar o
neagă, el își pierde întreaga spiritualitate, pe care
o va înlocui animalitatea. Ei bine, acela este
adevăratul infans; cel care nu va rosti niciodată
Verbul. Asistăm aici la un veritabil proces
alchimic invers: aurul potențial s-a transformat în
plumb real; tăcerea vieții a devenit tăcerea morții;
viitorul adult a devenit adult necrozat.
- Așa cum știți, pentru mine poezia este
«memoria Ființei», memoria esențială a omului și
a umanității. Mai au, însă, cu adevărat nevoie,
astăzi, omul și umanitatea, de o asemenea
memorie? Vor ei «să se reamintească» atunci când
uitarea pare cea mai comodă modalitate de-a
exista?
- Într-adevăr, lumea modernă pare atinsă de o
paralizie mentală în ceea ce privește tot ceea ce
ține de continente întregi de timp trecut; de o
frică mascată: dacă scormonești prea mult în
cenușă riști să reaprinzi flacăra, să distrugi, mai
ales, ideologia momentului, să compromiți
versiunea oficială a bazelor modernității. Pentru a
rămâne în domeniul terminologiei medicale,
această lume pare atinsă de teribila maladie
Alzheimer, care are puterea de a estompa mai
întâi memoria imediată dar și, din aproape-n
aproape, amintirile cele mai îndepărtate și deci
marile lecții ale trecutului, înscrise pe pietre pe
care nu le mai putem citi, manuscrise pe care nu
le mai putem descifra, cuvinte pe care nu le mai
putem înțelege, tot ceea ce, în acest haos
amnezic, ar putea contribui la așezarea unor
lucruri la locul lor, la abolirea absenței unor
prezențe indispensabile precum imaginile,
simbolurile, oximoronii etc., a întregii spiritualități
a Inactualului.
Nu e deloc întâmplător faptul că această boală
atinge tocmai astăzi un număr sporit de indivizi
chiar tineri. Ei înșiși nu sunt probabil cu nimic
vinovați dar simbolizează într-un mod straniu
ceea ce am putea considera adevăratul «mal du
siecle»: complexul Mnemosyne. Cum bine
spuneți, «uitarea pare cea mai comodă modalitate
de-a exista». Te dispensezi astfel de orice reproș
față de tine însuți, de orice repunere personală în
discuție: considerând că cel care se înșeală e
totdeauna celălalt, te eliberezi, cu ușurință, de
enorma greutate a erorilor, de rătăcirile de care tu
însuți ești vinovat. «Nu-mi amintesc de mine»,
poate spune cu satisfacție un asemenea om,
refuzând să se cunoască pe sine însuși, adoptând
acea atitudine infantilă de care vorbeam mai
înainte. Printre pietrele memoriale, vestigiile,
memoriile, reamitirile de toate soiurile figurează
în mod natural, și în primul rând, poemele, cel
puțin cele mai fulgurante dintre ele, cele care își
asumă, așa cum atît de bine spuneați în La
memoire de l'Etre, «privirea privirii». În ceea ce-l
privește pe poet, el este cu adevărat «O relicvă a
omului religios într-o lume desacralizată», cele
mai multe dintre poeme o mărturisesc la Nerval
și Valery, Rilke, Yeats, Novalis și, printre
compatrioții dumneavoastră, Blaga. Pe scurt, ceea
ce-i lipsește omului modern, este familiaritatea cu
numinosul, viziunea unui «copil bătrân» (Lao-tse),
mai vârstnic decât vârsta lui și mai tânăr decât
vremea sa, care cunoaște arta de a vedea ceva
acolo unde ceilalți nu văd nimic. Aici se află
adevărata memorie: să-ți amintești prezentul, să
fii prezent.
În timp ce omul apoetic se mulțumește cu
datele imediate ale stării de veghe și împlinește
fără să știe și fără să se îndoiască măcar o clipă
cel mai tragic și mai inutil dintre sacrificii, acela
al stărilor superioare de conștiință, poetul,
inversând ordinea anormală a nivelurilor, face din
vis și din extaz adevăratele câmpuri ale realității,
o lume de relicvarii, desigur, dar ale cărei
conținuturi nu sunt deloc oseminte sau resturi, ci
surse de foc, cărbuni de apă vie.
- Să vegheze și să trezească, acesta este rostul
poeziei. Dar ce să faci cu o asemenea periculoasă
manifestare a spiritului uman într-o lume
adormită, anesteziată precum a noastră? Cum
poți să scapi acestei «formidabilei mașinării care
este complotul tăcerii», pe care eu o cunosc atât
de bine!, marii culpe de a fi voce «de om normal
într-o lume anormală»?
- Trebuie să veghem și, oricine dorește o poate
face, chiar pe furiș. «Nu trebuie dormit în timpul
acela».
Să trezești pe ceilalți e o altă afacere, care
poate atrage pericole și pare sortită eșecului de la
început. Dar anormalitatea face și ea parte din
Tot; și piere de ea însăși, piere de obezitate,
distrusă de propria «forță», care e numai fațadă,
aparență, fals, părere. Să ne reamintim colosul cu
picioare de lut, să ne reamintim aceea idee după
care o mână de specialiști în electronică ar fi de
ajuns pentru a distruge toată această mașinărie
infernală care ne oprimă.
Între a veghea - atitudine în cadrul căreia
predomină așteptarea și vigilența - și a trezi -
unde acțiunea constă în a smulge, brutal uneori,
din somn pe cela adormit - a deștepta înseamnă
ieșirea treptată din somn, înseamnă să descoperi
că «este regele tău cel care te trezește». Astăzi
nu mai sunt mijloace să poți veghea: veghetorilor
le lipsește ambrozia nocturnă; cu atât mai puțin
mijloacele de a trezi, necum a deștepta. Lumea a
decis să doarmă, fie și artificial. Repetitivitatea
sloganurilor publicitare, formulele gata făcute,
automatismele verbale sunt departe de
sărbătoarea cuvintelor, de banchetul acestora;
hipnoza colectivă și comodă gândește în locul
celui adormit, îl scutește de efortul de-a o face el
însuși. Ieșirea din somn riscă să facă rău și nu
cred că, în acest caz, un pios aranjament de
vocale ar fi suficient. Poate că totuși din ultimele
cataclisme va țâșni un dram de conștiință care va
însemna și un dram de limbaj. Doar în epocile
tulburi, în epocile de efervescență, de surpare,
poezia ca strigăt, chemare, țipăt, are șansa de a
renaște, fie și doar pe ziduri, sub forma de
slogane, din întâmplare și în ciuda lor însele
geniale, uneori.
(continuare în numărul următor)	■
16
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
De ce urâm femeile
„MAI BINE CREȘTI PORCI DECÂT FETE!”
De ce urâm femeile? Cel mai simplu răspuns: de ce nu? Lăsând însă la o parte sâmburele de adevăr
al jocurilor de cuvinte, sâmbure care nu încolțește niciodată, vreau să specific că numele acestui grupaj
nu cuprinde în el (neapărat) o interogație. După „De ce urâm femeile” urmează un puternic „!”, sau
plinele de sine „:” sau mai melancolicele (?) „...”. Am ales ca acest număr să fie exclusiv masculin,
deoarece am curiozitatea de a-i vedea pe maeștrii universului, practicând acest sport extrem numit
sinceritate. Că doar ei au inventat-o și pe asta. cel puțin așa am învățat eu la școală. Pe lângă toate
astea, m-am gândit că e și un dar binevenit pentru inepta „lună a femeilor”
în eternitatea bărbaților. Și-n plus am și eu o curiozitate: doresc să identific, nu atât mecanismul prin
care toți bărbații au întotdeauna dreptate, ci felul în care asta nu-i pune niciodată pe gânduri.
Citatele care însoțesc grupajul (nu toate misogine) le-am ales deoarece, după cum m-a avertizat un
bun prieten, “subiectul acesta nu e pentru bărbați, ci pentru genii”. M-am asigurat astfel, că în eventuala
lipsă a geniilor, autorii I actorii “universali” vor suplini cu demnitate dozele de misoginism “lipsă”.
Responsabilitatea în privința inteligenței, conciziei, eschivărilor, accentelor grobiene sau prostiei
(textelor) revine în întregime autorilor.
(Oana Pughineanu)
Radu Cosasu
Mă înscriu cîș în ancheta dvs., mă
publicați sau nu, țin să declar:
1.	Nu pot urî femeile, căci nu suport pluralu-
rile abuzive.
2.	Nu pot urî Femeia fiindcă detest majuscu-
larea substantivelor dragi.
3.	Sînt de părerea unui personaj dintr-un
recent serial englezesc, Biroul: „Nu pot urî nici o
femeie fiindcă mama mea a fost femeie.”
4.	Totuși, sînt convins că una, două, trei femei
mă pot urî. Au de ce.
5.	Eu - chiar dacă tatăl nostru, I.L. Caragiale,
ne-a interzis acest verb în limba română - încă le
ador.
■
Chef cu femei urâte
Ion Mureșan
Am auzit, și nu o dată, vorba asta atribuită
unui înțelept din spațiul celor O mie și
una de nopți: „Un bărbat nu poate avea
toate femeile. Dar merită să încerce”. Tentația de
a o parodia e mare. Să zic: „Un bărbat nu poate
urî toate femeile. Dar merită să încerce”. În
ambele variante, prima propoziție te scutește să
faci din încercare o operă de o viață: eșecul e
anunțat. În plus nu cunosc vreun exemplu
celebru de reușită în istoria omenirii. Un bărbat
nu poate avea nici măcar, să zicem, toți banii din
lume. Dar, să zicem că îi are. Atunci chiar nu
merită să-i numere bancnotă cu bancnotă. Iar
dacă o face, o face ca să afle ce? Totul nu merită
numărat. Te poți mulțumi, în acest caz și cu ceva
nenumărat. Chiar dacă azi există mașini de
numărat rapid banii. Mașini de urât rapid femeile
nu există. Sună straniu: te urăsc rapid! Ura
presupune timp mai lung, un huzur în ură. Ura
cere stăruință în ea, preocupare, se cere savurată,
lenevită activ, întoarsă pe toate părțile,
planificată. Să presupunem că am reuși să
strângem toate femeile într-o mare cetate. O
numim Troia Femeilor. Și ca să simplificăm
lucrurile, dacă tot trebuie să poarte un nume, le
permitem să poarte un singur nume, Elena, tot
nu rezolvăm mare lucru. Un nume e mai
periculos decât mai multe nume, căci le ajută să
se camufleze în el, să se ascundă, favorizează
evaziunea, fuga din fața urii. Te pomenești că o
Elenă scapă? Ori urâm una de două ori! Apoi,
merită să faci o călătorie din ură, ca să vezi ceea
ce urăști? Ca să poți să urci pe corăbii o armată
de „urâtori” și să-i pornești în călătorie, măcar
unul din ei trebuie să iubească. Nu are
importanță dacă e doar un mus, un băiat de
trupă, cel mai nepriceput în treburile bărbătești
ale urii. Altfel nu se pornește vântul, nu suflă în
pânze. Iar să deplasezi o armată de indiferenți,
nu merită nici atât. „Călătoria indiferenților” e o
sintagmă bună doar de titlu pentru un roman.
Tocmai pentru că indiferența nu e motrice.
Nici ura pe grupe (un grup de bărbați urăște
un grup de femei, ca în epoca de piatră) nu ajută
cercetării noastre. Poate că organizarea muncii
ușurează numărătoarea, dar nu ura. Etc.
Așa nu merge! Cu cât micșorez ochiurile
plasei, cu atât recolta e mai săracă. Trebuie să-mi
reduc pretențiile. Să iau un eșantion de femei.
Așa că reformulez: de ce urâm un eșantion de
femei? Sună „ca dracu”, dar e mai ușor. Iar dacă
aș pune sub microscop un eșantion format dintr-
o singură femeie, aș fi ceva mai productiv și mai
eficient. Uite, Orfeu, de exemplu, a reușit să o
omoare pe Euridice de două ori. Abia când a
omorât-o „cu mâna lui”, ca să zic așa, a fost
sigur că e moartă. Exemplul e cam neserios, cam
băncuros, dar nu-l mai șterg. În fond, l-am dat
numai și numai ca să alung orice umbră de
suspiciune cum că nu aș fi capabil să urăsc
femeile.
Adaug imediat că avantajul de a lucra pe o
singură femeie, de a o supune urii tale, e acela că
a mai ușor de „hăcuit”. De ce trebuie hăcuită?
Ca să o poți urâ mai sistematic, mai temeinic.
Căci nu urâm o femeie în întregime și nu o
iubim în întregime. Aci, am cedat, un pic. Dar
numai temporar. Partea proastă e că părțile pe
care le urâm sunt amestecate cu părțile pe care le
iubim. De aceea o tandră măcelărire e utilă. Cum
alege măcelarul canea cu grăsime sau oasele de
mușchiuleț (sigur, comparația nu e cea mai
potrivită) la fel trebuie să alegem noi părțile pe
care le urâm, să le punem de-o parte, de părțile
pe care le iubim, să le punem în altă parte. Sigur,
întregul nou rezultat nu va arăta prea bine. Dar,
cine știe, poate că astfel reușim să urâm și părțile
pe care le iubim.
De acum încolo, organizați, pe urmele lui
Cărtărescu, e simplu. Nu mai au scăpare. Noi
urâm femeile pentru că: ne urăsc și ele și pentru
că ne iubesc, pentru că sunt blonde si pentru că
sunt brunete, pentru că sunt slabe sau grase,
pentru că au ochi albaștri sau negri, pentru că au
picioare lungi sau scurte, pentru că ne cedează și
pentru că nu ne cedează, pentru că sunt guralive
sau sunt tăcute, că sunt deștepte sau proaste, că
sunt înalte sau scunde, că au sâni prea mari sau
prea mici, pentru că sunt tinere sau bătrâne, că
sunt prea bânde sau prea aspre, pentru că sunt
înțelegătoare sau neînțelegătoare, pentru că ne
înșeală sau nu ne înșeală, pentru că sunt vesele
sau triste, pentru că se fardează sau nu se
fardează, pentru că fac de mâncare sau nu fac de
mâncare, pentru că sunt harnice sau leneșe,
pentru că au păr prea lung sau prea scurt, pentru
că se epilează sau nu se epilează. și, din multe,
multe, foarte multe alte pricini.
Eu propun să mai dansăm un dans și să
mergem să mai urâm și pe la casele noastre, că e
târziu. Fiecare în pătucul lui. Singur. Voi mai
puteți sta, urâtelor!
P.S. Titlul e împrumutat de la o antologie de
proză publicată cu ani în urmă de Dan Silviu
Boerescu.
■
“A te simula pe tine însuți. - Ea îl iubește acum și privește înainte cu o încredere la fel de liniștită ca și o vacă, dar vai! tocmai acest lucru il fermeca pe el,
faptul că părea atât de schimbătoare și insesizabilă! Căci el avea deja în el însuși prea multă vreme statornică! N-ar face ea oare mai bine să-și simuleze
vechea fire? Să simuleze indiferența? Nu chiar dragostea o sfătuiește să facă așa? Vivat comedia!”
“Tăria celor slabi. - Toate femeile sunt subtile când este vorba să-și exagereze slăbiciunea, ba sunt chiar ingenioase în inventarea de slăbiciuni, pentru a
apărea întrutotul ca podoabe fragile pe care le îndurerează chiar și atingerea unui firicel de praf; existența lor trebuie să-i arate bărbatului grosolănia sa și să
i-o vâre în conștiință. Așa se apără femeile de cei puternici de dreptul celui mai tare. ”
(Nietzsche, Știința voioasă)
“Un bărbat înțelept nu își contrazice nevasta. El așteaptă până o face ea singură.” (Humphrey Bogart)
“Bunul renume al unei femei se datorează tăcerii mai multor bărbați. ” (Maurice Chevalier)
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
1
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Originalitate întreruptă... nu
mai e nimic de urât
Cătălin Bobb
politic incorect
Undeva prin facultate avusem un soi de
revelație empirică. Eva, atât de nepriceputa
Eva, produce un superb act umanitar și din
bunăvoință absolută creează lumea. În răspărul
acuzei bimilenare plină de ofuscări masculine, după
Dumnezeu, fără Eva, ofuscările ca atare nu ar fi
existat. Foarte precis fiind, actul creației din neant
(îmi asum tradiția creștină în care m-am născut și
nu o pun la îndoială decât uneori) reclamă o a
doua creație din conștiință, interpretată apoi ca și
conștiință vinovată, dar nu importă, faptul rămâne.
Însă această conștiință vinovată va avea, vai(!),
repercusiuni de neimaginat asupra femeii.
Apoi, în al doilea rând, spicuind secvențe de
antropologie darwinistă aflăm că săgeata, sulița,
sabia etc. aparțin, nu ca drept divin, ci ca drept
evoluționist, bărbatului. Femeia mai mult pe acasă,
mă rog, îmi imaginez, cu treburi femeiești. Din
nou, istoria produce un torent absolut de vinovății
antropologice (de statură, greutate, forță, viteză,
etc.) aruncate în spatele firavei femei. Iată cum, cu
corpul slăbit și conștiința impură femeia se lansează
în istorie vinovată, pe drept, pe nedrept, de două
ori. Urmează apoi un întreg arsenal de revoltări și
revoluții de conștiință și corporalitate, pe care
femeia le produce spasmatic, cerând antropologiei
să-i facă dreptate (falsa teză a matriarhatului)
precum și bunului Dumnezeu (poate, poate, e
vorba de o Ea decât un El).
Însă ceva de-a dreptul ciudat se petrece în aceste
două puncte nevralgice. În loc să-și îndrepte
osteneala analizei asupra antropologiei (revendicări
corporale) ca știință și împotriva teologiei (salvarea
Jocul "de-a urî femeile"
Robert Arnăutu
Parafrazându-l pe Nietzsche: "Prietenii mei și
prietenele mele, nu urâți și voi câteodată atât
de mult femeile încât să o pălmuiți pe prima
care vă iese în cale, și vă abțineți doar de teamă să
nu considere acest gest ca adresându-i-se personal?"
Nietzsche, de fapt, folosește în Zarathustra
metafora biciului: "Te duci la femei? Nu uita biciul!"
și pune aceste cuvinte pe buzele unei femei...
Dar lăsîndu-l pe blândul - în realitate - Nietzsche
cu metaforele și aforismele lui... Ce bărbat, care află
că iubita lui se culcă cu altul chiar în momentul în
care o iubea cel mai mult, și ce femeie, care este
înșelată în momentul în care visele ei romantice
erau la apogeu, nu declară, cu o certitudine pe care
cogito-ul cartezian nu a atins-o niciodată, că 'Toate
femeile sunt curve!" și ar striga acest lucru fiecărei
femei pe care o întâlnește... Aici trebuie să
menționez că bărbatul implicat (seducătorul sau
sedusul) poartă o vină mult mai mică.
Circumstanța lui atenuantă este lipsa unei
conștiințe sentimentale. În astfel de împrejurări, se
zice, bărbații, pentru a mă exprima aseptic, gândesc
cu biologicul.
Bineînțeles nu vorbesc aici de slinosul misogin-
ism lipsit de vlagă, de uri academice și muzeale ale
unor teorii frustrate, ci de uri reale, inscripționate
cultural sau genetic în amalgamul de stări afective.
Ce ginere nu are pusee de ură la adresa soacrei? Ce
soacră nu e scoasă din sărite de noră? Motivul este
puterea comunicațională pe care mama o are
conștiinței) ca dogmă, pare că ținta predilectă
devine bărbatul, adică, mai clar, bărbatul antropolog
sau bărbatul teolog. Centrul discuției se mută pe
neașteptate asupra cromozomului y, de fapt, poate,
pe bună dreptate. Însă toată problema e teribil de
prost pusă. Logica aristotelică (îmi cer iertare, logica
în general) funcționează fără gen, adică nu prea o
interesează că femeia sau bărbatul o pun în aplicare
și astfel criza antropologiei sau criza teologiei poate
fi salvată... Astfel că trebuie să milităm împreună cu
toate feministele din lume pentru o recuperare ab
integrum a conștiinței și a corporalității. Însă mai
cred că nu trebuie, să nu ne irosim energiile.
Exemplul meu este următorul: cine dorește să
analizeze în mod temeinic ideologia nu poate să
sară peste cărțile lui Hannah Arendt (exemplul la
îndemână, probabil că există mii de astfel de
exemple). Conștiința vinovată și slăbiciunile
antropologice pot fi răsturnate printr-o analiză
inversă: refuzul, adică o altă paradigmă sau o altă
preocupare.
politic corect
Am devenit subit serios, deși inițial am căutat și
eu un loc unde să arunc niște răutăți. Absolut nici
un loc disponibil. Istoria (câteva lecturi din lucrări
feministe) pare neîndurătoare când vine vorba de
femei. Jocuri de limbaj (limba este un loc predilect
al discriminării), de societate (marginala femeie), de
inteligență (afectivitate exacerbată), corporale
(evident), economice (lipsa poziției sociale),
politice... Astfel că, îmi cer iertare, nu am știut că
există o atât de vastă paletă de discriminări asupra
asupra fiicei și soția asupra soțului. Bătrânul Marx
are, poate, iarăși, dreptate. Lupta pentru capital ne
face să îi urâm pe cei care îl dețin. Iar secretul
relației se află la soacră în cazul ginerelui și la noră
în cazul soacrei. Nora este cauza pentru care
"băiețelul mamei" se schimbă. Din cauza soacrei
"docila soție" devine o scorpie. "Și cum se poate
îmblînzi o scorpie?" Această întrebare l-a făcut pe
Freud să urască femeile. Căci dacă a reușit să îi înțe-
leagă - și să îi îmblînzească - pe nevrotici, pe psi-
hotici și pe perverși, el nu a reușit să înțeleagă
femeia.
Ura față de femei este, cred că pe nedrept,
atribuită doar bărbatului. Ca bărbat, de exemplu,
urăști femeile pentru că au fost cu alții inaintea ta
și vor fi cu alții după tine; urăști femeile pe care ți
le-ai dorit și nu le-ai avut; urăști femeile pentru că
sunt conservatoare și nu adoptă amorul liber când
nu sunt iubitele tale; urăști femeile pentru că sunt
prea libertine atunci când consideri că ar trebui să
îți aparțină trup și suflet; urăști femeile pentru că
nu acceptă sexul în trei cu încă o femeie; urăști
femeile pentru că fantasmează la sexul în trei cu
încă un bărbat; urăști femeile pentru că nu le poți
înțelege. Dar acestea sunt doar motive periferice,
masculine, părtinitoare. De fapt urâm femeile pen-
tru că structura limbajului nostru, structura afectiv-
ității este astfel realizată încât ne face să urâm
femeile.
Să revenim la... femeile noastre. Cine suntem
femeii, de aceea inevitabil mă declar feminist.
Niciodată nu m-am simțit discriminat, niciodată nu
am considerat ca a fi bărbat aduce cu sine o aură
pe care femeile nu o posedă, niciodată, până nu am
citit lucrări feministe. Acum, în sfârșit, sunt
conștient de propria-mi superioritate, lingvistică,
culturală, naturală, divină. Foarte precis îmi cer
scuze că sunt male... mai mult, tragismul acestui
articol dat de sporadicele mele lecturi feministe mi-
au dovedit ceea ce nu credeam a fi cu putință: nu
mai rămâne nimic de urât. Dacă înlocuiți cuvântul
discriminare cu ură, lucru nu foarte dificil, veți afla
că femeile sunt de neurât, adică nu veți mai avea ce
să urâți, totul legat de femei a fost deja urât. Mai
rămâne un singur lucru: urăsc faptul că nu mai pot
să urăsc nimic, asta în măsura în care iubirea și ura
pot să nu aibă încărcături ideologice și pot fi spuse
liber fără să fi acuzat instantaneu de misoginism.
calea de mijloc
Cred că feminismul este singura secvență
istorică care din păcate (sau din fericire) nu poate
fii privită ironic. Cu adevărat veridic devine faptul
că nu există o cale de mijloc, ideologizarea urii,
adică încorporarea ei în activism militant (atât ca
ideologie feminisită cât și ca misoginism istoric)
sufocă orice fel de ură, să zicem, creatoare.
Întrebarea Mihaelei Frunză „Who is afraid of
feminism in Romania?” (www.jsri.ro) este
justificativă. Inițial ași fi răspuns că I’m not, însă
mă tem de întrebarea ca atare, mă tem că
încercând să răspund pot produce lezări pe care nu
le pot controla.
■
noi, cei ce le urâm, și cine sunt ele, cele care benefi-
ciază de ura noastră? Să urăști sau să iubești femeia
ca gen este doar o figură retorică, o idealizare
puberă sau misogin-filosofică, care duce doar la
anomalii lingvistice de genul celor pe care Plutarh i
le atribuie lui Cezar: "Iubesc trădarea dar îl urăsc pe
trădător". În concluzie, "noi" nu suntem bărbații în
genere, ci fiecare dintre noi, individual sau în grup,
bărbat sau femeie, roșu sau galben, african sau aus-
tralian, etc. etc. Iar "femeile" nu sunt toate purtă-
toarele a doi cromozomi X, în viață, moarte sau
nenăscute încă, ci femeile pe care le cunoaștem sau
la care fantasmăm, bune sau rele, grase sau slabe,
urâte sau frumoase, blonde sau brunete etc. etc. ...
și, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un
nume, un singur nume, li s-a spus femeie. Femeia
"în genere" pe care o urâm când vine vremea de
urât. Și o urâm cu patos nu pentru că am ști ce
este ura sau femeia, ci pentru că femeia deține
copyrightul sentimentelor. Doar ea poate urî cu
adevărat, fără a-și raționaliza sentimentele, fără a se
gândi, precum un bărbat, că cel ce i-a ucis fiul în
război poate avea și el motivele lui.
■
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ura de femeie ca gen literar
Fragmente anti-mnezice
■ L. Ghiman
Me°te°ugul alcătuirii de texte pe teme
prestabilite presupune desfășurarea
cîtorva biete rutine discursive, într-o
ordine liberă, însă cu nimic mai stînjenitoare. A
expune aceste rutine, a le descrie și a le denunța,
nu anunță, cum cred adesea infatuații exercițiului,
vreun spirit sagace care-și pregătește terenul:
urmînd acestei prezentări publice a dezastrului
intim al unui gen și al unei practici larg răspîndite
în presa culturală, autopastișarea poate doar să
spere, făcînd cu ochiul, că a cîștigat bunăvoința
publicului pe care, astfel, îl lingușește. Însă, în
acest fel, nici unui subiect nu-i rămîne vreun
colțișor în care să se ascundă, trăgîndu-și sufletul,
de banalitate.
E cazul să reflectăm, așadar, asupra
posibilității ca atare de a da o formă discursivă
urii, cea în care se poate fixa apoi înșiruirea de
motive pentru care urăsc femeile.
Ura trebuie să acopere o distanță (cea care o
desparte de dispariția celui ce urăște). Dacă e să
fie cuprinsă în paginile unei reviste, ea nu ține
cont de cadrul prestabilit, fie el tematic, ori de-a
dreptul spațial. E nerăbdătoare și nesățioasă. E
versatilă: orice subiect și orice circumstanță îi
servește.
Dacă iubirea este „dorința de a zămisli în
frumusețe”, atunci ura e dorința de a repeta, de a
zămisli repetarea, de a multiplica splendorile urii
pînă cînd, sub apăsarea lor, întregul cosmos va
intra în colaps.
Expresia urii nu e decît o repetiție fără
decoruri a spectacolului care va încheia stagiunea.
Femeie, numele tău fie Mnemosyne!
A spune că nu te poți urî decît pe tine însăți
cuprinde în sine un adevăr triumfător: urînd, ești
Totul, ura ta e universul care se urăște pe sine.
(În particular, bărbații care urăsc femeile sunt
niște travestiți; androginul e o fabricație menită să
deturneze și să falsifice sensul profund al urii.)
Tehnic vorbind, Zeus a posedat-o pe
Mnemosyne. De fapt, lucrurile se prezintă exact
invers: nouă nopți la rînd, una după cealaltă, una
ca cealaltă. Rezultatul: după nouă luni, nouă fiice!
Compulsia repetitivă care-l stăpînește pe
mînuitorul de fulgere din Olimp în acest moment
auroral, devine, odată încorporată, sursa
comportamentului obsesiv-compulsiv al tuturor
slujitorilor muzelor.
Memoria nu mai e a mea, nu-mi stă la
dispoziție. Mai mult, se încăpățînează să-mi aducă
aminte tot aceleași trei lucruri - pe care mă simt
“Știu că e imprudent: totdeauna o faptă bună pe care i-o faci unei femei e o imprudență. Dar nu le
pot refuza acestor ființe puțina fericire pe care și-o cer în timp ce trec pe lângă tine pe pământ. ”
“Fetele tinere sunt ca și câinii de pripas, nu te poți uita la ei cu oarecare bunăvoință fără să-și
închipuie că-i chemi și că vrei să le fii stăpân și fără să-ți pună labele pe pantaloni dând din coadă. ”
“Cine a spus cu atâta cruzime (Vauvenargues sau Chamfort?) că trebuie să alegi între a iubi femeile și
a le înțelege?”
“Fericirea femeilor, spune cu profunzime un personaj de roman, vine de la bărbați, dar fericirea
bărbaților vine de la ei înșiși. Singurul lucru pe care-l poate face o femeie pentru un bărbat e să nu-i
tulbure fericirea. ”
(Montherlant, Fetele)
dator să le împărtășesc celorlalți (de regulă într-o
formă social acceptabilă, politicoasă, numită
pentru vulg „sublimare”). Repet la nesfîrșit pentru
concursul de ventriloci. Întreaga istorie a
literaturii e un ritual de împerechere în care
Mnemosyne și fiicele ei sunt curtate de bărbătuși
reduși la rolul de furnizori de material.
Literatura nu-i decît o boarfă cicălitoare.
Bachofen a arătat cu argumente convingătoare
că gineocrația originară nu presupunea deloc
monogamia. Ba din contră. Istoria literară e
singura în care ea (gineocrația) e încă în exercițiu.
De aici rezultă două consecințe (pe lîngă cea
numită mai sus): operele literare nu au
paternitate, deci pot fi reproduse fără restricții; și,
a doua, rîca dintre scriitori trebuie să aibă altă
explicație (între dezmoșteniți și paria nu se
înțelege rostul și miza conflictelor).
Introducerea drepturilor de autor nu
înseamnă, cum s-ar putea crede, că scriitorii s-au
hotărît să își asume (samavolnic, din cîte îmi
amintesc) meritele și foloasele de pe urma
progeniturii lor și să o detroneze astfel pe Mama
Tradiție, pe Venerabila Istorie Literară, din poziția
ei de purtător al drepturilor. Nici pomeneală,
după cum ne atrage atenția și Boris Groys. Tot ce
vor ei e să asigure progeniturii (pe care o cred a)
lor o plasare mai bună în ierarhie.
Unde mai pui recuzita celui mai priapic pripit
din toată mitologia (straie de păstor). - Îți vine să-
l dai naibii de sat global, cu turmele lui cu tot.
Regizînd o întîlnire a epicului cu el însuși,
Cărtărescu ne prezintă imaginea inexpugnabilă a
unui uter într-un uter, într-un uter, într-un alt
uter, la infinit. Femeia nu e celălaltul bărbatului, e
un gen - un gen literar: narațiunea, cu toate
formele și speciile ei, în care se prezintă același
lucru: șansa repetiției - și nemărginirea urii.
Cînd eram copil, am ascultat în curtea
blocului următoarea poveste, relatată de unul din
colegii mei de joacă: Bărbații sînt buni și femeile
sînt rele. Adam era primul bărbat pe care l-a făcut
Dumnezeu. Apoi Dumnezeu a făcut-o pe Eva.
Dracul a vrut să-l omoare, și a convins-o pe Eva
să-l ajute. Dracul i-a dat Evei un măr, să-l dea lui
Adam să-l mănînce. Adam n-a vrut mai întîi, dar
apoi a mușcat, văzînd că și Eva a mușcat din el.
Încercînd să înghită prima îmbucătură, s-a înecat
și a murit. Eva însă doar s-a prefăcut că mănîncă,
a scuipat mărul și n-a murit. De aceea, toți
bărbații au mărul lui Adam, iar femeile nu.
■
“Hotărât lucru, ceea ce mă încântă la ea e că n-o
interesează nimic. În felul acesta, nu încearcă să te
dea gata cu specialitatea ei. Și că n-are idei, ceea
ce e cel mai sigur mod pentru o femeie de-a nu
avea idei false. ”
“Femeia de pe urma căreia nu juisezi e femeia pe
care o iubești (Baudelaire).”
(Montherlant, Fetele)
“Căci o femeie care nu-i ușoară, nu-i o femeie
după părerea mea.”
“Există trei feluri de zâmbete ce se aseamănă
cumva între ele: zâmbetul morților, cel al femeilor
fericite și cel al animalelor decapitate. ”
“Dragostea unei femei e mai de temut decât ura
unui bărbat.”
“Aproape că nu-i om care să nu-și strice viața, într-
atât simte nevoia de a-și justifica viața. Femeile
suferă mai puțin de pe urma acestei metehne. ”
“De aceea, oricare ar fi echipa mea de moment,
totdeauna trebuie să am și o metresă evreică.
Deoarece ea mă ajută să le suport pe celelalte.”
(Montherlant, Îndurare pentru femei)
Ștefan Manasia
odă muncii
Nimfa blondă se lungise pe burtă
în șezlongul metalic alb.
Avea bikini bordo
și sandale ușoare, tot albe.
Ziua se vestea luminoasă, plăcută.
Gîndindu-se “ce zi luminoasă
și plăcută”, nimfa-l chemă la ea
pe băiatul domnului Ricardo,
care îi curăța, ca în fiecare vineri de altfel, pisci-
na.
Timid, băiatul domnului Ricardo
se apropie și acceptă bucuros
să o ungă cu lăptișorul de matcă,
să-i dea jos sutienul și chiloțeii,
continuînd, în vremea asta,
să-i întindă loțiunea pe trup.
Dar viespea de nimfă îl ațîță:
îl rugă s-o posede ca un măcelar,
lăsînd curățitul piscinei & disciplina capitalismu-
lui
pe mai tîrziu “cînd se va răcori am să intru în liv-
ing,
am să pap budinca de cireșe amare,
pusă la rece” gîndi ea.
Cartierul de vile îl lovea pe băiatul domnului
Ricardo
în moalele capului,
își privi unghiile fragile și roz
în vreme ce piscinele și mercedesurile parcate sub
nuci
îi însîngerară tîmplele și-l apăsară pe piept.
Pierzîndu-și temporar discernămîntul,
începu să o sugrume ca un piton regal
(ea-i încolăcise mijlocul cu pulpele fine).
Mecanica brațelor îi deveni inutilă,
nimfa cea blondă se învinețea.
Ziua era luminoasă și clară,
iar dinspre living sosea
o adiere de cireșe, amară.
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
19
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
De ce urâm femeile?
II Ovidiu Pecican
Întrebarea pare serioasă, a°a încât - de°i primul
meu reflex este să refuz ideea că le-aș putea
eventual urî - mă voi strădui să decelez de
unde provine sâmburele de adversitate pe care
bărbații îl simt, nu o dată, în mod difuz ori
subliniat, față de femei.
Motivul mitic, arhetipal: Eva a provocat
anularea condiției paradisiace a omului, deci și a
bărbatului, biet papagal fericit. (Probabil de aceea
tot ea ne poate oferi cel mai bun surogat al
acesteia în viața terestră.)
Motivul antropologic: pentru că femeile au
privilegiul de a da nemijlocit viață, iar noi nu.
Faptul că o fac cu ajutorul nostru este o slabă
compensație ce seamănă cu o siluire, utilizare,
manipulare a bărbaților, atunci când consimță-
mântul în materie de procreare nu vine expres. În
superficialul lor hedonism, masculii doresc doar
acuplarea momentană, subită, efectivă, fără
obligații și consecințe ulterioare, fără condiționări
etice. Ei vor prezentul, suficient în sine, actul
suspendat, rotund, efemerul trăit intens și cu o
anume bruschețe - confundabilă cu brutalitatea -
vor explozia, eliberarea, nu înlănțuirea.
Tot antropologic, dar estetic: pentru că femeile
sunt (mai) frumoase, mai agile, mai legănate, mai
ornamentale, mai spontane (oare?)...
Psihanalitic: pentru că s-au strecurat în noi și
acum le conținem, iremediabil, nu mai putem
scăpa de ele, de influența lor, de dorința de ele,
de compania hulită și dorită a femeilor; gest
“Ea, atât de delicată, se crede obligată să-mi pună întrebări neghioabe, prostești, așa cum i-ai pune
unei slujnice prinse cu mâța-n sac. Femeile au firi de servitoare.”
(Celine, Călătorie la capătul nopții)
Între ură °i iubire: Femeile
lui Lars von Trier
Lucian Maier
Nicole Kidman, Emily Watson, Bjork.
Care este liantul celor trei actrițe/femei? Lars
von Trier.
Există puține momente în istoria cinemato-
grafiei în care femeile să fi fost mai mal-
tratate (mal-traitees) decît în filmele
regizorului danez. El pare a încheia un contract
de condamnare a actriței la suferință, și povestea
interesantă pornește din combinația sau dozajul
de iubire și ură pe care-l propune von Trier. Pe de
o parte este plăcerea realizatorului de a testa
limitele umilinței la care personajele feminine
rezistă (implicit spectatorul pus în poziția
voyeuristului accentuat sadic), pe de altă parte
ceea ce ele trasmit este numai dragoste! Astfel că
întrebarea pe care i-aș adresa-o danezului ar fi
aceasta: în ce măsura dragostea dumneavoastră
devine ceea ce personajul feminin trasmite sau în
ce măsură încercările prin care acestea trec
reprezintă reacția dumneavoastră în fața genei
feminine?
Nicole — iubirea aproapelui
Dogville, primul episod din trilogia US of A -
Land of Opportunities. Statele Unite, Marea
Recesiune. Urmărită de o grupare mafiotă, Grace
se ascunde într-o peșteră situată în Munții
detestabil de slăbiciune și de condiționare, de
lașitate existențială, de „declasare”, de scurgere
din condiția rezervată numai nouă, aceea de
bărbați.
Cronologic: le-am urî pentru că, fiind - în
istoria sacră a religiilor avraamice - ulterioare
nouă, au fost create cu mai multă artă și mai
mult rafinament, sunt mai inteligente, au și
alianța intuiției, au forța aparentei lor slăbiciuni.
Alte răspunsuri: de ce urâm femeile? De...
obicei. De cu seară (sau: de dimineață). De luni și
până vineri. De pagubă. Etc.
Se mai pot găsi o mie de alte motive
particulare, grotești, (i)repetabile, dar acestea țin
de accidentul biografic, fie el chiar recurent și...
transmisibil de la bărbat la bărbat, de la generație
la generație.
La drept vorbind însă, nu cred că bărbații
urăsc femeile (formularea fiind generală, permite
respingerea ei fără echivoc, fiindcă poți urî o
femeie, zece femei, o mulțime chiar, însă
niciodată, tot timpul, pe toate). Ideea urii
bărbaților față de Femeie este, în principiu, o
enormitate regăsibilă în discursul unora dintre
grupările feminismului hard. Nu știu dacă și în
acela al anumitor grupuscule gay. De la acest
construct intelectual și până la o realitate
demonstrabilă fără dubiu rămâne de parcurs o
cale lungă.
■
Stîncoși. Este găsită de locuitorii unui sat înălțat
pe un platou al muntelui, este acceptată și
ascunsă în sînul comunității după ce își
povestește viața, urmînd ca în schimb ea să se
dedice nevoilor locale. Însă vizitele repetate ale
grupării mafiote îi face pe locuitorii satului să
simtă că își pun în pericol propria existență prin
ascunderea femeii și, considerînd că orice faptă a
ei nu le-ar putea răscumpăra bunătatea și riscul,
își schimbă optica față de Grace. O transformă în
scalv (fizic și sexual) al comunității, relația
fiecărui personaj cu ea devenind, dintr-una de
respect și apreciere, una de prietenie, într-una de
tip stăpîn-sclav. Răspunsurile lui Grace în această
nouă conjunctură nu se modifică: cu dragoste, cu
devotament, trece peste orice călcare a ființei ei,
sperînd că iubirea ce o manifestă va schimba felul
în care comunitatea i se adresa. Nici faptul că
personajul care pare a o considera iubită nu
depășește limitele comportamentale ale
comunității nu o dezamăgește pînă la urmă.
Soluția aleasă de ea în final - cînd se dovedește
că șeful mafiei era tatăl său - exterminarea
întregii comunități, nefiind o izbucnire a urii ei, ci
doar o afirmare a iubiri prin excludere: eliminînd
răul (desenul care devine cîine real în Dogville),
așadar eliminînd satul cîinilor, iubirea găsește mai
mult spațiu onest de răsfrîngere. Eliminînd ura
dintre formele ei de reacție, Grace - un nume nu
întîmplător ales - devine o plină manifestare a
iubirii în martiriul pe care și-l asumă a priori
(altfel supunerea ei nu ar fi fost atît de
cumpănită), însă iubirea cu care învăluie
comunitatea în care ajunge nu și-ar fi exprimat
măsura atît de explicit în absența reacției
indivizilor pentru care fiecare mișcare a tinerei
femei trebuia să fie de fapt bucuria lor.
Emily — iubirea conjugală
Bess McNeill este o ferventă practicantă a
protestantismului. Se căsătorește cu Jan Nyman
visînd zile nostime și nopți cu furtuni amoroase.
Soțul ei lucrează în industria petroliferă. Pe o
platformă, în largul Mării Nordului, o țeavă se
desprinde lovindu-l pe Jan. Intră în comă, este
operat, revine, dar e paralizat. Iubirea soției lui,
între disperare, credință și dorință. El îi cere să
întrețină relații sexuale cu străini pe care să i le
împărtășească. Asta simte că l-ar ține în viață.
Bess e violată cu bestialitate și în mod repetat de
doi marinari poposiți în localitate. E exclusă din
comunitatea religioasă. Poveștile ei îi salvează
soțul, dar nu o salvează pe ea. The bells ring up
there in the sky, Breaking the Waves.
Bjork — iubirea maternă
Selma Jezkova știe că singura modalitate de a-
i salva vederea fiului ei este de a reuși să rămînă
alături de el, în SUA, pentru a strînge banii
necesari operației oftalmologice. Imigranți cehi,
Selma și fiul ei locuiesc modest, la periferia unui
orașel american de provincie. Filmul vorbește
despre devotamentul unei mame pusă față în față
cu mașinăria justițiară a unui sistem politic.
Filmul vorbește despre absurditatea unui sistem
care judecă drept în legile sale, însă ele nu găsesc
în acest caz spațiul firesc asupra căruia să fie
aplicate. Astfel, după ce gazda-polițist fură
economiile Selmei, rugînd-o să-l omoare pentru a
încheia lupta pentru a avea pe care soția sa o
întreținea, mecanismul justițiar american se
declanșează întru demonstrarea vinovăției Selmei,
întorcînd asupra ei furtul plus crima comisă -
nimeni nu știa că ea strînsese banii, așa că
devenise victima perfectă. Și, purtînd credința
dreptății în glas, justiția traversează o Selma
tăcută pentru a-i aplica pedeapsa supremă:
spînzurătoarea. She’s a Dancer in the Dark și, în
ritmurile propriei muzici, Selma părăsește
întunericul vieții pămîntene pentru noaptea
eternă, împăcarea ei venind din știința că Gene
va fi salvat.
■
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
20
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
De ce urăsc femeile?
Aurel Bumbaș
Am primit într-o zi de la O. o listă cu
titlurile numerelor tematice °i am
recunoscut că, pe departe, cel mai
interesant titlu era „De ce urâm femeile”. Mi-am
șoptit atunci în., era o vreme cu barbă: ce bine
că titlul nu era, „De ce iubim femeile”. Temă care
fusese de altfel puternic uzată de condeie mari.
M-a descumpănit totuși pluralul, trebuie să
recunosc că nu știu de ce urăsc alții femeile, e
treabă de studiul mentalităților, antropologie de
gen și altele de genu’ ăsta. În plus, ar fi trebuit să
formulez un fals răspuns sau ar fi trebuit să indic
clar grupul cu care m-am consultat, dând un set
de date cât mai exacte despre membrii grupului.
Așa e mai exact, mai comod, fără plural, din
moment ce eu scriu astea și nu un grup, deși
vreun alt individ ar putea folosi numele meu sau
vreun grup ar putea publica sub numele meu. În
fine, ce-i un autor? Dar aici nu cred că e vorba de
probleme legate de identitatea autorului sau de
auctorialitate. Oricum, problema autorului devine
pe nesimțite și problema cititorului. Un alt
element salutar e că titlul nu a fost formulat ca o
întrebare. Atunci nu era evident că cei care scriu
sub această temă urăsc femeile, apărea o îndoială,
trebuia să se definească termenul femeie și s-ar fi
constatat că acest fapt necesită o cunoaștere a
definitului și un acord cu privire la conținutul
definitului, n-ar fi ajuns doar semnificantul.
Discuția nu s-ar fi oprit aici, s-ar fi pus în mișcare
idei și curente ce ar fi alimentat opinii cu privire
la cel puțin trei concepte semnificantul,
semnificatul și desemnatul. Și poate problema cea
mare venea atunci când era vorba de a arăta
desemnatul, care e de fiecare dată un particular,
nu genericul femeie. Of, și iar am fi constatat cu
stupoare că femeile sunt neînțelese, iar dacă sunt
neînțelese cum să mai scrii despre asta, că doar
nu ești poet. Așa fără semn de întrebare pot
asuma faptul că cel ce va scrie sub această temă
și nu sub forma răspunsului la o întrebare, urăște
femeile și termenul asta nu trebuie să-l explice, el
doar fixează și pentru ceilalți ceea ce e în
căpățâna lui, uneori e chiar interesant și
surprinzător.
De ce urăsc femeile veți afla, dar numai după
ce veți reține că încă a bărbaților dragoste nu
caut.
Urăsc femeile pentru că existența mea, cred și
a celorlalți, de câteva bune sute de mii de ani a
fost condiționată la origini de prezența unei
mame, a uneia, oarecare, unii chiar am cunoscut-o
și mărturisim că era femeie. Câtă monotonie, de
fiecare dată mama era femeie.
Urăsc femeile pentru că mint atât de cuceritor
când îți spun că te iubesc, încât de fiecare dată le-
am crezut și se pare că voi rămâne consecvent.
Urăsc femeile pentru că nu pot fi heterosexual
în absența relației cu ele.
Urăsc femeile pentru că însuși Socrate le-a
recunoscut ca fiind esențiale în formarea sa
filosofică, cu toate că ar putea fi doar un mit.
Mit sau nu, e clar că Atena știa aceasta, iar Platon
nu s-a ferit s-o lase posterității.
Urăsc femeile, pentru că de câte ori lingi un
clitoris jucăuș și hiperexcitat, ele sunt prezente,
chiar dacă nu totdeauna te pot și urmări.
Urăsc femeile pentru că de cele mai multe ori
mă emoționez în fața lor, mult mai ușor decât în
fața unei opere de artă de mare valoare.
Urăsc femeile pentru că nu-mi pot stăpâni
erecțiile în fața sex-appel-ului lor, nici dacă sunt în
locuri publice, ceea ce nu înseamnă că sunt un
exhibiționist, ci mai curând un bărbat discret.
Urăsc femeile pentru că atunci când ți se
cuibăresc la piept și le îmbrățișezi cu drag ai
impresia că ești puternic, cu toate că în acel
moment ești atât de slab încât nici nu le-ai putea
respinge.
Urăsc femeile pentru că mulți recunosc că ele
judecă lucrurile după o logică atât de individuali-
zată și personală încât peste două mii de ani de
cercetări, n-au ajuns să o poată formaliza.
Urăsc femeile pentru că uneori sunt atât de
frumoase încât Venus din Milo trece neobservată,
cu toate că se crede că sculptorul ei a pus laolaltă
armonizând frumusețea mai multor modele. Băr-
batului nu i-a reușit într-un act creator ceea ce
femeii ia reușit printr-un act natural.
Urăsc femeile pentru că ele au știut mereu să
se înveșmânte într-un nud sau să de dezbrace într-
un veșmânt.
Urăsc femeile pentru că orgasmul lor durează
mai mult și are momente de maxim ce se repetă,
iar asta nu pentru că ele înțeleg mai greu, ci
pentru ca momentele lor de plăcere și extaz
sexual să dureze mai mult.
Urăsc femeile pentru că o parte din bărbații
care devin homosexuali trebuie să fie penetrați
anal, pe când unora din femeile ce devin lesbiene
nu trebuie să le crească penis.
Urăsc femeile pentru că multe mai acceptă
încă monogamia cu toate că sunt mai numeroase
decât noi, că impotența masculină,
homosexualitatea și transexualitatea masculină e
în creștere.
Urăsc femeile pentru că sunt misogin,
misandrin, mizantrop și nu mai pot deveni
hermafrodit.
Urăsc femeile pentru că deși cromozomul
nostru y e mai scurt decât cromozomul x al
femeilor tot nouă ne-a crescut ceva în plus și asta
nu din cauza legii compensației.
Urăsc femeile pentru că au un spirit de
conservare a genului mai dezvoltat ca al nostru,
ele se nasc unele din altele, pe când noi ne
năștem doar din femeie.
Urăsc femeile pentru că ele pot naște un copil
care nu este al lor, prin implantarea unui ovul
străin gata fecundat, pe când ca bărbat nu poți
naște nici măcar copilul de a cărui paternitate ești
sigur.
Urăsc femeile pentru că nu ne aduc de destule
ori aminte că pentru a veni în lume Isus, a fost
nevoie doar de femeie nu și de un bărbat.
Urăsc femeile pentru că acceptă să li se spună,
„Te iubesc atât de mult încât mi-aș da viața
pentru tine!” și nici măcar nu speră ca intr-o zi să
li se spună „Te iubesc atât de mult că i-aș
convinge pe Zei să te învie din morți!”, uitând
mereu, că a existat un muritor care i-a convins pe
zeii din Hades să redea viață iubitei sale Euridice.
Aveți probabil o obiecție, da a eșuat în cele din
urmă, așa e, dar n-a fost nici atât de imbecil încât
să accepte ulterior o înlocuitoare, de hatârul
naturalului principiu al conservării speciei.
Urăsc femeile pentru că deși unii poeți le-au
considerat adevărați îngeri nu putem afla cu
exactitate dacă îngerii sunt femei.
Urăsc femeile pentru că deși pot ispiti îngerii,
n-au reușit să-l seducă pe diavol pentru a se
lepăda de firea-i păcătoasă.
Urăsc femeile pentru că bărbații vor găsi că
acest text nu are un fir logic evident, e patetic, e
rebarbativ și în plus e despre faptul că iubesc
femeile, iar femeile se vor întreba la ce bun de
atâtea ori „urăsc” din moment ce e destul de clar
că sunt misogin, iar dacă nu sunt, de ce să
folosesc cuvântul cu referire la femei.
Urăsc femeile atât de mult încât n-aș accepta
să practic homosexualitatea decât dacă aș fi
lesbiană.
Dar oare nimeni nu se întreabă: nu sunt eu
cumva femeie și nu bărbat, negru și nu alb, copil
și nu matur, barbar și nu civilizat, copia și nu
originalul, filogin și nu misogin?
Dacă voi nu vă întrebați, eu mă întreb. De ce
urăsc femeile. Chiar, ele de ce urăsc?. De ce
urăsc femeile?	■
“Condiția naturală a femeii este atât de deosebită, este făcută din elemente atât de complexe, încât nici un atribut, luat singur, n-o poate exprima, iar dacă
le-ai grupa pe toate, ai vedea că se contrazic într-un mod cu care femeia se poate obișnui. Ceea ce e și mai rău, ea este chiar fericită de acest lucru. Dar nu
în faptul că are un rol inferior celui al unui bărbat stă nefericirea ei; dac-ar avea conștiință de acest aspect al situației, lucrul ar fi și mai puțin valabil, pen-
tru că un rău constatat devine suportabil. Nu, nefericirea ei stă în absurditatea la care romantismul i-a redus viața. Într-adevăr, o clipă, femeia e totul, în
clipa următoare ea nu mai e nimic, astfel că nu știi niciodată ce semnificație îmbracă ea, de fapt Totuși, nu aici se află nefericirea ei, ci în neputința de a
cunoaște această nefericire, tocmai pentru că e femeie. ”
orice femeie are facultatea de a se pierde și de a sfârși în non-sens, cu amabilitatea, cu lipsa de jenă, cu siguranța care stau bine sexului slab. [...] să ame-
najezi o supapă de siguranță prin care suspinele, fumurile, ariile romantice să pară că-l îneacă pe adorator de fericire. În admirația ta o faci egala Julietei,
deși nu-ți trece prin cap să-i faci vreo neplăcere lui Romeo. ”
“Se spune că fericirea este ea însăși femeie. Eu aș spune că nu fericirea, ci moda este femeie, pentru că numai moda este inconstantă în non-sens, singura ei
urmare fiind urcușul dinspre nebunie înspre extravaganță. [...] Femeia a redus totul la modă, eu o prostituez grație modei, după cum merită. Ca croitor, am
o neliniște perpetuă din pricina acestei misiuni. Sufletu-mi dă uneori înapoi. Dar vreau să ajung să văd femeile purtând un inel în vârful nasului.”
“În sufletul meu nu încape gelozia, ci numai recunoștința pentru Dumnezeu; fiindcă e de preferat să fii bărbat cu mai puține facultăți mintale, dar bărbat,
decât să fii femeie, mărime indeterminabilă, și care găsește fericirea în iluzie. Mai degrabă o realitate cu sens precis decât o abstracție susceptibilă de toate
interpretările.”
(Kierkegaard, Banchetul)
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
dezbateri & idei
remarci filosofice
Impossibilia moralia
Jean-Loup d’Autrecourt
Utopiile nu suportă morala. Într-o lume
utopică morala este imposibilă. În timp ce
utopiile se construiesc, morala se distruge.
Cu o frenezie greu de înțeles, lumea universitară
europeană s-a lăsat antrenată de ideologiile
mesianice și milenariste exportate destul de recent
de anglosaxoni și de anglo-americani pe vechiul
continent. Antropotehnică (fabricarea artificială a
omului), nanotehnologii și transumanism nu sunt
decât câteva din fantasmagoriile vehiculate de
aceste ideologii extremiste și care provoacă un
context intelectual execrabil, ba chiar periculos, prin
minciunile, iluziile și inepțiile debitate, dar mai ales
prin consecințele concrete pe care le vom suporta,
în cazul în care acestea se vor realiza. Mai întâi voi
indica succint contextul ideologic; după aceea,
plecând de la exemplul concret al unui simpozion
internațional francez, voi ilustra culisele acestei
activități; în fine, voi analiza câteva conferințe care
zugrăvesc destul de bine atmosfera generală
occidentală de modă intelectuală utopistă.
1° Contextul de propagandă universitară
Spun că agitația "intelectualilor" universitari este
bizară deoarece aceleași personaje s-au ocupat
decenii de-a rândul de tot felul de subiecte
plictisitoare și lipsite de interes intelectual.
Conferințe mediocre, articole imposibil de citit,
cursuri catastrofice pentru studenți, în fine o
pletoră de activități universitare de tip proletcultist
și marxist, bine camuflate sub aparențele
modernității, au terorizat generații întregi de
studenți în secolul trecut. Dar dintr-o dată, ca la un
semn, s-au orientat toți către aceste tematici
comune, oricare ar fi fost domeniul lor de
specialitate. Nu numai frenezia, dar chiar și
nebunia intelectuală i-a cuprins pe toți. Se poate
face o analiză detaliată a acestor comportamente și
se pot determina fără probleme toate simptomele
neliniștitoare ale mizeriei și violenței noii sau noilor
utopii.
Am avut șansa să fiu martorul prăbușirii unei
lumii (comunismul) și re-nașterii unei alteia
(democrația liberală); sau poate că a fost doar o
simplă trezire dintr-un lung coșmar. Pe de altă parte
am neșansa să asist la o nouă schimbare, care se
produce cu o viteză atât de mare încât trece
neobservată, de la democrația liberală, la
totalitarismul transumanist. Radicalitatea
ideologiilor din trecut, oricât ar părea de incredibil,
putea fi contracarată prin mijloace de autoapărare,
de camuflare astfel încât cel puțin o parte dintre
elitele intelectuale să supraviețuiască și să păstreze
continuitatea culturală și spirituală. Așa s-a și
întâmplat la noi, în ciuda genocidului din perioada
dejistă, când s-a încercat exterminarea fizică și
spirituală a acestor elite.
Dar progresele rapide înregistrate de "tehno-
științe" oferă o capacitate colosală dacă nu infinită
de control și de supraveghere a indivizilor (obiecte,
lucruri, plante, animale, oameni etc.). Mijloacele
informatice actuale sunt capabile să controleze toți
atomii din Univers! Oricât ar părea de necrezut,
această posibilitate a dat naștere celor mai
fantastice vise (coșmare), dorințe, pofte și voințe de
putere. Mizeria sufletească, micimea intelectuală,
meschinăria morală, resentimentele și complexele
de inferioritate s-au aliat în vederea acestei utopii
cosmice, de control și de transformare globală a
lumii. Toată lumea cea vestită a vestitului Apus, în
care mediocritatea morală și culturală a
universitarilor reprezintă punctul lor cel mai forte,
s-a adunat în jurul acestui ideal.
2° Motivele și dedesubturile afacerii
Într-un astfel de context puternic ideologizat a fost
organizat colocviul internațional "Du corps
enchante au corps en chantier" (De la corpul
fermecat la corpul în șantier), la Universitatea
Stendhal din Grenoble, de pe 29 noiembrie până pe
1 decembrie 2006. Trei zile deci de mare
efervescență intelectuală, de mare frenezie
universitară, de extraordinare contribuții originale,
de renume mondial, pe o tematică formulată în
mod subtil: cu jocuri de cuvinte. În ciuda acestor
atuuri, evenimentul a fost organizat cu cea mai
mare discreție. Abia am reușit să găsesc câteva
afișe, dar după colocviu, cu o săptămână mai
târziu, informat fiind cu discreție de unul dintre
studenții mei, care participase întâmplător la câteva
conferințe. Deci nu am putut fi în sală nici cel
puțin ca spectator, ca observator care să-i busculeze
din când în când cu întrebări incisive și deci
supărătoare. Nu mai spun că ar fi trebuit să fac
parte dintre conferențiari, și asta din mai multe
motive: mai întâi cunosc o parte din organizatori,
care-mi promiseseră încă de anul trecut să mă invite
la acest eveniment, fără să-și fi ținut cuvântul
(faptul nu mai este revoltant în sine, pentru că
falsele promisiuni și minciunile universitarilor sunt
destul de curente); mai apoi, fac parte dintre puținii
filosofi, din Europa, specialiști în astfel de chestiuni
interdisciplinare; în fine, lucrez de vrei doi, trei ani
în strânsă colaborare cu diferitele instituții,
laboratore de cercetare și întreprinderi care
promovează tehnicile, tehnologiile și ideologiile
respective. Problema vine din faptul că ideile mele
filosofice nu corespund simțului comun universitar.
Ce pot face dacă nu reușesc să gândesc în aceeași
direcție ca majoritatea? Îmi este imposibil să
exersez meseria de filosof, în sens serios și
corespunzător vocației profunde pe care o am și, în
același timp, să fac reclamă comercială și ideologică
produselor industriale. Una este incompatibilă cu
cealaltă.
Dar nu acesta este motivul pentru care mă
pregătesc să-i demolez aici. Chiar dacă aș fi fost
invitat la colocviu, chiar dacă mi s-ar fi rezervat o
cameră de hotel "cinci stele", chiar dacă mi s-ar fi
oferit la restaurant ficat de gâscă (foie gras) și cu
șampanie Canard Duchșne demi-sec sau cu
Tămâioasă de Cotnari, așa pentru exotism, iar ca
bonificație, o ieșire pe pârtia de ski de la
Chamrousse și o întâlnire cu Miss France, tot i-aș fi
executat în scris ca pe niște tăietori de frunză la
câini, dar mai ales ca pe niște potențiali
organizatori ai viitoarelor crime în masă.
Percep cu o forță teribilă și enormă și presimt cu o
angoasă profundă și monstruoasă aceleași
simptome telurice, care au fost premergătoare:
ghilotinării în masă pe perioada Terorii revoluției
franceze, masacrelor bolșevice leniniste și staliniene,
crimelor naziste și comuniste, exterminării elitelor
românești etc. Toate au fost precedate de un fel de
reacții de nebunie în lanț, de nebunie istorică
colectivă. Iar o bună parte din intelectuali au fost
sau sunt primii care au căzut sau care cad victimă
virușilor ideologici. Este vorba, de manieră generală,
cam de același tip uman, vizitat de aceeași isterie,
aceași violență, care a cuprins umanitatea aproape
periodic de mai bine de două secole încoace. Există
vreo modalitate pentru a-i calma și modera pe
acești propagandiști, pentru a-i liniști și cuminți pe
acești mizologi și mizantropi? Sunt destul de
sceptic, dar cred că trebuie totuși început prin a
rezuma și a explica despre ce este vorba, pentru a-i
cunoaște înainte de a-i combate.
3° Programul și participanții
Simpozionul a fost organizat de Centrul de
cercetări asupra imaginarului (Centre de recherches
sur l'imaginaire), aflat sub direcția profesorului
Philippe Walter. Centrul a fost fondat de și a
devenit celebru datorită lui Gilbert Durand.
Colocviul internațional și (numit pompos)
interdisciplinar a reunit peste douăzeci de
"specialiști" veniți din diverse țări și continente :
Japonia (1), Spania (1), Maroc (1), Italia (1),
România (1), Elveția (2) și Franța (15). Nu toți au
fost universitari. Au participat deasemeni cercetători
de la CEA (Centrul Energiei Atomice) și chiar
artiști. Un fel de (în)cântare a patriei, ca să folosesc
propriile lor procedee stilistice. Nu toți au fost
profesioniști; au intervenit și amatori, doctoranzi,
băgători de seamă (bref, des fumistes). Însă faptul
acesta nu a pus probleme, deoarece nivelul
conferințelor nu a fost cu nimic perturbat în
mediocritatea lui. În fond aceasta este nota generală
a activităților universitare. N-am să-i pot aminti aici
pe toți și, din păcate, nu o să pot face altceva decât
remarci rapide insistând doar pe conferințele care
au fost mai bizare (dintr-o majoritate insipidă) sau
mai interesante (o minoritate îngrijorătoare).
Atât organizarea heteroclită și precipitată cât și
pletora de subiecte greu de clasat denotă o oarecare
superficialitate și mai degrabă intenții publicitare și
de propagandă. Ideea de bază a organizatorilor a
fost în mod sigur legată de "cum să cheltuim mai
bine banii oferiți de Regiunea Rhone-Alpes și cum
să răspândim mai rapid noua ideologie
antropotehnică și trans-umanistă". Am semnalat
deja naivitatea jocului de cuvinte din titlul principal
al simpozionului. Dar subtitlul este și mai buclucaș:
"și dacă corpul mutant ne-ar fi fost povestit..." (et si
le corps mutant nous etait conte.). Chiar așa, ce-ar
fi fost? Ce însemnă "corp povestit"? Se pot povesti
întâmplări, evenimente, anecdote, istorioare, mituri
etc. Însă cum să povestești piciorul sau mâna sau
capul! Corpul și organele sau părțile sale pot fi
descrise, studiate, analizate dar în nici un caz
povestite. Dar poate că este vorba de vreo
șmecherie poetică, vreo figură de stil interdisciplinar
care mi-a scăpat, vreo metaforă transparentă și deci
invizibilă. Sau poate că nu este decât pură
șarlatanie, simplă pretenție intelectuală?
Ambiguitatea nu este nici cel puțin profundă, ea
sugerează pur și simplu practicile publicitare mass-
media, unde asocierea imaginii cu echivocitatea
cuvintelor produce în mintea clienților efecte
comice și deci o simpatie pentru produsul respectiv:
o capcană pentru tontomani (un attrape nigauds).
Cele trei zile, au fost organizate pe tematici
federatoare: în prima zi s-a discutat despre raortul
între literatură și tehnologie, pe tema corpului; în
ziua următoare, despre imaginarul corpului mutant;
iar în ultima zi, un fel de sinteză, despre "cele două
paradigme ale corpului" (imaginar și tehnic). Ce
frumos, ca la Hegel!
În mod concret, iată ideile principale ale câtorva
conferințe, pe care am reușit să le descopăr în
noianul de sporovăială pseudo-intelectuală, plecând
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
de la înregistrările audio ale participanților, de la
programul colocviului și de la rezumatele
conferințelor furnizate de autori (ca și cum aș fi
fost în sală). Mi-a fost greu de ales, deoarece
subiectele sunt fie școlărești, fie naive, fie
insidioase, fie confuze, fie pur și simplu inexistente.
3° Câteva extrase
După o prezentare făcută de Claude Fintz de la
Universitatea Grenoble II (specialist în tehnicile de
comercializare!), despre care nu am nici cel puțin
un rezumat, primul care a luat cuvântul a fost
japonezul Chiwaki Shinoda (Universitatea din
Osaka, Japonia). Acesta a vorbit despre "copiii de
fier", copiii monstruoși care apar în poveștile
japoneze și în miturile din Extremul Orient. Ideea
este simplă, chiar dacă implicită : așa cum se
sugerează în imaginarul mitologic, putem încerca să
construim oameni (sau copii) din metal. Ideea
există, de ce să n-o punem în practică? Numai că
perversiunea nu vine din faptul de-a fabrica roboți
și alte mașini "inteligente" metalice, ci din faptul că
natura umană este supărătoare, deci trebuie
înlocuită cu o "natură artificială" sau hibridă cyborg-
ul. Această idee nu a fost precizată de specialistul
japonez ; forța ei vine din aspectul implicit.
Merită reținută deasemeni conferința lui Mercedes
Montori-Araque (Universitatea din Grenada,
Spania), pe tema "imaginii corpului dinamitat ca
pre text" ; de ce? Foarte simplu, pentru frumusețea
anacronismului, pentru enormitatea expresiei. Să
evoci imaginarul din legenda populară spaniolă
(lagarto la Malena, șopârla Magdalenei), cu ideea de
explozie a corpului, dar pentru care faci apel la
dinamita contemporană, mi se pare nu numai
eronat, ci infatil. Pe scurt, să reținem că
"înțelepciunea populară" ne sugerează că putem
modifica organismul uman, chiar și prin procedee
violente ca dinamitarea acestuia. Sunt de acord, dar
vreau mai întâi să văd dacă este posibilă treaba
respectivă chiar în cazul conferențiarului.
După-amiaza a debutat cu doi tineri cercetători,
Celine Verchere și Thimothee Jobert, care-și fac în
mod sigur tezele de doctorat în cadrul colaborării
dintre CEA și Universitatea Grenoble II. Nu ar
trebui să dau în ei aici, căci sunt prea tineri și prea
naivi, manipulați de cei care le conduc tezele și de
cei care le finanțează. Dar limbajul utilizat în
conferința lor comună "En-corps les nanos !" (În-
corp nano-tehnologiile!) m-a deranjat peste măsură.
Deja titlul fals subtil și pretențios sugerează un
dublu sens (din nou jocul de cuvinte mercantil): "en
corps" înseamnă în interiorul corpului, dar se
pronunță ca "encore", care înseamnă încă. Altfel
spus, contrar reacției de adversitate a populației, în
fața acestor tehnologii, autorii susțin că trebuie să
introducem nano-tehnologiile în corp din ce în ce
mai mult. În rest limba utilizată este cea de lemn,
cu care se încearcă acoperirea vidului conceptual
prin frazeologia pseudo științifică. Proletcultiștii
români au ratat ocazia. Sunt mai mult decât
revoltat că Brucan Silviu n-a fost invitat ca să-și facă
profețiile autorealizatoare. Doar el mai lipsea (sau
stafia lui) cu inteligența sa sclipitoare de "inamic al
poporului".
Conferința ținută de Marina Maestruti (de la
Universitatea Paris X), a fost mai mult decât
contradictorie, lipsită de onestitate intelectuală. Își
propusese să vorbească despre "ficțiunile din
nanotehnologii" și după ce a confundat ceea ce este
specific lumii posibile, lumii virtuale, lumii
mitologice și lumii reale, intelectuala noastră apără
ideea că "promisiunea nanotehnologiilor de a realiza
visele virtualității" are acum un caracter concret! Păi
fie este fictiv, fie este concret; cum vine treaba? Mă
întreb, nu fără tristețe și dezamăgire, cum se poate
împinge impostura recrutării intelectualilor în
universități până la acest stadiu de abjecție, încât
discuțiile familiale pe care aceștia le au acasă, să se
transforme în conferințe internaționale și
interdisciplinare. Altfel spus, cum este posibil ca o
ignoranță atât de crasă să se îmbine cu vulgaritatea
în mediul universitar? Poate că sistemul tribal de
recrutare este de vină!
La fel și cu tânăra Sylvie Allouche, încadrată de
două universități prestigioase (Paris I și Paris VIII) ;
"prestigioase" pentru cine nu cunoaște catastrofa
universitară franceză. Deci nu-i pot imputa nici o
responsabilitate; este dusă de curentul mediocrității
generale, de propagandă și de manipulare. Ea are
exact profilul viitoarei asistente universitare, al cărui
loc este probabil rezervat de pe acum. Studenții
mei din primii ani fac lucrări mai inteligente și mai
bine documentate decât mulți din profesorii lor.
Tânara doctorandă crede că autorii de SF sunt noii
cercetași ai reflecției filozofice și că
nanotehnologiile, cibernetica, biologia moleculară,
progresul tehnologic, literatura, plus alte sosuri și
salate de același gen, pot oferi "mijloacele unei
reflecții de natură filosofică, în același timp serioasă
și originală"; exact ce vroiam să spun și eu. Gând la
gând cu bucurie. Ce aș putea să-i urez decât "Bon
courage! și carieră strălucită".
Ziua următoare (joi, 30 decembrie), consacrată
"imaginarului corpului mutant", a fost la fel de
indigestă. Merită semnalată prezența lui Lucian
Boia, profesorul de istorie de la Universitatea din
București. De ce? Foarte simplu, intelectualul
român este "împins în față" de cercurile și rețelele
sale internaționale. Încă de pe vremea
comunismului, el reușea să publice în Franța cărți
interesante. Este un fel de intelectual emblemă, cam
ca Patapievici. Ambii sunt introduși chiar și în
concursurile naționale C.A.P.E.S. în Franța, pentru
viitorii profesori de limbă și literatură franceză în
învățământul secundar, care au ales, printre alte
probe, limba română. Altfel spus, ei sunt buni la
toate, ca și cum nu ar exista adevărați scriitori
români, romancieri sau poeți contemporani. Or,
pentru cine are o cunoaștere profundă a literaturii
și filosofiei contemporane, știe că în spațiul
românesc există valori indeniabil mai importante
decât în cel francez. Deci ar fi fost ușor de ales
pentru probele respective un poet, un scriitor etc.
Dar, oricât ar fi de provocatoare aceste vorbe
pentru ignoranți, prefer să nu lansez aici polemici
inutile. Boia a ținut o conferință interesantă despre
imaginarul longevității, altfel spus despre ideea
"tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte"
extrasă și sustrasă din folclorul românesc și
bineînțeles din povestea lui Eminescu și din
nuvelele lui Eliade. Nu cred că i-a citat în
conferință, la oral; în textul de care dispun, aceștia
nu apar. Totuși specialistul român face notă aparte,
fiind mai moderat în fața utopiilor și mai
competent decât ceilalți conferențiari. Dealtfel,
conferința sa este singura care merită citată,
împreună cu cea a lui Wunenburger (cu care am să
închei articolul, ca să scriu și ceva de bine în
încheiere). Altfel spus, nu a fost totul ratat.
Trec peste alte câteva conferințe mai mult sau mai
puțin banale și mă opresc la una tare de tot:
Philippe Rigaut, "Le corps Fetish/SM: entre fable
mystique et experimentation sensorielle". Problema
specialistului de la Universitatea din Picardia este
aceea a sado-mazochismului și a fetișismului. Bine
și ce-i cu asta? o să mă întrebe cititorul exasperat,
"nu poate să meargă la medic?". Ba poate, dar mai
bine preferă terapia de grup în mediul universitar.
Se pare că este o metodă modernă care permite
vindecarea pacientului. Singurul risc: transmiterea
bolii participanților. Ideea de bază este aceeași: aveți
niște tare grave, vicii, complexe, suferiți de
demență, sunteți epileptic, nebun, obsedat,
paranoiac, maniac, schizofren, pedofil ș.a.m.d.,
atunci repede la Universitate, este locul ideal pentru
a debita toate inepțiile posibile și imposibile. Pe
scurt, moșul Rigaut a făcut propagandă mediilor
salubre și interlope pe care le frecventează, stilurilor
SM-Fetish și Dark-gothic (mai bine nu vă spun ce
înseamnă), pentru a pune în evidență corpul
"deviant" ! Curat murdar, coane Fănică!
Ar mai fi și alții care ar merita să fie discutați aici,
ca Jean Marigny, specialistul în vampiri, mare
amator de vinuri albe românești, și pasionat de
meleagurile carpatine pe care le străbate adesea
între Sinaia, Brașov și Sighișoara, în căutare de
strigoi. Dar spațiul nu-mi permite. De aceea am ales
doar extremele. Așa că prefer să închei cu
conferința ținută de Jean Jacques Wunenburger,
unul din marii nababi al filosofiei franceze
contemporane, profesor la Universitatea Lyon III.
Din start, trebuie să recunosc valoarea specialistului.
Oricât m-ar mânca limba și oricât m-ar mâna stilul
caustic, nu am ce să-i reproșez profesorului de la
Lyon. Este printre puținii filosofi francezi
contemporani care scrie texte consistente, care sunt
lizibile și deci pot fi citate. Restul, toți o apă și-un
pământ. Conferința sa a fost cea mai interesantă.
Este singurul care a semnalat în acest colocviu
probleme filosofice, paradoxe teoretice. Ceilalți au
făcut apologie ideologică, el a efectuat critica
filosofică. Astfel acesta a putut să-și regăsească teme
vechi și dragi ca cea a unui "subtil totalitarism" care
se instalează cu ideologia și cultul corpului. Epoca
noastră se caracterizează printr-o extraordinară
dezvoltare a biotehnologiilor corpului, destinate să-l
amelioreze, să-l autonomizeze, să-l autoreguleze, să-l
artificializeze, pentru a scăpa dezordinii, bolii și
morții. Or dilema constă în a căuta emanciparea,
fericirea și libertatea într-un corp cibernetic,
transparent și reglat ca un ceas.
De ce? Care este problema sugerată de
Wunenburger? Răspunsul este simplu: pentru că
omul nu poate fi liber, emancipat și fericit decât
din punct de vedere moral, în plan spiritual și
intelectual, iar nu la nivel corporal. În imaginație
pot călători instantaneu, pot zbura și trece prin
ziduri. Dar în realitate, corpul este determinat și
supus legilor naturii, în timp ce spiritul, inteligența,
imaginația pot să li se sustragă. Toată viața noastră
morală depinde de această posibilitate: de a fi liberi
și deci responsabili de ce facem. Este în joc vechea
problemă a liberului arbitru.
Prin urmare, dacă utopiile corpului cibernetic ne
conduc direct la un nou tip de totalitarism, nu ar fi
mai bine să încercăm să revalorizăm un imaginar
autentic, bazat pe invizibil, pe imaterial și pe
mister? Aceasta din urmă nu este doar o simplă
întrebare retorică, ci chiar soluția sugerată de
filosoful lyonez. Nu pot decât să răspund afirmativ
în fața poziției singulare și deci marginale a lui
Wunenburger.
În concluzie, dihotomia tehnofil/tehnofob, pare că
va constitui în cadrul noii ideologii trans-umaniste
și antropotehnice, un substitut periculos, care
amenință să înlocuiască în democrația tradițională
departajarea în stânga/ dreapta. Faptul corespunde
deasemeni unei mutații mai profunde, nihilismul
occidental, care ne-a făcut să trecem de la Magna
moralia proprie antichității, la Minima moralia
specifică contemporaneității și, prin urmare, ne
amenință cu Impossibilia moralia, care probabil va
bulversa societățile viitoare. De ce? Pentru că
morala nu poate fi minimă, ea poate fi magnifică
sau imposibilă. Ca și în artă sau în știință,
minimalismul etic este o contradicție în termeni.
Filosofia minimalistă este imposibilă.
Grenoble, 27 decembrie 2006
■
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
Black Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
pharmakon
Madlene si mituri
Cătălin Bobb
Recitind Societatea Transparentă a lui Vattimo
(mă interesa, mai degrabă, problema mitului
regăsit), o întrebare aproape modernă îmi
veni în minte: ce înseamnă a fi uman în
postmodernitate? (astfel de întrebări pot fi puse în
marginea unei lecturi precum cea din Vattimo sau a
celor asemenea lui, altfel, spasme metafizice te pot
împiedica). În acest punct pare-se că „dacă avem o
idee despre realitate, aceasta, în condiția noastră de
existență tandromodernă, nu poate fi înțeleasă ca
datul obiectiv ce se află dedesubt, sau dincolo, de
imaginile pe care ni le dau mijloacele de
comunicare. Cum și unde am putea să ajungem cu
astfel de realitate „în sine”? Realitatea, pentru noi, e
mai degrabă rezultatul încrucișării, al
„contaminării” a multiplelor imagini, interpretări,
reconstituiri pe care, în concurența între ele, sau,
oricum, fără nici o coordonare „centrală”, le
distribuie mijloacele de comunicare (p.11)”. Nimic
până aici nu pare suspect. Lucrurile sunt evidente și
teribil de clare, nu asta e problema (nici măcar
faptul de a putea spune, imberb, da așa e sau nu,
nu e așa la o astfel de informare asupra realității,
nu mi se pare important), ci că puțin mai încolo
Vattimo afirmă: „Subiectul postmodern, dacă
privește înăuntrul său în căutarea unei certitudini
prime, nu găsește siguranța cogito-ului cartezian, ci
intermitențele inimii proustiene, poveștile mediilor,
mitologiile evidențiate de psihanaliză (p.50) ”.
Ruperea istoriei ca ideologie triumfătoare a
occidentului (intrarea în scenă a marginalilor)
dispune omul postmodern spre o deschidere care
înainte de apariția mijloacelor de comunicare nu ar
filosofograme
Un temei, din alte vremi, pentru
susținerea multiculturalității
Aurel Bumbaș
Pentru că tradiția nu apare în mod firesc doar
ca o simplă transmitere de conținuturi și
forme ce trebuie prezervate prin reiterare într-
un câmp social activ, ei îi atribuim rolul de a ne
asigura o parte a demersurilor de legitimare a
judecăților noastre, de orice fel ar fi ele. Condițiile
care au dus la apariția unor elemente ale ei sunt
sortite pieirii, iar ceea ce se transmite este doar
experiența ce se decantează într-o formă reiterabilă
și apelabilă ca temei al unor judecăți făcute ulterior,
într-un alt context. Caracterul viu al unei tradiții stă
în puterea de legitimare a unor judecăți ce iau
naștere nu în același context inițial, ci într-un
context actual, altfel tradiția nu e decât o colecție
de „învățături de minte” ce ar trebui să acționeze
automat în condiții similare sau identice. În același
timp, ceea ce este transmis prin tradiție și apelat în
contexte de viață diferite de cele genetice, devin
elemente ce asigură o înțelegere a vieții omului și
perpetuarea vieții acestuia.
Lamentația pe care o oferim ascultătorilor de
câte ori pomenim de cei 45 de ani de comunism,
conține și ideea că am fost privați de legătura cu
tradiția gânditorilor din perioada interbelică, însă
tonul ridicat al tânguirii nu e suficient, e nevoie și
de punerea în evidență a acelei părți vii a tradiției
gândirii interbelice ce ne-ar putea susține multiplele
tipuri de judecăți cerute de contextul în care trăim.
fi fost posibilă. Alteritatea, în acest sens, poate fi în
sfârșit regândită, reinterpretată și asumată, nu ca
ceva absolut diferit de mine, ci doar ca ceva
momentan străin, dar pe deplin asimilabil într-o
conștiință deschisă. Problema, și una din mizele
acestei cărții, stă, desigur, sub înfrângerea gândirii
europocentriste care apelează mereu la
metapovestiri justificative. Ele (metapovestirile nu
mai funcționează, o teză atât de auzită astăzi
asupra căreia nu mai insist) sunt una din piedicile
recunoașterii alterității, așa că trebuie spulberate,
începând cu istoria ca teleologie. Problema nu e
aceasta, ci cu totul alta; anume, ce justifică unitatea
omului, unitate care nu mai poate fi căutată nici
„dedesubt”, nici „dincolo” de imaginile pe care
societatea transparentă le creează? Răspunsul, nu
ușor de intuit, stă în „înăuntrul” omului, acolo
unde memoria proustiană și mitologiile
psihanalizabile (freudian sau jungian) stau ascunse.
Construcția „interioară” a subiectului capătă
consistență sub două axe: memoria personală
(madlene cu diferite gusturi, mirosuri, culori etc.) și
miturile. Întrebare noastră este, în acest punct,
următoarea: dacă nu cumva cele două axe ale
subiectului pot fi privite ca metapovestiri? Dacă da,
atunci a fi uman în postmodernitate înseamnă a
lua în considerare structuri care nu aparțin deloc
postmodernității, structuri care nu aparțin nici
măcar modernității, structurii de-a dreptul arhaice.
Răspunsul e prost și tocmai Vattimo ne spune că e
prost: mitul sau redefinirea mitului astăzi nu ne
poate face să tragem concluzia „că tocmai o
regăsire a mitului ar putea să reprezinte răspunsul
De aceea, ceea ce eu propun aici, este un exercițiu
euristic în vederea elevării unei relații între
concepția filosofică blagiană, privitoare la nașterea
omului și promovarea multiculturalității în context
contemporan.
În concepția lui Blaga, nașterea omului are loc
prin două salturi diferite: unul este cel morfologic,
care are ca și regulă existența întru imediat și
pentru securitate, prin care se legitimează ontologic
demersurile civilizațional-tehnologice; celălalt este
cel ontologic, care are ca și regulă existența întru
mister °i revelare, prin care se legitimează ontologic
cultura și plăsmuirile sale. Saltul ontologic duce la
nașterea omului în orizontul misterului ca orizont
originar, el reprezintă o trecere bruscă de la
înțelegerea instinctual-conservativă a alterității, la o
înțelegere revelatoare a alterității ca mister. În felul
acesta, pentru Blaga, nașterea omului și nașterea
culturii sunt cooriginare, iar „cultura este rezultanta
actelor de revelare a misterului”.
Elementul esențial al actelor de revelare a
misterului, din care se constituie cultura, este
pecetea stilistică, a cărei formă abstractă Blaga a
denumit-o matrice stilistică, iar matricea este
compusă din patru categorii abisale. Ori fiecare
cultură posedă o matrice stilistică specifică, iar
specificul izvorăște din faptul că în ea sunt prezente
categoriile stilistice sub forma uneia din modalitățile
adecvat la problema «ce însemnă a gândi» în
condiția existenței tandro-moderne (p.34)”.
Zguduitor nu-mi pare a fi faptul că mitologia și
memoria se transformă într-o construcție profund
occidentală, mi se pare de bun simț să fie așa, ci că
mitologia funcționează numai ca pendant
indispensabil într-o definiție a umanului, însă, mai
apoi, ea nu poate fi luată până la capăt în
considerare (adică în sensul ei deplin cum ar zice
Eliade, deși Eliade mi se pare excesiv de uzat așa că
apelul la el, cel puțin în cultura română, nu spune
mare lucru). Mitologia poate funcționa ca punct de
sprijin, niciodată ca explicație (ceea ce, pe bună
dreptate, nu-mi creează nici un fel de insomnii).
Însă ceea ce mă pune pe gânduri e precaritatea
jocului cu mitul, simbolul, metafora (lucruri nu pe
deplin raționale) ca funcții de apel, atunci când
toate celelalte apeluri au fost epuizate. Desigur,
există vaste analize asupra acestor fenomene (nu
are sens să le enumăr), însă întotdeauna încheiate
cu un rest, adică întotdeauna spre limita analizei se
spune că nu se poate spune chiar tot. De fapt,
mirarea mea stă în următoarea dilemă: când avem
dreptul să apelăm la mitologie noi, oameni ai
modernității foarte târzii? Mai exact la ce folosește
acest apel? și dacă acest domeniu (mitologia)
frizează o parte a noastră de neeludat, de ce
funcționează numai ca limită a unei analize?
E clar că „a fi (poate: în sfîrșit) umani (p.23)”
revendică o gândire atotcuprinzătoare ( străinul,
copilul și femeia, ca să-l parafrazăm pe Todorov),
ruptă de metapovestiri metafizice, o gândire care
numai astăzi, sub incidența societății transparente,
poate funcționa. Însă madlenele și miturile
(psihanalizabile desigur) stau „dedesubt” sau
„dincolo” sau „în sine” (nu importă unde) în uman,
ca un fel de metapovestiri nemetafizice.
■
lor. Prin urmare, dacă misterul este revelat într-o
plăsmuire ce este marcată de o matrice stilistică
specifică, el nu poate fi epuizat prin ea, pentru că
acea plăsmuire nu este decât o modalitate tributară
unui specific stilistic, ea nu poate avea în nici un
caz un caracter absolut sau esențial, chiar dacă
înglobează o structură arhetipală. Blaga numește
această situație cenzură stilistică, iar pe consecințele
ce le implică ea se poate întemeia ontologic
justificarea privind promovarea multiculturalității.
Recunoașterea existenței unui temei intrinsec a
priori pe care îl implică orice plăsmuire culturală la
un moment dat și prin prisma căruia poate fi
înțeleasă devenirea istorică a culturilor constituie un
temei suficient pentru securizarea unui spațiu
multicultural. Recuzarea unui temei intrinsec a
priori, de genul celui pe care îl susține Blaga, din
perspectiva unei finalități convențional stabilite sau
universal recunoscute nu se justifică, pentru că
existența unei asemenea finalități este cel mult la fel
de probabilă ca și existența unui temei intrinsec a
priori. Nerecunoașterea unui temei intrinsec și a
priori al plăsmuirilor culturale deschide perspectiva
unei evaluări legitimată pe elemente ce țin în mod
expres de existența în imediat și pentru conservare.
Urmarea unei asemenea situații pune sub semnul
întrebării existența întru mister și pentru revelare,
refutează saltul ontologic ca moment care face
posibilă cultura și omul, deschide și legitimează o
perspectivă în care omul poate fi judecat, fără drept
de apel, prin categoriile valorice ale biologicului și
tehnologicului. Iar o judecare dominată de
perspectiva performanțelor biologice și a
performanțelor plăsmuirilor tehnologice, până acum
în istorie, s-a dovedit purtătoarea unui puternic
potențial de violență.
■
24
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Burgul lui „Matei” Corvin
Adrian Andrei Rusu
Când au dublat inscripția de pe imobilul
Academiei de Arte Vizuale, Funar și istoricii
săi de buzunar nu și-au pus problema că și-
ar afișa o dublă probă de ignoranță istorică și
religioasă. Pentru că regele născut acolo, pe la 1440,
a fost botezat cu numele unui apostol (Matia, 24
februarie), nu de evanghelist (Matei, 21
septembrie). Ca nostimada să fie și mai bine
percepută, trebuie să se știe că Hunedoreanul a fost
regele Matia I, căruia i-a urmat, peste mai bine de
un veac, un Matia al Il-lea, din dinastia
Habsburgilor. Așadar ne-a rămas lipită pe pereți,
până la clipa conștientizării gafei, o splendidă
dovadă de prostie, cu care se lovește ceas de ceas în
populația de rând sau în turiștii stupefiați de
corespondențele istorico-religioase (culturale) ale
băștinașilor.
Dar operațiunea „băgați picioarele în istorie” nu
s-a rezumat vreodată doar la acest „fleac” din
partea edililor liberi de după ‘89. Batjocura s-a
mediatizat și mai monstruos cu simbolurile
heraldice ale urbei. Poarta cu hersă (grilajul cu țepi,
ridicător) și trei turnuri, de la începuturile primilor
orășeni, nobilă și neutră, a fost substituită cu o alta
emblemă de pus pe steag sau ecuson de gardian
public. Vechea boală românească a schimbării
formelor făcută în iluzia lepădării fondului, a lovit
și aici. Noutatea colcăie de mesaje istorice:
stindardul dacilor din Napoca cea negăsită, alături
de o Minervă apatridă menită să sublinieze (poate)
că orașul are mai mulți deștepți decât alte așezări.
Cea mai monstruoasă dintre noile podoabe
heraldice lopătate din convingerea că nimic din ce
ar fi tipic orașului nu trebuie să lipsească (amintiți-
vă doar de vechea stemă a României comuniste, în
care spicele, sondele, soarele și roata dințată se
buluceau să arate tututor că suntem complecși și
foarte proletari înfrățiți cu natura simpatizantă),
este silueta Monumentului Memorandiștilor.
Emanație a orgoliului funariot, a închipuitului său
triumf asupra „pieței ungurești”, redusă la câțiva
milimetri de ștampilă, ea nu sugerează decât un
oarecare bețigaș. Bine că s-au dus creatorii de colaje
heraldice amatoristice, pentru că - cine știe? - ne-
am fi trezit acolo poate și cu „minunata” statuie a
lui Avram lancu ori, și mai rău, cu o piele de ianoș
purtată în băț de vreun mănășturean verde. Dar,
deși neavizată oficial, stema cea grotească flutură în
continuare pe banere și pe antetele Primăriei lui
Boc.
Cu un talent de invidiat, cum o repetăm,
Funăria și-a asociat un splendid grup de istorici țuc-
in-dosiști care s-a dublat instantaneu cu
ingineri/ arhitecți conștienți de inaugurarea
„perioadei istorice a acumulării primitive a
capitalului” în România (cum scria blestematul de
Marx). Termenul de „oneroși” li se aplică de
asemenea. Numai denumirea de profesioniști, cu
bune bagaje de arhitectură istoircă, iubitori ai
orașului în care s-au născut sau au prins rădăcini,
nu.
Deja dătătorii de nume dacic mai grijiseră un al
doilea călăreț de bronz, în așa fel încât orașul
transilvan să se adauge la zecile de alte localități
care venerau pe un viteaz cu „pohtă” de a domni
peste românii cei neuniți și prea-adesea deficienți în
fapte mari. O zestre nouă a apărut prin pleiada de
bostani în țepușe (= busturi), cu postamente mai
scumpe decât operele de artă, alături de și mai
frecventele plăci pe frontoane. Printre ultimele,
neavizații lasă falca mai jos decât trebuie la
omagierea „Casinei române”, adică la locul de
plăceri al intelectualilor români prigoniți din Austro-
Ungaria. Ce păcat că nu am fost și noi consultați!
Am fi sugerat imediat plăci la punctul unde primul
roman sadea s-a căsătorit cu o dacă napocensă,
unde Nicolae lorga și-a băut șvarțul după ce a
vizitat Feleacul, unde calul generalul Petala, cel care
comanda trupele române care au pășit în Clujul
unit cu regatul, a nechezat de bucurie prima oară.
Să recunoaștem că sugestiile noastre sunt mai
importante decât acelea al așezământului în care
avocații rezidenți și popii români veniți la oraș după
târguieli, jucau 66 cu cărți zise ungurești, la un
pahar de Beherovka sau cafea Julius Meinl.
Vectorii de acțiune au fost și mai sofisticați.
Apetenței de spații cu rosturi de baze de cheag
capitalist au început să-i cadă victime case și
frânturi de case din patrimoniul istoric. Indiferent
de cel fel de justificări s-au servit, probabil că
nimeni nu va ajunge în proces pentru „casa
călăului”, așezarea Domo-ului peste colțul de nord-
vest al incintei Napocii și cetății medievale, casele
îngropate sub biserica ortodoxă din b-dul Eroilor și
câte ori mai fi (multe, dar cu lista ușor de
recompus).
Și astăzi mă cuprinde mirarea cum de a existat
o atât de cumplită încrâncenare pe zidurile
dezgropate din fața Statuii Regelui Orașului, în
timp ce vis-â-vis de Liceul de Muzică (fostul
claustru dominican), ruine bibilite în liniște, tot
romane, erau păstorite doar de către arheologul care
le descoperise. Parcul Caragiale, care mustea de
ruine de arătat celor care trebuiau convinși că
românii se trag din romani, a continuat să doarmă
cuminte somnul de anonimat. Iar groapa din fața
Încălăratului Româno-maghiar persistă, generatoare
a nesfârșite dureri de cap într-ale restaurării, ca un
cui al lui Pepelea lăsat pervers moștenire de vechea
administrație...
Ici-colo, burgul de care tot scriem are urme care
se mai ițesc semeț. Dar, în afara unui tronson
rezolvat înainte de ‘89, înspre Piața Cipariu, lângă
Bastionul Croitorilor (mai numit și Bethlen),
zidurile de incintă au aspectul unei danturi de babă
care a mâncat toată viața orez cu pietricele și nu
cunoștea noțiunea pastei de dinți. O promenadă la
colțul de sud-vest al incintei ar merita stopată prin
bariere sau măcar cu dejecțiile unei mașini de fum.
Cu un ciocan de zidar, o spăligă și un fierăstrău ar
fi dispărut urgent și cojile de cocioabe care se lipsec
de zidul medieval și pădurea de tufe, împreună cu
copacul care prosperă pe turnul de colț și
coronamente. În zadar, o ceată de studente
inimoase s-a apucat, în urmă cu câțiva ani, să
plivească zidul din spatele clădirii deținute de
Universitate. Credeți că s-a îmbujorat de grijă
obrazul vreunui edil-șef, la acest gest, mai mult
feminist și simbolic, dar reclamat elementar de
protecția monumentelor? Aș! Probabil scuzele ar
începe cu aruncarea dilemei: al cui e zidul
domnule?
Singurul turn de incintă, cu oarecare look
cosmetic, cel despre care am pomenit deja, este și
el exemplu al „interesului” neprecupețit cu care
edilii au bandajat zestrea patrimonială și de brand a
Clujului. Pe el tronează încastrată vizibil inscripția
lapică „Muzeul de istorie al orașului”, amintind de
singura sa clipă de glorie contemporană. După ani
în care a fost hulubărie de maidanezi, după ce
igrasia i-a ajuns la etajul II, acum Primăria se zbate
pentru a-l recupera, ca să-l metamorfozeze în orice
altceva decât a fost și se cuvenea să redevină.
Probabil că are dreptate: cât se mai poate avea
încredere în muzeul de istorie care reclamă
Transilvania, dar se canalizează obstinat doar către
antichitatea, la fel de puțin locală?
A văzut cineva vreo inscripție curată, eventual
trilingvă, pe vreo mărturie a Clujului medieval ori
premodern? S-au marcat cumva pe proaspetele
caldarâmuri, traseele dispărute ale miezului istoric?
și-a pus cineva problema că și străzile orașului vechi
ar avea nevoie de nume ceva mai personale, mai
specifice, în așa fel încât strada Clemenceau să nu
pară a proveni de oriunde din Europa francofonă?
Vreo statuie mai onorabilă? Că păzitorul de rele i-a
fost Sf. Arhanghel Mihail (= ziua orașului!)? Are
Clujăria comandată vreo monografie istorică
comparabilă cu ceva similar din zări continentale,
tradusă și în luxemburgheză, ca să stoarcă lacrima
de emoție a înfrățiților din aceiași parcelă de glob?
Istoria recentă a orașului în care ne trecem către
marea uitare, este mișcarea unei hore a interesaților
în voturi de școliți la generală și la liceul seral, a
căpătuiților ascunși de scuturi istoriste,
confecționate din hârtie de ziar provincial, a
pseudo-profesioniștilor veleitari, a indiferenților
pentru care blocul de beton este la fel de bun ca și
garsoniera inconfortabilă, hărtănită din sălile
palatului clasicist, ai acelora pentru care, la statuile
lui Matia Corvinul și Mihai Viteazul, doar
podoabele armăsarilor sunt interesante.
Mai lipsește cineva? Să ne gândim repede... Dar
desigur!
(Va urma)
■
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
intermezzo clujean
Anii ’70 (II)
Petru Poantă
Facultatea de Filologie avea foarte mulți
studenți. În anul meu, numai la secția cu
limba principală româna (iar secundară
franceza, italiana, engleza și spaniola, fiind
obligatorii cîte două) erau 160. Dar existau și
secții cu alte limbi principale de predare: franceza,
engleza, maghiara, germana și rusa, unde erau
înscriși încă vreo 300. Un vast univers cosmopolit
și „himenocrat”! Desigur, tinerii aceștia făcuseră
liceul la oraș, însă majoritatea proveneau din
mediul rural ori din familii de muncitori și de
mici funcționari. Păstrez încă vii în memorie
figurile lor înduioșătoare de provinciali aferați.
Veniseră în prima zi de cursuri cu un aer
duminical, îmbrăcați cu hainele „cele bune”: o
lume pestriță, dar nu cenușie, lăsînd impresia
unei bunăstări improvizate; o lume care, în fond,
își masca stîngaci perplexitatea și precaritatea
intelectuală. După cinci ani de studii, ei deveneau
profesori, însă destul de puțini aveau să știe citi și
valoriza critic o carte. La sfîrșitul Facultății,
cultura lor critică era uimitor de pauperă. Un
absolvent mediu nu îi citise sistematic nici măcar
pe marii critici din interbelic, Eugen Lovinescu,
G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu,
Vl. Streinu. Limbajul conceptualizat le era
aproape inaccesibil. Literatura, în esența ei,
rămînea o enigmă și nu se dezvăluia decît prin
conținut Cei care descopereau existența formelor
erau niște privilegiați. În anii ‘60, învățămîntul
literar și artistic nu scăpase decît parțial de
domnia tranzitivității oarbe. Comentariul
academic obliga opera literară la comunicarea
directă a unui mesaj devenit aproape identic cu
conținutul. Realitatea înconjurătoare însăși nu i se
arăta omului obișnuit decît ca o prezență
empirică și univocă.
Un fapt mai puțin cunoscut și bine camuflat:
în Cluj apăreau două reviste de cultură în limba
română și patru în limba maghiară, dintre care
una pentru femei și alta pentru copii. Cele
românești există și astăzi sub același nume:
Cristian Ruță-Fulger
Poveste de iarnă
Tribuna și Steaua, prima, săptămînală, editată de
Consiliul Culturii; cealaltă, lunară, editată de
Uniunea Scriitorilor. Deși controlate de partid,
revistele erau atunci niște adăposturi privilegiate
pentru scriitorii care aveau șansa să-și găsească un
loc aici: un salariu onorabil, onorarii consistente,
program de lucru redus (oficial, patru ore pe zi),
călătorii în străinătate și un statut social în
proximitatea nomenclaturii. A fi redactor la o
publicație literară însemna mai mult decît o
profesie; însemna un loc confortabil în ierarhia
sistemului, precum și oficializarea calității de
scriitor. Ocuparea unui asemenea loc echivala cu
împlinirea unui destin fericit. Dar, dincolo de
privilegiile sociale, funcția legitima și autoritatea
în viața literară. Revistele însele erau niște centre
de putere unde se prefigurau ierarhiile literare. În
fond, ele și editurile dețineau controlul asupra
întregului fenomen literar.
Din redacțiile acestora s-a născut însă și
boema, în varianta ei fundamentalistă: boema
alcoolică. Deceniile literare șase, șapte și opt au
fost deceniile marilor bețivi. Pentru scriitorul
român, băutura devine emblemă a vocației.
Uniunea Scriitorilor din capitală are un restaurant
care, singur, îi asigură celebritatea. Se bea zilnic,
ritualic aproape, cu distincție ori depravat, în
public sau pe ascuns. Marii proletcultiști ai anilor
‘50, propovăduitori ai moralei comuniste, sunt și
marii bețivi ai vremii. Băutura devine o modă
căreia puțini i se pot sustrage. Abstinentul este un
proscris, dizgrațiat de breaslă. Clujul literar nu
face excepție. În anii ‘60, se pare că redacția
Tribunei purta faima veselului flagel. Era o
redacție numeroasă, cu vreo treizeci de membri,
dintre care nu beau Augustin Buzura, Romulus
Rusan, Mircea Vaida și Constantin Cubleșan; o
comunitate integral masculină care își exhiba
glorioasa mediocritate printr-o continuă și voioasă
petrecere. La Steaua exista un mediu mai rafinat.
Poeții fondatori ai revistei purtau încă o aură
eroică, fiind cei dintîi care îl denunțaseră, la un
Congres al Scriitorilor, pe Dan Deșliu, un lider al
proletcultismului. Steliștii cultivau eleganța și un
comportament discret, aveau un cerc de
colaboratori selecți și sfidau viața frustă a
tribuniștilor. Boemii de vocație ai redacției erau
solitari și melancolici. Boema nu a pătruns însă în
Universitate, unde se formau îndeosebi critici și
istorici literari, dar, altminteri, cu toate excesele,
ea nu a dus la o degenerare a „speciei”. Mai
degrabă a dat culoare epocii și a satisfăcut iluzia
unui nonconformism. La urma urmelor, ea nu
era, poate, decît o adaptare a unui model cultural
universal. Îmi amintesc cu cîtă admirație se
vorbea în mediul literar despre boemi celebri
precum Franțois Villon, E.A. Poe, Serghei Esenin
ș.a. Lui Eminescu însuși i se croise o biografie
orală de boem, ca un fel de reper legitimator. Pe
altă parte, boema întreținea mitul talentului
„natural” și al inspirației „iraționale”, un mit
fecund și catalizator într-o lume care uitase parcă
să viseze.
Mai rămîne o întrebare: a fost boemul
autohton un revoltat politic? Cu siguranță, nu,
căci, în realitate, boema nu reprezenta altceva
decît o formă specială de divertisment și o
practicau doar cei care aveau mult, foarte mult
timp liber. Dar despre acest fenomen am mai
scris. În ce mă privește, am avut o relație
fluctuantă și ambiguă cu el. Acum cred că
inspirația funcționează numai în actul efectiv al
scrisului și în timpul lecturii, și, mai ales, că e un
vertij nobil al lucidității.
Să revin la cele două publicații clujene: pentru
aspirantul la glorie, ele constituiau autoritatea
absolută și infailibilă. Student, treceam aproape
zilnic pe lîngă redacția revistei Steaua, din strada
Horea, tulburat de misteriosu-i prestigiu. Aveam
intuiția obscură că accesul dincolo ar însemna
trecerea celui mai dificil prag al ritualului inițiatic
în care mă aventurasem. În spațiul literar, trăiam
cu un sentiment cultic, fără a bănui nici prezența
unei ideologii, nici superficialitatea ori
dezinteresul celor care mă vor judeca. Imaginea
redacției literare ca un fel de incintă sacră n-ar fi
chiar o exagerare. Eu îmi reprezentam idealizat
lumea literară, și încă într-un orizont de
religiozitate. Nici cînd am ridicat vălul de pe
realitate, acest pietism nu m-a părăsit complet.
Oricum, într-o asemenea stare de exaltare pioasă,
am debutat împreună cu Franz Hodjak la
Tribuna, în primăvara lui 1967, cu traduceri din
Georg Trakl. Lucrasem cîteva săptămîni la un
grupaj de vreo zece poeme, după o inițiere
prealabilă în lirica trakliană. Făceam mai întîi
traducerea brută a textului german, apoi
începeam căutarea trudnică a echivalențelor
românești. În ciuda aparențelor, Trakl e un poet
dificil, cu un imaginar complicat, a cărui
stranietate constă atît în atmosfera hieratic-
crepusculară, îmbibată de o melancolie grea, cît și
în densitatea imaginilor enigmatice, multe
obținute prin aglutinări de cuvinte. Pentru mine a
fost uimitor faptul că limba română poate
răspunde acestei prodigioase expresivități. Am
realizat, totodată, că traducerile din marii poeți
amplifică spațiul poetic al literaturii de adopție și
că obligă limba la un efort de imaginație a cărei
profunzime este inaccesibilă multor poeți
autohtoni. Am mai tradus pe urmă și din alți
autori (Paul Celan, Bobrowski, Krolow ș.a.). În
1969, am publicat în Steaua un mic grupaj din
Nelly Sachs, poetă cu sintaxă trakliană, care, la
puțin timp, avea să primească premiul Nobel.
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
26
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ferestre redeschise
Horia Bădescu
Am început să scriu tablete cu câteva bune
decenii în urmă. Revista Steaua a fost cea
care mi-a găzduit, cu generozitate, ani de
zile, aceste aventuri în miraculosul univers al
parbolei, esopiadele ironice ori amare, exercițiile
de admirație față de cei pe care i-am iubit. Toate
acele texte pe care prin anul nouăzeci al veacului
trecut le-am reunit sub semnul ferestrei,
Dealtminteri așa s-a și chemat acel volum:
Ferestre. Le scriam cu nedisimulată plăcere, le
scriam pentru cei care aveau urechi de auzit
adevăruri incomode, adevăruri interzise sau
uitate. Le scriam pentru mine însumi, pentru a-mi
păstra vie memoria. Se pare că esopiadele mele
nu treceau neobservate. Mulți ani mai târziu, am
avut surpriza să întâlnesc, la Paris, pe cineva care
mi-a mărturisit că a fugit din țară împins de
nevoia irepresibilă de a verifica adevărul uneia
dintre acele tablete: dispariția unei limbi,
helgolandeza, în care nu există verbul a iubi. Sunt
sigur că nu acela fusese motivul real al plecării lui
dar evocarea ei, care dovedea o lectură atentă, mi-
a făcut plăcere.
Debutul întru tabletă mi l-am făcut însă, ca și
cel în poezie de altminteri, în Tribuna. Și tot în
Tribuna am reluat, după Revoluție, această
hermeneutică a pildei. Păstrând drept generic
titlul volumului amintit: “Ferestre”. Pentru că el
răspundea pe deplin caracterului acelei rubrici,
felului de a fi al tabletei.
Spațiu aflat la hotarul dintre două tărâmuri,
fereasta nu desparte, ci unește, nu limitează, ci
dezmărginește. Freastra nu e numai un pervaz
pentru contemplarea spectacolului lumii, nu e
doar loja din care eternele «gaițe» dau verdicte în
contenciosul vieții și al morții ori priveliștea
«aplauzului frenetic al canaliei de uliți». Fereastra
e deschiderea magică prin care nu doar te uiți la
lume, ci te uiți în lume, în lăuntrul ei, dar prin
care și lumea se uită la tine și în tine; pătrunde,
te invadează, te face al ei. Fereasta îți dă prilejul
să judeci și să te judeci, unde a judeca nu aparține
“intransigentei” legată la ochi, ci atotvăzătoarei și
atotînțelegătoarei sofia.
Timpul și întâmplările vieții au făcut să mă
depărtez o vreme de ferestrele mele. O vreme
îndelungată chiar. Apoi, în absența mea, genericul
rubricii, în varianta singularului, a găzduit timp
de câțiva ani, în paginile altei gazete, admirabilele
«interpelări» ale regretatului amic Costache
Olăreanu; memoria, cher ami, memoria! se
disculpa el cu fermecătoare stânjeneală.
Și iată, acum, întors de pe cele meleaguri, simt
nevoia să redeschid Ferestrele. Să mă uit din nou
la lume și în lume. Mulțumesc Tribunei de a fi
acceptat ideea că ele n-au fost nici o clipă zidite,
ca să evoc aici umbra unui alt om drag mie,
Alexandru Vona, ci doar oblonite pentru o vreme.
■
Debutul ca traducător nu m-a ajutat: un scurt
eseu despre lirica lui Ștefan Aug. Doinaș mi s-a
refuzat la Tribuna fără explicații. Am aflat, astfel,
că la o revistă nu puteai scrie despre cine și cum
vrei. La Tribuna, critica era gospodărită de Al.
Căprariu și Ion Oarcăsu, promotori, atunci, ai
unei campanii literare provinciale și
resentimentare. Eu tocmai descoperisem, la
Biblioteca Universitară, „Revista Cercului literar”,
citisem articolul-manifest Resurecția baladei al lui
Radu Stanca, astfel că mă apropiam de Doinaș în
cunoștință de cauză. Dar eșecul nu m-a afectat.
Un an mai tîrziu, debutam în Echinox ca și
cronicar literar, ceea ce n-aș fi reușit niciodată la
Steaua sau Tribuna. La Steaua am publicat prima
dată tot traduceri, pentru ca, imediat după
absolvirea facultății, să devin unul dintre titularii
„Cronicii literare”, fapt ce însemna atunci o
ascensiune fulminantă și oarecum ocultă, numai
că ea se datora, în principal, „dosarului”
echinoxist. Un lucru era clar: revistele aveau
politica lor de grup, cu redactori dezirabili politic
și la care nu puteai publica decît accidental, ori la
comandă și cu mărunțișuri. Echinox-ul va fi calea
regală de acces în aceste redute cariate pe
dinăuntru. De altminteri, Tribuna se va
restructura masiv în 1970: redactor șef vine D.R.
Popescu, înlocuindu-l pe Dumitru Mircea,
prozatorul care aparținea generației proletcultiste.
Redactori șefi adjuncți vor fi profesorul
universitar Ion Vlad și stelistul Victor Felea. Ei vor
susține Cronica literară. Sunt aduși în redacție
cîțiva tineri: Nicolae Prelipceanu, Vasile Sălăjan,
Ion Marcoș, Marcel C. Runcanu, Vasile Sav, Radu
Mareș, iar ceva mai tîrziu, Tudor Dumitru Savu,
Tudor Vlad și Constantin. Zărnescu. Steaua, în
schimb, s-a întinerit exclusiv cu echinoxiști: eu,
Eugen Uricaru, Adrian Popescu și Aurel
Șorobotea. Anii '69-'70 au fost foarte dinamici
cultural: s-a înființat editura „Dacia” (director, Al.
Căprariu), Studioul de Radio (director, Vasile
Rebreanu) și, mai ales, începe afirmarea noii
generații.
L-am amintit deja pe profesorul Ion Vlad, dar
trebuie să revin, el aflîndu-se la originea primei
mele metamorfoze. Chiar în anul întîi, preda
cursul considerat cel mai dificil, „Introducere în
literatură”, de fapt, o introducere în teoria
literaturii. Efectul inițial al prelegerilor asupra
noastră a fost stupoarea colectivă. Profesorul
vorbea într-o altă limbă decît a noastră, aproape
integral necunoscută. Discursul cartezian, înțesat
cu neologisme și referințe critice, multe
Cristian Ruță-Fulger Lumina din noapte
„ezoterice” pentru noi, era, în mod paradoxal,
seducător tocmai prin agresivitatea noutății. Dacă
aveai într-adevăr pasiunea literaturii, era imposibil
să nu te abandonezi terapiei verbale; astfel că, pe
mine cel puțin, cursul lui Ion Vlad m-a eliberat de
complexul limbajului. Prin el am avut revelația
faptului că producerea textului literar înseamnă
devierea de la limba comună și că experiența
originară în critică constă în reveria lingvistică.
Primele mele recenzii nu au fost atît rezumate ale
unor cărți, cît asemenea reverii. În scurtă vreme,
apoi, am înțeles că profesorul încerca să ne
explice „mecanismele” intime interne ale operei
literare, accentuînd, oarecum subversiv,
importanța formelor. Punctul de fugă al cursului
său îl constituia imaginea artistică, un concept
care îi paraliza pe cei mai mulți dintre noi. Era o
sfidare, greu de asimilat, a didacticei dihotomii
conținut-formă, dar în consonanță cu notațiile
care se produceau în critica literară a vremii. Căci,
așa cum aveam să aflu în curînd, Ion Vlad se
situa în tabăra sincroniștilor și a criticilor care
admiteau prioritatea esteticului în judecata de
valoare. Se pare, însă, că, în sensul tare al
cuvîntului, lui Ion Vlad îi lipsea vocația de
pedagog, respectiv de mentor. Era mai mult temut
decît admirat printre studenți, lăsînd impresia
unei intransigențe excesive și a unei singurătăți
inexpugnabile. Față de fenomenul echinoxist,
îndeosebi în faza incipientă a acestuia, a fost
destul de reticent; o prudență de înțeles, căci
deloc ostilă.
■
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
27
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Traducătorul este un fel de
filtru fin prin care ceva
necunoscut se transformă în
ceva cunoscut
de vorbă cu Virgil Stanciu
„Actul traducerii trebuie să
păstreze proporția justă din-
tre fidelitate °i expresivitate”
Dora Pavel: Domnule profesor Virgil Stanciu,
vă invit să comentați puțin imaginea pe care o am
eu (poate falsă?) asupra „speciei” traducătorilor.
O văd ca pe una rară, existînd doar prin cîteva
exemplare, pe care le întilnești întîmplător
hălăduind în libertate, și nu într-o rezervație cum
s-ar cuveni, una în care să poată fi protejate și
admirate de la distanță. Ce-i asigură totuși
supraviețuirea? Ce anume îl face pe un traducător
să aleagă și să rămînă în această condiție, deloc
comodă, adeseori ingrată, căci neconștientizată de
marea majoritate a cititorilor de rînd?
Virgil Stanciu: După mine, traducătorul nu
este tocmai o rara avis, de°i problema se poate
pune °i astfel, dacă te gînde°ti la soarta lui relativ
ingrată °i la marginalizarea lui în viața literară. Cu
toate acestea, din vremuri imemoriale au existat
oameni care s-au îndeletnicit - fie ca datorie
religioasă, fie de pe urma diverselor comenzi
sociale, fie din pură pasiune - cu anihilarea
efectului actului răzbunător al lui Dumnezeu de a
încurca limbile locuitorilor Turnului Babel. S-au
dat felurite definiții, care mai de care mai
năstru°nice, acestor dragomani care fac posibilă
întrepătrunderea culturilor scrise sau vorbite.
Metafore mai mult sau mai puțin reu°ite.
Adevărul este, totu°i, simplu: traducătorul este o
interfață, un fel de filtru fin prin care ceva
necunoscut se transformă în ceva cunoscut. Am
putea spune chiar că e un alchimist, dacă valoarea
lucrului nou creat de el din ceva mai vechi n-ar fi
de cele mai multe ori inferioară materialului
prelucrat; deci, nici vorbă de transformarea
plumbului în aur (poate cu foarte rare excepții).
Motivația actului traducerii a fost explicată doct
de traductologi, dar, fire°te, orice om care a
încercat să traducă are °i una proprie. Nu există o
singură explicație. Pe unii îi mînă în luptă
aspectul pecuniar (dar asta pe alte meridiane,
unde truda traducătorului este răsplătită onorabil,
în a°a fel încît să se poată trăi din ea). De regulă,
ace°tia evită să-°i măsoare puterile cu scriitorii
dificili. Pentru alții - îndeob°te creatori de
literatură originală, înzestrați °i cu unele
cuno°tințe de limbi străine - traducerea este o
îndeletnicire secundară, la care recurg fie în
momentele de lipsă de inspirație sau de chef de a
crea ceva personal, fie pentru a oferi
contemporanilor ni°te texte afine, considerate
exemplare (vezi binomul Baudelaire - Poe). În
sfîrșit, există o doză de adevăr în teza că un
traducător poate fi, mai mult decît un critic, un
artist reprimat, traducerea fiind, în acest caz, un
compromis între elanul creator °i reținerile firești
ale omului de bun simț, care î°i spune că poate
altcineva a făcut deja mult mai bine ceea ce
intenționează să facă el. Nu pot crede, oricum, că
traducătorul nu e un om îndrăgostit de carte.
Traducătorii dezinteresați - sînt °i din ă°tia - aduc
ca ofrandă Cărții cele mai bune ore din viața lor.
- Putem considera statutul de traducător
profesionist pe cît de defavorizat, pe atît de
favorizat? Ce legitimează fiecare din aceste
determinări? Care sînt marile vicii ale acestei
îndeletniciri, și care sînt marile sale plăceri
ascunse?
- Dacă e cu adevărat profesionist, traducătorul
se va transforma într-un fel de automat care
trebuie să îndeplinească o normă zilnică. Sînt
oameni care nu fac altceva, se află sub contract
cu o editură °i trebuie să furnizeze materiale
îndestulătoare pentru susținerea, să spunem, a
unei serii de romane polițiste. Nimic degradant în
asta, dacă munca e făcută onest. Există însă,
paradoxal, °i traducători amatori-profesioni°ti.
Amatori, ca în sport, în sensul că mobilul prim
este plăcerea, dar care, prin îndelung exercițiu, au
ajuns să fie imbatabili cunoscători ai meseriei.
Cîndva, în România, a existat (poate mai există?)
un mizerabil document numit „Certificat de
traducător”. Cam ca certificatul de nebun. Un
examen, ca cel de curs practic de la secțiile de
limbi străine ale Filologiei, în care o comisie
invizibilă îți judeca textul °i te declara apt sau
inapt. Cine erau comisarii de la Bucure°ti care, la
un moment dat, au putut să-l trîntească la acest
examen pe profesorul Mihail Bogdan, eminent
shakespeareolog °i vorbitor nativ al englezei
americane? Dar certificatul respectiv te declara
traducător profesionist. Zeci, dacă nu sute de
absolvenți ai Literelor l-au obținut °i nu l-au
folosit niciodată; alții, cărora li s-au încredințat
traduceri de către edituri pe această bază, s-au
făcut de rîs. Dacă prin profesionist înțelegem
definiția de dicționar, adică cel care „lucrează
într-un anumit domeniu de activitate pe baza
unei pregătiri corespunzătoare”, fără îndoială că
România are traducători de acest fel. Cît despre
ultima întrebare, trebuie să mărturisesc aici că
niciodată nu m-am gîndit la „viciile” traducerii, ci
numai eventual la plăcerile ei, mai mult sau mai
puțin ascunse. Cuvîntul „viciu” are, însă, °i el,
două sensuri: 1). defect, cusur °i 2). pornire
nestăpînită spre rău, dezmăț, destrăbălare. Despre
care să vorbesc, fiindcă ambele pot exista în
activitatea aceasta? O traducere poate păcătui
prin totala inadecvare la textul original sau,
dimpotrivă, prin reproducerea prea exactă, literală,
a acestuia. Mai poate supralicita unele sensuri °i
mic°ora importanța altora. Poate fi viciată de o
cunoa°tere superficială a limbii din care se
traduce sau de inabilitatea condeierului de a găsi
formule fidele °i expresive în limba țintă. Poate fi
subminată de necunoa°terea stratului cultural aflat
Virgil Stanciu
în profunzimea textului tradus. Problema este că
traducătorul are datoria de a menține un echilibru
fragil, actul traducerii, prin natura lui, trebuind să
păstreze proporția justă dintre fidelitate °i
expresivitate, dintre vocea autorului °i vocea
traducătorului, dintre spiritul unei limbi °i spiritul
celeilalte. În cea de a doua accepțiune, traducerea
poate să fie sau să devină un viciu, ca fumatul, în
sensul că nu poți sta multă vreme departe de ea.
Adevărații traducători o au în sînge, a°a cum au
fumătorii nicotina. În satisfacerea acestui viciu
nepedepsit pot fi căutate °i plăcerile traducerii:
mulțumirea de a fi găsit o formulă fericită pentru
redarea unei sintagme dificile sau a unui joc de
cuvinte, bucuria de a fi intuit tonul just,
sentimentul datoriei bine făcute din momentul
cînd ai pus punct final ultimei variante. Mai este,
desigur, °i plăcerea de a-ți vedea apreciată munca,
dar, din păcate, în România, recenzenții, cu
onorabile excepții, tratează °i azi cartea străină
ca °i cum ar fi fost scrisă direct în române°te,
nemenționînd nici măcar numele traducătorului.
Pentru ace°ti cronicari °i recenzenți, prea
preocupați să-°i afirme propriile virtuți de exeget
ca să se mai împiedice de un biet traducător, a°
inventa pedeapsa de a fi pu°i să învețe pe de rost
o pagină de text în limba străină °i de a o
declama fără să aibă habar de ceea ce spun.
- Cum ați defini, cum resimțiți dumneavoastră
actul traducerii: este el o artă,
o vocație, un morb, un hobby, un mijloc de
relaxare, un gest de rutină, un reflex, un viciu?
Ce e?
- E greu să discuți separat toate problemele
astea, deja am dat un răspuns parțial, de°i
nicidecum tran°ant, arătînd că traducerea
este considerată de unii, argumentat, o meserie
(predominînd aici punctul de vedere pragmatic,
al lingvisticii aplicate), iar de alții, la fel de
argumentat, o artă (mai ales dacă e vorba de
traducerea literară). Este, bineînțeles, o vocație,
care poate deveni un viciu. Nu exclud nici
posibilitatea ca ea să fie un hobby, în sensul că
un om poate foarte bine, după scurgerea optului
productiv, să-°i petreacă optul recreațional acasă,
traducînd poezie sau proză scurtă. Faulkner are
un personaj, pe Gavin Stevens, care se ocupa, în
timpul liber, cu retraducerea Vechiului Testament
în greaca veche! Cunosc oameni care au tradus
volume întregi, fără a li se fi comandat de către
cineva, investind timp °i talent doar pentru că
le-a plăcut un roman, un volum de eseuri, °i s-au
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
gîndit că °i alții s-ar putea delecta cu respectivele
texte. Unii au rămas cu volumele în brațe, dar
nu fiindcă traducerea lor ar fi proastă, ci fiindcă
editurile își fac altfel socotelile: cutare autor nu
e suficient de cunoscut, poezia nu merge,
audiența pentru eseuri e cam limitată, romanul
ăsta nici n-a fost premiat, nici nu e suficient de
comercial. Mai e, desigur, și aspectul cumpărării
dreptului de autor. Dacă, fiind conștient de
toate obstacolele astea, traduci, totuși, din pur
entuziasm și din generozitate, înseamnă că
morbul acestei activități ți-a intrat în sînge. Un
exemplu: înainte de 1989, cînd nici nu putea fi
vorba de publicarea capodoperelor Science-
Fiction-ului contemporan, masivele romane ale
lui Frank Herbert, bunăoară, circulau aici în
samizdat, tălmăcite de loan Doru Brana.
„La vîrsta școlară voiam să
scriu romane de aventuri”
- Au existat, cel puțin în ce vă privește,
premise pentru a vă considera predestinat unei
asemenea profesii? Ce anume din contextul în
care v-ați format, din educația primită în
copilăria și adolescența dvs., ar fi decisiv în
acest sens?
- Am avut norocul de a crește printre cărți,
într-o familie în care literatura se bucura de
mult respect. Mama, profesoară de latină,
vorbea fluent maghiara și binișor franceza. Tata
preda limba și literatura română, dar citea și el
în franceză și maghiară. Cu toții eram învățăcei
într-ale limbii ruse: ei la cursuri sindicale, eu la
școală, unde rusa mi s-a predat timp de opt ani.
Pot, deci, afirma că am crescut într-o atmosferă
de plurilingvism. Am luat lecții particulare de
franceză de mic copil; mai tîrziu, din clasa a
opta de liceu, lecții particulare de engleză, limbă
neinclusă în programa de învățămînt a școlii
mele. Cărțulii franțuzești am început să citesc
de prin clasa a șasea, englezești abia pe la
șaisprezece ani. Nu pot afirma că aș fi știut încă
de la vîrsta școlară că voi deveni (și) traducător.
Scriitor, da, voiam să scriu romane de aventuri.
Am început vreo trei sau patru. În penultima
clasă de liceu m-am hotărît să dau la engleză:
îmi plăcea la nebunie limba asta, la care, pe
atunci, accesul era serios restricționat. De
tradus, am tradus la început din franceză (dar
pe un autor britanic, Arthur Conan Doyle), iar
apoi poezie engleză, pe care am publicat-o în
revista „Mozaic” (unic număr) a Grupului celor
Patru (Gheorghe Săsărman, Ion Pop, loan
Horotan, Virgil Stanciu), cenaclu ad-hoc ce se
întrunea la mine acasă. Primul text mai lung
tradus din engleză, cînd eram student, a fost
piesa lui Edward Albee, Cui i-e frică de Virginia
Woolf?, pe care nu l-am văzut valorificat de
TNC, în ciuda promisiunilor. Au urmat poeme
de Ezra Pound și T.S. Eliot, proze scurte de
mulți autori, publicate în „Tribuna”, „Steaua”,
„Echinox”, „Vatra”, „Ateneu” ș.a.m.d. La un
moment dat, am renunțat la a mai scrie proză
originală, socotindu-mă, după cum am spus și
cu alte ocazii, necompetitiv. Făcusem primii pași
în cariera universitară și m-am gîndit că
traducerea ar putea împăca preocupările mele
creatoare cu cele de cercetător al literaturilor de
expresie engleză.
- Ați avut, cu siguranță, niște prime lecturi,
în aceeași perioadă, care v-au „tiranizat” frumos.
Au ele vreo legătură cu opțiunea dvs. ulterioară
pentru studiul limbii engleze?
- În copilăria și adolescența mea, în anii
cincizeci, deci, se publicau mai ales autori ruși
și sovietici, dar și clasici ai literaturilor
occidentale. Citeam pe rupte romanele populare
publicate între războaie, doxurile, romanele de
cincisprezece lei (sper că se mai știe ce erau),
fasciculele cu Winettu și Tarzan. Nu că nu mi-ar
fi plăcut și romanele sovietice „cu elevi”, gen
Vasiok Trubaciov și prietenii săi, cărțile lui
Arkadi Gaidar. A.J. Cronin și Somerset
Maugham, Lloyd Douglas și Pearl Buck ocupau
un loc de cinste în biblioteca părinților.
Percepeam engleza ca fiind, prin excelență,
limba călătoriilor și a romanelor de aventuri, dar
- mai tîrziu - și limba unei altfel de literaturi
decît cea care ne era impusă. Normal că mă
fascina. Am decis să o studiez, la început
dezinteresat, ca să pot citi cărți englezești.
- Care este autorul care v-a pus cele mai
mari probleme de traducere? Prin ce?
- Dorothy Sayers, prin faptul că folosea
engleza scoțiană combinată cu un argou devenit
vetust.
- Dar autorii cei mai dragi dintre cei traduși?
Dar cărțile cele mai dragi?
- În ordine: William Styron, David Lodge,
Ian McEwan, William Trevor, Julian Barnes.
Cărți: Sophie a ales, Gînduri ascunse, Ispășire,
Călătoria Feliciei, Papagalul lui Flaubert.
- Pe care dintre autorii traduși de
dumneavoastră i-ați cunoscut? În ce împrejurări?
- Pe David Lodge. În 1979 conducea, ca
adjunct al lui Malcolm Bradbury, cursul de vară
The Cambridge English Studies Seminar, la care
am participat. Am fost, practic, împreună timp
de o săptămînă - dar, firește, erau mulți
cursanți. Ne-a citit un fragment din romanul la
care lucra, autobiografic, publicat ulterior drept
Cît să întindem coarda. Ne-a făcut o
demonstrație strălucitoare de analiză de text, pe
povestirea lui Hemingway Pisica în ploaie.
Serile, beam bere împreună, după cutuma
englezească. Pe atunci îl consideram insuportabil
de înfumurat - Malcolm Bradbury se purta mult
mai prietenos. Pe William Styron l-am auzit
vorbind despre The Confessions of Nat Turner,
la Chapel Hill, în 1972, dar, cum aveau să mai
treacă douăzeci de ani pînă să public traducerea
romanului Sophie’s Choice, nu m-am gîndit să-l
abordez.
„Sînt nostalgic după vechiul
Cluj, cu atmosferă central-
europeană”
- „ Calmul englezesc” care vă caracterizează
este o poză pe care v-ați impus-o, sau e
structural? În ce direcție a funcționat
determinarea: literatura engleză vi l-a indus, sau
el v-a „tras” către literatura engleză?
- Probabil că e structural. În orice caz, nu e
asumat. Tatăl meu, care nu știa o boabă
englezește, era la fel de calm și mult mai
bonom decît mine. Nu e vorba de ceva
contrafăcut. Nu zic, totuși, că de la un anumit
moment nu l-am cizelat, că nu mi-am spus,
uneori, că e compatibil nu numai cu firea, ci și
cu profesiunea mea.
- Vă întreb toate astea, întrucît în Clujul
literar sînteți, aș îndrăzni să spun, un mic
„personaj”, pe cît de impozant, distins și
rațional, mai ales pentru studenții dvs., pe atît
de histrionic, cu plăceri și tabieturi mondene,
cum e acea prezență, oarecum ritmică,
nedezmințită, în „Arizona”, chiar în condițiile în
care celebra cafenea clujeană a scriitorilor își
trăiește acum agonia. Cît de confortabil vă
simțiți aici, în urbea dvs.?
- Mă simt în largul meu la Cluj, unde trăiesc
din 1948, chiar dacă, din păcate, orașul n-a
evoluat înspre citadela cosmopolită, cu un înalt
nivel cultural, pe care o consideram a fi în anii
mei de ucenicie. Sînt nostalgic după vechiul
Cluj, desigur, mult mai sărac, dar civilizat, cu
atmosferă central-europeană, cu o personalitate
mult mai accentuată și cu un stil al vieții
intelectuale și studențești care a cam dispărut.
Un Cluj în care nu trebuia să circuli pe carosabil
fiindcă trotuarele sînt ocupate de mașini, în care
străzile erau măturate noaptea, în care studenții
erau la fel de pasionați de biblioteci ca și de
cafenele sau de restaurante, în care revistele de
cultură erau citite de toată lumea bună, în care
funcționau la un moment dat nouă
cinematografe, iar Teatrul, Opera și Filarmonica
făceau săli pline, în care, dacă vreți, „Arizona”
avea mese cu tăblii de marmură (chiar dacă
fisurate) și canapele de pluș verde (chiar dacă
roase). În care pînă și golanii aveau stil.
-	În ce altă țară, oraș, loc v-ar fi plăcut să
trăiți?
-	La Londra.
„Romanul britanic s-a
redresat frumos după anemia
din anii cincizeci”
- Sînteți nu doar interpret de texte, dar și un
foarte bun „decodor” al lor, eseist, prefațator și
comentator al literaturilor engleză și americană
contemporane. Cum apreciați fenomenul literar
al acestor culturi în raport cu alte mari literaturi,
de pildă cu cea franceză, japoneză, rusă sau sud-
americană?
- Pentru a răspunde la o astfel de întrebare
ar trebui să-mi mobilizez toate resursele și să
consum cîțiva metri pătrați de hîrtie. Voi spune,
doar, că romanul britanic s-a redresat frumos
după anemia din anii cincizeci și este din ce în
ce mai apreciat pe piața occidentală a cărții.
Asta, și cu aportul scriitorilor postcoloniali. Cel
american rămîne o forță, prin numărul și
diversitatea discursurilor, dar nu mai are titani
ca Faulkner sau Hemingway, nici măcar scriitori
mari de talia lui Styron. După ce a impresionat
o lume întreagă, mi se pare că romanul latino-
american e în declin. Rușii scriu bine, judecînd
după ecourile din presă, dar sînt prea puțin
traduși la noi. A dispărut total o categorie de
mare interes pe vremuri pentru cititorii est-
europeni, aceea a autorilor expatriați din Estul
comunist. Kundera se limitează mai nou la
eseuri, excelente, de altfel.
Ianuarie 2007
(Fragment din volumul „Armele seducției”,
în curs de apariție la Casa Cărții de Știință)
Interviu realizat de
Dora Pavel
■
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Cititul de pe
Adrian Țion
Unor tineri înzestrați mânuitori ai
condeiului soarta le-a scos în cale o
publicație unde să-și facă mâna. E vorba
despre “săptămânalul de idei, analize și opinii”
Agenda clujeană, care a ajuns la al doisprezecelea
număr. Nu mulți studenți la Jurnalism au o
asemenea șansă. Mirela Ogruțan, Alex Greta,
Daniel Timoce, Grațian Cormoș și Marlene Stein
nu au de gând să rateze această oportunitate
căzută peste ei ca o mană cerească. Scriu vioi și
inteligent, combat aprig și analizează cu luciditate
și incisivitate evenimentele la zi ca în cotidianele
naționale consacrate. Tot ei își pun problema
condiției de jurnalist în termeni de o asumată
responsabilitate și tăioasă intransigență. După
cum e și firesc, între știriste cu sânii bine
evidențiați și autorii de editoriale sau de
comentarii ample, ei trag o severă linie de
demarcație. Pe bună dreptate. Una e să citești de
pe promter și alta e să concepi un articol.
Opțiunile studenților sunt împărțite și aici.
Diversificarea practicării meseriei aduce în
atenție câteva prototipuri notabile, ilustrative,
desprinse din oferta caleidoscopică, extrem de
generoasă, constituită în adevărate modele pentru
jurnaliștii în formare. Mircea Badea, de pildă, un
tip spontan și dezinvolt, se aruncă “în gura pre-
sei” prelucrând datele realității într-un mod per-
sonal și direct. “Monologul (lui) în Babilon” este
de fapt “un război cu toată lumea” care pune în
evidență spiritul polemic al realizatorului, apetitul
lui pentru hărțuieli cu instituții, partide, subiecte
fierbinți sau persoane publice luate în colimator.
Discursul lui e un fel de “actualitate românească”
de la Europa Liberă de altădată. Trecut peste o
generație, stilul lui e mai săltăreț, mai colorat, mai
impulsiv, raportul cauză-efect plin de nuanțe: știre
anodină - reacție virulentă, mimarea sobrietății -
bluful sarcastic, camuflarea adevărului în ochiul
public - savoarea dibuirii lui în urechea privată.
Neculae Constantin Munteanu încheia cu “Să
auzim numai de bine”(și am tot auzit o bucată de
timp), Mircea Badea suflă cu năduf pe nări ca un
cal după o cursă epuizantă “Trăim în România °i
asta ne ia tot timpul”, formulă care ne face să
explodăm de necaz tocmai pentru că le explică pe
toate. Dar calul Mircea Badea nu e transpirat din
cauza traseului parcurs, nu ies aburi din pielea
lui bine țesălată, ci dă impresia că e ofuscat pe
motiv că a fost brusc oprit din cursă de implaca-
bilul Cronos, mereu nedrept cu el. Jurnalistul ager
și activ îmbracă de fiecare dată haina cetățeanului
debusolat care încearcă să-și facă loc prin labirin-
tul de legi și ordonanțe, explicând ca de la con-
tribuabil la contribuabil ce uși închise are de
deschis pentru a-și rezolva problemele. Tevatura
cu împrumuturile de la bănci în vederea achizi-
ționării unui obiect casnic a fost o mostră de
explicitare specifică. De multe ori, Mircea Badea
sare din știre direct în realitatea trăită de el și de
încă mulți ca el, din păcate, prinși în hățișul biro-
cratic al oricărui demers public, cetățenesc.
Revolta e maximă, tonul convingător, articulația
precipitată, gesticulația pe măsură. Este un mod
viu, antrenant, deschis și sincer de a face
gazetărie la persoana întâi, fără zorzoane și tru-
curi de acaparare a bunăvoinței telespectatorului.
Mai mult chiar, atelierul de prefacere și prelucrare
a știrilor s-a mutat, în cazul lui, putem spune, în
fața cetățeanului interesat de mersul eveni-
mentelor. El constată astfel că nimic nu e con-
trafăcut. Totul e la vedere.
La polul opus s-ar situa un alt Mircea, e vorba
de data asta de Mircea N. Stoian de la Atac, un
“cotidian național de informații și atitudine”. Un
jurnalist cu vechi state de funcțiune pe la mai
multe ziare, deci cu o bogată experiență în dome-
niu. Cu un gust mai accentuat pentru inter-
pretarea bășcălioasă cu orice preț a evnimentelor,
un caragialian în esență, Mircea N. Stoian o dă
spre editorialul de tip pamfletar, produs pentru a
amuza. Ancorarea în prezent pare a fi la el, de
multe ori, pretext pentru saltul în ludic. Invitat la
OTV de Dan Diaconescu, Mircea N. Stoian și-a
Cristian Ruță-Fulger	Copac galben
dezvăluit natura jucăușă, supralicitând jovial drep-
tul jurnalistului de a se declara adeptul știrilor
inexistente, inventate. Dacă un locatar a furat din
beciul unui vecin murături, asta i s-a părut o știre
demnă de prima pagină: Hoții de murături. Pe
când lucra la Evenimentul zilei a fabricat o știre
(firește tot pentru prima pagină) cu un brașovean
care a adus “femei gonflabile” din Vest și le-a vân-
dut ca pâinea caldă în Brașov. Știrea a apărut în
ziar... Simple brașoave. Iată cum se ajunge ca
ziarele românești să mintă mai ceva deât cele
americane.
Tinerii jurnaliști pot urma drumuri diferite.
Comentatorii realității pot combate cu persuasi-
une, pot inventa pur și simplu sau pot citi știri ca
Andreea Esca. Dacă cititul de pe promter nu
impune un jurnalist, cel puțin face o vedetă. Tot e
ceva. Pentru că vedetele curg râu.
■
epiderma de bazalt
De la comunicare la un taxi
pentru capre
Mihai Dragolea
Intr-o zi cu meteorologie imprecisă, obositoare
și, poate tocmai din cauza ei, Sebastian, în loc
să citească povești sau romane, poezii sau
ziare, s-a lăsat sedus de o lucrare științifică despre
comunicare; acum, viața e plină ochi de
comunicate și noi respirăm cît comunicăm.
Serios, la biroul tocit de atîtea lecturi, cu
creionul în mînă, Sebastian citește acest pasaj:
"Teoria comunicării este o știință relativ nouă,
care s-a dezvoltat mult în perioada celui de-al
Doilea Război Mondial.” În loc să lămurească
cititorul din ce cauză s-a dezvoltat știința mai ales
în vreme de război, cum de încurajau cercetarea
și comunicarea gloanțele și obuzele, autoarea îl
lovește-n comunicare pe Sebastian cu scheme
privind” codificarea și decodificarea unui mesaj”,
de felul celor învățate cîndva la chimie. Adică
plictisitoare și de neînțeles. Și, totuși, mesajul
vine, zburdă prin aerul cu tutun al încăperii: de
acum începînd, proprietarii de patrupede au
obligația de a le oferii acestora, vara, o vacanță la
munte, minunate locuri unde vor ajunge nu pe
jos, ci transportate cu mașina! Doamne, ce
lovitură sub centura lui Sebastian!: de ani de zile
visa cum, dacă va ajunge la pensie, se va retrage
la țară și va practica blîndele îndeletniciri specifice
acestor locuri; dorea să fie proprietar al unei
familii de capre și al unui cîrd de bibilici; dat
fiind mesajul comunicat, orizontul de așteptare se
întunecă deprimant: cu bibilicile nu vor fi mari
probleme, vor locui în șura încăpătoare,
pensiunea agroturistică "de trifoi cu patru foi”
amenajată corespunzător; dar cu caprele chiar va
fi o problemă: Sebastian se vedea plecat cu
caprinele pe dealurile nimănui, năpădite de o
vegetație dezordonată, sălbăticită, tocmai potrivită
pentru încăpățînatele lui patrupede, mari
amatoare de frunze suculente. Dar cum le va
organiza el vacanța caprelor?! Și, încă, două
săptămîni, la Munte! Oare va trebui să
achiziționeze două corturi (unul pentru el, altul
pentru capre)? Cît îl va costa taxi-ul și cum va fi
acesta amenajat? Sebastian presupune că va trebui
să-i ducă în vacanță și pe cei doi iezi; dacă, pînă
atunci (englezii au înțeles că porcii sunt jucăuși și,
în consecință, crescătorii sunt obligați să le pună
la dispoziție mingi și cuburi) se descoperă cum că
iezilor le plac scările și avioanele?! Ce va face,mai
ales că vor fi în vacanță? Clar, taxi-ul trebuie să
fie o furgonetă, să încapă și caprele, și corturile și
proviziile, și jucăriile!
La o oră după receptarea mesajului
comunicînd obligația de a asigura patrupedelor o
vacanță la munte, Sebastian se uită pe pereastră și
se închipuie pe un tăpșan alpin, înconjurat de
familia caprină; el ține de sfoara zmeului înălțat
în văzduh, urmărit cu ochii de iezii într-atît de
minunați încît au și uitat să pască...
■
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
lăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember
Cartier... rezidențial...
Tudor lonescu
n urmă cu vreo 50 de ani, ca s-o iei pe Brașov
sau pe Andrei Mureșanu trebuia să fii invitat,
să stai pe-acolo sau să ai prieteni în zonă. De
ce? Altfel te simțeai cumva sfiit, cu atât mai mult
cu cât în «zonă» nu erau crâșme, tutungerii,
dughene... Nu; doar case de domni și de doamne.
Pe scurt: întrebarea era ce naiba să cauți tu
prin cartier? Bine, aveai de ce să-i cauți (poate!)
pe de-alde Șerban, Pascu, Bodea, Major, Danciu,
Adam și Taki...
De acord: da, tot pe Brașov am dus-o la
«grădi» pe fiica mea (acum chiar că m-am cam
supărat deoarece respectiva clădire a fost
schimbată fiindcă s-a modificat: nu mai are fațada
aceea frumoasă, toată plină de iederă și cu
doamna Crișan și tanti Jeni înăuntru... Deh; asta
e: nici fiica mea nu mai are ce căuta la «grădi»...
Au trecut anii; «grădi», în loc de iederă, s-a ales
cu un tricolor... Nu mă bag).
Treci pe strada Andrei Mureșanu și dintr-o
curte, de pe un pom, țâșnește o săgeată verde
care te îndeamnă spre farmacie! Nu-ți vine s-o iei
încolo. Așadar te uiți înapoi și vezi că la numărul
19 e ceva-ceva, deoarece în curtea de-acolo sunt
niște steaguri. Unul al UE.
Te tot duci, depinde încotro o iei. Să zicem
spre centru. La colț, între Zrinyi și Andrei
Mureșanu, vizavi de «pașapoarte», e o casă
trăznet. Culori vii, tari, acoperiș din țiglă
albastră... Deasupra (ai zice), cerul e totdeauna
mai senin decât acoperișul.
Andrei Mureșanu... Brașov... Pe străzile astea
două, în afară de casele scumpe nu mai există
decât cele foarte scumpe. Sau niște alte-alea: de
pildă, pe Brașov la numărul 3A (dacă ai timp și
chef) să vezi numai ce «casă» grea și complicată
e! Sau la numărul 6... ceva de nedescris, complex,
dincolo de putința mea de pricepere... Ei, dar la
numărul 1, este că nu știați că a fost Popas
clujean 1950 - 1955 al scriitorului I.D. Sârbu?
Acum știe toată lumea?
Înapoi la numărul 38! Ce donjon! și, dacă tot
am luat-o iarăși la deal, către răposatul Engels,
poate ajungem mai sus, până pe la 52, unde
stăteau profesorul Bodea și doamna profesoară
Bodea, care m-au cam învățat să citesc Pif și să
joc bridge. Alături, la numărul 50, într-o grădină
stă ascuns 1 (un) pitic - cumva pe dreapta.
Singur. Iar dacă tot a venit vorba, ați văzut casa
aia mică și drăguță de la numărul 48? Ați zărit-o?
Nu?	’	’
Și înainte de a uita: bustul lui Agârbiceanu îl
știți? E cel sculptat de Romul Ladea (păcat că în
dosul statuii e un «cafe bar» urât și mai tot
timpul închis!). Dar bustul e foarte bine făcut.
Lumea nu-l prea vede fiindcă, trecând pe-acolo,
lumea aceasta trebuie să aibă grijă la mașinile care
vin de peste tot, inclusiv de pe strada
Bolintineanu. Agârbiceanu stă singur și trist.
Chiar foarte trist. Și foarte singur.
Luând-o la vale, spre oraș, de curând mă mai
distram, prin decembrie-ianuarie 2006-2007, în
dreptul numărului 27 de pe Andrei Mureșanu,
unde pe un «banner» scria «Căsuța Veseliei»...
Apoi, na... ce să zic eu despre așa o mărturisire?
Dar despre fanioanele cu mutre de clovni, tot de-
acolo (vreo douăsprezece)... Deh...
Pe Brașov, chiar lângă ieșirea spre Calea
Turzii, pe stânga, este un cămin de studenți.
Acolo locuia Maria (acuma ea e la Satu-Mare).
Dana, Mariana, Maria, Taki...
Ce străzi, domnule!
■
scrisori către președinte
Scrisoarea a cincea
Radu Țuculescu
Stimate domnule președinte,
Cu cît intrăm mai dihai în Uniunea
Europeană, cu atît cresc nedumeririle și
năuceala. Zău, o spun cu mîna pe inimă,
cît se poate de cinstit. Ca un adevărat cetățean
român de origine română. Un om care ține la
țară, chiar dacă-mi vine, cinstit să fiu, să plec
naibii din patria mea dragă și să-mi găsesc o alta,
și dacă nu mi-o fii așa de dragă dar să-mi fie mai
bine. Cu dragoste nu mă pot nici hrăni și nici
locuința nu-mi devine mai spațioasă ori mai
sănătoasă.
Au început să crească pe mine nedumeririle,
precum boabele într-un ciorchine! Proprietarii de
crîșme sînt năuci de-a binelea, de cînd li se cere
să-și împartă localurile în fumători și nefumători.
Mai ales cei cu localuri mici, cu doar cinci șase
mese. Cum naiba să facă? Trei mese cu scrumiere
și două fără, ori invers? Sau o masă pentru
nefumători și trei pentru fumători? Ori jumătăți
de mese pentru și jumătăți de mese contra? Chiar
dacă ar separa, să zic, două mese cu un paravan
de-un metru, un pravan tip gard, cum am văzut
eu prin alte țări băgate-n UE mai repede, ar fi de
formă. Caraghios, inutil și, aș putea afirma, de-a
dreptul idiot. Fumul gros de la celelalte mese de
dincolo de gard intră, vajnic, oricum în nările
nefumătorilor, cancerizîndu-le plămînii și
îngroșîndu-le venele. Circ, stimate președinte.
Ciobanii, am aflat, pot face transhumanță, au
voie pînă la urmă dar, există un dar esențial,
numai motorizați! Adică cu mașina, cu
motocicleta cu ataj în care-n încap chiar și trei
patru oițe, cu ATV-ul ce poate trage o remorcă
plină. Da de ce nu cu tabul ori cu tancul! Ar fi
mai ușor peste dealurile și prin văile patriei.
Mioarele vor behăi ueist iar baladele noastre
populare se vor integra și ele, transmise din gură
în gură, prin toate națiunile europene unite.
Mulgătorii de vaci, am mai aflat, trebuie să
aibă fiecare în dotare cîte un laptop. La cît de
bine cîștigă ei pe laptele adunat, îi și văd curînd
cu laptop-ul sub coada vacii, clămpănind tastatura
cu degetele lor groase cît caltaboșii. Apropo de
caltboși. Porcul! Porcul trebuie, conform noilor
norme ce pătrund în viața noastră dezorganizată,
să fie electrocutat. De fapt, am fost eu lămurit, e
vorba despre un fel de elctroșocuri. Ca pe
vremuri la psihiatrie. E nevoie de un instrument
special, cine știe cît o fi costînd și ăla, cu care-l
atingi pe porc la scăfîrlie, se descarcă șocul
electric în creierii acestuia, ca-n filmul ăla cu
zburatul deasupra cuibului de cuci, iar porcul
devine o cîrpă. Cade moale la pămînt. În aceste
condiții, cuțitul i se poate înfige fără zbateri și
fără pericolul de a greși. Nu o mai ia la goană
porcul cu cuțitul în gîtlej. Pericol ar fi ca
instrumentul ăla de produs eletroșocuri, să
nimerească alte capete, la noi înainte de tăiere se
mai bea cîte o țuică. Două.
Mi-e milă tare acum de producători. Nu mai
au voie să-și vîndă marfa produsă decît pe o rază
de 30 de kilometri de locul unde o produc! Asta
da. E grozav! Sînt zone unde populația trăiește
din produse precum lapte și brînză. Cui naiba să
le vîndă, dacă pe-o rază de peste 30 de km toată
lumea produce același lucru? și tare milă mi-e și
de apicultori. Vor falimenta cu ce avem noi mai
bun și-o să cumpărăm miere ieftină, chinezească,
de cea mai proastă calitate, cu care, sigur, dai în
diabet.
În timpul acesta, carnavalul politicienilor
continuă pînă la cel mai înalt nivel, vorba unui
văr de-al meu. Am uitat de dosariade, am dat-o
pe scrisoriade apoi pe jocul de-a referendumul,
de-a destituirile. Se joacă ping-pong, zice vărul
meu, între Băsescu și Cuchi Tăriceanu, în loc de
minge cu grenade mascate, asta ca să ne
năucească și mai tare, să ne transformăm și mai
dihai într-o turmă ușor de manevrat... era să zic
de transhumat. Acum trebuie să închei, îmi bate
un vecin în țeava de la calorifer, semn că aude ce
scriu. Drept pentru care mă semnez: un om din
țară.
■
Cristian Ruță-Fulger
Dinamică Nr 1
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
31
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Un nou David Lynch °i alte filme
Ing. Licu Stavri
Festivalul internațional de programe
audiovizuale (FIFA), desfășurat în ianuarie la
Biarritz, a permis evaluarea programelor
televizive dintr-o mulțime de țări, din Rusia până
în Mexic, trecând prin Iran, Marea Britanie, Israel,
Franța. După cum remarcă reporterul ziarului Le
Monde, majoritatea producțiilor prezentate au
avut ca sursă de inspirație istoria recentă. Chiar și
filmele de ficțiune și serialele par copleșite de
omniprezența realităților geopolitice. La secțiunea
filme, premiul FIFA de aur a fost acordat
producției rusești Franz + Polina, de Mihail Segal,
iar premiul FIFA de argint filmului Wut de Zuli
Aladag (Germania). La seriale, rușii au luat
ambele premii, cel de aur revenindu-i lui Gleb
Famfilov, pentru Primul cerc (după romanul lui
Soljenițân), iar cel de argint lui Vladimir Botko
pentru Maestrul și Margareta. La secțiunea
documentare, filmul Hârtia nu poate împacheta
jarul (Franța), despre viața prostituatelor din
Fhnom Fenh, a fost distins cu premiul de aur, iar
producția portugheză, Scrisori către un dictator,
de Ines de Medeiros, cu cel de argint. Acest film
narează un incident bizar: în 1958, femeile din
Portugalia au fost invitate să-i scrie generalului
Salazar. Lecția de limba belorusă a polonezului
Miroslaw Dembinski portretizează cu umor pe
obișnuiții Casei de Cultură din Minsk. Cineastul
israelian de origine arabă Jony Arbid a realizat
filmul de ficțiune Ringo °i Taher, despre viața
cotidiană a unui flăcău arab din Jaffa, iar
australianca Olivia Rousset se ocupă de
actualitățile irakiene în documentarul Trilogia de
la Abu Ghraib.
Muzeele din Abou Dhabi prind contur. Am
relatat în această rubrică despre giganticul proiect
cultural al Emiratelor Arabe Unite de a construi
un important centru muzeal la Abu Dhabi. La 31
ianuarie au fost dezvelite machetele muzeelor ce
urmează a fi ridicate până în 2018 pe insula
Saadyat, la cinci sute de metri de coastă. Printre
ele, cel de al șaselea muzeu Guggenheim (după
cele existente la New York, Veneția, Berlin, Las
Vegas și Bilbao). Proiectat de arhitectul american
Frank Gehry, adept al formelor destructurate,
acest muzeu, alcătuit din conuri, cuburi și
paralelipipede înclinate, va fi, cu cei 32.000 de
metri pătrați, cel mai vast muzeu Guggenheim
din lume. Arhitectul minimalist japonez Tadao
Ando va construi la Abu Dhabi un muzeu
maritim, aflat parțial sub apă. Britanica de origine
irakiană Zaha Hadid a proiectat un centru al
artelor format din cinci teatre și o sală de operă.
Desiguri, pentru francezi, care relatează despre
toate acestea în Le Monde, cel mai important este
Muzeul de Artă Clasică, subordonat Luvrului și
proiectat de compatriotul lor Jean Nouvel - un
ansamblu de clădiri adăpostit sub o cupolă
gigantică pe care vor juca în permanență lumini -
care va costa 83 de milioane de euro.
A rulat la noi filmul lui Ridley Scott Un an
bun, cu Russell Crowe în rolul principal. Puțină
lume știe, totuși, că această producție este
ecranizarea unei delicioase cărți intitulate A Good
Year, al cărei autor, Peter Mayle, s-a făcut
cunoscut prin A Year in Provence, roman-
mărturie apărut în 1989 și tradus deja în 29 de
limbi (inclusiv româna). Peter Mayle s-a născut în
1939 la Brighton. A lucrat pentru magnatul de
publicitate David Ogilvy timp de 15 ani, iar în
1975 a renunțat la această meserie pentru a scrie
cărți educative pentru copii și adulți. În 1988 s-a
instalat în Franța meridională, unde a început să
scrie despre viața unui scriitor expartiat în
Provence. Îi mai datorăm cărțile Hotel Pastis
(1993), Aventuri în Franța gurmandă (2002).
După cum se vede, un bon-viveur. Iată câteva
răspunsuri năstrușnice date de scriitor
corespundentului revistei Le Nouvel observateur:
“După ce am lucrat douăzeci de ani în
publicitate, era timpul să se schimbe ceva.
Publicitatea mă învățase cum să observ. Cînd
m-am lansat în scris, am început prin a publica
povești pentru copii, de teamă că meseria de
scriitor nu va fi bănoasă. Prima dintre ele s-a
vândut în trei milioane de exemplare... “;“Nu-mi
plac prea mult scriitorii care fabrică o proză
ornamentală, ca Martin Amis, genul de autor care
se privește în oglindă cum scrie ... Prefer cărțile
care îți aduc plăcere, în care nu se despică în
patru firul de păr stilistic și care te pasionează ...
Scriu ca să pot merge la restaurant. Cărțile mele
nu sunt decât pretexte pentru a mânca bine.
Restul e literatură, nu-i așa?”. Cea mai recentă
carte publicată de Mayle este un ghid de călătorie
sui-generis, Provence A-Z (2006).
David Lynch se află pe ecrane în 2007 cu o
capodoperă: Inland Empire (Imperiul interior), cu
Laura Dern, Peter J. Lucas și Jeremy Irons, un
film care, potrivit lui Didier Peron, cronicarul
ziarului Liberation, reia multe dintre temele și
obsesiile peliculei de debut din 1977, Eraserhead.
Susnumitul critic cinematografic descrie pelicula
drept “un opus magistral, geamănul numeric și
bilingv (anglo-polonez) al filmului alb-negru din
’77, o odisee de trei ore care-ți taie răsuflarea, o
tentativă de recapitulare poetică, un eseu despre
arta reprezentării, un sepukku comercial, un sit
de distrugere atomică ...” Într-o maieră
debordantă și zăpăcitoare, filmul aglomerează
povestiri individuale, prezintă personaje
încântătoare sau detestabile, care complotează,
suferă, iubesc, dansează, plâng, într-o serie de
fragmente imposibil de relaționat. Sunt
prezentate, succesiv, secvențe de pe un platou de
filmare, o grădină de la țară, un oraș din Estul
comunist troienit de zăpadă, Los Angeles-ul de
astăzi, Hollywood Boulevard. Personajul principal,
sublim interpretat de Laura Dern, este actrița
Nikki Grace, care primește un rol în filmul
regizat de Kingsley Stewart, jucat de Jeremy
Irons. Partenerul ei este seducătorul Devon Berk
(Justin Theroux). În toiul turnării, regizorul le
explică celor doi actori că scenariul, pe care toată
lumea îl credea original, este, de fapt, remake-ul
unui film blestemat, neterminat din cauză că
actorii principali au decedat în timpul filmării.
Surprinși și înspăimântați, cei doi continuă totuși
filmarea, iar scenele de iubire dintre Nikki și
Devon devin din ce în ce mai puțin simulate.
Atracția erotică o derutează tot mai mult pe
Nikki Grace care, urmărită de un soț gelos, nu
mai știe dacă e ea însăși sau personajul pe care îl
joacă. Tema tulburărilor identitare, prezentă la
Lynch încă din Twin Peaks, face filmul să
deraieze de pe axă: femeia, actrița și rolurile pe
Cristian Ruță-Fulger The light from the night
care le interpretează devin un vârtej care sparge
frontierele temporale și geografice, derulându-se
atât de rapid încât e imposibil să le mai
deosebești. Spectatorului îi este greu să traseze
linia de demarcaj dintre ficțiune și realitate. După
cronicarul lui Liberation, acest Imperiu al
frontierelor abolite dintre spațiul imaginar și
spațiul real radiază o dublă forță: a vrăjitoriei
morbide și a redempțiunii terapeutice. Impactul
violent asupra personajelor și asupra noastră, a
personajelor, al situațiilor deconcertante relevă
resorturile ascunse ale demoniacului, iar
hiperrealitatea halucinantă a secvențelor vorbește
despre o lume paralelă, ascunsă și amenințătoare.
Ca și în alte filme, David Lynch, copilul
freudismului și al pop art, face să domnească
haosul pentru a reliefa mai pregnant resorturile
cele mai tensionate ale conșiinței.
Apariția romanului Close (Aproape) de
Martina Cole o provoacă pe Julie Bindel să scrie
câteva glose în ziarul The Guardian despre
atracția exercitată de violență asupra femeilor, atât
scriitoare, cât și cititoare. Deși romanele Martinei
Cole nu se adresează celor slabi de înger, ea a
vândut, în 2006, cele mai multe exemplare din
ediția legată a unei cărți. Close are ca subiect
luptele dinte bandele criminale din East End.
Martina Cole nu e singura femeie care practică
formula dură a romanului polițist. Mai mult de
jumătate din romanele aparținând acestui gen
sunt scrise de doamne, iar audiența, preponderent
feminină, le preferă celor scrise de bărbați. Mo
Hyder, Lynda La Plante, Val McDermid sunt doar
câteva nume de scriitoare britanice nu mai puțin
brutale decât autorii de sex masculin. Un sondaj
intreprins anul trecut de revista Woman & Home
arată că astăzi femile preferă sângele și violența
poveștilor romanțate de inimă albastră. În
România probabil că lucrurile stau altfel,
judecând după fenomenalul succes al
telenovelelor.
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
32
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Marie Antoinette
Lucian Maier
Realitate / Istorie / Carte /
Film
Dacă ar trebui să privim arta
cinematografică în termenii realismului
formelor de expresie, am spune că aceasta
este cea mai apropiată de realitate fiindcă (în
raport cu textul științific sau cu literatura, ca să
rămînem în sfera enumerării din primul alineat)
arta filmică este cea care izbutește în cel mai înalt
grad să reproducă atmosfera sonoră, mișcarea și
durata unei anumite întîmplări, a unei anumite
acțiuni. Însă vremurile, într-adevăr optimiste, în
care un teoretician precum Andre Bazin susținea
faptul că mijloacele cinematografice sînt obiective
în reproducere și că în film imaginea unui obiect
este exact acel obiect, s-au stins. Zilele în care
progresul tehnologic era privit de criticii și
teoreticienii cinematografiei ca aducînd un plus
de realitate, un plus în înregistrarea-întocmai-a-
realității, unde filmul nu este nici măcar o
repetare-a-realității, ci însăși realitatea, acele zile
au trecut. Căci dacă ar fi să privim filmul Sofiei
Coppola prin raportare la realitate... el nu ar avea
multe șanse de a primi nota de trecere.
Insatisfacție am resimți și dacă am privi filmul în
cheie istorică, în limitele corespondenței cu
realitatea acelor timpuri. Căci Sofia Coppola se
desparte de concepția luministă a genului (istoric,
biografic) pentru a îmbrăca istoria în notele
prezentului (ca note muzicale, am putea spune
afișînd un zîmbet complice). Astfel că lecția de
istorie devine o lecție de film.
Postmodernul aduce în cinematografie însăși
cinematografia, o importantă discuție a filmului
de autor în postmodernism fiind tocmai
fabricarea filmului, fie ca tema principală, fie ca
temă substrat (autoreferențialitatea postmodernă e
vizibilă în cinematografia lui Lynch - Mulholland
Drive, Wenders - Paris, Texas, Tarantino - Kill
Bill, ca să ne oprim doar la cîteva nume care au
lucrat sau lucrează sub semnele Hollywoodului,
unde lucrează și Sofia Coppola). Așadar, o
raportare firească a spectatorului la reprezentarea
cinematografică actuală trebuie să țină seama de
faptul că mijloacele de producere cinematografică
- în principal camera de filmat, ea fiind cauza
principală a existenței filmului - nu sînt neutre,
nu relevă obiectiv o lume, nu o reliefează în
adevărul ei, ci în adevărul dorințelor auctoriale
aflate în spatele lor! Marie Antoinette nu este
realitatea, nu este un film documentar - un
echivalent al studiului științific în cinematografie,
nu este o biografie cinematografică stricto-sensu,
ci este o prelucrare a tuturor acestora. La baza
scenariului scris de Sofia Coppola stă biografia
istoricului britanic Antonia Fraser, Marie
Antoinette: The Journey, publicată în 2001 și
devenită un bestseller, o carte care propune o
viziune accentuat romantică asupra Mariei
Antonia von Habsburg-Lothringen, la finalul
biografiei simțind compasiune pentru Maria, și nu
dispreț sau ură față de un personaj, femeie-regină,
care a greșit necontenit, după cum ar reieși din
atitudinea francezilor vremii.
Cool-decadența regalității franceze, astfel aș
cataloga exercițiul de rafinament, glamour,
distincție și tact cinematografic al Sofiei Coppola
din Marie Antoinette. Opulența curții fraceze
aduse în zilele noastre prin ritmurile punk și new-
wave care articulează mișcările imagistice. Un
opus imagistic în note muzicale semnate de Bow
wow wow, The Cure, New Order, Aphex Twin
sau Air, asezonate cu arii din Vivaldi, Domenico
Scarlatti sau Dustin O’Halloran.
În urma unei înțelegeri strategice între Maria
Theresa de Austria și Ludovic al XV-lea, mezina
familiei regale austriece, Marie Antoinette, în
vîrstă de doar 15 ani, urma să fie soția delfinului
Louis-Auguste, viitorul rege Ludovic al XVI-lea, cu
un an mai mare decît ea. Marie trebuie să (se)
lepede (de) tot ceea ce înseamnă Austria (haine,
amintiri, animale de companie), fiind nevoită să
învețe rapid cum că la curtea regală franceză nu e
ca în Austria [sic!]. Dacă filmul în general este un
spectacol, Marie Antoinette este spectacolul
spectacolului. Fiindcă toate mișcările delfinilor
sînt părți ale unor ceremonialuri deschise, sînt
spectacole și spectaculos pentru personajele
Curții, totul transformîndu-se în spectacol pentru
privitorii filmului, însă un spectacol de altă
natură; dacă pentru curteni întîmplările văzute
aduc bucurie și plăcere, pentru spectatorul
filmului Sofiei Coppola sînt imagini ale
grotescului unei tradiții: în noaptea nunții întreaga
Curte, avînd în frunte capul Bisericii, se află în
dormitorul tinerilor pentru a le ura imediat ce au
intrat sub pături... spor la procreare; cina este un
eveniment cu-ușile-deschise, oricine avînd
posibilitatea de a fi prezent în fața îmbelșugatelor
mese ale familiei regale precum la o piesă de
teatru; îmbrăcarea reginei, dimineața, intră în
atribuțiile uneia dintre doamnele cu rang de la
Curte; nașterea primului copil al familiei regale
(după șapte ani de umilință) este un eveniment
trăit în direct de curteni. Aceasta este o latură a
spectacolului.
Cealaltă față a sa ține de căutarea unor limite
ale suveranității. Ce se pertece dincolo de ideea că
ai totul? C’est justement beaute, luxe, calme et
volupte: rochii, bijuterii, coafură, operă, baluri,
flirt; desupra tuturor acestora: jocuri de noroc și
poziții politice externe păguboase. Toate în exces!
Regina în film: poziția ei în societate (și în
zona regală, mai întîi) era susținută de nașterea
unui copil. În primii șapte ani de mariaj ea era
subiectul bîrfei la Curte, fiind privită ca un
exemplu negativ [sic!] într-o punere alături de o
fostă prostituată, acum amantă regelui, Madame
du Barry, frigida în comparație cu voluptoasa,
sfioasa în comparație cu deșănțata. Marie, retrasă
și suferindă în impotența psihică a soțului ei.
După nașterea primului copil echilibrul se rupe în
cealaltă direcție: fast, pasiune, aventură, un fel de
sex, drugs and rock’n’roll. Cu accent pe
rock’n’roll! În final, echilibrul: cu demnitate,
Marie înfruntă mulțimea venită să asedieze
Versailles-ul; nu își părăsește soțul.
Restul... restul e istorie: afacerea Colierul,
Revoluția Franceză, „delfinul pierdut”,
ghilotinarea.
Marie Antoinette (SUA 2006; sc. și r.: Sofia
Coppola; cu: Kirsten Dunst - Marie, Jason
Swartzman - Louis XVI, Asia Argento - Madame
du Barry, Rip Torn - Louis XV), un film de o
extravaganță vizuală nemaiîntîlnită dela Barry
Lyndon al lui Sanley Kubrick. Un decupaj
postmodern - folosirea muzicii, manipularea
datelor realității în scopuri artistice (posibilă
discuție a posteriori) - într-un spațiu modern -
curtea regală franceză. Un exercițiu în care nu
contează realitatea, istoria, cartea: un Film!
■
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
colaționări
Lectură la domiciliu
Alexandru Jurcan
Raymond Jean, profesor la catedra de
literatură franceză a Universității din Aix-en-
Provence, a publicat peste 25 de cărți.
Amintim aici: Transporturi, Un portret al lui
Sade, Regele gunoiului, Aurul și mătasea,
Domnișoara Bovary. Romanul Cititoarea / La
lectrice este o declarație de dragoste adresată
cărților, lecturii, scriitorilor.
Personajul cărții se numește Marie-Constance.
Are 34 de ani și într-o zi își dă seama că ar putea
deveni cititoare la domiciliu, întrucât are o voce
minunată. Și uite-așa, Constance se plimbă pe la
diverse persoane și citește. Ceea ce pare
incredibil: Raymond Jean creează suspans din
actul lecturii. Diverse fragmente literare întrerup
povestirea propriu-zisă. Suspansul cunoaște două
direcții: continuarea lecturii începute, plus
urmarea poveștii lui Constance. Fiecare lectură
(alt autor) creează efecte diferite. De la
Maupassant la Marx, de la sala de reanimare la o
manifestație de stradă. Constance se consultă cu
fostul ei profesor de literatură în privința cărților
pe care le-ar putea citi. Cum se amestecă ficțiunea
cu realitatea? Nu cumva sunt două ficțiuni
imperceptibile? Constance alege Zola, Baudelaire,
Perec, Claude Simon, ba chiar Sade, numai că se
agravează consecințele lecturii și se conturează
ideea lecturii „periculoase”.
Se poate face un film după romanul La
lectrice? Michel Deville l-a realizat (Franța, 1988),
distribuindu-i pe Miou-Miou, Christian Ruche,
Maria Casares, Pierre Dux. Amintim câteva filme
realizate de Deville: Femeia în albastru, Ape
adânci, Noapte de vară în oraș, O lume aproape
pașnică etc. Riscul acestui film era de a elimina
literatura, care înseamnă tema primordială, ori de
a recurge la vocea din off. Primele secvențe ne-o
prezintă pe Constance stând în pat, alături de
iubitul ei, citind romanul... La lectrice de
Raymond Jean. Constance se decide să facă
același lucru ca și personajul cărții. Din clipa
aceea viețile celor două femei se contopesc. Chiar
dacă mersul vioi al lui Miou-Miou fascinează,
filmul lui Deville nu-și justifică cele opt
nominalizări la Premiul Cesar.
Elogiul făcut literaturii ne trimite și la Balzac
și Micuța Croitoreasă de Dai Sijie, însă acolo
literatura trebuie să supraviețuiască, în condiții de
dictatură. De altfel, în orice situație actul scriptic
produce efecte focalizate.
Romanul Cititoarea, publicat la Editura
Univers în 1966, a fost tradus de Muguraș
Constantinescu. Traducătorul a păstrat umorul și
ironia deliciului intertextual, a punerilor în abis.
Constance e conștientă că practică o „activitate
vinovată” care constă în ”a citi cu voce tare ceea
ce este destinat tăcerii”. Atunci cum să faci un
film extraordinar după Cititoarea? Dacă în roman
amplitudinea scriiturii e tutelară, în ciuda
umorului, filmul se mulțumește cu un slalom
printre secvențe facile, corect rezolvate, fără
pretenția că ar putut egala spiritul cărții. O scenă
mi s-a părut magistrală: aceea în care Michel se
pregătește să treacă la fapte. Nu mai vrea să audă
frazele lui Perec, ci vrea să facă dragoste cu
Constance. Hainele cad, apa curge în baie, se
trage perdeaua. Constance reia lectura, dar
Michel smulge cartea și o sărută pe Constance cu
o lăcomie înspăimântătoare. „Mă paște, mă
soarbe cu demență.” Un fir de pe sexul ei i s-a
lipit lui Michel de limbă, i-a intrat pe gât. Totul se
întrerupe și amândoi revin la realitate. El tușește,
ea vrea să-l ajute. Raymond Jean reușește perfect
să ocolească penibilul situației, salvând genial o
scenă cantonată într-o ipostază care ar fi putut
eșua în vulgaritate.
Constance nu mai poate trăi ca înainte. Un
vertij textual i-a schimbat viața. Pe buze are
„frânturi, fragmente, cioburi din lucrurile citite”,
conștientă că ar trebui să le învețe pe de rost,
dacă ar vrea să dea profesiei sale „mai multă
strălucire, ușurință și diversitate”.
■
Forspan
Ioan-Pavel Azap
Sper să nu fiu acuzat de “incorectitudine
politică” scriind despre un film intitulat - și
în original, și în traducere, corectă de această
dată - Mulțumim că fumați (Thanks You for
Smoking, SUA, 2005; r.: Jason Reitman; cu:
Aaron Eckhart, Rob Lowe, William H. Macy,
Robert Duvall), debut în lungmetraj al regizorului
Jason Reitman (și coscenarist). Este vorba despre
o comedie care are chiar și umor, cam negru este
adevărat. Și nu greșesc când spun o comedie care
are și umor, pentru că am văzut multe așa
pretinse comedii lipsite total de umor - sau de un
umor discutabil. Nick Naylor (Aaron Eckhart)
este lobby-stul (sună cam barbar dar asta e) unei
asociații a producătorilor, a fabricanților de țigări
- produse care, țigările evident, omoară 1200 de
oameni pe zi doar în Statele Unite. Personajul,
prin fișa postului, trebuie să convingă oamenii -
de la copii și adolescenți până la maturi - că
fumatul nu este ceva rău; sau, mă rog, că merită
să încerci și să decizi în cunoștință de cauză.
După o serie de întâmplări mai mult sau mai
puțin picarești, omul nostru renunță, constrâns
fiind, el însuși la fumat și se transformă dintr-un
personaj sută la sută negativ în ceva ambiguu -
un fel de “Gică contra” sui generis -, consilier în
probleme dintre cele mai delicate, cum ar fi, de
pildă, dacă telefoanele mobile sunt sau nu sunt
nocive. Tocmai în această ambiguitate constă și
farmecul filmului: nu este o pledoarie nici pro,
nici contra “viciilor”. Îngrădește sau nu
“corectitudinea politică” libertatea individului și a
comunităților? Aceasta-i întrebarea retorică și
ironică pe care o adresează spectatorilor filmul
Mulțumim că fumați.
Andy Garcia semnează scenariul și regia și
deține rolul principal în Orașul pierdut (The Last
City, SUA, 2005; sc. și r.: Andy Garcia; cu: Andy
Garcia, Ines Sastre, Dustin Hoffman, Bill
Murray). Suntem în 1958, anul precedent revo-
luției cubaneze a lui Fidel Castro, an în care dicta-
torul Batista parăsea țara. Andy Garcia este năs-
cut în 1956, este un emigrant reușit, iar filmul lui
este - banal vorbind - un omagiu adus țării sale.
Orașul pierdut înseamnă în primul rând un film
frumos, un film curat, un film patriotic - și fac
această afirmație din urmă fără nici un fel de
ghilimele. Despre Havana și despre revoluția
cubaneză am mai văzut filme - inclusive unul,
modest, semnat de Sydney Pollack, cu Robert
Redford în rolul principal, intitulat chiar Havana.
Ce e deosebit la filmul lui Andy Garcia? Nimic
mai mult (sau mai puțin!) decât faptul că își
iubește țara de origine, Cuba, iubește „oamenii
locului”, se revendică de la / din acea lume. La
nivel strict profesional, se vede cu ochiul liber că
regizorul-scenarist a învățat de la maeștrii tehnica
& arta filmului (este suficient să amintim aici că
a lucrat cu: Francis Ford Coppola, Steven
Soderbergh, Sidney Lumet, Stephen Frears sau
Kenneth Branagh). Avem, în Orașul pierdut: o
poveste de dragoste - melodramatică dar nu la-
crimogenă, puțină aventură, povestea destrămării
unei familii, a unor relații sociale și afective - cu
toată complexitatea ce decurge de aici. De remar-
cat două roluri absolute superbe, deși secundare,
ale lui Dustin Hoffman și Bill Murray.
De vreo două decenii Pedro Almodovar este
regizorul spaniol cel mai cunoscut, un răsfățat al
festivalurilor și al unui segment de public.
Personal, nu mă număr printre admiratorii lui
Almodovar, dat fiind excesul melodramatic,
neverosimilul unor situații și, mai ales, stilul
telenovelistic - e drept că de telenovelă concen-
trată, o telenovelă “la conservă” - caracteristice
majorității filmelor sale. Dar, o dată la câțiva ani,
o peliculă semnată Almodovar poate cădea bine.
Este și cazul celui mai recent film al său,
Întoarcerea (Volver, Spania, 2006), distins cu
Premiul de interpretare feminină la Festivalul de
la Cannes din acest an, acordat ansamblului de
actrițe care evoluează în rolurile principale. Cap
de listă, din distribuția aproape exclusiv feminină,
Penelope Cruz și Carmen Maura, aceasta din
urmă una dintre actrițele-fetiș ale regizorului.
Întâlnim și aici temele preferate ale lui
Almodovar: sexualitate, cu accent pe adulter și
incest, relații familiale aflate sub semnul ambigui-
tății, o falsă tentă polițistă, o aglomerare de fapte,
de evenimente, multe personaje feminine -
rezultând un amestec suculent de umor și ironie,
de tandrețe și candoare, totul derulat într-un ritm
pe alocuri năucitor. Foarte pe scurt și fără a
dezvălui misterul filmului, mai bine zis poanta
care dă savoare narațiunii, Întoarcerea deapănă
povestea unei femei care revine din morți, pentru
a-și rezolva problema relației cu cele două fiice ale
sale și pentru a ispăși, a se mântui pe cât posibil
de un păcat capital. Mai suntem martorii unei
crime involuntare, asistăm și la câteva înțepături
la adresa televiziunii - mai bine a zis la dresa
unor emisiuni pe cât de populare pe atât de peni-
bile și inconsistente -, la o intrigă de un melo-
dramatism pe alocuri supărător, dar care în final
se limpezește și dobândește valențe credibile.
Cum povestește Almodovar toate acestea, cum
reînvie (și dacă reînvie cu adevărat) personajul de
care aminteam, asta chiar ține de “amprenta” regi-
zorului care salvează de la penibil o poveste care,
sub comanda altcuiva, al fi stârnit cel mult râsul
involuntar.
■
34
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
33. ...acum 50 de ani...
Marius Șopterean
Eram pregătit pentru o urmare. O urmare din
numărul trecut. Doream să detaliez o parte
din importanța a ceea ce s-a întâmplat ca
eveniment cinematografic acum o jumătate de
secol. și asta pentru că în episodul trecut m-am
referit la acele câteva date, nu și suficiente, prin
care încercam să dezvălui importanța schimbării la
față a cinematografiei europene și universale,
urmare a acelei teribile confesiuni făcute de un
Truffaut care în esență declara că trăirea subiectivă,
cea personală, poate naște filmul de mâine. Astfel s-
au născut în preajma acelui an (sau chiar în acel an,
1957) creații cinematografice importante care au
propulsat pe scena filmului universal mari
personalități regizorale. Acestea, la rândul lor, au
născut școli sau curente cinematografice schimbând,
în doar câțiva ani, fața lumii cinematografice. De
atunci încoace vorbim de ceea ce se numește
cinematograful de autor.
Așadar eram dator cu o urmare pentru a încerca
o analiză mai detaliată a fenomenului școlilor
naționale de film. A neorealismului italian (aflat în
acel timp pe partea descendentă a energiilor sale), a
Noului film german, a Noului val francez, a școlii
poloneze de film (cu fenomenul numit școala de
film de la Lodz), a școlii cehe de film, a filmului
unguresc, rus etc. S-a vorbit deseori despre lipsa
unei școli autentice de film din România sau s-a
vorbit mai ales de Generația '701 dar niciodată nu
s-a putut vorbi despre o grupare certă de valori
regizorale autohtone sincrone cu valorile
contemporane europene. și asta pentru că, poate,
niciodată nu a existat o mare personalitate care să
coaguleze energiile unei întregi generații. O
personalitate capabilă să strângă în jurul ei valorile
reale ale cinematografiei autohtone. Liviu Ciulei nu
a rezistat prea mult, Victor Iliu a murit mult prea
devreme iar un Ion Popescu-Gopo era în sine un
eveniment mult prea mare pentru a i se îngădui
gesturi scolastice. Noi nu am avut un Wajda sau un
Kieslowski, un Menzel sau Forman, un Mihalkov
sau un Paradjanov, un Wenders sau un Fassbinder...
și totuși... Totuși, acum 50 de ani intra pe scena
cinematografului românesc un nume, un mare
nume al filmului autohton, poate, după opinia
subsemnatului, cel mai mare, cel mai important
nume pe care l-a dat vreodată filmul românesc.
Așadar o iau de la capăt...
Anusavan Salamanian
Există fără nici un fel de îndoială întâmplări
care ies la lumină și, odată ce prind viață tind, să
capete semnificații. De cele mai multe ori acestea
(ne) transcend, așezându-ne în față acelei punți de
racordare umană, acelor mănunchiuri efemere
numite frumos în orice limbă a pământului -
amintiri, memorii...
Mă găseam în faza de finalizare a proiectului
meu cinematografic mult întârziat din rațiuni
financiare și, împreună cu Anușavan Salamanian,
încercam a definitiva, a construi coloana sonoră a
filmului. Eram destul de grăbit deoarece
producătorul mă presa - trecusem de ultimele
termene de finalizare ale filmului - iar el, la rândul
lui, era presat de Centrul Național al Cinematogra-
fiei... Într-un moment de respiro, datorat unei veniri
la studioul de sunet prea devreme, Sami (așa cum îl
numesc cu drag toți cei care de-a lungul timpului
au lucrat cu el) îmi spune: „Măi șopterene... uite,
cu filmul ăsta al tău am făcut 125 de filme...” Cu-
riozitatea mă face să cred că pot începe cu asta
câteva confesiuni, acele rare confesiuni pe care acest
mare cineast, uriaș om al filmului, le-a făcut de-a
lungul timpului, disparat dar niciodată ordonat sub
forma unor interviuri sau a unor cărți de memorie
tipografizată. Pentru că așteptam să intrăm la post
sincron și pentru că actorii noștrii întârziau - este
aproape imposibil să nu întârzii în acest București
în care trăiești în fiecare zi sfârșitul lumii -, Sami a
adăugat rar, cu blândă monotonie: „Uite, chiar
acum 50 de ani, abia venit de la școala Superioară
de Cinematografie de la Leningrad, am fost
repartizat la Erupția... am debutat o dată cu Liviu
Ciulei...”
În liniștea caldă și amabilă a studioului de sunet
aparținând producătorului și creatorului de coloană
sonoră Mihai Orășanu - el însuși ucenic, de-a
lungul timpului, la școala lui Salamanian -,
cuvintele lui Sami mi-au provocat o vie și
extraordinar de intensă emoție. Ochii lui expresivi
îngropați sub două acolade stufoase și albite de
timp - de fapt aflate dincolo de timp - mă priveau,
mă înțepau, mă tachinau îndelung. Adică, își
spunea Marele Armean - eternul meu profesor de
sunet și muzică de film din perioada studenției -,
pot eu pricepe fenomenul? Încape în îngustimea
celor vreo patruzeci de cercuri ale creierului meu
vastitatea unei jumătăți de secol de ardere pe rugul
nemilos dar fastuos al filmului? Înțeleg eu la vârsta
mea, la cele doar câteva filme făcute - toate
purtând amprenta lui Sami - ce înseamnă 50 de ani
de cinematografie? Nu mi-a dat răgaz pentru a
răspunde și a început să-mi povestească despre cum
filma Ciulei (cel care după începerea filmărilor l-a
schimbat pe actorul Andrei Cantacuzino cu Victor
Rebengiuc), cât de bine scria ardeleanul Titus
Popovici (încă rămas cel mai bun scenarist român al
tuturor timpurilor), ce simț muzical extraordinar
avea Gopo, apoi Blaier, Bostan, Drăgan, Călărașu,
Nicolaescu, Mureșan, Caranfil, Damian... Pereții
miroseau a tencuială proaspătă iar perfecta izolare
fonică a studioului ne trimetea parcă pe altă lume.
Nu se auzeau decât cuvintele lui Sami care-mi
vorbea cu o căldură tihnită, dar totuși cu
entuziasm, de toate aceste nume venite dintr-un
dincolo la care încă fragila mea tinerețe părea a nu
ajunge. Aveam senzația că mă scufund într-un aer
de fantast eliadesc, că timpul se dă înapoi cu
repeziciune, că văd un film încă nefăcut dar
sonorizat și ornat cu tăcerile exasperate ale unui
timp, ale unor nume, opere, existențe peste care,
astăzi, acum, când unii spun că cinematografia
română începe cu anul 1997, pare a se așterne acea
dureroasă senzație de pentimento, culpă a
prezentului care nu merită să se ridice la înălțimea
unor abia ghicite arderi ale trecutului...
Și brusc îmi aduc aminte de o imagine
terifiantă...
Era în vara anului 1980 când, încă elev fiind al
șincaiului clujean, am avut șansa să ajung în Buftea
unde, purtat de-a lungul studiourilor de Bădia
(Ernest Maftei), am ajuns într-un loc, într-o încăpere
pe ușa căreia scria Echipa de zgomote. Abandonat
de Călăuza mea am intrat aici cu sfiala ardeleanului
care penetrează spațiile necunoscute, având veșnica
senzație de intrare într-o catedrală și am văzut
patru personaje, patru bărbați înconjurați de diferite
obiecte și care, privind la o imagine ce se învârtea
în buclă, încercau să construiască sunete de pași, de
scârțâit de ușă, sunete de ploaie și alte câteva
zgomote care-și cereau dreptul la existență acolo
sus, în față, pe pânza albă, ireal luminată. Sami,
coordonând această echipă, stătea cu ochii aproape
închiși și parcă asculta o rugăciune. Sau o spunea.
Avea deja părul alb, puțin lungit în niște plete moi
și, așa încremenit cum stătea, părea a fi un Karajan
al zgomotelor efemere. Azi, după atâția ani, nu mai
am în memorie decât această imagine care cu
timpul s-a transformat într-un sunet prelung ca o
întrebare la care nu-i voi ști răspunsul niciodată...
Sau poate că răspunsul îl știu, dar am uitat
întrebarea...
Ca de pe altă lume am auzit râsul sănătos a lui
Sami care își amintise de momentul când Titus
Popovici („ardelenii ăștia, în afară că sunt talentați,
sunt mari figuri... nu ai cum să-i uiți!...”) s-a așezat
peste o tavă de baclavale... Ce a urmat a fost de
poveste...
„Nu uita, șopterene... cândva, într-un viitor film,
să faci tu scena asta... asta cu baclavalele care
mustesc pe turul pantalonilor... ar fi o chestie...”
Câteva sunete de ușă urmate de zgomot de pași
tăcuți, ascunși de moliciunea mochetei holulului de
la intrare, ne-au anunțat că cei doi actori intraseră
în studio și se îndreptau grăbiți spre PS, așa cum
bine stă unor actori care întârzie... Nu ne-am
precipitat așa cum era firesc. Apariția celor doi
tineri actori, de altfel extraordinar de talentați (Vlad
Logigan și Ioana Calotă) ne-a întristat. Oricât ar fi
întârziat tot veniseră prea devreme. Câte mai erau
de spus!... Sau de auzit... Am privit ceasul. Toată
șederea noastră împreună nu depășise mai mult de
cincisprezece minute. Practic, actorii nici nu
întârziaseră. Noi întârziaserăm prin meandrele
amintirilor. Ale amintirilor lui Sami picurate când și
când de câte o lacrimă discretă...
„Ca și acum... n-am trăit cu adevărat niciodată...
filmul mi-a furat viața... dacă ar fi să o iau de la
capăt... ascultă, șopterene... niciodată nu-i devreme
să o iei de la capăt... nu târziu, ci devreme, ha, ha,
ha...”
În sala de Post Sincron cei doi actori au început
să râdă. Acesta este finalul filmului meu. Un hohot
de râs al celor doi tineri. Ei stau prăbușiți pe asfalt,
rezemați de zidul scorojit al unei patiserii și rîd...
Primele înregistrări s-au dovedit a fi total nereușite...
„Cel mai greu la un PS este să râzi... nu să
plângi...” Astfel bucla o ia de la capăt. Iar și iar... „și
încă una... una de aur...” Vlad și Ioana râd tot mai
tare, mai aproape de adevăr... „și încă una de aur...”
Cei doi o iau de la capăt. Cu și mai mare aplomb,
cu și mai mare dispoziție. Aplecat asupra pupitrului
cu zeci de butoane, Sami cere mai mult aur...
Curând, molipsiți și noi, începem cu toții să râdem.
Tot mai tare... Pe nesimțite un fost student de-al
meu, azi aflat la ora debutului, vâră nedumerit
capul pe ușă și ne privește. Începe și el să râdă cu
generozitate...
Sami întoarce capul și mă privește cu un ultim
gând...
„Acum, după cinzeci de ani și 125 de filme,
măi șopterene, ce altceva mai putem face decât să
râdem... Oricum nu ne aude nimeni!...”
Note
1 Filmul documentar Apa ca un bivol negru, realizat ca
proiect de școală, film de diplomă, a adunat în jurul lui pe
viitorii cineaști ai deceniilor șaptezeci și optezeci: Dan Pița,
Mircea Veroiu, Iosif Demian, urmați la puțin timp de o
întreagă generație de cineaști extrem de talentați: Mircea
Daneliuc, Dinu Tănase, Florin Mihăilescu, Alexandru Tatos,
Nicolae Mărgineanu, Constantin Vaeni, Mirel Ilieșiu, Titus
Mezaroș etc.
■
TRIBUNA • NR. 108 • 1-15 martie 2007
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone dark blue (albastru inchis)
	
cum e în U.E. Alexandru Vlad Final nefericit	2
editorial Aurel Sasu Onoarea în regim de urgență	3
cartea Ioana Cistelecan -ismul anxios reloaded	4
Virgil Stanciu Ecluza și urletul de lup	4
Vistian Goia Din Ardeal în Canada	5
comentarii Florin Oprescu Ioana Em. Petrescu și dialectica spiritului științific postmodern	6
incidențe Călin Cristian Pop Semnificații ale iraționalului în Existenta tragică a lui D. D. Roșca	’	'	8
dialog de vorbă cu poetul și filosoful Jean Bies “Să reinventăm să ne ținem drepți” (I)	9
imprimatur Ovidiu Pecican Ortodoxie cotidiană	10
telecarnet Gheorghe Grigurcu Pagini de jurnal	11
ancheta Știința dicționarului la români Mircea Popa	12
clubul de lectura Poeme Marin Mălaicu-Hondrari Florin Partene	14
De ce urâm femeile Radu Cosașu Fon Mureșan: Chef cu femei urâte Cătălin Bobb: Originalitate întreruptă... Robert Arnăutu: Jocul “de-a urî femeile” L. Ghiman: Ura de femeie ca gen literar... Ștefan Manasia: Odă muncii Ovidiu Pecican^ De ce urâm femeile? Lucian Maier: Între ură și iubire... Aurel Bumbaș: De ce urăsc femeile?	17
dezbateri & idei remarci filosofice Jean-Loup dAutrecourt Impossibilia moralia	22
pharmakon Cătălin Bobb Madlene și mituri	24
filosofograme Aurel Bumbaș Un temei, din alte vremi, pentru susținerea multiculturalității	24
colaționări Adrian Andrei Rusu Burgul lui “Matei” Corvin	25
intermezzo clujean Petru Poantă Anii ’70 (II)	26
ferestre Horia Bădescu Ferestre redeschise	27
interviu Dora Pavel în dialog cu Virgil Stanciu “Traducătorul este un fel de filtru fin prin care ceva necunoscut se transformă în ceva cunoscut”	28
zapp-media Adrian Țion Cititul de pe promter	30
epiderma de bazalt Mihai Dragolea De la comunicare la un taxi pentru capre	30
remember Tudor Ionescu Cartier... rezidențial...	31
scrisori către președinte Radu Țuculescu Scrisoarea a cincea	31
flash - meridean ing. Licu Stavri Un nou David Lynch și alte filme	32
film Lucian Maier Marie Antoinette	33
colaționări Alexandru Jurcan Lectură la domiciliu Foan-Pavel Azap Forșpan	34
1001 de filme și nopți Marius Șopterean 33. ... acum 50 de ani...	35
plastica Livius George Flea Delimitări contextuale - Cristian Ruță-Fulger	36
plastica
Delimitări contextuale
Cristian Ruță-Fulger
■ Livius George Ilea
Pentru un tânăr plastician al zilelor noastre,
contextul general al artei contemporane, în
pofida diversității ofertelor estetice generate
de piața de artă internațională, poate părea
extrem de confuz și inhibitiv. Inepuizabila cutie a
Pandorei a anilor ’90, forțată sub mirajul unei
prezumtive libertăți totale, a scos la suprafață,
instrumentând cu nefastă vehemență, în primul
rând, doar arivismul latent, bine temperat inițial,
al multora dintre posibilii mentori ai tinerei
generații. Caracterul duplicitar, compromisurile de
orice natură - refuzate principial de marea
majoritate a artiștilor, cu patetic eroism înainte de
1989 - apăreau acum ca legitimate și convenabile,
sub imperiul noii zeități tutelare a pieței libere, a
societății de consum - Banul. Indiferent de
contextualizări locale, tendința, tot mai vizibilă în
plan internațional, de operare a unor necesare
clarificări și limpeziri în zona promovării artelor
vizuale lansează o nouă provocare plasticienilor
contemporani implicând un amplu efort de
delimitări estetice și conceptuale. Inerentul,
firescul chin al tânărului artist în plan individual,
se conjugă astfel în mod providențial cu acest
Zeitgeist imperativ.
Cristian Ruță-Fulger - în tentativa de a
contracara dramatica disoluție a focarelor
referențiale, lipsa lor de emergență în câmp
artistic - răspunde, în expoziția recent deschisă la
Galeria Veche a Filialei Interjudețene Cluj-Bistrița
a U.A.P., acestei priorități printr-un remarcabil
efort de decantare a propriului demers plastic.
Aflat la prima sa personală, expozantul readuce
în atenția publică un “stup” de artiști clujeni, o
familie cu notabile referințe genealogice, de la
pictorul și profesorul Radu Fulger (bunicul), la
Laurențiu Ruță-Fulger (tatăl).
Tânărul pictor a urmat cursurile Liceului de
Artă din Cluj-Napoca, unde, printre dascălii săi se
număra și Maria Truța, a cărei expoziție, printr-o
fericită coincidență apare tot în aceste zile pe
simezele Muzeului de Artă clujean, păstrându-se
astfel un indeniabil dialog peste timp.
Absolvent (în anul 2000), al Universității de
Artă București, secția Artă Murală, Cristian Ruță-
Fulger (n.1979) a beneficiat de îndrumarea lui Ion
Achițenie, implicându-se în varii proiecte, și exer-
sând tehnici specifice: mozaicul (sediul central
Luck Oil, București, 2000), pictura “al secco”
(tavan și hol, Universitatea de Artă București),
sgraffito-ul (fațadă și curte interioară,
Universitatea de Artă București) și fresca (biserica
din satul Bozeș, județul Hunedoara).
Reîntors la Cluj, după o scurtă experiență ca
și cadru didactic se dedică exclusiv picturii,
intrând în circuitul unor galerii de artă cu vân-
zare, participând la câteva expoziții colective și
pregătindu-și vigil expoziția de debut, necesară
momentului în care artistul are impresia că se
repetă, că reia direcții deja explorate, ajungând
mereu la aceeași concluzie plastică.
Interesat inițial, ca urmare a formării sale aca-
demice, de un gen de cartografiere a suprafețelor,
Cristian Ruță-Fulger
de stăpânirea raporturilor cromatice generale -
modul său de lucru, prospectările întreprinse
evoluează treptat înspre zona liberă a pictural-
ității. În unele dintre lucrările sale, aderența pro-
gramatică la strategia și limbajul reprezentărilor
abstracte se nuanțează treptat, straturile profunde
ale conținutului imaginii concurând rigorismul
geometric al iluziei perspectivice. Vitalismul pru-
dent al explorărilor unor structuri spațiale dinam-
ice salvează prin sinceritate și înaltul impact al
expresivității cromatice - dovadă a unei incon-
testabile înzestrări native - autenticitatea comu-
nicării. Notații alerte deschid dimensiuni
spațiale/temporale alternative, conform unor per-
cepții intuitive.
Intelectualizarea accentelor sale emoționale
subscrise neo-expresionismului abstract aduce în
plan secund o serie de sugestii aluzive, de finețe,
la lumea formelor naturale, a materialității proprii
structurilor anorganice sau organice. Se
prefigurează - uneori ezitant, alteori în regim de
extremă urgență - identificarea și cristalizarea
unei direcții estetice personale, aspirând la
obținerea unei mărci stilistice și cromatice proprii.
Optimismului funciar, modestia, dăruirea întru
artă par, astăzi, a nu fi cele mai prețuite calități
care se cer unui artist tânăr lansat să cucerească
lumea, să obțină recunoaștere. și totuși, acestea
sunt calitățile inițiale care ne împiedecă să
zâmbim sceptici sau să trecem, resemnați, mai
departe. Cu certitudine vom mai auzi de Cristian
Ruță-Fulger. De bine.
■
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36|
Black Pantone dark blue (albastru inchis)