(J) Black Pantone 390 U-Verde Gălbui
TRIBUNA
105
Județul Cluj
1,5 lei
Revista de cultură • serie nouă • anul VI • 16-31 ianuarie 2007
interviu
ancheta
interviu
Șerban Sturdza,
președintele Ordinului
Arhitecților din România
Știința dicționarului Tompa Gabor
la români
Ilie Rad ■ Elena Abrudan
despre
Regele Lear
Ilustrația numărului: Pseudoportrete de Victor Ciato
(|) Black	Pantone 390 U-Verde Gălbui
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
loan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Ștefan Socaciu
Virgil Mleșniță
Colaționare și supervizare:
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
bour
eveniment
Marele teatru al sinelui
Claudiu Groza
Sub semnul teatralității - înțeleasă într-o
accepțiune mai largă, de atitudine existențială,
ba chiar de mască identitară, tăinuind deriva -
pare să stea Pescărușul lui Cehov, montat de
Andrei Șerban la Teatrul Național „Radu Stanca”
din Sibiu și prezentat în premieră oficială în 12
ianuarie, ca debut al anului teatral sibian 2007, anul
Capitalei Culturale Europene.
Andrei Șerban a ridicat Pescărușul în vara anului
trecut, cam în aceeași perioadă cu Purificare de la
Naționalul clujean, inaugurând atunci, tot la Sibiu,
seria repetițiilor generale cu public, la care am
participat, și unde se ghicea deja osatura
spectacolului, dar, evident, cu mai puține nuanțe
decât acum, datorită deselor și energicelor
intervenții ale regizorului în repetiții.
Așa cum în iulie-august 2006 Andrei Șerban
răspundea, cu spirit ludic, dorinței publicului de a
vedea un mare regizor „la lucru”, și premiera
sibiană a oferit audienței - ceva mai specială,
e-adevărat, cu oficialități, critici de teatru și artiști
ai speciei - o altă ghidușă surpriză: a folosit în
reprezentația de acum întreaga distribuție - dublă
sau chiar triplă pe majoritatea rolurilor - a
spectacolului. Efectul a fost pe măsură, nu doar
pentru public, ci și pentru actorii înșiși, care
trebuiau să dea o replică partenerului uzual, iar pe
următoarea altuia, cu aceleași veșminte și date de
identificare... dar altul. Experiment gratuit? Nu
cred. Mai degrabă un test, care a demonstrat că,
dincolo de temperamentul, energia și anduranța
actorilor, care au dat nuanța fiecărui rol, am avut
de-a face cu același personaj, fie el interpretat de
doi ori trei protagoniști.
Revenind însă la comentarea efectivă a spectaco-
lului, trebuie remarcată edificarea pe verticală a
acestuia, adjuvată de cea orizontală, a evoluției
acțiunii. N-am avut de-a face cu o dramă rusească,
elegiacă, lâncedă, musai văicăreț-rurală, cu aspirații
de evaziune („La Moscova, la Moscova!”), ci mai
degrabă cu drame ale indivizilor, oarecum inhibate,
debușând brutal uneori, fie ofensiv-dominator, fie
defensiv-masochist. O societate - in nuce - a apoca-
lipsei serenității intime, a cărei deviză ar putea fi
oricând, cred, o replică a unui vârstnic amic ameri-
can: „You can not run away of yourself” - „Nu poți
fugi/scăpa de tine însuți!” Or, prin această grilă pri-
vite, toate personajele sunt traumatic de fragile
emoțional. Tocmai de aceea, finalul aparent
melodramatic ori chiar patetic - nebunia Ninei și
sinuciderea lui Kostea - capătă dimensiunea unui
climax tensional, departe însă, chiar la antipodul
unui virtual catharsis, întrucât e o (auto)sacrificare
ratată. Universul își conservă entropia, eroii săi
rămân în derivă pentru că sunt incapabili de
comuniune.
Or, ce pune în valoare spectacolul sibian este
tocmai această solitudine - e-adevărat, interactivă -
a personajelor din Pescărușul. Importantă nu e
curgerea acțiunii, pe care să se brodeze subtexte -
mai mult sau mai puțin sentențioase -
psihologizante, cât mai ales evoluția fiecărui erou
Radio România Cultural
În fiecare duminică, de la ora 12.00, cititorii
revistei Tribuna
sunt invitați să devină ascultătorii
Revistei Literare Radio
într-o zbatere circulară, în cușca sinelui. Camuflată
sub convenția socială, această cumplită măcinare se
exteriorizează fie prin persiflajul - auto-protector -
al traumei celuilalt, fie prin pedepsirea aceluia, ca
un surogat pentru penitența personală.
Andrei Șerban a fost fidel literei, dar mai ales
spiritului textului cehovian, insinuând însă - subtil
dar evident -, în articulațiile spectacolului, propria-i
hermeneutică. Pescărușul vorbește despre lipsa
iubirii - deși motoul său e tocmai dragostea -
a încrederii în sine; este un portret al apocalipsei
afective care alienează individul și-l condamnă la
moartea interioară. Din acest punct de vedere,
spectacolul sibian seamănă izbitor cu Purificarea
clujeană - și-mi asum conștient și absolut convins
această aserțiune, cu tot cu riscurile adiacente. E o
lectură complementară a două texte total diferite,
care-și păstrează fiecare propria autonomie estetică
și particularitate stilistică, fiind unite totuși, în
subtext, de o hermeneutică regizorală ce-și asumă,
dar și prelungește, sensul lor profund. Edificarea pe
verticală a ambelor producții este o probă în acest
sens.
Este, fără îndoială, nedrept să nominalizez doar
câțiva actori din formidabila echipă care a dat o
tulburătoare expresivitate textului dramatic și
lecturii sale regizorale, mai ales că o reprezentație
cu participarea tuturor interpreților nu va mai avea,
poate, loc niciodată. Meritoriu a fost efortul fiecăru-
ia, deși, firește, nuanțe, creșteri sau estompări de
tonus scenic au avut mulți. Oglindirea performanței
actoricești a fost oricum o experiență unică, ce de-
monstrează - după cum era de așteptat - că tempe-
ramentul și personalitatea unei distribuții fac din
orice spectacol un act unic, chiar dacă vorbim de
aceeași montare. Cele două Arkadine din Pescăru-
șul, de pildă, Maia Morgenstern și Mariana Prese-
can, au fost frapant asemenea, dar la fel de frapant
diferite, cu o dezabuzare a personajului primeia,
contrapunctată de mici „crize” de exuberanță, și cu
o superbie-platoșă a personajului celei de-a doua.
Diferența dintre un diamant deja opacizat și o lamă
încă strălucitoare de cuțit, minată însă de rugină.
Personajul Nina a pus în evidență două actrițe cu
temperament similar, deosebite însă de experiența
scenică. Extraordinara Andreea Bibiri - fragilă,
dureros-interiorizată - a pus-o ușor în umbră pe
foarte talentata Cristina Flutur, acum mai puțin
capabilă de nuanțare decât de obicei, de remarcat
totuși. La fel s-a întâmplat cu debordantul Marian
Râlea în comparație cu mai rezervatul Gelu Potzoli
(ambii interpreți ai lui Sorin). Repet însă, judecățile
de valoare de mai sus trebuie luate cu rezerva unei
oferte scenice unice. Toți actorii, trebuie subliniat,
au probat o dăruire - lăsați la o parte rumegușul
cuvântului - copleșitoare, partitura fiecăruia fiind
greu de trecut cu vederea.
Pescărușul e un spectacol care pretinde
spectatori deștepți, în toate sensurile cuvântului.
Spectatori cu ochii și sufletele deschise, în care -
poetizând - să aibă loc lacrimile neconsumatului
catharsis din piesa cehoviană.	■
101,0 FM
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Proba de turnesol
Alexandru Vlad
Spiritele, cel puțin acelea care contestau
documentul, s-au mai răcit în privința
Raportului Tismăneanu, poți auzi de-acum la
televiziune și poți citi în presă comentarii mai
echilibrate și în principiu pozitive despre
documentul copios care a stârnit atâtea reacții cu
abia câteva săptămâni în urmă. E adevărat că de
atunci s-a pecetluit integrarea formală a României
în Uniunea Europeană, s-au tras artificii pe cerul
Bucureștilor. Contestatarii s-au repliat și ei - unii
chiar reproșează, sărind în extrema cealaltă, că
lipsesc din raport elemente importante: crimele
din Bucovina, de exemplu. Dar un raport nu este
nici pe departe un tratat exhaustiv de istorie. El
este un document oficial, asertiv și dedicat
scopului său, în speță dezavuării oficiale a
comunismului. E prea repede să tragem concluzii
finale, dar pare că raportul și-a atins scopul, cel
puțin scopul imediat. Iar dacă mai lipsesc
elemente, nicio problemă: raportul poate fi un
cadru mai larg în care să-și găsească locul toate
crimele comunismului. Cine să se împotrivească,
spunem noi, dar chiar scandalul care s-a iscat a
demonstrat cât de necesar era acest raport.
După cum vă amintiți, tărăboiul s-a declanșat
încă de la anunțarea componenței comisiei.
Începând de la cel care o conducea, Vladimir
Tismăneanu. Argumente pro: specialist de talie în
comunism, cunoscător al istoriei acestuia în gene-
ral și în România în special, cunoscător al reali-
tății românești de dinainte și de după revoluție,
capabil să dea o dimensiune nu doar românească
procesului comunismului. Argumente contra:
evreu, fiu de nomenclaturist, neagreat de unii
cărora le pare a fi mai degrabă un profitor al anti-
comunismului! Tismăneanu - cu păr de vrăjitoare,
paricid ideologic, singurul beneficiar al raportului
e considerat a fi președintele Băsescu, Traian
Ungureanu e anatemizat și el pentru motivul că
apreciază favorabil raportul. Analizez argumentele
pro și contra: la primele aș mai putea adăuga, de
ultimele parcă mi-e rușine că le-am trecut pe hâr-
tie. Elementele comuniste din societatea noastră,
care s-au adaptat atât de bine capitalismului de
tranziție, au reacționat gălăgios. Sau poate e puțin
spus - au reacționat isteric, ședința aceea de
pomină din parlament a fost ca o exorcizare.
Și Raportul Tismăneanu a provocat o reacție
extraordinar de violentă, ca acele tratamente care
provoacă o reacție surprinzătoare din partea bolii.
Reacția a fost la prima vedere surprinzătoare.
Cacofonia reacției a fost asurzitoare, presa a
răsunat de tropăituri. Ion Cristoiu a declarat că
are dubii că membrii comisiei au putut citi toate
cărțile scrise despre comunism. Comunismul con-
troversat nu poate fi calificat de o simplă comisie!
Ce e aceea o comisie? Au fost oamenii aceștia în
bibliotecă, el însuși, Cristoiu, era pe-acolo și nu i-a
văzut. Dar, că veni vorba, ne putem întreba cum
ar arăta un raport asupra comunismului făcut de
însuși Cristoiu? S-au propus ca alternative tot
felul de diversiuni. De ce să ne trebuiască nouă
Raportul Tismăneanu când avem “10 pentru
România”? De ce această comisie, când mai
putem face una despre evenimentele din 1989?
Astfel s-a trezit și domnul Cozmin Gușă care a
propus nici mai mult nici mai puțin decât un fel
de Raport Gușă - despre revoluția română ca lovi-
tură de stat. De altfel rapoartele pot fi
nenumărate, o știm atât de bine, câtă vreme nu
ajung la concluzii clare - am mai avut un uriaș
raport al comisiei Sergiu Nicolaescu, am avut tot
câte două rapoarte aproape despre toate eveni-
mentele litigioase. Și acestea s-au neutralizat reci-
proc. Românul nu-și asumă realitatea, preferă s-o
dezbată cu o pletoră de argumente care în general
lasă lucrurile așa cum le-a găsit. El preferă să le
rezolve timpul.
Cât despre cei care au contestat cu vehemență
raportul (Ion Iliescu, Vadim Tudor, Adrian
Păunescu și Ion Cristoiu), nu pot să nu-mi
amintesc că s-au împotrivit întotdeauna și Doinei
Cornea, când aceasta făcea un gest politic, scria o
scrisoare deschisă, ori se adresa sindicatelor. Și de
data asta aceștia s-au înroșit ca turnesolul. Lor li
se adăuga de obicei și Cristian Tudor Popescu.
N-a lipsit nici acum, poate ceva mai discret. L-a
făcut totuși pe Tismăneanu un Pavlik al timpului
nostru, acuzându-l de paricid (fără să menționeze
„ideologic”) de parcă n-ar putea fi vorba de o pe-
nitență. Reacția lor, aproape întotdeauna la uni-
son, părea că primește un semnal de undeva. Dar
să ne oprim aici cu supozițiile. Oricum, presa
gemea de semnale bizare. Cineva și-a amintit de
securiștii lui Băsescu, garda personală (probabil
gardieni de profesie). Soluția ar fi fost o gardă
elvețiană (dar câte argumente nu s-ar fi găsit și
împotriva acesteia! - urmașii lui Wilhelm Tell,
personaje de operetă, plătite cu banii cu care s-ar
fi putut face școli și case pentru sinistrați!). Dar
să nu vezi, cu toată onestitatea, importanța
acestui raport nu se poate numi altfel decât rea
voință, atunci când nu-i vorba decât de o reminis-
cență mult mai gravă. Dar și aceasta este de-acum
problema personală a celora în cauză, și eventual
a istoricilor.
Revenind la Vladimir Tismăneanu însuși,
profesor la o universitate americană și reputat
analist al comunismului ca fenomen istoric și ide-
ologic, am avut de la bun început impresia că a
căzut într-o capcană. Capcana propriului destin.
Prietenia care mă leagă de el m-a făcut chiar să-l
compătimesc: obosit până la epuizare, hărțuit,
contestat până și în competența profesională,
terfelit ca la ușa cortului. Dar apoi l-am admirat.
Din punct de vedere personal, probabil a ținut să
închidă și o acoladă biografică. Sincer să fiu, am
simțit că odată cu raportul lui am închis și eu
una!
■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
3
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cartea
Eseul academic
Ioana Cistelecan
Dan H. Popescu
Efectul de parabolă, Oradea,
Editura Universității, 2006
n plină eră post-modernă (ori, malițios spus,
post-capitalistă), se mai poartă eseul, fie el și
teoretic, și asta nu doar pentru că „dă bine”, ci
și pentru că oferă autorului o oareșce libertate de
mișcare discursivă; nu degeaba Dan H. Popescu își
subintitulează volumul drept eseu teoretic, numai
că, pe măsură ce e îngurgitat ca lectură, se cască și
suspiciunea conform căreia, îndărătul titulaturii s-ar
dibui, în fapt, un alunecos iz al încropelii ce se
sustrage obstinant închegării, ba mai mult: acuta
impresie că respectă mult prea fidelizat regulile
unei teze de doctorat, pînă la urmă un compendiu
de comentarii și argumente aparținînd diverselor
texte discutate, diverșilor autori pomeniți și
conectați, ce-i drept, tematicii propuse, cu niscaiva
irizări de opinii personalizate; una peste alta: un
motor alambicat și asamblat cu precauție excesiv
controlată, ce-și auto-cenzurează și-și sintetizează
notele analitice subiectivizate.
Conservînd așadar formula clasică docil-
academică, Dan H. Popescu purcede gradual,
într-un regim al evidenței structurale, clarificîndu-și
target-ul, identificîndu-și sursa ca provocare și ca
declic, motivîndu-și necesitatea unui astfel de
studiu, precizîndu-și opțiunea pentru o anume
strategie argumentativă și impunîndu-și limitele sub
umbrela celei dintîi încercări auctoriale, dar
promițînd totodată epuizarea subiectului într-o
proximitate mai mult sau mai puțin relativizată:
„Lucrarea de față își propune, înainte de toate, să
disocieze (...) între parabolă și alegorie ca
modalități de reprezentare în literatură în general”;
„Partea întîi, PRELIMINARII, evidențiază
necesitatea de a identifica sursele disputelor cu
privire la statutul parabolei (...)” ; „...Kafka,
scriitorul datorită căruia termeni ca parabolă și
parabolic au fost resuscitați...”; „În partea a doua,
ÎNTOARCEREA LA MATCĂ, am găsit de cuviință,
printre altele, să tentăm un model de analiză
contrastiv, de inspirație structuralistă...”; „Această
primă încercare, din partea autorului, de zăbovire
asupra rosturilor parabolei, se oprește în pragul
Evului Mediu, nu înainte de a fi așezat premisele
unor investigații ulterioare, care să cristalizeze noile
tipuri de relații între autor, operă, cititor și
referință.” În aceeași manieră tipizat cumințică,
pare a-și trata lectorul, oarecum ca pe un păgubos
ingenuu, trecînd în revistă răbduriu accepțiunile de
dicționar ale termenului vizat, acumulînd nuanțări,
extensii, amendînd iminentele confuzii ale acestuia.
Faptul că se delimitează net de poza confortabilă a
auto-suficienței în argumentație, precum și tactica
analitică deliberat circumscrisă complexității și
cvasi-exhaustivității în cazul fiecărui teoretician
sau text radiografiat sînt meritorii; așa stau
lucrurile și cînd ne referim la abilitatea auctorială
de sintetizare, de logicizare și de așezare a
semnificanților și a semnificaților într-o relație
firească, prin punctarea disocierilor și a afilierilor, a
plusurilor și a minusurilor ideatice ale fiecăruia în
parte, prin sancționarea pericolului unui
plurisemantism inacceptabil în paradigma
pretențioasă a studiului teoretic și prin tentativa de
axiologizare a prismelor invocate și disecate.
Paradoxul Kafka acționează ca un magnet, vîrtej
nucleistic al cercului parabolei, singularizîndu-se în
notație. Printre multiple aplicații pe text, ineditul
demersului îl constituie fără doar și poate „o
abordare nu tocmai ortodoxă a noțiunii de
parabolă”, susținută de un grafic al ei cu rezonanță
conceptual-literară; și această îndrăzneală a lui Dan
H. Popescu este cu zgîrcenie minimalizată, de bună
voie super-concentrată, așa cum se întîmplă de
fiece dată cînd opinia personală a autorului fie
stagnează la nivelul interogației retorice, fie se
inserează în ipostaza unei punctări economicoase,
fie se dorește o promisiune, dar eșuează-n puncte
de suspensie: „Dacă acest tip de scriitură, ca orice
scriitură, este o funcție, un raport între creație și
societate, care dintre cei doi versanți, parabola sau
alegoria, (...) rezistă cel mai mult tentativelor de a
fi deconstruit?”; „Întrebarea noastră este dacă nu
cumva această putere transformatoare, de sorginte
mitică și metaforică, se regăsește în scrierile lui
Kafka și ale celor care i-au preluat trăirea întru
metaforă (...)”; „Se simte necesitatea acum, (...), de
a intra adînc în tainițele parabolei spre a-i decela
adevărurile ne-ascunse și ne-rostite...”.
Posedîndu-și autentic terminologia, jonglînd
lesne cu asocierile interpretative și deși sesizînd și
admițînd capcana pattern-ului, Dan H. Popescu
rămîne prizonierul propriei timidități în a se
dezbăra de stilul limitativ-academic, impunîndu-și
pare-se restricții în cultivarea propriei voci, pe care
o bănuim impactantă, infinit mai cîștigată odată ce
s-a antrenat cu aceste vocalize...
■
Subiectivisme
florale
Gratian Cormos
Vistian Goia
Poezia florilor, Cluj-Napoca,
Editura Napoca Star, 2006
Cu candoarea-i caracteristică, Vistian Goia
propune cititorilor, în cel mai recent volum al
său, un succint excurs prin lirica florilor pe care
încearcă să o delimiteze - pe cât îi stă în putință
- de specia pastelului. Demersul său vizează înlă-
turarea prejudecăților potrivit cărora poezia flo-
rală cultă ar fi o creație minoră, nesemnificativă,
o lirică “feminină”.
Concepută ca o colecție de scurte eseuri dedi-
cate creațiilor lirice românești, cartea lui Vistian
Goia realizează în prealabil un tur de orizont prin
poezia universală, începând cu Cântarea
Cântărilor, cu poemele Eladei sau ale Romei
antice. Neobișnuite analogii atemporale se întâl-
nesc la tot pasul: Vergiliu, cel din Georgice
“parcă-l anticipează pe Tudor Arghezi din poeziile
sale pentru copii” (p. 8), iar poezia grecului
Meleagru îi amintește lui Vistian Goia de cadența
versurilor lui Vasile Alecsandri.
Îndrăgostitul de flori și de poezie ne poartă
apoi cu grație printre distihurile, gazelurile și
rubaiatele persanilor Omar Khayam, Saadi și
Hafez, prin lirica chineză și prin poezia
trubadurilor, ajungând până la textele romantice
și moderne.
După aceste secțiuni introductive, exegeza lui
Vistian Goia se centrează asupra poeziei florale
românești ai cărei creatori sunt, în viziunea sa,
Alecsandri, Eminescu și Macedonski. În contin-
uare, analiza sa cronologică stabilește un fel de
canon al genului, pe alocuri foarte subiectiv, pen-
tru că, atunci când vine vorba de contemporani,
accentul cade asupra poeților clujeni, steliști sau
din gruparea echinoxistă: A.E. Baconsky, Aurel
Gurghianu, Miron Scorobete, Adrian Popescu,
Doina Cetea, Horia Bădescu, Mircea Petean, ca și
cum ei ar fi singurii demni de atenția noastră.
Unul dintre meritele Poeziei florilor, poate cel
mai important, ar fi acela că reușește să
reunească familii poetice - dincolo de stricte
repere temporale - bazate pe afinități elective. În
paginile cărții, poeți consacrați stau alături de
nume mai puțin cunoscute, singurul numitor
comun rămânând preocuparea acestora pentru
simbolurile florale, catalizatoare lirice ale melan-
coliei, tristeții, durerii și morții sau, dimpotrivă,
exponențiale pentru caracterul ludic al poeziei și
pentru starea de jubilație.
Chiar dacă tratează o astfel de temă care
impune o atitudine degajată, Vistian Goia nu uită
să fie și riguros, atunci când trebuie, fapt dovedit
de numeroasele note explicative din finalul
fiecărui capitol. Exegetul clujean ține, cu această
ocazie, să ne convingă și că l-a asimilat temeinic
pe Ion Pop, ale cărui considerații critice le
amintește cu orice ocazie.
Exprimarea pe alocuri prea explicită, didactică,
este colorată cu ample citate sau parafraze
reprezentative prin care Vistian Goia își susține
argumentația, atunci când încadrează un anumit
poet unei grupări sau când îi conturează constan-
tele universului liric.
Într-o perioadă de emergență a literaturii
“tehnice”, a exegezelor pragmatice, a violentării
imaginarului colectiv, era nevoie, cu siguranță, și
de o carte relaxantă, neconvențională, care să ne
distragă atenția de la realitatea cotidiană înspre
grădinile edenice, înspre copii, jocuri și flori.
■
4
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
comentarii
Noi tendințe lingvistice
Mihaela Mureșan
G. Gruiță este autorul lucrării intitulate
Gramatica normativă, una din puținele cărți care
au abordat problematica normelor ce vizează
scrierea și vorbirea corectă, dar și schimbările
aduse în cadrul sferei lingvistice de către vorbitorii
de rând, schimbări care devin, uneori, norme.
Un real ajutor în descifrarea noilor norme
impuse de Dicționarul ortografic, ortoepic și
morfologic al limbii române poate fi descoperit în
paginile cărții semnate de G. Gruiță și intitulată
Moda lingvistică 2007 - Norma, uzul °i abuzul,
Editura Paralela 45, Pitești, 2006.
Cartea ridică și rezolvă probleme de gramatică
normativă, indicând anumite soluții pentru
comunicarea verbală, astfel încât se ajunge la
conturarea clară a unei „piețe lingvistice” (cea
impusă atât de normă, cât și de vorbitorul de
rând).
Lucrarea vizează limbajul presei scrise și
audio-vizuale, deoarece acest sistem semantic este
dinamic, concludent și inovator. Deschisă
inovației lingvistice, presa este cea care, prin
folosirea frecventă a anumitor „formule”, ajunge
să le impună ca norme. În aceste condiții, unul
din rolurile presei este acela de a grăbi, în unele
cazuri, anumite procese ce țin de dinamica
flexiunii verbale și/ sau substantivale sau de
adaptare grafică și/ sau fonetică a anglicismelor
pătrunse în fondul lexical al limbii române.
Analiza de limbaj realizată în paginile cărții
face referire la diverse tipuri de presă: pamfletară,
culturală, sportivă, cotidiană, economică/
financiară, iar studiul cantitativ și calitativ obținut
arată faptul că stilul jurnalistic înglobează extrem
de multe aspecte ale dinamicii limbii române
actuale, tocmai pentru că acest tip de limbaj ne
„reprezintă”, în sensul că prin el se relevă aspecte
concrete ale vieții noastre.
G. Gruiță realizează o comparație sugestivă
între sistemul limbii și vestimentație, pornind de
la ideea că există o „modă lingvistică” ce se
configurează odată cu adoptările lingvistice
impuse de modă (pe lângă necesitate), iar această
modă lingvistică acționează precum cea
vestimentară, căci anumite categorii sociale
folosesc un anumit „pattern” de limbaj, tocmai
pentru a se individualiza, pentru a-și crea un fel
de personalitate lingvistică. Aceasta din urmă
ajunge să se impună, deoarece inovațiile
lingvistice pătrund în sistemul limbii, îmbogă-
țind-o și lărgindu-i aria de acoperire.
Studiul scoate în evidență modul și
modalitățile în care funcționează inovațiile
lingvistice (impuse de vorbitor), precum și
deosebirile dintre normă și uz (ceea ce se cere și
ceea ce se folosește).
Temele abordate sunt extrem de variate și
vizează probleme de interes general în ceea ce
privește gramatica normativă.
Problema actuală a anglicismelor prezintă
modalitățile în care anumite cuvinte preluate din
limba engleză ajung să fie „digerate” de fondul
lexical al limbii române, adaptându-se fonetic și/
sau grafic, în timp ce alte asemenea neologisme
crude, neadaptate, își urmează un destin cu un
deznodământ clar. Este cazul substantivului
„mass-media”, care, pătruns în sistemul lingvistic
românesc, a reușit să-și schimbe forma invariabilă
și să-și câștige statutul de substantiv comun,
singular, feminin (precum substantive ca : agendă,
erată etc).
Lupta dintre principalele tipuri de acord (acord
logic/ acord gramatical, acord gramatical/ acord
prin atracție) reprezintă o altă temă abordată în
Moda lingvistică 2007, care este binevenită,
tocmai datorită faptului că se oferă soluții clare în
ceea ce privește folosirea substantivelor colective
incomplete și/ sau complete și elaborarea unui
conținut clar, logic, al mesajului care se dorește a
fi transmis. Sunt prezentate multiplele sensuri ale
substantivului colectiv incomplet „majoritate”,
care, în funcție de contextul folosirii lui, exprimă
lucruri diferite, impunând, uneori, folosirea
acordului logic (ex: Majoritatea studenților au fost
prezenți la curs.).
Exprimarea lingvistică a politeții și modalitățile
în care sunt corect/ incorect utilizate pronumele
de politețe, precum și diferitele formule ale
politeții este o altă secțiune utilă a lucrării, tocmai
pentru că vorbitorul va găsi soluții clare în ceea
ce privește adresarea directă verbală. Sunt descrise
treptele de politețe (populară, standard și
protocolară), explicându-se folosirea unor
apelative precum „tanti”, „nenea”, „domnule”,
„doamnă”, „excelență”, în funcție de anumite
contexte impuse de dezvoltarea social-istorică a
comunității.
O altă temă de interes general surprinsă în
paginile cărții o reprezintă principiul
hipercorectitudinii lingvistice, care presupune
realizarea unor greșeli de limbă derivate tocmai
din dorința vorbitorului de a evita anumite
„capcane” gramaticale. Sunt explicate principalele
elemente „perturbante”, precum: locuțiuni
adverbiale, adverbe, construcții mult prea lungi
ale propozițiilor/ frazelor, care împiedică
vorbitorul de rând să realizeze acorduri corecte în
folosirea lor.
Extrem de captivantă este prezentarea
dinamicii flexiunii verbale, care prezintă
modalitățile în care anumite verbe au migrat,
migrează sau manifestă tendința de migrare de la
o conjugare la alta, după cum se observă în cazul
verbelor „a apărea”, „a plăcea”, „a părea” (care,
într-un viitor apropiat, vor trece de la conjugarea
a Il-a la cea de-a IlI-a).
Studiul realizat pe presă presupune și o
semantică aplicată, deoarece se discută sensurile
multiple, în funcție de context, ale unor cuvinte
frecvent utilizate în mass-media, uneori chiar în
scop peiorativ. Este vorba, în aceste condiții, de o
vulgarizare voită a limbajului, de o distorsionare a
lui, tocmai pentru obținerea unor efecte scontate.
În același timp, lucrarea cuprinde și un studiu
de stilistică, deoarece tratează existența în
limbajul presei a unor figuri de stil care, folosite
în acest context, devin erori. Figuri de stil precum
anacolutul, cacofonia, pleonasmul pierd teren în
contextul limbajului de presă, devenind greșeli
grave.
Alte teme abordate în cartea semnată de
G. Gruiță sunt: problema adjectivului și formarea
gradului superlativ absolut pentru unele adjective,
problema numeralului și a articulării unor
cuvinte, problema genului în formulele de
adresare.
Într-un mod extrem de original, autorul
creează sintagma „lene lingvistică” (a
vorbitorului), ce poate fi concepută ca fiind atât
pozitivă, cât și negativă: ne îndreptăm, acum, spre
procedeul „economicizării” limbii, încercând
mereu să facem apel la o „economie” a
limbajului. În acest fel, pornind de la
elementarele reguli ale limbajului jurnalistic, se
încearcă tot mai mult transmiterea informației
într-o formă concisă, clară, simplificată și scurtă.
Apare, în rândul vorbitorilor, tendința de a
exprima o cât mai mare cantitate informațională
în cât mai puține cuvinte sau în formule
prescurtate. Se întrevede influența limbii engleze,
care cuprinde această structurare „economizată” a
mesajului transmis. „Lenea lingvistică” ar putea fi,
în momentul actual, cea mai importantă inovație
din domeniul limbii, tocmai datorită faptului că
mass-media are un rol esențial în răspândirea ei.
În același timp, presa este cea care reușește să
prezinte realitatea în care trăim, abordând un
limbaj cu un fond de cunoștințe comun nouă,
care, de fapt, ne reprezintă. La fel ca lumea,
sistemul limbii se află într-o permanentă
schimbare, modelare și remodelare, iar acest lucru
nu ar trebui să ne sperie, ci ar trebui să ne facă să
înțelegem că, așa cum a spus celebrul lingvist
Eugen Coșeriu, „limba moare atunci când
încetează să se schimbe”.
Moda lingvistică 2007 este o carte utilă atât
vorbitorilor de rând, cât și studenților, tocmai
pentru că tratează noi probleme lingvistice, atât
de des întâlnite în limbajul uzual.
Valoarea cărții constă în unicitatea ei, deoarece
este o lucrare care tratează în profunzime și
foarte analitic toate aspectele lingvistice cele mai
controversate, dar și extrem de actuale, oferind
soluții clare și ușor de asimilat.
■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
telecarnet
Pagini de jurnal
Gheorghe Grigurcu
Statuia lui Eminescu creată de Vasile Gorduz
°i instalată într-o mică piață din Montreal.
Se pare că e o operă remarcabilă în cheie
acut-neconvențională, deci purtând o sămânță de
scandal. „Privitorii ca la teatru" se întreabă: ăsta
să fie chipul poetului, ăsta este Luceafărul? Dar
masca eminesciană sădită în Canada, modelată
după masca mortuară, e întoarsă spre o altă
viață decât spre cea a realului, refuză „funestul
dar al asemănării". E o viziune lăuntrică, aburită
de sublimul irațional al poeziei comunicante, în
natural răspăr cu patosul dulceag, cu
instrumentarul didactic expus ruginii chiar din
clipa în care a intrat în funcție. Din care pricină
realul calp se răzbună prin bârfa mică, ridicolă
exact în proporția în care încearcă, ea, să
ridiculizeze. „Seamănă cu... Elena Ceaușescu",
decide Caracuda. Însă noul Eminescu, semnat de
Vasile Gorduz, încearcă să plutească deasupra
norilor istoriei, aidoma unei nave de zbor
performante, care are șansa de a-i intercepta - de
ce nu? - pe extratereștri. Un Eminescu
extraterestru zboară spre a-și întâlni congenerii.
*
Se întâmplă să ai decepții „cu explozie
întârziată". Decepții ce indică dislocările unui
timp lăuntric, denivelările de simțire și judecată
privitoare nu doar la persoane pe care le-ai
admirat ori iubit sub o zodie „naivă", ci și la
cărți pe care ai fi putut jura. Îmi amintesc
oarecum stingherit de fervorile unor lecturi care
azi îmi spun mult mai puțin decât odinioară,
când, licean fiind, mă pierdeam în mirajul lor ce-
mi anula - prematur - lumea aievea, încă
insuficient cunoscută și aceasta. S-ar fi cuvenit
ca asemenea lecturi să-mi fi stârnit retrospectiv
recunoștința, dar ce recunoștință se cuvine unei
iluzii a iluziei? Intră în această categorie
Romanul lui Eminescu, trilogia lui Cezar
Petrescu, e drept, întâmpinată la apariție, după
cum am aflat mai târziu, cu elogiile superlative
ale unui Șerban Cioculescu, dar și versurile unor
Camil Baltazar ori Dimitrie Stelaru, și ei
deținând mai mult decât măgulitoare atestate
critice. O dezamăgire mai subtilă mi-o produce
Camil Petrescu, cu ale cărui romane și cu a cărui
integrală, în trei tomuri groase, a operelor
dramatice îmi sfârșeam în pat zilele chinuite de
elev împovărat cu obligația secției reale. Dar
despre inteligența cu pieptul bombat, de fapt o
paradare erotică compactă, despre seducătoarea
inteligență sau seducția inteligentă a autorului
lui Danton ce ținea a pune la punct în chip
definitiv toate lucrurile acestei lumi, cu alt
prilej...
*
Despre Nina Cassian, următoarele rânduri
salutar-detașate: „Scriitoarea este suficient de
inteligentă pentru a observa ticăloșia sistemului,
dar preferă să meargă cu valul într-o lașitate pe
care astăzi o recunoaște cu o seninătate jovială.
Ședința de excludere din partid a lui Al. Jar (fost
membru al Rezistenței franceze, a cărui soție,
Olga Bancic, fusese decapitată de naziști) este
relatată cu o simplitate dezarmantă: «Nu aveam
nici o îndoială că era un comunist cinstit, m-am
gândit să mă abțin de la vot, dar, din lașitate, n-
am făcut-o și astfel Jar a fost exclus din partid în
unanimitate» (p. 50). După 1954, viața Ninei
Cassian se derulează pe aceleași coordonate din
volumul precedent (Memoria ca zestre, I):
munca la poeme și compoziții, iernile la Sinaia
și verile la 2 Mai, iubirea devastatoare pentru
soțul ei, Al.I. Ștefănescu, presărată cu sportive
amoruri extraconjugale cu scriitori mai mult sau
mai puțin notorii. E drept, spre nemulțumirea ei,
confortul de la Pelișor trebuie înlocuit cu unul
inferior, cel al vilei de la Cumpătu, dar
dezagrementul este compensat pentru scriitorii
dragi regimului de posibilitatea efectuării unor
excursii în străinătate (în 1958, în vreme ce
N. Steinhardt și Alexandru Paleologu se
pregăteau să intre în închisoare, Nina Cassian
face prima excursie în Occident)" (Tudorel
Urianu).
*
Morala țeapănă, pudibonderia mizeriei,
fățărnicii oneroase ce au dominat adolescența și
prima noastră tinerețe. Societatea totalitară nu
făcea nimic pentru a încuraja, în anii ’50-’60,
relațiile între sexe, în schimb, făcea nenumărate
lucruri pentru a le descuraja. Nici vorbă de
discoteci, excursii, călătorii, mica publicitate
sentimentală etc. Până și relațiile mai libere la
sacrosanctul „loc de muncă" erau privite pieziș,
pârâte la „cadre". Unicul tip feminin acceptat:
femeia tovarăș de muncă și ideal socialist, adică
femeia dedicată partidului cu suflet și trup,
proslăvit în versuri de Maria Banuș, Nina
Cassian, Veronica Porumbacu, ca și de bărbații
poeți, părtași ai conștiinței erotice revoluționare
(reproducerii ideologice).
*
„Lumea va căpăta în timp altă înfățișare, nu
numai din cauza ritmului înalt de tehnologizare
și poluare, dar și a dispariției bărbatului ca gen
uman pe pământ, transmite site-ul MigNews.
Cromozomul Y din codul biologic al bărbatului
contemporan se distruge încetul cu încetul și
peste 125.000 de ani, Terra va fi locuită doar de
femei. La această concluzie șocantă, care a reușit
să facă deja senazație în mediile științifice
internaționale, a ajuns unul dintre cei mai
remarcabili geneticieni de la ora actuală,
profesorul Brian D. Sykes de la Universitatea
Oxford. Cercetările pe care le-a efectuat de-a
lungul timpului au demonstrat că acest
cromozom, absent complet în organismul
feminin, reprezintă o structură arhaică incapabilă
să facă față efectelor nocive ale ritmului înalt de
poluare a mediului înconjurător. Starea mediului
a afectat deja puternic cromozomul Y, în
următoarele secole el nemaiputând determina
sexul masculin al embrionului, avertizează
reputatul specialist britanic. Spre stupefacția
bărbaților, geneticianul britanic consideră că
dispariția totală a sexului masculin de pe Terra
nu ar fi o mare tragedie, având în vedere că
tehnologia de care dispune în prezent omenirea
poate să înlocuiască cu brio bărbatul, în ceea ce
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Manualul scurt al perdantului
Ovidiu Pecican
Absolventă a secției de filosofie a Facultății
de Istorie și Filosofie a Universității clujene,
doctorandă în literatură comparată și
redactoare a revistei Tribuna, Oana Pughineanu
beneficiază de unul dintre cele trei premii de
debut acordate de Filiala Cluj a Uniunii
Scriitorilor pe anul 2006 pentru volumul
Plictiseală. Ratare. Prostie. Bibliografie selectivă
(Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2006, 160
p.). Încă din titlu se poate constata că interesul
autoarei se îndreaptă - ca și în unele grupaje
tematice ale revistei unde lucrează, propuse de
domnia sa - către o zonă tematică frecventată
îndeobște de moraliști. Tot titlul lămurește, în
partea sa a doua, atitudinea asumată (ori mimată)
în raport cu cei trei itemi: frunzăreala
alexandrină, cu o superficialitate jucată, a
bibliotecii acumulate îndărătul subiectelor sau,
dacă se preferă, a triadei. Avertismentul are efect
și nu se mai așteaptă nici un soi de monografism
de aici încolo. În schimb, devine sesizabilă, din
proximitatea literaturii noastre, sastiseala
cioraniană a tinerei eseiste. Opțiunea, deloc
singulară astăzi printre români - o vedem pe
ecrane, cu bolboroseala prestigioasă a lui Octavian
Paler, și o citim în Politicele lui H.-R. Patapievici -,
devine interesantă din două puncte de vedere:
întâi pentru că noul Cioran este... o femeie. Apoi,
deoarece modalitatea Oanei Pughineanu îmbină
mijloacele eseului cu cele ale prozei artistice.
Vocea este feminină, cu toată încărcătura de
calități pe care o presupune o asemenea scriitură,
conținuturile se recrutează din marginalitatea
eludată de orice stahanovism, în totalul și
declaratul dispreț al muncii („Această carte nu
este produsul unei munci.”), iar stilul vădește
apetență pentru tratarea foucaultiană a metaforei.
Ne aflăm, cum s-ar zice, în preajma unui text
greu clasabil cu mijloacele taxonomiei tradiționale,
dar care devine perfect încadrabil între mostrele
de literatură produsă de condeierii antropologiei
culturale.
Programul scriitoarei este minimal și maximal
în același timp: „... unica dorință ce a stat în
spatele scrierii acestei cărți [este - n.n.]: aceea de a
practica o sinceritate dusă până la masochism”.
Pariul ar rezida, așadar, printr-un autenticism care,
și el, își găsește precedente culturale multiple în
spațiul literelor noastre - de la Blecher și Mircea
Eliade la Mircea Nedelciu, ca să îi pomenesc doar
pe unii dintre prozatori - și care, alunecând în
masochism, o înrudește pe eseista prozatoare cu
unii dintre „trăiriștii” generației douămiiste (de la
Ioana Bradea la Alexandru Vakulovski). Ca și în
cazul lui Cioran și a celorlalți literați pomeniți
aici, autenticismul este sabotat, salutar sub raport
estetic, de dexteritatea și inteligența stilistică. O
frază izbutită, o expresie scânteietoare, un text
care „curge” este un text „lucrat”, dacă nu cumva
inspirația vine din altă parte iar dicteul este
nebruiat, traducând în fapt o perfecțiune
nepământeană. Oana Pughineanu știe asta, așa că
își ia necesara precauție: „Sunt niște texte care nu
mă mai reprezintă, poate nu atât în conținut, cât
în formă” (p. 125). Cartea - ce nu cuantifică o
„muncă” (lorga atrăgea atenția că „a munci”
trebuie pus în legătură cu „munci” în înțelesul de
cazne, suplicii), acum se știe asta - este, prin
urmare, cu expresia consacrată literar de Simona
Popescu, o însumare de exuvii, o năpârlire, un act
de autoigienizare.
Oana Pughineanu intră în literatură, astfel, cu
o carte în care nu găsești nici o preocupare
pentru construcția cuprinsului, volumul rezultând
din adiționarea mai multor texte, genuri și specii.
Sub aparența excursului erudit, în care registrele
sunt alternate sau coexistă savant, discursul fiind
al jurnalistului, dar și al filosofului postmodern
trecut prin „noii barbari” Groys, Beuys, Sloterdijk
și alți Zizek-i, se construiește o confesiune
intelectuală de om trist, însingurat și incomodat
de lumea care îl împresoară, ale cărei meandre
savante le poți desluși și savura numai și numai
dacă ai aceleași referințe la bază sau dacă, cel
puțin, frecventezi aceleași cafenele cu cei care le
au, împărtășindu-le măcar vulgata. Din acest
punct de vedere, Oana Pughineanu rămâne o
premiantă școlară enervată de condiția ei
superioară, privind cu mizantropie în jur -
manifestare, aici, și a unui complex de
superioritate -, dar înțelegând, totuși, să îi
fructifice avantajele, chiar dacă știe că nu îi aduc
fericirea, ori poate tocmai de aia.
Problema e: după ce scrii o astfel de carte, cu
texte mai mult sau mai puțin adezive unele la
altele, însă care par unitare datorită conștiinței
care le formulează și le pune în pagină, ce altceva
mai poți scrie, între ce te mai poți îndrepta? Ori
Oana Pughineanu va scrie în continuare, cu
stereotipie bacoviană, același tip de texte, la
infinit, autoconfirmându-se până la pastișă, ori va
regresa spre un tip sau altul de ingenuitate,
părăsind fundătura sclipitoare care, astăzi, îi
asigură reușita.
■
privește reproducerea și perpetuarea speciei
umane. Ingineria genetică permite, teoretic,
crearea embrionului doar dintr-o celulă feminină,
în care să fie implantat nucleul unei femei-
donor. Rezultatul ține de romanele SF: Terra va
fi locuită doar de femei" (Adevărul, 2003).
*
Locuri criptice prin spiritul ce le animă,
aidoma unor inscripții pe care, fără a le înțelege,
le contempli cu înfiorare. O pildă: Peștera
Sfântul loan de la Mânăstirea Prisalop, unde se
ajunge pe o potecă neverosimil de îngustă, în
pantă abruptă, mărginită de-o prăpastie adâncă și
în care se pătrunde pe brânci.
*
Ion Bănuță. Poet cu har minimal, director pe
vremuri al importantei Edituri de Stat, deci ar fi
fost de așteptat să avem a face cu un parvenit
politic, cu un activist obtuz și veleitar ca atâția
alții. Dar Bănuță se constituia într-o excepție. Era
un om de treabă, un autodidact îndeajuns de
luminat și de generos, exponent al acelei
interesante categorii de muncitori dinaintea
regimului comunist, cu idealuri socialiste și cu
genuine deschideri spre cultură (D.Th. Neculuță,
I.C. Frimu, Panait Mușoiu, Panait Isatrati). Un
colțos blajin, un inconformist afabil, un
„progresist" cu stima tradiției. Natural, nu putea
înghiți la nesfârșit ignominiile sistemului
totalitar. Mai întâi discret, prin sprijinirea unor
scriitori prea puțin sau deloc pro regim, prin
punerea în aplicare a unui program editorial
bogat și variat (vezi în această privință
confirmările pline de căldură ale d-lui Mihai
Șora, care i-a fost apropiat colaborator), apoi tot
mai fățiș, prin perorații revoltate, nescutite de
pericole, Ion Bănuță s-a manifestat ca un
opozant. În consecință, s-a văzut schimbat din
funcție. Îl întâlneam adesea, prin 1985-1986, în
barul de la etaj de la Athenee Palace, în
compania unor „foști" în frunte cu Nicolae
Carandino, care l-au adoptat cu prietenie pe ex-
proletarul marginalizat, ins atractiv, de-o
bonomie manierată. Își mai făceau apariția în
acel local tihnit un fost director de bancă,
Veniamin, ziariști vechi precum Leon Kalustian
sau Gaby Michailescu și uneori disidentul Mihai
Botez. Bănuță se integra mai mult decât
satisfăcător acestui mediu de rescapați ce se
întâlneau aproape zilnic „la o cafeluță de
vorbă", cum zicea N. Carandino. Dar, în ciuda
bolii sale de cord, care necesita periodice
spitalizări, începuse să bea necumpătat. Se
zvonea că, în zilele sale bahice, ajunsese a ieși în
stradă, pe lângă blocul turn din spatele palatului
în care locuia, cu părul vâlvoi și cu brațele
ridicate, pentru a ocărî regimul într-o figură de
profet mânios.
■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
7
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
puncte de vedere
Un black-out analogic
Aurel Sasu
Una din acele cărți bizare, apărute sub înaltul
patronaj al indiferenței noastre, este Cosmologia
finită și chestiuni de teosofie și de axiomatică/A
Finite Cosmology and Matters of Theosofy (sic!)
and of the Axiomatic (2001). Ediția bilingvă a
cărții, sub semnătura lui Leon Birnbaum, a apărut
la Editura Aletheia din Bistrița prin purtarea de
grijă a lui Emil Lazăr-Dejanul (lector) și a lui
Virgil Rațiu (consilier editorial). Dintr-o informație
tipărită pe ultima pagină a opului (de ce nu pe
foaia de titlu?), aflăm că Mihaela Mâț ar fi
traducătoarea volumului (din română sau din
engleză, nu se spune!). Mai aflăm, din alte surse,
că d-l autor, trăitor în Dej, ar mai fi scris și
publicat o Introducere în logosofie (1983),
eseurile Multa et multum (1984) și Ontologia
finită (2000), plus o Algebră tripolară și Elemente
de algebră cuadripolară, tot în 2000.
Comentariul meu nu-și propune decât să
atragă atenția cât de departe poate merge
(indiferent din partea cui!) sfidarea normelor
elementare de logică și de gramatică ale limbii
române într-un text pus în circulație cu scopul,
teoretic cel puțin, de a fi citit și consultat. Iar
Leon Birnbaum este, din acest punct de vedere
cel puțin, imbatabil. Ni se atrage mai întâi
„atenția de unele precepte”, fiindcă, nu-i așa,
cosmologia finită e ceva ce aduce a mister, o
știință cu infinit mic, infinit mare, timp absolut și
relativ, structuri de materie, „forțe de atracție-
repulsie”, expandare a marilor galaxii, absorbție
de lumină, generare continuă și, în general,
fenomene care au loc „în toate alte domenii din
univers”. Desigur, e dificil să ne imaginăm cum
dintr-un atom au putut apare „atâtea materii” și
„atâtea informații”, care să conducă „la o
harababură așa de diferită și diversă”, ținând
seama de faptul că e imposibil să știm „cine a
asistat la declanșarea big-bangului”. Ne va fi,
cumva, de folos Biblia? Posibil, din moment ce
Andre Maurois ne-a avertizat că „va fi un secol
XXI al religiilor, sau nu va fi” (varianta Birnbaum
a celebrei fraze a lui A. Malraux: „secolul XXI va
fi religios sau nu va fi deloc”). Fapt este că „trăim
într-un imuabil” și, neputând fi martorii
miliardelor de ani ai galaxiilor, rezultă că acestea
„vor fi condamnate la moarte de către noi”. Cum,
nu se știe! Esențial este să discernem între
„moarte și anihilare”, atâta vreme cât în trecerea
eternă „nimeni nu pierde, nimeni nu câștigă, ci
totul merge”. Prin urmare, multe erori, „pătrunse
în unele scrisori de înaltă ținută”, se cade a fi
corectate. De pildă, „răcirea părților exterioare ale
unei stele” sau problema găurilor negre, mai ales
când „ne sunt reprezentate să fi suferit o explozie
de supernove” peste anumite limite. Rezultă de
aici o primă concluzie: cosmogonia „nu poate să
accepte un început, nici sfârșit a nașterii
universului”.
Un subiect cu „ceva intrinsec ascuns” e
megaera biotică („durata în care pe o planetă
există o biosferă”), divizată în analogică (a
viețuitoarelor) și digitală sau antropică: „Dacă au
văzut [oamenii] cum se aprinde focul (de exemplu
de la trăznet) și-au dat seama că descoperiseră
focul”. Există megaeră digitală și pe alte planete?
Dificil de dat un răspuns. Important e că există
pe pământ, unde „pentru a asigura pe oameni cu
plusul de care are nevoie tot omul, ființele au
căutat și au găsit hidrocarburile”. Preocupare, de
altfel, capitală pentru aceste hidrocarburi în
condițiile foamei absolute de combustibil și a
schimbărilor climaterice cu urmări, pentru mulți,
catastrofale: „În ceea ce privește încălzirea apelor
oceanelor nu poate după cât se pare a exista o
scăpare decât una naturală”. E cât se poate de
limpede. Ne aflăm într-o perioadă de „consum
mare al comunicațiilor” și de „dilatație a
megaerei”, neputând, prin urmare, să eludăm
problema gravă a vieții (hotărnicită „între două
noțiuni”: naștere și moarte), nici pe cea a cuplului
(cu „perioada paradisiacă și orgasme multe, care
durează până la apariția semnelor de sosire a
progeniturilor”) sau pe cea mult mai importantă,
a iubirii („În epocile istorice de pe pământ,
trecute, în fiecare familie se nășteau de la 12-20
de copii”). Trăim, din păcate, într-o civilizație
compromisă, captivă, a drogurilor,
anticoncepționalelor și sexului anonim. „Mai rău
sunt cazurile de dependență”, cele psihiatrice și
lipsa principiilor de conduită etică. Oricum,
„dezvoltările gândirii zilelor actuale este plină de
surprize”, chiar dacă în teologie, în „gândirea
teologică”, lucrurile par a sta mai bine. Totuși,
„de a judeca religiile”, autorul nu-și permite, în
primul rând fiindcă ele sunt „un amestec dintre
continuul digital și continuul analogic și intervine
«credo» în mod manifest”.
Secolul XXI e un secol al extravaganțelor și
poate tocmai de aceea „soluția omului nu
reprezintă un covor presărat cu petale
multicolore”. Chestiunile se complică însă abia
odată cu discutarea conceptelor din perspectivă
teosofico-filosofică: numărul („parte de bază a
existenței spiritului”), incantația („omul când i-a
mers bine mai începe a cânta”), sacerdoțiul
(„Zoroastru/Zaratustra a fost primul gânditor care
a deschis filosofiei spre acceptul dualismului și
totodată era un precursor al dialecticii filosofice”),
transmigrarea („Unele trăsături le are alt termen
pseudoreligios aproape situat în
contemporaneitate cu Buddha, este
confucianismul...”) etc. Unde se încurcă în
explicații autorul e tocmai paradisul păcatului
originar. „Oare ce-o fi vrând Dumnezeu de la
Adam, să-l mănânce (mărul - n. n.) sau să nu-l
mănânce”, se întreabă el cuprins de spaimă,
riscând, în cele din urmă, un subtil răspuns
axiomatic: „De bună seamă să-l mănânce. În loc
ca Adam și Eva, ei abținându-se, atunci ei ar fi
ajuns vite cuminți, poate zilnic vreun înger ar fi
venit s-o mulgă pe Eva. Asta deloc nu i-ar fi
plăcut lui Dumnezeu să i se spună că aici pe
pământ se mai lucrează (încă) la perfecționarea
Noului Testament” sau că „însuși denumirea de
creștin și, în general, a noțiunii de creștin datează
de abia de prin manuscrisele lui Iustin.”? Sigur
că nu i-ar plăcea!
Dificultățile de netrecut apar cânt eseistul „se
uzitează a vorbi” despre suflet, amestec, în
elucubrațiile lui, de ejaculare („Nici sexul nu-l
putem prevedea din care din sute de mii din
timpul acuplării va fi fecundat”) și viață de
dincolo („viața oamenilor și, în general inclusiv a
celei prehumane era curioasă despre viața noastră
de acuma, dar mai ales de apoi, ce va fi cu
omenirea instantaneu acum, dar după moartea
noastră”). Teorii, firește, cu „impact asupra
omenirii pământului”, chiar „când au fost printre
altele și cuvântului «suflet», cuvântul a fost scos
din dicționare”. De ce să fi fost scos „sufletul”
din dicționare? Probabil și datorită „pledoariului”
atât de categoric-persuasiv al lui L.B.: sufletul „nu
este decât un studiu al unei științe cu mulți
adepți”. Se poate imagina o definiție mai clară?
La o adică, dată fiind cvasi (sic!)-sinonimia dintre
trup și suflet, zice autorul, deosebirea dintre ele
ar sta pur și simplu în particula cvasi (toată
entelehia lui. Aristotel - „realitatea în act
primordială a unui corp” - cade în fața acestei
insolite speculații!). Unde duc toate aceste
invalidări de logică gramaticală și de siluire a
limbii române? Ar putea duce la o „concordanță
dintre Binele și Răul, pe de o parte, și de Timpul,
pe de altă parte”, din seria gnozelor moderne, sau
la oricâte alte modele clonate după asemenea
monstruozități lingvistice. Dacă megaera biotică
presupune din partea noastră sacrificii de
acomodare, de înțelegere și de supraviețuire, ce
presupune, tot din partea noastră, acest delict
cultural deghizat într-o carte despre Cosmologia
finită?
Într-un număr recent din Cultura (39, 2006),
Angela Martin se întreba De ce ne-am urâțit? Se
referea, printre altele, cu deznădejde și cu o
exactă intuiție a dezastrului, la fenomenul
deplorabil al limbii române „vorbite urât, adică
vulgar” în mediile deopotrivă profane și
intelectuale ale societății românești contemporane.
Să fie de vină doar internetul, reclama, comerțul
și tehnologia, fiindcă elimină „referințele la
contextul cultural?” Sau violența și oportunismul
lingvistic reprezintă un fapt cu rădăcini mult mai
adânci și consecințe mult mai grave decât
populismul sau demagogia? Întâmplarea că lipsa
de respect față de limbă se practică chiar în
context cultural și e încurajată instituțional ar
trebui să ne îngrijoreze mai mult decât ipocrita
comedie a politicii de mahala. Au spus-o alții: din
grotesc nu se nasc decât haosul și neantul.
■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Coșbuc °i Dante (I)
Laszlo Alexandru
Nu se înșela cîtu°i de puțin E. Lovinescu
atunci cînd observa că orice operă literară
își are viața proprie, cu o ascensiune, un
moment de glorie și apoi, eventual, un declin.
Operele literare și, prin derivație, autorii înșiși
cunosc o evoluție, pe măsura trecerii timpului. Unii
pot să dezamăgească ulterior (ne amintim de Ionel
Teodoreanu sau Cezar Petrescu, vedete ale scrisului
românesc de odinioară, dar care poate că spun
prea puțin în zilele noastre). Alții pot străluci pe
neașteptate (și primul exemplu care îmi vine în
minte este Bacovia, care și-a depășit cu mult
antumitatea în postumitate. Nimeni n-ar fi bănuit
în perioada interbelică uluitoarea ascensiune
fulminantă a poeziei sale). Nu e inutil să ne
întrebăm care ar fi explicația acestor sinuozități.
Sînt încredințat că un cuvînt greu de spus are
contextul în care opera literară e receptată:
experiența noastră cea de toate zilele, biografică,
socială, politică, în general istorică, ne modelează
lecturile și conturează totodată receptarea literaturii
pe care o gustăm. Acum, în decembrie 2006, ne
găsim la puțini pași de integrarea - civilizațional
vorbind - în Uniunea Europeană, pe care cu toții
ne-o dorim. Sînt convins că și noi, scriitorii, criticii
literari, evaluatorii profesioniști ai textului artistic
sîntem constrînși să ne adaptăm lecturile la noul
gust care se manifestă tot mai pregnant.
Venind concret la situația lui George Coșbuc,
acesta e perceput ca autorul rural, scriitorul arde-
lean, poetul țărănimii. Era o carte de vizită onoran-
tă, pe care el a și onorat-o de-a lungul deceniilor.
Au fost mai degrabă sporadice liniile de receptare a
unui Coșbuc-artist enciclopedist. Nu încăpeau sub
aceeași pulpană imaginea rustică și aceea poliglotă,
ele se situau în contradicție și deranjau. În cunos-
cuta bătălie dintre autohtoniști și europeniști, men-
torul Tribunei a fost revendicat mai degrabă de
una din tabere, și anume de prima. Cred că a venit
vremea să punem în evidență, cu voce deloc ezi-
tantă, existența unui alt Coșbuc. Latura sa sur-
prinzătoare - pentru mine esențială - este aceasta:
de scriitor european. Nu mă gîndesc aici neapărat
la traducerile sale din Homer sau Virgiliu, așadar
nu atît la clasicist, cît la italienist.
Întîlnirea lui Coșbuc cu literatura italiană s-a
făcut devreme, în studenție, la îndemnul tatălui
său, care îl ruga să-i descîlcească niște texte ale
unuia, Dante, care vorbea despre Infern și Paradis.
Preot de țară fiind, acela se gîndea că e un subiect
potrivit, cu care să-i mai sperie pe păcătoși în tim-
pul slujbei de duminică. Poetul a pus mîna pe o
ediție în limba germană din Divina Comedie, pen-
tru a-i face acest serviciu de intermediere tatălui
său. A rămas atît de fascinat de ceea ce a citit
acolo, încît a fost ca o vrajă blestemată, care l-a
cucerit pe toată viața. După ediția germană a
Infernului, căreia s-a străduit să-i dea o echivalență
în limba română, și-a dat seama că nu e o abor-
dare profesionistă să-l traduci pe Dante prin inter-
mediari. Și atunci a cumpărat diverse ediții, gra-
matici, pentru a cunoaște mai bine limba
Peninsulei. A făcut chiar o călătorie de studii în
Italia, la începutul secolului al XX-lea. Dante i-a
fost călăuză în învățarea italienei. Apoi a purces la
traducerea capodoperei care i-a captivat atenția
timp de decenii.
Cu George Coșbuc sîntem la prima transpunere
integrală și extraordinar de fidelă a întregii Divine
Comedii. Îmi cer iertare dacă sînt de față cunoscă-
tori în profunzime ai specificului acestei opere, dar
aș vrea să dau totuși cîteva detalii legate de dificul-
tatea textului dantesc. Versurile Divinei Comedii
sînt dispuse cîte trei, avem așa-numitele terține.
Fiecare vers are unsprezece silabe, așadar endecasi-
labul este măsura poemului. Există ceea ce se
cheamă la terza rima, adică fiecare rimă se
alternează de trei ori, după care e schimbată: vine
succesiva, care se împletește cu precedenta și lasă
locul următoarei. Poemul are 14.230 de versuri.
Toate au unsprezece silabe și toate au cîte trei rime
și toate sînt grupate în terține! Dar asta este doar
dificultatea de suprafață. Pentru că Dante, în mod
programatic, își expune mesajul pe mai multe
paliere de semnificație. El o și spune deschis, în
tratatul de estetică Il Convivio (Ospățul), unde
arată că Biblia se citește pe patru niveluri: literal,
alegoric, moral și anagogic. Nivelul literal se află la
suprafața textului. Nivelul alegoric e cel care ne
trimite dincolo de sensul prim. Nivelul moral ne
dă învățătura de viață și comportament. Nivelul
anagogic ne oferă învățătura creștină. Dante însuși,
în Divina Comedie, a vrut să creeze o replică la
Biblie. Așadar și mesajul său va fi “supraetajat” pe
patru niveluri, dar uneori vor fi chiar mai multe.
Gîndiți-vă, acum, la toate obstacolele de la
suprafață, la felul în care pot fi ele redate minuțios
în limba română. Iar apoi la dificultatea sensurilor
propriu-zise, supraetajate. Avem o dublă încercare
de forță artistică: sintagmatică (pe orizontală, la
suprafață) și paradigmatică (pe verticală, în profun-
zime).
Datorită acestor lucruri, după cum - aș îndrăzni
să spun - și datorită unei insuficiente dezvoltări
nuanțate a limbii române, nu a existat pînă la
Coșbuc o traducere fidelă și completă a Divinei
Comedii. Au fost chiar voci care își manifestau
dubiul că Dante ar putea fi vreodată transpus ca
atare în limba română. “Poezia e intraductibilă” -
cunoaștem celebra axiomă, atît de contestabilă.
Autorul a avut de înfruntat ostilitatea contempo-
ranilor săi, care îi interpretau Golgota ca pe o
paradă, o sfidare nejustificată. Dar el nu s-a intimi-
dat în fața mentalităților, a neîncrederii celor din
jur și a reușit să dea prima și - pot s-o spun, din
punctul meu personal și subiectiv de vedere - cea
mai bună traducere completă a Divinei Comedii în
limba română.
După George Coșbuc mai avem încă patru
transpuneri integrale ale capodoperei dantești, una
în proză și trei în versuri. Mai cunoscută este tra-
ducerea poetică a Etei Boeriu și mai puțin s-a vor-
bit, din păcate, despre variantele Ion Țundrea și
Giuseppe Cifarelli. Trebuie menționată, în același
timp, versiunea în proză ritmată a lui Alexandru
Marcu. Dar, dintre toate, se desprinde cu evidență
prima.
Înainte de a mă referi efectiv la traducerea lui,
aș vrea să mă opresc la un alt aspect al activității
sale. În afara acestei linii, Coșbuc are o semnifica-
tivă preocupare de comentator al scrisului dantesc.
Cum a ajuns aici? O știm cu toții prea bine, nu
poți traduce ceea ce nu cunoști. Așadar primul
efort al lui Coșbuc a fost de a-l citi și de a-l
înțelege pe poetul italian. Și nu-i efort mic să-l pri-
cepi pe Dante. Sînt oameni care și-au petrecut
decenii cu o asemenea preocupare, datorită supra-
stratificării programatice a operei, din care fiecare
preia cît poate, cît reușește, cît îl ajută mintea, lec-
turile, inteligența, erudiția și simțul artistic. Întrucît
scrie poezie, Dante se adresează creierului, dar în
egală măsură și sufletului. Vă dați seama că de aici
provine biblioteca impresionantă de comentarii.
Deși e vorba de un scriitor medieval, apar totuși
sub ochii noștri, săptămînal, noi și noi cărți despre
el. Pentru că fiecare înțelege altceva, iar textul e
construit ca o opera aperta, din care fiecare poate
să-și ia ceea ce crede că e important. Și Coșbuc și-a
luat ce-a crezut că este important pentru el. În
timp ce “asuda pe cărți” (ca să folosim expresia lui
Dante), și-a dat seama că nu e încîntat de ceea ce
citește. A reluat și a studiat îndelung numeroase
comentarii italiene ale Divinei Comedii, care se
ciocneau cap în cap, se disputau. Este o disciplină
fascinantă aceasta, dantologia, întinsă de-a lungul
secolelor. Coșbuc a rămas foarte nemulțumit de
ceea ce-a cunoscut din studiile sale. S-a certat, iar
apoi chiar s-a luat la “trîntă” cu dantologii și și-a
spus că va oferi propria sa interpretare la Divina
Comedie. Prin urmare s-a străduit mai bine de zece
ani să-l traducă pe Dante, dar a încercat vreo cinci-
sprezece ani să-l comenteze. Coșbuc e important
ca traducător, dar e semnificativ și în calitate de
comentator. Sfidarea nu e mică în nici una din cele
două direcții. Pe ambele serii, avea de asumat o
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
studiu de caz
Alex Ștefănescu și Istoria
literaturii române contemporane
Lucian Bâgiu
Până în prezent, panorame coerente ale
istoriei literaturii române postbelice au
produs Dumitru Micu, Ion Rotaru, Eugen
Simion, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici și
Marian Popa. În anul 2005 Alex Ștefănescu
creează o isterie colectivă în lumea literaților
propunând propria viziune asupra literaturii
române cuprinse între anii 1941-2000. Istoricul
literar și exegetul Alex Ștefănescu reușește să
provoace aversiunea unei panoplii cvasiexhaustive
a lumii scriitoricești, reproșându-i-se, din
considerente și interese multiple, un amănunt
comun tuturor nemulțumiților: subiectivitatea
selecției realizate cu lipsă de profesionalism. Vom
proceda în studiul de față la extrapolarea unor
deficiențe concrete ale demersului autorului,
consecutiv explicitând viziunea de construcție a
volumului, în virtutea cărei autorul nu este nici
scuzabil, nici blamabil.
Revista "Observator cultural" lansează, în nr.
55 / 16-22 martie 2006, o anchetă care își prop-
une să limpezească apele asupra eșecului exegetic
al autorului. Verdictul este cunoscut din momen-
tul inculpării, datorită manierei tendențioase de
formulare a întrebării, ancheta fiind principial sor-
tită caducității prin antepronunțare în proces.
Căci, paradoxal, dacă Alex Ștefănescu își propus-
ese un proces al comunismului cu armele criticii
literare, s-a aflat el însuși chemat la bară pentru a-
și pleda cauza, dar nu ca acuzator, ci ca pârât.
^
tradiție prestigioasă și o dificultate serioasă.
Dacă e să mă refer la dantologul Coșbuc, o voi
face cu toată sinceritatea de care pot să dau
dovadă. Din păcate, el nu este un analist credibil,
din punct de vedere științific. Poetul este un păti-
maș, este, aș spune - fără a vrea să-l supăr nici
măcar postum - un exaltat. Îl iubește pe Dante în
așa măsură încît dialoghează cu el. Are caiete între-
gi pe care le umple cu comentarii. Îl ceartă pe-
alocuri, îl laudă în alte părți. Îl tutuiește. Îl bate cu
bețigașul sau îl încoronează. Este un spectacol
fascinant, al unui dialog peste secole între două
spirite mărețe, care parcă s-ar afla în aceeași
încăpere și s-ar disputa. Coșbuc are un ton
polemic, ridică vocea, urlă în scris. Există manu-
scrise pe care le putem parcurge înțelegîndu-le în
acest mod. Îi ceartă pe dantologi, ale căror păreri
nu le împărtășește sau le contrazice. Se poate citi
ca un roman această latură de activitate
coșbuciană. E extrem de inspiratoare și foarte gene-
roasă pentru a-l cunoaște pe el însuși. Dar, din
punct de vedere strict profesional, nu este afid-
abilă.
De ce spun asta, cu toată transparența? Criticul
literar, atunci cînd se află în fața textului, trebuie
să-și păstreze totuși sîngele rece. Poate să simpa-
tizeze cu el, dar judecata va trebui să plece din
creier, chiar dacă e susținută de suflet. Trebuie să
facă distincția dintre afecțiunile și antipatiile sale,
pe de o parte, și ceea ce-i spune intuiția, pe de altă
parte. Simțul estetic, da, are ceva de patimă într-
însul, dar trebuie să aibă și o doză consistentă de
luciditate. Nu o spun eu, nu e o noutate, o știm
deja de la Titu Maiorescu. Or Coșbuc nu și-a păs-
trat sîngele rece și spiritul limpede. El s-a “certat”
Așadar, Chiar a scris Alex Ștefănescu o istorie a
literaturii?. La această întrebare s-au aflat, în pub-
licistica românească, destui care să ofere răspun-
suri cât se poate de sugestive, de la calificarea
demersului inițiat de Alex Ștefănescu drept "Harry
Potter pentru adulți", la categorisirea acestuia
drept "album literar cu explicațiile pozelor de Alex
Ștefănescu" și până la o descriere extrem de
elocventă ca următoarea: "Contaminat de apetitul
autorului pentru comparațiile de efect (era să
scriu: de afect), aș asemui-o virtualei Case Radio
din apropierea Podului Eroilor: o butaforie neocla-
sică abandonată cu fațadele știrbe, acoperită de
graffitiuri și bîntuită de aurolaci" (Paul Cernat,
răspunsul la anchetă). Însă, până acolo, reținem
câteva reproșuri formulate obiectiv și sistematic.
Mircea Muthu, exeget universitar clujean,
menționează, sub titlul Istoria literaturii ca mixaj,
neajunsuri multiple și scandaloase. Negarea, fără
argumentarea necesară, a atributului de capodo-pe-
ră povestirilor voiculesciene Lostrița, Pescarul Amin
sau Ultimul Berevoi, etichetate drept "grandilocven-
ță mitologică", este considerată o judecată cel puțin
aberantă. Opțiunea lui Alex Ștefănescu, desigur
deconcertantă, nu este însă aceea de a eluda calita-
tea de excelent povestitor a lui Voiculescu, ci aceea
de a reconsidera paradigma prozei voiculesciene. În
acest sens merită semnalat că următorul pasaj al
capitolului este intitulat de Alex Ștefănescu
cu Dante, a “urlat” la dantologi. Este o aventură
interesantă și spune foarte multe despre Coșbuc.
Dar nu ne ajută să înțelegem cu adevărat anumite
lucruri din Dante.
Să vă dau doar două exemple unde Coșbuc e
ușor de contracarat, din păcate. El pune sub sem-
nul îndoielii cronologia interioară a Divinei
Comedii. Potrivit curentului general de interpretare,
această călătorie inițiatică, pe care personajul Dante
o desfășoară în poem, se petrece în anul 1300, e
contemporană cu Marele Jubileu proclamat de
Papa Bonifaciu al VlII-lea. Este o călătorie inițiatică,
dar și de purificare, pe care Dante, personajul, o
întreprinde pentru a-și regăsi credința, pentru a-și
mîntui sufletul. Pornind de aici, lucrurile se com-
plică, nu are rost să insistăm mai mult acum. Ei
bine, Coșbuc contestă această cronologie.
Călătoria, în opinia lui, s-ar fi petrecut cu doi ani
mai devreme, în 1298, pentru că anii nu se
numărau de la moartea lui Isus, ci de la nașterea
lui Isus, calendarul florentin avea mai puține sau
mai multe luni, ziua era mai lungă sau mai scurtă
- și de-acolo se pleacă pe pagini întregi, extrem de
numeroase, de recalibrare a calendarului, de recal-
culare a timpului etc. Concluzia repetată foarte
agresiv, cu enorm patos polemic, este că anul călă-
toriei inițiatice din Divina Comedie ar fi 1298. Este
o ipoteză care, din păcate, e complet necreditabilă.
Iar patima investită în demonstrație e lipsită de o
reală miză interpretativă.
O altă idee, care de asemeni nu poate fi accep-
tată, este legată de Beatrice. O știm prea bine,
Beatrice este femeia sublimă iubită de Dante, e
sufletul care îl călăuzește în călătoria sa prin lumea
de dincolo, îl preia la finele Purgatoriului și-l
îndrumă pe calea Paradisului. Dar Beatrice e toto-
Adevăratele capodopere, unde autorul ia în dis-
cuție, elogios, povestirile Viscolul, Lipitoarea,
Iubire magică. Foarte posibil ca și în acest caz să
întâlnim "o judecată cel puțin aberantă", dar
amănuntul existenței unei imagini în oglindă
trebuie precizat. Alte judecăți eronate ale lui Alex
Ștefănescu sunt semnalate prin ignorarea uneia
dintre cărțile de rezistență semnate de Fănuș
Neagu, Îngerul a strigat, sau prin aversiunea față
de literatura optzecistă (pe ai cărei reprezentanți
Alex Ștefănescu îi consideră indivizi fără operă).
Ceea ce deranjează apoi la Alex Ștefănescu nu
sunt doar omisiunile sau reconsiderările, ci însăși
formulările neacademice, de genul aceleia în care
Adrian Marino, un istoric al ideilor literare - deci
spirit academic - este receptat ca posesor al unui
stil de "Cassius Clay al istoriei literaturii". Însă
imediat Mircea Muthu menționează că "nu i se
poate contesta lui Alex Ștefănescu darul epicizării
în exercițiul critic și, mai concludent poate, capa-
citatea de a mixa informația, nu neapărat literară,
cu comentariul sau cu parafrazarea operei".
Mircea Muthu recunoaște că se pot reține carac-
terizări expresive, ca aceea aplicată romanului lui
Mircea Cărtărescu, ce "seamănă cu un imens și
superb portocal, care are rădăcinile înghesuite
într-o găleată de plastic". Posibil ca în acest caz
stilul neprotocolar de abordare a operei lui
Cărtărescu de către Alex Ștefănescu să fie accep-
tabil și chiar salutar întrucât prozatorul în discu-
ție nu este un spirit academic. Conclusiv, Mircea
Muthu își exprimă dezamăgirea față de un produs
care mai degrabă este încadrabil în categoria
teatrului de revistă decât a metodei științifice.
Mult mai coroziv se dovedește a fi Paul Cernat,
sub titlul Istorie literară cu înlocuitori. Datorită
discrepanței dintre scopul propus (continuarea
dată și fetișcana de care Dante s-a îndrăgostit cînd
avea nouă ani, pe care a revăzut-o cînd avea opt-
sprezece. Cineva se va speria poate: cum adică,
Dante s-a îndrăgostit de o fetiță? Ceva nu e în reg-
ulăm Dar trebuie să ne amintim ceea ce ziceam
adineaori, că textul poate fi citit pe mai multe
paliere. Pot să văd într-adevăr o copilă de nouă ani,
întrezărită de Dante într-o biserică, dar pot să mă
duc la simbologia cifrelor, să observ că 9 este
echivalenul lui 3 x 3, iar trei ne trimite la Sfînta
Treime. Dacă Dante spune că iubita avea nouă ani,
înseamnă că ea era perfecțiunea întruchipată,
desăvîrșirea ridicată la cub. Atunci fata aceea nu va
mai avea efectiv o vîrstă discutabilă (în ochii noștri,
ai omului modern și postmodern) pentru a stîrni
sentimentele erotice, ci va constitui o trimitere ale-
gorică. Iată cum Beatrice poate fi fetița de nouă
ani, dar poate fi, în același timp, și simbolul per-
fecțiunii. Va să zică Dante se exprimă la nivel lite-
ral - dar se exprimă și la nivel alegoric, moral și
anagogic. Coșbuc însă contestă existența reală a
acestei Beatrice Portinari, atestată științific în studi-
ile dantologilor. El spune că toate sînt niște fabu-
lații. Beatrice ar fi simbolul filosofiei (e adevărat!).
Beatrice ar fi simbolul grației și al mîntuirii divine
(e adevărat!). Dar Beatrice n-ar fi existat în realitate
(ceea ce nu este adevărat!). Iată cum abordarea
excesiv alegorică riscă să-l deformeze pe Dante.
Impresia mea e că nu în direcția aceasta trebuie să-l
căutăm neapărat pe cel mai important Coșbuc.
(Conferință susținută în cadrul simpozionului
“Fire de tort”, Bistrița, 15 decembrie 2006)
■
10
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
istoriei literaturii române din momentul atins de
G. Călinescu, anul 1941) °i mijloacele utilizate
(comparații neacademice, considerate penibile și
ridicole), Paul Cernat situează discursul lui Alex
Ștefănescu între limbajul lui G. Călinescu și cel al
lui Florin Călinescu, așadar între pretențiile științi-
fice și potențele mahalagiste. Se rețin formulări
demne de o vastă colecție de perle, cum ar fi:
Andrei Pleșu "se interesează de chestiunea sexului
îngerilor nu numai la figurat, ci și la propriu",
făcând "paradă de erudiție pentru a rezolva pro-
bleme care nu interesează pe nimeni". Levantul lui
Mircea Cărtărescu e taxat, fugar, drept "un bun
prilej de a rememora poezia secolului
nouăsprezece într-o desfășurare fastuoasă,
inteligentă și plină de umor" (pentru cunoscătorii
de literatură) sau "o carte ininteligibilă, totuși
atrăgătoare prin modul caraghios-simpatic de
folosire a limbii române (pentru ignari)". În
Cartea milionarului de Ștefan Bănulescu "excesul
de frumusețe livrescă se suportă greu", iar "citi-
torul se află în situația muștei care se îneacă în
miere" (Dan C. Mihăilescu, într-un articol din
"Idei în dialog", precizează cu un "exces de
savoare": "bine că nu se îneacă în altceva, ca la
alții..."). Paul Cernat nu îl iartă pe Alex Ștefănescu
nici de relevarea unor evidente stângăcii determi-
nate de o precară familiarizare cu teoria literară,
precum cea dovedită în comentarea volumului
Iarna bărbaților a aceluiași Ștefan Bănulescu în
care scriitorul "parcă din cînd în cînd își întrerupe
scrisul și, de la masa lui de lucru, își ridică
privirea întrebător spre noi...". Tot la capitolul
gafe exegetice este introdusă și receptarea ultimu-
lui Bacovia, cel din Stanțe burgheze și din Versete
ca "redus la emisia dezarticulată a unui alienat,
lipsită de relevanță dacă nu am ști cui aparține".
Însă cel mai mult irită Alex Ștefănescu prin
selecția extrem de capricioasă a valorilor literaturii
române. Astfel, în opinia lui Paul Cernat, "autorul
nu se sfiiește să facă tabula rasa din cea mai mare
parte a literaturii române, ignorînd senin mari
scriitori". Ni se oferă apoi o listă comparativă și
frapantă: câteva absențe notabile, în ordine alfa-
betică: Ștefan Agopian, Gheorghe Crăciun, Bedros
Horasangian, Virgil Ierunca, Nora luga, Mariana
Marin, Mircea Martin, Alexandru Mușina, Ion
Mureșan, Gellu Naum, Norman Manea, Eugen
Negrici, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Simona
Popescu etc. -, sunt puși în oglindă cu spațiile
ample consacrate unor "nulități absolute", precum
Adina Huiban, Ovidiu Hurduzeu, Ecaterina
Rădoi, Ovidiu Dunăreanu, Dan David, Mircea
Bârsilă, Grigore Vieru (acesta ar merita "premiul
Nobel pentru poezia dragostei filiale") și Valeriu
Butulescu. Despre acesta din urmă, imortalizat
într-o poză alături de Traian Băsescu, ni se atrage
atenția că este înfățișat ca un scriitor de talia
unor "Tagore, Nietzsche, La Rochefoucauld, Jules
Renard, Cioran". Prompt, Paul Cernat se întreabă
"ce anume a stîrnit entuziasmul debordant al
monumentalului critico-istoric, atît de mult încît
acesta să afirme, cu reproș, că "românii întîrzie
să-l descopere pe Valeriu Butulescu. Deocamdată
l-a descoperit străinătatea, unde cele aproximativ
2000 de aforisme ale sale (dintre care 200 sclipi-
toare) i-au apărut traduse în aproximativ 20 de
limbi"? Iată doar două mostre de sclipiri, niet-
zscheene de-a dreptul: "Femeia este atrasă
irezistibil de pieptul bărbatului - locul în care aces-
ta își ține portofelul", sau "au apărut telefoane
mobile inteligente. Unele mai inteligente decît
posesorii lor"". Imaginea în oglindă îl determină
pe Paul Cernat să conchidă: "Este ca și cum un
Jacques Yves Cousteau al vieții noastre literare ar
aduce la suprafață, în loc de corali, mai mult
plancton și, din cînd în cînd, cîte un crab sau cîte
o meduză". Incontestabil orice istoric literar
operează unele selecții discutabile. "Planctonul"
este un fenomen de regăsit în istoriile literare
deopotrivă ale lui Eugen Lovinescu și
G. Călinescu, iar crabii și meduzele sunt oricum
rara avis, în orice demers de istorie a literaturii,
cu atât mai mult când se ia în discuție una con-
temporană și chiar de ultim moment, în care valo-
rile nu sunt încă cert definite iar criteriul axiolog-
ic este principial imperfect.
Însă în toată această discuție, a imperfecțiunii
selecției profesate de un istoric literar oricum non-
conformist, atât în ceea ce privește autorii, cât și
operele acestora, se pierde din vedere, am spune,
fondul problemei. Acela că Istoria lui Alex
Ștefănescu își propune să treacă în revistă literatu-
ra română în timpul comunismului. Raportarea la
regimul politic este strict necesară prin prisma
faptului că circumstanțe extraestetice au încercat
să configureze cosmoidul literar în reperele sale
definitorii. Aici trebuie căutate reușita sau eșecul
demersului propus de Alex Ștefănescu, dacă
autorul surprinde în mod just reacția universului
estetic la presiunea politică. În acest sens opiniile
sunt, deloc surprinzător, la fel de recalcitrante în
a saluta configurația celor peste o mie de pagini
de travaliu intelectual. Paul Cernat consideră că
exegetul se dovedește a fi mai curând tolerant cu
estetizarea propagandei comuniste, așa cum a fost
ea profesată de către nume sonore care au făcut
într-un fel pactul cu Diavolul: G. Călinescu,
N. Labiș, V.Em. Galan, C. Chiriță, Aurel Baranga,
Titus Popovici, Adrian Păunescu. Alex Ștefănescu
ar accepta compromisul și ar realiza o insinuantă
"pledoarie transparentă pentru virtuțile modelului
călinescian de "rezistență prin literatura bună" (un
obicei al pămîntului, în fond: capul ce se pleacă
sabia nu-l taie, tributul plătit pentru salvarea a ce
se poate salva, arta supraviețuirii în nișă, jocul la
multe capete...)". Alt reproș ce i se aduce lui Alex
Ștefănescu este acela că în mod fals lumea scriito-
rilor sub comunism e prezentată ca fiind "pro-
ducătoarea nr. 1 de opozanți anticeaușiști", cum
ar fi Dorin Tudoran sau Dan Petrescu, a căror
operă literară exegetul însă nu o comentează. Pe
de altă parte Paul Cernat admite satisfăcut că
același imperfect și tendențios Alex Ștefănescu
aplică "revizuiri drastice" lui Mihail Sadoveanu,
Cezar Petrescu, "bijutierului obosit" Tudor Arghezi
și lui Camil Petrescu (al cărui ultim roman,
Un om între oameni, este desființat, Alex
Ștefănescu intrând astfel într-o polemică dură cu
Mihai Zamfir). Ce putem deduce de aici este că
Alex Ștefănescu reușește să fie inconsecvent. Ar fi
mult mai corect să reținem că Alex Ștefănescu
face dovada unui dublu mare curaj și a unei
sinucigașe responsabilități: pe de o parte, se arată
necruțător cu penibile compromisuri estetice ale
unor scriitori de calibru, pe care îi demască drept
impostori și oportuniști; pe de altă parte nu ezită
să salveze ceea ce poate și trebuie salvat din
molozul unui univers reprobabil, adică acele
nume, opere sau atitudini care au menținut, între
anumite cote posibile, galaxia lui Guttenberg pe
un curs navigabil în mijlocul unui taifun al
extincției.
Ion Simuț (în "România literară", Nr. 2, 18-24
ianuarie 2006) are un discurs mult mai echilibrat
și mai fair-play atunci când emite o considerație
de genul "Fundalul istoriei politice relevă drama
literaturii române în comunism, iar textele cele
mai bune se pot constitui într-o antologie
reprezentativă pentru o întreagă epocă de creație".
Cu toate neajunsurile, imperfecțiunile și inconsis-
tențele sale, Istoria lui Alex Ștefănescu se vrea a
rămâne așadar ceea ce și-a propus, punct de reper
pentru relevarea luptei inegale dintre condei și
pistol într-un regim totalitar. Desigur și această
E
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^■^^MI^mMHH
valență a monumentalei opere de autor este desfi-
ințată de către același neobosit întru încrâncenare
Paul Cernat, care condamnă aspectul de "arcă a
lui Noe" a selecției autorului: "Ce ar trebui să fie,
în definitiv, o istorie a literaturii române postbe-
lice? O panoramă pe cît posibil exhaustivă istoric
(și ierarhizată estetic), dublată de o istorie a
formelor și ideilor, bine contextualizată socio-
politic, biografic și mentalitar, sau o listă canon-
ică, o 'arcă a lui Noe' menită să salveze de la
uitare valorile de prim-plan (recte: preferințele
subiective ale autorului)? Am senzația că Alex
Ștefănescu refuză istoricitatea formelor în benefi-
ciul 'talentului literar', considerat neistoricizabil.
Opțiunea e creditabilă doar în planul valorizării,
căci progres în artă nu există. În plan tipologic,
avem de-a face însă cu o sfidare a evidențelor și o
discreditare a disciplinei înseși... Deși prohibitiv,
masivul op își propune să cucerească publicul
mediu cultural, naiv și snob, captiv al reprezen-
tărilor canonice preluate inerțial prin școală și prin
reprezentări politico-mediatice. Cum? Povestind
captivant, pe înțelesul cît mai multora, tragedia
comunistă și eroismul scriitorilor care s-au salvat
prin literatura bună. De fapt, criticul oferă
reprezentația unui 'bonom desfigurator' (califica-
tivul aplicat acum aproape trei decenii de către
Cornel Regman - absent din Istorie. - rămîne val-
abil) care merită apreciat pentru curajul și
dăruirea de a se fi înhămat la un asemenea
proiect de o viață (din anii '80, cînd autorul publi-
ca la revista Tomis fragmente dintr-o 'istorie exac-
tă'.) și compătimit pentru eșecul său de succes.".
Câteva observații se impun aferente acestei ade-
vărate cabale. În primul rând că cei ce se grăbesc
să neantizeze opera lui Alex Ștefănescu în întregul
ei sunt principial susceptibili de fals intelectual și
de exhibarea unor umori personale. Oricât de
imperfect ar fi un asemenea demers de amploare,
nu poate fi un eșec de succes de la cap la coadă.
Apoi aspectul opțiunii lui Alex Ștefănescu pentru
una dintre cele două abordări posibile. Oricât ar
fi de neîncântați unii dintre confrați, este dreptul
oricărui exeget să își aleagă o metodă de lucru.
Alex Ștefănescu nu a urmărit să realizeze o
panoplie exhaustivă istoric și ierarhizată valoric a
literaturii din timpul comunismului. Astfel ar fi
ajuns la a oferi publicului o cantitate enormă de
aluviuni literare, prea puțin utile, din care doar pe
ici pe acolo s-ar fi putut detecta piritele. Ar fi fost
un proces istovitor și superfluu deopotrivă pentru
exeget cât și pentru virtualul receptor al listării la
bursă a unui număr copleșitor de acțiuni literare
falimentare aprioric. Alex Ștefănescu și-a propus
să evidențieze doar ceea ce el a considerat că mer-
ită să rămână în conștiința posterității ca insule
de relativă sanitate literară. Nu a dorit să scrie o
istorie "exactă" a literaturii române sub comunism
în sensul de "completă" (demers înfăptuit de
Marian Popa), ci în sensul de valabilă sub rapor-
tul specificului valorii estetice. Procedeul său este
cât se poate de corect. Prezintă extrem de suges-
tiv, unii ar spune părtinitor, grobianismul factoru-
lui de presiune politic, la care a aderat desigur un
număr enorm de scriitori și de opere (dintre
aceștia intrând sub lupa istoricului literar doar
vârfurile de lance), după care comentează princip-
ial acele nume sau titluri care au o relevanță estet-
ică, care s-au salvat din confruntarea cu imergența
extraesteticului. Dacă ar fi procedat invers ar fi
scris o istorie corectă din punctul de vedere toc-
mai al directivelor secției de propagandă.
Pentru final considerăm oportun a menționa
două opinii critice care rămân perfect valabile
concomitent, depinde doar de punctul de vedere
pe care îl adopți când dorești să urmărești liter-
atura română în timpul comunismului. Prima,
aparținându-i lui Dan C. Mihăilescu, se situează
de partea exhaustivității pe care o presupune
travaliul istoricului literar. Totodată Dan C.
Mihăilescu realizează și o savuroasă descriere a
autorului Alex Ștefănescu și a lumii literare
românești, portret datorită căruia devine mai ușor
de înțeles de ce foarte mulți confrați sunt deran-
jați de opera sa: "Ultrahărțuit de scriitorimea mai
mult sau mai puțin veleitară, megalomană, resen-
timentară și etern cîrtitoare, înzestrat din plin cu
o subiectivitate invariabil ultragiată, ins nestăpînit,
imprevizibil, cu atitudini frecvent oximoronice,
sensibil, coleric și retractil cu puseuri virulente,
Alex Ștefănescu surprinde constant prin apetitul
enorm pentru extreme și stupefiază prin tenaci-
tatea cu care le infuzează substanță în ciuda
tuturor riscurilor. El pășește fericit pe cărbuni
aprinși, ca fachirul, dă cu bîta-n baltă cu o
frenezie sadomasochistă vecină cu cea a lui
Cristian Tudor Popescu, taman cînd ți-e lumea
mai dragă, avînd o plăcere nebună de a-și da sin-
gur foc la valiză, în public. [.] .hybris-ul fără
soluție și fără iertare al cărții. Care rezidă nu atît
în marile absențe, cît în inexplicabilele prezențe,
față de anvergura numelor lipsă. Sigur, îți spui, cu
o viziune preponderent de critic literar și gazetar,
autorul are toată libertatea să opereze subiectiv.
Nu-și găsește afinități cu un autor sau altul,
indiferent de importanța acestuia în istoria liter-
ară, nu-i prizează stilul, nu-l comentează, așadar
nu-l selectează în sumar. Atunci, nu mai avem de-
a face cu o istorie, ci cu o suită de medalioane
lucrate simpatetic. Altminteri, cînd ai îmbrăcat
cămașa cu arnici ai 'istoriei literaturii', ești obligat
să intri în hora axiologiei, a taxonomiilor, a
înghițirii polarităților. Ești obligat să cumulezi
tendințele și doctrinele antinomice, să corelezi
seriile și grupurile, să iei pulsul pieței de idei, să
urmărești schimbările de canon, evoluția orizon-
turilor de așteptare, să petreci esteticul cu politic-
ul și sociologia creației, să punctezi istoria insti-
tuțiilor culturale, a cenzurii, a mentalităților, a
relațiilor dintre specificul geografiei literare și
directivele politice ale centrului, evoluția tensiu-
nilor inter-generaționiste, legăturile dintre dinami-
ca traducerilor (sincronizarea) și literatura au-
tohtonă ș.a.m.d." (ID, Nr. 1 (16), ianuarie 2006).
Dacă și-ar fi propus să scrie o istorie completă,
Alex Ștefănescu ar fi fost blamabil întocmai uti-
lizând mecanismele relevate cu aplomb de Dan
C. Mihăilescu. Doar că Alex Ștefănescu are o altă
viziune, personală și desigur imperfectă prin ra-
portare la accepțiunea tradițională, asupra rostului
unei istorii a literaturii sub un regim dictatorial.
O soluție calmă, echilibrată, a ieșirii dintr-un
impas al receptării "suitei de medalioane lucrate
simpatetic" o are Irina Petraș: "Criticul e un scri-
itor cu toate îndatoririle, dar și cu toate drepturile
ce decurg de aici. Citește ce vrea, cînd vrea, e
subiectiv și expresiv cît încape, are dreptul la
licențe poetice. Cartea celuilalt e o realitate, un
real ce poate fi interpretat și fantasmat ca orice
alt real. Un critic/ istoric literar are dreptul să fie
plin de mofturi și de figuri. Are dreptul la
capricii, incuri și răsfățuri. Poate să creadă în
steaua lui și în adevărurile sale, fără obligația de a
fi pe placul tuturor. Are, și el, dreptul la diferență.
și la diferența de opinie. Își poate construi
cuvinte, concepte și ierarhii personale ('doi critici
ce se respectă trebuie cu necesitate să aibă păreri
deosebite, căci altminteri unul dintre ei ar trebui
să se sinucidă', credea Lovinescu). Nu e chemat
nicidecum să spună Adevărul (care, știm prea
bine, nu există ori nu ne e la îndemînă, ceea ce
înseamnă, pînă la urmă, același lucru), chiar dacă
e liber să creadă că îl deține, el singur din cetate.
De altminteri, lucrurile nu sînt noi deloc. Compli-
carea privirii cronologice asupra literaturii cu una
sistematică și analitică a (re)deschis calea subiecti-
vității istoricului (e de amintit că pentru Hașdeu,
ca și pentru lorga, istoria era, deja, o știință subiec-
tivă, un mod original de a retrăi în imaginație,
vizionar și artistic, faptele trecutului, obiectivitatea
fiind, oricum, greu de atins în lucrările și purtările
omenești). Critica și istoria literară au în structura
lor ascunsă doza de ficțiune inerentă comentariilor
umane, mereu dependente de imponderabile."
(Tribuna, Nr. 83, 16-28 februarie 2006). Probabil
cartea lui Alex Ștefănescu are, în acest context,
măcar un mare merit, chiar dacă nu cel vizat pe
autor, ci unul adiacent dar poate chiar mai apropi-
at de esențe: acela de a fi impus o dezbatere pub-
lică asupra naturii și specificului criticii și istoriei
literare, în ce măsură aceste științe sunt sau pot fi
obiective sau, în ultimă instanță, sunt funciar
subiective în virtutea prezenței insinuante a ficțion-
alului în comentariul de specialitate. Sub acest ra-
port Istoria lui Alex Ștefănescu este o înfrângere a
la Pyrus. Armata dispare dezorganizată pe câmpul
tacticizat de bătălie, dar imprimă intrinsec o nedu-
merire percutantă în rândurile inamicului deconcer-
tat și frustrat datorită unei victorii ininteligibile: de
ce nu a vrut să lupte după metodele clasice exacte
și a preferat să piară după capriciile personale?
Ecoul perpetuu al acestei întrebări retorice se anun-
ță a fi coșmarul tuturor virtualelor bătălii purtate
uzând de metode exacte de către învingătorii
privați de satisfacția victoriei.
Prelegere susținută în Aula Magna a Universității "1 Decembrie
1918" Alba lulia, în cadrul primei ediții a Sesiunii de
Comunicări Științifice "Autoritatea critică în istoriografie și în
istoriografia literară", secțiunea "Autoritatea critică în istori-
ografia literară", Universitatea "1 Decembrie 1918" Alba lulia,
Consiliul Județean Alba, Revista de Cultură "Discobolul", 21
octombrie 2006.	■
12
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
poezie
Poeme de Iulian Dămăcus		pe orice bidiganie răpitoare!	
		După ce l-au prins	
Triptic - I - cu ciulini	Nu-i volbură	niște jîndari,	
	pe pîrleaz	l-au priponit	
	și nici ceasul	între doi pari	
1 - Fețele noastre	nu e treaz	și-acuma-l duc legat	
fără contur	uită clopotul	să-l vadă-ntregul sat.	
împrumutându-și culori	de-amiaz’!	Până trec de imaș	
Și		greu-i fiece paș.	
trupurile noastre	3 - Apoi	Clopotul bate-n dungă	
rănindu-se în	o pasăre neagră	Nici o umbră	
spinii ancestrali	începu să muște	de nor pe fața văii	
spre a se numi.	din străluminată fața Sa	nici un suspin..	
Răspunsurile nu-și aud	și picuri roșii	Ion s-a-nălțat	
întrebările	plîngeau la Apus	în Groapa Căstăii!	
deformate de hieroglifele	și ziua hohotea.		
ciorilor	Sughițurile păsării negre		
înotînd	scotoceau	Triptic - IV - cu pustnic	
în	cuibarele de lilieci		
purpura ciulinilor	și orbitele bufnițelor	1 - Călugărul din	
	Soarele	vechiul schit	
2 - Ochiul întors	sfințește apa	Cu ochii triști	
al soarelui	un clopot trist	m-a probozit	
sîngerează de revolta	cădelnițează	Cuvântul lui	
cîmpiei în valuri		prea apăsat	
Umbrind sfâșierile		Pe umeri cum	
spinilor /lacrimile de venin ale ciulinilor	Triptic - III - cu spînzurați	l-aș fi purtat ?!	
Ciorile au furat	1 - La poala hodăii	Pe munte umblând -	
culorile vieții	în groapa Căstăii	privirea pustnicului	
	unde - nfloare spinii	albastră	
Ciulini în valuri -	cu floarea cătinii		
nici un țărm nu-i oprește	cu boabe de sînge	2 - Oțelul rădăcinilor	
nici un regret	toată groapa plânge	s-a frânt	
	larba-i verde, grasă	de strînsoarea pămîntului !	
3 - Vînt frumos	de lacrimi nu-i pasă	N-a mai putut mânui	
și vînt dement	carele se zvânt	stejarul,	
călător de Orient	în negrul pămînt	vînturile tot mai răzvrătite	
Fără neam	Soarelui din cer	împotriva rînduirii	
fără vecini	razele că-i pier	lui Dumnezeu !	
călăuză la ciulini	razele se sting	Mîinile-i noduroase	
Cum să fac	groapa cînd ating	tremurau	
să mi te-apropii?		uscate	
- un ciulin	2 - Ion tot răscolise	rînd pe rînd.	
pe cupola	iugărul / din zori	Schitul rămas neadăpostit,	
Sfintei Sofii!	și pînă-n seară	călugărul își lăsă	
Neostoită	O vară	anii nenumărați	
călăuză de ciulini -	nori	Și	
vîntul	de ciori	se pribegi printre	
	îngrășau locul de nu mai putea!	ceilalți frați..	
Triptic - II - cu soare	Soarele privea rînzos la norul gros	Fluturi albi deschid poarta cimitirului -	
1 - O ciupercă roșie	Ciorile - cele de sus	azi, numai soare !	
se bulbucă -	și cele de jos	3 - Dumnezeu uitase anul trecut, sub frunze, niște flori... De ici, de colo, făcu vreo două brazde și le puse sub pădure ( ca săracii, la talcioc )	
un făt însîngerat de tufele dese	au sfîșiat pînă-n toamnă iugărul /în șirinci		
ale Pădurii Aluașului În acea dimineață și în toate diminețile omorîtoare de vise Buna jăruia	în brazde pentru gazde pentru bocotani în preț de bani...		
vatra fierbinte	Iarba tînjește	Mai puse în soare	
a cuptorului Grîul dăduse	ciorile duc în aripi un nor cît cerul!	un pic de foc și totul fu ca - ntîia oară-	
în pîrgă.	3 - ...ce n-a făcut	primăvară !	
2 - Nu-i pîrîu, fîntînă,	neam de neamul lui A scos cuțitul	Albăstrele	
iaz	și-a luat o săcure	rătăcite prin iarbă -	
Stropi de soare-s	și s-ar fi tras către pădure	Cine dă mai mult ?	■
pe obraz	a răzbunare		
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
13
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Să moară iepurele
Alexandru Uiuiu
ntuneric, întuneric, umed, tulpini de ierburi,
reavăn, întuneric, o străfulgerare, inima bate
mai tare, atenția sporește, umed, moale,
întuneric, întuneric... și apoi o lumină mare, o
explozie de lumină lăptoasă care cade ca o plasă
grea de sîrmă argintie. Nemișcare.
Calul gîndea „Acum calc pe asfaltul străzii, ia
să fac un pas și pe bordură, să mai prind și
trotuarul!” și spinarea lui se arcuia și se mlădia
sinuos. Apoi își spunea „Uite un capac de canal,
să fiu atent să nu îmi prind copita în el...” și
trecea cu totul pe trotuar încîntat că fiecare
lovitură de copită în asfalt spărgea tăcerea.
Eu gîndeam „Astăzi este ziua mea de naștere.
Ar trebui să chem ceva prieteni, ceva cunoscuți, pe
cineva... să fac un chef, să nu las să treacă ziua
asta așaaaa... ca oricare... Este, totuși, un moment
de seamă... Mi-am amintit de o vorbă a lui
Pitagora care spunea...
Calul plictisit parcă de sunetul potcoavelor
lovite de asfalt o apuca pe dunga de iarbă de lîngă
drum. Își spunea “Numai bine mi se mai relaxează
nițel încheieturile. Pămîntul e moale ca o
pernă...” Ofta și își fredona că îl cam doare
piciorul drept din față, poate de la vreme... și prea
cară el pe te miri cine. Își spunea “Mai merg ce
mai merg și mă opresc. Nici jăratec, nici iarbă
înrourată, numai blocuri și borduri, betoane și
asfalt... M-am cam săturat”.
Eu îmi spuneam ”E ziua mea, e adevărat, dar
ce să însemne aceea Ziua Mea!? E ziua tuturor,
așadar a nimănui... ia să mai las eu la o parte
orgoliul ăsta... Trec anii... ah, Timpul, inefabilul
Timp... Totuși Pitagora spunea că în fiecare an de
ziua nașterii tale să...”
Calul fornăia “Obosesc cam ușor în ultima
vreme. S-au adunat anii ca lemnele într-un car pe
care îl scot tot mai greu pe un drum argilos. Oare
nu ar fi vremea să îl trîntesc pe ăsta de pe spatele
meu? Să am eu iar un nărav, să fiu nărăvaș, ca
altădată... Hm, mai bine nu! Asta ar cere un efort
mult prea mare. Mai bine așa, la pas, pas după
pas, cu capul plecat, cu mușchii puțin încordați și
acum mai relaxați, mai relaxați....”
Calul s-a poticnit și m-a zdruncinat atît cît să
se întîmple: mi-am amintit instantaneu ce visasem
cu o noapte mai înainte. Se făcea că eram în casa
părintească de pe malul pîrîului și pe cer jucau
lumini dintre cele mai ciudate, adunate în formele
unor meduze cosmice care se apropiau fermecător
dar amenințător de pămînt. Deodată ușa încăperii
în care stăteam cu familia s-a trîntit la o parte și
în casă a intrat Dumnezeu. Am căzut cu toții în
genunchi - mama, tata, frații mei - ca secerați
convinși că sîntem vinovați și că trebuie să ne
cerem iertare. Convingerea că Dumnezeu era acela
și că trebuia să cad în genunchi cu frică și
recunoștință era încă proaspătă în minte. E ca și
cum în absența băuturii simți la gustul vinului în
gură cu toate aromele, buchetul... și ceva în plus.
Dumnezeu era un tip înalt, bine legat, tuns foarte
scurt, cu o față puternică, nebărbierită, care juca
pe lîngă el o șubă mare gri-albăstrie, căptușită cu
blană de oaie. S-a întors o dată prin mijlocul
încăperii și cînd m-am prăbușit în genunchi și am
plecat privirea, am văzut că era încălțat cu cisme
înalte de piele, murdărite de lut galben. Nu am
mai îndrăznit să ridic privirea și nu îmi mai
amintesc altceva din visul acela. Poate doar
senzația că mai era cu încă doi tipi, unul care
păzea la fereastră și unul care a rămas dincolo de
pragul ușii deschise. A rămas din tot visul doar
senzația aceea că El era Dumnezeu și felul cum s-a
întors o dată printre noi în mijlocul încăperii.
Hm, ciudat, mi-am spus, a fost prima dată în
viețișoara mea cînd l-am visat pe Însuși Dumnezeu
și El nu era deloc cel din orice imagine creată
anterior. De unde convingerea că era El?? Desigur,
chiar de la El!
Am ajuns în fața blocului și potopit de așa
senzații am decis să fac o faptă bună și m-am
șters îndelung pe tălpi pe grătarul de la intrarea în
scară. Calul a stat nedumerit și... la dracu cu calul.
Eu merg dintotdeauna pe jos, nu am avut
niciodată vreun cal și ăsta despre care a fost
adineauri vorba nu avea decît să dispară așa cum a
și apărut. Am luat liftul pînă la etajul trei pentru
că vroiam să mă răsfăț. În fond era ziua mea.
Ajuns acasă mi-am aruncat hainele care pe
unde și am dat drumul radioului. Îmi place să
ascult radioul și să dau replici celor care îmi
vorbesc de acolo, din micuțul obiect. Ei încearcă
să mă facă să cumpăr cîte ceva și eu refuz, mă
trimit ba la o adresă ba la alta și eu nu mă duc...
îmi spun ce s-a mai întîmplat în lume și eu mă fac
că nu îi cred. E foarte interactiv!
Cînd a sunat prima dată telefonul am avut
gustul dezastrului pe gingii și mi l-am spălat cu un
glonț de țuică. Acesta m-a încălzit suficient ca să îl
invit la mine pe cel cu care am vorbit. Am mai
tras cîteva țuici și nu am mai refuzat pe nimeni,
ba chiar am dat eu însumi cîteva telefoane ca să
vină oameni sau, mă rog, ce erau ei, ce se credea
fiecare...
Am hotărît să fac cheful în aripa de nord a
apartamentului, cea de sud fiind cu totul și cu
totul de beton. Au ajuns aici: un campion de
alpinism cu un picior în gips, două lesbiene cam
trecute, un fost pictor de tablouri mari, un rocker
vestit cu prietenul lui, un basist care a intrat greu
în casă tîrînd chitara și o boxă ca pe două organe
externe, un actor ratat care avea viitor incert ca
regizor... De ăștia... Oameni, cum spuneam, sau ce
și-or fi imaginat ei că sînt...
Cheful a început pe nesimțite și a luat
amploare din aprope în aproape, cum se întîmplă.
Lumea se mai simțea bine pentru că majoritatea
oaspeților băuseră doar băuturi alese de ei înșiși,
aduse - chipurile - drept cadou, adică din cele care
le conveneau și le plăceau lor.
Imediat ce basistul s-a apucat să inducă
vibrații grave cu boxa lui, rockerul s-a întins pe
parchet și a prins a sforăi pentru că venea de la alt
chef. Lesbienele s-au apucat de-un joc cu cărți de
tarot ca și cum ele făcuseră cam tot ce se putea
face și își spuseseră tot ce se putea spune, în
vreme ce alpinistul îi explica pictorului abstract
cam cum se urcă o stîncă în mîini și cît de
puternice îi sînt degetele.
Fețele oaspeților erau recognoscibile și
discuțiile întrucîtva inteligibile cînd a intrat în casă
unchiul meu și prin postura lui impozantă a făcut
liniște în bestiarul din apartament.
- Iată nepoate, darul meu pentru ziua ta! a zis
răspicat unchiul hohotind prin barba lungă și
stufoasă ca un Moș Crăciun rătăcit în primăvară.
Am uitat să menționez că întîmplarea pe care
14
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Teatru postcoital
Dialogouri matrimoniale
Oana Pughineanu
Aldinul: Sunt un ratat autonom. Sunt o
minune. Nimicul mă roade din toate părțile. Dă-te
mai încolo.
Cursiva: Eu nu vreau să fiu gospodină, eu
vreau să fiu direct mașină de spălat.
A: Din cavou în cavou, cutreier toate lumile
posibile.
C: Cobor printr-un tub de sticlă spre pământ
prășind indiferenți ani de detenție. Jos mă
așteaptă un șobolan care-mi roade ieșirea.
A: Nu poți elibera câinii decât dacă te
spânzuri de lanțurile lor. Dai jos cărțile de pe
rafturile metalice, le dezmembrezi până la ultimul
nivel și... țup! în realitatea virtuală!
C: Am intrat într-un altar și-am descoperit o
gospodărie. M-am spovedit și i-am spus șorțului
omului lui dumnezeu: „Eu nu vreau să fiu
gospodină, eu vreau să fiu direct mașină de
spălat.”
A: Relația noastră depășește toate așteptările,
mai puțin realitatea. Asta-i o așteptare prea mare.
Dar am o casă nouă cocoțată într-un cireș... Am
uitat la ce număr.
C: O geometrică absență îmi poartă cadența.
Orice viziune e o vizuină. Sunt acompaniatoarea
pe care nu o va lovi nimic, nici măcar propria
criză de isterie. Pe frunțile cunoscuților mei scrie
GAME OVER! Spune-mi a câta sunt ca să-mi știu
numărul norocos.
A: O mare ușurare: plictisiților nu le pasă de
simboluri. Suferință pură, fără nici o urmă de
dorință.
C: Mă gâtuie un soare miriapod. Secundele
mă invadează cu forța unei armate de lambrii. Mă
grăbesc sa-mi otrăvesc ochiurile de apă.
A: Vreau să ajung (la) o formă de existență. Să
fac comerț cu virgule. Să folosesc ca un maestru
ninja toate tonurile falsității. Să am cel puțin
două personalități: una pe heliu și una pe gaz
natural. Să nu cred în puncte. Să cred în mine.
C: Nu vreau să se întâmple nimic altceva
decât ceea ce o să se întâmple. neRăbdarea mi-a
masticat visările. A folosit trei feluri de furculițe și
trei feluri de cuțite. neRăbdarea mea e bine
crescută.
A: Am învățat cu sârg: cruzimea e o violență
care joacă teatru. Nu vreau ultima privire. Nu
vreau ultimul sărut. Nu suport agoniile
neidentificabile.
C: Îmi adun depărtările ca pe voalurile unei
rochii de mireasă fără văl. Sunt un suport
inoxidabil pentru orice agonie identificabilă. Mai
dă și tu un bip.
A: „O femeie care iubește e o femeie imorală!”
C: Privirea mi-e o dermatoză atipică.
A: Mă balonează o speranță criptică.
C: Să te împănezi cu fapte ca un porc. Bine
rumenit să stai cu binele în rât. Să fii animalul
meu psihopămpălău.
A: N-avem nici o șansă, noroc cu rezerva de
pretexte.
C: Pretextele... amare bădărănii.
A: Când ne vom fi contrazis îndeajuns vom
deveni subtili.
C: Ți-aș dori să fim împreună.
A: Sunt slut ca o părere.
C: Sunt imbecilă ca o înviere.
Scena: - Să fiți fericiți!
A. C.: - Ba pe-a mă-tii!
mă străduiesc să v-o povestesc avea loc taman în
noaptea echinocțiului de primăvară, pe dunga
securii lui Marte, între a douăzecea și a
douăzecișiuna dintre zilele lunii.
Așadar a zis chestia asta unchiul meu și a
trîntit pe masă un iepure mare, o sălbăticiune gri,
speriată, care a ocupat centrul mesei.
- E darul meu! a mai hohotit el. O să vă fie
foame, știu cum e la chefuri... să aveți ce mînca!
- Dar tu nu ești vînător..., am îngăimat eu.
- Nu ca oricare! a mai grohăit unchiul. Pe ăsta
l-am prins în faruri. Știi cum a stat? Uite așa a
stat... Drept în lumină. Ca o statuie!! L-am luat ca
din oală și am zis să ți-l aduc ție! E tatăl iepurilor!
Uită-te la el, numai fibră, numai mușchi!
Sălbăticiune! Are în el toată dulceața mugurilor, a
pămîntului necălcat, a pădurii trezită de soare! Vă
las!!! Poftă bună la toată lumea, iar tu nepoate, să
ne trăiești la mulți ani!
Unchiul m-a pupat zgomotos și a dispărut iar
iepurele a intrat în centrul atenției. Ce urechi lungi
și mătăsoase are, ce mușchi atletici... dacă ar fi
bun de friptură sau de ciorbă, rețete culinare, care
ce a mai mîncat dintr-un iepure și cînd... Tot felul
de remarci s-au făcut asupra constituiției și
existenței iepurelui iar cînd pofta a ajuns la
apogeu toți au început să saliveze văzînd în el
doar friptura și jumările.
Am hotărît că ne era foame și că trebuia să
facem ceva cu iepurele dar în absența unui
profesionist și știind că iepurii se tînguie îngrozitor
la tăiere, am zis că ar fi bine dacă l-am arunca de
pe balcon. Cum eu stau la etajul trei izbitura i-ar
fi fost fatală și apoi am fi putut trece la executarea
lui culinară.
Ne-am împărțit în două echipe - una a coborît
să îl recupereze iar cei rămași am ieșit în balcon să
îl aruncăm. Cei de jos erau tot mai nerăbdători iar
noi, cei de sus eram tot mai nedumeriți pentru că
nici unuia nu îi venea să dea cu iepurele de asfalt.
„Pune tu mîna... prinde-l! hai... aruncă-l”, erau
îndemnuri care nu își găseau eroul. La un moment
dat am strigat spre cei de jos:
-	Păi da, că vouă vă e ușor, voi nu aveți nici o
vină, nici o responsabilitate. Aduceți sus un
cadavru și cu asta, basta!
-	Bine, bine, a zis unul de jos, hai că
schimbăm locurile că vedem că nu aveți curaj...
Am schimbat locurile și noi, cei de jos ne-am
aprins țigări așteptînd să vedem ghemotocul
zburînd și să auzim bufnitura. Auzeam doar
strigătele și rîsetele celor din balcon și aceleași
îndemnuri disperate și fără de urmări.
A trecut un om care era mai beat decît noi și
ne-a întrebat ce facem. A părut foarte mulțumit
cînd a auzit că așteptăm căderea unui iepure din
cer, de parcă zona aceea avea notorietate în astfel
de fenomene.
Ne-am terminat țigările și zgribulind ne-am zis
că e mai bine să urcăm pentru că echipa de pe
balcon nu e de ispravă. Numai ce am intrat în
scară și am auzit o bufnitură care ne-a făcut să
dăm iar iama afară. Tot uitîndu-se după iepuri
zburători bețivul a căzut în șanț. Ne-a făcut semn
cu mîna că nu e nici o problemă, că totul e în
ordine și noi am urcat.
Ne-am apucat să povestim despre curaj,
sacrificiu, moarte, reîncarnare și tot felul de astfel
de subiecte legate într-un fel sau altul de persoana
iepurelui, de foame și de ce ar fi trebuit sau ar
trebui să se întîmple, timp în care ne-am apucat să
bem muțește, adică tot ce mai era prin casă
pentru că băuturile la alegere se cam duseseră.
Țuică, țuică fiartă cu secărea rămasă de la o
nuntă, o juma de sticlă de Uzo adusă cine știe
cînd de prin Grecia și folosită ca apă de gură,
afinată în care afinele fuseseră spălate de vreo trei
ori cu spirt, cum spuneam... de toate.
În aceste condiții discuțiile au urcat mult și
destul de brusc spre subiecte ca: arta supremă,
scopul vieții și sensul destinului uman pe Terra,
forme inimaginabil de bogate de a face bani,
excursii pe alte planete...
Oamenii s-au amestecat și ei, ca băuturile și
ceea ce credeau că sînt a devenit simplul fapt că
sînt. Eu bunăoară am adormit cu capul pe masă
cîteva ceasuri și cînd m-am trezit toți erau prinși
în pînzele fin țesute ale somnului. M-am ridicat și
am străbătut Pădurea Adormită spre ușa deschisă
a apartamentului și - nu știu prea bine de ce - mi-
am continuat drumul spre hol și casa scărilor.
Lăsam ceva în urmă dar mă gîndeam să și dau de
ceva. Iepurele plecase desigur pe acea ușă deschisă
și căutarea lui îmi dădea un fior de aventură, de
ceva nou ce urma să se întîmple. Am părăsit
blocul și am luat-o spre marginea orașului. Am
trecut atent la fiecare umbră mișcătoare prin parc
și mi s-a părut că aud zgomot de copite pe aleea
dinspre rîu apoi deodată am văzut o țopăială pe
pod. M-am grăbit într-acolo și de pe podul arcuit
am mai zărit umbra aceea săltăreață dincolo, pe
celălalt mal, pierzîndu-se între tufele de sub un
neon.
Un mare val de frig, venit pe albie tocmai de
la munte, m-a dezbrăcat și mi-a liniștit pașii. Ce
tot căutam eu acolo, în întuneric, frig și
singurătate...?
Numai ce am trecut apa și sub neonul care a
ascuns iepurele mi-am dat seama că în acea
noapte împlinisem treizeci și trei de ani.
O lumină mare deasupra și libertatea de a
pleca. Umed. Umed, rece, întuneric, mai întuneric,
întuneric deplin. Miros de ierburi, tulpini aspre,
reavăn, jilav... alte cîteva salturi printre tufișuri și
apoi liniștea înaltă și întunecată a pădurii.
■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
ancheta
Știința dicționarului la români (II)
Revista Tribuna împreună cu Filiala clujeană a USR plănuiesc să organizeze în viitorul apropiat o masă rotundă, o amplă dezbatere pe tema „Știința
dicționarului la români”. Ancheta de față intenționează să pregătească terenul și să acumuleze un instrumentar. Cu un set de intervenții și opinii scrise
negru pe alb, dezbaterea va avea mai multe șanse să obțină ceea ce-și doresc organizatorii: un decalog al dicționarului (aproape) ideal. O asemenea
discuție își are locul acum și aici (la Cluj, adică) din cel puțin două motive. Mai întâi, chiar dacă suntem atrași, cu oarecare geniu al momentului prielnic, de
mici întreprinderi ușor de dus la capăt și, eventual, cu câștig imediat, iar vocația monumentală e rară în cultura română (destinul nostru de etern începători
își spune cuvântul), au apărut, în ultima vreme, sumedenie de lucrări lexicografice de toate soiurile, unele foarte serioase. Așadar, acum e momentul să
tragem linie și să vedem unde ne aflăm și cum putem face bine pasul următor. În al doilea rând, unele dintre cele mai importante lucrări lexicografice de
interes național au fost elaborate și au chiar apărut, unele, la Cluj. Face bine să le înșirăm din nou: Scriitori români, 1978, și Dicționarul scriitorilor români, 4
vol., 1995-2002 (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu); Dicționar analitic de opere literare românești (coord. Ion Pop), 4 vol., 1998-2002;
Dicționar esențial al scriitorilor români (coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), 2001; Panorama criticii literare românești. 1950-2000, 2001 (Irina
Petraș); Dicționar Echinox A-Z. Perspectivă analitică (coord. Horea Poenar), 2004; Dicționarul cronologic al romanului românesc, 2004, și Dicționarul
cronologic al romanului tradus în România, 2005 (ambele realizate de un colectiv al Institutului de lingvistică și istorie literară „Sextil Pușcariu”); Dicționarul
biografic al literaturii române, 2 vol., 2006 (Aurel Sasu), dar și Romanul românesc în interviuri și Dramaturgia românească în interviuri (volume realizate de
Aurel Sasu și Mariana Vartic), Teoria literaturii. Dicționar-antologie (Irina Petraș), apoi lucrările panoramice și de sinteză despre teatrul românesc semnate de
Doina Modola ori Mircea Ghițulescu, dicționarele poeziei clujene (Petru Poantă) etc., etc. Prin urmare, aici se poate purta discuția (mai) în cunoștință de
cauză și cu respectul cuvenit reușitelor lexicografice apărute în restul țării (de la Dicționarul... până la 1900 al ieșenilor, la Dicționarul general al Academiei ori
la Scriitorii lui I. Bogdan Lefter).
Iată câteva întrebări, mai degrabă orientative. Contăm pe răspunsurile dumneavoastră pline de nerv(i).
1.	Cum ați descrie situația literaturii române din punctul de vedere al dicționarelor care îi țin socoteala și isonul? Răspunsul poate fi și
înșirare de epitete.
2.	Pariați pe marile dicționare realizate de un colectiv ori pe cele de autor? Argumentați.
3.	Care sunt cele mai grave scăderi ale dicționarelor pe care le cunoașteți? Cum ați vedea realizabilă îndreptarea lor?
4.	Numiți cel mai prost, respectiv cel mai bun dicționar dintre cele apărute în ultima vreme. Argumentați, pe scurt, ambele opțiuni.
5.	Ce dicționar lipsește încă de pe raftul literaturii române?
6.	Înșirați câteva reguli de care ar trebui să țină seama ori câteva lucruri de care ar trebui să se ferească oricine și-ar propune să „facă” un
mare dicționar literar.
7.	Dacă e cazul, vorbiți-ne pe scurt despre experiența personală de autor de dicționare.
Suntem convinși că dezbaterea vi se pare și dumneavoastră pe cât de necesară, pe atât de utilă. Așteptăm răspunsurile pe adresele:
irinapetras@yahoo.co.uk sau pavelazap@yahoo.com. Vor apărea în revista Tribuna în serial și vor fi punctul de plecare al viitoarei mese rotunde. (Irina Petraș)
Ilie Rad
1.	Cred că, și din acest punct de vedere,
situația literaturii române este una relativ bună.
Avem câteva dicționare importante,
fundamentale, care au fost amintite în textul-
invitație pentru ancheta de față și nu le mai reiau.
Marele minus al acestor dicționare (al multora
dintre ele) este că nu sunt actuale, existând un
decalaj chiar de un deceniu și jumătate între data
ultimei redactări și anul publicării (cazul
dicționarului Zaciu, Papahagi, Sasu, a cărui
informație se oprește la 1989, iar ultimul volum
[IV] a apărut în 2002!). Dar pentru perioada
„acoperită”, aceste dicționare sunt excelente
instrumente de lucru, făcând dovada maturității
culturii noastre.
:u marian papahagi aurelsasu
București, 1971; ed. a Il-a, 1977; Mihail Straje,
Dicționar de pseudonime, alonime, anagrame,
asteronime, criptonime ale scriitorilor și
publiciștilor români, București, 1973; Ion Hangiu,
Dicționarul presei literare românești (1790-1982),
București, 1987; ed. a Il-a, revizuită și completată
- până în 1990, 1996; ed. a III-a, 2003). Un
dicționar este greu de realizat de un singur om,
cu forțe limitate prin forța lucrurilor. De aceea
cred în dicționarele redactate de colective de
specialiști, având un coordonator de prestigiu, cu
experiență în domeniu, dispus să-și sacrifice
timpul și elanul creator nu numai pentru cărțile
proprii, ci și pentru opere colective!
CRIITORILOR
L OMANI
2.	Această întrebare îmi aduce aminte de o
vorbă care circulă printre autorii de dicționare:
Dacă vrei să ucizi un om, dă-i să facă un
dicționar! Gluma are un sâmbure de adevăr,
fiindcă un dicționar cere sacrificii imense. Doi
intelectuali clujeni de marcă, Mircea Zaciu și
Marian Papahagi, au murit și datorită efortului,
nervilor și tracasărilor prilejuite de lupta cu
elaborarea și apoi cu tipărirea dicționarului pe
care l-au inițiat și elaborat. Aurel Sasu a și scris
un interesant eseu pe această temă, Cartea care
ucide.
Daca un om și-ar dedica viața redactării unui
singur dicționar, poate că aș paria pe dicționarul
de autor. Asemenea cazuri sunt însă puține în
cultura noastră (Lucian Predescu, Enciclopedia
„Cugetarea”, București, 1940), Marian Popa,
Dicționar de literatura română contemporană,
3.	Cele mai grave scăderi ale dicționarelor pe
care le cunosc sunt următoarele: a. Informația nu
este adusă la zi. Am dat exemplul Dicționarului
coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi,
Aurel Sasu, unde există un decalaj de informație
de aproape un deceniu și jumătate (cel puțin în
cazul volumului IV). b. Subiectivismul exagerat al
coordonatorului. De exemplu, în Dicționarul
general al literaturii române, apărut sub egida
Academiei Române, un profesor clujean, cu o
operă mai puțin semnificativă, are o fotografie la
fel de mare ca și Emil Cioran, Șerban Cioculescu,
Aron Cotruș și alții, pentru că este prieten cu
unul din coordonatorii dicționarului! În istoriile
literare de autor, asemenea fapte pot fi explicabile
și scuzabile. Or, dicționarul este ab inițio un text
științific, dominat de obiectivitate, unde
subiectivismul nu are ce căuta. În celebra sa
Istorie, din 1941, G. Călinescu scrie despre un
© ALBATROS
autor: „Judecățile lui Anghel Demetriescu sunt ale
unui cretin”. Asemenea exemple nu au ce să caute
într-un dicționar. Cum spuneam, există dicționare
unde autorii sunt tratați preferențial, în funcție de
simpatii sau antipatii, unde predomină adjectivele,
nu faptele: la unii informația se oprește la o
anumită dată, la alții este adusă la zi, prezentarea
unora se lăbărțează pe multe pagini, a altora este
expediată pe spații de zece ori mai mici, fără să
se țină seama de criteriul valoric etc. c. Lipsa de
rigoare și profesionalism. Pe vremea când se
pregătea Dicționarul general al literaturii române,
16
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editat de Academie, lucram la Institutul de
Lingvistică °i Istorie Literară „Sextil Pu°cariu” din
Cluj-Napoca °i am avut o întâlnire cu un
coordonator bucureștean al viitorului dicționar.
Mi-am putut da seama atunci ce diferență uriașă
este între acest coordonator și profesorul Mircea
Zaciu. Rezultatele s-au văzut, pentru că
dicționarul academic a fost aspru criticat, pentru
multe carențe, și pe bună dreptate (omisiuni de
autori, instituții, reviste; lipsa unor criterii
axiologice ferme etc.). Mai este vorba și de un
principiu etic. De exemplu, Dicționarul general al
literaturii române, editat de Academie, citează
Dicționarul Zaciu, Papahagi, Sasu la modul
general. Iată, eu am redactat, pentru Dicționarul
Zaciu, Papahagi, Sasu, între altele, articolul despre
Doina Curticăpeanu. Ei bine, în dicționarul
academic, în loc să fie citat autorul articolului din
Dicționarul Zaciu et comp., se citează așa: „Dicț.
scriit. rom., I, 744-745” (p. 533), ceea ce mi se
pare lipsit de onestitate pentru autorii articolelor
din dicționarul clujenilor.
Îndreptarea lipsurilor constatate de critica de
specialitate nu se poate face decât prin retipărirea
periodică a acestor dicționare. Acum este mult
mai simplu un asemenea demers, folosind
facilitățile calculatorului, de neimaginat înainte, în
epoca „tiparului înalt”. Apoi dicționarele trebuie
să profite de facilitățile oferite de tehnica
modernă și să publice fotografii reușite ale
scriitorilor, portrete grafice, coperte de cărți,
frontispicii de reviste etc. Un exemplu bun și în
acest sens (iconografic) este Istoria lui Alex
Ștefănescu.
4.	Cel mai prost dicționar din câte cunosc este
unul apărut la Cluj. Este atât de prost, încât nu îi
fac cinstea de a-l pomeni. Nu merită nici măcar
disprețul meu.
Un alt dicționar slab (mai ales prin lipsa
criteriilor axiologice de selectare a „intrărilor”,
fiindcă nu este normal ca o simplă bibliotecară,
fără nici o realizare științifică sau de altă natură,
să figureze alături de un academician) este Clujeni
ai secolului 20. Dicționar esențial (Cluj-Napoca,
2000), care are însă meritul de a fi unicul în acest
domeniu. Acesta este doar o „variantă-atelier”,
cum se și spune în prefața lui. Deocamdată a
rămas în faza inițială și trebuie să recunosc că
este deosebit de util, cu toate lipsurile pe care le
are.
Cel mai bun? Ca să stabilim care este cel mai
bun, ar trebui să cunoaștem criteriile după care
facem evaluarea. Dicționarul cel mai complex
este, indiscutabil, Dicționarul Zaciu, Papahagi,
Sasu. Are o parte biografică, una eseistică, se
menționează opera și referințele critice (selectiv).
Datele scriitorilor sunt extrem de riguroase (zile
de naștere, ediții, anii de apariție ai unor cărți
etc.). Este apoi dicționarul cel mai obiectiv,
pentru că cei trei coordonatori nu au făcut
confuzie de planuri: nu și-au impus în pagina de
dicționar simpatiile și antipatiile, nu au plătit
polițe etc. Dicționarul literaturii române de la
origini până la 1900 (coordonatori Gabriela
Drăgoi, Florin Faifer, Dan Manucă, Alexandra
Teodorescu, Leon Volovici, Remus Zăstroiu,
București, 1979) este cel mai complet pentru
segmentul de timp inventariat. Nu știu să conțină
omisiuni esențiale și, la fel ca în cazul
dicționarului amintit mai sus, îți inspiră multă
încredere la consultare. Dicționarul biografic al
literaturii române, de Aurel Sasu (Editura Paralela
45, Pitești, 2005), este cel mai complet ca număr
de scriitori (2301) și cu informația adusă la zi
(2003). În fine, Dicționarul general al literaturii
române, din care au apărut până în prezent patru
volume, va fi cel mai complet (cuprinde scriitori,
curente, instituții, reviste etc.), dar, probabil, și cu
cele mai multe lipsuri, omisiuni, erori.
5.	Chiar că nu știu ce dicționar lipsește
culturii române! S-au elaborat dicționare de
termeni literari, enciclopedii ale figurilor de stil,
dicționare de personaje literare (Caragiale, Blaga),
dicționare ale scriitorilor din diverse regiuni. Poate
nu ar strica un Dicționar al poeților români (așa
cum a făcut Petru Poantă cu Dicționar de poeți.
Clujul contemporan, Cluj-Napoca, 1998), unul al
prozatorilor, al dramaturgilor, al criticilor, al
traducătorilor români. Se poate elabora un
dicționar al avangardei românești, unul al
scriitorilor proletcultiști. Ar fi interesant un
dicționar cuprinzând operele mici ale oamenilor
mari: aș începe cu poezia dedicată de Ion Barbu
lui Hitler (publicată în Falanga, decembrie 1940,
p. 6), de Arghezi lui Corneliu Zelea Codreanu,
ajungând până la poeziile dedicate lui Nicolae
Ceaușescu de Adrian Păunescu. Mai am două
idei, dar nu vreau să le fac publice, din teama de
a nu mi le fura cineva. În secret, lucrez eu însumi
la aceste două dicționare.
6.	Competență, obiectivitate, capacitate de a
lucra în colectiv și de a putea antrena colaboratori
de marcă din domeniul respectiv. Stabilirea unor
criterii estetice, axiologice etc. foarte ferme, în
selectarea „intrărilor” din dicționar, este o
condiție sine qua non a muncii la un dicționar.
7.	Am colaborat la Dicționarul scriitorilor
români (I-IV, București, 1995-2002), la Dicționarul
esențial al scriitorilor români (București, 2000), la
Dicționarul general al literaturii române (vol. I-V,
București, 2004-2005), precum și la Dicționarul
biografic al literaturii române, avându-l ca autor
pe Aurel Sasu. De asemenea, am colaborat la
două lucrări străine, apărute la prestigioasa
Editură Routledge din SUA-Anglia.
Cea mai importantă colaborare am avut-o, de
departe, ca volum de muncă și ca durată (circa
zece ani), la Dicționarul scriitorilor români, unde
am fost chemat de profesorul Mircea Zaciu. A
fost o șansă extraordinară, pe care profesorul
Zaciu mi-a oferit-o mie și altor colegi de generație,
aflați la început de drum literar. Împreună cu
edițiile din celebra colecție „Restituiri” a Editurii
Dacia, date, în majoritate, tot unor tineri,
profesorul Zaciu a format la Cluj o autentică
școală de critică și istorie literară.
Colaborarea mea la Dicționarul Zaciu a durat
aproape un deceniu. Am redactat la acest
dicționar peste o sută de articole (am fost
colaboratorul cu cel mai mare număr de articole),
despre scriitori diferiți ca mărime și valoare.
Articolele mele (dar sunt convins că ale tuturor
colaboratorilor) erau citite cu atenție de
coordonator, adnotate și apoi redactilografiate.
Am învățat astfel să scriu concentrat, nu lăbărțat,
m-am lăsat convins că în critica literară poți
spune mult în cuvinte puține. Această concizie
mi-a amintit mereu de un sfat pe care îl dădea
Caragiale: „Daca scrii zece cuvinte, poți șterge
nouă. Apoi gândește-te dacă nu poate fi șters și al
zecelea!” (citat din memorie), lucru care m-a
ajutat iarăși în meseria de jurnalist și de profesor
de jurnalism.
Lucrând la dicționar, profesorul Zaciu ne-a
autorizat să cerem informații suplimentare
scriitorilor despre care redactam articole
(„capitolele” despre ei, cum se spunea în
chestionar, ca să li se cultive acestora orgoliul de
scriitor!). Așa s-a întâmplat că am avut o
corespondență interesantă cu un mare număr de
scriitori cotemporani, cărora le-am cerut unele
precizări, fiindcă răspunsurile la chestionarul
trimis nu erau întotdeauna corecte și exhaustive.
Cu mulți dintre acești scriitori m-am împrietenit
apoi (Cella Serghi, Ștefan J. Fay, Petru Forna,
Viorel Cacoveanu, Ion Apetroaie ș.a). Am avut și
situații când unii scriitori doreau să își șteargă din
palmaresul lor literar cărțile care îi compromiteau
sau recenziile nefavorabile despre operele lor.
Acest lucru s-a întâmplat cu mulți alți scriitori, nu
numai cu unii dintre cei despre care am scris eu.
(Aș fi curios, de pildă, să știu dacă Radu Cosașu
și-a trecut pe lista de lucrări volumul - publicat cu
pseudonimul Radu Costin - Servim Republica
Populară Română.) Mai delicat a fost în cazul
scriitorilor cu care eram prieten înainte de
elaborarea articolului despre ei pentru dicționar.
În virtutea prieteniei, acești scriitori se așteptau la
eseuri supraelogioase despre ei.
Îmi amintesc și de un mic incident. Îi cerusem
lui Toma George Maiorescu numele părinților și
numele la naștere al mamei, fiindcă aceste date
erau solicitate prin chestionarul ințial. Toma
George Maiorescu i-a trimis profesorului Zaciu o
scrisoare de protest, considerând gestul ca un act
de demascare a originii sale evreiești (tatăl: Ștefan
Mayer; mama: Boriska - n. Marosy). Contextul
politic era unul extrem de interesant. Pe de o
parte, acești scriitori nu doreau să își dezvăluie
identitatea etnică, pentru a nu mai simți
sentimentul de ostracizare, trăit de mai multe ori
în istoria politică a României. Pe de altă parte,
nici oficialitățile politice ale vremii nu doreau ca
în dicționar să apară mulți scriitori de altă etnie,
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
1
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Elena Abrudan
Însăși ideea alcătuirii unui dicționar este
foarte generoasă, dacă avem în vedere faptul că,
prin conținutul lor, dicționarele se adresează fie
publicului larg, fie unui public specializat, care
pretinde de fiecare dată o informație succintă, dar
cât mai exactă și cuprinzătoare. Tocmai această
exigență este destul de greu de respectat, mai ales
când e vorba de literatură. Cât și ce să spui
despre un autor, despre o operă ca să surprinzi
esențialul și, dacă se poate, să ai cea mai nouă și
mai intresantă abordare a subiectului.
Întreprindere dificilă mai ales în cazul
dicționarelor elaborate de mai mulți autori. În
acest caz, oricât de riguroasă ar fi ea, stabilirea
criteriilor și a metodologiei de lucru nu poate
elimina nota personală a autorilor. În schimb,
^
fiindcă începuse procesul de naționalizare a
comunismului românesc. În orice caz, subiectul
merită cercetat cândva în profunzime.
Al doilea lucru pe care l-am învățăt în
perioada uceniciei la dicționar a fost rigoarea,
precizia, exactitatea. Am înțeles cât de important
este numele unei instituții absolvite, ce mult pot
spune despre epocă, om și operă locurile de
muncă ale scriitorului. Numele oficiale ale
instituțiilor depuneau mărturie despre epoca
respectivă. Faptul că Universitatea „Babeș-Bolyai”,
de pildă, s-a numit cândva Universitatea „Regele
Ferdinand”, apoi „Babeș-Bolyai”, apoi
Universitatea din Cluj, pentru a se reveni din nou
la „Babeș-Bolyai”, este plin de învățăminte. De
pildă, Ion lanoși a fost aspru criticat după 1990
pentru că, în CV-ul său disponibil pe Internet, a
trecut că și-a făcut studiile la Sankt-Petersburg. Or,
în perioada când fostul instructor al CC al PCR a
studiat în „Parisul de pe Neva”, orașul se numea
Leningrad Dar omul voia să își șteargă și în felul
acesta trecutul comunist. Corect ar fi fost să
spună: „Am studiat la Leningrad (actualmente
Sankt-Petersburg)”. La fel de interesant este
amănuntul că, în anii „deceniului satanic”, cum a
numit Mircea Zaciu deceniul cultului deșănțat al
lui Ceaușescu (1980-1990), școlile aveau doar un
poate mărturisi despre principiile și stilul școlii
din care provin autorii dicționarului. Iată că
ambele variante, atât dicționarul de autor cât și
cel realizat de un colectiv sunt interesante și utile,
întrucât dincolo de informația strictă pe care o
prezintă, ele constituie o mărturie despre autori și
epoca lor.
Tocmai de aceea, discuțiile referitoare la
autorii sau operele care au fost sau nu incluse
într-un dicționar pot să contribuie la un calificativ
dat unui dicționar, dar nu în mod decisiv. Există
alte aspecte, cum ar fi inexactitățile referitoare la
numele autorilor, în titlurile operelor sau în datele
biobibliografice prezentate și care pot influența
aprecierea asupra calității dicționarelor. Aceste
scăderi sunt cu atât mai grave, cu cât subminează
număr, ca deținuții din lagăr, iar instituțiile
publice nu puteau purta nume proprii, ca să nu
fie eclipsate cele două nume ale dictatorilor.
În fine am mai învățat un lucru care mi-a
prins bine în cariera mea didactică universitară
ulterioară: spiritul de chipă. Noi făceam schimb
de informații, notam pe fișe ceea ce credeam că îi
va interesa pe ceilalți membri din colectivul de
redactare a dicționarului, verificam un citat sau o
informație pentru un alt coleg etc.
Dar poate cea mai mare lecție pe care am
învățăt-o de la profesorul Zaciu a fost ceea cel
numea separarea planurilor. Poți urî un autor ca
om, îl poți avea dușman pe viață, dar nu îl poți
ignora ca scriitor. Mircea Zaciu nu și-a modificat
opținea estetică din articolul din dicționar despre
Ion Brad (pe care l-a scris el însuși), cel care,
pentru a-și arăta zelul față de partidul comunist, a
blocat efectiv apariția Dicționarului scriitorilor
români, așa cum nu a făcut-o nici în cazul lui
Eugen Barbu sau al altor dușmani literari pe care
îi avea. Câți dintre noi suntem capabili de
asemenea gesturi? Oricum, văd că mulți autori își
folosesc dicționarele pe care le elaborează pentru
a plăti tot felul de polițe, pentru a se răzbuna etc.
În fine, aș mai vorbi de experiența mea de
colaborator la două dicționare străine:
Encyclopedia of the World’s Minorities (SUA,
însăși funcția dicționarului pe care am menționat-o
la început, aceea de a da informații exacte.
Dat fiind cele spuse până acum, și pentru că
orice lucrare are părți bune, iar unele mai puțin
reușite, mi-ar fi greu să spun despre un dicționar
că este foarte bun sau foarte prost. Totuși,
prezența inexactităților de care vorbeam mi se
pare cea mai periculoasă datorită faptului că pune
în circulație informații eronate. Știm cu toții cât
de greu se restabilește un adevăr falsificat (chiar
fără intenție).
În ce privește tipurile de dicționare, mi-ar
plăcea să existe un dicționar tematic în care să
găsim principalele teme și obsesii ale poeților și
prozatorilor noștri, dar și unul (mai mic probabil)
care să cuprindă scriitorii-filosofi și filosofii-
scriitori, chiar dacă nu sunt prea mulți.
Din cele văzute (citite) până la această oră,
despre orice fel de dicționare, cea mai importantă
mi se pare stabilirea obiectivelor. Ce vreau să
prezint, cui, cât de detaliat și ce surse
bibliografice am. Știu că ar fi ideal să obținem un
maximum de obiectivitate, dar atunci n-ar mai fi
un dicționar literar ci un soi de matematică, rece,
lipsită de savoarea originalității. La urma urmei,
reținem dicționarele ca fiind ale cuiva, ale unuia
sau mai multor autori, dintr-un anume oraș,
regiune sau țară.
Prin urmare, dicționarele sunt asemenea unei
povești postmoderne în care recunoaștem autori,
cărți, personaje sau citate, fragmente inserate
neierarhic și care construiesc un sens nou, din
încercarea autorului de a înlesni cititorilor
înțelegerea semnificațiilor literaturii, într-o formă
nouă și veche în același timp.
(Prelegere susținută în Aula Magna a Universității
„1 Decembrie 1918” Alba lulia, în cadrul primei ediții
a Sesiunii de Comunicări științifice „Autoritatea critică
în istoriografie și în istoriografia literară”, secțiunea
„Autoritatea critică în istoriografia literară”,
Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba lulia, Consiliul
Județean Alba, Revista de Cultură „Discobolul”, 21
octombrie 2006).
■
2005, cu un eseu despre România) și la
Encyclopedia of the Developing World (SUA,
2006, cu un eseu despre Republica Moldova).
Invitația de a colabora la aceste lucrări mi-a venit
pe internet și „am aplicat”, cum se spune, fiind
admis să redactez cele două articole. M-am gândit
mult înainte de a o face, pentru că eu nu sunt
istoric de meserie. Dar îmi imaginam că se pot
scrie multe neadevăruri despre cele două țări. Așa
că am scris articolele, dar, înainte de a le trimite
spre publicare, le-am arătat unui profesionist,
acad. Nicoale Edroiu, care le-a citit cu atenție și
le-a adus mici corecții. Sunt bucuros că în aceste
enciclopedii istoria celor două țări este corect
prezentată. (Nu așa cum se întâmplă cu alte țări
sau cu personalități din zona balcanică sau
central-europeană, unde subiectivismul, pasiunea
politică sau pur și simplu lipsa de informare au
condus uneori la afirmații inexacte, la falsuri etc.)
Ar fi bine ca, la fiecare apariție a unui
dicționar, revistele de cultură să organizeze ample
dezbateri, cu participarea specialiștilor, nu a
amatorilor care își pot da cu părerea despre orice
subiect. Asemenea dezbateri ar fi utile pentru
reeditările diciționarelor în cauză
■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
mapamond
Istorie juridică si istorie politică.
„Noua” problemă a Orientului si
morala politică...(I)
Claude Karnoouh
Motto:
“Prăbușirea Statului reprezintă mereu și în același
timp destrămarea eticii de Stat.(...) Cînd Dumnezeul
terestru e înlăturat de pe tronul său iar domnia rațiunii și
a moralei obiective devin un magnum latrocinium, părțile
sfîșie puternicul Leviathan, și fiecare își smulge o halcă
din cadavru. Ce rămîne astfel din etica de Stat ?”
(Carl Schmitt)1
Cum să abordăm problema?
Pe cînd eram licean, la mijlocul anilor '50, în
clasa a doua sau întîia dacă bine îmi amintesc,
unul dintre cele mai de temut aspecte ale
istoriei cu care eram confruntați, codiscipolii mei și
cu mine, era “Problema Orientului”. Redutabilă,
fiincă evenimentele despre care se vorbea îi derutau
pe tinerii elevi francezi educați încă în spiritul unui
ferm iacobinism și al unei istorii naționale
desfășurate pe un teritoriu care, de aproape opt
secole, se întindea, puțin cîte puțin, asemeni unui
continuum în expansiune concentrică în jurul unui
pol cvasi-neschimbat: l’Île-de-France, Vexin-ul
francez și nordul bazinului mijlociu al Loarei
(Orleans, Beaugency, Notre Dame de Clery,
Vendome, ca cel din cunoscutul cîntec, vechi refren
al Franței), astfel încît Revoluția din 1789, cea din
1792, “Patria în pericol” și Statul ei Națiune nu
făcuseră, de această dată în numele libertății
politice, al egalității legislative și al fraternității
ideale al unui popor ideal, decît să urmeze această
concepție teritorialistă adunată de către o monarhie,
întîi feudală apoi absolută, ale cărei elite creaseră
nucleul fondator al unei națiuni politice, puțin cîte
puțin și cu mult înaintea proclamării ei- propriu zis
statale de către Republică.
Dar cînd eram îndemnați să privim dincolo de
frontierele noastre meridionale, spre Levant și mai
precis în direcția Balcanilor, apoi a Orientului
Mijlociu, antrenat în turbulența destrămării lente și
inexorabile a Imperiului Otoman, evenimentele
păreau anarhice, ba chiar total iraționale. Tot ce ne
povestea profesorul nu părea să aibă vreo noimă,
era lipsit de logică discursivă, fără vreun instrument
permițînd tinerelor inteligențe să se orienteze cît de
cît rațional în nesfîrșitele războaie, în permanentele
ajustări ale granițelor, răsturnările de alianțe
producînd fără încetare noi State-națiuni. Un singur
lucru ne apărea cu oarecare limpezime: marile
puteri ale epocii comandau orientările geopolitice
globale. Iată singura idee pe care am fost în stare
mai mult s-o ghicim decît s-o înțelegem. Într-adevăr,
era vizibil faptul că în momentul Congresului de la
Berlin din 1878, Franța, Marea Britanie, Imperiul
German, Imperiul Rus, Italia și Imperiul Otoman
reglaseră pentru scurt timp împărțirea zonelor lor
de influență în Balcani și le pregăteau pe cele din
Orientul Mijlociu, în Liban, în Țara Sfîntă, în
Egipt.Mai tîrziu, după cursuri serioase de istorie a
diplomației, am înțeles mai bine că la Congresul
din Berlin se formaseră Statele, actualmente
balcanice, literalmente fabricate de jocurile unei
suverane diplomații europene. În acel loc s-au luat
hotărîrile permițînd transformarea diversităților
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
etno-religioase din Balcani în diferențele naționale
ale unor mici State.2 Niciunuia dintre ele nu-i era
permis să se întindă dincolo de anumite limite;
fiecare era îngrădit într-o rețea de legături
diplomatice, dinastice (familiile regale germanice
importate în Balcani) și economice, opuse unele
altora. Întreaga politică externă a acestor State era
în fapt (și vom vedea mai departe) neputincioasă în
fața mașinațiunilor și intrigilor permanente ale
marilor puteri europene. În ce privește dependența
subtilă a jocurilor politice interioare ale acestor țări
precum și cele ale multiplelor confesiuni creștine și
musulmane din țările Orientului Mijlociu,
pauperitatea bietelor noastre cursuri menținea
evenimentele într-un domeniu ininteligibil, din care
reieșea totuși că marile puteri europene, care în fața
acestui orientalism “barbar” și a exotismului
incitant, trebuiau, conform criticii lui Edward Said3,
să civilizeze spațiile populate de “sălbateci”
folosindu-se de argumente improvizate, precum și
de accesorii teatrale azvîrlite în recuzita lor de
rezervă: ici “trebuiau” apărați catolicii împotriva
intențiilor ortodocșilor, colo, creștinii împotriva
musulmanilor, dincolo, întărîtate fracțiuni
musulmane împotriva altora. Puțină aprofundare a
istoriei ne arată în ce măsură teoria “șocului
civilizațiilor”, avansată de Huntington, nu prezintă
vreo valoare: bietul de el n-a descoperit nimic, a
ajustat doar pe gustul zilei la vremea unipolarității
Statelor Unite ceea ce odinioară fuseseră normele
misiunilor “civilizatoare” ale Franței, Imperiului
German, ale Marii Britanii, țarismului, ceva mai
încolo ale Italiei în Libia și în Cornul Africii. Cu
alte cuvinte, problema Orientului plutea în
confuzie, deoarece directivele oficiale ale
învățămîntului istoriei în Franța masca o ne-rostire
esențială: jocurile devenite clasice ale
imperialismului occidental și ale Imperiului rus
asupra unei puteri arhaice aflată în agonie: Imperiul
Otoman, numit în clișeele jurnalistice ale epocii
“omul bolnav al Europei”. Această vorbă goală
îngăduia, sub declarațiile bunelor intenții moraliste
ale învățămîntului francez, disimularea faptului că
geopolitica (din care ne-a parvenit doar ecoul unui
caimac irațional) nu se afla în lucru pentru
vindecarea “omului bolnav”, ci dimpotrivă, pentru
a-l zdrobi cu maxim beneficiu pentru cei ce aveau
să-și împartă rămășițele prăzii. Se mai omitea,
totodată, precizarea faptului (și de aceea aveam
impresia unei istorii confuze, total ilogice, lipsită de
fir orientativ) că dezmembrarea Imperiului
Otoman, oficial ridicată în slăvi pe baza unui
discurs asupra legitimității etice a dreptului
popoarelor de-a trăi într-un Stat-națiune, al etniei-
națiune era utilizat, dacă corespundea aspirațiilor
anumitor noi elite burgheze, industriale, financiare,
intelectuale și tehnice, de către puterile imperiale
drept control politic eficient - pretins mai
“democratic” - asupra populațiilor locale și, last but
not least, ca mijloc de disimulare al scopului ultim
al acestor conflicte, respectiv, desfacerea piețelor
locale capitalismului occidental, contribuind astfel
la stăpînirea bunurilor și a fluxurilor financiare care
activau deja într-o perspectivă mondialistă.4
Or, după două războaie mondiale, după căderea
mai multor imperii și pierderea puterii de către
cîteva influente State-națiuni, se pare că intențiile
imperiale n-au evoluat în esența lor, în afara
faptului, desigur neglijabil, că echilibrul dintre
marile puteri s-a modificat profund pînă la apariția
uneia singure, devenită pol central al puterii
politice, militare și economice. Statele Unite ale
Americii. Firește, China, India și Uniunea
Europeană sunt actori economici cu greutate, dar
niciuna dintre aceste țări ori federații de State nu se
sustrage determinismului financiar al Statelor Unite
pe de-o parte, și slăbiciunii puterii lor politice, pe de
alta. După unii, puterea militară a Chinei și Indiei
este încă prea slabă spre a-și impune politica în fața
Statelor Unite. În ce privește Uniunea Europeană,
forța ei militară e cvasi-inexistentă fără avalul
Statelor Unite cu sau fără NATO, ea este, deci,
incapabilă să avanseze soluții tactice autonome
necesare apărării propriilor interese strategice și
economice.
Dacă în esența lui imperialismul occidental
(includem aici Japonia, care-i este produsul) nu s-a
schimbat deloc, argumentarea și legitimarea nu s-au
prea transformat la rîndul lor, decît prin adaosul, la
începutul anilor 1970 a Drepturilor Omului,
concepute ca tot atîtea drepturi ale individului
împotriva Statului, omițîndu-se drepturile
cetățeanului, în fapt datoriile sale față de Stat.
Concret, între primele războaie de eliberare
națională și pînă la tratatele de pace sancționînd
sfîrșitul Primului Război Mondial la Versailles,
Trianon și Saint Germain, și cvasi-reînnoirea
acestora după al Doilea Război Mondial,
fragmentarea imperiilor multiculturale, multietnice,
multireligioase a fost argumentată pe baza unui
discurs asupra dreptului popoarelor de-a dispune de
un Stat, subînțelegîndu-se că populația acestor state
era lingvistic omogenă ori aproape omogenă. Astfel,
diplomații și puterile pe care le reprezentau (și le
mai reprezintă) recunoșteau fără contestație
supremația absolută a limbii oficiale recunoscută de
Stat (drept limbă națională) împotriva tuturor
celorlalte limbi vorbite într-un spațiu al suveranității,
în pofida prezenței evidente a numeroaselor
minorități, știindu-se că o poliție și o armată locală
i-ar decima cu ușurință în cazul unei prea vii
agitații. Dar, și mai cinic, plantînd ici-colo
“explozibile” pentru a destabiliza în orice moment
o putere politică cu eventuale ambiții de
independență. Acolo unde nu se putea miza pe
limbă, în Orientul Mijlociu, majoritatea fiind
arabofoni, aceleași reguli funcționau pentru
comunitățile etno-religioase.5 Era viziunea politică
explicită și implicită a președintelui Statelor Unite,
Wilson, cea a politicienilor francezi, britanici și
italieni. Teoria unitară și omogenă a comunității
statal-naționale pleca din experiența politică
constituțională a Statelor Unite, unde unitatea
Statală e fondată pe legitimitatea constituțională: a
te numi cetățean al Statelor Unite ale Americii
înseamnă să accepți Constituția Statelor Unite și
amendamentele sale, oricare ar fi limba maternă
sau religia; mai înseamnă recunoașterea
fundamentelor Binelui, Frumosului și ale Bunătății.
Pe de altă parte, în tradiția franceză unitatea
națiunii reprezintă a priori o colectivitate politică de
indivizi cu drepturi egale și garantate în calitate de
persoane ale unei unice expresii lingvistice, cea a
Statului. Cetățeanul ideal este aici cel care admite
suveranitatea Statului, care, în schimb îi garantează
prin Constituție Drepturile Omului și ale
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cetățeanului a°a cum apar ele în cuvintele unice ale
politicii-limbă recunoscute de Stat. Așadar, în
Franța, cetățeanul nu e “fabricat” de Constituție, ci
de către Stat prin politica-limbă.6 Trebuie de
asemeni precizat că există State-națiuni centraliste
precum Franța, Albania sau federale: Republica
Federală Germană, unde limba națională și limba
oficială sunt identice; alte state (Spania, Italia, Irak)
au o limbă oficială și mai multe limbi naționale,
co-oficiale; sunt apoi și state (Elveția, Canada,
Finlanda, Afganistan) unde coexistă mai multe
limbi oficiale și alte multiple limbi naționale
recunoscute de Stat; în fine, state ca Eritreea,
Suedia, Regatul-Unit al Marii Britanii și Statele
Unite ale Americii7 care nu au o limbă oficială la
nivel central, nici măcar la nivel federal, sau poate o
fi vreuna în unele State ale Statelor Unite. Totodată,
teoria Statelor Unite și teoria franceză asupra
fundamentelor juridico-politice ale Statului-națiune
(amplu comparate de Tocqueville și de către o
pleiadă de politologi) erau, în practica acțiunilor
politice cotidiene, total străine experiențelor istoriei
(teologiilor politice și practicilor politice) popoarelor
Europei Centrale și Balcanilor dar și a celor din
Orientul Mijlociu.
Într-adevăr, cînd privești peisajul etnic, lingvistic
și religios al Europei Central-Răsăritene și Balcanice
ivite din remanierile (remodelarea) militaro-
diplomatice sancționate de către Tratate, apare
evident că Statele nou create nu erau decît mici
imperii multietnice, multireligioase, multilingyistice
doldora de conflicte naționale mai radicalizate încă
în urma discursurilor general democratice și a
noilor practici politice prea puțin democratice
legitimînd puterea etniei dominante și a noilor
State-națiuni. Fie monarhie constituțională ori
republică, îndată ce sufragiul universal (principiul
majoritar, unde un om-cetățean, oricare ar fi,
reprezintă un vot!) a devenit principiul politic,
legitimînd în ultimă instanță exercițiul gestiunii
politice a țării, aceste țări și-au pierdut unitatea
simbolică proprie concepțiilor imperiului, unitate
susținută de către o figură tutelară transcendentă
(Împăratul sau Regele, respectiv Împăratul-rege),
reprezentînd unitatea superioară a unei ordini
politice (adeseori politico-religioase) asupra unui
ansamblu de comunități eterogene cu drepturi ale
obiceiurilor uneori diferite și garantate de această
figură. De atunci încolo, și dincolo de sufragiul
universal, era vorba despre orînduirea bazată pe o
nouă transcendență, cea a unității lingvistico-etnice
“an-istorică”, proprie doar unei singure comunități,
abordată și pusă în aplicare drept comunitate
politică omogenă și unitară. Nu mai avem
“Republica, una și indivizibilă”, ci comunitatea
etno-națională, una și indivizibilă ! Așa cum arăta
scriitorul polonez Czeslaw Milocz, prezentînd pe
scurt situația din Europa Centrală, Orientală și
Balcanică între cele Două Războaie (aspect valabil și
în Orientul Mijlociu, unde se suprapune ceea ce
putem numi: o recucerire neocolonială): această
lume, scria Milocz, se afla într-o beligerantă
permanentă, mai mult ori mai puțin intensă (azi,
specialiștii vorbesc despre conflicte de joasă
intensitate). Agrementat de un feroce antisovietism,
acest război civil generalizat (Weltbihgerkrieg în
rostirea unui gînditor de talia lui Junger, iar mai
apoi în spusele istoricului heideggerian, Ernst Nolte)
a antrenat respectivele țări într-un ciclu continuu al
sfîșierilor revanșarde, ucigașe, fiind în cele din urmă
subjugate de adevărații învingători ai celui de al
Doilea Război Mondial, Statele Unite și Uniunea
Sovietică. Situația politică teoretică și practică
rezultată din Tratate își dezvăluia natura total
contradictorie. În fapt, se constata imposibilitatea
stabilirii unei armonii între dreptul popoarelor (în
sensul hegelian al Statului produs al voinței
generale avînd calitatea de înaintaș al Spiritului
absolut), dreptul minorităților naționale, ca drept al
popoarelor, desigur, dar tratat invers, ca drept
particular al colectivităților cultural politice
organizate în sînul unui Stat unitar și, finalmente,
dreptul indivizilor, ca drept al omului și al
cetățeanului. Această contradicție insolubilă a
antrenat starea de conflict permanent între toate
țările succesoare, și de unde au ieșit în mare parte
în Europa Primul și al Doilea Război Mondial.
Situație conflictuală fără a avea nimic în comun cu
unitatea paradigmatică a conflictului numit
“Războiul rece”, dotată cu doi poli, pe de-o parte
clar antagonici și traversați de interese
complementare, conform energizantei lucrări ale lui
M. Lewinson, Vodka-Cola.8 În 1991, cînd unul din
termenii paradigmei a dispărut, chiar în momentul
imploziei sistemului comunist sau al autodistrugerii
sale, odată dispărută constrîngerea puterii sovietice,
conflictele etno-naționale au reapărut în plină
lumină, ca o regurgitare.
Totuși, dovada timpului indică o situație
politică, nicicînd perfect limpede, dar nici
maniheistă. Într-adevăr, de îndată ce în sînul
Statelor-națiuni succesoare trăiau minorități
naționale reprezentînd uneori aproape jumătate din
populația etniei majoritare, marile puteri care
impuseseră distrugerea imperiilor și remodelarea lor
în State-națiuni, au impus simultan drepturile
politice și culturale ale minorităților naționale. De
fapt, în interiorul spațiului suveranității unui Stat
fondat pentru deplina sa exercitare, dreptul
popoarelor, care a slujit legitimarea înființării sale,
se întorcea împotriva Statului sub forma drepturilor
minorităților naționale. Rezultatul este un bruiaj al
politicii internaționale și naționale: ce era valabil
pentru unii, un Stat, nu le mai era recunoscut
altora decît în calitate de drepturi particulare în
cadrul legilor general-constituționale ale altui Stat.
Dreptul popoarelor a devenit dreptul minorităților
naționale, care sub pretextul protecției culturale,
reducea la rîndul său nu numai suveranitatea
Statului, ci și dreptul indivizilor în ceea ce fusese
viața politică a membrilor unei minorități naționale
la început, supusă dreptului colectiv special, diferit
de dreptul general al individului.9 De asemeni,
aplicarea dreptului minorităților, cu limitele pe care
le impunea puterii de Stat și cu avantajele sau
restricțiile atribuite ori impuse minorităților, a
recreat o societate politică a dreptului cvasi-
medieval în interiorul Statului democratic
modern.10 Vedem astfel comunități lingvistice și/
sau religioase revendicînd drepturi speciale pentru
satisfacerea diverselor aspecte importante ale
existenței lor civile și culturale; așadar, nici dreptul
poporului (Constituția) nici dreptul individual
(Dreptul Omului și al Cetățeanului), ci o
ambiguitate imanentă proprie drepturilor
minorităților, deopotrivă constituționale, civice și
culturale.11
Între 1920 și mijlocul anilor 1930, atît la
Societatea Națiunilor cît și de-a lungul multiplelor
conferințe internaționale, Statele europene, marile
puteri dar și cele mai mici s-au folosit de acest
drept ambiguu al minorităților pentru a influența
politica, geopolitica și economia diverselor țări ale
Europei Centrale și Balcanice. La acest drept s-a
făcut apel, redevenit odată în plus drept al
popoarelor, pentru justificarea integrării Germanilor
sudeți, a celor din Danzig, din Pomerania Orientală
în timpul celui de al IlI-lea Reich, pentru integrarea
germanilor din nordul Sloveniei în Austria
Anschluss-ului. Și tot acest drept a legitimat
anexarea de către Polonia a enclavei Cecene imediat
după Munchen, la el se face apel de către ungurii
din Transilvania, Slovacia și Voevodina pentru
reintegrarea în sînul “mamei patrii maghiare”,
Ungaria regală. Și tot în numele aceluiași drept,
Statul polonez a intervenit între cele Două
Războaie în Lituania și Bielorusia. și iarăși acesta e
dreptul care a justificat integrarea Ucrainei
Occidentale, a Bucovinei de Nord în Ucraina
Sovietică în 1944, etc... Dar evenimentele suportă
rare modificări, căci datorită aceleiași ambiguități a
respectivelor drepturi își pot Statele Unite legitima
susținerea lor în favoarea revendicărilor kurzilor din
Irak, dar să nu întreprindă nimic pentru kurzii din
Turcia. Traduse în fapte - după Hegel, singurele
adevăruri ale intenției - , toate aceste State moderne
nou create aveau tendința, conform modelelor
preexitente în Europa, să practice politici ferme,
uneori feroce de asimilare și integrare, care, la
limită, conform modelului iacobin francez sau
Kulturkampf-uYui bismarckian, ar fi trebuit să
conducă la dispariția minorităților naționale.
În domeniul cultural și administrativ, aceste noi
State manifestau o suveranitate obsesivă susținută
de o birocrație coruptă și chițibușară, în vreme ce
pe de altă parte, acțiuni politice interioare încurajate
de alte State sau instanțe internaționale și
orchestrate prin intermediul minorităților în numele
dreptului minorităților, limitau aceeași suveranitate,
provocînd frustrările orgoliului național ofensat,
antrenînd o xenofobie exacerbată. Au urmat
tensiuni insolvabile, unele deja amintite, cu atît mai
vii cu cît ruinelor provocate de cheltuielile fabuloase
ale Primului Război Mondial, li s-a adăugat criza
economică din 1929; toate la un loc au redus
posibilitățile integrării sociale și politice, grație
generalizării salarizării maselor de țărani aparținînd
tuturor confesiunilor religioase, populații sărăcite și
dezrădăcinate, constrînse la un exod rural și la
traiul în maghernițele periferiei orașelor industriale.
Iată pentru ce, de facto, Europa Central-Răsăriteană
și Balcanică din perioada interbelică, se afla, pe
planul relațiilor internaționale, la cheremul acestei
stări a războiului permanent, despre care am mai
vorbit, iar pe plan interior era confruntată cu un
război civil latent oferind guvernelor ocazia de a
promulga starea de excepție, suspendarea în
consecință a unor articole din Constituție ori
drepturi individuale. De asemeni, nu trebuie să fim
surprinși că minima democrație socială, politică și
juridică era departe de-a fi respectată: numerus
clausus aplicat unor minorități le interzicea accesul,
conform legii, la diverse instituții sau profesii
liberale. Aveam aici exemplul viu al reversului
dreptului minorităților naționale, aplicarea lui
negativă. Mai mult încă, starea de excepție atrage
după sine suspendarea unor articole din Constituție
și ale dreptului individului, permițînd puterii să
interzică în deplină legalitate partide politice,
sindicate sau diverse asociații (în general de stînga,
dar nu întotdeauna) și să aresteze în mod legal
indivizi pe unicul criteriu de-a fi suspecți de
contravenție față de respectivele stipulări juridice.
În aceeași epocă, mai la Răsărit, situația nu era
defel mai bună. Categoric era mult mai rea,
devreme ce independența unor țări ca Egiptul,
Irakul sau Iranul nu era decît nominală, realitatea
de facto rămînea pur și simplu colonială, ca a
țărilor sub mandat francez ori britanic (Siria,
Libanul, Iordania și Palestina). Aidoma Europei
Central-Răsăritene, revoltele se țineau lanț, cu
tonalități uneori naționaliste pentru aplicarea
dreptului popoarelor (independența națională în
sensul cel mai modern al conceptului), dreptul
claselor sociale (revolta muncitorilor agricoli), dar și
independența religioasă sub pretextul drepturilor
minoritare: conflicte în Palestina între imigranții
evrei și populațiile locale palestiniene, creștini sau
musulmani; conflicte libaneze între diversele
comunități religioase, maroniți, creștini ortodocși,
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
"2ăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
greco-catolici, musulmani suniți, druizi, shiiți;
conflicte în Irak între suniții deținători ai regalității,
susținută de puterea tutelară și shiiții arabi în Sud,
kurzii din Nord — pentru a menționa doar
exemplele cele mai semnificative și cele mai
sîngeroase. Azi, o altă putere tutelară a înlăturat
puterea suniților din Irak pentru a o armoniza cu
shiiții și kurzii. Nu e vorba despre “alte timpuri și
moravuri”, ci despre alte timpuri și aceleași
moravuri. Se schimbă doar beneficiarul.
Legitimînd în numele dreptului popoarelor
(Volksrechte) destrămarea imperiilor devenite
dintr-un punct de vedere politic (legitimitatea
executivului trebuind să fie rezultatul unei sancțiuni
electorale) și economic (trebuia obținută
liberalizarea totală a piețelor interne) dar și arhaic,12
marile puteri occidentale (i.e., națiunile imperialiste
în sens marxist), au deschis o prăpastie
incontrolabilă, cutia Pandorei a fracțiunilor politico-
etnice care va antrena, la limită, o situație
indigerabilă, cînd nu reprimată de o forță brutală,
prin constrângeri anti-democratice, inclusiv cînd se
prezintă actualmente printr-un discurs voind să
impună democrația de tip occidental “barbarilor”.
Ceea ce Luciano Canfora a rezumat perfect cînd a
scris în excelenta sa lucrare L’Ideologie
democratique:(.) în Occidentul euro-atlantic, era o
idee vast acceptată aceea a legăturii necesare dintre
sistemul politic zis “democratic” și un factor
“rasial”, - expresia e desigur reprobabilă, dar
întocmai așa se prezintă lucrurile. O convingere
similară constituie probabil și azi fundamentele
inițiativelor imperialiste prezentate recent opiniei
publice sub numele lor deconcertant de operațiuni
vizînd să exporte democrația”13
În momentul în care dreptul popoarelor
funcționa ca drept al minorităților în cadrul politicii
interne, această simplă stare de fapt era deja
gestanta tuturor conflictelor viitoare. Situația
conflictelor potențiale a fost perfect percepută și
analizată încă la începutul anilor 1920 de către un
istoric francez, foarte de dreapta, Jacques Bainville,
și de către un economist britanic liberal apropiat
laburiștilor moderați, Keynes, în foarte severa lor
critică a tuturor Tratatelor de Pace, care de la
Versailles la Trianon și Saint Germain, au tras
concluzia Primului Război Mondial.
Într-adevăr, în baza voinței politice de a zdrobi
imperiile continentale, devenită posibilă prin
înfrângerea lor, învingătorii Primului Război
Mondial au construit deci, pe fundalul unei aporii
juridice, mici State multietnice (multilingvistice)
care, la rîndul lor, antrenau o aporie geopolitică
prin confundarea unității de Stat reprezentînd
vechile națiuni politice și noile State ce se
legitimau în baza axiomei (etnologice, lingvistice,
sociologice și filosofice) națiunii culturale, cvasi-
atemporale, esențializată printr-o ontologie
politică.14
Versailles semnala, prin urmare, actul de deces
al echilibrelor politice europene stabilite mai bine
sau mai rău între imperiile și regatele confirmate la
Congresul dela Viena între 1814 și 1816, după
înfrângerea napoleoneană, pentru a-i substitui o
nouă ordine neo-imperială dominantă a Statelor
mici și mijlocii, în mod ideal monoculturale într-un
spațiu al suveranității reale a multi-etnismului și
multiculturalismului. Or, dacă dreptul popoarelor
slujește la legitimarea Statului națiunii politice, el
mai atrage relații internaționale pacifiste sau nu,
dar fondate explicit pe realismul fără moralism al
negocierilor sau al războaielor dintre puteri: în
termenii lui Schmitt, sunt raporturi fără încetare
echilibrate între amici și inamici.15 Dacă, în
schimb, dreptul popoarelor, investit cu un alt sens,
servește creării unei națiuni inițial culturale, înainte
de-a fi politică, el servește simultan legitimarea
minorităților naționale - trăind în sînul Statului-
națiune culturală, devenită la rîndul său națiune
politică - spre a-și reclama drepturile particulare sau,
în cazul partajelor teritoriale, să pretindă atașarea la
un Stat vecin ce-ar fi originar al culturii-limbă (de
exemplu, solicitarea reiterată a maghiarilor din
Transilvania de-a fi incluși Ungariei sau a
albanezilor din Kosovo de a aparține Albaniei
politice). În fapt, de-a lungul crizelor, această
construcție juridico-politică și politico-juridică s-a
adeverit incapabilă de-a construi Europa cetățenilor
pentru că, atît de jure cît și de facto, Statul națiunii-
cultură-etnie împrumutîndu-și numele generic
Statului, a produs prea mulți cetățeni de rangul doi.
Asemeni în marea Polonie dinaintea celui de-al
doilea Război Mondial, unde circa 40% din
locuitori nu mai erau polonezi, unii nici catolici,
erau fie evrei, greco-catolici, ortodocși, luterani, nici
chiar polonezi prin limba maternă, s-au dovedit fie
idișofoni, germanofoni, rusofoni sau ucrainofoni.
Chestiune valabilă și pentru Cehoslovacia avînd
importante minorități germane în Boemia și
Moravia, maghiare și ucrainiene în Slovacia.
Claude Karnoouh (InalCO-CEEM)
Paris-Trieste, octombrie-noiembrie 2006
Traducere din limba franceză de
Monica Gheț
1	Carl Schmitt: “Staatsethik und pluralischer Staat” în
Kantstudien, 1930, 35, Nr.1, pp. 241-250 (Traducere
franceză: “Ethique de l’Etat et Etat pluraliste” în
Parlamentarisme et democratie, Seuil, Paris, 1988, pp.
131-150)
2	Schimbarea cea mai semnificativă introdusă de
tratatul semnat la Berlin a fost o clauză ajustată ce
prevedea, sub anumite condiții, eliberarea și independența
Turciei. Una din aceste condiții stipula că Turcia trebuia
să acorde evreilor drepturi civile și religioase în sînul
imperiului său, ce includea și Palestina.
3	Edward W.Said, Orientalisme, Vintage, New York,
1979.
4	Reamintesc că începutul sfîrșitului suveranității
otomane asupra Principatelor Moldovei și Valahiei (la
mijlocul secolului al XlX-lea) deschide ansamblul piețelor
acestor două provincii liberei circulații a tuturor
bunurilor, în special a cerealelor, lemnului, cărbunelui și.
petrolului, transformîndu-i pe marii boieri feudali în
capitaliști rurali sau preindustriali, posesorii unor vaste
proprietăți funciare. Este motivul pentru care au abolit
șerbia, prea constrîngătoare, transformîndu-i pe șerbi de
pe o zi pe alta într-un proletariat rural, pierzîndu-și
protecția socio-economică a stăpînului teritorial. Acest
nou proletariat din Valahia și Moldova a declanșat în
1907 ultima din marile “jacquerii” europene.
Cea mai bună analiză a respectivului dinamism
politic a dat-o Lenin în celebrissimul eseu: Imperialismul,
stadiu suprem al capitalismului, prima ediție rusă datează
din 1916.	’
5	A se vedea pe tema Orientului Mijlociu două
lucrări ale lui Georg Corm, inegalabile pînă azi:
1	-L’Europe et l’Orient. De la Balkanisation a la
libanisation, histoire d’une modernisation inaccomplie, La
Decouverte, Paris, 2002; 2- Le Proche-Orient eclate,
Gallimard, Paris, 1999. O parte a acestui eseu o datorez
informațiilor obținute din aceste lucrări și numeroaselor
discuții și controverse, mereu amicale, pe care le-am
întreținut de mult pe această temă.
6	Drept dovadă, în succesiunea lor diverse constituții
franceze, de la Prima Republică la Imperiu, de la
Monarhiile constituționale la a Doua Republică, al Doilea
Imperiu, a Treia Republică, a Patra Republică și a Cincea
Republică, n-au ridicat naționalitatea nimănui, cu excepția
regimului de la Vichy, unde Statul francez (1940-1944)
dirijat de Mareșalul Petain a retras cetățenia unor
categorii de cetățeni de confesiunea israelită, recent
naturalizați. Din acest unic motiv și în sensul moralei
politice, acel regim poate fi considerat injust. În schimb,
în Statele Unite, deznaționalizarea e mai frecventă (spre
exemplu măsurile luate împotriva italienilor suspectați de-
a aparține Mafiei, sau împotriva emigranților din Europa
Central-Răsăriteană după al Doilea Război Mondial, cînd
li s-a descoperit apartenența la instituții militare ori
unități polițenești locale create și plătite de SS ori de
Gestapo.) Într-adevăr, și unii și alții au mințit asupra
motivațiilor lor în cursul interogatoriilor. N-au respectat
Constituția ce refuză naturalizarea persoanelor aparținînd
organizațiilor plasate în categoria asociațiilor criminale.
7	Pînă în 2006, n-a fost votată nici o lege care să
precizeze limbile oficiale la nivel federal. 27 state federale
au votat astfel de legi în profitul cronologic al englezei,
hawaienei, spaniolei. Cele două principale partide politice
federale nu par înclinate să voteze o asemenea lege, căci
ea ridică azi în anumite state o problemă din partea unui
număr crescînd de hispanofoni. A dezbate engleza ca
limbă oficială se constituia în viziunea acestor partide
drept un temei de conflict între electoratul anglofon și cel
aparținînd imigrației recente. Doar 29 State din cincizeci
au votat o lege vizînd engleza drept limbă oficială a
Statului.
La 18 mai 2006, Senatul a adoptat o propunere de
lege înaintată de republicanul James Inholfe definind
engleza ca “limbă comună și unificatoare” a Statelor
Unite. Obținerea naturalizării americane sau a unei cărți
de sejur permanent ar fi supusă, conform acestei
propuneri de lege, bunei stăpîniri a limbii engleze.
Pentru a intra în vigoare, legea mai trebuie să fie adoptată
de Camera reprezentanților, dar ar putea întîmpina veto-
ul președintelui. (În Encyclopedie Wikipedia, capitolul
Statele Unite; a se vedea site-ul, Politici lingvistice în
Statele Unite, www.tlfq.ulaval.ca/axl/amnord/usa_3pol-
etats.htm)
8	M. Lewinson, Vodka-Cola, Albin Michel, Paris,
1977
9	Situația creată prin menținerea dreptului
minorităților naționale în țările comuniste din Europa
Central-Răsăriteană va atrage neașteptate paradoxuri, spre
exemplu, în Statul ateu leninist, situații ubuești. Astfel în
România, în virtutea dreptului minorităților naționale,
Bisericile catolică, calvină, unitariană a ungurilor și
luterană a nemților aveau dreptul oficial de a preda
catehismul enoriașilor, în timp ce legea generală a
Statului comunist interzicea acest lucru Bisericii ortodoxe,
Biserica națională a majorității!
10	Chiar și azi, în Parlamentul și Senatul României,
în Dieta maghiară, în Parlamentul slovac avem exemplul
locurilor atribuit de Stat reprezentanților minorităților
naționale care n-au primit vreodată legitimarea
democratică a sufragiului universal. În plus, un partid
politic ca UDMR (Uniunea Democrată a Maghiarilor din
România) este la urma urmei un partid comunitar și
etnic mai mult decît unul politic.
11	Acest aspect constituțional și juridic s-a manifestat
din plin în 1941 la vremea întrării în război a României ,
Bulgariei, Ungariei alături de Germania nazistă împotriva
Rusiei sovietice. Tinerii germani din România (sașii în
Transilvania, șvabii în Banat), cei din regiunea Pecs sau
din estul Ungariei, au fost mobilizați în armata Reich-ului
și nu în armata română, maghiară sau bulgară.
12	E picantă observația că Uniunea Sovietică și
modernitatea sa politico-tehnică, în baza unei cu totul
altei legitimiăți sociale și economice, va fi singura
moștenitoare a imperium-ului multicultural.
13	Luciano Canfora, La Democratie. Histoire d^ne
ideologie, Seuil, Paris, 2006, p. 35 (La Democrazia. Storia
di un'ideologia, Laterza, Roma-Bari, 2004).
14	Cf. Claude Karnoouh, L'Invention du Peuple.
Chroniques de Roumanie, Arcantere, Paris, 1990.
15	Merită încă odată amintit faptul că Chateaubriand
a pledat ferm sub Consulat, și din sincer patriotism, în
favoarea anexării malului drept al Rinului la Republica
franceză înaintea provinciilor francofone din Valonia sau
ale celor din Confederația Helvetă.
■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
dezbateri & idei
remarci filosofice
Filosofie la castel
Jean-Loup d’Autrecourt
Prefer să trec peste detaliile legate de călătorie,
destul de confortabilă în ciuda faptului că a
fost foarte lungă, din sud-estul Franței, o zonă
aflată la interferența cu Italia și cu Elveția, până
exact în partea opusă, în nord-vest, via Paris,
terminus castelul Cerisy-la-Salle, la douăzeci de
kilometri de mare, în Normandia. Controlorii de
bilete de la SNCF știau deja că suntem în jur de o
sută care o să coborâm într-o gară dezafectată
(Carantilly), dar unde în mod excepțional trenurile
se opresc cu ocazia colocviilor internaționale
organizate aici.
1.	Motivul călătoriei
Am ajuns deci la faimosul castel, Centrul
cultural internațional din Cerisy-la-Salle, o mică
localitate pierdută printre colinele și pajiștile cu
vaci normande. Precizarea este importantă
deoarece turmele de vaci sunt atât de prezente
încât fac parte din peisajul și din cultura locale.
Castelul datează de prin secolul al XVII-lea și
reprezintă practic cel mai prestigios loc de întâlniri
și de manifestări intelectuale din Franța și probabil
din Europa, dacă nu din lume. Rețele intelectuale
internaționale se mobilizează din timp pentru
organizarea simpozioanelor, colocviilor sau
seminariilor în acest castel. Profesorii, cercetătorii,
intelectualii de toate spețele, care au reușit să-și
rezerve un loc la aceste manifestări, își satisfac
astfel, mai mult decât o simplă fantasmă, un
adevărat ideal. De ce spun asta? Nu pentru că am
fost eu personal acolo, ci pentru că majoritatea
numelor celebre din cultura contemporană au
trecut cel puțin o dată pe la Cerisy-la-Salle. Am să
dau la sfârșitul acestui articol lista câtorva zeci de
nume doar, cele pe care le cunosc mai bine, ale
intelectualilor care au marcat epoca contemporană.
Altfel spus, faptul de a petrece un sejur la castelul
cu pricina este un fel de condiție necesară (dar nu
suficientă!) a celebrității.
Este exact tipul de activitate și de instituții pe
care le evit în mod constant din motive multiple.
Primul este de tip epistemic; adică este conform
unui criteriu de cunoaștere, care nu dă greș
niciodată și care provine din observația empirică
simplă, aceea că “la pomul lăudat nu trebuie să
mergi cu sacul”. O carte, un film și în general o
operă care au prea mare succes, sunt în cele mai
multe cazuri mediocre și lipsite de interes.
Comorile sunt discrete, bine ascunse, cunoscute
doar de câțiva inițiați. Este deasemeni cazul
autorilor și operelor filosofice. Am rămas destul de
fidel acestui criteriu, iar de câte ori mi s-a
întâmplat să-l uit am fost profund dezamăgit. De
exemplu, acesta a fost motivul pentru care, atunci
când am decis să mă instalez în Franța, la sfârșitul
mileniului al doilea, am căutat un oraș universitar
cât mai mic și cât mai îndepărtat de Paris.
Toți românii se duc la Paris... toată Africa, toată
Asia, tot Orientul mijlociu, tot Bizanțul etc. Ce să
mai caut și eu!? Al doilea motiv este că atunci
când întâlnesc mai mulți intelectuali adunați
într-un același loc, mă încearcă un profund senti-
ment de dezamăgire, de deziluzie, de vanitate în
fața meschinăriei acestora, în fața inferiorității lor
morale, foarte discrepantă și în decalaj cu capaci-
tățile lor intelectuale. Tinerii sunt insuportabili prin
stilul lor prețios și pretențios, care se cred deja
filosofi, înainte chiar de a deschide gura, înainte
chiar de-a avea vreo idee; bătrânii sunt deasemeni
insuportabili prin viclenia și lipsa de sinceritate; și
unii și alții sunt insuportabili prin șmecheria lor,
prin rolurile pe care le interpretează, prin măștile
pe care le poartă, prin retorica și sofismele de care
nu se pot dezbăra nicicum.
Întrebarea firească este deci, de ce m-am mai
dus la Cerisy-la-Salle, în ciuda acestui dispreț
evident și constant față de vulgaritatea intelectuală,
de locurile comune intelectuale, de farsele
culturale, de imposturile filosofice etc.? Ce să fac,
am și eu slăbiciunile mele, iar una dintre acestea se
cheamă “turismul universitar". Îmi place să
călătoresc pe banii Universității franceze (aceasta
îmi datorează enorm, îmi datorează atât de mult,
că ar trebui să fiu întreținut regește până la
sfârșitul vieții) și mai ales pe banii CNRS-ului
(Centru Național de Cercetare Științifică), cea mai
importantă organizație tribală franceză, după
universitate.
Pe scurt, vara aceasta a fost foarte bizară. Pe la
sfârșitul lunii iulie am prins o săptămână
caniculară exact când am plecat în vacanță pe
coasta atlantică, pe lângă Biaritz : 39° C pe
autostradă, un adevărat infern. Noroc că luna
august a fost foarte ploioasă și răcoroasă. Astfel
am putut lucra la o carte începută deja de multă
vreme. Pe de altă parte, vremea urâtă m-a
împiedicat să merg mai des pe munte. Am
cunoscut câteva furtuni teribile în doar două, trei
ascensiuni montane; adevărate potopuri de sfârșit
de lume. Credeam că rămân pe-acolo. În plus nici
nu prea aveam bani suficienți ca să mai plec în altă
parte, deci am ratat vacanța. Prin urmare
acumulasem motive suficiente ca să-i execut pe toți
cei depre care scriam: Freud, Sokal și compania
(vezi articolele precedente). Trebuia deci, după
începerea cursurilor universitare un pic cam prea
devreme, să le întrerup pentru o săptămână, așa
cum fac mai toți profesorii care se respectă și să-mi
ofer o nouă vacanță, o compensație, tot pe Coasta
atlantică, dar în nord. Zis și făcut.
2.	Mijloacele și finalitatea
Am contactat un prieten mai bătrân, vulpoi
universitar versat în intrigile de culise, un tip cu
față de actor, care seamănă cu Omar Sharif. Scuze
pentru acest pleonasm: profesorii francezi de
filosofie sunt adevărați actori. Acesta îl invitase de
la Paris, în universitatea noastră de provincie, pe
unul dintre organizatorii colocviului de la Cerisy,
un tip tânăr și simpatic, ca să facă o conferință.
Prin universitate i-a plătit călătoria, hotelul, chiar și
restaurantul și, dintr-o vorbă în alta, când eram la
a doua sticlă de vin (Chateauneuf-du-Pape), amicul
meu l-a întrebat într-o doară ce mai face, cum se
mai descurcă pe acolo pe la Paris etc. Restul a fost
foarte simplu, am fost până la urmă invitat la
Cerisy. Am răspuns în mod sincer că sunt foarte
ocupat, că mi-ar place să vin, că ar fi fost
interesant dacă eram informat mai devreme, ca să
pregătesc o conferință, că nu pot să-i răspund
imediat, și că trebuie să văd cum vine treaba cu
studenții, cu anularea și refacerea cursurilor etc.
Băiatul a insistat căci se simțea un pic culpabil.
Am cedat cu greu: “Bine, am răspuns, dar nu
promit nimic!”. De ce a fost nevoie să facem apel
la un astfel de procedeu? Simplu, rețelele
universitare franceze sunt la fel de ermetice și de
impermeabile ca orice rețea tribală sau familială,
unde nu poți penetra în mod normal dacă nu faci
parte; iar dacă faci parte, nu mai ai nevoie să
penetrezi.
Primirea a fost perfect organizată, lucru
obișnuit în Occident, precizarea este deci pentru
români. Organizatorii mă cunoșteau deja, știau
deci că îi înfiltrasem, că îi penetrasem în mod
subtil. Poate că ăsta a fost și motivul pentru care
m-au cazat în grajduri. Bineînțeles că nu, a fost o
glumă. Grajdurile erau complet refăcute și
amenajate, iar camerele mult mai mari și mai
confortabile decât cele din incinta propriu-zisă a
castelului. În plus am primit o cameră cu pat
dublu în care eram singur și deci liniștit cel puțin
în privința orelor de culcare. Numai că în prima
noapte nu am putut să dorm deloc. Trec peste
starea emoțională provocată. Este inutil să intru în
detalii sentimentale proustiene, bune pentru a
alimenta literatura adolescentelor de liceu. Dar nu
pot să nu recunosc că frumusețea castelului cu
ambianța împrejurimilor m-au impresionat atât de
mult, că n-am putut să închid un ochi toată
noaptea. Castele mai văzusem eu nenumărate;
practic nu există comună în Franța care să nu
dispună de un castel; multe sunt majestuoase, bine
mobilate, bine întreținute; faptul este oarecum
banal. Numai că aici totul era frumos.
3.	Colocviul propriu-zis
Activitatea intelectuală a fost intensă;
programul era atât de încărcat (patru conferințe pe
zi, plus discuțiile, plus pauzele de cafea, plus
mesele) încât seara când eram în sfârșit liberi, nu
mai puteam face nimic! Personal eram atât de
obosit că nici nu mai aveam chef să-mi rezolv
corespondența. Specialiștii veneau majoritatea din
cercurile tribale pariziene, mulți erau prieteni de
familie sau colegi de laborator. Am întâlnit câțiva
care fuseseră și la Aix-en-Provence, la simpozionul
internațional de filosofie analitică (vezi articolul
precedent). Profesorul P.L. nu avea aerul foarte
mulțumit de a mă reîntâlni din nou.
Era și un grup de italieni, vreo douăzeci,
profesori și tineri doctoranzi, destul de simpatici,
un pic cam timizi și tăcuți. Am înțeles repede de
ce: nu vorbeau bine franceza (cu rare excepții) sau
aproape deloc. Cu unul din responsabilii grupului,
președintele Facultății de filosofie din Roma,
profesorul Michele Abrusci, am discutat de mai
multe ori și cu mare plăcere deoarece avea simțul
umorului la fel de dezvoltat ca al meu. Subiectul
filosofic principal a fost cravata. Eram singurii care
dispuneau de cravate. Francezii nu au obiceiul și
dealtfel cei care își pun rareori o cravată nu știu să
facă nodul cum trebuie. Conferința pe care a
făcut-o Michele despre logicile aristotelică și stoică
a fost una dintre cele mai interesante. Colocviul
s-a încheiat astfel cu o prestație de mare valoare
intelectuală.
Deasemeni, deschiderea colocviului a fost
făcută de Jean-Yves Girard, director de cercetare
CNRS, cu o conferință despre logica lineară, al
cărui mare specialist este. Dealtfel el era personajul
cel mai important. Într-o seară, după o masă
copioasă și delicioasă, mi-a făcut semn să rămân la
o discuție în jurul unui pahar de vin. A fost foarte
interesant. În afară de cravate, unul dintre
subiectele mele preferate, am discutat despre pălării
și despre ceasurile de buzunar. I l-am arătat pe al
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
meu, o marcă tradițională franceză, cu capace °i
lanț argintii, iar el mi l-a arătat pe al său, auriu!
Am verificat că merg corect și că sunt potrivite la
unison și am continuat discuția amicală. El
urmează să obțină titlul de Doctor honoris causa al
universității din Roma; eu caut un post mai
interesant decât cel pe care-l ocup în prezent; el
caută un filosof cu dublă specializare (ca a mea)
care să fie capabil să exploreze logica lineară; eu
caut un protector care să-mi permită să avansez în
jungla filosofică europeană fără să suport mari
pagube. Și tot așa... ne-am înțeles de minune, vinul
roșu contribuind și el în bună măsură la acest
dialog cu înalte valențe intelectuale. Alt personaj
important, dar care nu mi-a acordat nici un fel de
atenție, a fost Giuseppe Longo și el pe post de
director de cercetare la CNRS. N-am ce să spun
despre el decât că intervenea după fiecare
conferință, mai mult cu remarci decât cu întrebări,
ca și cum s-ar fi priceput la toate.
Toate conferințele au fost organizate după ideea
unei maxime interdisciplinarității. Este ușor să
găsești specialiști din diferite domenii de interes și
să-i pui în aceiași oală. Treaba începe să fie chiar la
modă, numai că este greu să găsești un public
auditor competent în mai multe domenii în același
timp. După un secol de specializare alienantă,
fiecare în domeniul lui de expert, și-au dat în
sfârșit seama că aceasta este o mare eroare. Una
din consecințele grave la care s-a ajuns cu acest stil
hiper-specializat a fost imposibilitatea comunicării.
Experții nu se mai înțeleg între ei deoarece vorbesc
practic limbi străine chiar și pentru confrații din
același domeniu de interes. Deja doi matematicieni
nu se mai înțeleg între ei, și cu atât mai puțin un
matematician cu un biolog sau cu un fizician.
Aici intervine rolul important al filosofului și în
special al filosofului cu dublă pregătire (științifică și
filosofică). Deoarece filosoful are șansa de a opera
la nivel conceptual și astfel poate remarca mai ușor
relațiile dintre idei, concepții și noțiuni oricât de
abstracte ar fi acestea. Astfel, filosoful poate stabili
și remarca legăturile profunde între diferitele
discipline, care altfel ar trece neobservate. Rolul
principal al filosofului nu este deci doar analitic, ci
mai ales sintetic, altfel spus, un rol unificator și
integrator! În cazul contrar, dacă nu respectăm
această exigență unificatoare, refuzăm chiar
posibilitatea de a înțelege ce facem.
Deci am avut parte de conferințe în logică,
matematică, informatică, fizică, biologie, artă,
semantică, filosofie etc. Schimburile au fost
intense, bogate în idei, în critici etc. Îmi
propusesem, orice s-ar întâmpla, să nu mă amestec
în nici o dispută, de orice gen ar fi fost aceasta.
Altfel spus linia generală de coduită a fost
scepticismul (observator, dubitativ, tăcut). Numai
că nu am reușit să respect până la capăt exigențele
stilului sceptic antic (de la Pyrrhon citire) și mai
târziu cartezian. Cauza este simplă: nu știu cum și
nici de unde a apărut, în timpul colocviului, un fel
de laitmotiv peiorativ contra filosofilor și a
filosofiei, în discursul mai multor participanți.
Unde sunt filosofii, ce fac filosofii, ce spun
filosofii, de ce nu se manifestă etc. Critica este în
principiu benefică, numai că atunci când vine din
partea unor ignoranți, a unor indivizi cu cultură
strict științifică, cu lecturi literare de tip benzi
desenate (BD) sau ziarul local, treaba devine
inacceptabilă.
Și chiar și în acest caz, aș fi închis ochii dacă
nu erau prezenți studenții doctoranzi în sală. Nu
puteam să-i las, pe aceștia din urmă, să creadă că
efectiv filosofia este un fel de chestie despre care
putem spune orice și oricând. Deci am intervenit
la un moment dat, după multe ezitări, și am pus
un pic lucrurile la punct despre statutul filosofului
și despre rolul filosofiei contemporane. Reacția a
fost imediată și la pauză unul dintre responsabili a
venit să-mi atragă atenția, în mod amabil și
politicos, să nu mă supăr ș.a.m.d. Numai că nu
eram deloc supărat, doream doar să clarific niște
confuzii conceptuale legate de chiar criza
contemporană a filosofiei. Ne-am împăcat rapid.
Dar, în afară de aceste mici neînțelegeri, au fost și
adevărate incidente, atacuri sub centură, atacuri la
persoană, interpelări așa cum se întâmplă în mod
normal în astfel de situații, între specialiști.
În afara coversațiilor agreabile cu diverși
participanți, contactele intelectuale și amicale cu
mafioții universitari au fost foarte numeroase. De
altfel scopul meu nu a fost doar unul exclusiv
turistic, ci și strategic. Doream să multiplic
contactele importante, cu marii nababi ai filosofiei
contemporane, în vederea carierei mele
profesionale. Frecventarea îndelungată a acestor
cercuri închise, un soi de secte intelectuale, m-a
convis în mod profund că ideea mea (destul de
veche) de reformare și chiar de eradicare a mafiei
internaționale este pertinentă. Oricare ar fi
organizațiile criminale internaționale, o bună
soluție pentru încetarea sau reducerea violențelor
fizice perpetuate de mafioți ar fi cooptarea
sistematică a acestora în cursurile și stagiile
universitare. De ce? În nici un caz pentru ridicarea
nivelului lor intelectual sau cultural; nu cred că ar
avea nevoie. Ci pentru a-și însuși tehnicile
universitare în lupta pentru putere. Aceste tehnici
foarte subtile prin care se poate organiza o crimă
perfectă: fără cadavre, fără mobile aparente, fără
urme; distrugerea și anihilarea adversarilor, care
nici nu pot măcar să vorbească despre așa ceva; de
ce? Simplu pentru că nu-i crede nimeni! Astfel s-ar
evita multe atentate, explozii, crime fizice, crize
financiare, crize politice etc. Machiavel, care este
un autor admirabil, începe să fie depășit.
Am avut parte și de o excursie, într-o joi după-
amiază, pe coasta normandă. Am aflat astfel că
orașul Saint Lo a fost complet ras de
bombardamentele anglo-americane fără ca
populația civilă să fie prevenită. De ce? Deoarece
erau trupe germane staționate acolo. Astfel, abia
acum am înțeles sensul profund al ceremoniilor de
comemorare a debarcării, când sunt invitați
veteranii de război în aceste locuri franceze: trebuie
să li se aducă omagii în cinstea crimelor făcute.
4.	Lista cu celebrități
Ni s-au făcut și poze; am fost deci clasat în
arhivelele castelului, cu mari neșanse ca fotografiile
mele să apară expuse pe pereții holului de la
intrare. Printre numeroasele poze, care datau din
perioada Pontigny, am reținut personajele
următoare: Andre Gide, care apare în mai multe
situații, ca un fel de obișnuit al locului; Roger
Martin du Gard, un scriitor pe care-l citisem în
secolul trecut, fără ca să-mi lase vreo impresie
deosebită; Jacques Copeau, Charles du Bos și
Andre Maurois, toți populari, dar din ce motiv nu
știu; Leon Chestov, promotor de filosofie isterică și
de teologie bizară; Jean Prevost, un nume pe care-l
întâlnesc peste tot, dar pe care nu reușesc deloc
să-l caracterizez; Leon Brunschwicg, care mi se
pare cunoscut cu o ediție critică a lui Leibniz;
Franțois Mauriac, mare publicist care scrie într-un
stil mult mai mediocru și mai insipid decât
publiciștii români; Jean-Paul Sartre, pe care-l cunosc
și studenții cu toate că nu l-au citit, apare într-o
poză în genunchi simulând un fel de rugăciune;
ironia sa antireligioasă este mai mult decât
transparentă, mai ales că se uită cu un ochi la
stânga iar cu altul la dreapta; handicapul fizic i-a
predestinat chiar și poziția ideologică: cu un picior
în luntrea marxisto-comunistă, iar cu altul în cea
heideggeriană; Alexandre Koyre și el un mare
filosof al științelor; ca să nu mai vorbesc de
Vladimir (nu Lenin ci) Jankelevitch; sigur este
filosof, dar în ce domeniu (!?); reputatul Raymond
Aron, istoric, a fost și el pe acolo; Andre Malraux,
mare intelectual umanist și sufletist, rămas în
patrimoniul cultural universal; bine dar cu ce? cu
cărți pentru copii? Alberto Moravia, în fine unul
mai serios, care a scris texte lizibile, un comunist
sincer care nu a amestecat ideologia cu literatura;
Martin Buber, filosof german, mistic profund;
Gaston Bachelard cu barba lui impresionantă, care
nu știu de ce seamănă cu cea a lui Marx; Henri
Faucillon, cine poate să-mi spună cu ce s-a
remarcat Henri? Eugen lonescu cu Rodica
bineînțeles, mici de statură, aproape pitici, absurd
de mici și în fine Martin Heidegger, care își
adusese și nevasta cu el.
După Pontigny, toate colocviile au început să se
țină la Cerisy, unde personajele sunt cam de același
tip: Paul Ricoeur cu filosofia sa eclectică
(fenomenologie, analitică și teologie); faimosul
Arnold Toynbee; Gilles Deleuze care n-a rezistat
tentației vidului și s-a aruncat de la etajul opt; Jean-
Franțois Lyotard și Jacques Derrida care au
descoperit amândoi tehnica succesului de peste
hotare (pleci într-o altă țară, acolo spui că ești un
mare filosof francez, apoi gloria revine în țara de
origine trecând oceanul cu vaporul); astfel ești
celebru în America datorită «celebrității» franceze și
devii celebru în Franța datorită celei americane;
Pierre Klossovski, faimosul traducător al lui
Wittgenstein în franceză, despre care toată lumea
spune în șoaptă că traducerea sa nu este bună și că
ar fi de preferat cea a lui Granger; dar ce contează?
Philippe Sollers, marele, popularul intelectual
francez, academicianul cunoscut chiar și de
bibliotecare, în toate rafturile, în toate vitrinele, în
toate librăriile; ce șansă superbă să scrii literatură
de vulgarizare, astfel nimeni nu-ți poate reproșa că
nu exprimi idei în cărțile tale; un fel de povestitor
de știință pentru copii; Michel Foucault, tip mai
serios, că doar nu degeaba a predat la College de
France; tip original, care are chiar și o teorie cu
epistemele filosofice și o alta cu arheologia
științelor! Impresionant, sunt sigur că ați înțeles
totul; Richard Rorty, ce să mai spunem, mare
filosof american, cu teoria justiției; și să te ții bine,
l-am văzut chiar și pe Jurgen Habermas, filosoful
german care crede în mod naiv că teoria sa a
dialogului este una a înțelegerii, a cooperării; dar ce
urmează acum este și mai tare, Roland Barthes,
care nici el nu și-a înțeles vreodată propriile teorii,
între compilațiile filosofice și locurile comune;
Tzvetan Todorov, un bulgar despre care nimeni nu
știe ce-a făcut, critică literară, politologie, filosofie;
Gerard Genette și el un fel de critic literar, tot așa
cu numeroase teorii inaplicabile; etc. Lista
continuă, dar merită să-i deconstruim pe toți post-
moderniștii aceștia?
Morala acestui pomelnic este că geniile noastre
autohtone (Patapievici, Cărtărescu, Manolescu,
Simion etc.) ar trebui să fie și mai lipsite de
complexele lor provinciale și să depună o cerere de
intrare la Academia franceză. Le dau eu scrisori de
recomandare dacă vor; cu pile se poate orice în
Franța!
26 octombrie 2006 Cerisy-la-Salle
■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
Black
Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
pharmakon
Rene Girard s-a „prăbușit”
Cătălin Bobb
Dincolo de surpriza absolut plăcută dată de
remarcabilul fapt că traducerile în cultura
română contemporană sparg bariera celor
aproximativ patruzeci-cincizeci de ani cu care
ne-am obișnuit, rămâne și inefabilul gust de a
vedea că autorii sunt oameni, adică îmbătrânesc.
Neașteptatul s-a produs în cazul ultimei cărți, a
lui Rene Girard, traduse la noi, Prăbușirea Satanei,
apărută la Editura Nemira în 2006 (toamna
târziu). Deși ediția princeps, Je vois Satan tomber
comme l’eclair, Paris, Grasset, a apărut în 1999,
totuși șapte ani, să recunoaștem, nu înseamnă
mare lucru.
Însă, altceva interesează scrierea de față,
anume că Girard este de nerecunoscut. Publicul
român familiarizat cu Violența și Sacrul publicată
în Franța în 1972, la noi (tot la Nemira) în 1995,
se poate să nu-l mai recunoască pe Girard după
lectura ultimei sale cărți. Altfel spus, numai
numele rămâne, adică Girard, cei douăzeci și cinci
de ani între Violența și Sacrul și Prăbușirea
Satanei par să fi schimbat întru-totul viziunea
marelui filozof. Să ne înțelegem, nu vorbesc
numai de o schimbare de paradigmă radicală, ci
până și stilul ironic persiflator la adresa altora (pe
care-i citează sau comentează) precum și la
propria sa adresă pare să fi dispărut. Frumusețea,
de ce nu, desfătarea, mai mult, plăcerea
complicată și complice pe care o capeți lecturând
Violența și Sacrul sunt înlocuite, în Prăbușirea
Satanei, cu o searbădă seriozitate și claritate
perfect etichetabilă sfinților.
Să începem cu începutul. Slabele noastre
cunoștințe de limba franceză ne obligă să vedem
slaba traducere a titlului. Adică, după orice
canoane, Je vois însemnă oricât de neliteral sau
literar am traduce, îl văd, iar acest fapt (adică
văzutul) trebuie să ne spună ceva. Prăbușirea
Satanei (ca titlu), e, cum să spunem, de un
academicism pe care, în acest caz, credem, Girard
nu și-l ar fi dorit. Apoi, de fapt, textul ca atare
trădează prin abundența apropieri de analiza
desfășurată, fapt care, dacă s-ar fi petrecut în
Violență și Sacrul ar fi fost strigător la cer (la un
cer destul de gol și vid, deși plin de sânge). Apoi,
vehemența analizelor impuse (sau de impus) în
Prăbușirea Satanei, nu se compară cu lejeritatea
dovezilor arătate (și atât de vizibile) în Violența și
Sacrul.
De fapt, teza mimetismului dorințelor (dorim
ceea ce doresc ceilalți de lângă noi) regăsibilă și în
Violență și Sacrul, aduce în Prăbușirea Satanei o
ușoară dar decisivă nuanță: problema modelului.
Modelul de urmat, în prima carte, nu importă, pe
câtă vreme în a doua devine esențial. În Violența
și Sacrul modelul arhetipal are la temelie sau se
bazează pe un soi de „joc” metamorfozabil unde
beneficul și maleficul ocupă rolurile cel mai
diverse fără a fi decisiv important care dintre
„roluri” este necesar de a fi urmat („A repeta
jocul complet al violenței, în societățile primitive,
înseamnă a ajunge la geneza și la structura
tuturor ființelor mitice și supranaturale” ne spune
Girard în Violența și Sacrul la pagina 272 ). Avem
aici mai degrabă o analiză detașată, jucăușă,
perfect dezinteresată de opțiunile posibilului
lector. Însă în Prăbușirea Satanei același model
(de fapt, pentru a fi onești, registrele de analiză
sunt total diferite. În primul caz cercetarea
vizează miticul, în cel de-al doilea evanghelicul.
Înțelegerea deplină a mesajului evanghelic, într-o
notă a credinței, devine în Prăbușirea Satanei
covârșitoare) este înlocuit, de fapt ni se inculcă,
cu o ușoară tendință de orientare a lecturii, a
deciziei, a alegerii de urmat. Vreau să zic, Rene
Girard are partipris-uri. Adică: „Sursa principală a
violenței dintre oameni este rivalitatea mimetică.
Ea nu este accidentală, dar nici nu este rodul unui
instinct de agresiune sau al unei pulsiuni agresive,
p. 26”. Desigur nu identificăm o identitate
monstruoasă între „structura tuturor ființelor
mitice” și „instinctul de agresiune”, ci ne întrebăm
doar dacă nu cumva modelul arhetipal din
Violența și Sacrul e prost înțeles în Prăbușirea
Satanei.
De fapt, problema cu adevărat importantă este
aceea a celui care nu aruncă prima „piatră”, adică
a modelului. Alegerea e destul de simplă, și
îndeobște două ar fi posibilitățile de urmat:
„Satana se propune și el ca model pentru
dorințele noastre și, de bună seamă, el este mai
ușor de imitat decât Cristos, căci ne sfătuiește să
ne lăsam în voia înclinațiilor noastre, în disprețul
filosofograme
Ge-stell °i bio-tehnologiile
Aurel Bumbaș
„Oamenii seamănă tot mai mult cu vremea lor
decât cu părinții lor.” G. Debord
Unele texte filosofice constituie ocazii de
înțelegere a evenimentelor inexistente în
perioada în care au fost scrise. Întrebare
privitoare la tehnică1 este un astfel de text.
Modul în care Heidegger gândește aici condiția
omului în epoca industrializării depășește cu mult
o generalizare a realității acelei epoci, în măsura
în care putem înțelege că tehno-știința are
capacitatea de a crea sistemul care se produce pe
sine asemenea naturii, sistemul care își poate
apropria funcția asociată ideii de physis. Textul ne
poate ajuta să înțelegem în ce fel bio-tehnologiile
umane sunt o formă a tehnicii moderne.
moralei și al interdictelor sale pp.48-49”. Pentru
că neînțelegerea noastră atinge cote paroxistice,
trebuie să delimităm problema. Adică înclinațiile
noastre ar fi disprețul moralei și al interdictelor
sale date de rivalitatea mimetică ca sursă
principală a violenței dintre oameni. Însă, pare se,
ar trebui să alegem altceva, ceva ce nu stă tocmai
în firea umană, ar trebui să avem în minte, să
alegem, modelul celui care nu aruncă prima
piatră. Sfiindu-ne ne putem întreba, totuși, de ce?
Dacă în Violență și Sacrul alegerea era perfect
indiferentă, în Prăbușirea Satanei, acest fapt
devine o chestiune esențială. Mai clar, de ce există
o opțiune explicită, un soi de forțare a deciziei, pe
care Girard dorește a o impune și lectorilor? Unde
este Girard indiferentul? Un singur răspuns (sau
două) îmi vin în minte: Rene Girard a îmbătrânit,
sau „în pofida aparențelor, Evangheliile și Învierea
lor se opun mitologiei în chip și mai radical (...).
Evangheliștii, (...), dau dovadă de o cunoaștere de-
a dreptul năucitoare, de o putere foarte sigură de
a distinge resurecțiile mitice de Învierea
evanghelică. Necredincioșii, în schimb, confundă
cele două fenomene, p.159 (s.m.) ”.
■
Heidegger pleacă de la definirea esenței
tehnicii moderne ca Ge-stell. „Ge-stellul este
modul în care realul iese din ascundere ca situare-
disponibilă. [...] Ge-stell-ui este elementul ce
strânge laolaltă, propriu constrângerii care-l
constrânge pe om să scoată realul din ascundere
în modalitatea supunerii-la-comandă,
transformând realul în situare disponibilă. Expus
insistentei cereri de a se livra pe sine, omul se
situează în domeniul esenței care este proprie Ge-
stell-ului. De vreme ce omul se află în sfera Ge-
stell-ului, el nu mai e liber să-și aleagă raportarea
la acesta.”(150) Prin urmare tehnica modernă nu
lucrează numai asupra naturii, ci lucrând prin om
asupra naturii, lucrează și asupra omului. În mod
simplu, putem spune, industrializarea a creat o
lume, a cărui împlinire nu este prinsă în istoria
epocii industriale, ci istoria epocii industriale e
prinsă într-un destin, destinul omului, pe care îl
va împlini tehno-știința. Heidegger înțelege
destinul pe care i-l conferă Ge-stell-ul ca pe o
pierdere a esenței: „Dar, în realitate, omul nu se
mai întâlnește astăzi nicăieri cu sine însuși, adică
cu esența sa.”(154). Ce rămâne însă nevăzut
pentru Heidegger este pierderea omului, ca trup,
moartea sa, ca om, trupul fiind ultimul bastion al
vieții umane. Și toate astea, în ciuda faptului că el
spune în mod exact că ceea ce este își pierde
caracterul de obiect, iar omul devine el însuși
simplă situare-disponibilă2. El observă în mod
exact că ceea ce este nu mai este pentru om, ca
ceva în vederea omului, ci ca ceva ce este supus
unei exigențe transumane, unui sistem care
înțelege omul ca scoatere-din-ascundere și aducere-
laolaltă în vederea situării-disponibile printr-o cere
insistentă de livrare, ce răspunde unei supuneri-la-
comandă, în spatele căreia nu se va mai afla
omul.
Caracterul constrângător și fatal al esenței
tehnicii, al Ge-stell-ului, este semnalat de
continuare în pagina 27 ±
24
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Ceea ce îți asumi ca proprietar
te definește, într-o mare măsură”
■ de vorbă cu Serban Sturdza, președintele Ordinului Arhitecților
Andrei Țigănaș: - Domnule Șerban Sturdza,
pentru cei care ne citesc, aveți o triplă
importanță. Nu sunteți doar arhitect,
reprezentantul acestei bresle în România, sunteți
un om de cultură, aveți și un nume care trimite la
istorie, la trecut. M-ar interesa un dialog mai
puțin tehnic, axat pe noțiunea de “proprietate”.
Operați mult cu proprietăți, ca proiectant. Cum
ați defini acest concept?
Șerban Sturdza: - Pe cât de clar poate fi
caracterizat conceptul juridic, pe atât de
interpretabil poate deveni într-un câmp pe care o
discuție liberă îl implică. Așa că, definiția
proprietății, dintr-un dicționar, o să o găsiți acolo.
Pentru mine, proprietatea este ceva esențial în
măsura în care conține o serie întreagă de atribute
care, până la urmă, se ancorează în chestiuni
generale. Adică, e vorba de morală, de conștiință,
de respect și până la urmă, cred că este o valoare
care conține și o latură a echilibrului. Mă gândesc
la asta pentru că, de fapt, echilibrul poate să
însemne un raport de forțe, dar și o relație cu
transcendența - să spunem, până la urmă, cu
specia. Chiar și cu specia din care fac parte.
-	La ce specie vă referiți?
-	Vorbesc de om în sine. Nu sunt proprietar
în același fel în care e proprietar un uliu sau o
albină, cu toate că o serie întreagă de reacții sunt
aceleași și îmi justifică existența. Probabil că
există și alte elemente care mă diferențiază... N-aș
vrea să vorbim în nume general, deci mă reîntorc
de la specie la individ.
-	Ce putem vorbi despre specia „român” la
acest subiect? Are românul o percepție diferită
asupra proprietății, raportat la alte popoare?
- Deocamdată și iarăși mergem la general,
cred că da. Pentru mine e o confuzie generală
asupra acestui concept. O confuzie este - mi se
pare, într-o oarecare măsură - justificată de istoria
pe care am parcurs-o și - într-o mare măsură -
nejustificată. Asta pentru că istoria are ca efect
cumulativ și pierderea de memorie. Apare, deci și
un abuz care se face prin pierderea de memorie.
Mă refer la faptul că poți să contești orice, ca un
animal fără memorie, ca un individ. Poți să
contești mai puțin în momentul în care cunoști
mai multe lucruri și consideri că ești, până la
urmă, produsul părinților tăi, bunicilor tăi, și așa
mai departe. Deci, când aparții unei continuități.
Dacă, însă, te consideri o persoană complet
izolată, atunci noțiunile tale de proprietate devin
relative și ușor de discutat, contestat și chiar
nesocotit.
-	Vorbiți despre abuz. La ce tip de abuz se
poate expune o proprietate?
- Cred că ea e privită, deseori, într-un mod
foarte simplu: e al meu (un obiect, un gând),
atunci îmi aparține în totalitate și, deci, pe acest
teritoriu eu fac legea. Pe de altă parte, trebuie să
existe o graniță foarte clară în ceea ce privește
proprietatea cuiva sau proprietatea unui grup. În
general, proprietatea cuiva sau ceea ce îți asumi
ca proprietar te definește, într-o mare măsură.
-	Cine își asumă integrarea proprietății
individului în proprietatea unei colectivități sau
comunități? Reușește arhitectul?
-	În mod indirect.
-	De exemplu: vă cer să îmi proiectați o casă
iar viziunea mea nu se armonizează cu peisajul
public. De aici întrebarea.
- Da, cum spuneam, în mod indirect. Un
arhitect trebuie să țină cont de asta atunci când
pornește la treabă, când este angajat să facă un
serviciu de arhitectură, într-o structură
determinată. O structură care reprezintă definirea
proprietății așa cum o vede proprietarul (sau legea
sau actele) și, pe de altă parte, convingerile pe
care le are despre proprietate acest beneficiar.
Intervine, deci, dialogul. În momentul în care
intervine dialogul, este evident că propriile tale
concepții despre proprietate (sau acea graniță
dintre concepțiile tale și mediul înconjutător ori
contextul) devin subiect de discuție. Pentru mine,
ca arhitect, este chiar un subiect și pasionant și
obligatoriu, pentru că face parte din latura etică a
profesiei, fiind o extraordinară resursă de
inventivitate. O parte din efortul pe care îl depun,
în momentul în care fac un proiect, are, ca scop,
clarificarea acestui aspect: în ce mod beneficiarul
meu va folosi proprietatea pe care o are la maxim
și într-un mod durabil? Adică, în ce mod își va
putea gestiona o relație socială cu vecinătatea. Cu
mediul în care este - în mod firesc - relativ ostil
și, până la urmă cât de flexibile devin câteva
noțiuni. Dau un exemplu, ca să fiu destul de bine
înțeles: proprietatea mea e definită, să zicem, față
de cea a vecinilor, de un gard. Asta nu înseamnă
că eu, pe proprietatea mea, pot să fac un zgomot
care l-ar deranja pe vecin. Există niște franje de
penetrare, între proprietăți, care fac până la urmă,
comunitatea să existe.
- Să înțeleg că reușiți să schimbați și
atitudinea individului față de proprietate? Vă
propuneți asta?
- Îmi propun de fiecare dată dar, repet,
încercând să respect, întotdeauna, un echilibru.
Devin angajatul unui beneficiar ca să îi fac servicii
de arhitectură dar refuz să le fac dacă vecinul va
fi lovit de hotărârile pe care le iau. Încerc să fac...
poate act de dreptate e mult spus, dar un act de
echilibru în domeniul în care mă manifest.
- Cum e văzută ideea de proprietate din
„centrul” Europei spre margini? Să spunem de la
Bruxelles spre București și mai departe? Dar
invers? De aici, din București, spre ceea ce vrem
să numim Europa?
- Eu cred că foarte diferit și explicația e relativ
simplă. Ca orice apreciere/ percepere, ea se face
în funcție de cultura pe care o ai. Din păcate, noi
suntem într-o etapă în care reînvățăm sentimentul
de proprietate, el fiind decupat din existența
noastră timp de două generații. Asta nu se învață
imediat. O persoană din România privește
proprietatea în mod brutal. Crede că cel din
Europa, proprietar fiind, poate să facă absolut
orice. Cel din Europa, însă, are o sarcină mult
mai dificilă pe care i-o dă exact continuitatea.
Adică, proprietatea este privită ca o chestiune care
nu are numai drepturi ci și obligații. Enorm de
multe obligații...
- Credeți că apropiata integrare ne va ajuta
sau măcar învăța mai repede să ne gestionăm
proprietățile?
- Eu nu cred că e vorba de U.E. ci de a
asigura un climat de continuitate în viața unei
persoane. Și vă dau un exemplu: în momentul în
care făceam armata la Șimleul Silvaniei, mi-am
impus să chiulesc cât mai mult și să subminez
această formă de coerciție. Atunci săream gardul
din unitate și mă plimbam. Acolo era un peisaj
foarte frumos. Îmi găsisem refugiul într-o căsuță
dintr-o vie. Bineînțeles că am avut contact cu
oamenii care aveau viile acolo. Povestea e
următoarea: pentru că unitatea din Șimleul
Silvaniei era de mult acolo, exista un balans care
mergea din doi în doi ani sau din trei în trei, în
care proprietarul de vie, țăranul de acolo, în
momentul în care își cultiva via și ea începea să
dea rod, avea surpriza ca aceasta să-i fie
confiscată de către puterea locală. Pentru
culegător - căci cel care confisca era un simplu
culegător și nu cultivator de viță de vie - prima
recoltă era cea mai bună. Apoi, prin inerție, via
mai dădea vreo două-trei recolte. Pe urmă, acel
hoțoman care confiscase și care era Statul (și,
câteodată, Armata) părăsea via și o dădea, din
nou, fostului proprietar. Proprietarul ce zicea?
„Slavă Domnului, mi-au dat via înapoi!” Începea
lucrul, pregătea via pentru recoltă iar, în al doilea
an deja începea să dea rod. Atunci, din nou,
administrația îi lua via. Chestia asta s-a întâmplat
în Șimleul Silvaniei de trei ori consecutiv.
Proprietarul a învățat ce înseamnă proprietatea în
România și, în momentul în care a primit-o din
nou a patra oară - „mulțumesc” și nu a mai făcut
nimic. Din momentul acela i-a fost lăsată. În
momentul în care a decis să nu o mai lucreze,
proprietatea a rămas, definitiv, a lui. Asta pentru
că, cel ce râvnea la proprietate, nu avea nici
intenția nici forța de muncă să facă asta în locul
lui. Vreau să spun că asta înseamnă că exercițiul/
continuitatea a ceea ce se numește atitudinea ta
față de proprietate ține de mentalitate. Faptul că
intrăm în U.E. va fi o șansă, atâta timp cât
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
5
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Comunitatea Europeană va avea pârghiile să
studieze °i să înțeleagă lucrurile ca lumea. Asta
rămâne să vedem. Eu sunt un om care stă în
expectativă. Înainte să mă uit la Comunitatea
Europeană, mă uit la vecin. Și în momentul în
care reușesc să creez condițiile Comunității
Europene cu vecinul meu, am garanția că o să fie
bine în toată Europa. Deci nu cred că dacă eu și
cu vecinul meu nu-mi reglez treburile, vine altul
să facă asta în locul nostru.
- Se simt micii proprietari amenințați?
- Evident. Dar nu cred că e vorba de o
globalizare, o nivelare a diferențelor și o
îngrijorare în ceea ce privește libera conștiință sau
energia pe care o ai și pe care poți să o depui ca
să te manifești ca entitate (ființa unică). Ăsta este
un fapt pe care nu ai cum să îl eviți, exercitând
un efort cu propria ta conștiință...
- Care este soarta acestei categorii de
proprietari?
- Nu sunt cel care știe asta, cred că o mare
parte din micii proprietari vor dispărea. Nu cred
că e bine. La ce vă referiți mai exact? Proprietari
de pământ, casă?
- Da, exact. Chiar și proprietarul unei societăți
comerciale de mică întindere...
- Eu am sistemul meu de reacție pe care nu îl
recomand celorlalți. Dar e un sistem menit să
pună în continuă discuție dimensiunea proprietății
și puterea pe care mi-o exercit asupra ei. Dacă e
vorba de propria mea firmă, atunci dimensionez
lucrurile în funcție de conjunctură. Să mă măresc
- dacă simt că e nevoie - sau să rezist sub formă
de spor (ca în botanică) dacă condițiile mi-o
impun? Dar când e vorba de proprietate, precum
o casă, cred că valoarea ei stă în modul în care o
utilizezi.
- Ce își propune organizația pe care o
reprezentați să reglementeze în privința raportului
societate-administrație asupra proprietății? Ce
poate face?
- Ordinul Arhitecților din România (O.A.R.)
este, într-un fel, un exercițiu de depășire a
domeniului propriu de exercitare a profesiei,
pentru că el presupune un exercițiu pentru fiecare
membru de a-și aloca timpul unor probleme
generale care aparțin de client. Și cînd zic „client”
zic „societate”. Deci, O.A.R. nu este făcut pentru
grupul/ corporația de profesioniști, ci e făcut să
răspundă mai bine unor cerințe pe care societatea
le face în bani, arhitectură și urbanism. E o
chestiune care se conștientizează încet-încet dar
care evoluează împreună cu comunitatea. Eu cred
că asta ține de maturizarea fiecărui membru
O.A.R., ceea ce evident că se petrece. Dacă, până
acum, nu se vede nimic, iar tu poți să spui: „vă
odihniți, cu toții aveți birouri, dar cum arată
orașul, nu se vede nimic...” aș fi tentat să spun că
e adevărat, cu o singură observație: lumea
arhitecturii evoluează, conștiința începe să
funcționeze în grup, eu cred că efectele se vor
simți, pentru că, până la urmă, e absolut natural.
Nu poți să te lupți împotriva unui lucru firesc,
atâta timp cât există o densitate de oameni atît de
mare, mai ales în orașe. Orașul e forma în care,
de fapt, civilizația se concentrează pe tot globul,
la ora asta. Această civilizație presupune o
anumită formă de toleranță, care impune
conștiința de grup și flexibilizarea.
- Ce trăsături atribuiți arhitectului matur?
L-ați invocat în spusele dumneavoastră..
- Cred că dacă ești o fire ponderată și
recunoști că viața are o perioadă foarte scurtă și
ți-ai ales și meseria asta, atunci probabil că un
arhitect matur acceptă ca opera lui să dispară și
că opera este doar un instrument prin care el se
manifestă. Cea mai importantă este comunicarea
sa cu clientul până la nașterea subiectului de
arhitectură. Mă refer aici, când spun comunicare,
la clasificarea relațiilor, descoperirea împreună cu
el, construirea confortului pe care un subiect de
arhitectură intim îl presupune. Mi se pare o
extraordinară parte din profesie, mai mult
umanistă la început dar al cărui rezultat este un
produs. Chiar dacă societatea nu vede
întotdeauna lucrul acesta, într-o anumită ipoteză
science fiction, sigur, ai putea să creezi obiecte
virtuale, să lucrezi pentru o casă virtuală, care nici
nu mai e nevoie să se facă, atâta timp cât
dialogul dintre tine și beneficiarul tău a epuizat
problematica. Dacă această stare dintre proiectant
și beneficiar a fost creată, casa se poate naște.
Restul de 80% e rutină. Casa o faci, într-adevăr,
ca să te adăpostești și să cooperezi demn cu
mediul exterior, dar, până la urmă, are o limită și
acest lucru. În momentul în care depășești acea
limită, și casa devine un loc al opulenței și al
excesului, atunci ea își pierde, pentru mine, cel
puțin, sau pentru un arhitect matur, ea își pierde
sensul. Eu cred că sensul este acela bazic - pe
care l-a avut și omul antichității în momentul în
care și-a făcut un adăpost. Maturitatea constă în a
vedea lucrurile și mult peste generația ta.
- Avem arhitecți maturi? Sau cel puțin un
potențial de maturizare?
- Eu cred că avem mulți arhitecți maturi care
se nasc cu acest dar de undeva și există și mulți
arhitecți care se maturizează pe parcurs, la fel
cum, de exemplu, poți deveni religios la sfârșitul
vieții. Deci, nu cred că i se refuză nici unui
arhitect să devină matur. Este o șansă pe care poți
s-o ai și, mai cred încă ceva, că poți deveni
arhitect și dacă vrei să începi arhitectura la 50 de
ani. Deci, nu văd arhitectura ca pe un domeniu
interzis. E un domeniu atât de complex și de
deschis, încât devine extraordinar cu cât te
cufunzi mai adânc.
- Aș încheia dialogul cu o întrebare pe cât de
matură și analitică, pe atât de tinerească și
directă: „a fi” sau “a avea?”. Ce prevalează în
conștiința unui român, european în devenire?
- Eu cred că acum „a avea” predomină în mod
clar, este evident, dar, eu personal, cred că asta
este mai puțin important. Dar este esențial în
sensul că „a avea” nu presupune doar „a avea
doar eu”, înseamnă „a avea și tu”, „a avea și
celălalt” și, atunci, lucrurile se pun acolo unde
trebuie să fie. Nu pot fi separate cele două, e o
chestiune de raport, mă repet: de echilibru, la
care trebuie să fii atent tot timpul. Juridic e o
noțiune clară. Din punct de vedere al existenței,
atâta timp cât poți să spui „eu îți aparțin ție” și
invers, lucrurile devin relative.
- Domnule arhitect, vă mulțumesc.
- Și eu vă mulțumesc.
Interviu realizat de
Andrei Țigănaș
■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
atelier
Fantezii în fața colajelor textile
ale Clarei Tudoran
Ștefan Angi
Cunoscută textilistă °i muziciană clujeană,
Clara Livia Tudoran, având în palmares
reu°ita a patru expoziții personale, numără,
la ora actuală, în atelierul domniei sale, peste 60
de creații reprezentative în tehnicile combinate
ale artei textile, în care predomină broderia,
colajul și tapiseria. Prin juxtapunerea contiguă a
diferitelor materiale - stofe, mătase, pânze de
sorginte naturală și sintetică - păstrând cu grijă
relativa independență a culorilor pe suprafețele
acestora, artista Clara Tudoran obține efecte
expresive pe cât de fecunde pe atât de numeroase
pentru transmiterea ideilor și sentimentelor sale
gândite și sensibilizate în și prin creațiile sale.
Culorile întâlnite în imaginile sale par a fi
coborâte chiar acum de pe piedestalul discului
cromatografic al celor 12 nuanțe distincte,
ființând cvasi-nealterat în puritatea lor gata
oricând pentru înfățișarea unor esențe
componistice pe traiectoria expresiei de la modul
plasticizant la cel revelator, după cum distingea
Lucian Blaga între sensurile metaforei.
Având dubla vocație artistică, de muzician și
de creator în sfera artelor vizuale, mesajele
creației lui Clara Tudoran poartă amprenta unei
muzicalități intime, o expresivitate, între figurativ
și nonfigurativ, a colajelor textile sugerând
metafore vii ale timbralității imaginilor muzicale.
Astfel, în broderiile sale care-i pavoazează
atelierul, naveta retorică dintre plasticizant și
revelator se desfășoară potrivit unei obiectualități
nedefinite, reciproc condiționate între pictural și
muzical.
Inspirat de Musorgski, ne oprim în fața unor
tablouri din expoziția imaginară a artistei Clara
Tudoran.
Paradigma Vortexul, prezentă și la Trienala
internațională Cluj-Napoca 2006, ni s-a părut a fi
un exemplu de referință în sensul mai sus
amintit. Delectându-ne privirea cu ofertele ludice
din tablou, ne-am ghidat după denumirea lui
programatică. Iar aceasta trimitea la o structură
anatomică (mușchi, peri) dispusă în vârtej,
±_ urmare din pagina 24
Heidegger în următorii termeni: „Ceea ce este
esențial în tehnică periclitează actul scoaterii din
ascundere, aduce cu sine pericolul ca orice
scoatere din ascundere să se limiteze la supunerea
la comandă, făcând astfel ca totul să se înfățișeze
doar în starea de neascundere a situării
disponibile. Fapta umană nu se poate opune
niciodată nemijlocit acestui pericol. Realizările
omului nu pot niciodată să înlăture singure,
pericolul. Însă meditația umană poate să aibă în
vedere că tot ce este salvator trebuie să fie de o
esență mai înaltă, dar totodată înrudită cu ceea ce
este amenințat.”(162) Prin urmare nu doar faptele
omului pot salva omul, ci meditația sa, răgazul în
care omul se întreabă asupra esenței omului și
care acționează în mod indirect, prin limbă, prin
semnificații și prin interpretări, prin dialog, prin
comunicare, prin plăsmuiri artistice.
Cultura comunicării și a consumerismului,
care desăvârșește cultura industrializării, nu a
deturnat destinul omului, ea împlinește magistral
acest destin asigurând legătura cât mai eficientă
precum se dezleagă semnificația programatică a
sintagmei Vortex în etimologia ei de neologism.
Obișnuit fiind, ca spectator, atât cu inversarea și
recurența temelor și articulațiilor muzicale cât și
cu poziționarea în diferite ipostaze orizontale
și/sau verticale ale compozițiilor (observate la
Kandinski), ne-a încercat o dublă tentativă de
interpretare subiectivă a mesajului latent. După
prima impresie a vârtejului, în care cele șapte
capete ale privirilor conduc în lumea miraculoasă
a basmelor, curiozitatea "verticularizării", dincolo
de vârtejul legendar, a sugerat și conturul unei
figuri umane un posibil adversar față de balaurul
închipuit în vârtejul "orizontalității".
Legitimitatea subiectivă a celor două ipostaze
(orizontală-verticală) este confirmată de grupajul
de măști în care cele 25 de ipostaze ale privirii
sunt surprinse printr-un intermediar romboidizant
între orizontal și vertical. Îndrumată în acest fel,
privirea devine nețărmurită în perspectiva ei
spațio-temporală.
Momente tragice, cu pretenții figurative, ni le
oferă op-urile Trecerea și Simbioza, care par a fi,
prin motivele lor, complementare. Figurile
conturate aici printr-o îngemănare înghesuită,
chiar fortuită, au conotații plasticizante care duc,
pe de-o parte, la chinuitoarea conviețuire
inevitabilă a siamezilor, iar pe de alta, evocă, în
expresivitatea lor dinamică, duelul spaniol corp la
corp cunoscut din descrierile lui Garcia Lorca: doi
adversari, de regulă, îndrăgostiți de una și aceeași
fată, se leagă cu sfoară pentru a nu se rătăci în
întunericul beznă al șurii și se taie unul pe
celălalt cu briciul, fiecare cum poate și până când
poate... Dimineață sunt găsiți amândoi morți,
înecați în propriul lor sânge...
Oul de foc, neterminat, după mențiunea
autoarei (care foc arzând poate fi terminat?),
aduce în simbolistica românească un plus de idee
motivului. Pe lângă cea barbiană de "ou dogmatic"
și brâncușiană de "măiastră", apar aici conotații
vizând legenda păsării de foc, atât de inspirat
transpusă în muzică de către Igor Stravinski.
dintre tehno-știință și om. Tehnicile de
comunicare la nivel uman au asigurat nu numai
creșterea comunicării dintre oameni sau dintre
oameni și tehno-știință, el a asigurat o mai rapidă,
mai eficientă, mai exactă comunicare a
„misterului” uman, ce răspunde cererii de
supunere-la-comandă pe care tehno-știința o
emite în vederea unui destin a cărui destinație
absentează încă.
Consumerismul nu este o simplă consecință
ce rezultă din necesitatea internă a sferei
economicului, ci în cele din urmă el este
modalitatea de întreținere în atenție și de creștere
a importanței plăcerii, care s-ar putea dovedi cel
mai comod mijloc de a dobândi adeziunea largă
pentru împlinirea destinului omului, prin bio-
tehnologiile umanului. Bio-tehnologiile umane
posedă esența tehnicii moderne, care în absența
unei reflecții poate face din om o simplă situare
disponibilă, amenințându-i nașterea, esența,
originaritatea.
Azi trăim epoca în care putem produce ceea
ce nu există, cel pe care nu-l putem cunoaște și
Griuri care nu sunt gri: iată paradoxul ce ar
putea caracteriza imaginile Capilare și Adierea de
toamnă. Aici, față de celelalte colaje,
componentele materialului nu sunt "orchestrate"
la intensitatea unor culori sclipitoare, ci, tocmai
invers, operează prin opacul lor de nuanțe închise
asupra unui maro înecat într-un gri virtual,
reușind mărturisirea microscopică a secării
crengilor uscate, respectiv, vrăjirea spectatorului în
atmosfera căderii unor frunze moarte.
Lucrarea textilă Impactul hazardului sugerează
ceea ce și titlul ei ne destăinuie: o risipă
hazardantă a inventarului de culori - deopotrivă
plastice și expresive - fiind experimentate, și
omniprezente de-a lungul întregii creații artistice a
Clarei Tudoran. Hazardul coloristic în sine
rămâne totuși o aparență imaginară din spatele
căreia se deslușește esența ludică a privirii artistei,
confirmând, pe traiectoria unui lirism evocator,
afinitatea ei jucăușă față de plăsmuirea și
transmiterea valorilor autentice ale câmpului
estetic contemporan.
■
cel cu care nu putem comunica. Aceasta este faza
în care cultura umană e pe cale să dea naștere
unui sistem care urmează să se producă din sine
fără intervenția omului, natura trans-naturală, care
fără să cuprindă omul sau supraomul va cuprinde
trans-omul.
1	În Martin Heidegger, Originea operei de artă,
traducere de Th. Kleininger și G. Liiceanu,
Humanitas, București, 1995.
2	„Iar atunci când destinul acționează în modalitatea Ge-
stell-ului, atunci el este pericolul cel mai mare. Și el ni se
înfățișează sub două aspecte. Când ceea ce este neascuns
nu mai este pentru om nici măcar obiect (Gegenstand),
ci exclusiv o situare-disponibilă (Bestand), iar omul,
situat în acest spațiu din care obiectele au dispărut, nu
mai este decât cel-ce-supune-comenzii-sale situarea-
disponibilă (der Besteller des Bestandes) - atunci omul se
mișcă de-a dreptul pe marginea prăpăstiei; ajuns aici, el
însuși nu mai poate fi luat decât drept situare
disponibilă.”(154)
■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
documentar
Clujul “Civitas Terciaria”
(Cap. II — Dezgropării)
Adrian Andrei Rusu
Când sapi în pământ, îți iese, pur °i simplu, o
groapă. Dacă o delimitezi cu țăruși, o măsori, o
fotografiezi și o desenezi, se numește secțiune
arheologică. Dacă o interpretezi și o storci de
mesaje, devine crâmpei de istorie...
Din 1974, Clujul și-a îmbogățit numele cu
„Napoca”. În vremurile de atunci, deja cineva
speriat de fantome ungurești, ar fi vrut să dea o
tușă neaoșă și liniștitoare majoritarilor. Să se
înțeleagă adică, odată pentru vecie, că orașul era un
fel de loc sfânt al strămoșilor românilor. Numai că,
nici atunci, nici până în clipa tipăririi acestor pagini,
nimeni nu găsise Napoca dacică! Poate că nici
această frază nu va face pe cineva să se frământe de
emoție; poate numai de stupoare; eventual de
ușoară revoltă. Adică cum? Locul în care se clădise
dacismul științific, înregistrează un asemenea rateu
de cercetare? Ei bine, asta este!
După daci au venit romanii. Au clădit un oraș
adevărat. De la vicus, la municipiu, apoi la colonie,
Napoca romană a fost, fără doar și poate, o
realitate nu numai palpabilă, ci și una de
performanță. Dar s-au terminat și romanii, clădirile
lor s-au ruinat, bălăriile și vânturile au depus pături
peste pilote de sol, iar printre colțurile de edificii s-a
plămădit, tot în straturi legate de progresul istoric,
orașul pe care îl moștenim astăzi.
Sub-caldarâmul centrului istoric este plin de
Napoca romană și de orașul medieval, înlocuit cu
cel premodern și modern. Cine vrea să le știe, tre-
buie să ajungă până la ele. Cum altfel decât prin
săpare? Curiozitatea (= cercetarea deliberată) este
una și se finanțează proporțional cu puterea societă-
ții, în schimb salvarea în fața construcțiilor noi, este
o obligație europeană elementară care aduce în față
termenii din familia cuvântului „patrimoniu”.
Tot înainte de reperul cronologic care a despărțit
socialismul științific de capitalismul de tranziție, o
instituție se întrona ferm în gestionarea arheologiei
orașului: Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei.
Aproape implorându-și competitorii să se abțină de
la săpături, el încerca atunci să obțină fonduri
pentru a-și plăti salariile oamenilor și eventual, a
mai brodi vreo acțiune muzeistică. Înțelegătoare,
Universitatea „Babeș-Bolyai” și Institutul de Istorie
și Arheologie al Academiei, s-au dat deoparte. Până
la un punct, pentru că șefia celor trei firme a fost
mereu concentrată în mâna unor universitari.
În etapa următoare, eliberat de patroni externi,
muzeul a primit nervi și mușchi, instalându-se cu
agresivitate la cârma salvărilor, devenite deja o
afacere. Numai că, deși formal nume „mari”
acopereau autorizațiile de cercetare, în/ pe teren au
ajuns fie preistoricieni, fie romaniști de calibru
foarte mic (expresia este de-a dreptul politicoasă). Și
în alte compartimente de activitate umană, ei se
numesc, de obicei, „negri”, însă doar atunci când
după ei rămâne ceva vizibil, prin istețimea
biciuitorilor de la spatele lor.
La fertila vreme, istoria muzeului care își
pierdea din ce în ce vocația pe care trebuia să i-o
dea titulatura (de fapt concentrându-se pe epoci
care nu aveau nimic cu Transilvania și pe terenuri
de săpături care erau tot mai județene), s-a suprapus
cu „epoca Funar”. Primarul cel apucat a ieșit în
față, în calitate de „arheolog șef”, lăsând invizibilă
linia de arheologi profesioniști care îi curtau casa și
îi hrăneau discursurile cu nuanțe istorice. Ce circ
mediatic a fost servit atunci pe tema patrimoniului
îngropat al Clujului este, în linii mari, cunoscut.
Primarul a plecat în parlament, directorii s-au
schimbat și la muzeu, ba, în ultima vreme,
monopolul de cercetare arheologică a perimetrului
istoric a fost spart. Însă consecințele vor rămâne și,
din păcate, sunt în bună parte, irecuperabile. Pe
acestea le vom urmări mai departe.
Atenții au observat că angajarea oamenilor a
fost, dintru-nceput strâmbă. Se trimiteau să
recupereze comorile Clujului, arheologii specializați
în epoci care nu existau în zona de cercetare ori,
dimpotrivă, erau puși să sape lucruri de care nu
aveau habar. Pentru că arheologia nu este medicină,
s-a considerat că un arheolog „oftamolog” este bun
și pentru a se ocupa de „ortopedie”. Nu murea
nimeni, nu-i așa? Cel mult istoria orașului.
Cel mai grav a fost și mai este încă, atunci când
un romanist sau preistorician este pus să cerceteze
evul mediu și perioada de după el. Pentru că
Universitatea din Cluj-Napoca nu fabrică specialiști
pentru această ultimă epocă. Ei se plămădesc în
România după rețete medievale, de breaslă (furatul
meseriei, în trena maeștrilor). Deci, dacă este
dominat de bunul simț, până a ajunge la Napoca
cea înhumată, un arheolog încălțat cu misiuni pe
care nu le cunoaște, adună și consemnează tot ceea
ce este așezat peste ea (adică mai mult de jumătate
din grosimea straturilor de săpătură!), dacă este un
nesimțit, disprețuiește tot și taie ca-n brânză, aruncă
el ori închide ochii la lopețile zilierilor. În România
tuturor posibilităților, arheologul nu are aliniat
juridic pentru categoria „distrugător de patrimoniu”
ori „malpraxis”.
Dezinteresul a creat și portița (? nu știu dacă
diminutivul este sau nu corect) evaziunilor. Normal
că te-apucă greața când dai de cahle și tu iubești
doar terra sigiilata\ Dacă te-ai înțeles cu beneficiarul,
arheologul abia dacă te vizita. Este suficient să
amintesc cazul din urmă, al marilor supermagazine
din hotarul Floreștilor: dispuse în aliniere de un
singur șir, pe sub unele dintre ele, drumul pietruit
roman nu a existat niciodată, pe sub altele este
săpat acum cu lingurița și periuța de dinți. Cazul
pare a avea nuanțe penale, dar încă presa locală nu
a răsunat de indignare.
Cu asemenea purtători de șpaclu (principala
sculă a arheologului), nu este de mirare că
rezultatele de cercetare au luat contururi de
caricaturi. Pentru câteva zeci de milioane încasate,
10-15 pagini sunt de ajuns pentru aruncat în fundul
unei arhive. Mai are cineva nevoie de ele?
Consumatorii de cultură ar trebui totuși să
trepideze pentru că, în dese cazuri (cel mai notoriu
fiind Piața Istorică nr. 1), era vorba despre
mânărirea banilor publici: un festin arheologico-
masochist, cu notă de multe zerouri, achitat cu
maculatură și absolut nimic altceva.
Rezultatul final este sintetizabil în felul următor:
Napoca romană nu este delimitată topografic, nu i
se cunoaște vreun cartier rezidențial sau religios,
piața publică este sau nu la nord sau la sud de
biserica Sfântului Mihail, nu avem informații dacă
napocensilor le plăceau mai mult ediculele sau
sarcofagele. Nimeni nu știe dacă, după retragerea
împăratului Aurelian, a mai rămas vreo sămânță de
roman pe aici; la fel nici dacă vreun barbar și-a
legat calul de vreun miliariu încă vertical. După
câteva zeci de ani de cercetări, după ciuruirea zonei
istorice (vezi planul anexat), forțele științifice
clujene nu au fost în stare să publice nici un volum
serios despre Napoca romană. Cu alte cuvinte, am
asistat la adevărate războaie pentru cele două
Sarmizegetuse, pentru Roșia Montană, o să
puricăm toate traseele viitoarelor autostrăzi, numai
orașul de sub noi a rămas neinteresant. De ce mai
purtăm cu fudulie și cognomenul de „Napoca”?
Începuturile medievale? După decopertarea
„performanțelor” asupra unei epoci mult mai
agreate, la ce ne putem oare aștepta? Ideea de
„murdărire” cu impurități străine de români, a fost
mereu în starea de spirit a intelectualilor intoxicați
de o anume istorie, Funar a scos-o doar gregar la
lumină. Dacă monumentele pot fi ungurești, și
arheologia lor trebuie să fie identică. Este de mirare
oare că abia dacă știm când s-a reluat locuirea
statornică în oraș? Că „Cetatea Veche” (poate
traseul Napocii, poate prima fortificație medievală
de piatră) este un kilogram de legende? Că nu
putem înțelege de ce biserica parohială s-ar fi clădit
în afara primelor fortificații de piatră? Nu avem
habar cum arăta o casă ori stradă din secolul al
XIV-lea. Nu avem nici cea mai vagă idee cu ce
produse meșteșugărești uimeau clujenii pe nobilii și
țăranii din jurul lor. Poate îndoctrinații aceluiași
Funar ar fi fost interesați să citească plăcuțele de
înmatriculare de la gâtul înhumaților din vechile
cimitire, dinaintea celui Central (superbă pildă de
egalitate și mixare prin moarte, pentru toți
clujenii!). Același des-amintit muzeu și-a blocat total
singurul lapidar medieval din Transilvania printr-o
farmacie caritativă, iar acum mai vinde și picturi
moderne pe muluri gotice. Dacă ar mai fi ieșit din
gropi vreun ancadrament cu inscripție latino-
germană, unde l-ar fi putut ascunde de furioși?
O ultimă pildă, care este de o tristă ironie. Din
fundațiile blocurilor de la marginea de vest a
actualului Mărăști, un simplu cetățean a adunat o
roabă de materiale medievale. Nu le-a predat
muzeului, în care nu avea nici-o încredere (seamănă
a vox populi), sfidând legea, le-a păstrat ani în șir,
până când un clujean mutat la Budapesta le-a
publicat cu tot dichisul, în singura carte care se
referă la arheologia medievală, a mult aglomeratului
cu celule cenușii, îmbibate de istoriografie, oraș
Cluj-Napoca!
În cinstea tuturor celor care au dus arheologia
orașului la limita disprețului și desconsiderării,
pentru bălăcărirea în politica de cocină, pentru
prestația profesională jalnică de care poate fi ea
legată, am inventat, pentru eternitate, un nou
cuvânt românesc: „dezgroparii”!
Autorul acestor rânduri este arheolog și istoric.
Se exprimă acum, în bună parte, la adresa breslei
din care face parte. Poate numai datorită faptului
că, ajuns în pragul vârstei a treia, a devenit mai
conștient că nu vom ajunge nicăieri fără să ne
dezgropăm pe noi înșine din mocirla în care ne-am
complăcut. Pe asemenea baze este exclusă
continuitatea!
Dar ...
(va urma).	■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
intermezzo clujean
Gastronomie si ideologie
Petru Poantă
n anii ’60-’70, restaurantele clujene forfoteau de
lume. Cîteva, din centrul istoric al ora°ului, se
emancipaseră chiar, creîndu-°i propriile
ambianțe, cu oferte specializate și cu un anume
rafinament. Cînd am venit eu în Cluj, standardul
cel mai înalt, măcar în percepția publică, îl avea
“Continentalul”. De fapt, localul cuprindea trei
unități: un bar cu cafenea, o braserie, cu vedere
spre strada Universității, și restaurantul propriu-zis,
cu intrare din strada Napoca. Barul, deschis după
1970, devenise o alternativă mai sofisticată a
"Arizonei”, cafeneaua de peste drum, și era locul
unde îl puteai întîlni uneori pe Mircea Zaciu. Venea
la o cafea, însoțit de regulă de Augustin Buzura,
care mai întotdeauna cu o figură enigmatică,
încerca să dea acestor întîlniri un aer conspirativ.
Un ingenuu depresiv în fond, Zaciu avea slăbiciune
pentru scenariile oculte, iar o asemenea dependență
se întreceau să i-o întrețină fantaștii Augustin
Buzura și Eugen Uricaru. Cafeneaua o suporta doar
ca mediu de satisfacere rapidă a acestui “viciu”,
altminteri îi repugna promiscuitatea localurilor
publice. Trăia în reveria saloanelor clasice,
cafeneaua fiind pentru el un surogat derizoriu, un
loc al boemei degradante. Dar în complexul
“Continental”, spațiul boemei artistice îl deținea
braseria. În anii ’60, cînd era redactor șef Dumitru
Mircea, aici își pierdeau vremea redactorii de la
“Tribuna”, deavalma cu sumedenia de plasticieni
pentru care alcoolismul constituia expresia socială a
talentului. Mai toți decedați, tribuniștii primului val
al publicației clujene sărbătoreau într-o continuă
euforie boemă ieșirea deloc glorioasă din
proletcultism. Pe nesimțite, braseria “Continental”
devenea pentru ei refugiul amăgitor, de fapt așa
cum boema în genere era pentru mulți scriitori ai
acelui timp. Altfel, petrecerile aveau culoare. Cu
destulă pregnanță își făcea apariția consumatorul
hedonist, cu pretenția diversității gastronomiei și a
băuturilor. Cunoscătorii găseau, în restaurantul
“Continental”, două-trei mărci de whisky, coniac
Camus, votcă rusească și poloneză, rom Havana,
precum și celebra bere Radeberger și Pils. Toate
astea, la prețuri accesibile. Cu onorarul de pe o
poezie se puteau îmbăta criță doi poeți. Bucătăria,
în schimb, nu etala același cosmopolitism. Se
rezuma la produsele autohtone, abia îngăduindu-și
cîteva ingrediente exotice, între care făcea furori,
printre puținii gurmeți, sosul Worcester, folosit
îndeosebi la biftecul tartar, o extravaganță a cărei
preparare presupunea pricepere de inițiat.
În forma picantă și dichisită, autohtonismul
culinar era specialitatea cramei “București”. Localul
însuși avea mobilier din lemn masiv, în stil
tradițional, precum și discretele decoruri cu sugestii
etnografice, deși mai stăruia acolo, insinuantă,
atmosfera altei lumi, care-i dădea interiorului o vagă
eleganță crepusculară. În intervalul de maximă pros-
peritate a fostului regim, meniul îl satisfăcea pe gur-
mandul vernacular ale cărui exigențe gastronomice
se concentrau pe alimentul robust și sățios. El părea
atunci că actualizează un imaginar culinar paradi-
siac. Îmi amintesc “fabuloasa” listă de bucate, și
aromele ei vibrează fragede încă în memoria mea:
cotlet de porc la grătar cu cartofi prăjiți, mititei la
grătar, chiftele calde, ficat de porc și de pui, fudulii,
limbă afumată cu hrean, măduvioare, crap la grătar,
ciolan pe fasole, cîrnați proaspeți și afumați, fripturi
la tavă. Clienții cramei erau marii carnivori ai
orașului, nu toți lipsiți de un anumit rafinament
gastronomic. Mergeam uneori acolo la cină, cu Ilie
Călian, graficianul Florin Creangă și Adrian
Popescu, improvizînd diverse combinații din minu-
natele produse și transpunîndu-ne fantasmatic mai
degrabă în grădinile lui Lucullus decît într-un han
autohton cu haiduci. Comandam platouri jubilante
în care conjuncția fripturilor avea deliciul și grația
unei arte minore. Erau serile miraculoase ale oxi-
moronului culinar, a căror nostalgie, însă, o trăiam
deja în anii ’80.
Dacă s-ar reconstitui meniurile din toate
localurile clujene din acea scurtă perioadă de pros-
peritate decentă, precum și volumul desfacerilor zil-
nice, am avea imaginea surprinzătoare a bunăstării,
nu a uneia opulente, ci a uneia suficiente și permi-
sive cam pentru toată lumea. Existau puține restau-
rante cu un regim oarecum exclusivist, dar aici
prețurile nu erau deloc prohibitive, diferența con-
stînd aproape numai într-o remiză de 10-12%.
Pensionarii de astăzi, numiți cu un voios cinism
“nostalgici”, parveniseră în vremea aceea la un stan-
dard de viață într-adevăr civilizat. Era generația care
cunoscuse mizeria de după război, a traiului pe
cartelă și a îmbrăcatului “pe puncte”. Ea avea senti-
mentul energizant că sursa acestei prosperități o
constituia propria sa muncă și nu ideologia comu-
nistă. Așadar, viața de zi cu zi prinsese consistență,
iar omul real începuse să deprindă plăcerea divertis-
mentului. Mergea la restaurant, măcar o dată pe
săptămînă, nu pentru a se îmbăta, ci pentru a se
distra. Însă lumea aceasta, cu propria ei mentalitate,
chiar dacă nu a dispărut definitiv, rămîne ermetică
și n-ai cum s-o descifrezi din discursul imaginar al
epocii.
Cred că e corect să recunoaștem că idealul omu-
lui modern este, în esență, de natură materială și că
pe acesta nu l-a satisfăcut, poate chiar în exces,
decît sistemul capitalist cu economia lui de piață.
Comparativ, regimul comunist, ca orice proiect
utopic, a falimentat atît ideologic cît și economic.
Diferența dintre ele a făcut-o, desigur, forma de pro-
prietate. Desființînd parțial proprietatea privată,
comunismul a încercat, în fond, să anihileze liber-
tatea individului și să “omogenizeze” societatea. Tot
astfel, el a încercat să creeze, doctrinar cel puțin, un
tip uman monstruos prin chiar idealitatea lui,
“omul nou” fiind un fel de mutant fictiv pe care îl
revendica o promisă societate “ideală". În schimb,
printr-un sistem democratic funcțional, capitalismul
i-a lăsat individului inițiativa personală, respectiv li-
bertatea de a se afirma. El a constituit astfel o uimi-
toare civilizație și s-a impus în timp, prin înseși per-
formanțele sale, drept sistemul ideal, cu o legitimi-
tate incontestabilă. Într-o reprezentare maniheistă,
ușor mitizată, el este Binele, iar comunismul și în
genere sistemele totalitare, Răul. Frazele de mai sus,
în banalitatea lor solemnă, sînt un fel de rezumat al
unui discurs ideologic, dominant în media auto-
htonă și în studiile de specialitate avînd ca temă
procesul comunismului. Evident, chiar și numai în
perspectiva bunului simț, nu există argumente în
justificarea comunismului ca regim politic. Dar la
fel de adevărat este că ideologia lui nu a reușit să
devină o religie laică. În afara nomenclaturii de par-
tid, n-a produs credincioși fanatici, ci doar simu-
lanți. Mai mult, ca unul dintre multele lui para-
doxuri, a “produs” o elită intelectuală remarcabilă,
care însă s-a nutrit preponderent din cultura
occidentală. O vreme, ea a colaborat cu sistemul în
răspăr, cu o obediență simulată, dezvoltîndu-și apoi
propriul discurs care, la nivelul creației în special, a
cristalizat într-un imaginar în disjuncție cu patten
ul prezumat al “realismului” și “umanismului”.
Din anii ‘80, mai ales, acest discurs s-a constituit ca
o oglindă în care, reflectat, discursul ideologiei
oficiale își dezvăluia enormitatea sa grotescă. Prin el
s-a putut conștientiza, astfel, caracterul involuntar
parodic al întregii imagerii a cultului personalității.
În mentalul colectiv, el n-a fost perceput ca un
“evazionism”, ci mai curînd ca o alternativă eretică.
Erezia limbajelor artistice nu s-a constituit ca un
fenomen de underground, ci s-a actualizat public și
insidios: o subversiune constantă, alimentată
subteran de o ideologie liberală. Referitor la acest
fenomen, s-a creat după 1989 stereotipul “rezisten-
ței prin cultură. În realitate, lucrurile sînt mai com-
plicate, căci elita culturală a fost activă la vedere, iar
ideile sau sugestiile sale insidioase au avut o circula-
ție publică. Conceptul de rezistență presupune repli-
ere în pasivitate, ascundere, ori acest al doilea dis-
curs era de fapt ofensiv și destructurant. Orice s-ar
spune, el a format în timp o conștiință critică, una
în genere tăcută, însă cu potențial exploziv.
Exceptîndu-i pe activiștii habotnici, după 1980
aproape nimeni nu mai credea în regimul lui
Ceaușescu și în utopia comunistă. Imediat după
revoluție, elita intelectuală, prin nucleul ei dur,
începe să-și caute o nouă identitate printr-un proces
de autovictimizare. Condamnarea comunismului
pare astfel pornită mai degrabă dintr-un complex al
frustrării decît din dezvoltarea unei ideologii alter-
native. Sentimentul obsesiv al irealizării pretinde
rescrierea istoriei, cu ilegitimarea absolută a trecutu-
lui. Un asemenea proiect, radical vindicativ, are
aerul unui manifest avangardist de stînga. Pe un
nivel al complexelor subconștientului, ar putea fi
vorba despre o revoltă a fiului împotriva tatălui.
Prin anii 1978-1980, cam deodată cu afirmarea
postmodernismului și a generației ’80 în literatură,
au început în România foamea și frigul. Oficial au
fost raționalizate doar alimentele de bază, însă în
realitate nu se mai găsea în magazine aproape
nimic. Viața cotidiană a orășeanului devenise cumva
definitiv mizerabilă. Lipsurile de toate felurile creau
senzația paradoxal de densă a unei irealități stranii
în care oamenii se mișcau abulic. Dar iată lista stu-
pefiantă a produselor primite de o persoană pe
lună: 1 kg zahăr, " l ulei, " pachet unt, " kg carne
de porc, 1 pui, 7 ouă. Rații sadice, de lagăr experi-
mental. Spre sfîrșitul deceniului nici acestea nu erau
însă integral asigurate, iar alte alimente apăreau cu
totul sporadic. Localurile publice decăzuseră în
aceeași pauperitate. De prin 1987 se și închideau
spre seară, cînd orașul, fantomatic, intra în lunile de
iarnă în “pauza de curent”. Lumea se volatiliza
parcă, își pierdea consistența obiectuală, părînd să
se reducă la o carcasă halucinantă. Singular și sum-
bru, regimul comunist din România își prefigura
astfel falimentul în proximitatea unei catastrofe
umaniste. Aici nu mai încap speculații și nuanțe:
sub aparența “raționalizării”, a existat un program
premeditat nu atît de înfometare trivială, cît de
modificare biologică a individului. Cuplul
Ceaușescu derapase într-o gîndire malefică de tip
magic, avînd viziunea tenebroasă a unei “regene-
rări” a omului, în afara modelului occidental de civ-
ilizație. Așa se face că, începînd ca o subversiune
ideologică, anti-comunismul a exhibat într-o revoltă
viscerală a trupului.
■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember
Asta-i pohta ce-am pohtit?
Tudor lonescu
Vii de la gară °i vrei să-ți cumperi ceva de-ale
burții. Acasă, la plecare, nici în frigider și nici
în cămară n-ai lăsat nimic. Dar nimic-nimic.
Nici nu ți-a fost tare greu: cu totul și cu totul
avuseseși două iaurturi și un ou. Dar acum te
lucrează o foame... De-aia mare...
În asemenea situații, mișcarea cea mai deșteaptă
ar fi după pod la stânga, înspre piața de legume,
fructe și alte alea, așadar prin Piața Mihai Viteazu'
(„Mișu Bravu”, îi mai spun unii, alții - „Mișu
Caftangiu'”... Nu se cade, nu e frumos! Francezii îi
spun lui Louis XIV „Loulou Insolation”? O să
întreb). Oare, în Piața Mihai Viteazu', în afară de
cartofi, dovlecei, mere-pere, moldoveni de peste
Prut și pe sus-numitul călare, mai poți vedea ceva?
Da, mai multe. Depinde încotro privești. Ca de
pildă: taman la început este o flacără veșnică și
stinsă, în vârful unei piramide negre, pe care scrie
IN MEMORIAM (pe cealaltă parte a acestei
piramide este un citat din spusele Domnitorului,
citat tot mai greu de dibuit deoarece literele dispar
una-câte-una). Pe locul acesta, când cu vizitele
„răposatului”, se înălța tribuna de pe care el îi
întreținea timp de patru ceasuri pe clujenii îndesați
cu mare grijă și după ceva reguli. Prin și pe casele
dimprejur erau cei cu „benoclarea”. Acum, pe locul
rezervat tribunei (nici o legătură cu revista!) - mica
piramidă neagră și un panou electronic ce ba îți
arată, ba nu, ziua, ora și temperatura.
Nu știu cum se face, dar casele de pe stânga și
de pe dreapta nu prea sunt luate în seamă. Tare
păcat. Pe stânga, numerele 1-6 oferă privirii fațade
mult-interesante. La fel și pe dreapta, nu chiar tot
atâtea, nu chiar așezate una după cealaltă. Cea mai
impunătoare este cea de la numărul 1. Mai ales
donjonul din colț. Mai ales acoperișul donjonului:
atât de mare încât te întrebi și de ce și cum de n-a
căzut de-acolo! Același donjon este înconjurat de un
balcon de pe care, ani și ani de zile, un cățel lătra
la mai toți trecătorii. Acum cățelul nu mai e. Nici
balconul n-o duce prea bine. Se zice că în clădirea
aceasta a fost un hotel; tot ce știu eu precis este că
la această adresă locuia un coleg de echipă de-al
meu, de la volei.
Cum o iei spre statuie, pe mijloc, este o
esplanadă cu bănci mai degrabă incomode,
rezervate aproape exclusiv pensionarilor care,
odihnindu-se sub razele soarelui, se întreabă dacă
vin de la piață, sau tocmai se duc într-acolo. În rest,
adică pe stânga și pe dreapta acestei esplanade -
magazine și magazine, despărțite între ele prin...
alte mici magazine. Iar printre case, mai ales pe
dreapta - blocuri nici prea bine ascunse și nici prea
reușite. Nu ne uităm la ele și... ajungem la statuie.
E destul de complicat să privești tot monumentul.
De departe, nu vezi mare lucru, din pricina
mulțimii de ferestre care alcătuiesc fundalul. Așa l-a
făcut Marius Butunoiu: să-i dai ocol dacă vrei să
zici că l-ai văzut. Inventarul ar fi: Mihai, calul,
barda, basoreliefurile, soclul generos, pe care e loc
și voie să te plimbi. Mie, la statuia asta îmi plac
mai multe chestii: - că Mihai, cu multă hotărâre,
îndeamnă spre Occident; - că mânios, pornit, ca de
nestăvilit, vrea să se îndepărteze odată și odată de
Republica, adică de cinematograful în fața căruia s-a
trezit, poreclă însușită și de ditamai blocul; - îmi
mai place și că aproape sub coada stufoasă a
armăsarului a fost pitită fântâna arteziană care
acolo se afla, în fața blocului; - în sfârșit, mă mai
zgândăre oarecum și raportul dintre capul
armăsarului, hăț și brațul Domnitorului (unii, mai
pricepuți, sunt de părere că acest raport nu e
tocmai cel mai potrivit; de ani de zile mă tot
întreb...).
Iar dacă tot a venit vorba despre statuie: îmi
aduc aminte că în anul ridicării acesteia, m-am
întâlnit în avionul spre București cu sculptorul “în
exercițiu”, Marius Butunoiu. Din vorbă în vorbă,
acesta mi-a spus că singura sa obligație majoră,
prevăzută în contract, era ca opera sa să fie... mai
înaltă decât statuia lui Matei Corvin! și este, pare-se
că da, este cu... 16 centimetri. Măi-măi! Vă propun
să ne lămurească cineva, n-ar fi indiscutabil mai
bine? Nu credeți că asta e ceva ce trebuie să știe
orice clujean și orice vizitator al orașului nostru?
Sunt convins că tot Clujul ar fi altfel privit!
Dacă am trecut de statuie și de blocul
„Republica”, nu prea mai avem la ce ne uita, decât
la culoarea semaforului. Asta înainte de a ajunge în
piață, unde ne ducem la ceva cumpărături. Dar, de
o vreme încoace: surprise! Piața-piață aproape că nu
există: e înlocuită de o brambureală de tarabe și
tărăbuțe care îți provoacă amețeli. Vestea bună e că
așa ceva se întâmplă deoarece este în construcție
noua-piață. Deocamdată e o fundație mare-mare și
încă adâncă. Vom trăi și vom vedea.
Cumpărăm ceva de-ale gurii și plecăm din Piața
Mihai Viteazul. Trebuie să ne hotărâm pe unde s-o
luăm.	■
epiderma de bazalt
Doamna Adina, televiziunea,
sacul cu gunoi
Mihai Dragolea
Uite că a reușit, e vedetă la TVP, nu mai are
probleme prin oraș, la magazine e servită
cu mult respect, pe stradă e salutată chiar
și de necunoscuți, ce să mai vorbim de felul cum
e tratată la coafor sau la cosmetică! Cam așa
gândea doamna Adina, strivind cu vârful cizmei
ascuțite ca un ac, albă, frunzele uscate rămase pe
marginea unei rigole din dreptul hotelului
„Mândra", locul unde urma să se întâlnească cu
amantul cel mai recent și directorul ei de la
școală, drăgălașul Borza; drăgălaș doar în ultima
vreme, de când era ea vedetă la televiziunea
locală; că înainte a fost un scârbos. El, Borza
Grigore, a determinat-o să-l pălmuiască în
cancelaria plină! Că, pe atunci, ea îi tot da semne
că ar vrea o relație cu el, dar Grigoraș se făcea că
nu vede și nu aude, el se ținea de mare director și
o enerva teribil când îi dădea ei sfaturi; când a
amenințat-o cu sancțiune s-a pierdut cu firea și l-a
pălmuit pur și simplu, toată cancelaria a rămas cu
gura căscată; așa i-a trebuit!, pe ea n-a amenințat-o
nimeni, cu nimic. Că era cineva, nu o amărâtă
oarecare: tatăl, Dumnezeu să-l ierte!, a fost un om
bogat și chibzuit, n-a dus lipsă de nimic,
niciodată; foarte frumoasă fiind, a avut și are cele
mai formidabile toalete; și pe vremea lui
Ceaușescu a avut, se îngrijea de asta Amelia,
maică-sa, dar atunci era și ea teafără, cu mintea
întreagă, nu ca acum, când bolește la pat și a
devenit nesuferită, nici nu vrea s-o mai vadă, bine
că mai trece pe acolo Georgiana, toanta de fiică-sa.
Da, trebuie să recunoască că propria ei fiică e o
toantă, clar că seamănă cu amorțitul de Bujor,
bărbatul ăsta anemic al ei; Georgi n-are ambiție,
cum nu are nici Bujor: a dus, ani de-a rândul, un
soi de campanie cu amândoi, cum să se poarte,
mai ales - cum să se îmbrace; rezultatele
dezastruoase, nimic nu s-a prins de ei, degeaba i-a
luat eșarfe minunate lui Bujor - după ce le purta
o singură dată, le arunca te miri pe unde, nu-i
mai păsa de ele, iar Georgi nu știa mai mult decât
de blugi nenorociți, joși, cu buricul și șalele la
vedere! Degeaba a mers cu ea prin magazine, fie
de lux, fie second hand, n-a vrut și n-a priceput
nimic, ba chiar a acuzat-o pe ea, Adina, cum că
se îmbracă țipător, că nu ține seama de vârsta pe
care o are, de opinia publică! Ce mai, doi
handicapați, fiică și soț, cu asemenea exemplare
n-ai cum să te impui lumii proaste din jur, nu
realizezi nimic! Doar ea rămâne pe baricade, chiar
și acum, că uite cum se uită rarii trecători la
mișcarea piciorului ei încălțat cu cizmele albe
înalte prin frunzele uscate, cum privirile simte ea
că urcă spre ciorapii negri, spre fustița scurtă, de
două palme; nenorociți degeaba, chiar dacă unii -
îi știe din micile bârfe locale -, au bani cu
nemiluita!
Dar uite că Grig nu mai apare, o face să
întoarcă cozorocul șepcii albe la spate, clar că așa
are un aer mai tineresc, mai vioi. Gata, a sfărâmat
toate frunzele care s-au nimerit în faza cizmelor
ei de lux, se face întuneric, clar că Grig nu poate
ieși de subt papucul nevestei lui, o demodată și o
posesivă sinistră, clar că n-are altceva mai bun de
făcut decât să plece acasă, unde iar dă de Bujor
privind prostește la televizor și de Georgi gata să-i
raporteze cum că Amalia e așa de bolnavă că nu
mai știe pe ce lume trăiește! și doamna Adina
pleacă, supărată, spre casă, hotelul ca și parcul,
sunt aproape pustii, rarii plimbăreți o măsoară cu
poftă și atenție, din asta nu iese nimic, e mai
câștigată vecina ei, doamna Flori, asta s-a învățat
cu străinătatea, s-a angajat undeva în Italia, de
când s-a întors a dat bani la toată familia, au
plecat undeva la țară, de sărbători, peste ușa de la
intrare au instalat singura plantă care a
supraviețuit, un oleandru, să știe vecinii cum că
sunt plecați. Doamna Adina urcă încet scările,
încă o zi ratată, Grig n-a venit la întâlnire;
surpriză mare când ajunge în dreptul
apartamentului doamnei Flori!: s-au întors de la
țară, a dispărut oleandrul pus în cutie de vopsea
„Focus", acum ușa e străjuită de un sac mare,
negru, de gunoi, în care au îndesat pungi cu tot
felul de resturi umede și urât mirositoare; e clar
că doamna Adina nu va avea un somn prea
liniștit, sigur că Flori și familia vor avea un chef
răsunător, până în zori de zi!
■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zapp-media
Show-ul frate cu românul și mai
tare ca romanul
Adrian Tion
S-ar părea că civilizația a pierdut la o cotitură
insignifiantă oglinda stendhaliană purtată
cândva de-a lungul unui drum. Din baladă la
roman, din erou un mic golan. Decadența și-a
instalat definitiv regimul devastator. Făcând
piruete după piruete, împins chiar să patineze
prin noroiul cotidian, romanul a dispărut pur și
simplu din retrovizoarele mașinilor înghesuite pe
autostrăzi. Meseria lui Henri Beyle nu mai are
căutare, deși se practică în exces în desăvârșit
anonimat. Ecranele (mai mici, mai mari), purtate
nostalgic de-a lungul șoselelor modernizate, sunt
în căutare de show-uri. Explozive! Atractive!
Producătoare de dive și de alți purici mediatici.
Romanul (puternic, strălucitor, mult îndrăgit
înainte) a ajuns în secolul XXI vlăguit de puteri,
stors de energii recuperative. Aceasta ar fi prima
impresie, dar dacă mergem pe mâna lui Lavoisier
(cel cu „nimic nu se pierde, totul se transformă
dintr-o formă de energie în alta”) vom vedea că
lucrurile nu stau întocmai așa.
Genul proteic a mai făcut o tumbă
îndrăzneață și s-a transformat în... show tv. Tot o
formă de energie la urma urmei. Energia
romanului în foileton s-a așezat confortabil în
structura telenovelei cu interminabile episoade.
Argumentația poate merge mai departe.
Conflictul clasic a încăput pe mâna unor siluitori
de tragedii autentice și teme celebre care fac jocul
reitingului mediatic. Există naratori cu reală
vocație de negustori de bâlci ca Dan Negru, Pepe
sau Ștefan Bănică Junior care ne poartă de la Ziua
judecății înapoi la Revanșa starurilor trecând prin
Dansez pentru tine spunându-ne tot alte povești
de dragoste, care mai de care. Vocea naratorului
este preluată uneori de zâne ale Surprizelor sau
ale Iertărilor lăcrimoase.
Dacă romanul, răspândit pe mai multe
planuri, oglindește atmosfera, specificitatea unei
epoci, atunci epoca pe care o trăim este una a
scălâmbăielilor de tot felul și a smiorcăielilor cu
undă verde de la președinte. Ca orice narațiune,
în show-ul tv avem expozițiune cu locul bine
evidențiat de reflectoare: studioul, platoul sau
baia de mulțime unde președintele aruncă
spontan cu sticla de șampanie în capetele
simpatizanților. Timpul e mereu același ca-n
Beckett, fie că materialul e în direct sau filmat cu
o săptămână înainte. Personajele (politicieni,
cântăreți, artiști, oameni obișnuiți) apar buluc din
toate părțile și păturile societății angajați în lupta
de a ajunge megastaruri (boala gravă și extrem de
contagioasă a secolului). În show, ca în roman,
avem intrigă, desfășurări de forțe, punct
culminant, tot tacâmul. Grupurile rivale se
năpustesc unele asupra altora cu înverșunarea
vechilor combatanți. Nu lipsesc elementele
surpriză când Mama Natură (întocmai ca la Ciao
Darwin!) aruncă în luptă pe dușmanii din umbră,
dispuși să se ciomăgească și ei verbal și nu
numai, după modelul eroilor naționali. Când
acțiunea lâncezește, destinul (Mama Natură sau
Mama Televiziune) aduce în scenă tămbălăul
național numit eufemistic Gigi Belicosul ca să-l
păruiască pe Nistorescu în direct. În punctul
culminant se scurg lacrimi (la Bruxelles sau la
Andreea Marin) și se stă cu sufletul la gură pe
coridoarele tribunalului: o înfundă sau nu o
înfundă Adrian Năstase? Nici o grijă,
deznodământul e întotdeauna fericit, adică
rezolvat dâmbovițănește.
Mai trebuie să adaug ceva în demonstrația că
show-ul tv actual e mai tare ca romanul
comercial? Poate doar o nuanță de natură
compozițională. Anume că realizatorii de show-
uri au învățat ceva din tehnica lui Dos Pasos. Au
introdus și ei reclamele ca să întrerupă în acest
mod monstruos epicul prea încins. Quod erat
demonstrandum! și uite așa televiziunea scrie
curent Epica Magna a actualității. Vreun cârtitor
s-ar putea să intervină: „Bine, dom’le, dar roma-
nul se citește, deci demonstrația nu stă în picioa-
re”. Parcă cineva mai citește azi. Hai să fim
serioși.
■
scrisori către președinte
Scrisoarea a doua
Radu Tuculescu
Stimate domnule președinte,
Sîntem acum o țară de foarte proaspeți și tineri
ueiști. Bebeluși! Mîndria ne copleșește pe
toți, ne bombează piepturile, ne încrețește
creierul. Ueiști rezonează cu mai vechii uteciști.
Doar din punct de vedere sonor, în rest, cu totul
altă mîncare...Apropo, să continui ideea din prima
scrisoare. Am aflat că în țara noastră sînt cam
mulți microbi. Stăm destul de prost la capitolul
igienă. Nu creștem igienic porcii, nici nu mulgem
igienic vacile. Asta înseamnă că și carnea de porc și
laptele de vacă sînt pline de microbi. Cît se poate
de logic, zic. Cum să fie altfel, din moment ce la
noi se stoarce ugerul cu mîinile goale și nu tocmai
proaspăt spălate, într-o găleată ori un șiștar de
culori aproximative. Nici ăia de vin prin sate să
adune laptele pentru fabrică nu au mîinile vîrîte-n
mănuși iar diferența dintre bidoanele lor și gălețile
țăranilor e doar una de mărime și volum. Porcii
zac prin cotețe puturoase ori bîntuie prin mizeriile
din spatele grajdurilor, se bălăcesc în noroaie și
înghit toate porcăriile, toate lăturile, cum să nu fie
și carnea lor plină de microbi? Și sîngele, evident.
Iar din lapte se fac brînzeturi iar din carne
mezeluri și uite așa a înghițit românul, secole la
rînd, puzderie de microbi. Mă mir că nu-i toată
populația cocoșată și umflată de cancere. Sîntem
salvați în ultima clipă, așa-i domnule președinte?
Nici cu orătăniile nu stăm deloc mai bine.
Condițiile lor de trai au fost la fel, făceau parte din
aceeași gospodărie. Prin urmare, de anul ăsta, o
vreme vom consuma doar lactate și carne și
produse din carne importate de la frații noștrii
ueiști mai vechi care au eradicat microbii din
gospodării. Pînă cînd și noi vom atinge parametri
necesari obținerii unor produse lipsite de microbi.
Dar am văzut eu la televizor, totuși, o chestie.
Cum s-au descoperit niște depozite cu sute de tone
de carne importată din Germania, carne expirată
de mult, pe care și cîinii refuzau s-o halească.
Descoperirea a fost întîmplătoare, dracu știe cîtă
asemenea carne expirată dar frumos colorată a fost
vîndută pe piața ueistă. Carnea expirată nu are
microbi, domnule președinte? Întreb și eu ca
prostul. Am eu un prieten cu gura cam mare, i-am
zis, adesea, mă ție o să-ți spargă dinții careva, într-o
bună zi. Prietenul ăsta al meu îmi explica odată,
printre hohote de rîs, naiba știe de ce rîdea, cum
că Germania e tare șmecheră. A renunțat la
războaie, le pierdea oricum. Acum își rezolvă
probleme economice pe cale ueistă, ba chiar
conduc de la vîrf uniunea. Dați naibii nemții ăștia,
dar să nu-mi bage mie pe gît carne expirată că le-o
bag eu undeva, scuzați că m-a trăsnit un mic puseu
de nervi, dar asta-i o crimă cu efect încetuț, ca și
băutura aia tîmpită din apă, zahăr și caramel de-o
beau copiii inconștienți și care le distruge dinții și
ficatul. Ori mîncărurile acelea inventate de
americani, ca și băutura respectivă, și care te
îngrașă ca naiba, devin obezi de tineri cei ce-o
consumă frecvent. Ar trebui acuma să renunțăm la
americanisme, dacă tot ne-am unit, să găsim ceva
specific ueist, ceva cu personalitate, ceva de-al
nostru din Europa. Poate le vine vreo idee, în acest
sens, românilor. Noi sîntem un popor cu idei,
acuma avem și un spațiu mult mai larg de
exprimare, ba chiar de afirmare, nu-i așa? Chiar în
acest moment mă atinge o idee, de ce să nu
înălțăm noi mămăliga cu brînză și sarmalele și
mititeii la rang de mîncare ueistă? Chiar dacă le
facem cu brînza și carnea altora. Adică a fraților
noștri ueiști, ceea ce tot aia e, pînă la urmă. Ideea
contează, nu? Mîncăruri specific europeene.
Asezonate cu o horă ueistă, inspirată de pe la noi.
Ați putea face propuneri în acest sens, la forurile
superioare ale comunității. Pe dumneavoastră v-ar
asculta. Și noi trebuie acum să ne afirmăn în
cadrul acestui colectiv multinațional, chiar dacă
locuim într-o țară bîntuită, încă, de microbi.
Apropo de microbi. Eu (și nu numai eu, dar
multora le este rușine să recunoască) mă cam
scobesc în nas, chiar și fără să-mi dau seama. Dacă
sînt așa de mulți microbi în jurul nostru, atunci ,
oare, cînd mă scobesc în nas, chiar discret, nu
cumva microbii respectivi pot pătrunde acolo, pot
urca prin nări în sus și pot ajunge la creier? Eu
cred că da. La unii chiar se și vede cît sînt de
nebuni ori de damblagiți. Alții au un organism mai
rezistent. Ori au noroc și scapă. Dumneavoastră vă
scobiți în nas, domnule președinte? Acuma trebuie
să închei, mă aud vecinii cum scriu. Mi-au bătut în
țeava de la calorifer. Am să revin, după cum am
promis de la bun început. Cu stimă, un om din
țară.
■
TRIBUNA • NR. 103 • 15-31 decembrie 2006
31
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Cinematografice 2007
Ing. Licu Stavri
A zecea realizare a celebrului regizor francez
Luc Besson (autor, printre altele, al
apreciatelor filme Marele albastru, Atlantis
°i Nikita) va fi, paradoxal, un lung metraj de
animație intitulat Arthur et les Minimoys. Este
vorba despre ecranizarea cărții cu același titlu
scrise chiar de Luc Besson în 2002 și publicată la
propria-i Casă de Editură. Pelicula cu pricina, ne
informează Paris Match, este un vechi și îndrăgit
proiect al regizorului, care l-a perfecționat timp de
patru ani. Producția va costa 60 de milioane de
euro, fiind extrem de atractivă datorită vocilor
unor actori celebri ca Robert De Niro, Mia
Farrow, Madonna, Valerie Lemercier. O fermă
izolată din Connecticut este amenințată de
lăcomia promotorilor imobiliari. Proprietara
(vocea Miei Farrow) e înglodată de datorii,
Nepoțelul ei, Arthur, urmează instrucțiunile lăsate
de bunicul decedat pentru a recupera o comoară
îngropată în grădină. El se va miniaturiza și va
descoperi o lume subterană populată de mici
creaturi cu fața umană, unele rele, altele bune.
Acestea vor contribui la salvarea fermei. Cel mai
uimitor este realismul cu care sunt prezentate
personajele, desenate pe parcursul celor patru ani
de 200 de animatori. Expresivitatea fețelor lor (în
desenele animate, chipurile personajelor tind să
fie cvasi-imobile) e la fel de bogată ca a actorilor
în carne și oase. Arthur et les Minimoys va
debuta pe ecrane în prima parte a lui 2007, în 40
de țări (printre care și China, unde, prin lege, pot
rula numai 12 filme străine anual), vorbit în 36
de limbi. Așadar, după filmele artistice și
documentarele ample, iată că Luc Besson devine
și un inovator într-ale animației.
Kenneth Brannagh, probabil cel mai mare
actor shakespearean al anilor noștri, încheie anul
Mozart la modul apoteotic cu o adaptare a
Flautului fermecat, opera mozartiană cel mai des
reprezentată în lume. Intriga din secolul XVIII a
libretului este însă transformată într-o poveste ce
se petrece în timpul Primului Război Mondial,
moment de răscruce în istoria omenirii, în
concepția cineastului britanic. Prințul Tamino
devine un poet-soldat din stirpea unui Wilfred
Owen sau Rupert Brooke. Brannagh este
încredințat - în interviul acordat hebdomadarului
Paris Match - de necesitatea de a ancora în
realitatea contemporană meditația despre lupta
dintre iubire și ură, război și pace, realism și
viziune poetică.
Întoarcerea lui Rocky și a lui Rambo. Ziarul
The Daily Telegraph își informează cititorii
despre proiectele lui Sylvester Stallone (acum în
vârstă de 60 de ani) de a-și resuscita popularele
personaje Rocky Balboa și John Rambo. Boxerul
de celuloid a apărut pe ecrane acum 30 de ani,
iar luptătorul din forțele speciale acum 24 (în
First Blood). Deși, vorba ziarului, toți trei au
cunoscut zile mai bune, Stallone este de părere că
eroii plăsmuiți de el au dreptul la încă o tentativă
de a-și adjudeca gloria. Rezultatul: Rocky Balboa,
al șaselea episod al biografiei ficționalizate a
boxerului, va avea premiera în februarie 2007, iar
Rambo VI: The Pearl of the Cobra (Rambo VI:
Perla cobrei) a început să fie turnat în Mexico.
Desigur, atât Rocky, cât și Rambo sunt eroi de pe
vremea Războiului Rece, dar Stallone este sigur că
a știut să-i adapteze la noile condiții geopolitice.
Adevărul este că Sylvester Stallone, ca actor și
regizor, a rămas cam debusolat după producerea
ultimelor episoade ale celor două cicluri, adică
Rambo III, în 1988 și Rocky V, în 1990,
comediile de genul Stop! Or My Mom Will Shoot
și Get Carter nefiind considerate prea
convingătoare.
Cinematograful britanic se așteaptă să câștige
multe cununițe de lauri la competiția premiilor
Golden Globe, scrie același cotidian. În total, cea
de a șaptea artă din Regatul Unit a obținut 24 de
nominalizări pentru ceremonia ce va avea loc la
15 ianuarie 2007 la Los Angeles. Printre cei
propuși se află nu mai puțin de trei actrițe: Dame
Helen Mirren (nominalizată și pentru Elizabeth I
și Prime Suspect) pentru rolul Reginei Elisabeta a
II-a din filmul The Queen; Dame Judi Dench
pentru rolul învățătoarei perverse din Notes on a
Scandal (Note despre un scandal) și Kate Winslet,
jucând personajul unei soții adulterine în Little
Children. Dintre bărbați, Peter O’Toole este
nominalizat pentru rolul unui actor îmbătrânit
din filmul Venus și, bineînțeles, Sacha Baron
Cohen, din filmul Borat, pentru cel mai bun actor
de comedie. Mai sunt propuși mai puțin
cunoscuții Bill Nighty și Chiwetel Ejiofor, ultimul
pentru drama televizivă Tsunami: The Aftermath.
The Queen a primit nominalizări pentru cea mai
bună dramă, cel mai bun regizor (Stephen Frears)
și cel mai bun scenarist (Peter Morgan). De altfel,
se pare că filmul acesta (o privire indiscretă în
viața privată a familiei regale, în momentele de
tensiune provocate de moartea Prințesei Diana în
accidentul stupid de la Paris, din 1997) are șanse
serioase de a-și adjudeca și câteva Oscaruri. The
Golde Globe Awards sunt considerate preludiul
decernării premiilor Academiei Americane de
Film.
Leonardo Di Caprio (care a înregistrat un
remarcabil succes cu filmul The Departed,
cunoscut la noi drept Cârtița) și Djimon Hounsou
fac pereche bună în filmul de aventuri Blood
Diamond (Diamantul sângeriu), a cărui acțiune se
petrece în lumea mercenarilor și a traficanților de
diamante. Di Caprio - ne informează cotidianul
The Daily Mail - joacă rolul unui necruțător
soldat demobilizat, născut în Zimbabwe, care-l
obligă pe personajul jucat de Hounsou (un pescar
sărac) să-l ducă la locul unde este ascuns
valorosul giuvaer de culoare sângerie.
Frostbite (Degerătura) este o raritate: un film
cu vampiri regizat de un suedez, Anders Banke.
Anika (Petra Nielsen) e o doctoriță care dorește să
înceapă o viață nouă în Laponia, împreună cu
fiica sa. Previzibil, fiica se plictisește, dar,
imprevizibil, se împrietenește la școală cu o fată
cu dinții cam lungi. În curând sângele începe să
curgă, adolescentele devin isterice, piticii de
grădină se transformă în asasini. Filmul, ne spune
cronicarul gazetei The Daily Telegraph, încearcă
să mențină echilibrul dintre scenele de groază și
cele comice.
Bustul compozitorului George Bizet, autorul
operei Carmen, se numără printre cele șase opere
de artă furate recent din cimitirul Pere-Lachaise.
Sculptura, realizată de artistul din secolul XIX
Paul Dubois, are o valoare estimată de 10.000 de
euro, scrie Le Parisien. Cimitirul - unde se
odihnesc, printre alții, Edith Piaf și Jim Morrison,
atrage circa două milioane de turiști în fiecare an.
Calendarul chinezesc numește anul 2007
„Anul Porcului”, dar Warner Bros speră să facă
din el „Anul Broaștei Țestoase”, scrie publicația
USA Today. Este vorba de realizarea unui nou
episod din seria de lung metraje de desene
animate Teenage Mutant Ninja Turtles, din care
au fost realizate deja trei părți, ajunse filme de
referință în cadrul culturii pop adolescentine.
Noul film va renunța la experții în arte marțiale
mascați în costume de cauciuc, revenind la
desenul animat realizat pe computer. Regizorul
Kevin Munroe, creator de jocuri video, benzi
desenate și animație TV, va renunța la inserția de
personaje digitale în lumea oamenilor reali,
susținând că verosimilul se poate obține mai ușor
prin apelul constant la desene animate. Firul epic
central dezbate o temă ecologică: scurgeri toxice
determină transformarea broaștelor țestoase în
mașini de luptă umanoide, botezate după maeștrii
picturii renascentiste (Raphael, Leonardo,
Donatello), care vor fi aruncate în luptă împotriva
armatei de monștri cu care industriașul Max
Winters vrea să cucerească pământul. Filmul va
ieși pe ecranele americane la sfârșitul lunii martie
2007.
După un an onorabil (hiperbolizat peste
măsură de către media), cinematografia română
privește în viitor cu destulă aprehensiune. Se pare
că în 2007 vor avea premiera numai cinci filme
românești, dintre care două, Dragoste pierdută și
Happy End au fost deja prezentate la festivaluri și
chiar distribuite, discret, pe ce-a mai rămas din
rețea. Ar mai fi, după HBO Magazin, filmele
California Dreaming, al lui Cristian Nemescu,
După ea, de Cristina Ionescu și Îngerul necesar,
de Gheorghe Preda. Alte câteva filme se află în
post-producție și în faza de montaj, nefiind clar
când vor fi distribuite pe ecrane.
În 2006 s-au stins din viață o seamă de actori
și realizatori ai cinematografului universal, dintre
care îi pomenim (tot după revista HBO) pe
Robert Altman, Philippe Noiret, Dennis Weaver,
Shelley Winters, Andreas Katsulas, Gerard Oury,
Sven Nykvist, Gillo Pontercorvo, Ernest Maftei,
Cristian Nemescu. R. I. P.
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
“Pentru mine, Regele Lear
este o alegorie creștină...”
de vorbă cu regizorul Tompa Gabor
Radu Țuculescu: - Stimate domnule Tompa,
sînteți regizor, director al Teatrului Maghiar din
Cluj, actor atunci cînd vreunul dintre interpreți se
îmbolnăvește, subit, și poate nu în ultimul rînd,
poet. Iată destule motive pentru un dialog, ba chiar
mai multe... Dar acum doresc a mă „limita” la
prima colaborare a regizorului Tompa Gabor cu
Teatrul Național clujean. De ce s-a întîmplat așa
tîrziu această colaborare?
Tompa Gabor: - Colaborarea s-a lăsat așteptată
cam 20 de ani. În urmă cu 20 de ani a fost prima
tentativă, sub directoratul domnului Cubleșan.
Teatrul Național mă invitase să montez o piesă. Eu
am propus O scrisoare pierdută...
- Încă de pe atunci aveați intenția de a monta
această piesă!?
- Da, un proiect mai vechi care a suferit, de-a
lungul anilor, substanțiale tranformări. Am reușit cu
el abia în urmă cu un an, la Teatrul Maghiar...
- ...într-o superbă și șocantă viziune scenică,
părerea mea...
- Chiar și în urmă cu 20 de ani, se pare că pe
unii tovarăși i-a șocat ideea... Deci, am prezentat
atunci o distribuție destul de ciudată. Luigi lonescu,
în rolul lui Tipătescu...
- Un cîntăreț de muzică ușoară cu aspect de
frizer mafiot italian, da, putea fi șocant...
- Apoi Silviu Stănculescu în Dandanache, Radu
Amzulescu în Pristanda, Oana Pelea în Zoe...
Proiectul a sucombat. Fură niște tovarăși de la
Consiliul județean de partid care afirmară, hotărît,
că eu nu mai trebuie (ori nu mai am voie?) să
montez piese de Caragiale după O noapte
furtunoasă montată în stagiunea l985-l986...
- Cînd deja și zilele începeau a deveni tot mai
furtunoase...
- Prin urmare am renunțat. S-au reluat discuțiile
în l990. Un posibil proiect cu Mizantropul. Abia în
urmă cu doi ani, sub directoratul domnului Ion
Vartic și sub directoratul artistic al lui Măniuțiu,
care este și director de programe, s-a concretizat un
proiect.
-	Și s-a ajuns la Shakespeare. Un autor care este
mereu o provocare pentru orice regizor. De ce
Lear? Este nebunia lui actuală, are ea „acoperire” în
contemporaneitate?
- Lear este, poate, cea mai complexă piesă
shakespeareană. Există mai multe acțiuni paralele și
multe personaje principale, personaje importante, să
le zic așa. Pentru mine Regele Lear este o alegorie
creștină, deși e scrisă într-un limbaj păgîn. Este
alegoria creștină a unui om care, de fapt, cîrmuie
nebun și care crede, aici văd contemporaneitatea
textului, că poate despărți omul de funcție. El crede
că și atunci cînd nu mai este rege, și atunci cînd nu
mai are puterea concretă, juridică, în mînă, va fi
tratat ca un rege. Se înșeală amarnic căci nu mai
este tratat nici măcar ca om. Iată una din
semnificațiile acut contemporane. Un drum pe
care-l parcurge Lear, drumul care duce de la iadul
unei lumi ipocrite, perverse, fățarnice - prin
purgatoriul suferinței - spre paradisul regăsirii de
sine și a acestei libertăți. O libertate pe care omul o
poate avea abia în momentul cînd a pierdut totul.
A pierdut toate bunurile, toate pozițiile...
-	...toate scaunele...
- ...Exact. Toate scaunele, tronurile. În aceste
tronuri, însă, niciodată nu s-a așezat Dumnezeu.
Mulți aspiră la acest tron, neștiind că de acolo
Dumnezeu lipsește. Cei care o știu sînt bufonii. De
aceea, un alt personaj cheie, un personaj extrem de
contemporan, beckettean aș zice, este nebunul. De
o extraordinară luciditate, el este un personaj -
oglindă. Știe că aspirația la putere, la bunuri
efemere nu poate duce decît la pierzanie. Acest
personaj - eu - poate nu sînt primul, poate și pe
vremea lui Shakespeare a fost montat așa - l-am
văzut dublînd-o pe Cordelia. Actrița care joacă rolul
Cordeliei joacă și rolul nebunului. Nebunul pare a-i
aminti lui Lear de imaginea Cordeliei și îi
actualizează mustrarea de conștiință. Dramaturgic,
aceste două personaje nu se întîlnesc niciodată.
Nebunul dispare în momentul în care Lear și-a
însușit modul lui de gîndire. Gîndește deja ca un
om simplu care a coborît de pe tron. E vorba de o
curățire, o purificare sufletească. O alegorie creștină
de care, cred, avem nevoie în zilele noastre cînd
credința e pe cale de dispariție chiar dacă,
paradoxal, e... la mare modă! Lipsește acea credință
adevărată, neegoistă. Sînt foarte multe straturi în
această piesă. Este vorba despre problema „vederii”
și a orbirii. La propriu și la figurat... lată-l pe
Gloucester, cel care are un destin oarecum paralel
cu Lear - își reneagă fiul și vede, în toate elementele
noi ce-i apar în cale, o prevestire a Apocalipsei -
cum începe să „vadă” limpede în momentul în care
orbește.
-	O scenă culminantă este și întâlnirea lui Lear
cu Edgar Gloucester în pustiu, pe scena complet
goală...
-	Exact. Scena este goală, nu mai există nici un
element, nici măcar unul sugerat. Un spațiu gol
unde Lear îi mărturisește lui Edgar: am avut ochi și
la ce bun, n-am văzut cu ei...
- Regele Lear e un spectacol de „greutate”, de
profunzime, care se derulează încet și sigur, crește
constant și emoționează pe măsură, gîndit aproape
clasic... Un spectacol care face săli pline, cu mulți
spectatori tineri... Ați fost, adesea, etichetat drept
un maestru al montărilor teatrului absurd, după
mine cam impropiu numit astfel... Un specialist în
lonescu, Beckett...
-	Eu nu cred că există un asemenea teatru...
Etichetarea pare ciudată. Desigur, ea este interesantă
în măsura în care vrem să plasăm aceste texte
undeva într-o zonă istorico-culturală a
dramaturgiei...
-	Este o găselniță a criticilor sau, mai degrabă, a
teoreticienilor. Trebuie mereu încadrat undeva
fenomenul, denumit cumva, fixat în pioneze... Cam
așa ceva s-a întîmplat și cu „tinerii furioși”...
-	Aveți dreptate. Eu nu cred că textele respective
sînt absurde. Lumea este absurdă iar teatrul este un
travesti, o oglindă a lumii. Într-un anumit fel, cred,
toate spectacolele pe care le facem și care răspund
la niște probleme ale existenței umane
contemporane, pot fi numite... absurde.
-	Au fost voci, mai mult ori mai puțin critice,
care s-au mirat tare că l-ați ales pe Marian Râlea în
rolul principal.
- Marian Râlea este un actor de o sensibilitate
extraordinară cu disponibilități și mijloace de
expresie foarte bogate. Îl știu încă de pe vremea
Institutului, era cu un an mai mic decît mine, la
clasa lui Marin Moraru, fiind unul dintre studenții
săi preferați. L-am văzut în spectacole extraordinare,
de la comedii pînă la Așteptîndu-l pe Godot. Apoi
am lucrat cu el la Bulandra, la Craiova și, anul
trecut la Sibiu unde am montat Rinocerii iar
Marian a făcut un rol superb, cu totul diferit de ce
făcuse pînă atunci. Vîrsta lui Marian, care se
apropie de 50, este vîrsta cea mai potrivită pentru
Lear, cred eu. Pentru ca povestea lui Lear să aibă
miză. Nu trebuie să fie un bătrîn care-și trăiește
ultimii ani ai vieții. Atunci revenirea lui, răzbunarea
lui, pericolul pe care l-ar prezenta pentru fetele sale
nu ar avea nici o miză... Pe de altă parte, și în
Așteptîndu-l pe Godot, cei doi interpreți ai lui
Vladimir și Estragon erau tineri și nu oameni la
sfîrșitul vieții, tot așa și aici. Astfel mi se pare că
miza e mult mai puternică, mai dramatică. În
același timp, calitățile lui Marian Râlea, de bufon,
dar și calitățile lui „umaniste”, sînt convingătoare.
Necesare pentru transformarea pe care o suferă
regele Lear. Transformare de la un om cu un
temperament coleric, cu autoritate aproape tiranică
dar și cu umor și înclinații spre bufonerii, într-un
om lucid, sensibil, înțelept care înțelege lumea și
trece prin această experiență amară, filtrînd-o prin
conștiința sa. În felul acesta, ajunge să o poată
împărtăși atît celorlalte personaje cît și spectatorilor
din sală.
-	Mulțumesc și sper să mai găsim timp și pentru
alte dialoguri.
Interviu realizat de
Radu Țuculescu
’	■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Tsotsi
loan-Pavel Azap
Pelicula care a primit Oscar-ul pentru cel mai
bun film străin în 2006, Tsotsi (Africa de
Sud / Anglia, 2005; sc. [după un roman de
Athol Fugard] și r.: Gavin Hood; cu: Presley
Chweneyagae, Terry Pheto, Keneth Nkosi,
Mothusi Magano, Zenzo Ngqobe) aduce în
actualitate parfumul neorealist, desuet și peren
într-o lume a marginalilor interlopi pentru care
sărăcia, mizeria (impusă cel mai adesea) în care
trăiesc, deși nu îi absolvă complet de vină
(respectiv de pedeapsă), poate fi, la rigoare, o
scuză. Ceea ce salvează filmul de la
„desuetitudine”, de melodrama facilă, este
înțelegerea și căldura cu care regizorul-scenarist
tratează personajele și faptele acestora. Și nu e la
îndemâna oricui să privească cu detașare, dar fără
cinism, să încerce să înțeleagă un ucigaș. Gavin
Hood reușește parțial acest lucru, chiar dacă
uneori alunecă ușor în patetism (vezi flash-back-
urile din copilăria lui Tsotsie / David, prea
accentuat lacrimogene și justificative) - „puseuri”
pe care și le reprimă din fericire repede, chiar
dacă nu întotdeauna la timp.
Tsotsie (echivalentul lui hoț, bandit,
„gangster”), al cărui nume - pe care nu i-l știu
nici prietenii - este David, un adolescent din
Africa de Sud, care trăiește în ceva ce cu greu se
poate numi casă în suburbiile Johannesburgului,
este șeful unei bande de hoți, un fel de
desperados pentru care viața, mai ales a altora, nu
înseamnă nimic. Ucid și se îmbată cu aceeași
aparentă liniște. Doar că unii dintre ei au
povestea, drama lor care odată „resuscitată” le
distruge carapacea în care s-au ascuns și practic îi
desființează ca bandiți, reumanizându-i. Este și
cazul lui David / Tsotsie care, dacă nu ezită să
împuște cu sânge rece o tânără femeie, este, în
schimb, dat gata, „anihilat” de un bebeluș. Furând
o mașină, ocazie cu care o împușcă (deși nu
mortal, dar asta nu deliberat) pe proprietară,
Tsotsi se trezește, după câțiva kilometri, că pe
bancheta din spate se află un copil de câteva luni.
Tânărul este descumpănit, în primul moment nu
știe cum să reacționeze, după care face un gest
stupefiant: ia copilul cu el. Gestul este stupefiant
pentru că David (deja reîncepe să devină David)
nu fură copilul, nu vrea să ceară răscumpărare de
la bogații lui părinți, nu vrea nici să-și satisfacă
vreun capriciu pervers. Nu, în el s-au redeșteptat
pur și simplu sentimente, trăiri refulate,
reprimate, ascunse cu încăpățânare: tandrețea,
dragostea, candoarea. Tot ceea ce face el de acum
înainte este condiționat de micuț. Vreme de
câteva zile viața celor doi - din partea unuia
voluntar, din a celuilalt involuntar - ese legată
indisolubil. Finalul, aparent convențional, este în
logica internă a lucrurilor: David restituie de bună
voie copilul familiei, iar arestarea lui presupune o
penitență asumată. Un atu al filmului este
tratarea lipsită de pitoresc, de ostentație a
mizeriei, a derizoriului. Impresionează jocul lui
Presley Chweneyagae în rolul lui Tsotsi / David:
nuanțat, depășind cu eleganță clișeele, denotând o
capacitate de interiorizare extraordinară.
Raportat la Tsotsi, Cum mi-am petrecut
sfârșitul lumii al lui Cătălin Mitulescu, candidatul
României în cursa pentru Oscar 2007, are
indiscutabil mult mai multe șanse. Depinde însă
cu ce filme va concura și cât de „trendy” este
România în ochii membrilor Academiei
Americane de Film.
■
colaționări
De ce a fost pusă o pernă sub capul băiatului
pentru a fi împușcat?
Alexandru Jurcan
Pe vremea când citeam romanul Cu sânge
rece nu mi-l imaginam pe scriitorul Truman
Capote și nici nu eram preocupat de
imaginea sa fizică. Gerald Clarke a scris o carte
despre Capote, iar regizorul Bennett Miller, ajutat
de scenaristul-actor Dan Futterman a realizat
filmul Capote (SUA, 2005; Oscar 2006 pentru rol
principal masculin - Philip Seymour Hoffman).
Capote s-a născut în 1924, și-a publicat
capodopera (Cu sânge rece) în 1965 și a murit în
1984, fărăr să mai termine o carte. În 1959
Capote e preocupat de Mic dejun la Tiffany, apoi
oscilează între fantezie și nostalgie, până când
prinde gustul non-ficțiunii, a romanului-reportaj.
Atu-ul filmului Capote e actorul Philip
Seymour Hoffman (Talentatul domn Ripley,
Misiune imposibilă 3, Aproape celebru, A 25-oră,
Marele Lebowsky etc.), dar și ceilalți interpreți:
Catherine Keener (Nelle / Harper Lee), Clifton
Collins (Perry), Chris Cooper (Alvin). În 1959
Capote descoperă într-un ziar articolul despre cele
patru persoane asasinate la o fermă și viața lui
cunoaște acea cotitură radicală, unică, acea
fervoare a scriiturii. De fapt, filmul este o
meditație asupra condiției scriitorului. Ajutat de
scriitoarea Harper Lee, Capote începe o anchetă
pe cont propriu și câștigă încrederea asasinilor,
obținând mărturii elocvente, uluitoare.
Philip Seymour Hoffman, în rolul lui Capote
cel plin de contradicții și bizarerii, fascinează pur
și simplu. Cu trenciul lung, cu fularul la gât, de o
eleganță adesea ostentativă, actorul are un mers
ca de stafie, cu o față scrutătoare de copil fragil.
Vorbește greu, neputincios, își mișcă patetic mâna
care poartă țigara aprinsă. Are o cută pe frunte,
închide ochii, se destinde într-un gest efeminat și
își continuă mersul, de parcă ar purta o povară.
Unde e cartea, unde e autorul? Avansarea în
ancheta sui-generis duce la nașterea cărții. La
început e un câmp cu copaci triști. Capote
abordează un râs ca o durere, ca o provocare.
Reține mereu 94% din text, din conversații. Vede
pozele crimei, povestește tuturor ceea ce încă n-a
scris, ca un veleitar. N-a scris nici un rând, dar
cartea se naște în mintea lui. Capote nu remarcă
ironia celor ce-l ascultă: „Aceasta e cartea pe care
întotdeauna am vrut s-o scriu”. Se atașează de
criminalul Perry, obține jurnalul acestuia, îl
înțelege, îl protejează. Autorul și personajul în
celulă, făcându-și confesiuni reciproce, provenite
dintr-o lume plină de violență criminală. Perry îi
spune că orfelinatul a avut grijă de el. Maică-sa
era indiancă. Și alcoolică. Atunci Capote (tendința
lui gay e subliniată fără echivoc, dar și fără
nuanțări) îi povestește lui Perry despre copilăria
sa. Cum maică-sa îl închidea în camera de hotel și
mergea să se distreze cu diverși bărbați: „Țipam.
Cădeam pe covorul din fața ușii și adormeam.
M-a abandonat în Alabama. Mătușa mea m-a
crescut. Acolo am cunoscut-o pe Nelle.”
Jack, prietenul lui Capote, îi spune răspicat:
„Te-ai îndrăgostit de Perry”. S-a produs vreo
identificare? Capote afirmă: „Ca și cum am fi
trăit în aceeași casă: Perry a ieșit pe ușa din dos,
eu am ieșit pe cea din față”. Adică două destine
diferite, provenind din aceeași rădăcină. Și
deodată, Capote realizează că trebuie să scrie
cartea. Titlul e dat, dar Perry nu trebuie să știe.
Execuția e suspendată temporar. După care
recursul e respins, execuția se apropie, Capote nu
poate să-l revadă pe Perry și are o cădere
nervoasă. Impresionantă este lectura publică pe
care o face Capote în fața asistenței care
ovaționează... Publicul în prezența unei cărți
viitoare, neterminate. Literatura și viața, zidirea în
opera de artă, umanizarea (prea târzie) a unui
criminal - toate acestea ducând la nemurirea
garantată de opera de artă („Am făcut tot ce-am
putut!”). Cu câtva timp înainte, Capote nu vedea
nici un sfârșit și nici nu se putea despărți de
CARTE. Sora lui Perry, vorbind despre fratele-
criminal îi mărturisește: „Perry te ucide și îți
strânge mâna în același timp”. Deodată, Capote
își înțelege menirea, vocația. Iese din afecțiunea
maladivă pentru personaj și din nou îl obsedează
„de ce a fost pusă o pernă sub capul băiatului
pentru a fi împușcat?”. Între film și literatură,
autor, personaj, regizor nu mai există nicio
frontieră, iar curgerea dintr-un compartiment în
altul e halucinantă în cele mai bune intenții
artistice.	■
34
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
30. Frank Capra
Marius Șopterean
Destinul uneia dintre cele mai ciudate
personalități ale lumii teatrale new-
yorkeze, Joseph Otto Kesselring, s-a
conturat o dată pentru totdeauna în jurul anul
1939 când acesta a avut inspirația de a
transforma un text dramatic, scris în gen horror,
într-o comedie spumoasă și aiuritoare. Inițial,
inspirat din mai multe texte de ziar care anunțau
crime misterioase, adesea macabre, dar și
influențat de propria sa biografie, Arsenic și
dantelă veche s-a dorit a inspira lectorului teamă
și spaimă. Povestea a două femei în vârstă,
criminale în serie, care își ucid victimele
picurându-le acestora în paharele cu vin o
puternică otravă numită arsenic, când a fost citită
pentru întâia oară într-o lectură cu public a
stârnit, spre mirarea dramaturgului, hohote de
râs: un critic de teatru aflat în preajma mariajului
află cu stupoare că mătușile sale au ucis nu mai
puțin de unsprezece bărbați pe care i-au îngropat
în beciul casei cu ajutorul unchiului, care se crede
nimeni altul decât Teddy Roosevelt și care este
convins că săpăturile din beciul casei (în fapt
mormintele defuncților) sunt tranșee strategice pe
care le face în Canalul Panama...
Derutat de reacția primului său public,
Kesselring, cunoscut până atunci drept un autor
obscur de comedii de pe Broadway, a făcut câteva
modificări și a mai lucrat timp de două luni pe
situațiile care de acum deveneau comice.
Deveneau de un comic negru, ilar...
Premiera din data de 10 ianuarie 1941 pe
Broadway, la Fulton Theater, a fost un succes
uriaș. Atât de mare încât, după ce reprezentația a
fost mutată la Hudson Theater începând din
1943, s-au jucat, până la sfârșitul lui 1944, nu mai
puțin de 1444 de reprezentații. Se spune că în
plin război mondial această piesă a reprezentat
cel mai mare succes de public de pe Broadway,
între anii 1940 și 1945. Marele merit îl au
producătorii Howard Lindsay și Russel Crouse
care au intuit marele potențial al acestui text scris
de Joseph Otto Kesselring. Ca o ironie a sorții,
din cele douăsprezece texte scrise de acesta au
supraviețuit doar patru, restul s-au pierdut efectiv,
iar singura care se joacă și astăzi pe Broadway
este această cuceritoare comedie despre cum să
ucizi și apoi să râzi de acest minunat lucru...
Succesul piesei nu putea să treacă neobservat
de către producătorii de film de la Hollywood.
Încă de la primele reprezentații, Warner Bros a
cumpărat dreptul de autor de la Kesselring și a
căutat mai apoi un scenarist și un regizor capabili
să transforme substanța dramaturgică într-un
veritabil scenariu de film fără ca irezistibilul
comic al replicilor și al situațiilor să fie diminuat.
Pentru scenariu au fost aleși profesioniștii în ale
scrisului de la Warner Bros, frații Julius J. și Philip
G. Epstein care, în foarte scurt timp, au prezentat
proiectul cinematografic mai marilor studioului.
Nu s-au efectuat multe modificări, dar exista o
condiție recomandată de cei doi scenariști. Aceea
ca regizorul să fie Frank Capra iar rolul principal,
acela al lui Mortimer Brewster, să fie acordat lui
Cary Grant.
Început în 1941, filmul a fost terminat abia în
1944 din pricina războiului. Și asta datorită în
primul rând lui Capra care a realizat în tot acest
timp filme mobilizatoare pentru Ministerul
Propagandei (un astfel de film a fost, printre
altele, cunoscuta peliculă de război Why we
fightf). În 1944 Capra termină totuși de realizat
pelicula Arsenic and old lace care devine din acel
moment unul dintre cele mai sclipitoare filme
făcute vreodată pe baza unui text dramaturgic,
model de transformare pentru film a unui text
dramatic inspirând, de la el încolo, alte
interpretări cinematografice celebre cum ar fi
Hamlet-ui lui Laurence Olivier, Romeo și Julieta al
lui Franco Zeffirelli, Prima pagină și Apartamentul
lui Billy Wilder sau, ceva mai aproape de noi,
adaptările după piese de Cehov făcute de
Koncealowski și Nikita Mihalkov. Este vorba de
Unchiul Vania și de celebra peliculă Piesă
neterminată pentru pianină mecanică, filme
despre care vom vorbi pe larg în numerele care
urmează.
Arsenic și dantelă veche nu este prima
adaptare pentru marele ecran a unei piese de
teatru, dar filmul lui Capra rămâne un clasic de
care este imposibil să nu ții cont în Marea
Aventură numită Istoria cinematografului
american.
Povestea lui Capra conține în structura sa
evenimențială regula clasică a celor trei unități, de
timp, spațiu și acțiune. Cu excepția începutului
filmului și a exteriorului casei ororilor (exterior
care reprezintă un cimitir realizat de altfel tot în
platoul de filmare), filmul se derulează pe durata
a aproximativ două ore și relatează cu un
irezistibil farmec chinurile prin care Mortimer
Brewster (Cary Grant) află de ocupația mătușilor
lui. Există un suspans unic în acest film, iar
gradația acestuia, prin complicațiile și barocul pe
care situațiile comice le iau, te face să stai cu
sufletul la gură și să-ți fie aproape imposibil să
intuiești care va fi finalul acestei savuroase
povești. Ritmul pe care Capra, printr-o savantă
mizanscenă cinematografică, îl dă acestui film
oferă o uluitoare partitură actoricească lui Cary
Grant. Star incontestabil al Hollywood-ului acelor
ani, Grant joacă cu o dezinvoltură rar întâlnită
uluiala sa împărțită între crimele abia descoperite
și proaspăta sa soție care, într-un fel sau în altul,
trebuie ținută departe de șanțurile Canalului
Panama... și de morții îngropați acolo. Alură
atletică de veritabil american gigolo, Cary Grant
este pus de mizanscena lui Frank Capra, de
soluțiile sale regizorale, să realizeze un adevărat
balet comic de un ritm amețitor. Ficțiunea
incredibilă în datele sale este transformată în
credibil în primul rând prin personajele construite
de-a lungul întregii povestiri. Marele merit îl are
Capra care a știut în primul rând să construiască
caracterele acestui film. Și mai ales, de-a lungul
acțiunii, a știut să dozeze aceste caractere astfel
încât fiecare să fie în parte înțeles de public. Cele
două mătuși, două bătrânele savuroase în
candoarea lor criminală, fratele lui Mortimer,
Jonathan, perpetuu evadat și urmărit de poliție (la
rândul lui a ucis doisprezece oameni!) este ajutat
de chirurgul plastician dr. Einstein (beat tot
timpul) pentru a-i schimba fața (acum seamănă
mult prea mult cu... Boris Karloff), unchiul care
se crede Teddy Roosevelt, șeful poliției care nu
crede în ruptul capului că în beciul casei s-ar
ascunde unsprezece sau douăsprezece (cine le mai
poate număra!?) cadavre, un director de spital
pentru nebuni înnebunit la rândul lui că nu mai
are loc pentru pacienți de tip Roosevelt și caută
cu disperare un... Napoleon, o prea răbdătoare
proaspătă soție care își pierde întâietatea în fața
preamulților otrăviți cu arsenic, toate aceste
personaje fac parte dintr-un unic bestiar
caracteriologic de un farmec macabru în care
râsul îți îngheață șira spinării iar spaima se
topește adeseori în adevărate, sănătoase dar
dureroase icnete de râs. De râs nebun, râs negru,
râs a moarte...
Există în această operă cinematografică o
anumită știință de manipulare a obiectelor în
raport cu intriga și performanța actoricească.
Frank Capra nu a făcut teatru niciodată dar,
dincolo de intuiția și știința sa regizorală, era un
fanatic spectator de teatru de orice gen: comedie,
dramă sau cabaret. Știa că actorul pe scenă
evoluează în sensul indicat de regizor doar dacă
acesta din urmă deține știința unui raport special
între obiecte, scenografie pe de o parte și
partitura interpretativă a actorului pe de altă
parte. Este imposibil să nu remarci la filmul de
care ne ocupăm relația de cauză și efect dintre
obiecte și decor și iureșul interpretativ, în primul
rând al lui Cary Grant. Ușile apartamentului
mătușilor: cea de la intrare, cea de la beci, cea de
la bucătărie - toate caracterizează, prin
manipularea lor, un anumit fel de a fi al fiecărui
personaj prezent în film. Scara pe care urcă Teddy
Roosevelt - ca un deal aflat în plin asediu,
fereastra dincolo de care se găsește casa soției lui
Mortimer, lada de sub fereastră care mai
întotdeauna ascunde câte un cadavru, pendula
stricată veșnic pusă la aceeași oră, trusa cu
instrumentele chirurgicale ale falsului dr. Einstein,
scaunele odihnitoare dar și loc de sfârșit al mai
multor defuncți, masa primitoare pe care se
găsesc paharele umplute de vin, vin roșu asezonat
cu arsenic și un strop de cianură - toate acestea
par a ascunde temătoare taine de vreme ce timpul
serii în care are loc acțiunea este nu altul decât
sărbătoarea Halloween-ului, sărbătoarea duhurilor
și a spiritelor reâncarnate... Prin mizanscena lui
Capra ai senzația unui veșnic război care se
poartă între personaje și aceste obiecte. Iar modul
în care acestea inter-relaționează, în care se
completează sau se autolimitează unele de altele
sunt rodul unui simț al observației, al unui
echilibru spectacular de o factură rar întâlnită. De
altfel, de succesul piesei lui Kesselring se leagă și
marele succes al acestei adaptări cinematografice
considerate, alături de feeria cinematografică Viața
este frumoasă, pelicula realizată de Capra în
1945, filme reper ale comediei cinematografice
americane.	■
TRIBUNA • NR. 105 • 16-31 ianuarie 2007
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 390 U-Verde Gălbui
sumar	
eveniment Claudiu Groza Marele teatru al sinelui	2
editorial Alexandru Vlad Proba de turnesol	3
cartea Ioana Cistelecan Eseul academic	4
Grațian Cormoș Subiectivisme florale	4
comentarii Mihaela Mureșan Noi tendințe lingvistice	5
telecarnet Gheorghe Grigurcu Pagini de jurnal	6
imprimatur Ovidiu Pecican Manualul scurt al perdantului	7
puncte de vedere Aurel Sasu Un black-out analogic	8
eseu Laszlo Alexandru Coșbuc și Dante (I)	9
studiu de caz Lucian Bâgiu Alex Ștefanescu și Istoria Literaturii Române Contemporane	10
poezie Poeme de Iulian Dămăcuș	13
proza Alexandru Uiuiu Să moară iepurele	14
Oana Pughineanu Dialogouri martimoniale	15
ancheta Știința dicționarului la români ilie Rad t Elena Abrudan	16
mapamond Claude Karnoouh Istorie juridică și istorie politică	19
dezbateri & idei remarci filosofice Jean-Loup dAutrecourt Filosofie la castel	22
pharmakon Cătălin Bobb Rene Girard s-a “prăbușit”	22
filosofograme Aurel Bumbaș Ge-stell și bio-tehnologiile	24
interviu de vorbă cu Șerban Sturdza “Ceea ce îți asumi ca proprietar te definește într-o mare măsură”	25
atelier Ștefan Angi Fantezii în fața colajelor textile ale Clarei Tudoran	27
documentar Adrian Andrei Rusu Clujul “Civitas Terciaria”(II)	28
intermezzo clujean Petru Poantă Gastronomie și ideologie	29
remember Tudor lonescu Asta-i pohta ce-am pohtit ?	30
epiderma de bazalt Mihai Dragolea Doamna Adina, televiziunea, sacul cu gunoi	30
zapp-media Adrian Țion Show-ul frate cu românul și mai tare ca romanul	31
scrisori către președinte Radu Țuculescu Scrisoarea a doua	31
flash-meridian lng. Licu Stavri Cinematografice 2007	32
teatru de vorbă cu Tompa Gabor “Pentru mine Regele Lear este o alegorie creștină”	33
film loan-Pavel Azap Tsotsi	34
colaționări Alexandru Jurcan De ce a fost pusă o pernă sub capul băiatului pentru a fi împușcat?	34
1001 de filme și nopți Marius Șopterean 30. Frank Capra	35
plastica L. G. Ilea Victor Ciato - Pseudoportrete	36
plastica	
Victor Ciato - Pseudoportrete
Livius George Ilea
n decursul istoriei sale, arta portretului a
constituit mereu barometrul sensibil al
oricăror mutații estetice decisive.
Asumându-și tranșant inițiativa dinamitării
precedentelor canoane, devenite, într-un ritm
din ce în ce mai accelerat “academice”,
portretul rezumă în spațiul intervalului patosul
experimentalist și meditațiile ardente asupra
formei, proprii unei reiterate “noi sensibilități”,
reclamate de spiritul unei proteice arte a
viitorului.
Departe de a fi bântuite de acest duh
contestatar, Pseudoportretele lui Victor Ciato își
plasează - blagian - miza lor estetică în
orizontul misterului, al metaforei revelatoare.
Febrile, notațiile grafice încearcă să reconstituie
în crochiuri, cu ingenuuă acuratețe, arhitectura
interioară, armătura configurației antropomorfe.
Brusc, o spaimă teribilă pare a-l copleși pe
artist. Ființa este de negăsit, de neidentificat;
aceste apariții perseverează în a-și nega statutul,
demnitatea ontologică. Portetul devine tablou,
devine un pseudoportret, o alteritate săracă,
imagine privată de duhul său existențial. În
tentativa de a ține captivă această eșuată
oglindire în neant, aproape în transă, pictorul îi
desenează, de jur împrejur, o ramă, ca într-un
ritual șamanic de circumsciere cu pulberi magice
a imaginii celui ce urmează a fi exorcizat sau
dimpotrivă, demonizat.
În pete de lumină și întuneric, prin
ritmicitatea unor hașuri energice, interioritatea
ascunsă, protejată a personajului poate fi, deși
interzisă pictorului, cartografiată - cutremurul
său interior devenind semn sub “acul
seismografic” al pensulei artistului.
Aceste portrete fără ochi, urechi și gură par
a nu mai reacționa la violența tăcută, cvasi-
invizibilă a timpului prezent, care, căzut prin
păcatul originar tinde să le remodeleze, conform
pattern-ului său deformant, ca măști identitare.
Caracterul autist al acestor pseudoportrete este
anulat prin comunicarea subliminală cu
privitorul, instituind un dialog neașteptat, o
cale de ieșire din aporiile crizei imaginii în arta
contemporană.
O subversivă, salvatoare strategie a vagului,
a indeterminatului, a nuanțelor orchestrează
cromatic aceste decupaje/încadrări ale vidului
existențial. Rafinamentul armonizării culorii,
delicatețea ductului liniei, surplusul investiției
afective, rigoarea și experiența pictorului suferă
focul rece al cenzurii raționalității.
Acest nou tip de alfabet al artei portretului
redeschide dosare vechi, noii scrieri cu
pictograme. Lipsa elementelor de identificare
este suplinită de preaplinul energiei afective și
intelectuale ascunse în nervurile tușei, în
sinuozitățile pline de eleganță și grație ale
contururilor, în tensiunea explozivă latentă, a
unor simboluri familiare, proprie unei revelații
intransmisibile.
Pictorul rămâne - în ferma sa opțiune -
profund atașat acestor vagi notații picturale,
transcriind prin dicteu automat energii transper-
sonale, în timp ce portretul de tip “clasic”,
figurativ, realist poate doar să ilustreze nimicul,
mai sugestiv decât o pictură abstractă.
Prin aceste elemente constitutive proprii
Pseudoportretelor, pictorul explorează o nouă
direcție de valorificare a hieratismului expresiei
neobizantine în arta românească
contemporană.
Victor Ciato, artistul ajuns la vârsta deplinei
sale maturități artistice, își depășește discursul
autoreferențial conform prestigioasei sale
experiențe artistice și profesionale, reușind, în
același mod surprinzător, să instrumenteze o
nouă breșă către un posibil orizont al sintezei.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
Black
Pantone 390 U-Verde Gălbui