Black Pantone 247 U
TRIBUNA
101
Județul Cluj
1,5 lei
Revista de cultură • serie nouă • anul V • 16-30 noiembrie 2006
Zilele Tribuna
profil poetic
Nina Cassian
Petru Poantă
Orașul dicționarelor
Ilustrația numărului
Ilustrații din expoziția de
fotografii Țara Moților
interviu
Rene Burri
„Totul a început de
la curiozitatea
unui băiețel”
(|) Black	Pantone 247 U
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
Camelia Manasia
L.G. Ilea
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
pe la Cluj
Universitare, editoriale, artistice...
Claudiu Groza
n 23 octombrie, revista Echinox a organizat o
dezbatere publică în prelungirea numărului de
peste vară intitulat Starea Universității.
Întâlnirea s-a numit, voit provocator, Agonia
Literelor?, și a reunit o mulțime de universitari,
studenți și jurnaliști, aceștia din urmă absolvenți și
ei, în bună parte, ai UBB. Discuția a pornit destul
de poticnit, cu acuze „la persoană”, dar odată
desțelenită a pus în prim-plan situația Universității,
mai mult decât pe cea a Facultății de Litere. S-au
emis diverse opinii, unele foarte critice - punctuale
sau generale - la adresa managementului celei mai
importante „firme” din Transilvania, a cărei
vizibilitate nu e pe măsura anvergurii sale. S-au
găsit și puncte de dialog, tonul nemaifiind atât de
belicos spre finalul discuțiilor. Totuși, diverse luări
Ștefan Câlția	Vânzătorul de aripi
de poziție ulterioare au reaprins o dispută care
pare - amenințător - să excludă dezbaterea,
înlocuind-o cu metoda „bau-bau”-lui administrativ
la adresa „răzvrătiților”. Pentru că subiectul e
foarte vast, interesând, cu siguranță, și pe alți
reprezentanți ai mediului academic de prin țară -
căci problemele sunt de fapt aceleași -, vă invit să
urmăriți întreaga dezbatere pe adresa
www.ziarulclujeanului.ro, secțiunea special-
Universitatea.
a
În 4 noiembrie a avut loc la Muzeul Național
de Artă din Cluj un eveniment excepțional, pe care
de altfel l-am anunțat încă de acum două numere:
vernisajul expoziției Vânzătorul de aripi a lui
Ștefan Câlția. O expoziție cu multe lucrări expuse
în premieră, spre deliciul amatorilor de artă clujeni,
care au onorat vernisajul după cum se cuvenea,
cumpărând degrabă și câteva lucrări - fenomen nu
prea des întâlnit într-un oraș fără apetența „cotelor
de piață” ori a licitațiilor de artă. Universul
cromatic al lui Câlția e cuceritor prin epic. Fiecare
din tablourile sale permite imaginarea unei povești.
Artistul a recunoscut că se inspiră adeseori din
întâmplări trăite, pe care le filtrează și le redă
plastic. Ceva dintr-un spirit medieval-fantast al
Transilvaniei și al mittel-Europei rezidă în aceste
Radio România Cultural
În fiecare duminică, de la ora 12.00, cititorii
revistei Tribuna
sunt invitați să devină ascultătorii
Revistei Literare Radio
tablouri cu inorogi și oameni suspendați deasupra
copacilor, precum într-un zbor inițiatic. Clovnii,
peisajele, „vecinii”, inorogii lui Ștefan Câlția fac
parte dintr-un spațiu-timp foarte particular, în care
e un privilegiu să intri. Dar e posibil, privind doar
aceste tablouri. Expoziția va fi deschisă până în 17
decembrie, așa că profitați. E posibil ca unele
lucrări să devină niște rarități, nu prea des expuse.
a
Facultatea de Teatru și Televiziune a UBB își
dezvoltă din ce în ce mai mult segmentul de
cercetare în domeniul teatral. Recent, sub
coordonarea lui Liviu Malița, au fost publicate
două impozante volume, realizate cu colaborarea
unor universitari și absolvenți ai facultății. Viața
teatrală în și după comunism reface istoria unor
montări dinainte de 1989. Autorii au recurs atât la
articole-sinteză, care circumscriu momentul și
condițiile producțiilor, cât și la interviuri cu
protagoniștii acestora, fie regizori sau actori, fie
secretari literari, directori de teatre ori chiar...
cenzori ai vremii. Volumul are o secțiune
importantă dedicată teatrului de după 1989,
inclusiv mișcării alternative, ca și „scandalurilor”
teatrale recente. Cenzura în teatru. Documente.
1948-1989 antologhează procese-verbale, rapoarte
interne ale teatrelor și alte documente care
dezvăluie presiunea „sistemului” asupra artei
teatrale. Detalii în cronicile ce se pregătesc.
a
O splendidă și inedită expoziție despre
avangardă a fost deschisă în 8 noiembrie la
Muzeul clujean de Artă. Tablouri superbe, desene
senzuale ori ghidușe, reviste ale epocii - în general
ascunse prin colecții publice ori private - pot fi
văzute acum pe viu. Detalii în viitorul număr al
Tribunei, dar până atunci nu ratați expoziția, care
e deschisă până în 30 noiembrie. Parol!
■
Erată:
Dialogul dintre Andrei Marga și Davis Ward, publicat în
numărul trecut al Tribunei, a fost tradus de Ioana Nan. Ne
cerem scuze pentru omisiune și facem necesara îndreptare
(Red.)
101,0 FM
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Cultura integrării
I.	Maxim Danciu
Apropierea momentului în care România va
aprține efectiv Uniunii Europene ne-a pus
destul de repede în fața unor carențe
culturale eprivind modalitățile prin care procesul
de aderare să se realizeze fără șocuri și fără
perturbări stânjenitoare. Cu alte cuvinte, s-a făcut
simțită, tot mai acut lipsa unei culturi a integrării,
fie că este vorba de aspecte politice, economice și
juridice, ori de cele privind regionalizarea,
minoritățile și identitățile culturale. Adesea nu ne
convine cum suntem priviți de actualii cetățeni
europeni, cu percepțiile lor dieferențiate în funcție
de apartenența lor la o țară sau alta, după cum
de multe ori nu ne convine nici modul în care
chiar noi înșine ne fasonăm imaginea, neglijenți la
reziduurile noastre istorice și la păcatele tarnziției
pe care nu știm să le depășim tocmai pentru că
nu am avut deschiderea unei mai bune înțelegeri
și a cunoașterii lor la momentul oportun. Iată
doar câteva semne ale acestei carențe culturale pe
care dorim să o evidențiem.
S-a spus, nu o dată, că este aici vorba de
mentalități și de schimbarea lor în timp. Desigur,
este de acceptat faptul că mentalitățile se schimbă
lent, întrucât ele țin de ceea ce istoricii au numit
“durata lungă”, de modificări treptate în plan
social și economic, dar s-a ignorat, nu de puține
ori, un aspect esențial al structurărilor, anume că
viața intelectuală se cuvine privită, nu numai în
interdependența ei cu existența cotidiană ci și în
autonomia ei. Privind mentalitățile din această
perspectivă se poate distinge un nivel al gândirii
clare și un nivel al automatismelor; pe primul
nivel se desfășoară activitatea rațiunii ghidată de
minte, în timp ce pe al doilea funcționează
conceptele și imaginile pe care le-am acceptat și
ni le-am însușit. Or, paradoxul mentalităților
constă tocmai în această interacțiune a ideilor și
atitudinilor pe care le elaborăm în decursul
existenței noastre cu ideile și atitudinile pe care le-
am acceptat prin educație și alte forme ale
tradiției. Schimbare mentalităților survine odată
cu primenirea ideilor capabile să modifice
automatismele deprinse în vechile instituții și să
risipească stereotipurile unor obiceiuri uzate în
timp, pentru a promova o nouă sensibilitate,
a decvată modificărilor pe care însăși societatea le
inițiează și le susține. Fără îndoială, o cultură a
integrării cuprinde acest proces de schimbare a
mentalităților. Dar ea mai cuprinde și o nouă
înțelegere a istoriei Europei, pentru a accepta
realități ce se cristalizează abia astăzi, chiar sub
ochii noștrii. Sunt schimbări pe care continentul
european le suportă de câteva decenii și care au
generat o nouă atmosferă culturală. O cultură ce
vizează chiar identitatea europeană. Această
cultură se cuvine însușită, pentru că, așa cum
bine preciza scriitoru maghiar Gyorgy Konrad,
omul care învață mereu este blazonul Europei:
Omul care învață mereu are capacitatea de a se căi și
reușește să învețe din propriile greșeli. Dispunând de
autocontrol, învață să aibă respect față de alții și față de
sine, învață să își cunoască mediul, terenul propriu și să-și
exploreze posibilitățile. Trage concluzii din lipsurile sale,
vrea să obțină rezultate mai bune cu mai puțină risipă de
energie, își șlefuiește instrumentele, uneltele, mijloacele și
metodele.
Avem aici succint descrisă perspectiva pe care
va trebui să ne-o asumăm și noi pentru a face față
provocărilor pe care ni le va pune integrarea de
facto în Uniunea Europeană și de care trebuie să
țină cont de acum încolo orice inițiativă culturală
românească.
■
Tribuna - în vocabularul
național de toamnă
Ion Mureșan
Revista Tribuna „a intrat în rândul lumii”.
Expresia se folosește, de obicei, pe post de
laudă adusă codașilor, ca să-i încurajezi
pentru o faptă bună. O laudă, e drept, reținută,
căci ea, expresia, lasă deschisă poarta recidivei.
Să ne explicăm. Toate revistele serioase, iar
Tribuna, am mai spus-o, are fotoliu în salonul
bătrânelor doamne, își aniversează evenimentele
biografice. Zilele Familia, Vatra, Convorbiri
literare, Contemporanul, Poesis, Ateneu sunt în
fiecare an prilej de reunire a oropsitei bresle a
gazetarilor de cultură din țară, reuniuni pe
jumătate de întreținere, pe jumătate de onoare.
Clujul rămăsese coada plutonului, „lanterna”, ca
să folosesc un termen cazon-feroviar. A dat
Domnul și domnii și s-a ridicat și pe Someș un
steguleț de onoare.
Colocviul despre soarta revistelor de cultură și
locul lor pe carpeta cu harta României, plină de
semne convenționale ce semnalizează centri de
fierberi politice și frigorifere economice, a
beneficiat de prezența rezonabilă a tinerei
generații. Cu astă ocazie s-au familiarizat și tinerii
scriitori cu întrebările învechite: cum se justifică o
revistă de acest gen, care sunt dificultățile editării,
cum trebuie să arate, pentru cine e scrisă (care e
targetul), cine trebuie (dacă trebuie, să dea banii
și ce viitor și șansă are ea, revista de cultură, la
intrarea (castratoare sau fertilizatoare?) în Europa.
Și de data asta am avut revelația să constat că
răspunsurile sunt mai vechi decât întrebările.
Altfel spus, că se vorbește în gol, câtă vreme
capitalul financiar românesc e surd de o ureche la
problemele spitritului. Cât despre snobism, emai
rău ca surzenia, căci mimează auzul. Alte forme
de convingerea decât întrebarea repetată, revistele
acestea nu au. Protestul revistei Contemporanul
privind marginalizarea culturii vii, pe care s-au
adunat peste 600 de semnături de scriitori nu
echivalează ca rezonanță, încă, nici pe aceea pe
care ar putea-o avea o mineriadă cu un singur
miner ieșit buimac din șut și pornit, din cauză că
a rătăcit drumul spre casă, din cârciumă în
cârciumă spre București.
Despre Biografismul în literatura ultimei
generații au combătut Irina Petraș, Ruxandra
Cesereanu, Claudiu Komartin, Dan Coman
(ultimii doi sintetizați de Ana Blandiana sub
Ion Mureșan & Claudiu Komartin în Insomnia
©manasia
numele Dan Komartin!), Alexandru și Mihai
Vaculovski, Bogdan Crețu, Andra Rotaru, Ștefan
Manasia, Lucia Dărămuș etc. Au combătut
pasionant. Junii scriitori și critici strânși la Cluj
din toată țara au refuzat apărătorii din oficiu și și-
au retras plângerea. Mai mult, au dat cu
biografismul de pământ cu așa plăcere de îți
venea să-i întrebi de ce sunt supărați ei pe ei, ce
rău și-au făcut ei lor înșile. Concluzia mea e că
noua generație se află în faza pe care aș numi-o
„rățușca cea urâtă”. Scriitorii și criticii, excelenți,
încep să vadă că se deosebesc unii de alții și că
volumele lor lasă să se vadă personalitățile
marcante și distincte: că lucrurile se așează într-o
anume ordine.
Cu o investiție timidă, dar cu entuziasm
generos, Tribuna a intrat în vocabularul cultural
național de toamnă.
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
3
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
cartea
Plăcerea povestirii
Mihaela Mudure
Florina Ilis
Cruciada copiilor
Bucure°ti Editura Cartea Românească, 2005
Romanul Florinei Ilis, Cruciada copiilor,
este una dintre acele cărți cu totul
excepționale care reușesc să pună alături
universul copilăriei și al adulților prin genuine
canale de comunicație și sensibilitate, care demon-
strează maturitatea copiilor și infantilismul
adulților, perversiunea copilăriei și inocența matu-
rității. Cruzimea sau duioșia din aceste adevărate
lumi paralele reverberează, intersectează
îmbogățindu-ne cu înțelesuri mai adânci despre
noi adulții și despre modul în care ființa umană
învață dragostea, ura, mila sau prietenia. Din
acest punct de vedere, romanul Florinei Ilis poate
fi pus alături de Băieții din Strada Pal al lui
Molnar Ferenc sau de Împăratul muștelor al lui
William Golding. Terorismul, convulsiile societății
românești în tranziție, lumea interlopă dar și cea
a serviciilor secrete sunt sursele unor povești care
se țes din alte povești într-o uriașă structură
rizomică de tip web, în care unicul centru accep-
tat este cel al plăcerii povestirii. Legătura dintre
povești se face, de regulă, prin reluarea vreunui
cuvânt cheie care, însă, primește alte semnificații
în noua poveste sau, cel puțin, în discursul per-
sonajului care face conexiunea. Absența punctului
la sfârșitul paragrafelor care marchează trecerea
într-o altă poveste, cu alte personaje, subliniază
grafic mesajul profund al romanului Florinei Ilis:
totul e poveste. Vechile povești nu mor niciodată
pentru că ele se regăsesc în noile povești care tot
din cele vechi se trag.
Florina Ilis este o autoare cultivată care îi
cunoaște pe Freud, pe Jung, ori pe Cassirer.
Cultura aceasta bine aprofundată e filtrată de
plăcerea de a povesti poveștile timpului nostru.
Între aceste povești, istoria și istorisirea conflictu-
lui dintre adulți și copii ocupă un loc esențial, cu
precizarea că, la Florina Ilis, acest conflict
depășește limitele banalelor dispute dintre genera-
ții. Pe de altă parte, între copiii-personaje dispar
barierele sociale și tinerii din grupurile sociale
avantajate se solidarizează cu copiii străzii.
Lumea virtuală oglindește toate aceste evoluții
amenințând să devină mai reală decât cea reală
care nu e capabilă de globalizările aproape instan-
tanee produse cu ajutorul tehnologiilor ultra-mo-
derne. Implicațiile actului comunicării pure,
despuiate de suportul lor material, dar și poezia
internetului, ori noua componentă ludică a
copilăriei... on-line (jocurile pe computer), sexuali-
tatea adolescentină (povestea bobocului de iubire
dintre țiganul Calman și românca Alina), intrarea
parolată în Țara Copiilor, dar și în lumea
eresurilor, a vrăjilor, toate acestea alcătuiesc uni-
versul romanesc al Cruciadei copiilor. Este evident
că autoarea s-a inspirat din surse extrem de vari-
ate: de la episodul terorist de la Beslan, la crucia-
da medievală a copiilor, sau la poezia dizidentă a
Anei Blandiana. Jocurile reale sau virtuale, sau vir-
tual reale ale personajelor continuă până în
momentul când lumea adulților și moartea impun
propriile lor sensuri dure, nemiloase, ineluctabile,
cruciadei copiilor.
Nu e de mirare, deci, că referințele la celebrul
erou al lui Swift, Gulliver, sunt o preferință a
acestui narator cultivat care este Florina Ilis.
Lumea adulților este “ca un gulliver adormit în
irevocabilul configurației anatomice favorabile
celor mari în raport cu cei mici, celor puternici în
raport cu cei slabi” (180). În consecință, această
lume nu dă “nici un semn cum că ar bănui ceva
despre conspirația infantilă.” (180). Demontarea
de către copii a locomotivei trenului plecat în cru-
ciadă este o altă ocazie pentru Florina Ilis de a
relua meditațiile și comparațiile swiftiene. “E un
lucru dovedit atât în natură, la nivelul lumii
miniaturale vii, cât și din experiența lui Gulliver
în țara piticilor, că o mare comunitate de ființe a
căror putere fizică e limitată de statura lor
măruntă reușesc, totuși, prin convergența forței
fizice a fiecărui membru al comunității.” (260).
Lumea politică din roman este și ea atinsă de
morbul swiftian, Gulliver e un termen de com-
parație preferat și pentru primul ministru ficțional
care trebuie să rezolve cruciada copiilor:
“. minerii fuseseră floare la ureche față de criza
pe care o aveau acum de înfruntat, un Gulliver în
țara piticilor! așa se simțea premierul și nu-i plăcu
deloc ipostaza ficțională în care imaginația îl
închipuise pentru o clipă.” (367). Regăsim în
aceste comparații repetate, bazate pe diferențele
de măsură între copii și adulți, plăcerea livrescă a
autoarei de a-și insera narațiunea într-un cadru
mitic și cultural de largă respirație și semnificare
în care alegoria este calea regală pentru ambiția
romanului de a oferi o vedere panoramică a soci-
etății, cu toate straturile ei ascunse sau vizibile.
Tot pe linie swiftiană putem remarca umorul
fin, persiflarea inteligentă a personajelor, a reali-
tății la care romanul face trimitere, precum și a
naratorilor înșiși. Țintele ironiei și umorului
Florinei Ilis sunt extrem de diverse. Ele merg de la
Serviciul Român de Informații “care se ocupă cu
adunarea de informații și uneori, după caz, cu
fabricarea acestora.” (183) până la celebra oaie
cuvântătoare din folclorul românesc: “.nimic în
liniștea imponderabilă a firii nu trăda presenti-
mentul furtunii ce se va abate asupra întregii
lumi, din fericire, însă, oilor nu li se oferă
posibilitatea să grăiască decât în balade, muțenia
nepăsătoare cu care se întorseseră de la păscut
reprezentând o bună dovadă a acestei observații
de bun simț” (194). Alteori, ironia dublează, în
surdină, ecouri ale discursului despre destin din
textele homerice, ori din clasicismul francez.
“Armand Pelaghia. puse capăt autoritar acțiunii
lor, salvându-l, astfel, pentru a doua oară pe
Tiberiu din mâinile băieților, și să ne mai îndoim
de implicarea destinului în viața oamenilor, când
de două ori, în cel mult o jumătate de oră, acesta
își manifestase în existența lui Tiberiu voința
fermă.” (122).
Talentul narativ indiscutabil al Florinei Ilis
creează o enormă și reușită frescă socială în care,
în buna tradiție a realismului magic al romanului
sud-american, lumea reală e dublată de forțe din-
colo de controlul uman cu care vin în contact
vrăjitoare țigănci, polițiști, părinți sau politicieni,
ajutând binele să înfrângă răul. Romanul nu este
lipsit, însă, și de mici scăpări. După cucerirea
trenului de către copii, profesorii sunt închiși în
compartiment și naratoarea uită de ei câteva ore
bune, răstimp în care adulții sunt neconvingător
de pasivi deși obligați la o inevitabilă promiscui-
tate fiziologică. Copiii din tren sunt și maghiari și
români, dar specificul lor etnic nu e deloc o prior-
itate pentru autoare, care preferă opoziția adulți-
copii altor posibile surse de alteritate, ori clivaj.
Mai putem adăuga la aceste observații câteva
decizii stilistice discutabile. Florina Ilis acordă cu
încăpățânare etimologică substantivul mass-media
cu adjectivele la plural deși însăși Academia
Română prin recentul DOOM1 a dat liber să con-
siderăm mass-media un substantiv feminin la sin-
gular, așa cum și este adenda sau agenda.
Romanciera nu e total imună la agresiunea angli-
cismelor transformate în barbarisme prin
frecvență, precum în următorul fragment. “Nimic
nu făcea sens în mintea lui Pavel, singurele
răspunsuri logice erau fie teroriștii arabi, fie
copiii!” (312). De ce să “facă sens” (make sense,
în limba engleză) și să nu aibă sens ca în
românește?
Dincolo de aceste observații de detaliu,
romanul Cruciada copiilor impresionează prin
măiestria cu care povești din medii atât de diferite
construiesc un amplu tablou al societății române
la începutul secolului al XXI-lea și în prag de atât
de dorită integrare europeană. Cu siguranță,
Florina Ilis are toate calitățile pentru a da în viitor
și o capodoperă, nu numai un roman reușit.
1	Dicționarul ortografic, ortoepic °i morfologic al lim-
bii române publicat în 2005.
■
Poezia, gaură neagră
Andrei Doboș
Teodor Dună
Catafazii
București, Editura Vinea, 2005
Deloc de nebăgat în seamă saltul uriaș pe
care scrisul lui Teodor Dună se pare că
îl face, de la volumul de debut (Trenul
de treișunu februarie, București, Ed. Vinea, 2002)
pînă la cea de-a doua carte, apărută anul trecut,
Catafazii.
Dacă atunci (în Trenul...) poezia lui Dună
înfățișa mai degrabă un discurs quasiplicticos,
suprasaturat de un imaginar oniric la mîna a
doua, cu accente horror și gothic, acum (în
Catafazii) textul dă dovadă de prospețime și
maturitate, reprezentînd - după opinia noastră -
una dintre cele mai interesante apariții în poezia
românească din ultima vreme.
Volumul începe frust încă de la primul poem,
în sensul că ți se pune dinainte o voce cu care
va trebui să trăiești pînă la sfîrșit. Ești introdus
direct și fără menajamente într-un discurs mono-
cord și obsesiv, centrat pe anumite sintagme; ești
invitat în catafazie (= tulburare a vorbirii care
constă în repetarea mecanică a acelorași enunțuri
sau cuvinte (...), vorbire interioară independentă
de gîndire). Pe măsură ce înaintezi în lectură îți
dai seama că traseul este alunecos, că este foarte
dificil să-ți creezi o strategie și că este și mai
greu să surprinzi goală rețeta cărții. Asta pentru
că nimic din poezia lui Dună nu este ceea ce
pare a fi (vocea nu este, în realitate, o voce; per-
sonajul nu este, în realitate, un personaj; iar nar-
ativitatea acestor poeme nu este o narativitate
reală). Și totuși se creează un loc, asemănător
mai degrabă unei găuri de vierme, dat fiind fap-
tul că timpul este bulversat, oamenii coincid sau
se amestecă, elementele acestei - hai să-i zicem -
lumi trec cu rapiditate dintr-o formă în alta
povestind, după toate aparențele, o saga a morții.
O saga a morții structurată în trei părți, pe par-
cursul cărora te urmăresc cu minuțiozitate
"mama, tata, teo, tama-tama, o mare fără uscat
4
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
°i fără nici o apă, o noapte oricît de albă, părul,
unghiile, silvia, zăpada din curte". Coeziunea tex-
telor este dată, în primul rînd, de o anumită
monotonie cețoasă, ca la Mircea Ivănescu, dar se
pot surprinde și demonia lui Ion Mureșan sau
oralitatea specifică lui Ioan Es. Pop: "după 86 nu
s-a mai ferit de frica lui/ nici noi de frica lui./ îi
zisese putem fi colocatari./ putem trăi împreună
o sută de ani. Însă nici zece,/ însă nici doi și a
venit tusea și apoi zăpada/ și-apoi nu a mai venit
nimic./ da el voia să se împace și ea nu voia să
se împace/ și stătea la dreapta lui prinzând strălu-
cire și el îi dădea vodcă,/ se rotea în pat de pe-o
parte pe alta și-apoi de pe-o parte/ pe aceeași
parte, și ea mereu la dreapta lui (după 86 el nu s-
a mai ferit de frica lui)".
Arareori se încearcă o ieșire din acest orificiu
constrictor, ruperi de ritm nu prea există, aneanti-
zarea este garantată de neputință deși, atunci
cînd are loc, strigătul este înfiorător, materializîn-
du-se în poeme de o rară frumusețe, precum aces-
ta, pe care îl voi cita integral: "doișpe patrușpatru
smulg cuiul din perete îl vâr/ în geamul ceasului/
el ticăie la unu ei vin ei bat la ușă și au vocile ca
niște bice/ ȘTIM CĂ EȘTI ACOLO/ DESCHIDE/
bat cu pumnul în cui cuiul intră în palme/ am
palmele împreunate peste doișpe patrușcinci/
aerul se lipește de gură șTIM CĂ EșTI// eu sunt
cuminte nu mi-am descusut azi hainele/ pe
mama nu am văzut-o/ TATA ROUĂ ASCUND
MÂINILE MELE IAR NU/ SÂNGELE MAMEI
NOASTRE// nu mi-am ros unghiile le-am lăsat să
crească mari/ cât copacii/ copacii zboară pe
câmpii/ hai să-i adunăm copii/ / adică premiul
întîi opt vânătăi pe spate/ doișpe cinzeșunu/ o
coroniță de rădăcini și frunze și-apoi în bunicu e
jumate de lac/ în bunicu e mai frig ca-n alaska/
în bunicu s-a găsit cel mai bătrân om înghețat/
TAMA-TAMA ȘIIIII//ei vin știi că vin în fiecare
zi cu vocile lor care scobesc în ușă/ dar ei vor să
nu-i auzi și merg încet și-și țin vocile în mâini/ să
nu se audă cînd se apropie/ căci noaptea se aude
bine și în întuneric e răcoare/ în întuneric se
moare nu nu tata n-am vrut să zic asta/ ROUĂ
ASCUND MÂINILE MELE/ TAMA-TAMA sari
genunchii sunt murdari îi ții lipiți de podea/ îți
lipești buzele de ei și mănânci din coliva lui
bunicu/ și-n bunicu e mai frig ca-n alaska/ în
bunicu s-a găsit cel mai bătrân om din lume/ azi
e tama azi mai sunt trei/ trei minute în fiecare zi
mai sunt trei minute/ mereu la fără trei minute/
mâinile mele aruncă în perete ceasul/ și tavanul
începe să ticăie tavanul începe să ticăie/ în mine
se aude așa un pocnet/ și știu că mi se lovesc
oasele unele de altele/ când mai este un minut și
vocile lor foșnesc în iarbă/ se adună din unghere/
și vocea lor n-are început și se întinde/ ca o
coardă pe care pot merge/ și știu c-o să cad și-o
să mă lovesc/ cu gura de piciorul scaunului și-o
să iasă marea/ și-or să iasă păianjenii și-or să
țeasă E UNU E UNU// HAI HAI COPIL AL
NOSTRU/ ȘTIM CĂ EȘTI ACOLO DEGEABA
TE ASCUNZI/ CĂCI VOCEA NOASTRĂ NU E
O VOCE DE VIS// doamne-doamne ceresc tată
noi pe tine te rugăm luminează a/ noastră
noapte lucruri negre să uităm// ROUĂ ASCUND
MÂINILE MELE/ IAR NU SÂNGELE MAMEI
NOASTRE. (doișpe patrușpatru smulg cuiul din
perete îl vâr)".
Avem de a face cu un scris nevrotic și fragil,
cu un volum de poezie în care răsplata lectorului
este incertă fără o participare totală, de la primul
la ultimul poem. Lectura de suprafață sau pe
sărite este strict interzisă, iar asta tocmai din
pricină că poezia lui Teodor Dună este harnică și
sperioasă, implozivă și imprevizibilă.
■
foto: Szabo Tamas
Durabilitatea mahalalei
bucureștene
Gratian Cormos
Adrian Majuru
Bucureștii mahalalelor sau periferia ca
mod de existență
București, Editura Compania, 2003
D
emersul sociologic al lui Adrian Majuru
inventariază cele peste o sută de maha-
lale ale capitalei. Pornind de la cărți ce
redau topografia exactă a zonei încă de la 1250,
volumul urmărește cronologic evoluția, mai bine
zis extensia geografică, dar și comportamentală a
periferiei.
Preluând o întreagă linie de gândire a predece-
sorilor săi, Adrian Majuru conchide că mahalaua
este o formă specifică modului de viață balcanic,
oriental. Printre notele definitorii ale acestui mod
de existență se include: sedentaritatea,închistarea,
îngustimea mentalităților, stereotipurile primitive
de reprezentare care degajă un inevitabil strat de
intimitate grotescă și, în același timp, vulgară.
Locuitorii mahalalei se constituie în două mari
categorii - fiecare cu subdiviziunile ei - la fel de
tragice, după cum o afirmă titlul unui subcapitol
al cărții: Calicii și mișeii, prizonieri ai propriului
destin.
Exegeza de o profundă complexitate sociologi-
că trece în revistă toate componentele mahalalei
bucureștene: ocupații specifice, distribuția pe
clase sociale, mode, obiceiuri, superstiții, relații
interetnice, aspecte etimologice și onomastice.
Pe alocuri - mai ales în prima parte - cartea,
minuțios construită, va întâmpina rezistență din
partea cititorului comod care se vede asaltat de
puzderia de date, cifre, locuri, toate culese din
arhivele parohiale, care rămân sursele cele mai
exacte. Însă toate aceste informații seci, statistice
sunt pigmentate cu impresiile selectate din jur-
nalele de călătorie ale străinilor popositori pe
meleagurile noastre sau cu fragmente inedite și
picante din memoriile unor locuitori ai mahalalei.
Inserția de ample citate sugestive, alături de
mulțimea fotografiilor de epocă, a caricaturilor
colorează monografia lui Adrian Majuru, con-
tribuind mai mult decât exegeza la conturarea
unui portret verosimil al Bucureștilor mahalalei.
Nu este un reproș adus cercetătorului, care, cu
siguranță și-a organizat în așa fel propriul discurs
încât să acorde prim-planul “vocilor” autentice
din mahala.
Adrian Majuru face un multiplu excurs
(geografic, cronologic, comportamental) prin
mahalaua bucureșteană, iar la capătul călătoriei
inițiatice pe care ne-o propune, rămânem cu o
confuză stare de spirit: stupoare, neputință,
revoltă, deprimare? Câte ceva din toate. Nu
puține sunt conexiunile făcute cu realitățile
curente ale Bucureștiului, încât reflecția amară a
cititorului trebuie că este următoarea: Mahalagii
se succed, mahalaua rămâne.
Panorama comportamentului periferial ne
oferă explicația perpetuării unor “tare vechi în
haine noi”: același snobism care ascunde lipsa de
consistență, infatuarea, grobianismul, îndârjirea
fostului servitor, acum parvenit, de a-și demon-
stra importanța pe scena publică ș.a. Progresul
tehnic și civilizațional nu a reușit șă înlăture bal-
canismul - care subzistă în diverse forme -, ci a
contribuit doar la rafinarea și stilizarea comporta-
mentelor de odionioară. Ceea ce nu le face mai
puțin grotești și obscene.
După lectura cărții lui Majuru, ne întrebăm cu
toții unde e Bucureștiul mitizat, micul Paris inter-
belic? Mai poate fi el deosebit de mahalalele care
l-au sufocat de-a lungul timpului? Sau ne putem
“mândri” că suntem originali și în acest sens,
având o capitală alcătuită din periferii la propriu
și la figurat?
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
5
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
comentarii
Un thriller istoric
Mihaela Mudure
Orhan Pamuk
My Name Is Red
Traducere în limba engleză Erdag Goknar.
London, Faber and Faber, [2001] 2006
Orhan Pamuk este considerat a fi unul din-
tre cei mai valoroși scriitori turci contem-
porani. S-a născut la Istanbul în 1952
într-o familie bogată. Tatăl său a fost primul direc-
tor al reprezentanței firmei IBM în Turcia. A stu-
diat arhitectura la Universitatea Tehnică din
Istanbul pe care a absolvit-o în 1977. De aseme-
nea a beneficiat de stagii de cercetare în SUA, la
Columbia University și la University of lowa.
A început să scrie în anii 70 ai secolului tre-
cut. Primul lui roman, Întuneric și lumină, apărut
în 1979, a obținut un important premiu literar
turcesc. Au urmat romanele: Domnul Cevdet și fii
săi (1982), Casa tăcută (1984), Castelul alb
(1985), Cartea neagră (1990), Viața nouă (1995),
Alte culori (1999). În 2002 a publicat romanul
Zăpada a cărui tramă se bazează pe conflictul
dintre islamism și occidentalism în Turcia contem-
porană. În anul 2003 a publicat un superb memo-
rial dedicat Istanbulului, orașul său natal.
Problemele identitare apărute ca urmare a conflic-
tului dintre tradițiile laice și cele religioase, dintre
Est și Vest, sunt temele favorite ale lui Orhan
Pamuk.
Opera scriitorului turc a fost deja tradusă în
peste douăzeci de limbi. A primit numeroase pre-
mii literare, printre care premiul Medicis. În 2006
a fost nominalizat pentru premiul Asturias (obți-
nut de Paul Auster). În 2005 Pamuk a fost dat în
judecată pentru că a recunoscut public masacrul
armenilor din 1915-1917 și pentru că s-a exprimat
în favoarea rezolvării pașnice a problemei kurde.
În ianuarie 2006 procesul intentat lui Pamuk a
fost clasat sub presiunea PEN și EU. Unele per-
sonalități culturale din Turcia l-au acuzat, însă, pe
Orhan Pamuk de oportunism și manipulare a
mediei prin declarații oportune la momentul
oportun. Pe de o parte, scriitorul turc era un posi-
bil candidat pentru premiul Nobel pentru liter-
atură, pe de altă parte, această luare de poziție a
sa survenea în contextul negocierilor dintre Turcia
și UE pentru începerea tratativelor cu privire la
aderarea Turciei la UE.
Romanul Numele meu este Roșu, publicat în
2000, este o reușită combinație între mai multe
tipuri de narațiuni: thriller, romanul de dragoste și
romanul istoric. Pamuk reconstruiește, cu mult
farmec, atmosfera din Istanbulul secolului al XVI-
lea pe vremea sultanului Murad al III-lea (1546-
1595) care a condus Imperiul Otoman între 1574-
1595. Contrar așteptărilor cititorului român, sul-
tanul ficțional al lui Pamuk nu își bate defel capul
cu Principatele românești pe care le consideră pur
și simplu în sfera de influență otomană și cu asta
basta. Nu se suflă nici o vorbă în roman despre
Despot Vodă, Lăpușneanu, Ion Vodă cel Cumplit,
Nicoară Potcoavă, Petru Cercel sau Ștefan Răzvan,
toți contemporani cu sultanul Murad al III-lea.
Mihai Viteazul, spaima turcilor, așa cum știe orice
școlar din România, nu pare să fi tulburat nici el
prea mult cadânele ori miniaturiștii din palatul
imperial otoman, așa cum este el prezentat de
romancierul turc. Probabil acest fapt se întâmpla
deoarece - așa cum scrie în multe enciclopedii -
sultanul Murad al III-lea cel din istorie era foarte
influențat de frumoasele din harem. În orice caz,
Murad al III-lea al lui Orhan Pamuk se ocupă
mult mai mult de conflictele globale cu frâncii,
ori cu venețienii cei infideli, ori cu arabii. În
perioada când la noi scriu cronici Macarie, Azarie,
ori logofătul Rudeanu, când se redactează Palia de
la Orăștie și puternicii Movilești înalță mănăstirea
Sucevița, la curtea sultanului sunt la mare preț
miniaturiștii care decorează cu superbe desene
înscrisurile vremii și, în ascuns, deși acest lucru e
strict interzis de Coran, fac și portretele sultanilor
pe care le va vedea peste secole în biblioteca de la
Topkapi Serai și românul Dimitrie Cantemir.
Pe fondul poveștii de dragoste dintre Shekure
și miniaturistul Negru se rezolvă detectivistic și
un omor care tulbură relațiile dintre miniaturiștii
de la curtea sultanului. Orhan Pamuk exploatează
cu un farmec deosebit tradițiile povestitorilor ori-
entali. Oralitatea e la mare preț în roman, iar
poveștile în ramă încetinesc ritmul narativ și
potențează la maximum curiozitatea cititorului
pentru rezolvarea thrillerului. Împletirea diferitelor
fire narative duce la o text-ură narativă asemănă-
toare cu a superbelor covoare orientale pe care
personajele romanului se așează ele însele pentru
a spune alte povești în interiorul altei povești în
care alte personaje spun alte povești și așa mai
departe. Dintre superbele narațiuni care inter-
sectează firul narativ principal format din cele
două povestiri cadru, cea de dragoste și cea detec-
tivistă, una dintre cele mai frumoase este cea a
doctorilor care se iau la întrecere, nu într-ale
medicinei, ci întru talente poetice. Câștigă cel
care îi șoptește rozei un poem care-l ucide pe
rival, atunci când acesta inspiră parfumul
minunatei flori (331-332).
Lipsește din roman naratorul obiectiv care să
plutească deasupra întregii text-uri narative pre-
cum un dumnezeu peste ape. În fiecare capitol o
altă voce narativă spune povestea. Rezultatul e un
soi de multiple voice realism magic în care
pitorescul Istanbulului descris cu uneltele
realismului se împletește cu eresuri și presimțirea
unei alte lumi a frumosului și spiritualului.
Legătura dintre multiplele planuri narative e
sarcina principală a unui personaj fermecător de
pregnant: evreica Esther, mijlocitoare, pețitoare și
precupeață cu experiență.
Dar partea cea mai interesantă din roman este
trama epistemologică: conflictul dintre arta
occidentală în faza sa incipientă de modernitate și
arta miniaturiștilor orientali. Paradoxal, pentru un
miniaturist, darul suprem de la Allah este orbirea.
Important nu este să vezi, ci să îți amintești ide-
alul. Conform acestei estetici inspirate de un neo-
platonism nemărturisit ca atare în roman, minia-
turiștii nu vor să deseneze un copac, ci înțelesul
unui copac. Orbirea e darul suprem pentru minia-
turist deoarece el știe atât de profund încât nu
mai are nevoie să vadă. “Pentru ochi, frumusețea
este a descoperi în această lume ceea ce mintea
știe deja” (341). Aceasta este concluzia unuia din-
tre fericiții miniaturiști morți.
În consecință, realismul artei occidentale pare
brut și brutal. Legile perspectivei sunt disprețuite
pentru că ele presupun în centrul imaginii omul
cu percepția sa parțială care uzurpă locul central
al lui Dumnezeu. La orientali, așa cum sunt ei
înțeleși de Orhan Pamuk înțelesul precedă forma.
Orhan Pamuk
Această estetică se bazează pe o epistemologie
diferită de cea europeană. Important e ca desenul
să ne aducă respectul pentru culorile pe care
Dumnezeu le-a dat lumii, spre reflecție și cred-
ință. “Pictura este tăcerea gândului și muzica
privirii” (72), spune unul dintre miniaturiștii cu
nume de culori.
Identitatea miniaturistului nu are nici o impor-
tanță, de unde disprețul pentru semnătură.
Căutarea deșănțată a Occidentului pentru a capta
individualitatea, prin portret, prin individualizarea
stilului și semnătură nu au nici o noimă. Noi sun-
tem unici și viața noastră e un fapt excepțional și
misterios care nu poate fi “prins” pe pânză cu
uneltele realismului exterior, faptic al detaliilor.
Spune unul dintre miniaturiștii lui Orhan: “Ei
[occidentalii] prezintă ceea ce vede ochiul, așa
cum vede ochiul. De fapt, ei pictează lucrul pe
care-l văd, în timp ce noi pictăm lucrul la care
privim” (206). Din această perspectivă, în care
spiritualizarea, ochiul minții prevalează față de
realismul ochiului ca aparat visual fiziologic, origi-
nalitatea nu are nici un rost. Se cultivă admirația
față de vechii maeștri care au pictat pătrunzând și
pătrunzându-se de amintirile lui Allah însuși.
Vechii maeștri trebuie imitați deoarece ei au reușit
să păstrează cel mai bine această autenticitate
care ne duce cel mai aproape de modul în care
Dumnezeu (Allah) a conceput lumea. Dorința de
a picta este, în primul rând, dragoste de
Dumnezeu. Apoi, dorința de a picta este dragoste
de lumea aceasta așa cum o vede Dumnezeu. De
aceea schimbarea este respinsă. Orbind din
privitul la o miniatură, sufletul vechilor maeștri
se va contopi cu eternitatea acelui desen și, prin
acel desen, cu Dumnezeu. De aceea metodele
occidentale nu trebuie folosite. Ele sunt vanitoase
și periculoase, chiar blasfematorii, deoarece
obiectele trebuie desenate, nu așa cum sunt ele
văzute cu ochiul gol, ci potrivit importanței lor
pentru Dumnezeu.
Romanul istoric al lui Orhan Pamuk poate fi
dezamăgitor pentru cititorul român care tot
întoarce paginile cărții așteptând să vadă Imperiul
Otoman tremurând de frica vitejilor noștri
medievali, așa cum a învățat el sau ea la orele de
istorie și pentru examenul de admitere la liceu și
pentru bacalaureat. În schimb, romanul lui Pamuk
ne descoperă o lume de un superb rafinament a
cărei filozofie, mentalitate, obiceiuri și habitus nu
trebuie să dispară sub impactul occidentalizării
mondiale începută deja pe vremea sultanului
Murad al III-lea prin colonialism. Acesta este, de
fapt, adevăratul mesaj al acestui thriller, roman
istoric și de dragoste.
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Oborul cu cărturari
Ovidiu Pecican
Unul dintre subiectele în vogă după 1989
la noi este condiția intelectuală. S-au
tradus pe acestă temă cărți străine - de la
Bernard Henry-Levy la Paul Johnson - și s-au
publicat și contribuții românești, precum cea
semnată de Mihai Botez. Preocupate să elucideze
statutul intelectualului și specificul muncii sale,
cărțile care s-au dorit și niște rechizitorii la adresa
oamenilor cu diplome universitare nu au lipsit
nici ele. La Ed. Compania s-au publicat, în ultimii
ani două dintre textele interesante pe tema celor
cărora mulțimile începutului de an 1990
mobilizate de Frontul Salvării Naționale le
doreau, nici mai mult, nici mai puțin decât...
moartea. Mă refer la culegerile de eseuri semnate
de Ciprian Șiulea și, respectiv, de Sorin Adam
Matei. Un al treilea titlu la temă apare sub
semnătura lui Adrian Gavrilescu, autor care a mai
semnat - e drept, nu singur - o carte la aceeași
editură, reușind să continue seria abordărilor
despre lumea cărturărească din România
postcomunistă. Noii precupeți. Intelectualii
publici din România de după 1989 (București, Ed.
Compania, 2006, 263 p.) este o pagină din istoria
noastră recentă, scrisă după un model precar.
Autorul a urmat îndeaproape abordările dintr-o
cercetare franceză celebră cu trei decenii în urmă
și le-a aplicat materialului românesc, pornind de
la premisa - eronată - că metoda celor doi
sociologi din hexagon este universală și că orice
material, deci și acela românesc, i se pretează de
minune. În linii mari, nu altceva făcea Sorin
Adam Matei, citind actualitatea noastră într-o
cheie sociologică americană și obținând un
notabil succes de stimă, întărit de dezavuările
celor pe care cartea sa îi dezavua. Dar și acolo,
s-a observat cu justețe, socotirea terenului ca
simplu perimetru de verificare experimentală a
presupozițiilor teoretice, a simplificat pe alocuri
nepermis o complexitate socială indubitabilă. De
același păcat suferă și cercetarea lui Adrian
Gavrilescu încă dintru început, de la stabilirea
conceptului central. El preia sensul cuvântului
intelectual din perimetrul culturii franceze,
legându-l, după obiceiul parizian, de sensul
dobândit în contextul afacerii Dreyfuss. Din
păcate, nici chiar adicțiunea la franțuzism nu este
urmată cu stăruință, caz în care s-ar fi observat că
oamenii școliți de acolo, desemnați de alți autori
drept clercs (= cărturari, măcar că la noi vocabula
provine din latinescul cartularius folosit în evul
mediu, tom ce înmănunchea mai multe charte,
documente oficiale; în sens special: clerici), ca în
faimoasa La trahisson des clercs a lui Julien
Benda, beneficiază de atestate mai târzii decât
confrații lor români. (Las deoparte amănuntul că
implicarea intelectualilor în politică își are primele
atestări europene cu Pythagoras și Socrate, după
George Steiner, Maeștri și discipoli, volum
excelent publicat tot de Ed. Compania, în 2005.)
Generația Școlii Ardelene, în Ardeal, sau cea a
pașoptiștilor, în Moldova și Țara Românească, nu
a necesitat niște complicații dreyfussarde pentru a
întruni atributele recunoscute intelectualității.
Reprezentanții lor au fost și posesori de atestări
oficiale ale unei cunoașteri superioare - realizate,
de cele mai multe ori, în Europa Centrală sau în
Occident -, au beneficiat și de recunoașterea altor
cărturari și, în plus, s-au ilustrat și în politică,
numărându-se, cu toții, printre luptătorii pentru
drepturile sociale și naționale ale poporului lor.
Modelul intelectual ilustrat de ei a fost chiar mai
complex de atât, fundalul lor familial fiind, în
multe cazuri, aristocratic (de la Șincai, Budai-
Deleanu, Samuil Micu și până la Mihail
Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, frații Golescu, C.
A. Rosetti, frații Brătianu ș. a.), deși lupta lor s-a
dus de pe poziții burgheze și democrate.
Totodată, pe lângă prestația savantă sau/ și
literară, pe de o parte, și cea politică, pe de alta,
începând cu pașoptiștii cărturărimea românească
de seamă a manifestat un interes constant pentru
publicistică și conferențierea publică, ambele
consonante cu scopul propagandistic al acțiunii
lor politice și cu dorința de "luminare" a păturilor
mai largi de populație. Înmănuncherea tuturor
acestor trăsături în portretul intelectualului român
modern nu este, prin urmare, așa cum pare să
creadă Adrian Gavrilescu, o inovație
postcomunistă și nici nu trebuie pusă, în mod
superficial, numai pe seama dorinței de a seduce
și de a epata. De aici rezultă ori că desemnarea
intelectualilor actuali drept "noi precupeți" -
trivializare menită să-i pogoare direct în piața
Matache sau Obor - este pripită și eronată, ori că
ea trebuie extinsă (fără acel "noi") și asupra mai
vechilor... precupeți, iluștrii corifei menționați mai
sus.
Menționez că ipoteza în sine, deși inelegantă
ca metaforă, nu mă șifonează nici dacă s-ar
dovedi cu probe irefutabile că toți înaintașii cu
pricina și-au câștigat existența traficând mărfuri
umile prin târguri mai mult sau mai puțin
improvizate. La urma urmei, Zilot Românul alias
Ioan Fănuță, Anton Pann și Moise Cilibi cam asta
făceau, și nu văd nimic de rușine în așa ceva.
Nici chiar interpretarea în sens figurat a figurii de
stil respective nu ar scădea din prestigiul lor
cărturăresc, cum nu scade dintr-al lui Tudor
Vladimirescu faptul că "trafica" vite pentru un
foto: Robert Sârb
mare boier oltean ajungând în acest fel până la
Viena. Ceea ce mi se pare însă amendabil este
instinctul autorului de a crede că lumea
românească începe cu 1990 sau că totul poate fi
explicat prin recursul la o metaforă verificată -
cât? - pe durata scurtă a istoriei.
Din păcate, omul pare însă pus pe cârtire și
bosumflare, așa încât, chiar dintru început, în loc
să se întrebe senin și neutru cum stau lucrurile cu
misiunea intelectualilor, el preferă să insinueze că
ea nu există, iar dacă așa ceva a fost cândva,
astăzi s-a ales doar praful și pulberea de ea (vezi
titlul capitolului inițial la p. 7: "Ce-a mai rămas
din "misiunea" intelectualilor?"). Persiflarea
continuă, vorbindu-se de subiecții lucrării ca de
niște elemente de feronerie scoase la preț redus în
fața casei (cap. 2: "Ce sunt și la ce folosesc
intelectualii?"). Persistența în acest ton, ce s-ar
dori, pesemne, umoristic, îmi ridică problema
eticii cercetării. Este oare chemat analistul unui
fenomen să ridiculizeze materia care s-ar putea să
îl consacre și de pe urma căreia, poate, va câștiga
oarece prestigiu el însuși sau e suficient dacă își
va limita critica la formulări temperate ca ton și
retorică, indiferent de judecățile de valoare pe care
le va emite în raport cu ea? Recunosc aici tonul
consacrat de Academia Cațavencu, însă nu uit
nicio clipă că aceasta este un periodic satirico-
politic, și nu dă norma abordărilor savante ori
eseistice. De aici mai departe îmi vine greu să îl
iau în serios pe Adrian Gavrilescu, ale cărui
intenții îmi scapă. Poate că nu a vrut decât să
răbufnească resentimentar, ca atâția alții, față de
categoria din care aș fi zis că și el face parte. Va
fi fiind, până la urmă, un pamflet cartea lui, dar
atunci la ce bun atâta argumentare și lungimi
peste lungimi?! Iar dacă nu este decât un eseu,
parcă l-aș fi preferat mai artistic și mai original la
nivelul expresiei. Lipsită de noblețe nu este, cum
ar părea, atât lumea "saltimbancilor" ideii de care
se ocupă Adrian Gavrilescu, cât, din păcate,
viziunea în care o scaldă autorul.
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
7
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
telecarnet
Pagini de jurnal (II)
Gheorghe Grigurcu
L-am privit îndelung pe Sadoveanu de două
ori, în decursul prodigioasei pentru mine
toamne 1954. O dată, când Ceahlăul literar
șădea monumental la prezidiul unei „adunări pen-
tru apărarea păcii", aplaudat în răstimpuri (eu mă
aflam la balconul sălii, în apropierea lui... Petru
Groza, care, ocupând inițial un rând întreg, a invi-
tat apoi, cu un gest de om de lume, câteva femei
pe scaunele rămase goale). Sadoveanu s-a ridicat
de două-trei ori în picioare pentru a rosti, cu trăs-
nitorul său accent moldav, câteva vorbe protoco-
lare. Se prezenta ceremonios, în haine negre și cu
lavalieră. La ieșire, l-am văzut înveșmântat în
vestita-i șubă siberiană, de culoare deschisă, încon-
jurat respectuos de tineri, un uriaș obez și țeapăn,
cu privirea ce părea a nu înregistra nimic,
umplută cu fire de ceață cosmică... A doua oară
am avut prilejul a-l contempla pe autorul
Baltagului la o ședință a Academiei, tot la masa
prezidiului, alături de G. Călinescu ce rostea o
conferință închinată lui Cehov. Pe măsură ce
Călinescu termina de citit paginile, Sadoveanu,
aflat la stânga sa, le lua cu grijă și le rânduia
unele peste altele, gospodărește. O... colaborare.
a
Îmi amintesc câtă importanță li se acorda, în
anii '70-'80 unor autori azi intrați, nu fără
justificare, în umbră. După ce multă vreme
fuseseră răsfățați de oficialitatea comunistă pentru
masivele servicii propagandistice pe care le-au
adus acestuia (au fost autori de prim-plan ai
regimului), s-au văzut îmbrățișați în postură de
„oponenți", de „rezistenți “. Pe ce motiv?
Rezervele lor față de cârmuirea totalitară erau
foarte diplomatic drămuite, de bună seamă din
considerentul de-a nu-și pierde privilegiile și de-a
nu suporta niscaiva dezagremente, de tipul celor
de care aveau parte din belșug veritabilii
opozanți. „Clasicizați" conform canonului „realist-
socialist", s-au văzut „clasicizați" în pripă și-n
perspectiva liberalizării. Evident, printr-o
supralicitare a valorii producției lor pestrițe ce nu
depășea media. Boieri ai celei mai negre perioade
proletcultiste, s-au bucurat de-o primire triumfală
și din partea unei - să recunoaștem - suficient de
confuze tabere „democratice", la ale cărei idealuri
n-au aderat decât în chipul cel mai prudent și
pentru că o postură rigid comunistă nu mai renta.
S-au întors din nou, după bătaia vântului.
Vorbesc, cred că s-a înțeles, în primul rând despre
Eugen Jebeleanu și Geo Bogza. Cel dintâi trona
senioral, zi de zi, la restaurantul „Casei
scriitorilor" la masa-i rezervată (singurul căruia i
se făcea un atare hatâr), plimbându-și privirea
sastisită peste „plebea" scriitorimii, roasă de
sărăcie și cufundată adesea într-o boemă atât de
convenabilă „forurilor". Cel de-al doilea depunea
teatral, în fiecare an, buchete de flori la statuia lui
Eminescu din fața Ateneului ca-n fața, după cum
declara, a unui „mare sacrificat", însă părea a nu-i
observa pe atâția confrați sacrificați din preajma
sa. Rostind pompoase generalități inofensive, se
ferea ca de foc a ajuta o victimă ori, cu atât mai
vârtos, a se alătura unui gest protestatar. În
tovărășia celor doi se găsea și Marin Preda,
prozatorul important prin câteva din scrierile sale,
dar și monșerul tot mai duplicitar și mai arogant,
închiriindu-și condeiul Comitetului Central pe
foarte consistente sume de bani (vezi amintirile
lui Mircea Dinescu). Dar spre deosebire de
Jebeleanu și Bogza, azi ocoliți, autorul
Moromeților ne-a fost oferit și după 1989 drept o
paradigmă a moralității scriitorului român, cu o
iresponsabilitate susținută de câteva confirmări
inerțiale. Nădăjduia că măcar de-acum încolo
confrații noștri ce-și respectă conștiința să evite a-i
acorda lui Marin Preda, scriitor remarcabil (deși
cu un relief de inegalități frapante), și ceea ce
acesta n-avea: mare curaj, mare ținută etică. De
altminteri mă surprinde faptul că Preda continuă
să fie idealizat în același climat în care Petru
Dumitriu a avut parte de severe aprecieri pentru
oportunismul său, e drept resuscitat și după 1989.
Doi scriitori de seamă, judecați însă cu două
măsuri diferite...
a
Marin Preda văzut de foarte aproape prin
ochiul, după toate probabilitățile realist, al Ninei
Cassian: „În Marin coexistau sublimul cu josnicia,
puritatea și sordidul, forța și neputința, cu
demarcații mai nete decât am cunoscut la alții.
Aurora a stimulat în el trăsăturile negative (...).
meschinărie, ciudă sterilă, parvenitism - au ieșit
din Marin ca niște păianjeni și au început să-i
circule prin viață (...). S-a îmbolnăvit de
concurență, invidie, neîncredere, lehamite,
neputință și cred că s-a îmbolnăvit mai cu seamă
pentru că a pierdut din greutatea lui specifică
puritatea, liniștea gravă a creației, ordinea pe care,
când l-am cunoscut, și-o impunea".
a
Superba scuză a mitomanului Malraux: „Nici
adevărat, nici fals, ci trăit". Există la acest scriitor
nebunie, delir, extravaganțe, dar niciodată
meschinărie. Într-un anumit fel, dezvoltarea lui
Malraux s-a oprit la 25 de ani; ca un adolescent
mare, el a fost întotdeauna fascinat de războaie,
de oameni importanți, de onoruri oficiale, de
zurgălăii puterii. Dar mai cred de asemenea că se
îndoia profund de toate acestea" (Olivier Todd).
a
24 septembrie 2004. După ce tocmai aflasem
din Adevărul știrea morții lui Franțois Sagan (cu
o foarte mică diferență, „leatul meu"!), primesc
un telefon din partea d-nei Maria Urbanovici care
îmi comunică trecerea în lumea drepților a lui
Geo Dumitrescu. Poet de-o anume însemnătate
nu atât prin opera sa compozită, destul de
foto: Ioana Socaciu
sărăcăcioasă în sine, cât în perspectivă, prin
împrejurarea că a jucat oarecum rolul de
buzdugan al ludicilor și prealudicilor optzeciști,
Geo Dumitrescu a fost neîndoios supralicitat.
Precum lui Eugen Jebeleanu sau Geo Bogza, i s-a
pus la dispoziție cu grăbire un fotoliu de „clasic
în viață". I-am aplicat cândva formula de
„avangardism popular" care mi se pare și acum
adecvată. Cu destui ani în urmă, l-am întâlnit în
câteva rânduri, fugitiv. Era un meridional
mărunțel, cu mișcări sprintene (nu-și dădea în
vileag vârsta) și cu acea rostire comprimată ce
sugerează o anume ironie prin economia
(supravegherea) expresiei. Cam ca Dan Deșliu...
Imediat după 1989, m-am angajat, recunosc:
pripit, într-o polemică cu reputatul bard care
schița gestul unei „depolitizări" ce, în acele zile
efervescente, mi se părea reprobabilă (titram o
„morală gri"), luându-i apărarea lui... Ion Simuț!
Viața s-a dovedit însă și de data aceasta
imprevizibilă. Pe când autorul Libertății de-a trage
cu pușca n-a mai tras nici un foc în direcția
politicului, retrăgându-se într-o tâhnită rezervație a
gloriei pe care a luminat-o până dăunăzi, criticul
orădean a trecut de pe poziția revizuirilor pe cea
opusă, evident utilă cât încape pentru „carieră".
Fuga de pe pozițiile intransigenței o fi jenantă,
dar e ... sănătoasă! M-am aflat, așadar, la un
moment dat, în postura de defensor al d-lui
Simuț! O undă de emoție m-a apropiat de Geo
Dumitrescu, când am citit despre atașamentul său
față de foarte bătrâna-i mamă, până de curând în
viață. Sarcasticul până la un punct, moralmente
elasticul, nu o dată conjuncturalul poet se
reabilitase în ochii subsemnatului printr-o
ipostază profund umană.
a
Revăd locuri ale primei mele tinereți, la Cluj.
Totul pare mai mic, cumva uscat, chircit. Cred că
sufletul meu s-a uzat și, nemaioglindindu-se în
decor cu prospețimea sălbatică de odinioară, dă
impresia că acesta a obosit. Boala sufletului
devine boala materiei din preajmă, o face să intre
în paragină. (și totuși obiectele copilăriei pe care
se întâmplă să le revedem din când în când, n-au
îmbătrânit. Sunt încă naive, sunt încă jucăușe,
aidoma unor pui de câine sau pisică).
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
accent
Andante
Monica Ghet
ndante este o “poveste” - cum precizează
subtitlul - °i e , într-adevăr, o foarte
X X frumoasă punere în pagina
contemporaneității a basmului Tinerețe fără
bătrînețe și viață fără de moarte - numai că aici,
în “povestea” lui Vasile Igna, tinerețea e o
amintire a altei vieți ce are loc între plecarea din
și revenire în țara natală, cea plină de presimțirea
și de împlinirea ...morții.
E bizar cum unii poeți români consacrați
ajung la un moment dat să scrie o proză care “ia
caimacul” multor literatori “de cursă lungă”.
Autorul a zece volume de poezie, din 1969 pînă
în prezent, a unui singur volum de proză datînd
din 1978, Ora morilor de vînt (Dacia), a trei cărți
de eseistică - memorabile - și a trei cărți de
traduceri, Vasile Igna, ajuns diplomat de carieră
(începînd cu 1994, iar în prezent: ministru
consilier, însărcinat cu afaceri culturale la Berna)
ar putea să-și considere “misia” împlinită. Se vede
că mai avea și are destule de spus!
Andante, romanul-“poveste”, a fost elaborat
timp de zece ani: din 1996 pînă în anul curent al
apariției sale, 2006, un manuscris “gestat” între
Paris, Bel-Air, București, Cluj, Feleac și Berna.
Rezultatul îmi pare meritoriu. În pofida declaratei
detașări de biografic, credibilitatea și frumusețea
romanului se întemeiază tocmai pe “mierea
stoarsă din fagurele durerii” izvorîtă dintr-o
experiență deloc comună, îndeosebi cea a
transmutării metamorfozante a identității.
Desigur, dacă ai un fir de lînă și o andrea, plus o
oarecare îndemînare, poți tricota un
pulover.ergo, din cuvinte se țes povești clădite în
zidul de susținere și apărare al istorisirii:
“Ați putea crede că tot ceea ce vă povestesc
am și trăit. Fals! Eu îmi amintesc, eu nu fac nici
istorie, nici biografie. Sinceritatea mea nu are
nimic de a face cu adevărul, ci, dacă vreți, cu
frumosul. Povestea e cuvânt, nu viață, tot astfel
cum povestitorul e o făptură de vorbe, nu de
carne. La urma urmei, nu suntem altceva decât
ceea ce putem povesti.”
Cu alte cuvinte, și dacă bine înțeleg, nu
suntem viață decît în măsura în care ne putem
povesti ori putem fi povestiți...Înseamnă, oare, că
sinceritatea aparține exclusiv invenției, sau poate
invenției de adevăr?
Sebastian Opreanu, vechi militar provenit
dintr-un sat ardelenesc, a cutreierat lumea după ce
a fost nevoit să se exileze la inceputul anilor
cincizeci. La peste optzeci de ani revine în patrie,
unde soarta îi scoate în cale un cuplu tînăr,
dornic să-i asculte “firul vieții”. Pe măsură ce
povestește cumplitele aventuri ale războaielor la
care a participat în cadrul Legiunii Străine, iubirile
și mariajul său din Spania, anturajul soției,
moartea unicei fiice, înrolarea în armata spaniolă
sub dominația lui Franco, dar și avantajul pervers
de a sluji dictaturilor, Petru Pavel și logodnica sa
Rada sunt pe nesimțite locuiți, parazitați de acest
special destin-istorie, mostră a celei de-a doua
jumătăți a secolului trecut. Colonelul Sebastian
Opreanu are - prin intermediul celor doi - prilejul
unic de a-și contura și înțelege existența, inițiindu-
se astfel în taina stingerii, a morții încrustată cu
amintiri. Însă eliberarea lui de povara cuvintelor
înșirate într-un andante narativ are efectul
împovărării pentru totodeauna a celor doi
ascultători, privați, pe această cale subtilă, de
inițiativa propriei lor existențe. Oameni ai
timpului lor, totuși captivii unei mentalități
“claustrofile”, activînd după anii ’90 în România,
unul cercetător botanist - el, Petru, pe cînd ea,
Rada e arhitect care a refuzat ofertele tentante ale
capitalei - cei doi cad pradă “viziunii lărgite” a
interlocutorului lor umblat prin lume doar pentru
a veni să moară în țara de baștină. Avem, așadar
unul din mai rarele exemple ale scrierilor de
ficțiune românești hrănite din spații
“extrateritoriale”, fie și prin justificarea exilului
personajului principal. Rezultatul e, pe de o parte,
radiografierea esențializată a unei jumătăți de veac
în Europa postbelică la Est și Vest, cu toate
contradicțiile statelor învinse sau învingătoare; pe
de altă parte, citim îndărătul rîndurilor, adeseori
involuntar calofile ce descriu ambientul apusean,
statornicia identității de țăran ardelean a
colonelului Opreanu, în jurul căruia pivotează
narațiunea. Sebastian Opreanu ilustrează în
aceeași ordine de idei dualitatea europeanului
“globalizat”, iar mijlocul optim de redare a
personalității “postmoderne”, scindat-unificate
este limba: limba maternă versus limbile însușite
conștient.
“Oricît de bine ai vorbi o limbă străină,
aceasta nu va fi niciodată în stare să exprime mai
mult de jumătate din ceea ce vrei să spui.
Jumătatea cealaltă - care nu înseamnă neapărat
înțeles, sens - va rămîne totdeauna nespusă. Ea
aparține, în mod obligatoriu, limbii materne.”
(p.128)
Familiarizarea cu mediul aristocratic spaniol și
cel diplomatic european îi produce personajului
“meditații lingvistice” dincolo de care transpar
două stiluri de viață rezultate din experiențe
istorice radical diferite:
“Nu fusesem, cînd am plecat din țară,
vorbitorul unei limbi prea evoluate, mediul cazon
Critica mondială se sprijină
într-un baston românesc
Începând cu 2006, Asociația Internațională a Criticilor de Teatru (AICT) a hotărât să ofere Trofeul
THALIA - Premiul Criticii Mondiale. Acesta va fi decernat o dată la doi ani, în cadrul congreselor
mondiale AICT găzduite de prestigioase festivaluri internaționale.
Pentru următorii zece ani, România are onoarea de a realiza acest trofeu datorită unui proiect propus
de Secția Română AICT și conceput de scenograful Dragoș Buhagiar. Premiul THALIA - un baston
realizat din argint și lemn de santal - a prins viață cu sprijinul financiar al Fundației „William
Shakespeare" din Craiova, în special prin strădania președintelui acesteia, Emil Boroghină.
Privit de lumea teatrală ca un corespondent al Oscarului, primul trofeu THALIA a fost decernat pe
25 octombrie la Seul (Coreea de Sud), cu prilejul Congresului Jubiliar AICT - la 50 de ani de la
înființare. Patriarh al criticii mondiale, englezul Eric Bentley (în vârstă de 90 de ani) a fost desemnat
câștigător în urma votului celor 50 de secții naționale AICT „în virtutea interesului deosebit pe care
il reprezintă scrierile sale de teatru și despre teatru, precum și a pertinenței lor în actualitate".
Delegația română a fost formată din: Ludmila
Patlanjoglu (președinte AICT - Secția Română,
membru în Comitetul Executiv AICT), Alice
Georgescu (vicepreședinte AICT - Secția Română),
Dragoș Buhagiar, Emil Boroghină și Ioana Moldovan
- participantă la Seminarul Tinerilor Critici. Printre
trupele invitate în cadrul Festivalului Internațional
de Teatru de la Seul s-a aflat și cea a Teatrului „Toma
Caragiu" din Ploiești, cu spectacolul Trei surori de
Cehov, în regia lui Alexandru Dabija.
■
Emil Boroghină, Eric Bentley și Dragoș Buhagiar
și Ardealul necontribuind în niciun fel la
consolidarea unui vocabular bogat.
Conservatorismul lor funciar mi-a impus, însă, un
mare respect față de proprietatea sensului
cuvintelor și un adevărat cult față de înlănțuirea
logică a acestora în economia frazei. De aceea,
poate, franceza s-a potrivit atât de bine modului
meu de a comunica, tot astfel cum cred că
româna pe care o vorbesc astăzi este rodul unei
contaminări permanente cu celelalte limbi
cunoscute, rezultatul unei selecții drastice pe care
subconștientul meu a reușit să o facă pe parcursul
mai multor decenii. Preferința pentru neologism și
înclinația pentru epitet, în defavoarea metaforei,
cred că își are izvorul în acest amestec, aproape
magic, între rigoarea francezei și rezonanța
cvasiînăbușită a spaniolei, între prospețimea
italianei și ritmurile cadențate ale germanei, între
eflorescența reținută a englezei și curgerea
bolborosită a portughezei.” (p.129)
Cît despre oamenii vorbitori nativi ai
“celorlalte limbi”, ei “jucau un rol pe care-l
scrisese nu propria lor contemporaneitate, ci o
întreagă istorie.” Iar Stilul marilor rafinați, esteți și
aristocrați “ e o dovadă a inadecvării și un semn
de refuz”. Oare la fel de “inadecvat” să se fi
simțit însuși personajul creat de Vasile Igna cînd a
preluat limbilor apusene “proprietatea sensului
cuvintelor” împreună cu “înlănțuirea lor logică”?
Cert este că respirația frazei din romanul lui
Vasile Igna, calmul rememorării și al reflecției pe
care o antrenează sunt voit asociate ritmului
andante prorpiu compozițiilor muzicale. Un
Andante recurent de-a lungul narațiunii, punctînd
momentele de cumpănă în destinul personajelor.
Un Andante al eleganței stilistice fericit inadecvate
zgomotelor și zbuciumului contemporaneității.
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
profil poetic
Nina Cassian
O prezentare
Nina Cassian s-a decis târziu (1985) să părăsească țara: înainte cu cinci ani să sune, la hotarele ei, trâmbița capitalismului
global, așa cum la nașterea ei (1924), la aceleași hotare, sunase deja trâmbița comunismului proletar. Carte de o sinceritate
puțin obișnuită în cultura română (Memoria ca zestre, I-II, 2003-2004) a fost repede expediată pentru presupuse lacune de
informație și derogări de la norma înregistrării faptului istoric. De parcă scriitoarea trebuia să fie, cu sau fără voie, cronicarul
de modă veche al tuturor vânzătorilor de neam și de conștiință din a doua jumătate românească a secolului XX. Ea este
martorul conștiinței sale, atât și nimic mai mult. Iar selecția pieselor de dosar se face numai de și pentru această instanță.
Apărarea poetei este nu numai extrem de ingenioasă, dar lipsită de orice echivoc. Curaj nu înseamnă doar legarea cu lanțuri
de grilajul unei instituții sau amenințarea duioasă cu sinuciderea. Delirantului festivism al regimului totalitar, monstruoaselor
celebrări pe stadioane ale megalomaniei politice, calendarului neronian al piețelor publice, Nina Cassian le opune
spectacolul, euforic uneori, îndurerat alteori, al celebrării intime, al marilor iubiri (literare inclusiv), al fragilității sufletului
și al inimii aflate în alt surghiun decât cel al sloganelor de stradă și al pasului de front.
De ce n-ar fi cânturile erotice implicit o formă de libertate a spiritului sau un mod de a sfida lumea ovațiilor obscene
și a ideologiei gregare? E, în fond, vorba de o posibilă formulă de disidență într-un timp al intimității compromise, agresate,
transformate în obiect de investigație și delațiune. Vorbim de viață ca literatură, nu de literatură ca politică și istorie. Fiindcă
nu am văzut până astăzi vreun scriitor pedepsit pentru luările sale de cuvânt, pentru atitudinea sa revoluționară,
intransigența de partid sau pentru contribuția remunerată la funesta desăvârșire a construcției socialiste. Dimpotrivă,
administrează edituri, veghează comisii parlamentare, conduc reviste, mulți sunt vocile din public (aceleași de peste un
deceniu) ale originalei noastre democrații. Nu spun că pedeapsa e necesară. Dar între tăcerea decentă, aristocratica distanță
pe care Nina Cassian și-a impus-o față de sine în primul rând și dezmățul pedagogic al celor din urmă, admirația merge
spre poeta care acceptă condamnarea (Life Sentence, 1990) de dragul credinței în viața de dincolo a poeziei.
Prezenta selecție oferită Tribunei e un act de curaj, onestitate și independență. O ecuație rezolvată în fața cortinei.
Aurel Sasu
și omoplații te vor durea de imperativul aripilor.
Îți făgăduiesc să te fac atît de viu, încît
căderea prafului pe mobile să te asurzească,
să-ți simți sprîncenele ca pe două răni în formare
și amintirile tale să-ți pară că-ncep
de la facerea lumii.
(Sîngele, 1966)
Tumefiere
Orație
(în limba spargă)
Eu am știut că timpul o să treacă.
Eu am știut.
Februarie e cel mai scurt
și-mi rămîne plînsul afară din teacă.
Tare curge, curge...
Faima mea întîmplătoare
își face cruce
cu două picioare.
Pentru ca umilința jocului
să-mi fie lăsată,
m-am deplasat la fața locului:
fața locului era umflată.
(La scara1/1, 1947)
Dorul
Dragostea mea,
ancoră grea,
ține-mă strîns;
toate mă dor:
gura - de dor,
ochii - de plîns.
Vîntul căzu -
- poate că nu,
dar s-a făcut
liniște-n cer,
fără puteri,
ca la-nceput.
Nu mai visez
pași pe zăpezi,
urme de vulpi;
nu mai sînt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.
Singurătăți...
Nu mi te-arăți,
nu-mi trimiți vești.
Cat fără rost.
Oare ai fost?
Oare mai ești?
(Vîrstele anului, 1957)
Ispita
Îți făgăduiesc să te fac mai viu decît ai fost
vreodată.
Pentru prima oară îți vei vedea porii
deschizîndu-se
ca niște boturi de pești și-ți vei putea asculta
rumoarea sîngelui în galerii
și vei simți lumina lunecîndu-ți pe cornee
ca trena unei rochii; pentru prima oară
vei înregistra înțepătura gravitației
ca un spin în călcîiul tău,
Custuliță, custă nață,
voitan de sîmbinică, sîmbineață,
felitul Cinere,
fetelite să-i fie trinele,
de sîmbineață s-a goitat,
arva și-a turnutat,
suză nouă a cîrmotat,
cu flaniță s-a zîtat.
Mare zercă au licurat
1O
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
10
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
două sute de beliferi,
o sută de belifori
din cei mai belifari,
numai nepoți de ghiulari.
°i-n păsărit de joare,
au zîmbat cu toții la chiultunoare
și-am chiultunat în sus
pînă la filifus,
pînă ce laii s-au drugit
și coroavele s-au prefărit.
și chiar felitul Cinere,
fetelite să-i fie trinele,
s-a ochelit pe-un dal,
pe-un dal Logodal,
și noi cu toții,
maraoții,
cu ferinda, gorinda,
cu ferioana, goriana,
zicem mulți ani să trăiască
Bion și Bioana!
(O sută de poeme, 1974)
- De ce-ai murit, pasăre?
De ce-ai murit, dragoste,
cu capu-ntre pene
și ciocul ascuns?
- De vînt, de primejdie,
de glasuri ostatice,
de dorul zadarnic
și fără răspuns.
- De ce-ai murit, patimă?
De ce-ai murit, datină,
visata mea doină
cu sensul străbun?
- De rana cuvintelor
luate-n derîdere,
de ritmul haotic
scandat de-un nebun.
- De ce-ați murit,
dragul meu,
draga mea,
dragii mei?
(Numărătoarea inversă, 1983)
Și cînd vine sfîr°itul verii,
parcă vine sfîrșitul lumii.
Totul e pustiire și spaimă.
Ziua scade
pînă la pierderea demnității.
Pe trupurile noastre cad
lespezi ude, de postav:
paltoanele deprimate.
Și-apoi, zgribuliți, poticnindu-ne,
prin hîrtoapele străzii Iarnă,
colț cu declinului...
Ce rost are să mai trăim
cu ideea de primăvară
-primejdioasă ca toate utopiile?
(Numărătoarea inversă, 1983)
Ultima suflare
Îmi cad literele din cuvinte
cum mi-ar cădea dinții din gură.
Bîlbîială? Sîsîială?
sau e muțenia de pe urmă?
Îndură-te, Doamne,
de cerul gurii mele,
de omușorul meu,
acest clitoris din gîtlejul meu,
vibratil, sensibil, pulsatoriu,
explodînd
în orgasmul limbii române.
(Des-facerea lumii, 1996)
răpusă și învingătoare
în acest tablou de vînătoare.
(Des-facerea lumii, 1996)
Tapițerie
Cu un picior în groapă
și cu celălalt pe tigrul împușcat
- așa mă văd,
Dialogul meu cu dictatura
O vocală curată e dimineața mea.
Latină pronunție în murmurul timpului confuz.
Cu silabe raționale
încerc să limpezesc mîlul ocult
și violența promiscuă.
Protestul meu lingvistic n-are putere.
dușmanul e analfabet.
(Desfacerea lumii, 1996)
Ciuleandra
Și-ncă una, și-ncă două,
ne nuntim la lună nouă
care veche-a fost cîndva
hă-ă-ăp ș-așa. Ș-așa!
Și-ncă cinci și încă șase
cu Maria lui Tănase,
că ne vine a juca
hă-ă-ă-ă-ăp ș-așa, ș-așa!
Pasul întețindu-se.
Vocea adumbrindu-se.
(inedită, 2006)
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
11
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
zilele Tribuna
101 de apariții ale noii
serii TRIBUNA
Ediția a doua a Zilelor revistei Tribuna a avut loc în 27-28 octombrie a.c., la Cluj-Napoca. Mulți oaspeți, tineri scriitori din toată
țara, texte, polemici, poeme. Nicidecum o aniversare vetustă & rigidă, așa cum uneori se obișnuiește. Două colocvii, unul „închinat”
Biografismului sau neoexpresionismului în poezia contemporană, celălalt despre Problemele actuale ale jurnalismului cultural, plus
un veritabil maraton de poezie și muzică desfășurat la Casa Radio și o expoziție de fotografie avîndu-l coautor pe cel mai nou coleg
de redacție, plasticianul Ștefan Socaciu.
Numărul 101 al Tribunei găzduiește o primă parte a textelor și intervențiilor scriitorilor invitați.
Proces-verbal
Mihai Mateiu
Am participat și eu la Zilele revistei
Tribuna. De fapt, numai la una, cea de
vineri. Cînd am ajuns la Uniunea
Scriitorilor tocmai se intra în sala festivă. În afară
de doamna Irina Petraș și de domnul I. Maxim
Danciu, amfitrionii, nimeni nu voia să stea în
mijloc, la masa rotundă. Ștefan Manasia, care-
avusese ideea de-a invita poeții tineri, n-a avut
încotro și, pînă la urmă i-a mai convins el pe cîți-
va să stea la masă. Restul ne-am asezat pe
scaunule aliniate lîngă pereți, să nu batem la ochi.
Ruxandra Cesereanu a stat puțin în spate, cu noi,
dar după ce a început discuția s-a mutat singură
la masă. Discuția n-a mers chiar ca la seminar, a
fost destul de haotică. Poate pentru că pe tinerii
poeți îi durea tare capul după drum, cum s-a
scuzat Bogdan Crețu. Noroc că fiecare avea în
față o mică statuetă de lemn în forma literei T,
cu care puteau să se joace. Bogdan Crețu a
demontat T-ul lui din suport și, la un moment
dat, puncta ideile bătînd cu el în palmă, de parc-
ar fi fost un ciocănel. Lui Dan Coman i se părea
că al lui seamănă cu o spînzurătoare. Cred că din
cauză că nu-și putea aprinde țigara pe care o
scosese din pachet și-o tot învîrtea între degete.
Pînă la urmă ne-am prins ca se putea fuma în
antecameră, de unde se auzea și discuția care
sărea de la un subiect la altul. Am mers pe rînd,
mai mulți. Andra Rotaru era singura fată și unul
dintre poeți s-a oferit să-i scrie o scrisoare, cu sau
fără conștiință critică, la alegerea ei. Pîna la urmă
cred că i-a scris mai multe, pentru că au rămas
acolo pînă la sfîrșit. Eu m-am întors la locul meu,
să nu-mi scape ceva. Ruxandra Cesereanu încerca
să afle tot felul de chestii de la tinerii poeți și m-
am gîndit că și ea le-ar putea deveni muză, daca
nu le-ar mai tot zice “dumneavoastră”. Cuvîntul
ăsta ridica un gărduleț în jurul ei. Și Mihail
Vakulovski s-a izolat cumva, zicînd despre critica
tînără că e “varză” și “nașpa”. Stăteam într-un loc
bun, de unde observam o grămadă de chestii. La
un moment dat, Dan Coman, care stătea la masă
chiar în fața mea, i-a întins grav lui Rareș
Moldovan, aflat alături de mine, un băț de chib-
rit. Moldovan i-a mulțumit solemn. Apoi s-a jucat
mult cu bățul ala, care nu-i dădea pace, ca o
problemă complicată. Pînă la urmă l-a frînt, dar
nu de tot, așa încît arăta ca un om aplecat, și i l-a
pasat înapoi lui Coman. S-au bucurat amîndoi că-i
dăduseră de cap și m-am bucurat și eu, mi s-a
părut momentul cel mai inspirat și creativ al
colocviului. După ce tema a părut epuizată, Irina
Petraș ne-a invitat pe toți cei ndebutați s-o facem
la Uniunea Scriitorilor și l-a certat pe Ion
Muresan pentru că în toiul discuției rupsese o
frunză din filodendronul plasat la mijlocul mesei.
Eu văzusem că de fapt curățise doar partea
uscată, dar Irina Petraș nu știa și a facut o com-
parație între bătrîni și copii. Săracul Ion Mureșan,
atrăgea glumele ca un magnet. De la bun început
Manasia îl prezentase drept “poetul-privighetoare
din filodendron”.
Biografism? Neoexpresionism?
Bogdan Crețu
Există un pariu al criticii, de a se replia din
mers concomitent cu energicul
„contraatac” al literaturii tinere. Din
această ambiție se ticluiesc concepte, direcții ale
unui fenomen care nici măcar nu a apucat să-și
articuleze coerent profilul. „Generația 2000” a
fost inventată înainte ca majoritatea autorilor ce
o compun să fi debutat. Și, odată născută, pupila
exegetică se cere cocoloșită. Cum altfel decât
justificând-o teoretic, acreditând-o cu tendințe pe
care ea însăși nu le intenționase? S-au speculat cu
aplomb diferite orientări în poezia așa-numiților
„douămiiști”: mizerabilism, biografism,
neoexpresionism etc. Acest etc. este mai bogat
decât ar putea părea: el îngurcitează, pe
nemestectae, tot soiul de termeni, de la
„autenticitatea viscerală”, la „ineranță”. Aproape
orice poate fi justificat prin apelul la astfel de
După-masă, la sala Radio, am întîrziat și s-a
uitat toată lumea la mine cînd am intrat. Aveam
niște pantofi noi și le scîrțîia talpa. Manasia invita
pe rînd poeții din sală la microfon și fiecare citea
două-trei poeme. Ratasem pe majoritatea tinerilor
invitați și-am mai înjurat o data în gînd hiperofer-
tele de la Cora, care bulversaseră circulația.
Oricum, am mai prins destui, tineri și mai puțin
tineri. Împreună cu M.Vakulovski le-am făcut
poze, el la toți, eu doar la cei care-mi plăceau. De
exemplu, lui Ion Mureșan i-am făcut două poze
fiindcă mi-a plăcut mult poemul lui despre o
bătaie la care-a luat parte la o nuntă, zic așa pen-
tru c-a recunoscut la sfîrșit că el era “cheluțul”
din versuri, iar lui Mihai Goțiu nu i-am făcut nici
una pentru că nu mi-a plăcut deloc delirul lui
amoros în versuri. M-am gîndit că poemul lui Ion
Mureșan e ca un vin ușor, vioi, alb și suficient de
sec, iar cel al lui Goțiu un sirop gros, dulce și
artificial.
■
temeni. Chiar și impostura. Problema reală este
însă în ce măsură tot acest jargon critic ne ajută
să analizăm pertinent poezia care se scrie sub
ochii noștri. Nu este prea devreme să purcedem
la alcătuirea sintezei unui fenomen încă
nematurizat? Eu unul aș opta pentru răbdare. Cât
despre biografism, neoexpresionism, acestea
reprezintă găselnițe critice general valabile.
„Generației 2000” abia i s-a tăiat buricul. Să nu
îi cerem mai mult decât poate ea oferi. Să ne
mulțumim să îi sprijinim, onest, realizările, să-i
sancționăm eșecurile și să așteptăm, fără să dăm
naștere de pe acum unor clișee precoce. Criticul
literar nu e mereu o bună ursitoare, el poate fi
cel mult o moașă necesară.
Aceste rânduri pot fi citite și ca o nejucăușă
autocritică.
■
12
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
12
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
MM versus LXXX
Radu Vancu
Acum câțiva ani, când generația 2000 își
flutura peste tot panașul, spada, scutul și,
în general, toate însemnele războinice,
numeroasele și profesionistele mele resentimente
mă făceau ca, în public sau în particular, să îi neg
existența și să o denunț drept un simplu
construct promoțional. Azi însă, când douămiiștii
înșiși sunt printre cei mai aprigi negatori ai
generației (cea mai consistentă și mai
argumentată respingere este, probabil, cea a lui
Răzvan Țupa - a se vedea Generația 00 a expirat.
Urmează poezia, fie în varianta de editorial
al numărului al doilea din Versus/m,
fie în varianta de pe www.clubliterar.com -
http://www.clubliterar.com/text.php?tid=3937),
demonul contradicției mă împinge să susțin că,
de fapt, generația abia a început să existe cu
adevărat. Până mai deunăzi, capetele ei luminate
au încercat din răsputeri să-i construiască o
platformă teoretică justificatoare, în fapt
unificatoare, și au apărut astfel o sumedenie de
„isme” care, mărturisit sau nu, nădăjduiau
(aproape) toate să fie echivalentul unui certificat
de naștere al generației: autenticismul,
performatismul, deprimismul, utilitarismul etc.
Paradoxal, tocmai acum, când febra manifestelor
pare a se fi domolit, generația începe să fie mai
prezentă în conștiința publică, să fie luată în
calcule strategice de către maeștrii jocurilor cu
mărgele de sticlă, să primească premiile cele mari,
să i se acorde conducerea unor reviste... Ca
întotdeauna, practica bate teoria: generația a
început să existe de-a binelea numai atunci când
a renunțat la autoconstrucția ideologică și s-a
specializat în activism cultural. Tinerii scriitori se
întâlnesc tot mai des la colocvii apărute tam-
nesam, ca ciupercile după ploaie, editează reviste
de prim-plan, au invadat spațiul virtual cu fel de
fel de reviste, cenacluri on-line sau bloguri, țin
lecturi publice de succes, apar la televizor,
au ei înșiși emisiuni la posturi TV cu audiență
deloc neglijabilă, fac eficient muncă de
autopromovare... Generația 2000 există, pentru
că de n-ar fi, nu s-ar povesti atât pe seama ei.
Legitimarea ei de la un corpus teoretic comun
este cu totul secundară și va veni, cum e și
normal, de altfel, a posteriori. Până la urmă,
eticheta aceasta pe care o credeam goală de
conținut, forma, cum ar veni, și-a creat fondul.
Chiar dacă cei mai mulți dintre scriitorii tineri
nu mai sunt preocupați de legitimarea prin
apartenența la generația 2000, abia acum acest
brand publicitar se potrivește perfect cu produsul
pe care-l marketează. Conștiința douămiistă a
murit, douămiismul abia a început să existe.
Că lucrurile stau așa și nu altfel, că cele de
mai sus nu sunt o altă fumigenă publicitară,
stau mărturie reacțiile celor mai deschiși dintre
„bătrâni”. Dacă n-ar fi crezut că generația tânără
există, Nicolae Manolescu n-ar fi făcut toate
gesturile de apropiere din ultima vreme, de la
organizarea de colocvii pentru aceștia până la
proiectul revistei tinerilor scriitori. De asemenea,
Ion Mureșan n-ar fi declarat public, la colocviile
revistei Transilvania ca și la zilele revistei Tribuna
(luna aceasta, prin urmare), că tânăra generație
există și e la fel de bine școlită și crescută în
bibliotecă precum cea optzecistă (spre deosebire
de cea nouăzecistă, adăuga poetul). Două nuanțe
aș adăuga aici: mai întâi, având aceeași conștiință
a necesității sincroniei cu Occidentul, douămiiștii
se deosebesc de optzeciști prin aceea că nu au
reacția de respingere (explicabilă în anii ’80) față
de literatura rusă contemporană, ale cărei isprăvi
le simt la fel de importante ca și cele ale marilor
literaturi din Vest. Iată numai câteva dovezi:
interesul mare față de ultimul număr, al
treisprezecelea, al revistei Tiuk!, dedicat în
întregime literaturii ruse contemporane;
excelentele cronici semnate în ultima vreme de
Claudiu Komartin despre autori cum ar fi
Vladimir Sorokin, Andrei Kurkov, Vladimir
Makanin, Tatiana Tolstaia etc.; tot aici e citabil și
prestigiul și succesul unor poeți și scriitori
precum frații Vakulovski, Mitoș Micleușanu,
Vasile Ernu, Andrei Gamarț, Hose Pablo, Ruslan
Carța și câțiva alții, deși ei țin strict de literatura
română, însă funcționează (și) ca o interfață
directă cu literatura rusă contemporană. Și
exemplele pot continua, însă esențial e că o
asemenea deschidere nu a existat din partea
optzeciștilor, tot ce era rusesc (cu excepția marii
literaturi „clasice” și a marelui film) fiind, natural,
diabolizat. Despre importanța acestei descoperiri
a Rusiei literare contemporane nu are rost să
scriu aici, însă impactul se anunță a fi unul
major, semne notabile existând deja (ca să mi-l
îndatorez cu totul pe Claudiu Komartin, o să-i
amintesc în acest context tulburătorul ciclu
Poemele cu tătuca; de asemenea, neapărat se cere
citat ciclul de poeme Goodbye, Lenin! al lui
Ruslan Carța, pe măsură de tulburător). A doua
nuanță ar fi aceea că varietatea stilistică a poeților
optzeciști e sensibil inferioară celei a poeților
douămiiști. Patru direcții stilistice majore îmi par
discernabile în poezia optzecistă, și ele sunt
reprezentate superlativ de Ion Mureșan, Mircea
Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Ion Stratan. (Nu
le mai definesc aici, cred că sunt evidente mărcile
fiecăruia.) O radiografie, cât de rapidă, a poeziei
douămiiste își compune spectrul din poeți
ireductibili unul la celălalt precum (inevitabil, iar!)
Claudiu Komartin, Ștefan Manasia, Dan Sociu,
Dan Coman, Teodor Dună, Cosmin Perța, Florin
Partene, Ruxandra Novac, T.S. Khasis, Marius
Ianuș... Lista e chiar mai lungă, sunt convins că
am uitat doi-trei poeți exemplari. (L-aș fi amintit
și pe Constantin Acosmei, dar el e cu câțiva ani
mai mărișor.) Aceste două trăsături (mai bogata
arie de informație și mai variata gamă stilistică)
sunt, cred, atuurile generației (poetice) douămiiste
în raport cu cea optzecistă.
Am ținut să punctez toate astea pentru că,
sunt de acord cu Ruxandra Novac, „testul îl cam
dai față de ‘80, nu de ‘60 sau mai știu eu de
cine, așa cum le place unora să creadă”
(http://www.clubliterar.com/text.php?tid=5133).
Abia acum, când a trecut vremea propovăduirii și
a început vremea faptelor, MM poate începe să se
măsoare cu marele rival LXXX. Bătălia, într-
adevăr, continuă.
■
De
la
la
i: Dan Coman. Mihai Mateiu. Mihail
Vancu în Insomnia. 27 octombrie 2006
©manasia
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
13
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
2 poeme
Dan Coman
eu
după o lungă amorțeală mă găsesc iar irezistibil.
pătrund în mintea mea cu viteza unui ghepard
tînăr
și cu de două ori viteza unui ghepard tînăr alerg
prin odaie.
îmi dăruiesc o deosebită plăcere .pur și simplu
sorb aerul : sunt bucuros.
abia de-mi pot face față (mă recunosc pînă și cînd
dansez).
cu o șiretenie fără seamăn ajung lîngă inima mea.
îmi vorbesc dar trebuie să am grijă :numai
lăudîndu-mă excesiv
trec dintr-o zi într-alta.
sunt cu adevărat o ființă uluitoare.
nu mai știu ce să fac : mă găsesc irezistibil.
deschid fereastra și pămîntul năvălește ca o apă
limpede în odaie.
poem
ca să nu miros a transpirație mi-am înfundat tot
trupul cu pămînt
apoi m-am rotit de o sută de ori în jurul meu
răspîndind frigul.
sunt apărat pentru tot restul vieții .sunt senin și
bine dispus:
ca niște pui de caniș morții se ridică în două
picioare și-mi încălzesc inima.
nu le vorbesc niciodată dar seara mai ales seara îi
scot la plimbare
și ei scîncesc și bolborosesc în limba lor
păsărească.
unii poartă încă înlăuntrul lor o boală adevărată
și pentru asta
învie tot la cîteva zile. Și atunci în jurul soarelui
se face negru negru
iar lumina țîșnește dintre coapsele acestei femei
și-i lovește cu exactitate.
sunt apărat pentru tot restul vieții .sunt senin și
bine dispus:
dimineața foarte devreme mă întind în mijlocul
camerei
și mă ocup numai și numai de plăcerile mele
.cîteve ore nu mai există nimic
chiar dacă morții ca niște nou-născuți neglijați
se adună imediat la picioarele mele și folosindu-și
Dan Coman
©manasia
limba lor păsărească
încep să scîncească și încep să tremure și încep cu
toții să urle.
■
Claudiu Komartin
Romanian Oddity
Seoul Confidențial
Am văzut locul în care oamenii muncesc și în
somn
acolo m-am îndrăgostit de o femeie galbenă
pentru care eram o ciudățenie din altă lume:
un țigan poliglot a cărui voce răsună gutural
prin întunericul unui oraș-fantomă
locuit de 10 milioane de roboți.
când am renunțat să mai cer înțelegere și căldură,
m-am desprins de pământ ca într-o legendă
budistă
iar corpul meu a plutit pentru o vreme
printr-un hău plin de neoane și cabluri optice -
într-o singură clipă totul a ars,
făcându-se scrum în fața ochilor mei
împăienjeniți de dorință și nebunie,
ca o peliculă cu manechine care imită mișcările
omenești
din vremea filmului mut.
Poemele cu tătuca (VI)
Cine se zvârcolește mai tare ca tine?
Cine suferă,
cine se dă de ceasul morții,
cine e mai orb decât tine, mai vanitos, mai
smintit?
Stricăciunea îți lucrează în oase și nu-i nimeni pe
lume
să te poată-ajuta.
Când tusea te lasă, râgâi și te bășești cu poftă, ai
poate
impresia că astfel trupul mai scapă de rău și
se îndepărtează de moarte.
Cine se iubește mai mult decât te-ai iubit tu
o viață întreagă, tătucă?
Deznădejdea noastră te ține
în viață
Când nu erai de găsit nicăieri, te iubeam. Șase
zile
te-au căutat prin Fălești, Glinceni și Egorovca
până să te găsească pe undeva într-un șanț.
Când te-au adus în a șaptea, erai aproape treaz.
Ne-ai înjurat
și-ai bătut-o pe Olga, care-mplinise în lipsa ta 4
ani -
toată dragostea mea s-a fărâmițat și s-a scurs la
canal.
Simți de acum cu câtă poftă îți joacă larvele
morții-n plămâni
dar tot te găsesc în clipele de răgaz trăgând din
țigară
și mirosul amărui de cheag, de puroi și gudron
care-ți iese din carne tot timpul
e pentru mine parfumul tristeții
și-al descompunerii lente.
Crochiu
Am fost și eu o haimana derutată
la sfârșitul unui secol amar
cu buzele arse am umblat nopți întregi
prin cartierele cenușii
încercând să-ncălzesc inimile
câtorva oameni înrăiți și lunatici
mă poticneam pe străzi sub
luminile cenușii
abia reușind să îmi port pe umerii slăbănogi
capul înfășurat în benzi cenușii de neliniște
disperat și furios și solemn
am bodogănit multă vreme
când înnebunit de tristețe
pentru toată nepăsarea
din privirea vatmanului a bancherului
și a chelneriței
nu făceam decât să șuier
poeme insolente șiroind de alcool
(citisem eu într-o carte că nimic
nu a mai rămas de salvat
de băut de regretat de futut
și toți oamenii buni își târșâie picioarele
pe aleile unui ospiciu părăsit
și aproape scufundat
într-o mlaștină de la marginea lumii)
când mă gândesc la câteva momente și chipuri,
corpul meu se iluminează și zornăie
ca un săculeț plin cu monede ieșite din uz.
Delir
plouă peste oraș cu gândăcei și lăcuste
precum o pulbere a asfințitului îți intră toate în
trup
o fetiță și-a desfăcut picioarele pe stradă
între pulpele ei albe gândăceii mișună cu iubire
curând, în loc de brațe două lăcuste
fremătându-ți pe lângă trup vor ronțăi craniul
prietenului care pe drumul cel lung
cu flori și cu daruri ți-a ieșit înainte
se amestecă toate pe caldarâm
răscolim în ființe și-n lucruri
numai o isterie colectivă ne mai ține împreună,
trunchi lângă trunchi, arterele atârnând
putrezite în rigola corpului doborât și inert
și dacă ar fi numai narcoza
nopții bolnave a bărăganului, tangajul sexual
deasupra blocurilor mari și murdare - și visul
meu obsedant
în care o inimă de cățel îmi
zvâcnește în palmele amorțite de la 3.45 la 3.48
dimineața
mă fac mic mic mic dispar într-o gură de șoarece.
■
14
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
	Florin Partene
,... eram vecini și aveam părul la fel
în părul ei îmi ascundeam ochii
atunci când noaptea veneau zmeii
iar părul meu devenea
funia de care-i propteam dimineața
întotdeauna am simțit
ca un vânt cald prin minte
că într-o noapte
casele noastre vor trece
cele câteva pietre care le despărțeau
când se oprea vântul
ningea ca tâmpitul, cu răutate
părul meu la fel cu al ei
a devenit curat și de nelocuit
astăzi cu vorbe nu ne mângâiem
avem amândoi părul la fel
păr peste tot
eu îl las să crească pentru prins zmeii
dar tu în acele locuri îl arzi
ca ei să nu vină ...,
,... sub mine nu e nici o femeie
dar eu mă zbat de plăcere
ca șobolanii în bere
nici alături
nici sânge de altă nuanță
doar eu
care sub un tricou verde
cu fermoar fals
sunt o mașină cu tuburi de bambus
prin care trece nepăsătoare
(ca șobolanii prin bere)
cea mai fină picătură
sub mine nu e nici o femeie
dar eu stau țintuit
ca șobolanii în bere ...,
,... după părerea noastră
ieri lumea s-a umplut de femei
ele toate cântă dansează
și desigur ascultă prefăcute părerea noastră
părerea noastră e ca o apă limpede
în care ele prăjesc pești
doar în vis mai ieșim din laptele lor
și ușor
ca o basculantă de mare tonaj
ne dedăm la vorbe cu bere
după părerea noastră
lumea e plină
până și-ntr-o femeie
dai de o femeie
conform acestei păreri
e numai bine așa ...,
■
Mihail Vakulovski
Poem
dacă aș fi Andrei Bodiu
măcar m-aș duce pînă la Bodu
și aș băga un “i” între “d” și “u”
pe plăcuțele de la intrare și ieșire din sat
dac-aș fi Ruslan Carța
aș băga “r”-ul între “a” și “ț”
pe plăcuța din gara Cața
dac-aș fi - doamne ferește - Mușina
și ar exista un sat Mușina
m-aș fi îmbătat sau m-aș fi rupt măcar o dată
în viață și în acea noapte
aș fi șters “ș”-ul de pe plăcuța de la intrare
și “ș”-ul & “i”-ul de pe plăcuțele de la ieșire
m-aș fi întors acasă fericit și
i-aș fi spus soției că o iubesc și copiilor că “da,
da, sigur că da”
dac-aș fi fost din Petrila
aș fi scris toate zidurile cu schije și desene KLU
și Ion Barbu n-ar mai fi avut loc petru antologia
lui
încă mai am un vis
să schimb toate denumirile străzilor de la noi din
sat
să mă pornesc de pe Vakulovski
s-o iau la dreapta pe Letopizdeț
pînă ajung pe Baștovoi colț cu Crudu
și să merg mai departe pe strada centrală Tiuk!
iată ce poți să pățești
dacă-l știi pe Carța și treci prin Cața
în trenul care te duce spre Zilele Revistei Tribuna
■
Andra Rotaru
©manasia
Andra Rotaru
Lilac wine
din șoaptele celui care se plimbă pe coridor
noaptea
și din viezurii pe care îi scot de sub pat
împart aceeași mișcare
mototolesc o cămașă. pe ea sunt desenate jobene
căderea lumii
desprinderea grotescă înspre oameni
viermuim apăsat sub candele
care nu se sting
ne potrivim pasul într-un marș funerar
suntem descendenții unei lumi
căreia ne închinăm
cu chipul neterminat
ochii mei încercănați izbesc
ca fluturii
e o așteptare fără somn
în care trag pături pe mine
să-mi desfacă pieptul
să mă ghemuiesc cu ceilalți
am voce: îmi spune cum să întind lațul unde
neputința seamănă din ce în ce mai mult
cu mine
o nevoie pe un corp gol
fără chip/
Descinderi pe scaune șubrede
They always say that time changes things, but you actually
have to change them yourself”
Andy Warhol
două ore pe nerăsuflate din viața mea
stând
de mână cu ploșnița prieteniei,
confesorul, atotștiutorul, inchizitorul
lungit pe scaun.
povestesc. cheagul unei lumi mărunte
prin spărturi
sufletul de bunăvoie
are corpul moale
o schiță de cabaret cu balerini
în acrobație
lumea
se oprește la fiecare jumătate de oră.
schimbăm banda. schimbăm dansatorii.
***
povestesc din nou. despre orbi
despre întunericul orbilor. despre nevii.
cu nervii putrezi
vă așezați pe orbite
înăuntrul meu
clarvăzători
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
15
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
norei
George Vasilievici
fluturi salvamari
liniște morților! aici se trăie°te.
voi întindeți iubitelor voastre
trandafiri fără petale.
voi sunați la hotline și cereți cu dragostea
ea este la inima mea și bate ca disperata
cu pumnii și cu picioarele fără să știe
că e deschis.
voi pierdeți nopțile și eu le câștig.
voi nașteți copii vii și îi creșteți cu
lapte de sârmă ghimpată.
voi vedeți frumusețea numai prin ciorapi de
plastic
voi mâncați cojile și aruncați miezul
voi mergeți în mâini să nu vă murdăriți pe
picioare
voi spuneți o mână o spală pe alta
voi plătiți lumina ca pe ultima curvă
voi căutați pe google nimicul să vi-l întindeți pe
buze
eu îmi aștept fetița lângă statuie doar pentru că
ea știe să râdă.
asta e simplitatea și suficiența iubirii.
voi putreziți pe trotuare și stelele voastre put în
cer
voi vă faceți praf și eu vă presar pe aripi de
fluturi.
noi
noi suntem mai rapizi ca pământul pe care
călcăm
ca iubirile pe care le lansăm
ajungem la destinație înaintea noastră
ajungem în pământ înaintea pământului
în femeie înaintea iubirii
în copil înainte de mamă.
execuția
poftim în încărcător! mă invită soldatul.
ești visul frumos al glonțului,
acela de a masacra în inimă femeia
tiptil fără ca moartea să-l vadă.
ea trebuie eliberată,
dar asta nu se învață în armată,
ea a țâșnit din ochii mei înainte de toate
și-abia în urma sa privirea mea s-a deșirat
rupând în voi departe.
închide ochii! îmi spune soldatul
și îmi îndeasă cu furca flori proaspete
sub pleoape.
moartea °i supermen
Moartea nu traversează pe roșu sau printre
mașini.
nu trage pe nas, nu își bagă în venă și nu ia
pastile.
nu comite crime, nu fură, nu jefuiește.
conduce mereu cu viteza admisă de lege.
nu înoată dincolo de geamandură.
nu bea nici o picătură.
nu dă și nu ia pumni în gură.
nu scoate cuțitul și nu trage cu pistolul.
nu fute mai mult de-o orgie-ntre gene.
Moartea e mereu în formă.
nu își pierde zilele sau nopțile.
merge la sală și trage de bătrâneți grele.
Moartea se crede vedetă.
ea nu se lasă filmată sau fotografiată
și nu dă autografe.
Moartea nu-și pierde mințile.
nu se dă cu capul de pereți.
nu-și rupe unghiile în gratii.
nu-și smulge părul.
Moartea nu iubește și implicit nu suferă
de ne, de vă, de te, de mă, de le, de îi, de îl, de
o.
Moartea nu iese din casă pe o vreme ca asta
când nașterea e torențială
și viața provoacă inundații de carne.
Moartea nu își sparge dinții și nu face foamea,
mușcând mereu exact până la sâmbure.
Moartea e amanta perfectă,
sărind de la fereastră
chiar înainte să-mi vină iubita
de la servici acasă.
Ea este ieftină, nu este scumpă
Mănâncă legume și carne proaspătă sau crudă.
Moartea nu își pune nici o clipă viața în pericol
și nu ne înșeală, ejaculându-ne
pe nu știu ce fel de coridor
în fața unui poster cu
Superman în zbor.
■
Jurnalistul literar
Adrian Popescu
Este necesară, cred,o primă distincție între
scriitorul care semnează articole, eseuri,
tablete în presa cotidiană și ziaristul spe-
cializat oarecum în comentarea fenomenelor cul-
turale curente. Dacă în primul caz personalitatea
scriitorului, stilul recognoscibil sunt pe primul
plan, în cel de al doilea caz suntem interesați de
informația propriu zisă, de o relatare a unui
eveniment, o lansare de carte, un simpozion,
o dezbatere etc, cu o cât mai mare
exactitate.Volutele stilistice pot lipsi, deci,
obiectivitatea nu.
Avem jurnaliști literari, care sunt la origine
buni comentatori literari, critici cu o experiență,
deși tineri, de la Luminița Marcu, să spunem, la
lulia Popovici, sau alții cu un anumit exercițiu jur-
nalistic, dar care nu urmăresc abordarea dintr un
unghi strict literar, ci social cultural, incisivi, mai
ales în rubricile lor din cotidianele sau săptămâ-
nalele de mare tiraj, nume ca Radu Pavel Gheo,
Dan Teodorovici. Mă gîndesc apoi la un prozator
precum Cristian Teodorescu, ori la Constantin
Stan, sau la mai tânăra Carmen Mușat, ori la
interviurile lui Ovidiu Șimonca, pentru a fixa
cotele exigenței profesioniste pe care o pretinde
practicarea jurnalismul cultural. La revista
Tribuna, un activ jurnalist este Claudiu Groza,
cronicar de carte ori de teatru, reușind să impună
o rubrică alertă la un ziar clujean, rubrică foarte
succintă, e drept, dar cu impact asupra publicului
.Jurnalistul literar are nevoie evident de anumite
calități ca buna informare la sursă, capacitatea de
a discerne spontan, rapid, falsul de autenticitatea
artistică, o scriitură accesibilă, dar de ținută int-
electuală. Azi, cum știm, literatura nu mai
înseamnă doar clasicele genuri ale poeziei și
prozei, ea înglobând memoriile, jurnalele, ce nu
mai sunt considerate genuri de frontieră, de mult
timp. Mai mult, netrucate, neprelucrate, minimale
notații, beneficiind de acea “expresiviate involun-
tară” intră cu brio în domeniul literaturii contem-
porane. Aici e problema. Poate fi considerată
viața ca atare, nu doar cu tensiunile ei inevitabile,
dar și cu cruzimea, vulgaritatea și sublimul ei,
semnificativă în sine, sau e nevoie de amprenta
creatorului matur, cel care o decantează, potrivit
unei viziuni. Grea decizie pentru un jurnalist lite-
rar care vrea să se respecte, respectând actul artis-
tic ca atare, act ce este mai mult decît fotografia
realului nostru imediat, real derizoriu, agresiv,
trivial de multe ori...
Campaniile literare, revizuirile canonice,
repoziționările axiologice sunt, de regulă,
susținute de cavaleria ușoară a jurnaliștilor cultu-
rali, ei deschid atacul, uneori asupra unor nume
consacrate în deceniile anterioare, nume greu dig-
erabile, cu anumite excepții, E. Brumaru,
M.Ivănescu, S. Foarță, N. luga. E clar, noua gene-
rație nu mai este interesată de rezistența prin cul-
tură, de tacticile de amânare a înfruntărilor ideo-
logice, de replieri urmate de ofensive parțiale,
specifice anilor grei ai comunismului. O nerăb-
dare neascunsă de a îndepărta vechea generație,
operațiune făcută pe viu, deseori, cu o anumită
cruzime generaționistă, este apanajul jurnalistului
cultural de azi, neconcesiv, lipsit de nuanțe, con-
siderând drept expirați arta și omul care au fost
alături de putere. Numai că lucrurile nu stau
întotdeauna astfel, multe texte au valoarea lor
supraistorică, deși sunt circumscrise unei determi-
nate atmosfere, unui climat istoric, unor circum-
stanțe etc. Dacă totul datează, dacă totul e tarat,
viciat de ideologic, sau aproape, în lumea de
dinainte de ‘89, atunci literatura însăși trebuie
reinventată, iar criteriul axiologic devine inope-
rant, esteticul va fi surclasat de adevărul istoric,
deci politicul domină actul artistic. Ne
întoarcem, astfel, prin anumiți jurnaliști literari,
de la cotidianele centrale, la vremurile lui Sorin
Toma et comp.
Grea misia de jurnalist cultural, ea pretinde
amplu orizont ideatic, lecturi bine asimilate, nu
frunzărirea gazetelor, pentru informare, nu doar
preluarea notelor schematice de pe net, ci lucidi-
tatea de a deosebi construcția reală, chiar imper-
fectă, de impulsul demolator, refuzul mimetismu-
lui tematic și stilistic, dar asimilarea trendului
vremii, fără pierderea individualității. Ce i se cere
obligatoriu jurnalistului .Talent și onestitate,
dinamica ideilor noi, surprinse dincolo de sim-
patii sau antipatii de grup, sau de generație.
■
16
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Probleme actuale ale presei
culturale românești
Laszlo Alexandru
Sub acest titlu s-a desfășurat la 28 octombrie
a.c., în cadrul “Zilelor revistei Tribuna”, o
interesantă dezbatere la sediul clujean al
Uniunii Scriitorilor. O seamă de mînuitori ai con-
deiului, aparținînd unor generații diferite, unor
zone geografice distincte, dar avînd, cu siguranță,
experiențe cam asemănătoare, s-au întîlnit pentru
a-și spune păsul, sub bagheta de mediator a lui
I. Maxim Danciu.
Încă de la pornire, o problemă a părut să o
reprezinte însăși tema discuției, și anume concep-
tul de “presă culturală”. Poetul Adrian Popescu,
redactor-șef al revistei Steaua, a considerat că sub
această cupolă pot fi cuprinse doar cîteva - puține
- publicații, cu frecvență cotidiană sau săptămî-
nală, ce nu aparțin propriu-zis Uniunii Scriitorilor
(Tribuna, Observator cultural, pagina de profil a
ziarului Cotidianul, cea a ziarului România liberă
etc.), dar care contribuie la intermedierea eveni-
mentului artistic. Cei care scriu în periodicele
respective sînt de fapt nu artiști, ci jurnaliști, iar
activitatea lor e extrem de utilă ca pîrghie de legă-
tură între adevărații creatori și publicul consuma-
tor. A fost aruncată pe tapet și distincția dintre
caracterul “abulic” al artistului și precizia
gazetărească, atît de necesară în sectorul jurnalis-
mului în general (dar și al celui cultural).
Această ipoteză n-a părut să întrunească ade-
ziunea celor prezenți. Împotriva ei s-a exprimat
Laszlo Alexandru, în opinia căruia e contrapro-
ductiv să fie restrînsă artificial sfera presei cultura-
le, în funcție de organismul tutelar sub care apar
revistele, sau de periodicitatea lor, sau de vizibili-
tatea lor. În contextul economiei de piață, unde
fiecare actor tinde, dimpotrivă, să-și hipertrofieze
sfera de competențe și atribuții, e falimentară
politica de autodevorare, după modelul “Sfînt
trup și hrană sieși, Hagi rupea din el”. (Cu pre-
cizarea - necesară - că aluzia era nu la fotbalistul
prenumit Gică, ci la poetul numit Barbu.)
Jurnalismul cultural ar trebui văzut mai degrabă
ca un poligon de încercare, unde diverse categorii
de literați (poeți, prozatori, critici) își expun pre-
ocupările în curs de cristalizare, permit analiza și
discutarea lor în comunitate, cu scopul de a le
ameliora și desăvîrși înaintea publicării definitive,
sub formă de volum. Presa oferă, din această per-
spectivă, imaginea unui “șantier deschis”, contex-
tul pentru dezbaterea în contradictoriu a poziți-
ilor estetice diverse.
Alți vorbitori au subliniat că nu se poate sta-
bili o ruptură între jurnaliști și scriitori. Tot litera-
ții sînt cei mai înverșunați gazetari. Ar fi de ase-
meni o greșeală să se echivaleze presa culturală
doar cu discursul despre literatură. O revistă e
obligată, în zilele noastre, să acorde spații consi-
derabile și mesajului teatral, muzical, cinematogra-
fic, plastic și, în genere, artistic.
Poetul Ion Mureșan și-a detaliat recenta expe-
riență amară cu publicația Verso, constrînsă de
împrejurările economice să-și suspende apariția.
Motivul l-a constituit, pe de o parte, sistemul cen-
tralizat de difuzare al angrosiștilor. De pildă spre
a se vinde 5 exemplare de revistă la Gherla (în
preajma Clujului), întregul tiraj era transportat,
mai întîi, pînă la București, de unde revenea ulte-
rior la punctul de pornire, într-un du-te - vino
fără sens. Pe de altă parte, mediul de investiții
clujean n-a fost receptiv la subvenționarea publi-
cației, căreia îi reproșa... excesiva pondere literară
și neglijarea mesajului specializat, de tip economi-
co-financiar. Vorbitorul a subliniat de asemeni cu
regret incapacitatea revistelor culturale românești
de a pătrunde în mediul rural. Intelectualitatea
satelor s-a deconectat complet de la circuitul asi-
gurat prin periodicele de profil, iar redacțiile nu
mai fac nimic pentru a-și recîștiga acest segment
important de cititori.
Cronicarul dramatic Claudiu Groza și-a măr-
turisit scepticismul față de propria zonă de activi-
tate, din cauza jargonului exclusivist al publica-
țiilor culturale, ce par a dialoga doar unele cu
altele. Publicul larg nu participă la dezbateri,
autorii par a se citi între ei. Jurnalistul și-a expus
și o satisfacție concretă: atunci cînd a tipărit o
cronică pozitivă la un spectacol teatral, regizorul
i-a comunicat că, în ziua următoare, biletele s-au
vîndut și sala a fost plină. A obținut astfel un
feedback imediat, care i-a confirmat că rîndurile
sale sînt citite, opiniile sale au credit. În aceeași
direcție a expunerii, Constantin Cubleșan a insis-
tat pe impactul extraordinar al presei culturale,
care a mobilizat publicul și l-a incitat să meargă
la teatru spre a vedea spectacolul realizat la Cluj
de Andrei Șerban. Cronicarul de teatru are o
deosebită responsabilitate morală. Dacă n-o
onorează în permanență, este sancționat: cînd își
minte cititorii, își pierde credibilitatea.
Bogdan Crețu de la Iași a insistat pe aspectele
financiare care mențin existența în timp a unei
publicații. Au fost deplînse precaritatea de organi-
zare și rezultatele dubioase de jurizare ale
Fondului Cultural Național. S-a subliniat că, din-
tre numeroasele și prestigioasele reviste ieșene ce
participă azi la viața culturală locală și națională,
în mod bizar, cele mai șubrede și transparente au
primit de la stat ajutoare consistente, pe cînd
celelalte supraviețuiesc subexistînd.
Răzvan Țupa de la București a prezentat suc-
cint dificultățile cu care se confruntă, împreună
cu echipa sa, în lansarea noii serii a revistei
Cuvîntul. El resimte handicapul de prestigiu,
întrucît vine pe urmele unui colectiv reputat, dar
Irina Petraș & Vasile Muste prezentând Almanahul Cuvinte, la sediul Asociației Scriitorilor clujeni
©manasia
beneficiază în același timp de avantajele unui
brand consolidat. Așadar modificarea de structură
se va realiza printr-o alunecare progresivă, pruden-
tă, dinspre ceea ce a fost spre noua construcție
proiectată.
Finalul discuțiilor a inclus o tentativă de
definire globală a caracteristicilor presei culturale
românești. Potrivit lui Laszlo Alexandru, e normal
ca explozia cantitativă a publicisticii postdecem-
briste să fie însoțită de relativa sa mobilitate și
efemeritate. Avem reviste mai multe, dar și o
halucinantă mișcare browniană: unele apar la
intervale neregulate, își suspendă apariția, și-o
amînă, își comprimă sau își dilată numărul de
pagini, în funcție de împrejurările financiare, cir-
culă pe arii restrînse ori sînt ucise din fașă, prin
nedistribuire. Asistăm în prezent la o confruntare
pe viață și pe moarte între libertatea de expresie
și imperativele economice. Ar fi naiv să-i pretin-
dem statului să-și asume susținerea integrală a
miilor de publicații existente. Probabil va trebui
să pariem pe cîteva titluri prestigioase, consoli-
date, care vor fi sprijinite financiar cu toată insis-
tența, urmînd ca efemeridele să apară spontan, să
reflecte punctul de vedere al unui grup sau indi-
vid, după care să-și înceteze la fel de spontan
existența. Nu trebuie neglijată alternativa serioasă
a internetului, care a aruncat pe piața web iniția-
tive surprinzătoare, precum poliglota E-Leonardo
(www.eleonardo.tk), cu o amplă audiență inter-
națională, sau dezinvolta publicație Tiuk!
(www.tiuk.reea.net), de asemeni reprezentată la
aceste dezbateri prin protagonistul său, Mihai
Vakulovski. De altfel cam toate ziarele și revistele
românești importante își dublează deja ființa de
hîrtie prin proiecția sa electronică, permițînd acce-
sarea mai promptă, lectura mai ieftină (sau chiar
gratuită), arhivarea mai eficientă.
Concluziile dezbaterii i-au aparținut modera-
torului I. Maxim Danciu, care a subliniat că o
parte din problemele presei noastre își vor găsi
rezolvarea naturală, după aderarea României la
Uniunea Europeană. Realizatorii de reviste vor tre-
bui să se inspire atunci și să învețe de la colegii
lor vestici, pentru a-și gestiona mai eficient spațiul
de exprimare. Dacă specificul mesajului artistic se
va păstra nealterat, soluțiile de management cul-
tural vor pătrunde în matca democrației consoli-
date.
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
1
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
Al V-lea Simpozion național de jurnalism
Stil °i limbaj în mass-media
din România
Cluj-Napoca, 27-28 octombrie 2006
Ilie Rad
Catedra de Jurnalism a Facultății de Științe
Politice, Administrative și ale Comunicării
din cadrul Universității “Babeș-Bolyai” din
Cluj-Napoca a organizat, în perioada 27-28
octombrie 2006, cel de-al V-lea Simpozion națion-
al de jurnalism, tema acestei ediții fiind Stil și lim-
baj în mass-media din România.
Dorindu-se a fi un simpozion al reconcilierii
dintre Academia Română și mass-media, noua
manifestare științifică se adaugă acțiunilor similare
anterioare inițiate și organizate de Catedra de
Jurnalism, toate finalizate prin publicarea lucrărilor
în volume cu același titlu: Curente °i tendințe în
jurnalismul contemporan (2002), Schimbări în
Europa, schimbări în mass-meda (2003),
Jurnalismul cultural în actualitate (2004), Presa
scrisă românească - trecut, prezent, perspective
(2005).
La deschiderea lucrărilor simpozionului au par-
ticipat: prof. univ. dr. Andrei Marga, Președintele
Consiliului Academic al Universității (care a rostit
o alocuțiune privind rolul presei în lumea contem-
porană), prof. univ. dr. Nicolae Bocșan, Rectorul
Universității “Babeș-Bolyai”, conf. univ. dr. Cătălin
Baba, decanul facultății, și prof. univ. dr. Ilie Rad,
șeful Catedrei de Jurnalism. Acad. Marius Sala,
vicepreședinte al Academiei Române (președintele
de onoare al comitetului de organizare a sim-
pozionului), a transmis participanților un mesaj
despre importanța evenimentului de la Cluj.
Conferința inaugurală a simpozionului a fost
susținută de cunoscutul scriitor și om politic, prof.
univ. dr. George Pruteanu, care a vorbit despre
Brutalitatea lingvistică în mass-media
A urmat dezbaterea a două cărți fundamentale
ale culturii române, cu mare impact asupra stilului
și limbajului din mass-media, ambele elaborate sub
egida Academiei Române: Dicționarul ortografic,
ortoepeic °i morfologic al limbii române (ediția a
Il-a, DOOM-2, Editura Univers Enciclopedic,
București, 2006), prezentat de prof. univ. dr. Ioana
Vintilă-Rădulescu, Institutul de Lingvistică “lorgu
Iordan - Alexandru Rosetti” al Academiei Române,
coordonatoarea lucrării, și Gramatica limbii
române (2 vol., Editura Academiei Române,
București, 2006), despre care a vorbit conf. univ.
dr. Rodica Zafiu, coautoare a lucrării, titulara
rubricii “Păcatele limbii”, din România literă.
Între invitații care s-au înscris cu lucrări la sim-
pozion s-au numărat: prof. univ. dr. George
Pruteanu, Universitatea “Andrei Șaguna” din
Constanța, prof. univ. dr. Doina Bogdan-Dascălu,
prof. univ. dr. Crișu Dăscălu, conf. univ. dr.
Mariana Cernicova, conf. univ. dr. Dumitru Vlăduț
(Universitatea Tibiscus, Timișoara), prof. univ. dr.
Stelian Dumistrăcel, prof. univ. dr. Dumitru Irimia
(Universitatea “Al. Ioan Cuza” Iași), prof. univ. dr.
Nicolae Felecan, lect. univ. dr. Daiana Felecan, lect.
univ. dr. Oliviu Felecan (Universitatea de Nord,
Baia Mare), prof. univ. dr. Theodor Hristea, conf.
univ. dr. Luminița Roșca, prof. univ. dr. Ioana
Vintilă-Rădulescu, conf. univ. dr. Rodica Zafiu
(Universitatea din București), prof. univ. dr. Ionel
Funeriu (Universitatea “Aurel Vlaicu”, Arad), prof.
Liana Pătraș, jurnalistă la Realitatea TV din
București, prof. dr. Ileana Alexandrescu,
Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați. Clujenii
au fost reprezentați la simpozion de către prof.
univ. dr. G. Gruiță, dr. Rodica Marian, asist. univ.
drd. Mihaela Mureșan, prof. dr. Doina Rad și prof.
univ. dr. Ilie Rad.
Lucrările prezentate la simpozion vor fi reunite
în volum și propuse, spre publicare, unei edituri de
prestigiu din România.
Conform tradiției simpozioanelor de la Cluj, la
actuala ediție s-au lansat următoarele lucrări ale
participanților la simpozion: Doina Bogdan-
Dascălu, Limbajul publicistic actual, Timișoara,
2006; Maria Cvasnîi-Cătănescu, Retorica publicis-
tică - de la text la pretex, Editura Universității din
București, București, 2005; Stelian Dumistrăcel,
Limbajul publicistic românesc din perspectiva sti-
lurilor funcționale, Institutul European, Iași, 2006;
Daiana Felecan, Între veghe °i vis sau spațiul operei
lui Dumitru Țepeneag, Editura Limes, Cluj-Napoca,
2006; Oliviu Felecan, Noțiunea “Muncă” - o per-
spectivă sociolingvistică în diacronie, Editura
Dacia, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2004; Nicolae
Felecan, Terminologia corpului uman în limba
română, Editura Mega, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 2005; G. Gruiță, Moda lingvistică 2007,
Editura Paralela 45, Pitești, 2006; Dumitru Irimia
(coordonator), Dicționarul limbajului poetic emi-
Florin Partene, Andra Rotaru, Claudiu Komartin și Ruxandra Cesereanu
©manasia
În față: Bogdan Crețu & Radu Vancu
În spate: Mihai Vakulovski și Ovidiu Petca	©manasia
nescian. I. Concordanțele poeziilor antume, vol. I-
II, Editura Axa, Botoșani, 2002; Concordanțele
poeziilor postume, vol. I-IV, Editura Universității
“Al. I. Cuza”, Iași, 2006; Semne si sensuri poetice.
I. Câmpul semantic ARTE, Editura Universității
“Al. I. Cuza”, Iași, 2005; Doina Rad, Eta Boeriu,
monografie, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005; Ilie
Rad, Învățământul jurnalistic clujean, Editura
Accent, Cluj-Napoca, 2006; Rodica Zafiu (coau-
toare), Cum era? Cam așa... Amintiri din anii
comunismului (românesc). Volum coordonat de
Călin-Andrei Mihăilescu, Editura Curtea Veche,
București, 2006; Cuvinte. Almanah literar 2006,
Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006.
De asemenea, s-au prezentat două publicații:
Analele Universității “Tibiscus”. Seria Jurnalistică,
XI, 2005, și Învățământul jurnalistic clujean.
Buletin informativ lunar, editat de Catedra de
Jurnalism a Universității “Babeș-Bolyai”.
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Carte de vizită sau emblemă:
„O fotografie face cît 1000
de cuvinte”!
Adrian Grănescu
Unul dintre cei mai mari fotografi ai
timpurilor noastre Henri Cartier-Bresson
considera camera foto drept „o prelungire
a ochiului” său.
Ștefan Socaciu a studiat fotografia într-un
moment foarte fericit al acestei arte în România:
după ce ani de zile îndeletnicirea, meseria nu era
recunoscută deplin (singura pregătire calificată fiind
cea „cooperatistă”), acum aceasta, iată, se studiază
(cu adevărat) în învățământul superior. Rezultatele
benefice se văd: calitativ fotografia a ajuns la culmi
nesperate înainte pentru și în România, fotografia
este artă, își are un destin de sine stătător. Ea
poate fi, ca și înainte, și un auxiliar, ilustrațiile
periodicelor, lucrărilor tipărite și-au ridicat
considerabil nivelul.
o vreme se ocupă și de prezentarea artistică-
fotografică și de tehnoredactare a revistei Tribuna.
Revenind, la propriu, la cartea de vizită a
tînărului artist, ce poartă un logo luat, împrumutat
din cuvintele unui mare fotograf din epoca de
pionierat a genului pe care l-am folosit și în titlu,
aș încerca să-i definesc cîteva din preocupările,
direcțiile artei sale, așa cum se descoperă din
creațiile pe care însuși autorul lor și le-a considerat
ca fiind cele mai reprezentative: Natura; Orașul
prin ochii mei; Panoramica; Căminul de fete.
Natura. Sub acest cuvînt se înscrie o parte a
operei sale conținînd fotografii alb-negru sau color
cu subiecte din natură (fie „frumusețile” ei, fie
vitregiile făcute de furtună sau de „mîna” omului)
sau body painting-uri. Alt subcapitol (egal
precedentului) ar fi cel intitulat Various: alte
portrete dar și fotografii de modă (special
executate pentru designerii vestimentari Anca
Groza și Oana Moșteoru).
Credem, suntem convinși că nu întîmplător
artistul și-a ales cele patru teme pe care le-a
reprezentat prin denumirile sale generice.
Dragostea pentru natură, transpunerea ei (în
propria sa manieră) poate o sinceră opțiune, poate
pentru că ea (natura) ne este lucrul cel mai
apropiat. și orașul (o temă infinită) este tot o
natură, dar una în care se poate vedea intervenția
omului (armonic sau disarmonic.). În oraș apar
geometriile construcțiilor în concordanță sau în
discordanță cu o natură (exuberantă sau
schilodită). Panoramica este o prelungire a
concluziilor celor două tematici mai sus pomenite,
o concluzie a lor. Universul feminin, dintotdeauna
o temă generoasă, poartă la Ștefan Socaciu
denumirea Căminul de fete, poate o amintire a
anilor de școală sau de studenție..
Iată o variată paletă, preocupări diferite: peisaj,
eseu, nud, portret. De aceea cred în destinul lui
Ștefan Socaciu, în viitorul său de artist fotograf ! El
Norocul, șansa lui Ștefan Socaciu a mai constat
și în faptul că a „apărut”, s-a „născut” într-un
moment de răscruce. Fotografia clasică (aparat de
fotografiat „mecanic” și optic, film, laborator)
coexistă cu fotografia digitală (cameră digitală,
calculator, scanner), se interferează: fotografiile
bune (sau peliculele bune) pot fi digitalizate (nu,
însă, și invers). Fotografii care se respectă (în
adevăratul sens al cuvîntului) sunt (azi, poate
deocamdată, poate pentru o vreme.) ambivalenți.
Creează, își dezvoltă arta prin ambele medii
existente. Exact așa procedează și Ștefan Socaciu
(care, în plus, este dublat și de un pasionat
colecționar sau cunoscător al aparatelor fotografice
de diferite construcții, complexități și din toate
timpurile, pe care le pune la „treabă” în propriul
său folos, cît și proceselor clasice de developare), el
fiind, de asemenea, un bun cunoscător al tuturor
tehnicilor digitale. A experimentat suficient de
mult ca să-și cîștige perfecțiune. „Tehnica
fotografică modernă este atît de perfecționată și de
flexibilă, încît nu mai există aproape nimic care să
nu poată fi fotografiat”, spunea, ceva mai demult,
Andreas Feininger.
Născut în 1977 a absolvit în 2005 Universitatea
de Artă °i Design din Cluj-Napoca, secția Foto-
Video-Procesare Computerizată a Imaginii, este în
prezent masterand la aceeași universitate. El are o
activitate artistică demnă de invidiat pentru mulți
dintre confrații săi: participări la peste zece
expoziții de grup sau personale, participări la
numeroase workshop-uri, șapte premii (Premiul
special la concursul de fotografie organizat de
centrul experimental de fotografie din Prato-Italia -
2002; premiul întîi al clubului Karma la concursul
de fotografie organizat de centrul experimental de
fotografie din Prato-Italia - 2003; premiul al doilea
la concursul de fotografie organizat de centrul
experimental de fotografie din Prato - 2004;
medalia de aur AAFR (Asociația Artiștilor Fotografi
din România), în cadrul Bienalei internaționale
Carol Popp de Szatmary, ediția a doua, Cluj-
Napoca - 2004; premiul special la festivalul de film
documentar, Călarași, pentru filmul Graffiti -
vandalism sau artă, realizator Gabriela Rostaș etc.
S-a perfecționat cîțiva ani buni digitalizînd
fotografii vechi din colecția Bibliotecii Județene
„Octavian Goga” din Cluj, făcînd fotografii-reportaj
despre existența și transformarea (majoră) a acestei
instituții de cultură a orașului nostru. În paralel, de
peisaje sau prim planuri. Evident, adesea, realismul
crud este redat prin opțiunea pentru alb-negru; din
acest punct de vedere îl putem considera un
ecologist, un locuitor al planetei noastre ce se
simte responsabil pentru actualul său destin. Acolo
unde artistul caută frumusețe folosește colorul
profitînd de toate avantajele sale.
Orașul prin ochii mei. Orașul. este o suită
(atît alb-negru cît și color) conținînd peisaje
(nocturne ale Clujului vechi), portrete în cadru
citadin, scene de viață palpitantă ale burgului.
Registrul este fie grav (nocturnele), fie ușor ironic
(scenele de viață), optimist (portretele).
Panoramica. Aici vom întîlni imagini
anamorfotice, deformate prin intermediul
aparatului de fotografiat special pentru imagini
panoramice. Întîlnim cîteva imagini (cunoscute) ale
Brașovului, ale Bucureștiului, ale Clujului sau
peisaje din natură în care autorul fie că dorește să
reinterpreteze perspectiva, fie să o denatureze, sau,
de ce nu, să-i dea o altă (proprie) definiție.
Căminul de fete un montaj de portrete,
dinamic, în mișcare. Acest „capitol” ne deschide
(hai să zicem așa) un subcapitol intitulat Iluzia.
Paradisul conținînd o serie de portrete (feminine)
este un artist al luminii sau cum spunea un
cunoscut fotograf de la National Geographic,
Robert Caputo: „Totul depinde de lumină.
Cuvîntul fotografie nu înseamnă altceva decît a
desena cu lumină și este exact ceea ce faceți cînd
realizați o poză - desenați cu lumină pe o bucată
de film sau pe un card digital.” În ochii, în mintea
artistului nostru lumina se transformă în imagini
precum fierul înroșit ascultă docil voința
meșterului faur.
Foarte recenta sa expoziție (de grup) conține
imagini din Munții Apuseni. Expoziția vernisată
vineri 27 octombrie 2006, cu ocazia Zilelor revistei
Tribuna, a mai avut ca participanți pe Ioana
Socaciu, soția sa, Robert Sârb și pe binecunoscutul,
veteranul clujean Szabo Tamas. Printre altele
expoziția s-a dorit o avanpremieră a unui album
comandat și care va fi editat de Institutul Cultural
Român, cuprinzînd imagini (în patru versiuni, dacă
doriți, în patru registre - individualitățile
creatorilor) ale frumuseților Apusenilor, un mirific
teritoriu al României, în ultimă instanță, al
Europei. O altă garanție, o certitudine pentru
succesele viitoare ale artistului.
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
19
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Zilele revistei Tribuna
la Radio Cluj
Vineri, 27 octombrie, în cadrul Zilelor revistei Tribuna, sala de spectacole a Studioului Teritorial de Radio Cluj a
găzduit recitalul poeților invitați la acest eveniment. Spectacolul a fost completat cu un moment poetic blagian
propus de Florin Zaharescu, directorul postului de Radio Cluj, și cu două scurte recitaluri susținute de interpreții de
Societatea românească are o mare doză de
superficialitate. O țară întreagă a aflat de
întâmplările cuplului de mucava Iri și Monica, dar
câți știu de Adrian Popescu, de Mihai Vakulovski,
de Adrian Ivanițchi sau Dinu Olărașu? Lupta în
mass-media e inegală. Cred, totuși, că va veni o
vreme în care lucrurile se vor așeza pe făgașul
normal al ierarhiei valorilor reale.
- Vă mulțumesc!
muzică folk Adrian Ivanițchi și Florin Săsărman.
“Folk-ul s-a cântat tot timpul
live, a propus o literatură
valoroasă si un dialog continuu
cu spectatorii”
- de vorbă cu Adrian Ivanițchi -
Daniel Moșoiu: - D-le Adrian Ivanițchi, când și
cum v-ați apropiat de mediile literare clujene? Ce
prietenii ați legat, ce amintiri vă leagă de Cluj?
Adrian Ivanițchi: - Aș începe cu o scurtă
istorie. Terminasem liceul în 1965 și dorința mea
cea mai puternică era să fac arhitectura, așa că
am ajuns în București, unde era singura facultate
de acest fel. N-am intrat la facultate, dar am făcut
Școala Tehnică de Arhitectură și Construcția
Orașelor, celebra STACO, o postliceală unde era
multă lume bună, se făcea școală serioasă și era o
pepinieră a Institutului ,,Ion Mincu”. Trăind în
București, am ajuns în miezul muzicii ,,beat” din
România. După „stagii” la formațiile Coral,
Sideral și Sfinx, am facut armata și m-am întors
în Sighișoara. M-am apropiat de Cluj, ca o
alternativă perfect valabilă Bucureștiului, prin sora
mea, studentă la franceză, prin cumnatul meu
(regretatul prozator Marcel Constantin Runcanu),
dar și prin întreaga generație de literați care au
creat Echinox-ul, cea mai puternică și
nonconformistă mișcare literară de la sfârșitul
anilor ‘60 și începutul anilor ‘70. Cu certitudine,
în Cluj era cea mai frumoasă și profundă boemă
literară, invidiată de toate celelalte centre
universitare. Prieteniile s-au legat la Arizona, la
Croco, la Mongolu sau în micuțele apartamente
ale scriitorilor. Legătura a fost una ideatică, nu
neapărat poetică. Felul în care gândeam, lecturile,
conversațiile, chiar latura anecdotică a vieții, toate
erau o bucurie, iar pentru mine venirile la Cluj
erau mici sărbători. Citeam tot ce apărea,
generația Echinox-ului era în topul literaturii
române. Atunci i-am cunoscut pe Adrian Popescu,
pe Ion Mircea, Aurel Șorobetea, Horia Bădescu,
Ion Maxim Danciu, pe Ioan Mureșan, Ion Vartic,
Alexandru Vlad, Petru Poantă, Ioan Groșan,
George Țâra, Nicolae Prelipceanu, Mariana
Bojan... I-am cunoscut și am rămas prieteni, chiar
dacă, din păcate, ne vedem atât de rar. Să nu-i uit
nici pe cei care astăzi nu mai sunt: Pia Olaru,
Marcel Constantin Runcanu, Radu G. Țeposu,
Vasile Sav, Marian Papahagi. I-am cunoscut și pe
cei mai maturi decât noi atunci: Augustin Buzura,
Ion Lungu, D.R. Popescu, Virgil Stanciu, Vasile
Grunea, oamenii de la Tribuna și mulți alții pe
care acum nu-i mai amintesc, dar care în anii ‘70
reprezentau ,,intelighenția”, dar și frumusețea
Clujului. Aproape de această stare de spirit
ardeleană, existau la București sau în Moldova un
Leonid Dimov, un Cezar Ivănescu sau Emil
Brumaru, Mihai Ursachi, Ion Nicolescu,
Constanța Buzea. Pe unii i-am cunoscut, pe alții
nu, dar poezia lor mi-a fost aproape și am intrat
în hainele acelea poetice ca în casa mea.
- Drept dovadă că ați compus pe versurile
multora dintre ei. De ce nu și pe ale poeților
clasici?
- N-am cântat pe versurile poeților clasici, nu
fiindcă nu-mi plăceau, însă mi se părea mai
importantă promovarea poeților mai puțin
cunoscuți, dar mai aproape de spiritual, limbajul
și atmosfera acelor vremuri.
- Ce a însemnat pentru dumneavoastră și
pentru atmosfera artistică a Clujului anilor ‘70
Cenaclul “Gaudeamus”?
- Cenaclul “Gaudeamus” era într-un fel o
replică ardeleană a Cenaclului “Flacăra”, însă cu
manifestări mult mai diverse, dacă ar fi să
amintesc doar clasa de percuție a Conservatorului
condusă de Grigore Pop, ariile de operă cu Viorel
Sânpetrean sau Corina Circa, cvartetul de coarde
al Conservatorului și chiar montajele literar-
muzicale ale lui Mircea Gomoiescu. Nu pot să
nu-i amintesc pe Adrian Tudor Moroianu,
moderatorul cenaclului, pe Lucian Chiriac,
directorul postului de radio studențesc, și pe
Florin Zaharescu, sufletul acestor manifestări.
Cornel Udrea, Dorel Vișan și Paul Prună asigurau
partea umoristică a spectacolelor, de o valoare
nici azi egalată, iar folkul era reprezentat de
Marcela Saftiuc, Traian Cosma, Mircea Peteu, dar
și de bucureștenii Mircea Vintilă, Doru
Stănculescu și Sorin Minghiat.
- Credeți că muzica folk mai are astăzi
impactul de odinioară?
- Muzica folk a fost mereu egală cu ea însăși.
Fără urcări spectaculoase (exceptând o perioadă a
Cenaclului “Flacăra”), dar nici condamnată la
dispariție. Acum se pare că este o perioadă
prielnică, fiindcă într-o aglomerare de genuri și
stiluri, omul va alege adevărata muzică. Folkul s-a
cântat tot timpul live, a propus o literatură
valoroasă și un dialog continuu cu spectatorii.
Cred că asta contează, iar faptul că în 2006, cele
mai multe festivaluri au fost de folk, spune destul
de multe.
- Cum a fost spectacolul de la Casa Radio?
Cum i-ați simțit pe foarte tinerii poeți?
- Revenirea după multă vreme în sala de
spectacole a Casei Radio Cluj a fost emoționantă.
Mi-am amintit de spectacolele „Acusticon”, de
entuziasmul realizatorilor și participanților, într-o
perioadă în care nu era ușor să pătrunzi, cu
programe muzicale, hai să le spunem
nonconformiste. Poeții pe care i-am ascultat au
voci distincte, multe originale, dar mai au și
dorința de a se impune în conștiința unui public
tot mai puțin atent la fenomenul poetic actual.
„Folk-ul a câștigat bătălia
cu inerția °i inepția care
păreau la un moment dat că
stăpânesc gustul publicului”
- de vorbă cu Florin Săsărman -
Daniel Moșoiu: - Știu că ai debutat în Tribuna.
Cu poezie, cu proză? Când și în ce împrejurări ?
Florin Săsărman: - știi tu ceva și adevăr grăiești...
Se întâmpla în 1978, eram stagiar la Moldova
Nouă. Cu trei ani înainte intrasem în Cenaclul
„Flacăra” și, prins cu turneele, am și uitat de ziua
în care s-au facut repartițiile, la terminarea facultății.
Mi-a rămas un post la singura întreprindere
productivă din acel orășel de pe Dunăre. După
„moartea” Cenaclului „Flacăra”, am ajuns acolo,
dornic de a pleca departe de casă, de a cunoaște
oameni și locuri, de a lua viața în piept. Și am găsit
la Moldova Nouă viața adevarată, așa cum mi-am
dorit! Numai că nu am făcut față, recunosc... În
contextul discuției noastre neapărat trebuie să spun
că la Moldova Nouă l-am cunoscut pe poetul Sorin
Gârjan. Ne-am împrietenit și împreună am inițiat
un cenaclu literar, „Iluminări”. Da, după numele
romanului semnat de Alexandru Ivasiuc, unul
dintre autorii mei preferați din acea perioadă. I-am
avut invitați, printre alții, pe Octavian Doclin, Ada
Cruceanu, Olga Neagu... Prin Sorin Gârjan s-a
întâmplat să-i avem ca oaspeți și pe membrii
redacției Tribuna. Revista edita pe atunci, nu mai
știu dacă săptămânal sau lunar, câteva pagini cu
scriitori din câte o localitate din Transilvania și
Banat. Așa am ajuns să public și eu o proză scurtă
in paginile Tribunei... Știu că era într-o toamnă și
am sărbătorit evenimentul cu Sorin Gârjan, la mai
multe pahare de tulburel din rezervele unei prietene
din Vechea, un sat sârbesc lipit de Moldova Nouă.
În proza aceea, numită Happening, scriam despre
un fiu care se simte legat prin fire puternice și
nevăzute de tatăl său, aflat pe patul morții. Răvășit,
începe să vadă lumea cu ochii acestuia. Interesant
este că, două decenii mai târziu, aveam să trăiesc
aievea povestea, când tatăl meu stătea să plece pe
drumul cel lung al veșniciei. Și pentru că intuiesc că
aceasta este singura întrebare despre scrisul meu, să
adaug că după moartea tatălui meu am reînceput să
scriu, pe urmele sale, tot ce îmi amintesc despre el,
despre viața noastră, despre oamenii din jurul
nostru. Chiar am publicat un fragment din aceste
pagini, anul trecut, în Mișcarea literară. Sper să pot
duce până la capăt această introspecție.
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
20
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
translații
Înșelăciune sau cum te
păcălește destinul
Horia Căpusan
n termeni psihiatrici se nume°te nevroză
traumatică o afecțiune psihică în care
pacientul trăiește de nenumărate ori aceeași
scenă, incapabil să se elibereze de ea. Sau într-un
sens mai filozofic se poate vedea într-o asemenea
retrăire una din numeroasele fețe ale destinului ce
nu poate fi depășit. Dar orice nume i-am da, este
clar că drama Sofiei din scrierea Năvala apelor a
lui Evgheni Zamiatin (Humanitas, 2006), tradusă
acum pentru întâia oară de Gabriela Russo
(aproape perfect), ilustrează într-un mod exemplar
o asemenea simbolică. Operă concentrată, scrisă
impecabil, cu un amestec de grotesc și naivitate
amintind de contemporanul lui Zamiatin, Marc
Chagall, ea rescrie în fond (dar la modul
zamiatian) drama din Crimă și pedeapsă.
Numeroase evenimente precum uciderea victimei
cu toporul, apariția inopinată a unei alte persoane
în momentul uciderii sau halucinațiile Sofiei sunt
replici evidente la modelul dostoievskian; nu
lipsește nici un alter-ego mai mărunt al lui Porfiri
Petrovici ce va reapărea într-o altă ipostază către
final; după cum titlul Năvala apelor este un
răspuns hiperbolic la titlul turghenievian Apele
primăverii - de altfel Dostoievski și Turgheniev
erau printre marile admirații ale lui Evgheni
Zamiatin. Dar dincolo de acest dialog subtextual,
ceea ce singularizează această scriere e tocmai
ceea ce am putea numi o tehnică aproape
wagneriană a leit-motivelor. Scrierea se constituie
într-adevăr în jurul unor scene obsedante - care
sunt retrăite de nenumărate ori, ca într-un coșmar
din care nu te mai poți trezi. Și această repetiție
nu e în fond decât o față a destinului - căci de o
înșelătorie a destinului e vorba aici. Fochistul
Trofim Ivanîci s-a înstrăinat de soția lui Sofia
datorită sterilității ei - ea este înșelată de destin
prima oară atunci când îi propune soțului să o
adopte pe orfana Ganka, care să le țină loc de
fiică. Numai că emancipata fiică de tâmplar o
înlocuiește rapid din funcția de parteneră erotică -
și atunci biata Sofia e a doua oară înșelată de
destin (ca și Raskolnikov). O va omorî pe intrusă,
sperând în subconștientul ei că-și va recâștiga
locul pierdut. Și chiar se prea poate ca acest lucru
să se întâmple - căci Sofia e pe punctul de a
naște. Numai că după cum își dă seama (prea
târziu) copilul va fi tot o copie a uzurpatoarei.
„Pântecele era rotund, era chiar pământul. În
pământ, în destinul lui, zăcea nevăzută de nimeni
Ganka [...]” - de aceea Sofia ghicește fără să-i
spună nimeni sexul copilului. Și scena omorului
se va repeta de nenumărate ori ... până când
Sofia nu mai are ce să facă decât să mărturisească
totul (din nou ca Raskolnikov) și să adoarmă
liniștită...dar numai pentru puțină vreme pentru
că noul Porfiri Petrovici a apărut deja la orizont.
De fapt, destinul niciodată nu a „eliberat-o” cu
adevărat (și Oedip își închipuia că a scăpat de
fatum tocmai atunci când hotărârea lui era pe
punctul de a se împlini). Tema destinului se leagă
la rândul ei de alt leit-motiv - acela al buzelor
strânse ale Sofiei, al tăcerii ei. Ea este condamnată
să-și trăiască tragedia în tăcere - și ori de câte ori
încearcă să o rupă, nu va face decât să se afunde
mai adânc în ea. Numai în final apare altceva -
dacă nu eliberarea, măcar seninătatea ființei care
a mărturisit.
■
- De ce ai ales muzica folk? Când s-a produs
debutul pe scenă și care au fost idolii tăi, modelele
tale?
- Cred că folkul m-a ales pe mine, fiindcă la
școala din satul meu, Cristeștii-Ciceului, cântam
mai mult muzică populară si ușoară, la serbări. Nu
terminasem „generala” când am auzit, într-o
noapte, la radio, piesa lui Doru Stănculescu, Ecou
de romanță. M-a fascinat. Apoi, la Liceul „Andrei
Mureșanu” din Dej, am descoperit spectacolele cu
folkiști și după terminarea primului an mi-am
cumpărat și eu o chitară. Primele acorduri le-am
învățat de la Traian, un unchi care cânta într-o
formație, la Arad. Așa a început totul. Am ales folk-
ul fiindcă nu trebuia să-mi facă altcineva cântecele
și puteam să-mi aleg versurile care îmi plăceau. De
copil îmi plăcea să citesc mult, tot pe urmele tatei,
care avea o bibliotecă mare, pentru un sătean, opt-
nouă sute de volume. Clasicii poeziei românești
erau și ei acolo! Un singur model am avut dintre
folkiști: pe Valeriu Sterian! Omul complet al genului
de la noi, fără îndoială. I-am învățat cântecele de pe
albumul Antirăzboinica, l-am văzut la un concert la
Dej și a fost, în condițiile de atunci (locuiam la
țară), primul meu „profesor”. Deși, curios, ceea ce
ticluiam eu, muzical, nu avea nicio legătură cu ce
învățam de la Vali Sterian. Primele mele cântece le-
am compus pe versurile lui Bacovia și le-am și
cântat când am urcat întâia oară pe o scenă, la
Beclean. Era în 1978 și cel care m-a îndemnat să
cânt într-un antract teatral a fost profesorul Andrei
Moldovan, care a continuat să mă susțină și să mă
sfătuiască în timp.
- De ce l-ai ales pe Vasile Voiculescu pentru a-ți
“ilustra” poetic un album întreg?
- Albumul Locul inimii noastre este rodul
efortului de a-mi face ordine în viață. L-am editat în
1997, la o casă de discuri din București, Star Music
Production, dar îl compusesem cu câțiva ani
înainte.Vasile Voiculescu era, cum să spun, un prea-
plin în viața mea. Îl citeam de pe la începutul anilor
optzeci și mă intrebam de ce nu l-am studiat în
școală... Mai intâi proza, apoi poezia și, în final,
Sonetele - iată treptele urcate de mine întru
înțelegerea Magului din Pârscov, Buzău. Am preluat
chiar frânturi din comportamentul său, mai ales din
ceea ce am aflat de la fiica mai mică a poetului,
d-na Gabriela Defour Voiculescu, pe care o vizitez
deseori, la București. Și mi-a folosit enorm, fiindcă
Voiculescu este un mare spirit, un model spiritual.
Albumul acesta este un fel de rostire muzicală, cu
multă trăire, o transfigurare, dacă vrei. Am prieteni
care-mi mărturisesc că-l ascultă și acum, la aproape
zece ani de la apariție, pentru clipele lor de liniște
sufletească, de meditație.
- Nu sunt nepotrivite versurile lui Lucian Blaga,
Octavian Goga, Alexandru Macedonski pentru
muzica folk? Pe albumul tău de anul trecut,
Buchetul, editat de Electrecord, apar acești poeți...
- Cred că se pot cânta orice versuri, dacă
rezonezi cu ele. Nu sunt dintre cei care caută
numai poezii bune pentru liniile lor melodice.
Versurile au în ele multă muzică, trebuie doar s-o
descoperi și s-o reverși... Blaga, Goga, Bacovia sau
Stănescu sunt poeți cântați de către folkiști. Să-i
amintesc doar pe Nicu Alifantis, Maria Gheorghiu
sau Doru Stănculescu, nume importante ale muzicii
folk de la noi.
- Cum ai ajuns să colinzi? Și pentru că nu e
departe Crăciunul, te întreb dacă pregătești un nou
album de colinde?
- Colindele sunt primele cântece de care îmi
amintesc. După 15 noiembrie, în fiecare an,
mergeam la clacă prin vecini, sau la bunica mea din
Cristur, și colindam. Pentru mine sunt și cele mai
frumoase cântece și au rămas așa deoarece se cântă
o perioadă scurtă din an, dar mai ales pentru că
sunt legate de sufletul și imaginea sătenilor mei, ale
celor din neamul meu. Am început să lucrez la un
nou album de colinde la îndemnul lui Virgil Oniță,
de la Grupul de librării „Libris”, dar am abandonat
proiectul pentru că nu am avut condiții favorabile
unor imprimări de calitate. Rămâne pe anul viitor.
- Ce ne spui despre Bistrița Folk 2006, festivalul-
concurs pe care il organizezi de câțiva ani buni? Ce
surprize ne așteaptă anul acesta?
- Bistrița Folk este un proiect de-al meu, care a
găsit aderență, sprijin în rândurile autorităților
bistrițene. Anul acesta se va desfășura a cincea
ediție (17-18 decembrie) și mă aștept să fie la fel de
bine primită de către concitadinii mei precum cele
anterioare. Important este să vină, să concureze
tineri talentați care să răzbată pe scenele acestui gen
muzical. Surprizele pe care le-am pregatit se
numesc Mircea Florian, care va veni din Germania,
și Heidi Schmidt, o americancă devenită, în ultimii
ani... clujeancă. Apreciez foarte mult talentul și
valoarea sa muzicală. În rest, în recitaluri vom avea
nume importante ale folk-ului românesc: Ducu
Bertzi, Marius Bațu, Florian Pitiș, Nicu Alifantis,
Mircea Vintilă, Maria Gheorghiu, Partaj, Adrian
Ivanițchi (care va fi președintele juriului), Dinu
Olărașu.
- Crezi că muzica folk mai are astăzi ecou în
rândurile publicului?
- Muzica folk trăiește o nouă tinerețe la noi,
fără îndoială! Sunt atât de multe festivaluri în țară,
atât de multe gale, cum n-au fost vreodată. Aș zice
că folkul a câștigat bătălia cu inerția și inepția care
păreau la un moment dat că stăpânesc gustul
publicului de la noi... Sunt uimit chiar și eu de
această ascensiune, chiar daca am luptat eu însumi
(prin Bistrița Folk, dar și prin emisiunea „Diligența
de Bizanț” pe care o realizez de câțiva ani,
duminica, la Radio Cluj) pentru ca ea să fie
posibilă.
- Ce șanse are un artist din provincie să
răzbească pe posturile de radio, în casele de discuri,
la televiziuni?
- Cred că șanse există, pentru fiecare dintre cei
buni, dar nimeni nu garantează o ascensiune sigură.
Televiziunile fac legea acum în show-bizz. Folkiștii
nu sunt clienții lor și, totuși, se află printre
preferințele publicului. Să fii valoros și să ai talentul
de a atrage atenția asupra ta - iată calitățile cu care
trebuie să bați la porțile afirmării. E bine când te
auzi la radio, dar cel mai bun drum este cel care
trece prin scenă! De acolo, din fața microfonului,
poți intra în conștiința publicului sau poți rata...
ascensiunea!
Interviuri realizat de
Daniel Moșoiu
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Totul a început de la curiozitatea
unui băiețel”
De vorbă cu fotograful Rene Burri
La ediția din acest an a Academiei de Toamnă „Europa Artium”, Rene Burri, unul dintre cei mai celebri fotografi
ai lumii, autorul faimoasei imagini a lui Che Guevara fumând un trabuc, a devenit Doctor Honoris Causa al
Universității clujene de Artă și Design. Burri are 73 de ani, dar emană o tinerețe contagioasă. Are simțul umorului
și știe să comunice cu oricine. E perfecționist, dar știe să se adapteze oricărei situații. Acest interviu a fost luat „pe fugă”,
dar artistul a răspuns cu mare răbdare și empatie tuturor curiozităților mele.
Claudiu Groza: Dle Rene Burri, prima
dumneavoastră fotografie datează de când aveați
13 ani. E o imagine cu prim-ministrul Marii
Britanii, Winston Churchill. Cum ați făcut tocmai
o asemenea fotografie?
Rene Burri: Tatăl meu, care nu era fotograf, ci
bucătar, era doar fotograf amator, mi-a dat într-o
zi aparatul lui, un Kodak, și mi-a spus să merg
într-un anume loc din oraș - eram la Zurich -
pentru că acolo urma să vină un om important.
Era pentru prima dată când aveam în mână un
aparat foto, era în 1946, și în locul acela a apărut
o limuzină cu Winston Churchill. Venise în
Elveția după război ca erou al debarcării din
Normandia, și i-am făcut o fotografie. Aceasta a
dispărut după aceea, și timp de mulți ani am
crezut că o făcusem doar imaginar, dar puteam
s-o desenez. Am găsit fotografia abia după mulți
ani. Oricum, la vremea aceea nu mă gândeam la
fotografie. Studiam la Școala de Arte, făceam
pictură și sculptură, am învățat toate tehnicile și
apoi am văzut niște filme cu Jean Gabin, și
mi-am zis că aș vrea să redau și eu sentimentele
acelea, dar nu știam cum. Așa am început să
studiez fotografia, crezând că asta mă va apropia
de cinematografie. Am descoperit însă foarte
repede că era nevoie de oameni, pe vremea aceea
echipamentele erau foarte grele, așa că mi-am luat
aparatul „Leica” și am început să călătoresc prin
lume. Prin intermediul acestui „al treilea ochi” am
început să descopăr lucruri la care nu mă
gândisem niciodată. Cred că totul a început de la
curiozitatea unui băiețel care era interesat de
lume și oameni.
- Unul dintre artiștii celebri pe care i-ați
imortalizat a fost Picasso. Cum ați ajuns să-l
fotografiați?
Marti, un erou al secolului 21. Este cel mai urât și
cel mai iubit om. Oricum, cred că le-a dat unor
oameni speranță. Revoluția din Cuba a fost un
eveniment major și ar fi putut schimba o mulțime
de lucruri. Nu pot decât să sper că unele lucruri
care au fost învățate în acea perioadă vor duce la
schimbări acum, pentru că avem nevoie de ele.
Un lucru pe care l-am învățat foarte devreme a
fost că un fotograf nu poate schimba lumea, dar
poate înlesni comunicarea dintre oameni.
- L-ați fotografiat pe Che Guevara în 1963, în
plin război rece. Era un gest destul de riscant.
- Pe vremea aceea Che Guevara nu era încă un
erou, un simbol. Am putut să stabilesc cu el o
relație ca între un bărbat de 30 de ani și unul de
35. Firește, a fost un mare lider de gherilă și a
schimbat istoria unei țări, care nici măcar nu era
a lui. Ar fi putut să devină un mare medic, să
câștige o mulțime de bani, dar în călătoria pe care
a făcut-o de-a lungul Americii de Sud cu
motocicleta a văzut ce se întâmplă în „curtea din
dos” a continentului său și asta l-a făcut să se
răzgândească. După ce s-a întâlnit în Cuba cu
Fidel Castro a devenit luptător de gherilă.
- Aveți o fotografie preferată?
- Nu. Fiecare fotografie are în spate o poveste,
bună sau rea, și cred că aș putea să vă spun mai
multe povești despre fotografii pe care nu le-am
făcut sau le-am ratat, decât despre cele care mi-au
reușit.
- Ați fost prezent în multe „zone de foc” din
lume, în Vietnam, Cambodgia, Liban. Cât v-ați
implicat profesional și cât uman în aceste
experiențe?
Rene Burri
foto: Raul Ștef
- Întâi a fost curiozitatea, și apoi am fost
captat de o realitate de multe ori crudă. În timpul
armatei am făcut fotografii la instrucție. Erai
împușcat în cap, mort adică, apoi te ridicai,
pentru că se foloseau gloanțe oarbe. Când am
ajuns în Vietnam, era vorba deja de gloanțe
adevărate, iar căpitanul striga: „Capul jos!” Nu era
frică, ci o experiență care te marchează. Unele
situații n-am putut să le fotografiez. S-a spus:
„Burri nu e fotograf de război”. Am încercat să
mă comport altfel.
- Există o limită morală a fotografului?
- Asta este dilema noastră. Trăim cu ea. Am
trecut prin momente grave, ca jurnalist. Dar cred
că există o limită morală pe care fiecare trebuie să
și-o stabilească.
- Ce părere aveți despre paparazzi?
- Nu condamn acest lucru, dar nici nu-l
agreez. Lucrez acum la o carte în care voi povesti
toate fotografiile pe care nu le-am făcut.
- Este Clujul un oraș „fotogenic”?
- Este într-atât de fotogenic încât mă
bulversează chiar și la a doua vizită. Dar ceea ce
m-a marcat încă de la prima vizită (în februarie
2006, n.r.) este entuziasmul unei tinere generații
care descoperă lumea, fie cu un creion, cu un
microfon, un aparat de fotografiat sau o trusă de
pictură. Sper că există printre tineri oameni care
vor descoperi lumea, așa cum e ea, brutală dar și
cu părți bune. Pentru mine, un pahar nu este
niciodată pe jumătate gol, ci pe jumătate plin.
Interviu realizat de
Claudiu Groza
■
- L-am căutat timp de șase ani, și hazardul a
făcut să ne întâlnim. Pentru mine el era cineva,
chiar și în momentele mele de criză mă gândeam
la el ca la un exemplu de uriaș talent. Pentru
mine Picasso este cel mai mare artist, nu doar ca
pictor. Ce admir la el este că în orice situație
găsea o cale non-conformistă de a rezolva
lucrurile. „Arta face cu mine ce vrea”, spunea el,
adică se exprima prin pictură, sculptură, chiar
prin scris. Atitudinea lui a fost pentru mine un
bun exemplu în multe situații.
- Cea mai cunoscută fotografie a
dumneavoastră este cea cu Che Guevara fumând
un trabuc. De ce l-ați ales tocmai pe el?
- Nu eu l-am ales, ci el pe mine. Am ratat
momentul Revoluției cubaneze, iar mai târziu,
când mi s-a cerut să merg acolo, l-am descoperit
pe Che Guevara într-o discuție cu un jurnalist
american, un „dușman” de-al lui. Am „dansat”
timp de trei ore în jurul lui. Am avut ocazia să-l
văd într-o postură foarte umană. Era omul
numărul doi în Cuba, era ministrul Industriei.
Avea o charismă incredibilă și cred că era decis să
meargă până la capăt știind care va fi capătul.
Che Guevara va fi pentru America de Sud un Jose
Rene Burri, Claudiu Groza și o jurnalistă de la Radio România
foto: Raul Ștef
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
22
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
pharmakon
Filosofia ca pretext pentru a
discuta și rediscuta
De vorbă Adrian-Paul Iliescu
Adrian-Paul Iliescu este șeful Catedrei de filosofie politică și morală la Facultatea de filosofie, Universitatea București. Este
autor al volumelor: Filosofia limbajului și limbajul filosofiei, (Editura științifică și Enciclopedică, București, 1989); Conservatorismul
anglo-saxon, (Editura ALL, București, 1994, carte care a primit premiul Ion Petrovici al Academiei Române pe anul 1994);
Liberalismul - între succese și iluzii (Editura ALL, București, 1998); Solitude and the Birth of Modernity (Colegiul Noua Europă -
Editura Cris, București, 1999); Wittgenstein: Why Philosophy Is Bound To Err, Peter Lang Verlag (Editura Peter Lang, Frankfurt
am Main, 2000); Introducere în politologie (Editura All, 2002); Anatomia răului politic (Editura Fundației Culturale Ideea
Europeană, 2005, carte nominalizată pentru premiile revistei Cuvântul pe anul 2005. Ea a luat premiul Cartea Anului acordat de
revista Contemporanul și Fundația Culturală Ideea Europeană).
Adrian-Paul Iliescu a fost prezent la Cluj pentru a susține o conferință cu tema Filosofia americană și democrația modernă, în
cadrul programului „Rolul filosofiei în schimbarea mentalităților și în democratizarea vieții publice”, coordonat de conf. Dr. Sandu
Frunză (catedra de Filosofie Sistematică, UBB), care se desfășoară la Cluj în perioada octombrie-decembrie 2006 și este sponsorizat
de Ambasada SUA la București, fiind organizat de SACRI (Societatea Academică a Religiilor și Ideologiilor).
Cătălin Vasile Bobb: Domnule profesor, dacă
pot începe foarte prozaic, ce vă aduce la Cluj?
Adrian-Paul Iliescu: Decisiv a fost că vroiam
să-l revăd pe Sandu Frunză. Am găsit în acest
moment de toamnă potrivit să ne trecem în
revistă, încă odată, obsesiile și gândurile, iluziile și
întrebările, să bifăm faptul că sunt comune în
mare măsură și să concepem răspunsuri la
întrebări, să găsim eventuale medicații pentru
iluzii, să concepem proiecte comune. Dar, pe
lângă acest lucru, plăcerea de a discuta și
rediscuta. A apărut această ocazie, și excelentul
pretext de a reveni la Cluj, în cadrul programului
„Rolul filosofiei în schimbarea mentalităților și în
democratizarea vieții publice” pe care îl
coordonează Sandu Frunză, pentru a discuta
despre influența politicii americane asupra
democrației moderne. Tema este extrem de
interesantă pentru mine, vastă, greu sau imposibil
de concentrat într-o singură expunere sau discuție,
care s-ar desfășura în limite rezonabile de timp.
De aceea a trebuit să sacrific anumite părți. Mi-
am zis că e bine să-ți surprinzi auditoriul: riști
mai puțin să fi lapidat verbal. De aceea am
hotărât să vorbesc despre acea parte a filosofiei
politice americane care nu e făcută de filosofi,
care este produsul gândirii politicienilor și mai
ales a juriștilor. Argumentez în favoarea ideii că
partea cea mai interesantă a filosofiei americane
nu provine de la teoreticeni; vreau să zic, mai
exact, că mult timp (până spre sfârșitul sec. XX)
ea nu a provenit de la teoreticieni, ci de la niște
practicieni ai gândirii interpretative, și anume de
la juriști. Am să prezint felul cum juriștii
americani, Curtea Supremă, practica juridică, au
construit un veritabil motor de căutare a ceea ce
ar putea să reprezinte osatura democrației, mai
precis, felul în care aceste curți de justiție și
Curtea Supremă au dezvoltat teoria și practica
democrației.
- Pentru a schimba registrul și a încerca o
întrebare care subsumează de fapt o atitudine
generală astăzi: de ce nu mai avem nevoie de
filosofiei astăzi ?
- Această întrebare ascunde o capcană. Dacă
aș da un răspuns direct și pozitiv, aș putea să fiu
considerat un veritabil trădător al breslei, și chiar
dacă m-aș afla în consonanță cu anumite fapte,
pe care le vedem sau credem că le vedem în jurul
nostru, m-aș pune într-o poziție incomodă, nu
numai față de colegi, ci și chiar față de mine
însumi. Pe de altă parte, să neg că nu mai e
nevoie de filosofie, iar este incomod într-un
context în care, pare-se, orice are trecere, numai
filosofia nu. Însă, nu este adevărat că nu mai
avem nevoie de filosofie. Avem, dar nu așa cum a
fost practicată multă vreme de fiecare dintre noi.
Cred că, într-adevăr, s-a produs un apus al
filosofiei, al unui anumit tip de filosofie, ceea ce
nu invalidează domeniul filosofic în ansamblul
său, ci o tradiție de lucru în domeniul filosofiei.
- Se vorbește astăzi despre o nouă paradigmă
filosofică, cea a comunicării. Să fie oare un nou
tip de filosofie?
- Trebuie să spunem că astăzi nu se mai poate
bucura de audiență tradiția de preocupare
filosofică închisă în examinarea și reexaminarea la
infinit a lucrărilor clasice de filosofie. Cred că în
epoca Internetului, tipul acesta de intelectual care
nu își schimbă registrul, cu greu își mai poate găsi
audiența, nu pentru că operele clasice nu ar fi
interesante, ci pentru că presiunea lumii în care
trăim pentru răspunsuri nu ne mai permite să
aderăm la modelul clasic al filosofului, adică al
comentatorului unor autori arhicunoscuți.
Imaginea tradițională a filosofului închis în
bibliotecă e desuetă. Pe de altă parte, filosofia nu
e obligată să se rezume la o asemenea tradiție și
astfel să-și piardă actualitatea. Astăzi, eu sunt tot
mai încrezător în ceea ce se numește filosofie
aplicată. Adică, un demers intelectual care pleacă
de la operele clasice, de la conceptele, de la
argumentele filosofilor, de la distincțiile pe care ei
cred că trebuie să le opereze, indiferent asupra
cărui subiect se opresc, și să aplicăm aceste
instrumente, deci concepte, argumente, distincții,
asupra problemelor care ne interesează și ne par
de actualitate.
- Vorbiți despre filosoful jurnalist?
- Jurnalismul de foarte bună calitate poate
deveni interesant filosofic, iar filosofia aplicată, de
bună calitate, ar putea să aibă tot atât interes cât
presa. Pentru a nu rămâne suspendat în
abstracțiuni, să dau un exemplu. În prima
jumătate a sec. XX, cultura și societatea austriacă
cunoșteau publicistica lui Karl Kraus. Acolo nu
era filosofie, dar era o publicistică de o
extraordinară calitate și actualitate. Wittgenstein a
fost foarte puternic influențat de Kraus, care făcea
Adrian-Paul Iliescu
o critică fundamentală a modului de viață
austriac, și nu se ocupa de principii filosofice.
Aceste critici l-au influențat pe Wittgenstein.
Astfel că jurnalistica nu e condamnată să rămână
în totalitate în banalitate și în comentarii gratuite.
Desigur, marea parte a jurnalisticii e de o calitate
mai joasă decât excepționalul, însă ea poate să fie
și de o foarte bună calitate. Filosofia poate fi
aplicată problemelor cotidiene; aceste probleme
nu sunt rezervate doar jurnaliștilor. Cred că
jurnaliștii fac un anumit tip de serviciu, însă
filosofii pot filtra prin alte grile conceptuale, prin
alte structuri interpretative, ceea ce se întâmplă în
fiecare zi.
- Cum credeți că se trăiește filosofic în
România, vreau să zic, evident, cum se practică
filosofia?
- În România se trăiește în moduri diferite.
Unii cred că disecarea interminabilă a unei
formulări dintr-un autor celebru rămâne cea mai
admirabilă manifestare a filosofiei. Alții au
abandonat filosofia și practică un soi de
exhibiționism mediatic, glosând pe diverse teme,
fără să treacă însă dificultățile respective prin
meandrele unei analize filosofice autentice - totul
pentru un anumit tip de capital simbolic. Însă
trebuie să găsim o cale de mijloc, nici în mijlocul
pieței, nici în turnul de fildeș. A sta în agora nu e
treaba filosofului, dar nici a sta în turnul de fildeș
nu e. Trebuie să inventăm un loc intermediar
între turn și piața publică. O modalitate este să
faci un du-te vino între bibliotecă și piața publică,
adică să privești ceea ce se întâmplă în viața
publică, așa cum etologul privește o vietate
minusculă din junglă, nu cu dispreț, ci cu un
interes aparte, ca pentru orice realitate, și, după
aceea, să te întorci în bibliotecă de unde să-ți
extragi elementele cu care să lucrezi asupra
evenimentelor cotidiene.
- Pentru a fi cu adevărat patetic, aș dori să vă
întreb: care credeți că este locul filosofiei
românești în context occidental?
- Această întrebare, pe care ne-o punem foarte
frecvent, trădează provincialismul și nereușita
noastră de a ne găsi un loc. În țările cu un tezaur
filosofic bine constituit, astfel de întrebări nu se
pun. Prin faptul că o astfel de întrebare ne
preocupă, recunoaștem că nu ocupăm nici un loc.
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Vreau să zic că nu stăm nici prost, nici bine. Nu
avem nimic de oferit gândirii mondiale. Nu văd
să fi apărut ni°te lucruri senzațional de
interesante. Suntem încă în perioada
discipolatului; noi încă avem de învățat. În
ultimele decenii, progrese nu prea am avut.
Datorită particularităților istoriei noastre, am fost
decuplați, a°a că ar fi mai bine să ne a°ezăm în
bancă.
-	Domnule profesor, percepeți distanța dintre
Cluj și București - sub variate aspecte - ca fiind
una considerabilă?
-	Cred că o distanță de performanță nu există.
Este vorba mai degrabă de o distanță mediatică
destul de mare. Din punctul acesta de vedere,
bucure°tenii, unii bucure°teni, sunt la mare
distanță, au o mai buna acoperire, o anumită
dominație asupra mass-mediei, însă această
diferență nu reflectă o diferență a calității °i nici
măcar a atitudinilor. Uneori atitudinile
cvasifilosofice bucure°tene sunt mai primitive
decât cele de la Cluj. Nu am impresia că
laboratorul bucure°tean ar produce nu °tiu ce
descoperiri incredibile. În realitate, noi suntem
prizonierii unui mod de viață, ai unui tip de
comunitate tribală care ne împiedică să avansăm.
Din păcate, suntem inserați în gă°ti, fiecare are
prejudecățile găștii sale, iar ga°ca trăie°te în
universuri închise, de unde urmează că nu
comunicăm destul. După cum nu comunicăm nici
cu Occidentul foarte bine. Nu suntem atenți la
ceea ce se spune °i la felul în care gândesc
oamenii în străinătate. Credem că suntem
victimele unei istorii tulburate °i că am avea
oarecum depuse în oase lecțiile de înțelepciune
ale aceste istorii; nu suntem dispu°i să deschidem
ochii, ba mai mult, avem aroganța să spunem că
noi am °ti ceva deosebit de profund, datorită
faptului că am trecut prin avataruri ale istoriei
recente.
-	În fine, dacă nu sunt prea indiscret, puteți să
ne vorbiți despre proiectele dvs.?
- Primul lucru care trebuie mărturisit este că
proiectele mele sunt întârziate. Lucrez la o carte
pe care n-am terminat-o, dar se pare că e de bon
ton să ai o carte neterminată. Însă, trebuie să
spun că am °i o a doua carte, la o altă editură, pe
care nu °tiu când am să o termin, ceea ce mă
face să mă întreb dacă e într-adevăr de bon ton
sau e semnalul unui decalaj, de acum grotesc,
între ambiții °i posibilități. Este vorba de a încerca
să îmbunătățesc expresia preocupărilor pe care le-
am trădat în ultima mea carte, Anatomia răului
politic. Cred că pot să identific o tradiție
extremistă a celor mai importanți creatori din
România modernă. Un extremism care a fost
prezent la mari figuri, însă tocmai acest fapt a
făcut să nu se vadă elementul malign, nu s-a
văzut extremismul oribil, dar manifestat cu talent.
Tipul acesta începe cu Ha°deu, Eminescu,
Maiorescu, reizbucne°te în perioada interbelică,
cu Dreapta interbelică, la figuri harismatice.
Eliade, spre exemplu, are destule recidive.Și azi
au rămas, în mare, aceste prejudecăți radicale,
ceea ce occidentalii numesc far right sau far left,
ceva care se apropie de extrema inadmisibilă - e
ceva care, de fapt, apare în toate culturile puțin
înapoiate, nu numai la noi.
-Vă mulțumesc.
-Și eu vă mulțumesc.
Interviu realizat de
Cătălin Vasile Bobb
■
filosofogramme
Într
un alt fel despre eros
°i thanatos
Aurel Bumbas
Patrick Suskind
Despre iubire și moarte
traducere din germană de lonuț Buda°cu
Bucure°ti, Editura Humanitas, 2006
Eseul lui Suskind, oferit publicului românesc
prin traducerea apărută la editura
Humanitas, are ca idee directoare celebra
cugetare a lui Augustin, în care acesta recunoa°te
dificultatea de a explica ceea ce pare implicit
°tiut, evident. Autorul eseului oferă o altfel de
analiză asupra modului în care literatura °i
filosofia a interpretat iubirea sau relația ei cu
moartea, formulând concluzii incomode °i aflate
în contradicție cu locurile comune ce s-au fixat în
mentalul colectiv de-a lungul timpului. Modul în
care este condusă analiza celor două fenomene ce
ne impregnează existența vizează, la fel ca în
romanele Parfumul °i Porumbelul, limita dintre
patologic °i obi°nuit atunci când apare
însingurarea, singularul sau singurătatea.
Cele trei exemple, cu privire la trăirea erosului,
pe care autorul le inserează în eseul său ne vor
duce în cele din urmă la concluzii neobi°nuite,
°ocante, dar verosimile. „În iubire °i în cei
îndrăgostiți se manifestă o doză considerabilă de
prostie.” „De altfel, acest fenomen al tâmpirii prin
iubire nu se limitează în nici un caz la
dimensiunea ei sexuală.” Iar consecințele directe
ale acestor concluzii nu sunt mai puțin
lini°titoare. „În orice situație, iubirea se plătește
cu pierderea rațiunii, cu pierderea de sine, ce are
drept consecință imaturitatea. În cazuri
inofensive, urmarea este ridicolul, în cel mai
sumbru caz o catastrofă politică mondială.”
Explicația pe care Socrate o formulează în
Phaidros, contrar intențiilor lui Platon, prin
curgerea eseului ne apropie de moarte, sugerându-
ne existența unei indisolubile legături între iubire
°i moarte. Nici măcar energia erotică care nu se
împline°te într-un act fizic, ci se transformă în
imbold creator, a°a cum reiese din jurnalul lui Th.
Mann nu scapă unei funciare legături cu moartea.
Încercarea de a deconspira fascinația
enigmaticului închis °i sugerat de eros „trimite în
mod nea°teptat de la tema iubirii la tema morții”.
Joncțiunea dintre universul eroticului °i tana-
ticului ne determină să ne gândim la explicațiile
lui Freud, Suskind, însă, ne va propune o altfel de
plimbare prin firescul umanului, cu toate că mai
întâi ne îndeamnă să hoinărim prin câteva texte
literare unde iubirea se „împline°te” în moarte, în
propria ei neîmplinite. Afinitatea dintre iubire °i
moarte care se fenomenalizează ca „unică
eliberare de durerea insuportabilă pricinuită de
iubire” sau ca „acceptarea morții ca risc necesar
atunci când ai un țel erotic” autorul le repudiază
considerându-le drept „aberații extrem de
regretabile ale instinctului erotic”, cu toate că le
recunoa°te puterea simpatetică pe care o exercită
asupra înțelegerii. Împlinirii iubirii, la limită, prin
moarte, Suskind îi opune învingerea morții prin
iubire, formulă întâlnită în povestea coborârii lui
Orfeu în Hades, de dragul lui Euridice. Înțelesul
pe care îl ridică noul raport dintre iubire °i
moarte se constituie în opoziție cu concluziile
analizării relatărilor despre învierile pe care Isus
le-a făptuit. Înțelegerea tensionată între iubirea de
omenire, stăpânirea de sine, calculul rece în fața
beției erosului, certitudinea victoriei °i iubirea
centrată pe individ, exaltată, plină de curaj,
rafinament °i inteligentă, dar sortită e°ecului,
regăse°te în finalul eseului îndemnul de a înclina
către Orfeu care „ne este mai aproape”, care „a
fost mai deplin uman”.
Autorul ne poartă prin diferite formule
exemplare ale iubirii °i ale raportului ei cu
moartea, prin tainițele erosului ce duce la
autismul iubiților, sau la împlinirea în creație,
denudează încheietura dintre iubire °i moarte,
pentru ca să putem descoperi inconsistența ei, iar
în cele din urmă ne lasă în fața condiției noastre
umane, supusă ineluctabilei morți, condiție tragică
pentru care iubirea individuală apare ca unic
moment ce poate repurta o victorie asupra morții,
fără a câ°tiga războiul cu aceasta. Modul în care
Suskind î°i încheie eseul ne poate trimite cu
gândul la paradoxala formulare al lui Dostoievski,
după care dragostea de omenire în ansamblul ei
înseamnă mai puțină dragoste individuală sau la
formula logic evidentă a lui Camus, după care
pentru dragoste trebuie să trăie°ti nu să mori.
Chiar °i fără trimiteri intertextuale, suntem
îndemnați să ne reînnoim înțelegerea cu privire la
condiția umană, pledându-se în favoarea
necesității continuei chestionări filosofice a
înțelegerii ce se complace în schemele tradiționale,
care încarcă locurile comune ale interpretării cu
apodicticitatea evidenței.
Eseul realizează incizii în carnea interpretărilor
care au statutul unor locuri comune consacrate
prin tradiție. Disconfortul pe care ți-l produce
autorul prin eseul său, îți dă ocazia să-ți repui
întrebări atât cu referire la obiectele pe care le
supune discuției, cât °i asupra obi°nuinței cu
schemele interpretative pe care tradiția le
consacră. De altfel tocmai în deschiderea pe care
o produce eseul stă si caracterul filosofic.
Experiența personală, câteva texte literare, clasica
concepție a filosofului antic Platon, relatarea
despre învierea lui Lazăr °i povestea lui Orfeu se
metamorfozează în eseul lui Suskind într-o rețea
de interpretări ce împlete°te ironia, seriozitatea,
nelini°tea °i filosofarea.
■
24
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
~2*1
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remarci filosofice
Falsurile si imposturile
științifice (II)
Jean-Loup d’Autrecourt
2.2 Dosarul Freud
Acest subtitlu est chiar cel dat de revista franceză
L’Histoire, n° 309, din mai 2006, pp. 35-59,
secțiunii cosacrate unuia dintre cei mai celebri
șarlatani contemporani, considerat inventatorul
psihanalizei, Sigmund Freud. Dosarul comportă
douăzeci și cinci de pagini și este compus din
interviuri acordate de importante personalități
(filosofi, epistemologi, psihologi, sociologi etc.), o
scurtă biografie, rezumate ale unor opere și o listă
bibliografică. Amintesc doar trei personalități
indeniabile și foarte cunoscute printre specialiști,
lista este prea lungă, care demască impostura
științifică a psihologului vienez : Mikkel Borch-
Jacobsen, profesor de literatură comparată la
Universitatea din Washington ; Elisabeth
Roudinesco, directoare de cercetare la
Universitatea Paris-VIII, vice-președintă a Societății
internaționale de psihiatrie și de psihanaliză ; și
Ian Hacking, profesor emerit la Universitatea din
Toronto, Canada, și titular al catedrei de “filosofie
și istorie a conceptelor științifice” de la College de
France, Paris, cea mai reputată instituție franceză.
a)	Considerații generale
Ca filosof trebuie să-mi recunosc ignoranța în
ceea ce-l privește pe Freud, din care n-am înțeles
niciodată nimic, ca să-l parafrazez pe Paul Ricoeur
atunci când vorbea despre Lacan, unul și mai
trăznit decât geniul vienez. Dar nu mi-am
închipuit nici o clipă că, după spusele
specialiștilor și chiar a partizanilor psihanalizei,
acest personaj n-a fost nimic altceva decât un
mare manipulator și un mare impostor.
Păstrez încă în memorie amintirile amuzante
ale intervențiilor orale și ale disertațiilor pe care
studenții mei, din primii ani de filosofie, le făceau
cu sincer entuziasm în fața obsesiilor sexuale ale
psihanalizei, în special studentele fascinate fiind
de simbolurile falice. Nu puteam să le dau note
proaste pentru niște lucrări atât de bine
documentate și efectuate cu atâta sârguință.
Deasemeni am fost întotdeauna un spectator
încântat de discuțiile intelectuale din piața de
fructe și legume pe tema complexelor
psihanalitice.
Ba chiar și în cercurile literare franceze, tot
acesta este subiectul preferat al doamnelor și în
special al profesoarelor de liceu, care aveau totuși
o mică tresărire atunci când le spuneam,
intervenind despre inconștient, că anumiți filosofi
consideră noțiunea respectivă ca pe un fel de
metaforă. Dar de la această complezență și
deferență față de cultura de masă și față de
inteligența vulgară, ambele extra-intelectuale, și
până la realitatea crudă a imposturii științifice,
distanța este prea importantă pentru a o trece cu
vederea și pentru a o păstra doar ca pe o simplă
aminitre anecdotică. Cu atât mai mult cu cât
freudismul este o ideologie “științifică" foarte
populară și deci periculoasă.
Cartea neagră a psihanalizei (Le livre noir de
la psychanalise, Les Arenes, 2005), Istoria
psihanalizei în Franța (Histoire de la psychanalise
en France, Paris, Fayard, reedit. 1994), Dosarul
Freud. Anchetă asupra istoriei psihanalizei (Le
Dossier Freud. Enquqte sur l’histoire de la
psychanalise, Ed. Les Empșcheurs de penser en
rond, 2006) și cu acest număr din revista
LHistoire, mi-au produs un fel de șoc intelectual.
Sensibilitatea mea filosofică a fost pusă la
încercare : avem în fine dreptul la adevăr, căci a
trecut mai bine de un secol - aparent trebuiesc
cel puțin 50 de ani pentru dezvăluirea secretelor
de stat, însă cel puțin 100 de ani pentru secretele
științifice ! De aceea curiozitatea mi-a fost în fine
stimulată și am vrut să aflu în mod firesc cine a
fost acest important “savant” ? Voi încerca să
rezum în câteva rânduri imensa și aventuroasa
biografie a lui Freud, acest monstru sacru, care “a
marcat cultura contemporană”, cum se mai
afirmă încă cu satisfacție malițioasă și oarecum
ignorantă. Cu ajutorul documentelor citate mai
sus o să vedem că “marcarea” respectivă a fost
făcută cu fierul roșu al manipulării. Iată ce spun
specialiștii care au studiat problema, mai întâi
despre viața sa, mai apoi despre activitatea
“științifică”.
b)	Biografia
În 1856 pe 6 mai se naște Sigismund într-un
mic orășel, nu departe de Viena, dar pe teritoriul
actualei Republici Cehia, într-o familie
germanofonă, nepracticantă (tatăl Jakob, mama
Amalia). În 1859 afacerile tatălui său dau faliment
și familia se instalează la Leipzig ; este anul în
care micuțul Freud contractează fobia trenului. În
anul următor familia schimbă adresa pentru
Viena, unde suferă de sărăcie ; este anul în care
Sigismund învață să citească, copil precoce.
În 1865, are loc un mare scandal care
afectează întreaga familie, deoarece unul din
unchii lui Freud este implicat într-o afacere de
falsificare de bacnote, fiind închis pentru zece
ani. Următorii șapte ani constituie perioada liceală
foto: Ioana Socaciu
foto: Szabo Tamas
a lui Sigismund care se remarcă prin rezultatele
bune în clasa sa ; traduce tragedia lui Sofocle,
Oedip rege. La vârsta de 16 ani, în timpul
vacanței, se îndrăgostește de mama unei prietene
din copilărie. În 1873 intră la universitate unde va
rămâne timp de nouă ani. Petrece un an la
facultatea de filosofie unde urmează cursurile lui
Franz Brentano ; după aceea se orientează către
fiziologie și medicină.
În 1877 își schimbă prenumele în “Sigmund”.
Către 1883 suferă din ce în ce mai des de
depresiune nervoasă și de anxietate, stări de care
încearcă să scape cu ajutorul drogurilor ; cocaina
este pentru el “un drog magic”. În această
perioadă începe să noteze și să-și interpreteze
visele. În 1885 face “experiențe" pe prietenul său
Ernst Fleischl care era dependent de morfină ;
pentru a-l “vindeca" îi injectează cocaină. Fleischl
scapă de morfină dar devine dependent de
cocaină ! În același an asistă la cursurile lui
Charcot, la Paris, la spitalul de la Salpștriere,
unde este impresionat de teoriile specialistului
francez despre isterie și despre psihoză. Reușește
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
5
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
să penetreze în cercul intimilor psihiatrului
francez, căruia îi traduce cărțile. În 1886 se
întoarce la Viena, unde deschide un cabinet de
neurolog și practică electroterapia. Este consultant
într-un spital de copii, unde lucrează cu normă
redusă timp de nouă ani. Se însoară cu Martha
Bernays cu care are șase copii (1887-1895). Fiica
sa Anna este ultima născută. Începe să practice
hipnoza și pentru a se specializa face o vizită lui
Hippolyte Bernheim, maestru în hipnoză, la
Nancy în Franța.
Prietenul său Wilhelm Fliess face o operație
chirurgicală dezastruoasă defigurând nasul unei
paciente a lui Freud, Emma Eckestein, în 1895.
Freud își apără prietenul, iar la un an după
această operație ratată declară că sângerările
nazale ale pacientei sunt “isterice”. Va fi obsedat
de această afacere toată viața. În același an aderă
la loja masonică B'nad B’rith. În anul următor,
părintele său spiritual Breuer își exprimă îndoiala
cu privire la “generalitatea etiologiei sexuale a
isteriei” ; fapt care contribuie la ruptura cu Freud.
Tot în 1896 acesta din urmă folosește pentru
prima oară termenul “psychoanaliză” într-un
articol scris în franceză și anunță într-o conferință
“rezultate remarcabile”, în realitate false : “Am
reușit, în optsprezece cazuri de isterie, să identific
această corelație [cu seducții sexuale precoce]
pentru fiecare din simptome și, acolo unde
circumstanțele au permis, să o confirm printr-un
succes terapeutic”.
Prietenului său Fliess îi mărturisește în 1897 că
“Printre bolnavi, cel care mă preocupă cel mai
mult sunt eu însumi” și începe “autoanaliza” ; îi
scrie acestuia deasemeni că a “descoperit”
complexul lui Oedip. Suferă din ce în ce mai
mult de depresiune nervoasă astfel încât continuă
să consume cocaină și să fumeze douăzeci de
țigări pe zi (1898). Biografii afirmă că ritmul
acesta durează până în 1930. Dar prietenia cu
Fliess n-avea să dureze mult deoarece acesta se
supără pe Freud, acuzându-l de a-și fi însușit și de
a fi difuzat propriile sale idei. Reușește să-și
învingă “nevroza de la Roma” și vizitează orașul
etern în ciuda fobiei pe care o avea din copilărie.
În 1902 este numit profesor asociat la
Universitatea din Viena, an în care organizează, în
apartamentul său, “reuniunile” de miercuri seara
(Societatea de miercuri), cu un cerc restrâns de
cunoscuți printre care Alfred Adler. Devine un
adevărat Maestru ca în lojile masonice, căruia
discipolii îi gravează o medalie. Psihanaliza suscită
controverse internaționale, la care participă
personalități importante ca Janet, Kraeplin, Bleuler
etc. În 1907 este vizitat de Karl Jung, psihiatru la
celebrul spital de boli mentale de la Zurich, iar în
anul următor se întâlnește cu Sandor Ferenczi și
petrec vacanța de vară împreună cu familiile.
Societatea de miercuri își schimbă numele în
Societatea psihanalitică de la Viena, care
organizează primul congres internațional, la
Salzburg. În 1909, Freud îl desemnează drept
succesor pe Jung, iar în anul următor, la
congresul internațional de la Nurenberg, propune
crearea unei asociații internaționale de
psihanaliză, al cărui președinte să fie Jung. Este
anul în care au loc primele demisionări din
Societatea de la Viena.
În 1907 prezintă religia într-un articol ca fiind
o “nevroză de grup”. Între 1911 și 1915 Freud
publică șase articole care definesc codul de
conduită al psihanalistului, dar care contrazic
propria sa practică. Încep să transpară problemele.
În 1911 Adler este expulzat din mișcarea
psihanalitică. Freud îi mărturisește astfel lui Jung
: “Ieri am obligat întregul gang al lui Adler să
demisioneze din societate”. Termenii în care-l
zugrăvește sunt foarte plastici : “revolta unui
indivd anormal devenit nebun din ambiție,
influența accestuia asupra celorlalți sprijinindu-se
pe terorism și pe sadism". Nu putem decât să-l
credem pe maestru. Dar dacă toți erau la fel,
“spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine
ești”? Deasemeni Eugen Bleuler demisionează din
Asociația internațională de psihanaliză, iar Stekel
care-i luase apărarea lui Adler și care criticase
concepția freudiană despre masturbare (atenție !)
este deasemeni expulzat de Freud în 1912 ! Iată
ce-i spune Freud lui Abraham : “Eliminarea unei
personalități atât de dubioase ca Stekel este o
adevărată binecuvântare”. Pentru a contracara
astfel de abateri grave are loc formarea
Comitetului secret, un fel de gardă de securitate a
lui Freud, din care fac parte Jones, Rank,
Ferenczi, Abraham, și Hans Sachs. Tot în această
perioadă începe prietenia cu Lou Andreas-Salome
“prietena” lui Rilke și a lui Nietzsche, dar care în
realitate se culca cu cine putea și lipsea cu lunile
de acasă. Pentru Freud această scriitoare era o
“perlă rară” care trebuia psihanalizată. În 1913
Freud se ceartă cu Jung, preferatul său, despre
care afirmă că “cel care se comportă în mod
anormal continuând să afirme normalitatea dă
naștere suspiciunii”. Este anul în care psihanaliza
este condamnată la congresul Asociației germane
de psihiatrie. În 1914 Jung este exclus din
Asociația internațională de psihanaliză. Tot în
același an publică Contribuție la istoria mișcării
psihanalitice, unde consacră douăsprezece pagini
(din 60) conflictului cu Adler și nouă criticii lui
Jung. În a patra ediție a cărții Interpretarea
viselor, Freud adaugă un capitol despre
simbolismul viselor inspirat din Jung.
În 1915 susține o conferință în cadrul lojei
sale B’nai B’rith asupra impactului emoțional al
războiului. Culmea este că încă din 1914 spitalele
din Viena sunt pline de pacienți suferind de
“nevroze de război”, fără ca Freud să fi consultat
vreunul ! Cu cartea sa Inconștientul, din același
an, afirmă că a renunțat “deocamdată” să
localizeze procesele mentale în creier.
În 1918 începe analiza fiicei sale Anna, care va
continua până în 1921, fiind reluată în 1924-1925.
Faptul va fi dezvăluit abia în 1960. În anul
următor, Max Eitingon, un bogat medic rus, face
parte din Comitetul secret ; Freud este numit
profesor ordinar la Universitatea din Viena. Se
simte bătrân și este obsedat de moarte. În cartea
Psihanaliza și nevrozele de război (1921) continuă
să apere ideea bizară că acestea “sunt de natură
sexuală". Inspirându-se din teoria medicului și
sociologului francez Gustave le Bon, psihanaliza
este extrapolată la analiza societății : armata
există datorită iubirii pe care o poartă soldații
generalului, iar biserica creștină există datorită
iubirii față de Isus Cristos. În aprilie 1923 au loc
primele simptome ale cancerului la gură. Operația
nu reușește și trebuie să poarte o proteză pentru
maxilarul superior care să-i permită să mănânce,
să fumeze și să vorbească. Ferenczi și Rank
publică o carte unde exprimă o anumită distanță
față de practicile freudiene, aceștia privilegiind o
relație empatică cu pacientul. Jones și Abraham își
manifestă ostilitatea. Însă Rank publică
Traumatismul nașterii (1924) unde apără ideea că
principala sursă a anxietății este separarea de
uterul matern, iar nu sexualitatea. Reacție
imediată, este exclus din Comitetul secret al
mișcării!
În 1925 îl întâlnește pe Einstein la Berlin și
primește vizita scriitorului Romain Rolland. Tot
în acest an refuză oferta de 100.000 de dolari din
parte magnatului Samuel Goldwyn pentru a
colabora la un film depre iubirile celebre. În anul
următor începe s-o analizeze pe Maria Bonaparte,
franceză bogată care va susține mișcarea
psihanalitică până la sfârșitul vieții, în 1962. În
1927 Comitetul secret este înlocuit de o structură
compusă din responsabilii Asociației
internaționale. Primește premiul Goethe de
literatură, cea mai importantă recompensă în
acest domeniu din Germania, probabil pentru
talentul său indeniabil în domeniul ficțiunii. Oare
când o să fie studiat Freud în manualele școlare,
ca unul dintre cei mai importanți scriitori
germani din secolul al XX-lea ? Premiul respectiv
confirmă uimirea mea. De altfel, reacția a fost
imediată, deorece un alt scriitor germanofon
Stefan Zweig face un portret elogios lui Freud în
Vindecarea cu ajutorul spiritului (1931). Defapt
acest premiu a fost o decepție pentru
psihanalistul nostru, care spera premiul Nobel.
Și eu cred că acest din urmă premiu ar fi fost
mai potrivit pentru savantul vienez și dacă
aveam posibilitatea chiar l-aș fi recomandat
juriului respectiv fără ezitare.
În 1932 are loc ruptura cu Ferenczi deoarece
acesta criticase teoria freudiană a sexualității
infantile. Nu se știe dacă acesta este motivul
(supărarea) pentru care psihanalistul ungur a
murit în anul următor. Tot în această perioadă
cărțile lui Freud sunt arse la Berlin și în alte orașe
foto: Stefan Socaciu
germane. În 1936 suportă cu stoicism și cu mult
curaj operații succesive ale mandibulei.
Evenimentele istorice nefericite se aglomerează ;
în 1938 un grup de naziști penetrează în locuința
sa, iar Anna este arestată de Gestapo și eliberată
în aceeași zi. De aceea, în 1939 ambasadorul
american la Paris, William Bullitt, căruia Freud îi
psihanalizase nevasta în 1930, când era
ambasador la Berlin, a intervenit pe lângă
Roosvelt, pentru a obține din partea Berlinului ca
Freud să plece în Anglia.
Aceste câteva remarci biografice nu sunt decât
o incitare timidă pentru curioșii care vor să
descopere viața lui Freud. Aici nu au alt rol decât
de a crea contextul necesar pe fondul căruia au
loc criticile specialiștilor cu privire la opera sa.
(urmare, “Polemicile anti-freudiene”)..
23 iulie 2006
Biaritz, la Cote Basque
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
intermezzo clujean
Orașul dicționarelor
Petru Poantă
Cam după o jumătate de secol de la
apariția Enciclopediei “Minerva”, în Cluj
rena°te pasiunea lexicografică, dar sub
forma unui dicționar al scriitorilor români.
Proiectul îl are ca protagonist pe Mircea Zaciu,
secondat de Marian Papahagi și Aurel Sasu. După
un profesorat în Germania occidentală, Mircea
Zaciu revine în Cluj pus pe fapte mari. Acum, la
începutul anilor ’70, criticul și istoricul literar se
află la anii fecundei maturități. Scrisul său își
găsește, în sfîrșit, un stil, iar profesorul visează,
într-o paradigmă iluministă, la mari reforme în
cultură și educație. Este entuziasmul ușor utopic
al sintezelor, de care se contaminase pe cont
propriu și Marian Papahagi. Cei doi s-au întîlnit
la Roma, unde Marian era student din 1968. S-a
legat acolo între ei o prietenie profundă, care a
înflorit într-un amor intelectualis singular în
epocă. Erau două energii complementare, cu
moduri diferite de manifestare: comprimată și
sobră la Zaciu, explosivă și jubilantă la Marian.
Îmbibați de ambianța culturală occidentală, ei se
întorceau într-o lume a precarităților de tot felul,
dar o făceau cu intenții recuperatoare și
fondatoare. Poate mai mult decît Mircea Zaciu,
Marian avea vocația enciclopedismului și a
erudiției. Descoperă în Italia spiritul Renașterii și
un fel de viziune filologică modernă asupra
literaturii. Euforizați de asemenea afrodisiace,
amîndoi sînt deciși să înfrunte ostilitatea
mediocrității de acasă și, astfel s-a născut ideea
dicționarului. Prestigiul lor literar asigură imediat
formarea unei echipe profesioniste de
colaboratori, critici și istorici literari din mai
multe orașe. Inițial s-a lucrat la un soi de
dicționar esențial, care urma să conțină 111 autori
din literatura română. Pînă la urmă, sub
presiunea cenzurii, lucrarea va cuprinde 128,
apărînd în 1978 cu titlul Scriitori români. Micul
dicționar. Oricum, este o selecție foarte severă,
cu un substrat polemic față de o anumită ierarhie
cvasi-oficială. Ineditul lui constă în caracterul
liber, întrucîtva eseistic, al articolelor critice.
Acestea sînt analitice și valorizatoare, dar,
totodată, și sesizant personalizate. Tocmai o
asemenea noutate i-a surprins pe comentatorii
conservatori și frustrați, care aveau să denunțe
aspectul “improvizat” și “subiectiv” al
Dicționarului. Întîmpinarea grobiană îi
mobilizează pe cei trei coordonatori și astfel
începe munca la Marele Dicționar. Ea va dura
cîțiva ani, cu o echipă lărgită și mereu
împrospătată, majoritatea colaboratorilor fiind
universitari și echinoxiști. Primul volum e gata de
tipar abia după vreo cinci ani, iar eforturile de
publicare a lui se vor transforma într-un coșmar
pentru coordonatori. În intervalul elaborării ei,
lucrarea devenise o problemă spinoasă a
partidului comunist. În fașă încă, ea induce
scriitorilor înșiși diverse aprehensiuni. În Jurnalul
său, Mircea Zaciu consemnează pas cu pas
tenebroasa aventură a amînării și, în final, a
topirii Dicționarului în faza de șpalt. Pentru
profesor, asta a însemnat sfîrșitul unei mari iluzii,
într-atît de atașantă fusese investiția sa afectivă și
profesională. Pentru el, reprezenta opera
fundamentală a carierei de istoric literar, precum
și primul monument lexicografic al literaturii
române. Și, într-adevăr, dacă ar fi apărut înainte
de 1989 impactul ar fi fost covîrșitor. Editarea lui
după 1990, în patru volume, la intervaluri destul
de mari și cu informația oprită la 1989, n-a
însemnat un eșec, însă în noul context
relativizant importanța i s-a voalat întrucîtva. Se
numește, așadar, Dicționarul scriitorilor români și
e cea dintîi lucrare de acest gen din cultura
română, care să cuprindă, adică, scriitorii
literaturii noastre de la începuturi pînă în prezent.
Întrucît am fost unul dintre colaboratori, mi-e
greu să-l judec obiectiv. Voi spune, totuși, că
principalul lui defect constă în aerul de
improvizație și superficialitate al multor articole,
care aparțin de regulă unor comentatori mai
degrabă amatori. Indicele de consistență a
limbajului are o variabilitate prea mare.
Diversității limbajelor îi lipsește o unitate de ton,
aproape fiecare “cîntă“ în propria-i cheie, ceea ce
produce discordanțe în imaginea de ansamblu a
ierarhiilor. În ceea ce privește informația:
problema a rezolvat-o ingenios Aurel Sasu. El a
publicat de curînd Dicționarul biografic al
literaturii române, o lucrare masivă, format A, în
două volume, de vreo mie opt sute de pagini.
Reține din primul dicționar doar fișele bio-
bibliografice, pe care le completează cu informații
cunoscute pînă în 2003, dar introduce și foarte
multe fișe ale unor scriitori care au debutat după
1989 sau ale unora care au fost omiși. Lipsesc,
prin urmare, articolele critice. Dincolo de uriașa
muncă inclusă și de utilitatea ei expresă, cartea
aceasta îmi lasă impresia șocantă a unui
monument extrem de colorat, construit din titluri
de cărți și din nume de persoane cu imaginile lor.
E un fel de istorie pură, codificată și enigmatică,
a literaturii române. Afli cine sînt scriitorii, ce și
cîte cărți au publicat și cine a scris despre ele: un
pomelnic fabulos și fascinant, care configurează
însă un soi de imaginar borgesian. Tot astfel,
viața scriitorilor, titlurile cărților și bibliografia
critică pot fi o provocare pentru încercarea
intuitivă a unor studii de mentalități și sociologie
culturală. Un asemenea dicționar este, în fond,
un depozit haotic fecund.
*
După 1990, Clujul e contaminat de un
luminos sindrom lexicografic. Iată, mai întîi, lista
lucrărilor apărute: Dicționar analitic de opere
literare românești (de la A la Z, coordonat de Ion
Pop); Dicționar de idei literare de Adrian Marino;
Dicționar cronologic al romanului românesc de la
origini pînă la 1989 (al Institutului de Lingvistică
și Istorie Literară “Sextil Pușcariu”); Teoria
literaturii (dicționar-antologie), Panorama criticii
literare românești. 1900-2000 (dicționar ilustrat)
și Clujul literar (dicționar al scriitorilor clujeni) de
Irina Petraș; Dicționar critic de poeți, de Petru
Poantă; Clujeni ai secolului XX (dicționar esențial,
coord. Tiberiu Iancu); Dicționar de pictură veche
românească din Transilvania. Sec X11I-XV11I, de
Marius Porumb; Dicționar literar 1637-1997 al
județului Bistrița-Năsăud, de Teodor Tanco;
Dicționarul personajelor din teatrul lui
I.L. Caragiale și Dicționarul personajelor din
teatrul lui Lucian Blaga (coordonator Constantin
foto: Stefan Socaciu
Cubleșan); Dicționarul cronologic al romanului
tradus în românește (ILIL). Însumate, toate
acestea cuprind multe mii de pagini, dar sînt
scrise de o mînă de oameni, căci la dicționarele
care nu sînt de autor numărul colaboratorilor este
restrîns. Ei pot fi cercetători de la un institut, ca
în cazul dicționarelor cronologice ale romanului,
sau universitari de la catedre de literatură, ca
Dicționarul analitic ... Acesta din urmă rămîne
cel mai spectaculos și, metodologic, o premieră
absolută în România. A apărut în patru volume,
format A4, cu aproximativ 2000 de pagini. Sînt
analizate, în ordine alfabetică, în jur de 600 de
opere literare din întreaga literatură română.
Dicționarul are, de fapt, exigențele unei antologii
valorizatoare. Operele comentate sînt
reprezentative, în intenția coordonatorului, nu
numai pentru autorii lor, ci și în perspectiva unei
foarte selective istorii literare. Textele critice, apoi,
au, în marea majoritate, finețe și subtilitate
analitică. Dicționarul cronologic al romanului
românesc, o capodoperă lexicografică, e altfel
conceput. În intervalul unui an sînt consemnați,
în ordine alfabetică, scriitorii cu romanele lor
publicate. Fiecare roman beneficiază de o fișă
complexă: un comentariu succint al cărții,
reeditări ulterioare, traduceri în alte limbi și
referințe critice, se pare exhaustive. Doar 9
cercetători au lucrat la această formidabilă și
minuțioasă dantelărie, care, prin nu știu ce
capriciu al fanteziei, îmi amintește de domul din
Orvieto. Iată autorii: Ion Istrate, Ioan Milea,
Doina Modola, Augustin Pop, Mircea Popa, Aurel
Sasu, Elena Stan și Mariana Vartic: cu o excepție,
toți scriitori consacrați în special ca istorici literari
și critici. Asupra celorlalte dicționare nu insist.
Așa cum sînt construite, toate lasă impresia
lucrului bine făcut și a unei competențe solide și
ofensive. Emergențe ale unor energii fondatoare,
ele reprezintă parcă niște bizare apariții megalitice
într-un peisaj invadat de mărunțișuri sclipitoare.
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
W. Styron a ales eternitatea
Ing. Licu Stavri
■	La Martha’s Vineyard, celebră stațiune de
odihnă din statul Massachussetts, s-a stins din
viață William Styron, unul dintre cei mai de
seamă romancieri americani ai celei de a doua
jumătăți a secolului XX. Perceput, la debutul său
din 1951, cu Lie Down in Darkness (Întinde-te
în întuneric), drept cel mai vrednic emul al lui
William Faulkner, Styron și-a dobândit rapid un
profil propriu de scriitor, concentrându-se asupra
câtorva din marile probleme ale istoriei moderne.
Dar a fost un prozator zgârcit cu sine însuși și cu
cititorii săi. În 81 de ani de viață ( 1925 - 2006),
el a publicat doar patru romane, o nuvelă lungă,
un volum de eseuri, o confesiune și două piese de
teatru nesemnificative. După debutul cu Lie
Down in Darkness a scris un text extrem de
puternic și de încrâncenat despre viața cazonă,
The Long March (Marșul cel lung), urmat de
masivul roman Set This House on Fire (Dați foc
acestei case), în 1960, The Confessions of Nat
Turner (Confesiunile lui Nat Turner) în 1967 și
Sophie’s Choice (Sophie a ales) în 1979. După
care vocea lui Styron a amuțit; cu excepția unui
volum de eseuri, This Quiet Dust (Tăcuta
pulbere, 1982) și a volumului de memorii
personale Darkness Visible (Întuneric vizibil) din
1993, autorul, căzând pradă unei prelungite
depresii, n-a mai publicat nimic, infirmând
speranțele investite în el de literatura americană
după publicarea monumentalului Sophie’s
Choice.
■	Primul său roman, laureat cu Prix de Rome,
este un studiu al erodării psihologice și decăderii
morale a unei familii albe din Sudul Statelor
Unite, evident influențat, atât în concepția
generală, cât și în procedeele tehnice și stilistice,
de capodopera faulkneriană The Sound and the
Fury. Despre el, Norman Mailer - care deplânge
astăzi despărțirea de Styron - afirma în
controversatul volum Advertisments for Myself:
“[Styron] a scris cea mai drăguță carte a
generației mele. Lie Down in Darkness are o
frumusețe aproape desăvârșită, nu devine aproape
niciodată sentimentală, iar ca operă a unui tânăr
de douăzeci și șase de ani are și pasaje aproape
geniale. Ar fi fost cel mai bun roman al generației
mele, dacă lui Styron nu i-ar lipsi trei calități: nu
e nici măcar pe aproape de a crea un om care să
se miște pe propriile sale picioare, gândirea sa n-a
fost coruptă de nicio idee nouă, iar în carte răul
nu există. Nu există decât sentimentul unei
tragice neînțelegeri - o fereastră prea mică pentru
a privi lumea pe care o cunoaștem ...” Frumoase
și invidioase comentarii venite din partea
autorului unui munte de romane indigeste, a
cărui carte The Naked and the Dead fusese
lăudată de Styron, într-un interviu din publicația
The Paris Review (la conducerea căreia s-a aflat o
vreme) drept comparabilă cu cele mai bune opere
ale Generației Pierdute!
■	Următoarea carte a lui Styron, The Long
March (1953) vorbește, în limitele unei nuvele de
dimensiuni ceva mai mari, despre necesitatea
opunerii la totalitarism, în numele demnității
umane. Axată pe un conflict de voințe desfășurat
într-o tabără de instrucție militară din Carolina de
Sud, în timpul Războiului din Coreea, nuvela se
făcea ecoul sentimentelor de protest ale generației
autorului față de perpetuarea isteriei războinice și
depersonalizarea individului într-un univers
concentraționar. Descriind o confruntare a
voințelor ce amintește de Melville sau de Joseph
Conrad cel din Dueliștii, Styron transcende lupta
dintre Templeton și Mannix într-o chestiune de
filosofie comportamentală: poți învinge
supunându-te.
■	În Set This House on Fire, autorul abordează
probleme de interes mult mai larg, într-o
ambianță cosmopolită. Este un roman-anchetă,
descriind, sub forma unei investigații intreprinse
de autor, traiectoria a două destine purtate de
capricioasele valuri ale vieții postbelice în Europa
și America, unul reprezentându-l pe artistul
debusolat și dependent, celălalt spiritul gregar-
agresiv al lumii afacerilor și a puterii politice.
Relația călău -victimă (din care Styron va extrage
pasaje foarte bune în Sophie’s Choice) este
amănunțit analizată, cu accent apăsat pe
necesitatea salvării valorilor morale, a iubirii
aproapelui, a refugiului în lumea creației.
■	The Confessions of Nat Turner e un roman
cvasi-istoric și narează, din interior - prin vocea
liderului ei - unica răzmeriță de mai mare
anvergură a scalvilor negri de pe plantațiile din
Virginia, rebeliunea lui Nat Turner (1831).
Pornind de la mărturia scrisă semnată de
căpetenia răscoalei, Styron reușește să închege o
viziune comprehensivă a resorturilor sociale,
psihologice și morale a instituției sclaviei, privită
din punctul de vedere al celor oprimați, dar fără
sentimentalism. Romancierul încearcă să
reconstituie psihologia negrului asuprit și gândirea
lui confuză, puternic influențată de Biblie, printr-
un discurs narativ la persoana întâi, cu elemente
de tehnica fluxului conștiinței. Răsplătit cu
Premiul Pulitzer, romanul a stârnit, totuși, o mare
controversă, indignându-i în special pe
intelectualii negri, al căror argument suprem era
că un scriitor alb nu poate simți și gândi ca un
negru. Pozițiile scriitorilor afroamericani au fost
exprimate tranșant în volumul antologic The Nat
Turner Controversy: Ten Black Writers Respond.
■	Cel mai popular roman al lui Styron
(datorită și puternicului film al lui Alan J. Pakula,
cu Meryl Streep și Kevin Kline în rolurile
principale) este Sophie’s Choice, o poveste de
William Styron
iubire dintre o supraviețuitoare poloneză a
lagărelor morții din Europa celui de al Doilea
Război Mondial și un tânăr evreu, pe fundalul
New-York-ului postbelic. Romanul are și o
dimensiune de autoficțiune, prin faptul că
observatorul și naratorul, scriitorul aspirant
Stingo (și el îndrăgostit de frumoasa poloneză)
preia datele biografice și modul de gândire ale
autorului. Învierea gradată a unui trecut de
suferințe și moarte constituie adevăratul centru de
greutate al romanului, iar în structura de
adâncime identificăm cu ușurință două dintre
obsesiile scriitorului: relația călău-victimă și
dificultatea de a stabili adevărul istoric, precum și
autenticitatea trăirilor umane. Ceea ce comunică
Styron este existența unui rău universal, a unei
“ Weltschmertz care depășește înțelegerea”,
manifestare a unei forțe ce transcende ideologiile,
fiind parte constitutivă a naturii contradictorii a
omului. Romanul este, în fond, și despre om
înghițit de istorie, prefigurând, într-un fel,
viziunea apocaliptică a lui Ian McEwan din Câinii
negri. Comentând în Lire traducerea franceză
publicată la Gallimard, Christian Giudicelli
găsește că “romanul are atâta amploare, combină
cu atâta pricepere istoria cu experiența interioară,
impune personaje atât de memorabile și
complexe, încât cronicarul este obligat să-l
considere o capodoperă.” Sophie’s Choice a
primit distincția americană National Book Award.
■	Doar două dintre operele literare ale lui
William Styron au fost traduse în românește:
Marșul cel lung și Sophie a ales, ambele la
editura “Univers”. Cel de al doilea a fost tălmăcit
de clujeanul Virgil Stanciu, din a cărui carte,
Războiul gândului cu literele (Editura Tribuna,
2004) am prelevat, de altfel, majoritatea
informațiilor despre recent-dispărutul scriitor.
Credem, în final, că una dintre editurile noastre
importante ar trebui să re-editeze cartea Sophie a
ales, ba chiar să antameze traducerea celorlalte
trei romane mari.
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
remember
În jurul catedralei
Tudor lonescu
Lume multă? Asta-i mai rar. De Pa°ti, sau duminica,
bine, da... Când cu ceva victorie la dat cu piciorul
în minge, iară°i... Deh, în comparație cu Paștile, ce
să zic? O fi, poate, mai. des? (Oricum, de Paști, zăluzii
nu se aruncă în fântână. Se povestesc la telefon.)
Dar nu despre asta ar fi să fie vorba. Ci despre cum
arată zona. Ziua. La soare. Atunci când trec eu pe acolo
și mă uit unde și la ce voi nu prea vă uitați.
Îi zicea Piața Victoriei. Nu știți, de ce? Cred că
fiindcă ceva primar din alte vremuri, susținut de ăia de
sub el și silit de cei de deasupra lui, i-a dat numele acesta
și, cam la jumatea drumului între teatru și. catedrală, a
lăsat să se erecteze un obelisc (vezi, cartea aia - Obeliscul
negru! Mișto carte.), cum că pe acolo au trecut și. unii
chiar au rămas, morți, alții, nu, ceva militari dintr-un
front ucrainean (al doilea, aș zice). Îmi. pare rău de ei, nu
aveau ce căuta pe-aici, dar... Obeliscul era fain, fiindcă îl
vedeai doar la 7 Noiembrie (fost, la nașterea lui, câtva
octombrie) când, pe ploaie, hop cu flori la obelisc!
În spatele catedralei, era o chestie tare (zero față de
ce e azi!).
Dar, apropo, în locul obeliscului, nu e nimic. Mai
încolo e „Avrămuț”. Mai. vorbim noi despre el. Jur.
Bun. Deci, în spatele catedralei: era un tanc, micuț-
frumos, cu țeava înspre peste stradă = înspre, pardon
(râdeam toți), înspre Miliție: țeava lor înspre Miliția
noastră! No... Cred că ceva revoluționar întreprinzător l-a
vândut la chil, căci era de bronz, tancu’. Ună lume zice
că l-au dus la cimitir. Nu, nu ca să-l îngroape; l-or fi pus
acolo, de veșnică pomenire. În locul lui (că locul
rămăsese, Miliția nu), a apărut Albă ca zăpada °i cei
șapte ai ei (așa-i zic eu). Adică o țăpănoasă giboneiformă
(îndrăgim înrudirile) cu mădularele de sus către cerul din
când în când senin, de nu cumva e invers. Primprejur,
pe soclu, șapte pitici decedați, și. înțoliți. în foste uniforme
de dorobanț (strada cu același, nume, e cum o iei la
stânga; o să fie vorba odată și. despre ea). Acolo, la doi
pași, de Alba. pe dreapta, dacă stai, cu fața la madam
Gibon, e clădirea Prefecturii, (fostul CJ al PCR de pe la
noi - mamă, ce și. cine s-a dat în spectacol pe balconul
ăla, în decembrie 1989! Pe urmă am dansat și. ne-am dus
acasă. Adică, eu - acasă m-am dus.). Clădirea e chiar
izbutită, și-au pus și. trotuar nou. Noaptea ard becurile.
Vizavi de prefectură, chiar vizavi, e un bust, mic,
frumos, care mie îmi. place mult. E cea mai. bună
sculptură din zonă. Știu cine a făcut-o, dar o să vă spun
cu un alt prilej.
Îmi. e prieten, sper (chit că nu-i ardelean). Adică e
bustul lui Vodă Cuza. Bărbat frumos, însă fentat...
Apropo: am și. eu o idee pentru domnul Primar. După
cum la începutul străzii. Cuza Vodă este bustul cu același
nume și. subiect, sau în piața Mihai. Viteazul - statuia
ecvestră a personajului, istoric, la începutul străzii. Baba
Novac, este statuia lui... Baba Novac, la fiecare început
de stradă, să se amplaseze câte o sculptură, care să
marcheze vizual, pe înțelesul oricui, numele acelei străzi.
De pildă: când să intri pe Emile Zola - vezi, bustul
scriitorului, la începutul lui Nicolae Titulescu - bustul
politicianului, strada Dianei să înceapă cu statuia ei,
strada Bradului - cu un brad, strada Brăduțului - cu un
brad mai. mic, la colțul dintre Minerilor și. Hârlețului -
un hârleț ținut de un minier, la cel dintre Ciocanului, și
Rozelor - o roză ciocănită... La începutul Căii Baciului,
un cioban cu bâtă și. pornit în transhumantă. Ceva
probleme ar fi cu strada Dorului, colț cu Doinei, cu
strada Prieteniei - colț cu Planoarelor, cu strada
Sindicatelor - colț cu Cardinal luliu Hossu, sau cu
Sunătoarei, care se continuă cu a Oțetului. Ce să mai
spun despre strada Mariței! (Chiar: cine a fost - sau este
Marița? Care Marița? Marița și. mai. cum? În absența
modelului, nu se poate face bustul!)
Bine: ne întoarcem în piața Avram lancu (apropo:
există și. statuia cu același, nume). Pe unde ne întoarcem?
Mă uit la stânga: CFR-ul... regionala... seamănă cu un
tren oprit și. vopsit frumos; vom mai. vorbi despre ea...
După ea, Mitropolia. Deh, ori n-au destui bani, ori îi
folosesc pe altceva. Clădirea, altminteri, n-ar fi deloc
urâtă. Hopa: acolo, după Mitropolie, de la nr. 18 (are și
o firmă, dar nu fac reclamă), dacă te uiți, spre Avrămuț,
spre statuie, Doamne, ce vezi...! Nu te uita, deoarece,
oricum, Avrămuț sub formă de statuie, e de toată jalea.
Dar, altmineri, făcătura e haioasă! Toată lumea se
distrează. Și cel care a făcut-o. (Într-un oraș din Franța
este statuia unui rege, așa de sus pusă încât vezi, numai
stâlpu’. Și? Întru dumirirea curiosului, jos scrie cine
locuiește la ultimul etaj!)
Când s-o iau spre casă, trecând prin dreptul
Administrației Financiare (sau ceva de genul acesta -
locul acela unde îți. umflă bani. și. dacă ai, și. dacă n-ai),
mă gândesc că parcă și. clădirea asta arăta mai bine, așa
pentru sufletul meu, atunci când știam că, în colț, la
etaj, e redacția de la Steaua. Și mă mai. duc. Mă uit pe
dreapta, unde, între Cercul Militar și. ceva bloc în
construcție, este un imobil ce-mi. place. Îl voi mai. vedea
după ce va fi gata blocul? Zău că nu-i urât imobilul
acela. Grăbiți-vă!
Se face verde. Traversez spre tribunal. Lungă și
vopsită clădire. Cât timp tot pe-acolo era și Biblioteca
județeană (Dumnezeu te aibă în pază, directore Brad!),
arăta altfel. Acum, în ciuda culorilor calde și ca de
dessous-uri, te duci drept înainte, ca să le dai onorul
generalilor Avramescu și. Dăscălescu (santinele la
Garnizoană), după ce le-ai. făcut un semn lui Blaga și
Eminescu, care străjuiesc Teatrul (aflat acum la finele
unei cosmetizări prelungi și. izbutite); ai. o privire spre
cărămizia Casă a Învățătorului și. te uiți, (a câta oară?) la
nesfârșibila catedrală născută pe jumătate în locul
fostului Texas.
Când să o iei pe Pata în sus, îți. aduci aminte că:
-	străzii, mai. nou, îi. spune N. Titulescu;
-	n-ai. trecut prin parcul din dosul Teatrului și, deci,
nu l-ai. văzut pe Grivei, câinele vânzătorului, de ziare;
-	că n-ai. văzut micul-micul bust al lui Vaida-Voievod,
pitit pe sub copaci, vizavi de fosta lui casă.
Poate mâine?
■
ex-abrupto
Cianura °i cultura
Radu Țuculescu
Gabriel, dacă nu mă înșel, este un arhanghel.
Are cel mai blînd zîmbet din univers iar
căpșorul său este burdușit cu cele mai bune
intenții din lume. Din lumea asta și din lumea
cealaltă. E bunătatea întruchipată. Cine poartă
acest nume, nu poate aduce decît fericire. E numai
bun de propagandă. Se procedează astfel: se scrie,
gingaș, pe-un fond verde, un verde de pajiște
mioritică, numele blîndului arhanghel. Alături,
imaginea unui ineluș galben. Ineluș învîrtecuș.
Dedesupt, un cuvînt pă canadiană (!) și apoi un
îndemn înălțător cu rezonanțe revoluționare: Hai să
salvăm Roșia Montană! Acest „hai” îmi amintește
de: Hai la lupta cea mare / rob cu rob să ne unim.
Tovarășii de la respectiva compania canadiană sînt
copleșiți de milă față de-o anumită zonă a țării
noastre și doresc, neapărat, prin orice mijloc, s-o
salveze de la pieire. Am zis „tovarăși”, deoarece
unele glasuri (din off sau chiar off-off.) șoptesc
cum că la originea companiei se află unul de-al
nostru, plecat din țară în alte timpuri, cuprins, de-o
vreme, de nostalgia patriei, a munților, mai ales a
celor care poartă în burtă filoane de aur. Pentru a-
și atinge nobilele scopuri, arhanghelul Gabriel a
făcut planuri mărețe, căci se pricepe al naibii de bine
la minerit, are experiențe milenare în aceste sens.
Vrea să mute sate și cimitire și vestigii daco-romane,
promițîndu-le sărmanilor din zonă că le va construi
case mult mai frumoase și cimitire mult mai trainice
și vestigii mult mai adevărate, chiar preromane și
predacice dacă vor, ba și poduri de piatră. Apoi le
va da și locuri de muncă (oare cîte, de ce fel, și pe
cît timp?) și salarii babane și cîte un șir de mărgele
la fiecare chenzină, oglinjoare și baticuri colorate. Iar
după cel mult cincisprezece ani își va lua zborul,
lăsînd în urma lui un drăgălaș norișor cernobîlean.
Tinerii vor fi îmbătrâniți prematuri și își vor petrece
restul zilelor inhalînd aerul proaspăt înălțat de pe
crestele valurilor lacului de cianură. Un lac de peste
o sută de tone de cianură! Un ultim cadou al
arhanghelului Gabriel destinat revigorării naturii și a
ființelor, atît cele cuvîntătoare cît și ne-. Oare de ce
naiba nu au făcut, cei peste două sute de specialiști
(sic!) ai arhanghelului, și un proiect care să prevadă
transportarea fiecărei tone de cianură folosită întru
obținerea metalului mult visat peste ocean, în patria
mumă a lui Gabriel? Să golească lichidul cianuros
pe pămîntul canadian, că-i mare și întinsă țara, are
unde bălti. Hai la balta cea mare.
La deschiderea celei de a doua ediții a
Festivalului internațional de teatru experimental
MAN.In. FEST., în holul Teatrului Național clujean
se înălța o pînză uriașă pe care scria cu litere
enorme: Cultura dăunează grav mediocrității. Am
tresărit de încîntare, citind cele de mai sus. Apoi
entuziasmul meu fu curmat de ceea ce se înșira, la
aceleași proporții, în continuarea ingeniosului text:
inelușul gălbior al arhanghelului Gabriel și
îndemnurile sale. (Apropo, culoarea galbenă vestește
scăpătarea, bătrînețea, apropierea morții. La limită,
galbenul devine un substitut al negrului...) Bun, am
înțeles, cultura are nevoie de sponsori, oamenii de
cultură nu trebuie să se jeneze să ceară bani pentru
acțiunile lor culturale. Dar. să păstrăm proporțiile.
Să nu producem temenele inutile, să nu plusăm cu
plecăciunile, să nu-i împingem în față pe indivizii
dubioși, mascați în dosul unor zîmbete cabotine și a
unor intenții de aparente binefaceri, de fapt
micinoase dar și extrem de periculoase.
Chris M. Nedeea este un om care iubește teatrul
mai presus de orice. De ani de zile se luptă, ba să
tipărească o revistă (de ținută), ba să editeze o
colecție de cărți de teatru (de ținută), ba să producă
un festival internațional (de ținută), ba să nască
spectacole la „sediul” fantomatic al Teatrului
Imposibil. Pentru asta s-a zbătut, adesea, cu ardoare,
fără menajamente, fără scrupule. A cerut
sponsorizări, nu ca să-și cumpere mașinuță ori să-și
facă vreo căsuță, (nici măcar o baracă), ci doar
pentru materializarea obsesiilor sale scenice. Își
dorește să fie un foarte bun manager, uneori în
detrimentul regizorului. Ceea ce, pînă la urmă, îi
poate cauza. Căci Chris M. Nedeea este, și sper să
rămînă, în primul rînd regizor de teatru, unul de
real talent, capabil a ne produce entuziasme
netrucate. Cît despre cîtă cianură se poate picura în
cultură, rămîn la. părerea mea.
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
epiderme de bazalt
Despre regi și regine, cu
șoarecele opărit și moștenirea
Mihai Dragolea
Nici norocul nu mai e noroc, Elviro, nu
mai e ca altădată!", susține, din baie,
șoferul Cornel; nevestica Elvira, cu glo-
rioasele-i forme răspândite peste plapumă, se uită
la televizor și ronțăie alune; după ce înghite,
întreabă: „Da’ de ce, mă, pentru că azi dimineață
ți-ai opărit șoarecele?!" După un hohot de râs pre-
lungit, își mai bagă în gură un pumn plin cu
alune; din baie, după o vreme, șoferul Cornel:
„Nu-i putere, tu, muiere! Că umblu numai cu
femei nebune și nici nu am noroc, ca azi
dimineață, poate că face bine tetraciclina asta, că
altfel te chem să jumulești șoarecul, și-așa nu prea
mai e bun de altceva!" Încă un hohot de râs, încă
un pumn de alune; „de fapt, are dreptate - își
spune Elvira, cu ochii țintă la miorlăita de
Andreea Marin, iar se preface că plânge!" Nu prea
i-a mers bine lui Cornel în ultimele zile, chiar a
avut ghinion: a fost, la început, cu reporterul
frenetic Sile, că a scos o carte cu regi și regine,
de fapt tot felul de indivizi cu care a stat el de
vorbă, ceva vipuri de doi bani; fraierul de
Corneluș n-a avut de lucru și, la sfârșitul lansării
(sigur că băuse ceva!), n-a avut altceva de lucru
decât să-l întrebe pe reporterul frenetic Sile dacă
în cărțulie nu cumva este și interviul cu domnul
Soricelu, Sile l-a dus și la banditul acela, un găinar
care făcea comerț ilicit cu alcool, a ajuns pe la
pușcărie; sigur că Sile s-a enervat rău, l-a și porcăit
pe fraierul care e Corneluș al ei, așa îl ia gura pe
dinainte, nu se lasă până nu face rahatul praf!
Poate că reporterul frenetic l-o fi blestemat, că
n-ai cum să explici altfel pățania de dimineață,
când, la baie, nenorocitul de Cornel, a dat dru-
mul direct la apa fierbinte, fix pe amărâtul lui de
mădular, de a țipat că-l ustură de nu mai poate,
ea era să scape pâinea prăjită din mână la auzul
țipetelor lui, cum că să vină în baie, și-a opărit
șoarecele, că nu mai e bun decât de jumulit, ca
pe o găină; așa a întârziat la o altă întâlnire, că
reporterița aia urâtă, Emanuela/Mani; cum Cornel
sta pe pat cu șoarecele împachetat în cârpe ude, a
răspuns ea la telefon, Manu era foarte nervoasă,
că nu poate pleca la timp din cauza bietului
Cornel.
Ea, Elvira, i-a improvizat un pansament, să
plece odată, să nu mai încaseze Cornelul
avertismente; și, ce a făcut prostovanul? Păi a
plecat cu Manu nu pe teren, în mașină Cornel
zice că nebuna i-a explicat ce revelație a avut: că e
o nobilă, de fapt, a descoperit că a avut un
strămoș haiduc; prostul ei, Corneluș, i-a zis la
năroadă că n-are de ce se făli, că haiducii au fost
ticăloși, tâlhari, hoți; Cornel a spus că vorbele lui
au enervat-o îngrozitor pe Manu, nebuna i-a
interzis să mai pronunțe cuvântul hoț în fața ei.
Dar și ăsta, când o face - o face lată de tot! Că,
povestește el, la un moment dat, tare îl mai
ustura șoarecele opărit; și, de durere, s-a dus la un
veceu rural (că Manu discuta cu niște artiști
amatori); și, stând fraierul pe tron, a văzut că
avea și de citit, un roman cu coperți roșii; cum
sta, se răcorea și mai și citea din carte; asta până
când, pe o pagină, a aflat cuvântul hoț, era - zice
Cornel - un episod când s-a descoperit că un
personaj însemnat al satului respectiv s-a dovedit
a fi un mare hoț; tembelul de Corneluș a rupt
foaia din roman și, la întoarcerea în casa gazdei, i-
a prezentat hârtia tipărită Emanuelei/Manu, ca să
vadă că nu se poate să nu mai vorbească de hoți
și hoție. I-a mai povestit că Manu, cu foaia în
mână, l-a criticat groaznic, că de ce a rupt el o
foaie din carte, că așa ceva nu se face, sigur că îl
va reclama la conducere;
Elvira își întinde oasele generos învelite în
grăsime, nici nu se mai uită la miorlăita care
bocește pe umerii unei fraiere venită din
Australia, cu o mână toarnă bere în pahar, cu
cealaltă mai îndeasă alune în gură, e liniște și
pace - după ce a început să fluiere Cornel în baie,
e clar că nu mai trebuie să-i jumulească șoarecele
necăjit și opărit.
■
zapp-media
Un cadou galactic
Adrian Țion
n vreme ce televiziunile autohtone se dau în bărci
cu Mari români și Zece pentru România, inculcân-
du-ne ideea că valorile noastre sunt importante și
în ochii străinătății, popoarele europene nu mai știu
cum să se izoleze de noi. Ridicați-vă personalitățile pe
evereștii ierahizărilor naționale și lăsați-ne în pace, par
a spune națiunile coalizate, deranjate puțin din som-
nul de după-amiază. Statele europene iau măsuri de
protecție împotriva invaziei românilor. Din popor
pașnic, truditor, legat de glia strămoșească, tolerant
peste măsură, am devenit peste noapte o amenințare
la pacea Europei, un popor migrator, jefuitor și dis-
trugător al valorilor europene mai ceva ca vandalii,
hunii sau mongolii la vremea lor. Ne cosmetizăm noi
imginea în fața oglinzii, dar străinii ne văd mereu cu
bube pe față.
Aflăm din publicația La Padania din nordul Italiei
că locuitorii unui orășel de acolo au hotărât să sape
șanțuri în jurul localității (ca în jurul cetăților
medievale) pentru a se apăra de imigranții din
România. Paradoxal, românii bagă spaima în Europa și
gol în poarta Realului, oferindu-le spaniolilor pe tavă
calificarea. Băieți buni, fotbaliștii din Ghencea. Băieți
buni și suporterii români din tribunele Bernabeu-lui
madrilean, care s-au comportat civilizat, nu ca supor-
terii englezi când vin pe continent, dar asta nu se
vede. Băiat bun și bietul Bănel din Făurei ajuns printre
vedetele Madridului nu ca să fure, ci ca să facă un
cadou galactic spaniolilor. Casillas a recunoscut:
"Nicoliță e un simpatic”. Ca în fotbal așa e și în viață.
Ai ghinion, când te aștepți mai puțin. Ai neșansă,
când dovedești că ai putea să speri la ea. La șansă,
firește, nu la ceea ce au văzut milioane de români pe
ecranele televizoarelor, nevenindu-le să-și creadă
ochilor. La fotbal sau la numirea comisarului euro-
pean. Gafa galactică a lui Nicoliță (și a lui Cernea) nu
a reușit să diminueze calitatea jocului prestat de
români. Galacticii au gafat și ei din belșug, dar fotbalul
se joacă pe goluri, nu pe nasturi și jocul, se știe, e un
apanaj al hazardului înainte de a fi unul al sportivi-
tății, că de aia-i zice joc și nu calcul matematic. Despre
gafa politică mai bine să nu vorbim.
Să continuăm șirul ofenselor aduse României? și
ele par tot un joc suținut de presa de scandal. Dar
până la urmă jocul acesta punctează defavorabil în
poarta noastră. Scorul rămâne și e dureros, ne scoate
pe tușă. Iată: publicația britanică The Sun își anunță
cititorii că românii vor duce tuberculoză în Regat și că
bandele de români se ocupă cu fraude prin banco-
mate. Olanda nu va primi din 2007 muncitori din
România. Germania la fel. E limpede cât de doriți sun-
tem în Uniune.
Să le dăm lor punctele și noi să ne vedem de ale
noastre. Că numai pe teren propriu suntem mari și
tari. Jocul de televiziune e de o actualitate (încă)
înspăimântătoare și continuă să ne preocupe tocmai
pentru că unul din ele s-a numit "exercițiu cultural
profund” sau s-a dorit o "concurență de bună calitate”.
Șefan cel Mare a ieșit "Cel mai mare român”,
Eminescu pe locul trei, de parcă ar fi fost votați pre-
ponderent de cei de peste Prut. Richard Wurmbrand
pe locul trei însemnă unitatea și seriozitatea protes-
tanților chiar și în joc. Euro Gigi nu s-a clasat între
primii zece, în schimb Mircea Eliade pe locul șapte a
dat unele satisfacții și intelectualilor subțiri, în vreme
ce Nadia Comăneci pe locul zece a adus în discuție la
secțiunea Măreție dilema: se poate compara măreția
Nadiei Comănici cu măreția lui Mircea Eliade? Jocul
importat din Marea Britanie după un format BBC ne
spune că da. Constantin Noica, într-o subtilă
metaforă, spunea că există trei tipuri de cai: caii de
tracțiune, toți rândașii, caii de circ tip Nadia Comăneci
și caii de curse, adică adevăratele performanțe, desigur,
ale intelectului. Pe el nu-l interesau decât caii de curse.
Dar cum populația României nu e formată numai din
filosofi (cuvânt scris cu s de la sophia), ci și dintr-o
masă câtuși de puțin neglijabilă de "filozofi” (cuvânt
scris cu z de la zoon filfizon), admitem "clasamentul”
inocent al televiziunii publice ca pe un cadou pe care
și l-a făcut la împlinirea celor 50 de ani de existență.
Cam scump cadou dacă ne gândim la sumele primite
de susținătorii angajați ai "marilor români” care au ple-
dat în finală. Desigur, tot un joc precum au avut loc
și în alte țări unde proiectul acesta a fost implementat.
În Marea Britanie, în Germania, în Franța, în SUA, în
Finlanda, în Canada, în Olanda, în Cehia, în Africa de
Sud. Toate aceste țări care au adoptat acest proiect vor
participa la realizarea unui top mondial. Atunci să te
ții, neicusorule!
Dar până atunci campania naționalistă a jocurilor
de televiziune se extinde. Realitatea tv a ajuns la a
doua ediție cu jocul lui Tatulici intitulat Zece pentru
România. De data aceasta, ni se spune ritos, criteriul
"notorietății” a fost înlocuit cu cel al "valorii”. Asta da!
Așa se face că au intrat în horă și scriitorii alături de
alte categorii profesionale. 202 scriitori au stabilit cri-
teriile de selecție. Nu le înșir că sunt prea multe și
până la urmă tot o bălăceală de tip dâmbovițean va
ieși. Că așa-i la noi. Când să ne afirmăm în afară, dăm
în bară, pardon! în propria poartă, de râd și ciorile de
noi. Acum s-a mai inventat un joc, propus tot de
Realitatea tv: Imagnează-ți o lume fără România. Apă
la moara naționalismului radical. Și românii încep din
nou să exulte de importanță. Răspund Tudor
Gheorghe, Dan Puric și alții. O sugestie: întrebați pe
italieni și englezi cum își imaginează o lume fără
România. Ce cadou le-am face dacă n-am exista! Dar
existăm și de aici ni se trag toate ponoasele.
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
lăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Si a fost invazia... De păpuși
Sinteză de festival la cinci mâini
Spectacolul companiei Magisch Theatre din
Maastricht, Olanda, a încheiat ediția a 5-a a
Festivalului International al Teatrelor de
Păpuși și Marionete „Puck” desfășurat în perioada
23-27 octombrie 2006. Timp de cinci zile, la Cluj-
Napoca a avut loc un adevărat maraton al
spectacolelor pentru copii: în total au fost
prezentate publicului un număr de 27 de
spectacole la Teatrul Național, Teatrul Maghiar de
Stat, Cercul Militar, Casa de Cultură a Studenților
și Teatrul de Păpuși „Puck”. Fără a avea o
estimare finală a numărului celor care au vizionat
spectacolele acestei ediții, se pare că recordul de
anul trecut, de 5000 de spectatori, a fost depășit
anul acesta.
De remarcat este, în acest an, numărul mare
al titlurilor „de rezistență” ale teatrului de păpuși:
Albă ca Zăpada, Capra cu trei iezi, Punguța cu
doi bani, Alice în țara minunilor, Muzicanții din
Bremen, Vrăjitorul din Oz sau Fata babei și fata
moșului. De asemenea, cele 6 companii din
Germania, Ungaria, Olanda și Grecia au adus un
plus de noutate în materie de concepție a
spectacolului modern de teatru de păpuși.
(Daniela Vartic)
Desen animat, în regia și scenografia lui
Valentin Dobrescu, a fost spectacolul adus în
competiție de Teatrul “Vasilache” din Botoșani.
Păpușari au fost Aurica Dobrescu, Mihaela
Stempel, Florin Iftode, Marius Rusu, iar
protagonistul... un omuleț din burete manevrat cu
ajutorul bețelor, vorbind o limbă indescifrabilă
despre care păpușarii au afirmat cu umor că ar fi
inspirată din chineză, rusă, arabă, păsărească...
etc.
Spectacolul a fost premiat pentru
profesionalismul manipulării păpușii. Ar fi meritat
probabil mai mult, dar nu s-a întâmplat așa, nu
pentru că producția teatrului botoșenean ar fi fost
sub nivelul celor din anii precedenți, ci pentru că
a apărut o alta mai bună.
Opțiunea pentru neancorarea în nici o
convenție lingvistică, apelul la gagurile filmelor
mute ale începutului de secol trecut, au lărgit
sfera de adresabilitate a producției către o
categorie cât mai largă de spectatori, de la cei
mici la părinții și bunicii lor, de la gazdele
autohtone la invitații din afară.
Câștigătorul din acest an al festivalului a fost
un spectacol adus de o trupă până acum
necunoscută pe scena din Cluj-Napoca: Magisch
Theatertje, Maastricht. A fost un spectacol adresat
celor mari, un spectacol vizual, implicând
deopotrivă jocul cu păpuși (unele aducând a
bibabo) și cel cu măști, un spectacol nonverbal,
intitulat Panta Rhei II. De altfel, aceasta a și fost
tema generală a episoadelor secvențiale ce au
alcătuit spectacolul. Un univers tăcut și ordonat
în care mici păpuși, imagini antropomorfe grotești
traversează spații în căutarea „celuilalt”, pentru ca
în final să se piardă în întuneric.
De la începutul spectacolului publicul a fost
invitat să-și construiască propriul scenariu la cele
petrecute în hubloul dreptunghiular ce găzduia
90% din spectacol, orice interpretare fiind
admisă. Trebuie totuși precizat că producătorii
spectacolului, Charlotta Puyk-Joolen și Henk
Boerwinkel, care de altfel au fost și păpușari, au
operat, totuși, cu niște imagini arhetipale pentru a
facilita „tema de casă” a spectatorilor. (Timur
Felix Mihancea)
Orice copil caută. Caută un răspuns la o
întrebare simplă sau grea, caută lucruri noi.
Astfel, la piesa Teatrului de Păpuși din Budapesta,
Ursulețul de pluș și animalele, copiii se identificau
cu ursulețul care a fost abandonat, cu o căutare a
persoanei mult așteptate. Nu e de mirare că trupa
s-a întors acasă cu o mențiune pentru
expresivitatea personajelor inanimate, din
moment ce povestea era extrem de frumos
povestită pe două planuri: atît pe planul
personajului animat, cît și pe cel al animatorului.
Animatorul susținea trăirile ursulețului cu mare
ușurință. De asemenea spectacolul era și un
deliciu vizual, prin faptul că scena era loc al
povestirii prin umbre și proiecții și teren al
căutării.
Dacă un copil nu a cunoscut prietenia, atunci
el nu trebuie să lipsească de la o minunată lecție
despre aceasta. Muzicanții din Bremen al
Teatrului de Păpuși Libelula din București e o
minunată poveste în care actorii se întîlnesc cu
publicul pentru a prezenta călătoria ce leagă
prietenii. Un spectacol plin de căldură și cu un
cald mesaj al conviețuirii și acceptării celor care
sunt refuzați din diferite motive de sistemele
sociale.
De-a lungul festivalului au avut loc și diferite
workshop-uri la sediul Fundației „Heltai”, precum
și la Facultatea de Teatru și Televiziune (UBB). S-a
discutat despre păpușile terapeutice în contextul
prevenirii și terapiei în abuzul sexual asupra
copiilor, despre basmul terapeutic care are ca
prim efect identificarea traumelor personale în
încercarea de a trata efectele pe termen lung ale
acestora. Ultimul workshop din program, cel de
psihodramă, a avut parte de participarea
entuziastă a unor studenți din cadrul Facultății de
Teatru, iar această întîlnire a fost, după părerea
mea, un foarte bun exercițiu de cunoaștere a
tehnicii psihodramei.
Tot în acest decor al unor ateliere de
familiarizare cu păpușile și marionetele, UNATC
București a venit cu o trupă de „boboci” pentru o
scurtă lecție de mînuire și animare a marionetelor.
Și tot la capitolul “încă de pe banca școlii”, o
trupă de studenți de la Institutul de Teatru din
Budapesta a reușit să uimească publicul ce a
umplut sala Teatrului de Păpuși „Puck” prin
crearea iluziei unor animale, a unor obiecte și
chiar a unei „vrăjitoare” cu mătura ei vrăjită.
Un festival plin de căldură, deoarece cele cinci
zile păreau a fi zile de vară și nu de sfârșit de
octombrie, iar participanții au venit aici să se
bucure și nu să lupte, decât poate pentru premii.
(Rafael Oros)
Departe de a aborda tradițional teatrul de
păpuși, spectacolele care prelucrează basme sau
povestiri consacrate integrează în compoziție
tehnologii media, cum ar fi proiecțiile video, sau
apelează la suportul muzical pentru a facilita
parcurgerea narațiunii.
În Albă ca Zăpada (Teatrul „Țăndărică” din
București) prima imagine, coregrafia mecanic-
sincronizată a trei personaje, sugerează linia
întregului spectacol: accentul cade pe mișcarea
dinamică. Alice în Țara Minunilor, spectacolul
teatrului „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea,
introduce publicul în poveste printr-un cântec al
protagonistei, care apelează în continuare la
digresiuni muzicale pentru a avansa în labirintul
epic, altfel greu de parcurs. Teatrul „Prichindel”
din Alba-Iulia, cu Vrăjitorul din Oz, atribuie
fiecărui personaj o „arie” autodescriptivă, imediat
după intrarea în scenă, mod ingenios de a
transforma secvențe „vorbite” în limbaj
concentrat.
În toate aceste cazuri, efectul utilizării muzicii
și a proiecțiilor video este dinamizarea spectacolu-
lui, fluidizarea și concentrarea epicului; publicul-
țintă este „atacat” pe mai multe canale, iar
receptarea actului teatral se face cu o participare
crescută din partea sa. În teatrul de păpuși, noile
tehnologii nu aparțin avangardei, iar asimilarea lor
creează un tip de spectacol foarte proaspăt și
ofertant. (Monica Grecea)
Babui, spectacol prezentat de compania
Saltamontes Puppet Theatre - Cham, Germania,
regizor: Roland Duprey, scenografia: Sebastian
Roser, muzica: Pura Crema, în distribuție: Amy
Weinstein, Sebastian Roser.
.O mică întârziere și păpușarii intră grăbiți în
scenă, târând după ei lada cu jucării. O deschid
repede și... înăuntru nu este nimic pentru
spectacolul lor cu Cenușăreasa, au doar o carte,
un ou și ziare vechi. Se pare că vor trebui să
improvizeze, dar citind cartea, cei doi se apucă și
construiesc un spectacol cu totul nou, ziarele
devin păpuși, iar oul devine comoara fermecată
pentru fiecare dintre ele.
O poveste drăguță despre prietenie, despre
sentimente curate, o poveste atât pentru copii cât
și pentru oameni mari, transpusă foarte original
de Amy Weinstein și Sebastian Roser prin
păpușile lor. Spectacolul curge foarte natural,
răspândind căldură parcă printre spectatorii mici
și mari, motiv pentru care a primit premiul
pentru ingenuitate și acuratețe. (Anca Gagiuc)
■
Premiile Festivalului Internațional al
Teatrelor de Păpuși și Marionete „Puck”,
2006
Marele premiu: Panta Rhei II, Magisch Theatre,
Maastricht, Olanda;
Premiul pentru ingenuitatea și acuratețea
spectacolului: Babui, Saltamontes Puppet Theatre,
Cham, Germania;
Premiul pentru cel mai bun spectacol: Prințul Mirko,
Teatrul „Ariel”, Tg. Mureș;
Premiul pentru virtuozitatea mânuirii păpușilor:
Desen animat, Teatrul de Păpuși „Vasilache”,
Botoșani;
Premiul pentru muzică originală: Dorina Crișan-
Rusu, pentru Vrăjitorul din Oz, Teatrul de Păpuși
„Prichindel”, Alba lulia;
Premiul pentru calitatea restituirii textului clasic:
Punguța cu doi bani, Teatrul de Păpuși „Puck”, Cluj-
Napoca;
Premiul de popularitate: Albă ca Zăpada, Teatrul
„Țăndărică”, București;
Mențiune pentru pitorescul versiunii scenice și al
interpretării: Emmanouela Kapokaki, pentru The red
shoes, Visual Puppet Theatre „Prassein Aloga”,
Athena, Grecia;
Mențiune pentru calitatea execuției păpușilor:
Eugenia Tărășescu-Jianu, pentru Califul barză,
Teatrul „Ariel”, Tg. Mureș;
Mențiune pentru expresivitatea personajelor
inanimate: Ursulețul de pluș și animalele, Teatrul de
Păpuși Budapesta;
Mențiune pentru scenografie: Alice în Țara
Minunilor, Teatrul „Anton Pann”, Râmnicu Vâlcea.
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Ave Edina!
Francisc Laszlo
După câte îmi amintesc, o singură dată am
scris o cronică despre performanța
solistică a unui fagotist. Articolul s-a
intitulat Fagotissimo!, eroul său a fost Emilian
Badea, care a interpretat în fruntea Filarmonicii
clujene, fenomenal, Concertul de Weber. „Asta
da!” - scriam. „Iată un fagotist pe care, când îl
asculți, nu-ți vine să-l întrebi de ce se agită în
ipostaza solistului, în loc de a se mulțumi cu
statutul lui de orchestrant!” Cazul a fost elocvent
și trist, deoarece artistul, născut și școlit la Cluj,
în SUA, patria lui adoptivă, nu a găsit nici măcar
un post de orchestrant. Până de curând, a lucrat
într-o librărie, exercitându-și vocația artistică
ocazional, în timpul său „liber”. „Dacă nu ne-ar fi
părăsit!” - a fost facit-ul articolului meu (valabil și
azi, chiar și după ce distinsul nostru compatriot,
intelectual rasat, înzestrat cu un spirit de luptător
de invidiat, lăsând în urmă un masterat și un
doctorat în muzică, a ajuns profesor de acordeon
și fagot la Universitatea Massachusetts din
Boston).
Și fagotista despre care scriu acum este
clujeancă, dar altfel decât prietenul Badea: exact
invers. Ea nu ne-a părăsit, ci a venit la noi și vrea
să devină a noastră. O cheamă Edina Ciorobâtcă.
“Nu am făcut altceva decît să redau
cu naturalețe si meticulozitate
ce am crezut eu că °i-a
imaginat compozitorul”
De vorbă cu maestrul Emil Simon
Maestrul Emil Simon a împlinit 70 de ani în 24 septembrie 2006. E mult... e puțin? Privește înapoi cu... bucurie, o bucurie
dulce-amară pe care o împarte cu mama sa, cu soția, cu copiii și cu ... cîteva milioane de prieteni. Îl surprind într-o zi, trece senin
prin parcul orașului. Se oprește pios în fața celor două statui din parc: cea a lui Antonin Ciolan și a lui Sigismund Toduță. Pentru
majoritatea trecătorilor nu sunt decît statui din bronz rece, care întîmplător au prins contururi de chipuri umane, dar pentru
Domnia Sa chipurile lor sunt și acum calde și vii.
Ciprian Rusu: - Maestre Emil Simon, 70 de
ani - dintre care peste 40 de ani la pupitrul diri-
joral al Filarmonicii “Transilvania” din Cluj. E
mult, e puțin? Ce credeți că a fost determinant
în această perioadă?
Emil Simon: - În această clipă nu pot să vă
spun dacă e mult sau puțin. Pot să spun ce m-a
definit pe mine ca muzician. Filarmonica
“Transilvania” a fost înființată în 1955 de către
unul dintre marii pedagogi și muzicieni români,
maestrul Antonin Ciolan. Dacă ar fi să mă gîn-
desc la traseul unei vieți dedicate muzicii, aș
putea-o defini ca fiind datorată unor mari
personalități și acest lucru a fost un privilegiu de
care m-am bucurat și pe care nu pot să-l uit. Este
vorba despre patru personalități ale muzicii
românești aflătoare pe aceste meleaguri, educate
la cele mai înalte școli și care mi-au dat de-a lun-
gul unei existențe profesionale tot ce-au putut ei
să-mi împărtășească. În ordine: D-na Ana
S-a născut în Ungaria de Vest, se numea Edina
Gălos. A studiat fagotul, la nivel liceal, în Gy?r,
apoi, la nivel academic, la Graz. A fost
orchestrantă la Viena și la Graz. La Graz l-a
cunoscut pe inginerul arhitect Dragoș Ciorobâtcă,
din Alba lulia, cu care s-a căsătorit. După un
timp, soțul i-a spus: „Edina, acum mergem acasă,
în România, mai exact în Transilvania, la Cluj.”
Edina a venit. E aici. Cu soțul, în Austria, se
înțelegea în germană. Acum învață românește,
după câte mi-am putut da seama, cu succes. Nu
am avut prilejul să-l întreb pe soțul ei cum stă el
cu maghiara.
Edina cântă la fagot încântător. Incitant.
Recitalul ei dat în sala Radiodifuziunii a fost întru
totul convingător cu privire la atuurile ei
profesionale și artistice. Stabilindu-se la Cluj,
colegii ei de instrument din urbea noastră au
prilejul de a cunoaște o altă fagotistică decât cea
practicată de ei. Ca orice alteritate, și aceasta este
binevenită și poate deveni profitabilă. Pentru
mine, este o bucurie în plus că Edina mi-a fost
prezentată de studentul meu Dăvid Măthe, pe
care îl consider tânărul fagotist clujean cu cele
mai strălucite perspective.
Artiștii instrumentiști școliți la Cluj, stabiliți în
Voileanu-Nicoară, profesoara mea de muzică de
cameră de la Liceul de Muzică din Cluj unde mi-
am început studiile muzicale, la ale cărei ore am
deslușit forma incipientă a fluidității, a natu-
raleții desfășurării discursului muzical, în dialog
cu alte instrumente. Îmi amintesc, aveam un trio
cu care am parcurs titluri de referință din liter-
atura de muzică de cameră, ca: Mozart,
Beethoven, Dvorak, Mendelssohn, Brahms. Toate
acestea au fost o sămînță sădită de D-na Ana
Voileanu-Nicoară, care mi-au deschis ochii asupra
vieții secrete a sunetelor pe portativ, iar acest
“apetit” mi l-am cultivat apoi de-a lungul studi-
ilor, ba chiar aș spune toată viața, fie în compoz-
iție fie în dirijat. Apoi, Conservatorul clujean,
unde i-am avut ca profesori pe Antonin Ciolan,
pe maestrul Sigismund Toduță și, mai tîrziu, în
procesul desăvîrșirii mele profesionale în străină-
tate, pe marele Sergiu Celibidache. Antonin
Ciolan a fost profesorul și păstrătorul tehnicii și
științei clasice a dirijatului, pe care el a dobîndit-
occident, se numără cu sutele. Dar câți sunt cei
care, născuți ceva mai la vest de fruntarele
României, doresc să-și continue viața la noi!
Pasărea rară este Edina. Cu greu ne putem
imagina de cât curaj a avut nevoie pentru a
accepta decizia soțului și a se stabili la Cluj. S-o
primim cu drag! S-o încurajăm! S-o ajutăm în
strădania ei de a se integra în viața muzicală
clujeană! și să-i mulțumim domnului inginer
arhitect Ciorobâtcă că ne-a adus-o!
Pianista Diana Dava Barb a fost o parteneră
întru totul demnă a Edinei noastre. Ea s-a
remarcat și prin prestația ei solistică oferită în
Passacaglia de Sigismund Toduță.
După concertul lor, în holul Sălii Radio, am
putut vedea expoziția de pictură deosebit de
personală și atrăgătoare a Oanei Pop. Tematica
este biblică - Adam și (mai ales!) Eva, mărul și
șarpele -, concepția artistică, postmodernă, cu
trimiteri directe la secolele de glorie ale picturii
europene. Îmi pare rău că pe mine, în această
materie, nimeni nu mă poate considera o
autoritate, de aceea nici nu laud aici arta
pictoriței, fac doar o singură mărturisire: dacă mi-
aș putea permite financiar, aș cumpăra întreaga
expoziție. Nu numai pentru plăcerea mea de a o
putea vedea permanent, ci și pentru a-mi pricopsi
moștenitorii!
■
o la rîndu-i în studiile sale de la Dresda cu
Arthur Nikich și Hans von Bulow.
- Am putea spune că sunteți, prin extensie,
păstrătorul viu al artei lui Liszt, Wagner, prin
arta lui Hans von Bulow.
- Da. Iată filiația pe care a înțeles Antonin
Ciolan să construiască, să creeze și să dezvolte
mai multe instituții muzicale printre care se
numără și Filarmonica “Transilvania” din Cluj,
ultima dintre instituțiile fondate de maestrul
Ciolan, care de-a lungul anilor a ajuns la perfor-
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
~32j
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
mante notabile. De la dînsul a învățat caracteris-
ticile diverselor stiluri muzicale, de la clasici
spre romantici, mai tîrziu cel impresionist, mă
refer aici la muzica franceză a lui Debussy și
Ravel care îmi erau foarte apropiați de suflet și
datorită unei călătorii de studii, după absolvire,
în Franța, unde am venit în contact cu mari per-
sonalități ca: Nadia Boulanger, Oliver Messien și
care m-au ajutat în procesul de analiză, de
pătrundere în profunzime a structurii muzicale.
Sigismund Toduță, un spirit enciclopedic în
domeniul muzicii, care găsea, indiferent despre
ce era vorba, găsea explicația perfectă în ceea ce
privește construcția, structura muzicii în proce-
sul ei de elaborare. Cu el am făcut studiile de
compoziție și cred că experiența de șase ani de
studiu la clasa de compoziție a dînsului mi-a fost
de un imens folos în cunoașterea tainelor, a
secretelor discursului muzical. Compoziția ca
atare te obligă la structurare, la disecarea a ceea
ce îndeobște se numește discurs muzical și prin
compoziție acest lucru putea fi aplicat ca analiză
și la partiturile studiate ca dirijor. Sigismund
Toduță a fost, cred eu, primul Doctor în muzică
din România, titlu obținut la Institutul Pontifical
pentru Muzică Sacră de la Roma.
În al treilea rînd, Sergiu Celibidache pentru
mine a însemnat însumarea tuturor cunoștințelor
pe care le-am dobîndit de la predecesorii dînsu-
lui, suma cunoștințelor mele muzicale, aplicate
pe structura și desfășurarea cu naturalețe a lim-
bajului muzical pe care eu trebuia să-l “vorbesc”,
conform propriilor sale afirmații, cu naturalețea
“graiului vorbit”.
- Se spune despre Sergiu Celibidache că era
un adevărat filosof lal muzicii, un “Poet al
sunetelor”.
- O, da, și nu numai atît. Am înțeles de la el
și cum se poate ajunge pînă la aceste culmi. Era
un analist care mergea pînă în cele mai profunde
cotloane ale construcției discursului muzical,
ceea ce îi dă interpretării confortul și posibili-
tatea de a utiliza, să spunem, “culori” muzicale -
și mă refer în special la impresioniști, pe care îi
făcea cu o dexteritate și o virtuozitate nemaiîn-
tîlnite. În repetiții desfăcea în bucățele structura
finală a operei muzicale care urma să fie inter-
pretată, explicînd-o fiecărui grup sau comparti-
ment de instrumente, și arătîndu-i momentele de
prioritate în conglomeratul de sonorități, astfel
spus șlefuind și punînd în lumină esența frazei
sau a liniei diriguitoare a diferitelor grupuri sau
părți de așa zise solo-uri din piesa astfel constru-
ită. Aceasta ar putea fi esența artei dirijorale pe
care Celebidache o stăpînea și care-l deosebea
decisiv de o mulțime de alți dirijori, care își con-
struiau discursul pe inspirație sau pe baza unor
cunoștințe să le spunem elementare. Fără dis-
cuție, talentul joacă un rol esențial, dar dacă
interpretarea nu este ordonată, în scurgerea ei de
la început pînă la ultimul acord, de o analiză
riguroasă, ea devine falsă, nesinceră, uneori bom-
bastică și fără esență, adică fără suflet.
- Nu prea vă plac interviurile, dar - spun eu -
povestiți cu multe amănunte, cu strălucire, cu
umor sau tumult liric (tuturor celor care au ure-
chi de auzit), la fiecare ridicare de baghetă. Cum
reușiți, am aflat din relatarea de mai sus. Dar
cum e să te maturizezi alături de colegi precum
Cornel Țăranu, Mihai Moldovan, Liviu
Glodeanu, Ioan Baciu sau Toto Herman, și lista
ar putea continua?
- Această enumerare este altceva decît
izvoarele din care am construit propria mea
profesie. Aceștia constituiau un grup de colegi
cu care ne întîlneam ori de cîte ori descopeream
ceva despre rostirea, să spunem “mai modernă”,
mai contemporană, pentru că ei erau
compozitori în special, și analizam zile și
săptămîni propriile lor creații. Aici aș adăuga un
fapt onorant pentru mine, că Sigismund Toduță
m-a onorat cu o deosebită considerație cînd,
invitat la dînsul acasă, stăteam ore în șir aplecați
peste partiturile noi nouțe ale unor creații foarte
proaspete. Nu pot să nu-mi amintesc de
oratoriile sale “Miorița”, “Pe urmele lui Horea”
și, în special, opera-oratoriu “Meșterul Manole”...
- Pe care dumneavoastră le-ați dirijat în primă
audiție absolută...
- Așa este, iar aceste momente îmi rămîn ca
niște repere importante pentru tot restul vieții.
- Vă place jazzul, nu știu dacă știe foarte
multă lume. Cum de s-a întîmplat?
- De cîte ori aveam o sursă mai nouă de
informare, mai ales în dialog cu Cornel Țăranu,
lucru destul de dificil de realizat în epoca
respectivă, prin anii ’60, atunci ne împărtășeam
experiențele dobîndite prin călătoriile în
străinătate sau prin schimburi cu alți fani. Mă
bucur să spun că am găsit interlocutori care
credeau că orice gen muzical poate fi făcut într-
un mod vulgar sau la perfecțiune. Aceeași
situație este și la jazz, el poate fi de cea mai
înaltă calitate, și mă rezum la un singur
exemplu: Oscar Petersen, pianistul, care cu trioul
său a devenit un punct de referință al jazzului
modern.
- Vom sări peste întrebările de genul: ce vă
place să mîncați cel mai mult, cîte scobitori
folosiți, cîte baghete ați rupt pînă acum și care
sunt murăturile preferate. Ce altceva doriți să
împărtășiți acum, la ceas aniversar, miilor de
prieteni. Cum reușiți să redați atît de fidel
semnele de pe portative?
anunț
În cadrul programului
Rolul filosofiei în schimbarea mentalităților
si în democratizarea vieții publice
se vor mai desfășura următoarele întâlniri:
Ziua internațională a filosofiei.
Trei dezbateri pe tema Filosofie si educație.
Moderatori: Mircea Dumitru, Teodor Dima, Ioan Biriș, Flore Lucaci, Dan Rațiu,
Aurel Codoban, Carol Veress, Sandu Frunză. Prezentarea Departamentului de
Filosofie de la UBB și a publicațiilor membrilor acestuia.
17 noiembrie, ora 12, Universitatea Babeș-Bolyai, Str. Em. de Martonne nr. 1, Sala
Club
CONFERINȚE :
Ciprian Mihali
Paradoxuri ale drepturilor omului în filosofia europeană
28 noiembrie, ora 16, Fundația Colegiul European, str. Bolintineanu nr. 16
Aurel Codoban
Filosofia ca discurs alternativ față de ideologii, mitologii și credințe fundamentaliste
5 decembrie, ora 18, Casa Municipală de Cultură, Piața Unirii, nr. 24
foto: Szabo Tamas
- De fapt, strădania este de recreare, de
reînviere a unor armonii, teme sau ritmuri.
Odată scrise pe hîrtie ele sunt semne moarte,
pînă cînd cineva, interpretul adică, nu le
readuce la viață. Și eu nu am făcut altceva decît
să redau cu maximum de naturalețe și
meticulozitate ceea ce mi-am imaginat eu că și-a
imaginat compozitorul cînd a scris partitura
respectivă. Am aflat cu surprindere că
interpretarea poemului “Till Eulenspiegel” este
asemănătoare cu cea redată de Furtwangler,
asemănare care, sincer vorbind, mă onorează.
- Vă mulțumesc!
Interviu realizat de
Ciprian Rusu
■
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Și totul era nimic
loan-Pavel Azap & Lucian Maier
Nu mai depare decât în numărul anterior
al Tribunei îmi exprimam temerea că,
după o a°a “inflație” de filme române°ti
bune (și nu pot să nu le reamintesc aici, în
ordinea premierei: Cum mi-am petrecut sfârșitul
lumii - r. Cătălin Mitulescu, A fost sau n-a fost? -
r. Corneliu Porumboiu și Hârtia va fi albastră - r.
Radu Muntean) va urma o “nenorocire”. Și
nenorocirea (fără ghilimele!) a venit, iar numele ei
- o, zeiță, nici că se putea mai potivit! - este și
totul era nimic (România, 2006; sc. Și r.: Cristina
Nichituș; cu: Anca Sigartău, Cătălina Mustață,
Adrian Titieni, Ovidiu Lipan Țăndărică, Magda
Catone, Mihai Constantin, Tora Vasilescu, Mihai
Mălaimare, Maria Buză, Nae Lăzărescu). Și totul
era nimic este un film straniu - pentru că nu
înțelegi ce vrea să spună, un film penibil - pentru
că este prost scris, prost regizat și prost jucat, un
film inutil - pentru că nu transmite, spune, nu
comunică nimic, e un non-sens.
Pelicula începe cu sfințirea unei biserici
ridicată de un cuplu de îmbogățiți peste noapte,
sfințire la care apar fel de fel de personaje:
ziariști, inși din lumea interlopă, șefa poliției din
cartier, magnați, vampe - personaje care apoi
evoluează împreună pe parcursul a două ore de
film fără a înțelege care e legătura dintre ele. Mai
apare, tot acum, și Adrian Țâță-de-mâță (zău că
așa-i zice!), un manelist genial, așa este considerat
în film cel puțin. De fapt, pe Adrian Țâță-de-mâță
îl cheamă Abdulah și este un turc convertit la
creștinism care pictează icoane, ceea ce are, în
film cel puțin, tot atâta relevanță cât afirmația că
principala cauză a divorțurilor este căsătoria. Mai
trist este faptul că creștino-turcul este interpretat
de Ovidiu Lipan Țăndărică și că piese ale lui sunt
folosite drept coloană sonoră. Dar cel mai ciudat
personaj este Joițica (interpretată lamentabil de
Anca Sigartău), despre care chiar nu ști ce să
crezi, ce să înțelegi. Este personajul principal
pentru că apare cele mai multe minute pe ecran,
dar care este rolul ei în poveste e imposibil de
aflat, după cum lipsite de cea mai elementară
logică sunt și acțiunile ei.
La capitolul interpretare, avem de-a face cu un
adevărat dezastru, dacă am avea și noi o Zmeură
de aur s-ar putea acorda fără urmă de remușcare
întregului ansamblu de interpreți. Se salvează
oarecum Adrian Titieni, dar pe cont propriu,
deoarece senzatia este că indicațiile regizorale, în
ceea ce-i privește pe actori, sunt nule. N-am
văzut-o niciodat mai descupănită pe Magda
Catone, mai mecanică - a la Jerry Lewis sau, mai
rău, a la Jim Carrey din filmele sale proaste (care
i-au adus totuși celebritatea) - pe Cătălina
Mustață, mai derutat, mai descumpănit pe Mihai
Mălaimare, mai plat pe Mihai Constantin...
Singurul căruia îi reușește rolul (memorabil în
context) este Nae Lăzărescu, asta pentru că are
șansa de a apărea în cadru doar câteva secunde și
convins fiind, probabil, că joacă în cu totul alt
film (am spus film? retractez!).
Revenind la (deși e mult spus) acțiune, la un
moment dat, pe la început, Adrian Țâță-de-mâță
moare, de infarct parcă - ni se spune -, taman la
sfințirea bisericii. Abia după o oră și ceva minute
aflăm că este vorba despre o crimă, o crimă de
nimic motivată, ca de altfel întregul film. «Nu
mai înțeleg nimic!», exclamă la un moment dat
părintele .., personajul lui Adrian Titieni. Nici
noi!
Și totul era nimic este unul dintre cele mai
proaste filme românești văzute de mine - și, slavă
Domnului, am văzut destule. Spun cu tristețe
acest lucru deoarece Cristina Nichituș “a debutat
fericit” (și l-am citat aici pe Tudor Caranfil, critic
de film care numai blând nu se poate spune că e)
în urmă cu 20 de ani, respectiv în 1986, cu
Pădurea de fagi - un film în care regizoarea știa
să construiască personaje, psihologii din câteva
replici, din câteva scurte secvențe -, urmat, în
1988, de Liliacul înflorește a doua oară, care avea
câteva fragmente de “film în film” mai mul decât
reușite. Din păcate, se pare că timpul este
nemilos și, ca și în cazul a 99 la sută dintre
regizorii români care au făcut film și înainte de
1989, nu iartă și nu acordă decât extrem de rar o
a doua șansă. (I.-P.A.)
cînd totul e nimic, filosofia
moare, Dumnezeu moare si.
banii sînt risipți în neant! iar
film... film nu va fi niciodată!
I.	Preliminarii:
Acesta nu este un film!
În acest caz nu se poate vorbi de un scenariu!
Nici de regie!
Nu există nimic!
Deși e excesiv vorbit, nu spune nimic! Nu
dezvoltă nimic!
Neantul cinematografic a fost atins aici!
II.	Sinopsis:
ȚÂȚĂDEMAȚĂ (îmi cer scuze, dar chiar nu
este vina mea!) este un manelist convertit înspre
artă, este genial și, tocmai de aceea, este ucis fizic
de simțirile mercantile ale apropiaților.
III.	În care se dovedește că orice încercare de
a găsi un sens al acestui proiect nu e decît o
siluire a demersului analitic din spațiul
cinematografic:
Doamna Nichituș, cu toate că din film nu
reiese nimic, probabil dorește să alcătuiască o
dare de seamă asupra societății românești, o
imagine a contemporaneității autohtone. Însă
tocmai aici e greșeala! Domnia-sa propune forma
(și obiectul) de studiu al jurnalismului ca temelie
a unui produs cinematografic. Jurnalismul dă
seama de realitate, și nu este o artă, este o
practică, cinematografia propune povești posibil-
reale, și este o artă!
Este dureros să vezi cum toată scursura
României actuale se înghesuie în aproape două
ore de presupus film. E un adevărat supliciu să
vezi cum fiecare personaj din film se chinuie să
pozeze într-un corespondent real: asta nu face
decît să transforme pelicula într-un exercițiu odios
al re-culegerii realului; filmul devine dezgustător
fiindcă se încarcă de real, fiindcă înoată în el. Or’
filmul trebuie să vorbească despre posibiluri reale,
atunci filmul potențează realul, îl îmbogățește
fiindcă-i aduce alternative, fie ele și dureroase, îl
regîndește prin asta, îl produce; dacă încearcă să-l
exprime în mod direct, într-o corespondență
aristotelică, atunci doar îl va reproduce, va fi o
seacă încercare de copiere a lui. O încercare
nereușită tocmai fiindcă propune un știut, care, în
re-vederea proiectată, devine grotesc, mai ales în
sforțările de a fi o oglindă moralizatoare. Fiindcă,
în concluzia pe care o propune (o veți citi în
capitolul V., trei paragrafe mai jos), acest proiect
asta pare a încerca: o moralizare a prezentului
prin negativ, printr-o evidențiere a lui așa nu! Îi
reușește doar în ceea ce privește filmul propriu-
zis, arta de a face film, pentru ea și totul era
nimic... este contra-exemplul perfect!
IV.	Poziționare:
De fapt, în ceea ce privește această producție,
orice analiză, oricît de peiorativă, este onorabilă și
face filmul mult mai plăcut în scriere decît ar fi
vreodată în sala de cinema! Pentru mine, este trist
faptul că această producție a rulat în Cluj-Napoca
la Cinematorgraful Arta.
Cum putem caracteriza această producție? Un
răspuns la această întrebare îl consider necesar
din două motive: evităm să considerăm acest
proiect drept film și, apoi, găsim și o formulă-
concept care să acopere în mare măsură ceea ce
am văzut pe ecran. Eu am ales termenul bandă:
pe de o parte este vorba de o bandă care se
derulează într-un aparat încît vedem pe ecran o
poveste... pe de altă parte, un sens al cuvîntului
bandă (as in: bandă de hoți) descrie destul de
bine ceea ce reprezintă această producție: nouă
miliarde de lei vechi, bugetul filmului, au fost
executate silit!
V.	Cum am perceput concluzia ei:
După ce banda a fost vorbită în noțiuni de
Dumnezeu, b(B)iserici și plicurile milei, și fiindcă
în final e întoarcerea camerei în vazduh, pentru a
circulariza ne-împlinirea poveștii, printr-o spunere
de genul: măi copii, dacă nu vă întoarceți fața
către Dumnezeu, o să cădeți precum camera mea
de filmare!, eu, la final, m-am simțit exact așa
cum mă găsesc în fața ridicării excesive și
nefolositoare de biserici - simt că banii sînt risipiți
aiurea - și, (cum de nu e loc de îndoială?), în
fiece caz știam că acesta va fi rezultatul încă de la
început!
VI.	Concluzia mea:
Mă întreb cum arată proiectele inițiale ale
Cristinei Nichituș - toate cu titluri vegetale, fie că
sînt documentare, fie că și acelea se vor filme...
artistice (!?)
Aici, Creatorul și-a întors fața dinspre banda
doamnei Nichituș fiindcă, în stilul său de a
măcina cinematografia, îl pîngărește și în
accepțiunea religioasă a cuvîntului și în cea de
factură artistică. Sper să o uite definitiv, la fel
cum ea a uitat orice măsură a bunului simț și a
respectului față de posibilul spectator, care i-a
dublu finanțat proiectul: o dată plătind un
impozit către stat, apoi, plătind un bilet de
intrare. Doar lipsa deferenței față de spectator
trebuie amintită aici, respectul față de actori nu
este invocabil, ei nu cred că au fost forțați să fie
parte în această bandă! Spectatorii, posibili, măcar
prin plătirea unui impozit, au fost obligați să
finanțeze aceast imund discurs.
Deși este cel mai prost film românesc văzut
de mine, dar tocmai fiindcă este abominabil, nu
cred că banda doamnei Nichituș va avea vreodată
soarta filmelor lui Ed Wood.
Sfîrșit,
deși, mi-e teamă, nu va fi o ultimă experiență
de acest tip! (L.Mj
■
34
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
27. Iliu
Marius Șopterean
Din jurnalul regizorului Victor Iliu:
„21 Ianuarie 1963
Niciodată, în lungul meu calvar de om
bolnav, nu m-am simțit atât de bolnav ca acum,
adică n-am avut niciodată senzația anormalității, a
stării excepționale, ieșite din comun, a cumplitei
neputințe în fața unei fatalități - nu identific aici
fatalitatea cu o forță din afară, dinăuntru etc., ci
în primul rând cu o situație, un sistem, un
vector, niște coordonate - ca acum!
Simt că ceva fundamental s-a modificat în
însăilarea obscură din interiorul meu, niște
„deplasări” masive s-au făcut, sisteme întregi de
raporturi s-au răsturnat cu capul în jos ș.a., iar
totul continuă să funcționeze într-un fel de liniște
rece, tacticos, ca o pendulă încărcată de o enormă
inerție, și care va pendula, va pendula, în infinit,
chiar și după ce ultima grăunță de conștiință va
lumina în sufletul meu... ecou...”
După o viață arsă de mocnită durere și
explozie creatoare cineastul Victor Iliu avea să
moară la doar 56 de ani, pe 4 septembrie 1968,
într-o clinică din Roma. Avea să lase în urma lui
o moștenire cinematografică formată din câteva
creații de excepție - La Moara cu noroc (1956),
Comoara din Vadul Vechi (1964), câteva generații
de studenți, precum și numeroase articole de
film, de poetică cinematografică, valoroase texte
de teoria filmului reunite în 1973 de către soția
lui, Bianca Sofia Iliu și regretatul profesor de
istoria și teoria filmului George Littera în volumul
sugestiv numit Fascinația cinematografului. Tot
aici, Victor Iliu avea să lase moștenire generațiilor
de cineaști un jurnal din a cărui gânduri am citat
mai sus și care, din perspectiva
contemporaneității, poate fi supus, alături de
opera sa, unei altfel de posibile citiri, unei noi
evaluări, târzii dar necesare.
După un parcurs biografic nu ferit de
primejdii Victor Iliu se remarcă în viața
cinematografică românească mai ales în primii ani
de după sfârșitul celui de-al doilea război
mondial, în glorioșii ani de democratică
reconstrucție a Republicii Populare Române.
Înainte de acest moment, încă din 1942, este
anchetat de Curtea Marțială și apoi arestat pentru
convingerile și propaganda de stânga iar anul
1944 îl găsește semnând la Scânteia cronici
teatrale și cinematografice. Puterea instaurată
imediat după 1947 avea nevoie de lideri de opinie
de stânga, de acei intelectuali cu convingeri
comuniste de origine sănătoasă - Iliu s-a născut
într-o familie de țărani, la Râul Sadului, în
apropiere de Sibiu. Astfel beneficiind de o
excelentă cultură umanistă, de un spirit polemic
puternic care ajuta lumea nouă să se instaureze,
Victor Iliu a suit rapid treptele afirmării socio-
profesionale. Până în 1952 când primește Premiul
de stat clasa I devenind artist al poporului - în
urma realizării peliculei Mitrea Cocor - Victor Iliu
se remarcă prin două pelicule gen comandă
socială: Scrisoarea lui Ion Marin către „Scânteia”
și În sat la noi - ultimul în co-regie cu Jean
Georgescu. În 1952, câteva luni mai târziu de la
peliculele pomenite (Mitrea Cocor avea să fie
distins la Festivalul de film de la Karlovy Vary cu
Premiul luptei pentru progres social), este ales
deputat în Marea Adunare Națională, alegând să
urmeze o carieră politică de succes pusă în slujba
construirii noii lumi, așa cum era ea visată de
Marele prieten de la Răsărit. În patru ani, până la
realizarea penultimului său film, La Moara cu
noroc, filmează împreună cu regizorul Sică
Alexandrescu O scrisoare pierdută, un spectacol
de teatru al Teatrului Național „I.L. Caragiale” din
București având ca protagoniști celebri actori ai
epocii: Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu,
Costache Antoniu, Radu Beligan, Ion Finteșteanu,
Grigore Vasiliu Birlic.
Dacă nu ar fi realizat, după o extraordinar de
lungă și temeinică pregătire, filmul La Moara cu
noroc iar mai apoi Comoara din Vadul Vechi,
Victor Iliu ar fi fost perceput acum doar ca un
intelectual de stânga, director meritoriu din 1950
al Institutului de Artă Cinematografică din
București, profesor îndrumător totodată, iar din
1963 redactor-șef al revistei Cinema (în același an
este ales Președinte al Cineaștilor din România),
ar fi fost considerat ca făcând parte din elita
colaboraționistă prin care puterea de la Moscova
putea supraveghea și conduce clasa politică
comunistă a României.
Ani la rând a existat o unică citire a peliculei
La Moara cu noroc, această operă cinematografică
fiind considerată una dintre cele mai reușite
ecranizări ale unei opere literare românești, una
dintre operele cinematografice de referință, model
de ecranizare și care, alături de Pădurea spânzu-
raților - film realizat în 1965 de către Liviu Ciulei,
cel care i-a fost lui Victor Iliu secundul în echipa
de producție a filmului La Moara cu noroc -,
au constituit operele cinematografice emblemă ale
cinematografiei române. Autoritățile cultural-
politice ale anilor ’60-’70 au susținut acest film,
declarându-l model de cinematograficitate, model
de transpunere cinematografică a unei opere
literare, programându-l în rețeaua de distribuție a
României comuniste și difuzându-l la Televiziunea
Națională de nenumărate ori.
Fire liniștită, introvertită, acumulează însă de-a
lungul timpului o serie de frustrări, de temeri, de
îndoieli. Toate acestea agravate și de cumplita
boală - cancer în plăgi - pe care a purtat-o cu el
mai bine de 20 de ani. În 1963, când și-a așternut
pe pagină gândul prin care debutează prezentul
demers, era teribil de bolnav dar suferința și-o
ascundea cu o demnitate la care puțini dintre noi
avem acces. Celebrul regizor și dascăl Elisabeta
Bostan i-a fost acestuia studentă și, printre multe
date pe care ni le relata nouă studenților, despre
excepționalul profesor Victor Iliu, un fapt mi-a
atras atenția. După realizarea filmului La Moara
cu nororc - operă primită în epocă, cum am mai
spus, cu îndelungi urale - îi era în permanență
teamă. Teamă la cursuri, teamă pe stradă, teamă
acasă. Simțea că odată, când cronicile favorabile
vor înceta, cineva va descifra cu adevărat
intențiile acestei realizări cinematografice. Îi era
teamă că în acel timp de plenare victorii
muncitoresco-țărănești cineva ar putea citi și altfel
scriitura sa cinematografică.
Aparent aveam de-a face cu o transpunere
extrem de fidelă a nuvelei lui Slavici, atât de
fidelă în cumințenia ei încât generații de pionieri
erau duși la cinema pentru a-l citi pe Slavici,
povestea și eroii acesteia. Între opera literară și
Ioana Bulcă și Constantin Codrescu în La Moara cu noroc
cea filmică aproape nu existau granițe și totul
parcă se cufunda într-o comună operă literaro-
cinematografică. Faima de film de public era
întreținută și de afirmația criticului D.I. Suchianu
care vedea în această operă filmică primul
western românesc. Și totuși...
Îmi imaginez serile de toamnă ploioase când
înfrigurat și înfășurat într-un trenci ieftin Victor
Iliu străbătea cu alura lui slabă, aproape
neînsemnată, Calea Victoriei în drum spre casă
pândind umbrele ce foiau în jurul lui și despre
care credea el că, într-o bună zi, aveau să-l
doboare. Sau diminețile când străbătea Cheiul
Ialomiței, în drum spre Teatrul Bulandra, acolo
unde avea sediu pe atunci Institutul de Teatru și
Film, și urma să se întâlnească cu studenții lui,
să-i privească în ochi, să zâmbească și apoi să se
afunde, alături de aceștia, în unice cursuri de
măiestrie regizorală, departe de adevărurile crude,
sălbatice ale vieții social-politice. Dar boala
prezentă de mai mulți ani i se agravează iar doi
ani mai târziu este internat în diverse sanatorii
din țară și din străinătate pentru recuperare. Sub
masca unui harnic și zelos intelectual care milita
pentru ideile comuniste se contura adevărata față
care vedea - nu avea cum să nu vadă!, simțea -
nu avea cum să nu simtă!, că totul în jurul lui
este putred iar lumea utopică visată de marii
utopiști ai comunismului - Iliu era un mare
utopist întocmai ca Istrati - se îndepărata văzând
cu ochii. Realitatea era una cruntă: minciuni,
arestări, deportări, procese false. Marea
intelectualitate a României, cea venită de dincolo
de frontiera social-politică a lui 1945, era
decimată. România devenea - în ciuda rapoartelor
oficiale și a veselor cincinale - o țară intrată în
noaptea istoriei. Se putea protesta dar capătul era
mai întotdeauna beciul comisariatelor milițiilor
populare. Se mai putea protesta într-un fel: prin
operă. Prin pactul cu o operă contestatară. Din
acest punct de vedere considerăm că filmul La
Moara cu noroc este unul dintre cele mai vii
proteste realizate de-a lungul istoriei filmului
românesc, regăsindu-se pe același palier de strigăt
munchian cu Reconstituirea, De ce bat clopotele
Mitică?, Pas în doi, Glissando sau Moromeții,
filme interzise mult timp în România deceniilor
trecute. Dar față de toate aceste opere
cinematografice există în filmul lui Victor Iliu o
stranietate a protestului, a operei însăși, în care
luciditatea demersului cinematografic se topește
într-o filosofie mistică - oglinda de atunci a unei
perfecte Românii agonizante...
(Continuare în numărul viitor)
TRIBUNA • NR. 101 • 16-30 noiembrie 2006
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 247 U
su	m	ar
pe la Cluj
Claudiu Groza
Universitare, editoriale, artistice...
2
editorial I. Maxim Danciu Cultura integrării	3
Ion Mureșan Tribuna - în vocabularul național de toamnă	3
cartea Mihaela Mudure Plăcerea povestirii	4
Andrei Doboș Poezia, gaură neagră	4
Grațian Cormoș Durabilitatea mahalalei bucureștene	5
Orhan Pamuk	6
comentarii Mihaela Mudure Un thriller istoric	6
imprimatur Ovidiu Pecican Oborul cu cărturari	7
telecarnet Gheorghe Grigurcu Pagini de jurnal (II)	8
accent Monica Gheț Andante	9
profil de scriitor Nina Cassian	10
zilele tribuna 101 de apariții ale noii serii Tribuna	
Mihai Mateiu Proces-verbal	12
Bogdan Crețu Biografism? Neoexpresionism?	12
Radu Vancu MM versus LXXX	13
Claudiu Komartin, Dan Coman, Andra Rotaru, Mihail Vakulovski, Florin Partene	
George Vasilievici norei	16
Adrian Popescu Jurnalistul literar	16
Laszlo Alexandru Probleme actuale ale presei culturale românești	17
Ilie Rad Al V-lea Simpozion național de jurnalism, Cluj-Napoca, 27-28 octombrie 2006	18
Adrian Grănescu Carte de vizită sau emblemă: „O fotografie face cît 1000 de cuvinte”!19	
Zilele revistei Tribuna la Radio Cluj	20
translații Horia Căpușan Înșelăciune sau cum te păcălește destinul	21
interviu De vorbă cu fotograful Rene Burri „Totul a început de la curiozitatea unui băiețel”	22
pharmakon De vorbă Adrian-Paul Iliescu Filosofia ca pretext pentru a discuta și rediscuta	23
filosofogramme Aurel Bumbaș Într-un alt fel despre eros și thanatos	
	24
remarci filosofice Jean-Loup dAutrecourt Falsurile și imposturile științifice (II)	25
intermezzo clujean Petru Poantă Orașul dicționarelor	27
flash-meridian Ing. Licu Stavri W? Styron a ales eternitatea	28
remember Tudor lonescu În jurul catedralei	29
ex abrupto Radu Țuculescu Cianura și cultura	29
zapp-media Adrian Țion Un cadou galactic	30
epiderme de bazalt Mihai Dragolea Despre regi și regine, cu șoarecele opărit și moștenirea	30
teatru Și a fost invazia... De păpuși Sinteză de festival la cinci mâini	31
muzica Francisc Laszlo Ave Edina!	32
De vorbă cu maestrul Emil. Simon “Nu am. făcut altceva decît să redau cu naturalețe și meticulozitate ce am crezut eu că și-a imaginat compozitorul”	32
film Ioan-Pavel Azap & Lucian Maier Și totul era nimic	34
1001 de filme și nopți Marius Sopterean	’ 27. Iliu	35
plastica Livius George Ilea Țara Moților. Dosar foto	36
plastica
Țara Moților. Dosar foto
| Livius George Ilea
Libertățile practic nelimitate promovate azi
de tehnica procesării computerizate a ima-
ginii ascund un elementar viciu de esență.
Asemeni prea-uzitatelor War Games, care în
înșelătoarea ecuație a jocului pe calculator
eludează responsabilitatea morală a actului de a
ucide, deformarea, trucarea imaginii riscă să ne
anestezieze un elementar respect pe care îl
datorăm reprezentării oneste a realității “de
teren”.
“Țara moților”, expoziție deschisă recent în
cadrul Zilelor revistei Tribuna de către un grup
de patru fotografi (Szabo Tamas, Robert Sârb,
Ioana Mihaela Socaciu, ștefan Socaciu) reprezintă
o pledoarie implicită pentru inepuizabila excelență
a peisajului montan pur și simplu. Numai cine nu
“a făcut” muntele (edificatoare noblețea inițiatică
a unei sintagme vs. aneantizarea prin grobianis-
mul fără rest al limbajului “de cartier”) ar putea
rămâne imun la această generoasă provocare: să
vezi Apusenii tăi verificându-ți propria percepție
prin prisma celor patru “obiective”.
Deși, printr-o ironică, stranie coincidență,
numele autorilor par extrase din aceeași pagină a
unei agende telefonice, gruparea lor într-o echipă
nu are nimic întâmplător.
Szabo Tamas, membru al prestigioasei
A.F.I.A., este un “clasic” al fotografiei clujene.
Martor și actant al mișcării artistice clujene din
ultima jumătate de veac, peregrin prin munții
Balcani, Tatra sau prin masivele muntoase din
China sau Coreea artistul - fotograf își manifestă
atașamentul sincer, necondiționat față de Apuseni
încă din anii '48-'50. Nicăieri nu se simte mai
fericit decât în Apuseni: “peisajul domol,
făgăduitor, darnic, cu un relief echilibrat care te
îmblânzește și purifică la poalele munților sau pe
traseele de creastă se schimbă uneori într-o clipă
iscând o prăpastie de 200 m adâncime, spre
adâncurile pământului unde Someșul își face loc
printre stânci sălbatice (Cetățile Ponorului)”. Rod
al unei fericite rutine etnografice, fotografiile sale
surprind cu profesionalism moții în ipostaze de
referință, oarecum atemporale (oieri și câinii lor,
cai “mocănești”, torcătoare, vânzători de ciubere,
aratul pământului arid cu pluguri trase de bivoli,
muncitori la turbărie). Portul popular specific,
formele de relief (Valea Arieșului, Valea Galbenei,
creasta de la Cârligata, Stâna de Vale, ghețarul de
la Scărișoara, Vârtopul, etc.) sunt antologate cu
rigoare savantă în fotografii realiste, de excelentă
rezoluție. Szabo Tamas dovedește o grijă atentă,
sensibilă pentru claritatea optimă a celui mai mic
detaliu caracteristic, tratându-și cu maximă
seriozitate, respect și multă afectivitate modelul
fotografic.
Ștefan Socaciu, (n. 1977) având un impresion-
ant CV profesional a fost recompensat cu
numeroase premii naționale și internaționale.
Absolvent al Colegiului de fotografie din cadrul
companiei Carnival Cruise, Line - Miami, S.U.A.,
el reflectă prin fotografiile sale de artă pe lângă
promițătorul său talent, principii ale școlii nord-
americane de fotografie. Cadrele sale manifestă o
spontaneitate naturală a reacției la provocările
realului, o admirabilă selectivitate a deciziei estet-
ice. Acuratețea tehnică a imaginii surprinde
peisaje exemplare, în care implicarea emoțională
respiră doar în filigranul lucrării. Unghiurile cura-
joase de atac, cromatica unitară a decupajului din
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
foto: Szabo Tamas
natură recomandă multe dintre compozițiile sale
fotografice ca fiind “de colecție”.
Ioana Socaciu (n. 1977) explorează cu deli-
catețe valențele plastice și simbolice ale unor acci-
dente de relief. Uneori (Biserica din Sălciua), nos-
talgia unei imagini vizuale culturale remanente
produce un cadraj care pare a recompune eliptic
atmosfera și configurația unui pavilion sau a unor
arbuști din grădina japoneză. Totuși, relieful,
flora, siturile istorice, tulnicăresele, barajele și
lacurile de acumulare sunt elemente care tind să
circumscrie sugestiv cronotopul zonei în viziunea
surprinzătoare a unei estete.
Ca fotograf, Robert Sârb (n. 1979, inginer
informatician) realizează remarcabile peisaje de
iarnă surprinzând intimitatea confortabilă a unor
ierni blânde. Pointilismul compunerii imaginii,
prospețimea decupajelor din natură comunică o
stare de așteptare solemnă a unor sărbători imi-
nente, în comuniune cu feeria dăruită de o natură
binevoitoare. Sugestiile picturale ale unor compoz-
iții închise, învăluitoare în lumina puținelor ore
ale zilei de iarnă trădează o sensibilitate rănită,
introvertită, regenerându-se prin terapia unei deli-
cate comuniuni cu energiile pozitive ale locului.
Imaginile prelevate de Szabo Tamas cu mulți
ani în urmă reprezentând ruinele minelor romane
antice de la Roșia Montana sunt alăturate acum și
aici fotografiilor realizate de mai tinerii săi colegi
în această vară la fața locului și care nu mai pot
surprinde decât imensa groapă roșie rămasă, lan-
sând un elocvent avertisment împătimiților de
Apuseni.
Un album fotografic reunind cele mai
relevante imagini produse de expozanți ar
constitui o excelentă lovitură de imagine pledând
pentru păstrarea identității culturale cât și a
sitului natural al Țării Moților, în spiritul
reintegrării noastre europene.
■
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
~36|
Black Pantone 247 U