Pantone 2717 U Albastru Deschis
TRIBUNA
Revistă de cultură • serie nouă • anul V • 1-15 octombrie 2006
98
1,5 lei
ovommont	interviu	profil de scriitor
Ion pop despre Nicu Gavriluța | Ion Mureșan Alexandru
“Zile și nopți de	’	Vlad
literatura”
Ilustrația numărului: Mircea Roman
Pantone 2717 U Albastru Deschis
Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I. Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
Camelia Manasia
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
pe la Cluj
Toamnă culturală
Claudiu Groza
Din motive obiective, n-am reușit să
urmăresc așa cum îmi propusesem
programul Toamnei Muzicale Clujene.
Totuși, am izbutit - și-mi pare nespus de bine - să
asist la splendidul concert de muzică barocă din
după-amiaza de 24 septembrie, la Muzeul
Național de Artă. Un recital de muzică italiană,
cu piese de Boccherini, Geminiani, Scarlatti și
Vivaldi, toată crema barocului italian. Interpreți -
trei virtuozi clujeni, experți în muzica de gen: Ilse
Laszlo-Herbert (viola da gamba), Ciprian
Câmpean (violoncel) și Erich Turk (clavecin).
Chiar și pentru un simplu amator de muzică
precum sus-semnatul - incapabil de a citi o
partitură - performanța celor trei muzicieni a fost
evidentă. Tonusul - dacă se poate spune așa -
muzicii baroce, cu pasaje grave, ample, și
contrapuncte de uluitoare alertețe, ritmate și
dinamice, perfect redat de interpreți, a conturat
un recital de cea mai bună calitate.
a
Galeria Plan B și-a reluat programul de
toamnă cu un eveniment inedit: lansarea unui
album de fotografii din... Coreea de Nord, lansare
acompaniată de clipuri video cu „realizările” de
acolo și afișe propagandistice cu muncitoare
voioase. Cei trei autori, Eva Munz, Christian
Kracht și Lukas Nikol, au reușit să redea imaginea
unei țări aproape necunoscute lumii. Pentru
publicul de la lansare, fotografiile, clipurile și
afișele erau oarecum familiare: monumente
uriașe, megalomanice - modele pentru autohtona
Casă a Poporului -, defilări pe stadioane, lozinci
și tablouri din trupuri umane sau galantare pustii
În fiecare duminică, de la ora 12.00, cititorii
revistei Tribuna
sunt invitați să devină ascultătorii
Revistei Literare Radio
și rafturi de magazin populate de sticle de
șampanie. Cam ca la noi înainte. Totuși, două
diferențe evidente: coreenii au mai multe
monumente mari (adică maaaaari), iar
perfecțiunea pe care au atins-o în a alcătui diverse
imagini din corpuri umane este imbatabilă. A, era
să uit: n-am văzut deloc-deloc în magazine creveți
vietnamezi. De ce oare?
a
Stagiunea Teatrului Maghiar s-a deschis în 22
septembrie cu o premieră națională, Pentru un da
sau pentru un nu de Nathalie Sarraute, în regia
francezului Patrick LeMauff. O propunere
interesantă, dar poate un pic obositoare pentru
publicul român, obișnuit cu o anume dinamică
scenică. Piesa e mai degrabă statică, imaginată ca
un dialog între două personaje. Miza excluvivă pe
text e de altfel și riscul spectacolului, imaginat
destul de ingenios de LeMauff, cu sprijinul unei
scenografii inspirate a Carmencitei Brojboiu și a
interpretării susținute a celor patru actori,
Hathazi Andras, Dimeny Aron, Orban Attila și
Laczo Julia.
a
Alte noutăți: anul viitor, Colocviul Tinerilor
Scriitori a avea loc la Cluj, așa că toți „voluntarii”
care vor să se implice în organizare sunt invitați
să ia legătura cu Irina Petraș, președintele filialei
clujene a Uniunii Scriitorilor, care catalizează
pentru moment strategia organizatorică.
■
Radio România Cultural
IU
101,0 FM
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
Pantone 253 U
Pantone 253 U
editorial
În UE
Ovidiu Pecican
Când a pornit spre Ardeal, Mihai Viteazul
°i-a luat cu sine nu numai oastea °i
boierii, ci °i familia, decis să învingă și să
rămână acolo sau să piară. Astăzi întrebarea care
se ivește în fața oricărui cetățean al României este
cum dorește să intre în Uniunea Europeană?
Stând acasă și privind la televizor cum semnează
tratatele mai marii zilei? Cum se integrează struc-
turilor comunitare statul, cu armatele lui de biro-
crați de toate mărimile? Ori poate ar dori să
închidă televizorul și să pășească el însuși în UE,
nedelegând mai mult decât necesarul reprezen-
tanților săi? Nu vorbesc aici, desigur, despre visul
de emigrant al oricărui om necăjit că acasă nu are
mai mult, nu poate mai mult ori nu i se permite
mai mult. Mă refer la „saltul pe loc” al celor
deciși să încheie un capitol din viața lor, prea
lung și prea ezitant, pentru a fructifica din plin,
chiar aici, în România, beneficiile cetățeniei
europene, cu drepturile și cu îndatoririle pe care
aceasta le presupune.
Cred că îndată ce va depăși perplexitatea care
îl poate face să vadă numai abstracțiuni în califi-
carea sa ca european cu acte în regulă, insul de pe
la noi va încerca să profite la maximum de schim-
bare, înțelegând că regulile jocului s-au modificat
de-acum mult în bine. Iată, nici nu am intrat încă
în clubul select de la Bruxelles și dezbaterea din
Marea Britanie cu privire la prezența imigranților
români și bulgari așteptați de unii și temuți de
alții semnalează că suntem o miză importantă,
oricum am lua-o. Spaima de românii harnici, a
căror forță de muncă ieftină și a căror pregătire
temeinică riscă să înlăture din competiție pe cei
mai neperformanți - măcar - dintre insulari
depășește cu mult temerile datorate bandelor de
infractori români, nici mai multe, nici mai pericu-
loase decât cele recrutate din rândul altor grupuri
etnice.
Nu mi se pare însă că rostul major al joncțiu-
nii pentru care ne pregătim ar fi în continuare
acela de a renunța la cei mai temerari dintre noi
în folosul Majestății Sale britanice și al largului
UE. Mult mai important aș spune că este să
aducem la noi, aici, din Comunitatea Europeană
tot ceea ce poate fi valoros pentru organizarea
mai bună a vieții noastre de zi cu zi și pentru
sporirea patrimoniului nostru împuținat prin
devalizări și vandalizări succesive. Iar acest lucru
se poate face cu inteligență, creativitate, folosind
corect și inspirat cadrele legale ale patriei noastre
continentale, la cât mai multe niveluri și prin cât
mai multe strădanii coerente.
Bunăoară, chestiunea descentralizării și/ sau
regionalizării (nu este totuna ce termen se
folosește, dar sub unele aspecte, ambele noțiuni
acoperă cam același lucru). Cu vreo cinci ani în
urmă, eseistul maghiar - însă clujean prin naștere
și formație - Găspăr Miklos Tamăs scria din
Budapesta că „Ideea «regionalismului ardelenesc»
[...] pe care succesul repurtat în Ardeal de către
(Continuare din pagina 3)
contra-editorial
Monsters Inc. (Mica mea dosariada)
Ștefan Manasia
Cînd o prietenă m-a rugat să scriu ceva într-
un dosar al Dosariadei, în săptămînalul
ieșean Suplimentul de cultură, m-am simțit
ca înaintea tezelor din liceu - iarăși nepregătit,
emoționat & cu stomacul vraiște -, găsindu-mi
scuze să amîn și în cele din urmă să nu mai
trimit nici un text. Căci exercițiile de moralitate
din presa ultimelor luni mă află vulnerabil,
stîngaci asemenea gîndacului Gregor Samsa.
În fața epistolelor - gen prin excelență fertil în
lit. rom. contemp.! - unui, să zicem, Gabriel
Liiceanu, pedante și colerice, pedagogice și
inechitabile, m-am simțit aidoma călăilor de la
Pitești sau Aiud, ștampilat de o culpă fetidă,
necruțătoare. Neputința de atunci a pedagogilor
naționali de acum se revarsă și asupra noastră, a
celor născuți la sfîrșitul unui ciclu istoric ori în
primii ani ai postcomunismului, în cele din urmă
mînjindu-ne, corupîndu-ne, aducîndu-ne la
numitorul comun al Ticăloșiei perpetuate din
1989 încoace. Generațiile școlite & călite în
comunism au făcut - deja - totul pentru a
învenina aerul și așa toxic al societății românești,
îndemnînd sute de mii de exasperați s-o roiască în
Occident, la Antipozi... Formulare tautologică, de
școler: și astăzi tot ei conduc și condamnă,
glasurile cele mai puternice (lipsite de
credibilitate) îs ale lor. Broaștele grase și rîioase
orăcăie încercînd să pară privighetori: la tele, la
radio, în parlament ș.a.m.d. Pare a nu exista ieșire
din hîrdăul cu melancolii stîngiste ori cu vendete
anticomuniste, pare a nu exista scăpare din
privata isteriei naționale, din momentul în care
robinetul dosarelor a explodat. Duelurile, pogo-
urile, aruncatul stiletului în spate, datul cu
fumigene: iată sporturile preferate în mass-media
autohtone de cînd cu Dosariada!
a
Am turnat, nu am trădat - sintetice &
profetice, vorbele istoricului Antohi în Cotidianul
- devin cumva pavăza turnătorilor intelectuali,
clerici, politicieni, ziariști drepți & erecți. Ca să
nu rămîie și la anul repetentă, (comitetul director
al) USR dă un comunicat de mai mare rîsul, dacă
nu ar năclăi pe hîrtie ca bomboana unsuroasă a
ipocriziei: cică în anii „iepocii de aur” USR a fost
un veritabil forum civic, un spațiu privilegiat
anticomunist... Bla-Bla. Nici nu merită demontate
afirmațiile astea, pă bune. Recomand doar cîteva
lecturi din Negoițescu, Zaciu, Goma.
Goodbye doll with rabbit tooth!
a
Și-n astă vreme, securiștii profi și adevărați,
monștrii lochnessieni care au orchestrat și
folosesc Dosariada, bîntuie nevăzuți și nebăgați în
seamă printre noi. Își văd nestingheriți de marile
lor, (pentru mintea cronicarului) incomensurabile
afaceri. Avem așa: o intelectualitate care măsoară,
cu precizie farmaceutică, gramele de cenușă pe
care trebuie să și le toarne în cap + o clasă
politică pestriță, colcăind de profitori ai (s-o
repetăm cît de des:) criminalului regim comunist
+ compania monștrilor securității (șerpii cu
ochelari cu rame din aur, burțile cu transplanturi
de organe, schingiuitorii bronzați în Bahamas și
pe care statul român - încă - îi ține în brațe).
Fețele bisericești fac fețe-fețe: cum să se căiască,
cum să se retragă în pustie tocmai acelea mînjite
dintre ele? Tineretul, atîta cît mai e: debusolat,
exasperat, fragil și nevrotic, fie încercînd să poarte
încă armura purității (uitați-vă la unii tineri artiști
contemporani), fie lăsîndu-se vaccinat și radiat,
metamorfozîndu-se lent în alienul neosecurist, în
monstrulețul lingău din parlament, în hidra
prostuță din serviciile publice/ secrete etc.
a
Fișa Discovery Channel pt. contraeditorial:
Enorm de multe analogii, evidențe inutile și
sfidătoare, îți vin în minte cînd scrii despre lumea
românească recentă: sînt atîtea „gropi”
mocirloase, atîtea arhetipuri ale răului pe care nu
le ratăm. Dimpotrivă. După ce comunismul
sovietic ne-a invadat „tribul”, supunîndu-l cu forța
dar și prin niște strategii infernale, paralizați, cu
instinctele atrofiate, reușim să-l slujim în
continuare, și-l vom sluji probabil și la ceva vreme
după ce generațiile mai tinere îi vor fi uitat
numele.
Despre vicleșugul prin care furnicile polyegras
(roșii imense veninoase) reușesc să distrugă tribul
formica forma (cu abdomen negru), măcelărindu-
le sau luîndu-le sclave. În timpul luptei, polyegras
dezvoltă diverse strategii, care de fapt sînt doar
atacuri false, menite să șubrezească apărarea
furnicilor comune. Regina războinică atacă de una
singură mușuroiul și se preface moartă cînd
gărzile furnicilor comune o înconjoară - nefiind
dotate cu venin -, ducînd-o în galerii într-o
procesiune fals victorioasă și fatală. Abia aici
matca polyegras își revine brusc, pornind la
vînarea reginei pașnice pe care o ucide cu
mușcături veninoase. Cînd gărzile descoperă
regicidul este deja prea tîrziu: polyegras a replicat
feromonii defunctei, iar formica forma o
înconjoară și o ling cu obediență. Supunerea este
absolută: o parte din învinse sînt consumate pe
loc, altele își încep acum activitatea de sclave, iar
larvele sînt cărate în mușuroiul polyegras, unde
vor fi educate în folosul stăpînilor sau, pur și
simplu, păstrate ca provizii.
Încep să mă îndoiesc de valoarea - atîta cîtă e
- a contraeditorialului meu.
Dacă și demersul ăsta scriptural nu face decît
să o slujească, nevăzută, amenințătoare și deplin
suverană, pe matca polyegras?
Abia o voce firavă îmi șoptește că ar fi cazul
poate să mă dau mare și să susțin că nu e altceva
decît o autoexorcizare, că nu are nici un alt merit.
O autoscopie a sufletului vandalizat al unui fost
pionier.
P.S.: Iminenta integrare în UE a trimis deja
problema nerezolvată a colaboraționiștilor,
turnătorilor, a securiștilor mari și mici în fundalul
obscur, în subsolul paginii. D-na UE va primi
curând la rându-i un popor nițeluș mankurtizat.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
3
Pantone 253 U
Pantone 253 U
cartea
Psalmii poetului
Mihai Vieru
Gheorghe Izbășescu
Cântece de mântuire
București, Editura Vinea, 2005
Toposul este un prim reper de la care
trebuie să pornim în demersul analitic
asupra ultimului volum de poeme semnat
de Gheorghe Izbășescu. Pentru a stabili un fir al
Ariadnei sînt de menționat și următoarele: 1.
cele care țin de o ordine mitică, elementară:
Ținutul (imago mundi), rădăcinile, punctul de
plecare și reîntoarcere și alte cîteva ținuturi
sufletești care presupun nu numai stări de spirit,
ci proiectează și celelalte rădăcini ale unei
ierarhii cerești. Numai astfel se poate închide
cercul revenirii la Izbășescu nu doar prin
funciara și pînă la urmă normala întoarcere la
tipul paradisului terestru, ci și la cel post-
mortem divin; 2. cele care țin de simbol:
simbolul religios: „vițelul cel gras”, „focul”, cele
strict naturale: „berzele”, „muntele Leaota”,
„lăcustele”, și cel care reunește cele două
universuri: sîngele. Ele toate sînt la rîndu-le
puncte de plecare pentru înflorirea metaforei
care stoarce literalmente prospețime la Izbășescu.
În adevăr, „simbolul se scutură de zdrențe” în
această scriitură care rezidă într-o franchețe
simplă și izbăvitoare la citit. Lectorului acestui
volum de poeme îi este răsplătită răbdarea cu un
tonus de încredere și o liniște aparte, cu condiția
ca el să intre în gestul lecturii cel puțin la fel de
sincer.
Tendința paradisiacă a lui Gheorghe
Izbășescu îi dă acestuia cheile unei estetici a
bunului simț coroborată cu figuri favorite, altfel
spus toposul se mixează cu topoi, se
intersectează ca două mulțimi peste care se
suprapune simbolul: „iarna-mi ia vorbele din
gură/ dîndu-mi în locul lor o durere de dinți”, „se
clefăie cu interes sămînța vremii”, „...lîngă
poarta crivățului de sus/.../stau părinții în
tablouri cuminți/ cînd se țin lecții de adîncirea
viziunii”, „Trup în care suspină amurgul de
secol/drămuindu-și busola/.../prin care se
strecoară/vulpea roșcată spre anotimpul pierdut”,
„aici primăvara berzele nu coboară pe crengi,/ci
pe cuvinte”, „cînd asculți cu sfințenie
teroarea/de-a face ceva cu frumusețea aceasta”.
Și, culmea, nu este vorba de un sandwich
stilistic, ci de un bonsai cu proporțiile bine
definite și de bunul-simț artistic, chiar dacă
Izbășescu graseiază neologistic: „frazele ard,
transgresează realul”, „sintaxa unei lumi
deplasabile”. Aceste rostiri sînt, pînă la urmă,
dacă nu chițibușuri sau touchee cu
contemporaneitatea proximă, măcar picanterii în
contextul liric. Există niște vintre comune ale
percepției lirice: „vorbele” ținute ascunse „înainte
de a se face mari” pentru „...a porni/prin praf cu
tălpile grele de aramă” balansează insistent între
rostul de a le spune/ dezvălui/ arunca dinaintea
stărilor lectorului și gestul de umilință, vădit de
îndrăzneala spre o mîntuire, care duce la
concluzia că trebuiesc spuse, riscul trebuie
asumat ca gest de creație, dar cu smerenia
aferentă. La un alt nivel
contradicția/complementaritatea logos-anima se
manifestă în greutatea rostirii lor ca într-o criză
a bi-polarității unui cuplu în aceeași ființă. În
aceasta, am spune, rezidă poeticitatea cu țintă
afectivă a lui Izbășescu. Omului îi este frică și
atunci poetul îi contrapune liniștindu-l ca un
înger păzitor, „cîntecul celui mai înalt turn”.
Dacă vreți, nu e un cîntec de lebădă poetic sau
mundan, ci o revizie tehnică a vieții de pînă
acum, o recuperare pentru inspirație și declicul
pentru declanșarea unei noi acolade lirice.
Și pînă la urmă Izbășescu nu se ferește de
joaca emulatorie a mai celebrilor congeneri
(Nichita Stănescu sau Marin Sorescu) cu
tangențe vizibile lirismului lor ludic: „Și-acum
respiră liniștiți/la sfîrșitul bătăliei,/lipindu-mi-se
de trup.../Așa cum cineva și-ar aduce/ calul
năzdrăvan/să-l lege direct de sînge”.
Cele mai vexante și mai autentice în scriitură
sînt poemele Cîntece de mîntuire pentru tata,
criticul Marin Mincu ar spune textualism, de
unde rezidă un plan aproape diafan al percepției
relației pater-filius, un nivel care, chiar dacă e
simțit de toți, e foarte greu de exprimat de
oricine. Or aici Izbășescu este poet, pentru că
este simplu, pentru că îl doare, pentru că e
nesigur pe ce va fi, pe acel dincolo, pe sine, ci
inclus. Imaginea glorioasă a bolnavului, pe care
ochiul real o vede cel puțin naturalist, este
transpusă în tabloul unui adevăr ultim - ca
transfigurare pe de o parte și în adevărul afectiv
al relației parentale. Nu credeți că acum nu
facem decît să psihanalizăm poezia lui Gheorghe
Izbășescu, dar imaginile la care ne provoacă să
participăm îi conferă această aură, imposibil de
minimalizat: „în camera de rezervă,/tata bolnav
mă întîmpină/ascunzînd aventura unor oase
scăzute.//Unul pe altul ne privim/prin geamul
hîrtiei/ și pijamaua-i atletică e-o pînză de
corabie/ cu catargul înghețat în imagini
smerite.//În ce tablou te-ai mutat la parter?/Vrei
de-acolo să rezemi o scară roșie/ de zidul
detaliilor din povestea familiei/poruncindu-mi să
urc pe ea/cît mai repede pînă nu se-
nserează?//Dar durerea îmi întinde/ un picior
negru de pisică:/mișcare ce-mi învelește
creierul,/mi-l umilește, nu-l mai recunoaște”.
Începe atît de cotidian și dur realist să
plonjeze în călătoria obstaculată a părintelui de
unde ca primă brută imagine vede un sfîrșit de
aventură, dar cît de spectaculară, aproape
taboriană o vede la o a doua privire, ca într-un
instinct de conservare aparent - dar nu, deoarece
e imaginea care îl propensează spre un dincolo
cert, pentru că, vorba lui Nichita Stănescu,
lucrurile nu le poți vedea decît prima oară și de
fapt și cînd crezi că le vezi a doua oară tot
pentru prima dată le vezi, pentru că dacă le
vezi, în adevăr, a doua oară, înseamnă că ai
murit. Așadar, Izbășescu are, de fapt, revelația
mîntuirii tatălui în urma voiajului aventurier al
„mîinii scăzute de oase”. E uimitor cum se
limpezesc lucruri în scris, de asta am și insistat
pe amîndouă tonalitățile: autenticitatea scrisului
și vederea primă. Aluziile la Tabor și la episodul
înserării din Luca devin repere evidente din
punct de vedere estetic și autentic, scripturist și
liturgic-liric. Ce trebuie sesizat este că poetul
Izbășescu își crestează propriii psalmi, imaginea
tatălui la intuiția morții și în moarte deopotrivă
suprapunîndu-se cu una a Mîntuitorului. Poetul
scrie o lirică religioasă fără de canonic dar
incontestabil de reflectat. Un cumul de psalmi
fără să redigeze, poate pentru mulți dintre noi,
aparent plictisitoarele variante vetuste, dar în
același timp nepăcătuind în vreun fel, nici măcar
gnostic, ci poate numai cuminte.
■
4
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
Pantone 253 U
Pantone 253 U
Radiografia inte-
lighenției românești
Alexandru Jurcan
Adrian Gavrilescu
Noii precupeți
Bucure°ti, Editura Compania, 2006
Cartea lui Adrian Gavrilescu are ca subtitlu
„Intelectualii publici din România de
după 1989”. Autorul reconectează
întrebări emblematice referitoare la intelectuali.
Ce a mai rămas din „misiunea” intelectualilor?
se întreabă el, sub „egida” unui motto hazliu din
Woody Allen: „Intelectualii sunt ca mafia. Se
omoară între ei”.
Adrian Gavrilescu a mai scris Democrația la
pachet în colaborare cu Marius Tudor. În cartea
de față autorul manifestă o virtuozitate de
sociolog informat, care elimină indeterminările și
încearcă să facă ordine, să sintetizeze ramificațiile
unei problematici controversate, diverse. După
anul 2000 au apărut noi grupuri intelectuale, care
au început să-și dispute zonele de putere din
lumea culturală și din cea universitară. Adrian
Gavrilescu e hotărât să nu cruțe nimic, să pună
sub lupă toate aspectele, afirmând că revistele
culturale românești, emisiunile TV realizate de
intelectuali, sistemul de promovare din interiorul
lumii universitare, târgurile de carte, relațiile
dintre edituri „evocă o violență specială, lipsită de
implicare fizică: se practică atacul la persoană,
traficul de influență culturală, aranjamentele la
premiile acordate celor mai bune cărți ale
anului...”. Cartea de față tentează și o
„radiografie” a principalelor personaje care
domină piața intelectuală. Există mediul
analiștilor politici, cel al sociologilor, apoi cel
universitar, editurile și revistele, platoul de
televiziune, cotidienele. Sunt devoalate
implicațiile subtile care leagă nucleele combatante
de pe piața intelectuală de la noi. Intelectualii de
azi, crede autorul, preferă disputele, atacă în
grup, manipulează publicul.
Adrian Gavrilescu încearcă să definească
intelectualul, să traseze relații de circumscriere, să
spargă carcasa oricăror prejudecăți. Intelectualul
este obligat să „forțeze” recunoașterea publică a
propriului nume. Mai departe, autorul e
preocupat de „domesticirea” intelectualilor, de
vulgarizarea prin mass-media, de etica viciată.
Piața ascultă de una din regulile ei fundamentale:
concurența. În acest sens, intelectualii cu „spirit
mercenar” își declară disponibilitatea permanentă
de a-și oferi canalelor de televiziune eseurile sau
interviurile. „Mass-mediatizarea culturii”
înseamnă pentru intelectuali renunțarea la
autonomie, vulgarizarea și proclamarea
„mediacrației” (segmentul ocupațional care deține
puterea asupra mijloacelor de informare în masă).
„Moda predicțiilor pe teme politice, sociale sau
economice este atât de seducătoare, încât nici un
intelectual public interesat să ajungă în prim-plan
nu-și permite s-o ignore”, afirmă cercetătorul.
Intelectualii publici ne ajută să ne așezăm
„confortabil în propria viziune asupra societății,
fără a simți nevoia să modificăm ceva”.
Gavrilescu deconspiră concis cum se
construiește o carieră universitară în domeniul
științelor politice. „Îți declari un interes științific,
curtezi un coordonator de doctorat, scrii o teză
(...), mai faci un gest de curtoazie citându-le
producțiile, iei o jumătate de normă la o facultate
particulară”.
Intelectualii publici scriu cărți și conduc
edituri. Pe o piață lovită de scăderea puterii de
cumpărare, editorii solicită ajutorul statului. După
lansări urmează cronicile. Adrian Gavrilescu
citează și comentează activitatea unor critici
literari de la diverse reviste din țară. Mai apoi, se
ocupă de talk-show-ul românesc, de emisiunile
semnificative. În ultima parte a cărții aflăm „cum
se poate face avere scriind editoriale”, cum devii
intelectual public, subliniindu-se că
postcomunismul românesc a consacrat două
tendințe pe piața comunicării: stilul facil, de
În Ue
(Urmare din pagina 3)
Vadim Tudor [în alegerile din 2000 - n. O. P.] a
eliminat-o definitiv de pe ordinea de zi, este fun-
damentată pur și simplu de faptul că la vest de
Predeal există sume mai mari de dolari și de
mărci” ( p. 19, pct. 9). Între domnia sa și pri-
marul Clujului Gh. Funar, care amenințase cu
deferirea Grupului Provincia pe seama justiției,
ori liberala Norica Nicolai - reprezentantă aleasă
a clujenilor în parlament, ea însăși - care a solici-
tat pe micul ecran fără preget „capetele” celor
incriminați nu era, în esență, nici o deosebire.
Cât despre Andrei Pleșu, după acesta și la Cluj, și
la Budapesta exista un „regionalism ardelenesc”
la fel de bezmetic ca și proiectul Padaniei (p. 23).
Trădarea diagnosticată de ultranaționaliștii -
deghizați sau nu - întâlnea înfierarea de stânga a
presupusei cupidități ardelenești și condamnarea
pretinsului secesionism transilvan a eternului
ministeriabil noician într-un cor aproape mono-
ton prin lipsa lui de fantezie posomorâtă.
De voie, de nevoie, trecând încă un pic de
vreme, politicienii - nu și intelectualii, mă tem! -
au început să își facă lecțiile, iar astăzi tema
prinde accente noi, mai puțin isterizate și mai
informate decât odinioară. Cu doi ani în urmă,
revista Tribuna lansa o anchetă pe tema dată,
invitând voci semnificative ale spațiului public
românesc, cunoscute și mai puțin cunoscute, să
se pronunțe despre foloasele și limitele regiona-
lizării. Vreme de aproape două anotimpuri inter-
vențiile s-au succedat, oferind celor interesați de
subiect destule motive de reflecție. De unde
acum câtva timp românii se feriseră ca de râie să
ia vreo poziție în raport cu subiectul, de astă
dată mulți inși cu o solidă formație profesională,
bombardament cu știri redactate la un nivel
aproape infantil, și stilul elitist. Necruțător,
Adrian Gavrilescu trage multe semnale de alarmă,
cu un curaj uluitor: „intelectualii publici au
devenit din ce în ce mai publici și din ce în ce
mai puțin intelectuali”.
■
din provincie și de la București, descifrau, într-un
brain storming ad hoc, paleta de desfășurări pe
care evoluțiile în direcția regionalizării o pot
dezvălui.
Inițiativa prefectului de Cluj Alin Tișe de a
avansa în discuție un proiect menit să modifice
cursul actual - cam centralizat - al mecanismului
economico-financiar din România într-o formulă-
pilot aplicabilă numai Clujului nu a rămas fără
ecouri. După unele replici ale celor de la
Provincia și un articol detaliat, polemic, publicat
de liderul ardelenilor din PSD, Ioan Rus, în dez-
batere a intervenit și Marius Nicoară, președin-
tele consiliului județean Cluj. Nu a fost singura
voce care s-a făcut auzită din tabăra actualei pu-
teri, la puțin timp după aceea însuși președintele
Traian Băsescu făcându-și cunoscut punctul de
vedere într-o întâlnire cu presa. Semnificativ este
că și criticii mai aspri, și cei mai domoli ai for-
mulei propuse de Tișe au fost în principiu de
acord cu ideea că vremea descentralizării mai
apăsate ori a regionalizării decise a cam venit,
mizele aflate în joc nemaipermițând tempo-
rizările inutile. Rămân, desigur, de stabilit strate-
giile, etapele, detaliile concrete. Dar încet-încet,
parcă se trece la treabă. Și atunci, odată în plus,
se vădește superficialitatea acuzelor și lipsa unei
analize temeinice a problemelor care, mereu, iar
și iar, putea începe cu o zi mai devreme.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
5
Pantone 253 U
Pantone 253 U
comentarii
Lecturi clar-obscure despre
subiecte de o intimidantă
limpezime
Mircea Săndulescu
Dacă a° fi somat să spun repede ce-l
obsedează pe Constantin Virgil Negoiță
a° spune: postmodernismul, căutarea
Fiului în lumea evanescentă a realului imediat și
recuperarea apartamentului confiscat după
plecarea din țară în 1982, apartament în care s-a
mutat familia șefului PCR al județului Tulcea.
Negoiță a venit târziu să bată la poarta
Biroului de Admitere în literatura română, dar
ușile s-au deschis mai repede decât la alții. E un
om complex și complexat - în fața vieții pe care
se străduiește s-o înțeleagă fie ca matematician,
fie ca scriitor filosofic de 70 de ani. Dacă vreți
adresa de mail a diavolului, cereți-o lui. Acest fiu
de preot creștin și cărturar rafinat nu se sfiește să
afirme că „...în cărțile mele de literatură diavolul
e personaj principal”. De ce l-a ales tocmai pe
diavol? „Pentru că mi s-a părut, spune el, că e
personaj principal pe scena lumii contemporane.
Literatura mare înseamnă temă mare. Ce temă
poate fi mai mare decât prezența diavolului
generator de idei? Dacă prin iad întelegem lipsa
de conexiuni”.
Dar atunci ce înseamnă Dumnezeu? îți stă pe
limbă să întrebi.
„Dumnezeu înseamnă iubire, adică anularea
separărilor.”
Dar, dacă ne-am lămurit cum stau lucrurile cu
cele mai mari personaje ale romanului vieții, să
vedem ce se întâmplă cu logica aristoteliană care
l-a preocupat mult pe scriitorul new-yorkez. În
logica lui Aristotel nu există loc pentru între, și
asta nu pentru că Le Diable est toujour entre.
Pur și simplu, lui Aristotel, spre jena noastră
astăzi, cînd știm cum stau lucrurile, nu-i suna
bine că un om poate fi și prost și deștept. Și chel
și cu păr în cap.
Negoiță s-a luat la trântă cu Aristotel. I-a spus
că nu iubește extremele.
N-a mințit, când stai de vorbă cu Aristotel nu
umbli cu minciuni. Negoiță nu crede în tertium
non datur. Radicalitatea celor care cred că
lucrurile sunt ori albe ori negre îi zbârlește simțul
echilibrului. Discuțiile fanatice, fundamentaliste și
categorice, cu parteneri care nu-și lasă gândul să
se odihnească pe versantele Zeului Gri, cel care
sălășluieste între alb și negru, pe dulcile pajiști
dintre a fi și a nu fi, îl lasă rece. Negoiță e primul
român care a îndrăznit să strige extremiștilor
aristotelieni care stăteau într-o rână in fața
bisericii și se hlizeau la el că dacă trupul
Hristosului a lăsat sânge pe unde răcneau
piroanele e pentru că a fost carne pământească.
„Atunci cum de s-a înălțat la cer?” l-a
apostrofat unul, scobindu-se în nas.
„Aia a fost partea divină”, a răspuns el,
scărpinându-se pe furiș în cap.
Și-și. „Toate conceptele”, scrie Negoiță în
romanul postmodern Împotriva lui Mango, „se
suprapun cu opusul lor. Cu alte cuvinte, chel și
ne-chel pot să fie concomitent adevărate”.
Dualul îl obsedează pe autor și în romanul
algebric Pullback, tot așa cum un bărbat e
obsedat de cuibărirea lui, ca amant, în inima unei
femei măritate. Genul de bărbat care vrea „și el
pe lângă soț”. Genul care vrea și el să
mărșăluiască sub faldurile marelui steag și-și. E un
steag mare, generos, sub care pleacă în cruciadele
cotidiene miliardele de ființe ale planetei în
fiecare dimineață. Categoria asta de bărbați este
foarte puțin periculoasă pentru că ei nu sunt
Vronsky. Am văzut unde duce vronskianismul - la
moartea celeia care n-a putut să accepte și-și. Nu
spun că asta a fost rău sau bine, spun doar că
Anna a fost non-duală. A fost categorică,
tranșantă, genul ori-Karenin-ori-Vronsky.
Milioane de femei adulterine din lume aleg
calea lui și-și.
a
Românii nu au vocația sinuciderii, spunea
cineva. Capul plecat sabia nu-l taie, zic alții
peremptoriu, la unison cu cei dinainte. Altfel
spus, pe furiș noi totdeauna am urât cotropitorul,
dar în față i-am zâmbit și asta a fost formula
noastră de supraviețuire.
Unii disprețuiesc această cale. Ei spun că nu e
moral să te faci frate cu dracul pînă treci puntea
pentru că frăția cu dracul lasă în tine o parte din
„drăcitatea” lui. (Deși dracul e ambiguu: Le
Diable est toujours entre.) Unii mi-au întors
spatele când eu însumi am menționat acest
proverb aproape oficial al salvării ființei naționale.
Dar mulți alții au venit și m-au sărutat... pe furiș,
ca să nu se pună rău cu cei care mi-au întors
spatele!
Nu spun că și-și-ul multor români a fost o
cale regală. Sau că a fost ceva care ne-a micșorat
moral și a creat în noi o propensiune periculoasă
spre jocuri morale echivalente jocului alba-neagra.
Nu spun că e ceva bine sau rău în faptul că
majoritatea femeilor din categoria „măritate, și cu
amanți”, nu aleg, slavă Domnului, calea Annei și-
și protejează cu prudență căsnicia de șocuri
revelatorii. Nu vreau să deschid vreo cutie a
Pandorei. (Deci, iată, și eu sunt și-și) Nu fac
decât să comunic concluzii din tratatele despre
dinamicile matrimoniale.
a
Fuzzy Sets, carte cu temă majoră, a fost scrisă
în englezește cu vreo șapte ani în urmă. În ea,
Negoiță vorbește de logica lui și-și ca opusă
logicii lui ori-ori, cea cu care Aristotel ne-a bătut
țurloaiele gândirii în piroane pe crucea lui ori-ori.
Vă mărturisesc, l-am simțit pe Aristotel foarte
departe. Aproape că nu l-am mai înțeles - ceea ce
e trist în ceea ce mă privește. Nici în romanul
Irozii Negoiță nu se lasă ademenit de subiecte de
telenovele sud-americane bune pentru dactilografe
care își ipotechează garsonierele ca să facă nose
jobs și să-și cumpere tange fancy prentru ca să fie
de bon ton în preajma boss-ului.
Irozii e un roman parabolic cu avataruri de
întrupare, mărturisire, revoluție, jertfă și
răscumpărare, cum ar fi spus părintele Galeriu,
căruia i-am dat un ride cu mașina acum 25 de ani
către o mănăstire și, când, întâmplându-se s-avem
o pană, așteptam să vină cineva să ne salveze, mi-
a povestit despre o lucrare la care tocmai
meșterea, numită Jertfă și răscumpărare. Sau, cum
bine glăsuiește Ioan Es. Pop, „Irozii este numai
aparent un roman în pelerina căruia s-a înfășurat
un vast poem pentru a înșela vigilența paznicilor
unei piețe în care poezia nu mai este îngăduită”.
S-a mai spus că Negoiță sugerează în acest
roman un fel de Iuda Iscarioteanul „revoluționar
perpetuu,” pentru care contravaloarea trădării
Mântuitorului are drept destinație „finanțarea
unei revoluții mondiale”. Înclin către această linie
interpretativă. Eu însumi am creat un astfel de
personaj în Evadări și zădărnicii, Melody,
americanca de stânga, virulent și acerb de stânga,
care visează la așa ceva și are pe biroul ei drept
carte de referință un volum pe a cărui copertă e
Stalin cu saci de bani pentru finanțarea revoluției
bolșevice, furați de la băncile rusești.
Însă problema cu Iuda e că s-au descoperit
recent niște texte care au zăcut ani de zile într-o
pivniță mucegăită din Hicksville, New York.
Locul se află chiar lângă giganticul magazin ikea,
de unde poți să-ți cumperi mobilă în cutii,
neasamblată, pe care s-o poți băga în casă chiar și
pe uși înguste, numai că după aceea trebuie să-ți
bați mult timp capul s-o asamblezi. Textul găsit,
și a cărui autenticitate e dincolo de dubiu,
răstoarnă teoria milenară cum că pe muntele
Ghetsimanilor ar fi avut loc o trădare propriu-
zisă. Sau, dacă a fost, a fost una a la Cargiale:
„trădare-trădare, dar să știm și noi”.
Dar, dincolo de aceste răsturnări la care
nimeni nu se aștepta, tema e fecundă cât
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
Pantone 253 U
Pantone 253 U
cuprinde °i Negoiță o exploatează cu măiestrie °i
vervă eseistico-persiflatorie, genul in your face. În
roman, iadul e „un veritabil depozit de gunoi”,
cum spunea cineva, în insula numită Staten
Island, de unde am amintiri nu prea plăcute
pentru că Ovidiu, unul din fiii mei, într-un acces
de frondă, a aprins pe furiș o petardă de ziua
Independenței Americii și s-a accidentat la ochi.
a
Negoiță nu scrie romane cursive și organizate
metodic după canoanele clasice. Paginile lui sunt
tot atîtea jerbe de izbucniri ideatice precum
valurile florale de artificii care inundă cerul
Manhattan-ului de 4 iulie, ziua Independenței
americane. Gabriel Stănescu observa cu
discernământ că stilul negoițian e „fragmentar” și
sugerează „superficialitatea epocii pe care Hesse o
numea foiletonistică”.
Dar, dacă sunt cu totul de acord cu Negoiță
că „omul e un factor de unificare a lumii”, am
rezerve în legătură cu sugestia că America va
deveni „cea mai mare putere a lumii pentru că va
ști cum să amestece religia cu politica”. George
Bush, al 49-lea președinte la Casa Albă, este cel
mai religios dintre toți președinții pe care i-a avut
vreodată America. Mulți se tem că tocmai spiritul
de cruciadă al acestui bărbat profund credincios
(după o tinerețe de pileală și distracții), ar putea
periclita prestigiul, dacă nu cumva și destinul
Americii.
Andre Malraux spunea că secolul 21 va fi
religios sau nu va fi deloc. (După cum vedeți, ca
să-l necăjească pe Negoiță avant la lettre, fostul
ministru al lui De Gaulle a crezut în legea terțului
exclus!) Sugestia lui Malraux nu ne dă un
certificat de securitate, ci doar confirmă temerile
multora dintre noi că religia și politica dau un
aliaj teribil de periculos.
a
Negoiță este nu numai antropocentrist, deci
umanist - pentru că îl situează pe Om în centrul
lumii - dar și un teocentrist, pentru că îl vede pe
Dumnezeu peste tot și mai ales pe Fiul acestuia.
Mai mult decît omul, Fiul centrează, ca să zic
așa, necontenit mecanismul de înșurubare a
Omului în Dumnezeire.
„Dacă te asociezi cu Fiul”, spune Negoiță într-
un interviu, „ți-a pus Dumnezeu mâna în cap, ai
aflat adevărul cu litere mari, nu mai e nevoie să
asamblezi, totul e asamblat”.
Evrika! Numai după ce te canonești vreme de
10 ore să asamblezi un șifonier cu oglindă,
cumpărat neasamblat de la Ikea ca să-l poți băga
pe o ușă îngustă, poți vedea ce mare înlesnire îți
oferă credința, cel puțin în configurația
negoițiană!
Se spune că înainte de a pleca din țară
Negoiță a scris cu vopsea pe fereastra dinspre
răsărit a apartamentului său: DIAVOLUL ESTE
PRINCIPIUL CARE EXCLUDE TERȚUL. Se mai
spune că secretarul de partid care s-a mutat acolo,
după ce Negoiță a decis să nu se mai întoarcă
acasă, a șters cu șomoioage făcute din pagini
rupte din Marx geamul ca să scoată urmele acelui
înscris blasfemiator.
Nu știu dacă Dumnezeu i se va arăta lui
Negoiță integral, sau pe petece. Nu știu dacă își
va primi apartamentul înapoi.
A primit locuință în literatura română și pe
aceasta n-o să i-o confiște nimeni.
New York, iulie 2006
■
O nouă carte despre Cluj
Adrian Grănescu
N-am comparat niciodată mulțimea
lucrărilor care alcătuiesc bibliografia unui
oraș din România. De fapt, în afara
Clujului, nici nu am fost interesat, în mod
deosebit, să cunosc totalitatea acestor lucrări.
Cred că orașul nostru are o bibliografie destul de
cuprinzătoare, dar, este clar, oricînd va mai fi loc
pentru alte noi cărți. Dintre lucrările în limba
română aș aminti cîteva: Clujul, viața culturală
românească, Editura Ligii Culturale, secțiunea
Cluj, Cluj, 1929; Călăuza orașului Cluj și a
împrejurimilor, întocmită de Petru Borteș,
Tipografia Națională, Societate Anonimă, Cluj,
1930; Clujul, ghid istoric întocmit de ștefan
Pascu, Iosif Pataki, Vasile Popa, [Cluj], 1957;
Istoria Clujului, sub redacția lui ștefan Pascu,
Cluj, 1974; Cluj-Napoca de la începuturi până azi
(ghid istoric și turistic), coordonatori Dorin Alicu,
Mihai Gh. Cojocaru, Clusium, Cluj-Napoca, 1995;
Cluj-Napoca, inima Transilvaniei, coordonare
științifică: Dorin Alicu, autori: Gheorghe
Lazarovici, D. Alicu, Constantin Pop, Ioana Hica,
Petre Iambor, ștefan Matei, Eugenia Glodariu,
Ioan Ciupea, Gheorghe Bodea, Editura Studia,
Cluj-Napoca, 1997; Gh. I. Bodea, Clujul vechi și
nou, Editura Prof Image, Cluj-Napoca, 2002; Cluj-
Napoca - Claudiopolis - Klausenburg - Kolozsvăr,
(text: Eugenia Glodariu, fotografii: Dan Ioan
Dinescu, Mircea Savu, ștefan Petrescu), editura
Noi Media Print, București, 2004. Sau lucrări
explorînd sau intrînd în domenii particulare: Cluj
pagini de istorie revoluționară 1848-1971
(Oameni, fapte, locuri), autori: Gh. I. Bodea, L.
Fodor, I. Vajda, Cluj, 1971; Mircea Țoca, Clujul
baroc, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983. N-am
pretenția că le-am enumerat pe toate, dar nici nu
prea-mi vine să cred că am „scăpat” vreuna foarte
importantă... Evident bibliografia în limba
maghiară este mult mai bogată și aici nu m-aș
încumeta să numesc decît intervalul, spațiul care
ar umple rafturile unei biblioteci, începînd cu
lucrările lui Jakab Elek (secolul al XIX-lea) și
terminînd, să zicem cu, cărțile lui Gaal Gyorgy
din ultimii ani. O listă care ar umple cîteva
pagini.
Relativ recent a apărut o nouă și foarte amplă
lucrare aparținînd lui Astalos Lajos: Kolozsvăr,
Helynev- es telepulestorteneti adattăr (în trad.
rom.: Cluj, O bază de date a numelor de locuri și
a istoriei așezărilor), sau, traducerea preferată de
autor, la sfîrșitul lucrării: Dicționarul toponimic al
Clujului), Societatea „Kolozsvăr” - Editura Polis,
Cluj, 2004, 621 pag. + 6 hărți. Acest al doilea
titlu dat de editură direct pe românește, ne poate
explica de ce o astfel de carte a apărut în limba
maghiară iar o ediție necesară, dorită în traducere
românească nu ar putea avea rațiune decît într-o
alcătuire bilingvă, păstrînd în original numele-
articole sau (chiar și) citatele din izvoare istorice.
Autorul este binecunoscut cititorilor de limbă
maghiară prin faptul că ani de zile a susținut o
rubrică în cotidianul clujean Szabadsăg, publicînd
fragmente de istorie a orașului, a străzilor sale,
material regăsit, completat, revizuit în lucrarea pe
care o prezentăm; de asemenea a fost coautorul
unei ample lucrări (împreună cu L?wy Dăniel și
Demeter V. Jănos), K?be rt Kolozsvăr.
Emlektăblăk feliratok cimerek (Clujul scris pe
pietre. Plăci comemorative, inscripții, blazoane),
Nis Kiado, Kolozsvăr (Cluj), 1996, o carte care și-
a primit un însemnat loc în bibliografia istorică a
orașului.
Lucrarea începe cu o pagină de Mulțumiri
(Koszonet) care conține o foarte mare listă de
persoane, unele deja decedate, care l-au călăuzit,
l-au informat sau cu care s-a consultat autorul,
mulți ani, cu scopul de-a duce la bun sfîrșit
intenția sa. Apoi În loc de prefață (El?szo helyett)
unde își explică metoda de notare a succesivelor
nume ale străzilor, modalitățile de căutare etc.
Corpusul propriu-zis al cărții îl constituie
capitolul intitulat Repertoriu (Adattăr) care
cuprinde 560 de pagini conținînd articole-titluri,
ca în orice dicționar, explicînd numele fiecărei
străzi, de-a lungul timpului, succesiunea acestora,
locul lor, un scurt sau mai lung - dacă există -
istoric. De asemenea printre aceste cuvinte-titlu
apar și construcții celebre, monumente etc.
definitorii pentru acea stradă. Modalitatea de
lucru, de prezentare este una personală, explicată
la început, puțin mai diferită decît ne-am fi
așteptat. În fond, cu consecvență, autorul își
poate stabili, inventa propriile sale reguli. O
căutare te poate trimite în mai multe locuri - de
fapt, chiar aceasta este plăcerea lecturii
dicționarelor, lucrărilor enciclopedice... Fiecare
stradă are explicațiile „de bază” la locul cu care
acea unitate s-a impus, adică după primul nume
purtat de aceasta. La numele ulterioare se face
trimiterea cuvenită. Mai adăugăm că fiecare
cuvînt (titlu) - articol este tratat foarte minuțios,
cu o mare acribie, fiind de presupus că autorul
nu a neglijat nici o sursă, motiv pentru care
volumul informațional este foarte mare. Fără
consultarea unei impresionante bibliografii (de
peste 230 de surse) această lucrare nu s-ar fi
realizat. Chiar parcurgerea - numai din simplă
curiozitate - a bibliografiei (cuprinsă într-un
capitol aparte, unde sunt arătate și siglele,
prescurtările lor, Roviditesek - Prescurtări) este
capabilă de-a ne crea un sentiment de respect, de
mîndrie pentru importanța (culturală și istorică) a
orașului nostru, dar și (de ce nu?) pentru cel ce s-
a oprit să-i descifreze tainele uneori bine ascunse,
aproape pierdute în paianjenișul „modernizărilor”.
Ca să fiu, mai corect, pentru exemplificare am
căutat un cuvînt rădăcină pentru mai multe
articole: Hăzsongărd. La acest cuvînt se face un
lung excurs despre semnificația lui etimologică și
traseele pe care le delimitează în partea de sud a
orașului etc. (pp.188-189). Urmează articolul
Hăzsongărd felett (rom. Deasupra Hajongardului)
cu date geografice și demografice despre această
zonă (p.189); urmează Hăzsongărd-kapu (rom.
Poarta Hajongardului) descrierea porții de cetate,
dispărute azi și, practic, greu de identificat locul
ei cu precizie. (pp.189-190); apoi Hăzsongard
tet? (rom., probabil, Deasupra cimitirului
Hajongard) la p. 190. În continuare urmează:
Hăzsongard utca (rom. Strada Hajongardului) o
stradă din secolul al XIX-lea, parțial pe traseul
străzii Republicii de azi (p.190); Hăzsongărdi
kertek-telep (rom. Platforma, platoul, colonia
grădinilor Hajongardului) cu descrierea zonei
(p.190); urmată de Hăzsongardi korut (rom.
„Strada”, „Calea”, „Aleea” Hajongard), actuala
strada Cireșilor (p.190). Mai departe: Hăzsongardi
patak (rom. Pîrîul Hajongardului nume schimbat
în Pîrîul Țiganului, cel care străbate Grădina
Botanică de unde este canalizat în subteran,
cîndva alimenta, și el, cu apă șanțul din jurul
cetății (p.190); Hăzsongărdi sikător (rom.
Ulicioara sau Stradela Hajongardului) o stradă
E
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
7
Pantone 253 U
Pantone 253 U
imprimatur
Picături chinezești
Ovidiu Pecican
Memorialistica lui Constantin Cuble°an -
scriitor clujean din generația vîrstnică,
autor al unei mici biblioteci de poezie,
proză de ficțiune, teatru, exegeză literară și, iată,
de literatură a amintirilor - stârnește un interes
legitim. Volumul Efigii pe nisipul vremii (Cluj-
Napoca, Ed. Clusium, 2006, 158 p.) nu are nimic
dintr-o narațiune continuă în care autorul
comprimă un racursiu temporal compact, de o
durată mai mult sau mai puțin întinsă.
Dimpotrivă, pornind de la texte ocazionale,
publicate în reviste la date aniversare, ori de la
cuvântări funebre și comemorări destinate
apariției în periodice, el integrează fragmentele
într-o colecție de narațiuni axate, cel mai adesea,
pe evocarea unor figuri de contemporani din sfera
literaturii, publicisticii, a vieții universitare, scrise
între 1991 - 1998. Cu condei așezat și duioșie de
cronicar empatic, Constantin Cubleșan așterne cu
farmec și ușurință paginile în care elitele
provinciei transilvane, mai cu seamă ai urbei
clujene, se perindă, cu partea cuvenită de glorie și
de provincialism, dar mereu însoțite de căldura
celui ce le evocă.
Atâta este destul pentru a remarca reușitele și
limitele unui demers care merită semnalat pentru
farmecul scriiturii directe și nesofisticate, ca și
pentru portanța istorico-literară, dar care
dezamăgește din alte puncte de vedere. O primă
tristețe este aceea că, având privilegiul de a
traversa ultimele patru decenii ca participant la
viața radioului clujean, a revistelor de cultură de
pe Someș, la conducerea Teatrului Național, ca
universitar, cunoscând așadar medii esențiale
pentru a înțelege cum funcționau lucrurile în
zona „suprastructurii”, venind în contact cu mari
figuri - fie ele și numai în trecere - cu cenzori,
ideologi, patriarhi ai modului burghez de a fi și
de a gândi, fanatici ai cursului scurt de istorie a
PCUS, preoți și boemi, Constantin Cubleșan
preferă să lucreze în filigran. Figurile pe care le
abordează sunt de raftul doi - ca acelea pe care le
redescoperea profesorul Mircea Zaciu în colecția
lui de Restituiri - și, dacă nu pot lipsi din
retrospectivele comprehensive, nici nu pot face
3
mică inexistentă azi situată, probabil, undeva între
actuala Republicii și Cireșilor, oricum o
„strîmtoare”, între grădini, adică între proprietăți
(p.190). În final se ajunge la Hăzsongărdi temet?
(Cimitirul Hajongardului) - singurul nume
cunoscut acum de către clujenii, fără informație
istorică sau cu slabă cultură, numele (vechi) a
ceea ce numim azi cimitirul central, cu un istoric
al său (pp.190-192) și, în sfîrșit, ultimul cuvînt,
Hăzsongărdtet?-telep (rom. Platforma, cartierul
Hajongardului la p.192). Iată, așadar 11 cuvinte-
titlu legate de o singură realitate istorică. Spre a
nu-mi fi răstălmăcite aceste descrieri voi adăuga,
repetîndu-mă, că acolo unde este vorba de o
stradă numele ei este trecut cronologic în toate
variantele pe care aceasta le-a avut de-a lungul
timpului.
O altă situație, străzi dispărute azi: Szep
Ilonka utca (rom. strada Frumoasei Ileana),
transformată în Hostăt utca, după război s-a
numit, tot așa, evident, în traducere românească,
adică, strada Hoștat pentru ca apoi prin
sistematizarea urbană a anilor ’60 să dispară
complet. Ea era situată undeva, pe mîna stîngă,
vogă într-o carte cu un număr redus de pagini.
Atunci când numele sunt mari - Brâncuși, Veturia
Goga, Marin Preda, Ștefan Bănulescu - evocările
nu relevă întotdeauna aspecte inedite, esențiale
ori strălucitoare prin poantă. În plus, cele mai
multe sunt prea frugale, calibrate fiind după
nevoile paginatorilor de reviste, întotdeauna
castratoare. Frustrarea cititorului care sunt
provine, deci, din două cauze de natură diferită.
Prima ar fi cea ținând de interesul istoric. Cu
experiența de viață și calitatea stilistică a celui
care este, Constantin Cubleșan ar trebui, mi se
pare, să depășească orice superstițioasă discreție,
inhibiție sau tentație a secretului și misterului,
etalând într-o amplă și cinstită revizitare trecutul
propriu cu toate intersecțiile sale, dramatice sau
nu. Instinctul său de prozator ar trebui să învingă
gustul poetului care este pentru fărâme expediate,
răzbunând ezitările destinului, pașii mici,
ezitările, obstaculările trăite odinioară printr-o
punere a lor în pagină. Procedând astfel, el s-ar
dovedi, nu mă îndoiesc, nu numai memorialistul
care poate fi în virtutea darului său literar și a
enormei experiențe acumulate de-a lungul
timpului, ci și artistul cu un simț civic de
excepție, care ar putea reda în culorile
contrastante pe care le-au presupus dictatura roșie
și apoi deconstrucția de sorginte democratică ce a
urmat.
Al doilea motiv de neîmplinire la nivelul
lecturii este formula prozastică încercată.
Portretistica elegiac-evocatoare pe suprafețe mici
decupează miniatural, prilejuind analize în goana
condeiului, ori surprinzând momente izolate din
evoluția personajelor. Este posibil ca aceste schițe
să corespundă temperamentului clasicizant al
autorului, dacă Petru Poantă avea dreptate să îl
situeze în această formulă de adeziune stilistică.
Se prea poate însă ca ele să își datoreze modul de
a fi tocmai presiunii ocazionalului asupra lor.
Amendabilă, într-un astfel de caz, nu ar fi
reactivitatea scriitorului față de împrejurările vieții
(un om moare, moartea lui merită o consemnare
în pagini de efemeridă culturală), ci abandonarea
exercițiului în acest stadiu. Ceea ce mă aduce
cu puțin, înaintea bisericii Sfîntul Petru, paralelă
cu strada Tutunului, acum (noua) stradă Pet?fi.
Întreg acest capitol este ilustrat cu desene în
peniță făcute de Imre Krisztya jr., o minunată
opțiune. Spun aceasta, pentru că există cîteva sute
de fotografii de epocă reprezentînd orașul nostru,
de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului al
XlX-lea, continuînd tot secolul al XX-lea, mă refer,
evident la cele, de acum, devenite „clasice” prin
folosirea lor repetată în foarte multe lucrări
românești și, mai ales, maghiare publicate la noi
sau în Ungaria, cărți poștale „turistice”. Printre
ele puține sunt cu adevărat cele originale, există
doar în copii, mai mult sau mai puțin reușite.
tocmai de aceea autorul a găsit de cuviință să
încredințeze ilustrarea unui plastician care le-a
transformat în desene foarte adecvate unei lucrări
poligrafice.
Cartea se adresează celor (deja) familiarizați
cu istoria orașului, cu toponimica sa, purcederea
la o lectură fără un bagaj foarte consistent de
cunoștințe făcînd lectura foarte grea. Nu vreau,
în nici un caz, să descurajez eventuali cititori, cu
o slabă „bibliografie” în acest domeniu. Dar
vreau să atrag atenția că lucrarea despre care
iarăși la nostalgia construcției epice
memorialistice, deși de astă dată venind din
direcția formei, nu a fondului, ca înainte.
Nu aș fi făcut aceste observații dacă galeria de
portrete a lui Constantin Cubleșan nu mi-ar fi
reținut atenția. Lectura este alertă, bucuria de a
afla ceva nou despre cutare figură cunoscută, de
a vedea evocată o împrejurare - începuturile
Tribunei, de pildă - ori chiar un gând bine
formulat rămâne întreagă. M-au interesat mai ales
figurile controversate, fiindcă speram într-o
judecată de valoare întemeiată nu doar pe lectură,
ci și pe cunoașterea directă a acelor oameni. Din
păcate, atunci când scrie despre Eugen Barbu sau
chiar despre Alexandru Andrițoiu, memorialistul
își suspendă judecata critică, de parcă evocarea nu
permite și o dreaptă cântărire. Cât despre
Dumitru Mircea, bine știută voce proletcultistă,
aici măcar motivul menajării devine transparent:
tânărul Cubleșan i-a datorat intrarea pe un bun
făgaș în carieră, așa încât mai vârstnicul autor de
astăzi nu ezită să se revanșeze, fie și în
postumitatea fostului său șef.
Efigii pe nisipul vremii este cartea care mi-a
plăcut cel mai mult din proza lui Constantin
Cubleșan. Cred că fostul tribunist și fostul stelist
poate, merită și chiar s-ar cuveni să dăruiască
cititorilor săi portretul unui autor clujean trecut
prin multe vămi ale vieții și răsărind mereu
deasupra lor printr-un deloc iluzoriu noroc
existențial. În acest fel, proza lui s-ar îmbogăți cu
o creație majoră: fresca unei epoci.
■
vorbim se recomandă pentru marele public, mai
degrabă ca o lectură complementară. Pe de altă
parte lucrarea aceasta este genul de carte „care nu
se sfîrșește niciodată”, mereu pot apărea noi
informații, ipoteze, descoperiri etc. Oricînd se
poate scrie o nouă ediție revizuită, completată.
Hărțile din anexa lucrării de față, ele însele
documente de epocă, istorice, ușurează citirea
cărții, ilustrînd-o, completînd-o. Prezența lor este
absolut necesară. Totuși, spunem noi, deplin
complementar cercetării făcute ad hoc de cititorul
de azi ar mai fi fost nevoie și de hărți mai „noi”
(din anii ‘50-‘60 și din anii ‘70-‘80), orașul
suferind, chiar în acele decenii schimbări
însemnate (comparabile cu cele datorate dărîmării
zidurilor de apărare, a extinderii în afara
delimitării lor): retrasări de străzi, dispariții de
străzi, prelungiri de străzi, „permutări” de nume
de străzi, apariții de noi cartiere și de noi străzi.
În ansamblu, de acum înainte, această lucrare
nu va putea fi evitată, sub nici o scuză de către
orice viitor cercetător, cu adevărat serios, al
istoriei orașului nostru, bibliografiei Clujului
adăugîndu-i-se o strălucită (nouă) piesă.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
Pantone 253 U
Pantone 253 U
sare-n ochi
Povestea unei cărți
Laszlo Alexandru
Dacă mi-a plăcut ceva în viață, aceasta
a fost lectura.
Ca împătimit cititor de reviste culturale,
acum douăzeci de ani am găsit un eseu memorabil
în România literară, unde Eugen Simion prezenta
romanul franțuzesc La vie devant soi. Era în 1986,
dictatura comunistă din România făcea deja rav-
agii, lumina electrică se întrerupea la primele cea-
suri ale serii (adică tocmai cînd ai fi avut nevoie de
ea), mîncarea era raționalizată pe bonuri și liste
individuale, în funcție de zona de domiciliu, pîinea
era pe cartelă, frigul băltea pătrunzător prin aparta-
mente. Pe-atunci te gîndeai la Franța ca la planeta
Marte. Cînd ziceai Paris, îți imaginai o călătorie
prin cosmos. În mijlocul acestei dezolări extinse,
criticul bucureștean povestea despre un roman
occidental răsunător: destinul unui copil orfan,
situat la marginea societății, care ajunge să
descopere pas cu pas cruzimile și nedreptățile, dar
și valorile umane ascunse prin suburbii. După lec-
tura comentariului din revistă, am rămas cu regre-
tul că nu voi reuși probabil niciodată să citesc și eu
cartea cu pricina.
Lucru cu atît mai supărător, cu cît am aflat că
apariția sa era strîns legată de o împrejurare ciu-
dată. La vie devant soi se tipărea în 1975 sub sem-
nătura unui oarecare Emile Ajar, se vindea repede
în peste 1.000.000 de exemplare și primea Premiul
Goncourt, fără a fi fost recunoscut scriitorul din
spatele textului. Abia în 1981, la un an după sinu-
ciderea lui Romain Gary, s-a pus semnul identității
între cei doi. Abia atunci s-a văzut că scriitorul
francez și-a înșelat definitiv cititorii și criticii,
reușind să obțină a doua oară (situație fără prece-
dent) cel mai mare premiu literar francez. Romain
Gary era deja cunoscut datorită romanelor
Education europeenne, Les Racines du Ciel, La
Promesse de Paube etc. În perioada finală a publi-
cat în dublu registru, atît sub proprie semnătură:
Au-delr de cette limite, votre ticket n’est plus val-
able, Clair de femme etc., cît și sub pseudonimul
care i-a adus al doilea Goncourt - Emile Ajar: Gros-
Câlin, Pseudo, Les Angoisses du Roi Salomon.
Atîtea nume sonore, atîtea cifre amețitoare,
atîtea premii impresionante! Din fundul de provin-
cie întunecată a unei țări comuniste congelate, e
ușor de înțeles că nu speram să mă familiarizez
vreodată cu ele. Poate e util să le explic aici citito-
rilor tineri că, în Clujul anilor ‘80, nu prea avea
rost să treci pe la librărie. Puținele cărți lizibile erau
strict autohtone și se vindeau doar pe sub tejghea,
unor pile-cunoștințe-relații îndelung verificate, ori
“la pachet”, în cele mai bizare combinații: Desant
‘83 și documentele Partidului; Zmeura de cîmpie și
Manualul horticultorului. Unicul exemplar din Cel
mai iubit dintre pămînteni l-am parcurs, săptămîni
în șir, la sala de lectură a bibliotecii orășenești, cu
trepidația echivalentă surescitării date de fornicare.
Cărțile de calitate se cumpărau, așadar, din
două surse diferite: de la tîrgul de vechituri (așa-
numitul Oszer) sau de la anticariat. Tîrgul se ținea
în fiecare duminică dimineața. Într-o periferie etern
prăfuită, în mijlocul mașinilor “Dacia” revopsite, al
bicicletelor tip “Ukraina”, al casetelor cu muzică
populară și al diverselor reminiscențe (haine
zdrențuite, pantofi scîlciați, pulovere scămoșate -
ba o dată am văzut la vînzare și chiloți second
hand!), puteai găsi uneori, expuse pe mesele de
piatră sau chiar pe jos, volume de Faulkner și
Garcia Mărquez, Nikos Kazantzakis și Knut
Hamsun, Malcolm Lowry și Aldous Huxley,
Yasunari Kawabata și Ryunosuke Akutagawa, ori
chiar Istoria credințelor și ideilor religioase de
Mircea Eliade (cumpărată în ani succesivi, pe
măsura apariției celor trei volume). În schimb la
anticariatul din centrul orașului aveam mai puțin
succes. Concurența cu alți cititori febrili era devas-
tatoare și, neghiob cum eram, îmi lipseau “pilele”
cu desăvîrșire. Mă consolam cu niscaiva cărți în
limbi străine, mai puțin vînate de lectori amatori:
Madame Bovary, Germinal sau Le grand Meaulnes;
Divina Commedia cu comentariul lui Tommaseo, I
promessi sposi sau Il gattopardo.
Zică cine ce-ar zice, dar curioase și ciudate și
nebănuite și întortocheate-s căile Domnului litera-
turii. În 1988, după un inventar prelungit la anti-
cariatul din Cluj, dau buzna printre primii
cumpărători spre rafturile împrospătate cu cărți
franțuzești și găsesc ediția princeps din La vie
devant soi Singur și neștiut de nimeni, mă îndră-
gostesc de această carte, o citesc și o recitesc din
doască-n doască, o traduc - de plăcerea mea și de
amoru’ artei - și o retraduc în română (în total: 3
transcrieri). Apoi o colaționez cu versiunea în
limba maghiară (Elottem az elet, Bukarest,
Kriterion Konyvkiado, 1981, traducere de Bognăr
Robert), mult inferioară celei reușite de mine în
română. O spun cu tot orgoliul!
Timp aveam berechet, nu-i vorbă. Doar ce
făcuserăm un scandal de pomină la șefii din
Capitală, fiindcă fuseserăm obligați să participăm,
fără a fi întrebați, la un curs opțional despre
Folclorul literar românesc. Noi, studenții de la
Facultatea de Filologie, am avut ingenuitatea de-a
întocmi chiar liste cu semnături de protest către
Ministerul Învățămîntului! E-hei, ce vremuri erau
acelea, cînd i-am dat telefonic un ultimatum secre-
tarului C.C. al U.T.C., Mircea Cranta, și l-am
anunțat că, dacă nu rezolvă problema noastră în
48 de ore, o delegație de studenți clujeni va merge
cu pancarte și afișe să demonstreze în centrul
Bucureștiului! Eram în anul 1988. De rezolvat
firește că nu s-a rezolvat mare lucru, dar nu mult
timp mai apoi, profesorul Dumitru Pop perora de
la catedră, în cadrul cursului semestrial monografic
despre Plugușor, în timp ce eu, în boala livrescă a
tinereții și patima vinovată a studenției, transcriam
harnic pe sub bancă traducerea romanului Ai toată
viața înainte.
Să fiu crezut: habar n-aveam cum trebuie să
faci ca să tipărești o carte. Mi s-a spus doar că sin-
gura instituție românească autorizată să publice
romane străine era pe-atunci Editura Univers din
București. Și că în prealabil e nevoie să obții un
copyright. lată-mă așadar, din proprie inițiativă,
trimițînd o scrisoare spre Paris, la Editura Mercure
de France. Le relatam succint povestea mea de stu-
dent sărac, care s-a îndrăgostit nu de-o fată, ci de-o
carte, La vie devant soi a lui Romain Gary, și le
ceream voie s-o public în România. Trăiam ultimele
luni ale dictaturii ceaușiste, pînă și ilustratele expe-
diate cu salutări de la Eforie Nord erau atent cen-
zurate, nu-mi făceam iluzii că misiva mea inter-
națională va ajunge la destinație. Dar probabil s-a
petrecut o minune, căci a ajuns! Mesajul meu naiv,
nimerit în capitala europeană a culturii, a reușit
pesemne să înduioșeze. Mi s-a răspuns, după nici
două săptămîni, dîndu-mi-se acordul de principiu.
Urma ca eu, traducătorul, să-mi găsesc o editură
din țară, care să încheie actele oficiale de colabo-
rare. Îmi tremura de emoție mîna în care țineam
scrisoarea occidentală, pe hîrtie albastră fină, cu
încrustații în relief și antet colorat în roșu. Mi se
părea că totul e doar un vis prea frumos ca să fie
adevărat.
Mi-am continuat utopica aventură adolescentină
luînd calea Bucureștilor, spre Editura Univers. Casa
Scînteii era pe-atunci înconjurată brîuri-brîuri cu
paznici, portari și “milițiști”, de parcă țara toată
s-ar fi năpustit într-acolo, la împărțirea colacilor. Cu
un strop de ambiție și un plus de perseverență, urc
totuși spre etajele terminale ale building-ului
stalinist. Ajung pe fotoliul din fața lui Romul
Munteanu pentru a-i argumenta, pe un ton perfect
demagogic, necesitatea publicării acestui roman
despre... mizeria occidentală și despre... nefericirea
din societatea capitalistă. Acela îmi rînjește com-
plice pe sub sprîncene, apoi îmi obiectează că
romanul e, totuși, cam “porcos”. E-te, al naibii,
apucase și el să-l citească! Mă trimite totuși,
“pentru negocieri”, la Angela Cismaș, responsabila
departamentului de traduceri din limba franceză.
O doamnă foarte în vîrstă, foarte sobră, foarte
țeapănă și foarte surdă. Îi spun strigînd că am
venit să le propun spre publicare romanul lui Emile
Ajar-Romain Gary (iar în sinea mea, cu groază:
oare și ea l-o fi citit?). Îmi dau seama că nu mă
aude, îi repet de trei ori fraza și apoi văd cum se
schimbă la față de spaimă. Îmi zice indignată că,
în ziua de azi, e absolut imposibil să-l publici în
România pe Alfred Jarry (!). Și că sînt un provoca-
tor. Și că vreau să destabilizez. Și că să ies imediat
afară. Degeaba urlu că nu e Jarry, e Ajar-Gary!
Degeaba îi arăt scrisoarea originală din partea edi-
turii franceze. Ea îmi subliniază cu pixul, barbar,
insistent, cîteva pasaje pe imaculata foaie lucioasă,
iar apoi mă dă afară, sec, din birou. Înainte de-a-i
trînti ușa, apuc să-i zbier ceva despre incompe-
tență. Nici astăzi nu-mi dau seama dacă m-a auzit.
Nu știu ce-a fost atunci: efectul nopții nedor-
mite, pe trenul insalubru spre București?
Indignarea pentru modul cum fusesem tratat?
Disperarea că nu pot publica traducerea gata făcută
a unei cărți excepționale? M-am îndreptat spre par-
cul somptuos de lîngă Piața Scînteii și m-am trîntit
epuizat, de-a lungul, pe prima bancă apărută în
cale. A durat doar o secundă. Apoi am constatat că
m-am lipit. Banca fusese proaspăt vopsită în verde.
Eram mînjit din creștetul capului, în josul cefei, pe
tot spatele, pe blugi, pînă la glezne. Între a izbucni
în hohote de plîns și a mă tîrî pe fund, prin iarba
deasă, în încercarea de a-mi șterge cît de cît
hainele, am ales instinctiv a doua variantă.
La Editura Univers am revenit, cu aceeași
propunere, în primăvara anului 1990. Între timp se
întîmplase o revoluție. Accesul în clădire era infinit
mai simplu: împingeai poarta și luai liftul. Romul
Munteanu lipsea din biroul directorial. M-a
întîmpinat un domn distins și înțelegător, Nicolae
Alexe, despre care am aflat că era redactor-șef.
M-a trimis la inevitabila Angela Cismaș, al cărei
comportament se mai șlefuise. Deh, situația era
alta. Am fost invitat să las oferta și să mai vin pe-
acolo, la anu’ și la mulți ani! și, efectiv, după alte
zeci de insistențe telefonice ale mele și după alți
trei ani și jumătate, în care s-au schimbat, pe rînd,
directorul editurii, redactorul-șef (pensionat), lec-
torul de carte (pensionat), secretara (de două ori),
ei bine, miracol!, romanul tradus și prefațat de
mine a ajuns să fie tipărit!
Au trecut alți treisprezece ani de la aceste aven-
turi. Alaltăieri am aflat cu surprindere că ziarul
Cotidianul își lansează noul supliment de carte, în
tiraj impresionant și la prețul unui ștrudel, tocmai
cu traducerea mea din Romain Gary. O doamnă
îmi povestește entuziasmată că acest volum, citit
de la o copertă la alta și apoi reluat mereu, la anu-
mite intervale, a fost marea ei dragoste din
tinerețe; că i l-a dăruit chiar logodnicului, înainte
de nuntă. Alte persoane mă înconjoară telefonic cu
afecțiunea lor nestăvilită.
Mă uit în urmă la tot ce s-a întîmplat și nu știu
ce să zic. Poate că efortul meu n-a fost inutil.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
Pantone 253 U
Pantone 253 U
incidențe
Natura farsă a tragediei
luliu Ratiu
Ca orice roman bun, Pata umană este greu
de rezumat. Ultimul dintr-o trilogie din
care mai fac parte M-am măritat cu un
comunist °i Pastorala americană, romanul lui
Roth analizează aspecte importane ale culturii,
literaturii, politicii °i societății americane.
Rîndurile ce urmează, însă, nu vor fi dedicate,
decît prin rico°eu, acestor teme. În schimb vă voi
supune atenției soarta tragică a eroului principal,
Coleman Silk, analizînd trei momente cruciale ale
biografiei acestuia. După un scurt rezumat al
romanului, voi încerca să arăt că, de°i are însu°iri
de personaj tragic, eroul lui Roth nu este de fapt
un personaj tragic. Sau, pentru a interpreta pînă
la capăt mesajul scriitorului, voi arăta că lumea în
care trăie°te Silk nu este un tragică. La urma
urmei, în această concluzie tragică se poate ghici
farsa lui Roth.
Ideea romanului este simplă °i clară. Un tînăr
de culoare decide să pozeze drept alb pentru a
avea acces la avantajele de care albii se bucurau în
America postbelică. De°i la început decizia este
mai degrabă personală, destul de repede devine
evident, că, odată dezlănțuită, trecerea drept alb a
eroului are cele mai drastice consecințe, forțîndu-l
pe Silk să piardă într-un final tot ceea ce i-a adus
o viață întreagă de prefăcătorie. Astfel, pierderea
sa este dublă, iar aceasta e farsa ultimă asupra
căreia Roth ne atrage atenția. Un simplu semn pe
carnetul de încorporare îi oferă tînărului Silk
°ansa de a-°i satisface serviciul militar °i de a
beneficia de privilegiile oricărui veteran. Dar nu
sîntem doar în fața unui om care marchează
căsuța „alb” de pe carnetul de încorporare pentru
a obține dreptul de a merge pe front (din
motivația rasistă că ei nu sînt în stare să fie
disciplinați dacă li se dau arme, la începutul celui
de al doilea război mondial soldații de culoare
erau ținuți mai mult la popotă, decît să fie trimi°i
în luptă), ci devenim martorii unei persoane care
vrea să treacă drept evreu. Bun la învățătură, dar
°i la sport, Coleman Silk pare prototipul tînărului
american de culoare care va reu°i în viață atîta
timp cît va urma o cale dinainte stabilită: °coala
medicală la Howard, destinația favorită a tinerilor
de culoare, cabinet medical privat, familie. Însă
Silk pare să vrea mult mai mult. Imediat după
moartea tatălui, acesta părăse°te Howard-ul,
universitate aleasă de tatăl său atît pentru sine cît
°i pentru fratele său, pleacă pe front, °i după
război studiază limbile clasice la New York
University. După două aventuri cu o tînără de
origine scandinavă °i cu una de origine africană,
Silk se căsătore°te cu o evreică, î°i întemeiază o
familie °i începe o carieră universitară prodigioasă
la un mic colegiu de arte liberale, unde devine
primul profesor evreu numit decan °i unde
profesoratul său devine sinonim cu chiar imaginea
colegiului. Toate sînt bune °i frumoase, dar după
o viață de muncă susținută °i de bine-meritată
recunoa°tere, în loc să se bucure de pensie, Silk
ajunge victima unui scandal de corectitudine
politică. Ca în orice proces tipic de acuzare
morală, Silk este forțat să demisioneze, pierzînd
astfel toate beneficiile unei vieți întregi de muncă.
Dar situația se înrăutățe°te cînd, afectată de tot
acest scandal, soția sa se îmbolnăve°te subit °i
moare, făcîndu-l pe Silk să piardă °i legitimarea
simbolică a vieții sale inventate. Dublu înfrînt,
a°adar, pierzînd pe loc atît roadele unei vieții
profesionale, cît °i pe acelea ale unei vieți
personale, Silk tentează viața din nou °i trăie°te o
aventură cu o femeie cu mult mai tînără, al cărei
fost soț, într-un clar acces de nebunie, gelozie °i
rasism, provacă un accident de ma°ină în care atît
pensionatul profesor de clasice cît °i tînara femeie
de servici își pierd viața, fiind pedepsiți, după
cum ne-o arată epigraful romanului, pentru crime
pe care nu le-au înțeles.
Epigraful, luat din Oedip Rege de Sofocle,
anticipează soarta tragică a lui Coleman Silk.
Cînd Oedip află adevărul situației sale °i î°i
întreabă fratele/unchi „Ce este ritualul de
purificare? Cum va fi administrat?”, Creon îi
răspunde „Prin exilare sau prin ispă°irea sîngelui
cu sînge...” În cazul lui Silk, chiar dacă nu este
sigur că el vrea să se purifice, pedeaps e dublă: nu
numai că este exilat (precum Oedip) din mediul
universitar, dar este °i omorît. Pentru a vedea de
ce s-au întîmplat toate acestea °i pentru a înțelege
de ce s-a făcut Silk vinovat, cu alte cuvinte pentru
a înțelege care era pata sa umana, voi analiza trei
momente cheie din biografia eroului.
Primul moment ne înfăți°ează famila Silk
adunată în jurul mesei la cină, cu tatăl
avertizîndu-°i fiul că acesta nu °tie să se retragă
neînvins. Acest moment este important pentru
înțelegerea luptei interioare prin care eroul lui
Roth trece în încercarea sa de a-°i croi un destin.
După cum va fi evident mai tîrziu, una dintre
petele lui Coleman Silk, una dintre gre°elile sale a
fost că nu a °tiut cînd să se oprească. După
cî°tigarea mai multor partide de box, fiind
neînvins, tatăl joacă unul din acele roluri didactice
plicticoase în care părintele încearcă să î°i recî°tige
autoritatea în fața fiului care își caută cu disperare
figuri paterne în persoanele pe care acesta le
consideră folositoare din simplu motiv că
depă°esc viziunea îngustă a tatălui real. Conflictul
apare cînd tatăl recunoa°te că nu îi mai este tată
lui Silk atîta timp cît acesta îi contestă
autoritatea, încrezîndu-se mai mult în vorbele
antrenorului său de box. Lecția ce urmează să fie
predată este foarte importantă din moment ce
tatăl însu°i își asumă singura poziție din care
poate să îi mai dea sfaturi fiului său, pozînd la
rîndul său °i din motive didactice, în antrenor de
box evreu: „Dacă a° fi tatăl tău... Știi ce ți-a°
spune acum? Ți-a° spune, 'Ai cî°tigat aseară? Bun.
Acuma te poți retrage. Gata, te-ai retras.' A°a ți-a°
spune, Coleman”. Din nefericire, Coleman are
alte planuri iar cînd se va retrage cu adevărat va fi
deja învins.
Al doilea moment care joacă un rol covîr°itor
în hotărîrea lui Silk de a trece drept alb ne
dezvăluie tot o lecție, pe care însă tînărul
Coleman o învață. De fapt, se pare că o învață
tocmai fiindcă nu este predată de tatăl său, ci de
Doc Chizner, antrenorul de box. Din moment ce
tatăl său nu a reu°it să îi asigure o identitate fără
pată, antrenorul de box avea una chiar la
îndemînă. Înaintea unui turneu, Doc Chizner îi
dă tînărului Silk cîteva sfaturi în ceea ce prive°te
relațiile rasiale. În eventualitatea în care un
antrenor de la o universitate prestigioasă se va
arăta interesat de el °i îi va oferi o bursă,
Coleman Silk va trebui să nu pomenească nimic
despre originea sa etnică: „Dacă nu apare nimic,
nu te apuca tu să pomene°ti ceva. Tu nu e°ti nici
una, nici alta. Tu e°ti Silky Silk. Atîta tot. Asta-i
°mecheria. ... Arăți cum arăți °i e°ti cu mine, încît
o să creadă că e°ti unul dintre băieții lui Doc. Să
vezi dacă nu o sa creadă că e°ti evreu”. Pe scurt,
asta era toată afacerea - Coleman Silk se face
evreu. Aceasta este lecția pe care Silk a învățat-o.
Din nefericire, ca peste tot în viață, în pofida
predicțiilor lui Doc Chizner, ceva totu°i a apărut.
E adevărat că scandalul a apărut cincizeci de ani
mai tîrziu, dar a fost pedeapsă destulă pentru
neascultarea sfatului tatălui. °i mai este ceva.
Ultimul moment este din nou un episod de
familie. „Î°i ucidea mama”, ne spune Roth cînd
Silk o vede pe aceasta pentru ultima oară,
anunțînd-o că se va căsători cu o evreică °i că
noua lui familie nu trebuie niciodată să afle
despre originea sa etnică. Perplexitatea, durerea °i
mînia mamei la primirea ve°tii sînt de nedescris:
“Nu °tiu de ce nu sînt mai bine pregătită
pentru asta, Coleman. Ar trebui să fiu. Ne-ai
avertizat cinstit încă din clipa în care ai venit pe
lume. Erai chiar hotărît să îmi refuzi sînul. Da,
a°a erai. Acuma înțeleg de ce. Chiar °i laptele
meu îți întîrzia scăparea. Întodeauna a fost ceva
cu familia noastră, °i nu mă refer la culoare, a
fost ceva cu noi care te ținea în loc. Gînde°ti ca
un prizonier. Da, da, Coleman Brutus. Ești alb ca
zăpada °i gînde°ti ca un sclav.
Daca ar fi să dăm crezare spuselor mamei,
libertatea °i voința pe care Silk le caută cu
disperare nu sînt decît o închisoare nefericită. În
acest citat natura de farsă a întregului roman iese
în evidență. Pozînd drept evreu °i inventîndu-°i o
nouă identitate, Silk de fapt înlocuie°te o
servitute cu alta. Tatăl care îl citea pe Shakespeare
°i care le-a pus copiilor prenume latine°ti nu avea
cum gre°i cînd °i-a numit fiul cel mic Brutus!
Aceste trei momente cruciale din biografia
tînărului Coleman Silk î°i dovedesc relevanța pe
măsură ce înțelegem situația în care personajul lui
Roth s-a băgat. Nerăbdător să î°i renege familia,
gata să îmbrăți°eze o nouă identiatate anticipată
de antrenorul său de box, Coleman Silk decide să
treacă drept alb °i să își croiască o altă viață.
Prefăcătoria sa l-a împins pe un drum al auto-
invenției care oglindea alternativa tragică a fiului
cuviincios, cu °anse limitate nu de culoarea pielii,
ci de stigma interioară de a fi urma°ul unor
strămo°i de culoare. Indiferent cît de tragică ar fi
10
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
Pantone 253 U
Pantone 253 U
fost alternativa, invenția actuală este la fel de
ironică. Nu numai că a trebuit să se inventeze pe
sine însuși, dar Silk a trebuit să își inventeze și
părinții. Iar aici ironia, farsa și chiar sarcasmul își
fac simțită prezența. A te reinventa e cu totul
diferit de a-ți reinventa părinții. Coleman Silk
există, el este soțul lui Iris, prietenul lui
Zuckerman, este profesor de clasice, amantul lui
Faunia și multe alte lucruri, pe cînd părinții săi
nu există deloc, cu excepția propriilor sale
cuvinte. Iar cuvintele, un cuvînt nefericit mai
bine zis a fost destul pentru a-i distruge toată
auto-creația.
La urma urmei, căderea nu îi este provocată
de tatăl pe care îl renega cu îndirjire, ci de tatăl
inventat al cărui sfat, de data aceasta, ia urmat
cu scrupulozitate. Aflat în fața senatului
colegiului, Silk se apără astfel în fața acuzațiilor
de calomnie: „Am spus umbre fiindcă am vrut
să spun umbre. Tatăl meu era un proprietar de
salon, dar a insistat întodeauna pentru precizie
în exprimare, și i-am urmat sfatul cu
religiozitate. Cuvintele au înțelesuri - cu o
educație de numai șapte, chiar și tatăl meu știa
asta. În spatele tejghelei ținea două lucruri
pentru a rezolva scandalurile între clienți: o bîtă
și un dicționar. Dicționarul este prietenul meu
cel mai bun, mi-a spus - și așa este și pentru
mine astăzi”. Dacă ar fi fost totuși precis, după
cum tatăl inventat l-a sfătuit, Silk ar fi trebuit să
știe că, într-adevăr, prietenul cel mai bun al unui
tată evreu este o carte, dar această carte nu este
dicționarul. Mai mult, ar fi trebuit să știe că nici
un muritor nu e în stare să creze oameni din
vorbe. Dar, fiindcă nu a ținut cont de acestea, el
însuși a devenit o umbră, iar invizibilitea sa este
răzbunarea tatălui optician. Iată farsa!
Invariabilă în scrisul său, farsa îl ajută pe
Roth să nu devină și el, a cărui meserie de
ficționar e clădită pe cuvinte, invizibil.
Personajele sale, cu Zuckerman și Silk în prim
plan, îi permit să facă și desfacă cele mai
complicate mecanisme ale naturii umane. Între
tragedie și farsă, deși pare să favorizeze farsa,
Roth știe să inventeze o viață care să nu îl
distrugă în final. Dar aceasta este o lecție pe
care nu vrea să o împărtășească și personajelor
sale.
■
accent
Aventura “fabulator” (II)
Sămînța lui Cervantes
Monica Ghet
Cîți “Borges” are literatura română? (Alții
s-au neliniștit de ce nu avem în politică și
literatură un Havel, întrebare înțepenită în
gît, ștearsă din memorie pe timpul acestei
“creștinești” bătălii a “Dosariadei”) Bun, să
concedem, cîți Borges pînă în 1989? Dar după? Cîți
“Cervantes” lecturabili și referențiali la oră și zi
planetară? Căci, “stimați prieteni” - vorba
regretatului scriitor-bucătar Radu Anton Roman -
chiar numai despre asta este vorba! Ar fi, totuși
unul, asupra căruia greu ar cădea de acord
teoreticieni și artiști... Vasile Voiculescu. Nu prea
corespunde canonului manualelor clasice de
literatură română. Vremelnic și acesta, dar încă prea
durabil.
“Arborele genealogic Cervantes” a dat rămurele
înfrunzite peste veacuri, iar sămînța i-a fost purtată
dincolo de ocean încolțind sub penița multora.
Printre cei mari: Jorge Luis Borges și Adolfo Bioy
Casares. Scriitorul argentinian Fernando Sorrentino
le-a fost apropiat amîndurora. La vîrsta de nici
treizeci de ani în 1970, încercînd să-și metabolizeze
(auctorial) vraja exercitată de Borges, Fernando
Sorrentino se încumeta la o săptămînă de
convorbiri cu “maestrul”, îmboldit fiind de plăcere,
curiozitate și ...întîmplare. La douăzeci de ani
distanță, în 1988, intervievatul este Adolfo Bioy
Casares, mai tînăr prieten și colaborator al lui
Borges.
Editura FABULATOR a publicat - așa cum
scriam în numărul precedent - cele două volume:
tălmăcirea Ștefanei Luca, note și postfață de Ileana
Scipione pentru Borges; traducere, note și postfață
de Ileana Scipione la convorbirea cu Adolfo Bioy
Casares. Pentru cunoscători, e poate inutilă
sublinierea desfătării produsă de asemenea
confesiuni. Insist, totuși, să-mi împărtășesc
entuziasmul din motive pe care mă încumet să le
sistematizez mai jos, și nu în ultimul rînd, dintr-un
irepresibil îmbold polemic, anunțat la începutul
articolului.
La ambii scriitori, Casares și Borges, deslușim
admirația față de reușitele meritate ale colegilor sau
înaintașilor. Cînd ceva nu le place, lucrare ori autor
al operei repudiate, își rostesc doar plictisul. Nu se
simt ostracizați, izolați, marginalizați, deși au
traversat boli și dictaturi. Nu i-a dat nici unuia
prin minte să scrie pentru premii sau recompense
materiale (best-seller-uri!). Comunicarea dintre ei e
generoasă și vie în altruismul pentru succesul
celuilalt. Scriu/ scriau din plăcere ca necesitate,
îmbinînd în doze “apolinic-homeopatice”
hedonismul și disciplina. Nici o urmă de carierism:
Borges a rămas fără slujbă într-o serie de
împrejurări. Muzica și pictura/ artele plastice ale
“schimbării paradigmei estetice” le-au inspirat
scrisul/ stilul - fără a le provoca traume identitare.
“Vechiul Continent” le-a rămas loc de referință și
de caldă promovare/ întîmpinare, spre deosebire de
Nord America anglo-saxonă, mereu aflată în
invidioasă ori desconsiderantă competiție cu
Europa, y compris America latină.
Adevărul și literatura sunt constantele fiecăruia,
individual nuanțate: “Borges credea că literatura era
lucrul cel mai important și, deci, că ea e mai
importantă decât adevărul. În schimb, eu nu: eu
sunt un fel de neghiob legat de adevăr.” - spune
Casares.
Să enumerăm selectiv gîndurile directoare ale
celor doi artiști sud-americani, provocați de
confratele și amicul lor, în rolul autodistribuit al
“jurnalistului de investigație culturală”:
Borges, de pildă, consideră muzica un limbaj
”mult mai eficient decât cuvântul” - referindu-se,
probabil la eficiența emoțională, senzorială. Apoi,
dintre cele scrise: “poezia își are muzica ei”. De
unde ar fi o grosolănie, un gest de prost gust să
transpui muzical versurile lui .Verlaine, bunăoară.
Cît despre artele plastice, nu l-au atras în mod
special niciodată, limitîndu-se la admirația pentru
Tizian, Rembradt, Turner, cîțiva expresioniști
germani. (datorită timpuriei degenerescențe a
văzului.) Rabelais este pentru el ultra-plicticos, în
vreme ce Shakespeare e “mai ales făuritor de
cuvinte”; îl socotește mai aproape de Joyce decît de
marii romancieri. De ce-i place lui Borges, de Wells,
De Quincey, Chesterton? Fiindcă judecă literatura
“în manieră hedonistă”, deși, ca fost profesor de
literatură (la Universitate!) e perfect conștient de
diferența dintre “plăcerea pe care o produce
literatura și studiul ei istoric”. Mult trîmbițata
“generație pierdută” a literaturii nord-americane nu
merită după Borges rezonanța de care se bucură
(știu pe cineva care se va foarte scandaliza la citirea
acestor cuvinte.) Astfel, Scott Fitzgerald este
pentru el un scriitor “de mâna a doua”(!?), iar
Hemingway “era gratuit interesat de cruzime și
brutalitate (.)” În schimb, îi adoră pe Kipling și
Conrad, autorii unor texte foarte dense.
Tatăl lui Borges l-a învățat să arunce filele
scrierii nesatisfăcătoare, să nu se grăbească
publicînd tot ce produce. Să-și ia răgazul.”Cert e
că opera unui scriitor e făcută din trîndăvie. Munca
lui esențială o constituie detașarea, gândul la
altceva, fantezia, graba nu de a adormi, ci de
a-și imagina ceva. Apoi vine partea de execuție,
care-i deja trudă.” E potrivinic oricărui fanatism
ce duce inevitabil la dictatură, și, fără a se fi expus
prin gesturi eroice, era mîndru că mama lui, sora și
un nepot fuseseră întemnițați sub dictatura lui
Peron. Uimitoare aprecieri “necanonice” vom citi
și despre Goethe vs. Dante ca și în multe alte
cazuri, unde “stilul minor” (în aparență, ori
tradițional perceput astfel) se dovedește a avea o
mai durabilă și penetrantă influență asupra lumilor
imaginației.
Firește, Adolfo Bioy Casares împărtășește cu
Borges aceeași baricadă “stilistică” admițînd că,
pentru un pesimist ca el, dar cu “simțul vital
optimist”, importanța vieții se reduce la o idee:
“sunt importante lucrurile care, cel puțin, ne fac
să ne simțim mulțumiți.” Printre acestea, firește,
plăcut deopotrivă prin “trîndăvie și trudă” e mereu
scrisul.
“Acuma - spune Casares - mă gîndesc că noi,
scriitorii, avem noroc față de profesori când, deși
misiunea nu ne este ușoară (pentru că a scrie
trebuie să însemne pentru un scriitor să scrie bine,
și să scrii bine nu înseamnă - cum ar putea crede
cei care privesc din exterior - să scrii fraze care să
sune bine sau care să dea dovadă de o înțelepciune
a stilului, ci să scrii neplicticos, fără vanități, să
povestești istorii interesante, cu personaje plăcute,
cu o acțiune inteligibilă, să fii clar fără să fii evident
(.), avem norocul ca, ori de câte ori scriem, să
facem ceva nou. În schimb, profesorii se duc la ore
și în fiecare an trebuie să reînceapă cu aceleași
lucruri.”
Eu mă opresc aici, de teamă să nu mă bîntuie
fantomele reînceperii prea uzatului început de
cunoscut, recomandîndu-vă - cu altruism! -
tovărășia senină a intimității “intelectuale” a lui
Borges și Casares.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
11
Pantone 253 U
Pantone 253 U
interviu
“Am o pasiune puternică
pentru apărarea totală a
libertății de expresie, înțelegând
aici, si pentru opinii si idei pe cane
nu le împărtășesc deloc”
De vorbă cu Claude Karnoouh
Antropologul și filosoful Claude Karnoouh și-a început cariera ca specialist în problemele lumii arhaice rurale, axându-
se pe contribuția lor la elaborarea discursurilor modernității, ale nașterii naționalismului, atât în Europa occidentală, cât și
în Europa de Est.
Inițial, Claude Karnoouh a urmat studii de fizică-chimie (la Sorbona), apoi de filosofie, sociologie și antropologie
socială (Sorbona și Universitatea Paris X-Nanterre). După ce a predat științe naturale (fizică și chimie) în învățământul gim-
nazial și liceal francez între 1962-1967, a ținut timp de un an de zile (1968-1969) un curs la Departamentul de antropolo-
gie al Universității Nanterre - Paris X.
Între 1967 și 2005 a fost cercetător în științe sociale în cadrul CNRS (Centre national de la recherche scientifique),
desfășurând în același timp activități ca profesor invitat la universități din Statele Unite, Marea Britanie, Ungaria și mai ales
din România, la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj, în perioada 1991-2003.
Între 1970 și 1981 a întreprins numeroase stagii de cercetare în România, ca invitat al Academiei RSR, apoi, fiind
declarat persona non grata de către autoritățile comuniste române, a activat în calitate de cercetător invitat de Academia
R.P. Ungare. Încheindu-și activitatea în cadrul CNRS în 2005, este în prezent Director Emerit de cercetare și profesor invi-
tat la Universitatea Saint Joseph din Beirut.
Plăcându-i să se considere drept „un specialist al generalităților”, cercetările sale desfășurate asupra lumii arhaice rurale
a Europei, asupra riturilor de trecere, asupra reprezentărilor discursului popular, l-au condus spre o reflexie filosofică a
diferitelor modalități prin care modernitatea, politică și culturală, se desfășoară și fondează noi sincretisme culturale.
Este autorul a șase cărți, a douăzeci de contribuții la lucrări colective și a mai mult de patru sute de eseuri și articole
publicate în limba franceză, în diferite limbi europene și în limba arabă. În limba română i-au apărut următoarele volume:
Românii. Tipologie și mentalități (Editura Humanitas, 1994), Adio diferenței: eseu asupra modernității târzii (Editura Dacia,
1994; Editura Idea Design&Print, 2001), Dușmanii noștri cei iubiți (Editura Polirom, 1997), Cronica unui sfârșit de secol
(Editura Dacia, 1999), Comunism, postcomunism și modernitate târzie (Editura Polirom, 2000).
“Economia româneasca este
adjudecata fara ca ea sa
poata investi serios în
străinătate^ ”
Grațian Cormoș: - V-am citit toate carțile pub-
licate la noi și vă consider un martor competent
al tranziției noastre postcomuniste. Care sunt
provocările - eventual dezavantajele - pe care ni le
aduce perspectiva integrării europene?
Deocamdată, ne-am sincronizat perfect la nivelul
drogurilor, al homosexualității, a rețelelor de
crimă organizată, a cosumerismului.
Claude Karnoouh: - Problema este extrem de
complexă prin faptul că readuce în prim-plan
mulțimea scopurilor inițiale ale Uniunii Europene,
care au fost vizibil transformate de integrarea
noilor state ex-comuniste și de așteptarea aderării
României și Bulgariei.
De fapt, aceasta repune în scenă dezbaterea și
reflexia asupra modalităților dezvoltării. Este
vorba, cum remarcaseră deja Lenin și Troțki, ca și
economiștii germani de la jumătatea secolului al
XIX-lea, de recuperarea acestui model inițial (și de
atunci niciodată depășit) al modernității încarnate
odinioară de Anglia, apoi de Franța, astăzi de
Statele Unite și în curând de China și India, al
capitalismului deopotrivă industrial, financiar și
Științific. Or, temporalitatea care a fost necesară
Angliei, Franței, mai puțin Statelor Unite pentru a
desfășura cu întreaga forță acest model dominant
(de fapt unicul model al lumii) a trebuit deja să
fie scurtat de URSS, (de unde costurile umane
enorme pentru a constrânge oamenii la eforturile
necesare acestei realizări). Însă România n-a avut
niciodată nici forța politică (elite prea corupte),
nici tradiția științifică, nici forța socială pentru a
accelera durabil această recuperare, chiar dacă,
după modelul sovietic, comuniștii au impus acest
efort. Totuși, dezagregarea necesară a societății
țărănești pentru a accede la asta n-a fost în
România atât de violentă ca în URSS, chiar dacă
a fost violentă, însă fără nimic comparabil cu
campania de colectivizare și de mari lucrări a
anilor ‘30 din URSS. Cel mai masiv efort româ-
nesc începe după perioada stalinistă propriu-zisă,
din 1962.
Deci, România, la căderea sistemului comu-
nist, avea 45% din populația sa activă trăind din
venituri din agricultură, în timp ce în Franța, în
Germania, în Marea Britanie, între 3 și 5% din
populația activă trăiește din venituri agricole!!! În
România, în 1989, și într-un mod surprinzător
pentru cei care nu cunoșteau țara, exista încă în
afara celor 45% din populație care trăiau din agri-
cultură, colectivizată sau nu, dimensiunea unei
autentice civilizații țărănești. Țările fondatoare ale
UE, ca și cele din Europa de Nord nu mai au
țărani în sens civilizațional, ci agricultori, cate-
gorie socio-profesională modernă exercitându-și
activitatea la țară (aerul este mai puțin poluat!).
Ceea ce numiți sincronizare cu UE la nivelul
drogurilor, al homosexualității, al prostituției
masive și de multe feluri, al criminalității etc.
este un lucru evident și „normal”, pentru că asta
nu cere un efort de recuperare tehno-programa-
tică, pe când dimpotrivă, toate gadget-urile mo-
derne (telefon celular, laptopuri, Internet, glo-
balizare a circuitelor financiare, etc.) sunt tot
atâtea instrumente care facilitează generalizarea,
și care permit producerea de capital fără investiții
în infrastructuri foarte costisitoare. Perversitatea
acestei stări este că UE, și Occidentul în general
măsoară gradele de democrație ale unei țări după
singurul calapod al homosexualilor și altor gay-
pride fără a privi de aproape modalitățile adminis-
trative ale vieții cotidiene. Însă aici, o dată în
plus, este vina elitelor locale care preamăresc
Occidentul fără discernământ. În locul preamăririi
acestei libertăți hedoniste a Occidentului de care
profită numai cei bogați (să-i întrebăm pe șomeri,
pe muncitorii emigrați care muncesc la negru ce
cred despre asta), nimeni din Est nu laudă de
exemplu sistemul de sănătate eficient și cvasi-gra-
tuit din Franța și din Germania. Un model de
recrutare în administrație foarte puțin corupt în
Anglia, în Olanda, Belgia, Țările de Jos,
Danemarca, Franța, Suedia, Finlanda, Norvegia
etc. Am remarcat adeseori, bineînțeles încă
dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial,
faptul că România copia ceea ce era mai rău în
Occident și se dezinteresa de ce era mai bun.
Integrarea în UE nu se poate face decât în
profitul marilor și mediilor întreprinderi occiden-
tale, pentru că, și este o regulă binecunoscută a
economiei politice, dacă nu există puternice
bariere protectoare ale economiei locale, capitalul
străin investit într-o țară nu se investește acolo
decât dacă el găsește în acel loc o rentabilitate
imediată în permanentă creștere. Or, această
căutare a unei recuperări foarte rapide a investiției
caracterizează în mod exact toate țările lumii a
treia supuse liberei circulații a capitalului și repa-
trierii rapide a profiturilor. Vedeți cum Japonia,
Taiwanul, țările Asiei de Sud-Est, China s-au dez-
voltat pentru a intra în competiția deschisă: au
început prin propria lor capitalizare și prin a-și
controla frontierele economice. Înainte să lase să
intre capitalurile străine în economiile lor, aceste
țări au acumulat capital ele-însele pentru a putea
investi în străinătate, și pentru a intra deci cu
ceva șanse în economia mondială. Economia
românească este adjudecată fără ca ea să poată
investi serios în străinătate. Este specificul unei
țări din lumea a treia, iar asta n-are nimic de-a
face cu cultura.
(Continuare în numărul următor)
Interviu realizat de
Grațian Cormoș
■
12
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
12
Pantone 253 U
Pantone 253 U
poezia
Mihai Curtean
jezz pentru moartea & co.
7.	„Il est entre
II s’est assis
Il ne regarde pas le pyrogene a cheveux rouges
L’allumette flambe
Il est parti”
(Wilhelm „Guillaume” Apollinaire de
Kostrowitzky)
fata aia cu păru roșu și-naltă
și slabă și care purta cizme arăta
ca una din curvele ălea sinucigașe
din anii 20 în parisz evident o
imigrantă, cu păru-n bucle cu
dinții striați, cu buline negre
la ochi unguroaică sexi care luase
lecții de pian pân la șapte ani
amantă de pictori mediocri din
pariss imigranți și ei evident și
care fumează țigarete lungi în timp
ce se fute și zice ioi marco iod
j’peux plus antonio ioy ai vrea
să fii femeia fatală visezi să ai
țâțe mai mari să sari mai mult în
evidență vampa ideală cvasiurbană cu pi-
cioroange și zorzoane din tablă care
face cu ochiu își lasă urmele buzelor
prin aer și te cheamă după colț ai
vrea să se citească despre tine-n
poemele poeților vagabonzi l-ai
cunoscut pe marele-apoliner ai stat
cu el la masă nu ești proastă [lipsește
o bucată]rbit cu el ai încercat
să i te dai gratis, da o iubea pe
alta cum draqu-o chema lou
sau cum / îți încâlceai buclele-n
degete rânjind la el știai că-i
plac roșcatele la jolie rousse mă
iriți mă scoți din sărite oricât
încerc nu pot să te visez rămâi
o curvă-ntre multe altele și de
ciudă o să rup două foițe din volumu
lu apoliner „hârtie velină țigarete de 35 g/ m2
format 720X880/64” o să le rulez bine și-o
să fumez poemu ăla cu iarbă: multă iarbă
14/15
feb.
9.	fumigen colagen refren la colaju meu
simplu cu oameni sticle colorate
și beculețele din crama lu don
titi sub pământ pe unde bântuie
moartea când se plictisește de citit
ziaru și vine să vadă cine mai
moare sufocat cu capu băgat în
sticla de vin și zice hai scoateți-l
că n-am niciun kef să-l duc
m-am săturat să stau acasă-n
camera aia roșie noi ne uităm
toți cu ochii bulbucați nu ne vine
să credem moartea bea cu noi zice
bă vă puteți imagina cum îi aia
să trăiești într-o lume roșie vă zic
io îi ca draqu și râde de cade pe
spate după aia și toți sărim s-o
ajutăm zice se ridică zice ce proști
sunteți toți ce frică vi-i că vă iau ce
ce vă mai place viața asta futută, da
vă dau dreptate bă decât în lumea aia
ca un bordel infinit / infinit? întreabă
unu da bă infinit și sar toți păi
știi noi știi noi am vrea noi dacă
se poate că / hai tăceți gura! don
titi înc-o sticlă de vin, da don
titi zice că nu mai are toți amuțim
și moartea-ncepe și râde iară-n haina
ei lungă cu dinții ei roșii și zice
uite bă un om uite lu don titi nu
i-i frică de moarte nici nu crede-n
moarte nu există decât viață bravo
ce să mai zic era o seară gotică
argotică moartea-njura de mama
iadului noi râdeam înghețați don
titi tot lăsa ușa deschisă / bă și
numa noi o vedeam fetele care
VERSO:
se mai fâțâiau pe-acolo nu vedeau
nimic habar n-aveau cine stătea cu
noi la masă și doamna-n roșu
zicea ia uite îi trecut de doișpe
păi io nu mă mai pot întoarce
decât dimineață o-ncuiat ăștia poarta
tre să-mi dați de băut până mâine
ne uitam pierduți fumegam toți ne
gândeam s-o-necăm în fum poate
nu ne mai vede și-o tăiem de-acolo
crama lu don titi fumigenă cu
două ventilatoare moarte puștoaicele
își tot fâțâiau colagenu de colo colo
înzorzonate și cu șoldurile goale-am
zis doamnă vă place zice bă cre-
tinule io nu-s o moarte bisexuală
numa tu-ntâlnești fete bisexuale
și te-ndrăgostești de ele ca bou
revino-ți mie de tine-mi place
pe tine te vreau am înghițit o dată
simțeam un junghi în gât mi se des-
compuneau plămânii era o seară
într-adevăr era o seară metafizică
metachimică alchimică moartea îmi
zâmbea cu dinții ei de aur butoaiele
lu don titi de după ușa secretă erau
de aur șoldurile puștoaicelor erau
de aur vinu pe care-l băusem
se transforma-ncet-încet în aur
în mine începeam să strălucesc
în crama fumigenă lumina-mi
ieșea prin piele nu mai puteam
respira aveam plămânii de aur
ăștialalți își puneau mâna la
ochi don titi căzuse peste-o masă
io simțeam că stau în aer ceva
mă trăgea în toate părțile nu mai
simțeam frigu nu mai vedeam pereții am
vrut să clipesc și după aia nu mai știu nimic
19.2
m.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
13
Pantone 253 U
Pantone 253 U
proza
Vinde-mă!
Gheorghe Miron
(fragment de roman)
n bucătăria Palomei, m-am oprit să privesc
porumbeii care veneau să se hrănească pe
pervazul ferestrei. Păsările se îngrămădeau
câte zece - cincisprezece numai pentru un pumn
de firimituri de pâine, iar uneori chiar se mai
ciupeau și se băteau. Unii nici nu apucau să
ciugulească nimic. Rămâneau pe margine,
pândeau un loc liber sau încercau să privească
înăuntru, pe geam, cu ochii lor mici și roșii. “De
ce ne chinuiți și nu ne dați mai multe
firimituri?”, păreau a spune privirile lor nervoase.
Mi se părea atunci că nu exista nici o
diferență între ei și păsările din curtea casei
copilăriei mele. Numai că porumbeii mi se păreau
mult mai iuți. Pășeau pe pervazul din tablă al
ferestrei, iar când călcau din greșeală pe margine
își luau zborul. Reveneau la fereastră.
Paloma cotrobăia prin sertarul mesei plin de
cuțite și furculițe. A reușit să aleagă un cuțitaș,
apoi mi-a aruncat o privire grăbită. A plecat în
camera cealaltă.
O rafală de vânt s-a dezlănțuit și a tulburat
frunzele teiului din fața ferestrei. Porumbeii au
înțepenit cu gâturile ridicate, atenți la clinchetul
de metal al frunzelor. Unii au ridicat aripile să
zboare, dar au renunțat. În același timp, ca la un
semn, toți porumbeii au părăsit pervazul și s-au
oprit pe blocul de vis-a-vis.
Am rămas întristată și singură. Mi-a trecut
prin cap imaginea cimitirului cu sutele de cruci și
cu mama moartă întinsă în sicriu. Pentru a câtea
oară mă bântuiau acele închipuiri? Pentru a zecea
sau pentru a douăzecia oară. Nu mai știam. De
fapt, nici nu mă mai interesa. Vremurile acele
groaznice când am însoțit-o la groapă pe mama
încet-încet începeau să se îndepărteze de mine,
dar nu puteam să le uit.
Aerul fierbinte al verii s-a năpustit înăuntru și
m-a moleșit, când am deschis fereastra. Tristețea
mi-a adus în minte chipul bărbos și amenințător
al tatii. Am închis speriată, fereastra. Dar chipul
păros îmi rămăsese în întunericul minții mele.
Nu-l puteam uita. Săpa dureros în creier. Mă
durea. Mi se părea că simt pe mine trupul acela
unsuros, cu piciorul putred și negru. A trebuit să
țip să mă pot elibera.
- Fugi stafie!
Mi-am lipit obrazul de geamul rece. Fiorul m-a
pătruns până în stomac. Răcoarea sticlei m-a adus
brusc la realitate. M-am retras înspăimântată.
Trupul păros dispărea în întunecime.
Aș fi vrut atunci să fiu și eu o păsărică să pot
zbura peste blocurile înguste din beton, să mă
înalț cât mai sus să uit de viața mea urâtă. Dar
mă trezeam tot acolo, singură și dezorientată, în
bucătăria Palomei. Am deschis gura să strig după
femeie, să vină alături de mine să nu mă mai
simt singură, dar m-am gândit că, poate, nu ar fi
venit. De fapt, mi-am dat seama că nici nu aveam
chef să o văd, atunci, alături de mine.
Am căutat punga cu pâine și cuțitul. Am scos
o franzelă și am tăiat două felii subțiri. Apoi, le-
am tăiat bucățele foarte mici și le-am pus afară pe
pervazul ferestrei. Am lăsat geamul întredeschis și
am tras perdeaua. M-am dat într-o parte, lângă
perete.
Vântul s-a dezlănțuit, iarăși. A scuturat teiul și
a vânturat perdeaua. Adierea răcoroasă m-a
înfiorat și a primenit aerul din bucătărie. M-am
lipit de perete.
Primul porumbel a poposit la capătul
pervazului din tablă.
A înțepenit pentru câteva clipe și a analizat
fereastra întredeschisă. S-a năpustit asupra
mormanului de firimituri și a început să înghită
cu lăcomie. Întindea gâtul și se înfoia în pene
când se chinuia să îngurgiteze bucățele de pâine.
Au trecut câteva minute până când a mai venit
un porumbel. A privit deschizătura geamului
numai cu un ochi. Porumbelul și-a întors micuțul
cap într-o parte pentru a analiza cu atenție
fereastra. A cercetat-o bine, apoi, când s-a asigurat
că nu este nici un pericol s-a pus pe înfulecat.
Imediat, au poposit și celelalte păsări în stol și au
început să înghită firimiturile de pâine. Fiindcă nu
încăpeau cu toții pe pervazul de tablă îngust, unii
porumbei se îngrămădeau și băgau capetele
printre picioarele altora să poată prinde o
firimitură. Alții se ridicau în zbor și aterizau chiar
în mijlocul stolului.
Mi-am lipit palma de perete și am început să
o mișc către deschizătura ferestrei, prin dosul
perdelei. Zidul era fierbinte. Mișcam încet și cu
atenție palma să nu fiu văzută de păsări. Când
am ajuns la pervazul din lemn, m-am oprit.
Degetele mâinii tremurau și inima îmi bătea
foarte tare. Un porumbel a privit către mine. Am
înțepenit. Nu m-a văzut. A continuat să înghită.
Prindea câte o bucățică de pâine în cioc. Se forța.
Cu greu o înghițea. Lua altă bucățică.
Degetele îmi tremurau mai tare. Continuam
să-mi mișc mâna către deschizătura ferestrei, dar
aveam sentimentul că nu voi ajunge niciodată
acolo. Păsările mâncau nepăsătoare. Nu mă
văzuseră sau nu voiau să mă ia în seamă. Mi-am
încordat mușchii picioarelor. Mi-am încordat
mâna și degetele. M-am concentrat și am izbit
exact în mijlocul stolului de păsări. Am reușit să
pun mâna pe trei zburătoare, dar două mi-au
scăpat. Pasărea prinsă a început să se zbată, dar
am ținut-o bine și am tras-o în casă. Porumbelul a
început să dea din aripi. S-a zbătut o vreme, apoi
a renunțat. A înțepenit obosit, cu ciocul deschis
respirând greu, urmărindu-mă cu ochii lui micuți.
Afară, începea să apună soarele, coborâse aproape
de orizont și părea că se oprise pe blocul de
dincolo. Soarele părea că-și dă duhul. Că moare.
-	Să-i dau drumul păsării?
Am stat mult timp cu porumbelul în mână.
Ochii i se înroșiseră și mai tare. Păreau de sânge.
Firișoarele roșii îi acopereau globul ocular și parcă
se întindeau peste mâna mea. O cuprindeau ca o
plasă de sârmă. O imobilizau. Acum, eu nu mai
aveam sânge. Mă simțeam golită de licoarea vieții
și amorțeam. Încercam să-mi mișc mâna, să fac
măcar un pas, dar nu mai puteam. Înțepeneam.
Porumbelul a încercat să zboare. Și-a deschis
aripile și m-a lovit în față. Am reușit să-l
imobilizez.
Am căutat o pungă de celofan și am băgat
pasărea în pungă. Am prins-o de cap și i-am rupt
gâtul. Pasărea a început să se zbată și a ieșit din
pungă. Jetul de sânge ce țâșnea din trupul
decapitat s-a împrăștiat mai întâi pe aragaz, apoi,
pe fața mea, pe buze și în gură. Am reușit cu
greu să trag punga peste pasărea decapitată și am
așteptat ca porumbelul să moară. Mugurul
însângerat al gâtului se mișca încoace și încolo,
izbea pereții pungii și azvârlea jeturi fierbinți de
sânge. Licoarea îmi ajunsese pe limbă și am
început să-i savurez aroma. La început, mi-a venit
să vărs, dar, imediat, i-am descoperit gustul
amărui. Sărat. Era uleios, foarte scârbos. Îl
întindeam cu limba pe cerul gurii și așteptam.
Aroma sărată îmi pătrundea gura, limba și
creierul. Se împrăștia, parcă, în tot corpul.
Scuipatul se aduna în gură tot mai mult și eu
continuam să aștept. Scuipatul începea să se
scurgă afară printre buze, să se împrăștie, în jos,
pe bărbie, și pe piept. Era rozaliu. Înspumat.
Fierbinte.
Paloma a apărut în pragul ușii cu trupul ei
slăninos și mare. Avea privirea luminoasă. Femeia
părea fericită și aștepta parcă, să-i spun și eu acest
lucru. Dar am continuat să savurez aroma sărată-
amăruie a sângelui de porumbel, din gură.
Imediat am căutat să scap de el. Am încercat să-l
înghit, dar gâtlejul nu mi se deschidea. Înțepenise.
14
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
14
Pantone 253 U
Pantone 253 U
Apa se adunase foarte mult în gură °i buzele nu
mai rezistau închise. Se deschideau forțat. Am dat
să o arunc pe geam, dar Paloma s-a apropiat și m-
a tras de mânecă.
-Ce faci, fată, ai înnebunit!?
Jos, pe trotuar, mișunau trecătorii. Din când
în când, mai trecea și câte o mașină pe stradă.
Dacă i-aș fi aruncat o plăcintă sângerie și
unsuroasă de flegmă în capul unuia? Probabil s-ar
fi uitat mânios în sus și ar fi înjurat. N-ar fi văzut
pe nimeni. Eu m-aș fi retras. Acela și-ar fi pus
mâna la ceafă și ar fi dat de murdărie. Atunci, s-
ar fi pipăit mai atent pentru a-și găsi rana. N-ar fi
găsit-o. În cele din urmă, poate și-ar fi dat seama
că cineva i-a aruncat sângele în cap. Dar ce fel de
sânge?
Flegma îmi umpluse gura. Îmi ieșea deja pe
nări. Mă usturau. Am scuipat sângele, jos, dar pe
gazonul de lângă trotuar. Flegma îmi ieșise cu
forță din gură. Se întinse până la următorul etaj,
ca un elastic, dar fără să se rupă. Era fierbinte,
uleioasă și groasă. Foarte rezistentă. Parcă ieșise
cu tot conținutul vâscos al stomacului meu.
-Ce scuipi pe geam fată, ai înnebunit?! Nu ți-e
rușine?! Aici e oraș, fată, sunt oameni! Acolo,
unde ai trăit tu, poate nu sunt oameni, poate
trăiesc animale. Dar aici sunt oameni. Poate nu
știi, dar oamenii circulă pe trotuare, iar tu le-ai
aruncat mizeria aia din gură, în cap. Să-ți fie
rușine! Ce te-ai rănit în gură sau ți-ai rupt vreun
dinte? Da’ ce-i fată în bucătăria mea? Ce-ai
omorât o pasăre, un porumbel?! Fată, tu chiar
ești nebună?! Asta nu știam! Ai omorât biata
pasăre. Ești și sadică! Acum, ce faci cu el? Îl
mănânci sau ce? Să nu te prind cu el în tigăile
mele că te omor! Să nu te prind! și a închis ușa.
Am rămas cu pasărea cheală în mână. Rece și
înțepenită. Din gâtul rupt, nu mai curgea nici un
strop de sânge. Peste tot în jur, erau numai fulgi
de pene. Câțiva se prinseră pe hainele mele și
unul se lipise de colțul buzelor.
Am dat să arunc mortăciunea pe geam, dar
mi-am amintit de trecătorii de jos. Am vrut să o
arunc în pomul de lângă bloc, poate s-ar fi agățat
în vreo cracă. Am renunțat. Am băgat pasărea
moartă în punga plină cu pene. Am adunat fulgii
de pe jos, de pe aragaz, de pe masă și de pe
chiuvetă. Am legat punga la gură, m-am spălat pe
mâini și în gură și m-am dus, dincolo, în cameră.
Pentru câteva clipe am rămas în așteptare. Nu
vedeam nimic. Locuința era cuprinsă de întuneric,
iar eu nu știam pe unde să calc. M-am lipit de
perete. M-am frecat la ochi. O lumină puternică s-
a revărsat atunci în cameră. Vedeam dulapul în
partea dreaptă, lângă ușa de la intrare, masa cu
cele două scaune tapițate în centru, fotoliul lângă
geam și patul. Dar mai cu seamă,
pe canapeaua de lângă fereastră, cu batista pe
nas, am descoperit o tânără necunoscută. Gemea.
Avea fustă ruptă și foarte scurtă. De fapt, bucata
aia de pânză lungă de două palme, nu-i mai
acoperea deloc pulpele tinerei. Fata nu avea nimic
pe dedesubt, așa cum îi plăcea și Palomei să se
poarte, și ținea picioarele desfăcute. Puteam să-i
văd născătoarea, căscată și roșie.
Paloma cu fața surâzătoare și pregătită parcă
de sărbătoare cu câteva clipe în urmă stătea acum
îngenuncheată lângă fotoliu și-i sprijinea în
palmele ei mari, capul tinerei înlăcrimate.
Sângele din nasul fetei i se scurgea pe piept.
De fapt, tânăra era foarte murdară. Coatele și un
genunchi îi erau julite. Sângerau. Îmi venea să-mi
dau două palme pentru a putea să-mi dau seama
că mă aflam tot acolo, în apartament, dar ce oare
puteam să văd?
Momentul de liniște pe care-l așteptam de
câtva timp simțeam că dispărea. Mă așteptasem
ca Paloma să plece în oraș sau la vreun client și
să rămân singură. Aș fi vrut în acea clipă să
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
dorm. Să mă întind pe pat, să închid ochii și să
nu mă mai gândesc la oameni bolnavi.
În viața mea, gustasem puroiul căzut pe
buzele mele din piciorul putred al tatii, savurasem
și gustul iute al sevei de bărbat și mai degustasem
sângele amărui-sărat de porumbel, acum câteva
minute. Chiar în acel moment, îl mai simțeam pe
limbă și în cerul gurii și nu-mi plăcea deloc.
Priveliștea dinaintea mea cu tânăra jupuită și
însângerată m-a făcut să dau din mine. Junghiul
m-a luat din stomac. Totuși, am făcut un efort
mare și am reușit să-l împing înapoi. Înțepenisem
în pragul ușii din bucătărie, cu ochii beliți, cu
stomacul fiert și cu o mare nehotărâre:
Să plec sau să rămân?
M-am apropiat de Paloma.
-	Cine-i fata?
Chipul negricios al femeii s-a întors numai o
clipă către mine. Ochii păreau ieșiți din orbite, iar
obrazul Palomei care plesnea de sănătate acum
părea lovit de boală.
- E o prietenă, Angela, uite în ce hal arată!
Ticăloșii și-au bătut joc de ea. Mereu i-am spus să
fie atentă cu cine se înhaită, dar nu m-a ascultat.
Numai răii au nevoie de noi. Unde sunt oamenii
buni? Au bătut-o animalele. Au violat-o! I-au spart
fața.
Orașul pe care îl iubeam, începea atunci să fie
cuprins de întuneric. Negura ieșea chiar dintre
tâmplele mele, cuprinse de junghiuri. Se întindea
pe fereastră și acoperea străzile. De fapt, negura
se transforma în mânie și îmi clătina creierii. Îmi
venea să ies și să o iau la fugă pe străzi și să-i
prind pe bețivii care o batjocoriseră pe acea
tânără dinaintea mea.
Bătuta și-a tras capul din brațele Palomei. M-a
privit. S-a aplecat într-o parte. A horcăit greu. A
gemut și a scuipat într-un lighean și s-a șters cu
dosul palmei. S-a uitat iarăși mânioasă către mine,
cine-i șteoarfa?
În decursul viețișoarei mele nefericite, mă
bătusem adesea cu colege de școală. Reușisem să
le dovedesc aproape întotdeauna. Găseam în mine
forță și ură destulă, pentru a le învinge. Totuși,
evitasem să cobor adânc în mine până la izvorul
acelei forțe întunecate care simțeam că zăcea în
mine și mă înspăimânta, adesea. Dar, acum,
necunoscuta de pe fotoliu îmi trezea milă, iar
cuvintele ei urâte mă făceau să le trec cu vederea.
M-am aplecat către fată și i-am zâmbit. Paloma a
rămas blocată, iar tânăra la fel, privindu-mă tâmp
cu ochii ei vineți. Apoi, după câteva momente, ea
a izbucnit în râs. La fel a făcut Paloma. Eu le-am
urmat. Toate ne-am unit într-o veselie stranie și
nu mai puteam să ne oprim.
Cât să fi râs, împreună cu fetele?
Un minut sau zece. Soarele chiar dispăruse
după zidurile blocurilor. Se apropia noaptea.
În serile călduroase, rămâneam deseori pe
prispă acasă, pentru a asculta liniștea. Pentru a
privi cerul. Dar întunericul care se apropia îmi
făcea întotdeauna plăcere. Se potrivea cu durerea
din sufletul meu. Găseam alinare. Rămâneam cu
ochii țintă pe linia dealului. Dar întunericul se
întindea încet peste case. Răgetul animalelor.
Cântecul păsărilor dispăreau. Preferam să dorm
afară pe prispă sau în dudul bătrân și rămuros
din grădină. Reușisem să-mi încropesc un pătuț
din bețe, legate cu sârmă de crengi. Adormeam la
adăpostul frunzelor, în cântecul greierilor.
Fotoliul din camera Palomei era negru la fel ca
nopțile din copilăria mea. Era și ud. De fapt
fotoliul plutea parcă prin cameră. Pășeam pe
pardoseala acoperită încă de petele alburii. Am
călcat într-una și am alunecat. Am făcut un efort
mare să nu cad. M-am șters pe talpă de covorașul
de la intrare. Am frecat bine talpa. Degeaba. Nu
se ștergea. Parcă intrase în piele.
Căldura izvora din tavan, din pereți și din
pardoseală. Îmi storcea puterile. Îmi venea să mă
întind pe patul pe care Paloma se întindea cu
clienții ei. Oare câte trupuri de bărbați o fi
suportat patul? Și câte grozăvii?
Dacă mă gândeam bine, patul ăla o ținea pe
Paloma în viață. Datorită patului, ea făcea bani!
Patul parcă ardea din cauza căldurii. Aerul era
irespirabil. Bătuta a început să geamă.
-	Văleu! Văleu!
Își sufla nasul. Scuipa sânge, în lighean.
Paloma îi relua capul în brațe. O mângâia.
Mă gândeam că Paloma era într-adevăr o
femeie bună. Încerca să o ajute pe mă-sa, îi
cumpăra medicamente și, acum, o înconjura cu
afecțiune pe fată. Totuși Paloma era o femeie
singură. Căsătoria îi adusese numai rău. Femeia
rămăsese fără un sân, din cauza asta. Poate
căpătase și teamă de bărbați.
- Fată, ție ți-e frică de bărbați?
Femeia a încetat să o mai mângâie pe bătută.
A privit o clipă către mine, apoi pe fereastra
deschisă. Un porumbel se oprise pe pervaz.
Numai unul.
- Da’ ce ești curioasă?!
-	Nu sunt curioasă!
- Da’ ce este insistența ta obositoare?
Mă lua un fel de moleșeală. Nici nu mai
aveam chef să stau pe pat. Nici să vorbesc. Îmi
venea să mă întind pe jos. Dar mai cu seamă aș fi
vrut să dorm. Ceva mă scurma în vintre. Mă
ardea. Imediat mi-a venit în cap următoarea
întrebare înspăimântătoare: De când nu mă mai
violase și pe mine cineva?
15
Pantone 253 U
Pantone 253 U
M-am îngrozit. Fiorul spaimei m-a tăiat din
născătoare. O simțeam pulsând. Ardea. O
simțeam și băloasă. Umedă. Fior de plăcere?
O! Doamne! Ajută-mă!
- Nu vrei să-i prindem pe ticăloși?
- Care ticăloși?
-	Pe violatori, pe cei care au batjocorit-o pe
fată! Să le tăiem pulele!
- Fată, ești țicnită?
- Poate, da’ ție ți-e frică de bărbați! De aceea
le deschizi ușa și le cedezi așa ușor. Îi lași să te
otrăvească cu seva lor acidulată. Iute. Nu ai
curajul să li te opui. Ești o fricoasă! Bărbatu’ ăla
te-a terminat. Care te-a lăsat fără sân. Și pe ăla
trebuie să-l prindem. Să-i scoatem amigdalele! Să-l
jugulăm!
Seara veni repede. Nici nu m-am ridicat din
pat, nici nu m-am întins pe jos. De fapt, nici nu
aș fi avut unde. Praful se lipea de tălpi, dar se
lipeau de tălpi și movilițele încă neuscate de pe
podea.
Dar oare cine trebuia să șteargă pe jos?
De obicei, Paloma stătea toată ziua în casă,
între cei patru pereți înfierbântați de razele
puternice ale soarelui de peste zi. Ea primea câte
zece - cincisprezece bărbați în 24 de ore. Pe toți îi
lucra. Făcea bani. Mutilata avea program și
noaptea. Stătea întinsă pe pat și fuma țigară după
țigară. Bea. Uneori bere. Alteori votcă. Prefera
tăria, rar, când femeia se afla într-o stare
disperată. Când nu avea clienți.
- Ce dracu’ fac bărbații ăștia, Angelo? Nu au
chef de pizdă? Eu stau aici pregătită, la cheremu’
lor și ei?! Du-te și ad-o votcă!
Mutilata nici nu mai închidea ușa. Ținea cele
două celulare pe scaun. Suna câte unul.
- Alo! Paloma la telefon! Da! Sunt liberă! Poți
să vii, te aștept! Îi spunea bărbatului de la celălalt
capăt al firului. Femeia îi spunea adresa.
După câteva minute, bărbatul suna la ușa
apartamentului.
-	Intră!
Trupul ei mare ocupa aproape tot patul. Ea
stătea cu picioarele despicate în fața bărbatului.
Femeia se freca pe puța căscată și vânătă. Își
masa și își lingea unica țâță.
-	Apropie-te!
Omul privea tâmp la spectacolul hidos
dinaintea lui. Belea ochii la carnea femeiască și
nu putea să se hotărască: să plece sau să rămână?
-	Apropie-te, omule! șoptea femeia.
El pășea către pat. Reușea să vadă întunericul
bălos, din trupul Palomei, prin gaura cu marginile
vineții dintre picioarele ei. Gaura pentru care ar fi
plătit oricât și din cauza căreia nu putea să
doarmă. Să gândească. Nici să muncească. Dar de
ce tocmai o asemenea gaură scârboasă i-a ieșit în
cale?
Nu mai conta. Atunci, o avea acolo, în față,
deschisă și primitoare. Ieftină. Fără pretenții. Dar
țâța aia îngrozitoare?!
- Hai, băiete, ai venit să te uiți? Dezbracă-te!
Întunericul stătea parcă să-l înghită pe bărbat.
Era înspăimântător, dar plăcut. Din acel întuneric
creștea Paloma. Și din frica aciuată, chiar în
vintrea lui de bărbat, care nu-i dădea liniște. Și nu
putea să doarmă. Femeia fugea cu liniștea lui, cu
somnul lui. Alerga în fugă nebună și el nu o
putea ajunge. Dar acum, o avea înainte, despicată
și chemătoare.
- Vino, băiete!
-	Se ducea.
Uneori, când bărbatul nu voia și nu voia, mi-l
dădea mie, da’ pe ea o refuza, trăgeam rochia de
pe umeri și-i arătam sânii, îți place?
Omul rămânea cu gura căscată. Saliva. Nu
putea să spună nu.
Locuința Palomei răsuna de gemetele de
plăcere ale bărbatului. Omul își arunca hainele de
pe el, cu ochii țintă pe țâțele mele. Mă privea cu
gura căscată. El și rupea cămașa, nerăbdător. Își
rupea pantalonii.
-	Sfântă!
Mă umplea cu bale uleioase și fierbinți. Cu
seva acidulată.
Prin fereastra deschisă, pătrundea răcoarea
nopții. Venea din coroana teiului. Frunzele
foșneau, aerul răcorea încăperea. Era tot mai bine.
Dar ce fel de bine?
Oricât mă străduiam să-mi sting focul din
vintre, se aprindea mai tare. O priveam pe
Paloma și mă lua frica. Veneau clienții. Întrebau
cu cine am vorbit la telefon.
- Cu mine băiete, răspundea mutilata.
- Cu tine? Mi s-a părut că aveai vocea mai
groasă. N-ai spus că ești așa bătrână și grasă. O
vreau pe ea!
- Ieși afară!
Încăperea cu pereții asudați și strâmți, undeva
la marginea orașului. Camera Palomei. Eu, în
cameră. Adunată de pe stradă. Protejată?
Dar de cine? De niște ziduri?!
- Angela, fată, îl vrei?
- Da! De ce nu vorbești?
- Vorbesc, fată! Bine!
Atingerea fierbinte a bărbatului. Îmbrățișare
disperată. Iarăși bale, scursori. Lichide.
- De unde ești, fato?
Omul icnea. Vocea dogită. Frământa trupul de
fecioară. Trupul meu. Puteam oare să-mi mai
spun fecioară? Noaptea de afară pătrundea
noaptea din creierul meu.
De unde sunt da’ ce te interesează spune fată
de unde ești tontule nu-mi spune tontule da’ de
ce nu ești tont cine eu da tu ce crezi eu nu cred
nimic da’ tu de unde ești ce te interesează așa
cum așa, așa, mai bine desfă-ți picioarele mai tare
ți-ai dat chiloții jos da’ ce întrebare-i asta cum ce
întrebare-i ți-ai dat chiloții jos da’ tu nu vezi nu
pentru că ai stins lumina da că mi-e rușine ți-e
rușine da’ ce fel de curvă ești?!
Noaptea era târzie. Prin fereastra deschisă,
răsuna cântecul broaștelor, de la balta din
apropiere. Răsuna și huruitul obosit al orașului.
Părea că-și dă duhul. Că moare. Paloma stătea pe
pat. Despicată. Fuma. Avea capul sprijinit de
perete. Între pulpe, rana încă nu se vindecase.
Femeia se dăduse cu pudră de calc pe pulpă, iar
praful alburiu, oferea o culoare cadaverică pielii.
Calciul se împrăștiase pe pat. Paloma privea galeș
către mine. Avea privirea obosită. A băgat țigara
în gură. A tras adânc. A înghițit fumul. Am
așteptat să scoată otrava din ea. Nu a mai scos-o.
- Ți-e foame, Angelo?
Stăteam la fereastră. Eram obosită, după o zi
de frecat cu toți alcooliștii. La câțiva metri
distanță, era strada luminată de neoane. Mai
încolo, erau casele. Dincolo de case, începea
câmpul cu balta. De acolo, începea și întunericul.
Se ridica până la cer. De acolo, începea și liniștea
mea.
Între pulpe, mi-am simțit născătoare pulsând.
Frigea. Era obosită și ea. Îi ajunsese de dimineață.
Am simțit un gol în stomac. Ardea și el mi-e
foame, Paloma, bine hai să mâncăm ceva!
Greierii cântau trist, prin iarbă. Continuam să-
i ascult. Să stau la fereastră. Cântecul lor mă
liniștea. Dar foamea începea chiar să mă
chinuiască. De când nu mai îmbucasem ceva? Nu
mai știam, hai să mâncăm, Paloma!
Femeia s-a ridicat din pat.
-	Hai!
A tăiat salam și pâine. Mușcam cu poftă.
Înghițeam. Nu mai voiam să mestec. Nu mai
aveam răbdare. Salamul îmi astâmpăra foamea. Se
lipea de stomac, aidoma unui bandaj.
Vrei și brânză, vreau, mai luăm ceva de băut,
ce-ai vrea eu știu, ce vrei tu eu aș vrea vin!
Paloma a scos o sticlă plină pe jumătate cu
vin ai scos telemeaua o scot acu’!
Brânza dulceagă. Proaspătă. Tăiam felii. Le
băgam în gură. Mestecam. Gura mea. Mai pot
spune oare așa, gura mea? Îmi mai aparținea oare
gura? Trupul?
Gura ți-o vreau fată în gură vreau
îngenunchează, îngenuncheam. Trupul păros al
bărbatului. Picioarele musculoase. Burdihanu’.
Labele bărbatului.
Suge degetul degetul da degetu’ da’ de ce așa
mi place mie, ce comentezi te-am plătit faci cum
îți spun eu!
Unghia îmi rănea limba. Ajungea în gâtlej.
Degetul cu gust de mucegai
bine, fată, acu’ ia-mi-o în gură, așa, e bine,
înghite-mi-o, să-ți ajungă în stomac, așa, suge-mi-
o, e bine, fată, așa suge-mi-o tare, să simt cum
îmi tragi și coaiele, e bine, îți meriți banii, ești o
fată deșteaptă, o să mai trec pe aici.
Angela, fato, ce-ai înțepenit cu telemeaua în
gură?! Ți-e somnic? Dormi din picioare, văz. Nu
ești încă obișnuită. Trebuia să te pregătesc mai
întâi, să te educ. Nu-i bai, înveți tu. Rezolvăm.
De altfel, ești încă tânără și începătoare. Pe
parcurs, te obișnuiești. Nici nu o să-ți dați seama.
Vei face ca și cum n-ai face nimic. O să vezi. Bea
o gură de vin, să alunece telemeaua!
Noaptea. Greierii. Orăcăitul broaștelor.
Foșnetul frunzelor de tei lângă fereastra deschisă.
Răcoare? O iluzie. Eram udă pe gât, în cap, pe
spate și între craci. Pereții ardeau, parcă. Zidurile
din beton. Soarele se ascunsese în ziduri și acum
ieșea afară. Asudam. Respiram greu. Înghițeam
înfricoșată telemeaua. Beam vin. Era bine.
Paloma a cotrobăit prin sertarele frigiderului și
a scos o bucată de slănină și o ceapă dintr-o
pungă de nailon. A pus ceapa pe masă, în dreptul
piciorului mesei și a zdrobit-o cu pumnul. După
aceea a curățat ceapa de coajă. A scos miezul. Mi
l-a dat mie.
Ia cu slănină să vezi ce bun-îi! O minunăție! A
pus și sare.
Ține! Ia și pâine neagră!
■
16
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
16
Pantone 253 U
Pantone 253 U
Douăs’ două
Viorel Dădulescu
Mă duc să-mi iau țigări, am mormăit °i
am ieșit repede, înainte ca cineva să
apuce să spună ceva. Ușa s-a trântit sin-
gură în spatele meu, și după câțiva pași mi-am
ridicat gulerul de la haină. De-a geaba. Picurii
mărunți continuau să mi se prelingă pe ceafă.
Oare când s-o fi apucat să plouă? Parcă încerca să
iasă soarele cu două minute mai-nainte. Așa o
ținea de săptămâni bune. Când nu ploua, era
ceață. O ceață care cobora parcă și sub primul
etaj al blocurilor a căror tencuială prăfuită
mărginea trotuarul ud, și care, dimineața
devreme, aluneca între cele două maluri ale râu-
lui, formând încă un râu, ce plutea deasupra
celuilalt, și din care, când și când, se iveau păsări
rătăcite.
Am dat să trec strada. Fix pe mijlocul zebrei
venea, maiestuos și legănat, o gâscă. Albă. Mai
albă decât dungile pe care călca cu importanță. O
Dacie galbenă așteptă cuminte să trecă Măria sa.
Nu se grăbea. Deloc. A pășit liniștită peste peste
bordură și s-a oprit. Stăteam încremenit chiar în
fața ei, reprezentând un obstacol, așa că m-a ocol-
it. După o clipă de ezitare a luat-o hotărâtă la
dreapta, mergând cu convingere tot pe mijlocul
drumului. De-o parte și de alta, niște siluete fan-
tomatice se mișcau parcă fără s-o observe și fără
să îndrăznească să calce pe liniile imaginare care
îi trasau un culoar propriu, pe care se deplasa pre-
ocupată, ca o persoană ce are o treabă importantă
de rezolvat. De la o vreme am pierdut-o din
vedere, dispăruse în ceață. Mergea spre gară.
Probabil vrea să ia trenul, mi-a trecut prin cap.
Am traversat strada, Dacia galbenă plecase de
mult, și am intrat în magazin.
-	Ce să vă dau?
-	O gâscă, am auzit o voce politicoasă.
-	Ce?
-	O gâscă, repetai cu convingere.
Înaltă și suplă, îmi zâmbea. Pe zi ce trecea,
parcă se făcea tot mai drăguță. Poate credea că
încerc să-i fac curte. I-am zâmbit și eu.
-	Un pachet de SG roșu.
- Douăș' două de mii esge-ul, s-au scumpit de
ieri, mă informă, zâmbind în continuare.
Chiar că era drăguță. Casa de marcat
zdrăngăni, și apoi m-am trezit din nou în stradă.
N-aveam nici un chef să mă întorc așa de repede
la birou. Oricum, barul era mult mai aproape. La
doi pași. La tejgheaua lungă, înaltă și îmbrăcată în
tablă, se purtau discuții animate, din care nimeni
nu înțelegea nimic. Am așteptat cuminte să-mi
vină rândul. Eu sunt cel mai mare stelist al vieții
mele, rosti sentențios o scurtă de piele înainte de
a deschide o ușă care lasă să pătrundă în aerul
îmbâcsit de fum eterna miasmă a tuturor
toaletelor publice. Dispăru înainte ca difuzorul să
înceapă să răcnească of inima mea.
-	Mai dă-mi una!
Continuă să spele ostentativ același pahar cio-
bit, în timp ce scrumul țigării de sub ușoara
umbră de mustață ce-i încadra rujul prea strident
se scutura nepăsător, dizolvându-se în șuvoiul ane-
mic de apă. Se vedea de la o poștă că nu-i con-
vine ceva sau cineva.
- Ce să fie? întrebă răstit.
- O vodculiță, doamna Măriuță, spuse bărbat-
ul, începând să agite câteva hârtii de culoare
incertă.
- Douăș'două, rosti și mai scurt și mai răstit,
cu o voce ascuțită, nepotrivită cu silueta ei
lăbărțată.
- Păi cum douăș'două, că era douăzeci. Da’ de
ce-ați mai scumpit-o? se auzi întrebarea ce se voia
nedumerită, în timp ce îi întindea hârtiile din
mână.
- Da' de ce nu? Hai, nu mă mai ține aci. Zi
ce-ți dau. Și fără a mai aștepta un răspuns, turnă
cu atenție ceva dintr-o sticlă în paharul pe care i-l
împinse rapid, după care trânti banii în sertarul
deschis.
- La dumeavoastă ce să fie? mi se adresă, fără
a-l mai băga în seamă pe cel din fața mea.
- Tot o vodcă, am spus pe un ton neutru.
- De-a noastă să fie?
- Sigur. Și un pahar cu apă, am adăugat, cât
mai amabil cu putință.
- Douăș'două de mii. Că și ăsta, răbufni
înspre omul care-și recuperase paharul și se
îndrepta acum clătinat spre fundul încăperii, bea
de azi dimineață tot vodcă, și acuma nu mai știe
cât face.
N-am comentat, am zâmbit strâmb în timp ce
plăteam, mi-am luat paharele, cel cu apă era cu
ceva mai înalt, și în timp ce difuzorul se jelui of
viața mea m-am strecurat în spatele uneia dintre
mesele scunde și șchioape. Am așezat cu grijă
paharele pe melamina roșie, având grijă să nu se
verse, și am împins spre margine cele două sticle
de bere. Din scrumieră am recuperat un capac de
tablă, pe care l-am potrivit sub unul dintre
picioarele metalice. Cum totul părea a fi acum
mai stabil, după ce Ghiță Universalu' a anunțat
solemn că dedicația asta îi pentru nașu' Dumitru
șumău de la Strehaia, am împăturit cu grijă stan-
iolul de la pachetul al cărui roșu îl făcea aproape
invizibil pe masă, mi-am aprins o țigară, și am
luat prima înghițitură de vodcă. Discuțiile aprinse
de mai înainte se calmaseră, iar afară continua să
plouă.
- E liber să stau și eu aci? se auzi chiar lângă
mine.
- Sigur, poftiți, am spus uitându-mă cu regret
la scaunul liber, dar în timp ce omul cu pălărie se
gândea ce să facă mai întâi, să se așeze el sau să-
și așeze paharul, cineva din apropiere îl îmbie:
- Da' hai aici vecine, lasă, nu-l deranja pe
domnu'...
- Mă scuzați, rosti după ce se convinse că invi-
tația aparținea unei fețe ce îi părea binevoitoare.
- Nici o problemă, m-am adresat cu căldură
spatelui ce se îndrepta deja spre masa vecină.
N-aveam chef de povestit, preferam să mă uit
pe fereastră la umbrelele ce încercau să se evite
una pe cealaltă, și cum scurta lui mov cu mâneci
albe și pălăria domnească, cu bandă neagră, nu
formau un ansamblu care să promită o discuție
cât de cât interesantă, am înghițit ușurat încă o
gură de vodcă. Frații nu mă înțeleg, prietenii e
greu să aleg, zbieră nostalgic Universalu', iar
comeseanul meu de o clipă se lăsă greoi pe
scaunul alăturat, ce părea prea jos pentru el.
- Da' n-ați lucrat la moară în Baci? sună încer-
carea de a stabili un început de conversație.
- Nu vecine, am fost mecanic la gară, zise cel
cu invitația.
- și eu tot mecanic, spuse grăbit, scoțându-și
pălăria, bucuros că de-acum a descoperit ceva ce
îl apropie de noul interlocutor.
Mi-am mutat privirea spre aparatul mare și
negru, în butoanele căruia cineva bătea cu
înverșunare. Alții doi stăteau în spatele lui, sug-
ând din sticlele verzui de bere, chițibușând în
pauzele dintre îngițituri. Stateau încordați, com-
plet absorbiți de ecranul pe care figuri și cifre se
răsturnau alandala, și comentariile monosilabice
pe care le făceau trădau niște cunoscători. La un
moment dat s-au relaxat, unul a râs scurt, cu
superioritate și cu oarecare satisfacție, iar cel de la
aparat a scăpat cu năduf un futu-i pocheru'soare-
lui, după care a început să se caute în buzunarul
de la spate al pantalonilor prea largi pentru el,
comandând cu prefăcută autoritate încă un rând.
Toți așteaptă să le dau, înapoi n-am cum să iau,
comentă de această dată cu o voce mai înaltă
Universalu'. Am desprins mecanic eticheta unei
dintre sticlele goale de pe masă, și am început să
o răsucesc între degete. Uită-te sub capacele sti-
clelor și până în 22 iunie poți câștiga unul dintre
cele 22.000 de seturi de pahare semnate de per-
sonalități reprezentând adevărate povești de suc-
ces românești, mă îndemna textul de sub
emblemă. Paharul începea să se golească, așa că
am încercat să amân plecarea aprinzându-mi încă
o țigară. Prin fața fereastrei treceau aceleași
umbrele, de parcă cei care le purtau s-ar fi întors
din drum pentru a mai defila încă o dată prin
fața aistenței de la o prezentare de modă.
- și pe mine m-o bătut doamna învățătoare.
Cu rigla în palmă.
M-am uitat din nou spre el. Acum își ținea
pălăria pe genunchi. Să tot fi avut vreo 60 sau 65
de ani, era la acea vârstă incertă la care, odată
ajunși, unii bărbați par să încremenească într-o
fizionomie pe care nu mai reușesc să și-o
schimbe.
- Mă, tu nu știi nici măcar să numeri, îmi
zicea. Că mă tot întreba, câte degete ai?, și io îi
spuneam douăș'două. Și jap, și iar jap o riglă în
plamă. Și lu' tata i-o zis, băiatu' îi în clasa a a
patra și nu știe să numere, și atunci să te ții...
Dușmanii-mi dau târcoale, păsări răpitoare,
coborî vocea lui Ghiță din înaltul tavanului, pe
când îl priveam acum cu compătimire. Trebuie
să-l fi durut cu adevărat, și nu numai palmele,
dacă-și mai aducea aminte de asta, după atâta
vreme.
- Da' uită-te și dumneata, și își puse pălăria pe
un scaun, cum stă treaba. Acuma să mă ierți dacă-
mi miros un pic picioarele, continuă desfăcându-și
șiretul de la pantoful din lac negru, numai potriv-
it pentru nuntă. Șase îs, nu?
Într-adevăr, șase degete se înșirau frumos,
stând cuminte unul lângă celălalt, ca la expoziție,
fără să se înghesuie unul în celălalt.
- și șase îs și la celălalt, așa că împreună fac
douăș'pe, și cu alea zece de la mîini, douăș'două.
Așa că io știam să număr, încheie victorios,
băgându-și piciorul în pantof și renunțând să-și
mai ia și ciorapul, pe care-l îndesă în buzunarul
scurtei mov. Da' tata nu m-o pus niciodată să
număr.
Am stins țigara fumată pe jumătate, am
înghițit ultima urmă de vodcă și am ieșit în
stradă. După doi pași mi-am ridicat gulerul de la
haină, însă picuri mărunți continuau să mi se
prelingă pe ceafă. Zi de zi sperați să mor, da'eu
sunt nemuritor, cânta cu tandrețe în urma mea
Ghiță.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
1
Pantone 253 U
Pantone 253 U
Alexandru Vlad
profil de scriitor
Picătura de mercur
Letiția Ilea
Volumul Vara mai nepăsători ca iarna
(Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2005)
reune°te o selecție din publicistica lui
Alexandru Vlad, conținând articole și editoriale
publicate în perioada 1998-2004 în reviste
precum Vatra, România literară, Discobolul sau
cotidiene ca Transilvania Jurnal, Ziua de Ardeal
sau Evenimentul Zilei, smulse efemerului pentru
a crea o imagine panoramică a perioadei
menționate.
Un critic serios, neimpresionist, le-ar citi
probabil cu detașare, făcând abstracție de autor.
Nefiind așa ceva, nu pot să-mi alung, din
imaginea prietenului Alexandru Vlad, zâmbetul
lui bun de adolescent, mirările și indignările
iarăși adolescentine peste care dezabuzarea și
zgura vârstei mature au refuzat să se aștearnă.
Răsfoind acest volum, nu pot să nu mi-l
imaginez pe Sandu cu teancul de ziare dinainte
la „Arizona”, minunându-se de enormitățile
jurnalistice și politice cotidiene, îndesându-și
tutunul în pipă și pregătindu-și editorialul sau
tableta din ziua, săptămâna următoare. Îl
regăsesc așadar întreg pe Alexandru Vlad în
acest volum: prospețimea privirii și harul stilistic
proprii prozatorului - de altfel, Al. Cistelecan îl
numește „cel mai artist dintre editorialiști” -,
simțul umorului și ironia fină pe care cei
apropiați i le cunosc, implicarea sa continuă în
„viața cetății” și revolta perpetuă, de la care nu
a abdicat, spre deosebire de alți congeneri...
Cum au fost scrise aceste articole? Iată
explicația autorului în argumentul volumului:
„rețeta e de fapt simplă - scrii atâtea semne câte
îți cere editorul indiferent despre ce, despre
subiectul pe care l-ai convenit cu acesta, iar la
sfârșit adaugi de la tine o picătură de mercur”.
Cred că de fapt „picătura de mercur” - harul
prozatorului dublat de o intuiție a lucrurilor
ieșite din comun, frizând uneori absurdul - este
pre-existentă, ea ajutându-l pe Alexandru Vlad să
găsească un subiect acolo unde alt editorialist
nu ar vedea absolut nimic demn de un articol.
Nimic nu-i scapă autorului: primarii excentrici,
coșurile de gunoi vopsite în culorile steagului
național, scumpirile, birocrația, serviciile
secrete... Toate aceste „fatalități” nu sunt
descrise ex catedra, ci din postura celui de lângă
noi, a omului de pe stradă, cel mai adesea
victimă neputincioasă a jocurilor politice. Și
tabletele lui Alexandru Vlad se transformă
adesea în literatură. Nu pot să nu citez în acest
sens tableta care dă titlul volumului, Vara mai
nepăsători ca iarna, în care, pornind de la o idee
a guvernului privind posibilitatea
contribuabililor de a-și plăti întreținerea în rate,
editorialistul dezvoltă un veritabil scenariu
kafkian: „Când nici ratele nu ne vor mai fi de
folos, probabil că se va trece la un sistem cu
bătaie ceva mai lungă. Asigurările calorice.
Adică vom trece la un sistem de rate pe viață.
Omul să plătească din tinerețe căldura pe care o
va consuma la bătrânețe. Să plătească încă
înainte de-a avea casă, pentru că tot va trebui el
să se încălzească undeva. /.../ La mica
publicitate vei putea citi anunțuri de genul:
„Bărbat cu încălzire la zi, caută femeie cu bani
de coșniță”. Iar la decese vom da anunțuri prin
care vom spune că „a trecut în rândul celor reci
un membru onorabil al societății cu căldura
plătită în avans”. Iar aceasta va putea fi lăsată
moștenire. Să moștenești mii de gigacalorii
plătite de un unchi bogat”. Textele par să fie
scrise dintr-o nevoie funciară de a pune punctul
pe „i”, de a identifica în amănunt metehnele
societății românești. Ceea ce, teoretic, ar fi un
prim pas spre vindecare. Nu se întâmplă însă
așa; citind multe dintre tablete, am avut
senzația că ele au fost scrise ieri-alaltăieri, nu
acum câțiva ani, ceea ce spune multe despre
harul de diagnostician al lui Alexandru Vlad,
dar și despre capacitatea noastră de a bate pasul
pe loc. Funcția terapeutică a acestor tablete se
exercită din păcate nu asupra societății și a
mediului politic, ci asupra cititorului, pe care
mi-l închipui punându-și, după lectură,
întrebarea: „Cum de nu m-am gândit la asta?”,
devenind subiectul unei „strategii a dezamăgirii”
pe care o identifică și o practică Alexandru
Vlad: „Dezamăgirile, oricât de dureroase, dacă
au cumva o parte bună atunci aceasta este că ne
vindecă (nu întotdeauna de la prima încercare, e
adevărat)
de atașamentele necondiționate, așa-zise
„permanente”, și până la urmă atât de
costisitoare. Așa că, dacă nu devine cu totul
ipohondru, pe această cale a experienței
nefericite crește gradul de „libertate” al
subiectului, adică al fostului prizonier al ideilor
preconcepute și prea simple.” Identificând și
disecând dezamăgirile ale căror victime suntem
zi de zi, textele din acest volum au drept
principală funcție aceea de a-l vindeca pe cititor
de ideile preconcepute și prea simple, de lenea
și inerția mentală, precum și de a-i spori
luciditatea. Speranța autorului, din
„Argumentul” volumului, este că aceste tablete
vor putea fi citite ca literatură: „Pe măsură ce
evenimentele consemnate nu mai sunt de
actualitate, textele au tendința de-a se
transforma, cu puțin noroc în literatură.
Trimiterile devin metafore și revolta devine o
stilistică”. Personal, mărturisesc că
mi-aș fi dorit să pot citi această carte cu
convingerea că este vorba despre o țară de
nicăieri, inventată sau de mult dispărută... Din
păcate, este vorba chiar „despre eterna și
fascinanta Românie”... Și cred că nu greșesc
prea mult afirmând că un locuitor al Terrei
anului 2100, să zicem, ar putea reconstitui cu
destulă exactitate viața din România anilor 2000
având ca singur document volumul Vara mai
nepăsători ca iarna, o apariție care îi aduce
prozatorului Alexandru Vlad o nouă consacrare:
aceea de jurnalist de excepție.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
18
Pantone 253 U
Pantone 253 U
O amprentă, un filigran...
	De vorbă cu Alexandru Vlad
I.Maxim Danciu: - După 1989 te-ai lansat în
jurnalismul civic cu un oarecare aplomb, care s-a
finalizat într-un volum de publicistică apărut la
editura Tribuna. Cum îți evaluezi această
experiență, ce-a însemnat ea pentru tine, ți-a
afectat cariera literară?
Alexandru Vlad: - Am făcut fotografii încă din
prima zi în care s-au tras focuri de armă în
centrul orașului. Fotografiile acelea au avut o
soartă ciudată: unele au apărut în Adevărul de
Cluj, altele au fost duse în străinătate de un
personaj ciudat care apăruse fără vesteîn presa
clujeană, probabil trimis de autoritățile panicate.
Acesta a luat tot ce-a găsit, a plecat în Occident
(eram în ultimele zile din decembrie 89) și s-a
întors cu un minunat palton de piele. Ca dovadă
că avea stofă de activist în devenire. O ironie:
ceea ce-și dorise în comunism, a ajuns să-și
achiziționeze imediat după căderea acestuia din
banii luați pe dovezile fotografice ale momentului
în cauză. Am fost martorul evenimentelor, după
cum am fost și martorul (detașat, pe cât mi-a stat
în puteri) epocii comuniste. Am văzut cum se
destramă o lume, și cum alternativa refuză să se
nască. Înarmat cu o portavoce țineam discursuri
în piața centrală a orașului, despre noile forme pe
care trebuie să le ia societatea civilă, despre
viitorul sistem de pensii, despre tot ce simțeam
că-l frământă pe omul de rând. Pe urmă am lăsat
portavocea și am înhățat stiloul, cu care de altfel
eram mai obișnuit. Am scris pentru toate
publicațiile care se nășteau atunci precum
ciupercile după ploaia care urma unei secete
prelungite. Adevărul de Cluj, Atlas-Clujul liber,
Patria, Gazeta Someșană, NU, Solstițiu, Gazeta de
Transilvania, Fapta transilvană, Gardianul (nu
Gardianul de astăzi, ci o publicație efemeră, care
a apărut vreo trei luni de zile și în care am
publicat zilnic editorialul vreme de două luni). Au
urmat apoi Transilvania Jurnal, Ziua de Ardeal,
Evenimentul zilei (ediția de Transilvania) și acum
Ziua de Cluj. Pomenesc aici numai publicațiile
locale, parte din ele, dar am scris pentru ziare din
Oradea, Baia Mare, ziare centrale și, evident,
reviste culturale care găzduiau publicistică
angajată. Am scris multă vreme astfel de
materiale și pentru revista Vatra, unde mai sunt
încă editorialist. Am fost întotdeauna critic față
de putere, față de structurile cripto-comuniste
care încercau, mascat, să supraviețuiască. Multe
publicații n-au supraviețuit, pentru unele
materiale am primit scrisori furioase la redacție
sau telefoane ireverențioase acasă. Am și acum
sute de fotografii, imperfecte din punct de vedere
tehnic, făcute cu mâna mea, de la toate
mitingurile acelea bizare în care lumea
îngenunchea pe asfalt. Mi-a luat șaisprezece ani
de viață, și iată, încă nu m-am lecuit. Lumea se
radicalizase, am pierdut unele prietenii, fără să
câștig neapărat altele noi. Activitatea mea literară
și renumele meu de autor au avut de suferit, fără
îndoială. Am refuzat atunci burse, călătorii în
străinătate, chiar și o propunere de doctorat la un
celebru profesor român dintr-o universitate
americană, considerând că ceea ce se întîmpla aici
era mult mai interesant, cu o miză mai mare
pentru mine și pentru noi toți. Cine mi-ar mai fi
citit prozele știind că sunt doctor în literatură?
Când mă întorc la proiecte literare constat însă că
stilul însuși mi s-a schimbat: fraza lungă și
elaborată, absconsă uneori, mi s-a curățat, a
devenit mai asertivă, s-a scurtat. O influență a
jurnalismului, evident. Îmi place această
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
schimbare, abia aștept s-o folosesc în paginile
mele strict literare, la care îmi propun mereu să
mă întorc “cu normă întreagă”. M-am trezit în
situația că trebuie să devin scriitor din nou, poate
unul cu totul diferit de acela care am fost înainte,
așa cum s-a consacrat el pentru cititori. Probabil
mulți mă consideră din acest punct de vedere
terminat și am probleme când fac o propunere
marilor edituri de astăzi. Putem scrie zilnic un
anume număr de cuvinte, asta este convingerea
mea, și dacă le consumăm jurnalistic nu putem
schimba pur și simplu foaia și să trecem la
literatură: suntem goi de cuvinte. De aceea mi-a
fost mai ușor să fiu în răgazul rămas traducătorul
unor clasici din literatura engleză, cuvintele
aparțin de data aceasta celuilalt. Se vede bine că
viața angajată are costurile ei.
Înafară de volumul scos la editura Tribuna,
Vara mai nepăsători ca iarna, există în calculator
sute de pagini de jurnalism, sceptic, nervos,
sarcastic uneori, care formează o adevărată istorie
a implicării mele în arena publică. Unele,
dactilografiate, s-au pierdut probabil pentru
totdeauna, având în considerare că bibliotecile nu
au achiziționat acele publicații efemere, și nici
editorii de-atunci nu au păstrat colecțiile.
- Există între literatură și publicistică (civică)
o disjuncție, sau o complementaritate?
- Sigur că da, o complementaritate, mai ales
atunci când cel care semnează este, prin forța
lucrurilor, un scriitor. Tratezi persoanele despre
care scrii ca pe niște personaje. Disjuncția există
și ea. Chiar dacă jurnalistul și scriitorul (eseistul)
coexistă în aceeași frază, trebuie să fii conștient
că din perspectiva aceasta ai doi cititori cu totul
diferiți. Dar nu-i mai puțin adevărat că aceste
două lucruri care aparent se bat cap în cap îți dau
libertatea și suplețea de-a scrie puțin altfel decât
gazetarii-gazetari, cei care se duc cu pixul la
primărie sau stau cu ochii pe telex.
Mai există încă scriitori în această situație:
Mircea Cărtărescu, Liviu Antonesei, Ion Mureșan,
Mircea Mihăieș, Bedros Horsanagian, Ion Bogdan
Lefter, ca să mă mențin în perimetrul generației
mele. Nici Cristian Tudor Popescu nu aparține în
fond altei specii, ca fost autor de science-fiction.
Alții par să fi optat definitiv pentru jurnalism:
numele lui Stelian Tănase mi-e cel mai la
îndemână. Bănuiesc că la un moment dat au stat
și au cugetat: ce se întâmplă cu scriitorul din noi?
Ne oprim sau îi dăm înainte. Jurnalismul te
propulsează în spațiul public mai mult decât
literatura, cel puțin deocamdată. Aduce unele
oportunități, pentru unii mai mari, pentru alții
mai mici. Și de fapt cine are puterea să se retragă
peste noapte, din proprie voință?
- Cum îți alegi subiectele?
Subiectul zace întotdeauna la îndemână,
ajunge să întinzi mâna și să-l culegi. E pe prima
pagină a ziarelor, pe teletext, pe banda infinită a
jurnalelor de știri, în flecăreala țăranilor la
crâșmă, în discuțiile din autobuz. În obsesiile
vecinilor. Am însă grijă de obicei să nu iau chiar
subiectul zilei, să nu mă înscriu într-o
redundanță. Nu vreau să mă suprapun în pagina
ziarului cu alte comentarii pe aceeași temă. Și
astfel mai las să treacă uneori câteva zile. Am
nevoie însă întotdeauna de un punct de vedere
propriu, de o subiectivitate angajată - proprie mai
degrabă scriitorului. O amprentă, un filigran. Și
pe urmă cred de datoria mea să ofer cititorului și
o anume delectare a lecturării, o plăcere care însă
să nu-l menajeze. Trebuie să-i creez o stare de
prospețime mentală, doar așa acul seringii va
pătrunde la venă.
- În ce gen jurnalistic te încadrezi în ce te
privește?
- Nu mi-am pus problema. Folosesc
informația, uneori nu lipsesc numele și cifrele din
materialele mele gazetărești, dar consider că pot fi
cel mai bine încadrat în jurnalismul de opinie,
sau civic - cum îi spui. Dar țin să-mi delectez
cititorul, să-l enervez, să nu-l las nepăsător, să-i
ofer și o stilistică. Materialiul meu trebuie să fie
altceva în pagină, cititorul trebuie să-l lase la
urmă pentru momentul când își aprinde țigara și
își bea cafeaua. Citesc eu însumi presa, și asta
sper că se vede din ceea ce scriu în materialele
din rubrica mea. Nu vin cu un punct de vedere
solipsist, de scriitor care se pronunță în virtutea
faptului că îndeletnicirea aceasta îi dă un avantaj,
e ca o pasarelă de pe care se vede tot. Nu combat
pentru confrați, nu țin să atrag atenția celor care
ne guvernează dorindu-mi în secret să-i pot
influența, nu sunt angajat într-o ipotetică bătălie
de idei politice și nu doar. Punctul meu de vedere
este subiectiv, dar el există. Și cititorii au
subiectivitatea lor și îmi place să cred că și-o
confruntă cu a mea. Folosesc mijloacele eseului
liber, uneori ale eseului conversațional, aplicate
asupra unui subiect jurnalistic. Există genul
acesta? Are el și nume?
- Având în vedere tradiția noastră jurnalistică
a fost susținută de scriitori profesioniști, cum te
încadrezi din acest punct de vedere? În ce direcție
militezi tu? (Unii erau socialiști - Z. Stancu,
naționaliști - legionari, democrați - G. Călinescu,
tradiționaliști - N. lorga, O. Goga).
- Iluștrii enumerați mai sus făceau, de cele
mai multe ori, un fel de jurnalism de direcție. Se
angajau într-un proiect doctrinar, chiar și atunci
când nu teoretizau.
Eu o fac oarecum mai lejer, în prelungirea
activității scriitoricești. De fapt pentru mine
literatura e o modalitate de-a trăi viața, un
instrumentar de cunoaștere. Din perspectiva
aceasta între literatură și jurnalism granița nu mai
este atât de mare. Ca urmare nu scot cu totul
publicistica, nici măcar pe aceea făcută în ziare,
19
Pantone 253 U
Pantone 253 U
translații
japoneză
Horia Căpusan
A trebuit să a°teptăm destul de multă vreme
până să avem în traducerea Ancăi
Foc°eneanu (remarcabilă dealtfel, eventual
cu unele neologisme contestabile) două texte ale
lui Akira Yoshimura: Supliciul unei adolescente
urmat de Surâsul pietrelor (București, Humanitas,
2006 - apărute respectiv în 1959 și 1962).
Asocierea nu e fortuită - ambele texte ilustrează
un motiv foarte vital în literatura japoneză cel
puțin de la teatrul no și povestirile lui Ueda
Akinari) - mortul care supraviețuiește. Ne
amintim că în două dintre povestirile ultimului, o
soție moartă își așteaptă soțul până la venirea lui
întârziată, iar un prieten se sinucide pentru a fi
prezent ca spirit la o întâlnire. Numai că aici
atmosfera vag nostalgică și poetică prezentă în
majoritatea acestor scrieri cedează încet-încet
locul unei atmosfere apăsătoare; un destin
neprecizat pare să se împlinească acum. În
romanul (de fapt, o nuvelă concentrată) Supliciul
unei adolescente, o fată (nenumită pe tot
parcursul scrierii) capătă odată cu moartea un fel
de vedere și de auz spiritual - dar numai pentru a
resimți mai acut moartea continuă a propriului
corp ciopârțit pe masa de disecție, despărțirea de
lumea de aici și în final, moartea celorlalți.
Veritabil memento mori, această nuvelă este
bazată simbolic vorbind pe mai multe simetrii
imagistice (de pildă convoiul festiv cu fetele miss
din prima parte își găsește un „echivalent” pe
dos, în dricul viu colorat din final); ea combină
leit-motivele cu acumularea lentă dar inexorabilă a
imaginarului trupului dezintegrat și dezmembrat
(dacă Ezechiel într-o viziune a sa vedea oase
reumplându-se cu carne, aici oasele se dezgolesc,
lăsând un perfect schelet în urmă). A doua
scriere, Surâsul pietrelor trăiește în primul rând
prin figura lui Sone, în egală măsură ins fascinat
de moarte, vulgar, hoț de morminte și neliniștitor
escroc sentimental care-și duce victimele la
sinucidere. Replică a tatălui său, și el sinucigaș
timpuriu, Sone pare victima unui destin ce-l face
să repete același gest al ducerii la moarte a
celorlalți - divinitate infernală, el e una
lamentabilă în măsura în care nu poate face
altceva și nici nu poate muri. Până la urmă
aceasta e tema celor două opere - martorul care
nu poate muri, dar trebuie să vadă moartea
altora.
Ființă care s-a rupt de lumea viilor, dar nu
atât de mult încât să se poată reintegra în lumea
cealaltă (pe care, de fapt, o iubește mai mult -
căci, altfel, cum s-ar putea explica strania
fascinație pe care încă de mic copil o manifestă
eroul față de o spânzurată), asemeni strigoilor,
Sone își petrece toată viața lui într-o stare de
provizorat perpetuu (el nu locuiește decât în
hotele și cu chirie). Dar tocmai aceasta situație a
lui de neadaptabil, atât în spațiul vieții, cât și al
morții îl face atât de straniu, de o stranietate care-
ți dă fiori; el e în fond reprezentantul infernului
pe pământ. Dacă fata nenumită din Supliciul unei
adolescente, o ființă vie, încerca în zadar să se
împace cu moartea, să învețe să moară, acum
prin Sone ni se înfățișează situația inversă - Sone
e străinul de lumea viilor. De aici strania lui
impasibilitate, ce-l face să semene cu statuetele
tombale pe care le fură. De aici aerul “glumeț” pe
care-l ia ori de câte ori i se amintește vreo ispravă
a lui constând în ademenirea femeilor pe care le
seduce și apoi le-ndeamnă la sinucidere. Finalul
prozei, cu eroul principal rămas înmărmurit în
fața aparatelor de taxat de la metrou (metaforă a
trecerii în lumea de dincolo) spune totul despre
neputința omului în fața acestor intruziuni ale
infernului pe care nu le poate pricepe. Ca și
fantasmele teatrul no eroii lui Yoshimura sunt
refuzați de marea trecere. Doar că povestea lor e
ceva mai tristă.
■
^
de sub semnul literaturii. Pentru mine lucrurile se
fac mai mult în mers. Cele spuse la întrebarea
anterioară întregesc și nuanțează ce s-ar mai
putea spune aici.
- Continui sau nu o tradiție? Unde te
încadrezi în publicistica post-comunistă (sau de
tranziție)?
- Văd că nu te lași! Greu s-ar putea spune că
un jurnalist de opinie nu urmează, cu sau fără
voia, lui o tradiție. Am avut jurnaliști străluciți pe
tot eșichierul, pamfletari și ironiști. Chiar și
gazetarii naționaliști ar putea pretinde că se trag
bunăoară de la Eminescu. Mircea Cărtărescu
publică în Jurnalul național un pamflet care se
revendică declarat de la Arghezi, de la Baroane!
așa cum Levantul lui se revendicase de la poeții
epocii lui Bolintineanu. Tranziția a dat naștere la
o groază de paradoxuri. Tradiția, cutumele, toate
au fost puse în ecuații noi. Este o provocare să le
evidențiezi.
-	Crezi că demersul acesta e valabil pentru un
scriitor astăzi, având în vedere că alte surse de
venit nu ai, după câte știu?
-	Există scriitori care nu fac nici un fel de
publicistică, de exemplu Alexandru Ecovoiu. Poate
și Petru Cimpoieșu, or mai fi și alții care nu-mi
vin acum în minte. Îi invidiez uneori.
Scriu mai mult decât aș vrea, și probabil nu
va trece mult și acest lucru se va vedea, dacă nu
cumva a început să se vadă deja. Am ajuns să nu
visez altceva decât o perioadă de repaus, în care
sensibilitatea literară să se refacă. Practic din asta
trăiesc, și foarte modest. Spun cu toată hotărârea
că nu este o soluție, pentru cine are altă
alternativă. Este un malaxor din care îți dai seama
pe nesimțite că nu mai poți ieși. Trăiești din bani
mărunți, din chenzine cumulate, din expediente.
Ești prins într-o capcană din care nu există salvare
decât printr-o autoamputare, pe care o amâni
mereu. Abia aștept să mă opresc într-o zi și să
economisesc atâtea cuvinte încât să-mi ajungă
pentru cinci romane.
- Cum ai caracteriza jurnalismul de tranziție?
- Sunt convins că îți amintești foarte bine de
o perioadă când ziarele și periodicele nu se
vindeau toate pe aceeași tonetă: unele aveau din
astea, altele aveau din alea. Vânzătorii erau și ei
partinici, cum erau și clienții. Evident și jurnaliștii
erau partinici. Presa a împărțit populația mai mult
decât partidele politice și platformele lor.
Jurnalismul în perioada aceasta de tranziție nu se
limitează aproape niciodată la informații sau
comentarii. Ține mai mult poate decât e necesar
să formeze opinii, să dezideologizeze (sau să
ideologizeze!). Pe urmă există jurnaliști din
această categorie care țin morțiș, mai mult sau
mai puțin declarat, să influențeze factorii de
decizie cu opinia lor. Uzitează informații care
circulă pe telefonul fără fir. Se aruncă în joc să
prevină catastrofe. Sunt angajați într-o luptă
pentru audiență și pentru putere în același timp,
între ei și în societate. Au interese care se simt
uneori printre rânduri, aparțin unor grupări care
ies rareori la iveală și numai cu ajutorul justiției,
există jurnaliști care s-au îmbogățit, uneori suspect
de repede. Ai impresia unei colcăieli. Există
materiale pătimașe, catastrofice, vituperante, se
plătesc polițe, se lovește sub centură, se
generalizează cu lejeritate, se personalizează cu
iresponsabilitate. Se schimbă punctul de vedere
editorial după împrejurări. Alții sar să echilibreze
totuși balanța. Există, și se simte asta, o miză
care nu se află întotdeauna la vedere. Până și
fotografiile politicienilor sunt tendențioase, ca
niște caricaturi făcute cu aparatul foto.
Jurnalismul de tranziție aparține mai mult
tranziției decât jurnalismului. Talentul unor
jurnaliști strălucește tocmai acum, în aceste
condiții. Ca să fiu mai bine înțeles trebuie să vă
spun că, locuind un anumit interval de timp într-
o țară occidentală și plicticoasă, abia am așteptat
să ajung acasă și să citesc revista Cațavencu.
Primul exemplar l-am cumpărat de la chioșcul
aeroportului, doar că, spre uimirea și tristețea
mea, n-am înțeles nimic din tot ce scria acolo. Au
trebuit să mai treacă vreo două luni bune. Partea
oarecum picantă este că atunci când va dispărea
jurnalismul de tranziție vor dispărea și multe
nume de scriitori care, iată, fac astăzi pe
jurnaliștii. Mă voi odihni și eu atunci. Voi deveni
proprietar cu portofoliu excedentar de cuvinte.
Și-mi doresc asta din ce în ce mai mult.
Interviu realizat de
Ion Maxim Danciu
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
"2ăj
Pantone 253 U
Pantone 253 U
eveniment
Despre șansa literaturilor „mici”
Ion Pop
Aceasta a fost tema recent încheiatului
colocviu organizat, în principal, de
Uniunea Scriitorilor, Institutul Cultural
Român și Ministerul de Externe, în cadrul
festivalului „Zile și nopții de literatură” de la
Neptun-Mangalia, între 16-18 septembrie.
Întrebările însoțitoare din titlu, „Ce și cum se
traduce? Ce și cum se promovează în domeniul
literaturii?”, au avut rostul de a da contururi mai
precise unei dezbateri care nu a început de azi
de ieri, ci face parte, ca să spunem așa, din
fondul principal al reflecției care preocupă spațiul
nostru cultural de câteva bune decenii. Este
vorba, așadar, de reactualizarea unor chestiuni
aflate mereu pentru noi la ordinea zilei.
Limbă fără circulație largă, româna și
literatura care o ilustrează sunt în mod firesc
interesate să iasă în lumea mare, ca, de altfel,
toate limbile și culturile cu statut apropiat.
Comunicările și dezbaterile pe tema dată, de
consistențe diverse, cum se întâmplă pretutindeni
la astfel de întruniri, au avut însă mai ales darul
de a antrena, în mai mare măsură decât altădată,
un important număr de traducători și editori,
oferind mai numeroase date concrete privind
traducerile din românește, cu accente bine-venite
de pragmatism. Desigur, eterna problemă
teoretică pe tema traduttore-traditore n-a fost
absentă din comunicările prezentate, de scriitori
de pe multe meridiane - din Belgia și Franța
până în Senegal, din Austria, Grecia, Spania,
Suedia, până în Statele Unite, din Bulgaria și
Macedonia pînă în Tunisia ori Rusia, cu
alternanțe de încredere și scepticism de la un
vorbitor la altul și cu consolarea finală că
traducerea rămâne, în orice caz pentru literaturile
scrise în limbi de circulație redusă, singura
soluție de a se face cât de cât cunoscute.
Tot atât de persistentă s-a dovedit și
meditația, cam amară, asupra situației deloc
încurajatoare a lecturii cărții literare, și îndeosebi
a celei de poezie, în epoca noastră dominată de
așa-numita civilizație a imaginii, de televiziune și
internet. „Trecem ca fantomele prin orașele
Occidentului”, spunea, de pildă, încă din titlul
intervenției sale, Nora Iuga, referindu-se la
dificultățile întâmpinate, în comparație cu
literaturi de dimensiuni apropiate, de scriitorul
român de a se face citit în cealaltă Europă... Am
aflat, totuși, că mai există confrați străini
interesați de scrisul românesc și de promovarea
lui, dar s-au tras și câteva semnale de alarmă
privind criza de traducători pentru unele spații
culturale.
Soluții? - Sugestiile s-au concentrat în jurul
câtorva idei parcă mai decis puse în evidență
acum. Pe scurt: importanța vitală a
subvenționării traducerii și publicării unor cărți
de valoare, așa cum fac mai toate țările cu
literaturi „mici”; urgența formării de traducători
tineri, încurajați prin burse, stagii, etc.; o bună
informare a străinătății din partea editurilor și
altor instituții de la noi, cu privire la valorile
reale ale scrisului românesc; asigurarea calității
tălmăcirilor, prin angajarea unor vorbitori nativi
ai limbii în care se traduce sau dublarea
traducătorilor români cu străini; o sistematică și
serioasă prospectare a pieții literare-țintă, știindu-
se că o carte, oricât de valoroasă, nu poate fi
receptată cum se cuvine, dacă apare într-un
context nepotrivit, fie el cultural sau politic; și,
deasupra tuturor, acel coeficient de universalitate
obligatoriu capabil să asigure comunicarea cu
„ceilalți”, dincolo de "specificul” local atât de des
invocat și de excelentele păreri pe care le putem
avea, acasă, despre ceea ce scriem...
Toate acestea sunt, evident, lucruri oarecum
cunoscute, mereu actuale. Repuse, însă, în
discuție într-un moment când se încheagă
primele acțiuni concrete, pe bază de proiecte
articulate, în cadrul unor instituții românești,
pentru sprijinirea traducerilor de literatură
română, ele promit și rezultate mai consistente
decât până acum. Faptul că s-a creat încă un
prilej de dialog liber, amical, cu un număr
important de confrați străini, rămâne, iarăși,
deosebit de prețios. Între bilanțuri și proiecte,
scriitorii români și străini s-au cunoscut sau
recunoscut, și-au dat curaj să nu cedeze
presiunilor uniformizării „globaliste”, să-și
întrețină încrederea în creația autentică. S-au
ascultat la serile de poezie, s-au întreținut
dezinhibat la colocviu, în pauze, au schimbat
adrese promițătoare de noi contacte, au schițat
proiecte de colaborare. La a cincea ediție a sa,
acest festival a contribuit, cred, măcar la
atenuarea încă nevindecatului complex de
inferioritate al unei limbi și literaturi „mici”, care
are nevoie - cum spunea, de exemplu,
reprezentantul Editurii Gallimard - să se convingă
că poate fi primită oricând, prin operele sale de
vârf, în concertul culturilor considerate „mari”.
Numai că trebuie să facă eforturi bine gândite,
consecvente și responsabile, care s-o conducă
spre râvnita recunoaștere dincolo de frontierele
proprii.
Accentul major pus pe aceste probleme s-a
repercutat și asupra premiilor acordate.
Păstrându-se premiul „Ovidius” și renunțându-se
la medalia festivalului, au fost instituite, la
această a cincea ediție, alte două distincții,
pentru un traducător cu merite deosebite în
tălmăcirea literaturii noastre, respectiv pentru o
editură care a publicat °i promovat scrisul
românesc în lume. Marele laureat este poetul,
prozatorul, jurnalistul de larg ecou în Statele
Unite ale Americii, Andrei Codrescu, emigrat din
România în urmă cu patru decenii, dar reîntors
cu strălucire, prin operă, în țara de origine în anii
de după Revoluție. Pentru traduceri a fost distins
Alain Paruit, autor a vreo optzeci de excelente
transpuneri de cărți românești în limba franceză,
iar editura premiată - prestigioasa Gallimard - a
fost încurajată să continue o acțiune de difuzare
a scrisului românesc ilustrat deocamdată în
cataloagele sale de câteva nume, de la ale
„seniorilor” Panait Istrati, Mircea Eliade, Cioran
și lonesco, la Paul Goma, Adrian Marino, Mircea
Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu sau Horia
Bădescu.
S-ar zice, așadar, că literaturile deocamdată
„mici” pot spera la zile și nopți mai bune în anii
care vin. Așa să fie.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
Pantone 253 U
Pantone 253 U
puncte de vedere
O ediție de consum (politic)
Aurel Sasu
Ca-n povestea lui Caragiale a depe°ei
anonime („da’ dacă ne cunoa°te slova la
telegraf”?), nimeni nu-°i asumă
responsabilitatea alcătuirii volumului Păcatul
împotriva spiritului de Ioan Petru Culianu
(București, Editura Nemira, 1999). Există doar o
Notă asupra ediției, semnată „editorii”, din care
aflăm că „partea centrală a culegerii o constituie
articolele publicate, între decembrie 1989 și
decembrie 1990, în săptămânalul Lumea liberă
românească din New York... în cadrul rubricii
intitulate «Scoptophilia»” (corect: respectivele
articole au apărut între 6 ianuarie și 22 decembrie
1990). În ediția a doua (2005), Nota asupra
ediției e semnată T.C.-P. [Tereza Culianu-Petrescu],
coordonatoare de colecție (la Editura Polirom, din
Iași). Noua versiune a cărții adaugă vechiului
sumar articolul Ofensiva rasistă (1985), interviul
cu Mauro Martini, intitulat Saddam și-a greșit
toate calculele (1991) și, reprodus integral,
interviul cu Gabriela Adameșteanu, De vorbă cu
Ioan Petru Culianu (în ediția întâi s-a publicat
„doar o parte substanțială a lui”; textul a apărut,
inițial, în Revista 22, din 5 aprilie 1991).
Articolele, scrie Paul Cernat în Ziua (30 iunie
2005), își păstrează „vitalitatea intelectuală” și
„seduc prin patosul critic, prin claritatea și
pasiunea ideilor, prin franchețea extremă”. Pe de
altă parte, în cronica din România literară (25/29
iunie - 5 iulie 2005), Tudorel Urian, observând că
„sarcasmul lui Ioan Petru Culianu este devastator
[și] cuvintele sale ustură precum loviturile de
bici”, își pune îndreptățit problema „dacă aceste
texte sunt un motiv destul de serios pentru a
justifica o crimă atât de odioasă precum cea
produsă în toaleta Universității din Chicago”.
După cum se știe, savantul a fost asasinat în
campusul acestei universități la 21 mai 1991.
Personal nu cred că eseurile din Lumea liberă vor
dezlega vreodată enigma oribilei crime (gândită,
probabil, să rămână ca atare!). Problema gravă pe
care mi-o pun e cu totul alta: în câte feluri și de
câte ori poate fi ucis un om? Fiindcă, iată, la
numai un deceniu de la dispariția lui, am trecut
noi înșine, nu alții, nu agenții diverselor servicii,
la mutilarea textelor lui, la compromiterea
moștenirii lui și la abolirea „francheței lui
extreme”.
Ambele ediții reproduc, ni se spune, cele
douăzeci și nouă de articole apărute la rubrica
„Scoptophilia” din Lumea liberă. Prin urmare,
n-avem motive să credem că „editorii” (?) au avut
alte variante ale textelor decât cele tipărite în
„partea centrală” a antologiei. Sau, dacă le-au
avut, era obligația lor elementară să facă
respectivele precizări în Nota asupra ediției.
Restituind cititorului român un capitol important
și mai puțin cunoscut din publicistica lui Ioan
Petru Culianu, așa-zișii editori au nesocotit
regulile jocului impuse chiar de autor: în primul
rând, cum ar fi spus Lovinescu, pe cea a lucrării
în conștiință. Fiindcă, prin „performanțele” lor,
n-au făcut decât să supună unui risc enorm înseși
memoria și mesajul celui ce-și propusese (cu
prețul vieții) să ne învețe „plăcerea de a vedea”
(traducerea din greacă a scoptophiliei). Evident,
înainte de toate, plăcerea și datoria de a vedea
adevărul. Să urmărim însă pe text fenomenul
absurd de cos-miticizare a ideilor și stilului
apreciat de critică intransigent, patetic,
transparent, tăios și franc.
a
Pagina 60. Culianu (trimiterile se vor face la
versiunea articolelor din Lumea liberă): „Elitele
ceaușiste urmau să fie formate din absolvenții
faimosului ISE-ASE”; în volum (trimiterile se vor
face la ediția din 1999): „Elitele ceaușiste urmau
să fie formate din absolvenții faimosului ISE-ASE
și ai Academiei «Ștefan Gheorghiu»” (în contin-
uare, cursivele indică fragmente sau cuvinte adău-
gate, eliminate, modificate etc.).
Pagina 71. Culianu către Andrei Pleșu, în
1989: „Ei bine, oricât de puțin confortabilă ar fi
poziția ta în România de acum, profit de ocazia
de a-ți adresa o scrisoare deschisă pe unde, pentru
a-ți spune: Ești unul din cei mai fericiți locuitori
ai României”; în volum: „Ești, în același timp,
unul din cei mai fericiți locuitori ai României”.
Aceeași pagină, 71. Culianu: „Mâine, când va
veni răfuiala, nimeni dintre responsabilii
catastrofei României de azi nu se va putea
salva...”; în volum: „... nimeni dintre cei
responsabili de catastrofa României de azi nu se
va putea salva”.
Pagina 73. Culianu: „Fii fericit, Andrei Pleșu,
gândindu-te la clipa aceasta care nu va mai
întârzia mult” (era în 1989!); în volum: „Fii
fericit, Andrei Pleșu, gândindu-te la clipa aceasta
care nu va întârzia mult, care se aude deja”.
Pagina 78. Culianu: „Mulți dintre cei
nemulțumiți se înduioșează la amintirea Tătucăi
Stalin” (Autorul se referă la analiza pe care
Andrei Codrescu o face perestroikăi lui
Gorbaciov); în volum: „Mulți dintre cei
nemulțumiți se înduioșează astăzi la amintirea
Tătucăi Stalin”.
Pagina 86. Culianu: „Studenta Irina M.,
umilită, bătută și batjocorită de așa-zișii mineri în
Piața Universității, „reuși să-și târască fracturile
până la o stradă mărginașă unde zăcu o vreme
într-un coridor pustiu și rău mirositor”; în volum:
„... a zăcut o vreme într-un gang pustiu și rău
mirositor”.
Pagina 87. Culianu: „Ortodoxia, zise
Dumnezeu (Irinei M. - n.n.), o fi ea, n-o fi bună,
dar ortodocșii sigur nu sunt. Adică: nu sunt nici
măcar ortodocși”; în volum: „Adică nu sunt nici
măcar, ba chiar deloc, ortodocși”.
Pagina 88. Culianu: „E pătată (Securitatea -
n.n.) de sânge pe mâini, de funingine pe față, de
rău și minciună pe conștiință”; în volum: „... de
rău și falsitate pe conștiință”.
Pagina 89. Culianu: Irina „devenise aproape
zoroastriană”; în volum: Irina „... deja își punea
întrebări aproape zoroastriene”.
Pagina 92. Culianu: „... oamenii dimprejur
purtau o uniformă ciudată”; în volum: „...
oamenii dimprejur purtau veșminte ciudate”.
Pagina 95. Culianu: „Îmi plângeam sincer (un
prieten «scos din post» - n.n.), deși cu bucuria
firească că acum colegul își mutase intrigile în
altă parte”; în volum: „... deși nu-mi reprimam
nici bucuria firească pentru faptul că acum
colegul își mutase intrigile în altă parte”.
Pagina 97. Culianu: „... mă bucur la gândul că
unificarea celor două Germanii va fi, cel puțin
vreme de douăzeci-treizeci de ani, o traumă
îngrozitoare pentru toți nemții”; în volum: „... nu
mă înfior la gândul că unificarea celor două
Germanii va fi cel puțin vreme de douăzeci-
treizeci de ani, o traumă îngrozitoare pentru toți
nemții”.
Pagina 106. Culianu: „... economie de piață,
hidoasă traducere a formulei engleze «market
economy»”; în volum: „... hidoasă, de altminteri,
traducere a formulei engleze «market economy»”.
Pagina 109. Culianu: „Desigur, dacă capitalul e
mare...”; în volum: „Desigur, dacă are un capital
mare...”.
Pagina 111. Culianu: „În două privințe însă
Cairo se deosebea radical de București”; în volum:
„În două privințe, cu siguranță, Cairo se deosebea
radical de București”.
Pagina 114. Culianu: „Cine a trăit în Italia se
izbește...”; în volum: „Cine a trăit în Italia știe că
acolo se izbește...”.
Pagina 128. Culianu: „Dar, s-avem pardon...”;
în volum: „Dar, s-avem iertare... ”.
Pagina 161. Culianu: Bătrânii presocratici
„aveau cunoștințe ieșite din comun”; în volum:
„... aveau cunoștințe extraordinare”.
Pagina 166. Culianu: „Niciodată (românii -
n.n.) nu și-au prețuit libertatea...”; în volum:
„Mult prea rar și-au prețuit libertatea...”.
O listă de cuvinte și expresii subit
metamorfozate ar putea fi nesfârșită: acum câteva
săptămâni > cu câteva săptămâni, îl întrerupe >
l-a întrerupt, are numele > poartă numele,
întunecat > sumbru, operație > întreprindere,
conform cărora > în virtutea cărora, umil >
modest > nicidecum > nicicum, în mod necesar >
ca atare etc. etc. Să mai spun că o sumară
comparație între fragmentul de interviu cu
Gabriela Adameșteanu, publicat în ediția întâi din
Păcatul împotriva spiritului (1999), și textul
integral din ediția 2005 oferă, la rându-i, aceleași
dramatice surprize privind agresiva compromitere
dinăuntru a acestei cărți. Întrebări reformulate,
răspunsuri suprimate, opinii politice îndreptate,
idei cenzurate, informații biografice amplificate,
propoziții stilizate, într-un efort fără precedent de
înnoire pentru care romanciera nu poate oferi altă
explicație decât primejdioasa credință că cititorul
este o ficțiune. Că totul e o proză a cărei marcă
de autenticitate e ambiguitatea.
a
S-ar putea accepta, cu puțină ironie, că așa-
zișii editori îi fac lui Ioan Petru Culianu un
neașteptat serviciu. Completându-i ideile, îndrep-
tându-i gramatica, nuanțându-i gândurile,
îmbogățindu-i vocabularul, schimbându-i topica
sau corectându-i punctuația, acești fii (fiice) ai
(ale) neputinței, involuntar, îl ajută să deconspire
încă, de dincolo de moarte, păcatele de-acum și
dintotdeauna ale românilor. Fiindcă atitudinea de
neagră haiducie față de un text literar nu este, în
definitiv, doar un semn de proastă inteligență
(expresia lui Culianu), ci chiar păcatul de neiertat
împotriva spiritului.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
22
Pantone 253 U
Pantone 253 U
religie
“Tinerii care trec acum prin experiența
«orientală» vor ajunge în timp sa
(redescopere valorile creșrimsmulm”
De vorbă cu Nicu Gavriluță
Vianu Mureșan: - Am primit cartea ta ultimă
de vreo câteva zile. Am citit-o, știu și celelalte
cărți pe care le-ai scris în jurul fenomenului
religios românesc actual.
Aș face o remarcă înainte să te întreb despre
intenția acestei cărți. Vorbind cu părintele Ioan
Chirilă am spus că este de remarcat, ca metodă în
această carte a ta, corectitudinea epistemologică,
pe care o aplici în analiza celor două fenomene:
creștinismul tradițional românesc și fenomenele
religioase orientale. Asta era observația: o
corectitudine epistemologică mi se pare bine
gândită și binevenită, în condițiile în care și de-o
parte și de alta există suspiciuni de demonizare a
adversarului.
Nicu Gavriluță: - Ai dreptate. Asta este o
mare problemă în momentul de față, când se pun
în discuție teme de genul acesta: dialog
interreligios și abordare hermeneutică a unui fapt
religios aparent străin sau chiar exotic, cum este
cel oriental. Tendința constantă este de a-l
negativiza pe celălalt, de a-l suspecta că este
straniu din punct de vedere metafizic și
soteriologic. În cele din urmă e vorba de
respingere, de neacceptare a alterității. Or,
respingerea celuilalt e o problemă gravă, dar și
acceptarea este superficială, în condițiile în care
nu-l cunoști cu adevărat.
Subiectul cărții mele ultime are în atenție
mișcările religioase orientale. Am constatat cu
amărăciune că aceste mișcări religioase sunt
cunoscute la noi superficial, uneori chiar
derizoriu. Informațiile oamenilor sunt, în cel mai
fericit caz, preluate din lucrări slabe, de
popularizare. Din nefericire se citesc doar texte
superficiale. Informațiile se preiau eronat din
mass-media. Firesc ar fi ca publicul larg să fie
educat să citească textele profunde de
spiritualitate orientală.
Eu cred că în momentul de față există două
căi absolut respectabile de cunoaștere a alterității
religioase orientale sau, în genere, necreștine.
Prima dintre ele solicită cunoașterea textelor
religioase, mitologice și filosofice în original.
Pentru aceasta trebuie, în mod obligatoriu, să
cunoști limbile respective și să fii inițiat în
filosofia și știința religiilor. Or, această cale regală
este asumată acum la modul serios doar de
veritabilii specialiști.
Cea de-a doua cale este mult mai accesibilă
publicului larg cultivat de oriunde. Ea presupune
lectura textelor de specialitate, scrise de
universitari și cercetători. Tot ceea ce vine pe o
altă cale riscă mult să devină informație falsă sau
superficială.
Pe oricare dintre cele două căi o alegem, e
foarte bine. Dar, de cele mai multe ori, nu se
alege nici una din ele. Românul obișnuit are
tendința de a considera că ceea ce el a preluat,
uneori la modul general, stereotipic, prin tradiție
(punem în ghilimele „tradiție”), este adevărul cu
A mare.
Evident că celălalt, diferit religios, nu-l deține,
aflându-se prin urmare într-o situație de
inferioritate. Eu am încercat în carte ca printr-o
corectitudine epistemologică să-l pun pe cititor în
situația de a cunoaște la modul serios alteritatea
religioasă de inspirație orientală. Nu i-am sugerat
nici o clipă ce anume să aleagă. Decizia îi va
aparține lui. Dar înainte de a alege sau de a
judeca o altă spiritualitate religioasă, el trebuie să
o cunoască la modul autentic. Cartea acesta este,
cred, un instrument în acest sens.
-	Este vorba în cazul de față de anumite secte
de extracție orientală, deși eu nu agreez termenul
de sectă, ci pe cel de denominație religioasă, pe
care-l folosești și tu...
-	Corect.
-	Nu știu exact care este proveniența acestui
termen, dar cred că definește bine fenomenul și,
în aceste condiții, avem de-a face realmente cu un
tip de religie sau cu diverse tipuri de practică
socială?
În esența ei privită, religia este un fenomen
mult mai elaborat, presupune o metafizică, un
sistem teologic, presupune un tip de ritual bine
definit, riguros, fără improvizație și fără
interpretare personală din partea fiecărui
practicant după cum îl taie capul sau după cum
dorește el. Deci nu cred că este vorba, în cazul
mișcărilor religioase orientale, de ceva extrem de
riguros și elaborat, așa cum ar fi în cazul unei
religii. Mă gândesc mereu că e vorba de niște
practici sociale și mistico-magice, motivate de
anumite pulsiuni definitorii pentru generațiile
cuprinse între 18 și 40 ani, poate chiar peste.
-	Pentru toți acești practicanți, motivațiile și
cauzele sunt foarte diferite. Există o mulțime de
sociologi și antropologi care le-au analizat. În
carte eu am prezentat doar douăsprezece dintre
ele, insistând cumva pe cele de natură socială.
Am să amintesc acum, în treacăt, de criza
bisericilor creștine. Este vorba, în primul rând, de
Biserica Catolică din Occident, nu neapărat de cea
răsăriteană, așa cum arată Eliade în Ocultism,
magie și mode culturale. În răsăritul Europei încă
se mai păstrează filonul metafizic, mai este vie
trăirea și percepția simbolurilor religioase. Altfel
spus, ritualul și practica sunt la fel de importante
în creștinism ca și în India. Există încă în anumite
ținuturi românești practica rugăciunii inimii, cea
de care amintea foarte bine și părintele Ioan
Chirilă.
Spuneai că îți displace termenul de sectă. Și
mie. Trebuie însă spus faptul că acest cuvânt n-a
avut dintotdeauna uriașa conotație negativă de
astăzi. Chiar creștinismul inițial a fost interpretat
ca fiind o sectă, un fragment, o ruptură din
trunchiul iudaic originar. Termenul de sectă a
ajuns să fie astăzi demonizat, inclusiv la noi.
Percepția este totalmente negativă și, prin urmare,
nu este o soluție elegantă utilizarea lui. De aceea
am preferat un termen neutru: cel de grup
denominațional.
Cât privește practicile orientale din România,
situația este aproximativ așa cum ai descris-o.
Mișcările orientale din Europa și SUA, pe care
le-am analizat, nu sunt religii în sensul tare,
puternic al cuvântului. În alte spații situația este
însă diferită. În India, de exemplu, avem de-a face
cu mai multe practici grupate sub semnul unor
veritabile religii. Acolo, de pildă, hinduismul este
o religie, iar buddhismul alta. Prin urmare,
practicile, ritualurile în sine nu sunt suficiente
pentru a defini o religie. E nevoie de o
încărcătură simbolică, metafizică și cosmologică
consistentă, sistematică și originală. Astăzi,
religiile orientale amintite fac parte din tradiție,
însă există și alte mișcări care nu au devenit
(încă) culte și religii. Sunt criterii sociale,
demografice și juridice pe care trebuie să le
îndeplinească.
În mod sigur, ceea ce în Orient este religie în
Occident abia dacă este recunoscută ca simplă
mișcare religioasă. În Occident s-au preluat,
dintr-un magnific complex mitologic, filosofic și
religios, anumite elemente care formau răspunsul
spiritual la structura de așteptare a occidentalului
postmodern. S-a luat din yoga, de pildă, exercițiul
practic înțeles ca o formă de concentrare. S-au
preluat varii exerciții de inspirație, expirație și
relaxare. S-a lăsat deoparte esențialul:
conținuturile metafizice, religioase și, mai ales,
cele soteriologice.
-	Totuși, aceste practici desacralizate, reduse
uneori până la nivelul exercițiului pur fizic, au
efecte puternice asupra practicanților. Cei din
mișcarea MISA, de exemplu, sunt destul de
riguroși, au un stil de viață care îi modifică în
interior și comportamental, social, pe unii dintre
ei. Ce anume din această performanță s-ar include
în setul valorilor stării de bine de care aminteai în
deschiderea cărții?
-	Când m-am referit la valorile stării de bine
am avut în atenție sensul pe care sociologul
Ronald Inglehart l-a dat expresiei „libertate de
exprimare”. Sensul este în primul rând religios și
numește posibilitatea alegerii și schimbării
cultului sau religiei, prețuirea spiritualității și
regăsirea originarei armonii cu natura.
Referindu-ne strict la adepții Noilor Mișcări
Religioase (NMR), eu cred că înainte de toate
intră în acest set de valori al stării de bine faptul
că adepții NMR se constituie într-o alternativă
față de religia instituționalizată, față de creștinism
cu toate confesiunile lui.
Apoi mai este încercarea lor de a regăsi liberi
o cale spirituală - chiar așa îi spun, o cale
spirituală - verificată practic de milenii și care își
dovedește în momentul de față actualitatea.
Ei o regăsesc prin învățătura religioasă și prin
ritualurile pe care le pun în joc. Aici apare și
riscul unei gândiri maniheiste de genul: noi cei
aleși, ei cei mulți și ignoranți.
Ai observat foarte bine că stilul lor de viață -
al celor din MISA - este uneori profund diferit de
al românilor majoritari. Asta nu înseamnă că au
reușit să-și asume învățăturile și practicile yoga
până la capăt. Ca să fiu și mai clar, am să încep
prin a preciza că sistemul yoga începe cu yama și
nyama, nu cu asanele și pranayama. Este nevoie
de o probă inițiatică de luni, uneori de ani de
zile, o probă de tip ascetic. Dacă faci față, atunci
treci mai departe. Ești acceptat de un guru
(maestru). Dacă nu, atunci ești respins.
Or, proba aceasta în România, dar și în
Occident, nu prea există. E o democrație prost
înțeleasă. Ea oferă o deschidere nepermis de
liberă față de ceea ce altădată constituia obiectul
unei inițieri a celor mai buni într-o învățătură
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
Pantone 253 U
23
Pantone 253 U
esoterică. Fenomenul e mult mai vechi °i își are
istoria lui. În Europa, curentele inițiatice au
dispărut din primele secole ale creștinismului. Cu
alte cuvinte, învățătura religioasă și inițierea au
fost administrate de Biserică tuturor. Sentimentul
acesta de apartenență la un conclav select al
cunoașterii unei învățături oculte și al transpunerii
ei în practică, încet, încet a dispărut.
Or, MISA și cei din cuprinsul
denominațiunilor religioase de inspirație orientală,
încearcă să reactiveze această structură elitistă și
inițiatică. Foarte mulți tineri sau mai puțin tineri
simt nevoia să aparțină unui grup ales, sau
autointitulat așa. Este în joc nevoia de
recunoaștere, de refacere a identității sociale.
Poate fi vorba și de o frustrare, mai mult sau mai
puțin relativă, care apare în momentul eșecului în
viață. Tânărul care aparține MISA are o structură
de așteptare foarte generoasă, dar forța de a
rezista primului eșec este aproape nulă. Omul
disperă imediat și intră în criză. Se așteaptă, de
pildă, să reușească pe un post universitar cu notă
mare sau să devină un manager foarte bine
remunerat, chiar din primele luni. Nu reușește și,
în aceste situații, capitulează, lamentându-se
continuu. Or, grupul denominațional vine și-i
oferă o soluție, o așa zisă soluție de ordin
spiritual. Dacă și-o asumă, atunci devine un ales.
-	Altă motivație, de care trebuie să amintesc
tot în acest sens, este și nevoia de un maestru
spiritual, de un guru, de o figură exemplară.
Întrebarea mea este, dacă în cazul creștinismului
românesc există aceste modele? Mă refer fie la
preoți, fie la călugări. Eu cred că există și, dacă
da, atunci de ce nu produc preoții și călugării
aderență și în cazul acestor tineri înclinați spre o
viață religioasă autentică? În schimb, NMR atrag
prozeliți, figuri echivoce, ambigue, destul de greu
de caracterizat, gen Bivolaru Gregorian. Acești
lideri spirituali îi canalizează și-i fac să le urmeze
sfaturile, aproape fără nici un discernământ, în
orice caz fără a avea un exercițiu critic - semnul
oricărei religiozități mature - la adresa
fenomenului în care sunt prinși. Întrebarea e: au
tinerii, care practică acest tip de religiozitate,
discernământul necesar sau criteriile după care să
decidă că ceea ce au ales este bine?
-	Nu cred.
-	Și cine-i de vină că aceste criterii nu există
în mințile uneor generații întregi de tineri?
- Întrebarea-i foarte complexă. Din punctul
meu de vedere, ea trimite, înainte de toate, la o
stare de criză generalizată pe care noi am
preluat-o de la sistemul existent înainte de 1989.
Când mă gândesc la starea de criză am în atenție
lipsa de autoritate. Mai exact, lipsa de autoritate
spirituală a preotului față de o parte a
credincioșilor. Figura emblematică a preotului a
fost eclipsată fie de sistemul totalitar, fie de
anumite influențe venite din exterior. Uneori
starea de criză apare chiar din vina preotului.
Unii dintre ei și-au trădat menirea și, prin urmare,
au suportat consecințele. Din varii motive, tinerii
au preluat modelul acesta, să spunem, eșuat, al
preotului și l-au generalizat. Schema de gândire a
fost cam aceasta: dacă preotul pe care-l cunosc eu
nu este la înălțimea menirii lui, atunci toți preoții
sunt la fel. Este o generalizare nepermisă, falsă,
dar ea a funcționat și funcționează.
Pe de altă parte, învățăturile de care vorbim
noi provin dintr-un spațiu îndepărtat, Orientul.
Occidentalii l-au perceput aproape întotdeauna ca
fiind unul plin de magie și mister. Tot ce vine de
acolo are un farmec exotic și irezistibil. Eu aș
spune înainte de toate că învățăturile acestea
orientale - în special cele de tip yoga - au un
farmec unic prin accentul pus pe datele concrete.
Celebrul Patanjali a codificat în Yoga Sutra doar
acele exerciții verificate de milenii prin rezultate
și eficiență.
În Occident, situația a fost cu totul alta. Aici
tinerii au primit din partea bisericilor creștine o
anume „ofertă”. Oferta aceasta a fost deseori
simplificată. Ea conține, în primul rând, un tip de
morală și anumite variante de practică socială de
tip caritabil. Au fost trecute sub tăcere datele
liturgice, ritualurile, învățăturile legate de
simboluri și mistere. S-a spus prea puțin despre
fascinația erosului, în textele testamentare, despre
misterul morții și condiția sufletului în lumea de
dincolo.
Oferta occidentală a bisericilor creștine a
ignorat mult timp mistica. Practicile spirituale
isihaste, de exemplu, au rămas o necunoscută
pentru majoritatea generației anilor 1960. Ei le-au
descoperit pe ocolite, pe calea NMR orientale din
Occident. Or, tinerii simțeau nevoia de ceva
practic, veritabil. N-au găsit în Occident ceea ce
căutau. Eu cred de fapt că n-au știut unde să
caute bine la un moment dat. Au găsit calea
atunci când au plecat urechea la oferta acestor
denominații orientale. Aici ar trebui nuanțată
situația în sensul că unii din învățătorii acestor
denominații au fost oameni serioși în Occident.
Alții, în schimb, au făcut concesii spirituale
nepermise publicului european sau american.
-	Poate că este un pic impropriu să numim
denominație orientală mișcarea MISA, pentru că
ea, de fapt, nu are un maestru indian. Din câte
știu nu există în România nici un maestru
oriental sau hindus. Și atunci MISA este o
mișcare mimetică, un sincretism „original” și,
dacă putem folosi acest termen, un kitsch religios.
-	Da, ai dreptate, MISA este un kitsch
religios. Este un kitsch foarte periculos în primul
rând pentru că practică anumite forme de yoga -
hatha-yoga sau tantra-yoga - fără să aibă maeștri
veritabili. Maeștrii veritabili în yoga se găsesc în
Orient.
În al doilea rând, învățăturile acestea presupun
în prealabil o pregătire filosofică și filologică
foarte serioasă. Eliade, de exemplu, înainte de a
practica yoga cu Swami Shivananda în ashram-ul
acestuia din Himalaia a învățat sanscrită cu
universitarul hindus Surendranath Dasgupta.
Fiind un om optimist, convingerea mea este că, la
un moment dat, unii din tinerii care trec acum
prin experiența aceasta „orientală” vor ajunge în
timp să (re)descopere valorile creștinismului. E cu
putință ca tineri fascinați astăzi de MISA să-i
descopere pe Dionisie pseudo-Areopagitul,
Grigore Palamas și Dumitru Stăniloae, apoi
isihasmul. În nici un caz nu mă convinge formula
lor religioasă compozită, de tip sincretic: yoga
amestecată cu creștinism, adică Iisus și Shiva,
zeița Kali și Dumnezeu Tatăl, toți contopiți într-o
nesfârșită îmbrățișare armonioasă.
- Mă întreb dacă există cumva în capul
acestor tineri, care sunt tentați să adere la
mișcările religioase de factură orientală, ideea de
secularizare, de amurg al creștinismului? Spun
asta pentru că secularizarea este un fenomen care
s-a produs, totuși, în Europa, într-o societate
creștină. Unii tineri sunt tentați să îmbrățișeze cu
entuziasm o mare mișcare spirituală orientală,
pentru că nu pot să găsească în Occident sau în
tradiția culturală occidentală, care a produs
secularizarea, hrana lor spirituală bazată, înainte
de toate, pe practică. Refuzând secularizarea, ei
refuză totodată și cultura creștinismului târziu.
Mă gândesc că aceasta ar putea fi o altă motivație
a fascinației Orientului, una de origine profund
culturală.
- Așa este, numai că există și în contextul
acesta postmodern al secularizării ultime anumite
reziduuri, în sensul dat de Vilfredo Pareto. Ele nu
dispar. Supraviețuiesc fie că vrem, fie că nu vrem,
fie că le conștientizăm, fie că nu. Aceste reziduuri
își pun amprenta asupra existenței noastre. Mă
gândesc la ciclurile cosmice (zi, noapte,
anotimpuri etc.) care sunt încă dublate de
anumite forme de religiozitate, inclusiv populară.
Mă refer și la existența unor simboluri, la
sensibilitatea față de momentele cruciale ale
existenței (naștere, nuntă, moarte). Pe toate
acestea noi nu le uităm. Ele sunt vii, reale și
eficiente, cu toate că se manifestă într-un context
secular. Chiar dacă le-am ignora sau uita, ele n-ar
dispărea. Nu pot fi șterse cu buretele. În cel mai
rău caz se camuflează și reapar surprinzător. O
formă de reapariție - sincretică și discutabilă -
este cea de tip MISA.
Vorbeai de secularizarea care a cuprins
Occidentul și o parte a lumii. Totuși, acolo unde
se manifestă mai profund secularizarea, acolo pot
să apară germenii unei renașteri de ordin religios.
Când spun asta mă gândesc la semnele foarte
clare, pozitive dacă vrei, ale acestei renașteri
religioase. Un astfel de semn ar fi și interesul
tinerilor pentru cărțile cu subiecte religioase și
frecventarea Bisericii. Sensibilitatea tinerilor
educați față de anumite mitologii sau față de
formele desacralizate ale unor mituri străvechi ar
fi alte semne ale renașterii religioase.
Din acest punct de vedere, spațiul acesta
răsăritean, inclusiv românesc, e unul mai bine
situat decât cele central-european sau nordic.
Aici multe elemente ale culturii populare, ale
religiozității vechi, s-au păstrat. Aceasta și pentru
că nu a existat o autoritate puternică din partea
statului și a altor instituții, inclusiv a Bisericii.
A existat, în schimb, o toleranță profundă față de
practicile vechi, precreștine, față de modul în care
omul obișnuit a înțeles să-și reprezinte viața
plecând tocmai de la datele esențiale ale religiei
precreștine.
Mă gândesc, printre altele, la reprezentările
populare est-europene. Nu e cazul să le amintim,
să le nuanțăm aici. Lucrul acesta s-a făcut deja.
Ei bine, acum în contextul integrării în UE,
identitatea noastră va juca un rol esențial. Din
punctul meu de vedere, suflul identității noastre
naționale este în continuare cel religios. A fost și
va rămâne cel religios. Într-un context
multicultural, noi, românii, ne vom regăsi
rădăcinile religioase, dar le vom regăsi pe cale
ocolită. Cum? Privindu-i cu admirație și - de ce
nu? - cu înțelegere pe ceilalți.
Iată ce cred în momentul de față cu privire la
importanța cercetării antropologice și sociologice
a fenomenului NMR din Europa și, în mod
special, din România. Ar fi un pariu câștigat acela
de a nu stigmatiza semenul care este diferit de
tine. Mai mult decât atât, eu cred că este timpul
să facem un pas în față: să cunoaștem foarte bine
metafizica religioasă și ritualurile celor diferiți de
noi. Prin ei ne vom cunoaște și prețui mai mult
pe noi înșine.
* Este vorba de Mișcări religioase orientale. O perspectivă
socio-antropologică asupra globalizării practicilor yoga, Cluj-
Napoca, Editura Provopress, 2006.
interviu realizat de
Vianu Mureșan
(Continuare în numărul următor)
■
24
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
~2*1
Pantone 253 U
Pantone 253 U
flash-meridian
Moartea patriarhului
literaturii egiptene
Ing. Licu Stavri
Rubrica aceasta este atemporală doar în
sensul că este impermeabilă la convulsiile,
adeseori ridicole, ale politicii domestice °i
externe. Una dintre rațiunile ei de a fi rămâne,
însă, aceea de a-i informa pe cititori despre
schimbările importante ce modifică relieful
mapamondului literar. Astfel, la sfârșitul lunii
august 2006 a survenit, într-un spital din Cairo,
moartea, la venerabila vârstă de 94 de ani, a
romancierului Naghib Mahfouz. Am mai avut
prilejul să ne referim la acest corifeu al literelor
arabe într-o însemnare dedicată, nu de mult,
romanului arab. Vom relua, prin forța lucrurilor,
unele date. Mahfouz, după cum știu cititorii
împătimiți, a fost unicul laureat egiptean al
Premiului Nobel pentru literatură, în anul 1988.
Una singură dintre operele sale, romanul Bayna-
el-Quaserin, a fost tradusă în românește, în BPT.
Dintre numeroasele titluri publicate de el,
menționăm Trilogia (Impasul celor două palate,
Palatul dorințelor, Grădina trecutului), culegerea
de proză scurtă Povestiri din cartierul nostru,
romanele Fiii Medinei, Hoțul de câini, Renegatul
Akenathon, Frumoasa din Cairo, Amor la
picioarele piramidelor. În total, peste cincizeci
de romane și volume de nuvele, care fac din
Mahfouz marele modernizator al prozei arabe.
Raphaelle Rerolle îi consacră dispărutului un
substanțial articol în ziarul Le Monde, din care
spicuim: “Se părea că nimic nu poate să
clintească eleganța impasibilă a lui Naghib
Mahfouz, nici timpul, nici violența, nici măcar
succesul care a făcut din el primul laureat Nobel
al literaturii arabe, în 1988. Cu chipul ascuns de
o pereche de imenși ochelari negri, bătrânul
domn părea intangibil: nu supraviețuise el
loviturilor de pumnal încasate, la vârsta de 83 de
ani, pe o stradă din Cairo, de la un
fundamentalist musulman?” Mahfouz s-a născut
în 1911 în Gamaleyya, vechi cartier popular al
capitalei, unde i s-a format și fascinația pentru
Cairo ca oraș-matrice, care, sub penița sa, a luat
contururi aproape mitice. Venit pe lume într-o
familie din clasa mijlocie, viitorul romancier a
urmat aici și o școală coranică, fiind, totodată,
martorul istoriei zbuciumate a poporului egiptean
(în special al revoltei eșuate împotriva
administrației britanice din 1919). La maturitate,
și-a împărțit viața între cariera de funcționar
public și cea de romancier. De o punctualitate
legendară, el se achita dimineața de obligațiile
birocratice, iar după-amiaza îmbrăca haina
scriitorului. Primele lui romane sunt numite
“faraonice”, întrucât ele au ca fundal istoria veche
și nobilă a patriei sale. (Interesant este faptul că
Mahfouz, din neplăcerea de a se deplasa din
Cairo, n-a vizitat niciodată marile situri
arheologice ale Egiptului antic.) Acestora le-au
urmat ficțiuni realiste, începând cu Trilogia
publicată în 1956, care urmărește destinele unei
familii cairote în prima jumătate a secolului XX.
“În aceste romane și în altele”, scrie Rerolle,
“devenite opere clasice ale modernității, scriitorul
face din timp un personaj de sine stătător, marele
ordinator al evoluțiilor și revoluțiilor care
transformă imperceptibil soarta unui grup de
oameni.” Au urmat romanele considerate
“filosofice”, dezbateri de idei influențate într-o
oarecare măsură de Noul Roman francez. Apoi, o
perioadă de tăcere de câțiva ani, determinată de
decepția sa față de consecințele revoluției
naționale egiptene. Simpatizant al aripii de stânga
a partidului naționalist WAFD, Naghib Mahfouz
s-a bucurat, în 1952, de triumful revoluției, care a
favorizat ascensiunea la putere, în 1954, a lui
Gamal Abdel Nasser. A fost însă repede
decepționat de orientarea “revoluției”, care a
sugrumat în fașă democrația și ideea de justiție
socială. Obișnuit să se exprime liber, romancierul
a criticat puterea și devierile ei în romanele scrise
după perioada de tăcere, precum Hoțul de câini
sau Miramar. Mahfouz n-a tolerat cenzura nici în
politică, nici în literatură. Astfel, el a înfruntat
interdicțiile religioase într-o carte care a provocat
un adevărat scandal: Copiii din cartierul nostru,
publicată mai întâi în foileton în cotidianul Al-
Ahram. Romanul a fost interzis de Al-Azhar,
Universitatea din Cairo, care are autoritatea de a
da lumină verde, din punct de vedere doctrinar,
tipăririi operelor literare. Ceea ce nu a împiedecat
cartea - în care Mahomed, Moise și Iisus Christos
apar, sub nume străvezii, ca personaje incapabile
să construiască un univers mai bun - să fie citită
în toată lumea arabă, într-o ediție pirat tipărită în
Liban. O mare parte a operei lui Mahfouz a
devenit cunoscută pe această cale, mai ales după
ce romancierul a fost interzis în Egipt, ca urmare
a poziției sale favorabile păcii cu Israel-ul. Chiar
și la o vârstă înaintată, slăbit de un diabet cronic
și aproape orb, Mahfouz a rămas fidel
convingerilor sale, resemnându-se ca romanul
prohibit să nu fie tipărit în Egipt în volum, dar
neaprobând retragerea exemplarelor aflate în
circulație. Naghib Mahfouz a fost o personalitate
excentrică. Nevorbind nicio limbă străină, a făcut
tot posibilul să nu plece pentru mult timp din
urbea sa dragă, Cairo. A refuzat până și să
meargă la Stokholm, pentru a i se înmâna
premiul Nobel. În romanele sale, a refuzat atât
estetismul, cât și tradiția edulcorată a prozei
arabe. De un naturalism dur - pe care-l considera
necesar în perioada ieșirii literaturii arabe de sub
zodia romantismului - el a scos tot ce era posibil
din tema “vieții de cartier”, care l-a fascinat de
mic.
■	Și pentru că tot veni vorba de patriarhi, câteva
cuvinte și despre un patriarh al cinematografiei,
Alain Resnais, ajuns la vârsta de 84 de ani.
Regizorul, încă verde la vârsta sa, știe că este
etichetat de mulți ca autorul unor filme “dificile”.
În iarna vieții, el a regizat un film nou, Coeurs
(Inimi), în care joacă actori cu care a lucrat de
ani de zile, Sabine Azema, Pierre Arditi, Andre
Dussolier și Lambert Wilson. Filmul a fost
prezentat la Festivalul de la Veneția și va figura în
programele festivalurilor cinematografice de la
Toronto și New York, ne informează
International Herald Tribune. Interesant este că la
baza scenariului se află o piesă britanică, Private
Fears in Public Places (Temeri private în locuri
publice), de Alan Ayckbourn. Nu este primul
contact al marelui regizor francez cu dramaturgia
lui Ayckbourn: filmul său din 1993, Smoking/No
Smoking, pornea tot de la câteva piese scurte ale
englezului. “Îmi place că piesa lui Ayckbourn are
54 de scene cu personaje care nu se cunosc între
ele; unele dintre ele nici nu se vor întâlni. E ca o
plasă de păianjen: o insectă se mișcă și le scutură
pe toate, afectându-le. Asta e structura filmului.”
Filmul este o comedie melancolică. Alain Resnais
este nerăbdător să vadă ce primire i se va face în
străinătate acestui hibrid între teatrul englezesc
de cameră și rafinamentul tipic franțuzesc al
stilului său cinematografic.
■	Noul roman al lui John Updike (republicat
recent în românește cu Centaurul, în
surprinzătoarea “bibliotecă pentru toți” a ziarului
Cotidianul) se numește Terrorist. Exact tipul de
poveste la care nu te aștepți din partea lui
Updike, scrie, în The Observer, Tim Adams. Un
fel de thriller, amintind de Frederick Forsythe și
de Len Deighton. Din fericire, calitățile scrisului
lui Updike se păstrează și în acest blockbuster:
observația minuțioasă, capacitatea de evocare,
creionarea atentă a personajelor, explorarea
anxietăților americane. Romanul este povestea
vieții unui ;ihad-ist, Ahmad Mulloy; abandonat de
mic de tatăl său egiptean și crescut de o mamă
irlandeză, el devine infirmier și artist amator și
găsește disciplină și ordine în viață în ura față de
Occident, în spiritul căreia îl educă tatăl lui
spiritual, un imam radical, transformându-l într-
un războinic sfânt.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
15
Pantone 253 U
Pantone 253 U
interviu
„Sper ca între literatura româna
°i cea vietnameza sa se poată
trece pînă la urmă strada”
De vorbă cu poetul Ion Mureșan
Cum anticipam în numărul trecut, poetul
Ion Mureșan s-a întors (la timp) acasă din
Vietnam, acolo unde s-a aflat pentru
câteva zile într-un schimb de experiență. Încântat
de cele văzute și trăite acolo, autorul „Poemului
care nu poate fi înțeles” s-a făcut... înțeles pe
calea undelor, în emisiunea „Semn de carte”,
difuzată în fiecare luni seara la Radio Cluj.
Daniel Moșoiu: - S-a întors Poetul din
Vietnam! Mai întâi, ce-ați căuta,t d-le Ion
Mureșan, în Vietnam? Se mai duce omul la Paris,
la Praga, la Viena... Dar tocmai la Hanoi?!
Ion Mureșan: - Nu știu ce-am căutat, dar știu
că am găsit ceea ce nu mă așteptam. Am fost
într-un schimb de experiență, să-l numesc așa,
într-un schimb geografic, spiritual...
-	Numiți-l schimb de experiență, pentru că
sunt convins că ați trăit experiențe extrem de
interesante.
- Nu știu dacă a fost schimb de experiență,
dar știu că a fost un schimb de stări, de spațiu
geografic și spiritual cu totul și cu totul
halucinant pentru un european. În termeni mai
inteligibili, Uniunea Scriitorilor are astfel de
schimburi cu totul felul de țări, printre care și cu
Vietnamul. O delegație de scriitori vietnamezi a
fost prezentă anul trecut la Festivalul „Zile și
Nopți de Literatură” de la Neptun și, în
contrapartidă, un grup de scriitori din România a
primit invitația de a vizita Vietnamul. Ca atare,
așa am ajuns eu la Hanoi, ales de conducerea
Uniunii noastre, alături de doi scriitori de la
București, Horea Gârbea și Mihail Gălățanu, și de
Nichita Danilov de la Iași. S-a încercat să se
acopere o zonă cât mai mare din țară pentru
acest schimb.
-	Câte zile ați stat acolo?
-	Am stat 10 zile. Sigur că drumul a fost
foarte lung, ne-a trebuit fund ca să rezistăm în
avion, un fund de prozator! De la Paris sunt
aproape 10 mii de kilometri, plus vreo 2000 de la
București la Paris. Ca să fiu mai explicit, am mers
de la București la Paris, pe urmă ne-am întors și-
am trecut din nou peste România în drum spre
Hanoi.
- Ați ajuns într-o altă zonă a globului, într-o
altă cultură... Care a fost primul șoc pe care l-ați
resimțit?
- Am mers din șoc în șoc. Cred că șocul cel
mai frumos, cel mai profitabil, aș spune, pentru
schimbul acesta, a fost participarea la o întâlnire,
la o conferință a Asociației de prietenie
vietnamezo-române, în fața unei săli arhipline.
Am constat că organizația respectivă are vreo
5000 de mebri activi, e vorba de studenții care au
învățat prin anii 60-70 în România, oameni care
încă mai știu românește. Deci, în Vietnam, sunt
5000 de vietnamezi care vorbesc românește și
cărora le este foarte drag de România. Ei erau
atunci într-o perioadă de război și și-au petrecut
tinerețea, studenția în România. Își aduc aminte
de străzi... Am fost întrebat dacă Hotelul Napoca
mai există, dacă Matei Corvin mai este la locul
lui, am fost întrebați ce e prin Copou, prin
Grozăvești, prin căminele studențești... E absolut
fascinant să găsești într-o lume total altfel decât
lumea noastră, să găsești oameni care știu
românește. Exagerând puțin, pentru scriitorul
român Vietnamul ar putea fi o bună piață literară!
Dar noi nu avem nici măcar o antologie de
poezie românească tradusă în vietnameză.
-	Dincolo de aceste relații sentimentale, cum
este privită literatura română la Hanoi? Sau nu
este privită nicicum, de vreme ce nu există
traduceri...
- Am dus multe cărți, multe CD-uri acolo și
toți le-au primit cu brațele deschise, cu bucurie.
Asta cereau, cărți în românește, ca să-și mai aducă
aminte cuvintele pe care le-au uitat... Pe de altă
parte, am ascultat Eminescu și Bacovia în
vietnameză, am ascultat recitate și cântate în
vietnameză o groază de poezii... Sigur, s-a cântat
și „Așa beu oamenii buni” și „La mulți ani!”,
toate acestea ținute minte de 40 de ani...
Experiența aceasta a fost absolut fascinantă.
-	Ați avut, bănuiesc, și întâlniri cu scriitori. Ce
ați aflat despre literatura vietnameză?
-	Am avut multe întâlniri cu scriitorii
vietnamezi. Președintele Uniunii ne-a onorat cu
trei dineuri. Am fost făcuți chiar membri de
onoare ai Uniunii Scriitorilor din Vietnam, ni s-au
dat insigne, însemnele onorifice ale apartenenței
la breasla scriitoricească din Vietnam. Sigur că e
foarte greu să judec literatura vietnameză pentru
că o cunsoc extrem de puțin. De la antologia lui
Andrițoiu nu cred să mai fi apărut multe cărți
traduse din vietnameză. Ei trăiesc încă sub
amintirea războiului. Chiar președintele Uniunii
s-a prezentat ca fiind fost tanchist,
vicepreședintele a fost șeful unei trupe de
partizani, mulți sunt veterani de război. Deci
literatura lor este marcată de șirul lung de
războaie pe care vietnamezii le-au avut de dus.
Vaporașe la Halong
Monumentul datoriei scriitorului de a scrie adevărul
-	Cunoașteți, în schimb, foarte bine literatura
română pe care o „judecați” în paginile revistei
„Verso”. Vom găsi curând pe piață un nou număr
al revistei?
- Da. Dar aș prefera să mai vorbim despre
Vietnam. Asta mai vreau să spun... Este o țară cu
totul și cu totul frumoasă, o țară din care înțelegi
foarte greu ce se întâmplă, circulația, de exemplu,
nu prea are reguli, e un furnicar pe motorete, e
greu să treci strada, regulile nu se respectă... Cum
spunea, Dumnezeu să-l odihnească, Ioan Flora,
care fusese într-o altă delegație, înainte, dacă te-ai
născut pe o margine a străzii, acolo vei muri,
pentru că nu vei putea trece strada niciodată!
Sper ca între literatura română și cea vietnameză
să se poate trece până la urmă strada.
-	Presimt că o să vi se facă dor în curând de
Vietnam!
-	Categoric. Țara e absolut splendidă. Am
văzut locuri atât de frumoase cum nu cred să mai
existe altundeva pe planetă.
-	Vă mulțumesc!
18 septembrie 2006
Interviu realizat de Daniel Moșoiu
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
"26]
Pantone 253 U
Pantone 253 U
teatru
O reprezentație cathartică
Claudiu Groza
Purificare, piesa Sarei Kane montată la
Naționalul clujean de Andrei Șerban, s-a
dovedit și la premiera din 26 septembrie
aceeași propunere neobișnuită, emoționantă, pe
care au resimțit-o și privitorii repetițiilor deschise
de la sfârșitul lui august.
Piesa a devenit ceva mai familiară românilor
prin intensa ei mediatizare. Spectacolul mi-a
devenit mie familiar prin două vizionări și
participarea la o repetiție. De fiecare dată, mi s-a
confirmat virtuozitatea cu care Andrei Șerban și-a
construit discursul regizoral și implicarea
actoricească. În ciuda unor opinii sceptice ori
condescendente ale unora față de formula
adoptată de regizor, cred că fiecare element
folosit este acoperit perfect în ordinea unei
abordări hermeneutice elementare a
spectacolului. Din acest punct de vedere, Șerban
a edificat un spectacol cu o semantică multiplă,
accesibilă diverselor publicuri care frecventează
teatrul.
Adrian Cucu și lonuț Caras
Foto: Daniela Dima
Trebuie remarcat că Purificare e un spectacol
în care este exhibată, chiar ostentativ pe alocuri,
convenția. Momentul când Tinker îi retează
mâna lui Carl, cel de la final, când Carl-cel-
schilod este „purificat”, ori cel al sinuciderii lui
Robin sunt evident „făcute”. Regizorul n-a
ofensive și emotiv-simple - determină catharsisul
final al spectatorului, pulsul său mărit, emoția
care i se citește pe chip, ne-voința sa de a
comunica, întrucât are nevoie de timp pentru a-și
regăsi echilibrul. Și atunci nu mai contează micile
imperfecțiuni ale reprezentației, ci doar senzația
cu care rămâi. Or, din această perspectivă,
Purificare e un spectacol care se ține minte.
De remarcat, în afara, abordării hermeneutice
de mai sus, profesionismul demersului. De la
decorul Adrianei Grand, în care răceala dură a
salonului de spital e „îmblânzită” de florile
desenate de Robin pe perete, până la
interpretarea nuanțată, onestă, totală, a actorilor.
Care merită, fiecare, menționați.
„Pivotul” spectacolului este Tinker (Hathazi
Andras) un „maestru de ceremonii” sadic,
aparent dezaxat, însă nu lipsit de nevoi afective.
Nu întâmplător, replica sa caracteristică este cea
adresată stripteuzei de la club: „Eu vreau să-ți văd
fața!” Hathazi a întruchipat excelent combinația
de forță brută și vulnerabilitate infantilă a
personajului. El „face cuplu”, dacă se poate
spune așa, cu Femeia-stripteuză (Ramona
Dumitrean), aparent dezabuzată de „munca” sa,
în fond dezorientată, speriată, ca o fetiță
pierdută. Ramona a suprins și redat splendid
această traumă a eroinei.
Graham (Cristian Grosu) și Grace (Andreea
Bibiri, în reprezentațiile văzute de mine) sunt cei
doi frați complementari, care formează un fel de
androgin primordial, nu doar fizic, ci și
emoțional. Interacțiunea lor face să iasă la iveală
atât o anume formă de viciu, cât și acel fond
genuin pur care conturează personalitatea umană.
Ambii actori au reușit să nuanțeze până la
detaliu această dublă dimensiune a personajelor.
Cristian Grosu și Andreea Bibiri sunt doi actori
cu resurse de invidiat, perfect „exploatate” de
Andrei Șerban.
Silvius lorga	Foto: Adriana Grand
Un alt cuplu, chiar în economia acțiunii, e
format din Rod (Adrian Cucu) și Carl (lonuț
Caras), cei doi homosexuali „vânați” de Tinker.
Relația lor e disperată, comunică acel frison al
deznădejdii care e compensată doar de încrederea
în celălalt. Caras și Cucu au configurat sugestiv
universul particular al relației lor și al raportării
la lume.
În fine, un ultim duet ar fi alcătuit din Robin
(Silvius lorga) și Copil (Anca Hanu). Primul e un
copil el însuși, îndrăgostit de Grace nu ca de o
femeie, ci mai degrabă ca de o soră mai mare ori
ca de o mamă. Robin e „victima”, de fapt singura
victimă din această piesă. El nu are nici măcar
șansa de a-și împărți afecțiunea cu cineva. Iar
Copilul e complementul inconștient al lui Robin,
imaginea sa nepervertită. Rolul copilului e
episodic, așa că nu dă seama de capacitatea
Ancăi Hanu, care deține alternativ cu Andreea
Bibiri și rolul titular. În schimb, Silvius lorga a
oferit în Robin un recital de fascinantă
sensibilitate.
■
încercat deloc să introducă efecte speciale pentru
a ascunde artificiul. Totuși, aceste scene sunt
încărcate de tensiune dramatică, conving,
provoacă frisonul spectatorului. Nu mai contează
convenția, cât sugestia pe care semnul scenic o
transmite, și pe care spectatorul și-o poate
imagina/prelungi/asuma.
Există în spectacol un contrapunct al
brutalității acțiunii, care mizează tot pe
acentuarea convenției. Secvențele afective dintre
Grace și Graham, dublate de laitmotivul muzical
și de imaginile video pot părea rizibile pentru un
privitor cârcotaș. Totuși, să facem un „exercițiu
de sinceritate”: cât de sofisticați suntem, de fapt,
când suntem puși în fața unei provocări
emoționale? Cred că mare parte din oamenii
traumatizați afectiv ascultă muzică romantică și
au nevoie de imagini de acest fel pentru a se
echilibra. Sunt convins, de aceea, că Andrei
Șerban a folosit această mixtură de elemente
scenice în cunoștință de cauză, și nu în „pană de
inspirație”, cum au sugerat unii.
De altfel, combinația acestor semne - brutal-
Ramona Dumitrean și Hathazi Andras
Foto: Adriana Grand
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
27
Pantone 253 U
Pantone 253 U
intermezzo clujean
Existențe si măști poetice:
Aurel Gurghianu si Victor Felea
Petru Poantă
Din redacția originară a “Stelei” două per-
soane aveau pregnanța unor personaje;
dar paradoxal, tocmai prin discreția exis-
tenței lor publice. Sînt poeții Aurel Gurghianu și
Victor Felea. În anul cînd venisem redactor la
revistă, mi se păreau aproape bătrîni, deși abia
trecuseră de patruzeci de ani. Firi diferite, în
fond, se asemănau, totuși, printr-un soi de
pudoare ataraxică a viețuirii. Trăiau furișîndu-se
parcă, cu o lentoare cumva enigmatică și socia-
lizînd prudent, doar în intimități exclusiviste. Doi
singuratici care își consumau singurătatea în chip
poetic și nu ca o obsesie nevrotică. Amîndoi
provin din mediul rural, cu deosebirea că Victor
Felea e fiu de preot. Oricum, “experiența” lor
originară o constituie lumea satului, recuperată
însă liric doar în imaginarul lui Aurel Gurghianu.
Altfel, nu se aflau în inadecvare cu universul
citadin, își asumau modul de civilizație al acestu-
ia, chiar cu o anumită fală sfioasă de țărani căpă-
tuiți, deloc atinși de sindromul sămănătorist al
înstrăinării. În feluri diferite, ei sînt, de altminteri,
niște poeți ai orașului. Mai mult, poezia lui Aurel
Gurghianu relevă o situație specială, în care se
produce o răsturnare dramatică a perspectivei
asupra rusticului și a naturii în genere. E o
dezrădăcinare inversă, “tradusă într-o alienare față
de toposul rural”, zice Gheorghe Grigurcu.
Peisajele se obiectivează, devin reprezentări ale
unui eu în dizarmonie cu ele. Natura nu se mai
oferă drept un spațiu paradisiac și ocrotitor.
Dimpotrivă este neliniștitoare, în sens expresio-
nist, criptic fantomatică și adversă în solitudinea
ei rece. Ostilității acestei lumi poetul îi substituie
spațiul citadin, în al cărui confort își regăsește
intimitatea pierdută. Orașul nu constituie însă
neapărat “conținutul” ca atare al poeziei, ci un
mediu difuz, hipnotic, care instigă disponibilitatea
autorului pentru straniu, pentru absurdul grațios
sau fantasticul cotidian. Imaginarul, preponderent
nocturn, își apropriază de-a valma personaje ale
străzii, fragmente de realitate banală, obiecte
domestice, supunîndu-le unei alchimii după “logi-
ca” bizarului, ori unor proiecții în registru ludic.
Orașul lui Victor Felea, în schimb, e proiecția
unei stări afective dominată de melancolie; o
imagine incoloră poetic, dar expresivă pe nivelul
unui realism atroce. De altfel, însăși poezia lui,
fundamental confesivă, adoptă programatic limba-
jul nud, în aparență prozaic și asta încă în anii
’60-'70 cînd criteriul aproape exclusiv al poeticului
îl reprezenta discursul reflexiv și metaforic. Felea
cultivă biografismul și tranzitivitatea ca modalități
genuine, în afara unor eventuale contingențe cu
textualismul și, în genere, cu poetica optzeciștilor.
El pare să urmeze, mai curînd, ideile lui A.E.
Baconsky din Declinul metaforei, dar mai sigur e
că pauperitatea căutată a limbajului corespunde
sincerității brutale, întrucîtva masochistă, a confe-
siunilor sale. El este un depresiv, iar intensitatea
acestui sentiment se exprimă nonfictiv și la gradul
zero al scriiturii.
a
Aurel Gurghianu s-a născut într-un sat de pe
lîngă Tîrgu Mureș, unde își face studiile, la școala
normală, pînă în 1940. Dar fenomenul originar al
formării sale se consumă la Cluj, între 1940 și
1945. Aici urmează cursurile școlii de învățători,
apoi, timp de trei ani, practică această carieră
didactică în localitatea sa de obîrșie. În acea
perioadă Blajul mai era încă reprezentat în imagi-
narul ardelenilor, îndeosebi al celor de confesiune
greco-catolică, drept un arhetip cultural și spiritu-
al. Mica Romă, o miniaturizare tandră a Cetății
eterne, devenise din secolul al XIX-lea un loc al
consacrării religioase și cărturărești. Modestul oraș
era saturat de simbolismul unui spațiu sacru,
dîndu-le celor care îl traversau sentimentul unor
inițiați, precum și mîndria apartenenței la un
centru al romanității nutrită de spiritualitatea
catolică. Gurghianu vine la Cluj cu această aură
blăjeană și își continuă studiile la Facultatea de
Litere. Din 1949, studentul este și redactor la
Almanahul literar, viitoarea revistă Steaua. Pentru
o vreme, însă, contextul îi ocultează imaginea
nobilă a Blajului. Poetul se adaptează exigențelor
proletcultismului și versifică cu nonșalanță în
această manieră, urmîndu-l de fapt pe A.E.
Baconsky, căci, ulterior, îi rămîne fidel și în con-
testarea literaturii proletcultiste. Oricum, în 1959
devine redactor șef adjunct al revistei, post păstrat
pînă la moartea sa din 1987. Pînă la cincizeci și
ceva de ani a fost un celibatar cu complexul vir-
ginității. Umbla corect îmbrăcat, mai mereu în
costum și cravată, conservînd ceva din aerul puțin
desuet și ținuta țeapănă al dascălului de țară de
odinioară. Altminteri, avea umor și își întreținea
singurătatea cu un consum constant de alcool.
În general îi displăcea boema cu promiscuitățile
ei, avîndu-și itinerariile sale solitare, cu opriri
scurte la “botul calului”. Seara se plimba pe
străzile cu atmosferă, atent la întîmplările senza-
ționale ale orașului. Făcea totul după un orar rig-
uros, tipicar aproape, dar această monotonie, în
aparență mecanică, ascundea o sensibilitate deli-
cată și fragilă, deloc maniacală. Ea era masca, într-
un mod special ironică, a unui elegiac predispus
reveriilor tumultuoase. Trecut bine de cincizeci de
ani, îndrăgostit abisal, se căsătorește cu o blondă
ușor fanată, consacrîndu-se unui mariaj pe care îl
va trăi în poetic. Scrie acum și cîteva foarte fru-
moase poeme de dragoste, niște elegii luminoase,
îmbibate de un lirism suav. Bătrînul celibatar își
regăsise parcă adolescența într-un paradoxal ero-
tism crepuscular.
a
Colegii de generație îl botezaseră Kafka pe
Victor Felea. Probabil, datorită unor asemănări
fizionomice. Față de statura aproape masivă a lui
Gurghianu părea un pirpiriu. Avea mereu un aer
iremediabil desuet și absent, deși, în gesturile
aparent umile, în ținuta sa, nu era lipsit de o
puțin bizară cochetărie. În mod uimitor, devenea
pregnant tocmai prin apatia cumva ritualizată și
prin efortul de a-și disimula astfel natura sa pro-
fund complexată. A lăsat în urmă o operă de isto-
rie literară, flagelată și ea de proletcultism, însă,
după anii ’60, poezia sa în special are o sur-
prinzătoare consistență lirică, nevalorizată adecvat
într-un context în care este privilegiat regimul
imagistic metaforizant și, în genere, ermetizant.
Felea scria, cum am spus, o poezie de “notație”,
confesivă, preponderent biografistă, într-un limbaj
tranzitiv și “prozaic”. Dar, într-un fel, își furase
singur căciula, căci la Steaua începuse să se
afirme drept cronicar literar de poezie, alături de
Mircea Tomuș, pentru ca, redactor șef adjunct la
Tribuna, să ajungă titularul acestei
rubrici.Comentatorul de poezie n-a fost pe
măsura poetului, cu toate că își cîștigase un
anume prestigiu printr-o oarecare finețe și prin
tonalitatea camerală a “digitațiilor” sale critice. Un
impresionist în fond, în descendența lui
Perpessicius, însă fără coloratura manieristă a
acestuia. La Tribuna a susținut cronica vreo zece
ani, întîmpinînd, imperturbabil și binevoitor, cam
tot ce i-a căzut în mînă. O generozitate compen-
satoare a unui mare frustrat. Un masiv jurnal pos-
tum dezvăluie subterana acestei sensibilități ultra-
giate. Este, în esență, spovedania-lamentație a
unei persoane obsedate de complexul frustrării,
complex asumat și exhibat cu o insistență
masochistă. Sentimentul irealizării sporește de la
an la an în însemnările autorului. Poetul se arată,
cu o sinceritate feroce, drept o ființă vulnerabilă
care suferă în egală măsură pentru lașitatea opor-
tunismului ori a micilor sale ipocrizii, pentru lipsa
de vitalitate și pentru plictisul domestic. Lumea
exterioară e percepută aproape numai în ostili-
tatea ei devastatoare. Regimul politic, cu tenebro-
sul său sistem de relații prezente și în viața liter-
ară, îl dezgustă. Abia dacă lecturile și cîteva suc-
cese trecătoare ale cărților sale animă sporadic
această sensibilitate profund deprimată. Felea nu
are, totuși, etica unui justițiar precum Mircea
Zaciu în Jurnalul său. Criza sa nu e atît de natură
morală, cît existențială. Pe nivelul ei ultim, ea
înseamnă o gravă carență ontologică. Victor Felea
configurează, în fond, imaginea cea mai depresivă
poate din literatura recentă a unui destin mutilat
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
"2^
Pantone 253 U
Pantone 253 U
remember
Umblând prin Cluj
Tudor lonescu
Da. Asta era întrebarea? Bine. Mihail
Kogălniceanu. Sau strada Mihail
Kogălniceanu. Cea mai tare stradă din
Cluj, (părerea mea) în afară de cea care duce la
gară (sau aduce de la ...). De ce asta?
Acum urmează să spun (pardon: pe
cealaltă, pe Horea, aia de la gară, se află locul
existenței mele slujbarnice de o viață. Clar? O să
vă spun eu câte ceva și despre asta. Chiar cu
mare plăcere. Până și despre Boldog-utca -
Fericirii ).
Dar de ce zic eu ce zic? Fiindcă îți trebuie
ani și ani de școală (și nu oricare școală - și nu
de oriunde) ca să pricepi tot, dar tot-tot ce e pe
strada asta, Kogălniceanu. Iar, dacă vă îndoiți...
Stați așa: o luăm de la colț. OK?
Pe dreapta, cum te duci spre Feleac, luând-o
pe stânga de la Conti, este fostul IP3 (“y pe
trois”), fostul Bianco e..., fostul..., fosta...
Oricum: aici a fost mereu ceva; tot timpul, de
demult, de-acum patru veacuri. Și mai este.
Poate va mai fi. Ceva va fi.
Bun. Pe stânga. Aproape vizavi:
UNIVERSITATEA
Zău că nu arată rău. Tudor, inginerul, a
vopsit-o. Are, așa, pe pereții ei, niște cărămizi
gălbui, iar pe unele dintre ele sunt (ori doar au
fost) niște inscripții idioate, haioase sau numai
stranii, puse cert în istorie de șoro (oarecum
deodată cu divulgarea altora, adunate de pe băn-
cile din sălile de la Filo, și pornind de la care a
scris de nu chiar lucrarea lui de licență, oricum,
un articol publicat în Echinox, cred. Șalom,
Șoro!). Așadar:
UNIVERSITATEA
Trecem (de nu cumva ne paște curiozitatea
de a vedea această instituție și pe dinăuntru, ar
merita).
Ba nu, stai așa, moment: uite, pe dreapta:
Liceul Bathory - dat naibii prin ce medii mici le
acordă absolvenților (cumva, treaba se explică: o
vreme lungă a bântuit pe-acolo, ca prof de mate,
director, Vizi; Vizi - fost bun jucător de baschet
- sau “baschet” se scrie altfel? -, corect și fair-
play jucător. Tare, Vizi! Aspru. Szeretlek teged.
Zău.
Mai mergem un pic, spre Răsărit, ca
românul.
Hopa; suntem în iunie? E cald pe-afară?
Mișto! Înseamnă că poate au înflorit teii. Wow!
Treci pe-acolo, pe Kogălniceanu. Treci, treci, cu
sau fără dumneaei. Nu contează. Teii... pomii,
florile lor, oricum... Băbuțe, alți gospodari -
adună, adună... O tizană pricopsită ar prinde
bine, nu? Mai ales iarna. Logic. Numai că, asta-i,
ar trebui, deh, iarna asta s-o mai apuci. Ei bine,
las’ că doară nepoții... nurorile...? Zdup la tei, că
nu-i pe lei!
Doi-trei pași încă. Ajungem unde-i cel mai
nasol. De fapt, este singurul loc nasol de pe
toată strada asta (altminteri nu foarte lungă).
Adică, la un fel de încrucișătură între nimic și
mai nimic, adică între strada Kogălniceanu, o
altă stradă al cărei nume îmi scapă și o
strecurătoare către drumul spre cimitir (depinde
în ce sens o iei - poate fi și spre Turda ori spre
aeroport). De ce e nasol? Deoarece, pe de-o
parte, pe dreapta sunt Arhivele Statului, tot
timpul prevăzute în curte cu câini și tineri
zdraveni trași la uniforme, tinerii, alături
aflându-se Biblioteca Academiei (altminteri nici o
problemă - servus, dom director Ursuț!), pe care
Nea Nicu a tăiat-o în două, de arată ca un tort
mâncat pe jumătate și pe urmă uitat în frigider.
Fix vizavi e liceul Emil Racoviță. Bun liceu.
Chiar și eu am fost elev acolo (las’ că și fiii
mei!). Eu, nu, nu mult timp, trei ani, pe urmă
m-au prins. Clasa mea, a șaptea B, era taman
deasupra porții. Avea sobă de teracotă în care ne
puteam scutura țigările. Suciu, Rusu, Roth, eu...
Pe partea cealaltă, acum, azi, în zilele noastre, să
zicem că la începutul unui fel de scuar, e un
bust al lui Racoviță. Racoviță, Emil. Trist, mic
de formă - bustul.
Dat fiind faptul că zona este constant
bântuită de liceeni (sau asimilabili), privind pe
mai toți pereții ai posibilitatea de a te delecta cu
citirea unor graffiti-uri (Zelda mi-a promis că-mi
va face o listă!). Găsești de-astea până și pe
zidurile bisericii lui Matei Corvin, ori ale casei
unde locuia Anna, ori pe pietrele care au mai
rămas din Bastionul Croitorilor și zidurile
aferente. Alea care dau, cum s-ar zice, intra-
muros (ah, totul e atacat de un fel de inundație
de dedesubt, adică de impregnație, nu, pardon,
de o igrasie vehementă și istorică, care nu știu
de unde vine: din interior?).
Am uitat să spun ceva:
Luând-o de la Racoviță, trecând prin
dreptul fostului domiciliu al lui Anna, ajungi la
statuia Sfântului Gheorghe, frate bun cu Ghiță
de la Praga, ambii puși la treabă de sute de ani
ca să-i vină de hac șopârlei-crocodil-balaur,
aflată, vai-vai, în bătaia suliței. Dar, să ne
întrebăm: când își va isprăvi menirea (sau, știu
eu, funcția?), ce va face Gheorghe, Sfântul? Tot
pe cal-pe-cal? Și balaurul-șopârlă? Dar, nici o
problemă, statuia e statuie, frații sculptori au
fost buni, economic s-au scos: și la Praga, și la
Cluj... Sfântu Gheorghe - treaba lui: el - cu
balaurul său. Nu mă bag.
Și, culmea, iarăși era să uit!
Din aceeași biserică, a lui Matei Corvin,
câteodată, uneori, atât de frumos vin peste tine
- ca și parfumul florilor de tei - unduiri de orgă,
încât ai tot sta pe-acolo. Numai ca să auzi. Să
taci. Să... nimic. Să...
Dar nu prea ai unde sta; dacă îți trece prin
cap să șezi pe jos, nu dă bine; dacă întârzii prea
mult, fie și în picioare, oricum nevasta te
întreabă unde ai fost și, dacă îi răspunzi că ai
ascultat orga de la biserica lui Matei Corvin, îți
zice că, pentru ea, puteai să găsești o altă
vrăjeală...
Totuși, parol, pe strada Mihail
Kogălniceanu merită să treci. În orice direcție.
Fie că ești singur și trist, fie că dimpotrivă.
■
din statul totalitar. Este destinul marginalului,
respectiv al scriitorului.
a
Acum, cînd cobor în subterana intimă a poe-
tului clujean, e miercuri, 6 septembrie, după ami-
ază. În lumina tandră și ușor melancolică de afară
simt foșnetul uscat al toamnei. În tinerețea mea,
toamna era anotimpul magnific al Clujului. În
lumina ei parcă spiritualizată, orașul vechi se
arăta, cumva transfigurat, într-o transparență ire-
ală, cu clădirile sale baroce și secesioniste sticlind
de o frumusețe densă. Masivitatea lor zveltă și
opulența grațioasă a fațadelor creau ambianța evo-
catoare a altei lumi, pe care eu, “alogenul”, o per-
cepeam foarte intens. Descopeream “parfumul” ei
imperial din reveriile unor nostalgici cunoscuți în
acea vreme, dar mai ales din minunatele lecții de
istorie a artei pe care le făcea, într-un grup de pri-
eteni, Mircea Țoca, abia întors atunci de la o
bursă de studii din Italia. Fusese un eminent stu-
dent al lui Virgil Vătășianu, își luase un doctorat
la Pisa în istoria artelor, iar, mai tîrziu, publică
excepționalul studiu Clujul baroc (1983), o carte
singulară nu numai prin erudiția aplicată, ci și
prin expresivitatea în care e configurată imaginea
orașului baroc. Mircea Țoca nu doar descrie stilis-
tica unor monumente. Ele relevă corporalitatea
pregnantă și seducătoare a unui oraș estetic, cu
uimitoarea sa capodoperă, palatul Banffy. Instruit
în Italia, Mircea Țoca devenise, de altfel, un adept
discret al esteticii urbaniste a lui Rosario Assunto,
critic cu prestigiu al arhitecturii moderniste și al
amplificării megalomane a spațiului citadin.
Desigur orașul nostru estetic nu exista decît în
epură. Armonia lui s-a împlinit aproape o dată cu
construcțiile de tip secession, după care, de prin
deceniul șapte în special, a început declinul. S-au
mai conservat, totuși, locuri ale unui urbanism
ideal chiar pînă în prezent, așa precum în strada
M. Kogălniceanu, pe unde îi plăcea lui Lucian
Blaga să se plimbe. Nu departe, la Casa universi-
tarilor, a existat, pînă prin 2000, arhitectural cea
mai elegantă grădină de vară a Clujului. Avea con-
centrat în ambianța ei un farmec enigmatic și
difuz de epocă romană, însă atracția o constituia
îndeosebi intimitatea sa măgulitoare de club
select, al cărei rafinament discret consta în mo-
destia cumva rustică a scaunelor din răchită
împletită și a zidului dinspre sud ornamentat cu
flori agățătoare. Venea aici să ia masa lumea bună
a orașului, universitari, scriitori, artiști de toate
felurile. Dar mai nimic nu lăsa impresia unui
local public oarecare. Grădina respira o atmosferă
de tihnă și mondenitate. Își avea propriul cod de
comportament și moralitate care făcea aproape
imposibile excesele și îți dădea sentimentul aparte-
nenței la o comunitate privilegiată. Nimeni nu
mergea aici să petreacă și nici doar să ia masa,
fugitiv, ca la o cantină. Grădina era, în esența ei,
un soi de mediu hipnotic de care puteai deveni
dependent o dată ce te-ai pătruns de invincibilul
său farmec. Însă această grădină nu mai există
decît în nostalgia revoltată a generației mele.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
Pantone 253 U
Pantone 253 U
gulere, manșete, accesorii
Ghicitoarele, omul ca oul de
rață °i cărarea din birou
Mihai Dragolea
Blânda mătu°ă Saveta, venind din grădină °i
dând cu ochii de căscatul Sebastian, a
anunțat strălucind de bucurie că va fi
toamnă lungă, cu vreme bună, așa arată pânza de
„paing"! Pe când se preumbla, matinal, pe
trotuarele aproape pustii ale buricului betonat al
târgului și se gândea de ce are păianjenul virtuți
de barometru, Sebastian se pomeni tras de
mânecă de amicul lui, fotograful Jozef (niciodată
losif, cum menționa ori de câte ori avea prilejul);
era chiar în dreptul atelierului lui Jozef, pustiu la
acea oră, clar că fotograful profesionist se plictisea
și încerca să-l atragă la o discuție; cum tot o lălăia
fără rost, căscatul acceptă invitația fotografului și,
desigur, începură cu boletinul meteo, recolta,
piața; chiar în momentele când Sebastian îi
explica lui Jozef cum că pânza de păianjen e
precum un barometru, în atelier intrară două june
ghicitoare, abundent împodobite, aurite, vesele,
însoțite de două fetițe, progeniturile lor, blonde
amândouă, după cum accentuat brunete erau
mamele. E evident că se cunosc cu Jozef, după
cum îl îndeamnă să le fotografieze, cât mai repete
și cât mai bine. Domnul Jozef se grăbește să le
aranjeze în poziții cât mai artistice, le fotografiază
pe rând, fiecare cu odrasla personală zâmbind
larg; grupul celor patru așteaptă pozele la minut,
Jozef lucrează, ghicitoarele convorbesc pe
țigănește, fetițele se hârjonesc, Sebastian taie
frunze la câini. „Hai, Shakira, uite ce frumoasă e
fata!" își îndeamnă odrasla una dintre ghicitoare,
ieșind din studioul domnului Jozef; uitându-se
pierdut după miniaturala Shakira, Sebastian e gata
să reia dialogul cu fotograful, când, pe ușă, își
face apariția un domn care îi îngheață cuvintele.
Domnul nu e tânăr, dar e bine conservat, din
creștet până-n pantofi etalând culoarea oului de
rață: pălărie ușoară, costum, încălțări din fină
împletitură, cămașă - toate au culoarea oului de
rață; doar trei amănunte dețin alte culori: o
geantă de umăr - neagră, un fel de jabou - violet
și un inel masiv, cu piatră prețioasă - verde
închis; straniul personaj salută scurt, evident a
mai trecut prin studioul domnului Jozef, depune
geanta pe un scaun și, netezindu-și ținuta și dând
la iveală foarte repede un piaptăn (ridică pălăria,
trece piaptănul peste un fel de chelie cu rare fire
albe, dar pune pălăria la loc!), intră în încăperea
unde fuseseră ghicitoarele tuciurii cu odraslele,
spunând doar atât: „Să începem ziua cu imaginea
acestei ținute proaspete!" Domnul Jozef îl
urmează foarte politicos și, după sumare indicații
întru dobândirea unei fotogenii impecabile, îl
fotografiază pe domnul ou de rață; care, cum e
imortalizat, cum își ia geanta și, plecând se mai
îndură să-i precizeze fotografului: „Vă mulțumesc,
revin peste vreo două ore, vă rog să faceți cinci
exemplare, e suficient!" Căscatului nu i-a acordat
nici o atenție, nici măcar cât mobilierului din
studio; dar Sebastian, cum a dispărut pata
albăstrie, cum cere lămuriri fotografului; „Dracu’
știe cine e omul ăsta, că nu vorbește niciodată!
știu numai că-l cheamă Olimpiu Tănase, dar e
plin de bani! Nu știu ce învârte, ce face, dar are
boșorogu’ ăsta la costume și pantofi cât intră într-
un magazin! Are un fix: de câte ori își ia haine
noi vine și-și face o fotografie așa, cu costumul
nou-nouț și e parfumat teribil, mereu la patru ace,
n-am văzut om mai bibilit ca Olimpiu ăsta!" Mai
stau ce mai stau la povești; la despărțire,
fotograful Jozef și căscatul Sebastian au ajuns, din
nou, la aceeași concluzie: e mare brambureală în
țară, dar unii are bani de îi învârte cu lopata!
La domiciliu, căscatul, sub povara
evenimentelor și a concluziei din nou emanată în
studioul domnului fotograf Jozef, n-are stare,
umblă ca pe cărare prin birou, încăperea fiind
împărțită de imaginara potecă în două părți
aproximativ egale: o parte e a „dosariadei",
cealaltă aparține năstrușnicului amestec de „mari
români". Așa umblând căscatul Sebastian pe
cărarea din birou, halucinează: pe partea
„dosariadei" românii seamănă tot mai mult a
pitici, pe partea „marilor români" cresc precum o
vegetație aiurită.
Cluj, 20 septembrie, 2006
■
ex-abrupto
Cosmin, coconul lui Perța
Radu Țuculescu
Cosmin e un flăcău înalt ca bradul, cu
fruntea lată cît bolta cerului lipsită de
nori, cu ochii larg deschiși potopiți de
priviri răscolitoare, uneori vag acoperiți de dîre
cețoase, cu părul negru lăsat pe spate în plete
rebele încît poți zice că seamănă cu un haiduc
coborît din Maramureșul cel mai de nord, cel mai
istoric... Are un zîmbet înfiorător de sincer, un
chip deschis, luminat parcă de-o constantă
bucurie de viață, neatins de chinurile îndoielilor,
al întrebărilor fără răspuns... Asta, la prima
vedere. Căci Cosmin, coconul lui Perța nu este
haiduc (de fapt, habar nu am cum arată unul pe
bune, doar mi-l pot imagina după descrierile
baladelor și a altor texte...) el este poet. A
publicat, pînă în prezent, două volume de poezii
(Zorovavel, editura Grinta 2002 și Santinela de
lut, editura Vinea 2006) intrînd în „lumea
poetică” cu zgomot și furie, dar și în pași grațioși
de menuet mozartian, fără a (ne) leza, fără să
(ne) rănească pielea prea sensibiloasă... De la
înălțimea staturii sale, el revarsă asupra capetelor
noastre năuce de tembelismele cotidiene poeme
de-o deosebită forță, vorbindu-ne cînd despre
groaznic de banale lucruri și sentimente într-o
manieră surpinzător de personală, cînd despre
chinuri metafizice în vorbe și expresii simple, pe-
nțelesul tuturor. Cosmin Perța decojește realitatea,
i se vîră printre pliurile adesea mucegăite, umede,
duhnind a moarte, a pivniță plină de resturi verzi
și gelatinoase. O realitate în care haite de cîini
sînt mînate de femei oarbe iar indivizi cu degete
lungi se masturbează între sîni de marmură. În
subsolul cu graffiti, haiducul poet citește Biblia în
timp ce se mîngîie frenetic, descoperindu-și
propriul creier în mici grămăjoare printre mari
grămezi de șobolani morți... și iată cum Cosmin,
coconul lui Perța, feciorul cel înalt și cu chipul
limpede, senin, zîmbitor, ni se dezvăluie un poet
al mucegaiului, al descompunerii, al întunericului
din taverne și subterane, din camere prin care
bîntuie singurătatea, al aburelilor din timpul
nopții, al regatului de lut, poate cel al morții, poet
al sinucigașului veșnic nehotărît...(ăla parcă avea
un nume celebru...) și totuși, nimic „ciorănesc” în
poezia lui Cosmin Perța. Sclipiri de ironie și
autoironie există peste tot mascate de aparente
durități. Chiar dacă-l cuprinde, adesea, o scîrbă
„filosofică” față de mediul în care se învîrte,
poetul se simte, uneori, o creatură a nopții,
alteori prinț, unul de (din) poveste care poartă un
nume și anume Zorovavel. Nume sonor,
zornăitor, sclipitor dar și cu nuanțe tenebroase. În
nopțile cînd năpîrlesc guzganii, prințul privește
tăcut elemenții caloriferului, zgîrie pereții cu
unghiile de la picioare și se gîndește să-și ronțăie,
încet, șlapii...Cînd este îndrăgostit, Zorovavel
dansează isteric zguduind rafturile cu reviste
Playboy. Adesea se clatină, e mahmur și-și
numără morțile. Apoi desenează castraveți, se
rătăcește prin baie și vînează muște... Habar nu
are că el este vegheat de-o santinelă de lut. O
santinelă oarbă.
Înaintînd puțin în vîrstă, Cosmin, poetul
haiduc și prinț uneori, devine ceva mai
sentimental, oricum mult mai înțelept, ceea ce nu
înseamnă că revolta sa „primordială” s-a
volatilizat definitiv. Tatăl este cel care-i încearcă,
adesea, gîndurile. Fără a fi duios, te înduioșează,
chiar dacă folosește cuvinte aspre, colțoase, dure,
ori jocuri de cuvinte șocante. Chipul tatălui
răsărit printre viermi și sticluțe cu sînge. Durere,
disperare, nebunie. Dar tatăl se gîndește la
Cosmin iar Cosmin se gîndește tot la
Cosmin...Chiar dacă acum, Zorovavel stă într-o
văgăună....Scrie despre tatăl său cel care l-a crescut
bine, i-a dat creier și corp și merinde, cina
promisă și cîteva țigări... Cînd te cuprind fetușii
grași ai uitării, tristețea se lasă ca o mireasă în
brațele morții...și iarăși scrie despre tata și despre
pieile prietenilor săi dintre răsaduri.
În timp ce o varză îi traversează camera,
poetul ne povestește despre cum Linalin zace într-
o baltă de sînge și caramel. Ce imagine, ce culori,
ce mirosuri! Sînge și caramel, cam așa i-aș
caracteriza, mai pe scurt, poezia lui Cosmin Perța.
O muzicalitate aparte, plină de contraste care,
paradoxal, se completează reciproc avînd, adesea,
un efect tulburător. Moartea e, uneori, de catifea,
sîngele se așează, cumințel, pe rafturi iar regatul
de lut se naște sub palmele poetului, în timp ce
viermii de mătase își fac de cap.
Cosmin, haiducul poet, scrie despre viață și
alte obsesii, despre moarte și alte dihănii...și chiar
dacă va începe să scrie proză (se întrevăd
aptitudini certe în această direcție) dihania care se
numește poezie nu-l va părăsi niciodată.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
Pantone 253 U
Pantone 253 U
zapp-media
De la un an la altul
Adrian Țion
Evaluarea situației în care se află
învățământul se face de la o vreme la
început de an școlar. Taman când se
numără bobocii. Numai că în cazul ăsta se
numără ce a mai rămas în picioare din vechile
proiecte și programe de îmbunătățire trâmbițate
triumfalist în cursul anilor școlari precedenți.
Reformă se face de fiecare dată când ajunge la
conducerea ministerului de resort un alt ministru.
Calculul e simplu. Câți miniștri, atâtea reforme
sau... reformulări ale vechilor tipare. Totul spre
progresul învățământului sau spre justificarea
activității numiților, a necesității schimbării din
funcție. Ultimul diriguitor într-ale educației a
plecat ținând în brațe un cireș de care se
îndrăgostise încă din copilărie. Sentimentalismul e
păgubos mai ales în politică. Cel înlocuit, pentru
a arăta transparență totală în activitatea sa, lasă
deschise plicurile cu subiectele destinate
examinării elevilor. Cu toate acestea, elevii,
nerecunoscători ca întotdeauna, au cam lipsit de
data aceasta la festivitatea de deschidere a anului
școlar. Despre celelalte înnoiri vechi nici nu are
rost să consumăm inutil cerneala tipografică.
După câți s-au perindat prin scaunul ministerial și
după câte reforme au făcut fiecare, învățământul
românesc ar trebui să fie pe culmi, strălucind de
rezultate și stârnind invidii în țările vecine. Dar
stupoare! Președintele statului ne spune că “școala
e mediocră”. Nemulțumirea sa are în vedere o
nouă schimbare? Dacă mitingul de la București ar
fi luat amploare, poate că da. E măsura populistă
cea mai eficientă de a escamota adevărul.
Acest mod îngust de a vedea lucrurile e din
cale afară de prăpăstios și primejdios în același
timp. Dar cine oprește corabia pe marginea
prăpastiei, dacă nu fostul marinar aflat acum la
timona țării? Mai anul trecut domnul Băsescu
recunoștea hăhăind că nu a fost premiant,
afirmație care a uimit corpul profesoral, conștient
de importanța exercitată de modele asupra
formării tinerilor. Dar domnul Băsescu e un
model? Prestația sa atrage atenția în Occident
asupra unui președinte certat cu normele
diplomatice. Uneori ai impresia că domnul
Băsescu pare a fi uitat funcția pe care o deține.
Anul acesta a dat mai tare cu bâta în baltă
întărind cele afirmate anterior cu considerente de
tipul “n-am fost un elev model”, “am fumat în
WC-ul școlii”, “n-am învățat decât ce mi-a plăcut”.
Sinceritatea răspunsurilor sale la întrebările
deseori obraznice ale ziariștilor are ca scop
sporirea popularității, crede domnia sa. În rândul
cui? ne întrebăm îngrijorați. S-a văzut limpede că
în rândul birtașilor de la “Potcoava”, unde a băut
un litru de vin împreună cu domnii Berceanu și
Videanu, după care, tot ca de obicei, s-a urcat la
volanul mașinii personale, simpatiile nu se leagă
așa cum se legau înainte. Lucrurile nu mai stau ca
pe vremea când marinarii descindeau de pe vas
direct în cârciumă, arogându-și în fața
“pământenilor” superioritatea lupilor de mare.
Dar năravul din naștere nu are lecuire. Îl avem pe
Băsescu în direct la unele emisiuni tv insultând
ziariști, alteori devine forumist înverșunat sau
“plită încinsă”. Să ne mirăm că Ion Cristoiu
sublinia într-un articol din Jurnalul național că
“N-avem bărbați de stat”?
Când se apropie 15 septembrie, pe politicieni
parcă îi apucă strechea. Simt nevoia să-și
amintească de școală, devin nostalgici sau cinici
(după cum e cazul) și apoi își vâră capul în nisip
până la următorul 15 septembrie, făcând ureche
șută la proiecte și la finanțări atât de necesare. Ba
unii se apucă să ponegrească eforturile de
modernizare spunând, ca însuși președintele țării,
că școala e închistată în “vechiul sistem de
învățământ”. Și când te gândești că până mai ieri
credeam altfel. Înainte de a lua în considerare
evaluarea calității învățământului românesc să ne
uităm mai cu luare aminte cine o face.
■
muzica
Muzica nouă în
Toamna Muzicală clujeană
Mirela Mercean-Țârc
Printre variatele oferte repertoriale cu care
Toamna muzicală clujeană, aflată la ediția a
XL-a, ne îmbie, sectorul muzicii
contemporane este bogat reprezentat de două
evenimente muzicale deosebite: Panoramicul
componistic clujean și Concertul cameral al
formației Ars Nova.
În esență tot camerală, prima manifestare a
„spiritului” muzicii contemporane autohtone, care
a avut loc în 18 septembrie, în sala Studio a
Academiei de Muzică „Gh. Dima”, a fost generos
reprezentată de creații ale compozitorilor din
generația „academică”, Vasile Herman și
Constantin Râpă, din generația tânără, Iulia
Cibișescu, Ionică Pop și foarte tânără, Șerban
Marcu, Cristian Bence-Muk, Ciprian Pop.
Pe palierul reprezentărilor artisticului muzical,
creațiile compozitorilor clujeni s-au situat între
rigurozitatea actului componistic, reflecție a unui
tip de gândire structuralist, în care mijloacele de
expresie consacrate (instrumente, timbre, genuri,
forme) sunt extrem de sugestive, prin trimiterile
la repere culturale fiind apropiate ascultătorului
avizat, și creații aflate într-un câmp de
manifestare al indeterminismului, în care
intențiile componistice deschise jocului,
improvizației, mișcării scenice, unui sound
neconvențional, depind de imaginația interpreților
și au o deschidere către un câmp de semnificații
mai larg.
Cele șase Invențiuni pentru două violoncele
ale compozitorului Vasile Herman, interpretate în
primă audiție absolută de către Torok Adalbert și
Petre Baciu, reprezintă tot atâtea ipostaze ale unui
univers sintetic de reprezentare muzicală de
referențialitate multiplă: medievală, barocă și
românească.
Sinteza operată se manifestă atât la nivelul
tehnicilor de scriitură, cât și al expresiei
muzicale într-un limbaj muzical subtil, coerent,
personalizat.
Fiecare din aceste invențiuni este un
microunivers metastilistic în care aluzia la genul,
forma, spațiul muzical istoric se realizează prin
rapelul la diverse modalități de scriitură
caracteristice acestora, dar limbajul și materialul
sonor sunt contemporane. Compozitorul se
situează pe o poziție detașată, construind paralel
cu reperul cultural istoric un discurs în care
periodic apar „comentarii” cu elemente de
parodie. Astfel invențiunea întâia, Capriccio,
construită într-o formă liberă în dialoguri
instrumentale sugestive, împreună cu ultima,
Toccata, punctul maxim de densitate tensională al
„suitei” de invențiuni, prin tempo-ul alert și
ostinato-ul ritmic, poartă metasemnificațiile
expresive ale rapelului la Barocul muzical.
Invențiunea a cincea, Cantus firmus, construită pe
trei segmente, conține, prin paralelismele
intervalice, aluzii la genurile medievale de
Organum, în secțiunile extreme, iar în cea
centrală, de Conductus-Coral. În invențiunile 2 -
Ison, aducând sonorități ale muzicii vechi de
strană, 3 - Melisme, scrisă într-o ritmică liberă
conținând sugestii ale stilului melismatic al
muzicii bizantine psaltice și 4 - Dialog, bazată în
întregime pe pizzicato în structuri ritmice variate,
capricioase, pe isoane complementare, este
„evocat” spațiul muzical românesc.
Lucrarea, după prima sa audiție absolută, își
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
31
Pantone 253 U
Pantone 253 U
^
va lua locul într-un sertar de bibliotecă alături de
celelalte peste 100 de lucrări ale compozitorului,
dintre care nici măcar 10 nu au fost editate,
așteptând poate ca posteritatea „să-și facă timp”
să le descopere. Aflat la o vârstă venerabilă,
compozitorul Vasile Herman este unul dintre cei
mari valoroși reprezentanți ai unei „generații de
aur” a componisticii românești. El a rămas la fel
de prolific, în ultimii ani creația sa îmbogățindu-se
cu o serie de lucrări camerale, dar și cu lucrări de
anvergură. Printre acestea din urmă se află o
operă care depășește modelul cameral specific
perioadei contemporane și se reîntoarce la
modelul operei mari, grand opera, având ca
tematică mitul creatorului de frumos și ca
personaj principal pe Constantin Brâncuși, o
„operă-basm” bazată elemente de basm românesc
(Pasărea măiastră) și elemente biografice
metaforizate. Șansa ca această operă să fie
reprezentată este probabil foarte mică atâta timp
cât instituțiile de gen uneori nu au timp (și/ sau
deschiderea necesară), fonduri, pentru a-și susține
premierele programate de ani de zile.
Sonata a doua pentru vioară și pian de lulia
Cibișescu-Duran, beneficiind de interpretarea
strălucită a autoarei, la pian, și a violonistului
Eugen Cibișescu-Duran, este o creație amplă,
structurată în trei părți: partea întâia în formă de
sonată, partea a doua o temă cu variațiuni și
partea a treia Epilog. Întreaga sonată este
concepută într-un suflu concertistic. Percepția
auditorului despre lumea intonațională creată este
că aceasta aparține ca reper stilistic sonatelor sau
concertelor beethoveniene, brahmsiene, într-un
limbaj muzical contemporan, panmodal,
impregnat de cromatisme. Contrastele tensionale
puternice, existența unui tematism distinct și
expresiv, a unui dramatism cu accente patetice
subliniază de asemenea referențialitatea la
universul stilistic amintit. Partea a doua reface,
foarte plastic, o temă muzicală tonal funcțională,
de o frumusețe senină, o aluzie transparentă
„cultural-istorică” la echilibrul și simplitatea
părților lente clasic-romantice. Comentariul
variațional ulterior reface traseul limbajului de la
consonant la disonant, de la senin la întunecat,
de la explicit la abstract. Epilogul este o rezolvare
într-un final eteric, a forței tensionale
extraordinare cumulate în dramaturgia lucrării.
Cu lucrările lui Șerban Marcu, Ecouri pentru
clarinet și Nemediu pentru clarinet și flaut, alături
de interpreții Deak Sandor și Liliana Cadar ne
întoarcem către expresia camerală miniaturală,
interiorizată, lirică, impregnată de monologuri sau
dialoguri muzicale intro sau extrovertite. Lucrarea
Ecouri este construită pe tehnica reluării unor
structuri motivice, de către același executant, în
registre și dinamici diferite, cu efect de ecou,
„tăcerile” având un rol important expresiv, acela
de a completa viziunea statică sau dinamică a
discursului muzical. Nemediu este o lucrare
muzicală-portret concepută pentru a „evoca”
imaginea celor doi compozitori și oameni de
cultură de care șerban Marcu este legat, Octavian
Nemescu și Dan Dediu. Titlul este o combinație
a numelor celor doi, acestea fiind încriptate în
motivele cu valoare tematică, mi-mib do (pentru
Nemescu, este același cu cea al lui Enescu) și re,
mi, re, do, pentru Dediu. Personificarea de către
compozitor, în sound-ul celor două instrumente,
a personajelor amintite precum și în discursul
contrastant ca expresie, generează o anumită
dinamică a dialogului. Unul dintre discursuri,
dominant la început, caracterizat de jocuri
ostinate în ritmică giusto, este întrerupt de scurte
momente de discursivitate lirică, ce treptat devine
tot mai elaborată, estompând mișcarea ostinato și
dizolvând-o până la dispariție. Este o lucrare
ludică în esență, proaspătă și extrem de sugestivă.
Ionică Pop, în lucrarea sa O pentru trombon
percuție și comentariu pianistic, „un fel de dialog
al compozitorului cu opera sa” după cum declară
compozitorul, creează un scenariu în care
dramaturgia muzicală reface un ritual de sorginte
cosmogonică. O reprezintă momentul inițial, este
simbolul elementului primordial, al oului, unitatea
primară haotică din care se naște în cazul nostru
muzica ce ordonează cosmosul. Cele două
personaje muzicale își au originea în două entități
mitologice Fârtatul și Nefârtatul, descrise de
Mircea Vulcănescu în Mitologie românească, unul
fiind reprezentat de trombon, Mircea Neamț-
Gilovan, celălalt de percuție, Nicolae Coman.
Sonoritățile fruste, violente, pasta sonoră agresivă
deschide lucrarea completând imaginea lumii
necreate, atmosfera terifiantă a haosului
primordial din care încet se desprinde un motiv
muzical rudimentar, pentacord, supus unei
continue variații. Confruntarea finală dintre cele
două personaje muzicale este redată și prin
mișcare scenică, Fârtatul îl învinge pe Nefârtat și
târându-l peste suprafața pământului se nasc
dealurile, văile, munții... spune legenda.
Piesa lui Cristian Bence-Muk, Meditațiile unui
fagot singuratic, spune povestea muzicală a unui
fagot îngândurat, artist, care prins în vârtejul vieții
cotidiene este silit să ia atitudine. Cu un umor
irezistibil, o suplețe timbrală și tehnică
instrumentală foarte bine stăpânită, Florin
Cârlejan, fagotul, trece prin calvarul celor trei
părți ale lucrării corespunzând celor trei forme de
stress la care e supus „contribuabilul”: I Duo-
Politic-Intermezzo, II Monolog-Medical-
Intermezzo și III Trio-Social, Taxe și impozite,
Executare silită, Epilog. Muzica este de o
sugestibilitate transparentă semantic. Dialoguri
precipitate între registrele instrumentului ne
amintesc de talk-show-urile politice, sau de
pasiunile care se consumă casnic între membrii
familiei pe aceste teme, în partea a doua, efectele
parodice merg până la tusea și strănutul bietului
fagot bolnav, iar în ultima parte, fagotul este
dezmembrat încetul cu încetul până la ancie, sau
„până la piele”. Epilogul este o repriză în care
materialul muzical tematic (politicul) revine, dar
este întreruptă de bătaia hotărâtă din picior a
personajului. Se pare că bietul fagot este hotărât
să nu mai fie păcălit a doua oară.
Ciprian Pop, în lucrarea sa Pneumachina
pentru trombon și mediu electronic, ne plasează
într-un câmp de reprezentări ale ficționalului, în
care timbralitatea compusă a trombonului și a
sintetizatorului creează viziunea unei mașini-robot
propulsată prin aer, un fel de hotroad cu
funcționalitate multiplă, o mașină infernală care
se trezește la viață. Construit pe o singură idee
muzicală, cu valoare funcțională tematică, supusă
variației continue, discursul muzical conține
sugestii timbrale extrem de variate în care partida
trombonului, „Pneumachina”, interpretată
magistral de Mircea Neamț Gilovan, își „pliază”
sonoritățile pe cele ale sintetizatorului, realizând
efecte și imagini spectaculoase. Compozitorul
explorează aproape toate posibilitățile coloristice
ale acestui instrument în combinație cu spectrele
discursiv-muzicale complementare ale partidei
sintetizatorului la care se află compozitorul,
tehnicile de scriitură situându-se printre cel
evolutiv dezvoltătoare, consacrate prin tradiția
componisticii contemporane.
Cu lucrarea în primă audiție absolută
Structuri IV, pentru ansamblu de percuție,
Constantin Râpă ne reintroduce într-o lume a
ritmurilor muzicii ancestrale, cu valoare
arhetipală, ce se regăsește poate în practica
dubașilor țărani. Compusă pentru două tobe mici,
în dialog continuu, întrerupt periodic prin pauze
cu efecte coloristice diverse din arsenalul
percuției, ritmica este de o simplitate naivă,
rudimentară. În partea a doua tempo-ul se
întețește, ritmurile simple, primordiale sugerează
bătuta maramureșeană, strigăturile cu efect
parodic creează tușe groase de „penel”
compozițional în spiritul atmosferei create în
filmele lui Emir Kusturica.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
~32j
Pantone 253 U
Pantone 253 U
Jazzul ca legământ între arte (1)
Virgil Mihaiu
O precizare prealabilă: utilizez în titlu
termenul legământ (descendent al
latinescului ligamentum) în sensul său
de legătură, relație, pe care deja Dicționarul
limbii române moderne apărut la Editura
Academiei în 1958 îl considera „învechit”. Mie
însă îmi pare că rezistă bine și frumos chiar și la
acest haotic început de secol 21.
Cu un director artistic de talia lui Paolo
Damiani, festivalul „interdisciplinar” de la
Roccella Jonica continuă să impresioneze și după
ce a depășit deja un sfert de secol de existență.
Nici urmă de rutină. Din contra, aceeași
deliberată urmărire a „pluralității limbajelor ca
garanție a unui adevăr non-parțial”, în consens cu
Lecțiile americane ale lui Italo Calvino. Pe lângă
concertele propriu-zise, reuniunea jazzistică de pe
talpa peninsulei italice propune o secțiune
intitulată Explorări
(Laboratoare/ Seminarii/Întâlniri între
jazz&muzici improvizate etc.), unde am susținut
și eu o serie de conferințe de estetica jazzului,
derivate din cursul inaugurat la Academia de
Muzică din Cluj în urmă cu un deceniu. Ca o
agreabilă surpriză, dintre auditori nu au lipsit
amici de aleasă ținută intelectuală pe care îi
cunoscusem anul trecut: scriitorul Stefano Benni,
cineastul Jonny Costantino, pianistul Giovanni
Ceccarelli, percuționistul Michele Rabbia,
fotograful Peppe Macri...
Până s’ajung în Calabria, din cele zece zile de
festival se consumaseră deja patru. Printre
recitalurile pe care regret că nu le-am prins se
numără Buena Vista Social Club din Cuba,
Alessandro Gwis (pianistul grupului Aires
Tango), duo-ul acordeonistului italian Luciano
Biondini cu saxofonistul argentinian Javier
Girotto, colaborarea ghitaristului sard Bebo Ferra
cu contrabasistul Paolino Dalla Porta, în fine,
cvartetul virtuozului clarinetist Gabriele Mirabassi
Grupul condus de contrabasistul newyorkez William Parker
(cu atât mai mult cu cât careiera acestuia din
urmă a luat o decisă turnură brazilianofilă, prin
colaborarea cu compozitorul-ghitaristul-cântărețul
„carioca” Giunga).
Din fericire, grație intervenției oportune a
Irenei Mallamaci (o studentă calabreză ce asistase
la cursurile mele din Cluj), mi-am recuperat la
timp bagajul pierdut pe parcursul zborurilor cu
companiile Alitalia și Air Malta. Așa încât avui
plăcerea de a fi martor la succesul formației
georgiene Shin, pe care eu o propusesem în
programul din acest an. Despre prestația
muzicală a artiștilor din Tbilisi voi mai scrie (în
speranța că îi voi revedea la Ethno Jazz Chișinău
2006). Dar nu pot trece sub tăcere felul cum ei
știu să se impună și în afara scenei. Însoțiți de
impresara Juliana Voloz din Estonia, membrii
grupului Shin au făcut o frumoasă demonstrație
de cultură a banchetului, specifică acestei națiuni
caucaziene. La finele cinei oferite de organizatori,
muzicienii au dat un recital de cântece georgiene
a cappella de o stupefiantă acuratețe polifonică.
Toți cei prezenți în local, patronul, personalul și
trecătorii de pe stradă au ascultat siderați, după
care au izbucnit în aplauze entuziaste.
În preambulul aceleiași seri am urmărit
programul intitulat En clave negra, conceput de
Carlo Frasca, lider al ansamblului Arlesiana
Chorus Ensemble din Calabria. Deși uneori
pierdută în hățișurile propriului eclectism, muzica
lui Frasca atingea suficiente puncte de
incandescență (datorate în principal junelui
saxofonist Raul Colosimo), spre a satisface
orgoliile locale. Da - în Calabria, la fel ca în
toată Italia, există realmente o nouă generație
capabilă să ducă mai departe glorioasele tradiții
ale jazzului peninsular. De asta aveam să mă
conving și în seara următoare, când pe scena
amfiteatrului de sub cetatea medievală a
Roccellei s’a cântat/recitat ambițioasa operă-jazz
Pianista nipona Eri Yamamoto
Cosmonauții ruși, pe muzica lui Battista Lena și
textul lui Marco Lodoli. Spre a vă sugera cumva
complexitatea demersului, l-aș asemăna celebrei
lucrări Escalator Over the Hill. Un amestec
savant de elemente specifice muzicii culte dar și
poesiei populare, oscilând între compoziția
riguroasă și improvizația impenitentă. Inevitabil,
dimensiunile proiectului l-au făcut destul de greu
digerabil. Pasaje de autentic lirism și de inspirată
grație colectivă alternau cu recitative și cu aluzii
culturale mai mult sau mai puțin forțate
(astronauții sovietici implicați în prezumtivul
naufragiu cosmic purtau numele celor trei frați
Karamazov - Ivan, Dmitri și Alioșa). Mă
întrebam oare cum ar fi primită la Moscova
această compoziție? Și mi-l imaginam pe unicul
nostru cosmonaut, Dumitru Prunariu (altminteri
un bun ascultător de jazz), reacționând la
fantasmagoricele variațiuni ale libretului pe o
temă încă neepurată de poncife și idei
preconcepute. Altminteri, la nivel orchestral am
fost regalați cu o execuție elegantă, de o
revigorantă varietate timbrală - de la clarinetul lui
Mirabassi la flauții Susannei Valloni, de la corn la
tubă-bas, de la oboi la clarinet-bas etc.
Grupul Aires Tango a venit cu un program de
maximă coerență conceptuală și creativitate
interpretativă: Escenas Argentinas. Piesele
muzicale se alcătuiau din
invențiuni/ilustrații/comentarii sonore la
fotografiile realizate de Giancarlo Ceraudo în
patria liderului formației, Javier Girotto (născut
în 1965 la Cordoba/Argentina). Prestația acestuia
- la sax sopran/bariton și diverse tipuri de flaut
andin - îl recomandă drept un demn urmaș și
continuator al compatriotului Gato Barbieri.
Tematica militantă a unora dintre imagini
(protestele mamelor celor dispăruți în timpul
dictaturii militare, „la querida presencia del
comandante Che”, lupta pentru justiție socială)
își găsea pendantul în interacțiunea intensivă
dintre Girotto și companionii săi: Alessandro
Gwis/pian, Marco Siniscalco/bas și Michele
Rabbia - un percuționist inventiv până la
funambulesc.
(Continuare în numărul viitor)
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
33
Pantone 253 U
Pantone 253 U
film
Cum mi-am petrecut sfârșitul
lumii
loan-Pavel Azap
Mă autodenunț (înainte de a fi demascat)
°i recunosc că m-am săturat să tot scriu
„de rău” despre filmele românești, dar -
o minimă circumstanță atenuantă! - lucrez cu
„materialul clientului”. Mă bucur că acum pot
scrie de bine - fără ghilimele! -, chiar la superla-
tiv, despre un film românesc: Cum mi-am petre-
cut sfârșitul lumii (România, 2006; sc.: Andreea
Vălean, Cătălin Mitulescu; r. Cătălin Mitulescu;
cu: Dorotheea Petre, Timotei Duma, Mircea
Diaconu, Carmen Ungureanu, Jean Constantin),
debut în lungmetraj, selecționat anul acesta la
Festivalul de la Cannes, secțiunea „Un certain
regards” și distins cu premiul pentru interpretare
feminină (Dorotheea Petre). Scenariul a câștigat în
2005 premiul Sudance / NHK International
Filmmakers pentru cel mai bun proiect european
la Festivalul de Film Sudance, Park City, SUA, fes-
tival înființat și patronat de Robert Redford. Dacă
mai amintim și că pe generic figurează, în calitate
de producători executivi, Martin Scorsese și Wim
Wenders, cronica de față s-ar putea încheia. Dar...
Cătălin Mitulescu are un mare „handicap”: nu se
numește Emir Kusturica, să zicem, caz în care
chiar și critica din România ar fi exultat în fața
filmului său, i-ar fi găsit valențe nebănuite (nici
chiar de el însuși) ș.a.m.d. Dar, pentru cine
urmărește fenomenul cinematografic românesc,
Cătălin Mitulescu nu este un necunoscut.
Amintim doar prezențele lui la Cannes, cu două
scurtmetraje: București-Wien, ora 8.15 (2000) și
Trafic (2004, Palm d’Or).
Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii este cea
mai tandră, cea mai curată, cea mai lipsită de
prejudecăți evocare cinematografică a sfârșitului
perioadei comuniste din România. Întâlnim și aici
o „recuzită” specifică: o familie obișnuită dintr-un
cartier bucureștean periferic, o poveste de
dragoste între doi liceeni, tentative de trecere a
frontierei, domiciliu forțat pentru fiul unor
„disidenți”, securiști, miliție, ședințe de UTC cu
absurde excluderi din organizație etc. Acțiunea,
plasată în 1989, este văzută prin ochii unui copil,
Lalalilu (extraordinar Timotei Duma), de unde
„obiectivitatea” demersului filmic. Este
remarcabilă reconstituirea atmosferei epocii, fără
ostentație, fără ipocrizie, fără (pre)judecăți
părtinitoare. Fie că este vorba de povestea de
dragoste, defel idilică, dintre Eva (Dorotheea
Petre), sora lui Lalalilu, și un coleg de liceu, fiul
securistului din cartier, de încercarea aceleiași Eva
de a fugi din țară (la care renunță în ultimul
moment, fără explicații lacrimogene sau
patriotarde), de sărăcia „peste medie” sau de
răzbunarea vecinilor pe securist după răsturnarea
lui Ceaușescu. Și atunci, oamenii au iubit, au
urât, au fost fericiți și nefericiți, au visat, au fost
triști - au trăit! Există o nostalgie care domină
întreg filmul; din fericire nu este vorba despre
nostalgia după idilice vremuri apuse (ar fi
imposibil), ci după o vârstă a candorii și purității,
o stare de spirit care nu poate fi întinată de nici
un sistem social, de nici un fel de îndoctrinare
politică. „Am făcut acest film pentru că îmi era
dor de grădiniță, de liceu, de România...” -
mărturisește regizorul. Și reușește să ne transmită
acel sentiment al inefabilului condiției umane
„fără frontiere”. De o candoare absolută este
gestul lui Lalalilu: înțelegând că tot răul din jur
vine de la Ceaușescu, implicit de la sistem, pune
la cale un... atentat înpotriva acestuia! Înarmat cu
o praștie pornește spre celebra adunare populară
din decembrie 1989 în care dictatorul a fost
huiduit, adunare ce a marcat începutul sfârșitului.
Dar aceasta este doar o „găselniță” a filmului.
Dominantă este o atmosferă felliniană - Fellini cel
din Amarcord -, o privire plină de duioșie și
înțelegere asupra unei lumi crepusculare,
înnobilată de trăirea subiectivă a fiecăruia (dar nu
a tuturor!). Remarcabilă întreaga distribuție, cu o
mențiune specială pentru Jean Constantin, într-un
rol secund cu totul atipic pentru el.
Dacă revelația ultimului deceniu al secolului
trecut în cinematografia română s-a numit Nae
Caranfil (Radu Mihăileanu nu intră în discuție:
cinematografia română se împarte, deocamdată,
în Radu Mihăileanu și ceilalți), revelația acestor
primi ani de după 2000 este Cătălin Mitulescu.
■
literatura °i film
Mozart se gândește
întotdeauna la Mao
Alexandru Jurcan
n China comunistă, la sfârșitul lui 1968,
Marele Cârmaci al Revoluției, președintele
Mao, a pornit o campanie teribilă:
universitățile au fost închise, iar tinerii intelectuali
au fost trimiși la țară, pentru a putea fi
“reeducați” de țăranii săraci. Dai Sijie (născut în
1954) a petrecut o perioadă de reeducare (1971-
1974) într-un sat de munte, apoi a plecat în
Franta, unde trăiește și acum. A scris romanul cu
caracter autobiografic Balzac și Micuța
Croitoreasă chineză, tradus la noi în 2002 de
Daniela Boriceanu, la Editura Polirom. Mai apoi,
Dai Sijie a făcut filme: China, durerea mea, Tang
al unsprezecelea și chiar Balzac et le Petite
Tailleuse Chinoise. Șocantă este afirmația lui
Bernard Pivot la apariția romanului Balzac și
Micuța Croitoreasă chineză: “Dacă această carte
nu devine un bestseller înseamnă că nu sunt bun
de nimic”.
Când am început lectura cărții nu văzusem
filmul, dar mi s-a părut, deodată, un pariu dificil
rezolvarea cinematografică a potecii înguste, “care
șerpuia printre stânci enorme, creste, vârfuri și
coame de toate mărimile și formele”. Poteca a
devenit pentru mine un personaj, o provocare, o
uluire. Îmi imaginam deja satele mici împrăștiate
printre întortochelile singurei poteci, acolo pe
Muntele Fenixului Ceresc, unde erau trimiși
“dușmanii poporului”. Naratorul și Luo ajung în
sătucul cel mai sărac, unde domina primarul cu
ochiul lui stâng pătat de cele trei picături de
sânge. Acolo nu există ceas deșteptător, nici ceas
de mână, așa că tare mult succes avea
deșteptătorul lui Luo, cu cocoșul țantoș, cu pene
verzui de păun, care se mișcă la fiecare secundă.
Sătenii sunt uimiți de vioara naratorului. Luo îl
roagă să cânte o sonată de Mozart, însă primarul
devine suspicios, agresiv, auzind de... Mozart! Nu
cumva era vreun dușman al poporului? Luo îl
linistește, spunându-i că “Mozart se gândește
întotdeauna la Mao”.
Dacă în Pe malul fluviului Amur de Makine se
aducea un omagiu cinematografului, în cartea lui
Dai Sijie se ajunge la literatură dinspre cinema,
adică e un cinema povestit. Nevoia de ficțiune a
satenilor e potolită de cei doi eroi, care povestesc
în neștire filmul nord-coreean Fata care vinde flori
(un film tezist, bineînțeles!). În romanul
Cititoarea de Jean Raymond, sunt inserate
fragmente din opere literare. În Balzac și...
Ochelaristul a ascuns un geamantan cu cărți, de
unde naratorul și Luo smulg la început Ursule
Mirouet de Balzac și o copiază pe peticele de
piele de oaie ale unui cojoc (ne amintim de filmul
lui Peter Greeneway - The Pillow Book, tradus la
noi Cartea de căpătâi, care mai rulează și acum
pe ecrane), iar Micuța Croitoreasă citește, devine
emancipată și pleacă la oraș. Lecturile trezesc
dorințe, libertăți, stimulează și un anumit
bovarism. Balzac a învățat-o pe Micuță că
“frumusețea unei femei este o comoară
neprețuită”.
Ce se mai află în geamantanul-tezaur? Hugo,
Stendhal, Dumas, Baudelaire, Flaubert, Rousseau,
Tolstoi, Gogol, Dostoievski, Dickens, Kipling. La
ei se gândesc tinerii ce cară ciuberele-raniță cu
excrementele amestecate cu apă, în timp ce plouă
mereu pe munte. Persistă o ceață groasă, sinistră.
Peisajul devenea ireal.
Când autorul unei cărți devine el însuși
regizor al fimului inspirat din propria scriitură,
lucrurile se simplifică și se complică în același
timp. Este el capabil să “taie”, să renunțe?
Marguerite Duras și-a ecranizat aproape toate
romanele, însă - în loc să adere la limbajul altei
arte, a cinematografului, nu s-a prea putut
despărți de propria-i literatură. Ce face Dai Sijie ca
regizor al fimului Balzac și...? Același mister,
aceeași simbolistică vie, carnală, dureroasă,
infinită, provocatoare, miraculoasă. Tot timpul ai
senzația de oniric, chiar când Luo și Micuța stau
în golful fericirii lor, iar ea “urcă din străfundul
apelor, cu giumbușlucuri de delfin”.
În rolurile principale: Zhou Xun, Lin Ye, Chen
Ken. Muzica (Wang Pusian) face jumătate din
film, adică are o funcționalitate inimaginabilă.
Naratorul din carte apare aici și cu voce din off.
Cum actorii nu sunt foarte cunoscuți, ai senzația
de realism acut, atenuat imediat de poezia
muzicii. Un peisaj primar, mirific, răscolitor
domină cadrele. Dai Sijie nu avea cum să nu
găsească ceea ce a descris cu atâta precizie. Mai
bine zis, știa precis unde să caute. Regizorul a
simțit nevoia să continue epicul din carte, așa că
în film apare un final “după 15 ani”, care
distonează cu structura riguroasă a cărții.
Narcisismul auctorial poate virusa din când în
când și un talent de talia lui Dai Sijie.
■
34
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
34
Pantone 253 U
Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
25. Davis
Marius Șopterean
După prestația din filmul Dangerous,
realizat în 1935, Bette Davis avea să
câștige primul ei Oscar iar influentul
critic de film E. Arnot Robertson va scrie în
Picture Post: „Cred că Bette Davis, dacă ar fi trăit
acum o sută sau două sute de ani, ar fi fost arsă
pe rug ca vrăjitoare.”
Oferta de a juca în Jezebel a venit odată cu
oportunitatea de a primi rolul principal în filmul
semnat de regizorul Victor Fleming Pe aripile
vântului, pelicule intrate concomitent în
producție. Istoriile filmului notează dorința,
devenită aproape obsesie, a lui Bette Davis, de a
întruchipa rolul lui Scarlett O’Hara, lucru cu care
George Cukor - cel care semnează prima parte a
filmului și care avea să fie demis de Clark Gable -
era întrutotul de acord. De fapt pentru ea
optaseră și alți scenariști ai acestei pelicule, cum
ar fi Ben Hecht sau Scott Fitzgerald (scenariul
filmului a fost scris în aproape doi ani trecând
prin mâinile a cincisprezece scenariști), dar
producătorul David Selznick s-a opus cu
vehemență acestui lucru. Criticul de film, și
totodată producător, N.T. Binh observă:
„Colaborarea dintre Bette Davis și William Wyler
lansează, odată cu Jezebel, una dintre cele mai
fructuoase colaborări din întreaga istorie a
Hollywoodului. Stilul clasic, ușor rece și distant, a
lui Wyler, echilibrează perfect cu tendințele
,isterice’ ale actriței. Se știe bine cauza pentru
care Selznick a refuzat colaborarea cu Bette Davis:
,Nu are nimic romantic în încăpățânarea sa
amoroasă, nimic atrăgător în atitudinile sale
provocatoare’”. De fapt, dincolo de dorința lui
Selznick ca eroina principală a romanului Pe
aripile vântului să fie întruchipată de o fire
feminină romantică tipic sudistă - ceea ce o
recomanda mai puțin pe Bette Davis -, acesta nu
putea accepta faptul că, încă din 1935, ea ar fi
semnat un contract cu compania Warner Bros. Se
știe că marile companii doreau să descopere și să
pună monopol pe toți colaboratorii săi, de la
regizori, actori, directori de imagine până la
întregul personal tehnic. Pe de altă parte,
presimțind enormul succes pe care filmul lui
Selznick-Fleming îl va avea, producătorii de la
Warner Bros s-au grăbit să scoată Jezebel pe piața
filmului american înainte ca Pe aripile vântului să
aiba triumfala premieră în Atlanta pe data de 14
februarie 1939. Premieră la care regizorul Victor
Fleming (cel care triumfase cu un an înainte cu
pelicula Vrăjitorul din Oz) avea să lipsească
considerându-se umilit de magnatul Selznick.
Născută într-o familie americană de
proveniență franco-irlandeză Bette Davis a fost
încă din tinerețe influențată de filmele lui Rudolf
Valentino și Mary Pickford dar și de un spectacol
de teatru bazat pe un text de Ibsen - Rața
sălbatică - având în rolurile principale pe celebrii
actori de teatru ai vremii, Blanche Yurka și Peg
Entwistler. La 16 ani ea știe ce are de făcut:
„Când voi termina liceul - frecventa Cushing
Academy din Ashburnham, statul Massachusetts -
va trebui să devin o actriță. O mare actriță. Ca
Peg Entwistler”. Mai târziu despre ea criticul de
film american Garey Carey va nota: „Bette Davis
are întotdeauna ceva excitant; captivează atenția
printr-un simplu efort de concentrare. Un
producător de la Universal a spus odată că ,...sex-
appealul ei nu se potrivește tiparului standard de
la Hollywood’. Are sex-appeal, dar și-l
controlează, și-l disimulează. Neurastenia ei
aparentă fiind prețul acestui autocontrol.”
După ce joacă teatru mai mulți ani și apare în
mai multe filme, pe la 1930 încă era o actriță care
se căuta pe sine. Wyler a remarcat-o în
Dangerous și i-a propus rolul din Jezebel.
Proaspăt respinsă de Selznick pentru a întruchipa
rolul iubitei lui Rhett Buttler - alias Clark Gable -
Bette Davis se aruncă cu disperare în brațele
acestui rol începând o colaborare extraordinară cu
William Wyler. Acesta îi va specula la maxim
calitățile descoperind în jocul acesteia nuanțe
interpretative care vor face din Bette Davis, după
prestația din Jezebel, una din marile personalități
actoricești ale cinematografiei universale.
Nu este deloc de neglijat aportul cu totul ieșit
din comun al lui Wyler în ceea ce privește
succesul lui Bette Davis. Considerat un adevărat
arhitect al planului doi și al mizanscenei
regizorale puțini l-au apreciat pe Wyler în ceea ce
privește lucrul cu actorul.
Dacă în piesa de teatru de la care pleacă
subiectul acestui film scena rochiei roșii - atât
acasă la Julie cât și la bal - are un aport mai
redus, în filmul lui Wyler acest obiect vestimentar
influențează pelicula stilistic, dramaturgic și
interpretativ în mod decisiv. Deși filmul este
realizat în alb-negru culoarea roșie a rochiei
devine un adevărat cod de citire a întregului film.
Sălbatica și nestăvilita pasiune a lui Julie Marston,
încarnare extraordinară a diabolicei femei Jezebel,
își are, pentru Preston Dillard (Henry Fonda),
rădăcina tocmai în această nuanță cromatică.
Spun nuanță deoarece culoarea roșie apărând doar
ca o culoare închisă spectatorul poate să-și
contureze, să-și vizualizeze mental el însuși
această culoare. La fel ca interpretarea lui Bette
Davis. Nuanțele interpretative ale actriței sunt atât
de diverse, deși unitare în supratema generală de
interpretare, încât aproape fiecare cadru în care
apare Bette Davis se dovedește a fi de o rară și
incofundabilă explozie pasională. De altfel iubirea
mistuitoare o duce pe Julie până la jertfa finală,
jertfă în care ea hotărăște să se sacrifice în
numele iubirii plecând împreună cu iubitul ei pe
Insula ciumaților. Relația dintre rochia roșie
respinsă de societate și cea a focului din ultimul
cadru al peliculei, flacără-metaforă în care se
topesc destinele celor două personaje, sunt date
dincolo de dramaturgie, care luminează
halucinanții parametri interpretativi ai actriței
Bette Davis.
Dar pentru a înțelege cameleonismul
performant al acestei interpretări este nevoie să
amintim și de o altă secvență în care, din nou, o
rochie - de data aceasta albă, pufoasă, dantelată -
conturează o altă față, o altă fațetă a personajului
întruchipat de actriță.
După izbucnirea ciumei, Julie Marston se
retrage împreună cu familia ei la țară, departe de
New Orleans. Aici apare și Preston Dillard dar
însoțit de soția sa Amy. Venirea celor doi cade ca
un trăznet peste Julie. Ea îl iubește mai departe
cu aceeași patimă ca la început. Nimic nu o va
opri să-l recucerească. Chiar dacă acesta este
căsătorit. Astfel, pentru a-l recâștiga, își schimbă
tactica. Soția lui Preston este o ființă delicată,
inocentă. Dar și ea, Julie, poate să fie la fel. Chiar
mai mult decât crede Preston. Roșul vestimentar
de odinioară se schimbă într-un alb ireal. Ea
dorește să o învingă pe Amy cu propriile ei arme.
Preston va fi orbit de frumusețea, de aerul ei
ingenuu. De aici încolo, Julie va apare ca un înger
într-o lume în care moartea pare să se apropie cu
repeziciune. Preston va ceda fostei lui iubite dar
asta doar o dată cu infestarea acestuia cu teribilul
flagel. Angelismul Juliei va fi, de fapt, până la
urmă, un fără echivoc mesaj al morții.
Există o secvență pentru care, între regizor și
actriță, s-au declanșat aprige dispute. Este vorba
de secvența în care Julie o convinge pe Amy să o
lase pe ea să-l însoțească pe muribund pe ultimul
drum. Dialogul dintre cele două personaje are loc
pe o scară interioară. Wyler a dorit ca întrega
discuție să aibă loc în timp ce femeile urcă
treptele spre camera în care se găsea Preston aflat
în agonie. Bette Davis s-a opus. Ea nu credea nici
în mișcarea personajelor și nici în cea a aparatului
de filmat. Tensiunea interpretativă - simțea actrița
- risca să se risipească doar pentru ca Wyler să-și
conceapă o mizanscenă spectaculoasă, formală,
realizată, cum altfel?!, dintr-un plan secvență.
Davis credea că este mai profitabil pentru film,
dar și pentru interpretare, ca cele două actrițe să
rămână imobilizate pe treptele scării de lemn. La
fel și camera de filmat. Așa va avea loc
confruntarea între cele două femei. Soția lui
Dillard se va găsi cu o treaptă mai sus decât Julie
iar aceasta, privită într-un accentuat contra-plonje,
va reuși s-o convingă pe rivala ei cum că iubirea
împărtășită de ea de-a lungul anilor este
superioară. Ea, Julie-Jezebel, eterna și diabolica
iubită, trebuie să-l însoțească pe Preston, ca soție
spirituală, dincolo de moarte. Rochia ei, de data
aceasta cernită, aproape ștearsă, paradoxal, îi va
oferi prima și ultima victorie. Preston Dillard va fi
al ei. Pentru totdeauna.
După Jezebel, până în anul 1989, anul morții
sale, Bette Davis va mai fi nominalizată de opt
ori la Oscar și va realiza peste 60 de filme de
cinema și televiziune. Dar amploarea și
perfecțiunea interpretării nu o va mai atinge
niciodată așa cum a făcut-o sub bagheta lui
Wyler. Acești ani aveau să fie, după cum avea să
recunoască mai târziu actrița, „Cel mai perfect
timp al fericirii...”.
■
TRIBUNA • NR. 98 • 1-15 octombrie 2006
35
Pantone 253 U
Pantone 2717 U Albastru Deschis
		
pe la Cluj Claudiu Groza Toamnă culturală		2
editorial Ștefan Manasia Monsters Inc. (Mica mea dosariadă)		3
contra-editorial Ovidiu Pecican În UE		3
cartea Mihai Vieru Psalmii poetului		4
Alexandru Jurcan Radiografia intelighenției românești		5
Mircea Săndulescu Lecturi clar-obscure despre subiecte de o intimidantă limpezime		6
comentarii Adrian Grănescu O nouă carte despre Cluj		7
imprimatur Ovidiu Pecican Picături chinezești		8
sare-n ochi Laszlo Alexandru Povestea unei cărți		9
incidențe luliu Rațiu Natura farsă a tragediei		10
accent Monica Gheț Aventura “fabulator” (II)		11
interviu De vorbă cu Claude Karnoouh “Am o pasiune puternică pentru apărarea totală a expresie, înțelegând aici, și pentru opinii și idei pe împărtășesc deloc”	libertății de care nu le 12	
poezia Mihai Curtean		13
proza Gheorghe Miron Vinde-mă!		14
Viorel Dădulescu Douăș’ două		17
profil de scriitor: Alexandru Vlad Letiția Ilea Picătura de mercur		18 18
De vorbă cu Alexandru Vlad O amprentă, un filigran...		19
translații Horia Căpușan Proză japoneză		20
eveniment lon Pop Despre șansa literaturilor „mici”		21
puncte de vedere Aurel Sasu O ediție de consum (politic)		22
religie De vorbă cu Nicu Gavriluță “Tinerii care trec acum prin experiența «orientală» în timp să (re)descopere valorile creștinismului”	vor	ajunge 23
flash-meridian lng. Licu Stavri Moartea patriarhului literaturii egiptene		25
interviu De vorbă cu poetul lon Mureșan „Sper ca între literatura română și cea vietnameză să se poată trece pînă la urmă strada”	26		
teatru Claudiu Groza O reprezentație cathartică		27
intermezzo clujean Petru Poantă Existențe și măști poetice: Aurel Gurghianu și Victor Felea		28
remember Tudor lonescu Umblând prin Cluj		29
gulere, manșete, accesorii Mihai Dragolea Ghicitoarele, omul ca oul de rață și cărarea din birou		30
ex-abrupto Radu Țuculescu Cosmin, coconul lui Perța		30
muzica Mirela Mercean-Țârc Muzica nouă în Toamna Muzicală clujeană		31
Virgil Mihaiu Jazzul ca legământ între arte (1)		33
zapp-media Adrian Țion De la un an la altul		31
film loan-Pavel Azap Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii		34
literatură și film Alexandru Jurcan Mozart se gândește întotdeauna la Mao		34
1001 de filme și nopți Marius Șopterean 25. Davis		35
plastica Livius George llea Mircea Roman. Un învingător?		36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
plastica
Mircea Roman. Un învingător?
Livius George Ilea
Unul dintre sculptorii români contemporani mai
cunoscuți peste hotare, Mircea Roman (n. 1958,
Târgu Lăpuș, Maramureș, absolvent al I.A.P. Cluj,
1984) își petrece cea mai parte a timpului lucrând în ate-
lierul său din Londra, situat pe malul Tamisei. “Omul
barcă”, lucrare acostată vremelnic pe pontonul din dreptul
ferestrelor clădirii cu ateliere, aduce, gravitând într-o dra-
matică derivă în ceața londoneză, strania prezență a unei
sculpturi antropomorfe, cu accente de sorginte becketiană,
într-o configurație hibridă, golită de substanță - mai mult
vehicul/mediu al unui deznădăjduit mesaj decât un per-
sonaj în sine.
Dacă, în anii de dinainte de 1989, acest “nou
figurativism” de expresie neo-expresionistă reprezenta
pentru mai mulți sculptori români o formă de rezistență în
fața unei arte oficiale proliferând monstruos personaje
găunoase, experiența britanică îi impune lui Mircea Roman
un alt gen de alienare - cea a expatriatului, a căutătorului
de azil. Personajele sale construite, asamblate devin
armături ale vidului interior, punte labirintică între
dimensiunea spirituală a umanului și neant. Pâlnia
urmuziană sau capacul de canal care înlocuiește capul
unora dintre personajele sale - lăzi, brațele amputate,
frângerile verticalității acestora acuză o dezolată neputință
în fața agresivității barbare la care este supusă ființa umană
în contextul dezumanizant al societății post-industriale.
“Trebuie să continui, nu pot să mai continui, voi continua ..."
(S. Beckett)
- Sculptura în lemn te avantajează ... o zestre
genetică pentru un sculptor român ?
- Sigur că mă avantajează, dar ... niciodată
n-am suportat ideea asta: când am plecat din Baia
Mare - să sculptez ca Vida Gheza, când am
plecat din România - să sculptez ca Brâncuși ...
Eu am ajuns din altă direcție să fac lemn.
Cred că nu datorită interesului manifest
pentru arta egipteană ...
- Categoric! Nu lemnul m-a condus spre
vechii egipteni, pentru că ei sculptau în orice și
tocmai asta m-a influențat... Și azi îmi place să
văd și cumva să întrețin tot timpul un dialog cu
sculptura egipteană. De fapt dintotdeauna mi-aș
fi dorit să fac o astfel de sculptură, diferită, desi-
gur, dar menținând acest dialog. Aș încerca și
acum un nou “cap de pisică” ... deși, vezi, noi tot
timpul suntem călcați în picioare și acuzați.
Inițial, la Paris l-au desființat pe Brâncuși cu arta
neagră, oceanică ... Atâtea lovituri primim și nu-i
normal ... Nu știu, eu par așa firav, dar nu mă
las. Nu fac caz că-s nu știu ce mare artist ... doar
că eu aș dori să mă fac ascultat.
- E greu, și aici și în diaspora... mai ales că ai
șocat, ai avut curajul de a produce fracturi în
percepții artistice inerțiale ...
- Eram tânăr, am fost într-o tabără de creație
și am făcut o lucrare de dimensiuni mari, îmi tot
spunea domnul Korondi: “Hai, dă-ți drumul, fă
lucrări mari!” Atunci am realizat schimbarea, era
vorba de cu totul altceva când ai loc de
desfășurare și când m-am întors, mă gândeam
cum să le fac. Să le cioplesc într-un trunchi, să le
mut cu macaraua ... atelierul mic ... Mi-am zis -
hai să le construiesc. Nu mai este așa, o ciopli-
tură în lemn; eu nu folosesc lemnul așa, clasic, să
zicem. Clasic ar fi volumul: caut un volum clasic
într-o formă mai nouă ... altceva ...
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
Mircea Roman și Livius George Ilea
- Și raporturile dintre volume se schimbă
astfel...
- Sigur, se schimbă. Tehnica te împinge să
schimbi totul, până la urmă, cum era și
“Autoportret”-ul meu la 30 de ani. Prima lucrare a
fost ca un lemn cioplit: am făcut modelul în
ipsos, am luat conturul, am scăzut 2 cm, am
decupat din lemn. După aceea am luat stinghii de
lemn, le-am construit pe volum, le-am șlefuit.
Următoarea, mi-am zis că ar fi mai bine să încerc
direct în lemn - și atunci am văzut că iese.
“Autoportret”-ul, fiind a treia lucrare, nu a mai
avut nimic cu lemnul, era un schelet metalic ... pe
post de container, păstrând urmele zilei onomas-
tice, plin de mizerii, era altceva ...
- O instalație ...
- Am putea accepta că orice sculptură pusă în
spațiu este o instalație, însă asta pretinde un anu-
mit nivel de educație vizuală din partea celui ce o
percepe. Este obositor felul în care sunt învățați
acum la școală, de mici, să facă “experiment”; în
loc să lase copilul să deseneze - el învață să
lipească hârtie igienică ... să facă artă ... Dacă de
la grădiniță este deja conceptual, este în mare
pericol. De fapt, el știe exact ce vrea, dar cu aces-
te colaje își pierde sinceritatea, de la început îi
este furată. Cum să ajungă un matur echilibrat?
Este timp, nu-i târziu nici la 30-40 de ani să o iei
razna, dar la 5 ani e grav și pentru societate și
pentru individ.
Un copil când desenează, vrea să comunice,
deci când îi ei comunicarea și îl înveți ce să spună
e un lucru grav, e rău. Eu cred că și arta contem-
porană este în situația asta. Este învățată cum să
spună și ce anume. Artistul nu mai este liber să
fie el însuși; devine o marionetă a acestui sistem.
- Face parte din condiția artistului faptul de a
lupta ca să-și apere libertatea ...
- Eu lupt, dar de fapt nu te poți opune, nici
aici, nici acolo. Și ce-i mai rău aici este birocrația
asta care se bazează pe o legislație proastă: nu se
poate, orice-ai vrea să faci, pentru că nu permite
legea.
- Ai obținut în 1992 Marele Premiu la
Trienala de sculptură de la Osaka; ți s-a propus
realizarea vreunei lucrări de for public?
- Despre asta vom vorbi cu altă ocazie.
Oricum, încerc să-mi fac simțită prezența și în
România. Mi-am intitulat, cu o anume speranță,
expoziția deschisă de curând la Muzeul Țăranului
Român, (București, mai-iunie 2006 )- “Dez-Orient
Expres”...
■
~36|
Pantone 2717 U Albastru Deschis