Black Pantone 247 U
TRIBUNA
94
Județul Cluj
Revista de cultură • serie nouă • anul V • 1-15 august 2006
1,5 lei
Monica Gheț	Interviu
Viața lui	Indrei Rațiu
Marcel Reich-Ranicki
Ilustrația numărului
/
“War Game” 2006 de Adriana Jebeleanu
(|) Black	Pantone 247 U
Black Pantone 253 U
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj,
cu sprijinul
Ministerului Culturii și Cultelor
Consiliul consultativ al Redacției Tribuna:
Diana Adamek
Mihai Bărbulescu
Aurel Codoban
Ion Cristofor
Monica Gheț
Virgil Mihaiu
Ion Mureșan
Mircea Muthu
Ovidiu Pecican
Petru Poantă
Ioan-Aurel Pop
Ion Pop
Ioan Sbârciu
Radu Țuculescu
Alexandru Vlad
Redacția:
I.	Maxim Danciu
(redactor-șef)
Ovidiu Petca
(secretar tehnic de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Nicolae Sucală-Cuc
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Ștefan Socaciu
Colaționare și supervizare:
Camelia Manasia
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59.14.98
Fax (0264) 59.14.97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
pe la Cluj
Cultura în patru secole
Claudiu Groza
Parcă anul acesta Clujul cultural e mai vioi
vara decât anii trecuți. În ciuda caniculei
chinuitoare - ne plângem și când e frig ori
când plouă, ceea ce ar însemna că suntem
cârcotași, dar cu prea multă lipsă de măsură
primim ba grade minus, ba plus, ba rafale
șfichiuitoare de apă ca să nu fim burzuluiți de
excese -, în ciuda căldurii, așadar, se întâmplă
destule evenimente demne de consemnat.
a
Unul din ele a fost, fără îndoială, întâlnirea
din 13 iulie cu regizorul Mihai Măniuțiu, pusă la
cale la Muzeul de Artă - o instituție cu activitate
formidabilă în acest an - de Călin Stegerean.
Intitulată Dincolo de cortină, întâlnirea a surprins
publicul prezent - unul de high class, format din
academicieni, universitari, actori, jurnaliști - prin
dispoziția foarte comunicativă a altfel destul de
discretului om de teatru. Măniuțiu a vorbit fără
inhibiții, extrem de net uneori, despre orice
subiect a fost chestionat. De la munca pe scenă la
amintiri din debutul carierei sau de la aprecieri
despre arta teatrului la... pragmatica produsului
cultural, regizorul n-a refuzat nici o provocare. A
atras atenția fermitatea cu care a pledat Mihai
Măniuțiu pentru teatru ca un „serviciu public”
care trebuie subvenționat de stat. Deși nu a
exclus ideea sponsorizărilor private în domeniu,
regizorul a precizat că acestea sunt mai totdeauna
insuficiente, pentru că teatrul e o artă
costisitoare.
a
Profesorul Andrei Marga și-a lansat în 18 iulie
două proaspete volume: La sortie du relativisme,
publicat de Editura Limes, și Speranța rațiunii.
Interviuri, apărut la Editura EFES. Ambele cărți
aprofundează doctrina pe care Andrei Marga o
promovează de mai mulți ani, cea a integrării
culturale și a dialogului filosofiei cu alte discipline
științifice.
a
La Muzeul Național de Artă a fost vernisată
recent o expoziție-eveniment, cu copii de epocă
ale gravurilor unuia dintre cei mai importanți
artiști italieni din secolul XVII, Salvator Rosa.
Artistul - pictor, gravor, poet satiric - a pledat,
într-o epocă a muncii „la comandă” a
plasticienilor, sub „protecția” câte unui sponsor,
pentru libertatea artei. Privit ca un personaj
Radio România Cultural
În fiecare luni, de la ora 22:10,
scriitori, critici, traducători, editori
sunt invitați la
Radio-grafii literare
Un talk-show de literatură
contemporană
incomod, Rosa a reușit să se impună în lumea
artistică prin forțele proprii. Faima lui a ajuns atât
de mare la un moment dat, încât lucrările sale au
fost copiate și vândute de un artist anonim, chiar
în epoca respectivă. Lucrările expuse la Cluj, un
ciclu de figuri umane, elaborate cu o minuție
aparte, au fost achiziționate de Muzeul de Artă la
mijlocul anilor 50, de la un colecționar timișorean
și i-au fost inițial atribuite lui Rosa. Abia anul
trecut, istoricul de artă Alexandra Sârbu - cea care
a și girat această expoziție - a descoperit că
gravurile nu sunt originale, ci copii - de mare
valoare, însă, pentru că datează din perioada vieții
artistului. Expoziția de la Muzeul de Artă este un
eveniment de anvergură culturală.
a
La Editura Napoca Star au apărut, nu demult,
două cărți în felul lor semnificative: Pe cerul
vârstelor de Aurel Gr. Zegreanu și Veghea unui
vis de Octavian Gr. Zegreanu. Cei doi aparțin
unei „dinastii” literare clujene, iar publicarea
volumelor s-a făcut din inițiativa celui mai tânăr
exponent al acesteia, medicul lustinian Gr.
Zegreanu, el însuși poet. Provenind din zone
extra-literare, Aurel - magistrat, iar Octavian -
medic, ambii trecuți în altă lume, cei doi practică
un discurs poetic de structură clasică, deloc
ostentativ, de mare discreție, ca un fel de debușeu
onest al aspirațiilor interioare. E de remarcat de
altfel decența și spiritul seren cu care acești
oameni - toți cu cariere solide în domeniul lor
profesional - au cultivat sau, în cazul lui
lustinian, cultivă literatura ca pe o pasiune.
a
De citit, în nr. 2/iunie 2006 al Dilematecii,
ancheta Tabieturi și metehne de scriitor, din care
puteți afla ciudățenii ale mai multor literatori
români contemporani din toate generațiile. Pentru
culoare, e de parcurs și reportajul lui Matei
Florian de la Bookfest.
a
În nr. 12/vara 2006 al revistei electronice
Tiuk! un segment important e dedicat Festivalului
de Poezie Avangardistă de la Sighișoara, reluat
anul acesta după o pauză destul de mare.
■
101,0 FM
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
editorial
Darul acestei veri
Ștefan Manasia
Oricine ajunge la o anumită vîrstă la care
resimte influența meteorologiei asupra
sistemului osos, muscular, asupra dispo-
ziției psihice sau, în cazul „structurilor”radupetres-
ciene, asupra aceleia artistice. Excesiv de umedă,
cînd friguroasă cînd caniculară, această vară s-a
dovedit o binecuvîntare pentru viețuitoarele
mărunte (limacși, păsări cîntătoare, insecte
înmulțindu-se peste media altor ani) și, totodată,
un dezastru al reumaticilor și cardiacilor, al
astmaticilor și firilor depresive. Dacă adăugăm la
asta și distrugerile provocate de inundații - sate
rase de pe fața pămîntului, culturi agricole com-
promise -, deducem că meteorologia ne-a fost cel
mai adesea, vara aceasta, potrivnică. Arbitrul
celest ne-a relevat încă o dată fragilitatea, mortali-
tatea, dar și impotența, dulcele farniente ro-
mânesc, „repaosul duminical” în fața calamităților.
Iată că, de la an la an, ele nu ne mai ocolesc,
luîndu-ne în posesie. N-ar fi de mirare ca, într-o
foarte scurtă perioadă de timp, coșmarul
aclimatizat („boli, epidemii, inundații, cutremure,
alunecări de pămînt, revărsări de ape” cum spune
promo-ul tvr-ist) să devină norma.
Cît de îndepărtate sînt verile acelea soporifice
și luminoase din Oblomov-ul lui Nikita Mihalkov,
N-a dansat decît o vară, O vară de neuitat, My
Summer of Love... Veri de jeleu, ape stătute și
limpezi, norii, miriapozi tîrîndu-se în văzduhul
dogoritor, după-amiezi dedicate seducției sau
lecturii tihnite, taigaua înrourată etc., etc.; opere
și amintiri pe care - e prea posibil, deși știu că
sună asemeni unei mediocre distopii - le vom
povesti cîndva nepoților increduli.
Cît de îndepărtate sînt verile pe care organis-
mul adolescentin le traversa fără să le conștientize-
ze, le gusta fără să le înțeleagă, într-un soi de tran-
să mistic-erotică: pe o plajă din suburbiile algeriene
sau pierdut prin lanurile Bărăganului, doi adoles-
cenți își trăiau, odinioară, verile la fel. Amîndoi se
visau celebri... scriitori. Modelați de aurul alb al
verii aveau să se afirme ca autori emblematici ai
Sudului, cu tot ce decurge de aici: lentoare, morbi-
dețe, erotism, hipersenzorialism, dublate de o anu-
me înclinație spre asceză și de excrescența simțului
moral. Dacă nu cumva ați și făcut-o, vă las plăcerea
să le descoperiți numele în lecturile dvs de vacanță!
***
În ce mă privește, am „recepționat” și alte
„daruri” ale verii lui 2006. Țin și acestea de o
anumită meteorologie mediatic-culturală (sau de o
„meteorologie a lecturii” - ar fi scris prozatorul
citat la începutul editorialului).
Plasată în prima șesime a verii calendaristice,
ediția TIFF 2006 rămîne, în memoria cinefililor,
una a ploilor torențiale interminabile, a unui
„bleak” Cluj unde, nu o dată, invitați și spectatori
s-au făcut ciuciulete. Altminteri, iunie se pretează
admirabil proiecțiilor de film, mondenităților în
aer liber ș.a.m.d. Personal am așteptat, pînă în
ultima clipă, ca în sălile Festivalului să apară, în
urma unei conspirații de zile mari a organizatori-
lor, și unul din cei doi regizori invitați ai edițiilor
trecute: islandezul Dagur Kari și suedezul Lukas
Moodyson. Poate că la anul autorul lui Noi Albinoi
și cel al lui Împreună, două din filmele-cult lansate
de TIFF, vor reveni în orașul care le-a recompensat
talentul și i-a uluit cu verdele arborilor săi!
Începutul lui iulie a adus în prim-plan - la tv
și în presă, în discuțiile de cafenea - așteptatele
meciuri ale Campionatului Mondial de Fotbal,
ediția din Germania, 2006. Niciodată, înaintea
unei asemenea competiții „majore” (mersi încă o
dată, Emil Grădinescu!), nu s-a speculat mai mult,
nu s-a apelat la ghicitori, vraci și astrologi pentru
a desluși cîștigătoarea, nu au fost consultați foști
mari fotbaliști, antrenori și profesori de fotbal,
tacticieni și analiști - firește, analiștii - într-un
asemenea număr covîrșitor! Gazetele fotbalistice
românești au alocat atîta spațiu evenimentului și
specialiștilor fenomenului, încît, la final, cînd - de
regulă - se trage linie, nu e de mirare că specia-
liștii au rămas cu buzele umflate! Nici unul dintre
aceștia nu a ghicit finala, bătrîna & magrebiana
Franță dînd peste cap socotelile căpățînilor tacti-
ce. E un haz superior să urmărești - post factum
-, în Prosport sau în Gazeta sporturilor, explica-
țiile comentatorilor, analiza exercițiului perfect
executat de ei: datul cu bîta în baltă. Pentru că
Zidane a îndrăznit să fie cel mai strălucitor jucă-
tor al turneului, asumîndu-și, finalmente, o liber-
tate & o ieșire din scenă la care mediocrii nici nu
visează, fotbalistul francez a fost pus la zid și
executat de specialiștii fără pată, de comentatorii
fără prihană. Spațiul mediatic românesc și-a mai
dat o dată în petec: căci, emoțional, gregar și
violent, a îndemnat la linșaj. CM 2006 a prilejuit
și o premieră în mass-media autohtone: autentici
oameni de cultură au îmbrăcat, mental, tricoul și
shortul fotbalistului, fie comentînd pentru un
cotidian (asemeni profesorului Andrei Marga, în
Ziua de Cluj), fie într-o emisiune televizată (ca
pianistul Dan Grigore). În general, aceste inter-
venții ale intelectualilor au lăsat în urmă un gust
pervertit de E-uri: lipsindu-le încă dezinvoltura,
spectacolul limbajului, originalitatea în
argumentație, ei pot fi cel mult un surogat pentru
Cornel Dinu sau venerabilul Jackie lonescu.
Capul aplicat de Zidane în pieptul lui Materazzi
(ambii pedepsiți exemplar de FIFA) nu a însemnat
numai capul jignitului Zidane în pieptul perfidului
Materazzi: asta au încercat să mă convingă cel
puțin cîteva ziare. La fel ca în teoria haosului, unde
bătaia din aripi a unui fluture în Madagascar
stîrnește un uragan în Florida, se pare că scurta
altercație a francezului și italianului stau la baza
re-declanșării războiului israelo-libanezo-palestinian.
Palestinienii și evreii s-ar măcelări reciproc, astfel,
din pricina unui gest reprobabil (și) din punctul de
vedere al igienei sportive. Comunități întregi sînt
dislocate, dispensare și cazărmi sînt bombardate
aiurea, de-a valma, copii libanezi și palestinieni și
evrei semnează mesaje de pace din pricina acestei
nenorocite de lovituri de cap. Asta, da, speculație,
emisă probabil într-o după-amiază toridă într-una
din redacțiile tabloidelor bucureștene! Cîțiva analiști
- din nou, ei, în bună parte aceiași - reclamă
justețea, exemplaritatea acțiunii israeliene. Statul
superînarmat, hrănit anual cu 3 miliarde de dolari
din bugetul SUA, este, de fapt, chirurgul care
operează organismul cangrenat al statului libanez și
extrage măselele cariate ale „autonomilor”
palestinieni. Alții, fie cu profilul moral al lui gică
contra, fie antiamericaniști din vremea RSR, respiră
în ritmul bătăilor inimii ale guerillelor Hezbollah, se
visează șiiți justițiari și feroci.
Și pentru unii și pentru ceilalți, sîngele care
înflorește pe caldarîm și în spitalele Libanului e
numai motorul exercițiului jurnalistic, al reporta-
jului de război, e adrenalina analistului valah,
campionul neoficial al verii lui 2006. (PS: Luat la
purecat de societatea civilă, de „curajoșii” angajați
ai CNSAS, el dă prinos de sînge, cîte o victimă de
tipul „naivului” Carol Sebastian... Dar despre asta
și despre altele, cu o nouă ocazie.)
***
Sătul de aste daruri, într-un sat muscelean,
la-nceput de august, voi reciti din Flaubert și din
Proust. În limita zilelor de concediu, a tot mai
imprevizibilei meteorologii, am să practic înotul,
plaja și drumeția.
■
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
3
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
cartea
Hilarul superfluu
Ioana Cistelecan
Andrei Zanca
Minuturi
Cluj -Napoca, Ed. Limes, 2005
Familiar cititorului mioritic în ipostaza de
poet, Andrei Zanca încropește un volum de
proză ivit dintr-un exercițiu al memoriei
voluntare, selectînd și consemnînd într-o notă de
umor dulceag-amărui crochiuri ce par a se înscrie
într-o “carte roz a comunismului”, nostalgiind
secvențe și figuri pitorești. Minuturi miroase a
vacanță, a relaxare, defrustrînd și defulînd
rămășițele unei “epoci de aur”, acum o altă lume,
într-un registru pe care l-a mai încercat, de pildă,
și Pavel Șușară cu a sa colecție Sinuciderea se
amină, ultimului reușindu-i experiența mult mai
persuasiv și consistent.
“O lume a șmecherilor în expansiune... peste
care tronează suveran descurcărețul. totul
împănat cu lichele și o grămadă de fazani.” -
cam acestea ar fi tipologiile răzbătînd dindărătul
episoadelor peneluite-n zeflemea și-n ludism
ponderat. Autorul mizează pe un comic evident,
la îndemînă, preluat și superficial prelucrat după
o rețetă oarecum decepționant previzibilă, fie
numai de la Caragiale încoace: șabloane ale
comicului de nume, didacticist identificabil, lesne
sesizabil în asociații confortabile (Beraru; patronul
“dom’ Cîrpuță”), exersări banalizate ale comicului
de limbaj (“Începuse praftica, ca în fiecare an.”)
sau marșarea pe ticuri verbale plasate într-un
obvios tehnicist (“Nu există dom’le. Nu
există..”), cărora li se adaugă senzația acrișoară
de non-autentic și de kitsch prin nepotrivire o
dată cu mixajul colocvialismelor și al prețiosului
neologic - toate mulîndu-se pe o stratagemă
arhiuzitată de moșire a ilarului prin inducția
intrusului ca element disturbant al liniștii
mocnite, într-un spațiu al personajelor în esență
taciturne în doze maximale, ce vorbesc rar și
sfătos, izbucnind în mărunțeala lor, preț de
secunde, în sclipiri brave/ de bravadă, pietrificate
în folclorul local drept mini-actări subversive
atrăgînd sau nu represalii ( “ 'Tovarășu
Carpoteanu. d-ta nu ai impresia că mă deranjezi
cu zgomotul ăsta.’ a zis el cu oarece blîndețe.
intelectuală. Carpoteanu privi calm în sus înspre
vorbitor. tăcu îndelung în spaima pipăibilă a
sălii. și-apoi rosti limpede și rar: ‘Dar d-ta nu ai
impresia că mă deranjezi la rîndul dumitale cu
tîmpeniile la care ne obligi a asista aici,
sleiți?’.”). Per ansamblu, Andrei Zanca e fidel
structurii clasice, miniaturizate a prozei,
antrenîndu-și istorisirile cu o viteză în trei timpi,
într-un narativ poetizant, sacadat, identificînd
nucleistic indicii referențiali acuți și portretizîndu-
și picant și sintetic eroii, uneori eșuînd în
trăsături oximoronice vizibile ca efect, intervenind
din decor, hiperconcentrat și tentînd suspansul
abundent, sfîrșind în reacție inversă (“Satul zăcea
greu în căldura amiezii. Nici o briză. (.). O
învățătoare rujată gros, cu o aluniță pe obrazul
drept din care se zbîrleau cîteva fire de păr.
Privea mereu provocator în jur”; “Licu, băiat bun,
băutor înrăit în timpul liber, peisagist o dată la
cam trei luni”; “În liniștea străjuită de clopotniță
a satului, țipătul se lăți pînă dincolo de ultima
casă. Lugubru.”). Personajele se întregesc și
acumulează cvasi-perspective pe parcurs,
reacționînd vindicativ, dictatorial, ori isteroid-
ordinarizat, aplicîndu-li-se pînă și clișeizata
tratație a recompensei pentru eșec, într-un
spontan docilizat; rostesc discursuri dezlînate,
frînte-n logică de aburul alcoolului, căci fiola de
vin anesteziază, încurajează fals, umple goluri,
trădează miniadevăruri interzise, decenzurează
temporar, conservă; asistăm la o reală ambuscadă
a personajelor conectate de viciu, actînd în tiparul
naturii umane, fentînd traumele și preferînd
cheful ca amînare cronicizată a confruntării cu
realul ingrat substanțial. Farsa și paharul revelează
compromisuri îngurgitate/refuzate, spaime și tare,
cultul priceperii multilaterale și al improvizației -
toate subterfugiile oarecum naive, surprinse în
splendoarea lor fragmentată (“Pirgu încremeni.
Mai auzise el pe la fine de an coruri de copii
catastrofale, da’ ca acesta nu. Simți o înțepătură
dureroasă în tîmpla dreaptă. ’Doamne
dumnezeule’ șopti Pirgu ‘ce fac eu aici?.
Incursiuni în memoria
unei mame gulagoviste
Gratian Cormos
Lavinia Betea
Am făcut Jilava în pantofi de vară.
Convorbiri cu Ioana Berindei
București, Editura Compania, 2006
Amintirile unui protagonist al interviurilor
de istorie orală fac parte din memoria
colectivă afectată de timpuri vitrege. Ele
joacă tocmai din această cauză rolul unei alterna-
tive - și mai credibilă prin posibilitatea
extrapolării circumstanțelor particulare - la istoria
oficializată de discursul autorităților. Un caz ilus-
trativ îl reprezintă și mărturia Ioanei Berindei, sur-
prinsă într-o carte-interviu de excepție care se
structurează în două grupaje principale: Vechea
lume, ce rememorează întâmplările familiei
Hudiță, cu trimitere directă la cadrul mai larg,
socio-politic al perioadei interbelice, și Altă lume -
testimoniu fidel al represiunii politice suferite de
aceeași familie după instalarea comuniștilor la
putere. Volumul se încheie cu un colaj intitulat
semnificativ Secvențe de familie, ce inserează frag-
mente complementare ale altor martori.
Inițiatoarea cărții nu mai are nevoie de nici o
prezentare pentru că reprezintă, fără îndoială, una
dintre figurile în curs de clasicizare ale exegezei
asupra regimului comunist de la noi. Toate
lucrările sale, pe care le voi cita în continuare,
sunt imperios necesare oricărui cercetător pornit
să circumscrie realitățile românești postbelice:
Sfârșitul libertății, Maurer și lumea de ieri.
Mărturii despre stalinizarea României, Alexandru
Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu,
Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dia-
log cu Lavinia Betea, Psihologie politică. Individ,
lider, mulțime în regimul comunist, Lucrețiu
Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist,
Mentalități și remanente comuniste.
Experiența ei ca jurnalist și ca specialist în
istorie orală e detectabilă și în modalitățile de
construcție a prezentului volum de convorbiri cu
Ioana Berindei. Deși, aparent, se pierd printre
detalii, întrebările Laviniei Betea sunt focusate
Băga-l-aș în măsa de precursor!., și-l copleși o
mare milă de sine.”; “.Grupul îl privea șocat și
cu gura căscată. ’șogori la terța persoană.’ urlă
fără nici o legătură aparentă Tulio. apoi își
îndreptă degetul lung și uscățiv către grupul
uluit. părea a-l viza mai ales pe decan. ’Ha!. ai
psihiatru?. Nu?. Nu ești om!. Ma che.
Țitrone. Ha.!’”).
Provincia ca habitat micronizat fermentează
taine culpabile, camuflînd și refugiind, adăpînd
un organism pervertit, angoasat și adăstat în
imagini suspendate deliberat în grotesc, însă în
grotescul zgubilitic zeflemitor, cu irizări ironice
trendy, scufundate într-un umor pe alocuri forțat,
pe alocuri secătuit și pe ici-pe colo inspirat,
migrînd dincolo de denotativ; o lectură de
concediu, reconfortantă în imediat, dar
neîmplinită în orizontul de așteptare auctorial.
■
asupra problemelor-cheie. Ea “moșește” asemeni
daimonului socratic geneza adevărului ultim
pornind de la derizoriu, de la faptul lipsit de
importanță directă. Intervențiile ei abil orientate
captează atenția interlocutoarei și îi dau posibili-
tatea de a se simți în intimitate, ascultată și înțe-
leasă. De altfel, toate întrebările sunt necesare
pentru a completa un puzzle operativ pentru
inserția cititorului în timpul și realitățile perioadei
evocate.
Lavinia Betea ne oferă astfel, în paralel cu
povestea dramatică a Ioanei Berindei, și o frescă -
socială, politică, comportamentală - de câteva
decenii a României. Valoarea documentară a volu-
mului crește și datorită fotografiilor presărate de-a
lungul mărturiei protagonistei. Testimoniul ei
devine, de aceea, nu numai credibil, ci și palpabil
și viu. Atunci când, de exemplu, vezi o imagine
cu familia Hudiță într-o vacanță la mare, la
Mangalia, în 1939, te transpui fără a fi conștient
într-o altă dimensiune temporală, înțelegând
implicit mai profund contextul de derulare a
evenimentelor.
Răspunsurile Ioanei Berindei din secțiunea a
doua a cărții conturează o sinteză completă a
pătimirii feminine în Gulagul românesc, sinteză
ce include în componența sa întreg registrul
abuzurilor practicate de opresori în scopul dezu-
manizării deținutelor, cu accent pe abuzurile con-
tra maternității: sarcina și nașterea în condiții
improprii și metodele de control al fertilității prin
administrarea de bromură.
Însărcinată, Ioana Berindei, care „a făcut”
Jilava în pantofi de vară, a ieșit la raport, cerân-
du-și drepturile pe care le considera firești.
„Dialogul” dintre ea și milițianul care trebuia să
rezolve necesitățile deținutelor relevă indiferența
și cinismul acestui personaj, căruia gândirea
instrumentală alimentată de clișeele propagandei
îi spunea că “dușmanii poporului” nu sunt
oameni: „«- Domnule ofițer, eu sunt însărcinată și
am picioarele goale». Vișinescu se numea acel per-
sonaj. Mi-a spus: «- Dar ce? Eu te-am
îmborțoșat?». M-a făcut să mă rușinez. Eu nu
știam că sunt însărcinată când m-au arestat" (p.
169). Ulterior, mama a primit un supliment de
hrană pentru că era gravidă: „doi cartofi fierți în
coajă și o bucată de morcov" (p. 146).
Regimul comunist a situat-o pe Ioana
Berindei, ca și pe alte deținute politice cum ar fi
luliana Preduț sau Ileana Samoilă, într-o situație
\ 4
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
paradoxală: aceea de a aduce pe lume un om
liber într-o temniță. Ceea ce a condus la un fapt
°i mai aberant, frizând absurdul: detenția, fără
vină și fără proces, a micuței Ruxandra Berindei,
care a fost silită să suporte rigorile legii,
rămânând încarcerată primele 9 luni de la
naștere.
Noroc că, pentru deținutele din proximitatea
Ioanei Berindei, bebelușul era centrul atenției:
una voia să o plimbe, alta îi cânta, o a treia îi
făcea baie. Inițial, nou-născuta Ruxandra primea
lapte, biscuiți, struguri, dar după procesul și con-
damnarea Ioanei Berindei, mâncarea pentru fetiță
a fost sistată. Mama îi dădea din porția ei, și așa
insuficientă. Fetița slăbea de foame și cerea tot
timpul: „- Dă-i, dă-i, dă-i. “ (p. 172). A rămas
legendară povestea potrivit căreia, chiar și ajunsă
acasă, în libertate, Ruxandra nu-și mai putea
potoli foamea dobândită în detenție: neglijată
pentru câteva momente a mâncat abajurul unei
lămpi.
Amintirile Ioanei Berindei expuse pe larg în
cartea-interviu realizată de Lavinia Betea
funcționează pentru mentalul colectiv românesc
ca un vector egal și de sens opus reeducării
comuniste. Reacțiile ei sunt, mai presus de toate,
o atestare a faptului că victoria psihologică a
unei foste victime este nu numai posibilă, ci și
reală. Ioana Berindei ni se dezvăluie ca o ființă
care a traversat deceniile ororii cu seninătate și
care a înțeles că ura desfigurează, atât pe opre-
sor, cât și pe victimă. Ea este, evident, o transgre-
soare triumfătoare a experienței concentraționare
asemeni Madeleinei Cancicov, Dinei Balș, Nicolei
Valery-Grossu, Sabinei Wurmbrand, Dorinei
Potârcă ș.a.
Protagonista cărții-interviu are, în consecință,
una dintre cele mai echilibrate reprezentări
asupra contextului în care se derulau raporturile
dintre deținuți și membrii aparatului de repre-
siune în infernul concentraționar din România.
Ea punctează, cum rar se întâmplă în întreaga
memorialistică feminină de detenție, atât
minusurile, cât și plusurile experienței concen-
traționare:
“Nicăieri nu e doar așa, numai rău și oameni
răi. Doamnă, eu, dacă aș mai apărea într-o emi-
siune, aș face-o doar pentru a le mulțumi oame-
nilor care s-au purtat bine în mizeria asta
cumplită. Cum scrie Lena Constante, care a
suferit cumplit și care a fost judecată absolut pe
nedrept, condamnată pentru spionaj și
Dumnezeu mai știe ce. Totuși, o milițiancă îi
tricotează niște șosete și, cu spaima în suflet, i le
dă. Asta e un lucru nemaipomenit când tu ești
cu picioarele goale în iarnă! Păi, dacă eu vă dau
azi dumneavoastră o pereche de șosete, o să
spuneți: «- Am primit o pereche de șosete,
mulțumesc!». Dar dumneavoastră mai aveți
șosete, iar astea, ale mele, vă plac sau nu vă plac.
În timp ce acolo.“ (p. 168).
Ce s-ar mai putea adăuga? Poate doar că volu-
mul de față se adaugă celorlalte piese de colecție
dintr-o indispensabilă Bibliotecă a Memoriei con-
stituită din lucrări de memorialistică feminină de
detenție, jurnale, interviuri de istorie orală,
romane cu caracter autobiografic, toate - echiva-
lentul unui panaceu cu efecte incalculabile în
lupta contra mistificării trecutului istoric și a
imaginarului nostru reeducat și trucat.
■
debut
Debuturi 2005 (II)
Claudiu Komartin
După ce am amintit în prima parte a aces-
tui articol despre cărțile câtorva debu-
tanți din 2001 încoace care au confirmat
în 2005 (Teodor Dună, Catafazii; Dan Coman,
Ghinga; Răzvan Țupa, corpuri românești; Elena
Vlădăreanu, Europa, zece cântece funerare; Dan
Sociu, cântece eXcesive; dintre aceștia, Vlădăreanu
și Sociu fiind deja la a treia carte), am punctat
trei dintre cele mai bune debuturi poetice de anul
trecut: Oana Cătălina Ninu, Mandala; Dumitru
Bădița, unghii foarte lungi și cumsecade și T.S.
Khasis, autorul memorabilei Arta scalpării.
Un moment important pentru câțiva foarte
tineri poeți din România și Basarabia a fost în
2005 organizarea taberei de poezie de la Râșca, în
care s-a încercat aplicarea unor tehnici și rețete de
creative writing. La mănăstirea Râșca, călugărul
Serafim Aldea (nimeni altul decât poetul care
acum câțiva ani își spunea Adrian Urmanov, pu-
blicând între 2001 și 2005 patru volume) a
adunat în urma unui concurs câțiva tineri cu care
a lucrat în sensul aplicării tehnicilor de creație
învățate cu ani în urmă în timpul unei burse în
Anglia. Dintre aceștia, s-au remarcat (în volumul
colectiv ce a rezultat, Literatură potențială 01,
București, Vinea, 2005) Andra Rotaru, Diana
Geacăr, Livia Roșca și Claudiu Banu.
Iar cel de-al doilea rezultat al stagiului în
mănăstirea bucovineană a fost apariția foarte
rapidă a volumelor de versuri Într-un pat sub
cearșaful alb și bună, eu sunt diana și sunt colega
ta de cameră, sub înaltul patronaj al poetului-
călugăr Urmanov, care a scris niște postfețe
incredibil de stupide la cele două cărți.
Într-un pat sub cearșaful alb,
București, Editura Vinea, 2005
Am citit cu interes volumul Andrei Rotaru (ca-
re este construit ca o biografie în versuri a Fridei
Kahlo) simultan cu volumul francezului J.M.G. Le
Clezio despre celebra pictoriță mexicană și despre
relația sa tumultuoasă cu Diego Rivera, care a fost
tradus de curând și la noi (Diego și Frida, Paralela
45, 2005). Iar impresia la o primă lectură a fost
deosebit de favorabilă, cartea înfățișându-mi-se ca
un experiment reușit, datorită numai talentului și
vivacității unei poete trecute prin experiența supra-
realistă pentru a ajunge la o formulă câteodată
surprinzătoare și foarte proaspătă. Totuși, cartea
(înțeleasă ca un proiect poetic de sine stătător) are
câteva evidente defecte și slăbiciuni.
Principalul reproș ce i se poate aduce acestei
colecții de poeme este linearitatea virtualei biografii
care o susține. Titlurile poemelor se leagă direct de
episoade importante din istoria personală a Fridei
Kahlo, de titlurile tablourilor sale celebre, dar mo-
torul acestei poezii nu întreține combustia care să
facă veridică toată această desfășurare de ipostaze
și de momente din viața unei artiste contradictorii
ale cărei trăiri, pasiuni, dezastre psihice și senti-
mentale au fost întotdeauna legate esențialmente
de nebunie și moarte. Nonconformismul persona-
jului Frida nu poate răzbate dintr-o astfel de poezie
mult prea conformistă și așezată, cyber, urbană,
interiorizată, impresia de ansamblu fiind că Andra
Rotaru nu mimează doar gesturile artistei-model, ci
chiar trăirile care provoacă până la urmă poezia. Iar
acest sentiment pe care l-am avut la o lectură ulte-
rioară a cărții care între timp a câștigat Premiul Na-
țional “Mihai Eminescu” și a fost nominalizată la
premiile USR a erodat originalitatea frapantă pe ca-
re o înregistrasem la un prim contact cu acest vo-
lum, în timpul târgului de carte din toamna trecută.
Am găsit destule construcții interesante (deși
versuri precum acestea: “să fac exhibiționism
morții”; “să expun părțile corporale / scrijelite cu
sângerări”; “sunt prinsă în interiorul unei animale”;
sunt inacceptabile în limba română, oricum ai
lua-o) și poeme izbutite în această primă carte a
Andrei Rotaru, imaginile sunt câteodată foarte origi-
nale, se reușește un lucru destul de rar: captarea
atenției cititorului prin insolitările și asocierile biza-
re de imagini și stări, pe care autoarea le mânuiește
cu o tehnicitate întâlnită la doar câțiva poeți două-
miiști. Sper numai că, în cazul tinerei poete, excesul
de tehnicitate și ignorarea constantă a regulilor
gramaticale nu vor sufoca în cele din urmă poezia.
eu sunt diana și sunt colega ta de cameră,
București, Editura Vinea, 2005
Cred că gluma proastă pe care a făcut-o Adrian
Urmanov susținând producțiile poetice ale tinerei
Diana Geacăr, studentă în ultimul an la Litere, este
inacceptabilă pentru o față bisericească. Iresponsa-
bilă este și decizia juriului Premiului “Eminescu” de
la Botoșani de a acorda cel mai important premiu
de poezie pentru debut din România unei cărți și
unei poete atât de imature, care vorbește, vorbește
fără oprire, se plânge, înșiră banalități și porcărioare
dintre cele mai stupide, încercând să umple un gol
imens. Un gol existențial, desigur, că doar de asta
ne plângem cu toții în anii ăștia, dar și un vid de
cultură poetică, de autocenzură, de caracter. Bisexu-
ală, nonconformistă, trendy, cu fumuri de starletă
TV (căci se semnează pe copertă simplu diana, la
fel ca faimoasa Laura Andreșan, care, devenită cân-
tăreață, își zice Laura), poeta alintată “geacărița” era
pregătită pentru orice, mai puțin să publice o carte.
Pot să presupun doar că distinșii critici din
juriul botoșănean au fost intimidați de un discurs
pentru care e posibil să li se fi părut că nu sunt
încă pregătiți. Că nu au instrumentele adecvate de
a-l omologa. Altă explicație eu unul nu găsesc (e
inutil să dau citate, e suficient să deschideți
cartea asta la întâmplare). Oricum, îi asigur pe
toți cei care au văzut în textele Dianei Geacăr un
shift major în literatura feminină de limbă
română și un moment în istoria poeziei noastre
recente că ori nu au nici un gust literar, ori sunt
complet imbecili.
Nelipsită de talent (cum nu sunt lipsite de
talent nici Ioana Baetica, nici chiar Claudia Golea),
Diana Geacăr a pornit cu stângul în complicata
aventură a cunoașterii de sine prin scris. Dacă nu
va continua să ignore sfaturile pe care unii i le mai
dau, crezând că va deveni cu timpul un icon al
elevelor de liceu, ce se vor năpusti în viitor să-i
cumpere locvacele volumașe de versuri, Diana
Geacăr încă mai poate să se reabiliteze după
penibilul ei debut literar. Aștept cu o strângere de
inimă să văd ce va face mai departe.
■
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
5
(^) Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
incidențe
Viața lui Marcel Reich-Ranicki
Monica Gheț
O biografie ca în romanele de “capă și
spadă” de n-ar fi fost tragediile celui de
al doilea război mondial... Numeroase
dezastre și fericiri personale s-au “topit” într-un
volum de răsunet “peste mări și țări”.1
Criticul literar Marcel Reich-Ranicki este
“părintele” “Cvartetului literar” (Literarishes
Quartett), bucurîndu-se de enormă popularitate,
ce-a animat fără precedent Televiziunea
Germană Doi (ZDF) timp de treisprezece ani,
începînd cu 1988. Este totdată autorul unui
număr de optsprezece cărți dedicate literaturii
germane, dintre care se remarcă: Deutsche
Literatur in Ost und West, (Literatura germană
în Est și Vest), 1966, Thomas Mann und die
Seinen (Thomas Mann și familia lui), 1987,
Unser Grass (Grass al nostru), 2003, dar mai
ales best-seller-ul mondial: Mein Leben (Viața
mea), Antalt, 1999. A fost cronicarul literar al
săptămînalului Die Zeit (1960-1973), șeful secției
de literatură la Frankfurter Allgemeine Zeitung
(1973-1988). A conferențiat la universități
americane, la Stockholm, Uppsala, Tubingen,
Dusseldorf, Karlsruhe. A călătorit mult, inclusiv
în China cu prelegeri despre Goethe și Thomas
Mann.
Cele enumerate sunt bagatele academice față
de viața propriuzisă a lui Marcel Reich-Ranicki -
o aventură greu egalabilă!-- disponibilă cititorului
român încă din 2004, fiind editată la Hasefer în
superba traducere (cu prefață și note) a lui
Alexandru Al. Șahighian. Presa noastră culturală
i-a acordat, în opinia mea, o atenție pasageră, în
tonuri minore, cu accente pe faimoasa emisiune
TV, “Cvartetul literar”.
Propun o scurtă privire dinspre vîrsta
senectuții criticului nimbată de faimă. Publicul
românesc e obișnuit cu intervievarea autorilor,
după îndelungatul model “clasicizat” în
emisiunile lui Bernard Pivot. În Germania
Federală de la finele anilor ’80, Reich-Ranicki și
cei trei parteneri ai săi (“Cvartetul”) exclud din
dialog autorul (la TV!). Comentează doar cărțile,
alese după bunul lor plac. Se desfășoară
argumente, se încing contraargumente.
Rezultatul este că lumea începe să cumpere
cărți, se interesează de literatură, lucrări aparent
modeste pe raft fac evenimentul zilei etc.
Audiența crește enorm. Explicația succesului? O
pasională iubire pentru scrisul german al tuturor
timpurilor, muncă neîncetată, febrilă, o cultură
solidă și temeritatea unui autodidact. Să zicem
un autodidact prodigios, cum mai întîlneai după
război, azi nimeni n-ar îndrăzni să viseze la
influența exercitată de Reich-Ranicki fără ani de
studii și doctorate prin marile universități
europene. Autodidact, iarăși, deoarece viața i s-a
impus cu brutalitate tînărului de nici douăzeci
de ani, exilîndu-l din Berlinul școlarizării în
ghettoul varșovian.
Evreu polono-german, Marcel Reich-Ranicki
s-a născut în 1920 la Wloclawek, Polonia. În
1929 familia se stabilește la Berlin, dar în 1938
sunt deportați la Varșovia, în faimosul Ghetto
(cea mai mare concentrație a populației evreești
din Europa!). Pînă la introducerea “soluției
finale” se întreține ca traducător pentru
Judenrat, scrie cronici muzicale la Gazeta
Zydowska (ziarul evreiesc). De aici evadează în
mod miraculos cu soția în 1943, ajungînd la
familia unui zețar polonez din afara capitalei,
unde stă ascuns - pe riscul gazdelor - timp de
un an și jumătate. E cooptat în armata poloneză
de eliberare, intră în partidul comunist, iar din
1948 e consul general al serviciilor secrete
poloneze la Londra, de unde este rechemat în
1950. Publică în presa poloneză cronici despre
literatura germană, traduce autori germani puțin
cunoscuți la Varsovia, dar e curînd exclus din
partid - fără explicații! - apoi i se retrage
semnătura. Totuși, Uniunea Scriitorilor îl acceptă
ca membru. Iată schița conținutului primei
secțiuni a autobiografiei, cea mai amplă.
Partea a doua ne dezvăluia existența ger-
mană, activitatea literară, personalitățile
scriitorilor întîlniți, portrete de neuitat
(surprinse emoționant și în anii tulburi ai
dureroasei sale formări), după 1958, anul
emigrării în Germania Federală.
Cu excepția primului mare război, avem aici
o viață concentrînd un secol de aberații,
“creșterea și descreșterea” a două sisteme
totalitare care au rănit rațiunea, avem experiența
blocului răsăritean, apoi emulația intelectuală
din Vest, din nou decadența/ deraierea valorilor
civilizației occidentale în și după 1968!
Nu mă pot abține să nu compar
autobiografia lui Marcel Reich-Ranicki cu
experiența și scrierile lui Radu Cosașu - toate
Supraviețuirile și B. Elvin - Numărătoarea
inversă și Datoria de a ezita. Coincidența face ca
rolul lui Heinrich Boli să fie decisiv în parcursul
intelectual și existențial al lui B. Elvin și Reich-
Ranicki. De asemenea, tehnicile de supraviețuire
îi “înrudește” spiritual pe toți trei: obsesia
literaturii, teatrul, filmul, iar, deasupra tuturor,
mantia muzicii, “hrana iubirii”.
Pe de altă parte, se insinuează în text și prin
text întrebări fără răspuns ori justificări ezitante.
L-a supărat Gunter Grass, (l-a chestionat asupra
identității, Grass însuși fiind un “hibrid”
reușit...) și totuși l-a recomandat călduros
premierii Nobel. Cum și de ce a ajuns în
serviciile secrete ale Poloniei comuniste/
sovietizate? Persistă apoi tristețea lectorului la
constatarea rupturii atîtor prietenii de o viață -
parțial deplin motivate, dar oare toate?
Recunoaștem în scrisul omului stăpînirea
scrîșnită a unui “vulcan”, temporar obosit.
Umorul e bine introdus/ regizat în pagină,
totuși de la melancolia zîmbetului ajungi uneori
Marcel Reich-Ranicki
spre finalul paragrafului, sau chiar al frazei, la
sarcasm. Marcel Reich-Ranicki acuză adeseori
vanitatea oarbă a scriitorilor, susține că relația
critic-autor e de scurtă respirație în funcție de
tonul lecturii celui intîi. E mai tolerant, însă, cu
propria-i vanitate și intransigență.
Persistă cicatricea unui fier înroșit pătruns în
rană: de ce trebuie să dăm seama de identitatea
noastră etnică de vreme ce suntem buni cetă-
țeni, și producem lucruri de folos, chiar îmbo-
gățitoare în cultura unei limbi ori a mai multora
- în cazul lui Reich-Ranicki, mai întîi cea polonă
apoi cea germană. Cartea începe tocmai cu supă-
rarea pe care i-a provocat-o Gunter Grass, căci
părinții lui M.R-R, liber-cugetători de bună voie
n-ar fi înțeles o întrebare referitoare la aparte-
nența “națională”. Teroarea unei societăți mereu
anti-alteia îi repugnă pînă la furie și adîncă
mîhnire. Dar Marcel Reich-Ranicki e, cu toate
acestea, fericit: patria lui e literatura germană.
Viața mea oferă o lectură antrenantă,
fermecătoare, datorată manierei de a
contrapuncta narațiunea și nu în ultimul rînd
prin informațiile unice despre intimitatea celor
mai importanți scriitori de limbă germană.
Critica ar putea să jubileze, autorii să se
încrunte. căci pentru Reich-Ranicki prea mulți
din scriitorii autentici, narativii înnăscuți, sunt
inconștienți de valoarea scrisului lor. Destule
alte cazuri celebre l-ar putea contrazice. Astfel
dialogul continuă, fiindcă de monolog să ne
ferească Pronia!
Note:
1	Marcel Reich-Ranicki: Viața mea. Traducere,
prefață și note de Alexandru Al. Șahighian,
Editura Hasefer, București, 2004.
■
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
imprimatur
Mărturii contrastante
Ovidiu Pecican
n octombrie 2005, în redacția revistei Tribuna
mă aștepta, însoțit de o dedicație, un volum
semnat de poetul Teofil Răchițeanu și de un
consătean al domniei sale din Răchițele, Teodor
Boc. Polemic încă din titlu, volumul Cazul
șușman în judecata răchițenilor (Cluj-Napoca,
Casa de editură Napoca, 2005, 165 p.) venea să
completeze, fie și în răspăr, cărțile dedicate
rezistenței anticomuniste din Munții Apuseni.
Avusesem prilejul să aflu despre aceasta în
preajma apariției volumului-interviu cu Lucreția
Jurj publicat sub titlul Suferința nu se dă la frați
(Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002), realizat de mai
tinerii mei colegi preocupați de istoria orală,
Cosmin Budeancă și Cornel Jurju. I-am invitat, cu
acea ocazie, atât pe protagonistă, o doamnă
scundă și oarecum severă, demnă și nu lipsită de
umor, la una dintre emisiunile mele de la CD
Radio, unde realizam pe atunci, în fiecare
miercuri, talk-show-ul Viața ca aventură. Era o
șansă cu care un istoric nu se întâlnește de multe
ori în viață: aceea de a-i avea ca invitați, în carne
și oase, atât pe protagoniștii, cât și pe experții
care evaluează faptele de odinioară. Tocmai de
aceea am și transcris ulterior convorbirea, care a
apărut în revista Steaua în circumstanțele triste în
care Lucreția Jurj tocmai părăsise lumea noastră.
Când Institutul de Istorie Orală din cadrul
Universității Babeș-Bolyai din Cluj a editat
volumul colectiv Rezistența anticomunistă din
Apuseni. Grupurile: „Teodor șușman”, „Capotă-
Dejeu”, „Cruce și spadă”. Studii de istorie orală -
semnat de Doru Radosav, Valentin Orga, Almira
Țentea, Florin Cioșan, Cornel Jurju și Cosmin
Budeancă -, am răspuns cu plăcere invitației de a
vorbi și eu la lansare, semnalând ulterior apariția
culegerii respective în revista Idei în dialog.
Împărtășesc interesul autorilor pentru segmentul
de istorie investigat de ei, ocultat până nu demult,
și găsesc extrem de interesantă și de profitabilă
pentru disciplina în care ne ilustrăm abordarea
orală, recursul la memorie, recoltarea de mărturii
ale participanților de altădată la evenimentele care
sunt evocate. Ceva din aceste participări ale mele
nu îi va fi scăpat lui Teofil Răchițeanu, de vreme
ce, fără să mă cunoască, s-a gândit că nu ar fi rău
să îmi furnizeze volumul domniei sale. Cele
treizeci și unul de interviuri cu locuitori ai
Răchițelelor de ieri și de azi, cu inși de ambele
sexe care au cunoscut bine împrejurările în care
grupul șușman s-a ridicat împotriva puterii
comuniste sunt completate de o addenda care
surprinde, prin intermediul a două texte populare,
felul în care a intrat „șușman în folclorul din
Răchițele”.
Două volume de mărturii - unul întreg
conținând doar evocările fostei protagoniste și
supraviețuitoare a grupului șușman, Lucreția Jurj,
iar celălalt mai multe zeci de voci care luminează
trecutul respectiv cu propria lor înțelegere -,
completate cu un segment analitic consistent
dintr-o terță carte alcătuiesc deja o bibliografie
temeinică a subiectului. Chestiunea devine și mai
pasionantă prin aceea că dosarul conține probe
contradictorii. În timp ce Lucreția Jurj și cei doi
istorici care au cules amintirile ei elogiază
activitatea grupului ca fiind una de luptă
anticomunistă, oamenii din culegerea lui Teofil
Răchițeanu și Teodor Boc vorbesc mai degrabă
despre „echipa de asasini ai lui șușman” (p. 11),
înfățișând-o pe Lucreția Jurj însăși ca pe o
inconștientă care, urmându-și soțul în munți, nu a
prea știut în ce se vâră. Diferențele de interpretare
a faptelor nu sunt, cum se vede, simple chestiuni
de nuanță, ci ele angajează fondul problemei. Într-
o asemenea chestiune, cititorului - specializat sau
nu - îi rămâne la dispoziție doar proba verității
mărturiilor. Dar cum să decizi în acest caz? De o
parte, ai vocea femeii care a cutreierat munții cu
arma în mână, opunându-se forțelor oficiale ale
democrației populare de factură stalinistă și care a
înfundat ani de zile pușcăriile. De cealaltă, mai
multe glasuri ale comunității, care însă nu au
înfruntat nici vitregiile vieții în sălbăticie, nici
regimul sever de detenție din acei ani. Într-o
parte, mărturia sângelui. În cealaltă, corul
rememorărilor convergente. Angajarea emoțională
este, în mod firesc, prezentă în ambele versiuni
asupra evenimentelor istorice. Cei care s-au
împotrivit au făcut-o cu convingere, mulți dintre
ei până la capăt. Cei care îi dezvăluie pe primii ca
fiind mai puțin eroici și mai degrabă călăuziți de
interese foarte pragmatice, pământești, strict
circumscrise, își justifică, și ei, opțiunea de a nu
se implica, sau chiar de a fi fost împotriva
insurgenților. În jăratec, focul mocnește, iar
pasiunile sunt gata să se dezlănțuie. Implicațiile
asupra comunității a punerii de-a curmezișul
regimului nou instalat a lui șușman și a grupului
său sunt mai mult sau mai puțin transparente,
dar ele interesează, cred, abia în al doilea rând,
pentru a dezvălui mecanismele după care se
ghidează uneori memoria colectivă în omisiunile
și sublinierile ei. Ceea ce primează nu poate fi
decât restabilirea corectă a faptelor. Or, în această
privință, dincolo de mobilurile care îi mână pe cei
ce completează - în răspăr - mărturisirea Lucreției
Jurj sigur este că noile detalii privitoare la șușman
și ai săi conturează o complexitate sporită a
personajelor istorice evocate. Este firesc ca după
ani și ani, rememorând întâmplările de odinioară
cu gândul la soțul și tovarășii săi uciși, Lucreția
Jurj să îi eroizeze, vrând-nevrând. Se întâmplă cel
mai adesea cu fiecare din noi să mitizăm
copilăria, tinerețea ori maturitatea la vârsta a
treia, când multe dintre lucrurile de odinioară
dobândesc contururi epopeice pur și simplu
fiindcă s-au petrecut pe când aveam încă „tot
viitorul înainte”. La fel, nu poate fi decât firească
tendința de a demitiza și de a raporta critic
circumstanțele în cazul celor care au avut de
pierdut de pe urma răzvrătirii acelora fie prin
pierderi de vieți în familie și printre prieteni, fie
prin cedări morale sub presiunea Securității și a
anchetelor, fie datorită daunelor materiale
provocate chiar de membrii grupului insurgent.
Personal, nu văd însă decât un câștig pe seama
cunoașterii istorice în această complementaritate
tensională de discursuri pe care o instituie apariția
cărții semnate de Teofil Răchițeanu și Teodor Boc.
La urma uremi, de ce ar fi de neacceptat că
șușman tatăl a fost un ins înstărit, semeț și relativ
antipatic, obișnuit cu pozițiile de conducere, care
însă, fie și motivat de pierderea mai vechilor sale
privilegii, a refuzat să plece capul în fața
comuniștilor? Curajul opoziției sale nu scade din
pricina antecedentelor, cum - păstrând proporțiile
- nici „prințul aurului”, arghirofilul Constantin
Brâncoveanu, nu devine altcineva prin moartea lui
de martir creștin. Mai clar: caracterul dovedit în
timpul vieții normale, de zi cu zi, nu impietează
asupra curajului probat în ultima perioadă, cum
nici aceasta din urmă nu este chemată să
recupereze și să salveze etic de la eventuala
mizerie morală restul trecutului.
Pentru demersul interpretativ al istoricului,
obstacolele puse în joc de existența unor mărturii
contrastante nu pot fi decât stimulative. Este un
noroc că în cazul grupului șușman dosarul
istoriografic s-a îmbogățit cu noi contribuții.
■
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
7
Black Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
telecarnet
Despre autoritarism
Gheorghe Grigurcu
M-am întâlnit nu o dată în viață cu o
falsă, măcar din punctul de vedere al
subsemnatului, autoritate, pe care
prefer a o numi autoritarism. E o tendință de
afirmare apăsată (cu inflexiuni exclusiviste,
imperative) a unor opinii pe o temelie
psihologică nu foarte convingătoare, care se
dorește însă o rampă de lansare a
personalității prezumțioase. Nu reflectez aci la
demagogi, la impostorii învederați, ci la câțiva
intelectuali de anvergură, cu un loc în planul
culturii noastre actuale ce nu le-ar putea fi
refuzat. Creditabili în destule privințe,
neîndoielnic merituoși în ansamblu, dar...
vulnerabili în rolul de maître a penser pe care
au dorit/doresc a-l juca. Ceva nu se leagă în
ființa lor publică, răsfrângând o inconsecvență
cu ei înșiși, o incongruență interioară ce-i
împiedică în bună măsură a dobândi prestigiul
absolut urmărit. Unul a fost Al. Piru. De unde
inițial l-am stimat ca pe un critic ce mergea
pe urmele lui G. Călinescu (călca a G.
Călinescu!), într-o perioadă de cumplită
indigență culturală și de comportament
grosier, mi-am dat seama că, fără a poseda
facultățile creatoare ale Divinului, a moștenit
(și a sporit!) cusururile aceluia. Pofta de
oficializare l-a dus, după o serie de temenele
în fața regimului comunist, până la poziția de
senator FSN și de director al unui oficios al
acestui partid. Manifesta o pedanterie
crescândă a unor idei preluate fără aerul de
imaginație ce le-ar asigura dezvoltarea și o
bonomie acră, presărată cu malițiozități nu o
dată decepționante. O rigidizare fizică,
mișcările ca de manechin însoțind înaintarea
în vârstă, îi divulgau o rigidizare morală. Nu
mai puțin dezamăgitor ni s-a înfățișat Adrian
Marino, altminteri un cărturar impresionant,
un benedictin fără precedent la noi al „ideilor
literare" cu nesfârșitele sale peripluri în
Occident (dar numai până în 1989!), despre
care Dumitru Popescu-Dumnezeu afirmă, într-
una din scrierile sale memorialistice, că, „om
de onoare" fiind, îi prezenta totdeauna
raportul când se întorcea acasă. Atât Piru cât
și Marino (cel de-al doilea declara că se va
delimita de „conjuncturalismul" celui dintâi,
dar după știința noastră n-a făcut-o niciodată!)
m-au surprins dezagreabil printr-o
„conversație" monologică ce n-ar fi suferit nici
o replică, nici o relativizare, blocându-l pur și
simplu pe interlocutor. Ceva cazon plutea în
rostirea lor în care generalitatea oarecum la
îndemână se gonfla până la semnificația unui
fetiș, în care anecdota sau informația
colaterală, dubioasă, erau menite a soluționa
definitiv o chestiune. S-ar zice că o teamă
subiacentă de-o eventuală contrazicere le
inspira un ton peremptoriu ce descuraja din
capul locului dezbaterea, pluralismul opiniilor.
Și cum am putea trece cu vederea opacitatea
ambilor la poezie, lipsa de organ pentru suflet,
alergia la transcendență, insuficiență
structurală, devenită, helas, sub condeiul d-lui
Marino, imbold polemic? Mai complex e
autoritarismul lui Gabriel Liiceanu. Destule
din punctele discursului d-sale, nu o dată
substanțial și briant, pot cuceri conștiința
cititorului de bună credință, fapt ce amplifică
însă efectul unor derapaje cu atât mai
supărătoare cu cât sunt, în optica celui
neprevenit, impredictibile. Momentele de
compromis ale lui Noica sunt negate de d-sa
cu o înverșunare agresivă față de cel ce
cutează a le menționa, de hăitaș ce nu se mai
poate opri din urmărirea crâncenă a victimei.
Memorialul durerii, mai mult decât onorabilul
serial al doamnei Lucia Hossu-Longin, e
calificat fără clipire drept o „Cântare a
României" pe dos! Iar între Paul Goma și, să
zicem, Andrei Pleșu preferința elitistului se
îndreaptă către disidentul apostat, în timp ce
incomodului, temerarului Goma i se fac
dificultăți. Să fie la mijloc gratitudinea pentru
cel ce i-a făcut cadou lui Liiceanu Editura
Politică? Foarte cu putință, cu specificarea însă
că filosoful-editor are de ales nu între adevăr
și Platon, ci între adevăr și... Pleșu. De facto,
ființa apodictică a lui Gabriel Liiceanu pare a
năzui să fie un nou Noica, cu toate că îi
lipsește în vederea acestui rol seninătatea
filosofică a magistrului de la Păltiniș. Pe când
Noica găsea cumpăna, totuși, între absolut și
contingent, urmașul său se cufundă cu
imprudență și cu o joasă pasionalitate
pamfletară în turbioanele contingentului, se
lasă frecvent absorbit de ele. În timp ce Noica
purta o liniște socratică, Liiceanu exhibă un
balcanism irepresibil, văzând și simțind
enorm, exprimându-se monstruos (un arheu al
poporului român, un Kierkegaard băștinaș etc.,
fără a uita sintagmele injurioase de care nu
șovăie a face uz)... Poate că-n tustrele cazuri,
autoritarismul emană dintr-un complex al
slăbiciunii ce poftește a se transmuta într-unul
al forței excedentare, din fibra unei
insuficiențe ce se percepe pe sine fie și în chip
obscur, în acea zonă în care aparența
autorității nu-și găsește o satisfăcătoare
acoperire în esența ființei...
a
Să ne întoarcem la Gabriel Liiceanu.
Autoritarismul d-sale se manifestă, într-un chip
am zice subliminal, în unele teze ale
volumului Despre minciună (Ed. Humanitas,
2006). Oare s-ar putea stabili o categorică
diferență între omul forte, salvator al obștii în
grele împrejurări, cum ar veni un Principe sau
un... Harap Alb, și demagogicul Războinic al
Luminii cel hipermediatizat în vremurile
noastre electronice? Ambii promit o fericire ce
va să vină, implicând necesitatea răului
prezent. Ambii reclamă sacrificii în numele
unui viitor prin forța lucrurilor ipotetic.
Numitorul lor comun nu este decât un rabat
la morală, chiar dacă „înțeleptul" de tip Harap
Alb face uz de-o morală de a doua instanță,
ocazional travestit în marii politicieni
occidentali de felul premierului britanic care a
îngăduit ca locuitorii orașului Conventry să fie
bombardați pentru ca germanii să nu-și dea
seama că englezii le-au spart codul secret, al
președintelui Statelor Unite care a decis
aruncarea bombei atomice asupra Hiroshimei
sau al altui președinte american care a inițiat
intrarea trupelor sale în Irak... Năluca puterii
bântuie conștiința eseistului, în pofida
silințelor d-sale de departajare etică. Să mai
demonstrăm că regimurile comuniste nu
reprezintă nici ele, în fond, altceva decât
ilustrări ale cinicei morale de-a doua instanță?
Întrucât doctrinele, proiectele, promisiunile
sunt la fel de relative în toate cazurile și la fel
de grevate de atentatul la umanitate pe care-l
presupune acceptarea răului. Vom reveni. Nu
întâmplător, aveam impresia, cu ocazia unei
conferințe de presă de la GDS, Gabriel
Liiceanu s-a văzut acuzat de aroganță. Nu iese
fum acolo unde nu este foc. Filosoful-editor
tentează o explicație în cuprinsul unui interviu
acordat lui N. Prelipceanu (România liberă,
14 iunie 2006). „Aroganța e la mine o armă de
apărare", declară d-sa, recunoscând reproșul.
Dar... e o „armă" onorabilă? E compatibilă cu
„bunul gust" și cu „bunul simț" pe care are
grijă a le invoca dl. Liiceanu, specificând că e
„o plăcere să dai peste asemenea insule într-o
societate care, regret să o spun, tinde să le
piardă"? Are dreptul un ins ce se respectă a-și
asuma, indiferent de circumstanțe, aroganța? E
o postură în componența căreia, după cum ne
informează dicționarele, intră „obrăznicia",
„înfumurarea", „trufia", „impertinența".
Democrit socotea că e un mod de a-ți uita
propriile defecte iar un modern vedea într-însa
„caricatura mândriei". Oricum am întoarce
lucrurile, e la mijloc o dorință de autoritate
brutală, în afara bunei creșteri și a manierelor
pe care obișnuim a le considera civilizate.
Aroganța: o ocultare a rațiunii în locul căreia
se proțăpește o umoare tulbure, rebarbativă.
Nu e, prin urmare, stânjenitor pentru un
filosof să se admită... arogant? Cuvintele ce
urmează ne temem că nu fac altceva decât să
lățească pata pe suprafața textului imprudent
confesiv: „Sunt arogant cu frustrații agresivi,
cu cei ce nu și-au rezolvat complexele, cu cei
care nu și-au asimilat decent poziția socială și
care se răzbună, mânjindu-le, pe reușitele
altora". Ne amintim aci de comportarea ex-
președintelui Constantinescu care, urcat pe
caii mari ai puterii, nu șovăia a-i califica pe
bieții exponenți ai Alianței Civice, cei ce, de
altminteri, l-au promovat de-o manieră
decisivă, drept niște... „frustrați". Pe cine oare
îi are în vedere arogantul, cu voia d-sale,
domn Liiceanu? De la etajul „poziției sociale"
pe care cu aplomb o ocupă, pe toți cei ce,
neegalându-i performanțele de notorietate și,
neîndoios, lucrative, își iau inima în dinți
pentru a-și publica alte puncte de vedere decât
d-sa? Ori cumva pe aceiași oameni la care se
referea, arogant la rându-i, dl. Constantinescu?
În al doilea caz ar fi vorba de promotorii
consecvenți ai principiilor democratice,
neagreați nici de cârmuirea de dinainte de
1989 și nici de cârmuirile de după 1989, prea
adesea perdanți în fața „lichelelor" pe care
filosoful-editor i-a vitupertat într-un sonor
„Apel". Dar în această situație, ca să zicem
așa, contrazicându-se în mod flagrant, n-ar fi
dl. Gabriel Liiceanu... arogant cu sine însuși?
■
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sare-n ochi
De strajă la monument
Laszlo Alexandru
u există spirit polemic capabil de a
se lupta cu evidența; a voi să o
combați e ca și cum ai voi să rupi
cu dinții o gratie de fier.” Constatarea de bun-
simț formulată pe vremuri de E. Lovinescu i-a
rămas necunoscută unui Grațian Cormoș, în
coloanele replicii pe care mi-o adresează în
Tribuna, nr. 93/2006. Am înțeles eu bine că
tînărul condeier s-a supărat fiindcă nu i-am lău-
dat ediția de Interviuri ale lui Edgar Papu (Cluj,
Ed. Limes, 2005). Dar de aici și pînă la a se lua
la trîntă cu evidențele, străduindu-se cu tot
dinadinsul a le răstălmăci, distanța e cît de la
dinții din față pînă la gratiile de fier.
Fapt este că Edgar Papu, obiectul adorației lui
Ilie Rad și Grațian Cormoș, a fost nu doar “com-
paratist și filosof al culturii”, ci și elogiator
deșănțat al “concepției materialist-dialectice
asupra istoriei” (vezi Scînteia din 26 iulie 1973).
A fost nu doar o victimă a detenției politice, ci
și un preamăritor al “actualului prestigiu politic
al României socialiste” (în 1980, adică îndată
după convulsiile anticomuniste ale vremii). A
fost nu doar un comentator erudit al literaturilor
străine, ci și un agent activ în haita protocronis-
mului de partid și de stat. ?i-o fi pierdut el cate-
dra universitară, dar a obținut premiile (dez)ono-
rante ale revistelor Săptămîna și România Mare.
O fi predat el doar cursuri la plata cu ora, la
sala Dalles din capitală, dar s-a revanșat cu diti-
rambi fierbinți la adresa... clarviziunii lui Dan
Zamfirescu și a. genialității poetice a lui C.V.
Tudor (“Expresie vie a zilelor noastre, creația
poetică a lui Corneliu Vadim Tudor se leagă
indisolubil și de o masivă permanență, sau chiar
perenitate, a poporului român” - vezi rev.
România Mare, nr. 19/12 oct. 1990). N-o fi
făcut el mari averi, dar în România Mare din
1991 - și nu în altă parte - scria negru pe alb:
“Aș vrea să omagiez conducătorii acestei reviste,
maestrul Eugen Barbu și poetul Corneliu Vadim
Tudor, amîndoi foarte apreciați de mine”.
Încrederea lui naivă în comunismul propus de
Nicolae Ceaușescu s-a putut manifesta, eventual,
în anul 1968, cînd pînă și Paul Goma s-a înscris
în partid. Dar Goma s-a răzvrătit ulterior și a
constituit mișcarea protestatară ce-i poartă
numele. În schimb unul ca Edgar Papu a avut
obrazul gros ca - exact la un an după eveni-
mentele însîngerate ce au condus la prăbușirea ei
- să elogieze dictatura comunistă: în Epoca de
Aur “a fost un elan excepțional pentru cercetarea
științifică și publicarea tuturor clasicilor și uman-
isticii românești” (vezi rev. România Mare, nr.
29/21 decembrie 1990).
Am spus răspicat, în intervenția mea prece-
dentă, că atunci cînd Ilie Rad și Grațian
Cormoș, editorii de azi ai lui Edgar Papu, readuc
la suprafață - fără o minimă contextualizare și
fără elementare explicații literare, sociale, politice
și morale - aberațiile păguboase ale protocronis-
mului elansat, ei pun în act o manevră intelectu-
ală necinstită. Îmi mențin neschimbate con-
statările.
Celelalte viclenii ieftine ale junelui spadasin
cu briceagul nu merită mai mult de o succintă
remarcă disprețuitoare. Ce să răspunzi la con-
tradicțiile frapante? (Pe de o parte se admite că
“tema protocronismului nu [îmi] este străină” și
că m-am “documentat riguros”; pe de altă parte
aș păcătui totuși prin lecturi sărace și “viziune
unilaterală”, “strict verderyană”. Ce gîndire log-
ică să ceri de la un mincinos prin omisiune?) și
ce să răspunzi la procesele de intenții? (Că inter-
viurile cu Edgar Papu ar “deschide seria celor
100 de astfel de volume proiectate de Ilie Rad
pentru anii următori” anunță un zgomotos
proiect cultural, pentru a cărui materializare e
nevoie de o barbă mai lungă decît a lui Nicolae
lorga. Dar că eu aș fi făcut “o analiză decontex-
tualizată”, fiindcă nu m-am gîndit la volumele
celea, e totuși o banală aiureală. Nu poate exista
decontextualizare, în lipsa. contextului. Mai
vorbim după ce vedem pe masă cele 100 de
cărți.)
Cît despre ce-am făcut sau ce n-am făcut eu
înainte de 1989, acest subiect reprezintă firește o
diversiune sub formă de atac la persoană, fără
nici o legătură cu ceaușismele deplorabile ale lui
Edgar Papu, sau cu protocronismele dezgustă-
toare, elogiate pătimaș de alde Ilie Rad și
Grațian Cormoș. Cu siguranță, însă, un lucru nu
l-am făcut: n-am fost carierist. Nici atunci, nici
acum. Iar pentru alte detalii ale biografiei mele,
trimit spre documentare pe site-ul meu de pe
internet.
Edgar Papu și-a pescuit niște învățăcei pe
măsură. Din păcate însă n-a mai apucat să le
explice că între subiect și predicat nu se pune
virgulă (“Laszlo Alexandru, e genul de om” -
vezi primul alineat al originalei replici). Sau că
posesivul nu se dublează (“ne-am fi publicat bio-
bibliografiile noastre”). Sau că adjectivul se
acordă, cu toată încăpățînarea, în gen, număr și
caz (“aceeași ochelari de cal”). Toate ca toate,
dar limba română cu ce v-a greșit?
P.S. În rev. Cultura (nr. 25/2006),
C. Stănescu elucubrează sprinten în legătură cu
vreo două protocronisme diferite: unul cultural
și admirabil, lansat de “proiectul savantului eru-
dit [sic!] Edgar Papu”, altul “arogant și exclu-
sivist”, susținut de naționalismul oficial al epocii
ceaușiste. De parcă nu “ambele” erau propulsate
pe aceleași guri de tun numite Scînteia,
Luceafărul, Săptămîna și (apoi) România Mare.
De parcă nu “ambele” erau slujite de aceiași
politruci culturali, flancați de vreo doi-trei scri-
itori.
Sau ce?! Ziaristul Stănescu, după ce publica
la Scînteia, se transfigura miraculos spre a deveni
cu totul altul, înainte de a-și da textele și la
Scînteia tineretului?}
■
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
trei prozatori contemporani
O prozatoare a multiplelor
niveluri de realitate
Lucia Simona Dinescu
Literatura pare a se situa, la granița dintre
mileniul al doilea și al treilea, la o interfață
cu numeroase intrări și ieșiri, care leagă
suportul cărții de noi medii creative. Este vorba
de interfața permeabilă dintre suporturi de scriere,
medii culturale, genuri și specii, de membrana-
ecran care deopotrivă apropie și îndepărtează
conceptele și percepțiile contemporanității, teoriile
și practicile, variile experiențe scripturale și
lecturale. Literatura se deschide către fețele
multiple ale străinătății (către ceea ce, diacronic
vorbind, era parafat drept paraliterar), este
tolerantă cu propria-i alteritate și acaparează, din
ce în ce mai mult, zonele învecinate ale culturii și
ale tehnoștiinței. Literaritatea nu mai este
echivalată cu autonomia și puritatea specificului
literar, ci cu heteronomia și proximitatea
culturală. Acest fenomen nu înseamnă că
literatura își pierde semnificația și valoarea
estetice, ci se îndreaptă înspre câștigul atât al
tehno-culturii care se literaturizează (în spirit
postmodern), cât și al literaturii care nu mai are
rezerve și prejudecăți în legătură cu teritoriul
tehno-științei și al culturii marginale.
Astfel, interfața dintre literatură și informatică
este explorată în contextul întâlnirii complexe
dintre suportul tipărit și mediul electronic, dintre
teoria literară și practica hipertextului sau dintre
beletristică și cultura științifico-fantastică. Având
în vedere acest caracter intermediar și intermedial,
oferit de modelul cultural al interfeței, literatura
se poziționează într-un regim spațial-iconic virtual,
un regim guvernat nu doar de sensul prefixelor
„post” și „trans” (de genul postmodernism sau
transdisciplinaritate), ci și de puterea expresivă a
prefixului „hiper”. Acest model literar hipertextual
are o conotație hiperbolică, în înțelesul de
reprezentare textuală excesivă și de imaginație
„monstruoasă” și se întâlnește cu o serie de
noțiuni culturale învecinate precum hipermedia,
hiperimagine, hipermodernism, hipervizibil,
hiperrealitate sau hiperrealism.
Conceptele de față cartografiază un teritoriu
imaginativ al redundanței și al exacerbării, al
suprasaturării de semne și de lumi posibile, un
spațiu neo-baroc în care hiperliteratura este
analizată cu instrumentarul hipercriticii. Invențiile
de lumi și de tipologii, umane și non-umane,
structurile textuale simulative și formele stilistice
experimentale se petrec la limita mediaticului.
Ficțiunea deopotrivă se adaptează și rezistă
acestor tendințe hiperbolice, simulând și
subminând virtualitatea. Proza Florinei Ilis se
înscrie într-un astfel de context ficțional, deși, în
același timp, creează ea însăși un spațiu al
virtualității în care se superpoziționează multiple
niveluri de realitate.
Romanele publicate de Florina Ilis până în
acest moment sunt: Coborârea de pe cruce
(2001), Chemarea lui Matei (2002), Cruciada
copiilor (2005) și Cinci nori colorați pe cerul de
răsărit (2006). Mă voi referi în continuare la unul
dintre primele două romane publicate la Editura
Echinox, mai puțin mediatizate, cu toate că
despre ele au scris critici clujeni precum Sanda
Cordoș, Adrian Marino și Ștefan Borbely. Deși
de-abia Cruciada copiilor i-a adus autoarei
consacrarea și la București, romanele anterioare
merită să fie mai mult discutate și, mai ales,
interpretate prin noi grile critice, plecând de la
noutatea tematică, structurală și stilistică pe care
o introduc acestea.
Așadar, Chemarea lui Matei își relevă
fractalitatea în special la nivelul tematic al lumii
virtuale și la nivelul frazei brizate și neîncheiate.
Una dintre temele romanului (un prim nivel de
realitate) este dată de registrul mistic-divin al
iubirii și al destinului, registru prezentat în
accente tragic-existențialiste și metafizice. O altă
temă sau un alt nivel de realitate, împletită cu cea
dintâi, este creată de povestea conversațiilor de pe
chat (cu argoul și jargonul aferente, cu
întreruperile și sacadările lingvistice implicate și
cu reluările narative ale rupturii pe același tipar) și
a imersiei personajului în lumea virtuală simulată
de tehnologiile calculatorului. Personajul Matei,
programator la un institut de proiectare,
conversează pe chat cu Angel, un avatar numeric
în spatele căruia e posibil să se afle o femeie din
America, se îndrăgostește de ființa virtuală și
chiar se căsătorește pe Net, în timp ce
redescoperă iubirea din realitatea fizică (după
despărțirea de Corina), Anamaria, o iubire
neîmplinită întrucât aceasta este căsătorită.
Personajul oscilează permanent între cele două
lumi, simțindu-se mai confortabil în realitatea
virtuală a computerului și a Internetului („văd
calculatorul pe birou și mă reped la el ca și cum
în încăperea asta străină pentru mine ar fi
singurul lucru de care mă pot sprijini ca să nu
alunec”) și fiind incapabil să se adapteze la
spațiul cotidianului. Matei își trăiește viața după
„parametrii stabiliți” ai unui software, în termeni
operaționali: „ca pe un program de calculator
mi-am stabilit algoritmul zilnic, eram mulțumit
că funcționa cum trebuie”. Lumea virtuală se
dovedește a fi pentru personaj cea mai reală
dintre lumile posibile. Asta până în momentul
îndrăgostirii de Anamaria, când se vede
„neprogramat” și vulnerabil, imprevizibil și nu se
mai recunoaște pe sine (până și mirosul
propriului corp i se schimbă și este resimțit ca o
plagă). Protagonistul trăiește pe propria piele
banalitatea virtuală, convertită în sublim,
experiență care are menirea să-i bulverseze logica
„algoritmică”.
Din momentul revelației „chemării” sale,
revelație mijlocită de adolescentinul Ilarie, cu
înfățișare „angelică” (care crede în revelarea
mesajului Fecioarei Maria cu ajutorul
Internetului), Matei își descoperă salvarea în
„feminitatea lumii”, în iubire, în suflet și în trupul
senzorial. Îl află în sine pe celălalt Matei, Sfântul
Matei („Chemarea Sfântului Matei”, tabloul lui
Florina Ilis
Caravaggio, îl primește pe e-mail de la Anamaria),
și identitatea sa începe să se transfigureze. Acest
palier artistic constituie un alt nivel de realitate și,
deloc întâmplător, la un moment dat asistăm la o
discuție despre statutul operei de artă în muzeul
virtual. Se căsătorește cu un „înger” de pe
Internet (care-i face cadou de nuntă virtuală
propria lui existență contingentă) și viața real-
cotidiană i se schimbă în bine. Se hotărăște să se
căsătorească, în planul realității fizice, cu fecioara
Ioana, concreta și palpabila Ioana, însă semnele
damnării și ale morții începuseră deja să apară în
premonițiile unei nebune din tren sau în
conversațiile cu Angel de pe Net.
În același timp se vindecă de rana fostei
iubiri, de amintirea primului joc erotic de pe
covor (jocul juvenil de-a mama și de-a tata),
redescoperă feminitatea și senzorialitatea în
Anamaria, cunoaște toate valențele și ipostazele
femininului, se pregătește să plece în America ca
programator la Microsoft, scrie fișierul
„matei.doc”, jurnalul vieții sale, și este reținut la
secția de poliție unde dă o „declarație de
vinovăție ontologică”, „vina mateiană” a
propriului său trecut, vină descrisă în pragul
metafizicii. Povestea falsului erou, răsucită ca
într-o spirală a trăirilor contorsionate, se desfă-
șoară sub forma unui scenariu inițiatic, la capătul
căruia este moartea. De data aceasta însă, scopul
inițierii nu mai este finalitatea acesteia, ci,
dimpotrivă, nivelurile diferite de realitate pe care
le străbate personajul.
În spațiul ficțional, ontologia este una virtuală,
legând planul existenței fizice și cotidiene de
dimensiunile mediaticului. Internetul, o „lume
fascinantă în care te poți pierde”, este metaforizat
în imaginea unui „labirint fără ieșire”, în timp ce
calculatorul îi răspunde personajului „mai prompt
ca orice iubită”, cu „ecranul viu” al proiecțiilor
identitare virtuale. Matei se contopește cu
ordinatorul, resimțindu-l ca pe o „prelungire
firească” de sine, „de parcă ar face dragoste cu
el”. Limbajul ficțional nu poate decât să redea
această fuziune cvasi-erotică a personajului cu
virtualitatea hiperrealului în mod sincopat. Înspre
final, realul se confundă cu digitalul, în
momentul în care Matei o privește pe Anamaria
peste clădirile și reclamele orașului în timp ce îi
trimite e-mailul cu fișierul matei.doc.
Realitatea se pixelizează treptat, iar biții îi
colorează eroului viața în chip de destin. Și totuși,
ultimul cuvânt aparține realității senzoriale
(corporealității) și, implicit, dureroase. Personajul
1O
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
sfârșește într-un accident de ma°ină, accident care
pare a fi sinucidere, lăsându-se înconjurat cu
voluptate de „mirosul mateian” cu „esență crudă
de pământ jilav”. „Chemarea lui Matei”,
deopotrivă tema și titlul romanului, se împlinește
și toate traseele narative și indiciile morții,
presărate de-a lungul cărții în mod fractal, atât în
universul real-concret cât și în cel electronic, sunt
legate în viziunea finalului deschis, marcat de
semnul tipografic al virgulei.
Așadar, Florina Ilis introduce, cu romanul său,
nu doar o noutate tematică și tipologică, ci și una
structurală și stilistică, un experiment textual care
merge mână în mână cu scrierile electronice. Se
trece în mod alternativ de la o persoană narativă
la alta, anglo-americanismele din jargonul
cibernetic sunt reiterate în diferite dimensiuni
scalare, iar unele blocuri textuale sau chiar
capitole întregi se „încheie” cu virgulă, reluându-se
în posibile alte trasee. Unul dintre capitole constă
în întregime în înșiruirea replicilor în engleză
dintre Angel și Matei pe chat, ca și când ar fi
construite în timp real din tastele calculatorului,
iar uneori, discursul narativ capătă aspectul și
terminologia unui cod scriptic al ordinatorului,
cod conturat în adâncimea spațiului
tridimensional, dincolo de aparența vizibilă a
afișajului ecranului și respectiv a cuvintelor
romanești.
În literatura Florinei Ilis, virtualitatea înseamnă
coexistența dinamică a nivelurilor de realitate. În
același timp, umanitatea lumii virtuale asigură
romanelor prozatoarei o emoție și o sensibilitate
care ating cititorul în moduri variate și animate.
Noile registre estetic-culturale, de la dimensiunile
structurale fractale la planurile cuantice ale
ontologiei ficționale, se află în interregnum: când
toate dimensiunile se amestecă și sunt coprezente,
fiecare se particularizează în hiperprezență și în
hipervizibilitate. E vorba de forța de sugestie a
detaliului și a reverberației unui simbol în cadrul
ansamblului romanesc.
Florina Ilis scrie o literatură postmodernă la
interfață ciberculturală, o literatură care se
conectează la tematicile globalismului, plecând de
la sugestia localului. Mai degrabă decât să
genereze o totalitate, această simbioză aspiră la
parțialitate și la specificitate; mai degrabă decât să
evidențieze autonomia și puritatea în literatură,
cultivă hibridarea și intermediaritatea; mai degrabă
decât să absolutizeze, recurge la fractalitate, adică
se situează între dimensiuni sau se ipostaziază în
rețele culturale deschise, multiple și fragmentare.
Proza Florinei Ilis se naște în zona de co-prezență
a numeroaselor niveluri de realitate care ne
sprijină deopotrivă existența și imaginația.
■
Orbitor - lecturi parțiale
Lorin Ghiman
Captatio benevolentiae
Lecturile (interpretările) romanului lui
Cărtărescu pe care le încercăm în acest eseu
sunt parțiale, din mai multe motive:
■	avem înaintea noastră doar primele două
părți dintr-o proiectată trilogie; partea lipsă -
nici măcar nu știm dacă e prima sau a doua sau
a treia, în principiu fiind conceptibilă o altă
ordine a lecturii decât cea a apariției volumelor -
s-ar putea chiar să nu mai apară niciodată;
■	mai mult, e limpede că orice lectură e
parțială; asumăm încă din titlu acest caracter, nu
numai în sensul unei învederări a lipsurilor sau
a restului care scapă oricărei interpretări, ci
acceptând caracterul provizoriu al acestora, din
motivul “obiectiv” de la primul punct și din cel
“subiectiv” de mai jos; am căutat, multiplicând
perspectivele, să ne degajăm din proasta
obișnuință de a monopoliza textul de
interpretat, ca și cum el ar fi pe potriva
superbiei unui unic punct de vedere;
■	orice interpretare presupune, oarecum,
stăpînirea unui instrumentar (spunem asta
pentru a arăta că truismele cele mai barbare nu
ne sunt străine); al nostru este, prin firea
lucrurilor, restrîns. Dat fiind că am asumat
provizoratul acestui demers, deci perfectibilitatea
lui, ne-am înfrînt, pentru vremea rămasă pentru
redactarea acestui text, dorința de a ne rafina
aceste mijloace, temîndu-ne că, nereflectând
suficient asupra noilor achiziții, ne-
interiorizându-le pînă a le transforma în
referințe obișnuite, am fi forțat, cu consecințe
vădit nedorite, interpretările; am preferat să
reluăm, în timpul astfel cîștigat, textul de bază,
cele două volume ale romanului lui Cărtărescu;
■	al patrulea motiv e un fragment din
motto-ul Aripii stîngi:
“Căci cunoaștem în parte °i propovăduim în
parte”, Pavel, Corinteni.
Am împărțit textul de față pe lecturi,
încercând, pe cît posibil, să le facem autonome
unele de altele. În orice caz, nu ne-am dorit o
coerență a perspectivelor. Poate că acesta
transformă lucrarea noastră într-un șantier, dar,
repetându-ne - ce ne-am putea dori mai mult,
deocamdată?
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Lecturi fenomenologice
Lecturile fenomenologice pe care le
întreprindem, cu titlu de investigație, aici, au ca
puncte de pornire întrebări simple adresate
textului: de unde interesul pentru locuire,
pentru investigarea trecutului (de locuire),
pentru statui, ce să înțelegem prin trup (corp)
în acest roman? Pornind de aici, pe o cale ca
oricare alta, ne întrebăm despre posibilele
explicitări ale unor sintagme ca “arhitectura
romanului”, sau a relației artă-arhitectură.
Ar fi poate nimerit, pentru început, să
comentăm perspectiva asupra locuirii pe care o
promovează Levinas, în Totalitate °i infinit,
Secțiunea a doua1.
“Rolul privilegiat al unei case nu este acela
de a fi finalitatea vieții umane, ci acela de a fi
condiția ei și, în acest sens, începutul ei. (II, D,
1, p. 129)”
locuire, edificare, arhitectură
transmundană a eului
1.	Un ax important al romanului lui
Cărtărescu (vizibil, de altfel, mai peste tot în
operele sale), este situarea preliminară a
producției, a creației, într-o locuire subiacentă.
Având de a face, în cazul Orbitorului, cu un
roman cu caracter autobiografic cel puțin în
aparență2, trebuie să ne întrebăm despre “locul
locuirii” în acest text.
Putem să riscăm afirmația că, la Cărtărescu,
acest loc al locuirii e, “mai întâi de toate și cel
mai adesea” - “fenomenologic” (fenomenologie
a scriiturii, a scrisului?), o “situare” textuală care
permite, mai departe, dizolvarea barierelor
osmotice dintre nivelele narațiunii, dintre
instanțele auctoriale. Dintr-o altă perspectivă,
mai vizibilă în Orbitor, pe care discuția noastră
a perspectivei levinasiene o va face poate mai
clară în continuare, locuirea actualizată în
creație va să devină o edificare de sine °i de la
sine a unei arhitecturi transmundane (a eului)-
deposedată de sensul delimitărilor locuire -
locuitor, scriere - scriitor într-un sens orbitor al
întregului.
Mircea Cărtărescu
Literar vorbind, un soi de platformă a
romanului.
Orbitor pare să poarte o dialectică fantastică
a locuirii; în acești termeni: locuirea - o bandă a
lui Moebius, pe care urmărind-o cu creionul, cu
privirea, ai surpriza să descoperi că e un fractal.
Dimensiunea aceea neîntreagă a obiectului
fractalic3 (urmărirea locuirii) e a edificiului
transmundan de care vorbeam mai sus.
“Holism” e termenul care, în lipsa altuia mai
potrivit, e pus de comentatori să surprindă ceea
ce nu este o propensiune spre întreg, totalitate,
ci rezultatul edificării.
2.	Dacă locuim, în sensul lui Levinas, în mai
multe case, dacă acumulăm mai mulți “acasă”,
înseamnă că, de fiecare dată, luăm viața de la
început. Se pune problema, foarte importantă în
Orbitor, ce, sau cum se asigură coerența,
identitatea4 eului meu5? Poate de aceea :
“trecutul e totul, viitorul e nimic ” S: 324,
C:429
afirmație care marchează întregul roman.
“(...) reculegerea, operă a separării, se
concretizează ca existență într-o locuință
(ca existență economică). Fiindcă eul există
reculegîndu-se, el se refugiază empiric în casă.
Clădirea nu capătă această senmificație de
locuință decît prin reculegere. Însă
“concretizarea” nu reflectă doar posibilitatea pe
care o concretizează pentru a-i explicita
articulațiile ascunse. Interioritatea, realizată
concret prin casă, trecerea la actul - energeia -
reculegerii prin locuință, deschide noi posibilități
11
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^
pe care posibilitatea reculegerii nu le conținea în
mod analitic, dar care, fiind esențiale energiei
sale, nu se manifestă decît atunci cînd ea se
desfășoară. (...) locuirea, actualizînd această
reculegere (...) face posibilă munca și
reprezentarea, care încheie structura separării
(...)” Totalitate și Infinit, II, D, 1:130-131.
“A locui e o reculegere, o venire către sine,
o retragere acasă ca într-un pămînt al exilului.
(...) Separarea se constituie ca locuire și casă.
A exista înseamnă prin aceasta a locui”TI, II, D,
2: 132
reculegere sau edificare?
Însă acest a exista, a locui, e descris
complet.prin reculegere? Sau ar trebui să-i
preferăm termenul de edificare, a cărui
omonimie ar permite deschiderea unei
perspective și către creativitate - oarecum diferită
de ceea ce se exprimă prin muncă - care ar da și
o soluție, probabil accidental, poate referitor
doar la “Orbitor”, despre “starea de agregare
ontologică” de unde izvorățte esteticul? Oricum,
edificarea ar putea fi un bun substitut pentru
reculegere.
“Iar Altul, a cărui prezență e în mod discret
o absență, pe baza căreia se realizează
întîmpinarea ospitalieră prin excelență care
descrie domeniul intimității, este Femeia. Femeia
este condiția reculegerii, a interiorității Casei și a
locuirii.”TI, II, D, 2: 132	’
Femeia sau mama?
Cărtărescu ar spune “Locuirea și maternul”,
nu “locuirea și femininul”, și poate că are mai
multă dreptate; pentru că, pentru orice om, e
mai firesc să spui că “Acel eu-tu (...) categoria
relației interumane nu e o relație cu un
interlocutor, ci cu alteritatea” maternă iar nu
“feminină”, cum scrie Levinas6.
“Fereastra (...) face posibilă o privire care
domină, o privire a celui sustras altor priviri, o
privire contemplativă (...) elementele rămîn la
MIRCEA CĂRTĂRESCl
dispoziția eului - le iei sau le lași (...)” TI, II, D,
3:133
“Corpul meu este prima mea posesie în
măsura în care ființa mea stă într-o casă, la
limita dintre interioritate și exterioritate.
Exterioritatea unei case condiționează însă și
posesia propriului corp”TI, II, D, 4:1387
“neajunsurile” muncii
Iau, posed. Munca nu-mi arată cum anume
posed propriul trup. Mai degrabă mă edific
asupra acestuia, iar această pliere e conștiința.
Iar posesia, în sensul dispunerii nemijlocite de
trup, trimite la ceea ce Cărtărescu numește
credință. Dar despre acestea, în altă parte.
“Le iei” - ghicim, prin muncă - ceea ce are ca
producție “nașterea latentă a lumii”, descoperirea
lumii”8.
Nu iau, ci contemplu. Ce este această simplă
contemplare? Fără îndoială, privesc ceva care nu
poate să mă privească, nu e un față-către-față.
Ce înțelegem atunci din obstinația cu care
Cărtărescu ne spune că este privit de alter ego-ul
său, Bucureștiul9? Sigur, e vorba poate doar de o
personificare, însă astfel elementele capătă un
chip. După cum scrie Levinas, contemplarea
“vine după suspendarea ființei (...) elementului și
după întîlnirea cu Celălalt”10. Și aceste probleme
rămân să fie discutate. Oricum, contemplarea nu
poate să fie ceva de genul panoptikon-ului. Nu
este astfel nici la Cărtărescu, care, la un moment
dat, chiar se miră, aproape de textul levinasian,
că vede afară clădiri, tramvaie (dar și isuși
răstigniți pe stîlpi).
statui
Un motiv trecut cu vederea de cronicile de
întâmpinare ale Orbitorului este cel al statuii.
Frecvența reiterării acestuia, în variate contexte,
ar fi trebuit să impună contrariul: femeia de
piatră cu aripi (S:25), statuile din cavoul lui
Catana (S:110-111), Ionel curăță statuile din
București (S:149 sqq.), “(ah, statuile)
încremenitoare (...)” (S:212, alin 2), țipătul
galben al mulajului din spitalul Irimia Irza,
mama, statuie vie (C:32), levitația (C:97),
oamenii statuie din Amsterdam (C:353, 357 sqq)
dedesubturile artei acestora (C:393), ș.a.
oamenii-statuie
“Bănuiala insuportabilă că toate statuile sunt
vii” este corolarul “pietrificării” oamenilor
statuie, care ajung “să-și disciplineze corpul nu
doar în exterior și aparent, ci în fiecare ungher
moale, elastic și umed al său (...) epiderma de
piatră, mușchii de piatră, inima de piatră,
sângele de piatră, vezica de piatră, urina de
piatră, ficatul de piatră” (C:360).
Dusă la extrem, arta oamenilor statuie îi
aduce pe superartiști “iarăși pe lăzile umile de
portocale în hainele lor obișnuite, nerași (...)
nedîndu-și nici măcar osteneala să stea
nemișcați”. (C:360) Ei și-ar simți însă în
continuare trupul de piatră, însă ar tropăi din
picioare atât de veridic încît numai un super-
cunoscător ar putea să facă diferența între un
om obișnuit și un superartist.
Care este diferența aceasta?
Un om încremenit - care se mișcă, o statuie
vie.
Statuia e vie (nu: pare vie) pentru că undeva,
înăuntru, are ceva care o însuflețește. Bucla om-
statuie-statuie care se mișcă e o supremă
cascadorie, triplul salt corporal.
Ceea ce se străvede din “tematizarea”
cărtăresciană a “statuarului” e că trupul trebuie
smuls din firescul “dării în posesie și în
folosință”. Fiindcă, privit, el pare mai degrabă
nefiresc. E o crampă a gândirii. E nefirească (sau
poate mai corect ar fi: suprafirească) mișcarea
lui, cum vom vedea imediat. Iar morfologia și
fiziologia sa nu-l îndreptățesc ontologic să
clameze diferența sa față de corpurile fizicii,
arhitecturii, mecanicii etc. Poate de aceea sunt
naturale angrenajele organic - anorganic, atât de
prezente la Cărtărescu.
Corpul devine trup când e o limită pe care
am depășit-o. (Corpul va deveni trup când
Orbitor va fi , întreg, citit de mâna care-l scrie,
în momentul în care îl scrie.) Dar ce limitează
el? Ce delimitează? Căci această delimitare nu
poate fi doar una spațială, cum o spune și
Husserl. Corpul este limita noastră demiurgică,
el devine trup cînd o depășim, o anihilăm, o
pierdem pentru altceva. Să ne explicăm, măcar
atâta cât putem în limitele acestui text, pentru
că oricum nu putem să rescriem cu alte cuvinte
romanul.
“Între corpurile (...) descopăr atunci și trupul
meu, care se evidențiază prin unicitatea lui, și
anume ca fiind singurul care nu e un simplu
corp, ci tocmai trup, unicul obiect aflat în
interiorul stratului de lume pe care l-am obținut
prin abstracție și căruia, conform experienței, îi
atribui câmpuri senzoriale. (...) El este singurul
“în care sunt stăpân” absolut în mod nemijlocit
(și, în special, în fiecare dintre organele sale).
(...) Mai departe, (...) pot lovi, pot împinge,
ș.a.m.d., și prin aceasta pot “acționa” (...)
percepînd, eu experimentez întreaga natură.”
Husserl, Meditații carteziene, V, §44: 131
Ei bine, aici Cărtărescu, citind, trebuie să fi
simțit că ceva nu este în regulă. Iată ce scrie el
apoi11, perplex:
“Eram, evident, un animal, un aparat fragil
de materie organică. Nu-nțelegeam cum pot să
fac acele piei și cărnuri să se miște. Îmi priveam
12
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
degetele °i mă concentram din toate puterile
spiritului meu, ordonîndu-le: “Mișcați-vă!” Nimic
nu se-ntîmpla, de parcă aș fi încercat să fac un
pahar să alunece pe masă. Cum reușeam să pun
un picior înaintea celuilalt? (...)” S:26
“Degetele se mișcă pentru că nu ne îndoim
(...) Există în corpul nostru un sistem circulator
al credinței fără de îndoială”(S:211)
El are din păcate ca frontieră ființa noastră.
Cărtărescu se imaginează “extins prin
credință măcar pînă la periferiile Bucureștiului”.
Asta însă nu ne stă în putere, căci nu avem
credință nici cât un bob de muștar.
E totuși o cale prin care trupul să iasă din
corp: devenind un singur, imens, unic sensorium
al “arhitecturii strivitoare” a propriei noastre
vieți. (C:10)
artă °i arhitectură
Am mai rămas datori în această secțiune cu
o precizare în privința raporturilor dintre artă și
arhitectură. Pare simplu, și așa și este, în general.
Arta nu este tot una cu arhitectura, pentru că,
spre deosebire de cea dintâi, care vizează
evenimentul, arhitectura are ca scop locuirea.
Poate că am reușit, prin cele spuse până acum,
să facem acceptabilă următoarea afirmație:
Orbitor nu e o operă de artă de acest gen (în
speță, postmodernă). În “Orbitor” doar se
locuiește o vreme, poate ca musafir, apoi ...
Alte lecturi posibile
Tot în cheie fenomenologică ar merita
realizată o analiză a operei cărtăresciene în
privința reflectării asupra temporalității interne;
o bună deschidere ar putea-o constitui, în lipsă
de alte idei, Husserl, cu textele din vol XXIII
Husserliana, care privesc problematica
prezentificării, reprezentărilor, a fanteziei, sau
alte lucrări, cum ar fi cea a lui Sommer, privind
conștiința timpului. Nu avem competența de a
discuta aici aceste chestiuni. Lucrarea acesta e
prea mică pentru un război atât de mare.
Bucureștii lui Cărtărescu
Cineva tot o să reușească la un moment dat
să facă o teză despre Bucureștii la Cărtărescu. Ar
avea material arhisuficient. Aproape că putem
spune că, cel puțin până către finalul Corpului,
el e personajul principal. Din nou, nu avem cum
să facem asta aici. Ar merita poate să amintim
vreo câteva pasaje, ca, în cazul în care, prin
absurd, acel cineva ar nimeri să citească această
lucrare, să nu o frunzărească chiar fără rost. În
nici un caz nu trebuie lăsat pe dinafară blocul
erect de pe Uranus, falusul Bucureștiului,
umplându-și corpii cavernoși cu amurg, după a
cărui demolare populația masculină a orașului a
fost săptămâni într-o scrâșnită și obidită
disfuncționalitate; nu trebuie uitat că romanul se
deschide cu o frază care se referă la distrugerea
perspectivei pe care o avea autorul de la geamul
apartamentululi părintesc din Ștefan cel Mare,
nici de foarte amănunțitele descrieri ale
modalității infantile de a percepe orașul, care, în
mâna unui ins sagace, ar putea, deveni aur.
Pentru masochiști se poate recomanda verificarea
informațiilor despre Bucureștii altor vremuri,
descrise aici, sau identificarea casei - portal
(precum și a tabloului, deși cred că asta e treabă
destul de ușoară), cea în care intră Coca pentru
a trece, fără pașaport, direct sub lămpile,
privirile, și apăsările roșii din Amsterdam...
Orbitor - roman fractalic?
Ca ultim punct, să răspundem unei
promisiuni făcute mai înainte, și să observăm că
romanul abundă de aluzii la Culianu, am
numărat vreo cinci, transparente. Adăugând aici
și faptul că operele literare ale celui din urmă
sunt de factură asemănătoare cu Orbitor la
nivelul narațiunii, putem confirma că există o
bază, îngustă deocamdată, dar care ar putea fi
lărgită, pentru a circumscrie conceptual pe cei
doi autori. O primă afirmație o facem aici: mai
degrabă decât roman fractalic, Orbitor e
“morfodinamic”, o “epură” a unor intersecții de
obiecte ideale. Cât privește romanele fractalice,
cunosc doar unul care să se apropie de acest
termen, și el nici nu a fost scris de Borges, doar
sugerat. Rămâne valoroasă pentru diferite
abordări ideea dimensiunii neîntregi a obiectelor
fractale, pe care am încercat și noi să o folosim.
Bibliografie.
Mircea Cărtărescu, Orbitor, volumele “Aripa stîngă”
și “Corpul”, Humanitas, București, 2002
Emmanuel Levinas, Totalitate și Infinit. Eseu despre
exterioritate, Polirom, 1999
Edmund Husserl, Meditații carteziene, Humanitas,
București, 1994
Note:
1	Pentru simplificarea trimiterilor la textul
cărtărescian, am folosit abrevierile “S”, pentru “Aripa
stîngă”, respectiv “C”, pentru “Corpul”, urmate de
numărul paginii, și uneori, și de aliniat. Pentru trimietrile
la Levinas, am folosit abrevierea TI pentru Totalitate și
Infinit.
2	Într-un interviu acordat Formulei AS, dacă nu mă-
nșel, Cărtărescu recunoștea că tot ce a scris până acum a
fost un poem despre și pentru el.
3	Cu întrebarea dacă Orbitor este sau nu un roman
fractalic ne vom ocupa în altă parte.
4	v. Totalitate și Infinit, II,D,4: 136
5	S:29; C:428
6	idem, II, D, 2: 132
7	Problema discutată în II, D, 4, “Posesie și muncă”
trimite probabil la Husserl. Nu știm dacă Levinas are
dreptate în această replică la reducția abstractivă; poate
că nici nu este o replică, ci doar o precizare menită să
arate cum anume vrea să înțeleagă orizontul noematic.
Despre reducția la propriu și sensul acestui propriu va
veni vorba mai târziu.
8	a.l., II, D, 3.
9	S: 96; 12
10	idem, II, D, 5:139
11	V. de asemenea, S:211-212, C:95, fragmente per-
fect analoage, pe care însă nu le reproducem, pentru că
sunt prea lungi pentru aceată lucrare, și ar merita citite
în întregime.
■
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
13
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
„E un timp prielnic pentru proză”
	de vorbă cu Bogdan Suceavă
Radu-Ilarion Munteanu: -Prima impresie pe
care o lăsați publicului, chiar înainte de imaginea
de scriitor, este acribia cu care urmăriți
fenomenul cultural românesc, în particular cel lit-
erar. Ați descoperit o metodă proprie, poate încă
nebrevetată, de dilatare a timpului subiectiv?
Bogdan Suceavă: -Bine ar fi să am o metodă
neobișnuită °i să vă descriu aici un miracol...
Sunt foarte atent cu timpul meu și cu timpul
colaboratorilor mei. Țin foarte mult la punctuali-
tate, la datele limită, și lucrez cu parteneri care
oferă garanții de seriozitate. Încerc să investesc
timp numai în lucrurile care merită și fac dife-
rența. Mă păzesc de proiectele care-mi par a nu
avea șanse să contribuie cu un plus de originali-
tate și de calitate sau de proiectele unde ar exista
riscul să nu mă pricep. Am învățat să spun nu și
să mă scuz politicos atunci când simt că nu pot
produce ceva la nivelul de calitate pe care eu mi-l
doresc. Partea dificilă e să-ți alegi ce lucrezi atun-
ci când ai mai multe opțiuni interesante.
-	Sunteți scriitor publicat încă de prin ‘90, ați
scris poezie încă din liceu. Totuși cele mai con-
sistente cărți datează din ultimii 3-4 ani. Care ar
fi determinantele acestei curbe specifice?
- Durează până ajungi la o anumită maturi-
tate și o claritate a expresiei literare care nu
poate fi compensată de entuziasmul tinereții.
Acum e un timp prilenic pentru proză, există
cititori avizați și bine informați. Există mulți citi-
tori de calitate care ne onorează cu atenția lor.
Deja asta e foarte diferit de situația din anii
2000 sau 2001, de pildă. Mi-am propus un anu-
mit standard și încerc să răspund exigențelor pe
care le am față de rezultatul muncii mele: cărți
care să răspundă interesului cititorului, să
servească intereselor cititorilor, curiozității și
plăcerii lor de lectură. Nu scriu aceste volume
pentru mine, nu din vanitate și nu îmi propun
să câștig de pe urma lor. Acest raport personal
cu literatura nu implică mai puțin profesiona-
lism. Simt că ceea ce am produs până acum
răspunde unei componente reprezentate mai
puțin în literatura română care se scrie azi. De
exemplu, nu știu de ce nu se încearcă mai multe
istorii despre imaginarul culturii române de azi,
e o temă importantă, o temă care face bine și
vindecă excesele. M-aș aștepta să avem multe
romane în direcția asta, e un subiect incitant.
Asta e doar una dintre direcțiile care mă intere-
sează. Mai sunt și altele.
- Sunteți o prezență notabilă, chiar dacă nu
excesiv de frecventă, în presa culturală de limbă
română. Totuși aparent miza acestei prezențe
pare oarecum depășită de lărgimea viziunii din
forumul literar internautic al cărui suflet conti-
nuați să fiți. Există, oare, un anumit paralelism,
marcat de respirația lungă, de lipsa de grabă, în
publicistica dumneavoastră, cu linia urmată în lit-
eratură? Poate spera publicul că va citi în
coloanele periodicelor culturale mai amplu și mai
tranșant opiniile dumneavoastră asupra
dinamizării mișcării literare românești?
- Știu că la București s-a încetățenit moda
scriitorilor care pot fi închiriați cu ora, cei care
țin 4-5 rubrici în diverse locuri și produc multe
texte în fiecare săptămână. Mi-e teamă că acești
autori au șanse puține să producă ceva profund,
pentru că își investesc timpul în efemeride și se
expun unei uzuri care lasă urme (la unii pe chip,
la alții pe creier). Nu cred că a fi „scriitor la ziar"
e un noroc și încerc să mă păzesc de tentația
asta. Nu îmi propun decât intervenții care să
facă diferența, care să spună ceva ce nu s-a mai
spus. Îmi face plăcere să colaborez cu
Observatorul cultural, păstrez rubrica Eresuri la
Timpul [1] (cu o extensie la Familia). Nu mă
interesează prestațiile „comerciale" și nu am
încredere în „libertatea presei" din România. Am
mari îndoieli că unii comentatori scriu din probi-
tate profesională și cred că, cel puțin deocam-
dată, „libertatea presei" e doar o legendă. Nu
cred că penițele ascuțite ale UASCR-ului de altă
dată produc artizani ai jurnalismului democratic.
Am primit invitații de la diverse publicații, dar
nu simt că ar trebui să mă prind în joc. Dealtfel,
nu îmi doresc să fiu judecat după prezențele
mele în presa culturală, ci după cărțile pe care le
scriu. Nu prea înțeleg de ce lumea în România e
așa de atentă la baletul din presă: performanța
culturală nu are absolut nici o legătură cu ce se
întâmplă acolo. Lucrurile profunde ale timpului
nostru nu se elaborează în presă.
- Se poate sesiza în aceste opinii exprimate
de dumneavoastră o nuanță: dacă literatura uni-
versală vă captează atenția ca oarecum neutru
consumator avizat, chiar savurând-o, literatura
românească pare a vă durea. Nimic mai firesc,
de altfel. Vă simțiți responsabil, ca om de
conștiință, pentru literatura limbii dumneavoas-
tră materne?
-	Nu... Cred că fiecare dintre noi suntem
responsabili doar pentru faptele și opțiunile noas-
tre. Lucrurile pot evolua diferit în România, în
timp ce percepțiile unor autori de ficțiune care
trăiesc în altă parte pot fi diferite. Nu mă simt
responsabil față de literatura română ca idee
abstractă, dar mă simt responsabil față de citi-
torul de limbă română, cel care își dorește, pe
bună dreptate, produse culturale de calitate real-
izate și gândite azi, cu percepția și sensibilitatea
de azi.
- Cea mai evidentă caracteristică a primului
dintre volumele dumneavoastră din ultimii ani
era o paletă stilistică remarcabil de largă. A ținut
aceasta de o strategie, a fost o demonstrație, sau
mai degrabă alegerea celei mai potrivite unelte
stilistice pentru un subiect dat?
- Vă mulțumesc pentru întrebarea aceasta,
pentru că ea atinge lucrul la care țin cel mai
mult și pe care aș descrie-o, mai în glumă, mai
în serios, drept povestea cu naratorul-cameleon.
Cred că situarea naratorului, punctul de vedere
narativ, ritmul și nivelul de realitate al romanului
sunt impuse de subiect și cred că inteligența
autorului se măsoară în momentul alegerii aces-
tui ansamblu. Restul e doar măiestrie și execuție.
Dar ideea cea mai importantă e cea a acordării
inițiale de ton, pentru că întregul roman sau
întreaga nuvelă se construiește pe baza acestei
opțiuni. Alegerea aceasta e pentru roman ceea ce
sunt axiomele pentru un model geometric. Un
critic a spus despre mine că sunt „un bun sinteti-
zator de stiluri", și cred că și-a dorit, prin aceas-
ta, să îmi atribuie o lipsă, eventual un punct
slab. În realitate, nu cred că e deloc ușor să scrii
în foarte multe feluri, am studiat până să ajung
acolo și nu cred că e ușor să îți propui să convin-
Bogdan Suceavă
foto: Dinu Lazăr
gi în fiecare dintre stilurile abordate. Nu e ușor
să concurezi la decatlon, pentru că această multi-
tudine de stiluri abordate răspund unei cerințe
cât se poate de reale: trăim într-o epocă rafinată,
când toate stilurile s-au încercat, când la nivel
stilistic s-a mers foarte departe, când cititorul știe
foarte bine asta și are așteptări înalte. Cum ar
trebui să producem literatură pentru o astfel de
vârstă literară? Să ne cantonăm într-un singur
stil, să ne agățăm de o imagine preconcepută, să
turnăm într-un tipar prestabilit fiecare subiect
care ne trece prin mâini? Nu ar însemna că
facem din literatură prea puțin, dacă am proceda
așa? Pentru cine scrie proză azi, maxima versatil-
itate stilistică e o importantă armă de seducție, o
caracteristică mai necesară ca orice altceva.
„Fise °i documentare”
- Pentru un scriitor totuși tânăr surprinde în
proza dumeavoastră o imagine remarcabil de
coerentă, închegată și mai ales vie asupra unei
perioade revolute pe care n-o puteți cunoaște
integral din experiență directă. Reporterul tinde
să numească, provizoriu, metaforic și ad hoc
acest aspect al prozei dumneavoastră „arheologie
literară'. Care e mecanismul acestei „recuperări"
de nuanțată acuratețe?
- Cred că scrierea literaturii de ficțiune
implică o importantă componentă de docu-
mentare. Ați remarcat, probabil, în Cronica
păsării-arc, de Haruki Murakami, la finele unor
pasaje de reconstituire istorică a unor scene din
cel de-al doilea război mondial, faptul că autorul
a citat o bibliografie serioasă, compusă din cărți
de istorie. Cred că e practic imposibil să scrii
proză de ficțiune, azi, fără să te documentezi
minuțios. Sunt sigur că Mircea Cărtărescu a citit
serios biologie și anatomie, înainte de a scrie
Orbitor, iar Dan Lungu, pentru a recompune
universul României profunde din Raiul găinilor,
s-a documentat la sursă (are norocul că, fiind un
serios universitar în domeniul sociologiei, are o
permanentă înțelegere și relație privilegiată cu
realul). În ceea ce mă privește, în folderul în care
scriu fiecare roman păstrez două secțiuni, intitu-
late Fișe și Documentare. În folderul în care
reunesc materialele documentare ajung să
stochez la un moment dat zeci de file despre o
anume idee. Pentru Venea din timpul diez [2] a
14
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
14
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
trebuit să mă documentez în chestiuni de istorie
medievală, asupra felului cum se manifestă
sectele de orientare satanistă, am încercat să
reconstitui Bucureștiul din anii 1992-1993, a fost
o operațiune mai amplă decât pare la prima
vedere. Pentru unele dintre nuvelele din Imperiul
[3] sau Bunicul [4], a trebuit să citesc multe jur-
nale, cărți de istorie despre anii patruzeci sau cin-
cizeci.
- Romanul dumeavoastră Venea din timpul
diez este textul cel mai elaborat de până acum,
un soi de istorie ieroglifică sui generis, plină de
subtil humor. Transpare savoarea încercată scriin-
du-l. Totuși, față de exemplaritatea unor piese
din primul volum, mai ales ca forță de șoc, pare
o retragere strategică, cu nu mai mult de un pas.
Ne așteaptă, oare, un roman de duritatea câtorva
din piesele volumelor de proză?
- Dacă prin forță de șoc înțelegem întorsă-
turile spectaculoase, surpriza, paginile încheiate
cu un punch line, atunci cred că o astfel de
atmosferă nu poate fi nicăieri realizată mai bine
decât pe terenul prozei scurte. În roman e
importantă și atmosfera, e important felul cum
se leagă fluxul istoriei. Cred că subiectul din
Venea din timpul diez cerea atmosfera unei
comedii a ideilor, ceea ce e diferit de o comedie
de situații. Apoi, dacă prin duritate vă referiți la
tragismul unora dintre temele abordate în proza
scurtă, da, e posibil ca în unele texte viitoare să
ating din nou aceast registru. Atunci când discu-
tați despre "istorie hieroglifică", ar merita pre-
cizat că nu e vorba despre un roman cu cheie
(Paul Cernat a observat foarte bine asta, într-o
cronică din Observatorul cultural [5]), ci despre
un roman care încearcă să exploreze principiile
din spatele unor excese ale timpului nostru. De
ce funcționează realitatea românească așa cum
funcționează? De unde apar ideile acelea pro-
fund tâmpite despre români ca urmași ai tracilor,
ca un soi de rasă pură cu o misie pe pământ? De
ce suntem contemporani cu atâția ciudați care își
imaginează că pot confisca realitatea românească
și o pot infesta cu obsesiile lor ridicole? Ideea
asta e suficient de spectaculoasă în sine și cred
că are suficientă forță de șoc, dacă te gândești la
ea cu ceva mai multă atenție și dacă o descrii
până la ultimele ei consecințe. Nu e nevoie să
produci un policier ca să simți că rămâi fără aer
în prezența unei asemenea idei. Avem o realitate
infestată și, dacă ajungi să o cunoști bine, îți vine
să te protejezi, așezând între tine și ea un zid, o
formă de separare, o distanță. Am vrut să scriu
un roman despre asta. A rezultat expresia exas-
perării mele de a fi crescut în România.
pentru care am vrut să-mi urmez doctoratul în
altă parte era primordial academică. Îmi doream
ceva mai bun, o atmosferă care să mă provoace,
îmi doream să văd cum se nasc marile idei -
să-i cunosc pe cei care le crează. Îmi doream să
merg la Michigan State University pentru că
atmosfera de acolo a fost în mod deosebit
fecundă pentru geometria diferențială de după
1970. Am lucrat cu cine mi-am dorit și am avut
exact comisia de teză pe care mi-am visat-o atun-
ci când am ales să merg acolo. După 1993 a exis-
tat o evoluție importantă în studiul curburii. Au
apărut așa-numiții noi invarianți de curbură (pe
care mulți autori îi asociază cu numele conducă-
torului meu de doctorat, B.-Y. Chen). Categorii
foarte speciale de spații merită studiate cu aju-
torul unor curburi „adaptate" la natura respec-
tivelor spații. Există anumite tehnici de a con-
strui aceste elemente de curbură, „asimetrizând"
anumite sume, modificând ponderea cu care
unele direcții contribuie la cantitatea care dă o
anumită măsură geometrică, cea care în sens cla-
sic era considerată a fi curbura. Un studiu reușit
al acestor cantități ajunge să ne spună multe
despre proprietățile spațiului studiat. E o teorie
importantă, care continuă, în direcția studiului
curburii, studiul teoremei de imersie a lui John
Forbes Nash (care a devenit cunoscut după
apariția filmului A Beautiful Mind). Dacă ar fi să
menționez dintre lucrările mele una, aș aminti-o
aici pe cea care are un titlu apropiat de titlul
tezei mele, Fundamental inequalities and strong-
ly minimal submanifolds. Această lucrare a
apărut în volumul 337 al seriei Contemporary
Mathematics [6], volum apărut în decembrie
2003 și intitulat Recent Advances in Riemannian
and Lorentzian Geometries, în editarea lui
Krishan L. Duggal și Ramesh Sharma. Despre
seria respectivă, editată de American
Mathematical Society, la Book Series Published
by the AMS [7], se spune așa: The AMS
Contemporary Mathematics series is known for
maintaining high scientific standards. This series
consistendy produces quality, refereed proceed-
ings written by recognized experts in their fields.
Dacă e vreo citare de care sunt în mod special
mândru, e probabil cea dintr-o lucrare a lui B.-Y.
Chen din 2005, deși, probabil, nu aceasta e
citarea de cel mai mare impact pe care lucrările
mele au primit-o. Îmi place să scriu și proiecte
matematice cu o importantă componentă edu-
cațională, și recent mi-au apărut câteva lucrări de
acest fel în Forum Geometricorum [8], The
Australian Mathematical Society Gazette [9], sau
în alte publicații. Nu știu dacă povestea aceasta e
neobișnuită pentru un romancier de limbă
română și nu îmi pun problema altfel decât într-
un sens foarte realist și pragmatic: sunt teme pe
care le pot trata bine și la o adâncime care să
intereseze? Am ceva de spus? Dacă simt că da,
atunci studiez tema respectivă, scriu și propun
spre publicare. Și mă exprim cu egal interes și în
matematică, și în literatură.
- Între matematicianul/profesor universitar și
scriitorul care sunteți există un raport de mutu-
ală colaborare, de ignorare reciprocă, de comple-
mentaritate sau de echilibru? Există o variație în
timp a acestor raporturi?
- Cred că cea mai potrivită descriere, din câte
alternative ați sugerat dumneavoastră, e cea de
complementaritate. Nu cred că suntem atât de
înțelepți sau inspirați, încât să scriem non-stop și
cred că a scrie continuu e o cale de a-ți slăbi
forța literară. Nu-i înțeleg nici pe cei care spun că
le e lene să scrie roman, și că de aceea se dedică
poeziei. Cred că e important să avem căi diverse
de a ne exprima, de a explora, de a ne afla în
contact cu realitatea și cu împlinirile culturii.
Matematica este, din punctul acesta de vedere,
un recurs la realism. Făcând matematică multă
vreme știi foarte bine cât merge forța imaginației
tale, știi pe ce te poți baza într-o construcție
(chiar și atunci când e vorba de literatură de
ficțiune), știi foarte bine ce înseamnă o abordare
constructivă și ce înseamnă să răspunzi cu pre-
cizie unei probleme. E și literatura o cale de a
clarifica, de a soluționa, dacă e folosită cu pre-
cizie și dacă imaginile literare își găsesc rostul.
Note:
[1]	http://www.timpul.ro.
[2]	Venea din timpul diez, Editura Polirom, Iași, 2004,
colecția Ego. Proză.
[3]	Imperiul generalilor târzii °i alte istorii, Editura
Dacia, Cluj, 2002; ibidem, Editura LiterNet.ro, 2003
(http://editura.liternet.ra/carte.php?carte=56).
[4]	Bunicul s-a întors la franceză - istorii -, Editura T,
Iași, 2003.
[5]	http://www:obsei'vatoicultuial.io/mformatiaiticolphtml?xid=14445;
[6]	http://www.ams.arg/baakstare?fn=20&arg1=canm-
series&item=CONM-337;
[7]	http://www.ams.org/bookstore/seriesdesc;
[8]	http://farumgeom.fau.edu/FG2005volume5/Index.html;
[9]	http://www.austms.arg.au/Publ/Gazette/2006/MaI06/;
interviu realizat de
Radu-Ilarion Munteanu
■
„Mă exprim cu egal interes °i
în matematică, °i în literatură”
- Există o cât de mică posibilitate de a tra-
duce în limbajul comun natura propriilor dum-
neavoastră realizări în matematică? Le puteți cel
puțin plasa în timp?
- Pentru mine, matematica e cea mai impor-
tantă experiență formativă, universul celei mai
cuprinzătoare rigori. Am învățat să lucrez într-un
mod ordonat, disciplinat, și am avut bucuria
extrordinară să văd la lucru oameni cu adevărat
geniali. Spre deosebire de alte domenii, unde ie-
rarhiile depind de bătaia vântului, în matematică
e clar cine reușește. Izbutesc cei care extrag un
adevăr semnificativ dintr-o realitate matematică.
Pe unii i-am văzut lucrând îndeaproape și, cu cât
mai mult i-am cunoscut, cu atât mai mult am
învățat să-i iubesc și să-i admir. Rămâne această
extraordinară experiență formativă, despre care
voi vorbi mereu cu plăcere.
Am plecat din România în 1996 și motivația
foto: Dinu Lazăr
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Black
Pantone 253 U
Black
Pantone 253 U
poemul de la Fiad
Bucurestenii
Tinerii poeți bucureșteni, participanți la Tabăra de literatură de la Fiad, ediția a 2-a, mai 2006, sînt Diana Geacăr și Oana
Cătălina Ninu, două dintre laureatele ultimele ediții a Festivalului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, secțiunea debut, pentru
volumele bună, sînt eu diana și sînt noua ta colegă de cameră și mandala, și Teodor Dună, autorul a două volume - Trenul de
treieșunu februarie și Catafazii - foarte bine primite de critica literară.
Diana Geacăr
singură-acasă
să mergi pe stradă după 2 sticle de vin
e o adevărată plăcere
o adevărată provocare
cu zâmbetul tău pe care știai că-l ai
dar nu-l mai aveai de ceva timp
ca un orgasm pe care-l tot aștepți
te-ai întâlnit cu gagica
îți place
dar nu f tare
ceea ce-ți dă un sentiment de siguranță
numai că-ți vine să iei toate fetele în brațe
să le-apuci de cur
să le săruți cu poftă
să le umpli de scuipat
numai pe ea o pupi în fugă
ca din obligație
dar o obligație plăcută
ceea ce-nseamnă să ai dragoste & iubire
ai vrea pe cineva să-ți paseze experiența
ca un student din anii mai mari
care-ți dă toate șmecheriile în legătură cu
examene & profi
-s momentele-n care simți că iubești
pe toată lumea
stai la masă cu 20 de oameni & bere
Of aii»
Uz	•'i
to	Auz leaoM codau
dat O‘i-I fual avial du
mu ffȚotuz	taU- '	’
Jd-ai' Jid&iulf- (U (apte
AA' duu .	^0
dai Iom 4 luM.
ci-v do •ifujbfiu-tuj tir țihitoufț
f'Mnuuf tT tt wuj? Jo nr	fu
au vhq p tt art/Q
HM f^eiuraA
Cu’uul	db'iT aau Ouoa'na.a.^1

mori dacă
nu se oprește din vorbit
măcar unu să te țină strâns în brațe
o secundă
ca și cum și-ar dori cu adevărat asta
unu care te fixează-n disperare
cu gînd să te aibă un pic
iar tu să-l umpli de scuipat
recunoaște
vrei un corp presat de tine & bere gratis
pân-atunci te face să râzi / te bagă-n seamă
ce-o fi o fi
să leșini / să cedezi
bucură-te de asta
Oana Cătălina Ninu
Work & Travel
work & travel în SUA anului 2006
studenții care au nevoie de pături să ceară la
administrație
dimineața când ușile se trântesc cu zgomot
și în spatele lor perechi de mănuși negre
Diana Geacăr și Oana Cătălina Ninu
încleștate pe clanțe
perechi de călcâie galbene
pălării de ciuperci plutind în chiuvetă
ni se verifică ștampilele de pe mâini
carne reciclabilă într-un sac mare de plastic
panouri electrice se reflectă în dâmbovița
în limfa mea galben-verzuie
iubește-mă
50% reducere la toate produsele ROZ
dependențele noastre trăite până la autodistrugere
prapurele în care ne ținem unghiile roase
și venele celor care ne-au iubit
trebuie să mergem înainte altfel vor merge ceilalți
pentru noi
trebuie să ne legăm trompele altfel vor merge
copiii noștri pentru noi
iartă-mă
cerceii mei sticloși te vor spinteca la noapte în
somn
îmbrăcați haute-couture în scotch
nimeni nu ne va mai putea atinge vreodată
Teodor Dună
Teodor Dună
au fost doar carnea
peste trupurile roase de vânturile aspre el se așază
și-și umezește degetele în ochii lor.
de foarte aproape un cal mort îi veghează.
în spatele calului o imensă întindere de trandafiri
sălbatici. o liniște coboară în pământ, iar sub
dealuri
o oarbă își ia zborul. mâinile ei merg spre
miază-noapte
și arborii o urmează în legănarea ei.
în ierburi sunt trupurile roase de vânturile aspre.
ei au fost carnea care i-a umplut gura.
pe un drum cu mesteceni au fost și au fost doar
carnea.
palmele lor par acum o vâltoare. se izbesc de
stânci
apoi coboară spre mări.
peste trupurile roase de vânturile aspre el se
așază.
lângă ei o oarbă se piaptănă cu degetele pline de
pământ.
și-n jur mai mult un cal mort
decât o întindere de trandafiri sălbatici.
■
16
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
16
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
proza
Paharul
(fragment)
Andrei Lucian Mocuta
Andrei-Lucian Mocuța s-a născut la 12 ianuarie 1985, este arădean și student al Facultății de Litere - Universitatea de Vest
Timișoara. Premii obținute la concursuri literare: Premiul I la Concurul Național „Radu Rosetti”, Onești, 2003; Premiul II la
Concursul Național „Marin Preda”, Siliștea Gumești, 2003; Diploma de excelență la Concursul Național de Literatură, Slobozia,
2002; Premiul II (proză) la Festivalul de literatură „Dorel Sibii”, Săvârșin, 2002. Cîștigător al concursului de manuscrise inițiat de
USR.
Debut în revista de cultură Semne (An IV, Nr.4(16) - Deva, 2002); colaborări la: Arca, Ca și cum (Arad); Familia (Oradea).
Conform așteptărilor, camera hotelului era
un spațiu foarte modest, aflată chiar în
fundul culoarului populat cu alte cinci
cămăruțe. Avea forma unui triunghi isoscel, cu o
bucătărioară, un pat vechi, un dulap de dinainte
de război, tapetat cu câte o oglindă imensă pe
fiecare ușă și trei geamuri. Toaleta era comună, pe
coridor, iar dușurile se aflau undeva la parter.
Pereții camerei erau de un crem deschis, ici și
colo corectați de un petec de glet roz sau maron.
Sus de tot, pe latura stângă a triunghiului isoscel,
un păianjen dădea impresia că zăcea răstignit
între două cuie bătute în perete și își țesea liniștit
pânza. Jos, la bază, pe latura necongruentă a
încăperii era postat un calendar al anului curent,
ilustrat de patru imagini color, fiecare
reprezentând câte un anotimp. Toate imaginile
aveau un element comun: câte un copac. Un cireș
înflorit pentru primăvară, trei palmieri la o
rădăcină pentru vară, un arbore ecuatorial într-un
ținut sterp pentru o toamnă timpurie și câțiva
brazi îngropați în zăpadă pentru iarnă. Parchetul
de lemn, vechi, tot dinainte de război aducea cu
o plută ce se legăna pe ape calme cu mișcări
infinit de lente. Pe măsură ce înaintam înspre
vârful triunghiului, spațiul se îngusta tot mai
mult. Acolo, pe partea dreaptă, la câțiva pași de
vârf era fixat primul geam, cel mai mic dealtfel.
Suprafața lui era mascată de o perdea fină,
alcătuită din nervuri subțiri, albe odată, acum
prăfuite și slinoase din cauza fecalelor de insectă.
Ramificațiile șubrede ale perdelei reprezentau o
scenă dintr-o junglă, cu o leoaică ce își chema
puii. Imaginea era reprodusă de trei ori de-a
lungul pânzei subțiri, până acolo unde era tăiată
brusc. În spatele perdelei, pe fereastra minusculă
am zărit o peliculă din desenul animat Lion King,
un peisaj multicolor în care leoaica se mișca și își
chema cei patru pui de pe perdea. Ascultători,
aceștia
s-au apropiat în galop de ea și au urmat-o în șir
indian. M-am adâncit și mai puternic în fundal cu
privirea și am zărit o lume de carton în plină
forfotă, fără nici o grijă, un spațiu ludic ieșit din
prezent. Mă simțeam atât de bine acolo, printre
animalele colorate, papagali în tușuri de curcubeu,
cu ciocuri exagerat de mari vorbind limba
omenească. Sau poate eu înțelegeam limba
păsărilor. Eram ocrotit de orice grijă, boala îmi
trecuse, sau cel puțin puteam să o înlătur prin cel
mai infim gest, un decupaj în hârtia colorată, sau
o corectură cu guma de șters. Totul se limita la
niște trăsături de creion și carioca, îmbinate în așa
fel încât să fure ochiul și să îl facă părtaș acestei
geometrii iluzorii.
Am coborât pe latura triunghiului și mai jos și
m-am trezit în fața celui de-al doilea geam, cel
mai mare de data aceasta. La fel ca și primul
geam, și în acest caz perdeaua era țesută din
același material moale și subțire prin care se
putea observa ceea ce se află de partea cealaltă.
Reprezentările de pe țesătură erau acum de o altă
natură, mai în concordanță cu anotimpul, să
zicem. O diversitate de fructe: cireșe, mere, pere,
prune, gutui erau dispuse consecutiv, unele sub
altele, până acolo unde pânza albă se termina în
niște franjuri microscopici. O porumbiță zbura
prin fața ferestrei, scrutând cu ochiul ei rotund și
roșu mișcările mele din interiorul peșterii. Își
desfăcu aripile planând liniștită, lansându-mi o
invitație la zbor. Toate acestea amestecate cu
decorul din perdea mi-au oferit o stranie senzație
de deja-vu. Atât cămăruța, cât și spațiul de
dincolo de fereastră au devenit locuri familiale,
care îmi aminteau de începutul copilăriei mele și
de odaia profesorului de engleză din satul natal.
Era un pieten al tatălui meu. Toate lucrurile erau
dispuse la fel ca și în odaia lui de vară: patul,
dulapul cu oglinzi, faianța de pe pereți, chiuveta,
până și săpuniera. Am dat la o parte perdeaua și
am lăsat soarele să mă orbească și să îmi curețe
figura chinuită de spectre. Mi-am ridicat fața în
sus până a început să mă doară și am zărit
cuiburile de vrăbii de sub țigla casei. M-am
deplasat cu fundul pe pervazul ferestrei pentru a
zări mai bine o vrabie care ciripea asurzitor,
neputându-se descâlci dintr-o crenguță de vie
împleticită pe piciorușul stâng. Din depărtare se
auzea un bâzâit înăbușit, ca și al unui roi de
albine. Dintre două pagode de lemn în miniatură,
care fără îndoială serveau ca stupi pentru albinele
mătci, apăru și profesorul de engleză cu o pălărie
pe cap, de care atârna o pânză de tifon pe față.
Semăna cu o văduvă îndoliată la capătul unei
înmormântări. Și-a dat masca la o parte,
relevându-și privirea calmă și luminată de cei doi
ochi de safir. Două albine se zvârcoleau încă
turbate, neștiind cum să scape din barba lui
foarte lungă. Mi-am odihnit câteva clipe ochii
asupra livezii crescătorului de albine. Un mozaic
de pomi fructiferi de cele mai diverse soiuri se
întindea peste verdele crud al grădinii. Era un
labirint în care îți era mai mare dragul să te
pierzi, un mecanism fără piedici și enigme. Puțin
mai în față se zărea grădina de legume, unde
crescătorul de albine aduna într-un coș de nuiele
subțiri, roșii, varză și ceapă. „Am venit de la
piață”, îi plăcea lui să se laude de fiecare dată
când aducea coșul cu legume proaspete în casă.
Locuia împreună cu mama lui, care mai tot
timpul și-l petrecea cu grădinăritul, tocmai de
aceea ograda lor semăna cu un colț din rai. Pe de
altă parte, ea mai avea harul ghicitului în zațul de
cafea; odată i s-a întâmplat minunea ca pe fundul
ceștii să se prefigureze chipul lui Crist cu potirul
sfânt. A hotărât să nu anunțe nici un preot și să
îl păstreze cu strășnicie într-o cutiuță de carton,
de-acelea în care se țineau vechile instrumente de
Andrei-Lucian Mocuța
croșetat. Un clinchet de clopot se auzea dinspre
stradă, cu două voci vesele care îl acompaniau.
Poarta vopsită în ocru și puțin decolorată de
soarele puternic de vară s-a zgâlțâit pentru câteva
momente, după care s-a deschis. Un om în vârstă
și un copil care trăgea drăcește de funia de care
era legată o capră au pășit în ogradă. Băiatul era
rumen la față, trecut prin toate nădușelile, iar
bunicul încerca să îl desprindă din această trântă
imaginară cu cine știe ce zmeu sau căpcăun.
Sărmanul animal trebuia mai mereu să își suporte
soarta de învins. Capra se numea Tatiana și avea
doi iezi, care urmau să fie sacrificați de către
bunic odată, când nepotul se afla în vacanță la
mare, cu părinții. După ce băiatul s-a mai potolit
și a înfrânt zmeul înaripat, mama profesorului de
engleză s-a apropiat de el și ca majoritatea
sătenilor care iubeau vorba, l-a întrebat:
Măi, băiete, al cui ești tu?
Copilul s-a îmbufnat și i-a răspuns pe un ton
obraznic:
Păi cum, nu știi cine sunt eu!? Eu sunt băiatu’
lu’ primaru’!
M-am îndepărtat de la geam și mi-am
continuat jocul geometric, apropiindu-mă de
cealaltă latură congruentă, cea stângă. Jos de tot,
la formarea unghiului cu linia necongruentă, se
găsea și ultimul geam al încăperii. Acesta însă se
afla sus de tot și mi-a fost necesar un scaun
pentru a-l putea sonda în amănunțime. Fereastra
era un pătrat perfect, ascuns după aceeași pânză
șubredă, cu puțin mai groasă decât cea de
păianjen. Perdeaua aceasta nu reprezenta nici
scene din desenele animate, nici natură moartă cu
fructe, ci părea a constitui un mecanism infernal
de complex ce nu mai fusese descoperit până
atunci: o mașină de stocat timpul (putea să îl
oprească și în același timp să îi dea cursivitatea
vitezei unui melc). Imaginea celor doi delfini ce
stăteau încremeniți în aer, înainte de a plonja în
apă mă tulbura în toate măruntaiele. Ce fel de
minte malefică ar putea să îi țină prizonieri acolo,
încremeniți în acea poziție pe perdeaua murdară,
privați de lumea ce îi aștepta în adâncuri?
Camera se învârtea cu mine, iar pereții ce fuseseră
odată crem deveneau din ce în ce mai condensați
de igrasie. Apa începea să mustească în interiorul
lor, până ce în spatele geamului pătrat valurile
izbeau furioase sticla. Natura reacționa împotriva
acestui mecanism diabolic, încercând să îl
anihileze. Mă visam cu întreaga construcție
scufundat într-o apă curată și rece pe care puteam
continuare în pagina 18
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
1:
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
translații
Lectura ca operă ironica
Horia Căpusan
Carlos Fuentes
Constancia
Traducere din spaniolă de Cornelia
Rădulescu
Bucure°ti, Editura Humanitas, 2006
Cunoscut cititorului român prin scrierile
sale Gringo viejo, Instinctul lui Inez,
Diana °i Jilțul vulturului, Carlos Fuentes
revine în atenție cu romanul Constancia ce
exploatează o temă dragă romanului sud-
american: legătura indestructibilă dintre om °i
strămo°ii/ umbrele sale. Iată o scriere care începe
ca un vodevil °i se sfâr°e°te în plin fantastic. Pe
baza unor indicii destul de firave (praful de pe
pantofii soției, o scenă petrecută cu mulți ani în
urmă, vizibila tulburare a aceleia°i soții în
momentul morții celuilalt, o absență a ei, faptul
că cei doi n-au fost niciodată împreună), un
doctor bătrân, mizantrop °i prost adaptat în
lumea americană ajunge să-°i suspecteze
consoarta andaluză de infidelitate cu un fost
actor rus, personaj cu evidente trăsături mortuare.
Numai că după o anchetă în toată regula,
doctorul Hull din Savannah Georgia descoperă nu
numai că suspiciunile lui erau adevărate ci °i că
cei doi ca °i copilul lor erau în realitate morți -
morți de mai bine de patruzeci °i nouă de ani.
Aceasta este în linii mari tema scrierii
Constancia de Carlos Fuentes (nu sunt mai precis,
căci chiar °i încadrarea genologică a ei nu poate fi
decât foarte aproximativă). Și adevărul e că
ambele lecturi la care am făcut aluzie pot fi la fel
de valabile. O lectură ca operă ironică - despre
iluziile celor care î°i închipuie, ca doctorul Hull
într-o primă fază, că trecutul poate fi uitat, că
morții °i morțile dinainte nu au nici o importanță,
că ajunge o traversare a oceanului °i intrarea
într-o lume nouă (ce capătă ea însă°i totu°i un
evident aer infernal) pentru ca să fii pur ca în
prima zi după încercări. Dar în realitate nimic nu
se uită; în camera lui Plotnikov, timpul retrăie°te
în fața ochilor uimiți ai doctorului, Constancia
(nume simbolic) se reîntoarce la dragostea ei
dintâi; °i până la urmă adevărata ei poveste va
ieși la iveală. Sau ca scriere fantastică în care
cronologia e abolită (Hull renunță la încercarea de
a mai pune cap la cap fragmentele de vieți
cunoscute lui), în care sfidând timpul, totul
trăie°te într-un prezent etern.
Dar dincolo de aceste lecturi parțiale, mai
există una care poate le înglobează pe toate,
Constancia e o parabolă tragică asupra memoriei,
asupra a ceea ce rămâne. Și aici stă de fapt miza
vieții doctorului Hull; el trece printr-o inițiere ce-i
revelează sensul vieții. El trebuie să fie în acela°i
timp doctor (a°a cum îi cerea Plotnikov) - căci el
trebuie să vindece durerile celorlalți - °i scriitor
care păstrează memoria celorlalți. Și nu numai
pentru un singur cuplu - este ceea ce spune
personajului principal ultima apariție, cea a
salvadorienilor uci°i care vin ca °i Constancia să
se adăpostească în casa lui. Doctorul Hull gre°ea
când credea că, real sau fantastic, evenimentul
trăit de el era singular. Din contră, el află la
sfâr°itul scrierii, care e rolul lui în drama
nesfâr°ită a lumii. Nimic nu e singular, totul e
repetabil prin memorie.
Ca °i alte romane latino-americane, tema
finală a romanului Constancia este aceea a
reîntoarcerii la origini, temă inepuizabilă pentru
autorii din acest spațiu, cu o mai apăsată
intruziune a fantasticului, mergând până la
apariția lui acolo unde te a°tepți mai puțin, până
la totala invadare a realului.
■
urmare din pagina 17
să o respir. Prin lumina spectrală °i difuză din
adâncuri, fluturându-mi hainele zdrențuite de pe
mine prin curenții lichizi, mă îndreptam cu greu,
în pofida gravitației, spre tavanul devenit galben,
la sute de metri adâncime pe fundul apei.
Țesătura cu cei doi delfini se unduia acum
lini°tită, dusă de curenți. Senzația de încremenire
parcă nu mai era atât de evidentă. Pe nisipul de
pe fundul mării, crabii multicolori se târau cu
mi°cări dezorganizate, iar câte un pe°ti°or
zvâcnea prin dreptul câte unei ferestre. Parchetul
de lemn începea să se umfle, formând o boltă
diformă, iar u°a dulapului se deschidea °i se
închidea la intervale egale de timp, mai mult ca
sigur scârțâind, însă neputând fi auzită de nimeni.
Oglinda de pe u°a dulapului reflecta din toate
unghiurile lumina împră°tiată °i răfuiala acestei
lumi subacvatice. De sus, din tavanul incolor,
Ca °i în urma unui cataclism cosmic, lumea se
reduse la câteva cute ale cearceafului unduindu-se
în jurul unei sticluțe de mir sfințiț uitate acolo,
°i la o licărire stranie a oglinzii. Cople°it de
melancolie, îmi aminteam cum bunicul mă
învățase încă de mic să desenez cruci pe pereți,
pentru a alunga spiritele rele °i blestemele din
casă cu ajutorul uleiului tămăduitor. De-atâtea ori
mă urcam în vârful patului acoperit cu pături
aspre °i cu plapume umflate cu puf de găină,
pentru a urmări gesturile sigure ale bunicului care
în fiecare lună î°i trasa câte o cruce în dreptul
unei împletituri groase de lână, bătută în patru
cuie în perete °i cu câte trei ciucurei alba°tri
atârnați de fiecare muchie. Țesătura din lână era
o reprezentare destul de puerilă a Fecioarei Maria,
cu figura °i trăsăturile pătrățoase °i inegale. Fața °i
mâinile erau brodate în portocaliu, ve°mintele °i
baticul erau gri, iar în fiecare colț superior era
încadrată de câte o literă grecească, în stânga
Alfa, iar în dreapta Omega. Și ca într-o reverie,
mă trezeam modulând cu acelea°i mi°cări lene°e
pe perete, deasupra căpătâiului patului meu vechi.
După ce am terminat, am îndepărtat sticluța,
m-am înfă°urat în cearceaful alb până la gât, în
a°a fel încât să pot doar respira °i m-am întins pe
patul scârțâitor. A°ezat într-o parte, mă puteam
privi din cap până-n picioare în oglinda de pe
dulap. Răbdătoare, circumvoluțiunile creierului
meu creaseră cămăruțe °i personaje, peisaje °i
false acțiuni, după care le abandonaseră undeva la
mijlocul distanței dintre cei doi Eu, cel întins pe
pat °i cel din oglindă, crescându-le volumul până
deveniseră ruinate °i goale ca țeasta gălbuie a
unui cavaler al tristei figuri.
■
atârna candelabrul de ghips ca °i o floare de
coral, iar în interiorul cupelor de sticlă, becurile
lăptoase deveneau ni°te ovule pe cale să
explodeze °i să elibereze mii de microvietăți. Patul
plutea în derivă, ciocnindu-se la fiecare alunecare
de pereții °ubrezi care tremurau, creînd unde ce
îmi zgâlțâiau trupul cu o plăcere perversă.
Cearceaful se unduia în cele mai diverse forme,
modelându-se aidoma unui spectru submarin,
speriind bancuri întregi de pe°ti care dădeau
târcoale. Pătrundeam prin u°i de lemn umflat °i
plesnite, încrustate cu scoici pline în interior de
nisip murdar °i apă tulbure. Canaturile erau
putrede °i ruinate, mâncate de decadență °i
melancolie. În dulap, cu tentaculele încurcate
printre umera°ele împletite din sârmă moale, un
pui de caracatiță își făcuse culcu°, iar în chiuveta
de fontă licărea un praf strălucitor.
Mă trezeam într-o stare de mole°eală °i
convalescență, frustrat ca un amnezic care nu-°i
mai poate aminti cine e. Doream atât de mult să
deslu°esc desenele din perdele °i să anihilez
lumina solară ce le hrănea din spatele ferestrelor.
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
18
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
interviu
„Nu caut lucruri obișnuite”
de vorbă cu d-nul Indrei Rațiu, reprezentant al “Rațiu Family Foundation” Turda
Andrei Țigănaș: - Domnule Rația, v-aș propune
să începem dialogul nostru cu ceva inedit, așa că
vă fac o provocare: imaginați-vă pentru două
minute că ați fi dumneavoastră un reporter sau un
om simplu - poate chiar din Turda - și discutați cu
domnul Indrei Rațiu care, cu siguranță, are multe
de spus. Care ar fi prima întrebare pe care i-ați
adresa-o?
Indrei Rațiu: - L-aș întreba: “Domnule Rațiu, v-
ați născut în Anglia, ați trăit în foarte multe țări,
ați călătorit în toată lumea, acum sunteți în
România. De ce sunteți aici și, ca român născut în
străinătate, ce impresie aveți despre țara noastră și
români? Vă întreb asta pentru că cei care sunt
proaspăt veniți în țară au, uneori, percepții foarte
interesante cu toate că sunt complet subiective.”
- V-am pus la încercare pentru că știu că ați
lucrat o perioadă în presă și aveți foarte multă
experiență. Poate că asta vă ajută să observați și
mai bine ceea ce se întâmplă în jurul
dumneavoastră. Ce radiografie ați face orașului
Turda în care locuiți de aproape doi ani?
- Constat că sunt într-un oraș de aproximativ
șaizeci de mii de oameni. Eu am locuit în Anglia,
într-un oraș de aproximativ douăzeci și două de
mii. Am surpriza să constat că trăiesc acum într-
un oraș coeziv dar în care cetățenii își păstrează
propria lor identitate. Sunt aspecte pe care nu le-
am remarcat în niciunul dintre orașele în care am
trăit. E un lucru foarte simpatic pentru că avem
aspectul unei familii mari, aici. Primarul orașului
are foarte multă putere, comparativ cu cei din
Anglia sau Franța. Multe din lucrurile de aici se
raportează la primărie. Este ceva nou pentru mine,
un lucru pe care nu l-am mai văzut în celelelte
țări. E ceva aparte.
-	Ați cunoscut România și înainte de ’89? Ne
puteți face o comparație văzută de afară?
-	Observațiile mele dinainte de ’89 ar fi atât de
subiective încât aproape că nu ar conta. În fiecare
an, foarte tânăr fiind, mergeam în vizită la o
familie care era un fel de... paria socială. Din acest
motiv nu ne întâlneam cu nimeni. Eram, deci, la
distanță de viața politică, administrativă. Nu am
putut observa prea multe din cauza asta. Veneam
în România pe perioade scurte, nu stăteam mult,
nu știam prea multe.
- Spuneați despre Turda că este un oraș coeziv
dar cu identitate. Un fel de ”unitate prin
diversitate”. Ce părți bune și ce pericole presupune
asta?
- Este interesant pentru mine să văd că, în
ciuda a tot ceea ce se povestește, cum că România
ar fi o țară cu diversiuni între etnii, eu nu am
observat nimic. Cel puțin nu la Turda. Poate în
orașe mai mari, gen București, da, dar aici nu. Aici
trăim alături de mai multe comunități culturale
care au fiecare tradiția lor, obiceiurile lor. Sunt
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
familii care vorbesc mai multe limbi - româna,
maghiara, germana, rromanes - dar acest lucru nu
le afectează identitatea. Fiecare comunitate ține la
obiceiurile sale. Această multiculturalitate, de care
trebuie să fim conștienți, are rădăcini mai vechi,
dinainte de 1918, când sistemul de putere era
complet diferit. Fiecare comunitate și-a lăsat
urmele și amprentele sale în istorie, odată cu
scurgerea vremii. ?i comunitatea rromă și cea
evreiască, germană, maghiară. Este prima dată
pentru mine să întâlnesc un mediu nu doar
tolerant față de diversitatea de culturi dar și
sensibil în acest sens. Asta este ceva complet nou
pentru mine. Nu văzusem niciodată. Auzisem de
la tatăl meu, Ion Rațiu, care îmi povestise de acest
mod de a trăi în comunitate. Dar eu nu am simțit
asta pe pielea mea decât acum.
-	Această multiculturalitate este specifică Turzii
sau orașelor din Translivania, în general?
-	Nu este specifică doar Transilvaniei. ?i în
Bucovina întâlnim așa ceva și în Dobrogea. Dacă
mă gândesc mai bine, în toată România. Îmi dau
seama de asta.
-	Ce diferă, atunci, la multiculturalismul din
Turda față de cel din alte orașe? Precum Clujul,
de exemplu.
-	Tu, poate, știi mai bine. Locuiești la Cluj. Mi-
e greu să vorbesc despre Cluj ca locuitor. ?i acolo
mă duc des dar nu am ocazia să văd lucrurile mai
profund pentru că nu stau. Am impresia, cred, că
diversitatea este aceeași dar se trăiește diferit
pentru că este vorba de un oraș mare. Cu un alt
ritm de viață.
-	Ați pomenit, deja, numele tatălui
dumneavoastră. Ce a însemnat să trăiți în preajma
unei personalități precum Ion Rațiu? V-a marcat
acest lucru, în vreun fel?
-	Când am venit aici am făcut un angajament
cu mine însumi dar și cu familia mea: să nu vin în
nume propriu ci ca reprezentant al fundației
înființate de părinții mei. Fac eforturi să îmi aduc
aminte că nu sunt aici ca Indrei Rațiu ci ca
reprezentant al unor tradiții, principii, valori și că
am un anumit scop. Mi-am asumat valorile
familiei dar nu le-am creat sau dezvoltat eu.
-	și totuși.. cum ați ajuns aici?
-	Viața mea, ca viața multor persoane, a avut
niște rupturi. Perioade în care închei o perioadă a
vieții și vrei să începi alta, să faci altceva. Fie
atunci când îți închei o carieră fie când divorțezi și
te gândești să-ți refaci viața. ?i eu am ajuns, în
2003, la o astfel de ruptură care a însemnat că
viața mea în Statele Unite a luat sfârșit.
Divorțasem și mi-am pus problema, atunci, să
revin la casa mea părintească, la vechea mea
familie. Asta am și făcut, revenind la Londra,
inițial. Lucrurile au evoluat în mod complet
natural fără să mi le fi planificat. Am vizitat
Turda, după mult timp. Am stat la hotel și, din
turist, am devenit, încet, localnic. Îmi aduc aminte
că aveam o discuție cu fratele meu Nicolae care
mă întreba care sunt condițiile pe care le pun eu
venirii mele în acest oraș. Condițiile erau simple.
Să am o casă, în care să locuiesc, un televizor cu
CNN, o Dacia cu aer condiționat. De ce Dacia?
Pentru că aveam o poftă de a explora drumurile
de munte și știm că Dacia este un fel de
Hummer, un mini-Hummer românesc și nu e
mașină mai tare decât asta.
- Deci familia v-a sprijinit să veniți...
- Ah, da! și cu aceste condiții am venit. Bani
nu cerusem. Eu sunt voluntar. Dacă mă vei
întreba cum îmi câștig viața, îți spun că, venind
aici eu n-am avut nici o oportunitate de a câștiga,
de a avea bani. Trăiam din economiile mele făcute
în trecut când, e adevărat, câștigam foarte bine.
Un an mai târziu, abia, am participat și eu la
activitățile imobiliare ale intreprinderii familiei
condusă de fratele meu. Atunci am obținut câștig.
Acțiunile mele aici, la Turda sunt 90 % non-profit.
- Mulți v-ar putea considera un om excentric:
ați trăit într-o țară frumoasă, un oraș superb, într-o
familie valoroasă. Ați plecat, deodată, la Turda. Pe
unii îi șochează asta. Ce v-a împins să renunțați la
ceea ce ați avut?
- Da. Hai sa o luăm altcumva. Am lucrat în
Anglia, în State, în Franța, Germania, Elveția, în
Arabia Saudită, în Kuweit și în state africane
precum Tunisia. Singura pată din lume pe care nu
am vizitat-o este America Latină. Cu alte cuvinte,
în această perioadă a vieții nu caut locuri sau
lucruri obișnuite. Am trăit, am pierdut, am
câștigat, m-am casătorit, am divorțat, le-am văzut
și făcut pe toate. Am ajuns într-un moment în
care nu mă mai intereseză lucruri care mă incitau
poate la douăzeci sau treizeci de ani. Ce mă
interesează sunt lucrurile mai durabile, cum ar fi
viitorul unui oraș, al unei țări, și, dacă am avut
ocazia să vin, de ce să n-o fi făcut?
19
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
*
-	Stiați ceva despre Turda înainte să veniți?
- Da, de la tatăl meu, Ion Rațiu. Stiam de
Turda dinainte de ‘40. Îl știam ca pe un oraș mic,
cochet și elegant în care se juca bridge și table, în
care la teatru și în cafenele erau discuții elevate, cu
oameni cu pantofii lustruiți, foarte curați. Nu mă
așteptam să găsesc, de exmplu, praf. În memoriul
despre Turda al tatălui meu nu era menționat
praful. Când am venit aici, în ’69, am cunoscut un
oraș dărâmat în care nu s-a investit nicăieri în
afară de industrie. În ciuda unui oraș care nu
inspira optimism oamenii de aici erau, și atunci,
foarte primitori. Asta mi-a plăcut și atunci.
Dealtfel, în 1969 străinii erau bine văzuți în
România. Îmi amintesc că erau multe grădini de
vară, principalele locuri de atracție ale localnicilor.
Acolo puteai să mănânci un mic, să bei o bere sau
un pahar cu vin ascultând muzică tradițională. M-
a impresionat că într-un oraș dărâmat exista,
totuși, o viață socială intensă.
-	S-a schimbat ceva la Turda de atunci?
- Dacă ar fi să exagerez puțin aș spune așa:
este ca diferența dintre orașul Dresda dinainte de
război și orașul Dresda de acum. Dresda a
cunoscut o refacere fizică după război. ?i noi, la
Turda, suntem într-o fază de refacere morală,
spirituală și, mai ales, economică. Probabil că nu
este imaginea roz din perioada interbelică, atunci
când s-a atins maximul de prosperitate dar,
oricum, orașul a evoluat mult față de ceea ce
știam eu. Mai știu și că Turda era un oraș foarte
activ. Se organizau multe festivaluri și astfel de
evenimente pentru comunitate. Festivalurile aveau,
de regulă, teme agricole: porcine, bovine, floră.
Multe evenimente se țineau în fosta sală Europea
unde acum, din cîte știu, este o școală de șoferi.
Îți mărturisesc că este pasionant să vezi acest oraș
care, nu doar că are un trecut prosper, mândru
dar este și înconjurat de orașe mari, avansate, de
la care a preluat, în timp, câte ceva: Cluj, Alba,
Târgu-Mureș, de exemplu. Turda este un oraș în
tranziție. Mă bucur că pot asista și participa și eu
la această tranziție sau evoluție continuă a
orașului. Este ca și cum ai fi într-o echipă de
fotbal care are un meci. Tu stai la marginea
terenului, îți urmărești echipa care dă goluri și
conduce în fața adversarului. Deodată ai șansa să
intri în joc la half-time (jumătatea meciului, n.r.) și
pornești în teren cu încrederea în câștig. Asta,
pentru mine, este foarte încurajator în tot ceea ce
fac.
- Ce faceți aici? Care sunt activitățile
dumneavoastră?
- Instrucțiunile pe care eu le-am primit, ca
reprezentant al Fundației Familiei Rațiu, sunt
acelea de a promova limba, cultura, civilizația și
viața comunitară a celor de aici. De a-i promova
pe localnici, într-un fel sau altul. Ăsta este scopul
fundației. Încurajăm dezvoltarea vieții civile
turdene. Prin viață civilă înțeleg toate aspectele
care nu fac parte din vița guvernamentală, politică
sau administrativă, în general. Identific probleme
și propun soluții. Dar nu fac asta prin planuri
scrise și bătute în cuie. Eu nu operez în scris:
“faza 1: vom face asta asta și asta, faza 2:
realizăm cutare, cutare, cutare”. Ascultăm, vorbim
cu oamenii și, unde vedem că există vreun semn
că, făcând asta sau asta, ajutăm și contribuim la
viitorul orașului, construim proiecte și încercăm
să le dezvoltăm. Încercăm, apoi, și să formăm
oamenii din jurul nostru. Să le descoperim
veleitățile și să-i ajutăm să se dezvolte. Tu, de
exemplu, ai venit acum un an, ca student, ai
participat la “Întâlnirile democratice turdene” și ai
manifestat un interes pentru activitățile
gazetărești. Sper că atunci te-am încurajat și,
foarte repede, tu ți-ai găsit intrarea la un ziar de
aici unde ai avut o ascensiune fulger. și, apoi,
toți oamenii alături de care lucrez: Marta, Rareș și
lista e lungă. Olimpiu, de exemplu, m-a făcut să
înțeleg că el caută niște deschideri. I-am oferit,
astfel, posibilitatea de a pleca să lucreze, ca
voluntar, în străinătate. Va reveni acasă, sunt
convins. Dar se va întoarce cu deschideri, viziuni,
puncte de vedere interesante. Colaborez cu foarte
mulți tineri ambițioși, dornici de carieră, care
promit să se dezvolte frumos. Bucuriile,
satisfacțiile mele, vin din lucruri mici, pentru unii
nesemnificative. Mă sunase o directoare de școală:
“domnule Rațiu nu puteți să ne ajutați la
confecționarea unor diplome?” “bineînțeles, am
spus, câte doriți?”, “avem nevoie de trei”. “Dar
veți avea și alte evenimente”, i-am spus, “ce-ar fi
să vă fac cincizeci? Astfel veți primi diplome în
avans pentru viitoarele evenimente.” Eu
întotdeauna caut să împing mai departe dacă pot.
Ăsta este, de fapt, rolul meu. Nu doar că lansez
evenimente dar caut să implic cât mai multă lume
în organizare. De exemplu, colaborez cu zece
oameni, să zicem, la un proiect. Ei vor implica și
familiile lor, eventual prieteni și așa ne extindem
echipa.
- Vorbeați de “viață civilă”. Ca s-o puteți
promova, trebuie să o simțiți și înțelegeți. Cum
luați pulsul orașului? Teșiți la restaurant, jucați
table cu turdenii?
- Eu avusesem legături cu unii oameni de aici și
înainte să vin. Corespondam prin e-mail. Nu am
venit chiar “tabula rasa”. La început, când am venit,
totul era foarte frumos, am fost foarte bine primit
peste tot, mi se ofereau diplome și insigne cât nu
am primit o viață. Eram chemat la ceremonii ale
primăriei unde trebuia să vorbesc cu româna mea.
știam că asta va fi o primă fază a venirii mele aici,
că lumea va vedea ceva spectaculos în mutarea mea
la Turda, imaginându-și că, în trei zile, orașul se va
schimba complet din cauza asta. Între timp,
lucrurile s-au mai normalizat și oamenii mi-au
perceput dimensiunea umană. Sunt un om normal,
la fel ca și ei, care încearcă să-i înțeleagă și să-i
ajute. În prima fază, îmi amintesc, le puneam
oamenilor întrebări multe, uneori chiar deveneam
indiscret. Poate din cauza faptului că am fost
jurnalist. Dar în acest mod i-am cunoscut mai bine.
După ce am început să-i cunosc au apărut
proiectele. Evenimente de anvergură cu mulți
oameni implicați ca organizatori nu ca participanți:
“Week-end-ul cultural din Turda”, “Crăciun pentru
copii”, “Turda Fest”, seminariile, mesele rotunde pe
care tu le organizezi și așa mai departe.
- Cum determinați oamenii să se implice în
acțiunile dumneavoastră?
-	Determinat înseamnă, în română.?
-	Cum îi scoateți din pat, de la televizor și îi
puneți să acționeze pentru comunitate?
- Sincer nu știu cum reușesc. Unii sunt mai
reticenți, e adevărat. Avem tendința să lucrăm cu
elevi, studenți, șomeri, cred că ne ajută sau
avantajează faptul că ne promovăm activitățile,
apărem la televizor și nu facem un mister din
rolul nostru aici. Mulți vin la noi la ușă, pur și
simplu: “Aveți activități?”.
-	Cui vă adresați prin proiectele
dumneavoastră?
- Eu văd rolul nostru ca pe o zestre. Am
pronunțat corect? Un catalizator care produce
reacții chimice. Am început cu evenimente de
turism ca să promovăm acest potențial al
orașului. Mi s-a părut cel mai necesar. Cercetările
au arătat că este domeniul ce produce cele mai
multe locuri de muncă și crește nivelul de viață al
unei comunități. Era mai ușor un astfel de proiect
decât, știu eu, unul de dezvoltare a investițiilor în
industria energiei electrice. Suntem într-un stadiu,
acum, în care am instaurat o cultură de
evenimente. Deci, proiectele noastre sunt variate
și, atunci, publicul nostru diferă. Ne străduim în
orice mod să facem din Turda un oraș mai
atrăgător pentru investitori. Nu avem posibilități
pe plan fiscal dar avem pe plan social. Vrem să
găsim un interlocutor pentru fiecare posibil
investitor. De exemplu: vine firma X și tu să te
ocupi de ea. Tu vei fi ombudsmanul lor și
reprezentatul lor la Turda. Prin acest mod putem
simplifica lucrurile față de sistemul nostru
birocratic alambicat. Un investitor extern nu
poate să facă față singur, are, deci, nevoie de un
interlocutor.
-	Au trecut doi ani de la venirea
dumneavoastră. Ați făcut un fel de bilanț, o
comparație dintre situația orașului la venire și cea
de acum? Ați remarcat schimbări?
- Nu dorim să facem așa ceva. La genul nostru
de proiecte nimeni nu poate să vină și să spună
“eu am făcut asta, datorită mie s-a întâmplat
asta”. Acțiunile noastre cer echipe largi și
succesele sau satisfacțiile se împart la mai mulți.
Acum aștept inițiativă și din partea altora. Când
am venit nu am împărțit chestionare pe stradă de
genul: “cum percepeți Turda” sau. știu eu. Pur și
simplu am început. Aștept și mai mulți membri ai
comunității de aici să înceapă. Mai clar, să vină
cu inițiativă. Unii s-au implicat deja. La sfârșitul
anului 2005 am dat peste 85 de diplome și
certificate de voluntari. Este și acesta un indice al
implicării tinerilor în viața localității. În 2003 mi
se spunea la Turda că activitățile de voluntariat
sunt imposibil să fie dezvoltate. Avem relații chiar
și cu comunitatea pensionarilor din Turda, care,
unii n-ar crede, sunt o rezervă de putere și
creativitate. Sunt foarte bine organizați. Sunt o
comunitate strânsă, fac ceaiuri dansante și nu
ratează ocazii de a se simți bine împreună, în
număr cât mai mare. Noi vrem să venim cu ceva
îndrăzneț, acum. Să creăm o legătuă între
pensionari și tineri. Tinerii nu sunt încă suficient
de prezenți pe podiumurile vieții cotidiene. ?i ei
au nevoie, de ce nu, de niște bunici care să le
împărtășească din experiența lor. Am făcut recent
niște călătorii în străinătate, am fost în SUA de
unde m-am întors cu niște promisiuni de înfrățire
cu un oraș american. Deci, creăm o rețea în
străinătate care să sprijine Turda în nevoile ei.
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
"2ăj
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
Încercăm să ne achităm de sarcinile noastre într-
un mod cât mai plăcut °i mai relaxant. Să nu
crezi că eu nu mă distrez. Chiar °i la 59 de ani
mă distrez. Așa înțeleg eu prin a pune pasiune în
munca ta. Tot ceea ce am făcut în viața mea,
excentrică așa cum îi spui, se împlinește acum. Eu
am avut mai multe cariere și simt că experiența
mea dă acum cele mai multe roade.
- Enumerați-ne profesiile dumneavoastră din
tinerețe până acum.
- Am fost ziarist, am lucrat la publicațiile
“Evening Standard” și “Times” din Londra, am
lucrat la radio doi ani, la BBC, în timpul lui
Dubcek, am făcut cercetare în media devenind
asistentul lui David Frost care, știm, a avut o
carieră fulminantă în presă. Imediat după asta am
devenit dascăl. Am făcut un MBA (Master in
Business and Administration) la Instead, în
Franța. Am predat noțiuni de bază în
management. Am predat materia studenților mei
într-un mod ziaristic, încercând să fac totul a fi
cât mai simplu. Activitatea mea de dascăl a
continuat, metaforic vorbind, toată viața. ?i acum
sunt dascăl, într-un fel sau altul. Am lansat
propria firmă de management. Am lucrat și la
firme precum: ITT, IGM, ICI și multe altele. M-
am ocupat, firesc și de afacerile familiei, în
special cele din domeniul imobiliar. ?i, să nu uit,
am fost și vânzător. Când m-am stabilit în
America, chiar la început. Acolo oricine începe de
jos. Poți să ai și doctorat. Durează până se
echivalează și, atunci, trebuie să faci ceva. Am
fost picolo într-un restaurant francez. ?i aveam,
deja, o vârstă mai înaintată. Mi-am dat seama cât
de greu e să ții un restaurant. E nevoie de o
răbdare de fier. Perioada petrecută ca picolo și
vânzător, apoi, a valorat cât universitatea pe care
am absolvit-o la Cambridge.
- Voi trece brusc la un alt subiect, pentru că
doamna Pamela tocmai ne-a făcut cu mâna.
Povestiți-ne despre familia dumneavoastră de
acum. Cât vă susține în ceea ce faceți?
- Am mare noroc cu familia mea. Soția mea,
Pamela, mă sprijină foarte mult. Fosta mea soție,
Ioana și fiul Alexandru mă susțin chiar dacă sunt
la Paris. Mama Elisabeth și Nicolae, fratele, din
Londra. Nicolae, care este trezorierul fundației,
mă sprijină și financiar. Mă tot întreabă: “mai
sunt lucrări la clădire?”, “ce facturi au mai
venit?”. Toți cei pe care i-am enumerat sunt activ
implicați în fundație. Alexandru mai puțin, el are
douăzeci de ani și este interesat să-și dezvolte
cariera lui. Anul trecut a făcut un internship de
marketing internațional la o firmă care producea
sutiene de lux. Acum face un alt internship de
marketing, are foarte multe direcții de a se
dezvolta. Pentru moment are o mică reticență față
de România. Dar îi trece lui. Eu îi ofer, oricum,
libertatea de a-și decide viitorul.
- Citisem unul din primele interviuri pe care
tatăl dumneavoastră l-a dat în România, la
începutul lui 1990. I se ceruse să facă o descriere
a României în următorii 20 de ani. A frapat multă
lume cu limpezimea de care a dat dovadă,
descriind, atunci, actualele noastre realități: cum se
va tinde, în Europa, la o monedă unică,
devalorizarea leului, competiția cu Bulgaria pentru
UE, alternanța politică din România ș.a. Cum
vedeți dumneavoastră Turda peste mai mulți ani?
-	Tatăl meu a fost un mare vizionar. Putea
observa aspecte la mare distanță. Eu nu am
această calitate. Nu pot să văd atât de clar în
viitor. Sunt convins, însă, că vom intra în
Europa.
-	Dar Turda va intra?
- .Garantat. Suntem deja europeni în mai
multe sensuri: toleranța de care am vorbit la
început, coabitarea interetnică. Pot să spun chiar
că Turda are un avans față de multe orașe din
România în vederea integrării. Odată intrați în
Europa tendința de regionalizare va apărea și în
România. Din acest motiv împărtășesc ideea
multora cum că Ardealul va face față mai bine în
noua familie decât Vechiul Regat. Oferim un
mediu mult mai atrăgător decât alte părți ale
României. ?i mediu de afaceri și mediu cultural.
-	Ce mesaj ați transmite acum concitadinilor
dumneavoastră, prietenilor de la Turda?
-	Ce frumoși sunteți!
-	Vă mulțumesc
Interviu realizat de Andrei Țigănaș
■
bloc-notes
Pe malurile Tamisei,
acolo șezum ...
Dan Popescu
Arat ca un troll
Cu picioarele strânse sub ea, pe scaun, într-o
pereche de blujeans prespălați și un tricou
bleumarin cu mâneci care atârnă, Ali Smith pare
la fel de posomorâtă ca ploaia care ne ține
prizonieri, atunci când programul ne permite, în
camerele noastre sau în sala cu fotolii din piele
scofâlcită, unde citim presa și materialele de la
Consiliul Britanic sau explorăm cu patru din
cele cinci simțuri prăjiturile auxiliare cotidianului
five o’clock tea.
Conversațiile se leagă lejer, femeile, mai mult
decât bărbații, cumpănesc oferta varietăților de
patiserie, nume de scriitori și opere se amestecă
cu nume de locuri, amintiri și recunoașteri, se
torc în aburii cafelei și ai ceaiului care invadează
și spațiul debaralei de sub scara de lemn, unde
se află computerul. Acolo s-a refugiat Pelerinul,
acolo navighează pe Web și împarte, cu cei de
acasă, în conformitate cu Codul Pelerinilor,
mesaje și adrese, noutăți și sfaturi: „Nu uitați să
scoateți pisica afară, seara, înainte de culcare!”;
„La acest număr mi se răspunde: The number
you have dialed is not in service”; „Ia, te rog,
legătura cu Magda, poate are Ioana noua ei
adresă de e-mail, dacă reușești s-o contactezi,
spune-i să stea liniștită, am făcut o xerocopie
după Hollinghurst.”
Pelerinul a făcut și a primit xerocopii, va
cumpăra cărți și va cere autografe, va alerga
după fărâmița lui de glorie, pândind momentele
prielnice pentru descumpănirea scriitorilor, după
ce va fi studiat cu sârg, în mansarda-i răcoroasă,
informația care îi azvârle capete de pod. Despre
Ali Smith știe deja că este o povestitoare
înnăscută și că are opinii ferme cu privire la
relația dintre operă și biografie. Viața ei privată
nu are nimic scandalos, chiar dacă nu și-a
terminat doctoratul început la Cambridge.
Lumea academică pur și simplu nu i se
potrivește.
În Rainolds Room, unde a început aventura
noastră, Ali Smith, cu picioarele strânse sub ea,
pe scaun, într-o pereche de blujeans prespălați și
un tricou bleumarin cu mâneci care atârnau, ne
mărturisise că se simte totuși binecuvântată
pentru că este scoțiancă în vremuri prielnice,
când scoțienii au o voce în politică, în literatură,
în orice domeniu. A menționat numele lui
Muriel Spark, Alasdair Gray și Liz Lochhead. Nu
părea să o încânte că Michel și Rebecca o
fotografiau, deși, în pofida figurii aspre,
imaginile ei atrag invariabil o atenție sporită.
„Arăt ca un troll”, declarase, în 2003, într-un
interviu pentru The Times, și nu are ambiția de
a fi cunoscută în afara lumii ei ficționale.
Pe care are ambiția de a o feri de orice
compromisuri. Consideră că multe dintre filmele
și cărțile din ziua de azi, chiar bune, sunt
ușoare, publicul se așteaptă la soluții simple, la
o introducere, un cuprins și o încheiere. Astfel
de producții artistice „nu ne pregătesc pentru
experimente sau riscuri”. Oscilează de bunăvoie
între povestire și roman, deși știe că editurile i-ar
oferi de trei ori mai mulți bani pentru acesta
din urmă.
Arta nu înseamnă pentru ea nici bani, nici
competiție. E mulțumită cu viața pe care o duce,
tratează zgomotul și liniștea cu egală indiferență,
câtă vreme poate să-și asculte propria voce.
Astăzi poți să vorbești despre orice și cu oricâtă
autoritate poftești, dar, în contextul celei mai
„vizuale” societăți care a existat vreodată, vocea
scriitorului contemporan are greutatea unei
holograme.
Nu întâmplător, Ali a încheiat cu lectura
unui fragment din Povestea muștei care a venit
fără a fi invitată... „și probabil nesponsorizată”,
a adăugat malițios Claudia. La fel de puțin
întâmplător, o altă muscă a dat târcoale
enoriașilor din templul literaturii britanice, care
urmăreau cu sufletul la gură deambulările
eroinei, având însă grijă să se fofileze la timp
prin geamul întredeschis care dădea înspre
Grădina Rezidenților, pentru ca „nici o muscă
din viața reală să nu fie cumva rănită pe
parcursul lecturării acestei povestiri”.
Două ore mai târziu, Pelerinul s-a întors la
mansarda-i pe jumătate luminată și numai pe
jumătate încălzită, căci taina reductoarelor de
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
^1
căldură nu îi fusese încă revelată la ceasul
despărțirii de meleagurile natale. Misterul avea
să i se dezvăluie în ultima seară, când și-a făcut
curaj și le-a răsucit la maximum, dar până atunci
se va fi alintat cu gândul că răcoarea din cameră
trebuia să fie în continuă armonie cu ploaia
crudă și uneori bezmetică de dincolo de ochiul
de geam din dreapta patului1.
Interviu pentru trei voci si
elitre
În cea de a treia zi, Alan a ridicat ochii și a
văzut chestiunea formei plutind pe deasupra
capetelor noastre, relația ei cu spiritul ludic, dar
și pericolul alunecării în manierism fiind
obiectele interogărilor sale, la care, alături de
Ali, a marșat și Patience Agbabi, poeta de
origine nigeriană sosită în ajun.
Ali: Forma e pretutindeni din clipa în care ai
sesizat că tiparul se poate schimba ...
Patience: și versul liber înseamnă formă,
pentru că trebuie să iei decizii. T. S. Eliot
spunea că versul liber nu există, există doar
versuri bune sau rele... Și haosul.
Ali: Te uiți la culoarul strâmt al formei, din
ce în ce mai strâmt, dar care te conduce spre
libertate.
Patience: Sonetul shakespearian are o schemă
atât de restrictivă, dar a deschis atâtea uși
în mintea mea, încât.
Alan: În perioada Renașterii Franceze,
Ronsard a reușit să impună o anume formă
poeților aspiranți, a instituit o adevărată disci-
plină, pornind de la imitarea poeților antici.
Patience: și eu le predau studenților formele
tradiționale, e o abordare destul de tehnică, dar
cum să-i înveți să scrie dacă nu știu ce e metri-
ca? Ei trebuie să fie în stare să audă ritmul.
Ali: Orice scriere bună e poetică.
Patience: Viteza și ritmul contează când mă
hotărăsc să trec la poeme mai lungi, ele fiind
invariabil monologuri. Dacă într-un film scoți
culoarea roșie, totul devine șters sau impersonal.
La douăzeci de ani, Patience și-a oxigenat
părul și l-a vopsit în roșu, semn al unei rebeliuni
întârziate, după o copilărie și o adolescență în
care a făcut numai ce trebuia: a luat note
maxime, a mers la universitate, ș.a.m.d. Nu
crede însă că are personalitatea potrivită pentru
un păr de culoare roșie, negrul exprimând mai
adecvat identitatea ei africană. Mama adoptivă,
mama ei albă din Anglia, care dorea să învețe
cât mai multe despre tradițiile țării de origine a
lui Patience, a înlocuit firul de ață neagră, cu
care îi împletea codițele în stilul afro, cu un fir
de un albastru întunecat2.
Alan: Ce credeți despre cronologie și despre
reprezentarea personajelor la o vârstă tânără?
Ali: Alegem uneori să prezentăm personaje
în momente de răscruce ale vieții lor, o fată de
doisprezece ani, de pildă, gândiți-vă la Lolita și
la tatăl ei vitreg.
Patience: La doisprezece ani mă confruntam
cu prima menstruație, da, e o întoarcere la un
timp anume, un timp al transformării .
Alan: Un narator mai tânăr vă ajută să va
mișcați mai lejer în timp, dă el un sentiment
diferit al timpului?
Ali: Nu-i totuna să-ți mănânci unghiile la
doisprezece ani sau la treizeci și șase.
Patience: Ca poet nu ai același sentiment al
timpului ca un narator.
Alan: Cum vedeți drumul de la pagina scrisă
la scenă, la lectura în public?
Ali: Lectura în public e o modalitate
extraordinară, dar ce te faci dacă ești timid, dacă
nu poți să te „evacuezi” pe tine însuți acolo, pe
scenă?
Patience: Unii poeți sunt timizi, altora le
place să citească, din creațiile proprii dar și din
cele ale poeților clasici, există însă destule casete
cu poeme interpretate de actori.
Ali: Uneori simt nevoia să-mi cumpăr o
insulă, să trăiesc și să scriu acolo, să-mi trimit
scrierile prin fax editurilor, nimic altceva, nici un
fel de show.
Patience: Nu pot să mă compar cu un
muzician de jazz, nu improvizez, textul este
stabil și sigur, mai variez tonalitatea.
Ali: Să citești cu voce tare în public e ca și
cum ai avea cu pagina o interacțiune fizică, ești
în lumina reflectoarelor, editurile fac mai mulți
bani, tu faci mai mulți bani, dar te scufunzi și
mai adânc în.
Cu brațele subțiri și lungi, ca ale unei
caracatițe negre, cu pântecele bombat, o replică
perfectă a craniului superb, nubian, Patience își
poartă sarcina cu grație, în timp ce Ali s-a retras
în peisajul încăperii ca o piesă de mobilier, din
care răbufnesc când și când zgomote și voci încă
neîmpletite, ale meșterilor tâmplari sau ale
cristalelor gata să vibreze.
Alan: Cum credeți că vă simt cititorii voștri?
Ali: Editurile vor cărți care să se vândă,
cititorii vor să audă o voce.
Patience: Editurilor le e teamă să-și asume
riscuri cu poeți necunoscuți, despre care cred că
sunt dificili la lectură.
Ali: Am tras odată cu urechea, în tren, la o
conversație între două femei, care îmi citeau
povestirile și erau pe punctul de a se îndrăgosti
una de cealaltă
Patience: Din ce în ce mai multe femei
cumpără poezie. „Îmi plac cărțile tale”, îmi
spune câte una. E ca și cum ar spune „Îmi plac
ghivecele cu flori de pe pervazul ferestrei tale!”
Alan: Vă simțiți canonizate?
Ali: E fantastic să fii studiat în universități.
Patience: Un poet din generația mea să facă
parte din curriculum-ul național? Seamănă cu
scenariul unei emisiuni de Jerry Springer!
Alan: În ce condiții predați un anume text
unui grup?
Ali: Orice text poate fi prezentat în fața
oricărui grup, depinde de moment.
Patience: Lectura în public e binevenită, tu
poetul ești cât se poate de real, ești acolo, nu la
televizor sau pe internet.
Alan: T. S. Eliot i-a citit odată din creațiile
sale Reginei Mamă, care le-a găsit cât se poate
de plictisitoare.
În acel moment, un gândac s-a strecurat în
geanta Pelerinului. Michel, căruia Pelerinului, nu
se știe din ce motive, îi vine mereu să-i spună
Philippe, începe să pună întrebări retorice.
Povestește de asemenea cum l-a cuprins
entuziasmul pentru limba engleză când l-a auzit
prima dată pe John Gielgud citind din
Shakespeare. Numele de familie al lui Michel,
Bugnon-Mordant, îi amintește Pelerinului de un
personaj odios din După douăzeci de ani.
Gândacul e de negăsit.
Ali recunoaște între timp că vocea
scriitorului, de ce nu, poate să te și scoată din
pepeni, Alan se interesează de influența lui
Muldoon asupra făcătorilor de rime, Patience îl
consideră pe acesta din urmă cel mai bun,
alături de rapperi, îi place aerul lui jucăuș, în
pofida intelectualismului, vine vorba și despre
Lorna Sage, teoreticiana feministă decedată nu
de mult și chiar înainte de a-și vedea ultima
carte premiată, este admirată pentru integritatea
cu care l-a abordat pe Thomas Hardy, se pune
problema dacă scriitorii învață ceva din cronicile
la cărțile lor, Patience le păstrează pe toate, dar
nu crede că o influențează în vreun fel.
Toată sporovăiala asta despre cărți și autori i-
a alungat Pelerinului din minte gândul cinei, al
cărei meniu i l-a cerut băiatului care îi servește
în sala de mese. Un student spaniol în ultimul
an, care împarte locuința cu o pereche de
români. Din Botoșani, care lucrează în
construcții și cărora le-a transmis salutări. Și
care, ca toți românii, mănâncă multă pâine,
spaniolul știe.
CORPUS CHRISTI COLLEGE
British Council Dinner
Tuesday 5th April 2005
MENU
Coronation Chicken Salad
Rice Salad
Bowls of Mixed Leaf Salad
Jacket Potato
Cheesecake and Jersey Cream
Coffee
Note:
1	În concordanță cu „inversiunile” din traficul rutier, lumi-
na, în spațiul Albionar, probabil că trebuie să vină din
dreapta.
2	Informații culese dintr-un interviu, în care Patience
eticheta în cele din urmă rolul drept o culoare de interior,
a inimii și a sângelui, rezervând exteriorul pentru alb și
negru, acestea fiind ceea ce se vede, adică umbrele.
■
(Prima parte a acestui text a fost publicată în
Tribuna, nr. 91)
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
filosofie
Întemeierea filosofiei si
ateismul la tânărul Heidegger
Istvan Kiraly V.
Orice discuție despre „întemeiere” se
realizează, de regulă, prin referire la
principiul rațiunii suficiente. Ori, - tot de
regulă - acest principiu pune în mișcare în primul
rând tocmai întrebarea: De ce? Dacă deci noi
discutăm aici chestiunea întemeierii filosofiei,
atunci acest lucru înseamnă de fapt și în mod
principal întrebarea și lămurirea întrebării: De ce se
face filosofie? Adică: De ce se filosofează în fond?
Între timp este însă destul de limpede și faptul
că, formulând această întrebare, noi totodată - și
oarecum în mod automat - punem în mișcare și o
serie de alte întrebări. Iar exigența „suficienței”
rațiunilor din principiul rațiunii suficiente ne
solicită și efortul ca aceste întrebări - în aparență
colaterale - să nu fie lăsate în zona obscură a
presupozițiilor, ci, ca ele să fie chestionate și
formulate în mod cât se poate de explicit.
Or, prima dintre aceste întrebări, rămase și
chiar lăsate îndeobște ne-explicitate cu ocazia
întrebărilor cu privire la filosofie, este cu siguranța
întrebarea: Cine filosofează de fapt? Iar apoi,
întrebarea: Cui și cum anume îi aparține în fond
filosofia?
Totuși, noi constatăm de regulă că, deși pare să
fie limpede faptul că doar explicitarea întrebărilor
de mai sus - adică: De ce se filosofează? și Cine
anume filosofează? - ne-ar putea conduce și spre
realizarea a Ce anume este și ar putea fi filosofia?
și Care anume ar fi „obiectul” ei?, întrebări legate
deci cât se poate de organic de temeiurile și, prin
urmare de esența filosofiei, filosofarea însăși este
îndeobște privită ca fiind mai degrabă agitația și
secreția unui fel de „spirit de adevăr” imponderal,
schematic și într-atât de „înălțat”, „rarefiat” și
„distilat”, încât într-adevăr a ajuns să devină deja
perfect „incolor”, „inodor” și realmente lipsit de
orice „gust”... Adică: un fel de știință (universitară)
universală a universalului...
Or, analizele sumare care urmează aici, se
concentrează de fapt și tocmai asupra acestor
întrebări. Iar în acest demers ele se folosesc de un
text heideggerian de tinerețe care este - poate - mai
puțin cunoscut publicului român, dar care e - cu
siguranță - mai puțin prezent în studiile în limba
română dedicate filosofiei sale. Este vorba despre
lucrarea intitulată: Interpretări fenomenologice la
Aristotel purtând subtitlul: Semnalarea situației
hermeneutice 1 . Textul a fost elaborat de către
Martin Heidegger în anul 1922 cu scopul de a-și
susține candidatura simultană la două posturi de
„profesor extraordinar”, unul la Universitatea din
Gottingen, iar celălalt la Universitatea din Marburg.
La prima universitate el este refuzat - în esență pe
motivul că spiritul cercetărilor sale nu este în acord
cu tradiția universității respective -, însă la Marburg
prezentarea lui Heidegger este acceptată, în
principal în consecința referatelor apreciative făcute
acestui text de către Paul Natorp și Nicolai
Hartmann.
Vreau totuși să precizez de la început că în
textul heideggerian - expressis verbis - nu se spune
mai nimic despre „întemeiere” sau „fundamentare”.
Se vorbește însă destul de concentrat și totuși
amplu despre FILOSOFIE, despre esența, sensul și
specificul ei. Iar cu acest prilej - în confluența
gândurilor - în text se conturează și o meditație
extrem de puternică și articulată și despre
„întemeiere”.
Desigur, o asemenea investigație fenome-
nologică și hermeneutică nu întemeiază și, evident,
nici nu discută despre „întemeiere” în felul că ea ar
prezenta filosofia ca fiind un fel de „știință
originară” sau „primară” (Urwissenschaft) din care
ar răsări și s-ar ramifica apoi diferitele discipline
și/sau domenii științifice și existențiale. Ea nu
sondează nici „filosoficitatea” condițiilor interne de
derivare formală și/ sau tematică - din principii sau
fundamente - asigurând astfel „coerența” teoriilor
din interiorul unor discipline de cunoaștere.
Nu! Caracterul întemeiat și „întemeietor”,
originar și fundamental al filosofiei izvorăște și
rezidă aici tocmai în esența și - prin urmare - chiar
în ceea ce este identificat și numit „obiectul” ei.
Mai ales în sensul și semnificația ei de activitate și
de asumare. Activitate și asumare în care - și prin
care - se întemeiază în fond și filosofia însăși.
Altfel spus, pentru prima oară, filosofia
fundamentează - și se întemeiază - tocmai prin
faptul recunoașterii și dezvăluirii sale ca fiind ea
însăși un mod de a fi al Dasein-ului, un mod de a
fi al omului. Filosofia nu se mai recunoaște și nu
se mai identifică deci ca fiind pur și simplu o
„teorie” - nici a ceva ce altfel ar fi „ne”-teoretic și
nici în sensul unui instrument specializat în
atingerea unor obiecte și obiective cognitive
stratosferice și ideale - ci „doar” ca fiind „unul”
dintre modurile diferite prin care omul își
realizează factic și efectiv existența sa în și prin
timp. Omul filosofează - omul există deci
filosofând! Și numai ființarea care există filosofând,
aceea poate înfățișa existența ca existență, adică
existența sa, ființarea și ființa ca (o) problemă.
Numai omul poate - și chiar este nevoit -, deci, să
se problematizeze pe sine ca ființare cu privire la
caracterul și raportul ei de ființă.
Prin urmare filosofia este tocmai acel mod de a
fi al ființării numite în aceste texte încă „om” -
ființare umană (menschliches Dasein) - în și prin
care el își problematizează ființa tocmai cu privire
la problema și problematicitatea de ne-depășit a
faptului că el este și că - astfel - el trebuie și este
nevoit să fie! Deci ca fiind ceva-cineva pentru care
ființa este și o asumare, o însărcinare și un risc,
sălășluit în tocmai existența lui.
Din start este limpede prin urmare faptul că,
ceea ce trebuie să numim aici „întemeierea”
filosofiei și filosofia ca „întemeiere”, nu sunt în
nici un chip vreo „epistemologie” sau vreo „logică”
a filosofiei, și cu atât mai puțin vreo propedeutică
pur preparatorie ori o „metateorie” a ei, ci tocmai
efectivitatea interogării, căutării - dar și a articulării
- esenței, a sensurilor, a „greutății” și „apăsării” ei!!!
Motiv pentru care în aceste texte Heidegger
numește această efectivitate tocmai „facticitate” sau
„viața factică”.
Departe de a fi deci pură „teorie”, filosofia este
- ca mod de a fi al omului - un mod de a fi al
vieții factice. Mai precis, filosofia este tocmai acel
mod de a fi al vieții factice, în și prin care viața
factică însăși se re-întoarce către sine -
problematizându-se, deschizându-se și depășindu-se,
transcenzându-se în permanență. Și mai exact, prin
care viața factică este făcută - prin asumare și efort
- să se reîntoarcă în mod explicit către și la sine.
Or, această întoarcere și reîntoarcere au loc - de
fiecare dată - într-un „prezent viu” (lebendige
Gegenwart), din care pornind ele sunt istorice,
adică situate!
De aceea, primul act al întemeierii nu poate fi
altceva, decât chiar aducerea la suprafață și punerea
în funcționare efecitvă a acestei situări. Adică:
hermeneutica! Din acest motiv poartă deci textul
despre care este vorba aici tocmai subtitlul:
Semnalarea situației hermeneutice (Anzeige der
hermeneutischen Situation). Deoarece: „... potrivit
caracterului său de ființă (Seinskarakter), însăși
cercetarea filosofică este ceva ce nici o „epocă”
(„Zeit” ... nu și-o poate împrumuta de la alta;
cercetarea filosofică este în același timp și ceva ce -
dacă s-a înțeles pe sine și dacă a înțeles sensul și
capacitățile performanțelor sale care rezidă în
Dasein-ul uman - nu poate avea niciodată pretenția
de a prelua de la generațiile viitoare greutatea și
apăsarea grijii (Bekummerung) interogației radicale.
Această greutate nu poate fi și nici nu trebuie să
fie preluată.” (p. 60)
Este deci limpede că cercetarea filosofică este
identificată aici ca fiind ceva de genul asumării,
asumarea de fiecare dată actuală - adică in actu - a
greutății și apăsării grijii interogației radicale.
Filosofia este deci ceva ce niciodată nu doar „se
continuă” sau se „sfârșește”, ci mai degrabă ceva ce
în fiecare epocă se re-naște - mai precis: este adusă
la o nouă și repetată re-naștere - în funcție de
asumarea unei sfidări existențiale, deopotrivă
originară și istorică - adică apăsarea povarei
interogației radicale -, care vizează în mod
particular fiecare epocă și fiecare generație în parte.
Iar caracterul de ființă al filosofiei se originează
tocmai în faptul că filosofia însăși nu este decât un
mod de a fi al Dasein-ului uman, al prezenței
umane situate. Adică filosofia este tocmai acel
mod de a fi al omului care are ca obiect tocmai
această ființare și facticitatea vieții sale (faktisches
Leben). Obiect pe care filosofia astfel înțeleasă și
conturată îl examinează-cercetează tocmai cu
privire la caracterul ei de ființă!
Filosofia nu este deci așezată din exterior sau
în alt mod artificial în ființă, de aceea nici ființa și
problema ființei nu „intră” din exterior și artificial
în filosofie, ci tocmai și numai prin existența
omului, prin existența celui care filosofează. Cum
spune chiar Heidegger „...cercetarea filosofică însăși
dă și constituie (ausmacht) un „cum” determinat al
vieții factice, și, ca atare, ea își și se con-
temporalizează (mittzeitigt) deja și/cu ființa de
fiecare dată concretă a vieții - deci nu ca un fel de
aplicație ulterioară...” (p.8).
Înainte de a continua, trebuie să atragem
atenția și să precizăm împrejurarea că în termenul
de „facticitate” și cel de viață „factică” - deși ei
derivă din latinescul factum - Heidegger are totuși
în vedere pe de o parte semnificațiile lui mai vechi,
și, pe de altă parte, cele care s-au desfășurat în
latina populară. Or, în aceste sensuri și semnificații
factum nu înseamnă ceva „dat” și nici „fapte” în
sens să zicem pozitivist, ci tocmai fapta văzută în
efectivitatea realizării sale, adică ca act. Ceea ce
este deci esențial în „facticitate”, aceea este tocmai
dinamica actului care este adusă la conturarea
efectivității sale în chiar actualitatea lui. Astfel că -
potrivit și unei observații a lui H-G. Gadamer -
Heidegger concepe și utilizează termenul de
„facticitate” exact ca un „contra-concept”
(Gegenbegriff), adică ca ceva ce este chiar contra a
ceea ce în idealismul german a fost numit
„conștiință”, „conștiință de sine” sau, la Husserl,
„eul transcendental”.
Numai că viața factică efectivă este focalizată și
articulată în primul rând de către grijă și de către
îngrijire. Iar tocmai în această dinamică a
preocupărilor umane grijulii și îngrijitoare se
constituie de fapt lumea, atât ca lume
înconjurătoare, ca lume comună cu alții, cât și ca
lume proprie.
Grija și îngrijirea “fac” însă ca viața să fie și să
se și simtă grea. De aceea, viața se și străduiește
factic mereu pe de o parte să se afunde în direcțiile
și în obiectele grijilor sale și, pe de altă parte, să
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Black Pantone 253 U
pT
Black Pantone 253 U
ușureze greutatea apăsătoare a grijilor ei. Iar
acestea, împreună, constituie ceea ce Heidegger
numește tendința de decădere a vieții factice.
Precizez că „decăderea” are aici un sens strict
ontologic, ca atare ea nu este decât tendința de a
se evita pe sine a vieții! Nu este deci aici vorba
despre vreo decădere față de niște „epoci de aur”
sau față de niște stări paradisiace și decăderea nu
este nici ceva ce are loc doar ocazional sau ar fi
caracteristic doar unui anumit timp. Dimpotrivă:
decăderea provine din caracterul constitutiv pentru
viața factică a omului a faptului că ea este
structurată de către grijă. Grijă care-l poartă pe om
în primul rând către ființarea-obiect a grijilor sale și
care, în același timp, îl îndeamnă pe om mereu
către ușurarea apăsării ei. Decăderea este deci un
„cum” ontologic, intențional-factic al vieții (p. 12).
Cum este de fapt și în fond și filosofia! Luată
în acestă determinare, esența și sarcina factică a
filosofiei nu pot fi decât acelea de a se constitui
într-o contra-tendință - tot factică! - la tendința de
decădere la fel de factică, proprie vieții factice.
Dacă deci viața factică are tendința de a ușura...,
atunci - serios vorbind - sarcina factică-efectivă a
filosofiei nu poate consta în elaborarea vreunor
programe ce ar conduce la stări ideale și utopice
(p. 12) ci, înainte de toate, ea constă în chiar
îngreunarea „lucrurilor” deja ușurate! Adică, în
arătarea, atenționarea asupra greutății și
complexității lor.
Dacă însă tendința de decădere constă într-
adevăr în evitarea și ușurarea proprie vieții factice
cotidiene, atunci această tendință de evitare și de
ușurare poate fi identificată înainte de toate tocmai
în atitudinea și în raportul ei obișnuit față de
moarte. Căci moartea este ceva ce, pe de o parte,
este o amenințare a vieții ca atare, dar, în același
timp, moartea este, pe de altă parte, și un cum al
vieții. Moartea nu este „dincolo” de viață, căci
viața umană este factic în așa fel încât ea este
finită, adică muritoare. Nimic nu este însă mai
“greu”, decât greutatea și apăsarea morții. De
aceea, nimic nu îmbie și nu îndeamnă mai mult la
ușurarea apăsării ei, decât tocmai moartea!
În raport cu și împotriva acestei tendințe
trebuie prin urmare să se desfășoare cercetarea
filosofică responsabilă. Ea trebuie deci să asigure
Dasein-ului uman moartea lui ca fiind o certitudine
care se află tocmai în fața lui, adică în fața noastră.
Deci fără vreo metafizică a nemuririi și fără
metafizica a ceea ce ar fi „după moarte”. Căci
toate acestea nu sunt de fapt decât încercări de a
ușura greutatea apăsării morții și ca atare omisiuni
în raport cu sarcina și „obiectul” filosofiei care
sunt, cum am văzut, Dasein-ul uman și viața lui
factică.
Prin aceasta, adică prin asigurarea existențială
efectivă a morții ca certitudine, deci ca viitor cert și
întrevăzut pentru fiecare om și pentru fiecare
generație în parte aflată în viață, moartea asigură
însă - și de fapt - tocmai vedere și vizibilitate atât
pentru prezentul cât și pentru trecutul vieții. De
fapt și la modul esențial ea originează și constituie
deci temporalitatea vieții factice, temporalitatea ca
atare. Ca fiind tocmai „calitatea” de muritor, adică
calitatea de a fi în con-temporalitate cu moartea și
astfel cu „ținerea” și „deținerea” morții.
Iar istoricitatea, mai precis sensul fundamental
al istoricității ca atare, se poate determina doar
pornind de la această temporalitate. Istoria ca
istorie și istorialitate a Dasein-ului uman viu se
originează deci din finitudinea lui, prin urmare din
caracterul lui de a fi muritor! Istoria ca istorie și
istorialitate se originează deci din moarte. Adică
din viitor, nu din trecut și nici din prezent. Viitorul
cert al morții Dasein-ului uman viu este deci cel ce
dă de fapt greutate vieții lui și dă prin urmare
greutate atât trecutului cât și prezentului ei. Dă
deci greutate vieții factice a Dasein-ului uman ca
atare.
Istorialitatea istoriei este însă structurată și
conturată deopotrivă de către tendința de decădere,
dar și de către eforturile existențiale ale
contracarării ei. Iar aceste eforturi sunt - la rândul
lor - la fel de factice, ca și decăderea. Posibilitatea
lor rezidă deci tot în posibilitățile factice ale
Dasein-ului uman. Or, complexul acestor
posibilități ale autenticității este numit aici de către
Heidegger: existență și care de aceea nu se poate
contura și evidenția decât prin și în urma
destrucției factice a stărilor de decădere care sunt
totdeauna stările dominante ale facticității.
Prin urmare, în raport cu aceste stări
dominante „primatul îi aparține negației, nu
afirmației” (p. 18). Această negație nu înseamnă
însă altceva, decât tocmai deschiderea facticității la
posibilitățile existenței (sale), adică la posibilitățile
autenticității în situarea hermeneutico-istorică dată,
concretă, aceasta fiind critica prezentului și - prin
aceasta - critica tradiției și a istoriei. De aceea,
filosofia nici nu poate fi niciodată ceva „popular”.
Deci nu se poate niciodată bucura de
„popularitate”, căci ea se afirmă de regulă tocmai
împotriva lucrurilor și „locurilor” populare,
comune și îndrăgite.
Filosofarea este însă nevoită să acționeze
destructiv nu numai împotriva acestor dominanțe
populare, ci și împotriva propriilor sale tradiții, care
și ele ajung în prezent tot pe calea decăderii. De
aceea întemeierea filosofiei și filosofarea ca
întemeiere înseamnă de fiecare dată și însușirea
destructivă, decisă și negatoare a acestei tradiții.
A „face filosofie”, a filosofa nu se poate deci
decât pe baza și în urma unei decizii. Doar prin
această decizie poate fi de fapt obținut și însușit
obiectul filosofiei, care privește în mod evident și
fundamental existența, existență care acum stă deci
- sfidat și sfidător - în fața propriilor sale tradiții și
posibilități.
Ori, din p.d.v. al tradiției, filosofia situației
actuale se mișcă - în linii mari - pe de o parte în
conceptualitatea greacă (care și ea a trecut în timp
prin cele mai diverse interpretări), și, pe de altă
parte, în idealitatea creștină. (p. 22) Ele împreună
determină deci - din perspectiva problemei
facticității - și interpretarea actuală dominantă a
vieții (Lebensauslegung).
Din această tradiție și interpretare lipsește însă
în esență tocmai certitudinea morții. Adică lipsește
tocmai însușirea morții ca moarte, ca murire și ca
atare și însușirea morții ca certitudine! Cu atât este
de aceea mai apăsat necesară acea decizie pe baza
și în urma căreia filosofia poate deveni într-adevăr
o forță capabilă de efectivitatea radicală a contra-
mișcării tendințelor de decădere. Pe scurt: capabilă
de emancipare în raport cu această tradiție și
capabilă să devină totodată „aptă” în vederea
eliberării și deschiderii Dasein-ului uman către
posibilitățile de autenticitate ale existenței (sale).
Altfel spus - cum declară textual Heidegger -
este necesar ca această filosofie să devină și să fie
în mod hotărât și fundamental ateistă
(grundsatzlich atheistich ist) (p. 18). Adică: să
devină o filosofie care a decis să-și câștige și să-și
asume obiectul și sensurile nu determinată de
exigențe ideologice și de „viziuni asupra lumii” și
nici continuându-și mecanic tradițiile ci pornind de
la propriile sale posibilități factice.
Ateismul fundamental și necesar al filosofiei nu
înseamnă așadar pentru tânărul Heidegger
înregimentarea lui ideologică în vreo altă mișcare și
curent (de ex. în cea „materialistă) ci și aici avem
de a face cu un element cu totul constitutiv. (Și
care, de aceea, este și mult mai radical decât
oricare mișcare-tendință obișnuită de „negare a lui
Dumnezeu”!) În loc de așa ceva aici este vorba
despre afirmarea întemeietoare a faptului că, în
genere, orice filosofie care se înțelege la modul
serios și cinstit pe sine, împreună cu această
înțelegere trebuie să înțeleagă și împrejurarea că
filosofia ca atare și filosofarea în genere este și
înseamnă deja în mod implicit și un fel de
„ridicare a mâinii împotriva lui Dumnezeu”
(Handaufhebung gegen Gottist) (p.18). Doar astfel
își poate apoi asigura filosofia și acea autonomie
critică, care este necesară criticii sale existențiale
prin care se realizează de fapt și destrucția tradiției
și deschiderea existenței. Și doar astfel poate evita
filosofia ca - supunându-se atracțiilor ușurării - să
devină un simplu și deja obișnuit „calmant
metafizic”, prin care omul se refugiază într-o lume
„liniștitoare” (beruhigende Welt).
Iar pentru a evita într-adevăr aceste capcane și
atracții tradiționale, filosofia trebuie să se
desfășoare, să se construiască și să se re-
construiască numai și numai pe baza izvoarelor și
posibilităților sale reale, factice-efective și radicale.
Iar în această re-construcție existențială Dasein-ul
uman - care deci filosofează - nu se poate baza
decât și numai pe facticitatea propriilor sale
interogații radicale... și nicicum pe vreun
Dumnezeu.
Este deci limpede că “ateismul” - termen folosit
aici în sensul său propriu, adică a-theos, însemnând
prin urmare „fără Dumnezeu”, și nu negarea
„grosolană” a lui Dumnezeu - este legat în mod
esențial și fundamental de ceea ce noi discutăm
aici, adică de întemeierea filosofiei. Căci prin
ateism filosofia nu-și „câștigă” pur și simplu vreo
„autonomie” dorită sau doar visată ocazional de
ea, ci de fapt se întemeiază! Adică filosofia își
dobândește astfel nu numai obiectul său propriu, ci
în fond se dobândește și pe sine ca decizie, ca
deschidere și ca desfășurare cercetătoare radicală!
De aceea se întreabă tocmai aici Heidegger,
dacă nu cumva: „Chiar și ideea vreunei filosofii a
religiei (Religionsphilosophie) - mai ales dacă
considerațiile sale se realizează fără facticitatea
omului - nu este oare un non-sens pur?” (p. 18)
Dar de ce ar fi un „non-sens” pur chiar și „idea”
vreunei filosofii a religiei? Desigur, în primul rând
de aceea că dacă „religia” ar fi să zicem „obiectul”
unei asemenea filosofii, atunci cu asta filosofia
astfel conturată și-ar rata încă din start „obiectul”
ei propriu-zis, fundamental și întemeietor. Adică
facticitatea cuprinzătoare a Dasein-ului uman!!!
În al doilea rând, dacă - cum se și obișnuiește de
regulă - prin „filosofia religiei” se înțelege sau se
sub-înțelege de fapt un fel de „filosofie religioasă”,
atunci prin asta această așa-zisă „filosofie” își
ratează în fond tocmai sarcinile și sensurile ei. Căci
- în virtutea temeiurilor sale! - sensul și sarcina
filosofiei nu sunt și nu pot fi altceva, decât
conturarea, îngrijirea și interogarea întrebărilor
radicale! Care - pe deasupra - se realizează tocmai
spre „îngreunarea lucrurilor” și tocmai prin
exercițiul primatului negației!
Iar orice „filosofie religioasă” - prin însuși
numele ei - nu face decât să îngusteze deschisul
interogației, căci ea ori „știe” deja de la început
răspunsurile crezute și „religioase” ale „întrebărilor”
sale, ori, împreună cu aceasta, se abține - dacă nu
chiar interzice! - de la început interogarea unor
anumite tipuri și direcții (să zicem ateiste) ale
întrebărilor!
*
Oricum: acest text heideggerian de tinerețe,
conturează întemeierea filosofiei tocmai așezând-o
în solul originilor și sensurilor sale deopotrivă
factice, istorice și existențiale. Așezând-o deci
tocmai în libertate și tocmai în ceea ce și Kant a
numit la vremea lui „autonomia și interesele
proprii ale filosofiei”. Prin urmare, întemeierea
filosofiei înseamnă pentru Heidegger - deja în 1922
- implicit și deschiderea ei către meditația asupra
esenței temeiului și prin aceasta către necontenita
re-interogare a lumii, a transcendenței și a libertății!
Ori toate acestea vor deveni - în anul 1929 -
temele exprese ale studiului Despre esența
temeiului, în care deci „temeiul” și „întemeierea”
sunt deja interogate în mod expres și - desigur -
radical.
Note:
1 Vezi: Heidegger Martin: Fhânomenologische
Interpretationen zu Aristoteles (Anzeige der hermeneutischen
Situation) - Fenomenologiai Aristoteles-Interpretâciok (A
24
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
24
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
reportaj
Podul - la temelia unor
toponime
Adrian Țion
N-am avut privilegiul de a mă naște °i de a
copilări într-un sat, de°i mi-am dorit în
secret, resimțind lipsa acestei experiențe
ca pe o frustrare nemeritată. Nu trebuie să fiu
acuzat de idealizare puerilă de tip vetust, semănă-
torist, întrucât mi-am reiterat dorința neîmplinită
și după ce am dat de noroaie și de alte incomod-
ități de care se leagă încă viața la țară de la noi:
focul cu lemne, WC-ul afară în grădină etc.
Atunci când mi s-a ivit însă ocazia să mă atașez
de un sat, să mă implic și să trăiesc în mijlocul
unei comunități rurale am făcut-o fără ezitare.
Soarta mi-a oferit această șansă de două ori.
Prima se numește Finișel. N-am ratat-o. Despre a
doua nu e locul să scriu acum. Poate cu altă
ocazie.
Reflectez: cunosc multe “întâmplări” despre
oamenii din sat. Adevărate “istorii secrete” auzite
la un pahar de vorbă în barul lui Todoruț sau
aflate de la babe limbute ce deapănă zilnic bârfa
lor productivă în fața porții. Nu le voi expanda
niciodată până la dimensiunea unui Macondo
personal. Asta pentru că Finișelul nu e un sat fic-
tiv. De realitatea lui vor să vă convingă rândurile
următoare.
Iată datele acestei atașări. Hazard sau opțiune?
Mai degrabă destin. Până în 1990 nici nu aveam
habar de existența acestui sat. Peste impactul
inițial cu imaginea satului cuibărit sub pădurile ce
urcă spre munte s-a așezat treptat acomodarea,
apoi rutina. Acum doar ultima subzistă în formă
tihnită, păstrând aparența că impactul inițial nu
și-a atenuat prospețimea, surpriza, farmecul.
Desigur, o amăgire ca multe altele.
Cedez rigorii de a-mi obiectiva alegerea. Orice
împrejurare legată de prezentarea unui sat începe
cu drumul ce duce la el. Drumul spre Finișel e ca
un pod ce face legătura între localități. Nu ieși
bine din Săvădisla și se vede deja Finișelul. De
aceea pregnanța legată de simbolistica podului
pare aici o provocare evidentă de la bun început.
Drumul urcă domol din centrul de comună și
peisajul se deschide dintr-o dată spre vest într-o
panoramă uimitoare ce se impune privirii prin
modularea armonioasă a formelor colinare, scă-
pate din monotonia luncii Someșului. Satul e pitit
la poalele ocrotitoare ale Feneșului Mic, semeața
culme acoperită de păduri ce dă și numele local-
ității: Finișel. Locul, asociat cu sonoritatea îmbi-
etoare a numelui, e în măsură să te cucerească
dintr-o dată. În ungurește, numele versantului
muntos i s-a transferat și satului. Dar Feneșul
unguresc e cel mare (Vlaha, cum a fost numit de
români) și se află pe drumul județean ce duce
spre Băișoara. Dacă ținem cont de numărul mic
de case din Finișel (în jur de 300), botezul primit
prin toponimul diminutival în timpuri intrate deja
în legendă rămâne valabil și azi. Finișelul e mic
într-adevăr. O mână de oameni au întemeiat când-
va un cătun, azi câteva case înșirate de o parte și
de alta a văii cu același nume. Bătrânii finișeleni
susțin însă că prima vatră a satului lor ar fi fost
pe locul unde azi e Vlaha, strămutarea spre
munte fiind o consecință a istoriei străvechi. Dar
dovezile se pierd în negura timpului și în dezin-
teresul general actual, de neînțeles, legat de trecut.
Oamenii trăiesc mai mult ca altădată în prezent.
Un prezent acaparator, năvalnic, terifiant.
Anii de navetism intens la Cluj și de stabilitate
interetnică impusă de regimul trecut au însemnat
o extindere a satului spre Săvădisla, astfel că
delimitarea spre partea de est, adică spre oraș,
spre civilizație, prin crucea tradițională de lemn
ce marca efectiv capul satului, a fost demult
depășită, construcțiile de case din ultimul timp
anticipând o unire a localităților în viitorul nu
prea îndepărtat. Distanța dintre ele se micșorează
an de an. Orășenii cumpără terenuri și ridică vile
ori cabane cochete, în marea lor majoritate tot de
lemn, prelungind în actualitate tradiția din arhaica
civilizație a lemnului. Pe pitoreasca vale a leghii,
din stânga drumului, până la liziera plantației de
brazi tineri, construcțiile au început a se înmulți,
schimbând aspectul și destinația vechilor tarlale
agricole. Înnoirile sunt vizibile pretutindeni.
În ciuda cârcotașilor omniprezenți și aici, unul
din proprietarii celor trei magazine din sat, local
numit „La Mircea” (de la Mircea Pop), în timp ce
ne apropiem de primele case cu Dacia lui obosită,
de un bordo închis, evidențiază realizările ultim-
ilor ani, unele înfăptuite în perioada când a fost
la putere PSD-ul, partidul al cărui membru coti-
zant este. Drumul a fost asfaltat în 2001, după
vizita electorală a lui Adrian Năstase în sat, când
a împărțit copiilor pixuri și agende. Satul trăiește
cu mai mare însuflețire aceste vizite decât orașul,
considerându-le evenimente. Tot cam atunci
școala din comună a fost dotată cu un Aro pen-
tru transportul elevilor din localitățile limitrofe.
Biserica veche de lemn
Pișta, glumețul șofer al mașinii galbene cu
inscripția TRANSPORT ȘCOLARI, duce și aduce
zilnic elevi din cele șapte sate ale comunei, Aro-ul
primit fiind de mare trebuință. În 1999 s-a ridicat
monumentul din capul satului în memoria sol-
daților morți în luptele din cel de-al doilea război
mondial. Înainte, aici se afla doar o troiță de
lemn. Enumerația omului de la volan cu real-
izările e rezultatul unei mândrii partinice, deși îi
amintesc în treacăt că în 1999 formațiunea sa
politică intrase în opoziție.
Trecem pe sub tricolorul rămas agățat de
cablul suspendat pe deasupra drumului ca semn
al festivităților din ajun prilejuite de sărbătoarea
„Fiii satului”. Inițial au fost două steaguri, dar pe
unul l-a dat jos vântul. Nu vreau să insinuez că
Pristanda are complici și aici. Mircea nu pare a
manifesta nici un fel de interes pentru tămbălăul
de la sfârșitul săptămânii, cu toate că printre per-
sonalitățile invitate de ing. Daniela Nicula, con-
silieră, s-a numărat și Dumitru Fărcaș cu taragotul
său. Doamna Nicula e în altă formație politică și
omul de la volan în loc de explicații dă drumul
casetofonului. Dacia lui se umple de muzică reli-
gioasă. Dacă ar fi auzită de cine trebuie poate că
ea ar pune capăt animozităților de tot felul, inclu-
siv politice, insinuează comerciantul Mircea.
Îmi amintesc, într-o doară, că la precedenta
sărbătoare cu acest titlu, afișele răspândite prin
sat cu anunțarea evenimentului au fost private de
al treilea i al corectitudinii articulării: „Fii satului”.
Gramatica dă fiori și la case mai mari, așa că nu
are rost să facem caz aici. În această toamnă însă,
greșeala a fost reparată. Nu se poate spune că în
Finișel lumea nu progresează. Dimpotrivă.
După monumentul eroilor ridicat de Consiliul
Local Săvădisla, pe stânga, își face apariția un
teren gol împrejmuit, cu o construcție netermi-
nată în mijloc. E gaterul mereu în stare de semi-
funcționare. Se pare că investiția nu prea e
rentabilă, materia lemnoasă nu se mai poate fura
ca înainte și activitatea stagnează. În sat sunt mai
multe ateliere de tâmplărie care au comenzi
externe și execută mobilier de mare performanță.
Unul dintre acestea este cel al lui Ioan Matei, fost
primar după revoluție, angajat acum trup și suflet
! 5
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
g
într-o activitate lucrativă care-i aduce mai mari
satisfacții decât politica. E un adevărat artist care
iube°te cu patimă lemnul. Iubirea pentru frumos
se moștenește. Ce-o fi căutat în politică?
În fața magazinului său “La Mircea”, pro-
prietarul mă debarcă și se grăbește să introducă
Dacia în curte să nu încurce circulația în curbă.
Cobor urându-i „O zi bună!”
Satul se trezește încet din amorțeala dimineții.
Trec podul, spre școală. Începe o nouă zi.
Interesele filologilor când cercetează diferite
zone folclorice sunt constant captate de numele
oamenilor și denumirile locurilor. Mă opresc
întâmplător la câteva sonorizări curioase,
pitorești, elocvente.
Dinspre Delniță, denumire păstrată din Evul
Mediu, desemnând o parte dintr-o anumită sub-
împărțire a pământului satului, drumul pare ridi-
cat ca un pod lung, temeinic întărit și consolidat.
De aceea partea aceasta a satului oamenii o
numesc „Pe Pod”. Podul, puntea, podețul stabilesc
legături între oameni, între diferite forme de con-
viețuire. Podul, puntea ca metafore ale statorniciei
fac legătura între prezent și tradiție. De altfel, mai
multe denominații locale conțin elementul „pod”
în compunere sau derivare: Podul lui Honcău,
Podereni, Zăpode. Podul lui Honcău e mai sus de
sat, pe drumul ce face legătura cu cele câteva case
din Plopi și Valea Ierii. De acolo se ajunge la
mănăstirea Muntele Rece, situată la zece kilometri
de sat, în vecinătatea căreia se află mormintele
eroilor omagiați în fiecare an de 9 mai, sărbă-
toarea Înălțării și a Eroilor. Persistența topon-
imelor legate de pod mă determină să apelez la
Dicționarul de simboluri al lui Jean Chevalier și
Alain Gheerbrant. Înțeleg că orice trecere a punții
poate fi privită ca o călătorie inițiatică. Pentru cel
ce caută semnificații, cu atât mai mult:
„Simbolismul podului sau punții, care îngăduie
trecerea de pe un mal pe celălalt, este unul dintre
cele mai răspândite. Această trecere înseamnă și
trecerea de la pământ la cer, de la starea ome-
nească la cele supraomenești, de la lumea sensi-
bilă la cea suprasensibilă.” Îngăduința față de veci-
ni vorbește de la sine despre o bună conviețuire,
aici, într-o zonă unde trăiesc mulți unguri. Între
Pod spre Joseni
satul unguresc și cel românesc n-au fost, se pare,
conflicte majore după 1990, chiar dacă uneori
acestea puteau fi întreținute de unii lideri politici
radicali.
În timpul războiului însă, în zonă s-au dat
lupte mari, despre care învățătorul pensionar Ioan
Florea, pe care îl vizitez matinal, îmi povestește
câte ceva, în timp ce bem o cafea. El locuiește în
partea numită Joseni a satului. Este tipul de
dascăl ardelean de odinioară pe care nu-l mai
întâlnești astăzi, cu o demnitate interioară conser-
vată de vechea școală românească. La petrecerile
de după 1990 cânta imnul regal spre admirația
colegilor. Prin mâna lui și a soției sale, Victoria,
tot învățătoare, au trecut toți locuitorii de azi ai
satului.
Domnul învățător regretă că nu există o
monografie a satului și că în învălmășeala de
interese obscure sau mercantile de azi nu prea
vede pe nimeni ocupându-se cu strângerea de
materiale în vederea redactării unei astfel de
lucrări. În satul vecin, Hășdate, directorul școlii
de acolo, profesorul Vasile Bodea, adună de câțiva
ani documente și se pregătește pentru redactarea
unei monografii a satului său, spune învățătorul
Florea cu invidie și cu regret în glas.
Mă ofer să consemnez câteva date. Cine știe...
poate că odată vor trezi interesul cuiva.
Școala veche a fost ridicată la 1890 de bise-
rică. La început, preoteasa preda la toate cele 7
clase. Clădirea nouă a fost construită în 1959.
Dumitru Morar a fost director de școală 20 de
ani. Actuala directoare, profesoara Ana Chirteș, se
pregătește și ea de pensionare. Acum doi ani s-a
pensionat profesorul de matematică Vasile
Runcan. Generațiile se schimbă, dar cei înlocuiți
rămân în conștiința colectivității ca modele. Și în
Finișel, ca în orice colț de țară, e important ce
modele oferim noilor generații.
Numele de familie cele mai frecvente sunt
Bodea și Sucală. Lor li se adaugă Șuta (veniți din
Lita), Ștefan, Tarța, Matei. Simpla enunțare a aces-
tora creează deja o imagine fulgurantă despre
identitatea onomastică tradițională a acestei mici
colectivități umane din inima Ardealului. O imag-
ine de ansamblu, de familii înrudite, descinzând
dintr-un arbore genealogic cu rădăcini ramificate
în trecutul îndepărtat autohton. Părții de sus a
satului i se spune Bodești pentru că majoritatea
poartă numele de Bodea. Ioan Bodea e consilier
PD, un alt Bodea e mecanic auto la „Dacia
Service” în Cluj. Nicolae Sucală s-a aflat la con-
ducerea Casei Tineretului din Cluj, în prezent
activând în lumea presei, un alt Sucală e pompier
la Teatrul Național, depănând cu emfază canca-
nurile de acolo... Și exemplele pot continua. Unii
au părăsit satul, ca Ioan Petruț, inginer, director
Iarna în Finișel
în construcții miniere la Motru, alții au păstrat
legătura cu acest fond etnic tradițional în diferite
forme.
Un loc aparte între aceștia îl ocupă Laurențiu
Pintea, pictor remarcabil, membru al Uniunii
Artiștilor Plastici din Cluj, care valorifică superior
și original în opera sa zestrea spirituală a acestor
locuri. În picturile sale preponderent religioase,
artistul se folosește de lemnul învechit, chinuit,
cu fibra bine evidențiată, ca suport simbolic
pentru a construi o punte, un pod cu tradiția; e
vorba de lemnul crucii care revelează legătura cu
tradiția creștină. Cei care construiesc astfel de
punți sunt mijlocitori între exteriorul și interiorul
sufletului omenesc. De aceea artistul este unul
dintre mijlocitorii hărăziți să stabilească această
legătură spirituală cu divinitatea. Desigur, celălalt
este preotul. Simt nevoia să citez din nou din
amintitul dicționar: „Podul se mai identifică și cu
axa lumii, sub diferite forme. (...) Demn de reți-
nut este faptul că titlul de pontifex propriu
împăraților romani și dat până astăzi papilor,
înseamnă constructori de poduri. Pontiful este
deopotrivă constructorul și podul însuși, ca medi-
ator între cer și pământ.”
Costume populare naționale mai au puțini și
ele apar doar pe la serbările școlare purtate de
copii. Periodic, în centrul de comună se orga-
nizează spectacole folclorice și concursuri dotate
cu premii pentru cele mai frumoase costume
naționale. Inițiativa e bună dacă toți ar răspunde
cu entuziasm. Din păcate, se simte o delăsare
păguboasă în această direcție.
Cu toții o familie, chiar dacă ei n-o recunosc,
între clanuri existând deseori interese divergente,
animozități și dispute, locuitorii își duc existența
în strânsă legătură cu obiceiurile zonei. Ca pre-
tutindeni unde trăiesc oameni. Un semn al
delăsării și al lipsei de coeziune dintre membrii
acestei comunități este șantierul abandonat (deo-
camdată) al construirii sălii pentru nunți anexată
clădirii fostului Cămin Cultural. De câțiva ani
clădirea se tot recondiționează și nu se mai ter-
mină. Sentimentul dependenței de obște a fost,
se pare, abandonat o dată ce el n-a mai fost
impus de la centru. Oamenii încă nu realizează
că fiecare în parte reprezintă un fel de „centru” și
că de el depinde solidarizarea cu ceilalți în vede-
rea împlinirii unui deziderat comun. În loc să-și
unească eforturile, dezertează civic luându-se
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
"26]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
după moda vremii: pleacă la lucru în Spania,
Italia sau Germania, luându-°i cu ei °i copiii. E o
realitate dureroasă a acestor timpuri de restriște
care tinde să ia proporții.
Tot la capitolul delăsări trebuie menționată
problema spinoasă a deșeurilor care au invadat
valea, spațiile așa-zis dosite. Inițiativa primăriei a
fost mai mult decât lăudabilă organizând în
cadrul școlii o acțiune de strângere a „pet”-urilor
(flacoane de plastic) la care elevii au participat cu
mare abnegație. Domnul viceprimar ștefan
Szilagyi a făcut tot posibilul ca acțiunea să ia
amploare. Unii copii au adus sacii cu deșeuri de
plastic cu căruța. Cei mai harnici au fost stimulați
cu ciocolate, dar problema protejării mediului tre-
buie să fie una cu caracter permanent și nu stim-
ulată cu dulciuri ca la dresarea unor animale. A
reușit această acțiune să-i stimuleze și pe adulți?
Rămâne de văzut. Deșeuri nedegradabile biologic
mai sunt pe vale.
Ortodocșii (majoritari) sunt pe cale să aban-
doneze vechea biserică din lemn, o adevărată biju-
terie arhitecturală, situată oarecum lateral, dea-
supra livezilor, al cărei acoperiș din șindrilă
înnegrită de ani se profilează pe Ticeră, dealul din
spatele ei, bogat în argilă. Noua biserică, ridicată
în vatra satului, va fi în curând gata. Preotul
Grigore Sabou, ca altădată „părintele Tanda” al lui
Slavici, s-a luptat din răsputeri cu mentalitățile
învechite ale sătenilor până a reușit să-i convingă
de necesitatea noului lăcaș de cult, care va fi mult
mai încăpător. Penticostalii și „mileniștii” au case
de rugăciuni unde se adună duminica pentru slu-
jbe. Puntea spre transcendent are diferite forme
pe care comunitatea sătească s-a deprins să le
respecte.
Despre biserica veche, declarată monument
istoric, construcție de mare simplitate în arta lem-
nului, lumea spune că datează din 1650, după
cum e înscris pe o piatră aflată sub altar, cu toate
că pe peretele exterior al construcției este încrus-
tat anul 1750. Domnul învățător Florea optează
pentru anul 1760 și adaugă informația păstrată
din bătrâni că materialul lemnos folosit a fost luat
din pădurile din jur, de pe Ticeră. Bun evocator al
vremurilor trecute, domnul învățător spune că
drumul spre Valea Ierii, Muntele Rece și Dobrin
datează înainte de primul război mondial.
Evocările curg stimulate parcă de aburii cafelei. În
timpul lui Antonescu s-a lucrat mult la drumul
din Săvădisla până în dealul Burzești, la Petrea
din Deal. Nu contenește să apreciaze măsurile
luate de Antonescu: scutiri de armată pentru
tehnicieni și picheri, plată în acord pentru munci-
tori. Întreprinderea care lucra la drum a înființat
magazine în Săvădisla, a adus mașini de sfărmat
piatra, compresoare, utilaje pentru ridicarea
podurilor. Tatăl cântărețului de muzică populară
Dumitru Sopon din Gilău a fost picher aici, după
cedarea Ardealului, atunci când familia lui a fost
refugiată în Săvădisla. Până la podul Stolnii era
România. Acolo se afla o poartă vopsită în roșu,
galben și albastru care delimita granița. Pe poartă
scria mare România. La 200 de metri de la pod,
spre Stolna, era pichet românesc de grăniceri. În
Vlaha era un pluton de grăniceri români.
Existența acestor oameni pare a se fi desfășurat în
acest spațiu transilvan ospitalier și binecuvântat,
după cum spunea Bălcescu, între niște poduri care
unesc și niște porți care separă.
Vorbind despre specificitatea locurilor unde
s-au retras românii din calea năvălitorilor, ne
amintim de Cioran care deplânge în Schimbarea
Acțiunea de strângere a deșeurilor
la față a României gropile și văgăunile pe unde au
fost nevoiți a viețui pentru a-și păstra ființa
națională. Finișelul și Stolna nu fac excepție.
Amândouă sunt sate laterale, neobservate din dru-
mul mare, unul își leagă numele de o culme
muntoasă, al doilea de o groapă: stolnă însem-
nând excavație într-o mină, adâncitură a solului.
Dar se pare că aici n-a fost mină. Cu toate că
erau ferite din calea marilor interese, nu au fost
ferite de furia războiului. La 5 septembrie 1944,
își amintește domnul Florea, armata maghiară a
înaintat ca să cucerească dinspre Stolna și Feleac
partea neocupată de ei a Ardealului. Au ocupat
Turda, până spre Aiud, până la Sălciua pe Arieș.
Au înaintat pe Valea Ierii (localitatea Caps), popu-
lația a fost deportată de jandarmii maghiari.
Luptele au fost susținute din partea noastră de
batalioanele 15, 16, 17 Vânători de Munte. Două
săptămâni a stat frontul aici, își amintește cu pre-
cizie învățătorul Florea. Ai noștri au luptat din
direcția Hășdate, Plopi, Lita și au fost întâmpinați
cu mari rezistențe de armata ungară și cea ger-
mană în Aluniș, Pod, Dealul Viilor, Ticeră,
Gherghelea. Românii au ajuns să lupte la baionetă
pentru eliberarea Săvădislei și a Dealului Viilor.
Au fost lupte groaznice care s-au lăsat cu mari
pierderi omenești. La biserica veche sunt 16
morminte ale eroilor necunoscuți, la intrarea în
sat, la monument, au murit vreo alți 17-20 de
vânători de munte.
Revenim la drumuri și la necesitatea lor
astăzi. Domnul învățător zâmbește amar, deza-
măgit, sceptic. Anul trecut s-au închis punctele de
lucru din zonă la construcția Autostrăzii
Transilvania. Podurile, punțile de legătură între
comunități, națiuni au astăzi altă anvergură.
Autostrada trebuie să fie o punte către Europa.
Interesele prezentului sunt mult mai concrete.
Dar viciul bătrânilor este de a se întoarce mereu
în trecut. Eficiența drumului consolidat din
ordinul lui Antonescu ce face legătura cu Valea
Ierii, Plopi și Someșul Rece a fost din nou dove-
dită după inundațiile din 1970, când mașinile
mergeau spre cele trei localități pe aici. Domnul
învățător privește sceptic spre viitor. Temeliile
trecutului se simt, se văd, fac parte din viața sa.
Viitorul e o perdea de incertitudini pe care nici
nu are curiozitatea s-o dea deoparte.
Tinerii satului dobândesc mai curând avântul
de a zbura din cuib. Din acest motiv ei sunt în
aparență mai puțin sentimentali, ridică mai ușor
măștile de pe lucrurile vechi, fără trebuință, obli-
gați fiind să ia bătălia cu viața pe cont propriu.
Aparținând unei comunități restrânse, ieșirile lor
în lume poartă marca unor tatonări. Nu se știe
unde vor fi mâine. Nu se știe în ce domeniu vor
lucra, nu se știe câți vor rămâne agricultori. În sat
au apărut deja tractoare proprietate particulară și
ăsta e un semn că legătura cu tradiția păstrează
încă suficiente impulsuri de revigorare pe speze
proprii. Cei care ajung la bani se întorc și
investesc aici. Poți afla toate noutățile astea pe
terasă „La Todoruț” (cel invidiat că are soră în
Germania și băiat la lucru în Spania), pe terasă
„La Danu” (cel cu brutărie și atelier de prelu-
crarea lemnului) sau „La Mircea” (ca să închidem
turul celor trei localuri unde profesioniștii
degustători ai lichidelor spirtoase răstoarnă zilnic
guverne și devin analiști omnișcienți ai vieții
satului).
Dacă toponimele au servit, în parte, de-a lun-
gul acestor rânduri, ca minime și întâmplătoare
repere în descoperirea succintă a unui univers
uman cuprins într-un sat, voi apela în încheiere la
un altul. Pentru că podurile dau drumului dezle-
gare să continue, legând și dezlegând destinele
oamenilor, toponimul final se referă tot la un
drum-punte. Nu cu trimitere spre trecut, nu ca
simbol spiritual pentru a trece dincolo, ci ca
mijloc de apropiere și comunicare. E vorba despre
drumul pe care mergeau oamenii pe jos înainte
vreme către Vlaha și Cluj. Un drum de picior:
Valea Oamenilor. Poporul, în inventivitatea și
ingeniozitatea lui, născocește cele mai expresive
ziceri. Valea Oamenilor sună simplu și frumos,
curat și sugestiv. Adică: pe acolo trec oameni.
Oameni care caută drumul spre alți oameni. E
ceea ce-i definiște, în fond, pe finișeleni. Pe toți
cei răspândiți prin lume, care au reușit să stabi-
lească contacte viabile cu alți oameni. Pentru ei,
dar și pentru cei strămutați la oraș, a spune
Finișel înseamnă acasă.
■
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
27
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
flash-meridian
Despre un romancier mai puțin
cunoscut: Andrea Camilleri
Ing. Licu Stavri
Raphaelle Rerolle face, în Le Monde des
livres, un portret complex al
romancierului octogenar italian Andrea
Camilleri, în urma unei convorbiri purtate cu
acesta la Roma. Camilleri este cunoscut în primul
rând drept creatorul celebrului Comisar
Montalbano, dar a publicat și romane de altă
factură, redactate, parțial, în dialect. Trecut de 80
de ani, acest sicilian născut la Porto Empedocle,
în provincia Agrigente, se bucură de o
popularitate fără egal în Italia. Susținut material
de succesul de care se bucură personajul său
Monltalbano, investigator plin de tabieturi și de
umor, Camilleri scrie și publică, de cincisprezece
ani, povești incredibil de savuroase și de
palpitante, în care nu evită să se refere și la
problemele politice ale Italiei contemporane.
“În Italia, fascismul s-a transformat în
berlusconism”, declară romancierul, între două
țigări. “Berlusconi a fost o anomalie totală, o
contingență istorică. În ochii mei de om cu vederi
de stânga, un guvern de dreapta poate să se
angajeze în hora democrației, dar cu el e vorba de
altceva, ca și cu Mussolini.” Totuși, Berlusconi s-a
bucurat de susținerea a jumătate din italieni, față
de care Camilleri se arată deosebit de sever:
“Mulți italieni nu iubesc onestitatea. Morala lor
este una de ‘motorino’ (scuter), care se poate urca
pe trotuare, poate rula în contrasens, poate parca
triplu, pe scurt, profită de pe urma celor ce
respectă legea și opresc la lumina roșie a
semaforului.” Pentru el, care și-a petrecut copilăria
într-o țară guvernată de Mussolini, fascismul nu
este doar un cuvânt, o insultă de aruncat în fața
adversarului: “E un virus de care am crezut că ne
debarasăm, spânzurându-l pe conducător de
picioare, dar care reapare, sub diferite forme, de
decenii”. Tatăl lui, inspector al porturilor în Sicilia
aici existența fascismului este negată.” Acțiunea
romanului se petrece în localitatea siciliană
imaginară Vigata, de care Camilleri se folosește în
majoritatea romanelor sale, dar tonul e diferit:
mai tragic și mai tulburat. Rețeta, amestecul de
ironie, farsă și exactitate istorică, evocarea unei
țări și a locuitorilor ei, nu diferă totuși prea mult
de romanele sale istorice anterioare, precum
Dispariția lui Iuda sau splendidul Regele Zozimo.
Nu diferă nici de seria Montalbano, care i-a adus
autorului un succes fulgerător, chiar înainte de a
inspira un serial TV de mare audiență, la
începutul anilor 1990. Toate aceste texte se
sprijină pe limbajul lui Camilleri, inventiv și
perspicace, în care se amestecă dialectele sicilian,
venețian și roman. Dintotdeauna, Camilleri a
folosit elemente dialectale în cărțile sale, după
modelul ilustrului său compatriot din Agrigente,
Luigi Pirandello. Cu alte cuvinte, de la primul său
roman, Cursul lucrurilor, apărut în 1978. “Când
am ținut în mână prima mea carte publicată a
fost ca atunci când deschizi o butelie de
șampanie.” De fapt, Camilleri a început să scrie
romane relativ târziu, la 42 de ani. În tinerețe a
fost un poet promițător, apoi regizor de teatru,
scenarist și producător radio și TV. Cărțile scrise
în dialect nu se căutau în anii șaizeci, așa că
autorul nu și-a putut începe cariera decât după
două decenii, devenind repede un scriitor prolific.
“Nu pot exprima tot ceea ce doresc în italiană”,
observă el. “Mie mi se pare că este, întrucâtva,
limba notarilor. Ca să-l citez pe Pirandello,
dialectul exprimă sentimentul, acolo unde limba
exprimă conceptul.” Erri de Luca face constatarea
că prin cărțile sale Camilleri i-a eliberat pe italieni
de rușinea dialectului și, totodată, a pus câte o
carte în buzunarul fiecărui compatriot.
Totodată, “Bătrânul”, cum îl numesc, tandru,
contemporanii, a contribuit la glisarea romanului
polițist spre literatură. “O mișcare produsă deja
cu Gadda”, remarcă, ironic, romancierul, “dar
nimeni n-a observat. Trebuie să menționez că el
nu l-a indicat pe asasin. Pe urmă a fost Leonardo
Sciascia, cu Ziua cucuvelei, un veritabil roman
polițist.” În orice caz, el, Camilleri, este cel care a
înlăturat prejudecățile față de acest gen. Acum nu
știe cum să se debaraseze de celebrul său personaj
și se află în situația lui Arthur Conan Doyle când
a vrut să scape de Sherlock Holmes. “Fiecare
nouă apariție din seria Montalbano relansează
vânzarea celorlalte cărți ale mele, așa că sunt
foarte dependent de ele. Cititorii îmi scriu și-mi
spun că personajul le aparține și, deci, nu pot să
fac ce vreau eu cu el. Cât despre a-l omorî, nici
nu poate fi vorba. Am cerut sfaturi de la doi
autori de romane polițiste, Montalban și Jean-
Claude Izzo, dar se pare că e foarte primejdios să
programezi dispariția unui astfel de personaj. Cei
doi au decedat între timp.” Așa că Andrea
Camilleri s-a mulțumit să scrie ultima aventură a
lui Montalbano și s-o încredințeze editorului său
din Torino, cu indicația de a fi pusă în seif și a fi
publicată după moartea autorului.
■
meridională, a participat la marșul asupra Romei,
iar mama, deși mai puțin implicată, a fost, totuși,
o admiratoare a Ducelui. La zece ani, imediat
după începerea războiului din Abisinia, micul
Andrea n-a avut decât dorința de a ucide
abisinieni, ambiție pe care i-a împărtășit-o
Ducelui. “Mi-a răspuns, dobitocul, că sunt prea
mic pentru a merge la război, dar că nu-mi vor
lipsi ocaziile în viitor”. Pornind de la această
scrisoare și de la “anii kamikaze”, Camilleri a
scris romanul Cucerirea orașului Makale, tradus
acum în franceză, una dintre cele mai uimitoare
cărți ale sale, dar și una dintre cele mai
tulburătoare, întrucât împletește politica și
sexualitatea în jurul unui erou de numai 7 ani,
Michilino, un băiat extrem de inteligent, supus
îndoctrinării fasciste a epocii și perversităților
adulților. Prin acest personaj, Camilleri oferă o
idee pregnantă a ceea ce înseamnă
monstruozitatea. “Dintre toate romanele mele,
acesta a avut cronicile cele mai proaste în Italia.
Mulți lectori s-au mulțumit să vadă în el o micuță
carte pornografică, ceea ce nu mă miră, pentru că
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
"2^
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
tutun de pipa
Tratat despre oul fiert
Alexandru Vlad
Mare scofală, veți zice cei mai mulți. Știm
cu toții să fierbem un ou. Punem apa și
oul într-o crăticioară și aprindem sub
aceasta flacăra albăstruie a aragazului. În apă se
pune sare, mi-a spus mie o gospodină. De ce?
Gospodina n-a știut să-mi spună. Sau punem apa să
fiarbă și abia când aceasta dă în clocot punem oul
și începem să cronometrăm până la cinci minute.
După care îl tratăm imediat cu apă rece. Ideea este
că oul se curăță mai bine rece. Cică sub coajă se
face un condens care o depărtează de pielița
protectoare, și astfel oul se curăță fără probleme.
Dar de câte ori nu vă iese, de câte ori gălbenușul
nu e mai tare decât trebuie, de câte ori nu se
sparge coaja și albușul se lățește ca o clătită mică
prin apa care clocotește? L-am scos poate din
frigider, avea coaja rece și aceasta s-a fisurat
dilatându-se prea brusc în apa fierbinte. Foarte bine,
la o adică se poate mânca și așa. Dar trebuie să
recunoaștem că nu asta ne-am dorit de la bun
început, ne jenăm în fața oaspeților, ne enervează
foarte mult să nu ne reușească un lucru atât de
simplu, dăm vina pe găina care nu pune destul
calciu. Spunem că ouăle cumpărate de la prăvălie
sunt slabe în coajă, palide la gălbenuș, prea mici și
deseori cu gust de pește. Și copilul găsește pretextul
tocmai potrivit ca să refuze micul dejun. Păsările
sunt hrănite mai nou cu niște concentrate dubioase.
Ah, unde sunt ouăle de casă, ouăle gustoase de care
am avut parte în copilărie? Ori dacă avem oaspeți
le explicăm acestora toate aceste lucruri pe post de
scuze? Ar zâmbi ei înțelegători, dar oare nu tocmai
asta încercăm să evităm? Zâmbetul înțelegător al
oaspetelui poate scoate oul cu totul din dieta
noastră cea de toate zilele.
Fierberea unui ou pare întotdeauna o loterie.
Adică ies bine 6 ouă din 49. Ceasul este
indispensabil, dar de cele mai multe ori uităm de
el. Mai ales dacă se întâmplă ca tocmai atunci să
sune telefonul. Pare o conjurație universală care
tocmai se declanșează, în apărarea oului primordial.
Clepsidra nu e nici aceasta o soluție, pentru că de
fapt nu sunt toate ouăle la fel, și la urma urmelor
tot noi hotărâm cât rămâne oul în ebuliție. Iar oul
și clepsidra formează pentru mine o combinație cu
substrat ocult, simbolic. Îmi amintește de un tablou
văzut într-un muzeu de artă modernă, și nu avem
acum timp de asta. Digresiunile sunt periculoase
atunci când timpul este cu strictețe limitat la cinci
minute, sau așa ceva.
Poate că oul trebuie cântărit în prealabil! Cele
cu două gălbenușuri, dacă mai există din acestea, se
fierb probabil mai îndelungat. Absorb mai multe
calorii, au punctul lui de fierbere specific - și acesta
continuă să rămâie o enigmă. Există un tabel al
cotelor de fierbere în tratatele de fizică, dar am
verificat și oul nu-i trecut acolo. Chestia asta i-a
scăpat până și lui Newton. Dar să revenim la
tehnologia operației. Oul se spală bine înainte de-a
se pune la fiert. Se lasă în apă cu grijă, cu tandrețe
chiar - cel mai bine e să folosim o linguriță de
bambus. Coaja se fisurează dacă le lăsăm cu
nepăsare, oul începe să scoată bule, pierde aerul din
bănuț și face un fel de embolie. N-ați întâlnit ouă
care refuză parcă să renunțe la coajă, indiferent
cum și cât le-am fiert? Un astfel de ou ar trebui dus
la analize. Găina care produce astfel de ouă ar
trebui sacrificată prima pentru supă. Sau să se tragă
totul de la cocoș?
În Cartea de bucate a lui Sanda Marin scrie la
fiecare rețetă care folosește ouă fierte: se fierb ouăle
pe jumătate tari, se curăță și se așează câte unul
peste o felie de pâine prăjită, sau se așează într-o
farfurie de sticlă rezistentă la foc și unsă cu unt.
Ușor de spus, dar o să fie ele pe jumătate tari?
Constatăm asta doar când le curățăm de coajă, prea
târziu pentru orice fel de corecție. Ni se mai spune
acolo că ele nu trebuie să fiarbă înghesuite. De ce?
Simplu - ca să poată fi scoase mai ușor din apă.
Când se fierb ouăle tari, ca la rețetele de ouă
umplute, ouă răscoapte sau ouă portugheze, e mai
simplu: le putem fierbe probabil oricât, până
zornăie în crăticioară. Nu c-ar fi recomandat, dar
nici o tragedie nu este dacă am uitat o clipă în plus
de ele. Ce ușurare! Urmează decojirea. Un ou care
se încăpățânează să nu se curețe bine ne enervează
mai mult decât se poate spune. Nu se curăță bine
de coajă nici reci nici calde, sau se curăță bine și
reci și calde, vă spun asta din experiență.
Poate voi deschide eu însumi cândva o
prăvălioară cu ouă proaspăt fierte, toate
sortimentele: moi, tari, pe jumătate moi. Un
serviciu de livrare la domiciliu, gata decojite, livrate
în vase termice. Investiție minimă, succes garantat.
Vom mai vedea! Deocamdată am scris pentru
dumneavoastră acest tratat, ca să vedeți cât de bine
mă pricep.
■
ex-abrupto
Jojolique c’est... pas moi!
sau Cultâ-i mâ-ta!
Radu Tuculescu
Așa a exclamat scriitorul Alexandru Jurcan la
lansarea cărții sale Cocoșul și cocoașa (Editura
Casa Cărții de Știință, 2006), încercînd să
convingă prea stimatul auditoriu că nu are nimic din
personajul principal al micro romanului său, nici o
legătură cu ea, cu madama Jojolica. El s-a inspirat, ce-
i drept, din imediata lui (ei) realitate de pe la țară și
de pe la oraș, unul mai mititel, mai de provincie,
parcă vajnica noastră capitală nu-i tot o provincie,
una oarece mai dezvoltată, mai balcanică, mai
pompată cu hormoni, tot un drac! Ba, să mă ierte
autorul, Jojolica are ceva și din el, scuzați expresia
cam aluzivă, e haioasă cît poate, are un simț al
umorului multilateral dezvoltat, te face să rîzi cu
poftă (pe cînd îi citeam cartea, rîdeam în camera
mea atît de sonor și de hăhăit încît nevasta mă
întrebă, gingaș, de ce naiba rîzi ca prostul de unul
singur?), calități pe care și autorul le are cînd te afli
cu el în particular, la un pahar de suc, că nu bea
alcool nici-o-dată...
Cocoașa este consoarta cocoșului, dacă nu v-ați
prins, una care-i stă consortului pe umeri ca o
povară, e un joc haios de cuvinte cu mai multe
înțelesuri, adică vreo două, nu-i așa? Jojolica ajunge
la oraș și vrea să devină o femeie modernă, de la
aspectul fațal, comportamentul în societate,
priceputul la tehnicile moderne, cum ar fi telefonia
mobilă și computerele sofisticate și sex șopul, pînă la
viața conjugală în care, obligatoriu, trebuie să existe
și-un amant altfel nu ești modern(ă) și mai trebuie să
fii și cultă. Iar Jojolica e cultă pînă la capăt! Superbă
afirmație! Uite, acum încerc și eu să fiu cult pînă la
capăt, dacă mă ține... inspirația.
Alexandru Jurcan se joacă în acest micro roman
cu propria sa fantezie, chiar dacă s-a inspirat
„profund” din realitatea și realitățile satului său natal
Dîrja. Îndîrjit se mai arată autorul în a-i confecționa
Jojolicăi un limbaj propriu cu o sumedenie de
cuvinte „inventate” de protagonistă, un soi de
vorbire după ureche, în care neologismele se
amestecă cu englezisme ori americanisme dînd
naștere unor noi isme caraghioase, stupefiante, care-ți
înnoadă urechile și-ți lărgesc gura a rîs. Dacă sîntem,
însă, puțin mai atenți cînd ne aflăm în locuri
publice, vom recepționa acest soi de „vorbire”, acest
soi de limbaj grobian, la numeroase Jojolici, de
diverse vîrste și înfățișări, aflate în preajmă. În
mijloacele de transport, în cafenele ori baruri, la
discoteci, în prăvălii, în piețe, în holurile sălilor de
spectacol etc. Ele dovedesc că se poate ajunge
di(n)rect de sub coada vacii la cocoșanel. Fără jenă,
fără ezitări, fără dureri de cap. Că doar, cum zice
Jojolica, nu-i mare scofală a ajunge sub Ture-fel ori să
te plimbi, pe Șanse Lize. Ar fi ceva exotic și originar
dacă pe-acolo pe la Paris te-ai duce cu un măgar
neaoș, de-al nostru din popor, să-i dai gata pe
parizieni. Un măgar cult care ar hali hîrtie,
manuscrise, ar lucra la o editură, că s-ar pricepe la
tocat foile...
Alexandru Jurcan e un om scenic, adică iubește
(și cunoaște) scena, e un ludic care-și maschează
tristețile sub masca (nevăzută) a actorului. Nu-i pasă
de trecerea timpului, doar că nu știe cum să și-l
împartă mai bine, să apuce a face tot ce-și propune
iar dacă nu face chiar tot ce-și propune atunci își zice
că și-a propus mai puțin, deci a făcut tot ce și-a
propus... Constant neastîmpărat, nu se va astîmpăra
în veci, va continua să robotească într-ale literaturii și
într-ale spectacolului teatral, ba chiar și-ntr-ale
traducerilor. Dar Jojolica îl va urmări mereu, chiar
dacă la o distanță considerabilă, undeva mult în
spate, bombănind și comentînd, uneori comentariile
sale ajungînd la urechile scriitorului, chiar dacă el va
refuza s-o mai ia în seamă. Prea multe Jojolici și prea
mulți Jojoloi ne înconjoară, ca să-i putem ignora, îi
descoperim în toate „domeniile de activitate”, se
cațără și pe treptele puturoase ale politicii, mai ales
acolo, trepte mai mici ori mai mari, mai groase ori
mai subțiri, depinde de scară. Și vor continua să ne
bombardeze cu noul lor limbaj chicist dar demn, cu
apucăturile lor neorevoluționare ori postrevoluționa-
re, cum doriți să le numiți, tot un drac. Un soi de
mîl poleit care încearcă să ne cuprindă, să ne atragă,
să ne înghită.
Și-acum un citat a la Jojolica: „După meci mai
spăl vase pînă să lungesc la televizor cu publicitatea,
apoi mă pregătesc să văd și filmul. lo-s cultă pînă la
capăt!”.
Un singur reproș am a-i aduce autorului. Că nu a
folosit în carte și înjurătura mea preferată: cultă-i
mă-ta!!
■
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
gulere, manșete, accesorii
Schimbare de nume, berbeci
grași si salon de coafură intima
Mihai Dragolea
Pe la mijlocul tranziției (e vorba de anii 1996-
1997, mijlocul ar putea să fie altul, după
cum evoluează evenimentele), junele Vasile
Botezan s-a afirmat ca un destoinic electrician,
chiar în comuna natală; brunet reușit, cu
mustăcioară atent îngrijită, vorbăreț și priceput,
avea clientelă cât cuprinde, nici nu putea face față
tuturor ofertelor. S-a însurat bine, cu o Letiție
liniștită și gospodină. Dar unde erau visele lui,
prin școli dorea să devină pilot de formula unu,
campion cunoscut și om plin de bani?! Doar la
câte o beție cruntă își mai aducea aminte de sine
și de visele din adolescență. Mai mult decât
băutura, îi plăceau femeile, dar n-avea nici bani,
nici prea multe ocazii ca să se ocupe de ele. Ceva
a început să se miște în vremea când s-a ocupat
de instalația electrică de la vila pe care și-a
construit-o primarul; cum a fost o lucrare mare, a
avut timp să se ocupe și de farmecele primăriței,
cam coaptă, dar femeie de treabă, discretă; îl
plăcea și primarul, că e harnic, șmecher și discret,
chiar s-au împrietenit. Foarte isteț, domnul
primar: se știa la afaceri, dar și la politică; cum-
necum și-a tras și certificat de revoluționar, a
contat și asta de a reușit să pună pe picioare o
afacere foarte bănoasă, cu oi și capre, nici el nu
mai știa precis câte are. După ce i-a făcut
instalația electrică la vilă, l-a chemat să o pună la
punct și pe aceea de la crescătoria de berbeci, că
și la așa ceva l-a dus mintea, lucra cu niște arabi.
Atunci l-a făcut omul lui de încredere, când l-a
pus, o noapte întreagă, să ude cu furtunul
berbecuții după care urmau să vină arabii; cum îi
mai fraierea domnu’ primar pe arăboci: ținea
berbecii uzi până când îi ducea la cântar, să fie
cât mai grei; câștiga mii de euroi din apă chioară,
că erau uzi leoarcă berbecii când îi vindea! Sigur,
cu atâția bani, s-a băgat și în politică, destul de
tare, mereu îl ruga să-l ducă cu mașina la județ, la
tot felul de ședințe și întâlniri. Pe el, Vasile
Botezan, îl învățase taică-său să nu se bage în
politică, că e lucru’ dracu, n-are el ce căuta pe
acolo; așa că nu-și băga nasul și asta îi plăcea
domnului primar că nu întreba nimic, chiar îi
plăcea să-l aștepte pe primar, umbla prin oraș,
cunoștea o groază de lume, mai vedea și el cum
se descurcă lumea, ce afaceri se mai pot face; a
dat și de multe femei, le știa încă din liceu, unele
lucrau chiar la cele două brutării pe care le avea
primarul în oraș, altă vacă de muls; avea chiar și
unde să le ducă, după o vreme primarul i-a dat
până și cheile de la apartamentul pe care îl avea
luat chiar în centru, zicea că l-a cumpărat pentru
fiu-său, după ce termină facultatea. Cel mai mult
îi plăcea de una, Lucreția, asta era frizeriță,
nevastă de militar, dus pe undeva, în ceva
misiune: ea l-a zăpăcit, și încă rău de tot: într-o zi
după ce-au fost la apartament și au făcut dragoste
pe săturate, au mai stat puțin lungiți, să-și tragă
sufletul; la un moment anume, cu ochii în tavan
și mâna pe pântecul cam gras, Lucreția l-a întrebat
cam ce coafură să-și facă la pisicuță, că e la modă,
femeile au descoperit că asta place enorm
bărbaților. Ce chestie! S-a oferit imediat să-i tundă
el „pisicuța“, în formă de inimioară, dar Lucreția
nu l-a lăsat, că așa ceva se face numai la salonul
de coafură, chit că costă o mulțime de bani. La
următoarea întâlnire Lucreția chiar își coafase
„pisicuța“ în formă de inimioară, asta chiar i-a
plăcut, ce a mai gâdilat-o, ce-au mai râs, era să
uite de primar! Cum l-a făcut să aștepte ceva
vreme, l-a găsit foarte supărat, nervos; la început
a crezut că s-a enervat pe el, dar, pe drum, i-a
spus că e nenorocire prin politică, că se pun la
cale puciuri; oricum nu se băga el în chestiile
politice, dar nici „puci“ nu știa cu ce se mănâncă.
Când a ajuns acasă, seara, s-a uitat la televizor
până noaptea, să vadă cum e cu puciurile; a
adormit cu televizorul aprins; mai devreme ca de
obicei, s-a trezit pe când visa ceva foarte ciudat:
pe el în chema Puciulete, sta la una din cele din
cinci mese ale barului amenajat în aceeași incintă
cu salonul hair-style Puciulete, plin ochi de femei
arătoase; era transpirat tare, până și fața de pernă
era udă ca în mașina de spălat.
■
WAR GAME ’06 - JEBE
Urmare din pagina 36
celor din Italia, colecționarilor care urmăreau ce
făceam, care cumpăraseră din expoziția mea prece-
dentă; curioșii care voiau să vadă.
- Există acolo un cult al mașinismului, în
tradiția futurismului, al vitezei...
- Da, în zona în care stau eu este foarte multă
tehnică/viteză: Ferrari, Masseratti... probabil că
m-a influențat și realitatea de acolo, dar pe mine
mă fascinează forța masculină pe care mi-o insuflă
mașinile.
- Mai mult, militare...
- Da, am pornit de la camioane, mă impre-
sionează văzându-le trecând pe stradă, impună-
toare; mă simt mică pe lângă ele. Îmi place forța
lor, aș vrea s-o am și attunci o caut cumva. Pe
urmă, începând cu tema asta a camioanelor, am
început să simt în mine, să-mi aduc aminte tan-
curile din timpul Revoluției... imagini care mi-au
rămas... Și am încercat să fac tancuri; după care
avioane, port-avioane... am început să mă docu-
mentez pe tema mașinilor militare, mai ales pe
site-urile armatei americane.
- Expoziția e intitulată War Game și pare să se
refere la jocuri pe calculator... sunt de notorietate
performanțele tinerilor informaticieni români pe
piața softurilor de acest gen...
- Titlul l-am găsit pe internet pe când mă doc-
umentam pentru tema respectivă și mi s-a părut
potrivit.
- Sunt jocuri aplicate... care modelează reali-
tatea...
- Desigur, mesajul denunță cumva violența
care e în lumea actuală dar și violența vieții cotidi-
ene. Tot timpul e o luptă și mai ales de când am
plecat și nu mai sunt pe teritoriul meu, trebuie să
fiu un tanc, altfel nu reușesc. Și atunci vorbesc
cumva despre mine, mă energizez să fiu mult mai
puternică, ca un tanc, să strivesc eu ca să nu fiu
strivită... că trebuie să merg înainte în forță.
- Și totuși, în titluri [“Toy?’/“Jucărie?”, etc.],
în mici elemente contrastante, în cromatică, se
simte ironia, o ușoară revoltă...
- Da, într-o temă cumva masculină am adus,
ironic, culori roz, pastelate. O.K., mașini de
război, puternice... dar roz.
-	Tehnic, lucrările amintesc anii de studenție
de la Cluj.
- Mă bucur, apreciam mult profesorii de la
“facultă”, în mod deosebit dl. Solovăstru, la
grafică, dl. Ciato, la monumentală; dl. Sbârciu
mi-a fost mare exemplu.
Eu pictez în acrilic, îmi place să lucrez în mare
viteză, dar în prealabil construiesc un desen destul
de riguros, care-mi ia 2-3 zile, după care tușele de
culoare vin repede...
-	Artiști preferaț/afinități asumate?
- Îmi place arta expresionistă, Kandinski,
transavangarda italiană, artiști ca Baselitz sau
tânărul artist italian Maurizio Catelan, care face
instalații foarte ironice dar vreau să caut în mine
spiritul românesc și să-l evidențiez și mai mult...
să spun ceva cât mai românesc.
-	Cum se vede de la fața locului arta italiană
contemporană - vie, dinamică, plină de culoare?
- Nu știu... Poate, deși se simte o tristețe...
Cred că italienii se uită, din păcate, prea mult la
ceea ce se întâmplă în arta americană, deși sunt
mult mai buni. Tehnic vorbind sunt extraordinari,
extrem de dotați pentru pictură. Văd multe expo-
ziții, diferite ca tehnici, tematici; oricum tendința
figurativă predomină în arta italiană a momentu-
lui. Sunt foarte curioasă ce va urma, aștept să văd
mari sclipiri, mari artiști, nu curente sau mode...
-	Vă simțiți izolată/integrată...?
- Izolată nu, absolut de loc; mă simt în largul
meu. Visul meu din copilărie era Italia, pentru că
o consideram țara artelor; un tărâm al culturii,
minunat de locuit. S-a resimțit și acolo criza eco-
nomică dar oricum își revin... ?i italienii sunt mari
iubitori de artă.
-	Ați experimentat și arta performance-urilor...
- Da... Prima mi-a fost propusă de un consis-
tor, legată de ultima mea expoziție care urmărea
tema răzbunării feminine (“Romania Calling.
Storie di Amore e vendetta”). M-au inspirat
ultimele filme ale lui Tarantino (Kill Bill), erau
multe arme, pistoale, mitraliere, cuțite, și mi s-a
cerut să fac o conecție pe tricourile lor. S-a
desfășurat în organizarea E 35 - “Concept Store”
și “Galleria 42 Contemporaneo”, într-o măcelărie,
în mijlocul cărnurilor; eu pictam live obiectele
astea agresive, ca un gest... Am mai făcut două, pe
tema vinului (Donelli), la Baluardo della Citadella;
ultima la Altre Giardini, grădinile publice din
Modena, o manifestare cu multă rezonanță în
oraș. Gândindu-mă că era într-un parc, mi-au venit
în minte porumbeii - sunt foarte mulți acolo. Am
pictat un stol de păsări în zbor, pe nuanțe de gri,
roz, alb după care le “ucideam” cu tușe de roșu
care se scurgeau.
-	O “înscenare” îndrăzneață, denunțând cru-
zimea, violența...
- Se intitula “Transilvania Sock”; eram îmbră-
cată într-o rochie albă, ca de mireasă sau ca de
balerină din picturile lui Degas. După ce am “ucis”
stolul de păsări în zbor, m-am întors spre public
purtând culoarea roșie în mână și mi-am turnat-o
peste mine, ucigându-mă și pe mine. Titlul îmi
fusese impus de organizatori și eu am urmărit
șocul...
-	În perspectivă... viața te conduce...
-	Da, cred că mă conduce. Nu știu unde o să
mă ducă. Sper, pe calea cea bună. Acum mă gân-
desc și la New York.
— Parisul începutului de mileniu...
- Da. Exact, pentru arta contemporană con-
tează foarte mult.
- Mult succes, din inimă. Sunt sigur că vom
mai auzi de Jebe.
Interviu realizat de
Livius George Ilea ■
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
30
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
teatru
Un „Atelier” în Nord
Festivalul International de Teatru „Atelier”,
Baia Mare, 11-1 iunie 2006
Claudiu Groza
De la superproducții ca Nevestele vesele
din Windsor la miniaturi teatrale
cuceritoare - chiar de atelier - precum
Teatru descompus, ediția a XlV-a a Festivalului
Internațional de Teatru „Atelier”, desfășurată, în
premieră, la Baia Mare, a fost un tur de forță
remarcabil, susținut excelent logistic, organizatoric
dar și, în mod special, public.
Orice rezervă privind realizarea unui festival de
o asemenea anvergură într-un oraș fără tradiția unui
eveniment similar a căzut încă din prima seară,
când spectatorii au asaltat efectiv sala Teatrului
Municipal. Fenomenul s-a repetat de-a lungul a opt
zile, indiferent de tipul spectacolelor prezentate.
Publicul s-a arătat dispus la cele mai neobișnuite
abordări ale artei scenice, și n-a dezertat nici după
încercări nu tocmai ușor de trecut.
Actuala ediție a „Atelierului” a reunit la Baia
Mare producții teatrale din Elveția, Franța, Marea
Britanie, Japonia, Bulgaria și numeroase teatre
românești. A existat și o secțiune off, un proiect
Dramafest intitulat Script-burger și un foarte
consistent colocviu Beckett, cu participare
semnificativă internațională și nesemnificactivă,
din păcate, a publicului (e-adevărat că studenții
erau în sesiune, dar absența lor e oricum
regretabilă și nu se datorează organizatorilor. Eu
unul am regretat un pic vremurile „rele”, când o
astfel de prezență era obligatorie).
Despre Nevestele vesele din Windsor după
Shakespeare, montat de Victor Ioan Frunză la
Teatrul de Stat din Oradea, am scris, cu oarece
întârziere, după premiera orădeană. Trebuie
remarcat că e un spectacol irezistibil și de care
nici un specialist nu poate face abstracție. De
aceea, în ciuda specificului festivalier, acesta a fost
unul din candidații serioși la Marele Premiu. Pe
care l-a luat însă o altă producție, în registru
diferit, copleșitor - deși nici aceasta nu se afla în
conul festivalului - Plastilina de Vasili Sigarev,
regizată de Radu Afrim la Teatrul „Toma Caragiu”
din Ploiești.
Un spectacol traumatic de emoționant, mai
ales datorită textului bricolat excepțional de un
autor sub 30 de ani (Sigarev e născut în 1977) și
exploatat „profi” de Afrim, fără să fie o
capodoperă de regie. De altfel, această onestă
valorizare a textului poate fi socotită și un act de
inspirație regizorală, pentru că avem de-a face cu
o piesă frisonantă, dură, cu un subtext izbitor, în
care replica, interacțiunea personajelor și ce se
lasă simțit în spatele prezenței fizice a acestora
contează mai mult decât cine știe ce artificii de
înscenare.
Spectacolul evocă adolescența chinuită, dar
deloc resemnată a lui Maxim, un orfan crescut de
bunica sa într-un oraș oarecare al Rusiei de azi -
Kazan - plin de contraste, mizerie și excese.
Drogurile, băutura, sodomia ori prostituția fac
parte firească din existența cotidiană, ca și
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
apartamentele de bloc ori conviețuirea
sărăntocilor cu noii parveniți. O Rusie deloc
schimbată față de acum 20 de ani, în care doar
personajele și lait-motivele sunt altele, pe când
relațiile au rămas la fel - asta e Rusia lui Sigarev,
care poate fi privită și ca un arhetip al unei lumi
deviante. Blocul lui Maxim e un Turn Babel în
care se vorbește rusește.
Prezența dinamică a actorilor pe o scenă cu
decor foarte economic a dat textului susținerea
vizuală necesară, fără a-l obtura. De remarcat au
fost Alin Teglaș, în rolul lui Maxim, partitură
riscantă întrucât extrem de nuanțată, ușor de ratat
chiar și printr-o intonație forțată a unei replici -
Teglaș e un actor la care cerebralul și afectivul
conlucrează excelent scenic, acest lucru fiind
evident și în spectacolul acesta; Romulus Chiciuc,
foarte expresiv în rolul prietenului indecis al lui
Maxim, Lioha, cu agresivități pubere și „inițiative”
adolescentin-virile; Andrei Vasluianu și Karl Baker
în duo-ul celor doi „băieți de băieți” care-l vor
bate până la moarte pe Maxim. Un comentariu
aparte trebuie făcut în cazul Elenei Popa, cea care
a interpretat-o pe Bunica lui Maxim. Distribuirea
acestei actrițe excelente în roluri izbitor similare -
e al treilea rol de bătrână pe care i-l impune
Afrim, după cele din Trei surori și Alge - o
expune inutil, întrucât o constrânge la o evoluție
monocordă, prim pas aproape inevitabil către
stereotipii și manierism. Poate că Elenei i se
cuvine, datorită evidentului său talent, mai multă
generozitate regizorală.
Plastilina și-a meritat pe deplin distincția de la
„Atelier”, cel puțin pentru că e un spectacol la
care e greu să-ți reții lacrimile. Cathartic, adică.
Cinci spectacole de dans - extrem de diferite
și care au suscitat numeroase discuții - au figurat
în programul din acest an al „Atelierului”.
În ordine cronologică, primul a fost Visa
Game, conceput de Cosmin Manolescu și
interpretat alături de Pascal Allio. Gândit ca un
spectacol interactiv, la care publicul este
întrucâtva obligat să ia parte, Visa Game
sondează comunicarea umană, jocul ofensiv-
retractil al cunoașterii reciproce, ca și al
cunoașterii lumii ca spațiu geografic. Expunerea
unora, rezerva altora, diversele rezistențe care
minează raportul au tins să fie puse în valoare în
acest spectacol, poate cel mai straniu pentru
publicul băimărean. Interesant prin simbolistica sa
conținută, Visa Game nu este totuși convingător
ca demers estetic, un anume schematism și o
aparență de destructurare dându-i mai degrabă
aerul de improvizație lipsită de miză, așadar
privită doar ca experiment gratuit.
Real Life Wrong al Companiei Jozsef Trefeli
din Geneva a fost, după opinia mea, cea mai
consistentă propunere din cele cinci de teatru-
dans. Deși are o notă comercială vizibilă -
mișcările destul de esențializate de dans sunt
„lămurite” prin secvențe video care comunică
starea actanților și momentul acțiunii -
spectacolul interpretat de Jozsef Trefeli și
Madeleine Piguet pune în valoare forța
extraordinară și expresivitatea mișcării corporale.
Talentul ambilor dansatori - care, în demersul lor,
compun momentele de criză ori de împlinire ale
unei relații de cuplu - ar fi fost de ajuns ca să
comunice mesajul exclusiv prin carnația dansului.
Probabil că o precauție de receptare i-a făcut să-și
adjuveze coregrafia - nu mereu inspirat - cu
imaginile video. Real Life Wrong este, oricum,
pentru privitorul atent, un regal de dans.
Mult prea uscat, nepermis de sărac și obositor
de căznit a fost Micuța moarte, reprezentație
britanică concepută de Neil Light și dansată de
Marina Sossi, sub egida Companiei londoneze a
dansatoarei. Micuța moarte se dorește a fi o
formulă experimentală de teatru fizic, o formulă
rar întâlnită în România și pe care, cu toate
riscurile, aș caracteriza-o drept semnul limpede al
blocajului de expresie al artelor afective (formula
îmi aparține și include poezia, dansul, teatrul ca
înscenare, muzica) în Europa occidentală. Impresia
de uscăciune, descărnare, plictis, experiment de
dragul experimentului, cerebralitate excesivă este de
mulți ani constatată în poezie, iar eu unul tind s-o
recunosc și în teatrul de acest tip, care mizează
excesiv pe capacitatea de participare și imaginația
receptorului. De precizat că această formulă se
consumă doar la nivelul artei performative, căci
dramaturgia a luat-o pe drumul cel bun. Demersul
britanic a fost întâmpinat cu nedumerire și răceală
de public, deși acesta a recompensat generos în
aplauze spectacolul.
Japonezul Hikaru Otsubo a prezentat la Baia
Mare cel mai bun spectacol al său, Icarus, care
pune în cheia dansului tradițional buto
cunoscutul mit european. Versiunea lui Otsubo
este semnificativ mai dinamică decât alte evoluții
ale sale, cu mișcări de mare grație dar și de mare
fermitate, salturi și precipitări deloc tipice pentru
modalitatea sa de creație. Mitul icaric iese
limpede la iveală, cu tot clocotul și toată zbaterea
eroului. Mai mult decât oricând, Hikaru
concretizează în mișcare ceva atât de abstract
precum o aspirație. Un spectacol de frumoasă
cinetică și exemplară virtuozitate.
Cel din urmă spectacol de teatru-dans (tot din
seria așa-numitului teatru fizic) a fost interpretat
de bulgarul Ivo Dimcev. Lili Handel e o
prostituată, exaltată, excesivă și cabotină precum
orice „specialistă” în domeniu, predispusă la orice
31
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
3
joc, oricât de bizar. Aceste stări sunt surprinse
acut de dansator, iar traseul reprezentației duce
către ceva. Subit însă, totul se fracturează,
printr-un joc interactiv în care interpretul își
vinde - la propriu - o sticluță de sânge la licitație.
Din acest punct, spectacolul se transformă în ceva
confuz, suspendat, neconvingător. Ivo Dimcev, o
scriu foarte convins, e un dansator cu
disponibilități de luat în seamă și foarte expresiv.
Totuși, evoluția sa în această propunere nu oferă
mai nimic privitorului.
La festivalul băimărean s-au jucat și spectacole
mai greu de încadrat în grupe stilistice, fie din
cauza structurii speciale, fie pentru că n-au avut
„concurență categorială” în program.
Kamikaze, un spectacol realizat de Alina
Nelega sub egida Teatrului Ariel din Târgu Mureș,
a surprins o relație de dragoste tulbure,
frisonantă, un fel de confruntare între
protagoniști, plecând de la toate obsesiile vieții.
Pendularea între o existență liberă, „pe muchie”,
și „bunăstarea” burgheză este pretextul acestui
dublu monolog, cu tonuri agresiv-acute. Din
păcate, miza exclusiv pe text a Alinei Nelega, în
dauna unei puneri în scenă propriu-zise, ca și o
interpretare foarte ezitantă a lui Costin Găvază -
jocul său reușind să obtureze și evoluția mai
dinamică și mai precisă a Elenei Purea-Todoran -
au dat o notă de oboseală reprezentației.
Excelent, valorizând profesionist un text cu
destule stângăcii, a fost Mihai Bica în one man
show-ui Taina cerșetorului de Costin Manoliu (La
Scena - Teatrul Arca, București). Un text deloc
lipsit de știința construcției ori de un marcat
declic dramatic, dar nu îndeajuns finisat. Bica a
întruchipat un marginal al societății care se
încăpățânează să-și păstreze o anumită privire
optimistă - deși ușor dezamăgită - asupra lumii,
narându-și traseul vital traumatic cu farmec,
sinceritate și ușoară auto-ironie. Personajul pe care
l-a întruchipat coboară parcă din stirpea lui
Chaplin, cu aceeași îngăduință pentru ticăloșia
altora și aceeași cuminte poftă de viață. Mihai
Bica și-a demonstrat în acest spectacol forța de
nuanțare și de expresivitate tipică marilor actori.
Probabil cel mai provocator - din perspectiva
receptării - spectacol al „Atelierului” a fost
Quixote, realizat de Ada Milea după capodopera
lui Cervantes. Un spectacol ghiduș, decupat in-
genios, care a comunicat fără cusur intriga roma-
nului și a închegat perfect, din doar câteva linii,
„portretul” fiecărui personaj. Publicul a rezonat
entuziast la mesajul scenic, reprezentația prelun-
gindu-se din cauza bisurilor. De remarcat că
Quixote pune în valoare o structură teatrală
foarte puțin uzitată la noi, interactivă și în care
virtuozitatea actoricească se bazează nu pe
mișcare, cât pe replică și pe gest, pe o expresivi-
tate corporală sublimată. Cu atât mai semnificativ
poate fi așadar socotit jocul lui Romulus Chiciuc
și Bogdan Burlacianu - cei doi Sancho, și al Adei
Milea - Quixote, acompaniați cu nerv de Adrian
Cristescu la pian. Quixote e un spectacol al cărui
mare merit e că poate face săli pline pe un
scenariu după o carte de care unii spectatori nici
măcar n-au auzit. Și nu e puțin lucru.
O propunere ușor paradoxală a fost Angajare
de clovn de Matei Vișniec, regizat de Radu
Nichifor la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Bine
jucat - cei trei actori, Marius Manole, Alin Florea
și Cornel Cimpoae, au reușit să umple spațiul
scenic fără timpi morți și comunicând onest
liminaritatea personajelor -, cu o scenografie
inspirată a Yvonnei Adeline Pater, un spațiu
neutru, alb, ca un salon de ospiciu, spectacolul a
părut totuși prea lipsit de zvâcnet. Să se fi uzat
într-atât textul lui Vișniec - jucat din belșug în
ultimii ani - ori să mi se fi tocit mie sensibilitatea
pentru această piesă pe care am văzut-o în prea
multe versiuni scenice? Paradoxul Angajării... e
pentru moment inexplicabil. Oricum, e un
spectacol de văzut.
Chiar mai marcat de paradox a fost Mama
Lolita de Radu Macrinici, montat de Szabo K.
Istvan la Teatrul de Stat „Csiky Gergely” din
Timișoara. Un crochiu baroc, aș spune, pentru că
am avut de-a face cu o schiță de spectacol, încă
nedebavurată de un lest apreciabil și jucată destul
de nesigur de actori. Spectacolul, în forma sa de
acum, este sufocant din multe puncte de vedere.
Întâi, distanța mult prea mică dintre spectatori și
spațiul de joc incomodează atât publicul, cât și
actorii, care fac adevărate piruete pentru a nu se
împiedica de cei așezați pe scaune din primul
rând. Apoi, aglomerarea decorului și recuzitei,
unele obiecte fiind de-a dreptul inutile, creează un
aer de talcioc, supărător. Acțiunea se construiește
greu, dinamica scenică fiind obositor de lentă,
senzație accentuată de stânjeneala actorilor.
Pe de altă parte, printre interstițiile acestei
oferte baroce se ghicește intenția regizorală, care
mizează pe o grilă opulentă, hibridă între
surrealism și o tentă de sf, cu un anumit
hieratism contrapunctat de momente dezaxat-
dinamice. Acest lucru e confirmat și de costumele
bizare și expresive, care ar fi mai bine puse în
valoare prin esențializarea scenografiei.
Mama Lolita trebuie neapărat epurat de tot
acest balast care opacizează eșafodajul dramatic.
O curățare a spectacolului va aduce și aplombul
necesar actorilor și va permite ca spectatorii să
rezoneze la semnul scenic. Szabo K. Istvan e un
regizor îndeajuns de priceput pentru a opera aces-
te îndreptări, care nu ar face decât să ne ofere, în
cele din urmă, un spectacol adevărat de teatru.
Sfârșit de partidă de Beckett, producție a
Teatrului de Nord din Satu Mare, în regia lui
Gelu Badea, a prelungit paradoxul. Reprezentația,
insuportabil de lungă, întrucât în textul original
s-au insinuat și alte secvențe beckettiene, a
provocat un soi de paroxism al publicului, unii
spectatori neferindu-se a ieși din sală chiar în
timpul spectacolului, în ciuda caracterului studio
al acestuia. În schimb, cei doi protagoniști
principali, Ciprian Scurtea și Radu Botar, au
susținut impecabil actoricește acest istovitor tur
de forță, păstrând și redând fără dezertări întreaga
tensiune a intrigii. Din păcate, remarcabilul lor
efort a fost umbrit de lipsa de măsură a
reprezentației.
Regizorul Gavriil Pinte și Teatrul de Păpuși
din Baia Mare au intrat în „Atelier” cu o
propunere interesantă, Avarul, o prelucrare după
Moliere, Plaut, Delavrancea și G. Călinescu. Un
spectacol care sparge tiparele clasice ale
montărilor cu marionete prin ingeniozitatea
propunerii. Pinte folosește cabinetul alb, o tehnică
mai puțin comună în teatrele noastre de păpuși.
Marionetele au dimensiuni peste medie, fiind
manevrate de câte doi actori, și sunt construite
voit schematic și vag grotesc, ceea ce dă
plasticitate ansamblului. Se mizează mult pe
culoarea „eroilor”, în contrast cu neutralitatea
fundalului, și pe niște leitmotive sonore sau
vizuale - trecerea zilelor e marcată de niște
mașinării, pe un fond muzical repetitiv. Deși e un
spectacol frumos și bine lucrat, Avarul dă
senzația de imperfecțiune. Parcă ceva ar lipsi,
poate și din cauza unui ritm mai puțin legat al
reprezentației din festival. Ce anume lipsește mi-e
deocamdată neclar, așa că voi încerca să revăd
spectacolul, cu speranța unei lămuriri.
Trec peste Arlecchino & co., spectacol de
commedia dellarte montat de Gelu Badea la
Teatrul Municipal din Baia Mare, ca și peste
Așteptându-l pe Godot al lui Tompa Gabor,
producție a Teatrului „Tamasi Aron” din Sfântu
Gheorghe, pentru că le-am consemnat pe
amândouă în această primăvară.
Și pentru că finit coronat opus, finalul acestui
comentariu este dedicat unui spectacol-bijuterie
jucat la „Atelierul” băimărean și nominalizat pe
merit la Marele Premiu: Voci în beznă după
Teatru descompus de Matei Vișniec, spectacol
realizat și prezentat de Eric Deniaud, Compania
Drolatic din Paris (din care am selectat și
fotografiile). După părerea mea, a fost spectacolul
cel mai bine pliat, din cele premiate, pe profilul
festivalului. „Minimalist” în cel mai bun sens al
cuvântului, Voci în beznă a provocat emoție,
amuzament, participare, fiind o demonstrație de
virtuozitate actoricească, dar și de discreție și de
bună știință a lecturii unui text dramatic. Deniaud
construiește o reprezentație de păpuși, cele trei
secvențe narate fiind susținute de acestea.
„Decorul” este un dreptunghi care întruchipează
o clădire, în care locuiesc protagoniștii
întâmplărilor. Personajele, oricât de bizare,
stârnesc simpatia tocmai prin idiosincraziile pe
care le exhibă, iar spiritul vișniecian e filtrat
printr-un soi de bonomie care atenuează stridența
absurdă a intrigii, dar facilitează accesul la
subtextul traumatic al acesteia. Spectacolul lui
Deniaud e cuceritor chiar prin această senzație de
râs cu noduri în gât pe care o dă privitorului. Un
regal de artă teatrală.
La Baia Mare, „Atelierul” pare să-și fi găsit un
loc bun. Încăpățânarea lui Radu Macrinici de a
organiza festivalul, secondat de „strategul
financiar” Dumitru Măciucă, s-a întâlnit fast cu
disponibilitatea unei echipe manageriale și tehnice
a Teatrului băimărean care s-a implicat „la risc”,
dar cu succes, într-o asemenea aventură. Iar
publicul n-a făcut decât să recunoască un
eveniment real. Pe care mi-l doresc cât mai
longeviv la Baia Mare.
■
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
32
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
muzica
Teatru&muzică la
Sfântu Gheorghe
Virgil Mihaiu
Ca °i la ediția de anul trecut, recenzată la
momentul oportun în Tribuna, Festivalul
internațional de teatru trans.form@ de la
Sfântu Gheorghe și-a propus să translateze teatral
una dintre axiomele fizicii: nimic nu se pierde,
nimic nu se câștigă, totul se transformă. Fără să
mă aventurez pe tărâmul artei scenice ca atare,
voi remarca totuși că aceasta se află într’un salu-
tar proces de deschidere și interferare cu alte
domenii ale esteticului. Au dovedit-o numeroase
spectacole și la ediția 2006 - de la Nu se știe
cum de Pirandello, regisat de Laszlo Bocsardi la
Teatrul Nottara (cu un uluitor Marius Stănescu în
rolul titular), la O stație, disco-fantezie realizată
de Carmen Lidia Vidu la Teatrul de Comedie din
București; sau de la Oglinda, după nuvela omon-
imă a lui Valeri Briusov și Fior d’amor în
Bucuresci, puse în scenă (sau pe stradă) de Mihai
Mălaimare (Teatrul Masca), la Amalia respiră
adânc de Alina Nelega, o monodramă interpre-
tată de Monica Ristea Horga, în regia lui Gavril
Cadariu (Teatrul Ariel din Târgu Mureș); în fine,
de la Indiferentul, după Marcel Proust, montat
de Andras Lorant (Teatrul Toma Caragiu din
Ploiesti), până la Main dans la main, adorabilă
îmbinare de contorsionism, muzică și pantomimă
realizată de compania franceză Cirko Senso.
Horațiu Mihaiu, directorul festivalului și al
teatrului local Andrei Mureșanu, ne-a propus un
nou “spectacol total”, pe linia mai vechilor sale
preocupări de “înscenare” a universurilor cre-
ative/biografice proprii unor influenți pictori ai
secolului trecut (Piet Mondrian, Picasso, de data
aceasta Rene Magritte). Apelând, din câte am
înțeles, la întreaga trupă a micului teatru, reg-
isorul și scenograful clujean a știut să valorifice
potențialul ... energetic al junilor actori, pofta lor
de a juca (și de a se juca), întru obținerea unei
atmosfere magico-poetice intens nutrite din sim-
bolistica și trimiterile subliminale, specifice
suprarealismului. Texte autobiografice magrit-
teene sunt îmbinate cu fragmente din Viața pe
un peron de Octavian Paler, alcătuind “armătura”
verbală a spectacolului - în rostirea lui Florin
Vidamski și a Nadiei Samarghitan. Indubitabil
însă, Horațiu Mihaiu creează o formă aparte de
teatru, numită de el eseu vizual. Primordiale sunt
aici imaginile - începând cu “pregenericul” în
maniera filmului mut (încheiat cu avertismentul
Ce n’est pas un spectacle), continuând cu
nenumărate aluzii la tablourile lui Magritte și cu
momente de mișcare scenică bine orchestrate de
Andras Lorant, totul pe un vivace fundal sonor,
la care subsemnatul a contribuit ca autor al con-
cepției muzicale. Pentru mine, momentul în care
văd cum sugestiile pornite din sfera atât de
cuprinzătoare a jazzului contemporan sunt
traduse scenic de către fratele meu reprezintă o
certă revelație intelectuală. Iar contribuția Fatmei
Mohamed, cu splendida ei improvizație core-
grafică, o reconfirmă drept una dintre cele mai
creative interprete de teatru-dans de pe scenele
noastre! Sper ca viitoarele turnee cu această
reprezentație să dea o mai amplă recunoaștere
tânărului (la propriu și la figurat) colectiv al
Teatrului Andrei Mureșanu, care la anul va
aniversa două decenii de existență.
În mirifica ambianță a Centrului Cultural
Arcuș, la vreo 5 km de Sfântu Gheorghe, a avut
loc - sub egida aceluiași festival - colocviul de
teatrologie intitulat Realitățile fluide ale teatrului.
O bună ocazie de a mă întâlni cu valoroși int-
electuali și buni amici, precum Marian Popescu,
Cristina Rusiecki, Dorin-Liviu Bîtfoi, Ion
Cazaban, Cătălin Sturza, Adriana Mocca,
Sebastian-Vlad Popa, Mircea Ghițulescu... Spre
regretul meu (și al organizatorilor), ei s’au precip-
itat să revină spre casele lor, ratând punctul cul-
minant al întregului festival: recitalul formației de
renume mondial Trigon din Chișinău. Dacă mai
era necesară încă o demonstrație a spiritului de
abnegație al acestor mari artiști, ea a venit chiar
din partea liderului, Anatol ștefăneț. Deși extenu-
at după un turneu pan-european, și afectat de
viroză și febră, violistul numărul-unu al jazzului
actual a dat măsura deplină a artei sale. Nu e
vorba despre un simplu act de virtuozitate solo-
violă, cu un acompaniament mai mult sau mai
puțin decent. ?tefăneț a știut să-și aleagă trei
parteneri de mare clasă, în plină ascensiune pe
scena tot mai competitivă a jazzului mondial:
pianistul/keyboardistul Dorel Burlacu, poliinstru-
mentistul Vali Boghean și bateristul-percuționistul
Gari Tverdohleb.
Cei patru muzicieni reușesc să anuleze orice
fel de determinări prealabile sau simple
prejudecăți, referitoare la ipotetica “puritate” sau
“corectitudine” a conceptului de jazz. În fapt, ei
se încadrează tocmai viziunii pluridisciplinare de
care e animat acest festival. Recitalul în sine
poate fi admirat ca o perfectă demonstrație de
teatru instrumental: actul producerii muzicii
generează o anume estetică a mișcării, ca într’un
ritual magic, condimentat însă și cu binevenite
Fatma Mohamed
fotografie de Nicu Cherciu
tente humoristice. La nivel muzical, componenta
improvizatorică este subtil incorporată în struc-
turi de maximă rigoare și frumusețe. Rezultă
piese ce au strălucirea unor mici capodopere, în
egală măsură surprinzătoare și seducătoare,
purtând marca inconfundabilă Trigon. Reacția
spectatorilor a fost în consecință: aplauze la
scenă deschisă, ovații demne de marile scene con-
certistice, la final.
Și încă o mare satisfacție: Dorel Burlacu mi-a
oferit albumul de debut al formației sale Rd^h
Frame (Cadrul 25). Înainte de a-l audia, m’a frap-
at frumoasa prezentare grafică a discului. Iar cei
care vor reuși să și-l procure, vor trăi încântarile
unei muzici limpezi, atent lucrate, generoase,
pline de substanță. Înregistrat în orașul ucrainean
Vinnița în 2005, discul se intitulează Undo, sug-
erând încă din titlu vocația combinativă a pianis-
tului, keyboardistului & compozitorului Burlacu.
Secondat de Alexandru Murzac la bas (ex-compo-
nent al grupului Trigon) și Igor Carpeno la
baterie, liderul face dovada unei muzicalități
ieșite din comun, exercitate cu egală fervoare
asupra variilor claviaturi din zilele noastre.
Repertoriul conține compoziții personale dense,
debordând de inventivitate muzicală, din care nu
lipsesc accentele ludice. Îndrăznesc a zice că aici
se produce o revalorificare din unghi propriu a
înseși formulei celei mai uzitate din a doua jumă-
tate a istoriei jazzului. Înglobarea trucurilor elec-
tronice în limbajul trio-ului acustic decurge cu
finețuri demne de un Paul Bley. Ghidați de un
simț estetic sigur, Burlacu, Murzac & Carpenco
dispun de premisele afirmării (într’un context
internațional oricât de competitiv) drept cea de-a
doua forță din jazzul basarabean la început de
secol 21.
■
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
33
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
film
Capote
Ioan-Pavel Azap
Capote (SUA, 2004; sc. Dan Futterman,
după un roman de Gerald Clarke; r. Ben-
nett Miller; cu: Philip Seymour Hoffman,
Catherine Keener, Clifton Collins Jr., Chris Cooper,
Mark Pellegrino) reprezintă debutul în lungmetrajul
de ficțiune al regizorului Bennett Miller (a mai rea-
lizat documentarul The Cruise, în 1998), dar nimic
din stângăciile operei prima nu răzbat în film. Fără
a fi original sub aspectul regiei, filmul este susținut
de un scenariu bine articulat, coerent (da, coerența
unui scenariu - fie și american - nu o întâlnim
chiar pe toate drumurile!) și de o interpretare impe-
cabilă. Se detașează, la nivelul interpretării, Philip
Seymour Hoffman (l-am mai văzut în Marele Le-
bowski, Magnolia, Talentatul domn Ripley, Drago-
nul roșu, A 25-a oră, Cold Mountain ș.a.), un actor
de mare rafinament, cu un fizic atipic, impresio-
nant însă prin puterea de interiorizare - cele trei
premii, Globul de Aur, Oscar-ul și Premiul BAFTA
pentru rol principal, fiind pe deplin meritate -, și
Clifton Collins Jr. (Perry Smith).
Filmul reconstitue, mai mult sau mai puțin (mai
puțin!) romanțat, “epopeea” scrierii, de către Tru-
man Capote (Philip Seymour Hoffman), a roma-
nului Cu sânge rece. În 1959, o știre de pe ultima
pagină a ziarului New York Times - asasinarea
familiei unui fermier din Holcomb, Kansas - îi dă
lui Truman Capote ideea unui roman care să depă-
șească ficțiunea, mai bine zis a transformării docu-
mentului, a documentarului, în ficțiune. Nu e vorba
de a te inspira dintr-un fapt real (și Anna Karenina
a pornit de la o știre dintr-un ziar!), ci de a trans-
forma, prin mijlocirea literaturii, a faptului de viață
în operă de artă viabilă. Pentru aceasta, Capote se
deplasează în Holcomb, asistă la prinderea celor doi
asasini, Perry Smith (Clifton Collins Jr.) și Dick
Hickock (Mark Pellegrino), ia contact cu ei, intervie-
vează în stânga și-n dreapta, adună mii de pagini de
manuscris, tăieturi din ziare, declarații ale prieteni-
lor victimelor ș.a.m.d. Mai mult, se implică în pro-
ces, le găsește celor doi un avocat, obține amânarea
executării sentinței (pedeapsa cu moartea), se
(aproape) împrietenește cu unul dintre ucigași,
Perry Smith, pe care îl vizitează asiduu la închi-
soare, îi duce cărți, pentru care își neglijează, o
vreme, relația cu iubitul. Din umanism? Nici pe
departe! Capote vrea să afle ce s-a petrecut cu
adevărat în noaptea cu pricina. Totul se întinde pe
câțiva ani (până în 1964), iar când, în sfârșit, Perry
cedează și îi povestește cu lux de amănunte ce s-a
întâmplat, cum au fost uciși cei patru membri ai
familiei fermierului, pentru Capote „afacerea” se
încheie: își poate termina, în sfârșit, romanul!
Încetează să-l mai viziteze pe Perry la închisoare,
nu-i mai scrie, așteptând deznodământul fatal.
Philip Seymour Hoffman își construiește perso-
najul cu migală, reconstituind veridic persoana /
personalitatea celui care a fost Truman Capote,
uneori dintr-o simplă privire, un gest al mâinii, un
zâmbet afectat sau o privire de un cinism rar
întâlnit. Nimic nu pare să-l oprească pe Capote de
la scrierea capodoperei sale. Când executarea sentin-
ței întârzie „nepermis” de mult, Capote suferă,
suferă pentru propria persoană, pentru amânarea
gloriei la care visează, pentru „neîmplinirea”
romanului. Dar, în ultima clipă, înainte ca asasinii
să fie duși la spânzurătoare, Capote „cedează”, își
dă jos masca, și regretă. Regretă faptul că nu s-a
implicat și uman, afectiv, că, din dorința de a-și
scrie cartea, nu a (mai) făcut nimic, de la un
moment dat, pentru a-i ajuta, respectiv pentru a le
comuta sentința de condamnare la moarte în
detenție pe viață (cea mai plauzibilă ipoteză).
Fapt este că, după Cu sânge rece, Truman
Capote nu a mai terminat nici o carte, murind în
1984 din cauza unor probleme create de alcoolism.
Întrebarea, retorică, este: Perry Smith și Dick
Hickock au ucis cu sânge rece sau Truman Capote
și-a scris romanul cu sânge rece?...
■
literatura și film
Novecento între Baricco
si Tornatore
Alexandru Jurcan
Alessandro Baricco a scris textul Novecento
în 1994 pentru un actor. Autorul a mai
scris Mătase, Ocean mare, Fără sânge.
Unde s-a născut Novecento, adica 1900? În mijlocul
oceanului. Un copil găsit, care, mai apoi, n-a co-
borât niciodată pe uscat. Vaporul însemna pentru el
esența lumii. Pentru el “pământul e un vapor prea
mare, e o călătorie prea lungă, o femeie prea fru-
moasă, un parfum prea tare” (traducere de Mi-
chaela Șchiopu).
În 1999 Giuseppe Tornatore (Cinema Paradiso,
Cu toții sunt bine, O simplă formalitate, Malena)
realizează filmul Legenda pianistului de pe ocean,
cu Tim Roth, Pruit Taylor Vince, Peter Vaugham.
Muzica: Enio Morricone. Dacă romanul începe cu
un suspense (“o vedea... o vedea”), referindu-se la
magia mării, atunci filmul aduce în prim-plan ochii
celui vrăjit de apariția Americii. Lumea de pe vasul
lui Tornatore e într-o mișcare ciudată, vrăjită. Ni-
mic din strălucirea Titanicului, în sensul cadrelor
luminoase. Tornatore preferă aburul incert, alune-
carea haotică și, totuși, înlănțuie puternic acor-
durile poveștii. În carte, vocea e a trompetistului.
El spune povestea vasului, a lui Novecento,
deoarece “nu ești terminat cu adevărat cât timp ai
o poveste a ta interesantă și pe cineva căruia să i-o
spui”. Novecento a fost găsit într-o cutie de carton.
Stătea liniștit, cu ochii deschiși. Mai apoi Baricco
deschide paranteze pentru un soi de didascalii
("actorul se îndreaptă spre culise.”). Textul trece de
la monologul epic la glisări în poematic: “vreau
iarăși marea / tăcere / lumina / și pești zburători”.
Trompetistul îl întâlnește pe Novecento când aces-
ta avea 27 de ani. Tornatore realizează o scenă
antologică: alunecarea pianului pe timp de furtună
(“ca un săpun negru, uriaș”). Dacă Baricco face
descrieri uluitoare, ritmate, combinate cu inserții
poematice, atunci regizorul mizează pe virtuțile
aparatului de filmat, pe întoarceri bruște, poetice,
generoase, cu iz de oniric. Pianul alunecă precum
respirația oceanului, intră prin pereți de sticlă, stră-
bate holuri imense. Novecento știe să asculte, să
citească poveștile oamenilor de pe vapor. “Eu m-
am născut pe acest vapor. Și lumea se perindă pe
aici, câte două mii de persoane odată”.
Tornatore anticipează finalul. După război,
vaporul a fost evacuat. Trompetistul știe precis că
Novecento se ascunde acolo. A dat bani pazni-
cilor, s-a urcat pe vapor și a cotrobăit peste tot. În
text “actorul se transformă în Novecento”. În
film, deodată, apare finalul, pentru ca povestea să
continue sub impulsuri de flash-back-uri. Acesta e
argumentul trompetistului: “am trăit acolo, l-am
cunoscut pe acel om, știu că n-a coborât”.
Novecento nu s-a lăsat niciodată convins să
aleagă pământul. Tim Roth îl întruchipează pe
Novecento: o mutră uneori adormită, caldă, alteori
modestă, sfredelitoare, care știe perfect să-i asculte
pe ceilalți. Nu are o frumusețe exterioară, ci ilu-
minarea celui ce poate înțelege dramele celorlalți.
Lui Tornatore îi place contrastul între viața agi-
tată a vasului și imaginile cu vaporul ruină, de
aceea alunecă mereu spre final, ca să revină spre
pulsiunile poveștii. Omul care a inventat jazzul -
Jelly Roll Morton - îl provoacă pe Novecento la
un duel interpretativ.
“- Tu ești cel care a inventat jazzul? / - Și tu
ești cel care nu poate să cânte dacă n-are oceanul
sub fund?” Infatuatul Roll începe să cânte la pian.
Mâinile lui erau fluturi ușori. Apoi duelul conti-
nuă cu etape excelent punctate. Tornatore trans-
formă acest duel muzical în punct forte al filmu-
lui. Imaginile exploatează trupul pianului, mișca-
rea mâinilor, în acord perfect cu bucățile muzicale.
Cartea și filmul de față - două arte diferite la
același nivel valoric de excepție, ceea ce înseamnă
că marii creatori își acordă perfect punctele de
convergență.
■
34
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
~34]
Black Pantone 253 U
Black Pantone 253 U
1001 de filme °i nopți
22. John Huston
Marius Șopterean
Comoara din Sierra Madre este unul dintre
cele mai atipice exemple de colaborare
dintre studioul producător °i echipa de
arti°ti realizatori. Când, în 1947, John Huston a
prezentat studiourilor Warner Bros scenariul fil-
mului Comoara din Sierra Madre producătorii au
ridicat din umeri. Povestea era prea simplă, prea
fără miză. Dar era în același timp prea complicată
din punct de vedere al producției pentru a fi real-
izată.
În primii ani de după sfârșitul celui de-al
doilea război mondial exista o anumită recesiune
și în domeniul industriei cinematografice. Nu se
putea gândi acum nici filmul ca produs și nici
industria cinematografică în termenii anilor '35-
'40. Percepția publicului era cu totul alta. Se
aștepta un val nou dacă nu de cineaști, măcar de
subiecte care să mobilizeze pe mai departe nați-
unea americană. Frații Warner ar fi vrut să facă
un remake după filmul lui Capra Why we fight
pentru a aduce o nouă dimensiune jertfei ameri-
cane. Tineri soldați americani muriseră pe fronturi
care nu erau ale lor, iar drama familiilor îndoliate
era una cutremurătoare. Nu se mai puteau realiza
acum filme de dragoste, filme polițiste sau filme
de aventuri. Timpul lor trecuse. Mai ales că
Europa, ca industrie cinematografică, renăștea
încet din propria ei cenușă. Noi școli de film, noi
curente, noi personalități cinematografice
apăruseră sau erau pe cale să apară. Astfel, neore-
alismul unui Rosellini, Zavattini sau De Sica își
făcuse cu putere loc în peisajul filmului italian
trezit din letargia în care îl aruncase dictatura lui
Mussolini. Tinerii furioși britanici irupseră și în
cinematografie printr-o școală națională în care
urmau să apară pelicule remarcabile ca:
Singurătatea alergătorului de cursă lungă, Gustul
mierii, Prive°te înapoi cu mânie, Dacă etc. În
Polonia, trilogia rezistenței (Canalul, Generație,
Cenușă și diamant) făcuse să apară pe cel care va
fundamenta cinematograful polonez, Andrej
Wajda. În câțiva ani urma să apară Noul val
francez iar mai târziu Noul film german. În toată
lumea exista o străduință îndreptată spre o nouă
abordare atât stilistică cât și tematică a cine-
matografului. Marile corporații de producție cine-
matografică de la Hollywood simțeau acest lucru
și erau într-o continuă căutare de subiecte, de noi
abordări, de noi vedete sau, de ce nu, de noi regi-
zori. Cinematografia americană trebuia într-un fel
sau altul să o ia de la capăt. Se părea că epoca
unor Wyller, Ford, Korda, Lubitsch, Stevens,
Curtiz apunea.
Cu toate că debutase doar în 1941 cu Șoimul
maltez - film extraordinar de bine primit de pu-
blicul american - Huston nu a fost nici atunci și
nici acum agreat de marile studiouri. Era un regi-
zor dificil și extrem de antipatic. Acum venea cu
o propunere ce părea desuetă. A face un film cu
trei tipi care caută aur în munții Mexicului părea
deja-vn. Mai ales că scenariul era semnat de unul
dintre cei mai stranii scriitori-scenariști de la
Hollywood din acea perioadă. Nimeni nu-l
văzuse și nici nu-l cunoscuse vreodată pe acest B.
Traven cu excepția, desigur, a lui Huston. Se
spune că și contractul s-ar fi semnat printr-un
curier care a fost fie John Huston fie tatăl acestu-
ia, Walter Huston. Se mai spune că de fapt B.
Traven ar fi pseudonimul sub care se ascundea
însuși John Huston având în vedere că marile
studiouri nu acceptau ca regizorii să și semneze
scenariile propriilor filme. Principala vedetă a
acestui film, Humphrey Bogart, era la rândul lui
un tip dificil și cu care se lucra destul de greu. El
alegea scenariile, regizorii, chiar și studiourile în
care urma să lucreze. Punea multe condiții con-
tractuale printre care una stipula că avea voie să
schimbe când dorește regizorul. Partenerii din
film ai acestuia, Tim Holt și Walter Huston, nu îi
erau pe plac iar condițiile viitoare de producție
erau, se pare, inacceptabile. Urma să se filmeze
la nord de Mexic, într-o regiune muntoasă, aridă
și extrem de sălbatică. Locația aleasă de Huston
împreună cu directorul de fotografie Ted D.
McCord a turnat gaz pe foc. Producătorul de la
Warner, Fred C. Dobbs, un apropiat al lui
Huston, a încercat să argumenteze în fața consili-
ului de administrație de la Warner importanța
locului ales și doar îndârjirea lui Huston a făcut
ca filmul să nu fie oprit. Dacă John Ford a putut
face Diligenta în condițiile cunoscute de toată
lumea, de ce el, John Huston, nu poate fi lăsat în
Mexic... să filmeze! I s-a propus lui Huston să
realizeze exterioarele fie pe platourile de la
Hollywood fie undeva pe teritoriu american, în
nici un caz în Mexic. Paradoxul face că taciturnul
și incomodul Humphrey Bogart a sărit în aju-
torul lui Huston. Povestea celor trei hidalgo care
pleacă în munți pentru a descoperi aur avea ceva
din solemnitatea și unicitatea lui Greed al lui
Stroheim. Dacă acesta a putut filma secvența
finală timp de o săptămână într-un deșert în care
termometrul trecea de 45 de grade de ce nu s-ar
putea face și acest film tot în astfel de condiții?
Bogart a susținut în fața mai marilor de la
Warner cauza acestui film și a amenințat că
pleacă la Universal cu întreg proiectul. Îndârjirea
lui Bogart ca și încăpățânarea lui Huston au dat
roade. Până la premiera filmului acest proiect nu
a fost iubit de finanțiștii de la Warner. Dar nu
doreau acum un scandal. Prin urmare trebuiau
să-i lase pe Huston and comp. să crape în Mexic
dacă ei așa doreau.
Chiar dacă condițiile de realizare au fost
aspre, privațiunile echipei fiind majore - apa se
aducea de la zeci de kilometri - s-a filmat într-un
ritm rapid și eficient. Din pricina locației unice se
ajungea și la 100 de metri de peliculă utili pe zi
chiar dacă se trăgeau la fiecare cadru peste 20,
25 de duble. Huston urmărea ca prin aceste
condiții să creeze o anumită stare prin care să
caracterizeze personajele. De fapt el urmărea un
studiu despre cum reacționează oamenii simpli
sub presiunea unor evenimente sau a unor
condiții vitrege de existență (aceasta este o con-
stantă tematică ce l-a urmărit pe Huston de la
primul film, realizat în 1941, Șoimul maltez,
până la ultimul, cel realizat în 1987, The Dead).
Bogart, condus extraordinar de John Huston, a
creat cel mai antipatic personaj dintre toate per-
sonajele interpretate de el de-a lungul timpului.
Acum apărea pentru întâia oară ca personaj nega-
tiv și asta îi plăcea. Relațiile de joc dezvoltate cu
celelalte două personaje din film îl ajutau să
scape de aura eroică în alte filme. În Comoara
din Sierra Madre era un aventurier grosolan, fără
scrupule și gata să ucidă pentru aur. Pentru a
face mai credibilă teroarea suspiciunii și a
lăcomiei care îl cuprinde, tot el a propus secvența
în care, nedormit de câteva zile, să vegheze la
căpătâiul confraților lui. Pentru a ajunge la
această maximă și paroxistică stare Bogart nu a
închis ochii timp de 48 de ore și a băut doar apă
uimindu-l chiar și pe Huston.
La vizionarea materialului John Huston nu a
permis să fie în sala de proiecție decât Bogart. S-au
filmat peste 30.000 de metri de peliculă iar
vizionarea a durat câteva zile într-o totală indife-
rență din partea producătorilor. Aceștia, lucru mai
rar pe atunci, i-au dat voie lui Huston să super-
vizeze montajul și realizarea coloanei sonore.
Credeau că va fi un film mediocru care după o
scurtă premieră va fi dat repede uitării. Rezultatul
a fost unul cu totul excepțional. Publicul a devorat
această peliculă marca John Huston. Cozile for-
mate la bilete, isteria premierei, importanța acor-
dată de mass-media au fost peste măsură. În 1948
filmul a luat un Oscar pentru regie iar Walter
Huston, tatăl regizorului, a primit un Oscar pentru
cel mai bun rol secundar. S-a dovedit în scurt timp
că acest film a fost unul dintre cele mai profitabile
făcute după război. Producătorii erau acum liniștiți.
Eforturile lui John Huston, ajutat de Bogart și de
Walter Huston, au meritat toți banii. Publicul avea
nevoie pe mai departe de aventură. De povești. De
personaje puternice. De lecții de viață. De locuri
exotice. Războiul parcă nu schimbase nimic.
Generația de cineaști care începuse să facă filme
înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mon-
dial va face filme până prin deceniile șase, șapte,
când o altă generație de cineaști le va lua locul
continuând știința de a povesti a filmului ameri-
can. Este vorba de un Stanley Kramer, Elia Kazan,
Sidney Lumet, Martin Ritt, Sam Peckinpah sau
George Roy Hill.
■
TRIBUNA • nr. 94 • 1-15 august 2006
35
Black
Pantone 253 U
Black Pantone 247 U
	
pe la Cluj Claudiu Groza Cultura în patru secole	2
editorial Ștefan Manasia Darul acestei veri	3
cartea Ioana Cistelecan Hilarul superfluu	4
Grațian Cormoș Incursiuni în memoria unei mame gulagoviste	4
debut Claudiu Komartin Debuturi 2005 (II)	5
incidente Monica Gheț Viața lui Marcel Reich-Ranicki	6
imprimatur Ovidiu Pecican Mărturii contrastante	7
telecarnet Gheorghe Grigurcu Despre autoritarism	8
sare-n ochi Laszlo Alexandru De strajă la monument	9
Trei prozatori contemporani Lucia Simona Dinescu O prozatoare a multiplelor niveluri de realitate	10
Lorin Ghiman Orbitor - lecturi parțiale	11
Dialog: Bogdan Suceavă - Radu-Ilarion Munteanu „E un timp prielnic pentru proză”	14
poemul de la Fiad Diana Geacăr, Oana Cătălina Ninu, Teodor Dună	16
proza Andrei Lucian Mocuța Paharul	17
translații Horia Căpușan Lectura ca operă ironică	18
interviu de vorbă cu Indrei Rațiu „Nu caut lucruri obișnuite”	19
bloc-notes Dan Popescu Pe malul Tamisei, șezum...	21
filosofie Istvan Kiraly V. Întemeierea filosofiei și ateismul la tânărul Heidegger	23
reportaj Adrian Țion Podul - la temelia unor toponime	25
flash-meridian Ing. Licu Stavri Despre un romancier mai puțin cunoscut: Andrea Camilleri	28
tutun de pipa Alexandru Vlad Tratat despre oul fiert	29
ex-abrupto Radu Țuculescu Jojolique c’est... pas moi! sau Cultă-i mă-ta!	29
gulere, manșete, accesorii Mihai Dragolea Schimbarea de nume, berbeci grași și salon de coafură intimă	30
teatru Claudiu Groza Un „Atelier” în Nord	31
muzica Virgil Mihaiu Teatru&muzică la Sfântu Gheorghe	33
film Ioan-Pavel Azap Capote	34
literatura și film Alexandru Jurcan Novecento între Baricco și Tornatore	34
1001 de filme și nopți Marius Șopterean 22. John Huston	35
plastica Livius George Ilea War Game ’06 - JEBE	36
Tipar executat la Imprimeria Ardealul,
Cluj-Napoca, Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 146.
Telefon: 0264-413871, fax: 0264-413883.
plastica
War Game ’06 — JEBE
Livius George Ilea
Transfigurată de inconfundabila fervoare a bucuriei de a se
(auto)exprima prin artă, cu dezinvoltura proprie unei certe
vocații, Jebe își instrumentează prin fiecare nou proiect lansat, cu
tenacitate, grație și inteligență artistică, o promițătoare carieră
internațională.
Intitulată ironic “War Game ’06”, expoziția de pictură
deschisă recent la Muzeul de Artă de către Adriana Jebeleanu
Jebe), absolventă a Universității de Artă și Design din Cluj-
Napoca (promoția 1998), stabilită din anul 2000 la Modena
(Italia) ne oferă prilejul de a lămuri, în compania autoarei,
aspectele unui parcurs spectacular mai greu sesizabile în cadrul
protocolar al unui vernisaj anunțat.
- Cum poate reuși un tânăr pictor român în
Italia?
- În primul rând trebuie să fii mândru că ești
român. Noi din păcate... eu, la început simțeam
așa cumva “timoare” să spun de unde vin, dar
acum spun “sunt din România”; deci, cu capul
sus, să ai încredere că ești important că ești
român.
- În artă se așteaptă, oricât ți-ai prețui aparte-
nența, să convingi...
- Da, trebuie să aduci spiritul ăsta cumva săl-
batic al nostru și să-l exprimi, un spirit foarte viu,
pe care lumea occidentală îl pierde uniformizân-
du-se.
-	Au devenit mai prudenți...
- Da, le e frică, în schimb noi românii suntem
mai curajoși și... ne autoironizăm - ceea ce-i
foarte important - și... hazul de necaz care-i tipic
românesc... îi foarte fain... îmi place mult.
România, o găsesc foarte vie, foarte dornică de a
crea, de a se impune și de a se exprima... mă
inspiră mult realitatea din România.
-	De ce ați ales atunci Italia?
- În anul 2000 am plecat la Modena cu un
contract de grafic designer la o firmă specializată
în instrumente de laborator, apoi m-am mutat la
una de publicitate. Lucram foarte mult pentru
ceramică, este o zonă renumită. O experiență
prețioasă pe care nu vreau s-o pierd și care se
simte în ceea ce fac. Am avut atunci o întâlnire
excepțională, cu un galerist foarte important,
Emilio Mazzoli, cel care a descoperit transavan-
garda și a promovat mari artiști. I-am arătat
operele mele...
-	De week-end?
- Da, erau lucrări din timpul liber și nivelul se
simțea că era mai... da, cele mai multe erau
desene. Dânsul m-a încurajat foarte tare și mi-a
spus că viitorul în artă vine din Est, deci, cu
încredere, să aduc ceva, că e spiritul românesc în
arta occidentală, pasiunea care este, că e foarte
important. Era în vogă atunci o melodie,
Dragostea din Tei, și-mi spunea, uite ce spirit; îi
plăcea mult. Cu încurajarea dânsului m-am simțit
mult mai puternică și am zis că ăsta-i momentul
în care trebuie să iau o decizie. Tocmai atunci
firma la care lucram mi-a propus o promovare, ca
art director.
-	O alegere dură...
- Da, a fost un mare pas. Am hotărât să
renunț la promovare și să-mi asum riscul și să mă
ocup numai de pictură știind că va fi foarte greu.
Simțeam că trebuie să fac asta neapărat și că-mi
datoram mie cumva, moral, încercarea.
- Au urmat expozițiile...
- În 2004 l-am cunoscut pe galeristul Marco
Mango de la Galleria 42 Contemporaneo din
ABONAMENTE: Cu ridicare de la redacție: 90.000 lei, 9 lei - trimestru, 180.000 lei, 18 lei - semestru, 360.000 lei, 36 lei - un an
Cu expediere la domiciliu: 144.000 lei, 14,4 lei - trimestru, 288.000 lei, 28,8 lei - semestru, 576.000 lei, 57,6 lei - un an. Persoanele
interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1) sau să o expedieze
prin mandat poștal la adresa: Revista de cultură Tribuna, cont nr. R035TREZ2165010XXX007079 B.N. Trezoreria Cluj-Napoca.
Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A. cu sediul în Piața Presei Libere nr. 1, Corp B, Sector 1, București, România,
la P.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau email abonamente@rodipet.ro; subscriptions@rodipet.ro sau on-line la adresa www.rodipet.ro.
©Feleki Istvan
Modena. Ne-am înțeles foarte bine, mi-a propus o
personală. Am început să lucrez pentru personala
din 2005 - după ce galeria mi-a oferit un atelier,
un gest rar, extraordinar - la mine acasă eram
destul de restrânsă - și asta m-a ajutat foarte
mult.
- Și acum din nou la Cluj.
- Anul trecut, doamna Drăgoi m-a invitat să
fac o expoziție la Muzeu și din mai am început
să lucrez la proiect, să mă inspir, să mă gândesc
la temă. Mi-am căutat un sponsor pentru catalog,
pentru că Muzeul, normal, nu reușește să asigure
finanțarea.
- Și în Italia este dificil...
- A fost foarte greu, părea chiar imposibil la
început, dar m-am dus cu încredere înainte, mi-
am spus că îmi asum riscul, plătesc eu catalogul,
dar până la urmă am reușit, în ultimul moment
am câștigat un concurs național de sponsorizare
din partea G.A.I. Italia (Asociația tinerilor artiști
italieni). Mi-au sponsorizat o parte din expoziție,
cealaltă parte, galeria cu care lucrez.
- Care este reacția pe plan local?
- E bine că am câștigat concursul, nu mă
așteptam, am fost foarte fericită de treaba asta și
normal că, dacă câștigi ceva pe latura asta la nivel
național, încep să te invite și localnicii. În
septembrie sunt invitată la o expoziție organizată
de primăria din Modena.
- Cum s-a petrecut aventura expoziției
deschise acum la Cluj?
- Am făcut un pre-view al expoziției pregătite
pentru Muzeul din Cluj la Modena într-un spațiu
foarte frumos, nou deschis, într-o fostă garni-
zoană militară, foarte veche, un spațiu enorm și
foarte generos, reabilitat în vederea unor expoziții
de artă contemporană, concerte de muzică, petre-
ceri fastuoase, lume importantă, primăria... un loc
foarte monden. Și tot așa, în ultimul moment,
m-au chemat în luna iunie: “ai putea să ne faci
aici o expoziție?”, “Cum să nu!”... Aveam deja
lucrările, într-o zi am și panotat, într-a doua am
vernisat-o; au fost 4000 de persoane la vernisaj
pentru că era și deschiderea oficială a spațiului;
am nimerit deci un moment propice și am vândut
din lucrări; cele care apar în catalog și lipsesc din
expoziția de la Cluj sunt deja vândute.
- O întâmplare doar norocoasă? Lucrările
pregătite pentru Muzeul din Cluj păreau conce-
pute anume pentru spațiul vechii garnizoane...
- Când mi s-a propus să expun și acolo, am
cerut planimetria spațiului, l-am vizitat să mă gân-
desc și ce-ar merge, pe urmă, bineînțeles că am
făcut mai multe lucrări. Oricum trebuia să fac și
Continuare în pagina 30
~36|
Black Pantone 247 U